Fred Vargas — Timpuri glaciale

Kirkus Reviews 


TIMPURI GLACIALE 


„O serie fabulos de creativă” 
New York Times 


„0 carte care ne încântă prin personaje interesante, un dialog antrenant şi sentimentul contagios de curiozitate pe care îl creează” 


FRED VARGAS 


— Seria Comisarul Adamsberg — 


TIMPURI GLACIALE 


Original: Temps glaciaires (2015) 


Traducere din limba franceză: 
SIMONA BRINZARU 


7 


virtual-project.eu 


CRIME SCENE PRESS 
Seas; 


— 2018 — 


-2- 


Fred Vargas este pseudonimul lui Frederique 
Audoin-Rouzeau, născută la 7 iunie 1957 la Paris. 
Este o scriitoare franceză, arheo-zzoolog şi 
specialistă în Evul Mediu. E cunoscută în special 
pentru romanele mystery & thriller care îl au ca 
personaj principal pe comisarul Adamsberg. Cărţile 
ei au fost adaptate pentru cinema şi televiziune, au 
fost traduse în 45 de limbi şi s-au vândut în peste 10 
milioane de exemplare la nivel mondial. In mai 2018 
a primit premiul Princesse des Asturies. 

Fred Vargas este fiica scriitorului Philippe Audoin 
şi a unei inginere-chimist. Fratele ei, Stephane 
Audoin-Rouzeau, este istoric, iar sora ei geamănă, Jo 
Vargas, este pictoriță. Scriitoarea a ales 
pseudonimul Fred Vargas ca un omagiu adus Mariei 
Vargas, personaj jucat de actriţa Ava Gardner în 
filmul Contesa desculţă. 

A absolvit liceul Moliere din Paris şi este titulara 
unui doctorat în istorie pe tema ciumei în Evul 
Mediu. Este şi cercetător la CNRS (Centrul Naţional 
de Cercetări Ştiinţifice din Franţa). Este specialist în 
arheozoologie. De asemenea, lucrează pe situri 
arheologice, în special pe strada Lutece (în faţa 
Palatului Justiţiei din Paris) şi la mănăstirea La 
Charite-sur-Loire. 

Fred Vargas a scris primul ei roman poliţist, Les 
Jeux de l'amour et de la mort, la mijlocul anilor '80, 
în paralel cu cercetările pe care le desfăşura pe un 
sit arheologic din Nièvre. De atunci, a publicat într- 
un ritm susţinut cincisprezece romane şi nuvele, 
precum şi două benzi desenate în colaborare cu 
Edmond Baudoin. 

În 2018 susţine colectivul european „Pacte 
Finance Climat”, care are ca scop încheierea unui 
tratat european în favoarea finanţării permanente a 
unor programe de tranziţie în domeniul energetic şi 
al protejării mediului înconjurător, necesare în lupta 
împotriva încălzirii globale. 


e3 


De când Le Figaro a început să publice lista celor 
zece romancieri care au avut cele mai mari vânzări 
într-un an (luând în calcul toate ediţiile), Fred 
Vargas a devenit o prezenţă constantă în acest 
clasament. 

Printre caracteristicile stilului lui Fred Vargas 
regăsim un deosebit interes pentru construcţia 
personajelor, a intrigilor secundare şi a dialogurilor. 
De asemenea, este evidentă atenţia acordată 
legendelor şi istoriei. Nu în ultimul rând, romanele 
ei conţin şi o notă puternică de umor şi poezie. 

Este de patru ori câştigătoare a Premiului 
International Dagger decernat de Crime Writers' 
Association. 


Mai bine de douăzeci de metri, douăzeci de metri micuţi 
ca să ajungă la cutia de scrisori iar misiunea era mai 
dificilă decât prevăzuse. E ridicol, şi-a spus, nu există 
metri mici sau metri mari. Un metru e un metru şi gata. 
Curios cum, în pragul morţii, odată ajunşi în acest loc 
deosebit, ne încăpăţânăm să gândim tâmpenii frivole 
crezând că vom debita cine ştie ce sentinţă importantă 
care va fi înscrisă cu litere de foc în analele înţelepciunii 
umanităţii. Şi care va umbla din gură-n gură peste tot: 
„Ştiţi care au fost ultimele cuvinte ale lui Alice Gauthier?” 

Dar ea nu avea nimic memorabil de declarat, în schimb 
avea un mesaj important de trimis, unul care să fie înscris 
în analele ororilor umanităţii, infinit mai cuprinzătoare 
decât cele ale înţelepciunii. A privit scrisoarea care îi 
tremura în mână. 

Hai, încă şaisprezece metri mici. Noémie, din pragul 
porţii clădirii unde locuia, o urmărea gata să intervină la 
primul semn de şovăială. Noemie încercase totul ca să-şi 
împiedice pacienta să se aventureze singură pe stradă, dar 
caracterul ferm al lui Alice Gauthier o forţase să renunţe. 

— Ca să citeşti adresa peste umărul meu? 

Noémie se simţise ofensată, nu-i stătea în fire să facă 
astfel de lucruri. 

— Toată lumea face astfel de lucruri, Noémie. Unul 
dintre prietenii mei - un pungaş bătrân de altfel îmi 
spunea mereu: „Dacă vrei să ţii un secret, ei bine, ţine-l 
pentru tine.” Eu am păstrat multă vreme unul pentru mine, 
dar mă împiedica să ajung în ceruri. Şi chiar şi aşa nu cred 
că voi ajunge în ceruri. Hai, pleacă, Noemie, şi lasă-mă să 
trec. 

Mişcă-te, odată, Alice, sau Noémie va da fuga după tine. 
S-a sprijinit în cadru şi s-a năpustit spre cei nouă metri, să 
zicem vreo opt metri mari. Să treacă de farmacie, apoi de 
spălătorie, apoi de bancă şi, gata, ajunge la cutia poştală 
galbenă. Pe când începea să zâmbească la gândul 


e 5» 


succesului iminent, privirea i s-a înceţoşat, şi-a pierdut 
cunoştinţa şi s-a prăbuşit la picioarele unei doamne în 
pardesiu roşu care a prins-o în braţe cu un țipăt. Geanta 
acesteia s-a izbit de trotuar, iar scrisoarea i-a scăpat din 
mână lui Alice. 

Farmacista a alergat, a întrebat, a verificat, s-a agitat în 
vreme ce femeia în pardesiu roşu îşi aduna lucrurile 
împrăştiate pe trotuar în poşeta pe care, apoi, a lăsat-o pe 
jos lângă ea. Rolul ei efemer se încheiase deja, ambulanţa 
era pe drum, nu mai avea nimic de făcut acolo, s-a ridicat 
şi s-a îndepărtat. I-ar fi plăcut să mai fie de folos, să se mai 
învârtă încă puţin pe scena accidentului, să-şi dea numele 
brancardierilor care coborau în grabă, dar nu, farmacista 
se ocupa de tot, ajutată de o femeie disperată care spunea 
că este infirmiera bolnavei: tipa, plângea, doamna 
Gauthier refuzase ferm să fie însoţită, locuia la o 
aruncătură de băț, la numărul 33 bis, nu comisese nicio 
neglijenţă. Femeia rănită fusese suită pe targă. Dragă, de 
acum nu te mai priveşte chestiunea asta. 

Ba da, gândea în timp ce îşi reluase drumul, ba da, 
făcuse ceva important. O prinsese pe femeie în cădere, 
evitând astfel să se lovească la cap. Poate că îi salvase 
viaţa, cine putea pretinde contrariul? 


La începutul lui aprilie, vremea se mai îmblânzise la 
Paris dar aerul, în general, era rece. Aerul în general. De 
parcă ar exista cu adevărat şi dacă da, cum s-ar numi 
restul? Partea restantă a aerului? Marie-France s-a 
încruntat, iritată de aceste întrebări fără noimă care îi 
treceau prin minte ca nişte muşte care n-aveau nimic mai 
bun de făcut. Tocmai când salvase viaţa cuiva. Sau poate 
că se spune suprafaţa aerului? Şi-a aranjat pardesiul roşu 
şi şi-a înfundat mâinile în buzunare. În dreapta avea cheile 
şi portofelul, iar în stânga o bucată de hârtie groasă 
despre care nu ştia nimic. Buzunarul din stânga era 
rezervat abonamentului de transport şi celor patruzeci şi 
opt de centime pentru pâine. S-a oprit lângă un copac şi s- 
a gândit. Ţinea în mână scrisoarea bietei femei care 


e 6» 


căzuse. Gândeşte-te de şapte ori înainte să acţionezi, o 
pisălogea tatăl ei care, de altfel, nu acţionase niciodată în 
viaţa lui. De data asta nu trebuia să se gândească de prea 
multe ori. Scrisul de pe plic era tremurat, iar numele de pe 
spate, Alice Gauthier, era trecut cu litere mari, la fel de 
nesigure. Da, era scrisoarea ei. Pusese totul în poşetă şi, în 
graba de a-şi aduna actele, portofelul, medicamentele şi 
batistele de hârtie mai înainte să le împrăştie vântul, luase 
şi scrisoarea. Plicul căzuse lângă poşetă, aşadar femeia 
ţinuse scrisoarea în mâna stângă. Pentru asta plecase 
singură: să pună o scrisoare la cutia poştală. 

Să i-o restituie? Dar unde? Fusese dusă la Urgenţă la 
cine ştie ce spital. Să i-o dea infirmierei de la imobilul cu 
numărul 33 bis? Atenţie, dragă Marie-France, atenţie. 
Gândeşte-te de şapte ori înainte. Dacă doamna Alice 
Gauthier înfruntase toate riscurile ca să meargă singură să 
pună scrisoarea la poştă o făcuse pentru că ţinea morţiş să 
nu cadă în mâna altcuiva. Gândeşte-te de şapte ori, dar nu 
de zece ori sau de douăzeci de ori, mai spunea tatăl ei, 
altminteri baţi pasul pe loc. Sunt oameni care n-au mai 
ieşit din impasul ăsta, şi e trist, uită-te la unchiul tău. 

Nu, nu infirmierei. Nu degeaba doamna Gauthier 
pornise în expediţie fără ea. Marie-France a privit în jur ca 
să repereze o cutie poştală. Acolo, micul dreptunghi 
galben, vizavi de piaţă. Avea o misiune, salvase viaţa unei 
femei şi va salva şi scrisoarea. Doar fusese scrisă ca să fie 
expediată, nu? Prin urmare nu va face nimic rău, 
dimpotrivă. 

A strecurat plicul în fanta pentru „Periferie” după ce a 
verificat de mai multe ori că era vorba de 78, Yvelines. De 
şapte ori, Marie-France, nu de douăzeci de ori sau 
scrisoarea va rămâne neexpediată. Apoi şi-a strecurat 
degetele prin fantă ca să fie sigură că plicul căzuse într- 
adevăr. Gata. Ultima oră la care se ridică poşta este 18. 
Era vineri, destinatarul va primi scrisoarea luni dimineaţă. 

Să ai o zi bună, dragă. Să ai o zi foarte bună, dragă. 


II 


În timpul şedinţei cu ofiţerii săi, comisarul Bourlin, din 
arondismentul 15 al Parisului, îşi muşca interiorul 
obrajilor, nehotărât, cu mâinile odihnindu-i-se pe pântecele 
mare. Fusese un bărbat frumos, îşi aminteau cei mai vechi 
dintre colegi, înainte ca grăsimea să îl copleşească în 
ultimii ani. Mai avea prestanţă, iar atenţia respectuoasă a 
colaboratorilor lui dovedea acest lucru. Chiar şi când îşi 
sufla zgomotos nasul, aproape ostentativ, cum tocmai o 
făcuse. Guturai de primăvară, explicase el. Nicio diferenţă 
faţă de guturaiul de toamnă sau de iarnă, dar de data asta 
era ceva mai proaspăt, mai puţin obişnuit, întrucâtva mai 
vesel. 

— Trebuie clasat, domnule comisar, a spus Feuillere, cel 
mai năbădăios dintre locotenenţii săi, rezumând părerea 
generală. În seara asta se fac şase zile de când Alice 
Gauthier a murit. Este o sinucidere, fără nicio îndoială. 

— Nu-mi plac sinucigaşii care nu lasă o scrisoare în 
urma lor. 

— Tipul din rue de la Convention, de acum două luni, n-a 
lăsat nimic în urma lui, a obiectat un sergent aproape la fel 
de gras ca Bourlin. 

— Da, dar era beat mort, singur şi fără o leţcaie. Nicio 
legătură. Aici e vorba despre o femeie cu o viaţă ordonată, 
profesoară de matematică la pensie, o viaţă fără 
distorsiuni, m-am informat bine. Şi nu îmi plac nici 
sinucigaşii care se spală pe cap dimineaţa şi se dau cu 
parfum. 

— Tocmai, a spus cineva. Dacă tot mori, măcar să mori 
curat şi parfumat. 

— Aşadar, seara, Alice Gauthier, parfumată, în taior, dă 
drumul la apă în cadă, îşi scoate pantofii şi intră îmbrăcată 
în apă ca să-şi taie venele? 

Bourlin a luat o ţigară, adică două, fiindcă degetele sale 
prea groase îl împiedicau să ia una singură. Din acest 
motiv lângă pachetul său erau mereu câteva ţigări. Tot din 


e 3 


aceeaşi cauză nu folosea bricheta, care avea o pârghie de 
aprindere prea mică pe care nu o putea dibui, ci o cutie 
mare de chibrituri pentru şemineu care îi umfla buzunarul. 
Decretase această cameră din comisariat autorizată 
fumătorilor. Interzicerea fumatului îl scotea din minţi, să 
nu ai voie să fumezi în vreme ce asupra fiinţelor - şi insist 
asupra fiinţelor, asupra tuturor fiinţelor - se revarsă 
treizeci şi şase de miliarde de tone de dioxid de carbon pe 
an. Trei-zeci şi şa-se de mi-li-ar-de! silabisea el. Şi tu să nu 
poţi să-ţi aprinzi o ţigară pe peronul gării, în aer liber? 

— Domnule comisar, era pe moarte, şi o ştia, a insistat 
Feuillere. Infirmiera ei ne-a spus că încercase, plină de 
orgoliu, cu o voinţă de fier, să pună la poştă o scrisoare în 
vinerea dinaintea morţii şi n-a reuşit. Rezultatul: cinci zile 
mai târziu îşi taie venele în cadă. 

— O scrisoare care poate conţinea mesajul ei de rămas 
bun. Ceea ce ar explica faptul că nu s-a găsit acasă ceva 
similar. 

— Adică ultimele dorinţe. 

— Adresată cui? l-a întrerupt comisarul trăgând un fum 
lung din ţigară. Nu are moştenitori şi doar câţiva bani 
economisiţi în bancă. Notarul nu a primit un testament 
nou, cei douăzeci de mii de euro ai ei sunt destinaţi 
protejării urşilor polari. Iar în ciuda faptului că a pierdut 
această scrisoare esenţială se sinucide în loc să o rescrie? 

— Fiindcă fusese vizitată de un tânăr, domnule comisar, 
a replicat Feuillere. Luni şi apoi marţi, vecinul este sigur. 
L-a auzit sunând şi spunând că venise pentru întâlnire. În 
intervalul în care este singură în fiecare zi, între orele 
nouăsprezece şi douăzeci. Aşadar, ea a fixat această 
întâlnire. I-o fi mărturisit ultimele dorinţe iar scrisoarea 
devine, în acest caz, inutilă. 

— Un tânăr necunoscut care a dispărut fără urmă. La 
înmormântare erau prezenţi doar câţiva veri bătrâni. 
Niciun tânăr. Atunci? Ce s-a întâmplat cu el? Dacă era 
destul de intim cu ea încât să fie chemat de urgenţă, era 
fie un prieten, fie o rudă. Deci, ar fi venit la înmormântare. 
Dar nu, s-a volatilizat. În aerul plin de dioxid de carbon, ţin 


e 9» 


să vă reamintesc. De fapt, vecinul l-a auzit prezentându-se 
în faţa uşii. Numele? 

— Nu a auzit foarte bine. Andre sau Dédé, nu e sigur. 

— Andre e un nume de vârstnic. De ce spune că era un 
tânăr? 

— După voce. 

— Domnule comisar, a început un alt locotenent, 
judecătorul cere clasarea dosarului. Suntem în urmă în 
cazul liceanului înjunghiat şi al femeii agresate în parcarea 
Vaugirard. 

— Ştiu, a spus Bourlin luând o ţigară dintre cele de 
lângă pachet. Am discutat cu el ieri-seară. Dacă pot numi 
asta discuţie. Sinucidere, sinucidere, trebuie să clasezi 
dosarul şi să mergi mai departe chiar dacă îngropi faptele, 
desigur infime, călcându-le în picioare ca pe nişte păpădii. 

Păpădiile, gândea Bourlin, sunt paria societăţii florale, 
nimeni nu le respectă, sunt călcate în picioare sau sunt 
hrană pentru iepuri. Dar nimeni nu s-ar gândi să calce în 
picioare un trandafir. Şi încă şi mai puţin să facă din el 
hrană pentru iepuri. 

A urmat un moment de tăcere; fiecare era prins între 
nerăbdarea noului judecător şi nemulţumirea comisarului. 

— Clasez dosarul, a anunţat Bourlin oftând, de parcă ar 
fi suferit o înfrângere fizică. Cu condiţia să mai încercăm, 
încă o dată, să lămurim semnul pe care l-a desenat Alice 
Gauthier lângă cadă. Trasat fără să-i tremure mâna, e clar, 
dar de neînțeles. Aici este ultimul ei mesaj. 

— Da, dar e de neînțeles. 

— Il sun pe Danglard. Poate că el ştie. 

Totuşi, şi-a continuat Bourlin firul gândurilor, păpădiile 
sunt rezistente, în timp ce trandafirul este plăpând 
întotdeauna. 

— Comandantul Adrien Danglard? a intervenit un 
sergent. De la Brigada de Criminalistică Paris, 
arondismentul 13? 

— Chiar el. Ştie lucruri pe care voi n-o să le învăţaţi nici 
în treizeci de vieţi. 

— Dar în spatele lui este comisarul Adamsberg, a şoptit 


e 10 - 


sergentul. 

— Şi ce-i cu asta? a întrebat Bourlin ridicându-se 
aproape majestuos, cu pumnii sprijiniți de masă. 

— Nimic, domnule comisar. 


e 11 œ» 


III 


Adamsberg a luat telefonul, a îndepărtat un teanc de 

dosare şi şi-a pus picioarele pe masă, răsucindu-se în 
fotoliu. Abia dacă închisese ochii peste noapte, una dintre 
surorile sale se pricopsise cu o pneumonie, Dumnezeu ştie 
cum. 
— Femeia de la numărul 33 bis? a întrebat el. Şi-a tăiat 
venele în cadă? De ce mă enervezi cu chestii d-astea, 
Bourlin, la nouă dimineaţa? Din rapoartele interne reiese, 
în mod clar, că e o sinucidere. Ai îndoieli? 

— Vrea să clasez dosarul şi eu nu vreau să-l clasez. 

— Şi de ce nu vrei? 

— Sinucigaşa, parfumată şi cu părul proaspăt spălat de 
dimineaţă, nu a lăsat o scrisoare în urma ei. 

Adamsberg, cu ochii închişi, l-a lăsat pe Bourlin să-i 
spună toată povestea. 

— Un semn indescifrabil? Lângă cadă? Şi cu ce vrei să te 
ajut? 

— Tu? Cu nimic. Vreau să-mi trimiţi capul lui Danglard 
să se uite la semn. Poate că el va pricepe. Pe altul nu-l văd 
în stare. Aşa, cel puţin voi avea conştiinţa împăcată. 

— Numai capul? Şi cu trupul ce să fac? 

— Îl pui să urmeze capul cum o putea. 

— Danglard nu a ajuns încă. Ştii că are programul lui, în 
funcţie de zile. Adică, în funcţie de seri. 

— Scoate-l din pat. Vă aştept pe amândoi la adresa 
sinucigaşei, încă ceva, Adamsberg, sergentul care mă va 
însoţi are caş la gură. Mai trebuie să fie fezandat. 


Aşezat pe vechea canapea a lui Danglard, Adamsberg 
bea o cafea tare aşteptându-l pe comandant să se îmbrace. 
I se păruse că soluţia cea mai rapidă era să meargă la el 
să-l trezească şi să-l îmbarce direct în maşină. 

— Nici măcar nu am timp să mă rad, a bombănit 
Danglard aplecându-şi trupul mare şi flasc pentru a se 
vedea mai bine în oglindă. 


e 12 œ» 


— Nici la birou nu ajungi întotdeauna ras. 

— Acum e altă treabă. Sunt aşteptat în calitate de 
expert. lar un expert trebuie să se prezinte ras proaspăt. 

Fără să vrea, Adamsberg a observat cele două sticle de 
vin de pe măsuţa joasă şi paharul răsturnat pe covorul încă 
ud. Vinul alb nu pătează. Poate că Danglard s-a culcat 
direct pe canapea, fără să-i pese de data asta de privirea 
scrutătoare a celor cinci copii ai săi pe care îi creştea ca 
pe nişte perle de cultură. Gemenii erau acum într-un 
campus universitar, iar locul lăsat liber de către ei nu 
îmbunătăţea situaţia. Mai rămânea cel mic, cel cu ochi 
albaştri, care nu era al lui Danglard şi pe care soţia i-l 
lăsase bebeluş atunci când l-a părăsit, fără să se uite în 
urma ei pe culoar, aşa cum îi povestise de o mie de ori. 
Anul trecut, cu riscul să apară o ruptură între ei, 
Adamsberg îşi asumase rolul de torţionar şi-l târâse pe 
Danglard la doctor unde comandantul aşteptase rezultatul 
analizelor ca un zombie beat. Analizele îi ieşiseră 
impecabil. Sunt unii care scapă ca prin minune, trebuie să 
o spunem, iar asta nu era cel mai neînsemnat talent al lui 
Danglard. 

— Şi de ce mă aşteaptă, de fapt? a întrebat Danglard în 
timp ce îşi punea butonii la manşeta cămăşii. Despre ce 
este vorba? O hieroglifă, aşa-i? 

— E vorba despre ultimul desen al unei sinucigaşe. Un 
semn indescifrabil. Comisarul Bourlin este foarte deranjat, 
vrea să înţeleagă înainte de a clasa cazul. Judecătorul stă 
pe el ca o căpuşă. O căpuşă foarte mare. Nu avem decât 
câteva ore. 

— Ah, e Bourlin, a spus Danglard relaxându-se în timp 
ce îşi netezea haina. Se teme de o criză de nervi a noului 
judecător? 

— Se teme ca să nu-l împroaşte cu venin căpuşa. 

— Se teme să nu-i injecteze conţinutul glandelor 
salivare, l-a corectat Danglard în timp ce îşi făcea nodul la 
cravată. Căpuşa nu are nimic de a face cu un şarpe sau un 
purice. De altfel, căpuşa nu este o insectă ci face parte din 
clasa arahnidelor. 


e 13 


— Corect. Şi ce părere ai despre conţinutul glandelor 
salivare ale judecătorului Vermillon? 

— Sincer, nu am o părere prea bună. Astea fiind spuse, 
nu sunt expert în semne absconse. Eu sun băiat de miner 
din nord, i-a reamintit comandantul mândru. Ştiu doar 
câteva chestii, pe ici, pe colo. 

— Aşteaptă ceva de la tine, totuşi. Pentru propria-i 
conştiinţă. 

— E sigur că îi voi linişti conştiinţa măcar o dată. Nu pot 
rata asta. 


e 14» 


IV 


Danglard se aşezase pe marginea căzii albastre, cea în 
care Alice Gauthier îşi tăiase venele. Privea cu atenţie 
marginea laterală a dulapului alb pe care femeia desenase 
cu creionul dermatograf semnul. Adamsberg, Bourlin şi 
sergentul aşteptau în tăcere în baia mică. 

— Vorbiţi, nu staţi încremeniţi, ce naiba, nu sunt 
oracolul din Delfi, a strigat Danglard iritat că nu descifrase 
imediat semnul. Sergent, fii aşa de bun şi adu-mi o cafea, 
am fost scos din pat. 

— Din pat sau dintr-un bar dimineaţa devreme? a şoptit 
acesta către Bourlin. 

— Aud bine, a spus Danglard, aşezat elegant pe 
marginea căzii uzate, fără să-şi ia ochii de la desen. Nu am 
cerut comentarii, am cerut, cu amabilitate, o cafea. 

— O cafea, a confirmat Bourlin prinzând braţul 
sergentului, iar mâna sa grasă l-a convins că trebuie să se 
execute. 

Danglard a scos un carneţel îndoit din buzunarul de la 
spate al pantalonilor şi a copiat desenul: un H mare dar cu 
liniuţa din mijloc oblică. La care se adăuga, prinsă de 
aceasta, o linie concavă: 


— Vreo legătură cu inițialele sale? a întrebat Danglard. 

— Se numea Alice Gauthier, numele de fată - Vermond. 
Totuşi, celelalte prenume sunt Clarisse şi Henriette. H de 
la Henriette. 

— Nu, a spus Danglard, clătinându-şi obrajii moi, 
acoperiţi de o barbă sură. Nu este un H. Linia din mijloc 
este vădit oblică, urcă ferm spre cele două linii paralele. Şi 
nu este o semnătură. O semnătură aduce o modificare, 


e 15» 


absoarbe personalitatea autorului, este aplecată, îşi 
contrage elementele. Nu are nimic de a face cu liniile 
drepte ale acestei litere. Asta e o reproducere fidelă, 
aproape şcolărească, a unui semn, a unei sigle, şi nu este 
făcută prea des. Dacă a desenat-o o dată, sau de cinci ori, 
maximum. Fiindcă este vorba despre un demers de şcolar 
studios şi conştiincios. 


Sergentul s-a întors cu cafeaua şi a depus, provocator, 
paharul de plastic fierbinte în mâna lui Danglard. 

— Mulţumesc, a  mormăit  comandatul fără să 
reacționeze. Dacă s-a sinucis, atunci îi indică pe cei care 
au forţat-o să o facă. Dar de ce să încifreze semnul? De 
frică? Frică de cine? Pentru cei apropiaţi? Este o invitaţie 
la căutare fără să trădeze. Dacă a fost ucisă - şi asta este 
bănuiala ta, Bourlin? -, atunci îi indică, desigur, pe 
atacatori. Dar, încă o dată, de ce nu o face clar? 

— Sigur este o sinucidere, a bombănit  Bourlin, 
posomorât. 

— Pot? a întrebat Adamsberg, care stătuse cu spatele 
lipit de perete, scoțând anume o ţigară şifonată din haină. 

Un cuvânt magic pentru comisarul Bourlin care a 
scăpărat un chibrit uriaş drept răspuns şi şi-a aprins şi el o 
ţigară. In baia mică, plină dintr-odată de fum, sergentul a 
ieşit ţâfnos, oprindu-se în pragul uşii. 

— Ce meserie avea? 

— Profesoară de matematică. 

— Nici asta nu se potriveşte. Nu este niciun semn din 
matematică, niciunul din fizică. Niciun semn zodiacal, nicio 
hieroglifă. Niciun semn francmason, niciunul care să 
amintească de o sectă satanică. Nimic din toate astea. 

A bombănit o clipă, iritat, concentrat. 

— Măcar să fi fost vreo literă din scandinava veche, vreo 
rună sau vreun caracter japonez ori măcar unul chinez. 
Există un astfel de H tăiat de o linie oblică. Dar fără liniuţa 
asta concavă dedesubt. Asta-i problema. Nu ne mai 
rămâne decât ipoteza unei litere chirilice scrisă anapoda. 

— Chirilic? Vorbeşti de alfabetul rusesc? a întrebat 


e 16 - 


Bourlin. 

— Rusesc dar şi bulgar, sârb, macedonean, ucrainean, 
sunt multe. 

Adamsberg i-a retezat dintr-o privire discursul erudit pe 
care comandantul - simţea asta - se pregătea să îl ţină 
despre caracterele chirilice. Şi, într-adevăr, Danglard s-a 
văzut constrâns cu regret să-şi abandoneze disertaţia 
despre discipolii Sfântului Chiril care creaseră alfabetul 
acesta. i 

— În alfabetul chirilic există litera H care nu trebuie 
confundată cu litera H, a explicat el desenând-o pe carnet. 
După cum vedeti, litera respectivă poartă un semn concav 
deasupra, un soi de bărcuță minusculă. Se pronunță oi sau 
ai în funcţie de context. 

Danglard a simţit iarăşi privirea lui Adamsberg şi şi-a 
întrerupt expozeul. 

— Presupunând că femeii i-a fost greu să scrie acest 
semn, dată fiind distanţa dintre baie şi partea laterală a 
dulapului a trebuit să-şi întindă braţul, ar fi putut să 
plaseze greşit semnul în formă de bărcuţă minusculă şi să-l 
scrie în mijloc şi nu deasupra. Dar, dacă nu greşesc, acest 
H nu se foloseşte la începutul cuvântului, ci la sfârşit. N- 
am auzit niciodată vreo prescurtare care să folosească 
sfârşitul unui cuvânt. Căutaţi, totuşi, dacă pe lista de 
apeluri sau în carnetul de adrese, figurează o persoană 
susceptibilă să folosească alfabetul chirilic. 

— Am pierde timpul, a obiectat blajin Adamsberg. 

Adamsberg nu vorbise cu blândeţe ca să evite să-l 
ofenseze pe Danglard. Cu rare excepţii, comisarul nu 
ridica tonul când vorbea, cu riscul de a-şi adormi 
interlocutorul cu glasul lui în gamă minoră, hipnotic 
pentru unii, interesant pentru alţii. Rezultatele difereau în 
funcţie de cine conducea interogatoriul: comisarul sau 
unul dintre subordonații săi. Adamsberg izbutea să-l 
adoarmă pe cel interogat sau, dimpotrivă, să-l determine 
să facă mărturisiri aşa cum magnetul extrage cuiele care 
nu pot fi scoase. Comisarul nu dădea atenţie acestui fapt 
admițând totuşi că, uneori, putea să adoarmă şi el fără să- 


e 17» 


şi dea seama. 

— Cum adică? 

— Da, Danglard. Am face mai bine să verificăm dacă 
semnul concav a fost trasat înainte sau după ce a fost 
desenată linia oblică. De asemenea: cele două linii 
verticale ale literei H: au fost scrise înainte sau după? 

— Şi cu ce ne ajută? a întrebat Bourlin. 

— Şi dacă linia oblică a fost scrisă de jos în sus sau de 
sus în jos? a continuat Adamsberg. 

— Asta e clar, a aprobat Danglard. 

— Linia oblică trimite cu gândul la un gest prin care 
barăm ceva, a continuat Adamsberg. Asta facem atunci 
când trasăm o linie. Cu condiţia să o facem de jos în sus, 
hotărât. Dacă zâmbetul a fost făcut înainte, atunci linia a 
fost trasată ulterior. 

— Care zâmbet? g 

— Vreau să spun: linia convexă. In formă de zâmbet. 

— Linia concavă, l-a corectat Danglard. 

— Mă rog. Desenul acela, dacă îl privim scos din 
context, evocă un zâmbet. 

— Un zâmbet pe care cineva l-a dorit desființat, a 
sugerat Bourlin. 

— Cam aşa ceva. Cât priveşte liniile verticale, ele ar 
putea încadra zâmbetul ca într-un desen de-abia schițat. 

— Foarte schițat, a spus Bourlin. De-a dreptul tras de 
păr. 

— Chiar foarte tras de păr, a confirmat Adamsberg. 
Danglard, în ce ordine se scriu literele în alfabetul chirilic? 

— Mai întâi cele două linii verticale, apoi linia oblică şi 
la sfârşit căciuliţa întoarsă. Aşa cum noi adăugăm accentul 
la sfârşit. 

— Prin urmare, dacă a fost adăugată la sfârşit căciuliţa, 
atunci nu avem de-a face cu o literă chirilică ratată şi ne 
pierdem timpul căutând în agenda ei vreun rus, a observat 
Bourlin. 

— Sau vreun macedonean sau vreun sârb, a adăugat 
Danglard. 


e 18 + 


Supărat că a dat greş în a descifra semnul, Danglard îşi 
târşâia picioarele urmându-i pe colegii săi pe trotuar în 
timp ce Bourlin dădea ordine la telefon. De fapt, Danglard 
îşi târşâia mereu picioarele, iar asta tocea cu mare viteză 
talpa pantofilor. Cum era un fan al eleganţei foarte british, 
fiindcă nu putea miza pe frumuseţea proprie, refacerea 
stocului de pantofi londonezi era o problemă. Oricine 
călătorea dincolo de Canalul Mânecii era rugat să-i aducă 
o pereche de pantofi. 

Sergentul fusese impresionat de ceea ce pricepuse, 
puţin, din discursul savant al lui Danglard iar acum, docil, 
mergea alături de el. Se mai „fezandase” puţin, cum ar fi 
spus Bourlin. 

Cei patru bărbaţi s-au despărţit în Place de la 
Convention. 


— Te sun de îndată ce am rezultatele, a spus Bourlin. Nu 
va dura prea mult. Mulţumesc pentru ajutor dar cred ca va 
trebui să clasez dosarul în seara asta. 

— Atâta vreme cât nu înţelegem nimic din acel semn, 
putem spune orice, a răspuns Adamsberg schiţând un gest 
vag cu mâna. Mie îmi sugerează o ghilotină. 


Bourlin şi-a privit o clipă colegii depărtându-se. 

— Nu te nelinişti, i-a spus sergentului. Aşa e Adamsberg. 

De parcă fraza asta ar fi fost de ajuns ca să clarifice 
misterul. 

— Totuşi, ce are în cap comandantul Danglard ca să ţină 
minte toate chestiile alea? a întrebat sergentul. 

— Vin alb. 


Două ore mai târziu Bourlin i-a telefonat lui Adamsberg: 
mai întâi au fost desenate liniile verticale. Prima cea din 
stânga şi apoi cea din dreapta. 

— Aşa cum procedăm când scriem un H, a continuat. 
Apoi a desenat şi linia concavă. 

— Prin urmare, nu este un H. 

— Dar nici o literă chirilică. Păcat, îmi plăcea destul de 


e 19 œ 


mult. Apoi a adăugat linia oblică de jos în sus. 

— A barat zâmbetul. 

— Exact. Aşa că nu am avansat deloc, Adamsberg. Nu e 
nicio iniţială, nicio aluzie la vreun rus. Doar un semn 
necunoscut care se adresează unor necunoscuţi. 

— Unui grup de necunoscuţi pe care îi acuză de 
sinuciderea ei sau pe care vrea să-i prevină că sunt în 
pericol. 

— Sau se sinucide pur şi simplu pentru că este bolnavă. 
Dar mai înainte menţionează ceva sau pe cineva, vreun 
eveniment din viaţa ei. O ultimă mărturisire înainte de a 
muri. 

— Şi ce fel de mărturisire este făcută înainte de a muri? 

— Un secret care nu putea fi spus. 

— De exemplu? 

— Nişte copii despre care nu a vorbit? 

— Sau un păcat, Bourlin. Ori o crimă. Ce ar fi fost în 
stare să comită curajoasa ta Alice Gauthier? 

— Nu aş spune „curajoasă”. Autoritară, temperament 
aprig, ba chiar tiranic. Nu era foarte simpatică. 

— A avut probleme cu foştii elevi? 

— Nu, era foarte bine cotată. Nu a fost mutată niciodată. 
Patruzeci de ani în acelaşi liceu aflat într-o zonă cu 
probleme. Dar - spuneau colegii ei - elevii, chiar şi cei mai 
rebeli, nu îndrăzneau să mişte în front la orele ei, era 
directă şi dură. Îţi dai seama că directorii se uitau la ea ca 
la o icoană. Era de ajuns să apară în pragul uşii ca să se 
facă linişte imediat. Pedepsele ei erau de temut. 

— Pedepse corporale, poate? 

— Din câte se pare nici vorbă despre aşa ceva. 

— Atunci? Îi punea să copieze tema de trei sute de ori? 

— Nici măcar, a răspuns Bourlin. Pedeapsa era asta: nu-i 
mai iubea. Fiindcă îşi iubea elevii. Cu asta îi ameninţa: că 
nu-i va mai iubi. Mulţi veneau să o vadă după cursuri cu un 
pretext oarecare. Ca să te convingi cât de puternică era, ei 
bine, a chemat la ea un mic mafiot care, nu se ştie cum, i-a 
dat numele celor din bandă într-o oră. lată de ce era în 
stare doamna asta. 


e 20 - 


— Cam tăioasă, nu? 

— Te gândeşti iar la ghilotină? 

— Nu, mă gândesc la acea scrisoare care s-a pierdut. La 
tânărul necunoscut. Unul dintre foştii săi elevi, poate. 

— În acest caz semnul s-ar adresa elevului? Un semn al 
unei găşti? Al unei bande de răufăcători? Nu te enerva, 
Adamsberg dar trebuie să clasez dosarul în seara asta. 

— Ei bine, mai trage de timp. Măcar o zi. Explică-i 
judecătorului că investighezi în legătură cu litera chirilică. 
Şi, mai ales, nu-i spune că te ajutăm. 

— De ce să trag de timp? Te gândeşti la ceva? 

— La nimic. Aş vrea să reflectez la asta un pic. 

Bourlin a oftat descurajat. Il ştia pe Adamsberg de 
suficient de mult timp ca să ştie că „a reflecta” nu avea 
nicio noimă în ceea ce-l priveşte. Adamsberg nu reflecta, 
nu se aşeza la masă cu creionul în mână, nu se concentra 
cu faţa la fereastră, nu recapitula faptele adunate într-un 
tabel, cu săgeți şi cifre, nu-şi sprijinea bărbia în podul 
palmei. Îşi vedea de-ale lui, mergea încet, se strecura 
printre birouri, comenta, măsura terenul cu paşi lenți, dar 
nimeni niciodată nu-l văzuse reflectând. Părea că se lasă 
luat de valuri ca un peşte. Nu, un peşte nu se lasă dus de 
val, un peşte îşi urmăreşte scopul. Adamsberg sugera mai 
degrabă un burete de mare, dus de curenţi. Dar despre ce 
fel de curenţi ar fi vorba? De altfel, unii spuneau că atunci 
când în ochii săi negri privirea vagă devenea şi mai 
pierdută, ai fi zis că are alge în ochi. El aparţinea mai 
degrabă mării decât pământului ferm. 


e 21 œ» 


V 


Marie-France a tresărit citind necrologul de la pagina cu 
anunțuri mortuare. Nu avusese timp să o facă mai înainte 
şi avea aşadar zeci şi zeci de morţi de trecut în revistă. Nu 
fiindcă ritualul acesta cotidian i-ar fi oferit vreo satisfacţie 
morbidă ci pentru că - şi asta era îngrozitor de mărturisit, 
gândea ea - pândea decesul verişoarei sale primare care o 
îndrăgise odinioară. Membrii bogaţi ai familiei publicau în 
ziar anunţul cu privire la moartea uneia dintre rude. Astfel 
aflase că muriseră doi verişori şi soţul acestei verişoare. 
Rămăsese singură şi bogată - în mod bizar, soţul ei făcuse 
avere din afaceri cu baloane gonflabile - iar Marie-France 
se întreba mereu dacă mana cerească va cădea asupra ei. 
Se întreba cât valora. La cât s-ar putea aştepta? La 
cincizeci de mii? Un milion? Mai mult? Cât i-ar mai rămâne 
după ce va plăti impozitele? Dar, oare, s-ar fi gândit 
verişoara să o facă pe ea moştenitoare? Şi dacă şi-ar lăsa 
toată averea unei organizații pentru protecția 
urangutanilor? Asta cu urangutanii era o marotă de-a ei. 
Marie-France înţelegea foarte bine şi era gata să împartă 
cu ei, amărâţii. Nu te ambala, dragă, mulţumeşte-te să 
citeşti anunţurile. Verişoara merge pe nouăzeci şi doi de 
ani, nu mai are mult, aşa-i? Numai că în familia lor puteai 
să îi aduni cu lopata pe cei care trăiau o sută de ani aşa 
cum în alte familii se nasc o groază de copii. Trebuie spus 
că dacă freci menta, asta te ţine în viaţă, părerea ei. Dar 
verişoara cutreierase mult prin Java, Borneo şi prin toate 
insulele alea îngrozitoare - se dusese acolo după 
urangutani - iar asta te consumă. Şi-a reluat lectura, în 
ordine cronologică. 


Verişorii Regis Remond şi Martin Druot, 
prietenii şi colegii vă confirmă cu durere moartea 


doamnei Alice Clarisse Henriette Gauthier 
născută Vermond 


e 22 œ» 


survenită la vârsta de şaizeci şi şase de ani 
în urma unei îndelungi suferinţe. 

Corpul neînsufleţit va fi transportat 

de la adresa ei, 33 bis rue de la... 


33 bis. Şi a auzit vocea infirmierei strigând: „Doamna 
Gauthier, la 33 bis...” Biata femeie, îi salvase viaţa - 
prinzându-i capul ca să nu se lovească de trotuar, acum 
era sigură -, dar nu pentru multă vreme. 

Dacă nu cumva scrisoarea? Scrisoarea pe care se 
hotărâse până la urmă să o pună la cutia poştală? Şi dacă 
greşise? Dacă scrisoarea, atât de importantă, declanşase o 
catastrofă? Şi dacă era tocmai motivul pentru care 
infirmiera se opusese atât de mult? Oricum, scrisoarea ar 
fi fost transmisă, şi-a spus Marie-France mai liniştită, 
turnându-şi o a doua ceaşcă de ceai. Soarta. 

Nu, nu ar fi fost transmisă. Scrisoarea s-ar fi rătăcit 
când femeia a căzut pe trotuar. Gândeşte, dragă, măsoară 
de şapte ori şi taie o dată. Şi dacă doamna Gauthier ar fi 
comis, de fapt, un... - cum spunea şeful magazinului unde 
lucrase? Una, două numai asta ştia să spună - comisese un 
act ratat? Adică o chestie pe care nu vrei să o faci, dar pe 
care o faci totuşi din motive care rămân ascunse îndărătul 
motivelor superficiale? Şi dacă ameţise din cauză că voia 
să pună la cutia poştală scrisoarea? Şi dacă o pierduse prin 
acel act ratat, răzgândindu-se din pricina motivelor aflate 
îndărătul motivelor superficiale? 

Atunci, ea întruchipa soarta. Ea, Marie-France se 
hotărâse să ducă la bun sfârşit intenţia bătrânei. Şi totuşi 
se gândise bine, nici prea mult, nici prea puţin, înainte de 
a pune scrisoarea la poştă. 

Uită, nu vei şti niciodată nimic despre asta. Şi nimic nu 
dovedeşte că scrisoarea ar fi avut urmări nefaste. li 
foloseşti imaginaţia degeaba, dragă. 


Dar la prânz, Marie-France tot nu uitase; dovada: nu 
continuase lectura necrologurilor şi tot nu ştia dacă 
verişoara ei pasionată de urangutani murise sau nu. 


e 23» 


Mergea spre magazinul de jucării unde lucra cu 
jumătate de normă, tulburată, cu dureri de stomac. Ceea 
ce înseamnă că nu-ţi iese din minte povestea asta şi ştii ce 
ţi-a tot repetat tata despre o asemenea situaţie. 

Nu observase niciodată comisariatul aflat în drumul ei - 
trecea prin faţa lui şase zile din şapte -, dar acum i-a 
apărut ca un punct luminos, ca un far în noapte. Un far în 
noapte, şi asta tot de la tatăl ei o ştia. „Problema cu farul 
este că pulsează. Aşa că țelul tău apare şi dispare 
neîncetat. Mai mult, se stinge când se luminează de ziuă”, 
mai spunea el. Ei bine, era ziuă, iar comisariatul strălucea 
totuşi ca un far în noapte. Aşa că, fără supărare, se puteau 
aduce câteva modificări înţelepciunii paterne. 


A intrat temătoare. L-a văzut pe tipul posomorât de la 
recepţie, apoi o femeie foarte înaltă şi foarte voinică de 
care s-a speriat, un individ blond, micuţ, şters, care nu-i 
prea inspira cine ştie ce încredere, ceva mai departe era 
un bărbat chel care semăna cu o pasăre bătrână aşezată 
pe cuib, aşteptând momentul prielnic să mai clocească o 
dată, iar acest moment prielnic nu venea deloc, mai erau 
un tip care citea - şi vedea bine - o revistă despre peşti, o 
pisică albă şi grasă care dormea pe copiator, un tip bine 
făcut care părea gata să ia pe toată lumea la bătaie şi 
puţin a lipsit ca să nu plece. Ah, ba nu, s-a răzgândit 
fiindcă farul pulsează, desigur, iar în clipa respectivă era 
stins. lată un tip cu burtă, foarte elegant dar otova, care 
mergea târşâindu-şi picioarele, care i-a surprins privirea şi 
avea nişte ochi albaştri şi foarte limpezi. 

— Căutaţi ceva anume, doamnă? a întrebat-o cu o dicţie 
impecabilă. Aici, doamnă, nu înregistrăm plângeri pentru 
furt, agresiune sau altceva. Sunteţi la Serviciul Omoruri. 
Omoruri sau ucideri. 

— Este vreo diferenţă? a întrebat înfricoşată. 

— Este una, foarte mare, a spus bărbatul aplecându-se 
uşor spre ea, ca şi când ar fi salutat-o după moda secolului 
trecut. Uciderea este un asasinat premeditat. Omorul 
poate fi involuntar. 


e 24 -- 


— Atunci, da, am venit, poate, pentru un omor 
involuntar. 

— Depuneţi o plângere, doamnă? 

— Adică, nu, poate că eu am comis un omor, fără să 
vreau. 

— A fost o altercaţie? 

— Nu, domnule comisar. 

— Comandant. Sunt comandantul Adrien Danglard. La 
dispoziţia dumneavoastră. 

De multă vreme, poate chiar niciodată, nu i se vorbise cu 
atâta deferenţă şi curtoazie. Tipul nu era frumos - cam 
îndesat, să zicem - dar, Dumnezeule, cuvintele lui 
frumoase contau mult mai mult. Şi farul s-a aprins din nou. 

— Domnule comandant, mă tem că am expediat o 
scrisoare care a provocat moartea cuiva, a spus ea cu o 
voce mai fermă. 

— O scrisoare care conţinea ameninţări? Mânie? 
Răzbunare? 

— Ah, nu, domnule comandant - îi plăcea să rostească 
acest cuvânt care o făcea şi pe ea să se simtă bine. Nu am 
nici cea mai mică idee. 

— În legătură cu ce, doamnă? 

— În legătură cu ceea ce conţinea. 

— Dar aţi spus că aţi expediat-o, nu-i aşa? 

— E sigur că am expediat-o. Dar m-am gândit bine 
înainte. Am măsurat de şapte ori şi am tăiat o dată. 

— Şi de ce aţi expediat-o - am înţeles corect, nu? - dacă 
nu era a dumneavoastră? 

— Pentru că am luat-o de pe trotuar iar apoi femeia a 
murit. 

— Aţi expediat scrisoarea unei prietene? Aşa-i? 

— Deloc. Nu o cunoşteam pe femeia aceea. Tocmai îi 
salvasem viaţa. E ceva, nu? 

— Este enorm, doamnă, a confirmat Danglard. 

Nu spusese Bourlin că Alice Gauthier ieşise să pună o 
scrisoare la cutia poştală, scrisoare care dispăruse apoi? 

S-a îndreptat cât era de înalt şi pe cât putea să o arate. 
În realitate, comandantul Danglard era înalt, mult mai 


e 25» 


înalt decât micuțul comisar Adamsberg, dar nimeni nu îşi 
dădea seama de asta cu adevărat. 

— Enorm, a repetat el atent la tulburarea doamnei în 
pardesiu roşu. 

Farul s-a aprins. 

— Apoi a murit, a spus ea. Am citit în ferparele din ziar, 
azi de dimineaţă. Le citesc din când în când, a explicat ea 
cam repede, să văd dacă nu cumva îmi scapă din greşeală 
înmormântarea vreunei rude, a vreunui prieten vechi, ştiţi. 

— Grija aceasta vă onorează. 

lar Marie-France s-a simţit mai bine. Simţea un soi de 
afecţiune faţă de acest bărbat care o înţelegea atât de bine 
şi o ierta prompt de păcate. 

— Aşa am citit că Alice Gauthier, domiciliată în 33 bis, a 
murit. lar eu pusesem la cutia poştală tocmai ei scrisoarea 
ei. Doamne, domnule comandant, dacă s-a întâmplat din 
vina mea? Şi totuşi, am măsurat de şapte ori, nu mai mult, 
ca să tai o dată. 

Danglard a tresărit când a auzit rostit numele lui Alice 
Gauthier. La vârsta lui, i se întâmpla rar să tresară, iar 
curiozitatea lui faţă de micile întâmplări ale vieţii se epuiza 
foarte repede, încât s-a simţit recunoscător faţă de femeia 
în pardesiu roşu. 

— Când aţi pus scrisoarea la cutia poştală? 

— Vinerea trecută, când i s-a făcut rău pe stradă. 

Danglarăd a frisonat. 

— Vă rog să mă însoţiţi la domnul comisar Adamsberg, a 
spus el luând-o de umeri de parcă se temea ca detaliile 
necunoscute pe care le deţinea femeia în pardesiu roşu să 
nu se răspândească pe drum asemenea unei vaze care, 
spărgându-se, şi-ar pierde conţinutul. 

Sedusă, Marie-France s-a lăsat îndrumată. Mergea spre 
biroul şefului cel mare. lar numele acestuia - Adamsberg - 
nu-i era necunoscut. 

A fost dezamăgită când comandantul i-a deschis uşa 
biroului unde se afla comisarul. A văzut lâncezind cu 
picioarele întinse pe masă un ins somnoros, îmbrăcat cu o 
haină de pânză neagră pe sub care se vedea un tricou tot 


e 26 - 


negru. Nu avea nimic de a face cu politeţea elegantă a 
celui care o întâmpinase. 

Farul s-a stins. 

— Domnule comisar, doamna afirmă că a pus la cutia 
poştală ultima scrisoare a lui Alice Gauthier. M-am gândit 
că este important să o ascultați. 

Deşi îl credea gata să adoarmă, comisarul a deschis 
repede ochii şi s-a aşezat cum se cade la masă. Marie- 
France a înaintat cam fără chef, nemulțumită că trebuia 
să-l abandoneze pe comandantul amabil pentru insul 
acesta inconsistent. 

— Sunteţi directorul? a întrebat ea cu dispreţ. 

— Sunt comisar, a răspuns Adamsberg zâmbind. Era 
obişnuit şi în acelaşi timp indiferent faţă de privirile 
deseori derutate pe care le surprindea asupră-i. 

A invitat-o să ia loc în faţa lui. 

Să nu ai niciodată încredere în autoritatea autorităţilor, 
este cea mai rea, spunea tatăl ei. Mari-France s-a blocat. 
Conştient de crisparea ei, Adamsberg i-a făcut semn lui 
Danglard să se aşeze lângă ea. Şi, într-adevăr, numai la 
rugămintea comandantului s-a hotărât să vorbească. 

— Mergeam la dentist. Are cabinetul în arondismentul 
15, nu în cartierul meu. S-a întâmplat cum se întâmplă de 
obicei lucrurile astea, ea se deplasa folosind cadrul, i s-a 
făcut rău şi a căzut. Am prins-o în braţe şi astfel nu s-a 
izbit cu capul de trotuar. 

— Un reflex foarte bun, a spus Adamsberg. 

Nici măcar nu a adăugat „doamnă”, cum ar fi spus 
comandantul. Nici măcar un gest „enorm”. O vorbă 
oarecare de poliţai şi ea, atenţie, nu-i avea la inimă pe 
poliţai. Iar dacă celălalt era un gentleman - chiar şi unul 
distrat - ăsta, şeful, era pur şi simplu un poliţai care în 
două minute avea să o acuze. Mergi la poliţie şi pe urmă 
eşti vinovată. 

Farul s-a stins. 

Adamsberg l-a privit iar pe Danglard. Nici gând să-i 
ceară actele de identitate aşa cum cerea procedura 
obişnuită fiindcă altfel o pierdeau de mugşteriu. 


e 27 -- 


— Doamna a fost acolo printr-o minune, a insistat 
comandantul. A salvat-o de la un şoc fatal, poate. 

— Destinul v-a plasat în drumul ei, a completat 
Adamsberg. 

Iarăşi fără „doamnă” şi fără vreun compliment. Marie- 
France a ridicat spre el o jumătate din chipul ei anti- 
poliţai. 

— Vreţi o cafea? 

Niciun răspuns. Danglard s-a ridicat şi, în spatele lui 
Marie-France, a silabisit pe muteşte „Doam-nă”, în două 
silabe foarte clare. Comisarul a înţeles. 

— Doamnă, doriţi o cafea? a insistat comisarul. 

După un gest al capului, vag afirmativ, Danglard s-a 
îndreptat spre automatul de cafea. Se pare că Adamsberg 
se prinsese. Trebuia ca femeia să se simtă în siguranţă, 
onorată, să i se alimenteze narcisismul şovăitor. Trebuia 
să-şi controleze felul de a vorbi, prea relaxat, prea natural. 
Însă era natural, aşa se născuse, coborât direct din copac, 
sau scos din apă, sau ţâşnind dintr-o stâncă. De undeva din 
Pirinei. 

După ce cafeaua a fost adusă - în ceşti, nu în pahare de 
plastic - Danglard a continuat discuţia. 

— Aşadar, aţi susţinut-o când era gata să cadă. 

— Da, şi infirmiera ei a alergat imediat să o ajute. Ţipa, 
se jura că doamna Gauthier refuzase cu fermitate să fie 
însoţită. Farmacista a preluat controlul, iar eu mi-am 
strâns lucrurile care căzuseră din poşetă. Cine s-ar fi 
gândit? Brancardierii nu se gândesc niciodată la asta. In 
schimb, noi avem toată viaţa în poşetă. 

— Este adevărat, a încurajat-o Adamsberg. Bărbaţii 
adună de toate în buzunare. Şi astfel dumneavoastră aţi 
luat şi o scrisoare? 

— O avea în mâna stângă, e sigur, fiindcă a căzut lângă 
poşetă. 

— Aveţi spirit de observaţie, doamnă, a spus Adamsberg 
zâmbind. 

Îi stătea bine când zâmbea. Era drăguţ. Marie-France 
simţea că o interesează şeful acesta. 


e 28 œ» 


— Numai că nu mi-am dat seama imediat. Doar când m- 
am îndreptat spre metrou am găsit-o în buzunarul 
pardesiului. Doar n-o să credeţi că am şterpelit-o? 

— Facem asemenea gesturi din nebăgare de seamă, a 
întărit Danglard. 

— Da, aşa e, din nebăgare de seamă. Am văzut numele 
expeditorului - Alice Gauthier - şi am înţeles că era 
scrisoarea ei. Atunci am reflectat, am măsurat de şapte ori 
ca să tai o dată. 

— De şapte ori, a repetat Adamsberg. 

Cum putea cineva să-şi măsoare gândurile atât de 
precis? 

— Nu de cinci ori, nici de douăzeci de ori. Tata spunea 
că trebuie să măsori de şapte ori ca să tai o dată înainte să 
faci un lucru, nu mai puţin, ca să nu faci o prostie, dar, mai 
ales, nici prea mult, altminteri baţi pasul pe loc. Şi tot 
bătând pasul pe loc te înfunzi în pământ ca un şurub. Şi pe 
urmă nu mai poţi ieşi. Aşa că am gândit: doamna voise să 
iasă singură ca să pună la poştă acea scrisoare. Trebuie că 
era ceva important, nu? 

— Foarte important. 

— Asta am dedus şi eu, a spus Marie-France un pic mai 
entuziastă. Şi am mai verificat o dată, era chiar scrisoarea 
ei. Îşi scrisese numele cu litere foarte mari pe spatele 
plicului. Mai întâi am vrut să i-o restitui, dar fusese dusă la 
spital. La ce spital? Habar n-aveam, brancardierii nici 
măcar nu mi-au spus vreo vorbă, nu m-au întrebat cum mă 
cheamă, nimic. Apoi mi-am zis că ar fi mai bine să o duc la 
adresa ei, la numărul 33 bis, infirmiera spusese că asta era 
adresa. Eram la cea de a cincea măsurătoare. În niciun 
caz, mi-am spus, de vreme ce doamna refuzase ca 
infirmiera să o însoţească. Poate că nu avea încredere sau 
nu ştiu... La cea de a şaptea măsurătoare, bine cumpănită, 
am hotărât să isprăvesc eu ceea ce biata femeie nu 
reuşise. Şi am pus scrisoarea la cutia poştală. 

— Şi, din întâmplare, doamnă, aţi observat adresa? a 
întrebat Adamsberg uşor neliniştit. 

Fiindcă era foarte posibil ca femeia, atât de blindată de 


e 29 œ 


precauţii şi chinuită de propria-i conştiinţă să fi refuzat să 
citească adresa destinatarului din prea multă discreţie. 

— Da, sigur, am examinat scrisoarea foarte atent tocmai 
pentru că reflectam. Şi trebuia să ştiu adresa ca să aleg 
compartimentul corect al cutiei poştale:  „Paris”, 
„Periferie”, „Provincie” sau „Străinătate”. Nu trebuie să 
greşeşti, asta nu, altminteri corespondenţa se va pierde. 
Am verificat şi răsverificat: 78, Yvelines şi i-am dat drumul 
în cutia poştală. lar când am aflat că biata femeie a murit, 
ei bine, mi-e frică să nu fi făcut o prostie îngrozitoare. 
Uneori mă tem că scrisoarea a declanşat ceva oribil. Ceva 
care să-i fi cauzat moartea. Ar fi un omor involuntar? Ştiţi 
din ce cauză a murit? 

— Vom afla, doamnă, a spus Danglard. Dar ajutorul 
dumneavoastră ne este de mare folos. Oricine altcineva, în 
afară de dumneavoastră, ar fi uitat scrisoarea şi nu ne-ar fi 
căutat. Dar, exceptând 78, Yvelines, aţi văzut şi numele 
destinatarului? Vi-l amintiţi, ca prin miracol? 

— Nu-i niciun miracol, am memorie bună. Domnul 
Amédée Masfaure, Le Haras de la Madeleine, Route de la 
Brigade, 78491 Sombrevert. Este pentru „Periferie”, aşa-i? 

Adamsberg s-a ridicat de pe scaun cu braţele larg 
deschise. 

— Minunat, a spus el apropiindu-se şi scuturând-o puţin 
cam prea prieteneşte de umăr. 

Marie-France a pus acest gest deplasat pe seama 
satisfacţiei comisarului după ce primise toate informaţiile, 
în plus şi ea, la rândul ei, era foarte mulţumită. O zi al 
naibii de bună, dragă. 

— Aş vrea să ştiu, a spus, redevenind serioasă, dacă 
ceea ce am făcut a declanşat moartea bietei femei, să fi 
fost o reacţie la ceva. Vă daţi seama că mă preocupă 
chestiunea. Şi fiindcă văd că poliţia este interesată, 
înseamnă că nu a murit în patul ei, mă înşel? 

— Nu aveţi niciun motiv să vă îngrijoraţi, doamnă, vă 
dau cuvântul meu. Cea mai bună dovadă este că scrisoarea 
a ajuns luni, cel târziu marţi. lar doamna Gauthier a murit 
marţi seară. Şi nu a primit vreo altă corespondenţă, nicio 


e 30 œ» 


vizită, niciun telefon. 

În timp ce Marie-France, liniştită, a respirat profund, 
Adamsberg i-a aruncat o privire lui Danglard: o mințim. 
Nu-i spunem nimic despre vizitatorul de luni şi de marţi. O 
minţim, nu vrem să-i dăm viaţa peste cap. 

— Atunci a murit de moarte bună? 

— Nu doamnă, a răspuns Adamsberg ezitând. S-a 
sinucis. 

Marie-France a ţipat şi Adamsberg a pus mâna pe 
umărul ei de data asta ca să o calmeze. 

— Credem că această scrisoare, pe care o bănuiam ca 
fiind dispărută, conţinea ultimele sale cuvinte adresate 
unui prieten drag. Nu trebuie să vă reproşaţi nimic, 
dimpotrivă. 


Adamsberg a aşteptat ca Marie-France să fie condusă 
spre ieşire - însoţită cum se cuvine de Danglard - iar apoi 
a sunat la comisariatul arondismentului 15. 

— Bourlin? Ţi-am găsit individul. Destinatarul lui Alice 
Gauthier. Amédée şi nu mai ştiu cum. In Yvelines. Stai 
liniştit, am adresa completă. _ 

Nu, hotărât lucru nu avea memoria numelor. În privinţa 
asta, Marie-France era la un kilometru distanţă înaintea 
lui. 

— Şi cum ai făcut? a întrebat Bourlin vioi. 

— N-am făcut nimic. O femeie necunoscută care a 
sprijinit-o pe Alice Gauthier când a căzut pe stradă a luat, 
odată cu lucrurile care i se împrăştiaseră din poşetă, şi 
scrisoarea. Fără să-şi dea seama. Mai mult, după ce a 
reflectat îndelung - de şapte ori, te scutesc de detalii - a 
pus-o la cutia poştală. Incă şi mai bine, a făcut-o după cea 
memorat adresa completă a destinatarului. Mi-a livrat-o 
fără ezitare, aşa cum tu mi-ai recita fabula Corbul şi 
vulpea. 

— Şi de ce ţi-aş recita-o? 

— N-o ştii? 

— Nu. Exceptând „O, Doamne, ce frumuseţe!/ Ce 


e 31 œ» 


pasăre, ce minune,/ Ce drag de pene măreţe!...”! 
Inexplicabil. In cele din urmă, reținem cel mai bine ceea ce 
nu ne putem explica. 

— Hai să lăsăm baltă corbul, Bourlin. 

— Tu ai adus vorba. 

— Îmi pare rău. 

— Dă-mi adresa individului. 

— Ţi-o citesc: Amédée Masfaure şi nu ştiu cum se 
pronunţă. MASFAURE. 

— Amédée. Sună ca „Dede” aşa cum a auzit vecinul. 
Aşadar, a venit de îndată ce a primit scrisoarea. Continuă. 

— Le Haras de la Madeleine, Route de la Brigade, 78491 
Sombrevert. Te ajută? 

— Mă ajută. Numai că trebuie să clasez dosarul în seara 
asta. Judecătorul s-a enervat apropo de litera chirilică, şi 
am câştigat doar o zi. Aşa că mă urc în maşina şi merg să-l 
văd pe acest Amedee chiar acum. 

— Pot să vin şi eu cu tine, incognito cu Danglard? 

— Din cauza semnului? 

— Da. 

— OK, a acceptat Bourlin după un scurt moment de 
tăcere. Ştiu ce înseamnă să ai de a face cu o nucă foarte 
tare şi să nu poţi să-ţi iei gândul de la ea. Mai este un 
lucru: de ce femeia asta a venit să te vadă în loc să se 
prezinte la mine la comisariat? 

— Chestiune de carismă, Bourlin. 

— Pe bune? 

— Adevărul este că trece în fiecare zi prin faţa 
comisariatului nostru. Şi a intrat. 

— Şi de ce nu ai trimis-o la mine imediat? 

— Pentru că fusese fermecată de Danglard. 


1 Corbul și vulpea de Jean de La Fontaine, trad, de Ion Heliade- 
Rădulescu (n.trad.). 


e 32 œ 


VI 


Comisarul Bourlin se grăbise, iar de cincisprezece 
minute îşi aştepta nerăbdător colegii în faţa porţii de lemn 
de la intrarea în Haras de la Madeleine. Spre deosebire de 
Adamsberg care ignora cu desăvârşire orice semn al 
neliniştii, Bourlin era o persoană nerăbdătoare, plină de 
neastâmpăr. 

— Unde aţi stat atât, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Ne-am oprit de două ori, a explicat Danglard. O dată 
pentru că domnul comisar a vrut să admire un curcubeu 
iar a doua oară pentru că eu am vrut să privesc o 
uimitoare clădire templieră. 

Dar Bourlin nu-l mai asculta, deja proptit în soneria 
proprietăţii. 

— Carpe horam, carpe diem, a şoptit Danglard care 
rămăsese ceva mai în urmă. Trăieşte ceasul, trăieşte clipa. 
Un vechi sfat al lui Horaţiu. 

— Un domeniu mare, a comentat Adamsberg privind 
gardul viu, delicat în luna aprilie. Crescătoria de cai de 
rasă e în dreapta, presupun, în grajdurile de lemn. Bani 
mulţi. Un conac pretenţios la capătul unei alei pietruite. Ce 
părere ai, Danglard? 

— A fost ridicat în locul unui castel. Cele două clădiri 
aflate de o parte şi de cealaltă a aleii principale sunt din 
secolul al XVII-lea. Cu siguranţă că au făcut parte dintr-o 
clădire cu mult mai mare. Distrusă în timpul revoluţiei, 
poate. Numai turnul a fost cruțat, acolo, în pădure, îi vezi 
vârful, era sigur un turn de veghe străvechi. Dacă am 
merge să aruncăm o privire, probabil că am descoperi 
urme datând din secolul al XIII-lea. 

— Dar nu vom merge să aruncăm o privire, Danglard. 


Le-a deschis o femeie după nenumărate manevre cu 
nişte lanţuri grele de fier. Trecută de cincizeci de ani, 
mărunţică şi slăbuţă dar cu o faţă rotundă şi obraji 
dolofani care nu se potriveau cu trupul ei, a observat 


e 33 


Adamsberg. Pomeţi nostimi pe un corp subţire. 

— Domnul Amédée Masfaure? a întrebat Bourlin. 

— Este la grajduri, reveniţi după orele 18. lar dacă 
sunteţi în control pentru furnici, aflaţi că l-am făcut deja. 

— Poliţia, doamnă, a spus Bourlin arătându-şi insigna. 

— Poliţia? Dar le-am spus tot! Suferim deja prea mult! 
Doar nu o să luaţi tot circul de la capăt? 

Bourlin l-a privit pe Adamsberg. Nu înţelegea nimic. 
Fusese poliţia aici? Înaintea lui? 

— Când a venit poliţia, doamnă? 

— Păi a trecut deja o săptămână! Nu vorbiţi între voi? 
Joi dimineaţă poliţaii au venit aici la un sfert de oră după. 
Şi au venit şi a doua zi. l-au interogat pe toţi, cu toţii am 
fost întrebaţi. Ce mai vreţi? 

— Despre ce anume, doamnă? 

— Nu, e clar, voi habar n-aveţi unii de ceilalţi, a spus 
femeia mărunţică clătinând capul, mai mult iritată decât 
enervată. În orice caz, au spus că au isprăvit şi ne-au 
restituit corpul. L-au ţinut zile întregi. Poate că l-au şi 
deschis şi nimeni nu a îndrăznit să spună ceva. 

— Corpul cui, doamnă? 

— Al stăpânului, a rostit apăsat delimitând clar silabele 
de parcă s-ar fi adresat unei adunături de neisprăviţi. S-a 
sinucis sărmanul. 


Adamsberg se îndepărtase puţin de grup şi, cu mâinile la 
spate, mergea învârtindu-se în cerc, aruncând pietricelele 
prundişului în faţa lui. Atenţie, îşi spunea, dacă tot te 
învârţi în cerc, te înfigi în pământ ca un şurub. Un alt 
sinucigaş, fir-ar să fie, chiar cu o zi înainte de moartea lui 
Alice Gauthier. Adamsberg asculta discuţia dintre femeia 
slăbuţă şi comisarul gras. Henri Masfaure, tatăl lui 
Amédée. Se sinucisese miercuri seară - puşca era arma 
folosită - dar fiul îl descoperise doar a doua zi dimineaţa. 
Bourlin se încăpăţâna, prezenta condoleanţe, era dezolat 
dar venise pentru altă chestiune, nimic grav, liniştiţi-vă. 
Despre ce este vorba? O scrisoare din partea doamnei 
Gauthier primită de domnul Amédée Masfaure. Femeia 


e 34 


murise, trebuie să ştim care i-au fost ultimele dorinţe. 

— Nu cunoaştem nicio doamnă Gauthier. 

Adamsberg l-a tras pe Bourlin mai în spate. 

— Mi-ar plăcea să arunc o privire în camera unde s-a 
sinucis tatăl. 

— Adamsberg, vreau să-l văd pe Amedee ăsta, nu o 
cameră goală. 

— Şi pe una şi pe celălalt, Bourlin. Şi ia legătura cu 
agenţii ca să ştim ce-i cu sinuciderea asta. Ce secţie de 
poliţie, Danglard? 

— Aici, între Sombrevert şi Malvoisine, cred că sunt în 
subordinea celor din Rambouillet. Căpitanul Choiseul - 
acelaşi nume ca al diplomatului din perioada lui Ludovic al 
XV-lea - este un tip competent. 

— Haide, Bourlin, fă-o, a insistat Adamsberg. 

Tonul era altul: mai imperativ, semnala urgenţa, iar 
Bourlin a acceptat rugămintea strâmbându-se. 


După zece minte de conversaţie confuză cu Adamsberg, 
femeia a sfârşit în cele din urmă deschizând uşa şi luând-o 
înainte pe culoar ca să-i conducă la etaj unde era biroul 
stăpânului. Obrajii bucălaţi contau mai mult decât trupul ei 
uscăţiv. Acestea fiind spuse, nu vedea nicio legătură între 
biroul stăpânului şi scrisoarea acelei doamne Gauthier şi i 
se părea că şi poliţaiul ăla, Adamsberg, nu vedea nici el 
vreo legătură. O aburea, atâta tot. Dar individul ăsta, 
glasul sau zâmbetul lui sau nu ştiu ce îi aducea aminte de 
fostul ei învăţător. Care te-ar fi convins să înveţi pe de rost 
toată tabla înmulţirii într-o singură seară. 

Adamsberg aflase numele femeii - Celeste Grignon -, 
lucra pentru familia Masfaure de douăzeci şi unu de ani, 
când cel mic avea şase ani. Cel mic, adică Amédée 
Masfaure, era sensibil, era plăpând şi nu trebuia atins nici 
cu o floare măcar. 

— Iată, a spus ea deschizând uşa biroului şi făcându-şi 
cruce mai apoi. Amedee l-a găsit dimineaţa, pe scaun, la 
masă. Mai avea puşca între picioare. 

Danglard se plimba prin cameră, examina pereţii 


e 35» 


acoperiţi de cărţi, teancurile de reviste de pe covor. 

— Era profesor? a întrebat. 

— Mai mult decât atât, domnule, era un savant. Şi încă 
şi mai mult, era un geniu. Un geniu în chimie. 

— Şi cu ce se ocupa geniul acesta al chimiei? 

— Să descopere cum poate fi curăţat aerul. Aşa, cum ai 
trece cu aspiratorul pe cer iar murdăria ar rămâne în sac. 
Un sac enorm, desigur. 

— Să curețe aerul? a spus deodată Bourlin. Vreţi să 
spuneţi să fie curăţat dioxidul de carbon, CO2? 

— Cam aşa ceva. Să elimini jegul, fumul, toată murdăria 
pe care suntem obligaţi să o respirăm. Un geniu şi un 
binefăcător pentru umanitate. Chiar şi domnul ministru a 
dorit să-l vadă. 

— Va trebui să îmi vorbiţi despre asta, a spus Bourlin cu 
emoție în glas, iar Céleste l-a privit dintr-odată cu alţi ochi. 

— Ar fi mai bine să discutaţi cu Amédée. Sau cu Victor, 
secretarul stăpânului. Dar vorbiţi mai încet, corpul 
stăpânului este aici, în casă, înţelegeţi. 


Adamsberg îşi făcea de lucru pe lângă fotoliul mortului, 
pe lângă birou, un obiect de mobilier greoi, acoperit cu o 
bucată de piele verde, uzată în dreptul locului unde 
victima îşi ţinuse braţele, plină de zdrelituri. Céleste 
Grignon şi Bourlin îi întorseseră spatele şi se întreţineau 
pe seama dioxidului de carbon. Adamsberg a rupt o filă din 
carneţel şi a haşurat rapid cu creionul suprafaţa acoperită 
de piele în timp ce Danglard continua să examineze pereţii 
camerei, cercetând cărţile şi tablourile. Un singur tablou, 
unul singur, distona cu ordinea erudită. O oroare, trebuie 
spus, o privelişte a Văii Chevreuse în trei nuanţe de verde, 
acoperită cu mici pete de roşu. Céleste Grignon s-a 
apropiat de el. 

— Aşa-i că-i urât? a şoptit ea. 

— Cam aşa, a răspuns Danglard. 

— E de-a dreptul oribil, a continuat ea. Te întrebi de ce 
domnul Henri a agăţat chestia asta în birou. Mai ales că-n 
peisajul ăsta nici măcar nu e aer, iar el iubea aerul. Zici că 


e 36 - 


e etanş, cum se spune. 

— Într-adevăr. E, cu siguranţă, o amintire. 

— Nici măcar. Eu l-am făcut. Să nu fiţi stânjenit, a reluat 
ea imediat. Vă pricepeţi, asta e. Nu trebuie să vă simţiţi 
prost. 

— Poate că dacă veţi exersa în continuare, a încercat 
Danglard, stingherit. Dacă aţi picta mai mult? 

— Pictez mult. Am vreo şapte sute dintr-astea. Aceleaşi. 
Asta îl distra pe domnul Henri. 

— Şi micile pete roşii? 

— Dacă le priveşti cu o lupă vezi că sunt nişte gărgăriţe. 
Astea îmi ies cel mai bine. 

— E un mesaj? 

— Habar n-am, a răspuns Celeste ridicând din umeri, 
apoi depărtându-se cu totul dezinteresată de „creaţia” sa. 

Céleste era mult mai cooperantă - poliţaii ăştia erau 
totuşi mai amabili decât jandarmii care îi busculaseră de 
parcă ar fi fost nişte obiecte - şi îi rugase să aştepte în 
salonul mare de la parter unde adusese şi ceva de băut. Îl 
vor vedea pe Amédée cam în douăzeci de minute, atât 
durează până merge cineva la grajduri şi revine de acolo, 
înainte de a ieşi i-a rugat din nou să vorbească încet. 

— Ce-au zis colegii noştri? l-a întrebat imediat 
Adamsberg pe Bourlin. 

— Că Henri Masfaure s-a sinucis şi că nu există niciun 
dubiu în această privinţă. A stat pe scaun, şi-a pus puşca 
între picioare şi şi-a tras un glonţ în gură. Mâinile şi 
cămaşa sunt în întregime impregnate cu praf de puşcă. 

— Cu ce deget a apăsat? 

— S-a folosit de ambele mâini, degetul mare al mâinii 
drepte peste degetul mare al mâinii stângi. 

— Când spui „în întregime” impregnate cu praf, vrei să 
spui că şi degetul cel mare era pătat de praf? Au identificat 
praf şi sub degetul cel mare al mâinii drepte? 

— Exact asta a spus şi Choiseul. Nu-i o înscenare. Nu 
avem de-a face cu un asasin care a pus arma în mâna 
tipului şi i-a apăsat degetul. Avem şi un motiv: chiar în 
seara respectivă avusese loc o scenă teribilă între tată şi 


e 37 œ 


fiu. 

— Cine spune asta? 

— Celeste Grignon. Nu locuieşte aici, dar venise să-şi ia 
un şal de lână. Nu a auzit clar ce îşi spuneau cei doi, dar 
ţipau unul la celălalt. Din câte spun colegii noştri, Amédée 
îşi cerea dreptul de a fi independent, în timp ce tatăl îl 
ţinea legat aici, impunându-i să preia succesiunea 
grajdurilor. S-au despărţit furioşi, tulburaţi, iar tatăl a ieşit 
să facă o plimbare călare, noaptea, ca să-şi calmeze nervii. 

— Şi fiul? 

—A mers la culcare, dar nu a putut să adoarmă. 
Locuieşte într-una dintre clădirile de la intrare. 

— Poate să confirme cineva? 

— Nimeni. Însă Amédée nu avea praf pe mâini. Victor, 
secretarul lui Henri Masfaure - locuieşte în cea de a doua 
clădire, cea din faţa celei în care locuieşte Amédée -, l-a 
văzut întorcându-se noaptea târziu, aprinzând lumina care 
a rămas aşa toată noaptea. Amedee nu e genul care să stea 
de veghe, Victor a ezitat să îl viziteze. Cei doi tipi se 
împacă bine. Pe scurt - sinucidere. Şi nicio legătură cu 
ancheta noastră. În schimb, vreau să văd scrisoarea 
trimisă de Alice Gauthier. 


Adamsberg, care nu putea sta locului prea mult, se 
plimba de la fereastră la perete, în linie dreaptă, nu în 
cerc. 

— Choiseul a prelevat probe? a întrebat el. 

— Strictul necesar. Valoarea alcoolemiei: 1,57. Cam 
mult, totuşi, cu toate astea nu s-au găsit nici paharul, nici 
sticla. Omul nostru a băut înainte, ca să-şi facă mai mult 
curaj dar, se pare, a lăsat totul lună. Rezultatul testelor 
obişnuite: negativ. Şi tot negativ şi cel pentru drogurile 
comune, cele mai accesibile. 

— Nici GHB?? a întrebat Adamsberg. Cum se cheamă 
celălalt, Danglard? 


2 GHB (acid gamahidroxibutiric) este un drog folosit ca anestezic sau 
ca drog recreaţional (n.trad.). 


e 38 œ 


— Rohypnol.’ 

— Exact. Foarte util dacă vrei să-l determini pe un tip să 
ţină o puşcă în mâini. Câteva picături într-un pahar sunt de 
ajuns; asta ar explica şi dispariția paharului. Oricum, este 
prea târziu. Probele sunt irelevante după douăzeci şi patru 
de ore. 

— Putem, totuşi, să verificăm folosind firele de păr, a 
spus Danglard. În firele de păr urmele pot rămâne şapte 
zile. 

— Nu avem nevoie nici măcar de asta ca să fim siguri, a 
răspuns Adamsberg clătinând din cap. 

— Ce naiba! a izbucnit Bourlin. „Sinucidere”. Ce mai 
vrei? Choiseul nu-i un începător. 

— Choiseul nu cunoştea semnul descoperit în baia lui 
Alice Gauthier. 

— Adamsberg, am venit aici pentru scrisoare. 

— Înainte chiar de a citi scrisoarea, poţi să o suni pe 
căpuşa grasă şi să-i spui că nu clasezi cazul. 

Când venea din partea lui Adamsberg, Bourlin ţinea cont 
de acest gen de sfat laconic. 

— Explică-mi, l-a rugat. Vor ajunge în mai puţin de cinci 
minute. 

— Nu trebuie să-i reproşăm nimic lui Choiseul. Trebuie 
să ştii ce cauţi ca să găseşti. Uite, a continuat întinzându-i 
lui Bourlin foaia ruptă din carnet. Am luat amprenta asta 
în grabă de pe pielea zdrelită de tăieturi care acoperă 
biroul. Iar asta, a spus el desemnând cu degetul câteva 
linii, se observă foarte bine. 

— Semnul, a spus Danglard. 

— Da, pielea a fost tăiată ca să-l poată desena. Iar 
urmele tăieturilor sunt recente. 

Celeste a deschis uşa abia trăgându-şi sufletul. 

— Când v-am spus că cel mic nu e bine! Tocmai i-am 
spus că vreţi să-l vedeţi pentru scrisoarea doamnei 
Gauthier şi s-a dat un pas îndărăt, Victor a vorbit cu el, dar 
a încălecat pe Dionysos şi a plecat în pădure. Imediat 


3 Este o substanţă cu acţiune hipnotică și sedativă, anxiolotică și 
relaxantă (n.trad.). 


e 39 œ 


Victor a încălecat pe Hecate şi a mers după el. Fiindcă 
Amédée a plecat fără cască şi fără şa. In plus, a plecat pe 
Dionysos, iar el nu e suficient de puternic pentru asta. O să 
cadă mai mult ca sigur de pe cal. 

— Şi la fel de sigur este că nu vrea să stea de vorbă cu 
noi, a spus Bourlin. 

— Doamnă Grignon, vă rog să ne arătaţi drumul spre 
grajduri. 

— Spuneti-mi Céleste. 

— Céleste, Dioniysos ascultă când este chemat? 

— Ascultă dacă este fluierat într-un anumit fel. Dar 
numai Fabrice ştie cum se face. Fabrice este responsabil la 
grajduri. Numai că, atenție, nu-i tocmai un tip simpatic. 


Nu aveai cum să te înşeli asupra identității bărbatului 
care le-a ieşit în întâmpinare de îndată ce s-au apropiat de 
grajduri. Scund, vânjos ca un taur, bărbos şi cu o faţă de 
urs bătrân gata să-şi înfrunte duşmanul. 

— Domnul? a întrebat Bourlin întinzându-i mâna. 

— Fabrice Pelletier, a răspuns bărbatul încrucişându-şi 
braţele scurte pe piept. Şi voi? 

— Comisarul  Bourlin, comisarul  Adamsberg şi 
comandantul Danglard. 

— O gaşcă simpatică. Nu intraţi în grajd, o să speriaţi 
caii. 

— Până una alta, i-a retezat-o Bourlin, ai doi cai care 
aleargă de nebuni prin pădure. 

— N-am orbit. 

— Fluieră-l pe Dionysos, te rog. 

— Dacă am chef. Şi mi se pare că Amedee tocmai v-a 
scăpat printre degete. 

— E un ordin, a tunat Bourlin. Sau vei fi acuzat că nu 
ajuţi o persoană aflată în pericol. 

— Nu sunt la ordinele nimănui. Doar şeful îmi ordonă, a 
replicat ţinându-şi în continuare braţele încrucişate pe 
piept. lar şeful e mort. 

— Fluieră-l pe Dionysos sau te duc pachet la secţie, 
domnule Pelletier. 


e 40 - 


În acel moment Bourlin era la fel de simpatic precum 
era bruta care avea grijă de grajduri. Doi masculi bătrâni, 
faţă în faţă, cu ghearele scoase şi dinţii rânjiţi. 

— Fluieră-l tu! 

— Vă amintesc: Amédée a încălecat fără cască şi fără şa. 

— Fără şa? a spus Pelletier. Pe Dionysos? Nu-i întreg la 
minte, băiatul ăsta! 

— Prin urmare, eşti orb. Fluieră-l odată, la naiba! 


Grăjdarul s-a îndreptat cu paşi grei spre marginea 
pădurii şi a fluierat lung, de mai multe ori. Un fluierat 
sofisticat şi foarte melodios, despre care nu ţi-ai fi 
închipuit că poate ieşi de pe buzele groase ale unui 
asemenea individ. 

— Uite-aşa, a spus Adamsberg. 


Câteva minute mai târziu, un bărbat tânăr cu bucle 
blonde se îndrepta spre ei cu capul în pământ, ţinând o 
iapă de dârlogi. În pădure încă se mai auzea şuieratul 
sofisticat al lui Pelletier. 

— El e Victor, secretarul? a întrebat-o Danglard pe 
Celeste. 

— Da. Dumnezeule, nu l-a găsit! 

Exceptând buclele uimitoare, bărbatul, la vreo treizeci şi 
cinci de ani, nu era frumos. Avea un chip încruntat şi 
melancolic, nasul borcănat şi buzele groase, frunte 
îngustă, adăpostind nişte ochi mici şi apropiaţi, un gât 
scurt. A dat mâna cu cei trei poliţişti fără să le acorde prea 
multă atenţie, privind-o numai pe Celeste. 

— Îmi pare rău, Céleste, a spus el. Nu era cu mult 
înaintea mea, auzeam tropotul până când s-a împotmolit 
stupid în rămurişul de la Sombrevert. Chiar acolo unde 
furtuna a pus totul la pământ. Hecate s-a izbit de un 
trunchi de copac şi şchioapătă. Ce perdaf o să-mi dea 
Pelletier... 

Un zgomot depărtat de copite i-a făcut să-şi întoarcă 
privirile spre pădure. Era Dionysos, singur. 

— Maica lui Dumnezeu! a ţipat Céleste ducându-şi mâna 


e 4l >» 


la gură. L-a trântit! 

Pelletier, aflat mai departe, i-a făcut semn să se 
liniştească. Venea şi Amedee în urma lui, amărât, ca un 
puşti recalcitrant găsit după ce fugise de acasă. 

— Trebuie să recunoaştem - Pelletier e tare, a spus 
Celeste dintr-o suflare. Poate să vă aducă înapoi orice 
animal. Şi să-l vedeţi la dresaj. Aşa cum spunea stăpânul - 
şi şi-a făcut semnul crucii - „dacă ar fi fost numai firea lui, 
aş fi scăpat de mult de el. Dar nu mă pot lipsi de un 
asemenea tip. Trebuie să-l iei şi cu bune şi cu rele. Ca pe 
toată lumea, Celeste, şi cu bune şi cu rele”, aşa spunea el 
mereu. 

Amédée s-a lăsat strâns în braţe de Céleste fără să 
reacționeze. Apoi şi-a întors spre cei trei poliţişti privirea 
inexpresivă. Era frumos: nas drept, buze bine conturate, 
gene foarte lungi, bucle negre. Fruntea îi era acoperită de 
sudoare, iar obrajii împurpuraţi de efort. Delicateţe 
romantică, şarm feminin, obraz neted. 

— Îmi pare rău, Pelletier, i s-a adresat Victor 
responsabilului de la grajduri care palpa îngrijorat piciorul 
lui Hecate. Am vrut să-l ajung din urmă. 

— Nu prea ţi-a ieşit, băiete. 

— A luat-o spre Sombrevert. Hecate şi-a prins piciorul 
într-o creangă. 

Pelletier s-a ridicat şi şi-a lipit obrazul de gâtul iepei, 
mângâindu-i coama. 

— Uite-aşa, a repetat Adamsberg. 

— Nu şi-a rupt nimic, a spus Pelletier. Ai noroc, 
altminteri ţi-aş fi tras o bătaie soră cu moartea. Nu trebuia 
s-o iei pe Hecate pentru o cursă ca asta, ci pe Artemis. 
Vede ramurile, sare la înălţime, ce naiba, doar ştii. O 
doare, am să-i dau cu o alifie. 

În timp ce ducea iapa la grajduri, s-a întors către 
poliţişti. 

— Hei! a strigat el cu glas puternic. Decât să vă pierdeţi 
nenorocitul vostru timp scotocindu-mi trecutul, mai bine 
vi-l spun eu. Am stat patru ani la pârnaie. Atâta am 
bumbăcit-o pe nevastă-mea că într-o zi i-am rupt mâna, ba 


e 42 » 


i-am rupt şi toţi dinţii. Asta a fost acum douăzeci şi cinci de 
ani. Se pare că şi-a pus proteză şi s-a măritat. Hai că v-am 
scăpat să vă mai bateţi capul. Nu-i problemă, aici toată 
lumea ştie, n-am minţit. Doar că nu i-am făcut felul şefului, 
dacă asta vă interesează. Nu bumbăcesc decât femei, şi le 
bumbăcesc pe-ale mele. Dar nu mai am o femeie a mea. 

Şi Pelletier s-a îndepărtat demn, ţinând tandru iapa 
după gât. 


e 43 - 


VII 


Celeste făcuse încă un rând de cafele „ca să mai treacă 
emoţiile”, de parcă ar fi spus „trebuie să şteargă praful”, şi 
ceai cu lapte pentru Amedee. Completase gustarea cu 
fursecuri şi o prăjitură cu stafide. Danglard s-a servit 
imediat, iar Bourlin l-a imitat. Era trecut de şapte seara şi 
de-abia dacă mâncase ceva. Se aflau din nou în camera 
mare de la parter, cu ferestre înalte, mai multe rânduri de 
covoare, statui, tablouri rânduite unul lângă celălalt. 

Dar fără pantofi. 

— Aici nu se intră cu murdăria de pe tălpile pantofilor, 
ordonase Céleste. Imi cer scuze, dar trebuie să vă 
descălţaţi. 

Cu toții erau în şosete, ceea ce făcea situaţia 
stânjenitoare şi eroda autoritatea forţelor de ordine. 
Adamsberg ar fi preferat să-şi scoată şi şosetele - 
totdeauna eşti mai elegant gol decât pe jumătate 
dezbrăcat - dar Bourlin a avut inspiraţia să se opună, 
argumentând că au tălpile pantofilor curate. Dar Celeste i- 
a răspuns pe un ton care nu admitea replică: „Intotdeauna 
murdăria se lipeşte de tălpile pantofilor”. Lui Adamsberg 
afirmaţia i s-a părut foarte justă şi l-a convins pe Bourlin să 
accepte, fie şi pentru că nu era momentul să-şi piardă 
recentul aliat. Şi, din nou, Céleste le-a sugerat să 
vorbească încet. 

— Este adevărat, a spus Amédée după ce şi-a pus de 
vreo zece ori un picior peste celălalt, arătându-şi şosetele 
roşii pe sub blugii rupţi. Este adevărat. Nu voiam să 
vorbesc. Aşa că am plecat. Asta-i tot. 

— Nu voiaţi să vorbiţi despre tatăl dumneavoastră sau 
despre scrisoarea primită de la Alice Gauthier? l-a întrebat 
Bourlin. 

— Despre Alice Gauthier. Scrisoarea pe care mi-a trimis- 
o este o chestiune între mine şi ea. Şi consider că nu sunt 
îndreptăţit să v-o arăt fără acordul ei. Nu ştiu de ce v-ar 
putea interesa. Este o chestiune între mine şi ea. 


e 44» 


— Acordul ei nu-l vom avea, a spus Bourlin lungindu-şi 
picioarele groase sub faţa de masă şi ascunzându-şi-le 
astfel. Doamna Gauthier a murit marţea trecută. Şi 
scrisoarea aceea este ultimul document scris de ea. 

— Dar am văzut-o luni! a protestat sincer Amédée. 

O reacţie inevitabilă, pe cât de firească pe atât de 
spontană, de parcă faptul de a fi văzut o persoană într-o zi 
de luni făcea inacceptabilă moartea acesteia în ziua 
următoare. Moartea subită este neînţeleasă. 

— Medicul îi mai dăduse câteva luni de trăit, a continuat 
tânărul. Din acest motiv îşi punea ordine în lucruri. 
Importante sau mai puţin importante, ca să o citez. 

— Şi-a tăiat venele în cadă, a spus Bourlin. 

— Nu cred asta, a replicat imediat Amédée. IÎncepuse un 
puzzle enorm, o lucrare a lui Corot. Nădăjduia să poată 
isprăvi cerul înainte să se prăpădească. Cerul este partea 
cea mai complicată. Să fac în aşa fel încât să pară că am 
ajuns acolo, o citez din nou. 

— Ar fi putut să vă mintă. 

— Nu cred. 

— Pentru că o cunoaşteţi bine? 

— Luni am văzut-o pentru prima oară în viaţa mea. 

— Aţi vizitat-o din cauza scrisorii? 

— Ce alt motiv aş fi avut? Şi presupun că vreţi să vedeţi 
scrisoarea? 

Amedee Masfaure vorbea repede, cu un debit nervos, 
mai nervos decât s-ar fi crezut, judecând după trăsăturile 
sale gingaşe. A scos un plic din buzunarul interior al hainei 
şi i l-a înmânat comisarului gras cu un gest crispat, 
stângace. Adamsberg şi Danglard s-au apropiat ca să 
citească. 


Stimate domn, 

Nu mă cunoaşteţi, prin urmare scrisoarea mea vă va 
surprinde. Este vorba despre mama dumneavoastră, 
Marie-Adelaide Masfaure şi de sfârşitul ei tragic pe acea 
insulă stâncoasă din Islanda. Vi s-a spus că a murit de frig. 
Nu este adevărat. Am făcut parte din grupul de călători, 


e 45 - 


am fost acolo şi ştiu. În zece ani nu am găsit curajul să 
vorbesc, dar nici nu am avut un somn liniștit. Un 
comportament egoist - sunt o egoistă -, însă în pragul 
morţii vreau să vă spun adevărul pe care aveţi dreptul să îl 
ştiţi şi pe care eu şi ceilalţi vi l-am ascuns. Vă rog să veniţi 
cât mai repede, intre orele 19 şi 20 când sunt singură, fără 
infirmieră. 


A dumneavoastră, 
Alice Gauthier 


33 bis rue de la Tremblaye 
75015-Paris 
Scara B, etaj 5, în faţa liftului 


PS: Aveţi grijă să nu vă vadă cineva, intraţi pe uşa din 
spate a clădirii (de la numărul 26, rue des Buttes), 
încuietoarea este uşor de deschis cu o şurubelniţă subțire. 
Numai dacă nu este stricată, aşa cum se întâmplă mai 
mereu. 


Bourlin a îndoit scrisoarea cu un aer grav. 

— Nu ştiam că v-aţi pierdut mama. 

— Au trecut zece ani, a răspuns Amédée. Nu am avut 
dreptul să-mi însoțesc părinţii în Islanda, aveam doar 
şaptesprezece ani. Mama a avut chef deodată „să meargă 
să se purifice în mijlocul gheţurilor eterne”, nu voi uita 
niciodată vorbele acestea şi nici entuziasmul ei. Tata s-a 
lăsat convins, aproape vrăjit. Gheţurile eterne nu erau 
chiar ceea ce-şi dorea. Dar nu puteai lupta împotriva 
entuziasmului mamei mele. Era simpatică, optimistă, în 
fine, irezistibilă. Unii vă vor spune că era vorace dar se 
întâmpla să fie aşa pentru că totul o amuza şi pentru că îşi 
dorea totul. Aşa că au plecat. Ea, tata şi cu Victor. Pe 
Victor călătoria l-a entuziasmat de-a dreptul - era pentru 
prima oară când mergea în străinătate. Şi s-au întors doar 
ei doi, tata şi cu Victor. Mama murise de frig, aşa mi-au 
spus. 


e 46 - 


Amedee şi-a tras nasul şi, neştiind cum să continue, îşi 
masa degetele de la picioare, adică le răsucea în fel şi 
chip. 

— Imi aduc aminte, a intervenit Danglard. Nu-i vorba 
despre grupul acela de zece turişti care au fost prinşi de 
ceaţă timp de două săptămâni? Undeva, pe o insulă, în 
nordul extrem? Au trăit fiindcă s-au hrănit cu focile aduse 
de mare pe țărm. 

— Mi-aţi spus că nu ştiaţi nimic despre mama, a 
reacţionat Amedee. Dar aţi anchetat deja cazul, nu? 

— Nu. Mi-am adus aminte, atât. 

— Comandantul ţine minte tot, a explicat Adamsberg. 

— Ca Victor, a spus Amédée punându-şi celălalt picior 
peste genunchi şi trăgând apoi de degetele piciorului pus 
pe covor. Are o memorie anormală. Din acest motiv l-a 
angajat tata. Nici măcar nu trebuie să ia note ca să 
întocmească procesul-verbal al unei şedinţe. Şi totuşi la 
chimie nu se pricepe deloc. 

— Iar doamna Gauthier v-a oferit o altă versiune a morţii 
mamei dumneavoastră, a continuat cu  blândeţe 
Adamsberg. 

Amédée s-a dezinteresat brusc de picior şi şi-a pus 
braţele pe masă. Acum, îşi răsucea degetele de la mâini 
care semănau cu nişte picioare de păianjen. Făcea parte 
dintre cei capabili să-şi îndoaie ultima falangă a degetelor 
şi s-o întoarcă în spate. Părea că pe masă se desfăşoară un 
dans rapid şi surprinzător. 

— A scris că era egoistă şi nu minţea. Puțin îi păsa de 
mine şi cât rău îmi făceau dezvăluirile ei nenorocite. Voia 
să se ridice la ceruri înveşmântată în alb şi cu aripi de 
înger, asta-i tot. Ei bine, nu e deloc imaculată. Din cauza ei 
s-a sinucis tata. Dar şi din cauza mea. Şi a nenorocitei 
ăsteia de femeie cumsecade. 

Celeste ieşise şi revenise cu o cutie de batiste de hârtie 
pe care o pusese lângă băieţelul ei drag. Amedee şi-a suflat 
nasul şi a pus batista mototolită pe masă. 

— Mulţumesc, doică, a spus cu voce blândă. 

— Vă deranjează dacă înregistrăm? a întrebat Bourlin. 


e 47» 


Amedee a lăsat impresia că nu aude sau că nu-i pasă. 
Bourlin a pus pe masă micul reportofon. 

— Şi ce a mai spus nenorocita de femeie cumsecade? a 
reluat Adamsberg. 

— Că mama fusese asasinată pe insulă! Şi că toată 
lumea şi-a ţinut gura! 

— Cine a asasinat-o? 

—A refuzat să-mi spună numele asasinului. Mi-a 
explicat că trebuia să tacă pentru a mă proteja. Nu zău! Că 
individul era extrem de periculos, de rău, de nemilos. 
Abominabil, crunt. Mai întâi îl trimisese pe lumea cealaltă 
pe un alt membru al grupului, un fel de soldat care nu voia 
să i se supună. A scos un cuţit şi l-a înjunghiat dintr-o 
singură lovitură. Toată lumea era îngrozită, mai puţin 
ucigaşul care a târât cadavrul şi l-a aruncat în apă, printre 
gheţurile banchizei. 

Amédée şi-a suflat nasul din nou. Ajunsese la momentul 
culminant, la descrierea morţii mamei sale şi ezita. 

— Hai, continuă, a şoptit Adamsberg. 

— Trei zile, sau patru, nu mai ţin minte, după aceea, pe 
când erau încă şi mai slăbiţi de frig, de foame, iar ceața nu 
se ridicase, ticălosul a spus că „o să mi-o trag repede cu 
cineva înainte să crăp”. Toţi au tăcut, fiindcă de la moartea 
soldatului tuturor le era frică de el. Era şeful şi îl ascultau, 
pentru că îi teroriza. Medicul - era şi un medic printre ei, îi 
spuneau „Doc”- a replicat totuşi: „Nici măcar de asta n-ai fi 
capabil, nu-i momentul să te dai mare” sau ceva similar. 
Asta l-a scos din minţi pe individ care s-a luat de tatăl meu: 
„la zi, şi tu crezi că n-o să mi-o trag cu gagică-ta?” Tata s-a 
ridicat clătinându-se, iar ceilalţi i-au despărţit ca să 
calmeze spiritele. 

Amédée a luat o batistă de hârtie. 

— Ne pare rău, a spus Bourlin. 

— În timpul nopţii mama a ţipat şi toţi s-au trezit. Tipul 
era peste ea şi îşi băgase mâinile... în fine îşi plimbase 
mâinile... Mama a găsit puterea să-l respingă şi individul a 
căzut cu fundul în foc. Nu mă miră deloc, aşa cum ştiu că 
era mama, a adăugat Amedee zâmbind poznaş. Individul se 


e 48 - 


ridicase şi se lovea peste fese ca să stingă flăcările. Era 
caraghios şi, vă daţi seama, umilit. Mai rău, mama îşi 
bătea joc de el făcându-l cum îi venea la gură: porc, 
poponar... Şi mama avea un vocabular nelimitat în 
domeniu. Individul parcă o luase razna. S-a repezit la 
mama şi i-a înfipt cuțitul în inimă. Apoi a mers să o arunce 
în apă. Cu o torţă ca să poată vedea drumul. Iar tata nici 
măcar nu a schiţat vreun gest. Nici el, nici ceilalţi. 

Tânărul a luat două batiste. Avea deja o grămăjoară 
lângă mâinile lui agitate. 

— De ce nu l-au omorât? a continuat Amedee. Erau zece! 
Zece contra unu! „Ascendentul” mi-a replicat Alice 
Gauthier. Individul avea un „ascendent” asupra lor. Şi 
numai el era în stare să bată insula în lung şi în lat sperând 
că va găsi ceva de mâncare. În cazul în care vreun pinguin 
sau vreun papagal de mare ar fi călcat pe acolo. Aşa că îşi 
țineau gura şi aşteptau pasivi, fără vlagă. Iar într-o seară, 
plin de sânge şi puţind a peşte, le-a adus o focă. li zdrobise 
spinarea cu o bâtă. Tata şi Doc s-au ridicat să-l ajute să 
târască animalul şi să-l tranşeze. Individul le-a ordonat să 
arunce nişte bolovani în foc şi aşa au fript carnea. 

Acum Amédée se ştergea la nas cu mâna. 

— Când povestea despre asta, ochii mici şi inexpresivi ai 
lui Alice Gauthier străluceau de parcă ar fi istorisit cel mai 
grozav festin din viaţa ei, un somon uriaş ori mai ştiu eu 
ce. Au tras de foca asta mai multe zile. Trebuie să 
recunoaştem că ticălosul ar fi putut, la urma urmei, să-i 
omoare pe toţi şi să păstreze animalul ucis numai pentru 
el. Dar, nici pomeneală, a hrănit pe toată lumea. Trebuie 
să recunoaştem chestia asta, a spus Alice Gauthier. Iar 
când ceața s-a risipit au avut suficientă energie ca să 
traverseze banchiza înapoi şi să ajungă pe insula Grimsey. 
Asta e. 

Cum trecuse de momentul morţii mamei sale, vocea lui 
Amédée deveni mai sonoră şi mai puţin fonfăită. 

— Numai că le-a spus: „Cei doi au murit de frig. E clar? 
I-am găsit îngheţaţi dimineaţa. Dacă vorbeşte vreunul, vă 
omor pe toţi aşa cum am omorât foca. Şi, dacă nu e de 


e 49 œ 


ajuns, vă omor şi copiii iar dacă nu aveţi copii, vă omor 
nevestele, dacă nu aveţi nevastă vă omor mamele, surorile, 
fraţii şi pe toţi cei din neamul vostru care îmi vor cădea în 
mâini. La cea mai mică greşeală, am terminat cu voi. Poate 
gândiţi «Îl denunţăm şi va înfunda puşcăria.» Greşit. Am 
băieţii mei devotați ca nişte sclavi. Vor fi anunţaţi de 
îndată ce vom sosi pe insula Gimsey, de...” 

Amédée se încrunta, încercând să găsească urmarea în 
memoria lui nesigură. 

— Alice Gauthier a folosit un cuvânt straniu. Da, îi va 
anunţa pe băieţii lui prin „tolva”. „Tölva” înseamnă 
calculator, m-a lămurit ea. Pentru că islandezii se luptă 
împotriva americanismelor. „Tolva”, adică „vrăjitoarea 
care ţine socotelile”. Calculatorul, înţelegeţi? Mamei i-ar fi 
plăcut - „vrăjitoarea care ţine socotelile”. Mama nu se 
pricepea deloc la calculatoare. 

Tânărul a zâmbit numai pentru el, ignorând o clipă 
prezenţa celor trei poliţişti. 

— Scuze, a spus el către ei. Individul a continuat 
explicaţiile: „Şi dacă sunt la răcoare, situaţia nu se 
schimbă deloc. Ştiţi de ce sunt în stare. Şi îmi sunteţi 
datori vânduți. V-am salvat vieţile voastre amărâte, 
adunătură de nenorociţi, pe niciunul dintre voi nu l-a dus 
mintea să găsească haleală, niciunul nu s-a zbătut, niciunul 
nu a mers cu mine prin ceaţă. Nu, aţi stat ca nişte 
nevolnici, nu v-aţi dezlipit de lângă foc, zdrenţelor, fericiţi 
să vă îndopaţi din foca mea”, a spus el, mai mult sau mai 
puţin. Şi era adevărat, mi-a mărturisit Alice Gauthier. Tot 
aşa cum era adevărat că îi înspăimânta. Inclusiv pe ea, a 
ţinut să adauge. lată de ce, timp de zece ani, nimeni nu l-a 
denunţat pe asasinul mamei mele şi al soldatului. Nici 
măcar tata! Care şi-a ţinut gura, atât de înfricoşat era. El 
care nu ezita să lupte pentru aerul planetei, da, i-a fost 
frică. 

Amedee se înflăcărase şi, în picioare, lovea cu mâna lui 
foarte mobilă în masă, răspândind batistele de hârtie 
folosite. 

— Şi, da, pentru asta am ţipat la el! După ce am plecat 


e 50 - 


de la Alice Gauthier am stat vreo două zile la Paris, năucit, 
eram distrus, nu mai voiam să-l văd pe ticălosul de tata. 
Până la urmă m-am întors miercuri seară şi m-am dus 
direct la el. Asta nu le-am spus poliţiştilor, le-am zis că 
voiam să fiu independent sau mai ştiu eu ce. L-am făcut 
albie de porci. Îl pusesem la punct şi eram satisfăcut, eram 
fericit să-l văd la pământ, să văd cum geniul se bălăceşte 
în josnicia proprie. Geniul care îl lăsase să scape pe 
asasinul soţiei sale! Atunci, chiar mai înainte de a-şi bea 
paharul de whisky... 

— Scuze, a intervenit Bourlin, bea whisky? 

— Da, în fiecare seară, două pahare. A şters-o ca un laş 
ca să ia calul şi să galopeze prin pădure dar mai înainte, cu 
mâna pe clanţă, mi-a spus: „Ne ameninţase că ne va omori 
şi copiii. Da, m-am gândit la mine dar şi la tine. Întreabă-te 
ce ai fi făcut în locul meu.” „Mai bine aş fi crăpat decât să 
fiu în locul tău!”, am urlat. M-am întors la mine de parcă 
mi-aş fi pierdut minţile. Am auzit tropăitul calului - se 
întorsese - şi doream să-l văd pe tata arzând în iad. După 
trei ore, mă mai liniştisem. Sigur că a vrut să mă protejeze. 
Aşa că dimineaţa am mers la el ca să discutăm cu calm. 
Am urcat în birou şi l-am găsit mort. Se omorâse din cauza 
mea. 

Amédée şi-a trosnit fiecare deget. Se pricepea şi la asta. 
Celeste plângea în tăcere într-un colţ. Adamsberg şi-a mai 
pus puţină cafea, prăjitura se mâncase deja, undeva 
orologiul dintr-un sat bătea ora 20:30, se înnoptase. 

— Asta-i tot, a spus Amédée. Poate că nu am reprodus 
exact vorbele ei, dialogurile, toate cele, nu am memoria lui 
Victor. Dar aşa a fost. Măcar mama l-a trântit cu fundul în 
foc, a fost singura care a îndrăznit să-l înfrunte. Sunteţi 
obligaţi să spuneţi ce s-a întâmplat în Islanda? 

— Nu, a răspuns Bourlin. 

— Acum pot pleca? 

— Încă ceva, a intervenit Adamsberg arătându-i un 
desen. Aţi mai văzut semnul acesta? 

— Nu, a spus Amédée surprins. Ce este? Un H? De la 
Henri? 


e 51 œ» 


— lată, a spus Bourlin după ce Amédée plecase, 
frecându-şi pântecele ca să-şi mai potolească foamea care 
începea să-l chinuie. După ce a mărturisit, Alice Gauthier 
are conştiinţa împăcată şi îşi taie venele în cadă. Amédée 
are dreptate: a vorbit doar ca să fie ea împăcată, fără să-i 
pese de urmările pe care le va aduce mărturisirea asupra 
tânărului. lar dacă „ticălosul” îi omoară pe toţi care îl 
trădează, acum era rândul lui să-i închidă gura. 

— Nu scrie în raport că am vorbit cu el. 

— În ce raport? a întrebat Bourlin. 

Cei trei bărbaţi mergeau pe aleea întunecoasă; Danglard 
păşea pe pietriş - de teamă să nu îşi strice pantofii -, în 
timp ce Adamsberg, dimpotrivă, mergea pe lângă poteca 
pietruită, neratând niciun prilej de a călca pe iarbă. O 
dovadă în plus, cum spusese răutăcios chestorul - care îl 
stima pe comisar dar nu-l avea la inimă - că Adamsberg nu 
atinsese niciodată un standard normal de civilizaţie. De 
când în Paris erau lăsate să crească buruienile pe sub 
grilajele care protejează copacii, Adamsberg făcea în aşa 
fel încât să poată păşi pe aceste grilaje care deveneau 
nişte zone infime de sălbăticie. Printre ierburile peste care 
călca, o plantă anume îşi lăsa ghemotoace ţepoase pe 
pantaloni încât trebuia să le dezlipeşti unul câte unul. A 
ridicat piciorul drept şi a observat în întuneric vreo zece- 
douăsprezece prinse de stofa pantalonilor şi a desprins 
unul. Erau rapide, eficace, nu abandonau cu una, cu două 
prada, deşi nu aveau labe. Uitase numele acestei plante pe 
care îl ştiau până şi copiii. 

În ceea ce-l priveşte pe Bourlin, nu se putea concentra 
foarte mult atunci când îi era foame. Era obligat să 
conchidă repede. 

— Vreo problemă, Adamsberg? 

— Niciuna. 

— Mărturisirile lui Alice Gauthier au avut consecinţe 
tragice, a rezumat Bourlin: Amedee îşi insultă tatăl şi, a 
doua zi, când revine ca să mai dreagă busuiocul, este prea 
târziu. Henri Masfaure s-a sinucis fiindcă a pierdut 


e 52 œ» 


încrederea fiului său. 

— Mergeţi drept înainte, a spus Adamsberg observând 
că cei doi se pregăteau să facă un ocol. Avem nevoie şi de 
varianta lui Victor despre călătoria în Islanda, mai înainte 
ca el să poată discuta cu Amédée. Céleste spune că 
locuieşte în această clădire şi că nu mănâncă împreună cu 
ceilalţi. 

— Ce noutăţi am putea afla de la Victor? a întrebat 
Bourlin ridicând umerii lui mari. 

— Şi semnul? a întrebat Danglard. 

— Cu siguranţă că este un semn al grupului care a fost 
în Islanda, a spus Bourlin din ce în ce mai morocănos pe 
măsură ce timpul trecea şi îi era din ce în ce mai foame. 
Nu vom şti niciodată. 

— Ba da, vom şti, a replicat Adamsberg, aruncând cu 
hotărâre un ciuline uscat. 

Iată, îşi amintise numele plantei. Ciuline. 

— Două sinucideri, a bombănit Bourlin. Clasăm cazurile 
şi mergem să mâncăm. 

— Ţi-e foame şi nu te poţi concentra, a spus Adamsberg 
zâmbind. Ce zici de asta: Amédée se întoarce a doua zi la 
Alice Gauthier şi, plin de mânie, o îneacă în baie? A spus 
chiar el că a mai stat vreo două zile la Paris. Îţi aminteşti 
cum a numit-o? „Nenorocita de femeie cumsecade”. 
Nenorocita care nu a avut curajul nici să intervină pentru 
a-i salva mama, nici, mai târziu, să vorbească. La fel ca 
tatăl lui. Cum i-a zis tatălui său? 

— „Ticălosul de tata”, a precizat Danglard. 

— Iar când se întoarce îl înfruntă pe acest tată ticălos şi 
îl omoară. De ce nu două pseudo-sinucideri, Bourlin? 

— Fiindcă Choiseul şi-a făcut bine treaba: nu există 
urme de praf pe mâinile lui Amédée, nici pe puloverul său. 

— Ţi-e foame, ăsta e motivul. Amédée îşi pune mănuşi, o 
haină şi iese din biroul tatălui său nepătat. Sau, dacă 
versiunea asta nu îţi convine, iată, ucigaşul de pe insula 
islandeză, individul „abominabil”. O ucide pe Alice 
Gauthier, apoi pe Masfaure. 

— Şi cum ar fi ştiut ucigaşul ăsta că Alice Gauthier 


e 53» 


vorbise? 

— Presimte că va vorbi, Bourlin. Că va ceda. Iar pentru 
asta avem mai multe elemente posibile: moartea iminentă 
- situaţia lui Alice Gauthier -, şi el ştia. Pe patul morţii 
oamenii vorbesc despre secretele lor. Iar pentru Henri 
Masfaure - remuşcările, faptul de a fi respins de fiul său 
după dezvăluirile lui Alice Gauthier. Ucigaşul a spus că-i va 
urmări pe toţi, nu? Putem presupune că îi pândeşte în 
special pe cei bolnavi sau depresivi. Sau pe cei care îşi 
îneacă remuşcările în băutură. 

— Ori pe cei credincioşi, a adăugat Danglard. Imaginaţi- 
vă că un preot ar fi făcut parte din grup. Se întâmplă ca 
preoţii să călătorească în locuri imaculate. 

— Un preot care nu există, până una alta, a spus Bourlin 
frecându-şi pântecele. E noapte deja, a insistat el. 


Adamsberg a iuţit pasul şi a bătut la uşa clădirii unde 
locuia Victor. Orologiul a sunat ora nouă şi un sfert iar 
sunetul şi-a găsit ecoul în orologiul din satul vecin. 

— Înţeleg procedura dar nu vă pot urma la Paris, a spus 
Victor. Mâine la ora nouă dimineaţa are loc 
înmormântarea, vă amintiţi? Puteţi să dormiţi în maşini 
sau chiar în faţa uşii mele dacă vă temeţi că aş putea vorbi 
cu Amédée. Sau închideţi-mă şi ne revedem mâine la ora 
zece şi jumătate. Mai degrabă nu, totuşi, avem o soluţie 
mai bună, zise el după ce-l privi pe Bourlin. Mi se pare sau 
domnului comisar îi este foame? De vreme ce nu sunt un 
inculpat - căci nu sunt considerat un inculpat, aşa-i? 

— Sunteţi considerat martor, a spus Adamsberg. Dorim 
numai să ne povestiţi despre călătoria în Islanda. Sunt 
patru morţi care au legătură cu această călătorie. Doi 
acolo, acum zece ani, şi doi săptămâna aceasta. 

— Nu credeţi că e vorba de sinucideri? a întrebat Victor, 
cam neliniştit. 

Şi dacă ucigaşul de pe insulă s-a mişcat, ar avea motive 
să o facă, a gândit Adamsberg. 

— Nu ştim, i-a răspuns el. 

— Să admitem. De vreme ce nu sunt decât martor şi 


e 54» 


simplu povestitor, este permis, este legal, să cinăm 
împreună? 

— Nu există niciun impediment, a replicat Bourlin 
nerăbdător. 

Victor şi-a pus o haină de catifea reiată şi şi-a trecut 
mâinile prin părul blond. 

— La vreo opt sute de metri de aici este un han de 
familie, ţinut de părinţi, de fiu şi de fiică. Merg deseori. 
Atenţie: este un singur meniu pe seară, nu ai de unde 
alege. Şi sunt doar două sortimente de vin: unul alb şi unul 
roşu. 

Victor a încuiat uşa apoi a scos din buzunarul interior al 
hainei un ziar. 

— Veniţi aproape de gard ca să putem citi sub felinar. 
Meniurile săptămânii sunt publicate în ziarul local. Marţi. 
Azi e marţi, aşa-i? Marți: antreuri: salată de pipote de pui. 

— Nu iau pipote de pui, a spus Danglard. 

— Am eu grijă de porția ta, a replicat Bourlin. 

— Fel principal: vrăbioară cu sos de piper şi chiftele de 
cartofi. Ştiţi ce sunt „chiftelele de cartofi”? 

— Ştim foarte bine, a răspuns Bourlin. Hai să nu mai 
pierdem timpul. Victor, chiar îmi eşti simpatic. 


Cei patru bărbați mergeau repede în noapte: trei pe 
caldarâm şi Adamsberg alături, pe iarbă. 

— Nu v-aţi născut la oraş, domnule comisar? a întrebat 
Victor. 

— Sunt din Pirinei. 

— Şi nu v-aţi obişnuit la Paris? 

— M-am obişnuit cu toate. Adineaori probabil că nu am 
auzit bine şi nu am înțeles numele dumneavoastră de 
familie. 

— Nu aţi auzit bine? Nu vă cred. Masfauré. Victor 
Masfauré. Şi nu, nu sunt fiul lui Henri, nici vărul lui, nu 
există nicio legătură de rudenie între noi. 

Victor a zâmbit în noapte. Un zâmbet larg şi generos 
care evidenția o dantură albă ce ştergea preţ de o clipă 
urâţenia feței sale. 


e 55» 


— Nicio coincidenţă, a continuat el, aproape râzând. Din 
cauza numelui meu i-am întâlnit pe cei din familia 
Masfaure. Este un patronim rar şi Henri voia să ştie dacă 
ne înrudeam cumva. Avea un arbore genealogic foarte 
amănunţit. Dar nu exista nicio legătură, a trebuit să 
recunoască în cele din urmă. Nu fac parte din familia lui. 

— Masfaure, a gândit Danglard cu voce tare, irezistibil 
atras de cea mai neînsemnată ghicitoare savantă. „Mas” 
înseamnă mică fermă provensală. Dar „faure”? Din 
Faurest, desigur? Forest, Forestier? Ferma din pădure? 
Strămoşii dumneavoastră erau din Provence? 

— Cei ai lui Henri, da. Eu nu am strămoşi. 

Victor şi-a întins braţele, obişnuit să facă adesea această 
confidenţă. 

— Am fost abandonat la naştere şi crescut de părinţi 
adoptivi. lată Hanul scobiturii, a continuat el arătând spre 
luminile de pe marginea drumului. Mergem? 

— Să ne grăbim, a spus Bourlin. 

— Hanul scobiturii? a repetat Danglard. Un nume bizar. 

— Aţi pus degetul pe rană, domnule comandant, a spus 
Victor zâmbind. Am să vă povestesc de ce. După ce voi 
isprăvi cu Islanda, a spus deschizând uşa cu geamuri mici. 
Să scăpăm odată de nenorocita asta de întâmplare din 
Islanda. 


Mai erau trei mese ocupate deşi era târziu pentru săteni 
iar Victor, după ce a îmbrăţişat-o pe hangiţă, a rugat-o să 
le pregătească masa cea mai îndepărtată, lângă fereastra 
din capătul sălii. 

— Totdeauna e lume multă atunci când sunt chiftele de 
cartofi în meniu, i-a explicat el lui Bourlin. 


e 56 - 


VIII 


Pipotele au trecut din farfuria lui Danglard în cea a lui 
Bourlin iar comandantul a umplut paharele. Adamsberg l-a 
acoperit cu palma pe al său. 

— Vom asculta o mărturisire, unul dintre noi trebuie să 
aibă mintea limpede. 

— Eu am totdeauna mintea limpede, a spus Danglard. Şi 
oricum înregistrăm, dacă Victor Masfaure este de acord. 

Concentrat asupra dublei salate de pipote, Bourlin i-a 
dat reportofonul lui Adamsberg cu un gest al mâinii prin 
care voia să spună scuteşte-mă când mănânc. 

— Victor, câţi eraţi? 

— Doisprezece. 

— O călătorie organizată? 

— Nici vorbă. Fiecare venise pe cont propriu. Noi ne-am 
ales singuri itinerarul de la Reykjavik până în nord. Am 
ajuns seara pe insuliţa Grímsey, cel mai nordic punct al 
Islandei, şi cinam în hanul din Sandvik. Duhnea a hering. 
Era cald. Sandvik e un sat de lângă port, singurul, de 
altfel. Doamna Masfaure ţinuse morţiş să mergem pe 
Grimsey, fiindcă Cercul Polar trece prin insulă. Şi voia cu 
tot dinadinsul să calce peste Cercul Polar. Henri, soţia lui 
şi cu mine beam un pahar de brennivin?. Aşa spun ei 
rachiului. Cu siguranţă că eram cu chef. Doamna Masfaure 
mai ales, excitată de gândul că va păşi pe Cercul Polar şi 
asta era contagios. Încetul cu încetul au venit să ne salute 
şi alţi francezi şi să stea la masa noastră. Ştiţi cum sunt 
oamenii: pleacă la celălalt capăt al lumii ca să scape de ce 
au acasă, dar de îndată ce văd vreun compatriot, aleargă 
spre el ca o cămilă spre o oază. Dintre toate femeile care 
erau la masă în seara aceea, Marie-Adelaide - doamna 
Masfaure - era de departe cea mai frumoasă. Al naibii de 
seducătoare. Cred că prezenţa ei i-a atras pe toţi ceilalţi la 
masa noastră, inclusiv pe femei. 

— Irezistibilă, a spus Amédée. 


+ Scobitura, în lb fr. în original (n.trad.). 
e 57» 


— Exact. Pe scurt, erau la masa noastră alţi nouă 
francezi, foarte diferiţi, cam de tot soiul. Nu ştiam nimic 
unii despre alţii, dar câţiva au spus cu ce se ocupă. Era 
prezent eternul expert în pinguini imperiali, îmi aduc 
aminte de faţa lui mare şi roşcovană. Mă rog, roşcovană în 
seara aceea. Când am stat cu toţii prinşi de ceaţă pe 
insulă, nici pomeneală de vreo faţă roşcovană. Mai era şi 
un funcţionar într-o întreprindere, nu a spus ce fel de 
întreprindere, părea că uitase. Şi o femeie care lucra 
pentru mediul înconjurător, cu amanta ei. 

Bourlin a întins mâna stângă fără să lase furculiţa 
deoparte şi a scos o fotografie din servieta lui de piele. 

— În fotografia asta e cu zece ani mai bătrână. A murit, 
de altfel, a spus el. Ea este amanta? 

Victor a privit rapid fotografia sumbră şi a încuviinţat. 

— Fără nicio îndoială. Avea urechile prea mari şi când 
mori, urechile nu se micşorează. Da, ea este. 

— Alice Gauthier. 

— Aşadar, ea i-a scris lui Amédée? Nu ştiam cum o 
cheamă. Un temperament de lider, foarte îndrăzneață, 
uimitoare femeie. Şi, cu toate astea, a tăcut la fel ca şi 
ceilalţi, s-a temut la fel ca şi ceilalţi. 

— Cine erau ceilalţi? a întrebat Adamsberg. 

— Era unul, înalt şi bine făcut, ras în cap şi un medic - 
soţia sa rămăsese la Reykjavik. De asemenea, era şi un 
vulcanolog, ăsta va fi un personaj important. 

Bourlin apăsa cu degetul chiftelele ca să vadă cât de moi 
sunt. Mulţumit, l-a privit pe Victor care număra pe degete, 
gânditor, lăsând mâncarea să se răcească. 

— Mai era şi un sportiv, poate un instructor de ski. Şi, în 
fine, era şi individul acela. Dar în seara respectivă nu am 
observat nimic înspăimântător. 

— Trebuie să mănânci, aproape că i-a ordonat Bourlin. 
Ce ai observat? 

— Nimic. Era un ins oarecare, nici antipatic, nici drăguţ. 
De înălţime medie, o faţă anodină, cam la vreo cincizeci de 
ani, barbă tunsă cu contur, ochelari aproape rotunzi peste 
o privire inexpresivă. Păr bogat, încărunţit pe alocuri. Un 


e 58 œ 


burghez, un om de afaceri sau profesor, n-am ştiut 
niciodată. Avea un baston cu vârful din metal ascuţit, aşa 
cum este firesc să ai în Islanda, ca să verifici terenul pe 
care calci. Îl ridica şi îl lăsa să cadă pe podea. Şi 
vulcanologul - îl chema Sylvain - ne-a povestit o legendă 
locală. După felul în care medicul a dat mâna cu el, foarte 
respectuos, cred că Sylvain era o somitate în domeniul său. 
Dar era foarte direct, fără pretenţii. In acel moment totul a 
luat-o razna. Dacă nu cumva era din cauza rachiului. In 
fine, atunci lucrurile au scăpat de sub control. 

Chelneriţa tânără a mai adus o sticlă de vin. O faţă 
frumoasă, cam grasă, dar luminoasă. Adamsberg o privea. 
Mult mai tânără, dar îi aducea aminte de Danica şi de 
noaptea petrecută în camera ei, la Kisiljevo. 

Danglard îşi propusese, printre multe altele, să-l aducă 
pe Adamsberg cu picioarele pe pământ atunci când îşi lua 
zborul spre înălţimi străine. Şi-a pus un deget pe mâna lui 
şi acesta a clipit. 

— Unde ai fost? a şoptit Danglard. 

— În Serbia. 

Comandantul a aruncat o privire spre tânăra care se 
întorsese la bar. 

— Înţeleg. Se spune că asta n-a prea încântat multă 
lume, ţii minte? 

Adamsberg a încuviinţat cu un zâmbet vag. 

— Scuze, a spus întorcându-se către Victor. De ce totul a 
luat-o razna? 

— Din pricina legendei spuse de vulcanolog. 

— Sylvain, a gândit cu glas tare Danglard. Sylvain 
Dutremont? Păr foarte negru, barbă deasă, ochi foarte 
albaştri? Urme cicatrizate ale unor arsuri pe un obraz? 

— Nu ştiu, a ezitat Victor. Nu ne cunoşteam după nume. 
Dar da, avea un obraz aproape distrus. Îmi aduc aminte că 
pe locul acela nu-i crescuse barba. 

— Dacă este Dutremont, atunci a murit în timpul 
erupției vulcanului Eyjafjallajökull. Vulcanul care a aruncat 
peste Islanda tone de cenuşă. 

— Asta înseamnă că au trecut deja cinci luni, a şoptit 


e 59 œ 


Victor. Dar a fost un accident, presupun? 

— A fost o polemică, a explicat Danglard. Fiindcă trupul 
plin de hematoame a fost găsit destul de departe de crater. 
Poate a căzut în timp ce încerca să fugă din calea lavei. 
Ancheta nu a ajuns la niciun rezultat. 

— Şi ce a povestit Sylvain? a intervenit Bourlin, 
întrerupând momentul de tăcere meditativă. 

— Că de-a lungul coastei de la Grimsey, foarte aproape, 
dintre toate insuliţele pustii care o mărginesc, este una 
care inspiră atât teamă cât şi curiozitate. Se spune că se 
află acolo o piatră mereu caldă, aproximativ de mărimea 
unei stele, acoperită de inscripţii străvechi. Şi dacă te culci 
pe piatra călduţă, devii aproape invulnerabil, nemuritor, ce 
mai. Fiindcă te pătrund unde care provin din inima 
pământului. În fine, chestii de genul ăsta. Trebuie spus că 
la Grimsey erau mulţi centenari şi asta era explicaţia. 
Sylvain a spus că el va merge a doua zi să examineze 
fenomenul din punctul de vedere al omului de ştiinţă, dar 
că sub nicio formă nu trebuia ca locuitorii să afle pentru că 
nu le convenea să meargă cineva pe insulă, deoarece era 
locuită de un spirit rău, un „afturganga”, un fel de strigoi. 
Medicul a glumit pe seama legendei, toţi am glumit. Cu 
toate acestea, o oră mai târziu, tot grupul îl însoțea pe 
vulcanolog, inclusiv medicul. Ne prefăceam că eram 
sceptici, dar pe toată lumea tenta o mică întâlnire intimă 
cu piatra dătătoare de nemurire, deşi cu toţii lăsam 
impresia că mergeam acolo ca să sfidăm prejudecățile sau 
ca urmare a unui pariu la beţie. Se afla cam la trei 
kilometri distanţă, aproximativ o oră de mers pe banchiză. 
Urma să ne întoarcem la prânz. Şi ai văzut ce ne-am mai 
întors. 

Bourlin a mai comandat o porţie de chiftele de cartofi, 
iar ceilalți l-au privit cu bunăvoință.  Vitalitatea 
rabelaisiană a comisarului înviora atmosfera pe măsură ce 
povestea se apropia de punctul culminant. 

— Am pornit la ora nouă, de la capătul digului dinspre 
port. Sylvain ne-a prevenit din nou să nu spunem nimic 
localnicilor fiindcă, în afară de „afturganga”, erau îngroziţi 


e 60 - 


de posibilitatea ca nişte turişti ignoranţi să pângărească 
piatra călduţă punându-și fundul pe ea. Timpul era 
luminos, geros şi perfect pentru drum, fără niciun nor. Dar 
în Islanda se spune că vremea se schimbă mereu, adică din 
cinci în cinci minute dacă aşa i se năzare. Din capătul 
portului, Sylvain ne-a arătat discret stânca neagră, cu o 
formă bizară, ca un „cap de vulpe”, cum i se zice, adică 
două conuri mici care păreau nişte urechi şi plaja sumbră, 
asemănătoare cu un bot. Am ajuns fără probleme, evitând 
faliile dintre blocurile de gheaţă. Insula era minusculă, i- 
am dat ocol repede şi funcţionarul - Jean? Oare aşa îl 
chema? - a găsit piatra. 

— Credeam că aveţi o memorie excepţională, a observat 
Danglard. 

— O, ţin minte ceea ce mi se cere să memorez. Apoi 
şterg şi fac loc. Dumneavoastră nu ştergeţi? 

— Deloc. Şi acest Jean? 

— S-a lungit pe piatră şi râdea fără nicio jenă. Şi, pe 
măsură ce fiecăruia îi venea rândul să stea pe stelă - care 
era într-adevăr călduţă -, timpul se scurgea. Tipul ras în 
cap s-a întins cu multă seriozitate şi, fără să scoată o 
vorbă, a închis ochii. Deodată, Sylvain l-a scuturat şi 
aproape că a strigat la el: „Acum trebuie să plecăm, ne 
întoarcem!” Şi ne-a arătat cu braţul un munte de ceaţă 
care se îndrepta spre noi. Atât de repede, încât după 
douăzeci de metri de mers pe banchiză, Sylvain a renunţat 
şi am făcut cale întoarsă. La început nu vedeam la şase 
metri, apoi la patru, apoi la doi metri. Ne-a ordonat să ne 
tinem de mâini şi ne-am îndreptat spre insulă. Ne-a liniştit 
spunând că ceața putea să se risipească în zece minute sau 
într-o oră. Dar nu s-a risipit. Aveam să rămânem pe insulă 
două săptămâni. Două săptămâni pe un frig cumplit şi fără 
nimic de mâncare. Insula era pustie, un loc pentru morţi, 
pentru „afturganga” care o păzea. Stânci negre, acoperite 
de zăpadă, niciun copac, nicio vietate, nici... 

Victor a tăcut brusc, ţinând cuțitul suspendat în aer, iar 
spaima lui era atât de evidentă încât toţi încremeniseră 
odată cu el. Adamsberg şi Danglard s-au întors spre 


e 61l - 


direcţia în care privea tânărul. Nu era nimic neobişnuit: un 
perete şi două uşi cu geamuri. Intre ele un tablou nereușit 
reprezentând valea Chevreuse. Creaţia lui Celeste, o copie 
exactă a celui din biroul lui Henri Masfaure. Victor nu se 
clintise, abia mai respira. Adamsberg le-a făcut semn 
colegilor să revină discret la un comportament firesc. A 
luat cuțitul din mâna tânărului, apoi i-a coborât braţul pe 
masă, de parcă ar fi avut de a face cu un manechin. L-a 
prins de bărbie şi i-a rotit capul. 

— El este, a şoptit Victor. 

— Bărbatul care stă la masă în spatele nostru, pe care îl 
vezi în oglindă? 

— Da. 

Victor a fornăit ca un cal, a băut dintr-o înghiţitură vinul 
din pahar şi s-a frecat pe faţă. 

— Îmi pare rău, a spus. Nu mi-am închipuit că povestind 
nu mă voi putea controla. Nu am mai vorbit cu nimeni 
despre asta. Nu este el, imaginea reflectată în oglindă m-a 
făcut să mă pierd cu firea. De altfel, pare mai tânăr decât 
acum zece ani. 

Adamsberg l-a privit cu atenţie pe bărbatul care intrase 
în han la scurt timp după ei. Era singur, distrat, avea ziarul 
local întins pe masă şi privea plictisit în sală. Părea obosit, 
dornic pur şi simplu să meargă la culcare. 

— Victor, nu are nici barbă tunsă cu contur, nici păr 
cărunt, doar la tâmple, a spus încet Adamsberg. Gândeşte- 
te. Ce anume te-a determinat să te gândeşti la el? 

Victor şi-a plecat fruntea mică, răsucindu-şi nervos o 
buclă între degete. 

— Îmi pare rău, a repetat. 

— Gândeşte-te, a insistat Adamsberg. 

— Ochii, poate, a răspuns cu glas nesigur, de parcă ar fi 
propus o ipoteză. Ochii lui care te fixează când te aştepţi 
mai puţin. 

— S-a uitat la noi atent? 

— La voi, da. 


Adamsberg s-a îndreptat cu pasul lui uşor ezitant spre 
e 62 œ» 


patroană, care îşi făcea de lucru în spatele barului. După 
câteva clipe, era la masa lor. 

— Nu sunteţi primul, nu veţi fi nici ultimul, şi nu mă 
impresionează funcţia dumneavoastră de comisar, a spus 
femeia voinică amuzată. Au venit şi din partea marilor 
restaurante ca să încerce să afle. Dar nu, este a noastră şi 
aici rămâne, a continuat agitându-şi cârpa de şters vase. 
Vorbesc serios. 

Adamsberg i-a turnat puţin vin. 

— O, puteţi să încercaţi şi aşa! a continuat ea după cea 
băut o gură de vin. Nu o voi spune decât pe patul de 
moarte şi numai fiicei mele! 

— Aşa deci... O lăsaţi cu limbă de moarte, a bombănit 
Danglard. Haideţi, doamnă, nu spunem nimănui, aveţi 
cuvântul unui bărbat. 

— Nu există bărbat care să-şi ţină cuvântul, nici în cazul 
ăsta, nici în altul. Am cunoscut o doamnă care era 
specialistă în clătite, în Finistere, ei bine, a fost torturată 
ca să spună secretul. Şi, în cele din urmă, a spus că punea 
bere în aluat. Dar nu berea era ingredientul secret. 

— Dar despre ce vorbesc? a întrebat Bourlin cu o voce 
puţin nesigură, în timp ce Danglard, dimpotrivă, devenea 
mai vioi pe măsură ce bea. Ai fi zis că alcoolul îl vindeca. 

— Despre reţeta chiftelelor de cartofi, a răspuns 
Danglard. 

— Dar şi despre clientul dumneavoastră singuratic, 
acolo, lângă uşă, a spus Adamsberg. Două vorbe despre el 
şi vă dau drumul. 

— Păi nu-l cunosc. Şi nu ştiu dacă am dreptul să vorbesc 
despre clienţii mei. Şi pe urmă, noi ne înţelegem bine cu 
poliţia. Nu-i aşa Victor? 

— Aşa este, Melanie. 

— Am înţeles, a conchis Adamsberg zâmbind, cu capul 
puţin aplecat într-o parte. 

Danglard îl observa pe comisar în exerciţiul funcţiunii, 
transformându-şi fața osoasă, compusă parcă din 
fragmente diverse aşezate alandala, într-o capcană pe cât 
de şarmantă pe atât de neaşteptată. 


e 63 - 


— Nu-l cunoaşteţi dar nu vreţi să vorbiţi despre el. Asta 
înseamnă că ştiţi ceva, cât de puţin, totuşi? a spus 
Adamsberg. 

— Bine, două vorbe, a răspuns Mélanie făcând pe 
bosumflata. 

— Cinci, a negociat Adamsberg. 

— Mi s-a părut ciudat, asta-i tot. 

— De ce? 

— Pentru că m-a întrebat dacă îl cunosc pe cizmar. 

— Pardon? 

— Pe cizmarul din Sombrevert. Am răspuns că da, aici 
ne ştim între noi, şi mai departe? Nu-mi place chestia asta. 
Atunci a scos o carte de vizită pe care am citit „inspector 
taxe şi impozite”. I-am spus: „Şi ce? Credeţi că cizmarul 
are lucruri pe care nu le-a declarat? Nişte resturi de 
şireturi?” 

— Bună replică, a comentat Victor. 

— Mă  enervasem, indivizii ăştia, gata mereu să 
răscolească rahatul - mă scuzaţi domnule comisar. 

— Vă rog. 

— Să ia pielea de pe amărâţi în timp ce banul gros e în 
altă parte. Mi-am zis că tot ce dorea era să-mi arate cartea 
de vizită. Să mă impresioneze, de fapt. Şi cel mai rău e că 
d-alde ăştia reuşesc chiar şi atunci când n-ai să-ţi reproşezi 
nimic. La bucătărie am fost atenţi când i-am pregătit 
friptura. Nu de alta, dar cu cât scapi mai repede, cu atât 
mai bine. 

— Melanie, nu ne deschizi micul tău separeu? Am vrea, 
împreună cu aceşti domni, să stăm liniştiţi undeva, 
înţelegi? a intervenit Victor. 

— Înţeleg, dar e frig, am să fac focul. E vorba de 
moartea bietului domn Henri? 

— Da. 

Patroana a clătinat încet capul. 

— Un binefăcător, a spus ea. Victor, unde va fi 
ceremonia mâine? La Malvoisine sau la Sombrevert? 

— Nu, liturghia va fi la Creux. La capela mică. Ştii că nu 
credea. Dar nu vrem să ofensăm pe nimeni. 


e 64 +» 


— La Creux nu ştiu dacă e bine, a spus Melanie. În fine, 
la Creux suntem la noi. Atâta vreme cât nu ne apropiem de 
turn. 

Danglard s-a stăpânit, nu era momentul să ţină o 
dizertaţie despre superstiţiile locului denumit „Creux”. 
Melanie a făcut focul în sala alăturată şi bărbaţii s-au 
înghesuit pe o bancă de şcoală vopsită în albastru, mai 
puţin Adamsberg care patrula în spatele lor. 

— Ştiţi, visez deseori ce s-a întâmplat acolo, a început 
Victor. Curios, nu visez cum i-a înjunghiat, nu o visez nici 
pe ea. Visez cum am reuşit să facem focul cu ajutorul 
soldatului - aşa îi spuneam tipului ras în cap. În ziua în 
care am ajuns stăteam cu toţii ca nişte nevolnici pe țărm 
pândind: se risipeşte ceața sau nu. El a început să dea 
ordine: să pregătim lemnele pentru foc, să ridicăm doi 
pereţi din zăpadă ca să ne protejăm de vânt, să căutăm 
animale pentru hrană. Ne dădea ordine ca un comandant, 
iar noi ascultam ca nişte soldaţi. „De unde să luăm lemne? 
Nu creşte nimic pe insula asta” a spus funcţionarul. 
„Acolo, tâmpitule! Niciunul dintre voi nu le-a văzut? Sunt 
nişte barăci de vreo treizeci de metri pe platformă, foste 
afumătoare pentru peşte. Demontaţi-le, scândură cu 
scândură! Ceilalţi strângeţi zăpada, bătătoriţi-o bine, faceţi 
din ea cuburi. Mergeţi câte trei şi să vă ţineţi de mâini! Şi 
plecaţi odată înainte să se înnopteze!” striga la noi. Plin de 
energie, soldatul ăsta. Ai fi crezut că i-a priit cât a stat 
întins pe stelă. 

Victor şi-a întins mâinile spre foc. 

— Focul, Doamne, ce ne-am fi făcut dacă nu am fi avut 
foc! Şi asta datorită unui individ temerar. O brută, dar o 
brută eficace. Seara aveam un foc zdravăn, ne construisem 
pereţii din zăpadă la distanţă de foc şi blocasem mica 
ieşire cu rucsacurile noastre. 

Bourlin a tras din ţigară, captivat de gheţurile Islandei, 
încălzindu-se la foc. Aici era o încăpere privată iar Melanie 
adusese scrumiere şi cafele, plus un pahar de digestiv 
pentru domnul Danglard. 

— Devenise cabana noastră, a continuat Victor. Erau 


e 65 - 


zero grade iar dacă bătea vântul temperatura cobora la 
minus şase-şapte grade. Incremeneam, dar soldatul ne 
obliga să ne trezim, ziua şi noaptea, chiar lovindu-ne dacă 
trebuia, ca să ne mişcăm şi să vorbim - să spunem 
alfabetul cu voce tare -, ca să nu ne îngheţe mâinile şi 
picioarele şi faţa. Nu aveam nimic de mâncare şi moţăiam. 
Dar cheliosul nu voia să dormim pe zăpadă. O pacoste, 
tipul, dar ne-a salvat viaţa. Până a intervenit nenorocitul 
cu barbă tunsă cu contur şi ne-a făcut-o. Nu suporta 
ordinele soldatului. S-au certat, erau trei zile de când nu 
mâncasem nimic şi, deodată, scârba nu s-a mai putut 
controla. A scos un cuţit de vânătoare şi dintr-o singură 
lovitură, gata, l-a omorât. Sângele curgea pe zăpadă, o 
oroare. „Ne enerva”, atât a spus. A fost singura liturghie. 
Victor şi-a ridicat privirea spre Adamsberg. 


— Aş vrea să n-o mai lungesc. Sau să beau un pahar de 
rachiu ca domnul comandant. 

— Amândouă în acelaşi timp, a răspuns comisarul, 
sprijinit de marginea şemineului. Semnul ăsta îţi aminteşte 
ceva? a întrebat deschizându-şi carnetul. 

— Nu. Nimic. De ce? Ce este? 

„Ce este?”, la fel de mirat ca Amedee. 

— Nimic, a spus Adamsberg. Te ascultăm, Victor. 

— A plecat să lase corpul pe banchiză, ca păsările să nu-i 
scoată ochii şi să nu-l mănânce cât nu se răcise încă. lar 
după trei zile a spus că, dacă tot o să crape, măcar să i-o 
mai tragă o dată cuiva şi a privit-o pe doamna Masfaure. 
Henri şi cu mine ne-am ridicat. O nouă încăierare. 

Victor şi-a atins nasul. _ 

— Mi-a tras una de mi-a spart nasul. Inainte aveam un 
nas obişnuit. Acum am chestia asta. Pe Henri l-a doborât 
numai cu un dos de palmă. Parcă era de piatră individul. 
lar la comanda lui şi ameninţându-ne cu cuțitul, ne-am 
liniştit cu toţii. Nişte laşi, nu? Dar nu mâncasem de şase 
zile, îngheţaţi bocnă, eram vlăguiţi. El trebuie că avea 
atâta energie de la nenorocita aia de stelă, din străfundul 
pământului. Dar noaptea am auzit ţipete, doamna 


e 66 - 


Masfaure urla, iar scârnăvia asta îi scotocea pe sub 
hanorac şi îşi băgase mâinile în pantalonii ei. Nu intru în 
amănunte, domnule comisar, nu-mi place scena asta. Din 
nou Henri şi cu mine eram în picioare, ca nişte strigoi 
îngheţaţi. Doamna Masfaure i-a tras un şut şi a căzut în 
foc. 

Victor a zâmbit larg, la fel ca Amédée. 

— Fir-ar! Îi luase fundul foc, se bătea cu palmele, ardea, 
aproape că îi vedeam fesele arzând. Unul dintre noi - Jean, 
funcţionarul? - a strigat: „Îţi vedem fundul, asasinule! Să 
arzi în iad!” lar doamna Masfaure îşi bătea joc de el şi îl 
făcea în toate felurile. Atunci individul a scos nenorocirea 
de cuţit şi a înjunghiat-o. I-a înfipt cuțitul drept în inimă. 

Victor a luat paharul de rachiu pe care i-l adusese 
Melanie. 

— Toată noaptea am stat sub teroare. Cât timp individul 
era plecat să scape de corp iar Henri hohotea, am jurat să- 
i facem felul. Dar în zori nu l-am mai găsit. În fiecare zi 
bătea insula în lung şi în lat, mereu, nu se dădea bătut. 
Căuta de mâncare şi am tăcut. A reapărut într-o seară, ne- 
a ordonat să zvârlim pietre în foc apoi a aruncat carnea 
peste ele. Kilograme de carne, eram hipnotizaţi. „Dacă 
vreunul dintre voi ştie să vâneze o focă, să se ridice. De 
cinci zile tot pun capcane. Şi dacă vreţi să mâncaţi, poftiţi. 
Dar cine mănâncă, tace. Cine vorbeşte e mort” a spus el. 
Am mâncat. Era un mascul mare dar cum eram zece, nu 
ne-a ajuns multă vreme. Dimineaţa a plecat din nou să 
pună capcane, să străbată insula cu bastonul lui. Trebuie 
să spun că, în timp ce noi ne înghesuiam lângă foc, 
nevolnici, recitând alfabetul, el rezista, căuta. lar mai 
târziu s-a întors cu o altă focă, una mai tânără de data 
asta. 

— Scuze, dar Amédée ne-a vorbit despre o singură focă, 
a spus Danglard. Să fie o greşeală a lui Alice Gauthier? 

— Imposibil. Amédée nu e atent de felul lui, cu atât mai 
mult în asemenea situaţii. Individul ne-a salvat viaţa, 
trebuie să recunoaştem. La urma urmei, ar fi putut să 
mănânce singur, retras undeva pe insulă, fără ca noi 


e 67 œ» 


măcar să bănuim. Dar el a împărţit hrana cu noi. Mai 
târziu am discutat cu Henri despre asta. Am vorbit despre 
individul ăsta suficient de bolnav ca să ucidă precum 
respiră, dar îndeajuns de uman ca să împartă hrana cu 
ceilalţi. În fond, până când s-a ridicat ceața ar fi avut 
destul timp şi să ne ucidă pe toţi - ceea ce putea să facă - 
şi să-şi mănânce singur focile. lar nenorocita aia de ceaţă 
s-a ridicat până la urmă, în nici zece minute. Ne-am legat 
între noi şi am pornit la drum. Am revăzut acoperişurile 
satului. Ne-au recuperat, ne-au hrănit, ne-au spălat - 
puţeam a focă din creştet până în tălpi -, dar toţi aveam 
gura cusută. Nu cu totul. Povesteam la unison că ne-am 
pierdut doi companioni acolo, pe insulă. Morti de frig, era 
versiunea care ne fusese impusă. Sau am fi fost ucişi, ne 
avertizase. Noi, cei apropiaţi nouă, copiii, părinţii, 
prietenii. Eu nu aveam nici copii, nici părinţi, nici prieteni. 
În numele fiului său, Henri m-a implorat să tac. L-am lăsat 
pe ucigaş în pace. Şi vă jur că este periculos. Încă este 
periculos. 

— Numele celor din grup? a întrebat Adamsberg. 
Numele celorlalţi membri ai grupului? 

— Nimeni nu le ştie. Doarel. 

— Imposibil, Victor. Doi morţi, a fost în mod sigur o 
anchetă la întoarcerea voastră. Vi s-au luat declaraţii şi vi 
s-a cerut să vă identificaţi. 

— Asta a şi fost intenţia poliţiei din Akureyri. Dar 
individul prevăzuse totul. Fără să ne lase timp să ne 
liniştim, ne-a obligat să luăm feribotul spre Dalvik. Evitând 
Akureyri. În primele ore ale călătoriei am crezut că Henri o 
să moară. De acolo am mers la Reykjavik şi apoi la Paris. 
Autorităţile din Akureyri nu şi-au imaginat nicio clipă ca 
aveam de gând să o ştergem. De ce am fi făcut-o? Nu s-au 
grăbit. Aşa le-am scăpat printre degete. 

— Masfaure a trebuit să declare decesul soţiei sale? 

— Desigur. Dar ucigaşului nu-i păsa că se cunosc numele 
morţilor, cele două persoane „moarte de frig”. În niciun 
caz nu trebuiau să iasă la iveală numele lui sau ale 
noastre. „Soldatul” a fost identificat pe baza declaraţiei 


e 68 œ» 


surorii sale. Un anume Eric Courtelin. Puteţi verifica asta 
la ştirile de atunci. 

— Tăceţi! a spus el ridicându-se brusc. 

— Dar nu vorbim, a obiectat Danglard în timp ce Bourlin 
de-abia îşi ţinea ochii deschişi. 

De data asta chipul lui Victor nu exprima teamă ci o 
preocupare pătimaşă. Adamsberg a perceput un fel de 
scâncet, un țipăt plângăcios. 

— E Marc, a spus Victor deschizând brusc fereastra. 

Adamsberg s-a apropiat întrebându-se ce fel de om ar 
putea scoate un geamăt pe cât de inuman, pe atât de 
agasant. Fără nicio explicaţie, Victor a sărit pe fereastră, 
împins de cine ştie ce urgenţă. 

— Mă întorc, i-a spus Adamsberg lui Melanie. Nu aveţi 
un loc, unul modest, un pat, un fotoliu ca să-l culcăm pe 
comisar? Mă întorc. 

„Mă întorc”. Două cuvinte spuse de Adamsberg de o mie 
de ori, de parcă Adamsberg ar fi încercat fără-ncetare să-i 
liniştească pe cei din anturajul său, îndoindu-se el însuşi că 
se va întoarce. Ne îndreptăm spre pădure, privim copacii şi 
pe urmă cine ştie? 


e 69 œ» 


IX 


Adamsberg era deja pe urmele lui Victor, care la rândul 
său gonea după Marc, când a auzit în spatele lui tropăitul 
caracteristic al lui Danglard. 

Cine nu l-a văzut niciodată pe căpitanul Danglard 
alergând ar putea fi surprins. Melanie, din pragul uşii, îl 
urmărea pe acel individ deplasându-se în cel mai bizar 
mod, cu bustul inform proiectat înainte, urmat, mult în 
spate după cât se pare, de două picioare lungi, dar fără 
niciun zvâc, amintind de lumânările topite din biserica din 
Sombrevert. Dumnezeu să-l păzească! 

— După ce animal aleargă? a întrebat Danglard gâfâind 
odată ajuns aproape de Adamsberg. 

— Nu-i un animal, e un tip. 

— Un astfel de tip e un animal - părerea mea. 

Adamsberg, ajuns în spatele lui Victor, l-a apucat de 
ceafa asudată. 

— La naiba! a strigat Victor. Celeste! Marc a venit după 
mine! 

— Cine este Marc? 

— Mistreţul ei, ce naiba! 

Adamsberg s-a întors spre Danglard care rămăsese cu 
vreo zece metri în urma lui. 

— Ai dreptate, comandante. E un animal. Care ne va 
duce direct la Celeste, nu mă întreba cum nici de ce. 

În loc să meargă pe aleea care ducea spre casă, Victor 
se îndrepta spre pădurea dinspre vest. Cunoştea drumul ca 
pe propriul buzunar. Adamsberg îl urma, iar Danglard 
încheia plutonul gâfâind, protejându-şi tenace pantofii la 
lumina unei lanterne. Suntem în adâncul pădurii, cam un 
kilometru, a estimat Adamsberg oprindu-se în spatele lui 
Victor care stătea în faţa unei cabane dărăpănate în faţa 
uşii căreia sufla greu un mistreţ puternic. 

— Aveţi grijă, l-a prevenit Victor. Lui Marc nu-i plac 
străinii şi în special cei care se apropie de locuinţa lui 
Celeste. Luaţi-mă de mână, vă conduc, trebuie să ne 


e 70 - 


amestecăm mirosurile. Mângâiaţi-l pe cap. Veţi vedea, 
râtul este la fel de mătăsos ca puful unui boboc de rață. E 
un mistreţ aparte: râtul i-a rămas ca de pui. 

Victor a luat mâna comisarului şi a pus-o pe râtul aşa-zis 
infantil al animalului negru cu păr sârmos, lung de vreun 
metru şi şaizeci de centimetri şi cu o circumferință a 
capului care o depăşea cu mult pe cea a trunchiului, 
gândea Adamsberg. 

— Aici, Marc, sunt prieteni, a spus Victor mângâind 
animalul pe grumaz cu o mână, iar cu cealaltă bătând în 
uşa masivă din buşteni. Celeste! Deschide! 

— E deschis, a răspuns dinăuntru o voce subţirică şi 
iritată. 

Victor a deschis uşa şi s-a aplecat ca să intre în cabana 
mizeră. Mistreţul s-a repezit la Céleste apoi s-a întors şi s-a 
pus pavăză cu trupul şi cu colții albi. 

— Nu s-a întâmplat nimic, a spus imediat Céleste 
fluturându-şi mâinile. 

— Marc a venit după mine la han. Spune-mi. 

— I-a fost frică. 

— Este cel mai puternic din turmă. Lui Marc îi este frică 
numai dacă ţie îţi este frică. 

— Poate să-şi facă griji, nu? Ce ştii tu despre grijile unui 
mistreţ? 

Adamsberg, după ce dăduse o tură prin împrejurimi, a 
intrat în cabană. 

— Miroase a cal, a spus el. 

— Aici totul miroase a cal, a replicat Celeste. 

— Nu miroase afară, nici în pădure. Şi miroase în special 
a unsoare pentru cai. Un amestec de mentă, zambile şi 
camfor. De unde sunt eu, se foloseşte ca să fie unse 
copitele măgarilor. A fost aici? 

— Cine? 

— Cel care l-a fluierat pe Dionysos. 

— A, Pelletier? a întrebat Celeste mai liniştită, pe un ton 
aproape candid. 

— A fost aici? 

— M-aş mira, a spus Victor. Marc nu-l suportă. 


e 71 œ» 


— Şi în seara asta? 

— Uşa a scârţâit şi Marc s-a enervat, a spus Céleste 
nerăbdătoare, cu o strâmbătură urâtă. La urma urmei, este 
doar un animal. 

— Ba nu, a intervenit Victor. Marc ştie să se strecoare 
neauzit. A venit după mine fiindcă erai în pericol. 

Femeia micuță s-a aşezat pe singurul taburet din 
coşmelie, a scos o pipă din buzunarul capotului şi a început 
să o umple cu tutun. Era o pipă scurtă, cu vatra largă, 
destul de masculină. 

— Céleste, mâine îl îngropăm pe Henri, a insistat Victor. 
Nu e momentul să minţi. Sinuciderea şi asasinatul nu sunt 
tratate la fel în ceruri. 

— Dumnezeu ştie, a spus Celeste aprinzându-şi pipa şi 
scoțând un fum dens. De ce vorbeşti despre asasinat, 
Victor? Nu ţi-e ruşine să acuzi? 

— Vorbesc despre asasinat fiindcă poliţiştii vorbesc 
despre asasinat. Aşa încât Dumnezeu ştie sau tu ştii ce a 
căutat Pelletier aici noaptea. 

— Miroase a cal şi a unsoare, a repetat cu blândeţe 
Adamsberg, fascinat de femeia slăbuţă, aşezată pe taburet 
şi fumând pipă. Dar îmi place mirosul, a adăugat el 
întorcând capul în semiîntunericul din cabana unde erau 
aprinse doar două lumânări. 

— Bine, a spus Céleste. Doar a zgâlţâit uşa. 

— A scos-o din ţâţâni, a corectat-o Victor arătându-i 
aşchiile de lemn. Cu ce a lovit în buşteni? Cu toporul? 

— Era beat, nu-i vina lui. Trebuie să folosesc stejar în loc 
de brad, vezi bine că nu e foarte rezistent, vorbisem deja 
cu domnul Henri. 

— Gata, Céleste. Ce ţi-a făcut? 

— Nimic. 

— Nimic? Şi de ce a alergat Marc până la han? 

— E un animal, a repetat ea. 

— Cine? Pelletier? a întrebat Victor răstit. 

— Stai calm, doar m-a scuturat puţin de umeri. 

— Putin? Arată-mi! 

— Nu mă atinge! a ordonat Celeste. 


e 72 » 


Marc şi-a reluat poziţia amenințătoare, scrâşnind din 
dinţi de data aceasta. 

— Celeste, Henri Masfaure nu s-a sinucis, a intervenit 
blajin Adamsberg. Ce ţi-a spus Pelletier? 

Din nou Céleste a avut impresia că privirea vagă a 
comisarului nu-i va da pace, tot aşa cum nu-i dădea pace 
învățătorul ei până nu-şi termina temele. În acest răstimp 
Marc se calmase, devenise curios, şi înainta spre comisar 
întinzându-i râtul. Adamsberg şi-a trecut prudent două 
degete peste puful moale. Înțelegerea între cei doi a 
convins-o pe Céleste. 

— A spus că de la moartea domnului Henri mă uit urât la 
el şi că trebuie să încetez. 

— Şi de ce te uiţi urât la el? 

Celeste a îndesat tutunul în pipă şi a tras un fum lung. 

— Era beat. Invenţii de-ale lui. Apoi Marc l-a atacat şi l-a 
urmărit prin pădure. Nu ştiam că va merge după Victor. 

— Când a venit aici? 

— Acum nouă ani. l-au murit părinţii, împuşcaţi fără 
milă, iar fraţii şi surorile lui au murit în vizuină. 

— Putem afirma că lucrul acesta i-a influenţat 
caracterul, a spus Danglard, de care uitase toată lumea şi 
care nu intrase în cabană ci stătea sprijinit de tocul uşii 
aproape distruse. 

— Mă refeream la Pelletier, nu la Marc, a spus 
Adamsberg. Când a venit? 

— A, el? Puțin după ce am ajuns eu aici. Asta la ce ne 
ajută? 

— Totul ne ajută atunci când anchetăm o crimă, a 
replicat Danglard. 

— Fiindcă vă imaginaţi că l-a omorât pe domnul Henri? 
Pe binefăcătorul său? Toate numai pentru că Marc a luat-o 
la goană? Dacă vreţi să ştiţi, e în rut. A avut probleme la 
naştere. E cam retardat. Şi trebuie să ardă etapele. Iar 
asta îl enervează, înţelegeţi. 

— Sunt mulţi cei care îşi trimit pe lumea cealaltă 
binefăcătorii, a spus Danglard. 

— După ce a plecat, a continuat Celeste cu o voce 


e 73» 


schimbată, de parcă ar fi servit cafele şi fursecuri în salon, 
am auzit şuieratul unei vipere. 

A expirat fumul concentrată, încruntându-se. 

— Trebuie să astup crăpăturile cu pastă de rumeguş. 
Altminteri or să vină peste mine. 

— Sau mai bine răspândiţi în jurul cabanei găinaţ de 
corb, a sugerat Adamsberg. Goneşte viperele. 

— La turn sunt tone de găinaţ, a confirmat Victor. 

— Nu vreau nimic de la turn. Victor, ştii foarte bine. 

— De ce nu vorbiţi, Céleste? Din cauza lui Pelletier? 

— Acum, că domnul Henri nu mai este, nu ştim ce se va 
întâmpla cu noi, eu, Victor, Pelletier. Aşa că nu vreau să-i 
fac rău doar pentru o ispravă de beţiv. 

S-a ridicat de pe taburet şi, cu pipa în gură, a început să- 
şi facă de lucru prin cabană, a turnat apă într-un lighean 
emailat dintr-o cană înaltă veche, apoi a potrivit cu grijă 
cuvertura peste salteaua aşezată direct pe pământul 
bătătorit, pe o prelată de plastic albastră ca să o ferească 
de umezeală. Adamsberg privea locul dezolant, soba veche 
pe cărbuni, pământul bătătorit în loc de podea, unde îi 
atrase atenţia o pată circulară de vreo douăzeci de 
centimetri. S-a aplecat şi şi-a trecut degetele pe deasupra 
ei. Un cerc mic, mai umed decât restul. 

— Marc urinează aici? a întrebat el. 

— Da, a răspuns ferm Céleste. 

— Nu, a contrazis-o comisarul. Işi marchează teritoriul 
în afara cabanei. 

Sub privirea îngrozită a lui Celeste a început să dea la o 
parte pământul folosindu-şi degetele. 

— Nu aveţi dreptul! a strigat ea. Acolo îmi ţin banii! 

— Am să vi-l restitui, a răspuns Adamsberg continuând 
să scurme pământul sfărâmicios. 

Nu a trebuit să se obosească prea mult ca să descopere 
marginea unui pahar gros, fără picior, pe care l-a scos din 
groapa mică. S-a ridicat, a clătinat paharul, l-a mirosit. 

— Whisky, a spus el calm. 

— Paharul lui Henri Masfaure? l-a întrebat Danglard. 

Otrăvit, a gândit comandantul. Celeste îndrăgostită de 


e 74 -- 


geniul care dorea să curețe aerul. Poate că Masfaure 
intenţiona să se însoare, cine ştie? Şi l-a ucis. Dar, în acest 
caz, de ce nu a distrus paharul? 

— Marc vă va conduce până la potecă, a anunţat 
deodată Celeste ca şi cum s-ar fi adresat majordomului la 
sfârşitul unei serate mondene. 

— După ce l-a descoperit Amedee, a spus Adamsberg, aţi 
urcat în birou. Aţi pus sticla la loc şi aţi luat paharul. 

— Aşa a fost. Marc vă va conduce până la potecă. 

— De ce, Celeste? 

Céleste s-a reaşezat pe taburet, apoi s-a balansat o clipă. 
Mistreţul s-a frecat de picioarele ei până le-a înroşit. Pe 
urmă s-a îndreptat spre Adamsberg şi şi-a înălţat râtul spre 
el. De data asta comisarul l-a mângâiat pe cap fără teamă. 

— Şi-a pus singur capăt zilelor. Poliţia, ziariştii toţi vor 
spune chestia asta. Că el bea whisky în fiecare seară. Îl vor 
calomnia. Aşa că am luat paharul. 

— Şi de ce l-ai îngropat? 

— Era ultimul pahar. Ca să-l am amintire. Nu se aruncă 
ultimul pahar al unui mort. 

— Trebuie să-l luăm pentru analize, a spus Adamsberg 
punând paharul în buzunar. Am să-l restitui. 

— Înţeleg. Nu-l spălaţi, vă rog. Marc vă va conduce până 
la potecă. 

De data asta bărbaţii au înţeles. Printr-un semn, 
Adamsberg i-a cerut lui Victor să mai rămână puţin cu 
Celeste. Ascultător, Marc tropăia în faţa lor - până la 
potecă - aşa cum îi ordonase Celeste, mama lui - fără nicio 
urmă de duşmănie. 

— Un bărbat, o femeie, a spus Danglard care lumina cu 
lanterna în faţa lui să vadă pe unde calcă. 

— Dar despre ce bărbat este vorba, Danglard? l-a 
întrebat Adamsberg. 

— Despre Henri Masfaure, cine altul? 

— Nu cred. Uiţi de vizita lui Pelletier. Céleste ştie ceva. 
Pelletier se teme de ea şi, mai rău, o ameninţă. Totuşi, ea îl 
acoperă. Câţi ani avea Céleste când a venit aici? Treizeci şi 
cinci. 


e 75» 


— Şi ce-i cu asta? 

— Cum şi ce-i cu asta? Un bărbat, o femeie. 

Comisarul şi comandantul au mers în tăcere, precedaţi 
de tropăitul zgomotos al lui Marc. 

— Cui îi aparţine turnul? a întrebat brusc Adamsberg. 

— Administraţiei din Creux. 

— Şi ce-i cu turnul ăsta? 

— Celeste spune că are o reputaţie proastă. Mai spune 
că odinioară era folosit ca închisoare unde erau uitaţi 
prizonierii. Erau îngrămădiţi în turn şi lăsaţi să moară. 

— Atunci cu siguranţă... 

— Atunci cu siguranţă se mai aud încă sufletele lor 
gemând şi fantomele lor cerând răzbunare. 

— Se-nţelege. 

Marc nu s-a oprit la capătul potecii, dar i-a condus prin 
pădure până la o gaură în gard. 


— Evident. Ştia că nu putem ieşi decât pe aici. Poarta 
este ferecată. 

— Celeste i-a ordonat „până la potecă”. 

— Nu vreau să ofensez pe nimeni, Danglard, dar poate 
că Marc este mai isteţ decât Céleste. De ce? Pentru că el 
se adaptează, în timp ce ea încremeneşte în tiparul ei. 

Adamsberg a mângâiat râtul delicat al mistreţului 
mătăhălos. 

— Mă întorc, a spus el. 


Bourlin dormea pe banca vopsită în albastru care nu se 
mai vedea sub trupul lui masiv. Adamsberg l-a scuturat de 
umăr. 

— Mă întorc la Paris cu Danglard. 

— Păcat. Mă simţeam bine aici. Melanie mi-ar fi făcut 
chiftele de cartofi în fiecare seară. 

— Bineînţeles. 

— Niciodată n-am mâncat nişte chiftele de cartofi aşa 
bune. Şi acum trebuie să mă lipsesc. Tocmai am primit 
înştiinţarea. Evident că arondismentul 15 nu se întinde 
până la Hanul Scobiturii. Şi evident că tu o s-o plăteşti. 


e 76 - 


— Da. 

— Ce era cu zgomotul ăla? 

— Un mistreţ care venise să ceară ajutor. Pelletier a 
bruscat-o pe Celeste. Locuieşte într-o cabană mizeră în 
pădure şi fumează pipă ca vrăjitoarele. 

— O cabană? Păi ce era patronul ei? Filantrop sau 
stăpân de sclavi? 

— Ar fi util să ştim. Nu uita să faci o fotografie cu 
semnul descoperit pe acoperământul de piele de pe birou. 

— Nenorocitul ăla de semn. 

— Ca o ghilotină. 

— Ai mai spus-o. Ai mai văzut vreodată o ghilotină cu 
două lame? 

— Niciodată. 


e 77 œ» 


X 


Adamsberg îşi continuase drumul după ce lăsase paharul 
de whisky pentru analize la poliţia din Rambouillet, 
împreună cu ordinul de a-i fi restituit ulterior lui Celeste. 
Răpăitul ploii în parbriz l-a trezit pe Danglard. 

— Unde suntem? a întrebat. 

— Am trecut de Versailles. 

— Mă refer la anchetă. Crimă sau sinucidere? 

— Danglard, două sinucideri care lasă acelaşi semn. Doi 
sinucigaşi care au stat pe aceeaşi insulă islandeză. Nu se 
potriveşte. Şi Amedee care tot pendulează între ei. 

— E greu să ţi-l imaginezi drept un criminal furios care 
comite crime una după alta. Mai degrabă ţi-l închipui ca pe 
un poet, palid şi cu pană în mână. Nu o puşcă sau un cuţit. 

— Dar nici nu-i uşor să-i dai de cap. Caracter 
schimbător, temperament nervos, privire când absentă, 
când colerică. 

— Sperios, totuşi. Cât să încalece şi să fugă. 

— Dacă ar fi vrut să fugă, Danglard, cel mai lesne i-ar fi 
fost să ia maşina. 

— Cea mai lesnicioasă cale pentru imbecili, comisare. 
Călare, nu aveam cum să-l urmărim. Ar fi galopat până la 
Rambouillet de unde ar fi luat trenul spre Paris. Şi, de aici, 
ar fi putut să plece la Lisabona, la Napoli, la Copenhaga, 
unde ar fi poftit. Mai repede ca noi. 

— Dacă şi-ar fi dorit asta, nu ar fi încălecat pe Dionysos 
şi încă fără şa. Nu, avea altceva în gând, a spus Adamsberg 
coborând geamul şi scoţându-şi braţul afară. 

Totdeauna proceda astfel. li plăcea să simtă picăturile 
de ploaie pe braţ. 

— Sau n-avea nimic în cap, a replicat Danglard. 

— Ceea ce ar fi încă şi mai neliniştitor, dar posibil. 
Niciun dram de minte într-un cap frumos? Contrariul lui 
Victor. O minte strălucită într-un cap urât. 

— Dar Victor? Ar fi putut să citească scrisoarea de la 
Alice Gauthier şi să alerge la Paris. 


e 78 œ 


— Ca să o facă să nu mai vorbească. Da. Însă Victor nu 
avea niciun motiv să-şi omoare patronul. În schimb, ceilalţi 
da. 

— Exact, a spus Danglard. Céleste, Pelletier sau mai ştiu 
eu ce vecin ar fi putut să vrea să-l asasineze pe Henri 
Masfaure. Din ce spune Bourlin, deţinea o avere mare. 
Familia a adunat aproape o mie de pânze între anii 1870 şi 
1930. Sume enorme, tot ce trebuie ca să stârneşti drame şi 
vâlvă. In schimb, ei nu aveau niciun motiv să o ucidă pe 
Alice Gauthier. 

— Încă şi mai puţin să deseneze semnul. 

— Revenim la semn. 

Danglard a oftat, aşezându-se mai bine pe banchetă. 

— Te enervează că nu ai putut descifra semnul, a spus 
Adamsberg. 

— Mai rău. De ce ai adus vorba de ghilotină? Seamănă a 
ce vrei, mai puţin a ghilotină. 

— Am adus vorba pentru că este o ghilotină, Danglard. 

Comandantul a clătinat din cap în întuneric. Adamsberg 
a încetinit şi a parcat pe marginea autostrăzii. 

— Ce căutăm aici? a bombănit Danglard. 

— Nu am oprit să urinez, îţi desenez ghilotina, sau mai 
curând acest desen de ghilotină. Deci îţi desenez un desen. 

— Cam aşa ceva. 

Adamsberg a aprins luminile de avarie şi s-a întors spre 
comandant. 

— Îţi aduci aminte de Revoluţie? a întrebat el dezlipind 
un ciuline de pe pantaloni. 

— Franceză? N-am fost dar îmi aduc aminte, da. 

— Foarte bine, fiindcă eu nu îmi aduc aminte. Dar ştiu 
că, la un moment dat, un inginer a propus ca ghilotina să 
fie folosită pentru toţi condamnaţii la moarte pentru ca toţi 
să moară la fel şi fără chinuri mari. Pe vremea aceea nu se 
punea problema să fie destinată Terorii. 

— Nu un inginer, ci un mare doctor. Doctorul Guillotin. 

— Da. 

— Joseph Ignace Guillotin. 

— Cum spui tu. 


e 79 œ 


— Care a fost mai întâi medicul contelui de Provence. 

— Danglard, vrei să îţi fac desenul sau nu? 

— Desenează-l! 

— Pe atunci, regele era rege. Şi nu-mi spune că îl chema 
Ludovic al XVI-lea. Cunosc. La nu ştiu ce întrunire, 
Guillotin şi-a prezentat maşinăria. Se spune că regele era 
şi el prezent. 

— Atunci, era înainte de 1792. 

— Cu siguranţă, Danglard. 

Comandantul s-a încruntat iar Adamsberg a scos o 
ţigară scuturată şi i-a întins una şi lui Danglard. 

— Am putea să credem că am rămas doar noi doi pe 
lume, a şoptit Adamsberg. Unde sunt oamenii? Toţi 
ceilalţi? 

— Există. Doar că nu se-apucă să deseneze pe parbrizele 
maşinilor oprite pe marginea drumului, asta-i tot. 

— Se spune, a continuat Adamsberg, că medicul le-a 
arătat un desen al ghilotinei clasice. Pentru că, de fapt, 
ghilotina exista deja, de mult înainte. 

— Din secolul al XVI-lea, dar Guillotin îi ameliorase 
sistemul. 

— Şi cum era înainte? 

— Era prevăzută cu o lamă convexă. 

— Aşa? a întrebat Adamsberg desenând pe parbriz cele 
două linii verticale şi una în formă de corn între ele. 

— Aşa. Sau cu o lamă dreaptă. Iar Guillotin a estimat că 
o lamă oblică ar fi mult mai eficace şi mai rapidă. 

— Ei bine, nu asta mi s-a spus. Mi s-a spus că regele, 
care se pricepea mult mai bine la mecanică decât la 
politică, a luat schiţa, a examinat-o, a cugetat, apoi a barat 
lama rotundă cu o linie oblică pentru a marca modificarea. 
El a autorizat transformarea maşinii, el a îmbunătăţit-o. 

Adamsberg a adăugat o linie transversală desenului de 
pe parbriz. 

— Aşa. 

Danglard a coborât geamul la rândul lui şi a scuturat 
scrumul. Comisarul a mai cules un ciuline de pe pantaloni. 
Dacă ar fi fost seminţe, ar fi putut să le planteze în 


e 80 œ» 


grădină. L-a pus pe bordul maşinii. 

— Ce-i cu povestea asta? l-a întrebat Danglard. 

— E o poveste, nimic mai mult, şi nu am spus că e 
adevărată. Spun ce se povesteşte. Că Ludovic al XVI-lea ar 
fi desenat chiar el maşinăria care avea să-l decapiteze. 

Danglard, nemulţumit, a scos fumul printre dinţi. 

— Unde ai citit asta? 

— Nu am citit nicăieri. Îl mai ţii minte pe bătrânul erudit 
din piaţa Edgar Quinet? El mi-a povestit-o cândva, 
desenând acelaşi lucru pe masă, cu degetul înmuiat în 
cafea, la Viking. Imi pare rău Danglard, a spus Adamsberg 
răsucind cheia în contact. Nu e ruşinos să nu ştii anumite 
chestii. 

— Nu mă simt umilit, sunt stupefiat. 

— Atunci ce crezi acum despre semn? 

— Nu este unul revoluţionar, în niciun caz. Sau ar fi 
lipsit aluzia la rege. 

— La un rege decapitat, Danglard. Nu e acelaşi lucru. Îl 
putem vedea drept un semn al Terorii supreme, al 
pedepsei supreme. 

— Dacă asta a vrut ucigaşul să înfăţişeze. 

— Poate fi o coincidenţă. Dar una extraordinară. 

— Asta ar însemna că avem de a face cu un ucigaş 
interesat de istorie. 

— Nu neapărat. Sau un ucigaş care ţine minte tot. 

— Un hipermnezic. 

— Ca Victor, bunăoară. 

Adamsberg conducea tăcut, apropiindu-se de intrarea în 
Paris. 

— Nu suntem singuri pe lume, până la urmă, a spus el 
depăşind un camion. Cu siguranţă mai e un tip care se 
gândeşte la Revoluţie. 

— Nu încape nicio îndoială. 


e 81 œ» 


XI 


Spre deosebire de Danglard, Adamsberg n-avea nevoie 
să doarmă foarte mult. S-a trezit la ora şapte, a pornit 
cafetiera în timp ce fiul său, Zerk tăia pâinea. Zerk era mai 
puţin maniac decât el, iar feliile de pâine erau groase şi 
inegale. 

— Ai avut probleme ieri noapte? 

— Un mort în valea Chevreuse. Interogatorii, un fiu 
nervos şi frumos ca o fată, un secretar înzestrat cu straniul 
dar de a ţine minte tot, un grajd de cai de rasă, o brută 
responsabilă peste grajduri, o femeie care locuieşte într-o 
cabană mizeră în pădure, un mistreţ, hanul din partea 
locului, ghilotina lui Ludovic al XVI-lea, un turn blestemat 
plin de găinaţ de corvide, toate într-un loc numit 
„Scobitura” care nu se regăseşte pe hartă. 

— A început prost? 

— E prea mult. 

— Porumbelul a trecut ieri. L-ai ratat. 

— N-a mai trecut pe aici de două luni. Era bine? 

— Foarte bine, dar s-a găinăţat iarăşi pe masă. 

— Ne-a făcut un cadou, Zerk. 


La ora nouă, Adamsberg îi reunise pe aproape toţi 
subordonații săi în cea mai mare sală a brigăzii, pe care 
Danglard o botezase cândva cu preţiozitate „sala 
consiliului”. Spre deosebire de o altă sală mai mică - 
„refectoriu”- în care se adunau grupuri mai mici de ofiţeri. 
Denumirile intraseră în limbajul curent. Danglard însuşi 
era în sala consiliului, încă adormit, şi întindea mâna după 
cafeaua adusă de Estalere. Aici, dar nu numai, tânărul 
plutonier îşi acordase funcţia de cafegiu, pe care o 
îndeplinea la perfecţie - singura, de altfel, spuneau unii. În 
rest, ochii lui cam ieşiţi din orbite lăsau impresia unei 
aiureli continue. In brigadă, Estalere venera două 
persoane, pe comisar şi pe forţoasa şi atotputernica 
Violette  Retancourt căreia părinţii, din greşeală, îi 


q 82 œ» 


dăduseră numele unei flori delicate, fără să prevadă că 
fiica lor va avea o înălţime de un metru şi optzeci şi patru 
de centimetri şi o masă musculară de o sută zece 
kilograme. Diferenţa esenţială dintre cei doi zei ai lui îl 
lăsa pe Estalere într-o perplexitate tristă, incapabil să 
aleagă între nişte variante atât de divergente. 

Adamsberg nu era un geniu al sintezei şi al discursurilor 
argumentate aşa că îi delegă lui Danglard această sarcină, 
iar comandantul rezumă evenimentele începând cu femeia 
din cadă - îmbrăcată, a precizat el dinadins pentru 
locotenentul Noël, ofiţerul cel mai trivial din brigadă - 
până la cursa în pădure, pe urmele unui mistreţ. Totul a 
fost prezentat atât cronologic, cât şi tematic, folosind o 
argumentare elegantă pe care Adamsberg o admira. 
Fiecare dintre ei ştia că Danglard va face nişte digresiuni 
savante ici-colo, ceea ce va lungi povestea, dar se 
obişnuiseră. Femeia din cabana din pădure şi turnul 
blestemat suscitaseră interesul comandantului Mordent 
care şi-a ridicat faţa ridată fixată pe gâtul lung. Părea un 
cocostârc pândind melancolic un peşte. Mordent era un 
subtil cunoscător al basmelor, o specialitate care nu îl 
ajuta defel în munca sa, tot aşa cum lui Voisenet nu-i erau 
de folos vastele cunoştinţe de ihtiologie, adică ştiinţa 
despre peşti, cum sfârşise prin a ţine minte Adamsberg. Şi 
în special peştii de apă dulce. Pasiunea lui se extindea şi 
asupra altor domenii zoologice, iar Voisenet se întreba 
deja ce fel de corvide populau turnul: stăncuţe, ciori - 
negre sau pestriţe? -, ciori grive? 

Discretul Justin, aşezat lângă Retancourt, care părea că 
îl poate spulbera dintr-o răsuflare, era singurul care scria 
încontinuu. 


În timp ce Adamsberg îşi curăța ciulinii de pe pantaloni, 
Danglard a făcut să circule desenul din mână în mână. Toţi 
poliţiştii dădeau  deconcertaţi din cap, mai puţin 
locotenentul Veyrenec de Bilhc, şi el de loc din Pirinei, 
asemenea comisarului Adamsberg. Veyrenec a păstrat 
hârtia o clipă, sub privirea atentă a comisarului, dat fiind 


e 83 - 


că locotenentul predase istoria într-o viaţă anterioară. 

— Ceva, Veyrenec? l-a întrebat Adamsberg ridicând 
privirea. 

— Nu sunt sigur. Astea-s resturi de ciulini? 

— Da, dar de anul trecut. Uscate, se prind încă şi mai 
bine. Mie îmi evocă o ghilotină. Hai, Danglard, dezvoltă, 
fără să insişti neapărat asupra lui Joseph Ignace Guillotin. 


Expozeul lui Danglard, prezentat fără nicio convingere, 
despre Ludovic al XVI-lea, lama convexă şi corectura cu 
lama dreaptă şi înlocuită apoi cu una oblică a fost urmat de 
un moment de reverie. Numai Veyrenec i-a zâmbit lui 
Adamsberg, zâmbetul acela abia schiţat în colţul buzelor, 
semnalându-i discreta lui satisfacţie. 

— Revoluţia? a spus Retancourt încrucişându-şi braţele 
puternice pe piept. Cred că putem s-o lăsăm baltă, nu? 

— Nu am spus că despre asta este vorba, a replicat 
Adamsberg. Am spus că asta îmi evocă semnul respectiv. 
lar analizele au dezvăluit că semnul a fost desenat astfel: 
mai întâi barele verticale, apoi linia curbă, iar la sfârşit cea 
care o barează, cea oblică. 

— Ideea e simpatică, a intervenit Mercadet, care tocmai 
se trezise iar mintea îi mergea strună. 

Mercadet suferea de hipersomnie şi era obligat să tragă 
un pui de somn la fiecare trei ore, iar toţi colegii îl 
acopereau în faţa chestorului. 

— Dar este adevărat că nu prea se înţelege ce legătură 
există între o ghilotină - pe jumătate regală, pe jumătate 
revoluţionară - şi drama islandeză. 

— Nu se înţelege deloc, a aprobat Adamsberg, 

— Mai ales că nu putem afirma că este vorba de crime, a 
spus Noël cu vocea lui răguşită şi cu pumnii strânşi în 
geaca de piele. Poate că cei doi, Alice Gauthier şi Henri 
Masfaure erau nişte amanti timizi - trebuie s-o spunem şi 
pe asta - a rânjit el - care au hotărât să moară împreună. 

— Nu există niciun apel între Gauthier şi Masfaure, a 
spus Danglard. Bourlin le-a verificat telefoanele pe durata 
unui an întreg. 


e 84» 


— Poate că i-a scris ea. Se sinucid, lăsând acest semn ca 
urmare a unei înţelegeri între ei. Nu, nimic nu dovedeşte 
că au fost omorâţi. 

— Acum da, a spus Adamsberg pornindu-şi telefonul 
mobil. Laboratorul s-a mişcat repede. Danglard v-a spus că 
mâinile lui Henri Masfaure erau acoperite de praf de 
puşcă. lar eventualul asasin, purtând mănuşi, ar fi acoperit 
degetul mare al lui Masfaure ca să tragă şi ar fi lăsat 
unghia curată. Dar nu, era praf de puşcă peste tot. Aşadar, 
sinucidere. Am cerut o examinare mai atentă. 

— Înţeleg, a spus Estalere serios, iar apoi uşor 
consternat. 

— S-au descoperit spații curate pe încheieturile 
mâinilor, acolo unde ucigaşul a ţinut mâinile lui Masfaure 
într-ale sale, a continuat Adamsberg. Şi o urmă încă şi mai 
clară pe degetul mare de la mâna dreaptă. O linie dreaptă, 
un fir alb de trei milimetri lăţime. Ucigaşul a apăsat pe 
degetul victimei, dar s-a ajutat de un fir ori de un şiret de 
piele rezistent. Masfaure a fost asasinat. 

— Dacă este vorba despre acelaşi semn, atunci femeia a 
fost înecată cu forţa în cadă, s-a încăpățânat Estalere. 

— Corect. lar ucigaşul a desenat semnul. 

— Nu ţine, a intervenit Retancourt. Dacă vrea să lase 
impresia unor sinucideri, de ce mai desenează un semn? 
Fără semn nu ar exista nicio legătură între cei doi morţi 
care ar fi făcut parte din cazuri diferite şi noi nu am mai fi 
stat de vorbă acum. Atunci? 

— Pentru că revendică cele două crime? a propus 
Voisenet. Ştanţează marca puterii? Cu semnul care poate 
semnifica o ghilotină. 

— Astea-s banalităţi, a spus Retancourt. 

— Totuşi, a întărit Mordent. Viaţa este banală. Rareori 
ne cade în mâini o perlă, o pietricică strălucitoare. Iar în 
acest ocean de lucruri vagi şi obişnuite, puterea este viciul 
banal cel mai la îndemână pentru om. Aşa că, de ce să nu 
plaseze desenul unei ghilotine ca să-şi marcheze puterea? 

— Regalist? a întrebat Adamsberg. Revoluționar? Ce mai 
contează, de fapt. Semnul indică o execuţie absolută. 


e 85 - 


— Ce-a fost aşa de absolut acolo? a întrebat Marcadet. 

— Islanda. Au fost unsprezece persoane peste care avea 
drept de viaţă şi moarte, şi încă mai are acest drept iar 
asta îl ameţeşte. Au mai rămas şase acum. 

— Toţi în pericol să fie omorâţi, a adăugat Justin. 

— Numai dacă vorbesc. 

— Dar edificiul tăcerii a început să se fisureze, a 
intervenit Adamsberg. Doi morţi în două zile. Menţionaţi în 
presă. Ceilalţi şase au înţeles. Vor tăcea, se vor ascunde, 
vor dispărea? 

— Şi ne este imposibil să-i protejăm, a spus Danglard 
îngrijorat. Cu excepţia lui Victor, nu ştim numele niciunuia 
dintre ei. Avem un funcţionar - Jean un doctor - „Doc”, o 
doamnă care lucra în domeniul mediului înconjurător - 
amanta lui Alice Gauthier -, un specialist în pinguini 
imperiali, un sportiv. Atât. Il putem adăuga şi pe Amédée 
pe lista celor ameninţaţi. 

— Dacă nu cumva Amédée este ucigaşul, a replicat 
Mordent. Şi avea motive. Mă întreb de ce nu îl strângem 
cu uşa chiar acum. 

— Pentru că nu am afla nimic, a spus Adamsberg care 
adunase între degete o grămăjoară de resturi de ciulini. 

— Opt dintre voi vor merge la Le Creux după prânz, a 
ordonat el. Şi tu, Estalere. 

— Estalere poate asigura permanenţa la brigadă, a spus 
Noël cu tonul lui zeflemitor. 

— Estalere le dă încredere celor interogaţi, contrar 
majorităţii poliţiştilor, şi, de exemplu, contrar ţie, 
locotenente, a precizat Adamsberg. Mergeţi şi adunaţi 
toate  bârfele posibile. Răutăţi, elogii, resentimente, 
adevăruri, minciuni, bănuieli, ranchiune. Vorbiţi cu săteni, 
cu notabilităţile de acolo, cu primarii din Sombrevert şi 
Malvoisine, faceţi tot ceea ce puteţi. Cine a fost Henri 
Masfaure? Cine a fost soţia lui? Cine a fost Céleste? Şi 
Pelletier? Amedee? Victor? Cine, ce, cum? 

— E interesant de observat că primul individ ghilotinat a 
fost un hoţ pe nume Pelletier, a observat Danglard. 

— Danglard, te rog, a spus blajin Adamsberg. Le este 


e 86 - 


foame şi pleacă la ora două. Pleci şi tu. Mergi la notarul lui 
Henri Masfaure. Mercadet vine cu tine, e tare la cifre. O 
avere imensă, se spune. Mordent, ia pe cine vrei şi 
scotociţi în trecutul soţiei. Noël, te concentrezi pe bruta 
care este responsabilă de grajduri. E domeniul tău. La-o pe 
Retancourt cu tine. Dar fiind profilul tipului, este o alegere 
bună. Şi să nu staţi în spatele cailor, e în stare să ordone 
să vă lovească numai fluierând. Veyrenc, te ocupi de fiu, de 
Amédée. Froissy, tu rămâi aici şi afli tot ce poţi despre 
Alice Gauthier, îi interoghezi din nou pe vecini, pe 
infirmieră, pe colegi, tot. 

— Am putea să trecem şi pe la turn? a întrebat Voisenet, 
curios să vadă ce corvide s-au aciuat acolo. 

— De ce? 

— Ca să avem tabloul complet. 

— Mergi, dacă ai chef, locotenente. Şi, dacă aveţi timp, 
luaţi o găleată de găinaţ şi răspândiţi-o în jurul cabanei lui 
Céleste. Nu-i spuneţi că eu v-am dat ideea, nu ar fi 
încântată deloc. La prima vedere pare aspră. Dar 
curajoasă. 

— De ce? a întrebat Kernorkian. 

— De ce spun că la prima vedere este aspră? 

— Nu, de ce este nevoie de găinaţ? 

— Sunt vipere acolo. Ori în imaginaţia ei. Iar cabana nu 
e foarte izolată. Trebuie să-l răspândiţi de jur împrejur. 

— Corect, viperele vor fugi de miros, a aprobat Voisenet. 
Dar cum vine asta? Aspră şi curajoasă? 

— Fiindcă aşa eşti atunci când trebuie să aperi un puşti 
împotriva tuturor relelor de pe lume. Şi de ce îl apără ea 
astfel? Aflaţi, vorbiţi cu toţi. Mâncaţi la Hanul Scobiturii, 
se găteşte bine - e de părere comisarul Bourlin. 

— Hanul Scobiturii? a întrebat Mercadet cam surprins. 

— Intocmai, aşa i se spune, locotenente, „Scobitura”. O 
fâşie de teren între două sate şi care nu figurează pe hartă. 
Hanul Scobiturii, biserica din Creux, turnul din Creux. 

— Putin ne pasă de turn, a bombănit Noël. 

— Ne pasă de toate, Noël. Şi de turn, şi de porumbei, şi 
de Retancourt. Ții minte? 


e 87 œ» 


Noël a înclinat uşor capul, nemulţumit. La o adică şi-ar fi 
dat viaţa pentru Retancourt. Adamsberg nu obosea să-l 
aducă cu picioarele pe pământ, măcar puţin. 

Îl indispunea să dea ordine astfel, dar asta era 
nenorocita lui de slujbă, pe care nu o putea delega lui 
Danglard. A făcut-o rapid şi echipa s-a răspândit să 
mănânce, unii au mers la opulenta, burgheza şi decadenta 
Brasserie des Philosophes, iar ceilalţi la cafeneaua Cornet 
à des unde soţia, stăpânindu-şi furia şi îndeplinind pe 
muteşte de ordinele soţului cam din topor, pregătea nişte 
sandvişuri cu totul deosebite. Patronului i se spunea Gros- 
Plant”. În realitate, nu i se adresa nimeni fiindcă bărbatului 
nu-i plăcea să vorbească. Lupta socială se ascuţea între 
cele două stabilimente aflate faţă în faţă. Intr-o bună zi 
vom avea o crimă, pronostica mereu Veyrenc. 

Adamsberg l-a privit ieşind pe Veyrenc - numai el 
pricepuse semnul ghilotinei. Soarele lumina sala mare. lar 
sub lumina aceasta de aprilie, cele paisprezece meşe 
anormal de roşcate străluceau în părul negru şi lucios al 
locotenentului. 

— M-am gândit la o chestie când m-am trezit, a strecurat 
Danglard înainte să plece, pe un ton complice şi care nu 
anunţa nimic bun. În fine, e o chestie care îţi vine în minte 
când te trezeşti. 

— Grăbeşte-te comandante, abia ai timp să îţi revii 
înainte să pleci. 

— Ei bine, povestea asta a contelui de Provence. 

— Nu văd legătura. 

— Ţi-am spus că Guillotin fusese medicul contelui. 

— Da. 

— În starea mea de semi-trezie, de la contele de 
Provence am trecut în revistă, rând pe rând, familiile de 
conți şi duci. 

— Ai mult noroc, Danglard, a spus Adamsberg zâmbind. 
Gândurile din starea de semi-trezie sunt arareori atât de 
faste. 

— Ei bine, m-am gândit la prenumele Amedee - care 


5 Vin alb sec (n.trad.). 
e 88 - 


este puţin întâlnit, trebuie să admiţi - şi Victor care 
corespund celor doi conți de Savoie, morţi de atâta vreme. 
Asta se petrecea pe când dormeam şi te scutesc de lista 
tuturor celor care s-au numit Amédée de Savoie. 

— Foarte mulţumesc, comandante. 

— Dar, începând cu 1630 şi până în 1796, au fost trei 
Victor-Amedee de Savoie. Cel de-al treilea s-a opus 
Revoluţiei, iar ducatul său a fost invadat de trupele 
franceze pline de arţag. 

— Şi ce-i cu asta? a întrebat Adamsberg cu o voce 
obosită. 

— Nimic. M-a distrat că pe unul îl cheamă Victor şi pe 
celălalt Amedee. 

— Te rog, Danglard, nu-ţi face un obicei din a spune 
chestii fără sens, a zis Adamsberg smulgându-şi un ciuline 
de pe pantaloni. Sau noi doi nu prea vom avea şanse să ne 
înţelegem. 

— Pricep, a spus Danglard după un moment de tăcere. 

Adamsberg avea dreptate, a gândit Danglard ieşind pe 
uşă. Influenţa lui era vicleană ca o inundatie şi trebuia, e 
drept, să ai grijă. Să te ţii departe de malurile nesigure ale 
fluviului. 


q 89 œ» 


XII 


Adamsberg îl ţinuse pe Justin lângă el ca să scrie 
rapoartele care soseau despre Henri Masfaure€. Telefonul 
era fixat pe speaker, iar Justin scria la calculator, mult mai 
repede decât comisarul care se folosea doar de două 
degete. 

— Henri Masfaure s-a căsătorit cu irezistibila Adelaide 
acum douăzeci şi şase de ani, preciza Mordent cu vocea lui 
lipsită de inflexiuni. Dar fiul lor a început să locuiască 
împreună cu ei abia de la vârsta de cinci ani. Sosirea 
puştiului a surprins pe toată lumea. Apoi, s-a aflat că 
fusese trimis într-o instituţie specializată unde a stat cât a 
fost copilaş din pricina unor tulburări psihomotorii. Nu au 
folosit termenul, dar asta este ideea. In fine, micuțul nu 
era „normal”, ce mai încoace şi încolo. 

— Dar Amedee nu ţine minte mai nimic despre această 
perioadă, nici despre instituţia cu pricina, a adăugat din 
spate Retancourt cu glasul ei de bas. Işi aduce aminte de 
rațele pe care le decapita, bunăoară. 

— Pardon? a întrebat Justin ridicând capul, şi aranjându- 
şi părul blond pe care îl purta cu cărare pe o parte, ceea ce 
îi dădea un aer de şcolar model din perioada interbelică. Ai 
spus „raţe”? Nu se „răţoia” sau „răsti” sau... 

— Rate, i-a retezat-o Retancourt. Pe care le decapita. 

— Ghilotina, a şoptit Adamsberg. 

— Comisare, cu tot respectul, dintotdeauna rațelor li s-a 
tăiat capul. E ceva foarte firesc, a spus Retancourt. 

— Te duce gândul mai degrabă la o fermă, decât la un 
sanatoriu, a observat Justin. 

— Poate că era un sanatoriu în care aveau loc diverse 
activităţi în care erau implicate animalele. E la modă, a 
spus Mordent. Copiii se apropie de animale, desfăşoară 
activităţi în aer liber, le dau grăunţe, le schimbă apa. 

— Pentru un copil, decapitarea unor rațe nu este o 
„activitate” oarecare în aer liber, a intervenit Adamsberg. 

— Ar fi putut vedea chestia asta din întâmplare. În orice 


e 90 œ» 


caz, micuțul nu era întreg la minte. Şi poate nici acum nu 
este. 

— Ce îşi mai aminteşte Amedee? 

— Un pat rece şi o femeie care ţipa. Asta-i tot. 

— Alţi copii care stăteau împreună cu el? 

— Unul mai mare decât el, care îl scotea la plimbare şi 
pe care îl adora. Un îngrijitor, fără îndoială. Medicul 
familiei este la Versailles, mergem acolo, Veyrenc şi cu 
mine. Retancourt o să se ocupe de Pelletier, tipul nu-i 
tocmai OK. 

Danglard suna la celălalt telefon. 

— Notarul este tot la Versailles, tocmai ies de la el. 

— Oamenii ăştia făceau totul la Versailles. 

— E clar că este mai bine cotat decât Malvoisine. Dat 
fiind sumele despre care vorbim, Masfaure a optat pentru 
un cabinet renumit. De altfel, locul este foarte frumos, 
lemnărie veche din tavan până în podea, tapiserii de 
Aubusson, o scenă de vânătoare cu câteva detalii de o 
licenţiozitate discretă aşa cum se... 

— Danglard, te rog, l-a întrerupt Adamsberg. 

— Scuze. Notarul nu a terminat calculul exact al 
bunurilor, dar acestea valorează pe undeva în jurul a 
cincizeci de milioane de euro. lţi dai seama? Inainte 
avusese mai mult, dar a investit personal în pomparea 
dioxidului de carbon şi în reciclarea reziduurilor. Uzina 
prototip este aproape gata la Creuse. Un binefăcător şi un 
mare savant, confirmă notarul. Există şi un testament de 
un an şi cinci luni. 

— Continuă, a spus Adamsberg scoțând din buzunarul 
hainei o ţigară îndoită. 

Recunoscut ca unul care nu fumează, comisarul 
şterpelea ţigări din pachetele fiului său pe care le dosea în 
buzunare unde se îndoiau, se goleau de tutun, trăind o 
viaţă nouă în libertate. 

— Totul îi rămâne lui Amédée care trebuie să se ocupe 
de finalizarea uzinei şi să vegheze la punerea ei în 
funcţiune. Mai puţin o donaţie de o sută de mii de euro 
pentru Victor şi de cinci sute de mii pentru Celeste. 


e 91 œ» 


— Înţeleg de ce îi lasă atâţia bani lui Celeste, a spus 
Adamsberg. Dar să laşi o sută de mii de euro secretarului, 
e o raritate. Poţi să te întrebi ce serviciu i-a făcut acesta 
pentru a fi recompensat cu atâta generozitate. 

— Pur şi simplu oamenii ăştia nu au noţiunea banilor ca 
noi, comisare. Oricum, discutăm despre sume suficient de 
mari încât să incite la crimă. 

— Să fie omorât Masfaure - da, dar nu şi profesoara de 
matematică. 

— Numai dacă nu cumva ideea a fost să fie comisă o 
crimă anterior, însoţită de acelaşi semn alambicat, pentru 
a îndepărta suspiciunile. Caz în care avem de a face cu 
versiunea clasică a tehnicii disimulării. 

— Notez? a întrebat Justin. Fiindcă nu mai este un 
raport, ci un comentariu. 

Meticulozitatea lui Justin era prețioasă, se putea conta 
pe excelența proceselor-verbale redactate de el, dar 
devenea agasant când se transforma într-un maniac zelos. 

— Da, Justin, notezi tot, i-a ordonat Adamsberg. Şi cum 
ar fi ştiut Victor sau Celeste de existenţa lui Alice 
Gauthier? Ş 

— De fapt, Victor o cunoştea din Islanda. In ceea ce o 
priveşte pe Céleste, ar fi avut toate mijloacele să 
scotocească prin casă şi să descopere o eventuală 
corespondenţă între Alice Gauthier şi Masfaure. Dacă 
poliţaii cred că este vorba despre două sinucideri, foarte 
bine. Dacă se rătăcesc în iţele referitoare la întâmplarea 
din Islanda, încă şi mai bine. Dacă nu se întâmplă nici asta, 
rămâne semnul bizar, conceput să ne oblige să bâjbâim. O 
treabă bine făcută, care anticipează logica poliţiştilor. 

— E posibil. 

— Sunt de acord, a adăugat Justin. Dar asta nu notez, a 
spus el pentru sine. 

— Şi cum ar fi aflat despre testament? a continuat 
Adamsberg. 

— Exista o copie la Masfaure, a răspuns Danglard. Mă 
opresc aici, comisare. O să fac rezervare la han. De fapt, 
ştiu de ce se cheamă „Scobitura”. Nu are nimic de a face 


e 92 œ 


cu ancheta, însă e amuzant. Ah, scuze. Ceva despre 
Pelletier. Foarte important. El nu mai primeşte nimic. În 
testamentul anterior primea cincizeci de mii de euro. Şi, 
crede notarul, un domn scorţos, dar binevoitor, care îşi dă 
aere de fost nobil, deşi eu cred că particula de nobleţe este 
uzurpată fiindcă toţi de Mar... 

— Danglard! 

— Asta nu am notat, a precizat Justin pe un ton neutru. 

— Aşadar, Pelletier nu primeşte nimic, a reluat 
Danglard. Fiindcă Masfaure îl bănuia că supraevaluează 
preţul de cumpărare al cailor şi al spermei. Doar un 
armăsar cu pedigree poate valora sute de mii de euro, ca 
să nu mai vorbesc despre cei proveniţi din familii cu o 
genealogie mirobolantă. 

— Nu, nu-mi vorbi, comandante. 

— Masfaure îl bănuia pe Pelletier că se înţelege cu 
vânzătorii, că măsluiau facturile şi că împărțeau între ei 
diferenţa de bani. 

— Deci asta bănuia Celeste, a spus Adamsberg. 

— Cu siguranţă. Şi, dacă este adevărat, imaginează-ţi 
cât bănet a strâns. Aşa că Masfaure şi-a modificat 
testamentul. 

— Notarul cu particula de nobleţe falsă ştie de ce 
Masfaure nu a depus plângere împotriva lui Pelletier? 

— Pentru că voia să-şi continue ancheta fără să-l 
destituie pe  grăjdar. Pelletier este un specialist 
remarcabil, poate să-i facă pe cai să valseze într-un picior. 
Aşa încât Masfaure voia să fie sigur înainte să scape de el. 
Iată un frumos motiv de crimă şi pentru Pelletier. 

— Şi Voisenet? 

— Se ocupă de soţia moartă în Islanda. 

— Dă-mi-l la telefon. 

— Asta înseamnă că tocmai face o vizită la turnul 
condamnaților. 

— Perfect. Vom avea şi o certitudine în ceața în care 
bâjbâim. 

— Adică vom şti dacă este vorba de stăncuţe ori de ciori 
grive, a confirmat Danglard. 


e 93 - 


Toată seara Adamsberg a citit rapoartele subordonaţilor 
săi. Nu pornise încălzirea centrală şi făcea focul doar după 
cină. Cu picioarele sprijinite de marginea şemineului, 
calculatorul - „tölva” - alunecându-i de pe genunchi, 
revedea informaţiile pe care Justin i le trimitea de acasă, 
de la părinţii săi cu care trăia la cei treizeci şi opt de ani 
pe care-i avea. Neavând alte griji, Justin era o persoană 
foarte disponibilă, cu excepţia cazurilor în care era la o 
partidă de poker. 


Noël alesese să se poarte cu mănuşi când l-a interogat 
pe Pelletier asupra preţului adevărat al cailor, sperând să 
ajungă la un rezultat prin întrebări ocolitoare. În schimb 
Retancourt, pentru care mănuşile nu erau un obiect 
familiar, l-a întrebat direct despre zvonurile privind 
posibilele sale furtişaguri. Lui Pelletier i-a sărit imediat 
ţandăra şi, constant în reacţiile sale, s-a aruncat asupra 
femeii voinice fără să-şi închipuie că o va clătina exact atât 
cât ar fi putut clătina un stâlp de beton. Retancourt l-a 
aruncat la pământ doar cu o mişcare grea a bustului, fără 
să-l lovească. Copilăria ei frustrată alături de patru fraţi 
care săreau iute la bătaie îi permisese micuţei Violette să 
deprindă tehnici de luptă atipice. Dar, odată doborât la 
pământ, Pelletier a fluierat în felul lui sofisticat şi doi 
armăsari agresivi au luat-o îndată la galop, fornăind, către 
cei doi poliţişti. Când s-a ridicat, Pelletier i-a oprit pe cei 
doi cai la cincizeci de centimetri de poliţişti care 
înţeleseseră că armăsarii, scurmând pământul cu copita, 
puteau să-i atace la un simplu gest al stăpânului lor. Noël a 
scos pistolul. 

— Nu glumi, a ordonat Pelletier. Valorează patru sute 
cincizeci de mii. M-ar mira dacă un caraliu amărât ca tine 
ar putea să plătească banii ăştia. 

Asta era precizarea lui Retacourt în raportul ei şi nu a 
lui Noël. Nimeni, până acum, nu-l tratase drept caraliu 
amărâlt. 

— În timp ce pentru tine, ca să-ţi plăteşti moartea, suma 


e 94 œ 


ar fi cam zece mii şi încă rotunjesc zdravăn, a continuat 
Pelletier, calculând valoarea lui Noël ca un geambaş. Ea, a 
mai adăugat scuipând şi arătând spre Retancourt, ar fi mai 
scumpă, cam de zece ori mai mult decât tine. Nu falsific 
vânzările şi să vă intre asta bine în cap. Dacă vă mai aud 
vreodată, vă trântesc un proces de nu vă vedeţi. 


Amédée. Acum Adamsberg înţelegea bine firea ezitantă, 
închisă ori aprinsă şi aprigă a tânărului. Şi eventuala sa 
labilitate psihică. Fusese izolat timp de cinci ani. Într-un 
pat „rece”. Rece, într-o instituţie psihiatrică de lux? Oare îl 
vizitaseră în mod regulat? Nu putea nicicum să afle. 
Conform medicului din Versailles, Amedee suferea, în 
afară de angină şi otite repetate - indicii ale angoasei, de 
un fenomen de „refulare”. Adică eliminase aproape toate 
amintirile de la o vârstă fragedă. „Prea greu de suportat”? 
a notat în grabă comisarul. „Tratament sever? Abandon?” 
Apoi a adăugat „rațe decapitate”. 

lar mama lui, oricât de atrăgătoare ar fi fost, nu avea un 
bun renume în regiune, nici la Malvoisine, nici la 
Sombrevert, nici măcar la Versailles. Un consens, mai 
puţin părerea primarului din Sombrevert pentru care votul 
fiului lui Masfaure conta. Erau şaisprezece mărturii 
concordante, conforme unui nivel diferit al limbajului, de la 
versiunea echilibrată a unei funcţionare de la primărie - 
invitată la o cafea de Estalere: „Să spunem că o făcea pe 
marea doamnă”, până la versiunea trivială a unei 
lucrătoare într-o vopsitorie, consemnată chiar de către 
Justin: „Se întindea mai mult decât îi era plapuma”. O 
femeie care „se dădea mare”, „se uita la ceilalţi de sus”, 
„plină de ifose”. O seducătoare, dar şi o arivistă „care nu 
se ocupa de copil, norocul lui cu Céleste”, o femeie lacomă 
de bani, „vorace”, care „făcea paradă cu averea ei” şi care 
„voia mereu bani, bietul domn Henri”. lar unii burghezi 
eleganţi din Versailles o considerau o parvenită vulgară. 


Voisenet şi  Kernorkian izbutiseră, cu ajutorul 
corespondenţei păstrată în cutii adăpostite în pod, să 


e 95 - 


refacă mediul frecventat de Marie-Adelaide Masfaure, 
născută Pouillard, înaintea mariajului ei fabulos. Imaginea 
era incompletă, însă descoperiseră că părinţii ei fuseseră 
nişte muncitori săraci, de care i se făcuse repede ruşine, 
consemnaseră începuturile ei de coafeză într-un salon la 
Paris, apoi ucenicia de machieuză, urmată de o intrare 
modestă în lumea teatrului. Frumuseţea şi vioiciunea ei 
combativă o conduseseră în patul a cel puţin trei 
producători. 


Adamsberg a ridicat privirea către fiul său care se 
întorcea fără zgomot în bucătărie. 

— Danglard o să treacă pe aici, a spus, iar Zerk a zâmbit 
şi a scos din bufet încă un pahar. 

— Nu doarme acasă cu ceilalţi? i 

— Danglard doarme acolo unde sunt copiii. In cuibul lor. 

— Mi-ai spus că până la urmă copiii şi-au luat zborul din 
cuib. 

— Chiar şi aşa. Danglard doarme lângă patul copiilor lui. 

Poarta a scârţâit, iar Zerk a deschis uşa. 

— S-a oprit în grădină, i-a spus. Lucio îl invită la o bere. 

Comandantul pusese o sticlă de vin alb pe iarbă şi 
discuta cu Lucio, un spaniol bătrân care împărțea cu 
Adamsbeg mica grădină comună. Perspicace şi solemn, 
Lucio bea întotdeauna două beri afară seara, indiferent de 
vreme. Apoi urina pe fagul din grădină înainte să intre în 
casă. Era singurul motiv de discordie între cei doi vecini. 
Adamsberg pretindea că îi usucă fagul, iar Lucio susţinea 
că, dimpotrivă, hrănea pământul cu nişte azot folositor. 
Danglard stătea lângă bătrân pe o ladă din lemn sub fag şi 
părea că nu vrea să-şi schimbe locul. Adamsberg a adus 
două taburete, iar Zerk paharul pentru comandant, două 
beri între degete şi un tirbuşon. Când Adamsberg şi-a 
cunoscut, târziu, fiul de douăzeci şi opt de ani, Zerk 
spunea „destupătoare” şi mai folosea şi alte cuvinte bizare 
ca acestea. Adamsberg se întrebase dacă era inteligent şi 
original sau lent şi mărginit. Dar, cum îşi punea aceleaşi 
întrebări şi în legătură cu el însuşi fără să acorde prea 


e 96 - 


mare importanţă acestui fapt, abandonase dezlegarea 
misterului. 

— Câte pisici mai sunt aici acum? a întrebat Danglard 
observând cum trec umbrele delicate. 

— Cea mică a crescut, a răspuns comisarul. Este foarte 
productivă. Şase, şapte, nu ştiu, le confund pe toate, mai 
puţin pe mama lor care vine mereu şi se freacă de 
picioarele mele. 

— Tu ai adus-o pe lume şi te iubeşte, hombre, a spus 
Lucio. A avut pui de două ori, şi-acum sunt nouă: Pedro, 
Manuel, Esperanza, a început el să numere pe degete. 

În timp ce Lucio făcea numărătoarea, Adamsberg i-a 
întins lui Danglard un teanc de hârtii. 

— Tocmai am imprimat rapoartele. Reiese că era mai 
degrabă o soţie vorace decât o mamă. lar în ceea ce 
priveşte soarta micului Amedee, este necunoscută până la 
vârsta de cinci ani. 

— Carmen şi Francesco, a spus Lucio isprăvind de 
numărat. 

— Céleste a venit la ei când micuțul avea cinci ani, este 
adevărat, a completat Danglard întinzând paharul lui Zerk. 

— De unde a venit? 

— Dintr-un sat de lângă Sombrevert, cu recomandări 
bune. Printre rânduri - nu-i place să mintă - a lăsat să se 
înţeleagă că micuțul nu a avut parte de nicio bucurie, nici 
afectivă, nici măcar alimentară. Mama ieşea când i se 
năzărea, mergea la Paris sau în altă parte, în timp ce tatăl 
lucra până noaptea în birou. Totul cădea în seama lui 
Céleste, ca şi acum. Într-un fel sau altul, explica ea, 
exceptând şocul şi supărarea, moartea mamei n-a schimbat 
cu nimic viaţa de zi cu zi a tânărului. 

— Cum a reacţionat Amedee când a aflat că tatăl său nu 
s-a sinucis? 

— A fost o uşurare să afle că nu e vinovat. Dar şi-a dat 
imediat seama că este un „suspect al naibii de potrivit” ca 
să folosesc termenii lui. Totul pare ca mai înainte, cu 
excepţia lui Victor, care pune în ordine hârtiile lui 
Masfaure, şi a lui Pelletier, care trage din greu deoarece, 


e 97 œ» 


crimă sau nu, caii trebuie să mănânce. Amedee bântuie 
prin pădure şi pe pajişti, şi are ciulini prinşi de pantaloni. 
Din când în când se opreşte, stă pe o bancă şi îi scoate. 

— O bilă albă pentru el. 

— Nu cred. Pur şi simplu nu ştie cum să-şi folosească 
degetele, a spus Danglard. 

— Asta, a intervenit Lucio, este o chestiune existenţială. 
Cum să îţi foloseşti cele zece degete? Eu mai am doar cinci 
dar mă întreb mereu. La vârsta mea. 

Lucio îşi pierduse un braţ în timpul războiului civil din 
Spania, iar această întâmplare atrăsese după sine o 
obsesie permanentă, intactă şi repetitivă. Asta deoarece, 
exact înainte de a-şi pierde braţul, fusese muşcat de un 
păianjen şi nu apucase să se scarpine în locul respectiv. 
Pentru Lucio, să apuci să te scarpini devenise un concept 
indispensabil al comportamentului uman. Să izbuteşti să te 
scarpini, totdeauna, altminteri vei suferi toată viaţa. 

— Amédée se mai înviorează numai când Victor se 
opreşte din lucru şi vine să-l vadă, a continuat Danglard. 
Se pare că nu poate conta decât pe Victor sau pe Celeste. 
Nu are vreo prietenă. E clar că Victor îl protejează. Ai 
crede că asta a făcut toată viaţa. La fiecare două ore iese 
din birou ca să facă o plimbare împreună. 

— Şi Victor? 

— Se întreabă, ca toată lumea, cine i-a omorât patronul. 
Şi pe Alice Gauthier. Voisenet a îndrăznit să evoce 
vinovăția lui Amédée, iar fruntea lui Victor a coborât ca o 
cască de soldat, ca o bandă care aproape că-i acoperea 
ochii. I-a întors spatele de parcă s-ar fi abținut să-l 
lovească. Apoi şi-a revenit şi a spus: „Islanda, pentru 
numele lui Dumnezeu? V-am vorbit despre un ucigaş 
dement. Ce altceva?” Voisenet a fost stângaci şi a răspuns 
că nu aveam nicio posibilitate să-l identificăm pe acest 
bărbat, nici pe el, nici pe vreun alt membru al grupului. „Şi 
fiindcă nu sunteţi în stare să-l găsiţi, vă repeziţi la 
Amedee? Pentru că trebuie să găsiţi un vinovat?” a spus el. 
Şi să ştii că la turn sunt ciori grive. Voisenet e cam 
dezamăgit, spera să descopere corbi. Poate că tocmai 


e 98 œ» 


chestia asta a coborât nivelul interogatoriului. Totuşi, a 
găsit timp ca să împrăştie găinaţ în jurul cabanei fără ca 
Celeste să bănuiască ceva. 

— Foarte bine, măcar am făcut ceva. 

— Amédée ăsta, e ăla care nu-şi aducea aminte ce era cu 
el înainte să fi făcut cinci ani? l-a întrerupt Lucio. 

— Da. 

— Nu mă miră că se uită la degete de parcă nu ar fi ale 
lui. Nu a terminat să se scarpine. Asta-i tot. 

— Lucio, de fapt, nu vrea să se scarpine, a spus 
Adamsberg. Şi-a eliminat toate amintirile, nu este în stare 
să spună unde era, cu cine era şi de ce. 

— Da'asta-nseamnă că individul e lovit bine de tot. 

— Bineînţeles. A şi fost internat într-un centru de 
îngrijire, şi nu era vreo magherniţă. Taică-su e putred de 
bogat. 

— Centru de îngrijire, nu zău? a reluat Lucio. Ăsta a fost 
undeva unde i-a mers prost. Trebuie obligat să se scarpine. 
Altă cale nu e. Şi ce, părinţii nu ştiau de locul unde le era 
odrasla? Nişte nenorociţi. Nu-i ăsta un motiv să ucizi? Hai, 
o împuşcătură şi gata, suntem chit. 

— Lucio, a mai fost ucisă o femeie, la Paris. Şi nu există 
nicio legătură între ea şi copilăria lui Amédée. 

— O femeie? Tot atunci? 

— În ajun. 

— Asta e ca să vă aburească. Se iau câinii după tine? 
Aruncă-le ceva de haleală şi îţi vezi de drum liniştit. 

— Asta spuneam şi eu după-amiază, dar cu alte cuvinte, 
a observat Danglard. În orice caz, Henri Masfaure nu voia 
s-o transforme pe Celeste într-o sclavă. Nu numai că i-a 
lăsat moştenire o jumătate de milion de euro, dar ea a fost 
cea care a ţinut morţiş să stea la cabană, nu e nicio 
îndoială. Amedee i-a explicat tot lui Estalere. La sfârşitul 
zilei voia să stea de vorbă numai cu Estalere. 

— Te ascultăm, hombre. 

Era pentru prima oară când Lucio îi spunea astfel, iar 
Danglard a considerat că i se face o onoare. I se părea că 
bătrânul spaniol nu prea dă atenţie amplului său discurs. 


e 99 œ 


— Reperase de mult o coşmelie - folosită cândva ca loc 
pentru uscat mere - dar a aşteptat ca Amédée să facă 
doisprezece ani că să îi ceară permisiunea patronului. În 
fiecare seară - încerc să folosesc vorbele ei, aşa cum ni le- 
a transmis Amédée - când obosea, pleca la „cabana ei” să 
uite de griji. O aşa-zisă cabană doar în mintea ei, desigur, 
bântuită de pericole, de vânturi, de furtuni, de animale. A 
refăcut-o de mii de ori, fără să fie vreodată mulţumită, fără 
să se simtă vreodată în siguranţa oferită de o locuinţă 
ideală, până când a descoperit această magherniţă în 
pădure. La început, Masfaure a refuzat-o, socotind-o prea 
primejdioasă. Dar ei tocmai asta i-a plăcut. Pentru că nu 
există senzaţie de siguranţă în absenţa pericolului. Cel mai 
bine se odihneşte când aude ropotul ploii pe acoperiş iar 
vreun mistreţ se freacă de lemnul cabanei. 

— S-au schimbat lucrurile de când a apărut Marc? 

— Putin. Doarme afară şi o protejează. L-a găsit orfan şi 
lihnit de foame, scâncind în faţa uşii. 

— Cine e smiorcăitul? a întrebat Lucio. 

— Un mistreţ, i-a explicat Adamsberg. Ceea ce explică şi 
prenumele’. Marc o păzeşte mai bine decât un regiment de 
soldaţi. 

— Cabana e ceva legat de pântece, a zis Lucio. Odată ce 
ieşi de acolo ca un tâmpit, n-ai decât să te baţi sau să-ţi 
construieşti un pântece, se spune pe la noi. 

— De unde să ieşi? a vrut să ştie Zerk. 

Adamsberg i-a cerut fiului său o ţigară, poate pentru a 
atenua stângăcia comisă de acesta. 

— Din pântecele mamei, i-a explicat rapid Lucio. 

— Atunci am trăi cu toţii într-o cabană, a spus Zerk 
oferindu-i un foc tatălui său. 

— Asta şi încercăm să facem, a continuat Lucio. Nu 
cumva femeia asta a avut vreo problemă cu mama ei? 

— O ceartă când era tânără, a confirmat Danglard. Dar 
mama a murit şi nu s-au împăcat. 

— Ce spuneam? a spus Lucio desfăcând o a doua sticlă 
de bere cu dinţii. Nu a putut trece peste ceartă, nu a 


6 În limba franceză, mistreţ” se spune „marcassin” (n.trad.). 
e 100 >» 


terminat să se scarpine. Şi asta te duce direct la cabană. 
Nu trebuie să o mutaţi pe femeie din cabana ei. 

Pisica se freca de piciorul lui Adamsberg şi strânsese pe 
blană câţiva ciulini. Comisarul a mângâiat-o pe cap, iar 
pisica a adormit în câteva minute. La fel proceda şi cu 
pisoiul Tom şi rezultatul era acelaşi. Adamsberg avea în 
vârful degetelor - şi în voce - un nu ştiu ce calmant şi 
soporific, mai eficace decât orice cabană. Totuşi, nu avea 
de gând să o mângâie pe cap pe Celeste. 

— Mă retrag în cabana mea, a spus Adamsberg 
ridicându-se. Va ploua, era şi timpul. Lucio, nu urina pe 
fag. 

— Fac ce vreau, hombre. 


e 101 œ 


XIII 


Comisarul Bourlin l-a trezit pe Adamsberg la ora şase 
dimineaţa. 

— M-am pricopsit cu o altă sinucidere, colega. Ai cu ce 
să notezi? Este tot în arondismentul 15, evident, altminteri 
nu aş fi aici. 

— Bourlin, o să-mi dai telefon de fiecare dată când ai un 
mort? 

— 417, rue de Vaugirard, etajul al 3-lea, interfon 1789B. 

— Revoluţia, din nou. 

— Ce tot bombăni? 

— Nimic. Încerc să mă îmbrac cu o singură mână. 

— Interfonul e stricat, dar nu e nicio problemă. 

— Ai găsit urme de efracţie pe uşa apartamentului? 

— Niciuna. E o sinucidere perfectă. In fine, mai degrabă 
atroce, ca la japonezi, tipul şi-a înfipt un cuţit în pântece. 
Cauze probabile: era directorul unei edituri care scotea 
cărţi de artă, depusese bilanţul, era dator vândut şi se 
îndrepta spre faliment. 

— Amprente pe cuţit? 

— Ale lui. 

— Şi de ce mă pui să mă îmbrac, Bourlin? 

— Pentru că în bibliotecă am găsit trei cărţi despre 
Islanda. Şi nu era genul căruia să-i placă să călătorească. 
Ceva despre Roma, un plan al Londrei, o vizită la 
Carmague şi atât. Dar sunt trei cărţi despre Islanda. 
Atunci am căutat semnul. Şi m-am chinuit, crede-mă. 
Fiindcă era scrijelit pe o suprafaţă albă. N-a fost lesne să-l 
descopăr. Trebuia să am încredere că-l voi găsi. 

— Treci peste detalii. 

— E aici, scrijelit cu cuțitul pe o plintă la nivelul podelei. 
Foarte recent, există urme de vopsea pe jos. 

— Mai dă-mi o dată adresa, nu am fost atent. 

Bărbatul fusese ucis în bucătărie, devenită acum o baltă 
de sânge peste care fuseseră instalate pasarele ca să poată 
circula poliţiştii. Echipa tehnică fusese deja. Corpul era 


e 102 œ» 


transportat cu dificultate. Victima era un individ scund, 
dar îndesat şi greu, iar mănuşile le alunecau pe halatul 
îmbibat de sânge. 

— Când s-a întâmplat? 

— La ora două şi cinci minute, fix, a răspuns Bourlin. 
Vecinul a auzit un strigăt teribil şi o bufnitură. Ne-a dat 
telefon. Uite semnul aici. 

Adamsberg a îngenuncheat şi a scos carnetul ca să 
deseneze semnul. 

— Da, este acelaşi. Dar mi se pare mai mic, mai nesigur. 

— Am observat. Te gândeşti la un imitator? 

— Bourlin, până una-alta suntem ca frunzele în vânt. E 
mai bine să nu ne gândim prea mult la asta. 

— Asta-ţi convine de minune. 

— Ai descărcat deja fotografiile victimei în computerul 
tău? 

— În „vrăjitoarea care ţine socotelile”? Da. Victor ar 
putea să-l identifice. Îl cheamă Jean Breuguel. Nu Bruegel 
cel Bătrân, cum ar spune Danglard, ci Breuguel. 

— Înţeleg, a spus Adamsberg care nu pricepea la ce 
făcea aluzie Bourlin. Trimite-i-le lui Victor. Explică-i pe 
scurt despre ce este vorba. lată adresa de e-mail, a 
continuat întinzându-i carnetul. 

Acesta era plin de desene pe marginea paginilor sau 
ocupându-le în totalitate, a observat Bourlin, pregătind 
fotografiile pentru Victor. 

— Tu faci desenele? 

Adamsberg se uita la pasarela din plastic înconjurată de 
balta de sânge, îndoindu-se sub greutatea lui Bourlin. 

— Da, a răspuns ridicând din umeri. 

— Aici, sub adresa de e-mail, e portretul lui Victor? 

— Da. 

— Şi aici sunt Amédée, Céleste şi Pelletier, a continuat 
Bourlin răsfoind carnetul. 

— Să ştii că Masfaure l-a exclus din testament. Bănuia 
că-l înşală la cumpărarea cailor şi a spermei. 

Bourlin nu-l asculta, preocupat să examineze desenele, 
instalat pe pasarela aflată la douăzeci de centimetri 


< 103 >» 


deasupra sângelui închegat. În cele din urmă şi-a notat 
adresa de e-mail şi, bănuitor, i-a înmânat carnetul lui 
Adamsberg. 

— M-ai desenat şi pe mine? 

Adamsberg a zâmbit şi a deschis carnetul la început. 

— Făcut din memorie, la prima vizită la Creux, a 
precizat el. 

— Nu m-ai sluţit prea tare, a zis Bourlin destul de 
încântat de felul în care îl desenase Adamsberg. 

— Poftim, a spus Adamsberg rupând foaia şi întinzându- 
i-o colegului său. Dacă-ţi place. 

— Ai putea să-mi desenezi copiii? 

— Nu acum, Bourlin. 

— Nu acum, dar cândva. 

— Cândva, da, când ne vom întoarce să cinăm la Hanul 
Scobiturii. 

— Fotografiile au fost trimise, a spus Bourlin închizându- 
şi laptopul. Vino să vezi cărţile despre Islanda. Aici, în 
salon. Le-am pus pe măsuţă. Poţi să le deschizi, nu sunt 
amprente. 

Adamsberg a aprobat din cap. 

— Normal, sunt noi. Toate trei. Nici urmă de praf, nicio 
pagină îndoită, impecabile. 

Comisarul a deschis una şi a mirosit-o. 

— Miroase a carte nouă. 

— O clipă, a zis Bourlin aşezându-se pe canapeaua gri, 
desfundată, lângă Adamsberg. O clipă. Vrei să spui că ni s- 
au aruncat cărţile astea ca să ne concentrăm pe Islanda? 
Dar, fiindcă sunt noi, pista e falsă? 

— Exact. Ne-am înşelat, Bourlin. 

— Şi el a greşit. Ar fi putut să cumpere cărţile de la 
anticariat. k 

— N-a avut timp, cu siguranţă. Trei crime în opt zile. Îţi 
dai seama. Gâfâie. Dar cărţile ne-au îndreptat spre o ţintă: 
semnul. 

— De ce mai lasă nenorocirea aia de semn dacă vrea să 
ne facă să credem că au fost sinucideri? 

— Ştie că nu credem că au fost sinucideri. Sau, de fapt, 


e 104 œ» 


nu asta vrea. Un criminal care lasă o semnătură a ajuns 
ros de orgoliu, asta-i o chestie banală, cum ar spune 
Retancourt. Într-o bună zi, dacă am clasa cazul, ar da de 
ştire că fuseseră asasinate, crimele sale, munca lui. Numai 
ca să nu aruncăm aceşti morţi în turnul uitării din Creux. 

— Numai dacă semnul nu a fost desenat pentru noi, ci 
pentru ceilalţi care ştiu. Supraviețuitorii grupului din 
Islanda. 

— Dar tipul acesta nu a fost în Islanda, Bourlin. 

— Rahat! Am uitat, a spus Bourlin clătinând capul. În 
plus, de data asta semnul este puţin diferit. Cine altcineva 
ştia despre legătura dintre primele două crime şi semne? 
Victor. Şi Amédée. Doar ei. Le-ai arătat desenul. 


Cei doi bărbaţi cugetau în linişte. Adică Adamsberg 
gândea în timp ce Bourlin reflecta, ba chiar îşi frământa 
mintea în timp ce îşi sufla nasul din pricina guturaiului de 
primăvară. 

— Dar dacă nu a fost acelaşi ucigaş? a spus Adamsberg. 
Dacă a fost un tip care ştie despre cele două crime şi 
despre semn şi se foloseşte de ele pentru acest asasinat? 
Ne strecoară şi cărţile despre Islanda, dar nu are 
suficientă experienţă să deseneze semnul cum trebuie. 

— Te gândeşti la Victor? 

— Da, ca să înlăture orice bănuială îndreptată spre 
Amédée, care trebuie să aibă un alibi extrem de solid 
pentru noaptea trecută. Cine poate supraveghea venirile şi 
plecările lui Victor? Seara, Celeste este în pădure iar 
Pelletier, departe, la grajdurile lui. 

Bourlin şi-a cuprins fruntea în mâinile mari. 

— Nu că m-aş eschiva, Adamsberg, dar n-aş putea spune 
că-mi pare rău că tu eşti cel care le încasează pe toate 
astea. Eu mă pierd. 

— Asta pentru că nu ai dormit. 

— Tu nu te pierzi? 

— Eu sunt obişnuit. Nu-i acelaşi lucru. 

— Mă duc după termosul cu cafea. 

Bourlin a revenit cu două cafele în pahare cu picior 


<e 105 >» 


gravate, singurele recipiente pe care le găsise în afara 
bucătăriei. 

— Cu ce eşti obişnuit? l-a întrebat Bourlin. 

— Să mă pierd. Bourlin, imaginează-ţi că te plimbi pe un 
drum plin de nisip şi de stânci. 

— N-ar fi rău. 

— Vezi algele uscate lipite unele de altele care 
alcătuiesc un soi de ghem imposibil de descâlcit? Care 
alcătuiesc un ghem mare, uneori chiar foarte mare? 

— Da. 

— Ei bine, cu asta ne luptăm noi. 

— O grămadă de rahat. 

— Nu, din păcate. Ai zahăr? 

— Nu, e în bucătărie. Nu îndrăznesc să merg să fur 
zahăr. Chestie de respect, Adamsberg. 

— Nu-ţi vorbesc de zahăr ci de grămada de rahat. Spun: 
nu, din păcate, fiindcă rahatul este o materie coerentă, 
omogenă. În vreme ce un ghem de alge este compus din 
mii de bucăţi prinse unele de altele, care la rândul lor 
provin din zeci de alge diferite. 

Cei doi bărbaţi obosiţi îşi beau cafeaua amară. Salonul 
trist în lumina dimineţii, nezugrăvit de cel puţin douăzeci 
de ani, abia luminat de un răsărit palid răspândea un iz de 
ratare şi abandon. Şi era straniu să bei cafea în pahare cu 
picior. 

— Uită-te în tölva şi vezi dacă a răspuns Victor, a spus 
Adamsberg fără să se mişte, înghiţit de canapeaua gri, 
găurită de urme de ţigară. 

Bourlin şi-a introdus parola de mai multe ori, tastele 
fiind prea mici pentru degetele lui groase. 

— Poţi să mai adaugi o algă în ghemul tău, a spus el în 
cele din urmă. Victor ne asigură că nu l-a văzut în viaţa lui 
pe tip. Şi totuşi este un... hipermnenazic, cum a spus 
Danglard. 

— Cred că hipermnezic. Dar nu sunt sigur. 

— Cum spuneai tu, Breuguel n-a făcut parte din grupul 
care a fost în Islanda. Dar ni se sugerează contrariul. 

— "Ţi-ai dat seama cum a intrat ucigaşul? 


< 106 >» 


— Uşa de la bucătărie dă spre scara de serviciu a 
explicat Bourlin. Dar, important, dă şi spre ghena care se 
află pe fiecare palier. În fiecare seară - avem informaţia 
din partea vecinului de dedesubt - Breuguel ducea gunoiul 
înainte să meargă la culcare. Era de ajuns să-l aştepţi pe 
palier şi să-l ataci când se întorcea în bucătărie. 

— Şi să-i ştii tabieturile. 

— Sau să-l supraveghezi o vreme ca să le cunoşti. Ca şi 
ceilalţi, şi individul ăsta risca să vorbească. Faliment, 
depresie, suficiente motive cât să înceapă să vorbească. 

— Despre ce anume să vorbească? 

— Şi despre ce s-a petrecut în Islanda. 

— Tipul ăsta n-a fost în Islanda, a spus Adamsberg. 

— Rahat, a zis Bourlin acoperindu-şi fruntea cu palmele. 

— Ce-ţi spuneam? Efectul ghemului de alge. Nu-i poţi 
scăpa. Cât e ceasul? 

— Ai două ceasuri la mână. De ce nu te uiţi la ele? 

— Fiindcă nu funcţionează. 

— Atunci de ce le ţii la mână? Şi de ce ai două? 

— Nu ştiu, e ceva de demult. Îmi spui cât este ceasul? 

— Opt şi un sfert. 

Bourlin a mai turnat cafea în paharele gravate. 

— Tot nu avem zahăr, a spus el supărat de parcă lipsa 
zahărului ar fi rezumat starea dezastruoasă în care se afla 
ancheta. Şi mi-e foame. 

— Nu poţi să şterpeleşti din bucătărie, Bourlin. Tu ai 
spus-o. Nu furăm de la morţi păşind printr-o baltă de 
sânge. 

— Ei bine, puţin îmi pasă. 


Adamsberg s-a ridicat de pe canapeaua veche şi a 
început să se plimbe prin salonul ponosit. Bourlin a revenit 
cu zahăr pudră şi cu o caserolă cu ravioli pe care îi mânca 
reci, înţepându-i cu vârful briceagului. 

— 'Ţi-e mai bine? l-a întrebat Adamsberg. 

— Da, dar sunt scârboşi. 

— Trebuie să ţinem cont că ghemul despre care vorbim 
poate fi mai mare decât ni-l închipuim, a explicat aproape 


107 œ» 


ştiinţific Adamsberg, făcând un semn larg cu mâinile 
depărtate. 

— Cât de mare? 

— Cât tine. 


Cei doi bărbaţi  cumpăniră în tăcere această 
eventualitate. După care Bourlin se năpusti din nou asupra 
caserolei cu ravioli. 

— Atunci suntem terminaţi, a spus el. Nu vom găsi 
niciodată ucigaşul. 

— E foarte posibil. Când te trezeşti cu treizeci de bile de 
biliard în braţe, e aproape imposibil să o identifici pe cea 
bună. Adică pe cea de la care să porneşti ceva. 

Adamsberg a luat o bucăţică din vârful briceagului lui 
Bourlin. 

— Cum ţi par ravioli reci? l-a întrebat Bourlin. 

— Scârboşi. 

— Iată o certitudine. 

— La care se adaugă corvidele din turn. Ştim că sunt 
ciori grive. 

— Deja două certitudini. 

— Drept pentru care, trebuie să aruncăm şi noi ghemul 
nostru, a continuat Adamsberg fără să se mai plimbe. Să 
folosim metodele străvechi. 

— Un comunicat de presă? 

— În presă şi pe reţelele sociale. Va ajunge în toată 
lumea în mai puţin de şase ore. 

— Ca să-i transmitem ucigaşului că ştim că nu e vorba 
de sinucideri? 

— Asta o să-l încânte, cu siguranţă. Dar nu te joci de-a 
provocarea cu un tip obsedat de ghilotină. 

— Dacă este o ghilotină. 

— Dacă este o ghilotină. N-am uitat, Bourlin. Avem grijă 
să-i protejăm pe ceilalţi membri ai grupului care a fost în 
Islanda. Odată bulgărele pornit la vale, nimic nu ne 
opreşte să credem că nu are în minte să-i suprime pe toţi, 
unul după celălalt, ca să nu-i mai tulbure nimeni liniştea. 

— Îţi baţi joc de mine? Ai spus că o lăsăm baltă cu 


< 108 >» 


Islanda. Din cauza lui şi a celor trei cărţi noi. 

— Şi dacă Victor minte? Dacă îl cunoaşte? 

— Iar o luăm de la capăt? 

— Cum vrei să te depărtezi de ceva, când nu ştii unde 
eşti? 

— Menţionăm semnul în comunicat? 

— Nu, a răspuns Adamsberg după o clipă de reflecţie. 
Publicăm ceva de genul: „Trei crime în opt zile”. Danglard 
va redacta comunicatul. Dăm nume şi fotografii. 

— Trei? L-a întrerupt Bourlin. Păi dacă Breuguel n-a fost 
în Islanda? 

— Nu contează. Pe urmă: „Autorităţile din rândul poliţiei 
au motive să creadă că membrii tragicei călătorii etc, în 
Islanda etc, ar fi ameninţaţi de un ucigaş. Persoanele 
vizate etc, să se prezinte cât mai curând la jandarmerie 
sau la un comisariat de poliţie în scopul asigurării 
protecţiei, etc.” Cu adresa de e-mail a brigăzii şi numărul 
de telefon. 

Bourlin îşi terminase micul dejun şi a îndoit caserola cu 
o singură apăsare a mâinii, a închis laptopul şi s-a ridicat 
de pe canapeaua gri sprijinindu-se de braţul acesteia. 

— Aruncă ghemul, a spus el. 


< 109 » 


XIV 


La zece şi jumătate, Adamsberg, neras şi cu tricoul luat 
de-a-ndoaselea, îi informase deja pe membrii brigăzii 
despre împrejurările celei de-a treia crime. Şi că paharul 
descoperit la Celeste nu conţinea nimic primejdios, ceea ce 
o scotea de pe lista suspecţilor. Dacă nu ar fi fost la mijloc 
drama unei iubiri secrete, amintise Danglard. Ar fi păstrat 
pentru ea ultimele urme ale buzelor lui Henri Masfaure. 

Comunicatul de presă fusese redactat, iar locotenentul 
Froissy avea să-l difuzeze imediat. Toţi sau aproape toţi 
reveniseră dimineaţa din misiunea lor în Yvelines. 

Sala de consiliu se golea, iar Adamsberg a tras-o pe 
Froissy de mânecă. 

— Locotenente, după ce trimiţi comunicatul, dar numai 
după ce trimiţi comunicatul, fă-mi rost de ceva de-ale gurii, 
a spus comisarul. N-am mâncat nimic de ieri-seară. 

— Pot chiar acum, a răspuns Froissy nerăbdătoare. 

Hrana era punctul nevralgic al lui Helene Froissy, chiar 
patologic, afirmau unii. Departe de a înghiţi cantităţi 
uriaşe de bucate, aşa cum o făcea Bourlin fără să se 
jeneze, Froissy mânca puţin, se păstra slabă şi elegantă, 
dar era măcinată de spaima de a rămâne fără alimente. 
Fişetul de metal din biroul său era un soi de rezervă de 
supravieţuire în caz de război, iar colegii ei veneau şi 
împrumutau din merinde când rămâneau nemâncaţi în 
timpul orelor suplimentare. Golurile o înnebuneau pe 
Froissy, care trebuia să le acopere imediat, şi pentru 
aceasta găsea nişte pretexte halucinante ca să poată pleca 
la cumpărături. Foamea bruscă a lui Adamsberg devenea 
ecoul propriei angoase. Ar fi abandonat orice misiune ca 
să-i poată hrăni pe alţii. Exceptând acest detaliu spinos, 
Froissy era de departe cea mai bună informaticiană a 
echipei, urmată de Mercadet. Dar în acel moment 
Mercadet dormea, la etaj, în camera unde era dozatorul de 
băuturi. 

— Nu-i grabă, a  liniştit-o Adamsberg. Mai întâi 


e 110 œ» 


comunicatul, cât de repede posibil. Apoi, după ce-mi revin 
şi eu, îmi povesteşti ce ai descoperit despre Alice Gauthier. 


În zece minute, rapida Froissy trimisese comunicatul 
care făcea acum înconjurul lumii, apoi a adus ceva de 
mâncare pentru comisar. Pe farfurie, cu furculiţa şi cuțitul 
aferente, fiindcă locotenentul nu neglija calitatea 
serviciului. Adamsberg înţelesese de ce pâinea nu era 
proaspătă: Froissy se temea ca, în răstimpul cât s-ar fi dus 
şi s-ar fi întors de la brutărie, el să nu piară cumva de 
inaniție. Urgenţa de a hrăni era prioritatea. 

— Te rog, a invitat-o Adamsberg tăind o bucată de pate. 

— Este cremă de mistreţ cu coniac. Am şi jambon italian 
feliat subţire, tras în vid e mai puţin gustos, desigur, sau 
file de rață sau... 

— E în regulă Froissy, a spus Adamsberg ridicând 
braţul. Spune-mi, ai reuşit să descoperi ceva despre cel 
care a vizitat-o pe Alice Gauthier, cel din 7 aprilie, la o zi 
după vizita lui Amedee? 

— Vecinul spune că este acelaşi fiindcă a auzit „De” în 
prenume. Şi că era la aceeaşi oră, când bolnava era 
singură. Dar nu bagă mâna în foc. 

— Şi ce spun colegii lui Gauthier? 

— M-am întâlnit cu doi dintre ei şi cu directorul. Când s- 
a întors din Islanda a fost întâmpinată ca un fel de eroină, 
dar ea nu voia să audă vorbindu-se despre întâmplare. 
Refuza orice formă de compasiune. Aşa cum ştim, era 
severă. A impus tăcerea în legătură cu acel subiect şi a 
obținut-o. Colegii nu ştiu nimic despre viaţa ei. Una dintre 
colege crede că era lesbiană, dar nu este sigură şi 
persiflează chestiunea. Nu ne-am ales cu mare lucru. L-am 
întrebat pe director dacă ar exista puştani pe care să-i fi 
deranjat şi care s-ar fi putut răzbuna. Dar, din câte mi-a 
spus, chiar şi golanii, băieţii cei mai răi, o respectau. 

— Chiar şi micii mafioţi pe care i-a denunţat? 

— Se pare că şi ei. Erau tineri. Au luat o condamnare cu 
suspendare. Nu omoară nimeni, după ani buni, pentru aşa 
ceva. Nu, singurul punct ardent - mă rog, de fapt glacial - 


e 111 œ» 


din viaţa ei este drama din Islanda. 

— Nu are vreo confidentă, vreo prietenă, vreun prieten 
căruia să-i fi povestit ceva, înainte să fi vorbit cu Amedee? 

— Nimeni, după cât se pare. Cei doi colegi mi-au spus 
că, după ce s-a întors, a devenit mai retrasă. Că femeia 
care o aştepta uneori la poarta liceului a dispărut. 
Presupun că era vorba de prietena ei „specialista în 
mediu”. Prin urmare s-au despărţit. Cât priveşte mesele 
bianuale între profesori, nu mai participa. Corecta şi 
aducea extemporalele a doua zi, dovadă că stătea în casă. 
Portarul imobilului unde locuia o confirmă: nu ieşea, nu o 
vizita nimeni. Acum doi ani s-a îmbolnăvit. O persoană 
extrem de retrasă. 

— Un impas, a conchis Adamsberg. Fie dai de un impas, 
fie de o sută de ipoteze care se răsucesc în contradicții şi 
ocolişuri. 

— Ne va ajuta comunicatul să o scoatem la capăt, 
comisare. După ce îi vom interoga pe toţi supraviețuitorii 
de pe insulă, ceața se va risipi în zece minute, ca în 
Islanda. 

Adamsberg a zâmbit. Froissy era maestră în a plasa 
uneori câteva cuvinte optimiste şi naive, de parcă s-ar fi 
adresat unui copil. Să hrănească, să liniştească, să 
consoleze. 

— Rămâi în faţa ecranului, Froissy. Să nu-ţi scape niciun 
mesaj, te rog. 

— Zi şi noapte, comisare, l-a asigurat Froissy luând 
farfuria. Am setat o alarmă sonoră de notificare de câte ori 
primesc un mesaj referitor la comunicat. 


Şi era în stare să o facă. Zi şi noapte. Moţăind în fotoliu, 
pândind alarma sonoră. Alarmă sonoră de notificare. 
Adamsberg habar n-avea că „vrăjitoarea care ţine 
socotelile” era capabilă de aşa ceva. 


e 112 œ» 


XV 


Încetul cu încetul, o tăcere plină de uimire, apoi 
anxioasă, a învăluit echipa. 

În seara ce a urmat transmiterii comunicatului, niciun 
membru al grupului care fusese în Islanda nu dăduse 
vreun semn. Adamsberg scăpase de ultimii ciulini agăţaţi 
de pantaloni şi bântuia de la un birou la altul, printre 
poliţiştii perplecşi a căror activitate încetinea pe măsură 
ce orele treceau, fiecare pândind apariția veselă a lui 
Froissy. Pe culoar se alcătuise un mic grup care discuta. 

— Chiar dacă nu au toţi acces la rețele sociale, hai să 
zicem că nu are niciunul, cineva trebuia să-i fi anunțat, a 
spus Voisenet. Un prieten, un membru al familiei. 

— Se tem, a intervenit Retancourt. 

Ţinea pisica grasă a brigăzii, care se odihnea fără să se 
mişte, ca un prosop curat împăturit în două, relaxată şi 
încrezătoare, cu labele atârnând de o parte şi cealaltă a 
braţului poliţistei. Retancourt era preferata pisicii pe care 
o chema Cocoloş. Un cocoloş care dacă se întindea măsura 
optzeci de centimetri lungime. Se pregătea să o hrănească, 
adică să o urce la etaj unde îşi avea castronaşul fiindcă 
pisica - altminteri perfect sănătoasă - refuza să urce scara 
singură şi să mănânce dacă nu era cineva alături. Trebuia 
aşadar să stai lângă ea până îşi mânca porţia apoi să o 
cobori şi să o aşezi pe locul ei preferat, copiatorul călduţ 
care îi servea drept culcuş. 

— Se tem mai mult de ucigaş decât că ar putea fi ucişi 
mâine? 

— Respectă consemnul tăcerii. Dacă vin la noi şi fac 
declaraţii, vor fi executaţi. Îşi imaginează că sunt la 
adăpost atâta vreme cât îşi ţin gura. 

— După trei morţi, măcar unul dintre ei ar trebui să 
încerce să găsească un refugiu. 

— Victor n-a minţit când a spus că individul îi speriase 
de moarte. 

— Chiar şi după zece ani? 


e 113 >» 


Adamsberg se alăturase grupului. 

— Da, chiar şi după zece ani, a confirmat el. Şi dacă mai 
are încă atâta influenţă asupra lor, asta înseamnă că nu-i 
lasă el să uite. Se vede cu ei sau le scrie. Îi ţine sub 
observaţie şi sub presiune încontinuu. 

— Şi de ce, la urma urmei? a întrebat Mordent. În 
grupul care s-a alcătuit într-o seară, la un pahar într-un 
han, niciunul dintre ei nu îi cunoştea pe ceilalţi. De fapt, ce 
ar putea să ne mărturisească astfel încât să fie în pericol? 

— Am putea să obţinem un portret robot, a replicat 
Voisenet. Unii ştiu poate ce meserie are. Sau ştiu mai mult 
decât îşi imaginează că ştiu. 

— Te gândeşti la Victor? l-a întrebat Adamsberg. 

— De exemplu. El nu a avut de ales şi ne-a vorbit. Dar 
poate că ne-a prezentat doar un minimum. E prea riscant 
pentru el, ca şi pentru ceilalţi, să ne ofere informaţii 
precise despre individ. Acelaşi lucru este valabil şi pentru 
Amédée. Poate că Alice Gauthier i-a spus mai multe. Iar el 
trebuie, de asemenea, să-şi ţină gura ca să rămână în 
viaţă. 

— Ce facem? a întrebat Estalere pe care inactivitatea 
colegilor îl descumpănea. 

— Hrănim pisica, a răspuns Retancourt pregătindu-se să 
urce la etaj. 

— Marcadet doarme, Danglard bea un pahar de vin, 
Retancour hrăneşte pisica, Froissy stă în faţa computerului 
şi aşteaptă un răspuns, a zis Estalere, numărându-şi colegii 
pe degete. Şi noi? 

Adamsberg a clătinat capul. Nu exista nici un singur fir 
de alge din ghem pe care să-l tragă fără să se rupă. Şi-a 
petrecut weekendul aproape de telefon, cu soneria la 
maximum, pândind un apel de la Froissy. Dar nu mai 
spera. Toţi erau speriaţi, ascunşi, muţi. Şi niciunul nu 
credea în protecţia oferită de poliţie. Cine îşi imagina că 
doi poliţişti plasați în faţa uşii l-ar determina pe ucigaş să 
renunţe? Ei ştiau la ce să se aştepte din partea lui, îl 
cunoscuseră, îl văzuseră acţionând. Şi cât timp va dura 
protecţia? Două luni? Un an? Era în stare poliţia să 


e 114» 


mobilizeze cincizeci de oameni ca să-i salveze pe durata a 
zece ani? Nu. Ucigaşul îi prevenise: nici măcar închisoarea 
nu l-ar opri să-i elimine. Pe ei, pe soțiile lor, pe copiii lor, 
pe surorile lor, pe fraţii lor. Atunci la ce bun să se prezinte 
ca proştii la poliţie? Ar însemna să se condamne singuri la 
moarte. 

Dacă Islanda este o pistă adevărată. 


Era cald în acea seară de duminică. Adamsberg se 
plimba încolo şi încoace, cu telefonul mobil în mână, urmat 
de pisica-mamă. Bătrânul spaniol care îl văzuse pe 
fereastră i s-a alăturat aducând două sticle de bere. 

— Baţi pasul pe loc, hombre? 

— Nu-l voi găsi, Lucio. Trei morţi în opt zile, alţii sunt în 
pericol, dintre care patru pe care nici măcar nu-i cunosc. 
Vor fi ucişi mâine, peste un an, peste douăzeci de ani, nu 
se ştie. 

— Ai făcut tot ce ţine de tine? 

— Aşa cred. Chiar şi o eroare. 

Comunicatul transmis n-a servit în cele din urmă decât 
să-i atragă atenţia ucigaşului. Fără să avanseze nici măcar 
cu un pas. O tâmpenie şi atât. Poate că nu a gândit corect. 
Poate că nu reflectase îndeajuns. Lucio a desfăcut berea cu 
dinţii. 

— O să-ţi faci dinţii praf tot deschizând sticlele de bere 
astfel. 

— Nu sunt dinţii mei. 

— E adevărat. 

— Nu e ca şi cum te-ai opri în timpul unei anchete, a 
spus Lucio. E o poveste care se va sfârşi. Nu ar trebui să te 
preocupe atât de mult. 

— Nu mă preocupă foarte mult. Dar povestea nu s-a 
terminat. Într-o bună zi, va fi descoperit un alt mort. Aici 
sunt. Aştept un mort, sper să lase o urmă. Şi nu va lăsa, 
crede-mă. 

— E un drum pe care nu l-ai văzut. 

— Nu-i un drum. E un ghem mare de alge prinse unele 
de altele. Alge uscate. Aici nu ai parte de un drum neted. 


<e 115» 


El l-a fabricat. Şi când ai impresia că ai găsit un sens, 
smotoceşte ghemul şi te încurcă. 

— Se distrează bine, individul ăsta. 

Lucio şi-a scărpinat locul unde păianjenul îl muşcase pe 
braţul amputat. 

— Eşti aşa fiindcă nu ai femeie de luni de zile. 

— Cum „aşa”? l-a întrebat Adamsberg deschizându-şi 
sticla de bere cu un gest sec, lovind gâtul sticlei de 
trunchiul fagului. 

— Şi asta usucă fagul. „Aşa”, adică indispunând pe toată 
lumea cu ghemul tău de alge. 

— Şi de unde ştii tu că nu am femeie? Am întotdeauna o 
femeie pe undeva. 

— Ba nu. 


e 116 œ» 


XVI 


Adamsberg a ajuns la brigadă luni dimineaţa la ora nouă 
şi douăzeci, nervos fiindcă nu dormise bine. Vreo 
douăsprezece persoane se strânseseră în jurul sergentului 
Gardon, dar toţi erau dominați de trupeşa Retancourt, a 
cărei statură părea că echilibrează ansamblul şi conferă o 
axă scenei altfel cam picturale. Aşteptau tăcuţi, crispaţi, cu 
privirile îndreptate spre recepţie, ca şi când în mâinile lui 
Gardon s-ar fi aflat fie un dar de la Dumnezeu, fie un 
dispozitiv explozibil. Gardon nu mai fusese niciodată într-o 
situaţie similară - să fie centrul curiozităţii tuturor - şi nu 
ştia nici ce să spună, nici ce să facă. Deşi se ştia că Gardon 
e cam îngust la minte, nimeni nu îndrăznea să-i ia 
scrisoarea din mâini. Ar fi însemnat să-l ofenseze. El 
primise scrisoarea, el trebuia să-şi îndeplinească datoria. 

— A fost adusă de un curier special, i-a explicat el 
comisarului. 

— Ce anume a adus curierul special, Gardon? 

— Scrisoarea. Vă este adresată dumneavoastră. Dar, 
fiindcă hârtia e groasă, scrisul atât de îngrijit, de ai zice că 
e o invitaţie la nuntă şi, în plus, pentru că mai e şi asta, 
domnule comisar, a spus el punându-şi indexul pe colţul 
din stânga al plicului, i-am arătat-o şi locotenentului 
Veyrenc, după care a venit toată lumea să o vadă. 

Gardon i-a înmânat scrisoarea lui Adamsberg ca şi cum 
ar fi avut-o aşezată pe o tavă de argint. Nimeni nu s-a 
clintit din loc, doar privirile s-au îndreptat, toate, spre 
comisar. „Toți ştiu o chestie de care tu habar n-ai”, s-a 
gândit el auzind vocea răguşită a lui Lucio. 

Adresa era scrisă cu stiloul, nu cu markerul, nici cu 
pixul, scrisul - aproape caligrafic, iar plicul era extrem de 
luxos. Aproape că ezita să descifreze numele expeditorului, 
care fusese scris cu litere mici în colţul din stânga sus, şi 
care îi transformase în stane de piatră pe membrii echipei 
sale. 

ASOCIAŢIA PENTRU STUDIEREA SCRIERILOR LUI 


e 117 œ 


MAXIMILIEN ROBESPIERRE 

A strâns uşor plicul şi a ridicat privirea. 

— Ghilotina, a spus Veyrenc încet, rezumând gândurile - 
singurul gând - al tuturor. Ca la un semn, toţi au clătinat 
din cap, au ridicat din umeri şi-au început să-şi mângâie 
preocupaţi obrajii. 

Felul în care Adamsberg interpretase semnul fie le 
stârnise amuzamentul, fie îi enervase: o pierdere de 
vreme, nişte cai verzi pe pereţi cu care el îi obişnuise deja 
de ceva vreme şi cărora ei nu le mai acordau de mult 
atenţie. Cu excepţia lui Veyrenc. Adamsberg i-a surprins 
privirea zâmbitoare. 


— Cu lama sa îngrozitoare, ce-n zorii zilei strălucea, 

Urcând pe piedestalul negru ridicat la cer 

Și coborând de gheaţă, spre sufletul stingher 

Spectacolul barbar noi nu vrem a-i vedea, a declamat 
locotenentul în şoaptă. 


— E mut, la naiba, Veyrenc, e-ul mut, a intervenit 
Danglard. 

Veyrenc a ridicat din umeri. Mania lui - moştenită, 
poate, de la bunica sa, care totuşi nu fusese extrem de 
citită - să recite false versuri dubioase pe care le considera 
„raciniene” îl indispunea pe comandant. Singur, dintr- 
odată, printre ceilalţi, Danglard şi-a plecat capul şi umerii. 
Adamsberg aproape că îi putea citi gândurile. Adjunctul lui 
înghiţea greu eşecul de a descifra semnul. După care 
venea şi opoziţia sa cam prea caustică faţă de 
interpretarea propusă de comisar. Asemenea celorlalţi, 
refuzase să privească spectacolul barbar. 

— Păi, orice scrisoare se deschide, nu-i aşa domnule 
comisar? a spus Gardon blajin, iar intervenţia sa a rupt 
prozaic tensiunea colectivă care îi propulsase în cine ştie 
ce tărâm neliniştitor sau, poate, poetic. 

— Daţi-mi un coupe-papier, a cerut Adamsberg întinzând 
mâna. Doar nu o să deschid scrisoarea cu degetul. Ne 
vedem în sala de şedinţe, a adăugat el. Aduceţi-i şi pe cei 


<e 118 + 


care sunt prin birouri sau la automatul de cafea. 

— Mercadet hrăneşte pisica la etaj, a precizat Estalere. 

— Atunci, aduceţi şi pisica, şi pe el. 

— Mă duc eu, a spus Retancourt fără să obiecteze 
nimeni, fiindcă a-i aduce pe Cocoloş şi pe locotenentul pe 
jumătate adormit nu era lesne, mai ales pe scara cu o 
nenorocită de treaptă unde cu toţii îşi pierdeau constant 
echilibrul. 

În timp ce Estalère împărțea cafele, Adamsberg a citit 
mai întâi scrisoarea pentru sine. Comisarul nu ştia să 
citească fluent cu glas tare şi se împotmolea la fiecare 
cuvânt, ba chiar le stâlcea. Nu fiindcă i-ar fi fost jenă de 
subordonați, dar dorea să le ofere un text cât de cât clar, 
presimţind că proza individului rafinat care îi adresase 
scrisoarea nu va fi dintre cele mai simple. 

Froissy a ajuns ultima, cu ochii obosiţi de veghea de trei 
zile şi trei nopţi în faţa ecranului mut. 

— În cele din urmă am primit un răspuns, dar unul de 
modă veche, a explicat Adamsberg, care aştepta să 
înceteze clinchetul linguriţelor în ceşti ca să înceapă să 
citească. 

— Din partea lui François Château, Preşedintele 
Asociaţiei pentru studierea scrierilor lui Maximilien 
Robespierre. 


Domnule Comisar, 


Abia ieri noapte, târziu, am aflat, prin intermediul unui 
coleg, de anunţul pe care administraţia dumneavoastră l-a 
transmis în legătură cu recenta asasinare a trei persoane, 
doar la interval de câteva zile, mai exact a Doamnei Alice 
Gauthier şi a Domnilor Henri Masfaure şi Jean Breuguel. 
Numele care figurau în anunţul menţionat îmi erau 
necunoscute. În schimb, am identificat, fără nicio urmă de 
îndoială, în fotografii, cele trei victime nefericite. 

Mi se pare extrem de important să vă informez că toți 
trei erau membri ai Asociaţiei sus-menţionate al cărei 
preşedinte am onoarea să fiu. Deşi erau participanți 


e 119 œ» 


ocazionali, aceste persoane veneau la adunările noastre de 
vreo şapte sau zece ani - nu aş putea să vă spun cu 
exactitate -, o dată sau de două ori pe an, la începutul 
toamnei şi al primăverii. 

„Dispariţia“ lor nu m-ar fi neliniştit defel dacă nu aş fi 
citit comunicatul dumneavoastră. În regulamentul nostru 
nu este prevăzută nicio obligativitate cu privire la 
prezenţă, fiecare fiind liber să vină şi să plece după bunul 
plac. Totuşi, coincidența celor trei decese şi faptul că 
victimele frecventau grupul nostru de studii m-a îngrijorat 
pe bună dreptate. Cu atât mai mult cu cât menţionez 
absenţa unui al patrulea membru, mult mai prezent şi care 
pare să fi avut o legătură cu cei dispăruți. Cel puţin se 
salutau, sunt sigur. 

Vă rog să mă scuzați pentru această scrisoare lungă, dar 
vă dați seama că mă tem - ca să aleg un termen pe care un 
polițist nu l-ar respinge - ca nu cumva un asasin să 
provoace pierderi majore în rândul nostru, ceea ce ar 
însemna alte morți tragice şi sfârşitul sigur al activităţilor 
Asociaţiei. 


Acestea sunt motivele pentru care v-aş fi extrem de 
recunoscător dacă aţi accepta să ne întâlnim cât mai 
curând, dacă este cu putinţă la ora 12.30, după ce veţi 
primi această scrisoare. Ţinând cont de aceste detalii 
alarmante care ne îndreptăţesc să ne îngrijorăm, mi se 
pare infinit mai preferabil să nu mă vadă nimeni intrând în 
sediul dumneavoastră. V-aş fi extrem de îndatorat - şi vă 
rog să mă scuzaţi pentru aceste maniere neobişnuite, dar 
impuse de împrejurări - dacă aţi veni la Café des Joueurs, 
rue des Tanneurs şi v-aţi recomanda patronului ca fiind 
una dintre cunoştinţele mele. Vă va conduce spre ieşirea 
din spate şi pe o străduţă care dă într-o parcare subterană. 
Scara de la numărul 4 iese la doi paşi de uşa din spate a 
cafenelei La Tournăe de la Tournelle, pe cheiul cu acelaşi 
nume. Mă veţi găsi la o masă, nu foarte luminată, în 
capătul sălii din partea dreaptă cum intraţi şi voi citi 
revista Motos d'hier et d'aujourd'hui. V-aş fi recunoscător 


< 120 - 


dacă ați lua cu dumneavoastră această scrisoare pentru a 
mă asigura asupra identităţii dumneavoastră. 


Vă rog să primiţi, domnule Comisar, expresia alesei mele 
considerații. 


Citind scrisoarea, Adamsberg s-a poticnit doar la vreo 
câteva cuvinte - cui nu i s-ar fi întâmplat? O tăcere 
deconcertată a urmat lecturii, datorată mai degrabă 
tonului scrisorii decât conţinutului. 

— O mai putem asculta încă o dată? a întrebat Danglard 
observând privirea îngrozită a lui Estalere care - era clar - 
pierduse şirul. 

Adamsberg s-a uitat imediat la cele două ceasuri ale sale 
care nu funcționau, şi a întrebat cât e ora - 10 şi 10 i s-a 
răspuns - apoi s-a executat fără să comenteze. 


— Adio Islanda, a rezumat Voisenet după ce comisarul a 
pus deoparte scrisoarea. 

— Într-adevăr, nu vei avea prea curând ocazia să 
cercetezi peştii din apele arctice, a adăugat Noël. În 
schimb, dacă am înţeles bine, vom plonja într-un acvariu în 
care înoată peşti mai ciudaţi decât toţi cei pe care îi ştii. 
Un acvariu plini de robespierrişti smintiţi - pentru asta 
chiar merită să te-ntorci din drum. 

— Iar clima este la fel de glaciară, a mai spus Voisenet. 

— Nu există niciun indiciu cert că avem de-a face cu o 
asociaţie de „robespierrişti”, a intervenit Mordent cu tonul 
de uşor dispreţ pe care îl folosea când i se adresa lui Noël. 
Par să fie nişte cercetători care analizează creaţia lui 
Robespierre. Este o nuanţă extrem de importantă. 

— Chiar şi aşa, dacă ăştia sunt doar nişte tipi pasionaţi 
de individul respectiv, a replicat Noël, noi, aici investigăm 
crime. Doar n-o să ne apucăm să luăm apărarea ucigaşilor 
în masă, nu? 

— Gata cu disputa, Noel, a spus Adamsberg. 

Noël s-a retras şi mai mult în geaca lui de piele, 
carapacea virilă care îl făcea să pară de două ori mai 


e 121 œ» 


vânjos decât era de fapt. 

— O capcană? a întrebat Justin arătând delicat cu 
degetul spre scrisoare. Vi se cere să traversaţi un adevărat 
labirint ca să ajungeţi la el. 

— E incredibil câte trucuri ştiu oamenii ca să scape de 
poliţişti, a spus Kernorkian. 

— Ceea ce, dintr-un punct de vedere, îmi dă mai 
degrabă un sentiment de siguranţă, a comentat 
Adamsberg. 

— Totuşi, răspunse Justin, vi se cere să vă întâlniți în 
acel loc, dacă nu vă frângeţi gâtul pe străduţă sau în 
parcare, cu un necunoscut care vorbeşte ca din cărţi, dar 
despre care nu ştim nici dacă spune adevărul, nici dacă 
este în mod real preşedintele acestei asociaţii. Miroase a 
conspirație, a intrigă de modă veche. 

— Nu merg singur, Justin. Vin cu mine Veyrenc şi 
Danglard, care mă vor ajuta să fac legăturile, să creez 
contextul istoric al discuţiei... 

— Baza pentru sos, într-un fel, a spus Voisenet. 

— Istoria nu este baza unui sos, s-a răţoit Danglard. 

— Scuze, comandante. 

— lar pentru protecţie, căci nu se ştie niciodată, nu-i 
aşa, a continuat Adamsberg, voi avea încă cinci agenţi în 
spatele meu. Adică numai tu, Retancourt. Ne aştepţi în 
parcare şi vii după noi. Este locul cel mai periculos al 
itinerarului. Apoi intri în cafeneaua La Tournée de la 
Tournelle pe uşa din faţă, ca oricare altă clientă care vine 
să mănânce. Să nu atragi atenţia. 

— O să fie cam greu, a aruncat Noël în zeflemea. 

— Va atrage atenţia mai puţin decât ai face-o tu, 
locotenente, a intervenit Adamsberg. Miroşi a caraliu de 
intervenţii de la o poştă. În schimb, Retancourt, în felul ei 
de-a fi, stârneşte şi teamă, dar dă şi o senzaţie de 
siguranţă, în acelaşi timp. 

Adamsberg a ştiut, după chipul calm al lui Retancourt că 
Noël va plăti curând pentru ofensă. Nu se întâmpla pentru 
prima oară. 

— Asociaţia există bine mersi, tocmai am verificat, a 


122 œ» 


spus Froissy care nu prea îşi părăsea computerul şi nu 
fusese martoră la discuţie. A fost creată acum doisprezece 
ani. Dar pe link-ul acesta nu apare conducerea. 

— Verifică în Journal officiel, a spus Mercadet. Mă ocup. 

— Au un site extrem de sobru, a continuat Froissy. 
Reproduceri de epocă, câteva texte ale lui Robespierre, 
fotografii de la adunări, zilele în care au loc şedinţele şi o 
adresă. Pare o fostă hală sau ceva în genul acesta. 

Danglard a mers şi a examinat imaginile de pe ecran. 

— Este cu siguranţă un fost depozit de cereale, a spus. 
Curbura fină a părţii de sus a ferestrelor arată că e vorba 
de o construcţie de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Unde 
se află? 

— În nord de tot, la marginea lui Saint-Ouen, numărul 
42, rue des Courts-Logis, a răspuns Froissy. Spun că ar 
număra şase sute optzeci şi şapte de membri înscrişi. Au o 
sală pentru dezbateri cu tribune, o cafenea, un salon, 
garderobă. Întâlnirile - care sunt „obişnuite” sau 
„excepţionale” - au loc o dată pe săptămână, luni seara. 

— Astă-seară, aşadar, a spus Adamsberg tresărind uşor. 

— Şi este una „excepţională” a adăugat Froissy. 

— La ce oră? 

— La ora opt. 

— E nevoie de bani mulţi ca să închiriezi o astfel de 
locaţie. Interesează-te, Froissy. Cine e proprietarul, cine 
sunt locatarii, etc. 

Comisarul stătuse prea mult aşezat pe scaun aşa că a 
început să umble prin sală. 

— Să nu uităm că ne plimbă de colo-colo de la bun 
început, a spus el. Ne-au trimis în Islanda şi, în acelaşi 
timp, ne pregătesc pentru ghilotină desenând un semn 
destul de neclar ca să fie greu de descifrat. Apoi, uciderea 
lui Jean Breuguel ne trimite aiurea din nou în Islanda, ca 
să revenim la ghilotină urmând un semn scrijelit puţin 
diferit. Făcut de o mână care tremura. Trecem de la 
sinucideri la crime, apoi de la un suspect la altul, Amedee, 
Victor, Celeste, Pelletier sau „ucigaşul de pe insulă”. Şi 
acum, iată-ne în faţa lui Robespierre. Sau, mai degrabă, în 


e 123 + 


faţa unui criminal care, din interiorul acestei asociaţii, îi 
rade de pe faţa pământului pe pasionaţi! de Robespierre. 

— Un infiltrat, ce mai, a zis Kernorkian. 

— Sau mai mulţi infiltraţi. Crime politice? 

— Sau răzbunare personală, a propus Voisenet. Fiindcă, 
pentru robespierrişti, cele trei victime nu păreau a fi dintre 
cei care frecventau prea des întrunirile. 

— Dacă preşedintele asociaţiei spune adevărul. 

— Şi dacă există. 

— Sau, aşa cum sugerează omul nostru - cum îl cheamă? 

— François Château. 

— Sau, cum sugerează acest François Château, scopul 
este distrugerea asociației, a spus Mordent. Cine ar mai 
rămâne într-un grup căruia un ucigaş nebun începe să-i 
elimine membrii? În mai puţin de un an n-ar mai rămâne 
niciunul în viaţă şi ar trebui să închidă mustăria. Motivul e 
fie personal, fie politic. 

— Dar de ce la început ne-a direcționat atenţia către 
drama din Islanda? a întrebat Justin privind cu atenţie 
notele. 

— Nu ştiu dacă am fost direcționaţi într-acolo de- 
adevăratelea, a spus încet Adamsberg întorcându-se. Fie 
am comis o greşeală, fie nu m-am exprimat foarte clar sau 
m-am rătăcit. Nenorocitul ăsta de ghem de alge e atât de 
încâlcit încât nici măcar o pisică nu şi-ar găsi puii dacă s-ar 
pierde în el. 

— Nici măcar Cocoloş, a spus Estalere. 

— Nu ne-a direcționat nimeni, a spus Adamsberg. Ne-am 
orientat singuri. Incă de la prima crimă ucigaşul a lăsat un 
semn care nu avea nimic de a face cu ceea ce se petrecuse 
în Islanda. Dar exista scrisoarea lui Alice Gauthier şi atunci 
a intervenit Amedee şi cea de-a doua crimă din Creux şi 
stânca islandeză. Singuri ne-am îndreptat spre Islanda. 

— Acolo unde ceața se lasă în cinci minute şi ne înghite 
cu totul, a spus Mordend plecând fruntea. 


De ce îţi plimbi 
Poverile de ceaţă 


e 124 œ» 


Peste câmp 
Vrăjitoare a burniţei? 


Danglard l-a privit puţin şocat. 

— Scuze că v-am întrerupt, a spus Mordent. Veyrenc, nu 
eu l-am scris, este un poem islandez. 

Apoi Mordent şi-a lungit gâtul subţire arătând ca un 
cocostârc stânjenit. 

— Totuşi, primele victime au fost în Islanda, a continuat 
el. O coincidenţă? Mie nu-mi plac defel coincidenţele. 

— Nu neapărat, a replicat Adamsberg pe punctul de a se 
răsuci brusc în timp ce se plimba prin sală. Cei doi ar fi 
putut să se revadă după drama de pe insulă. Să 
presupunem că unul dintre ei era membru în această 
asociaţie de studii dedicate lui Robespierre. Şi că cel 
dintâi, Henri Masfaure, de pildă, l-a chemat pe cel de-al 
doilea, să spunem pe Alice Gauthier, la întâlnirile acestei 
asociaţii. 

— Nu avem nimic din care să rezulte că aşa ar sta 
lucrurile cu Alice Gauthier sau cu Masfaure€. 

— Şi totuşi, dacă preşedintele spune adevărul, erau 
membri ai acestei societăţi, Mordent. La fel şi Jean 
Breuguel. Nu e genul de asociaţie cu care să te lauzi. 
„Studii dedicate creaţiei lui Robespierre”, nu prea i-ar fi 
convenit directorului lui Alice Gauthier sau comanditarilor 
lui Masfaure. 

— Subiectul rămâne fierbinte, a confirmat Danglard. 

— Dar dacă ucigaşul nu are nicio legătură cu Islanda, 
atunci de ce a plasat cărţile la Jean Breuguel? a întrebat 
Mercadet. 

— Pentru că îşi bate joc de noi, locotenente, ca să ne 
conducă spre o pistă falsă, cea pe care ne îndreptam deja, 
şi ca să ne deturneze atenţia de la Asociaţie. Ceea ce ar 
explica de ce desenul ghilotinei a fost atât de complicat. 
Trebuia să o deseneze, dar noi nu trebuia să ne dăm seama 
ce reprezintă. 

— Am găsit, s-a auzit vocea subţire a lui Froissy. 

— Ce-ai găsit? 


< 125 + 


— Locaţia, zisă şi „Depozitul de grâu”, aparţine oraşului 
Saint-Ouen. Este închiriată de diverse grupuri şi, o dată pe 
săptămână, de Asociaţia Robespierre. Chiriaşul pentru 
zilele de luni este Henri Masfaur€. În schimbul a o sută 
douăzeci de mii de euro pe lună, a adăugat ea calmă. 

— Ia te uită, a spus Adamsberg oprindu-se din mers. 
Apare un versant întreg şi neexplorat al muntelui, o latură 
a activităţii unui filantrop rămasă invizibilă. 

— Distanţa dintre filantrop şi Robespierre e ca de la cer 
la pământ. 

— Linişteşte-te, Kernorkian, a spus Danglard pe un ton 
acid. Spiritul în care acţiona Robespierre era filantropic, te 
rog să mă crezi. Fericirea celor obidiţi, un trai bun pentru 
toţi, abolirea sclaviei, eliminarea pedepsei cu moartea - 
da, serios - sufragiu universal, un statut onorabil pentru 
toţi marginalizaţii, negri, evrei, bastarzi şi iată cum ia 
naştere perfecțiunea „sublimă” pe acest pământ. 

— Danglard, hai să nu ne îndepărtăm de subiect, l-a 
întrerupt Adamsberg. Subiectul este: un criminal în 
Asociaţia Robespierre care execută membrii. Să rămânem 
aproape de subiect. 

O cerinţă surprinzătoare din partea lui Adamsberg care 
avea totul dintr-un burete de mare plutitor şi nimic dintr-o 
scoică, prinsă fix şi încăpățânat de stâncă. A întrebat din 
nou cât este ceasul. 11 şi un sfert, i s-a răspuns. 

— Ar trebui schimbate bateriile celor două ceasuri, a 
şoptit Froissy. 

— Să nu ne îndepărtăm de subiect, a repetat mai ferm 
Adamsberg.  Veyrenc, Danglard, pregătiţi-vă, dar - 
important - fără sa vă luaţi armele. Mordent, verifică 
afacerea cu locaţia Depozitului de grâu cu notarul lui 
Masfaure. Era ceva oficial, la vedere, sau se făcea cu bani 
gheaţă? Ia-l pe Victor şi verificaţi-i biblioteca: există cărţi 
de istorie, studii despre Revoluţie? Sau Masfaure îşi 
ascundea preocupările? 

— O sută douăzeci de mii de euro pe lună mi se pare că 
înseamnă mai mult decât o preocupare, a comentat 
Mercadet. 


e 126 œ» 


— Într-adevăr. Froissy, trimite o circulară internă 
urgentă către toate comisariatele şi jandarmeriile din 
teritoriu: căutăm un „sinucis” cu semnul ghilotinei la locul 
crimei. Trimite şi desenul în cele trei variante pe care le 
avem deja. 

— Care sinucis? a întrebat Estalere. 

— Aminteşte-ţi că François Château ne-a semnalat că 
lipseşte un al patrulea om care avusese cumva legături cu 
victimele, a explicat Adamsberg cu răbdarea protectoare 
pe care i-o arăta mereu sergentului. Adevărat sau nu, îl 
căutăm. Colegilor noştri e posibil să le fi scăpat din vedere 
o pseudo-sinucidere. 

— Fără să observe semnul, a completat Mercadet. Era 
aproape invizibil la Masfaure. Iar Bourlin l-a descoperit la 
Breuguel numai fiindcă erau acolo cărţile despre Islanda. 

— Începem să verificăm sinuciderile din ultima lună. 
Agenţii să revină la locul faptei şi să caute semnul. Dacă 
nu găsesc nimic, continuăm cu sinuciderile din luna 
precedentă şi aşa mai departe. Anunţaţi-l pe chestor cu 
privire la extinderea anchetei. Justin, tu întocmeşti 
documentul. Froissy, tu îmi imiţi semnătura. Plecăm în 
zece minute. Retancourt, te pregăteşti şi pleci înainte. 

— Danglard, l-a întrebat Adamsberg când ieşea din sală, 
cum e chestia aia „Dacă nu vine muntele la tine, mergi tu 
la el”? 

— Credeam că trebuie să nu ne depărtăm de subiect, a 
răspuns Danglard cam sec. 

— Într-adevăr. Dar Mordent nu era obligat să ne recite 
poemul islandez. Îi contaminaţi, comandante. Pe toţi. Şi, în 
cele din urmă, niciun poliţist din brigadă nu va mai fi 
concentrat. Am nevoie de poliţişti concentrați. 

— Pentru că tu nu eşti. 

— Exact. Aşadar, cum era chestia aia cu muntele? 

— Nu-i o chestie, de fapt, comisare. Este un citat din 
Coran. Este vorba chiar despre Mahomed, pur şi simplu. 
„Dacă nu vine muntele la Mahomed, merge Mahomed la 
munte.” 

— Ei bine, în ceea ce mă priveşte, şi cu toată modestia, 


e 127 œ» 


spun: „Dacă nu am mers eu la munte, a venit muntele la 
mine”. Fiindcă eu nu am văzut drumul. 

— Ba da. Ai înţeles semnul. 

— Dar nu am avansat, Danglard. Nu am trecut dincolo 
de ghilotină. 

— Mai bine că nu, comisare. 

— Şi, fără scrisoarea de astăzi, am fi bătut pasul pe loc. 

— Dar am primit scrisoarea. Şi am primit-o fiindcă ai 
transmis comunicatul. 

— Comandante, astăzi eşti îngăduitor cu mine, a spus 
Adamsberg zâmbind. 


< 128 » 


XVII 


Adamsberg l-a sunat pe comisarul Bourlin din maşină. 

— Abandonăm Islanda, Bourlin. Definitiv. 

— Şi spre ce ne îndreptăm? 

— Spre Asociaţia pentru studierea lui Robespierre. 

— Asociaţia pentru studierea scrierilor lui Maximilien 
Robespierre, l-a corectat Danglard cu voce tare. 

— Drace! Ghilotina ta! a spus Bourlin. 

— Ne-a scris preşedintele însuşi. Deplânge pierderea a 
trei membri ai Asociaţiei. 

— Cei trei sinucigaşi ai noştri. 

— Exact. Şi crede că lipseşte şi un al patrulea. 

— Câţi sunt de toţi? 

— Aproape şapte sute. 

— Rahat, a conchis Bourlin. 

— Asta voiam să spun. 

— Crezi că ar fi posibil ca ucigaşul să arunce o bombă? 
Doar ca să câştige timp? 

— Nu, se distrează prea bine. Până una-alta. 


Patronul micii cafenele Caf de Jouers îi aştepta. 

— Nu mi s-a spus că veţi fi trei. 

— Nu ni s-a interzis să fim mai mulţi, a replicat 
Adamsberg scoțând scrisoarea din buzunar. 

Doar văzând scrisul elegant, bărbatul s-a calmat şi i-a 
condus spre uşa din spate. Apoi spre o curte interioară de 
unde au trecut într-alta şi de aici spre o străduţă mărginită 
de o poartă de fier, o ieşire în caz de incendiu. 

— Pe aici. Mergeţi spre parcarea din Tourelle. Presupun 
că vi s-a indicat pe unde să o luaţi? 

— Da. 

— Atunci grăbiţi-vă, a adăugat bărbatul privind în jur. Şi 
fiţi discreţi. Deşi cu el, a spus arătând spre Veyrenc, nicio 
şansă. 

Apoi a făcut stânga-mprejur fără vreun gest. Justin 
avusese dreptate: miros greu de conspirație, de conjurație, 


< 129 + 


de comploturi de modă veche. 

— Cam ridicol, nu? a comentat Veyrenc. 

— Evident, a răspuns Adamsberg. Însă are dreptate în 
ceea ce te priveşte. 

— Şi cine e de vină? 

Adamsberg s-a strâmbat. E convins că nimeni nu ar 
putea uita chipul lui Veyrenc, faţa lui cu trăsături aspre şi 
frumoase dar cu părul bicolor încât ai fi zis că e o piele de 
leopard cu nuanțele inversate. Era ultimul poliţist pe care 
să-l trimiţi la filaj sau să-l plasezi într-o conspirație de 
secol XVIII. Nişte puşti îl torturaseră când era mic, tăindu-i 
pielea capului în paisprezece locuri cu lovituri de cuţit, iar 
pe cicatrice părul crescuse roşcat. Se întâmplase acolo la 
ei, la munte, în Haut Pre de Laubazac, în fundul viei. Lui 
Adamsberg i se strângea stomacul de fiecare dată când îşi 
aducea aminte. 

Au ieşit pe scara cu numărul 4 şi au deschis uşa din 
spate de la Tournée de la Tournelle. Un salon încăpător, 
destul de luxos, cu feţe de masă albe, plin de clienţi la ora 
aceea. Danglard a reperat-o pe Retancourt, aşezată la o 
masă din colţ. O bentiţă roz îi strângea părul blond tuns 
scurt şi purta un taior asortat. Pe masă avea o revistă de 
împletituri pentru bebeluşi. Locotenentul impozant tricota 
fără să privească andrelele. Se oprea din când în când ca 
să mai ia o înghiţitură din mâncare şi să tragă de firul de 
lână albă din ghemul ascuns într-o geantă înflorată din 
fibră vegetală. 

— Ştiai? a şoptit Veyrenc. Ştiai că se pricepe să 
tricoteze? Şi încă atât de bine? 

— Habar n-aveam. 

— N-ai zice că e un tanc de asalt camuflat... Nu, e 
impecabilă. Cu pistolul ascuns sub ghemul de lână. 

— Omul nostru este acolo, lângă cuier, a spus Danglard. 
Cel în cămaşă albă şi vestă gri, cel care îşi curăţă unghiile. 

— Nu prea cred, a replicat Veyrenc. Nu-l văd pe 
preşedintele Château  curăţându-şi unghiile într-un 
restaurant. 

— Răsfoieşte revista Motos d'hier et d'aujourd'hui. Ne 


< 130 >» 


priveşte. Ezită fiindcă suntem trei. 

Au mers la masa lui, iar bărbatul s-a ridicat o idee de pe 
scaun ca să dea mâna cu ei. 

— Domnilor? Aveţi scrisoarea? 

Adamsberg şi-a desfăcut haina. Plicul se vedea ieşind 
din buzunarul interior. 

— Sunteţi comisarul Adamsberg, nu-i aşa? a întrebat 
Francois Château. Chipul dumneavoastră mi se pare 
cunoscut. Şi domnii? Cine sunt? 

— Comandantul Danglard şi locotenentul Veyrenc. 

— Ne unim competențele, a spus Danglard. 

— Luaţi loc, vă rog. 


Liniştit, Château şi-a strecurat curăţitorul de unghii din 
oţel lustruit în buzunarul de la vestă şi i-a rugat să 
cerceteze meniul, recomandându-le plăcinta cu ciuperci cu 
garnitură de măcriş şi ficat de vițel cu ceapă călită. 
Bărbatul era mai degrabă scund, cu umeri înguşti, faţă 
rotundă, obraji rozalii. Părul şaten deschis şi rar era 
pieptănat pe spate, ochii mici şi albaştri nu atrăgeau 
atenţia. Nimic deosebit, cu excepţia pilei de unghii, care 
nu se încadra în peisaj, şi cu postura foarte dreaptă, 
atentă, de parcă ar fi stat într-o strană. Adamsberg era 
dezamăgit, ca şi cum preşedintele Asociaţiei Robespierre 
ar fi trebuit să fie o persoană care să intimideze prin 
simpla prezenţă. 

— Beţi? l-a întrebat Danglard răsfoind meniul pentru 
băuturi. 

— Moderat, dar cu plăcere în compania dumneavoastră, 
a răspuns Château zâmbind fără crispare. Prefer vinul alb. 

— Mie îmi convine, a spus Danglard comandând imediat. 

— Vă rog încă o dată să mă scuzaţi pentru maniera în 
care v-am convocat. Din păcate sunt constrâns să o fac. 

— Sunteţi ameninţat? l-a întrebat Veyrenc. 

— De multă vreme, a răspuns micuțul Château 
strângându-şi din nou buzele. Şi devine din ce în ce mai 
îngrijorător. Îmi cer scuze pentru că îmi curăţ mâinile de 
faţă cu dumneavoastră, a spus întinzându-şi degetele cu 


e 131 œ» 


unghiile murdare de pământ. Trebuie să o fac. 

— Sunteţi grădinar? s-a interesat Adamsberg. 

— Tocmai am plantat trei portocali din Mexic şi mă 
aştept să înflorească frumos. Cât priveşte amenințările, 
trebuie să înţelegeţi că a fi preşedintele unei asociaţii 
dedicate lui Robespierre este ceva cu totul diferit decât a fi 
la comanda unui vas comercial, mă-nţelegeţi? Mai degrabă 
e vorba despre un cuirasat care înfruntă duşmani şi 
furtuni, deoarece e ştiut faptul că fie şi numai numele lui 
Robespierre aprinde pasiuni care ajung să se transforme în 
atacuri fără număr. Recunosc faptul că atunci când am 
creat acest grup de studiu nu mă aşteptam să aibă un 
imens succes şi nici să declanşeze o asemenea patimă, 
entuziastă sau plină de mânie. lar uneori mă gândesc să 
renunţ, a spus jucându-se cu vârful cuţitului în farfurie. 
Prea multe ramificații, reacţii pătimaşe, de adorare sau 
respingere care în cele din urmă transformă grupul nostru 
de studiu într-o arenă a fantasmelor. Sunt descurajat. 

— Într-atât de mult? l-a întrebat Danglard umplând 
paharele, dar ocolindu-l pe cel al lui Adamsberg. 

— V-am anticipat neîncrederea şi, pe cinstea mea, este 
cât se poate de firească. lată, v-am adus două scrisori de 
ameninţare primite de curând care dovedesc, nu-i aşa, că 
nu este o glumă. Am mai multe la birou, iată una pe care 
am primit-o cam cu o lună în urmă. 


Te crezi un bărbat important şi te vezi deja cu laurii pe 
frunte dar poți tu oare să prevezi, poți tu oare să eviți 
lovitura mâinii mele? Da, suntem hotărâți să te distrugem 
şi să eliberăm Franţa de un şarpe care încearcă să o ucidă. 


— Aici aveţi o alta, cu data poştei 10 aprilie, a continuat 
Château. Chiar după uciderea lui Alice Gauthier şi a lui 
Henri Masfaure, dacă nu mă înşel. După cum puteţi 
observa, hârtia este banală, iar textul este cules la 
computer. Nu ne spune nimic despre autor, cu excepţia 
faptului că scrisoarea a fost expediată din Mans, ceea ce 
nu ne este de niciun folos. 


e 132 œ» 


Danglard a luat cu nerăbdare cea de a doua scrisoare. 


Nu trece o zi în care să nu fiu alături de tine, te văd zi de 
zi. Braţul meu ridicat te urmăreşte ca să te lovească. O, tu, 
cel mai scelerat dintre oameni, mai profită încă de zilele 
puține rămase ca să te gândeşti la mine, dormi ca să mă 
visezi. Adio. Chiar astăzi, privindu-te, mă voi delecta cu 
spaima ta. 


— Nu-i chiar ceva obişnuit, nu-i aşa? a întrebat Château, 
încercând să râdă. Dar mâncaţi, domnilor. 

— Cu atât mai puţin obişnuit cu cât aceste două texte 
sunt copii exacte ale scrisorilor reale, adresate lui 
Maximilien Robespierre, după ce a fost votată teribila lege 
din 10 iunie 1794, a spus Danglard pe un ton grav. 

— Cine sunteţi? a strigat Château împingându-şi brusc 
scaunul în spate. Nu sunteţi poliţişti! Cine sunteţi? 

Adamsberg l-a prins de braţ pe bărbat şi i-a căutat 
privirea mânioasă. Château respira sacadat, dar părea că 
atitudinea comisarului îl mai liniştea cât de cât. Dacă era, 
într-adevăr, comisar. 

— Poliţişti. Suntem poliţişti, l-a convins Adamsberg. 
Danglard, arată-i discret cartea de vizită. Comandatul ştie 
multe despre această perioadă revoluţionară. 

— Nu cunosc pe nimeni care să aibă cunoştinţă despre 
aceste scrisori, cu excepţia istoricilor, a replicat el, mai 
mult decât precaut. 

— El, a spus Veyrenc arătându-l pe comandant cu 
furculiţa. 

— Memoria comandantului Danglard este un abis 
supranatural în care e mai bine să nu te pierzi, a confirmat 
Adamsberg. 

— Îmi pare rău, a zis Danglard clătinând din cap şi 
având pe chip aceeaşi expresie inofensivă. Totuşi, 
scrisorile acestea sunt destul de cunoscute. Vă rog să mă 
credeţi, dar dacă aş fi fost dintre cei care vă ameninţă, 
cum vă imaginaţi că m-aş fi lăsat descoperit într-un mod 
atât de stupid? 


e 133 + 


— Pe cinstea mea că aveţi dreptate, a răspuns Château 
care, ceva mai calm, şi-a tras scaunul lângă masă. Totuşi... 

Danglard i-a mai turnat vin şi a înclinat uşor capul spre 
Château printr-un gest care se voia împăciuitor. 

— Cui sunt adresate scrisorile? l-a întrebat el. Vreau să 
spun ce anume este scris pe plic. 

— Mă credeţi sau nu, ele sunt adresate „Domnului 
Maximilien Robespierre”. Ca şi cum ar mai fi în viaţă. Ca şi 
cum ar mai reprezenta încă o ameninţare. De aceea vă 
spun că există nişte demenţi extrem de reali care ameninţă 
adunările noastre şi ne atacă membrii. Cu scopul, cel puţin 
aşa cred, de a instaura o atmosferă terifiantă care, în final, 
se va abate asupra mea. Aţi citit fraza: Chiar astăzi, 
privindu-te mă voi delecta cu spaima ta. Am creat 
asociaţia, am avut această idee, am gândit conceptul şi, 
prin urmare, sunt preşedintele ei de doisprezece ani. Pe 
cinstea mea că ar fi logic ca autorul scrisorilor, sau cine 
ştie ce alt nebun, să-şi propună în cele din urmă să-l ia în 
vizor pe cel care o conduce, n-am dreptate? 

— Mai există şi altcineva la conducerea asociaţiei în 
afară de dumneavoastră? s-a interesat Adamsberg. 

— Un trezorier şi un secretar care îmi sunt, de 
asemenea, şi gărzi de corp. În Jurnalul Oficial nu figurează 
cu numele lor adevărate. Eu, da. Doamne, la început nu mă 
feream deloc. 

— Şi, poate, cineva care vă finanţează. 

— Poate. 

— Un mecena, chiar. 

— Da. 

— Henri Masfaure€. 

— Adevărat, a confirmat Château. Şi care tocmai a fost 
ucis. Plătea chiria sălii. Când ni s-a alăturat, acum nouă 
ani, eram strâmtoraţi şi s-a ocupat de partea aceasta. 
Odată cu dispariţia lui, ucigaşul a anihilat sursa centrală a 
oricărei activităţi: banii. 

Adamsberg se uita la micuțul preşedinte cum îşi taie 
precis plăcinta având mâinile cu unghii murdare de 
pământ, încercând să găsească un motiv pentru acest 


e 134 œ» 


contrast la un bărbat atât de manierat. Negreala unghiilor 
datorată muncii pământului înnobilează mâinile, murdăria 
le descalifică. Da, ceva pe-acolo... 

— Dacă Masfaure era atât de pasionat încât să vă 
finanţeze, atunci de ce nu venea mai des? a întrebat 
comisarul. În scrisoare precizaţi că, asemenea celorlalte 
victime, era un membru care nu prea frecventa adunările. 

— Henri urmărea un ţel ştiinţific de renume - ba chiar 
revoluţionar, termenul nu este deplasat - iar îndatorirea sa 
îl absorbea cu totul. Prefera să nu rişte să fie reperat în 
cadrul asociaţiei. Nu ar fi fost, nu-i aşa, pe placul tuturor 
colaboratorilor săi. Şi, la drept vorbind, aşa stau lucrurile 
pentru noi toţi, şi pentru mine. Sunt director economic la 
Grand Hôtel des Gaules, o sută douăzeci de camere. Il 
ştiţi? 

— Da, a răspuns Veyrenc. Dar credeam că sunteţi 
grădinar acolo. 

— Dacă vreţi, a replicat Château pe un ton obosit, 
privindu-şi unghiile. Mă ocup şi de grădina hotelului, 
ceilalţi nu se pricep. Acestea fiind spuse, dacă directorul 
meu află că sunt preşedintele unei astfel de asociaţii, mă 
dă afară. Pentru că oricine se străduieşte să se apropie de 
Robespierre este în mod obligatoriu dubios. Pur şi simplu 
asta e în mintea oamenilor. Henri era mulţumit să constate 
că asociaţia funcţiona. Venea de două ori pe an. 

— În opinia dumneavoastră, credeţi că Masfaure a 
invitat-o pe Alice Gauthier, femeia ucisă, să asiste la câteva 
şedinţe ale asociaţiei? 

— Probabil că da. Fiindcă o dată au venit împreună. 
Cred că am văzut-o pe doamna Gauthier şi pe acest domn 
Breuguel cam de vreo douăzeci de ori. l-am identificat 
după fotografiile pe care mi le-aţi arătat fiindcă nu erau 
costumaţi. Asistau la şedinţe în spatele barierei, îndărătul 
deputaţilor. 

— Costumaţi? a întrebat Adamsberg. 

— Nu înţeleg, a intervenit Veyrenc. Mai există în Franţa 
şi alte grupuri de studiu dedicate lui Robespierre. Există 
istorici care studiază, cercetează, analizează şi publică 


e 135 


rezultatele cercetărilor făcute într-o ambianţă academică. 
În schimb, asociaţia dumneavoastră creează probleme, 
fervoare şi ură. 

— Aşa este, a răspuns Château reaşezându-se pe scaun 
ca să facă loc chelnerului care adusese ficatul de vițel cu 
ceapă călită. 

— Domnul Château, a zis Danglard, ne-a vorbit despre 
un „concept” care necesită o locaţie scumpă într-o clădire 
încăpătoare. De asemenea, ne-a vorbit de şedinţele 
„extraordinare”. Imi închipui că acum atingem punctul 
sensibil: asociaţia dumneavoastră face altceva decât să 
studieze arhivele, nu-i aşa? 

— Aveţi dreptate, comandante, a spus el căutând ceva în 
servietă. V-am adus câteva fotografii care vă vor lămuri 
mai bine decât vorbele mele. Fiindcă recunosc: tot auzind 
discursuri din secolul al XVIII-lea, de-a lungul anilor, mi- 
am format obiceiul deranjant de a mă exprima într-un mod 
pretenţios care în general nu mă ajută. Inclusiv la hotel. 


Vreo duzină de fotografii au circulat între cei aflaţi la 
masă. Intr-o sală vastă, luminată de candelabre mari 
înzestrate cu lumânări false, cam trei-patru sute de 
persoane, toate înveşmântate în costume de la sfârşitul 
secolului al XVIII-lea, se îngrămădeau în jurul unui 
piedestal, unele în centru, altele în tribune, unele aşezate, 
altele în picioare sau agitate, cu mâinile ridicate sau cu 
braţele întinse, părând că îl apostrofează sau îl 
interpelează pe oratorul aflat pe estradă. Deasupra lor, în 
lojile laterale, vreo sută de bărbaţi şi de femei, în haine 
obişnuite dar discrete, mulţi dintre ei aplecaţi peste 
balustradă, se pierdeau într-o zonă de umbră. Ici colo 
fluturau drapele tricolore. Cadrele erau prea largi ca să 
poată fi identificat vreun chip. Dar aproape că puteai auzi 
rumoarea acelei săli, zgomotul de fond, glasul oratorului, 
şoaptele, strigătele, invectivele. 

— Uimitor, a spus Danglard. 

— Vă place? a întrebat Château cu un zâmbet sincer şi 
cu oarecare mândrie. 


e 136 - 


— Ce-i asta? O reprezentaţie? Un spectacol? a vrut să 
ştie Adamsberg. 

— Nu, a intervenit Danglard, trecându-şi privirea de la o 
fotografie la alta. Este vorba despre o reconstituire exactă 
a şedinţelor Adunării Naţionale din timpul Revoluţiei. Mă 
înşel? 

— Deloc, a răspuns Château cu zâmbet larg. 

— Presupun că discursurile oratorilor şi ale deputaţilor 
sunt exact cele consemnate de istorici? 

— Se înţelege de la sine. Fiecare membru primeşte, 
înainte de data la care va avea loc adunarea, textul 
complet care va fi declamat în seara respectivă, inclusiv 
intervenţia proprie, în funcţie de rolul fiecăruia. Aceasta se 
realizează rapid, printr-un site internet a cărui parolă o are 
fiecare. 

— Rolul fiecăruia? a întrebat Adamsberg. La ce bun să 
interpretezi Revoluţia? 

— Este obligatoriu, a replicat Château. Cutare membru 
îl va interpreta pe Danton”, un altul va fi Brissot sau 
Billaud-Varenne”, Robespierre!9, ori Hebert!!, Couthon!? 


7 Georges Jacques Danton (n. 26 octombrie 1759, Arcis-sur-Aube - m. 5 
aprilie 1794, Paris), avocat și om politic, unul dintre conducătorii 
Revoluţiei franceze, orator talentat. A fost fondator al Clubului 
Cordelierilor, membru al Comitetului Salvării Publice și ministru de 
Justiţie. Acuzat de moderație și de trădare de către robespierriști 
pentru că a cerut încetarea terorii, a fost ghilotinat (n.trad.). 

8 Jacques Pierre Brissot sau Brissot de Warville, om politic francez (n. 
15 ianuarie 1754, Chartres - ghilotinat în 31 octombrie 1793, Paris). 
Conducătorul girondinilor în timpul Revoluţiei franceze (n.trad.). 

? Jacques-Nicolas Billaud, apoi Billaud-Varenne (n. 23 aprilie, 1756, La 
Rochelle - m. 3 iunie 1819, Port-au-Prince) avocat, deputat şi membru 
al Comitetului Salvării Publice (n.trad.). 

10 Maximilien François Marie Isidore de Robespierre (n. 6 mai 1758 - 
m. 28 iulie 1794). A fost executat prin ghilotinare în Piaţa Revoluţiei. 
Cunoscut contemporanilor săi drept „Incoruptibilul”, este una dintre 
cele mai cunoscute figuri ale Revoluţiei franceze. A fost unul dintre 
discipolii lui Jean-Jacques Rousseau (n.trad.). 

11 Jacques-Ren€ Hébert (n. 15 novembre 1757, Alençon - executat la 
Paris în 24 martie 1794), om politic și ziarist francez. Discursul său era 
considerat grosier, plin de înjurături (n.trad.). 

12 Georges Auguste Couthon (n. 22 decembre 1755, Orcet - executat la 


e 137 œ» 


sau Saint-]Just!*, Fouche!* ori Barere!5 şi aşa mai departe. 
Fiecare trebuie să cunoască dinainte discursul pe care îl va 
ţine. Funcţionăm în cicluri de doi ani: de la şedinţele 
Adunării Constituante până la cele ale Convenţiei. Nu le 
reproducem pe toate!  Alegem zilele cele mai 
reprezentative sau memorabile. Pe scurt, aducem la viaţă 
Istoria, cu scrupulozitate. Rezultatul este destul de 
impresionant. 

— Şi ce înţelegeţi prin şedinţe „excepţionale”? Cum va fi 
cea de astă-seară? s-a interesat Adamsberg. 

— Cele în care este prezent Robespierre. Atrag multă 
lume. Vine numai de două ori pe lună fiindcă rolul său este 
lung şi epuizant. lar el nu poate fi înlocuit. Acum, totuşi, 
joacă săptămânal pentru că am rămas în urmă. 

Château părea cuprins de nelinişte. 

— Există şi un „dar” în acest succes, a spus el. 

— Patima, a sugerat Danglard. 

— Un fenomen la care nu ne-am gândit defel, a aprobat 
Château. Ca o deviaţie, nu-i aşa? Mai avem puţin vin, 
comandante? La început, rolurile erau împărţite în funcţie 
de temperamentul şi de fizionomia membrilor. Aveam un 
Danton formidabil, foarte urât, cu o voce puternică. De 
asemenea, erau câteva mari talente pentru paraliticul 
Couthon, arhanghelul Saint-Just, bădăranul pentru Hébert. 
Dar, după un an, fiecare dintre deputaţi, chiar şi cel mai 


Paris în 28 iulie 1794), avocat, om politic și revoluţionar francez 
(n.trad. ). 

13 Louis Antoine Léon de Saint-Just (n. 25 august 1767, Decize 
(Nivernais, astăzi Nièvre) - executat în 28 iulie 1794 la Paris), om 
politic și revoluționar francez. Susţinător necondiţionat al lui 
Robespierre (n.trad.). 

14 Joseph Fouché, zis Fouché de Nantes, duce de Otrante, contele 
Fouché (n. 21 mai 1759, Pellerin - m. 26 decembrie 1820, Trieste), om 
politic francez. S-a făcut remarcat prin ferocitatea cu care, în timpul 
Revoluţiei, a reprimat insurecția din Lyon, în 1793 și pentru că a fost 
ministru al Poliţiei în timpul Directoratului, al Consulatului și al 
Imperiului (n.trad.). 

15 Bertrand Barère, zis și Barère de Vieuzac (n. 10 septembrie 1755, 
Tarbes - m. 13 ianuarie 1841,Tarbes), om politic și jurist francez 
(n.trad. ). 


e 138 œ» 


modest, se impregnase total de personajul său şi de 
idealurile grupului din care făcea parte, fie că era vorba de 
centriştii din Marais, de moderaţii din Gironde, de radicalii 
din Montagne, de dantonişti, de robespierrişti, de Furioşi, 
de Exageraţi, devenise un câmp de bătălie înspăimântător. 
Membrii asociaţiei noastre nu-şi mai urmăreau textul, se 
apostrofau ori se insultau spontan în plină şedinţă: „Cine 
eşti dumneata, cetăţene, să îndrăzneşti a dezonora 
Republica prin vorbele dumitale?” A trebuit să punem 
capăt acestui deviaţionism. 

Château a clătinat capul. Chipul i se întristase, iar vinul 
îi înroşise obrajii. 

— Cum? a întrebat Danglard. 

— La fiecare patru luni, îi obligăm pe membrii noştri să 
schimbe câmpul politic: cutare din Marais trece la 
Montagne, nu ştiu care Furios devine moderat, înţelegeţi 
principiul? Şi, credeţi-mă, aceste convertiri forţate se fac 
mai mereu cu tensiuni. 

— Interesant, a spus Veyrenc. 

— Atât de interesant, pe cinstea mea, încât am demarat 
nişte cercetări inovatoare. Să începem explorarea 
fenomenului pe care niciun alt istoric nu a reuşit să-l 
depăşească: cum de a fost posibil ca palidul şi îngheţatul 
Robespierre, lipsit de orice carismă şi de empatie, cu 
glasul lui subţire şi acru şi trupul lipsit de viaţă să 
declanşeze o asemenea idolatrie? Cu faţa sa lugubră şi 
ochii stinşi îndărătul ochelarilor? Ei bine, asta observăm, 
asta consemnăm. 

— De câtă vreme studiaţi acest aspect? s-a interesat 
Danglard care părea mai captivat de această asociaţie 
aparte decât de ancheta în desfăşurare. 

— Cam de şase ani. 

— Şi aveţi rezultate? 

— Sigur că da. Avem mii de pagini, de note, de 
observaţii şi de sinteze. Secretarul nostru se ocupă de 
proiect. Bunăoară femeile, acele mii de femei atât de 
zeloase, atât de atrase de Robespierre care, totuşi, nu le 
dorea. Ei bine, comandante, ele se regăsesc în tribunele 


e 139 œ 


noastre. Sunt atât de înnebunite după el încât nici nu îţi 
vine să crezi. 

— Aş vrea să mă dezmorţesc puţin, a spus Adamsberg. 
Am putea să ne plimbăm pe chei? 

— Sigur că da, domnilor. Chiar am stat prea mult aici. 

Cei patru bărbaţi s-au reîntâlnit, culmea, lângă statuia 
ecvestră a Regelui Henric al IV-lea'6, în scuarul Vert- 
Galant şi s-au aşezat pe o bancă, la soare. 

— Aveţi şi fotografii cu prim-planuri? s-a interesat 
Adamsberg. 

— Statutul nostru ne-o interzice, a răspuns Château care 
începuse să-şi curețe din nou pământul de sub unghii. 
Membrii noştri se înscriu anonim şi orice fotografie de 
aproape este interzisă. Din motivele referitoare la 
confidenţialitate pe care le-am evocat. În plus, fiecare 
trebuie să-şi oprească şi să-şi lase telefonul mobil la 
intrare. 

— Prin urmare nu ne puteţi da numele celui de-al 
patrulea membru al asociaţiei a cărei absenţă vă 
nelinişteşte, nici să ne daţi vreo fotografie de-a sa. 

— Exact. În plus, este machiat când participă la adunări. 
Nu a făcut-o de la început. Însă, după o vreme, a devenit 
pătimaş, ca mulţi alţii, nu-i aşa? De aceea mă chinuieşte 
absenţa lui. Trebuia să vină, acum două săptămâni, avea 
un rol de interpretat. Nu ar fi lipsit, îi plăcea prea mult 
ceea ce avea de făcut. Dar, printre toate aceste măşti care 
se agită, mi-ar fi cu neputinţă să vă indic un suspect. Cu 
toate acestea, aş spune că aceia pe care apariţia lui 
Robespierre îi impresionează cel mai mult sunt cam 
cincizeci. Pe de altă parte, nu-i aşa, ucigaşul ar putea să fie 
un ins retras, discret ca un dihor, în care clocoteşte o ură 
ascunsă. 

Acum, Château îşi curăța meticulos unghiile inelarelor. 

— Şi asta? l-a întrerupt Adamsberg arătându-i un desen 
cu semnul pe care-l găsiseră. Aţi mai văzut aşa ceva? L-am 


15 Henric al IV-lea (1553-1610) a fost primul rege al Franţei din 
dinastia Bourbon şi strămoş al Regelui Ludovic al XVI-lea, decapitat în 
timpul Revoluţiei franceze, în 1793 (n.red.). 


e 140 œ» 


descoperit la locul celor trei crime. 

— Niciodată, a răspuns preşedintele asociaţiei clătinând 
capul. Ce ar trebui să însemne? 

— Încă nu ne-am lămurit. După dumneavoastră ce ar 
putea fi? In acest context? 

— În acest context? s-a întrebat Château scărpinându-şi 
craniul chel. 

— Da, în contextul pe care ni l-aţi prezentat. 

— O ghilotină? a propus Château ca şi cum ar fi fost un 
elev pe o scenă. Dar care anume? Cea de dinainte? Sau 
cea de după? Ghilotine amestecate? N-are nicio noimă. 

— Aveţi dreptate, a recunoscut Adamsberg. 

Comisarul şi-a băgat mâinile în buzunare. Nici el nu îşi 
dădea seama cum să iei urma unui individ printre vreo 
şapte sute de membri anonimi şi machiaţi. La orizont 
apărea o nouă acumulare de alge, încă şi mai încâlcită 
decât cea care îl obsedase în ajun, în care plantele se 
îngrămădeau şi se uneau indecent. 

— Spuneţi că putem asista la şedinţele dumneavoastră 
ca „membri ocazionali”? 

— Da, de trei ori pe an. 

— Astă-seară, de exemplu? a propus Adamsberg. 

— Cine? Dumneavoastră trei? a întrebat Château mirat, 
lăsând deoparte curăţitorul de unghii. 

— De ce nu? 

— Ce speraţi să descoperiţi? 

— O senzaţie, a răspuns Adamsberg ridicând din umeri. 

— Astă-seară este o şedinţă importantă. E vorba de 
discursul foarte lung din 5 februarie 1794, 17 Pluvi6se!”, 
anul al II-lea. Dar va fi o variantă abreviată, vă asigur. 

— Mi-ar plăcea să văd asta, a spus Danglard. 

— Cum doriţi. Vă prezentaţi la ora 19 în faţa uşii din 
spate a clădirii cu numărul 17. Vă voi pregăti costumele şi 
perucile aferente. Dacă nu vă deranjează. În veşminte 
obişnuite veţi fi trimişi în spate sau în tribune, de unde nu 
veţi vedea nimic. 

— De ce nu-l puteţi înlocui pe Robespierre? a vrut să ştie 


17 Ploioasa (n.trad.). 
e 141 œ 


Adamsberg. 
Château a tăcut, gânditor dar şi iritat în acelaşi timp. 
— Veţi înţelege astă-seară, domnilor, a replicat el. 


e 142 œ» 


XVIII 


Adamsberg se admira în oglinzile înalte ale vestiarelor 
asociaţiei. Avea părul negru şi drept, lung până la 
jumătatea spatelui, prins într-o coamă de cal şi era 
îmbrăcat cu o redingotă gri închis, cu un rând dublu de 
nasturi, o cămaşă cu guler înalt care îi ajungea până la 
urechi şi o eşarfă nesfârşită înfăşurată în jurul gâtului şi 
prinsă cu un ac mare pe piept. „Elegant, dar sobru”, 
plănuise Château în ceea ce îl priveşte pe comisar. „Nu 
mai mult de atât, a adăugat el, fiindcă nu cred că v-ar 
aranja. Veţi fi fiul unei notabilităţi din provincie, ca să nu 
forţăm mai mult limitele. În schimb, pentru comandantul 
Danglard, am ales o haină crem, o vestă violet închis, un 
jabou din dantelă, ca pentru un descendent doar puţin mai 
lipsit de vlagă al unei familii ilustre de ofiţeri. Iar pentru 
colegul dumneavoastră cu şuviţe roşcate, am ales o 
perucă, o haină albastru-închis, o vestă asortată şi 
pantaloni albi până la genunchi, ca să treacă drept fiul 
unui avocat parizian, plin de strălucire, dar mai auster.” 


Zeci de oameni grăbiţi treceau pe lângă ei. Îmbrăcaţi în 
haine de mătase, de catifea, de dantelă se îndreptau cu 
paşi iuți spre marea sală a Adunării naţionale. Unii se 
retrăseseră într-un colţ ca să citească textul prelegerii. 
Alţii îşi vorbeau într-un limbaj demodat, adresându-se unii 
altora cu „cetăţene”, discutând despre o femeie moartă de 
iritarea pântecelui, despre un morar lapidat fiindcă furase 
făină, despre un văr, preot, care scăpase cu viaţă exilându- 
se. Cam rătăcit în ceea ce i se părea a fi o imensă 
mascaradă infantilă, dar amuzat de propria-i alură, 
Adamsberg aproape că era să nu-i recunoască pe cei doi 
subordonați ai săi. 

— Grăbeşte-te „cetăţene”! i-a spus Veyrenc, punându-i 
mâna pe umăr. Şedinţa începe în zece minute. 

Adamsberg l-a recunoscut pe locotenent după buzele lui 
strâmbe şi a avut un şoc. Da, chiar era lesne ca un ucigaş 


e 143 * 


să se infiltreze în această incintă unde oamenii deveneau 
de nerecunoscut, unde numele erau neştiute, şi aici să-i 
observe pe fiecare după bunul lui plac. 

Danglard, puţin cam agitat în îmbrăcămintea sa de 
mătase, şi-a lăsat telefonul mobil unui supraveghetor. 

— Păcat că hainele astea nu mai sunt la modă, a spus el 
destul de vioi. Veşmintele contemporane sărăcăcioase mă 
dezavantajează. Cum de am ajuns să avem o imaginaţie 
atât de limitată? 

— Hai să intrăm în scenă, Danglard, i-a replicat 
Adamsberg împingându-l spre uşile înalte din lemn, uitând 
pentru o clipă, în teatrul acela straniu, că venise acolo 
numai pentru a zgândări miezul fărâmicios al ghemului de 
alge. 


S-au instalat în „Câmpia” centriştilor, la câţiva paşi de 
tribuna unde un orator necunoscut lăuda recentele victorii 
ale armatei patrioţilor Republicii. Era frig în sala cu pereţi 
din piatră acoperiţi cu tapiserii, şi cu o boltă imensă din 
lemn. Nu era încălzită, se respectau condiţiile acelor 
vremi. La lumina oferită de marile candelabre, Danglard 
scruta mulţimea şi, mai ales, tribunele din stânga unde se 
agitau Muntenii. 

— Acolo, uite-l pe Danton, în rândul al treilea, locul 
numărul şase, i-a şoptit Danglard lui Adamsberg. Va fi 
ghilotinat fix peste două luni şi presimte asta. 

— Din escadronul numărul 8 au rămas doar doisprezece 
cai şi nouă oameni, a mormăit un deputat lângă el. 

Preşedintele adunării i-a dat cuvântul cetăţeanului 
Robespierre. S-a făcut linişte. Un bărbat a urcat treptele 
de la tribună şi s-a întors spre public. Aplauze frenetice, 
tipete ale femeilor îngrămădite în locurile lor, drapele 
fluturate. 

Actorul, impasibil, cu ten palid, perucă albă, bustul 
ţeapăn şi slab strâns într-o haină cu dungi, şi-a rotit 
privirea spre deputaţi apoi şi-a pus ochelarii mici şi rotunzi 
înainte să înceapă să citească textul. 

— E livid ca un mort, a comentat Adamsberg. 


e 144 œ 


— E pudrat, aşa a fost mereu, a şoptit Danglard care i-a 
transmis totodată şi ordinul să tacă, în vreme ce publicul 
făcuse linişte, ascultând de un gest abia schiţat al 
actorului. 

Glasul se înălța în sală, rece, subţire, fără putere. 
Discursul era uneori repetitiv, alteori extrem de sclipitor, 
pernicios, agresiv, punctat cu câteva gesturi ca ale unui 
automat. 


— A venit vremea să delimităm scopul Revoluției şi ţinta 
la care vrem să ajungem; a venit vremea să ne dăm seama 
cine suntem şi care sunt obstacolele care ne îndepărtează 
de scopul nostru... 


După cincisprezece minute lui Adamsberg i se închideau 
ochii. S-a întors spre Danglard dar căpitanul, aplecat puţin 
în faţă, privea oratorul cu gura deschisă, expunându-şi 
jaboul de dantelă, de parcă ar fi asistat la apariţia unui 
animal dintr-o specie necunoscută. Comisarului i s-a părut 
imposibil să-l smulgă pe comandant din starea lui de 
stupoare. 


— ...Vrem o ordine în care toate pasiunile meschine şi 
crude să fie zăgăzuite, iar toate pasiunile generoase şi 
benefice să fie deşteptate de legi... 


Plictisit, Adamsberg a căutat un sprijin în dreapta lui, 
lângă cel provenit din acelaşi loc de unde era el, fiul 
podgoreanului Veyrenc. Mai puţin siderat decât Danglard, 
dar la fel de impresionat, Veyrenc îl ţintuia cu privirea pe 
omuleţul palid şi crispat care declama undeva deasupra 
lor, fără să piardă un detaliu din scenă. Adamsberg şi-a 
întors privirile spre actor, încercând să descopere cum de 
reuşea să-i fascineze astfel pe subordonații lui. Foarte 
elegant, subtil şi precis în fiecare dintre gesturile sale, 
bărbatul era în stare să atragă atenţia prin frazele 
incantatorii, să uimească prin atitudinea austeră, să 
stânjenească prin privirea rece de un albastru foarte 


< 145 + 


deschis a ochilor care clipeau din când în când, să 
neliniştească prin buzele strânse care păreau că nu s-au 
răsfrânt niciodată într-un zâmbet. lIntruchipa Istoria, 
preşedintele asociaţiei îi prevenise, actorul încarna perfect 
Incoruptibilul Revoluţiei. Şi îi reuşea de minune. 


—...Vrem ca în ţara noastră morala să ia locul 
egoismului, dominaţia raţiunii să se substituie tiraniei 
modei, disprețul faţă de viciu dispreţului faţă de nefericire, 
mândria să înlocuiască insolenţa, respectul pentru glorie 
să se impună faţă de iubirea de arginţi, să fie prețuiți 
oamenii buni şi nu anturajul bun, să fie prețuit geniul şi nu 
uşurătatea iscusită, să fie apreciat farmecul fericirii şi nu 
plictisul ce urmează voluptății... 

— Cetăţene Robespierre! l-a întrerupt un glas, de 
undeva din partea dreaptă a Adunării. Ce demon te 
stăpâneşte de crezi că omul poate să ajungă la un 
asemenea pisc al perfecțiunii? Vrei oare ca prin forţa 
virtuţii să-i faci să se rătăcească pe „oamenii buni” pe care 
îi propovăduieşti atât? 

— Asta nu e în text, a şoptit Danglard iritat în urechea 
lui Adamsberg. Discursul din 17 Pluvidse nu a fost 
întrerupt. 

Comisarul şi-a dat seama că Danglard era sincer şocat 
de intervenţia survenită. La fel ca şi Robespierre care şi-a 
scos ochelarii şi a cărui privire decolorată s-a ridicat, 
necruțătoare, spre inoportun pe care l-a gratificat cu un 
rictus al buzelor. Bărbatul s-a aşezat imediat la locul lui şi 
toată patima i s-a stins. 

— Doamne! a şoptit Veyrenc. 

Impasibil, oratorul a continuat. 


— „şi numai pecetluind cu sângele propriu lucrarea 
noastră vom putea vedea strălucind zorii unei fericiri 
universale. lată ambiția noastră, iată țelul nostru. 


Tot publicul s-a ridicat în picioare, iar sala s-a umplut de 
zgomotul scaunelor trântite, de scrâşnetul băncilor 


e 146 œ» 


împinse, de aplauze, de ţipete, de mustrări pe care 
deputăţii şi le adresau unii celorlalţi, în timp ce din 
tribunele unde se aflau masele fluturau drapelele tricolore 
ale Revoluţiei. _ 

Confuz, Adamsberg a ieşit discret din sală. Îşi aştepta 
colegii, cu spatele sprijinit de un copac şi fumând una 
dintre ţigările şterpelite de la Zerk. Seara aiuritoare îl 
agasase şi-l tulburase în egală măsură. Acum privea 
surprins persoanele şi obiectele obişnuite care erau în 
jurul lui, gărduţul de protecţie pentru copaci, trecătorii în 
blugi, vitrina neluminată a unei farmacii, chioşcul de ziare. 
Îi trebuise mai puţin de o oră să intre în atmosfera celuilalt 
secol, să se ohbişnuiască să-i poarte hainele, să nu-l 
deranjeze lumina specifică, declarațiile, zgomotele 
Adunării. Iar în ceea ce-i priveşte pe Danglard şi Veyrenc, 
aceştia erau pierduţi complet pentru acea seară, atât erau 
de fascinaţi şi copleşiţi de febra timpului. Aşa că, da, 
înţelegea. Înţelegea ce obiect remarcabil şi periculos 
crease François Château. Ce pornire imprevizibilă îi putea 
cuprinde pe aceşti oameni prinşi de atâţia ani în 
angrenajul unor asemenea seri şi ce ucigaş terifiant putea 
genera. 


O oră şi jumătate mai târziu, cei trei bărbaţi se 
îndreptau spre sud fără să rostească un cuvânt. 
Adamsberg, observându-le chipurile şocate, preferase să îi 
lase să revină în tăcere din secolul revolut. Doar după ce 
au trecut Sena şi s-au oprit la semafor a spus: 

— Pietoni, asfalt, duhoare - secolul al XXI-lea. 

— N-ai înţeles, a replicat Veyrenc. 

— Atâta vreme cât nu mi te adresezi cu „cetăţene” mai 
am o speranţă. 

— Chiar nu ai înţeles nimic, a insistat Veyrenc. 

— Mai ţii minte ce ne-a spus Château? Că Robespierre 
era de neînlocuit? Că vom înţelege în această seară de ce? 

— Da, a răspuns Adamsberg. Fiindcă cel care îl joacă pe 
Robespierre este uimitor. 

— Nu, comisare. Fiindcă este chiar el. 


e 147 œ» 


— El? Cine? 

— Robespierre. Actorul, cel care îl joacă pe Robespierre, 
cum spui, este El, este Robespierre. Este Incoruptibilul. 

Adamsberg a simţit că era inutil şi nepotrivit, ba chiar 
aproape o vulgaritate, să le amintească subordonaţilor săi 
luaţi de val că Robespierre murise decapitat. Lucru 
confirmat şi de Veyrenc, şoptind ca pentru sine, cu faţa 
întoarsă spre geam: 

— Nu mai este nimic de adăugat. Era chiar El. 


< 148 >» 


XIX 


— L-am găsit, comisare, a spus Mordent intrând grăbit 
în biroul lui Adamsberg. 

Nu mai era niciun dubiu că picioarele lungi şi slabe ale 
lui Mordent îl făceau să pară un demn reprezentant al 
familiei picioroangelor. 

— Pe cine? a întrebat comisarul fără să ridice privirea. 

Adamsberg stătea în picioare, îndărătul mesei, dar nu 
asta l-a contrariat pe Mordent deoarece comisarul lucra 
aproape întotdeauna stând în picioare. Era contrariat 
tocmai de faptul că Adamsberg nu lucra. Desena. Şi asta în 
timp ce toată brigada era cu urechile ciulite la telefoanele 
primite de la comisariatele şi jandarmeriile din toată ţara 
după ce fusese trimisă circulara, de către Adamsberg 
însuşi, pentru căutarea celui de-al patrulea 
pseudosinucigaş. De fapt nu desena, ci, mai rău, picta 
acuarele după ce împrumutase pensule şi culori de la 
Froissy, care în timpul liber picta peisaje. 

— Desenaţi? l-a întrebat Estalere care îl urmase pe 
Mordent. 

Nu se ştie de ce, dar trebuia întotdeauna ca Estalere să 
urmeze pe cineva. Ca un răţoi pierdut care se aşază după 
cineva la rând. Nu conta cine: Mordent, Voisenet, Noël, 
Justin, Kernorkian, Froissy sau alt angajat, se instala după 
el şi-l urma. Aşa încât toţi poliţiştii se obişnuiseră să îl 
descopere brusc pe tânăr în spatele lor şi să-i delege o 
parte din ceea ce aveau de făcut. 

— Astă noapte, Estalere, cam pe la patru dimineaţa, m- 
am trezit cu o idee în minte, a explicat Adamsberg. Am 
notat-o în grabă pe o bucăţică de hârtie şi m-am culcat la 
loc. 

Adamsberg a scos o bucăţică de hârtie mototolită din 
buzunar şi i-a întins-o tânărului. 

— „Să desenez”, a citit Estalere. Asta e ideea care v-a 
trecut prin minte, comisare? 

— Exact. Aşa că ascult. Trebuie să ţii seama de ideile 


e 149 œ 


care îţi vin în minte noaptea. Atenţie, nu trebuie să le iei în 
considerare pe cele care îţi vin în minte seara, cel mai 
adesea acestea sunt exaltate şi periculoase. 

— Ideile din timpul nopţii? Ce sunt? 

— Nu se precizează, a replicat Adamsberg clătinând 
capul şi înmuind pensula foarte subţire într-un bol cu apă. 

— Comisare, v-am anunţat ceva când am intrat, i-a 
întrerupt Mordent. 

— Ştiu, comandante. Tu te-ai întrerupt. Ai spus: „L-am 
găsit” şi eu am răspuns: „Pe cine?” Vezi că te ascult. 

— Mortul. L-am găsit, a spus Mordent apăsat. 

— Cel de-al patrulea? Există şi semnul? 

— Da. Numai că nu ştim dacă este victima corectă. 

— Ce-i aia „victima corectă”? a întrebat Estalere. 

— Adică nu ştim dacă este persoana care lipseşte, cea 
semnalată de preşedintele asociaţiei, a răspuns Adamsberg 
trăgându-se un pas îndărăt ca să-şi evalueze desenul. Sau 
dacă este vorba despre altcineva. In cazul islandez, care 
nu ne mai priveşte, ne temeam să nu fie încă vreo şase alţi 
morţi de vreme ce asasinul le-a luat urma. Acum, ne putem 
teme pentru vieţile a vreo şase sute. Scuzaţi-mă dar sunt 
tuşe pe care nu le pot lăsa să se usuce înainte să le fi 
terminat. Cine? Unde? Cum? Chemaţi-i pe toţi membrii 
brigăzii în sala de consiliu. 

Estalere a şters-o, de data asta fără să mai urmeze pe 
nimeni. Sala de consiliu egal şedinţă egal cafele de 
pregătit. Cu zahăr, o bucată sau două, fără zahăr, cu lapte, 
fără lapte sau doar cu un strop, tare sau slabă. Ştia totul 
pe de rost în funcţie de gusturile fiecăruia. El nu bea cafea. 
Adamsberg s-a uitat la cele două ceasuri care nu 
funcționau, iar Mordent i-a semnalat că este ora 
unsprezece. 


— Apelul a venit de la Jandarmeria din Brinvilliers-le- 
Haut, lângă Montargis, a început Mordent când s-a adunat 
toată lumea. 

— În Loiret, a precizat Danglard. 

— Nu fusese vorba despre o sinucidere ci despre un 


e 150 œ» 


accident mortal, petrecut în urmă cu nouăsprezece zile, în 
satul Merecourt-le-Vieux. 

— Adică patru zile înainte de moartea lui Alice Gauthier, 
a calculat Veyrenc. 

— De ce au răspuns circularei? a întrebat Justin. Noi nu 
am menţionat: „accident” ci „presupusă sinucidere”. 

— Pentru că unul dintre sergenţi a mers la locul 
„accidentului” seara şi s-a murdărit pe mânecă de cretă de 
un albastru intens. După ce am trimis circulara - era cam 
exaltat la telefon, aşa că vă prezint lucrurile exact cum le-a 
povestit - s-a întrebat ce rost avea creta de un albastru 
intens pe scara unei pivnițe vechi şi întunecoase. Scara era 
îngustă şi de aceea s-a murdărit pe mâneca hainei când s-a 
atins de perete. 

— Aşadar accidentul a avut loc într-o pivniţă veche şi 
întunecoasă? a întrebat Voisenet. 

— Da. 

— Bărbat? Femeie? 

— Un bărbat de şaizeci de ani. Cobora în pivniţă în 
fiecare seară după cină - aşadar noaptea - ca să ia două 
sticle de vin să le pregătească pentru a doua zi. Două sticle 
pe care le ţinea în poziţie verticală pentru a nu agita 
reziduurile. Asta a spus sora lui, fiindcă locuia cu familia 
acesteia. Ea a semnalat detaliul când a explicat accidentul: 
s-a împiedicat de una din trepte când urca şi a căzut pe 
brânci. Mâinile îi erau ocupate cu sticlele şi nu a avut cum 
să se sprijine. S-a rostogolit pe scări. Cu sticle cu tot. Una 
a rămas intactă, a mai precizat sergentul. 

— Nu există dreptate pe lume, a spus Kernorkian. 

— Şi care a fost rezultatul anchetei? a întrebat 
Adamsberg. Ar fi putut să fie împins de unul dintre 
membrii familiei? 

— Erau cu toţii la masă când a căzut. Terminaseră vinul 
adus în ajun, a spus Mordent consultându-şi notele. 

— Aşa, şi sergentul? 

— Un tip din vechea gardă. S-a întors azi dimineaţă şi a 
examinat scara din pricina urmei de cretă. 

— E tare, individul, a spus Veyrenc. 


e 151 œ» 


— Aşa e. A găsit un semn mic desenat cu o cretă de un 
albastru închis pe peretele murdar. Cam de vreo 
paisprezece centimetri înălţime. Desenul s-a şters când l-a 
atins cu mâneca, dar semnul tot se vede clar. 

Mordent a trecut din mână în mână fotografia trimisă de 
poliţist. 

— Ucigaşul nu încearcă să se rafineze, a comentat 
Danglard. Cretă, creion dermatograf, vârful unei perechi 
de foarfeci, vârful cuţitului. Nu contează, câtă vreme îşi 
lasă ştanţată marca. Şi, cum s-a observat, nu încearcă să o 
facă vizibilă. Dar nu se poate abţine să nu o lase, iar 
aceasta este o dovadă a orgoliului anumitor ucigaşi. Banal, 
a mai spus privind spre Retancourt. 

— Cred că în cazul lui Jean Breuguel, ucigaşul a gravat 
semnul cu mâna stângă, a intervenit Adamsberg privind 
desenul albastru. Ceea ce ar putea explica stângăcia 
desenului. 

— De ce cu mâna stângă? 

— Fiindcă mâna dreaptă era prea plină de sânge. 

— Şi asta cu ce ne ajută? a întrebat Noël care, deşi un 
tip cam simplu, misogin şi agresiv, nu era deloc vreun 
imbecil. 

— Să ştim, locotenente, că moartea lui Breuguel care nu 
este Bruegel, nu este diferită de celelalte din seria de 
crime. 

— Ce-i cu povestea asta cu Breuguel care nu este 
Bruegel? 

— Intreabă-l pe Bourlin, el mi-a spus-o. 

— Când spunem „Breuguel” suntem tentaţi să ne 
gândim la Bruegel cel Bătrân, pictorul flamand din secolul 
al XVI-lea. 

— Nu, nu suntem tentaţi să ne gândim la asta, a replicat 
Noel. 

— Adevărat, a recunoscut Adamsberg. Mordent, numele 
victimei, fotografia, profesia? 

— Angelino Gonzalez. A fost profesor de zoologie la 
Universitatea Laval din Quebec, apoi la Juissieu, la Paris. 
De când se pensionase locuia la sora lui, aşteptând să-şi 


e 152 œ» 


găsească un apartament în Bretagne. E breton. 

— Angelino Gonzalez, breton? a întrebat Noel. 

— Mai taci, Noël, a spus pur şi simplu Adamsberg, gata 
să adauge: „Da' tu de unde-oi fi?” dat fiind că locotenentul 
era un copil găsit de DDASSI8 într-o dimineaţă de Crăciun 
sub un portic acoperit cu zăpadă, ca într-o poveste - ar fi 
spus Mordent. Doar că lipsea partea feerică. 

— Ce fel de zoolog? 

— Specialist în păsări. 

— Victor pomenea că în grupul lor era un specialist în 
domeniul pinguinilor imperiali, a precizat Kernorkian. 

— Nu s-a menţionat că Gonzalez era specialist în 
domeniul păsărilor care trăiesc în nord, a replicat 
Mordent. 

— Am abandonat pista islandeză, a reamintit Mercadet 
ferm. 

— Definitiv, a admis Adamsberg. Justin, verifică-i, totuşi, 
paşaportul. 

— S-a făcut deja. Dar îl are numai de opt ani, a continuat 
Mordent. Două drumuri dus-întors Franţa-Canada şi atât. 

— Am abandonat Islanda, a repetat Mercadet. 

— De câte ori ai să ne-o spui? l-a întrebat Danglard cam 
enervat. 

— E normal ca pista islandeză să ne mai frământe 
mintea, a zis Adamsberg. Trimiteţi o fotografie a lui 
Angelino Gonzalez preşedintelui Asociaţiei. Şi lui Victor. 

— Rahat, a spus Danglard. De ce să-i trimitem fotografia 
lui Victor? 

— De ce nu, comandante? a întrebat Adamsberg 
ridicându-se. Nu te supăra, am abandonat stâncile 
înzăpezite. Mă tem însă ca noua noastră călătorie în cercul 
arctic al lui Robespierre să nu fie încă şi mai îngheţată. 

Echipa s-a despărţit disciplinat ca să meargă să 
mănânce: unii au optat pentru Le cornet â des, alţii pentru 
La Brasserie des Philosophes iar ceilalţi au rămas în sediu, 
mulţumindu-se cu un sandviş, ceea ce a ales să facă şi 


18 Direction Departamentale des Affaires Sanitaires et Sociales - 
Direcţia departamentală pentru probleme sanitare și sociale (n.trad.). 


153 + 


Adamsberg care avea „treabă”, adică picta. 


Răspunsurile nu au întârziat. Victor „nu îl văzuse 
niciodată pe individ, care nu semăna defel cu pasionatul de 
pinguini”, iar lui Francois Château, da, i se părea că îl 
recunoaşte. Dar, întreba, ar putea vedea şi alte fotografii 
ca să fie sigur? 

Şi-au dat întâlnire la ora trei după-amiaza în biroul său, 
de la asociaţie. O dovadă de încredere, dar condiţionată în 
mod expres: Veyrenc îi va însoţi numai dacă îşi acoperă 
capul. Ceea ce a şi făcut, ascunzându-şi părul sub o şapcă 
neagră pe care era scris cu litere aurii Paris. 

— Numai asta am găsit, a spus Veyrenc. Şi am luat 
bluzonul ăsta kaki de la Retancourt. Nu-i rău, nu? Voi 
merge în spatele tău. 

— De ce oare, orice am face, toată lumea se prinde că 
suntem poliţişti? a întrebat Adamsberg. 

— Din cauza privirii noaste pervertite, a vigilenţei 
exagerate, a puterii despre care se crede că o deţinem, a 
unei ofensive pe care oricine o simte posibilă, i-a răspuns 
Danglard. Chestie de feromoni. Nu haina îl face pe om. 

— Apropo de haine. Danglard, tu ne-ai pozat ieri-seară în 
ţinută de deputaţi din secolul al XVIII-lea? Şi cine a 
transmis imaginile pe telefoanele mobile ale tuturor 
membrilor brigăzii? 

— Eu. Perfect adevărat. Şi eram cât se poate de 
onorabili. 

— Dar toţi au râs. 

— Râsul este o formă de apărare faţă de ceea ce 
impresionează. Tu, îţi semnalez asta, ai plăcut foarte mult. 
Froissy s-a îndrăgostit de tine de la nouă şi douăzeci de 
minute. lar asta schimbă opinia obişnuită pe care o au 
despre tine. Bărbaţii sau femeile. 

— Foarte bine. Şi cu ce mă aleg? 

— Cu ambiguitatea. 

Adamsberg deseori nu putea răspunde limpede la 
întrebările adjunctului său. 


e 154 œ» 


XX 


— Pe cinstea mea, da, cred că da, cred că l-am văzut la 
noi, a spus François Château privind cele patru fotografii 
care îi fuseseră aduse de Adamsberg. Acum puteţi să vă 
scoateţi şapca locotenente, a adăugat el zâmbind. 

— İl cheamă Angelino Gonzalez, a precizat Veyrenc în 
timp ce îşi scotea şapca şi îşi scutura părul. 

— Dumneata, locotenente, nu ar trebui să interpretezi 
un rol la Adunarea revoluţionară ci în Senatul roman, a 
continuat Château zâmbind în continuare. Un veritabil 
bust antic, aţi fi fost fără cusur. Pardon, mă îndepărtez de 
subiect, îmi imaginez ce rol aţi putea juca. Angelino 
Gonzalez? Cum v-am spus, pe cei care frecventează 
Asociaţia noastră nu-i ştiu după nume. 

— Dar îi observați, a replicat Adamsberg. 

— Trebuie să ştim ce fel de oameni vin la noi, nu-i aşa? 
După şedinţe - dumneavoastră aţi plecat prea devreme ieri 
- avem un bufet într-o sală alăturată. Se plăteşte, dar vin 
aproape toţi. Este momentul în care nu numai că poţi 
mânca şi bea ceva dar şi poţi vorbi despre orice. Merg şi 
eu uneori, iau parte la discuţii, prind din zbor conversații. 
Pot să vă asigur că aproape şaptezeci şi cinci la sută dintre 
membrii noştri sunt istorici profesionişti, ceea ce nu-i 
împiedică să se inflameze, aşa cum v-am spus. 
Cincisprezece procente sunt acoperite de istorici amatori, 
de profesiuni diverse, curioşi, însetaţi să afle lucruri noi. 
Aşa cum, scuze, am putea descoperi printre noi un poliţist 
asemenea comandantului Danglard, nu-i aşa? În cele zece 
procente rămase sunt cei care au profesii liberale, 
funcţionari, psihologi şi psihiatri, industriaşi, învăţători, 
profesori, dar şi oameni de teatru. Sunt şi câţiva artişti, 
dar am observat o legătură fragilă între gustul pentru 
istorie şi arta pusă în practică. După vreo doisprezece ani 
pot spune că îi ştiu aproape pe toţi. Şi toţi, indiferent de 
mediul din care provin, sunt seduşi de reprezentațiile în 
costume, de exactitatea textelor, de atmosfera de epocă şi, 


< 155» 


consider că pot afirma acest lucru, de faptul că poartă un 
costum anume. Le sporeşte respectul de sine. 

— Am observat, a spus Danglard. 

— Vedeţi?! Ca să nu mai pun la socoteală faptul că joacă 
un rol, chiar şi mut. Aici, comandante, fiecare există, 
fiecare vot contează. Votăm în cadrul adunărilor. 
Participăm la elaborarea ideilor şi a legilor. Pe scurt, 
devenim importanţi. 

— Şi cei care vin „ocazional”? l-a întrebat Adamsberg. 

— Nu-i neglijez. Mai ales pe ei. În rândul lor am putea 
descoperi „infiltraţii”, „spionii”, adversarii. Aceştia, care 
nu onorează cotizaţia anuală - este scumpă, imaginaţi-vă 
cât costă numai costumele şi curăţarea lor -, au dreptul să 
ia parte la trei şedinţe pe an plătind pentru seara 
respectivă, ca la teatru. Nu putem să evităm aceasta: toţi 
membrii noştri frecvenți au început ca nişte „ocazionali”. 
Dar alţii rămân cu hotărâre vizitatori. Era cazul - evident - 
al lui Henri Masfaure, dar şi al lui Alice Gauthier şi al celui 
de al treilea, cel cu nume de pictor. 

— Jean Breuguel. 

— Dacă nu le cereţi nici numele, nici actele de 
identitate, cum de ştiţi că membrii „ocazionali” vin doar de 
trei ori? l-a întrebat Veyrenc. Sau, în cazul celor frecvenți, 
că un altul nu le ia locul? 

— Le cerem un pseudonim şi le fotografiem podul 
palmelor. La recepţie, comparăm desenul liniilor din palmă 
cu fotografia. Este sigur şi rapid. Şi nu are nimic de a face 
cu o amprentă. 

— Bine gândit, a recunoscut Veyrenc. 

— Nu-i rău deloc, pe cinstea mea, a spus Château cu 
satisfacţie. Ceilalţi se gândiseră la verso-ul cărţii de 
identitate dar şi acolo sunt prea multe informaţii. Poţi 
identifica lesne persoana. 

— Care „ceilalţi”? a vrut să ştie Adamsberg. 

— Cei doi cofondatori ai Asociaţiei. V-am vorbit despre 
ei, secretarul şi trezorierul. Sunt de asemenea anonimi şi 
au grijă de mine. 

— Sunt şi contabili? 


e 156 œ» 


Château a zâmbit din nou. Odată depăşite primele 
reţineri, făcea dovada unei persoane cu totul agreabilă şi 
subtilă. 

— Nu încercaţi să aflaţi, comisare. Să spunem că şi unul 
şi celălalt sunt foarte pricepuţi la istorie. 

— Pricepuţi, a intervenit Danglard. Aşadar nu sunt 
istorici profesionişti. 

— Nu am spus aşa ceva, comandante. Sunt cei care se 
ocupă de aspectul experimental al muncii noastre. 

— Studiul „efectului Robespierre”. 

— Nu numai. Şi al efectului terapeutic, de asemenea. L- 
am descoperit abia mai târziu. Mulţi depresivi, mulţi timizi 
patologic sau alte fiinţe anxioase vin aici ca să se 
remonteze. Reconsideră realitatea, o înfruntă din nou prin 
intermediul celeilalte, îndepărtate. Mă urmăriţi, nu-i aşa? 
Intâlniţi-vă cu asociaţii mei - să le spunem Leblond şi 
Lebrun, dacă sunteţi de acord -, ei îi ştiu pe membrii noştri 
mai bine decât mine, şi în special pe cei străini, pe insoliţi. 
Poate şi pe cei „ocazionali”, fideli, dar hotărâți să rămână 
marginali. Reprezintă un motiv de nelinişte. 

— Şi un punct obscur, a spus Veyrenc. De ce să ne 
interesăm de ei, cei care sunt cel mai puţin reprezentativi 
pentru şedinţele dumneavoastră? 

— Supărătoare coincidență, poate, fiindcă a patra 
victimă, Gonzalez, aşa îl chema, nu? nu era dintr-aceştia. 
Dar nu pot să emit o certitudine în ceea ce îl priveşte. 
Deoarece, dacă este persoana la care mă gândesc, purta 
mereu perucă şi costum. Aşadar, îmi este greu să-l 
identific după fotografia aceasta care înfăţişează un mort. 
Totuşi, avea un nas lung, ochi obosiţi şi buze groase, nu 
cred că mă înşel. 

— O secundă, a intervenit Adamsberg ridicându-se. 
Aveţi o foaie de hârtie? 

— Sigur că da, a răspuns Château puţin mirat, 
întinzându-i coala. 

Adamsberg a ales o fotografie a lui Gonzalez şi a făcut 
un desen rapid şi corect. 

— Frumos, a comentat Château. Se pare că nu istoria vă 


e 157 œ» 


pasionează, nu-i aşa? 

— Nu am memoria textului scris, rețin doar ceea ce văd. 
Acum, uitaţi-vă cu atenţie. 

Cu mişcări sigure şi agile, Adamsberg a adăugat 
chipului desenat o perucă, o eşarfă în jurul gâtului, un 
guler ridicat, un nod sofisticat dintr-o țesătură care se plia 
într-un jabou. 

— Şi acum? l-a întrebat întinzându-i desenul. 

Preşedintele asociaţiei, impresionat, a aprobat din cap 
apoi şi-a scărpinat craniul aproape chel. 

— Sigur, îl ştiu. Acum îl văd extrem de clar, a răspuns el. 

— Un „ocazional”? 

— Nu. Un amator de senzaţii tari. Venea deseori, la 
şedinţele importante. Acest Gonzalez se înscria mereu 
voluntar pe listele de roluri. A fost un Hébert excelent, 
insultător, grosolan ca un porc. Ştiţi doar că Hebert 
conducea Le Pere Duchesne.’ 

— Habar n-aveam, a replicat Adamsberg. 

— Scuze, s-a calmat Château roşind. Nu am vrut să vă 
ofensez. 

— Ba chiar deloc. 

— Voiam să spun că lui Hebert îi scăpau câte un „futu-i 
asta”, „futu-i cealaltă”, la fiecare cinci cuvinte, iar 
Gonzalez s-a întrecut pe sine. Au fost şedinţe reuşite. „Fie 
ca stârpiturile din Marais s-ajungă cu capul în sac!” 
Robespierre era teribil de şocat, de fiecare dată când 
Hébert se deda unor invective în limbajul său atât de 
trivial. 

— Să ajungă cu capul în sac? a vrut să ştie Adamsberg. 

— O expresie care la vremea aceea însemna „să fie 
ghilotinaţi”. Gonzalez a avut succes şi în rolul dezlănţuit al 
lui Marat. Se îngrijise, pe cinstea mea, ca machiajul să lase 
impresia pleoapelor căzute ale personajului. Dispunem de 
trei machieuze, a precizat mititelul Château, înviorat din 
nou, ca de fiecare dată când vorbea despre „conceptul” 


19? Le Pere Duchesne, apoi Le Pee Duchene, ziar francez dispărut, 
editat în timpul Revoluţiei franceze iar apoi în secolele al XIX-lea și al 
XX-lea (n.trad.). 


< 158 + 


asociaţiei. Într-un cu totul alt registru l-a interpretat 
magistral pe Couthon. Da, îi plăcea, a spus restituindu-i 
portretul lui Adamsberg. Cafea? a întrebat ridicându-se. 

Comisarul şi-a privit cele două ceasuri, apoi pendula 
prinsă de lambriuri. 

— Vă răpim prea mult timp, i-a răspuns. 

— Mă nelinişteşte mai mult decât pe dumneavoastră să 
descopăr cum membrii noştri sunt asasinați. Aşa că, vă 
acord tot timpul meu, a adăugat în vreme ce aparatul 
zbârnâia. Patru crime în trei săptămâni. Dar va fi 
îngrozitor de anevoios să identifici ucigaşul în mulţimea de 
oameni de la şedinţe. 

— Adică, a observat Adamsberg, am avea toate şansele 
dacă fiecare ar spune adevărul. 

Şi prin faţa ochilor i-a trecut din nou infernalul ghem de 
alge care îl chinuia nopţile. Nu-l încânta ce urma să facă. 

— Unde încercaţi să vă strecuraţi, comisare, şi în ce 
scop? l-a întrebat calm preşedintele. 

— Mă refer la Robespierre. 

— Excepţional, nu-i aşa? a remarcat Château punând 
ceştile pe birou. Nu v-am ascuns. Şi totuşi, deşi discursul 
din 17 Pluviose este neîndoielnic o dovadă de bravură, e 
uşor plicticos pe alocuri, aşa cum i se întâmpla foarte des 
Incoruptibilului. Ei bine, el reuşeşte să disimuleze 
plictiseala. 

— Ca şi pe el. 

— Care el? 

— Ceea ce mi-au spus subordonații mei la întoarcere, 
ieri-seară. Au ieşit din şedinţă aproape într-o stare de şoc. 

— Deja? a întrebat Château zâmbind, propunându-le 
zahăr pe rând. 

— „Era El”, mi-au spus. EI însuşi: Robespierre. 

Preşedintele i-a privit mirat pe Danglard şi pe Veyrenc, 
iar aceştia îl priveau pe Adamsberg fără să priceapă unde 
voia să ajungă, stânjeniţi că le sunt dezvăluite reacţiile din 
seara precedentă. 

— Şi aveau dreptate, a continuat Adamsberg. Era El. Şi, 
din acest motiv, nu poate, desigur, să fie înlocuit. 


< 159 + 


— Ce anume încercaţi să faceţi, comisare? l-a întrebat 
Château. Nici măcar subordonații dumneavoastră nu vă 
urmăresc, mă înşel? 

— Pot fuma? 

— Vă rog, a spus Château scoțând din sertar o 
scrumieră. 

Adamsberg a extras din buzunar o ţigară, iar cu cealaltă 
mână a luat un dosar pe care l-a pus pe birou. Din dosar a 
ales o acuarelă pe care i-a întins-o preşedintelui. 

— Ce părere aveţi? a vrut să ştie. 

— Nu este un bărbat frumos, a rostit Château după un 
moment de tăcere, deschizându-şi gura pe care o clipă o 
ţinuse închisă. Dar portretul este remarcabil. Sunteţi cu 
adevărat talentat. 

— Este asemănător? a continuat Adamsberg, arătându-le 
desenul celor doi subordonați ai săi. 

Şi-a aprins o ţigară, s-a aşezat pe scaun cu spatele lipit 
de spetează şi, pentru una din rarele dăţi din viaţă, a 
încercat să se calmeze fără să reuşească. 

— Foarte asemănător. Eu sunt, a răspuns Château. 

— Fără niciun dubiu, a întărit Danglard cam şocat, 
aşezând delicat acuarela pe birou ca să nu o şifoneze. 

— Este un cadou, comisare? a întrebat Château precaut. 

— Cu plăcere, dar mai târziu.  Amintiţi-vă de 
experimentul de mai dinainte, cu faţa lui Gonzalez, căreia 
i-am adăugat o perucă şi un costum de epocă. Pentru 
dumneavoastră mi-am permis să aleg exact ţinuta pe care 
o avea Robespierre ieri-seară. Haină cu dungi în două 
nuanţe de brun-auriu asortate, jabou alb crem din dantelă 
fină, albul strălucitor al perucii, ochelarii rotunzi şi, 
desigur, faţa pudrată şi palidă. 

Adamsberg le-a arătat subordonaţilor săi o a doua 
acuarelă înainte de a i-o prezenta şi preşedintelui. Cei trei 
bărbaţi erau crispaţi, iar Adamsberg a lăsat fără să vrea să 
cadă scrumul pe parchet. 

— Un chip lipsit de carnaţia roză care vă caracterizează 
în mod natural, a mai adăugat. 

— Zis şi făcut. lar Adamsberg s-a ridicat ca să marcheze 


e 160 » 


momentul şi să-şi întindă discret braţele spre podea. 

— El este, a şoptit Danglard în timp ce Veyrenc se 
mulțumea să privească atent portretul. 

— Care El? a întrebat blând Adamsberg. El, Maximilien 
Robespierre, mort ghilotinat în 1794? Sau dumneavoastră, 
cel din faţa noastră, domnule François Château? Un 
Robespierre revenit din lumea umbrelor? Sau François 
Château care îl cunoaşte atât de bine, atât de profund, 
încât ştie să acuze doar strângându-şi buzele, clipind din 
ochi, arătând o faţă imobilă, folosind mişcările delicate ale 
mâinilor, imitându-i vocea, păstrând o postură rigidă, cu 
spatele drept ca o scândură? Spate pe care 
dumneavoastră, confirmă el revenind lângă birou şi 
aplecându-se către Château, îl ţineţi foarte drept în mod 
firesc, gesturi pe care în mod firesc le faceţi cu delicateţe, 
glasul care vă este în mod firesc subţire, ochii pe care în 
mod firesc îi aveţi foarte deschişi la culoare, zâmbetul care 
în mod firesc vă este crispat. 


Château suferea şi durerea se răspândea ca un parfum 
toxic în încăpere, impregnându-se în fiecare dintre ei. Spre 
nefericirea lui, acum că îi fusese dezvăluit dublul prin 
intermediul acuarelelor lui Adamsberg, toată lumea îl 
recunoştea în el pe Robespierre din seara precedentă. Se 
crispase pe scaun, cu buzele strânse, iar rozul juvenil al 
obrajilor dispăruse. Adamsberg s-a aşezat extenuat, ca şi 
când atacul l-ar fi obosit şi întristat. A pus chiştocul în 
scrumieră şi a clătinat capul cu tristeţe. 

— Dar dumneavoastră, domnule Château, ştiţi să 
zâmbiţi, în timp ce El nu era în stare, spre propria-i 
nefericire. Nu aveţi chipul palid, nu purtaţi ochelari, nu 
aveţi vreun tic facial. Aşa cum nu aveţi nici escare pe 
picioare şi nici nu vă curge sânge din nas. După cum 
vedeţi, ieri m-am documentat puţin. 

— Atunci e simplu, a replicat Château pe un ton neutru. 
Sunt un foarte bun actor. Dar, o dată în plus, domnule 
comisar, daţi-mi voie să vă felicit. Eu însumi sunt un 
observator avizat, însă eram convins că nimeni nu va putea 


e 161 œ» 


să descopere vreodată faţa mea atât de banală îndărătul 
feţei sale. Nici subordonații dumneavoastră, constat, nu şi- 
au dat seama. 

— Atât de bine încât aveţi dreptate să vă credeţi în 
pericol. Dacă eu am putut să-l văd pe François Château 
îndărătul lui Robespierre, şi un altul a putut să o facă. 
Nimeni nu vă va putea înlocui la tribună. Nimeni nu va fi 
capabil să o facă. Odată cu moartea dumneavoastră, 
asociaţia îşi va da obştescul sfârşit. Mai mult decât atât: 
odată cu dumneavoastră va dispărea şi Robespierre, 
revenind pentru a doua oară în lumea umbrelor. La vremea 
aceea au avut grijă să-i acopere trupul cu var ca să fie 
siguri că-l distrug. Dar sufletul? Ce s-a întâmplat cu 
sufletul lui? 

— Nu împărtăşesc aceste poveşti referitoare la suflet, 
comisare, a rostit Château pe un ton aspru. _ 

— Acum noi plecăm, domnule Château. Imi voi permite 
să revin peste trei ore. 

— De ce? Imi spuneţi, vă rog? 

— Pentru că nu sunteţi „un foarte bun actor”. Sunteţi el, 
aşa cum au afirmat subordonații mei. Sau, ca să formulez 
altfel, sunteţi un excelent actor fiindcă sunteţi El. 

— Abandonaţi sfera raţionalităţii, comisare. 

— Revin la 19.30, a răspuns Adamsberg aruncând o 
privire spre  pendulă. Intre timp, aveţi grijă de 
dumneavoastră, încă şi mai multă grijă decât v-aţi putea 
imagina. 


e 162 » 


XXI 


De îndată ce a ieşit din sediul Asociaţiei - trecând de 
două uşi cu grilaj şi cu paznic, dotate cu încuietori 
securizate şi coduri electronice, aşa că preşedintele era 
protejat ca şi când ar fi stat într-un bastion -, Adamsberg i- 
a ordonat lui Retancourt ca François Château să fie plasat 
sub protecţie continuă. Ucigaşul îl eliminase pe Masfaure, 
căci fără susţinerea sa financiară Asociaţia n-ar fi existat. 
Această primă lovitură era fatală. Se putea presupune că, 
după această crimă, Robespierre era următoarea ţintă. Şi o 
făcea încetul cu încetul, instaurând mai întâi teama, apoi 
spaima şi în cele din urmă teroarea, aşa cum procedase 
Robespierre, înainte de a lovi centrul vital. O, tu, cel mai 
scelerat dintre oameni, mai profită încă de zilele puține 
rămase ca să te gândeşti la mine, dormi ca să mă visezi. 
Adio. Chiar astăzi, privindu-te, mă voi delecta cu spaima 
ta. 

Câţi membri îşi propusese să omoare? Destui pentru ca 
zvonul să se întindă şi să depopuleze Asociaţia înainte de 
a-i ataca pe cel care o crease? Destui pentru a-l lăsa pe 
Robespierre-Château să asiste singur la prăbuşirea 
propriei creaţii? Semnul său era, da, anti-robespierrist, era 
desenul ghilotinei „ă la Ludovic al XVI-lea”. Marca ultimei 
influenţe a puterii regale, chiar pe maşinăria care îl va 
decapita. 

— Stai lipită de el, Retancourt - plasează-l pe micul 
Justin acolo, nu-l observă nimeni -, ia-l pe Kernorkian pe 
motocicletă. Ia pe cine mai vrei cu excepţia lui Mercadet, 
Mordent, Noel. 

Retancourt dedusese: unul prea adormit, celălalt prea 
obosit, ultimul prea impulsiv. 

— Las-o pe Froissy la postul ei, am nevoie de ea pentru 
documentare. Ştii dacă a descoperit ceva? 

— Încă nu. Caută o cale mai directă, adică ilegală. 

— Perfect. Cred că voi părăsi sediul Asociaţiei în jur de 
opt şi jumătate seara. Fă în aşa fel ca Justin şi Kernorkian 


e 163 œ» 


să fie deja la posturi, consider că omul nostru este cu 
adevărat în pericol. Nu neapărat acum. Poate dura 
săptămâni, a prevenit-o Adamsberg care ştia câtă epuizare 
nervoasă aducea cu sine un filaj nesigur şi nesfârşit. 
Danglard şi Veyrenc se întorc la brigadă, vor expune 
situaţia echipei. 

— Ai ţintit chiar în centru, a spus Veyrenc. François 
Château îl interpretează pe Robespierre. Dar cu ce ne 
ajută? De ce te-ai întors ca să taberi pe el? 

Cei trei bărbaţi întârziau lângă maşină. Adamsberg 
urma să meargă pe jos - era un lucru care se banalizase 
atât de mult încât nici nu mai trebuia să te mire. li 
încredinţase lui Veyrenc plasa cu desene ca să le arate 
colegilor şi plecă cu mâinile în buzunare. 

— Pentru că avem certitudinea că bărbatul acesta este 
ameninţat, a spus Adamsberg. E 

— Am înţeles asta, a replicat Danglard. Întrebarea este: 
de ce ne înverşunăm? 

— Danglard, ai lăsat vreodată o sticlă pe jumătate goală 
după ce ai desfăcut-o? 

— Nu văd legătura! 

— Ba o vezi foarte bine. Nu am golit sticla pe care scrie 
Francois Château. Chestiunea se poate prezenta sub două 
aspecte: François Château este Robespierre şi este 
ameninţat. Sau François Château este Robespierre şi este 
periculos. Ori, ceva şi mai complicat. 

Veyrenc - care îşi acoperise din nou părul sub şapca de 
turist - s-a încruntat şi şi-a aprins o ţigară, întinzând 
mecanic pachetul lui Adamsberg. 

— Să fie Château atât de fascinat de Robespierre încât 
cele două personalităţi să fi fuzionat? a continuat 
comisarul. Să-i reproducă asasinatele? Şi abia ce-şi 
distrusese un duşman descoperă altul? 

— Un angrenaj fără sfârşit, a nuanţat Danglard. Pentru 
că duşmanul care îl urmărea pe Robespierre era chiar el. 
Dar în acest caz, de ce ne-ar fi scris Château? 

— Habar n-am, a răspuns Adamsberg care se balansa de 
pe un picior pe altul, semn al unei plecări iminente. 


e 164 œ» 


Trebuie să golim sticla. Până desluşim chestia dinăuntrul 
ei. 

— Reziduul, a spus Danglard. 

— Nu, l-a corectat Adamsberg. E ca şi când am avea o 
sticlă înzestrată cu două dopuri. Am golit prima parte. 
Dacă Froissy termină la timp ce are de făcut, sper că vom 
scoate şi cel de-al doilea dop. 

— Ce i-ai cerut lui Froissy? 

— Să facă nişte cercetări în legătură cu François 
Château. 

— Crezi că are un nume fals? 

— Deloc. Trimiteţi-mi o fotografie a lui Victor când 
ajungeţi la brigadă. 

— Ce are de-a face Victor în toată povestea asta? a 
întrebat Danglard. 

— Era secretarul lui Masfaure, aşadar a putut să-l 
însoţească la asociaţie, să audă, să afle. Spune-mi, 
Danglard, Robespierre a avut urmaşi? 

— Pistă falsă, comisare. Se spune că Robespierre era 
neputincios. Adică, înţelegi, impotent. 

— Pricepusem. 

— Nu vorbesc de neputinţă ci de impotenţă. Un simptom 
care se remarcă în vasta lui patologie. 

— Zerk a pregătit o pulpă de miel pentru astă-seară, l-a 
întrerupt Adamsberg. E prea mult pentru noi doi. 

— Aduc eu vinul, a spus în grabă Danglard. Vinul alb pe 
care îl cumpără Zerk de la colţul străzii îţi strânge burta 
de zici că-i dezinfectant. 

— Invitaţia nu-i pentru că ţin atât de mult la compania 
ta, ci pentru că trebuie să ştiu ceea ce ştii tu, a adăugat 
Adamsberg zâmbind. 

— Când ancheta se va încheia, admițând că se va 
încheia, aş putea să păstrez unul dintre desene? a vrut să 
ştie Danglard. 

— Şi tu? De ce? 

— Pur şi simplu pentru că este un portret reuşit al lui 
Robespierre. 

— Al lui Château, l-a corectat Adamsberg. Acum îi 


e 165 » 


confunzi pe cei doi. Ce să mai spunem atunci de el? 


Sena era prea îndepărtată ca să aibă timp să se întoarcă, 
mai ales cu pasul lui lent. Mai bine să meargă până la 
canalul Saint-Martin. Era tot apă. Nu era, desigur, cascada 
Pau dar tot era un fel de râu pe care să-l urmezi, cu 
pescăruşi care zburau deasupra lui. Clădirile care 
mărgineau cheiul nu erau nici ele versanţii Pirineilor, dar 
erau tot din piatră. Piatră şi apă, frunzele copacilor, 
pescăruşii, toate astea, oricât de ponosite, de departe ar fi 
fost de modelul iniţial, nu trebuiau niciodată să fie scoase 
din calcul. 

Telefonul mobil a vibrat în timp ce ajunsese la canal şi 
inspira mirosul de cârpă udă pe care îl degaja apa murdară 
a oraşului. Spera cu nerăbdare să fie un răspuns de la 
Froissy şi a ridicat capul spre pescăruşii care ţipau ca 
pentru a le adresa o rugăciune păgână. Dar pescăruşii îl 
ignorau, iar el primise fotografia lui Victor. Toate acestea, 
departe de Islanda, îi repuneau pe tapet pe tinerii din 
Creux. Deoarece, dacă Victor era la curent cu activitatea 
desfăşurată în paralel de patronul său filantrop, ar fi putut 
să-l informeze pe Amédée. Şi cine ştie ce părere aveau ei 
despre pasiunea lui Henri pentru Robespierre? O 
considerau periculoasă? Costisitoare? Victor îi asigurase 
că biblioteca lui Masfaure nu conţinea nicio carte despre 
revoluţie. Logic, de vreme ce înţelegea să păstreze 
secretul Asociaţiei. Şi, într-adevăr, asta făcea: Mordent îi 
confirmase că notarul nu lăsase nicio urmă a vreunui 
virament către vreo asociaţie culturală. Aşadar, plătea 
peşin. 

Piatră, apă, păsări. S-a lăsat pe spate pe banca pe care 
se hotărâse să stea, cu mâinile încrucişate la ceafă, privind 
cerul, reperând  pescăruşii cei mai  blajini. Pentru 
Adamsberg era simplu să aleagă unul, să se urce pe 
spatele lui, fără să-l strângă prea tare, să-i orienteze calea 
manevrându-i discret aripile, să zboare pe deasupra 
câmpurilor, să ajungă la mare şi de acolo să se joace de-a 
cine rezistă mai mult cu vântul în faţă. 


e 166 œ» 


După ce a parcurs astfel şase sute de kilometri, 
Adamsberg s-a ridicat, a întrebat cât este ceasul şi a făcut 
semn unui taxi. Nu-i plăcea gândul de a se reîntoarce în 
biroul sumbru al lui Château. Şi, mai ales, cel de a-l forţa 
să golească sticla. Dacă avea cum să scoată cel de al doilea 
dop. 


La ora şapte şi douăzeci şi cinci de minute paznicul i-a 
deschis din nou cu zgomot grilajul clădirii şi l-a rugat să-l 
aştepte pe domnul Château în birou fiindcă nu va întârzia. 
Lipsit de ţigările scuturate pe care le lua de la Zerk, 
Adamsberg îşi cumpărase un pachet nou. Să se plimbe 
fumând prin biroul cu lambriuri al micuţului preşedinte nu 
era în van, numai să poată să scoată cel de al doilea dop. 
Cu şapte minute mai înainte primise cel de-al doilea 
răspuns de la Froissy. Excelentă Froissy. Faptul că a avut 
dreptate asupra acelui aspect îi provoca o ameţeală de 
parcă s-ar fi aventurat în zona iraţionalului ale cărui 
mecanisme nu le cunoştea, ba încă şi mai rău, nu le ştia 
urmările. Şi asta în timp ce, singur, pe o creastă de munte 
noaptea, se simţea la fel de în largul său ca o capră de 
munte. Dar lumea lui François Château, care devenea tot 
mai densă, nu era teritoriul său. Se gândea la povestirea 
care îi plăcea lui Mordent: cea în care, de-abia intrat în 
pădure, ramurile copacilor se închid în spatele tău iar 
calea de întoarcere nu este nici practicabilă, nici vizibilă. 

Adamsberg nu îndrăznise să deschidă sertarul biroului 
ca să ia scrumiera şi se uita la cărţile din bibliotecă fără să 
le citească titlurile. 

— Bună seara comisare, a auzit o voce subţire şi tăioasă 
în spatele său. 

O voce pe care o mai auzise în ajun. François Château 
tocmai intrase sau, mai exact, de data aceasta apăruse 
Maximilien Robespierre. Adamsberg încremenise în faţa 
personajului pe care nu-l văzuse atât de aproape cu o 
seară mai înainte. Cu braţele încrucişate, spatele ţeapăn, 
bărbatul, într-o haină albastră, foarte frumoasă, cu perucă, 
pudrat, îi adresa zâmbetul acela îngheţat care era doar al 


e 167 œ» 


lui, clipind din ochi îndărătul ochelarilor rotunzi cu lentile 
vopsite. Adamsberg nu se clintea, aşa cum nici alţii n-o 
făcuseră la vremea lor. Să vorbeşti cu Château era una, să 
discuţi cu Maximilien Robespierre era alta. 

Fără să rostească o vorbă, personajul a deschis sertarul 
şi a pus scrumiera pe masă. 

— Frumos costum, a spus Adamsberg pe un ton neutru, 
aşezându-se cam rău pe marginea scaunului. 

— Îl păstram pentru sărbătoarea Fiinţei Supreme care 
trebuia să fie botezul meu, a explicat sec bărbatul 
redevenind la fel de ţeapăn. Singura dimineaţă în care am 
fost văzut afişând un zâmbet adevărat şi blând, într-atât 
lumina celestă se pogorâse peste cerul Parisului. Nu aţi 
privit niciodată această lumină de o claritate incredibilă, 
nu o veţi vedea niciodată. Voi purta acelaşi costum pe 8 
Thermidor în faţa Adunării. Dar nici chiar el nu a putut să 
se opună condamnării mele la moarte, care a survenit două 
zile mai târziu, marcând sfârşitul Revoluţiei. 

Adamsberg a desfăcut pachetul de ţigări şi i l-a întins 
inutil lui Château, sau cum oare trebuia să-i spună acestui 
bărbat? El, care fusese capabil să ghicească faţa micului 
preşedinte îndărătul celei a lui Robespierre, nu ar fi trebuit 
să fie surprins de ivirea lui. Dar cu haina aceea, 
personalitatea bărbatului se schimbase, ca şi cum chipul 
impasibil al lui Robespierre alungase şi chiar strămutase 
brutal figura amabilă, oarecum infantilă, a lui Château. Nu 
mai rămăsese nimic din modestul preşedinte, iar 
Adamsberg se întreba ce era oare cu punerea în scenă 
excesivă şi ridicolă care, totuşi, avea loc. Spera Château să 
împrumute de la Robespierre o putere pe care se temea că 
nu ar găsi-o altfel pentru a face faţă acestei întâlniri? Să-l 
impresioneze prin atitudinea lui îngheţată? Era altceva, a 
conchis el observându-l prin fumul ţigării. Château 
plânsese şi nu ar fi vrut cu niciun chip să se observe acest 
lucru. Prin stratul de pudră, comisarul distingea totuşi 
marginea pleoapelor inferioare înroşite şi pungile care se 
formaseră sub ochii umflaţi. Instinctiv, Adamsberg vorbea 
pe un ton jos şi blând. 


e 168 » 


— Adevărat? a spus el stând la fel de rău pe scaun. 

— Vă îndoiţi, domnule comisar? Reacţiunea a plesnit 
Franţa care s-a prăbuşit ca o femeie uşoară şi uitucă în 
braţele unui tiran. Şi după aceea? Ce s-a întâmplat? Câteva 
elanuri scurte de revoltă, amintirea glorioaselor noastre 
eforturi îngălate acum într-o republică dezonorantă în care 
nimicnicia şi lăcomia au distrus idealurile noastre, dar ale 
căror nume: Libertate, Egalitate, Fraternitate mai 
călătoresc şi azi prin lume ca o formă de nostalgie. Un 
slogan care încă mai ornează frontoanele voastre, dar la 
care nimeni nu se gândeşte în sufletul său ca să o 
scandeze. 

— Deviza asta vă aparţine? 

— Nu chiar. Termenii pluteau, ici-colo, însă eu, într- 
adevăr, le-am topit într-un tot: Libertate, Egalitate, 
PFraternitate sau moarte. 

Château, cu nările fremătând, şi-a întrerupt brusc 
discursul şi s-a aplecat spre Adamsberg sprijinindu-şi 
mâinile fine de birou. 

— Acum este de ajuns, domnule comisar? Ne-am distrat 
suficient de mult? Fiindcă, nu-i aşa, astfel doreaţi să mă 
vedeţi? Să mă vedeţi ca fiind „El”? V-a plăcut spectacolul? 
Am isprăvit cu asta? 

— Ce se va întâmpla cu toate astea? a întrebat prozaic 
Adamsberg arătând clădirea printr-un gest larg. 

— De ce vă interesează? Finanţele ne permit să ducem 
până la capăt cercetările noastre. 

Tonul tăios, care te împietrea aproape, persista în vocea 
preşedintelui şi continua să-l incomodeze pe comisar. 

— ÎI cunoaşteţi? a continuat el întinzându-i fotografia lui 
Victor. 

— Un alt mort? Un alt trădător infam? a replicat 
Château luând mobilul întins de comisar. 

— L-aţi văzut aici? 

— Sigur că da. Este secretarul lui Henri Masfaure, 
bastard şi băiat din popor. A fost şi el eliminat? a întrebat 
cu răceală preşedintele. 

— Trăieşte încă. Aşadar, îl însoțea pe patron când 


< 169 + 


frecventa, ocazional, şedinţele? 

— Henri nu pleca fără secretarul lui. Victor ascultă, 
Victor memorizează. Interogaţi-l şi pe el. 

— Asta şi intenţionez, a răspuns Adamsberg care şi-a dat 
seama că în rolul său impetuos, Château tocmai îi dăduse 
un ordin. 

Nu era ceva care să-l deranjeze, însă l-a frapat. S-a 
ridicat, a făcut câţiva paşi, a pus mobilul pe birou, după ce 
a apăsat pe tasta „4” care îl punea în legătură cu 
Danglard, astfel încât adjunctul său să poată asculta 
convorbirea din sediul comisariatului. Părerea 
comandantului conta în această împrejurare deosebită. 

— Ştiţi de unde vă provine această asemănare cu 
Robespierre? a reluat discuţia Adamsberg fără să se aşeze. 

— Machiajul, domnule comisar. 

— Ba nu, îi semănaţi. 

— Ironia naturii, intervenţia Fiinţei Supreme, alegeţi ce 
doriţi, a spus Château aşezându-se şi încrucişându-şi 
picioarele. 

— Asemănare care v-a determinat să faceţi cercetări 
despre Robespierre şi să întemeiaţi această asociaţie, cu 
acest „concept”. 

— Deloc. 

— Până când personajul s-a insinuat în dumneavoastră 
puţin câte puţin. 

— Cu siguranţă că - pentru că e seară şi pentru că aţi 
avut o zi grea - domnule comisar, vă pierdeţi subtilitatea. 
Vă pregătiţi acum să mă întrebaţi dacă „sunt una cu el” 
dacă e să ne luăm după nu ştiu ce proces mental aberant, 
dacă am căzut pradă dublei personalităţi şi alte asemenea 
tâmpenii uimitoare. Încetaţi cu insanităţile acestea. Îl 
interpretez pe Robespierre, aşa cum tocmai v-am 
demonstrat şi atât. Şi, de altfel, sunt foarte bine plătit să o 
fac. 

— Sunteţi rapid. 

— Nu e greu să v-o ia cineva înainte. 

— Îl domină, a spus Danglard cu tonul anxios al cuiva 
care comentează un meci din sport. 


e 170 œ» 


Agenţii se strânseseră şi formau o masă compactă, lipiţi 
unii de ceilalţi, unii cu pieptul pe masă ca să audă mai bine 
vocile care răsunau din aparat. 

— Sunteţi François Château, ştiu asta, a spus 
Adamsberg. 

— Foarte bine, asta închide discuţia. 

— Sunteţi fiul lui Maximilien Barthélemy François 
Château. El însuşi fiul lui Maximilien Château. 

Château-Robespierre s-a crispat, iar la celălalt capăt al 
Parisului Danglard şi Veyrenc au făcut la fel. 

— Ce? a întrebat Voisenet urmărit de privirile celorlalţi 
colegi. 

— Sunt prenumele tatălui şi bunicului lui Robespierre, a 
explicat rapid Danglard. Familia Château şi-a atribuit 
aceleaşi prenume ca şi cele ale familiei Robespierre. 

Preşedintele Château se înfuriase. Una dintre acele furii 
care îl caracterizau, se ştie, pe Incoruptibil când era 
atacat. A bătut cu pumnul în masă, iar buzele subţiri şi 
tremurătoare, au început să arunce invective, lovind fără 
milă. 

— E în pericol? a întrebat Kernorkian. 

— Taci, pentru numele lui Dumnezeu, a replicat 
Veyrenc. Retancourt este aproape. 

Faptul că locotenentul Retancourt era aproape de 
comisar, a calmat imediat echipa, inclusiv pe Noel. 
Capetele se aplecaseră şi mai mult spre mobil. 

— Trădătorule! a strigat Château. Vă chem în ajutor cu 
toată încrederea şi dumneata te foloseşti de o ipocrizie 
infamă ca să scotoceşti ca un şobolan chiar şi în familia 
mea! 

— „Ilpocrit infam” este o expresie favorită a lui 
Robespierre, a comentat Danglard sotto voce. 

— Ei bine, până la urmă ce-i cu asta? a continuat 
Château. Da, toată familia mea era teribil de 
robespierriană şi, credeţi-mă, nu vă doresc să treceţi prin 
aşa ceva! 

— De ce nu aţi moştenit prenumele sacrosante? 


e 171 œ» 


— Mulțumită mamei mele! a urlat Château. Care a făcut 
tot ce a putut ca să mă apere de bigoţii furioşi din familie 
şi care s-a înecat sub ochii mei când aveam doisprezece 
ani! Sunteţi mulţumit, comisare? 

Mânios, omuleţul se ridicase, îşi smulsese peruca şi o 
aruncase pe parchet. 

— A căzut masca! a comentat Danglard. A fost scos şi cel 
de al doilea dop al sticlei. 

— Există sticle care au două dopuri? a vrut să ştie 
Estalere. 

— Evident! a spus Danglard. Şi mai taci. Se aude apa 
curgând. Biroul dispune de o chiuvetă, lângă aparatul 
pentru cafea, se demachiază, poate. 

Château îşi freca violent faţa, lăsând să se scurgă apa 
albă de la fard. Apoi, scuipând şi strănutând fără ruşine, şi- 
a şters pielea redevenită pe jumătate roză, pe jumătate 
lividă, şi s-a reaşezat pe scaun. Era încercat de sentimente 
contrarii: undeva între orgoliu şi extenuare. A întins mâna 
fină ca să ceară, de data aceasta, o ţigară. 

— Sunteţi un luptător profesionist, comisare. Ar fi 
trebuit să vă ghilotinez mai devreme, a spus el 
redescoperindu-şi zâmbetul atât de trist în această seară. 
Fiindcă, nu-i aşa, la asta vă gândiţi? Că familia mea 
smintită m-a încoronat ca „descendent” al lui Robespierre? 
Că a forjat în mine, din copilărie, această misiune? Ei bine, 
aşa este. Bunicul meu a fost făuritorul acestui destin, un 
bătrân intratabil, el însuşi crescut în cultul marii 
personalităţi. Mama s-a opus, dar tata era un om slab. Să 
continui? 

— Vă rog. Bunicul meu era un imbecil, distrus de război 
şi un despot. 

— Bătrânul a început să se ocupe de educaţia mea de 
când aveam patru ani, a reluat Château ceva mai calm. M- 
a învăţat textele, dar şi postura, mimica, mai mult, 
neîncrederea faţă de duşmani, precauţia exagerată faţă de 
oricine şi puritatea ca reguli de viaţă. Acest cretin bătrân, 
orgolios nenorocit era convins că este urmaşul marelui om. 
Mama mă ajuta să rezist. In fiecare seară, asemenea 


e 172 œ» 


Penelopei şi vălului ei, desfăcea tot ceea ce bătrânul 
lucrase peste zi. Dar s-a prăpădit. Totdeauna am crezut că 
bătrânul îi găurise barca în care s-a înecat. În maniera lui 
Robespierre: eliminarea obstacolului care se ridica între el 
şi mine. După moartea ei, dictatura lui a devenit şi mai 
intensă. Totuşi, aveam doisprezece ani, iar scutul făurit de 
mama era gata. Aşa că bătrânul a găsit un alt obstacol în 
faţa lui: pe mine însumi. 


Adamsberg s-a oprit din turele pe care le dădea prin faţa 
biroului şi cei doi bărbaţi au mai luat câte o ţigară. 
Spectacolul oferit de Château, cu faţa lui ştearsă, 
acoperită de dâre albe, şuviţele de păr rare transpirate, 
ochii  tumefiaţi, totul în costumul albastru al lui 
Robespierre era pe cât de minunat, pe atât de trist. Ar fi 
putut fi grotesc. Dar suferinţa sa, graţia posturii, burlescul 
înfăţişării îl impresionau şi îl afectau. Pentru că el însuşi, 
Adamsberg, îi dorise înfrângerea, chiar şi acest dezastru, 
fiindcă îi era necesar pentru anchetă. Până la cel de al 
doilea dop. Până la reziduuri. Dar cu ce preţ! 

Tot aşa gândea şi echipa. Toţi îşi ţineau respiraţia, vădit 
emoţionaţi, doar Estalere a găsit de cuviinţă să transpună 
în cuvinte ceea ce simțeau toţi: 

— Trist, nu? 

— Bunicul meu era topit după Napoleon dar nu mi-a 
impus niciodată să merg să cuceresc Rusia, a spus 
Voisenet. Chiar dacă eu şi cu peştii mei îl exasperam al 
naibii de tare. 

— Linişte! a spus Danglard. 

— Totuşi, mergeţi prea departe cu suspiciunile, a reluat 
Château discuţia, expirând fumul de ţigară. Vă imaginaţi 
că bătrânul mi-a răsucit personalitatea aşa cum fierarul 
răsuceşte o bară de fier, că mi-am însuşit rolul de „ales” pe 
care mi-l oferise şi că azi, nu-i aşa, reproduc destructivul 
comportament al lui Robespierre, că eu îi elimin pe 
membrii propriei mele adunări. Asta gândiţi. Dar greşiţi, 
comisare. 

Château îşi strângea şi slăbea cu un gest nervos 


e 173 + 


degetele pe jaboul de dantelă udă, ca şi cum ar fi vrut să 
prindă ori să mângâie ceva. Adamsberg îl văzuse făcând 
acest gest compulsiv şi înainte. Un pandantiv, un talisman, 
portretul mamei sale, câteva şuviţe de păr, gândea el. 

— Dacă aveaţi acest „scut” pe care vi-l făurise mama 
dumneavoastră, de ce totuşi aţi creat această asociaţie şi 
aţi preluat rolul detestat? 

— ÎL ştiam pe Robespierre ca pe propriul meu buzunar 
de la cincisprezece ani. Dar după moartea bătrânului, 
personajul mă urmărea, venea după mine, îmi supraveghea 
gesturile, stătea în spatele meu, nu-mi dădea pace. Atunci 
m-am întors şi l-am privit. L-am privit în faţă, comisare. 
Dornic să termin odată cu asta, să reglăm ce aveam de 
reglat. Şi l-am prins. M-am agăţat de el şi l-am interpretat. 
El este creaţia mea, nu eu sunt creaţia lui. Eu conduc jocul 
acum. 

Adamsberg a plecat capul. 

— Am obosit amândoi, nu-i aşa? a spus el luând loc pe 
scaun şi stingând ţigara în scrumieră. 

— Da. 

— Cum îi cheamă pe asociaţii dumneavoastră, pe co- 
fondatori? 

— Leblond şi Lebrun. 

— Leblond şi Lebrun ştiu asta? 

— În niciun caz. Şi, în măsura în care putem adresa o 
rugăminte poliţiei, se poate ca ei să rămână în continuare 
în necunoştinţă de cauză? 


e 174 + 


XXII 


Zerk nu era încă un bucătar priceput dar făcea 
progrese. Pulpa era gătită în sânge, iar fasolea verde din 
conservă - acceptabilă. Danglard şi-a turnat vin din belşug, 
în timp ce Adamsberg şi-a îngăduit răgazul să cineze 
înainte de a discuta din nou despre caz. Subordonaţii lui 
înţeleseseră şi săreau vioi de la un subiect la altul, ceea ce 
îl încânta pe Zerk, incapabil, ca şi tatăl său, să creeze 
jonglerii verbale. lar asta îl extrăgea pe Adamsberg din 
aglomeraţia de alge care, până una alta, nu devenea mai 
puţin densă, ori mai puţin întunecată. 

Şi-au luat cafelele şi s-au strâns în jurul şemineului în 
care fusese aprins focul. Danglard se instalase la locul lui 
obişnuit, în partea stângă. Adamsberg era în dreapta, cu 
picioarele proptite de marginea şemineului, iar Veyrenc 
era la mijloc. 

— Ce părere aveţi? i-a întrebat Adamsberg. 

— Părea sincer, a spus Danglard. 

— La fel de sincer cum a fost când am luat prânzul la 
cafeneaua de pe cheiul de la Tourelle, în timp ce ne 
ascundea că el îl interpretează pe Robespierre, a replicat 
Veyrenc sceptic. Lucru pe care, de altfel, nici nu era 
obligat să ni-l dezvăluie. 

— Poate că sticla mai are un al treilea dop, a intervenit 
Adamsberg. 

— Există sticle care au şi nouă dopuri, s-au mai văzut 
asemenea situaţii, a continuat Danglard. 

— Nu şi pentru tine, comandante. 

— Dopurile nu mă sperie, într-adevăr. Sar în mâinile 
mele ca nişte animăluţe domesticite. 

Zerk băuse prea mult şi dormea cu capul pe masă. 

— Pretinde că el este cel care conduce jocul, îl 
interpretează de la tribună şi, prin urmare, îl stăpâneşte, a 
reluat Adamsberg. Dar în seara aia, când devenise 
Robespierre, când se înfuriase în faţa mea, când îi 
scăpaseră termeni precum „trădător”, „ipocrit infam”, 


e 175 


„bastard şi om din popor”, nu se mai părea că micul 
Château mai era stăpân pe situaţie. Ca şi cum, odată ce 
îmbrăcase haina - purta una albastră, precum cea pe care 
o îmbrăcase în ziua pentru sărbătoarea lui Dumnezeu... 

— A Fiinţei supreme, l-a corectat Danglard. 

— Ca şi cum, reluă Adamsberg, micul Château devenise 
permeabil, poros, absorbind personajul fără să mai 
controleze ceva. Robespierre îl domină după bunul plac şi, 
în momentele respective nu există niciun François 
Château. Nu mai există nimic. Şi asta în ciuda a ceea cea 
încercat să mă determine să cred. Şi aici m-a minţit. Şi 
totuşi, suferea. Iar zâmbetul lui rănea. 

— Zâmbetul acesta răneşte. Pasiunea care, e limpede, i- 
a supt sângele şi i-a uscat oasele, lasă loc vieţii nervoase, 
ca o pisică înecată odinioară şi reîntoarsă la viaţă prin 
galvanism ori ca o reptilă, poate, care se crispează şi, 
ridicându-se, are o privire greu de definit, înspăimântător 
de graţioasă. Să nu ne înşelăm, totuşi impresia nu este 
nicicum de ură, ceea ce simţim este o milă care provoacă 
durere amestecată cu teroare, a recitat Danglard. 

— Este descrierea Lui? 

— Da. 

— De unde ţi-a venit ideea să cercetezi prenumele 
familiei sale? l-a întrebat Veyrenc. 

— Fiindcă Château este atât de impregnat de personaj 
încât am presupus o eventuală filiaţie. Atunci nu ştiam că 
Robespierre nu avusese copii. 

— Niciun descendent, a reconfirmat Danglard. Femeile 
şi tot ceea ce avea legătură cu sexualitatea îl îngrozeau. Pe 
acest fundament şi-a întemeiat noţiunea de „viciu”, 
recurentă în discursurile sale, fără să aibă habar ce 
înseamnă, desigur. Şi-a pierdut mama la şase ani, iar 
mama aceasta a lui, care nu făcea altceva decât să aducă 
pe lume copii, n-a prea avut vreme să-l vadă pe micuțul 
Maximilien înainte să moară în timpul unui travaliu. După 
moartea ei, tatăl model, bunul avocat din Arras, a plecat de 
acasă, apoi a dispărut cu totul, abandonându-i pe cei patru 
copii. La şase ani, Maximilien devenea capul familiei, fără 


e 176 œ» 


să fi avut parte de un dram de iubire. Copilul s-a împietrit, 
se spune, şi nimeni nu l-a văzut niciodată jucându-se ori 
râzând. 

— lar asta nu se potriveşte oare destul de bine lui 
Château? a întrebat Veyrenc. 

— Chiar foarte bine. 

— Când îşi leapădă veşmintele, zise Adamsberg, vreau 
să spun că atunci când iese din hainele lui Robespierre, 
Château pare mai degrabă asexuat. 

— Dacă Robespierre n-ar fi avut de-a face cu Revoluţia, 
poate că ar fi fost un mic avocat în Arras şi ar fi semănat, 
într-adevăr lui Château al nostru. Talentat şi împietrit, 
exaltat şi incapabil să se exprime pe sine însuşi. Fără să fie 
vreodată în stare să se apropie de vreo femeie. Şi totuşi, 
Dumnezeu ştie de ce, ele îl iubeau la nebunie. Dar nu, nu a 
avut urmaşi. Niciunul dintre cei patru copii ai familiei 
Robespierre nu a avut copii. E posibil ca Maximilien să se 
fi abătut de câteva ori, sau poate numai o singură dată, de 
la calea purității înainte să devină Robespierre, dar asta 
nu-i deloc o certitudine. 

Danglard s-a întrerupt, gânditor, apoi, s-a încruntat ca 
un animal derutat, brusc nemulţumit şi concentrat. 

— Fir-ar! a spus el. Château! Nu, tăceţi, altminteri o să 
pierd ideea. 

Comandantul şi-a sprijinit paharul de buze, mijind ochii. 

— Gata, ştiu! Este vorba de un zvon pe care-l uitasem cu 
totul. Aproape că mi se strecurase printre degete ca 
pisicile din grădină. 

— Spune, comandante, a zis Adamsberg luând o ţigară 
din pachetul personal. 

l-l va lăsa lui Zerk a doua zi şi apoi îi va şterpeli altele. 
Tânjea după ţigările lui fiu-su. Dar nu furi de la cineva care 
doarme. 

— Există, de ceva vreme, un zvon referitor la un fiu 
ascuns al lui Robespierre, născut în 1790, a explicat 
Danglard. Îl chema Didier Château. 

— Château? a întrebat Adamsberg brusc înviorat. 

— Ca pe Château. 


e 177 œ» 


— Continuă, comandante. 

— Il chema Francois Didier Château, ca pe François. Nu 
avem decât o singură „dovadă” a acestei descendenţe şi 
anume o scrisoare. În 1840, pe când François Didier 
Château avea cincizeci de ani, nimeni altul decât 
preşedintele Curţii de Apel din Paris solicită insistent o 
slujbă pentru el. El, care este doar un simplu hangiu din 
provincie. Cum oare François Didier Château, „bastard şi 
om din popor” a putut avea de a face cu puternicul 
preşedinte al Curţii de Apel din Paris? Prima enigmă. Într- 
o scrisoare adresată prefectului, acest preşedinte cere să i 
se ofere hangiului postul de responsabil cu schimbarea 
cailor de poştă din... 

Danglard şi-a frecat fruntea cu degetele apoi s-a 
îndreptat în scaun şi a băut puţin vin alb. 

— Din Château-Renard, în Loiret, a completat el scurt, 
cu vădită satisfacţie. Mai mult decât atât, preşedintele 
Curţii de Apel din Paris semnalează că protejatul său este 
recomandat de oameni importanţi precum judecătorul de 
pace, primarul, castelani. Ce era cu acest hangiu de avea 
atâţia protectori? 

— Avea o reputaţie, a spus Veyrenc. 

— Exact. Fiindcă în răspunsul său, care a fost unul 
negativ, prefectul... Dă-mi laptopul tău, comisare. 

— lată, a reluat Danglard după câteva clipe: „...Or, 
domnul Château, pe care mi-l recomandaţi, este fiul 
natural al lui Robespierre”. Observaţi cu câtă siguranţă 
face prefectul această afirmaţie, nu are niciun dubiu. 
Continui. „Nu este vinovat de naşterea sa, ştiu acest lucru, 
dar, din nefericire, originea sa a avut o influenţă 
supărătoare asupra opiniilor şi a conduitei sale şi 
întruchipează tot ceea ce poate fi mai radical.” 

Danglard a pus laptopul pe podea şi şi-a încrucişat 
braţele pe piept, zâmbitor şi satisfăcut. 

— Şi mai ce, Danglard? l-a întrebat Adamsberg, 
stupefiat, aplecat spre comandant ca şi când s-ar fi aflat în 
faţa lămpii lui Aladin. 

— Puțin, dar e totuşi ceva. După moartea lui 


e 178 + 


Robespierre, mama lui Francois Didier s-a refugiat la 
Château-Renard cu fiul ei de patru ani. Oare circulau 
zvonuri? S-a temut pentru fiul ei? Era acesta în pericol de 
moarte? Foarte posibil. Câţiva ani mai înainte exista 
temerea ca nu cumva copilul din Temple” să fie o 
ameninţare. Cea a vocii sângelui care se trezeşte şi cere 
răzbunare. Aşa cum o cer cei care au fost închişi în turnul 
din Creux. 

— Cine-i ăsta, copilul din Temple? 

— Fiul lui Ludovic al XVI-lea. 

— Şi ce altceva se mai ştie despre acest fiu ascuns al lui 
Robespierre? 

— Dispunem de o descriere fizică din timpul în care 
servea în armata lui Napoleon. Nicio dovadă certă, dar nici 
vreun element care să intre în contradicţie cu identitatea 
presupusului său tată. Vreau să spun că nu era un uriaş cu 
nas acvilin şi ochi negri. Nu, abia dacă avea un metru şi 
şaizeci, ochii albaştri, părul rar, nasul şi gura mici. 

— E cam vag, într-adevăr. 

— Dar iată şi a doua enigmă: la cinci ani după ce n-a 
reuşit să ajungă şef peste cei responsabili cu schimbarea 
cailor de poştă, devine directorul trăsurilor publice. Al 
diligenţelor statului! Aşa, a spus Danglard pocnind din 
degete. Tot relaţii la nivel înalt. Asta e tot, altceva nu mai 
ştiu. 

— E mult, Danglard. Afirmația prefectului e consistentă. 

— Nu cred că Robespierre s-a culcat cu vreo femeie, a 
replicat Danglard. Cine ne spune nouă că respectiva 
Denise Patillaut - mi-am adus aminte numele ei - gravidă 
fără să fie măritată, nu s-a lăudat cu această paternitate 
ilustră ca să ascundă oprobriul atras asupra ei pentru că 
era mamă fără să fie căsătorită? Iar apoi familia Château a 
dus mai departe legenda. Până la Francois al nostru. Dacă 


2 Louis-Charles de France (n. 27 martie 1785 - m. 8 iunie 1795), al 
doilea fiu al lui Ludovic al XVI-lea și al Mariei Antoinette, duce de 
Normandia, prinţul moștenitor al Franţei iar apoi prinţ regal. A fost 
deţinut al închisorii din Temple unde a murit la vârsta de zece ani 
(n.trad. ). 


e 179 œ» 


el chiar este un descendent al lui François Didier. 

— Mai avem un element, a spus Veyrenc. Asemănarea 
lui neobişnuită cu Robespierre. 

— Nu vom şti niciodată, a conchis Danglard. Nici noi, 
nici familia Château. Nu putem beneficia de comparații 
între ADN-uri, rămăşiţele lui Robespierre au fost în cele 
din urmă aruncate în catacombele Parisului. 

— Dar cel mai important nu e adevărul, a intervenit 
Adamsberg care şi-a sprijinit din nou picioarele de 
marginea şemineului. Important este că familia Château a 
crezut asta. Că bunicul a crezut fără ezitare, ca şi cei de 
dinaintea lui. Că au ţinut aprinsă flacăra acestui cult. Şi 
astfel, ce crede François al nostru? Că este un descendent 
al robespierrismului, aşa cum mi-a povestit, sau al lui 
Robespierre însuşi, în carne şi oase? Asta ar schimba 
multe lucruri. 

— Individul ăsta minte de îngheaţă apele, a spus 
Veyrenc. 

— Dacă se crede descendentul lui Robespierre şi dacă el 
este ucigaşul, repet, de ce ne-a mai trimis scrisoarea? a 
întrebat Danglard. 

— Fiindcă procedează asemenea străbunului său, a 
replicat Veyrenc. Fiindcă Robespierre nu lucrează cu 
mănuşi, ca un „ipocrit”, ca un tâlhar oarecare. Fiindcă el 
execută în piaţa publică. Fiindcă moartea trebuie să fie 
exemplară. 

— Aşadar, mai avem un al treilea dop în sticlă, a conchis 
Adamsberg cu glas stins. 


e 180 » 


XXIII 


La solicitarea lui Adamsberg, cei doi asociaţi ai lui 
François Château au acceptat fără vreo ezitare să se 
prezinte la sediul comisariatului la ora 15. Între timp, 
Froissy căuta în arhivele din Château-Renard descendenţii 
lui François Didier Château, hangiul din 1840, iar 
Retancourt şi oamenii ei continuau să îl supravegheze pe 
preşedintele asociaţiei dedicată lui Robespierre. 

„RAS?”, a anunţat Retancourt prin SMS. „S-a întors 
acasă la ora zece seara, a mâncat singur, a dormit singur, 
trăieşte singur. Acum este la serviciu, la hotel. Program: 
11-17. Anecdotă: am fost agresată astă-noapte când eram 
la filaj în rue Norevin de trei şmecheraşi cu craniul ras 
care m-au luat drept o femeie capabilă să stârnească 
pasiuni. Sunt foarte flatată. Justin a fost martor. Fără 
încurcături în perspectivă, dar cei trei sunt la comisariatul 
din arondismentul 18. Cam şifonaţi.” 

— Şifonaţi rău, a corectat-o Adamsberg care a pus mâna 
pe telefon şi l-a sunat pe colegul său. 

— Montreux? Adamsberg la telefon. Ai adunat trei 
indivizi ieri noapte? 

— Ce a căzut peste ei e din echipa ta? Un copac? 

— Un arbore sacru, da. Cum se simt băieţii? 

— Al naibii de umiliţi. I-a lăsat laţi cu directe la stomac, 
pur şi simplu, nu i-a zdrobit, „copacul” tău ştie să lovească. 
Fără complicaţii la testicule. 

— Cu blândeţe. 

— Orişicât, dar, înainte de asaltul final, am avut parte de 
un nas zdrobit la unul, de o ureche sfâşiată la un al doilea, 
care avea trei piercing-uri - tipul urlă după cerceii lui 
rămaşi pe zdrenţele de piele şi o rană sănătoasă pe obrazul 
celui de-al treilea. Era în legitimă apărare, ei s-au dat la ea 
morţi de beţi, cum erau. Avem declaraţia colegului. 
Apropo, cine-i puştiulică ăsta prin comparaţie cu copacul? 
O mlădiţă de narcisă? 


1 Rien à signaler - nimic de semnalat (fr.) (n.trad.). 
e 181 >» 


— O blândă trestie gânditoare. 

— E bine, măcar e diversitate. Eu am cinci tâmpiţi. Tu 
câţi ai? 

— Unul singur, aşa cred. 


Adamsberg tocmai închidea când Estalere i-a invitat în 
birou pe cei doi asociaţi. Unul slăbuţ şi celălalt voinic, aşa 
cum se cuvine în cazul celor mai bune tandemuri, dar 
ambii cu bărbi dese, cu păr bogat pentru vârsta lor - în jur 
de cincizeci de ani - şi cu ochelari. 

— Am înţeles, a spus Adamsberg rugându-i să ia loc. Vă 
temeţi să nu fiţi fotografiaţi pe ascuns. Estalere, te rog să 
ne aduci nişte cafea. Deja am promis că nu o să vă întreb 
care vă este numele. 

— Lucrăm discret, suntem obligaţi să procedăm astfel, a 
spus cel voinic. Oamenii sunt atât de înguşti la minte încât 
o neînțelegere poate surveni rapid. 

— Preşedintele asociației mi-a explicat regulile de 
confidenţialitate în detaliu. Bărbile arată bine. 

— Ştiţi, fără îndoială, că la asociaţie avem la dispoziţie 
nişte profesioniste în machiaj. Bărbile sunt un fleac. Totul 
a fost modificat. 

— Atunci relaxaţi-vă, le-a spus Adamsberg. 

— A văzut ceva? a vrut să ştie cel subţirel de îndată ce 
tânărul a ieşit din birou. 

— Estalere? Aşa sunt ochii lui. 

— Cu părul negru ar putea fi un bun Billaud - Varenne. 

— Un robespierrist? 

— Da, a răspuns cel voinic. 

— Estalere e ca un mieluşel. 

— Dar e frumos, la fel ca Billaud. Cât priveşte 
caracterul, nu contează. Aţi văzut cum reuşeşte Francois 
Château să cucerească publicul. Dar vă garantez că nu are 
acelaşi succes la hotel! Cât priveşte cel de planton, de la 
recepţia dumneavoastră, care nu-i prea frumos, iertaţi-mi 
sinceritatea, ar fi un Marat bun. 

— Am dubii că ar putea recita un text. Nici eu nu aş fi în 
stare. 


e 182 œ» 


Adamsberg a tăcut în momentul în care Estalere a adus 
cafelele. 

— Dar Francois v-a explicat cu siguranţă că şedinţele 
noastre eliberează cuvintele şi comportamentele, a 
precizat cel voinic. 

— Până ce scoate la iveală pasiuni adevărate, identificări 
entuziaste cu personajele care sunt interpretate, a 
completat cel slăbuţ. 

— Şi asta se întâmplă chiar dacă în viaţa reală actorul 
nu are nici măcar o vagă afinitate politică cu personajul 
său, uneori chiar dimpotrivă. Am observat indivizi 
aparţinând dreptei celei mai radicale devenind autentici 
Exageraţi ai extremei stângi. Este unul dintre obiectivele 
studiului nostru: efectul grupului care înlătură 
convingerile individuale. Dar, cum schimbăm rolurile la 
fiecare patru luni, în prezent căutăm un Billaud-Varenne şi 
un Marat. 

— Şi un Tallien. 

— Dar nu şi un Robespierre, a observat Adamsberg. 

Cel slăbuţ a zâmbit. 

— Aţi înţeles seara trecută de ce? 

— Cam prea bine. 

— Este excepţional, de neînlocuit. 

— I se întâmplă şi lui să fie victima unei „identificări 
entuziaste”? 

Cel voinic lucra, fără îndoială, în domeniul psihiatriei. Se 
putea înţelege că nu dorea ca pacienţii săi să-l ştie în jabou 
şi cu dantele. 

— La început, s-ar fi putut întâmpla, a răspuns cel slăbuţ 
gânditor. Dar sunt doisprezece ani de când îl joacă pe 
Maximilien. S-a instalat rutina, o face aşa cum un altul ar 
juca dame. Concentrat, cu pasiune, dar nu mai mult. 

— O secundă, l-a întrerupt Adamsberg. Care dintre voi 
este trezorierul, aşa-zisul Leblond şi care este secretarul, 
aşa-zisul Lebrun? 

— Leblond, s-a recomandat cel subţirel cu barba 
deschisă la culoare şi mătăsoasă. 

— lar dumneata eşti Lebrun, aşadar. Pot să fumez? a 


e 183 >» 


întrebat comisarul scotocindu-se în buzunar. Făcuse o 
mică provizie de dimineaţă din rezervele lui Zerk. 

— Sunteţi la dumneavoastră acasă, comisare. 

— Avem deja patru morţi şi toţi sunt membri ai 
asociaţiei voastre. Henri Masfaure - baza financiară, Alice 
Gauthier, Jean Breuguel şi Angelino Gonzalez. Le ştiţi 
figurile? 

— La perfecţie, a răspuns Lebrun, cel cu barba aspră şi 
ţepoasă. Gonzalez purta costumul aferent, însă am văzut 
desenul dumneavoastră. Este chiar el. 

— François Château m-a sfătuit insistent să vă consult 
fiindcă, mai mult decât el, voi îi ştiţi pe cei care vin la 
şedinţe. 

— Mai rău, noi îi supraveghem, a spus Leblond zâmbind. 

— Şi până unde mergeţi cu această supraveghere? 

— Vedeţi, noi suntem sinceri. „Istoria vie” ne-a depăşit şi 
a generat stupefiante tulburări psihologice. 

— Chiar devieri patologice, a continuat Lebrun. Cu asta 
avem de-a face în momentul de faţă. Ceea ce ne dovedeşte 
că avem dreptate să-i supraveghem îndeaproape pe 
membrii asociaţiei noastre. 

— Cum procedaţi? 

— Marea majoritate a celor care asistă la şedinţe adoptă 
atitudinea clasică. Sunt dedicați, îşi joacă rolul, uneori cu 
prea mult zel. Iar asta deschide calea spre o gamă largă de 
comportamente, bunăoară cei care se distrează - aşa cum 
o făcea Gonzalez cu asupra de măsură, dar asta nu l-a 
împiedicat să fie un formidabil Hébert, nu-i aşa, Leblond? 

— A fost excelent. Mi s-a rupt sufletul când a trebuit să 
găsim un altul care nu este rău, dar nu se apropie nici pe 
departe de performanţa acestuia. Nu-i grav, la şedinţa 
următoare, peste o săptămână, va fi mort. Scuze, vorbim 
despre ale noastre, a spus el ridicând braţele. 

— Aşadar, gama noastră merge de la cei care se 
distrează la cei care se iau în serios, şi de la cei care asistă 
la cei care se inflamează, a reluat Lebrun. 

— Parcurgând întregul spectru al diversităţii şi 
nuanţelor care există între cei doi poli. 


e 184 œ» 


LL 


— „... diversităţii şi nuanţelor... 
Leblond, un fizician? 

— Dar totul rămâne zăgăzuit în limitele uzuale ale 
„normalităţii”, ale unei „normalităţi smintite”, a spus 
Lebrun. Mai ales de când am început să schimbăm rolurile. 
Colegul meu şi cu mine îi supraveghem cu multă atenţie pe 
alţii, cam vreo douăzeci. „Infra”, cum le spunem între noi. 

— Vă deranjează dacă mă plimb? 

— Sunteţi la dumneavoastră acasă, a repetat Lebrun. 

— Cine sunt „infra”? 

— Cei care depăşesc spectrul obişnuit, a explicat 
Leblond. Ca razele infraroşii, de exemplu, pe care ochiul 
nu le observă. Să presupunem că ne aflăm la un spectacol 
de comedie la care cineva nu râde. Sau un film sfâşietor la 
care un spectator rămâne indiferent. 

— In vreme ce participanţii la şedinţele noastre, per 
ansamblu, „îşi ies din fire”, ca să mă exprim mai simplu. 

— Şi nu discutăm de un „moment”, ci de o constantă, a 
precizat Leblond. De o trăsătură invariabilă. 

— „Trăsătură invariabilă”. E clar că are legătură cu 
ştiinţele. 

— „Infra” rămân în mod bizar neutri, a continuat 
Lebrun, iar Adamsberg a observat armonia tandemului 
aproape interşanjabil. Nu sunt trişti şi nici amuzaţi, ci 
indiferenți. Nu indiferenți, desigur - altminteri de ce ar 
mai frecventa asociaţia? -, ci distanţi. 

— Vă ascult, a intervenit Adamsberg, continuându-şi 
plimbarea. 

— În realitate sunt acolo, atenţi, dar participă într-un cu 
totul alt fel, neobişnuit, a urmat Leblond. 

— De fapt, supraveghează, a continuat Lebrun. lar noi îi 
supraveghem pe cei care supraveghează. De ce vin la noi? 
Ce anume îi interesează? 

— Şi care este răspunsul? _ 

— Greu de spus, a reluat Lebrun. In timp, colegul meu şi 
cu mine am identificat două grupuri distincte în cadrul 
acestor „infra”. Pe unii îi numim „infiltraţi” iar pe ceilalţi 
„ghilotinaţi”. Dacă nu ne înşelăm, infiltraţii sunt cam o 


a notat Adamsberg. 


< 185 œ» 


duzină. 

— Nu îl luăm în calcul pe Henri Masfaure, deşi chiar şi 
el îi pândea. Vorbea când cu unul, când cu altul. lar Victor 
era prezent pentru a-i servi drept ureche care 
înregistrează. Printre ei se numărau Gauthier şi Breuguel, 
care au fost omorâţi, şi un bărbat pe care nu l-am mai 
văzut de câţiva ani. Vedeţi, aşadar, că ucigaşul, cu 
excepţia lui Gonzalez, a ales să îi elimine pe infiltraţi, pe 
cei care scotoceau, care iscodeau. Prin urmare, pe cei care 
nu sunt inofensivi. 

— Cum i-aţi descrie pe ceilalţi? Pe supraviețuitori? 

Adamsberg se oprise în faţa mesei şi, în picioare, se 
pregătea să noteze. 

— Am identificat patru, de ei suntem siguri. O femeie şi 
trei bărbaţi. Ea are în jur de şaizeci de ani, părul cam până 
la umeri, drept şi vopsit blond, cu ochi albaştri luminoşi. 
Trebuie să fi fost foarte frumoasă la vremea ei. Leblond i-a 
vorbit de câteva ori, deşi infiltraţii nu sunt lesne de 
abordat. El presupune că a fost actriţă. Cât priveşte fostul 
ciclist, descrie-l tu, îl cunoşti mai bine decât mine. 

— Îi spunem „fostul ciclist” pentru că are picioarele 
zdravene şi le ţine mereu depărtate. Ca şi când, scuze, l-ar 
deranja şaua bicicletei. De aici şi porecla. I-aş da patruzeci 
de ani, părul foarte închis la culoare, tuns scurt, trăsături 
regulate, dar fără nicio expresie. Dacă nu cumva o face 
într-adins ca să descurajeze potenţialii vorbăreţi. Aşa cum 
procedează infiltraţii, fiecare în felul său. 

— O actriţă, un ciclist, a notat Adamsberg. Al treilea? 

— Am bănuiala că ar fi dentist, a spus Lebrun. Te 
priveşte ca şi cum ţi-ar studia dantura. Am observat că 
mâinile au un uşor damf de dezinfectant. Cam la vreo 
cincizeci de ani. Ochi căprui, scrutători, dar trişti, buze 
subţiri, dinţi refăcuţi. Are un aer melancolic şi mătreaţă. 

— Dentist scrutător trist şi cu mătreaţă, a rezumat 
Adamsberg în timp ce scria. Al patrulea? 

— Nimic deosebit, a continuat Lebrun cu o strâmbătură. 
Un individ inconsistent, fără un semn caracteristic, nu îl 
pot descrie. 


e 186 - 


— Stau împreună? 

— Nu, a răspuns Leblond. Dar se cunosc, e sigur. 
Compun un balet simpatic. Se întâlnesc, îşi aruncă o vorbă, 
se îndreaptă spre altcineva şi tot aşa. Legături efemere, 
necesare şi discrete, în mod voit, cred. Pleacă mereu 
înainte ca totul să se încheie. Aşa încât nici Lebrun, nici eu 
nu i-am putut urmări vreodată. Fiindcă noi trebuie să 
rămânem ca să veghem asupra lui François. 

Adamsberg a adăugat pe lista „infiltraţilor” numele celor 
ucişi: Gauthier, Masfaure, Breuguel şi, mai jos, în afara 
ordinii stabilite, Gonzalez. A desenat o linie ca să-i separe 
şi şi-a intitulat cea de a doua coloană „Ghilotinaţi”. 

— O cafea? a propus. Sau un ceai? O ciocolată caldă? O 
bere? 

Cei doi păreau interesaţi. Adamsberg a plusat. 

— Sau un vin alb? Avem unul excelent. 

— Bere, au ales cei doi într-un glas. 

— Mergem la etaj. Vă însoțesc. Aveţi grijă, există o 
treaptă mai ciudată care ne dă multă bătaie de cap. 

Adamsberg era atât de obişnuit cu ordinea din cămăruţa 
unde se afla automatul de cafea încât a intrat fără să îi 
anunţe pe cei care se găseau deja acolo: pisica, însoţită de 
Voisenet îşi ronţăia bobiţele şi, mai ales, locotenentul 
Mercadet care dormea profund, lungit pe trei perne 
albastre anume aranjate acolo pentru el. 

— Avem un agent hipersomniac, a explicat comisarul. 
Funcţionează în cicluri de somn la fiecare trei ore. 

Adamsberg a scos din frigider trei beri - una pentru el, 
trebuia să le ţină isonul pentru a parafa buna înţelegere 
dintre ei - şi le-a desfăcut pe o tejghea îngustă, alături de 
care fuseseră aduse patru scaune. 

— Avem doar pahare de plastic, s-a scuzat el. 

— Bănuiam că nu aveţi un bar luxos. lar berea este 
interzisă. 

— Evident, i-a dat dreptate Adamsberg sprijinindu-şi 
cotul de tejghea. Dar asta, i-a întrebat el arătându-le 
desenul semnului, vă spune ceva? L-aţi mai văzut? 

— Niciodată, a răspuns Lebrun, iar Leblond a negat 


e 187 œ» 


clătinând din cap. 

— Dar cum l-aţi interpreta ştiind că a fost desenat, într- 
un fel sau altul, la locul crimei? 

— Nu-mi dau seama, a spus Lebrun. 

— Dar în contextul care vă este cunoscut? Mă refer la 
Revoluţie? i-a ajutat Adamsberg. 

— O secundă, a spus Lebrun, luând desenul. Două 
ghilotine? Cea englezească, mai veche şi cea franţuzească, 
mai nouă, îmbinate într-o criptogramă? Un semnal? 

— A ce anume? 

— Al execuţiei? 

— Pentru ce motiv? 

— În „contextul nostru”, trădare, a spus întristat 
Leblond. 

— Aşadar, ucigaşul i-a reperat pe infiltraţi? Pe spioni? 

— Fără îndoială, a zis Lebrun. Dar acest semn aparţine 
mai degrabă unui regalist. Se spune că Ludovic al XVI-lea 
însuşi a modificat prototipul vechi, barând lama rotundă cu 
o linie. Dar, chiar şi aşa, nu există nicio dovadă. 

— Un inginer foarte bun, a intervenit Leblond laconic 
dând pe gât o înghiţitură de bere. 

— Mai avem cel de al doilea grup, al „ghilotinaţilor”, 
cum le spuneţi voi, a zis Adamsberg dând la o parte 
desenul. 

— Sau al „descendenţilor”. 

— Cum adică „descendenţi”? 

Voisenet a surprins privirea comisarului care i-a făcut 
semn să nu intervină. Locotenentul a luat pisica sătulă şi a 
ieşit din cămăruţă. 

— Ia pisica în braţe? l-a întrebat Lebrun. 

— Pisicii noastre nu-i place să coboare pe scări. Şi nici 
nu se hrăneşte dacă nu este cineva care să stea lângă ea. 

— Şi de ce nu-i daţi de mâncare la parter? a întrebat 
Leblond, logicianul. 

— Fiindcă nu vrea să mănânce decât aici. Şi să doarmă 
la parter. 

— Asta-i ceva ciudat. 

— Da. 


e 188 >» 


— Şi nu vă temeţi că se va trezi locotenentul? 

— Nu există niciun risc. Tocmai asta e problema. În 
schimb, e de două ori mai vioi între perioadele de somn. 

— E o chestiune complexă să administrezi un comisariat, 
a observat Lebrun. 

— Unii spun că aici domneşte incertitudinea, a replicat 
Adamsberg luând o înghiţitură lacomă de bere. 

N-avea niciun chef să bea bere. 

— Şi reuşiţi? 

— Cam greu. Presupun că incertitudinea e de vină. 

— Interesant, a spus Lebrun ca pentru sine însuşi. 

Lebrun, secretarul asociaţiei şi psihiatru. 

Cei trei bărbaţi au coborât cu sticlele în mână şi, deşi 
avertizat, Leblond era cât pe ce să-şi piardă echilibrul la 
treapta cu probleme. La întoarcerea în biroul comisarului, 
atmosfera, până acum doar politicoasă, devenise mai 
destinsă. Leblond a redeschis şedinţa de lucru. 

— „Ghilotinaţii”, a început el. Sunt solitari, nu se cunosc 
între ei, nu îşi vorbesc. Sunt membri stabili, chiar ferventi, 
dar niciunul dintre ei nu interpretează rolul de deputat. Se 
aşază la adăpostul tribunelor înalte, se pierd în mulţime. 
Tăcuţi, atenţi, fără vreo emoție aparentă. După această 
atitudine neobişnuită i-am depistat, Lebrun şi cu mine. Trei 
dintre ei rămân până la sfârşit şi beau tăcuţi un pahar la 
bufetul oferit după încheierea şedinţei. 

— Ai cui descendenţi sunt? 

— Ai ghilotinaţilor. 

— Cum de v-aţi dat seama? 

— Pe aceştia trei i-am putut urmări. Odată ce François 
este în siguranţă la el acasă, ne întoarcem şi stăm până ce 
termină de mâncat şi de băut. Şi îi urmărim. 

— Vreţi să spuneţi că le ştiţi numele? 

— Mai mult decât atât, le ştim şi adresele şi profesiile. 

— Şi le ştiţi şi strămoşii? 

— Exact, a răspuns Lebrun cu un zâmbet larg, cordial. 

— Dar nu puteţi să îmi spuneţi numele lor? 

— Trebuie să respectăm cu stricteţe regulamentul: nu 
dezvăluim identitatea membrilor asociaţiei noastre. Dar nu 


< 189 + 


ne este interzis să vi-i arătăm în timpul unei şedinţe. Apoi, 
sunteţi liberi să-i urmăriţi dacă vi se pare o pistă bună. 

— Luaţi aminte că noi nu acuzăm nicicum aceste 
persoane, a intervenit Leblond. Nici pe „infiltraţi”, nici pe 
„ghilotinaţi”. Se întâmplă ca motivele care îi determină pe 
infiltraţi să participe la şedinţele noastre să fie neclare, aşa 
cum v-am spus. 

— Cele ale „descendenților celor ghilotinaţi” sunt şi mai 
neclare, a spus Lebrun. Cu siguranţă că au o legătură cu o 
intensă ură tenace, repercutată de-a lungul generaţiilor. 
Un crud sentiment al nedreptăţii. Să-l vadă şi să-l urască 
pe Robespierre în direct poate că-i mai calmează. Măcar 
apreciază faptul că asistă la derularea implacabilă a 
Istoriei care îl va conduce pe Incoruptibil spre propria-i 
cădere până la această şedinţă care încheie ciclul celor 
dedicate Convenţiei în care este relatată dureroasa moarte 
a lui Robespierre. Asta provoacă huiduieli şi aplauze, un 
catharsis final, reperabil atât în texte cât şi în mărturisiri, 
fiindcă noi nu punem niciodată în scenă execuțiile. Nu 
suntem nici perverşi, nici sadici. Spunem asta ca să vă 
atragem atenția că, poate, vă indicăm piste false. 
„Descendenţii” şi „infiltraţii” nu au, poate, niciun gând 
ucigaş. Şi de ce ar ucide nişte membri banali şi nu l-ar 
ucide pe Robespierre însuşi? 

— Acesta e miezul problemei, miezul ghemului, a şoptit 
Adamsberg. Totuşi, îmi puteţi da numele strămoşilor? 

— Da, în măsura în care diferă de cele ale urmaşilor. 

— Vă ascult. 

— Preferăm să le scriem pe carnetul dumneavoastră, a 
spus Leblond zâmbind. Astfel, nu se va putea afirma că am 
rostit un nume legat de Asociaţie, oricare ar fi. 

— O ipocrizie, a replicat Adamsberg zâmbind la rândul 
său. 

— „O ipocrizie infamă” chiar, a adăugat Lebrun care a 
scris rapid cele trei nume şi i-a restituit carnetul 
comisarului. 


Petrecuse două ore şi jumătate cu ei şi, cam adormit, şi- 


< 190 œ» 


a pus haina imediat după ce plecaseră. Şi-a deschis 
carnetul şi a recitit cele trei nume: Sanson, Danton, 
Desmoulins. Numai Danton îi spunea ceva. Şi asta doar din 
pricina statuii de la intersecţia de la Odeon şi a frazei care 
se putea citi pe statuie: „Avem nevoie de îndrăzneală, de 
mai multă îndrăzneală şi întotdeauna de îndrăzneală”. Dar 
nu ştia ce anume făcuse şi fusese Danton sau cum de 
murise ghilotinat. 

Pistele pe care i le oferise tandemul perfect coerent, 
fără ca unul să-l domine pe celălalt, Lebrun şi Leblond, 
psihiatrul şi omul de ştiinţă, se adăugau ca o notă 
armonică în deschiderea ghemului de alge. Un ghem mai 
mare, care îl urmase cu încăpățânare până la Sena. A mers 
de-a lungul tarabelor buchiniştilor mirat să-şi descopere 
brusc un interes mai mare faţă de cărţile vechi. De două 
zile trăia în secolul al XVIII-lea care începea, încet-încet, 
să-i placă. Nu, nu-i plăcea, se obişnuia cu el, atâta tot. Şi-l 
imagina foarte bine pe acel François Didier Château, 
modestul fiu presupus al lui Robespierre, straniul 
privilegiat care administra trecerea diligenţelor publice 
prin Loiret. Împreună cu haltele, schimbarea cailor şi 
hanurile. A coborât până la fluviu. A găsit o bancă liberă, 
din piatră acoperită de muşchi, şi a adormit aşa cum, 
poate, făcuse un alt individ, tot acolo, în urmă cu două 
secole. Iar acest fapt i s-a părut adecvat şi confortabil. 


e 191 œ» 


XXIV 


Adamsberg s-a trezit la apusul soarelui care colora 
catedrala Notre-Dame şi apa murdară a Senei. 

— Danglard, unde mănânci? l-a întrebat el la telefon. 

— Eu beau, nu mănânc. 

— Bine, dar unde iei masa? La Brasserie Meyer de 
exemplu? Undeva între locuinţa ta şi Sena? Am trei nume, 
pe două dintre ele nu le cunosc. 

— Numele cui? 

— Ale ghilotinaţilor. Ai căror descendenţi frecventează 
cu gânduri anume Asociaţia de la înălţimea tribunelor. 

— În douăzeci de minute, a spus Danglard. Unde eşti? 
Te-am căutat. 

— Am lucrat afară. 

— 'Ţi-am dat mai multe telefoane. 

— Am dormit, Danglard. Pe o bancă de piatră din secolul 
al XVIII-lea. Vezi bine că rămân concentrat asupra 
subiectului. 


Brasserie Meyer rămăsese neschimbată de şaizeci de 
ani. Mirosul de varză acră era persistent şi îi promitea lui 
Danglard un vin alb de calitate. Adamsberg aşteptă ca 
subordonatul lui să mănânce un cârnat şi să bea două 
pahare înainte de a-i rezuma întâlnirea cu perfectul 
tandem Lebrun - cu barba aspră şi Leblond - cu barba 
mătăsoasă, de a-i detalia chestiunea „infiltraţilor” şi a 
„ghilotinaţilor” şi de a-i arăta, scrise pe carnet, numele 
celor trei „descendenţi”. 

— Şi zici că ştii doar unul? l-a întrebat Danglard. 

— L-am identificat pe Danton. Numele, statuia, fraza 
celebră, totul. Celelalte două îmi sunt complet 
necunoscute. 

— Îmi place naivitatea ta cinstită. 

— Haide, Danglard, i-a ordonat Adamsberg care încă 
ezita în faţa mâncării. 

Trebuia numai să asculte - eventual să încerce să mai 


e 192 œ» 


scurteze povestea, se pregătea pentru asta. 

— Danton era prieten cu Robespierre de la început, un 
adevărat patriot, cu glas tunător, care devora lumea şi 
viaţa, un bărbat adevărat, inimos, devotat cauzei dar, în 
acelaşi timp, şi un bărbat care mustea de viaţă, iubitor de 
femei, plin de dorinţă şi dedat plăcerilor, care confunda 
banul personal cu cel al statului. Dacă putem profita, 
atunci să profităm. Loial şi corupt. I-a scris lui Robespierre 
nişte scrisori emoţionante. Incoruptibilul l-a condamnat în 
aprilie 1794. Robespierre era incapabil să fie prieten cu 
cineva, incapabil să priceapă binefacerile şi viciile 
prieteniei. Spre finalul carierei nu accepta decât adularea, 
cea pe care i-o arătau fratele său ori tânărul Saint-Juste. 
Pasionatul Danton trebuie să-i fi provocat o greață 
profundă. Danton, bărbat puternic, domina adunarea fără 
efort, pe când fragilul Robespierre trebuia să-şi 
întrebuinţeze serios plămânii. După patru ani, indulgenţa 
iniţială a lui Robespierre se transformase mult. Executarea 
patriotului Danton şi a prietenilor săi, după un proces 
încropit, a fost un prim şoc traumatic resimţit de popor şi 
de o mare parte a Adunării. Şareta care îl ducea la eşafod 
pe Danton a mers pe strada Saint-Honore unde locuia 
Robespierre. Trecând prin faţa casei lui, Danton a urlat: 
„Tu urmezi, Robespierre!” Iar vorbele spuse călăului 
înainte de a se întinde sub tăişul ghilotinei sunt 
arhicunoscute. 

— Nu, a răspuns răbdător Adamsberg. Nu sunt. 

— „Arată capul meu poporului! Merită pedeapsa asta!” 

Adamsberg, despre care nu se poate spune că ar fi fost 
culmea delicateţii sau, mai degrabă, că evita capcanele 
vătămătoare ale acesteia, asemenea unei păsări care 
zboară atentă pe lângă ziduri, alesese să mănânce cârnatul 
alsacian cu degetele în loc să-l taie, să-l porţioneze, bucată 
cu bucată, de la un cap la altul, folosind cuțitul ascuţit. 
Danglard i-a aruncat o privire dezaprobatoare. 

— Mănânci cu degetele acum? Vreau să spun de faţă cu 
toată lumea, la braseria Meyer? 

— Sigur, a zis Adamsberg. „Avem nevoie de îndrăzneală, 


e 193 + 


de mai multă îndrăzneală şi întotdeauna de îndrăzneală”. 

— Asta în ceea ce îl priveşte pe Danton. A fost o execuţie 
teribilă. Chiar dacă Danton nu era un „virtuos”, 
dimpotrivă. 

— Şi Desmoulins? 

— Desmoulins. Încă şi mai rău, dacă se poate stabili o 
ordine a ororii. Era colegul de liceu al lui Robespierre. Un 
republican convins. Camille Desmoulins îl adula. Îl invita la 
el acasă, îl considera prietenul său şi al tinerei şi frumoasei 
sale soţii. Robespierre se juca drăgălaş cu bebeluşul lui 
Desmoulins, sau măcar îl ţinea pe genunchi. Dar prietenul 
Desmoulins s-a dovedit curând obosit de Teroare şi 
temător de repercusiunile ei. A fost ghilotinat în 5 aprilie, 
în aceeaşi zi cu Danton. lar condamnarea la moarte a soţiei 
sale a fost decisă a doua zi tot de Robespierre, lăsându-l 
orfan pe copilaşul pe care îl ţinuse în braţe. Atunci cu toţii 
au înţeles că, oricât de profunde şi stabile ar fi fost 
legăturile cu Robespierre, acesta era nemilos. Fiindcă el 
nu avea legături cu nimeni, şi mai ales legături profunde. 
Ghilotinarea a fost abominabilă dar, în acelaşi timp, a fost 
şi o revelaţie. 

Adamsberg terminase cârnaţii alsacieni. Mai avea varza 
acră care îi amintea, mai puţin grav, de ghemul enorm de 
alge, dar nu atât de încâlcit. Până la urmă, era o cină 
specială. 

— Şi celălalt? a întrebat comisarul. Sanson ăsta? Şi el a 
fost ghilotinat în aceeaşi zi? Împreună cu prietenii lui 
Danton? 

Danglard a zâmbit şi şi-a şters buzele încetişor, 
savurând dinainte efectul sigur al surprizei. 

— Sanson i-a ghilotinat în aceeaşi zi. 

— Pardon? 

— Aşa cum i-a ghilotinat pe Ludovic al XVI-lea, pe 
Regina Marie-Antoinette şi pe toţi ceilalţi, cât a durat 
Teroarea. Fără să le tremure mâna, Sanson şi fiul său au 
apăsat pe maneta care declanşa tăişul îngrozitoarei 
maşinării de mii de ori în trei ani. 

— Cine era? 


e 194 œ» 


— Era faimosul călău al Parisului, comisare. „Cel care 
ducea la îndeplinire misiuni importante”, ăsta era titlul lui. 
Putem spune că Charles Henri Sanson a avut o viaţă 
mizerabilă. Precizez „Charles Henri” ca să nu rişti să-l 
confunzi cu ceilalţi călăi cu numele de Sanson. 

— Nu-i niciun risc, Danglard. 

— Cei din familia Sanson au fost călăi din tată în fiu, din 
timpul lui Ludovic al XIV-lea până în secolul al XIX-lea, 
până când un Sanson cartofor, plin de datorii şi 
homosexual a rupt firul acestei filiaţii, a continuat 
Danglard ignorând că fusese întrerupt. Şase generaţii de 
călăi. Dar Charles Henri a avut o viaţă mizerabilă pentru 
că a trebuit să-şi facă meseria în timpul Terorii. Mai bine 
de două mii nouă sute de capete tăiate. Toţi călăii din acea 
vreme se plângeau de „cantitatea” insuportabilă de muncă, 
nu din cauze care ţin de moralitate, ci fiindcă erau 
proprietarii maşinăriei şi trebuiau să se ocupe de tot: să 
curețe şi să ascută lama, să evacueze capetele, să spele 
eşafodul, să se îngrijească de cai şi de şarete, să 
înlocuiască paiele care absorbeau sângele, etc. În 1793, 
Charles Henri Sanson, cu siguranţă epuizat de muncă, i-a 
lăsat locul fiului său Henri. Dramă colaterală hecatombei: 
celălalt fiu al său a murit căzând de pe eşafod când a vrut 
să arate mulţimii capul unuia dintre cei executaţi. 

— Şi de ce ar vrea să facă rău Asociaţiei Robespierre 
unul dintre descendenţii familiei Sanson? 

— Călăii, bănuieşti asta, nu aveau o reputaţie grozavă, 
chiar şi înainte de Teroare. Nimeni nu dădea mâna cu ei, 
nimeni nu îi atingea, erau plătiţi cu banii puşi pe jos, fără 
să existe nici măcar în treacăt un contact direct. Căsătoria 
trebuia să fie între membrii aceleiaşi bresle. Nimeni nu-i 
iubea. Dar dintre toate familiile acestor marginali din toate 
provinciile Franţei, un singur nume a rămas în memoria 
colectivă: Sanson. Fiindcă i-a decapitat pe rege şi pe 
regină. Şi pe ceilalţi condamnaţi din perioada Terorii. 
Robespierre a făcut celebru acest nume şi l-a transformat 
în simbolul cruzimii abjecte. 

— Şi crezi că unul dintre descendenţi nu ar suporta 


< 195 œ» 


asta? 

— Nu-i o povară lesne de purtat. 

Danglard a păstrat un moment de tăcere în timp ce 
Adamsberg, cam fără poftă, descâlcea ghemul de varză 
acră. 

— Nicio legătură cu Danton sau cu Desmoulins, a spus 
comandantul. 

Adamsberg simţea cum ghemul îl copleşea, cum îl agăța 
cu vârfurile uscate, doldora de capcane de tot soiul, de 
tuneluri şi de fundături, aşa cum nu i se mai întâmplase 
vreodată. Învins, a lăsat furculiţa deoparte. 

— Să ne întoarcem, a spus. Încă de la început, de când 
eram la Creux, am luat în considerare paisprezece 
suspecți. Paisprezece! În nouă zile. E prea mult, Danglard. 
O luăm în toate părţile şi ne împrăştiem ca nişte bile care 
alunecă pe gheaţă. Am pierdut direcţia. Sau, mai degrabă, 
nu am avut-o niciodată. 

— Nu uita că mai întâi ne-am pierdut echilibrul pe 
gheţurile islandeze. Asta ne-a mâncat din timp. Şi apoi am 
nimerit violent în plină Revoluţie, odată cu un improbabil 
descendent al Incoruptibilului şi răzbunătorii lui în faţa 
noastră. Avem motive să ne simţim descumpăniţi. 

Se întâmpla extrem de rar ca pesimistul Danglard să-l 
încurajeze pe Adamsberg, o fire atât de detaşată încât 
putea trece drept indiferent - unul dintre principalele 
reproşuri ale locotenentului Retancourt pe care aproape că 
o exaspera morga lui visătoare. Dar în seara aceasta, fără 
să fie vorba de anxietate, comandantul percepea la 
comisar o formă insolită de nesiguranţă. Era neliniştit, în 
primul rând pentru el însuşi. Fiindcă pentru Danglard, 
mereu pradă asalturilor continue ale angoaselor şi 
neliniştilor, care puteau să ia forme diverse şi 
amenințătoare, Adamsberg reprezenta o busolă cu virtuţi 
calmante şi binefăcătoare din punct de vedere medical pe 
care nu o scăpa din ochi. Dar comisarul avea dreptate. 
Încă de la începutul anchetei parcă se rătăciseră într-o 
pădure întunecoasă, străbătând poteci care nu duceau 
nicăieri, organizând lupte inutile, interogând fără odihnă şi 


e 196 œ» 


fără succes tot felul de indivizi. 

— Nu, nu faptele sunt de vină, ci noi. Am pierdut ceva 
din vedere. De altfel, asta mă irită de mi se face rău. 

— Te irită? În sensul lucianien al termenului? 

— Cum adică „lucianien”? 

— În sensul doctrinei bătrânului Lucio? 

— Chiar aşa, Danglard. E ceva care nu merge în duetul 
trezorier-secretar, Leblond-Lebrun. 

— Credeam că a fost bine. 

— A fost foarte bine. A fost perfect. 

— Şi asta e supărător? 

— Da. E prea neted. Prea consensual. 

— Vrei să spui că s-au pregătit dinainte? E firesc. 

Adamsberg ezita. 

— Poate. Şi, de comun acord, într-o alternanță 
ireproşabilă, mi-au pus pe tavă şapte suspecți. Patru 
infiltraţi şi trei descendenţi. 

— Nu-i crezi? 

— Ba da. Pistele sunt serioase şi va trebui să-i interogăm 
pe „ghilotinaţi”. Mai ales tu, Danglard. Nu prea mă văd 
ţinând piept unui urmaş al lui Danton, al călăului sau al lui 
Dumoulins. 

— Desmoulins. 

— La urma urmei, Danglard, de ce îţi încarci mintea cu 
miliarde de chestii? 

— Ca să o umplu cu ceva, comisare. 

— Da, desigur. 

Să o ţină ocupată astfel încât să nu se mai gândească la 
el însuşi. Manevra era bună, rezultatele - imperfecte. 

— Te deranjează noii suspecți, şapte la număr? l-a 
întrebat comandantul. Crezi că Leblond-Lebrun ne-au 
aruncat praf în ochi? 

— De ce nu? 

— Ca să protejeze pe altcineva? Pe amicul lor François 
Château, bunăoară? 

— "Ţi se pare improbabil? 

— Deloc. Totuşi, descendentul lui Sanson mă intrigă. Mi 
se pare aproape de înţeles ca descendenţii lui Danton şi al 


197 œ» 


lui Desmoulins să fie prezenţi în peisaj. La urma urmei, 
fără să fie ucigaşi, au cumva dreptate să vrea să cunoască 
perioada în care strămoşii lor au devenit într-un mod 
dramatic parte din Istorie. Dar urmaşul călăului? Sanson 
nu a făcut politică niciodată. Executa. Atât. După tine, 
Leblond-Lebrun ar şti că François Château ucide? 

— Sau ar avea dubii. Ori temeri. S-ar putea ca mai 
degrabă să se teamă de el şi să încerce să-l protejeze decât 
să-i fie cumva complici. 

— Unde a ajuns Froissy cu cercetările despre François 
Didier al nostru? 

— O ia pe firul timpului. A avut oarecare semne de 
întrebare în 1848. Din cauza Revoluţiei s-a cam dat peste 
cap ordinea în arhive. Acum se apropie de anul 1912 şi va 
ajunge la Primul Război Mondial. Pe atunci familia 
Château locuia tot la ţară. Dar primăria a închis porţile la 
ora 18 şi Froissy o ia de la capăt mâine. 

— Va reuşi. 

— Evident. 

— După război există riscul unei diaspora familiale. Iar 
dacă Froissy pierde firul la Château-Renard, ar putea să 
meargă în oraşele din jur, care deveneau tot mai 
industrializate: Orleans, Montargis, Gien, Pithviers sau mai 
modestele Courtenay, Châlette-sur-Loing, Amilly. 

— Şi cu geografie îţi poţi burduşi mintea, a observat 
Adamsberg. 

— Ca şi cum ai turna beton, a replicat Danglard 
zâmbind. 

— Cu ceva fisuri. 

— Clar. 

— Pe care nu le putem umple cu rumeguș. 

— Nici să le protejăm cu găinaţ de corvide. 

— Ştii ce? Ai putea să arunci găinaţ în faţa uşii şi lângă 
pat. 

— Merită încercat. 


e 198 » 


XXV 


Adamsberg nici măcar nu a intrat în casă înainte de a se 
aşeza pe lada de sub fagul din grădină. Trei minute mai 
târziu a apărut Lucio cu trei sticle de bere ţinute între 
degetele singurei mâini pe care o mai avea. 

— Mă mănâncă, Lucio, a spus Adamsberg acceptând 
berea. 

Comisarul s-a ridicat ca să-şi desfacă sticlele de scoarţa 
fagului. 

— Nu te aşeza, vreau să-ţi văd faţa în lumina de pe 
stradă, a spus Lucio. Mda, zise el ocupându-se de berea 
lui. De data asta chiar trebuie să te scarpini, hombre. N- 
am nicio îndoială. 

— Mă mănâncă rău de tot. 

— Cu siguranţă nu te-a pişcat un păianjen. E mai grav. O 
viespe, poate, sau chiar un viespoi. Trebuie să afli ce te-a 
pişcat. 

— Nu pot, Lucio, bat pasul pe loc. Paisprezece suspecți. 
Dintre care am eliminat patru. Mai sunt zece şi încă vreo 
alţi şapte sute. Toţi sunt nemaipomeniţi, veniţi dintr-un alt 
secol, dar nu e nici măcar unul pe care să pun mâna. Chiar 
dacă voi reuşi să înţeleg ce mă mănâncă, e degeaba, 
fiindcă am pierdut mult timp. 

— Niciodată nu-i degeaba. 

Adamsberg s-a sprijinit de fag. 

— Ba da, ceea ce mă mănâncă pe mine nu are nimic de-a 
face cu ancheta. 

— Şi atunci? 

— Nu-mi permit să bâjbâi după cine ştie ce viespoi câtă 
vreme există un individ care omoară pe bandă rulantă. 

— Poate că nu poţi, dar n-ai încotro. Şi, oricum, tot nu-l 
găseşti pe individul ăla şi n-ai nicio idee. Aşa că e tot aia. 
Te-ai prins când a început să te mănânce? 

Adamsberg a băut o înghiţitură de bere şi a tăcut. 

— Cred că luni, dar nu sunt sigur. Poate că mă amăgesc. 

— Şi ce-ai vrea să faci? 


< 199 œ» 


— Cred că a fost mai înainte. Cred că m-a pişcat la Le 
Creux. 

— În ce scobitură? Cui îi pasă că te-a pişcat de cot sau 
de pulpă? 

— Nu, Lucio, Le Creux, e numele unei regiuni minuscule 
din Yvelines. 

— Ah, acel Creux. 

— Îl ştii? 

— Am muncit patru ani acolo. 

— Şi ştii de ce bucăţica aia de pământ se cheamă aşa? 

— Dacă îmi aduc bine aminte, s-a întâmplat în balamucul 
celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe-acolo au fost multe 
stricăciuni şi băieţii au pierdut cadastrul, pricepi? Au pus 
gardurile cum a dat Dumnezeu. Pe scurt, au făcut o treabă 
de mântuială şi apoi s-au prins că le mai rămăsese un 
kilometru al nimănui între cele două sate. Aşa că nu se mai 
ştia al cui era terenul ăla dintre sate. 

— N-aveau decât să retraseze cadastrul. 

— Nu-i aşa lesne, hombre. Fiindcă în „scobitura” dintre 
cele două sate, era un soi de castel bântuit pe care nu-l 
voia nimeni. Fiecare sat prefera să mai piardă puţin teren 
decât să aibă fantome. lţi dai seama? Fix în timpul 
războiului? Ca şi când n-ar fi avut altceva mai important de 
făcut decât să-i preocupe o asemenea tâmpenie? 

— E un turn bântuit. Acolo erau întemnițați condamnaţii. 

— Ah, atunci ei sunt cei care fac scandal noaptea. Bagă 
de seamă: îi înţelegem. 

— Nu, sunt ciorile grive. 

— Zici? Eu am trecut pe-acolo într-o noapte şi n-avea 
nimic dintr-un vaiet uman, crede-mă. 

— Nici n-are cum să fie uman croncănitul unei ciori 
grive. Nu cântă. Dar tu ştii bine locul, Lucio. 

— Da. Ar trebui să mă treci pe lista suspecţilor ca să ai 
cinşpe. Uite, acum îmi aduc aminte numele unui sat. 
Sombrevert. Cam naşpa, numele ăsta. 

— Celălalt este Malvoisine. Şi, ia zi, îi ştii şi pe săteni? 

— Vorba vine, eu doar treceam pe-acolo. Şi o să-ţi spun 
de ce. La Creux era un han. Uneori mă opream să mănânc. 


e 200 >» 


Era o fată acolo, Melanie, frumoasă foc. Prea înaltă, prea 
slabă, dar eu mă aprinsesem. Dacă ar fi ştiut nevastă-mea, 
să mă păzească Dumnezeu! 

— Nu te supăra Lucio, dar soţia ta n-a murit de vreo 
optsprezece ani? a întrebat cu blândeţe Adamsberg. 

— Ba da, ţi-am spus. 

— Şi atunci cum ai vrea să ştie? 

— Să zicem că aş prefera să nu ştie şi gata, a spus Lucio 
scărpinându-şi barba sură. În fine, povestea asta cu 
„scobitura” dintre cele două sate nu s-a terminat. Uneori 
cei din Sombrevert taie copacii şi repară drumul, alteori o 
fac ăia din Malvoisine. Şi zici că la Creux te-a pişcat? 

— Îţi aduci aminte de întâlnirea aia mare la care am 
participat costumat şi despre care ţi-am vorbit? Unde am 
fost îmbrăcat în haine care se purtau acum două sute de 
ani? Uite, am o fotografie, a spus Adamsberg pornindu-şi 
mobilul pe întuneric. 

— N-arăţi deloc rău aşa, a replicat Lucio. Eşti chiar 
frumos şi nici măcar nu am băgat de seamă. 

— Ei bine, să ştii că şi pe mine m-a amuzat să port 
costumul. Mă priveam în oglindă şi, în acea clipă, în 
acelaşi timp, simţeam că nu era în regulă ceva. Aşa că 
trebuie să se fi întâmplat înainte, la Creux. Nu când 
mergeam prin iarbă şi mi se lipeau ciulinii de pantaloni. 
Nu, după. Să fi fost în cabana lui Céleste, cu mistrețul ei? 
Ori când a apărut Pelletier puţind a cal? Habar n-am. Sau 
când am desenat pe parbriz? 

Ce desenase? Pe Lucio nu-l interesa. 

— Câte ore trecuseră de când ai simţit că te pişcă şi 
desenul de pe parbriz? 

— Cam opt ore. 

— Ei, nu e foarte mult, ar trebui să-ţi dai seama. 
Gândeşte-te. E o idee care ţi-a venit în minte şi pe care nu 
ai dus-o la bun sfârşit. Nu ar trebui să laşi ideile în aer, 
hombre. Trebuie să fim atenţi unde ne lăsăm lucrurile. Îl 
mănâncă şi pe adjunctul tău, pe comandant? Şi pe tipul cu 
părul roşcat? 

— Nu, nici pe unul, nici pe celălalt. 


e 201 œ» 


— Asta fiindcă este ideea ta. E păcat că, atunci când te 
gândeşti, gândurile nu au un nume. Le-am striga şi ar veni 
şi s-ar aşeza pe burtă, la picioarele noastre. 

— Cred că-mi trec prin minte zece mii de gânduri pe zi. 
Sau poate miliarde, fără să realizez asta. 

— Da, a spus Lucio desfăcându-şi cea de-a doua sticlă de 
bere. Ar fi un tămbălău... 

Adamsberg a trecut prin bucătărie, unde fiul său lucra la 
viitoare bunătăţuri din pâine şi brânză. 

— Deja urci în cameră? 

— Trebuie să scotocesc după gânduri pe care le-am 
gândit şi pe care am uitat să le gândesc până la capăt. 

— Înţeleg, a spus Zerk extrem de sincer. 


Adamsberg s-a întins pe pat cu ochii deschişi în 
întuneric. Berea lui Lucio începuse să-şi facă efectul. S-a 
forţat să ţină ochii deschişi. „Gândeşte”, şi-a spus el. 
Caută. Chibzuieşte. Arată că poţi. 

Şi a adormit fără vreun gând. 

Treptele care scârţâiau sub paşii lui Zerk care urca în 
camera lui să se culce l-au trezit două ore mai târziu. N-ai 
scotocit. Adamsberg s-a forţat să stea aşezat pe pat. Nu-i 
ieşea din minte amintirea dezagreabilă a perfecțiunii 
duetului Leblond-Lebrun şi era sigur că asta îl agasa, dar 
nu într-atât încât să-l irite. Nemulțumit, a coborât la 
bucătărie şi şi-a încălzit un rest de mâncare. Paste cu ton 
aşa cum Zerk făcea mereu la început când nu se pricepea 
să gătească altceva. 

Adamsberg şi-a pus şi nişte sos de roşii rece ca să le 
facă mai gustoase. Trecuse de ora două dimineaţa. Duetul 
Leblanc-Lebrun. Cum spusese? Tandemul. Poveştile lor 
impecabile, suprapuse. Nu, nu suprapuse, încrucişate. 
Suprapuse erau poveştile lui Amédée şi ale lui Victor. Cei 
doi povestiseră întâmplările din Islanda separat, fiecare cu 
reacţiile şi emoţiile sale, dar versiunile lor fuseseră 
aproape identice. Până şi detaliul referitor la ucigaşul care 
îşi arsese fundul în foc şi se lovea cu palmele peste 
pantaloni ca să-l stingă, până şi insultele pe care i le 


e 202 » 


adresase Adelaide Masfaure, până şi individul care le 
ordonase să arunce pietrele în foc. Până chiar şi apelativul 
de „nenorocit”. Să însemne asta că Alice Gauthier îi 
prezentase lui Amédée lucrurile la fel ca Victor? Folosind 
aceleaşi cuvinte? Vorbiţi cu zece martori ai unei scene, 
nimeni nu o va prezenta sub aceeaşi formă, nimeni nu va 
insista asupra aceloraşi detalii, nimeni nu va rosti aceleaşi 
cuvinte. Ei o făcuseră. 

Adamsberg a lăsat încetişor furculita deoparte ca 
întotdeauna când o idee, încă necunoscută, ca un embrion, 
un mormoloc, urca molatec spre suprafaţa conştiinţei sale. 
În acele momente, ştia asta, nu trebuia să facă niciun 
zgomot fiindcă, altfel, mormolocul plonja rapid în adânc şi 
nu mai ieşea niciodată. Dar era important ca el să-şi ridice 
capul inform la suprafaţa apei. lar dacă o făcea numai ca 
să se amuze, atunci, ei bine, îl trimitea la loc. Aşteptând 
nemişcat, Adamsberg pândea ca mormolocul să se apropie 
un pic mai mult şi să înceapă să se transforme în broască. 
Amedee-Victor dovedeau o convergenţă a naraţiunii la fel 
de netedă ca şi declaraţia lui Leblond-Lebrun. Ca şi cum, 
asemenea trezorierului şi secretarului, se înţeleseseră pe 
deplin asupra felului în care vor prezenta întâmplările. 

Imposibil, pentru că atunci când descinseseră la Creux, 
neanunţaţi, tinerii nu putuseră prevedea că vor fi 
interogaţi şi astfel să se înţeleagă între ei. 

Ba da, cu siguranţă o făcuseră. La fel de imobil, cu ochii 
îndreptaţi spre suprafața apei, Adamsberg privea 
mormolocul de idee şi observa cum îi apăruseră labele din 
spate. Nu era însă de-ajuns ca să o prindă cu un gest iute. 
Evident că da, discutaseră despre Alice Gauthier afară. 
Celeste ştia, o spusese. Victor îi auzise. Nici el, nici 
Danglard nu putuseră stabili un motiv plauzibil pentru 
periculoasa cavalcadă a lui Amedee, fără şa, pe Dionysos. 
lar Victor l-a urmat imediat, încălecând pe Hecate. Şi 
acolo, în pădure avuseseră scurtul răgaz de a conveni 
asupra poveştii comune. lar apoi să mimeze scena 
întoarcerii: Victor care nu l-a putut ajunge din urmă pe 
Amédée, fluieratul lui Pelletier ca să-l cheme pe armăsarul 


e 203 œ» 


năbădăios şi imaginea unui Amedee ruşinat. Era evident, 
cei doi se înțelegeau perfect, dincolo de legăturile 
obişnuite dintre fiul unui patron extrem de bogat şi 
secretarul acestuia. Evident, cei doi cunoşteau vreun 
luminiş în pădure unde să se întâlnească. Desigur că exista 
între ei o complicitate insolită şi profundă. Iar relatările lor 
paralele despre întâmplările din Islanda au fost rezultatul 
acestei înţelegeri. lar dacă simţiseră nevoia să se înţeleagă 
între ei era fiindcă o parte a povestirii era falsă şi trebuia 
ascunsă. 

Tandemul Amedee-Victor era ireproşabil. Şi minţiseră 
amândoi. 


Acum Adamsberg putea să ia din nou furculiţa şi să 
termine de mâncat pastele cu ton reci. Ideea ieşise din 
apă, o vedea bine, acum stând sprijinită cu labele din faţă 
pe masă, lângă el, ieşită din unde ca să ajungă pe pământ. 
Un văl aruncat peste evenimentele din Islanda ca şi peste 
copilăria lui Amedee. Ce se petrecuse cu puştiul acesta 
înainte să împlinească cinci ani? Ce-i cu povestea cu 
instituţia în care fusese plasat? Cu handicapul care nici 
măcar nu avea un nume? Şi din care părea că Amédée nu 
păstrase nicio traumă? 

Unde Dumnezeu fusese puştiul ăsta? Puştiul ăsta fără 
amintiri? Şi de unde provenea orfanul Victor? 

Nu mai credea în coincidenţa numelui de familie. Un 
nou-născut abandonat la DDASS nu are nume de familie. 
Victor îşi luase numele de Masfaure - un nume rar, într- 
adevăr - ca să poată avea un excelent pretext ca să se 
apropie de familie. Nu numai să se apropie de ea, ci să 
intre acolo, aşa cum cucul intră în cuibul altei păsări. Ce 
intenţii îl mânaseră? De cine să se apropie? De marele 
savant, purificatorul aerului? Sau de miliardar? Sau, poate, 
de Amedee? 


Ce spusese, de fapt, Danglard, apropo de prenumele 
tinerilor? O aluzie savantă. Da, erau nişte prenume folosite 
de nu ştiu care duci de nu ştiu unde. Adamsberg a 


e 204 œ» 


îndepărtat anecdota fără nicio legătură cu ideea care îl 
iritase. Fuseseră, de fapt, două pişcături: convergenţa 
excesivă a mărturiilor fiului şi secretarului lui Masfaure şi 
copilăria lui Amédée abandonată în necunoscut. Masfaure, 
marele finanţator al Asociaţiei Robespierre. 


Zerk şi-a găsit tatăl dimineaţa dormind profund pe 
scaun, cu picioarele proptite de marginea şemineului şi o 
farfurie cu ton rece pe masă. Semn că Adamsberg 
coborâse din cameră ca să caute o idee şi că, odată cea 
găsit-o, a adormit brusc după succes. 

A pregătit cafeaua fără zgomot, a pus holurile pe masă 
fără să le trântească şi s-a îndepărtat pe scări ca să taie 
pâinea şi să-şi lase tatăl să doarmă cât mai mult. Una peste 
alta, ţinea mult la el. Şi, mai ales, îşi dădea seama că este 
incapabil să plece. Adamsberg, trezit de mirosul cafelei, se 
freca la ochi când Zerk a revenit cu feliile de pâine tăiate. 

— Eşti bine? l-a întrebat Zerk. 

— Da. Dar nu are nicio legătură cu ancheta. 

— Nu-i grav, a replicat Zerk. 

Şi Adamsberg a înţeles, o dată în plus, că fiul lui îi 
semăna periculos de mult, moştenind poate ceea ce avea el 
mai rău. 


e 205 œ» 


XXVI 


Adamsberg, după ce făcuse un duş şi se răsese dar se 
pieptănase cu degetele, plecase spre comisariat unde se 
închisese în birou de îndată ce sosise. După douăzeci de 
minute reuşise să obţină legătura la sediul central al 
DDASS. 

— Sunt comisarul Adamsberg de la Brigada de 
Criminalistică din Paris. 

— Foarte bine, domnule, i-a răspuns o voce de 
funcţionară conştiincioasă. Voi suna la dumneavoastră în 
centrală ca să verific. Suntem obligaţi să controlăm, 
înţelegeţi. Este în regulă, a continuat vocea după câteva 
minute. Ce anume doriţi, domnule comisar? 

— Informaţii despre un anume Victor  Masfaure, 
abandonat la naştere şi dat în plasament unei familii, acum 
treizeci şi şapte de ani. Este urgent. 

— Vă rog să aşteptaţi la telefon, domnule comisar. 

Adamsberg a auzit zgomotul prelung al baletului 
degetelor pe tastatură. 

— Îmi pare rău, i-a răspuns doamna de la celălalt capăt 
al firului după zece minute de aşteptare. Nu am niciun 
bebeluş cu acest nume, care să fi fost lăsat în grija unei 
familii după naştere. În schimb, am un cuplu Masfaure 
care a adoptat un astfel de copil. Dar asta s-a întâmplat 
acum douăzeci şi doi de ani, nu acum treizeci şi şapte de 
ani, iar pe copil nu îl cheamă Victor. 

— Atunci îl cheamă Amedee? a vrut să ştie Adamsberg 
luând un stilou. 

— Exact. Avea cinci ani când familia respectivă a început 
demersurile pentru adopţie. Toate formalităţile au fost 
îndeplinite. 

— Fusese şi el dat în plasament unei familii, aşa aţi 
spus? Din cauza iresponsabilităţii tatălui? Violenţă asupra 
copilului? 

— Nici vorbă. Mama se folosise de artificiul juridic X?? 


22? Artificiu juridic din Dreptul francez prin care este stipulată 
e 206 œ» 


atunci când îl născuse. Ea alesese doar prenumele. 

— Spuneti-mi, vă rog, numele familiei la care a fost 
plasat şi locul. 

— Familia Grenier, Antoine şi Bernadette. Ferma Thost, 
T-H-O-S-T, Route du Vieux-Marche, la Santeuil, 28790, 
Eure-et-Loir. 

Adamsberg şi-a consultat ceasurile cu limbi imobile. 
Copilăria lui Amedee era destul de aproape, la aproape o 
oră şi jumătate de mers cu maşina. Nicio legătură cu 
Robespierre dar comisarul se ridicase deja şi avea cheile 
maşinii în buzunar. Doar n-o să rămână cu mâncărimea aia 
toată viaţa. 

Şi-a pus haina şi i-a convocat pe Mordent, Danglard şi 
Voisenet. 

— Plec, i-a anunţat. Mă întorc în cursul zilei. Danglard şi 
Voisenet, vă ocupați de brigadă în lipsa mea. Voisenet, 
cum stăm cu supravegherea lui François Château? 

— Raportul este pe birou. 

— Scuze, locotenente, nu am avut vreme să-l citesc. 

— Nimic nou, niciun urmăritor la orizont. Se întoarce 
acasă la aceeaşi oră, duce un trai cât se poate de 
cumpătat. Dar e prudent. Pleacă de la hotel sau de la birou 
cu taxiul comandat înainte. 

— l-aţi reperat pe toţi locuitorii imobilului? 

— Da, comisare. 

— Celorlalţi vizitatori le cereţi să vă prezinte actele de 
identitate. Ca de obicei, fiţi atenţi la cei care se strecoară, 
care ţin capul plecat şi la cei care sunt din cale afară de 
relaxaţi. Atenţie la ochelari, şepci şi bărbi. În astfel de 
situaţii, îi urmaţi în ascensor. 

— Perfect. 

— Unde mergi, comisare? l-a întrebat Danglard cam 
supărat. 

— Merg să vizitez copilăria lui Amédée. Nu a fost 
„instituţionalizat” ci abandonat la naştere şi dat în 
plasament unei familii din Eure-et-Loir. Familia Masfaure 


posibilitatea unei femei de a-și abandona nou-născutul serviciilor 
statului și dreptul ei de a rămâne anonimă în ochii societăţii (n.red.). 


e 207 œ» 


l-a adoptat când el avea cinci ani. 

— Mă scuzaţi, a intervenit Mordent destul de sec. 
Reveniţi acolo de unde am plecat? Îl abandonaţi pe 
Robespierre? 

— Nu abandonez nimic. Nu-i vom putea urmări pe 
„ghilotinaţi”- în fine, pe descendenţii acestora - înainte de 
lunea viitoare, când va avea loc următoarea şedinţă şi când 
Lebrun ni-i va indica. Deocamdată, am stors tot ce se 
putea din trioul Château-Leblond-Lebrun. În ceea ce o 
priveşte pe Froissy, încă nu a isprăvit cercetările asupra 
hangiului Château. Acum a ajuns la Montargis. Aşadar, da, 
voi lipsi câteva ore. 

— Pentru un secret de familie care nu ne priveşte deloc. 

— Da, Mordent. Dar ne-au scăpat prea multe lucruri la 
Creux. 

— Orişicât. Nu mai este problema lor. 

Adamsberg s-a uitat o clipă la cei trei subordonați fără 
să rostească un cuvânt iar apoi l-a îndepărtat uşor pe 
Mordent care stătea în calea lui spre ieşire. 

— Plec, a spus sub privirile dezaprobatoare ale celor trei 
bărbaţi. 

Era pe şoseaua de centură aglomerată, când a preluat 
un apel: număr necunoscut, voce gâfâită şi neobişnuită. 

— Comisare Adamsberg, sunt Lebrun. Vă sun de la un 
telefon public. 

— Vă ascult. 

— Când am plecat de acasă, de dimineaţă, l-am văzut pe 
Danton plimbându-se pe trotuarul de vizavi. 

— Vreţi să spuneţi: descendentul lui Danton? 

— Evident! a strigat Lebrun exasperat dar, mai ales, 
speriat. M-am întors de la intrare şi l-am pândit de la 
fereastră. Două ore, comisare, două ore a stat acolo fără să 
dea vreun semn de oboseală. A plecat în cele din urmă, 
crezând că plecasem la serviciu mai devreme. 

— L-aţi urmărit? 

— La ce bun? Ştiu unde locuieşte. Înţelegeţi ce 
înseamnă asta? s-a enervat Lebrun. Că ştie cine sunt, că- 
mi cunoaşte adevăratul chip şi unde locuiesc. Cum de a 


e 208 » 


reuşit? N-am nicio idee. Dar acum e pe urmele mele cu 
vreun cuţit în buzunar sau mai ştiu eu cu ce! 

— Şi ce doriţi să fac eu câtă vreme dumneavoastră 
refuzaţi să îmi daţi vreo informaţie despre el, sau despre 
dumneavoastră? 

— Cer protecţie, comisare. Patru morţi deja, iar acum eu 
sunt cel vizat. A 

— Nu pot interveni fără informaţii. Imi pare rău, a spus 
Adamsberg în timp ce o cotea spre Paris. 

— De acord, a cedat Lebrun. Unde? Când? 

— Cam într-o jumătate de oră, la comisariat. 

— Nu mai înainte? 

— Sunt în misiune, Lebrun, undeva pe şoseaua de 
centură. Nu sta în cabina telefonică. Porneşte chiar acum 
spre comisariat. la un taxi. Şi fără barbă, te rog. 

Adamsberg acceleră şi, douăzeci şi cinci de minute mai 
târziu, intra în biroul său. Aproape că nu-l mai recunoştea 
pe bărbatul care s-a îndreptat spre el când îşi făcu apariţia 
în comisariat. Avea părul cărunt tuns scurt, ochelari, tenul 
mai mat decât în rolul Lebrun, nasul mai fin, o alură mai 
respectabilă şi, de asemenea, era îmbrăcat într-un costum 
gri impecabil. 

— Bună ziua, domnule doctor, i s-a adresat Adamsberg 
aruncându-şi haina pe spătarul scaunului. 

— După cum observați, Billaud-Varenne al vostru mi-a 
adus deja o cafea. Imi spuneţi „doctor”? 

— O idee de-a mea, adevărată sau falsă. Psihiatru, poate. 
Care Billaud-Varenne? 

— Tânărul care ţine ochii atât de larg deschişi încât te 
întrebi dacă izbuteşte să-i închidă noaptea. V-am spus că 
ar fi un Billaud-Varenne bun. Doamne, ar fi trebuit să ne 
oprim de îndată ce am simţit că lucrurile încep să ne scape 
de sub control. Când s-au aprins spiritele. Asta ar fi trebuit 
să facem. Dar era captivant să retrăieşti dezlănţuirea 
pasiunilor. Într-adevăr, sunt psihiatru. 

— Aveţi un Robespierre perfect, cu asupra de măsură. El 
transformă „Istoria vie” într-un duplicat neliniştitor. 

— Încât linia de demarcaţie dintre real şi iluzie s-a frânt, 


e 209 » 


a spus Lebrun grav. lar când se întâmplă aceasta, domnule 
comisar, consecinţele sunt extrem de periculoase. În 
punctul acesta ne aflăm. Este sfârşitul experimentului 
nostru, desigur, dar el a costat deja viaţa a patru oameni. 

— Sunteţi sigur că era urmaşul lui Danton cel care 
aştepta în faţa casei dumneavoastră? 

— Sunt sigur. Ar fi trebuit să ies şi să-l înfrunt, să-i 
vorbesc, dar nu am avut curaj. Nu este calitatea mea forte. 
Sunt un om care stă mai mult în cabinet. 

— De data asta, doctore, avem nevoie de numele şi 
adresa lui, a spus Adamsberg. 

Medicul a ezitat, apoi a acceptat. 

— Colegii mei m-au autorizat să vi le comunic, a spus. 
Dar nu şi pe cele ale celorlalţi doi descendenţi, atâta 
vreme cât nu au făcut nimic îngrijorător. 

— Ce credeţi că dorea? Cu siguranţă că nu intenţiona să 
vă ucidă în plină stradă, nu e genul lui. 

— După ce am crezut că personal sunt în pericol m-am 
gândit că, poate, spera ca, prin mine, să ajungă la 
Robespierre. Numai trezorierul şi cu mine îi ştim adresa. 

— Să lovească de pe acum la vârf? Nu cred, e prea 
devreme. 

— Măcar să se pregătească să lovească, să repereze 
locul. Ca şi dumneavoastră, asta cred că urmăreşte. Dar, 
mai înainte, instaurează o atmosferă de teroare crescândă. 
Vrea ca Robespierre să ştie ce este frica, aşa cum şi eli-a 
făcut pe alţii să o resimtă. Îmi închipui că, în nebunia lui, 
are impresia că se află în faţa adevăratului Robespierre. 

— De acord, a convenit Adamsberg aprinzându-şi o 
ţigară pe jumătate golită de tutun, a cărei hârtie a ars cu o 
flacără mare. 

— Trăieşte în această disoluţie a frontierei dintre 
realitate şi ficţiune despre care vă vorbeam. 

— Dacă sunteţi convins că Robespierre este cel vizat, de 
ce doriţi să fiţi protejat? 

— Fiindcă nu sunt sigur de nimic. Protecţie limitată, 
domnule comisar. Dar poate că cer prea mult? La urma 
urmei, nu am fost ameninţat. 


e 210 œ» 


— Limitată la ce? 

— La traseul meu locuinţă-spital, spital-locuinţă. 

— Şi unde locuiţi? a întrebat Adamsberg zâmbind. 

— Mă voi muta astăzi la un prieten, a replicat medicul 
zâmbind la rândul său. Nu domnule comisar, tot nu-mi voi 
spune numele. Nu pentru că ar fi sacru ori de nerostit, ci 
pentru că vă rog să vă imaginaţi reacţia pacienţilor mei 
dacă s-ar afla. Să-şi încredinţeze sufletul unuia care 
„decapitează”! Nu. Renunţ la orice protecţie dacă trebuie 
să-mi dezvălui numele. Şi nu mă feresc de dumneavoastră, 
dar se ştie că secretele din poliţie se află. 

— Şi unde lucraţi? l-a întrebat Adamsberg oftând. 

— Dacă sunteţi de acord, aşteptaţi-mă în fiecare seară, 
la ora optsprezece, în faţa intrării principale a Spitalului 
Garches. Voi fi personajul cu barbă neagră pe care îl 
cunoaşteţi deja. 

— O anchetă internă rapidă ne-ar dezvălui numele 
dumneavoastră. 

— Nu lucrez acolo decât provizoriu. lar dacă le veţi 
arăta celor de la spital fotografia mea, vă vor indica, poate, 
numele doctorului Rousselet. Dar nu aşa mă cheamă. 

Adamsberg s-a ridicat de pe scaun ca să se plimbe prin 
birou, şi să inspecteze de la fereastră cu cât au mai crescut 
frunzele copacilor. Frunzele teilor rămân mereu în urmă. 
Lebrun-Rousselet era un fricos, dar un fricos calculat. 

— Danton, din câte am înţeles de la comandant, avea şi 
el mâinile pătate de sânge, nu-i aşa? 

— Evident. A slujit Teroarea până când Teroarea l-a 
zdrobit. El a impulsionat Tribunalul revoluţionar: „Să fim 
teribili ca să eliberăm poporul de fiinţa...” Cunoaşteţi 
citatul? 

— Nu. 

— „...Şi să organizăm un tribunal pentru ca poporul să 
ştie că sabia legii stă deasupra capului duşmanilor săi.” În 
cadrul acestui nou Tribunal procesele erau încropite într-o 
zi, iar ghilotinarea urma imediat. lată la ce a contribuit 
bunul Danton. 

— O săptămână de protecţie cu posibilitatea de a fi 


e 211 œ» 


continuată, a hotărât Adamsberg. Vă las în grija 
comandanților Mordent şi Danglard ca să puneţi la punct 
detaliile tehnice. 

— Cei din echipa dumneavoastră vor avea nevoie să ştie 
cum arată acest urmaş al lui Danton. lată, a spus medicul 
punând reticent o fotografie pe birou. 

— Credeam că nu aveţi fotografiile membrilor asociaţiei. 

— În acest caz, am făcut rost de una. Judecaţi. 

Adamsberg a privit portretul urmaşului lui Danton. Era 
una dintre cele mai sumbre şi mai urâte feţe pe care le 
văzuse vreodată. 


e 212 œ» 


XXVII 


A pus girofarul ca să poată recupera timpul petrecut cu 
doctorul Lebrun-Rousselet. Bărbatul rezistase bine, dar 
neliniştea îl copleşea. Dicţia nu-i mai era la fel de fluentă 
ca la prima vizită şi îşi strângea des pumnii cu degetul 
mare în interior. Adamsberg îşi închipui că şi înfăţişarea 
de azi era rezultatul unui machiaj. Se ferea, o lua pe 
ocolite, era atent. Gata să se replieze la cea mai fină 
alertă, asemenea celor care, în arenă, hărţuiesc taurul şi 
se ascund printr-un salt îndărătul unor paravane de lemn. 

— Danglard? l-a sunat pe comandant în timp ce 
conducea cu o mână. Vorbeşte ceva mai tare, sunt pe 
drum. 

— Credeam că te-ai întors, ce naiba! 

— Păi, navele sunt totdeauna în derivă dincolo de faruri. 

— Tot pe urma bebeluşului Amédée mergi? Ei bine, află 
că secretarul Asociaţiei tocmai a fost ameninţat şi a cerut 
protecţie. 

— Nu a fost ameninţat, ci urmărit. 

— Ai văzut ce mutră are urmaşul lui Danton? 

— Lugubră. Ia zi, Danglard, cum se numesc paravanele 
de lemn îndărătul cărora se adăpostesc ăia care îl 
enervează pe taur? 

— Pardon? 

— La coride. 

— Burladeros. lar „ăia” sunt peones ai lui torero. E 
important? a întrebat el pe un ton caustic. 

— Deloc. Numai că doctorul nostru - Lebrun, care nu 
este nimic altceva decât un psihiatru - e unul dintre ăştia. 
Se teme de atac, fuge. În timp ce François Château, despre 
care presupunem că este vizat direct, nu a cerut nicio 
protecţie. 

— După patru asasinate şi cu Danton pe stradă, îl 
înţeleg. 

— I-am putea sugera să se ungă cu găinaţ de ciori grive. 

— Sunt sigur că i-ar plăcea. 


e 213 + 


— Mă bate gândul că Lebrun al nostru este un militant 
în cadrul Asociaţiei Robespierre - putem vorbi de 
militantism, nu? - fiindcă aici asistă la agresiuni, la 
violenţe şi la ofensive de care este incapabil în viaţa de zi 
cu zi. Asta îl echilibrează indirect. 

— Şi ce dacă? 

— Danglard, revin în patru ore, nu e cazul să ne 
enervăm. 

— Şi ce dacă? Acum trebuie să-l interogăm pe urmaşul 
ăla al lui Danton şi tu pleci să stai la palavre cu familia lui 
Amedee. 

— Te pricepi mai bine decât mine să iei la întrebări un 
tip atât de încremenit în istorie încât e pe punctul de a se 
sminti. Urmaşului lui Danton trebuie să i se opună un tip 
savant şi rafinat. Nu vei fi singur, se înţelege de la sine. 


Adamsberg a intrat în modestul sat Santeuil şi s-a oprit 
în faţa unui bar-tutungerie unde patronul a acceptat să-i 
pregătească un sandviş, cu toate că nu asta făcea de 
obicei. 

— N-am decât gruyere?, a spus patronul acru. 

— E perfect. Caut ferma Thost. 

— Se vede că nu sunteţi de prin partea locului. Se spune 
„Tot”, fără „s”. De ce? 

— Ca să ajut un copil care a trăit acolo demult. 

Bărbatul s-a strâmbat reflectând. Sigur, dacă era vorba 
de un copil, altfel stăteau lucrurile. 

— E la vreo şapte sute de metri de aici, pe drumul spre 
Reclainville. Apoi ieşiţi în şoseaua spre Vieux-Marché şi aţi 
ajuns. Dar n-o să mai găsiţi nimic. Dacă îşi caută părinţii, e 
trist. Fiindcă s-au făcut scrum acum vreo cinşpe ani. Casa 
a ars şi femeia şi bărbatul odată cu ea. Nasol, nu? Nişte 
tineri care s-au gândit că e o mare şmecherie să faci focul 
noaptea pe câmp. Cu fânul de lângă casă totul s-a făcut 
scrum într-o oră. Cum cei doi Grenier luau pilule ca să 
adoarmă, n-au simţit nimic. Naşpa de tot. 


5 Brânză elveţiană din lapte de vacă, al cărei nume provine de la o 
regiune a cantonului Fribourg (n trad.). 


e 214 œ» 


— Naşpa rău. 

— Şi ţineţi cont că nu erau prea iubiţi pe-aici. Despre 
morţi numai de bine - o frază la adăpostul căreia puteai să 
spui multe - dar erau nişte zgârie-brânză. Nimic pentru 
alţii, totul la ciorap. Acceptau să ia copii în plasament doar 
ca să mai facă un ban în plus. Nu ştiu cum de poţi lăsa 
nişte copii pe mâna lor. Fiindcă îi munceau pe copii de le 
săreau ochii, asta da. 

— Ai auzit de vreun copil pe care-l chema Amédée? 

— Nu călcam pe-acolo. Dar e cineva care v-ar putea 
ajuta. Mangematin??. Da, aşa o cheamă. Asta e, nu noi ne 
alegem numele. O femeie cumsecade. După ce treceţi de 
fosta fermă - nu aveţi cum să n-o vedeţi, au rămas în 
picioare zidurile înnegrite de fum -, pe mâna dreaptă este 
o poartă vopsită în verde. 

— Îi ştia bine? 

— Mergea la ei în fiecare lună să-i ajute la spălat. Şi le 
mai aducea nişte dulciuri copiilor. O femeie cumsecade. 


Adamsberg a sunat la soneria de la poarta vopsită în 
verde cu puţin înainte de ora patru, după ce îşi scuturase 
de pe haină firimiturile de la sandviş. Un câine mare era 
cât pe ce să-şi rupă dinţii în gard, lătrând feroce, iar 
Adamsberg şi-a strecurat mâna printre zăbrele şi l-a 
mângâiat pe cap. După câteva mormăieli, urmate de nişte 
scâncete, câinele s-a predat. 

— Ştiţi cum să vă purtaţi cu animalele, a spus o femeie 
grasă care se apropia şchiopătând. Care-i problema? 

— O anchetă despre un copil care a locuit la ferma 
Thost. A trecut ceva vreme de atunci. 

— La alde Grenier? 

— Da. Îl chema Amédée. 

— A păţit ceva? a întrebat femeia deschizând poarta. 

— Nu, nici vorbă. Dar nu mai ţine minte prea multe din 
câte s-au petrecut pe-atunci şi ar avea nevoie de puţin 
ajutor. 

— Eu nu uit cu una, cu două, a spus femeia invitându-l în 


24 Mănâncădimineaţa (n.trad.). 
e 215 


mica bucătărie. Cafea? Cidru? 

Adamsberg a preferat o cafea, iar femeia, pe care o 
chema Roberta Mangematin, după cum citise pe cutia de 
scrisori, a şters cu buretele de vase muşamaua deja curată 
de pe măsuţă. 

— Vă deranjează dacă eu o să beau puţin cidru? a 
întrebat ea lustruind muşamaua cu o cârpă. Veniţi de 
departe? 

— De la Paris. 

— Sunteţi din familie? 

— De la poliţie. 

— Ah, a spus femeia întinzând cârpa în faţa unui 
calorifer mare. 

— Amédée a nimerit într-o încurcătură - n-are nicio vină, 
nu vă îngrijoraţi - şi trebuie să ştie mai multe despre 
copilăria lui petrecută la Thost. 

— Se spune „Tot”, fără „s”. Despre copilărie, spuneţi, 
şefu'. 

— Sunt comisar, a spus  Adamsberg arătânduii 
legitimatia. 

— Un comisar pentru atâta lucru? 

— Nimeni nu se interesează de Amédée. Numai eu. Aşa 
că am venit. 

Roberta i-a turnat respectuoasă cafeaua în ceaşcă şi ea 
şi-a umplut un pahar mare de cidru. 

— Cum mai arată, micuțul? 

— E foarte frumos. 

— Era cel mai drăguţ băieţel din toată regiunea. Să-l 
mănânci, nu alta. Şi aşa de dulce! Dar credeţi că asta i-a 
mai îmblânzit pe alde Grenier? Nici vorbă! Ea credea că 
este prea gingaş. Aşa că-l punea la muncă de parcă ar fi 
fost o vită de povară. La patru ani! Zicea că vrea să-l facă 
bărbat. Poate sclav! Îmi frângea inima băieţaşul, cu 
mutrişoara lui aşa de tristă. Şi spuneţi că nu mai ţine 
minte nimic? 

— Doar câteva frânturi. Vorbeşte de rațe decapitate. 

— Ah, asta, a spus femeia punând pe masă paharul cu un 
gest obosit. Ce scorpie! Despre morţi, numai de bine, dar 


<e 216 - 


nu găsesc altă vorbă pentru ea. Îi intrase în cap că 
băieţaşul trebuia să meargă să taie păsările atunci când 
era nevoie. La patru ani, vă daţi seama? Iar el era prea 
sensibil, nu voia şi pace. I-a arătat cum se face: lua o găină 
şi trosc îi rupea capul pe şold. Pur şi simplu. În faţa lui. 
Numai suferinţă şi iar suferinţă. Fiindcă zicea nu de 
fiecare dată, era pedepsit şi lăsat nemâncat toată ziua. Aşa 
că într-o bună zi, n-a mai suportat şi şi-a pierdut cumpătul. 
Câţi ani să fi avut? Cinci ani. Nu cu mult înainte să plece. A 
pus mâna pe topor şi a făcut măcel. A decapitat vreo şapte 
sau zece rațe. Pur şi simplu. Medicul mi-a spus că se 
răzbuna pentru ce trebuia să suporte, ceva de genul 
acesta. Şi că, dacă o ţine tot aşa, o să ajungă să-i ia capul 
cucoanei Grenier. Dar eu nu cred. 

Roberta a clătinat energic capul, lovind aerul cu bărbia. 

— Dar ce credeţi? a întrebat Adamsberg. 

Cafeaua era de zece ori mai bună decât la brigadă, ar 
trebui să discute asta cu Estalere. 

— Voia doar să arate că se pricepe ca să nu-l mai 
pedepsească şi să-l mai trateze ca pe o fetiţă, a răspuns 
Roberta. Nu era cu totul întreg la minte în ziua aia, şi gata. 
E trist să vezi cum suferă un băieţel atât de drăguţ. Ea l-a 
stricat, asta a făcut. 

— Şi bărbatul ei? 

— Nu era mai breaz decât scorpia lui. Doar că nu era 
vorbăreţ. Dar făcea tot ce-i spunea ea şi nu i-a luat 
niciodată apărarea băiatului. Un neisprăvit alcoolic, asta 
era, a spus ea umplându-şi paharul din nou. Dar muncea 
mult. Trebuie să recunosc. Nu mă mir că Amédée nu a 
uitat păţania cu rațele. Fiindcă ştiţi ce i-au făcut apoi? 

— I-au tras o mamă de bătaie. 

— Evident, dar după asta? 

— Nu ştiu. 

— Ei bine, ea l-a obligat să jumulească şi să curețe toate 
rațele. Apoi i le-a dat să le mănânce la fiecare masă, la 
micul dejun, la prânz şi la cină. Băieţelul vomita peste tot. 
Slavă Domnului că îl ajuta cel mare. Mânca în locul lui, 
îngropa bucăţile, lua din mâncarea lui. Fără el, cine ştie ce 


e 217 œ» 


i s-ar fi întâmplat. 

— Cel mare? 

— A, avea deja zece ani când Amédée sosise bebeluş. 
Era pe atât de urât pe cât era Amédée de frumos. Dar cu o 
inimă de aur. A avut grijă de el aşa cum are grijă o cloşcă 
de puii ei. Chiar se iubeau cei doi, asta pot spune. 

— Cel mare? a repetat Adamsberg îngrijorat. 

— Cel pe care îl primise în plasament mai înainte, 
abandonat şi el. Mama trimitea banii şi atât. Doar că 
Amédée nu era chiar atât de abandonat, fiindcă într-o bună 
zi au venit părinţii după el. Femeia aia îşi dădea nişte aere 
de parcă ar fi fost ducesă. Nu venise o dată să-l vadă, dar 
plătea bine, aşa spunea moş Grenier. Masfaure, aşa îi 
chema. 

— De unde ştiţi? 

— De la poştaş. Toată lumea ştia. Ar fi trebuit să vedeţi 
cum a fost când au venit să-l ia. Eram la ei să le spăl 
rufele. Amédée se agăța de gâtul lui Victor, aşa îl chema 
pe cel mare, care îl strângea cu putere, de nu-i puteai 
despărţi. Victor îi spunea ceva la ureche celui mic şi alerga 
cu el în braţe ca o maimuţă cu puiul ei, nu alta. Până la 
urmă a intervenit moş Grenier şi i-a despărţit şi l-a aruncat 
pe cel mic într-o maşină frumoasă. Şi gata, în trei sferturi 
de oră au încheiat socotelile. 

— Victor avea părul blond? 

— Da, avea nişte bucle de îngeraş. Părul era frumos la 
el. Şi zâmbetul. Dar nu zâmbea prea des. 

— Doamnă Mangematin, aţi adus vorba de bani. 

— Dar ce, credeţi că alde Grenier o făceau fiindcă erau 
oameni buni la suflet? 

— Bineînţeles că nu. Dar banii ăştia, ştiţi cumva, veneau 
o dată sau de două ori pe lună? 

— N-aş putea să vă spun. Poştaşul vorbea mereu de 
banii de la Masfaure şi atât. Pot să-l întreb dacă vreţi. Dar 
atenţie: nu mai este tânăr. Nu e sigur că mai ţine minte. 

Femeia s-a dus în camera alăturată ca să dea un telefon. 
Câinele feroce a intrat în cameră şi s-a lungit fix între 
picioarele lui Adamsberg. Comisarul îl mângâia pe gât fără 


e 218 œ» 


să fie atent la ce face, cu gândul la băieţii de la ferma 
Thost. Adică Tot. 

— Chiar că ştiţi cum să vă înţelegeţi cu animalele, 
domnule comisar, a spus femeia revenind. Şi el mi-a 
mâncat odată o rață. Dar n-are legătură cu povestea 
noastră. 

— Nu. 

— Aşa sunt câinii, omoară, asta e firea lor. 

— Da, a răspuns Adamsberg întrebându-se dacă era şi în 
firea lui Amédée să omoare, copilaşul pe care scorpia 
aceea îl „stricase”. 

— Un singur plic pe lună, a continuat Roberta luându-şi 
paharul cu cidru. Bagă mâna în foc. Numai că înainte banii 
nu veneau de la doamna Masfaure, ci de la altcineva. 
Probabil că s-a măritat între timp. 

— Şi cum de ştia că sunt bani înăuntru? 

— Asta mi-a spus-o mai demult în glumă. Un poştaş ştie 
că înăuntrul unui plic sunt bani, aşa cum o pisică ştie unde 
este şoarecele. Banii veneau peşin, bineînţeles că nu voia 
să lase vreo urmă. 

— Asta ar însemna, doamnă Mangematin, că băieţii ar fi 
fraţi? De vreme ce venea un singur plic pentru amândoi? 

— Zău că nu m-am gândit, dar nu m-ar mira la cât ţineau 
unul la altul, a răspuns femeia astupând cu putere sticla de 
cidru. Dar pot să vă spun că, atunci când a venit după cel 
mic, cucoana Masfaure nici măcar nu s-a uitat la Victor, de 
parcă ar fi fost, scuzaţi-mă, un rahat. Oricât ar fi de, ce 
mamă ar face asta? Şi dacă ar fi fost mama lor, de ce nu i- 
ar fi luat în ziua aia pe amândoi? 

Adamsberg şi-a răsfoit îndelung carnetul în care nu 
trecuse nimic. 

— V-ar fi greu să-l sunaţi din nou pe poştaş şi să-l 
întrebaţi dacă, înainte de sosirea lui Amedee la fermă, 
plicul cu bani venea din partea unei oarecare doamne 
Pouillard? Marie-Adelaide Pouillard? Era numele de fată al 
mamei lui Amedee. 

— Deloc, îmi face plăcere să-l sun pe poştaş. 

Răspunsul a venit repede şi era afirmativ: numele era 


< 219 » 


Pouillard. Roberta profitase ca să-l invite pe poştaş la cină. 


e 220 » 


XXVIII 


Adamsberg i s-a alăturat lui Danglard chiar în timpul 
interogatoriului, pe când acesta discuta În contradictoriu 
cu descendentul lui Danton. Incăperea mică, de la 
mansardă, cu mobilier încropit, nu fusese aerisită. 
Bărbatul, un fost legător de cărți, menționase Danglard, 
era şomer de patru ani. Danglard era ciufulit - poate că 
părul i se zbârlise şi de furie - iar Justin ținea capul plecat, 
cu braţele încrucişate nervos pe piept. 

— Bine aţi venit, comisare, a spus urmaşul lui Danton cu 
vioiciune. Sunt fericit că sunteţi alături de noi, colegii 
dumneavoastră mă amuză copios. După cum vedeţi, nu vă 
pot oferi un scaun. 

— Nu-i nimic, nu iau niciodată loc. 

— Sunteţi asemenea cailor. Asta are avantaje, dar şi 
dezavantaje, fiindcă nu vedeţi mai departe de nas. Ce vă 
face să credeţi că un descendent al lui Danton ar ucide ca 
să-şi onoreze strămoşul? 

Bărbatul a izbucnit în râs. Avea o figură sumbră şi 
respingătoare, obraji supţi, dinţi lungi, neregulaţi şi 
cariaţi, ochi negri. 

— Danton cel voinic, a adăugat fără să mai râdă. Se 
crede că era patriot, sincer, entuziast, cald, iubăreţ şi 
cheltuitor. Eu spun că era un corupt nenorocit, un 
oportunist, un orgolios care îşi datora succesul corpolenţei 
şi vocii de necioplit, lacom, dezmăţat, ucigaş, trădător. 
Măcar Robespierre era pur în infamia lui. Cum le-am spus- 
o colegilor dumneavoastră, eu sunt regalist. Măcar aşa 
încerc să repar atrocitățile unui strămoş scârbos. A votat 
pentru moartea regelui, să nu se plângă că a fost 
ghilotinat. 

— Şi se plânge? 

Intrebarea a stăvilit pentru o clipă discursul aprins al 
urmaşului lui Danton. 

— Şi în calitate de regalist, ce faceţi în această Adunare? 
a continuat Adamsberg. 


e 221 œ» 


— Observ, comisare, a răspuns bărbatul de data aceasta 
fără să glumească. Spionez. Urmăresc. Colecţionez toate 
scăpările şi viciile membrilor, ale acestor membri care se 
deghizează şi se strecoară asemenea şobolanilor prin 
canale fără să aibă măcar curajul asumării propriilor 
păreri. Se cred anonimi? Nu şi pentru mine. Malversaţiuni, 
capital ascuns, ticăloşii, escrocherii, pornografie, trafic de 
arme, homosexualitate, pedofilie, orice e bun pentru ei. Şi 
să nu credeţi că sunt naiv, nici vorbă. Republicanii put prin 
toţi porii. Şi să nu vă pierdeţi timpul căutându-mi dosarele, 
sunt la loc sigur. Şi sunt multe. Mai am puţin şi aprind 
fitilul. Şi voi arunca în aer cuibul acesta colcăitor de 
gândaci scârboşi, demni descendenţi ai tuturor exaltaţilor 
hidoşi care au ruinat Franţa cu impotenta lor democraţie. 
Şi, distrugându-i pe ei, voi lovi în întreaga Republică. 

— Bine, a spus Adamsberg. Şi cum vă gândiţi să faceţi 
de unul singur o asemenea faptă? 

— Singur? Deliraţi, comisare. Cercul regalist este mai 
larg decât vă imaginati. Işi întinde tentaculele până în 
magistratură şi chiar şi în poliţia voastră. Şi suntem mulţi 
în această asociaţie. Credeţi că Republica voastră este 
eternă? 

Bărbatul a izbucnit iarăşi în râs, unul sălbatic, apoi şi-a 
îndreptat trupul slab şi a deschis uşile unui dulăpior. 
Interiorul uşilor era tapetat cu afişe, reproduceri ale lui 
Danton şi ale lui Robespierre, toate murdare de tot felul de 
dejecţii şi cu ochii acoperiţi de vopsea roşie care li se 
scursese pe obraji. 

— Vă place cum arată aşa? 

— Violent, a comentat Adamsberg. Pe punctul de a 
ucide, aşteptând seara cea mare a exploziei. 

Bărbatul a închis uşile cu drag. 

— Cum să-mi pierd timpul îndepărtându-i pe rând, când 
voi avea curând posibilitatea de a-i distruge pe toţi dintr- 
odată! 

Adamsberg le-a făcut semn subordonaţilor lui că este 
vremea să plece. 

— Spuneţi-i castratului ăluia de Château şi celor doi 


e 222 + 


acoliţi ai lui, pedanţi şi orgolioşi, că n-o să mai reziste mult 
cocina lor de porci, a strigat urmaşul lui Danton. 


— Violent, a repetat Adamsberg odată ajunşi în stradă. 

— Danton ar trebui să fie cel mai nemulţumit, a spus 
Justin. 

— Doar ai tăi te trădează. 

— Joacă teatru? a întrebat Danglard. 

— Nu, afişele sunt vechi, nu este o înscenare, a răspuns 
Adamsberg. li urăşte. 

— Asta îl face un ucigaş foarte credibil, a zis Justin. 

— Cred că vrea mai mult, a continuat Adamsberg. Vrea 
să-i târască prin noroi şi, discreditând Asociaţia, să 
distrugă Revoluţia şi să înlăture Republica. Nimic altceva. 
Cum şi-a explicat prezenţa în faţa apartamentului 
psihiatrului? 

— Că Lebrun era doar unul dintre cei pe care îi spiona. 
Caută o fisură în existenţa acestuia. 

— Şi a găsit-o? 

— Nu ştim. „Dosarele” lui sunt la secret, a zis-o şi a 
repetat-o. 

— Nu cred că vreunul dintre cei doi acoliţi vanitoşi 
trebuie să se teamă de acest urmaş al lui Danton. Dacă 
ucigaşul vrea să decapiteze Asociaţia, îl va executa pe 
Robespierre. Şi, până acum, am văzut că asasinul porneşte 
de departe, de foarte departe, eliminându-i mai ales pe 
„ocazionali”. De ce? Fiindcă o tornadă care se apropie pe 
furiş e mai înfricoşătoare decât un vârtej care te ia pe sus 
dintr-odată. Va strânge şurubul lent, ca să fie văzut 
apropiindu-se încet, la orizont. Slăbim uşor protecţia lui 
Lebrun, veghem doar să urce într-un taxi sigur la ieşirea 
din spital. La fel şi pentru Leblond. Chemaţi-l şi încercaţi 
să aflaţi unde locuieşte. Cred că e mai viclean decât 
secretarul. 

— Lebrun o să se smiorcăie de frică, a spus Danglard. 

— Dacă se teme, să demisioneze. 

— Nu i-ar sta bine. Psihiatrul adăpostindu-se în spatele 
unui burladero. 


e 223 + 


— În spatele a ce? 

— Gardul de lemn la coride, a explicat Danglard iritat. 
Tu m-ai întrebat acum şase ore. 

— Adevărat. 


Clopotul de la Biserica Saint-Frangois-Xavier a sunat 
pentru Angelas” de la ora şapte seara. Adamsberg dorea 
să se oprească undeva. 

— Cafea, a spus el. 

Un aperitiv, şi-a zis Danglard. E momentul. 

— În cazul în care vă interesează ce înseamnă „doar ai 
tăi te trădează”, a adăugat Adamsberg. Cele două crime 
petrecute în Islanda s-ar putea să nu fie ceea ce credem, a 
adăugat el. 

— Credeam că am abandonat Islanda, a spus Justin pe 
un ton cam plângăcios. 

— Sigur, dar asta nu ne împiedică să dăm o tură acolo, 
dacă vă tentează. 

Dar nici comandantul, nici locotenentul nu s-au mişcat, 
căci nu-i tenta o astfel de provocare. Adamsberg le-a 
zâmbit, le-a făcut un mic gest cu mâna şi i-a abandonat. 
Cei doi bărbaţi l-au privit cum se îndepărtează şi intră într- 
o cafenea. Câteva minute mai târziu amândoi s-au aşezat la 
masa lui. 

— Nu plecăm în Islanda, ci la ferma Thost, din Eure-et- 
Loir. 

— Acolo unde aţi fost astăzi? a întrebat Justin. 

— Şi din acest motiv ai ratat începutul discuţiei noastre 
cu urmaşul lui Danton, a continuat Danglard acru. 

— A fost interesant? 

— Nu. 

— Vezi, Danglard. O jumătate de oră este mai mult decât 
de ajuns pentru astfel de indivizi. Ferma host a fost 
îngrijită odinioară de familia Grenier, o familie care lua 
copii în plasament. 

— Acolo a fost plasat Amédée Masfaure înainte de a 


5 Rugăciune în limba latină care începe cu angelus și se spune de trei 
ori: dimineaţa, la prânz și seara (n.trad.). 


e 224 œ» 


împlini cinci ani, ne-ai spus asta. 

— A fost în detenţie ar fi cuvântul mai potrivit. A fost 
tratat cu duritate sub diverse forme până când copilul nu a 
mai suportat şi a explodat: urmarea a însemnat afacerea 
cu rațele decapitate. 

— A mentionat rațele astea când am fost la Creux, a 
spus Danglard pe care paharul cu vin alb îl relaxase subit. 

Justin a întors capul rapid de la dreapta la stânga cât a 
durat povestea celor şapte sau zece rațe, alungând 
imaginile ca pe nişte muşte. Copilul cu toporul, masacrul, 
carnea de rață pe care trebuia să o mănânce mereu până 
nu mai putea. Cel mare care îl ajuta să scape de bucăţile 
de carne. 

— Se înţelege de ce şi-a şters toate amintirile din minte. 

— Nu cred că a şters ceva, a replicat Adamsberg. Cred 
că minte. Aşa cum nu cred că l-a uitat pe băiatul cel mare 
care l-a protejat cinci ani cât a durat coşmarul, un puşti 
aflat în plasament, ca şi el. Era - este fără îndoială şi acum 
- singura lui iubire şi salvatorul. 

— Şi? 

— Şi era cu zece ani mai mare decât el şi nu era frumos, 
exceptând buclele blonde, bogate şi zâmbetul larg. Să fim 
puţin atenţi. 

Danglard, care privea în gol, a întins un braţ încordat 
spre chelnerul care tocmai trecea. 

— Vrei să spui că sunt fraţi? Sunt fraţi? 

— Nu pricep, a recunoscut Justin. 

— Amédée şi Victor - fraţi, a explicat Adamsberg. 
Abandonaţi la zece ani distanţă, de către aceeaşi mamă. 

— Vreo dovadă? a întrebat Danglard care ţinea în 
continuare braţul întins. 

— La fermă ajungea o dată pe lună o scrisoare cu bani. 
Nu două. Din partea doamnei Masfaure. Iar înainte, din 
partea domnişoarei Pouillard. Maire-Adelaide Pouillard, 
mai târziu, prin căsătorie, Masfaure. 

Chelnerul a umplut cel de-al doilea pahar de vin pentru 
Danglard care a întors capul brusc şi i-a mulţumit, ieşind 
din starea lui de scurtă zăpăceală. 


e 225 + 


— Şi, când are cinci ani, într-o bună zi, vine să îl ia 
acasă? a întrebat Justin. Are remuşcări? Dar, în acest caz, 
de ce să îl ia numai pe el? 

— Fiindcă, dac-ar fi fost numai după ea, nu l-ar fi luat 
niciodată. 

— De acord, a zis Danglard. Putem presupune că Henri 
Masfaure a aflat, într-un fel sau altul, că irezistibila lui 
soţie abandonase un copil imediat după ce-l născuse. 
Conform datelor, nu cu mult înainte de a se căsători. De 
teama de a nu-l pierde pe Masfaure. 

— Nu-şi dorea un copil? 

— Probabil că nu, a spus Adamsberg. A preferat să 
scape de bebeluş decât să lase din mână averea lui 
Masfaure. Acelaşi scenariu, zece ani mai înainte, cu un 
producător. Era vorace, amintiţi-vă. Nu-i stătea nimic în 
cale. 

— Bineînţeles, a continuat Danglard. Fraţi. Prenumele 
alăturate ale ducilor de Savoia: Amédée şi Victor. 

— Exact, s-a lămurit Adamsberg. Ai observat bine. 

— Dar nu mai mult decât atât, a replicat Danglard 
clătinând capul. Chiar dacă i-a abandonat, le-a dat 
prenume aristocratice. 

— Când Masfaure a aflat de existenţa acestui fiu părăsit, 
fie i s-a înmuiat inima, fie şi-a adus aminte că există o 
morală pe lume, a spus Adamsberg. Fapt e că şi-a obligat 
soţia să ia micuțul acasă. Cred că în ziua aceea filantropul 
nostru şi-a privit cu alţi ochi soţia. Cred a avut oroare de 
ea. Apoi, posibil să o fi iertat. In orice caz, nici nu se punea 
problema pentru Marie-Adelaide ca Masfaure să afle şi de 
cel de-al doilea copil. Nu a pomenit nimic de Victor şi, 
când a ajuns la fermă, nici măcar nu l-a privit. Cu bună 
ştiinţă. 

— O infamă, a declamat Danglard punând paharul pe 
masă, o „ipocrită infamă”. 

— Ajungem şi la asta, a rostit blajin Adamsberg. La 
cincisprezece ani, sau chiar mai înainte, Victor era destul 
de mare ca să scotocească prin actele familiei Grenier şi să 
găsească numele mamei sale: Pouillard. Şi mai apoi să 


e 226 » 


descopere numele  Masfaure scris de aceeaşi mână. 
Imaginaţi-vi-l pe acest adolescent văzând cum soseşte 
frumoasa Adelaide Pouillard-Masfaure ca să-l ia pe micul 
Amédée, în timp ce pe el îl ignora cu superbie. În plus, 
smulgându-i din braţe şi singura fiinţă pe care o iubea pe 
lume. Maşina frumoasă a plecat cu băieţelul hohotind de 
plâns, lăsându-l în voia sorții pe celălalt. 

— Abandonat de două ori, a conchis Justin. 

— Aşadar, există toate motivele ca Victor să se 
transforme într-o fiinţă plină de mânie şi ură, a spus 
Danglard. 

— Până într-acolo încât să ucidă, comandante? 

Adamsberg s-a lăsat pe speteaza scaunului, visător. 

— Sau cel puţin să-şi dorească asta, a nuanţat Justin. 

— Şi de ce, zece ani mai târziu, aterizează la familia 
Masfaure? a vrut să ştie Adamsberg. Luând acelaşi nume 
ca să atragă atenţia? De ce nu i-a spus că este fiul ei? De 
ce nu a făcut scandal? De ce intră în familie camuflat şi se 
insinuează fără să spună vreo vorbă? Cu ce scop, Justin, 
dacă nu acela de a ucide? 

— Pentru că, dacă se dă de gol şi ea moare, el ar fi 
primul acuzat, a explicat Danglard. Nu trebuia să se ştie că 
este mama lui. 

— Nu se grăbeşte, a spus Justin. Până se iveşte un prilej. 

— Islanda, a precizat Adamsberg. 

— Islanda, a repetat Danglard. Amedee ştie că Victor 
este fratele său? 

— Cred că Amedee n-a spus nimic despre copilăria lui la 
cererea insistentă a părinţilor săi, a ezitat Adamsberg. Îşi 
aduce aminte de Victor, desigur, zeul său de la ferma 
Thost - se pronunţă „Tot”, Danglard - dar nu îl recunoaşte. 
Avea cinci ani când l-a părăsit şi când îl reîntâlneşte acesta 
este un adult de douăzeci şi cinci de ani. Dar inconştient 
ştie că este el. Cum se explică altfel faptul că îi este 
devotat ca un puşti? În ceea ce îl priveşte pe Victor, cred 
că a păstrat secretul de dragul lui Amedee. Dacă îşi ura 
mama, mama lor, într-atât încât să vrea să o omoare, 
trebuia să tacă. 


e 227 œ» 


— Aşa că povestea tragediei islandeze, a cuţitarului 
ucigaş... a început Justin. 

— Ar fi falsă, i-a retezat-o Adamsberg. 

— Nu au avut când să se pună de acord înainte să îi 
interogăm, a obiectat Danglard. 

— Ba da. Adu-ţi aminte, comandante, de galopul, atât de 
inutil şi de Victor care se duce imediat după Amédée de 
îndată ce Céleste a adus vorba de o anume doamnă 
Gauthier. 

— Şi cum a ghicit Victor că doamna asta Gauthier fusese 
în Islanda? Nu ştia numele celor din grup. 

— Fiindcă Amédée îi arătase scrisoarea. Nu-i ascundea 
nimic lui Victor. 

— Am înţeles, a admis Danglard. Au avut vreme să îşi 
aranjeze versiunea în pădure. 

— Aminteşte-ţi portretul ucigaşului pe care ni l-a servit 
Victor. O faţă banală, nesigură, fără vreun semn distinctiv. 
A păstrat incertitudinea asupra identităţii individului. În 
schimb, a insistat - la fel ca şi Amédée - asupra sălbăticiei 
sale. O fiinţă „necruţătoare”, atroce, „abominabilă”, 
născută pentru a ucide. De parcă Victor ne arăta foarte 
clar ce cale să urmăm: pe aici, domnilor poliţişti, căutaţi 
fiinţa îngrozitoare, fără chip, fără nume. Căutaţi-o până la 
capătul lumii. 

— Şi moartea soldatului? a întrebat Justin. 

— Ca să o camufleze pe cea a mamei? 

— Şi Masfaure? L-ar fi ucis şi pe el? 

— Nu. De ce să-şi ucidă binefăcătorul? Şi încă după zece 
ani. Nu, nu avea niciun motiv. Masfaure face parte din 
seria de crime care au legătură cu Robespierre. Două 
cazuri, doi criminali. Pe care noi le-am considerat unul 
singur. De aici şi imaginea cu ghemul de alge. Danglard, 
vei prezenta asta mâine în faţa colegilor. Nu sunt sigur că 
voi putea fi de faţă. 

— Nu eşti mulţumit, aşa-i, comisare? l-a întrebat 
Danglard în şoaptă. Din pricina lui Victor? 

Adamsberg i-a aruncat subalternului său o privire vagă. 
Era unul dintre momentele în care plutea spre zone 


e 228 » 


inaccesibile, în care irisul şi pupila se confundau. 
— Mulţumit, poate. Dar fericit, în niciun caz. 


e 229 = 


XXIX 


Reuniunea din sala de consiliu a cunoscut şi un moment 
de efervescenţă după expozeul comandantului Danglard. 
Fluierături şi aplauze răsunaseră în semn de aprobare 
pentru Adamsberg care umblase cu capul în nori până 
dăduse de ferma Thost de unde adusese cu el subiecte de 
reflecţie. 

Chestiunea asta a „umblatului cu capul în nori” - cum îi 
caracterizase cândva un sergent din Quebec modul de 
lucru - împărțea de multă vreme brigada în două tabere, 
opunându-i pe „credincioşi” „pozitiviştilor”. „Credincioşii” 
erau cei care îl însoțeau pe comisar în derivele sale tăcute 
sau greu de descifrat, din loialitate sau chiar din credinţă - 
era cazul tipic al entuziastului Estalere. „Pozitiviştii” erau 
cei care nu renunţau la folosirea unei strategii carteziene 
pentru multe dintre anchete şi pe care şerpuirile sau chiar 
scăpările aproape  insesizabile ale comisarului îi 
deconcertau sau îi exasperau - în frunte cu pragmatica 
Retancourt. Dar, spre surpriza tuturor, masivul locotenent 
nu criticase escapada din ajun a lui Adamsberg la ferma 
Thost. „Femeile astea! De îndată ce se întrevede un ţânc la 
orizont, nu le mai stă mintea la altceva”, comentase Noël. 
La care Kernorkian a replicat sec că, de vreme ce, iată, e 
prima oară când Noël accepta să considere că Retancourt 
este femeie, se putea vorbi despre un progres. 

— Punct ochit, punct lovit, a recunoscut Mordent 
lungindu-şi gâtul de parcă l-ar fi scos dintr-un cuib. 

— Sigur, şi astfel crimele de demult din Islanda sunt 
puse într-o altă lumină, a spus Justin. 

— Crime care, în altă ordine de idei, s-au prescris de 
patru luni, a observat Veyrenc. Dacă Victor Grenier- 
Masfaure le-a făcut felul mamei sale şi soldatului, nu va 
avea parte nici de proces, nici de condamnare. 

— Asta dacă ne încăpăţânăm să mai pierdem timpul cu 
problema islandeză, a conchis Voisenet. 

— Dar câştigăm experienţă, a nuanţat Danglard. 


e 230 œ» 


— Păcat că nu ştim exact câte rațe au fost decapitate, a 
spus Mordent. Şapte sau zece? Ar fi fost un titlu bun 
pentru o poveste extrem de crudă. Povestea celor şapte 
rațe de la Thost. 

I se întâmpla şi lui Mordent să se îndepărteze de subiect 
când se gândea la poveştile şi legendele lui dar nu-l ţinea 
mult. Privirea nu-i era niciodată pierdută, aşa cum i se 
întâmpla lui Adamsberg. O avea mereu fixă şi atentă 
precum a unei păsări răpitoare care îşi pândeşte prada. 
Scăpările lui erau mai degrabă capricii, în timp ce în cazul 
comisarului evocau plimbări lungi prin ceaţă fără busolă. 

— Unu: Victor este capabil să ucidă, a spus Retancourt 
ridicându-şi degetul cel mare. Doi: este un individ capabil 
să treacă la acţiune, a continuat ridicându-şi indexul. Trei: 
Victor îl însoțea pe Masfaure la adunările Asociaţiei 
Robespierre. Patru: nu avem niciun motiv să îl îndepărtăm 
de crimele contra-revoluţionare. 

— Nu, s-a opus Danglard. Crimele lui Victor - dacă 
despre crime este vorba - nu au fost determinate decât de 
trauma dezastruoasă a copilăriei sale. Nu continui să 
omori în dreapta şi în stânga doar ca să-ţi ţii mâinile 
ocupate. 

— Cazul crimelor islandeze este închis, a spus Voisenet. 
Dar garnitura Robespierre este pe şine, în continuare 
blocată în gară. Locomotiva s-a oprit fiindcă s-a lovit de un 
obstacol şi nu există nicio şină pe care să poată înainta. 

— Luni seară îi vom putea urmări şi identifica pe ceilalţi 
doi „descendenţi”, a reamintit Mordent. Urmaşii călăului şi 
ai celuilalt individ ghilotinat. 

— Sanson şi Desmoulins, a precizat Veyrenc. 

— Intre timp, batem pasul pe loc, păzindu-i pe Château 
şi gorilele lui şi nu putem să-i identificăm pe ceilalţi 
membri ai grupului „ocazionalilor”. 

Voisenet era o persoană impulsivă, iar neputinţa, 
aşteptarea şi eşecul îi solicitau nervii la maximum. O fire 
nerăbdătoare, aparent incompatibilă cu observarea 
peştilor de apă dulce. Adamsberg era de părere că 
pasiunea lui pentru peşti îi furniza un antidot vital. De 


e 231 œ» 


aceea Îi permisese întotdeauna locotenentului să-şi 
citească revistele de specialitate la locul de muncă. 

Mercadet, smuls prea devreme din ciclul său de somn - 
nu voise în ruptul capului să piardă şedinţa - i-a mai cerut 
o cafea lui Estalere. 

— O să şi-o ia toţi în freză, în timp ce noi dăm ture cu 
maşinile şi pândim de după porţi, a spus el. 

— Cine mai trăieşte? a întrebat Estalere. 

Veyrenc a decis să-l liniştească pe Estalere în locul 
comisarului. 

— Din grupul „ocazionalilor”: cel puţin patru. 

— Patru, foarte bine. Cine? 

— O femeie, căreia tandemul Leblond-Lebrun îi spune 
„actriţa”. 

— Aşa. 

— Un tip vânjos, numit „Ciclistul”. 

— Da, a spus Estalere cu o figură atentă. 

Chiar şi când se concentra, Estalere nu îşi cobora 
sprâncenele, ci ţinea ochii încă şi mai larg deschişi. 

— Un tip care observă minuţios, un dentist, aşa cred 
Leblond-Lebrun.  Răspândeşte un  damf vag de 
dezinfectant. Şi, în sfârşit, un tip şters, fără vreo trăsătură 
remarcabilă. 

— Numărătoarea s-a isprăvit, a spus Estalere care a ieşit 
să mai facă o cafea pentru Mercadet, una foarte tare. 

— Printr-o minune vom avea poate şansa de a-i vedea 
luni seară, a zis Voisenet. Ar trebui să ne gândim la 
efective suplimentare dacă va trebui să-i urmărim pe cei 
doi descendenţi şi pe cei patru infiltraţi. 

— Putem, l-a liniştit Mordent. Dar acum mă îndoiesc că 
vor apărea, dat fiind că patru din grupul lor au fost 
asasinați. Ce se mai aude cu Robespierre? 

— Munceşte din greu, a răspuns Justin. Cu siguranţă că 
îşi pregăteşte discursul de luni. 

— Ce şedinţă vom avea? a vrut să ştie Veyrenc. 

— Şedinţele din 11 şi din 6 Germinal, anul II, 
simplificate şi alăturate, a răspuns Danglard care se 
interesase. Adică cele din 31 martie şi 5 aprilie 1794. 


e 232 + 


— Adică şedinţele în care Robespierre a cerut să fie 
arestaţi Danton, Desmoulins şi prietenii lui, a completat 
Veyrenc. 

— Exact. 

Informaţia i-a lăsat indiferenți pe ceilalţi membrii ai 
brigăzii. Adamsberg a intrat în sala de şedinţe chiar 
atunci, privindu-şi telefonul mobil şi salutându-i printr-un 
gest al mâinii. Estalere se ridicase dintr-un salt pentru 
misiunea „cafea”. 

— Froissy şi-a terminat treaba, a anunţat el fără să ia loc 
pe scaun. A urmărit filiaţia dintr-un orăşel în altul până la 
Montargis. François Château al nostru este chiar 
descendentul  hangiului François Didier Château, 
presupusul fiu al lui Robespierre. Ceea ce ne îngreunează 
mult cazul. Danglard, caută informații despre bizarul 
nostru hangiu din 1840. Şi aminteşte-mi să te întreb ce a 
fost cu această „atât de dureroasă moarte a lui 
Robespierre”. Lebrun a spus-o. Retancourt, te rog să vii cu 
mine în birou. 

Adamsberg a închis uşa cu grijă în timp ce Retancourt s- 
a aşezat pe scaunul destinat vizitatorilor. Scaunul nu 
fusese conceput pentru o astfel de statură, aşa că dispărea 
literalmente sub ea. De fapt, niciun scaun nu i-ar fi fost 
bun. 

— Găseşte pe cineva care să te înlocuiască pentru 
supravegherea lui François Château. 

— Foarte bine, a spus Retancourt prudentă. 

Fiindcă aerul vag din privirea lui Adamsberg, pe care îl 
observase Danglard în ajun, nu dispăruse. lar cei din 
brigadă ştiau ce înseamnă asta: rătăcire, abur, rătăciri cu 
capul în nori, pe scurt. 

— Cum ai înţeles deja, în Islanda s-a întâmplat altceva 
decât au binevoit să ne povestească fraţii Amedee şi 
Victor, a început el acceptând ţigara întinsă de locotenent. 

— Da. 

— Ceva încă şi mai grav. 

— Un matricid. 

— Mai grav, Retancourt. Adu-ţi aminte: Victor afirmă că 


e 233 


ucigaşul i-a redus la tăcere pe toţi membrii grupului, 
ameninţându-i cu moartea. Şi, într-adevăr, tac de zece ani. 
Ţi-l imaginezi pe Victor capabil să terorizeze astfel un grup 
de nouă oameni şi pe nişte femei mai în vârstă şi cu mai 
multă experienţă de viaţă decât el? La douăzeci şi şapte de 
ani? Fiindcă pe atunci avea douăzeci şi şapte de ani. 

— Tânăr sau bătrân, nu contează? Vârsta n-are nicio 
legătură cu problema noastră. 

— Conform spuselor lui Victor, ucigaşul i-ar fi asigurat 
că reţeaua lui, sau, în fine, nu are importanţă termenul, i- 
ar fi urmărit chiar dacă unul dintre ei l-ar fi denunţat şi ar 
fi fost condamnat la închisoare. Victor capabil să întreţină 
o „reţea”? Venit de la o fermă, autodidact? De unde să aibă 
o asemenea putere şi o asemenea forţă de a convinge? 

— Cazul e prescris, comisare, a spus Retancourt 
ridicând din umeri. 

— Mi-e indiferent. 

— Mai grav decât ce anume? La ce te gândeşti? 

— La nimic, Retancourt. Cum vrei să ştiu? Trebuie să 
caut. 

Retancourt s-a răsucit pe scaun cu zgomot, iar 
neîncrederea ei creştea din secundă în secundă. 

— Unde? a întrebat. 

— În Islanda. Plec la piatra călduţă. 

— N-are nicio noimă, comisare, e irelevant. 

— Mi-e indiferent, a repetat Adamsberg. Dar totul 
depinde de întâlnirea de astăzi. Mă întorc la Creux să 
vorbesc iar cu Victor şi cu Amedee. 

— La ce bun? Să le spui că sunt fraţi? De-a dreptul, fără 
nicio precauţie? Va fi un şoc, vor fi strigăte, lacrimi. 

— Cu siguranţă. Şi asta nu-mi place. 

— Atunci pentru ce? 

— Ca să ştiu. Unul dintre ei va spune, poate, adevărul. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, nimic. Voi şti, atât. 

— Şi crimele robespierriste? s-a enervat Retancourt. Cei 
patru infiltraţi în pericol? Îi abandonezi ca să „ştii” ce a 
făcut Victor pe insula călduţă? 


e 234 œ» 


— Nu abandonez nimic. Tabla de şah Robespierre este 
pentru moment imobilă. Dar se va mişca. Nimic nu rămâne 
fix, nimic nu este fixat pentru totdeauna. Mişcarea survine 
mereu. Cineva a spus: „Animalele sunt în mişcare”. Nu mai 
ştiu cine. Se va mişca de la sine, crede-mă. 

— Da, cu patru crime în plus. 

— Ştim noi asta, oare? 

— Şi dacă întâlnirea de astăzi cu cei doi nu te-ajută? 

— Atunci merg să văd piatra călduţă. Rămân aici 
douăzeci şi trei de poliţişti instruiți, perfect capabili să se 
ocupe de cazul Robespierre. 

— Douăzeci şi trei? Adică nu pleci singur? 

— Într-adevăr. Şi nu fiindcă mă tem de întinderile de 
gheaţă, ci de felul meu de a fi. Să observ cum sunt alţii îmi 
permite - cum să-ţi spun? - să rămân pe calea cea bună. 

— Ai luat-o razna de tot, comisare, a spus Retancourt 
ridicându-se, ceea ce însemna că urma să plece imediat. 
Baţi câmpii. Dacă va afla chestorul că alergi după un caz 
inutil şi clasat lăsând baltă ancheta în curs, vei fi dat afară. 

— Şi o să faci asta? Ai să-l informezi, Retancourt? 

Adamsberg şi-a mai aprins o ţigară şi s-a dus la 
fereastră, cu spatele la locotenent. i 

— Nu ai s-o faci, Violette, a spus el. Ii plăcea din când în 
când să-i spună pe numele mic. Fiindcă vii şi tu cu mine. 
Dacă nu cumva, repet, voi afla adevărul în după-amiaza 
asta. Dar nu prea cred. 

— Nici vorbă, a replicat Retancourt, îndreptându-se spre 
uşă. Nu abandonez echipa aflată într-o situaţie atât de 
grea. 

Erau amândoi în picioare ca două fiare încăpăţânate 
care se înfruntă. Cele mai deosebite fiare care se puteau 
imagina. 

— Prea bine, a răspuns Adamsberg, tot cu spatele la 
locotenent, lăsând să-i cadă scrumul pe podea. Am să-l iau 
pe Justin. 

— Justin? E o nebunie! Nu e în stare să ridice nici măcar 
cinci kilograme. 

— Dar tu, Violette, câte poţi ridica? 


e 235 » 


— La stilul smuls sau aruncat? 

— Care este mai greu? 

— Smuls. 

— Atunci, câte poţi ridica la stilul smuls? 

— Şaptezeci şi două de kilograme, a răspuns ea roşind 
uşor. 

Adamsberg a fluierat admirativ. 

— Nu e cine ştie ce, a continuat Retancourt. Recordul 
mondial pentru femei este, la categoria mea, de 148 de 
kilograme. 

— Nu am nevoie de cineva care stabileşte recorduri. Vei 
fi capabilă, cu asupra de măsură, să mă scoţi din apa 
îngheţată dacă voi cădea. 

— Suntem în aprilie. Nu sunt aceleaşi condiţii meteo ca 
în noiembrie, luna în care cei doisprezece cretini au mers 
în excursie. 

— Nu e chiar aşa. În perioada asta, cu cinci ore de soare 
pe zi, dacă avem noroc, temperatura este între 2 şi 9 
grade, există riscul să ningă, să ne confruntăm cu un viscol 
arctic, ceaţă deasă şi blocuri de gheaţă plutind pe 
suprafaţa apei. 

— Nu Justin, a insistat Retancourt. Rămâne. Este foarte 
bun la filaj, discret ca o pisică. 

— Tu şi Veyrenc. Nu şi Danglard, desigur. O călătorie l- 
ar mai destabiliza încă două luni. Aminteşte-ţi cum a fost la 
Quebec. Danglard rămâne aici ca să preia frâiele împreună 
cu  Mordent. Danglard cunoaşte, Mordent gândeşte 
limpede. 


Adamsberg se plimba pe o parte a mesei lungi, iar 
Retancourt pe partea cealaltă. Locotenentul avea grijă să 
nu calce peste trofeul de cerb care zăcea într-un colţ, o 
amintire din pădurea întunecoasă normandă, pe care 
comisarul nu-l mai clintise după ce-l abandonase. Două 
fiinţe care-şi dădeau târcoale la doi metri distanţă una de 
cealaltă, separate doar de masa din lemn, un burladero 
simbolic. Fără să ştie că, în spatele uşii, Estalere 
încremenise cu cafeaua pregătită pentru comisar, care se 


e 236 » 


răcise între timp. Auzea zgomotul luptei dintre cele două 
persoane la care ţinea şi asta îl năucise. 

— Dacă nu poţi să-ţi scoţi ideea asta din cap, comisare, 
respinge-o, a încercat Retancourt împăciuitoare. Să 
isprăvim cu cazul Robespierre şi pe urmă pleci acolo să 
stai pe stâncă şi să te mai înveseleşti. 

— Am rezervat deja trei bilete pentru marţi. Cu 
posibilitatea modificării, dacă ne gândim la „mişcarea 
animalelor”. 

— Nominale? 

— Numai pentru mine. Pentru tine şi pentru Veyrenc, 
nu. Dacă nu vii, îl iau pe Voisenet - va fi fericit să studieze 
peştii din apele nordului. Mercadet ar fi bun, dar nu ne 
putem permite să-l lăsăm să doarmă trei ore în zăpadă. 
Voisenet sau Kernorkian. Sau Noel. 

— Nu rezişti trei zile cu Noel. 

— Ba da. Ce spune îmi intră pe o ureche şi îmi iese pe 
cealaltă. E puternic şi rapid, e capabil să salveze o viaţă. 
Nu uita asta, Retancourt. 

— Mi-aduc aminte. 

— Şi pisica. O iau pe Cocoloş. Ne va ţine de cald mai 
ceva ca o buiotă. 

Retancourt s-a oprit brusc. La fel şi Adamsberg care i-a 
zâmbit. 

— Gândeşte-te,  locotenente. Aştept răspunsul până 
mâine după-amiază cel târziu. 


e 237 œ» 


XXX 


Adamsberg şi-a pus mobilul şi cheile de la maşină în 
buzunar şi l-a luat cu el pe Danglard, pe care-l întâlnise pe 
culoar. 

— Mergi cu mine, comandante? 

— Unde? 

— La Creux. Să aflu ce au vrut să ne ascundă cei doi 
fraţi. 

— Care nu ştiu că sunt fraţi. Vei declanşa un cutremur, 
poate chiar o catastrofă. 

— Sau voi face un lucru bun, un lucru necesar. 

— E trecut de ora două şi n-am mâncat. 

— Mâncăm un sandviş în maşină. 

Danglard s-a strâmbat, ezitând. Dar, din ajun, de la 
cafenea, aflase povestea celor petrecute la ferma Thost şi 
urmările acelor întâmplări, întreaga istorie îi acaparase cu 
neplăcere o parte din gânduri. 

— Vom cina la Hanul Scobiturii, a adăugat Adamsberg. 
Ca să compensăm. 

— Am putea poate să comandăm meniul? Să-l avem pe 
cel cu chiftele de cartofi? 

— Am putea încerca. 

Traversând biroul comun, comisarul s-a oprit la masa 
unde lucra Veyrenc. 

— Interogatoriu la Creux şi cină la han, ce zici? 

— Merg, a răspuns Veyrenc. Tipii ăştia îmi stăteau pe 
creier. 

— Ţi-ai făcut ceva la păr? 

— Am încercat ieri-seară să vopsesc şuviţele deschise la 
culoare. 

— Nu prea ţi-a ieşit. 

— Nu. 

— E chiar mai rău. 

— Cam violet. 

— Am văzut. 

Retancourt, de la biroul ei, încordată ca un arc, îi privea 


e 238 + 


pe cei trei bărbaţi îndepărtându-se. 


Adamsberg îşi privea ceasurile care nu funcționau când 
Céleste a venit să le deschidă marea uşă de lemn. 

— Este ora patru, i-a spus Veyrenc. 

Celeste părea mai degrabă mulţumită să-i revadă şi le 
zâmbea în timp ce dădea mâna cu ei, cu privirea fixată 
asupra lui Veyrenc. 

— Te place, i-a şoptit Adamsberg prietenului său din 
copilărie. Cum a spus Château, de fapt? De ce nu ai putea 
să interpretezi un rol în cadrul Adunării Revoluţionare? A, 
da, ai o mutră de statuie antică. 

— Romană, din păcate, nu greacă. 


Adamsberg a făcut un pas în lateral ca să meargă pe 
iarbă, de-a lungul aleii, căutând să mai strângă nişte tufe 
de ciulini uscați. Céleste plecase după Amédée şi Victor 
care au sosit îngrijoraţi de la grajduri, mirosind amândoi a 
cal. Dacă poliţiştii puseseră mâna pe ucigaşul lui Henri, ar 
fi dat telefon, nu? Ce naiba voiau de vreme ce se 
înfiinţaseră personal? 

— Ne pare rău că vă deranjăm fără să vă fi prevenit, a 
spus Adamsberg. 

— Nu vă pare rău, l-a contrazis Victor. Poliţiştii sosesc 
întotdeauna fără să anunţe. Efectul surpriză. 

— Corect. Unde am putea să stăm? 

— Va dura? 

— Poate. 

Amédée le-a arătat o masă din lemn rotundă, aşezată în 
mijlocul peluzei. 

— Soarele n-a apus, a spus el. Dacă nu vă este frig, am 
putea să stăm afară? 

Adamsberg ştia că persoanele interogate se simt 
întotdeauna mai în siguranţă dacă stau afară decât într-un 
spaţiu închis. Scopul nu era să-i distrugă, aşa că s-a 
îndreptat spre masă. 

— E o chestiune delicată, a început Adamsberg. E 
delicat să vă spun motivul pentru care am venit. 


e 239 œ» 


— Despre ce este vorba? a întrebat Amédée. 

— Este vorba despre faptul că ne-aţi minţit amândoi. Nu 
există o modalitate mai nuanţată să v-o spun. 

— Are vreo legătură cu tatăl meu? 

— Deloc. 

— Atunci despre ce este vorba? 

— Despre vieţile voastre. 

— Nu avem de ce să vă dăm socoteală despre vieţile 
noastre, a spus Victor ridicându-se de pe scaun. Dacă 
interogaţi un pistolar, nu vă interesează cu cine face amor. 

— Uneori, da. Dar acum nu e vorba de cine cu cine se 
culcă. Stai pe scaun, Victor, ai s-o nelinişteşti pe Celeste 
inutil. 

Iar Céleste sosea grăbită, purtând o tavă care se clătina, 
plină de tot soiul de fursecuri şi de băuturi. Veyrenc s-a 
ridicat imediat ca să o ajute şi a aranjat împreună cu ea 
băuturile şi paharele pe masă, în timp ce Victor lua din nou 
loc pe scaun, îngustându-şi şi mai mult fâşia de piele care 
îi ţinea loc de frunte. 

— Amedee, ai spus că, exceptând câteva imagini, nu îţi 
aminteşti nimic din primii tăi cinci ani de viaţă pe care i-ai 
petrecut într-un soi de sanatoriu, a spus Adamsberg 
întorcându-se spre tânărul neliniştit. 

— Este adevărat. 

— Este fals. Nu ai fost plasat într-o astfel de instituţie. Ai 
fost plasat la ferma Thost, într-o familie brutală, de unde 
părinţii tăi te-au luat pe când aveai cinci ani. 

Amédée şi-a încrucişat degetele ca nişte picioare de 
păianjen, incapabil să rostească un cuvânt. Victor a luat 
imediat poziţie. 

— Unde v-aţi interesat? 

— La DDASS şi la ferma Thost, mai exact am vorbit cu 
doamna Mangematin. Roberta. Venea să dea o mână de 
ajutor familiei Grenier la spălatul rufelor. Ea şi-a adus 
aminte de Amedee, care fusese abandonat la naştere, şi de 
o familie, Masfaure, care a venit să-l ia cinci ani mai târziu. 

Adamsberg vorbea blând, rar, conştient, totuşi, că-l 
înnebuneşte pe tânăr. 


e 240 œ» 


— Îţi aminteşti ceva? Numele astea îţi spun ceva? 

— Nimic. 

— Atunci trebuie să revenim la păţania cu rațele? Ai 
spus că îţi aduci aminte de rațe. 

— Da. 

Victor îşi pusese mâna pe masă şi îşi îndoise cele două 
falange ale indexului spre interior. La fel făcuse şi 
Amédée. Era semnul lor să păstreze tăcerea. 

— Într-o bună zi ai decapitat dintr-odată şapte sau zece 
rațe. Ai fost obligat să le jumuleşti şi să le scoţi 
măruntaiele, apoi să le mănânci dimineaţa, la prânz şi 
seara. Ţi-a venit în ajutor un băiat de la fermă, mai mare 
ca tine. 

— Îmi aduc aminte de un băiat mai mare decât mine. Am 
spus asta. 

— Îţi aminteşti de rațe? De topor? De sânge? 

— Îşi aminteşte, a intervenit Danglard la fel de blând ca 
şi Adamsberg. 

Amédée şi-a întins indexul. 

— La ce bun? a spus el, în timp ce broboane de sudoare 
îi apăreau pe frunte şi deasupra buzei superioare. Da, sunt 
un copil dat în plasament. Iar părinţii mi-au interzis să o 
spun. Nu-mi face plăcere să-mi amintesc, nu-mi face 
plăcere să vorbesc despre asta. Şi, la urma-urmei, de ce? 
De ce este important pentru voi? 

— Îţi aduci aminte de băiatul ăsta care te-a ajutat să 
mănânci rațele? a insistat Adamsberg. 

— Dacă există cineva pe lumea asta de care să-mi doresc 
să-mi aduc aminte, atunci el este. 

— Te proteja, aşa-i? 

— Aş fi murit de o sută de ori fără el. 

Victor îndoise toate degetele mâinii, dar Amedee părea 
că-l ignoră, sau că nu mai este capabil să priceapă 
semnalul, plonjat în bezna amintită de la ferma Thost în 
care nu era decât un singur punct luminos: „băiatul mai 
mare”. 

— Iar când au venit părinţii, acei părinţi necunoscuţi, te- 
au smuls de sub protecţia lui. Mi s-a spus că erai în braţele 


e 241 œ» 


lui şi el nu voia să-ţi dea drumul. 

— Eram mult prea mic şi nu înţelegeam. Da, m-au smuls 
din braţele lui, pentru binele meu, mi-au spus mai târziu. 
Iar el îmi şoptea la ureche: „Nu te îngrijora, unde vei fi tu, 
voi fi şi eu. Nu te voi părăsi niciodată. Unde vei fi tu, voi fi 
şi eu”. 

Amédée şi-a strâns degetele pe coapse, Adamsberg a 
respirat profund şi şi-a ridicat privirea pe care şi-a 
îndreptat-o spre frunziş. Ceea ce era mai greu de-abia 
acum urma. 

— Dar a dispărut, a continuat Amedee cu voce nesigură. 
E firesc. Cum ar fi putut să mă găsească? Însă nu am 
înţeles asta decât mai târziu. Ani buni, în fiecare seară, îl 
aşteptam, scrutam parcul. Dar nu a venit. 

— Ba da. A venit, l-a contrazis Adamsberg. 

Amedee s-a lăsat pe spate, lipit de spătarul scaunului, cu 
fruntea în palme, asemenea unui animal lovit pe nedrept. 

— Şi-a ţinut promisiunea, a continuat Adamsberg în timp 
ce Victor îşi răsfira degetele şi îşi strângea buzele. Chiar 
nu l-ai recunoscut? l-a întrebat aplecându-se spre el. Pe 
dumnealui, a urmat comisarul, arătând spre Victor cu o 
uşoară fluturare a degetelor. Victor, zis şi Victor Masfaure. 

Amedee şi-a întors capul extrem de încet spre secretarul 
tatălui său, ca un om îngheţat care nu prea ştie la ce-i mai 
foloseşte propriul trup. 

— Când ai plecat de lângă el era un puşti micuţ şi slab 
de cincisprezece ani, fără experienţă de viaţă şi urât, iar 
zece ani mai târziu ai descoperit un bărbat în toată firea, 
cu barbă, musculos. Dar părul lui, Amedee? Dar zâmbetul 
lui? 

— Nici acum nu sunt mai frumos, a spus Victor cam 
frivol, atenuând dinadins solemnitatea momentului. 

— Am să mă plimb puţin împreună cu colegii mei. Vă 
lăsăm câteva clipe. 


De departe, stând pe iarbă, Adamsberg îi vedea cum îşi 
strâng mâinile, cum îşi iau vorba din gură unul celuilalt, 
cum Amédée îşi sprijină fruntea pe umărul lui Victor, care 


e 242 œ» 


îşi trecea mâna rapid prin păr şi, un sfert de oră mai 
târziu, se mai liniştiseră. I-a mai lăsat încă cinci minute iar 
apoi le-a făcut semn colegilor, care stăteau pe o bancă din 
pricina costumului englezesc al lui Danglard care nu putea 
suporta contactul cu pământul umed. 

— Urmăriţi-le degetele, le-a spus Adamsberg mergând 
foarte încet până a ajuns la masa unde erau cei doi. Când 
Victor îşi îndoaie indexul înseamnă că îi ordonă lui Amedee 
să tacă. 

— Nu l-ai recunoscut? l-a întrebat din nou Adamsberg. 

— Nu, a răspuns Amédée cu mâna pe braţul lui Victor şi 
privirea schimbată. 

— Ba da, inconştient. L-ai recunoscut imediat, l-ai 
adoptat şi l-ai iubit imediat pe acest modest secretar al 
tatălui tău. 

— Aşa e, a recunoscut Amédée. 

— lar asta ne duce la tine, Victor şi la secretele tale. 
Cum te cheamă de fapt? 

— Ştiţi: Masfaure. 

— Ba nu. Un copil abandonat primeşte trei prenume, 
ultimul este numele de familie. Al tău care este? 

— Laurent. Familia Grenier mi-a spus Victor Laurent. 

— Dar ţi-ai luat numele de Masfaure ca să atragi atenţia 
lui Henri. Ai venit în această familie cu un nume fals şi te- 
ai insinuat aici, fără să-i spui lui Amedee că erai prietenul 
lui de la ferma Thost. 

Prefăcându-se că îi este somn, Victor, cu mâna aşezată 
pe mâna lui Amedee, a explicat cu glas obosit: 

— Nu voiam să-l şochez pe Amédée care părea că-şi 
revenise. O ducea bine, era melancolic, desigur, dar o 
ducea bine, nu doream să-i tulbur existenţa. Mi-era de 
ajuns să fiu aici. 

— E frumos, şi te cred cu adevărat, a spus Adamsberg. 
Dar ce sens avea să vii aici fără să-i spui ceva, să-l faci să 
trăiască în minciună doisprezece ani? 

— Cel pe care vi l-am spus. 

— Ba nu, a tranşat Veyrenc. 

— Nu, a spus Adamsberg. Amedee te-ar fi primit ca pe 


e 243 + 


zeul din Thost. Nu de el voiai să-ţi ascunzi adevărata 
origine. 

— Ba da, a insistat Victor, cu faţa aspră şi fruntea urâtă 
şi îngustă sub buclele blonde elegante. 

— Nu. Nu de el doreai să te ascunzi, ci de ea. 

— Care ea? a încercat Victor să contraatace orgolios. 

— Marie-Adelaide Pouillard, căsătorită Masfaure. 

— Nu înţeleg ce vrei să spuneţi. 

— De îndată ce ţi-a permis vârsta, ai scotocit prin actele 
familiei Grenier. Şi ai ştiut ce va urma, înainte de plecarea 
lui Amédée. 

— Nu erau niciun fel de acte! Sau le distruseseră! a tipat 
Victor. Da, am căutat, dar nu am găsit nimic! 

— Distruse? Câtă vreme reprezentau o posibilitate atât 
de evidentă pentru un şantaj? Pentru nişte oameni ca 
familia Grenier? Sigur că nu. Le-ai luat. Sau, altminteri, 
cum ai fi putut afla noul domiciliu al lui Amedee? 

S-a lăsat o linişte grea, iar Danglard a propus un pahar 
de porto. Sau altceva. S-a clătinat pe picioarele sale lungi 
şi nesigure îndreptându-se spre casă pentru a o anunţa pe 
Celeste. Ceva mai tare, a rugat-o. Şi, măcar de data asta, 
nu era pentru el. Fiecare aştepta în linişte de parcă 
licoarea ar fi fost o mană cerească, cu puterea de a rezolva 
totul sau măcar de a amâna. 

— Bine, a spus în cele din urmă Victor, după ce a băut 
două pahare de porto. Am scotocit în actele familiei 
Grenier. Erau ascunse în scobitura unei bârne, îndărătul 
unei seceri vechi şi ruginite. Însă am găsit numai două 
scrisori. 

— Să ne înţelegem: ai găsit scrisorile astea înainte să 
plece Amedee? 

— Da, a admis Victor turnându-şi încă un pahar de 
porto. Aveam treisprezece ani. 

— Erau o sută de scrisori, nu două. Din care ai aflat încă 
un lucru. 

Victor şi-a îndoit indexul, de data asta o făcea pentru el. 
Amédée încetase de multă vreme să mai înţeleagă ceva. Îl 
privea fix pe Victor cu un aer şocat, întrebător şi aproape 


e 244 œ» 


fericit care aducea aminte de Estalere. 

— Numai numele şi adresa mamei lui, a rezumat sec 
Victor. Când am devenit major, am plecat de la fermă, am 
rătăcit din slujbă în slujbă şi, de îndată ce am avut o 
motocicletă, am mers să-l văd de la depărtare, din pădure. 
Până aveam să găsesc un mod de a intra în familia lui. 

— Cu o educaţie nouă şi un nume fals. 

— Şi ce e rău în asta? li promisesem. 

— Adevărat. Dar să trăieşti aici fără să-i spui ceva ca să 
nu-l „bulversezi”- asta nu ţine. Ai tăcut din alt motive. 

— Nu pricep ce vreţi să spuneţi! a zis Victor. 

Vocea îi era obosită dar şi aţâţată de începutul beţiei iar 
Adamsberg asta aştepta în timp ce-i mai turna un pahar de 
porto. Cu cât bei mai mult, cu atât vrei să bei mai repede, 
ceea ce Victor a şi făcut, dând peste cap cel de-al patrulea 
pahar. Amédée nu spunea nimic şi ţinea în continuare 
mâna pe braţul lui Victor. Danglard se adaptase situaţiei şi 
era sobru. 

— Ba da, l-a contrazis Adamsbeg. Era o singură sumă 
pentru cei doi copii. Asta ai găsit. 

— Nu, mama n-a plătit niciodată. 

— Nu-i adevărat, Victor. Existau datele şi scrisul de pe 
plicuri. Cel al lui Adelaide Pouillard, la început. Apoi al lui 
Adelaide Masfaure. Acelaşi nume, acelaşi scris. Nu-i greu 
să înţelegi. 

— Totul a fost distrus, a bombănit Victor. 

— Nu şi amintirile. Cele ale poştaşului. 

Copleşit de băutura din care Adamsberg îi turna mereu, 
Victor cel curajos îşi răsfirase degetele. 

— Da, a spus el simplu. 

— Mai mult decât tovarăşi de suferinţă, sunteţi fraţi, a 
spus Adamsberg, cât a putut de încet. 


Adamsberg s-a îndepărtat din nou de masă şi s-a 
îndreptat spre pădure unde mistrețul Marc l-a oprit brusc 
şi şi-a întins botul. Colegii lui s-au aşezat în locul de 
dinainte, ceva mai departe, pe o bancă foarte curată. 
Adamsberg s-a aşezat pe un covor de frunze uscate cu 


<e 245» 


Marc întins lângă el, care-l lăsa să-i mângâie botul pufos 
de boboc de rață, ferit de emoţiile care se revărsau în jurul 
mesei. Adamsberg moştenise de la mama lui o prudenţă 
excesivă în a-şi exprima sentimentele care, spune ea, se 
consumă ca un săpun şi se transformă în debandadă dacă 
vorbim prea mult. A ridicat capul - la fel a făcut şi Marc - 
văzându-l pe Veyrenc în picioare în faţa lui. 

— Au trecut douăzeci şi cinci de minute, a spus el. Dacă 
mai aşteptăm până când cei doi fraţi vor absorbi cât de cât 
şocul, stăm aici doi ani, ştii prea bine. 

— N-aş zice nu. 


Adamsberg s-a ridicat, şi-a şters neglijent pantalonul, a 
mai mângâiat încă o dată botul lui Marc şi s-a apropiat de 
masa revelaţiilor şi a mărturisirilor. Acum confruntarea 
avea să fie mai aprigă şi a decis să grăbească lucrurile. 
Vorbea fără să stea pe scaun, plimbându-se prin iarbă. 
Ceilalţi îi urmăreau mişcarea de du-te-vino. 

— Victor revine în urmă cu doisprezece ani, pe furiş, ca 
o umbră, sub un nume fals. De ce? Pentru că nu doreşte 
nicicum să se afle că Adelaide Masfaure este mama lui. Un 
comportament cu totul anormal, dar foarte logic dintr-un 
singur punct de vedere: dacă intenţionează să o ucidă. 

— Ce? a urlat Victor. 

— O să ai cuvântul mai târziu, Victor, i-a ordonat 
Adamsberg. Lasă-mă să vorbesc şi să spun ceea ce este 
mai rău. Victor avea intenţia asta de multă vreme, de când 
era un copilandru la ferma Thost. Lucrurile s-au agravat 
când a văzut-o sosind pe mama lui care îl ignoră cu graţie, 
îl ia cu ea pe micuţ şi îl abandonează pe el. În fiecare zi, în 
fiecare seară îşi alimentează ura, neputinţa şi îşi face un 
plan. Ea va plăti. La douăzeci şi cinci de ani iată-l instalat 
anonim la familia Masfaure. Pândeşte ocazia. Este o 
condiţie esenţială să rămână secret faptul că îi este mamă. 
Iar ea va afla doar înainte de a fi ucisă. În Islanda. Sprijină 
cu entuziasm ideea de a merge la piatra călduţă. In acea 
izolare totul este cu putinţă. Să cadă într-o crevasă. Sau să 
o atragă într-un colţ mai retras al insulei, unde pământul 


e 246 » 


este alunecos, ea cade, capul i se izbeşte de roci, el 
cheamă ajutoare dar e prea târziu, e moartă. Se jură că ea 
nu va reveni în viaţă de pe insulă. Numai că se lasă ceața 
şi cel numit „soldatul” este ucis de un tip violent. Să 
acceptăm până una-alta că nu Victor este cel care l-a ucis. 
Dar profită de ocazie. Noaptea, ia cuțitul aceluia şi îl înfige 
în inima mamei sale care dormea. O a doua crimă atribuită 
individului violent. Răzbunarea este împlinită. Dar, zece 
ani mai târziu, Amédée primeşte o scrisoare de la Alice 
Gauthier şi i-o arată. La o zi după vizita lui Amédée, Alice 
Gauthier este găsită moartă, plină de sânge în cadă. Şi- 
atunci, la ce bun să fi desenat semnul acela? 

— Nu cunosc semnul! exclamă furios Victor. 

— Mai târziu, îi spune Adamsberg umplându-i din nou 
paharul. Al doilea pericol: poliţiştii vin şi îl iau la întrebări 
pe Amédée despre discuţia lui cu Alice Gauthier, care îi 
spusese adevărul: Adelaide Masfaure a fost ucisă pe 
insulă. Cât priveşte acţiunile acelui „nenorocit”, dispunem 
numai de mărturisirile lui Victor şi ale lui Amédée. Dar de 
ce să o fi ucis individul pe Adelaide? Prima crimă ne-am 
putea-o imagina drept rezultatul unei încăierări între nişte 
bărbaţi panicaţi. Dar ea? După prima crimă, soţul ar fi 
putut să profite de ocazie şi să-şi elimine soţia. Sau poate 
Victor, secretarul cel devotat? Alice Gauthier i-a mărturisit 
lui Amedee îndoielile ei. Victor riscă să fie bănuit. Cu atât 
mai mult cu cât Henri Masfaure a fost şi el ucis. Poliţiştii 
se vor întoarce şi nu-l vor slăbi. Victor îi impune aşadar lui 
Amédée o versiune a faptelor. Din acest motiv a avut loc 
acea cavalcadă: ca să pună la punct o poveste comună în 
care Adelaide Masfaure este agresată, individul cade cu 
fundul în foc - un detaliu care sună veridic, dar devine fals 
dacă îl cercetezi îndeaproape -, este umilit şi o loveşte cu 
cuțitul de faţă cu toată lumea. „Altminteri, Amédée, tatăl 
tău va fi cel bănuit. Ce vor crede poliţiştii? Că după ce şi-a 
ucis soţia şi a ucis-o şi pe Alice Gauthier s-a sinucis? Asta 
ne dorim?” Amédée, care ascultă mereu de ceea ce Îi 
spune Victor - Victor e reperul absolut - dar convins de 
asemenea de vinovăția tatălui, face cum i se spune. Gata. 


e 247 œ» 


Am terminat. 

Victor, ascultase cu braţele încrucişate pe piept, obrajii 
îi erau roşii de la alcool, şi-a mai pus un pahar de porto - 
Adamsberg le pierduse numărul - şi încerca să vorbească 
liniştit, cu spatele la fel de ţeapăn ca şi cel al lui 
Robespierre. O atitudine de om beat şi şocat, dar care se 
străduieşte să îşi menţină echilibrul. 

— Nu, comisare. Lucrurile s-au întâmplat aşa cum 
Amédée şi cu mine le-am povestit. Altminteri, de ce ne-ar 
mai fi ameninţat ucigaşul? De ce ar fi tăcut cu toţii în 
aceşti zece ani? Dacă eu aş fi fost criminalul? 

— Tocmai asta e problema. Această tăcere. 

— Dar, comisare, ipoteza dumneavoastră se susţine, a 
spus Victor curajos. Recunosc. 

S-a ridicat clătinându-se şi a măturat violent paharele de 
pe masă cu braţul. A luat sticla de porto şi a băut lacom 
câteva înghiţituri. Apoi, cu picioarele depărtate şi sticla 
atârnând în mână, a urlat: 

— Şi am să spun şi de ce ipoteza se susţine aşa de bine! 
Pentru că da, voiam să o omor! Mi-am dorit-o 
dintotdeauna! Când l-a luat pe Amédée am jurat să o fac! 
Da, de când am venit aici, ca să fiu lângă fratele meu. Şi nu 
am spus nimic fiindcă nu trebuia să se ştie că eram 
nenorocitul ei fiu! Sau fiul nenorocitei mele de mame! Ca 
să o pot omori fără să fiu pedepsit! Da, Islanda a fost 
ocazia ideală! Da, am susţinut ideea excursiei pe insula aia 
scârboasă! Dar da, individul l-a omorât pe soldat, mă 
credeţi sau nu! Şi da, mi-a trecut prin minte să o înjunghii 
după moartea soldatului! Aţi reconstituit totul! Numai că 
nu eu am ucis-o! Ticălosul mi-a furat crima! Crima mea! 

Victor a mai băut o înghiţitură, şi-a pierdut echilibrul şi 
a căzut în iarbă. A încercat să se ridice, dar a renunţat şi a 
rămas pe iarbă cu braţele strânse în jurul genunchilor, 
capul între picioare. Apoi au urmat sughiţul şi hohotele, 
strigătele unei disperări pe care nimic nu le putea stăvili. 
Adamsberg a ridicat mâna ca să nu intervină nimeni. 

— Lasă, Amédée, nu vreau să mă ridic, a spus Victor 
între două sughiţuri. Nu vreau să mă ridic. 


e 248 œ» 


— O pătură? Vrei o pătură? 

— Vreau să vomit. Adu-mi ceva ca să vomit. 

— Ce vrei? 

— Balegă de cal. 

— Nu, Victor. 

— Te rog. Balegă de cal. Vreau balegă de cal. 

Amédée a ridicat descumpănit nişte ochi trişti spre 
comisar, iar acesta l-a liniştit dintr-o privire. 

— Dar când am ajuns în siguranţă la Grímsey am înţeles 
că individul îmi salvase - cum se cheamă chestia aia? - 
sufletul, a continuat Victor cu glasul său puternic şi 
îndârjit. Că de fapt nu-mi dorisem niciodată să o fac. Nu, 
nu despre asta e vorba. Aş fi putut, urma să o fac, urma să 
o ucid. Altceva am înţeles, de fapt. 

Victor şi-a sprijinit capul pe genunchi. 

Adamsberg i-a ridicat bărbia. 

— Să nu adormi. Ţine capul drept. Sprijină-l în palma 
mea. Continuă. 

— Vreau să vomit. 

— Ai să vomiti, stai liniştit. Ce ai înţeles? 

— Unde? 

— Când ai ajuns în siguranţă la Grímsey? 

— Că nu aş fi fost niciodată în stare să o fac. Am revăzut 
trupul mamei fără viaţă, întins pe stâncă şi pe zăpadă şi m- 
aş fi detestat dacă eu aş fi ucis-o. La doar câteva ore, dacă 
ticălosul acela nu ar fi comis gestul atroce, aş fi făcut-o eu. 
Şi m-aş fi sinucis. 

— Asta ai înţeles? 

— Da. Aş vrea balegă de cal. Şi dacă vreţi să mă acuzaţi, 
n-aveţi decât, nu-mi pasă. Nu-mi pasă deloc. 

— De ce anume să te acuzăm? Nu avem nicio dovadă. 

— Dar o să căutaţi. 

— S-a prescris, Victor. 

— Dar căutaţi, la naiba! Ce mai aşteptaţi? Căutaţi! Sau 
Amédée se va întreba mereu dacă nu cumva i-am 
înjunghiat mama! 

— Şi cum vrei să căutăm dacă nu ne spui numele 
individului? 


e 249 œ» 


— Nu ştiu cine e! Nu ştiu ce face! Nu ştiu unde stă! 

— Ne minţi, Victor! Hai, acum întoarce-te, şi vomită. S-a 
isprăvit. 

În iarbă? La piciorul mesei? Danglard a clătinat din cap. 
El făcea asta rar, dar întotdeauna cu grijă. 

— Ajută-mă Amédée, a spus Adamsberg trăgând de 
Victor. Îl răsucim în genunchi şi cu capul în jos. Tu îl apeşi 
pe stomac, iar eu îl lovesc în spate. 


Zece minute mai târziu şi după ce Amédée aruncase 
câteva lopeţi de pământ în acel loc, Veyrenc şi Danglard l- 
au ridicat pe Victor şi l-au condus la el, ca să stea în pat. 
Adamsberg s-a lipit cu spatele de perete, gânditor, cu 
braţul ridicat şi indexul întins într-o postură bizară. 

— Ce faci? l-a întrebat Danglard. 

— Ce zici? 

— Cu degetul? 

— Ah, asta. E o muscă. A căzut în porto. Am scos-o de- 
acolo. 

— Da, dar ce faci? 

— Nimic, Danglard. Aştept să se usuce. 

Veyrenc îi scosese pantofii lui Victor şi îi aruncase pe 
jos. 

— Nu trebuie să stai lângă el, îi spusese Adamsberg lui 
Amédée aşezat ca un infirmier pe patul fratelui său. O să 
doarmă neîntors până dimineaţă. E doar o musculiţă. A 
căzut în sticla cu porto. Trebuie să se usuce. Atât. 

— Să se usuce? 

— Da, a răspuns comisarul privind musculiţa frecându-şi 
aripile lipicioase una de cealaltă. 

— Mâine după-amiază va fi în formă. 

Acum  musculiţa îşi freca picioarele încercând să 
înainteze. A încercat să înainteze un centimetru pe unghia 
lui Adamsberg, şi-a frecat încă o dată picioarele, apoi şi-a 
luat zborul. 

— La oameni, merge mai încet, a spus Adamsberg. 


e 250 œ» 


XXXI 


Cinau la Hanul Scobiturii unde Mélanie acceptase să le 
pregătească un meniu special. Danglard încercase cu 
vârful degetului arătător să vadă cât de moi sunt chiftelele 
de cartofi, aşa cum o făcuse Bourlin. 

— Perfect, a spus el. Mă refer la cină. Cât priveşte 
evenimentele de după-amiază, mi-e greu să judec. 

— Nu putem testa valoarea unei anchete cu vârful 
degetului, a comentat Veyrenc. 

— Desigur. 

— Deşi ar fi practic. Să ştii dacă e în sânge sau arsă, 
uscată, nereușită, bună de aruncat. 

— Asta nu este o anchetă, a spus Adamsberg. Suntem în 
afara elementelor care alcătuiesc o pistă, aşa cum mi-a 
atras atenția cu asprime Retancourt. Nu avem niciun 
amestec în poveste, iar ceea ce s-a întâmplat pe insulă s-a 
prescris, s-a isprăvit, nu ne mai priveşte. 

— Atunci de ce am mai venit? a întrebat Danglard. 

— Să aflăm şi să eliberăm fantomele. 

— Nu asta este meseria noastră. 

— Dar am făcut-o, a intervenit Veyrenc. Reuşita, e altă 
treabă. Am eliberat fantomele, Jean-Baptiste? 

— Asta, da. Chiar foarte bine. De-acum încolo nu va mai 
trebui să bocească în turnul blestemat al disperaţilor. E 
mai important să ştim dacă am aflat şi ceva adevărat. 

— Nu-l crezi pe Victor? 

— Era convingător, a estimat Veyrenc. A mers cât a 
putut de departe. A îndrăznit să mărturisească în faţa 
fratelui său intenţia de a-şi omori mama. Era mai degrabă 
smintit decât curajos. 

— Când bei porto ai şanse să te sminteşti, a spus 
Danglard pe un ton doct. Nevoia lui de a mărturisi era mai 
puternică decât teama, asta a rupt barierele. 

— Bariere deja dislocate de porto, a adăugat Veyrenc. 

— Exact ce spuneam. Alcoolul dulce se urcă la cap la fel 
de repede cum merge un acrobat pe sârmă. 


e 251 œ» 


— Dar, una peste alta, un miracol i-a salvat „sufletul”: 
ucigaşul i-a luat-o înainte şi a comis „gestul atroce” în 
locul lui. Victor a ieşit alb ca zăpada din Islanda. 

— In vino veritas, a spus Danglard. 

— Nu, Danglard. Nu am crezut niciodată că alcoolul ar 
ajuta să găseşti adevărul. Durerea, da, fără îndoială. 

— Atunci de ce l-ai determinat să bea? 

— Fiindcă alcoolul ridică frânele şi te face să luneci la 
vale cât poţi de mult. Ceea ce nu înseamnă până la capăt. 
Chiar smintit, chiar cu barierele înlăturate, inconştientul 
veghează asupra a ceea ce are mai preţios, aşa cum Marc 
are grijă de Celeste. Nu vom şti mai mult. Am aşteptat 
revărsarea asta de sentimente şi de jumătăţi de adevăr ca 
să iau o hotărâre. l-am spus câte ceva lui Retancourt la 
prânz. Se opune vehement. 

— Şi la ce se opune? a întrebat Danglard. 

— Spune că nu este treaba noastră, asta-i tot. 

— Are dreptate. 

— Da. Nu va merge. Mă gândisem la ea şi la tine, Louis. 
Să mergeţi cu mine. 

Nici Danglard, nici Veyrenc nu au întrebat „unde?”. Se 
făcuse linişte, acea linişte atât de densă încât cel mai slab 
zgomot al tacâmurilor o deranjează. Veyrenc şi le-a pus pe 
ale sale pe farfurie. El pricepea încotro rătăceşte 
Adamsberg mai repede decât alţii. Poate pentru că era şi 
el tot din acea regiune muntoasă. 

— Când plecăm? 

— Marţi. Am trei bilete pentru Reykjavik sau cum s-o 
pronunţa. Zborul durează trei ore şi jumătate... Apoi 
patruzeci de minute până la... 

Adamsberg şi-a scos carnetul din buzunar. 

— Până la Akureyri, a citit el rar. De acolo cu avionul 
până la Grimsey. În faţa portului, nu departe, se află insula 
călduţă, în perioada asta banchiza este fisurată şi va trebui 
să găsim un pescar să ne ducă. Nu va fi uşor, dată fiind 
superstiţia care învăluie insula. Sau care să accepte să ne 
închirieze barca lui. 

— Şi ce speri să găseşti? a vrut să ştie Danglard. Stânci? 


252 + 


Pete de zăpadă? Sau poate vrei să te întinzi pe piatra caldă 
ca să trăieşti veşnic? 

— Nu, nu pietre. 

— Atunci? 

— De unde vrei să ştiu, Danglard, dacă nu am fost acolo? 

Danglard şi-a pus şi el tacâmurile pe farfurie. 

— Tu ai spus-o: nu e o anchetă. Nu este treaba noastră. 

— Aşa am spus. 

— Şi rişti să fii destituit. 

— Retancourt mi-a atras deja atenţia. Aproape că m-a 
ameninţat că mă va spune chestorului. 

— Retancourt nu este o turnătoare, a spus Veyrenc. 

— Dar e extrem de furioasă şi ar face orice ca să nu 
plec. 

— Este însăşi vocea raţiunii, a spus Danglard foarte 
ferm. 

— Când vrei să pleci? l-a întrebat Veyrenc. 

— Vii? 

— Bineînţeles, i-a răspuns calm Veyrenc. Acel calm 
neclintit care îi era atât de specific. 

„Roman”, ar fi spus Château. 

— Cum adică „bineînţeles”? a strigat Danglard, dându-şi 
seama deodată că este izolat faţă de cei doi colegi ai lui. 

— Merge el, merg şi eu, a spus Veyrenc. Mă interesează 
şi pe mine. Sunt de acord cu Jean-Baptiste. Victor nu a 
spus totul. Minte, şi o face foarte bine. Aproape că nu-ţi dai 
seama. 

— Atunci tu cum de poţi să-ţi dai seama? 

— Uitându-mă la faţa lui Amédée. S-a întâmplat ceva în 
Islanda. Ar fi interesant să ştim ce anume. 

— Interesant! Dar totul este atât de interesant! a 
replicat Danglard cu arţag. Mi-ar plăcea să vizitez toate 
bisericile romane din ţară, ar fi „interesant”, dar pot să o 
fac? Am vreodată timp? Mi-ar plăcea să-mi văd prietena de 
la Londra, altminteri o să mă lase. Am timp oare pentru 
asta? Cu patru crime pe cap şi altele care vor veni curând? 

— Asta nu mi-ai spus, Danglard, i-a atras atenţia 
Adamsberg. N-ai spus nimic despre prietena ta cu ochelari 


e 253 + 


roşii. 

— Şi care-i treaba ta? a replicat Danglard agresiv. Tu, în 
acest răstimp, o ştergi în Islanda ilegal, fără nicio misiune! 
Şi de ce? Pentru că este „interesant”! 

— Foarte interesant, a confirmat Adamsberg. 

— Spui toate astea, comandante, fiindcă ne invidiezi, i-a 
replicat Veyrenc zâmbind, acel zâmbet care seducea doar 
femeile şi care pe Danglard îl lăsa rece. Călătoria, frigul, 
ceața amenințătoare, lugubrele roci vulcanice. Dar cred că 
totodată regreţi că nu poţi intra în micul han din faţa 
insulei călduţe ca să bei un păhărel de brennivín. 

— Prostii, Veyrenc! Şi să ştii că am gustat din acea 
băutură căreia i se mai spune şi „moartea neagră”. Plecaţi 
fără niciun motiv, fără nicio logică, fără un dram de 
rațiune. 

— Destul de just, Danglard, a pus Adamsberg. Dar oare 
nu spuneai tu, nu de mult, că e bine ca mereu să adaugi 
ceva în tolba cunoaşterii? 

— Şi să ne laşi cu tot dezastrul robespierrist pe cap? 

— Exact, Danglard. Este cel mai bun moment ca să plec. 
Dezastrul robespierrist este într-un punct mort, iar toţi 
pionii noştri sunt perfect aliniaţi pe tabla de şah. Dar nu se 
mişcă nimic. Înţelegi? Nu se clinteşte niciun pion. Poţi să- 
mi aminteşti cine a fost cel care a spus că „animalele se 
mişcă”? 

— Aristotel, a bombănit Danglard. 

— Un înţelept antic, nu-i aşa? 

— Un filosof grec. 

— Îl admiri, nu? 

— Dar ce naiba are a face Aristotel în toată povestea 
asta? 

— Ne ajută cu înţelepciunea lui. Totul se mişcă. Totuşi, 
tabla de şah Robespierre rămâne anormal de imobilă. 
Anormal, Danglard. Mai devreme sau mai târziu tot se va 
mişca o piesă. Dar e prea devreme. Aşadar, e un moment 
prielnic plecării. În orice caz, nu am de ales. 

— De ce? 

— Pentru că mă mănâncă. 


e 254 œ» 


— Ca pe Lucio? 

— Da. 

— Ai uitat, comisare, că pe tabla asta de şah noi va 
trebui să mutăm luni seara, la viitoarea şedinţă a Adunării? 
l-a întrebat Danglard furios. Că trebuie să-i reperăm pe 
descendenţii ghilotinatului Desmoulins şi pe cei ai călăului 
Sanson? 

— Dar voi fi acolo, Danglard. Ca şi tine, ca şi cei opt 
agenţi care vor asigura blajul. De aceea plec marţi. 

— Brigada se va revolta. Va fi răzmeriţă. 

— E posibil. Te deleg pe tine să te ocupi. 

— Nici poveste! 

— Cum vrei, comandante. La urma urmei, tu vei avea 
comanda. 

Exasperat, Danglard s-a ridicat şi a plecat de la masă. 

— Ne aşteaptă în maşină, a spus Veyrenc. 

— Da. Fă-ţi bagajul în weekend. Haine groase, butelcuţa 
de metal pentru alcool, bani, busolă, GPS. 

— Nu cred că au reţea pe insula călduţă. 

— Nici eu. Poate că ne va înghiţi ceața, poate că vom 
muri de frig şi de foame. Ştii să tranşezi o focă? 

— Nu. 

— Nici eu. Cine crezi că ne poate însoţi? 

Veyrenc s-a gândit o clipă, răsucind paharul pe masă. 

— Retancourt, a spus el. 

— l-am spus, se opune. lar când Violette se opune, n-o 
clinteşti aşa cum nu poţi clinti un stâlp din beton. Cu atât 
mai rău, vom merge singuri. 

— Va veni, l-a asigurat Veyrenc. 


< 255 + 


XXXII 


Nici peste weekend nu-i trecuse supărarea lui Danglard 
care, luni seară, tăcea pe bancheta din spate a maşinii care 
îi ducea la şedinţa săptămânală a Adunării Naţionale a 
Convenţiei, pentru a asista la şedinţele cumulate din 11 şi 
16 germinal în urma cărora Danton avea să fie arestat. 

Adamsberg îşi petrecuse cele două zile ca să-şi facă 
bagajul pentru Islanda. Avea pături hipotermice, şurub de 
gheaţă, ancoră de gheaţă şi coardă, ca un bun montaniard 
ce era şi care escaladase vârfurile Pirineilor unde 
temperatura putea să scadă la -10 grade. Consultase 
prognoza meteo pentru sfârşitul lui aprilie şi la Reykjavik - 
e limpede, un cuvânt imposibil de pronunțat - erau 9 
grade, dar la Akureyri erau -5 grade, cu vânt, valuri de 
ceață schimbătoare şi ninsori posibile. Angajase şi un 
interpret de pe lângă ambasadă, un individ pe nume Almar 
Engilbjartsson. Prea bine, o să-i spună Almar. 


Maşina se târa în ambuteiajul de la Gara Saint-Lazare. 
Anxietatea era pricina muţeniei lui Danglard. 

— Vom întârzia, vom rata şedinţa. 

— O să ajungem şi o să avem suficient timp ca să ne 
costumăm. 

Perspectiva de a îmbrăca haina violetă şi de a-şi flutura 
jaboul de dantelă fină îl mai relaxase puţin pe comandant. 

— Danglard, aşa-i că nu mi-ai povestit despre „moartea 
atât de dureroasă a lui Robespierre”? 

Era pregătit, desigur, ca povestea să fie mai lungă decât 
era de aşteptat. În ciuda hotărârii sale de a păstra tăcerea, 
Danglard a fost incapabil să reziste acestei întrebări. 

— A fost arestat pe 9 Thermidor, în jurul orei patru 
după-amiaza, împreună cu fratele său Augustin, 
arhanghelul Saint-Just şi mulţi alţii, a început el bosumflat. 
După ce a hălăduit de colo-colo, după ce insurecția 
pariziană eşuase, rezum lucrurile... 

— Desigur, Danglard. 


e 256 œ» 


— ...Robespierre ajunsese la Primărie. În jurul orei două, 
un grup înarmat forţează intrarea, fratele său Augustin se 
aruncă pe fereastră şi îşi rupe un picior. Couthon, cel 
paralizat, este azvârlit pe scări, iar pentru ce s-a întâmplat 
cu Robespierre există două ipoteze: cea mai sigură este că 
şi-a tras un glonţ în gură, dar nu a reuşit decât să-şi 
sfărâme maxilarul. Cealaltă pretinde că un jandarm pe 
nume Merda - nu e o invenţie - a tras în el. Robespierre, 
rănit îngrozitor, este întins la pământ, cu maxilarul 
atârnându-i în partea inferioară a feţei. Este dus pe targă 
la Tuileries unde doi medici se agită în jurul lui. Unul 
dintre ei îi bagă mâna în gură şi scoate resturile sfărâmate, 
doi dinţi, aşchii de os, dar nu au ce altceva să-i facă în 
afară de a-i pansa mandibula ca să i-o fixeze. Abia a doua 
zi, pe la ora cinci după-amiaza sunt duşi cu toţii spre 
ghilotină. Iar când îi vine rândul lui Robespierre, călăul, 
fiul lui Charles Henri Sanson al nostru, îi smulge bandajul. 
Maxilarul s-a desprins, sângele i-a ţâşnit din gură iar 
Robespierre a scos un urlet teribil. Un martor a scris: 
„Ceea ce vedeam era un om cu trăsăturile feţei îngrozitor 
de desfigurate. O paloare incredibilă îl făcea greu de 
privit.” Acest martor adaugă şi că atunci când călăul a 
arătat capul maselor, acestea au văzut doar „un obiect 
monstruos şi dezgustător”. 

— Călăul era obligat să-i scoată bandajul? 

— Nu, nu avea cum să împiedice căderea tăişului. 

— Există portrete ale lui Sanson? 

— Cel puţin unul, al tatălui, al lui Charles Henri. Un om 
voinic, ochi cu pleoapa căzută sub nişte sprâncene 
stufoase, un cap mare, un nas lung, puternic, o gură cu 
buza inferioară proeminentă. 

— Se spune că îi plăcea să disece trupurile celor 
decapitaţi, a adăugat Veyrenc. Va fi o încântare să-l 
cunoaştem pe urmaşul lui astă-seară. 


Lebrun i-a întâmpinat la vestiar, aproape cu braţele 
deschise. Avea o perucă grizonată, gâtul strâns într-o 
învălmăşeală de dantele şi purta o haină de un roşu închis. 


e 257 œ» 


Stătea pe un scaun Ludovic al XVI-lea fixat pe o cutie 
înzestrată cu două roţi de lemn şi în mână ţinea un baston. 
Era paralizat. 

— Bună seara, cetăţene Couthon, i s-a adresat Danglard 
căruia plăcerea de a plonja în anul 1794 îi restituise calmul 
sau îi ştersese din minte realitatea doar în câteva minute. 

— Aşa că nu prea îi semăn? a întrebat Lebrun, amuzat la 
rândul său. Hai, cetăţene Danglard, spune-mi, am eu oare 
un aer suficient de îndrăzneţ ca să fiu Couthon, „cel de-al 
doilea suflet” al lui Robespierre? 

— Nu prea, a admis Danglard. Dar vă veţi descurca. 

— Îmbrăcaţi-vă costumele, lăsați telefoanele, ştiţi 
regulile acum. V-am păstrat aceleaşi costume ca data 
trecută, ca să intraţi mai bine în rol. 

Cei trei poliţişti au reapărut cu haine negre, violete şi 
albastru-închis. Veyrenc îşi freca ciorapii albi ca să fie fără 
nicio pată. 

— Te vei prinde în joc, cetăţene Veyrenc? l-a întrebat 
Lebrun-Couthon? 

— De ce nu? a replicat Veyrenc aranjându-şi peruca în 
oglindă. 

— Cine este preşedinte astă seară? a vrut să ştie 
Danglard. 

— Tallien. 

— Nu e cel mai simpatic, a spus Veyrenc. 

— Cu siguranţă că nu, cetățene. In seara asta veţi sta în 
rândurile celor de la Munte, în stânga, în partea de sus a 
tribunei. Fotoliul meu este prea vizibil în câmpia centristă 
şi veţi fi reperaţi. Nu uitaţi că în astă seară Robespierre îşi 
lansează acuzaţiile împotriva lui Danton. Chiar dacă 
sunteţi îngrijoraţi sau speriaţi, veţi aplauda din laşitate. 
Frica se extinde. Va îndrăzni să îl acuze pe Danton sau va 
asista la propria-i cădere? Până la urmă, e totuşi mai bine 
să îi fii pe plac lui Robespierre. Asta este partitura voastră. 
Ne-am înţeles? 

— Perfect, a spus Danglard amuzat să vadă cum Lebrun 
imita trăirile Muntenilor, neliniştiţi de şedinţă. 

Adamsberg începea să priceapă că, la urma urmei, 


e 258 œ» 


Lebrun era un tip amuzant. La fel de adevărat este şi că 
fricoşii îngroaşă rândurile celor simpatici. 

Un bărbat cu trăsături emaciate, ochii mijiţi sub nişte 
pleoape anormal de lungi, ca la broaşte, cu buze subţiri, şi- 
a făcut apariţia pe neaşteptate şi în tăcere. 

— Aproape că nu v-am recunoscut, i-a spus Adamsberg 
lui Leblond. Uluitor. 

— Cetăţene Fouché, l-a salutat Danglard. Seara bucuriei 
pentru tine, nu-i aşa? Vei observa totul din umbră, în 
tăcere. 

— Destul de reuşit, nu? a spus Leblond înclinându-se 
uşor. Dar nimeni nu poate imita cu adevărat obrajii scobiţi 
ai lui Fouche şi falsitatea privirii sale de reptilă. 

— Totuşi, transmiteti îngrijorarea, a reluat Adamsberg. 

— „Transmiţi îngrijorarea”, l-a corectat Danglard. Ne 
tutuim la Revoluţie. Suntem egali unii cu alţii. 

— Ah, prea bine. 

— Nu suficient de mult, a răspuns Leblond-Fouche 
strâmbându-se. Trebuie să înţelegi, cetăţene comisar, că 
Fouche este, de fapt, cel mai teribil personaj al Revoluţiei. 
Cinic absolut, abil ca un şarpe, viclean şi mieros, 
supraveghindu-i pe toţi, strecurându-se printre 
evenimente, este şarpele ascuns în iarbă faţă de idealistul 
Robespierre, purtat de puritatea lui nebună. Feroce şi 
înfricoşător de sângeros. Tocmai s-a - m-am - întors de la 
Lyon unde am considerat că este mai eficient să omori 
suspecţii cu tunul. M-am întors la ordinul lui Robespierre 
care, furios, mi-a spus că „nimic nu poate să justifice 
cruzimea de care m-am făcut vinovat”. Aşa că astă-seară, 
cetăţeni, stau pe scăunelul pedepsitului, a conchis Leblond 
cu un zâmbet fin şi satisfăcut. Mă prefac sluga 
Incoruptibilului ca să-mi ierte excesele. 

Un zâmbet care l-a indispus brusc pe Adamsberg. 

— Ai fost ghilotinat împreună cu Robespierre, cetăţene 
Fouche? l-a întrebat comisarul. 

— Eu? a replicat Leblond stăruind în a-şi exersa privirea 
perfidă. Pe mine nu mă poate atinge nimic. Dimpotrivă, voi 
lucra la căderea lui, făcând vizite noaptea deputaţilor, 


e 259 + 


lăsându-le impresia că sunt pe viitoarea listă a celor care 
urmează să fie ghilotinaţi. Ceea ce este fals, dar eficace. Îl 
voi spulbera pe Robespierre care va muri peste patru luni. 
Acestea fiind spuse, trebuie să intru în scenă. 

— Este foarte reuşit, a apreciat Lebrun privind spre 
prietenul său. 

— Aproape că te indispune, a spus Adamsberg. 

— Dar Fouche indispune, a spus Lebrun marcându-şi 
cuvintele cu lovituri de baston în podea. Cetăţene 
locotenent, fii amabil şi împinge-mi căruciorul. Trebuie să 
intrăm. 


Adamsberg i-a lăsat pe cei trei bărbaţi să i-o ia înainte şi 
a sunat scurt la brigadă înainte să lase mobilul la recepţie. 

— Kernorkian? Mai trimite încă doi oameni în seara asta, 
să stea mai aproape de trezorierul Leblond. 

— Imposibil, comisare. El şi Lebrun dispar aproape ca 
prin farmec după ce-l însoțesc pe Robespierre. 

— Tocmai asta vreau să spun. Scotociţi pivnițe, 
acoperişuri, curţi. Vedeţi dacă o pot şterge pe o altă 
stradă. 

Era lume în seara aceea, ca să asiste la şedinţele din 11 
şi din 16 germinal. Mulțimea deputaţilor se înghesuia, 
înveşmântată în haine negre sau în jachete în culori 
strălucitoare, fiecare căutând un loc în sala răcoroasă şi nu 
foarte bine luminată. Lebrun se postase lângă Adamsberg 
şi oamenii acestuia, strecurându-şi fotoliul cu rotile printre 
două bănci, în timp ce Leblond-Fouche scruta publicul cu 
ochii mijiţi, de la locul lui important, în rândul Muntenilor. 

— Acolo, sus, a şoptit Lebrun. În tribuna din dreapta, 
bărbatul în haine negre, cu eşarfă roşie, lângă o femeie 
care agită un steag. 

— Cel gras? l-a întrebat Adamsberg. 

— Da, cu pălăria de fetru trasă peste ochi. El este. 

— Urmaşul lui Sanson? 

— Cum de-ai ştiut că nu-l arăt pe Desmoulins? 

— Pentru că acel om face tot ce poate că să evoce un 
călău. 


e 260 œ» 


— Joacă un rol. Aici toată lumea joacă un rol. L-ai văzut 
adineauri pe Leblond, aproape că era periculos. 

— În vreme ce rezolvă ecuaţii. 

— Într-un fel. Fiţi discreţi, vă rog, a şoptit el. Couthon 
este lesne de identificat şi fiecare îl supraveghează ca să-i 
imite atitudinea. 

— Am înţeles. 

Adamsberg şi-a pornit microfonul strecurat în spatele 
urechii, ascuns perfect sub părul lung şi negru al perucii. 

— Sanson e prezent, a şoptit. 

— Recepţionat. 


Acum, Robespierre cobora treptele sălii şi se îndrepta 
spre tribună unde îl invitase preşedintele Tallien. Ca şi la 
şedinţa de dinainte, se făcuse linişte, o linişte care sugera 
venerație, dar şi atenţie. Adevărat? Fals? Adamsberg 
observa participanţii fără să izbutească să priceapă dacă 
figurile lor concentrate, adoratoare sau crispate erau 
rezultatul rolului sau adevărului de o seară. Şi înţelegea 
interesul pentru studiul făcut de Leblond-Lebrun cu privire 
la locul în care falsul trece drept adevăr, iar ceea ce este 
sigur este abandonat în favoarea unei umbre. O pierdere 
absolută a reperelor care îi molipsise din nou pe Veyrenc şi 
pe Danglard care erau fascinaţi de discursul lui 
Robespierre şi uitaseră cu totul de misiune. Un 
Robespierre foarte intens în astă-seară, într-o şedinţă atât 
de dificilă în care trebuia să-i convingă pe deputaţi să-l 
condamne pe vânjosul Danton, întruchiparea forţei vitale a 
revoluţiei. Într-o tăcere aproape mistică vocea ascuţită a 
lui Robespierre se auzea până în locurile cele mai 
îndepărtate. 


Vom vedea nu peste multă vreme dacă va reuşi 
Convenţia să distrugă un idol fals, de prea multă vreme 
putrezit sau dacă, în cădere, va zdrobi şi Convenţia şi 
poporul francez. 


Aplauze dinspre locurile Muntenilor unde mulţi au 


e 261 œ» 


pumnii încleştaţi pe genunchi. Cei de pe locurile câmpiei 
ezită, foşnesc, se aprind şi se sperie. Adamsberg îşi aduce 
aminte de rolul său şi aplaudă prudent, imitându-l pe 
confratele său de o seară. Lângă el, Lebrun-Couthon 
loveşte podeaua cu bastonul pentru a însoţi şi sublinia 
acordul cu vorbitorul. Ambianţa este crispată, afectivă, 
intensă şi tulbure, palpabilă prin amestecul de pudră 
parfumată şi sudoare, condensate de frig. Cu toţii ştiu ce 
eveniment se joacă astă-seară, dar toţi îl trăiesc de parcă 
nu ar cunoaşte deja urmarea. 

Până şi Adamsberg, din străfundurile ignoranței sale, se 
întreba cum acest Robespierre fragil şi crispat ca o 
scândură amorfă îndrăzneşte să-l atace pe Danton care 
respiră energie prin toţi porii? 


Prin ce anume este el oare superior concetăţenilor săi? 
Doar numai fiindcă vreo câţiva indivizi înşelaţi s-au grupat 
în jurul său... 


Adamsberg l-a văzut pe Danglard cum se concentrează 
în haina lui violet, cunoştea textele celebre şi însoțea 
vorbitorul spre crescendo. Măcar nu se mai gândea la 
Islanda. Numai faptul de a se gândi la propria-i plecare de 
a doua zi i s-a părut nepotrivit, deplasat, aproape trivial. 
De ce Islanda? Unde vine asta? 


— Fiţi atent la fraza următoare, i-a şoptit Lebrun. 
Robespierre a făcut o pauză scurtă şi şi-a dus degetele la 
jabou. 


Spun că cine tremură în acest moment este vinovat, 
fiindcă niciodată nevinovăția nu are a se teme de 
supravegherea publică. 


— Înfricoşător, a spus Adamsberg. 

— Cred că este cea mai înfricoşătoare dintre toate. 

Robespierre continua atent la scandarea 
interminabilelor sale fraze, aţintindu-şi privirea asupra 


e 262 » 


unuia sau altuia, atent la cele mai fine tresăriri ale 
Adunării, scoţându-şi apoi punându-şi ochelarii cu un gest 
delicat, entuziasmându-se voit fără ca tot acest cumul de 
forţă să îi coloreze măcar puţin obrajii palizi. 

— Cea de a doua ţintă a noastră este în preajmă, a spus 
Lebrun. Tribuna din dreapta, penultimul loc. Intre doi 
bărbaţi îmbrăcaţi în negru. Păr lung şaten, gură feminină, 
haină gri. 

Adamsberg l-a alertat pe Danglard, atent la orator, 
fiindcă el trebuia să coordoneze acţiunea care îl viza pe 
descendentul lui Desmoulins. Comandantului i-au trebuit 
vreo zece secunde ca să reacționeze şi, jenat, şi-a pornit 
microfonul. 

— Urmaşul lui Desmoulins în preajmă. 

— Recepţionat, comisare. 


Viaţa mea este dedicată patriei, inima mea nu cunoaşte 
teama şi dacă aş muri, ar fi fără vreun reproş ori vreun 
gând ignobil. 


Adunarea s-a ridicat în picioare, aplaudând frenetic şi 
inegal. Iarăşi bastonul lui Couthon se lovea de pardoseală, 
indicând astfel entuziasmul. 

— Pauză, a explicat Lebrun. V-am spus că ne oprim 
înainte de a trece la şedinţa din 16 germinal. 


Sutele de membri se grupaseră la bufet, fără ca băutura 
şi gustările să transforme, totuşi, atmosfera într-una de 
distracţie demnă de secolul al XXI-lea. Nu, toţi erau 
marcați profund de rolul lor, în frig şi sub palida strălucire 
a lumânărilor. Frânturile de conversații ca şi gesturile 
continuau să întărească epoca demult apusă. 

— Uimitor, nu? a zis Lebrun apropiindu-se de 
Adamsberg în fotoliul împins de un Fouche prudent şi 
viclean totodată, punându-se în serviciul redutabilului 
Couthon ca să-i fie iertate masacrele de la Lyon. Chiar 
Leblond-Fouche, după cum vedeţi, continuă să-şi joace 
rolul de trădător al tuturor cauzelor, mai puţin a sa. Va 


e 263 » 


sfârşi ca ministru sub Napoleon, ministrul poliţiei, evident. 
Şi va fi făcut duce. 

— Cel mai mărunt lucru pentru atâtea servicii aduse 
patriei, a replicat acru Leblond. 

— Sanson se pregăteşte să plece, a spus deodată 
Adamsberg. 

— Desmoulins îl urmează îndeaproape, a continuat 
Danglard. 

— Se îndreaptă spre ieşirea dinspre sud, a precizat 
Lebrun. Grăbiţi-vă. 

Voisenet, Justin, Noel şi Mordent şi-au ocupat poziţiile. 
Receptorul a zbârnâit câteva minute mai târziu. 

— l-am reperat, a spus Mordent. les împreună dar 
fiecare pleacă într-o altă direcţie. 

— Cel gras este Sanson, a spus Adamsberg. Voisenet şi 
Noël, urmăriţi-l. Drăguţul chip de păpuşă e al lui 
Desmoulins. Tu şi cu Justin, după el. 

— Sanson este cu motocicleta. Desmoulins cu maşina 
personală. 

— Luaţi-le numerele de înmatriculare. În realitate, a 
adăugat Adamsberg, întorcându-se spre Lebrun, cei doi 
par să se cunoască. Ceea ce agravează, poate, situaţia. 


Douăzeci de minute mai târziu Sanson era reperat în rue 
du Vieux-Moulin. Un sfert de oră după aceea fusese 
reperat şi Desmoulins în eleganta stradă Guynemer. 
Brigada era convocată pentru a doua zi. Adamsberg 
regreta că nu va fi prezent ca să-i audă. Dar convenise cu 
Mordent să poată asculta interogatoriile în direct, în 
măsura în care va fi posibil în timpul smintitei sale 
deplasări în Islanda. 

Revolta mocnea printre membrii brigăzii. 

Ce căuta acolo? se întreba din nou Adamsberg. 

— Islanda mi se pare foarte departe, i-a mărturisit lui 
Veyrenc. 

— Dar este departe, i-a replicat acesta. 

— Vreau să spun departe în gânduri, în timp, la peste 
două secole distanţă de mine. Acum, când stau de vorbă cu 


e 264 œ» 


tine, nu mai sunt sigur că ştiu ce înseamnă un transport 
aerian. 

— Am înțeles. Trebuie să admiţi că  astă-seară 
Robespierre a fost excepţional. Îţi îngheţa sângele în vine. 

— Mai puţin decât Fouché, nu? 

— Ai observat? Foarte în largul lui în acest rol, am putea 
spune. 

— Ce naiba căutăm în Islanda, dacă ţara asta chiar 
există? 

— Să aruncăm sămânţa Revoluţiei? 

— E o idee, a convenit Adamsberg. la şi textele cu 
pricina. O să ne ţină de urât când ceața ne va copleşi pe 
insulă. 

— Vom declama. 

— Pentru Egalitate şi pentru Libertate. Murind de frig. 

— Chiar aşa. 


e 265 » 


XXXIII 


— S-ar zice că pleci la Polul Nord! l-a luat în primire 
Lucio de la locul lui binecunoscut. 

Becul de la felinar se arsese şi Adamsberg nu-l zărise pe 
vecinul său în întuneric. 

— În Islanda, nu la Polul Nord. 

— E totuna. 

— Dar nu ştiu de ce plec. 

— Ca să nu te mai mănânce. Chestia care te-a pişcat la 
Creux. Nu căuta mai departe. 

— Nu prea merge, Lucio, a spus Adamsberg întinzând 
mâna ca să primească sticla de bere. 

— Am desfăcut-o. Aşa am cruțat fagul. 

— Nu merge. Abandonez ancheta, îmi abandonez 
oamenii şi toate ca să mă scarpin eu pe o bucată de 
pământ îngheţat. 

— N-ai încotro. 

— Nici măcar nu ştiu unde este Islanda, de unde iau 
avionul. Din cauza şedinţelor Adunării. Ți-am vorbit despre 
asta. Sunt în aprilie 1794. Înţelegi? 

— Nu. 

— Dar ce înţelegi, atunci? 

— Că te-a pişcat ceva al naibii de periculos. 

— Mai pot să anulez toate cele. Aproape toţi adjuncţii 
mei se împotrivesc. Mâine, când vor vedea că am plecat, 
va fi cu adevărat răzmeriţă. Ei nu înţeleg. 

— Nimeni nu poate pricepe ce anume îl irită pe celălalt. 

— Am să anulez, a spus Adamsberg ridicându-se. 

— Nu, a repetat Lucio, prinzându-i încheietura cu 
singura lui mână care, din cauză că era singură, aproape 
căpătase forţa a două mâini. Dacă anulezi, se va infecta. Şi 
o să regreţi. Când bagajul e gata, omul nu mai stă pe 
gânduri. Vrei să-ţi spun ceva? 

— Nu, a răspuns Adamsberg, enervat de puterea 
exagerată pe care şi-o aroga bătrânul. 

— Termină berea. Dă-o pe gât! 


e 266 » 


Obosit, Adamsberg a băut berea sub privirea aspră a 
spaniolului. 

— Şi acum, du-te la culcare, hombre, i-a ordonat Lucio. 

Era ceva ce nu spusese niciodată în viaţa lui. 

Apoi l-a auzit pe Lucio curăţindu-şi gâtlejul şi scuipând 
pe jos. Nici asta nu o mai făcuse Lucio în viaţa lui. 


e 267 œ» 


XXXIV 


Adamsberg i s-a alăturat lui Veyrenc la locul de 
îmbarcare pentru zborul de 14:30 cu destinaţia Reykjavik. 
Coada nu era prea lungă, aprilie nefiind o perioadă 
preferată de turişti. Oameni de afaceri şi multe capete 
blonde, o nuanţă de blond care bătea în alb, mulţi islandezi 
care se întorceau acasă pentru vacanţa de Paşti. Bagaje 
uşoare, islandezi calmi, cu excepţia lui Adamsberg şi a lui 
Veyrenc, încărcaţi cu rucsacurile lor de parcă s-ar fi 
pregătit de un război în toată regula cu gheţurile. Dar, în 
fine, insula aceea nu era una oarecare. 


Mai rămăsese un loc gol în avion lângă cei doi, locul lui 
Retancourt pe care Veyrenc refuzase să-l anuleze. 

— Am văzut-o la coadă, a spus el aşezându-se. Nici 
măcar nu a catadicsit să ni se alăture, avea faţa 
impenetrabilă ca o stridie. Stridiile alea, ştii, care rezistă la 
încercările noastre de a le deschide şi pe care le aruncăm 
în cele din urmă sau le zdrobim cu ciocanul ca să le venim 
de hac. 

— Înţeleg. 

— Asta înseamnă: „Nu mă întrebaţi niciodată, cu niciun 
preţ, de ce sunt aici”. 

— Şi tu de ce crezi că a venit? 

— Fie pentru că este de părere că doi tipi ca noi nu vor 
supravieţui expediției şi se simte datoare să ne păzească 
împotriva elementelor ostile. 

— Fie pentru că, în pofida a tot, o interesează ceva pe 
enigmatica insulă călduţă. 

— Oare piatra? Crezi că venit fiindcă vrea să mai capete 
nişte puteri? 

— În niciun caz, a spus Adamsberg, Ar avea prea multă 
forţă şi, până la urmă, ar exploda. Ar face mai bine să nu 
se apropie de ea. 

— Fie pentru că s-a desolidarizat de răzmeriţă - pe care 
totuşi o aprobă - şi în felul ăsta atenuează amploarea 


e 268 » 


revoltei. Fără ea opozanţii sunt lipsiţi de o susţinere cu 
greutate. Acum cred că brigada este derutată: „De ce 
Retancourt îi însoţeşte în Islanda?” „Cine are dreptate şi 
cine greşeşte?” 


Ultimii pasageri au intrat în avion iar Retancourt s-a 
îndreptat spre colegii ei fără să-i privească. Adamsberg a 
ridicat braţele scaunului şi s-a strâns lângă Veyrenc pentru 
ca locotenentul corpolent să aibă mai mult loc. Scaunul 
îngust nu era conceput pentru masa ei musculară. Au tăcut 
în timpul decolării. Retancourt era cufundată într-o revistă 
fără să o citească de fapt. 

— Am citit că va fi senin cerul în Islanda, a spus 
Veyrenc. 

— Doar că acolo e de ajuns un strănut ca vremea să se 
schimbe, a replicat Adamsberg. 

— Nici nu vom vedea Rejkavik. 

— Rejkjavik. 

— Nici nu pot să-l pronunţ. 

— Fațadele caselor sunt roşii, albastre, albe, roz, 
galbene, a continuat Veyrenc. Lacuri şi faleze, munţi 
sumbri, acoperiţi de zăpadă. 

— Trebuie să fie frumos. 

— Cu siguranţă. 

— Totuşi, am învăţat cum se spune „la revedere” şi 
„mulţumesc”, a spus Adamsberg scoțând o hârtie din 
buzunarul pantalonilor. „Bless” şi „takk”. 

— De ce nu şi „Bună ziua”? 

— E prea greu. 

— Doar cu astea două cuvinte nu cred că ajungem prea 
departe. 

— Vom avea un interpret de la ambasadă. Ne aşteaptă la 
sosire cu o pancartă. 

— O să mâncăm ceva în aeroport. 

— Da. 

— Ce crezi că vom mânca? 

— Peşte afumat. 

— Sau mâncare internaţională. 


e 269 œ» 


Nimic. Niciun semn. Eforturile laborioase ale celor doi 
bărbaţi să o scoată pe Retancourt din mutismul ei erau 
zadarnice. 


Aterizare, meniu internaţional rafistolat, înghiţit fără o 
vorbă de Retancourt. 

— O să fie vesel, a şoptit Veyrenc. O s-o cărăm după noi 
ca pe o statuie toate zilele astea. 

— Probabil. 

— N-am putea s-o lăsăm aici? Şi să o ştergem încetişor? 

— Prea târziu, Veyrenc. 

Adamsberg s-a uitat la mobil. 

— Interogatoriul urmaşului călăului Sanson începe la 
ora 19, a spus el. Decalajul este de două ore. Acum e 
aproape ora 17, să ne conectăm. 

Ceva s-a schimbat pe chipul lui Retancourt. I-a urmat pe 
cei doi până la o masă unde Adamsberg a pornit 
computerul. 

— Vom avea doar sunet, a spus el. lar volumul 
computerului nu e grozav. Să încercăm să nu comentăm în 
timpul interogatoriului. 

— Nu cred că locotenentul Retancourt ne va stingheri, a 
îndrăznit Veyrenc de faţă cu colega lui. 

— Nu, a replicat Adamsberg. Violette ne va însoţi de 
parcă am fi în pelerinaj. Totuşi, Islanda e frumoasă. 

— Foarte frumoasă. 

— Foarte frumoasă, a repetat Adamsberg. 

— E o călătorie simpatică. 

— Foarte simpatică, a spus Adamsberg. 

— Ceva rar. 

— Rarisim. 


Interogatoriul descendentului lui Sanson a început cu 
întârziere. Bărbatul - pe nume Rene Levallet - era încadrat 
de Danglard, Mordent şi Justin. 

— Pot să ştiu ce naiba caut aici? 

O voce răguşită, cu un accent parizian graseiat. 

— Aşa cum v-am precizat, sunteţi aici în calitate de 


e 270 œ» 


martor, a început Danglard. 

— Martor a ce? 

— Ajungem şi la asta. Profesia dumneavoastră, domnule 
Levallet? 

— Lucrez la abatoarele Meursin din Yvelines. 

— Şi ce tăiaţi? 

— Păi, bovine. Atenţie, noi le asomăm înainte, e lege. 

— Adică? 

— Mai întâi le ameţim cu şocuri electrice ca să nu fie 
conştiente când le tăiem. Da' nu merge mereu, ca să zic 
aşa. 

— Şi vă place meseria? 

— Trebuie să ai ce băga la ghiozdan. Oamenii sunt 
foarte mulţumiţi că există cineva care să facă şi asta, nu? 
Sunt foarte mulţumiţi să aibă friptura lor în farfurie fără 
să-şi pună prea multe întrebări. Te dedici, asta-i tot. 

— Aşa cum unii sunt dedicați meseriei de călău. 

— Ce-are a face? 

— Are a face că descindeţi din ilustra familie a călăului 
Sanson. 

— Şi care-i treaba? s-a oţărât Levallet. E normal că erau 
unii care să-şi dedice viaţa ca să meargă ghilotina aia. In 
ziua de azi am fi mai profesionişti. I-am amorti înainte. 

— Azi pedeapsa cu moartea e abolită, domnule Levallet. 

— Atunci la ce sunt martor, sau ce? 

— Şedinţele reconstituite ale Adunării Naţionale din 
timpul Revoluţiei de către Asociaţia pentru studierea 
scrierilor lui Maximilien Robespierre. 

— Da, şi ce e ilegal? 

— E perfect legal. 

— Bine, atunci mă car. 

— Nu încă. De ce asistați în fiecare luni seară la aceste 
şedinţe? 

— Unii merg la teatru. La mine e la fel. 

— E ca şi când aţi merge la teatru? 

— Dacă aşa vreţi să-i spuneţi, n-aveţi decât. 

— La teatrul dumneavoastră se agită cei care le-au dat 
străbunilor dumneavoastră, şi în special lui Charles Henri, 


e 271 œ» 


o reputaţie atât de sinistră? 

— Şi ce? 

— Patru membri ai asociaţiei au fost asasinați. 

S-a auzit zgomotul produs de alunecarea discretă a 
fotografiilor victimelor pe masă. 

— Nu-i ştiu. 

— Ne temem că un ucigaş îi elimină pe membrii 
Asociaţiei înainte de a lovi mai sus: pe Robespierre sau, 
mai degrabă, pe actorul care îl joacă pe Robespierre. 

— Ziceţi mai bine că se crede Robespierre. Nu-i zdravăn 
la cap tipul. 

— Aşa că interogăm mulţi membri, a minţit Mordent. Şi 
trebuie să ştim care sunt motivele pentru care luaţi parte 
la şedinţe. 

— Păi... să-i văd. Ce credeţi că sunt singurul descendent 
care vine la şedinţe? 

— Adevărat. Se pare că sunteţi prieten cu descendentul 
lui Camille Desmoulins. 

— E drăguţ. 

O afirmaţie infantilă, a gândit Adamsberg. Cei drăguţi şi 
cei răi - aşa se împarte lumea. 

— Dar nu-i prieten, e o cunoştinţă. 

— Ce faceţi şi ce vorbiţi cu această cunoştinţă? 

— Ne spunem şi noi necazurile, ce? Necazurile pe care 
ni le-au făcut ei. Suntem uniţi. 

— Care sunt necazurile lui Desmoulins? 

— Mai întâi că nu îl cheamă aşa. Şi n-am ce să vă spun 
cum îl cheamă cu adevărat. Dar nu poate suporta că l-au 
ghilotinat pe Camille, care era foarte drăguţ, şi pe urmă şi 
pe nevastă-sa. Iar ăla mic de doi ani a rămas singur. 

— Ştiu, a spus Danglard. 

— E inuman, vă zic. 

— Aşa e. Dar în familia dumneavoastră nu a fost nimeni 
ghilotinat. Atunci, care vă sunt necazurile? 

— Acum trebuie să-ţi spui necazurile curcanilor? 

— Azi, da, îmi pare rău, domnule Levallet. 

— Vă pare rău, nu zău? Şi pe urmă pot să plec? 

— Da. 


e 272 œ» 


— Necazurile mele sunt mai mari decât ale lui 
Desmoulins şi i-am spus-o. Din cauza lor, din cauza tuturor 
care se distrează acolo cu hainele lor frumoase. Aş vrea să- 
i văd morţi. 

— Să-i omorâţi? 

— Nu-i nevoie. Zici că voi, curcanii, nu gândiţi niciodată. 
Păi, la sfârşit nu mor toţi? Cu capetele tăiate de Charles 
Henri şi apoi de unchiul Henri? Îţi face bine să vezi asta. 
Că au murit toţi şi că noi, Sansonii, i-am omorât. Sau o să 
fie Danton şi alţi inşi dezgustători, de teapa lui. 

— Printre care şi Desmoulins cel drăguţ. 

— Aşa e. Dar nici el nu era fără pată, asta i-am spus-o şi 
urmaşului. Au mai fost şi alţii înaintea lui care au murit şi 
el n-a zis nimic. Şi, din câte mi-a povestit Desmoulins, ar fi 
făcut şi el o prostie uriaşă, Camille ăsta. Robespierre 
locuia la o familie care avea fete. Bun. Şi ţinea mult la ele. 
Nu aşa, la ce vă gândiţi. Se ocupa de ele, le educa. Bun. Şi 
Camille mergea des la ei. Într-o seară i-a dat uneia dintre 
fete o carte. Fata - tinerică. Şi Robespierre se prinde 
imediat că nu-i o carte cum trebuie. Cu poze pentru adulţi, 
pricepeţi? 

— O carte pornografică? 

— Chiar aşa. Atunci Robespierre, furios la culme, smulge 
cartea din mâna fetei. lar după asta Camille n-a mai fost 
niciodată în grațiile lui Robespierre. Nu te puteai juca cu 
chestiile astea cu el. 

— Aşadar, ne spuneţi că acum „o să fie Danton şi alţi inşi 
dezgustători, de teapa lui”, a continuat Danglard după o 
scurtă ezitare. 


„Crezi că Danglard ştia anecdota? a şoptit Veyrenc. 
Despre carte?” 

„Sigur nu, altfel ar fi comentat”. 

„O să se enerveze”. 

„Da” 


— Da, a răspuns Levallet. Şi unchiul Henri o va face. 
Moş Sanson nu mai putea, sau mai ştiu eu de ce. Şi curând 


e 273 a 


- peste nouă şedinţe, atâta mai e - unchiul o să-i taie gâtul 
şi lui Robespierre. Şi o să-i facă şi mai mult rău, pentru că 
o să-i smulgă pansamentul. Totuşi, cu asta nu sunt de 
acord. A luat-o razna în ziua aia şi io nu-s de acord cu asta. 
Da’ pe vremea aia nu ştiam de asomare. Eu vă garantez că 
animalele mele nu suferă. Cu toate că, uneori, şi asta poate 
să facă al dracului de multă suferinţă. 

— Înţeleg, a spus Mordent care, după intonaţie, părea că 
într-adevăr înţelege. 

— Şi care-i necazul dumneavoastră pe care i-l spuneţi lui 
Desmoulins? a întrebat Danglard aproape mieros. 

— Nu aşa îl cheamă. 

— Îi ştim numele. Îl cheamă Jacques Mallemort. 

— Nu e grozav să ai un aşa nume, nu? 

— E sigur că asta nu l-a ajutat. Dar azi ne ocupăm de 
dumneavoastră. 

— Rahat. Chiar trebuie să-mi povestesc viaţa? Nu pot. 

— De ce? 

— Pentru că mă face să plâng uneori. Şi nu plâng în faţa 
curcanilor. 

A urmat o tăcere destul de lungă. Retancourt uitase de 
masca ei imobilă, urmărea atentă vorbele călăului de 
bovine. 

— Uite, eu sunt un curcan şi uneori plâng, a spus Justin. 

— În faţa colegilor, puştiule? 

— Mi s-a întâmplat. M-a părăsit o femeie. 

— Rahat! Femeile. 

— Şi voi, comandanţi sau ce sunteţi, şi voi plângeţi? 

— O dată, a spus Mordent. 

— Şi n-aţi fi spus-o dacă n-aş fi adus vorba? 

— Nu, a intervenit Danglard. Vreti un pahar de vin ca să 
vă ajute? Am unul foarte bun din 2004. 

— Nu te plictiseşti la curcani. Nu-i o capcană? 

— Nu, o să beau şi eu unul cu dumneavoastră. 

— Acum? La serviciu? 

— E ora pentru aperitiv. Şi pe urmă, vedeţi, aparatul se 
învârte, funcţionează. lar dacă se întâmplă ceva, îl închid. 

Din nou se lăsase tăcerea. 


e 274 œ» 


—A fost acum şase ani. Nu eram aşa de gras. 
Dimpotrivă. Arătam chiar bine, înţeleg că nu mă credeţi. 
S-a auzit zgomotul paharelor şi al sticlelor de vin. 


„Ştie să profite, Danglard”, a spus Retancourt cu un mic 
zâmbet. 

„Nu, Violette, acum cred că dă o mână de ajutor.” 

„De altfel, vinul lui din 2004 este foarte bun” a 
completat Veyrenc. 

„Da”, a confirmat Retancourt. 

— E bun, vinul, adevărat, a spus Levallet ca un ecou a 
ceea ce discutaseră între ei cei aflaţi atât de departe, în 
aeroportul din Reykjavik. 

— Merg chiar eu să cumpăr de la un mic producător în 
Sancerrois. Şi nici nu-i scump. 

— Imi daţi adresa? 

— Dacă vreţi... 

— Şi e adevărat că-mi dă puţin curaj. Aşa, ziceam că nu 
arătam rău deloc şi aveam de trei ani o prietenă. Cum 
rămăsese grea, urma să ne căsătorim. 

— Vreţi să spuneţi însărcinată? 

— Da, în cinci luni. Eram mulţumit, ce mai. lar copilul 
ăsta nu avea să tragă într-un abator, vă spun. Doar că era 
fetiţă. Şi atunci, o nenorocită de mătuşă bigotă care nu mă 
suportase niciodată, a venit să o vadă pe logodnica mea. Şi 
i-a spus că sunt din familia lui Sanson şi că aveam crima în 
sânge, doar lucram la abator. De parcă ar avea vreo 
legătură. Trebuie să mănânci ceva, nu? Dar e adevărat şi 
că nu-i spusesem lui Ariane. 

— De ce? 

— D-aia că e femeie şi e sensibilă, nu prea cred că ele 
iubesc prea mult călăii şi nici p-ăia care omoară animale 
toată ziua, normal. Aşa că i-am zis că lucrez la Yvelines la 
un angrosist de pantofi. Aşa, nu putea să vină să mă vadă 
la muncă. Mi-am bătut capul şi am învăţat despre pantofi şi 
tot restul. Piele, înlocuitori, tălpi, şireturi, scratch, d-astea. 
Şi mai ales despre pantofii italieneşti. li spuneam că lucrez 
la departamentul de papuci. Papucii îţi dau o stare de 


e 275 


siguranţă, totuşi. 

— Sigur. Şi eu aş fi făcut la fel în locul dumneavoastră. 

— Da, numai că asta a fost catastrofa. Mai ales chestia 
cu călăul. Ariane mi-a spus că din cauza minciunilor mele 
va „aduce pe lume fata unui călău”. Şi că nu va trăi 
niciodată cu un om care „avea crima în sânge”. 

Din nou un moment de tăcere. 

— O să treacă, o să treacă, a continuat bărbatul când 
Danglard a oprit înregistrarea. Dacă apeşi tare pe ochi, 
lacrimile o iau în sens invers. Am rugat-o, i-am spus tot ce 
am putut dar a plecat. Când mă privea faţa ei exprima 
dezgust. Şi a plecat departe - la familia ei din Polonia - ca 
să nu ajung niciodată să-mi văd fata. 

Tăcere. 


„Se apasă pe ochi” a spus Adamsberg. 


— După asta m-am îngrăşat ca un porc, am chelit. Nu 
eram în apele mele. Aş fi omorât-o eu pe mătuşa aia dar a 
avut un accident de maşină, şi-o merita. lar cei care l-au 
făcut pe Sanson cunoscut în Paris erau chiar revoluționarii 
ăştia, nu? 

Danglard a repornit înregistrarea. 

— Pentru că numele călăilor din provincie nu se cunosc, 
aşa-i? l-aş fi omorât pe indivizii ăia, oricum îmi venea să 
omor pe toată lumea. Un doctor, un cardiolog, că şi inima 
îmi făcea tot felul de figuri, mi-a vorbit de chestia asta 
unde puteai să vezi Revoluţia reînviată şi că la sfârşit 
mureau cu toţii. Asta nu mi-ar face rău. lar teatrul ăsta 
chiar mi-a făcut bine. Din iulie nu mai merg, o să fiu la 
regim. 


Apelul de îmbarcare pentru Akureyri răsuna în limbile 
islandeză şi engleză. Şi-au strâns bagajele, iar Veyrenc i-a 
condus spre poarta corectă. 

— Nu-i el, a spus Adamsberg. 

— Nici eu nu cred, a întărit Veyrenc. 

Aşteptau părerea lui Retancourt fără să ştie dacă, după 


e 276 œ» 


această pauză, va reveni la viaţă sau îşi va relua funcţia de 
statuie. 

— Nefericit, a zis ea. Inofensiv. 

— La ce oră aterizăm? a întrebat Veyrenc. 

— 19.50 ora locală. 

Adamsberg şi-a scos telefonul din buzunarul din spate al 
pantalonilor. 

— E Danglard, a zis. Ne întreabă - sec - ce credem 
despre interogatoriu. 

„Nefericit, nepericulos, eliberaţi-l”, a scris Adamsberg. 

„S-a făcut” a răspuns Danglard fără să adauge altceva. 

„Când va fi interogatoriul lui Dumoulins?” 

„Desmoulins. Mâine, la 10. La ora 8 pe nenorocita 
voastră de insulă.” 


În timpul zborului scurt spre Akureyri, Adamsberg şi-a 
lăsat gândurile să zburde în voie despre soarta tristă a 
descendentului lui Sanson şi a straniului său pelerinaj la 
Adunarea Naţională. Lebrun îi spusese că printre membri 
se numără şi tot felul de medici. E posibil ca Levallet să fi 
sfârşit prin a-i spune povestea lui. Secretarul era atent şi 
dezlega limbile. Poate că îl ajutase mulțumită 
competenţelor sale. 


Interpretul islandez îi aştepta având în mâini o pancartă 
pe care o agita în fel şi chip. Mic, burtos, cu păr negru, 
contrar a ceea ce îşi imaginase Adamsberg, destul de 
vârstnic, avea cam şaizeci de ani, şi era vioi. Dar un vioi 
simpatic. Părea un tip care aşteaptă cu nerăbdare nişte 
prieteni dragi. l-a salutat vorbind tare şi cu un accent 
puternic. 

— Vă vom spune Almar, dacă sunteţi de acord, a spus 
Adamsberg strângându-i mâna. Nu izbutesc să vă pronunţ 
numele. 

— Nicio problemă, a spus Almar ridicându-şi braţele 
mici. Aici nu avem nume de familie. Suntem „fiul” sau 
„fiica lui cutare”, v-aţi prins? 

Veyrenc a apreciat că Almar învățase franceza într-un 


e 277 œ» 


loc unde se vorbea cam pe şleau. Ceea ce explica de ce 
Adamsberg a izbutit să-l angajeze atât de târziu şi atât de 
lesne. Almar nu era ales să traducă în cadrul unor 
conferinţe politice sau universitare. 

— Eu, bunăoară, am un fiu pe care îl cheamă Almarson, 
fiul lui Almar, pricepeţi? Practic şi uşor. Unde mergem? Nu 
vă sfătuiesc să mergem în oraş. E nasol. În fine, pentru noi, 
cei care nu suntem de aici. Eu sunt din 
Kirkjubaejarklaustur, de-asta. 

— Deloc. 

— Prima oară la noi? 

— Da, am venit pentru o anchetă a poliţiei. 

— Mi s-a spus şi îmi convine de minune, o să fie mişto. 

— Nu neapărat, a spus Retancourt. 

Privind în sus, omuleţul a părut că atunci o descoperă, 
deodată, pe locotenentul impozant asupra căreia a zăbovit 
cu privirea puţin cam mult. Timp în care Adamsberg se 
gândea la descendentul lui Desmoulins. Doamne, ce 
ghinion să se numească Mallemort dacă stai să te gândeşti 
la destinul strămoşilor lui. La cel al băieţelului orfan după 
moartea rea a părinţilor lui. Oare mergea şi el ca la 
terapeut să îi vadă murind pe cei vinovaţi - sau să răzbune 
moartea aia nenorocită? 

— Unde vreţi să mâncaţi? 

Adamsberg i-a explicat că trebuie să se trezească 
devreme, fiindcă aveau de ascultat un interogatoriu a doua 
zi la ora 8, iar zborul pentru Grimsey era la ora 11. 

— Ascultaţi interogatoriile de aici? Nostimă treabă, a 
aprobat Almar. Atunci mergem la un mic hotel în sudul 
oraşului, nu departe de aeroport. Aşa nu ne încurcăm. 
Restaurantul e fain, mâncarea bună - vă place peştele? -, 
dar camerele nu sunt cine ştie ce luxoase. Merge? 

Mergea. 

— Îmbrăcaţi-vă când ieşim. Friguţ, nu îngheţi, dar 
orişicât. Seara sunt -3 grade. O cădere termică de 23 de 
grade faţă de Franţa. Nimic tragic. Frigul islandez 
revigorează, o să vedeţi. Şi nu se poate spune asta despre 
celelalte tipuri de frig. 


e 278 + 


— Desigur, a spus Adamsberg. 

Şi-au pus pulovere şi hanorace, iar Almar i-a condus 
până la un hotel cu faţada vopsită în roşu, la periferia 
sudică a oraşului. Pe acoperişurile din jur mai erau petece 
de zăpadă. 

— Măcar avem parte de o casă vopsită în roşu, a început 
Veyrenc. 

— Nu pentru asta suntem aici? a completat Retancourt. 

— Chiar aşa, locotenente. 

— Se cheamă „Hotelul Ursului”, le-a explicat Almar 
arătându-le firma care sclipea în lumini roze. Vorba vine, 
nu s-au mai văzut urşi în Islanda de mulţi ani. Şi cu topirea 
ghețarilor le va fi şi mai greu să debarce. 

— De ce totul e pictat în culori vii? 

— Fiindcă Islanda e toată în alb şi negru, pricepeţi? 
Rocă vulcanică şi zăpadă. Culorile dau bine în context. 
Orice merge la negru, spun francezii. Aşteptaţi să vedeţi 
cerul albastru. Niciodată nu aţi văzut un asemenea 
albastru, niciodată. 

— În perioada asta ziua durează mult? s-a interesat 
Retancourt. 

— Ca la voi. Dar nu înseamnă că vedem prea mult soare, 
plouă des, trebuie spus. 

Almar i-a ajutat să se instaleze în camerele lor - foarte 
friguroase -, a comandat cina şi a organizat micul dejun. 
Nu rămânea cu ei, voia să profite că venise în oraş ca să se 
vadă cu nişte prieteni pe care nu-i mai întâlnise de şapte 
ani. 

— O să fie grozav, a spus el. Am comandat bere. Să nu 
cereţi vin, o să vă coste cât v-a costat călătoria. Ne vedem 
mâine la ora zece la recepţie. Avem timp să prindem 
avionul. În perioada asta nu sunt turişti care să se plimbe 
pe Cercul Polar. Şi pe cine o să interogaţi pe insula 
Grimsey? Că de-abia sunt vreo sută de oameni pe-acolo... 

— Pe nimeni, a răspuns simplu Adamsberg. Vrem pur şi 
simplu să mergem pe insula din faţă, acolo unde e o stelă 
caldă. 

Dintr-odată Almar şi-a pierdut buna dispoziţie. 


e 279 œ» 


— Pe Insula Vulpii? 

— Da, cred că are o formă asemănătoare, cu nişte urechi 
ascuţite. 

— Asta nu-i prea amuzant, a conchis Almar, clătinând 
capul. Ştiţi că acolo, acum zece ani, s-au rătăcit nişte 
aiuriţi? Doi au mierlit-o din cauza frigului. 

— Pentru asta am venit, a spus Veyrenc. Asta anchetăm. 

— Nu-i nimic acolo, a insistat Almar. Ce mai speraţi să 
găsiţi după atâta timp? Indicii? Nici dacă le căutaţi cu 
lumânarea. Insula a fost măturată de sute de furtuni, de 
vânturi polare, de zăpezi, de înghețuri. Nimic nu rezistă pe 
Insula Vulpii. 

— Totuşi o să mergem să vedem, a spus Adamsberg. 

— Ei bine, fără să-i jignesc pe şefii voştri, da’ v-au dat 
nişte ordine prosteşti. Mai rău, n-o să găsiţi pe nimeni care 
să vă ducă acolo. Ei cred că insula aparţine unei creaturi. 

— Cine crede? 

— Sunt unii care cred cu tărie şi alţii care nu cred, dar 
preferă să nu-l ispitească pe Diavol. Iar voi, francezii, aveţi 
Diavolul în voi. Aşa se spune pe aici. Un francez se 
enervează pentru nimica toată. Noi nu aşa trăim aici. 

— Atunci vom închiria o barcă şi vom merge prin forţe 
proprii. E la o aruncătură de băț de port. 

— Aici, comisare, o aruncătură de băț poate însemna o 
eternitate. Nici n-apuci să clipeşti şi vremea s-a schimbat. 
Telefonaţi acasă şefilor, nu mergeţi. 

— Dar Almar, veţi şti că suntem acolo şi dacă veţi vedea 
că nu ne întoarcem veţi suna alarma, veţi chema ajutoare. 

— Ajutoare? a întrebat Almar, agitându-şi braţele şi mai 
mult. Şi dacă se lasă ceața? Cum să vă repereze 
elicopterul? Cum să aterizeze dacă nu vede pământul? 
Shit! a mai spus el părăsindu-i rapid. 

— Cred că a spus „rahat” şi-a dat cu părerea Veyrenc 
privind cum translatorul se îndepărta agitându-şi braţele în 
continuare. 

— Mi se pare just, a conchis Retancourt. 


Patronul - blond, cu o faţă severă, făcută să reziste 
e 280 » 


tuturor intemperiilor - le-a adus antreurile fără să spună o 
vorbă. Felii subţiri de hering sărat pe pâine de secară, apoi 
un fel de mâncare în care Veyrenc a identificat legume şi 
carne de miel. 

— Ai zice că e varză, a spus Adamsberg gustând. 

— Da, dar e roşie. 

— Ei bine, este varză roşie. Tot le plac lor culorile. 

— L-ai auzit pe Almar? l-a întrebat Retancourt care 
mânca de două ori mai repede decât ei. 

— Vom închiria o barcă. 

— Nu vom închiria nimic, nu vom merge nicăieri. Ştie 
locurile. După zece ani de furtuni, n-a mai rămas nimic. La 
ce te aştepţi? Să găseşti un cuţit cu amprente? Un bileţel 
ascuns printre pietre în care să fie scrise mărturisiri 
complete? 

— Vreau să văd, Retancourt. Vreau să văd dacă este aşa 
cum a povestit Victor. Să văd dacă au făcut focul. Pe o 
stâncă, asta se observă şi după zece ani. Să văd dacă au 
smuls bucăţi de lemne din vechea afumătoare de peşte. Să- 
mi dau seama, să-mi imaginez. Să văd dacă există stela 
caldă sau au inventat-o ca să nu ne amestecăm. 

Retancourt a ridicat din umerii ei laţi şi şi-a răsucit cu 
degetul o buclă blondă care i se ondula pe gât, tuşa ei 
naturală de rafinament. 

— Mielul este delicios, a spus Veyrenc încercând o 
diversiune. Mai vreţi? 

— Stai pe chei, Retancourt. Nu impun nimănui nimic. 

— Ai luat-o razna de tot, comisare. Şi pentru ce toate 
astea? 

— Pentru că mă mănâncă, a spus Lucio. Violette, în 
noaptea asta priveşte pe fereastră luminile oraşului dintre 
munţi şi strălucirea gheții. E frumos, te relaxează. 

— Doar pentru asta am venit, nu? a spus Retancourt. 


e 281 œ» 


XXXV 


Patronul le-a servit un mic dejun pe care nici nu se 
punea problema să-l rateze: cafea la discreţie, lapte acru, 
pate, jambon, chifle de secară. Au ajuns în camera lui 
Veyrenc, cam îngreunaţi după festin, cu câte o ceaşcă de 
cafea în mână. Era singura cameră care avea o măsuţă şi 
în care Adamsberg a izbutit să prindă reţeaua. Aşteptând 
sosirea descendentului lui Desmoulins comisarul a deschis 
fereastra şi şi-a plimbat privirea peste munţii colorați în 
alb şi negru. Almar avea dreptate: cerul era excepţional de 
albastru, conferind reliefului o precizie incredibilă, 
cutremurătoare. 

— Începe, a bombănit Retancourt. Cu Danglard la 
butoane. 

— Vremea e perfectă, a spus Adamsberg închizând 
fereastra. 

Din nou zgomotul celor patru fotografii ale victimelor 
aşezate pe masă. 

— Erau zvonuri despre crime în sala unde este amenajat 
bufetul, a admis descendentul lui Desmoulins. Nu, nu îi 
cunosc pe oamenii aceştia. 

Vocea lui Jacques Mallemort era calmă şi sigură, fără 
niciun semn de iritare. 

— Deşi acesta îmi spune ceva. 

— Este un „ocazional” care a devenit participant. 
Angelino Gonzalez. 

— Ah, a intrat în joc, aşa-i? 

— Iată-l şi costumat, a spus Danglard. 

— Frumos desen, şi-a exprimat aprecierea Mallemort. 
Da, acum îl pot identifica. A fost un incredibil Hebert, 
înjura ca un birjar. Şi figura scandalizată a lui Robespierre 
ca răspuns faţă de atitudinea acestuia, foarte 
convingătoare şi ea. 

— Aveţi vreo informaţie despre el? 

— Nu ne-am vorbit niciodată. Acolo nu prea discutăm 
despre vieţile noastre. Nu acesta este scopul. 


e 282 » 


— Noi încercăm să aflăm care este motivul prezenţei 
dumneavoastră în rândul acestei adunări. 

Se auzi scârţâitul specific al spătarului scaunului, un 
zgomot pe care toţi l-au recunoscut, dintre toate celelalte 
mici sunete ritualice ale brigăzii, inclusiv zgomotul făcut 
de pisica sărind de pe copiator, într-un moment în care 
dorinţa ei de a scormoni prin coşul cu hârtii reuşea să fie 
mai presus de lene. Aşadar Mallemort-Desmoulins se 
lăsase pe spate şi se proptise de spătar. 

— Înţeleg, a spus el. Cineva îi atacă pe membrii 
Adunării. lar eu, descendent al lui Desmoulins - nu ştiu 
cum aţi descoperit asta - pot fi un suspect interesant. 
Măcinat, după mai bine de două secole, de atrocitatea 
executării strămoşilor mei, răzbun onoarea blândului 
Camille eliminându-i pe aceşti oameni. Ştiţi câţi suntem? 
Aproape şapte sute. E un proiect gigantic, nu credeţi că ar 
fi mai bine să se blocheze ieşirile şi să se dea foc? 

Glasul îi era în continuare liniştit, fără nicio urmă de 
îngrijorare. Bărbatul părea mai degrabă că gândeşte cu 
voce tare decât că se apără de cine ştie ce. 

— Ar fi mai credibil ca individul să-l vizeze pe 
Robespierre, a continuat el examinând situaţia în locul 
poliţiştilor. Spun Robespierre pentru că acela care îl 
interpretează este absolut spectaculos. Nu mai e mult şi 
devine aproape neliniştitor. Dar, mai înainte, ucigaşul ar 
încerca să îl copleşească, folosindu-se de alte crime, 
arătându-i cum moartea se apropie de el. Presupun că aţi 
reuşit să-l întâlniți? La actor mă refer. 

— Da, a răspuns Danglard reticent. 


„E mai puţin în largul lui decât cu descendentul lui 
Sanson. Nu prea ştie cum să se descurce cu individul ăsta 
cu aer calm şi gură spartă”, a şoptit Adamsberg. 


— Şi Robespierre se teme? a întrebat Mallemort. 

— Mai degrabă nu. Îşi face griji mai ales pentru membrii 
asociaţiei. Răspundeţi la întrebarea mea, domnule 
Mallemort. 


e 283 + 


— N-am uitat-o şi din intonaţie au înţeles că zâmbea. 
Sunt deja în ciclul al doilea în Adunare. Deja au trecut 
patru ani. 

— Aşadar asistați la toate aceste şedinţe pentru a doua 
oară? 

— Exact. Dar motivele mele s-au schimbat în mod bizar 
în timp. Aşa încât am două răspunsuri pentru întrebarea 
pusă. 

— Aşa încât sunt două întrebări. 

— Întocmai. Pentru prima întrebare, motivul pentru care 
am intrat în Adunare, răspunsul este destul de simplu. 
Sunt istoric. 

— Ştim asta. Sunteţi profesor de istorie la Universitatea 
din Nanterre. 

— Da. Voiam să înţeleg cum Robespierre a izbutit să îl 
execute pe Camille, pe acest loial şi afectuos tovarăş care 
îl venera. Mă gândeam să scriu un articol despre asta. 
Chiar dacă strămoşul meu Desmoulins, excelent soţ şi tată, 
nu a fost chiar impecabil. Se spune că într-o seară a 
strecurat o carte licenţioasă unei fete. Robespierre i-a 
smuls fetei cartea din mâini, iar din acel moment 
condamnarea la moarte a lui Camille era semnată. 

— Da, am aflat, a spus Danglard fără să comenteze. 

— Chiar şi după ce a trecut atâta timp, încă vă mai 
revoltă decapitarea lui Camille şi a soţiei sale? a întrebat 
Mordent. 

— În adâncurile sufletului meu? a spus Mallemort şi din 
nou zâmbetul s-a simţit foarte clar în glasul său. La 
început, desigur. Tradiţia familiei, vă daţi seama. Dar 
lucrurile s-au potolit. Şedinţele la care am asistat mi-au 
dat, cred, cheia. 

— lar aceasta este? 

— Maniera foarte abstractă a lui Robespierre de a 
înţelege moartea. De altfel, execuțiile aveau loc fără ca el 
să fie prezent, erau dematerializate. De parcă ar fi 
ghilotinat concepte, nu oameni: viciul, trădarea, ipocrizia, 
vanitatea, minciuna, banii, sexul. Camille îndrăgostitul, 
prietenul blând, eventual pervers, putea să întruchipeze 


e 284 œ» 


„viciul” pe care el nu-l putea împlini. Dar vorbesc prea 
mult, nu-i aşa? 

— Vă rog, a spus Danglard. Şi a doua întrebare? De ce 
să o luaţi de la capăt? De ce să luaţi parte şi la cel de-al 
doilea ciclu? 

Tăcere, apoi scârţâitul scaunului. 


„Ar trebui să ungem scaunul ăla”, a spus Veyrenc. 


— Pe cât de simplu a fost răspunsul la prima întrebare, 
care se explică printr-o compulsiune de istoric dublată de o 
fatalitate familială, clasic, de altfel, pe atât mă 
stinghereşte cea de-a doua. Să spunem că primul ciclu mi- 
a oferit prilejul de a simţi, cred, ce i se întâmplase lui 
Robespierre. Iar al doilea, de a înţelege ce trăise Camille. 

— Adică, a propus Danglard ezitând, v-aţi îndrăgostit de 
Robespierre? 

— Vă mulţumesc pentru că aţi spus-o în locul meu, 
comandante. Se fumează? Presupun că nu. 

Foşnetul de hârtii, zgomotul scrumierei de sticlă, 
scrâşnetul brichetei. 

— Lucrul acesta s-a petrecut încetul cu încetul, pe 
nesimţite. Nu mai mergeam acolo pentru Camille, ci 
pentru el. Asta m-a tulburat foarte mult. De ce eram 
fascinat de el? Din ce cauză aproape că mă hipnotiza? Apoi 
i-am observat pe ceilalţi membri. Toţi erau fascinaţi, sau 
pe cale să devină. Mi s-a spus că secretarul lucra la un 
studiu pe tema asta, despre acest tobogan psihologic pe 
care ne împinge Robespierre, acest turbion adictiv care îl 
copleşise pe strămoşul meu. 

Apoi Danglard şi Mallemort au început să discute în 
afara subiectului interogatoriului, vorbind despre Istorie, 
despre Legea Prairial, despre paranoia, despre Fiinţa 
supremă, despre copilăria lui Robespierre, despre 
ambiguităţile amoroase ale lui Desmoulins şi despre 
reacția thermidoriană. 

Adamsberg a clătinat capul. 

— Mai sunt şi alții, Retancourt, care se abat de la piste, 


e 285 œ» 


a spus el. _ 

— Danglard aruncă mănuşa, a rezumat Veyrenc. Încă 
puţin şi vor merge să prânzească împreună braţ la braţ la 
Brasserie des Philosophes. 

— Cei trei urmaşi nu ne duc nicăieri? a întrebat 
Retancourt pe un ton sumbru. 

— Un ghem de alge imposibil de descâlcit, o tot spun de 
la început, a zis Adamsberg. Imobil. Totuşi, descendenţii să 
fie urmăriţi în continuare, sunt capabili să interpreteze 
roluri şi să mintă. 

— Dar pistele nu sunt clare, a spus Veyrenc. . 

— Chiar opace, a confirmat Adamsberg. În această 
Asociaţie în care toată lumea se preface, disimulează, se 
schimonoseşte, fără nume şi fără chip, avem de-a face cu 
personaje şi nu cu persoane, care pretind că nu se cunosc. 
Simulacre, aparenţe, eschive, iluzii, fantasme, niciun dram 
de adevăr. Ne servesc ce vor ei: de exemplu, un grup de 
infiltraţi,  aşa-zişii  „ocazionali”, descendenţii celor 
ghilotinaţi. Aşa, şi ce-i cu asta? Pot să ne ofere pe tavă câţi 
vor din ăştia. Pe cine să crezi şi încotro să te îndrepţi? 
Dacă e să aflăm ceva, vom descoperi şapte sute de indivizi 
decişi să ucidă fiecare câte şapte sute de oameni. 

— Linişte, a spus Veyrenc. Reîncep. E posibil ca 
Danglard să fi făcut doar o diversiune. 

— Complicitate între erudiţi, a admis Adamsberg. 

Vocea lui Danglard era relaxată, vioaie, plină de 
curiozitate, nu mai iscodea. 

— Dar patronimul acesta, „Mallemort”, este mai degrabă 
rar? Altfel spus, „moartea rea”. Există o comună cu numele 
acesta în Bouches-du-Rhone. Dar un patronim? 

S-a auzit râsul discret al istoricului. 

— Puneti degetul pe rănile intime ale Istoriei, 
comandante. În 1847, un strămoş obsedat de moartea lui 
Camille şi care avea numele comun de Moutier, a adresat o 
cerere argumentată primarului din Mallemort prin care 
cerea dreptul de a purta acest nume. Pentru, spune el, ca 
amintirea „morţii rele” a strămoşului să nu dispară 
niciodată din mintea urmaşilor. Dat fiind contextul 


e 286 » 


revoluţionar, cererea i-a fost aprobată. 

— Încântătoare idee. 

— Dacă ar fi fost singura. 

— Îi purtaţi prenumele, la asta vă referiţi? Jacques 
Horace? 

— Greşiţi. Al doilea prenume al lui Camille nu era 
Horace. 

— Nu mă refer la el ci la copilul său rămas orfan. Horace 
Camille. 

Din nou s-a auzit râsul vioi, de data asta cam stânjenit. 

— Ce îmi mai rămâne să vă spun, comandante? 

— Şi, în pofida acestei poveri, mă refer la numele 
Horace Mallemort, nu aveţi nicio tulburare, nicio fobie, 
nicio dorinţă de răzbunare? 

— Am explicat deja. Dar despre familia dumneavoastră 
ce-mi puteţi spune, comandante? 

— Jumătate au murit de silicoză în minele din nord. 

— Şi nu-i ăsta un motiv bun să doriţi să-i asasinați pe toţi 
baronii cărbunelui? 

— Nu neapărat. Prânzul? 

Adamsberg s-a ridicat. 

— Se va termina cu un vin alb, a spus el oftând. Ne 
întâlnim peste cincisprezece minute la recepţie. Albastrul 
uimitor al cerului ne va face bine. 

— Dar e suficient un strănut şi, cât ai clipi totul se 
schimbă, le-a reamintit Retancourt. 


e 287 œ» 


XXXVI 


Modestul avion, pe jumătate gol, se învârtea deasupra 
pistei de pe insuliţa Grímsey. Adamsberg scruta regiunea 
minusculă, falezele negre, fâşiile de zăpadă, întinderea 
galbenă de iarbă culcată la pământ care nu se înviorase 
după topirea zăpezii. Casele albe şi roşii de o parte şi de 
alta a singurului drum. 

— De ce nu aterizăm? a întrebat Veyrenc. 

— Din cauza păsărilor, a miilor de păsări, a explicat 
Almar. Trebuie să ne mai învârtim ca să le alungăm. Dacă 
nu, ne întoarcem şi o luăm cu tractorul. Acolo este satul 
Sandvik, de-a lungul portului: cam vreo cincisprezece case, 
una dintre ele este hanul nostru, a spus Almar arătând cu 
degetul pe hublou. 

De îndată ce a pus piciorul pe pista neagră, Adamsberg 
a privit stolurile de păsări care se adunau iarăşi. 

— Pe insulă sunt o sută de locuitori şi un milion de 
păsări, a spus Almar. E mai degrabă distractiv. Să nu vă 
treacă prin minte să mergeţi după ouă. Atacul pescăruşilor 
este feroce. 

Şi-au lăsat bagajele la hanul vopsit în galben şi în roşu, 
cu ferestre albe, curat ca o jucărie de copil. Acolo, cu 
siguranţă, a stat şi grupul lui Victor şi al lui Henri 
Masfaure. Sala mirosea a pâine de secară scoasă din 
cuptor şi a somon afumat. 

— Patroana se numeşte Egrrun, m-am interesat ieri, a 
zis Almar. Soţul ei, Gunnlaugur lucrează în port, precum 
trei sferturi dintre bărbaţii de pe aici. O să începem cu el, 
ca să vă faceţi o idee despre ce vă aşteaptă. 

Adamsberg şi-a notat numele cum a putut în carnet 
urmându-l pe Almar spre port. Interpretul a discutat o 
vreme cu Gunnlaugur care îşi scotea undiţa din barcă. Din 
acel loc, în linia dreaptă a pietrelor cenuşii, se zăreau 
perfect urechile vulpii de pe insula caldă. Erau acoperite 
cu zăpadă, dar ţărmul era negru. Cam la trei kilometri. 
Nemişcată, Retancourt se uita spre insulă. 


e 288 » 


— Francezilor li s-a urât cu viaţa? a tradus Almar. 

Apoi, Gunnlaugur a răspuns tuturor întrebărilor lui 
Almar clătinând din cap, iar la sfârşit i-a privit cu dispreţ şi 
milă. Toţi ceilalţi pescari de pe chei, tineri sau bătrâni, au 
avut aproape aceeaşi reacţie, trufaşă, de refuz, până la 
Brestir, unul dintre cei mai tineri, care era mai puţin 
neliniştit şi mai vorbăreţ. 

— Să-mi închiriez barca? Şi câte coroane plătesc tâmpiţii 
tăi? 

— Îţi propun treisprezece mii. 

— Paisprezece mii. Plus două sute de mii garanţie 
fiindcă nu sunt sigur că o să-mi mai văd barca. 

— Nu greşeşte, a spus Almar. Şi eu vreau să fiu plătit 
înainte. 

— Diseară, la han, a spus Adamsberg. 

— Nu, acum. 

— Nu am banii la mine. 

— Atunci, nu e amuzant deloc, dar totul se încheie aici, a 
zis Almar încrucişându-şi braţele pe piept. 

Adamsberg a scris câteva cuvinte pe carnet, a rupt foaia 
şi i-a întins-o lui Almar. 

— Numele, numărul de telefon şi adresa celui mai 
bătrân dintre adjuncţii mei, cu semnătura mea, a spus el. 
Te va plăti, nu i-ar plăcea să părăsesc această lume în 
dezonoare. 

Apoi Adamsberg şi-a deschis hanoracul şi a scos banii. 

— Spune-i că îi dau cele două sute de mii de coroane 
când vom urca la bord. 

— Voi face plinul la ora 14, a spus Brestir luând 
bancnotele. Voi aştepta acolo. Dar înainte, să meargă să 
vorbească cu Rognvar. Să nu se spună că nu sunt un bun 
creştin şi că i-am lăsat să plece neştiutori spre moarte. 

— Unde este? 

— La estuar. Dă o mână de ajutor la curăţatul heringilor. 
Trebuie să facă şi el ceva. 

— Unde mergem? a întrebat Veyrenc. La vreun preot ca 
să ne dea Sfânta Impărtăşanie? 

— Islandezii sunt protestanți, a replicat Almar. Nu, 


q 289 » 


Rögnvar este un tip care, se pare, s-a aventurat pe insulă. 


Unul dintre pescarii cu care parlamentaseră mai 
devreme - dacă se poate spune astfel - i-a făcut semn lui 
Almar. După o scurtă discuţie, translatorul a revenit. 

— Ce-a spus? s-a interesat Veyrenc. 

— Chiar trebuie să traduc tot? 

— Acesta e jobul, i-a reamintit Adamsberg. 

— Prea bine. M-a întrebat dacă în ţările moi sunt mulţi 
tipi cu părul bicolor. l-am răspuns că e primul pe care îl 
văd. 

— Ţările moi? a repetat Retancourt. 

— Europa de Vest. Unde oamenii trăiesc fără să lupte 
împotriva naturii. Şi unde oamenii dau prea mult din gură. 

— Dar lor nu li se întâmplă să vorbească mai mult decât 
ce-am văzut noi? 

— Cu străinii, nu. Se spune că islandezii sunt la fel de 
aspri ca vremea de pe insula lor dar şi la fel de amabili ca 
iarba lor verde. 

— Veniţi cu noi pe insulă? l-a întrebat Retancourt. 

— Nici nu se pune problema. 

— Dar sunteţi doar pe jumătate islandez. Ar trebui să nu 
credeţi în superstiții. 

Almar a izbucnit în râs. 

— Mama este bretonă, a spus el. Dar asta nu a făcut 
decât să înrăutăţească lucrurile, iată-l pe Rögnvar. 
Bătrânul care stă pe scaun. Cel care are numai un picior. 
Rögnvar, venim din partea lui Brestir. Străinii merg pe 
Insula Vulpii. Brestir te roagă să le vorbeşti înainte să 
plece. 

Rögnvar a privit atent şi îndelung feţele celor trei nou 
veniţi. 

— Francezi? a întrebat el. 

— Da, de ce? 

— Cei care au murit acolo erau francezi. 

— Tocmai, au venit să investigheze. Au ordin să se ducă. 

— Nu-i nevoie de nicio investigaţie. De câte ori li s-a 
explicat, la întoarcere? Ai fi zis că sunt nişte strigoi. 


e 290 » 


Rögnvar a aşezat pe genunchi heringul însângerat pe 
care urma să-l curețe şi a tras aer în piept. Adamsberg i-a 
oferit o ţigară pe care a acceptat-o fără să stea pe gânduri. 

— Se zice că peste zece ani numai vulcanii vor mai avea 
dreptul să scoată fum pe insula asta, a bombănit el. Vor să 
interzică fumatul. Deja, ca să bei ceva aici, trebuie să dai 
mult din mâini şi din picioare. În fine, să dai din picioare 
pentru mine e doar un fel de-a spune. De parcă oamenii nu 
s-ar fi intoxicat mereu ca să trăiască. Pentru mine e 
simplu, când vor interzice totul aici, plec. În Franţa, a 
adăugat făcându-le cu ochiul. Unde o să pot sta la palavre 
iarna pe terasa unui bistro. În orice caz, dacă mergeţi pe 
insulă e bine să fumaţi. Creaturii nu-i place mirosul de om. 

— Povesteşte-le, Rognvar. 

— Oh, nu-i mult de spus. A fost acum treizeci şi şapte de 
ani. Eram tânăr şi-mi plăcea de o fată. Şi ea, ca să mă pună 
la încercare, mi-a spus că se mărită cu mine dacă merg pe 
Insula Vulpii şi îi aduc o bucată din stela caldă. Mi se 
rupea de toate poveştile lor, vă daţi seama, şi nici una, nici 
două urc în barca lui taică-meu. Pot să vă spun că nu 
creşte nimic pe insulă, nici măcar păsările nu se opresc. 
Nimic, nici muşchi, niciun pescăruş, e ciudat. Era calm. 
Dar cum să vă spun? Ai fi zis că adie ceva, dar nu bătea 
vântul. Ai fi zis că se mişcă ceva, dar nu era niciun animal. 
Un calm neplăcut. Insula e mare cât o batistă. Partea din 
faţă şi partea din spate. O platformă netedă între cele două 
urechi, unde un tip afuma heringul şi atât. Se instalase 
acolo ca să nu i se fure peştii. Despre el ştiu doar că a 
sfârşit-o rău. Ca şi fata lui, de altfel. Ea a fost cea care m-a 
provocat. La un an după asta a alunecat pe nişte ouă de 
pescăruşi şi a căzut de pe faleză. 

— Asta-i toată istoria? Gata? 

— Cum te cheamă? 

— Almar. 

— Ei bine, Almar, lasă-mă să fumez. Termin de vorbit 
când vreau eu. Rögnvar a tras mai multe fumuri unul după 
altul închizând ochii. 

— Nu se poate lua o bucată din stelă. Atunci, am luat o 


e 291 œ» 


bucată de rocă plată din apropiere, doar nu venea să 
verifice, nu? Şi m-am întors la barcă. În momentul în care 
am pornit motorul, am simţit o durere în piciorul stâng. De 
parcă mi-ar fi luat foc oasele. Am urlat şi m-am agăţat de 
barcă şi m-am rostogolit înăuntru şi, dintr-odată, calmul nu 
mai era calm. Era ceva care grohăia, gâfâia şi chiar puţea. 
Puţea a împuţiciune, puţea a mort. Imi strângeam piciorul 
cu o mână, iar cu cealaltă mă tineam de cârmă, mergeam 
cât puteam de repede şi am fost cât pe ce să mă zdrobesc 
cu barca de ponton. Dalvin şi Tryggyvi au sosit în grabă şi- 
apoi a fost foarte rapid. M-au dus la spitalul din Akureyri şi 
acolo, fără să stea pe gânduri, mi-au tăiat piciorul. Aşa m- 
am trezit. Nu avusesem nicio rană, nimic. Numai că, 
deodată, piciorul începuse să putrezească, să se coloreze 
în albastru şi în verde. A fost chiar şi un articol în ziar. 
Dacă aş mai fi întârziat o oră, aş fi dat ortul. Era 
afturganga care încercase să mă omoare. 

— Cine este afturganga? a întrebat Adamsberg. 

— Strigoiul, demonul care stăpâneşte insula. Acum ştii 
povestea, Almar. 

— Nu era pentru mine, era pentru ei. 

— Am înţeles asta, a spus Rögnvar aruncându-i o privire 
limpede şi albastră lui Adamsberg care i-a întins o altă 
ţigară şi şi-a aprins şi el una. 

— Pe tine cum te cheamă? l-a întrebat. 

— Adamsberg. 

— Ar putea să fie un nume de pe la noi. Şi tu vrei să 
mergi pe insulă, aşa-i? 

— Într-adevăr. 

— Dar ea nu vrea, a continuat arătând spre Retancourt. 

— Nu. 

— Atunci de ce a venit? 

— Ordinele, a explicat Adamsberg îndepărtând braţele 
cu un gest de neputinţă. 

— Ordinele? Nu zău. Şi el a venit fiindcă e prietenul tău, 
a mai spus arătând spre Veyrenc. 

— Aşa e. 

— Dar ea, chiar dacă e furioasă ca o orcă, vă poate 


e 292 œ» 


ajuta. Fiindcă se spune că numai o forţă cu totul 
extraordinară poate să-l învingă pe afturganga, sau o 
putere spirituală extraordinară. Dar nu simt aşa ceva în 
jur. 

Adamsberg a zâmbit. 

— Nu e adevărat că ai primit ordine, aşa-i? a continuat 
Rögnvar. 

— Aşa este. 

— Tu ai vrut să vii? 

— Da. 

— În fine. Crezi că tu ai vrut să vii. Dar el te-a chemat. 

— Afturganga? 

— Da. Te-a chemat de departe. 

— De ce? 

— Poate fiindcă are să-ți spună ceva. De unde vrei să 
ştiu, Berg? Dar un lucru e sigur: când un afturganga te 
convoacă, ai un interes al naibii de mare să îi asculți 
ordinele. Noroc Berg, nu ştiu dacă o să te mai văd. 

— În acest caz, îţi las ţigările, a spus Adamsberg punând 
pachetul pe genunchii lui Rögnvar, lângă hering. 


După ce a ascultat povestea lui Rognvar, micul grup 
parcă plutea, iar pescarii îl urmăreau cu privirea ca pentru 
a-şi lua rămas bun. Fraze neterminate, întrebări fără 
răspuns, conversații frânte. Totul a durat până la prânz. 

— Mâncaţi bine, a spus în cele din urmă Adamsberg. 

— Nu mai eşti sigur de ce vrei să faci? l-a întrebat 
Veyrenc zâmbind. 

— Ba da, dimpotrivă, mai ales că sunt convocat de 
afturganga în persoană. E o onoare. Asta chiar mă 
binedispune. 

— Sunt sigură că va fuma o ţigară cu tine, comisare, cu 
solzii lui cenuşii şi capul de mort, şi îţi va povesti, amabil, 
tot ce s-a întâmplat, a intervenit Retancourt. Cum i-a 
mâncat pe soldat, pe doamna Masfaure şi cum i-ar fi 
mâncat şi pe ceilalţi, dacă nu s-ar fi risipit ceața. 

— Ceea ce dovedeşte, Retancourt, că nu stăpâneşte 
ceața mai mult de două săptămâni. 


e 293 + 


— E suficient. 

— Danglard îmi spune că Lebrun a trecut pe la ei la 
prânz, a spus Adamsberg după ce şi-a verificat mesajele 
primite pe mobil. Voia să mă vadă. Pe mine, în mod 
special. 

— Da, şi? a întrebat Veyrenc. 

— Nimic. I s-a răspuns că sunt într-o călătorie din motive 
de familie. Nu a vrut să vorbească nimănui altcuiva. 

— A întrebat ceva Danglard despre noi? 

— Nimic. Nici nu vrea să ştie. Unde este Cercul Polar? 

Almar a izbucnit în râs scuturându-şi braţele. 

— În mijlocul patului conjugal, a răspuns. 

— Cine? 

— Cercul Polar. Se spune că un pastor a descoperit asta. 
Cercul Polar trecea prin mijlocul casei sale şi, mai rău, 
prin mijlocul patului conjugal. Ceea ce a condus la răcirea 
relaţiilor amoroase, bărbatul nemaiîndrăznind să încalce 
linia. Nostim, nu? 

— Dar unde este? Mai există casa asta? 

— Jean-Baptiste, Cercul Polar se deplasează în fiecare 
an. 

— Chiar şi aşa. Unde e? 

— Se pare că există o inscripţie care îl indică. Chiar vrei 
să stai cu picioarele pe el? 

— Dacă ne întoarcem, de ce nu? 


e 294 œ» 


XXXVII 


Brestir era la post, iar Adamsberg i-a întins cele două 
sute de mii de coroane promise. De data asta privirea lui 
albastră nu mai avea indiferența ironică de dimineață, ci 
respectul datorat unor cretini temerari pe care nu-i va mai 
revedea. 

— Aici este contactul, iar aici maneta de viteze. Aveţi 
vântul în față, suflă tare dinspre vest. 

Din pricina vântului care bătea din ce în ce mai tare, 
temperatura afişată era de -5°C, dar ei resimţeau frigul ca 
şi cum afară ar fi fost -12°C. Cei trei poliţişti erau 
încotoşmănaţi, Adamsberg mai puţin decât ceilalţi. Îşi 
pusese pe sub hanorac vechea vestă de lână de oaie de 
Pirinei, care se făcuse ca pâsla după atâtea spălări şi se 
întărise ca o carapace. A scrutat cerul până departe, 
albastrul era atât de limpede încât te forţa să închizi ochii. 

— Când ajungeţi în larg, nu tăiaţi valurile drept, le-a 
ordonat Brestir. Valurile frontale o vor lovi prea puternic. 
Riscaţi să fiţi loviți urât şi nici nu face bine motorului. Cine 
va pilota? 

— Eu, a spus Veyrenc. 

— Merge, a spus Brestir, după ce a examinat silueta 
masivă şi chipul locotenentului. Echilibrează bine 
încărcătura, plasează femeia în mijloc, l-a sfătuit fără prea 
multe fasoane. Să nu se aplece nici într-o parte, nici într- 
alta. 

Almar traducea stingherit. Veyrenc a pornit motorul şi a 
părăsit micul port virând spre sud. Pescarii îşi opriseră 
pentru o clipă lucrul şi micul lor grup observa plecarea 
francezilor cu fatalism. Numai Rognvar a ridicat braţul ca 
să-i salute. 

— Te descurci? a fost nevoit să strige Adamsberg, care 
era la provă, ca să-l poată auzi Veyrenc prin vântul 
îngheţat. 

— E o barcă bună, a strigat Veyrenc la rândul lui. E 
stabilă şi agilă. 


e 295 œ» 


— la-o spre nord. 

De la un țărm la altul, barca mergea în zigzag, 
apropiindu-se de insula cu urechi albe. 

— Eşti sigur că nu ştii să prinzi foci? l-a întrebat 
Adamsberg strigând şi strângându-şi gluga ca să se 
protejeze de vântul care îl îngheţa. 

— N-am făcut-o niciodată, a răspuns Veyrenc zâmbind, 
la fel de liniştit de parcă ar fi condus propria-i maşină spre 
sediul comisariatului. 

Louis Veyrenc avea în el ceva statornic, iar Adamsberg a 
simţit-o în acel moment foarte intens. Şedinţele de la 
serviciu nu sunt cel mai bun moment să simţi statornicia. 

— Ia-o spre sud. 

— E timpul să ne interesăm cum se vânează focile? a 
întrebat Retancourt. 

— Acum sau niciodată, locotenente. la-o spre nord. 
Acostează uşurel. Nu este nisip, e un fel de prundiş negru. 

— N-am nicio intenţie să găuresc barca, replică Veyrenc, 
apropiindu-se delicat, din lateral, de micuța plajă. 


Barca a fost trasă pe prundiş, Retancourt ridicând-o de 
proră de una singură. Adamsberg i-a cerut o ţigară lui 
Veyrenc - pe ale sale i le lăsase lui Rognvar drept amintire 
funebră -, şi-a scos mănuşile şi s-a adăpostit îndărătul 
bărcii ca să poată să o aprindă, cu greu. 

— Prostii, a spus Retancourt căreia i se vedeau doar 
nasul delicat şi ochii de sub gluga jachetei de un galben 
ţipător. 

— Trebuie să-l ascultăm pe Rognvar, a replicat 
Adamsberg. 

— În orice caz, creatura te aşteaptă, fie că fumezi sau 
nu, a observat Veyrenc. 

— Nu avem de ce să o indispunem cu mirosul nostru 
uman. Fumează, Louis. Fumează, Louis. E un gest de 
politeţe, ar spune Danglard. O să fac, aşadar, primii paşi 
pe plajă. Mă gândesc că locul de întâlnire este piatra 
călduţă. 

Adamsberg a întins braţul spre platoul unde se mai 


e 296 œ» 


vedeau încă rămăşiţele barăcilor din lemn. 

— Nu poate fi decât acolo, pe culme, a mai spus 
comisarul. De cealaltă parte faleza este abruptă. 

Pe măsură ce înaintau cu vântul în faţă, prundişul era 
înlocuit de stânca netedă care se înălța apoi într-o pantă 
de vreo douăzeci şi cinci de metri până la barăci. Zăpada şi 
gheaţa care nu se topiseră decât pe alocuri făceau dificilă 
ascensiunea. Numai Retancourt ajunsese pe platou fără să- 
şi accelereze ritmul cardiac. 

— E adevărat, au smuls cam trei sferturi din baraca 
veche ca să facă foc, a spus Adamsberg gâfâind. Căutăm 
stela. Ţinem aproape. 

— Ba ne despărţim, a bombănit Retancourt. N-are rost 
să pierdem timpul. Insula are o sută de metri lungime şi 
vreo patruzeci lăţime. Ne putem vedea oricum. 

— Cum vrei, locotenente. 


Câteva minute mai târziu, Veyrenc, aflat lângă urechea 
stângă a vulpii, le-a făcut semn cu braţul. Stela, adică, de 
fapt o bucată de stâncă, nu era mai mare decât pătuţul 
unui copil. Dar era netedă, patinată de atâtea degete care 
o atinseseră şi acoperită cu inscripţii. 

— Eu am fost invitat, eu sunt primul, a spus Adamsberg 
care a îngenuncheat şi, după ce şi-a scos mănuşa, şi-a pus 
palma pe suprafaţa netedă. E călduţă, a constatat el. 

— Bine am făcut că am venit, a comentat Retancourt. 
Ştiam deja asta. 

— În ce limbă ar putea fi scrise inscripţiile? Ce crezi, 
Louis? 

— În islandeza veche. Sunt rune. Vrei să le copiez pentru 
Danglard? 

— De ce nu? a răspuns Adamsberg. Ar fi un cadou 
drăguţ la întoarcere. O ofrandă respectuoasă. 

— Nici vorbă, le-a retezat-o Retancourt care scruta 
zarea spre vest. Să nu mai pierdem vremea, a insistat ea. 

— Foarte bine, a spus Adamsberg împăciuitor. Să 
căutăm unde şi-au instalat tabăra. Asta vreau să văd. 

— Acolo, a spus Veyrenc arătând spre partea stâncoasă 


e 297 œ» 


a plajei, ceva mai la vale. În zona aia unde baza urechilor îi 
adăpostea puţin de vânt. Chiar înaintea pantei. Eu acolo m- 
aş fi ghemuit. 

— Prea bine, a acceptat Adamsberg. Coborâm, pe burtă, 
dacă nu vrem să coborâm în goană cărarea. Nici măcar nu 
a venit, a continuat el puţin cam dezamăgit. 

— Nu-ţi face griji, a replicat Retancourt. Va veni. 

Picioarele le alunecau pe stânci, care uneori se sfărâmau 
sub greutatea lor, iar mâinile le alunecau pe stratul de 
gheaţă transparentă. 

— Ce tâmpit a spus că e mai uşor să cobori decât să 
urci? a întrebat Veyrenc când au ajuns în sfârşit pe plajă. 

— Danglard, a răspuns Adamsberg. Dar se referea la vin. 
Acum să ne uităm după locul unde au făcut focul. 
Paisprezece zile a ars încontinuu, trebuie că există urme. 
Înaintăm în linie dreaptă ca pentru o cercetare de teren. 

Cei doi bărbaţi mergeau încet cercetând atent suprafaţa 
stâncii în timp ce Retancourt, care dădea dovadă de cea 
mai desăvârşită rea-voinţă, se uita la dreapta şi la stânga, 
fără prea multă convingere. 

— Şi când vom descoperi locul unde a fost făcut focul? a 
întrebat ea în cele din urmă. Vom şti că au făcut focul. 
Ceea ce ştiam deja. 

— Ce-i cu găurile astea? a întrebat Adamsberg oprindu- 
se. Aici, acolo, şi în partea cealaltă, a spus el grăbind 
pasul. 

Mici orificii de lărgimea unei vizuini de şobolan, fără 
asperităţi, la cincizeci de centimetri distanţă unul de 
celălalt. 

— Sunt găuri pentru ţăruşi, a spus Retancourt. Priviţi, 
alcătuiesc două linii paralele. 

— Da. Şi ce-i cu asta, locotenente? 

— Cred că individul care nu voia să i se fure peştele şi-a 
instalat afumătoarea pentru heringi aici. Pentru că n-are 
sens să faci focul acolo, a explicat ea arătând spre 
înălţime. Nu afumi peştele într-o baracă de lemn, doar 
dacă vrei să dai foc hardughiei. S-a instalat aici, ferit de 
vânt. Şi a construit o structură uşoară de care să atârne 


q 298 » 


peştele. 

Retancourt s-a oprit pentru a măsura cu paşi mari linia 
marcată de orificii. 

— Douăzeci şi opt de orificii, a spus ea. O mică baracă 
de patru metri pe doi aproximativ. Acum chiar că am 
avansat cu cercetările! Am descoperit resturile unei 
afumători pentru peşte. 

— Cum a reuşit să dea găuri într-o asemenea stâncă? 

— Cum procedează toată lumea, a răspuns Retancourt 
ridicând din umeri. A scobit puţin stânca şi a introdus 
batoane de dinamită. 

— Ah, bine, a intervenit Veyrenc. Atunci grupul s-a 
instalat acolo. Dacă pescarul considerase că este cel mai 
bun amplasament, la fel trebuie să fi gândit şi ceilalţi. 
Instinctul de supravieţuire. 

— Şi nu sunt urme de foc, a conchis Retancourt. Nu se 
văd dâre roşii sau negre pe stâncă. În zece ani, gheaţa a 
şters totul. Sfârşitul călătoriei. 

Retancourt avea dreptate, iar Adamsberg, cu braţele 
încrucişate pe piept, privea roca în tăcere. O suprafaţă 
opacă, mută, de pe care vântul şi îngheţul Cercului Arctic 
şterseseră orice urmă, ca şi când ar fi folosit o perie de 
fier. 

— În găuri, a rostit comisarul. Înăuntrul găurilor. 

Şi-a lăsat rucsacul deoparte şi a scos rapid pături, 
conserve, instrumente, butelia, busola, până a găsit o 
lingură şi punguţe de plastic, fără să bage de seamă că 
Retancourt îşi îndreptase faţa spre vest şi respira profund 
cu nările larg deschise. 

— Louis, scoate şi tu lingura şi ajută-mă. Sapă şi pune 
tot ce găseşti în punguţele de plastic. Eroziunea nu a atins 
adâncul găurilor. Iar în adânc nu a pătruns îngheţul. 

— Ce căutăm? a întrebat Veyrenc, scoțând şi el arsenalul 
din rucsac. 

— Grăsime de focă. Sapă. 

Găurile nu erau mai adânci de zece centimetri, iar cei 
doi bărbaţi ajunseseră la capăt lesne. Adamsberg a 
examinat conţinutul primei linguri: o melasă carbonizată, 


e 299 œ» 


cu bucățele de rocă neagră sau roşie. 

— Şi dacă nu este neagră ca funinginea, nu-i da atenţie, 
a continuat Adamsberg. Nu aici şi-au instalat adăpostul. 

— Am înţeles. 

— Erau doisprezece şi nu au făcut un foc mic. Putem 
estima că rugul se întindea pe o suprafaţă de un metru şi 
cincizeci lungime. Caută în gaura aia, eu caut în asta. 

— Am terminat, a spus Veyrenc ridicându-se. Nu am 
găsit cărbune în celelalte găuri. Aici era capătul 
adăpostului. 

— Şi acolo, a spus comisarul închizând ultima punguţă 
de plastic. Louis... 

— Da? 

— Ce-i asta? a întrebat întinzându-i o pietricică albă. 

— Retancourt a plecat de acolo, a zis Veyrenc ridicându- 
se. lartă-mă că îţi ofensez zeiţa, dar începe să mă enerveze 
cu fiţele ei. 

— Şi pe mine, a confirmat Adamsberg care a privit totuşi 
îngrijorat în jur. 

— Acolo, a spus Veyrenc arătând spre platou. A urcat 
acolo. Rahat. Ce naiba caută? 

— Fuge de noi. Ce-i asta? a repetat Adamsberg 
întinzându-i pietricica albă. Ai grijă. Scoate-ţi mănuşa. 

Adamsberg a scuipat de mai multe ori pe pietricică şi a 
şters-o cu pulovărul înainte să o depună în căuşul palmei 
lui Veyrenc. 

Apoi s-a aşezat pe stâncă şi a aşteptat în tăcere. 

— Nu e o pietricică, a spus Veyrenc. 

— Nu. Încearc-o cu dinţii şi ai grijă să nu o înghiţi. 

Veyrenc a muşcat-o cu caninii de mai multe ori. 

— Solid şi poros, a spus. 

— E un os, a zis comisarul. 

Adamsberg s-a ridicat fără să mai spună un cuvânt şi a 
pus obiectul de mărimea unei bile în punguţă, examinându- 
l prin plasticul transparent. 

— Şi nu e de focă. E prea mic. 


Vântul le aducea frânturi din ce le striga Retancourt 
<e 300 œ» 


grăbindu-se spre ei. Cobora panta în viteză, pe fund, cu 
picioarele întinse în faţă şi braţele depărtate, apropiate de 
colţurile de stâncă, împingându-se câteodată pe gheaţă ca 
să alunece mai repede. Adamsberg continua să rotească 
între degete osul mic prin punguta de plastic, în timp ce 
Veyrenc asista atent la coborârea uimitoare a 
locotenentului. 

— Zici că e un spărgător de gheaţă cu jacheta aia 
galbenă. 

— Ştii bine că Retancourt îşi converteşte energia în ce 
vrea, în funcţie de împrejurări, a explicat Adamsberg. lar 
dacă are nevoie să fie un spărgător de gheaţă, atunci pur 
şi simplu se transformă într-un spărgător de gheaţă. 

— Crezi că s-a aşezat pe piatra caldă? Sau l-a văzut pe 
afturganga? 

— Se poate. Louis, acesta nu-i un os de focă, a repetat 
Adamsberg. 

— Atunci e de pasăre. Vreun albatros care a murit aici. 

— E prea gros pentru un albatros. 

— Atunci un pescăruş. 


Retancourt începuse acum să alerge spre ei. Adamsberg 
a pus cele şase punguţe în buzunarele hanoracului chiar cu 
puţin timp înainte ca locotenentul să-i apuce pe amândoi 
de câte un braţ fără să se oprească din alergat. 

— Mergem la barcă! a strigat trăgându-i după ea. 

— Rahat! a protestat Veyrenc eliberându-se rapid şi apoi 
îngenunchind ca să-şi pună lucrurile în rucsac. 

Retancourt l-a ridicat de guler pe calmul Veyrenc şi l-a 
zgâlţâit cu putere. 

— Lasă naibii rucsacul, locotenente! Şi pe-al tău la fel 
comisare. Vă spun să fugiţi, fugiţi! 

De fapt, cei doi bărbaţi nu aveau încotro. Retancourt era 
în spatele lor şi îi împingea pe amândoi cu toată puterea. 

— Mai repede, ce Dumnezeu! Nu ştiţi să alergaţi? 

Adamsberg şi-a dat seama că, deşi cerul rămăsese la fel 
de albastru, aerul îşi schimbase consistenţa, având acum 
un miros de umezeală. A întors capul şi a zărit pe platou 


e 301 - 


un strat de ceaţă albă la fel de amenințătoare ca lava şi 
care estompa deja contururile barăcilor. 

— Ceaţa, Louis! Aleargă! 

Ajunseseră deja pe prundiş în timp ce vechea 
afumătoare pentru heringi, unde îşi lăsaseră rucsacurile, 
de-abia se mai vedea pe jumătate. Veyrenc îşi scrântise 
glezna în alergare, alunecând pe prundişul instabil şi 
căzând. Retancourt l-a ridicat şi, trecându-şi braţul pe sub 
umărul lui, a reluat alergarea cu tot cu locotenent. 

— N-am nevoie de ajutor, comisare! Am grijă de el! 
Aleargă la barcă, dă drumul la motor, ce naiba! 

Afumătoarea pentru heringi nu se mai vedea, nici locul 
de unde începea prundişul. Nu, ceața nu se deplasa ca un 
cal în galop ci năvălea peste ei ca un tren, ca un monstru, 
ca un afturganga. 

Adamsberg nu putea „să dea drumul la motor”. Şi singur 
nu putea nici să împingă barca de pe prundişul plajei în 
apă. A aruncat o privire spre portul Grimsey care se vedea 
încă limpede. Acolo, deşi era ziuă, aprinseseră farul. Ca ei 
să aibă un reper. Dar, în lumina încă foarte puternică, abia 
dacă se putea zări fasciculul galben care sclipea. 
Adamsberg abia dacă mai vedea la zece metri în spatele 
lui. Retancourt l-a lăsat pe Veyrenc pe prundiş ca să-l ajute 
pe comisar să împingă barca în apă. Adamsberg a sărit în 
barcă, a pornit motorul şi l-a prins pe locotenentul pe care 
Retancourt, cu picioarele în apă, îl ridicase de talie. 

— Accelerează! a spus Veyrenc ţinându-se cu amândouă 
mâinile de gleznă. Ne ajunge din urmă! 

Adamsberg a îndreptat barca spre port şi a turat 
motorul. Aveau vântul în spate, deci nu trebuia să 
navigheze din țărm în țărm, aşa că a accelerat direct spre 
estuar. Intre barca lor şi ceaţă distanţa era de 
cincisprezece metri, apoi de zece, apoi de şapte. Când se 
afla la trei metri în spatele lor, s-au izbit, cam brutal, de 
cheiul portului unde nişte braţe vânjoase i-au ajutat să 
pună piciorul pe pământ. 

Brestir şi-a ancorat barca apoi, împreună cu 
Gunnlaugur, i-a condus până la han. Rögnvar îi urma 


e 302 » 


tărându-şi cârjele. 


e 303 > 


XXXVIII 


În sala de mese a hanului, Gunnlaugur i-a instalat fără 
comentarii lângă cel mai mare calorifer în timp ce Eggrún, 
soția lui, punea pe masă câte un păhărel pentru fiecare. 
Almar îi aştepta neliniştit ca un leu în cuşcă şi şi-a dat frâu 
liber emoţiilor agitându-şi braţele în toate direcţiile. 

Masa era lungă, mărginită de două bănci, iar islandezii 
se grupaseră în tăcere în jurul străinilor. Veyrenc ceruse 
un taburet pentru piciorul care i se învineţise precum 
odinioară cel al lui Rognvar. Eggrun a umplut păhărelele, 
iar Adamsberg şi-a înmuiat un deget apoi a gustat. 

— E brennivín? 

— Obligatoriu, a răspuns Eggrun. După cum se spune, e 
mai bună moartea neagră decât moartea albă. Uneori. 

— Poate că nu am fi murit, a spus Adamsberg care a 
inspectat privirile albastre care îi examinau ca pe nişte 
supraviețuitori improbabili. Poate că ceața s-ar fi ridicat 
după zece minute. 

— Zece minute sau o lună, a zis Gunnlaugur. 

— O să fie ceaţă două săptămâni, a spus cu hotărâre 
Brestir. Vântul s-a pornit dintr-odată. 

Ceaţă care acoperea acum toate ferestrele hanului. La 
Grímsey, ceața avea să se instaleze chiar pentru multă 
vreme, cam trei săptămâni. Adamsberg a clătinat din cap 
şi a băut păhărelul cu rachiu care i-a umplut ochii de 
lacrimi. 

— E bine, a spus Eggrun. Trebuie să beţi, a ordonat ea 
adresându-se lui Veyrenc şi lui Retancourt care s-au 
executat. 

Se făcuse iarăşi linişte, iar Adamsberg a înţeles că toţi 
aşteptau să spună ce se întâmplase. Li se datora asta. 
Străinii nu aveau niciun drept să ia cu ei secretele Insulei 
Vulpii. 

— L-ai văzut? l-a întrebat Rögnvar. 

In calitatea lui de mare mutilat din cauza lui afturganga, 
toţi considerau că Rögnvar este persoana îndreptăţită să 


e 304 >» 


deschidă conversaţia. 

— Nu, nu l-am văzut, a răspuns comisarul. Am fost să-l 
salut pe piatra călduţă, dar fără să mă lungesc pe ea, a 
povestit prudent. 

— Cum l-ai salutat? 

— Mi-am pus mâna pe piatra caldă. Aşa, a arătat 
punându-şi palma pe masa de lemn. 

Ceea ce i-a amintit brusc fotografiile palmelor celor care 
frecventau adunările Asociaţiei Robespierre. 

— E în regulă, a apreciat Rognvar. Şi el ce-a făcut? 

— Mi-a dăruit o ofrandă. 

— Arat-o, a ordonat Rögnvar. 

Adamsberg a scotocit prin hanorac după punguţele de 
plastic, sperând că insularii nu le vor păstra ca pe un bun 
naţional. La urma urmei, lui i le oferise afturganga. Le-a 
pus pe masă reticent. 

— Deschide-le, i-a spus Rögnvar. 

— Nu sunt foarte curate. 

— El nu oferă diamante. Deschide-le. 

Adamsberg a răsturnat pe masă conţinutul celor şase 
punguţe, în şase mici grămăjoare separate. Între timp 
Retancourt adormise, brusc, aşezată, fără să se clatine. 
Almar o privea stupefiat. 

— E în stare să adoarmă în picioare, sprijinită de un 
copac, i-a explicat Adamsberg. Are nevoie de odihnă. 

— Sigur, a spus Rognvar. Ea a fost, nu? 

— Ce-i cu ea? 

— Ea v-a salvat viaţa? 

— Da, a recunoscut Veyrenc. 

— Datorită puterii pe care o are, a continuat Rögnvar. 
Ţi-am spus. A putut să ţină la distanţă ceața lui afturganga 
suficient cât să nu vă mănânce. 

— Nu o deranjează că vorbim? a întrebat Eggrun, cam 
îngrijorată. 

— Deloc, a răspuns Rögnvar în locul lui Adamsberg care 
tria uşurel cu degetul cele şase mici grămăjoare de pământ 
negru. 

Nu doar punguta cu numărul 1 conţinea o pietricică albă 


e 305 >» 


ci şi cele cu numărul 3 şi 6. În total, cinci pietricele albe. 
„Tom Degețel”, ar fi spus Mordent. 

— Şi ce sunt? a vrut să ştie Brestir. 

— Resturi ale popasului celor doisprezece francezi de 
acum zece ani, a precizat comisarul. 

— Ba nu, l-a contrazis Gunnlaugur. Nimic nu rezistă 
acolo. 

— Erau pe fundul găurilor, a precizat Veyrenc. Găurile 
ţăruşilor care serviseră la construirea afumătoarei pentru 
heringi. S-au ascuns acolo. 

— Afturganga are ascunzătorile lui, a spus Rögnvar. 

lar Adamsberg s-a temut să spună că francezii se 
instalaseră acolo, mâncaseră acolo şi că nu erau altceva 
decât resturi de mâncare căzute în găurile respective. Ca 
mingile de golf. 

— Asta căutai? l-a întrebat Rögnvar. 

— E mult mai mult, cred, a recunoscut Adamsberg. 

— Atunci, nu înţeleg. 

— Pot să le spăl? a întrebat Almar încruntat. Bucăţelele 
astea, pot să le spăl? 

— Da, dar ai grijă, a convenit comisarul. 

— Ce nu înţelegi? l-a întrebat Veyrenc. 

Rögnvar îl respecta foarte mult pe bărbatul cu şuviţe 
blonde, venit de pe o altă lume. 

— De ce a vrut să vă omoare, a zis el scărpinându-se în 
cap. Trebuie că ai făcut o prostie, Berg. 

— Am scotocit adâncul găurilor cu lingura, Veyrenc şi cu 
mine, a răspuns comisarul depărtând mâinile în semn de 
neştiinţă. Am pus conţinutul în punguţe. Înainte, am 
scuipat pe o bucăţică din asta albă ca să o curăţ. 

— Altceva? a întrebat Rögnvar nemulţumit. 

— Am examinat-o, i-am arătat-o şi lui Veyrenc, am luat-o 
din nou, am privit-o atent. Iar între timp ea, a spus arătând 
spre Retancourt care dormea ca un stâlp de biserică, a 
început să alerge spre noi. 

— Ah, asta e, a spus Rögnvar. Ai întârziat. 

— Aşa este, a confirmat Gunnlaugur. 

— Te-a chemat de foarte departe, a continuat Rögnvar. 


< 306 » 


Ţi-a oferit toate astea şi tu ce faci? Întârzii. 

— Şi? 

— Te faci comod. El te primeşte, iar tu te simţi bine, te 
crezi la tine acasă. Pe un teren cucerit. D-asta. 

— Tocmai, a întărit Gunnlaugur. 

— Te distruge. Cheamă norul lui alb şi te înghite. 

— Am fost nepoliticos? a întrebat Adamsberg. 

— Se poate spune şi aşa, a intervenit Brestir. O ofensă. 
Nimeni nu rămâne pe tărâmul lui afturganga mai mult 
decât îi permite el. 


Almar terminase de spălat bucăţile albe şi le pusese cu 
grijă lângă micile grămăjoare de pământ. I-a făcut semn lui 
Adamsberg să-l urmeze la bar. De data asta era sobru, nu 
se agita excesiv. 

— Ce doreşti? l-a întrebat comisarul. 

— O bere. 

— Fac cinste. 

— Ia una şi pentru tine. 

— Am băut destul. Rachiul acela încă îmi arde gura. 

— Ai face bine să iei una. Sau măcar o cafea. Ia o cafea. 
Foarte dulce. 

— Prea bine, a cedat Adamsberg, lăsându-l pe Almar să 
le comande hangiţei, înțelegând că aici, în aceste 
împrejurări deosebite, e mai bine să nu te opui. 

— Ce crezi că sunt pietricelele tale albe? 

— Oase de pescăruş. 

Almar a băut o jumătate din sticla de bere şi, făcându-i 
un semn scurt din degete, i-a cerut comisarului să facă la 
fel cu ceaşca de cafea. Adamsberg a simţit cum îl cuprinde 
o oboseală care îi zdrobeşte umerii. La masă, Veyrenc 
părea că se clatină, iar Retancourt dormea în continuare. A 
pus pe masă ceşcuţa goală, răzuind cu linguriţa zahărul 
brun. 

— Sunt oasele mici care articulează partea inferioară a 
unei mâini, a spus Almar. Am studiat asta, demult. La 
Rennes. 

— Bine, a răspuns comisarul cu ochii mijiţi. 


e 307 a 


— Nu sunt oase de pescăruş, a spus Almar. Sunt oase de 
om. 


e 308 >» 


XXXIX 


Adamsberg a ieşit din han fără să poată distinge 
peretele acestuia de casele din jur, chiar dacă erau vopsite 
în roşu sau albastru. A inspirat mirosul de umezeală iodată 
adus de ceața încremenită, acelaşi miros pe care-l simţise 
pe insula călduţă, cel pe care Retancourt îl amuşinase 
înaintea lor şi din cauza căruia a decis să urce pe platou ca 
să observe ce aducea cu el vântul care bătea dinspre vest. 
Retancourt care învinsese norul lui afturganga. Şi-a ridicat 
mâneca hanoracului şi şi-a privit ceasurile. Le vedea, dar 
nu putea să spună exact ce arătau limbile. Chiar şi cu 
busola care zăcea acum acolo, lângă groapa unde fuseseră 
înfipţi ţăruşii, nu ar fi putut ţine drumul drept, încă şi mai 
puţin să distingă blocurile de gheaţă plutitoare. 


În salon, Eggrin pansa cu gesturi sigure glezna lui 
Veyrenc, după ce o unsese cu o alifie cu miros puternic, 
foarte asemănător cu cel al unsorii cu care Pelletier a 
oblojit piciorul lui Hecate. Rognvar era aplecat asupra 
piciorului rănitului, îngrijorat. L-a chemat pe Almar cu un 
gest, ca să traducă. 

— Eşti sigur că ţi-ai scrântit piciorul alergând pe pietriş? 
l-a întrebat pe Veyrenc. 

— Sunt sigur. E doar o entorsă, Rögnvar. 

— Dar doare al naibii de tare, aşa-i? 

— Da, a recunoscut Veyrenc. 

— Şi când ai căzut ai simţit o durere intensă? Până la 
os? 

— Da, nu imediat. O rupere de ligament, fără îndoială. 

Rögnvar şi-a luat cârjele şi s-a îndreptat spre 
Gunnlaugur care juca şah singur. 

— Ştiu ce vrei, i-a confirmat el. 

— Sună la aeroport, să ţină un avion în stare de alertă 
pentru spitalul din Akureyri. Ar trebui să îi fie 
supravegheată glezna non-stop. Dacă vânătaia se întinde, 
îl urcăm în avion. 


< 309 + 


— Şi cum va decola cu ceața asta? 

— Pariez pe ce vrei că pista nu e acoperită de ceaţă. Sau 
nu e aşa de deasă. S-a abătut doar peste Insula Vulpii şi 
peste noi. 

Gunnlaugur a mutat un pion pe tabla de şah şi s-a 
ridicat. 

— O să dau telefon. Să nu te atingi de piese. 

În urma lui, Rögnvar a privit tabla de şah. Apoi a mutat 
tura neagră. Era cel mai bun jucător de şah de pe Grimsey, 
ea însăşi cea mai importantă insulă pentru jocul de şah. 


Adamsberg l-a ajutat pe Veyrenc să ajungă în cămăruţa 
pe care Eggrun i-o pregătise la parter. 

— Şi cu ea ce facem? l-a întrebat Eggrun pe comisar, 
arătând spre Retancourt. 

— O lăsăm acolo, a răspuns el. Recuperează de două ori 
mai repede ca noi. 


Eggrun a aruncat o privire spre tabla de şah unde soţul 
ei tocmai descoperise mutarea făcută de Rögnvar. 

— Cât timp joacă ei revanşa şi decisivul, voi dormiţi trei 
ore. Nu servim cina înainte de 20:30. 


La ora 19, Rognvar l-a lăsat perplex pe Gunnlaugur cu o 
mişcare crucială care îi ameninţa regina, ca să meargă să 
vadă cum se prezintă glezna lui Veyrenc care dormea. 
Până una-alta, vânătaia nu înainta repede. Totuşi, degetele 
se umflaseră, iar o pată violetă de mărimea unei monede 
de o jumătate de coroană depăşea glezna. 

— Ţinem aeroportul în alertă, a spus el aşezându-se şi 
punând cârjele pe podea. 


Retancourt, care se trezise de o jumătate de oră, ceruse 
permisiunea prin gesturi să se aşeze lângă ei ca să 
privească partida. Cu coada ochiului a văzut-o pe Eggrun 
care se agita pe lângă masă, apoi aducând felurile de 
mâncare. Hering şi somon afumat şi sărat, feliat, bere şi 
chiar o sticlă de vin. Şi astea nu erau decât antreurile. Un 


< 310 >» 


festin care însemna că asaltul victorios asupra insulei 
creaturii spărsese gheaţa, dacă se poate spune astfel. 


Adamsberg nu aţipise decât câteva clipe. A auzit 
pendula hanului bătând de ora opt şi un sfert, a coborât în 
sală şi l-a ajutat pe Gunnlaugur să-l ducă pe Veyrenc până 
la masă. Retancourt li s-a alăturat şi s-a aşezat greoi pe 
scaun, cu o faţă odihnită. Adamsberg a turnat vin în 
pahare şi l-a ridicat pe al lui. 

— Pentru Violette, a spus el sobru. 

— Pentru Violette, a repetat Veyrenc. 

— Faptul că ai căzut pe plajă ar fi putut să ne fie fatal, a 
comentat ea ciocnind paharul cu cele ale colegilor ei. 

— Nu am căzut eu, m-a agăţat afturganga. Rögnvar e 
convins de asta. Va avea grijă de mine ca să se asigure că 
piciorul nu se va cangrena dintr-odată. 

— Dar are dreptate asupra unui aspect, a spus 
Retancourt. E adevărat că insula este pustie. Nu există nici 
măcar ouă de pescăruş pe faleză. Niciun bot de focă în 
apă. Nu le-am văzut nici siajul în mare. Multă baftă au avut 
turiştii ăia să le tragă din apă. Foarte multă baftă! 

Era momentul, a gândit Adamsberg cu mintea încă 
foarte răvăşită de şocul descoperirii sale. Totuşi, la ce 
altceva să te aştepţi dacă te duci să scormoneşti în cenuşa 
unui presupus foc de tabără unde s-a găsit grăsime de 
focă? 

— Am vorbit cu Almar mai devreme, a spus el aşezând 
încetişor pe masă cele cinci oase mici, care acum erau 
adăpostite într-o cutie de pastile pentru tuse. Asta am găsit 
în găuri, i-a explicat el lui Retancourt care dormea când 
Almar mersese să spele oasele. 

— Sunt oase, a spus Retancourt examinând unul. 

— De pescăruşi, a precizat Veyrenc. Au găsit, totuşi, 
ceva de mâncare. 

— Nu, Louis. Nu sunt oase de pescăruşi. Sunt oase de 
om. 


Adamsberg se ridicase de la masă ca să meargă după 
e 311 >» 


Almar în cameră. Omuleţul tocmai se trezise şi îşi pusese 
un pulover albastru. 

— Explicaţi-le, Almar. Nu mai ţin minte denumirile şi nu 
voi fi credibil. 

— Sunt oase carpiene, a spus Almar arătând spre 
încheietura mâinii. Se găsesc între antebraţ şi mână. 
Pumn, cum se spune. Avem opt care se îmbină unele în 
altele pe două rânduri. Aveţi o foaie de hârtie, comisare? 
Mulţumesc. Aşa veţi vedea mai bine, a zis el schiţând cele 
două oase ale antebraţului, apoi cele opt mici carpiene şi 
locul unde încep oasele palmei, „metacarpienele” a 
menţionat el. In partea de sus sunt scafoidul, semi-lunarul, 
piramidalul şi delicatul pisiform, ca o boabă de mazăre 
turtită. 

— Au nişte nume drăguţe, a comentat Veyrenc plat. 

— In partea de jos sunt trapezul, trapezoidul, capitatul 
cel gros şi osul cu cârlig. 

— Sunteţi medic? l-a întrebat Retancourt înghițind 
mecanic un rest de carne. 

— Sunt chineziterapeut, la Loiret. Mai câştig un ban din 
serviciile de interpret. De aceea pot să vă asigur că aveţi 
doar o entorsă urâtă, a spus întorcându-se spre Veyrenc. 
Poate şi o ruptură de ligament şi o contuzie a unui 
metatarsian, dar nimic rupt. Nu putem fi siguri până nu se 
mai dezumflă puţin. Injecţie anticoagulantă înainte de 
călătoria cu avionul şi atelă imobilizantă la Reykjavik. Am 
să vă fac rost de toate astea. Şi şase săptămâni de repaus. 

Veyrenc a clătinat uşor din cap, cu privirea fixată asupra 
oaselor mici pe care le aranja Almar. 

— Oasele astea sunt vechi? a întrebat Retancourt. 

— Nu. Şi nu aparţin celui care afuma peşte. De altfel, pe 
atunci afumătoarea exista încă. Priviţi-l pe acesta, le-a 
cerut el, ridicând la lumină unul dintre oase. Se mai poate 
observa o frântură din legătura ligamentelor. Aş spune că 
au între şapte şi cincisprezece ani. 

Retancourt a ridicat o privire limpede spre Adamsberg. 

— N-am auzit ca vreunul dintre turişti să fi fost mutilat. 

— Nu, locotenente. 


e 312 + 


— Partea rea e că astea două, osul piramidal şi pisiform, 
se îmbină unul cu celălalt. Vedeţi? Şi faţetele corespund 
exact. lar osul piramidal se îmbină perfect cu cel vecin, 
osul semi-lunar. Incercaţi. 

Cele trei oase au trecut din mână în mână, fiecare 
încercând să le îmbine de parcă ar fi fost vorba de o 
chinezărie complicată, în timp ce Adamsberg a mai 
comandat, prin semne, o altă sticlă de vin. Almar bea 
repede. 

— Nu este uşor dacă nu eşti obişnuit, iar astea două, 
osul trapez şi cel capitat se îmbină şi ele. Doar că faţetele 
lor superioare nu se îmbină cu cele ale osului semilunar şi 
piramidal. 

— Rezultatul? a întrebat Adamsberg, care îl ştia deja. 

— Aţi comandat vin, comandante? Dar v-am spus că o să 
vă coste cât ochii din cap, a spus Almar. 

— Eggrun ne-a oferit prima sticlă, am comandat o a 
doua. Un minimum de politeţe. 

— La urma urmei, v-a restituit Brestir cele două sute de 
mii de coroane? Barca s-a întors fără nicio stricăciune. 

— Da, Almar. Continuaţi, vă rog. Faţetele care se 
potrivesc şi cele care nu se potrivesc. 

— Asta e. Ceea ce face să fie vorba de două încheieturi 
diferite, fără niciun dubiu. 

— Unul de la mâna dreaptă, altul de la mâna stângă? a 
întrebat Veyrenc. 

— Nu, este vorba de două mâini drepte. Doi indivizi. Aş 
adăuga: un bărbat şi o femeie, a spus el separând rapid 
oasele în două grămăjoare. Piramidalul, pisiformul şi 
semilunarul aparţin unei femei, iar trapezul şi capitatul, 
unui bărbat. Dacă sunt ale membrilor grupului de care vă 
interesaţi, vă asigur că a avut loc o dramă a dracului de 
urâtă. 

— Ce Dumnezeu s-a întâmplat? 

Almar a luat două înghiţituri de vin. 

— Vă las pe dumneavoastră, comisare să încheiaţi, a 
spus Almar ridicând braţele. Mi-am terminat partea mea. 
Nu am niciun chef să continui. 


313 + 


Adamsberg a luat cele două oase ale mâinii de bărbat şi 
le-a privit în lumină. 

— Aici este urma unei tăieturi cu cuțitul, a spus el, iar 
acolo alte două. Oasele au fost secţionate la încheietura 
mâinii. lar extremităţile tăiate sunt negre. Nu sunt urme 
de grăsime. Sunt urme de foc. 

Adamsberg a pus oasele pe masă chiar în momentul în 
care unul dintre jucătorii de şah, în spatele lui, a culcat o 
piesă pe tabla de şah. 

— Şah şi mat, a conchis Adamsberg cu glas înăbuşit. Au 
fost tranşaţi şi mâncaţi. Soldatul şi Adelaide Masfaure au 
fost mâncaţi. 

Eggrun a strâns farfuriile în linişte şi le-a pus fiecăruia 
dintre ei câte o clătită cu dulceaţă de rubarbă. Almar i-a 
mulţumit vioi. 

— Dacă nu veţi mânca desertul, voi veţi fi cei mâncaţi, a 
spus el. Străduiţi-vă! 

— Ţine de o minimă politeţe, a bombănit Veyrenc. 

— Dacă e un cadou, atunci este unul grozav, a zis 
Adamsberg atacând clătita. 

— Te referi la ofranda lui afturganga? 

— Da. 

— Acum înţelegem de ce te-a chemat de atât de departe. 
Nu-i un fleac. Iar asta îi pângărea insula. 

— Da. Auzi tu, au prins foci, nu zău! a spus Adamsberg 
ridicând glasul. I-au omorât ca să-i mănânce. les să fumez, 
a continuat luându-şi hanoracul. 

— Trebuie să isprăveşti clătitele mai întâi, i-a ordonat 
Almar. 

— Care sunt excelente, a şoptit Retancourt pe un ton 
plat. Almar, vă rugăm să-i mulţumiţi lui Eggrun pentru 
cină. Călduros. 

— Să-l anunţăm pe Danglard? l-a întrebat Veyrenc pe 
comisar. 

Privirea nesigură a lui Adamsberg s-a animat de o 
sclipire rapidă şi rară. 

— Nu, a răspuns el. 


e 314 >» 


În timp ce Adamsberg şi Retancourt îşi puneau 
hanoracele, Veyrenc a luat cârjele rustice din lemn pe care 
i le dăduse Gunnlaugur. „Nu-i problemă, mai avem”, l-a 
asigurat el. Aveau douăsprezece perechi la han, turiştii îşi 
omorau timpul schilodindu-se, tradusese Almar. 

— Berg, l-a strigat Gunnlaugur ridicând privirea de pe 
tabla de şah şi ţinând un pion în mână. Staţi în faţa 
hanului. Nu vă îndepărtați mai mult de trei metri. Este o 
bancă în faţa celei de-a doua ferestre. E roşie, încercaţi să 
o reperaţi şi nu vă mişcaţi de acolo. 

Au găsit banca, cu atât mai lesne cu cât Gunnlaugur 
deschisese fereastra ca să-i ghideze în ceața neobişnuită. 
Adamsberg nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Jurai că e 
bumbac. 

— Ar trebui să pui gheaţă pe entorsă, a spus Almar care 
îi urmase cu paharul în mână. 

— Găsim, doctore, nu de zăpadă ducem lipsă aici, a spus 
Veyrenc. 

— E frumos aici, a comentat Adamsberg fumând ţigară 
de la ţigară. Nu văd nimic la distanţă de un metru, dar 
sunt sigur că este frumos. 

— E atroce de frumos, a spus Almar. 

— Cred că o să rămân aici, a adăugat comisarul. 

— Cu Gunnlaugur şi Eggrun care ne îndoapă ca pe 
răţuşte, rămân şi eu cu tine, l-a completat Veyrenc. Ar 
trebui să-mi găsesc un prenume islandez. Almar? 

— Ludvik, pur şi simplu. 

— Perfect. Şi Retancourt? 

— Ce prenume are? 

— Violette, ca floarea. 

— Atunci, Violetta. 

— Limba islandeză e foarte simplă. 

— E atroce de simplă. 

— Eu n-am spus niciodată că voi rămâne, a replicat 
Retancourt. Se joacă mult şah pe aici? 

— E sport naţional, a spus Almar. 

— Nu am avut timp să copiem textul stelei pentru 
Danglard, a zis Veyrenc după un moment de tăcere. Ar 


e 315 » 


trebui să sune cam aşa: străine care calci pe acest pământ, 
ai grijă... 

— ...de viciile imunde ale ipocriților infami, a continuat 
Adamsberg. Am putea să batem câmpii aşa toată viaţa fără 
să atingem niciodată miezul problemei. Fără să menţionăm 
vreodată insula călduţă şi de oase. Ne-am descurca 
binişor. Ne-am spune una şi alta iar apoi le-am repeta, am 
ieşi să ne terminăm băutura iar apoi am merge la culcare. 

— La ce oră este avionul mâine? a vrut să ştie Veyrenc. 

— La prânz, pe pistă, a spus Adamsberg. Cu cât ne ia să 
speriem  milionul de păsări, ajungem la ora 13 pe 
aeroportul oraşului din faţa insulei. 

— Akureyri, a completat Almar. 

— Apoi plecăm la Reykjavik la 14:10 şi sosim la Paris la 
22:55 ora locală. 


Paris. 


A fost o tăcere aproape sumbră. 
— Şi vom vorbi, şi vom dormi, a spus Adamsberg. 


e 316 œ» 


XL 


— Ia-o încet pe Retancourt, i-a spus Veyrenc lui 
Adamsberg după micul dejun. Cred că nu suportă povestea 
asta cu trupurile mâncate. 

— Cine o suportă, Veyrenc? Poți suporta gândul că 
Victor a devorat-o pe maică-sa? Că filantropul şi-a înghiţit 
soţia? 

— Oare ştiau? Sau au crezut, până la capăt, că mănâncă 
o focă? În orice caz, Violette nu acceptă deloc aşa ceva. 

— Este o persoană sensibilă, a zis Adamsberg fără 
ironie. 

Retancourt s-a întors cu o a doua portie de cafea. 

— Uite cum văd eu lucrurile, a spus ea umplând ceştile. 
Eu cred că au murit într-adevăr de frig, iar ceilalţi i-au 
mâncat ca să poată supravieţui. Cum au făcut-o 
supraviețuitorii ăia din avionul prăbuşit în Anzi. 

Retancourt minimaliza drama ca să o facă aproape 
acceptabilă imaginarului ei revoltat. 

— In acest caz, de ce ar mai fi inventat Victor povestea 
cu cele două crime prin înjunghiere? a întrebat 
Adamsberg. 

— Pentru că, prin comparaţie, înjunghierea nu înseamnă 
nimic, a răspuns Veyrenc. În acelaşi timp, puteau explica 
de ce Alice Gauthier i-a solicitat o întâlnire într-un mod 
atât de oficial lui Amédée, întâlnire despre care ei trebuiau 
să povestească poliţiştilor. 

— Just, a admis Adamsberg. Dar de ce să inventeze 
povestea cu acel criminal care îi ameninţă pe toţi de zece 
ani? = 

— Ca să justifice de ce au tăcut cu toţii. În timp ce, în 
realitate, nu-i ameninţă nimeni. Tăcerea asta este 
instinctivă: cine se va lăuda că şi-a mâncat tovarăşii de 
excursie? Toţi s-au înţeles să tacă pentru totdeauna, fără 
să fie chinuiţi de vreun ucigaş imaginar. 

Adamsberg amesteca încontinuu zahărul în ceaşcă. 

— Nu aşa văd eu lucrurile, zise el. 


e 317 œ» 


— De ce? 

— Pentru că povestea lui Victor, oricât de falsă ar părea, 
este şubrezită de teamă. Felul lui de a-l descrie pe 
„nenorocit” chiar dacă presupunem că este exagerat, are 
ceva autentic. Şi spaima lui de la Hanul Scobiturii. 
Momentul acela, aminteşte-ţi, Louis, când s-a oprit din 
povestit crezând că îl recunoaşte pe „bărbatul” de pe 
insulă reflectat în oglindă. Dacă nu era într-adevăr spaimă, 
de ce să ne dea impresia că ucigaşul apăruse brusc la 
masa vecină? E grotesc. 

— Nu ştiam acest detaliu, a recunoscut Retancourt. Cine 
era tipul, de fapt? 

— Un inspector de la fisc, din câte ni s-a spus. Care 
trebuie să fi avut ceva în comun cu acel criminal. 

— Aşadar, crezi că a fost un criminal? 

— Da. 

— Spune versiunea ta, Jean-Baptiste. 

— Este teribilă. 

— Hai, l-a somat Retancourt bând cafeaua dintr-o 
sorbitură. 

— Cu toate că ştim puţin despre acel grup, avem 
informaţia că era şi un doctor printre ei. Victor ne-a 
povestit că îi spuneau „Doc”. Detaliu inutil în minciuna sa, 
aşadar un detaliu veridic. Este punctul esenţial. Cred că a 
avut într-adevăr loc încăierarea dintre ucigaş şi soldat. Dar 
nu una autentică. A fost o agresiune provocată ca să fie 
omorât un om, dar care a trecut drept un accident fatal. 
Apoi, asasinul se îndepărtează ca să scape de cadavru, zice 
el. Ferit de privirile celorlalţi, tranşează corpul înainte să 
îngheţe. Îndepărtează toate părţile care pot fi identificate, 
capul, picioarele, mâinile, oasele şi ia carnea. 

— Grăbeşte-te, l-a rugat Veyrenc. 

— Îmi pare foarte rău, dar trebuie să subliniez un 
detaliu. Ucigaşul nu a avut asupra lui decât un cuţit. Care 
nu este un instrument bun pentru tăiat oasele groase ale 
antebraţului. Aşa că taie ce este mai uşor, încheietura 
mâinii iar micile oase carpiene, cum ne-a explicat Almar, 
rămân lipite de ligamente. Se debarasează de resturile 


e 318 + 


corpului pe banchiză şi congelează bucăţile de carne 
pregătite. Lasă să treacă o vreme ca să pară totul veridic 
şi, miracol, prinde o focă nu mult după aceea. Aduce 
carnea la adăpost. Oare, în decursul acestei cine cu 
friptură de „focă”, e posibil ca doctorul, mâncându-şi 
porţia, să dea peste un os, dacă mă pot exprima astfel? 
Vom afla mai târziu. Scenariul se repetă cu Adélaïde 
Masfaure. Nu cred că a avut loc scena dramatică a 
agresiunii, căderea în foc, flăcările care îi ardeau turul 
pantalonilor, lovitura de cuţit. Mai simplu: când îi vine 
rândul să facă de pază noaptea, ucigaşul o sufocă fără 
zgomot, apăsându-i capul în zăpadă. Este descoperită 
moartă dimineaţa şi toţi cred că este din cauza 
hipotermiei. Încă o dată, individul scapă de cadavru. lar 
după câteva zile, aduce iarăşi carne, o altă focă 
miraculoasă, una „tânără” de data asta. Doctorul scoate un 
os din gură şi îl identifică imediat. 

Adamsberg s-a întrerupt o clipă iar privirea lui fixată 
asupra lui Retancourt nu mai vedea pe nimeni. Retancourt 
i-a surprins privirea plutind, privirea asta de care se temea 
cel mai mult. 

— Comisare? 

Adamsberg a ridicat mâna cerând să fie linişte, şi-a scos 
încet carnetul şi a notat ultima frază pe care o rostise: 
Doctorul scoate un os din gură. Apoi a recitit-o urmărind 
cuvintele cu degetul ca o persoană care nu le înţelege 
sensul. Şi-a pus carnetul la loc în buzunar şi privirea i s-a 
limpezit. 

— Am reflectat, a spus el ca să se scuze. 

— La ce? 

— Habar n-am. lar medicul identifică osul imediat: este 
unul de om. Ce se întâmplă? Aruncă bucata de carne în 
foc? Spune adevărul? Fără îndoială. Şi toţi descoperă 
deodată care a fost meniul salvator de câteva zile. Oare 
termină, totuși, chiar şi aşa, să zicem, să o mănânce pe 
Adelaide Masfaure? Ştiau deja de soldat? Au acceptat 
tacit? Când ceața se ridică, în sfârşit, ucigaşul le ordonă şi 
îi ameninţă, fără să se confrunte cu vreo revoltă. Niciunul 


< 319 + 


dintre ei nu intenţionează să povestească faptele petrecute 
pe insulă, iar astăzi înţelegem şi de ce. Dar cine ştie? O 
depresie? O boală? O convertire mistică? Un regret 
fulgurant? Riscul mărturisirii este prezent mereu, am avut 
exemplul lui Alice Gauthier. Iar ucigaşul îi supraveghează 
pe toţi. Fiindcă a mâncat două fiinţe umane, precum 
ceilalţi, dar, mai ales, fiindcă el i-a omorât cu bună ştiinţă 
ca să se hrănească. 

Adamsberg şi-a băut în sfârşit cafeaua în care învârtise 
atât de mult linguriţa. 

— Şi ce dacă? a spus Retancourt dispreţuitoare, 
eliberându-se şi revenind la starea din prima zi. Ştim acum 
adevărata poveste a disperaţilor de pe insula călduţă. Şi cu 
ce ne ajută? 

— Să ştim că ucigaşul le dă în continuare târcoale. 

— Un ucigaş care nu a omorât-o nici pe Alice Gauthier, 
nici pe Masfaure, nici pe Breuguel, nici pe Gozalez. Un 
ucigaş care nu este criminalul nostru. Care nu are nicio 
legătură cu atacul asupra membrilor Asociației 
Robespierre. 

— Cred că ştiu de ce pe tabla de şah Robespierre nu se 
mişcă nicio piesă, a şoptit Adamsberg. 

— Spune. 

— Nu ştiu. 

— Dar tocmai ai spus că tu crezi că ştii. 

— E un fel de a mă exprima, Retancourt. 

Retancourt s-a lăsat greu pe speteaza scaunului. 

— Că au murit şi că au fost devoraţi sau că un individ i-a 
ucis voit şi au fost mâncaţi, ne duce în acelaşi punct: nu 
avem nimic. Am venit aici degeaba. 

— Veni, vidi non vinci. Am venit, am văzut dar nu am 
învins, a spus Veyrenc. 

La masa vecină, Rögnvar, indiscret, îl punea pe Almar 
să-i traducă ce vorbeau. Povestea îi aparţinea, era dreptul 
lui. S-a ridicat sprijinindu-se de cârje, i-a recomandat lui 
Gunnlaugur să nu mute niciun pion şi s-a postat în faţa lui 
Retancourt cu Almar îndărătul lui. 

— Vidletta, nu pot decât să mă înclin în faţa unei femei 


e 320 » 


care l-a ţinut la distanţă pe afturganga. La o asemenea 
distanţă încât piciorul prietenului tău va rezista. Fără tine, 
el ar fi... 

Şi a arătat spre piciorul lui tăiat cu o privire elocventă. 

— lar Berg ar fi fost mort. El, care a comis greşeala de a 
întârzia pe teritoriul creaturii. lar tu ai înţeles că nu 
trebuia să facă asta. Ai înţeles-o de la început, nu? Înainte 
să vezi ceața? 

Retancourt s-a încruntat şi, fără să-şi dea seama, şi-a 
apropiat puţin scaunul de Rognvar nebunul, de Rognvar 
înțeleptul, ridicând privirea spre el. 

— Adevărat, a rostit ea. 

— Când? 

— Când am sosit, a spus Retancourt după ce s-a gândit 
un pic. Au vrut să copieze textul inscripţiei de pe piatra 
caldă. Am spus - cred că am ţipat - că nu puteam să 
pierdem timpul. 

— Vezi, a zis Rognvar aşezându-se pe taburetul adus de 
Eggrun. Ştiai. Şi ştiai de mult, de când încă erai la Paris, 
acolo unde pierzi vremea iarna la terasă. Nu voiai să vii, 
dar tu ştiai. Şi ai venit. 

Rögnvar s-a aplecat mult în faţă, iar părul lui încă blond 
aproape că atingea fruntea locotenentului. Adamsberg 
privea scena stupefiat. Retancourt, şefa incontestabilă a 
pozitiviştilor, a materialiştilor din brigadă era prinsă în 
mrejele lui Rögnvar. Retancourt prinsă de duhurile 
Islandei. Chiar avuseseră motive să vină. 

Apoi, Rögnvar şi-a pus mâna pe genunchiul 
locotenentului. Cine din brigadă ar fi îndrăznit? 

— Dar te înşeli, Vi6letta, a spus el. 

— Unde? a şuierat Retancourt, incapabilă să-şi ia ochii 
de la privirea de un albastru intens a bătrânului. 

— Tocmai ai spus - iar Rögnvar şi-a strâns puţin buzele - 
că aţi venit degeaba. Spui, tu, Vidletta cea curajoasă, că 
toate astea nu duc nicăieri. 

— Da, o spun, Rögnvar, pentru că este adevărat. 

— Nu. 

— Nu ştii nimic în legătură cu munca noastră de la 


e 321 » 


Paris. 

— Nu ştiu nimic şi nici nu-mi pasă. Ascultă-mă, Vidletta, 
ascultă-mă cu atenţie. 

— Bine, cedă Retancourt. 

— Afturganga nu cheamă niciodată degeaba. Iar ofranda 
lui duce întotdeauna undeva. 

— Dar, ţie, Rögnvar, ţi-a luat un picior. Unde te-a dus 
asta? 

— Pe mine nu m-a chemat, eu i-am violat teritoriul. Berg 
a fost chemat. 

— Mai spune o dată fraza aceea. 

— Afturganga nu cheamă niciodată degeaba. Iar ofranda 
lui duce întotdeauna undeva. Nu o nota, a intervenit 
Rögnvar prinzându-i mâna locotenentului. Nu este nevoie, 
pentru că nu o vei uita niciodată. 


Prin hublou, Adamsberg a văzut cum dispărea insula 
Grimsey, un sfert din ea fiind acoperită de ceaţă, cu o 
nostalgie pe care nu o prevăzuse. Eggrun cea înaltă îl 
îmbrăţişase ca să-i spună la revedere, iar în port oamenii 
veniseră să-i salute. Gunnlaugur, Brestir, Rögnvar, 
desigur, care le făcea semn cu mâna, şi alte capete blonde 
ale căror nume nu le ştia. 

Diseară ajungeau la Paris. Şi pe urmă ziua de mâine. 
Mâine trebuia să prezinte în faţa brigăzii bilanţul 
escapadei sale care, este adevărat, nu clintise tabla de şah 
Robespierre. Nu aduceau niciun ucigaş în bagaje, doar o 
sticlă de brennivín, oferită de Gunnlaugur. Dar era 
obligatoriu să facă un raport. Să argumenteze, să 
sintetizeze, să-şi organizeze discursul, adică exact ce-i 
displăcea mai mult. În plus, trebuise să o facă în faţa 
chipurilor posomorâte sau ostile, cu excepţia celor ale lui 
Froissy, Estalere, Justin şi Mercadet. 

— Veyrenc, ocupă-te tu de discursul de mâine de la 
brigadă, a spus comisarul. E o treabă urâtă, ştiu. Dar 
fiindcă Château te-a uns senator roman, ai s-o scoţi la 
capăt mai bine decât mine, iar Retancourt te va ajuta. 

— Nemulțumirea lor va atinge cote maxime. 


e 322 » 


— Evident. 

— Am să ţin cuvântarea, l-a asigurat liniştit Louis cu 
piciorul întins pe culoar după o injecție anticoagulantă în 
burtă făcută de Almar. La rândul tău, încearcă să-i tragi de 
partea noastră pe Voisenet şi pe Mordent. Voisenet fiindcă 
poate să se strecoare ca peştele, iar Mordent pentru că-i 
plac basmele. Va rezona la lupta dintre afturganga şi 
Vidletta cea curajoasă. 

— Nu am chef să-i „trag de partea noastră”, Louis. Să se 
descurce pe drumul lor care nu este şi al meu. 

— Tocmai asta îţi reproşează. Şi poţi înţelege de ce nu 
te-au urmat. 

— Nu chiar, a şoptit Adamsberg. 


Puțin înainte să aterizeze pe aeroportul Roissy, 
Adamsberg, care încă nu se trezise bine, a deschis 
carnetul în care notase fraza aceea, în dimineaţa de la han: 
Doctorul scoate un os din gură. lar dedesubt a adăugat 
observaţia banală a lui Veyrenc referitoare la François 
Chateau: „Minte de îngheaţă apele”. Apoi a desenat o 
săgeată şi a scris: „Robespierre. El este. I-a păcălit pe 
toţi”. 

Luminile erau stinse, centurile fixate, spătarele 
îndreptate. Avionul cobora tot mai mult. Se puteau observa 
farurile maşinilor pe autostradă. Adamsberg l-a trezit pe 
Veyrenc şi i-a arătat ce a scris. Acesta a citit şi a clătinat 
capul fără să înţeleagă. 

— Tu ai spus-o, a insistat Adamsberg. După ce am fost 
prima dată la Adunare. Ai spus: „El este”. 

— Robespierre? 

— Da. Şi ai avut dreptate. Chiar El este. 


e 323 = 


XLI 


În jurul mesei lungi din sala de şedinţe a brigăzii, 
poliţiştii erau aranjaţi foarte neobişnuit în acea dimineaţă 
de vineri, în acea zi liberă de 1 mai, iar împărţirea 
cafelelor de către Estalere era perturbată. Aşteptând ca 
Adamsberg să se întoarcă, grupele de influenţă se 
formaseră instinctiv şi îşi adunaseră forţele. In partea 
superioară a mesei, în capăt, comandanții Danglard şi 
Mordent nu-şi modificaseră poziţia de responsabili şefi. 
Dar, în locul ordinii obişnuite, Retancourt stătea la capătul 
opus, ca şi când ar fi fost gata să i se opună lui Danglard, 
flancată de Estalere şi de Froissy, pe de o parte şi de 
Mercadet şi Justin, de cealaltă. În dreapta sa, Danglard îi 
observase pe nemulţumiţii ezitanţi, Voisenet şi Kernorkian, 
iar în stânga, nemulţumiţii hotărâți, în frunte cu Noël. 
Sergentul Lamare care tocmai se întorsese din concediu de 
la Granville şi nu cunoştea situaţia, stătea între două 
scaune libere, citind rapid rapoartele referitoare la ce se 
întâmplase în ultimele două săptămâni. 

Ca un fel de post-gust al Adunării de la Asociaţia 
Robespierre, s-a gândit Danglard, cu facțiunile ei, Furioşii, 
Girondinii, Indulgenţii, Câmpia... A oftat. Ceva se frângea 
în imperiul lui Adamsberg şi nu era convins că nu el era cel 
dintâi vinovat. Bosumflat, nu trimisese niciun mesaj în 
Islanda ca să afle cum se derula expediţia inutilă care, se 
temea, era şi periculoasă. Firesc, nu primise niciun mesaj 
în schimb. Dar nu-şi făcea iluzii. Adamsberg nu aducea 
nimic în bagajele sale, nici măcar o sticlă de brennivin 
pentru el. 


Veyrenc a intrat maiestuos cu cârjele lui din lemn şi s-a 
aşezat pe scaunul pe care Retancourt i-l păstrase lângă ea. 
S-a răsucit şi i-a cerut lui Estalere să-i aducă un taburet pe 
care să-şi întindă piciorul. 

Danglard a tresărit. Veyrenc se rănise? Cum? Şi, 
comparând feţele locotenenţilor Veyrenc şi Retancourt, 


e 324 œ» 


palide, uşor ofilite de câteva riduri şi cearcăne, a înţeles că 
li se întâmplase ceva neplăcut. Iar el, Danglard, de obicei 
loialul Danglard, baricadat acum în iritarea tenace de 
opozant, nu ceruse veşti. A alungat puseul de reproşuri şi 
s-a pregătit pentru discursul locotenentului Veyrenc. Care 
nu va duce nicăieri. Asta era problema dureroasă. 

— Îl aşteptăm pe Adamsberg? a întrebat el privindu-şi 
ceasul. 

— Nu, a răspuns Veyrenc, examinând chipurile neclintite 
sau cu privirea în pământ şi prinzând privirea 
comandantului. 

— Eşti rănit, locotenente? l-a întrebat Mordent. 

— Un brânci destul de îndrăzneţ pe ţărmul pustiu al 
insulei călduţe. 

— De la cine? s-a mirat Danglard. De vreme ce ţărmul 
este pustiu? 

— Într-adevăr, a admis Veyrenc. 


Înainta şi nimeni nu-l vedea 

Pe ţărmul negru trupul alb el şi-l târa 

Ne-a dat şi noi am încasat 

Și-a muşcat până la os luând ce-avea de luat. 


Veyrenc a făcut un gest larg care pentru el însemna 
afturganga, dar pe care Danglard l-a interpretat diferit: 
„Nu puteţi înţelege”. Ceea ce, cumva, era cam acelaşi 
lucru. 

— Aţi ajuns pe insula aceea, a observat Danglard. Şi 
apoi? 

— Permiteţi-mi, comandante, să o fac în felul meu. 

— Vă rog, a spus Danglard. 


Cât timp trecuse de când la brigadă a mai avut loco 
şedinţă într-o ambianţă atât de tensionată, s-a întrebat el 
cu o anumită melancolie. Pricepând, totodată, că tonul său 
contribuia foarte mult la aceasta. I-a trecut prin minte un 
gând rapid ca un frison. Escapada şi dezertarea lui 
Adamsberg îl plasau, de fapt, pe el, pe Danglard, în funcţia 


e 325 » 


provizorie de şef de brigadă: îi convenea asta într-un fel 
sau într-altul? Căuta, fără să vrea, înlăturarea lui 
Adamsberg? Şi dacă da, de când? De când îmbrăcase haina 
violet care îi plăcea atât, de când simţise - gustase, 
admirase? - puterea de a domina a lui Robespierre? Dar el, 
noul lider în lipsa comisarului, ce făcuse, spusese ori 
descoperise ca să avanseze ancheta referitoare la 
Robespierre? Exceptând faptul că îşi revărsa cunoştinţele 
atunci când era rugat? Dar Noël şi Voisenet şi Mordent? 
Au contribuit vreunul dintre ei cu ceva? Măcar cu o 
fărâmă? 

Fărâme. Printr-o asociere simplă şi rapidă de idei, 
Danglard a revăzut pânzele lui Celeste, în fine, singurul ei 
tablou cu picăţelele roşii. Pe care trebuia să le vezi cu lupa 
ca să înţelegi că sunt gărgăriţe. Doar acesta era mesajul 
simplu al lui Celeste? Să atragi atenţia asupra demnităţii 
zâmbitoare a lucrurilor mărunte, infime şi neglijate? 
Inaintase el oare fără lupă, incapabil să adune o singură 
gărgăriţă? 

In pragul unei vagi stări de rău, Danglard şi-a turnat un 
pahar mare de apă pe care l-a băut dintr-odată, lucru 
neobişnuit, în timp ce Veyrenc îşi începea expozeul cu 
momentul în care barca lor părăsea portul Grimsey şi se 
îndreptau spre insulă fără vreun băştinaş alături. Veyrenc 
insista asupra avertismentelor lui Rognvar şi a piciorului 
său distrus de creatură. 


Evident, episodul despre identificarea oaselor umane şi 
a dramei pe care o sugerau - canibalismul - declanşase 
valuri succesive de stupoare şi repulsie, exclamaţii, 
indignare, întrebări, nelinişte. Pentru un scurt moment, 
relatarea acestor fapte extraordinare a stârnit pasiuni şi a 
creat facţiuni. Adamsberg nu se înşelase, pe insulă se 
petrecuse altceva. 

Veyrenc nu se implica, avea grijă să nu fie luat de val şi 
a continuat povestind acţiunea decisivă a lui Retancourt 
care i-a eliberat din ceața ucigaşă, fără să insiste şi astfel 
evitând să genereze orice fel de compasiune. Au fost 


e 326 œ» 


câteva fluierături care exprimau respectul şi mişcări ale 
capului în semn de aprobare. Până când s-a reinstalat un 
anume calm, iar Noel a atacat elementele concrete ale 
expediției. 

Cine ce le aducea de fapt? 

De fapt? Deşi rezultatele erau atât de uimitoare, prin ce 
anume avansa ancheta? 

— Kernorkian, îl întrerupse Danglard, raportul tău 
despre felul în care Leblond-Lebrun ne scapă printre 
degete? Rezultatul examinării reţelei de pivnițe, de 
acoperişuri, de curţi? Ţi l-a cerut comisarul? 

— Da, comandante. L-am dat. 

— I l-ai dat? Fără să fiu la curent cu concluziile la care ai 
ajuns? 

— Îmi pare rău, comandante. Mă gândeam că trebuie să- 
] dau comisarului când se întoarce. 

Gândurile lui Danglard fuseseră copleşite de un val de 
amărăciune pe care nu o mai resimţise şi care nu-i plăcea. 
Şi-a umplut iarăşi paharul cu apă şi a băut câteva 
înghiţituri ca să o mai dilueze. 

— Eu îl înlocuiesc pe comisar cât lipseşte. Reţeaua de 
pivnițe? 

— Nu, comandante, nu există o legătură între pivnițe, 
nici între curţi. Dar se poate ieşi pe acoperişuri. Tabla este 
dreaptă şi lateralele nu sunt abrupte. Intre cele două 
clădiri există un pasaj de treizeci de centimetri protejat de 
un grilaj împotriva porumbeilor. Nu trebuie să fii un mare 
sportiv ca să treci pe acolo. In clădirea de la numărul 22 se 
intră printr-o ferestruică şi prin parcare se iese într-o 
stradă laterală. E foarte probabil că în acest mod reuşeşte 
Château să scape de urmăritori fără să fie reperat. 

— Atunci, lunea viitoare vă luaţi după Leblond pe la 
intrarea aceasta şi îi localizaţi domiciliul. Te vor ajuta 
Voisenet şi Lamarre. O maşină şi o motocicletă. 

— Bine, comandante. 

— Şi pe urmă? a atacat din nou Noël. Şi pe urmă, nimic! 
Patru morţi. O să continuăm să urmărim fantoşele astea de 
Château, Lebrun, Leblanc, Sanson, Danton şi alţii, aleşi 


e 327 » 


dintre şapte sute, din lipsă de ceva mai bun, din lipsă de 
ceva. În timp ce comisarul nostru merge să rezolve o 
dramă turistică în Islanda. 

— Pe cheltuiala lui, a observat blând Justin. 

— Dar lipseşte, a subliniat Noël apăsat, urmat de 
bombănelile a şapte bărbaţi în uniformă. 

— Nu el este vinovat că ancheta nu avansează, a 
intervenit Mercadet. Aşteptăm cu nerăbdare sugestiile 
tale, Noel. 

— Ce, numai Adamsberg trebuie să gândească? a 
adăugat Retancourt. 

— Dar gândeşte? i-a replicat Noel. Ancheta se 
împotmolise pentru că Adamsberg stagnează şi stagnează 
pentru că se plimbă aiurea la Creux sau la Polul Nord. Şi 
stagnarea asta se reflectă asupra noastră. Ne ţine 
imobilizaţi, ne ia orice iniţiativă. 

— Nimeni nu îţi cere să fii atât de sensibil la influenţa 
lui, a spus Mercadet. 

— Nu văd unde greşeşte, a adăugat Froissy. Toate 
investigaţiile, toate interogatoriile şi toate urmăririle 
posibile au fost făcute. 

Adamsberg care, intenţionat, întârziase, stătea proptit 
de tocul uşii, ascultând ultimele schimburi de replici. 

— Care nu au dus nicăieri, a zis Mordent. Umplem un 
butoi spart. 

— Şi de ce? a întrebat Justin privindu-l pe Danglard. 

— Desigur, se gândea la Islanda, a rostit prudent 
Danglard. Dar aspectul acesta este acum irelevant. 

Acesta a fost momentul în care Adamsberg a ales să 
intre, generând o undă de linişte totală. 

Mai întâi a examinat piciorul lui Veyrenc asigurându-se 
că nu au apărut complicaţii datorate călătoriei cu avionul - 
ordin de la Almar. L-a revăzut pe Brestir, pe Eggrun, pe 
Gunnlaugur, pe Rögnvar cu braţele ridicate în port. Iar în 
faţa lui privea nişte oameni mânioşi, aproape de a se 
revolta, frustraţi de o anchetă care nu avansa, exasperaţi 
de lipsa de inspiraţie, incapabili să admită că ghemul de 
alge era sumbru şi rezistent. Unei asemenea stări de 


e 328 + 


neputinţă trebuie să-i găsească rapid un vinovat. El. A 
surprins privirile nesigure ale lui Danglard şi Mordent care 
nu îl mai aşteptau şi a rămas în spatele scaunelor pe care 
se aflau Retancourt şi Veyrenc, în timp ce Estalere îi 
strecura o ceaşcă de cafea în mâini. Observa asistenţa, lua 
act de schimbări, de ranchiune, de ezitări, de frunţile 
încruntate şi de strania plutire în alura lui Danglard, cu un 
umăr mai sus şi altul mai jos, de parcă ar fi fost prins între 
frondă şi disperare. 

Danglard, viitorul lider? De ce nu? Avea o limpezime 
care lui îi lipsea şi cunoştinţe mult superioare alor sale. 
Detaşat, aproape indiferent, comisarul şi-a privit echipa 
fără să mai ştie exact dacă mai era echipa „sa”. A vorbit cu 
grijă. 

— Aşa cum a spus şi Veyrenc, cercetarea din Islanda a 
spulberat minciunile lui Victor şi Amédée Masfaure. Ne 
dezvăluie, de asemenea, un asasin capabil de orice ca să 
păstreze secretul celor două crime şi al antropofagiei. 

— Capabil de orice? a întrebat Noel. Dar care, totuşi, nu 
a făcut nimic timp de douăzeci de ani. Ce ne priveşte pe 
noi? 

— Ne priveşte, pentru că din cei doisprezece călători 
mai trăiesc şase, toţi în pericol de a fi ucişi, la care trebuie 
să-l adăugăm şi pe Amedee. 

— Şi care nu sunt nici morţi, nici ameninţaţi. 

Noël era mai curajos decât alţii, decât Voisenet, 
bunăoară, care stătea cu capul plecat sau Mordent care se 
foia pe scaun. Curaj determinat de violenţa lui naturală, 
dar totuşi curaj. 

— Doar spre informare, locotenente, a spus Adamsberg. 
Cât priveşte tabla de şah Robespierre, tot nu se mişcă. Or, 
animalele se mişcă. Or, există o cauză pentru acest 
imobilism, care nu este nici fatalitatea, nici neşansa. Cred 
că o presimt, dar nu o pot exprima. Ai notat, Danglard? 

— Da, a răspuns Danglard cu voce plată. Ceea ce ne 
conduce spre nicăieri. 

— Nicăieri? 

Danglard şi-a întrerupt notele, alertat de o uşoară 

q 329 + 


schimbare a vocii comisarului, devenită incisivă. Ceea ce 
se întâmpla foarte rar. Şi totdeauna însoţită de o privire 
extrem de precisă. A ridicat ochii şi a văzut acea privire 
aprinsă, ceva infim, dar scăpărând, ţâşnind din apatia 
obişnuită a privirii lui Adamsberg. Lui şi numai lui i se 
adresa, poate, acea sclipire atât de scurtă că dispăruse 
deja. 

— Atunci unde? a întrebat Danglard. 

— Spre mişcare. Trebuie să mergem acolo unde se 
îndreaptă animalele. Să nu ne oprim, aşa cum a înţeles 
Retancourt, acolo unde ceața ne ţintuieşte de pământ. Voi 
lipsi după-amiază. Între timp, Danglard, rămâi la comanda 
brigăzii. Cred că e ceva seducător în schimbarea asta de 
ştafetă. 

Adamsberg şi-a isprăvit cafeaua rece apoi a dat ocol 
mesei şi s-a postat lângă cel mai în vârstă dintre 
subordonații săi. I-a luat creionul şi a scris dedesubtul 
notelor acestuia: Nicăieri, Danglard? Afturganga nu 
cheamă niciodată degeaba. lar ofranda lui duce 
întotdeauna undeva. 

Apoi a scos din plasa de plastic sticla de brennivin şi a 
pus-o amabil pe masă. 

— Mergem, i-a spus lui Veyrenc, trecând prin spatele lui. 

— La Creux? 

— Da. 

Veyrenc se ridica ajutându-se de cârje, iar Retancourt, 
deşi neconvocată, se ridicase să-i urmeze. O discuţie 
bizară, a gândit Adamsberg. Când te-ai spetit prin ceaţă, 
chiar te-ai spetit, ar fi explicat Rognvar. 


< 330 » 


XLII 


— Ce încercăm să le spunem, de fapt? a întrebat 
Retancourt. 

Prânziseră la Hanul Scobiturii, deschis în acel 1 mai, şi îi 
anunţaseră pe fraţii Masfaure că sosiseră. Fără să le 
pomenească ceva despre Islanda. La telefon Victor, 
ignorând motivele acestei noi vizite, era deja agitat. Pentru 
că Adamsberg le ceruse să se întâlnească într-una dintre 
clădirile de la intrare, departe de Céleste. 

— Întâi încercăm să isprăvim lucrurile, a spus 
Adamsberg gândindu-se la Lucio. Şi, al doilea, încercăm să 
intensificăm mişcarea. 

— Victor nu va vorbi despre ucigaş, a intervenit 
Veyrenc. 

— Nu poţi să dărâmi o uşă doar cu un brânci. Azi îl 
scoatem din ţâţâni. 

Iar Retancourt s-a abținut să întrebe cu ce îi ajuta. 


Instalaţi în clădirea unde locuia Amédée, cei doi fraţi îi 
priveau prudenti, fără să rostească un cuvânt. 

— Ne-am întors toţi trei din Islanda ieri-seară, a spus 
Adamsbeg. Mai precis de pe insula Grimsey şi, încă şi mai 
precis, de pe Insula Vulpii. O luptă grea, a mai spus 
comisarul arătând spre piciorul lui Veyrenc. Pe măsura 
informaţiilor obţinute, informaţii care, contrar celor oferite 
la ultima întâlnire, nu vă vor înştiinţa nimic. 

— Nu văd, a spus Victor, ce anume aţi „obţinut”. Nu 
există nimic pe Insula Vulpii. 

— Există locul unde au fost înfipţi ţăruşii. Chiar unde v- 
aţi adăpostit. Nu-i aşa că v-aţi instalat tabăra în partea de 
sus a plajei, la adăpostul bazei celor două conuri? 

Victor a încuviinţat. 

— Aceste găuri nu le-aţi putut vedea atunci fiindcă erau 
sub zăpadă. Dar zăpada s-a topit, Victor. lar resturile care 
mai zăceau acolo au alunecat în aceste găuri. Ferite de 
vânturile glaciale. 


e 331 >» 


— N-are sens, a spus Victor. Aţi mers acolo ca să 
scotociţi în nişte găuri de ţăruşi? 

— Corect. 

— Şi ce aţi căutat? 

— Grăsime de focă, de ce nu? 

— Şi aţi găsit? N 

— Nu. Cărbune, da, dar nu şi grăsime. Îmi pare foarte 
rău, extrem de rău. Victor, te rog să vii cu mine afară. 


Adamsberg s-a lipit cu spatele de clădire, protejându-se 
de ploaia care tocmai începuse. A scos din haină cutia de 
pastile de tuse şi a strecurat în palmă cele cinci oase mici. 

— Din minciună în minciună, aproape că am ajuns la 
capătul drumului. Sunt oase de oameni, oasele încheieturii 
mâinii unor oameni. Ale unei femei adulte şi ale unui 
bărbat adult. Tranşaţi, fripţi şi mâncaţi. Uită-te la urmele 
focului şi la cele lăsate de cuţit. 

Adamsberg a pus la loc oasele în cutie, pe care a 
strecurat-o în buzunar. 

— Analiza ADN-ului tău şi al lui Amedee va dovedi că 
aparţin mamei voastre. Şi cel al surorii lui Eric Courtelein 
va dovedi că celelalte sunt ale „soldatului”. Asta i-a 
povestit Alice Gauthier lui Amedee? Că au fost mâncaţi? 
Ştie? 

— Da, a spus Victor cu voce răguşită. Nenorocita de 
Gauthier. El nu ar fi trebuit să ştie niciodată. 

— Rezistă? 

— Greu. E sub tratament. Dorm în cameră cu el de când 
a aflat. Ţipă în vis, îl trezesc, îl liniştesc. 

Adamsberg s-a întors şi s-a instalat în faţa lui Amedee. 

— Aşadar, Alice Gauthier ţi-a spus tot? l-a întrebat el. 

— Da, pentru liniştea ei sufletească, a şuierat tânărul 
printre dinţi. 

— Şi ce altceva? Că au murit de frig sau că fuseseră 
omorâţi? 

— Că fuseseră omorâţi. 

— Accidental sau în urma unor certuri? Sau cu bună 
ştiinţă ca să... fie mâncaţi? 


e 332 œ» 


— Înadins, ca să fie mâncaţi, a şoptit Amédée. Asta au 
înţeles cu toţii după aceea. 

— Şi de unde au înţeles? 

— Cel căruia îi spuneau „Doc” a scuipat un os mic. Al 
„soldatului”. După cea de a treia cină. Şi a spus tot. Era 
prea târziu, deja îl... în întregime... 

— Consumaseră, l-a ajutat Adamsberg. 

— Şi într-o dimineaţă au descoperit-o pe mama moartă. 

— Înjunghiată? 

— Nu, sufocată în zăpadă, cu siguranţă, a spus Gauthier, 
în zori. 

— Ceea ce înseamnă că, doar câteva zile mai târziu, 
când ucigaşul le aduce a doua aşa-zisă focă mai tânără, 
toată lumea a înţeles. Că li se propunea să reînceapă. 

— Da. 

— De ajuns, gata, a ordonat Victor. Lăsaţi-l. Am înţeles. 
Tot. 

— Şi aţi continuat, totuşi, în mod conştient? 

— Da, toţi, în afară de mine. Ştiam că este mama. 

Adevărat sau fals, a gândit Adamsberg. 

— Adevărat, a spus Amédée. Alice Gauthier a spus că 
„tânărul nu mâncase”. 

— Şi cum ai supravieţuit, Victor? 

— Nu ştiu, eram cel mai tânăr. 

— Şi de ce nu te-ai revoltat, de ce nu te-ai opus? 

— Erau nouă împotriva mea. Nouă şi toţi de acord să mi 
se împotrivească. 

— Inclusiv Henri Masfaure? 

— Da. Victor a inspirat profund. Se aşezase lângă mine. 
Foarte slăbit, dârdâind de frig. L-am implorat să nu o facă. 
Mi-a răspuns că aşa va fi în el totdeauna. Şi a făcut-o. 

— Acum înţeleg, într-un final, gravitatea tăcerii care v-a 
fost impusă a spus Adamsberg. Şi de ce aţi fost atât de 
docili. Era ceva de nerostit. Dar nu şi când ţi se apropie 
moartea. Asta a făcut în mod egoist Alice Gauthier. Ceea 
ce aţi putea face şi voi într-un moment de depresie, de 
slăbiciune, de remuşcare, de convertire, de boală, de 
disperare. Şi cred, sunt sigur că vă urmăreşte, vă 


< 333 + 


scrutează, vă convoacă, a mai spus comisarul ridicându-se 
şi plimbându-se încoace şi încolo prin sufrageria mică. 
Sunt sigur că vă vedeţi între voi, cu toţii, şi că el vă trece 
prin ciur cu regularitate. 

— Nu, a strigat Victor. Noi tăcem, iar el ştie. Nu trebuie 
să ne vadă, nici să ne „scruteze”. 

— Vă întâlniți, a insistat Adamsberg ridicând glasul. Şi 
tu ştii cine este. Îi cunoşti numele sau măcar chipul. 
Descrie-l, ajută-mă să-l găsesc. 

— Nu. Nu ştiu. 

— Nu eşti doar tu în pericol. Este şi Amedee. Acum şi el 
ştie, ca toţi ceilalţi. 

— Am eu grijă de el. Nu va vorbi. 

— Şi ceilalţi? La ei nu te gândeşti? 

— Nu. 

— Pentru că ţi-au mâncat mama? 

— Da. 

Adamsberg le-a făcut semn colegilor. Plecau. 

— Reflectează, Victor, la urmările tăcerii tale. 

— Am reflectat. 


I-au părăsit pe cei doi fraţi în tăcere. Amédée cu fruntea 
în mâini, iar Victor rigid şi ferm. 

— Nu va ceda, a spus Veyrenc pe când urcau în maşină. 

— Poate Amédée, a observat Retancourt. 

— Dar el nu ştie chipul ucigaşului. 

Se întorceau prin ploaia care cădea în averse pe 
geamuri. 

— Ai procedat bine că nu i-ai arătat oasele lui Amédée, a 
spus Veyrenc. 

— Cel mai mic lucru pe care l-am făcut, a zis Adamsberg 
cu un tremur. 

Fie din cauza vestei sale leoarcă de ploaie, fie din 
pricina imaginii mâinii unui bărbat în care erau oasele 
mamei sale devorate. 

— N-a fost greu, a spus comisarul frisonând. 

— Vă las la brigadă, a spus el. Dar nu intru. 

— Îi laşi spaţiu de manevră, comisare? a întrebat 


e 334 a 


Retancourt încruntându-se. 

— La ce bun să-l provoc? Eşecul  extenuează. 
Înfrângerea crispează. Ce credeţi despre Danglard? 
Credeţi că îmi vrea postul? 

— Danglard nu este în apele lui, l-a asigurat Veyrenc. 
Ceva îl tulbură. 

— Cred că este tulburat de Robespierre, a zis 
Adamsberg. 


Zerk mergea încet. Tatăl lui adormise fără să mănânce. 
Ştia ce se petrecuse în Islanda şi îi veghea somnul. Faptul 
că Violette îl salvase de afturganga, de parcă ar fi salvat un 
porumbel, îi sporise admiraţia faţă de ea. Soneria 
telefonului de la 22:10 l-a scos din minţi. Adamsberg a 
deschis ochii. 

— Comisare, a mai avut loc o crimă, l-a anunţat Froissy. 


e 335 + 


XLIII 


Adamsberg se trezise de-a binelea. 

— Unde? Când? Cum? a întrebat luându-şi carnetul. 

— La Vallon-de-Courcelle, la opt kilometri de Dijon. Nu a 
murit, a scăpat ca prin miracol. 

— Cine ne-a anunţat? 

— Poliţia din Dijon. Bărbatul s-a prezentat el însuşi la 
urgenţe, e la spital. Asasinul l-a spânzurat, dar victima a 
reuşit să scape din laţ. 

— Ce spune? 

— Pentru moment nu vorbeşte. Are traheea rănită, dar 
este sub asistenţă respiratorie până când umflătura va 
dispărea. Dar e bine, va scăpa. Se exprimă prin gesturi, 
scrie, dar foarte puţin. Poliţiştii au mers la faţa locului. S-a 
întâmplat într-un garaj unde asasinul nostru şi-a târât 
victima cu forţa. 

— De ce al nostru? De ce nu se consideră că a fost o 
sinucidere? 

— Pentru că au găsit semnul, desenat cu marker pe o 
canistră cu benzină. Cu roşu de data asta. 

— Albastru-alb-roşu. Revoluția. Nenorocitul ăsta se 
distrează. 

— Numele individului? 

— Vincent Berieux. Patruzeci şi patru de ani. Doi copii, 
informatician. Vă trimit fotografia. E intubat, aşadar nu 
seamănă prea bine. Dar vă puteţi face o idee. 

Adamsberg a primit fotografia pe mobil. Bărbatul putea 
corespunde vag „ciclistului”. Cap masiv, chip armonios, 
destul de frumos, fără nimic special, ochi căprui 
inexpresivi, explicabili după şoc. A format numărul pe care 
i-l dăduse Château în caz de urgenţă - „Nu încercaţi să-mi 
aflaţi numărul, nu este pe numele meu, comisare” şi i-a 
trimis fotografia ca să le-o trimită imediat lui Leblond şi 
Lebrun, fie că dorm sau nu. 

Zerk, între timp, încălzise cina şi pusese masa, adusese 
şi două pahare de vin, iar Adamsberg i-a mulţumit cu un 


< 336 » 


gest pe când telefona la poliţia din Dijon. I s-a făcut 
legătura cu brigadierul-şef Oblat, cel care se ocupa de 
anchetă. 

— Aşteptam să mă sunaţi, comisare. Tocmai am isprăvit 
de interogat victima, a spus Oblat cu un puternic accent 
burgund. Încercăm să ne înţelegem prin gesturi şi chiar 
scrie puţin. A fost agresat pe la ora 19 şi dus în garaj unde 
frânghia şi scaunul erau deja pregătite. 

— Garajul a fost forţat? 

— Nu este încuiat. Nu sunt decât lucruri obişnuite, cuie, 
unelte. 

— Îl cunoaşte pe agresor? 

— Jură că nu. Spune că era voinic, aproape obez. Cam 
de vreo 1,80 înălţime sau mai puţin. Asta e tot. Avea o 
mască pe faţă şi purta o perucă albă. 

— Albă? 

— Da, iar pe jos, sub frânghie am găsit o şuviţă de păr 
alb, artificial. 

— Drept sau ondulat? a întrebat Adamsberg care, la 
îndemnul lui Zerk, a început să mănânce omleta înainte să 
se răcească. 

— N-am întrebat. Unul gras, asta e tot. A, ba nu. Pe sub 
mască purta ochelari. Aşadar un obez cu ochelari. Şi într- 
un costum gri, banal. 

— Nimeni nu a observat vreo maşină necunoscută la... - 
a aruncat o ocheadă în carnet, la Vallon-de-Courcelles? 

— I-am întrebat pe locuitorii încă treji. La ţară, dacă îi 
scoţi pe oameni din pat, nu sunt prea cooperanţi. O să 
facem mâine o cercetare a martorilor. În fine, niciunul 
dintre cei treisprezece care nu dormeau nu a observat 
maşina. Dar mă gândesc că asasinul nu a fost atât de prost 
să parcheze lângă biserică, nu? A fost de-ajuns să o lase 
mai la fereală şi să intre în sat pe jos. Lumea mănâncă 
devreme, se culcă devreme, e pustiu. 

— Un gras cu ochelari care merge pe jos. 

— Nu prea ne ajută, comisare, aşa-i? Am început să luăm 
amprente, dar tipul gras cu perucă şi mască mai mult ca 
sigur că a avut mănuşi. Ne ocupăm de pre-anchetă sau vă 


e 337 » 


ocupați dumneavoastră? 

— Am toată încrederea, şefu'. 

— Mulţumesc. Pentru că, ştiţi, de la Paris ne cam iau 
peste picior. Nu că v-aş critica. În fine, nu sunteţi ca şi 
ceilalţi din Paris, nu? Analizăm şi markerul? 

— Inutil. În schimb vă rog să-mi trimiteţi o fotografie a 
semnului. Şi a scenei crimei. 

— Am făcut-o deja la brigada dumneavoastră. Pentru că 
am citit anunţul, am fost atenţi. Sinucidere mascată mi-am 
spus, trebuie să caut dacă nu cumva e un semn. Nu era 
ascuns foarte bine. Dar nici la vedere. 

— Excelent, şefu'. Dar trimiteţi asta şi pe e-mailul 
personal. Da, vi-l spun pe litere. Aţi pus victima sub 
protecţie? 

— 24 din 24, comisare, până la noi ordine. Cea mai bună 
protecţie a lui ar fi să evităm presa. Aşa, ucigaşul nu ar şti 
că a ratat şi nu ar mai reveni. 

— Am câştiga timp, într-adevăr. 

— Dar ce-i cu semnul acesta? E un „H” mai special? 

— E o ghilotină. 

— A, da? Nu prea e vesel. Ca alea de pe vremea 
Revoluţiei? 

— Exact. 

— E nebun sau ce? Un revoluţionar nebun sau ceva de 
genul? Sau opusul? 

— Asta căutăm. Răscolim o asociaţie care se ocupă de 
vremurile acelea. Credem că dă târcoale pe-acolo, caută 
victime. Dar sunt 700 de membri. Şi mai sunt şi anonimi. 

— O complicaţie enormă, nu-mi spuneţi. Şi cum credeţi 
că o să-i daţi de capăt? 

— Căutăm pasul greşit, eroarea. 

— Aşa, are vreme să mai omoare încă 40, dacă e atent. 

— Ştiu asta, şefu'. 

— Pardon, comisare, nu voiam să vă indispun. 

— N-ai de ce. Poate că a greşit chiar în seara asta. Unde 
erau soţia şi copii? 

— În weekend la bunica, la Clamecy. 

— Un gras cu ochelari care se plimbă pe jos şi e bine 


< 338 + 


informat. 

— Succes, comisare. Când o anchetă şchioapătă, n-ai ce 
face, trebuie să ai grijă să nu o zbârceşti şi mai rău. Dacă 
nu vrea, nu vrea. Aş zice că mi-a făcut plăcere să stăm de 
vorbă. Vă ţin la curent cu ce vom descoperi mâine. 

— Vorbăreţ, dar nu-i prost, a spus Adamsberg închizând. 
Băiat de treabă. 

— Trebuie să reîncălzesc porţia ta. 

— Nu te obosi, o mănânc aşa, ca spaniolii. 

— Pleci la Dijon? 

— Nu. Îmi trimit ei toate informaţiile. 

— Şi de ce se maschează aşa ucigaşul? Scuze, am auzit 
ce ai vorbit la mobil. Nu poate să-şi pună un ciorap pe cap 
ca toată lumea? 

— Poate că aici a comis prima greşeală, Zerk. Dar nu 
avea cum să-şi dea seama că a ratat. A doua greşeală e că 
a fugit prea repede după ce l-a spânzurat. Scaunul a făcut 
zgomot când a căzut şi asta probabil că l-a cam speriat. 

— Nu îl anunţi pe Danglard? 

— Froissy e de gardă cu Mercadet. O vor face ei. 

— Nu vrei să o faci, a spus Zerk. Ce crezi că l-a apucat? 

— Nu e prima oară când se ia de mine. 

— Dar e prima oară când nu e singur. Ce l-a apucat? 

— L-a apucat pentru că se înfundă şi când se înfundă se 
plictiseşte. Este cel mai feroce duşman al său. Când se 
plictiseşte devine angoasat. lar când e angoasat se 
prăbuşeşte sau devine agresiv. Nu cred că i-a făcut bine 
întâlnirea cu Robespierre. Se va potoli, Zerk. 

— Cum să se plictisească? 

— Ăsta e unul dintre puţinele lucruri pe care le 
moşteneşti de la mine. Chiar şi când nu faci nimic, nu te 
plictiseşti. 


Răspunsul lui Château a piuit pe mobil. „Leblond e 
sigur. E cel pe care îl numeau «ciclistul». Un ocazional din 
grupul infiltraţilor sau din ceea ce a mai rămas din el”. 

„ÎL cheamă Vincent B6rieux, trăieşte la Vallon-de- 
Courcelle, a răspuns Adamsberg. Vă spune ceva?” 


< 339 + 


„Nimic. Dar am trecut pe acolo, un sat încântător, 
ghemuit pe o coamă de munte.” 

— Îşi bate joc de mine? 

— Nu cred, a răspuns Zerk. 

„Nu e un munte. E în regiunea Dijonului!” a scris 
comisarul. 

„Aşa îl numesc cei de acolo. Fiecare îşi creează propriul 
Munte, comisare. Noapte bună!” 

— Ba da. Îşi bate joc de mine. 


Adamsberg a sunat-o pe Froissy. 

— Cine era de gardă astă-seară la domiciliul lui 
Château? 

— O secundă, comisare. Lammare şi Justin. Dar Château 
nu s-a întors direct acasă. Deşi acesta îi era obiceiul. Aşa 
că Noël a trecut pe la hotel, acum un sfert de oră. Se pare 
că Château lucrează până târziu. Au un control financiar 
peste două săptămâni, iar contabilul lor se pare că e cam 
surmenat. Dar nu era nici la birou. 

— L-a văzut cineva ieşind sau intrând? 

— Nu, comisare. O ia prin grădină de unde intră direct 
în birou, ar fi putut să fie acolo fără să ne dăm seama. 

— La fel de bine cum ar fi putut fi afară, Froissy. Deja ar 
fi avut timp suficient să se întoarcă de la Dijon. 


Adamsberg i-a scris lui Château un alt mesaj. 

„Unde sunteţi?” 

„Acasă. Dorm. Ştiţi cât este ceasul, comisare?” 

„23 şi 15. Oamenii mei nu v-au văzut întorcându-vă.” 

„Ei bine, nu au văzut bine şi asta mă nelinişteşte pentru 
protecţia mea. Am lucrat la hotel fiindcă vom avea un 
control fiscal. Am revenit de douăzeci de minute.” 

— Rahat! a spus Adamsberg aruncând telefonul pe 
masă. 

— Dar polițistul a spus că agresorul era gras. 

— E cineva de la Asociaţie. Aşadar, cineva care ştie să se 
deghizeze. Dacă pare gras, atunci e slab. Château e slab. 

— Dar e scund. Şi el a spus că era un tip de vreo 1,80, 


e 340 >» 


nu? 

— Sau mai puţin. 

— Şi de ce şi-ar trage Château un glonţ în picior 
înlăturându-i pe cei din asociaţia lui? 

— Fiindcă aşa a procedat şi Robespierre cu ai săi. 

Adamsberg şi-a consultat mobilul înainte de a urca în 
cameră. Sergentul Oblat se mişcase repede: fotografiile 
semnului şi ale scenei crimei. A tras un scaun şi a 
examinat imaginile îndeaproape, cu Zerk aplecat în spatele 
lui ca să le vadă mai bine. 

— Până la urmă, pleci la Dijon, a spus el simplu. 


e 341 » 


XLIV 


Oblat l-a condus de la gară până la garajul lui Vincent 
Berieux, la Vallon-de-Coureclles. 

— Aţi mişcat ceva de la locul său? 

— Nimic, din cauza semnului, comisare. V-am aşteptat. 

— După părerea dumneavoastră, de ce criminalul nu a 
pus frânghia pe mijloc? De ce a fixat-o într-o parte? 

Oblat s-a scărpinat la ceafă. Gulerul uniformei era mult 
prea mic. 

— Poate că îl stinghereau canistrele cu păcură, a spus 
el. 

— Poate. Scaunul pe care l-a obligat să urce este greu. 
Mergeţi afară şi ascultati. 

Adamsberg a ridicat scaunul, apoi l-a lăsat să cadă. 

— Ei bine, şefu', aţi auzit ceva? 

— Nu mare lucru. 

— Vecinii ar fi putut să audă ceva? 

— Sunt prea departe, comisare. 

— Atunci de ce a fugit atât de repede? 

— Poate că l-au lăsat nervii, nu mă gândesc la altceva. 
După patru crime, nu mai ai cum să fii de piatră. 

— Putem să scoatem frânghia? 

— Pe dumneavoastră vă aştepta, a spus Oblat urcându- 
se pe scaun. 

Adamsberg a pipăit-o, aşa cum pipăi o stofă, şi-a plimbat 
mâna peste firele aspre, a încercat nodul glisant şi i-a 
restituit-o brigadierului. 

— Puteţi să mă duceţi la spital? 

— Imediat, a zis Oblat. O să vedeţi, tipul nu e prea 
vorbăreţ. 

— Nervii, a precizat Adamsberg. 

— Dar mai ales şocul. Ai crede că vrea să uite totul, s-au 
mai văzut cazuri. 

Când Adamsberg a intrat în spitalul din Dijon, era 
aproape 13:30, iar pacienţii mâncaseră de prânz. În aer 
persista un miros de varză şi de carne de vițel expirate. 


e 342 » 


Vincent Berieux nu-l aştepta şi, din pat, intubat şi cu 
perfuzii, se uita fără vlagă la televizor. Comisarul s-a 
prezentat şi l-a întrebat cum se simte. Rău. Gâtul, mai ales. 
Foamea. Oboseala. Nervii, şocul. 

— Nu vă rețin foarte mult, a precizat Adamsberg. Cazul 
dumneavoastră are legătură cu alte patru victime. 

Sprâncenele ridicate ale bărbatului se traduceau prin: 
De ce? Cum? 

— Din acest motiv, a spus comisarul arătându-i desenul 
care reprezenta semnul. Era desenat pe o canistră, în 
garajul dumneavoastră. L-am regăsit şi la celelalte victime. 
Vă este cunoscut? 

Berieux a clătinat din cap de mai multe ori. Asta 
însemna că neagă cu hotărâre. 

Adamsberg nu îşi dăduse seama cât de greu este să 
citeşti pe chipul cuiva care stă cu gura deschisă, acoperită 
aproape în întregime de un tub şi cu trăsăturile feţei 
schimonosite de o durere continuă. Nu ar fi putut spune 
dacă Berieux minte sau nu. 

— Îmi puteţi descrie peruca albă? 

Bolnavul a cerut carnetul şi pixul său. 

Mai degrabă demodată. Aşa cum purtau oamenii 
odinioară. 

— Aveţi vreo idee despre identitatea agresorului? 

Deloc. Duc o viaţă liniştită, simplă. 

— Nu atât de liniştită, domnule Berieux. Ce vă 
determină ca, din când în când, să părăsiţi satul 
dumneavoastră, calmul, viaţa liniştită de familie, că să 
mergeţi la Asociaţia Robespierre? 

Berieux s-a încruntat, surprins, nemulţumit. 

— Ştim asta. Şi celelalte victime frecventau Asociaţia. 

Bărbatul a luat din nou pixul. 

Să nu spuneţi nimic soţiei mele. Nu ştie. Nu ar fi de 
acord. 

— Nu-i voi spune nimic. De ce, domnule Berieux? 

Un coleg mi-a povestit despre Asociaţie. Merg des la 
Paris, pentru stagii de pregătire pentru noile sisteme 
informatice. Într-o seară am intrat acolo. 


e 343 + 


— De ce? 

Din curiozitate. 

— Nu este un răspuns complet din punctul meu de 
vedere. Vă place istoria? 

Nu. 

— Atunci? 

Rahat! Totdeauna m-a atras Robespierre. Voiam să-l 
văd. Nu spuneţi nimic soției mele, a scris el subliniind 
ultima propoziţie. 

— Şi apoi? După ce aţi văzut? 

Rahat. Am fost fascinat. Și am revenit. Ca un tip care se 
duce la cazinou. 

— De câte ori aţi mers? 

De două ori pe an. 

— De câţi ani? 

Șase sau şapte. 

— Henri  Masfaure, Alice Gauthier, Jean Breuguel, 
Angelino Gonzalez: cunoaşteţi numele acestea? 

Bărbatul a clătinat capul în semn că nu. 

Adamsberg a scos din buzunar fotografiile celor patru 
victime. 

— Dar după figură? 

Da, Berieux a admis după ce a privit atent fotografiile. 

— Vorbeaţi cu ei? 

Acolo nu prea ai ce să discuţi. Nu mergi să stai la 
taclale. Mergi să asişti. 

— Mi s-a spus că vă cunoşteaţi între voi. Nu foarte mult, 
dar cât de cât. Că schimbaţi câteva cuvinte, câteva semne. 

Saluturi de politeţe, aşa cum făceau şi mulţi alţii. 

Adamsberg i-a căutat privirea. inea ochii închişi, 
mimând oboseala. Nu va mai spune nimic altceva. li 
cunoştea pe ceilalţi. Vincent Berieux se infiltrase în 
Asociaţie aşa cum o făcuseră şi ei. În ce scop? Pentru cine? 
Şi ce căuta, de-a lungul atâtor ani? 

Bolnavul a sunat după sora medicală. Dădea de înţeles 
că e obosit şi nervos. 

— Îl epuizați, a spus aceasta. I s-a intensificat pulsul. 
Dacă este necesar, vă rog să reveniţi altă dată. A trecut 


e 344 a 


printr-un şoc enorm, vă rog să înţelegeţi asta. 


I s-a accelerat pulsul, a gândit Adamsberg, în timp ce 
prânzea în piaţa din faţa Catedralei Saint-Benigne, la doi 
paşi de gară. Lui Vincent Berieux nu-i plăcuseră deloc 
întrebările. Adamsberg s-a gândit din nou la mesajele lui 
François Château, de seara trecută. Preşedintele nu a 
părut nici şocat, nici neliniştit că un alt membru al 
asociaţiei sale fusese agresat. Mai degrabă sarcastic, 
detaşat. leri-seară Château era Robespierre, indiferent 
faţă de soarta celorlalţi. 

l-a telefonat lui Justin. 

— Ce naiba ai făcut ieri-seară cu Lamarre în timpul 
supravegherii? l-a întrebat direct. Château s-a întors la 
22:55 şi nu l-aţi văzut. 

— Poate că a intrat de pe acoperiş, a răspuns Justin. 

— Nu, accesul dinspre parcare este acum supravegheat. 
Ce naiba aţi făcut? 

— Nu ne-am clintit de acolo nici măcar cu un metru, 
comisare. 

— Ceea ce nu înseamnă că nu aţi făcut ceva. 
Locotenente, nu te ghilotinez, dar gândeşte-te bine la asta, 
este important. 

— La un moment dat am jucat cap sau pajură. Moneda a 
căzut puţin mai departe. Doar ce-am recuperat-o şi ne-am 
uitat să vedem ce este, aş zice cam un minut. Era, totuşi, o 
monedă de doi euro. 

— Suficient timp ca Château să intre în clădire. 

— Da. 

— În timp ce voi jucaţi cap sau pajură. 

— Da. 

— Şi pe ce aţi pariat? 

— Să ştim dacă Château se întoarce sau nu acasă. 

— Şi ce a hotărât moneda? 

— Că urma să revină. 


Din tren, Adamsberg l-a „informat” printr-un mesaj pe 
comandantul  Danglard: „Coarda fixată într-o parte, 


e 345 a 


frânghie aspră, păr alb dintr-o perucă, victima tace.” 
Acelaşi mesaj l-a trimis lui Veyrenc şi lui Retancourt. 

„Cum e individul?” a răspuns Veyrenc mesajului trimis 
de Adamsberg. 

„Ca o pisică zburlită. O pisică viguroasă, foarte 
puternică.” 

„Vii la brigadă?” 

„Nu. Care e atmosfera?” 

„Încărcată, tensionată, fierbe. La 18, la tine?” 

„Ne vedem sigur.” 


Veyrenc şi-a pus mobilul la locul lui. Se întâmpla rar ca 
Adamsberg să nu treacă sâmbăta pe la brigadă, în timpul 
unei anchete, încât simţea nevoia să-i facă o vizită. Nu se 
temea că spiritele încinse şi revoltate care dominau echipa 
îl afectau pe comisar. Dar nu era deschis către acest gen 
de situaţie încărcată de tensiune care aluneca peste 
indolenţa sa obişnuită. În schimb, opoziţia lui Danglard era 
de altă natură şi, într-un fel sau altul, comisarul trebuia să 
o ia în seamă. 

Cei doi bărbaţi petrecuseră deja mai bine de o oră şi 
jumătate ca să întoarcă pe toate feţele, fără succes, 
elementele anchetei, unul mai instabil decât altul. Leblond 
sunase ca să ceară informaţii. Era puţin crispat, dar nu 
cine ştie ce. Mai delicat era cu Lebrun, care trecuse din 
nou pe la brigadă, cu barbă şi perucă, neliniştit de vestea 
tentativei de asasinat. 

— Transpira, i se scurgea fondul de ten, a spus Veyrenc. 

— Presupun că a cerut o protecţie mai consistentă. 

— Da. Ba chiar a cerut să fie supravegheate toate 
persoanele care intră în Spitalul Garches. Ceea ce este 
imposibil. 

— Şi pe cine să urmărim? Un bărbat despre care habar 
n-avem, strecurat printre toţi cei care intră în spital şi 
printre vizitatorii persoanelor internate? Ştim că poartă 
ochelari şi că merge pe două picioare. Ce a decis 
Danglard? 

— l-a sugerat să îşi ia concediu, să se închidă la 


e 346 œ» 


prietenul unde locuieşte sau să plece. Imposibil, atât din 
pricina serviciului, cât şi a Asociaţiei. Danglard, ca să-l 
calmeze, i-a spus că va fi un om în plus în echipa care îl 
supraveghează. A vrut, de asemenea, şi un permis de port 
armă ca să se apere în cazul în care este atacat. 

— Redutele cedează. Pretutindeni. 

— Nu pare să te neliniştească asta. 

— Dimpotrivă, îmi place. Când lucrurile cedează, apare 
mişcarea, înţelegi, Louis? Acea mişcare de care ducem 
lipsă. Peruca, şuviţa de păr alb găsită în garaj, reprezintă o 
mişcare. Pentru că e în plus. Cum spune Zerk, de ce nu şi- 
a pus un ciorap pe cap, aşa cum fac toţi? M-a sunat 
sergentul de la Dijon. Părul este lung şi ondulat la capăt. 
Aşadar s-au desprins dintr-o perucă, îţi poţi imagina şi tu 
ce model. Nu ne ajută foarte mult, dar ucigaşul şi-a asumat 
totuşi acest risc. Ce l-a făcut să poarte perucă? 

— Te gândeşti la Château? Dar cred că nu are nevoie de 
acest artificiu ca să intre în pielea personajului. Sau, 
dimpotrivă. Ca personajul să intre în pielea lui şi să-l 
domine. Ştie ce face, are cheia. Care e mult mai puternică 
decât o perucă jalnică, pe care o poate folosi oricine. 

Veyrenc şi-a mai pus un pahar de porto. 

— Îţi aduci aminte de moartea lui Robespierre? a 
continuat Adamsberg inflamându-se. Despre povestea pe 
care ne-a istorisit-o Danglard în maşină? Atunci când, rănit 
fiind, este transportat pe o targă şi când este îngrijit de doi 
doctori? 

— Desigur. 

— Unul dintre acei doctori îi bagă mâna în gură şi scoate 
un boţ de carne plin de sânge şi doi dinţi care săriseră de 
la locul lor. Acum, tu eşti doctorul. Fă un efort. În faţa ta 
stă, lungit, Robespierre. Cel care nu demult era 
conducătorul adulat al ţării, idolul Revoluţiei, marele 
bărbat. Ce faci tu, Louis, cu dinţii lui? 

— Pardon? 

— Ce faci cu dinţii pe care îi ţii în mână? Ce faci cu dinţii 
marelui Robespierre? Nu-ţi pasă de ei? li arunci ca pe 
orice gunoi obişnuit? Ca şi când ai fi scos măruntaiele unei 


e 347 œ» 


rațe? Gândeşte! 

— Pricep unde baţi, a zis Veyrenc după o clipă. Nu, nu-i 
arunc. Nu pot să-i arunc. 

— Nu uita, tu nu eşti robespierrist. Ei? 

— Chiar şi aşa. Tot nu-i arunc. 

— li păstrezi, a afirmat Adamsberg lovind masa cu podul 
palmei. Bineînţeles că îi păstrezi. Nu ca să nu comiţi 
blasfemia de a-i arunca la câini. Dar, cetăţene chirurg, ce 
faci mai apoi, după ce Robespierre moare, după ce trupul îi 
este acoperit cu var nestins ca să i se piardă urma pentru 
totdeauna? Ce faci cu dinţii? 

Veyrenc a gândit rapid, înghițind o gură de porto şi 
mutându-şi piciorul rănit. 

— Sunt doar un doctor, nu sunt robespierrist, a rezumat 
el pentru sine. Ei bine, câteva luni mai târziu îi dau cuiva. 
Cuiva pentru care vor avea o însemnătate nemaipomenită 
şi care nu-i va arunca. 

— Cui? Ajută-mă, pentru că nu ştiu. 

Veyrenc s-a concentrat iarăşi, ceva mai mult de data 
asta. A numărat pe degete, a clătinat din cap, părând că 
evaluează eventualii candidaţi, că îi păstrează pe unii şi că 
îi elimină pe alţii. 

— Celei care l-a iubit nebuneşte toată viaţa. În fine, erau 
două femei. Doamna Duplay, cea la care locuia, şi 
Eléonore, una dintre fiicele ei. Doamna Duplay s-a 
spânzurat în închisoare după ce Robespierre a fost 
executat. Rămâne Éléonore. Da, îi voi da ei dinţii. Îl adora 
ca pe un zeu. 

— Ce s-a ales de ea? 

— A scăpat ca prin minune represiunii care a urmat şi a 
mai trăit după aceea cam patruzeci de ani. Dar, fără el, 
viaţa ei s-a stins. A trăit retrasă această aproape o 
jumătate de secol, împreună cu sora ei, cred, într-un doliu 
pe care l-a ţinut până la capăt. 

— Aşadar, nu a avut copii? 

— Nu, evident. | 

— Acum tu eşti Eléonore. 

— Dacă spui. 


e 348 + 


— Concentrează-te. 

— Bine. 

— Ai să mori, Éléonore, după mai bine de patruzeci de 
ani, fără să te preocupe soarta dinţilor lui Robespierre? 

— Sigur că nu. 

— Atunci, cui îi vei lăsa la bătrâneţe? 

— Surorii mele. Ea are un fiu. 

— Ce s-a întâmplat cu fiul? 

— Cred că a devenit susţinător al lui Napoleon. 

— Verifică pe internet, a spus Adamsberg, împingându-i 
laptop-ul spre Veyrenc. 

— Chiar aşa este, a spus acesta câteva minute mai 
târziu. Pe când Eléonore încă mai trăia, nepotul său 
devenise preceptorul lui Napoleon al III-lea. Trădare. 

— Aşadar, nu merge, Eléonore. Atunci, cui îi vei da? 

Veyrenc s-a ridicat, a aţâţat focul, se făcuse iarăşi frig la 
începutul lunii mai, şi a luat din nou loc pe scaun. Lovea 
podeaua cu cârja, gândindu-se. 

— Celui despre care se zvonea că ar fi fiul lui 
Robespierre, a hotărât el. Hangiului Frangois-Didier 
Château. i 

— Asta e, Louis. Când a murit Eleonore? 

— Dă-mi laptop-ul. A murit în 1832, a spus el după 
câteva secunde. Vezi, la treizeci şi opt de ani după 
Robespierre. 

— La data aceea Frangois-Didier Château, hangiul 
nostru, are patruzeci şi doi de ani. Aşa-i, Louis? lar tu, 
Éléonore, îi oferi cei doi dinţi? 

— Da. 

— Dar cum i-ai păstrat? Aşa, ca oasele mici pe care le- 
am descoperit pe insuliţa islandeză? Într-o cutie de pastile 
pentru tuse? 

Veyrenc lovea din nou podeaua cu cârja, într-un ritm 
regulat. 

— Louis, zgomotul acesta este enervant. 

— Mă gândesc, asta-i tot. 

— Da, dar nu ştiu de ce mă enervează. 

— Scuze, e un reflex. Nu, mai ales pe vremea aceea. Cei 


e 349 + 


doi dinţi sunt cu siguranţă prinşi într-un medalion. De 
sticlă, bordat cu aur. Sau argint. 

— Şi care este purtat la gât. 

— Pentru asta este făcut. 

— lar după moartea lui Frangois-Didier, până la cine 
ajung dinţii, de la un urmaş la altul? 

— Până la François Château al nostru. 

Adamsberg a zâmbit. 

— lată, a spus el. i se pare posibil? Corect? 

— Da. 

— Atunci a mai rămas ceva din Robespierre. 

— Totuşi, la Muzeul Carnanvalet se mai păstrează şi o 
şuviţă din părul său. 

— Dar dinţii, e altceva! Ai observat gestul compulsiv pe 
care François Château îl are mereu când îl joacă pe 
Robespierre? 

— Clipeşte des? 

— Nu, cu mâna. Şi-o duce tot timpul la jaboul din 
dantelă, de pe piept. Poartă medalionul, Louis, aş băga 
mâna în foc. 

— Doar că în momentul acesta, expresia nu e cea mai 
potrivită. 

— Adevărat. lar când poartă medalionul la gât, când are 
dinţii acestuia lipiţi de piele, devine Robespierre. Sunt 
sigur că nu îl poartă când e la hotel. Sunt sigur că a fost 
obligat să-l poarte când era copil. Dinţii ăştia, talismanul 
ăsta declanşează o fuziune totală, chiar fizică, între el şi 
strămoşul lui. Devine cu adevărat altul. Devine EL, în 
totalitate. 

— Şi când omoară, dacă omoară, poartă dinţii ăştia la el? 

— În mod necesar. Nu Château omoară, ci este 
Robespierre cel care epurează, care execută. Din acest 
motiv cred că peruca este în plus. Nu are nevoie de ea. 
Deţine mai mult decât o simplă deghizare. 

— Dar Robespierre nu apărea niciodată fără perucă. Ţi-l 
imaginezi pe Château punându-şi un ciorap pe cap? [i 
imaginezi un ciorap de femeie pe faţa lui Robespierre? 

— Ai dreptate, a spus Adamsberg lăsându-se pe spate, 


e 350 >» 


pe speteaza scaunului, cu braţele încrucişate pe piept. 

— Să fie într-atât de posedat? a întrebat Veyrenc privind 
tavanul şi lovind iarăşi cu cârja de podea. 

A urmat o tăcere lungă pe care Adamsberg nu a 
întrerupt-o. Privea în gol şi nu vedea decât ceața, ceața lui 
afturganga. Deodată, a prins încheietura mâinii lui 
Veyrenc. 

— Continuă, a spus el. Continuă fără să spui ceva. 

— Ce să continui? 

— Să loveşti podeaua cu cârja. Continuă. Ştiu de ce mă 
enervează. Fiindcă asta duce la apariţia unui mormoloc. 

— Ce mormoloc? 

— Un crâmpei de idee informă, Louis, a explicat în grabă 
comisarul de teamă să nu se rătăcească din nou în ceaţă. 
Se nasc întotdeauna în apă, de unde crezi că se ivesc? Dar, 
dacă vorbeşti, pleacă. Taci. Continuă. 

Deşi obişnuit cu peregrinările prin  labirinturi 
improbabile ale lui Adamsberg şi cu gândurile lui confuze, 
Veyrenc a privit cam temător postura în care se afla 
comisarul, ochii lui larg deschişi, fără pupilă, buzele 
încremenite. A continuat să lovească podeaua cu cârja. La 
urma urmei, ritmul acesta putea să ajute, putea să 
însoţească vibrația ideilor, aşa cum se întâmplă când 
mergi la pas ori când te leagănă trenul. 

— Asta îmi aduce aminte de Leblond, a spus Adamsberg, 
Leblond cel cu barba mătăsoasă. Ştii, la ultima şedinţă, 
şarpele din iarbă. Pe cine interpreta? 

— Pe Fouche. 

— Exact. Fouche. Continuă. 


După câteva minute, Veyrenc era ispitit să oprească 
jocul, dar Adamsberg şi-a rotit mâna, un gest prin care îl 
invita să continue. Până când s-a ridicat brusc, şi-a pus 
haina, grea încă din pricina pistolului şi a traversat 
grădina alergând. Veyrenc l-a urmat şchiopătând şi l-a 
văzut cum alerga în continuare pe stradă, urcându-se apoi 
în maşină. 

— Mă întorc! a strigat el. 


e 351 - 


Iar Veyrenc l-a zărit trecând de prima intersecţie, apoi 
de a doua şi dispărând la colţul străzii. 


e 352 » 


XLV 


Adamsberg mergea pe şoseaua națională cu viteză, cu 
prea multă viteză. Incetineşte, nu te grăbeşte nimeni, 
încetineşte. Dar viteza, atât de rară în ceea ce-l priveşte, 
se potrivea frânturilor sale de idei, frazelor şi imaginilor 
care i se perindau prin minte. De parcă viteza le 
omogeniza pe toate împreună, aşa cum se omogenizează 
ouăle bătute pentru omletă. Cinicul Fouché, ceața, dinţii, 
peruca, frânghia din garaj, fibra ei aspră, oasele din 
carpiene, Robespierre, afturganga, tăcerea lui Berieux. 
Teama. Sunetul, bocănitul cârjei din lemn, mişcarea. Tabla 
de şah pe care nu se clintea nimic. 

Afturganga. Şi, straniu, gândindu-se la creatura de pe 
insulă, şi-a adus aminte descrierea lui Robespierre: O 
reptilă, poate, care, ridicându-se, are o privire greu de 
definit, înspăimântător de graţioasă. Să nu ne înşelăm, 
totuşi, impresia nu este nicicum de ură, ceea ce simţim 
este o milă care provoacă durere amestecată cu teroare. 
Imaginile se amestecau, Robespierre devenea un 
afturganga al Revoluţiei, cel care ucide şi cel care 
dăruieşte cu condiţia să nu încerci să ştii mai multe despre 
el, să nu încerci să pătrunzi pe teritoriul său sacru. 

A văzut în depărtare două motociclete apropiindu-se de 
el, una l-a depăşit, şoferul făcându-i semn să tragă pe 
dreapta. Doamne, nenorociţi! De caralii. 

A ieşit din maşină. 

— Aşa e, a spus el. Mergeam cu viteză. O urgenţă. Sunt 
poliţist. 

Şi-a prezentat legitimaţia poliţiştilor de la circulaţie. 
Unul dintre ei a zâmbit. 

— Jean-Baptiste Adamsberg, a citit el cu voce tare. Ia te 
uită, cum aflăm unii de alţii! 

— O urgenţă? a întrebat celălalt, ţinând picioarele 
depărtate de parcă încă ar mai fi strâns între ele şaua 
motocicletei. Şi nu aţi folosit girofarul? 

— Am uitat să îl pun, a răspuns Adamsberg. Revin mâine 


353 n 


la sediul dumneavoastră ca să reglăm asta. Unde este 
sediul secţiei? 

— Saint-Aubin. 

— Am notat. Ei bine, pe mâine, sergenţi. 3 

— Nu, mâine, nu, a spus cel dintâi dintre jandarmi. In 
primul rând este duminică şi pe urmă va fi prea târziu. 

— Prea târziu pentru ce? 

— Pentru verificarea alcoolemiei, a spus el în timp ce 
colegul său a scos etilotestul şi i l-a întins. 

— Suflaţi, comisare. 

— Vă repet, a reluat Adamsberg cât se poate de calm. 
Am o urgenţă. 

— Ne pare rău, comisare. Traiectoria dumneavoastră era 
nesigură. 

— Nesigură, a confirmat celălalt pe un ton grav, ca şi 
când ar fi fost vorba despre o afacere de stat. Luaţi curbele 
cam strâns. 

— Conduceam repede, asta-i tot. Este urgent, de câte ori 
să vă spun? 

— Suflaţi, comisare. 

— Bine, a cedat Adamsberg. Daţi-mi etilotestul. 

S-a urcat din nou în maşină şi a suflat. Motorul era 
pornit. 

— Pozitiv, a spus jandarmul. Urmaţi-ne. 

Cum Adamsberg era deja la volan, a trântit portiera şi a 
demarat în trombă. Inainte ca poliţiştii să se poată urca pe 
motociclete, a virat dreapta şi a dispărut pe drumuri 
ocolitoare. 

Ora zece şi jumătate, întuneric şi ploaie fină. La 11:10 a 
frânat în faţa uşii de lemn de la Haras de la Madeleine. 
Luminile erau încă aprinse în cele două clădiri. A bătut cu 
putere în uşă. 

— Ce-i cu tărăboiul ăsta? a întrebat Victor apărând 
dinspre alee. 

— Adamsberg! Deschide, Victor! 

— Comisare? Tot mai vreţi să ne enervaţi? 

— Da. Deschide, Victor! 

— De ce nu aţi sunat la sonerie? 


e 354 a 


— Ca să nu o trezesc pe Celeste, în cazul în care mai 
este încă aici. 

— În orice caz, pe Amédée l-aţi trezit cu siguranţă, a 
spus Victor deschizând uşa, zdrăngănind lanţurile. 

— E lumina aprinsă la el. 

— Doarme cu lumina aprinsă. 

— Credeam că dormi în aceeaşi clădire cu el. 

— Imediat după ce îmi termin treaba. Iată, l-aţi trezit. 

Amédée venea pe alee, îmbrăcat în grabă cu nişte blugi 
şi o haină groasă pusă direct pe torsul gol. 

— E comisarul, i-a explicat Victor. Tot comisarul. 

— Să ne grăbim, a spus Adamsberg. 

Victor l-a condus într-o cămăruţă, cu mobilă puţină, o 
canapea din piele uzată, un fotoliu vechi, o măsuţă joasă. 
La el nu erau obiecte de familie, desigur. 

— Vreţi o cafea? a întrebat Amédée, cam speriat. 

— Da, te rog. Toată scena de la început, Victor, mai 
descrie-mi o dată, scena de la începutul începutului! 

— Ce scenă, la naiba? 

Victor avea dreptate, acum putea să încetinească. Nu 
mai era atât de urgent. 

— Îmi pare rău. Am gonit până aici. M-a oprit poliţia. 
Tâmpiţii ăia m-au pus să suflu în fiolă. 

— Şi? 

— Pozitiv. 

— Şi cum de sunteţi aici? Pentru comisari închid ochii? 

— Dimpotrivă. Îşi frecau mâinile de bucurie că mă vor 
închide. Am sărit în maşină şi am venit încoace. 

— Fugă de la locul faptei. Nu e bine, a zis Victor amuzat. 

— E chiar foarte rău, a confirmat calm Adamsberg. 
Povesteşte-mi scena în care cei doisprezece francezi s-au 
aşezat toţi la o masă la hanul din Grimsey, în ajunul 
plecării spre Insula Vulpii. 

— Bine, dar ce anume trebuie să povestesc? a întrebat 
Victor. 

— Ucigaşul, descrie-mi-l! 

Victor s-a ridicat oftând, legănându-şi braţele. 

— Am făcut-o deja. 


e 355 a 


— Mai fă-o încă o dată! 

— Era un tip obişnuit, de înălţime medie, a spus Victor 
cu glas obosit. Cu excepţia părului, avea un păr bogat. O 
figură banală, o barbă tunsă cu contur şi ochelari. In jur de 
cincizeci de ani sau mai puţin. Când eşti tânăr, toţi ţi se 
par bătrâni. 

— Şi bastonul, Victor? Ai menţionat şi un baston. 

— E important? 

— Da. 

— Ei bine, avea un baston dintr-acelea cu care se 
încearcă gheaţa atunci când mergi. 

— Ai spus că făcea ceva cu bastonul. 

— Ah, da. Îl ridica şi îl lăsa să cadă pe podea. Făcea 
zgomot. Toc, toc, toc. 

— Încet sau repede? Încearcă să-ţi aminteşti. 

Victor şi-a coborât fruntea, se străduia să-şi aducă 
aminte. 

— Încet. 

— Bine. 

— Nu înţeleg. Aţi vrut cu orice preţ - şi nu se ştie de ce - 
să rezolvaţi istoria din Islanda. 

— Da. 

— Şi chiar aţi făcut-o. Dar nu îl căutaţi pe ucigaşul de pe 
insuliţa islandeză, ci pe cel care îi elimină pe membrii 
asociaţiei Robespierre. Cel care lasă semnele. 

— Adevărat. 

— Atunci de ce o luaţi de la capăt cu Islanda? 

— Pentru că îi caut pe cei doi ucigaşi, Victor. Dă-mi, te 
rog, hârtie, mai multe coli de hârtie şi ceva cu care să 
desenez. Aş prefera un creion. 

Amedee i-a adus cele cerute şi o planşă ca să aibă pe ce 
desena. 

— N-am găsit decât un creion albastru. E bun? 

— Foarte bun, zise Adamsberg punându-se pe treabă. 
Voi face mai multe, Victor. Încep cu ucigaşul de pe insulă. 

Adamsberg a desenat în linişte cam zece minute. Apoi i- 
a dat lui Victor un prim desen. 

— Semăna cu acesta? 


e 356 » 


— Nu chiar. 

— Să nu mă minţi, Victor. De data asta chiar i-am dat de 
urmă. Şi nu vom face scandal din cauza unui pahar de 
porto în plus. Sau semăna cu acesta? a întrebat dându-i un 
alt desen. E mai bine? 

— Dacă o să tot desenaţi până cedez, să ştiţi că nu 
merge. 

— Nu fac asta, încerc să deduc. 

— Ce anume? 

— O figură pe care o întineresc cu zece ani. Ceea ce nu e 
tocmai simplu, fiindcă este un chip care nu se remarcă prin 
nimic, aşa cum ai spus. Nu are vreun nas acvilin, nici ochi 
scânteietori, nici bărbie proeminentă, nimic din toate 
astea. Nici urât, nici frumos. Nici Danton, nici Billaut- 
Varenne. Atunci? Aşa? 

Victor a privit desenul apoi l-a lăsat pe măsuţă şi a 
strâns buzele. 

— Hai, spune! l-a somat Adamsberg. 

— Bine, a zis Victor respirând greu de parcă ar fi 
alergat. Seamănă cu acesta. 

— El este? 

— Da. 

— Ucigaşul din Islanda. 

Adamsberg a scos câteva ţigări mototolite şi le-a propus 
celor doi fraţi. Amedee a luat una şi a privit-o atent. 

— E de contrabandă? Porcării? 

— Nu, le-am luat de la fiul meu. 


Adamsberg şi-a aprins ţigara, a luat iarăşi creionul şi a 
început să deseneze. Un zgomot de afară l-a alertat şi s-a 
oprit, devenind preţ de o clipă foarte atent. Cu foile în 
mână, s-a apropiat de fereastra fără perdele care dădea 
spre parc. Noaptea era opacă iar felinarul din drum lumina 
slab porţiunea dintre alee şi cele două clădiri. 

— Poate e Marc, a spus Victor. Face zgomot când se 
plimbă. 

— O lasă singură pe Céleste noaptea? 

— De obicei, nu. Poate că a venit să vă salute. Sau poate 


e 357 » 


e vântul. 


Adamsberg s-a aşezat şi a reînceput să deseneze. În 
cincisprezece minute făcuse alte trei portrete. 

— Ce desenaţi acum? l-a întrebat Amédée. 

— Acum, îl desenez pe celălalt. Pe ucigaşul care îi 
elimină pe cei din Asociaţia Robespierre. Ştiu că l-ai văzut, 
Victor atunci când îl însoţeai pe Henri Masfaure la 
şedinţele asociaţiei. 

— Nu mă uitam la toţi. 

— Dar la el, da. Neapărat. 

— De ce? 

— Ştii tu de ce. 

— De ce sunt trei desene? 

— Pentru că individul are mai multe chipuri şi nu ştiu pe 
care dintre ele îl cunoşti. Îşi acoperă faţa cu pudră albă, 
adaugă nişte umbre cenuşii, pune nişte silicon în obraji, o 
perucă pe cap, un guler de dantelă care să-i acopere gâtul 
şi gata iluzia. Aşa că îţi fac mai multe desene. Pentru că 
niciun machiaj de pe lume nu poate schimba irizaţia 
ochilor sau poziţia buzelor, sau locul unde sunt pomeţii. 
lată, a spus comisarul, arătându-i nişte desene pe măsuţa 
joasă. 


Adamsberg a întors din nou capul spre fereastră. Un 
foşnet, un zgomot discret. O pisică? O pisică nu face 
zgomot. Un iepure? Un arici? Aricii nu fac zgomot. Victor a 
pus un deget pe un desen, apoi pe un altul. 

— EI şi, poate, el. Dar nu neapărat în acest costum. 

— Dar acesta este bărbatul pe care îl vedeai aproape de 
Masfaure? 

— Da. 

— Şi aproape de tine? 

— Cum adică? 

— Încetează cu astea, Victor! Priveşte acum, a spus 
comisarul plasând desenul ucigaşului de pe insuliţa 
islandeză alături de ultimul, cel care îl întruchipa pe 
ucigaşul care îi elimina pe membrii Asociaţiei Robespierre. 


e 358 + 


Victor îşi îndoise rapid degetele mâinii dar Amedee, 
absorbit de demersul lui Adamsberg şi poate puţin năucit 
de medicamente, nu băgase de seamă nici de data asta. 
Suferise prea mult în ultima perioadă ca să mai fie stăpân 
pe el însuşi. 

— E acelaşi tip, a spus el spontan. 

— Mulţumesc, Amédée. Şi tu, Victor, l-ai identificat, ca şi 
fratele tău. Dar tu, mai ales, ştii. Ştii că este acelaşi ucigaş. 
Ucigaşul de pe insulă. Cel care vă dădea întâlnire... 

— Nu ne dădea întâlnire! l-a întrerupt Victor mânios. 

Adamsberg a ridicat braţul rapid ca să se facă linişte şi a 
ascultat câteva clipe foşnetul venit din întunericul de 
afară. 

— Nu suntem singuri, a spus el încet. 

Cu toţii au ciulit urechile, la pândă. 

— Nu aud nimic, a spus Victor. 

— Pe-afară umblă cineva, a zis Adamsberg. Foarte încet. 
Stinge lumina. Mergeţi în spate. 

Adamsberg a scos pistolul şi a tras piedica. Apoi s-a 
apropiat prudent de fereastră. 

— Ai închis poarta, Victor? a întrebat comisarul în 
şoaptă. 

— Da. 

— Atunci a venit prin pădure. Aveţi vreo puşcă aici? 

— Sunt două. 

— Adu-le. Dă-i una lui Amédée. 

— Nu ştiu să trag cu puşca, a spus Amedee foarte încet. 

— Va trebui s-o faci, totuşi. Apeşi pe trăgaci. Ai grijă la 
recul. 

— Poate e cineva care v-a auzit bătând ca un bezmetic în 
poartă şi care a venit să vadă ce se întâmplă, a intervenit 
Victor. 

— Nu, Victor, l-a contrazis Adamsberg scrutând bezna. 
Este „nenorocitul” tău. 

Victor, cu capul în pământ, a mers în mica bucătărie ca 
să ia puştile şi i-a întins una lui Amedee. 

— Sunteţi sigur? a întrebat el. 

— Da. 


e 359 œ» 


— Unde este? 

— Se furişează pe lângă clădirea în care stă Amedee, a 
răspuns comisarul. Noaptea este ca de cerneală, abia îl 
văd. Tu i-ai spus, Victor, ce am descoperit în Islanda? Că 
am găsit oasele? 

— Nici gând! V-aţi pierdut minţile? 

— Atunci cum de a ştiut să vină aici? 

O scurtă sclipire a luminii lunii şi s-a făcut iarăşi 
întuneric. Un MP5, individul avea un MP5 sau o altă 
oroare de genul ăsta. 

— La naiba! a exclamat Adamsberg, deplasându-se spre 
uşă. E înarmat ca un tanc de asalt. 

— Ce? a întrebat Amédée. 

— Are un pistol mitralieră. Poate să ucidă zece oameni 
în trei secunde. 

— Avem vreo şansă? a vrut să ştie Amedee care îşi 
sprijinea puşca de umăr. A 

— Una singură. Nu zece, nu două. Întoarceţi canapeaua 
cu spătarul spre uşă. Staţi în genunchi în spatele ei, 
fiecare într-un capăt. E o mobilă veche, rezistentă. Vă va 
proteja o vreme. Nu vă mişcaţi. 

— Şi dumneavoastră? 

— les. Victor, uşa scârţâie? 

— Nu. 

Adamsberg a deschis-o cu grijă. 

— Când va trece pe alee, va intra în zona luminată de 
felinarul din stradă, a şoptit comisarul. Eu nu. Va fi o ţintă 
şi asta e singura noastră şansă. 

— Felinarul se stinge la miezul nopţii, a spus Amédée. 

— Şi acum cât este ceasul? 

— Fără trei minute. 


Adamsberg a înjurat în şoaptă şi s-a strecurat afară, 
mergând de-a lungul peretelui din stânga, cam la vreo trei 
metri până la trunchiul unui platan. Până la urmă, bărbatul 
a pus prudent piciorul pe pietrişul care a scrâşnit. Spre 
deosebire de el, ucigaşul nu era îmbrăcat complet în 
negru. Adamsberg s-a concentrat pe triunghiul luminos al 


< 360 » 


cămăşii şi a tras patru focuri de armă. Un strigăt de durere 
şi felinarul s-a stins. 

— M-ai rănit la braţ, canalie! a strigat bărbatul. Dar pot 
să trag şi cu stânga, idiotule! Aşadar ai ajuns acolo, cap 
pătrat! Şi ce-ai găsit pe insulă? 

— Oasele celor pe care i-ai omorât! 

Adamsberg a ţintit înainte ca bărbatul să poată să-şi 
treacă mitraliera în mâna stângă. După trei secunde în 
care şi-a reglat tirul, a tras spre genunchii bărbatului. 
Individul a căzut şi rafala a spulberat frunzele de pe 
ramurile joase ale platanului. Arma lui era grea, prea grea, 
trei kilograme, pe care trebuia să le susţină cu mâna 
stângă, iar cu dreapta rănită îi era imposibil să sprijine 
ţeava. Nu oricine poate folosi un MP5. 

— Dă-mi oasele, Adamsberg! a urlat bărbatul. Dă-mi-le 
sau îi omor pe cei doi puşti după ce te omor pe tine! 


Se sufoca din cauza furiei, vocea îi era stridentă, 
răguşită. Puternic, dârz, individul se ridicase, cu un braţ 
atârnându-i lângă cap. Adamsberg a văzut silueta 
individului apropiindu-se aplecată de spate şi înaintând cu 
paşi lenți, târând un picior. S-a năpustit spre clădire şi a 
închis uşa cu cheia, de parcă ar fi folosit la ceva. Încă două 
secunde înainte să reînceapă, suficient timp cât să li se 
alăture celor doi fraţi în spatele canapelei. Câte gloanţe 
mai avea? Poate două. 

O rafală a spulberat încuietoarea, iar gloanţele celei de a 
doua salve au zdrobit peretele şi armătura canapelei. Cei 
doi fraţi au ripostat spontan, dar inutil. La lumina micilor 
explozii, Adamsberg a zărit ţeava mitralierei care se 
clătina, ţinută cu greu, controlată cu greu dar încă 
îndreptată spre ei. N 

— leşi, Victor! a strigat bărbatul. Iți mai dau o şansă să-i 
salvezi! Céleste a ta şi nenorocitul ei de mistreţ sunt răniţi 
de moarte! Au încercat să mă împiedice să ajung în 
pădure. 

— Victor, nu te mişca! i-a ordonat Adamsberg. 

Şi-a descărcat încărcătorul, dar individul se îndreptase 


e 361 » 


spre fereastră şi l-a ratat. Se terminase, îi va omori pe toţi 
trei. Oare ar fi putut să ghicească? Oare ar fi putut să 
prevadă toate astea? A mai făcut o ultimă încercare, a 
ridicat măsuţa şi a aruncat-o în direcţia atacatorului, care 
s-a ridicat dintre resturile de lemn, ametit, ce-i drept, dar 
de neoprit. În timp ce două dâre de lumină de lanternă l-au 
luminat brusc din spate. 

Ferestrele au explodat şi două rafale fără somaţie au 
secerat picioarele celui de neoprit. Fără să-şi abandoneze 
pistolul, Adamsberg i-a văzut intrând cu lanternele în 
mâini pe cei doi poliţai care îl opriseră pe şoseaua 
naţională. Sergentul crăcănat l-a doborât la pământ pe 
agresor în timp ce colegul lui i-a smuls mitraliera. Doamne, 
bine am făcut că am băut paharele alea de porto, s-a 
gândit Adamsberg. Şi, absurd, în mijlocul dezastrului, a 
auzit şoptind glasul lui Rögnvar: Afturganga nu îi 
abandonează niciodată pe cei pe care îi cheamă. 

Victor aprinsese lumina iar Adamsberg a pus mâna pe 
umărul sergentului. 

— Doi răniţi în pădure, chemaţi salvarea! 

Apoi a alergat în spatele lui Victor, spre cabană. 
Mistreţul zăcea pe pământul care ţinea loc de podea, 
gâfâind, împuşcat în pântece. Lângă el, Céleste, cu o mână 
pe rana animalului, şi cu cealaltă strângând pipa, gemea şi 
murmura. Adamsberg s-a uitat atent: o rafală de gloanţe în 
picior. Avea mai multe şanse decât Marc, nu părea să fi 
fost atinsă artera, dar nu era sigur. 

— Să-i dau nişte apă? a întrebat Victor. 

— Nu o mişca. Vorbeşte-i, ai grijă să nu leşine! Dă-mi 
cămaşa! 

Adamsberg a înfăşurat-o în jurul rănii şi a strâns cu 
putere. Apoi şi-a scos tricoul şi i l-a întins lui Victor. 

— Pune asta pe rana lui Marc. Pierde prea mult sânge. 

Cu torsul gol pe sub haină, Adamsberg a luat-o la fugă 
ca să ghideze echipa de intervenţie a cărei sirenă se auzea 
în depărtare. A dirijat ambulanţa până la marginea pădurii, 
apoi doi bărbaţi şi două femei l-au urmat cu trusele în 
mâini, de-a lungul potecii. Celeste a fost pusă prima pe 


e 362 » 


targă şi dusă imediat spre maşina salvării. 

— Unde este a doua victimă? a întrebat femeia care 
rămăsese în cabană. 

— Acolo! i-a spus Adamsberg arătând spre mistreţ. 

— Vă bateţi joc de mine? 

— Încă o targă! a ţipat Adamsberg. 

— Domnule, vă rog să vă calmaţi! 

— Comisar. Comisarul Adamsberg. Încă o targă, vă rog, 
salvaţi-l, pentru Dumnezeu! 

Femeia a ridicat braţul ca să-l liniştească, a clătinat din 
cap şi a chemat urgenţele veterinare. Zece minute mai 
târziu, Marc era transportat la rândul lui. Adamsberg a 
îngenunchiat şi a luat pipa lui Celeste apoi s-a ridicat 
privindu-l pe Victor. Niciun comentariu. Cei doi bărbaţi 
erau năduşiţi iar feţele le erau de nerecunoscut. 


În clădire, un medic se îngrijea de rănile agresorului - 
care gemea pe podea, împuşcat în braţ, în genunchi, în 
gambă. 

— Numele tău, sergent? 

— Drillot. Primul lucru, de îndată ce am descoperit 
scena, am considerat că trebuia să-l punem pe individ la 
pământ. Sunteţi comisar, iar el avea o mitralieră. Aşa am 
considerat. Dar mentionez: a priori. Să nu spuneţi că am 
tras fără somaţie. Nu am avut timp. 

— Voi spune că l-aţi somat înainte de a se sparge 
geamurile de la ferestre. 

— Vă mulţumim. Dar nu putem să-l luăm de aici înainte 
de a şti mai multe. 

Adamsberg s-a prăbuşit în fotoliu care, nu se ştie cum, 
rămăsese neatins. La fel ca sticla de vin a lui Angelino 
Gonzalez. 

— A omorât şase persoane, a spus el cu voce neutră 
aprinzându-şi o ţigară. Două, acum zece ani în Islanda, şi 
patru în decurs de o lună. O altă tentativă de omor ieri- 
seară. În seara asta - rănirea unei femei şi a 
companionului ei şi tentativă de omor asupra noastră, cei 
trei de aici. 


< 363 + 


— Numele lui? a întrebat jandarmul crăcănat. Sergent 
Verrin, s-a prezentat el. 

— Habar n-am. Aţi primit, ca toţi colegii voştri, circulara 
trimisă de noi în legătură cu ucigaşul care lăsa un semn la 
locul crimei? Acest semn, a spus comisarul desenându-l pe 
unul dintre portretele căzute pe podea. 

Verrin a clătinat din cap. 

— Perfect, comisare. 

— Ei bine, el este. 

Verrin a ieşit, alergând cu picioarele lui curbe. Victor a 
intrat în cameră călcând peste moloz şi aşchii. I-a întins 
comisarului o cămaşă curată. 

— l-am dat un somnifer. Doarme. 

— Cine? a întrebat sergentul Drillot cu carnetul în mână. 

— Amédée Masfaure. Fiul uneia dintre victime. 

— Va trebui să-mi spuneţi cine şi ce sunteţi, a rostit sec 
Drillot. 


Infirmierii cărau acum rănitul din cabană. Sergentul 
Verrin se îndrepta spre ei gâfâind. 

— I-am găsit actele în maşină. Îl cheamă Charles Rolben. 
Am dat telefon la comisariatul din Rambouillet. Ştiţi cine 
este Charles Rolben? 

— Nu, a răspuns Adamsberg. 

— Un înalt magistrat. De foarte de sus. Aşa mi-au spus. 
Şi „fără valuri, nu faceţi valuri, aveţi grijă”. Va fi nevoie de 
dovezi, comisare, şi nu orice fel de dovezi. Cu un individ de 
calibrul ăsta, trebuie să ai mare atenţie. Comandantul este 
foarte îngrijorat. 

— Ai văzut, sergent, că acest „foarte înalt magistrat” 
avea o mitralieră în mâini? l-a întrebat Adamsberg. 

— Da. 

— Gloanţele acestei mitraliere, le veţi regăsi în corpul 
lui Celeste Grignon, rănită în pădure împreună cu 
companionul ei. Şi în pereţii acestei încăperi. Şi în pielea, 
lemnul şi arcurile acestei canapele. Da, sergent. E un 
ucigaş feroce. Pot să-ţi spun că îi face plăcere. Da, a ucis şi 
nu are nicio remuşcare. A început cu doi dintre membrii 


e 364 + 


unui grup aflat într-o excursie păguboasă pe o insuliţă 
islandeză. Vă amintiţi întâmplarea? 

— Vag. Dar poate că exista un mobil serios, comisare. 

Victor i-a aruncat o privire imploratoare lui Adamsberg. 

— Nici măcar nu există un mobil. E nebun. A înjunghiat 
un tip. A vrut să violeze o femeie, iar apoi a ucis-o. Acum 
ne despărţim, sergent. Ştiţi unde mă găsiţi. Veţi avea un 
prim raport luni. Sau mai degrabă luni seară. E o poveste 
lungă, foarte lungă. 

— Poate, comisare. Dar noi mai avem treabă cu 
dumneavoastră. 

— Adică? 

— Exces de viteză, conducere în stare de ebrietate, refuz 
de a asculta forţele de ordine şi fugă. 

— Ah, asta e. M-aţi urmărit, aşa-i? 

— Vă pierdusem, dar v-am luat urma după mobil. 

— Înţelegeţi că superiorul vostru va trebui să ia în 
considerare şi asta: aţi tras într-un înalt magistrat, din 
spate şi fără somaţie, a spus Adamsberg foarte rar. 

— Rahat, a spus Drillot. Aţi spus că ne acoperiţi. 

— Şi dacă o fac, uitaţi de starea de ebrietate şi de fugă. 
Era o urgenţă, v-am spus de zece ori când m-aţi oprit. Un 
poliţai n-are de unde să ştie ce se va întâmpla la o oră 
după ce a băut un pahar de porto cu un prieten. 

— Aş spune trei pahare, mai degrabă, a nuanţat Drillot. 

— Două, sergent. Zău, aşa. 

— Dacă înţeleg bine, comisare, puneţi la îndoială spusele 
noastre, a zis Drillot. 

— Aţi înţeles bine. 

Verrin i-a făcut semn colegului său şi a plecat capul. 

— Şi cum explicăm faptul că v-am urmărit? 

— Pentru exces de viteză. Nu m-aţi oprit deloc, mergeam 
prea repede, m-aţi urmărit până aici. 

— Are sens. 

— De acord, a spus Drillot. 

— Unde au dus-o pe Celeste? Femeia rănită din cabana 
din pădure? 

— La spitalul din Versailles. 


e 365 » 


— Şi pe Marc? 
— Care Marc? 
— Mistreţul? 

— Care mistreţ? 


Echipa tehnică sosise şi îşi făcea treaba în clădire, iar 
Adamsberg a plecat de acolo. Victor l-a însoţit spre maşină 
şi s-a aplecat înăuntru prin geamul deschis. 

— Nu aţi spus nimic despre ceea ce s-a întâmplat pe 
insulă. 

— Nu. Ai avut dreptate să-ţi fie frică de el. Ne vom 
revedea. Cu Amedee. 

— De ce? l-a întrebat Victor neliniştit. 

— Pentru o cină la han. Ne vei comanda meniul, îl vom 
invita şi pe Bourlin. 

— Şi ce-i cu individul pe care l-am văzut la han? 
„Inspectorul de la fisc”? 

— El era. Mă urmărea deja. 

— Comisare! a strigat Victor în timp ce maşina se 
pusese deja în mişcare. 

Adamsberg a frânat iar Victor a alergat câţiva metri ca 
să-l ajungă din urmă. 

— Mă credeţi că nu mi-am mâncat mama? 

— Sunt sigur de asta. Cel care a mâncat rațe pentru 
fratele său nu-şi mănâncă mama. 


Odată ajuns acasă, Adamsberg a scris atent un e-mail 
foarte scurt pentru Danglard: 


Şedinţă mâine la ora cincisprezece. Te rog să îi convoci 
pe toți. Mulţumesc. 


Apoi un altul pentru sergentul Oblat, din Dijon: 


Asasinul a fost prins. Nu mai este nevoie să-l 
supravegheați pe Vincent Berieux. 


Şi un ultim e-mail pentru Drillot şi Verrin: 


< 366 » 


Mulţumesc. 


e 367 œ» 


XLVI 


Danglard parcase în curtea brigăzii foarte neliniştit. 
Adamsberg îi trimisese mesajul pe la patru şi ceva 
dimineaţa. Ca să convoace toată brigada duminică. Ştia că 
Adamsberg fusese la Dijon cu o zi înainte ca să o vadă pe 
cea de-a cincea victimă şi că mărturisirea lui Vincent 
Berieux nu îi ajuta prea mult, nici de data asta. Un bărbat 
gras, mascat, care purta perucă şi ochelari. 

În timp ce traversa curtea, comandantul se gândea la tot 
ceea ce putea fi mai rău şi, până la urmă, ceea ce era şi cel 
mai logic. Adamsberg urma să riposteze. Lipsă de respect, 
insubordonare, era îndreptăţit să ceară unora dintre ei să 
se mute. Şi, în primul rând, lui Danglard însuşi. Dar şi lui 
Noel, lui Mordent şi chiar lui Voisenet, deşi acesta fusese 
mult mai moderat. Danglard simţea cum aburul vinovăţiei 
îi otrăvea respiraţia. El, cu sarcasmele şi dezaprobarea lui 
îi încurajase şi pe ceilalţi, cu excepţia lui Noël, care nu 
avea nevoie de nimeni care să-l încurajeze să fie agresiv. 
Dar, în fine, s-a gândit el venindu-şi în fire şi împingând 
uşa clădirii, trebuia totuşi, atunci când nava lua apă, ca 
cineva să-i aducă aminte căpitanului că mai există şi bunul 
simţ şi să-l tragă pe Adamsberg spre ţinuturi reale, să-l 
îndrepte spre fapte, spre chestiuni logice, spre acţiuni 
coerente. Nu era simptomatic şi grav că Adamsberg 
plecase, în pofida oricărei dovezi raţionale la întâlnirea cu 
ceţurile islandeze care erau gata să-l înghită? Nu era 
responsabilitatea lui, a lui Danglard, să-l menţină pe 
traiectoria unui drum al raţiunii? 

Bineînţeles că da. Înviorat de evidenţa datoriei sale şi de 
obligaţia de a i se supune, oricât de dificilă ar fi fost 
îndatorirea, comandantul a intrat cu un pas mai ferm în 
sala de conciliu. Şi a observat imediat pe feţele 
nemulţumite aceleaşi semne de dezaprobare. Cu toţii ştiau 
că Adamsberg apelează foarte rar la înfruntarea directă. 
Dar, de data asta, simțeau cu toţii că se depăşise linia 
roşie. lar reacţiile comisarului puteau să fie, în mod 


< 368 » 


excepţional, pe cât de scurte, pe atât de agresive. Mulţi îşi 
aminteau cum spărsese o sticlă de faţă cu tâmpitul de 
sergent Favre. În această ambianţă de teamă, căutau şi ei, 
asemenea lui Danglard, justificări pentru momentul în care 
vor trebui să răspundă atacului comisarului. 


În alura lui Adamsberg nu era nimic ofensiv când a 
intrat în sala mare dar, în cazul lui, aceasta putea să nu 
însemne mare lucru. Fiecare, de la locul său din jurul 
mesei, scruta cu nelinişte sau plăcere chipul comisarului. 
lar Adamsberg avea un chip luminos, curăţat parcă de 
orice îngrijorare care uneori îi schimba trăsăturile feţei şi 
îi disimula zâmbetul. Fără să ştie că era vorba de 
dizolvarea infernalului ghem de alge. 

Adamsberg rămăsese în picioare şi a observat că noua 
aranjare a colegilor lui în jurul mesei - cei care erau 
pentru, cei care erau împotrivă, moderaţii, ezitanţii - nu se 
schimbase de când avusese loc ultima şedinţă. Estalere 
încremenise, iar Adamsberg a trebuit să-i facă un semn de 
încurajare ca să meargă să pregătească cele douăzeci şi 
şapte de cafele. Comisarul nu îşi stabilise ordinea 
discursului şi, ca de obicei, lucrurile aveau să vină de la 
sine. 

— Asasinul membrilor Asociaţiei Robespierre a fost 
arestat ieri-seară, a anunţat el cu braţele încrucişate pe 
piept. A fost rănit în mai multe locuri şi este îngrijit la 
spitalul din Rambouillet. A fost arestat în urma unui 
schimb de focuri la Creux. 

Fără să ştie de ce, Adamsberg şi-a privit podul palmei 
drepte, cea cu care trăsese nouă gloanţe într-un om. 
Asupra unui om care ucisese pe insuliţa islandeză, o 
înecase pe Alice Gauthier, îl împuşcase pe Henri Masfaure, 
îl înjunghiase pe Breuguel, îl îmbrâncise pe Gonzalez, îl 
spânzurase pe Berieux şi o rănise pe Celeste. 

— Rănile de la braţul drept şi din genunchi i le-am făcut 
eu. Cele din gambă sunt ale sergenţilor Drillot şi Verrin din 
Saint-Aubin. Precizez că individul era înarmat cu un MP5 
cu care a tras în noi - în mine şi în Victor şi Amédée 


< 369 » 


Masfaure. Mai înainte o rănise pe Céleste şi pe mistrețul ei 
în cabana din pădure. 

— Ce căuta la Creux? a întrebat Froissy, iar în cuvintele 
ei nu se simţea niciun sentiment de culpabilitate. 

— M-a urmărit, pur şi simplu. La fel ca şi cei doi sergenţi 
din Saint-Aubin. 

— Şi de ce te-au urmărit şi sergenţii? a întrebat 
Retancourt, şi ea fără vreun alt gând ascuns în minte. 

— Exces de viteză, refuz de a opri la somare şi fugă, a 
răspuns Adamsberg zâmbind. 

Mercadet l-a privit amuzat. 

— Şi de ce toate aceste delicte, comisare? a riscat 
întrebarea Voisenet fără să apese asupra cuvintelor. 

Pentru că, într-adevăr, arestarea ucigaşului modifica 
toate datele şi se impunea pasul înapoi. Deşi, din ce 
înţelegea, victoria se datora unei întâmplări. 

— Păi pentru că mă urmăreau, Voisenet. 

— Adevărat? A 

— Fals. Dar intervenţia lor a fost decisivă. In faţa 
mitralierei eu aveam doar arma de serviciu, iar cei doi fraţi 
aveau puşti. Totuşi, MP5 este o armă grea, iar ucigaşul a 
trebuit să îşi continue atacul folosind numai braţul stâng, 
fără să poată susţine arma şi cu cealaltă mână. Asta l-a 
încetinit şi l-a făcut să tragă imprecis, ceea ce ne-a salvat. 
Dar, fără poliţaii din Saint-Aubin, totuşi nu cred că am fi 
supravieţuit, a conchis Adamsberg fără solemnitate. 

Estalere adusese cafelele şi toţi s-au folosit de această 
diversiune. lar de data asta nimeni nu a mai oprit zgomotul 
produs de farfurioare şi de linguriţe care a durat multă 
vreme. 

— Aşadar e o pură întâmplare? a îndrăznit deodată Noël. 
Apariţia ucigaşului? 

— Vorbeşte mai tare, Noël, încă n-aud bine după răpăitul 
gloanţelor, a spus Adamsberg arătând spre ureche. 

— O pură întâmplare, da? Apariţia ucigaşului? a repetat 
Noël ridicând tonul. 

— Nu, locotenente. Mergeam să-l văd pe Victor ca să-i 
desenez chipul ucigaşului care se contura în mintea mea la 


e 370 >» 


adăpostul măştilor, dar numai ieri-seară a îndrăznit să 
apară. 

— Ai dovezi? a întrebat Danglard care nu voia să 
păstreze tăcerea după intervenţiile un pic mai curajoase 
ale lui Voisenet şi Noel. 

— Multe. 

— Şi nu ne-ai spus nimic despre ele? 

— Doar asta am făcut, comandante. Şi aveai aceleaşi 
instrumente ca şi mine - iar Adamsberg a ridicat vocea - la 
dispoziţia întregii brigăzi pe care o conduci de când am 
plecat în Islanda. Ţi-am spus că tabla de şah Robespierre 
era nemişcată în timp ce „animalele se mişcă”. Ţi-am spus 
că trebuie să ne îndreptăm spre ceea ce se mişcă. Că 
pistele Sanson, Desmoulins, Danton erau inutile. Şi încă 
multe altele: de ce să ne concentrăm pe membrii 
ocazionali, paraziți episodici, dacă se dorea dărâmarea 
Asociaţiei sau să se ajungă la Robespierre? De ce un semn 
al ghilotinei atât de discret? De ce erau plasate cărţile noi 
despre Islanda la Jean Breuguel? De ce tăcea Victor? De ce 
le era frică tuturor? Adevărată? Falsă? De ce să îţi pui 
perucă pentru a-l spânzura pe Vincent Berieux? Ai primit, 
ca şi mine, fotografii de la locul faptei: de ce frânghia nu 
fusese prinsă în mijlocul garajului? De ce fusese agăţată 
mai la o parte? Am informat ieri imediat: „Coarda fixată 
într-o parte, frânghie aspră, păr alb dintr-o perucă, victima 
tace.” Faptele vă erau cunoscute tuturor, asemenea mie. 
Dar, de la o vreme, nu mai puteţi nici privi, nici asculta 
ceva. Deşi toate astea, comandante, oare nu alcătuiau un 
strat consistent de dovezi? 

Danglard nu avusese timpul necesar - sau cheful - să 
noteze toate aceste fapte disparate, cu atât mai puţin să se 
gândească dacă „Animalele se mişcă” ar putea să fie inclus 
în categoria „fapte”. Justin şi Froissy se concentrau asupra 
lor rapid în timp ce el, până una-alta, vedea numai un roi 
de gărgăriţe pe care, desigur, le ratase aşa cum erau ele 
răspândite în capătul mărginit al văii Chevreuse. 

— Aşadar, nu erau dovezile mele, Danglard, a continuat 
Adamsberg ci şi ale voastre, ale tuturor. 


e 371 » 


— Să admitem. 

— Să admitem ce? Care dintre voi: Danglard, Voisenet şi 
Mordent, atât de instruiți, mi-a semnalat că, de fapt, 
carnea de focă nu are gust de peşte? Niciunul. Cu toţii ştiţi 
poveştile lui Victor şi ale lui Amedee despre tragedia din 
Islanda. Conform spuselor lui Amedee, individul a revenit 
într-o seară, plin de sânge şi putind a peşte, tranşând o 
focă? Precizează, de asemenea, că Alice Gauthier îşi 
amintea de cina aceea ca despre ceva minunat, de parcă 
gustase dintr-un somon uriaş. lar Victor ne-a spus mai 
apoi, apropo de această captură miraculoasă: kilograme de 
peşte, iar pe urmă insistă că la întoarcerea la Grimsey 
duhneau a grăsime de focă şi a peşte împuțit din creştet 
până în tălpi. V-am spus că cei doi fraţi au avut timp să se 
pună de acord asupra a ceea ce vor spune. Că existau prea 
multe puncte comune în poveştile lor, precum 
„nenorocitul”, sau fundul ucigaşului „care luase foc”. Ţi-am 
spus, Danglard, că tot ceea ce ne spuseseră era fals. Aţi 
recitit declaraţiile lor? Nu, pentru că pe atunci nimeni nu 
voia să audă de Islanda, nici de Creux. În schimb, noi mai 
aveam de cercetat la Creux. Or noi am abandonat, am 
ratat un drum, ba chiar l-am evitat. 


Auzea glasul răguşit al lui Lucio: Ţi-a scăpat un drum. Se 
distrează bine, individul. 


— Tu ai recitit, comisare, aceste interogatorii? a întrebat 
Kernorkian pe un ton neutru. 

— Da, ca să notez corespondenţele dintre cele două 
discursuri. De ce minţeau? Şi în legătură cu ce anume? 
Somon, peşte, peşte impuţit iată exemple care reveneau 
insistent în cele două declaraţii. Or Danglard, or Voisenet, 
ştiţi foarte bine că foca este un mamifer şi nu un peşte. 
Chiar voi mi-aţi atras atenţia. 

— Dar foca înghite tone de peşte, aşadar miroase a 
peşte? a spus Estalere. 

Adamsberg a clătinat capul. 

— Asta nu schimbă cu nimic faptul că mirosul cărnii ei 


e 372 a 


nu este de peşte. Carnea de vită nu miroase a iarbă, aşa-i? 

— Înţeleg, a răspuns Estalere gânditor. Atunci ce gust 
are carnea de focă? 

— Ceva între ficat şi rață. Ceva mai sărată şi cu iod. 

— De unde ştii? Ai mâncat la Grimsey? 

— Nu, am întrebat. 

Adamsberg a făcut câţiva paşi dintr-o parte în cealaltă a 
camerei. 

— În fine, v-am repetat de o sută de ori că această 
anchetă căpătase, de la început, forma unui monumental 
ghem de alge uscate. 

Ceea ce nu este chiar un „fapt”, şi-a spus Danglard, în 
timp ce Justin nota chiar şi asta. 

— Şi că nu putem să străpungem repede şi direct o 
asemenea magmă. Extrăgeam bucățele casante, fiind 
mereu primejduiţi de alte capcane. Dovezi existau, dar 
pluteau cu zecile în straturi în adânc, fără vreo legătură 
aparentă, disparate într-o nebuloasă. Totul era acoperit de 
acest ucigaş sinuos şi rezistent. Aveam nevoie de un declic 
serios ca să aduc la suprafaţă grămada asta. Şi să-i 
desenez chipul. 

— Chipul ucigaşului? a întrebat conştiincios Estalere. 

— Al ucigaşului. 

— Şi să i-l arăţi lui Victor înaintea noastră, a observat 
Danglard. 

— Într-adevăr, Danglard, pentru că Victor îl cunoştea pe 
ucigaş. 

— Cum aşa? 

— Pentru că frecventa Asociaţia împreună cu Henri 
Masfaure. Am avut nevoie de mărturisirea lui şi am 
căpătat-o. Amédée a deschis vanele. Nu sunt sigur că 
Victor ar fi vorbit. Dar Amédée era în siguranţă. Işi 
regăsise prietenul din copilărie şi fratele. 

— De aceea nu a fost inutilă vizita la ferma Thost, a spus 
Veyrenc. 

— La ce declic te referi? a întrebat Mordent al cărui gât 
de cocostârc se micşorase, parcă intrase între penele 
cenuşii ale gulerului. Ca să aduci nebuloasa la suprafaţă? 


e 373 a 


— Zgomotul unui baston care izbeşte podeaua. Şi pe 
care l-ai auzit şi tu, Danglard. Erai cu mine în seara aia. 
Dar deja nu te mai concentrai, din pricina intenţiei mele de 
a pleca în Islanda. 

— Pardon? a zis Voisenet. 

— Veyrenc a izbit cu cârja de lemn în podea ieri-seară. 
lar totul a urcat la suprafaţa apei limpezi dintr-odată. 
Neapărat. Fouché. Încă de la început l-am văzut pe 
Fouche. Trebuia numai să lărgesc puţin aria de acţiune. 


Danglard a simţit că nu înţelege. Vorbele lui Adamsberg 
nu aveau nicio noimă pentru el. Avea nevoie de un răspuns 
clar, net. Îl bănuia pe comisar că se distrează rătăcindu-i 
în ceața propriei insule. 

— Şi cine este ucigaşul acesta din Asociaţia Robespierre, 
comisare? a întrebat el ferm. 

— Ucigaşul din Islanda, comandante. 

Se făcuse linişte, o linişte apăsătoare, cu respiraţii 
întretăiate, zgomote de ceşti goale, de creioane aşezate pe 
masă sau ronţăite între dinţi. lar Estalere a intuit că este 
nevoie de încă o tură de cafele. Indiferent de ceea ce 
credeau unii, acesta urmase, atât în chestiunile grave, cât 
şi în nimicurile sale, tot procesul complex de elaborare a 
opoziţiei ţesute împotriva lui Adamsberg. 

— Ucigaşul pe care l-am căutat pe Insula Vulpii, a reluat 
Adamsberg. Acolo unde a început totul. Acolo unde, v-am 
spus, încă era mişcare. Fiindcă, v-am spus, nu-i aşa? 
Mişcare ce a continuat în valuri, până la agresiunea 
împotriva lui Vincent Berieux şi împotriva noastră, ieri- 
seară. 

— Numele lui? a vrut să ştie Danglard, pricepând foarte 
bine reproşurile ascunse în intonaţia vocii lui Adamsberg. 

— Charles Rolben, înalt magistrat. Nici mai mult, nici 
mai puţin. Şase crime şi cinci tentative de crimă. 

— Pe cine incluzi în cele şase? a întrebat Noël, 
desfăcându-şi fermoarul de la geacă, precum un semn 
inconştient de deschidere. 

— Pe insulă: soldatul Eric Courtelin şi Adelaide 


e 374 a 


Masfaure. Aici: Alice Gauthier, Henri Masfaure, Jean 
Breuguel, Angelino Gonzalez. Tentative de crimă: Vincent 
Berieux, fraţii Masfaure şi cu mine. A deschis focul şi a 
rănit-o pe Celeste. Şi pe Marc, a adăugat el. 

— O imagine amplă, a rezumat Mercadet. 

— Cu excepţia celor de pe insulă şi a lui Celeste, toţi 
sunt membri ai Asociaţiei Robespierre. 

— Dar nu asta ne interesează, Danglard! a izbucnit 
Adamsberg. Tot nu vrei să înţelegi? Toţi fac parte din 
grupul călătorilor rătăciţi în Islanda! Jean Breuguel: 
„cadrul superior”, descris de Victor! Cel care a râs pe 
piatra  călduţă. Angelino Gonzalez: „specialistul în 
pinguini”! Vincent Bérieux, despre care Victor credea că 
este „instructor de schi”! Toți au făcut parte din acel grup! 
Şi toți şi-au mâncat tovarăşii. Asta este ceva anodin, 
Danglard? Nu ți se pare extraordinar? Extraordinară a fost 
călătoria în Islanda pe care mi-ai reproşat-o! 

Danglard a împins notele ceva mai încolo şi şi-a pus un 
pahar cu apă. Comandatul a declarat forfait şi toţi au 
înţeles. Adamsberg aşteptase acest moment de cotitură ca 
să poată schiţa o prezentare mai clară, dacă era în stare. 

— Şi dacă este Islanda, cum de ai reuşit să desenezi 
chipul ucigaşului de pe insuliţă? Al acestui necunoscut: 
Charles Rolben? a întrebat Mordent. 

— Pentru că îl ştiam, Mordent. Era participant în cadrul 
Asociaţiei Robespierre, ca şi ceilalţi. 

— François Château? 

— Nu Château, comandante. Cel care se temea, care 
cerea protecţie. 

— Lebrun, a precizat Retancourt. 

— Lebrun, Lebrun cel violent, sangvin, nemilos, 
egocentric, atât de bine mascat sub fondul de ten, bărbile 
şi perucile sale. Şi la adăpostul trăsăturilor sale banale, pe 
care le putea modela după bunul plac. Un „nenorocit” cum 
i-a spus Amédée. i-l aminteşti în rolul lui Couthon, 
Danglard? Era atât de lipsit de importanţă atunci? Şi nu 
aprecia oare, sincer, ferocitatea lui Leblond-Fouché? 

Danglard a admis dintr-o mişcare a capului. 


e 375 a 


— Îţi aduci aminte de seara aceea în care Lebrun, în 
fotoliul lui Couthon, paraliticul, lovea podeaua cu 
bastonul? Îţi aduci aminte că ucigaşul de pe insuliţă făcea 
acelaşi lucru cu bastonul lui pentru încercat gheaţa? 
Numai unui întemeietor al Asociaţiei îi putea veni ideea, 
da, zece ani mai târziu, a unor întâlniri obligatorii - în acel 
loc - între supraviețuitorii de pe insuliţă. Ca să-i judece, să 
le pândească slăbiciunile şi ezitările. O idee genială: să-i 
vadă şi să-i revadă, la ordinul său, dar într-o adunare 
mascată, costumată şi, mai ales, anonimă. Cine ar fi putut 
să-şi dea seama vreodată? Şi, mai ales, mai ales, în cazul 
morţii unuia sau altuia dintre aceşti „infiltraţi”, oare 
poliţiştii ar merge să facă cercetări în Islanda? Sau ar 
cerceta tot ce ţine de numele lui Robespierre, care încă 
mai stârneşte pasiuni? Bineînţeles că s-ar ocupa de 
Robespierre. Şi spre asta ne-am îndreptat şi noi, eu cel 
dintâi. 

— Dacă voia să ne îndepărteze de pista islandeză ca să 
ne atragă aici, de ce nu a desenat un semn mai clar, mai 
uşor de observat? a întrebat Veyrenc. 

— Asta a fost genial, Veyrenc. Oferă poliţiştilor sau 
altcuiva un indiciu prea clar şi toţi vor rămâne 
neîncrezători, ezitanţi. „Prea evident ca să fie adevărat”. 
„Capcană” îşi vor spune. „Piesă clară”, aşadar suspectă. 
Dar obligă-i să gândească, fă-i să creadă că au descoperit, 
cu mintea lor, semnificaţia semnului printr-un efort al 
inteligenţei de care ai dat dovadă, şi atunci se vor ataşa ca 
nişte maniaci de descoperirea lor. Cu cât efortul este mai 
mare, cu atât ataşamentul faţă de descoperire este mai 
mare. În cazul în care nu am fi izbutit să descifrăm şi 
singuri, ei bine, scrisoarea lui Château, autentică, sinceră, 
ne-ar fi condus la Robespierre. Cu toţii au negat că ştiu 
semnul acela, şi era adevărat, mai puţin în ceea ce îl 
priveşte pe Lebrun, fiindcă el îl inventase. Pentru noi şi 
doar pentru noi. Nici prea clar, dar nici prea obscur. 
Undeva la mijloc. Şi, desigur, după trei crime despre care 
au scris ziarele, Lebrun l-a forţat pe Château să ne 
contacteze. Mai mult. În cazul în care am fi fost tentaţi să 


e 376 » 


mergem în Islanda, a plasat trei cărţi despre insulă la Jean 
Breuguel, cărţi noi. Noi! Ceea ce ne-a făcut să deducem că 
dorea să ne rătăcim pe insulă! Ah, „greşeala asasinului”, 
am gândit ca nişte cretini. Dar „greşeala” era voluntară, 
desigur. Ce putea găsi mai potrivit ca să abandonăm pista 
islandeză? Şi am făcut-o. Toţi. Prinşi în orbita Asociaţiei 
Robespierre unde - vă repet încă o dată - nimic nu se 
mişca. De ce? Pentru că nu se întâmpla nimic. Lebrun ne-a 
forţat mâna să ne concentrăm asupra acestei table de şah 
cu aproape şapte sute de jucători, dar pe care pionii erau 
imobili. Fiindcă adevărații pioni se mişcau în altă parte. Şi 
am fi putut stagna pe tabla asta de şah moartă până la 
capăt, fără să găsim o soluţie, fiindcă nu exista vreuna. 

— Până ce toţi membrii grupului care a fost în Islanda ar 
fi fost asasinați, a spus Mercadet. 

— Şi fără să bănuim vreodată identitatea ucigaşului, a 
admis Voisenet. 

— Într-adevăr, locotenente. Lebrun? Convivialul Lebrun? 
Care ne sprijinea, oferindu-ne pe tavă „grupul 
descendenților”? Acest grup care nu ne ajuta cu nimic? 
Livrându-ne, şi jucându-se cu focul, dar fără vreun risc, aşa 
cum îţi treci degetele prin flacăra unei lumânări, grupul 
„infiltraţilor” în care, chipurile, nu avea încredere. Iar 
grupul  „infiltraţilor” nu era altceva decât grupul 
„islandezilor” pe care îl convoca de două ori pe an la 
şedinţele Asociaţiei ca să-i verifice şi să le reamintească 
obligaţia de a tăcea. 

— Nu mă prind care este chestia cu lumânarea, a spus 
Estalere. 

— Îţi arăt, i-a spus Adamsberg. Focul care nu te arde. 
Cine erau infiltraţii? Ne informa Lebrun. Răzbunătorii. 
Regaliştii? Spionii? Pe care Robespierre însuşi îi elimina? 
În nebunia lui? Şi, de ce nu? Bietul Lebrun care a sfârşit în 
cele din urmă prin a se teme. Şi noi l-am crezut. 

— Rahat, a zis Voisenet care astfel devenea el însuşi. Ne- 
a plimbat ca pe nişte bile de la un capăt la altul. 

— Nu până la capăt, Voisenet. Ci doar până ce 
imobilismul devenise anormal şi suspect. Până ce, tot 


e 377 » 


învârtindu-se în gol, ne-am întrebat dacă nu cumva există 
şi altă cale. Sau o altă pistă. Una uitată, ascunsă, 
abandonată. Şi exista numai una. 

— Islanda, a recunoscut Noel. 

Încă o dată, Adamsberg a recunoscut curajul acestei 
brute de Noël care abdica fără ruşine. 

— Încă un lucru, a spus Adamsberg. Când Lebrun a 
trecut pe aici ca să mai ceară încă o dată protecţie, a aflat 
oare, într-un fel sau altul, că eram în Islanda? Am înţeles 
că i s-a spus că lipseam din motive de familie. 

Danglard a ridicat un braţ moale, în tăcerea din jur. 

— Eu, a zis el. În timp ce negociam cu el în legătură cu 
protecţia lui, mi-a scăpat ceva. 

— Şi care este acest „ceva”, Danglard? 

Comandantul a avut curajul să ridice capul, asemenea, 
se spune, lui Danton în drum spre ghilotină. 

— l-am spus că vom face tot ce putem în absenţa ta, dat 
fiind că eşti în Islanda ca să te distrezi. 

— Nu e chiar un „ceva” neînsemnat, Danglard. 

— Nu. 

— De asta a venit la comisariat. Asta era informaţia pe 
care o căuta după ce mi-a văzut maşina cum zace în faţa 
casei. Mă pândea încă de la începutul anchetei. Iar 
informaţia i-ai oferit-o din cauza nervilor tăi: reveneam 
asupra pistei islandeze! Tocmai cea pe care se străduise 
atât de mult să o distrugă, îndreptându-ne spre Asociaţia 
Robespierre unde nimic nu se mişca. Atunci l-a atacat pe 
Vincent  Berieux, anonimul  „ciclist” al Asociaţiei, 
„instructorul de schi” de pe Insula Vulpii. Il spânzură 
purtând o perucă. De ce? Ca să ne îndrepte, cu orice preţ, 
spre Robespierre. Ba, mai mult decât atât. Pentru că aşază 
frânghia aproape de un lanţ de care Berieux se poate 
prinde şi de o nişă în perete unde îşi putea propti piciorul. 
Frânghia este aspră, prea aspră pentru ca nodul glisant să 
poată rămâne strâns. Ştie că Berieux, sportiv fiind, poate 
să scape. Şi, într-adevăr, aşa se întâmplă. 

— ÎL spânzură şi totuşi îi permite să supravieţuiască? a 
întrebat Kernorkian. Ce sens are? 


e 378 a 


— Pentru ca să poată mărturisi că agresorul purta o 
perucă precum cele purtate în timpul Revoluţiei. Că să 
rămânem captivi în urmărirea Asociaţiei. 

— Am priceput, a spus Estalere foarte concentrat, 
muşcându-şi interiorul obrajilor. 

— Desigur, a oftat Mordent. 

— Şi Lebrun, prevăzător, lasă o şuviţă din perucă pe 
podea, în cazul în care „spânzuratul” ar muri. Dar Berieux 
a supravieţuit şi ne vorbeşte despre perucă fără să dea alte 
informaţii. Şi a făcut-o din aceleaşi motive ca şi Lebrun: ca 
să rămânem interesaţi de Robespierre şi să nu ne 
preocupăm de Islanda. Să nu descoperim niciodată că şi-a 
devorat companionii de călătorie împreună cu ceilalţi. Mi-a 
spus că frecventa Asociaţia „din pasiune pentru 
Robespierre” şi bineînţeles că minţea. O frecventa fiindcă 
era convocat, ca şi ceilalţi. 

— Desigur, a repetat Mordent oftând profund. 

— Totul mergea impecabil pentru Lebrun: peruca ne 
conduce fix la un tip destul de smintit ca să ucidă în 
costum de secol al XVIII-lea. Şi la ce smintit cu totul 
aparte, membru al asociaţiei, ne puteam gândi? Ce smintit 
cu perucă albă? 

— Robespierre, a spus Retancourt. 

— Pe care, mai devreme sau mai târziu, l-am fi 
condamnat. Un urmaş al Incoruptibilului, un individ cu o 
copilărie mutilată de un bunic devotat înaintaşului, unul 
care îşi joacă rolul de parcă ar fi fost chiar personajul. 
Aveam toate ingredientele necesare ca să facem din el un 
dezechilibrat, un delirant, un ucigaş. Spre asta ne 
conducea cu siguranţă Lebrun-Charles Rolben. Nu uitaţi că 
l-a spânzurat pe Berieux în seara în care Château, lucrând 
la hotel, nu avea alibi. 

— Îşi trimitea prietenul la ghilotină, a observat Froissy. 

— Cei doi nu sunt prieteni, Froissy. 

— Şi de ce l-a ucis pe Masfaure după ce a ucis-o pe Alice 
Gauthier? a întrebat ea ridicându-şi nasul din computer. 
De ce nu pe Gonzalez sau pe Breuguel? 

— Pentru că, odată urmărind pista Robespierre, am fi 


e 379 a 


aflat că  Masfaure este  finanţatorul. Că se dorea 
distrugerea Asociaţiei, nu uciderea unui fost călător în 
Islanda. 

— Desigur, a repetat iarăşi Mordent suflând greu. 
Totuşi, să tragă în tine, asta cere tupeu. 

— Nu mai mult decât asupra altuia. Se temea ca 
Amedee, o piesă fragilă a edificiului, să cedeze în cele din 
urmă hărţuielii mele. Or, la întoarcerea din Islanda, i-am 
vizitat pe cei doi fraţi. Asta înseamnă că găsisem ceva. Că, 
într-un fel sau altul, aflasem ce se petrecuse în realitate pe 
Insula Vulpii. leri-seară, iau maşina, mă urmăreşte. O iau 
pe drumul care duce spre Creux, iar asta îi confirmă cele 
mai rele temeri. De data asta chiar nu ne mai poate lăsa în 
viaţă. O ia pe scurtături şi ajunge înaintea mea, în vreme 
ce eu merg pe drumuri ocolitoare ca să îmi piardă urma 
cei doi sergenţi. Trece de gardul de fier care înconjoară 
pădurea, scapă de Céleste şi de Marc în trecere, şi merge 
ţintă spre noi. 

— Nu ai auzit focurile de armă din pădure? a vrut să ştie 
Voisenet. 

— Ne despărţea o distanţă de vreo doi kilometri, iar 
vântul bătea dinspre vest. Danglard, dacă Lebrun nu ar fi 
fost informat despre călătoria mea în Islanda, ar fi fost mai 
ponderat, liniştit de faptul că ne concentrăm asupra 
Asociaţiei Robespierre până la arestarea lui Château. L-am 
fi surprins luni seară, la ieşirea dinspre parcare. Nu ar fi 
rănit-o pe Celeste, nu ar fi tras asupra fraţilor Masfaure şi 
a mea. Trebuie să vă reamintesc încă o dată că nicio 
informaţie despre un membru al brigăzii nu trebuie dată 
unui necunoscut. Nici măcar dacă s-a dus la baie ori să 
hrănească pisica. Nici dacă necunoscutul lasă impresia că 
este simpatic, cooperant ori speriat. Imi pare rău, 
Danglard. 


Danglard a prins un moment în care s-a ridicat 
regăsindu-şi brusc eleganța lui sobră şi demnă. 
Adamsberg, căruia nu-i plăceau deloc excesele, mai ales 
cele solemne, s-a dat uşor în spate, dar expresia de pe 


< 380 » 


chipul lui Danglard, nu trăda nicio urmă de emfază. 

— Te felicit. În ceea ce mă priveşte, am comis o eroare 
gravă care ar fi putut, ba chiar ar fi trebuit să provoace 
moartea a patru persoane, inclusiv a ta. Drept urmare îmi 
voi prezenta demisia chiar în astă-seară. 

— Imposibil astă-seară fiindcă este duminică, iar eu 
duminica nu citesc, a spus Adamsberg de parcă ar fi 
refuzat o invitaţie la cină. Imposibil pentru că trebuie 
întocmit raportul şi voi avea nevoie să mă ajuţi să-l scriu, 
imposibil, iarăşi, fiindcă am depus o cerere de concediu de 
trei săptămâni. Prin urmare ai să conduci brigada în lipsa 
mea. ; 

Unde pleacă? s-a întrebat Danglard. In Pirineii lui? Să-şi 
scalde picioarele în apa verde a râului Pau? 

— E un ordin? a întrebat Mordent, al cărui gât se lungea 
dintre umeri. 

— Da, este un ordin, a confirmat Adamsberg. 

— Este un ordin, îi repetă Mordent lui Danglard. 

— Pe loc repaus, a spus Adamsberg blând. E duminică. 


Veyrenc l-a luat de braţ pe Adamsberg în timp ce se 
îndrepta spre ieşire. 

— Totuşi, fără intervenția sergentilor ai fi fost mort. 

— Nu neapărat, fiindcă afturganga nu îi abandonează 
niciodată pe cei pe care îi cheamă. 

— Adevărat. Uitasem. 

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci creatura i-a chemat şi 
pe sergenţii din Saint-Aubin, mormăi Danglard, care îi 
urmărea. 

— Dacă aşa stau lucrurile, iată, după multe zile, o 
excelentă observaţie din partea ta, comandante, a replicat 
Adamsberg. Pot pleca liniştit. 


e 381 - 


XLVII 


După cină, Adamsberg şi François Château se plimbau 
prin parcul aproape pustiu de pe Ile de la Cite, dând ocol 
statuii lui Henric al IV-lea. Château încă era marcat de 
furia intensă şi de spaima provocate de povestea lui 
Adamsberg în legătură cu secretarul său Lebrun-Charles 
Rolben. 

— Imaginează-ţi asta: un magistrat canibal. Charles! 
Charles, care îi înjunghie pe ceilalţi ca să-i mănânce! Nu, 
nu pot să-mi închipui aşa ceva, nu sunt în stare să pricep 
aşa ceva! 

Château repetase fraza de peste douăsprezece ori, într- 
un fel sau altul. În seara aceea era Château şi nu 
Robespierre. Nu purta medalionul la gât, comisarul era 
sigur. 

— A vorbit? a întrebat Château. 

— A refuzat să scoată o vorbă. Medicul l-a diagnosticat 
cu o stare de furie... O secundă, Château, am notat: „o 
stare de furie distructivă cu manifestări extreme de 
frustrare şi de dispreţ excesiv datorate unei structuri 
psihopatice”, a citit Adamsberg din carnet. A distrus tot ce- 
a putut distruge în camera lui: televizor, telefon, fereastra, 
noptiera. E sedat. Extrem de violent, n-ai observat asta la 
el niciodată? 

— Nu, a răspuns Château clătinând capul. Deşi... a ezitat 
el. 

— Ca magistrat cum era? 

— Dintre cei despre care se spune că sunt „nemiloşi”. 
Nu voiam să dau prea mare atenţie zvonurilor, mă 
stânjeneau. 

— De ce? 

— Pentru pasiunea pe care o avea faţă de Tribunalul 
revoluţionar al lui Robespierre. Deseori devenea deranjant. 
Printre altele, se amuza să spună că, prin comparaţie, 
curţile de justiţie seamănă cu nişte camere călduţe. 

— Eraţi prieteni? 


e 382 + 


— Colegi. Păstra totdeauna distanţa. Avea un simţ foarte 
puternic pentru diferenţele sociale. Eu sunt contabil, iar el 
magistrat. In mediul unde îşi desfăşura activitatea, 
frecventa lumea bună, politicieni, bancheri. Dădea serate 
somptuoase, mi-a spus Leblond, în vila sa de la Versailles, 
unde erau invitaţi din lumea cea mai bună. Sau, 
dimpotrivă, cea mai rea. 

— Leblond era invitat acolo? 

— E un psihiatru reputat la Spitalul Garches. 

— Acolo unde Lebrun ne cerea să-l protejăm. 

— O uzurpare crasă, a spus Château ridicând din umeri. 
Charles nu a fost niciodată psihiatru. Aşa v-a spus? 

— Da. 

— Nu este chiar inexact, în sensul în care psihiatria îl 
pasiona. Voia să „ghicească” fiinţele, îl copleşea pe 
Leblond cu întrebări. Se poate identifica o persoană fragilă 
psihic după cutare sau cutare semn ori gest, sau din tonul 
vocii? Sau o persoană depresivă, una cuprinsă de 
remuşcări? lar când îl invita pe Leblond la serate, îi dădea 
misiuni. Să îl examineze pe nu ştiu ce politician, bancher, 
industriaş şi să-i spună ce a observat. Lui Leblond nu-i 
plăcea. Spunea că este medic şi că nu scotoceşte prin 
sufletul oamenilor, dar Charles avea un ascendent foarte 
puternic. I te supuneai. Pur şi simplu. lar uneori mă 
temeam de el sau, mai grav, eram forţat să-l admir, a spus 
Château zâmbind. 

— Când eraţi Robespierre? 

— Exact, comisare. Era un robespierrist îndârjit. Nu-i 
reproşa decât un lucru: faimoasa virtute. Faptul că nu a 
dorit să asiste la nicio execuţie. Sila de sânge. I se părea 
că este o ipocrizie de cea mai joasă speţă. „Analiză de 
amator, dragul meu”, îi explica Leblond. Dar Charles nu se 
dădea bătut. Ar fi vrut ca Robespierre să acţioneze, nu să 
stea în birou, ar fi vrut să-l vadă tăind capete cu mâna lui, 
să le pună în furci, să urce personal pe eşafod ca să 
acţioneze mecanismul ghilotinei. Azi e lesne de înţeles: lui 
Charles îi plăceau execuțiile, sângele, masacrul. Ce mai 
contau două vieţi în Islanda dacă asta îi asigura 


e 383 = 


supraviețuirea? Dar de ce i-au trebuit atâţia ani, după 
aceea, ca să îi omoare pe toţi în serie? L-a apucat o furie 
ucigaşă? 

— O furie protectoare, Château. Alice Gauthier 
mărturisise şi, de atunci, echilibrul supravieţuitorilor se 
clătinase. Amedee putea vorbi şi tatăl său la fel. La fel şi 
Victor. Pierdea controlul asupra grupului. Aşa că a decis să 
scape de ei odată pentru totdeauna. 

— Nu pot concepe, a repetat Château pentru a 
treisprezecea oară. Şase crime. Plus tentative de crimă. 
Cum se simte femeia mitraliată în pădure, de parcă ar fi 
fost un Fouche execrabil? 

Adamsberg s-a oprit. 

— Pronostic rezervat, aşa spun medicii. 

— Îmi pare rău. După ultima şedinţă, cea din 8 şi 9 
Thermidor, dizolv Asociaţia. 

— Mi-aţi spus că finanţarea - oferită de Masfaure, dar la 
ordinul lui Charles Rolben - vă permite să duceţi la bun 
sfârşit cercetarea. 

— Nu mai contează, comisare. Ar fi indecent să continui. 
Când se va afla cine era Charles, ce a făcut şi cărei 
asociaţii îi era secretar, nu vom rezista scandalului. S-a 
isprăvit. 

Château s-a aşezat pe o bancă. Ţinea picioarele întinse, 
spatele la fel de ţeapăn, iar Adamsberg şi-a aprins o ţigară 
în semiîntuneric. 

— De ce nu? a spus Adamsberg. Şi de ce să nu 
resuscitaţi altfel? 

— Ce să resuscitez? 

— Pe Robespierre. Nu-i purtaţi dinţii în seara asta? 

— Care dinţi? 

— Dinţii lui. Recuperaţi de medic în noaptea de 10 
Thermidor, daţi lui Éléonore Duplay, apoi lui François- 
Didier Château şi ajunşi, de la un descendent de gen 
masculin la altul, până la dumneavoastră? Care sunteţi 
urmaşul presupusului fiu al lui Robespierre. 

— Fabulaţi, comisare. 

— Aici, a spus Adamsberg punând degetul pe pieptul lui 


e 384 + 


Château. Purtaţi un medalion. Şi atunci apare EL. Care îl 
îndepărtează pe Francois Château şi se instalează singur 
în dumneavoastră. 

Château a întins mâna şi a cerut o ţigară fără să se mai 
mire de felul în care arătau. 

— Şi de ce vă interesează? Dacă există sau nu dinţii? 
Dacă îi port sau nu? Dacă EL intră în mine sau nu? Ce 
interes aveţi? 

— Interesul s-ar putea numi „Francois Château trup şi 
suflet”. Cine va sfârşi devorat de EL în loc să sfârşească 
altfel? Dar în seara asta cred că nu mai suport ideea altei 
devorări. 

— Nu există soluţie, a spus Château trist. 

— Faceţi o analiză ADN. A dinţilor şi a dumneavoastră. 
Veţi şti, în sfârşit, dacă sunteţi urmaşul său ori mama- 
copilă pur şi simplu s-a lăudat în 1790 că marele oma 
lăsat-o gravidă. 

— Niciodată. 

— Vă temeţi? 

— Da. 

— Că sunteți descendentul sau că nu sunteți 
descendentul lui? 

— Ambele. 

— Frica dezvoltată în îndoială ca şi ciupercile într-o 
pivniţă nu poate fi expulzată decât de o conştiinţă sigură. 

— O idee atât de simplă, comisare. 

— Adevărat. Dar veţi şti, iar asta va schimba multe 
lucruri. 

— Nu vreau să schimb nimic. 

— Sunt fapte istorice, a continuat Adamsberg. Veţi 
putea, indiferent de rezultat, să continuaţi să-l jucaţi pe 
Robespierre dacă aveţi chef. Dar veţi şti care este el şi 
care sunteţi dumneavoastră. Nu e puţin lucru. Şi dinţii: 
oferiţi-i poporului. Mergeţi la Muzeul Canavalet unde 
există o şuviţă din părul său. 

— Niciodată, înţelegeţi? Niciodată. 

Adamsberg a stins ţigara şi s-a ridicat pentru o nouă 
tură în jurul statuii lui Henric al IV-lea. 


e 385 » 


— Plec, a spus el în cele din urmă, întorcându-se spre 
bancă. 

Adamsberg s-a îndepărtat lăsându-l pe Château să-şi 
cumpănească destinul şi a traversat podul pe malul stâng, 
respirând mirosul Senei, proptit cu coatele de parapet şi 
admirând-o curgând, murdară, poluată, dar încă puternică. 
Un sfert de oră mai târziu, poate şi mai bine, Château 
stătea sprijinit de zid, alături de el, nu vesel, ci mai odihnit 
şi cu un zâmbet vag. 

— Am să fac testul ADN, comisare. 

Adamsberg a clătinat capul. Apoi Château s-a ridicat, cu 
spatele foarte ţeapăn, părea că stătea mereu astfel, şi i-a 
întins mâna. 

— Mulţumesc, cetăţene Adamsberg. 

Era pentru prima oară când i se adresa pe nume şi nu 
folosind funcţia. 

— Să ai o viaţă uşoară, cetăţene Château, i-a răspuns 
Adamsberg. lar urmaşii tăi să fie fete. 

Adamsberg a mers acasă pe jos. Înainte să deschidă uşa, 
şi-a privit palma. Nu toată lumea avea ocazia să dea mâna 
cu Robespierre. 


< 386 + 


XLVIII 


Înainte să plece, comisarul aşteptase veşti bune despre 
Céleste, iar Danglard îl condusese la aeroport. S-au 
despărţit la poarta de îmbarcare. A doua zi, comandantul 
avea să înceapă singur interogatoriul lui Charles Rolben. 

— Mă întreb cum să-l abordez, ce tactică să folosesc, mă 
cam agasează chestia asta, a spus Danglard. 

— N-ai motive. E crud şi fără conştiinţă, n-ai nevoie de 
tactică. Nu va ceda, nici dacă îl iei cu binişorul, nici dacă îl 
iei cu fineţuri, nici dacă devii agresiv sau îi propui un vin 
alb. E stăpânul violenţei, să n-ai mari aşteptări din partea 
lui. Mulţumeşte-te să îi pui în faţă probele şi martorii. Un 
singur lucru îl va face să explodeze, poate. Că nu ţii cont 
de el. Că i te adresezi de parcă opinia lui nu ar conta. Dă- 
mi veşti. Mergi să o vezi pe Céleste? 

— După-amiază. 

— Atunci dă-i înapoi asta, a spus Adamsberg scoțând 
pipa din buzunar. O va binedispune. Şi spune-i că Marc s-a 
întors cu bine la Haras. 


După ce Adamsberg a trecut de zona de îmbarcare, 
Danglard a mai stat singur în holul mare, strângând pipa şi 
gărgăriţele care veneau odată cu ea. Voia să aştepte 
decolarea înainte să plece. Acolo e primăvară, apare iarba, 
dreaptă şi verde. Comandantul a privit ceasul. 

9:40. Danglard a clătinat din cap. Avionul decola spre 
insula Grimsey. 


e 387 a 


Printre numeroasele volume despre Robespierre şi 
Revoluţie consultate se cuvine să cităm: 


- ARTARIT, Jean - Robespierre, CNRS, Editions, 2009 

- DOMECQ Jean-Philippe, Robespierre, derniers temps, 
Folio, Gallimard, 2011 

- LENOTRE G., La guillotine et les executeurs des arrêts 
criminels pendant la Revolution, Archeos, 2011 

- RATINAUD Jean, Robespierre, «Le temps qui court», 
Seuil, 1960 

- SCHMIDT Joel, Robespierre; Folio biographies, 
Gallimard, 2011 


şi despre Islanda: 
Islanda, Bibliothèque du voyageur, Gallimard, 2012, 


trad. a vol. Iceland, Insight Guides, APA Publications 
GmbH & Co, Verlag KG, 2010, 2012. 


VIRTUAL 


VP 


| PROJ or 


< 388 + 


FRED VARGAS 
timpuri glaciale 


„Stimate domn, 

Nu mă cunoaşteţi, prin urmare scrisoarea mea vă va surprinde. Este 
vorba despre mama dumneavoastră, Marie- Adelaide Masfaure și de 
sfârșitul ei tragic pe acea insulă stâncoasă din Islanda. Vi s-a spus că a 
murit de frig. Nu este adevărat. Am făcut parte din grupul de călători, 
am fost colo și știu. Înzeceani nu am găsit curajul să vorbesc, dar nici nu 
am avut un somn liniștit. Un comportament egoist — sunt o egoistă —, 
insă in pragul morții vreau să vă spun adevărul pe care aveți dreptul să il 
ştiţi și pe care eu și ceilalți vi I-am ascuns. Vă rog să veniţi cât mai repede, 
intreorele 19și 20cândsunt singură, fără infirmieră. 

A dumneavoastră, 
Alice Gauthier” 


Fred Vargas — Timpuri glaciale 


„Scrierile lui Vargas au un grad ridicat de inteligenţă, sofisticare și 
excentricitate... Continui să fiu încântat de imaginaţia ei. ese o pânză 
intortocheată, din care e greusă scapi.” 


Patrick Anderson, The Washington Post 


„Puţine povești polițiste il fac pe cititor să se intrebe nerăbdător cine e 
criminalul... Personajele lui Vargas parcă descind din basme: sunt 
antagoniști eterni, arhetipuri pe care le recunoaștem mereu, chiar 
dacă aventurile lor sunt de fiecare dată altele.” 


The Philadelphia Inquirer 


„Un roman energic, ironic, pe deplin conștient de caracterul 
infricoşător al realității contemporane.” 
Los Angeles Times 


SA ME SCENE PRESS 


jil 


t 


Fete © Darie Dert | Autiorntock com