Fred Vargas — Cand iese pustnica paianjen

mai bu 


Mi-a plăcut la nebunie romanul, e Varqas în cea 


À nn Cleeves 


— 
T 
o 

> 

> 

o 

"> 

Lai 

— 
Ò 

© 

Le 4] 

aQ. 

= 

a 

= 

Q 

s 

"o 
> 

yl 

a. 

3 

= 


„O serie fabulos de creativă.” 
New York Times 


FRED VARGAS 


— Seria Comisarul Adamsberg — 


CÂND IESE PUSTNICA 
PĂIANJEN 


Original: Quand sort la recluse (2017) 


Traducere din limba franceză: 
SIMONA BRINZARU 


7 


virtual-project.eu 


CRIME SCENE PRESS 
KUED 


— 2019 — 


e 2 v 


Fred Vargas este pseudonimul lui Frédérique Audoin- 
Rouzeau, născută în 7 iunie 1957 la Paris. Este scriitoare, 
arheozoolog şi specialist în Evul Mediu. E cunoscută în 
special pentru romanele mystery & thriller care îl au ca 
personaj principal pe comisarul Adamsberg. Cărţile ei au 
fost adaptate pentru cinema şi televiziune, au fost traduse 
în 45 de limbi şi s-au vândut în peste 10 milioane de 
exemplare la nivel mondial. În mai 2018 a primit premiul 
Princesse des Asturies. 

Fred Vargas este fiica scriitorului Philippe Audoin şi a 
unei  inginere-chimist. Fratele ei, Stephane Audoin- 
Rouzeau, este istoric, iar sora ei geamănă, Jo Vargas, este 
pictoriţă. Scriitoarea a ales pseudonimul Fred Vargas ca 
un omagiu adus Mariei Vargas, personaj jucat de actriţa 
Ava Gardner în filmul Contesa desculță. 

A absolvit Liceul Moliere din Paris şi este titulara unui 
doctorat în Istorie pe tema ciumei în Evul Mediu. Este şi 
cercetător la CNRS (Centrul Naţional de Cercetări 
Ştiinţifice din Franţa). Este specialist în arheozoologie. De 
asemenea, lucrează pe situri arheologice, în special pe 
strada Lutece (în faţa Palatului Justiţiei din Paris) şi la 
mănăstirea La Charite-sur-Loire. 

Fred Vargas a scris primul ei roman poliţist, Les Jeux de 
l'amour et de la mort, la mijlocul anilor '80, în paralel cu 
cercetările pe care le desfăşura pe un sit arheologic din 
Nièvre. De atunci, a publicat într-un ritm susţinut 
cincisprezece romane şi nuvele, precum şi două benzi 
desenate în colaborare cu Edmond Baudoin. 

În 2018 a susţinut colectivul european „Pacte Finance 
Climat”, care a avut ca scop încheierea unui tratat 
european în favoarea finanţării permanente a unor 
programe de tranziţie în domeniul energetic şi al protejării 
mediului înconjurător, necesare în lupta împotriva 
încălzirii globale. 

De când Le Figaro a început să publice lista celor zece 
romancieri care au avut cele mai mari vânzări într-un an 
(luând în calcul toate ediţiile), Fred Vargas a devenit o 
prezenţă constantă în acest clasament. 


e3 


Printre caracteristicile stilului lui Fred Vargas regăsim 
un deosebit interes pentru construcţia personajelor, a 
intrigilor secundare şi a dialogurilor. De asemenea, este 
evidentă atenţia acordată legendelor şi istoriei. Nu în 
ultimul rând, romanele ei conţin şi o notă puternică de 
umor şi poezie. 

Este de patru ori câştigătoare a Premiului International 
Dagger decernat de Crime Writers' Association. 


Aşezat pe o stâncă, la o aruncătură de băț de port, 
Adamsberg se uita la marinarii din Grimsey care se 
întorceau de la pescuit, ca de obicei, aruncând ancora şi 
ridicând plasele de peşte. Aici, pe insula islandeză i se 
spunea „Berg”. Vânt din larg, unsprezece grade Celsius, 
un soare răzleţit printre nori şi duhoarea rămăşiţelor de 
peşte. Uitase că într-o vreme fusese comisar, în fruntea a 
douăzeci şi şapte de poliţişti ai Brigăzii de Investigaţii 
Criminale din Paris, arondismentul al 13-lea. Mobilul îi 
căzuse printre căcărezele unei oi iar animalul îl înfundase 
în pământul moale cu copita, precis, fără violenţă. Era o 
manieră inedită de a-ţi pierde mobilul, pe care Adamsberg 
o apreciase la justa ei valoare. 

Gunnlaugur, proprietarul micului han, sosise şi el, gata 
să aleagă cei mai buni peşti pentru masa de seară. 
Adamsberg i-a făcut, zâmbind, un semn cu mâna. Dar 
Gunnlaugur era cătrănit. A venit drept la el, fără să ţină 
seama că tocmai începuse vânzarea de peşte, cu 
sprâncenele blonde apropiate şi i-a întins un mesaj. 

— Fyrir big [Pentru tine], a spus el îndreptând degetul 
spre Adamsberg. 

— Eg [Eu]? 

Adamsberg, care era incapabil să ţină minte rudimentele 
cele mai simple ale unei limbi străine, dobândise aici, în 
mod inexplicabil, un bagaj lingvistic de vreo şaptezeci de 
cuvinte, totul în şaptesprezece zile. I se adresau în cuvinte 
cât mai simple şi foloseau şi mâinile. 

Hârtia venea de la Paris, cu siguranţă. Era chemat 
acolo, cu siguranţă. A simţit cum urcă în el o furie tristă şi 
a clătinat capul în semn de refuz, întorcându-şi faţa spre 
mare. Gunnlaugur a insistat despăturind hârtia şi 
strecurându-i-o între degete. 


Femeie călcată violent cu maşina. Un soţ, un amant. Nu 
e deloc uşor. Dorim să fiţi aici. Urmează informații. 


e 5» 


Adamsberg a plecat fruntea. Şi-a deschis palma şi a 
lăsat hârtia să fie luată de vânt. Paris? Cum asta, Paris? 
Paris? Unde venea asta? 

— Daudur maður? l-a întrebat Gunnlaugur. [Un mort?] 

— Já. [Da.] 

— Ertu að fara, Berg? Ertu að fara? [Pleci, Berg? Pleci?] 

Adamsberg s-a ridicat greoi şi şi-a întors privirea spre 
soarele albicios. 

— Nei [Nu], a răspuns. 

— Jă, Berg [Ba da, Berg], a oftat Gunnlaugur. 

— Já. [Da.], a recunoscut Adamsberg. 

Gunnlaugur l-a scuturat de umăr, târându-l după el. 

— Drekka, borða [Să bem, să mâncăm]. 

— Já. [Da.] 


Impactul roţilor avionului pe pista de la Roissy - Charles 
de Gaulle - i-a declanşat o migrenă subită, aşa cum nu mai 
avusese de ani buni, iar în acelaşi timp avea senzaţia că 
cineva îl îndoise în bătaie. Era întoarcerea, era atacul 
Parisului, al marelui oraş de piatră. Măcar să nu fie din 
pricina paharelor băute în ajun ca să-şi serbeze plecarea, 
acolo, la han. Totuşi paharele erau mici. Dar numeroase. Şi 
era ultima seară. Şi se bea rachiu. 

A privit pe furiş prin hublou. Să nu coboare, să nu 
meargă acolo. 

Dar deja ajunsese. Dorim să fiţi aici. 


II 


Marţi 31 mai, şaisprezece agenţi ai Brigăzii se 
instalaseră încă de la ora nouă în sala de şedinţe, pregătiţi, 
cu dosare, calculatoare şi cafele, să-i prezinte comisarului 
cum se derulaseră evenimentele pe care le avuseseră de 
gestionat în absenţa lui, sub conducerea comandanților 
Mordent şi Danglard. Echipa relaxată şi vorbăreaţă îşi 
exprima astfel mulţumirea de a-l reîntâlni, de a-i revedea 
chipul şi alura, fără să se întrebe dacă sejurul său în 
nordul Islandei, pe insuliţa aceea ascunsă de ceaţă şi 
bătută de valurile mişcătoare, îi modificaseră sau nu 
traiectoria. Şi dacă da, ce contează, îşi spunea 
locotenentul Veyrenc, născut printre stâncile munţilor 
Pirinei, asemenea comisarului, pe care îl înţelegea lesne. 
Ştia că în frunte cu Adamsberg, Brigada semăna mai 
degrabă cu o mare corabie cu pânze, uneori cu vântul 
şfichiuitor în spate, alteori legănându-se în loc, cu toate 
velele căzute, decât cu o barcă cu motor puternic care 
stârneşte torente de spumă. 

Danglard, dimpotrivă se temea mereu de ceva. Scruta 
orizontul pândind ameninţări de tot soiul, zdrelindu-şi 
viaţa de  asperităţile fricilor sale. La plecarea lui 
Adamsberg în Islanda, după o anchetă obositoare, spaima 
pusese deja stăpânire pe el. Că o minte oarecare, pur şi 
simplu obosită, pleacă să se relaxeze într-o ţară ceţoasă i 
se părea o alegere judicioasă. Mai potrivită decât să alerge 
spre soarele din sud unde lumina crudă punea în evidenţă 
cele mai mici ridicături, cel mai ascuns unghi al unei 
pietricele, ceea ce nu era nicicum relaxant. Dar faptul că o 
minte ceţoasă pleacă într-o ţară ceţoasă i se părea 
periculos şi plin de urmări. Danglard se temea de recăderi 
dificile şi, poate, ireversibile. Se gândise foarte serios ca, 
urmare a fuziunii chimice dintre ceţurile unei fiinţe şi cele 
ale unei ţări, Adamsberg să se împotmolească în Islanda şi 
să nu se mai întoarcă niciodată. Vestea revenirii 
comisarului la Paris îl mai liniştise puţin. Dar când 


e 7» 


Adamsberg a intrat în sală cu mersul lui legănat, zâmbind 
fiecăruia în parte, strângând mâini, neliniştea lui Danglard 
s-a intensificat. Parcă purtat de vânt şi unduindu-se mai 
mult ca niciodată, cu privirea nesigură şi zâmbetul vag, 
comisarul părea că pierduse ceva din liniile clare care, 
totuşi, îi conturau acţiunile, asemenea unor jaloane, ce-i 
drept îndepărtate unul de celălalt, dar liniştitoare. Lipsit 
de consistenţă, devertebrat, gândea Danglard. Amuzant, 
păstrând umezeala insulei, constata Veyrenc. 

Tânărul sergent Estalere, specialistul ritualului cafelei 
pe care îl îndeplinea fără greşeală - singurul domeniu în 
care excela, după părerea majorităţii colegilor săi -, l-a 
servit imediat pe comisar, cu cantitatea de zahăr necesară. 

— Haideţi, a spus Adamsberg cu glas blând şi parcă 
venind de departe, mult prea relaxat pentru un tip 
confruntat cu moartea unei femei de treizeci şi şapte de 
ani, zdrobită de două ori sub roţile unui 4x4 care îi strivise 
gâtul şi picioarele. 

Se întâmplase cu trei zile mai înainte, pe strada 
Château-des-Rentiers. Ce castel? Ce rentieri? se întreba 
Danglard. Nu se mai ştia, iar numele suna astăzi ciudat în 
acest sector al arondismentului al 13-lea sud. Îşi promisese 
să caute originea, nicio informaţie nu părea inutilă pentru 
mintea enciclopedică a comandantului. 

— Ai citit dosarul pe care ţi l-am transmis la escala 
pentru Reykjavik? l-a întrebat comandantul Mordent. 

— Bineînţeles, a răspuns Adamsberg ridicând din umeri. 

Desigur că-l citise pe durata zborului Reykjavik-Paris. 
Dar, în realitate fusese incapabil să se concentreze. Ştia că 
femeia, Laure Carvin - chiar foarte drăguță, observase el - 
fusese asasinată de acel 4x4 între 22 şi 10 şi 22 şi 15. 
Precizia orei crimei se datora modului de viaţă foarte 
ordonat al victimei. Vindea hăinuţe pentru copii într-un 
magazin de lux din arondismentul al 15-lea, de la 14 la 
19.30. Apoi făcea socotelile şi la 21.40 trăgea grilajul. 
Traversa strada Château-des-Rentiers în fiecare zi la 
aceeaşi oră, pe la aceeaşi intersecţie, la doi paşi de casă. 
Era măritată cu un tip bogat, un tip care „îşi făcuse un 


e 3 


drum în viaţă”, dar Adamsberg nu îşi amintea nici meseria, 
nici contul din bancă. Maşina 4x4 a soţului, a tipului bogat 
- care îi era prenumele? - fusese cea care o zdrobise pe 
femeie, aici nu era nicio îndoială. Sângele se închegase pe 
pneuri şi pe aripile caroseriei. În aceeaşi seară, Mordent şi 
Justin o luaseră pe urmele roţilor ucigaşe împreună cu un 
câine de la brigada canină care îi condusese drept la 
parcarea mică a unei săli de jocuri video, la trei sute de 
metri de scena crimei. Cam isteric de felul lui, câinele 
pretinsese o sumedenie de mângâieri drept recompensă 
pentru performanţa sa. 

Patronul sălii de jocuri îl ştia bine pe proprietarul 
maşinii cu roţile pline de sânge: un client fidel care 
frecventa locul în fiecare sâmbătă seară, cam de la ora 21 
până la miezul nopţii. Dacă avea ghinion, putea să se lupte 
cu aparatul până la închidere, la ora 2 dimineaţa. Li-l 
arătase pe bărbatul la costum şi cu cravata desfăcută, 
lesne de observat în mijlocul celorlalţi care aveau glugi pe 
cap şi câte o bere la îndemână. Tipul se bătea cu furie în 
faţa unui ecran pe care nişte creaturi titanice şi cadaverice 
se năpusteau asupra lui şi pe care trebuia să le ucidă cu 
mitraliera ca să-şi continue drumul spre Muntele sinuos al 
Regelui negru. Când agenţii brigăzii l-au întrerupt, 
punându-i o mână pe umăr, a scuturat viguros capul fără 
să lase butoanele şi a ţipat că nu se opreşte în niciun caz la 
patruzeci şi şapte de mii şase sute cincizeci şi două de 
puncte, la doi paşi de Drumul de bronz. Niciodată. 
Ridicând glasul în hărmălaia armelor şi strigătele 
clienţilor, comandantul Mordent sfârşise prin a se face 
auzit şi îi spusese că soţia lui murise, zdrobită de o maşină, 
la trei sute de metri de locul unde se afla. Bărbatul 
aproape că se prăbuşise sub masă, ratând jocul. Pe ecran 
apăruse mesajul însoţit de muzică: „Pa - Pa, ai pierdut!” 

— Aşadar, conform celor spuse de soţ, nu ar fi părăsit 
sala de jocuri? a spus Adamsberg. 

— Dacă aţi fi citit raportul... a început Mordenit. 

— Prefer să ascult, l-a întrerupt Adamsberg. 

— Chiar aşa. Nu s-ar fi mişcat de la sala de jocuri. 


e 9» 


— Şi cum explică faptul că tocmai maşina lui era plină 
de sânge? 

— Prin existenţa unui amant. Amantul ar fi ştiut ce 
tabieturi are, ar fi luat maşina, şi-ar fi zdrobit amanta şi ar 
fi parcat-o de unde o luase. 

— Ca să-l acuze? 

— Da, pentru că soţul este mereu acuzat de poliţişti. 

— Cum era? 

— Adică? 

— Ce reacţii a avut? 

— Năucit, mai degrabă şocat decât trist. Şi-a mai revenit 
atunci când l-am adus la Brigadă. Cuplul se gândea să 
divorţeze. 

— Din cauza amantului? 

— Nu, a intervenit Noël cu un rictus plin de dispreţ. 
Pentru că un bărbat ca el, un avocat ajuns atât de sus, era 
stingherit de o soţie din popor. Dacă citim printre 
rândurile spuselor lui. 

— Iar soţia sa se simţea umilită să fie exclusă de la toate 
cocktailurile şi cinele pe care le dădea în cabinetul său din 
arondismentul al 7-lea împreună cu relaţiile şi clienţii săi, 
a adăugat blondul Justin. Dorea să meargă şi ea, dar el 
refuza. Scene repetate. Ea ar fi „distonat”, afirma ea. Ar fi 
„fost nepotrivit”. Asta-i omul nostru. 

— Antipatic, a spus Noel. 

— S-a inflamat din ce în ce mai tare, a precizat Voisenet. 
Şi s-a luptat de parcă ar fi pornit-o pe Drumul spre ocnă 
din jocul lui video. A început să folosească termeni din ce 
în ce mai complicaţi sau de neînțeles. 

— E o strategie simplă, a spus Mordent, extrăgându-şi 
cu mişcări sacadate gâtul lung şi slab din guler, păstrându- 
şi în aceste două săptămâni alura lui de cocostârc bătrân 
obosit de lupta cu viaţa. Mizează pe contrastul dintre el, 
mare avocat de business, şi amant. 

— Cine este? 

— Un arab, cum a ţinut să precizeze încă de la început, 
care repară distribuitoare de băuturi. Locuieşte în clădirea 
apropiată. Nassim Buzid, algerian, născut în Franţa, 


e 10 - 


căsătorit şi cu doi copii. 

Adamsberg a ezitat, apoi a tăcut. Nu putea, din decenţă, 
să ceară oamenilor săi să-i spună cum se derulase 
interogatoriul lui Nassim Bouzid, care trebuia să fie inclus 
în raport. Dar nu-şi amintea nimic. 

— Şi ce impresie v-a lăsat? a încercat el, făcându-i semn 
lui Estalere să-i mai aducă o cafea. 

— Un bărbat frumos, a răspuns locotenentul Helene 
Froissy, întorcând spre Adamsberg ecranul laptopului pe 
care era afişată o fotografie a tristului Nassim Bouzid. 
Gene lungi, ochi de culoarea mierii, dinţi foarte albi şi un 
zâmbet încântător. În clădire este foarte iubit, e pe post de 
om bun la toate. Nassim schimbă becurile, Nassim repară 
tevile sparte, Nassim nu spune niciodată nu. 

— Ceea ce îl face pe soţ să conchidă că e un ins slab şi 
servil, a spus Voisenet. Venit de nicăieri şi ajuns un neica 
nimeni, a spus. 

— Antipatic, a repetat Noel. 

— Soţul este gelos? a întrebat Adamsberg care începuse 
să ia indolent câteva note. 

— Susţine că nu, a intervenit Froissy. Consideră 
legătura demnă de dispreţ dar îl avantajează în caz de 
divorţ. 

— Aşadar? a întrebat adresându-se lui Mordent. Vorbeai 
de strategie, comandante? 

— Se bazează pe reflexele poliţiştilor pe care îi 
consideră, în general, inculţi, rasişti şi care judecă în 
clişee: în faţa unui avocat bogat, cu un limbaj rafinat, încât 
devine greu de înţeles, şi un arab bun la toate, un caraliu 
ar miza pe arab. 

— Care sunt cuvintele sale, acele cuvinte rafinate şi greu 
de înţeles? 

— Greu de spus, de vreme ce nu le-am înţeles, a răspuns 
Voisenet. Cuvinte precum „apercepţie” sau, stai aşa 
„hetero.. „heteronom”. 

— „Heteronom”, asta e ceva despre comportament 
sexual deviant? a întrebat Voisenet. S-a referit la amant. 

Toate privirile s-au întors spre Danglard de la care 


e 11 œ» 


aşteptau ajutor. 

— Nu, e ceva ce are legătură cu faptul de a nu fi 
autonom, de a se supune unor legi venite din afară. Ar 
merita osteneala să-l atacăm cu propriile arme. 

— Contez pe tine, căpitane, a replicat Adamsberg. 

— Se face, a răspuns Danglard cuprins de o oarecare 
jubilaţie în faţa acestei idei şi uitând pentru o clipă 
îngrijorările de mai devreme îndreptate către Adamsberg 
şi amatorismul său. Era limpede că acesta reţinuse puţine 
din raportul pe care el îl întocmise cu mare atenţie. 

— De asemenea, citează mult, a adăugat Mercadet 
ieşind dintr-o stare de somnolenţă. 

Mercadet, excelentul informatician al brigăzii, urmat 
îndeaproape de Helene Froissy, era hipersomniac şi toţi, 
fără excepţie, respectau şi chiar protejau severul handicap 
al colegului lor. Dacă asta ar fi ajuns la urechile 
inspectorului-şef, Mercadet ar fi fost dat afară imediat. La 
ce bun să păstrezi un poliţist care adoarme tun din trei în 
trei ore? 

— lar avocatul Carvin se aşteaptă să reacţionăm la 
nenorocitele lui de citate, să reuşim să cităm dintr-un 
autor, de exemplu, a continuat Mercadet. Îl încântă 
ignoranţa noastră, îl amuză să ne zdrobească, asta e sigur. 

— Bunăoară? 

— Asta, a spus Justin deschizându-şi carneţelul. Tot în 
legătură cu Nassim Bouzid: Oamenii se tem mai puțin de 
minciună decât de prejudiciul cauzat de ea. 

Acum aşteptau o precizare din partea lui Danglard, care 
să spele  umilinţele repetate ale avocatului, dar 
comandantul a considerat că e mai bine să se abţină să 
spună cine este autorul, plasându-se astfel la egalitate în 
ignoranță cu restul brigăzii. Pudoarea lui nu a fost 
înţeleasă, dar Danglard a fost iertat, căci nu i se putea 
cere unui om, oricât de uluitoare ar fi fost erudiţia sa, să 
ştie pe dinafară toate citatele din literatură. 

— Ceea ce vrea să spună de fapt că avocatul nostru, 
Carvin, ne furnizează cu amabilitate un mobil pentru 
uciderea lui Buzid: şi-a ucis amanta ca să scape de 


e 12» 


prejudiciul adus de adulter şi să evite destrămarea familiei 
sale, a continuat Mordent. 

— Şi cine este autorul acestei fraze, comandante 
Danglard? a întrebat Estalere întrerupând ezitarea 
generală prin incurabila sa lipsă de tact sau prin prostia lui 
persistentă, gândeau alţii. 

— Nietzsche, a răspuns în cele din urmă Danglard. 

— Şi e un autor important? 

— Foarte. 

Adamsberg desena ceva de o vreme întrebându-se, cum 
o făcea adesea, ce monstru abisal domina memoria 
fenomenală a lui Danglard. 

— A, da, a răspuns Estalere cu un aer plin de mirare şi 
ochii săi mari verzi larg deschişi. 

Dar Estalere avea mereu ochii săi mari şi verzi larg 
deschişi de parcă nu-şi mai revenea din mirarea nesfârşită 
a contactului cu viaţa. Fără îndoială, el avea dreptate, 
gândea Adamsberg. Bunăoară, femeia asta zdrobită cu 
ferocitate oferea toate motivele să te lase interzis, cu ochii 
larg deschişi în beznă. 

— Pentru că nu trebuie să fii cineva foarte important ca 
să ştii că oamenii se tem de efectele minciunilor lor, a 
continuat Estalere foarte concentrat. Dacă nu, nu-i aşa de 
grav, aşa-i? 

— Aşa este, a aprobat Adamsberg, mereu decis să ia 
apărarea tânărului poliţist, lucru pe care nimeni nu reuşea 
să-l înţeleagă. 

Adamsberg a lăsat creionul. Tocmai îl desenase pe 
prietenul său Gunnlaugur supraveghind agitația ce 
răzbătea dinspre port. Şi pescăruşi, stoluri întregi de 
pescăruşi. 

— Pro şi contra, a spus el. Şi pentru unul şi pentru 
celălalt? 

— În ceea ce-l priveşte pe avocat, are alibiul sălii de 
jocuri. Ceea ce nu înseamnă nimic; în mulţimea jucătorilor 
zgomotoşi şi pasionaţi, care nu văd nimic altceva decât 
ecranul, cine ar putea observa că tocmai lipsise un sfert de 
oră? Şi are un cont gras în bancă. În caz de divorţ, pierde 


e 13 


jumătate din cele patru milioane două sute de mii de euro 
pe care îi are. 

— Patru milioane două sute de mii de euro? a reluat 
Lamarre, timidul sergent care lua cuvântul pentru prima 
oară. Câţi ani ne-ar trebui să strângem toţi banii ăştia? 

— Nu te obosi să socoteşti, Lamarre, a spus Adamsberg 
ridicând mâna cu un gest liniştitor. Îţi faci rău degeaba. 
Continuă, Mordent. 

— Dar nu avem niciun indiciu probant împotriva lui. 
Nassim Buzid este într-o postură mai delicată, în cazul său 
există lucruri concrete. Pe mocheta maşinii am găsit trei 
fire de păr albe de câine, în faţa locului de lângă şofer, şi 
un fir roşu agăţat de pedala frânei. După primele analize 
ar fi vorba chiar de câinele lui Bouzid. Iar firul este la fel 
cu cele din covorul kilim din sufrageria lui. Cât priveşte 
cheile de la maşină, ar fi putut să ia dublura de la amanta 
lui. Toate cheile sunt agăţate la intrare. 

— Şi de ce şi-ar lua câinele când se duce să-şi ucidă 
amanta? a întrebat Froissy. 

— Bouzid are o nevastă. Ce motiv mai bun ar fi avut 
decât să-i spună că scoate câinele să facă pipi? 

— Şi dacă făcuse deja pipi câinele? a întrebat Noël. 

— Nu, era deja ora să scoată câinele, a replicat Mordent. 
Bouzid admite fără ezitare că a ieşit, dar jură că nu a fost 
niciodată amantul lui Laure Carvin. Mai mult, susţine că 
nici nu o cunoaşte pe această femeie. Dacă este adevărat 
ce spune, înseamnă că avocatul Carvin l-a ales cu grijă ca 
tap ispăşitor. Ar fi putut lua cineva fire din blana câinelui 
său şi un fir din covor de la el de acasă, încuietoarea se 
poate deschide şi cu unghia. Nu vi se par cam prea 
evidente cele două probe? 

— Una ar fi fost de ajuns, a spus Adamsberg. 

— Este caracteristica ființelor prea  mândre de 
inteligenţa lor, a intervenit Danglard. Sunt orbite de 
infatuare şi, prin urmare, îşi fac o idee greşită despre 
ceilalţi şi acţionează fie în exces, fie prea puţin. Judecata 
lor, contrar a ceea ce-şi imaginează, nu este corectă. 

— În plus, a început Justin ridicând mâna, Bouzid ne 


e 14» 


asigură că îşi ţine câinele într-o sacoşă atunci când îi ia în 
maşină. Şi, într-adevăr, în maşina lui, nu am găsit niciun fir 
de păr de câine şi niciun fir din covor. 

— Cei doi bărbaţi sunt cam de aceeaşi înălţime? a 
întrebat Adamsberg întorcând portretul lui Gunnlaugur cu 
faţa în jos. 

— Bouzid e mai scund. 

— Asta l-ar fi obligat să modifice poziţia scaunului şi 
oglinzile retrovizoare. Cum erau? 

— Ca pentru cineva înalt. Fie Bouzid s-a gândit să le 
modifice după ce s-a întors, fie avocatul le-a lăsat cum 
erau. larăşi suntem blocaţi. 

— Şi amprentele din maşină? Volan, frâne, portiere? 

— Ai dormit în avion? l-a întrebat Veyrenc zâmbind. 

— Posibil, Veyrenc. Pute. 

— Sigur că pute. Batem pasul pe loc. 

— Vreau să spun că pute cu adevărat, în camera asta. 
Nu simţiţi? 

Toţi agenţii şi-au ridicat capetele ca să repereze mirosul. 
Curios, a gândit Adamsberg, cum îşi înalţă oamenii 
instinctiv nasul cu zece centimetri când este vorba să 
simtă un miros. De parcă zece centimetri ar putea să 
schimbe ceva. Înzestraţi cu acest reflex animalic păstrat 
din noaptea timpurilor, trupa de agenţi ducea cu gândul la 
un grup de rozătoare care încearcă să capteze în aer 
mirosul duşmanului. 

— Aşa este, a confirmat Mercadet. Miroase puţin a 
mare. 

— Miroase a port vechi, a precizat Adamsberg. 

— Nu mi se pare, a spus destul de ferm Voisenet. Ne 
ocupăm mai târziu. 

— Unde rămăsesem? 

— La amprente, a spus Mordent, care, plasat la capătul 
mesei lungi, alături de Danglard, nu simţea nimic 
neobişnuit. 

— Aşa. Spune, comandante. 

— Amprentele se potrivesc atât pentru o variantă cât şi 
pentru cealaltă, a continuat Mordent răsfoindu-şi notițele 


e 15» 


cu privirea de cocostârc şi cu mişcări rapide şi sacadate de 
cap. Totul a fost şters. Fie de Bouzid, fie de avocat ca să 
poată fi acuzat Bouzid. Pe spătarul scaunului şoferului nu 
s-a găsit niciun fir de păr. 

— Nu-i simplu, a şoptit Mercadet căruia Estalere îi 
servise două cafele mari deodată. 

— De aceea am hotărât să te chemăm puţin mai 
devreme, a spus Danglard. 

Aşadar, el a fost, a dedus Adamsberg. El îl chemase de 
urgenţă, smulgându-l blândului său tangaj. Comisarul l-a 
privit pe cel mai vechi adjunct al său, mijind ochii. 
Danglard se temuse pentru el, nu era nicio îndoială. 

— Pot să văd imagini cu cei doi bărbaţi? a întrebat el. 

— Ai văzut fotografiile, a zis Froissy, îndreptând iarăşi 
ecranul computerului spre el. 

— Vreau să-i văd mişcându-se, în timpul interogatoriilor. 

— Când anume? 

— Nu contează. Poţi să laşi imaginea fără sunet. Vreau 
doar să le văd expresia feţei. 

Danglard s-a crispat. Dintotdeauna Adamsberg a avut o 
detestabilă înclinaţie de a judeca feţele oamenilor, de a 
deosebi pe chipurile lor binele şi răul, lucru pe care 
Danglard i-l reproşa cu fermitate. Adamsberg îl cunoştea şi 
a simţit cum adjunctul său se crispează. 

— Îmi pare rău, Danglard, a spus el afişând zâmbetul 
strâmb care seducea martorii reticenţi sau îi dezarma, 
uneori, pe cei care i se opuneau. Dar de data asta eu am 
un citat ca să mă apăr. Am găsit cartea abandonată pe un 
scaun, la Reykjavik. 

— Spune. 

— O secundă, că nu-l ştiu pe de rost, a continuat 
scotocindu-se prin buzunare. lată: Viața obişnuită creează 
sufletul, iar sufletul creează fizionomia. 

— Balzac, a spus Danglard mutros. 

— Exact. Şi autorul îţi place, comandante. 

Adamsberg a zâmbit larg şi a împăturit foaia de hârtie. 

— Şi despre ce este vorba? a întrebat Estalere. 

— Dar nu contează, sergent! a replicat Danglard. 


e 16 - 


— Este despre un preot cumsecade, dar nu foarte 
şmecher, şi despre nişte suflete pline de ură care în cele 
din urmă îi vin de hac. Cred că acţiunea se petrece la 
Tours, a răspuns Adamsberg luându-i apărarea lui 
Estalere. 

— Cum se cheamă cartea? 

— Nu mai ţin minte, Estalere. p 

Dezamăgit, Estalere a aruncat creionul. Il venera pe 
Adamsberg şi, în acelaşi timp, o venera şi pe Retancourt, 
puternicul locotenent, care era exact opusul comisarului 
pe care el încerca să-l imite în toate, bunăoară în a citi 
cartea respectivă. În schimb, renunţase instinctiv să o 
imite pe Retancourt. Nimeni, femeie sau bărbat, nu o 
putea egala, iar asta înţelesese în cele din urmă până şi 
arogantul Noel. 

— Se cheamă Preotul din Tours. 

— Mulţumesc, a spus bucuros Estalere care îşi nota 
titlul cu întreruperi. Scria greu fiindcă era dislexic. Totuşi, 
cu titlul ăsta, Balzac nu o dă-n bară. 

— Estalere, nu se spune niciodată despre Balzac că „o 
dă-n bară”. 

— A, bine, comandante. Nu o să mai spun. 

— Hai, Froissy, i-a spus Adamsberg întorcându-se spre 
ea. Arată-mi mutrele celor doi. Şi în timp ce mă uit la ei, 
luaţi-vă o pauză. 


Zece minute mai târziu, singur în faţa ecranului, 
Adamsberg şi-a dat brusc seama că, exceptând primele 
imagini ale avocatului Carvin, nu privise nimic, nu auzise 
nimic. Islandezul Bestir îl invitase să meargă la pescuit sub 
privirea aprobatoare a celorlalţi marinari. O mare onoare 
pentru un străin, desigur, o onoare făcută fostului 
învingător al insulei demonice, al cărei relief negru se 
zărea la câţiva kilometri de port. Adamsberg a avut dreptul 
să ajute la trierea peştelui din năvod şi să arunce în apă 
peştii tineri, femelele pline de icre şi peştii care nu se 
puteau consuma. Adamsberg petrecuse aceste zece minute 
pe puntea lunecoasă, cu mâinile în năvod, zdrelindu-şi 


e 17» 


pielea de solzi. Şi-a revenit brusc şi a văzut chipul 
avocatului Carvin, a pus computerul pe „pauză” şi a ieşit 
să se alăture subordonaţilor săi, împrăştiaţi în sala mare 
unde lucrau. 

— Ei bine? l-a întrebat Veyrenc. 

— E prea devreme ca să pot spune ceva. Trebuie să-l 
revăd, a eludat Adamsberg răspunsul. 

— Sigur, a spus Veyrenc zâmbind. Umed, lunecos, a 
gândit el. 

Adamsberg i-a făcut semn lui Froissy ca să repornească 
imaginile video apoi s-a oprit. 

— Chiar pute, a zis el. Şi mirosul vine din camera asta. 

Comisarul, cu nasul ridicat cu zece centimetri mai sus 
decât de obicei, s-a orientat prin încăpere, luându-se după 
mirosul greţos şi, asemenea unui câine de urmă din 
Brigada canină, s-a oprit în faţa biroului lui Voisenet. 
Voisenet era poliţist, şi încă unul foarte bun, dar, frustrat 
încă din tinereţe că nu a putut face o carieră pasionată de 
ihtiolog, pe care tatăl lui i-o interzisese violent, o urma 
acum pe furiş. Adamsberg sfârşise prin a ţine minte 
termenul „ihtiolog”: Voisenet era un specialist în peşti, şi, 
mai exact, în peşti de apă dulce. Se obişnuiseră să vadă 
zăcând pe biroul lui reviste şi articole de tot felul dedicate 
acestui domeniu, iar Adamsberg îi permitea să o facă, în 
anumite limite. Dar era pentru prima oară când un miros 
fetid de peşte se simţea venind dinspre teritoriul lui 
Voisenet. Adamsberg a dat ocol febril biroului şi a scos de 
sub scaun o pungă mare de plastic pentru congelare. 
Voisenet, un bărbat cu picioare scurte, un păr negru des, 
burtă rotunjoară şi obraji bucălaţi şi roşii, s-a ridicat cu 
toată demnitatea pe care i-o permitea silueta. Un om jignit, 
acuzat pe nedrept, asta indica postura lui. 

— Este personal, comisare, a spus el cu glas ferm. 

Adamsberg, a deschis punga cu o mişcare bruscă şi a 
desfăcut-o în toată lărgimea ei. A tresărit şi a dat drumul 
pungii care a căzut pe podea cu un zgomot greu şi moale. 
Erau ani buni de când comisarul nu mai tresărise. Firea lui 
prea puţin nervoasă, nu-l predispunea la aşa ceva. Dar, în 


e 18 + 


afara mirosului pestilenţial care ieşea din punga de plastic, 
ceea ce văzuse era atât de hidos încât îi provocase un şoc. 
Un cap de animal respingător, cu ochi ficşi, cu o gură 
enormă deschisă, mărginită cu dinţi înspăimântători. 

— Ce-i rahatul ăsta? a strigat el. 

— Este vânzătorul meu de peşte, a început Voisenet. 

— Nu este vânzătorul tău de peşte! 

— Este o murenă de Atlantic marmorată, a răspuns 
Voisenet cu dispreţ. Mai exact un cap de murenă din al 
cărei corp au fost păstraţi 16 cm. Şi nu, nu este un rahat, 
este un magnific exemplar de mascul de 1,55 metri 
lungime. 

Momentele în care Adamsberg îşi ieşea din fire erau atât 
de rare încât subordonații săi, surprinşi,  defilau 
bombănind ca să vadă monstrul ţinându-se de nas, apoi 
făceau rapid stânga-mprejur. Chiar şi locotenentul Noël 
care a văzut multe la viaţa lui a şoptit: „Şi să nu zici că de 
data asta natura a dat greş”. Numai Retancourt, cea 
masivă şi robustă, nu a avut nicio reacţie faţă de acest cap 
de peşte dezgustător şi s-a răsucit pe călcâie impasibilă, 
întorcându-se la biroul ei. Danglard zâmbea discret, 
încântat de izbucnirea care, gândea el, îl aducea pe 
comisar cu picioarele pe pământ, pe pământul emoţiilor 
vii. Adamsberg era supărat pe el însuşi pentru că-şi ieşise 
din fire. Regreta că plecase de pe insula Grimsey, că 
tresărise, că ridicase glasul, că de-abia se interesa de 
moartea atroce a femeii ăleia, zdrobită sub roţile unui 4x4. 

— Orişicât, o murenă, e ceva, a zis Estalere mai şocat ca 
niciodată. 

Voisenet a strâns punga demn. 

— O duc la mine acasă, a spus el privindu-şi colegii cu 
dispreţ, ca pe o adunătură de adversari împachetaţi în 
ideile lor preconcepute. 

— Bună idee, a replicat Adamsberg ceva mai calm. Soţia 
ta va fi fericită de un asemenea cadou. 

— O să-l fierb la mama. 

— Asta dovedeşte că ai bun-simţ. Numai mamele pot 
ierta orice. 


e 19 œ 


— A costat mult, a răspuns Voisenet, dornic să arate cât 
de important era peştele lui. Vânzătorul meu de peşte 
expune uneori exemplare de excepţie. Acum doi ani a avut 
un peşte spadă cu un bot de un metru. O minunăţie. Dar 
nu mi-l puteam permite. Pentru murenă mi-a făcut un preţ 
bun fiindcă începuse deja să se împută. N-am ezitat. 

— Înţelegem. Ia jegul ăsta imediat de aici, Voisenet. Ai fi 
putut să-l laşi afară, în curte. O să fie nevoie de trei zile ca 
să aerisim. 

— În curte? Ca să dispară? 

— Orişicât, o murenă, e ceva, a repetat Estalere. 

Voisenet a schiţat un gest de mulţumire sergentului. S-a 
strecurat în spatele computerului şi cu o mişcare abilă, 
aproape pe furiş, l-a oprit. Apoi a părăsit încăperea fără 
graţie, căci nu avea aşa ceva, ci cu un soi de ambâţ, 
legănându-şi trofeul greu din vârful degetelor, lăsând în 
urmă grupul ignorant al colegilor săi. La ce te-ai fi putut 
aştepta din partea unor poliţai? 

— Deschideţi, toţi, ferestrele, le-a ordonat Adamsberg. 
Vino, Froissy, reluăm vizionarea imaginilor video de la 
început. 

— Ai observat ceva? 

— Poate, a minţit Adamsberg. Stai, dă-mi voie o 
secundă. 


Neîncrezător, comisarul a mai ocolit o dată biroul 
colegului său ihtiolog. De ce, înainte să plece, Voisenet a 
stins computerul? L-a reaprins şi s-a uitat la ultimele 
linkuri accesate. Nu a dat nici peste vreo murenă, nici 
peste note de serviciu. A descoperit fotografia unui 
păianjen brun, fără nimic deosebit în aparenţă. Contrariat, 
a intrat pe toate linkurile accesate de locotenent. Păianjen, 
iarăşi păianjen, răspândirea lui în Franţa, obiceiuri de 
hrănire,  periculozitate, perioade de reproducere al 
păianjenului-pustnic şi articole recente de ziar cu titluri 
alarmiste: Întoarcerea păianjenului pustnic? În Carcassone 
a fost muşcat un bărbat - Trebuie să ne temem de 
păianjenul pustnic? Un al doilea deces în Orange. 


e 20 - 


Adamsberg a pus computerul pe pauză. Froissy, 
elegantă, dreaptă şi subţire, aştepta. Ţinând cont de 
cantitatea de alimente pe care o ingurgita - cât se poate de 
discret, credea ea - mânată de o spaimă nestăpânită de a 
rămâne fără mâncare, silueta ei perfectă rămânea un 
mister. 

— Locotenente, fă-mi o captură de ecran a tuturor 
fişierelor consultate de Voisenet în ultimele trei săptămâni, 
cât timp am lipsit. Cele despre un păianjen, i-a spus 
Adamsberg. 

— Un păianjen? 

— Păianjenul pustnic brun. Sau păianjenul violonist. Ai 
auzit despre el? 

— Nu, deloc. 

— Păianjenii nu intră în zona de interes a lui Voisenet. 
Ne-a povestit despre stăncuţe, despre şoareci de câmp şi 
despre peşti, se-nţelege. Dar niciodată despre păianjeni. Aş 
vrea să ştiu ce-l interesează pe locotenentul nostru. 

— Nu prea e ok să scotocesc în computerul colegului 
meu. 

— Nu, deloc. Dar aş vrea să văd. Poţi să-mi trimiţi 
linkurile pe computerul meu? 

— Desigur. 

— Perfect, Froissy. Şi să nu laşi urme. 

— Şi ce-o să le spun colegilor care mă vor vedea la 
computerul lui Voisenet? 

— Spune că ţi s-a comunicat o problemă la server şi că 
profiţi de lipsa lui ca să o rezolvi. 

— Pute rău la biroul lui. 

— Ştiu, Froissy, ştiu. 


e 21 œ» 


III 


De data asta, Adamsberg a reuşit să se concentreze 
asupra interogatoriilor proletarului Nassim Buzid şi ale 
dispreţuitorului avocat Carvin. A revăzut de mai multe ori 
anumite pasaje în care avocatul se străduia, fără nicio 
jenă, să-şi impună superioritatea şi cinismul. „Strategia” 
lui, cum afirmase Mordent, dar, mai ales, temperamentul. 
Adamsberg considera că Mordent se înşela în legătură cu 
esenţa acestei strategii. 

Mordent: Conturile bancare pe care le aveţi arată o 
rezervă de patru milioane două sute şaptezeci şi şase de 
mii de euro. În urmă cu doar şapte ani eraţi departe de 
suma asta. 

Carvin: Aţi auzit vorbindu-se de întoarcerea în masă a 
exilaţilor fiscali? Care s-au dat peste cap să-şi negocieze 
cât mai avantajos reglarea impozitelor cu statul? Credeti- 
mă, e mană cerească pentru avocaţi. Dar trebuie să ai 
competențele necesare. În Drept, desigur, dar mai ales în 
ceea ce priveşte chichițele Dreptului. Aţi auzit despre 
spiritul şi litera legii? Eu favorizez spiritul, în infinita lui 
supleţe. 

Voisenet: ... 

Carvin: Dar nu văd legătura cu moartea soției mele. 

Mordent: Ei bine, mă întreb de ce, având o asemenea 
sumă, locuiţi în continuare într-un apartament închiriat, cu 
trei camere la parter, în fundătura asta jalnică numită 
Bourgeons? 

Carvin: Ce contează? Stau toată săptămâna la cabinet, 
inclusiv în weekend. Ajung târziu acasă şi mă culc. 

Voisenet: Luaţi cina acasă? 

Carvin: Rar. Soţia mea găteşte bine, dar este important 
să-ți cultivi legăturile. Legăturile sunt grădina. 


— Aluzie evidentă la Voltaire, a şoptit Danglard, care se 
strecurase în spatele lui Adamsberg. De parcă acest 
mediocru înfumurat ar fi avut vreo autoritate să-l citeze. 


e 22 œ» 


— Absolut antipatic, a spus Adamsberg. 
— Dar a izbutit să-l demonteze pe Voisenet. 


Voisenet: ... 

Carvin: Lăsaţi-o baltă, locotenente. Aştept în continuare 
să-mi expuneţi legătura cu moartea soției mele. 

Mordent: Mda, nu prea v-a „ieşit“ aşteptarea asta. 

L-au văzut pe Carvin ridicând din umeri. Danglard s-a 
strâmbat. 

— Bună încercare, dar nepotrivită. Amândoi sunt în 
ceaţă. 

— De ce nu te-ai dus în locul lor, Danglard? 

— Voiam să-l las să-şi etaleze în faţa noastră tot 
ansamblul său de tactici prin care îşi striveşte adversarul. 
Fie că e vorba despre poliţişti, fie, poate, de nevastă-sa. Şi 
să scoată la iveală posibilele ieşiri violente ascunse. Dar nu 
i-am desluşit bine scopul. Faptul că-i umileşte pe poliţişti 
nu înseamnă şi că-i poate avea la mână. Ba chiar din 
contră. 

— Nu-i umileşte, Danglard, îi domină. E cu totul altceva. 
Voisenet, zoologul nostru, îţi va spune că haita de poliţişti 
se va supune dorințelor masculului dominant Carvin. lar 
Carvin l-a învins, ierarhic vorbind, pe masculul dominant al 
brigăzii - comandantul Mordent. Nu poţi fi insensibil la 
atacurile lui Carvin fiindcă şi tu eşti un mascul dominant. 

— Eu? a întrebat Danglard. 

— Jă [Da], a răspuns Adamsberg. 

Şi Danglard a tăcut, tulburat, el care-şi considera viaţa 
ca pe o înlănţuire de angoase şi de neputinţe, cu excepţia 
celor cinci copii ai săi. 

— Ai greşit, Danglard, cu siguranţă, că nu ai condus 
acest interogatoriu. L-ai fi pus cu botul pe labe pe avocat, 
iar brigada s-ar fi simţit mai puternică. Degeaba se uită la 
el de sus, degeaba spun că este „antipatic” - ceea ce este 
adevărat -, toţi sunt aproape supuşi. Şi, prin urmare, 
incapabili să gândească limpede în ceea ce priveşte 
autorul acestei crime. 

— Nu devii dominant ştiind să citezi ici şi colo din 


e 23» 


Voltaire sau din Nietzsche. 

— Totul depinde de context. Aici, avocatul mizează pe 
faptul că o brigadă de poliţie nu este tocmai un turbion de 
cultură. Cu arma asta ne atacă, loveşte în punctul slab. La 
naiba, ar fi trebuit să fi mers la luptă, Danglard! 

— Regret, dar nu am văzut aşa lucrurile. 

— Încă nu este prea târziu. 

Mordent: Jar soția dumneavoastră işi petrecea acasă 
toate serile şi toate dimineţile. De câți ani? 

Carvin: De mai bine de cincisprezece ani. 

Mordent: Nu v-aţi gândit niciodată să-i oferiţi un loc mai 
luminos, într-un cartier mai puţin pustiu seara, când se 
întorcea de la serviciu? 

Carvin: Comandante. Fir-ar să fie, nu o clinteşti de pe 
stânca ei. 

Mordent: Adică? 

Carvin: Dacă aş fi smuls-o pe soția mea din acel loc, i-aş 
fi retezat rădăcinile la fel de nimicitor de parcă aş fi folosit 
un topor. Pentru ea am păstrat acel apartament. Sub un 
tavan haussmanian ar fi pierdut orice reper psihosocial. 

Voisenet: Nu credeţi în puterea de adaptare? Care este 
una dintre definițiile inteligenţei? 


— Voisenet încearcă să recupereze, a spus Adamsberg. 
E pe domeniul lui: animalele. 

— Nu a avut niciun efect. 

— Am văzut. M-am uitat de două ori la pasajul ăsta. 


Carvin: Soția mea nu era inteligentă, locotenente. 

Mordent: Și atunci de ce v-aţi însurat cu ea? 

Carvin: Pentru râsul ei, comandante. Eu nu râd. lar râsul 
acesta, care are dreptul să te readucă la viaţă, atrăgea pe 
toată lumea, chiar şi pe arab. Nu era un râs grosolan, în 
hohote, nestăpânit, ci o sămânță de râs, ca un Seurat, dacă 
vreți. 

Mordent: ... 

Carvin: lar râsul acesta o să-mi lipsească. 

Voisenet: Mai puțin decât cele două milioane pe care le- 


e 24» 


ar fi primit în caz de divorţ. 

Carvin: Râsul vital nu are echivalent în cifre. Chiar şi 
divorţat - dar nu ajunsesem în acest punct - aş fi continuat 
să merg să mă alimentez cu el. 


— Am văzut destul, a spus  Adamsberg oprind 
înregistrarea video cu un gest brusc. 

— Şi Nassim Bouzid? 

— M-am lămurit. 

— Şi ce părere ai despre cei doi tipi? De „mutrele” lor? 

— Semne, riduri, mărci, gesturi, toate astea există. Dar 
nu e de ajuns. Înainte să vin la brigadă am mers pe jos şi 
am parcurs distanţa dus-întors între sala de jocuri şi locul 
crimei, pe străzile dosnice. E aici un lucru interesant. 

— Am cronometrat deja traseul. 

— Nu la asta mă refer, Danglard. Este vorba despre 
pietricelele aflate pe o suprafaţă de teren unde se 
lucrează. 

— Şi? 

— Admiţi că între miliardele de păpădii care există în 
lume nu sunt două la fel? 

— Evident. 

— Asta e valabil şi pentru şoferi. Nu există doi la fel. 
Convoacă păpădia nr. 1 - Carvin la ora două şi păpădia nr. 
2 - Buzid la ora trei. Mai dăm o tură. Cheamă şi echipa 
tehnică pentru amprente. Să-i găsesc aici când mă întorc. 

— Foarte bine, avem timp să mâncăm. 

— Drekke, borða, a spus Adamsberg zâmbind. [Să 
mâncăm, să bem]. 

Bine, şi-a spus Danglard în sinea lui, acum Adamsberg 
vorbeşte şi islandeza de a reuşit să înveţe cuvintele alea? 
Totuşi, după incidentul cu murena, părea că redevenise 
cum îl ştiau. 

— Încă ceva, Danglard, a mai spus Adamsberg. Cam pe 
la 14.30 când mă voi întoarce cu Carvin, ia-l la 
interogatoriu. Dar, de data asta, bate-l cu propriile-i arme. 
Vreau să-şi vadă lungul nasului. Apoi, trimite înregistrarea 
tuturor colegilor din brigadă. Se vor mai linişti. Vreau ca 


e 25» 


fiecare poliţist să aibă o percepţie egală atât pentru 
Carvin, cât şi pentru Bouzid. Zdrobeşte-l cu propriile-i 
arme. 

Danglard parcă şi-a târât mai puţin picioarele, le ţinea 
mai drepte, părea un pic mai înviorat în noua postură de 
„mascul dominant” pe care nu dădea doi bani. 

Nu pricepuse nimic din ce voia să însemne povestea aia 
cu pietricelele. 


e 26 - 


IV 


Avocatul Carvin era o persoană rece, nici nerăbdător, 
nici coleric, iar când Lamarre şi Kernorkian au venit la 
cabinet să-l conducă la sediul brigăzii, întrerupându-l din 
lucru, le-a cerut cinci minute să încheie o pagină şi i-a 
urmat fără să comenteze. 

— Despre ce este vorba de data aceasta? 

— Comisarul, a început să explice Kernorkian. 

— A, el? S-a întors, aşadar? Am auzit ceva. 

— Vrea să vă vadă. Pe dumneavoastră şi pe Nassim 
Bouzid. 

— Cât se poate de firesc. Sunt dispus să discutăm, dacă 
asta doreşte. 

— Nu cred că vrea să vorbiţi. Vrea să faceţi împreună o 
tură cu maşina. 

— Ceea ce mi se pare mai puţin firesc, dar presupun că 
ştie ce face. 


Adamsberg prânzise la birou, de data asta recitind 
raportul pe care îl primise în aeroportul din Reykjavik. Il 
citea în picioare, cum avea obiceiul, mergând încoace şi- 
ncolo prin încăpere. Se întâmpla rar să muncească aşezat 
când putea să evite să o facă. Citind, şoptea fiecare cuvânt 
- ceea ce îi lua ceva timp - fără să-şi poată abate gândul de 
la micul păianjen al lui Voisenet. Păianjenul se preumbla 
prudent, ca şi când ar fi vrut să treacă neobservat ca să nu 
atragă vreo primejdie asupra lui, ca să nu deranjeze. Dar 
deja deranjase, acum când Adamsberg ştia, datorită 
intervențiilor lui Froissy, logată la calculatorul lui. A pus 
raportul pe birou şi a aprins ecranul. Măcar să fie cu inima 
împăcată şi păianjenul să dispară. Măcar să ştie de ce-l 
interesa pe Voisenet insecta asta încă de dimineaţă când 
ar fi trebuit să se concentreze pentru şedinţă şi să aibă 
grijă ce face cu murena lui împuţită. De ce afişase încă o 
imagine a păianjenului pustnic? 

Tot în picioare, a deschis fişierul trimis de Froissy şi a 


e 27» 


examinat istoricul: de vreo optsprezece zile locotenentul se 
interesa de păianjen. Dimineaţă consultase principalele 
ziare locale din Languedoc-Rousillon şi accesase mai multe 
forumuri despre subiect. Dezbaterile despre păianjenul- 
pustnic erau aprige. Se confruntau speriaţii, pseudo- 
specialiştii, pragmaticii, ecologiştii, alarmiştii. Voisenet 
descărcase şi informaţii care datau de vara trecută unde, 
în aceeaşi regiune, şase cazuri de muşcătură de păianjen 
pustnic, non-mortale, izbutiseră să stârnească panica şi s-o 
prelungească până în paginile anumitor săptămânale 
naţionale. Toate acestea fiindcă un zvon, lansat nu se ştie 
de unde, răspândise vestea rea: oare păianjenul-pustnic 
brun din America de Nord îşi făcuse apariţia în Franţa? Se 
considera că este periculos. Unde se afla? Câte exemplare 
erau? Un vacarm destul de năucitor până când a intervenit 
un specialist ca să tranşeze lucrurile: nu, păianjenul 
american nu debarcase în Franţa. În schimb, un văr de-al 
său locuise mereu aici, în partea de sud-est a ţării, şi 
muşcătura lui nu era mortală. Cu atât mai mult cu cât, 
foarte sperios, lipsit de agresivitate, trăia ascuns în gaura 
lui şi riscurile să întâlnească omul erau rare. Era vorba de 
acest păianjen Loxosceles rufescens - Adamsberg nu a 
reuşit să-i pronunţe numele, şi pace. 

Până când, în primăvară, păianjenul neastâmpărat a 
muşcat doi bătrâni. lar de data asta victimele au murit. 
Acum păianjenul-pustnic ucisese. Decesele, explicau unii, 
se datorau vârstei victimelor. Moartea celor doi relansase 
o polemică de mai bine de două sute de pagini, cât a putut 
constata Adamsberg în grabă. A aruncat o privire la ceasul 
din monitor. 13.53. Avocatul Carvin urma să intre în 
clădire. A trecut prin biroul mare, în care persista mirosul 
de peşte împuţit, deşi ferestrele erau deschise, şi a luat din 
dulap cheile singurei maşini mai de calitate a Brigăzii. 
Oare ce-l interesa pe Voisenet la nenorocitul ăsta de 
păianjen? Sigur, muriseră doi oameni, imunitatea lor 
scăzută nu făcuse faţă veninului, de acord, dar era oare 
asta suficient încât locotenentul să urmărească zilnic, pe 
durata a şaptesprezece zile, ceea ce se întâmpla referitor 


e 28 - 


la cazul acesta? Doar dacă una dintre victime nu era 
cineva apropiat, un prieten, o rudă. Adamsberg şi-a 
alungat din minte păianjenul-pustnic şi s-a grăbit să-l preia 
pe avocat de pe trotuar înainte ca agenţii, uituci, să-l invite 
în biroul comun care devenise un spaţiu cu miros fetid. 


— Îi oferiţi maşina cea bună, comisare? a întrebat 
Retancourt când l-a văzut. Sunteţi sensibil la fiţele 
avocatului Carvin? 

Adamsberg a plecat capul într-o parte şi a privit-o 
zâmbind. 

— M-ai uitat deja, Retancourt? În doar şaptesprezece 
zile? 

— Nu. Aşadar, mi-a scăpat ceva? 

— Da, locotenente. Pietricelele. Pe traseul de întoarcere 
de la sala de jocuri video. 

— Pietricelele? a repetat ea cam gânditoare. Şi nu puteţi 
să-mi spuneţi mai multe? 

— Ba da. Nu există două păpădii asemănătoare şi nici 
doi şoferi asemănători pe pământ, asta-i tot. 

— Asta-i tot. Şi Danglard care credea că v-aţi schimbat... 

— Doar m-am acutizat, nimic grav. la spune-mi, ce crezi 
despre pierderea dublurii cheilor de la maşină? a adăugat 
el legănând cheile în vârful degetelor. E ceva serios. 

— Şi simplu. Nu trebuie niciodată să se piardă, 
comisare. 

— Şi dacă se întâmplă? 

— Căutăm până cădem laţi. Dublura cheilor de la maşină 
face parte dintre acele lucruri care ne înnebunesc. 

— Mi-am pierdut mobilul la Grimsey. 

— Unde? 

— Printre nişte căcăreze, iar o oaie l-a înfundat adânc în 
pământul moale. 

— Şi n-aţi încercat să săpaţi după el? 

— Retancourt, nu subestima puterea unei copite de oaie. 
Îl distrusese. 

— Şi până una-alta, sunteţi fără mobil? 

— L-am luat pe cel al pisicii. În fine, cel care stă pe 


e 29 œ» 


copiator, lângă pisică. Cel care nu funcţionează cum 
trebuie. Cred că pisica a făcut pipi pe el. Şi cred că 
telefoanele mele mobile sunt sortite unui destin de 
excreţie. Nu ştiu cum trebuie să iau chestia asta. 

— Nu a stricat mobilul, a obiectat Retancourt luând 
apărarea pisicii - pe care o chema Cocoloş - la care ţinea 
ca la ochii din cap. Dar este adevărat că înlocuieşte pe „e” 
cu „i” și pe „p” cu „o”. 

— Exact. Aşadar, dacă vei primi un mesaj în care ai 
„Olec”, să ştii că e de la mine. 

— O să-mi uşureze munca. Nu-i mare lucru. 

— Într-adevăr, nu-i mare lucru. 

— Ce mai fac? a întrebat ea cu glas şoptit. Gunnlaugur, 
Rögnvar, Brestir...? 

— Te salută amical. Crezi sau nu, Rögnvar ţi-a gravat 
portretul pe latul vâslei. 

Adamsberg era fericit să o revadă pe Retancourt, dar nu 
ştia cum să i-o spună. Această „zeiţă polivalentă” cum o 
numea, de un metru optzeci şi cinci, o sută zece kilograme, 
înzestrată cu energia a zece oameni, îl impresiona suficient 
de mult ca să-şi piardă siguranţa de sine. Retancourt, cu 
forţa ei fizică inegalabilă şi cu o rezistenţă mentală de 
neclintit, era pentru Adamsberg asemenea unui copac 
legendar: unul sub ale cărui ramuri toţi membrii Brigăzii, 
rătăciţi noaptea într-o pădure mare, se puteau refugia şi 
puteau fi în siguranţă. Un stejar celtic. Desigur, având 
aceste calităţi neobişnuite, locotenentul nu pretindea să 
aibă şi seducţia feminină, iar uneori Noël nu pierdea 
ocazia să i-o amintească cu grosolănie. Deşi Retancourt 
avea trăsături delicate pe o faţă aproape pătrată. 

A parcat maşina neagră şi lustruită în faţa sediului în 
momentul în care Kernorkian şi Lamarre îl aduceau pe 
Carvin care l-a studiat pe comisar dintr-o privire. 
Pantalonul şi haina dintr-o pânză uzată, tricoul decolorat, 
care fusese gri sau albastru, toate astea nu se potriveau cu 
ideea pe care avocatul Carvin o avea despre şeful destul de 
notoriu al Brigăzii Criminale. Avocatul i-a întins mâna. 

— Se pare, domnule comisar, că vom face o plimbare? 


e 30 - 


Fără să mai aştepte răspunsul, Carvin s-a îndreptat spre 
locul pasagerului. 

— Domnule avocat, aş prefera să conduceţi 
dumneavoastră, a spus Adamsberg întinzându-i cheile. 

— Ah! Îmi testati abilităţile? 

— Evident. 

— Cum doriţi, a spus avocatul ocolind maşina. 

Carvin nu putea să abandoneze tonul uşor provocator, 
dar lui Adamsberg i s-a părut că este mai amabil decât 
fusese cu subordonații săi. Pentru bărbatul acesta, aflat 
mereu pe poziţie dominantă, Adamsberg era un şef şi, din 
instinct, a considerat mai prudent să nu rişte. Chiar dacă 
poartă doar o amărâtă de haină de pânză veche şi e cam 
scund, dacă e şef trebuie să-i acorzi atenţia cuvenită. 

— Presupun, a zis avocatul strecurându-se pe banchetă, 
că maşina nu aparţine brigăzii. Sau suntem minţiţi în 
legătură cu dotările poliţiei. 

— Este a  inspectorului-şef, a răspuns Adamsberg 
punându-şi centura. Mi se pare că dumneavoastră 
conduceţi bine, dar cu viteză. Şi trebuie să i-o restitui 
intactă diseară. Vă rog să fiţi atent. 

Carvin a pus cheia în contact şi a zâmbit. 

— Aveţi încredere în mine. Unde mergem? 

— La parcarea sălii de jocuri video. 

— Şi apoi la locul unde a fost ucisă soţia mea? 

— Pentru început, da. 

Avocatul s-a înscris pe şosea, a semnalizat fără să 
bâjbâie şi a luat-o la stânga. 

— Presupun că o să faceţi acelaşi lucru şi cu Bouzim? 

— Bouzid. Da, desigur. 

— Vă mărturisesc: nu pricep unde bateţi, comisare. 

— Nici eu nu pricep întotdeauna, dacă asta vă linişteşte. 

— Nu sunt neliniştit. Bună maşină, foarte bună. 

— Vă plac maşinile? 

— Cui nu-i plac? 

— Mie, bunăoară. Mă lasă indiferent. 

După ce a parcat maşina în faţa sălii de jocuri, au luat-o 
pe strada Château-des-Rentiers, iar Carvin s-a oprit la 


e 31 œ 


semaforul unde maşina sa 4x4 îi zdrobise soţia. 

— Gata, comisare. Şi acum? 

— Întoarceţi-vă la sala de jocuri video, aşa cum a făcut 
asasinul. 

Adamsberg a citit pe buzele avocatului disprețul pentru 
o şmecherie atât de simplistă. 

— Luaţi-o pe străduţe. Prima la dreapta, apoi de trei ori 
tot la dreapta şi am ajuns. 

— Am înţeles. 

— Atenţie, pe strada l’Ormier se lucrează, drumul este 
cam desfundat. 

— Nu vă faceţi nicio grijă, comisare, nu voi strica 
maşina, a replicat Carvin demarând. 


Patru minute mai târziu erau din nou în faţa sălii de 
jocuri. Adamsberg i-a făcut semn să continue şi să se 
întoarcă la brigadă. 

— Intraţi vă rog, l-a invitat comisarul. Comandantul 
doreşte să discute cu dumneavoastră. 

— Nu dumneavoastră? 

— Nu, eu nu. 

— Comandantul? Dar am vorbit deja cu el de mai multe 
ori. 

— Nu este acelaşi. 

— Cam miroase aici, a observat Carvin ridicând capul. 

— Am avut o livrare, a replicat Adamsberg. 

Danglard i-a întâmpinat. Avocatul a apreciat costumul 
englezesc, impecabil croit, al acestui bărbat urât, cu ochi 
de un albastru prea deschis, cu picioare nesigure, adus de 
spate. Dar Adamsberg a simţit o uşoară teamă la Carvin şi 
asta nu avea nicio legătură cu ţinuta vestimentară a 
comandantului. Intuise în Danglard un duşman cu totul 
diferit de cei cu care se confruntase până acum. 

— Nassim Bouzid este deja aici, comisare, a spus 
Danglard. 

— Foarte bine, mergem imediat. 

Cei doi suspecți s-au întâlnit pe culoar, unul îl urma pe 
Danglard, celălalt pe Adamsberg. 


e 32 œ 


— Bouzim, nenorocitule! a ţipat avocatul. Ce-ai avut cu 
ea? Jegule, barbarule! De unde ai ieşit? Din secta 
drogaţilor cu haşiş? A asasinilor? 

Adamsberg şi Danglard i-au ţinut de braţ, fiecare pe cel 
pe care îl însoțea, ajutaţi de Retancourt şi de Lamarre care 
au venit imediat. Bouzid a fost prins de Retancourt care l-a 
târât şase metri în spate fără ca el să-şi dea seama ce i se 
întâmpla. 

— Nici măcar nu am cunoscut-o pe soţia ta! 

— Minţi cu  neruşinare! Coranul nu vă interzice 
minciuna? 

— Şi ce te face să crezi că ştiu Coranul? Nici măcar nu 
sunt credincios, tâmpitule! 

— Am să te ucid, Buzim! 

În cele din urmă i-au despărţit pe cei doi, iar lui 
Adamsberg, pe trotuar, i-au trebuit cinci minute ca să-l 
calmeze pe Nassim Bouzid care repeta cu glas tremurat, 
ca un copil: „Nu am început eu”. Comisarul l-a invitat să ia 
loc la volan şi a aşteptat să se liniştească şi să poată să 
conducă. 

L-a pus să urmeze acelaşi traseu pe care mersese 
avocatul numai că l-au parcurs de două ori. Inainte să 
pornească, Buzid a pierdut ceva timp ca să verifice locul 
unde se aflau comenzile şi, spre deosebire de avocat, a 
vorbit încontinuu tot drumul - pe care i l-a explicat la fel 
cum o făcuse şi avocatului - despre familie, serviciu, 
despre nenorocitul de avocat şi despre soţia zdrobită sub 
roţile maşinii, nu era amanta lui, nu o văzuse niciodată. E 
teribil să treci cu maşina aşa peste o femeie, nu? El nu şi- 
ar înşela nevasta, nu, niciodată, şi pe urmă cum ar fi avut 
timp? lar nevasta îl supraveghea mereu, era defectul ei. 
Atunci? Cum ar fi putut? Nu. Nu-l trimiseseră niciodată să 
repare ceva în magazinul unde lucra ea. 

Se arătă foarte amabil, chiar prea amabil, propunându-şi 
serviciile gratis dacă distribuitorul brigăzii se defecta. De 
la distribuitor nu se mai putea lua supă şi nu-i pasă 
nimănui. 

La întoarcere, Adamsberg a dat maşina specialiştilor în 

e 33 


amprente explicându-le exact ce aşteaptă de la ei, atât de 
la maşina inspectorului-şef cât şi de la 4x4. De fapt, un 
singur lucru şi rapid. Danglard ieşea din birou, cu obrajii 
uşor îmbujoraţi, însoţindu-l pe avocat la ieşire. Carvin 
mergea cu maxilarul crispat, evitând privirile şi salutându-l 
doar pe comisar, când a trecut pe lângă el. Era clar, meciul 
se încheiase cu 10 la 0 pentru Danglard care îl executase 
delicat. Adamsberg era sigur de asta. Cine scoate sabia, de 
sabie va pieri. Comisarul s-a plimbat o vreme prin biroul 
mare, cu braţele încrucişate. Intre timp, Voisenet revenise 
la birou, realizând, când intra, că într-adevăr mirosea 
foarte tare a port vechi. Toate ferestrele erau deschise şi 
era un curent puternic care răvăşea birourile şi fiecare se 
descurcase cum putuse pentru ca vântul să nu le ia 
dosarele. Unii folosiseră suporturi de creioane, unii cutii 
de conserve şterpelite din dulapul de rezerve al 
locotenentului Froissy, pate de mistreţ, spumă de rață cu 
piper verde. Noua amenajare bizară conferea ansamblului 
o imagine de pod al unei case părăsite, sau de vânzare 
caritabilă iar Adamsberg spera ca inspectorului-şef să nu-i 
vină subit ideea să apară în persoană să-şi ia caleaşca şi să 
descopere o brigadă pe jumătate descălţată şi lucrând într- 
un birou urât mirositor. 

— Froissy, trimite înregistrarea  interogatoriului 
avocatului Carvin cu Danglard la toată echipa. Va fi vesel, 
n-o rata. Dar, înainte, măreşte-mi mâinile lui Carvin în 
timpul primului interogatoriu, un gros-plan cât mai clar cu 
vârful degetelor, adică un gros-plan al unghiilor. 

Froissy a lucrat repede şi câteva minute mai târziu îi 
arăta lui Adamsberg mâna stângă a avocatului. 

— Se vede mai bine dacă mă concentrez asupra fiecărei 
mâini în parte, a explicat ea. 

— Poţi să accentuezi contrastul? 

Froissy s-a executat. 

— Mai măreşte. 

Adamsberg s-a aplecat şi a stat aşa destul de mult timp 
apoi s-a dat înapoi satisfăcut. 

— Poţi să faci acelaşi lucru şi cu mâna dreaptă? 


e 34 


— Lucrez la asta comisare. Ce vă interesează? 

— Ai observat că are unghiile rotunde? Vreau să spun că 
vârfurile unghiilor au tendinţa de a se îndoi ca o cochilie la 
extremitatea degetelor. Vezi? Tipul ăsta de unghii le este 
foarte simpatic poliţiştilor fiindcă sub ele se adună mai 
lesne diferite substanţe decât în alte cazuri. 

— Ce substanţe? 

— Caut pământ. Pământ brun. 

— Mă ocup. 

— Cu ce anume? 

— Să arăt brunul mai puternic. Iată. 

— Excelent, locotenente. Unde vezi murdărie? 

— La extremitățile unghiilor degetului mare şi al 
inelarelor. 

— Da. Şi mai avea şi astăzi, la unghia degetului mare. 
Este colţul cel mai greu de curăţat, mai ales când este 
vorba despre pământ moale şi lipicios şi mai ales sub o 
unghie rotundă. 

— Sau este ulei de motor. 

— Nu, a spus Adamsberg bătând cu degetul pe ecran. E 
pământ. Dar pământ sau ulei de motor, ţi se pare firesc la 
un bărbat atât de grijuliu cu felul în care arată? 

— Poate a plantat ceva. Se întâmplă, suntem în iunie. 

— Ar fi lăsat-o pe soţia lui să se ocupe de asta. Imprimă- 
mi imaginile astea cu mâinile mărite, te rog. Şi apoi trimite 
interogatoriul lui Danglard. Asta o să-i însenineze pe toţi. 

Echipa tehnică pentru amprente îşi aranja lucrurile în 
curtea din spatele clădirii. 

— Îmi pare rău, comisare, a început şeful de echipă, 
întinzându-şi braţele. Am găsit urma degetului, chiar două, 
degetul mare şi indexul, pe parbrizul maşinii inspectorului, 
dar nimic pe cel al maşinii 4x4. Nu poţi câştiga mereu. 

— E perfect şi aşa. Trimite-mi raportul când poţi, cu 
fotografiile celor două parbrize. 

— Doar mâine, comisare. Mai trebuie să ajungem la 
două scene ale crimei până diseară. 


Biroul mare se golea pentru că înregistrarea avea să fie 


e 35» 


urmărită în sala de şedinţe. Pe drum, Adamsberg l-a 
întâlnit pe Voisenet. 

— Ia aparatul foto, Voisenet, o săpăligă, mănuşi şi pungi 
de plastic pentru probe. Eu iau detectorul de metale. 
Mergem aproape, în intrarea Bourgeons. 

— Comisare, vreau să-l văd pe Danglard zdrobindu-l pe 
tip, a protestat Voisenet care se întreba dacă asta nu este 
un fel de pedeapsă. 

— O să-l vezi singur după, şi o să-l vezi pe îndelete. 

Voisenet s-a uitat la Adamsberg, iar după faţa lui părea 
că uitase episodul cu murena, că-l trecuse la neimportante. 
Mai degrabă murena nu-i uitase pe ei, lăsând în urmă 
mirosul fetid. Degeaba ştia Voisenet că Adamsberg nu era 
tipul de individ care să-şi macine la nesfârşit mintea cu 
ranchiune şi supărări, că tot nu reuşea să se convingă că 
aşa era, mai ales din pricină că el însuşi era un mare 
ranchiunos. 

Odată ajuns în faţa clădirii unde locuia Carvin, 
Adamsberg s-a plimbat puţin pe străduţa care, lată şi 
scurtă, părea mai degrabă o curte. 

— Trei castani. E bine, a spus el. 

— Ar fi trebuit să vă anunţ, comisare; dacă intenţionaţi 
să scotociţi prin casă, vă previn că aşteptăm încă decizia 
judecătorului. Era în weekend când s-a săvârşit crima, iar 
acum examinează dosarul. Îl examinează! 

— Să-l lăsăm să-l examineze, Voisenet, nu trebuie să 
intru în casă. 

— Atunci ce naiba căutăm aici? 

— Ia zi-mi, Voisenet, te pricepi la păianjeni? 

— Nu este domeniul meu, comisare. Şi este un teritoriu 
vast. Există patruzeci şi cinci de mii de specii în toată 
lumea, vă daţi seama? 

— Păcat, locotenente. Nu era nimic important, credeam 
că poţi să mă lămureşti. Când m-am întors din Islanda, am 
citit ştirile. În afară de crime şi de poluarea galopantă, am 
fost intrigat de o povestioară cu un păianjen. 

Voisenet a devenit precaut, încruntându-şi sprâncenele 
negre şi groase. 


e 36 - 


— Ce fel de povestioară cu păianjeni? 

— Cea despre păianjenul pustnic, care a reînceput să 
muşte în Languedoc-Rousillon şi, de data asta, a făcut doi 
morţi, a spus Adamsberg scoțând detectorul de metale din 
portbagajul maşinii. Incepem cu castanul ăla, Voisenet, din 
mijloc. Dăm la o parte grilajul. 

Voisenet, fără să răspundă, l-a privit pe Adamsberg cum 
porneşte detectorul de metale. Era cam năucit de vorbele 
comisarului care zburătăceau printre cei trei castani şi 
păianjenul pustnic. Şi-a revenit şi a urmărit pas cu pas 
mişcarea circulară a aparatului. 

— Aici nu este nimic, a spus Adamsberg îndreptându-se 
de spate. Carvin e mai puţin iscusit decât îl credeam. Hai 
la altul, cel din faţa clădirii. 

— Ce căutăm? a întrebat Voisenet. Un păianjen de 
metal? 

— O să vezi, Voisenet, a răspuns Adamsberg zâmbind. 
Nu o să regreţi că nu ai văzut înregistrarea video. Aşadar, 
nu-ţi spun nimic muşcăturile păianjenului pustnic? 

— La drept vorbind, da, a spus Voisenet înaintând şi 
rotindu-se în jurul castanului. Am urmărit un pic ce s-a 
scris despre asta. 

— Ai urmărit un pic mai mult. De ce, Voisenet? 

— Demult, bunicul meu a fost muşcat de picior de un 
păianjen pustnic. Cangrena s-a întins şi a trebuit să-i taie 
piciorul sub genunchi. A trăit, dar cu piciorul amputat. Îi 
plăcea să se plimbe la lăsarea serii, chiar şi la optzeci şi 
şase de ani. Uneori îl însoţeam şi îmi spunea: „Ascultă, 
micuţule, este ora când totul se reechilibrează. Ascultă 
zgomotul făcut de animalele care dorm şi cel făcut de 
animalele care se trezesc. Ascultă foşnetul corolelor care 
se închid.” 

— Corolele florilor? 

— Da. 

— Scot un sunet când se închid? 

— Nu. Şi pe urmă, fiindcă nu mai putea să se plimbe, s-a 
uscat pur şi simplu şi a murit nouă luni mai târziu. Urăsc 
păianjenii pustnic. 


e 37 -- 


Cei doi bărbaţi s-au crispat. Aparatul începuse să piuie. 

— Poate că e o monedă, a spus Voisenet. 

— Dă-mi mănuşile. 

Adamsberg a privit atent pământul din sfertul de cerc 
expus. 

— Acolo nu sunt frunze moarte, a zis el arătând cu 
degetul. Acolo cineva a săpat de curând. 

— Dar ce anume căutăm? a insistat Voisenet. 

Comisarul a îndepărtat uşurel pământul cam zece 
centimetri în lateral şi cam opt centimetri în adâncime. 
Apoi s-a oprit şi l-a privit pe Voisenet zâmbind. 

— Dublura cheilor de la maşină face parte dintre 
lucrurile care ne înnebunesc. La ce bun să o pierzi? 

Îndepărtând puţin pământul, a scos la iveală obiectul pe 
care tocmai îl dibuise cu vârful degetelor. 

— Ce reprezintă asta, dragul meu Voisenet? 

— Cheile maşinii. 

— Hai, fotografiază-le aici. Plan larg, mediu, strâns. 

Voisenet s-a executat, apoi Adamsberg, cu două degete, 
a scos din pământ cheile, ţinându-le de inel. Şi le-a zornăit 
în faţa locotenentului. 

— Dă-mi punga, Voisenet. Lasă pământ în jurul cheilor, 
nu le atinge. Punem grilajul la loc, strângem. Cheamă 
brigada să meargă din nou la avocatul Carvin şi să-l scoată 
din cabinet. De data asta îl reținem. 

Adamsberg s-a ridicat, şi-a şters pantalonii în dreptul 
genunchilor, apoi şi-a trecut degetele prin păr ca să-l dea 
pe spate, lăsând în el câteva fărâme de pământ. 

— Uneori, Voisenet, cei blânzi, cei care nu ştiu niciodată 
să spună nu şi se străduiesc din răsputeri pentru alţii, pot 
ucide dintr-un puseu subit de frustrare. Asta s-ar fi putut 
întâmpla în cazul lui Bouzid. 

— Cei pasiv-agresivi. 

— Exact. Dar uneori, curajoşii, cei siguri de «i, 
periculoşii, sunt pur şi simplu periculoşi. Este cazul lui 
Carvin. Lăcomiei, asemenea unui demon, îi mai creşte un 
cap în fiecare an. 

— Nu ştiam. 


e 38 - 


— Ba da, Voisenet, a spus Adamsberg scoţându-şi 
mănuşile. Până când totul trebuie să fie zdrobit sub 
picioarele lor. În cazul nostru, zdrobit la propriu. Murena 
ta este lacomă? 

Voisenet a ridicat din umeri. 

— E o fricoasă, se ascunde. 

— Ca păianjenul pustnic. 

— Ce ai, comisare, cu păianjenul ăsta pustnic de tot îl 
pomeneşti? 

— Dar, tu, Voisenet? 

— Eu ţi-am spus. Dar tu? 

— Dacă aş şti, locotenente... 


e 39 œ 


V 


Vestea, foarte incompletă, a reţinerii iminente a 
avocatului Carvin pentru crimă ajunsese înaintea lor la 
Brigadă. Biroul în care persista mirosul fetid fierbea, 
nimeni nu stătea la locul lui. Toți erau în picioare 
dezbătând, discutând în contradictoriu, gândind cu voce 
tare. Cum de reuşise Adamsberg, de-abia ieşit din cuibul 
lui de ceață? Unii spuneau că era vorba despre unghii, 
dorise să vadă unghiile. Ba nu, totul se declanşase când 
voise să vadă înregistrarea video a interogatoriilor, 
mutrele celor doi l-au lămurit. Şi parbrizul, a mai fost şi 
chestiunea parbrizelor, nu? Da, dar la urma urmei ce era 
pe parbrizul acelui 4x4? La urma urmei, nimic. Poliţiştii 
erau împărţiţi între euforia succesului şi frustrare, de 
parcă li se trăsese preşul de sub picioare prea repede şi 
fără explicaţie, fără să poată avea timp să anticipeze 
sfârşitul. Adamsberg ajunsese dimineaţă fără să se fi 
obosit să citească raportul - scăparea asta o înţelesese 
fiecare, tacit - iar acum, la orele 19, cortina cădea violent, 
într-o confuzie de fapte şi de întrebări. 

Confuzia asta o regretau dintotdeauna Retancourt şi 
Danglard. Lideri ai direcţiei pragmatice a Brigăzii, 
susţinători ai logicii liniare şi ai raţionalităţii, ei respingeau 
maniera în care Adamsberg condusese operaţiunile din 
ziua aceea şi desfăşurase o anchetă fragmentată şi 
zgârcită în explicaţii. Chiar dacă, în mod evident, 
rezultatul era vizibil, maniera de a acţiona a comisarului li 
se păruse totdeauna volatilă şi opusă frontal pulsiunilor lor 
carteziene. Dar în seara aceea Danglard era mai puţin 
angajat, febril din pricina luptei victorioase împotriva 
avocatului Carvin care îi adusese, după vizionarea 
înregistrării video de către echipă, un memorabil plus de 
respect. In ceea ce o priveşte pe Retancourt, dubla ei 
satisfacţie de a-l revedea pe Adamsberg şi de a afla că, la 
Grimsey, Rögnvar îi făcuse portretul pe o vâslă, o 
împiedicau să emită critici. Reauzea vocea pescarului 


e 40 - 


schilod, în hanul islandez, în ultima zi, revedea mâna care 
îi strângea genunchiul: „Ascultă-mă bine, Violetta, ascultă- 
mă cu atenţie... Nu, nu nota, îţi vei aminti mereu.” 
Rögnvar, anti-pozitivistul prin excelenţă, Rögnvar, cel 
nebun, Rögnvar, extravagantul. Şi, cel puţin în acel 
moment, îl iubise, îl iubise cu părul lui blond şi slinos, cu 
ridurile săpate de vântul de pe mare şi cu piciorul său 
amputat. 


Adamsberg a traversat biroul mare, cu părul murdar de 
pământ şi cu pantalonii la fel de murdari. Dar şi cu o 
privire puţin obosită. S-a aşezat în picioare la masă iar 
Estalere, instinctiv, s-a repezit să-i facă o cafea. Degeaba 
eşti lent, degeaba eşti zgârcit la vorbă şi evaziv, astfel de 
zile te obosesc. În opinia unui tânăr, a merge cu ocolişuri 
şi a sări de la una la alta te epuizează mai mult decât să 
mergi de-a dreptul. 

— Doar câteva minute ca să rezum lucrurile în două 
vorbe, a început Adamsberg. Exista puţină murdărie sub 
unghiile inelarului şi degetului mare ale avocatului Carvin 
şi asta distona cu aspectul individului. Ştiţi lucrul ăsta. 

— Nu, comisare, nu o ştiam, a intervenit Retancourt. 

— Ba da, locotenente, a oftat Adamsberg. Nu am ţinut 
secretă observaţia. I-am spus locotenentului Froissy care 
mi-a mărit imaginile mâinilor. Faceţi să circule informaţiile 
printre voi. Nu vă pot convoca unul câte unul, de fiecare 
dată, nu-i aşa? Aşadar, exista murdăria asta care, în opinia 
mea, era cu siguranţă pământ. Fiindcă mai era şi dublura 
cheilor de la maşină care dispăruse. Ştiai, Retancourt, ți- 
am vorbit despre asta. Mi-ai spus: „Dublura cheilor de 
maşină face parte din lucrurile care ne înnebunesc.” 
Pierderea lor ne afectează ca şi cum s-ar prăbuşi un stâlp 
de rezistenţă. Pentru multă lume, să le arunci în Sena are 
ceva dureros. lar avocatul Carvin face duş, nu baie. E un 
tip energic, un tip rapid. 

— Scuze, comisare? a întrebat Mercadet. 

— Scuze pentru ce? 

— Duşul? 


e 41l œ» 


— La duş cureţi mai puţin dedesubtul unghiilor decât la 
baie, unde le cureţi impecabil. Carvin voia să facă 
dispărută dublura cheilor pentru a-l putea acuza pe 
Bouzid. Dar de ce să le arunce când putea proceda în alt 
fel? Dacă putea să găsească o ascunzătoare... 
inexpugnabilă? Aşa se spune, Danglard? Inexpugnabilă? 

— Da. 

— Mulţumesc. Desigur, nu piteşte cheile acasă şi nici la 
cabinet. lar a ascunde suscită întotdeauna ideea de a 
îngropa. O idee simplă, dar excelentă: o să le îngroape în 
pământul din jurul castanului din faţa ferestrei. Sub 
grilajul din jurul castanului. O idee bună. Dacă nu ar fi fost 
murdăria de sub unghii, nu mi-ar fi trecut prin minte. Eu, 
unul, aş fi aruncat dublura cheilor. Lamarre, Kernorkian, 
când ajunge Carvin aici, prelevaţi murdăria de sub unghii, 
o vom compara cu pământul din jurul cheilor. Dublura 
cheilor a avut mai mult noroc decât soţia lui. Există şi 
astfel de oameni care au darul de a şti să aleagă. 

Voisenet a scos din geantă punguţa cu proba prelevată 
şi a făcut-o să circule printre colegii săi. 

— Aveţi grijă să nu cadă pământul din jurul cheii, i-a 
prevenit el. 

— Dar parbrizul? a întrebat Justin. 

— Cum aşa, Justin? Am pomenit despre acele pietricele 
care se aflau într-o zonă de lucru în drumul străbătut de 
4x4. V-am spus, ţie, Danglard şi ţie, Retancourt. Dar 
vorbiţi între voi, ce naiba! Şi v-am spus că nu există două 
păpădii asemănătoare şi nici doi şoferi identici. Nu? Atunci 
era clar de ce îi pun pe Carvin şi pe Bouzid să refacă 
parcursul - ca să văd cum se comportă, tocmai din pricina 
acelor pietricele. 

— Nu înţeleg, a recunoscut cinstit Lamarre, răsucindu-şi 
nasturele de la haină, mereu acelaşi. 

Timid, Lamarre, care îşi păstrase din perioada petrecută 
la Jandarmerie o penibilă scorţoşenie militară, era cinstit 
până la a gafa, fiindcă era în stare să spună că nu 
înţelegea, mărturisire pe care mulţi alţii preferau să o 
evite. Astfel, Lamarre era important fiindcă, asemenea lui 


e 42 >» 


Estalere, prelua multe dintre întrebările pe care şi le 
puneau colegii săi şi îi scutea de penibil. 

— Maşina 4x4 a fost atent controlată, a spus 
Adamsberg. Dar nu au verificat parbrizul. Fiindcă nimeni 
nu atinge parbrizul. 

— Tot nu pricep, a repetat Lamarre. 

— Pietricelele, parbrizul, sergent, tabietul fiecărui şofer. 

Lamarre a rămas o clipă cu capul plecat şi pumnul 
strâns în dreptul buzelor. 

— Vă referiţi la cei care, de fiecare dată când merg pe 
un drum cu pietriş, îşi pun un deget pe parbriz ca să 
atenueze efectul în caz de lovire? Unchiul meu procedează 
aşa. 

— Şi Bouzid. E un şofer prudent, aproape temător. Îşi 
pune degetele pe parbriz fără să ştie la ce-i foloseşte asta. 
Fiecare cu ticurile sale. 

— Şi eu procedez la fel, a spus Justin. Credeţi că nu 
foloseşte la nimic? 

— Nu contează, Justin. Oricum o să faci gestul în 
continuare. 

— A, bine. 

— Am refăcut traseul de două ori cu Bouzid. Şi de două 
ori şi-a pus degetele pe parbriz când am mers în zona cu 
pietricele, în timp ce vorbea mult şi se gândea la altceva. 
Reflex pur. 

— Şi Carvin? 

— E, desigur un şofer rapid, îndrăzneţ, care vrea să 
arate ce poate. Nu îşi pune degetele pe parbriz. li face 
plăcere să facă pietricelele să scrâşnească. 

— Sunt destui cărora le place asta, a spus Danglard. 
Este un zgomot distractiv. 

— lar partea dinspre interior a oricărui parbriz este 
mereu unsuroasă şi plină de praf, a continuat Adamsberg. 
Dacă pui degetul, chiar şi cu mănuşi, tot rămâne o urmă, 
dar pe parbrizul de la 4x4 nu e nicio urmă. Ceea ce 
înseamnă că Bouzid nu l-a condus niciodată. 

— Şi de ce am mai folosit maşina de lux a inspectorului- 
şef? Ca să-l epatăm pe avocat? a întrebat Retancourt, 


e 43» 


iritată că nu reţinuse detaliul murdăriei de sub unghiile lui 
Carvin deşi îl văzuse de mai multe ori. Şi că nu descifrase 
elementele pe care i le dăduse Adamsberg. Dar că îşi 
închipuia comisarul că vorbeşte clar, greşea, nu puteai să- 
ţi pierzi timpul descifrând rebusurile lui incomplete. 

— Pentru că este aceeaşi marcă. Are acelaşi parbriz ca 
4x4. Trebuie să fim cât mai precişi cu putinţă, inatacabili. 
Elementele noastre sunt firave. Dublura cheilor, de 
exemplu. Apărarea ne-ar putea replica, bunăoară, că 
Bouzid le-a pus acolo ca să-l acuze pe soţ. Ceea ce n-ar fi 
un lucru neinteligent fiindcă ascunzătoarea este aproape 
inviolabilă. Dar Bouzid nu are murdărie sub unghii. Deşi 
preferă şi el să facă duş. 

— Şi de unde ştim? 

— L-am întrebat, Retancourt, a răspuns Adamsberg 
puţin mirat. 

— Cu puţin noroc, am putea găsi pe dublura cheilor 
amprentele lui Carvin, nu cele ale lui Bouzid. 

— Şi, orice-ar fi, acum ştim sigur că Bouzid nu a condus 
maşina, a spus Danglard. Nu sunt fire de păr, nu sunt 
urme de degete pe parbriz, iar blana căţelului n-are nicio 
importanţă câtă vreme în propria lui maşină nu am găsit 
aşa ceva. Îl vom prinde. 

— Îl vei prinde, căpitane, a nuanţat Adamsberg. Cu 
mărturisirea faptelor. Şi, din motivele pe care le ştiţi, îl 
veţi forţa pe acest personaj care zdrobeşte femei să 
mărturisească. lată-l, comandante, este momentul potrivit 
pentru tine. Nu te grăbi, voi fi în spatele geamului. 

— O să-şi dea seama că aici pute, a spus Noël. 

— A observat deja. Dacă aduce vorba, să-i spuneţi că am 
fost să pescuim o fiară respingătoare, o murenă. 

— Nu, s-a opus Voisenet, nu o murenă. 

— Bine, nu-i vom spune numele. Unde este? 

— La ora asta, cred că mama a isprăvit să o fiarbă. 

— Atunci totul e în ordine. 


Adamsberg s-a retras în biroul său, în capătul sălii mari. 
Voisenet l-a urmat şi a intrat după el. 


e 44» 


— A mai fost unul, comisare, a şoptit el de parcă între ei 
s-ar fi aflat un secret periculos. 

— Ce? a întrebat Adamsberg neatent, aruncându-şi 
haina pe un scaun. 

— O altă victimă a păianjenului pustnic. 

Comisarul s-a întors rapid spre Voisenet, cu o privire 
mai limpede decât o avusese până atunci. 

— Povesteşte. 

— Un bărbat, din aceeaşi regiune. 

— Câţi ani avea? 

— Optzeci şi trei. Nu a murit, dar a făcut deja 
septicemie. Este foarte grav. 

Adamsberg s-a plimbat câteva clipe prin birou, apoi s-a 
oprit şi şi-a încrucişat braţele. 

— Nu ne putem permite să nu ascultăm interogatoriul 
lui Danglard, a spus el. 

— Nici nu se pune problema. 3 

— Îmi povesteşti mai târziu, şi cu amănunte. În seara 
asta. Eşti obosit? 

— Nu, comisare. Nu în ceea ce priveşte păianjenul 
pustnic. 

— I-ai dat clişeele cheilor lui Froissy? 

— Da. 

— Perfect. E mai bine să nu vorbim despre asta aici. 

— De Froissy? 

— De păianjenul pustnic. După interogatoriu, mergem 
împreună acasă. Pregătesc eu cina. 

Adamsberg a rămas pe gânduri o clipă, cu capul plecat 
într-o parte. 

— Îţi plac pastele? 


Chiar mai înainte ca Danglard să înceapă interogatoriul, 
prelevarea probelor de murdărie neagră de sub unghii, 
efectuată în tăcere, fără explicaţii, l-au destabilizat pe 
avocat. Adamsberg privea: teama modifica trăsăturile lui 
Carvin. Persoanele care au o părere prea bună despre ele 
nu şi-au imaginat niciodată că vor putea să cadă într-o 
bună zi. Când lucrul acesta se întâmplă, fiinţele acestea se 


e 45 - 


golesc, devin speriate, nepregătite, consistenţa lor se 
evaporă odată cu stupoarea propriului eşec. Neputincioşi, 
fără posibilitatea de a nuanţa sau de a anticipa. Aşa sunt. 

— Domnule avocat Carvin, nu trebuie să caut mostre de 
pământ asemănător, fiindcă este vorba de pământ, nu-i 
aşa? în toată ţara. E o simplă confirmare. Am deja cheia 
dumneavoastră. Nenorocita aia de cheie. Ce copilărie să fi 
vrut să o păstrezi, nu vi se pare? Numai copiii au dorinţa 
de a păstra totul, de a nu pierde nimic, până şi mici fire de 
aţă. Iar pasiunea asta îl poate arunca spre violenţă. Dar pe 
la opt ani, acest lucru se estompează şi dispare. Să zicem 
că teritoriul securizat există deja. Dar nu li se întâmplă 
tuturor. Copilul ar putea ucide pentru o bucăţică dintr-o 
bilă, dar nu ucide. Urlă, se agită. Adultul, lacom, poate 
ucide, poate zdrobi, poate să treacă de două ori cu maşina 
peste gâtul soţiei sale de cincizeci şi două de kilograme, 
cea care râdea atât de plăcut. Cu deosebirea că bucăţica 
de bilă s-a transformat în două milioane o sută treizeci şi 
opt de mii o sută douăzeci şi trei de euro. Şi paisprezece 
centime. Să nu uităm centimele. In ele se concentrează 
descendentul acelei bucățele dintr-o bilă. 

Comisarul a ieşit din încăperea unde avea loc 
interogatoriul şi s-a plasat îndărătul geamului mat unde 
vreo paisprezece poliţişti se adunaseră deja şi făceau să 
crească temperatura în cămăruţă. Căldură şi miros de 
transpiraţie pe care deja izul fetid al murenei le făcea şi 
mai persistente. Delicată, Froissy se aşezase pe un scaun 
şi îşi făcea vânt cu un evantai. Retancourt era impasibilă şi 
nu transpira. Era un secret în plus alături de talentele ei 
multiple. Adamsberg obişnuia să spună că Retancourt îşi 
putea transforma energia în tot atâtea lucruri diferite, în 
funcţie de împrejurări. A bănuit că, în acel moment, o 
convertise în capacitatea de a se răcori. 

Danglard a atacat politicos, fără ironie, fără să-şi arate 
puterea. 

— Ah, banii! Fie că-i ai, fie că nu, sunt mereu cauza 
răului. Nu vă străduiţi, domnule avocat, este un citat dintr- 
un autor comun, pentru oameni obişnuiţi. În opinia mea, 


e 46 - 


„să ai” atrage după sine neplăceri mult mai grave. Ar 
trebui să avem o judecată vigilentă, care să se rafineze 
odată cu sporirea averii şi a puterii şi care să fie în stare să 
analizeze modificările survenite în pliurile creierului 
nostru, lansându-ne semnale de avertizare. Ce părere 
aveţi, domnule avocat? 

Carvin nu s-a clintit, nici nu a tresărit. Spectacolul 
căderii sale îl arunca în stupoare. Danglard a avut nevoie 
de mai bine de trei ore ca să-l determine să mărturisească, 
folosind nenumărate tertipuri. Zburătăceală de săgeți bine 
ţintite, diverse şi imprevizibile, care au izbutit în cele din 
urmă să spulbere ultimele măsuri de apărare ale 
ucigaşului. Era 22.30 când comandantul a ieşit din camera 
pentru interogatorii cu picioarele vlăguite de efort. 

— Mi-e foame, a spus el. Şi lui. L-aţi auzit? Vrea morcovi 
raşi. Morcovi raşi! 

— Este în stare de şoc, a spus Adamsberg. 

Danglard s-a dus în grabă la biroul lui unde şi-a turnat 
nişte vin alb într-un pahar, apoi a repetat operaţiunea fără 
să ia loc pe scaun. 

— Cine merge la masă? i-a întrebat el pe ceilalţi. E 
rândul meu să fac cinste la Brasserie des Philosophes. 
Începem cu şampanie. 

O duzină de poliţişti l-au urmat pe comandant în vreme 
ce se pregăteau să intre schimbul de noapte şi în vreme ce 
Adamsberg a şters-o, pretextând că trebuie să doarmă. 


e 47» 


VI 


Ciocănind la uşa lui Adamsberg, Voisenet a avut 
impresia, amuzantă şi dezagreabilă, că participă la o 
conspirație. Şi, brusc, impresia că este un tâmpit. Să se 
intereseze de păianjenul ăla, să se întâlnească noaptea ca 
să discute despre el voalat, toate astea n-aveau niciun 
sens. Încă mai avea în minte prăbuşirea lui Carvin, 
prestaţia strălucită a lui Danglard, descoperirea dublurii 
cheilor de la maşină. Toate astea existau, toate justificau 
munca şi motivaţia lor. Dar nu şi păianjenul ăla. 

Adamsberg supraveghea pastele care fierbeau şi i-a 
făcut semn locotenentului să ia loc. 

— E un tip în grădina ta, comisare. 

— E vecinul meu, bătrânul Lucio. Seara, e mereu 
prezent acolo, sub mesteacăn, cu o bere. Dumnezeu să-l 
păzească de păianjeni. Când era copil şi-a pierdut un braţ 
în războiul din Spania. Dar braţul acela i-l muşcase un 
păianjen şi repetă tot timpul că şi-a pierdut braţul înainte 
să fi isprăvit să se scarpine în locul unde îl pişcase 
păianjenul. Că asta îl preocupă mereu. A extras de aici 
chiar şi o învăţătură care, crede el, se potriveşte în toate 
situaţiile existenţiale: să nu laşi niciodată o înţepătură fără 
să o scarpini, să te scarpini până la capăt, până la sânge, 
altminteri te urmăreşte toată viaţa. 

— Nu prea înţeleg. 

— Nu-i nicio problemă, a spus Adamsberg punând pe 
masă sosul de roşii şi brânza. Scoate două farfurii din 
bufet, sunt aproape gata. Tacâmurile sunt în sertar şi 
paharele sunt sus. 

— Avem şi vin? 

— O sticlă, sub chiuvetă. Mănâncă, pastele se răcesc 
repede. 

— Asta îmi spune şi mama mereu. 

— A isprăvit de fiert murena? 

— Nu-mi mai rămâne decât să extrag scheletul. O să 
arate bestial! 


e 48 +» 


— Ai pus punctul pei. 

Adamsberg a desfăcut sticla, a deschis borcanul de sos 
de roşii şi l-a privit atent înainte de a i-l întinde 
locotenentului. 

— Nu ştiu exact ce este înăuntru. Patruzeci şi trei la sută 
pesticide, petrol, cosmetice, carne de cal, lac de unghii. 
Habar n-avem ce mâncăm. 

— Nici păianjenul pustnic. 

— Adică? 

Voisenet a văzut că luminiţa care se aprinsese în 
privirea lui Adamsberg mai devreme încă mai strălucea. 
Avea o privire atât de ştearsă de obicei încât nu-i puteai 
rata strălucirea atunci când apărea. 

— Se hrăneşte cu insecte, ca păsările. Asta înseamnă 
insecticide. E o parte din marile dezbateri de pe net pentru 
a explica moartea celor muşcaţi de păianjenul pustnic. 

— Spune. 

— Nu ştiu ce să spun, comisare, nu ştiu dacă trebuie „să 
spun”. Ce facem noi cu păianjenul pustnic? De ce ne 
interesează? 

— Pune întrebarea altfel: ce face păianjenul pustnic? 

— Muşcă şi, ghinion, a nimerit peste bătrâni. Toţi sunt 
morţi. 

— Şi de ce nimereşte peste bătrâni? 

— Cred că vizează pe toată lumea, dar i-au ieşit în cale 
numai bătrânii. Cel mai adesea, ca toţi păianjenii, şi acesta 
doar muşcă „în gol”. Adică nu lasă veninul. Muşcă pentru a 
avertiza, dar nu intenţionează să-şi risipească veninul pe o 
pradă care nu-l interesează. În cazul ăsta, te alegi cu două 
puncte roşii pe piele şi gata. Cel care a fost muşcat nici nu 
ştie că i-a ieşit în cale un păianjen pustnic. Înţelegeţi? 
Alteori, tot din motive de economie, nu îşi goleşte decât o 
singură glandă de venin din două câte are. Şi în cazul ăsta 
reacţia este nulă. La fel, te-a pişcat şi gata. In fine, sunt şi 
unii care au o reacţie, nu cine ştie ce. O mică pată roz, 
apoi un mic edem şi apoi totul dispare de la sine. 

— Aşadar? 

— Aşadar, a spus Voisenet umplând cele două pahare, 


e 49 œ 


au fost, poate, încă alte cincisprezece persoane muşcate de 
când a început vara şi care nici nu şi-au dat seama. Cu 
excepţia acestor trei bărbaţi. 

Adamsberg a clătinat capul. 

— Dar păianjenul-pustnic nu este agresiv, nu-i aşa? 

— Nu, se piteşte în ascunzătoarea lui, se teme. Se 
fereşte de lume. De unde şi numele. Nu-şi ţese ditamai 
pânza în colţul unei ferestre ca păianjenul gigant de casă. 

— Ăla mare, negru? i 

— Da. Şi, de altfel, foarte paşnic. In timp ce păianjenul- 
pustnic nu iese decât seara, foarte prudent, ca să se 
hrănească sau să se împerecheze o dată pe an. 

— Aşadar, muşcă foarte rar, aşa-i? 

— Numai dacă este obligat. Poţi să ai păianjeni-pustnic 
acasă ani buni, fără să-i vezi sau să te atace vreodată. 
Numai dacă nu te interpui în calea lui, pe care o parcurge 
timid. 

— Foarte bine. Aşadar este un lucru rar. Câţi oameni au 
fost muşcaţi anul trecut? 

— Undeva între cinci şi şapte, pe durata verii. 

— Şi azi avem deja trei bătrâni, în trei săptămâni. Ca să 
nu mai vorbim de cei cincisprezece care au trecut 
neobservaţi şi de-abia a început vara. Există statistici în 
ceea ce priveşte muşcăturile de păianjeni-pustnic? 

— Niciuna. Nu-i pasă nimănui. Muşcătura nu este 
mortală. 

— Dar am ajuns şi aici, Voisenet. Au fost victime în 
vârstă anul trecut? 

— Da. 

— Şi au murit? 

— Nu. 

— Dar victimele tinere? 

— Nici. 

— Aceeaşi reacţie şi la unii, şi la alţii? 

— Din câte am citit, da. 

— Vezi, Voisenet? Este un dezechilibru aici. Trei bătrâni 
au fost deja muşcaţi şi aproape toţi trei sunt morţi. Şi asta 
e ceva nou. Îmi pare rău dar nu am desert, nici fructe. 


e 50 - 


— Fructele sunt la fel de pline de pesticide ca şi 
păianjenii. Şi vinul la fel, a spus locotenentul examinându- 
şi paharul, apoi dând pe gât o înghiţitură. 

Adamsberg a strâns masa, şi-a tras scaunul lângă 
şemineul fără foc şi s-a instalat cu picioarele sprijinite de 
marginea acestuia. 

— Aproape trei sunt morţi, a repetat Voisenet. Am 
înţeles, nu e ceva obişnuit. Şi, mai mult, dezbaterea în 
jurul acestora. 

— Care este reacţia la muşcătura unui păianjen pustnic? 
De ce e mortală? 

— Ei bine, veninul său nu este neurotoxic, aşa cum este 
veninul majorităţii păianjenilor. Este necrotic. Adică 
dizolvă carnea în jurul muşcăturii. Necroza se poate 
întinde douăzeci de centimetri în lungime şi zece 
centimetri în lăţime. 

— Am văzut fotografii ale rănilor, a spus Adamsberg. 
Negre, adânci, dezgustătoare. Ca o cangrenă. 

— Este o cangrenă. Dacă iei antibiotice, dă înapoi şi 
dispare. Uneori necroza este atât de vizibilă încât e nevoie 
de intervenţia unui chirurg estetician ca să refacă cât de 
cât aspectul anterior al membrului muşcat. Într-un an, un 
tip a rămas fără ureche. Gata, dizolvată. 

— Destul de detestabil. 

— Ah. Murena mea e de-a dreptul simpatică prin 
comparaţie. 

— Desigur. 

— Mai mult, muşcătura lui poate provoca o infecţie 
gravă din cauza bacteriilor ascunse între mandibule. Şi 
uite-aşa, comisare, necroza provocată de păianjenul- 
pustnic poate declanşa o infecţie generalizată sau poate să 
atace organele interne. Sau să distrugă globulele roşii, să 
atace rinichii sau ficatul. Dar sunt cazuri rarisime, la 
naiba. Şi nu se întâmplă decât copiilor sau persoanelor 
foarte în vârstă. Pentru că sistemul lor imunitar nu este 
încă suficient dezvoltat sau este în declin. 

Voisenet s-a ridicat la rândul lui şi a făcut câţiva paşi, 
apoi şi-a sprijinit mâinile de speteaza scaunului. 


e 51 œ» 


— Şi uite ce avem, comisare. Trei bărbaţi muşcaţi mortal 
fiindcă erau bătrâni. Asta-i tot. Gata. 

— Fiindcă erau bătrâni şi asta-i tot, gata, a repetat 
Adamsberg. Atunci, despre ce e toată dezbaterea de pe 
net? 

— Despre orice, comisare. Numai că nu este vorba 
despre o anchetă poliţienească! 

— Atunci, despre ce se dezbate pe net? a insistat 
Adamsberg. 

— Despre cauza morţii. Sunt două teorii: fie cea a unei 
mutații, asta zguduie netul - păianjenii-pustnic plini de 
insecticide, de nenorociri care le atacă organismul şi, 
astfel, veninul lor poate deveni mortal. 

Adamsberg şi-a părăsit locul din faţa şemineului pentru 
a merge să caute un pachet de ţigări lăsat de Zerk, fiul 
său, pe bufet. A luat una, cam scuturată. 

— Şi cealaltă teorie? 

— Încălzirea climatică. Puterea veninului creşte odată cu 
căldura. Păianjenii cei mai periculoşi trăiesc în ţările calde. 
Anul trecut, în Franţa, am avut una dintre cele mai 
călduroase veri. La fel, iarna care a urmat şi căreia nici nu 
mai putem să-i spunem iarnă. Deja de trei săptămâni este 
anormal de cald. Aşa încât toxicitatea veninului ar fi 
crescut şi poate chiar şi păianjenii au devenit ceva mai 
mari şi, odată cu ei, şi glandele lor de venin. 

— Nu-i chiar aşa de idioată teoria. 

— Totuşi, comisare, nu ne priveşte. 

— Ar trebui să ştiu ceva mai mult despre victime şi 
despre păianjenul pustnic. 

— Despre victime? Glumiţi! 

— Ceva nu e în regulă aici, Voisenet. Nu este normal. 

— Şi clima? Şi pesticidele? Vi se pare normal că nu mai 
putem mânca mere? 

— Nu mai putem mânca nici mere. E în Paris vreun loc 
unde oamenii se pricep la insecte? 

— Păianjenii nu sunt insecte. 

— Ah, da, Veyrenc mi-a spus deja. 

— Păi la Muzeul de Istorie Naturală au un laborator 


e 52 œ» 


consacrat păianjenilor. Nu mă puneţi să merg cu 
dumneavoastră, comisare. 

După ce locotenentul a plecat, Adamsberg s-a aşezat iar 
pe scaun, frecându-şi gâtul pentru a îndepărta o amorţeală 
vagă ce-i înţepenea ceafa. În faţa ecranului computerului 
lui Voisenet şi a păianjenului-pustnic a simţit-o pentru 
prima oară, împreună cu o uşoară senzaţie de rău. O 
tulburare trecătoare, care îl apuca imediat ce aducea 
vorba de ea şi care se risipea pe dată. Avea să treacă, 
trecea deja. Ceva care pleca de la el, ar fi spus Lucio cu 
siguranţă. 


e 53» 


VII 


La două zile după arestarea lui Carvin, Brigada a intrat 
în etapa de hârţogărie, totdeauna însoţită de o tăcere 
nervoasă, de paşi târşâiţi, de spinări încovoiate, de feţe 
şifonate sau concentrate, de priviri înşurubate în ecranul 
computerelor, asemenea pisicii, care,  încolăcită pe 
copiatorul călduţ, cu capul abia vizibil şi blana lipită de 
corp, părea că îşi redusese o treime din mărime. 
Retancourt, care se ocupa cu precădere de pisică, ajutată 
de Mercadet, considera că animalul era sensibil la fazele 
de hârţogărie ale Brigăzii, aşa cum altele erau sensibile la 
fazele lunii, şi adopta postura ghemuit mult mai des decât 
în perioadele de muncă de teren. Şi nu fiindcă Retancourt 
ar fi supravegheat-o constant. Dar ea îi umplea castronaşul 
pentru mâncare de trei ori pe zi. Şi de trei ori pe zi trebuia 
să urce pisica până la etajul întâi, în sala unde se afla 
distribuitorul de băuturi. Pentru că pisica nu mânca decât 
aici şi mai degrabă ar fi murit de foame decât să înghită 
ceva la parter. Mai mult, cu acest prilej, trebuia dusă în 
braţe pe scări, deşi, în rarele momente în care se juca, era 
în stare să le escaladeze şi să le coboare în goană. Asta 
cerea pisica şi asta făcea Retancourt, a cărei viaţă fusese 
salvată de enormul ghemotoc de blană. Când se ajungea la 
etapa de hârţogărie, Retancourt o lăsa aşa încolăcită cum 
era şi căra masa moale cu ambele mâini, ca pe o ofrandă. 

Ziua precedentă adusese Brigăzii ultimele zvâcniri ale 
anchetei, ca ultimele valuri mai vioaie ale unei maree pe 
cale să se stingă. Analizele confirmaseră că pământul de 
sub unghiile lui Carvin şi cel din jurul cheii este identic. La 
ora şase după-amiaza, avocatul fusese transferat în 
detenţie provizorie la închisoarea de la Sante. Deţinuţii 
spuneau că pereţii care înconjurau curtea erau atât de 
murdari încât ţi-era teamă să te sprijini de ei ca să nu 
rămâi lipit. 

Etapa de hârţogărie respecta mereu acelaşi protocol. 
Fiecare dintre agenţii implicaţi redacta propriul raport de 


e 54» 


activitate. Rapoartele ajungeau la comandantul Mordent, 
care se angaja să ordoneze întreaga cantitate de informaţii 
disparate, în timp ce Froissy şi Mercadet strângeau 
documentaţia fotografică şi rapoartele primite de la tehnic. 
Totul ajungea la comandantul Danglard, responsabil de 
versiunea finală a raportului, pentru a verifica dacă era 
complet, exact, coerent şi lizibil. Noroc că, dat fiind 
caracterul copleşitor al acestei îndatoriri, Danglard, care 
iubea hârtia până la nevroză şi scrisul sub toate formele, 
era singurul membru al brigăzii care îndrăgea această 
etapă. Rapoartele sale erau considerate excepţionale de 
către superiori şi contribuiau, în afară de rezultatele 
anchetei, la reputaţia Brigăzii. 

În calitate de „cadru implicat” în anchetă, comisarul 
Adamsberg trebuia şi el să întocmească un raport. Evitând 
să scrie, îi povestea lui Justin, iar acesta îl întocmea în 
locul lui. La sfârşitul procedurii, lui Adamsberg nu-i mai 
rămânea decât să semneze raportul lui Danglard, pe care îl 
botezaseră „Cartea” datorită limbii desăvârşite în care 
fusese scrisă. 


Comisarul i-a ordonat pentru a treia oară lui Justin o 
pauză de treizeci de minute. A deschis computerul şi a 
plonjat pe net, în reţeaua întinsă de păianjenul pustnic. A 
treia victimă murise la spitalul din Nîmes chiar în noaptea 
aceea, răpusă de cele mai rele efecte ale intoxicației 
veninoase, necroza organelor interne. 

Adamsberg, sub titlul Păianjenul-pustnic violonist notase 
deja câteva informații despre cele două victime 
precedente: 

*Albert Barral, născut la Nimes, mort acum trei 
săptămâni, în 12 mai, la optzeci şi patru de ani, broker de 
asigurări, divorţat, doi copii. 

*Fernand  Claveyrolle, născut la Nimes, mort o 
săptămână mai târziu, în 20 mai, optzeci şi patru de ani, 
profesor de desen, căsătorit de două ori, divorţat, fără 
copii. 

L-a mai adăugat şi pe Claude Landrieu, şi el născut tot la 


e 55» 


Nîmes, mort în 2 iunie, optzeci şi trei de ani, negustor, 
căsătorit de trei ori, cinci copii. 

Şi în chiar ziua aceea, un ziar local menţiona că o 
femeie, Jeanne Beaujeu, care, întorcându-se după trei 
săptămâni de vacanţă şi aflând despre decesele anterioare, 
se prezentase la spitalul din Nimes pentru o investigaţie 
asupra rănii sale, pe cale să se vindece. Declarase că 
fusese muşcată în 8 mai şi rana nu se agravase, aşa că se 
mulţumise cu ceea ce îi recomandase medicul său. Avea 
patruzeci şi cinci de ani. 

Adamsberg s-a ridicat şi a privit pe fereastră frunzişul 
teiului. Aşadar nu erau numai vârstnici. Iar Voisenet i-o va 
spune curând. Într-adevăr, revenind la birou, a văzut că 
primise un e-mail de la locotenent: Aţi văzut? O femeie de 
patruzeci şi cinci de ani, muşcătură care nu a fost mortală. 
Atunci, faptul că sunt bătrâni este explicaţia. 

Adamsberg a răspuns: 

— Credeam că nu te mai preocupă asta, locotenente. Ar 
trebui să tragi tare cu raportul. 

— Și dumneavoastră la fel, comisare. 

Justin, punctual, s-a prezentat la uşă chiar atunci, dat 
fiind că jumătatea de oră de pauză trecuse. Au continuat 
raportul. Adamsberg a închis computerul şi, în picioare, i-a 
povestit cum se derulaseră cele două drumuri făcute cu 
maşina împreună cu Carvin şi cu Bouzid. 

— Aşa cum nu există două păpădii identice pe pământ, a 
adăugat el. 

— Nu pot să scriu asta, comisare, a spus Justin clătinând 
din cap. O să avem numai probleme. 

— Cum spui tu. 

Apoi, Adamsberg l-a trimis pe Justin la echipa tehnică, 
unde fusese analizat parbrizul, şi a deschis computerul 
imediat, plonjând în adâncurile forumurilor, care fremătau 
de anunţul unei a patra muşcături. Polemica, ivită odată cu 
acest caz de vindecare, se intensificase în ceea ce priveşte 
existenţa sau nu a unei mutații a păianjenului pustnic. La 
ora 18.06, un bărbat, cu pseudonimul Léo, a intervenit 
brusc pe unul dintre forumuri: 


e 56 - 


Leo: Ati început să enervaţi lumea cu poveştile voastre 
cu bătrâni. Am optzeci de ani, am fost muşcat în 26 mai şi 
nu m-am agitat atâta, nici măcar nu m-am dus la doctor. Şi 
trăiesc. 

Arach: Bravo, Leo! Ne-am liniştit! 

Leo: Am avut un fleac de la pustule şi apoi gata. 

Mig: Atunci nu-i nicio mutație? 

Cerise33: N-a spus nimeni că toți au suportat mutații. 

Zorba: În orice caz, sunt prea multe muşcături. Sau 
păianjenii sunt agresivi, din cauza insectelor pe care le 
mănâncă, ori s-au înmulțit datorită căldurii. Sau pentru că 
nu mai sunt atâtea păsări ca mai înainte. 

Craig: Zorba are dreptate. E deja 2 iunie şi avem deja 5 
muşcături. Enorm. Câte vom avea peste 3 luni? Patruzeci? 
Totuşi, au murit oameni. 

Ford: Da, dar sunt oameni bătrâni. 

Leo: Terminati cu prostiile că sunt bătrâni! Şi voi o să 
îmbătrâniţi. 

Arach: Las-o mai moale, Léo, nu e personal. Sau poate 
eşti tu mai rezistent? 

Léo: 39 de ani de muncă la manetele unei macarale, pe 
ploaie şi pe vânt. Ce-ţi spune asta despre rezistenţă? 

Adamsberg a mai adăugat pe lista lui: 

*Jeanne Beaujeu, patruzeci şi cinci de ani, prima victimă, 
muşcată în 8 mai, muşcătura se cicatrizează. 

*Leo, optzeci de ani, macaragiu, muşcat în 26 mai, 
pustule, s-a vindecat imediat. 

Apoi a citit noul e-mail trimis de Voisenet: Ai văzut site- 
ul cu Leo? Nu toţi bătrânii muşcaţi mor imediat. Dar 
Craig22 are dreptate: sunt prea multe persoane muşcate, 
nici măcar nu a venit vara. 

Adamsberg a repetat: 

— Credeam c-ai lăsat-o baltă. 

— Am lăsat baltă chestia asta. 

— Nu-i şi impresia mea. Astea fiind spuse, au fost ani în 
care ne-au invadat gărgăriţele. 

— Cred că asta e. Un an în care dau buzna păianjenii 
pustnic. Mult mai multe muşcături şi trei bătrâni care nu 


e 57 œ» 


au rezistat. Asta e singura explicaţie. Las-o baltă, 
comisare. 

— Nu mă ocup de asta. Lucrez la raport. 

— Și eu. 

S-a lipit de spătarul scaunului lăsându-şi capul pe spate. 
Poate că a fost muşcat de păianjen. Numele îl alerta, îi 
tulbura mintea, amintirea linkurilor de pe computerul lui 
Voisenet se amesteca în mirosul infect al murenei. Această 
primă anchiloză se repetase în ultimele trei zile, apărând şi 
dispărând, ca un vizitator pe cât de efemer, pe atât de 
încăpățânat. 

Şi toate din pricina unui singur cuvânt, a unui singur 
sunet. Care nu avea nimic de-a face cu lacul Cluses, unde îi 
dusese tatăl lor sa să se plimbe prin nămol, o amintire 
umedă, amintire strălucitoare. Opusul pânzei tremurătoare 
şi cenuşii pe care păianjenul o aducea odată cu el, 
împreună cu, poate, puţină teamă disimulată în pliurile ei. 
Adamsberg şi-a revenit. O să treacă. Va isprăvi raportul cu 
Justin, după opt şi jumătate. Majoritatea poliţiştilor 
plecaseră. Nu şi Danglard. Comandantul intrase în biroul 
comisarului în timp ce acesta, sprijinit de fereastra 
deschisă, îi dicta lui Justin. lar Adamsberg nu avusese 
vreme să ascundă foaia pe care notase numele celor cinci 
victime ale păianjenului pustnic. lar comisarul ştia că 
pentru Danglard a vedea înseamnă a citi şi a citi înseamnă 
a reţine. Şi mai ştia că nu o să-i placă titlul din partea de 
sus a listei. Şi că deja îl căutase pe net. 

Adamsberg presimţea că Danglard o să-l ia tare în seara 
asta. A format rapid numărul locotenentului Veyrenc. 

— Louis, mai eşti? 

— Plecam. 

— Ai vreun program? 

— Un rest de plăcintă de piure cu carne. 

— Tu l-ai făcut? 

— Nu, e industrial. 

— Mănânci cu mine? La Garbure? 

— Mă suni fiindcă simţi chemarea locurilor natale? Ai 
nevoie de mine? 


e 58 - 


Garbura este un fel de mâncare tradiţional din Pirinei şi 
cu siguranţă că trebuie să fi crescut mâncând aşa ceva ca 
să-ţi placă ciorba de varză peste care se toarnă resturi de 
la diverse alte ciorbe şi, dacă se poate, se adaugă ciolan de 
porc. La restaurantul La Garbure se adăuga un confit de 
rață. Printre altele, patroana localului avea o slăbiciune 
pentru chipul cu trăsături minerale al lui Veyrenc, pentru 
buzele lui cam prea feminine şi, pentru cele paisprezece 
meşe roşcate care i se iveau prin părul negru. 

— Risc să am un conviv neprevăzut, a precizat 
Adamsberg. Şi care, mă tem, va fi prost dispus. 

— Danglard? 

— De unde ştii? 

— De aproape o oră se preumblă pe aici bombănind 
preocupat şi chiar anxios. Nimeni nu ştie de ce. 

— Eu ştiu. 

— Ah. Şi pe unde te-a dus vântul, Jean-Baptiste? 

— La păianjenul pustnic. 

— Cel care s-a apucat acum să muşte prin sud-est? 

— Chiar el. 

— Înţeleg, a spus Veyrenc. 

Şi nu pentru că Adamsberg credea că Louis Veyrenc de 
Bilhc, pe numele său complet, avea să-i apere preocuparea 
sau interesul faţă de acţiunile nesăbuite ale păianjenului, 
ci pentru că ideea de a trebui să se justifice sub privirea 
inchizitorială a lui Danglard îl bântuia cu atât mai mult cu 
cât era incapabil să dea vreo explicaţie. Or, Danglard, 
oricât de nemulţumit ar fi fost, nu-l ataca niciodată pe 
locotenentul Veyrenc. Nimeni nu o făcea. Nici pe faţă, nici 
altfel. Nu fiindcă se temeau că Veyrenc ar fi reacţionat 
violent ca Retancourt sau Noël. Era un tip calm. Dar chipul 
şi trupul său exprimau o densitate aproape ca a granitului 
împotriva căreia ghearele şi dinţii ar fi fost inutile. De 
asemenea, mintea lui se adapta rapid cu orice modificare 
survenită, fără să lase impresia că este mirat sau prins pe 
picior greşit. 

Adamsberg şi Veyrenc erau amândoi din Béarn şi 


e 59 œ 


moşteniseră de la munte ceva incasabil, unul flexibilitatea, 
celălalt stabilitatea, în timp ce pe Danglard o simplă adiere 
îl putea duce pe tărâmurile angoasei. 


e 60 - 


VIII 


Danglard refuzase cu vehemenţă să mănânce măcar o 
farfurie din această garbură, care pentru el însemna o 
ciorbă din resturi bună doar pentru montaniarzii înrăiţi. 
Prefera să mănânce cu delicateţe purcel de lapte umplut. 
Încă de la aperitiv, la care se servise confit de rață însoţit 
de un vin de Jurançon, se mai detensionase. Cea mai bună 
metodă ca să înăbuşi orice supărare de-abia schiţată a 
comandantului era să-l inviţi la cină, şi să fie o cină bună. 
Dar nu era niciodată suficient încât să-l scoţi de pe 
traiectorie. Tot aşa cum vinul nu-l făcea niciodată să uite 
nimic. De altfel, comandantul nu se lăsa intimidat. Numai 
el avea puterea de se speria pe el însuşi. 

— Nu te mai codi, Danglard, i-a spus Adamsberg care se 
simţea relaxat. Zi, Danglard. 

— Nu mă codesc. Mănânc. Să nu se răcească. 

— Asta recomandă şi mama lui Voisenet. 

— Asta recomandă toate mamele, a completat Veyrenc 
mai punându-şi o porţie de garbură. 

— Se cheamă păianjenul pustnic, păianjenul violonist, a 
insistat Adamsberg. 

— Se cheamă Loxosceles rufescens, a precizat Danglard. 
Loxosceles redusa în cele două Americi şi rufescens la noi. 
Există sute de specii. 

Estelle, patroana localului, a venit şi l-a întrebat pe 
Veyrenc dacă doreşte să-i încălzească ciorba care nu era 
bună rece, în timp ce-i punea mâna pe umăr. Veyrenc a 
refuzat zâmbind, iar zâmbetul a împiedicat printr-un efect 
aproape magnetic ca mâna fină să se retragă de pe umăr. 
Privirea lui Adamsberg s-a întâlnit cu cea întunecată a lui 
Veyrenc. Trecuse multă vreme de când lupta virilă pe care 
o duseseră amândoi pentru o femeie se stinsese. 

— Ai idee, comandante? l-a întrebat Adamsberg. 

— Despre patroană? O ştiu din vedere. Ai încercat să mă 
mai convingi să mănânc ciorba asta, tot aici, mai de mult. 

— Vorbeam de păianjen. Ai vreo idee despre el? 


e 61 œ» 


— Nu, am citit. 

Şi Adamsberg ştia că Danglard fusese capabil să 
citească în două ore de douăzeci de ori mai multe lucruri 
decât o făcuse el însuşi. 

— Şi ce ai citit comandante? l-a întrebat în timp ce-i 
făcea semn lui Estelle să le aducă brânza, o specialitate de 
brânză veche de oaie. Nu prea te interesează regnul 
animal. 

— O secundă, comisare. La brânză vreau vin roşu. 

— Aici avem Madiran!. 

— Ştiu soiurile voastre. 

Cu paharul plin şi cu brânza în farfurie, Danglard părea 
aproape relaxat. 

— Pentru că am văzut foaia de hârtie pe biroul tău, a 
răspuns el. 

— Ştiu. De asta eşti aici. 

— Numele „victimelor”, vârsta, profesia, data decesului, 
toate astea seamănă foarte bine cu începutul unei anchete, 
nu? E treaba mea să mă informez despre viitoarele 
anchete ale brigăzii. 

— Te înşeli, Danglard. Nu este o anchetă. 

— În acest caz, am greşit. Dacă e un joc, atunci lucrurile 
se schimbă. 

Adamsberg s-a înnegurat brusc. 

— Nu-i un joc. 

— Despre ce este vorba, atunci? 

— Cinci victime, trei morţi, a răspuns Veyrenc. Într-un 
timp foarte scurt. Există poate... 

— Poate? l-a întrerupt Danglard. 

— O umbră care planează? a încheiat Veyrenc. 

— Care şi-ar putea întinde aripile? a adăugat 
Adamsberg. 

Danglard a clătinat din cap şi a împins farfuria goală din 
faţa lui. 

— Trei morţi, exact. Dar este treaba medicilor, a 
epidemiologilor, a zoologilor. Nu a noastră. În niciun caz. 


1 Vinul Madiran este produs în regiuni din apropierea satului Madiran, 
în Gasconia (n. tr.). 


e 62 œ» 


Nu este de competenţa noastră. 

— Ar fi bine să verificăm, a spus Adamsberg. De aceea 
mâine am o întâlnire la Muzeul de Istorie Naturală cu un 
specialist în păianjeni, nu ştiu cum se cheamă, 
păianjenolog, arahnolog, nu contează. 

— Nu pot să cred, a spus Danglard. Nu pot să cred! 
Revino-ţi, comisare! La naiba, în ce fel de ceaţă te-ai mai 
pierdut? 

— Văd foarte bine în ceaţă, a răspuns Adamsberg cam 
sec, punându-şi mâinile pe masă. Şi chiar mai bine decât 
pe senin. Am să fiu foarte direct, Danglard. Nu cred că s- 
au înmulţit păianjenii pustnic. Nu cred că veninul lor a 
suferit o mutație atât de mare şi de subită. Cred că cei trei 
oameni au fost asasinați. 

Inainte ca Danglard, stupefiat, să răspundă s-a făcut 
tăcere. Mâinile mari ale lui Adamsberg nu se mişcaseră, 
erau ferm aşezate pe lemnul mesei. 

— Asasinaţi? De păianjenul pustnic? a întrebat Danglard. 

Adamsberg nu s-a grăbit să răspundă. Şi-a ridicat 
mâinile de pe masă şi le-a fluturat prin aer. 

— Într-un fel, da. 


Veyrenc şi Adamsberg mergeau spre casă, cu sacourile 
descheiate din pricina căldurii începutului de iunie după 
ce, pentru siguranţă, l-au condus pe Danglard, zdrobit nu 
din cauza vinului ci a declaraţiei comisarului. 

— Pentru întâlnirea ta de la muzeu, să ştii, Jean- 
Baptiste, că se spune „arahnolog”, a spus Veyrenc. 

— O clipă, mai bine notez. 

Adamsberg a deschis carneţelul şi pe întuneric a scris 
cuvântul respectând indicaţiile ortografice ale lui Veyrenc 
apoi a completat pagina desenând un păianjen. 

— Nu, păianjenii au opt picioare, opt. Ţi-am mai spus. 

— Şi insectele şase, a spus Adamsberg corectându-şi 
desenul, acum îmi amintesc. 

Şi-a pus carneţelul în buzunar şi acolo a dibuit o ţigară 
de mai de mult, din cele scuturate, şterpelită de la Zerk, 
fiul său. A scos-o, pe jumătate golită de tutun, şi a aprins-o. 


e 603 - 


— Şi aşa, tu vezi asta în ceaţă, a spus Veyrenc în timp 
ce-şi reluaseră mersul. 

— Da. Ce vrei să fac? 

— Ceea ce faci. Eu nu văd bine în ceaţă. Dar mi se 
întâmplă să văd binişor înaintea mea. 

— Şi ce vezi tu înaintea ta? 

— Ei bine, tocmai această umbră, Jean-Baptiste. 


e 64» 


IX 


La 13.30 Adamsberg, ajuns puţin mai devreme, aştepta 
să fie primit de profesorul Pujol, arahnologul - a mai 
verificat încă o dată cuvântul în carneţel. Opt picioare. 
Loxosceles rufescens. leri seară Danglard, pe drumul de 
întoarcere, gândise cu voce tare ce credea despre 
etimologia termenului Loxosceles, deşi nimeni nu i-o 
ceruse. Termenul provenea de la /oxo „oblic” şi, prin 
extensie, „ceea ce nu merge drept”, „viclean”. Şi, poate, de 
la celer, „cel care se ascunde”. Vicleanul care se ascunde? 
Dar Danglard nu era mulţumit să amestece rădăcinile 
greceşti şi latineşti ale termenului. 

Comisarul se aşezase pe o bancă de lemn instabilă, 
mirosind a parchet vechi, praf, formol şi, poate, slin. 
Încerca să găsească o justificare pentru vizita sa şi nu prea 
avea idei. 

O femeie scundă de vreo şaptezeci de ani, puţin cam 
dolofană, s-a apropiat de bancă mergând sprijinită în 
baston. Neliniştită sau poate neîncrezătoare s-a aşezat la 
mai bine de un metru de comisar. Şi-a sprijinit bastonul de 
picioare, dar acesta a căzut. Orice baston alunecă, orice 
baston cade, şi-a spus Adamsberg care l-a ridicat imediat 
şi, zâmbind, i l-a întins femeii îmbrăcată cu nişte blugi prea 
lungi, cu manşete întoarse, şi care lăsau să i se vadă 
bascheţii, o cămaşă prea înflorată şi un „cardigan” foarte 
demodat. Îmbrăcată cu atâta neglijenţă, întruchipa ceea ce 
Adamsberg ştia să recunoască: o ţinută „provincială“, aşa 
se spunea pe aici, în marele oraş din piatră. li aducea 
aminte de mama sa, de „pulovărele” ei, cu nasturi mari, 
cusuţi de mână cu multă aţă, ca să reziste. Nu era prea 
frumoasă, o faţă aproape rotundă, păr vopsit blond şi făcut 
permanent, ochelari cu rame groase care nu i se potriveau. 
Şi, la fel ca mama sa, avea două cute foarte vizibile între 
sprâncenele prea des încruntate, semn că nu ştia de glume 
în ceea ce priveşte educaţia copiilor. 

Adamsberg se întreba ce căuta femeia aici, pe bancă, de 


e 65» 


ce călătorise până aici. Ţinea pe genunchi o geantă 
neagră. A deschis-o şi a scos o cutiuţă de plastic, a privit-o 
şi pus-o imediat la loc. A repetat operaţiunea de patru ori 
ca să verifice că nu a uitat cutia. Pentru asta venise. 

— Scuze, aţi fi aşa de bun să-mi spuneţi cât este ceasul? 

— Îmi pare rău, dar nu ştiu. 

— Atunci de ce aveţi la mână două ceasuri? 

— Le am dar au stat. 

— Şi de ce le mai purtaţi? 

— Nu ştiu. 

— Vă rog să mă scuzaţi, nu-i treaba mea. Vă rog să mă 
scuzaţi. 

— Nu aveţi de ce, nu-i nicio problemă. 

— Nu, doar că nu-mi place să întârzii. 

— La ce oră aveţi întâlnirea? 

Ai fi zis că sunt doi pacienţi într-o sală de aşteptare la 
dentist. Dar cum nu era cazul, exista o curiozitate asupra 
motivului prezenţei celuilalt. Şi grija ca celălalt să nu-i ia 
locul. 

— La ora 14, a răspuns ea. 

— Şi eu la fel. 

— Cu cine? 

— Cu profesorul Pujol. 

— Şi eu la fel, a răspuns ea crispându-se. Ne va primi pe 
amândoi? Nu se face. 

— Poate că este foarte ocupat. 

— Şi dumneavoastră pentru ce aţi venit? Dacă nu sunt 
indiscretă. Ca să vă reparaţi ceasurile? 

A izbucnit într-un râs spontan, vesel, fără ironie, pe care 
şi l-a reprimat imediat. Avea dinţi frumoşi, încă destul de 
albi pentru vârsta ei, iar când râdea, devenea cu zece ani 
mai tânără. 

— Scuzaţi-mă, a spus ea. Scuzaţi-mă. Uneori mi se 
întâmplă să fac glumiţe. 

— Nu aveţi de ce, nu-i nicio problemă, a repetat 
Adamsberg. 

— Şi de ce aţi venit? 

— Ei bine, să zicem că mă interesează păianjenii. 


e 66 - 


— Obligatoriu, dacă veniţi să-l vedeţi pe profesorul 
Pujol. Sunteţi un fel de arahnolog amator? 

— Da. 

— E vreunul care vă supără? 

— Cam aşa ceva. Şi dumneavoastră? 

— Eu am adus unul. Uneori le poate fi de folos. Fiindcă 
se întâmplă arareori să-i găseşti. 

Apoi femeia a părut că reflectează, cu privirea aţintită în 
faţă, cântărind cu gravitate două alternative. După aceea 
şi-a examinat tovarăşul de bancă - spera că fără 
indiscreţie. Un bărbat scund, slab, şi cu muşchii întinşi ca 
venele de bou. Un chip... dar ce să spui despre chipul lui? 
Trăsături foarte neregulate, pomeţi proeminenţi, obraji 
supti, un nas prea mare, coroiat şi un zâmbet şăgalnic pe 
care îţi făcea plăcere să-l vezi. lar zâmbetul acesta a 
hotărât-o: a scos cutiuţa prețioasă şi i-a întins-o. 

Adamsberg a privit cu atenţie ghemotocul brun ghemuit 
în cutiuţa de plastic îngălbenit. Un păianjen mort nu 
seamănă cu nimic. Zdrobeşti un păianjen gigant de casă şi 
din el rămâne nici cât un bob de mazăre. Astăzi, vorbind 
despre păianjenul-pustnic şi chiar văzându-l pentru prima 
oară, rămânea indiferent. La fel cum fusese înaintea cinei. 
De ce anume, nu ţinea să-şi explice. Se obişnuia. Atâta tot. 

— Nu-l ştiţi? l-a întrebat femeia. 

— Nu sunt sigur. 

— Poate că nu l-aţi văzut niciodată mort. 

— Nu. 

— Li vedeţi totuşi spatele? 

— Da. 

— Şi nu vă impresionează cefalotoraxul său? 

Adamsberg ezita. Citise ceva despre asta. Celălalt nume 
sub care era cunoscut păianjenul pustnic, păianjenul 
violonist sau păianjenul vioară. I se spunea astfel fiindcă 
avea un desen în formă de vioară pe spate. Degeaba 
privise atent fotografiile, sincer, nu semăna cu o vioară. 

— E un desen, aşa-i? 

— Ştiţi ceva? Fără nicio supărare, sunteţi arahnolog cum 
sunt eu papă. 


e 67 œ» 


— Aveţi dreptate, a spus Adamsberg restituindu-i 
cutiuţa. 

— Ce păianjen vă interesează? 

— Păianjenul pustnic. 

— Păianjenul pustnic? Atunci sunteţi ca şi ceilalţi? Vă e 
frică? 

— Nu. Sunt poliţist. 

— Poliţist? Stati puţin, ca să înţeleg. 

Femeia scundă a privit din nou drept în faţa ei, apoii s-a 
adresat lui Adamsberg. 

— De îndată ce sunt nişte morţi, apare şi poliţia. Totuşi, 
doar nu veţi aresta păianjenii-pustnic pentru crimă? 

— Nu. 

— Să ştiţi că le-ar fi bine într-o celulă, dacă le puneţi 
puţin lemn ca să se ascundă. Scuze, glumeam. 

— Vă rog, nicio problemă. 

— Staţi puţin, ca să înţeleg. Ah, iată. Cum apare panica, 
gata şi poliţia. Ca să facă ordine. Aşadar aţi venit ca să vă 
interesaţi, ca să le spuneţi pe urmă colegilor, superiori şi 
inferiori, ce să facă pentru a linişti oamenii. 

Adamsberg şi-a dat seama că femeia tocmai îi oferise 
explicaţia perfectă pentru a-şi justifica întâlnirea cu 
profesorul Pujol. 

— Exact, a spus el zâmbind. Am primit ordine de la 
superiorii mei. De parcă nu aş fi avut altceva de făcut. 

— Păi, ar fi trebuit să-mi telefonati. Aţi fi câştigat timp. 

— Dar nu vă cunoşteam. i 

— Asta e adevărat. Nu mă cunoşteaţi. In cutiuţă este un 
păianjen pustnic. 

— E periculos? 

— Gândiţi-vă... Fir-ar, dacă eşti bătrân e şi mai neplăcut. 
Dar şi mai neplăcut e dacă aştepţi zile şi zile în şir. lar 
oamenii habar n-au. Nu ştiu că dacă le iese o mică pustulă, 
i-a muşcat un păianjen pustnic. Şi că e mai bine să meargă 
la medic şi să ia antibiotice. Numai că nu, bătrânii nu fac 
asta. Nu, ei aşteaptă. Fiindcă bătrânii aşteaptă. Şi se 
umflă, iar ei îşi spun: „o muşcătură, o să treacă”. Şi, vedeţi 
dumneavoastră, nu greşesc. Ce-ar fi dacă am merge toţi la 


e 68 œ» 


spital pentru un coş! Doar că muşcătura unui păianjen- 
pustnic nu trece mereu. Şi, când locul unde a muşcat 
devine, brusc, mare şi negru, merg la spital. Şi uneori, ei 
bine, uneori este prea târziu. 

— Ştiţi multe despre păianjenul pustnic. 

— Aflaţi că am mai mulţi la mine acasă. 

— Şi nu vă este teamă? 

— Nu. Ei stau la locul lor, eu nu-i deranjez, şi gata. Nu 
deranjez niciun păianjen. Îmi plac toate animalele. Ah, ba 
nu, mai puţin unul. Pe-ăsta nu pot să-l văd. Borza. Ştiţi ce 
este, aşa-i? la uite, profesorul ajunge târziu, nu-i pasă. 
Chiar dacă am venit cu trenul. La urma urmei, nu ştiu dacă 
am să-i dăruiesc păianjenul pustnic. Şi ia spuneţi, ştiţi ce-i 
sărăcia aia de borză? 

— Nu, nu ştiu. 

— Vă spun eu. E o coleopteră mare, neagră. Dar de un 
negru murdar. Ca nişte pantofi pe care nu i-ai curăţat şi nu 
i-ai făcut cu cremă niciodată. I se mai spune şi gândacul- 
morţilor. 

— Şi ce-a făcut de i se spune astfel? 

— li plac locurile întunecoase, murdare. Ah, nu, nu e 
deloc curat. Şi când este descoperit, în loc s-o şteargă 
rapid, îşi ridică fundul - scuze, îmi pare rău, scuze -, îşi 
ridică popoul, aşa, şi stropeşte cu un lichid puturos. Şi 
iritant. La noi are patru centimetri lungime. E ceva! Sigur 
l-aţi văzut. De unde sunteţi? 

— Din Béarn. Dumneavoastră? 

— Din Cadeirac, lângă Nimes. Ba da, îl ştiţi, unde este 
rahat, acolo sunt şi borze. Scuze, zău, vă rog să mă scuzati. 

— Nu-i nimic. 

— P-ăsta-l zdrobesc, iau un băţ sau o piatră, mai înainte 
să mă stropească. Ce mă enervează, este că, în ultima 
vreme, am văzut nu doar în pivniţă ci şi în casă. Nu-mi 
place asta. 

— Fiindcă anunţă moartea? 

— Moartea, nu ştiu, dar aduce ghinion. Nimănui nu-i 
place să vadă o borză. Primul a ieşit din aragaz. Altul a 
ieşit dintr-o cizmă. Zău. Şi ştiţi ce mănâncă? Rahat de 


e 69 œ» 


şobolan, zău. 

Profesorul Pujol veni înspre ei, cu halatul alb descheiat. 
Era un bărbat gras, cu barbă, ochelari cu rame fine, chel, 
cu un chip aspru, ca al unui tip pe care îl deranjezi. Mai 
întâi i-a întins mâna lui Adamsberg. 

— Comisarul Jean-Baptiste Adamsberg? 

— Chiar el. 

— Trebuie să spun că vizita unui şef de la poliţie pentru 
câteva muşcături ale păianjenului-pustnic mă surprinde 
puţin. 

— Şi pe mine, profesore. Dar am primit ordine. 

— Şi vă supuneţi. Ce meserie! Să nu poţi gândi liber! Îmi 
pare rău pentru dumneavoastră. 

Antipatic, şi-a spus Adamsberg. 

Apoi Pujol s-a uitat la femeia micuță care se ridica greu, 
incomodată de geantă şi de baston. Adamsberg a ajutat-o, 
ridicând-o uşor de braţ şi luându-i bagajul. 

— Vă rog să mă scuzaţi, zău, îmi pare rău, este din cauza 
artrozei. 

Profesorul nu mişcase un deget ca să o ajute şi a 
aşteptat ca femeia să fie în picioare şi să se apropie. 

— Irene Royer-Ramier? Vă rog să mă urmaţi amândoi. 

Pujol mergea repede de-a lungul culoarelor iar 
Adamsberg, încetinit de femeia pe care o sprijinea ţinând-o 
de cot, nu putea să menţină acelaşi ritm cu el. 

— Nu vă grăbiţi, i-a spus el. 

— Vă spun eu, este un mitocan. Dar poate că mă înşel, 
nu trebuie să judeci prea repede. Nu ştiam că sunteţi 
comisar şi am spus „poliţist”. Vă rog să mă scuzati. 

— Nu aveţi de ce. Eu am spus-o primul. 

— Ah, da, aşa este. 


După şapte minute de mers pe culoare, în ritmul lui 
Irène Royer, pe un parchet care scârţâia, prin miros de 
formol, pe lângă borcane aşezate pe etajere, au ajuns în 
biroul foarte mic al profesorului Pujol. 

— Ei, bine, aştept întrebările dumneavoastră, a spus el 
înainte chiar să se aşeze. Vă previn pe amândoi că sunt 


e 70 - 


specialist în familia Salticide, aşadar nu am nimic de-a face 
cu păianjenul pustnic. Dar mă pricep, se-nţelege. Este 
vorba de povestea asta cu oamenii muşcaţi de păianjenul- 
pustnic în Languedoc-Rousillon, aşa-i? Comisare? 

— Zvonurile care circulă deja pe internet, după ce au 
fost muşcaţi cinci oameni în trei săptămâni, dintre care 
trei au murit, oameni în vârstă, încep să creeze polemici şi 
să stârnească panică. Superiorilor mei nu le place panica, 
mama violenţelor. 

— Mai mult, de aici de la Paris nu vă puteţi da seama, 
dar acolo e o vânătoare de vrăjitoare, a spus Irene Royer. 
Vânzarea de aspiratoare a crescut. Ca să-i aspire din 
ascunzişuri. 

— E bine pentru comerţ, a spus Pujol care şi-a luat o 
scobitoare şi s-a folosit de ea ca să-şi scotocească prin 
maxilare. E 

— Vânătoarea de vrăjitoare care îi urmăreşte pe toţi. In 
satul meu toată lumea ştie că eu nu omor păianjeni. 

— E bine. 

— E bine, dar deja mi-au spart geamurile. Am fost la 
poliţie, dar nu ştiu cum să procedeze: ar trebui să ucidă 
păianjenii-pustnic  „mutanţi” sau să scadă numărul 
exemplarelor „invadatoare” sau să nu le pese? Habar n-au. 

— Aici suntem pe aceeaşi lungime de undă, a intervenit 
Adamsberg. Superiorii mei cer un aviz ştiinţific pentru a şti 
ce mesaj să transmită autorităţilor locale. 

— Un aviz în legătură cu ce, comisare? 

— Asistăm la o creştere subită a numărului de păianjeni 
pustnic? Datorată, se spune, încălzirii climei? 

— În niciun caz, a răspuns Pujol cu dispreţ, dispreţ faţă 
de ignoranţi şi de cei cu minte puţină. Arahnidele nu sunt 
rozătoare. Nu li se întâmplă ca numărul exemplarelor să 
crească brusc, aşa cum, bunăoară, este cazul 
spermofilelor. 

— Unii consideră că diminuarea foarte evidentă a 
numărului de păsări, datorată poluării şi insecticidelor, ar 
fi permis micilor păianjeni să se dezvolte, a insistat 
Adamsberg. 


e 71 œ» 


— Este ceva ce li se întâmplă tuturor animalelor: de 
îndată ce unii dispar, alţii profită ca să le ia locul. De 
exemplu: diminuarea la jumătate a numărului de păsări 
mici, piţigoi, vrăbii; în locul lor vor apărea altele mai 
rezistente care le vor ocupa cuiburile şi se vor dezvolta. 
Ciorile, de exemplu. Aşa încât aceeaşi cantitate va fi 
mâncată de mici păianjeni. Altă întrebare? 

Adamsberg a întârziat puţin ca să noteze. 

Antipatic. 

— Ipoteza mutaţiei, a spus el. Se spune... 

— „Se spune”. Cine spune? Cei de pe reţelele de 
internet, de pe forumuri, de pe chat-uri? 

— Da. 

— Altfel spus, ignoranţii, imbecilii care scot din buzunar 
ipoteze alarmiste şi care habar n-au. 

— Dar sunt reţele, domnule profesor. Apar şi răspândesc 
zvonuri. lar superiorilor mei nu le plac zvonurile. De 
aceea, v-am spus, vor să ştie care este situaţia înainte să 
ofere o dezminţire oficială. 

— De trei săptămâni mă cert pe aceste reţele, a 
intervenit Irène Royer. Zadarnic. Este... 

„Este frecţie la un picior de lemn” era gata să spună, a 
gândit Adamsberg. 

— Este ca şi când ai încerca să umpli un butoi spart, a 
continuat ea. O opinie ştiinţifică ar putea să-i oprească. 

— Şi ce le răspundeţi, doamnă Royer, celor de pe reţele? 

— Royer-Ramier, a precizat ea. Dar este mai simplu să 
spui Royer. Toată lumea face asta. Le spun că păianjenii- 
pustnic se ascund şi că se întâmplă rar să-i întâlneşti. Că 
nu sunt agresivi, că nu sar nici nu fac altceva. Că veninul 
lor nu este mortal decât, de acord, cu excepţii, uneori, 
pentru persoanele în vârstă, care au sistemul imunitar 
şubred... 

— Sistemul imunodeficient, a întrerupt-o Pujol. 

— Din cauză că lasă să treacă timpul înainte să meargă 
la medic. Pentru că nu ştiu să recunoască o muşcătură de 
păianjen. 

— Simplist vorbind, aşa este. 


e 72 œ» 


— Dar nu aţi răspuns în legătură cu ipoteza mutaţiei, a 
spus Adamsberg. Oamenii sunt speriaţi, dar şi fascinaţi, se 
tem, dar îşi şi doresc lucrul de care se tem. Susţin că 
păianjenii pot înghiţi cantităţi enorme de insecte. 

— Adevărat. 

— Şi cum insectele acestea sunt pline de pesticide, 
păianjenii se umplu de o otravă care le-ar fi putut modifica 
veninul. 

— Mutaţii, altfel spus, modificări ale datelor conţinute în 
ADN, apar în mod constant. Virusul gripei se modifică la 
fiecare trei ani. Iar gripa rămâne. Niciodată nu se iveşte o 
mutație aptă să modifice esenţial tot organismul animal. 

— Totuşi se nasc copii cu patru braţe, a adăugat femeia. 

— Este o anomalie cromozomică individuală, nu are de-a 
face cu discuţia noastră. Doamnă Royer, vă imaginaţi un 
păianjen mutant cu optsprezece picioare şi cu venin super- 
puternic în stare să vâneze oamenii? Nu confundați 
realitatea genetică şi ficţiunea cinematografică. Şi, ca să 
închid subiectul: păianjenii sunt plini de pesticide. Ca noi 
toţi, de altfel. La fel ca insectele, care mor din acest motiv, 
ca păsările care mor şi ele. La fel şi păianjenii. Riscăm mai 
degrabă o diminuare a numărului de exemplare decât o 
sporire a lui. 

— Aşadar, nu este vorba de nicio mutație? a întrebat 
Adamsberg care îşi lua notițe. 

— Nicio mutație. Dacă vreţi ceva de amploare, comisare, 
cereţi, prin intermediul Ministerului de Interne, o analiză a 
veninului din sângele victimelor moarte de loxoscelism. 

— Loxoscelism? a întrebat Adamsberg cu stiloul în aer. 

— Este numele afecțiunii mortale cauzată de păianjenul 
pustnic. Şi mai cereţi-le şi celor de la CAO... 

— CAO? 

— Centrul Anti-Otravă din Marsilia. 

— Ah, da. 

— Aşadar, cereţi-le celor de la CAO un studiu în care să 
compare veninul păianjenului-pustnic de anul trecut şi să 
cerceteze gradul în care a crescut periculozitatea acestuia. 
Pacienţii ar trebui să păstreze rezultatul analizelor. Sunteţi 


e 73» 


atent? Cereţi aceste lucruri. Şi ne vom distra, credeţi-mă. 

— Atunci cu atât mai bine, a spus Adamsberg 
închizându-şi carneţelul. Nici suprapopulare, nici mutație. 
Ce explicaţie propuneţi pentru ceea ce avem deja, până în 
2 iunie: cinci muşcături de păianjen-pustnic şi trei decese? 

— Pentru cele trei decese, aşa cum a spus doamna, acuz 
întârzierea  prejudiciabilă a controlului medical al 
indivizilor imunodeficienţi, victimele unei hemolize sau ale 
unei infecţii extrem de grave. În ceea ce priveşte celelalte 
două cazuri, zvonul i-a determinat pe cei muşcaţi, împinşi 
de valul produs de presa regională şi de reţele, să facă 
declaraţii publice. Dacă zvonul - iarăşi zvonul - nu ar fi pus 
paie pe foc anul trecut, când s-a strigat sus şi tare că 
Franţa e invadată de păianjenul-pustnic brun din America, 
nu am fi ajuns aici. De obicei, majoritatea persoanelor 
muşcate de păianjenul-pustnic suferă de o muşcătură albă, 
adică nulă, sau cu un conţinut scăzut de venin. În cazurile 
rare a unei injectări majore cu venin, persoana va consulta 
medicul de familie care îi va prescrie antibiotice. Şi nimeni 
nu află. Am terminat? 

— Nu chiar, domnule profesor. Este posibil ca o altă 
persoană, să spunem, rău intenţionată, să plaseze mai 
mulţi păianjeni-pustnic în casa unei alte persoane? 

— Că să o ucidă? 

— Da. 

— Aproape că mă pufneşte râsul, comisare. 

— Am ordin. 

— Uitasem. Ordinele dumneavoastră. Ştiţi mai bine ca 
oricine că există mii de mijloace infinit mai simple ca să 
asasinezi pe cineva. Şi că, dacă - acum ne amuzăm, nu-i 
aşa? - nebunul dumneavoastră vrea să folosească venin 
animal, atunci să aleagă veninul de viperă, ce naiba! Dacă 
vrea, vipera eliberează cincisprezece miligrame de venin. 
Şi vă scutesc de DL 50-ul lui, adică doza letală eficientă 
50% într-un grup de şoareci care au 20 de grame fiecare, 
sunteţi atent? Aflaţi, aşadar, că pentru a ucide un om „cu 
vipera”, ar trebui să fie muşcat de patru sau cinci 
asemenea reptile! Şi, dacă ştiţi trucul ca viperele să 


e 74 -- 


primească un asemenea ordin, povestiţi-mi, o să fie 
distractiv. Pe când păianjenul pustnic! Cantitatea sa de 
venin este infimă. Admiţând că acceptă să-şi golească în 
totalitate conţinutul glandelor cu venin într-un om, ceea ce 
se întâmplă foarte rar, repet, am avea nevoie de, lăsaţi-mi 
câteva secunde... nu avem DL 50 pentru păianjenii pustnic, 
doar estimări glandulare. 

Cât timp profesorul efectua mental calculele s-a lăsat 
tăcere. 

— Am avea nevoie de patruzeci şi patru de glande cu 
venin de păianjen-pustnic pentru a ucide sigur un om. 
Adică un atac condus de douăzeci şi doi de păianjeni- 
pustnic asupra unui om, ceea ce ar fi un act al naibii de 
curajos din partea unor păianjeni solitari şi non-violenţi! 
De fapt, de vreo şaizeci de păianjeni-pustnic dacă ţineţi 
cont de muşcăturile albe şi de cele ratate! Şi ca să ucizi 
trei oameni, ar fi nevoie de o sută optzeci de păianjeni 
pustnic! Nebunul de ucigaş ar trebui să se descurce să 
facă rost de aproape două sute de păianjeni pustnic, să-i 
plaseze la duşmanii lui şi să-i roage să-i muşte. Şi de ce i- 
ar muşca, vă întreb? Două sute! Şi vă amintesc: sunt foarte 
greu de dibuit! Nu degeaba li se spune păianjeni-pustnic! 

— Foarte greu de dibuit, a confirmat Irene Royer. Chiar 
şi să-i surprinzi când ştii unde se află. Ştiţi ce am avut 
privilegiul să văd într-o bună zi? Un stol de păianjeni de- 
abia născuţi, duşi de vânt cu firele din pânza părinţilor. 

— Cu atât mai bine pentru dumneavoastră, doamnă, este 
foarte frumos. Dar lăsaţi-mă să continui ipoteza 
comisarului în legătură cu un atac grupat. Nu credeţi că, 
după trei sau patru muşcături, victima s-ar ridica din pat 
să vadă ce se întâmplă? In loc să aştepte să fie muşcată 
pentru a şaizecea oară? Haideţi, comisare! Dar, dacă 
puneţi mâna pe asasin, vă rog să mi-l aduceţi, a spus el 
ridicându-se. 

_ — Va fi amuzant, a conchis Adamsberg în locul lui Pujol. 
În ceea ce mă priveşte, am terminat şi vă mulţumesc 
pentru timpul pe care mi l-aţi acordat. 

S-a ridicat. Irène Royer l-a imitat. 


e 75» 


— Şi dumneavoastră, doamnă? Mulțumită? 
— La fel. Vă mulţumesc şi vă rog să mă scuzati. 


— Nu trebuie să vă scuzaţi faţă de un tip atât de... i-a 
spus Adamsberg lui Irène Royer de îndată ce au ajuns pe 
culoar. 

Adamsberg căuta cuvântul pe care l-ar folosi Danglard. 

— Infatuat. Infatuat, brutal şi bou. Dar nu contează, am 
primit răspunsurile. 

— Le-aţi primit şi le-am primit şi eu, mulţumită 
dumneavoastră. Fiindcă, sunt sigură, cu mine singură nici 
n-ar fi stat de vorbă. Pe când cu un pol... un comisar în 
misiune, se schimbă treaba. Cam aşa stau lucrurile, pot 
înţelege. Am făcut bine că nu i-am dat cutiuţa mea. Ar fi 
râs. 

— Aveţi grijă, doamnă Royer, să nu povestiţi pe forumuri 
că superiorii mei mi-au încredinţat această misiune, vă 
TOg. 

— Ba dimpotrivă. De vreme ce cara... poliţiştii fac un 
lucru util, e bine să se afle, nu? De ce nu aş spune-o? 

— Pentru că este fals. Nimeni nu mi-a încredinţat 
această misiune. 

Tocmai ieşiseră din muzeu şi femeia s-a oprit brusc pe 
trotuarul străzii Buffon. 

— Atunci, nici măcar nu sunteţi poliţist? Totul a fost o 
minciună? Ah, nu e deloc în ordine, deloc! 

— Sunt polițist, a spus  Adamsberg  arătânduii 
legitimatia. 

Femeia a cercetat-o atent apoi a ridicat bărbia spre 
comisar. 

— Înseamnă că aţi venit pur şi simplu, singur? Nu este 
adevărat că aţi primit ordin. Vă gândiţi la ceva sau mă 
înşel? De asta aţi pus întrebările despre venin, care vă 
dădeau aproape aerul unui imbecil? 

— Nu mă deranjează, sunt obişnuit. 

— Ei bine, pe mine mă deranjează foarte tare. Aş fi putut 
să vă lămuresc eu: nu poţi ucide folosindu-te de păianjenii 
pustnic. Vă spun: nu vor să muşte. N-aş fi putut să o spun 


e 76 - 


folosind toate cifrele enumerate de profesor, dar, la urma 
urmei este acelaşi lucru. Nu se poate. Nu se poate. 

— Dar nu vă cunoşteam. 

— Ah, este adevărat, nu mă cunoşteaţi. 

— Doamnă Royer-Ramier, ce-ar fi dacă am lua o cafea la 
L'Etoile d'Austerlitz? a propus Adamsberg foarte dornic să 
nu-şi vadă iniţiativa şi numele lăţindu-se pe toate reţelele 
internetului. E la capătul străzii. Ne-am lămuri. 

— Doamna Royer, e mai simplu. Toată lumea îmi spune 
aşa. Şi nu îmi place cafeaua. 

— Un ceai? Un ceai cu lapte? O ciocolată? 

— Oricum este în drumul meu. 

În timp ce Adamsberg şi femeia scundă mergeau încet, 
comisarul ţinând-o de cot şi cu bagajul ei în bandulieră, a 
sunat Veyrenc. 

— Nimic suspect, i-a răspuns Adamsberg. Un tip 
scârbos, dar ştie meserie. 

— Asta ar fi lipsit, a şoptit Irène Royer, lângă el. Doar e 
meseria lui, nu? Nu baţi atâta cale ca să auzi nişte prostii, 
nu? 

— Nu, Louis, nu este vorba de creşterea numărului de 
păianjeni pustnic, nici de mutaţia veninului. Şi nici de cea 
mai mică şansă de a ucide folosind aceste animăluţe. Asta 
lămureşte lucrurile. 

— Eşti dezamăgit? 

— Nu. 

— Eu, da. Putin. În fine, un fleac. 

— „Umbra” ta? 

— Poate. Dar, ştii, te poţi înşela asupra umbrei. 

— Aşa cum te poţi înşela când eşti în ceaţă. 

— Ei bine, să admitem asta. Subiect închis. 

— Nu este închis, Louis. Nu uita: ce avem? Zece morţi 
pe an din cauza muşcăturilor de păianjen în întreaga lume. 
Iar în Franţa nu am avut niciodată. 

— Dar tocmai tu ai spus: „nici cea mai mică şansă”. 

— Dacă priveşti lucrurile astfel, nu există nicio îndoială. 
Dar să presupunem că încerci să priveşti lucrurile şi din alt 
unghi? Îţi aduci aminte de escaladarea vârfului Balaitous? 


e 77 +» 


Sunt drumuri pe care, dacă le urmezi, te prăbuşeşti. Şi 
altele pe unde ajungi în vârf. 

— Le ştiu, Jean-Baptiste. 

— Este o chestiune de drum, Louis. De unghi. De pistă 
de decolare. 

Aşezată în faţa ceştii cu ciocolată, Irène Royer a arătat 
spre telefonul mobil. 

— Vă exprimaţi ciudat, a spus ea. lertaţi-mă, asta chiar 
nu mă priveşte. „Umbră”, „drum”, „pistă de decolare”. 

— E un prieten din copilărie. Şi coleg. 

— Cineva din Bearn, ca dumneavoastră? 

— Exact. 

— Se spune că oamenii de acolo sunt tari. Datorită 
muntelui. Ca şi bretonii, datorită mării. O singură greşeală 
mică şi muntele te abandonează iar marea te înghite. Nişte 
stihii prea mari pentru om, şi atunci trebuie să te întăreşti, 
sau ceva de genul ăsta, presupun. 

— E posibil. 

— Dar de data asta sunteţi pe cale să faceţi greşeala aia 
mică. Vă ţineţi de stâncă şi o să cădeţi în grohotiş. 

— Nu cobor de pe stâncă. Mă caţăr pe o alta. 

— Presupun că şefii dumneavoastră nu sunt la curent? 
Că vă preocupă chestia asta cu păianjenul pustnic? Aşa 
nitam-nisam? 

— Nu. 

— Şi că dacă ar şti, ar fi destul de rău pentru 
dumneavoastră? 

Adamsberg a încuviinţat zâmbind. 

— Şi că pentru asta îmi oferiţi o ciocolată. Ca să nu 
povestesc pe forumuri cum comisarul pierde controlul, 
singur, fără ca şefii lui să ştie. Şi atunci deveniți un drăguţ. 

— Dar sunt drăguţ. 

— Şi încăpățânat. Şi orgolios. Aveţi ceva în minte, fără 
să cunoaşteţi cum stă treaba cu păianjenii, oricum nu mai 
mult decât ştie un puşti, iar profesorul v-a demonstrat 
contrariul. V-a demonstrat asta, nu? 

— Da. 

— În schimb dumneavoastră i-aţi spus colegului că este 


e 78 - 


şi nu este un caz închis. Deşi tot ce aveţi nevoie se află 
chiar sub ochii dumneavoastră. Orgoliul, asta e. 

Adamsberg a zâmbit în continuare. Îi era pe plac femeia. 
Intuia bine, rezuma bine. I-a pus un deget pe umăr. 

— Am să vă spun, doamnă Royer. Nu sunt orgolios. Am 
ceva în minte, asta-i tot. 

— Ei bine, imaginaţi-vă că şi eu am ceva în minte. 
Fiindcă păianjenul-pustnic nu ucide. Fiindcă sunt trei 
morţi. lar în Franţa nu există decese provocate de 
muşcătura păianjenului pustnic. Fiindcă mai am şi alte 
lucruri. Şi? Toţi avem ceva în minte, mai ales noaptea când 
te răsuceşti în aşternut, aşa-i? Dar eu nu sunt smintită ca 
dumneavoastră. Când nu se poate, nu se poate. Asta e. 

— Aşa, a spus Adamsberg lipindu-şi spatele de speteaza 
banchetei şi încrucişând-şi picioarele. Şi care ar fi aceste 
„alte lucruri?” 

— O prostie, a spus ea ridicând din umeri. E bună 
ciocolata aici, recunosc. 

— Şi care ar fi aceste „alte lucruri” doamnă Royer? a 
insistat Adamsberg. 

— La urma urmei, spuneţi-mi Irène, e mai simplu. 

— Mulţumesc. Hai, Irène, ce riscăm? Nu o să mai mă 
revedeţi. Puteţi să-mi spuneţi mica dumneavoastră idee. 
Mie îmi plac ideile, mai ales când sunt mici şi apar 
noaptea. 

— Ei bine, mie nu prea îmi plac. Mi se pare că 
enervează. 

— Atunci, spuneţi-mi-o. Mă enervez rar. Dacă nu, vă va 
irita mereu. 

Şi, ineluctabil, Adamsberg s-a gândit la bătrânul Lucio, 
trebuie mereu să isprăveşti să te scarpini. 

— Un fleac. Doar că, la un moment dat, la cel de-al 
doilea deces, mi-am spus că e ceva putred aici. 

— Şi o murenă putredă. 

— Pardon? 

— Scuzaţi-mă. Mă gândeam la altceva. 

— Atunci ar trebui să-mi spuneţi dacă mai vreţi să ştiţi 
ce am în minte sau nu. 


e 79 œ 


— Sigur că vreau. 

— Primii doi bătrâni morţi se cunoşteau. Din copilărie. 

— la te uită! 

— Înainte să mă pensionez şi să mă retrag la Cadeirac, 
am locuit la Nîmes. 

— Şi ei la fel? 

— Nu mă mai întrerupeţi mereu, altminteri o să-mi 
scape chestia asta dubioasă printre degete. 

— Scuze. 

— Locuiam la două străzi de ei. Eu, în fiecare seară la 
şapte iau un porto. Iertare dacă vă şochează, dar nu beau 
altceva toată ziua. „Un păhărel face bine la sănătate”, 
spunea mama. Dar cred că e o prostie. Vă rog să mă 
iertaţi, zău aşa, iertaţi-mă. 

— Nu aveţi de ce, nu-i nicio problemă, a repetat 
Adamsberg a n-a oară în după-amiaza asta. 

— În orice caz, nu diminuează artroza, a spus ea 
strâmbându-se. Cu umezeala asta în aer, mi-e mai bine în 
sud. În fine, mergeau la aceeaşi cârciumă ca şi mine: La 
vieille cave. Pentru că un porto la ora şapte seara e bun, 
dar e şi mai bun dacă nu-l bei singur acasă, trebuie să fim 
foarte clari. „Sunteţi atent?” cum spunea tot timpul Pujol. 
Cred că o să ţin minte asta. Dumneavoastră ce beti? 

— O bere, după cină, cu vecinul meu mai bătrân, sub un 
copac. 

Adamsberg vedea cum ideea care dovedea că e ceva 
putred se îndepărta şi că locul ei era luat de murenă. Dar 
simţea că nu trebuie să-i întrerupă pălăvrăgeala, o să 
revină ea la idee. Sau dacă nu, gândul acela o să-i rămână 
şi o să o irite mereu, iar femeia nu părea nemulțumită să 
scape de el pasându-i-l comisarului. 

— Eu nu beau sub un copac ci la La vieille cave. Şi ăştia 
doi erau acolo mereu. Şi vă garantez că nu beau un porto 
mic. Beau rachiu. Unul după altul şi vorbeau, vorbeau. Se 
întâmplă des când ai trecut prin infern să vorbeşti despre 
asta şi iar vorbeşti ca şi când ar trebui să scapi de el zilnic. 
Sunteţi atent? Să vorbeşti despre el glumind de parcă ar fi 
fost paradisul. Vremurile bune de odinioară, ce mai. Iar 


e 80 - 


pentru ei, infernul fusese la orfelinat. Îi spuneau „Mila”. 
Nu departe de Nimes. In fine, asta îi făcuse prieteni la 
cataramă şi le plăcea cel mai mult să-şi amintească 
prostiile pe care le făcuseră, lucruri oribile, ce mai. Şi, din 
ceea ce am auzit într-o bună zi - făceam cuvinte 
încrucişate lângă ei, odată chiar am câştigat o pătură 
electrică, o porcărie incredibilă - oh, iertaţi-mă, zău. 

— Nu-i nimic. 

— Vreau să spun că e genul acela de chestie care te face 
să te perpeleşti în pat. În fine, iar ei povesteau nişte chestii 
urâte făcute de neamurile-proaste şi rele de la orfelinat, ce 
mai. Să te pişi - e termenul lor - în vestiarul directorului, 
să faci caca în ghiozdan, să ieşi din internat noaptea pe 
furiş, să legi un puşti cu aşternutul, să-i furi unuia 
pantalonii, să-i dai şortul jos altuia la sport, să-l mai şi rupi 
în bătaie, să-l închizi undeva, chestii dintr-astea. Neam 
prost căruia îi place să facă rău. Nu erau doar ei, se pare 
că era o gaşcă. Între timp, bieţii puşti nu era deloc fericiţi 
acolo. Vorba vine. Şi uite-aşa, cei doi glumeau la rachiul 
lor. Dar uneori nu mai glumeau, ci rânjeau batjocurile pe 
şoptite. Şi aici trebuie că erau lucrurile cele mai urâte. 

— Şi atunci v-aţi spus, răsucindu-vă în pat: cineva s-a 
răzbunat. 

— Da. 

— Folosind muşcătura unui păianjen pustnic. 

— Da. Dar după şaizeci de ani, nu mai avea rost, aşa-i? 

— Dar, cum spuneţi: despre infern vorbeşti mereu. 
Astfel, te gândeşti la el mereu. Chiar şi după şaizeci de ani. 

— Numai că, uite: au murit de necroză, din cauza 
veninului din sânge. Şi ne întoarcem tot de unde am 
plecat: nu poţi obliga un pâianjen-pustnic să muşte. 

— Şi dacă i-l bagi în pat? In pantof? 

— Nu ţine. Primul a fost muşcat afară, lângă grămada de 
lemne. lar al doilea, tot afară, deschizând poarta. 
Păianjenul-pustnic trebuia să fie undeva, ascuns printre 
pietre, bine mersi. 

— Nu merge. 

— Ce vă spuneam! 


e Gl œ» 


— Şi pe al treilea, îl cunoaşteţi? 

— Nu l-am văzut niciodată. Cât este ceasul? 

Adamsberg i-a arătat cele două ceasuri de la încheietura 
mâinii. 

— Uitasem, a spus ea. Trebuie să mă întorc la prietena 
la care stau. 

— Sunt cu maşina. Unde vă las? 

— Păi, este pe cheiul Saint-Bernard. 

— Vă las acolo. 


Odată ajunsă în faţa casei, Adamsberg i-a întins Irenei 
Royer geanta şi bastonul. 

— Haideţi, doar n-o să vă îngrijoraţi prea tare, a spus ea 
înainte să plece. 

— Şi nu-mi scrieţi numele pe internet. 

— Nu o să vă distrug cariera, fiţi pe pace. Eu nu sunt 
neam-prost. 

— Vreţi să-mi lăsaţi numărul dumneavoastră de telefon? 
a întrebat Adamsberg pornindu-şi mobilul. 

Irene s-a gândit, în felul ei, privind drept în faţă, apoi i-a 
dictat cifrele uitându-se într-o mică agendă. 

— Să zicem că este pentru când veţi avea veşti, a spus 
ea. 

— Sau dumneavoastră. 

Adamsberg era deja la volan când femeia micuță a bătut 
în geam. 

— Vi-l dăruiesc, a spus ea întinzându-i cutiuţa de plastic 
îngălbenit de vreme. 


e 382 œ» 


X 


Era târziu când Adamsberg a ajuns la brigadă unde 
mirosul de mare se mai diminuase. Ferestrele rămăseseră 
larg deschise, iar pe birouri documentele erau păzite de 
curent cu multitudinea aceea de obiecte stranii. Un miros 
persistent la care se adăuga un parfum de liliac sau de 
trandafiri pe care locotenentul Froissy - cine altcineva? - îl 
dăduse din dorința ei imperioasă de a veghea asupra stării 
de bine a colegilor ei. Rezultatul era un amestec destul de 
gretos, iar Adamsberg ar fi preferat de departe mirosul de 
port. 

— Froissy a făcut-o, i-a spus Veyrenc apropiindu-se. 

— Bănuiam. 

— Nu putem zice nimic, a făcut-o ca să ne fie bine. A 
golit două flacoane şi nimeni nu a îndrăznit să o 
descurajeze în acțiune. Dar, ca în orice altă situație, nu 
foloseşte la nimic să acoperi împuţiciunea cu un văl. 

— Am putea să aducem o altă murenă ca să acopere 
mirosul de trandafiri sau de liliac. Sau asta, ţine. 

Adamsberg a scos din buzunar cutiuţa din plastic. 

— E un păianjen-pustnic şi este un cadou. Admiră.-l. 
Recunosc: până acum nimeni nu mi-a oferit vreodată un 
păianjen mort. Doar că nu miroase a nimic. Spre deosebire 
de borză. 

— Te referi la borza care pute? 

— Chiar la ea. Borza-morţilor? 

— Şi cine a avut delicateţea să-ţi ofere un păianjen 
mort? 

— O femeie mărunţică pe care am întâlnit-o la muzeu. A 
făcut drumul de la Nîmes ca să aducă asta unui specialist 
în păianjeni. 

— Arahnologul. 

— Da. Cum nu i-a plăcut tipul, a preferat să mi-l dea mie. 
Este o ofrandă, o onoare, Louis. Aşa cum Rögnvar a pus-o 
pe Retancourt pe vâsla lui. 

— A făcut asta? 


e 383» 


— Întocmai. Ai terminat raportul? 

— E deja în mâinile lui Mordent. 

— Trebuie să-ţi vorbesc despre ce mi-a spus femeia asta. 
Dar mai ferit. Vino la mine în birou, dar discret. Ce face 
Danglard? 

— Cred că pasiunea pentru documente şi redactarea 
„Cărţii” i-au alungat iritarea. 


Adamsberg şi-a pus păianjenul pe masa lui deja plină cu 
de toate. A deschis cutiuţa, a scos o lupă şterpelită de la 
Froissy şi a examinat spatele păianjenului. Cum îi spuneau 
arahnologii? A răsfoit carneţelul, notase numele ăsta 
undeva. Cefalotorax. Foarte bine. Măcar să-i fi spus spate. 
Şi degeaba a cercetat spatele păianjenului, desenul care 
sugera o vioară nu i se părea clar. A auzit paşi şi a închis 
rapid cutiuţa. Nu că s-ar fi temut de poliţiştii din brigadă ci 
pentru că nu voia să-l supere pe Danglard. 

Era Voisenet care a reperat imediat cutiuţa şi s-a aplecat 
să se uite mai bine. 

— Un păianjen pustnic, a spus el. De unde îl ai? 

— L-am primit. 

— Cine? Cum? 

— La muzeu. 

— Nu renunţi, comisare. 

—Ba da. Tocmai. Nu-i vorba de vreo creştere a 
numărului de păianjeni şi nici de vreo mutație. In privinţa 
asta ne-am liniştit. 

— Dar sunt trei morţi, totuşi. 

— Credeam că şi tu ai renunţat, locotenente. Ai repetat 
că erau bătrâni. 

— Ştiu. Cu toate acestea păianjenul-pustnic nu a ucis 
niciodată în Franţa. Nu e vorba de nicio mutație, eşti 
sigur? 

— Da. 

— Bine. La urma urmei, nu e treaba noastră. 

Adamsberg îşi simţea locotenentul ezitând între logică şi 
ispită. 

— Am venit la tine pentru raport. 


e 384» 


Voisenet şi-a bătut pântecele rotund cu degetele, un tic 
nefericit care la el trăda stânjeneală sau satisfacţie, aşa 
încât îl folosea destul de des. 

— În legătură cu interogatoriul lui Carvin, cum să spun, 
ar fi posibil să nu fie reţinute paginile în care şi-a bătut joc 
de mine cu toate „apercepţiunile” şi citatele sale? 

— Ce te-a apucat, Voisenet? Vrei să tăiem şi banda video 
şi să o lipim cu scotch? 

— Pasajele acelea nu sunt necesare pentru anchetă. 

— Sunt necesare pentru a evidenția caracterul lui 
Carvin. De când ţi-a venit ideea să falsifici rapoartele 
anchetelor? 

— De la „apercepţie”. Asta nu se uită. 

— Şi eu cum trebuie să reacţionez faţă de arahnolog şi 
cefalotorax, poţi să-mi spui? Înghite-ţi apercepţia, asum-o 
şi diger-o. 

— Dar cefalotoraxul nu figurează în niciun raport. 

— Cine ştie, Voisenet? 

Adamsberg l-a sunat pe Veyrenc şi Voisenet a ieşit din 
birou, masându-şi pântecele. 

— L-am auzit pe Voisenet în biroul tău şi mi-am văzut de 
drum, a spus Veyrenc. E mai bine să ne vedem în altă 
parte. 

— Unde? 

— Am putea să ne vedem la La Garbure. leri Danglard 
ne-a stricat plăcerea. 

Estelle, a gândit imediat Adamsberg. Mâna ei pusă pe 
umărul colegului său ieri seară. Veyrenc era singur de 
multă vreme, extrema lui exigenţă în ceea ce priveşte 
multiplele calităţi ale unei femei reducea mult sfera 
alegerilor. Pentru Adamsberg lucrurile stăteau invers din 
cauza pretențiilor sale modeste. Estelle, a repetat el, se 
întoarce pentru ea, nu pentru o ciorbă de varză, chiar una 
făcută după reţeta din Pirinei. 


e 385» 


XI 


Pentru că erau numai ei, Adamsberg şi Veyrenc, mai 
ales Veyrenc, Estelle a pus ciorba de varză pe o mică 
lampă pentru ca ei să nu se grăbească şi ciorba să nu se 
răcească. Veyrenc a schimbat inopinat locul şi, spre 
deosebire de ajun, se plasase cu faţa la tejghea, nu cu 
spatele. 

— Tu mi-ai spus că nimeni în Franţa nu a murit vreodată 
din cauza muşcăturii păianjenului pustnic, a spus Veyrenc. 

— E adevărat. În vreme ce vipera omoară între una şi 
cinci persoane pe an. 

— Asta schimbă lucrurile. 

— Mă abandonezi? 

— Nu am spus asta. Povesteşte-mi despre femeia care ti- 
a dăruit un păianjen mort. 

— Bărbaţii oferă haine de blană. Ce idee! Imaginează-ţi 
că strângi în braţe o femeie îmbrăcată cu şaizeci de 
veveriţe moarte. 

— Tu o să te îmbraci cu un păianjen mort? 

— Il duc deja pe umeri, Louis. 

— Iar eu am deja o bucată de piele de jaguar pe cap, a 
spus Veyrenc trecându-şi mâna prin părul des. 

Adamsberg a simţit că i se strânge stomacul ca de 
fiecare dată când Veyrenc evoca povestea aceea. Erau 
copii, acolo, în munţi. Micuţul Louis Veyrenc primise 
paisprezece lovituri de briceag în cap. Pe cicatrice părul 
crescuse roşcat, o nuanţă ca de flacără. Sărea în ochi şi nu 
îl foloseau niciodată la filaj. Astă-seară, meşele din părul 
său negru străluceau la lumina lămpii joase a 
restaurantului. Într-adevăr, te ducea cu gândul la o piele 
de jaguar. 

— Ce ţi-a spus femeia aceea? l-a întrebat Veyrenc. 

Adamsberg a avut o strâmbătură rapidă şi s-a aplecat în 
spate, lăsându-se pe picioarele de dinapoi ale scaunului şi 
ţinându-se cu mâinile de masă. 

— E greu, Louis. Am impresia, nu, nu impresia. Cred că 


e 86 - 


am mai văzut-o. 

— Femeia? 

— Nu. Pustnica. 

Ceafa i se înţepeni şi Adamsberg a scuturat capul ca să 
o alunge. 

— În fine, nu, nu am mai văzut-o niciodată. Sau ba da. 
Ceva de genul ăsta. Demult. 

— Bineînţeles că ai văzut-o. Cu doar trei zile în urmă. E 
peste tot pe forumuri. 

— Şi mai înainte era pe ecranul lui Voisenet. M-a 
tulburat, ceva ca un dezgust. 

— Păianjenii dezgustă multă lume. 

— Nu şi pe mine. 

— Nu uita nici de mirosul atroce al murenei. 

— Şi asta se amestecă: duhoarea şi păianjenul. 
Duhoarea a contat şi ea, ştiu asta. 

— Îţi aduci aminte exact ce era pe ecranul lui Voisenet? 

— Nu-mi aduc aminte niciodată cuvintele, însă imaginile, 
da. Aş putea să-ţi descriu toate obiectele pe care fiecare le- 
a pus deasupra documentelor ca să nu se împrăştie. Aş 
putea să-ţi desenez copacul de acolo, sus, pe munte, când 
tu... 

— Lasă asta. Meşele mele sunt foarte bine. 

— Chiar foarte bine. 

— Dar ce anume era pe ecranul lui Voisenet? 

— Nimic deosebit. Fotografia mărită a unui păianjen, de 
un brun deschis, capul în jos şi, în partea de sus a imaginii, 
cu litere albastre. Păâianjenul-pustnic european sau 
păianjenul violonist. Atât. 

Adamsberg îşi freca viguros ceafa. 

— 'Ţi-e rău? 

— Puțin. Mi se întâmplă uneori când îi aud numele. 

— Şi când îl vezi, în cutiuţă? 

— Nu, a răspuns Adamsberg ridicând din umeri. Mă lasă 
rece. Picioarele, spatele, nu mă impresionează. Sau, poate 
că da, sub o altă formă. 

— Ce formă? 

— Habar n-am. 


e 387 œ» 


— Vezi ceva? În vis, în coşmaruri, când eşti treaz, când 
moţăi? 

— Nu ştiu. Poate că e o fantomă, a spus Adamsberg 
zâmbind. 

— E un mort? 

— Nu... Sau mai bine zis un mort care dansează. Ştii, 
cum sunt cei din gravurile vechi şi care îi sperie pe copii, 
fiinţele acelea care se bâţăie. 

Adamsberg şi-a răsucit gâtul. Amorţeala dispăruse. 

— Uită ce te-am întrebat. Povesteşte-mi despre femeia 
aceea. 

Adamsberg şi-a rearanjat scaunul pe cele patru picioare 
şi a rezumat discuţia de la L’ Etoile d' Austerlitz. 

— Din acelaşi orfelinat. 

— Aşa a spus ea. 

— „Chestii urâte făcute de neamuri-proaste şi rele”. 

— Sunt cuvintele ei. 

— Ar fi putut continua la fel. Dar ce fel de „chestii 
urâte”? 

— Aş face bucuros o vizită directorului de la orfelinat. 

— Care astăzi trebuie să aibă cam o sută douăzeci de 
ani. 

— Vreau să spun, succesorului său. 

— Sub ce pretext? Nu mai poţi să te foloseşti iar de aşa- 
zisele ordine ale superiorilor tăi. Ai avut noroc să-şi ţină 
gura. Eşti sigur de ea? 

— De la cafeneaua unde i-am oferit o ciocolată, da. 

— Ar fi trebuit să-ţi spună că nu-i frumos să vrăjeşti 
bătrâne. 

— Nu te îngrijora, a înţeles ce făceam şi mi-a spus-o; m-a 
rugat să o ţin la curent dacă am noutăţi. Dar nu am promis 
nimic, a adăugat Adamsberg zâmbind. 

— Doar să îi duci pe umeri păianjenul mort. E deja mult. 
Ce „noutăţi”, Jean-Baptiste? 

Adamsberg a ridicat din umeri. 

— Nimic, a răspuns el. Nu ai cum să obligi două sute de 
păianjeni-pustnic să atace. 

— Şi, atenţie, în afara casei. Nu pricep de ce hoarde de 


e 388 œ» 


păianjeni ar ieşi din grămada de lemne ca să muşte un om. 

— Imposibil. Sunt singuratici. Şi aşteaptă speriaţi ca 
omul să plece. 

— Batem pasul pe loc, Jean-Baptiste. 

— De aceea trebuie să o luăm pe alt drum. Care începe 
la orfelinat. Se numea „Mila”. Trebuie să fi păstrat cineva 
vechile registre, nu? Nu se-aruncă la gunoi vrafuri de 
dosare despre o droaie de orfani. 

— Şi pe urmă? 

— Să descoperim numele celor care au stat la orfelinat 
în aceiaşi ani în care au fost acolo victimele noastre, să 
încercăm să reconstituim „gaşca” de care a vorbit femeia. 

— Dacă ai ajuns aici, trebuie să informezi Brigada, Jean- 
Baptiste. 

Veyrenc a mai turnat încă un pahar de vin în timp ce 
amândoi se gândeau tăcuţi, cumpănind datele foarte 
nesemnificative, Adamsberg - privindu-şi farfuria goală, iar 
Veyrenc privind-o pe Estelle care în seara aceea venea 
cam exagerat de des în sală. 

— Şi de ce? a continuat Adamsberg. Vrei să-l 
înnebuneşti pe Danglard? Ne putem descurca fără să dăm 
alarma. Putem conta pe Froissy ca să facem cercetări 
despre cei trei morţi şi orfelinat. Poate şi pe Voisenet, ca 
să avem întăriri. Pe tine şi pe mine, pentru câteva vizite. 
Pe Mercadet, desigur. 

— Şi uite-aşa, am alcătui o simpatică grupă de 
conspiratori în cadrul Brigăzii. Danglard e la curent şi te 
pândeşte, ca şi cum ai fi pe marginea prăpastiei. Iar noi 
vom dispărea de la discuţiile din jurul distribuitorului de 
băuturi. Cât crezi că va dura asta? 

— Ce anume vrei să le explic, Louis? a replicat 
Adamsberg. Că voi ancheta trei decese cauzate de 
muşcătura păianjenului pustnic, dar că muşcătura acestuia 
nu este mortală? Vor răspunde, ca şi Voisenet, că erau 
bătrâni. Nu avem dosar, nici măcar un crâmpei de indiciu 
evident. Ce crezi că se va întâmpla? Îţi aduci aminte de 
revolta recentă? Când trei sferturi din echipă a refuzat să 
mă urmeze? Brigada mai avea puţin şi exploda. Ar fi încă şi 


e 89 œ» 


mai rău. Nu vreau să-i împing cu capul în zid. 

— Dar tu o vei face? 

— Eu nu am de ales, Louis. 

— De acord, a spus Veyrenc după un moment de tăcere. 
Fă ceea ce ai de făcut. 

Işi terminaseră cina. Adamsberg se pregătea să plece. 
Erau ultimii clienţi. 

— Deja? a întrebat Veyrenc. Am spus ceva ce te-a 
supărat? 

— Nimic. 

— Eu aş mai rămâne să beau o cafea. 

— Te superi dacă plec? 

— Du-te. 

Veyrenc ştia că Adamsberg nu pleca pentru a reflecta. Şi 
asta pentru că, pur şi simplu, nu ştia cum să o facă: să 
gândească singur, aşezat în faţa şemineului, meditând, 
triind datele, cumpănind pro şi contra. Din contră, în cazul 
lui am putea spune că gândurile îi apăreau înainte ca el să 
gândească. Se retrăsese ca să-l lase singur cu Estelle. 


Ajuns acasă, Adamsberg a scos o ţigară scuturată din 
pachetul lui Zerk. li era dor de fiul său. Înainte să plece din 
Islanda, Zerk - pe numele său adevărat Armel, pe care nu 
îl cunoscuse decât la vârsta de douăzeci şi opt de ani - îl 
anunţase că rămâne pe insulă, cu fata care îşi creştea oile 
pe dealuri. Revenind fără el, refuzul de a revedea oraşul 
fusese şi mai puternic. În plus, cum va mai face rost de 
ţigări? Nu fuma, doar împrumuta ţigările pe care le 
şterpelea de la Zerk. Ceea ce nu însemna să fumeze, ci să 
fure. Ei bine, va cumpăra un pachet de ţigări pentru fiul 
său şi va lua din el câte o ţigară. Cel puţin chestiunea asta 
era rezolvată. 

li lipsea şi Lucio. l-ar fi plăcut la nebunie povestea asta 
cu păianjeni. Dar Lucio plecase de dimineaţă în Spania ca 
să-şi viziteze familia. Adamsberg a deschis poarta care 
dădea în grădină şi a privit lada de lemn pe post de bancă 
de sub copac. S-a aşezat şi a aprins ţigara de la Zerk, 
hotărât, în pofida a tot, să se gândească. La urma urmei nu 


e 90 œ» 


era aşa de rău că fiul său plecase, ignorând confuzia din 
mintea lui, sau acele picioare de păianjen care se agitau 
fără motiv în duhoarea murenei. Nu va desena totuşi 
imaginile acestea membrilor Brigăzii ca să le povestească 
începutul anchetei. Şi-a lipit spatele de trunchiul copacului 
cu picioarele lungite pe ladă. Sau era mai bine să mintă, să 
rotunjească colţurile? Dar chiar şi rotunjite colţurile nu vor 
dispărea. Să reflecteze, trebuia să reflecteze. 


e 91 œ» 


XII 


Dimineaţă Froissy l-a primit pe Adamsberg cu o privire 
îngrijorată, identificând imediat sursa răului. 

— Comisare, nu ai luat micul dejun? 

— Nu contează, locotenente. 

Îndreptându-se către birou, i-a făcut semn lui Veyrenc 
să-l urmeze. 

— Am adormit imediat, Louis. Dar la ora cinci dimineaţa, 
când m-am trezit sub copacul din grădină, am scris asta. 
Doar două pagini care sintetizează datele cunoscute 
despre păianjenul pustnic, decese, orfelinat şi concluziile 
profesorului Pujol. Ai putea să scrii asta la computer într-o 
franceză coerentă şi să le pui puţin în ordine? 

— Dă-mi zece minute. 

— Cine este prezent astăzi? a întrebat Adamsberg 
uitându-se la tabelul de la avizier. 

— Nu-i prea multă lume. Sâmbăta şi duminica trecute au 
fost mulţi cu ore suplimentare pentru cazul cu maşina 
4x4. Recuperează. 

— Cine este prezent? 

— Sunt Justin, Kernorkian, Retancourt, Froissy. Mordent 
finalizează etapa 2 a raportului, dar de acasă. 

— Convoacă-i şi pe ceilalţi, Louis. E mai bine să-i chemi 
tu. 

— Anunţi Brigada? 

— Asta m-ai sfătuit să fac, nu? Şi ai dreptate. Adună-i. 
Danglard, bineînţeles. Mordent, Voisenet, Lamarre, Noël, 
Estalere, Mercadet. Fă şi copii după textul meu, după ce l- 
ai mai aranjat. Şedinţa începe la ora 11, inutil să-i scoţi din 
pat mai devreme şi să vină prost dispuşi. Vor avea ocazia 
să-şi modifice buna dispoziţie în timpul şedinţei. 

— E posibil, a spus Veyrenc citind notele lui Adamsberg. 

— Copiatorul pe care-l folosim de obicei e defect, aşa că 
va trebui să trezim pisica. 

Froissy a intrat în acel moment cu micul dejun complet 
pe o tavă care tremura uşor în mâinile ei şi care făcea 


e 92 œ» 


ceştile să scoată un clinchet. 

— Am înfăşurat cafetiera într-un prosop, a ţinut ea să 
precizeze. Ca să nu se răcească prea repede. Am pus o 
ceaşcă şi pentru tine, locotenente, a mai spus ea înainte să 
iasă. 

— Ce i-ai spus? l-a întrebat Veyrenc privind numărul 
mare de croasante. Că n-ai mâncat de cinci zile? 

Locotenentul a făcut loc pe masă, a împins în dreapta 
cutiuţa cu păianjenul-pustnic şi a turnat cafeaua. 

— E mai puţin bună decât a lui Estalere, a comentat el. 
Asta rămâne între noi. 

— E nervoasă în clipa asta. Şi palidă. 

— Foarte. Şi a slăbit. 

Retancourt a apărut în cadrul uşii. lar când Retancourt 
umplea cadrul uşii era greu să mai vezi ceva - nici în sala 
din spatele ei, nici spre tavan. 

— Vino lângă noi, locotenente, a spus Adamsberg. 
Croasante din partea lui Froissy. 


Retancourt s-a servit fără să spună o vorbă şi s-a instalat 
pe locul unde a stat Veyrenc, plecat să dea o formă notelor 
lui Adamsberg. Nu avea nicio problemă cu greutatea 
corporală - destul de mare - lăsând impresia că transformă 
aportul de grăsime în masă musculară pură. 

— Putem discuta? a întrebat ea. Fiindcă este vorba 
despre un dosar care, în mod obişnuit, nu ne priveşte. 

— Avem puţin timp la dispoziţie, locotenente. La 11 
avem şedinţă. 

— Despre ce anume? 

— Despre un dosar care, în mod obişnuit, nu ne priveşte. 

— Ah, da? a spus Retancourt neîncrezătoare. 

— Aşadar nu sunt singurul. Dă-mi să-ţi dau. Spune-mi 
despre ce este vorba. 

— Este un caz de hărţuire sexuală. Poate. Dar persoana 
locuieşte în arondismentul 9. 

— A depus plângere? 

— Nu ar îndrăzni niciodată. Şi trebuie să spun că nu 
deţine nicio probă, nimic din ce ar putea justifica să 


e 93 œ 


apeleze la poliţie. Dă asigurări că nu e grav. În realitate se 
gândeşte la ce-i mai rău, se crispează şi de-abia doarme. 

— Şi consideri că are dreptate. De ce? 

— Mai întâi, comisare, pentru că întregul caz este vicios, 
invizibil şi de neînțeles. 

— Şi dosarul meu e la fel. Invizibil şi de neînțeles. Se 
întâmplă. Altceva? 

— În arondismentul 9 au fost două violuri într-o lună. La 
trei sute de metri şi la cinci sute de metri de locuinţa ei. 

— Fapte, spune-mi care-i treaba. 

— Se întâmplă în baie. Fără filaj, ameninţări, telefon. 
Doar nenorocita aia de baie. Nu-i nimic vizavi de cameră. 
Este luminată de o fereastră cu geam opac şi care dă spre 
curte. 

Retancourt s-a oprit. 

— Şi? a întrebat Adamsberg. 

— Dacă zâmbeşti, comisare, fie şi un sfert de zâmbet 
schiţat, te fac bucăţi. 

— Hărţuirea sexuală nu e un subiect care mă amuză, 
locotenente. 

— Dar există un singur indiciu, care nu este o probă. 

— Mi-ai spus. Continuă. 

— De îndată ce intră în nenorocita aia de baie, se aude 
apa trasă de vecin, de dincolo de zidul despărțitor. De 
fiecare dată. Şi atât. Vă amuză? 

— Am aerul că mă amuz? 

— Nu. 

— Ce apă, Retancourt? 

— De la vasul de toaletă. 

Adamsberg s-a încruntat. 

— Este singură? 

— Da. 

— De când durează povestea asta? 

— De mai bine de două luni. Pare un fleac, dar... 

Comisarul s-a ridicat şi a început să meargă încet cu 
braţele încrucişate. 

— Ca un fel de semnal? a întrebat el. Ca şi cum, de 
fiecare dată când intră în baie i se spune: „Sunt aici”. 


e 94 œ 


— Sau, mai rău: „le văd”. 

— La asta se gândeşte? La o cameră? 

— Da. 

— Şi tu la fel? 

— Da. 

— Aşadar şi la imagini. A mai fost un caz de acest tip, 
acum şapte luni. A pornit de la Romorantin. Şi de la apa 
trasă. După o vreme totul era pe net. Faţa se vedea foarte 
clar. Nu au ratat nimic, toaleta era în baie. 

— Şi în cazul ei este la fel. 

— Şi femeia s-a sinucis. 

Adamsberg s-a mai plimbat câteva clipe, cu braţele 
încrucişate, strânse la piept. 

— Dar are dreptate: o plângere depusă pentru un 
zgomot nu va fi luată în considerare. Îl ştie pe vecin? 

— Nu l-a văzut niciodată. 

— Cum de ştie că e un bărbat? 

— După numele scris pe cutia de scrisori: Remi Marllot. 
Cu doi „l”. 

— O secundă, să notez. Aşadar o evită. lese când 
lipseşte şi se întoarce înaintea ei. Ea are un program cu 
ore fixe? 

— Nu. 

— Aşadar este urmărită. Şi în weekend? 

— Este acolo mereu. Cu nenorocita aia de apă trasă. 

— Îţi este prietenă. 

— Dacă eu am prietene. 

— Ce mă surprinde este că mi-ai vorbit despre asta. 
După cum te ştiu ai fi preluat problema singură. Ai fi mers 
la faţa locului, ai fi demontat aparatul, ai fi pus mâna pe 
înregistrări şi pe tip şi i-ai fi stâlcit mutra. 

Veyrenc a intrat şi a pus fotocopiile pe birou, aruncând o 
privire mirată spre chipul crispat al lui Retancourt. 

— Ai reuşit să-i contactezi? 

— Da. 

— Cine vine? 

— Toți vin. 

— Perfect. Mai avem douăzeci de minute. 


e 95 - 


— Am fost la ea într-o seară, a recunoscut Retancourt. 
Am inspectat baia, am căutat camera, am examinat pereţii, 
caloriferul, uscătorul de păr, suportul pentru prosoape, 
oglinda, sifoanele, chiar şi becurile. Nimic. 

— Există o aerisire? 

— Desigur. În peretele exterior. Am demontat-o. Nimic. 

— Apoi ai mers la el. 

— Da. E mizerie şi pute. E o locuinţă temporară. Doar o 
improvizație. Am examinat bazinul de apă. Tot nimic. Nu 
există reviste sau DVD-uri porno, nici fotografii, nimic în 
computer. Poate că, la urma urmei nu e decât o defecţiune 
la sistemul care face ca apa să curgă, a adăugat ea 
strâmbându-se. 

— Nu, locotenente, stochează imaginile în altă parte. 

— Dar cum înregistrează imaginile? V-am spus, am 
căutat. Nimic. 

— Atunci, cu atât mai bine, Violette. 

Lui Adamsberg i se întâmpla uneori să folosească din 
senin prenumele locotenentului, mânat de un elan brusc de 
afecţiune. „Violette”, cel mai nepotrivit prenume care 
există pentru o femeie ca Retancourt. 

— Dacă ai atins camera, el a observat imediat, a 
continuat el. Şi-a demontat captatorul rapid şi a luat 
hardul pe care şi-a stocat imaginile. Nu ai observat nimic 
în tavan? 

— Nimic suspect. Două spoturi clasice cu becuri 
inofensive şi un detector de fum. 

— Un detector de fum? In baie? 

— Da, a răspuns Retancourt ridicând din umerii masivi. 
Tipul i-a spus că, deoarece are maşina de spălat rufe în 
baie, ceea ce nu este conform regulamentului, plus un 
uscător de păr fixat în perete, este obligatoriu să aibă un 
detector de fum. 

— Tipul? Care tip? 

— E o piaţă importantă, dat fiind că oamenii nu se pricep 
să instaleze ei chestiile astea, a spus ea cu aerul perplex al 
celor care s-au născut cu o cheie franceză în mâini. Un 
instalator a făcut turul clădirii. Pentru cei care nu ştiu să 


e 96 - 


bricoleze. Sau pentru cei în vârstă care nu pot să se 
cocoaţe pe o scară dublă cu o bormaşină în mâini. A venit 
unul şi la mine, nu e vreun motiv de panică. 

— Cu ce seamănă detectorul? 

— Cu un detector, din câte mă pricep. Nu am cumpărat 
încă unul pentru mine. O grilă în evantai pentru aerisire, 
un cerc perforat pentru alarma sonoră şi un mic indicator 
pentru baterie. 

— Negru? 

— Negru. Obişnuit, ce mai. Trebuie să se aprindă când 
nu mai este baterie. 

— Da, se face roşu. Am nevoie de numele acestei femei, 
a spus Adamsberg pe un ton imperativ. Şi de adresa ei. 

Retancourt ezita. 

— E delicat, a spus ea. 

— Atunci la ce naiba ai mai venit, Violette? Dacă nu să 
mi-l spui? Nu ai fost niciodată atât de înceată. 

Observaţia a stimulat-o pe Retancourt a cărei energie 
părea să fie întrucâtva absorbită de neliniştea pentru 
„femeie”. 

— Froissy. 

— Pardon? 

— Froissy, a repetat Retancourt cu voce stinsă. 

— Vrei să-mi spui că avem nevoie de ajutorul lui Froissy, 
sau că Froissy este femeia despre care vorbim? 

— Ea. 

— Doamne! 

Adamsberg şi-a dat părul pe spate şi a continuat să se 
plimbe prin birou. O furie de scurtă durată îi înţepenise 
braţele. 

— O să mă ocup de asta, Violette, crede-mă. 

— Fără poliţai? Nimeni nu trebuie să afle niciodată. 

— Dar noi suntem poliţai. 

Adamsberg a eludat paradoxul cu o fluturare a mâinii. 

— Imaginile acestea nu trebuie să ajungă în mâinile 
nimănui, a spus el. Se pretind voyeurişti pasivi, dar 
numeroşi violatori sunt alimentaţi de asemenea imagini. 
Mai avem şase minute până la şedinţă. Mergi în curte şi 


e 97 œ» 


verifică, dar pune-ţi mănuşile, dacă nu există un detector 
GPS sub maşina ei. Dacă da, lasă-l acolo. 

— Pot s-o conving pe Froissy să stea la hotel o vreme. 

— În niciun caz. Nu trebuie făcut nimic, altminteri tipul 
intră în panică. Să se comporte ca mai înainte. Unde este 
situat peretele despărțitor din baie? Est, vest, sud, nord? 

— Nord. 

— Foarte bine. Cât durează şedinţa, aşază-te lângă ea. 
Fă în aşa fel încât să-i şterpeleşti cheile din geantă. Apoi 
strecoară-mi-le în buzunarul de la haină. Am să merg la ea 
să văd ce şi cum. Am cu ce s-o ţin ocupată destul timp aici. 
În orice caz, nu cred că are vreun chef să meargă acasă. 

— Mulţumesc mult, comisare, a spus Retancourt 
ridicându-se. 

— Încă ceva, locotenente. În timpul şedinţei, dacă 
zâmbeşti, fie şi o jumătate de zâmbet... 

Retancourt s-a încruntat. 

— E un şantaj, nu-i aşa? 

— Un schimb, locotenente. 

Şedinţa se ţinea în sala conciliului, denumire sofisticată 
pe care Danglard i-o dăduse acestui loc de reuniuni şi care 
devenise în cele din urmă uzuală. Se spunea „ne vedem la 
conciliu” sau „la capitol”, această din urmă denumire 
desemnând o sală mai mică, unde se ţineau şedinţele în 
format restrâns. Adamsberg i-a salutat pe toţi poliţiştii, şi 
în special pe Danglard, ca şi cum ar fi vrut să-l pună în 
gardă pentru ce va urma, apoi, zâmbind, le-a împărţit 
fiecăruia cele două pagini ale textului impecabil revizuit de 
Veyrenc. Care, însă, nu-i oferea deloc motive pentru a 
deschide o anchetă. 

— Vă las să citiţi în lipsa mea, în timp ce Estalere vă 
oferă o cafea. 

Înainte să iasă, a privit spre Retancourt care i-a adresat 
un discret semn afirmativ. 

Era un dispozitiv GPS, era o scârboşenie de GPS sub 
maşina ei. La naiba, Retancourt trebuia să-i fi spus mai 
devreme. În vreme ce se întorcea în sala de şedinţe, 
aşteptând ca poliţiştii să fi terminat de citit textul, nu-şi 


e 98 œ» 


bătea capul deocamdată cum va conduce şedinţa sau cine 
avea şanse mai mari să zdruncine unitatea Brigăzii. Până 
una alta se gândea la Froissy, la felul în care trebuia 
neapărat să o protejeze şi să-i informeze în acelaşi timp pe 
cei din arondismentul 9. Acum auzea exclamaţii şi 
crâmpeie de discuţii aprinse venind dinspre sala de 
şedinţe. 

A mers în birou, şi-a notat adresa locotenentului şi s-a 
întors să-şi înfrunte colegii. A luat loc fără să se preocupe 
de mişcările agenţilor nici de tăcerea care s-a instalat 
rapid. A observat-o pe Froissy, cu degetele întinse pe 
tastatură; slăbise enorm. 


e 99 œ» 


XIII 


Adamsberg nu a trebuit să-şi privească membrii echipei 
ca să priceapă motivul acelei tăceri. Era vorba despre 
perplexitate, oboseală şi fatalism. Nu simţea nicio pornire 
de agresivitate din partea lor, nici măcar dorinţa de a pune 
întrebări. Şedinţa asta, gândea el, avea să fie una dintre 
cele mai expeditive din istoria Brigăzii. Fiecare părea să fi 
uitat deja, să fi şters cu buretele, un gest de renunțare 
tristă care, în consecinţă, îl lăsa pe comisar pradă 
singurătăţii sale. Cu excepţia lui Veyrenc, Voisenet, poate 
Mercadet şi Froissy, pur şi simplu fiindcă povestea cu 
păianjenul-pustnic era la ani lumină de preocupările sale. 
Danglard se uita la comisar cu o privire combativă şi 
dezolată. 

— Vă ascult, a spus Adamsberg. 

— La ce bun? a întrebat Danglard, deschizând focul. Ştii 
foarte bine ce credem. Nu este, nici într-un caz, ceva de 
care să ne ocupăm. 

— Asta este părerea ta, Danglard. Dar ceilalţi? 

— La fel, a spus Mordent cu glas obosit, răsucindu-şi 
gâtul lung. 

Spusele acestuia au fost întărite de mai multe semne de 
aprobare - importanţa părerii celor doi comandanţi atârna 
greu - şi de chipuri care nici măcar nu au clipit. 

— Ca să fie limpede, a continuat Adamsberg. Vă înţeleg 
îndoielile, nu oblig pe nimeni să se alăture acestei anchete. 
Doar v-am informat. Primele două victime se cunosc din 
copilărie, aşa cum aţi citit. 

— Nîmes nu e chiar aşa de mare, a spus Mordeni. 

— Într-adevăr. Pe de altă parte, conform spuselor 
profesorului Pujol, nu există nicio mutație a veninului 
păianjenului-pustnic. Şi muşcăturile acestuia nu sunt 
mortale, doar cu excepţii. 

— Dar sunt bătrâni, a spus Kernorkian. 

— Da, a insistat Mordent. 

— „Anchetă”? a intervenit Danglard. Chiar ai spus 


< 100 œ» 


„anchetă”? Adică este vorba de victime şi de un asasin? 

— Aşa am spus. 

— Vom avea nevoie de trei perechi de cătuşe când vom 
prinde criminalul, a spus Noël ricanând. Câte una pentru 
fiecare pereche de picioare. 

— Patru perechi de  cătuşe, Noel, l-a corectat 
Adamsberg. Păianjenii au opt picioare. 

Comisarul s-a ridicat şi şi-a îndepărtat braţele cu un gest 
de neputinţă. 

— Ei bine, sunteţi liberi, i-a anunţat. Froissy, Mercadet, 
am nevoie de voi să căutaţi ceva. 


Sala conciliului s-a golit într-un zgomot de paşi lenți. 
Şedinţa durase mai puţin de şase minute. Încetul cu 
încetul, agenţii care fuseseră chemaţi la serviciu când încă 
se aflau, poate, în aşternuturi, au plecat. Adamsberg l-a 
prins pe Mercadet în faţa uşii. 

— Locotenente, ai cinci minute pentru mine? 

— Froissy este de gardă, comisare, a spus Mercadet cu 
glas sfârşit. Cad din picioare de somn. 

— Nu-i pot cere asta lui Froissy. Am nevoie de tine, 
Mercadet. E urgent. 

Locotenentul s-a frecat la ochi, şi-a scuturat capul, şi-a 
întins braţele. 

— Despre ce e vorba? 

— lată adresa: 82, rue Trévise, scara A, etaj 3, 
apartament 5. Ţi le-am notat. Vreau să ştiu cât mai mult 
despre vecinul dinspre nord. Măcar numele, vârsta, 
profesia, situaţia familială. 

— Încerc. 

— Mulţumesc. Rămâne strict între noi doi. 

Această referire la un secret a părut că-l mai trezeşte 
puţin pe Mercadet, care s-a îndreptat spre calculatorul său 
ţinându-şi capul ceva mai drept. Adamsberg i-a făcut semn 
lui Estalere să-i ducă o cafea preţiosului locotenent, apoi i 
s-a alăturat lui Veyrenc. 

— Eşti sigur că trebuia să le vorbeşti? 

— Da. 


e 101 œ» 


— Ai mai văzut vreodată o asemenea tristeţe? Cred că ai 
reuşit să bagi în depresie imediată trei sferturi din 
Brigadă. 

— Îşi vor reveni. Să o rog pe Froissy să se ocupe de 
orfelinat? 

— Şi de victime. 


Adamsberg a intrat în biroul locotenentului ca şi când ar 
fi pătruns într-o cameră de spital. Era singura oară în viaţă 
când nu făcea nimic, mesteca gumă, răsucind între degete 
un ghem flexibil. Probabil una dintre chestiile de frământat 
ca să-ţi calmezi nervii. Ba nu, s-a corectat Adamsberg, era 
ghemul de lână pentru pisică, făcut de Mercadet. Albastru, 
pentru că pisica era un motan. Un mascul fără nici cel mai 
mic impuls sexual. Poate că, într-o bună zi, Froissy se va 
ghemui pe capacul călduţ al copiatorului. 

— Mulţumesc pentru micul dejun, locotenente. Chiar 
aveam nevoie. 

Recunoştinţa exprimată de comisar i-a smuls un zâmbet 
locotenentului. Măcar în privinţa asta lucrurile erau în 
ordine. Să fac în aşa fel, şi-a spus Adamsberg, încât să 
creadă că am devorat tot. 

— Locotenente, am trei tipi despre care nu ştiu nimic. 

— Şi despre care vreţi să ştiţi tot. 

— Da. Dar asta are legătură cu păianjenul pustnic. Şi i- 
am oferit fiecăruia libertatea de a declara forfait asupra 
acestei anchete. 

— Într-un fel, un drept la grevă. Vă referiţi, presupun, la 
cei trei bărbaţi decedați? 

Froissy abandonase deja ghemul de lână. Era un semn 
bun. Comisarul ar fi pariat pe colaborarea ei. Nu fiindcă ea 
şi-ar fi format o părere asupra pertinenţei anchetei şi ar fi 
ales deja o parte a baricadei. Chestiile astea nu i se păreau 
importante. Ceea ce o făcea să trăiască intens era să-şi 
folosească tastatura ca să găsească informaţii ignorate de 
alţii. Şi, cu cât era vorba de date mai abil ascunse, cu atât 
demersul de a le găsi o entuziasma. 

— Sper că este dificil, a spus ea, punându-şi mâinile pe 


e 102 œ» 


tastatură. 

— Ai numele celor trei în textul pe care vi l-am dat 
adineaori. 

Persoanele cu pielea albă se înroşesc repede, iar Froissy 
s-a îmbujorat. 

— Îmi pare foarte rău, comisare, dar nu o mai găsesc. 

— Nu contează. N-a fost o şedinţă prea plăcută. lată. Ţi 
le dau. Eşti pregătită? Albert Barral, născut la Nîmes, 
decedat pe 12 mai la optzeci şi patru de ani, broker de 
asigurări, divorţat, doi copii. Fernand Claveyrolle, născut 
la Nîmes, decedat în 20 mai următor, optzeci şi patru de 
ani, profesor de desen, căsătorit de două ori, divorţat, fără 
copii. Claude Landrieu, născut la Nîmes, decedat în 2 
iunie, optzeci şi trei de ani, negustor. 

Froissy isprăvise deja de introdus datele şi aştepta 
rezultatul cu mâinile suspendate deasupra tastaturii şi cu 
privirea ceva mai luminoasă. 

— Primii doi, Barral şi Claveyrolle, au crescut împreună 
la orfelinatul „Mila”, lângă Nîmes. Aici şi-au făcut de cap. 
Nu singuri, un mic grup. Ce însemna că şi-au făcut de cap? 
Cine mai făcea parte din grup? Caută în direcţia asta. Cel 
de al treilea mort, Claude Landrieu, unde a făcut şcoala? I- 
a cunoscut? Unde coincid existenţele lor? Şi încearcă să 
afli, pentru toţi trei, dacă, în urma faptelor comise, s-au 
făcut vinovaţi de delicte sau crime. 

— Şi, într-un fel, dacă şi-au putut face duşmani? Şi dacă 
faptul că şi-au făcut de cap era doar urmarea a unei 
copilării nefericite sau dacă deveniseră, temporar sau nu, 
nişte tipi scârboşi? 

— Asta e. Şi caută şi cine conducea orfelinatul pe atunci. 
Unde sunt arhivele din acei ani? Mai eşti aici? 

— Bineînţeles că sunt. Unde aţi vrea să fiu? 

În baie, şi-a spus Adamsberg. 

— Altceva, imposibil, cu siguranţă. Nu voi obţine 
aprobarea comisarului-şef pentru a începe o anchetă. 

— Nici nu ne imaginăm altceva, a spus Froissy. 

— Aşadar, nu am niciun drept să întreb doctorii care au 
tratat bolnavii. Nu fac parte din familiile lor. 


e 103 >» 


— Ce anume vreţi să ştiţi? 

— Mai întâi starea generală a sănătăţii celor trei. Pare 
imposibil, aşa-i? 

— Într-un fel, da. Dar pot accesa numele medicilor care 
i-au îngrijit prin intermediul dosarelor Securităţii sociale. 
Apoi, ar trebui să caut mai în adânc în direcţia asta ca să 
aflu ce fel de tratament au urmat. De aici voi deduce 
eventualele patologii. Nu este tocmai licit. Dar e bine să 
ştiţi că intrăm pe tărâmul piratajului. 

— Mările piratajului. Piraţi, deci, mări. 

— Cum ziceţi. Mările piratajului. Sunteţi ca Danglard? a 
întrebat ea zâmbind. Călare pe cuvinte? 

— Cine ar putea fi ca el, locotenente? Pur şi simplu mi se 
pare că mările sună mai drăguţ. 

— Fiindcă v-aţi întors din Islanda. lar mările de acolo 
sunt ceţoase. Aşadar, o facem, mă arunc? 

— O facem. 

— Prea bine. 

— Pe urmă poţi să ştergi totul 

— Se-nţelege. Altminteri nu v-aş fi spus. 

— Mi-ar plăcea să aflu şi când au fost internaţi, mai 
exact la cât timp după ce au fost muşcaţi. Apoi să aflu cum 
a evoluat boala. Stai! 

Adamsberg şi-a consultat carneţelul unde nimic nu era 
scris în ordine. 

— Să cunosc felul în care a evoluat loxoscelismul lor. 

— Cum se scrie? 

— Cu un „s” între loxo şi celism, i-a răspuns Adamsberg 
arătându-i pagina unde scrisese. 

— Şi asta este... 

— Numele bolii provocate de veninul păianjenului 
pustnic. 

— Am înţeles. Vreţi să ştiţi dacă acest loxoscelism s-a 
dezvoltat într-un ritm obişnuit sau anormal? 

— Exact. Dacă li s-a luat sânge, care a fost rezultatul 
analizelor. 

— Aici, suntem în largul mării, a spus Froissy, 
îndepărtându-se din faţa tastaturii cu scaunul rulant. A 


e 104 - 


trebui să ştim numele doctorilor care s-au ocupat de ei. 
Asta e uşor. Apoi să accesăm datele lor confidenţiale. 

— Este imposibil? 

— Nu promit. Altceva, comisare? 

— Nimic pentru moment. Cred că nu este o muncă deo 
singură zi. Nu te grăbi. 

— Eventual aş veni mâine, duminică, nu mă deranjează. 

Da, pentru Froissy era ideal să rămână în refugiul 
Brigăzii unde niciun nebun nu avea să tragă apa la primul 
robinet deschis. 

— De acord. Te trec pe tabelul de la avizier. Mulţumesc, 
locotenente. 

— Dacă munca se prelungeşte mult pe durata nopţii, aş 
putea să dorm pe pernele de sus? a întrebat ea cu o voce 
mai stinsă. 

În sala mică unde era distribuitorul de băuturi fuseseră 
instalate nişte perne de-a lungul peretelui, pentru a-i fi 
utile lui Mercadet când trebuia să doarmă. 

— Nu este nicio problemă. Gardon va fi de gardă 
împreună cu Estalere. Dar nu exagera. 

— Am să mă odihnesc, o să fie bine. Am schimburi la 
mine, totdeauna le am la mine. 

— O să fie bine, a spus Adamsberg. 


Mercadet. Comisarului îi era ciudă că i-a cerut să se 
apuce de muncă în momentul când locotenentul pica de 
oboseală. Vinovăţie care s-a accentuat când a văzut faţa 
cenuşie a locotenentului care îşi ţinea bărbia cu o mână şi 
scria la calculator doar cu un deget. 

— Gata, locotenente, a spus el. Imi pare rău. Du-te să te 
culci. 

— Nu, a răspuns Mercadet lent. Să spunem doar că nu 
avansez prea iute. 

— Mercadet, este un ordin. 

Adamsberg l-a ridicat pe locotenent de braţ şi l-a tras 
către scară. Treaptă cu treaptă, l-a susţinut să urce până la 
primul etaj. Mercadet s-a prăbuşit cât era de lung pe 
pernele salvatoare. Inainte să închidă ochii, a ridicat 


e 105 - 


braţul. 

— Comisare, numele vecinului este Sylvain Bodafieux. 
Cu un singur „f”. Are treizeci şi şase de ani, celibatar, 
brun, chel. A închiriat chestia aia... 

— Apartamentul. 

— ...acum trei luni. Codul de la intrare: 3492B. Merge 
dintr-un loc închiriat într-altul. E dintre ăia care nu au 
domiciliu fix, scipalist... 

— Specialist. 

— ...mutarea de mobile vechi şi de piane cu coadă, cu 
semi-coadă... 

— Dormi, locotenente, te rog. 

— Şi un sfert de coadă, a încheiat Mercadet în şoaptă. 


Bodafieux. Şi nu Marllot. Bărbatul folosea un nume fals. 
În acel moment Retancourt a intrat în cămăruţă, ţinând 
motanul pe braţ, cu labele atârnând ca o cârpă veche. 
Întins astfel, părea la fel de mare ca un pui de râs. Era 
vremea mâncării umede. Adamsberg şi-a dus un deget la 
buze. 

— Cheile? a întrebat-o. 

— În buzunarul din stânga. 

— Plec. Froissy o să doarmă aici şi o să stea şi toată ziua 
de duminică. 

— Ar fi mai bine să merg să-i parchez maşina aproape de 
casă pentru ca vecinul ei să nu bănuiască nimic. 

— Dacă totul merge bine, nu va fi nevoie. 

Retancourt a dat din cap vădit liniştită. Deşi se opunea 
sistematic metodelor lui  Adamsberg, calmul său 
reconfortant se propaga uneori către ea ca un flux benefic. 
Aşa cum spunea Danglard, trebuia să te păzeşti de apele 
liniştite ale comisarului, să ai grijă să nu te cuprindă şi 
apoi să te ia cu ele. 


Adamsberg şi-a pus haina, a pipăit cheile în buzunar, 
amestecate cu trei ţigări scuturate de-ale lui Zerk. Un 
ultim demers: Danglard. Care, întors la birou se consola, 
cătrănit, cu vinul alb, dar asta nu îl împiedica defel să 


e 106 » 


continue redactarea „Cărţii”. 

— Nu vin la tine să vorbim despre păianjenul pustnic, a 
precizat el intrând. 

— Nu? Ai altceva în minte, comisare? 

— Mi se mai întâmplă. Danglard. Comisarul din 
arondismentul al 9-lea? 

— Da. 

— Nume, temperament, situaţia la serviciu. E urgent. 

— Nu are nimic de a face cu Loxosceles rufescens? 

— Doar ţi-am spus. 

— Herve Descartier, cam la cincizeci şi opt de ani. 

Memoria căpitanului Danglard nu însemna doar erudiție. 
Danglard ştia ca pe apă numele comisarilor, comandanților 
şi căpitanilor Jandarmeriei Franceze şi se informa în mod 
curent de transferuri, mutări şi pensionări. 

— Cred că l-am cunoscut, a spus Adamsberg. Pe atunci 
eram sergent, iar el deja un tânăr locotenent. 

— Şi la ce caz aţi lucrat? 

— Un bărbat gol aruncat din trenul Paris-Quimper. 

— Paris-Deauville, l-a corectat Danglard. Da, a trecut 
ceva timp de atunci. Tipul e bun. Cam direct, merge fix la 
ţintă. Nervos, inteligent, cu simţul umorului, mare amator 
de jocuri de cuvinte şi enigmistică deocheată. Scund, slab, 
afemeiat până nu mai poate. Are o problemă, totuşi, una 
din cauza căreia era cât pe ce să-şi rateze cariera. 

— Corupţia? 

— În niciun caz. Dar îşi ia libertăţi faţă de regulament 
atunci când i se pare mai eficient să o ia pe scurtătură. 

— Dă-mi un exemplu, Danglard, unul singur. 

— Stai puţin. Ei bine, în timpul anchetei deschisă în 
legătură cu violatorul din Blois, a spart uşa fără mandat, i- 
a stâlcit mutra tipului fără să fie în legitimă apărare sau să 
aibă o dovadă definitivă în legătură cu vinovăția lui. 
Bărbatul a fost gata să-şi piardă un ochi. 

— Totuşi... 

— Da. Până la urmă, Descartier a ieşit basma curată 
fiindcă tipul era în putere. Dar a fost suspendat şase luni. 

— Şi când a fost asta? 


e 107 œ» 


— Acum 11 ani. 

— Mulţumesc frumos, comandante, a spus Adamsberg 
ieşind în trombă, fără să aibă chef ca Danglard să-l 
întoarcă din drum în legătură cu păianjenul pustnic. 

— O clipă. Dacă vrei să încerci să-l găseşti sâmbăta, nu 
ai şanse. Parcă am numărul lui de mobil. 

Danglard a căutat în repertoarul cu pagini scrise de 
mână, aşezat pe o etajeră. 

— Ai cu ce să scrii? 

Adamsberg a notat numărul, i-a mai mulţumit o dată şi a 
ieşit. Nu prea i se întâmpla să se grăbească. Dar de data 
asta a traversat rapid sala cea mare, i-a făcut un semn 
discret lui Retancourt şi a demarat câteva minute mai 
târziu, în direcţia arondismentului 9, cu o şurubelniţă în 
buzunar. 


< 108 >» 


XIV 


Comisarul s-a instalat la masa unei braserii situată 
aproape în faţa clădirii unde locuia Froissy, dar într-un loc 
mai ferit. Era aproape ora 16 şi, deşi mâncase croasante 
de dimineaţă, îi era foame. A comandat un sandviş şi o 
cafea şi a format numărul comisariatului arondismentului 
9. Aşa cum prevăzuse Danglard, comisarul Hervé 
Descartier nu era la birou. Să-l suni pe mobil complica 
lucrurile. S-a gândit la ce fel de reacţii ar putea avea şi a 
sunat. 

— Comisarul Descartier? 

— Nu este aici, a răspuns o voce de copil cu fiţe. 

Fiul fusese instruit. Dar vocea ezitantă dovedea că 
Descartier era bine mersi acasă. E 

— O secundă, tinere, nu închide. Il cunosc pe tatăl tău, 
am lucrat împreună. E tatăl tău, aşa-i? 

— Da, dar nu este acasă. 

— Încearcă să faci numai asta: spune-i că sunt comisarul 
Adamsberg. Adamsberg, o să ţii minte numele? 

— Staţi puţin să scriu. Dar nu este acasă. 

— Ştiu. Spune-i că pot să-l ajut să găsească un bărbat pe 
care îl caută acum. E urgent. 

— Vreţi să spuneţi despre violator? 

— De vreme ce ştii, da. Ai notat? 

— Da. 

— Ştiu că nu este acasă, dar mergi şi arată-i tatălui tău 
tot ce ai scris. Vrei să faci asta? 

Adamsberg a auzit copilul alergând, apoi o uşă 
trântindu-se. 

— Descartier la aparat. Tu eşti, Adamsberg? Chiar tu 
eşti? 

— Mă mai ţii minte? 

— Mai spune ceva. 

— Am lucrat împreună la cazul unui bărbat găsit gol pe 
şinele rutei Paris-Deauville. Avea echimoze pe umeri şi o 
rană în frunte. Pentru unii - tu şi cu mine - era dovada că 


< 109 œ» 


fusese ucis şi apoi aruncat pe pietrişul dintre şine. Pentru 
alţii - pentru şeful nostru, ceva în genul Jardion, Jardiot - 
erau doar nişte lovituri dobândite în urma impactului cu 
şinele de tren... A 

— E în regulă, Adamsberg. lţi recunosc glasul. Era 
Jardiot, un idiot. 

— Cum zici tu. 

— Nu-mi pasă. Vezi bine. Te ascult. 

— Îmi pare rău că te deranjez. 

— Dacă e vorba de nenorocitul ăla de violator, nu mă 
deranjezi. Vorbim. 

— Ai ADN-ul lui? 

— O amprentă şi ADN. Cretinul a lăsat trei picături de 
spermă în parcare când şi-a scos prezervativul. Un cretin 
sadea. 

— Şi n-ai niciun nume? 

— Nu este pe listele noastre. 

— Am un indiciu destul de important. Am un nume şi o 
adresă: Sylvain Bodafieux, 82, rue de Trevise. Locuinţă 
provizorie, locuieşte sub nume fals. Remi Marllot. Slujbă 
independentă, mută mobilă. Te interesează? 

— Nu face pe prostul. De unde ţi-a venit presupunerea 
asta? 

— Problema e că nu pot să-ţi spun. 

— Mersi, colega. Şi chiar vrei să-mi pese de indiciul tău 
dacă nu ştiu nimic? Fără indiciu, nu am mandat. [i se 
întâmplă des să uiţi regulile meseriei? De ce ţii informaţiile 
pentru tine? Vrei să ai o parte din victorie pentru echipa 
ta? 

— Mi se rupe. Dar dacă vorbesc, o femeie moare. Şi nu 
vreau asta. 

S-a făcut tăcere. Adamsberg a auzit zgomotul scrâşnit al 
unei brichete. S-a ridicat şi el, i-a făcut semn chelnerului şi 
a ieşit pe trotuar ca să-şi aprindă o ţigară din cele de la 
Zerk. 

— Fumezi? 

— Nu, fumez ţigările băiatului meu. 

— Când te-am cunoscut nu aveai unul. 


< 110 - 


— Nu, am aflat că există când avea douăzeci şi opt de 
ani. 

— Nu pari să te fi schimbat prea mult. Ce propui? 

— Cât este ceasul? 

— 16.15. 

— În cât timp poţi să aduni şase oameni în rue de 
Trevise? Să nu te zgârceşti, e posibil ca imobilul să aibă 
două intrări. Îţi revine ţie să verifici. 

— Douăzeci de minute după ce terminăm de vorbit. 

— Foarte bine. În treizeci de minute, îţi plasezi oamenii. 
Discreţi, figuri banale. Când voi fi sigur că tipul vrea să o 
şteargă, te sun. Dacă este omul nostru. 

— Şi apoi? 

— Apoi îşi pun uniformele de poliţişti şi îşi ţin armele la 
vedere. Îi faci să fie cât mai vizibili. Dacă vezi un tip la 
vreo treizeci şi şase de ani, brunet, chel, ieşind din clădire, 
grăbit sau pe furiş, aruncând priviri în dreapta şi în stânga, 
cu un rucsac în spate sau mai ştiu eu ce, el e. Dacă 
aleargă, e şi mai sigur că ele. 

— Şi tu o să-l faci să iasă din ascunzătoare? 

— Da. Dar vreau să fii aici ca să-i sari în spate. 

— Şi cum o să-l scoţi din casă? Nu poţi să-mi spui, am 
înţeles. O cunoşti pe femeia aia? 

— Nu. 

— Minti. 

— Da. Fii atent: nu ştiu dacă este acasă. De regulă nu 
iese în weekend-uri. Dacă nu-l vezi ieşind, aşteaptă. Chiar 
până seara dacă trebuie. De îndată ce va ajunge acasă, 
crede-mă că nu-i va trebui multă vreme ca să încerce să 
dispară. 

— Dar cum vrei să explic faptul că am şase poliţişti 
lângă clădire? 

— Inventează ceva. Spune că ai primit un telefon de la 
un disperat, că ai o suspiciune de agresiune, ce vrei, 
descurcă-te. Văzând întâmplător un bărbat fugind când a 
văzut poliţişti, l-aţi umflat. Îl duceţi la comisariat, caz 
flagrant şi luare de amprente. 

— Are sens dar nu e tocmai în regulă. 


e 111 œ 


— De când ai tu vreo jenă? De când ai spart o uşă şi ai 
aranjat un ochi fără mandat? 

— Nu contează. El era. Era el şi ne scăpa printre degete. 
Judecătorul nici nu voia să audă. 

— Se întâmplă şi dintr-astea. 

— Da. 

— Te bagi? 

— Da. 

— Încă ceva esenţial: asupra lui vei găsi cu siguranţă un 
laptop, un receptor de cameră web şi înregistrări pe CD. 

— Ce fel? 

— Obscenităţi, ce altceva? 

— Aşa. Şi? 

— Mi le dai. 

— Îţi baţi joc de mine, Ad, a spus Descartier amintindu-şi 
fără să vrea de felul în care, cu multă vreme în urmă, îl 
apela pe fostul său coleg. Şi dovezile mele? Ce faci cu 
dovezile mele? 

— Vei avea amprente şi ADN. Nu-i de-ajuns? 

Adamsberg a reintrat în braserie cu telefonul lipit de 
ureche. 

— Bine, a spus Descartier. 

— Dacă este chiar el. N-am promis nimic. Dar nu cred că 
mă înşel. 

— De ce vrei înregistrările? 

— Ca să le distrug. 

— Altminteri ea se sinucide. Am înţeles Ad, e în ordine. 

— Cât este ceasul? a întrebat din nou Adamsberg. 

— N-ai ceas? 

— Am două dar nu funcţionează niciunul. 

— Acum e clar: nu te-ai schimbat deloc. Şi e singurul 
motiv pentru care am încredere în tine. 

— Mulţumesc. 

— Este 16.23. 

— Dă ordinele. Te sun. Stai lângă mobil. 


Adamsberg şi-a terminat de mâncat sandvişul cu ochii 
pe ceasul din braserie pe care tocmai îl descoperise. A 


e 112 œ» 


plecat la 16.35. 

A traversat cu paşi liniştiţi strada Trévise. Nimeni nu ar 
fi părut mai puţin poliţist decât el. A format codul de la 
intrare, a urcat la etajul al treilea şi a deschis în tăcere uşa 
apartamentului lui Froissy. A trecut prin salon - impecabil, 
se-nţelege -, a observat frigiderul enorm din bucătărie - 
rezerve de supravieţuire - şi s-a aşezat ca să se descalţe. 
Deşi nu credea că există şi un microfon care să capteze 
sunetele. Toate camerele cu posibilitate de înregistrare de 
360 de grade erau echipate cu un detector de mişcare. 
Mult mai eficient. Domeniul camerelor de supraveghere se 
dezvoltase foarte mult. Puteau fi plasate în stilouri, becuri, 
brichete, ceasuri. Se vindeau pe nimica toată pe internet, 
sub numele lipsit de ambiguitate de „micro-camere spion”. 
Dar, totuşi, cu „livrare discretă”. Şi cu sloganul „Protejaţi- 
vă casa”. Altfel spus „supravegheaţi-i pe alţii”. Cu toate 
acestea, pentru cazul în care tipul ar fi mai leneş, s-a dus 
desculţ la baie. S-a plasat în afara câmpului de vizibilitate, 
cocoţat pe un scaun luat din salon şi aflat în spatele 
tocului, a împins uşurel uşa, aruncând o privire asupra 
formei pereţilor, a plăcilor de gresie, a duşului, a ţevilor, 
apoi, în cele din urmă asupra tavanului. Dintr-o parte 
putea să vadă detectorul de fum, cu striaţiile sale şi cu 
indicatorul bateriei, negru, de vreo cinci milimetri. Negru, 
dar strălucitor ca o bilă. Strălucitor ca o lentilă optică. 

A coborât de pe scaun zâmbitor, s-a închis în bucătărie 
fără să facă mai mult zgomot decât Cocoloş pe copiator, s- 
a uitat pe mobil ca să vadă cât este ceasul pe care îl 
potrivise la braserie. Era 16.52. A mai stat un minut, apoi 
l-a sunat pe Descartier. 

— Ai ajuns? 

— Într-o clipă. Tu? 

— Am ajuns. Cât timp crezi că le ia băieţilor tăi să se 
echipeze în poliţişti? 

— Două minute. 

— [i dau drumul. Baftă, Descartier. 

— Şi ţie, Ad. 

De data asta, Adamsberg a intrat în baie fără să-şi mai ia 


e 113+ 


vreo precauţie, cu scaunul în mână, a deschis robinetul de 
la chiuvetă şi s-a spălat pe mâini cât se poate de firesc. 
Apa de la vecin s-a declanşat imediat. Deşi vecinul nu era 
interesat de un bărbat. Dar era prudent, foarte prudent. 
Dacă dorea să lase impresia unei misterioase defecţiuni a 
ţevilor, dacă dorea să o sperie pe Froissy lăsând să planeze 
o îndoială apăsătoare, trebuia să-şi lanseze semnalul 
indiferent de utilizator. In oglindă, Adamsberg se uita la 
„detectorul de fum” care nu o detecta decât pe biata 
Froissy. Ziua, Retancourt nu ar fi ratat obiectivul camerei. 
Dar examinase camera seara, ridicând ochii spre tavan 
orbită de spoturile care încadrau detectorul de fum. 
Adamsberg a aprins lumina, privind atent lentila optică. 
Nu mai strălucea atât de vizibil. Cu un sentiment de 
intensă satisfacţie, s-a urcat pe scaun şi a deşurubat 
aparatul. Din acea secundă tipul fusese informat. Şi-a lipit 
urechea de zidul dinspre nord, de unde se desluşeau 
zgomote slabe, dar era clar că cineva se agita în 
apartament, se mutau obiecte, se deschidea un dulap. 

Unsprezece minute mai târziu, din clădire ieşea un 
bărbat îngrijorat. Pe fereastră, Adamsberg îi vedea pe 
membrii echipei lui Descartier, cât se poate de vizibili, cu 
uniformele şi armele lor. Remi Marllot sau cum îl va fi 
chemat, un tip cu burtă, de înălţime medie, cu un rucsac în 
spate, a ales să alerge. A nimerit fix în braţele comisarului 
Descartier. 

— Tu, încotro alergi? a strigat comisarul pe un ton 
brutal, ca să fie sigur că martorii îl aud. [i-e frică de 
poliţişti? Fugi de îndată ce-i vezi? 

— Poate că ai ceva să-ţi reproşezi? l-a întrebat un 
locotenent. 

— Nu, nimic! Ce vreţi de la mine? Rahat! 

— Doar să ştim de ce alergi. 

— Fiindcă sunt grăbit! 

— Nu erai grăbit când ai ieşit din clădire. Ai luat-o la 
fugă când ne-ai văzut. 

— Ce-ai în rucsac? Droguri? 

— Nu iau de-astea! 


e 114 


— Poate iei altceva? 

— La urma urmei ce vreţi de la mine? 

— Să ştim de ce alergi. 

Ca şi când ar fi fost anesteziat, Adamsberg a coborât 
storurile şi a şters orice urmă a trecerii sale pe la Froissy 
pentru ca locotenentul să nu ştie niciodată că la ea acasă 
s-a găsit un asemenea aparat. A luat măsuri să fie înlocuit 
cu un nou detector de fum. Urgent. L-a sunat pe Lamarre, 
un tip capabil să facă singur casa mamei sale de la 
Granville. Sergentul l-a asigurat că treaba va fi gata în 
două ore. Adamsberg i-a trimis o fotografie a aparatului 
demontat şi a dimensiunilor, ca să aleagă un model 
aproape similar. Deşi Lamarre nu ştia că va lucra în 
apartamentul lui Froissy, comisarul i-a cerut să nu spună 
nimic, iar Lamarre a fost un pic şocat că i s-a pus sub 
semnul întrebării discreţia. La urma urmei fusese la Secţia 
Secretă a armatei şi se mai putea observa influenţa 
acesteia fără niciun dubiu. Lamarre nu avea prea multă 
imaginaţie, asta e clar, dar era cât se poate de sigur în 
privinţa execuţiei. In schimb, cei cu imaginaţie - şi asta le 
era sacrosanta lor meserie - îşi puneau mereu întrebări 
asupra temeiurilor execuţiei. 

Lui Descartier nu-i mai rămânea decât să-şi ţină 
promisiunea. Adamsberg credea că va face lucrul acesta. 


<e 115» 


XV 


Comisarul îşi dăduse întâlnire cu Retancourt în curtea 
din spate a Brigăzii. N-a apucat să închidă bine portiera 
maşinii, că ea s-a şi repezit spre el, cu paşii ei mari, de 
husar. 

— Gata, a spus Adamsberg liniştit. Nu va şti niciodată 
nimic. 

A băgat mâna în buzunarul interior al hainei şi a scos 
detectorul de fum. 

— Aici, a adăugat Adamsberg, arătând micul indicator 
negru bombat şi strălucind în lumină. 

— Doamne! a exclamat Retancourt cu ochii mijiţi de 
nervi. 

— S-a terminat, Violette, a spus comisarul blând. 

— Nu, ea o să-şi dea seama că lipseşte detectorul de 
fum. 

— Acum, când noi stăm de vorbă, Lamarre instalează un 
altul. Foarte asemănător cu acesta, numai că este unul 
adevărat. 

Retancourt a simţit admiraţie faţă de Adamsberg, un 
sentiment pe care nu prea ştia cum să-l exprime, la fel cum 
se întâmpla cu multe altele. 

— Detectorul mi s-a părut unul obişnuit, a şoptit ea 
printre dinţi, încruntată. Aşa cum mi s-a părut evident că 
Froissy avea să-şi instaleze aşa ceva cât mai repede cu 
putinţă. La naiba, ar fi trebuit să-l văd. 

— Nu. 

— Ba da. Nu mi-am imaginat că aceste camere de 
supraveghere ar putea fi instalate atât de repede în 
detectoarele de fum. Cât să fie de atunci? Nici măcar şase 
luni de când au devenit obligatorii. Asta m-a păcălit, asta 
mi-a amorţit simţurile. Dar, la naiba, ar fi trebuit să-l văd, a 
repetat ea. 

— Nu, nu ai fi avut cum. Nu seara, cât timp erau 
spoturile aprinse. Strălucirea i se atenuează. Am făcut 
testul. 


e 116 - 


Adamsberg a simţit cum locotenentul se relaxează şi 
cum regretele îi dispar. 

— Şi adaug „cu atât mai bine”, Violette. Tipul a fost 
înhăţat de oamenii lui Descartier, comisarul 
arondismentului al 9-lea. 

— Doamne, doar nu i-aţi spus despre ce e vorba, totuşi? 

— Retancourt, a zis simplu Adamsberg. 

— Scuze. 

— Tocmai ţi-am spus că nu va şti nimic niciodată. lată 
cheile. Fă în aşa fel încât să i le pui în geantă. Voi recupera 
laptop-ul şi înregistrările cât de curând posibil. Între timp, 
distruge  scârboşenia asta, a continuat el punându-i 
aparatul în palmă. Şi grămada de croasante de la Froissy. 

— Croasantele? 

— Ca să nu afle că nu le-am mâncat pe toate de 
dimineaţă. Şi asta e important. 

— Ah, sigur. 

— Când se va întoarce acasă va constata că vecinul nu 
mai trage apa la toaletă. Şi totul va fi bine. 

— Nu mai intră deloc în nenorocita aia de baie. Atunci 
cum va afla? 

— Corect. 

— Nu văd decât o soluţie. O invit la cină mâine seară. 

— Şi, odată ajunsă la ea, merg la baie ca să mă spăl pe 
mâini. Şi o informez de lipsa de reacţie a vecinului. Fac de 
mai multe ori testul: nimic. Aşadar vecinul şi-a reparat 
instalaţia defectă, sensibilă la vibraţiile de pe podea. 

— Există aşa ceva? 

— Nu, dar o s-o conving. O să mă străduiesc din 
răsputeri. 

— Contez pe tine să faci asta. 

— Problema este că nu am mai invitat-o niciodată la 
cină. Ar trebui să găsesc o variantă, a adăugat ea după o 
vreme. E pasionată de Vivaldi, nu? 

— Habar n-am. 

— Ba da, de Vivaldi. Duminică e un concert la bisericuţa 
care se află la două străzi de mine. li spun că n-am chef să 
merg singură. O să vină. 


e 117 œ» 


— Şi tu chiar vrei să mergi? 

— Păi, nu. 

— Dar cum îi explici că vii tu la ea să o iei, în loc să vă 
întâlniți la bisericuţă? 

— Nu-i explic. O conving. 

— Desigur. 

— Comisare, o clipă: în legătură cu păianjenul - sunt 
contra, pe bune. 

— Ştiu, locotenente. E necesar să reîncepem polemica? 
De altfel, nici nu a fost o polemică. 

— La ce bun, într-adevăr? 

— Am încheiat discuţia, aşadar. 

— Numai o clipă, comisare. Să ştiţi că dacă aveţi nevoie 
de cineva pentru nenorocirea aia de păianjen pustnic, 
contaţi pe mine. 


Adamsberg s-a îndreptat spre clădire cu mâinile în 
buzunare şi un zâmbet de-abia schiţat pe buze. A intrat în 
biroul lui Froissy, prea concentrată la căutarea pe internet 
pentru a-şi da seama că nu este singură. A trebuit să-i 
pună mâna pe umăr ca să o facă atentă. 

— Mai lasă-le, puţin, locotenente. E vremea să te mai 
relaxezi. 

— Dar tocmai sunt pe cale să găsesc ceva. 

— Un motiv în plus să mergem în curte. Ai observat că 
liliacul a înflorit? 

— Eu? a răspuns ea cam arţăgoasă. Dar cine credeţi că l- 
a udat când a fost secetă? Cât timp aţi fost în Islanda? 

— Tu, locotenente. Dar mai este ceva. [ii minte 
perechea de mierle care şi-a făcut cuib în iederă acum trei 
ani? Ei bine, s-a întors. Femela cloceşte. 

— Credeţi că sunt aceleaşi? 

— L-am întrebat pe Voisenet. Sunt acelaşi. El e sigur. 
Masculul nu mai e la fel de dolofan. Nu ai vreo prăjitură? 
Le place la nebunie. De fapt, Froissy, nu vreau să discutăm 
despre păianjenul-pustnic în birou. 

— Înţeleg. Aşteptaţi-mă pe culoar. Mai am ceva de 
isprăvit. 


e 118 + 


Adamsberg s-a îndepărtat. Toţi ştiau că Froissy nu 
deschide dulapul cu rezerve în faţa nimănui, imaginându-şi 
că secretul ei este bine păzit. Şi asta în timp ce era 
conştientă că, de fapt, nu era bine păzit deloc. I s-a 
alăturat după o clipă, cu două felii de prăjitură în mână şi 
laptop-ul sub braţ. 

— Sunt acolo, i-a spus Adamsberg, arătându-i o grămadă 
de mlădiţe împletite în iederă, la vreo doi metri înălţime. O 
vezi? E mama? Nu te apropia prea mult. Aici este 
masculul. 

— Într-adevăr, e cam slăbuţ. 

Froissy şi-a pus cu grijă laptop-ul pe o treaptă de piatră 
şi a început să fărâmiţeze prima felie de prăjitură. 

— E în legătură cu orfelinatul, a spus ea. Este vorba 
despre Casa de Copii Milostenia. Instituţia s-a transformat 
acum douăzeci şi şase de ani într-un centru de primire 
pentru adolescenţi. Aşadar, arhivele au putut fi distruse 
sau mutate. 

— N-avem noroc, a replicat Adamsberg aruncând 
cealaltă bucată de prăjitură. 

— O clipă. Directorul a murit - ar fi avut o sută 
unsprezece ani astăzi - dar avea un fiu care a fost educat 
tot acolo. Nu chiar împreună cu ceilalţi, nu dormea cu ei, 
dar mergea la cursuri şi mâncau împreună. Se pare că a 
urmat aceeaşi cale ca şi tatăl fiindcă a devenit 
pedopsihiatru. Pentru copii, adică. Numai o secundă. 

Froissy şi-a şters mâinile murdare de prăjitură cu o 
batistă albă şi a deschis laptop-ul. 

— Mi-a scăpat numele cărţii, a explicat ea în timp ce 
Adamsberg îşi ştergea mâinile pe pantaloni. 

— S-a isprăvit cu pantalonii. 

— Ba nu. Ce carte? 

— Fiul a publicat - pe socoteala lui - o mică lucrare 
intitulată: Tată pentru 876 de copii. Textul se poate citi la 
liber, eu n-am niciun merit aici, a adăugat ea puţin 
dezamăgită. Descrie viaţa de acolo: băieţii din jurul lui, 
dramele, sărbătorile, certurile, trucurile ca să scape de 
supraveghere şi să meargă să se uite la fete, cocoţaţi pe 


e 119 * 


gardul care despărţea cele două cămine. Dar, mai ales, 
nenumăratele soluţii pe care tatăl le găsea ca să ţină sub 
control copiii abandonaţi. Din acest punct, analizează 
diferitele efecte ale carenţei parentale. Este impresionant, 
este dur dar nu ne ajută cu nimic. Doar că e evident că fiul 
ştie foarte multe despre Milostenia şi ţine să arate asta. 
Sunt multe detalii precise, date şi prenume ale 
protagoniştilor care nu pot proveni decât din registre. Are 
aceste registre, comisare. 

— Foarte bine, Froissy. Ştii unde îl găsim pe fiu? 

— La Mas-de-Pessac, la 17 kilometri de Nîmes. Roland 
Cauvert, şaptezeci şi nouă de ani, 5 rue de l'Eglise. Pur şi 
simplu. Am numărul de telefon, adresa de e-mail, tot ce vă 
trebuie ca să-l contactaţi. 

Adamsberg a prins-o pe Froissy de braţ. 

— Nu te mişca. Vezi masculul? E gata să ne înfrunte ca 
să înfulece prăjitura. 

— Vreţi prăjitură? Am aflat că Zerk a rămas acolo. Şi, de 
ceva vreme, mi se pare că mâncaţi aiurea. Am mai găsit 
chestii şi despre cel de-al treilea mort: Claude Landrieu. 
Nu mare lucru. De altfel, el nu a crescut la Milostenia. 

— Landrieu? Negustorul? 

— Avea o prăvălie de ciocolată, mai exact. Când avea 
cincizeci şi cinci de ani, a fost interogat despre un viol, la 
Nîmes. 

— Când? Când a fost violul? 

— In 30 aprilie 1988. Victima: Justine Pauvel. 

— Landrieu a fost bănuit? 

— Nu. S-a prezentat a doua zi ca simplu martor, din 
proprie inițiativă. O vedea pe tânără aproape zilnic. 
Părinții ei erau la muncă, iar Justine, după cursurile la 
liceu, venea să-şi facă temele în prăvălia lui. Un vechi 
prieten de familie, un fel de naş. Cunoştea numele 
principalilor colegi de clasă ai fetei, de aceea a mers la 
poliţie. Dar nu s-a rezolvat nimic. 

— Găseşte-mi adresa actuală a victimei. Nu am niciodată 
încredere în martorii din proprie iniţiativă. În cei care vin 
în ajutorul poliţiştilor fără să fie chemaţi. Ştii cumva dacă 


< 120 » 


şi ceilalţi doi au fost implicaţi în cazuri de viol? 

— Am început să caut în arhivele judiciare din Gard. 
Deocamdată nu am găsit nimic. Voi extinde căutările pe tot 
teritoriul Franţei, deşi violatorii cel mai adesea atacă pe 
teritoriul lor. lar tipii ăştia nu şi-au părăsit niciodată 
regiunea. Dar, poate, pentru un weekend sau în vacante, 
cine ştie? 

— În legătură cu primii doi morţi, am putea presupune o 
răzbunare pentru excesele lor. Dar după şaizeci de ani? Iar 
pentru Landrieu, o răzbunare pentru un viol? După treizeci 
de ani? E cineva care le omoară pe borzele astea? 

— Ce borze, comisare? 

— Nişte gândaci care put. Care mănâncă rahat de 
şobolani. Poate că asta au fost cei trei morţi: nişte borze. 
Dar ne întoarcem tot de unde am plecat: poţi ucide 
folosind nişte păianjeni pustnic? Nu, imposibil. 

— Adică nu este de niciun folos ce am găsit? 

— Dimpotrivă, Froissy. Continuă şi înhaţă tot ce poţi în 
drum. Imposibil sau nu, sunt nişte borze în povestea asta. 


Adamsberg a primit un mesaj de la comisarul Descartier, 
o oră mai târziu, când se pregătea să plece: Amprentele, 
OK. E tipul nostru. 

A răspuns imediat: 

— Ai computerul şi înregistrările? 

— Da. Nu ştie nimeni. Treci să le iei când vrei. 

Apoi un alt mesaj: Salut, Ad. Și mulțumesc. 

Adamsberg a pus mobilul deschis pe biroul lui 
Retancourt. Locotenentul a citit în tăcere. 

— Mâine nu voi fi aici, Retancourt. Merg în provincie. 
Dus-întors. Dar mă poţi suna. 

— O duminică de agrement, presupun? 

În respiraţia ei, Adamsberg a simţit uşurarea după 
rezolvarea istoriei cu Froissy. 

— Exact. În plimbare. 

— Poate Languedoc? Frumoasă zonă. 

— Foarte. O să vizitez un sătuc, nu departe de Nîmes. 

— Aveţi grijă comisare, pe acolo bântuie păianjenii 


e 121 œ» 


pustnic. Se pare că acum au început să şi muşte. 
— Ştii multe lucruri, locotenente. Ai veni? 
— Nu pot, e concertul Vivaldi, ţineţi minte? 
— Ah, da. Foarte frumos şi asta. 


Comisarul a trecut prin faţa biroului lui Veyrenc. 

— Trenul pentru Nîmes e mâine la 8.43. Ce zici? 

— Vin. 

— În seara asta la La Garbure, la 20.30? 

— Vin. 

Veyrenc avea dreptate. Ancheta despre păianjenul 
pustnic, fie şi numai anunţată, se transforma într-un 
conciliabul, obligându-l pe Adamsberg să şuşotească lângă 
vreun birou sau să iasă în curte. Ceea ce se observa, 
desigur. Atmosfera secretoasă şi şoaptele nu făceau bine 
nimănui. Mai ales când trebuia să strângi trupe şi să aduni 
minţi luminate. 

— Îl chemăm şi pe Voisenet? a întrebat Veyrenc. 

— Încerci să sporeşti numărul soldaţilor? O am pe 
Retancourt deja. 

— Retancourt? Cum ai făcut? 

— Miracol. 

— Aşadar? Îl invităm şi pe Voisenet diseară? 

— De ce nu? 

— Plecarăm numai doi/ dar la scurtă chemare se 
strânseră ca la trei mii alăturea de noi/ doar ce ne-au văzut 
faţa de strălucire plină/ Cei mai fricoşi curajul în inimi îl 
primiră. 

— E din falsul tău Racine? 

— Nu, e cel mai adevărat Corneille, cu o mică ajustare. 

— Chiar îmi ziceam: e mai bun. Crezi că Voisenet este 
„înfricoşat” de anchetă? 

— Nici gând. Cine înfruntă o murenă, nu se teme de un 
păianjen pustnic. 

— Atunci anunţă-l. 

Adamsberg se pregătea să plece când Danglard s-a 
postat în faţa portierei. Comisarul a coborât geamul şi a 
tras frâna de mână. 


e 122 » 


— Ai văzut mierliţa, Danglard? S-a întors la noi. Semn de 
bun augur. 

— Tocmai au prins violatorul din arondismentul 9, l-a 
informat comandantul, destul de emoţionat. 

— Ştiu. 

— lar tu, acum câteva ore, m-ai întrebat despre 
Descartier. 

— Da. 

— Aşadar, tu ai fost. Arestarea? 

— Eu am fost. 

— Fără să previi pe cineva? Singur? 

— Sunt singur, nu? 

Asta era o lovitură prea tare, a gândit Adamsberg 
văzând cum adjunctul său se schimbă la faţă. Emoţiile se 
citeau pe figura lui Danglard ca un text scris cu creta pe 
tablă. Adamsberg tocmai îi făcuse rău. Dar Danglard 
începea să devină o problemă serioasă pentru echipă. 
Beneficiind de cunoştinţele sale uriaşe şi de justeţea 
argumentelor - cine va crede că acei trei oameni fuseseră 
ucişi cu ajutorul păianjenului pustnic? - Danglard 
destrăma unitatea echipei. Şi aduna o tabără majoritară 
împotriva comisarului. lar asta se întâmpla pentru a doua 
oară într-un an. La naiba, pentru a doua oară. Desigur, 
comandantul nu greşea prea mult. Dar, pe de altă parte, 
Danglard îşi pierdea fantezia sau, cel puţin spiritul său 
deschis, şi minima indulgență de care dăduse dovadă până 
atunci. Şi îl punea pe Adamsberg în pericol. În pericol să-şi 
piardă autoritatea. De asta nu-i păsa. Era în pericol să 
treacă drept un nebun. Nici de asta nu-i păsa. În pericol să 
fie ironizat de poliţiştii săi. De asta îi cam păsa. În pericol 
să se ducă vorba - şi se ducea vorba -, în pericol să fie 
destituit ca un rătăcit sau un incapabil, iar de asta chiar îi 
păsa. Fără să mai pună la socoteală că, dacă Danglard o 
tinea pe a lui, înfruntarea devenea inevitabilă. Unul sau 
celălalt. Doi cerbi care se înfruntau cu coarnele încurcate. 
Şi era cel mai vechi prieten al său. Într-un fel sau altul 
trebuia să o scoată la capăt. 

— O să mai vorbim, Danglard? 


e 123 + 


— Despre violatorul din arondismentul 9? 

— Despre tine şi despre mine. 

Şi Adamsberg a plecat, lăsându-l pe comandant în curte, 
nelămurit. 


e 124 œ» 


XVI 


Pentru a treia oară la rând Estelle îi vedea pe poliţişti 
venind la restaurantul ei. În seara asta cei doi din Béarn 
erau însoţiţi de un tip scund, cu păr des negru şi cu obraz 
rumen, pe care nu-l cunoştea. Polițistul cu şuviţe roşcate, 
prin amabilitatea sa, prin zâmbetele sale părea să arate că, 
poate, îl interesează. Data trecută, după ce a plecat 
comisarul, au vorbit despre munte. Dar întâlnirile astea în 
jurul unui castron cu ciorbă nu erau desigur o manevră 
plănuită ca să o întâlnească pe ea. Nu, ei se loveau de 
nişte dificultăţi care îi forţau să aibă întrevederile astea 
seara. Cei trei bărbaţi rămăseseră tăcuţi până ce le-a adus 
mâncarea. 

— Voisenet, nu eşti obligat să mănânci garbură, a spus 
Adamsberg. 

— Ei bine, a răspuns Voisenet bătându-se cu degetul pe 
burtă. Faptul că m-aţi convocat astfel, m-ar fi dus cu 
gândul la un ritual pentru intrarea în clandestinitate. 
Ciorba asta cu de toate este o specialitate din regiunea 
voastră? 

— Nu cu de toate, l-a corectat Veyrenc. Cu varză, cu 
cartofi şi cu ciolan de porc, dacă ai. 

— Merge. Nu sunt mofturos. 

— Cât priveşte clandestinitatea sau măcar discreţia, nu 
greşeşti, a spus Adamsberg. Şi e neplăcut. Atmosfera în 
Brigadă nu e una sănătoasă. 

— Asta-i puţin spus. Din nou împărţiţi în trei. Cei care 
sunt „împotrivă”, dar în faţa lor nu sunt cei „pentru” ci 
tovarăşii de drum, însoțitorii, cum le-aş zice eu. Fiindcă 
oare există cu adevărat cei „pentru”? Iar a treia parte sunt 
nehotărâţii, neutrii, cei care preferă să stea deoparte. Dar 
putem avea neutri binevoitori ca Mercadet sau critici, cum 
este Kernorkian. Asta vrei să ştii? Ce se întâmplă în 
Brigadă? Dar o vezi la fel de bine ca şi mine. 

— La fel de bine şi nu te-am chemat ca să te folosesc 
drept spion, locotenente. Te-am chemat ca să te pun la 


< 125» 


curent în legătură cu nişte informaţii. 

— De ce eu? 

— Pentru că tu ai descoperit primul nebuniile 
păianjenului pustnic. 

— Ţi-am spus deja de ce mă interesa. 

— Totuşi. In afară de bunicul tău, chestia asta te rodea. 

— Că păianjenul-pustnic ucide, da. Zvonurile cu mutaţia, 
insecticidele, proliferarea, toate astea nu lasă pe nimeni 
indiferent. Nu e rea ciorba asta. Şi ce informaţii ai, 
comisare? 

— Doi dintre morţi, Claveyrolle şi Barral au continuat să 
se vadă toată viaţa, depănând amintiri din vremurile bune 
la un pahar de rachiu. 

— Nîmes nu e un oraş foarte mare, cum a spus Mordent. 
Dar admit că e bizar. 

— Mai ales când ştii că făceau parte din gaşca „băieţilor 
răi” de la orfelinat. 

— Dintr-aceia care îi terorizau pe cei mici, pe cei 
slăbănogi şi pe cei graşi. Ştiu ce înseamnă, credeţi-mă. 
Uneori aş fi vrut să-i văd morţi. Dar de aici şi până la a-i 
ucide pe foştii mei torţionari după atâţia ani, nu, comisare. 
Fiindcă la asta te gândeşti, aşa-i? 

— Rămâne de văzut, a intervenit Veyrenc. Într-o anchetă 
nu treci peste coincidente, ştii asta ca şi noi. 

— „Anchetă”, cuvântul care l-a făcut pe Danglard să sară 
ca ars. 

— Nimic nu dovedeşte că nu şi-au continuat cariera de 
nenorociţi. 

— De borze, a spus Adamsberg. 

— Borze? a întrebat Voisenet. Vrei să spui, gândaci care 
put? 

— Da. 

— Dar al treilea mort nu a fost la orfelinat. 

— Rămâne să vedem dacă se cunoşteau. 

— lar acest Landrieu a fost martorul venit din proprie 
iniţiativă într-un caz de viol asupra unei adolescente, a 
completat Veyrenc. 

— Nu prea-mi plac martorii ăştia, a spus Voisenet. 


e 126 » 


— Exact asta voiam să spun, a întărit Adamsberg. 

— Se ştie cine a comis violul? 

— Nu. 

— Când a avut loc? 

— Acum douăzeci şi opt de ani. 

— A trecut ceva vreme, a observat Voisenet întinzând 
farfuria pentru încă o porţie de ciorbă. Dar asta este de 
înţeles. Femeia tânără, care nu şi-a mai revenit după viol, 
se hotărăşte la bătrâneţe să-l omoare pe violator. După 
atâţia ani, cine s-ar mai gândi la ea? Mai ales dacă crima 
se amestecă împreună cu altele. Muşcături. 

— Ne întoarcem mereu la asta, a zis Adamsberg. Nu poţi 
să ordoni unui păianjen-pustnic să muşte. Cu atât mai 
puţin unui număr de şaizeci de păianjeni. 

— Şaizeci? 

— Ştii, Voisenet, de cât venin de păianjen-pustnic este 
nevoie pentru a ucide un om? 

— Să vedem. Trei până la cinci vipere, a socotit 
Voisenet. Pentru că e nevoie de vreo cincisprezece 
miligrame de venin per viperă. Atunci, pentru micuțul 
păianjen pustnic, ar trebui de cinci ori mai mult pentru 
fiecare muşcătură, nu? 

— Aproape că ai ghicit. Ar fi nevoie de conţinutul 
aproape complet a patruzeci şi patru de glande de venin, 
adică ar fi nevoie de douăzeci şi doi de păianjeni pustnic. 

— Ca să nu mai punem la socoteală muşcăturile 
inofensive şi pe cele ratate. 

— Exact. 

— E corect. Dar insist: erau bătrâni. Să presupunem că 
trei muşcături sunt de ajuns pentru a destrăma scutul 
imunitar al bătrânilor. Trei muşcături, e ceva dacă 
socoteşti cantitatea de venin. Necroză, septicemie, 
hemoliză. De ce nu trei muşcături? 

— Nu m-am gândit la asta, a recunoscut Veyrenc. 

— Atunci, este posibil, s-a entuziasmat  Voisenet, 
întinzându-şi paharul. Ce vin este? 

— Madiran. 

— Foarte bun. Se poate, dacă vreun tip a descoperit cum 


e 127 œ» 


să adune păianjeni pustnic. Pe furiş, noaptea. 

— Sau aspirându-i din ascunzişul lor? a propus Veyrenc. 
Păianjenii sunt destul de rezistenți. Nu trebuie decât să 
desfaci punga aspiratorului şi să-i aduni. 

— Excelentă idee, a zis Adamsberg. 

— Asta o confirm, a intervenit Voisenet. Nu mor, în 
punga aspiratorului. E sigur. Atunci, ucigaşul nostru - 
atenţie, spun „al nostru”, dar asta nu înseamnă că o şi 
cred. 

— Am priceput, Voisenet, l-a lămurit Veyrenc. 

— Să presupunem că ucigaşul nostru şi-a organizat o 
colecţie de păianjeni pustnic. Bagă doi sau patru în pantofi, 
sau în pantaloni - e mai bine în pantaloni fiindcă pot 
rămâne prinşi acolo - într-un ciorap sau în patul bătrânului 
şi are şanse bune ca victima să-i atingă pentru ca ei să 
muşte. 

— Problema este că pentru doi dintre ei se ştie că au 
fost muşcaţi afară, a precizat Adamsberg. 

— Rahat, a spus Voisenet. 

Adamsberg şi Veyrenc s-au privit. Dacă Voisenet se 
simte contrariat la gândul că teoria lui nu funcţionează, nu 
e semn bun. Oricine are o teorie, chiar şi una foarte 
şubredă, nu este în largul lui când o vede demontată. 
Drumul se mai lărgea, cu puţin, dar se lărgea. 

— Sau bătrânii au minţit, a propus Adamsberg. Au fost 
muşcaţi în casă. 

Cei trei bărbaţi au păstrat pentru o clipă tăcerea 
reflectând la ipoteză. Estelle aducea brânza veche de oaie. 

— Nu văd de ce ar fi minţit, a spus Veyrenc. 

— Nici eu, a bătut în retragere Adamsberg care, de fapt, 
întrezărea un motiv valabil, dar prefera ca Voisenet să se 
străduiască să descopere singur ce gândea. 

— E tras de păr, a recunoscut în cele din urmă Voisenet. 
Dar să ne imaginăm că au minţit fiindcă ştiau. 

— Ce ştiau? a întrebat Adamsberg. 

— Că sunt ţinta unei răzbunări. În această situaţie, 
preferi să nu dezvălui că ai comis ceva destul de nasol 
încât să fii pedepsit pentru asta. 


< 128 » 


— Cu ajutorul păianjenilor pustnic? a intervenit 
Adamsberg. 

— Ar trebui să presupunem, în plus, că ştiau şi că 
păianjenii-pustnic erau semnul răzbunării, a continuat 
Voisenet. De exemplu, dacă i-au atacat pe puştii de la 
orfelinat cu păianjeni pustnic. Dacă, de îndată ce prindeau 
un păianjen, îl strecurau în patul vreuneia dintre victimele 
lor. 

Voisenet s-a îndreptat de spate, a mai înghiţit o gură de 
vin zâmbind, destul de mândru de performanţa sa. 
Adamsberg şi Veyrenc s-au privit din nou. 

— Desigur, ar trebui să ştim ce s-a întâmplat la orfelinat, 
a adăugat locotenentul. Dar cum? Au trecut şaizeci de ani 
de atunci. 

— Froissy a dat de urma fiului fostului director, un 
pedopsihiatru. Crede că mai mult ca sigur a păstrat 
registrele fostei instituţii. 

— E şi Froissy amestecată? a întrebat Voisenet folosind 
o expresie de conspirator. Ea a făcut cercetările? 

— Pentru ea nu contează subiectul. Să caute şi să 
găsească, asta o animă pe ea. 

— Trebuie neapărat să-l vedem pe individul ăsta, a 
gândit Voisenet cu glas tare. 

— Asta vom face mâine, a spus Adamsberg. Veyrenc şi 
cu mine plecăm mâine dimineaţă la Nîmes. 

— Şi femeia violată? 

— Nu am uitat de ea. Dar suntem numai doi. 

— Şi femeia asta locuieşte departe? 

— Nu foarte departe. Lucrează în Sens. 

Voisenet şi-a băut vinul, gânditor. În tăcere, Adamsberg 
a împins spre el o hârtie pe care era notată adresa femeii: 
Justine Pauvel. Locotenentul a dat din cap în semn de 
aprobare. 

— Mă bag. 


< 129 + 


XVII 


— Nu am tot, domnilor, nici pomeneală, spunea dr. 
Cauvert, fluturându-şi braţele ca şi cum ar fi vrut să se 
apere de un roi de muşte. Gândiţi-vă doar că acest 
orfelinat, cum i se spunea odinioară, a fost întemeiat în 
1864! Aşadar, gândiţi-vă, gândiţi-vă! 

Bărbatul se agita bizar, când ţopăind, când mergând cu 
paşi mici şi repezi, când smucindu-şi capul pe spate ca să 
îndepărteze şuviţele de păr cărunt, cu o vioiciune care-l 
făcea cu zece ani mai tânăr. De multă vreme nimeni nu se 
mai interesase de registre, le explicase el primindu-i cu 
entuziasm. „O mină de aur, atât de adâncă şi de bogată 
încât nu-mi va ajunge o viaţă ca să o exploatez. Judecaţi şi 
dumneavoastră: opt sute şaptezeci şi şase de vieţi de copii, 
de la naştere sau o vârstă foarte fragedă până la 
optsprezece ani! Iar tata, seară de seară, inventaria toate 
detaliile existenţelor acestor orfani. Treizeci şi opt de ani, 
treizeci şi opt de volume!”, explica el. 

Apoi dr. Cauvert a părut că-şi dă seama că nici nu i-a 
invitat pe musafirii săi să ia loc, nici nu le-a propus să bea 
ceva în căldura de treizeci şi două de grade de la Nîmes. A 
eliberat două scaune de cărţile aşezate pe ele, apoi 
aproape că a alergat la bucătărie ca să aducă ceva de băut. 

— Vioi, a observat Veyrenc. 

— Foarte, a răspuns Adamsberg. Mi-l imaginam mai 
degrabă ca pe orice psihiatru, încremenit în fotoliul său şi 
zgârcit în gesturi şi la vorbe. 

— Poate că nu se purta aşa cu pacienţii lui. Pare bucuros 
să ne primească, de parcă nu ar mai fi văzut pe cineva de 
ani buni. 

— Poate că lucrurile chiar aşa stau. 

În timpul călătoriei, Froissy le trimisese un scurt mesaj: 
Dr. Roland Cauvert, singurul copil, celibatar, fără copii, 79 
de ani. Scrie la o carte: „876 de orfani: 876 de destine”. 

Apoi mai primise unul, de la Voisenet, la 14.20: 

— Am ajuns, comisare. 


e 130 œ» 


— Unde? a întrebat Adamsberg. 

— La Sens. 

— N-a pierdut timpul, a observat Veyrenc. 

— O să vă convingeţi, domnilor, o să vă convingeţi! se 
entuziasma dr. Cauvert. „Mila” o să-mi mai dea de lucru 
încă cinci ani, iar din mâinile mele va ieşi lucrarea cea mai 
completă care s-a scris vreodată despre pedopsihiatria 
orfanilor. Am scris deja analiza despre comportamentul 
zilnic al unui număr de şapte sute cincizeci şi doi dintre ei, 
îmi mai lipsesc o sută optzeci şi patru. Şi am adăugat, 
desigur, şi efectele pe care le presupune apartenenţa la un 
grup, paradoxurile şi similitudinile, sintezele şi viaţa lor de 
adulţi, atunci când le-am putut afla, legături, profesii, 
aptitudini pentru a deveni părinţi. Ah, da, o creaţie care îl 
va scoate din mormânt şi îl va prezenta lumii aşa cum se 
cuvine. 

— Pe cine? a întrebat Veyrenc ştiind deja răspunsul. 

— Pe tata! a răspuns bătrânul izbucnind în râs. Apă, suc 
de mere? Altceva nu am. Căci, aşa cum bănuiţi, tata, tot 
ocupându-se de copiii ăştia nefericiţi, nu prea a avut timp 
de mine. Eu, singurul său copil, am trecut neobservat. 
Invizibil! Nu a ţinut minte nicio aniversare de-a mea. 
Binecuvântată să fie mila - a râs iar -, o aveam pe mama, o 
sfântă. Gheaţă? Eu nu am vrut să am copii. Am văzut prea 
mulţi orfani ca să mai cred în perenitatea paternă, vă daţi 
seama. În fine, a spus el întinzându-le paharele, nu aţi 
venit să aflaţi asta. Haideţi, domnilor, răsfoiţi, săpaţi, 
serviţi-vă din ceaunul mare în care zac aceşti nefericiţi! Ce 
nume şi ce ani mi-aţi spus? A 

— Este vorba despre două nume, domnule doctor. In 
1943, când avea unsprezece ani, tânărul Albert Barral a 
intrat la... 

Dr. Cauvert a râs din nou, de data asta scurt şi tăios. 

— Micul Barral, la naiba! Barral, Lambertin, Missoli, 
Claveyrolle, Haubert! 

— Ne interesează şi Claveyrolle. 

— Toată gaşca, aşadar! Cea mai odioasă din câte a 
cunoscut tata în treizeci şi opt de ani de carieră. Singura 


e 131 œ» 


pe care nu a putut să o anihileze, singurii pe care a vrut 
să-i exmatriculeze. Parcă erau îndrăciţi. E o formulă 
interzisă unui psihiatru de copii, dar aşa spunea tata şi, 
când eram mic, mi se părea că este adevărat. A încercat 
totul. Discuţii nenumărate, supravegherea, toleranța, 
medici, medicamente, dar şi pedepse, privaţiuni, 
interzicerea plimbărilor. Tot. Oare asta le era soarta? Oare 
totul ar fi fost altfel fără secătura aia mică de Claveyrolle? 
El era capul răutăţilor, iniţiatorul, liderul, dictatorul găştii, 
spuneţi-i cum vreţi. Ce tont sunt! Marie-Hélène mi-a adus 
tarta Tatin cu scorţişoară! Şi e ora patru! Femeia asta e un 
înger. 

Doctorul Cauvert s-a grăbit spre bucătărie, încântat de 
gândul că se va bucura de tartă. 

— Claveyrolle şi Barral. Borze, a spus Adamsberg. 

— Nu spune asta de faţă cu un psihiatru. 

— Chiar el l-a făcut secătură mică pe Claveyrolle şi a 
spus că era îndrăcit. Îl invidiez pe doctorul ăsta. Pare că 
iubeşte cu ardoare viaţa. Nu sunt sigur că firea mea e 
predispusă la aşa ceva. Niciodată o tartă Tatin nu m-ar 
face euforic. i 

— E cam dus, Jean-Baptiste. Inchipuie-ți cum e să fii 
băiatul invizibil al tatălui perfect. Să vrei şi astăzi să creşti 
lângă el. Din acest motiv se comportă astfel şi face toate 
astea. 

— Poate că nu a părăsit niciodată orfelinatul, la urma 
urmei. 

Cauvert a revenit, la fel de vioi, a tăiat tarta şi şi-a servit 
musafirii. El mânca în picioare, cam hulpav. 

— Aveţi noroc. Tata a întocmit un dosar special pentru 
gaşca lui Claveyrolle. Ce canalie! Imi aduc aminte de parcă 
ar fi fost ieri. Imposibil să-l dai afară pe poartă - în fine, să- 
l transferi. Odată cu războiul şi cu afluxul de orfani, 
locurile erau scumpe. Şi gândiţi-vă că alte orfelinate nu 
primeau cu braţele deschise băieţei ca el. A terorizat casa 
de copii. Cu Missoli şi Torraille după el. Eram cu cinci ani 
mai mic, dar nu îndrăznea să se dea la mine. Nu te 
atingeai de băiatul directorului. Cine vorbea cu mine era 


e 132 œ» 


considerat drept trădător şi ameninţat de gaşca de brute. 
Nu am luat nicio scatoalcă, e adevărat, dar nici nu mi-am 
făcut vreun prieten. Cam nefericit, nu? Tarta e bună, aşa-i? 

— Desăvârşită, a spus Veyrenc. 

— Mulţumesc frumos, comisare. 

— El este comisarul, a precizat Veyrenc arătând cu 
degetul spre Adamsberg. 

— Ah, scuze! Nu ştiam. Nu am vrut să jignesc pe nimeni, 
da? 

— Nicio problemă, a răspuns Adamsberg ridicându-se 
fiindcă stătuse prea mult pe scaun. Aşadar tatăl 
dumneavoastră a strâns documente despre gaşca lui 
Claveyrolle? 

— Mai întâi, comisare, faceţi-mi o plăcere: ce s-a ales de 
Barral? Despre Claveyrolle ştiu că s-a făcut profesor de 
desen. Profesor, ironia sorții! Dar e adevărat că era 
talentat, mai ales să-i deseneze pe alţii ca pe nişte 
caricaturi şi să deseneze femei goale pe zidurile din curte. 
O dată - o să găsiţi asta în dosar - a reuşit să intre în 
dormitorul fetelor şi a desenat pe toţi pereţii. Ce a 
desenat? Vreo cincizeci de mădulare bărbăteşti. Şi Barral? 

— Broker de asigurări. 

— Ah, un om la locul lui, prin urmare. Doar dacă nu era 
şi escroc. Căsătorit? 

— Divorţat. A avut doi copii. Claveyrolle a divorţat de 
două ori, dar nu a avut copii. 

— Greu de găsit o stabilitate afectivă la cei doi. Cum să- 
ţi întemeiezi o familie când nici nu ştii ce înseamnă asta? 

Şi, aşa cum observase Veyrenc, de fiecare dată când se 
referea la el, devenea mai calm şi mai concentrat, aproape 
trist. Poate că învățase să râdă în exces şi să se bucure de 
câte o tartă ca să uite din când în când de cele opt sute 
şaptezeci şi şase de vieţi distruse pe care le urmărise pas 
cu pas. 

— S-au văzut toată viaţa lor. 

— Ah, ia te uită! Gaşca nu s-a dizolvat când membrii ei 
au devenit oameni în toată firea? 

— Nu. Se refăcea la un rachiu, cel puţin cu doi dintre ei. 


e 133 + 


— Apoi au murit. 

— Ar fi trebuit să bănuiesc. La urma urnei, sunteţi 
poliţişti, nu? Aşa că trebuie să fie vorba despre nişte morţi. 
Ce s-a întâmplat? 

— Au murit luna trecută, la un interval de opt zile între 
ei, a spus Adamsberg. Amândurora li s-au găsit urme de 
muşcătură de păianjen. Păianjenul-pustnic. 

Dr. Cauvert a încremenit. Fără o vorbă a strâns farfuriile 
şi paharele, apoi le-a lăsat baltă şi a luat de pe etajeră un 
dosar cu o copertă de un albastru decolorat. L-a pus 
îngândurat pe masă, între cei doi anchetatori, fără să-şi ia 
ochii de la ei. Pe dosar fusese lipită o etichetă, fixată la 
locul ei de mai multe ori, după atâţia ani de utilizare. Purta 
un titlu scris caligrafic cu cerneală: Gașca păianjenului 
pustnic. lar mai jos, cu litere mai mici: Claveyrolle, Barral, 
Lambertin, Missoli, Haubert & Cie. 

— Ce înseamnă asta? a întrebat Adamsberg după un 
lung minut de tăcere. 

— Înseamnă: „Cine a trăit folosindu-se de un păianjen- 
pustnic va pieri de pe urma păianjenului pustnic”. 

— Nu poţi să mori de pe urma unui păianjen-pustnic, a 
intervenit Veyrenc. 

— Nu, dar te poţi folosi de el ca să răneşti îngrozitor. 
Era una dintre ocupațiile lor preferate, pe lângă alte 
chestii brutale şi fără să mai punem la socoteală hărţuirea 
sexuală. 

Dr. Cauvert a scos din dosar nişte fotografii pe care le-a 
întins pe masă, cu zgomot, ca şi când ar fi etalat nişte cărţi 
de joc. 

— lată creaţia lor, a spus el dezgustat. Unsprezece 
victime, unsprezece victime ale răutăţii lor şi ale 
păianjenilor pustnic. Aceştia patru, a spus el arătând 
fotografiile cu degetul, au suferit muşcături albe, fără 
venin. Aceştia doi au fost muşcaţi pe jumătate, păianjenul 
şi-a golit doar o glandă de venin. Dar aici puteţi vedea, pe 
braţul micuţului Henri, un disc violaceu de vreo nouă 
centimetri în diametru. S-a vindecat, la fel şi acesta, 
Jacques. Dar pentru ceilalţi cinci, observați singuri 


e 134 œ» 


dezastrul. 

Adamsberg şi Veyrenc şi-au dat unul altuia cele cinci 
fotografii. Un băiat de vreo patru ani căruia i-a fost 
amputată gamba, iar altuia, tot piciorul. 

— Ei doi au fost muşcaţi în 1944. Louis şi Jeannot, de 
patru şi cinci ani. Pe atunci de-abia fusese descoperită 
penicilina. lar primul stoc mai mare a fost livrat soldaţilor, 
în Normandia, când au debarcat. Nu aveai cum să 
îngrijeşti copiii, să le salvezi membrele de cangrenă. 
Trebuiau tăiate. Tata i-a deferit justiţiei. Claveryolle, 
Barral şi Lambertin au făcut opt luni de şcoală de corecție. 
Pentru o vreme, ceea ce era cunoscut drept „coşmarul 
păianjenilor pustnic” s-a mai atenuat o vreme. Dar când s- 
au întors, au luat-o de la capăt. 

Abătut, bătrânul a luat trei pahare în care a turnat suc 
de mere. 

— Îmi pare rău, le-a spus musafirilor, gheaţa s-a topit. 

A băut dintr-o înghiţitură sucul şi a reluat comentariul 
fotografiilor. 

— Aici este Ernest. O rană de aproape zece centimetri 
lungime şi cinci centimetri lăţime. De data asta suntem în 
1946, braţul i-a fost salvat. Tot în 1946, i-a venit rândul 
micului Marcel, unsprezece ani. Lui a trebuit să-i fie 
extirpată o treime din faţă. S-a vindecat şi el, dar a rămas 
desfigurat. Cicatricea este hidoasă, la fel cum este şi cea a 
lui Ernest. În fine, Maurice - suntem în 1947 - avea 
doisprezece ani când a fost muşcat de testiculul stâng. A 
rămas din el doar o biluţă. Vedeţi? Necroza s-a întins până 
la penis, băiatul a rămas impotent. In 1948 se isprăvesc 
atacurile cu păianjenul pustnic. Claveyrolle se orientează 
spre hărţuirea sexuală. Împreună cu alţii, desigur. Era 
conducătorul unui grup de opt mici secături care se ţineau 
după eroul lor ca nişte umbre. 

Adamsberg a pus pe masă, fără zgomot, fotografiile 
îngrozitoare ale celor opt copii răniţi. 

— Cum procedau, domnule doctor? 

— leşeau noaptea şi cel mai greu le era să aleagă 
locurile unde puteau să prindă păianjenii: podul, toaletele, 


e 135 


hambarul, depozitul de lemne, magazia unde se ţineau 
uneltele. Vara erau mulţi. Din câte am aflat, îi scoteau 
afară cu insecte prinse dinainte, în special muşte şi greieri, 
pe care le înşirau pe pământ într-un loc bine ales. Ştiaţi că 
păianjenilor-pustnic le plac insectele moarte? 

— Nu, a răspuns Veyrenc. j 

— Ei bine da, şi asta le uşura munca. Işi vărsau recolta 
de muşte şi aşteptau, cu lanternele la îndemână. 

— Şi cum procedau ca să-i prindă fără să fie şi ei 
muşcaţi? l-a întrebat Adamsberg, în felul naiv în care ar fi 
făcut-o Estalère. 

Dr. Cauvert l-a privit perplex. 

— Nu aţi prins niciodată păianjeni? a spus el. 

— Doar broaşte, a recunoscut el. 

— Fi bine, se ia un pahar şi o bucată de carton. Prindeţi 
păianjenul sub pahar, strecuraţi cartonul pe dedesubt şi 
gata. 

— Simplu, a admis Adamsberg. 

— Nu chiar. Păianjenii-pustnic sunt foarte precauţi. Au 
capturat doar unsprezece în patru ani. E deja foarte mult. 
Apoi îşi alegeau victima şi noaptea, îi strecurau păianjenul 
în cămaşă sau în pantaloni. Şi ceea ce trebuia să se 
întâmple se întâmpla. Prins astfel, păianjenul muşca. Nişte 
secături nenorocite. lar când mă gândesc la faptul că, mai 
târziu, unul a predat desenul şi celălalt a mers la serviciu 
în costum şi cravată... 

— Nu aţi încercat să analizaţi aceste lucruri din punctul 
de vedere al doctorului? l-a întrebat Veyrenc. 

— Nu, a răspuns sec Cauvert. Nu uitaţi că i-am 
cunoscut, pe ei şi pe victimele lor. Am urât „gaşca 
păianjenului pustnic” din răsputeri. Tata a luat toate 
măsurile care se impuneau. A sporit paza la uşile 
dormitoarelor, i-a pus să-şi scuture hainele în fiecare 
dimineaţă, a închis locurile unde stăteau mai mulţi 
împreună. Erau răi şi erau mândri de asta, de virilitatea lor 
şi îmbătaţi de atotputernicia lor la orfelinat. Şi le ieşea 
fiindcă sadismul generează multă energie şi multe idei. 
Stingerea era la ora 9: cum reuşeau să iasă noaptea? Unii 


e 136 œ» 


au fost văzuţi noaptea chiar în oraş. Au fost cu bicicleta, 
şterpelită din magazie. Vă las dosarul. Faceţi o copie şi 
aveţi mare grijă. Dacă una dintre aceste victime, domnilor, 
ajunsă la maturitate, s-a răzbunat pe ei, ochi pentru ochi, 
dinte pentru dinte, păianjen-pustnic contra păianjen 
pustnic, ei bine, lăsaţi-o în pace. Asta e tot ce mi-aş dori. 


Adamsberg şi Veyrenc mergeau pe strada lungă fără să 
rostească vreun cuvânt, prea şocaţi ca să poată spune 
ceva, imediat, despre păianjenii pustnic, de ieri şi de azi, 
care îşi făcuseră din nou apariţia după şaizeci de ani. 

— Drăguţă stradă, a observat Veyrenc cu gândul în altă 
parte. 

— Foarte drăguță. 

— Ai văzut nişa aia, acolo, deasupra porţii? Cu o statuetă 
de sfânt înăuntru? Danglard ar spune că e din secolul al 
XIV-lea. 

— E sigur că ar spune asta. 

— Ar mai spune că piatra este foarte tocită, dar poţi 
identifica un câine alături. Este Sfântul Roch, cel care te 
păzeşte de ciumă. 

— Absolut. Iar eu l-aş întreba ca să-i fac plăcere: „De ce 
Sfântul Roch este înfăţişat cu un câine?” 

— Iar el ţi-ar explica pe îndelete că Sfântul Roch a fost 
bolnav de ciumă şi că s-a ascuns într-o pădure ca să nu se 
molipsească şi alţii. Dar câinele aristocratului local îi 
aducea în fiecare zi hrană furată şi aşa s-a vindecat. 

— Oare te apără şi de muşcăturile păianjenului pustnic? 

— Cu siguranţă. 

— Şi ce ar spune Danglard despre muşcăturile 
păianjenului pustnic? 

— Ştiind ceea ce ştim acum, ar fi al naibii de stânjenit. 

— Al naibii de în rahat, vrei să spui. Fiindcă acum avem 
un caz cu păianjeni pustnic, nu? 

— Da. 

— Şi care pleacă de aici, Louis. De la orfelinat. Crezi că 
Danglard va accepta că a greşit? 

— Cu asupra de măsură. Am aflat ceva ieri. 


e 137 œ» 


— Ceva ce nu mi-ai spus. 

— Danglard intenţionează să deschidă vorba despre 
problema ta comisarului-şef Brezillon ca să blocheze oficial 
drumul păianjenului. 

Adamsberg s-a oprit brusc şi s-a întors spre Veyrenc. 

— Ce spui? 

— Ce ai auzit. 

— Să meargă la comisarul-şef? Până la urmă, de ce să 
nu mă suspende pentru incompetenţă? a replicat 
Adamsberg pe nerăsuflate, cu buza superioară tremurând 
datorită unui spasm de stupoare şi de mânie. 

— Nu asta urmăreşte. Consideră că brigada riscă să o ia 
razna. A vorbit despre asta cu Mordent. Care a vorbit cu 
Noel. lar Mordent şi Noel - da, chiar el, Noel, bruta 
noastră personală - au dat buzna în biroul lui Danglard 
unde Noël a zdrobit ordinul cu un pumn zdravăn în masă. 
Se spune că ar fi zburat pagini din Carte. Şi că Noel, ştii 
cât tact are, a ameninţat că-l sechestrează pe Danglard în 
birou dacă-l prinde că face şi cea mai mică mişcare spre 
comisarul-şef. 

— Cine ţi-a spus? 

— Retancourt. 

— Dar de ce? De ce Noel şi Mordent mi-au luat 
apărarea? 

— Instinct de protecţie al grupului faţă de superiorii 
ierarhici. Apărarea Brigăzii, apărarea teritoriului. Am 
putea adăuga o notă poetică. 

— Chiar crezi că e momentul, Louis? 

— Ştim că  Mordent este clar împotriva anchetei 
păianjenului-pustnic. Ştim că este foarte pasionat de 
legende. Ei bine, există atâta improbabil şi atâta ireal în 
povestea asta cu păianjenul-pustnic încât pare un basm. 

— Un basm? 

— Basmele sunt în mod esenţial crude, aşa le recunoşti. 
Şi, fără să-şi dea seama, Mordent găseşte ceva atrăgător în 
anchetă. 

— Dar nu şi Danglard. A început prin a diviza brigada, 
apoi a încercat să mă bage la răcoare. Louis, oare 


e 138 œ» 


Danglard e pe cale să devină o borză? 

— Nu. Se teme. 

— De ce anume? 

— Să te piardă, poate. Şi să se piardă şi el. S-a gândit că 
vă poate salva pe amândoi. 

— Dar teama asta, dacă despre asta e vorba, e gata-gata 
să-l transforme în trădător, a spus Adamsberg, strângând 
iarăşi buzele. 

— El nu vede aşa lucrurile. 

— Să nu-mi spui că pur şi simplu s-a prostit. 

Veyrenc ezita. 

— Poate că mă înşel, a adăugat el. Dar trebuie să fie o 
teamă încă şi mai profundă. 


< 139 + 


XVIII 


Cât au parcurs drumul scurt spre gară, într-un autobuz 
supraîncălzit, Adamsberg a păstrat tăcerea, scriind mesaje 
pe telefon. Veyrenc nu l-a deranjat, aşteptând să se 
calmeze. Starea lui era lesne de înţeles. Dar Adamsberg nu 
era omul care să rămână închistat în mânie. Firea lui 
schimbătoare îl împiedica să păstreze multă vreme 
traiectoria, mult prea clară, a mâniei. 

— Ar trebui să-ţi iei unul nou, a spus în cele din urmă 
Veyrenc. 

— De ce? 

— Tot scriind „Vriau” în loc de „Vreau”, ai să te 
molipseşti. 

— Adică? 

— Curând ai să vorbeşti aşa. Schimbă.-l. 

— Poate, a răspuns Adamsberg punând telefonul mobil 
în buzunarul pantalonilor. Avem o întâlnire la bufetul gării. 

— Cum spui. 

— Nu vrei să ştii cu cine? 

— Ba da. 

— Îţi aduci aminte de Irène Royer, femeia pe care am 
întâlnit-o la muzeu? 

— Cea care ţi-a oferit o haină de blană din păianjeni- 
pustnic morţi? 

— Cea care i-a auzit pe Claveyrolle şi pe Barral 
discutând la un păhărel. Ar putea, cine ştie, să-şi aducă 
aminte frânturi din ce-au vorbit. Locuieşte aproape, la 
Cadeirac. 

— De vreme ce e aproape... Şi face drumul pentru tine? 

— Pentru păianjenul-pustnic, Louis. 

Irène Royer îi aştepta chiar la autogară, nerăbdătoare, 
fluturându-şi bastonul în aer ca să-i salute. Adamsberg îi 
povestise noutăţile. Din cauza căldurii, renunţase la blugi 
şi îşi pusese o rochie înflorată, la fel de demodată, dar îşi 
păstrase şosetele scurte şi bascheţii. 

— Ea este, presupun, a spus Veyrenc din autobuz, 


e 140 œ» 


privind pe geam. Chiar pare genul care să-ţi ofere cu 
naivitate păianjeni-pustnic morţi. 

— Eşti gelos că nu ai şi tu un păianjen-pustnic mort, 
Louis, asta-i tot. 

În timp ce Irène Royer venea să dea mâna cu comisarul, 
aparent foarte fericită să-l revadă - sau să afle veşti -, 
privirea i s-a oprit asupra părului lui Veyrenc, ale cărui 
meşe străluceau în lumina soarelui din Nîmes, şi s-a oprit. 
Stânjenit, Adamsberg i-a prins mâna fără vlagă şi i-a 
strâns-o. 

— Vă mulţumesc pentru că aţi venit, doamnă Royer. 

— Am hotărât că-mi spui Irène. 

— Într-adevăr. Vi-l prezint pe colegul meu, locotenentul 
Veyrenc. Mă ajută în cazul păianjenului pustnic. 

— Ah, dar eu nu am spus niciodată că o să vă ajut. 

— Nu am uitat. Dar, cum eram foarte aproape de 
dumneavoastră, am vrut să vin să vă mulţumesc. 

— Asta-i tot? Nu aveţi noutăţi? Minţiţi mereu, comisare? 

— Haideţi să mergem mai întâi la cafeneaua gării. A fost 
foarte cald în autobuz. 

— Mie îmi convine, pentru artroză. 

Ca şi cum devenise o obişnuinţă, Adamsberg a luat-o pe 
Irène de cot ca să o ajute să meargă la o masă izolată, 
lângă geamul care dădea spre şinele de tren. 

— V-au mai fost sparte geamurile? a întrebat el în timp 
ce se aşeza la masă. 

— Nu. Nu au mai fost cazuri de oameni muşcaţi de 
păianjen, aşa încât prostia lor începe să se diminueze. 
Uită. Dar voi nu uitaţi, aşa-i? Ce faceţi la Nîmes, dacă nu 
sunt foarte indiscretă? 

— Am mers pe firul pe care ni l-aţi indicat, Irène. 

— Încercaţi să mă faceţi să vă mai promit ceva, nu-i aşa? 

— Să păstraţi secretul, asta cu siguranţă. Sau nu vă voi 
povesti noutăţile. Un poliţist nu trebuie să dezvăluie cursul 
anchetei. 

— Secretul, da, fireşte. Scuze. 

Şi a privit din nou fără jenă spre părul lui Veyrenc încât 
nu puteai fi sigur dacă voia mai mult să afle noutăţile sau 


e 141 œ» 


să ştie ce era cu fabuloasele şuviţe roşcate. Adamsberg a 
aruncat o privire spre ceasul cafenelei, trenul lor pleca la 
18.38. Ezita asupra modului de a o convinge pe femeie să-i 
acorde atenţie, însă ea i-o luă înainte fără nicio 
stânjeneală. 

— Vă vopsiți părul, locotenente? E la modă, nu? 

Adamsberg nu mai auzise niciodată pe nimeni 
îndrăznind să-l întrebe pe Veyrenc despre părul lui 
neobişnuit. Lumea observa şi tăcea. 

— S-a întâmplat în copilărie, a răspuns Veyrenc 
nestingherit. O gaşcă de puşti, paisprezece lovituri de 
briceag în cap, părul a crescut roşcat. 

— Vă ţineţi de glume? 

— Nicidecum. 

— Copii nenorociţi, capete seci. Fac asta ca să se 
distreze, fără să le treacă prin minte că prostia lor poate 
lăsa urme pe viaţă. 

— Chiar aşa, Irène, a spus Adamsberg făcându-i semn 
lui Veyrenc să scoată dosarul doctorului Cauvert. Spuneam 
că am mers pe firul indicat de dumneavoastră. 

— Ce fir? 

— Cu „ceva putred”. 

— Cu „murenă putredă”. 

— Da. Primii doi bătrâni morţi. Cei care se întâlneau la 
bodegă în timp ce vă beaţi păhărelul de porto. 

— Unul singur, a precizat ea către Veyrenc. La ora 19, 
nu înainte, nici după. 

— Şi care vorbeau despre cum îşi făceau de cap în 
copilărie, a insistat Adamsberg. Pista asta am urmat-o. 

— Şi apoi? 

— Era o murenă. 

— Comisare, puteţi fi mai clar? 

— Fiul fostului director al orfelinatului a păstrat arhivele 
tatălui său. Şi un dosar complet despre „neamul-prost şi 
rău”. Şi da, au făcut multe lucruri oribile. Nu v-aţi înşelat. 
Claveyrolle, şeful găştii şi Albert Barral, mâna lui dreaptă. 
O gaşcă de borze. 

— Borze? 


e 142 œ» 


— Nişte mici nenorociţi. Sunteţi o persoană sensibilă? 

— Da, sunt o persoană foarte sensibilă. 

— Atunci mai beti o înghiţitură de ciocolată şi pregătiți- 
vă. 
Adamsberg a pus pe masă fotografiile victimelor 
păianjenului pustnic, începând cu cei ale căror membre au 
fost amputate din cauza necrozei. Chipul lui Irène s-a 
schimonosit. 

— Da, a şoptit ea. Este necroza cauzată de veninul 
păianjenului pustnic. Dumnezeule mare, ăsta are o rană 
îngrozitoare. 

— lar el are o treime din faţă mutilată. Unsprezece ani, a 
adăugat Adamsberg. 

— Dumnezeule! 

Apoi comisarul a pus încet în faţa ei fotografiile celor doi 
copii cu membrele amputate. 

Irene a scos un strigăt înăbuşit. 

— Nu vreau să vă necăjesc. Doar vă dau veşti despre 
ceea ce este putred. Pentru aceşti doi copii nu s-a mai 
găsit penicilină. La patru ani, micul Louis şi-a pierdut 
gamba, iar micul Jeannot, de cinci ani, piciorul. 

— Maică Precistă! Astea erau nenorocirile pe care le 
făceau? 

— Da. Se numea „Gaşca păianjenului pustnic”. 
Claveyrolle, Barral şi restul. Prindeau păianjeni şi îi 
ascundeau în hainele copiilor pe care îi terorizau. 
Unsprezece victime, dintre care doi amputaţi, unul 
desfigurat şi unul impotent. 

— Maică Precistă! De ce mi-aţi arătat toate astea? 

— Ca să vă facem să înţelegeţi despre ce este vorba şi, 
scuze pentru şoc, să vă demonstrăm că cei doi bătrâni care 
îşi beau rachiul la cârciumă erau cu adevărat nişte 
nenorociţi. Cei doi copii cu membre amputate, micuţii 
Louis şi Jeannot, au fost primele victime. Dar asta nu i-a 
împiedicat să continue încă patru ani. 

— Şi când mi-aduc aminte că îmi beam paharul de porto 
lângă ei! Că eram aşezată lângă rahaţii ăştia, oh, scuze. 
Când mă gândesc... 


e 143 - 


— Tocmai asta vrem de la dumneavoastră: să vă gândiţi, 
să vă gândiţi cu multă atenţie. 

— Bănuiam eu că o să-mi cereţi ceva. Staţi aşa, s-a oprit 
ea. Asta înseamnă că aţi avut dreptate? Că cei doi bătrâni 
au fost ucişi cu ajutorul păianjenului-pustnic de unul dintre 
aceşti bieţi copii, ca să se răzbune? Iar al treilea mort? 
Cum îl cheamă? 

— Claude Landrieu. 

— A fost şi el la orfelinat? 

— Nu, el nu. Suntem la început, Irene. 

— Dar nu ai cum să ucizi cu ajutorul unui păianjen 
pustnic, din fundătura asta nu ieşim. 

— Dar cu mai mulţi? Să presupunem că pui trei sau 
patru într-un pantalon. Atunci da, o persoană în vârstă... 

— Poate crăpa, a încheiat Irène. 

— Sunteţi atentă, cum spunea profesorul Pujol? 

— Chiar şi aşa, au murit trei bătrâni. Asta ar însemna ca 
ucigaşul să fi adunat nouă sau doisprezece păianjeni. E 
ceva. 

— E adevărat că puştii din gaşcă au prins doar 
unsprezece în patru ani, a adăugat Veyrenc. Erau nouă, 
ştiau cum se face. 

— Şi dacă îi creştea? Dacă ucigaşul avea un fel de 
fermă? a întrebat Adamsberg. 

— Să-mi fie cu iertare, comisare, dar se vede că nu vă 
pricepeţi prea mult. Poate credeţi că aşteptăm până ies din 
ouă şi îi adunăm apoi ca pe nişte puişori? Nici gând. Când 
puii vin pe lume, „zboară”. Sunt duşi de vânt ca nişte fire 
de praf şi adio şi un praz verde, dacă nu-i mănâncă 
păsările. Din două sute rămân doar unul sau doi. Aţi 
încercat să prindeţi praful? 

— Nu, recunosc. 

— Ei bine, la fel stau lucrurile şi cu puii păianjenilor. 

— Şi dacă ar fi puşi într-o cutie mare ca să nu-şi ia 
zborul? 

— Atunci se mănâncă unul pe altul. Începând cu mamele 
care-şi mănâncă proprii copii. 

— Şi atunci cum se procedează în laboratoare? a vrut să 


e 144 œ 


ştie Veyrenc. 

— Habar-n-am. Presupun că este foarte complicat la ei, 
în laboratoare. Credeţi că ucigaşul vostru are atâta 
aparatură? 

— Dacă a lucrat într-un laborator, de ce nu? a insistat 
Veyrenc. 

— În orice caz, chestia asta nu ţine. Să nu uităm că 
bătrânii au fost muşcaţi afară, seara, nu din interiorul 
pantalonilor lor, dimineaţa. V-am mai spus asta. 

— Şi dacă au minţit? a întrebat Adamsberg. 

— Şi de ce ar fi făcut-o? 

— Fiindcă ştiau. Ştiau ce înseamnă să te muşte trei 
păianjeni-pustnic prin pantalon. Şi pentru că nu doreau să 
se afle că cineva se răzbună. Nu voiai să se afle că ei au 
distrus pe viaţă nişte copii la orfelinat. 

— E posibil. Şi eu aş fi minţit în locul lor. 

— Vă rog, Irène, amintiţi-vă, concentraţi-vă. Puteţi să vă 
amintiţi frânturi din discuţiile lor? 
să fie prins. 

— Aici suntem cu toţii de acord. Dacă este unul dintre ei, 
pot să-l conving să înceteze înainte să-şi sfârşească viaţa la 
închisoare. 

— Ah, pricep. Nu e chiar o prostie. 

Irene, aşa cum Adamsberg o mai văzuse făcând, şi-a 
ridicat capul, cu ochii fixaţi spre geam, drept în faţa ei. 

— Ar fi ceva, poate, a spus ea în cele din urmă. Era în 
legătură cu talciocul la Ecusson acum, câţi ani să fie de 
atunci? zece poate, din piaţa pietonală. Sigur, pe la 
talciocurile astea nu-i mare lucru de văzut, nu prea găseşti 
altceva decât pantofi vechi de cincizeci de centime, dar 
lumea se duce ca să iasă undeva şi să mai stea la o vorbă. 
Rochia mea, asta de pe mine, am luat-o de la un talcioc şi 
nu arată rău deloc. 

— Ba chiar foarte bine, a adăugat prompt Veyrenc. 

— Am dat pe ea un euro. Staţi să văd ce-mi aduc aminte. 
Da, cel înalt era cel care vorbea. 

— Claveyrolle. 


< 145» 


— Zicea ceva de genul: „Ştii pe cine am văzut la rahatul 
ăla de talcioc?” Scuze, îmi pare rău, dar vă povestesc exact 
cu vorbele lor. 

— E perfect. 

— Atunci a spus aşa. „Pe micul Louis. Nenorocitul m-a 
recunoscut. Nu ştiu cum.” Micul Louis e unul dintre copii, 
nu? 

— Cel căruia i-au amputat un picior, da. 

— Iar celălalt, Barral, i-a spus celui înalt, Claveyrolle, 
da? că micul Louis l-a recunoscut poate din cauza dinţilor. 
Fiindcă, de când era copil, Claveyrolle nu avea toţi dinţii. 
In fine, asta e povestea, micul Louis l-a recunoscut, iar 
celui înalt nu i-a convenit deloc. Dar absolut deloc. Era 
furios. Ah, da, a mai spus că rahatul ăla mic, a rămas la fel 
de slăbănog ca şi înainte, cu urechile lui mari. Şi că, totuşi, 
îndrăznise să-l amenințe. Asta înalt l-a băgat „în pizda mă- 
sii” dar celălalt, micul Louis i-a spus „Mai bine ai fi cu ochii 
în patru, Claveyrolle, nu sunt singur”. 

— „Nu sunt singur”? şi atunci victimele ar fi putut să se 
întâlnească? 

— Să se întâlnească, habar n-am. Dar azi, pe internet, 
sunt tot felul de chestii „Prieteni de demult”, „Foşti colegi 
de clasă”, etc. Toată lumea se distrează găsind pe toată 
lumea. De ce nu şi ei? 

Irene a tresărit brusc. 

— Trenul vostru! a ţipat ea, arătând cu braţul. E în gară, 
şuieră! 

Adamsberg abia a avut timp să strângă fotografiile, iar 
Veyrenc să pună dosarul la loc şi amândoi au alergat spre 
tren. _ 

Adamsberg i-a trimis un SMS: Imi pare rău. Nu am avut 
vreme să plătesc ciocolata. lar Irène i-a răspuns: O să-mi 
treacă. 

Primise două noi mesaje. Primul, de la Retancourt: Și ia 
spune, a fost plăcut la plimbare? Adamsberg i-a arătat 
mesajul lui Veyrenc zâmbind. 

— Retancourt ne vine în întâmpinare, a spus el. Nu vom 
mai fi trei, ci patru. Cum era poemul tău de Racine? 


e 146 œ» 


— De Corneille. 

— Ei bine, va trebui să-l modifici. 

— Plecarăm cu toți patru/ dar la scurtă chemare/ se 
strânseră ca la trei mii alăturea de noi... 

— Iată! l-a întrerupt Adamsberg ridicând braţul. Suntem 
patru, destui încât să putem interoga cele cinci victime. 

— Unsprezece. 

— Dar din unsprezece patru au suferit muşcături albe, 
iar doi doar muşcături lejere. Nu au suferit. 

— Nu e un motiv să-i excludem. Au suferit, s-au 
solidarizat cu cei răniţi. Şi cei care au scăpat se simt 
vinovaţi faţă de colegii lor mutilaţi. Este „vinovăția 
supravieţuitorilor”. Pot deveni mai plini de ură şi mai 
răzbunători decât ceilalţi. 

— Bine. Unsprezece. Va trebui ca Froissy să-i localizeze. 

Adamsberg a răspuns: O zi în care m-am relaxat 
implacabil. 

— Interesant? 

— FOARTE interesant. 

— Mai e şi un mesaj de la Voisenet. Va fi la gară înaintea 
noastră, o să ne aştepte la capătul peronului. La ce oră o 
să sosim? 

— La 21.53. 

— Întreabă dacă e rost de-o garbură. 

Veyrenc dădu din cap. 

— Duminica e deschis, zise el. 

— Ştii tu asta? 

— Da. Îi cerem lui Retancourt să ni se alăture? Ne 
sporim efectivele? 

— Imposibil. Ascultă Vivaldi în seara asta. 

— Ştii tu asta? 

— Da. 

Adamsberg scrise un ultim mesaj, îşi strecură mobilul în 
buzunar şi adormi imediat. Veyrenc se opri în mijlocul unei 
fraze, uimit ca întotdeauna de rapiditatea cu care 
comisarul se cufunda în somn. Pleoapele îi erau căzute, 
dar nu de tot, lăsând deschisă o fantă fină, aşa cum se 
vede la ochii pisicilor când dorm. Unii ziceau că nu 


e 147 œ 


întotdeauna poţi şti când comisarul veghează sau doarme, 
câteodată nici măcar atunci când merge pe stradă, şi că 
exact atunci el rătăcea la marginea dintre două lumi, somn 
şi veghe. Poate că, exact în aceste momente. Adamsberg 
gândea, îşi zise Veyrenc deschizând dosarul doctorului 
Cauvert. Poate că acolo erau brumele prin care vedea 
Adamsberg. 

Cobori măsuţa fotoliului şi stabili lista celor nouă băieţi 
din Banda păianjenilor-pustnic. După care pe cea a celor 
unsprezece victime pe care le aveau la activ. Louis, 
Jeannot, Maurice... Unde erau acum? Cel care rămăsese 
fără gambă? Cel care nu mai avea laba piciorului? Cel care 
fusese desfigurat? Cel fără un testicul? Cel cu braţul 
„hidos”? 

Citi cu atenţie restul raportului, scuturând din cap. Toţi 
tipii din Gaşca păianjenului-pustnic ajunseseră la orfelinat 
după circumstanţe tragice. Părinţi decedați, părinţi 
deportaţi, omorârea tatălui de către mamă sau invers, 
părinţi întemnițați pentru viol sau crimă şi aşa mai 
departe. După perioada  păianjenului-pustnic veneau 
violențele împotriva fetelor. Nu reuşiseră decât o singură 
dată să pătrundă în dormitorul lor, totuşi „inviolabil”, după 
cum era notat, şi paznicul îi oprise atunci când ei 
smulgeau aşternuturile şi cuverturile. Cum spusese Dr 
Cauvert, indivizii ăştia izbuteau să se strecoare peste tot. 

— E un nevrotic, zise Adamsberg cu voce scăzută, fără 
să-şi ridice mai mult pleoapele. 

— Cine? 

— Cauvert. Tu ai spus-o. 

— Jean-Baptiste, să-ţi intre bine în cap, o dată pentru 
totdeauna, că toţi suntem nevrotici. După aceea totul 
depinde de echilibrul pe care suntem capabili să-l atingem. 

— Şi eu? Şi eu sunt nevrotic? 

— Fără doar şi poate. 

— Cu atât mai bine. 

Imediat Adamsberg adormi la loc în timp ce Veyrenc 
continua să ia notițe. Cu cât trenul se apropia de Paris, cu 
atât mai mult chipul lui Danglard îi apărea în faţa ochilor. 


e 148 œ» 


Dumnezeule, ce-l apucase? Pe Adamsberg îl părăsise furia, 
nu mai spusese niciun cuvânt. Dar Veyrenc ştia că el 
mergea mânat de soartă la luptă, în propria sa manieră. 


e 149 + 


XIX 


Veyrenc s-a oprit pe peron, la vreo cincisprezece metri 
de Voisenet care fuma o ţigară în mod ilegal într-unul 
dintre locurile publice cele mai expuse din Paris. 

— Voisenet fumează? a întrebat Veyrenc. 

— Nu. Poate că a şterpelit ţigara de la fiul său. 

— Nu are niciun fiu. 

— Atunci nu ştiu. 

— L-ai cunoscut pe Balzac? 

— Nu, Louis. N-am avut prilejul. 

— Ei bine, dacă te uiţi la Voisenet, îl vezi pe Balzac. Nu 
are sprâncenele aşa de arcuite, nu e încă la fel de gras, dar 
pune-i o mustață neagră şi îl vezi pe Balzac. 

— Atunci, la urma urmei, poate că Balzac nu a murit. 

— La urma urmei, poate că nu. 

— E reconfortant să ştii asta. 


Estelle i-a primit pe cei trei poliţişti fără să se mire. 
Atâta vreme cât dura problema lor, îl va vedea pe cel cu 
şuviţe roşcate în fiecare seară. Incepea să se obişnuiască şi 
obişnuinţa începea să se transforme într-o vagă dorinţă. 
Când problema va fi rezolvată, va pleca şi el împreună cu 
ei. A ales să stea mai ferită, să se arate mai puţin 
disponibilă în seara aceea. 

— O să schimb. O să iau purcel de lapte umplut, a spus 
Voisenet. E bine? 

— În opinia lui Danglard, cu siguranţă, a replicat 
Veyrenc. 

— De ce trebuie să ne gândim la ce crede Danglard 
acum? a întrebat Adamsberg. Totuşi, în privinţa purcelului 
de lapte umplut sunt de acord, dar numai în legătură cu 
asta. Ţi-a ajuns ceva la urechi apropo de Danglard, 
Voisenet? Se spune că pumnul lui Noël a făcut ceva 
zgomot pe biroul lui. 

Voisenet a plecat capul şi şi-a pus mâna pe pântece. 
Veyrenc s-a ridicat să meargă la tejghea să comande. Lui 


<e 150 œ» 


Adamsberg nu-i scăpase faptul că Estelle nu-i mai dăduse 
aceeaşi atenţie partenerului său din Bearn. Ea retrăgea un 
pion, Veyrenc înainte cu un altul. 

— A crezut că face bine, presupun, a spus Voisenet. 

— Nu contează ce a crezut, locotenente. Fără intervenţia 
lui Mordent şi a lui Noël aş fi încasat o mustrare. Ce crezi 
tu mă interesează prea puţin. 

— A exagerat cu vinul, mai mult ca sigur. 

— Nu înseamnă mare lucru, totdeauna exagerează cu 
vinul. 

— A crezut că face bine. 

— Şi a făcut rău. 

Voisenet stătea cu capul plecat, iar Adamsberg nu a mai 
continuat. Nu trebuia să-l chinuie pe locotenentul prins 
între ciocan şi nicovală. 

— De ce? a replicat Voisenet. Ai găsit ceva care să 
dovedească faptul că a procedat greşit? Ai cercetat 
arhivele? 

— Pe toate. „Băieţii răi” s-au reunit într-o gaşcă la 
orfelinat. lar gaşca avea un nume. 

Veyrenc a scos dosarul din servietă şi l-a pus în faţa 
locotenentului. Gaşca păianjenului pustnic. Claveyrolle, 
Barral, Lambertin, Missoli, Haubert & Cie. 

Voisenet nici nu a văzut-o pe Estelle când i-a adus 
purcelul de lapte, nu i-a mulţumit nici măcar aplecând 
capul. Nu-şi putea lua ochii de la etichetă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! a exclamat el în cele 
din urmă. 

Lui Adamsberg i se părea că toţi îl invocau pe Dumnezeu 
sau pe Fecioara Maria când descopereau păianjenii de 
şaptezeci de ani. 

— Ba e al diavolului, La corectat el. Fostul director 
spunea că Barral, Claveyrolle şi ceilalţi erau îndrăciţi. 

— Ce aveau ei de-a face cu păianjenii pustnic? E vorba 
despre pustnici adevăraţi? Vreau să spun, e vorba despre 
păianjeni sau femei? 

— Care femei? 

— Femeile de odinioară, ştii, cele care alegeau să 


e 151 œ» 


trăiască închise ca să-şi ofere viaţa lui Dumnezeu. 
Pustnicele. 

— Nu, e vorba despre păianjeni. Mănâncă înainte să vezi 
fotografiile. Apoi Veyrenc o să facă rezumatul, a citit tot 
dosarul în tren. 

— Tu de unde ştii? Dormeai. 

— Aşa este. 

Veyrenc i-a expus faptele în ansamblul lor lui Voisenet, 
care mânca mecanic, fără să pară că simte gustul 
mâncării, concentrat asupra relatării locotenentului. Nici 
nu se atinsese de paharul de Madiran. 

— Acum bea ceva, Voisenet, am să-ţi arăt fotografiile. 

Acestea au mai căzut încă o dată pe masă ca nişte cărţi 
de joc sinistre. Voisenet a ascultat şi a băut câteva guri de 
vin. Privirea i s-a umplut de groază când a văzut micuţii 
amputaţi, băieţelul fără un testicul, cel fără obraz, cel cu 
braţul urâţit de o cicatrice hidoasă. Apoi a îndepărtat 
fotografiile, a băut restul de vin din pahar şi l-a pus cu 
zgomot pe masă. 

— Atunci ai avut dreptate, comisare, a spus el. A fost, e 
clar, un caz cu păianjeni pustnic. Odinioară. Care se 
întoarce astăzi, târându-se pe opt picioare. Descendenții 
păianjenilor-pustnic de ieri. Vreau să spun că se întorc în 
mâinile unei foste victime. 

— Da, Voisenet. 

— Sau ale mai multor victime. Sau ale tuturor 
victimelor. 

— Acum câţiva ani, într-o bodegă din Nîmes, Claveyrolle 
a adus vorba despre micul Louis. Cel cu gamba amputată. 
Micul Louis l-a ameninţat. Claveyrolle şi-a bătut joc de el, 
ca pe vremuri, dar Louis i-a spus să aibă grijă că nu era 
singur. 

— Poate că victimele s-or fi unit într-o gaşcă, la rândul 
lor? 

— De ce nu? 

— Bine, dar Landrieu, a treia victimă, nu are nimic de-a 
face cu Gaşca păianjenului pustnic. Avem un colţ de stâncă 
periculos aici. 


e 152 » 


Un colţ de stâncă care iese din adâncurile mării odată cu 
refluxul şi de care se izbesc navele. Voisenet crescuse în 
Bretagne. 

— Nu neapărat, a replicat Adamsberg. Claveyrolle şi 
gaşca lui ieşeau noaptea pe furiş din orfelinat. Ar fi putut 
foarte bine să-l cunoască pe Landrieu în timpul nopţilor 
petrecute la Nîmes. E chiar probabil. Şi ia spune, Voisenet, 
ce-i cu tânăra violată? Justine Pauvel? 

Locotenentul a oftat, şi-a masat fruntea, retrăind cele 
două ore atât de grele pe care le petrecuse cu acea femeie. 

— Poliţiştii sunt oarecum pregătiţi pentru aşa ceva, nu? 
a spus el. Să ştii să vorbeşti cu femei violate şi, mai ales, să 
le faci să vorbească. Dar nu este de-ajuns, comisare, chiar 
nu este de-ajuns. Mi-a trebuit mai mult de o oră ca să trec 
peste liniile ei de apărare. Se crispa, se bloca, se închidea 
în sine însăşi. Deşi am urmat cursurile de pregătire şi cred 
că pot să fiu delicat. Am un respect profund faţă de femei, 
dar nu mi s-a răspuns la fel. Probabil că este vorba de 
fizicul meu, asta trebuie să fie. 

— Ce-i cu fizicul tău? l-a întrebat Veyrenc. 

— Nu este suficient de delicat. Asta s-a întors împotriva 
mea în discuţia cu femeia aceea. 

— Sau poate, pur şi simplu, fiindcă eşti bărbat, Voisenet, 
a spus Adamsberg impresionat de sinceritatea lui Voisenet 
care îl privea şi pe el. 

— Ar fi trebuit să trimitem o femeie, a continuat 
Voisenet. Şi asta ne-au învăţat. Justine este zdrobită, 
zdrobită. In cele din urmă a sfârşit prin a vorbi, totuşi. 
Acceptase să-mi povestească fiindcă dorea acest lucru, 
într-un fel sau altul. Ce am făcut? M-am îmbrăcat îngrijit, 
după cum vedeţi, am cumpărat un buchet de flori şi, de 
asemenea, o prăjitură: o spumă de fructe. Pare idiot, dar 
cred că a contat. Mai ales că nu suporta niciun bărbat, 
niciun fel de apropiere fizică - şi asta este adevărat. E în 
continuare speriată şi ruşinată fiindcă nu i s-a făcut 
dreptate. Am fost învăţaţi şi asta. Dar am minţit, i-am spus 
că i se va face dreptate, însă aşa am mai liniştit-o. 

— Poate că i se va face dreptate, locotenente. 


e 153 + 


— M-ar mira. 

— Are vreo idee în legătură cu violatorul? 

— Jură că nu l-a putut recunoaşte şi că nu a fost capabilă 
să descrie pe cineva. Măcar să fi fost unul singur. Dar au 
fost trei. Trei. Avea şaisprezece ani şi era virgină. 

Voisenet s-a oprit, şi-a masat din nou pântecele şi a scos 
nişte medicamente din buzunarul hainei. 

— Mă doare capul, a spus el. Eii se întâmplă zilnic, după 
cât se pare. 

— Mănâncă, i-a zis Veyrenc întinzându-i farfuria cu 
brânză care tocmai îi fusese adusă. 

— Mulţumesc, Veyrenc. Dar nu sunt lucruri simple. 

— Erau trei? a continuat Adamsberg. O bandă? 

— Da. Într-o camionetă, capcana clasică. Unul conduce, 
doi care aleg prada. Şoferul se opreşte ca să întrebe 
drumul, ceilalţi doi sar pe fată şi o urcă în camionetă. Mi-a 
încredinţat un articol despre „naşul” ei, în cazul în care m- 
ar interesa să-l mai interoghez. Claude Landrieu, martorul 
nostru benevol. După cât se pare, nu ştia că e mort. E 
vorba de un simplu interviu în care bărbatul mărturiseşte 
despre „şocul teribil” pe care l-a avut. Fără interes pentru 
noi. 

— Şi cu o poză din prăvălia lui, presupun? a întrebat 
Adamsberg. 

— Evident, de ce să nu profiţi de o reclamă gratuită? 

— Arată-mi-l, locotenente. Mi se pare ciudat că ţi l-a dat. 

Fără să înţeleagă de ce, Voisenet a scos din portofel 
articolul respectiv. Veyrenc a turnat al doilea rând de 
Madiran în pahare şi, de data asta, Voisenet a băut o 
înghiţitură cu plăcere. Se simţea mai bine. 

— Eşti prea implicat, Voisenet, a observat Veyrenc. 

— Da. Oarecum. 

Adamsberg se concentra asupra tăieturii din ziar, 
privind chipul gras al unui Landrieu bătrân, fotografiat în 
luxoasa lui prăvălie de ciocolată, unde un vânzător în halat 
alb se agita în faţa unui rând de clienţi. S-a încruntat, a 
deschis dosarul doctorului Cauvert, a scos fotografiile 
celor nouă băieţi din Gaşca păianjenului-pustnic, făcute la 


e 154» 


intrarea în orfelinat şi până la împlinirea a optsprezece 
ani. Veyrenc îl lăsa în pace, fără să pună întrebări. 

După mai multe minute lungi, comisarul şi-a ridicat 
capul aproape zâmbind, cu o expresie aproape războinică 
pe faţă, de parcă s-ar fi întors dintr-o luptă. Nu observase 
mişcările obişnuite din jurul său şi şi-a privit paharul plin 
cu mirare. 

— Eu mi-am umplut paharul? a întrebat el. 

— Nu, eu am turnat încă un rând, a răspuns Veyrenc. 

— A, bine, nu mi-am dat seama. 

Şi-a pus mâinile lungi şi mari pe masă, cu una acoperind 
tăietura din ziar şi cu cealaltă, fotografiile din dosarul 
Cauvert. 

— Bravo, Voisenet! a exclamat comisarul. 

Şi-a ridicat paharul spre locotenent care a acceptat 
gestul fără să înţeleagă. i 

— Aici este Claude Landrieu, ştim asta. În jur, prăvălia, 
vânzătorul, clienţii. Ziarul a apărut la trei zile după viol. La 
fel şi fotografia. 

— Nu este datată. 

— Violul a avut loc în 30 aprilie. Pe 1 mai prăvălia nu era 
deschisă, dar poliţia da. Landrieu aleargă cu lista 
anturajului „finei” sale. Ziarul este din 2 mai. Fotografia la 
fel. Priviţi atent, pe tejghea, un buchet de lăcrămioare 
înflorite. Da, fotografia este din 2 mai. Şi nu este neapărat 
ceea ce şi-ar fi dorit Landrieu. 

— De ce? 

— Fiindcă aici, a spus Adamsberg arătând un chip 
printre clienţi, este Barral. lar aici este Lambertin. 

Veyrenc a clătinat din cap. 

— Nu prea văd legătura. Ultimele fotografii ale lui 
Barral şi Lambertin sunt de când aveau optsprezece ani. 
Cum poţi să identifici chipurile lor în fotografiile unor 
bărbaţi de vreo cincizeci de ani? Voisenet? 

Veyrenc i-a dat locotenentului tăietura de ziar şi 
fotografiile tinerilor Barral şi Lambertin. Adamsberg a 
băut o înghiţitură de vin. Era liniştit, răbdător. 

— Nu, a răspuns Voisenet restituind fotografiile lui 


< 155» 


Adamsberg. Nici eu nu văd. 

— Dar căscaţi ochii, ce naiba! Dacă vă spun că ăia doi nu 
sunt acolo pentru a cumpăra ciocolată! ia doi sunt Barral 
şi Lambertin. 

Nici Veyrenc, nici Voisenet nu au comentat. Ştiau că 
analiza vizuală a comisarului este aparte. 

— Să admitem, a zis Voisenet, mai vioi acum. Atunci, la 
ce naiba veniseră? 

— La două zile după viol? a întrebat Adamsberg. 
Veniseră după veşti. Să ştie cum a decurs „declaraţia de 
bunăvoie” a prietenului lor Landrieu la poliţie. 

— De ce să nu se fi văzut în ajun, pe 1 mai? Era zi liberă. 

— Nu ar fi fost prea discret. Era mai ingenios să stai la 
coadă la magazinul de ciocolată şi să schimbi o privire. Aşa 
îşi dădeau întâlnire. Printr-un semn, printr-o vorbă 
schimbate în prăvălie. 

— Ca să ce? 

— Ca să ţi-o tragi cu o fată. Justine Pauvel a fost violată 
de „vechiul prieten de familie”, un tip în care avea 
încredere de când era mică. Din acest motiv a urcat în 
camionetă fără să întrebe ceva. Şi a fost violată de Claude 
Landrieu, de Barral şi de Lambertin. 

— Atunci ştie. 

— Bineînţeles că ştie, cel puţin în privinţa „naşului”. 
Pentru asta ţi-a dat articolul. Nu a putut să o spună 
niciodată. Ceea ce nu exclude răzbunarea. Alt punct: 
fotografia asta ne arată că treizeci de ani mai târziu gaşca 
de la orfelinat nu se dezmembrase. În afară de Claveyrolle 
şi de Barral, mai erau Lambertin şi Landrieu. 

— Corect, a recunoscut Veyrenc. 

— Nici nu s-a dizolvat, nici nu s-a îndreptat. Tinerele 
borze de la orfelinat au crescut. Gata cu joaca cu 
păianjenii-pustnic strecuraţi în nădragii victimelor lor. 
Borzele au crescut şi s-au orientat spre agresiuni sexuale, 
cum o făcuseră încă din ultima perioadă a lor de la 
orfelinat. 

— Dar cum? Erau izolaţi de clădirea fetelor, a intervenit 
Voisenet. 


e 156 » 


— Nu prin curte, unde fetele şi băieţii erau despărțiți 
printr-un gard înalt. Un gard simplu de sârmă. Fie îşi 
exhibau sexul erect, fie îşi introduceau sexul printr-un ochi 
de sârmă şi ejaculau pe o fată care avusese imprudenţa de 
a trece pe acolo. Sau acopereau zidurile cu graffiti 
pornografice. Un paznic i-a prins în dormitorul fetelor, dar 
o singură dată, în timp ce smulgeau păturile de pe ele. 

— Şi cine spune că nu au mai fost şi alte intruziuni? a 
întrebat Adamsberg. Alte violuri? Că tinerele nu au păstrat 
secretul aşa cum procedează optzeci la sută dintre femeile 
violate? Gaşca păianjenului-pustnic s-a transformat în 
banda violatorilor. Şi nu s-au despărţit după ce au părăsit 
orfelinatul. Au continuat să lovească împreună, ca în 
copilărie. 

— Atunci unde să căutăm ucigaşul? a vrut să ştie 
Veyrenc. Vrea cineva cafea? 

Adamsberg şi Voisenet au ridicat mâinile. Fusese o zi 
lungă şi grea pentru toţi. Veyrenc s-a mai dus o dată la 
tejghea să comande. 

— Unde? a repetat Veyrenc întorcându-se şi luând loc pe 
scaun. Printre băieţii muşcaţi de păianjenul pustnic? Sau 
printre femeile violate pe care nu le cunoaştem, cu 
excepţia uneia singure? 

— Printre toate şi printre toţi, Louis. 

— Şi de ce femeile violate ar folosi veninul păianjenului 
dat fiind extrema complexitate a procedeului? Efortul se 
explică pentru băieţii muşcaţi de păianjen. Venin contra 
venin. Dar pentru femeile violate? Un glonţ şi gata. 

— Ar mai fi o posibilitate, a intervenit Voisenet. Dar o să 
spuneţi că o fac pe zoologul sau că-l imit pe Danglard. 

— Spune, totuşi, locotenente. 

— Trebuie să pătrundem în gândirea cea mai primară şi 
mai adâncă a fiinţelor umane. 

— Pătrunde aşadar, a spus Adamsberg. 

— Nu ştiu cum să încep. Gândurile primare sunt foarte 
complicate. 

— Atunci începe cu „a fost o dată”. Veyrenc spune că 
există un ceva de legendă în cazul păianjenului-pustnic. 


e 157 œ» 


— Ah, prea bine, îmi convine. A fost o dată veninul 
animal. Care a avut mereu un loc special în imaginarul 
oamenilor. I s-au atribuit o sumedenie de calităţi magice, 
benefice şi profilactice şi a fost mult folosit, în farmacopee, 
bunăoară, conform principiului paradoxal că ceea ce poate 
ucide poate să şi vindece. 

— Nu pricep partea cu „profilacticul” a intervenit 
Adamsberg. 

— Tot ceea ce blochează boala, tot ceea ce te protejează 
împotriva ei. 

— De acord. 

— Animalele veninoase, că e vorba de şerpi, de scorpioni 
sau de păianjeni au fost considerate duşmani neîmpăcaţi ai 
omului. Să le întâlneşti însemna moartea. Dacă un om 
reuşea să le învingă, atunci „îşi schimba soarta”. Devenea 
mai puternic decât veninul, mai puternic decât moartea, 
invincibil. Dacă vă plictisesc, spuneţi. 

— Deloc, locotenente, l-a liniştit Adamsberg. 

— Adaug şi că există o legătură între venin, acest lichid 
împroşcat de o vietate şi sperma umană. Mai ales pentru 
şerpii care se ridică înainte să muşte, încă şi mai rău 
pentru şerpii care îşi scuipă veninul. Am putea spune că o 
femeie violată, pângărită de sperma agresorului, a avut 
ideea de a-i oferi o răzbunare de acelaşi fel. Pentru ea, 
veninul şarpelui ar fi lichidul cel mai apropiat de sperma 
detestată. 

— E just, a observat Veyrenc. 

— Dar o să mă concentrez asupra păianjenului. 
Continuând ideea de a învinge veninul otrăvitor şi a se 
întări dominându-l, pentru oameni păianjenul doborât 
devine atunci o vietate care poartă noroc şi care 
protejează. Şi, astfel, au apărut decocturi din păianjeni 
pentru a vindeca numeroşi bolnavi - pe care, uneori, 
aceştia trebuiau să le înghită - mai ales pentru stări de 
febră, hemoragii, sângerări ale uterului, aritmie, demenţă 
senilă, impotenţă. 

— Impotenţă? 

— E foarte logic, comisare. Am făcut legătura între 


< 158 + 


lichidul veninos şi spermă. 

— Dar de ce să nu vindeci impotenţa cu sperma reală a 
animalelor? 

— Pentru că este considerată ca un echivalent a spermei 
umane, nici mai mult, nici mai puţin. E nevoie de un lichid 
superior. Omul se recunoaşte neputincios, totuşi, în faţa 
animalelor mari, dacă sunt periculoase. Nu au fost lăsate 
la o parte nici testiculele de taur. Să revin la păianjen? 

— Sigur, Voisenet. 

— Până nu demult, a purta cu tine un păianjen omorât 
într-un medalion sau într-o coajă de nucă pentru săraci sau 
chiar cusut în haine, proteja împotriva bolilor, a 
ghinionului sau a pericolelor războiului. 

— Adevărat? 

— Adevărat. Să ne imaginăm o femeie violată care 
devine stăpâna păianjenului: atunci devine şi stăpâna 
veninului, ea domină sperma ofensivă. De aceea poate să 
învingă, de aceea poate să ucidă, cu ajutorul păianjenului 
şi datorită lui. 

— Voisenet, ca să îi vină în minte o asemenea idee, 
trebuie să fie o femeie al naibii de sărită de pe fix. 

— Violul te face să sari de pe fix. 

— Dar azi, Voisenet? In timpurile noastre? Cine ar crede 
asemenea chestii? 

— „Timpurile noastre”,  comisare? Care timpuri? 
Civilizate? Raţionale? Calme? Timpurile noastre înseamnă 
preistoria noastră, Evul Mediu. Omul nu s-a schimbat nici 
cu un milimetru. Şi mai ales în privinţa gândirii primare. 

— Corect, a spus Veyrenc. 

— Iar când borzele mici atacau cu veninul păianjenilor- 
pustnic, era deja, de fapt, o agresiune sexuală. Legea celui 
puternic, injectarea cu venin, cu lichidul animal. 

— Unsprezece victime ale muşcăturilor, a rezumat 
Adamsberg. Şi nu se ştie câte femei violate. Iar noi suntem 
cinci. 

— Cinci? a întrebat Voisenet. 

— Tu, Veyrenc, Froissy şi cu mine. Plus Retancourt. 

— Fără Retancourt. 


< 159 + 


— Ba da, Voisenet. Colaborează. Nu crede în anchetă, 
dar nu se opune. Cinci. 

— Nu am câştigat partida. 

— Dar am început-o, locotenente. 


e 160 œ» 


XX 


Lucru rarisim, Adamsberg îşi amintea visul de peste 
noapte. În timp ce îşi mânca pâinea şi îşi bea cafeaua, 
gândindu-se că pâinea nu era la fel de gustoasă ca pe 
vremea când Zerk o tăia în felii groase şi inegale, îşi 
amintea că în vis devenise impotent. Un sentiment de 
prăbuşire iremediabilă îl propulsase spre singura soluţie 
posibilă: păianjenii pustnic. Dărâmase grămezi de lemne şi 
de pietre fără să găsească vreunul pe care să-l înghită. 

Cu gândul la zadarnicele grămezi de pietre mutate din 
loc şi cel dezagreabil al dorinţei de a înghiţi păianjeni- 
pustnic traversa sala brigăzii unde, în sfârşit, redactarea 
„Cărţii” era pe terminate. Era un du-te-vino, se 
transmiteau ultimele versiuni, iar imprimantele şi 
copiatoarele eliberau primele exemplare. L-a oprit pe 
Estalere care, împreună cu Veyrenc, transportau grămezi 
de foi până în biroul lui Danglard cu precauţiunile de care 
trebuie să ai grijă când transporţi un manuscris vechi şi 
foarte preţios. Totul ar fi putut să fie transmis în format 
electronic, dar Danglard cerea versiunea imprimată, ceea 
ce prelungea mai mult lucrul. 

— Şedinţă la sala mare, ora 11. Estalere, anunţă lumea! 
Cheamă-i şi pe cei care nu sunt la serviciu astăzi. 

— Vreţi să-i trezesc? a întrebat tânărul, mereu grijuliu să 
fie sigur că şi-a înţeles misiunea. Ca altă dată, când a fost 
degeaba? 

Nu era nicio aluzie critică în observaţia lui. În adoraţia 
lui fără fisură faţă de Adamsberg nu exista nicio breşă prin 
care să se strecoare vreun gând rău. 

— Exact. La fel ca altă dată, când a fost degeaba. 

— Chiar şi pe comandantul Danglard? 

— Mai ales pe el. Louis, tu vei expune faptele echipei, 
dacă mai putem numi ce avem acum o echipă. Împreună cu 
Voisenet, pentru fluide. Poţi să pui pe ecranul mare 
fotografiile tipilor, torţionari şi victime? 

Veyrenc a acceptat. 


e 161 œ» 


— De ce nu le vorbeşti chiar tu? 

— Mă tem ca Danglard să nu contraatace, cu sprijinul lui 
Mordent, a răspuns Adamsberg ridicând uşor din umeri. Şi 
nu vreau să mă lupt de dimineaţă. Astăzi nu contează ei, ci 
echipa. Voi spune câteva cuvinte în introducere, apoi vei 
continua tu. 

Ce cuvinte? s-a întrebat el. Nu se gândise la asta. S-a 
îndreptat spre biroul lui Froissy. 


— Locotenente, e o vreme frumoasă, scara din curte este 
caldă. 

— Să aduc şi prăjitura? a vrut să ştie Froissy, 
închizându-şi calculatorul. 

Odată ajunşi în curte, locotenentul s-a aşezat pe treptele 
scării, cu calculatorul proptit pe genunchi, în timp ce 
Adamsberg fărâmiţa prăjitura la câţiva metri de cuib. 

— S-au dus naibii pantalonii ăştia, a observat Froissy 
pentru sine când Adamsberg se apropia. 

Arăta mai bine. Retancourt îşi atinsese scopul spălându- 
şi mâinile în baia unde nu se mai auzea apa trasă de vecin. 
Nu-i trecea prin cap că Retancourt putea să dea greş. 

— Ce ai găsit, locotenente? Medicii? 

— Am accesat rapoartele lor. Mărturisesc: mă simt 
vinovată. 

— Dar mulţumită. 

— Mai întâi, cei trei bărbaţi erau încă în putere, inima 
era sănătoasă, dar aveau probleme serioase cu ficatul, a 
continuat Froissy cu un mic zâmbet. Etilism, la toţi. Unul 
dintre ei lua un medicament pentru hipertensiune. Altul, 
pentru colesterol. Iar al treilea lua Nigradamyl. 

— Ce-i asta? 

— Un tratament împotriva impotenţei. 

— Ca să vezi! Şi cine era ăsta? 

— Cel de optzeci şi patru de ani. Claveyrolle. 

— Desigur. 

— Am un văr medic. Spune că numărul bărbaţilor care 
nu renunţă este impresionant. 

— Iar bătrânul Claveyrolle nu voia să se dea bătut. 


e 162 » 


— Aşadar nu exista niciun motiv pentru ca ei să moară 
din cauza muşcăturii păianjenului pustnic, concluzionă 
Froissy. Nici din cauza... loxo... Numai puţin să verific... 

— Loxoscelism, a propus Adamsberg. 

În sfârşit reuşise să ţină pur şi simplu minte cuvântul, 
fără să-şi consulte pentru a mia oară carneţelul. 

— Aşa. Şi nici ca loxoscelismul să evolueze atât de 
repede. Primul care a fost muşcat, Barral, s-a prezentat la 
spital în 10 mai. I se întâmplase în ajun, seara, pe când 
smulgea urzici lângă o grămadă de lemne. Vă citesc 
raportul medicului: Pacientul a simţit o pişcătură în partea 
de jos a gambei stângi, o uşoară durere, şi a dat vina pe 
pustnici. Apoi: în 10 mai, la ora 11.30. Aspect îngrijorător 
al muşcăturii. Pată violacee, de 7x6cm, început de 
necroză. Suspiciune de muşcătură de păianjen-pustnic. 
Comandă de antidot la CAP din Marsilia. Perfuzii cu 
emoxicilină + midocaină local. Ăsta e un anestezic. Pe 
urmă, seara, la 21.15: Evoluție alarmantă a rânii. 
Extinderea necrozei: 14x9cm. Febră 39,7*. Modificarea 
tratamentului: riatocefină - e un antibiotic mult mai 
puternic - şi tedricotec - un antihistaminic. A doua zi 
dimineaţa, la 7.05: Temperatura: 40,1“. Gamba necrozată: 
17x10cm. Adâncimea rănii: 7mm. Se creşte administrarea 
de riatocefină cu 1/4. Rezultatele analizei de sânge: 
rezistența  imunitară satisfăcătoare. Prezența unei 
hemolize - înseamnă pierderea globulelor roşii - 
dezvoltarea unei necroze viscerale pe rinichiul stâng. 
Dializă. 12.30: injecție antidot. Scăderea temperaturii la 
39,6°. Veninul se disipează în organism cu o rapiditate 
care nu a fost constatată niciodată. 21.10: Temperatura: 
40,1°. Creşterea rapidă a hemolizei, septicemie constantă, 
rinichiul drept este atacat, ficatul este atacat. 12 mai: 
Pacientul a decedat la 6.07 din cauza hemolizei, 
septicemiei, încetarea funcționării rinichilor, stop cardiac. 
Caz de loxoscelism fulgerător, neînregistrat vreodată. 
Comandă de antidot la CAP. 

— „Neînregistrat vreodată”, a repetat Adamsberg. Mort 
în două zile şi trei nopţi. În realitate mai puţin decât atât, 


e 163 + 


Froissy: în două zile şi două nopti. 

— Cum aşa? 

— Fiindcă Barral a minţit. În opinia mea, a fost muşcat 
dimineaţa când şi-a pus pantalonii, nu seara lângă 
grămada de lemne. Şi ceilalţi doi? 

— Îţi pot citi, dar e acelaşi tip de text. Le ai în computer. 
Evoluţia şi tratamentele sunt similare. Cu deosebirea că 
injecţia cu antidot a fost făcută încă de la sosire şi că li s- 
au pus imediat perfuzii cu antibiotic. Degeaba. Şi acum? 

Adamsberg a scos două foi cam şifonate din buzunarul 
pantalonilor. 

— Iată lista celor nouă tipi din gaşca lui Claveyrolle, de 
la orfelinat. Plus Landrieu. 

— Aşa. 

— Trei sunt morţi, mai rămân şapte. Şi aici ai numele 
celor unsprezece victime. Puşti. 

— La orfelinat? 

— Da. Scuze, locotenente, nu am timp să intru în detalii, 
ştiu că te pun să cauţi orbeşte. Vei afla totul la şedinţă. 
Trebuie să-i localizez, Froissy. Pe toţi. Mercadet se va 
ocupa de ancheta asupra violurilor din departament. Vom 
şti dacă ne va ajuta după şedinţă. 

— Violuri? 

— Când au crescut, borzele, locotenente, şi-au găsit altă 
distracţie. M-ar mira să fi comis doar unul singur. 

— Fiindcă în cazul celei tinere era el, era Landrieu? 

— Landrieu, Barral şi Lambertin. Ei trei împreună. 

— Câţi? a întrebat ea cu o voce distantă. Câţi suntem 
alături de dumneavoastră, câţi vă credem? 

— Cinci, alături de mine. Patru mă cred. 


Adamsberg a vorbit imediat cu profesorul Pujol. Oricât 
de antipatic era, răspundea fără să ezite la telefoanele 
poliţiştilor. 

— Nu vă deranjez prea mult, profesore. Credeţi că două 
sau patru muşcături ale păianjenului-pustnic pot declanşa 
un loxoscelism fulgerător? 

— Păianjenii-pustnic trăiesc singuri, nu veţi avea 


e 164 œ» 


niciodată un caz de muşcături simultane. 

— Să zicem că ar fi doar un studiu de caz, profesore. 

— Atunci, sunt silit să mă repet. Doza letală a veninului 
păianjenului-pustnic e estimată la 44 de glande, adică 22 
de păianjeni pustnic, faceţi dumneavoastră socoteala: cele 
trei sau patru muşcături teoretice, nu sunt de ajuns. Ca să 
fie ucişi trei bărbaţi, ar fi fost nevoie de vreo două sute de 
păianjeni pustnic. Sau de şaizeci-şaptezeci de păianjeni per 
om. V-am mai spus asta. 

— Am cifrele de la dumneavoastră. Dar decesele 
fulgerătoare survenite în două zile vă spun ceva, 
profesore? 

— Nişte tipi care au mâncat pate cu păianjeni-pustnic la 
cină ca să fie siguri că au erecţie, fără să facă diferenţa 
între păianjenul-pustnic şi văduva neagră, a spus Pujol cu 
râsul lui neglijent şi neplăcut. 

Antipatic. 

— Vă mulţumesc, profesore. 

Mai avea vreo treizeci de minute până la şedinţă. Gluma 
obscenă a lui Pujol i-a adus aminte de impotenţă şi de 
venin. Obscenă, dar ştiinţifică: „fără să facă diferenţa între 
păianjenul-pustnic şi văduva neagră”, spusese. A scris pe 
computer „venin” şi „impotenţă”. A luat carneţelul ca să 
noteze lista primelor linkuri. lar pentru căutarea 
„vindecarea impotenţei cu venin de păianjen?” au apărut 
zeci de site-uri. Care nu aveau nicio legătură cu credinţele 
străvechi despre care le vorbise Voisenet. Era vorba 
despre articole cât se poate de serioase despre cercetări în 
derulare, conform cărora s-a descoperit că muşcătura 
anumitor păianjeni provoacă un priapism îndelung şi 
dureros. De aici, cercetătorii se grăbeau să identifice, să 
trieze şi să diminueze toxinele responsabile de aceasta, în 
speranţa de a crea un medicament nou şi fără riscuri 
pentru impotenţă. S-a străduit să copieze încet următoarea 
frază: „Anumite componente ale toxinei acţionează ca un 
stimulant remarcabil al producerii de monoxid de azot, 
crucial în cazul realizării erecţiei.” O analiză făcută pe 
două sute cinci tipuri de păianjeni demonstrase că optzeci 


e 165 - 


şi două conţineau valoroase toxine active, dar trei specii le 
depăşeau pe celelalte şi le-a notat numele în josul paginii: 
Phoneutria, atraxul şi văduva neagră. 

Dar nu şi păianjenul pustnic. 

Adamsberg a deschis fereastra şi a privit atent cum mai 
evoluase teiul său. Auzise de văduva neagră, toată lumea 
auzise de ea. Printre alte locuri din lume se regăsea şi în 
regiunile calde din sudul Franţei. Drăguţă vietate, printre 
altele, cu petele ei roşii sau galbene în formă de inimă. Mai 
vizibilă şi mai uşor de prins decât păianjenul-pustnic 
ascuns în adâncuri. Şi cu care nu semăna nicicum. Numai 
dacă un cretin nu ar trage concluzia că un păianjen e tot 
un păianjen, oricum ar fi. Şi să caute în păianjenul-pustnic 
potenţialul erectil al văduvei negre. 

A mers la biroul lui Voisenet. 

— Locotenente, se pot confunda efectele muşcăturii 
văduvei negre cu cele ale păianjenului-pustnic? 

— Exclus. Văduva neagră aruncă un venin neurotoxic, 
iar păianjenul-pustnic unul necrotic. Nu au nimic în 
comun. 

— Te cred. Unde merg toţi? a adăugat el văzând poliţiştii 
plecând de la birourile lor. 

— La şedinţa pe care ai convocat-o, comisare. 

— Cât e ceasul? 

— Fără cinci. Ai uitat de şedinţă? 

— Nu, am uitat ora. 

Adamsberg s-a întors la birou ca să caute notițele sale 
amestecate, fără să se grăbească. Prefera să ajungă când 
toţi erau deja la locurile lor, aşa cum se întâmplase în 
urmă cu două zile. Trecuseră două zile, la naiba, de când 
Brigada se frânsese. Totuşi, nu şi-a pierdut timpul: a 
învăţat un cuvânt nou „loxoscelism”, a spulberat angoasa 
locotenentului Froissy, a aflat de ce Sfântul Roch este 
însoţit de un câine, a hrănit mierlele şi a ţinut minte un vis. 

Oare era posibil ca netrebnicii de Barral, Claveyroll şi 
Landrieu să fi făcut un pariu ca să-şi recapete vigoarea 
pierdută prin injecții cu veninul păianjenilor-pustnic? 
Gândindu-se că un păianjen face cât un alt păianjen? 


e 166 » 


XXI 


Adamsberg a lăsat ca şedinţa să înceapă în tăcere, în 
clinchetul obişnuit al ceştilor de cafea şi al linguriţelor 
puse pe farfurioare. Nu a ales tăcerea ca să sporească 
tensiunea care şi aşa era destul de intensă, ci pur şi simplu 
pentru că dorea să noteze o frază în carnetul său: „Dacă se 
poate scădea puterea veninului de păianjen pentru a 
obţine un tratament împotriva impotenţei, este oare posibil 
să reacționeze şi în sens invers şi să fie amplificat, aşa cum 
din vinul distilat se obţine un rachiu de 70°? 

A clătinat din cap şi a pus stiloul pe masă, apoi a aruncat 
o privirea scurtă spre comandanții Danglard şi Mordent, 
aşezaţi unul lângă celălalt în capătul mesei. Mordent era 
hotărât, foarte concentrat, aşa cum îl văzuse adesea. 
Danglard avea un cu totul alt chip. Ţeapăn şi palid, avea 
aerul dispreţuitor al unui tip flegmatic, în stare să se 
plaseze deasupra contingenţelor. Or, Danglard nu a ştiut 
niciodată să se plaseze deasupra contingenţelor, nici 
măcar pentru câteva minute, şi încă şi mai puţin afişând o 
atitudine flegmatică. Postura era gândită ca să reziste 
atacurilor comisarului şi să-şi asume tentativa de delaţiune 
pe lângă comisarul-şef. Adamsberg sesizase totdeauna 
complexitatea firii celui mai vechi dintre adjuncţii săi, dar 
de data asta ceva îi scăpa. Un element nou. 

— Insist să vă informez despre cazul în desfăşurare, tot 
aşa cum insist să-l numesc „anchetă”, cum insist să 
consider cele trei decese drept crime, a început 
Adamsberg cu o voce la fel de calmă ca de obicei. Vă 
reamintesc numele primelor trei victime: Albert Barral, 
Fernand Claveyrolle şi Claude Landrieu. 

— Când spuneţi „primele trei victime”, trebuie să 
înţelegem că vă temeţi să nu mai fie şi altele? a întrebat 
Mordent. 

— Exact, comandante. 

Retancourt a ridicat braţul său mare apoi l-a lăsat pe 
masă. 


e 167 œ» 


— Sunt cinci care lucrează la caz, a spus ea. M-am 
angajat să ajut şi nu revin asupra acestei decizii. 

O declaraţie de neînțeles, venind din partea implacabilei 
pozitiviste, care i-a aruncat în neîncredere pe toţi cei care 
optaseră pentru invaliditatea - absurditatea - unei anchete 
dedicată morţilor cauzate de muşcătura păianjenului 
pustnic. Adamsberg i-a adresat un zâmbet discret 
puternicei Violette. Danglard, deşi aflat deasupra 
contingenţelor, s-a strâmbat: sprijinul inexplicabil al lui 
Retancourt era un avantaj extrem de important pentru 
comisar. 

— Orfelinatul Milostenia, din Gard. Aici rămăsesem. lată 
un dosar întocmit de fostul director, între anii 1944-1947. 
Hai, Veyrenc. 

— Scuze? Care sunt anii? a vrut să ştie Lamarre. 

— 1944-1947. Adică şaptezeci şi două de generaţii de 
păianjeni-pustnic înaintea noastră. 

— Acum numărăm timpul în generaţii de păianjeni 
pustnic? a întrebat Danglard. 

— De ce nu? 

Veyrenc a proiectat pe ecranul mare coperta dosarului 
dr. Cauvert. Gaşca păianjenului pustnic.  Claveyrolle, 
Barral, Lambertin, Missoli, Hubert & Cie. Titlul cu litere 
mari caligrafiate a adus o mică undă de şoc în sală, 
marcată de şoapte, câteva mormăieli şi scârţâit de scaune. 
Veyrenc nu s-a grăbit să schimbe imaginea, pentru ca 
improbabila realitate să pătrundă în mintea colegilor săi. 

— Dar ce înseamnă „gaşca păianjenului pustnic”? a 
intervenit Estalere. O gaşcă de păianjeni care a atacat 
orfelinatul? 

Incă o dată, întrebarea lui Estalere le convenea tuturor, 
fiindcă nici ei nu pricepuseră. Veyrenc s-a întors spre 
sergent. Privirea lui fixă evoca în dimineaţa aceea chiar un 
bust antic, sculptat în marmură netedă, nasul drept, buzele 
foarte bine conturate, buclele aranjate pe frunte. 

— Nu, a explicat el, este vorba despre o gaşcă de copii 
care i-au atacat pe cei mai nevolnici decât ei cu păianjeni 
pustnic. Gaşca se compunea din nouă tipi, inclusiv primii 


e 168 » 


doi morţi, Barral şi Claveyrolle. Au făcut unsprezece 
victime. Aceşti patru băieţi: Gilbert Preuilly, Rene Quissol, 
Richard Jarras şi Andre Rivelin au fost muşcaţi, dar fără 
nicio consecinţă. Însă nu trebuie să-i neglijăm din acest 
motiv. Aceştia doi: Henri Tremont şi Jacques Sentier au 
fost muşcaţi, însă păianjenii nu şi-au golit decât jumătate 
din venin. Dar şi într-o fotografie alb-negru se poate 
distinge clar discul mai închis, violet în realitate, al 
inflamaţiei veninoase. S-au vindecat fără probleme. Louis 
Arjalas - zis şi „micul Louis” - nu a avut atâta noroc. A fost 
muşcat de gambă şi păianjenul-pustnic şi-a vărsat tot 
veninul. Avea patru ani, a adăugat el arătând cu degetul 
gamba bolnavă. 

Din nou s-au auzit mormăieli şi mişcări ale scaunelor 
trase îndărăt. 

— Suntem în anul 1944, nu se găsea penicilină. 

— În 1944, penicilina exista deja, a obiectat Justin. 

— Nu de mult, locotenente. Primul stoc fusese trimis în 
Normandia, pentru soldaţii care debarcaseră. 

— Bine, a convenit Justin cu glas stins. 

— A trebuit să i se amputeze gamba. Aici este Jean 
Escande - zis şi „micul Jeannot” -, muşcat în acelaşi an. Şi- 
a pierdut piciorul. Avea cinci ani. Ernest Vidot, acesta, 
şapte ani, a fost muşcat de braţ în 1946, şi a avut o rană 
mare. De data asta penicilina a fost disponibilă. Braţul îi 
este salvat, dar îi va rămâne o cicatrice despre care se 
menţionează în dosar că este „hidoasă”. A zecea victimă, 
Marcel Corbière, unsprezece ani, are obrazul extirpat până 
la maxilar. Când îl întâlneau, oamenii priveau în altă parte. 
Trebuie să ştiţi că veninul păianjenului-pustnic generează 
necroza şi distruge carnea. În fine, Maurice Berleant, 
doisprezece ani, a fost muşcat de testiculul stâng în 1947. 
Țesutul a fost distrus, iar penisul compromis. A rămas 
impotent. 

Adamsberg privea chipul lui Veyrenc, neclintit, ca o 
stâncă, tocmai el care îşi putea schimba faţa doar cu un 
zâmbet de-abia schiţat. Dar locotenentul îşi continua 
tragica prezentare fără să le dea vreun răgaz poliţiştilor. 


< 169 + 


Văzând obrazul extirpat al lui Marcel şi părţile genitale ale 
lui Maurice, poliţiştii pătrunseseră pe un teren al emoţiilor 
unde întrebarea teoretică privind oportunitatea unei 
anchete asupra păianjenului-pustnic era la ani lumină de 
preocupările lor. Nu era momentul pentru  fineţuri 
intelectuale. 

Veyrenc a dezvoltat ipoteza unor victime mai numeroase 
care ar fi putut să întoarcă atacul păianjenului-pustnic 
împotriva foştilor torţionari, menţionând ameninţarea 
micului Louis adresată lui Claveyrolle în urmă cu zece ani. 

— Atât de bătrân? a întrebat Estalere. Vreau să spun: au 
aşteptat şaptezeci de ani? 

— Atât de bătrân, a răspuns Adamsberg care desena în 
carneţelul lui. Conform indicaţiilor lui Cauvert tatăl, 
victimele erau copii pasivi, sperioşi, mai degrabă 
asemănători cu nişte gărgăriţe decât cu nişte borze. În 
timp ce puştii din Gaşca păianjenului-pustnic erau ofensivi, 
agresivi. Nişte borze. 

— Borze? 

— Chiar aşa, a continuat Adamsberg arătând desenul, 
foarte corect, un gândac pântecos, de un negru tern, care 
are pe picioarele lungi mici bobiţe închise la culoare. 
Borza. I se mai spune gândacul care pute sau gândacul- 
morţilor, a precizat el. 

— Ce-i cu bobiţele alea? s-a interesat Estalere. 

— Rahat de şobolan. Cu asta se hrănesc. lar dacă vă 
apropiaţi aruncă pe la spate un lichid iritant. Cei nouă 
puşti din gaşcă sunt nişte borze, nişte împuţiţi. 

— Ah, bine, a spus Estalere mulţumit. 

— Dar nu şi cei din gaşca celor muşcaţi de păianjen, a 
continuat Adamsberg. În orice caz, când se apropie ora de 
plecare, multe lucruri care mai înainte nu erau posibile, 
devin posibile. 

— Şi al treilea mort? a întrebat Kernorkian. 

— Claude Landrieu? 

— Făcea şi el parte din gaşcă? Nu ne-aţi vorbit despre 
asta. 

— Nu, nu făcea parte. Hai, Voisenet. 


<e 170 œ» 


Locotenentul a vorbit despre cazul Landrieu şi despre 
vizita lui la Justine Pauvel, femeia violată. Veyrenc a 
proiectat fotografia magazinului de ciocolată. 

— Aici, a arătat Adamsberg cu vârful creionului, este 
patronul, Claude Landrieu. Suntem în 19886, la două zile 
după violul asupra lui Justine Pauvel. De remarcat că, 
printre oamenii care stau la rând, se găsesc alţi doi. Aici şi 
aici. E vorba despre nimeni alţii decât Claveyrolle şi de 
Lambertin. Ei trei au violat-o pe Justine. Gaşca 
păianjenului-pustnic nu s-a spart niciodată. Doar că nu se 
mai jucau cu picioare de păianjen. Acum violau. 

— Se cunosc victimele? a întrebat Mordent, care era 
împărţit între opoziţia arătată la început şi faptul că l-a 
oprit pe Danglard în încercarea lui de delaţiune. 

— Numai aceasta. 

— Atunci cum poţi afirma că au mai violat şi altele? 

— Pentru că, din adolescenţă încă, împuţiţii de la Casa 
Milostenia au hărțuit şi au încercat să violeze fetele de la 
orfelinat. Au împânzit pereţii dormitoarelor acestora cu 
desene reprezentând penisuri. Şi-au exhibat sexul şi au 
ejaculat prin gardul despărțitor din curte. Fugeau din 
orfelinat noaptea şi ajungeau cu bicicleta până la Nimes. 
Ca să găsească fete şi să le facă felul. Gaşca păianjenului- 
pustnic a devenit Gaşca violatorilor. 

— Dar ai doar un singur viol ca să exemplifici, a insistat 
Mordent. În ceea ce priveşte fotografia magazinului, acolo 
sunt nişte bărbaţi de cincizeci de ani, iar imaginile sunt 
neclare. 

Adamsberg i-a făcut semn lui Veyrenc, iar acesta a 
proiectat fotografiile lui Lambertin şi Claveyrolle la vârsta 
de 18 ani, din faţă şi din profil. 

— Sincer, nu văd legătura, a spus Noël. 

— Ei sunt, nu-i niciun dubiu, a zis Adamsberg calm. 

În sală s-a făcut din nou linişte. Iarăşi se blocaseră din 
cauza afirmațiilor fără temei ale comisarului. 

— Froissy va demonstra asta, a mai spus el. Nu te poţi 
încrede în linia maxilarelor îngroşate, a gâtului gros, a 
ochilor ridaţi. Dar există, fără să fie schimbată, linia înaltă 


e 171 œ» 


a profilului, cea de la frunte până la baza nasului. Şi un 
element care e aproape imposibil să se modifice, ca şi când 
ar fi din cauciuc: pavilionul urechii. Când va îmbunătăţi 
calitatea fotografiei din ziar, Froissy va putea compara 
chipurile acelor bărbaţi cu cele ale tinerilor de optsprezece 
ani. Fi sunt. 

Mercadet a aprobat ostentativ. Locotenentul tocmai 
trecuse de cealaltă parte. Erau şase. 

— Mă ocup de asta, a spus Froissy, atentă la ecranul 
computerului său. 

— Din toate astea am putea înţelege că victimele celor 
muşcaţi de păianjenul-pustnic vor să se răzbune folosindu- 
se tocmai de păianjenul pustnic, a admis Mordent. Dar 
practic şi ştiinţific este imposibil. 

— Da, a spus Adamsberg. 

— Este colţul de stâncă ieşit din mare, a completat 
Voisenet. 

— Nu trebuie să excludem răzbunarea unei femei 
violate, a adăugat Veyrenc. 

— Asta sună încă şi mai rău, a revenit Mordent. De ce o 
femeie ar alege modalitatea impracticabilă a veninului de 
păianjen, când există mii de feluri de a ucide un om? 

— E rândul tău, Voisenet. 

lar Voisenet, aşa cum o făcuse la La Garbure, nu s-a 
grăbit şi a prezentat pe larg tematica ancestrală a 
vietăţilor veninoase, puterea invincibilă pe care o oferă, în 
schimb, celui sau celei care le-a învins, legăturile profunde 
dintre puterea lichidului veninos şi puterea conferită 
lichidului spermatic. Hotărât lucru, gândea Adamsberg, 
Voisenet îşi schimba statura şi vocabularul de îndată ce 
trebuia să vorbească despre animale. Fără să vrea, 
Danglard devenise atent. Şi îşi dădea seama că plasase 
mereu pasiunea locotenentului Voisenet pentru peşti la 
nivelul obsesiei duminicale a pescarilor cu undiţa. Greşise. 

— Ca să închei, a spus Adamsberg după ce Voisenet a 
terminat, cercetările lui Froissy asupra celor trei oameni 
decedați arată o evoluţie „fulgerătoare” a loxoscelismului, 
adică a bolii cauzate de păianjenul-pustnic. Doctorii au 


e 172 œ» 


notat: „neînregistrată vreodată”. 

— Sunt gata cu urechile şi cu linia profilului din partea 
superioară a capului. Dacă nu există două păpădii identice, 
nu există nici două pavilioane ale urechii identice, nu-i 
aşa? 

Adamsberg a tras computerul spre el şi a zâmbit. 

— Ei sunt. Mulţumesc, Froissy. 

— Pentru nimic, ştiaţi dinainte. 

— Dar ei nu. 

Computerul cu imaginile a trecut de la un poliţist la 
altul, fiecare aprobând similitudinile, înainte de a-l da mai 
departe. 

— Ei sunt, a repetat Adamsberg. Claveyrolle şi 
Lambertin, veniţi la Landrieu după viol. 

— De acord, a recunoscut Mordent. 

— Continui, a precizat comisarul. Evoluţia fulgerătoare a 
loxoscelismului. Ceea ce i-a omorât pe cei trei nu este o 
muşcătură normală a păianjenului pustnic. Reacţia lor 
violentă, anormală, nu se datorează vârstei lor. Cu 
excepţia ficatului bolnav din pricina rachiului, imunitatea 
lor era bună. Au fost asasinați. 

— Dacă ucigaşul există, cum a procedat? a întrebat 
Mordent prudent. A folosit mai mulţi păianjeni? 

— Nu comandante. Păianjenul-pustnic este un păianjen 
sperios, ascuns, e foarte greu să-l prinzi. Pentru un singur 
om ai avea nevoie, ca să mergi la sigur, de vreo douăzeci şi 
doi. Dar cum jumătate dintre ei vor rata muşcătura şi 
cealaltă jumătate va muşca parţial, ar trebui vreo şaizeci 
de asemenea păianjeni pentru a-l ucide. Prin urmare, 
pentru trei bărbaţi ar fi nevoie de vreo două sute. 

— Este posibil? 

— Nu. 

— Şi dacă li s-ar extrage veninul? 

— Este fezabil în cazul viperelor, dar nu şi în cazul 
păianjenilor-pustnic, doar dacă foloseşti o aparatură 
sofisticată într-un laborator. Iar ceea ce vei aduna este atât 
de puţin încât se va usca pe pereţii tubului înainte să fie 
prelevată. 


e 173 + 


Mordent şi-a întins gâtul şi şi-a întins braţele. 

— Atunci? 

— Atunci batem pasul pe loc în jurul unui colţ de stâncă 
extrem de complicat. Adamsberg i-a aruncat o privire 
amuzată lui Voisenet. li plăcuse mult metafora lui. 

— Aşadar? a întrebat Danglard. 

— Aşadar  „anchetăm”, comandante, a replicat 
Adamsberg, rostind apăsat cuvântul fatal. L.ocalizăm 
supraviețuitorii găştii. Numai ei au înţeles ce li s-a 
întâmplat celor trei camarazi ai lor. Şi se tem pentru prima 
dată în viaţa lor. Iar noi trebuie să-i salvăm. 

— Şi de ce? a vrut să ştie Voisenet încruntat. 

— Pentru că asta este meseria noastră, că e vorba de 
borze sau nu. Şi pentru că ne pot duce la victimele 
necunoscute ale violurilor. 

— Şi în privinţa celor muşcaţi? a întrebat Kernorkian. 

— Froissy ne va da lista celor care mai sunt în viaţă. Va 
trebui să cercetăm violurile neelucidate între, să zicem, 
1950 şi 2000, estimând că aceste violuri s-au oprit spre 
vârsta lor de şaizeci şi cinci de ani. Deşi nu se ştie: 
Claveyrolle la optzeci şi patru de ani lua în continuare un 
medicament împotriva impotenţei. 

— Nu se dădea bătut, a observat Noël. 

Şedinţa ajunsese la punctul culminant, cel în care 
trebuia să fie luate deciziile, iar Adamsberg i-a făcut semn 
lui Estalere să mai aducă încă un rând de cafele. Aşa cum 
îţi tragi sufletul înainte de a intra în linie dreaptă. Fiecare 
a înţeles rostul acestei pauze şi nimeni nu a întrerupt acest 
răgaz consacrat gândirii. Incă o dată ar fi preferat ca 
faptele de glorie ale lui Estalere în materie de pregătire a 
cafelei să fi fost mai lente. Cu atât mai mult cu cât 
presimţeau că venise momentul ca Adamsberg să-şi 
regleze conturile cu Danglard. Comisarul îşi privea 
oamenii nonşalant, fără să-l fixeze pe vreunul anume, fără 
să le scruteze chipurile pentru a observa un semn pozitiv 
sau negativ. 

Adamsberg a aşteptat ca ritualul cafelei să fie deja 
început înainte să ia cuvântul, adunând în acelaşi timp 


e 174 + 


documentele care fuseseră prezentate, strângând cu grijă 
fotografiile celor unsprezece victime în vechiul dosar 
albastru al doctorului Cauvert. 

— Dosarul este la dispoziţia celor interesaţi, a spus el 
fixând clapeta. 

Ar fi dorit o declaraţie, o ofensivă, o luare de poziţie. Dar 
echipa ştia că nu este genul lui Adamsberg. 

— Să ridice mâna cei care vor să primească o copie 
scanată. 

Şi asta a fost tot. Nici rezumat, nici înflorituri. După un 
moment de ezitare generală, primul care a ridicat mâna a 
fost Noel. Adamsberg o constatase adesea: Noel ducea 
lipsă de multe calităţi esenţiale, dar nu şi de curaj. Apoi 
toţi au ridicat mâna, mai puţin Danglard. Au mai aşteptat 
câteva clipe un freamăt, un gest de-abia schiţat, dar 
comandatul împietrit nu se mişca. 

— Mulţumesc, a spus Adamsberg. Mergeţi cu toţii la 
masă. 

Sala se golea şi pe chipurile poliţiştilor era întipărit 
acelaşi gând paradoxal: regretul de a fi ratat spectacolul 
unui duel între Danglard şi comisar, dar şi satisfacția de a 
fi confruntaţi cu un caz insolubil. Gând însoţit de priviri 
scurte, de felicitări discrete pentru tenacitatea lui 
Adamsberg. Îl considerau adesea un visător şi lunatic 
încăpățânat, în bine ca şi în rău, şi atribuiau acestei 
anomalii imprevizibilul succes obţinut azi. Fără să priceapă 
că el, pur şi simplu, vedea în ceaţă. 

Danglard ieşea şi el din sală, ceva mai puţin ţeapăn ca 
înainte. 

— Toţi, cu excepţia ta, comandante, i-a spus Adamsberg 
care, în acelaşi timp, îi scria un mesaj rapid lui Veyrenc: 
Rămâi la uşă şi ascultă. 


e 175» 


XXII 


— E un ordin? a întrebat Danglard, oprindu-se. 

— Dacă îţi place să-i spui aşa, n-ai decât. 

— Şi dacă aş muri de foame? 

— Nu complica şi mai mult lucrurile. Dacă ţi-ar fi într- 
adevăr foame, te-aş lăsa să pleci. Nu ţin neapărat să alergi 
la Brezillon să mă denunţi şi drept torţionar, pe deasupra. 

— Prea bine, în acest caz, a spus Danglard îndreptându- 
se spre ieşire. 

— Am spus că vreau să rămâi, Danglard. 

— Aşadar e un ordin. 

— Fiindcă ştiu că nu mori de foame niciodată. Nu mergi 
la masă, o ştergi. Şi te cunosc destul ca să-ţi prezic că o 
asemenea fugă o să-ţi distrugă sufletul. Ia loc. 

Danglard nu s-a aşezat în faţa lui Adamsberg ci s-a 
îndreptat cu un pas, mai degrabă rapid - pe care furia îl 
făcea rapid - spre locul unde stătuse înainte, la vreo cinci 
metri de comisar. 

— De ce ţi-e frică, comandante? Că am să te străpung cu 
sabia? Te-am întrebat deja, Danglard: m-ai uitat, după 
atâţia ani? Dar, dacă ai optat pentru prudenţă, fă aşa cum 
vrei. 

— Adevărata prudenţă este să vezi încă de la începutul 
unei chestiuni cum trebuie să fie până la sfârşit. 

— Un nou citat. leşi din orice cu ajutorul unui citat. Mai 
ales că ştii mii. 

— Intelegi tot. 

— Deci tu prezici un sfârşit lamentabil acestei anchete. 

— Aş fi foarte trist să te văd muşcând pământul. 

— Ei bine, explică, Danglard. Explică de ce ai rupt 
brigada în două. Explică de ce ai vrut să denunți devierile 
mele comisarului-şef. Explică de ce aş muşca pământul. 

— În ceea ce priveşte demersul meu faţă de Brezillon, e 
foarte simplu: Nu trebuie defel să ne lăudăm şefii, nici să-i 
onorăm, trebuie să ne supunem când vine momentul să ne 
supunem şi să-i controlăm când vine momentul să-i 


e 176 » 


controlăm. 

— Începi să mă calci pe nervi cu citatele tale. Rămâi pe 
aceeaşi poziţie după ce ai auzit cele de mai înainte? Şi care 
i-au convins pe toţi din brigadă? Explică-mi asta, pentru 
Dumnezeu, Danglard! 

— Este imposibil. 

— De ce? 

— Fiindcă ceea ce poate fi explicat în mai multe feluri nu 
merită să fie explicat în niciun fel. 

— Când o să fii iar cel dinainte, anunţă-mă, a încheiat 
Adamsberg ridicându-se. 


Comisarul a ieşit din sala de şedinţe trântind uşa şi l-a 
luat pe Veyrenc de braţ. 

— Mergem în curte, a spus el. Am început să am 
tabieturile mele şi trebuie să hrănesc nişte mierle. E o 
femelă care cloceşte în iederă. 

— Mierlele se descurcă singure. 

— Mierlele pier cu milioanele, Louis. Mai vezi vreo 
vrabie la Paris? E colaps. Şi pe urmă masculul e foarte 
slab. 

Adamsberg a făcut un ocol prin biroul lui Froissy. 

— Ea are haleala, a explicat el. 

— Am început cercetările asupra celor unsprezece 
victime, a spus Froissy când au intrat, fără să-şi întoarcă 
faţa. Şase sunt morţi deja: Gilbert Preuilly, Andre Rivelin, 
Henri Trémont, Jacques Sentier, Ernest Vidot, cel cu 
cicatricea urâtă pe braţ, şi Maurice Berleant, băieţelul 
devenit impotent. Mai trăiesc cinci: Richard Jarras şi Rene 
Quissol, dintre cei care au suferit muşcături albe, sunt la 
Ales. Ceilalţi trei, Louis, cel fără gambă, Marcel, cel fără 
obraz, şi Jean, cel fără picior, sunt cu toţii în Vaucluse. 
Louis şi Marcel locuiesc în Fontaine-de-Vaucluse, iar Jean 
la Courtheson, la cinci kilometri de ei. 

— Cei trei grav răniţi sunt în continuare împreună. Şi nu 
sunt departe de Nîmes. Ce vârstă au? 

— Louis Arjalas - 76 de ani, Jean Escande - 77 de ani şi 
Marcel Corbière - 81 de ani. 


e 177 œ» 


— Trimite-mi adresele, starea familială, datele de 
sănătate, în fine, tot ce poţi. 

— Am făcut-o deja. 

— Ai şi meseriile lor? 

— Nu în ordine: negustor, anticar, patron de restaurant, 
funcţionar în administraţia spitalelor, învăţător. 

— Şi borzele? Câte mai sunt de ucis? 

— E un fel de a spune, a oftat Froissy. Patru dintre ei au 
murit deja: Cesar Missoli, Denis Haubert, Colin Duval şi 
Victor Ménard. Iar trei au murit din pricina păianjenului- 
pustnic. 

— Mai rămân trei. 

— Alain Lambertin, Olivier Vessac şi Roger Torrailles. 

— Unde trăiesc? 

— Lambertin la Senonches, lângă Chartres, Vessac la 
Saint-Porchaire, lângă Rochefort, 'Torailles la Ledignan, 
lângă Nîmes. Găseşti totul pe mobil. 

— Mulţumesc, Froissy, te aşteptăm în hol cu prăjitura. 
Ar fi grozav dacă am putea primi şi noi o bucată, n-am 
mâncat nimic. 

— Ce naiba facem în hol? a întrebat Veyrenc. 

— Ştii că Froissy nu-şi deschide fişetul cu mâncare de 
faţă cu nimeni. Crede că este inviolabil. 

— Pot să vă însoțesc? a spus Froissy ieşind din birou 
după câteva minute bune, ducând un coş acoperit cu un 
prosop. Îmi place mult să hrănesc mierlele. 

În timp ce o urma pe Froissy care întruchipa siguranţa 
alimentară a Brigăzii, Adamsberg repeta: „micul Louis, 
micul Jeannot, micul Marcel”. 

— Nu prea sunt motive de bucurie, aşa-i? a întrebat 
Veyrenc. 

— Mai degrabă, da. Trăiesc aproape unul de celălalt. 
Asta sugerează o „gaşcă”, nu? 

— Nu neapărat. Au rămas uniţi pentru că au aceleaşi 
amintiri, e de înţeles. 

— Dar acum zece ani Louis l-a ameninţat pe Claveyrolle. 
„Nu sunt singur” i-a spus el. 

— Nu am uitat. 


e 178 œ» 


— Nu e lesne să bagi nişte păianjeni-pustnic în 
pantalonii unui bărbat. Să intri la el în timp ce doarme. 
Oamenii în vârstă au somnul uşor. 

— Poţi, totuşi, să le pui un narcotic în apă. 

— Şi ajungem la colţul nostru de stâncă, a conchis 
Adamsberg când au ajuns în curte. Ar trebui să strecori 
şaizeci de nenorociţi de păianjeni în nenorociţii ăia de 
pantaloni. Şi să-i convingi să muşte în acelaşi loc. Poţi să o 
faci? 

Adamsberg s-a aşezat pe treapta de piatră a scării din 
faţă, şi-a tras braţele, şi-a masat ceafa şi şi-a destins corpul 
în aerul cald. Froissy a fărâmiţat bucata de prăjitură în 
faţa cuibului. 

— Ce are în coş? a întrebat Veyrenc. 

— Prânzul nostru, cu siguranţă, Louis. Cu farfurii şi 
tacâmuri de metal. Hrană rece de calitate, mousse de 
mistreţ, tartă cu praz, guacamole, pâine proaspătă. Ştiu şi 
eu? Doar nu credeai că o să ne servească doar cu 
prăjitură? 

Cei doi bărbaţi au mâncat dejunul - perfect - în câteva 
minute, iar Froissy, mulţumită, a strâns masa şi le-a lăsat 
doar două sticle de apă. 

— Danglard bate câmpii, a spus Veyrenc. 

— Nu mai este acelaşi om. A avut loc o schimbare, a 
intervenit un element nou. Pare că l-am pierdut. 

— Cred că este ceva personal. 

— Impotriva mea? Asta ar fi o descoperire, Louis. 

— Impotriva ta, cel care conduce ancheta asta. Nu-i 
acelaşi lucru. Nu vrea să fie nicio anchetă. Azi ar fi trebuit 
să accepte că a greşit, ştie s-o facă. Nu trebuia decât să 
ridice mâna. 

— Presupui ceva dubios? 

— Mai degrabă ceva împuţit. E agresiv. Ca să ajungă la 
aşa ceva nu e din pricina unei teorii sau a judecății unui 
clarvăzător. E ceva personal. 

— Ai mai spus-o. 

— Ceva personal, intim. Ţi-am vorbit despre o spaimă 
foarte mare. 


e 179 + 


— Pentru cineva? 

— Tot ce se poate. 

Adamsberg s-a lăsat pe spate sprijinindu-şi coatele de 
treapta din spatele lui şi a mijit ochii pentru ca soarele să-i 
scalde toată faţa. Apoi s-a ridicat şi a sunat-o pe Froissy. 

— Mai e ceva, locotenente. Fă cercetări şi despre 
Danglard, fără să te superi. Are două surori dintre care 
una mai bătrână cu vreo cincisprezece ani decât el. Ea mă 
interesează. 

— Să caut informaţii despre familia lui, comisare? 

— Exact, locotenente. 

Adamsberg a închis şi şi-a reluat poziţia cu faţa la soare. 

— La ce te gândeşti, l-a întrebat Veyrenc. 

— La ce ai spus tu, Louis: „Foarte personal, intim”. Ce 
poate fi mai personal decât familia? „O spaimă mare”, 
presupui. Pentru cine? Nu trebuie să zgândări o murenă cu 
familia ei. 

— Nici un taur. 

— Nici un alt animal. Uite, mierloiul nu se mai teme de 
noi. Se apropie ţopăind. 

— Într-adevăr. E slab rău. 

Froissy a sunat şase minute mai târziu. Adamsberg a 
spus aparatul pe speaker. 

— Nu pricep cum de aţi ştiut, comisare. Are o soră, 
Ariane, cu paisprezece ani mai mare decât el. S-a măritat 
cu un bărbat. 

— Te ascult, locotenente. Cine este bărbatul ăsta? 

A urmat un moment de tăcere. 

— Froissy? Eşti la telefon? 

— Da. S-a măritat cu Richard Jarras. 

— Al nostru? 

— Da, comisare, a răspuns Froissy cu tristeţe. 

— Câţi ani are? 

— 75 de ani. 

— Profesia? 

— Funcţionar pe lângă Administraţia spitalelor. 

— Adică? 

— Simplu spus, era achizitor. Altfel spus urmărea lista 


< 180 » 


de cerinţe şi de comenzi de medicamente pentru spitale. 

— Unde? 

— Mai întâi la spitalul Cochin din Paris apoi la Marsilia. 

— Unde în Marsilia? 

— A lucrat douăzeci şi opt de ani la Sainte-Rosalie. 

— Şi cum de poţi să-mi răspunzi aşa de repede? 

— V-am anticipat întrebările. Şi o anticipez şi pe 
următoarea: da, la Sainte-Rosalie este centrul de anti- 
otravă. Atenţie, comisare, spitalul nu fabrică remediul 
împotriva veninului. Îl cumpără de la laboratoarele 
farmaceutice. 

— Care deţin veninul. 

— Dar care nu-l vând persoanelor particulare. Mai am 
nevoie de câteva minute şi răspund. 

— La ce să răspunzi? 

— La întrebarea următoare pe care mi-o veţi pune. 

— Deci am o altă întrebare? Foarte bine, Froissy. Aştept. 

Adamsberg s-a ridicat şi a început să meargă încoace şi 
încolo în faţa treptelor, urmat mai mult sau mai puţin de 
mierloi. 

— Rahat, a spus Veyrenc. 

— Ai avut dreptate. 

— De ce te-ai gândit la sora lui? 

— A locuit la el o vreme după ce l-a părăsit soţia. Ea l-a 
susţinut, a avut grijă de copii. Il susţinea deja încă din 
copilărie. Părinţii munceau foarte mult încât sora cea mare 
avea grijă de ceilalţi doi fraţi. Ştiam asta. 

— O soră-mamă într-un fel. 

— Da. Încearcă să enervezi sora-mamă a unei murene şi 
ai să vezi cum te muşcă. 

— E o lege primară, ar spune Voisenet. 

Adamsberg s-a mai plimbat prin curte un moment, apoi 
s-a întors la trepte. 

— Faptul că Richard Jarras a fost muşcat la orfelinat, ca 
şi alţi băieţi, de un păianjen-pustnic nu era un secret de 
familie. Danglard ştia povestea cu Gaşca păianjenului- 
pustnic, poate chiar pe de rost. E posibil ca Jarras să-i fi 
istorisit amintirile lui, menţionând numele victimelor şi ale 


e 181 œ» 


torţionarilor. 

— Nume pe care nimeni nu le-ar fi ţinut minte. Cu 
excepţia lui Danglard. 

— lar moartea unora ca Claveyrolle şi Barral l-au 
îngrijorat. Mai rău: cumnatul său cumpăra marfa pentru 
spitalul Sainte-Rosalie. Danglard s-a speriat rău şi s-a 
baricadat. 

— Şi a blocat ancheta. 

— Şi a muşcat. 

— Ţi-a spus Froissy: spitalul Sainte-Rosalie cumpără 
remediul, nu veninul. 

— Atunci a trebuit ca Jarras să trateze pe ascuns cu 
fabricanţii. Da, Froissy? 

— Spitalul Sainte-Rosalie comandă remediul împotriva 
muşcăturii păianjenului-pustnic la gigantul Meredial-Lab, 
filiala din Pennsylvania. Fiindcă SUA este patria 
păianjenului pustnic. Dar nu numai SUA, ci şi Mexicul. 

— Meredial are vreo reprezentanţă? 

— La Mexico. Dacă există vreun vânzător, ar putea fi 
vorba despre un angajat al societăţii nu foarte vizibil, un 
transportator, un magaziner, un şofer de marfă, în fine, un 
tip, o femeie care n-ar spune nu, la o adică, să vândă 
veninul clandestin la un preţ bun. Firmele astea au mii de 
angajaţi. 

— Şi cine ar suspecta o vânzare de venin de păianjen 
pustnic? 

— Într-adevăr. De ce să o facă? 

— lar Richard Jarras, care avea acces la organigrama de 
la Meredial, a putut stabili un contact şi, an de an, să 
procure dozele necesare, a completat Veyrenc. 

— Nu a putut să facă munca asta singur, Louis. Sunt alţii 
în spatele lui care organizează toată afacerea. 

— Şi cum şi-ar fi găsit Jarras un furnizor de încredere? 

— Asta nu se poate face decât la faţa locului. 

— Froissy? a spus Adamsberg care o sunase iarăşi pe 
locotenent, încearcă să vezi dacă Jarras a mers în SUA ori 
în Mexic. Caută în ultimii douăzeci de ani. 

— Am înţeles. Revin. Aşteptaţi. 


e 182 » 


Adamsberg a reînceput să se plimbe prin curte. 

— Nu, a revenit Froissy după o vreme. Nu, nici în SUA, 
nici în altă ţară din America Centrală sau Latină. Am 
verificat şi  paşapoartele celorlalți:  Quissol, Arjalas, 
Corbière şi Escande. La fel. 

— Atunci? a întrebat Veyrenc. Cum procedează, merge 
la ghici? 'Telefonează unuia de acolo ca să-i propună 
traficul cu venin? Nu ţine. 

— Nu ţine, dar este cea mai bună pistă a noastră, Louis. 
Să injectezi mai multe doze de venin sună al naibii de 
convingător - oricum, mult mai mult decât să strecori 
noaptea şaizeci de păianjeni în nişte pantaloni. 

— Şi cum a făcut Jarras - sau altul - ca să-şi atace 
victima? Au fost muşcaţi de picior. Aşadar? Scoate o 
seringă şi îl roagă pe bărbat să-i arate glezna? 

— Habar n-am, a spus comisarul ridicând din umeri. Un 
medic fals? O vaccinare obligatorie? 

— Împotriva a ce? 

Adamsberg a ridicat privirea şi a privit câţiva nori care 
se deplasau lent, apoi mierloiul care era foarte ocupat. 

— Gripa aviară? Reapare în sud. 

— Şi tipii ar accepta? 

— De ce nu? O trimit pe Retancourt. Să-i supravegheze 
pe Richard Jarras şi pe Rene Quissol la Ales. Cât este 
ceasul? 

— Două şi jumătate. Ar trebui să-ţi repari ceasurile. 


e 183 + 


XXIII 


Locotenentul Retancourt tocmai îşi termina de mâncat 
sandvişul la Cornetul de zaruri, bistroul din colţ, unde erau 
preţuri bune, dar nu se prea înghesuiau oamenii din cauza 
toanelor antipatice ale micuţului patron care ducea o 
aprigă luptă socială, concurând cu burghezia Braseriei 
filosofilor de vizavi. Adamsberg s-a aşezat la masa ei. 

— Trenul de Ales de la 16.07. Mai ai puţin timp să treci 
pe-acasă ca să-ţi faci bagajul? 

— Prea puţin timp. Ce arde? 

— Doi bărbaţi care trebuie supravegheați. Pleci cu 
Kernorkian şi patru sergenţi. 

— Filaj zi şi noapte, aşadar. Maşini la locaţii? 

— Exact. 

— Pe cine filăm? 

Adamsberg a aşteptat să iasă din cafenea ca să poată 
continua. 

— Rene Quissol dar, mai ales, Richard Jarras. Doi copii 
muşcaţi de păianjen la orfelinat. 

— Dintre cei amputaţi? 

— Nu, muşcăturile nu au fost periculoase. 

— Şi de ce Jarras? 

— A muncit douăzeci şi opt de ani pe post de achizitor la 
spitalul Sainte-Rosalie din Marsilia. Acolo este un centru 
pentru remedii împotriva otrăvurilor. 

— Şi? 

— Şi centrul comandă antidot la  Meredial-Lab, 
Pennsylvania sau în Mexic, unde sunt centralizate 
veninurile. Jarras avea acces la circuit. 

— Pricep. Şi ştim dacă Jarras a fost vreodată acolo? 

— Nu a fost niciodată. 

— Şi cum a găsit un complice dincolo de Atlantic? 

— Atâta ştim. 

— Pricep. 

Când Retancourt era în misiune, şi ea era deja în 
misiune, făcea economie de cuvinte şi îşi concentra 


e 184 - 


energia asupra obiectivului. Nu era vreme de 
pălăvrăgeală. 

— Operaţiunea este secretă, locotenente. 

— De ce? 

— Richard Jarras este însurat. 

— Înţeleg. 

— Cu o femeie care se numeşte Ariane Danglard. 

— Pardon? 

— Da. E sora lui. 

Retancourt s-a oprit pe trotuar, în faţa porţii cu 
marchiză a brigăzii, cu sprâncenele blonde coborâte. 

— Atunci ne-am lămurit, a spus ea. Danglard nu s-a 
tâmpit, se teme. 

— Şi rezultatul e acelaşi, locotenente. Nu trebuie să ştie 
nimic. 

— Sau Îl face scăpat pe Richard al nostru. Spune-i lui 
Kernorkian să nu mai piardă timpul. O să iau eu arme 
pentru el. 

— Ceilalţi ţi se vor alătura la sfârşitul dimineţii. Ai grijă, 
Retancourt. O singură injecție şi dai colţul în două zile. 

— Am înţeles. 


Adamsberg a făcut un tur al Brigăzii şi a dat ordinele: lui 
Kernorkian şi celor patru agenţi să plece la Ales şi să-i 
fileze pe Richard Jarras şi pe Rene Quissol; lui Voisenet să 
plece la Fontaine-de-Vaucluse şi la Courthezon cu 
Lammare, lui Justin şi a altor şase agenţi să-l 
supravegheze pe Louis Arjalas, zis Micul Louis, cel fără 
gambă, pe Marcel Corbière, cel fără un obraz şi pe Jean 
Escande, zis Jeannot, fără un picior; lui Froissy să 
urmărească semnalele GPS şi telefoanele mobile ale lui 
Richard Jarras şi ale lui Rene Quissol începând cu 10 mai, 
data primei muşcături care a provocat un deces; acelaşi 
lucru i-a ordonat şi lui Mercadet, doar că era vorba de 
Arjalas, Corbiere şi Escande. lar după aceea să facă 
deplasarea spre cei trei nenorociţi în viaţă: la Senonches 
pentru Alain Lambertin, la Saint-Porchaire pentru Olivier 
Vessac şi la Ledignan, pentru Roger Torrailles. 


e 185 


Adamsberg s-a instalat în biroul lui Froissy ca să 
urmărească mişcările lui Richard Jarras şi ale lui Rene 
Quissol. 

— Se pare că tipii nu se mişcă prea mult la Ales, a spus 
ea. Nu au GPS. Iar celularele lor - unul per familie - îmi 
confirmă doar mici deplasări în oraş. Şi poate o fi vorba de 
soțiile lor. Suspectăm şi soțiile? 

— Nu. Nu este o răzbunare care se transmite. 

— Folosesc mai mult telefonul fix, ca pe vremuri. Ah, ba 
nu, în 27 mai, Richard Jarras şi-a sunat soţia de la 
Salindres, la câţiva kilometri de Alès, la ora 18.05. Nu este 
în direcţia Nîmes. S-a întors la Alès la ora 21. Nimic nu ne 
sugerează că s-ar fi îndreptat spre bătrânii din Gaşca 
păianjenului pustnic. 

— Doar dacă nu şi-au lăsat telefoanele mobile acasă, 
ceea ce ar fi o idee bună. 

— Esenţială chiar. 

Nici Mercadet nu avea rezultate mai bune la Fontaine- 
de-Vaucluse unde locuiau, la trei străzi distanţă unul de 
celălalt, Louis Arjalas şi Marcel Corbière. Ca şi în cazul 
celorlalţi doi „muşcaţi” din Ales, era vorba de drumuri în 
localitate, cu excepţia unui dus-întors la Carpentras. Din 
Courthezon, Jean Escande nici el nu se prea mişca, doar la 
Orange. 

— Pentru cumpărături, vizite la doctor, chestiuni 
administrative, a sugerat Mercadet. Niciunul n-a mers la 
Nîmes. Doar dacă nu şi-au abandonat telefoanele mobile. 

— Ceea ce ar fi înţelept. 

— Asta facem toţi. 

— Şi tu îţi abandonezi mobilul? 

— Ca să nu am poliţiştii pe urma mea, desigur, 
comisare. 

— Am putea crede că la fel au făcut şi cei cinci 
„muşcaţi” ai noştri. 

— Dacă sunt ei. 

— Şi în legătură cu violurile ce aveţi? 

— Prea multe, a oftat locotenentul. Şi nu vorbim decât 
de agresiunile declarate. În anii '50, femeile chiar nu 


e 186 œ» 


îndrăzneau să depună plângere. Avem totuşi două. 

— Chiar la Nîmes? 

— Da. 

— Când? 

— În 1952. Pe atunci Claveyrolle şi Barral aveau 
douăzeci de ani, Landrieu, nouăsprezece şi Missoli, 
şaptesprezece. Lambertin avea optsprezece, iar Vessac 
şaisprezece. Primii trei sunt cei care au fost surprinşi în 
dormitorul fetelor? 

— Da. 

— Îi numesc doar pe ei fiindcă restul băieţilor din gaşcă 
mi se par puţin cam tineri ca să marşeze: Haubert, Duval 
şi Torrailles aveau cincisprezece ani. Menard, paisprezece. 

— S-a mai văzut. Dinamica grupului. 

— Fata a descris nişte adolescenţi, nu nişte copilandri. 
Punctul comun cu violul din 19868 este urmărirea cu 
camioneta. Şi că erau trei. Fata avea şaptesprezece ani. 
leşise în oraş pentru prima oară, băuse puţin, se întorcea 
pe jos. Şi mai avea puţin până să ajungă acasă, vreo 
cincizeci de metri. O cheamă Jocelyne Briac. 

— E foarte posibil ca Landrieu să fi împrumutat 
camioneta de la un prieten. 

— Jocelyne a îndrăznit să vorbească abia după 
cincisprezece zile. Nu mai rămăsese niciun indiciu care să 
fie exploatat. Un singur detaliu: una dintre canaliile astea 
mici a greşit. I-a strigat celuilalt: „E rândul tău, Cesar, ai 
drum liber!” Fiindcă şi ea era virgină, comisare. Doar că 
erau destui de Cesar în regiune. Cu toate astea, ar putea fi 
vorba despre Cesar Missoli. 

— Claveyrolle e şeful, el e primul. Missoli îl urmează. 

— Şi al treilea? 

— Fata a spus că s-a urcat pe ea şi apoi s-a mişcat, dar 
în realitate nu a făcut nimic iar ceilalţi doi şi-au bătut joc 
de el. 

— Haubert sau Duval, poate. Aveau doar cincisprezece 
ani. Ei sunt, Mercadet, şi nu avem cum să dovedim. Şi 
celălalt? 

— Anul următor, tot la Nîmes, Véronique Martinez, cu o 


e 187 œ» 


lună înainte ca Missoli să părăsească orfelinatul. De data 
asta sunt doi, fără camionetă. Au târât fata într-o clădire. 
Nici aici nu avem cum să urmărim vreo pistă. Şi trebuie să 
spun, comisare, că în 1953 poliţiştii se sinchiseau prea 
puţin de violuri. Totuşi am notat ceva: cei doi băieţi 
miroseau a ulei de bicicletă. 

— Poate că una dintre bicicletele lor s-a stricat pe drum. 

— E tot ce avem. Cele două fete, Jocelyne şi Véronique, 
spre deosebire de Justine  Pauvel, nu-şi cunoşteau 
agresorii. Atunci de ce să-i omori după şaizeci de ani? 

— Să presupunem că unul dintre indivizi este suspectat, 
ani buni mai târziu, de un alt viol. Şi că una sau cealaltă îi 
recunosc fotografia în presă. 

— Posibil. 

— Dar nu ştim nimic. Cu toate cele pe care i le-am dat 
lui Froissy în lucru, nu a avut timp să verifice cazierul 
judiciar al borzelor. 

— De ce nu i-ai dat şi altcuiva să se ocupe? 

— Era înainte de şedinţa de dimineaţă, locotenente. Nu 
ştiam că vrei să ni te alături. 

— Conspirația păianjenului pustnic, a spus Mercadet 
zâmbind. Tu şi Veyrenc, apoi Voisenet. Ştiu unde se va 
reuni astă-seară. La cârciuma La Garbure. 

— Mă urmăreşti, locotenente? 

— Nu prea îmi plăcea atmosfera aici. Vă invidiam. 

— Ce anume? Garbura sau conspirația? 

— Şi una şi alta. 

— ţi place garbura? 

— N-am mâncat niciodată. 

— E ciorba săracilor. Dar mai întâi de toate trebuie să-ţi 
placă varza. 

Maercadet s-a strâmbat un pic. 

— Acestea fiind zise, chiar dacă mi s-a părut strălucit 
expozeul lui Voisenet despre fluidele veninoase, nu pot 
crede că o femeie violată se gândeşte să ucidă folosind 
veninul unui păianjen pustnic. De ce nu folosind veninul 
unei vipere? Imaginea şarpelui care se ridică, penetrarea 
fluidului duşmănos, astea, la o adică, s-ar înţelege. Iar unui 


e 188 œ» 


şarpe îi poţi extrage veninul mai lesne. Dar să foloseşti 
veninul unui păianjen pustnic, chiar nu prea văd cum, a 
continuat el. 

— Nici eu, a conchis Adamsberg. Dar verifică totuşi, 
dacă printre femeile pe care le vei cerceta nu găseşti 
vreuna care să fie biolog sau zoolog. Ori vreo femeie care a 
lucrat la spitalul Saint Rosalie din Marsilia. Unul dintre cei 
muşcaţi de păianjenul-pustnic care a fost la orfelinat, a 
lucrat aici douăzeci şi opt de ani în administrativ. E 
singura noastră pistă valabilă şi nu e grozavă. 

— Cine este? 

— Richard Jarras. Nicio vorbă despre asta, locotenente. 
Retancourt este acolo. lar Voisenet, la Vaucluse, 
urmăreşte alţi trei. Supraveghere atentă până când unul 
dintre ei se mişcă. 

— Şi dacă asasinul va ataca peste o lună? 

— Rămân acolo o lună. 

— Filajele astea îndelungate te uzează, a spus Mercadet 
oftând. Nu mă refer la Retancourt, desigur. 

În orice caz, Mercadet era exclus de la orice misiune de 
supraveghere. Nu era eficient să trimiţi la filaj pe cineva 
care adormea din trei în trei ore. 

— Şi prin ce anume pista Jarras este valabilă, dar nu 
grozavă? 

— CAP din Marsilia comandă antidotul la Meredial-Lab, 
la reprezentanța din Pennsylvania sau la cea din Mexic. 

— Şi acolo este şi veninul. 

— Dar Jarras nu a pus niciodată piciorul în America. 

— Nu e bine. 

— E chiar slăbuţ, ar spune Froissy. 

— În legătură cu ce? 

— Cu mierloiul. 

— Ar fi putut folosi un paşaport fals. Nu mierloiul. 
Jarras. 

— Şi cum să aflăm? 

— Mai întâi, mergem la arhivele unde sunt stocate 
falsurile. 

— Sunt milioane, locotenente. 


< 189 + 


— Şi dacă am căuta după fotografie? a propus Mercadet 
pe care căutările atât de ample nu-l impresionau deloc. 

Ca şi pentru Froissy, şi pentru el, să exploreze 
milioanele de căi ale internetului era o plimbare pe care o 
efectua cu mare viteză, folosind toate potecile, 
scurtăturile, pârleazurile, asemenea unui fugar care excela 
în a se strecura pe sub garduri de sârmă ghimpată. Îi 
plăcea asta. Şi, cu cât sarcina era mai laborioasă, cu atât îi 
plăcea mai mult. 

Adamsberg a închis uşa de la biroul său ca să dea nişte 
telefoane. Odată cu plecarea celor cinci locotenenţi şi a 
celor zece sergenţi, locul devenea tăcut. Chiar dacă 
Danglard rămânea ancorat în biroul său, Adamsberg nu-şi 
dorea să-l audă căutând venin în tot Parisul. 

După aproape o oră de chin, timp în care toate serviciile 
administrative au reuşit, din om în om, să-i dea la telefon o 
persoană competentă, Adamsberg s-a dus la Mercadet. 

— Nimic, a spus el, azvârlind mobilul, ca şi cum 
telefonul mobil nu ar fi fost pe măsura cerinţelor. 

— O să spargi carcasa mobilului dacă te mai comporti 
astfel. 

— E deja compromisă. E mobilul pisicii. Am vrut să 
verific şi în altă parte: la Muzeu nu există venin de 
păianjen-pustnic şi nici la Institutul Pasteur, nici la 
Grenoble. 

— Eu am făcut cercetări în teritoriu, în ultimii douăzeci 
de ani: nu s-a auzit nimic despre un laborator clandestin 
pentru venin de păianjen, nici măcar pentru venin de 
şarpe. Cine s-ar distra să adune venin de păianjen pustnic? 
a adăugat el împingând tastatura. 

Adamsberg s-a aşezat puţin cam greoi, trecându-şi 
degetele prin păr. Un gest obişnuit la el, folosit fie pentru a 
se pieptăna, ceea ce nu se vedea nicicum, fie pentru a 
încerca să alunge oboseala. Şi, pe drept cuvânt, a gândit 
Mercadet: trei bătrâni asasinați, cinci suspecți printre 
băieţeii de la orfelinat, ca să nu mai vorbim despre femeile 
violate, mai ales că pe majoritatea nu le cunoaştem. Ca să 
nu mai vorbim că modalitatea de a ucide rămânea 


< 190 œ» 


neelucidată. 

— Retancourt şi Voisenet sunt peste ei, a repetat 
Adamsberg. La un moment dat, unul dintre ei se va mişca. 
În seara asta, mâine. 

— Comisare, ce-ar fi dacă ai merge să te odihneşti? Pe 
perne? Rahat, a spus locotenentul ridicându-se. Aducând 
vorba de perne, şi-a amintit de cămăruţa cu dozatorul de 
băuturi şi de aici de castronaşul care trebuia umplut. 

— Ţi-a venit vreo idee, locotenente? 

— E ora la care trebuie să fie hrănită pisica. Imaginează- 
ţi cum va reacţiona Retancourt când se va întoarce şi va 
vedea cum Cocoloş a slăbit. 

— Există o marjă. 

— Totuşi, a spus el mergând să caute o cutie cu hrană 
umedă în sertarul locotenentului. Nu pot să ratez ora 
mesei de seară. Şi aşa am întârziat. 

Oricât de foame i-ar fi fost şi oricât de nemulţumit să 
vadă că cina întârzie, motanul nu s-ar fi deplasat pentru 
nimic în lume - avea de parcurs doar şapte metri - ca să-şi 
ceară mâncarea. Aştepta liniştit să vină cineva după el pe 
copiator. 

Mercadet a trecut cu motanul atârnându-i în două şi a 
urcat la etaj în cămăruţa unde se afla distribuitorul de 
băuturi, castronaşul şi trei perne. 

Froissy venea spre ei, uşor îmbujorată, urmată de 
Veyrenc, în clipa în care Mercadet cobora cu motanul sătul 
şi torcând, pe care l-a depus cu grijă pe copiator. Nimeni 
nu mai folosea copiatorul, doar dacă era vreo urgenţă, 
pentru că era patul motanului. Dar era ţinut în priză 
pentru a păstra capacul cald. Preţ de o secundă, 
Adamsberg a considerat viaţa Brigăzii foarte complicată. [i 
scăpaseră oare prea multe lucruri? Să lase să zacă 
revistele despre peşti pe biroul lui Voisenet, să permită 
motanului să-şi delimiteze teritoriul, să amenajeze un pat 
pentru Mercadet, să accepte ca Froissy să umple un dulap 
cu rezerve alimentare, disponibile în caz de război, să 
închidă ochii la pasiunea lui Mordent pentru basme, să 
treacă cu vederea erudiţia invadatoare a lui Danglard, să 


e 191 œ» 


nu se agite prea mult în faţa sexismului şi a homofobiei lui 
Noël? Să permită minţii sale să fie bătută de toate 
vânturile? 

Şi-a trecut degetele prin păr, privind-o pe Froissy 
apropiindu-se cu un dosar în mână, însoţită de Veyrenc. 

— Ce se întâmplă? â întrebat cu un glas care i s-a părut 
şi lui stins. 

— Veyrenc îşi punea întrebări. 

— Cu atât mai bine, Louis. Fiindcă în seara asta, la mine 
şuieră vântul printre urechi. Simt cum mă înmoaie. 

— Atât de bine încât i-am cercetat pe agresorii morţi 
deja, a continuat Froissy. Ţineţi minte? Cei care au murit 
înainte de atacul păianjenilor-pustnic. 

— Da, a spus Adamsberg. Ceilalţi patru. 

— Cesar Missoli, Denis Haubert, Colin Duval şi Victor 
Menard, i-a enumerat Froissy. Veyrenc considera că nu era 
logic, dacă cineva hotărâse să se răzbune pe gaşcă, să-i 
lase să moară de moarte bună. 

— O răzbunare este completă sau nu există, a completat 
Veyrenc. 

— Aşadar? a întrebat Adamsberg ridicând capul. 

— Cesar Missoli a murit primind un glonţ în spate, în 
faţa vilei sale din Beaulieu-sur-Mer, din Alpii Maritimi. 
Cum frecventa mediile mafiote din Antibes, s-a crezut că 
este vorba de o reglare de conturi. 

— Când s-a întâmplat asta, locotenente? 

— În 1996. Denis Haubert, doi ani mai târziu, a căzut de 
pe acoperişul pe care îl repara. Piedica de siguranţă a 
scării fusese fixată greşit. Clasat: accident domestic. 

Adamsberg a început să se plimbe în cerc prin cameră, 
cu mâinile la spate. Şi-a aprins una dintre ţigările lui Zerk, 
pe jumătate goală. Trebuia în curând să-i mai cumpere 
ţigări fiului său ca să mai aibă de unde să şterpelească 
altele. Nu-i plăcea marca asta, prea aspră, dar ţigara de 
dar nu se caută la tutun. Veyrenc zâmbea, cu braţele 
încrucişate, sprijinit de biroul lui Kernorkian. 

— Mai trec trei ani şi îi vine rândul lui Victor Ménard. 
Suntem în 2001, a continuat Froissy. Un deţinător de 


e 192 œ» 


garaj, pasionat de motoare mari. Avea unul de 630 cm3, pe 
care îl conducea cu viteză maximă. Era foarte greu şi a mai 
intrat şi pe un drum alunecos. 

— Alunecos? 

— Acoperit cu ulei de motor, a precizat Froissy. Pe o 
lungime de patru metri, în plin viraj. A derapat când avea 
137 km pe oră. Fractura cervicalei, frâna i-a intrat în ficat, 
a murit. Accident, desigur. În fine, Colin Duval. Suntem în 
2002. Culegea ciuperci, duminica, tot în Alpii Maritimi, 
cunoştea bine locul. E un expert: taie piciorul ciupercii în 
lamele fine şi le pune la uscat, agăţate pe o sfoară, afară, 
când e vreme bună, uscată. Trăieşte singur şi găteşte 
singur. Într-o săptămână de noiembrie, după cules, are 
probleme mari cu digestia. Nu se alarmează, ştie ce a 
cules. Două zile mai târziu, se simte mai bine, semnele 
sunt bune. Apoi are loc recăderea şi, în trei zile, în pofida 
spitalizării, moare din cauza insuficienţei hepatice şi 
renale. Analizele au arătat prezenţa toxinelor alfa şi beta- 
amanitină conţinute de piciorul viperei. Pot avea piciorul 
deschis la culoare şi pălăria destul de plată, ca şi alte 
ciuperci, e destul de uşor să le confunzi şi să le culegi 
alături de altele. Dar e mult mai sigur să adaugi alte 
lamele fine pe sfoara pusă la uscat. De menţionat că o 
jumătate din pălăria unei asemenea ciuperci este mortală, 
a mai spus Froissy. 

— Trei decese care ar putea să fi fost accidente şi o 
reglare de conturi, a rezumat Veyrenc. Dacă nu am şti, dar 
ştim, că oamenii ăştia au făcut parte din Gaşca 
păianjenului pustnic. Aşadar nu sunt coincidenţe, nu sunt 
accidente. Sunt crime. 

— Direct la ţintă, impecabil, a spus Adamsberg. Asta 
înseamnă că victimele păianjenului-pustnic nu au aşteptat 
şaizeci de ani, aşa cum am crezut, ca să ucidă. 

— Dar, brusc, se întrerup, a observat Mercadet. După ce 
elimină patru borze şi totul merge ca pe roate, nimeni nu 
bănuieşte nimic. Şi cine ar fi putut? Dar nu. Se opresc timp 
de paisprezece ani, înainte să reînceapă, luna trecută, 
folosind o metodă extrem de complicată şi despre care nu 


e 193 + 


ştim nimic. 

— Perioada de latenţă este foarte lungă, a întărit 
Adamsberg. 

— Şi de ce? a întrebat Froissy. 

— Ei bine, locotenente, ca să pună la punct un sistem 
infinit mai complicat şi pe care nu îl ştim. 

Froissy a clătinat capul cu îndoială. 

— Ba da, Froissy, a continuat Adamsberg. La un moment 
dat ceva nu i-a mai mulţumit în legătură cu maniera de a 
ucide. Adu-ţi aminte: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. 
Similitudinea asta, ecuaţia asta veche de când lumea este 
esenţială. 

— Şi ecuaţia şchiopăta, a spus Veyrenc. Sigur, primii 
patru tipi sunt morţi, dar când duşmanul îţi scoate un ochi 
iar tu îi tai o ureche, răzbunarea este mediocră. Venin de 
păianjen-pustnic contra venin de păianjen pustnic. 

— Şi în aceşti paisprezece ani au căutat o modalitate de 
a strânge suficient pentru a-i injecta? 

— Cam aşa ceva, a confirmat Adamsberg. Sau totul 
cade. 

— Şi pentru a reuşi, Jarras mizează pe un contact în 
Mexic? a vrut să ştie Froissy. Ş 

— Nu răsuci prea mult cuțitul în rană, locotenente. Intr- 
un fel sau altul, au reuşit. 

— Şi în paisprezece ani, au strâns suficient venin ca să 
ucidă trei bărbaţi. Şi fără îndoială, mai au încă pentru a 
ucide încă alţi trei. 

— Veninul se păstrează? 

— M-am interesat, a spus Veyrenc. Se poate; uneori 
chiar optzeci de ani pentru anumite specii, dar cel mai 
bine este să-l congelezi. Mă refer la şerpi. Nu ştiu cum 
stau lucrurile pentru păianjenul pustnic. 

— Niciodată nu ştim nimic despre păianjenii pustnic, a 
oftat Mercadet. E firesc, ei nu deranjează pe nimeni. 

Comisarul şi-a întins braţele mulţumit. Vântul nu-i mai 
şuiera printre gânduri. 

— Garbură? a propus Veyrenc. 

Interesul lui Veyrenc pentru Estelle era mai bine 


e 194 œ 


conturat decât crezuse, s-a gândit Adamsberg. Cu invitaţia 
asta, lansată cu nonşalanţă, era clar că locotenentul nu 
voia să se prezinte singur ci să-şi estompeze prezenţa. În 
ajun, Estelle se arătase întrucâtva rezervată. 

— Sunt pentru, a spus el deşi ar fi preferat, după atâtea 
zile dificile, să-şi întindă picioarele în faţa şemineului şi să 
încerce să gândească. Sau, cel puţin, să-şi recitească 
notițele din carneţel. 

— Şi eu la fel, a întărit Mercadet care şi-a oprit 
calculatorul. 

— E bună garbura? a întrebat Froissy grijulie cu gustul 
alimentelor. 

— Excelentă, a precizat Veyrenc. 

— În fine, trebuie să-ţi placă varza, a nuanţat 
Adamsberg. 


< 195 œ» 


XXIV 


Mercadet şi Froissy au aruncat o privire în castronul de 
garbura adus pentru Adamsberg şi Veyrenc şi după 
această evaluare au optat pentru „pui ă la Henri IV”. Se 
mai înseninaseră de când Veyrenc descoperise cele patru 
victime ale găştii celor muşcaţi de păianjenul-pustnic care 
luptau împotriva Găştii păianjenului pustnic. Lucrurile 
începeau, în sfârşit, să se clarifice. Elementele cronologice, 
componentele psihologice şi misterele tehnice intrau pe 
făgaşul lor. Neplăcerea provocată doar auzind cuvintele 
„păianjen pustnic” dispăruse. Nu aveau decât să aştepte ca 
Retancourt şi Voisenet să-şi încheie misiunile, nu mai era 
foarte mult până atunci. Şi, de data asta, Adamsberg fu cel 
care umplu paharele cu Madiran. 

Veyrenc schimbase din nou locul şi se plasase cu spatele 
la tejghea. În seara asta nu se va mai ridica să ceară cafea 
sau zahăr. Mercadet a gustat garbura, a abandonat-o fără 
să regrete, iar conversaţia trecea de la anchetă la venin, 
de la păianjen la Mexic, de la indiferența motanului faţă de 
mierle la borzele de la orfelinatul Milostenia şi la gaşca 
celor muşcaţi de păianjenul-pustnic. 

— De acord, şi-au făcut de cap la orfelinat, dar nici puştii 
ăştia nu au ajuns uşă de biserică, a observat Mercadet. 

— Cine a suferit va produce suferinţă, a spus Veyrenc. 

— Mă ataşasem de ei. Şi, în cele din urmă, au devenit 
ucigaşi. 

— Şi foarte calculaţi. Niciodată nu am întâlnit o 
stăruinţă atât de încăpăţânată. Vârsta ar fi trebuit să le 
aducă o anumită detaşare, dar până la urmă, nu s-a 
întâmplat aşa. 

Estelle s-a apropiat şi, de data asta, nu şi-a mai pus 
mâna pe umărul lui Veyrenc, ci doar un deget, ca să afle 
dacă poate să aducă brânza veche de oaie. Da, sigur că da. 

— Cât e ceasul? a întrebat Adamsberg. 

— 23.30, a răspuns Veyrenc. Oboseşti pe toată lumea 
întrebând cât e ceasul. 


e 196 œ» 


— Aşadar Retancourt este la treabă de trei ore. Voisenet 
şi oamenii lui sunt la treabă de două ore. 

— Mai trage-ţi sufletul un pic, Jean-Baptiste, a spus 
Veyrenc. 

— Da. 

Mercadet împărțea brânza când a sunat mobilul lui 
Adamsberg. 

— Retancourt, a spus el apucând strâns mobilul. 

Apoi s-a încruntat fiindcă nu recunoştea numărul. 

— Comisare? Sper că nu dormeaţi, scuze, ştiu că este 
târziu, vă rog să mă iertaţi, zău. Doamna Royer-Ramier. 
Irene Royer. Irene, ce mai. 

— Nu dormeam, Irène. Vreo problemă? Vă atacă 
ferestrele? 

— Oh, nu, comisare. E mai grav decât asta. 

— Vă ascult. 

Adamsberg a pus mobilul pe speaker şi la masă s-a făcut 
linişte. 

— A apărut alta, comisare. Lumea a luat foc pe reţele. 
Oh, scuze, nu vreau să vă zăpăcesc, nu mă refer la reţeaua 
pânzei de păianjen ci la reţelele de pe internet. 

— Care alta? 

Simţea nevoia să o grăbească pe femeia asta, dar 
înţelesese că, cu cât insista mai mult, cu atât ea se 
îndepărta de subiect. Ea era cea care regla tempo-ul 
discuţiei şi digresiunile. 

— Păi, unul dintre cei care au fost muşcaţi de păianjen, 
comisare. 

— Unde? 

— Asta mă miră, nu este la noi ci la Charente-Maritime. 
Şi acolo nu prea sunt păianjeni-pustnic. Dar trebuie să ştiţi 
că, uneori, pornesc dinspre Mediterana spre falezele 
atlantice. De ce o fac? Mister. Iar anul trecut, un păianjen- 
pustnic a muşcat pe cineva din Oise, aşa că vedeţi... Sunt 
nişte păianjeni care probabil au plăcerea aventurii, sau 
ceva în genul ăsta. Să meargă să mai vadă şi alte peisaje. E 
doar o figură de stil. 

— Vă rog. Daţi-mi mai multe detalii. 


e 197 œ» 


— Este pe forumuri. Cât să fie de atunci? Zece minute? 
Şi v-am sunat imediat. L-au dus la spitalul din Rochefort. 

— Este o muşcătură de păianjen pustnic, e sigur? 

— Oh, da. Pentru că bătrânul - este vorba tot despre un 
bătrân, comisare - a identificat umflătura şi asta imediat, 
se făcuse o băşică. Iar apoi s-a înroşit. Atunci, cu toate cele 
petrecute până acum, s-a prezentat rapid la spital. 

— Dar cum de s-a aflat atât de repede pe forum? 

— Poate că a fost cineva de la spital, vreun brancardier, 
vreun asistent, cine ştie? Cu tot ce s-a întâmplat zilele 
astea... 

— Nu ştiţi cum îl cheamă? 

— Ei, comisare, există secretul medical, totuşi, nu? 
Singurul lucru pe care l-am citit este că a fost muşcat după 
ce terminase de mâncat, la Saint-Porchaire. Acolo sus, ce 
mai. A simţit înţepătura. 

— Era în casă ori afară? 

— Nu se precizează. Mă interesează să aflu dacă este o 
muşcătură obişnuită sau una specială, cum aţi spus. 

— Înţeleg, Irene. Am să vă spun. 

— O clipă, comisare! Să nu mă sunaţi pe mobil, l-am 
uitat pe scaun, acasă. 

— Dar unde sunteţi? 

— Păi, sunt la Bourges. 

— La Bourges? 

— De îndată ce pot, caut un loc pe harta Franţei şi merg 
acolo. O fac pentru a beneficia de poziţia antalgică, 
înţelegeţi? 

— Pardon? 

— Poziţia antalgică. Braţele prinse de volan, picioarele 
pe pedale, nu-mi mai simt artroza. Vreau să trăiesc la 
volan. 

— Numărul hotelului dumneavoastră, vă rog? 

— Nu este un hotel, ci o cameră într-o pensiune. Foarte 
curată, îndrăznesc să spun. Telefonez de pe mobilul 
patronului. Este extrem de serviabil dar totuşi nu trebuie 
să abuzez. 

Adamsberg a închis şi şi-a privit colegii cu chipul 


e 198 œ» 


crispat. 

— Individul este din Saint-Porchaire. Nu acolo locuieşte 
una dintre borzele noastre? 

— Olivier Vessac, optzeci doi de ani, a confirmat Froissy. 

— Plec, a spus comisarul ridicându-se. Omul nostru mai 
are de trăit doar două zile. Vreau să-mi spună ora exactă 
când a fost muşcat şi cine l-a muşcat. 

— Vin cu tine, a întărit Veyrenc fără să se clintească. 
Vom fi la Rochefort peste cinci ore. Poţi să-mi spui ce 
naiba vom face la uşa spitalului la patru şi jumătate 
dimineaţa? 

Adamsberg a clătinat din cap şi a sunat-o pe Retancourt 
cu speaker-ul activat. 

— Te-am trezit, locotenente? 

— De când dorm eu când sunt în misiune de filaj? 

— Avem o altă victimă, Olivier Vessac, la Saint- 
Porchaire, lângă Rochefort. A fost muşcat în seara asta, 
fără îndoială, între ora opt şi ora unsprezece fără un sfert 
cel mai târziu. Vreuna dintre ţintele tale lipseşte? 

— Negativ. Richard Jarras şi soţia lui au intrat la 19.30 
într-un mic restaurant din centru şi s-au întors la 21.05. 
Pentru Kerno: René Quissol şi soţia lui sunt în faţa 
televizorului. Nicio mişcare. 

„Kerno” era numele pe care i-l dădeau între ei lui 
Kernorkian. Ceea ce îl transforma pe armeanul sadea într- 
un breton sadea. 

— Atunci, pleacă din Ales, locotenente. Ţi-ai încheiat 
misiunea. Cu siguranţă s-a mişcat unul dintre cei din 
Vaucluse. Te sun. 

Adamsberg i-a telefonat imediat lui Voisenet. 

— Nu, comisare, a răspuns Voisenet. Micul Louis este 
afară, pe banca de piatră din faţa porţii sale - încă e cald 
aici - şi face o carte cu prietenul său Marcel, ceea ce îmi 
uşurează filajul. 

— Sunt chiar ei, Voisenet? l-a întrebat Adamsberg 
ridicând glasul. Eşti sigur? 

— Sunt sigur, comisare. Louis Arjalas şi Marcel 
Corbière. Din păcate nu este greu să-i identifici. Micul 


< 199 œ» 


Louis are o proteză la piciorul stâng, iar Marcel nu are 
obraz. Îl acoperă cu o bucată de pânză de culoarea pielii. 

— Şi  Lammare? Ce spune despre Jeannot, la 
Courthezon? 

— Nimic. Jean Escande lipseşte. Vecinii spun că este la 
mare, la Palavas. 

— Cu maşina? 

— Da. Pleacă des, de cum se face timp frumos. 

— Vreo mişcare pe mobilul său? 

— Nimic. Nu are semnal. 

— Foarte bine. Mută toată echipa la Palavas, căutaţi în 
hoteluri, în campinguri, întrebaţi peste tot. Un bătrân fără 
un picior nu trece neobservat, mai ales un obişnuit al 
locului.  Găsiţi-l sau, mai degrabă, să nu-l găsiţi; 
locotenente. 

— Am descrierea maşinii sale, a spus Froissy 
consultându-şi telefonul, pe care stoca o mare parte a 
datelor anchetei. Are un Verseau albastru 630, cinci uşi, 
automatic, 234 WJA 84. 

— Ai notat Voisenet? 

— Zburăm, comisare. 

Apoi a sunat-o din nou pe Retancourt. 

— Avem un singur absent, locotenente: Jean Escande, 
cică ar fi mers să se scalde la Palavas, dar mobilul este 
oprit. Voisenet este acolo. Mergi cu echipa la Saint- 
Porchaire, acolo unde a fost muşcat Vessac. Jeannot 
Escande are totuşi şaptezeci şi şapte de ani. Dacă a gonit 
de la Vaucluse până la Saint-Porchaire, tot a făcut şapte 
ore, cel puţin, dar nu a putut să pornească imediat spre 
sud, mai ales noaptea. Verifică toate hotelurile mici din 
împrejurimi şi lărgeşte cercul. Un bătrân fără un picior nu 
trece neobservat. 

— Ar fi putut să doarmă în maşină. 

— Îţi dau descrierea maşinii: un Verseau albastru 630 
cinci uşi, automatic, 234 WJA 84. 

— Am înţeles, a spus Retancourt. 

Adamsberg s-a aşezat, cu mâna încleştată pe mobil. 

— Dacă nu e Jeannot, ne-am ars. Înseamnă că am greşit 


e 200 » 


pe toată linia. Vom muşca pământul, cum a spus Danglard. 

— Imposibil, a spus Veyrenc, totul se poate adapta. 
Dormim două ore şi plecăm spre Rochefort. Vom ajunge la 
spital pe la opt. 

— E mort, Louis. Ne-a scăpat ceva. 

— Tu eşti mort. Dormim puţin şi ne vedem la ora trei 
dimineaţa la Brigadă. 

Adamsberg a clătinat iarăşi din cap. Prin minte i-a trecut 
cuvântul „pustnica” şi a tresărit. Veyrenc l-a scuturat de 
umăr şi l-a împins afară. 

— Jeannot a dispărut, i-a spus. Jeannot s-a mişcat. 

— Da. 

— E normal ca unul singur dintre „muşcaţi” să facă 
treaba. Doar nu se duc toţi cinci în gaşcă. Se schimbă între 
ei, o ştim. O să-l încolţim. 

— Nu ştiu. 

— Ce se întâmplă, Jean-Baptiste? 

— Nu mai văd în ceaţă, Louis. Nu mai desluşesc nimic. 


e 201 œ» 


XXV 


Adamsberg şi-a pregătit în grabă rucsacul şi s-a aşezat 
la locul lui din bucătărie, cu picioarele pe marginea 
şemineului. Preţ de o secundă a fost foarte ispitit să iasă şi 
să i se alăture lui Lucio sub fag, uitând că acesta era în 
Spania. Nimic nu l-ar fi pasionat mai mult pe Lucio decât 
teribilele năstruşnicii ale păianjenului pustnic. 

Şi ce i-ar fi spus Lucio între două înghiţituri de bere, sub 
copac? 

— Sapă în frica ta, hombre, nu-i da pace, trebuie să te 
scarpini până la capăt, până la sânge. 

— O să treacă, Lucio. 

— Nu va trece! Sapă, băiete, pentru că nu ai încotro. 

Asta i-ar fi spus, cu siguranţă. L-a găsit pe Veyrenc în 
faţă la intrarea în sediul Brigăzii, pe la ora trei dimineaţă. 

— N-ai dormit, a observat Veyrenc. 

— Nu. 

— În condiţiile astea, conduc eu. Te trezesc peste două 
ore. Dacă aş fi mama ta ţi-aş impune să te culci. 

— Trebuie să o sun, Louis. Şi-a rupt mâna. 

— A căzut? 

— Da. S-a împiedicat de coada măturii. Nu ştie dacă 
mătura s-a pus în calea ei ori a ieşit ea în calea măturii. 

— Dacă te gândeşti bine, este o întrebare importantă, a 
spus Veyrenc demarând. Şi care este valabilă pentru multe 
lucruri. 

— E o mătură mare, o foloseşte ca să şteargă păianjenii. 
Nu păianjenii pustnic, nu sunt de-ăştia pe la noi. 

lar Adamsberg, după frigul simţit în ceafă, a regretat 
imediat că a rostit cuvântul şi că l-a asociat cu familia şi 
casa lor şi, chiar mai rău, cu mama lui. Poate că predicțiile 
de rău augur ale lui Danglard vor sfârşi prin a i se insinua 
în gânduri. 

Cu puţin înainte de ora opt, Veyrenc a parcat maşina în 
faţa spitalului Rochefort şi l-a trezit pe comisar. 

— La naiba, nu m-ai trezit, a bombănit Adamsberg. 


e 202 œ» 


— Nu, a răspuns Veyrenc. 


La început, medicul de gardă de la spitalul Rochefort nu 
le-a permis să-l vadă pe pacient, cât de poliţişti erau ei. 
Situaţia bolnavului se înrăutăţise peste noapte. 

— Cât de mult? a vrut să ştie Adamsberg. 

— Rana s-a întins prea repede, s-a instalat deja necroza. 
Avem o reacţie accelerată. A făcut deja febră, 38°. 

— Aşa cum li s-a întâmplat celor trei pacienţi din Nîmes? 

— De asta ne temem. Şi nu înţeleg ce are poliţia de-a 
face cu asta. Poate un specialist în veninuri ar avea sens, a 
adăugat ca un fel de concluzie, întorcându-le spatele. 

— Unde a fost muşcat? 

— De braţul drept. Ceea ce ne face să sperăm că-l vom 
salva dacă vom face amputarea. 

— Nu e chiar aşa doctore. Bărbatul nu a fost muşcat de 
un păianjen pustnic, ci a primit o doză de venin de 
douăzeci de ori mai mare. E o crimă. 

— O crimă? Cu veninul a douăzeci de păianjeni pustnic? 

Medicul îi privea din nou, cu braţele încrucişate şi 
picioarele depărtate, zâmbind. Postura refuzului categoric. 
Un tip solid, eficace, autoritar şi obosit. 

— De când este omul capabil să comande păianjenilor? a 
întrebat el. Le fluieră şi ei vin la el, îi ordonează în cohorte 
şi îi năpusteşte peste victimă când are chef? De când? 

— Din 10 mai, doctore. Au murit deja trei oameni şi vor 
mai muri încă doi dacă nu ne lăsaţi să vedem pacientul. 
Pot obţine un mandat, dacă o cereţi, dar aş prefera să nu 
pierd timpul şi să-i vorbesc înainte ca febra să ajungă la 
40°. 

Era imposibil ca Adamsberg să obţină un mandat de la 
comisarul-şef care nici măcar nu fusese informat despre 
anchetă. Dar termenul l-a impresionat pe medic. 

— Aveţi la dispoziţie douăzeci de minute, atât. Nu-l 
agitati, nu faceţi ca febra să crească. Iar braţul atins nu 
trebuie mişcat în niciun caz. N 

— Unde şi când a fost muşcat? In casă? Afară? 

— Afară, când se întorcea cu doamna lui. După cină, la 


e 203 œ» 


căderea serii. Camera 203. Douăzeci de minute. 

Bătrânul nu era singur. Aşezată într-un fotoliu, în care 
părea că-şi petrecuse toată noaptea, o femeie de vreo 
şaptezeci de ani, cu ochii înroşiţi de plâns, răsucea o 
batistă în mâini. 

— Poliţia, a anunţat cu  blândeţe  Adamsberg. 
Locotenentul Veyrenc de Bilhe şi comisarul Adamsberg. 

Bărbatul a clipit părând că spune „înţeleg”. 

— Ne pare foarte rău că vă deranjăm, domnule Vessac. 
Nu vă reținem prea mult. Doamna? 

— Locuim împreună, Elisabeth Bonpain, a făcut Vessac 
prezentările. 

— Doamnă, regretăm, dar trebuie să părăsiţi încăperea. 
Trebuie să rămânem singuri cu domnul Vessac. 

— Nu mă clintesc de aici, a replicat Elisabeth Bonpain în 
şoaptă. 

— Asta este procedura, nu vă supăraţi pe noi. 

— Au dreptate, Elisabeth. Profită ca să bei o cafea şi să 
mănânci puţin, o să-ţi facă bine. 

— Dar de ce te caută poliţia? 

— Îmi vor spune. Du-te, te rog. Cafea, un croasant, ca 
să-ţi vii în fire, a repetat Vessac. Citeşte o revistă, nu te 
mai gândi. Nu te îngrijora, nu mă doboară pe minte o 
gânganie. 

Elisabeth Bonpain a ieşit iar Vessac le-a arătat două 
scaune. 

— O minţiţi, aşa-i? a întrebat Adamsberg. 

— Bineînţeles. Ce aţi vrea să-i spun? 

— O minţiţi fiindcă ştiţi că nu e doar o gânganie. 

Adamsberg era binevoitor, borză sau nu, nu sari la gâtul 
cuiva care mai are doar două zile de trăit şi o ştie. Evita să- 
i privească rana care deja era hidoasă. Lungă de zece 
centimetri şi largă de patru, necroza neagră îşi făcea 
treaba, devorând muşchi şi vene. 

— Nasoală rău, aşa-i? a spus Vessac urmărind privirea 
lui Adamsberg. Dar aţi văzut altele şi mai şi, doar sunteţi 
poliţai. 

— Avem doar douăzeci de minute domnule Vessac. Ştiţi 


e 204 œ» 


ce vi se întâmplă. 

— Da. 

— Ştiţi de morţile fulgerătoare ale lui Albert Barral, a lui 
Fernand Claveyrolle şi a lui Claude Landrieu din cauza 
muşcăturii păianjenului pustnic, luna trecută, la Nîmes? 

— Sunteţi deja la curent? 

Vessac a rânjit şi cu braţul stâng i-a cerut apă lui 
Veyrenc. Faptul că avea trăsăturile pronunţate îl făcuse să 
reziste ravagiilor vârstei şi, chiar după atâta vreme, 
Adamsberg îl recunoştea. 

— Ştim de orfelinat, unde Gaşca păianjenului-pustnic a 
atacat unsprezece copii, lăsându-i fără membre, pe unul 
impotent şi pe altul cu faţa distrusă. Făceaţi parte din ea, 
împreună cu ceilalţi opt. 

Vessac nu a coborât privirea. 

— Nişte nenorociţi, a spus el. 

— Cine? Voi sau ceilalţi. 

— Noi, cine altcineva? Nişte ticăloşi, nişte canalii. Când 
micul Louis, la patru ani a rămas fără un picior, ce-am 
făcut? Am râs. Nu eu, aveam doar zece ani, însă m-am dat 
cu ei imediat. Credeţi că asta ne-a oprit? Când Jeannot şi-a 
pierdut gamba, iar Marcel jumătate din obraz - era atât de 
urât - ce-am făcut? Am râs. Dar cel mai mult ne-a distrat 
când lui Maurice i-a căzut testiculul ca o nucă. L-am 
poreclit Maurice-un-coi şi tot orfelinatul a aflat. 

— Ştiţi cine v-a făcut asta? l-a întrebat Adamsberg 
arătând rana. 

— Bineînţeles. Se răzbună şi e drept aşa. Şi vă spun un 
lucru: n-am chef să dau ortul popii, dar mă duce mintea: 
am meritat-o. Şi ei, măcar, ne vin de hac la bătrâneţe, ne- 
au lăsat să trăim, să iubim femei, să le facem copii. 

— Au început mai devreme, Vessac. Între 1996 şi 2001 
au murit patru: Missoli, Haubert, Menard şi Duval. Nu din 
cauza veninului ci a unor accidente provocate. 

— Ah, a exclamat Vessac. M-am prins. Dar nu pricep 
cum au procedat. E nevoie de mult venin ca să omori un 
om. 

— Cel puţin douăzeci de doze. 


e 205 œ» 


— Nu mă prind şi nici nu-mi pasă. Atenţie! a spus Vessac 
deodată ridicând braţul stâng. Elisabeth nu este la curent, 
nu trebuie să ştie că eram o stârpitură mică. Nu trebuie să 
ştie. 

— Ancheta este în curs, a spus comisarul. Dacă va 
continua şi dacă va fi proces... 

— Vor scrie ziarele. Bine. Va afla. Dar faceţi în aşa fel 
încât să afle după moartea mea. Să ne despărţim frumos. 
Se poate? 

— Desigur. 

— Pe cuvânt de bărbat? 

— Pe cuvânt de bărbat. Şi violurile, Vessac? 

— Nu, a spus el. Aici n-am fost părtaş. 

— Fiindcă au şi violat? 

— La Nîmes, da. 

— Colective? 

— Întotdeauna. Şi au continuat şi după ce au ieşit de la 
orfelinat. 

— Dar, dumneata, nu? 

— Nu. Şi nu c-aş fi fost bun la suflet. E altceva. 

— Ce anume? 

— Dacă nu vă spun, o să-mi puneţi şi nişte violuri în 
cârcă. Dar nu-i uşor de explicat. 

Vessac a stat pe gânduri câteva clipe, apoi i-a cerut din 
nou apă lui Veyrenc. Febra se intensifica. 

— Poliţişti sau nu, suntem între bărbaţi, aşa-i? a spus el. 

— Da. 

— Şi ce am să vă spun rămâne în camera asta? 

— Da. 

— Pe cuvânt de bărbat? 

— Pe cuvânt de bărbat. 

— Era colectiv, cum ai spus. Trebuia să ne demonstrăm 
bărbăţia în faţa celorlalţi. Trebuia să ne despuiem. Şi eu nu 
puteam. 

Tăcere, urmată de o nouă înghiţitură de apă. 

— Credeam, eram sigur că sexul meu e prea mic, a 
continuat el cu efort. Sigur că ticălosul ăla de Claveyrolle 
avea să mă poreclească. Şi atunci mă fofilam. Mă credeţi? 


e 206 » 


— Da, a spus Adamsberg. 

— Dar nu am fost un sfânt. Să nu credeţi asta. 
Participam. Mă uitam sau, mai rău, îi ajutam şi ţineam 
fetele de mâini. Se cheamă complicitate. Nu-i ceva cu care 
să te lauzi, nu? 

Medicul a deschis uşa. 

— Nu mai mult de trei minute. 

— Să ne grăbim, Vessac, a propus Adamsberg, 
aplecându-se spre el. Cine a injectat veninul? Cine? 

— Cine? Nimeni, comisare. 

— Doi dintre foştii voştri amici sunt în vizorul ucigaşului. 
Alain Lambertin şi Roger Torrailles. Spune-mi şi îi pot 
salva. Avem deja şapte morţi până acum. j 

— În curând opt, cu mine. Dar nu vă pot ajuta. Elisabeth 
şi cu mine ne-am întors de la cârciumă. Am parcat maşina, 
am coborât. Şi atunci, în faţa porţii, când potriveam cheia 
în broască, am simţit o pişcătură în braţ. Nu mare lucru, 
aşa-i? Pe la ora opt. 

— Minti, Vessac. 

— Nu, comisare, pe cuvânt de bărbat. 

— Dar ar fi trebuit să vezi ce te-a pişcat. 

— Nu era nimeni. M-am gândit la o aşchie de mur, sunt 
destui arbuşti din ăştia care urcă dinspre golf. Voiam să-i 
tai, acum e prea târziu. Nimeni, îţi spun. Intreab-o pe 
Elisabeth, era acolo. O să vă spună, ea nu este în stare să 
mintă. Mai târziu am făcut legătura, când am văzut rana. 
Nu sunt păianjeni-pustnic pe la noi, îţi închipui că m-am 
interesat după moartea celor trei. Dar ştiam să recunosc 
edemul şi umflătura. Şi de data asta mi-am spus, Olivier, ti- 
a venit rândul. Cum? Habar n-am, comisare. 

În clipa în care medicul deschidea uşa din nou, 
Adamsberg s-a ridicat şi a dat din cap. Apoi şi-a pus mâna 
pe antebraţul bărbatului. 

— Salut, Vessac. 

— Salut, comisare. Mulţumesc. Nu eşti preot, şi oricum 
nu cred în ei, dar mă simt mai bine după ce am vorbit. Ei, 
şi voi doi, nu uitaţi? Pe cuvânt de bărbat, da? 

Adamsberg şi-a privit mâna care se odihnea pe braţul lui 


e 207 œ» 


Vessac. Pe braţul unui ticălos, desigur, dar al unui om care 
va muri curând. 

— Pe cuvânt de bărbat, a spus el. 

Au ieşit în tăcere, îndreptându-se încet spre parcul 
spitalului. 

— Totuşi, suntem obligaţi să verificăm, a spus Veyrenc. 

— Dacă a văzut pe cineva? Da. Va trebui să o torturăm 
pe Elisabeth Bonpain. Mergem la Saint-Porchaire. Vreau 
să văd locul unde s-a întâmplat, înainte să dispară orice 
urmă. 


Din maşină, Adamsberg a sunat-o pe Irène Royer la 
pensiunea din Bourges. Îl afectaseră rana atroce a lui 
Vessac, mărturisirile lui - pe cuvânt de bărbat - 
demnitatea unui ticălos pe patul de moarte. 

— Dumneavoastră sunteţi, comisare? Tocmai la timp, 
fiindcă ies din cameră. A fost o muşcătură obişnuită? 

— Nu, Irène, Vessac era o borză de la orfelinat. Nu 
scrieţi nimic pe internet, ca şi până acum. 

— Am promis. 

— Batem pasul pe loc: spune că nu a văzut pe nimeni 
când a simţit pişcătura. 

— S-a întâmplat în casă? Afară? 

— Afară. Chiar în faţa porţii. O să discut cu femeia cu 
care stă. 

— Dar unde l-a muşcat? 

— În partea de sus a braţului. 

— Imposibil, comisare. Un păianjen-pustnic nu zboară. 

— Şi totuşi acolo a fost muşcat. 

— Nu era o grămadă mare de lemne lângă poartă? 
Uneori, din întâmplare, îl poţi atinge. Îl deranjezi când iese 
la plimbare. 

— Nu ştiu nimic. Merg la Vessac. 

— O clipă, comisare. Cum aţi spus că-l cheamă? 

— Vessac. 

— Că doar nu o fi Olivier Vessac, totuşi. 

— Ba da. 

— Maică Precistă! lar pe cea cu care stă o cheamă 


e 208 » 


Elisabeth Bonpain? 

— Da. 

— Care este femeia cu care stă, stau împreună? Sunteţi 
atent? 

— Da. Am văzut-o. Am priceput. E foarte necăjită. 

— Maica lui Dumnezeu! Elisabeth! 

— O cunoaşteţi? 

— Îmi este prietenă, comisare. Cea mai drăguță femeie 
din lume, pâinea lui Dumnezeu. Ne-am întâlnit, câţi ani să 
fie de atunci? Unsprezece. Am plecat în postură antalgică 
la Rochefort. Acolo ne-am cunoscut. Am rămas acolo o 
săptămână întreagă, atât de bine ne înţelegeam. 

— Şi, Irène, aţi putea să-mi spuneţi dacă minte? 

— Adică dacă spune că n-a văzut pe nimeni când, de 
fapt, acolo a fost cineva? Şi de ce l-ar proteja pe asasin? 

— Ca să nu se afle despre trecutul său? Şi totuşi, el mi-a 
spus. Dar nu era un interogatoriu oficial. Nu avea nicio 
valoare, şi el ştia asta. i 

— Ah, poate că da. Aş şti să o conving pe Elisabeth să 
spună adevărul. Nu avem secrete noi două. 

— Atunci veniţi. 

— De la Brouges? 

— Da, de ce nu? Cinci ore în poziţie antalgică vă sperie? 

— Nu despre asta este vorba, comisare, dimpotrivă. Este 
vorba de colocatara mea. V-am spus că am una? O cheamă 
Louise. Cum să vă spun? E puţin, cum să mă exprim, puţin 
dusă. Şi nu se împacă deloc bine cu păianjenii pustnic. 
Numai despre asta vorbeşte, păianjeni-pustnic în sus, 
păianjeni-pustnic în jos. Încât, după toate astea, este 
îngrozitor de speriată, îi vede peste tot. 

— Elisabeth e prietena voastră şi, exceptând faptul că ne 
minte sau nu, Olivier al ei va muri peste două zile. V-am 
spus că este disperată. Va avea nevoie de dumneavoastră. 

— Am înţeles, comisare. Să se descurce cum o putea 
Louise cu păianjenii pustnic. Vin. 

— Mulţumesc. Unde ne întâlnim? E vreun restaurant în 
Saint-Porchaire? 

— Le Rossignol. Nu e scump. Şi au şi camere. Dorm 


<e 209 » 


acolo. O sun pe Elisabeth. 
— Ne vedem acolo la 14:30. Porniţi, Irene! 


Erau aproape de Saint-Porchaire când a sunat Mercadet. 

— A mai fost muşcat unul, a spus imediat Adamsberg. 
Olivier Vessac. 

— Una dintre canalii. 

— Da, locotenente. O canalie spăşită, dar nu şi un 
violator. Un complice. 

— Nu şi violator? Şi crezi asta fiindcă aşa a spus el? 

— Exact. 

— De ce? 

— Nu pot explica, Mercadet. Mi-am dat cuvântul de 
bărbat. 

— Asta-i altă poveste, a continuat locotenentul. Şi eu am 
ceva. 

— Ce? 

— E vorba despre violator. Era în 1967. Iar pentru violul 
ăsta am şi nume: Claveyrolle, Barrase, tandemul nostru de 
şoc, şi Roger 'Torailles. O femeie de treizeci şi doi de ani, la 
Orange. 

— Bravo, locotenente! Cât au stat la pârnaie? 

— Nu au stat deloc. Un viciu de procedură. Aşadar, nu a 
fost niciun proces. Din cauza asta mi-a fost greu să dau de 
ei. 

— Ce viciu de procedură? 

— Tâmpiţii de poliţişti au forţat mărturisirea fără să fie 
prezent un avocat. Aveau declaraţia femeii, Jeannette 
Brezac. Şi au mers ca berbecii. Au fost şi violenţi, pe 
deasupra. După, nici vorbă de proces. lar Jeannette Brezac 
s-a sinucis opt luni mai târziu. 

— Ai auzit, Louis? a spus Adamsberg după ce a închis 
mobilul. Chiar că nenorociţii ăştia erau o gaşcă de 
violatori. Iar în 1967, femeia a murit. 

— Borze sau violatori, trebuie să-i protejăm pe ultimii 
doi dintre ei. 

Veyrenc a frânat în piaţa din Saint-Porchaire în timp ce 
Adamsberg încerca să-l sune pe Mordent. 


e 210 - 


— Mergi înainte, casa este la numărul 3, strada Oies- 
folles. 

— Existe gâşte nebune? 

— Bineînţeles. Nu spui tu că toată lumea e nevrozată? 

Comisarul a sunat din nou. 

— Mordent? Adamsberg. Olivier Vessac trage să moară 
la spitalul din Rochefort. 

— Rahat. L-aţi văzut? 

— De acolo ne întoarcem. Comandante, am nevoie de 
protecţie drastică pentru ultimii doi. Sună-i pe colegii din 
Senonche şi din Ledignan, şi cere-le să disponibilizeze 
oameni. Spune-le doar că noi credem că sunt ameninţaţi. 
Să fie în uniforme, trebuie să se vadă că sunt poliţişti. 

— Şi dacă Torrailles şi Lambertin refuză? 

— Crede-mă, Mordent. Cu şapte dintre ei asasinați şi cu 
Vessac pe patul de moarte, vor accepta. 

Veyrenc a frânat în faţa casei de la numărul 3, strada 
Oies-folles. Cei doi bărbaţi au început să inspecteze locul, 
poteca, partea de pădure, uşa grea de lemn a casei. Nicio 
grămadă de lemne în preajmă. Veyrenc a parcurs încet 
scurta distanţă dintre poartă şi maşina parcată în lateral. 

— Niciun dubiu, zise Veyrenc. Urmele lui Vessac şi ale 
doamnei sale se văd bine pe iarba umedă, dar în spatele 
lor nu a fost o a treia persoană. Şi nu e nicio urmă a 
vreunuia care să se fi apropiat din cealaltă parte. 

— Nici aici, a spus Adamsberg ghemuindu-se în faţa 
porţii şi, trecându-şi mâna prin iarbă. Au fost doar ei. 

Îi plăcea iarba. Asta ar trebui să facă în grădina pe care 
o împărțea cu Lucio. Să sape pământul la cincizeci de 
centimetri adâncime, să arunce pietrele pariziene, să 
toarne pământ gras şi să o lase să crească. Lucio ar fi 
încântat. 

Lucio.  Scampină,  scampină până la sânge rana 
păianjenului pustnic. 

Nu mai vreau, Lucio. Lasă-mă să fug. 

N-ai încotro, amice. 

Adamsberg a simţit cum îi amorţeşte ceafa din nou, cum 
i se pune un nod în gât, în timp ce, brusc, se gândea la 


e 211 œ» 


mama lui. O ameţeală neaşteptată l-a făcut să se sprijine în 
palmă. 

— La naiba, Jean-Baptiste, nu distruge urmele! 

— Scuze. 

— Te simţi bine? l-a întrebat Veyrenc, observând 
paloarea prietenului său. 

Pentru un om din regiunea Pirineilor, trecut prin multe 
cum era Adamsberg, paloarea era ceva rar întâlnit. 

— Foarte bine. 

Nu mai vreau, Lucio. 

Adamsberg a continuat să-şi treacă mecanic degetele 
prin iarbă. 

— Uite, Louis, a spus el întinzându-i un fir de plastic 
aproape invizibil prins între index şi degetul mare. 

— O bucăţică de fir de nailon, a observat Veyrenc. Are 
douăzeci de centimetri. Probabil că, alături, stau unii care 
pescuiesc. 

— Amatori de pescuit sunt peste tot. Dar era răsucit de 
urzica asta. 

— Nu asta l-a muşcat pe Vessac. 

— Pune-o totuşi într-o pungă de plastic din maşină, mi-e 
teamă să nu-mi scape. 

Adamsberg şi Veyrenc au mai căutat un sfert de oră prin 
iarbă şi pe potecă, căutau totul, orice, fără să găsească 
ceva. Doar bucăţica de fir de nailon. Au urcat în maşină, de 
data asta cu Adamsberg la volan. Erau dezamăgiţi. Vessac 
şi „consoarta” fuseseră într-adevăr singuri. 

— Ce-ai vrea să faci? l-a întrebat Veyrenc, privindu-şi 
atent prietenul. 

— N-am pus nimic în gură de ieri. Mergem la 
restaurantul ăla, Le Rossignol ne luăm un mic dejun 
marca Froissy şi o aşteptăm pe Irene. Elisabeth Bonpain va 
suporta mai uşor interogatoriul cu ea alături. 

— De acord. 

— Unde ai pus punga de plastic? 

— În servietă. 'Ţi-e atât de teamă să n-o pierzi? 

Adamsberg a ridicat din umeri. 

— Numai asta avem. 


e 212 œ» 


— Adică nimic. 
— Exact. 


e 213» 


XXVI 


— Zero barat, a spus Adamsberg lăsând mobilul pe masa 
restaurantului Le Rossignol cam cu zgomot. Retancourt nu 
l-a reperat pe Jeannot Escande în zonă dar şi-a început 
razia abia acum. 

— Razia? 

— Când Violette caută, nu prospectează, face o razie. 

— Cu siguranță că Jeannot a dormit în maşină. 

— Ar fi cea mai inteligentă alegere. Cât priveşte echipa 
lui Lamarre, nu au dat de Jeannot la Palavas. Ceea ce este 
o veste bună. Dar şi ei sunt la început. 

— Micul Jeannot fără un picior. Cine-ar fi crezut? 

— Nu avem dovezi, Louis. 

— Dar e singurul absent. 

— Aşa e. 

— Te îndoieşti? 

Adamsberg a împins farfuria cu resturile micului dejun 
şi a mai cerut doar o ceaşcă de cafea în plus. 

— Mai poţi? La întrebat Adamsberg. De-abia dacă ai 
avut timp să dormi. 

— O să mă odihnesc în maşină. Mai avem trei ore bune. 

— Hai, Louis, o să mă plimb puţin, poate o să alerg. O 
sun pe mama. 

— Nu mi-ai răspuns, a insistat Veyrenc ridicându-se. Te 
îndoieşti? 

— Nu ştiu. Aştept să le revăd, Louis. 

— Ceţurile tale, aşa-i? 

— Da. 

Adamsberg a ieşit din orăşelul Saint-Porchaire şi a dat 
peste un drum ce ducea spre pădure. Mirosul lui sau 
dorinţa făceau să descopere copaci cu siguranţa cu care 
elefanții descoperă un ochi de apă. S-a aşezat pe o moviliţă 
de pământ între doi fagi şi a sunat la el acasă, acolo, în 
Bearn. Mama lui evită discuţia despre mâna ruptă şi 
mătură, nu-i plăcea să se plângă tot timpul. Să aibă veşti 
de la Jean-Baptiste era mult mai important. 


e 214 œ» 


— La ce lucrezi, fiule? Eşti obosit, aşa-i? 

— Sunt momente dificile în orice anchetă, nimic mai 
mult. 

— La ce lucrezi? a repetat mama lui. 

Adamsberg a oftat. 

— Ceva despre păianjenul-pustnic, a spus el în cele din 
urmă. 

A urmat un moment de tăcere, apoi mama lui a 
continuat grăbită. 

— Pustnica sau păianjenul-pustnic? 

— De ce întrebi? Ştii ceva? 

— Ce să ştiu? 

— Este deja a doua oară când mi se pune această 
întrebare. Şi nu o înţeleg. Care pustnică? 

— Nu am pomenit de nicio pustnică, Jean-Baptiste. Am 
spus „ferma sau păianjenul pustnic”. 

— Nu, ai spus „pustnică”. 

— Eşti obosit. Am spus „fermă”. 

— Ce fermă? 

— Cea dinspre Comminges, aşa i se spunea, „Pustnica”. 
Fiindcă tipul nu voia să vadă pe nimeni şi până la urmă s-a 
spânzurat. Aşa ajungi când nu vrei să vezi pe nimeni lângă 
tine, te spânzuri. Ştii că Raphaël s-a mutat? 

— Da, pe insula Re. 

— Are multă treabă acolo. Şi ştii ceva? Are o casă 
frumoasă pe plajă. 

Apoi mama lui a întrerupt brusc conversaţia. De ce nu 
răspunsese? Ce fermă? Care pustnică? Şi îşi dădu seama: 
starea de rău avea să revină. 

Nu numai că a revenit, dar s-a năpustit asupra lui. S-a 
întins pe moviliţa de pământ, cu pumnii strânşi în dreptul 
ochilor, spatele îngheţat şi ceafa înţepenită. Mama. 
Pustnica. S-a forţat să se ridice şi, dezorientat, a început să 
meargă clătinându-se, apoi a început să ţopăie, apoi a luat- 
o la fugă pe poteci înguste unde ramurile subţiri ale 
alunilor îi atingeau faţa. Un luminiş închis i-a oprit cursa. 
Cât timp alergase? S-a uitat pe mobil să vadă cât e ceasul. 
Mai erau patruzeci şi cinci de minute până la sosirea lui 


e 215» 


Irene. Nu avea de ales, trebuia să se întoarcă pe acelaşi 
drum de data asta, în cea mai mare viteză. 


Transpirat, cu haina legată în jurul mijlocului, ciufulit, 
dar scăpat de vertij, a intrat în trombă în restaurantul Le 
Rossignol. Veyrenc era la masă, alături de Irène Royer 
care îşi ţinea de mână prietena, pe Elisabeth Bonpain. 
Prânziseră deja, mai puţin Elisabeth care părea îndoliată şi 
nu se atinsese de ceea ce era în farfurie. Irène s-a ridicat 
imediat să-l salute pe comisarul „ei”, pe care-l alesese cu 
un aer privilegiat. Îl aprecia pe Veyrenc, dar Adamsberg 
era preferatul ei, ales, la o ciocolată la L 'Ftoile 
d Austerlitz. 

— Ce-aţi păţit? l-a întrebat ea cam îngrijorată. 

— Am alergat. 

— Dar pe unde, Maică Precistă? Sunteţi rănit pe obraji! 

Adamsberg şi-a trecut degetele peste faţă şi le-a retras 
murdărite de sânge. Mlădiţele alunilor îi zdreliseră faţa şi 
nici măcar nu-şi dăduse seama. Veyrenc i-a întins în tăcere 
un şerveţel. Adamsberg s-a dus la toaletă să se spele pe 
faţă şi pe gât şi a ieşit leoarcă. 

— Scuze, a spus el luând loc la masă. 

— Înţelegem, atâtea emoţii, a şoptit Irène. l 

— Cum se simte? a întrebat-o comisarul pe Elisabeth 
Bonpain. 

Aceasta a început să plângă, iar Veyrenc i-a oferit un 
şerveţel; ceruse o cutie întreagă. 

— Nu e bine, a răspuns locotenentul. 

Fără ca Elisabeth să-l poată vedea fiindcă îşi acoperise 
faţa cu palmele, Veyrenc a scris câteva cuvinte pe un 
şerveţel: „Hemoliză şi, deja, un început de necroză a 
organelor. Doză masivă.” Adamsberg a dosit şerveţelul 
gândindu-se la vorbele blânde pe care i le adresase 
muribundului: Salut, Vessac. j 

— Nu mai e nicio speranţă, aşa-i? a întrebat Elisabeth 
ridicând capul. À 

— Nu, a şoptit Adamsberg. Imi pare foarte rău. 

— Dar de ce? 


e 216 œ» 


— Se pare că anul acesta insecticidele au sporit puterea 
veninului păianjenului pustnic. Sau căldura. 

Pe cuvânt de bărbat. 

— Doamnă, trebuie să mă ajutaţi, a continuat el. Trebuie 
să-i localizăm pe păianjenii ăştia. Olivier a simţit 
muşcătura, afară, în faţa porţii? 

— Oh, da. A spus „Rahat” şi şi-a frecat umărul. 

— Şi nu există niciun martor, bărbat, femeie, copil? 

— Eram numai noi, comisare. Pe drumul ăsta, după 
rugăciunea de seară nu mai vezi pe nimeni. 

— Numai o întrebare: lui Olivier îi plăcea să pescuiască, 
adică folosea undiţa? 

— În fiecare duminică mergea pe lac la pescuit, 
comisare. 

Adamsberg i-a făcut semn lui Irène că le va lăsa singure. 
S-a ridicat. Veyrenc l-a urmat. La restaurant se vindeau şi 
ţigări, iar Adamsberg a cumpărat un pachet din cele pe 
care le fuma Zerk. 

— Fumezi rahatul ăsta? l-a întrebat Veyrenc odată ajunşi 
pe trotuar, deşi acceptase şi el o ţigară. 

— Dintr-astea fuma Zerk. 

— Şi de ce le cumperi? 

— Ca să am de unde fura fiindcă eu nu fumez. 

— Pare logic, dar nu-mi dau seama unde e logica. 
Femeia asta e sinceră, nu? 

— Irene are să ne confirme. Dar aşa simt. 

Doamna Royer tocmai ieşise ca să li se alăture. 

— Spune adevărul adevărat, a zis Irene. Nu aş vrea să 
fiu în locul dumneavoastră, comisare. E atât de greu... 

— Da, atât de greu. Rămâneţi cu ea? 

— Nu prea mult. Nu-mi pot lăsa nebuna prea mult timp 
singură, altminteri o să ridice casa cu susul în jos. Pardon, 
colocatara mea, Louise. Ştie că a mai fost muşcat un 
bărbat. Pretinde că a văzut trei păianjeni-pustnic în 
bucătărie şi doi în camera mea. Cât de repede se 
înmulţesc! Avem cinci noi păianjeni plimbându-se liniştiţi 
ziua-n amiaza mare! 

— Cinci? A văzut cinci? 


e 217 œ» 


— Îşi imaginează, comisare. Mâine vor fi zece iar 
poimâine, treizeci. Trebuie să mă întorc înainte de a o găsi 
cocoţată pe un scaun cu trei sute de păianjeni-pustnic în 
jurul ei. Se panichează, asta-i tot. Asta e problema cu 
forumurile: vorbeşti şi tot vorbeşti, toată lumea discută, se 
contrazice, iar pe unii îi loveşte damblaua. Şi n-am noroc, e 
colocatara mea. 

— Câţi ani are? 

— Şaptezeci şi trei. 

— Mi-ar plăcea să o cunosc, a spus Adamsberg cu glas 
nesigur. 

— A, da? Ca să ce? Nu aveţi parte, în meseria voastră, 
de destui nebuni? 

— Mi-ar plăcea să văd cum păianjenul pustnic, în 
vremurile noastre, poate să smintească oamenii. Da, m-ar 
interesa. 

— A, asta e altceva. Dacă vreţi să vedeţi cum bate 
câmpii, v-o încredinţez cu plăcere. O să ne prefacem 
împreună că omorâm păianjenii. Cât mai are de trăit 
Olivier? 

— Două zile în cel mai fericit caz. 

Irene, fatalistă, a clătinat din cap cu o strâmbătură. 

— După înmormântare o să-i propun lui Elisabeth să 
vină la mine, am o cameră liberă, voi putea să am grijă de 
ea. 

— Spuneţi-i la revedere din partea noastră, a spus 
Adamsberg, punându-i mâna pe umăr. Şi transmiteţi-i 
toate cele bune. 

— Spuneţi, comisare, fără să vă şochez, vă deranjează 
dacă vă cer o ţigară? Nu fumez, dar cu tot ce s-a 
întâmplat... 

— Vă rog, a zis comisarul întinzându-i trei ţigări. Vi le 
oferă fiul meu. 

Au privit-o pe Irène Royer intrând în restaurant. 
Adamsberg a rămas pe trotuar, a luat ţigările din pachetul 
lui Zerk şi le-a pus în fiecare buzunar de la haină. 

— Nu-mi plac pachetele de ţigări, a explicat el. 

— Faci cum vrei. 


e 218 » 


— Louis, nu mă întorc. 

— Unde pleci? Să-ţi cauţi viziunea în ceţurile din 
Islanda? 

— Fratele meu Raphaël locuieşte acum pe insula Re. Nu 
l-am mai văzut de multă vreme. Lasă-mă la Rochefort, de 
acolo am un autocar până la La Rochelle. Mă întorc mâine. 

Veyrenc a fost de acord. Fratele său şi marea la 
îndemână. Desigur. Dar mai era ceva. Veyrenc nu avea 
darul de „a vedea în ceaţă” - şi cine îl are? - dar citea 
repede în privirea lui Adamsberg. 

— Te duc până pe insula Re şi o şterg imediat. 

— Să conduci prudent. Nu ai dormit prea mult, ai grijă. 
Nu suntem Retancourt. 

— Sigur că nu suntem. 

— Vorbeşte cu poliţiştii din Courthezon să ne dea de 
veste imediat ce Jean Escande se întoarce acasă. Să nu ne 
sune la sediu. Vreau să spun: să nu-l sune pe Danglard. Să 
ia legătura cu tine sau cu mine. 

— Am înţeles. 

— Diseară ar trebui să mănânci o garbură şi să mergi la 
culcare. 

Cei doi bearnezi s-au privit o clipă înainte să urce în 
maşină. 


<e 219 + 


XXVII 


Două ore mai târziu, desculţ, Adamsberg mergea încet 
pe nisipul uscat, cu pantofii în mână şi cu rucsacul pe 
umăr. L-a văzut de departe pe fratele său, pe terasa unei 
case mici, vopsită în alb. Mama lor prefera să creadă că 
este o vilă şi el nu o va dezamăgi. 

Pentru oricine altcineva ar fi fost imposibil să-l identifice 
pe Adamsberg de la o distanţă atât de mare. Dar Raphaël 
şi-a întors privirea şi zărindu-l pe bărbatul care se plimba 
pe plajă s-a ridicat imediat. I-a ieşit în întâmpinare hotărât 
şi mergând aproape la fel de încet ca Adamsberg. 

— Jean-Baptiste, a spus el după ce s-au strâns unul pe 
celălalt în braţe. 

— Raphael. 

— Hai să bei un vin. Mănânci acum sau mai târziu? 

— Mănânc şi apoi mă culc. 

După aceste cuvinte, cei doi fraţi care semănau foarte 
bine, au mers până la casă fără să mai rostească vreun 
cuvânt. Tăcerea nu i-a deranjat niciodată pe cei care sunt 
aproape gemeni. Adamsberg s-a hotărât să nu deschidă 
subiectul care îl chinuia decât după cină, pe care aveau să 
o ia pe terasă, în ţipătul pescăruşilor, cu două lumânări pe 
masă. Bineînţeles că ştia că Raphael îi simţise foarte bine 
neliniştea şi aştepta ca el să fie pregătit. Se descifrau unul 
pe altul fără să se gândească şi, nu ar fi lipsit mult, 
exceptând femeile, să-şi fie suficienţi unul altuia. De aceea 
se vedeau puţin. 

Adamsberg şi-a aprins o ţigară pe întuneric şi a început 
să-i povestească fratelui său tot ceea ce se petrecuse de la 
începutul anchetei, ceea ce nu era chiar lesne pentru el, 
nefiind prea înzestrat nici cu darul cronologiei, nici cu cel 
al sintezei. S-a oprit după douăzeci de minute. 

— Te plictisesc, mai mult ca sigur, a spus el. Dar trebuie 
să-ţi spun tot fără să omit ceva. Nu o fac ca să-ţi povestesc 
viaţa mea de poliţist. 

— Nelinişte? Jean-Baptiste, asta simţi? 


e 220 » 


— E mai rău decât atât. E nenorocitul ăla de păianjen. Şi 
e mai rău când mă gândesc la mama. Un fel de spaimă. 

— Care e legătura? 

— Nu este niciuna. Aşa e şi gata. Lasă-mă să continui, 
nu trebuie să te scutesc de niciun detaliu din săptămâna 
asta, niciun gest, niciun cuvânt, pentru cazul în care 
spaima ar rămâne prinsă între două bucăţi de parchet sau 
într-un colţ din dulapul lui Froissy, sau în gura murenei, 
ori într-o floare de tei, sau într-un fir de praf ascuns sub 
pleoapa mea şi pe care nu l-am văzut. 

Raphaël nu avea nonşalanţa fratelui său, era un om cu 
picioarele pe pământ, şi mai instruit, de asemenea, mai 
branşat la lumea concretă, oricât de dezagreabile îi erau 
ordinea acestei lumi şi felul în care se dezvolta. Raphaël nu 
era Jean-Baptiste. Dar avea un dar unic: era în stare să se 
pună în locul fratelui său, să intre în pielea lui până în 
vârful unghiilor, aproape ca şi cum s-ar fi reîncarnat, dar 
fără să-şi piardă puterea de observaţie. 

Lui Adamsberg i-a mai luat încă o oră ca să isprăvească 
povestea evenimentelor importante şi derizorii care 
cadenţaseră vânătoarea asasinului. Apoi a făcut o pauză şi 
şi-a aprins o altă ţigară de-a lui Zerk. 

— Fumezi aşa ceva? Am ţigări mai bune dacă vrei. 

— Nu, sunt ale lui Zerk. A rămas în Islanda. 

— Vrei un pahar de Madiran? Am comandat. Sau ţi-e 
teamă să nu îţi tulbure ideile? 

— Nu mai am nicio idee, Raphael şi totul este deja 
tulbure. Aşa că merge un pahar. Nu avem decât un singur 
om dispărut, pe acest Jean Escande. Ai priceput toate 
astea? 

— Am priceput totul, l-a asigurat Raphael cu glasul cuiva 
care spune o frază inutilă. 

— Toate indiciile duc spre el. Totul arată, la urma urmei, 
că este asasinul lui Vessac. Fără îndoială că toţi din gaşca 
celor muşcaţi s-au unit ca să-i extermine pe cei care i-au 
chinuit. Totul este perfect, la locul lui, gaşca celor muşcaţi 
şi-a împroşcat veninul în gaşca păianjenului pustnic. Şi 
totuşi, ceva mi-a scăpat, trebuie să caut în altă parte, aici 


e 221 œ» 


sau acolo, nu ştiu. Şi nu ştiu pentru că nu văd. Şi nu văd 
fiindcă nu-l mai suport pe păianjenul pustnic, nu mai 
suport să-i aud numele, nu mai vreau să aud vorbindu-se 
despre el. M-a devorat pe loc, m-a necrozat. 

— Atât de bine încât iată că eşti imobilizat, prins în 
pânza lui. lar ancheta se va derula fără tine, a conchis 
fratele său turnându-i vin în pahar. 

— Şi mă va lăsa singur cu ceea ce nu am apucat să-ţi 
spun. 

— Spaima. Ai adus vorba despre ea. 

Greu, poticnindu-se ori evitând cuvintele, Adamsberg i-a 
descris fratelui său angoasa în care îl aruncase păianjenul- 
pustnic din clipa în care l-a văzut pe ecranul computerului 
lui Voisenet până în după-amiaza asta când, după ce 
vorbise cu mama, se prăbuşise pe moviliţa de pământ, 
înţepenit, încât a trebuit să alerge ca să scape. 

— Aşadar nu îţi aminteşti nimic? l-a întrebat Raphaël 
după ce fratele său terminase de vorbit. 

— Nu asta ţi-am spus. Ţi-am spus că nu mai văd nimic şi 
că am mâinile goale. 

— Iar eu te întreb: nu îţi mai aminteşti nimic? Când 
vorbeşti despre o „fantomă” fără să ştii măcar la ce te 
referi, nu îţi mai aminteşti nimic? Nicio imagine? Care 
fantomă, Jean-Baptiste? Când ai văzut o fantomă? 

— Niciodată. 

— Să uiţi, de ce nu? a continuat Raphaël pe acelaşi ton 
blând şi şoptit ca al fratelui său, deşi avea o voce mai 
vioaie. Doar că există ceva care refuză din răsputeri să se 
lase uitat. Şi asta îţi face atât de rău încât te prăbuşeşti pe 
o moviliţă de pământ în pădure şi alergi pe poteci fără să 
simţi ramurile care te rănesc. Ai obrajii zgâriaţi. 

— Erau şi aluni pe acolo. 

— Nu ţi-ai pierdut viziunea, Jean-Baptiste. 

De data asta, Raphaël intrase cu adevărat între pliurile 
minţii fratelui său. Şi-a masat ceafa ca şi când ar fi dorit să 
alunge vreo amorţeală. 

— Dacă îţi spun, Raphaël, că nu mai pot vedea! a tipat 
Adamsberg uimit că fratele lui nu înţelege. Auzi ce-ţi spun 


e 222 + 


sau ai surzit, iar eu am orbit? 

Lui Adamsberg i se întâmpla rar să tipe, iar izbucnirile 
sale recente, mai întâi faţă de Voisenet, din pricina 
nenorocitei ăleia de murene, şi faţă de Danglard, din 
pricina  nenorocitei  laşităţi a comandantului, erau 
evenimente rare. În schimb, era ceva obişnuit să ţipe la 
fratele lui iar Raphael proceda la fel. 

— Vezi foarte bine! a ţipat şi Raphael, ridicându-se şi 
lovind cu pumnul în masă. Vezi la fel de bine aşa cum mă 
vezi pe mine sau lumânările de pe masă! Dar porţile sunt 
închise şi rămâi în întuneric. Poţi să înţelegi asta? Şi ce 
drum poţi să alegi când totul este blocat? Când este 
întuneric? 

— Ce drumuri? Ce le blochează? 

— Chiar tu. 

— Eu? Eu blochez drumurile? Când e vorba de opt 
oameni ucişi? 

— Tu în persoană. 

— Şi eu am închis toate nenorocitele alea de porţi? Şi de 
ce, mă rog? Ca să rămân în întuneric? 

— Prin întuneric înțeleg bezna. Ca în adâncul 
Pământului, ca într-o groapă. Acolo unde se ascund 
păianjenii pustnic. 

— Ştiu totul despre păianjenii pustnic. Şi niciodată nu m- 
au înspăimântat. 

— Nu mă refer la ei, la naiba! Mă refer la pustnică. 

Pe Adamsberg l-a scuturat un frison. Vântul începea să 
adie pe plajă. Dar Raphaël nu i-a spus „Se face frig, nu vrei 
să intrăm în casă?” Oare şi fratele lui era scuturat de un 
frison? Ei, cu atât mai bine. Avea să-l facă să sufere, ştia 
asta. A arătat cu degetul paharul de vin din care 
Adamsberg nici nu gustase. 

— Bea o gură, i-a spus. Aşadar, când spun „pustnică”, 
nu-ţi vine nimic în minte? Nici acum? Chiar nimic? 

Adamsberg a clătinat din cap şi a băut o înghiţitură de 
vin. 

— Ce anume trebuie să-mi amintesc? Ce obstacol 
trebuie să înlătur ca să ies din beznă? Încotro trebuie să 


e 223 + 


mă îndrept? 

— Unde vei hotărî să mergi. Nu sunt poliţai şi nu este 
ancheta mea. 

— Atunci de ce mă enervezi cu uşile tale închise? 

Raphael a întins mâna să ia o ţigară, chiar dacă erau 
neplăcute la gust. 

— De ce le ţii în buzunar? 

— Nu-mi plac pachetele, cutiile. Mai ales acum. 

— Înţeleg. 

Au tăcut un răstimp în care Adamsberg a căutat 
bricheta, apoi a aprins-o pentru fratele său. 

— Suntem proşti, a observat Raphael, aş fi putut s-o 
aprind de la lumânare. 

— Am profitat ca să-ţi vină o idee. Ştii despre ce este 
vorba. Unde rămăsesem? 

— La ceea ce nu îndrăznesc să-ţi spun. 

— De ce? 

— Pentru că o să te fac să suferi. 

— Tu? 

— Nu mai ţii minte nimic şi totuşi aveai 12 ani. lar eu 
10. 12 ani şi nu mai ţii minte nimic! Dovadă că, da, a fost o 
spaimă. Eu nu am văzut-o, dar tu, da. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Despre pustnică, fir-ar să fie! Hidoasă şi ascunsă în 
umbră. Tu ai văzut-o. Când drumul coteşte spre Lourdes. 

Adamsberg a ridicat din umeri. 

— Îmi aduc foarte bine aminte drumul spre Lourdes, 
Raphael, drumul Henri IV. 

— Desigur. Mama ne lua cu ea pe drumul ăsta în fiecare 
an, de voie sau de nevoie. 

— De nevoie. Dar nu mergeam toţi cei treizeci şi cinci de 
kilometri, totuşi. 

— Tata ne ducea cu maşina până la o pădure. 

— Pădurea Benejacq. 

— Aşa îi zicea, uitasem. 

— Vezi că ţin minte! De acolo mergeam vreo câţiva 
kilometri, apoi tata venea după noi ca să mergem până la 
Lourdes. Repetam asta în fiecare an. 


e 224 œ» 


— Cu o singură excepţie, a spus Raphaël. În ziua aia ne- 
a dus direct la Lourdes. Mama a făcut ce ştia ea în grotă, a 
cumpărat flaconaşe de apă sfinţită - mai ţii minte că într-o 
seară le-am băut? Ne-am luat o papară straşnică. 

— Asta, da, îmi aduc aminte. 

— Şi nimic altceva? 

— Nimic. Mergeam la Lourdes şi ne întorceam apoi 
acasă. Ce vrei să-ţi mai spun? 

Adamsberg se simţea bine. Îl asculta pe fratele lui, nu 
avea altceva de făcut. Trebuie că sfânta aceea din Lourdes 
l-a trimis pe Raphael pe plaja asta a insulei Ré, la doi paşi 
de Rochefort. Cum îi zicea oare? Therese? Roberte? 

— Cum se chema sfânta? Cea din Lourdes? a întrebat el. 

— Sfânta Odette? Stai o clipă. Sfânta Bernadette. 

— N-am ţinut minte mare lucru. 

— Nu. Mai bea o înghiţitură. 

Adamsberg s-a conformat, apoi a pus paharul pe masă şi 
şi-a privit fratele. 

— Mama hotărâse ca în vara aia să nu ne mai oprim în 
pădurea Benejacq ci, la întoarcerea de la Lourdes să 
mergem pe jos şase sau şapte kilometri. Avea ceva de 
făcut în apropiere. La cotitura drumului - ne-a explicat pe 
drum, nu mai ţii minte? 

— Nu. 

— La cotitura drumului, la marginea unei poieni, a 
continuat Raphaël. Era acolo un porumbar din piatră, mic, 
cu diametrul de doi metri poate. Uşa şi lucarnele erau 
zidite, numai una rămăsese liberă. Asta am văzut. 

— Şi? Ce făcea ea acolo? La porumbar? 

— Acolo stătea o femeie. De vreo cinci ani. Nu ieşise 
deloc afară. 

— Vrei să spui că stătea acolo închisă zi şi noapte? 

— Da. 

— Dar cum trăia? 

— Din mila celor care urcau până acolo şi îi ofereau apă 
şi hrană prin lucarnă. Şi paie ca să-şi acopere 
excrementele. Asta a făcut mama, i-a lăsat hrană. Oamenii 
din împrejurimi o considerau o sfântă protectoare, ca pe 


e 225» 


vremuri. Prefectul nu îndrăznea să intervină. 

— Nu pot să te cred, Raphael! 

— Nu vrei să mă crezi, Jean-Baptiste. 

— Dar ce făcea acolo? Cine o închisese acolo? 

— Este vorba despre o femeie care se închisese acolo de 
bunăvoie, până la moarte. Aşa cum se întâmpla odinioară. 

— Inainte aşa procedau femeile? 

— Multe femei procedau aşa în Evul Mediu, până în 
secolul al XIV-lea. Li se spunea pustnice. 

Adamsberg a rămas cu paharul suspendat în aer. 

— Pustnice, a repetat Raphaël. Unele au supravieţuit în 
cotloanele alea întunecoase şi cinzeci de ani. Părul le 
creştea zburlit şi era plin de insecte, unghiile le erau lungi 
şi încovoiate ca nişte gheare răsucite, pielea le era 
acoperită de jeg, corpul duhnea de  împuţiciune, 
excrementele şi alimentele stricate le erau culcuş. Iar tu ai 
văzut-o pe aceasta, ultima pustnică din vremea noastră: 
pustnica din Pre d'Albret. 

— Niciodată! a ţipat Adamsberg. Mama nu m-ar fi lăsat 
să o văd. 

— Ai dreptate. La zece metri de porumbar ne-a impus să 
o aşteptăm. Dar era atât de misterios, nu? Te-ai strecurat 
prin spate şi când ea s-a întors ai gonit ca un iepure, te-ai 
urcat pe o piatră şi te-ai uitat prin lucarnă. Un minut sau 
două, poate. A durat ceva. Apoi ai urlat. Ai urlat de spaimă, 
ai urlat ca un dement. Apoi ai leşinat. 

Adamsberg se uita la fratele său şi îşi ţinea pumnii 
încleştaţi. 

— În timp ce mama încerca să te facă să-ţi vii în fire, 
pălmuindu-te şi stropindu-te cu apă de la Lourdes, am 
alergat până la drum după tata. Nu ţi-ai revenit decât în 
maşină, pe bancheta din spate, stăteai cu capul pe 
genunchii mei şi chiar dacă ai rămas cu nasul lipit de 
lucarnă doar un pic, faţa îţi duhnea a rahat şi a moarte. lar 
mama te-a zgâlţâit şi ţi-a spus: „Uită, fiule, uită, ai milă”. 
lar tu nu ai mai vorbit niciodată despre incident. Asta e 
spaima, asta e bezna, asta e pustnica hidoasă care te ia de 
ceafă: femeia de la Pre d'Albret. 


e 226 œ» 


Adamsberg s-a ridicat, corpul îi înţepenise, iar buzele i 
se albiseră, şi-a trecut o mână crispată peste faţă şi a avut 
impresia că duhnea a moarte şi împuţiciune. Îl vedea pe 
fratele său, vedea lumânările, paharul, dar vedea şi 
ghearele, părul de un negru tern ca şi cel al borzelor, părul 
care se înfoia de fojgăiala paraziţilor din el, vedea o gură 
care se deschidea încet, mare, vedea dinţii putrezi, 
ghearele care se apropiau de el şi, în cele din urmă, 
urletul, neaşteptat şi înfricoşător. Pustnica. Raphaël s-a 
ridicat dintr-odată, a ocolit masa şi a ajuns la timp ca să-l 
prindă în braţe pe fratele său care leşinase. L-a târât până 
la pat, i-a scos pantofii şi l-a învelit. 

— Ştiam că am să te fac să suferi, a şoptit el. 


e 227 œ» 


XXVIII 


De obicei, Adamsberg dormea puţin şi se trezea în zori. 
De data asta, Raphaël l-a trezit la prânz. A deschis ochii şi 
s-a ridicat în capul oaselor. Ştia că e târziu, nu avea rost să 
întrebe cât e ceasul. 

— O să-ţi folosesc baia, a spus el. Nu m-am spălat şi nu 
m-am schimbat de ieri. 

— Am doar un duş. 

— O să-ţi folosesc duşul. A sunat cineva? 

— Ai două apeluri. 

Adamsberg a luat telefonul şi a ascultat mesajele lăsate 
de Voisenet şi de Retancourt. Voisenet se formaliza: Jean 
Escande ajunsese la Palavas cu două zile înaintea atacului 
cu venin care îl vizase pe Vessac. Bătrânul Jeannot cel fără 
un picior era cunoscut în câteva mici restaurante ale 
staţiunii şi îl găsise în cele din urmă la o amică, de unde se 
pregătea să plece. 

— Acum ce mai am de făcut, comisare? 

— Te întorci la echipă, locotenente. Ai avut totuşi timp 
să faci o baie? 

— Cinci minute. 

— Mereu ocupat, Voisenet. 

Apoi a sunat-o pe Retancourt. 

— Am vizitat treizeci şi opt de hoteluri, comisare. 

— Doar nu o să facem turul Franţei. Întoarce-te, 
Retancourt. 

— A dormit în maşină, la asta te gândeşti? 

— A dormit la Palavas. 

— Dar dacă era... 

— Ştiu, a întrerupt-o Adamsberg. Ştiu. 

— Eşti tot la Rochefort? 

— Sunt pe insula Re, la fratele meu. Anunţă-l pe 
Mordent că ajung mâine la Brigadă. Pe Mordent, nu pe 
Danglard. 

Adamsberg i s-a alăturat lui Raphael pe terasă unde 
prânzul era gata. Paste cu jambon. Prestaţiile culinare ale 


e 228 » 


lui Raphaël nu erau mai bune decât cele ale fratelui său. 

— Ne-am ars, i-a spus. Nu Jean Escande l-a atacat pe 
Vessac. L-am localizat pe malul mării, la sute de kilometri 
de locul unde a avut loc atacul. 

— Ar fi putut să-l trimită pe fiul lui. 

— Nu, Raphael, genul ăsta de răzbunare, nu se duce la 
îndeplinire prin procură. Ori e directă, ori nu mai e deloc. 
Băieţii muşcaţi de păianjen nu şi-au asasinat torţionarii. Şi 
cu toate astea este vorba de veninul păianjenului pustnic. 
Şi cu toate acestea orfelinatul Milostenia rămâne în 
centrul atenţiei. Sunt sigur de asta sau nimic nu mai are 
sens. Nu e altă cale, iar calea asta nu duce nicăieri. Am 
muşcat pământul, cum a spus Danglard. 

Raphaël i-a întins pâinea şi cei doi fraţi au şters 
farfuriile cu gesturi largi de copii de la ţară. 

— Dar acum situaţia este alta, a spus Raphael, aruncând 
firimituri de pâine unor pescăruşi care ţopăiau pe plajă. 

— Eu am un cuplu de mierle la Brigadă. Le dau 
prăjitură. Masculul e cam slăbuţ. 

— E bine şi cu mierlele. Femela cloceşte? 

— Cloceşte. Ce anume este diferit? 

— Eşti orb? 

— Nu, o văd perfect pe pustnica din Pre d'Albret. Şi mai 
ştiu şi de ce am urlat. 

— Pustnica s-a apropiat de tine. 

— De unde ştii? 

— Nu ştiu. Dar totdeauna mi-am imaginat că asta a 
făcut. 

— Da. Cu mâinile întinse în faţă şi a ţipat, nu, a urlat. 
Dar acum o pot privi. Nu mă mai tem de ea. Nu mă mai 
tem nici de cuvânt. Pustnica, pustnica, pot să-l repet până 
mâine fără să mai leşin. 

— Aşadar poţi s-o înfrunţi. Eşti eliberat. Poţi să vezi. 

— Dacă ar mai fi ceva de văzut. Cine ar ucide cu venin 
de păianjen-pustnic în afara băieţilor de la orfelinat? Dar 
nu sunt ei. 

— Sunt alţii, Jean-Baptiste. Acum eşti despovărat şi ai 
să-i găseşti. Ajungi la ora opt. 


e 229 + 


— Unde? 

— Ştiu că o să iei următorul tren. 

Adamsberg a zâmbit. 

Raphaël şi-a condus fratele la gară şi l-a lăsat pe peron 
după o lungă îmbrăţişare. 

— La naiba, Raphael! Mi-am lăsat lenjeria murdară la 
tine. 

— Ăsta era şi scopul, nu? 


La fel ca multora, şi lui Adamsberg îi plăcea să meargă 
cu trenul care oferă în dar un răgaz, mai exact o excursie 
fugitivă în lume. Gândurile se înlănţuiesc domol. Cu ochii 
mijiţi, Adamsberg îşi lăsa mintea să eludeze naufragiul 
dureros al anchetei şi să se întoarcă la acea Louise cu cei o 
sută de păianjeni imaginari ai ei, să revină la legăturile pe 
care le făcuse Voisenet între fluidele animale şi spermă, la 
femeile violate şi să ajungă iar la femeia „dusă” care locuia 
cu Irène. Şi-a scos mobilul ca să-i trimită un mesaj lui 
Voisenet. 

— Un gând venit în tren: Plecând de la ipoteza ta: femeie 
violată, controlul lichidului veninos, uciderea agresorului 
folosind veninul acestuia. E posibil ca o femeie, victima 
unui viol, să poată, din aceleaşi motive, să dezvolte o 
spaimă faţă de animalele veninoase? 

— Un gând venit la volan, a răspuns Voisenet: Mă întorc 
la Paris, îi dictez lui Lamarre. Da, desigur. Fobie faţă de 
şerpi, scorpioni, păianjeni, faţă de orice creatură 
susceptibilă să arunce cu violenţă un lichid distrugător. 
Este foarte interesant, dar nu ne ajută deloc. 

— Nu-i nimic. 

— Chiar aşa răspuns? l-a întrebat Voisenet pe Lamarre. 
„Nu-i nimic”? 

— Întocmai. 

Voisenet, obosit, se întreba cum de rezultatul dezastruos 
al anchetei îi mai permitea lui Adamsberg să se lase purtat 
pe drumuri atât de îndepărtate. Fără să ştie că Raphael 
smulsese pânza pustnicei păianjen de la Pre d'Albret şi îl 
eliberase ca să poată să se mişte şi să gândească în voie. 


e 230 œ» 


Adamsberg a trecut apoi la Irène, care putea folosi 
mobilul lui Elisabeth, căutând un pretext potrivit ca să-şi 
poată plasa întrebarea. Fără să izbutească, decise să-i 
trimită un mesaj: 

— Irene, cum o cheamă pe colocatara dumneavoastră? 

— Louise Chevrier. De ce? 

Un „de ce” extrem de justificat. 

— Cunosc un specialist în fobia păianjenilor. Ar putea să 
vă ajute, mă gândesc? 

Nefiind sigur că există termenul „arahnofobie”, evitase 
obstacolul, dar mesajul nu i se mai părea la fel de 
convingător pe cât şi-ar fi dorit. 

— Va refuza să-l vadă. Nu suportă bărbații, ceea ce nu- 
mi face viaţa mai uşoară. 

— Era doar o idee. 

Minciună, s-a gândit Adamsberg, făcând o grimasă. 
Irène era spontană şi el o păcălise în favoarea altor 
scopuri, în favoarea „gândurilor venite în tren” care nu îi 
ajutau cu nimic, aşa cum observase pertinent Voisenet. De 
data asta l-a contactat pe Mercadet: 

— Caută şi vezi dacă a fost vreun viol asupra unei 
oarecare Louise Chevrier, 73 de ani. 

— E urgent? 

— Vreau să pricep o chestie. 

Pe când moţăia, Adamsberg a primit răspunsul destul de 
lung. 

— Violată în 1981, la Nimes, avea 39 de ani. De data 
asta violatorul a fost prins: Nicolas Carnot, 15 ani de 
pârnaie. Am controlat: nicio legătură cu orfelinatul. Nici 
ea, nici el. Rahat, mi-a scăpat. Pentru că procesul a avut 
loc la tribunalul de la Troyes. Nu ştiu de ce. 

„De data asta violatorul a fost prins”. Adamsberg 
înţelegea unde bate locotenentul. Cunoştea cifrele sumbre: 
la fiecare şapte minute în ţară se petrece un viol, dar 
numai 1-2% dintre violatori erau condamnaţi. Oare una 
dintre femeile violate putea să ajungă să se teamă până la 
nevroză de animalele veninoase? Până într-acolo încât să şi 
le imagineze înconjurând-o de peste tot cu picioarele lor 


e 231 œ» 


păroase? Sau, dimpotrivă, să facă un pact cu veninul, să şi- 
l] însuşească şi să violeze cu el viaţa agresorului? 

„Picioarele păroase” la care se gândise avantajau foarte 
mult recursul la păianjen, în ipoteza unei răzbunări pentru 
viol, pentru că evocau braţele virile care au imobilizat 
victima. Sigur, păianjenul-pustnic nu avea picioarele 
păroase, dar era un punct în plus pentru arahnide în 
general - arahnoide? arahnee? - faţă de concurenţii lor 
purtători de lichide, şerpii şi scorpionii, ba chiar viespile şi 
alţi atacatori. Un alt atu: uciderea frecventă a păianjenului 
mascul după împerechere, deşi nu era cazul păianjenilor 
pustnic. Dar în favoarea lui, căci era sperios, petrecându-şi 
viaţa departe de oameni, neîndrăznind să se aventureze pe 
un teren necunoscut. Da, gândea el, alungând din minte 
femeia violată, da, păianjenul-pustnic era un bun tovarăş, 
alături de care să trăieşti o viaţă. Şi, cu picioarele lui 
lipsite de păr, oarecum feminine, părea chiar abordabil. Şi 
totodată înzestrat cu un lichid care dizolva carnea şi 
sângele. 

Şi-a luat privirea de la dealuri şi clopotniţe şi l-a întrebat 
încă o dată pe Mercadeit: 

— Poţi să-mi spui ce profesie a avut Louise Chevrier? 

— Informaţie de la Froissy: bonă la domiciliu. 

— Unde? 

— La Strasbourg. 

— Când? 

— Câțiva ani începând din 1986. 

Strasbourg. Îşi amintea catedrala somptuoasă. Ceea ce l- 
a dus cu gândul la o altă clopotniţă, mult mai modestă, cea 
a orfelinatului Milostenia. lar clopotniţa asta domina 
edificiul anchetei. Părerea lui. 

Incetineala cu care îi parveneau răspunsurile de la 
Mercadet îi sugera că locotenentul se apropia de perioada 
de somn. A lăsat mobilul considerând că a şti dacă se 
spune arahnodă, arahnidă sau arachnee era o problemă 
care mai putea să aştepte, şi a închis ochii. Cele 
douăsprezece ore de odihnă nu-i fuseseră de ajuns. 


232 + 


XXIX 


Dimineaţă, Adamsberg se îndrepta spre Brigadă, 
supraveghind câţiva pescăruşi care l-au urmărit de pe 
insula Ré. Nu mai avusese amețeli, nici nu şi-a mai dus 
mâna la ceafă şi nici nu a mai simţit umbra vreunei 
fantome. 

Totuşi nu se grăbea, întârziindu-şi sosirea, gândindu-se 
cum va conduce şedinţa în care va trebui să gestioneze, în 
faţa subordonaţilor săi, majoritatea epuizați, 
incontestabilul eşec al anchetei. Se întorcea dintr-un 
periplu în care îi implicase pe toţi, cu excepţia lui 
Danglard, rămas asemenea unui căpitan înfrânt pe nava 
fără catarg, copleşit de fapte care nu puteau fi negate. 
După un început nesigur, subordonații săi au crezut în 
anchetă, l-au urmat dar întoarcerea în port se făcea în 
tăcere, în sala de şedinţe, pe o mare neclintită. Nici 
Jeannot după gratii, nici Micul Louis, Marcel şi celelalte 
bătrâne victime puse sub acuzare. Totuşi, simţea o 
oarecare satisfacţie să ştie că toţi aceşti copii muşcaţi de 
păianjenul-pustnic la orfelinatul Milostenia, pe care îi 
considera încă tineri şi nevindecaţi, nu uciseseră pe 
nimeni. Şi, în ciuda decepţiei poliţistului, în ciuda anchetei 
care se încheia atât de brusc, victoria oferită de fratele său 
îl umplea de firesc şi îi făcea inima uşoară. Frânturi de 
idei, lipsite de sens, îi reveneau în gând ca nişte minuscule 
bule de aer eliberate în apă, umplându-i spiritul de un gaz 
tumultuos, care fremăta în van. 

Înainte să intre pe poarta sediului, s-a sprijinit de un 
felinar şi i-a trimis un mesaj lui Danglard: Poţi să mergi să 
iei masa în familie, comandante. Drumul e liber. 

La Brigadă, feţele erau morocănoase şi obosite. Veyrenc, 
căruia Adamsberg îi repartizase fragmente mari din 
discursul pe care îl avea de ţinut, se concentra asupra 
câtorva note. Retancourt era neclintită. Eşecul unei 
anchete nu-i slăbea ei puterea de a rezista. Dar se temea, 
ca şi alţii, că Adamsberg va suferi când va prezenta eşecul 


e 233 + 


în faţa asprului Danglard. Comandantul dispunea de toate 
armele oferite de limbaj ca să îşi evidenţieze victoria în 
faţa unui comisar care, de dimineaţă, părea cam 
neajutorat. lar Danglard încă nu se arătase. Adamsberg a 
trecut de la un birou la altul distribuind, în funcţie de 
personalitatea fiecăruia, zâmbete sau mici gesturi amabile. 
Pentru Retancourt şi pentru Froissy culesese de dimineaţă 
două mănunchiuri de flori albastre de câmp. A pus unul pe 
biroul lui Retancourt. 

— Danglard a sosit? a întrebat el. 

— E în birou, i-a răspuns Noël. Ascuns ca un păianjen 
pustnic. Sau mulţumit c-am încasat-o. 

Adamsberg a ridicat din umeri. 

— Şi Froissy? Ruptă de oboseală? 

— E în curte. 

Adamsberg se îndrepta într-acolo ca să-i ofere florile 
firave care începuseră să i se ofilească în mâini, când 
aceasta a intrat în sală atât de radioasă, încât aveai 
impresia că în ultima clipă s-a întâmplat un miracol. Un 
fals Jeannot la Palavas ori adevăratul Jeannot să fi fost 
reperat la Saint-Porchaire. 

— S-au născut! a exclamat ea. 

— Puii de mierlă? a întrebat Adamsberg. 

— Sunt cinci iar părinţii sunt disperaţi să le găsească de 
mâncare. 

— Cinci, sunt cam mulţi, a observat Voisenet un pic 
îngrijorat. Curtea e pavată. lar pământul dimprejurul 
copacilor este acoperit cu un grilaj. Părinţii nu au ales bine 
locul. Cum le vor găsi viermi de pământ? 

— Froissy, a spus Adamsberg scoțând o bancnotă din 
buzunar, la băcănia din colţ au căpşuni, du-te şi cumpără. 
Şi adu şi nişte prăjitură. Voisenet, du-te şi fă-le rost de un 
vas pentru apă. Nu a mai plouat de cinci zile. Retancourt, 
ai totuşi, grijă de motan. Noël, Mercadet, îndepărtați 
grilajul din faţa copacilor, Justin, Lamarre, stropiţi 
pământul bine, înmuiaţi-l. Cine ştie un magazin de pescuit 
în apropiere? 

— Eu, a spus Kernorkian. E la zece minute de mers cu 


e 234 œ» 


maşina. 

— Mergi şi cumpără viermi de pământ. 

— Mari? 

— Mici şi foarte subţiri. 

— Şi şedinţa? Incepe la ora nouă. 

— O să te aşteptăm. 

Mordent privea scena stupefiat. Adamsberg dădea 
ordine ca şi când ar fi fost vorba de o anchetă în plină 
desfăşurare. Iar poliţiştii se supuneau imediat, pătrunşi de 
importanţa misiunii lor, părând că uitaseră de eşecul pe 
care îl avuseseră şi de impasul inexplicabil în care se 
găseau. 

Adamsberg a ieşit în curte, i-a ajutat pe Noel şi pe 
Mercadet să mute grilajul, apoi a observat cuibul unde 
puişorii deschideau ciocurile încontinuu. Părinţii se roteau 
grăbiţi în jurul cuibului. 

— Nimeni să nu se apropie prea mult de cuib, a ordonat 
el plecând. 

Pe drum s-a întâlnit cu Mercadet şi l-a prins de umăr. 

— Nu-i chiar totul atât de rău, aşa-i? 

După care, într-o oarecare agitaţie, au fost aşezate pe 
jos şapte căpşuni, două felii de prăjitură, iar vreo duzină 
de viermi de pământ au fost lăsaţi pe solul umed. 
Adamsberg l-a trimis pe Estalere să prepare cafelele, semn 
că şedinţa din sala de conciliu începea cu o oră întârziere. 
Scaunul lui Danglard era gol. 


Din birou, Danglard îşi dăduse seama de agitația care 
pusese stăpânire pe brigadă fără să priceapă care era 
motivul. Ciulind urechea înţelesese că zgomotele se 
datorau celor cinci puişori de mierlă de-abia născuţi. 
Voisenet avusese dreptate, erau cu siguranţă condamnaţi 
la moarte în curtea lor stearpă, iar Adamsberg luase 
măsurile care se cuveneau ca să-i salveze. Ei şi, ce-l privea 
pe el moartea a cinci pui de mierlă? Nu-l privea deloc. 
Comandantul se uita la mesajul foarte recent trimis de 
comisar: Poţi să mergi să iei masa în familie, comandante. 
Drumul e liber. 


e 235 


Aşadar, întocmai cum se temuse, Adamsberg înţelesese. 
Comisarul cercetase motivul încăpăţânării sale de a bloca 
ancheta şi îl găsise: Richard Jarras. Şi avea dreptate. De 
îndată ce auzise de decesele anormale pricinuite de 
veninul păianjenului pustnic, ştiuse de unde putea veni 
atacul. Şi a încercat totul ca să împiedice ancheta şi să-l 
izoleze pe Adamsberg de oamenii lui. Crezuse că-l va 
învinge uşor pe comisar şi se înşelase. Adamsberg 
urmărise pista şi ajunsese la orfelinat, iar în cele din urmă 
îşi convinsese echipa să-l urmeze. Acum, când ancheta 
dăduse greş, Danglard putea să observe catastrofa pe care 
o produsese emotivitatea, nestăpânirea şi teama lui. 
Băgase din nou zâzanie în brigadă, apoi hotărâse să 
amenințe viitorul comisarului şi, de data asta, scopul 
fusese să se dea peste cap pentru a proteja un posibil 
asasin. Un delict care îl făcea pasibil de o condamnare 
pentru complicitate. E terminat. 

Şi, aşa cum se întâmplă când eşti terminat numai din 
cauza ta, reacţia de apărare a lui Danglard nu erau 
remuşcările ci agresivitatea. Chiar dacă va pierde tot, 
măcar să-l distrugă pe celălalt, pe Adamsberg, de la care i 
se trăgea întreaga nenorocire. 

Instalat în sala conciliului, comisarul aştepta ca 
Danglard să binevoiască să îşi facă apariţia. Toţi se uitau la 
el, atenţi la hotărârea pe care urma să o ia. Toţi ştiau că 
Danglard încurajase revolta şi decisese să prezinte cazul 
comisarului-şef. Dar Adamsberg nu informase pe nimeni, 
în afară de trei dintre adjuncţii săi, de greşeala de care se 
făcuse vinovat Danglard când a ales să protejeze un 
potenţial ucigaş. 

Comisarul şi-a strâns buzele, a luat mobilul şi a ascultat 
piuitul puilor de mierlă ca să-şi calmeze nemulţumirea. În 
loc să scrie un mesaj în tăcere, a format numărul de 
telefon al lui Danglard. 

— Toate bune, comandante? Ai întârziat zece minute, a 
spus el calm. 

Danglard a rămas tăcut. Adamsberg a explicat asta prin 
gesturi echipei sale. 


e 236 » 


— Conform legilor etice în vigoare la bord, un 
comandant nu-şi abandonează nava pe cale de a se 
scufunda, a reluat Adamsberg continuând, fără să ştie de 
ce, să folosească o metaforă maritimă. 

După această nobilă frază, comandantul Mordent a 
clătinat din cap. 

— Eşti aşteptat imediat, a încheiat Adamsberg. Vii, da 
sau nu, asta vreau să aud. 

Danglard a rostit un „Da” de neînțeles înainte să 
închidă. Adamsberg şi-a privit echipa mută de îngrijorare. 

— Sunt lucruri mai importante decât umorile lui 
Danglard, a spus el. De pildă, puişorii, n-au nicio legătură 
cu asta. 

Exact această frază ineptă a auzit Danglard când a 
deschis uşa. S-a aşezat la locul lui fără să arunce vreo 
privire colegilor. 

— Bine, a continuat Adamsberg. Suntem toţi ca să vă 
spun ceea ce ştim fiecare dintre noi: un fiasco total. Ne-am 
înşelat, vreau să spun: m-am înşelat. Pista era 
strălucitoare, dar falsă. Gaşca celor muşcaţi de păianjenul- 
pustnic nu s-a atins de borzele de la orfelinat. Ne-am putea 
încăpăţâna, dar am greşi. Dacă niciunul dintre ei nu s-a 
atins de Vessac, înseamnă că nu s-au atins nici de ceilalţi. 
Dar aş vrea să mă încăpăţânez asupra unui punct, asupra 
unui detaliu care iese în evidenţă: continui să cred că 
există o legătură între orfelinatul Milostenia şi cele trei 
asasinate ale lui Claveyrolle, Barral şi Landrieu. Pentru că 
nimic altceva nu explică ideea smintită de a folosi venin de 
păianjen pustnic. 

Adamsberg s-a oprit ca să deschidă mobilul care suna. 

— Cele patru asasinate, s-a corectat el. Olivier Vessac a 
murit la spitalul din Rochefort, acum cincisprezece minute. 
Mai sunt doi pe care trebuie să-i salvăm: Alain Lambertin 
şi Rogers 'Torrailles. La cererea mea sunt deja sub 
protecţia poliţiştilor. 

— Bine, a spus Mordent. 

— Dar asasinul se pregăteşte de paisprezece ani, a 
insistat  Adamsberg. Suntem în mare întârziere, 


e 237 œ» 


comandante. lar dacă pista găştii celor muşcaţi de 
păianjenul-pustnic era strălucitoare, cred că aceea pe care 
va trebui s-o găsim va fi întunecoasă şi rece. 

— De ce? a întrebat Lamarre. 

— Nu ştiu. Ne-am înşelat asupra drumului. Nu era cel 
bun. Poate că era prea strălucitor. Nu e prima dată când o 
anchetă se blochează într-un, cum se spune, meandru? Aşa 
se spune? E bine, Danglard? Meandru? Care nu a dus 
nicăieri. Aşa că va trebui să găsim un alt drum, o altă 
strâmtoare, cea adevărată, care ne va conduce la asasin. 

— Cât de simplu, a intervenit Danglard acru. Unde 
anume veţi găsi, acum, acea „strâmtoare”, cum spui, 
această strâmtoare „întunecoasă şi rece”? Nu mai există 
niciun indiciu care să reziste. Doar dacă nu speri să te 
ghideze pasiunea, credinţa, siguranţa ta? Asemenea lui 
Magellan întorcându-se dintr-un drum greşit în altul? 

— Magellan? a întrebat Adamsberg. 

Şi toţi au înţeles că Danglard îşi pregătea acum revanşa, 
pe terenul mult mai comod al cuvintelor şi al cunoştinţelor. 
Magellan. Niciunul dintre ei, cu excepţia lui Veyrenc, nu 
era în stare să spună cine era tipul şi ce făcuse. 

— Şi de ce nu, asemenea lui Magellan, comandante? a 
răspuns Adamsberg întorcându-se spre Danglard. Nu aş 
îndrăzni să compar mica noastră expediţie cu voiajul lui 
extraordinar. Dar fiindcă vrei să vorbeşti despre asta, dă-i 
drumul. Am devenit foarte maritim de când am văzut 
portul Rochefort. 

Adamsberg s-a ridicat şi s-a îndreptat calm spre o mare 
hartă a lumii pe care Veyrenc o prinsese cândva în pioneze 
pe perete. Ca brigada să poată fi mai liberă, a spus el. 
Comisarul, ca şi ceilalţi, ştia unde bate comandantul cu 
aluzia la Magellan. Să-l umilească în faţa echipei, să-i 
evidenţieze ignoranţa şi să demonstreze inconsistenţa 
gândirii sale. Şi, în cele din urmă, să piardă sprijinul 
subordonaţilor. Dar, dacă Danglard ştia cu siguranţă multe 
lucruri despre Magellan, ignora că în satul unde se 
născuse Adamsberg trăise un cantonier care nu se 
dezlipise de stâncile Pirineilor. Dar călătorise urmărind 


e 238 » 


pas cu pas aventurile şi descoperirile exploratorilor de 
demult şi ale vaselor lor ale căror machete le construise în 
detaliu, inclusiv ornamentele extraordinare de la pupa, şi 
care îi fascinau pe toţi, pe o rază de douăzeci de kilometri. 
Grupuri de copii urmăreau în tăcere degetele groase ale 
bărbatului lipind corzile fine de catarge şi ascultând 
poveşti repetate de sute de ori. Aşa încât Adamsberg era 
familiarizat cu aventura lui Magellan. Odată ajuns în faţa 
hărţii, şi-a pus degetul pe un punct al coastei spaniole. S-a 
întors şi a surprins privirea lui Veyrenc. Acesta ştia şi, 
închizând pleoapele, i-a dat undă verde prietenului său. 

— Aici este portul Sevilla. In 10 august 1519, Magellan - 
pe numele său Fernăo de Magalhăes - pleacă în larg cu 
cinci vase: San Antonio, Trinidad, Conception, Victoria şi 
Santiago. Conduce vasul amiral Trinidad. 

Degetul lui Adamsberg a ocolit Africa, a trecut peste 
Atlantic, a coborât pe coastele Braziliei şi ale Argentinei şi 
s-a oprit pe un punct din estul Americii de Sud. 

— Aici suntem la 40 de grade latitudine. O hartă indica 
strâmtoarea atât de căutată spre un ipotetic ocean, viitorul 
Pacific, cel care avea să dovedească lumii şi Bisericii că 
Pământul este rotund, aici, la 40 de grade. Şi era o pistă 
falsă. 

Toţi subordonații se întorseseră spre Adamsberg şi, pe 
cât de liniştiţi, pe atât de fascinaţi, îi urmăreau degetul. 
Veyrenc observa schimbările de pe faţa lui Danglard şi mai 
ales cele survenite când acesta pronunţase numele celor 
cinci nave ale expediției şi cel al portughezului Magellan. 

— Iar Magellan coboară tot mai spre sud, tot mai spre 
zonele friguroase. Intră în fiecare golf, în fiecare golfuleţ 
sperând să descopere intrarea în celălalt ocean. Dar 
golfurile sunt închise, golfuleţele blocate. Navele sunt 
ciuruite, dar continuă prin furtuni, morţi de foame şi de 
frig, el şi echipajul lui, până în golful San Juliân. Mai 
coboară şi, depăşind 52 de grade, descoperă în sfârşit 
strâmtoarea care îi va purta numele. El şi echipajul său. 

Echipajul, echipa, ne-am prins. Degetul lui Adamsberg a 
conturat sudul Patagoniei, a ieşit în Oceanul Pacific şi aici 


e 239 + 


comisarul şi-a lipit palma. 

— Trebuie să o luăm din loc, să găsim o altă strâmtoare, 
asta încercam să vă spun într-o formă mai simplă înainte 
ca Danglard să mă întrerupă amintind de Magellan. 

— Pe care îl cunoaşteţi foarte bine, comisare, a 
intervenit Danglard, care, deşi era pe marginea prăpastiei, 
nu se lăsa şi încerca să muşte. 

— Te deranjează? 

— Nu, mă miră. 

După replica aceasta jignitoare, Noël s-a ridicat dintr-un 
salt fără se preocupe de scaunul căzut, şi s-a îndreptat 
spre comandant gata să atace. 

— Conform eticii de la bord, un comandant nu-l insultă 
pe amiral, a spus el mânios, repetând expresia lui 
Adamsberg. Înghite-ţi vorbele! 

— Conform eticii de la bord, un locotenent nu dă ordine 
unui comandant, a replicat Danglard ridicându-se la rândul 
său. 

Adamsberg a închis o clipă ochii. Danglard se 
transformase şi devenise un ticălos în toată puterea 
cuvântului. Şi, dacă era cineva care să nu facă faţă unui 
Noël furios - care-şi reluase apucăturile de copil al străzii 
mândru şi periculos - ei bine, tocmai Danglard era acela. 
Adamsberg a prins pumnul locotenentului mai înainte să 
atingă maxilarul lui Danglard. 

— Să nu facem greşeli, Noël, a spus Adamsberg. 
Mulţumesc, acum luaţi loc. 

Ceea ce au făcut amândoi: locotenentul bombănind, iar 
Danglard palid, cu părul rar şi cărunt ud de sudoare. 

— Incident închis, a continuat comisarul. Au mai fost 
certuri şi la bordul navei Trinidad. Pauză, a ordonat el. Să 
nu ieşiţi cu toţii în curte ca să vedeţi puişorii. O să le 
alungaţi părinţii, iar aceştia s-ar putea să plece pentru 
totdeauna. Şi atunci nu vom mai putea face nimic. 


e 240 œ» 


XXX 


În timp ce echipa se dispersa, Retancourt îl felicita pe 
Noël pentru atacul său, apreciind foarte mult, ca o 
cunoscătoare ce era în materie de luptă, traiectoria 
întreruptă a croşeului de dreapta iar Danglard se refugia 
în vizuina lui, Adamsberg s-a strecurat în biroul său, a luat 
cutiuţa de plastic, a răsucit sub ochi păianjenul-pustnic 
mort, apoi a ridicat receptorul telefonului de pe birou. 

— Irene? Adamsberg. Ai aflat? 

— De moartea lui Vessac? Sigur. Vorbesc încet, sunt 
împreună cu Elisabeth pe culoarul spitalului. O să încerc 
să o scot de aici. 

— Aş vrea să ştiu: cum a reacţionat Louise? Ştie? 

— Sigur că ştie! În toată regiunea nu se vorbeşte decât 
de asta. Atenţie, nimeni nu bănuieşte că e vorba de 
asasinate, mi-am ţinut promisiunea, comisare. Dar 
„blestemul” păianjenului-pustnic a invadat netul. Toţi sunt 
convinşi că veninul a suferit o mutatie. 

— Dar Louise? Vede în continuare păianjeni pustnic? 

— Din rău în mai rău. S-a închis în camera ei pe care a 
aspirat-o deja toată, de sus până jos, nu ştiu de câte ori. În 
curând o să aspire şi pereţii, v-o garantez. Va trebui să mă 
întorc. Şi vă jur, cu Elisabeth în braţe nu e deloc 
momentul. E vina mea că m-am pricopsit cu una ca Louise. 
Nu mi-am dat seama de la început că e dusă. A început cu 
săpunul. 

— Cu săpunul? 

— Da, ştiţi, săpunul lichid cu o chestie pe care dacă 
apeşi ţâşneşte lichidul. Mi se pare chiar mai igienic. Ei 
bine, asta a scos-o din minţi, a urlat, l-a aruncat la gunoi. 
L-am recuperat, n-am bani ca să-i arunc pe fereastră. 

— Ce a făcut-o să urle, săpunul sau jetul? 

— Jetul. Chiar trebuie să ai păianjeni pe creier. Scuze 
pentru glumă, scuze. 

— Imi place gluma. _ 

— Ah, da, atunci cu atât mai bine. Îmi vin glume dintr- 


e 241 œ» 


astea, aşa, pur şi simplu, v-am spus. Ne mai înveselim, nu? 

— Pentru asta sunt glumele, Irene. Şi ce altceva o mai 
face să urle? 

— Toate produsele pe care trebuie să apeşi, cremele 
hidratante, de exemplu. Ah, da, şi uleiul, nu suportă când 
trebuie să apeşi pe sticlă ca să-l scoţi. Dar altfel cum să 
faci salata? 

— Şi cu oţetul - aceeaşi situaţie? 

— Nu, nu-i pasă de oţet. E dusă, v-am spus. Şi cu cei 
care îmi livrează cumpărăturile, care sunt numai bărbaţi, 
tot timpul, vă asigur că nu-i uşor. Trebuie să o anunţ ca să 
se încuie în cameră. 

— Ştiţi ceva despre viaţa ei de dinainte? 

— Nimic. Nu vorbeşte despre asta niciodată. Mi-ar 
conveni să-i fac vânt, dar nu îndrăznesc. Ce-o să se aleagă 
de ea? Şi eu o să fiu cea rea. Aşa că nu îndrăznesc. 

— Iese uneori? 

— Singură? glumiţi, comisare. În schimb, când plec la 
plimbare în postură antalgică, urcă în maşină cu mine. Şi 
de multe ori mi-aş dori să fiu singură, dar nu îndrăznesc să 
o refuz. Apoi o las la hotel să se uşureze, scuze, să se 
descurce şi merg să mă plimb cu aparatul foto după mine. 
Pe urmă îmi iau globuri. 

— Globuri, Irène? 

— Da, globuri, din cele pe care dacă le răsuceşti începe 
să ningă. Sunt drăguţe, nu? Am mai mult de cincizeci 
acasă. Uite, dacă vă place catedrala din Brouges, v-o 
dăruiesc. 

— Mulţumesc frumos, a spus Adamsberg care prefera de 
o mie de ori păianjenul-pustnic mort. Aş vrea, totuşi, să o 
cunosc. 

— Ca să înţelegeţi ce este arahnofobia? 

— Ah, deci ăsta e termenul? „Arahnofobia”? Staţi puţin, 
să notez. 

— lar să o vedeţi, lăsaţi-o baltă, comisare, sunteţi 
bărbat. 

— Uitasem. 

— Că sunteţi bărbat? Nu e bine, comisare. Asta se vede, 


e 242 œ» 


totuşi. 

— Nu, uitasem că nu m-ar suporta. Mă mai gândesc. 
Trebuie să mă întorc la şedinţă. 

— Cred că aveţi altceva în minte decât arahnofobia, a 
spus Irène cu subtilitatea ei foarte fină, dincolo de 
pălăvrăgeală sau vorbele ei fără ocolişuri. Totuşi sunteţi 
poliţist. 

— Şi ce am în minte? 

— Vreţi să vă convingeti personal dacă păianjenii- 
pustnic s-au înmulţit. 

Adamsberg a zâmbit. 

— Nu-i greşit. 

A împins telefonul perplex. Louise Chevrier asta, despre 
care nu ştia nimic, nu era doar „dusă”, ci de-a dreptul 
nevrozată. Într-atât încât să se teamă de jetul de săpun 
alb, o substanţă vâscoasă care ţâşneşte, imaginea 
recurentă a violului pe care l-a suportat. Avusese multe 
cazuri cu femei violate, cunoscuse femei care nu suportau 
prezenţa bărbaţilor, dar nu auzise niciodată vorbindu-se 
despre oroarea produsă de orice jet al unei materii ceva 
mai cremoase. Fobiile lui Louise frizau demenţa. Dacă 
putea să înţeleagă ura împotriva săpunului lichid, în 
schimb nu vedea nicio legătură între spermă şi ulei. 

A închis ochii preţ de câteva clipe, apoi şi-a lipit fruntea 
de fereastra din faţa teiului. Ulei. Când auzise acest 
cuvânt? Când fărâmiţase prăjitura? „Pantalonii nu vor mai 
putea fi purtaţi”? O motocicletă trecând în depărtare a 
acoperit cu zgomotul ei piuitul puişorilor de mierlă. 

Uleiul, sigur, uleiul de motor vărsat în calea motocicletei 
borzei Victor Menard, a treia victimă. 

Adamsberg şi-a trecut mâinile peste obraji. Nu este o 
coincidenţă. Mercadet ar fi reperat violul asupra Louisei 
mai devreme sau mai târziu. Dar ce căuta femeia aceasta 
terifiată de păianjenii-pustnic la Irène Royer acasă? 
Fiindcă Irene nu se ferea: toată lumea ştia că ea nu ucide 
păianjenii. Nu avea sens. Doar dacă Louise minţea în 
legătură cu toate. Ca să locuiască în acea casă doar ca să 
se afle în preajma păinjenilor-pustnic, acolo unde ştie că 


e 243 + 


aceştia sunt acceptaţi, protejaţi, la fel ca ea. Apoi, 
încurcând pistele de teama unei anchete, mima un 
personaj diametral opus: cel al unei arahnofobe. In timp ce 
era arahnofilă şi chiar fan păianjeni pustnic. Nu exista 
termenul păianjen pustnicofilă, era sigur de asta. 

Şi cum ar fi aflat de vreo anchetă? Irene îşi ţinuse 
promisiunea, nu apăruse nimic pe net. Dar ei vorbiseră şi 
ea îi spusese „comisare”. 

Şi-a întins braţele, brusc neliniştit. Apoi s-a calmat: 
Irène nu era bărbat, şi nici nu făcea parte din Gaşca 
păianjenului-pustnic. Nu risca nimic. Doar dacă... Doar 
dacă pe Louise nu o neliniştea faptul că ancheta avansa, 
iar Irène putea să înceapă să aibă bănuieli şi, într-o bună 
zi, să nu se mai arate la fel de deschisă faţă de 
„nenorocitul” ei de comisar. 

A mai sunat-o o dată pe arahnofila lui. 

— Irene, este destul de urgent. Sunteţi singură? 

— Elisabeth doarme. Ce s-a întâmplat? 

— Ascultaţi-mă atent. Nu-mi mai spuneţi „comisar” de 
faţă cu colocatara dumneavoastră. Înţelegeţi ce vreau să 
zic? 

— Deloc. i 

— Nu contează. Vă cer asta. Îmi promiteţi? 

— Poate. Dar ce-i asta? 

— V-a pus întrebări despre mine? Despre bărbatul cu 
care corespondaţi? 

— Nu, niciodată. De ce ar face-o? La cât de dusă este, 
credeţi că are timp să se intereseze de alţii? Nici vorbă! 

— S-ar putea întâmpla. Dacă vă întreabă cine este 
comisarul cu care staţi de vorbă, vă rog să-i răspundeţi 
exact aşa: este un vechi prieten din Nîmes pe care l-aţi 
regăsit din întâmplare. Se interesează, cât îi permite 
meseria pe care o are, de păianjeni. Un zoolog care şi-a 
ratat vocaţia. Ceea ce explică discuţiile noastre referitoare 
la ultimele cazuri mortale provocate de păianjenul pustnic. 
Înţelegeţi? 

— Da, a răspuns Irene, suficient de confuză de data asta 
încât să nu-şi găsească cuvintele. 


e 244 œ» 


— Şi, între altele, sunt şi un colecţionar de globuri, de 
globuri cu zăpadă. 

— Dumneavoastră? 

— E o minciună, Irène, mă înţelegeţi? 

— Nu. Explicaţi-mi puţin. Nu sunt o fată rea, v-am spus, 
dar nu sunt nici o marionetă, comisare. 

— Nu cred că Louise este „dusă”, cred că este dementă. 
Şi, minţi Adamsberg, capabilă să transmită mai departe 
orice informaţie despre anchetă pe care ar obţine-o de la 
dumneavoastră. 

— Ah, de data asta e mai clar. 

— Nu trebuie nicio clipă să aibă vreo bănuială că mă 
gândesc la asasinate. Cel mai fin ecou în mass media ar fi o 
catastrofă. 

— Înţeleg. 

— Ne-am înţeles, Irène? Sunt doar un vechi prieten, un 
zoolog frustrat, pasionat de păianjeni şi de globuri cu 
zăpadă. 

— Atunci, aş putea să fac asta: să cumpăr două sfere de 
la Rochefort. Când mă întorc, să-i spun că una este pentru 
mine şi una pentru dumneavoastră, a continuat Irène care 
şi-a regăsit vioiciunea. Aşa ne-am întâlnit. Într-un magazin 
de suveniruri din Pau, de exemplu. Am o sferă de la Pau. Şi 
astfel eu dau drumul minciunii. 

— Perfect. Dacă trebuie să-mi spuneţi ceva prea explicit, 
atunci trimiteţi-mi un mesaj, apoi ştergeţi-l. 

— Înţeleg. Credeţi că îmi verifică mobilul? 

— Şi calculatorul. 

— Păi, dacă-i aşa, atunci pot să vă transmit mesaje false: 
despre sfere, cu o fotografie ataşată, cu mesajul „Pe-asta o 
ai?” Ca şi cum ne-am face concurenţă cu colecţiile noastre. 
Cât priveşte păianjenii, pot să vă vorbesc despre tegenaria, 
despre văduva neagră. De vreme ce sunteţi un arahnolog 
frustrat, atunci nu există niciun motiv să vă intereseze 
doar păianjenii pustnic. 

— Excelent, Irène. Faceţi asta. 

— Există o fisură. Dacă suntem prieteni vechi care s-au 
reîntâlnit - şi asta îmi face plăcere - de ce vă spun 


e 245» 


„comisare”? 

Adamsberg a stat puţin pe gânduri având impresia clară 
că Irene gândea mai repede decât el. 

— Spuneţi că ăsta este jocul nostru. Că înainte îmi 
spuneaţi Jean-Baptiste, dar de când ne-am reîntâlnit, aţi 
aflat că am devenit comisar. Aşa că am început în joacă să 
vorbim aşa şi că ne-am obişnuit astfel. 

— Nu sună prea grozav, comisare. 

— Nu. 

— De aceea voi alterna. Uneori am să vă spun 
„comisare”, alteori am să vă spun „Jean-Baptiste”. Sau 
chiar „Jean-Bapt”, e mai amical, pare mai adevărat. 

— Ar fi trebuit să fiţi polițistă, Irène. 

— Şi dumneavoastră arahnolog, Jean-Bapt. Scuze, mă 
antrenez. 


e 246 œ» 


XXXI 


— Spuneam, înainte de călătoria noastră în largul 
Pacificului, că ne-ar trebui un alt drum, a început 
Adamsberg după ce toţi îşi reluaseră locurile în sala 
conciliului. 

— La 52 de grade latitudine, a precizat Mercadet grav şi 
pentru sine. 

— Comandantul Danglard afirmă că nu avem nimic la 
îndemână. Nu e chiar aşa. Ceva se petrece sub ochii noştri, 
chiar de la început, dar nu am fost atenţi la asta. 

— Ce? a întrebat Estalere. 

— Nu ce, Estalere. Cine? 

— Despre ucigaş? 

— Cred că este o femeie. 

— O femeie? a repetat Mordent. O femeie? Care ar fi 
ucis deja opt bărbaţi în douăzeci de ani? Ce anume te 
atrage spre această idee, comisare, spre această... 
strâmtoare? 

— Se ştie, Gaşca păianjenului-pustnic s-a transformat în 
gaşca violatorilor. Mercadet a luat urma acestor violuri, de 
când tipii ăştia au devenit majori până la, să zicem, şaizeci 
şi cinci de ani. Aşadar, cam cincizeci de ani. E o muncă 
grea şi nimic nu ne dovedeşte că nu au atacat şi la Gard. 
Froissy va da o mână de ajutor. 

Adamsberg se străduia să vorbească pe un ton neutru, 
liniştitor pentru toţi membrii brigăzii, dar atacul lui 
Danglard fusese puternic. Era conştient că acesta se află 
pe marginea prăpastiei şi că agresivitatea lui suicidară îi 
sfărâma tot mai multe pietre de sub picioare, aruncându-l 
în abis. Totuşi, era pentru prima oară când comandantul îl 
insultase şi îşi manifestase cu bună ştiinţă disprețul în faţa 
tuturor. Flexibilitatea sa înnăscută îl îndemna să uite 
incidentul. Dar, de data asta, atacul fusese prea tăios. 
Instinctiv dorea să se ridice de la masă şi să meargă să se 
plimbe. Ca să nu-l mai vadă pe Danglard, ca să nu se mai 
chinuie să organizeze şi să explice argumentele în favoarea 


e 247 œ» 


unei noi anchete care pornea pe o pistă nouă şi nesigură. 
Era momentul să predea ştafeta lui Veyrenc, foarte 
dezinvolt în chestiuni de logică. 

— Ai vreo idee despre această femeie? a întrebat Froissy 
care, şocată de atitudinea lui Danglard şi intimidată de cea 
a lui Noël, se străduia să-şi ţină mâinile pe tastatură. 
Postura antalgică, a gândit Adamsberg. 

— Am câteva, dintre care unele sunt banalităţi. Dar e 
mai bine să pleci de la bază după ce ai ratat drumul. 

— Strâmtoarea, a spus Justin ridicând indexul. 

Hotărât lucru, expediţia lui Magellan îi impresionase, 
insuflându-le un dram de spirit eroic şi asta părea că-i 
inspiră. În ciuda contextului catastrofal al acestei anchete 
ratate, Adamsberg observa că membrii brigăzii se ţineau 
mai drepţi decât la începutul şedinţei, că posturile erau 
mult mai hotărâte şi că privirile se opreau pe harta lumii. 
Poate că unii se închipuiau în afara sălii cu scaune de 
plastic, coborând pânzele în timpul furtunii, agăţându-se 
de catarg, acoperind spărturile, înghițind pesmeţi expiraţi. 
Cine ştie? Unii poate chiar visau la asta. 

— Sunt douăzeci de ani de când ea ucide, a continuat 
Adamsberg. În opt reprize. Aceste crime elaborate în timp, 
acest program de distrugere conceput nevrotic drept un 
obiectiv vital, se clădeşte în copilărie. Nimic nu e făcut din 
impuls şi nimic nu e lăsat în voia sorții. Putem fi siguri că 
ucigaşa aceasta necunoscută a suferit enorm în copilărie. 
E prima banalitate pe care o menţionez. Acolo, în copilărie, 
s-a petrecut transformarea ei într-o criminală de neclintit. 

— O copilărie dificilă, ăsta e un criteriu care nu ne va 
ajuta să reducem spaţiul cercetării eşantionului nostru, a 
observat Justin. 

— Cu siguranţă. Ştim că a fost violată, ceea ce, de 
asemenea, nu ne va ajuta prea mult. Chiar dacă a depus 
plângere, chiar dacă poliţia i-a dat curs sau nu, femeia asta 
continuă să-şi facă dreptate singură. Singurul element care 
ne poate ajuta este alegerea aberantă a veninului de 
păianjen pustnic. La început nu s-a gândit la păianjen. A 
folosit mijloace diverse şi eficace: arma de foc, sabotajul, 


e 248 » 


accidentul de motocicletă şi, în fine, ciupercile otrăvitoare. 
Aici lucrurile s-au schimbat, aici i-a venit ideea. Pentru a 
patra crimă a ales o substanţă otrăvitoare: amanita 
phalloides, ciuperca viperei. „Phalloides”, termenul este 
important. El face legătura dintre toxicitatea vegetală şi 
cea animală. 

— Da, a aprobat Voisenet. Se face trecerea de la 
elementul înveninat la cel veninos. 

— Dar să extragi venin este ceva cu totul diferit decât să 
mergi să culegi o ciupercă otrăvitoare din pădure. Atât de 
diferit, încât stă paisprezece ani la adăpostul dorinţei de a 
obţine această nouă otravă. [ineţi minte expozeul lui 
Voisenet despre lichidele animalelor veninoase şi 
sentimentul atotputerniciei. Această femeie a reuşit să 
domine păianjenul şi i-a preluat puterea. Primind puterea 
unui fluid de origine animală devastator, îl îndreaptă 
mortal împotriva agresorului ei. 

— Agresorul „ei”, a intervenit Mordent. De ce nu s-a 
limitat la el? De ce să distrugă toată Gaşca păianjenului 
pustnic? 

— Nu ştim nimic despre ce anume a suferit. Violul sau 
violurile. 

— Au violat-o zece borze? a întrebat Lamarre. 

— Borzele - care au fost foştii stăpâni ai păianjenului- 
pustnic - sunt pentru noi cea mai bună busolă. Dacă 
această femeie a fost violată de unul dintre ei - mai 
degrabă de doi sau de trei, dat fiind strategia lor de atac în 
grup - ea şi-a extins răzbunarea asupra întregii găşti. 

— Iubirea este o urzică pe care trebuie s-o culegi mereu 
dacă vrei să-ţi faci siesta întins la umbra ei, a şoptit 
Danglard. Pablo Picasso. Iubirea sau pasiunea. 

Toate privirile s-au întors spre comandant de la care nu 
mai aşteptau vreo reacţie. Să fie oare o revenire, un 
început de adeziune? Nici vorbă. Pavăza chipului său alb 
era mai dură ca niciodată. Danglard nu-şi mai vorbea decât 
sieşi. 

— Dar trebuie ca ea să fi ştiut că ei alcătuiau o gaşcă, a 
spus Kernorkian ignorând întreruperea. 


e 249 » 


— Obligatoriu. 

— De asemenea, trebuie să fi ştiut de legătura lor cu 
Gaşca păianjenului pustnic, a insistat Kernorkian. 

— Tocmai, a aprobat Veyrenc. Unul dintre ei a vorbit. 

Aici comisarul s-a ridicat, obosise deja din pricină că 
stătuse prea mult pe scaun, şi a început să se mişte prin 
sală conform obiceiului său. 

— Mă interesează un caz, departe totuşi de clopotniţa 
orfelinatului Milostenia, a spus Adamsberg. 

— Credeam că trebuie să ne ţinem aproape de clopotniţa 
asta, a observat Noel. 

— Şi ţin aproape. Este vorba de Louise Chevrier. A fost 
violată la Nîmes, în 1981, la vârsta de treizeci şi opt de ani, 
iar agresorul ei a fost prins. Il cheamă Nicolas Carnot şi nu 
a pus niciodată piciorul la orfelinat. A primit 15 ani. A ieşit 
în 1996. Are vreo legătură cu Gaşca păianjenului pustnic? 
Mercadet lucrează la asta. Froissy, ocupă-te de Louise 
Chevrier. Trebuie să ştim totul despre ea. Ne reîntâlnim la 
ora 16. 

— Comisare, nu vom avea nicio noutate la ora 16, a 
intervenit Justin. 

— Nu e vorba despre asta. La ora 16, comandantul 
Danglard ne va ţine un curs rapid de istorie despre 
pustnicele din Evul Mediu. 

— Pustnicele din Evul Mediu? a întrebat Lamarre 
stupefiat. : 

— Acelea, sergent. Comandante? Iți convine? 

Danglard s-a mulțumit să dea din cap. Ora 16. Asta 
înseamnă că are timp să-şi strângă lucrurile. 


Adamsberg s-a întâlnit cu Froissy în curte. 

— Plec, vreau să-mi dezmorțesc puţin picioarele. 

— Înţeleg, comisare. 

— Micile şocuri pe care le provoacă mersul, plimbarea, 
pun în mişcare bule de aer microscopice care circulă prin 
creier. Se mişcă, se ciocnesc, se întâlnesc. lar când ai 
nevoie să-ţi aduni gândurile, este unul dintre lucrurile pe 
care trebuie să le faci. 


e 250 » 


Froissy ezita. 

— Nu există bule de aer în creier, comisare. 

— Şi pentru că nu sunt nici gânduri, atunci cum le 
denumeşti? 

Froissy nu a putut răspunde. 

— Vezi, locotenente? Prin urmare sunt bule de aer. 


e 251 œ» 


XXXII 


Adamsberg a mers până la Sena, cum Îi era obiceiul. Îi 
era dureros de dor, în oraşul acesta, de apa limpede a lui 
Gave de Pau. A coborât până pe mal şi s-a aşezat printre 
studenţi, printre cei care se plimbau fără vreun scop 
precis, asemenea lui. Şi, tot asemenea lui, priveau 
consternaţi peştii morţi, cam o sută, cu burţile în sus, 
purtaţi încet de apa gri-verzuie a fluviului. 

Iritat, comisarul a urcat treptele şi a mers de-a lungul 
cheiului până la Saint-Germain. Pe drum l-a sunat pe 
psihiatrul Martin-Pecherat - un noroc să-şi amintească un 
astfel de nume - pe care îl cunoscuse nu demult cu prilejul 
unei expertize psihiatrice privind discernământul unui 
individ. Face parte dintre cei pe care lumea îi cataloghează 
cu superficialitate drept „tipul ăla gras şi jovial”. Are barbă 
şi e chel dar, de fapt, e un om profund, un savant când 
placid, când vorbăreţ, vesel sau grav, în funcţie de 
împrejurări sau în funcţie de mişcarea naturală a sufletului 
său care îşi arăta chipul înfocat sau sumbru. 

— Doctorul Martin-Pecherat? Comisarul Adamsberg. Vă 
amintiţi? Expertiza pentru Franck Malloni? 

— Desigur. Încântat să vă aud. 

— Aş dori să ne vedem. 

— Pentru o altă expertiză? 

— Nu, am nevoie de părerea dumneavoastră în legătură 
cu pustnicele, cu femeile care rup orice legătură cu lumea. 

— In Evul Mediu? Nu este specialitatea mea, 
Adamsberg. 

— Pentru Evul Mediu, dispun de ceea ce am nevoie. Dar 
nu şi pentru vremurile noastre. 

— Nu mai există pustnice, comisare. 

— Când aveam doisprezece ani, am întâlnit o pustnică. 
Şi poate că mai ştiu încă una. 

— Comisare, mă lupt singur cu o friptură de vițel prea 
grasă şi mă plictisesc, ceea ce îmi cam cade greu. Sunt în 
piaţa Saint-Andre-des-Arts. Pe stânga, lângă tutungerie. 


252 + 


— Ajung în zece minute. 

— Să vă comand prânzul, tocmai am început. 

— Mulţumesc, doctore, alegeţi dumneavoastră pentru 
mine. 

Adamsberg s-a întors grăbit spre Tournelle şi, de la 
Montebello, a luat-o pe rue de la Huchette şi i s-a alăturat 
doctorului care s-a ridicat să-l întâmpine cu braţele 
deschise. Adamsberg îşi amintea că îl întâmpina călduros 
fie că era într-o dispoziţie sumbră sau luminoasă. 

— File de cod cu sos normand, e bine? 

Adamsberg n-a îndrăznit să-i spună doctorului că după 
spectacolul oferit de Sena nu prea avea poftă să mănânce 
peşte. A zâmbit şi s-a aşezat în timp ce medicul îl privea 
uşor îngrijorat. 

— O perioadă nefastă pentru dumneavoastră, aşa-i? a 
spus. 

— O anchetă care se afundă în adâncuri, ale trecutului 
dar şi ale minţii. Tocmai am dat greş. 

— Mă refer la dumneavoastră, comisare. Aţi trecut, nu 
demult, printr-o chestie foarte urâtă sau mă înşel? 

— Adevărat. S-a întâmplat ieri şi nu contează. 

— Pentru mine contează. Voi înţelege mai bine venirea 
dumneavoastră grăbită şi întrebările. Ce vi s-a întâmplat 
ieri? 

— Fratele meu a operat o extracţie dentară din memoria 
mea, pe insula Re. S-a dovedit că dintele era înfipt adânc. 
Nu m-a durut până săptămâna trecută. Dar a trecut. Sunt 
bine. 

— Ce fel de amintire? Pustnica pe care aţi văzut-o la 
doisprezece ani? 

Doctorul Martin-Pecherat avansa repede, sărea peste 
etapele intermediare. Nu puteai să-l fentezi. 

— Da, asta e. Nu-mi aduceam aminte să o fi văzut. Nu-mi 
aduceam aminte de nimic. Dar tot auzind cuvântul 
„pustnic” mă simţeam din ce în ce mai rău. 

— Greţuri? Ameţeli? 

— Da. lar când fratele meu l-a extras... 

— Pentru că el era acolo? 


e 253 + 


— Cu mama. 

— Şi mama v-a lăsat s-o vedeţi? 

— Nici vorbă. Nu m-a observat, asta e. Apoi a fost prea 
târziu. 

— Copil curios şi refractar faţă de reguli, a spus medicul 
zâmbind. 

— După extracţie, când, în fine, i-am revăzut chipul 
hidos, dinţii putrezi, când i-am respirat din nou duhoarea, 
când i-am auzit urletul, am leşinat. Se pare că şi la 12 ani 
am făcut la fel. Inainte să uit totul. 

— Să închideţi totul. 

— Nu vreau să vă fac să vă pierdeţi timpul cu asta. 

— Nu vă faceţi griji pentru timpul meu. Primul pacient a 
anulat şedinţa. 

— Imi fac griji pentru timpul meu, iar asasinul nu a 
anulat nimic. Patru morţi deja. Incă doi, curând. In 
realitate sunt zece. 

Medicul a împins friptura spre marginea farfuriei şi a 
început să mănânce orezul peste care a turnat sos de 
smântână. 

— E vorba despre decesele provocate de muşcătura 
păianjenului pustnic? Se vorbeşte de un venin mutant, 
datorat insecticidelor. Personal, nu cred. Vreau să spun: 
nu într-o asemenea măsură, nu într-un singur an. Deşi, în 
zilele noastre, mai putem fi siguri de ceva? 

— Venind încoace am văzut vreo sută de peşti morţi în 
Sena. 

— Şi vom mai vedea şi alţii. Aşa cum vom vedea Marea 
Mediterană acoperită de plastic. Va fi practic, vom merge 
pe jos direct de la Marsilia la Tunis. In condiţiile astea 
presupun că nu prea vă atrage peştele din farfurie. 

— O să treacă, a spus Adamsberg zâmbind. 

— Dar nu şi extracția dentară despre care vorbeaţi. 
Vreau să spun: nu atât de repede precum aţi dori. Aveţi 
nevoie de somn, dormiţi. Observaţii că tratamentul nu e 
foarte dureros. 

— Nu am timp, doctore. 

— Povestiţi-mi despre anchetă, despre păianjenul- 


e 254 œ» 


pustnic apoi întrebaţi-mă. 

Acum, având experienţă, Adamsberg a putut rezuma 
destul de repede traiectoria cercetărilor sale de la 
orfelinatul Milostenia până la eşecul din ajun şi la noile 
ipoteze propuse chiar de dimineaţă. 

— Mă gândesc la o femeie violată. 

Adamsberg s-a oprit. 

— Când spun „mă gândesc” este în sens foarte larg. Nu, 
mă învârt în jurul acestei femei, bântui, bat pasul pe loc. 

— Îmi imaginez modalităţile în care o faceţi, Adamsberg. 
Şi orice modalitate este un gând. 

— Da? 

— Da. 

— Mă gândesc la o femeie violată care şi-ar fi însuşit 
puterea păianjenului-pustnic şi, venin pentru venin, lichid 
pentru lichid, îl injectează foştilor agresori. 

— E o treabă destul de deşteaptă. 

— Nu este ideea mea ci a unuia dintre locotenenţii mei, 
un zoolog frustrat. Aş vrea să ştiu, doctore, ce motive ar 
avea astăzi o femeie să se rupă de lume. Să se închidă şi să 
dispară. 

— Vin, comisare? Beţi cu mine, nu este politicos să laşi 
pe cineva să bea singur. 

Doctorul a turnat vinul apoi l-a privit. 

— De ce să dispară din lume? Putem menţiona factorii 
declanşatori obişnuiţi, depresia ori doliul. Traumele, 
printre care şi violul, urmate adesea de o perioadă de 
închidere în sine care poate fi mai îndelungată sau nu. Dar, 
ca regulă generală, claustrările acestea au un final. 
Dincolo de ele, trecând în zona nevrotică, aveţi agorafobia. 

— Ce-i asta? 

— Spaima de a evolua în exterior. Poate duce la izolare, 
cu excepţia ieşirilor calculate, în compania cuiva care îţi 
dă siguranţă. 

— Asta poate declanşa un comportament agresiv? 

— Mai degrabă contrariul. 

Adamsberg s-a gândit la Louise, închisă în camera ei, 
agăţată de braţul lui Irène pentru câteva escapade şi 


< 255» 


chinuită de spaima de bărbaţi. 

— Izolarea asta se poate îmblânzi, chiar dacă rămâne 
tendinţa securizantă de a sta acasă. În schimb, cu femeile 
sechestrate e deja altceva. Am tratat trei cazuri. Vreţi 
desert? 

— O cafea tare. 

— Eu şi una şi alta, a spus doctorul lovindu-se peste 
pântece şi râzând zgomotos. Şi să mai spui că îi sfătuiesc 
pe alţii! Că îi ghidez spre echilibru! 

— Unul dintre locotenenţii mei susţine că suntem cu toţii 
nevrotici. 

— Nu ştiaţi? 

Medicul a comandat o tartă consistentă şi două cafele, 
şi-a permis o observaţie argumentată despre friptura de 
vițel şi apoi a revenit la invitatul său. 

— Femeile  sechestrate pe care le-aţi tratat s-au 
vindecat? a întrebat Adamsberg. 

— Cât s-a putut. Trei fete, ţinute prizoniere de către taţi 
încă din copilărie. Una în pivniţă, alta în pod şi o a treia 
într-un copac din grădină. De fiecare dată cu un auxiliar - 
mama - un element adiţional care aduce dramatism. 

— Ce face mama? 

— În general, nimic.  Micuţele  sechestrate, mai 
numeroase decât vă imaginati, sunt proprietatea deplină a 
tatălui şi constant violate. Nu există excepţie. 

Adamsberg a ridicat mâna ca să mai ceară o cafea. 
Martin-Pecherat nu se înşela: simţea brusc asalturile unor 
valuri de somn. 

— O bruscă nevoie de a dormi? a întrebat medicul. 

— Da. 

— Vedeţi, este din pricina extracţiei. Ar fi mai bine să vă 
odihniţi decât să beti cafea. 

— Am să ţin cont de asta după anchetă. 

— În timpul anchetei. Ceea ce vi se întâmplă o 
influenţează. 

— Am înţeles, doctore. 

— Ca să nu spun mai mult. Reţineţi că, în ceea ce 
priveşte sechestrările, vine întotdeauna momentul în care 


e 256 » 


asemenea tragedii ies la lumină. Intervine un element 
eliberator: evadarea unui frate, intervenţia unui vecin, 
moartea tatălui. lar micuţele ies din colivie, uneori în 
vârstă, cu ochii orbiţi de lumină, speriate de spectacolul 
lumii, de un drum, de o pisică. Vă daţi seama că sunt 
incapabile să se insereze în viaţa de zi de zi. Petrec ani în 
şir prin spitale psihiatrice înainte de a putea intra, cu 
precauţii, în fluxul existenţei. Dar, uneori, şi aici ajung la 
întrebarea dumneavoastră, această viaţă „nouă” ia forma 
unei a doua sechestrări. Existenţa se închide iarăşi, 
temătoare, se zideşte. Schema închiderii i-a structurat 
psihicul, iar schema asta se repetă. 

— V-am spus, doctore. Am văzut cu ochii mei de copil o 
asemenea adevărată pustnică. Se închisese de bunăvoie 
într-un porumbar vechi, ca odinioară. Oamenii îi dădeau 
apă şi hrană, după cât de binevoitori erau, printr-o lucarnă 
care nu fusese zidită. Cea prin care am privit-o eu. A 
rămas acolo cinci ani. Ce motiv a împins-o pe femeia asta 
să aleagă recluziunea şi nu un spital? 

Medicul şi-a împlântat linguriţa în mijlocul desertului 
copios şi a băut cafeaua dintr-o înghiţitură. 

— Nu sunt mii de răspunsuri, Adamsberg, o repet: o 
sechestrare foarte lungă în copilărie datorată tatălui şi cu 
violuri repetate. Când femeia - să spunem, mai degrabă, 
copilul care a crescut - iese, există riscul foarte mare să 
repete scenariul: maltratare, întuneric, lipsa igienei, hrana 
mâncată de pe jos, singurele lucruri pe care le-a cunoscut, 
singurele pe care ştie să le trăiască, trecutul care nu trece. 
E o întoarcere la structura din copilărie, un exil în afara 
lumii, dorinţa de pedeapsă şi de moarte. 

Adamsberg îşi nota şi făcu semn pentru o a treia cafea. 
Medicul şi-a pus mâna durdulie pe braţul comisarului. 

— Nu, a spus el. Dormiţi. Numai dormind subconştientul 
îşi va face treaba. 

— Are treabă? 

— E un tip care nu doarme niciodată, mai ales noaptea, 
a spus medicul râzând în continuare. Cu dumneavoastră, e 
sigur că nu va şoma. 


e 257 œ» 


— Şi ce va meşteri? 

— Va dizolva ultimele neplăceri ale extracţiei dentare, 
va îmblânzi amintirea, va linişti pustnica şi, mai ales, o va 
disocia de mamă. lar dacă nu-l lăsaţi să-şi facă treaba, 
neplăcerile vor reveni sub formă de coşmaruri, mai întâi 
noaptea, apoi ziua. 

— Am o anchetă de condus. 

— Ancheta nu va duce nicăieri dacă veţi cădea într-un 
abis interior. 

Adamsberg a aprobat. 

— De acord, a spus el. 

— Aşa da. Acum, e rândul meu să pun o întrebare: de ce 
credeţi că ucigaşa a fost o vreme pustnică? Într-adevăr 
pustnică? 

— Din cauza veninului pe care l-a ales: cel mai 
improbabil din câte există. V-am expus legătura dintre 
animalele veninoase, lichidul seminal, întoarcerea puterii 
împotriva agresorilor, dar nu sunt mulţumit. 

— Şi credeţi... 

— În modul în care gândesc, a precizat Adamsberg încă 
o dată. 

— Foarte bine, modific. Şi vă hazardaţi să vă imaginati 
că dacă ucigaşa ucide cu veninul păianjenului pustnic, 
aceasta se datorează faptului că a fost şi ea pustnică? 

— Nu chiar. Nu ştiu. 

— Pentru că aţi văzut o pustnică în copilărie? De ce nu 
alegeţi răzbunarea pur şi simplu? Tipii de la orfelinat au 
martirizat nişte puşti cu veninul păianjenului pustnic. 
Cineva i-a făcut să plătească pentru abjecţia lor. 

— Dar cei unsprezece puşti muşcaţi nu au niciun 
amestec. 

— Dar un altul? Tot de la orfelinat? Nu era şi vreun 
bărbat în jur? 

Adamsberg a ezitat. 

— Cine este? 

— Fiul fostului director. Un pedopsihiatru umbrit de cei 
opt sute şaptezeci şi patru de orfani de care tatăl său s-a 
ocupat într-atât încât propriul fiu a devenit invizibil. Un tip 


e 258 » 


înflăcărat, entuziast, foarte singur, mare amator de 
dulciuri şi care detestă Gaşca păianjenului pustnic. 

— Pe care o ura şi tatăl său. 

— Da. Tatăl său a încercat fără succes s-o dezmembreze. 

— S-o „dezmembreze”? Atunci de ce să nu isprăvească 
fiul munca tatălui? 

— Nu ştiu, a răspuns Adamsberg. Nu am vorbit cu 
nimeni despre pista asta. Până ieri am urmat-o pe cea a 
băieţilor muşcaţi de păianjenul pustnic. lar acum văd o 
femeie. 

— Pustnica? Cea despre care aţi vorbit? 

— Nu mai este vorba despre ea. Ci despre o femeie 
violată, dar nu pustnică. 

— De ce? 

— Fiindcă este în ceaţă. Nu-i decât o bulă de aer, nu 
este un gând. Şi deja mi-am condus echipa pe un drum 
greşit. 

— Aşa încât iată-vă dintr-odată prudent. 

— Da. Să mă opresc aici? Să mă las purtat de vânt, să 
întind pânzele? 

— Spre ce anume înclinați balanţa? 

— Să elimin pustnica, cea care mă cheamă din ceţuri. 

— Efort inutil. 

Medicul şi-a consultat mobilul şi a izbucnit în râs din 
nou. Lui Adamsberg îi plăceau cei care izbucneau în râs. El 
era incapabil. 

— Zeii ne protejează. Şi cel de-al doilea pacient a 
amânat şedinţa. Daţi-mi voie să vă spun ceva. Imi sunt 
simpatici cei în a căror minte plutesc proto-gândurile. 

— Proto-gândurile? 

— Gândurile de dinaintea gândurilor, „bulele de aer” de 
care vorbeaţi. Embrioni care se plimbă şi nu se grăbesc, 
apar şi dispar, care vor trăi sau vor muri. Îmi plac mult cei 
care le acordă o şansă. Cât priveşte  pustnica 
dumneavoastră, se va ofili dacă va fi nevoie. 

— Da? 

— Da. Însă am precizat: „dacă va fi nevoie”. Aşa încât 
escortaţi-o, săpaţi, dacă vă dă inima ghes. Urmaţi-vă 


e 259 + 


pânzele, oricât de nesigure ar fi. 

— Fiindcă ele sunt nesigure? 

— Mai degrabă, a spus medicul izbucnind în râs pentru a 
patra oară. 

Pe drumul de întoarcere, Adamsberg a luat-o iarăşi spre 
Sena şi a găsit lesne o bancă de piatră foarte aproape de 
statuia lui Henric al IV-lea unde, a trecut ceva de atunci, 
discutase cu Maximilien Robespierre. S-a lungit pe bancă, 
a trimis un mesaj colectiv în care amâna şedinţa pentru 
ora 18 şi a închis ochii. Să asculte, să doarmă. 

„Cât priveşte pustnica dumneavoastră, săpaţi, dacă vă 
dă inima ghes”. 


e 260 » 


XXXIII 


Adamsberg nu a îndrăznit să refuze cafeaua oferită de 
Estalere la începutul celei de-a doua şedinţe a zilei. L-ar fi 
necăjit prea mult. 

— Avem noutăţi, comisare? a întrebat Mordent cu 
interes. Să dăm un zvâc şedinţei? 

— Pur şi simplu am dormit, comandante, prescripţie 
medicală. Mercadet, ai găsit ceva despre Nicolas Carnot? 

— Da, comisare. 

Amânarea şedinţei îi permisese lui Mercadet să-şi facă 
somnul şi zâmbea ca şi cum ar fi clocit un ou. 

— Exceptând parcursul haotic al acestui Carnot - furturi 
din buzunare, furturi de maşini, de camionete mai exact, 
mic trafic de droguri - am căutat şi tot ce ţine de studii, 
familie, prieteni. Şi ce-am găsit? 

Mercadet, nu-i niciun dubiu, a gândit Adamsberg, chiar 
clocise un ou, unul mare şi frumos. 

— A învăţat la liceul Louis-Pasteur din Nîmes şi, ghiciţi? 
Cu cine a fost coleg de clasă? 

— Claude Landrieu? a propus Adamsberg. 

— Prin urmare, gaşca de violatori de la orfelinat a făcut 
joncţiunea la Nîmes cu o a doua gaşcă de violatori în 
formare: mai degrabă un duo: Landrieu-Carnot, a 
continuat Mercadet. 

— Excelent, Mercadet. 

— Am ceva încă şi mai tare. Am revăzut cazul Landrieu, 
elementul exogen care a fost inclus în Gaşca păianjenului- 
pustnic. Şi cum? Nimeni nu a înţeles niciodată. 

Două ouă. Locotenentul clocise două ouă. Şi era foarte 
mândru de paternitatea lui. 

— Spune, a intervenit Adamsberg. 

— De data asta nu vei ghici, comisare. 

— Nu. 

— Cu ce crezi că se ocupa tatăl lui Landrieu? 

— Spune, a repetat Adamsberg. 

— Era paznic la orfelinatul Milostenia. 


e 261 œ» 


Tăcerea care se lăsase i-a permis lui Mercadet să se 
bucure pe deplin de calitatea descoperirilor sale. 
Comisarul Mordent şi-a ridicat gâtul mulţumit apoi s-a 
încruntat. Era un tip dificil. 

— Ceea ce nu-l face neapărat vinovat de parcursul fiului 
său, a observat el. j 

— Dimpotrivă, comisare. Era o borză adultă abjectă. În 
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Landrieu tatăl a 
aliniat şi a executat paisprezece mitraliori senegalezi din 
batalionul său şi a violat femei în timpul înaintării Aliaților 
în Germania. 

— Atunci, el a fost, a şoptit Adamsberg. El a fost cel care 
le deschidea uşile noaptea pentru atacurile găştii 
păianjenului pustnic, apoi pentru violuri. Foarte bine, 
Mercadet. Acum înţelegem cum se strecurau canaliile în 
clădiri, liberi ca păsările cerului. Şi cum  Gaşca 
păianjenului-pustnic i-a acceptat pe Landrieu fiul şi pe 
Carnot. 

— Voilá, a încheiat cu modestie Mercadet care, de fapt, 
era la fel de mândru ca mierloiul din curte. Aprofundez? 

— Încă ceva, locotenente. Ne concentrăm pe fetele 
violate care au stat multă vreme în spitale de psihiatrie 
după violuri. Multă vreme. 


— Dar de ce? 
Adamsberg nu intenţiona deocamdată să le povestească 
despre bula de aer - „proto-gândul” pe care chiar şi 


doctorul Martin-Pecherat îl considera „nesigur” - care îl 
făcea să presupună că, cine a ales infinita dificultate a 
veninului păianjenului-pustnic trebuia să fi fost pustnică. 
Iar pentru a deveni pustnică, trebuie să fi fost sechestrată. 
Şi, desigur, să fi primit îngrijiri mai apoi într-un spital 
psihiatric. Dar nu, nu după eşecul pe care tocmai îl 
avuseseră, nu în atmosfera pe care Danglard o făcuse 
irespirabilă şi care continua să fie fragilă. 

— Mai târziu, locotenente, a spus Adamsberg. Trebuie 
să auzim expozeul lui Danglard. Froissy, ceva despre 
Louise Chevrier? 

— Curios: nu prea. O găsim la Strasbourg, unsprezece 


e 262 » 


ani de la viol, ca bonă la domiciliu. Dispare patru ani ca să 
reapară la Nîmes. Are la vremea aceea cincizeci şi trei de 
ani şi îşi reia ocupaţia de bonă. Dar, consultând 
documentele anului 1943, nu am descoperit certificatul de 
naştere. 

— E numele ei de fată? 

— Cu siguranţă. La Strasbourg apare în acte drept 
necăsătorită. 

— Te gândeşti la un nume fals, locotenente? 

— Nu. E posibil să se fi născut în străinătate. 

— Continuă cercetările, Froissy şi caută şi în spitalele de 
psihiatrie. 

Adamsberg a făcut o scurtă pauză apoi a zâmbit. 

— În ceea ce priveşte pustnicele din Evul Mediu, înţeleg 
de ce nu vedeţi care ar fi importanţa lor, a continuat el. Să 
spunem că e vorba de cuvânt: pustnică. Cuvântul mă 
intrigă. Sunteţi liberi să plecaţi sau să rămâneţi. E deja 
târziu. 

Dar numai doi ofiţeri au ieşit din sală: Lamarre şi Justin, 
primul pentru că trebuia să stea cu fiul său, cel de-al doilea 
cu părinţii. 

Danglard nu a ridicat privirea din notițe. De când avea 
Danglard nevoie de notițe? Foile erau acolo numai ca să 
evite să li se întâlnească privirile, a conchis Adamsberg. 

— Deşi nu înţeleg de ce comisarul doreşte să fie 
informat în legătură cu acest subiect referitor la pustnicele 
din Evul Mediu, deoarece nu are deloc de-a face cu 
chestiunea care îl preocupă, vă rezum istoria lor, aşa cum 
mi s-a ordonat. Fenomenul debutează la începutul Evului 
Mediu, pe care-l stabilim în secolele al VIII-lea şi al IX-lea, 
se dezvoltă începând cu secolul al XIII-lea şi se stinge în 
timpul Marelui Secol. 

— Adică, Danglard? 

— Secolul al XVII-lea. Femei, cel mai adesea tinere, 
alegeau să fie zidite de vii pentru tot restul vieţii lor. Locul 
unde se închideau, numit chilie, era unul atât de strâmt 
încât pustnica nu putea totdeauna să stea întinsă. Cele mai 
mari aveau o lăţime de doi metri. Fără masă, fără un 


e 263 + 


scriptoriu, fără saltea ca să doarmă, fără fosă pentru 
excremente şi resturi. După ce moarta vie intra în chilie, 
toate căile de acces erau zidite cu excepţia unei ferestre, 
căreia i se spune „ferestruică”, aflată uneori suficient de 
sus pentru ca pustnica să nu poată fi văzută, nici să poată 
vedea pe cineva. Prin fereastra asta primea pomană de la 
oameni, supă, fructe, linte, nuci, ploşti cu apă care îi 
asigurau sau nu supraviețuirea alimentară. Pentru că 
adeseori lucarna era prevăzută cu zăbrele, nu se puteau 
strecura paie ca să-şi adune mai eficient dejecţiile. Au fost 
cazuri în care pustnicele stăteau într-o  mocirlă 
excremenţială amestecată cu alimente putrede care le 
ajungea până la genunchi. Asta în ceea ce priveşte 
condiţiile de „viaţă”. Viaţă de cele mai multe ori scurtă, 
majoritatea dintre ele îmbolnăvindu-se sau înnebunind 
încă din primii ani în pofida ajutorului lui lisus care le 
însoțea în martiriul lor, conducându-le cu siguranţă spre 
viaţa eternă. Dar altele rezistau mult mai mult timp, uneori 
între treizeci şi chiar cincizeci de ani. În plină expansiune 
a fenomenului, fiecare oraş avea chiliile sale, vreo duzină, 
în pilonii podurilor, în ziduri, în structura bisericilor sau 
chiar construite în cimitire, aşa cum au fost la Paris chiliile 
celebre din cimitirul Saints-Innocents. Cimitir care a fost, 
după cum se ştie, închis şi evacuat în 1780 din cauza 
aerului infect devenit de nesuportat. lar osemintele 
transportate în catacombele de la Montrouge... 

Danglard se exprima cu  pedanterie seacă, iar 
Adamsberg îşi impunea să fie calm.  Revanşa 
comandantului nu se încheiase. 

— Revino la subiect, comandante, a spus el. 

— Prea bine. Aceste femei erau respectate, ba chiar 
adulate, ceea ce nu înseamnă că erau bine hrănite iar 
martiriul pe care îl sufereau în numele Domnului era 
considerat drept o formă de garanţie, de protecţie divină 
pentru populaţia oraşului. Ele erau, într-un fel, sfintele 
protectoare ale oraşului, oricât de hidoasă le-ar fi fost 
înfăţişarea şi degradarea fizică şi psihică. 

— Mulţumesc, Danglard, a spus Adamsberg 


e 264 œ» 


întrerupându-l. Acum aş vrea să ştiu care sunt motivele 
pentru care aceste femei au ales să fie zidite de vii în chilii. 
Desigur, dorinţa arzătoare de a se rupe de lume ca să-şi 
dedice viaţa lui Dumnezeu, dar pentru asta existau 
mănăstiri. Aşadar? Poţi să ne vorbeşti despre motive? 

— Încheierea oricărei posibile vieţi pe pământ, a răspuns 
Danglard fără să ridice capul şi întorcând inutil una dintre 
foile sale. De fapt, mănăstirile nu le primeau pe aceste 
femei. Era vorba de fiinţe decăzute pe care societatea le 
alungase. Femei cărora le erau refuzate căsătoria, 
naşterea, munca, relaţiile, respectul şi chiar vorbele 
fiindcă erau considerate impure. Fie că se „rătăciseră” 
înainte de căsătorie, fie că familiile le repudiaseră pentru 
că nu se puteau căsători, pentru că erau dezonorate, 
handicapate sau bastarde. Fie, cel mai adesea, fiindcă 
fuseseră violate. Din acel moment, vinovate fiindcă 
fuseseră pângărite şi îşi pierduseră virginitatea, erau 
arătate cu degetul, ca nişte femei pierdute, şi nu le 
rămânea să aleagă decât între a bântui pe străzi ca 
prostituate sau chilia de pustnice unde, ele însele, 
convinse de greşeala lor, aveau să-şi plătească păcatele 
prin tortura izolării. Nu doresc să detaliez prea mult. 
Dincolo de interesul pur istoric, aceste pustnice nu au, 
exceptând termenul de „pustnic”, nicio legătură cu 
chestiunea în derulare. 

— Exceptând termenul, într-adevăr, a reluat Adamsberg. 
Mulţumesc. 

Danglard şi-a ordonat foile într-un mic teanc şi a ieşit 
din sală. Adamsberg s-a uitat la subordonații lui. 

— Exceptând termenul, a repetat el înainte să închidă 
şedinţa. 


e 265 » 


XXXIV 


Adamsberg i-a făcut semn lui Mercadet şi a urcat în 
cămăruţa unde se afla distribuitorul de băuturi. 

— Un lucru pe care nu l-am precizat la şedinţă, 
locotenente. În legătură cu femeile violate care au stat 
multă vreme în spitale de psihiatrie, cercetează mai atent 
cazurile de sechestrare. Cele în care vinovatul e tatăl. 
Începe cu asta. 

— Şi să nu spun nimănui? 

— Doar lui Froissy. Şi lui Veyrenc şi lui Voisenet dacă 
vrei. Dar rămâne între noi. 

Mercadet, pe gânduri, l-a privit pe Adamsberg plecând. 
Sechestrare? Cum ar fi putut o femeie sechestrată să ucidă 
cu ajutorul păianjenilor? Când ar fi stat în pod sau în 
pivniţă? Acolo stăteau toate. Dar sârguinciosul Mercadet 
nu era omul care să conteste opiniile comisarului. Ar fi fost 
groaznic dacă ar fi trebuit să conducă ancheta infernală a 
păianjenilor pustnic. 


Adamsberg a găsit-o pe Froissy aşezată pe treptele de 
piatră privind cum sunt hrăniţi puişorii de mierlă. Dar nu 
uitase să-şi ia cu ea laptop-ul de care nu se îndepărta 
niciodată la mai mult de doi metri. Comisarul s-a aşezat 
alături. 

— Cum stăm? a întrebat. 

— Suntem la ultima căpşună. 

— Mai avem? 

— Sigur. Ce se va întâmpla cu Danglard? 

— Ceva. 

— E trist. 

— Nu neapărat. Putem afla ziua şi ora înmormântării lui 
Olivier Vessac? 

— Prin intermediul serviciilor funerare din localitate. 
Dar nimic nu ne garantează că ceremonia va avea loc la 
Saint-Porchaire. Poate fi la Nîmes sau în altă parte. 

— Ar trebui să ştim unde sunt înmormântați părinţii lui. 


e 266 » 


— Era orfan, comisare. Tatăl şi mama au murit 
deportaţi. 

— Bunicii, atunci. 

Froissy şi-a deschis laptop-ul în timp ce femela ducea la 
cuib ultima bucăţică de căpşună, iar Adamsberg îl 
supraveghea cu coada ochiului pe Danglard. In capătul 
opus al curţii, comandantul punea o cutie în portbagajul 
unei maşini. 

— La cimitirul Pont-de-Justice din Nîmes, a precizat 
Froissy. 

— Aşadar acolo va fi. 

— Verific. 

— Ce naiba face tâmpitul ăla? 

— Cine? 

— Danglard. Bagă nişte cutii în portbagajul unei maşini. 

— Pleacă? Am găsit: Olivier Vessac, înmormântarea va fi 
vineri, 10 iunie, la ora 11. 

— Mâine? La o zi după? 

— Sâmbăta locurile sunt scumpe, dacă se poate spune 
astfel. lar asta ar amâna ceremonia pentru luni. 

— Presupun că Irène a forţat-o pe Elisabeth să 
accelereze lucrurile. Dar ce naiba face tâmpitul ăla? a 
repetat Adamsberg. Dă-mi numărul Jandarmeriei din 
Ledignam, locotenente. Nu aşa de repede, nu apuc să-l 
scriu. Numele comandantului? 

— Fabien Fasselac. E căpitan. 

— Altceva: Mercadet te va pune la curent, şi asta 
rămâne între noi. 


Adamsberg s-a ridicat aşteptând să preia apelul cineva 
de la Ledignan. A traversat curtea în diagonală, l-a dat la o 
parte pe 

Danglard, aplecat în continuare peste portbagajul 
maşinii sale de şef, şi a descifrat ceea ce era scris pe 
etichetele lipite cu grijă pe cutii: „Dicţionare şi antologii”, 
„Obiecte personale, bibelouri din secolul al XIX-lea, 
scarabeu egiptean”, „Lucrări  personale/Eseu asupra 
criminologiei în secolul al XV-lea în Sfântul Imperiu 


e 267 œ» 


Romano-German”. 

Am înțeles. Danglard îşi face bagajele. 

— Jandarmeria din Ledignan? Comisarul Adamsberg. 
Daţi-mi-l pe căpitanul Fasselac, vă rog, e urgent. 

Declicuri, câteva înjurături şi în sfârşit căpitanul. 

— Tot la lucru, căpitane? 

— Tocmai ce ne-am pricopsit cu două nenorocite de 
caramboluri pe autostradă. Zi repede, comisare, despre ce 
este vorba? 

— Ai doi oameni ca să-l păzească pe Roger Torrailles, 
aşa-i? 

— Ştii prea bine, doar tu ai ordonat. Ceea ce înseamnă 
că am cu doi oameni mai puţin şi nu ştiu cum o să mă 
descurc. 

— Nu poţi cere întăriri de la Nimes? 

— Trag de timp. Dar trebuie să ştii că au avut o explozie 
de gaze într-o clădire insalubră. Un adevărat carnagiu. 
Poate un atentat. 

— Înţeleg, Fasselac. Îţi trimit doi oameni de dimineaţă 
ca să-i înlocuiască pe ai voştri. 

— Mulţumesc, apreciez. 

— La ce oră soseşte primul tren? 

— La 9.05, la Nîmes. Număr aproape rotund. Se 
întâmplă rar. 

— Plecare? 

— La 6.07. Te-ai prins de ce trenurile pleacă şi sosesc 
mereu la cutare oră zero patru sau la cutare oră zero 
şapte, optsprezece, treizeci şi doi? Şi nu, pur şi simplu la 
10 sau la 10.15 ori la 10.30? Trebuie să spun că treaba 
asta cu minutele îmi scapă. lar cel mai rău e că trenurile 
chiar sosesc la zero şapte, optsprezece, treizeci şi doi. 

— Nici eu nu am înţeles niciodată. 

— M-ai liniştit. Mulţumesc pentru ajutor. 

— Vă trimit şi o femeie. E mai discret. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Mâine are loc înmormântarea celui de-al patrulea 
mort ucis de veninul păianjenului pustnic. La ora 11, la 
cimitirul Pont-de-Justice. 


e 268 » 


— Crezi că a fost o crimă. 

— Nu spui nimic. 

— Am înţeles. Nu aş vrea să fiu în locul tău, Adamsberg. 

— Aşadar e posibil ca ultimii doi amici, Alain Lambertin 
şi Roger Torrailles să fie prezenţi la înmormântare. 
Oamenii mei vor fi la filaj strâns iar femeia, o aşa-zisă 
ziaristă, va face poze celor veniţi la ceremonie. 

— Poate că asasinul va fi şi el acolo. 

— Nu trebuie să neglijăm asta, căpitane. 

— Nu. 

— Mâine vor trece pe la tine de îndată ce ajung. Poţi să- 
mi dai numele unui ziar din Nimes? 

— Les Arenes. E cel mai activ în materie de fotografii. 

— Fasselac: insist. Fă să circule zvonul unui păianjen 
mutant. Nimeni nu trebuie să ştie că suspectăm nişte 
crime. Sau ucigaşa se va înspăimânta şi îi va curăța pe 
ultimii doi înainte să avem vreme să o prindem. Trebuie să- 
şi încheie misiunea. Şi are un avans de douăzeci de ani 
înaintea noastră. 

— Ucigaşa? 

— Aşa cred, da. 

— A naibii treabă, comisare. Şuie, grea. Noroc şi 
mulţumesc pentru ajutor. 

Adamsberg a pus mâna pe umărul lui Danglard 
încremenit lângă maşină. 

— Tu, căpitane, nu te mişti de aici. Nu pleci aşa, fără un 
cuvânt de rămas-bun după atâţia ani. Revin. Cât este 
ceasul? 

— Opt fără cinci. 

A traversat sala până în biroul lui Retancourt care îşi 
strângea lucrurile. 

— Aşteaptă-mă, locotenente. Cine mai este aici? a 
întrebat el rotindu-şi privirea prin sala lungă. 

— Kerno, Voisenet, Mercadet, Noel. Kerno şi Voisenet 
sunt de gardă. Mercadet doarme. 

— Am nevoie de doi oameni pentru mâine. Şi de tine, 
Retancourt. Pleci la Nimes la 6.07. Nu la 6.05, locotenente. 
E în regulă? 


e 269 » 


— Cu cine? Lamarre e cu fiu-său. 

— Nu-l deranjăm. 

— Justin e cu ai săi. 

— Îl deranjăm. Stau împreună zi şi noapte. 

— Nu-i nimic rău în asta. 

— Nimic, dar sună-l. Pleacă împreună cu tine. Dacă vrea 
să-i ia şi pe ai lui, n-are decât. Misiune: înmormântarea lui 
Vessac mâine la ora 11, la cimitirul Pont-de-Justice. 

— lar Torrailles şi Lambertin vor fi poate prezenţi. Filaj 
strâns, aşadar. 

Un alt atu al lui Retancourt era că nu trebuia să-i explici 
lucrurile în detaliu. 

— lar tu, locotenente, vei fi fotograful ziarului local Les 
Arenes. 

— Fotografiez pe toată lumea. Să insist mai degrabă 
asupra femeilor. 

— Nu scapi pe nimeni. Poate să se travestească în 
bărbat. E şi mai simplu când eşti în vârstă. 

— Crezi că e bătrână? 

— Da. Într-un fel, e din Evul Mediu. 

— Am înţeles. 

Adamsberg a urcat să-l anunţe şi pe Noël, care bea o 
bere în cămăruţa cu distribuitorul de băuturi, lângă 
Mercadet care dormea. 

— Îl veghezi, locotenente? 

— Şedinţele îmi provoacă sete. De ce nu m-ai lăsat să-l 
pocnesc de dimineaţă? S-a purtat ca un porc. Danglard, 
adică. 

— Exact aşa, Noel. Ca un porc. Dar ca un porc disperat. 
Şi nu loveşti un porc disperat. 

— Aşa-i, a recunoscut Noël. Sunt mai tânăr, ar fi trebuit 
să mă gândesc la asta uneori. Şi cum o să-şi revină? Vreau 
să spun: cum o să-şi revină adevăratul Danglard, dacă nu-l 
trezeşte un pumn zdravăn? Chiar am crezut că un pumn 
zdravăn i-ar sparge faţa aia de tâmpit. În fine, m-am gândit 
după. 

— Mă ocup eu de asta, Noel. Pleci mâine la Nimes cu 
trenul de 6.07 cu Justin şi Retancourt. O să vă explice ea. 


e 270 œ» 


Înainte să ajungeţi la cimitir, mergeţi toţi trei la căpitanul 
Fasselac, la Ledignan. 

— Am înţeles, comisare, a spus Noël golind cutia de bere 
în chiuvetă. Mi-a plăcut mult ce a spus Voisenet despre 
oameni şi animalele veninoase. 

Locotenentul şi-a suflecat mâneca tricoului şi i-a arătat o 
cobră ridicată, tatuată în negru şi albastru, cu limba roşie 
amenințătoare. 

— La 19 ani mi-am făcut asta, a spus el zâmbind. Acum 
înţeleg mai bine ce a fost în mintea mea. 

— Ieri am înţeles o chestie pe care o aveam în minte, dar 
de la 12 ani. 

— Un şarpe? 

— Mai rău, o fantomă acoperită cu pânze de păianjen. 

— Şi până la urmă? 

— Până la urmă am sfârşit prin a comunica. 

— Şi ea? a întrebat Noël privind spre cobră. 

— Cu ea e altă treabă. Ai îmblânzit-o. 

— Dumneavoastră nu? Pe fantomă? 

— Nu, Noël. Încă nu. 


e 271 œ» 


XXXV 


Danglard închisese portbagajul maşinii şi stătea aşezat 
pe capota din spate, cu privirea în pământ şi braţele 
încrucişate pe piept. „Nu pleci aşa, fără un cuvânt de 
rămas-bun”. Tocmai de asta voia să scape cât timp îşi 
făcea bagajul. De explicaţia pe care trebuia să o aibă cu 
Adamsberg, de discurs, de scrisoarea de demisie. 

Urma procesul pentru „nedenunţarea crimei”. Danglard 
cunoştea legea şi ştia ce sancţiuni sunt prevăzute. Constă 
în faptul că o persoană, având cunoştinţă de o crimă care 
mai poate fi prevenită încă, sau ale cărei efecte pot fi 
limitate, sau ai cărei autori sunt susceptibili de a comite 
noi crime care ar putea fi împiedicate, nu a informat 
autorităţile judiciare sau administrative. Un citat pe care, 
de data asta, ar fi dorit să nu-l ţină minte. Circumstanţe 
agravante datorate funcţiei sale: cinci ani de închisoare. 
Deraiase asemenea unui tren scăpat de pe şine şi care o ia 
pe câmp fără frâne. Şi se răsturnase. Comisarul nu avea 
altă alegere decât să-l demită. Dar să se ducă la fund odată 
cu el. A fost un ghinion major că Adamsberg a avut geniul 
să se preocupe de nenorocirile alea de păianjeni pustnic. 
Cine altul cu excepţia lui s-ar fi putut gândi la asta? 

Mai avea un răgaz în care să decidă ce va face, spera el. 
Dar ce va face? Să-şi vadă copiii în primul rând. Şi după 
aceea? Să fugă? Să intre la puşcărie? Să-şi bage ţeava 
pistolului în gură? La ce dracu” l-a ajutat toată cunoaşterea 
lui, cu filosofie cu tot? La ce? Doar să-l umilească pe 
Adamsberg chiar în dimineaţa asta, devenind mai arogant 
şi mai tăios decât avocatul Carvin. 


Traversând din nou curtea, în vreme ce se lăsa seara, 
Adamsberg a primit un apel de la Irene. Îl sunase de pe 
mobilul lui Elisabeth. 

— Vreau să vă previn comisare că înmormântarea va 
avea loc mâine dimineaţă la Nîmes. E adevărat ce am 
văzut la filmele de la tv? Că ucigaşii vin deseori la 


e 272 œ 


înmormântarea victimelor? 

— E destul de adevărat. Pentru ei e o ultimă plăcere, 
finalul misiunii. 

— Dezgustător, nu-i aşa? Pentru asta v-am sunat, în 
cazul în care veţi vrea să aduceţi poliţişti. Inţelegeţi? 

— Totul este pregătit, Irène, mulţumesc. 

— Scuze, zău îmi pare rău. Evident, sunteţi, totuşi, 
poliţist. Dar cum de-aţi ştiut aşa de repede? 

— Ne-am descurcat, Irène. 

— Oh, scuze. Ar fi trebuit să-mi dau seama, dar nu 
puteam fi sigură, înţelegeţi? Înmormântarea are loc atât de 
repede după deces! Dar sâmbătă era totul ocupat. Şi eu 
care credeam că făcându-se totul mai curând, aş putea să 
o duc mai repede pe Elisabeth departe de aici... 

— Că tot aţi adus vorba, Irène, ea este cu 
dumneavoastră? Fiindcă îmi tot vorbiţi despre un ucigaş. 

— Nu sunt chiar atât de proastă, Jean-Bapt. Merg să o 
iau de la Saint-Porchaire. Işi pregăteşte o ţinută de 
ceremonie, pricepeţi. Vom călători noaptea. 

— Poate să vă înlocuiască? Şofează? 

— Nu. Sunteţi drăguţ că vă interesaţi, dar voi face 
popasuri. Mă gândeam la o chestie. De vreme ce faţă de 
Louise trebuie să părem prieteni, atunci când vă spun 
„Jean-Bapt”, ar trebui, poate, să ne tutuim, nu? Ar părea 
plauzibil? Atenţie, trebuie să ne antrenăm. Nu te îngrijora, 
Jean-Bapt, o să fac opriri pe drum. Pare firesc? 

— E perfect! Dar la mobil, şi vocea interlocutorului se 
aude foarte bine. Pa, Irène şi drum bun. Nu am vrut să te 
jignesc, mă antrenam. 

Adamsberg şi-a pus mobilul în buzunar privind spre 
Danglard care stătea aşezat pe capacul portbagajului, în 
costumul său englezesc. Semn foarte rău. Pentru nimic în 
lume comandantul, care a încercat totdeauna să 
compenseze lipsa frumuseţii prin haine croite impecabil, 
nu ar fi acceptat să-şi strice stofa costumului aşezându-se 
pe o bancă murdară sau pe trepte. lar în seara asta, 
elegantul Danglard nu se mai gândise la ţinuta sa 
ireproşabilă. E gata! Timpului nu-i mai pasă de nimic. 


e 273 a 


Adamsberg l-a luat de braţ şi l-a târât până în biroul său 
unde, de data asta, a închis uşa. 

— Aşadar, comandante, o ştergi englezeşte? a atacat 
comisarul, după ce Danglard s-a aşezat pe scaun în faţa 
lui. 

Adamsberg a rămas în picioare, cu spatele lipit de 
peretele de vizavi, cu braţele încrucişate. Danglard a 
ridicat privirea. Da, de ceea ce se temuse, nu scăpa: focul i 
se propaga pe sub obraji şi ajungea în privire, aducând o 
consistentă şi vizibilă lumină amenințătoare. La fel ca un 
fulger pe învelişul unei alge brune, îi spusese cândva un 
marinar breton. Se crispa. 

— Doar nu gândeşti, comandante, că o să se termine 
astfel? 

— Nu, a răspuns Danglard ridicându-se. 

— Unu: obstrucţionarea unei anchete, a continuat 
Adamsberg. Adevărat sau fals? 

— Adevărat. 

— Doi: incitare la revoltă, până la momentul în care m- 
am trezit izolat de echipă şi forţat să lucrez clandestin, 
prin curte, la restaurant sau pe străzi noaptea. Adevărat 
sau fals? 

— Adevărat. 

— Trei: protejarea unui criminal potenţial sau care a 
comis deja crime, cumnatul tău: Richard Jarras. Şi, 
împreună cu el, cei patru amici ai săi: Rene Quissol, Louis 
Arjalas, Marcel Corbière şi Jean Escande. Ştii articolul din 
lege referitor la acest delict. 

Danglard a coborât privirea în pământ. 

— Patru: azi de dimineață chiar, comportament 
nepotrivit faţă de toată echipa, a continuat Adamsberg. Ai 
avut noroc că am intervenit şi am oprit pumnul lui Noël 
care te-ar fi pocnit în plină figură. Recunoşti jignirea? Da 
sau nu, la naiba? 

— Da. Şi pentru că accept această recapitulare 
obligatorie şi oficială - mai puţin cuvântul „naiba” - a 
tuturor capetelor de acuzare enumerate, nu mai trebuie să 
continuăm. Mulţumesc. Dă-mi să semnez documentul 


e 274 œ» 


aferent. 

Danglard şi-a scos stiloul cu cerneală din buzunarul 
interior al hainei. Nici nu se punea problema ca, pentru 
această semnătură decisivă, să folosească vreun pix 
ordinar luat în grabă de pe birou. Comandantul se uluia pe 
sine însuşi. Oricât de lucid ar fi fost în legătură cu 
gravitatea actelor sale, îşi păstra totuşi morga 
dispreţuitoare care nu îi era proprie şi care i se lipea de 
piele ca o vizitatoare hotărâtă să rămână. 

— Îţi aduci aminte, Danglard, că de două ori te-am 
întrebat dacă m-ai uitat într-atât? a întrebat apropiindu-se 
cu un pas. 

— Îmi aduc aminte foarte bine. 

— Încă îţi aştept răspunsul. 

Danglard a pus stiloul pe birou fără să spună un cuvânt. 
Cu un gest brusc, Adamsberg a măturat tot ce era pe 
masă, cu tot cu dosare şi stiloul lui Danglard care au căzut 
pe podea. L-a apucat pe căpitan de colţurile gulerului 
cămăşii sale englezeşti, ridicându-l încet-încet până când 
au ajuns faţă în faţă. A răsturnat scaunul cu piciorul, 
nelăsându-i căpitanului altă alegere decât să rămână în 
picioare, prins între mâinile sale. 

— Într-atât m-ai uitat încât îţi scoţi nenorocitul tău de 
stilou şi ţii nenorocitul tău de discurs? Încât îţi faci 
bagajele? Încât ai gândit, fie şi pentru o singură secundă, 
că aveam să te dau afară şi să te dau pe mâna justiţiei? 
Dar ce-i cu tine? Chiar te-ai tâmpit? 

Adamsberg l-a lăsat violent pe comandant care s-a 
proptit de perete. 

— Chiar ai gândit asta, da sau nu? a întrebat Adamsberg 
ridicând glasul. Da sau nu? Da sau ce dracu’? 

— Da, a răspuns Danglard. 

— Chiar aşa? 

— Da. 

De data asta pumnul lui Adamsberg a pornit şi l-a atins 
pe comandant sub bărbie. Cu cealaltă mână comisarul l-a 
prins pe Danglard în cădere şi l-a lăsat uşurel pe podea, 
aşa cum laşi să cadă o haină. Apoi s-a dus la fereastră, a 


e 275 a 


deschis-o, s-a sprijinit cu coatele pe pervaz şi a respirat 
mirosul teiului în pragul serii. În spatele lui comandantul 
se ridica greu, gâfâind, apoi s-a aşezat cu spatele lipit de 
perete. „O să se ducă naibii pantalonii”, a gândit 
Adamsberg. Nu era pentru prima oară în viaţă când 
pocnea pe cineva, dar nu şi-ar fi imaginat vreodată că 
pumnul lui îl va izbi cândva pe Adrien Danglard. 

— Noël a crezut, chiar a crezut că un pumn zdravăn o 
să-ţi spargă „faţa aia de tâmpit”, a spus el încet şi calm, 
fără să se întoarcă. Sunt cuvintele lui. Faţă, faţadă. Aşa că 
te întreb, Danglard: ai încetat, în sfârşit, să faci pe 
tâmpitul? 

— Trebuie să semnez hârtia aia, a rostit anevoie 
comandantul, ţinându-se cu mâna de maxilar. Sau o să te 
prăbuşeşti odată cu mine pentru complicitate la non- 
denunţ. 

— Şi prin ce miracol? 

— Dacă nu o faci tu, o vor face alţii. 

— Aceşti alţii pe care i-ai umilit împreună cu mine ca un 
pedant nenorocit, „uimindu-te” că aş putea şti ceva despre 
Magellan. Pricepi măcar ce le-ai făcut? 

— Da, a spus Danglard încercând fără succes să se 
ridice. 

— Atunci Noël are dreptate: începi să fii mai puţin 
tâmpit, începi să-ţi revii. De departe, de foarte departe. 

— Da, a repetat Danglard. Dar faptul e împlinit: delict şi 
ofensă. 

— Şi ce te face să crezi că aceşti alţii ştiu ceva referitor 
la încercarea de a-l proteja pe Richard Jarras? Cu excepţia 
lui Froissy, Retancourt şi Veyrenc pentru care bag mâna în 
foc? 

Stupefiat de veste - şi de durere, comisarul nu avusese 
milă când lovise - Danglard l-a privit pe Adamsberg, aflat 
tot la fereastră cu coatele sprijinite pe pervaz, tot cu 
spatele la el. A înţeles că Adamsberg nu spusese nimic 
nimănui despre trădarea lui. Preocupat de cursa lui ca un 
tren sărit de pe şine, într-adevăr uitase cine era 
Adamsberg. 


e 276 œ» 


Comisarul a închis fereastra şi s-a întors spre 
comandant. 

— Ţi-ai revenit, Danglard? 

— Mi-am revenit. 

Adamsberg a ridicat scaunul şi i-a întins mâna ca să-l 
ajute să se ridice şi să se aşeze. Apoi a examinat rapid 
vânătaia care se întindea rapid pe maxilarul inferior. 

— Aşteaptă-mă o clipă. 

S-a întors cinci minute mai târziu cu o pungă de gheaţă 
şi un pahar. 

— Ţine asta şi înghite asta, a spus el întinzându-i o 
pastilă. Atenţie, e apă. Mănânci? 

În timp ce ieşeau din sediul brigăzii, s-au întâlnit cu 
Noël care pleca, cu geaca pe umăr. 

— Pot să vă spun ceva, comisare? 

Adamsberg s-a îndepărtat de Danglard care încerca să-şi 
ascundă hematomul. 

— Grăbeşte-te, Noël, pleci mâine dimineaţă devreme. 

— L-aţi pocnit rău de tot. 

— Da. 

— Şi a încetat să mai fie tâmpit? 

— Da. Metodă care se utilizează cu zgârcenie, 
locotenente. Şi numai cu cei mai buni prieteni. 

— Bine, comisare. 


e 277 œ» 


XXXVI 


La ora 11 dimineaţa, în cimitirul din Nîmes, locotenenţii 
Noël, Justin şi Retancourt priveau cum lumea se strângea 
alcătuind cortegiul care avea să meargă după coşciugul lui 
Olivier Vessac. 

— E lume multă, a observat Noël. 

— Nu toţi îl cunosc pe Vessac, a spus Retancourt. I-a 
atras zvonul păianjenilor pustnic, evenimentul. Se va da în 
presă. 

— Ne convine, a replicat Noël. Ne putem strecura fără 
griji. 

— Acolo, femeia care vine, însoţită de alte două. O ştim. 
Ieri Froissy ne-a trimis fotografia ei. 

— Louise şi nu mai ştiu cum, a completat Noel. Femeia 
care a fost violată la Nîmes, la vârsta de 38 de ani. 

— Louise Chevrier, i-a lămurit Justin. 

— Rahat. Ce caută aici? Fotografiez. Justin, anunţă-l pe 
comisar. Noël, vezi dacă au ajuns Torrailles şi Lambertin. 

Noël a scos din buzunar fotografiile pe care i le dăduse 
căpitanul Jandarmeriei din Ledignan. Nu avea să fie lesne. 
La înmormântarea unui om bătrân vin mulţi oameni 
bătrâni. lar pentru locotenent bătrânii cam semănau toţi 
unii cu alţii. 

Adamsberg tocmai îi telefonase lui Lamarre că trebuie 
să-şi îndeplinească sarcinile - să răspândească raţia de 
viermi de pământ la rădăcina copacilor - când a primit 
două mesaje succesive de la Nimes. Primul era de la Irene: 

— SMS discret fiindcă nu este politicos să faci asta la o 
înmormântare. Unii Chiar şi-au închis mobilele, ai zice că 
suntem la un concert. Am ajuns cu Elisabeth de braţ, 
săraca. Dar voiam să vă spun că Louise a insistat să vină, 
Chiar dacă habar n-are de nimic. Spun doar atât: e bizar ca 
o arahnofobă să vrea să vină la înmormântarea unuia mort 
din cauza păianjenului pustnic. Spun prostii? 

— Deloc, i-a răspuns Adamsberg.  Supravegheaţi-o, 
vorbele, reacţiile ei. Și îmi spuneţi. Imi vei spune. 


e 278 œ» 


— O să sfârşiți prin a mă speria. Gata, că aproape am 
ajuns. 

Al doilea, de la Justin: 

— Mesaj discret. Nu e corect să scrii mesaje în timpul 
unei înmormântări. A venit Louise Chevrier. Ce naiba 
caută aici? 

— O însoţeşte pe colocatara ei, Irène, care o însoţeşte pe 
Elisabeth, consoarta lui Vessac. 

— Louise îl ştia pe Vessac? 

— Nu. Doar dacă... 

— Doar dacă nu a aflat că era prieten cu Landrieu, care 
era prietenul lui Carnot şi al găştii PP? Mă opresc. Ne 
apropiem de groapă. 

Adamsberg s-a cufundat în studierea hărților topografice 
ale drumului Henic al IV-lea, examinând zona situată între 
patru şi opt kilometri distanţă de Lourdes. Pe net nu găsise 
niciun rând despre pustnica de la Pre d'Albret. Doar un 
ordin emis de prefectură prin care o femeie fusese 
„extrasă fără violenţă din porumbarul de la d'Albret” pe 
motive de „asistenţă ordonată unei persoane în pericol”. 
Nimic altceva decât o seacă notificare administrativă din 
arhivele poliţiei din Lourdes. Secretul sfintei pustnice 
fusese păstrat de cei care o cunoscuseră. A observat un 
mic trapez verde pe care i se părea că este scris Pre de ]... 
A luat lupa lui Froissy şi a descifrat restul. Gata. Pre de 
Jeanne Albret. A înconjurat trapezul cu un cerc şi l-a privit 
fascinat. 

S-a ridicat şi s-a plimbat de la un perete la celălalt. 
Mercadet, foarte agitat, s-a ivit în pragul uşii. 

— Comisare! Am ceva tare de tot! O sechestrată! Două! 

Adamsberg şi-a pus un deget pe buze ca să-l oblige pe 
locotenent să tacă şi i-a făcut semn să vină cu laptop-ul la 
el în birou. Dosarele erau răspândite pe podea, martore ale 
confruntării sale de ieri cu Danglard. li ordonase 
comandantului să se odihnească două zile timp în care să- 
şi revină din spaime şi greşeli şi să i se vindece hematomul 
care ieri seară devenise vânăt. 

Mercadet şi-a instalat laptop-ul pe biroul lui Adamsberg, 


e 279 œ» 


vioi de parcă făcuse un ou; de data asta contextul era 
tragic, deşi nu înţelegea de ce comisarul se interesa de 
sechestrate. 

— E una dintre cele mai bune fotografii, a spus el. Vezi 
femeia grasă? E mama. Le vezi pe micuţe, cu o cârpă pe 
cap? Sunt cele două sechestrate. E prima oară când văd 
lumea. Cea mare are douăzeci şi unu de ani, cea mică are 
nouăsprezece ani. E o poveste atroce, comisare. 

— Spune, Mercadet. Mai întâi, unde a avut loc? 

— La şase sute de metri de Nîmes, a spus locotenentul 
triumfător. Pe drumul dinspre sud, drumul Spaniolilor. O 
coşmelie izolată. 

— Şi când au fost eliberate? 

— În 1967. 

— Aşadar cea mare s-a născut în 1946 şi are şaptezeci 
de ani astăzi, a şoptit Adamsberg. lar cea mică are şaizeci 
şi opt de ani. 

— Tatăl lor le-a ţinut toată viaţa în pod. Le-a violat timp 
de şaisprezece şi respectiv paisprezece ani. Pe amândouă, 
de când aveau cinci ani. Le-a făcut cinci bebeluşi îngropaţi 
toţi în spatele nenorocitei de coşmelii. 

— Linişteşte-te, locotenente, i-a spus Adamsberg care 
simţea că-l încearcă acelaşi frison. 

— Să mă calmez? Dar îţi dai seama? Crescute în pod, cu 
o singură lucarnă spre cer? Şi ţinute şi în spaţii diferite, pe 
deasupra! Micuţele nu puteau nici măcar să se vadă, doar 
să comunice printr-un perete de lemn! Mama le aducea o 
supă la prânz şi seara, fără să intervină! Dar ce naiba, erau 
monştri? 

— Borze gigant, Mercadet, a răspuns Adamsberg cu glas 
obosit. 

— Dar eu zic „Bravo, băiete!” Ah, da, „Bravo, băiete!” Şi 
ăştia i-au dat douăzeci de ani de pârnaie! Ce-i cu justiţia 
asta de rahat? 

— Bravo pentru cine, locotenente? 

— Păi pentru fratele lor! 

— Aveau un frate? 

— Enzo. La douăzeci şi trei de ani l-a omorât pe tată. 


e 280 œ» 


Pac, trei lovituri de topor şi i-a luat capul. Şi sexul. Nu ştiu 
cum se spune „decapitat” pentru penis. 

— Aşadar, Enzo era fratele cel mare. A fost sechestrat şi 
el? 

— A, nu. El trăia „normal”. Avea dreptul să meargă la 
şcoală şi atât. Era dovada normalităţii pentru vecini. Dar 
auzea rutul dezlănţuit al tatălui seara, paşii grei pe scara 
podului, ţipetele şi plânsul fetiţelor. Se strecura sub 
streaşină şi le vorbea. Le citea poveşti, pagini din manuale, 
le strecura imagini pe sub uşă, desene, poze ca să le arate 
cum e lumea de afară. A făcut tot ce-a putut bietul băiat. A 
găsit o cale de a se urca pe acoperiş şi de a intra prin 
lucarnă. Sunt şmecheri puștii, sunt tare şmecheri! Iar dacă 
vorbea, asta însemna moartea şi pentru el, şi pentru 
mamă, şi pentru fete. Aşa că n-a zis nici pâs în toţi acei ani. 
A crescut. A prins puteri şi i-a tăiat capul. Apoi a ieşit în 
stradă cu toporul în mână, plin de sânge şi a aşteptat. 
Când a venit poliţia a descoperit-o pe mamă încremenită 
lângă cadavru, iar Enzo, care nu mai putea să vorbească, a 
arătat cu degetul scara. Acolo sus le-au găsit pe cele două 
surori. În mansarda aia jegoasă, unde nu se făcuse curat 
niciodată. Pe saltelele puse direct pe podea alergau 
şoareci şi alte insecte, o găleată ca să-şi facă nevoile pe 
care mama o golea o dată pe săptămână, când le spăla. Le 
tăia cum necum părul blond şi unghiile la fiecare trei ani. 
Murdare, duhnind. Cu rochii roz şi bleu devenite cenuşii 
din cauza jegului. Când surorile au ieşit pe trotuar, oricât 
de greu a fost mirosul, Enzo le-a strâns în braţe, puternic, 
lipindu-le de cămaşa lui murdară de sânge. I-au fotografiat, 
o să vezi. lar poliţia, totuşi, nu a îndrăznit să intervină. 
Abia mai târziu i-au pus cătuşele şi l-au săltat. A fost 
pentru ultima oară când le-a văzut înainte să intre la 
închisoare. 

Adamsberg şi-a pus mâna pe umărul locotenentului. 
Greutatea palmei a părut că-l mai linişteşte pe Mercadet. 
Se spunea că Adamsberg putea să adoarmă un bebeluş 
doar prinzându-i capul în căuşul palmei. Şi era adevărat. 
Se spunea că putea să-i adoarmă pe cei chemaţi la 


e 281 œ» 


interogatorii şi chiar şi pe el însuşi, aşezat pe scaun. 

Când Mercadet şi-a mai revenit, Adamsberg şi-a retras 
mâna. 

— Ai totul în calculator? l-a întrebat. 

Mercadet a confirmat cu o mişcare a capului. 

— Hai, locotenente, închide maşinăria. Mergem să 
mâncăm. Dar nu mergem nici la Cornetul de zaruri, nici la 
Braseria Filosofilor. Mergem în altă parte. 

— Vreau să mergem la garbură, a scâncit locotenentul 
ca un copil încăpățânat. 

— Fie, mergem la garbură. 


e 282 » 


XXXVII 


Restaurantul cu bucate din regiunea Pirineilor era mai 
aglomerat la prânz decât seara când îl frecventa o clientelă 
redusă la obişnuiţii din zona respectivă. Cu atât mai bine, 
şi-a spus Adamsberg, ghidându-l pe locotenentul încă 
tulburat, dar mult mai calm, spre o masă mai ferită unde 
nu-i putea auzi nimeni. În asemenea momente, Mercadet 
vorbea tare. Comisarul a observat o oarecare dezamăgire 
pe chipul lui Estelle, dar în momentele acelea nu-i stătea 
mintea la idila dintre ea şi Veyrenc. 

L-a obligat pe Mercadet să mănânce o parte din ce avea 
în farfurie înainte să înceapă discuţia. 

— Mai aveţi şi altceva pe-acolo? întrebă Mercadet. Sau 
doar carne de porc şi varză, varză şi carne de porc? 

— Avem de toate, a răspuns Adamsberg zâmbind. Găini, 
oi, capre şi scroafe. Miere şi castane, ce vrei mai mult? 

— Nimic. Foarte bun, totuşi. 

— Numele lor, locotenente. 

— Seguin. Tatăl: Eugene. Mama: Laetitia. Cea mai mare 
dintre fetiţe: Bernadette. 

— Ca sfânta? 

— Care sfântă? 

— Cea de la Lourdes. 

— Şi care-i legătura? 

— Una mistică, poate. Şi sora ei? 

— Annette. 

— Cu ce se ocupa tatăl? 

— Lăcătuş. Dar aici e o hibă. Patronul atelierului a 
depus mărturie, dar n-avea decât vreo câteva state de 
plată. Lucra la negru, mai mult ca sigur. Seguin avea bani. 
Se îmbogăţise în timpul războiului. 

— Şi mama? 

— Casnică. Dacă aia se putea numi casă. 

— Ai putut să vezi documentele de la proces? 

— N-am apucat să citesc tot. E enorm. Dar destul cât să 
pot să aflu ce-i mai rău. Enzo a depus mărturie. Mama a 


e 283 + 


aprobat, în cel mai bun caz. Psihiatrii au descris-o ca fiind 
amorfă, lipsită de personalitate. Enzo era necruţător ca un 
fulger. El a spus totul despre cea mică, despre Annette. 

Adamsberg a zdrobit cartofii şi i-a amestecat cu varza, 
ca la ţară, şi a aşteptat. 

— La început, Seguin tatăl a violat-o ca şi pe cealaltă, de 
când avea cinci ani. Apoi s-a plictisit. „A lui” era 
Bernadette, proprietatea lui. Iar pe cealaltă... Pe cealaltă a 
închiriat-o, comisare. 

— Ce? 

— Închiriată. Pentru alţii. Între şapte şi nouăsprezece 
ani. Tineri pe care îi găsea habar n-am cum. L-au întrebat 
pe Enzo dacă putea să-i descrie. Dar nu, nu îi întâlnea. In 
serile cu „Annette” era consemnat, tatăl încuia uşa care 
ducea la pod. li auzea vorbind, apoi urcând. 

— Îi”? 

— Da. Veneau mai mulţi odată. L-au întrebat pe Enzo 
câţi tineri crede că veniseră. Dacă erau aceiaşi sau alţii. 
Aceiaşi, a spus fratele, care au folosit-o pe surioara lui 
timp de doisprezece ani. Doisprezece ani. L-au întrebat 
câţi erau. După voci, Enzo credea că erau nouă sau zece. 

Adamsberg l-a prins de mână pe locotenent. 

— Câţi? Câţi erau? 

— După cum a spus Enzo, nouă sau zece. £ 

— Nouă sau zece, Mercadet? Şi mereu aceiaşi? Itți dai 
seama ce spui? 

— Ce spun? 

— Cele nouă borze de la orfelinatul Milostenia, la naiba, 
locotenente. Aceeaşi perioadă, aceeaşi vârstă, acelaşi loc. 
Borzele pe care paznicul Landrieu le lăsa să iasă noaptea. 

— Scuze, comisare, dar cum putea şti Landrieu că 
Seguin avea o fată de închiriat? 

— Se cunoşteau, Mercadet, sigur se cunoşteau. Am spus 
eu că nu trebuie să ignorăm clopotnița orfelinatului. Una 
dintre surori elimină borzele pe rând, douăzeci de ani mai 
târziu. 

— Sau Împreună. 

— Da. Nu. Nu cea mare. Cea mare nu a fost violată de 


e 284 œ» 


indivizii ăştia. lar cea mare a fost răzbunată de moartea 
tatălui. Cea mică este, da, ea este. Cea mică îi omoară. 
Annette. Sau Bernadette, a adăugat el după o clipă. 

— Că este una sau cealaltă, cum ar fi aflat cine sunt? De 
vreme ce nici măcar Enzo nu i-a văzut vreodată? 

Cei doi bărbaţi se concentrau în linişte încât, văzând 
farfuriile neatinse, Estelle s-a apropiat îngrijorată. 

— Ceva nu este în ordine? 

— Totul este perfect, Estelle. 

Şi s-a îndepărtat fără zgomot, lăsându-i cu frunţile 
coborâte, privind în farfurii. 

— Annette, şaizeci şi opt de ani, a continuat Adamsberg. 
Nu se potriveşte cu Louise Chevrier care este cu cinci ani 
mai mare. 

— Certificatul de naştere se modifică după cum vrei. 

— Enzo unde este? 

— A primit douăzeci de ani. Mama unsprezece pentru 
complicitate pasivă şi maltratare. A murit în închisoare. 
Enzo a ieşit în 1984. 

— Unde este? 

— Nu am avut timp să aflu, comisare. 

— Şi fetele? 

— Nu am avut timp, comisare. 

— Nenorocitul, a spus Adamsberg printre dinţi. 

— Tatăl? 

— Fiul directorului orfelinatului. Doctorul Cauvert. Ştia, 
sigur ştia. 

— Ce? Că Landrieu lăsa borzele să iasă? 

— Că Eugene Seguin lucra la orfelinat. Dar cu scandalul 
care se profila, Cauvert tatăl a ascuns acest lucru. Şi a 
făcut ca totul să dispară. Milă? Care îl adăposteşte pe unul 
care sechestrează, violează, îşi închiriază propria fiică? 
Nici gând! De asta e o hibă cu meseria lui Seguin. Nu era 
lăcătuş. Lucra la orfelinat. Mai mult ca sigur că era paznic, 
la fel ca Landrieu. Şi era plătit de borzele din Gaşca 
păianjenului-pustnic pentru dreptul de a-i viola propria 
fiică. 

— Şi de unde bani? Nişte orfani? 

e 285 » 


Adamsberg a ridicat din umeri. 

— Buzunăreau pe străzile din Nîmes. O nimica toată 
pentru ei. Seguin tatăl nu-şi prostitua fata ca să facă bani. 
Ci pentru plăcerea abjectă de a o prostitua. De a auzi tot 
sau de a vedea tot. După ce au ieşit de la orfelinat, au 
continuat. Asta e, Mercadet, pentru că nu poate fi altceva. 

— Avansaţi prea repede, comisare. Nu avem nicio 
dovadă. 

— Le avem la grămadă, legături, date, numărul 
indivizilor. 

— Vreţi să spuneţi că ajungem la 52 de grade latitudine? 

— Poate. 


e 286 » 


XXXVIII 


— Locotenente, a spus Adamsberg, oprindu-se în fața 
porții Brigăzii, trebuie să ştiu mai multe despre femeile 
astea două: Bernadette şi Annette. Unde sunt, cine sunt, 
tot. Şi despre Louise Chevrier. 

— Comisare, dacă aş putea, a început Mercadet 
stânjenit. 

Adamsberg s-a uitat la chipul locotenentului. Obrajii i se 
albiseră, pleoapele îi erau grele, iar umerii căzuţi. 
Incepuse ciclul ucigător al somnului. 

— Du-te la culcare, am să discut cu Froissy. Mai târziu o 
să faceţi joncţiunea. 

Froissy a ascultat cu atenţie povestea lui Adamsberg 
despre fetele familiei Seguin. 

— Acum putem alerta Brigada, locotenente. Întocmeşte 
un raport detaliat despre sechestratele din Nimes şi 
trimite-l tuturor. Apoi caută informaţii despre surorile 
Seguin, despre fratele lor şi despre Louise. Şi fotografii, 
cele mai recente cu putinţă, dar fotografii în care zâmbesc. 

— Comisare, la evidenţa populaţiei, nu sunt admise 
fotografiile în care oamenii zâmbesc. Vă interesează ceva 
anume? 

— Dinţii. 

— Dinţii? 

— Am eu o idee despre asta. Un proto-gând. 

Froissy a tăcut, după o astfel de frază era inutil să 
încerci să mai spui ceva. 

— O bulă de aer, a spus ea coborând privirea. Pentru 
Louise pot să caut, poate, pe site-urile de genul „Copiii de 
odinioară” sau „Creşele noastre de ieri” la Strasbourg şi 
Nîmes, fiindcă acolo a fost bonă. Dar, sincer, nici nu ştiu 
dacă aşa ceva există. Cât despre cele două nefericite, ce să 
spun, Mercadet zice că nu a găsit nimic. 

— Nu a avut vreme. Deja a făcut o treabă grozavă. 

— Şi acum doarme, a continuat ea privindu-şi ceasul. 

— Da. 


e 287 œ» 


— E mai devreme. 

— Din cauza emoţiei. 

Froissy era deja cu degetele pe tastatură şi nu-l mai 
asculta. 

— Locotenente, când este următorul tren pentru Nîmes? 
a întrebat el atingând-o uşor pe braţ. 

— La 15.15. Sosirea e la 18.05. 

Adamsberg a intrat în biroul lui Veyrenc. 

— Ne întoarcem, Louis. La Mas-de-Pessac. Ticălosul ăla 
nu a spus tot. 

— Cauvert? Mi s-a părut cam dus, dar simpatic. 

— Dar şi-a protejat tatăl. Am pierdut timp. Avem un tren 
la 15.15. E în regulă? Ne întoarcem diseară. 


Pe durata călătoriei Adamsberg i-a povestit lui Veyrenc 
noutăţile, despre sechestratele din Nîmes şi certitudinea 
lui că Seguin tatăl lucrase la orfelinat. Şi lui, doar lui, 
despre extracția din insula Ré. Veyrenc fluiera, era felul lui 
de a-şi exprima sentimentele. În funcţie de melodii, 
Adamsberg ştia despre ce fel de sentimente era vorba. 
Acum erau un potpuriu: şoc, uimire, îngândurare. Trei 
melodii. 

— Aşadar, mergem să-l zgâlţâim puţin pe doctorul 
Cauvert fără cea mai neînsemnată dovadă că Seguin tatăl 
a lucrat la orfelinat. Aşa-i? 

— Da. 

— Cum procedăm? 

— Printr-o afirmaţie. Unchiul tău a fost profesor acolo un 
an. 

— A, da? Şi cum îl chema? 

— Froissy mi-a găsit un profesor care a fost suplinitor. 
Unchiul tău se numea Robert Quentin. 

— Să admitem. Şi ce materie preda? 

— Catehism. Ai o problemă cu asta? 

— În situaţia actuală nu prea văd de ce. Şi eu afirm că 
ştiu de la unchiul meu că Eugene Seguin a lucrat la 
orfelinat. Şi de ce mi-ar fi vorbit despre asta? 

— Ţi-a vorbit şi atât. Nu intra prea mult în amănunte, 


e 288 œ» 


Louis. 

— Şi dacă Seguin nu a lucrat niciodată acolo? 

— A lucrat, Louis. 

— Cum vrei. Dormi? 

— Aşa mi-a prescris medicul. Nu glumesc, Louis, ca să 
se cicatrizeze extracția. Altminteri, se pare că voi cădea 
într-un hău. lar tipul părea că vorbeşte cât se poate de 
serios. 


Înainte să se conformeze sfatului dat de medic, 
Adamsberg şi-a citit mesajele. Psihiatrul poate uitase că 
din pricina telefoanelor mobile era imposibil să mai dormi. 
Nici să te plimbi, nici să priveşti pescăruşii plutind 
deasupra peştilor morţi, nici să te laşi bombardat de bule 
de aer. 

Primul era de la Retancourt. 

— Lambertin şi Torrailles au fost la înmormântare. Filaj 
strâns. Acum sunt la cârciumă. Din ce am surprins: 
Lambertin o să rămână peste noapte la Torrailles. 

— Recepţționat. Nu-i scăpa din ochi. 


Urma cel de la Irene: 

— În timpul înmormântării Louise a zâmbit acru dar 
satisfăcută, mai ales când s-a aruncat cu pământ peste 
COŞCiug. Aş spune că-i plac înmormântările, sunt şi astfel 
de oameni. Dar trebuie să spun că i se întâmplă să 
zâmbească aşa. Uneori să pufnească şi nu-mi dau seama 
de ce. Maică Precistă, ce noroc am avut că n-a pufnit la 
cimitir! Sunt momente în care n-o mai Suport şi nu e 
frumos din partea mea. De faţă cu Louise vă pregătesc 
coletul în care vă trimit globul cu zăpadă de la Rochefort. 
Louise mă crede. Spune chiar că nu e bine ca un copoi să 
colecționeze globuri de zăpadă, că nu are timp de pierdut 
cu aşa ceva şi că pe urmă ne mai mirăm de ce nu suntem 
bine  apăraţi. lar eu îi replic: dacă poliţiştii nu 
colecționează aşa ceva sau altceva sar de pe fix. Salut, 
Jean-Bapt. 

— Salut, Irene şi mulțumesc, i-a răspuns Adamsberg. 


<e 289 + 


Apoi cel de la Froissy: 

— Tot nimic despre cele două surori. Nimic în SP. 
Fratele, idem. Nicio fotografie de-a Louisei Chevrier 
zâmbind pe site-urile „Copiii de ieri”. O să caut la 
cabinetele dentare din Strasbourg şi Nimes. Fișierele nu 
sunt protejate. Dar sunt enorm de multe cabinete dentare. 

— Nu uita de cina de diseară. 

— Mierlele? 

— Da. 

— Cum aş putea uita? 

— Inainte de cabinetele dentare, vezi dacă vreun 
membru al familiei Cauvert tatăl a fost bănuit de 
colaboraţionism. El? Tatăl lui? Vreun unchi? 

— Încă o poveste de familie? 

— Bineînţeles. 


Nu mult după şase şi jumătate, cei doi bărbaţi au sunat 
la uşa doctorului Cauvert. Adamsberg nu-l prevenise 
dinadins şi îl luau de la treabă. 

— Acum? a spus Cauvert destul de antipatic. Nici măcar 
nu mi-aţi dat telefon. 

— Eram aproape, ne-am încercat norocul, a replicat 
Veyrenc. 

— Ne mai lipseşte un detaliu, a intervenit Adamsberg. 

— Bine, bine, a convenit doctorul lăsându-i să intre iar 
apoi dispărând în bucătărie de unde s-a întors cinci minute 
mai târziu vioi, cu o tavă încărcată. 

— Ceai de Ceylon, ceai verde, cafea, cafea decafeinizată, 
suc de căpşuni, tartă de Savoia, a propus el. Serviţi. 

Să-l refuzi ar fi însemnat să-l superi pe doctorul care 
aşeza deja farfuriile pentru tartă, ceştile, paharele. După 
ce şi-a băut cafeaua, Adamsberg a intrat direct în subiect. 

— Cu siguranţă că, tânăr fiind, aţi auzit vorbindu-se de 
sechestratele din Nîmes? 

— Ce oroare! Desigur, eu şi tot oraşul şi toată ţara! 

— Ştiaţi, aşadar că tatăl, Eugene Seguin îşi închiria fata 
unor violatori tineri. 


e 290 œ» 


Doctorul a clătinat din cap cu aerul consternat al unui 
pedopsihiatru care nu garantează un viitor strălucit 
micuţei lui paciente. Dar Adamsberg a simţit o tensiune 
uşoară la auzul acestui nume: Seguin. 

— Da. Mărturisirea fratelui a fost teribilă. Cum îl chema 
oare? 

— Enzo. 

— Da, Enzo. Un tânăr curajos. 

— Spre deosebire de tatăl dumneavoastră care a făcut 
tot ce a putut ca să ascundă faptul că Seguin lucra la 
orfelinatul Milostenia. Care-i trimitea pe cei din Gaşca 
păianjenului-pustnic să-i violeze fata. Ajutat de paznicul 
Landrieu. 

— Ce? Dar despre ce vorbiţi? 

— Tocmai v-am spus. Despre povestea lui Seguin la 
orfelinatul Milostenia. 

— Îmi insultaţi tatăl, la el acasă? La naiba, dacă ar fi 
ştiut că unul ca Seguin era înţeles cu Gaşca păianjenului- 
pustnic, nu ar fi stat pe gânduri şi ar fi depus mărturie! 

— Dar nu a făcut-o. 

— Pentru că nu era cazul. 

— Ba da, a spus Veyrenc. 

— La naiba! Tata îi ura pe cei din Gaşca păianjenului- 
pustnic şi ştiţi asta. Era un om integru, pricepeţi? Un om 
integru! 

— Tocmai. Să recunoască prezenţa lui Seguin la 
orfelinat însemna căderea, dezonoarea pentru un „om 
integru”, datorată lipsei de vigilenţă, o greşeală 
profesională. Dar mai era cu siguranţă şi altceva şi nu s-a 
putut decide. Ca să închei, a tăcut şi l-a şters pe Seguin din 
arhive. lar dumneavoastră aţi continuat să ascundeţi 
adevărul. 

Doctorul a sărit de indignare, a strâns masa înainte 
chiar să termine tarta, a pus totul în dezordine pe tavă, a 
spart o farfurioară. Loviseră puternic. 

— Afară! 

— Seguin era la orfelinat, a afirmat Veyrenc. Era paznic. 
Profesorul de catehism, Robert Quentin, unchiul meu mi-a 


e 291 œ» 


spus-o. 

— A, da? A, da? Şi atunci de ce nu a spus nimic la 
proces? 

— A plecat la post în Canada, nu a auzit nimic despre 
fete. 

— Şi ceilalţi profesori? Ei de ce-ar fi tăcut? 

— Profesorii veneau doar la cursuri, nu participau la 
viaţa de zi de zi din orfelinat. Niciunul dintre ei nu a 
predat aici mai mult de trei ani. După război, pe măsură ce 
se construiau şcoli noi, plecau pentru un post mai bun. Pe 
paznici îi ştiau după figură şi, cu siguranţă, mulţi dintre ei 
nici nu le-au ţinut minte numele. 

Doctorul s-a ridicat, şi-a trecut o mână peste obraz, 
mergând încet de data asta. 

— Rămâne între noi? a întrebat el. 

— Pe cuvânt de bărbat. 

— Seguin lucra aici. Şi da, se înţelegea cu gaşca lui 
Claveyrolle, a confirmat el aşezându-se greoi pe scaun. 
Asta o ştiau până şi copiii ca mine. Dar cât priveşte faptul 
că-i trimitea pe cei din Gaşca păianjenului-pustnic să-i 
violeze fata? Tata nu a vorbit niciodată cu mine despre 
asta. 

— Dar ei erau. Tatăl dumneavoastră înţelesese. 

— Nu. S-o fi gândit, poate, dar nu mai mult. Ar fi fost 
imoral să facă un denunţ fără probe. 

— Haideţi, doctore Cauvert, tatăl dumneavoastră era un 
om inteligent, îi cunoştea pe puşti ca pe propriul buzunar. 
Ştia că Claveyrolle şi gaşca lui ieşeau din orfelinat pe furiş. 
Fiindcă nu s-a întâmplat o singură dată, nu? Aşa cum ştia 
şi că agresau fetele chiar în orfelinat. Şi când are loc 
procesul, când se descoperă că fata lui Seguin a fost 
violată de „nouă băieţi”, nu mai mulţi, dar nici mai puţini, 
„aceiaşi de fiecare dată”, tatăl dumneavoastră nu s-a 
gândit la Gaşca păianjenului-pustnic? Faţă de care 
paznicul s-a arătat mereu îngăduitor? El nu doar „s-a 
gândit”, doctore Cauvert, a ştiut. 

— Tata a respectat prezumția de nevinovăție, a protejat 
orfelinatul, a spus Cauvert răsucind o linguriţă delicată 


e 292 œ» 


între degete. 

— Nu, l-a corectat Adamsberg. S-a protejat pe el. 
Greşeala sa profesională, neglijenţa din trecut. Dar nu 
numai asta. 

— Aţi mai spus-o. Ce altceva mai vreţi, la naiba? 

— De ce nu l-a dat afară pe Seguin dacă se înţelegea cu 
gaşca pe care o ura? 

— De unde vreţi să ştiu eu? a ţipat Cauvert. 

— Fiindcă Seguin l-ar fi denunţat mai mult ca sigur. 
Seguin făcuse afaceri pe piaţa neagră şi fusese 
colaboraţionist, iar bunicul dumneavoastră de asemenea. 
Dacă tatăl dumneavoastră ar fi ridicat un deget asupra lui, 
Seguin ar fi spus doar atât: „Băiat de colaboraţionist”. Trei 
cuvinte de care trebuia să te fereşti cu mare grijă, un rău 
care trebuia ascuns cu orice preţ. Tatăl dumneavoastră a 
făcut-o, iar gaşca a rămas neatinsă. 

— Nu, a spus Cauvert. 

Adamsberg i-a arătat mesajul lui Froissy care îi confirma 
colaborarea cu nemţii a bunicului doctorului Cauvert. 
Acesta şi-a ferit ochii, a pălit şi s-a încovoiat cu încetineala 
unor ierburi bătute de vânt. Privirea lui nesigură a 
descoperit mâna în care ţinea linguriţa şi asta a părut, 
brusc, să-l surprindă. 

— Nu ştiam, a spus el cu voce lipsită de orice emoție. În 
ceea ce priveşte colaboraţionismul. Prin urmare, nu 
înţelegeam. 

— Vă cred. Îmi pare rău că v-am făcut să treceţi prin 
asta, a zis Adamsberg ridicându-se încet. Dar presimţeaţi 
de mult că ceva nu era în ordine. Vă mulţumesc pentru 
sinceritate. 

— Sinceritatea asta estompează greşeala tatălui meu? 

— In parte, da, doctore, a minţit comisarul. 


Ca şi data trecută, Adamsberg şi Veyrenc au mers pe 
strada lungă şi îngustă care ducea la autogară. 

— A fost bună ideea cu postul în Canada, nu-mi 
închipuisem că va pune această întrebare. 

— Eu da. Eram nepotul, totuşi. 


e 293 + 


— Statueta, câinele, Sfântul Roch, a şoptit Adamsberg 
trecând pe lângă nişa veche sculptată în zid. 

— Ai avut dreptate. La orfelinatul Milostenia a organizat 
Seguin traficul cu violuri. 

— Ceea ce ne oferă o legătură directă între ucigaşă şi 
borze. Dar întrebarea pusă de Mercadet rămâne: cum a 
putut să ştie că violatorii erau de la orfelinat? 

— Totuşi ştia că tatăl ei lucra la orfelinat. 

— Adevărat. Dar cum de le-a ştiut numele, erau vreo 
două sute de orfani. Cum de a aflat de existenţa Găştii 
păianjenului-pustnic? Şi de folosirea veninului? Încă un 
colţ de stâncă ieşit din mare, Louis. 

— De la Enzo. 

— Tatăl îl consemna în serile când primea „vizite”. 

Adamsberg a mai aruncat o ultimă privire în urma lui 
spre statueta roasă de vreme a Sfântului Roch. Din câine 
nu mai rămăsese decât un ghem de piatră din care se mai 
vedeau urechile şi un rest din coadă. 

— Şi totuşi nu poate fi decât el. Le ştia numele, Louis. Şi 
a minţit la proces. Copil fiind, primea şi transmitea 
informaţii surorilor lui, poate chiar imagini, pe care le 
strecura pe sub uşă. Poate chiar referitoare la identitatea 
agresorilor. Aşa cum câinele îi aducea Sfântului Roch de- 
ale gurii. Fiinţa trebuincioasă care făcea legătura între 
pădurea închisă şi lumea exterioară. Enzo este salvatorul, 
mesagerul. Ştia numele violatorilor. 

— Şi i-a ucis, unul câte unul. 

— Nu cred. Enzo este intermediarul. Nu văd un bărbat 
care să se complice folosind veninul păianjenului-pustnic. 

— Dar îi vedeai în stare de asta pe micul Louis şi pe 
ceilalţi indivizi. 

— Fiindcă fuseseră muşcaţi. Ochi pentru ochi, dinte 
pentru dinte. Dar nu şi în cazul lui Enzo. Nu văd legătura. 

Veyrenc a tăcut cât timp au mai făcut câţiva paşi, încât 
părea că nu-l ascultă. Apoi s-a oprit în faţa unui zid prăfuit. 

— Vizualizezi planul casei lui Seguin? E în dosarul trimis 
de Froissy. L-am citit în tren. Priveşte, a spus Veyrenc 
începând să deseneze cu degetul pe zid. Aici este intrarea. 


e 294 œ» 


În dreapta, cămăruţa lui Enzo şi toaleta. 

— Da. 

— În stânga, uşa care dă spre celelalte odăi ale casei. 
Uşa care dă spre culoar, etajul cu camere, baia şi podul. În 
serile cu vizite, ştim că Enzo era consemnat. 

— In camera lui, da. 

— Nu în camera lui. Culoarul era închis. 

— Adică toată casa. 

— Nu, Enzo avea acces la o altă cameră. 

— Ba nu. 

— Ba da. Cea la care nu ne gândim niciodată fiindcă nu-i 
spunem  „cameră”: intrarea. Şi de ce nu-i spunem 
„cameră”? Pentru că nu este aşa ceva. Este spaţiul de 
trecere între lumea exterioară şi cea interioară. Pragul. Nu 
aparţine cu totul casei. li aparţine lui Enzo. 

— Ce încerci să spui, Louis? Că Enzo va sta la intrare, 
proptit între cele două lumi? 

— Nu. El recuperează elementele lumii exterioare. E 
treaba lui, misiunea lui. Tu ai spus-o. 

Veyrenc şi-a privit degetul negru de praf şi l-a şters în 
podul palmei. Adamsberg privea desenul de pe zid. 

— Elementele lumii exterioare, a repetat el. 

— Îţi laşi lucrurile la intrare. 

— Înţeleg. Există un cuier în care sunt lăsate şepci, 
paltoane, haine... 

— Exact. 

— Vizitatorii îşi lasă aici paltoanele. De acord, Louis. Şi 
îţi închipui că îşi lăsau şi actele de identitate în buzunare 
în timpul expedițiilor? Ar fi trebuit să fie nişte cretini 
patentaţi. _ 

— Sunt paltoane de la orfelinat, Jean-Baptiste. In 
interior este marcat nu doar numele orfelinatului ci şi 
numele elevului. Cusut de mână pe o bucată mică de 
pânză. Pe toate există numele orfanului, pe şapcă, pe 
ghete. Altminteri cum s-ar face redistribuirea hainelor 
după ce au fost spălate? 

Adamsberg şi-a mai trecut o dată degetul peste conturul 
casei, clătinând din cap impresionat. 


e 295 œ» 


— La naiba, a spus el, fără să-şi ia degetul de pe zid. 
Intrarea. Nu te gândeşti niciodată la ea. 

— Nu. 

— Şi totuşi, totul era acolo. Enzo avea la îndemână 
numele indivizilor şi al orfelinatului. Avea totul. Şi totuşi 
nu a spus nimic. 

— Pentru că sora lui i-a cerut-o. Una dintre ele. 

— Da. Urma să fie treaba ei. Opera ei. 

— Şi atâţia ani, trioul ţine aproape. N-a răsuflat nimic, 
nimeni nu a vorbit. Unde or fi acum copiii lui Seguin? 

Adamsberg şi-a retras degetul, cam întristat, iar cei doi 
bărbaţi şi-au continuat drumul. 

— Froissy spune că e imposibil să-i localizeze, a 
completat Veyrenc. 

— Dacă nici ea nu-i poate găsi înseamnă că, mai mult ca 
sigur, şi-au schimbat numele. 

— Ca toţi cei care-ajung acolo, Enzo o fi învăţat în 
închisoare cum să facă rost de acte false. Cât despre fete, 
e foarte probabil că li s-a dat dreptul de a-şi schimba 
numele. 

— Şi cum o să găsim două fete plasate în spitale de 
psihiatrie acum patruzeci şi nouă de ani fără să le ştim nici 
numele şi nici cum arătau? 

— Imposibil. 

— Atunci hai să mâncăm. Avem tren la 21. Cifră curată, 
fără minute. 

— La cât timp pierdem în autocarul pentru Nîmes, va 
trebui să alegem bufetul gării care va fi sigur închis, a spus 
Veyrenc bosumflat. Mai bine ne-am relaxa şi am dormi la 
Nîmes. Ne întoarcem cu trenul de dimineaţă. Ce schimbă 
asta? Nimic, vei spune. Tot, voi răspunde. Vei putea dormi 
mai mult. Nu uita, ţi-a prescris medicul. 

— Şi trebuie să ascultăm. 

— Un detaliu: nu avem bagaje. 

— Atâta pagubă. 

— Nici tipii de pe Trinidad nu erau prea curati. 


Cei doi bărbaţi se aflau în jurul orei zece la un hotel de 
e 296 » 


lângă stadion, singurul care mai avea restaurantul deschis. 

— Cred că ştiu ce mă exasperează la numele „Seguin”, a 
spus Adamsberg după ce au terminat de mâncat. 

Comisarul s-a ridicat pentru a comanda două cafele. 
Restaurantul se închisese dar patronul i-a păsuit până avea 
să pună totul în ordine. 

— Iţi aduci aminte povestea? Povestea cu moş Seguin şi 
sărmana lui căpriţă? 

— O chema Blanquette, a adăugat Veyrenc. Şi era aşa de 
frumoasă că până şi castanii îşi plecau ramurile până la 
pământ ca să o mângâie. 

— Ea a vrut să plece, să fie liberă, aşa-i? 

— Ca şi celelalte şase dinainte. 

— Uitasem că mai fuseseră şase înainte. 

— Ba da. Şi moş Seguin îşi iubea tare mult căpriţele, dar 
toate voiau să scape şi toate reuşiseră. Blanquette era a 
şaptea. 

— Totdeauna am crezut că moş Seguin era lupul. Şi, 
cum căpriţa voia să scape de el, a mâncat-o. 

— Sau a agresat-o, a precizat Veyrenc. Dacă se revoltau, 
moş Seguin le ameninţa cu „lupul”. Ştii expresia: pomul se 
ştie după roade şi omul după fapte. Ai dreptate. In 
realitate, Blanquette a fost violată. Aminteşte-ţi: „s-a luptat 
cu lupul toată noaptea” abia în zori s-a prăbuşit, cu blăniţa 
albă plină de sânge - căci căpriţa cea frumoasă era albă, 
aşadar virgină - şi a fost devorată. Prin urmare, îţi spui căi 
se potrivea numele lui Seguin. 

— Nu. Îmi spun că Enzo le citea poveşti surorilor lui şi 
că ele o ştiau şi pe aceasta. 

— Se prea poate, pe atunci era citită în toate şcolile. La 
ce te gândeşti? 

— Uite la ce: atunci când îţi schimbi numele, păstrezi 
mereu o urmă, un rest din fostul nume sau dintr-o stare. 

— Corect. 

— Atunci gândeşte-te: Louise Chevrier. Capra! Capra 
prizonieră a lui Moş Seguin, victima devorată. 

— Louise Chevrier, a repetat lent Veyrenc. lar Froissy 
nu găseşte pe nimeni cu acest nume, născut în 1943. 


e 297 œ» 


— Aşadar, o nouă identitate. 

— Şi schimbarea anului de naştere. 

— Cum spunea Mercadet: actul de naştere se poate 
schimba cum vrei. 

— E prea târziu să o trezim pe Froissy, dar prenumele 
pe care l-a ales - Louise - este cu siguranţă al doilea sau al 
treilea său prenume. 

— Da, a aprobat Adamsberg scriind un mesaj. 

— Pe cine trezeşti? 

— Pe Froissy. 

— Ce naiba? Doarme. 

— Ba nu. 

— Ceva nu se leagă aici, Jean-Baptiste. Când a scăpat, 
Annette avea 19 ani. lar paisprezece ani mai târziu este 
violată de Carnot? N-ar fi o coincidenţă prea evidentă? 

— Cine vorbeşte despre  coincidenţe? Carnot este 
prietenul lui Landrieu şi al celorlalţi, nu? Annette a fost 
prada lor şi ei s-au întins după ea. 

— Cred că Froissy doarme. Eşti o brută. 

— Apropo de asta, Louis, l-am pocnit pe Danglard. 

— Rău? 

— Destul. Doar un singur pumn, în bărbie. De altfel, nu a 
fost o lovitură, a fost un rit de trecere. Un rit de 
întoarcere, mai degrabă. 

Telefonul a vibrat pe masă. 

— Vezi că nu doarme. 

— O să te mintă. 

— Scuze, comisare, mâncam. Prenumele celei mari: 
Bernadette, Marguerite, Helene. Prenumele celei mici: 
Annette, Rose, Louise. 

— Mulţumesc, Froissy. Rămânem la Nimes peste noapte. 
Ne întoarcem mâine la ora 10. Noapte bună. 

— Annette Rose Louise, a recitat Adamsberg. Louise 
Chevrier. A ales „Louise” cu bună ştiinţă, iar „Chevrier” 
inconştient. Căpriţa ţinută în laţ de moş Seguin. 

— Şi cum ar fi putut Louise Chevrier să fie prezentă la 
toate locurile crimei? Nici nu şofează. 

— Să presupunem, pur şi simplu, că şofează. 


q 298 » 


— Şi dacă ar fi fost, atunci la Saint-Porchaire, Irène nu 
şi-ar fi dat seama că lipsea? 

— Era la Bourges. 

Telefonul a vibrat din nou. Ratase un mesaj şi a 
recunoscut, neliniştit, vocea lui Retancourt. 

— Eram toți trei pe poziţii în jurul casei lui Torrailles la 
Ledignan. Fără probleme, fără să ne ascundem, fiindcă 
Torrailles ştia că este păzit. Tocmai isprăvea de mâncat 
afară cu Lambertin, o cină uşoară, unul în faţa celuilalt, 
nişte jegoşi, cu râsete groase, glume respingătoare, chiar 
au rămas nişte borze. Afară: o curte mare, înconjurată pe 
cele patru laturi de un gard viu nu foarte înalt. La ora zece 
s-au stins luminile pe drum, dar încă se vedea bine. Bec 
deasupra uşii, lampă electrică pe masa din grădină, 
vizibilă, din plastic albastru. Atrăgea tântarii. Îi omorau cu 
palmele. Plici, plici. „Numai femelele ciupesc. Aşa că vezi, 
trebuie să le plăteşti cu aceeaşi monedă”. Pe la 10.15 
Torrailles a început să se scarpine pe braţ. Redau dialogul: 
„Nenorocita de femelă! M-a ciupit, ticăloasa!” Lambertin: 
„Eşti cretin, stinge lampa electrică”. Torrailles: „N-o 
stinge, tâmpitule! N-o să vedem ce bem”. Trei minute mai 
târziu, Lambertin a început să se scarpine pe gât; în 
stânga. Au mai gonit tântarii, au strâns sticla şi paharele şi 
au intrat în casă. N-a trecut o oră că au ieşit speriaţi şi ne- 
au cerut să-i ducem la spital, muşcăturile se umflaseră. Le- 
am examinat cu lanterna. Se făcuse deja un edem de doi 
centimetri în diametru şi se umflase. Sunt în drum spre 
spitalul din Nimes, cu Justin şi Noel eu sunt în spatele lor, 
în altă maşină. Pe braţul drept, la unul, pe gât, în partea 
stângă, la celălalt. Aşadar au fost atacați de dincolo de 
gardul viu. Toţi trei ne-am petrecut seara învârtindu-ne 
încontinuu în jurul casei. Nimeni nu a putut să se apropie, 
nu a intrat nimeni. Imposibil, le-a căzut din cer ca un 
scuipat. Ne-a scăpat ceva, îmi pare rău. 

Crispat, Adamsberg i-a dat şi lui Veyrenc să asculte 
mesajul. Cei doi bărbaţi s-au privit în tăcere. 

— Ultimii doi, Louis. I-a curăţat şi pe ultimii doi, a spus 
în cele din urmă Adamsberg, dând pe gât cafeaua rece. 


e 299 + 


Dintr-o lovitură. Cu trei locotenenţi de poliţie care se 
învârteau în jurul casei. Dar cum naiba, cum? Chiar şi un 
scuipat care cade din cer se vede, nu? Cât e ceasul? 

— Zece minute după miezul nopţii. 

— E inutil, deci, să o trezesc pe Irene ca să aflu dacă 
Louise este acasă. Au fost „muşcaţi” la zece şi un sfert. Nu 
i-ar fi trebuit mai mult de patruzeci şi cinci de minute ca să 
parcurgă distanţa de la Ledignan la Caiderac. 

Patronul le-a propus încă un rând de cafele. Se prinsese, 
după discuţia dintre cei doi bărbaţi, că sunt poliţişti, 
concentrați asupra unui caz. Şi când ai în prăvălie nişte 
poliţişti concentrați asupra unui caz, te faci mic. 
Adamsberg nu a refuzat privilegiul de a mai bea încă o 
cafea şi s-a dus chiar el la bar. 

— Retancourt? Eşti la spital? 

— Aproape. 

— Poţi să vii să ne iei pe Veyrenc şi pe mine, mâine 
dimineaţă, la 7.30? 

— La Paris? Şapte ore de mers? Nu mai sunt maşini la 
Brigadă? 

— Suntem la Nîmes, locotenente, şi fără maşină. 

— Care-i adresa? 

— Hôtel du Taureau. 

— Am înțeles. 

— Locotenente, ai luat kit-ul de bază cu tine? Ca să 
prelevăm probe? 

— E mereu în rucsacul meu, comisare. Voi nu l-aţi luat? 

— Noi am plecat fără bagaje. 

— A fost ideea dumneavoastră. 

— Adu-l. Ia şi aparatul foto. 

— Repet, comisare: nimeni nu a intrat şi nimeni nu a 
ieşit. Absolut nimeni. Am supravegheat toată curtea şi din 
stradă, până la cinci metri distanţă. Nu ne-a scăpat nicio 
umbră. 

— Nu te supăra pe mine. Chiar şi ţie îţi scapă scuipatul 
căzut din cer. 

Adamsberg a închis, şi-a băut cafeaua în picioare privind 
peretele pe care patronul îşi expusese colecţia de arme. 


< 300 » 


Vreo cincisprezece puşti lustruite, puşti Winchester vechi, 
strălucitoare. 

— Scuipatul căzut din cer, Louis. Chiar suntem nişte 
cretini. Aşa a procedat. 

— A scuipat pe deasupra lor, a replicat Veyrenc pe care 
anunţul celor două decese îl dărâmase. 

— Păi e sigur, a spus Adamsberg trăgându-şi scaunul cu 
zgomot şi aşezându-se. 

— Îţi baţi joc de mine? 

— Bea-ţi cafeaua. Ascultă-mă. Puşca, trage cu puşca. 

— Trage scuipături cu puşca? 

— Da, lichide, fluide. Cu o puşcă hipodermică. Cu o 
carabină cu seringă, dacă vrei. 

De data asta Veyrenc a ridicat capul. 

— Puştile veterinarilor, cei care trag cu seringi. 

— Exact. Echipată cu o lunetă pentru tir nocturn. 
Distanţa de ţintă: patruzeci, şaizeci de metri. La impact, 
căpăcelul protector al acului sare şi produsul este injectat 
automat. 

— De unde ştii? 

— Am fost lunetist, aminteşte-ţi, primesc o grămadă de 
prospecte. Arma noastră este o puşcă de categoria D, 
aşadar se poate cumpăra din comerţ, împreună cu 
seringile. Dar poate deveni o armă mortală dacă îţi trece 
prin cap să umpli seringa cu arsenic sau cu veninul 
păianjenului pustnic. 

— Veninul a douăzeci şi doi de păianjeni-pustnic, Jean- 
Baptiste. Înmulţit cu şase victime rezultă veninul a o sută 
treizeci şi doi de păianjeni-pustnic. 

— Uită de cei o sută treizeci şi doi de păianjeni-pustnic. 
A tras cu puşca, asta este important acum. 

— Şi nu se leagă. Nicio victimă nu a menţionat vreo 
seringă înfiptă în picior sau în braţ. Indivizii ăştia ar fi 
văzut-o. Simţi durere şi, automat, îţi duci mâna la locul 
unde te doare sau priveşti într-acolo. 

— Corect. 

— Să presupunem că seringa se desprinde şi cade, ceea 
ce m-ar mira teribil. Am fi găsit-o în iarbă, la Saint- 


e 301 - 


Porchaire. În faţa porţii lui Vessac. Doar dacă ucigaşul nu 
s-a întors să o ia. Dar asta ar fi absurd şi riscant. 

Încruntat, Adamsberg şi-a proptit bărbia în podul 
palmei. 

— Am găsit altceva în iarbă, la Saint-Porchaire, a spus el 
după o vreme. 

— Un fir de undiţă, adus de vânt. 

— Nu fusese adus de vânt, Louis. Se înţepenise. Mă 
urmăreşti? Să presupunem că sunt asasinul. Trebuie, 
orice-ar fi, să distrug seringa. 

— Şi de ce, la urma urmei? De ce este aşa de important 
dacă descoperim seringa? E mai puţin grav decât un glonţ? 
Nu ai urmele de pe cartuş, deci nu poţi identifica arma. De 
ce vrei să recuperezi seringa? 

— Pentru ca nimeni, nicio clipă, să nu creadă că e vorba 
de crime. Dacă nu am fi găsit legătura dintre victime şi 
borzele de la orfelinatul Milostenia, am fi bătut pasul pe 
loc: păianjenii-pustnic au suferit mutații, bătrânii mor 
fiindcă sunt bătrâni. Dacă nu sunt crime, nu există 
anchetă, asasinul nu se teme de nimic. Nu mă tem de 
nimic. Doar dacă îmi recuperez seringa, desigur. 

— Şi cum procedezi? 

— O prind de un fir. Trec un fir de nailon subţire dar 
rezistent, cu diametrul, să zicem, de 0,3 mm prin 
deschizătura butoiaşului, îl prind pe la culasă. Leg de el 
capătul seringii şi trag. Când seringa pleacă, trage după ea 
un fir de vreo şaizeci de metri care se derulează de pe un 
mosor exterior. Pricepi? 

— Nu sunt de acord. O să tragă de mosor, iar seringa va 
porni cu o viteză mult prea mică. 

— Desigur. Prin urmare, înainte să trag, desfac şaizeci 
de metri de fir sau treizeci, în funcţie de distanţa la care 
mă aflu de ţintă. 

— Aşa încât firul se întinde fără să se mai deruleze de pe 
mosor. Da, admit asta. 

— Când seringa îşi atinge ţinta, trag imediat de fir, trag 
tare, ca să o scot din piele. In momentele în care victima 
îşi priveşte muşcătura, seringa a dispărut. Apoi răsucesc 


<e 302 » 


mosorul în sens invers şi seringa goală ajunge la mine. Ce 
s-a întâmplat la Saint-Porchaire? Odată ce Vessac a fost 
înţepat, am tras de fir ca să prind seringa. Dar seringa s-a 
înţepenit în urzici. Derulez mosorul, trag mai tare, firul se 
rupe. Când Vessac a intrat în casă cu Elisabeth, merg până 
la poartă, tai firul înţepenit şi îmi recuperez seringa. O 
bucăţică din firul de nailon a rămas în iarbă. Cine îl va 
observa? Cine va bănui ceva? 

— Tu. Dar, Jean-Baptiste, o seringă este ca un glonţ. 
Este fixată în butoiaş. Dar cu firul de nailon strecurat în 
interior, va ieşi greu, va avea o traiectorie nesigură, se va 
încurca. 

— Sunt butoiaşe cu interior neted, nu se blochează. Dar 
ai dreptate, dacă fixezi o seringă de 13 într-un butoiaş de 
13, ţinând cont de firul din butoiaş, se va înnoda. Prin 
urmare, folosesc o seringă de 11 în butoiaşul meu de 13. 

— Cu doi milimetri distanţă pentru a putea să se mişte? 
Va pluti. Iar traiectoria nu va fi sigură. 

— Nu şi dacă îmi înfăşor seringa în nu ştiu ce până când 
diametrul ei va fi de 12,4 milimetri. Cum procedau 
odinioară cei care foloseau muschetele cu gloanţele nu 
foarte bine calibrate pe care le înfăşurau în hârtie ca să 
stea bine în interiorul butoiaşului. Ca să fii şi mai sigur, îl 
ungi cu ulei. Şi traiectoria este dreaptă, crede-mă. 
Sistemul D al bătrânilor soldaţi. Avantajul puştii 
hipodermice: propulsia este cu aer comprimat şi nu cu praf 
de puşcă, iar la patruzeci sau şaizeci de metri ori chiar mai 
puţin, nu auzi nimic. 

— Şi cum îţi cari puşca discret, pe un drum de ţară, pe o 
stradă din Nîmes? 

— Folosesc un model pliabil, există asemenea modele, 
intră într-un rucsac banal. Cu tot cu mosor şi lunetă pentru 
tir nocturn. 

— Stă în picioare. 

— Nu, Louis, a stat deja. Asta este „scuipatul care cade 
din cer”. 


e 303 + 


XXXIX 


Dimineaţă, Retancourt îi aştepta proptită de o maşină de 
un galben intens, închiriată, cu o figură neliniştitoare de 
uriaş nervos. 

— Zece! a spus ea fără să-i salute. Tipa asta a curăţat 
zece inşi! 

— Tipa sau tipul. Veyrenc are momente când crede că ar 
putea fi Enzo, fratele sechestratelor din Nîmes. Ai apucat 
să te uiţi peste raportul întocmit de Froissy? 

— Pe diagonală. Nu-i lesne să citeşti când eşti la filaj. 
Enzo sau altcineva, el sau ea, a curăţat zece inşi! Chiar 
dacă voi v-aţi prins imediat după primele două decese, iar 
Brigada s-a alertat imediat după cel de-al treilea. 

— O parte din Brigadă, i-a amintit Adamsberg, în timp ce 
Retancourt pornea furioasă motorul. 

— Chiar şi aşa, comisare. Am muncit mult, am scotocit 
arhivele, am urmat pistele, am interogat, am 
supravegheat, am călătorit încolo şi încoace iar asasinul şi- 
a făcut mendrele sub nasul nostru! Mă scoate din minţi, 
asta! 

În faţa eşecului care costase viaţa a doi oameni, 
Retancourt era, evident, furioasă, dar şi dezamăgită. 
Fusese responsabilă de viaţa lor şi dăduse greş. 

— la-o la dreapta, Retancourt. Mergem direct la 
Ledignan, la Torrailles. Da, asta ne scoate din minţi, a 
adăugat el. Dar, chiar şi dacă aţi fi fost zece inşi acolo, tot 
nu aţi fi putut face nimic. 

— Şi de ce, mă rog? Fiindcă asasinul a venit din cer? 

— Într-un fel. Şi e vina mea. Ar fi trebuit să gândesc mai 
repede. 

Adamsberg s-a lăsat pe spătarul banchetei şi şi-a 
încrucişat braţele pe piept. Dacă ar fi gândit mai repede... 
Trecuseră patru zile de când descoperiseră firul de nailon. 
El îl găsise, el insistase să fie păstrat. Era bine că intuise 
că era important. Şi ce făcuse? Nimic. Valuri mari şi 
furioase veniseră şi duseseră acest fragment departe, în 


e 304 » 


largul gândurilor sale: extracția din insula Ré, pista falsă a 
găştii celor muşcaţi, rătăcirea lui Danglard, sechestratele 
din Nîmes. În tot acest turbion, micuțul fir transparent 
fusese uitat. 


— Acolo este, a spus Retancourt după patruzeci de 
minute de mers, oprindu-se brusc şi făcând să scârţâie 
frâna de mână. Vedeţi cât de scund este gardul viu? Tot 
aşa e de jur-împrejur. Felinarele au luminat până la ora 
zece. Dar şi apoi i-am văzut destul de bine cum stăteau la 
masă datorită luminilor din verandă şi a lumânărilor. 

— Mi-ai spus, locotenente. 

— Atunci de unde a apărut? A coborât dintr-un balon? 

— Aproximativ. Dintr-o seringă. 

— Vrei să spui că a fost vorba de o puşcă? 

— Da. A tras de două ori cu o puşcă hipodermică. 

Retancourt a procesat informaţia nouă, doar cât i-a luat 
să-şi scoată valiza din portbagaj. 

— De la ce distanţă? 

— Cu felinarele stinse şi chiar cu o lunetă pentru tir 
nocturn, aş spune vreo treizeci de metri ca să nu rateze. 

— Rahat! Comisare, ne mişcăm. De ce nu am văzut-o? 

— Pentru că nu a tras din exterior. 

— A venit din cer, aşadar. 

— Din interior, locotenente. Din casă. Unde se instalase 
în absenţa celor doi. Era deja acolo când aţi revenit cu 
Torrailles şi Lambertin. 

— La naiba! 

— Nu aveati ce face. Nu puteaţi vedea puşca neagră în 
cadrul întunecos al unei ferestre. 

Retancourt a plecat privirea, acceptând faptele, apoi a 
tras zăvorul ca să intre în curte. Adamsberg s-a oprit în 
dreptul mesei şi a privit faţada casei. 

— Nu a stat acolo, jos, unde trebuie să fie holul şi 
bucătăria. Era prea riscant dacă unul dintre ei intra în 
casă. Nu, a stat la etaj, de unde a tras de două ori, oblic, 
cu ţeava puştii înclinată-n jos, vizându-i din profil. În 
camera aceea, acolo sus, a spus el, arătând spre o 


e 305 >» 


ferestruică murdară.  Retancourt, cercetează toată 
suprafaţa cuprinsă în această arie a tirului, între casă şi 
masă. 

— Ce caut? 

— O bucată de fir de nailon, poate. Pe pământ şi pe 
dalele de ciment, dar vezi că între dale e iarbă şi sunt 
ciulini. Caută şi acolo. Noi mergem la etaj. Ai luat şi 
prostiile alea de papuci? 


Cei doi bărbaţi şi-au scos pantofii şi s-au echipat la 
intrarea în casă. Au urcat la primul etaj, alunecând pe 
podea ca nişte pacienţi dintr-un spital, au inspectat rapid 
camerele, baia, toaleta, şi o debara aflată pe aceeaşi 
direcţie cu masa din grădină, unde erau la grămadă cutii şi 
valize. Dalele de gresie gri cu picouri erau cât se poate de 
prăfuite. 

Veyrenc a aprins o plafonieră şi s-a apropiat de 
ferestruica din perete. 

— A fost deschisă de curând. Sunt aşchii de vopsea ici, 
colo. 

— Şi urme parţiale de paşi. Cercetează tu partea asta de 
podea, eu mă ocup de cealaltă. 

— Aici amprenta este cât se poate de vizibilă, a spus 
Adamsberg ghemuit sub fereastră. 

— Bascheţi, a confirmat Veyrenc. 

— Un echipament banal. Dar totdeauna riscant, fiindcă 
talpa are şănţuleţe. Astea par mari. Vezi dacă nu a lăsat 
ceva: pământ, pietricele, ierburi. 

— Nimic din câte pot vedea. 

— Nici aici, doar asta. 

Adamsberg a ridicat cu penseta un fir de păr de vreo 
douăzeci de centimetri lungime pe care l-a privit în lumina 
zilei. 

— Probabil că a aşteptat destul de multă vreme, s-a 
scărpinat în cap, s-a foit, semn că era agitată. Nu era 
lesne, cu trei poliţişti în jur. 

— Aproape roşcat, la rădăcină e cărunt, cam doi 
centimetri, şi este ondulat. Un permanent, desigur. 


< 306 » 


— Şi mai e ceva. M-ar da peste cap să aflu că Enzo are 
plete vopsite şi făcute permanent. 

— O femeie, a admis Veyrenc. Destul de bătrână. 

— Dă-mi lupa. Da, au rădăcina la capăt. Patru fire de 
păr, a conchis el după ce a adunat proba. Poţi să închizi 
punga, suntem bogaţi. Hai să vedem amprentele. 

— Nimic pe geamuri, praful este intact. 

Veyrenc a presărat pudra pe toate marginile ferestrei. 

— Purta mănuşi, a zis el. Dar cine nu are mănuşi? Şi aici, 
uite, aşchia de vopsea, pe pervaz. Aici şi-a sprijinit puşca. 

Adamsberg a fotografiat-o de două ori şi încă de două ori 
amprenta parţială de paşi. 

— Vom controla scara, a spus el, mai ales primele trepte. 
Când talpa se îndoaie, atunci lasă urme. La fel ca noi când 
nu mai rezistăm, când nu mai putem. 

Pe trepte au descoperit trei pietricele. Care ar fi putut 
să provină de oriunde, de la cimitir sau de pe marginea 
drumului mărginit de gardul viu. Şi o frunză de trifoi 
îndoită care, deşi inutilă, părea o mică ofrandă de final. 

— O luăm, totuşi, a convenit Adamsberg deschizând o 
ultimă punguţă. 

— De ce? 

— Îmi place mult trifoiul. 

— Cum vrei, a spus Veyrenc care folosea deseori 
expresia asta în discuţiile cu Adamsberg şi nu pentru că 
accepta toate propunerile sale, ci pentru că ştia când era 
zadarnic să discuţi. 

— Retancourt? a întrebat Adamsberg alăturându-i-se la 
scena crimei, unde locotenentul stătea pe un scaun de 
plastic, scărpinându-şi mâna. Stai pe unul dintre locurile 
delictului? 

— L-am examinat deja. Nimic. Niciun fir de nailon. 
Nimic. Şi m-am urzicat în nişte nenorocite de urzici. 

— Venin vegetal, locotenente. 

— Voi? 

— Patru fire cu rădăcină. ADN. Şi o frunză de trifoi. 

— La ce ne foloseşte frunza de trifoi? 

— Să ne mai liniştim. 


e 307 » 


Veyrenc s-a aşezat pe cel de-al doilea scaun, iar 
Adamsberg turceşte, direct pe pământ. 

— Este o femeie în vârstă, căruntă, vopsită roşcat 
deschis, cu părul făcut permanent. Care se plimbă cu o 
puşcă hipodermică pliabilă într-un rucsac. Şi cu seringi, 
fiecare plină de veninul strâns de la douăzeci şi doi de 
păianjeni pustnic. A fost violată, copilă fiind, sau ajunsă la 
vârsta maturității. Totul a început cu mai puţin de douăzeci 
de ani în urmă când primul tip a fost ucis de un glonţ tras 
pe la spate. 

— Nu e mare lucru. 

— Dar suntem mai aproape, Retancourt. 

— De 52°. N-am reţinut numele marinarului, adevăratul 
nume al lui Magellan, în portugheză. 

— Fernăo de Magalhães. 

— Mulţumesc. 

— N-ai de ce. 

Adamsberg şi-a încrucişat picioarele invers decât 
stătuse, a scotocit în buzunare şi a scos două ţigări de-ale 
lui Zerk, mai mult decât scuturate. I-a întins una lui 
Veyrenc, apoi şi-a aprins-o pe a lui. 

— Vreau şi eu una, a spus Retancourt. 

— Tu nu fumezi, locotenente. 

— Astea-s furate, dacă am înţeles bine. 

— Întocmai. 

— Atunci vreau una. 

Au fumat în tăcere toţi trei ţigări pe jumătate scuturate, 
în soarele dimineţii. 

— Era bine, a spus Adamsberg, formând un număr pe 
telefonul mobil. Irène? V-am trezit? 

— Îmi beau cafeaua. 

— Aţi aflat? Amândoi în acelaşi timp. 

— Tocmai ce-am citit pe forumuri. Totuşi, e al naibii de 
enervant. 

— Aşa este, a confirmat comisarul, descoperindu-şi 
aceeaşi reacţie de frustrare mânioasă ca a lui Retancourt. 
Mai ales că aveam trei ofiţeri în filaj strâns, care se 
plimbau în jurul mesei lor. N-au observat nimic, n-au văzut 


< 308 + 


nimic, n-au prins pe nimeni. 

— Eu n-am spus nimic împotriva poliţiei, n-am spus că 
era uşor, n-am spus că nu v-aţi străduit îndeajuns, 
comisare. N-am spus nimic, şi totuşi i-a omorât pe toţi, şi 
tot nu se ştie cine este şi de ce a făcut-o. E enervant. Nu 
spun că erau nişte inşi simpatici, mai ales după ce mi-aţi 
povestit, dar orişicât, te scoate din minţi. 

— Spuneti-mi Irène, sunteţi singură? 

— A, da, Louise ia micul dejun în camera ei. Încă nu ştie 
de ultimii ucişi. Slavă Domnului, mai am puțină linişte. 
Doarme şi Elisabeth. 

_ —O să vă mai sâcâi cu Louise a dumneavoastră. 
Incercaţi să-mi răspundeţi fără să vă gândiţi. 

— Nu-i genul meu, comisare. 

— Am observat. Ieri, la ce oră a urcat Louise în camera 
ei? 

— Oh, nu prea i-a fost foame. Din pricina înmormântării. 
Atmosfera de acolo. A mâncat un bol de supă la cinci şi n- 
am mai văzut-o. 

— Şi pe urmă, ştiţi dacă a mai ieşit? 

— Păi de ce să iasă? 

— Habar n-am. 

— Nu ştiu. 

— Să zicem că i se mai întâmplă să se plimbe pe străzi 
când are insomnii. Fiindcă nu mai e ţipenie, nu se mai 
teme că va întâlni vreun bărbat. Înţelegeţi? 

— Da. Şi? Ieri? 

— E greu de spus, ba chiar mi-e jenă. Trebuie să 
înţelegeţi că se trezeşte la fiecare trei ore ca să... 

— Să meargă la baie, a completat Adamsberg. 

— Da, înţelegeţi cum vine treaba. Uşa de la camera ei 
scârţâie. Mă trezesc de fiecare dată. 

— Aţi auzit uşa scârţâind şi ieri noapte. 

— V-am spus, comisare, ca în fiecare noapte. Dar n-aş 
putea să vă spun dacă a ieşit să facă o plimbare ca să 
obosească şi să poată adormi. 

— N-are importanţă, Irène. Aş vrea să trimit pe cineva la 
dumneavoastră. O femeie, de acord? Ar vrea să 


e 309 œ» 


fotografieze cotloanele unde sunt păianjenii pustnic, la 
dumneavoastră acasă. 

— Păi de ce? 

— Pentru raportul pe care trebuie să-l întocmesc pentru 
superiorii mei ierarhici. Ei vor să ştie tot, să controleze tot, 
aşa sunt cei de „sus”. Ar fi o dovadă vizuală că păianjenii- 
pustnic se ascund. 

— Şi? 

— Şi, sunteţi atentă? Cu cât dosarul e mai gros, cu atât 
trece mai uşor. Şi fiindcă ancheta e un eşec, e în interesul 
meu să le fac dovada că au muncit serios pe teren. 

— A, da, pricep. 

— Pot s-o trimit? 

— Dar am uitat să vă spun! a strigat Irène cu glasul 
brusc schimbat, părând că ia acutele. Mai am una. 

— Mai aveţi o colocatară? 

— Nu, era pitită în ruloul de hârtie de şters! Am 
descoperit azi de dimineaţă în bucătărie! 

— Vreţi să spuneţi că aveţi încă un păianjen-pustnic. 

— Comisare, cine altcineva s-ar piti într-un rulou cu 
prosoape de hârtie? Bineînţeles că era un păianjen-pustnic. 
Şi frumuşică foc! E o femelă adultă. Dar trebuie s-o mut, 
până nu face un cocon. V-o imaginaţi pe Louise când ar 
vedea-o! Ar fi sfârşitul. 

— Vă rog să n-o mutaţi imediat. Pentru fotografa mea. 

— A, pricep. Dar grăbiţi-vă. Pentru că Louise, mai ales 
acum, cotrobăie peste tot. Şi foloseşte mereu prosoapele 
de hârtie. 

— Peste o oră şi un sfert. E bine aşa? 

— E perfect. Voi fi gata. Pentru că, totuşi, trebuie să fiu 
gata. 

— Desigur. 

— Şi femeia, este simpatică? 

— Foarte. 

— Şi cum s-o conving pe Louise să plece în timp ce 
fotografa îşi face meseria? 

— Nu o convingeţi să plece. O invitaţi să bea o cafea cu 
ea. Asta îi va distrage atenţia. 


e 310 >» 


— Nu bea decât ceai. 

— Un ceai, atunci. 

— Şi pentru fotografii? 

— Va spune că a venit să verifice eficacitatea 
dezinsecţiei. Asta o va linişti foarte mult pe Louise. 

— Fiindcă eu am făcut dezinsecţie, la mine acasă? 

— Da. Presiunea ultimelor evenimente. 

— Când? 

— În zori. 

— Bine, dacă spuneţi dumneavoastră. E adevărat că asta 
o va calma, nu-mi trecuse prin minte. 

Adamsberg a închis, s-a ridicat, şi-a scuturat pământul 
de pe pantaloni şi i-a zâmbit lui Retancourt. 

— Simt că este pentru mine, a spus ea. 

— Da. O vizită la poliţista mea arahnoloagă din 
Cadeirac. Irène. 

Adamsberg i-a explicat în câteva cuvinte misiunea ei 
fotografică post-dezinsecţie. 

— Dar de fapt, te interesează Louise Chevrier. O să iei 
ceaiul cu ea. 

— Musai ceai? Nu pot bea o cafea? 

— Ba da, desigur. Retancourt, vreau să ştiu trei lucruri: 
Primo: arată de vârsta ei? $Şaptezeci şi trei? Sau mai 
degrabă şaptezeci şi opt? 

— La o diferenţă de cinci ani, nu e uşor. 

— Bănuiesc. Secundo: are părul vopsit roşcat deschis? 
Cu doi centimetri de păr cărunt la rădăcină? Are 
permanent? Aşa ca ăsta, a spus el scoțând punguţa din 
geantă. Fii foarte atentă! 

— Am înţeles. 

— Terţio: cum sunt dinţii ei din faţă? Falşi sau sunt dinţii 
ei? Găseşti o cale, fă-o să râdă, sau măcar să surâdă. O 
glumă la adresa colecţiei lui Irene ar putea funcţiona. I se 
pare hidoasă colecţia. 

— Ce colecţionează? 

— Globuri cu zăpadă. Chestiile alea pe care dacă le agiţi 
începe să ningă peste un monument. 

— Am înţeles. 


e 311 >» 


— În fine, roag-o să te lase să mergi la baie. Şi ia probe 
din firele de păr de pe pieptăn sau perie. 

— Ceea ce, fără mandat, este un delict. 

— Exact. Trebuie să fie două perii, cea a lui Irène, dar ea 
îşi vopseşte părul blond şi cea a lui Louise. N-ai cum să le 
încurci. 

— Dacă îşi vopseşte părul roşcat. Asta nu ştim. 

— Aşa este. Şi anunţă-mă ce rezultate ai obţinut imediat 
ce poţi. Să nu te mire că uneori Irène îmi spune „Jean- 
Bapt” de faţă cu Louise. Aşa ne-am înţeles între noi. Ah, 
încă ceva: i-am spus lui Irène că eşti foarte simpatică. 

— La naiba! a exclamat Retancourt care şi-a ieşit un pic 
din fire. Apoi, după ce a stat puţin pe gânduri, a spus în 
cele din urmă: 

— O să mă descurc. Cred că pot s-o fac. 

— Cine ar fi avut vreo îndoială, Violette? 


Retancourt i-a lăsat pe Adamsberg şi pe Veyrenc la 
hotelul lor din Nîmes şi s-a îndreptat imediat spre 
Cadeirac, cu mobilul la îndemână. 

Adamsberg a petrecut ceva timp ca să trimită un mesaj 
lui Froissy cu rugămintea să abandoneze căutarea 
dedicată zâmbetului lui Louise şi un altul lui Noël şi Justin 
să revină la Brigadă. 

— Uite ce îţi propun: hai să luăm un mic dejun 
consistent şi apoi să ne odihnim până primim veşti de la 
Retancourt. 

— Crezi că va reuşi cu vizita asta? Nu e simplu: 
minciuni, delicateţe, tact psihologic. 

— Retancourt face faţă oricărei situaţii. 

— Nu crezi că exagerezi puţin? 

— Nu-i loc de exagerare când e vorba de Retancourt, a 
spus Adamsberg privindu-şi prietenul. Dacă ar avea un vas 
cu pânze, ar face înconjurul Pământului. 


e 312 + 


XL 


Până la urmă, Veyrenc a fost cel care a primit mesajul 
lui Retancourt, pe la prânz. 

— Nu l-am putut prinde pe comisar. Te rog să-i transmiți 
tu mesajul. Louise: dinţi falşi, adică proteză dentară 
completă. Păr, la prima vedere asemănător cu cel prelevat 
deja. Are cam şaptezeci de ani. Ştia să conducă 
„odinioarà”. Baie în camera ei, nu am putut să iau nicio 
probă din baie. N-am putut să inspectez camerele, totul 
scârtâie la ele. Se teme cu adevărat de păianjenii-pustnic. 
Louise a pomenit de studiile de Drept de la Nimes, 
abandonate pentru că „se plictisea”. A vorbit despre 
„dreptul muncii” în termeni tehnici, convingători. Pe de 
altă parte, delict, contra delict, i-am şterpelit lingurita. AM 
FOST simpatică, şi ea la fel. Irène - este o tipă mişto, dar 
nu-i tace gura, gângureşte tot timpul ca un guguştiuc, nu-i 
Chiar genul meu - mi-a dat nenorocitul ăla de glob de 
zăpadă de la Rochefort pentru comisar. 

Veyrenc a intrat în camera de hotel a lui Adamsberg 
care dormea încă, îmbrăcat. L-a scuturat de braţ. 

— Veşti de la Retancourt, Jean-Baptiste. Te-a sunat de 
mai multe ori. 

— N-am auzit nimic. 

Adamsberg a zâmbit citind mesajul. 

— Bună treabă cu linguriţa. 

— O bănuieşti atât de mult? 

— Nume fals, vârsta, părul, dinţii, până una, alta se 
potrivesc. 

— Ce te supără în legătură cu dinţii? 

Adamsberg a oftat, apoi i-a întins mobilul lui Veyrenc. 

— Pustnica mea nu mai avea decât vreo câţiva dinţi 
stricaţi în gură. Malnutriţie. Odată ieşită din... la naiba, 
cum îi zice? Ştii, chestia aia unde sunt ţinuţi porumbeii? 

— Porumbar, Jean-Baptiste. 

— Am dormit prea mult, a spus Adamsberg aranjându-şi 
părul cu degetele. Să nu-ţi vină în minte cuvântul 


e 313 >» 


„porumbar” e mai mult decât grav. 

Adamsberg a mai stat puţin pe pat, şi-a pus pantofii şi şi- 
a deschis carneţelul de notițe. Porumbar, nu mi-am amintit 
cuvântul. 

— E vorba de extracția de pe insula Re, a adăugat 
Veyrenc. Ţi-a spus doctorul. 

— Totuşi. 

— Lasă baltă porumbarul. Mă întorc la Louise. De acord: 
avem numele: Chevrier, micuța neprihănită a lui moş 
Seguin. Mai avem violul lui Carnot, amic al lui Landrieu şi 
al găştii de la orfelinat. Mai sunt firele de păr, fobiile ei, 
săpunul, jetul de ulei. Dar şi groaza de păianjenii-pustnic. 
Dacă şi-a început cu adevărat studiile de Drept înainte de 
viol - „plictiseala”, cum zicea ea - nu are cum să fie 
sechestrata din Nimes. Froissy are cu siguranţă dreptate: 
s-a născut în străinătate. 

— Ne abureşte. Totul se ţine şi este solid. Aparent. 

— Aparent? Eşti sigur că ai pus mâna pe ucigaşă şi 
brusc totul este „aparent”? 

— Toate golfurile sunt închise, Louis. Poate că şi ăsta e 
la fel. Nu, de fapt nu-i asta, s-a corectat el. E ceva care mă 
sâcâie, un fleac dar mă face să mă scarpin iar, cum ar 
spune Lucio. 

— De când? 

— Mi-e imposibil să spun. 

— Ce fleac? 

— Hai, plătim camerele şi mergem să mâncăm. 

— Drekka, borða, a spus Adamsberg ridicându-se. Apoi 
ne întoarcem. Vom trimite urgent firele de păr şi linguriţa 
la laborator ca să vedem probele ADN. Şi vom şti dacă ea 
s-a postat în debara cu arma şi cu veninul sau nu. Şi putem 
spera la o legătură cu familia Seguin. 

— În 1984, Enzo nu a putut fi înregistrat genetic când a 
ieşit din puşcărie. Era prea devreme pentru chestiile astea. 
Ar fi trebuit să fie deshumaţi părinţii lui. 

— Sau să se umble la arhivele unde figura toporul cu 
care l-a ucis pe tatăl său. Şi care ne va spune dacă Louise 
a fost căpriţa lui prizonieră. Şi care, spre deosebire de cea 


e 314 >» 


din poveste, scapă şi ucide lupii. 


În trenul care-i ducea la Paris, Adamsberg i-a trimis un 
mesaj lui Retancourt: Felicitări! Misiune îndeplinită. Lasă- 
mi punguţa cu lingurita pe birou. Apoi s-a dus în spaţiul 
dintre vagoane ca să-l sune pe doctorul Martin-Pecherat. 

— Mai ţineţi minte pustnica din porumbar? 

— Evident. 

— Ei bine, astăzi la prânz nu mi-am putut aduce aminte 
cuvântul „porumbar”. 

— Dormiţi, aşa cum v-am sfătuit? l-a întrebat medicul. 

— În viaţa mea nu am dormit atât de mult. 

— Perfect. 

— Cuvântul „porumbar”, pe care nu mi l-am amintit, e 
un efect colateral al extracţiei mele dentare? 

— Nu, începe să se cicatrizeze. E o manieră de a evita. 
Ni se întâmplă tuturor. 

— Ce înseamnă „o manieră de a evita”? 

— Ceva ce ştim şi nu vrem să recunoaştem că ştim. 

— De ce? 

— Pentru că ne deranjează, pentru că ne pune probleme 
pe care preferăm să le ocolim. Să nu le numim. 

— Doctore, e vorba de cuvântul „porumbar”. E vorba 
aşadar de pustnica mea, nu? 

— Nu. Capitolul ăsta e încheiat şi îl puteţi deschide fără 
griji. Aţi cunoscut vreun porumbel? 

— Cunoscut? Păi cred că şase milioane de parizieni 
cunosc măcar un porumbel. 

— Nu la asta mă refer. Aţi avut, dumneavoastră 
personal, vreo nelinişte apropo de vreun porumbel? 
Gândiţi-vă la asta pe îndelete. 

Adamsberg s-a proptit de uşa dintre vagoane şi s-a lăsat 
legănat de mersul trenului. 

— Da, a spus. Un porumbel căruia îi fuseseră 
îmbârligate picioarele. L-am luat şi l-am îngrijit. Vine să 
mă vadă aproape în fiecare lună. 

— V-aţi ataşat de el? 

— Mi-am făcut griji pentru el, nu ştiam cum va 


e 315 » 


supravieţui, într-adevăr. Şi mă bucură vizitele lui. Doar că 
de fiecare dată se găinăţează pe masa din bucătărie. 

— Ceea ce înseamnă că pentru el casa dumneavoastră 
este un loc unde poate fi primit. Marchează locul. Nu 
curăţaţi găinaţul de faţă cu el. Il răniţi, Adamsberg, de 
data asta psihologic. 

— Poate fi rănit un porumbel şi psihologic? 

— Se-nţelege. 

— Şi totuşi, cuvântul ăsta „porumbar”? Am salvat 
porumbelul de ceva timp. 

— Cu siguranţă v-a marcat că a avut picioarele 
imobilizate. Că a fost prizonier. Asta e legătura cu ancheta 
pe care o derulaţi, cu sechestratele. Le-aţi localizat? 

— Da, un caz îngrozitor, de acum patruzeci şi nouă de 
ani. Cred că una dintre fete este ucigaşa. 

— Şi vă întristează că va trebui să riscaţi să o închideţi. 
Să o retrimiteţi într-o colivie, într-un porumbar, cu 
propriile dumneavoastră mâini. 

— Exact. 

— E normal. De unde şi maniera de a evita. Mai există, 
de asemenea, o altă posibilitate, dar mult mai vagă. 

— Care? 

— Mai există un sens al cuvântului „porumbel”: cel care 
este păcălit. Vă temeţi, poate, că cineva vă păcăleşte, că vă 
ia drept „porumbel”. Altfel spus, că vă duce de nas. Şi 
această eventualitate, inconştientă, vă face să suferiţi până 
într-acolo încât simplul cuvânt „porumbar” devine sinonim 
cu „a păcăli”. Ar fi vorba despre o persoană la care ţineţi. 
O trădare. A unui membru din echipa dumneavoastră. 

— Am fost trădat de cel mai vechi dintre adjuncţii mei, 
dar am pus lucrurile la punct. 

— Cum? 

— Zdrobindu-i postura în care se înţepenise. 

— Cum? a repetat medicul. 

— L-am pocnit. 

— Ah. Rapid. Şi a funcţionat? 

— Foarte bine. A redevenit el însuşi. 

— E, desigur, o terapie la care eu nu am acces, a spus 


e 316 » 


psihiatrul izbucnind în râsul lui cu gura până la urechi. Dar 
să fim serioşi. L-am exclus pe acest adjunct. Străduiţi-vă să 
vă concentrați asupra altor membri ai echipei 
dumneavoastră. Poate că vă temeţi că unul dintre ei nu v-a 
dat toate informaţiile? De fapt, poate că ne dorim ca 
asasinul nemernicilor să scape? Să considerăm că a fost o 
răzbunare meritată? 

— Nu, a spus Adamsberg, nu vreau să mă gândesc la aşa 
ceva. 

— Am spus că sunt două posibilităţi. Fie ideea de a 
îngriji animalul rănit, femeia, prinsă în capcană, fie 
trădarea unuia dintre ai voştri. Acum e rândul 
dumneavoastră, Adamsberg să gândiţi. 

— Nu ştiu să gândesc. 

— Atunci dormiţi. 

Comisarul s-a întors în vagon tulburat. Şi-a notat cele 
două ipoteze ale psihiatrului. S-o trimită la închisoare pe 
micuța sechestrată, chiar ajunsă dementă şi criminală? S-o 
închidă într-o celulă ca să-şi încheie viaţa aşa cum o 
începuse? Să devină cel de pe urmă temnicer al ei? Ultimul 
moş Seguin? Încerca doar să-şi facă meseria, încerca să nu 
se mai gândească la asta. Să nu se mai gândească pentru 
că era prea dureros; să evite. 

S-a forţat să se gândească la cea de-a doua ipoteză. Era 
„păcălit”. Un membru al echipei deturna nava din drumul 
ei, cum încercase Danglard. De la cine primea informaţiile: 
de la Froissy şi de la Mercadet. Dar nici ei nu 
descoperiseră mare lucru despre surorile Seguin. Spuneau 
că nu au găsit nimic. Voisenet, Justin, Noel, Lamarre: filaj, 
prin urmare dăduseră asigurări că niciunul dintre membrii 
găştii celor muşcaţi de păianjenul-pustnic nu se mişcase în 
timpul asasinatului lui Vessac. Aşa au abandonat pista 
asta. Retancourt, desigur. Ea o ratase pe ucigaşa lui 
Torrailles şi Lambertin. Se întâmpla rar ca lui Retancourt 
să-i scape ceva. De ce nu-şi dăduse seama că asasinul 
poate fi în casă şi nu în apropierea ei? Dar şi el se mişcase 
încet, înainte să se gândească la o armă hipodermică. Prin 
urmare, nu i-a dat nicio instrucţiune în sensul ăsta. Abia 


e 317 œ» 


după câteva ore ar fi ordonat ca Torailles şi Lambertin să 
fie închişi într-o cameră păzită de poliţişti. Era greşeala lui. 
Totuşi, ea se justificase şi se scuzase. „Imi pare rău” 
spusese, ceea ce iar nu-i stătea în fire. Nu, nu, Retancourt. 
Fă în aşa fel încât să nu fie Retancourt cea care mă 
păcăleşte. 


Seara, Adamsberg a trecut pe la Brigadă, unde nu era 
mai nimeni, ca să facă o cerere către arhive pentru a i se 
permite să cerceteze uciderea lui Eugene Seguin, la Nîmes 
în 1967. Nu-şi făcea iluzii că i se va răspunde repede fără 
un imbold venit din partea superiorilor. Să găseşti un topor 
abandonat într-o cutie după patruzeci şi nouă de ani 
presupunea o treabă care cere mult timp. Părul şi linguriţa 
de ceai plecaseră la analize printr-un mesager special, 
însoţite de o cerere de urgentare a demersului, adresată 
lui Louvain personal, unul dintre specialiştii serviciului de 
analize ADN. 

A ordonat echipei care avea să fie de gardă duminică să 
aibă grijă de masa mierlelor şi l-a rugat pe Veyrenc să 
întocmească raportul pentru echipă referitor la 
evenimentele de la Lédignan. Gardon, care stătea la 
intrare, i-a spus, coborând privirea, că nu se simte în stare 
să ia nişte viermi vii, care se mişcă, şi să-i pună pe pământ. 
În schimb Estalere s-a oferit bucuros. De a doua zi intra în 
concediu, dar va trece de dimineaţă pe la Brigadă, ca să 
împrăştie viermii, prăjitura şi căpşunele. 

Estalere nu-i adusese nicio informaţie. Putea fi sigur de 
el ca de un fiu. 


e 318 + 


XLI 


Adamsberg îşi dădea seama că nu doar un singur „proto- 
gând” îi zăpăcea mintea ci o sumedenie de bule de aer 
răspândite pe acolo - bineînţeles că aşa ceva există - 
dintre care unele erau atât de mici încât abia le putea 
observa. Le simțea  agitându-se încoace  şi-ncolo, 
încurcându-şi  traiectoriile. Între două probleme 
nerezolvate - şi mai erau şi altele, era clar bulele de aer nu 
aveau mai multe şanse să-şi găsească drumul decât un om 
care se uită cruciş. Sau ca unul care aleargă după doi 
iepuri deodată - şi nu se ştie de ce, doar dacă este un 
cretin sadea - şi nu prinde niciunul. 

Ca un ecou al turbulenței bulelor de aer, ca şi când ar fi 
vrut să le vadă agitându-se, să le spioneze, poate, se distra 
cu globul lui de zăpadă. Il scutura şi observa turbionul 
dezordonat al micilor particule albe căzând pe blazonul 
oraşului Rochefort: o stea cu cinci braţe, un donjon şi o 
navă cu trei catarge cu pânzele ridicate. 

Iarăşi navele. Cum ar fi reacţionat Magellan, un tip dur, 
în faţa unei femei deopotrivă ucigaşă şi martiră? Ar fi 
decapitat-o şi ciopârţit-o, aşa cum era cutuma pe atunci? 
Ar fi abandonat-o pe un țărm pustiu, aşa cum făcuse cu cei 
care îl trădaseră? 

În drumul lui două elemente erau de neclintit: clopotniţa 
orfelinatului Milostenia şi porumbarul din Pre d'Albret. 
Dar nimic, sau aproape nimic, nu indica vreo legătură între 
femeia care stătuse acolo şi ucigaşa care izbutise să 
omoare zece oameni în douăzeci de ani. Tocmai acest 
aproape nimic îi venea în minte: sfânta din Lourdes se 
cheamă Bernadette. Fata cea mare a soţilor Seguin are 
acelaşi nume. Oare incapacitatea de a trăi o determinase 
să meargă în locurile unde patroana numelui ei putea să o 
ia sub aripa ei ocrotitoare? Sau fusese cea mică? Una? 
Cealaltă? Louise? 


Dimineaţa, veştile de la spitalul din Nîmes nu erau bune: 


e 319 » 


medicii nu le mai dădeau ultimilor pacienţi „muşcaţi” de 
păianjenul-pustnic decât trei zile de trăit. Analizele de 
sânge, făcute de data asta în detaliu, evidenţiaseră o 
concentraţie de venin de douăzeci de ori mai mare decât 
cea a unui păianjen pustnic. Doctorul Pujol avusese 
dreptate. Era nevoie de cel puţin patruzeci şi patru de 
glande de venin ca să omori un bărbat cu o greutate medie 
şi, prin urmare, să găseşti şi să-i faci să muşte pe un 
număr imposibil de o sută treizeci şi doi de păianjeni- 
pustnic. Şi cum? 

Adamsberg însuşi nu izbutea să obţină nimic de la 
pustnica lui din apropiere de Lourdes. Teoria venin contra 
venin, lichid contra lichid, nu-l mulțumea pe de-a-ntregul. 
Folosind şerpi, de ce nu? Dar cu păianjeni-pustnic? Trebuia 
un motiv încă şi mai puternic pentru a alege să ucizi într-o 
manieră atât de complexă. lar de când femeia hidoasă 
ieşise din adâncurile memoriei sale, numai o recluziune 
reală îi părea să justifice o acţiune atât de nebunească. 
Doar statutul de pustnică putea explica de ce femeia se 
încarnase în păianjenul cu acelaşi nume, care trăia 
împreună cu ea în acel adăpost întunecos. În acelaşi timp 
transformarea ei fizică - unghiile în gheare, părul în 
coamă, care o făcea să semene cu o fiară - putea lămuri 
metamorfozarea ei într-un animal, un animal înzestrat cu 
un venin puternic, lichid şi pătrunzător. Asta era arma ei, 
nu avea de unde alege. 

O impresie obsedantă, mai mult decât plutitoare, care 
nu se sprijinea pe niciun fapt. „Nesigură” spusese Martin- 
Pecherat. „Martin-Pecherat” - ce nume, totuşi. 

Era inutil să cauţi informaţii la faţa locului. Femeia 
aceasta fusese învăluită într-o linişte sacră şi avea să 
rămână astfel pentru totdeauna. Secretul, identitatea ei 
fuseseră îngropate odată cu ea. 

Îngropat. Adamsberg a ridicat capul. La ce bun să fi 
frecventat un arheolog dacă nu te-ai gândit să scoţi din 
pământ adevărul chiar din pământul unde trăise? Şi-a 
făcut în grabă un bagaj, şi-a pus în buzunar globul de 
zăpadă şi a prins trenul de 10.24 pentru Lourdes. L-a sunat 


e 320 » 


pe Mathias, arheologul specializat în preistorie, încă din 
sasul dintre vagoane şi au mai povestit ce făcea fiecare. 
Mathias aştepta să lucreze pe un şantier deschis pe timpul 
verii pe un sit din Paleolitic. Lucien îşi sporea notorietatea 
de specialist în Primul Război Mondial. Marc, 
medievalistul, alterna cursurile la facultate cu călcatul 
cearşafurilor. Ironia caustică a naşului său, bătrânul 
poliţist Vandosseler, era la cote înalte iar Marc fura în 
continuare hrană, în special iepuri şi languste. 

— Cred că nu se va vindeca niciodată, a spus Mathias. 
Dar Lucien face din hrana furată nişte bucate excelente. 
Despre ce este vorba? 

— De nişte săpături. Fără onorariu, dar, poate mă pot 
descurca. 

— Dacă sunt pentru tine, nu am nevoie de bani. 
Anchetezi o crimă? 

— Zece. Dintre care, şase luna trecută. 

— Şi? Trebuie să faci săpături în morminte? 

— Nu, ci în pământul unui fost porumbar. 

— Pământul pe care au stat? Vrei să spui gunoiul produs 
de porumbei? 

— De o pustnică. A stat închisă acolo cinci ani. E o 
poveste veche. Nici nu te născuseşi, iar eu eram copil. 

— Vrei să spui de o pustnică adevărată? 

— Da, precum cele din Evul Mediu. 

— Şi ce aştepţi să scoată la iveală pământul? 

— Identitatea acestei femei. Voi avea nevoie de ajutorul 
tău. Pot să aduc doi oameni ca să îndepărteze iarba şi 
pământul de deasupra. Dar pe urmă? Cui vrei să mă 
adresez ca să cerceteze pământul „habitatului” ei? 
Poliţiştilor? Te asigur că suprafaţa nu trebuie să 
depăşească patru metri pătraţi. 

— Desigur. Nu s-a închis într-un apartament cu trei 
camere dacă a fost, aşa cum spui, o pustnică adevărată. 

— Dar am nevoie de săpături foarte minuţioase, Mathias. 
Ca să pot să recuperez, fără să stric mostrele de ADN, 
părul şi dinţii. 

— Nu-i problemă, a răspuns Mathias, un tip calm şi 

e 321 » 


masiv. 

— Sunt sigur că vom găsi cantităţi mari de păr. Dar după 
atâţia ani, rădăcina va fi distrusă. Şi chiar firele pot fi în 
stare avansată de degradare. Mizez mai degrabă pe dinţi, 
în cazul lor pulpa este ferită. 

— Ce te face să speri că vei găsi dinţi? 

— Am văzut-o. 

— Ai văzut-o? 

— Îşi deschisese larg gura. Nu mai avea decât nişte colţi 
putrezi. 

— Scorbut? Boala marinarilor care pleacă la drum lung. 

— Sunt în inima problemei. 

— Şi când vrei să fac asta? 

— Imediat ce poţi. Eu sunt deja pe drum ca să reperez 
locul. Ştiu unde era poiana, dar avea vreo câteva hectare. 

— Porumbarul a fost demolat? 

— A fost ras de pe faţa pământului imediat ce au luat-o 
de acolo. 

— Să ştii că e ceva care te poate ajuta să reperezi locul 
în poiană. Dacă nu este vorba de o adâncime prea mare, 
pământul pe care a fost construit porumbarul poate 
influenţa creşterea şi aspectul vegetației. Chiar şi două mii 
de ani mai târziu. 

— Mi-ai spus-o deja. 

— Sub pământul de la suprafaţă au rămas, în jur, resturi 
de dărâmături ale fostului porumbar. lar pe sub 
dărâmături, iarba creşte greu. Aşteaptă-te să găseşti muri, 
urzici, scaieţi. Caută unde vezi cea ce lumea numeşte 
„buruieni”. 

— Am înţeles. 

— Iar în acest perimetru vei avea cantităţi considerabile 
de excremente şi deşeuri organice. Aici va creşte o 
vegetaţie foarte bogată, iarba va fi grasă, fără buruieni, 
deasă, foarte verde. Poţi vizualiza? 

— Un rond de iarbă mărginit de buruieni. 

— Exact. Ca să nu ratezi, nu privi poiana vertical. 
Apleacă-te şi priveşte-o razant. Şi vei găsi locul. Vin la tine 
cu materialele. Unde este? 


e 322 + 


— La şase kilometri de Lourdes. 

— Cu camioneta o să fac unsprezece ore. Plec mâine. 
— Mulţumesc. 

— Nu te amăgi, sunt interesat. 


Era aproape opt seara când Adamsberg a frânat în faţa 
Pre d'Albret. Căutase un loc unde să se cazeze, dar la 
Lourdes şi în împrejurimi nu mai erau camere disponibile. 
Rezervările se făceau cu luni bune înainte. L-a sunat pe 
Mathias. 

— Am ajuns pe câmpul de manevre. Poţi să iei şi cele 
trebuincioase pentru camping? Nu am unde să mă cazez. 

— Pentru câte persoane? 

— Tu, eu, şi cei doi oameni ai mei dintre care o femeie 
care face cât zece bărbaţi. Dacă vor veni. 

— Aşa facem. Ai grijă să găsim combinezoane, mănuşi şi 
toate chestiile de protecţie. Vezi ceva? 

— Abia am început şi mi-e foame. Ce mâncaţi diseară? 

— Tocană de iepure cu languste, presupun. Şi tu? 

— Spanac fiert în apă de Lourdes, presupun. 

— De ce eşti singur? Nu mai e nimeni care să te ajute? 

— Pentru că nu am spus nimănui. Nu încă. 

— Nu te-ai schimbat şi asta îmi place. 

Adamsberg a hotărât să împartă terenul, din ochi, în opt 
parcele şi a început să străbată poiana, avansând cu bustul 
aplecat, aşa cum îl învățase Mathias. Iarba nu era înaltă, 
trecuseră oile pe acolo, care lăsaseră şi multe căcăreze în 
urma lor. Asta i-a amintit de oaia islandeză care înfipsese 
cu copita mobilul lui într-o grămadă de excremente. S-a 
oprit din cercetare la ora nouă seara când se întunecase, a 
luat-o pe drumul spre Lourdes unde a găsit un restaurant 
pentru tirişti, ocolit de pelerini. A mâncat o porţie 
zdravănă de tocană asezonată cu un C6tes-du-Rhâne puţin 
picant, fără să ştie dacă pornirea de a săpa prin gunoiul 
pustnicei era corectă sau nu. L-a sunat pe Veyrenc pentru 
ca măcar un om din brigadă să ştie că lipseşte. Când Louis 
i-a răspuns, a recunoscut zgomotele de fundal din 
restaurant. 


e 323 + 


— Eşti la garbură? 

— Vino şi tu. De-abia încep. 

— Sunt puţin cam departe, Louis. La un restaurant de 
tirişti, la doi paşi de Lourdes... 

S-a făcut linişte. Estelle îl servea pe locotenent. 

— Încerci să dai de urma pustnicei tale? 

— Am străbătut poiana, cam patru hectare. 

— Şi cum speri că o să reperezi locul? 

— Din ochi. Iarba nu prea creşte pe dărâmături, dar este 
verde şi grasă pe un pământ plin de materii organice. 

— De unde ştii asta? 

— Am un prieten arheolog. 

— Intenţionezi să faci săpături? 

— Da. 

— Ce crezi că vei găsi? 

— Dinti. 

— Şi n-ai anunţat pe nimeni? 

— Nu. 

— Te mai temi de Danglard? 

— Nu. Mă tem de oboseala lor. Suntem la al doilea eşec. 
Primul a epuizat pista cu gaşca celor muşcaţi de păianjenul 
pustnic. Dacă aşa stau lucrurile. Al doilea a însemnat cele 
şase execuţii cu venin, pe care nu ne-am priceput să le 
oprim. Aşa că n-o să mă apuc acum să le cer permisiunea 
de a săpa în resturile lăsate de o pustnică pe care nimic nu 
o leagă de crime sub pretextul că am văzut-o copil fiind. 
Nimic, doar două cuvinte: „Bernadette” şi „pustnică”. 

— Fie. Dar ce vrei să spui cu „Dacă aşa stau lucrurile”? 
Te referi la copiii celor muşcaţi? 

— Danglard a fost capabil să trădeze ca să-şi protejeze 
cumnatul. Suntem noi siguri că nici un alt membru al găştii 
celor muşcaţi de păianjenul-pustnic nu s-a mişcat în timpul 
asasinării lui Vessac? 

— Te referi la membrii echipei? 

— Sunt forţat să o fac. 

— Danglard avea unul dintre cei muşcaţi de păianjenul- 
pustnic în familie, nu va mai fi un al doilea în aceeaşi 
situaţie. 


e 324 » 


— Nu mă refer la un motiv familial, ci la unul etic: 
refuzul de a o aresta pe ucigaşă. Trebuie să-mi pun această 
întrebare fiindcă mă întreb eu însămi ce voi face când o voi 
prinde. Dacă o voi găsi. Dacă este tot un golf închis, vom 
relua pista celor muşcaţi de păianjenul-pustnic. Încă de la 
început micul Louis şi ceilalţi au înţeles ce se întâmplă. 
Dar niciunul dintre ei nu a anunţat poliţiştii ca să-i salveze 
pe cei doi bătrâni. 

— Fiindcă protejau pe unul dintre ei. 

— Sau pe ucigaşă. Poate că ştiu cine este. 

— Nu e cazul să-i chinuim, vor tăcea. Nu mai e nimeni 
care să fie ucis. Pista e închisă. 

Adamsberg a lăsat să treacă o vreme înainte să 
răspundă, apoi şi-a scos carneţelul din buzunar. 

— Ce-ai spus? 

— Că pista e închisă. 

— Nu, înainte. Ai spus ceva banal, repetă, te rog. 

— Că oricum vor tăcea. Că nu mai e nimeni care să fie 
ucis. 

— Mulţumesc, Louis. Deocamdată nu informa pe nimeni. 
E inutil înainte să obţin acordul municipal pentru săpături. 
Locul e protejat, intact, ceea ce nu-ți sare în ochi de la 
început. Presupun că nimeni nu a vrut să-l cumpere pe 
atunci şi să profite de pe urma unui teren sfinţit. Iar 
sfinţenia dăinuie. Nu trec pe el decât oile, dar cu siguranţă 
că acestea nu-i deranjează sfinţenia în calitatea lor de oi 
ale Domnului sau ceva de genul ăsta. 

Adamsberg nu intenţiona să meargă până la Pau ca să 
găsească alte hoteluri cu toate camerele ocupate. Şi-a 
parcat maşina din nou pe o latură a poienei şi a coborât 
spătarul locului de la volan ca să-şi facă un culcuş. A scos 
din buzunar globul de zăpadă pe care l-a agitat în lumina 
lunii care începea să pălească. A repetat în gând ultima 
propoziţie care lovise una dintre bulele de aer plutitoare: 
„Nu mai e nimeni care să fie ucis”. Cât priveşte celălalt 
detaliu infim care îl enerva, decisese că nu era important: 
era vorba de numele psihiatrului Martin-Pecherat. Se 
întrebase dacă nu cumva acesta se aruncase asupra lui ca 


e 325 » 


asupra unei prăzi prin intermediul întrebărilor clare şi al 
recomandărilor precise. Dar nu era nimic. Fusese doar din 
cauza numelui, care te ducea cu gândul la o pasăre rapidă, 
la pescăruşul albastru. Nimic interesant, acest proto-gând 
putea muri. 

S-a întins cum a putut în maşină, cam indispus, 
înconjurat de bulele lui de aer care patrulau necontenit 
singure şi fără ajutor pe drumuri necunoscute. Sigur, mai 
erau şi firele de păr din debara. Evident, totul o indica pe 
Louise Chevrier. Dar de două zile ceva îl determinase să 
abandoneze convingerea aceasta care, în inima lui, se 
diminuase. Ceva ce, era convins, era conţinut în bulele de 
aer. Şi aici se oprea gândul său. Când începuse să 
descrească în inima lui această convingere? După vizita lui 
Retancourt la Louise? Nu, mai înainte. Dar Retancourt 
scrisese şi ea o frază care stârnise oarecare agitaţie. A citit 
ultimul ei mesaj: N-am putut să inspectez camerele, totul 
scârţâie la ele. Asta era fraza, dar mai ales cuvintele: totul 
scârțâie la ele. Adamsberg a ridicat din umeri. Evident că 
scârţâie. Aşa cum şi pe Santiago scârţâiau şi catargul şi 
învelişul exterior al navei înainte să se zdrobească de o 
faleză neagră într-un golf închis. Dar, în punctul acela 
unde-l duseseră gândurile, ceva îl făcu să-şi deschidă 
carneţelul şi să scrie: Totul scârțăie la ele. 

Şi mai era ceva în mesajul lui Retancourt care îi dăduse 
un frison: nu-i tace gura, gângureşte tot timpul ca un 
guguştiuc, nu-i chiar genul meu. 

Gângureşte. Se întorcea la porumbel. A recopiat 
conştiincios fragmentul care îl interesa: gângureşte tot 
timpul. Apoi şi-a închis carneţelul cu un soi de aversiune. 


? „Le martin-pecheur” este denumirea în limba franceză a pescăruşului 
albastru (Alcedo Atthus) (n. red.). 


e 326 » 


XLII 


La ora şase dimineaţa, pe Adamsberg îl durea tot corpul 
după ce dormise peste noapte în maşină. A pornit să caute 
pârâul descoperit pe hartă şi care nu era departe. A trecut 
pe lângă o cafenea care se deschidea, dar a considerat că e 
mai bine să nu intre decât după ce se va fi spălat şi-şi va fi 
pus nişte haine mai puţin boţite. Boţite ca Froissy*. Martin- 
Pecherat ca martin-pecheur. Cam aşa stă treaba în privinţa 
cuvintelor. 

Firicelul de apă era limpede şi rece, dar lui Adamsberg îi 
plăceau pâraiele cu apă limpede şi nu era friguros de felul 
lui. Odată curat şi corect îmbrăcat, cu părul încă ud, a 
comandat un mic dejun la cafeneaua din sat unde era 
primul client. Baia îl curăţase de gândurile sumbre dar 
simţea, ca în turbionul de zăpadă care îi îngreuna 
buzunarul, că bulele de aer căscau, se întindeau şi 
începeau, încet, încet, dansul lor nesigur. A deschis 
carneţelul şi a scris: Martin-Pecherat =  pescăruș. 
Problemă rezolvată. Pe care a subliniat-o cu un gest clar. 
Veyrenc i-a trimis un mesaj când se apropia de maşină. Era 
ora şapte şi jumătate. 

— Ai nevoie de ajutor? Pot ajunge la Lourdes la 14.22. 

— Tocmai te-am căutat. Incarcă bine telefonul. Nu există 
camere libere în hoteluri. Dorm în maşină. Mă spăl la 
pârâu. Mănânc într-un restaurant pentru tirişti. Îţi 
convine? 

— De minune. lau cu mine câte ceva să îmbunătăţim 
situația. 

— la şi două salopete anti-contaminare şi calabalăcul 
obişnuit. 

— Și toale? 

— Te rog. 

La ora opt fix dimineaţă, Adamsberg a intrat în primăria 
din Lourdes, care avea în grijă Pre d'Albret. Două ore mai 
târziu, nu avansase deloc; înțelegeau despre ce este vorba 


3 În limba franceză „froisse” înseamnă şifonat (n. tr.). 
e 327 » 


şi înțelegeau care este problema, dar era nevoie de 
acordul personal al primarului. lar primarul lipsea. Era 
luni dimineaţa, începea o nouă săptămână, rotiţele 
scârţâiau. Comisarul a explicat cât se poate de amabil că 
putea foarte bine să nu-l deranjeze pe primar ci să se 
adreseze prefectului regiunii Hautes-Pyrenees pe motiv că 
primarul din Lourdes nu este de găsit şi că aveau o cerere 
urgentă de semnat pentru o anchetă care se ocupa de 
moartea a zece oameni. Odată ajuns în acest punct, 
lucrurile au fost urgentate, iar Adamsberg a ieşit zece 
minute mai târziu cu documentul semnat. 

A băut o cafea tare pe drumul de întoarcere, a cumpărat 
apă şi un sandviş şi a reînceput prospectarea poienei de 
unde se oprise cu o zi mai înainte. Terminase cea de a 
treia parcelă la unu după-amiaza, fără să descopere nimic 
deosebit prin iarbă. 

Poate aşa cum fusese capabil să uite cuvântul 
„porumbar”, refuza acum să găsească locul şi privea 
poiana fără să vadă ceva. S-a aşezat la umbră ca să ia 
prânzul, unul pe care Froissy l-ar fi refuzat, mai ales mărul 
plin de pesticide. Se gândea la Louise Chevrier. A sunat 
laboratorul şi a spus că vrea să vorbească cu Louvain. 

— Ştiu, Louvain, eşti ocupat până peste cap. Adamsberg 
la telefon. 

— Mă bucur să te aud. La ce lucrezi? 

— Zece morţi. 

— Zece? 

— Dintre care şase în ultima lună. 

— Nu am auzit nimic despre asta. Şi totuşi sunt bine 
informat. 

— Eşti la curent. E vorba despre decesele cauzate de 
veninul păianjenului-pustnic. 

— Bătrânii din sud? Crime? 

— Nu mai spui nimănui. 

— De ce? 

— Fiindcă nimeni nu va admite că poţi ucide cu ajutorul 
veninului păianjenului-pustnic. Nu pot dovedi crimele 
decât prin ADN. 


e 328 » 


— Vrei să spui că superiorii tăi nu ştiu nimic de anchetă? 

— Exact. 

— Prin urmare eşantioanele, părul, linguriţa le-ai obţinut 
ilegal? 

— Ilegal. 

— Prin urmare îmi ceri o analiză ilegală? Pe care nu o 
pot înscrie în rapoartele mele? 

— Acum câţiva ani, ai făcut pe cont propriu o analiză 
clandestină de paternitate, chiar în laboratorul tău, ca să 
închizi gura unei mame care cerea pensie alimentară şi te 
ameninţa cu ce-i mai rău. Şi într-adevăr, nu erai tatăl. 
Despre asta ai spune că este tot ilegală? 

— Sigur că da. 

— Ei bine, să presupunem că superiorii mei sunt o astfel 
de mamă inflexibilă şi recalcitrantă, ceea ce nu-i departe 
de adevăr. Aşa că trebuie să-i închid gura. 

— Bine. Doar pentru că e vorba de tine. Şi pentru că 
mama este recalcitrantă. Am înregistrat mostrele azi de 
dimineaţă. Le şterg din registre. Pot să-ţi trimit un rezultat 
parţial diseară. Ca să-ţi faci o idee. 

Mergând spre gara din Lourdes, Adamsberg spera că 
graba lui Louvain va pune capăt baletului enervant al 
bulelor de aer. Nu a fost aşa şi le-a alungat forţat la 
intrarea trenului în gară. Sosirea lui Veyrenc era 
binevenită: terenul era mai greu de cercetat decât îşi 
imaginase, iar discuţiile cu el îl ajutau. Aparent, Veyrenc 
vorbea neglijent, banal, ba chiar de neînțeles, dar acest 
lucru producea efectul insidios de a smulge gândurile sale 
din adâncuri. Veyrenc fie aproba, mai ales când credea că 
drumul nu duce nicăieri, fie îl contrazicea pe Adamsberg, 
forțându-l să revină asupra elementelor simple, să-l 
determine să continue efortul de a-şi desţeleni gândurile. 
Pentru demersul lui exista un cuvânt grecesc. 

Locotenentul a coborât având două valize mari şi un 
rucsac voluminos. 

— Cameră de lux, baie de lux, a explicat el arătând 
bagajele. Bar de lux, grătar de lux. Nu am luat cu mine 
noptiere. Noutăţi? 


e 329 + 


— Diseară vom şti mai multe despre analizele ADN. 
Ilegale. 

— Şi cum te-ai descurcat? 

— Louvain este la butoane. L-am presat puţin, asta-i tot. 

— Se-ntâmplă ca un copac sinuos/ Să facă un fruct 
armonios. 

— Louis, acum că Danglard se odihneşte, nu începe tu 
cu citatele. Sunt obosit. 

— Sunt versurile mele. Cu pronunţarea greşită a „e”- 
urilor mute, ar adăuga Danglard. 

— Ar spune şi că versurile tale sunt proaste. 

— Şi chiar sunt. 

Cei doi bărbaţi au încărcat bagajele grele ca plumbul. 

— Eşti sigur că nu ai luat şi noptiere? Sau dulapuri? a 
întrebat Adamsberg. 

— Sigur. 

— Ai mâncat? 

— Un sandviş în tren. 

— Şi eu tot un sandviş, dar sub un copac. Spune-mi cum 
se numeşte maniera aia de a vorbi în care îl enervezi pe 
celălalt întrebându-l mereu ca să-l determini să spună ceea 
ce ştie fără să ştie că ştie? 

— Maieutică? 

— Şi cine a inventat chestia asta? 

— Socrate. 

— Şi când tu îmi pui întrebare după întrebare, asta faci? 

— Află, a răspuns Veyrenc zâmbind. 


Unul dintre cei doi bărbaţi a cercetat cea de-a patra 
parcelă, celălalt pe cea de-a cincea, după ce Adamsberg i-a 
explicat lui Veyrenc cum devine treaba cu privitul razant al 
ierbii. La ora şapte seara, Adamsberg a început să 
cerceteze cea de-a şasea parcelă iar Veyrenc pe cea de-a 
şaptea. O oră mai târziu, Veyrenc a ridicat braţul. 
Descoperise rondul. Mathias avusese dreptate. Iarba 
abundentă, de un verde intens, era înconjurată de 
graminee înalte, scaieţi şi urzici. Cei doi bărbaţi şi-au bătut 
palmele ca doi băieţi stupid de victorioşi, fiindcă Veyrenc 


< 330 œ» 


nu dorise să se facă săpături în fostul porumbar, iar 
Adamsberg se temea să o facă. A mers în cerc şi s-a uitat 
de jur-împrejur. 

— E chiar aici, Louis. Şi aici, a adăugat el ridicând 
braţele, stătea mama când mi-am lipit nasul de lucarnă. 
Ferestruica. Îi anunţ pe Mathias şi pe Retancourt. 

— Care va fi distribuţia rolurilor? 

— Simplu. Tu, Retancourt şi cu mine dăm cu târnăcopul 
ca să îndepărtăm pământul de deasupra. Mathias sapă în 
pământul de dedesubt. 

— Nici că se putea mai bine. Zici că vine şi Retancourt? 

— Habar n-am. 

— Vezi cum te descurci. Mă duc să mă ocup de cină. 

— Nu mergem la tirişti? 

— Nu. 

Fără să-i pese prea mult ce mănâncă, Veyrenc nu 
înghiţea totuşi chiar orice cu indiferența lui Adamsberg. 
Considera că viaţa de zi cu zi era deja prea greu de trăit şi 
prea aspră ca să distrugi efemera plăcere a mesei. 
Adamsberg i-a trimis primul mesaj lui Mathias. 

— Am găsit locul. Cinci km şi cinci sute de m de 
Lourdes. Mergi pe C14 care ocoleşte drumul Henri IV, în 
direcţia Pau. Terenul „Pré d'Albret”, patru hectare pe 
harta topografică. Vei vedea maşina mea, albastru intens. 

— Am încărcat materialul. Plecăm imediat. Pauză de 
cinci ore la miezul nopţii. Sosesc mâine pe la 11. 

— Am deja un om aici. Mâine soseşte femeia. La 12.15. 

— Femeia care face câţi zece bărbaţi? 

— Zeița polivalentă a echipei. Arborele din pădure. 
Shiva cu optsprezece braţe. 

— Cu opt brațe. Frumoasă? 

— Fiecare cu gustul lui. Ca orice arbore magic, scoarța 
poate fi cam zgrunţuroasă. 

Adamsberg i-a scris lui Retancourt un mesaj ca să-şi 
economisească bateria. 

— Săpături arheologice. Sunt împreună cu Veyrenc. Vii 
să ne dai o mână de ajutor? 

„Să ne dai o mână de ajutor”, gândea Adamsberg, era o 


e 331 >» 


expresie care putea stimula energia mereu la pândă a lui 
Retancourt. Dar mintea locotenentului nu era aşa de 
simplistă, desigur, iar scoarţa putea fi aspră. 

— Ce căutăm? 

— ADN-ul posibilei ucigaşe. 

— Louise? I-am furat deja lingurita. 

— Știu. 

Un răspuns laconic şi care, pentru bunul mers al 
Brigăzii, echivala cu obişnuitul „Nu ştiu” al lui Adamsberg. 

— Ce săpăm? 

Nu mai putea eluda întrebarea. 

— O fostă chilie. O femeie a locuit aici vreme de cinci de 
ani, după ce a fost sechestrată şi violată. 

— Când? 

— Când eram copil. 

— Din acest motiv l-ai pus pe Danglard să ne 
povestească despre pustnice? 

— În parte. 

— Şi de ce ne-ar interesa pustnica asta din copilăria ta? 

— Ştii multe chilii din acea perioadă? 

— Nu ştiu nimic despre chilii. 

— Bernadette Seguin ori sora ei Annette, pe care o mai 
cheamă şi „Louise” a putut trăi aici. Suntem doar trei şi va 
fi mult pământ de cărat. 

— Când am tren? 

Adamsberg pricepuse că nu argumentul derizoriu cu 
fetele Seguin o făcuse pe Retancourt să se răzgândească, 
ci tot pământul acela care trebuia cărat doar de trei 
bărbaţi. _ 

— 06.26, sosire la Lourdes la 12.15. Il vei cunoaşte pe 
Mathias, prietenul meu, specialist în preistorie. 

— Băiat frumos, bun la toate? 

— Mai degrabă. Nu prea vorbăreţ. Scoarța poate fi cam 
zgrunţuroasă. 


Satisfacţia de a descoperi porumbarul - a repetat de mai 
multe ori cuvântul - mai calmase agitația haotică a bulelor 
de aer. Adamsberg a plecat să caute lemne pentru foc. 


e 332 + 


Apoi, la distanţă mare de porumbar, şi-a făcut vatra pe 
care a încercuit-o cu pietre. A durat ceva până s-a format 
jăratecul. Fiindcă Adamsberg era convins că Veyrenc nu 
adusese sandvişuri, ci carne pentru grătar. 

Tot supraveghind focul, a redeschis carnetul. Pauza 
fusese de scurtă durată. A recitit, în ordine, ceea ce 
scrisese, sperând că bulele de aer se vor risipi. Aşa cum 
revezi o lecţie ca să descoperi un cuvânt nelalocul lui. 


Porumbar, nu mi-am adus aminte cuvântul. 

Evitare: spaima de obstacole, piedici, (porumbel 
imobilizat) 

sau angoasa de a fi păcălit, (psihiatrie) 

Nu mai e nimeni care să fie ucis. (Veyrenc) 

Totul scârțâie la ele. (Retancourt) 

Gângureşte tot timpul. (Retancourt) 

Marin-Pecherat = pescăruş. Problemă rezolvată 


La drept vorbind, lista evoca mai mult o incantaţie 
ezoterică, o mantră, decât vreo încercare de a înţelege 
sensul. Poate că bulele de aer nu erau decât nişte particule 
înnebunite în căutarea misticismului şi nu a rezolvării 
pragmatice a unei anchete de poliţie. Poate că erau acel 
dram de nebunie despre care pomenesc toţi fără să ştie 
despre ce este vorba. Poate că nici nu le păsa de munca 
lui. Sau de muncă, în general. Poate că se jucau, dansau şi, 
asemenea elevului care visează, lăsau impresia unor bule 
de aer studioase ca să-l înşele pe cel care le spiona. În 
cazul de faţă pe el, care îşi imagina că muncesc, deşi se 
odihneau. 

Jăratecul era gata când Veyrenc s-a întors de la 
cumpărături şi s-a pus imediat pe treabă. 

— Frumos jăratec, a spus el admirativ. Pentru foc 
importantă este armonia. Eficacitatea rezultă de aici. 

Veyrenc a pus un grătar mare peste tăciuni, a aranjat 
cotletele şi cârnaţii şi a aprins un mic aragaz de campanie 
ca să încălzească fasolea verde din conservă. 

— Îmi pare rău pentru legume, a spus el. Dar nici nu te 


333 = 


voi pune să cureţi mazăre ca să o facem cu slănină. 

— E perfect, Louis. 

— Nu am luat nici pahare cu picior. Nu e cazul să 
vărsăm vinul în iarbă. 

Exceptând faptul că-l sâcâia cu lista de mantre ezoterice 
şi bulele de aer care au chiulit de la şcoală, Adamsberg era 
pe deplin mulţumit de mirosul grătarului şi de organizarea 
campingului. L-a lăsat pe Veyrenc să aranjeze farfuriile şi 
tacâmurile, aşa cum ar fi făcut-o Froissy, a scos două 
pahare din rucsac pe care le-a pus direct pe iarbă, a 
destupat sticla de Madiran. 

— Pentru chilia aproape exhumată, a spus el umplând 
paharele. 

Veyrenc a adăugat sare şi piper şi a servit carnea şi 
legumele. Cei doi bărbaţi au mâncat o vreme în tăcere. 

— „Pentru chilia aproape  exhumată”, a repetat 
comisarul. Aşa crezi? 

— Poate. 

— O faci pe specialistul în maieutică? 

— Toată priceperea constă în aceea că tu nu poţi şti 
niciodată când mă dedau sau nu maieuticii. 

Mobilul lui Adamsberg a zbârnâit în iarbă. Primise un 
mesaj. Era nouă şi jumătate seara. Adamsberg s-a aplecat 
în întuneric şi l-a luat. 

— Spui că suntem toţi nevrozaţi, dar şi mobilele noastre 
de asemenea, e sigur. 

Adamsberg a luat mobilul şi a ridicat mâna. 

— E de la Louvain, a spus el brusc alertat. Rezultatele, 
ADN-ul. 

Adamsberg a întârziat două secunde înainte să apese pe 
tastă. A citit în tăcere. Apoi i-a dat mobilul lui Veyrenc. 

— Analiză parţială a unor părţi fragmentare dar 
semnificative din păr şi linguriţă. Nu corespunde. Mâine, 
după analiza completă e posibil să descopăr o înrudire a 
înrudirii. Te ajută sau te blochează? 

— Mă aşteptam la asta, a răspuns Adamsberg descifrând 
cu greu tastele pe întuneric. Mulţumesc. 

I-a întins mobilul lui Veyrenc. Ecranul luminos albăstrea 


e 334 + 


chipul bearnezului, devenit din nou aspru, mineral. 

Adamsberg şi-a scos din nou carneţelul şi, la lumina 
focului pe care îl înteţise, a scris pe pagina pe care 
scrisese despre bulele de aer: După ADN-ul negativ, i-am 
răspuns lui Louvain: „Mă aşteptam la asta”. Nu ştiu de ce 
am notat. 

Veyrenc s-a ridicat şi, fără să spună vreun cuvânt a 
strâns masa, tacâmurile şi crăticioara. A aranjat totul cu o 
grijă putintel prea înceată. 

— O să spăl astea mâine, la pârâu, a spus el cu o voce 
indiferentă. 

— Da, doar n-o să mergem noaptea, a răspuns 
Adamsberg neatent. 

— Am adus şi detergent pentru vase. Nepoluant. 

— E bine pentru pârâu. 

— Da. E foarte bine pentru pârâu. 

— Mergem după ce ne bem cafeaua. Aşa o să spălăm 
totul. 

— E cel mai bine, într-adevăr. Ne scuteşte să facem 
două drumuri. 

Apoi Veyrenc s-a aşezat turceşte şi cei doi bărbaţi au 
rămas tăcuţi. 

— Cine începe? a întrebat Veyrenc. 

— Eu, a spus Adamsberg. Eu am fost cu ideea, eu m-am 
înşelat. Pentru cel de-al doilea golf închis, a adăugat el 
ridicând paharul. 

— Stai puţin, Jean-Baptiste. Ce te face să crezi că nu 
este Louise cea care a tras cu puşca hipodermică şi a lăsat 
apoi firele de păr ale alteia? 

— Nimic. Ai dreptate, analiza nu o scoate din joc. 

Adamsberg s-a întins sprijinit în cot. A bâjbâit prin iarbă 
cu mâna. În noaptea asta luna acoperită de nori nu le 
oferea lumină. A găsit haina şi a scos din buzunar două 
ţigări îndoite pe care le-a îndreptat cu degetele. I-a întins 
una lui Veyrenc şi a luat un tăciune ca să şi-o aprindă pe a 
lui. 

— Dar de ce ar fi ales ea fire de păr atât de 
asemănătoare cu ale ei? a întrebat comisarul. 


e 335 » 


— Nu e bună întrebarea. Multe femei în vârstă îşi 
vopsesc astfel părul. 

— Şi de ce i-am răspuns lui Louvain că mă aşteptam la 
asta? 

— Pentru că te aşteptai la asta. 

— Şi asta se năruie. 

— Îţi mai pun o dată întrebarea pe care ţi-am pus-o şi la 
Hôtel du Taureau. Când a început? 

— Cam de două zile. 

— Dece? 

— Nu ştiu. În mintea mea dansează bulele de aer. Îşi 
spun lucruri între ele, în şoaptă. Fără să-mi dea vreun 
răspuns. 

— Bule de aer? 

— Proto-gânduri, dacă vrei să fi mai exact. Rahaturi. Eu 
cred că sunt bule de aer. Muncesc sau se distrează. Habar 
n-am. Vrei să-ţi citesc acele cuvinte care le animă sau le 
zdruncină? Fără ca ele să-mi explice nimic? 

Adamsberg nu a mai aşteptat aprobarea lui Veyrenc şi a 
deschis carneţelul. 


Porumbar, nu mi-am adus aminte cuvântul. 

Evitare: spaima de obstacole, piedici, (porumbel 
imobilizat) 

sau angoasa de a fi păcălit, (psihiatrie) 

Nu mai e nimeni care să fie ucis. (Veyrenc) 

Totul scârțâie la ele. (Retancourt) 

Gângureşte tot timpul. (Retancourt) 

Martin-Pecherat = pescăruş. Problemă rezolvată 


Veyrenc a clătinat capul şi şi-a ridicat braţul. Adamsberg 
a văzut asta la lumina ţigării care se mişca în întuneric. 

— Când ai scris: Martin-Pecherat - pescăruş. Problemă 
rezolvată? 

— Azi de dimineaţă. 

— Cu ce scop? De vreme ce problema era rezolvată? 

Adamsberg a ridicat din umeri. 

— Pentru că una dintre bulele de aer se enervase apropo 


e 336 œ» 


de asta, atâta tot. 

— Aş spune că ai scris-o pentru că problema nu este 
rezolvată. 

— Ba da. 

— Nu cred. Psihiatrul a enervat bulele de aer? 

— E pur şi simplu numele lui, nimic mai mult. 

— Sunt multe păsări acolo. 

— Da, care gânguresc. Crezi că e valabilă cea de-a doua 
ipoteză a psihiatrului? 

— O trădare? 

— Să presupunem, a început Adamsberg ezitând ca şi 
când ar fi fost o frază pe care nu trebuia să o rostească. Să 
presupunem că cineva ne-a dus de nas. În legătură cu 
firele de păr. Şi când spun: „să presupunem”, greşesc. E o 
certitudine: era o himeră. Am spus că am fost norocoşi că 
am găsit patru. Şi am spus că suntem bogaţi. Prea bogaţi, 
desigur. 

— Patru, nu sunt doar prea multe, sunt improbabil de 
multe... Ucigaşul nostru nu-i un începător. El-ea şi-a luat 
precauţia elementară de a purta o bonetă, o cagulă chiar. 
Spun „el-ea” fiindcă în momentul de faţă, nimic nu ne 
permite să îndepărtăm ipoteza unui bărbat. 

— Şi cine ar fi putut, Louis, să pună firele de păr în 
debaraua lui Torrailles? 

— O singură persoană: asasinul. 

— Nu, două persoane: asasinul sau Retancourt. M-am 
întrebat cum, păzindu-i pe Torrailles şi pe Lambertin, nu a 
bănuit că lovitura ar putea să vină din interiorul casei. De 
vreme ce accesul din exterior era blocat de trei poliţişti. S- 
a gândit cu siguranţă la asta. 

— Sau nu. Nici tu nu te-ai gândit. Nici eu, nici altcineva. 

Veyrenc a aruncat mucul de ţigară în foc. 

— Retancourt este mult mai inteligentă decât pare, a 
spus el zâmbind. Nu ar fi lăsat niciodată patru fire de păr. 

— Doar unul singur, a spus Adamsberg ridicând capul. 

Locotenentul a luat sticla şi a umplut paharele. 

— În punctul în care ne aflăm, a spus el. 

— În punctul în care ne aflăm, răspunsul este acolo, a 


e 337 œ» 


continuat Adamsberg, întinzând braţul spre locul unde 
fusese porumbarul, în pământul pustnicei păianjen. Unde îi 
vom găsi dinţii. 

— Dinţii unei femei, a spus Veyrenc ezitând un pic. 

— Ştiu. 

— Enzo. El avea lista. 

— Şi Cauvert. Nu uita asta, Louis. 

Veyrenc a plecat să aranjeze pernele şi păturile în 
maşină. Vor sta cam înghesuiți. Dar când te ştii din 
copilărie, astea-s fleacuri. 

Adamsberg a stins focul, acoperindu-l cu cenuşă. A mai 
deschis o dată carneţelul şi, la lumina mobilului, a adăugat 
Sau nerezolvată după  Martin-Pecherat =  pescăruş. 
Problemă rezolvată. 


e 338 + 


XLIII 


Adamsberg şi Veyrenc l-au ajutat pe Mathias, ajuns la 
Pré d'Albret cu puţin înainte de ora 11, să descarce 
materialele. Veyrenc îl studia pe arheologul vânjos şi 
foarte puţin vorbăreţ, cu părul blond, des şi lung, cu 
picioarele goale în sandale de piele şi cu pantalonii de 
pânză prinşi în talie cu o sfoară. 

Cu rapiditatea obişnuită, Mathias a ridicat patru corturi 
aranjate în cerc în jurul focului stins, a aranjat saltelele şi 
felinarele, a instalat toaletele sumare în spatele unui copac 
şi, după ce organizarea minimală a fost încheiată, a plecat 
imediat să vadă rondul şi s-a întors mulţumit. 

— E bine? l-a întrebat Adamsberg. 

— E chiar acolo. Nu cred că stratul de bază să fie la o 
adâncime prea mare. Cincisprezece sau douăzeci de 
centimetri. Aşadar dăm cu târnăcopul, dar nu cu vârful ci 
cu muchia. 

— Acum? 

— Acum. 

— Ţi-am păstrat nişte cafea caldă. 

— Mai târziu. 

Cercul fiind prea strâmt ca să încapă doi dintre ei, cei 
trei bărbaţi au făcut cu schimbul în prima oră: unul dădea 
cu târnăcopul iar ceilalţi strângeau pământul şi îl cărau cu 
găleţile. Loviturile de târnăcop ale lui Mathias depăşeau cu 
mult în eficacitate îndemânarea lui Adamsberg şi a lui 
Veyrenc, aşa că rolurile s-au schimbat. 

— Aici, a spus Mathias îngenunchind şi îndepărtând cu 
mistria cam douăzeci de centimetri de pământ bătătorit, 
de un brun sumbru care contrasta uşor cu pământul negru 
de deasupra. Am dat de pământul unde a fost porumbarul. 
La ce adâncime? Şaptesprezece centimetri de suprafaţă. 

— Cum îţi dai seama? a întrebat Adamsberg. 

Mathias s-a uitat la el perplex. 

— Nu vezi schimbarea? Am dat de un alt strat de 
pământ. 


< 339 + 


— Nu. 

— Nu contează. Aici a stat. 

Au prânzit pe fugă. Mathias se grăbea ca să elibereze 
terenul de un nou strat de pământ, iar Adamsberg ca să o 
ia pe Retancourt de la gară. 

Când s-au întors, arheologul dădea în continuare la 
târnăcop, dar de data asta avea grijă să nu lovească prea 
puternic, iar Veyrenc căra pământul, amândoi cu busturile 
goale şi transpirate sub soarele prea cald de iunie. Când a 
văzut-o pe Retancourt, Mathias a rămas cu târnăcopul în 
aer şi l-a lăsat să cadă pe pământ. Locotenentul, copacul 
din pădurea lui Adamsberg, părea să aibă cam aceeaşi 
statură ca el, a observat Mathias. Şi femeia asta care şi 
goală lăsa impresia că e înarmată, avea un chip foarte 
interesant, parcă desenat cu o pensulă fină. Deşi avea buze 
desăvârşite, un nas fin şi drept, ochii de un albastru mai 
degrabă blând, nu ar fi putut spune dacă era frumoasă sau 
atrăgătoare. Ezita şi bănuia că era capabilă să-şi schimbe 
înfăţişarea după bunul plac, între cele două extreme: 
armonie şi lipsă de farmec, la alegerea ei. La fel şi puterea: 
fizică sau psihică? Musculară sau nervoasă? Retancourt 
scăpa descrierii sau analizei. 

A ieşit din groapă ca să-i strângă mâna, scuturându-şi 
pământul de pe pantaloni şi a susţinut privirea 
locotenentului. 

— Mathias Delamarre, s-a prezentat el. 

— Violette Retancourt. Nu te opri, mă uit la tine şi învăţ. 
Comisarul mi-a spus că ai descoperit pământul unde a fost 
porumbarul? 

— Aici, a spus Mathias, arătând o suprafaţă care acum 
era de aproape un metru pătrat. 

Adamsberg i-a propus, fără succes, pâine, fructe şi cafea 
lui Retancourt care şi-a lăsat rucsacul, şi-a scos haina şi şi- 
a ocupat locul alături de cei care cărau pământul. Viteza 
de lucru a crescut, astfel încât la ora şapte seara Mathias 
degajase tot pământul acumulat între pietrele fostei 
fundaţii a porumbarului. 

— Aici a trăit, a spus el ridicându-se - după ore de 


e 340 œ» 


muţenie - ca şi când i-ar fi invitat pe nişte vizitatori să 
descopere un domeniu, cu braţul sprijinit de coada 
târnăcopului. Acolo, a început el arătând nişte aşchii de 
lemn, era scândura pe care se aşeza ca să se ferească 
puţin de frig sau de umezeală. Aici mânca. Se zăresc 
fragmente din farfuria ei. Dormea, în zona asta mai 
deschisă la culoare, fără deşeuri organice. Se văd încă 
urmele gropilor pentru stâlpi. Aşadar, spre deosebire de 
pustnicele medievale, a beneficiat de un singur avantaj, a 
avut un hamac şi a putut să doarmă pe loc uscat. Aici sunt 
resturi de hrană. Se vede vârful unor coaste de porc, aripi 
de pui. Şi chiar o cochilie de stridie, probabil i-a fost 
oferită de Crăciun. Era, pe cât posibil, foarte organizată şi 
atentă, nu a fost delăsătoare. Îşi amenajase un fel de 
potecă de vreo treizeci de centimetri lăţime - vedeţi? - 
care ducea de la hamac la lucarna unde i se lăsa pomana. 
În cinci ani de zile nu a lăsat pe jos un singur rest 
nefolosit. 

— Ce te face să crezi că lucarna era în partea aceea? a 
întrebat Retancourt. 

— Poteca asta şi piatra asta. Aici se urca pentru a lua 
hrana. Cu ajutorul fotografiilor vechi ale porumbarului, 
Adamsberg, am putea să aflăm ce înălţime avea. Şi acolo, 
în zona aceea cu pământ mai deschis la culoare, care 
conţine straturi mai sfărâmicioase, era groapa pentru 
excremente, a încheiat el. 

— N-aş fi crezut, a spus Retancourt. 

— Nu-i aşa? Ne imaginăm o materie grea şi e exact 
opusul. Devine uşoară, friabilă, o substanţă în care e chiar 
plăcut să sapi. Uite. 

Mathias a luat o mână de pământ fin şi a pus-o în mâna 
lui Retancourt. Adamsberg a fremătat un pic în faţa 
arheologului, atât de concentrat încât nu-şi dădea seama 
că oferea unei femei o mână de rahat. Retancourt a 
sfărâmat între degete pământul, impresionată de felul în 
care Mathias o adusese la viaţă pe pustnică, i-a surprins 
modul în care se deplasa, a descris puţinul pe care îl făcea 
şi chiar firea ei, ordonată, curată, tenace, eforturile pentru 


e 341 œ» 


a nu se îngropa în propria mizerie, pentru „a-şi amenaja 
interiorul”. 

— În ceea ce priveşte dinţii, a continuat el întorcându-se 
spre Adamsberg, sunt aici. Am văzut ieşind la suprafaţă 
resturile. Vârfurile molarilor, a precizat el. 

Mathias a petrecut două ore ca să fixeze „capra”, aşa 
numea suportul din trei bârne pe care îşi instala 
instrumentele de triere. 

— Nu avem apă, a observat el. Va trebui să cărăm cu 
găleți şi bidoane de la pârâu. 


Noaptea, din cortul lui, Adamsberg îi auzea pe Mathias 
şi pe Retancourt pălăvrăgind în jurul focului. Pălăvrăgind. 
Retancourt. 

Pe la două dimineaţa l-a trezit un mesaj de la Froissy. 
Torrailles şi Lambertin muriseră chiar în ziua aceea, la un 
interval de câteva ore. Lista era încheiată. 


e 342 » 


XLIV 


Sub privirea lui Retancourt care admira - şi asimila - 
priceperea pe care ea nu o deţinea, Mathias, echipat în 
salopeta de protecţie, şi-a petrecut a doua zi a săpăturilor 
pentru a disloca în linişte pământul unde fusese 
porumbarul şi a-l cerne. Punea în cutii diversele obiecte 
descoperite, câteva cioburi de ceramică ale unei singure 
farfurii şi ale unui urcior pentru apă, obiecte metalice: 
furculiţă, cuţit, lingură, o sapă, un crucifix, toate ruginite, 
resturi ale unei rochii, ale unei pături, ale unui hamac, 
bucăţi de piele (o Biblie) şi, în fine, oase, dovada rarelor 
pomeni de carne, oase de peşte, coji de ou, cochilii de 
stridii (patru, una pentru fiecare Crăciun petrecut aici). 
Resturile pomenilor constând în supă, ciorbă, pâine, 
dispăruseră. Nu erau sâmburi de fructe, cu excepţia a 
patru sâmburi de cireşe. Nu era nicio găleată pentru 
excremente şi nici pieptene sau oglindă. Nici foarfece. 
Degeaba erau credincioşi, degeaba se închinau sfintei, nu i 
se făceau pomeni decât cu zgârcenie. De multe ori, 
Mathias clătina din cap dezamăgit. Când a golit fosa 
pentru excremente, adâncă de un metru - trebuie că-i 
luase ceva timp să o facă de vreme ce avea doar o sapă la 
dispoziţie oferită din mila celorlalţi, a dat peste cinci 
straturi de paie care i-ar fi permis pustnicei să-şi acopere 
dejecţiile o dată pe an. Dar nu erau urme de var care ar fi 
putut dezinfecta locul. 

— Totuşi, a spus el descoperind cincizeci şi opt de 
trandafiri din plastic. Cineva îi oferea unul pe lună, iar ea îi 
sprijinea de perete. Totuşi. Din o sută de oameni, există 
unul care gândeşte diferit. Pentru tine, a spus el 
întinzându-i lui Adamsberg o punguţă. Şase incisivi, trei 
canini, doisprezece premolari şi molari. Din toţi dinţii a 
pierdut douăzeci şi unu. 

Adamsberg s-a apropiat dintr-odată ezitând. Identitatea 
pustnicei era atât de aproape! A luat punguţa cu grijă, 
aproape intimidat, a pus-o la adăpost şi, fără să spună o 


e 343 + 


vorbă, şi-a reluat locul lângă Retancourt, aducând apă în 
continuu în timp ce Veyrenc cernea pământul. Mathias 
indica resturile care trebuiau prelevate, oase de şoareci, 
de şobolani, de jder şi numeroase fragmente de chitine de 
scarabei şi păianjeni. Dar şi multe fragmente de unghii 
rupte, încovoiate, mult păr blond şi cărunt, cam patru 
pumni de păr cu totul. 

Mathias îl examina cu lupa. 

— Rădăcina e distrusă, Adamsberg, nu-l vei putea folosi 
pentru ADN. A intrat cu părul blond şi a ieşit căruntă. 
Doamne, ce i s-a întâmplat femeii ăsteia? 

— Dacă este Bernadette, sora cea mare... 

— Bernadette? l-a întrerupt Mathias. Din motivul ăsta a 
venit aici, atât de aproape de Lourdes? 

— Poate. A fost sechestrată douăzeci de ani de tatăl ei, 
violată de la cinci ani, maltratată, nespălată, nemâncată. 

— Un dinte pierdut pe an de suferinţă. Şi păr, cu 
grămada. 

— Dacă este sora ei mai mică, Annette, atunci ea a fost 
sechestrată nouăsprezece ani şi închiriată unei găşti de 
tineri violatori cu vârsta între şapte şi nouăsprezece ani. 
Că a fost una sau cealaltă, fapt este că nu a fost în stare să 
se reintegreze în viaţa obişnuită. A făcut singurul lucru pe 
care l-a învăţat să-l facă: să stea închisă. 

Mathias şi-a răsucit mistria între degete. 

— Cum a ieşit de acolo? 

— Un mandat emis de prefectură. 

— Nu, mă refer la casă. 

— Fratele ei mai mare. La douăzeci şi trei de ani i-a tăiat 
capul tatălui. 

— Şi de ce o bănuieşti pe femeia asta? 

— Că i-a omorât pe cei zece violatori. 

— Şi ce-ai să faci? 


La ora nouă totul se încheiase, după treisprezece ore de 
muncă fără întrerupere. Numai Retancourt mai găsea ceva 
de făcut, spăla instrumentele, demonta „capra”, aranja 
cutiile în camionetă. Mathias se uita la ea cum munceşte şi 


e 344 a 


se întreba dacă puterea arborelui putea să-şi ia vreo 
pauză. 

— Lasă lopeţile, Violette, a spus el. Mâine acoperim 
locul unde am săpat. 

— Aşa gândeam şi eu. 

— Voi păstra farfuria, a zis Adamsberg. Pune deoparte 
fragmentele, locotenente. 

— O lipeşti? 

— Aşa cred. 

— După ce vom acoperi totul, o să punem şi trandafirii, 
nu? a întrebat ea. 

Adamsberg a aprobat şi a plecat să-l ajute pe Veyrenc să 
pregătească cina pe care o gândise ca pe o alinare. 

— Ce părere ai despre Mathias? l-a întrebat Adamsberg. 

— Înzestrat, inteligent, poate cam sălbatic. Mă gândesc 
şi că omul tău specialist în preistorie o apreciază pe 
Retancourt. 

— Încă şi mai îngrijorător: cred că este reciproc. 

— Şi de ce este îngrijorător? Pentru ea? 

— Cel sau cea care se transformă în om, îşi pierde 
calităţile divine. 


Friptură de vită, cartofi copţi în cenuşă, brânză şi 
Madiran. Mathias i-a mulţumit de mai multe ori lui 
Veyrenc clătinând din cap. De ce credea Veyrenc că bula 
de aer „Martin-Pecherat” nu este rezolvată? Fusese atât de 
încântat să o şteargă de pe listă! S-a gândit la pescăruş. 
Despre pasărea asta ştia două lucruri: că este albastru şi 
portocaliu şi că înghite peştele în sensul în care sunt 
dispuşi solzii, ca să nu se rănească. Nimic folositor în asta 
pentru anchetă. Cu excepţia cuvântului „pasăre” care 
făcea încontinuu să vibreze ceva. Desigur, erau atâţia 
porumbei în afacerea asta. S-a ridicat şi a scris în 
carneţelul lui „Pasăre”. 

— Ce scrii? a vrut să ştie Veyrenc. 

— Scriu „Pasăre”. 

— Cum vrei. 


e 345 œ» 


Întins în cortul lui, pe Adamsberg îl durea spatele fiindcă 
tot cărase la apă peste zi. Se gândea să-şi instaleze un cort 
asemănător în grădină, cu permisiunea lui Lucio. S-ar simţi 
bine acolo, cam aşa cum se simţea în tren, auzind foarte 
clar toate zgomotele din natură, orăcăitul îndepărtat al 
broaştelor, palpitul aripilor de lilieci, gâfâitul unui arici, 
destul de aproape de cort, gânguritul neaşteptat al unui 
hulub, care, în loc să doarmă ca toate păsările diurne de 
pe pământ, se încăpăţâna să trimită în eter chemarea lui 
nupţială. Suntem în iunie şi el era tot singur. Adamsberg i- 
a urat, sincer, noroc. Şi zgomotele umane, de asemenea. 
Scârţâitul unui fermoar care se deschide, fermoarul unui 
cort, la cinci metri distanţă, în stânga, foşnetul paşilor în 
iarbă, un al doilea zgomot neplăcut venind dinspre un alt 
cort, în dreapta lui. Corturile lui Retancourt şi al lui 
Mathias. La naiba! Aveau de gând să-şi continue 
pălăvrăgeala din ajun stând turceşte în cort, la lumina unui 
felinar? Sau poate că voiau altceva? Adamsberg a avut 
sentimentul stânjenitor că i se fura proprietatea. Dându-şi 
seama, de altfel, că în loc să gândească „i se fura 
proprietatea”,  greşise şi enunţase „i se  violase 
proprietatea”. Cuvintele aveau chef de joacă. A viola, a 
fura, a şterpeli, a zburătăci. Din nou păsările. A aprins 
lanterna şi a scris în josul foii: A viola, a fura, a şterpeli, a 
zburătăci. larăşi păsările. A deschis fermoarul şi a privit 
afară. Da, era lumină în cortul din dreapta. S-a întins din 
nou, impunându-şi să se gândească la altceva. Misiunea 
era îndeplinită. Aveau molarii pustnicei. 

Și ce-ai să faci? 


e 346 » 


XLV 


De dimineaţă au acoperit groapa - cu cei cincizeci şi opt 
de trandafiri înăuntru şi au ridicat tabăra. Adamsberg a 
pus în bagaje dinţii şi cioburile farfuriei, iar Mathias a 
încărcat restul în camionetă. 

A plecat la ora două după ce a strâns mâna celor doi 
bărbaţi şi a îmbrăţişat-o pe Retancourt sub privirea atentă 
a lui  Adamsberg. Se  înşelase când spusese că 
„locotenentul făcea cât zece bărbaţi”. Făcea cât o femeie şi 
era o femeie. Nu se putea împiedica să nu o privească cu 
răceală şi cu sentimentul că fusese trădat. 

Retancourt a preferat să meargă cu maşina, ceea ce 
însemna că va face un drum de două ori mai lung decât cu 
trenul, şi i-a lăsat pe comisar şi pe Veyrenc la gară. 

— O şterge, a spus Adamsberg. 

— Dacă-i faci mutre, sigur că o şterge, a precizat 
Veyrenc. 

— Nu-i fac mutre. 

— Ba da. 

— Ai auzit ieri noapte zgomotul produs de fermoarele de 
la corturi? 

— Da. 

— Şi? 

— Şi ce? 

— Prea bine, a răspuns Adamsberg ştiind că în privinţa 
asta Veyrenc avea dreptate, şi nu el. 

La ora nouă seara, ajuns la Paris, a trimis noile mostre la 
laborator cu un bilet către Louvain. Da data asta ADN-ul 
corespundea cu cel al lui Louise spre deosebire de cele 
patru fire de păr înşelătoare din casa lui Torrailles din 
Ledignan. Veyrenc spusese foarte simplu şi foarte adevărat 
că Louise putuse foarte bine să lase acolo firele de păr. 
Năruirea convingerii sale, care nu provenea decât din 
zbuciumul zadarnic al gândurilor, nu avea drept 
fundament decât un gol imens. 

Nu trebuia să deschidă frigiderul sau dulapurile ca să 


e 347 » 


afle că nu avea nimic de mâncare acasă. A început să se 
plimbe pe jos fără o destinaţie exactă, cam cătrănit şi fără 
chef. După vreun sfert de oră de hălăduit, a luat-o spre 
cartierul unde locuise, îndreptându-se spre un bar irlandez 
pe care îl frecventase multă vreme, unde vacarmul 
clienţilor nu-l deranja fiindcă vorbeau englezeşte. În acest 
murmur  incomprehensibil putea să încerce să se 
concentreze mai bine decât în singurătate. În singurătate 
reuşea uneori, tangenţial, ca un amator. 

Mergând prin noapte a deschis carneţelul şi a privit 
descurajat cuvintele tâmpe pe care le scrisese şi l-a închis 
imediat. Cum de îndrăznise să i le citească lui Veyrenc? 
Louis îl enervase cu maieutica lui asupra detaliului 
neimportant că nu tăiase rândul cu „Martin-Pecherat”. 
Adăugase că sunt mulţi porumbei acolo. Se-nţelegea de la 
sine, iar tot păsăretul era bun de aruncat, la fel ca restul. 
Bulele de aer, pescăruşul, porumbeii şi alte scrâşnituri 
care se îndepărtau, nedorite. Uşoara şi misterioasa răceală 
faţă de Retancourt îi bloca accesul. Seara de dinainte îi 
îngrădea gândurile din clipa în care auzise, agresiv, 
zgomotul fermoarului de la cort. Secvența se repeta iar şi 
iar, ariciul, liliecii, pasărea disperată care îşi cânta 
chemarea nupţială şi căreia îi urase succes. 

Adamsberg s-a oprit în mijlocul trotuarului, cu 
carneţelul în mâini, nemişcat. De data asta încremenise. 
Un fulg de nea, o bulă de aer, un „proto-gând” venea spre 
el. Recunoştea foşnetul uşor al acestei ascensiuni, ştia că 
nu trebuie să facă nicio mişcare, dacă dorea să i se arate, 
altminteri l-ar speria. 

Uneori era nevoie de ceva timp. De data asta i s-a părut 
o aşteptare foarte lungă. Era o bulă de aer, poate 
stângace, neştiind prea bine cum să se mişte, cum să 
găsească puterea de a ieşi la suprafaţă. Trecătorii îl 
ocoleau pe bărbatul nemişcat sau se loveau de el fără să 
vrea, dar nu conta. Sub nicio formă nu trebuia să-i 
privească, nici să schiţeze vreun gest ori să şoptească 
vreun cuvânt. Aştepta împietrit. 

Bula de aer ajunsese la suprafaţă brutal şi îl făcu să-şi 


e 348 » 


scape carnetul. Comisarul l-a cules de pe jos, şi-a căutat 
stiloul şi a scris cu litere nesigure: Masculul pasărea 
nopții. 

Apoi a recitit lista. 

Gâfâind încă şi mai tare decât după ce cărase vreo două 
sute de bidoane de apă, s-a lipit cu spatele de un copac şi l- 
a sunat pe Veyrenc. 

— Unde eşti? l-a întrebat. 

— Ai alergat? 

— Nu. Unde naiba eşti? La La Garbure? 

— Acasă. 

— Vino, Louis. Sunt la colţul dintre rue de Sainte- 
Antoine şi rue du Petit-Musc. E o cafenea. Vino. 

— Vino tu spre mine. Pământul, găleţile - mi se-nchid 
ochii. 

— Nu pot să mă mişc, Louis. 

— Eşti rănit? 

— Cam aşa ceva. Aşteaptă, să-ţi dau numele cafenelei: 
Café du Petit-Musc. Sări într-un taxi şi vino, Louis. 

— Să-mi iau arma? 

— Ia-ţi capul. Aleargă. 


Veyrenc nu neglija astfel de apeluri venite din partea lui 
Adamsberg. Vocea, respiraţia, tonul, totul era diferit. 
Trezit de-a binelea, a luat, alergând într-adevăr, primul 
taxi care trecea. 

A văzut de departe, din uşa cafenelei, ochii limpezi ai lui 
Adamsberg în care se concentra toată lumina din jurul lui, 
în loc să o dizolve, cum se întâmpla de obicei. Era la masă, 
în faţa unui sandviş şi a unei cafele, dar nici nu mânca şi 
nici nu bea. Carneţelul era pe masă, încadrat de mâinile 
comisarului. 

— Urmăreşte-mă cu atenţie, i-a spus Adamsberg înainte 
ca Veyrenc să se fi aşezat. Urmăreşte-mă cu atenţie, 
fiindcă ce îţi voi spune e un haos. Las în seama ta să pui 
totul în ordine. Noaptea trecută, înainte să aud fermoarul 
de la cort deschizându-se, eram lungit în cortul meu, 
ascultând zgomotele nopţii. Mă urmăreşti? 


e 349 œ» 


— Până una, alta, da. Pot să comand o cafea? 

— Da. Auzeam broaştele, vântul prin iarbă, liliecii care 
zburau, un arici, gânguritul unui hulub care îşi chema 
perechea. 

— Aşa. 

— Nu vezi nimic aici? 

— Un singur lucru: hulubul. Care este un porumbel. 

— Ceea ce explică toată agitația bulelor de aer în jurul 
porumbelului. Tu ai spus că sunt mulţi. 

— Porumbar, nu mi-am adus aminte cuvântul. /Evitare: 
spaima de obstacole, piedici (porumbel imobilizat)/sau 
angoasa de a fi păcălit (psihiatrie)/ Gângureşte tot timpul. 
Dar, Louis, nu trebuia să citesc „porumbel”, la naiba. Ci 
„hulub”. 

— Care înseamnă acelaşi lucru. Tocmai ţi-am spus. 

— Şi pe urmă, Louis? Şi pe urmă? a întrebat Adamsberg 
agitând carneţelul. La ce trimite acest hulub? Dar, ce 
naiba, Louis, chiar tu ai spus-o! 

— Eu? 

— Da, tu, la naiba! Şi am scris aici! Am fost obligat să-mi 
completez notiţa: Martin-Pecherat = pescăruş. Problemă 
rezolvată. Sau nerezolvată. 

— Ţi-am spus că dacă gândul acesta ar fi fost cu 
adevărat rezolvat, nu mi l-ai mai fi citit. 

— Şi de ce nu era rezolvat? 

Adamsberg s-a oprit, şi-a băut cafeaua şi a continuat: 

— Sunt obosit, a spus el fără să mai adauge altceva. 

— Şi tu? Bidoanele de apă? 

— Nu din cauza bidoanelor de apă. Nu mai vorbi, mă faci 
să amestec toate cele. Nu era reglată din cauza 
pescăruşului (martin-pecheur) şi a porumbelului hulub. 
Vezi legătura? 

— Sunt nume de păsări. 

— Dar nu numai asta: sunt nume compuse, duble. Duble, 
Louis. Acum pricepi? 

— Nu. 

— Au mai fost şi cele două propoziţii ale lui Retancourt: 
Gângureşte tot timpul, pe de o parte. 


e 350 - 


— Mi-ai citit-o. 

— Şi cealaltă, care se leagă de asta. Totul se leagă, 
Louis. Bulele de aer dansează împreună, se ţin de mâini, 
nu poţi să ignori asta. Cealaltă este: Totul scârțâie la ele. 
Care este legătura dintre propoziţiile astea? 

— Iartă-mă, dar o să iau un Armagnac, l-a întrerupt 
Veyrenc tulburat de discursul incoerent al lui Adamsberg. 

— Şi eu. Comandă două dintr-astea. 

— Unul şi pentru tine? l-a întrebat Veyrenc îngrijorat de 
starea de confuzie a comisarului. 

— Da. 

— Un pahar de ce? 

— Ce bei şi tu. Vezi legătura dintre ele? Locul, asta e 
legătura. Locul unde se petrec lucruri, locul unde 
gângureşte, locul unde scârţâie. Scârţâie: locul unde totul 
se blochează, locul unde totul scapă de sub control. 

— Retancourt se referea la casa lui Louise. 

— Da, chiar la ea, Socrate! Înţelegi unde duc toate astea 
dacă pur şi simplu faci legătura între hulub şi numele 
duble? 

Chelnerul le-a adus cele două pahare, iar Veyrenc a băut 
jumătate dintr-al său. 

— Nu, pur şi simplu nu înţeleg. 

— Ba da! Asta e legătura dintre numele din casa aceea. 
Sensul numelor. Îţi aminteşti greşeala pe care am făcut-o 
apropo de numele lui Louise? Chevrier? Seguin? 

— Ce te face să crezi că e o greşeală? Încă nu am primit 
rezultatele analizelor ADN pentru molari. La naiba, tu ai 
vrut să fie făcute săpăturile ca să-i găsim. 

— Mai e un nume care scârţâie şi zboară în casa aia. 
Numele lui Irène. Un nume dublu, Veyrenc, ca numele 
Martin-P6cherat. Dublu: Irène Royer-Ramier.“ 

Adamsberg s-a oprit, a luat paharul şi l-a reaşezat pe 
masă. 

— Iată, acum ştii tot. 

— Nu. Există un hulub în numele lui Irene, foarte bine. 


4 Ramier (fr.) = porumbel gulerat (Columba palumbus); popular - 
hulub (n. red.). 


e 351 » 


Şi mai departe? 

— La naiba, ai uitat că fetele lui Seguin au obţinut, mai 
mult ca sigur, dreptul de a-şi alege un alt nume? Şi că, în 
acest caz, poţi să nu-ţi incluzi în noul nume o referire la 
viaţa de dinainte? 

— Şi de ce una dintre fetele Seguin ar fi ales numele 
Royer-Ramier? 

— Ne doare-n cot de Royer, Louis. Dar ne interesează 
Ramier: fiindcă de aici ieşise. Dintr-un porumbar. Caută pe 
internet şi spune-mi ce înseamnă porumbar, nu doar loc 
unde se cresc porumbeii, mai are un sens. 

Veyrenc a deschis mobilul şi a consultat un motor de 
căutare. 

— Uite aici o definiţie potrivită în ambele sensuri: „mic 
locaş sub acoperiş.” De acord: un pod. Podul este 
porumbarul unde a fost sechestrată. 

— Apoi este cel adevărat, unde a fost, mai apoi, 
pustnică. 

— De acord. 

— Şi acum gândeşte-te la prenumele ales: Irene. Asta 
nu-ţi spune nimic? 

— Ei bine, există Sfântul Irineu, în secolul al II-lea, 
primul teolog adevărat. 

— Caută ceva mai simplu. 

— Nu-mi dau seama. 

— Aşteaptă o clipă. 

Adamsberg a format un număr de telefon, mai rapid 
decât de obicei, a pus mobilul pe speaker şi a aşteptat. 
Soneria suna însă nu răspundea nimeni. 

— Mai sun o dată. Doarme greu. 

— Pe cine suni? Nu vezi cât e ceasul? E aproape miezul 
nopţii. 

— Puțin îmi pasă. Pe cine sun? Pe Danglard. Danglard? 
Te-am trezit? 

— Da. 

— Spune-mi comandante, ce nume aveam înainte pentru 
„păianjen”? Înainte? 

— Pardon? 


e 352 + 


— Cum se spunea la „păianjen” înainte? 

— O clipă, comisare să mă aşez pe scaun. Ei bine, stai 
un pic. Totul începe cu tânăra ţesătoare greacă Arachne pe 
care zeiţa Athena a transformat-o în păianjen. Era vorba de 
o răzbunare a fiicei lui Zeus care, îngrijorată că... 

— Nu, l-a întrerupt Adamsberg. Spune despre nume. 

— Prea bine. De aici provin aragne, desigur, şi araigne şi 
yraigne. Toate începând cu secolul al XIII. Cam de pe 
atunci, cred. 

— Cum scrii yraigne? Spune-mi pe litere ca să notez. 

— Y-r-a-i-g-n-e. 

— S-a păstrat? 

— Da. Mai găsim variante încă în secolul al XVII-lea, în 
La Fontaine, de exemplu. 

— Fabulele citite de copii? 

— Asta nu este dintre cele clasice. Dar am descoperit 
acest prenume folosit pe forumuri. lată versurile din La 
Fontaine: 

Sărmana Aragne păstrându-şi peste ani 

doar capul şi picioarele, inutili artizani... 

— Mulţumesc,  Danglard, dormi acum. „Yraigne”, 
Veyrenc. „Yraigne”, a repetat Adamsberg apăsând pe 
fiecare cuvânt. Păianjenii, cei alături de care a trăit în pod, 
în porumbar, cei pe care borzele îi trimiteau să le muşte 
colegii, cei în compania cărora a trăit în obscuritatea celor 
cinci ani de recluziune, cei cu care, în cele din urmă, a 
ajuns să se identifice prin numele lor: Irène Ramier, 
sechestrata din Nîmes, pustnica din Pre d'Albret, sora cea 
mare, Bernadette Seguin. 

— Cea mare? Dar ea nu a fost violată de cele zece borze. 

— Nu a ucis pentru ea. A ucis ca să o elibereze pe sora 
ei. 

Liniştit, gâfâind, Adamsberg s-a lăsat cu scaunul pe 
picioarele din spate. Veyrenc a dat din cap de trei ori în 
semn de aprobare. 

— In fine, a continuat comisarul, pe lista cu bulele de aer 
mai rămâne afirmaţia ta: Nu mai e nimeni care să fie ucis. 
Ştii că bulele de aer se ciocnesc. Aceasta s-a izbit de o 


e 353 + 


observaţie similară a lui Retancourt: „Cei zece oameni au 
fost ucişi fără să putem interveni”, iar asta o scotea din 
minţi. 

— Îmi aduc aminte. 

— Apoi s-a izbit de ce a spus Irene, nu mult după aceea, 
chiar în dimineaţa în care am scotocit în casa lui Torrailles, 
după dublul atac. Am sunat-o ca să aflu dacă Louise ieşise 
din casă pe timpul nopţii. Îţi aduci aminte, am spus că nu 
mai eram aşa sigur de convingerea mea, că simţeam că era 
ceva în neregulă. Ei bine, tocmai asta era, Louis: Irene ştia 
deja de cele două atacuri. Desigur, pentru că ea le 
comisese. Mi-a spus că informaţia era deja pe forumuri, 
ceea ce era adevărat. Dar, ca şi Retancourt, a adăugat 
imediat că era enervant totuşi că ucigaşul „i-a omorât pe 
toţi” şi că „tot nu se ştie cine este şi de ce a făcut-o”. Şi nu 
am reacţionat. Prea obişnuit cu pălăvrăgeala ei şi având 
prea mare încredere în ea. Mă ducea de nas. Chiar ea. Şi o 
făcea impecabil. O admir. 

— La ce nu ai reacţionat? 

— Eşti obosit dar, mai ales, ai multă încredere, încă. Şi 
ţie îţi place de ea. Dar spune-mi, Louis, cum ar fi putut să 
ştie Irene că ucigaşul „i-a omorât pe toţi”? Nu i-am spus 
niciodată că Gaşca păianjenului-pustnic număra nouă inşi, 
plus Claude Landrieu. Adică zece oameni care să fie ucişi. 
Cum de putea şti că, odată înţepaţi Torrailles şi Lambertin, 
au fost ucişi toţi? Ar fi trebuit să spună „Mai sunt doi” şi nu 
„Nu mai e nimeni”. Şi nu am reacţionat. 

— Ba da, într-un fel. Ţi-ai pierdut convingerea că Louise 
este vinovată. 

— În acea clipă şi fără să înţeleg. Dar abia în seara asta, 
abia după ce bula de aer, era una grea, Louis, mi-a vorbit 
violent despre Irene, mi-au sunat din nou în urechi spusele 
ei, la telefon, când stăteam aşezat turceşte în curtea casei 
lui Torrailles din Ledignan. Nu mai e nimeni. Ajunsese la 
capăt. Asta este singura dovadă a vinovăţiei sale şi singura 
greşeală. 

— Nu prea e genul care să greşească. 

— Dar era absorbită de rolul ei, magistral jucat de la bun 


e 354 a 


început. Cel al „asistentei” mele, spontană, eficace, 
sperioasă, având grijă să pară uneori cam proastă sau 
naivă. Remarcabil, Louis. O capodoperă. lar în dimineaţa 
aia, a intrat aşa de bine în pielea personajului încât a 
exprimat furia pe care ar fi resimţit-o „asistenta” mea, 
aceeaşi furie pe care o avusese şi Retancourt. Dar a uitat o 
secundă să fie Irene. Şi aici s-a dat de gol. 

— Nu. Nu cred că o asemenea femeie poate greşi astfel. 
Şi de ce a lăsat firele de păr? Şi de ce nu adevăratele fire 
de păr ale lui Louise? Ar fi fost mai uşor pentru ea. 

— Fiindcă are o morală beton. Nu a avut niciodată 
intenţia ca asasinatele comise de ea să cadă în spinarea 
alteia. 

— Atunci de ce a lăsat firele de păr asemănătoare cu 
cele ale lui Louise? Ca să se distreze? 

— Ca să ne descurajeze. Pricepuse prea bine că o 
bănuiam pe Louise. Odată cu acele fire de păr aveam să 
merg pe aceeaşi pistă şi să mă fac pulbere într-un nou 
eşec. 

— Nu. De ce s-a aruncat în gura lupului? Decenua 
rămas necunoscută, retrasă? Nu ar fi riscat nimic. 

— „De ce?” „De ce?” Iar maieutica ta, Louis? 

— Vreau să înţeleg. Răspunde întrebărilor mele: s-a 
aruncat în gura lupului? 

— Pentru că nu a avut încotro. Ne-am întâlnit la muzeu, 
adu-ţi aminte. A descoperit că anchetez decesele cauzate 
de venin. Că cineva, mai rău, un poliţist, are îndoieli cu 
privire la cauza deceselor. Era o lovitură grea. Se 
adaptează pe loc. Se împrieteneşte cu mine ca să afle 
cursul anchetei. Şi ca să o influenţeze sau să o deturneze, 
aşa cum a făcut cu firele de păr din debara. 

— Şi de ce a venit la muzeu? 

— Împreună cu greşeala de la telefon, e singura eroare 
adevărată. Voia să verifice, prin opinia unui specialist, 
dacă este vreo bănuială de crimă apropo de morţi. Ar fi 
plecat mai liniştită. Dar a dat peste un poliţist. 

— Şi totuşi, mulţumită ei, a poveştii ei cu discuţia dintre 
Claveyrolle şi Barral am descoperit pista cu orfelinatul 


e 355 a 


Milostenia. 

— Este excepţional de inteligentă. A înţeles că nu voi 
renunţa la anchetă. Aşa încât de la cafeneaua unde a băut 
o ciocolată m-a trimis către orfelinatul Milostenia. Știind 
că ne vom ocupa de copiii muşcaţi de păianjen. Asta o 
făcea să câştige timp ca să-şi încheie misiunea. Mai avea 
trei de ucis. Şi trebuia să-i ucidă cu orice preţ. 

Veyrenc s-a încruntat. 

— Totuşi, sunt doar probe indirecte. Tribunalul nu ia în 
considerare chestii de genul prenumelui „Yraigne” sau al 
numelui „Ramier”. Rămâne gafa de la telefon, dar nimic nu 
dovedeşte că tu nu i-ai modificat-o. 

— Dacă aş fi făcut-o, Louis, fraza asta nu s-ar fi acoperit 
cu bule de aer. 

— Îţi vorbesc din punctul de vedere al unui judecător, al 
unui avocat, al juraţilor care n-au ce face cu bulele tale de 
aer. Dacă nu ai fi ştiut despre pustnica de la Lourdes, n-ar 
fi fost nicicând descoperită. 

— Nu, Louis. Deja a durat de prea multă vreme. Asta-i 
tot. Psihiatrul ne-a lămurit: să căutăm o fetiţă sechestrată 
şi o pustnică din zilele noastre. Un telefon la presă, şi 
cineva ar fi vorbit în cele din urmă de pustnica din Pre 
d'Albret. Iar noi am fi făcut cercetările. 

— Şi pe urmă? ADN-ul ei nu este în banca de date. 

— Chiar şi fără săpături şi cu zece crime în braţe, am fi 
reuşit, cu mare greutate, zguduind roţile mecanismului, să- 
l convingem pe judecător să ne dea noul nume al fetei lui 
Seguin. Intre timp, arhivele ne-ar fi pus la dispoziţie 
toporul cu care a fost ucis tatăl. Am fi aflat. Am găsit o 
scurtătură, atât. 

— Am fi ştiut că e fata lui Seguin. Dar care dintre ele? 
Ce te face să crezi că nu Annette este cea care a stat în 
porumbar? 

— Păi, hulubul, Louis. Revenim la el mereu. Porumbarul 
din copilărie a fost atât de adânc înscris în mintea ei încât 
şi l-a ales drept nume. In timpul acestor ani de libertate a 
făcut multe drumuri la Lourdes încercând să caute sprijin 
la sfânta al cărei nume îl purta. 


e 356 œ» 


— Ştia de porumbarul din poiană. 

— Ascunzişul cu hulubi. Ascunzişul ei. Ultimul adăpost. 

— În care a şi intrat. 

Cei doi bărbaţi au rămas tăcuţi. Apoi Adamsberg şi-a 
ridicat paharul din care nu băuse. 

— E mare, Louis. Nu mi-e ruşine că m-a dus cu preşul o 
asemenea femeie. Dar am fost lent, atât de lent... 

— Şi de ce ai fost lent? 

— Pentru că aşa e felul meu, Socrate. 

— Nu ăsta e motivul. 

Era trecut de ora unu dimineaţa. Cafeneaua se închidea. 
Patronul punea scaunele pe mese. Veyrenc a ridicat 
paharul la rândul lui: 

— Copile ai văzut-o pe femeia scoasă din minți, 

Pustnică în abisul unei cumplite dureri 

Omule, ai recunoscut-o când a revenit? 

Sub ochii tăi şi-a împlinit răzbunarea. 

Ţi-ai încetinit paşii ca să-i deschizi ei calea? 


e 357 a 


XLVI 


Adamsberg i-a pasat lui Veyrenc grija de a prezenta 
Brigăzii motivul săpăturilor pe locul fostului porumbar din 
Pré d'Albret, identificarea aproape sigură a ucigaşei 
înainte de a primi rezultatele analizei ADN ca urmare a 
comparaţiei dintre molarii descoperiţi şi toporul folosit de 
Enzo Seguin, cu patruzeci şi nouă de ani în urmă, ca să-şi 
omoare tatăl. Desigur, Veyrenc nu putea vorbi despre 
pescăruş, despre hulub, nici despre altceva de genul ăsta 
şi a făcut în aşa fel încât să expună eminent, dar într-un alt 
fel, mănunchiul de prezumţii de care se folosise comisarul 
pentru a ajunge la Irene Royer-Ramier. Yraigne, a spus el 
privindu-l pe Danglard care, de data asta, a căzut de acord 
cu înţelepciune. 

Fiecare, cu răsuflarea oprită, a înţeles: după eşecuri, 
după golfuri blocate, după revolta comandantului 
Danglard, după moartea a zece oameni, vasul amiral 
Trinidad intra în strâmtoare, depăşind punctul de la 52 de 
grade latitudine. 

Tot aşa cum fiecare ştia că strâmtoarea va aduce 
victoria, dar va fi îngheţată. Căci arestarea vinovatei va fi 
una dintre cele mai grele sarcini pe care Adamsberg 
trebuia să le îndeplinească. li revenea comisarului 
misiunea de a o închide pentru a treia oară în viaţa ei. 

O cerere expresă fusese adresată arhivelor pentru a le 
pune la dispoziţie toporul folosit de Enzo Seguin, de data 
asta fiind trimisă oficial. 

Şi, în timp ce efervescenţa şi întristarea se răspândeau 
în rândurile Brigăzii, Adamsberg dormise unsprezece ore 
neîntrerupt, apoi, aşezat la masa din bucătărie, răsucindu- 
se în jurul ei după cum se mişca soarele, lipea farfuria 
spartă, o farfurie rustică, din faianţă albă cu trei flori 
albastre în centru. 

S-a oprit ca să bea o cafea şi să-i scrie un mesaj lui 
Froissy. 

— Fotografii recente ale celor zece victime? Poţi să-mi 


e 358 + 


faci rost urgent de ele de la familii, cu ajutorul lui 
Mercadet? Format imprimat. 

— Le las la brigadă mâine dimineaţă sau vi le aduc? 

— La mine, Froissy. Fac un puzzle din ceramică. 

— E drăguţ? 

— Da. 

În realitate puzzle-ul era, desigur, dezolant. Dar lui 
Froissy îi plăcea termenul „drăguţ” şi Adamsberg nu voia 
s-o dezamăgească. 

Pe la ora nouă seara i s-a făcut foame şi a sunat-o pe 
Retancourt. 

— Locotenente, pot să-ţi mai cer să mai tragi de corzi? 

— Ca să ridic steagul? 

— Ca să te trimit pentru ultima oară la Cadeirac. 

— Nu, comisare, a replicat dur Retancourt. Nu voi 
merge să o arestez pe femeia aceea. Nici nu se pune 
problema. 

— Nu-ţi voi pune ţie pe umeri povara asta, Violette. Aş 
vrea să mai furi o linguriţă de ceai. De data asta a lui 
Irene. 

— E genul de coardă de care pot să trag. Şi ce pretext să 
invoc, de data asta? Că-i fotografiez tavanele? 

— Nu m-am gândit la asta. N-ai cumva un glob de 
zăpadă, de exemplu? 

— Ba da, a răspuns Retancourt. 

— Cum? Ai acasă globuri de zăpadă? 

— Nu am globuri de zăpadă, comisare, s-a iritat 
locotenentul. Am un glob de zăpadă. La Lourdes, după ce 
v-am lăsat la gară, am trecut pe lângă o vitrină cu 
suveniruri religioase şi globuri de zăpadă. Şi aşa am 
cumpărat unul. Nu cu Sfânta Bernadette, nu. Un îngeraş, 
cam dolofan, care pluteşte printre fulgi de nea. 

— Atunci, du-i-l lui Irene, în semn de mulţumire pentru 
că te-a primit. 

— Şi tot în semn de mulţumire, îi şterpelesc lingurita. 

— Exact. 

— Nu prea-mi place, comisare. Dar merg. Dus-întors, în 
aceeaşi zi. Mâine seară la ora şapte vei avea lingurita. 


e 359 + 


Adamsberg a scos globul în care zăpada cădea 
dezordonat peste nava din Rochefort şi i-a scuturat fulgii 
de nea. Îi plăcea sfera aia idioată aşa cum o plăcea pe 
Irène cea inteligentă. A pus-o în buzunar şi a ieşit în oraş, 
după mâncare şi hoinăreală. 


Ultimul test ADN - linguriţă-molar a venit după trei zile, 
la ora trei după-amiază. Irène Royer-Ramier chiar fusese 
sfânta pustnică din Pre d'Albret. Fără să-l surprindă, 
vestea l-a întristat pe Adamsberg. Tot ceea ce îl apropia de 
arestarea lui Irene îl trimitea în cotloane de umbră. O oră 
mai târziu, sosise avizul din partea justiţiei: Bernadette 
Marguerite Helene Seguin îşi schimbase legal numele în 
Irène Annette Royer-Ramier iar sora ei Annette Rose 
Louise Sgeuin în Claire Bernadette Michel. Fiecare dintre 
surori împrumutase un prenume de la cealaltă. Iar Annette 
alesese drept nume de familie unul dintre prenumele 
fratelui lor. 

De data asta, Adamsberg a anunţat rezultatul echipei. 
Zarurile erau aruncate, jocurile erau făcute. Nu-i mai 
rămânea decât să plece la Cadeirac. 

A ieşit în curte unde hrănirea mierlelor continua 
conştiincios. A rămas aici cam două ore, ba mergând de 
colo colo, ba aşezându-se pe trepte. Nimeni nu a îndrăznit 
să-l deranjeze, fiecare ştiind că în stadiul acesta dureros al 
trecerii strâmtorii nimeni nu-l putea ajuta. Era îngrozitor 
de singur la bord. Pe la ora şapte seara l-a sunat pe 
Veyrenc. Locotenentul venise în curte. 

— Plec mâine. Vii cu mine? Nu ca să intervii, nu-ţi cer 
asta. Ci ca să fii martor. Când voi vorbi, să nu spui nimic. 
Nu trebuie să ştie nimeni. 

— La ce oră e trenul? a întrebat simplu Veyrenc. 


e 360 œ» 


XLVII 


De dimineaţă Adamsberg îi trimisese un mesaj amabil lui 
Irene: 

— Sunt în zonă cu colegul meu cu şuviţe roşcate, 
verificări pe teren. Putem trece să bem o cafea? 

— Cu plăcere, Jean-Bapt! Numai că doi bărbaţi la mine 
în casă, e cam mult, trebuie să-i fac vânt lui Louise rapid! 
La ce oră ajungeţi? 

— După prânz. Cam pe la 14.30. 

— Perfect. Imediat după ce mănâncă, Louise merge să-şi 
facă siesta, iar eu trebuie să strâng masa. Cafeaua va fi 
caldă când ajungeţi. 

Adamsberg a închis mobilul şi şi-a muşcat buzele, 
simțind un dispreţ deplin pentru josnicia lui. 


Şase ore mai târziu se plimba de colo colo în faţa porţii 
bine întreţinute a casei din Cadeirac, înainte să se 
hotărască să sune la sonerie. 

— Ultimii paşi pierduţi, i-a spus lui Veyrenc. 

În felul ei, Irène se gătise şi îmbrăcase o rochie foarte 
înflorată care semăna cu tapetul de lipit pe perete. In 
schimb, contrastând cu rochia, îşi păstrase bascheţii pe 
care-i purta din cauza artrozei. 

— Louise sforăie de mai bine de un sfert de oră. Nu vom 
fi deranjaţi, a spus ea veselă, rugându-i să ia loc. 

Adamsberg a luat loc la marginea mesei. Irène în stânga, 
iar Veyrenc pe bancă, în dreapta lui. 

— Scuze, Irène, nu ţi-am adus niciun cadou. Chiar nu am 
ce să-ţi dăruiesc. 

— Ei, comisare, ce tot spui, doar n-o să ne cadorisim de 
fiecare dată când ne întâlnim. Pe termen lung nu mai are 
niciun haz. De altfel, sâmbăta trecută, colega 
dumneavoastră fotografa, mi-a adus un cadou. Un glob de 
zăpadă de la Lourdes. Eu mă înnebunesc după suveniruri 
religioase. Dar doamna este fină. N-ai zice după statura ei, 
aşa-i? A ales un îngeraş, ai spune mai degrabă un copilaş 


e 361 » 


care se joacă în zăpadă. Uite, nu-i aşa că este frumos? 

A mers să ia globul de zăpadă nou din colecţia sa de pe 
bufet. Adamsberg a privit în jur: un interior plin de 
decoraţiuni, dar excesiv de ordonat. Dacă toate lucrurile 
sunt la locul lor, oile vor fi bine păzite. „Era foarte 
ordonată şi foarte grijulie”, spusese Mathias şi aşa 
rămăsese. Dar şi tenace, curajoasă, hotărâtă. 

Irene a pus globul de zăpadă pe masă, iar Adamsberg l-a 
scos pe al lui din buzunar. 

— Doar nu aţi venit ca să mi-l daţi înapoi, nu-i aşa? Era 
un cadou. 

— Şi îmi place mult. Turbionul bulelor de nea. 

— Se spune fulgi de nea, comisare. Nu bule. 

— Da. Voiam să vă arăt că îl ţin mereu în buzunar. 

— Şi la ce foloseşte ţinut în buzunar? 

— Mă ajută să gândesc. Il scutur şi îl privesc. 

— Dacă aşa vă place... Fiecare cu metoda lui, nu? a spus 
Irene turnând cafeaua caldă. Îmi lipsesc două linguriţe, a 
adăugat ea iritată. De fiecare dată când colega 
dumneavoastră a trecut pe aici. Nu-i nimic, am altele. E 
foarte simpatică, dar totuşi, îmi lipsesc două lingurite. 

— E putintel cleptomană, Irène, mă urmăriţi? O mică 
amintire de pe unde călătoreşte. Am să o cert. Sunt 
obişnuit. 

— Nu mă opun. Sunt de colecţie, fiecare dintre ele are o 
coadă de plastic de altă culoare. Aşa că în momentul ăsta 
sunt desperecheate. 

— Promit să le trimit prin poştă. 

— Sunteţi amabil. 

— Nu voi fi amabil astăzi, Irène. 

— A, da? Păcat. Hai, beţi cafeaua. Cum este? 

— Excelentă. 

Adamsberg a scos globul şi a privit zăpada căzând peste 
nava din Rochefort. Frigul glacial peste Trinidad. Veyrenc 
tăcea. 

— Nici dumneavoastră nu păreţi în apele 
dumneavoastră, a spus Irène arătând cu bărbia spre 
locotenent. 


e 362 » 


— Îl doare capul, a răspuns Adamsberg. 

— Vreţi o pastilă? 

— A luat deja două. Când îl apucă migrena, nu poate 
rosti o vorbă. 

— O să vedeţi, o să treacă odată cu vârsta. Şi cu ce o să 
mă supăraţi, Jean-Bapt? 

— Cu asta, Irène, a replicat Adamsberg deschizându-şi 
rucsacul. Dar nu spuneţi nimic acum, vă rog. Şi aşa este 
destul de greu. 

Comisarul a aliniat pe masă fotografiile celor nouă borze 
de la orfelinatul Milostenia şi pe cea a lui Claude Landrieu 
pe când aveau optsprezece ani. În ordinea cronologică a 
morţii lor. Dedesubt a aranjat fotografiile aceloraşi, dar 
astea erau făcute cu patruzeci sau şaizeci de ani mai 
târziu. 

— S-ar spune că daţi o pasienţă, a comentat Irene. Cu 
cărţi de joc. 

— Toti sunt morţi, a spus Adamsberg. 

— Asta am şi spus. E o reuşită”, pentru ucigaş. 

— Totală. De la moartea acestuia, Cesar Missoli, 
survenită în 1996, până la cea a acestora doi, Torrailles şi 
Lambertin, survenită marţea trecută. Primii patru au fost 
ucişi cu o armă de foc, sau prin intermediul unor aşa-zise 
accidente, din 1996 până în 2002. Ceilalţi şase cu ajutorul 
unor doze excesive de venin de păianjen-pustnic, luna 
trecută. 

Irene a propus cu calm încă un rând de cafea. 

— Este excelentă pentru durerea de cap, a spus ea. S-a 
dovedit. 

— Mulţumesc, a spus Veyrenc întinzând ceaşca. 

Apoi l-a servit pe Adamsberg şi, în cele din urmă, şi-a 
umplut ceaşca. Aşa era frumos. 

— După 2002, există o pauză de paisprezece ani, a 
continuat Adamsberg. Putem presupune că asasinul a 
folosit tot acest timp pentru a-şi pune la punct o nouă 
tehnică de a ucide, foarte complexă, dar care i se 
potriveşte cu mult mai bine: folosind veninul păianjenului- 


sn 


5 „Reussite” (fr.) înseamnă şi „pasienţă”, şi „reuşită” (n. red.). 
e 363 + 


pustnic. 

— Se prea poate, a adăugat Irene interesată de spusele 
comisarului. 

— Nu este chiar pentru oricine. E o muncă pe cât de 
îndelungată, pe atât de creativă. Dar ucigaşul a izbutit şi a 
ucis şase bărbaţi. Unul după altul, mă urmăriți? 

— Da. 

— Şi de ce să fi ales păianjenul-pustnic, Irène? De ce să 
fi ales modul cel mai complicat din câte se pot imagina? 

Irène a aşteptat răspunsul privindu-l pe comisar fix în 
ochi. 

— E meseria dumneavoastră să răspundeţi la întrebarea 
„de ce?” 

— Pentru că numai o pustnică, o pustnică adevărată 
poate deveni la rândul ei o pustnică păianjen şi poate ucide 
folosind veninul. Din acest motiv, Irène, a întărit 
Adamsberg scoțând din rucsac un pachet învelit în hârtie 
cu bule pe care l-a desfăcut cu grijă şi respect. Din cauza 
asta, a spus el, aşezând pe masă farfuria albă cu flori 
albastre, pe care o lipise singur. 

Irène surâse vag. 

— E farfuria pustnicei, a continuat el repede, ca să nu-i 
lase timp lui Irène să vorbească. Cea în care a mâncat 
cinci ani ceea ce putea, ce primea prin lucarnă, ferestruica 
fostului porumbar zidit, cel din Pre d'Albret. Am făcut 
săpături şi apoi am astupat groapa la loc. Am pus cei 
cincizeci şi opt de trandafiri acolo unde îi pusese ea, lună 
după lună, de-a lungul peretelui. 

Veyrenc coborâse privirea, dar nu şi Irene care se uita 
când la farfurie, când la comisar. 

Adamsberg a mai scos din rucsac două fotografii dintr- 
un ziar, din 1967, cea în care erau mama şi cele două fete 
şi cealaltă în care Enzo îşi îmbrăţişa surorile cu braţele 
pline de sânge. 

— Ele, a spus Adamsberg. Aici este cea mare, 
Bernadette Seguin, iar aici, lângă ea, sora ei mai mică, 
Annette, violată timp de doisprezece ani de borzele de la 
orfelinatul Milostenia. Unde tatăl lor era paznic. Pe urmă, 


e 364 + 


a continuat Adamsberg în liniştea care se lăsase în 
încăpere, ele îşi schimbă numele, li se pierde urma. Inapte 
să revină la viaţa obişnuită după atâtea suferinţe, sunt 
plasate în spitale de psihiatrie unde rămân din 1967 până 
nu ştiu când. 

— 1980, pentru cea mică, a completat calm Irene. 

— Dar Bernadette se zideşte de vie în fostul porumbar 
pe care îl transformă în propria chilie. Are un crucifix, 
citeşte Biblia. Va fi evacuată cinci ani mai târziu. Se 
întoarce în spital şi, de data asta, se adaptează, învaţă, 
citeşte. Işi revede sora, în stare de prostraţie şi incapabilă 
să trăiască fără ajutorul lui Enzo. Nimic nu o ajută şi 
aceasta doar zace, ofilindu-se încetul cu încetul. 
Bernadette aruncă în bălării religia, care le-a învăţat doar 
să se supună şi să asculte. Ştie care este misiunea ei: 
singură o va elibera pe sora ei de cei care au distrus-o. 
Totuşi, nu e chiar singură. Enzo i-a dat numele borzelor. 

— Enzo e un isteţ. 

— Amândoi sunteţi. Şi aşa a aflat de cei nouă că erau de 
la orfelinatul Milostenia. 

— Unde tata... 

Irene s-a întrerupt şi a scuipat pe gresia imaculată. 

— Îmi pare rău, dar e un legământ. De fiecare dată când 
trebuie să rostesc „tata”, trebuie să scuip pentru ca vorba 
asta să nu rămână pe buzele mele. Scuze. 

— Fă-o, Irène. 

— „di recruta. 

— Din Gaşca păianjenului-pustnic. Enzo a început 
vânătoarea şi a sfârşit prin a şti totul despre borzele 
nenorocite. Inclusiv partea cu păianjenii-pustnic. 

— Este potrivit cuvântul „borze”. Vă daţi seama? Să 
ascunzi un păianjen-pustnic în pantalonii unui puşti de 
patru ani? Asta spune multe despre drumurile iadului, nu-i 
aşa comisare? Odată intraţi în pod unde era Annette, 
tata... 

A scuipat. 

— ...păzea uşa. Şi privea. 

— Dar Enzo avea lista. Puteaţi să o readuceţi la viaţă pe 


e 365 + 


Annette. 

— Atenţie, comisare, să nu vă luaţi de ea. Nu are nicio 
vină. Dar, când primii patru au murit din cauza 
accidentelor, s-a simţit mai bine. Nici lui Enzo să nu-i 
faceţi nimic. Mi-a dat doar numele, a precizat ea zâmbind. 

— Ştia ce aveţi de gând să faceţi? 

— Nu. 

— Dar a văzut ce aţi făcut? 

— După cele patru accidente am hotărât să-mi iau un 
răgaz, a continuat Irène fără să răspundă. Aş fi putut să o 
salvez mai repede. Dar să introduc veninul în carnea lor, 
să le distrug corpurile mi s-a părut mai potrivit şi am făcut- 
o aşa. Trebuia s-o fac, îi promisesem lui Annette că în zece 
ani vor fi toţi morţi, comisare. Asta o va ajuta să stea pe 
picioare, mi-am spus. Nu le puteţi face nimic, nici ei, nici 
lui Enzo. M-am interesat, comisare. 

— Cine nu denunţă o crimă care va avea loc merge la 
închisoare. Numai dacă persoana respectivă are o legătură 
familială directă cu asasinul. Dacă e vorba de o soră sau de 
un frate, nu avem ce să le facem. 

— Întocmai, a spus Irene zâmbind. Astăzi sunt opt zile 
de când Annette e liberă. Va fi şi mai liberă în ziua în care 
voi scrie cartea unde le voi menţiona numele. Enzo mi-a 
spus că ieri a mâncat aproape tot. El voia să-i dea 
şampanie şi ea mai întâi l-a refuzat. Dar apoi a băut 
aproape două treimi dintr-o cupă. Şi aproape că a râs. A 
râs, comisare! Într-o bună zi va putea ieşi, va putea vorbi. 
Poate chiar va putea să şofeze. 

— În poziţie antalgică. 

— Gândiţi-vă, comisare, nu sufăr de artroză mai mult ca 
dumneavoastră sau colegul dumneavoastră. Dar trebuia să 
justific atâtea călătorii. Şi le-am început cu mult înainte să 
elimin viermii ăia, pentru ca totul să pară firesc, banal, nu-i 
aşa? Am făcut şi multe drumuri inutile, doar ca să iau 
globuri de zăpadă, trebuie să spun. Şi astfel amestecam 
adevăratele călătorii, precum cea de la Bourges de unde v- 
am sunat. Sigur că nu eram la Brouges, mă întorceam de 
la Saint-Porchaire. 


< 366 » 


— Cu puşca hipodermică. 

— E un model foarte bun. Se comandă pe internet, dintr- 
un click. Extrem de practic. 

— Enzo s-a ocupat de asta? 

— Enzo nu a făcut nimic. 

Se auzeau zgomote la etaj. Louise se trezea. 

— Un minut, comisare. Am s-o conving să intre în 
adăpostul ei. Nu poţi avea o clipă de linişte. 

Irene a urcat rapid şi fără baston jumătate din scările ce 
duceau la etaj şi a strigat: 

— Louise, nu cobori! Sunt cu doi bărbaţi! 

— Gata, a spus ea aşezându-se în timp ce se auzea uşa 
camerei lui Louise închizându-se. Simplu ca bună ziua. 
Săraca, a fost violată la treizeci şi opt de ani. 

— Nicolas Carnot, ştiu. Care îl ştia pe Claude Landrieu 
care îi ştia pe cei din Gaşca păianjenului-pustnic. 

— Din acest motiv aţi bănuit-o? 

— V-aţi dat seama, Irene. 

— Nu era foarte greu. 

— Şi din cauza numelui său: Chevrier. Am crezut că l-a 
ales din pricina căpriţei lui moş Seguin. 

— Aveţi dreptul să scuipaţi fiindcă aţi rostit acel cuvânt. 

Adamsberg s-a executat. 

— Aţi lăsat firele de păr în debaraua din casa lui 
Torrailles ca să nu o mai bănuim? 

— Şi ca să vă trimit la plimbare. Imi pare rău, comisare, 
chiar ţin la dumneavoastră, e adevărul adevărat, dar la 
război ca la război. 

— Rămâne nerezolvată chestiunea veninului. Cum aţi 
obţinut atât de mult? De acord, aţi avut la dispoziţie 
paisprezece ani. Dar cum? Cum aţi găsit păianjenii- 
pustnic? Şi cum i-aţi făcut să-şi scuipe veninul? 

— Trebuie să fii deştept, aşa-i? 

— Foarte, a recunoscut Adamsberg zâmbind. Şi ca să 
imaginezi găselniţa cu firul de nailon. Spuneţi-mi, aţi 
încărcat o puşcă de 13 cu seringi de 11? Înfăşurându-le în 
ceva? 

— Păi, da. Altminteri s-ar fi înţepenit. Le-am înfăşurat în 


e 367 a 


bandă adezivă şi le-am uns cu ulei. Ne descurcăm. La fel şi 
cu păianjenii-pustnic. Imaginaţi-vă că am avut, cu totul, 
inclusiv cei morţi, cam cinci sute şaizeci şi cinci. 

— Dar cum? a repetat Adamsberg. _ 

— La început i-am aspirat din cotloanele lor. Intre 
magazia de lemne, pivniţă, pod, garaj, aveam de lucru, 
credeţi-mă. Apoi deschideam sacul aspiratorului şi îi 
recuperam cu penseta ca să-i pun în nişte terarii. Spun „în 
nişte terarii” fiindcă ştiţi ce fac dacă îi puneţi împreună? 
Se mănâncă între ei. Ştiţi ce văd în celălalt? Ceva care se 
poate mânca. Nu trebuie să fii genial. Am avut chiar şi 
şaizeci şi trei de terarii. Nu vi le pot arăta fiindcă le-am 
trimis la naiba, pardon, le-am dat la gunoi. Terariu. E mult 
spus. Erau pur şi simplu nişte borcane, cu capac găurit, în 
care presărasem puţin pământ, pusesem nişte aşchii de 
lemn ca să se poată ascunde după ele şi să-şi aranjeze 
coconul şi pe care le alimentam cu insecte moarte, greieri 
şi muşte, ca să se hrănească. În perioada de împerechere 
aduceam un mascul pentru fiecare femelă şi, gata, daţi-i 
drumul. Apoi recuperam coconul şi aşteptam să se nască 
micii păianjeni. Pe care îi puneam în terarii izolate, 
altminteri se mâncau unii pe alţii. Şi vă mai spun un lucru: 
să prinzi un mic păianjen fără să-l răneşti, ei bine, asta 
cere antrenament. Ceea ce am făcut se cheamă, pur şi 
simplu, creşterea păianjenilor-pustnic. 

— Dar veninul, Irène? 

— Păi, în laboratoare le transmit un mic şoc electric, 
asta îi determină să arunce veninul. Dar aparatura este 
tare sofisticată. Eu a trebuit să mă descurc după puterile 
mele. lei o lanternă, ştiţi de care, cea pe care apeşi un 
sfert de secundă ca să transmiţi semnale. Pricepeţi? 

— Pricep. 

— Bine. Pe conductorii bateriei pui un fir de sârmă de 
aramă, nu trebuie să fii genial. Apeşi firul ăsta de sârmă pe 
corpul păianjenului, pe cefalotorax. Mă urmăriţi, Jean- 
Bapt? 

— Vă ascult. 

— Apeşi pe butonul lanternei, foarte scurt, asta 


< 368 » 


provoacă o descărcare electrică, iar păianjenul îşi scuipă 
veninul. Atenţie, trebuie să foloseşti o baterie de trei volţi, 
nu de mai mulţi, altminteri moare. Am omorât zeci, înainte 
să mă pun la punct. Puneam păianjenii într-un păhărel. Îi 
făceam să-şi scuipe veninul vreo, să zicem, o sută, unii 
după alţii, apoi aspiram veninul cu seringa şi îl transferam 
în eprubete închise bine. Pe urmă, direcţia frigider. 
Atenţie, mai puţin de 20 de grade, congelator casnic, patru 
stele. Astfel veninul se păstrează câtă vreme îţi doreşti. 

— O clipă, Irene. Şi cum făceaţi pentru ca păianjenul- 
pustnic să nu iasă din pahar, înainte de şocul electric? 

— Un pic de gaz de la aragaz. Dar nu prea mult. Trebuie 
să fii îndemânatic. Am făcut testul pe tegenaria mici, de un 
centimetru, şi am omorât o mulţime. După care m-am 
învăţat. Să dai drumul doar la un pic de gaz, nu e o treabă 
pe care toată lumea o poate face. E nevoie de experienţă. 
M-am descurcat. Pe urmă, păianjenul-pustnic ameţit nu 
mai mişcă şi îl fac să-şi scuipe veninul. Evident, pentru 
asta trebuie să-ţi pui mintea la contribuţie, să munceşti. 
Nu spun asta ca să mă laud. Mi-au trebuit patru ani pentru 
ca terariile mele să funcţioneze. Am avut şi multe rateuri, 
scuze, am mai spus asta. Trebuie să ştiţi că un păianjen îşi 
reface doza de venin într-o zi sau două. Dar eu am preferat 
întotdeauna să aştept trei zile ca să am cantitatea 
necesară. Am numărat cam douăzeci şi cinci de doze per 
seringă ca să fiu sigură că nu-i ratez. Asta însemna că 
trebuia să pregătesc o sută cincizeci de doze pentru cele 
şase canalii care mai rămăseseră. Plus încă o sută dacă 
ratam ţinta. Plus încă o sută cincizeci dacă se întâmpla să- 
mi rămână congelatorul în pană sau dacă s-ar fi întrerupt 
electricitatea. Ah, da, trebuie să ai grijă să nu-ţi scape 
nimic. În total am strâns până la urmă cinci sute de doze, 
pe care le-am rotunjit la şase sute, fiindcă mai rămâne 
nişte venin uscat. Ah, da, trebuie să te gândeşti la toate, 
Jean-Bapt. Mai am un alt frigider, în magazia de lemne, 
acolo îmi ţineam terariile mele, după lemne, cui să-i dea 
prin cap să mute lemnele?, şi un al doilea congelator, 
închis cu cheia, alimentat de la un generator, care poate 


e 369 œ» 


rezista patru zile. Ca în toate cele, înveţi. 

— Am spus-o mai devreme: aţi avut paisprezece ani la 
dispoziţie. 

— Din acest motiv nu aţi putut face nimic, nu vă supăraţi 
pe mine, comisare. Dar m-aţi găsit, aici jos pălăria. Însă 
nu-mi pasă, mi-am făcut treaba. Şi dumneavoastră v-aţi 
făcut-o. Imi place mult când cineva îşi face treaba. 

Adamsberg a strâns fotografiile şi le-a pus în bagaj. A 
arătat spre farfurie şi a întrebat-o pe Irene din priviri: „O 
vreţi?” 

— La ce mi-ar folosi? a spus ea. E distrusă. Şi, pe urmă, 
în închisoare n-o să pot mânca din ea, aşa-i? 

Adamsberg a învelit-o cu grijă în hârtia cu bule şi a pus- 
o cu precauţie în rucsac. 

— Şi ce-o să faceţi cu ea? l-a întrebat ea. 

— Am s-o duc la locul ei, acolo. Am s-o pun în pământul 
fostei chilii. 

— Sunt de acord. 

— Şi acum, Irene... a început Adamsberg, ridicându-se şi 
aruncând o privire spre Veyrenc. 

— Păi, aţi putea să-mi lăsaţi un minut, totuşi, l-a 
întrerupt ea. Trebuie să strâng ceştile şi să-mi fac bagajul. 

— Cât doriţi. Irène, dispăreţi! 

Adamsberg şi-a luat haina, a luat globul de zăpadă şi l-a 
pus în buzunar, şi-a ridicat rucsacul şi s-a îndreptat spre 
uşă. Irène şi Veyrenc îl priveau nemişcaţi. 

— Ce-aţi spus? a întrebat Irene. 

— Am spus: dispăreţi. Bagaj, bani - aveţi numerar? Şi 
dispăreţi. Aveţi timp până mâine. Sunt sigur că Enzo vă va 
face rost de o nouă identitate. Aşa cum a procedat şi 
pentru el. Şi de un mobil care să nu poată fi detectat. 

— Nu, comisare, nu înţelegeţi, a continuat ea strângând 
ceştile. Vreau să merg la închisoare. Am prevăzut şi asta. 

— Nu, nu într-o celulă, a replicat Adamsberg. Nu pentru 
a treia oară. 

— Voi fi în largul meu. Din motive pe care păreţi că le 
cunoaşteţi bine. Mi-am făcut treaba, mă întorc în refugiul 
meu. Respect ceea ce faceţi, Jean-Bapt, trebuie să spun 


e 370 œ» 


asta. Dar lăsaţi-mă să merg. Şi, pentru că tot îmi oferiţi o 
marjă, am nevoie de două zile ca să-mi pun ordine în 
lucruri şi să merg să-i văd pe Annette şi pe Enzo. 
Mulţumesc pentru acest răgaz, comisare, nu-mi place 
dezordinea. lar a treia zi, fie că vreţi sau nu, mă voi 
prezenta la Jandarmeria din Nîmes. E mai bine să mă ia ei. 
Fiindcă mi se pare că nu prea vă încântă ideea să o faceţi 
dumneavoastră. 

Adamsberg a aşezat rucsacul pe gresie şi o privea, cu 
capul puţin plecat într-o parte, ca şi cum ar fi vrut să 
înţeleagă mai bine hotărârea ei. 

— Observ că vă prindeţi care-i treaba, comisare. 

— Nu sunt sigur că vreau să mă prind care-i treaba. 

— Nu vă îngrijoraţi, haideţi. Cât voi primi? La vârsta 
mea? Şi ţinând cont de „circumstanţe”, cum spun ei? Zece 
ani? După patru ani voi fi liberă. Am tot timpul să-mi scriu 
cartea despre borzele de la orfelinatul Milostenia. Şi asta 
pot s-o fac într-o celulă. Mă urmăriţi? Aş avea ceva mai 
complicat să vă rog. Mi-e jenă, zău, scuze. 

— Spuneţi. 

— Aţi putea să vedeţi dacă nu există cumva posibilitatea 
să-mi iau cu mine în închisoare colecţia de globuri de 
zăpadă? Sunt uşoare, sunt din plastic, nu sunt periculoase 
şi nu mai am pe cine să omor. 

— Voi face tot posibilul, Irene. 

— Veţi reuşi? 

— Vi le voi aduce pe toate. 

Irene a zâmbit mai larg decât o făcuse vreodată. 


e 371 » 


XLVIII 


Adamsberg, într-o rână, cu globul de zăpadă care-i intra 
în coaste, a dormit trei ore şi jumătate fără întrerupere, 
cât a durat călătoria cu trenul. Veyrenc, care nu-l 
deranjase, l-a trezit când trenul a intrat zgomotos în Gare 
de Lyon. 

Cu hainele mototolite şi mintea vraişte, şi-a pus cu grijă 
rucsacul pe podeaua bucătăriei, ca să nu spargă farfuria, 
apoi a ieşit în grădină, s-a aşezat sub fag unde a fumat o 
ţigară de la Zerk şi s-a întins pe iarba uscată, privind norii 
care acopereau lumina stelelor şi a lunii. Era bine aşa, se 
potrivea cu tot ce se întâmplase. Nu-i era nici sete, nici 
foame. 

S-a răsucit şi, pe întuneric, a scris un mesaj către toţi 
membrii brigăzii: 

— Către echipaj: am trecut cu bine de 52 de grade 
latitudine. Tăcere două zile. Odihnă pentru toţi, o echipă 
restrânsă să hrănească mierlele. Detalii vineri la ora 14. 

Apoi s-a întins iar, gândind că atunci când Magellan 
descoperise strâmtoarea, de pe vas au tras salve de tun în 
cinstea victoriei. El nu dorea nimic de genul acesta. L-a 
deranjat piuitul unui mesaj. Era de la Veyrenc. 

— Sunt la 20 de metri de La Garbure, e deschis. Te 
aştept. Am o întrebare. 

— Nu, Louis, îmi pare rău. 

— Am o întrebare. 

Adamsberg a înţeles că Veyrenc, ştiind că este frig în 
strâmtoare, îi dăduse mesaj ca să-l scoată din cotloanele 
îngheţate ale chiliei. Şi-a adus aminte de Saint Roch. 
Bărbatul se retrăsese în adâncul pădurii unde câinele, 
mesagerul lumii exterioare, îl găsise. 

— Vin, a răspuns el. 


— Fiindcă ţi-e foame? l-a întrebat Adamsberg aşezat la 
masă, în faţa farfuriei sale cu garbură. 
Veyrenc a ridicat din umeri. 


e 372 a 


— Nu mai mult decât îţi este ţie. 

— Atunci? 

— Mănânci, mănânc. Aşa văd lucrurile. 

Şi astfel, cei doi bărbaţi mâncau în tăcere, ca doi tipi 
foarte concentrați asupra ocupaţiei lor. 

— Ai premeditat asta? l-a întrebat Veyrenc după ce a 
terminat de mâncat, turnând vinul Madiran. 

— Asta era întrebarea ta? 

— Da. 

— Am băut cam mult Madiran în ultimele două 
săptămâni. 

— Era necesar ca să rezistăm împotriva frigului şi a 
vântului care ne împingea de la un țărm la altul. 

— A fost frig, aşa-i? 

— Răspunde-mi. Ai premeditat să o laşi să plece? 

— Da. Nu de mult, dar da. 

Veyrenc a ridicat paharul şi cei doi au ciocnit fără să le 
ridice prea mult, având grijă să nu facă niciun zgomot. 

— Dar ea se va întoarce în colivie, a spus Adamsberg. 

— Dacă nu ai fi găsit-o tu, ar fi făcut ea în aşa fel încât să 
o găseşti. 

— Vrei să spui că a făcut-o dinadins? Eroarea ei? La 
telefon? Când a spus că „nu mai e nimeni care să fie ucis”? 
— Femeia asta nu greşeşte. Se isprăvise, te-a aşteptat. 

— Şi de ce nu am reacţionat? 

— Cred că ţi-o spusesem deja. 

— A, da? Când? 

— Versurile mele nereuşite. 

— Ah, a spus Adamsberg după un moment de tăcere. Ți- 
ai încetinit paşii ca să-i deschizi ei calea? 

— Îţi aminteşti? Dar, dacă tot vrei să ţii minte ceva, 
măcar ţine minte versuri adevărate. 

— Mulţumesc frumos, socratistule, a replicat Adamsberg 
cu spatele pe jumătate lipit de speteaza scaunului, pe 
jumătate lipit de perete. 

— Cu riscul de a proceda ca Danglard, nu se spune 
„socratist”. 

— Dar cum? 


e 373 a 


— Filosof socratic. Dar nu sunt filosof. O să încerci să-i 
laşi în celulă globurile de zăpadă? 

— Da, şi voi reuşi să o fac. 

Adamsberg a ridicat mâna şi a citit mesajul pe care 
tocmai îl primise. 

Salut trecerea strâmtorii impreună cu modestele mele 
complimente. 

— De la cine crezi că l-am primit? a întrebat întinzând 
telefonul spre Veyrenc. 

— De la Danglard. 

— Vezi, nu mai e tâmpit. 

Adamsberg şi-a îndreptat privirile spre Estelle care, la o 
masă mai îndepărtată, cu pixul în mână, ar fi trebuit să 
facă socoteli şi nu le făcea. 

— E ultima ta şansă, Louis. 

— Mintea mea este la Cadeirac, Jean-Baptiste. 

— Unde ar putea fi? Dar uiţi două lucruri: tot nefăcând 
nimic, chiar ajungi să nu faci nimic. 

— Trebuie să notez? 

Adamsberg a clătinat din cap. Veyrenc reuşise să-l 
distragă. 

— În niciun caz. Notăm doar ce nu înţelegem. 

— Şi al doilea lucru? 

— Este ultima noastră cină la La Garbure. Nu te mai 
întorci aici, Louis. Nici eu. 

— Şi de ce? 

— Sunt locuri pe care le iei cu tine cât durează o 
călătorie. Când călătoria se încheie, locurile nu-şi mai au 
rostul. 

— Nava a ridicat ancora. 

— Exact. Şi înţelegi, aşadar, că nu mai ai timp. Te-ai 
gândit la asta? 

— Nu. 

De data asta Adamsberg a umplut paharele. 

— Ei bine gândeşte-te. Cât bei paharul de vin. 

Adamsberg a păstrat tăcerea iar Veyrenc a făcut la fel. 
Da, era ultima seară, nu exista niciun dubiu. După o 
vreme, Veyrenc a pus paharul gol pe masă şi a aprobat 


e 374 a 


clipind. 

— Nu vorbi, a spus Adamsberg punându-şi haina pe 
umăr. Deja ai vorbit prea mult. 

— Şi tot vorbind, ajungi să devii vorbăreţ. 

— Chiar aşa. 


Adamsberg s-a întors pe jos acasă, ocolind mult şi fără 
rost, cu mâinile în buzunare, strângând globul de zăpadă. 
Nava îşi ridica ancora, nava o ducea cu ea pe Yraigne. 
Mâine Lucio se întorcea din Spania. lar el îi va povesti 
despre păianjen, noaptea, aşezat pe lădiţa de lemn. Iar 
Lucio nu mai avea ce să comenteze: toate pişcăturile, toate 
muşcăturile, toate rănile fuseseră scărpinate până la 
sânge. 

Îşi amintea vocea lui Lucio, în faţa casei lui Vessac la 
Saint-Porchaire, îndemnându-l să sape şi să sape în timp 
ce el se gândea să fugă. Iar Lucio îi spusese doar atât: 

— N-ai încotro, amice. 


e 375 a 


Îi adresez mulţumirile mele călduroase doamnei 
Dr. Christine Rollard, arahnolog (Departamentul 
Clasare şi Evoluție, Muzeul Naţional de Istorie 
Naturală) pentru informaţiile pe care mi le-a oferit 
în legătură cu Loxosceles rufescens, păianjenul- 
pustnic. 


VIRTUAL 


VP 


| pRóJ or 


e 376 œ» 


FRED VARGAS 


când iese pustnica păianjen 


„- Gândiţi-vă... Fir-ar, dacă ești bătrân e şi mai neplăcut. Dar și mai 
neplăcut e dacă aștepți zile și zile in sir. lar oamenii habar n-au. Nu știu 
că dacă le iese o mică pustulă, i-a mușcat un păianjen pustnic, Şi că e 
mai bine să meargă la medic și să ia antibiotice. Numai că nu, bătrânii 
nu fac asta. Nu, ei așteaptă. Fiindcă bătrânii așteaptă. ŞI se umflă, iar ei 
iși spun: « o mușcătură, o să treacă ». $i, vedeți dumneavoastră, nu 
greşesc. Ce-ar fi dacă am merge toţi la spital pentru un coș. Doar că 
mușcătura unui păiajen pustnic nu trece mereu. Și, când locul unde a 
mușcat devine, brusc, mare și negru, merg la spital. Și uneori, ei bine, 
uneori e prea târziu.” 

Fred Vargas — Când iese pustnica păianjen 


„Adamsberg e un personaj senzațional și e o încântare să-l vezi în 
acțiune alături de echipa lui năzdrăvană.” 
Peter Robinson 


„Scrierile lui Vargas au un nivel ridicat de inteligenţă, sofisticare și 
excentricitate... Continui să fiu încântat de imaginaţia ei. eseo pânză 
intortocheată, din care e greu să scapi.” 

Patrick Anderson, The Washington Post 


„Puţine povești polițiste îl fac pe cititor să se intrebe nerăbdător cine e 
criminalul... Personajele lui Vargas parcă descind din basme: 
antagoniști eterni, arhetipuri pe care le recunoaștem mereu, chiar 
dată aventurile lor sunt de fiecare dată noi,” 


The Philadelphia Inquirer 


CRIME SCENE PRESS 


Foto O Kchorg Prongain | Wace cor