Donna Leon — Moarte intr-o tara straina

Ai ji NR a 
ta aa 


„Brunetti s-a'alăturat cu succes celor mai 
cunoscuţi-detectivi din literatura universală.“ 
: Evening Standard 


„POLIROM 


DONNA 
LEON 


MOARI 
E 


ÎNTR-O ȚARĂ STRĂINĂ 


Traducere din limba engleză 
şi note de Mircea Pricăjan 


POLIROM 
2007 


Donna Leon 
Death in a Strange Country 


1993 


Donna Leon (n. 1942) este o scriitoare de origine americană, 
autoarea unei celebre serii de romane polițiste a căror acţiune 
se desfăşoară la Veneţia şi care îl au ca personaj principal pe 
comisarul Guido Brunetti. După ce a locuit în Elveţia, Arabia 
Saudită, Anglia, Iran şi China, Donna Leon s-a stabilit în Italia, 
unde trăieşte de douăzeci de ani. A lucrat ca lector la Catedra 
de limba engleză a University College-Europe din ltalia (care 
aparţine de Universitatea din Maryland), apoi s-a dedicat 
scrisului. Cărţile sale se bucură de o largă apreciere 
internaţională. l-a fost acordat premiul Macallan Silver Dagger 
din partea Asociaţiei Scriitorilor de Literatură Poliţistă. Cele mai 
recente titluri ale Donnei Leon au avut mare succes la Londra şi 
la New York: Friends in High Places (2000), A Sea of Troubles 
(2001), Wilful Behaviour (2002), Doctored Evidence (2004), 
Blood from a Stone (2006). 

Moarte intr-o țară străină este primul roman din seria Brunetti 
apărut la Editura Polirom. Veneţia la primele ore ale dimineţii e 
întruchiparea calmului. Asta până într-o zi când pacea e 
spulberată de cumplita descoperire a cadavrului unui soldat 
american în apele unui canal. Opunându-se presiunilor venite 
din partea superiorului său, care, la rândul lui, e „convins“ de 
politicieni să claseze cazul drept o simplă crimă de stradă, 
comisarul Guido Brunetti cercetează cu tot mai multă atenţie 
dubioasele împrejurări ale morţii soldatului. Întrebările la care 
trebuie să răspundă sunt numeroase. Cine voise moartea 
tânărului? Ce căuta acesta în Veneţia în noaptea când îşi aflase 
sfârşitul? Şi de ce au fost ascunse droguri în apartamentul 
americanului, cu intenţia clară de a fi găsite de poliţie? Este de 
datoria comisarului să descâlcească adevărul dintr-un amestec 
de dovezi adevărate ori false, urmărind posibilele legături ale 
acestui asasinat cu terorismul, crima organizată sau poate ceva 
chiar mai rău. 


pentru Peggy Flynn 


Volgi intorno lo squardo, oh sire, e vedi qual 
strage orrenda nel tuo nobil regno, fa il crudo mostro. Ah 
mira allagate di sangue quelle pubbliche vie. Ad ogni 
passo vedrai chi geme, e l'alma gonfia d'atro velen dai 
corpo esala!. 


„Aruncă o privire-n jurul tău, o, rege, şi vezi ce 
dezastru-ngrozitor a făcut să-nflorească-n nobilu-ți regat 
bestia cea crudă. Uită-te la străzile-nglodate în sânge. La 
fiece pas vezi pe cineva cum geme, sufletul cum 
părăseşte-un cadavru umflat de îngrozitoarea otravă.“ 


1 Fragment din recitativul Marelui Preot din opera /domeneo de Wolfgang 
Amadeus Mozart (n.r.) 


300 metrés 
O eaae 


O LESOLA DELEA 


si 


Sai San Erâsma A 
and Burano. 


1 


Cadavrul plutea cu faţa în jos în apa întunecată a canalului. 
Uşurel, refluxul îl trăgea cu el spre largul lagunei ce se întindea 
dincolo de capătul canalului. Capul se lovi de câteva ori de 
scările acoperite de muşchi ale debarcaderului din faţa bazilicii 
Santi Giovanni e Paolo, zăbovi acolo preţ de-o clipă, apoi se 
eliberă, picioarele rotindu-i-se înspre exterior, într-o delicată 
mişcare arcuită ca de balet, care-l desprinse din loc şi-l făcu să 
plutească din nou spre întinsul apei şi spre libertate. 

In apropiere, clopotele bisericii bătură ora patru dimineaţa, iar 
apele îşi încetiniră mişcarea, de parcă asta li s-ar fi ordonat să 
facă. 

Treptat, se liniştiră şi mai mult, până ce ajunseră la acel 
moment de perfectă nemişcare dintre flux şi reflux, când apele 
aşteaptă ca noua maree să preia munca zilei ce urmează. Prins 
de acel calm, trupul flasc tresălta pe suprafaţa apei, învăluit în 
întuneric, nevăzut. Timpul se scurgea în linişte. Apoi doi bărbaţi 
trecură prin apropiere, cântând monoton pe voci joase, 
dominate de sâsâitul slab al dialectului venețian. Unul împingea 
un cărucior greoi, încărcat cu ziarele pe care le ducea la chioşcul 
său pentru a-şi începe ziua de lucru; celălalt se afla în drum spre 
serviciu, la spitalul ce ocupa o întreagă latură a vastului campo 
deschis. 

Pe apele lagunei trecea alene o barcă mică şi în urma ei 
valurile se unduiră pe canal în sus şi se jucară cu cadavrul, 
împingându-l înapoi spre zidul debarcaderului. 

Pe când clopotele băteau ora cinci, o femeie din una dintre 
casele înălțate deasupra canalului cu faţa spre campo deschise 
cu putere obloanele verde-închis de la bucătărie şi se întoarse 
pentru a face mai mică flacăra sub ibric. Pe jumătate adormită, 
puse câteva lingurite de zahăr într-o ceaşcă mică, opri aragazul 
cu o mişcare exersată din încheietura mâinii şi turnă un şuvoi 
gros de cafea în ceaşcă. Apucând-o gingaş cu ambele palme, se 
duse înapoi la fereastra deschisă şi, aşa cum făcea în fiecare 
dimineaţă de zeci de ani, se uită la uriaşa statuie ecvestră a lui 
Colleoni, cândva cel mai temut conducător militar venețian, 
acum cel mai apropiat vecin al ei. Pentru Bianca Pianaro, acesta 
era cel mai liniştit moment al zilei, iar Colleoni, turnat cu secole 
în urmă în eterna tăcere a bronzului, era tovarăşul perfect 
pentru acel preţios şi tainic sfert de oră de linişte. 


Sorbi din cafea, bucurându-se de căldura ei concretă, şi privi 
porumbeii care începuseră deja să ciugulească statuia din cap 
până-n picioare. Se uită într-o doară în jos spre locul unde 
bărcuţa soţului ei tresălta în apa de-un verde-închis. Plouase în 
cursul nopţii şi ea voia să vadă dacă prelata de pânză care 
acoperea barca era încă la locul ei. Dacă aceasta ar fi fost 
smulsă de vânt, Nino trebuia să coboare şi să golească barca de 
apă înainte să înceapă lucrul. Se aplecă în afară şi văzu cu 
claritate prora. La început crezu că e vorba de-un sac cu 
gunoaie măturat de pe debarcader de reflux. Dar era ciudat de 
simetric, alungit, cu două ramuri ce fluturau de-o parte şi de 
cealaltă a trunchiului, aproape ca şi când ar fi fost... 

— O, Dio, şopti ea şi scăpă ceaşca de cafea în apele de sub 
ferestre, nu departe de forma ciudată ce plutea cu faţa în jos în 
canal. Nino, Nino, strigă, întorcându-se spre dormitor. E-un 
cadavru în canal. 

Acelaşi mesaj - „E-un cadavru în canal“ - îl trezi şi pe Guido 
Brunetti, douăzeci de minute mai târziu. Se ridică sprijinindu-se 
pe braţul stâng şi trase telefonul în pat lângă el. 

— Unde? 

— La Santi Giovanni e Paolo. În faţa spitalului, domnule, 
răspunse polițistul care-l sunase de-ndată ce primiseră vestea la 
Questura?. 

— Ce s-a întâmplat? Cine l-a găsit? întrebă Brunetti, scoțând 
picioarele de sub cuverturi şi ridicându-se în şezut pe marginea 
patului. 

— Nu ştiu, domnule. Un om pe nume Pianaro a sunat să 
raporteze faptul. 

— Păi şi de ce m-ai sunat pe mine? întrebă Brunetti fără a se 
strădui să-şi ascundă iritarea din voce, urmare fără tăgadă a 
orei pe care o arăta cadranul strălucitor al ceasului de lângă pat: 
cinci treizeci şi unu. Ce-i cu schimbul de noapte? Nu e nimeni 
acolo? 

— S-au dus toţi acasă, domnule. L-am sunat pe Bozzetti, dar 
soţia lui a spus că n-a ajuns încă acasă. 

Pe măsură ce vorbea, vocea tânărului devenea tot mai 
nesigură. 

— Aşa că v-am sunat pe dumneavoastră, domnule, fiindcă 
ştiu că lucraţi în schimbul de zi - care, îşi reaminti Brunetti, 


? Sediul central al politiei; chestură (în ital. în orig.) 


începea în două ore jumătate. 

Nu spuse nimic. 

— Mai sunteţi la telefon, domnule? 

— Da, aici sunt. Şi e cinci jumate. 

— Ştiu, domnule, se fâstăci tânărul. Dar n-am putut găsi pe 
altcineva. 

— Bine. Bine. O să merg acolo să arunc o privire. Trimite-mi o 
şalupă. Acum. 

Aducându-şi aminte ce oră era şi faptul că schimbul de 
noapte ieşise deja din serviciu, întrebă: 

— Are cine s-o aducă? 

— Da, domnule. Tocmai a venit Bonsuan. Să-l trimit pe el? 

— Da, chiar acum. Şi sună-i pe ceilalţi din schimbul de zi. 
Spune-le să ne întâlnim la faţa locului. 

— Da, domnule, răspunse tânărul vizibil uşurat datorită 
faptului că prelua altcineva conducerea. 

— Sună-l pe doctorul Rizzardi. Roagă-l să vină acolo cât poate 
de repede. 

— Da, domnule. Altceva, domnule? 

— Nu, nimic. Dar trimite şalupa aia. Chiar acum. Şi spune-le 
celorlalţi că, dacă ajung acolo înaintea mea, ar fi bine să izoleze 
perimetrul. Să nu lase pe nimeni să se apropie de cadavru. 

Câte dovezi erau oare distruse chiar în timp ce vorbeau ei, 
ţigări aruncate pe jos, urme de pantofi târşâiţi pe caldarâm? 
Fără a mai spune altceva, închise telefonul. 

Lângă el, în pat, Paola se foi şi se uită în sus cu un singur ochi, 
celălalt fiind acoperit de-un braţ gol pentru a-l feri de 
intruziunea luminii. Scoase un sunet despre care, lunga sa 
experienţă, îi spunea că era unul întrebător. 

— Un cadavru. În canal. Vin să mă ia. O să te sun. 

Paola scoase încă un sunet ce se voia un fel de reacţie 
afirmativă. Se rostogoli apoi pe burtă şi adormi numaidecât, cu 
siguranţă unica persoană din tot oraşul neinteresată de faptul 
că se descoperise un cadavru plutind în unul dintre canale. 

Brunetti se îmbrăcă repede, se hotărî să nu piardă vreme cu 
bărbieritul şi se duse în bucătărie să vadă dacă are timp de-o 
cafea. Deschise capacul maşinii de făcut cafea şi văzu că mai 
rămăseseră de cu seară cam doi centimetri şi jumătate de cafea 
făcută. Cu toate că ura cafeaua reîncălzită, o turnă într-un ibric 
şi-o puse la foc mare, rămânând lângă ea şi aşteptând să fiarbă. 


După ce dădu în clocot, turnă lichidul aproape vâscos într-o 
ceaşcă, puse trei linguriţe de zahăr şi-l dădu iute pe gât. 

Se auzi soneria la uşă, anunțând sosirea şalupei de poliţie. 
Aruncă o privire la ceasul de la mână. Şase fără opt minute. 
Probabil că era Bonsuan; nimeni altcineva nu era în stare să 
aducă atât de repede o barcă. Inșfăcă o jachetă de lână din 
şifonierul de lângă uşa de la intrare. Dimineţile de septembrie 
puteau fi friguroase, iar la Santi Giovanni e Paolo, atât de 
aproape de apele lagunei, vântul sufla aproape mereu. 

La capătul celor cinci rânduri de scări, deschise uşa de la 
intrarea în clădire şi dădu peste Puccetti, un recrut care intrase 
în forţele de poliţie de mai puţin de cinci luni. 

— Buon giorno, signor commissario”, zise Puccetti voios şi 
salută, făcând prea multă gălăgie şi mişcându-se mai mult decât 
i se părea lui Brunetti potrivit la acea oră. 

Brunetti răspunse cu o fluturare din mână şi se-ndreptă în jos 
pe îngusta calle pe care locuia. La marginea apei, văzu şalupa 
poliţiei acostată lângă scări, cu girofarul albastru pâlpâind 
ritmic. La cârmă îl recunoscu pe Bonsuan, un pilot al poliţiei care 
avea în vene sângele a nenumărate generaţii de pescari din 
Burano“, sânge care cu siguranţă trebuia să se fi amestecat cu 
apele lagunei, purtând în el o cunoaştere instinctivă a mareelor 
şi curenților care i-ar fi permis să navigheze prin canalele 
oraşului cu ochii închişi. 

Bonsuan, un bondoc cu o barbă deasă, întâmpină sosirea lui 
Brunetti cu o plecăciune din cap, conştient de ora aceea 
matinală la fel de bine ca superiorul său. Puccetti se căţără pe 
punte, alăturându-se unei perechi de poliţişti în uniformă. Unul 
dintre ei desfăcu odgonul de pe pilon şi Bonsuan pilotă barca cu 
spatele afară în Marele Canal, apoi o roti brusc şi porni spre 
Podul Rialto. Trecură pe sub pod şi cotiră la dreapta pe-un canal 
cu sens unic. Curând după aceea, virară la stânga, apoi din nou 
la dreapta. Brunetti stătea pe punte cu gulerul ridicat, ca să-l 
apere de vânt şi de răcoarea dimineţii timpurii. Bărcile acostate 
pe ambele părţi ale canalelor tresăltau în urma lor, iar altele, 
venind dinspre San Erasmo cu fructe şi legume proaspete, 
traseră pe margine şi rămânând lipite de clădiri la vederea 
girofarului lor albastru pâlpâitor. 


3 Bună ziua, domnule comisar (în ital. în orig.) 
“insulă în Laguna Veneţiei. 


În cele din urmă, întoarseră pe Rio dei Mendicanti, canalul ce 
curgea pe lângă spital şi se vărsa în lagună, faţă în faţă cu 
cimitirul. Apropierea cimitirului de spital era probabil 
întâmplătoare; pentru majoritatea venețienilor însă, mai cu 
seamă pentru cei care supravieţuiseră tratamentului în acel 
spital, locul ales ca cimitir era o aluzie tăcută la adresa 
competenţei personalului spitalicesc. 

La jumătatea canalului, adunat ciorchine pe dreapta, Brunetti 
văzu un grup mic de oameni strânşi aproape de marginea 
rambleului. Bonsuan opri barca la cincizeci de metri de mulţime, 
în încercarea, despre care Brunetti ştia deja că e zadarnică, de a 
feri de efectele venirii lor dovezile de la locul faptei. 

Unul dintre ofiţeri se apropie de barcă şi-i întinse o mână lui 
Brunetti pentru a-l ajuta să urce pe mal. 

— Buno giorno, signor commissario. L-am scos din apă, dar, 
cum puteţi vedea, ne-am ales deja cu musafiri. 

Gesticulă spre cei nouă sau zece oameni care se înghesuiau 
în jurul unui lucru de pe caldarâm, corpurile lor ascunzându-l de 
ochii lui Brunetti. 

Ofiţerul se întoarse înapoi spre mulţime, rostind în timp ce 
înainta: 

— Bine. Treceţi în spate. Poliţia. 

Nu ordinele, ci apropierea celor doi bărbaţi sili mulţimea să 
degajeze locul. 

Pe caldarâm, Brunetti văzu trupul unui tânăr zăcând pe spate 
cu ochii deschişi spre lumina dimineţii. Lângă el stăteau doi 
poliţişti cu uniformele ude. Văzându-l, amândoi salutară 
regulamentar. Când îşi lăsară mâinile la loc pe lângă corp, apa 
se scurse spre pământ. Îi recunoscu: Luciani şi Rossi, amândoi 
oameni de nădejde. 

— Deci? făcu Brunetti, uitându-se în jos la omul mort. 

Luciani, cel mai în vârstă dintre ei, răspunse: 

— Plutea în canal când am ajuns aici, dottore. Ne-a sunat un 
om din casa aceea, zise el, arătând cu degetul o clădire 
brun-roşcată de cealaltă parte a canalului. Soţia lui l-a văzut. 

Brunetti se întoarse şi se uită la casă. 

— Etajul patru, explică Luciani. 

Brunetti ridică privirea la timp ca să vadă o siluetă 
îndepărtându-se de fereastră. Când se uită la clădire şi la cei de 
lângă ea, observă la geamuri câteva umbre întunecate. Unele se 


retraseră când îşi îndreptă ochii spre ele, altele nu. 

Se întoarse înapoi spre Luciani şi-i făcu semn din cap să 
continue. 

— Era lângă scări, dar a trebuit să intrăm în apă ca să-l 
scoatem afară. L-am întins pe spate. Am încercat să-l readuc la 
viaţă. Dar nu mai era nicio speranţă, domnule. Se pare că a 
murit cu mult timp în urmă. 

Părea că se scuză, aproape ca şi când faptul că nu reuşise să-i 
redea tânărului viaţa se adăuga cumva la finalitatea morții lui. 

— Ai verificat cadavrul? întrebă Brunetti. 

— Nu, domnule. Când am văzut că nu putem face nimic, 
ne-am gândit că e mai bine să-l lăsăm în seama doctorului. 

— Bun, bun, mormăi Brunetti. 

Luciani se înfioră fie de frig, fie de ruşinea eşecului său şi 
picături mici de apă se scurseră pe pământ. 

— Mergeţi amândoi acasă. Faceţi o baie, mâncaţi ceva. Şi beţi 
ceva ca să nu răciţi. 

Amândoi bărbaţii zâmbiră, recunoscători pentru sugestia 
primită. 

— Şi luaţi şalupa. O să vă ducă Bonsuan pe amândoi acasă. 

Bărbaţii îi mulţumiră şi-şi făcură loc prin mulţimea ce crescuse 
în puţinele minute de când era acolo Brunetti. Gesticulă spre 
unul dintre oamenii în uniformă care veniseră cu el în şalupă şi-i 
spuse: 

— Dă-i pe oamenii ăştia mai în spate, apoi ia-le numele şi 
adresele, toate. Întreabă-i când au venit aici, dacă au auzit sau 
au văzut ceva ciudat în dimineaţa asta. Apoi trimite-i acasă. 

Ura strigoii care se strângeau întotdeauna la locul 
accidentelor şi nu putea niciodată înţelege fascinația pe care-o 
simțeau atât de mulţi dintre ei, mai cu seamă faţă de multele 
manifestări violente ale morții. 

Se uită din nou la chipul tânărului de pe caldarâm, acum ţinta 
atât de multor priviri nemiloase. Era un bărbat chipeş, cu păr 
blond, scurt, întunecat la culoare din cauza apei care încă se 
aduna în jurul lui. Avea ochii de-un albastru clar, translucid, faţa 
îi era simetrică, nasul îngust şi delicat. 

În spatele lui, Brunetti auzi vocile poliţiştilor care începuseră 
să împingă mulţimea în spate. Îl chemă pe Puccetti la el, 
ignorând noul salut pe care i-l prezentă tânărul. 

— Puccetti, du-te la şirul acela de case de cealaltă parte a 


canalului şi află dacă cineva a auzit sau a văzut ceva. 

— Pentru ce oră, domnule? 

Brunetti reflectă o clipă, gândindu-se la faza lunii. Fusese 
nouă acum două nopţi: mareele nu putuseră fi atât de puternice 
încât să poarte cadavrul foarte departe. Va trebui să-l întrebe pe 
Bonsuan despre  refluxul din noaptea trecută. Mâinile 
decedatului erau ciudat de zbârcite şi albe, semn sigur că 
stătuse în apă vreme îndelungată. Odată ce avea să ştie de cât 
timp era mort tânărul, urma să lase în seama lui Bonsuan 
calculul distanţei parcurse de cadavru plutind. Şi de unde. Intre 
timp, trebuia să se ocupe de Puccetti. 

— Întreabă-i de orice oră din noaptea trecută. Şi pune să fie 
instalate nişte bariere. Trimite-i acasă pe oamenii ăia, dacă poţi. 

Slabe şanse să poată face asta, ştia. Veneţia avea de oferit 
locuitorilor ei puţine astfel de evenimente; n-aveau de gând să 
plece fără să se împotrivească. 

Auzi sunetul unei alte bărci care se apropia. O a doua şalupă 
albă de poliţie intră pe canal şi se opri la aceeaşi dană pe care o 
folosise şi Bonsuan. Și-n barca aceasta se aflau trei bărbaţi în 
uniformă şi unul în haine civile. Aidoma unor plante de 
floarea-soarelui, feţele oamenilor din mulţime se întoarseră de 
la soarele atenţiei lor, omul mort, şi se rotiră spre oamenii care 
săriseră din barcă şi se apropiau de ei. 

În fruntea lor păşea doctorul Ettore Rizzardi, medicul legist al 
oraşului. Nederanjat de privirile insistente pe care le primea, 
doctorul Rizzardi se apropie şi-i întinse lui Brunetti mâna într-un 
mod prietenesc. 

— Buon di, Guido. Despre ce-i vorba? Brunetti făcu un pas în 
lături aşa încât Rizzardi să poată vedea ce zăcea la picioarele 
lor. 

— Era în canal. Luciani şi Rossi l-au scos afară, dar n-au putut 
să-l ajute cu nimic. Luciani a încercat, însă era prea târziu. 

Auzind acestea, Rizzardi dădu din cap şi mormăi în barbă. 
Pielea încreţită de pe mâini îi spunea că era prea târziu pentru 
orice fel de ajutor. 

— Pare că a stat în apă multă vreme, Ettore. Dar sunt convins 
că tu-mi poţi spune mai precis cât. 

Acceptând complimentele doar ca pe un lucru care face parte 
din îndatoririle sale, Rizzardi îşi întoarse toată atenţia spre 
cadavru. Când se aplecă deasupra lui, şoaptele mulţimii 


deveniră şi mai şuierătoare. Le ignoră, îşi aşeză geanta cu grijă 
într-un loc uscat lângă cadavru şi se înclină deasupra acestuia. 

Brunetti se întoarse pe călcâie şi merse la oamenii care 
stăteau în ceea ce devenise acum primul rând al mulţimii. 

— Dacă v-aţi comunicat numele şi adresele, puteţi pleca. Nu 
mai aveţi ce vedea. Aşa că puteţi pleca toţi. 

Un bătrân cu barbă grizonată se aplecă brusc în partea 
stângă să se uite pe lângă Brunetti şi să vadă ce făcea doctorul 
deasupra cadavrului. 

— Am spus că puteţi pleca. 

Brunetti i se adresă direct bărbatului. Acesta se îndreptă de 
spate, îi aruncă o privire fără absolut niciun interes, apoi se 
aplecă din nou, interesat doar de doctor. O femeie bătrână 
smuci nervoasă de lesa terierului ei şi plecă, vizibil revoltată de 
încă o dovadă a brutalităţii poliţiei. Oamenii în uniformă se 
plimbau încet prin mulţime, făcându-i cu blândeţe să se 
întoarcă, folosindu-se de câte-o vorbă sau de-o mână aşezată pe 
umăr şi reuşind astfel să-i îndepărteze, ca să lase perimetrul în 
grija poliţiei. Ultimul care plecă fu bătrânul cu barbă, care se 
depărtă doar până la balustrada de fier ce înconjura baza statuii 
lui Colleoni, de care se sprijini, refuzând să părăsească acel 
campo sau drepturile sale de cetăţean. 

— Vino aici o clipă, Guido, strigă Rizzardi din spatele lui. 

Brunetti se întoarse şi merse lângă doctorul îngenuncheat, 
care ţinea ridicată cămaşa mortului. Cam cu treisprezece 
centimetri deasupra taliei, pe partea stângă, Brunetti văzu o 
linie orizontală cu margini zimţate; carnea avea o ciudată 
nuanţă albastru-cenuşie. Pentru a se uita mai de aproape, 
îngenunche lângă Rizzardi într-o baltă de apă rece. Tăietura era 
lungă cam cât degetul său mare de la mână, iar acum, probabil 
din cauza lungii perioade cât stătuse cadavrul în apă, era larg 
deschisă şi, curios, fără urmă de sânge. 

— Ăsta nu-i un turist care s-a îmbătat şi-a căzut în canal, 
Guido. 

Brunetti clătină din cap în semn de aprobare tacită. 

— Ce-ar putea face una ca asta? întrebă el, înclinând din cap 
spre rană. 

— Un cuţit. Cu lamă lată. lar cel care-a făcut-o este fie foarte 
priceput, fie foarte norocos. 

— De ce spui asta? întrebă Brunetti. 


— Nu vreau să scormonesc prea mult locul, nu până ce nu-l 
voi deschide şi nu voi vedea clar despre ce-i vorba, zise Rizzardi. 
Dar dacă unghiul e bun, şi aşa pare din ce văd eu de aici, atunci 
criminalul a avut undă liberă drept spre inimă. Nu-i stătea în 
cale nicio coastă. Nimic. Cea mai uşoară apăsare, cea mai slabă 
presiune şi omul e mort. 

Rizzardi repetă: 

— Fie foarte priceput, fie foarte norocos. 

Brunetti nu putea vedea decât lăţimea rănii; habar nu avea 
de calea pe care ar fi urmat-o înăuntrul corpului. 

— Nu-i posibil să fi fost altceva? Adică, în afară de-un cuţit? 

— Nu pot fi sigur până când nu văd mai bine țesutul 
dinăuntru, dar mă-ndoiesc. 

— Ce spui despre înecare? Dacă nu i-a atins inima, e posibil 
totuşi să se fi înecat? 

Rizzardi se lăsă în spate pe călcâie, având grijă să-şi ridice 
poalele pelerinei de ploaie ca să nu cadă în balta în care stătea. 

— Nu, mă îndoiesc. Dacă ar fi ratat inima, nu l-ar fi rănit 
suficient cât să-l împiedice să iasă singur din apă. Uită-te doar la 
cât e de palid. Cred că asta s-a întâmplat. O singură lovitură. 
Unghiul potrivit. Moartea trebuie fi fost aproape instantanee. 

Se ridică în picioare şi rosti câteva cuvinte, pe post de 
rugăciune, şi asta este cam tot ce se mai putea face pentru el în 
dimineaţa aceea. 

— Sărmanul nefericit. E-un tânăr arătos şi e-ntr-o stare fizică 
excelentă. Aş spune că a fost atlet sau cel puţin cineva care se 
îngrijea foarte bine. 

Se aplecă din nou deasupra cadavrului şi, cu un gest ce părea 
straniu de patern, îşi trecu mâna peste ochii tânărului, încercând 
să-i închidă. Unul refuza să se mişte. Celălalt se închise preţ 
de-o clipă, apoi se deschise încet holbându-se din nou la cer. 
Rizzardi bâigui ceva în barbă, scoase o batistă din buzunarul de 
la piept şi o aşeză peste faţa tânărului. 

— Acoperă-i faţa. A murit tânăr, murmură Brunetti. 

— Cum? 

Brunetti ridică din umeri. 

— Nimic. Ceva ce-a spus Paola. 

Îşi luă privirea de la faţa tânărului, ca să studieze preţ de 
câteva clipe faţada bazilicii; simetria ei părea să-l liniştească. 

— Când îmi poţi spune ceva exact, Ettore? 


Rizzardi aruncă o privire scurtă la ceasul de mână. 

— Dacă-l pot duce băieţii tăi la cimitir acum, mă ocup de el 
mai târziu în dimineaţa asta. Dă-mi un telefon după prânz şi-ţi 
voi putea spune cu exactitate. Dar nu cred că e loc de îndoială, 
Guido. 

Doctorul stătu pe gânduri, displăcându-i faptul că trebuia să-i 
spună lui Brunetti cum să-şi facă meseria. 

— N-ai de gând să-l cauţi prin buzunare? 

Chiar dacă o făcuse de multe ori în cariera sa, Brunetti ura 
această primă intruziune în intimitatea mortului, această primă 
şi îngrozitoare impunere a puterii Statului asupra liniştii celui 
dus. li displăcea că trebuia să le scotocească jurnalele şi 
sertarele, să le frunzărească scrisorile, să le pipăie hainele. 

Dar, fiindcă trupul fusese deja mişcat din locul unde îl 
găsiseră, nu mai avea motiv să-l lase neatins până ce fotograful 
avea să-i înregistreze poziţia exactă. Se lăsă pe vine lângă tânăr 
şi vâri o mână în buzunarul pantalonilor. Pe fundul lui găsi 
câteva monede şi le aşeză lângă cadavru. În celălalt se afla un 
inel de metal, simplu, pe care erau prinse patru chei. Fără să fie 
rugat, Rizzardi se aplecă să-l ajute să mişte cadavrul pe-o parte, 
aşa încât Brunetti să-l poată căuta în buzunarele de la spate. 
Unul conţinea un dreptunghi galben ud, un bilet de tren, 
evident, iar celălalt, un şerveţel de hârtie la fel de ud. Clătină 
din cap spre Rizzardi şi lăsară amândoi cadavrul înapoi pe 
caldarâm. 

Luă una dintre monede şi-o întinse doctorului. 

— Ce-i asta? întrebă Rizzardi. 

— Americană. Douăzeci şi cinci de cenți. 

Părea ciudat să găseşti un astfel de lucru în buzunarul unui 
om mort în Veneţia. 

— A, asta ar putea fi, zise doctorul. Un american. 

— Poftim? 

— De ce e-ntr-o stare fizică atât de bună, răspunse Rizzardi, 
fără să-şi dea deloc seama de amarnica nepotrivire a timpului la 
care se exprimase. Asta ar putea fi explicaţia. Sunt întotdeauna 
foarte în formă, foarte sănătoşi. 

Se uitară împreună la cadavru, la talia suplă care se vedea 
prin cămaşa desfăcută. 

— Dacă este american, zise Rizzardi, o să-mi dau seama după 
dinţi. 


— De ce? 

— Lucrările dentare. Folosesc tehnici diferite, materiale mai 
bune. Dacă are vreo lucrare dentară, o să-ţi pot spune în 
după-amiaza asta dacă-i american. 

Dacă Brunetti ar fi fost un altfel de om, i-ar fi cerut lui Rizzardi 
să arunce atunci o privire, dar nu vedea vreo pricină să se 
grăbească şi nici nu voia să deranjeze din nou expresia feţei 
acelui tânăr. 

— Mulţumesc, Ettore. O să trimit un fotograf să facă nişte 
poze. Crezi c-o să-i poţi închide ochii? 

— Sigur că da. O să-l fac să semene cu el însuşi cât mai mult 
posibil. Dar o să vrei să-i aibă deschişi în poze, nu? 

Brunetti se înfrână în ultima clipă să spună că nu voia să mai 
vadă ochii ăia deschişi şi în schimb, răspunse: 

— Da, da, sigur că da. 

— Şi trimite pe cineva să-i ia amprentele, Guido. 

— Da. 

— Bine. Atunci, sună-mă pe la trei. 

Işi strânseră scurt mâinile şi doctorul Rizzardi îşi ridică geanta. 
Fără să-şi ia  rămas-bun, străbătu spaţiul larg spre 
monumentalul portal deschis al spitalului, îndreptându-se spre 
serviciu, cu două ore mai devreme. 

Cât cercetaseră ei cadavrul, mai veniseră câţiva ofiţeri, iar 
acum probabil că erau opt cu toţii, dispuşi într-un arc cu 
deschidere în afară, la trei metri de cadavru. 

— Sergent Vianello, strigă Brunetti, şi unul dintre ei păşi în 
spate din şir şi veni la el, lângă cadavru. 

— Adu doi oameni de-ai tăi şi duceţi-l la şalupă, apoi duceţi-l 
la cimitir. 

In timp ce se întâmplau acestea, Brunetti se întoarse să 
cerceteze faţada bazilicii, lăsându-și ochii să plutească în sus 
şi-n jurul turlelor ei ameţitoare. Îşi mută privirea de cealaltă 
parte a campo-ului la statuia lui Colleoni, probabil un martor la 
crimă. 

Vianello veni lângă el. 

— L-am trimis la cimitir, domnule. Alte ordine? 

— Da. E vreun bar pe aici? 

— Acolo, domnule, în spatele statuii. Se deschide la şase. 

— Bun. Trebuie să beau o cafea. 

In drum spre bar, Brunetti începu să dea ordine. 


—O să ne trebuiască vreo doi scafandri. Pune-i să 
scotocească în apă unde a fost găsit cadavrul. Vreau să aducă la 
suprafaţă orice ar putea fi o armă: un cuţit cu lama lată de 
aproximativ trei centimetri. Dar s-ar putea să fi fost altceva, 
chiar şi o bucată de metal, aşa că pune-i să aducă la suprafaţă 
orice ar fi putut provoca o rană ca aia. Unelte, orice. 

— Da, domnule, zise Vianello, încercând să-şi noteze în 
carneţel din mers. 

— Doctorul Rizzardi o să ne dea după-amiază o oră a morții. 
De-ndată ce-o avem, vreau să-l văd pe Bonsuan. 

— Pentru maree, domnule? întrebă Vianello, înțelegând 
imediat. 

— Da. Şi poţi să începi să suni la hoteluri. Vezi dacă nu 
lipseşte cineva din cameră, în special americani. 

Ştia că omului nu-i plăcea asta, nesfârşitele apeluri la hoteluri, 
pagini după pagini pline de ele pe lista poliţiei. lar după ce 
sunau la hoteluri mai rămâneau pensiunile şi căminele, alte 
pagini cu nume şi numere. 

Căldura plină de aburi a barului era reconfortantă şi familiară, 
aşa cum erau şi mirosurile de cafea şi foietaje. Un bărbat şi o 
femeie care stăteau la tejghea aruncară o privire spre bărbatul 
în uniformă, apoi se întoarseră la discuţia lor. Brunetti ceru un 
espresso, Vianello un caffe corretto, cafea neagră cu un strop 
zdravăn de grappa. Când barmanul le puse cafelele în faţă, 
amândoi le amestecară cu două lingurite de zahăr şi strânseră 
ceştile calde în mâini pentru o clipă. 

Vianello îşi goli ceaşca dintr-o singură înghiţitură, o aşeză la 
loc pe tejghea şi întrebă: 

— Altceva, domnule? 

— Vezi cum stă treaba cu traficul de droguri în cartier. Cine se 
ocupă de el şi unde? Vezi dacă nu e cineva în cartier cu cazier 
pentru trafic de stupefiante sau delicte minore: vânzare, 
folosire, furt, orice. Şi află unde merg să se drogheze, pe oricare 
dintre ca/le-le alea care se înfundă în canal, dacă există vreun 
loc de unde se adună seringile dimineaţa. 

— Credeţi că-i o crimă din lumea drogurilor, domnule? 

Brunetti îşi termină cafeaua şi-i făcu semn barmanului să-i 
mai aducă una. Fără să fie întrebat, Vianello dădu din cap 
negând scurt. 


> Grappa - brandy italian distilat din tescovină 


— Nu ştiu. E posibil. Aşa că hai să verificăm asta mai întâi. 

Vianello aprobă din cap şi scrise în carneţel. Termină, îl vârî î 
buzunarul de la piept şi dădu să-şi scoată portofelul. 

— Nu, nu, insistă Brunetti. Fac eu cinste. Intoarce-te la barcă 
şi sună după scafandri. Şi pune-ţi oamenii să instaleze bariere. 
Blochează intrările spre canal cât timp lucrează scafandrii. 

Vianello mulţumi pentru cafea cu o mişcare a capului şi plecă. 
Prin geamurile aburite ale barului, Brunetti se uita la oamenii ce 
traversau campo-ul într-un du-te-vino continuu. Privea cum 
coborau de pe podul principal ce ducea la spital, iar între timp 
poliţia trecuse la treabă şi-i întreba pe oamenii care stăteau 
acolo ce se întâmplă. De obicei, se opreau, uitându-se la 
uniformele închise la culoare care încă se mai fâţâiau pe lângă 
şalupa de poliţie ce tresălta pe-o parte a canalului. Apoi, 
nevăzând absolut nimic ieşit din comun dincolo de asta, îşi 
continuau treburile. Bătrânul, observă Brunetti, stătea încă 
sprijinit de balustradă. Chiar şi după atâţia ani în rândul forţelor 
de poliţie, încă nu era în stare să înţeleagă cum de puteau 
oamenii să se plaseze de bună-voie aproape de moartea 
semenilor lor. Acesta era un mister pe care nu reuşise niciodată 
să-l pătrundă, acea îngrozitoare fascinaţie pentru încheierea 
unei vieţi, mai ales când era violentă, aşa cum fusese aceasta. 

Se întoarse înapoi la cea de-a doua cafea şi-o bău repede. 

— Cât face? întrebă. 

— Cinci mii de lire. 

Plăti cu o bancnotă de zece şi-şi aşteptă restul. Când i-l dădu, 
barmanul întrebă: 

— S-a întâmplat ceva rău, domnule? 

— Da, ceva rău, răspunse Brunetti. Ceva foarte rău. 


N 


2 


Cum Questura era atât de aproape, lui Brunetti îi era mai uşor 
să meargă pe jos la birou decât să se urce în şalupă alături de 
bărbaţii în uniformă. Merse pe drumul din spate, trecând pe 
lângă biserica Evanghelică şi ajunse la Questura pe partea 
dreaptă a clădirii. Omul în uniformă de la intrarea principală 
deschise uşa grea de sticlă de-ndată ce-l văzu pe Brunetti, care 
se îndreptă spre scările ce aveau să-l poarte la biroul de la etajul 
al patrulea, trecând pe lângă şirul de străini care cereau 
reşedinţă şi permise de muncă, şir ce se întindea pe jumătate 
din holul de la intrare. 

Masa lui de lucru, când ajunse la birou, era exact aşa cum o 
lăsase cu o zi în urmă, acoperită de hârtii şi dosare răspândite 
pe ea în dezordine. Cele mai la îndemână conţineau rapoarte ale 
personalului, pe care trebuia să le citească în întregime şi pe 
marginea cărora trebuia să facă notițe, ca parte a procesului 
bizantin de promovare prin care, fără să aibă de ales, treceau 
toţi angajaţii statului. Al doilea teanc se ocupa cu cea mai 
recentă crimă din oraş, un tânăr care fusese bătut cu 
brutalitate, până la moarte, cu o lună în urmă pe cheiul de la 
Zettere. Fusese bătut atât de sălbatic, încât poliţia începuse să 
creadă că era opera unei bande. In schimb, doar după o singură 
Zi, descoperiseră că ucigaşul era un băiat firav de şaisprezece 
ani. Victima era un tânăr homosexual, iar tatăl ucigaşului era un 
fascist recunoscut, care-i băgase fiului său în cap doctrinele 
conform cărora comuniştii şi pederaştii erau nişte paraziți care 
meritau doar moartea. Aşa că, la ora cinci într-o dimineaţă 
luminoasă de vară, acei doi tineri se întâlniseră pe-o traiectorie 
mortală lângă apele Canalului Giudecca. Nimeni nu ştia ce se 
petrecuse între ei, dar victima se afla într-o asemenea stare, 
încât familiei i se refuzase dreptul de a-i vedea cadavrul, care le 
fusese încredinţat într-un sicriu sigilat. Bucata de lemn care 
fusese folosită pentru a-l bate şi înjunghia mortal se afla într-o 
cutie de plastic înăuntrul unui fişet de la etajul al doilea al 
Questurei. Mai rămâneau puţine lucruri de făcut, în afară de-a 
avea grijă ca tratamentul psihiatric al ucigaşului să continue şi 
să nu i se dea voie să părăsească oraşul. Statul nu oferea 
tratament psihiatric pentru familia victimei. 

În loc să se aşeze la masa de lucru, Brunetti vârî mâna în unul 


dintre sertarele laterale şi scoase un aparat electric de ras. Cât 
se bărbieri, stătu în picioare la fereastră şi se uită în gol la 
faţada bisericii San Lorenzo, încă acoperită, aşa cum era de 
cinci ani, de schelele în spatele cărora se spunea că are loco 
amplă lucrare de restaurare. Nu avea nicio dovadă că asta s-ar 
întâmpla, căci nu se schimbase nimic în atâţia ani, iar uşile din 
faţă ale bisericii erau tot timpul închise. 

Sună telefonul, linia directă cu exteriorul. Aruncă o privire la 
ceasul de mână. Nouă treizeci. Trebuia să fie vulturii. Inchise 
aparatul de ras şi se duse la masa de lucru pentru a ridica 
receptorul. 

— Brunetti. 

— Buon giorno, commissario. Aici Carlon, zise o voce groasă 
şi continuă, cât se poate de inutil, prin a se prezenta ca fiind 
reporterul pe problema criminalității de la Gazzettino. 

— Buon giorno, signor Carlon. 

Brunetti ştia ce voia Carlon; îl lăsă să întrebe singur. 

— Vorbiţi-mi despre americanul acela pe care l-aţi scos din 
Rio dei Mendicanti azi-dimineaţă. 

— Ofiţerul Luciani e cel care l-a scos şi nu avem nicio dovadă 
că era american. 

— Greşeala mea, dottore, zise Carlon cu un sarcasm ce 
transforma scuza în insultă. 

Văzând că Brunetti nu continuă, întrebă: 

— A fost ucis, nu-i aşa? fără a se strădui prea mult să-şi 
ascundă plăcerea pricinuită de-o astfel de posibilitate. 

— Aşa s-ar părea. 

— Înjunghiat? 

Cum de aflau atât de multe şi atât de repede? 

— Da. 

— Ucis? repetă Carlon, vocea fiindu-i îngreunată de o răbdare 
simulată. 

— Nu vom şti sigur până când nu vom primi rezultatele 
autopsiei pe care o întreprinde doctorul Rizzardi în după-amiaza 
asta. 

— Avea o rană prin înjunghiere? 

— Da, avea. 

— Dar nu sunteţi sigur că rana prin înjunghiere a fost cauza 
decesului? 


ê Bună dimineaţa, comisare (în ital. în orig.) (n.r.) 


Întrebarea lui Carlon se încheie cu un sforăit incredul. 

— Nu, nu suntem, răspunse Brunetti afabil. Cum v-am 
explicat, nu e nimic sigur până când nu vom avea rezultatele 
autopsiei. 

— Alte urme de violenţă? întrebă Carlon, nemulţumit de cât 
de puţine informaţii primea. 

— Numai după autopsie, repetă Brunetti. 

— Mai urmează să sugeraţi că e posibil să se fi înecat, 
commissario? 

— Signor Carlon, zise Brunetti, hotărând că-i ajunsese, după 
cum ştim cu toţii, dacă a stat în apa unuia dintre canelele 
noastre oricât de puţin, e mult mai probabil să-l fi ucis o boală 
decât să se fi înecat. 

De la celălalt capăt al firului, doar tăcere. 

— Dacă aţi fi atât de bun să mă sunaţi după-amiază cam pe la 
patru, aş fi bucuros să vă ofer informaţii mai precise. 

Relatarea lui Carlon făcuse ca povestea ultimei crime să 
devină un expozeu al vieţii private a victimei, iar Brunetti încă-i 
mai purta o ranchiună de neimaginat pentru asta. 

— Mulţumesc, commissario. O voi face fără doar şi poate. Un 
lucru: mai spuneţi-mi o dată numele acelui ofiţer. 

— Luciani, Mario Luciani, un ofiţer exemplar - cum erau cu 
toţii când îi menţiona Brunetti celor de la presă. 

— Mulţumesc, commissario. Voi ţine cont de asta. Şi voi avea 
grijă să menţionez în articol cooperarea dumneavoastră. 

Fără alte cuvinte, Carlon închise telefonul. 

În trecut, relaţiile lui Brunetti cu presa fuseseră relativ 
prieteneşti, uneori mai mult de-atât, iar alteori chiar se folosise 
de presă pentru a afla informaţi despre o crimă. Dar, în ultimii 
ani, valul tot mai puternic al jurnalismului de senzaţie 
împiedicase orice relaţie cu reporterii care să nu fie strict 
formală; orice speculație ar fi emis avea să apară cu siguranţă a 
doua zi aproape sub forma unei acuzaţii directe de vinovăţie. 
Aşa că Brunetti devenise precaut, oferind informaţii cât mai 
puţine, oricât de precise şi adevărate ar fi crezut reporterii că 
erau. 

Îşi dădu seama că, până să afle ceva de la laborator despre 
biletul din buzunarul omului sau până când nu primea raportul 
autopsiei, nu prea avea multe de făcut. Cei din birourile de jos 
sunau acum la hoteluri şi aveau să-l informeze dacă aflau ceva. 


Prin urmare, el nu avea nimic de făcut decât să citească şi să 
semneze rapoartele de personal. 

O oră mai târziu, chiar înainte de unsprezece, sună telefonul 
pe linia internă. Ridică receptorul, ştiind prea bine cine avea să 
fie. 

— Da, vice-questore”? 

Surprins pe moment de interpelarea directă, sperând poate să 
dea peste Brunetti pe picior greşit sau dormind, superiorului 
său, vice-questore-le Patta, îi luă o clipă să răspundă. 

— Ce-i povestea asta despre americanul mort, Brunetti? De ce 
n-am fost sunat? Ai idee cum va afecta asta turismul? 

Brunetti bănuia că a treia întrebare era singura care-l interesa 
cu adevărat pe Patta. 

— Ce american, domnule? întrebă el, cu vocea plină de-o falsă 
curiozitate. 

— Americanul pe care l-ai scos din apă în dimineaţa asta. 

— O, făcu Brunetti, de data aceasta cu o surprindere 
politicoasă. A venit raportul atât de repede? A fost american, 
deci? 

— Nu fă pe simpaticul cu mine, Brunetti, zise Patta furios. N-a 
venit încă raportul, dar avea monede americane în buzunar, aşa 
că trebuie să fie american. 

— Sau numismat, sugeră Brunetti cu bunăvoință. 

Urmă o pauză lungă care-i spuse lui Brunetti că 
vice-questore-le nu cunoştea semnificaţia cuvântului. 

— Ţi-am spus să nu faci pe deşteptul, Brunetti. Vom opera 
presupunând că este american. Nu ne permitem să fie omorâţi 
americani în oraşul ăsta, nu-n halul în care arată turismul anul 
ăsta. Înţelegi ce spun? 

Brunetti îşi reprimă impulsul de a-l întreba dacă ar fi în ordine 
să omori oameni de alte naţionalităţi - albanezi, poate? — şi, în 
schimb, spuse doar: 

— Da, domnule. 

— Şi? 

— Şi ce, domnule? 

— Ce ai făcut? 

— Scafandrii cercetează canalul în locul unde a fost găsit. 
După ce aflăm când a murit, o să-i punem să cerceteze locurile 
de unde ar fi putut să-l poarte apele, presupunând că a fost ucis 


7 Chestor adjunct (în ital. în orig.) 


altundeva. Vianello caută să afle cum stau lucrurile în cartier în 
ceea ce priveşte folosirea sau traficul de droguri, iar laboratorul 
analizează lucrurile pe care le-am găsit în buzunarele lui. 

— Monedele alea? 

— Nu cred că e nevoie să ne spună cei de la laborator că sunt 
americane, domnule. 

După o tăcere prelungă care spunea că n-ar fi înţelept că se 
mai joace cu nervii lui Patta, superiorul întrebă: 

— Ce-mi poţi spune despre Rizzardi? 

— A zis că-mi va trimite raportul după-amiază. 

— Ai grijă să primesc şi eu un exemplar, ordonă el. 

— Da, domnule. Mai e ceva? 

— Nu, asta-i tot. 

Patta puse receptorul în furcă fără să mai spună altceva, iar 
Brunetti se reapucă să citească rapoartele. 

Când termină cu ele, era trecut de unu. Fiindcă nu ştia când 
avea să-l sune Rizzardi şi fiindcă voia să primească raportul cât 
mai repede posibil, se hotărî să nu meargă acasă la prânz, şi nici 
să-şi piardă timpul mergând la restaurant, chiar dacă îi era 
foame după acea dimineaţă lungă. Se hotărî să meargă la barul 
de la piciorul podului dei Greci şi să se mulţumească cu câteva 
tramezzini’. 

Când intră în local, Arianna, proprietăreasa, îl salută 
spunându-i pe nume şi aşeză automat un pahar de vin pe 
tejghea în fața lui. Orso, bătrânul ei ciobănesc german, care 
dezvoltase un fel de pasiune specială pentru Brunetti de-a 
lungul anilor, se ridică artritic în picioare din locul lui obişnuit de 
lângă frigiderul de îngheţată şi veni şchiopătând spre el. Aşteptă 
destul de mult până când Brunetti îl mângâie pe cap şi-l trase 
uşor de urechi, apoi se prăbuşi grămadă la picioarele lui. Clienţii 
fideli din bar erau obişnuiţi să păşească peste Orso şi să-i 
arunce coji şi bucăţi de sendvişuri. Câinelui îi plăcea în mod 
deosebit sparanghelul. 

— Ce ai mânca, Guido? întrebă Arianna, gândindu-se la 
tramezzini şi turnându-i încă un pahar de vin roşu. 

— Dă-mi o porţie de anghinare cu şuncă şi una de crevete. 

Ca un evantai, coada lui Orso începu să se lovească încet de 
glezna sa. 


8 Tramezzini - sendvişuri specific italieneşti servite ca gustare după-amiaza 
târziu şi însoţite de obicei de un pahar de vin (în ital. în orig.) 


— Şi nişte sparanghel. 

Când veni sendvişul, ceru încă un pahar de vin şi-l bău încet, 
gândindu-se cât s-ar complica lucrurile dacă decedatul se 
dovedea a îi american. Nu ştia dacă s-ar pune problema 
jurisdicției; se hotărî să nu se gândească la asta. 

Ca pentru a-i zădărnici încercările, Arianna spuse: 

— Păcat de americanul ăla. 

— Nu suntem sigur că e american, nu încă. 

— Păi, dacă e, cineva o să-nceapă să strige „terorism“, iar 
asta n-o să ajute nimănui. 

Chiar dacă era iugoslavă prin naştere, modul ei de gândire 
era complet venețian: afacerea în primul rând şi mai presus de 
orice. 

— Sunt multe droguri în cartierul ăla, adăugă ea, de parcă, 
vorbind despre ele, ar fi făcut ca drogurile să fie cauza. 

El îşi aminti că femeia avea şi un hotel, aşa încât simplul gând 
la cel mai mic zvon de terorism era sortit să-i provoace pe bună 
dreptate panică. 

— Da, verificăm asta, Arianna. Mulţumesc. 

Rostind acestea, un fir de sparanghel i se desprinse din 
sendviş şi căzu la podea lângă nasul lui Orso. Şi, când acesta 
dispăru, un altul îi luă locul. Lui Orso îi era greu să se ridice în 
picioare, aşa că de ce să nu-l laşi să mănânce ca la botul 
calului? 

Aşeză o bancnotă de zece mii de lire pe tejghea şi vâri în 
buzunar restul când i-l dădu Arianna. Nu se deranjase să 
introducă suma în casa de marcat, aşa că banii aveau să 
rămână nedeclaraţi şi, prin urmare, neimpozitaţi. Lui Brunetti 
încetase cu ani în urmă să-i mai pese de această fraudă 
continuă comisă împotriva Statului. Lasă-i pe băieţii de la Poliţia 
Financiară să-şi facă griji de asta. Legea spunea că trebuia să 
marcheze consumaţia şi să-i dea chitanţă; dacă pleca din bar 
fără ea, amândoi erau pasibili de amenzi de până la sute de mii 
de lire. Băieţii de la Finanţe aşteptau deseori în faţa barurilor, 
magazinelor şi restaurantelor, uitându-se prin geamuri la cum 
se desfăşura afacerea, apoi opreau clienţii care ieşeau şi le 
cereau să le arate chitanţele. Dar Veneţia era un oraş mic şi toţi 
oamenii de la Finanţe îl cunoşteau, aşa că nu l-ar fi oprit 
niciodată, numai dacă nu aduceau poliţişti din afara oraşului şi 
nu organizau ceea ce presa se obişnuise să numească 


„operaţiunea blitz“, împânzind tot centrul comercial al oraşului 
şi, într-o singură zi, încasând milioane de lire prin amenzi. ŞI 
dacă-l opreau? Le va arăta legitimaţia şi le va spune că se oprise 
să folosească toaleta. Din aceleaşi taxe i se plătea salariul; asta 
era adevărat. Dar asta nu mai avea importanţă pentru el şi nici, 
bănuia el, pentru majoritatea conaţionalilor săi. Intr-o ţară unde 
mafia era liberă să ucidă când şi pe cine poftea, a nu tăia 
chitanţă pentru o ceaşcă de cafea nu era o crimă care să-l 
intereseze pe Brunetti. 

Înapoi la masa de lucru, găsi un bilet care-i spunea să-l sune 
pe doctorul Rizzardi. Când sună, îl găsi pe medicul legist încă la 
biroul său de pe insula cimitirului. 

— Ciao, Ettore. Sunt Guido. Ce ai? 

— Am aruncat o privire la dinţii lui. Toate lucrările sunt 
americane. Are şase plombe şi-o extragere de nerv. E-o lucrare 
de-acum câţiva ani şi nu încape îndoială cu privire la tehnica 
folosită. E sută la sută americană. 

Brunetti ştia că nu avea rost să-l întrebe dacă e sigur. 

— Ce altceva? 

— Lama avea o lăţime de patru centimetri şi era lungă de cel 
puţin cincisprezece. Vârful a străpuns inima, exact cum am 
crezut. S-a strecurat chiar printre coaste, nici măcar nu le-a 
zgâriat, aşa că cel care-a făcut-o ştia că trebuie să ţină lama la 
orizontală. lar unghiul a fost perfect. 

Făcu o pauză de-o clipă, apoi adăugă: 

— Dat fiind c-a fost pe partea stângă, aş spune că făptaşul a 
fost dreptaci sau cel puţin s-a folosit de mâna dreaptă. 

— Dar înălţimea lui? Îmi poţi spune ceva? 

— Nu, nimic concludent. Dar a trebuit să fie aproape de mort, 
să stea faţă în faţă. 

— Urme de luptă? Ai găsit ceva sub unghii? 

— Nu. Nimic. Însă a stat sub apă în jur de cinci sau şase ore, 
aşa că, dacă au fost ceva urme la început, e posibil să le fi 
curăţat apa. 

— Cinci sau şase ore? 

— Da. Aş spune că a murit pe la miezul nopţii, la ora unu. 

— Altceva? 

— Nimic deosebit. Era într-o formă fizică foarte bună, foarte 
musculos. 

— Dar despre mâncare? 


— A mâncat ceva cu puţine ore înainte să moară. Probabil un 
sendviş. Şuncă şi roşii. Dar n-a băut nimic, cel puţin nimic 
alcoolic. N-am găsit nimic în sânge, iar după cum arată ficatul, 
aş spune că bea puţin, dacă nu chiar deloc. 

— Cicatrice? Operații? 

— Avea o mică cicatrice, începu Rizzardi, apoi se opri şi 
Brunetti auzi foşnet de hârtii. Pe încheietura mâinii stângi, sub 
formă de semilună. Ar fi putut fi orice. N-a fost operat niciodată 
de nimic. Avea amigdalele, apendicele. O sănătate perfectă. 

Brunetti îşi dădea seama din vocea lui că asta era tot ce-i 
putea oferi Rizzardi. 

— Mulţumesc, Ettore. O să trimiţi un raport scris? 

— Vrea să-l vadă Superioritatea Sa? 

Brunetti rânji auzind apelativul pe care i-l dăduse Rizzardi lui 
Patta. 

— Vrea să-l primească. Nu-s sigur c-o să-l citească. 

— Păi, dacă o s-o facă, o să fie atât de plin de termeni 
medicali, încât o să trebuiască să mă sune ca să-i traduc. 

Cu trei ani în urmă, Patta se opusese numirii lui Rizzardi în 
funcţia de medic legist fiindcă nepotul unui prieten de-al său 
tocmai termina atunci medicina şi căuta un post bugetar. In 
schimb, fusese numit Rizzardi, având cincisprezece ani de 
experienţă ca patolog şi de-atunci el şi Patta purtaseră unul 
împotriva celuilalt un război de gherilă. 

— Abia aştept să-l citesc, atunci, zise Brunetti. 

— O, n-o să înţelegi o iotă din el. Nici măcar nu încerca, 
Guido. Dacă ai întrebări, sună-mă şi-o să-ţi explic totul. 

— Ce-mi poţi spune despre haine? întrebă Brunetti, chiar dacă 
ştia că asta nu intra în sarcina lui Rizzardi. 

— Purta blugi Levi's. Şi avea într-un picior un tenis Reebok, 
mărimea 45. Înainte să poată spune ceva Brunetti, Rizzardi 
continuă: Ştiu, ştiu. Asta nu înseamnă că e american. Poţi 
cumpăra blugi Levi's şi tenişi Reebok de oriunde acum. Dar 
lenjeria lui intimă era americană. Am trimis-o la băieţii de la 
laborator şi ei ţi-ar putea spune mai multe, etichetele erau în 
engleză, scria pe ele „Made în USA“. 

Vocea doctorului se schimbă, exprimând o curiozitate 
neobişnuită pentru el. 

— Au aflat ceva băieţii tăi de la hoteluri? Au idee cine era? 

— N-am auzit nimic, bănuiesc că încă mai dau telefoane. 


— Sper să aflaţi cine e ca să-l puteţi trimite acasă. Nu-i a bună 
să mori într-o ţară străină. 

— Mulţumesc, Ettore. O să fac tot posibilul să aflu cine este. Şi 
să-l trimit acasă. 

Aşeză receptorul în furcă. Un american. Nu avusese asupra lui 
nici portofel, nici paşaport, nici acte de identitate, nici alţi bani 
în afară de acele câteva monede. Toate astea indicau o 
infracţiune de cartier, una care degenerase oribil şi se sfârşise 
cu moartea omului în loc de jefuirea lui. lar hoţul avea un cuțit 
și-l folosise fie cu noroc, fie cu îndemânare. Infractorii mărunți 
din Veneţia aveau o fărâmă de noroc, dar rareori aveau 
îndemânare. Înșfăcau şi fugeau. În orice alt oraş, asta ar fi putut 
trece drept un jaf scăpat de sub control, dar acolo, în Veneţia, 
genul acela de lucruri pur şi simplu nu erau posibile. 
Îndemânare sau noroc? lar dacă era vorba de îndemânare, cine 
era cel care o avea şi de ce să fi fost nevoie să apeleze la ea? 

Sună la biroul central şi întrebă dacă avuseseră noroc cu 
hotelurile. Celor de prima şi a doua clasă le lipsea doar un 
singur oaspete, un om la vreo cincizeci de ani care nu se 
întorsese la Gabriele Sandwirth noaptea trecută. Ofițerii 
trecuseră să verifice hotelurile mai mici, dintre care unul avea 
un american care plecase cu o seară în urmă, dar a cărui 
descriere nu se potrivea. 

Era posibil, îşi dădu seama Brunetti, să fi închiriat un 
apartament în oraş; în cazul acesta, puteau trece zile întregi 
până să fie dat dispărut ori pur şi simplu nu avea să i se observe 
lipsa. 

Sună la laborator şi ceru să vorbească cu Enzo Bocchese, 
tehnicianul-şef. Când acesta veni la telefon, Brunetti întrebă: 

— Bocchese, ai aflat ceva despre lucrurile din buzunarele lui? 

Nu era nevoie să specifice despre buzunarele cui vorbea. 

— Am analizat biletul cu unde infraroşii. Era atât de îmbibat 
de apă, încât n-am crezut că vom putea afla ceva. Dar am aflat. 

Bocchese, teribil de mândru de tehnica din dotare şi de 
lucrurile pe care le putea face cu ea, simţea mereu nevoia să fie 
solicitat, iar apoi lăudat. 

— Bun. Nu ştiu cum o faci, dar reuşeşti întotdeauna să afli 
ceva. 

Ceea ce chiar era aproape de adevăr. 

— De unde era? 


— Vinceza. Drum dus-întors la Veneţia. Cumpărat ieri şi 
anulat pentru drumul de întoarcere. Am chemat un om de la 
gară să vadă dacă ne poate spune ceva, după acea anulare, 
despre ce tren era vorba, dar nu-s sigur că o poate face. 

— La ce clasă era, prima sau a doua? 

— A doua. 

— Altceva? Şosetele? Cureaua? 

— V-a spus Rizzardi despre haine? 

— Da. Crede că lenjeria intimă e de producţie americană. 

— Este. Fără îndoială. Cureaua, pe asta ar fi putut-o cumpăra 
de oriunde. Piele neagră cu cataramă de bronz. Şosetele sunt 
din material sintetic. Fabricate în Taiwan sau Coreea. Se vând 
peste tot. 

— Altceva? 

— Nu, nimic. 

— Bine lucrat, Bocchese, dar nu cred că ne trebuie altceva în 
afară de bilet ca să fim siguri. 

— Siguri de ce, commissario? 

— Că este american. 

— De ce? întrebă tehnicianul. 

— Fiindcă de acolo vin americanii, răspunse Brunetti. 

Orice italian din zonă ştia despre baza din Vicenza, Caserma 
Cum-i-o-zice, baza unde locuiau mii de soldaţi americani şi 
familiile lor, chiar şi acum, la atâţia ani după sfârşitul războiului. 
Dacă avea dreptate, asta cu siguranţă urma să aducă în discuţie 
spectrul terorismului şi fără îndoială că se va pune problema 
jurisdicției. Americanii aveau propria lor poliţie acolo şi, în clipa 
când cineva nu făcea decât să şoptească „terorism“, era foarte 
posibil să intervină NATO şi chiar Interpolul. Ori chiar CIA, gând 
la care Brunetti făcu o grimasă, gândindu-se la cum se va bălăci 
Patta în publicitate, în celebritatea care avea să urmeze sosirii 
acestora. Brunetti habar nu avea cum trebuiau să fie nişte acte 
de terorism, dar acesta nu părea să fie unul. Un cuţit era o armă 
prea comună; nu atrăgea atenţie asupra crimei. Şi nu se 
înregistrase niciun apel de revendicare a crimei. Sigur, asta 
putea încă să se întâmple, dar avea să fie prea târziu, prea 
simplu. 

— Sigur că da, sigur că da, zise Bocchese. Trebuia să mă 
gândesc la asta. 

Făcu o pauză destul de lungă ca Brunetti să spună ceva, dar 


când acesta n-o făcu, Bocchese întrebă: 

— Altceva, domnule? 

— Da. După ce vorbeşti cu omul de la agenţia feroviară, dă-mi 
de veste dacă îţi poate oferi vreo informaţie despre trenul pe 
care e posibil să-l fi luat. 

— Mă-ndoiesc c-o va putea face, domnule. E doar o perforaţie 
pe bilet. Nu putem distinge nimic care să identifice trenul. Dar 
vă voi suna dacă ne va putea spune. Altceva? 

— Nu, nimic. Şi mulţumesc, Bocchese. 

După ce închiseră, Brunetti se aşeză la masa de lucru şi se 
uită în gol la perete, cântărind informaţiile şi posibilităţile. Un 
om tânăr într-o stare fizică perfectă vine la Veneţia cu un bilet 
dus-întors dintr-un oraş unde se află o bază militară americană. 
Avea lucrări dentare americane şi-n buzunar avea monede 
americane. 

Brunetti se întinse după telefon şi formă numărul 
operatorului. 

— Vezi dacă-mi poţi face legătura cu baza militară americană 
de la Vicenza. 


3 


Aşteptând să i se facă legătura, lui Brunetti îi revenea în 
minte imaginea acelei feţe tinere, cu ochii larg deschişi în 
moarte. Putea fi oricare dintre feţele soldaţilor americani din 
Războiul din Golf, pe care le văzuse în fotografii: fragede, 
proaspăt rase, inocente, radiind de acea sănătate extraordinară 
care-i caracteriza atât de bine pe americani. Dar faţa tânărului 
american de pe chei fusese ciudat de solemnă, o separa de 
tovarăşii lui misterul morții. 

— Brunetti, zise el, răspunzând la interfonul ce bâzâi. 

— Sunt foarte greu de găsit americanii ăştia, spuse 
operatorul. In cartea de telefon a Vicenzei nu figurează baza 
americană sau NATO sau Statele Unite. Dar am găsit un număr 
pentru Poliţia Militară. Aşteptaţi un minut, domnule, şi-o să vă 
fac legătura. 

Ce ciudat, gândi Brunetti, o prezenţă atât de proeminentă ar 
trebui să fie oricum, dar nu de negăsit în cartea de telefon. 
Ascultă declicurile obişnuite pentru un apel la mare distanţă, 
auzi telefonul cum suna la celălalt capăt al firului, apoi o voce 
bărbătească spuse: 

— Postul PM, pot să vă fiu de ajutor, domnule sau doamnă? 

— Bună ziua, zise Brunetti în engleză. Aici commissario Guido 
Brunetti de la poliţia din Veneţia. Aş vrea să discut cu persoana 
de la conducerea poliţiei de acolo. 

— Pot să vă întreb în ce problemă, domnule? 

— E-o problemă poliţienească. Pot vorbi cu o persoană de la 
conducere? 

— Doar un moment, domnule. 

Urmă o pauză lungă, sunetul de glasuri înăbuşite la celălalt 
capăt al firului, apoi vorbi o altă voce. 

— Aici sergentul Frolich. Vă pot fi de ajutor? 

— Bună ziua, domnule sergent. Aici commissario Brunetti de 
la poliţia din Veneţia. Aş vrea să vorbesc cu ofiţerul-şef sau cu 
cine e la conducere. 

— Imi puteţi spune în ce problemă, domnule? 

— Cum i-am explicat colegului dumneavoastră, zise Brunetti, 
păstrându-şi tonul egal, e-o problemă poliţienească şi aş vrea să 
discut cu ofiţerul-şef. 

Cât oare mai trebuia să repete aceeaşi formulă? 


— Regret, domnule, dar nu este la secţie acum. 

— Când vă aşteptaţi să se întoarcă? 

— Nu ştiu, domnule. Nu-mi puteţi spune mie despre ce e 
vorba? 

— Un soldat dispărut. 

— Vreţi să repetaţi, domnule? 

— Aş vrea să ştiu dacă s-a raportat acolo dispariţia vreunui 
soldat. 

Vocea deveni brusc mai serioasă. 

— Cine aţi spus că sunteţi, domnule? 

— Commissario Brunetti. Poliţia din Veneţia. 

— Aveţi un număr de telefon la care să puteţi fi sunat? 

— Mă puteţi suna la Questura din Veneţia. Numărul este 
5203222, iar prefixul de Veneţia e 041, dar probabil că veţi dori 
să verificaţi numărul în cartea de telefon. Vă voi aştepta apelul. 
Brunetti. 

Închise, convins că acum vor verifica numărul şi-l vor suna 
înapoi. Schimbarea din vocea sergentului fusese semn de 
interes, nu de alarmă, aşa că probabil nu era dat dispărut niciun 
soldat. Nu încă. 

După aproximativ zece minute, telefonul sună şi operatorul îi 
spuse că îl căuta baza americană de la Vicenza. 

— Brunetti, zise el când auzi că se stabilise legătura. 

— Commissario Brunetti, spuse o altă voce, aici căpitanul 
Duncan de la Poliţia Militară din Vicenza. Imi puteţi spune ce 
doriţi să ştiţi? 

— Aş vrea să ştiu dacă aţi primit un raport cu privire la 
dispariţia unui soldat. Un tânăr pe la 25 de ani. Păr deschis la 
culoare, ochi albaştri. 

Îi luă o clipă să facă transformarea din metri în picioare şi 
inchi. 

— Aproximativ cinci picioare şi nouă inchi înălţime. 

— Îmi puteţi spune de ce e interesată de lucrul acesta poliţia 
din Veneţia? A întâmpinat cumva probleme acolo? 

— Aţi putea spune şi aşa, căpitane. Am găsit cadavrul unui 
tânăr plutind într-un canal, în dimineaţa asta. Avea în buzunar 
un bilet dus-întors de Vicenza, iar hainele şi lucrările lui dentare 
sunt americane, aşa că ne-am gândit la baza dumneavoastră şi 
ne-am întrebat dacă nu cumva a venit de acolo. 

— S-a înecat? 


Brunetti rămase tăcut atât de mult, încât celălalt repetă 
întrebarea: 

— S-a înecat? 

— Nu, căpitane, nu s-a înecat. Au fost urme de violenţă. 

— Ce înseamnă asta? 

— A fost înjunghiat. 

— Jefuit? 

— Aşa s-ar părea, căpitane. 

— Vorbiţi de parcă v-aţi îndoi de asta. 

— Pare că a fost un jaf. Nu are portmoneu şi-i lipsesc toate 
actele de identitate. 

Brunetti se întoarse la întrebarea sa de la început. 

— Îmi puteţi spune dacă aţi primit vreun raport privitor la 
dispariţia cuiva, cineva care să nu se fi prezentat la apel? 

Urmă o pauză lungă până să răspundă căpitanul. 

— Vă pot suna din nou cam peste o oră? 

— Desigur. 

— Va trebui să luăm legătura cu fiecare post operativ să 
vedem dacă nu lipseşte cineva de la serviciu sau din cazărmi. 
Puteţi repeta descrierea, vă rog? 

— Omul pe care l-am găsit pare să aibă în jur de 25 de ani, 
are ochi albaştri, păr deschis la culoare şi e înalt cam de cinci 
picioare şi nouă inchi. ` 

— Mulţumesc, commissario. Imi pun oamenii să se ocupe de 
asta numaidecât şi vă vom suna de-ndată ce aflăm ceva. 

— Mulţumesc, căpitane, zise Brunetti şi întrerupse legătura. 

Dacă tânărul se dovedea a fi soldat american, pe Patta avea 
să-l lovească apoplexia în dorinţa de a-l găsi pe asasin. Patta, 
ştia el, era incapabil să vadă asta ca pe răpirea vieţii unui om. 
Pentru el, nu putea fi nici mai mult, nici mai puţin decât o 
lovitură împotriva turismului şi, protejând acest bun civic, cu 
siguranţă avea să devină feroce. 

Plecă de la masa de lucru şi cobori scările ce duceau la 
birourile mai mari unde munceau ofiţerii în uniformă. Când intră, 
dădu acolo peste Luciani, nepărând deloc afectat de baia în 
canal pe care o făcuse dimineaţa devreme. Brunetti se înfioră 
numai la gândul de-a intra în apele canalelor, nu din cauza 
frigului, ci a mizeriei. Deseori spunea în glumă că o eventuală 
căzătură în canal, ar fi fost o experienţă căreia ar fi preferat să 
nu-i supravieţuiască. Şi totuşi, în copilărie, înotase în apele 


Marelui Canal, iar oamenii mai în vârstă pe care-i cunoştea 
vorbeau despre felul cum, în sărăcia tinereţii lor, fuseseră 
nevoiţi să folosească apele sărate din canale şi din lagună la 
bucătărie, asta în zilele când sarea era o marfă scumpă şi 
impozitată din greu, iar venețienii erau oameni sărmani şi 
turismul era încă o necunoscută. 

Luciani vorbea la telefon când intră Brunetti în birou şi-i făcu 
semn cu mâna să vină la masa lui de lucru. 

— Da, unchiule, ştiu asta, zise el. Dar cum rămâne cu fiul lui? 
Nu, nu ăla care intrat în belele în Mestrino? anul trecut. 

Ascultând răspunsul unchiului său, Luciani clătină din cap 
spre Brunetti şi-i făcu semn cu palma deschisă să aştepte să-şi 
termine discuţia telefonică. Brunetti se aşeză şi ascultă restul 
conversaţiei. 

— Când a lucrat ultima dată? La Breda!0? Fii serios, unchiule, 
ştii şi tu că nu-i în stare să se ţină de-o slujbă atâta timp. 

Luciani tăcu şi ascultă vreme îndelungată, apoi spuse: 

— Nu, nu, dacă afli ceva despre el, poate că apare brusc cu o 
mulţime de bani, dă-mi de ştire. Da, da, unchiule, şi sărut-o pe 
mătuşa Luisa din partea mea. 

Urmă o serie de acele „ciao“ bisilabice fără de care venețienii 
păreau incapabili să pună capăt unei discuţii. 

După ce închise telefonul, Luciani se întoarse spre Brunetti şi 
spuse: 

— Era unchiul meu Carlo. Locuieşte lângă Fondamente Nuove, 
puţin mai în spate de Santi Giovanni e Paolo. L-am întrebat 
despre cartier - despre cine vinde droguri, cine le foloseşte. 
Singurul de care ştie este Vittorio Argenti. 

Brunetti clătină din cap, recunoscând numele. 

— L-am adus la secţie de-o duzină de ori. Dar unchiul meu a 
spus că şi-a găsit de lucru la Breda în urmă cu aproximativ şase 
luni, iar acum că mă gândesc la asta, cam de atunci nu l-am mai 
văzut pe-aici. Pot verifica registrele, dar cred că mi-aş aminti 
dacă l-am fi adus la secţie pentru ceva. Unchiul meu îi ştie 
familia şi jură că sunt cu toţii convinşi că Vittorio s-a schimbat. 

Luciani aprinse o ţigară şi stinse chibritul. 

— După cum a vorbit unchiul, pare că şi el e convins. 

— În afară de Argenti, mai e cineva în cartier? 


? Mestrino - comună în provincia italiană Padova din regiunea Veneto. 
19 Oraş din sudul Olandei. 


— El pare să fi fost capul răutăţilor. N-a existat niciodată cine 
ştie ce trafic de droguri în partea aia de oraş. Îl cunosc pe 
gunoierul Noe şi nu s-a plâns niciodată că a găsit seringi pe 
străzi dimineaţa, nu ca-n San Maurizio, continuă el, numind o 
parte din oraş celebră pentru uzul de droguri. 

— Dar Rossi? A aflat ceva? 

— Cam acelaşi lucru, domnule. E-un cartier liniştit. Din când în 
când mai are loc câte-un jaf sau o spargere, dar niciodată n-au 
fost întâmplări legate de droguri şi niciodată nu s-au înregistrat 
violenţe, zise, apoi adăugă: Inainte de asta. 

— Dar oamenii din casele alea? Au auzit sau au văzut ceva? 

— Nu, domnule. Am vorbit cu toţi oamenii care s-au aflat în 
campo în dimineaţa asta, dar nimeni n-a auzit sau văzut nimic 
suspect. Acelaşi lucru e valabil şi pentru oamenii din case. 

Anticipă următoarea întrebare a lui Brunetti. 

— Şi Puccetti a spus acelaşi lucru, domnule. 

— Unde-i Rossi? 

Fără cea mai mică urmă de ezitare, Luciani răspunse: 

— A plecat să bea o cafea, domnule. Ar trebui să se întoarcă 
în câteva minute, dacă vreţi să discutaţi cu el. 

— Dar scafandrii? 

— Au stat sub apă mai bine o oră. Dar n-au adus la suprafaţă 
nimic care ar putea fi o armă. Gunoaiele obişnuite: sticle, căni, 
chiar şi un frigider şi-o şurubelniţă, dar nu e nimic care să poată 
fi măcar folosit pe post de cuţit. 

— Dar Bonsuan? A vorbit cineva cu el despre maree? 

— Nu, domnule. Nu încă. N-am primit încă estimarea 
momentului morţii. 

— În jur de miezul nopţii, completă Brunetti. 

Luciani deschise o condică ce se afla pe masa lui şi îşi plimbă 
degetul gros în josul unei coloane cu nume. 

— Aduce o barcă la gară chiar acum. Transportă doi prizonieri 
la trenul de Milano. Vreţi să-l trimit la biroul dumneavoastră 
când se întoarce? 

Brunetti aprobă din cap, apoi fură întrerupţi de întoarcerea lui 
Rossi. Povestea lui era aşa cum spusese Luciani: nimeni din 
campo şi nici din casele ce dădeau spre el nu văzuse sau auzise 
nimic ieşit din comun în noaptea aceea. 

În orice alt oraş din Italia, faptul că nimeni nu văzuse sau 
auzise nimic era doar expresia neîncrederii cetăţenilor faţă de 


poliţie şi-o generală împotrivire în a-i ajuta. Acolo însă, unde 
oamenii aveau în general respect faţă de lege şi majoritatea din 
poliţişti erau ei înşişi venețieni, nu însemna nimic mai mult 
decât că nu văzuseră sau auziseră nimic. Dacă exista în cartier 
o problemă gravă cu drogurile, mai devreme sau mai târziu 
aveau să audă de ea. Cineva trebuia să aibă un văr sau un iubit 
sau o soacră care să dea un telefon unui prieten, care să 
se-ntâmple să aibă un văr sau un iubit sau o soacră care să 
lucreze pentru poliţie, aşa că vorba ar ajunge la urechile lui. 
Până în momentul acela, trebuia să accepte ca atare faptul că 
traficul de droguri în partea aceea de oraş era redus, că nu era 
locul unde cineva să meargă să folosească sau să cumpere 
droguri, mai cu seamă nu un străin. Toate astea păreau să 
elimine ipoteza conform căreia drogurile ar fi jucat un rol în 
crimă, cel puţin dacă aceasta avea legătură în vreun fel cu 
cartierul acela. 

— Trimiteţi-l pe Bonsuan la mine când se întoarce, vă rog, le 
spuse el şi se întoarse la biroul său, având grijă să folosească 
scările din spatele clădirii pentru a evita să treacă pe lângă 
biroul lui Patta. 

Cu cât evita mai mult să discute cu superiorul său, cu atât 
avea să fie mai bine. 

În biroul lui, îşi aminti în sfârşit s-o sune pe Paola. Uitase să-i 
spună că nu se va întoarce acasă la prânz, dar trecuseră ani 
buni de când ea nu mai era surprinsă sau deranjată de asta. In 
loc să discute, citea o carte în timpul mesei, asta-n cazul că nu 
erau copiii acolo. De fapt, Brunetti începuse să suspecteze că 
soţiei sale îi făcea plăcere să prânzească alături de autorii pe 
care-i preda la universitate, căci nu protesta niciodată dacă el 
întârzia sau era reţinut să vină la masă. 

Răspunse la al treilea ţârâit. 

— Pronto. 

— Ciao, Paola. Eu sunt. 

— Mă gândeam că tu ai putea fi. Cum merg lucrurile? 

Niciodată nu punea o întrebare directă despre serviciul său 
sau despre ce-l reţinea să vină la masă. Nu era vorba că n-o 
interesa, doar că i se părea mai potrivit să-l aştepte pe el să 
vorbească despre asta. In cele din urmă, oricum ajungea să afle 
totul. 

— Imi pare rău de prânz, dar dădeam nişte telefoane. 


— Nu face nimic. Am luat masa alături de William Faulkner. 
Un om foarte interesant. 

De-a lungul anilor, ajunseseră să-şi trateze vizitatorii de la ora 
prânzului ca pe nişte musafiri reali, dezvoltaseră glume despre 
manierele la masă ale doctorului Johnson (şocante), discuţia cu 
Melville (josnică) şi despre cât bea Jane Austen (uluitor). 

— Voi fi acasă la cină, însă. Mai trebuie doar să discut cu 
câţiva oameni aici şi să aştept un telefon de la Vicenza. 

Când ea nu spuse nimic, el continuă: 

— De la baza militară americană de acolo. 

— O, aşa stau lucrurile, nu? întrebă ea, spunându-i cu această 
întrebare că aflase deja despre crimă şi despre identitatea 
probabilă a victimei. 

Barmanul i-a spus poştaşului, care i-a spus femeii de la etajul 
doi, care a sunat-o pe sora ei şi, cât ai zice peşte, toată lumea 
din oraş ştia ce se întâmplă, cu mult înainte să apară un cuvânt 
în ziare sau la ştirile de seară. 

— Da, aşa stau lucrurile, se arătă el de acord. 

— La cât crezi c-o să te întorci? 

— Înainte de şapte. 

— Bine. O să-nchid acum, în caz că încearcă să te sune cei de 
la bază. 

O iubea pe Paola din multe motive, nu în ultimul rând pentru 
că ştia că acesta era adevăratul motiv pentru care încheia 
discuţia. Nu exista niciun mesaj secret, niciun plan tainic în ceea 
ce spusese; pur şi simplu voia să elibereze linia aşa încât să-i 
uşureze lui munca şi să se întoarcă acasă mai devreme. 

— Mulţumesc, Paola. Ne vedem pe la şapte. 

— Ciao, Guido, şi închise, întorcându-se la William Faulkner, 
ca să-l lase liber să muncească şi la fel de liber să nu se simtă 
vinovat de cerinţele acelei munci. 

Era aproape cinci şi americanii încă nu sunaseră. Preţ de-o 
clipă, fu tentat să-i sune el, dar rezistă impulsului. Dacă 
dispăruse unul dintre soldaţii lor, ar fi trebuit să-l sune ei. In 
definitiv, ca să spunem pe şleau, cadavrul era la el. 

Căută printre rapoartele de personal care încă mai zăceau în 
faţa sa până când le găsi pe ale lui Luciani şi Rossi. In 
amândouă, adăugă o menţiune despre faptul că se 
comportaseră mult dincolo de aşteptările normale când 
intraseră în canal să scoată cadavrul. Ar fi putut aştepta venirea 


unei bărci sau ar fi putut folosi prăjini, însă făcuseră un lucru pe 
care nu credea că el ar fi avut curajul sau voinţa să-l facă - 
intraseră în apă să-l tragă la mal. 

Sună telefonul. 

— Brunetti. 

— Aici căpitanul Duncan. Am verificat toate posturile 
operative şi avem un om care nu s-a prezentat azi la datorie. Se 
potriveşte descrierii dumneavoastră. Am trimis pe cineva să-i 
verifice apartamentul, dar nu e nici urmă de el, aşa că aş vrea 
să trimit pe cineva să arunce o privire la cadavru. 

— Când, căpitane? 

— In seara asta, dacă e posibil. 

— Desigur. Cum îl veţi trimite? 

— Poftim? 

— Aş vrea să ştiu cum îl veţi trimite, cu trenul sau cu maşina, 
ca să pot trimite pe cineva în întâmpinarea lui. 

— O, înţeleg, răspunse Duncan. Cu maşina. 

— Atunci, voi trimite pe cineva la Piazzale Roma. E-un post de 
carabinieri acolo, pe dreapta cum intri în Piazzale. 

— Bine. Maşina va fi aici în aproximativ cincisprezece minute, 
aşa că ar trebui să ajungă în mai puţin de o oră, cam pe la şapte 
fără un sfert. 

— Vom trimite o şalupă să-i aştepte. Va trebui să meargă la 
cimitir să identifice cadavrul. Trimiteţi pe cineva care-l cunoştea, 
căpitane? 

Brunetti ştia dintr-o experienţă îndelungată cât de dificil era 
să recunoşti mortul dintr-o fotografie. 

— Da, e comandantul său de la spital. 

— De la spital? 

— Cel care lipseşte este inspectorul nostru de sănătate 
publică, sergentul Foster. 

— Îmi puteţi dat numele omului care vine? 

— Căpitanul Peters. Terry Peters. Şi, commissario, adăugă 
Duncan, căpitanul este o femeie. 

Se simţi mai mult decât doar o urmă de îngâmfare în vocea 
lui când adăugă: 

— Şi căpitanul Peters este de asemenea doctorul Peters. 

Ce trebuia el să facă, se întrebă Brunetti, să cadă pe spate 
fiindcă americanii admiteau femei în armată? Sau fiindcă le 
permiteau să fie şi doctori? 


În schimb, se hotărî să fie mai catolic decât Papa şi să devină 
italianul clasic care n-ar putea rezista nici unei ispite, atâta 
vreme cât aceasta purta fustă, chiar dacă fusta era de uniformă 
militară. 

— Foarte bine, căpitane. În cazul ăsta, voi merge eu însumi în 
întâmpinarea căpitanului Peters. Doctorului Peters. 

Lui Duncan îi trebuiră câteva secunde să răspundă, în cele din 


urmă spuse: 

— E-un gest foarte frumos din partea dumneavoastră, 
domnule Brunetti. Îi voi spune căpitanului să întrebe de 
dumneavoastră. 


— Da, spuneţi-i, zise Brunetti şi închise fără să aştepte ca 
interlocutorul să-şi ia rămas-bun. 

Tonul lui, îşi dădu el seama fără regret, fusese prea puternic; 
cum i se întâmpla deseori, îşi permisese să cadă pradă indignării 
din cauza mesajului care i se păru că se întrezăreşte în ceea ce 
auzise. În trecut, atât în cursul seminarelor ţinute de Interpol 
unde întâlnise şi americani, cât şi-n cursul celor trei luni de 
antrenament la Washington, dăduse deseori peste acest simţ 
naţional al superiorității morale, această credinţă atât de 
comună în rândul americanilor că fuseseră cumva binecuvântaţi 
să slujească drept sclipitoare lumină morală într-o lume 
întunecată de fărădelegi. Poate că nu aşa stătuseră lucrurile de 
data asta; poate că interpreta greşit tonul lui Duncan, iar 
căpitanul nu făcuse altceva decât să-l ajute să evite stânjeneala. 
Dacă era aşa, atunci răspunsul său nu făcuse altceva decât să 
confirme clişeul despre italienii cu sânge clocotitor şi iute la 
mânie. 

Scuturând din cap de întristare, formă o linie exterioară şi 
apoi numărul său de acasă. 

— Pronto, răspunse Paola după trei ţârâituri. 

— De data asta am sunat, zise el fără introducere. 

— Ceea ce-nseamnă c-o să întârzii. 

— Trebuie să merg la Piazzale Roma să mă-ntâlnesc cu un 
căpitan american care vine de la Vicenza să identifice cadavrul. 
N-ar trebui să întârzii prea mult, nu mai mult de nouă. Femeia 
trebuie să ajungă aici pe la şapte. 

— Femeia? 

— Da, femeia, zise Brunetti. Şi eu am avut aceeaşi reacţie. E 
de asemenea doctor. 


— Trăim într-o lume a miracolelor, spuse Paola. Deopotrivă 
căpitan şi doctor. Ar fi bine să se priceapă exemplar la 
amândouă fiindcă o să te facă să ratezi bunătate de polenta cu 
ficat. 

Era unul din felurile sale preferate, iar ea probabil că-l gătise 
fiindcă ratase masa de prânz. 

— O să mănânc când mă întorc. 

— Bine, o să le dau copiilor să mănânce şi-o să te aştept. 

— Mulţumesc, Paola. Nu întârzii mult. 

— Te aştept, zise ea şi puse receptorul în furcă. 

De-ndată ce se eliberă linia, sună la etajul doi şi întrebă dacă 
nu se întorsese încă Bonsuan. Pilotul tocmai intra pe uşă, aşa că 
Brunetti ceru să urce la biroul lui. 

Câteva minute mai târziu, Danilo Bonsuan intră în biroul lui 
Brunetti. Tăiat din topor şi robust, arăta ca un om care locuia 
lângă apă, dar care nu s-ar gândi niciodată să bea din ea. 
Brunetti arătă cu degetul spre un scaun din faţa mesei sale de 
lucru. Bonsuan se lăsă în el, cu încheieturile înțepenite după zeci 
de ani la bordul sau în preajma bărcilor. Brunetti ştia bine că nu 
trebuia să se aştepte ca acesta să-i ofere de bună-voie 
informaţiile, nu fiindcă s-ar fi împotrivit s-o facă, ci pur şi simplu 
fiindcă nu era obişnuit să vorbească dacă nu exista un scop 
practic pentru a o face. 

— Danilo, femeia l-a văzut cam pe la cinci treizeci, mort, la 
reflux. Doctorul Rizzardi a spus că a stat în apă cam cinci sau 
şase ore; de atâta timp e mort. 

Brunetti făcu o pauză, dându-i celuilalt timp să înceapă să 
vizualizeze canalele navigabile din apropierea spitalului. 

— Nu e nici urmă de armă în canalul unde l-am găsit. 

Bonsuan nu se sinchisi să comenteze. Nimeni nu s-ar deranja 
să arunce un cuţit bun, mai ales când tocmai îl folosise să ucidă 
pe cineva. 

Brunetti consideră acest lucru ca şi rostit şi adăugă: 

— Aşa că s-ar putea să fi fost omorât altundeva. 

— Probabil c-a fost, zise Bonsuan, rupând tăcerea. 

— Unde? 

— Cinci, şase ore? întrebă Bonsuan. 

Când Brunetti aprobă din cap, pilotul îşi lăsă capul pe spate şi 


11 Polenta - terci dens făcut din faină de porumb fiartă în apă; un fel de 
mămăligă (în ital. în orig.) 


închise ochii, iar Brunetti aproape că putea să vadă graficul 
mareelor din lagună pe care-l studia bărbatul. Bonsuan rămase 
aşa preţ de câteva minute. O dată clătină din cap într-o scurtă 
negare, alungând cine ştie ce posibilitate pe care Brunetti nu 
avea s-o afle niciodată. În cele din urmă, deschise ochii şi spuse: 

— Sunt două locuri unde s-ar fi putut afla. In spatele lui Santa 
Marina. Ştiţi acea calle înfundată care duce jos la Rio Santa 
Marina, în spatele noului hotel? 

Brunetti încuviinţă din cap. Era un loc liniştit, o fundătură. 

— Celălalt e Calle Cocco. 

Când Brunetti păru nedumerit, Bonsuan explică: 

— E una dintre acele două ca//e înfundate care se deschid din 
Calle Lunga, unde porneşte spre Campo Santa Maria Formosa. 
Duce direct la apă. 

Chiar dacă descrierea lui Bonsuan îl făcu să recunoască unde 
se afla această Calle, îi permise chiar să-şi aducă aminte 
intrarea pe ea, pe lângă care trebuie să fi trecut de sute de ori, 
Brunetti nu-și amintea să o fi străbătut vreodată. Nimeni nu şi-ar 
fi amintit-o, decât dacă locuia în zonă, căci era, aşa cum 
indicase Bonsuan, o fundătură care se sfârşea în apă. 

— Oricare dintre ele ar fi un loc perfect, sugeră Bonsuan. 
Nimeni nu trece niciodată pe-acolo, nu la ora aceea. 

— lar mareele? 

— Noaptea trecută au fost foarte slabe. N-au avut cine ştie ce 
forţă. lar un cadavru se agaţă de tot soiul de lucruri; asta-i 
încetineşte înaintarea. Ar fi putut fi oricare dintre alea două 
locuri. 

— Vreun altul? 

— E posibil să fi fost una dintre celelalte Calle care duc la 
Canalul Santa Marina, dar alea sunt cele două locuri perfecte, 
dacă a avut timp să plutească doar cinci sau şase ore. 

Bonsuan părea să fi încheiat, dar apoi adăugă: 

— Doar dacă n-a folosit o barcă. 

Brunetti înţelese că se referea la ucigaş. 

— E posibil asta, nu-i aşa? fu Brunetti de acord, chiar dacă i se 
părea improbabil. 

Bărcile aveau obligatoriu motor, iar noaptea târziu asta 
însemna capete furioase iţite la geamuri să vadă cine făcea 
atâta tărăboi. 

— Mulţumesc, Danilo. Vrei să le spui scafandrilor să meargă în 


locurile alea două - poate aştepta până dimineaţă - să arunce o 
privire? Şi cere-i lui Vianello să trimită o echipă care să verifice 
ambele locuri ca să vadă dacă nu sunt semne că s-ar fi petrecut 
acolo. 

Bonsuan se ridică din scaun şi se auzi cum îi pocnesc 
genunchii. Aprobă din cap. 

— Cine-i acolo jos care să mă poată duce la Piazzale Roma şi 
apoi la cimitir? 

— Monetti, răspunse Bonsuan, numindu-l pe unul dintre 
ceilalţi piloţi. 

— Îi poţi spune că aş vrea să plec cam în zece minute? 

Cu o aplecare din cap şi-un „da, domnule“ murmurat, 
Bonsuan plecă. 

Brunetti îşi dădu brusc seama cât îi era de foame. Tot ce 
mâncase de dimineaţă erau cele trei sendvişuri, ei bine, mai 
puţin de-atât, dat fiind că Orso îi mâncase unul. Deschise 
sertarul de jos, sperând să găsească acolo ceva, o cutie de 
buranei, fursecurile sub formă de S care-i plăceau la nebunie şi 
pentru care trebuia de obicei să se lupte cu copiii, un baton de 
ciocolată vechi, orice, dar era la fel de gol cum fusese ultima 
dată când se uitase. 

Trebuia să se mulţumească, atunci, cu nişte cafea. Dar asta 
ar fi însemnat să-l pună pe Monetti să oprească barca. lritarea 
pe care o simţea faţă de această problemă simplă era o urmare 
a foamei sale. Dar apoi se gândi la femeile de jos de la Ufficio 
Stranieri; ele aveau de obicei ceva să-i dea dacă mergea să 
cerşească de mâncare. 

Îşi părăsi biroul şi coborî pe scările din spate până la parter, 
croindu-şi drum în birou prin masivele uşi duble. Sylvia, scundă 
şi tuciurie, şi Anita, înaltă, blondă şi răpitoare, stăteau la mesele 
lor faţă în faţă, frunzărind hârtiile ce nu păreau niciodată să le 
dispară de pe pupitre. 

— Buona sera, ziseră amândouă când intră el, apoi îşi plecară 
înapoi capetele spre dosarele cu coperte verzi împrăştiate în 
faţa lor. 

— Aveţi ceva de mâncare? întrebă el mai degrabă înfometat 
decât grațios. 

Sylvia zâmbi şi scutură din cap fără să vorbească; venea în 
biroul lor doar ca să cerşească mâncare sau să le spună că unul 
dintre aplicanţii lor pentru permis de muncă sau de reşedinţă 


fusese arestat şi putea fi şters din listele şi dosarele lor. 

— Nu ţi se dă mâncare acasă? întrebă Anita, în timp ce 
deschidea unul dintre sertarele mesei ei de lucru. Din el scoase 
o pungă de hârtie maro. Deschizând-o, scoase una, apoi două, 
apoi trei pere coapte şi le aşeză în partea din faţă a mesei, la 
îndemână. 

Cu trei ani în urmă, un algerian căruia i se refuzase un permis 
de rezidenţă o luase razna când i se dăduse vestea şi o 
înşfăcase pe Anita de umeri trăgând-o peste masă. O ţinea 
acolo, strigând la ea într-o arabă isterică, tocmai când Brunetti 
intrase să ceară un dosar. Şi-a trecut braţul brusc pe după gâtul 
bărbatului şi l-a strâns până ce i-a dat drumul Anitei, care 
căzuse pe scaunul de la birou, plângând îngrozită. Nimeni nu se 
mai referise la acel incident de atunci, dar el ştia că putea 
întotdeauna găsi ceva de mâncare în pupitrul ei. 

— Mulţumesc, Anita, zise el şi luă o pară. 

Îi smulse coada şi muşcă din fructul copt. Din cinci muşcături 
iuți, acesta dispăru, iar el se întinse după a doua pară. Puțin mai 
necoaptă, aceasta era totuşi dulce şi moale. Jonglând cu cele 
două cotoare umede în mâna stângă, luă a treia pară, îi mulţumi 
din nou Anitei şi ieşi din birou, întremat acum pentru drumul 
spre Piazzale Roma şi întâlnirea cu doctorul Peters. Căpitanul 
Peters. 


4 


Ajunse la secţia carabinierilor din Piazzale Roma la şapte fără 
douăzeci de minute, lăsându-l pe Monetti să-l aştepte în şalupă 
până se întoarce la bord cu doctorul. Işi dădu seama, chiar dacă 
fară-ndoială era o expresie a prejudecăţilor sale, că-i venea mai 
uşor să se gândească la ea ca la un doctor decât ca la un 
căpitan. Sunase dinainte, astfel încât carabinierii ştiau de 
venirea sa. Erau cei dintotdeauna, majoritatea sudişti, care 
păreau să nu părăsească niciodată secţia plină de fum al cărei 
scop Brunetti nu-l putuse niciodată înţelege. Carabinierii nu 
aveau nicio legătură cu traficul, însă în Piazzale Roma, în afară 
de trafic nu se întâmpla niciodată nimic: maşini, rulote, taxiuri 
şi, mai ales în timpul verii, nesfârşite şiruri de autobuze parcate 
acolo doar cât să-şi debarce uriaşele cargouri de turişti. De 
astă-vară li se alăturase un noi soi de vehicul, autobuzele pe 
motorină, făcătoarele de fum ce se-ngrămădeau acolo peste 
noapte venind dintr-o Europă de Est proaspăt eliberată şi din 
care ieşeau, ameţiţi de drum şi de lipsa somnului, zeci de mii de 
turişti foarte  politicoşi, foarte săraci, foarte bondoci, care 
petreceau o singură zi în Veneţia şi-o părăseau uluiţi de 
frumuseţea pe care o văzuseră în acea unică zi. Acolo gustau 
pentru prima dată din triumful capitalismului şi erau prea 
impresionați de el să-şi dea seama că în mare parte nu era 
altceva decât măşti din papier-mâche fabricate în Taiwan şi 
dantele urzite în Coreea. 

Intră în secţia de poliţie şi schimbă saluturi prieteneşti cu cei 
doi ofiţeri de serviciu. 

— Nici urmă de ea încă, /a capitana, spuse unul dintre ei, apoi 
adăugă un chicot dispreţuitor la ideea că o femeie putea fi 
ofiţer. 

Auzindu-l, Brunetti se hotări să i se adreseze, cel puţin dacă 
avea să se afle în raza auditivă a celor doi, cu apelativul 
gradului şi să-i ofere toate semnele de respect la care o 
îndreptăţea gradul. Nu pentru prima oară, se replie când îşi văzu 
propriile prejudecăţi manifestate la alţi oameni. 

Se angajă în câteva remarci dezlânate cu carabinierii. Ce 
şanse avea Napoli să câştige în weekendul acela? Avea să mai 
joace vreodată Maradona? Avea să cadă guvernul? Se postă în 
faţa uşilor de sticlă şi urmări valurile traficului cum se revarsă în 


Piazzale. Pietonii dansau şi-şi împleteau drumul printre maşini şi 
autobuze. Nimeni nu acorda atenţie zebrei ori liniilor albe care 
erau menite să separe benzile de mers. Şi totuşi traficul curgea 
lin şi iute. 

Un sedan verde-deschis tăie banda autobuzelor şi opri în 
spatele celor două vehicule albastru cu alb ale carabinierilor. Era 
un dreptunghi aproape anonim, lipsit de orice însemn ori girofar, 
singurul semn distinctiv fiind o tăbliță de înmatriculare pe care 
scria „AFI Oficial“. Portiera şoferului se deschise şi cobori un 
soldat în uniformă. Se aplecă şi deschise portiera din spatele lui 
şi-o ţinu aşa până ce cobori o femeie tânără îmbrăcată în 
uniformă verde-închis. De-ndată ce aceasta ieşi din maşină, îşi 
aşeză pe cap chipiul şi se uită în jur, apoi către secţia 
carabinierilor. 

Fără a se sinchisi să-şi ia rămas-bun de la oamenii dinăuntru, 
Brunetti părăsi secţia şi porni spre maşină. 

— Doctor Peters? spuse el apropiindu-se. 

Femeia ridică privirea la auzul numelui ei şi făcu un pas spre 
el. Când ajunse lângă ea, femeia întinse mâna şi i-o strânse 
scurt. Părea să fie aproape de treizeci de ani, cu păr 
castaniu-închis ondulat pe care apăsarea chipiului îl împingea la 
spate. Avea ochi căprui, iar pielea încă păstra bronzul verii. 
Dacă ar fi zâmbit, ar fi fost şi mai frumoasă. În schimb, se uită la 
el direct, cu buzele strânse într-o linie dreaptă încordată, şi 
întrebă: 

— Dumneavoastră sunteţi inspectorul de poliţie? 

— Commissario Brunetti. Am o barcă aici. Ne va duce la San 
Michele. 

Văzându-i nedumerirea, explică: 

— Insula cimitirului. Acolo a fost dus cadavrul. 

Fără să-i aştepte răspunsul, arătă cu degetul pe direcţia danei 
de acostare şi o luă înainte pe partea cealaltă a şoselei. Femeia 
se opri doar cât să-i spună ceva şoferului, apoi îl urmă. La 
marginea apei, el arătă spre şalupa albastru cu alb a politiei 
acostată la chei. 

— Veniţi pe aici, doctore, zise el, păşind de pe caldarâm pe 
puntea şalupei. 

Femeia veni aproape în urma lui şi-i acceptă mâna. Fusta 
uniformei îi cădea câţiva centimetri sub genunchi. Avea picioare 
zvelte, bronzate şi musculoase, iar gleznele erau subţiri. Fără să 


ezite, îl prinse de mână şi se lăsă ajutată să urce la bordul 
bărcii. De-ndată ce ajunseră în cabină şi se aşezară, Monetti ieşi 
cu spatele din dana de acostare şi întoarse barca pe Marele 
Canal în sus. Cu girofarul pornit, îi purtă repede pe lângă gară şi 
coti la stânga în Canale della Misericordia, dincolo de a cărui 
gură de scurgere se afla insula cimitirului. 

De obicei, când trebuia să ducă oameni străini de Veneţia cu 
o barcă cu motor, Brunetti se grăbea să le arate priveliştile şi 
punctele de interes de-a lungul traseului. De data aceasta, însă, 
se mulţumi cu cea mai oficială formulă de deschidere: 

— Sper că n-aţi întâmpinat probleme venind aici, doctore. 

Femeia se uită în jos la covorul de cauciuc verde dintre ei şi 
murmură ceva ce el interpretă drept un „nu“, dar nu mai spuse 
nimic altceva. Brunetti observă că doctorul, din când în când, 
trăgea profund aer în piept într-o încercare de-a se calma, 
reacţie ciudată pentru cineva care era, în definitiv, doctor. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, ridică ochii spre el, zâmbindu-i 
foarte frumos şi spuse: 

— E altceva când cunoşti persoana. La facultatea de medicină 
sunt străini, aşa că e mai uşor să păstrezi o detaşare 
profesională. 

Făcu o pauză prelungă. 

— lar oamenii de vârsta mea de obicei nu mor. 

Asta era fără-ndoială cât se poate de adevărat. 

— Aţi lucrat împreună multă vreme? întrebă Brunetti. 

Ea încuviinţă din cap şi dădu să răspundă, dar înainte să 
apuce să spună ceva, barca se zdruncină brusc. Se prinse de 
partea din faţă a scaunului cu ambele mâini şi-i aruncă lui 
Brunetti o privire speriată. 

— Am ieşit în lagună, în ape deschise. Nu vă faceţi griji, nu 
aveţi de ce să vă temeţi. 

— Nu sunt un marinar bun. M-am născut în Dakota de Nord, 
iar acolo nu-i prea multă apă. N-am învăţat nici măcar să înot. 

Zâmbetul ei era vag, dar îşi reluase locul pe buze. 

— Dumneavoastră şi domnul Foster aţi lucrat împreună mult 
timp? 

— Sergent, îl corectă ea imediat. Da, încă de când am ajuns în 
Vicenza, în urmă cu aproximativ şapte luni. El conduce de fapt 
totul. Doar că au nevoie de-un ofiţer care să fie la conducere. Și 
să semneze hârtiile. 


— Care să-şi asume vina? întrebă el zâmbind. 

— Da, da, presupun că puteţi spune asta. Dar niciodată n-a 
mers nimic rău. Nu cu Mike. Se pricepe foarte bine la meseria 
lui. 

Vocea ei era caldă. Laudă? Afecţiune? 

Sub ei, motorul se linişti până la un tors egal, apoi se auzi 
bufnetul greu când alunecară în docul cimitirului. Brunetti se 
ridică în picioare şi urcă scara îngustă spre punte, oprindu-se în 
vârf să ţină deschisă o parte a uşii batante ca să-i permită 
doctorului să treacă prin ea. Monetti era ocupat să înfăşoare 
odgoanele în jurul unui pilon care se iţea într-un unghi nebunesc 
din apele lagunei. 

Brunetti păşi pe țărm şi-i întinse mâna. Doctoriţa îl luă de braţ 
şi se sprijini puternic de el când sări pe țărm. Brunetti observă 
că nu avea la ea nici poşetă, nici servietă; probabil o lăsase în 
maşină sau în barcă. 

Cimitirul se închidea la patru, aşa că Brunetti trebui să sune 
clopoţelul aflat în partea dreaptă a uriaşelor uşi de lemn. După 
câteva minute, uşa din dreapta fu trasă de-un bărbat într-o 
uniformă albastru-închis şi Brunetti se prezentă. Bărbatul ţinu 
uşa deschisă, apoi o închise în urma lor. Brunetti deschise 
drumul prin intrarea principală şi se opri la fereastra paznicului, 
unde-şi anunţă venirea şi-şi arătă legitimaţia. Paznicul le făcu 
semn să-şi continue drumul în jos prin arcada deschisă din 
dreapta. Brunetti încuviinţă din cap. Cunoştea drumul. 

Când păşiră prin uşă şi intrară în clădirea care adăpostea 
morga, Brunetti simţi brusca scădere de temperatură. Doctorul 
Peters o simţi şi ea, pentru că îşi încrucişă braţele la piept şi 
cobori fruntea. Un îngrijitor în uniformă albă şedea la o masă 
simplă de lemn de la capătul unui coridor lung. Se ridică în 
picioare când ei se apropiară, având grijă să-şi aşeze cartea cu 
faţa în jos înaintea sa. 

— Commissario Brunetti? întrebă el. 

Brunetti încuviinţă din cap. 

— Dânsa e doctorul de la baza americană, adăugă el, 
înclinând din cap spre tânăra femeie de lângă el. 

Pentru cineva care privise atât de des moartea în faţă, 
apariţia unei femei tinere în uniformă militară abia dacă merita 
atenţie, aşa că îngrijitorul trecu repede înaintea lor şi deschise 
uşa grea de lemn din stânga lui. 


— Ştiam că veţi veni, aşa că l-am scos afară, zise el, 
conducându-i spre o targă metalică pe rotile de pe-o latură a 
încăperii. 

Toţi trei îşi dădură seama ce se afla sub pânza albă. Când 
ajunseră lângă cadavru, tânărul se uită la doctorul Peters. Ea 
dădu din cap. Când el trase pânza în lături, ea se uită la faţa 
mortului, iar Brunetti se uită la faţa ei. În primele câteva 
momente, faţa ei rămase absolut nemişcată şi inexpresivă, apoi 
femeia închise ochii şi îşi muşcă buza de sus. Dacă încercase 
să-și înfrâneze lacrimile, nu-i reuşi, căci acestea-i umplură ochii 
şi i se prelinseră pe faţă în jos. 

— Mike, Mike, şopti ea şi se întoarse cu spatele la cadavru. 

Brunetti clătină din cap spre îngrijitor şi acesta trase pânza 
înapoi peste faţa tânărului. 

Brunetti simţi mâna ei pe braţul său, strânsoarea ei fiind 
surprinzător de puternică. 

— De cea murit? 

El păşi în spate, vrând să se întoarcă şi s-o conducă afară din 
cameră, dar strânsoarea ei se întări şi repetă pe-o voce 
insistentă: 

— Ce l-a omorât? 

Brunetti îşi aşeză mâna peste a ei şi spuse: 

— Veniţi afară. 

Înainte ca el să aibă habar ce făcea, femeia trecu pe lângă el 
şi apucă de pânza ce acoperea cadavrul tânărului, smucind-o în 
lături pentru a-i expune trupul până la brâu. Incizia uriaşă a 
autopsiei, întinzându-se de la ombilic până la gât, era închisă cu 
cusături mari. Necusută şi părând cât se poate de inofensivă în 
comparaţie cu uriaşa incizie a autopsiei era linia mică şi 
orizontală care-l ucisese. 

Vocea ei ieşi ca un geamăt scăzut şi repetă numele: „Mike, 
Mike“, scoțând sunetul ca un vaiet prelung, tăios. Rămase lângă 
cadavru, ciudat de dreaptă şi de rigidă şi sunetul continuă să-i 
iasă din gâtlej. 

Îngrijitorul păşi repede în faţa ei şi reaşeză cu delicateţe 
pânza, acoperind ambele răni şi apoi faţa. 

Femeia se întoarse spre Brunetti, iar el văzu că ochii ei erau 
plini de lacrimi, dar mai văzu ceva în ei ce nu semăna cu nimic 
altceva decât cu teroare, o pură teroare animalică. 

— Vă simţiţi bine, doctore? întrebă el pe-o voce joasă, având 


grijă să n-o atingă sau să se apropie de ea în vreun fel. 

Ea aprobă din cap şi orice ar fi fost acea expresie îi dispăru 
din ochi. Se întoarse pe neaşteptate şi se îndreptă înapoi spre 
uşa camerei mortuare. La câţiva metri de ea, se opri brusc, se 
uită în jur, surprinsă parcă să se afle unde era şi alergă spre o 
chiuvetă lipită de peretele din spate. Vomă violent şi icni de mai 
multe ori până să se calmeze, stând cu braţele sprijinite pe 
chiuvetă, aplecată deasupra ei, gâfâind. 

Ingrijitorul apăru cât ai clipi lângă ea şi-i dădu un prosop alb 
de bumbac. Ea îl luă cu o înclinare din cap şi îşi şterse faţa cu el. 
Cu o blândeţe ciudată, bărbatul o luă de braţ şi-o conduse la 
altă chiuvetă cu câţiva metri mai încolo pe acelaşi perete. Porni 
robinetul de apă caldă, apoi pe cel de apă rece şi-şi aşeză 
mâinile sub şuvoi până când apa atinse temperatura potrivită. 
Apoi întinse mâna şi ţinu prosopul în vreme ce doctorul Peters 
se spălă pe faţă şi-şi clăti gura cu un pumn de apă, apoi cu încă 
unul. Când termină, îngrijitorul îi dădu înapoi prosopul, închise 
ambele robinete şi părăsi încăperea prin uşa din cealaltă parte. 

Femeia împături prosopul şi-l aşeză pe marginea chiuvetei. 
Croindu-şi drum înapoi la Brunetti, evită să se uită în stânga, 
unde cadavrul încă mai zăcea pe targa cu rotile, acum acoperit. 

Când ajunse lângă el, Brunetti se întoarse şi o luă înainte spre 
uşă, o ţinu deschisă pentru ea şi ieşiră în aerul călduţ al serii. 
Când mergeau pe sub arcada cea lungă, ea spuse: 

— Imi pare rău. Nu ştiu de ce mi s-a întâmplat asta. Doar am 
mai văzut autopsii. Ba chiar am făcut autopsii. 

Scutură din cap de câteva ori în vreme ce-şi continuară 
mersul. El văzu pe jumătate gestul de la înălţimea lui. 

Şi numai pentru a termina cu formalităţile, o întrebă: 

— Bărbatul e sergentul Foster? 

— Da, este, răspunse ea fără ezitare, dar el simţi că femeia se 
străduia să-şi păstreze vocea calmă şi egală. 

Până şi mersul ei era mai rigid decât fusese când veniseră, de 
parcă îşi lăsase uniforma să preia controlul şi să-i îndrume 
mişcările. 

Când trecură prin poarta cimitirului, Brunetti o conduse la 
locul unde Monetti acostase barca. Acesta şedea în cabină şi 
citea ziarul. Când îi văzu că se apropie, îl împături şi se duse la 
pupa, unde trase de odgon pentru a aduce barca destul de 
aproape ca ei să poată urca la bord cu uşurinţă. 


De data aceasta, ea păşi la bord şi cobori imediat scările în 
cabină. Oprindu-se doar cât să-i şoptească lui Monetti: „Trage 
cât poţi mai mult de timp la drumul de întoarcere“, el o urmă jos 
în cabină. 

Ședea acum mult mai în față, întoarsă cu faţa la geamurile 
dinainte. Soarele apusese deja, iar amurgul oferea foarte puţină 
lumină la care să vezi conturul oraşului, departe în stânga. Se 
aşeză în faţa ei, observând cât de drept şi de rigid şedea. 

— Vor urma o groază de formalităţi, dar îmi închipui că putem 
elibera cadavrul mâine. 

Ea clătină din cap, lăsându-i de înţeles că-l auzise. 

— Ce va face Armata? 

— Poftim? zise ea. 

— Ce va face Armata într-un caz ca ăsta? repetă el. 

— Vom trimite corpul neînsufleţit acasă, la familia lui. 

— Nu, nu mă refer la cadavru. Mă refer la investigaţie. 

Auzindu-l, ea se întoarse şi se uită în ochii lui. Nedumerirea ei, 
credea el, era disimulată. 

— Nu înţeleg. Ce investigaţie? 

— Să se afle de ce-a fost ucis? 

— Dar credeam c-a fost un jaf, zise ea, cerând confirmarea 
acestei credinţe. 

— S-ar putea să fi fost, spuse el, dar mă-ndoiesc. Când spuse 
asta, ea îşi luă ochii de la el şi se uită în gol pe geam, dar 
panorama Veneţiei fusese înghițită de noapte şi tot ce văzu 
acolo fu propria-i reflexie. 

— Nu ştiu nimic despre asta, zise ea cu o voce insistentă. 

Lui Brunetti i se păru că suna ca şi când ea ar fi crezut că 
putea face asta să fie adevărat, numai s-o repete destul de des 
şi de insistent. 

— Ce fel de om era? întrebă el. 

Preţ de-o clipă, ea nu răspunse, dar când o făcu, Brunetti găsi 
răspunsul ei ciudat. 

— Cinstit. Era un om cinstit. 

Era un lucru ciudat de spus despre un om tânăr. 

Aşteptă să vadă dacă nu avea să mai spună ceva. Pentru că 
nu o făcu, el întrebă: 

— Cât de bine l-aţi cunoscut? 

Îi privi nu faţa, ci reflexia ei în geamul şalupei. Nu mai 
plângea, dar pe trăsăturile ei se aşezase o tristeţe fixă. Inspiră 


adânc şi răspunse: 

— L-am cunoscut foarte bine. 

Dar apoi vocea i se schimbă, deveni mai degajată şi 
dezinvoltă. 

— Am lucrat împreună vreme de şapte luni. 

Şi asta fu tot ce spuse. 

— Ce fel de muncă făcea? Căpitanul Duncan a spus că era 
inspectorul de sănătate publică, dar nu-s sigur că pricep 
ce-nseamnă asta. 

Ea observă că li se întâlniră ochii în geam, aşa că se întoarse 
cu faţa direct la el. 

— Trebuia să inspecteze apartamentele unde locuim. Noi, 
americanii, adică. Sau, dacă existau plângeri în privinţa 
chiriaşilor din partea proprietarilor, el trebuia să meargă să le 
investigheze. 

— Altceva? 

— Trebuia să meargă la ambasadele pe care le slujea spitalul 
nostru. În Egipt, Polonia, Iugoslavia, şi să inspecteze bucătăriile, 
să se asigure că sunt curate. 

— Aşadar, călătorea mult? 

— Destul de mult, da. 

— li plăcea meseria sa? 

Fără ezitare şi cu mare apăsare, ea spuse: 

— Da, îi plăcea. O considera foarte importantă. 

— lar dumneavoastră eraţi superiorul lui? 

Zâmbetul ei era foarte mic. 

— Aţi putea spune asta, presupun. Eu sunt de fapt medic 
pediatru; mi-au dat slujba în sănătate publică doar ca să aibă 
semnătura unui ofiţer - şi-a unui doctor - aplicată acolo unde 
trebuie. Mike conducea biroul aproape de unul singur. Din când 
în când, îmi dădea câte ceva să semnez sau îmi cerea să scriu o 
cerere de provizii. Lucrurile se rezolvau mai repede dacă le 
cerea un ofiţer. 

— Aţi fost vreodată împreună în vreuna dintre excursiile alea 
la ambasade? 

Dacă ea considerase ciudată întrebarea, el nu avea cum să-şi 
dea seama, căci femeia se întoarse cu spatele la el şi se uită din 
nou ţintă pe geam. 

— Nu, Mike mergea întotdeauna singur. 

Fără veste, ea se ridică în picioare şi se duse spre scările din 


partea din spate a cabinei. 

— Şoferul dumneavoastră - sau ce-o fi el - cunoaşte drumul? 
Mi se pare că ne ia al naibii de mult să ne întoarcem. 

Impinse una dintre uşi şi se uită cu băgare de seamă de-o 
parte şi de cealaltă, dar clădirile care mărgineau canalul îi erau 
necunoscute. 

— Da, ne ia mai mult să ne întoarcem, minţi Brunetti cu 
uşurinţă. Multe canale sunt cu sens unic, aşa că trebuie să 
ocolim gara ca să ajungem la Piazzale Roma. 

Văzu că tocmai intrau în Canale din Cannaregio. În cinci 
minute, poate mai puţin, aveau să ajungă la destinaţie. 

Femeia se opinti afară şi se opri pe punte. O neaşteptată pală 
de vânt îi smuci chipiul, iar ea-l îndesă pe cap cu o mână, apoi îl 
luă şi îl lăsă pe lângă corp. Fără să mai fie rigidă, se dovedi a fi 
mai mult decât atrăgătoare. 

Brunetti urcă scările şi rămase lângă ea. Cotiră la dreapta în 
Marele Canal. 

— E foarte frumos, zise ea. 

Apoi, schimbând tonul, întrebă: 

— De ce vorbiţi atât de bine engleza? 

— Am învăţat-o la şcoală şi la universitate, şi-am petrecut 
câtva timp în State. 

— O vorbiţi foarte bine. 

— Mulţumesc. Dumneavoastră vorbiţi italiana? 

— Un poco, răspunse ea, apoi zâmbi şi adăugă, molto poco”. 

Inaintea lor, el văzu danele de acostare de la Piazzale Roma. 
Păşi în faţa ei şi apucă odgonul pentru a fi pregătit când Monetti 
avea să tragă lângă pilon. Il petrecu peste capătul stâlpului şi-l 
legă cu un nod expert. Monetti opri motorul şi Brunetti sări pe 
doc. Ea îi luă mâna cu o familiaritate lejeră şi-l urmă de pe 
barcă. Impreună, se duseră la maşina încă parcată în faţa secţiei 
de carabinieri. 

Şoferul, când o văzu că se apropie, se ridică greoi din scaun, 
salută şi deschise portiera din spate a maşinii. Ea îşi trase fusta 
uniformei sub ea şi se strecură pe banchetă. Brunetti întinse o 
mână hotărâtă şi-l opri pe şofer să închidă portiera după ea. 

— Mulţumesc că aţi venit, doctore, zise el, aplecându-se, cu o 
mână pe capota maşinii, ca să-i vorbească. 

— Cu plăcere, spuse ea şi nu se sinchisi să-i mulţumească 


12 Un pic, foarte puţin (în ital. în orig.) 


pentru c-o dusese la San Michele. 

— Abia aştept să vă revăd la Vicenza, zise el şi-i aşteptă 
reacţia. 

A fost bruscă şi puternică, iar el văzu o scăpărare din aceeaşi 
teamă pe care o văzuse când femeia se uitase prima dată la 
rana care-l ucisese pe Foster. 

— De ce? 

Zâmbetul lui fu curtenitor. 

— Poate voi afla mai multe despre motivul uciderii lui. 

Ea se întinse înaintea lui şi trase portiera. Brunetti nu avu de 
ales decât să se ferească de greutatea ei în mişcare. Portiera se 
trânti, ea se aplecă peste spătarul scaunului şi-i spuse ceva 
şoferului, iar maşina se urni din loc. El rămase privind-o cum 
intră în traficul ce curgea afară din Piazzale Roma, de-a lungul 
drumului înclinat ce ducea la digul rutier. In vârf, dispăru din 
vedere, un vehicul verde-pal anonim întorcându-se pe continent 
după o excursie la Veneţia. 


5 


Fără să se deranjeze să arunce o privire înspre secţia de 
carabinieri ca să vadă dacă-i fusese observată întoarcerea 
alături de căpitan, Brunetti se duse înapoi la barcă, unde-l găsi 
pe Monetti citind din nou ziarul. Cu ani în urmă, un străin - nu-şi 
amintea acum cine fusese - comentase despre încetineala cu 
care citesc italienii. De-atunci încolo, ori de câte ori observa pe 
cineva că frământă un singur ziar tot drumul de la Veneţia la 
Milano, Brunetti se gândea la asta; Monetti avusese fără-ndoială 
timp berechet la dispoziţie, dar părea să se afle încă la primele 
pagini. Poate că plictiseala îl forţase să-l citească a doua oară. 

— Mulţumesc, Monetti, zise el, păşind pe punte. 

Tânărul ridică privirea şi zâmbi. 

— Am încercat să merg cât de încet am putut, domnule. Dar 
e-o nebunie, cu atâţia maniaci care-ţi stau în spate şi vin în 
urma ta prea aproape. 

Brunetti învățase să conducă la treizeci şi cinci de ani, nevoit 
s-o facă atunci când fusese trimis la Napoli într-o misiune de trei 
ani. Conducea cu înfrigurare şi conducea rău, încetinit de 
precauţie şi de prea multe ori înfuriat de aceiaşi maniaci, de 
genul celor care conduceau maşini, nu bărci. 

— Te-ar deranja să mă duci la San Silvestro? întrebă el. 

— Vă duc chiar şi până la capătul ca/le-ului, dacă vreţi, 
domnule. 

— Mulţumesc, Monetti. Vreau. 

Brunetti scoase odgonul de pe pilon şi-l înfăşură cu grijă în 
jurul montantului de metal de pe lateralul bărcii. Înaintă şi 
rămase lângă Monetti când porniră de-a lungul Marelui Canal. 
Puţine din cele ce se vedeau în acel capăt al oraşului îl interesau 
pe Brunetti, fără-ndoială o mahala aşa cum fusese şi insula. 
Trecură pe lângă gară, o clădire ce surprindea prin monotonia 
ei. 

Lui Brunetti i-ar fi fost uşor să devină indiferent la frumuseţea 
oraşului, să se plimbe prin mijlocul lui, uitându-se, dar fără să fie 
observat. Dar apoi se-ntâmpla de fiecare dată: o fereastră pe 
care n-o mai observase înainte îi agăța privirea sau soarele 
strălucea într-o arcadă, iar el simţea cum i se strânge inima la 
propriu, ca reacţie la ceva infinit mai complex ca frumuseţea. 
Presupunea, atunci când se deranja să se gândească la asta, că 


avea ceva de-a face cu limba, cu faptul că erau mai puţin de 
optzeci de mii de oameni care locuiau în oraş şi poate cu faptul 
că urmase grădiniţa într-un palazzo din secolul XV. li era dor de 
oraş când era departe de el, cam aşa cum îi era dor de Paola, şi 
se simţea întreg doar cât timp se afla aici. O singură privire în 
jurul lui, în timp ce goneau în susul canalului, era dovadă a 
înţelepciunii tuturor acestor lucruri. Nu vorbise niciodată despre 
asta cu nimeni. Niciun străin n-ar fi înţeles; orice venețian ar fi 
găsit subiectul redundant. 

Imediat ce trecură pe sub Rialto, Monetti întoarse barca la 
dreapta. La capătul lungii Calle ce urca la clădirea lui Brunetti, 
lăsă motorul la liber, pluti câteva clipe scurte lângă rambleu şi-l 
lăsă pe Brunetti să sară pe mal. Inainte ca acesta să apuce să se 
întoarcă pentru a-i mulţumi cu o fluturare de mână, Monetti 
plecă, rotindu-se pe loc, înapoi pe drumul pe care venise, 
girofarul albastru scăpărând în vreme ce omul se ducea acasă la 
cină. 

Brunetti urcă pe jos, cu picioarele obosite de atâta sărit în şi 
din bărci, lucru pe care i se părea că-l făcuse toată ziua, de când 
îl luase prima barcă de acolo în urmă cu mai bine de 
douăsprezece ore. Deschise uriaşa uşă a clădirii şi o închise iute 
în urma sa. Scările înguste ce şerpuiau încolăcit spre acoperişul 
clădirii slujeau drept un perfect amplificator de sunete şi puteau 
auzi, chiar şi de la etajul patru, ori de câte ori se trântea uşa. 
Gândul acesta îl apăsă. 

Când ajunse la ultima cotitură a scărilor, simţi deja mirosul de 
ceapă, iar asta-l ajută mult să urce mai uşor şi ultima rampă. 
Aruncă o privire la ceasul de la mână înainte să bage cheia în 
broască. Nouă treizeci. Chiara avea să fie încă trează, aşa că 
putea cel puţin să o sărute de noapte bună şi s-o întrebe dacă-şi 
făcuse temele pentru acasă. Dacă era şi Raffaele acasă, nici nu 
se punea problema să doarmă, iar întrebarea sa ar fi inutilă. 

— Ciao, papă, strigă Chiara din camera de zi. 

El îşi puse jacheta în şifonier şi merse de-a lungul coridorului 
spre camera de zi. Chiara stătea tolănită într-un fotoliu, şi îşi 
ridică ochii dintr-o carte ce-i stătea deschisă în poală. 

Când intră în cameră, aprinse imediat becul veiozei de 
deasupra ei. 

— Vrei să orbeşti? întrebă el, probabil pentru a şapte suta 
oară. 


— O, papă, văd destul cât să citesc. 

Brunetti se aplecă spre ea şi-o sărută pe obrazul pe care ea i-l 
întinse. 

— Ce citeşti, îngeraş? 

— E-o carte pe care mi-a dat-o mama. E fabuloasă. E despre o 
guvernantă care merge să lucreze pentru un om şi se 
îndrăgostesc, dar el are o soţie nebună încuiată în pod, aşa că 
nu se poate căsători cu ea, chiar dacă sunt îndrăgostiţi până 
peste cap. Tocmai am ajuns la partea când are loc un incendiu. 
Sper să ardă de vie. 

— Cine, Chiara? întrebă el. Guvernanta sau soţia? 

— Soţia, prostuţule. 

— De ce? 

— Ca Jane Eyre, zise ea, pocind numele, să se poată căsători 
cu Mister Rochester, nume pe care-l schimonosi la fel de tare. 

Era pe cale să mai pună o întrebare, dar fetiţa se întorsese la 
incendiu, aşa că intră în bucătărie, unde Paola era aplecată 
peste uşa deschisă a maşinii de spălat. 

— Ciao, Guido, zise ea, îndreptându-se de spate. Cina în zece 
minute. 

Îl sărută şi se întoarse la aragaz, unde cepele se arămeau 
într-o baltă de ulei. 

— Tocmai am avut o discuţie literară cu fiica noastră, spuse 
el. Îmi explica intriga unui mare clasic al literaturii engleze. Cred 
că ar fi mai bine pentru ea dacă am forţa-o să se uite la 
telenovelele braziliene de la televizor. E-acolo înăuntru şi se 
roagă ca doamna Rochester să moară în incendiu. 

— O, fii serios, Guido, toată lumea îşi doreşte asta când 
citeşte Jane Eyre. 

Amestecă cepele în tigaie şi adăugă: 

— Păi, cel puţin când o citesc prima dată. Doar mai încolo află 
ce cotoroanţă mică, parşivă şi făţarnică e de fapt Jane Eyre. 

— Lucruri de-astea le spui studenţilor tăi? întrebă el, 
deschizând un dulap şi scoțând o sticlă de Pinot Noir. 

Ficatul zăcea feliat şi-n aşteptare pe-o farfurie lângă tigaie. 
Paola vâri un polonic sub el şi răsturnă jumătate din conţinut în 
tigaie, apoi se dădu în spate pentru ca uleiul încins să nu o 
stropească. Ridică din umeri. Cursurile de la universitate tocmai 
se reluaseră şi era evident că nu voia să se gândească la 
studenţi în timpul liber. 


Amestecând, întrebă: 

— Cum a fost căpitanul-doctor? 

El scoase două pahare şi turnă vin în amândouă. Se sprijini de 
poliţă, îi dădu ei unul, sorbi şi răspunse: 

— Foarte tânără şi foarte agitată. 

Văzând că Paola continua să amestece, adăugă: 

— Şi foarte frumuşică. 

Auzindu-l, ea sorbi din paharul pe care-l ţinea într-o mână şi 
se uită la el. 

— Agitată din ce cauză? 

Mai luă o gură de vin, ridică paharul la lumină şi spuse: 

— Nu-i la fel de bun ca acela pe care l-am luat de la Mario, 
nu-i aşa? 

— Nu, fu el de acord. Dar vărul tău Mario e aşa de ocupat 
să-şi facă un nume în comerţul internaţional de vinuri, încât nu 
are timp să se deranjeze cu comenzi aşa de mici ca ale noastre. 

— Ar face-o dacă l-am plăti la timp, ripostă ea. 

— Paola, fii serioasă. Asta a fost acum şase luni. 

— Şi-a durat mai mult de şase luni cât l-am făcut să aştepte 
să fie plătit. 

— Paola, îmi pare rău. Credeam că l-am plătit, şi-apoi am uitat 
de asta. Mi-am cerut iertare de la el. 

Ea aşeză paharul jos şi se întoarse la tigaie să mai mişte puţin 
ficatul care se făcea. 

— Paola, era vorba de doar două sute de mii de lire. Asta n-o 
să-l trimită pe vărul tău Mario la căminul săracilor. 

— De ce-i spui mereu „vărul meu Mario“? 

Brunetti fu cât pe ce să spună: „Fiindcă e vărul tău şi-l 
cheamă Mario“, dar, în schimb, îşi aşeză paharul pe poliţă şi o 
cuprinse în braţe. Mult timp, ea rămase ţeapănă, încercând să 
se depărteze de el. Brunetti spori presiunea braţelor în jurul ei şi 
Paola se relaxă, sprijinindu-se de el, şi-şi culcă fruntea pe 
pieptul lui. 

Rămaseră aşa până când ea îl înţepă în coaste cu capătul 
lingurii şi spuse: 

— Se arde ficatul. 

li dădu drumul şi-şi luă înapoi paharul. 

— Nu ştiu de ce e agitată, dar s-a tulburat văzând cadavrul. 

— N-ar fi oricine tulburat să vadă un om mort, mai ales cineva 
cunoscut lor? 


— Nu, a fost mai mult de-atât. Sunt sigur că a fost ceva între 
ei. 

— Ce fel de ceva? 

— Felul obişnuit. 

— Păi, ai spus că era frumuşică. 

El zâmbi. 

— Foarte frumuşică. 

Ea zâmbi. 

— Şi foarte... începu el, căutând cuvântul potrivit. 

Cuvântul potrivit nu avea sens. 

— Şi foarte speriată. 

— De ce spui asta? întrebă Paola, ducând tigaia la masă şi 
aşezând-o pe-o placă de ceramică. Speriată de ce? Că ar putea 
fi bănuită că l-a ucis? 

El luă fundul de lemn cel mare de lângă aragaz şi-l aduse la 
masă. Se aşeză şi ridică prosopul de bucătărie aşezat peste 
fundul de lemn, scoțând la iveală jumătatea de roată de polenta 
aurie ce se afla, caldă încă şi acum întărită, sub el. Ea aduse o 
salată şi sticla de vin, umplând iar paharele înainte să se aşeze. 

— Nu, nu cred că de asta, zise el şi-şi puse cu lingura ficat şi 
ceapă în farfurie, apoi adăugă o bucată mare de polenta. 

Tăie o bucată de ficat cu furculita, împinse ceapă peste el cu 
cuțitul şi începu să mănânce. 

Cum îi era obiceiul, nu spuse nimic până ce nu-şi goli farfuria. 
Când termină ficatul şi strângea sosul cu ce-i mai rămăsese din 
a doua porţie de polenta, spuse: 

— Cred că e posibil să ştie - sau să aibă vreo idee - cine l-a 
ucis. Sau de ce a fost ucis. 

— De ce? 

— Dacă i-ai fi văzut privirea când a dat cu ochii de el. Nu, nu 
când a văzut că era mort şi că era într-adevăr Foster, ci când a 
văzut de ce a murit - era în pragul panicii. | s-a făcut rău. 

— Rău? 

— A vomitat. 

— Chiar acolo? 

— Da. Ciudat, nu-i aşa? ` 

Paola se gândi o vreme înainte să răspundă. Işi termină vinul, 
îşi mai turnă o jumătate de pahar. 

— Da. E-o reacţie ciudată în faţa morţii. Şi e doctor? 

El încuviinţă din cap. 


— N-are nicio logică. De ce-ar putea să fie speriată? 

— Avem ceva la desert? 

— Smochine. 

— Te iubesc. 

— Vrei să spui că iubeşti smochinele, zise ea şi zâmbi. 

Erau şase de toate, perfecte şi umede, pline de dulceaţă. El 
luă cuțitul şi începu să descojească una. Când termină, cu 
zeama curgându-i pe ambele mâini, o tăie în jumătate şi-i dădu 
ei bucata mai mare. 

Mare parte din cealaltă o îndesă în gură şi-şi şterse zeama 
ce-i curgea pe bărbie. Termină smochina, mai mâncă două, se 
şterse din nou la gură, se curăţă pe mâini cu şerveţelul şi spuse: 

— Dacă-mi dai şi un pahar mic de vin de porto, o să mor 
fericit. 

Ridicându-se de la masă, ea întrebă: 

— De ce altceva s-ar mai putea teme? 

— Cum ai spus şi tu, că ar putea fi bănuită că a avut vreo 
legătură cu moartea lui. Sau fiindcă într-adevăr a avut legătură 
cu ea. 

Paola scoase o sticlă bondoacă de porto, dar înainte să toarne 
în două pahare minuscule, luă farfuriile de pe masă şi le puse în 
chiuvetă. Când termină, turnă pentru amândoi vin şi aduse 
paharele înapoi la masă. Dulce, acesta prinse din urmă gustul, 
încă uşor prezent, de smochine. Un om fericit. 

— Dar nu cred că e niciuna dintre astea. 

— De ce? 

El ridică din umeri. 

— Nu mi se pare că este o ucigaşă. 

— Fiindcă e frumuşică? întrebă Paola şi sorbi din pahar. 

Îi veni să răspundă că datorită faptului că era doctor, dar apoi 
îşi aminti ce spusese Rizzardi, că persoana care-l omorâse pe 
tânăr ştiuse unde să înfigă cuțitul. Un doctor ar fi ştiut asta. 

— Poate, zise el, apoi schimbă subiectul şi întrebă: E aici 
Raffi? 

Se uită la ceasul de la mână. Trecut de zece. Fiul lui ştia că 
trebuia să fie acasă până la zece în zilele de şcoală. 

— Numai dacă n-a venit cât timp am mâncat, răspunse ea. 

— Nu, n-a venit, răspunse Brunetti, sigur de răspuns, fără să 
poată spune de unde. 

Era târziu, băuseră o sticlă de vin, mâncaseră nişte smochine 


fenomenale şi serviseră un porto perfect. Niciunul dintre ei nu 
voia să vorbească despre fiul lor. Avea să fie tot acolo şi tot al 
lor şi dimineaţă. 

— Să pun astea în chiuvetă în locul tău? întrebă el, 
referindu-se la veselă, fără să fie convins de întrebare. 

— Nu. Le pun eu. Tu du-te şi spune-i Chiarei să meargă în pat. 

Cu farfuriile s-ar fi descurcat mai uşor. 

— S-a stins incendiul? întrebă el când intră în camera de zi. 

Fetiţa nu-l auzi. Era la sute de kilometri şi de ani depărtare de 
el. Stătea adusă de spate în fotoliu, cu picioarele întinse în faţă. 
Pe braţul fotoliului erau două cotoare de măr, iar pe podea, 
lângă ea, era un pachet de biscuiţi. 

— Chiara, zise el, apoi mai tare: Chiara. 

Ea ridică privirea din pagină, nevăzându-l pentru o clipă, apoi 
dându-şi seama că era tatăl ei. Îşi coborî imediat privirea în 
pagină, dându-l uitării. 

— Chiara, e timpul să mergi în pat. 

Ea întoarse pagina. 

— M-ai auzit, Chiara? E timpul să mergi în pat. 

Încă citind, fetiţa se ridică din fotoliu sprijinindu-se într-o 
mână. La capătul paginii, făcu o pauză destul de lungă, să ridice 
privirea din carte şi să-i dea un sărut, apoi plecă, ţinând degetul 
între pagini ca semn. Lui Brunetti îi lipsea curajul să-i spună să 
nu ia cartea cu ea. Ei bine, dacă avea să se trezească la noapte, 
îi putea stinge el lumina. 

Paola veni în camera de zi. Se aplecă şi stinse lumina de 
lângă fotoliu, luă cotoarele de măr şi pachetul de biscuiţi şi se 
întoarse în bucătărie. Brunetti stinse lumina şi merse de-a lungul 
coridorului spre dormitor. 


6 


Brunetti ajunse la Questura la opt în dimineaţa următoare, 
oprindu-se în drum să ia ziarele. Crima ajunsese în pagina 
unsprezece a lui Corriere, care-i alocase doar două paragrafe, 
nu ajunsese în La Republica, destul de logic într-o zi care 
reprezenta aniversarea unuia dintre cele mai sângeroase 
bombardamente teroriste din anii '60, dar ajunsese pe prima 
pagină a celei de-a doua ediţii a lui // Gazzettino, în stânga unui 
articol, acesta cu fotografie, despre trei tineri care muriseră 
când maşina lor se izbise de un copac de pe marginea 
autostrăzii naţionale dintre Dolo şi Mestre. 

Articolul spunea că tânărul, al cărui nume scriau că e Michele 
Fooster, era aparent victima unui jaf. Se bănuia implicarea 
drogurilor, chiar dacă articolul, în maniera specifică lui 
Gazzettino, nu se sinchisea să specifice de ce se bănuia asta. 
Brunetti se gândea uneori că era un lucru bun pentru Italia că o 
presă responsabilă nu se număra printre cerinţele intrării lor pe 
Piaţa Comună. 

Dincolo de uşa principală a Questurei, coada obişnuită de 
oameni şerpuia până afară din Biroul pentru Străini, plină ochi 
de imigranţi prost îmbrăcaţi şi slab încălţaţi din Africa de Nord şi 
Europa de Est proaspăt eliberată. Brunetti nu putea niciodată să 
vadă acea coadă fără un fior de ironie istorică: trei generaţi din 
propria sa familie fugiseră din Italia, căutându-şi norocul în 
locuri îndepărtate precum Australia şi Argentina. lar acum, într-o 
Europă transformată de evenimentele recente, Italia devenise 
un El Dorado pentru noi valuri de imigranţi încă şi mai săraci, şi 
mai închişi la culoare. Mulţi dintre prietenii lui vorbeau despre 
aceşti oameni cu dispreţ, cu dezgust, chiar şi cu furie, dar 
Brunetti nu-i putea niciodată vedea fără să le suprapună 
imaginea propriilor săi strămoşi, stând la cozi asemănătoare, ei 
înşişi abia îmbrăcaţi, prost încălţaţi, vorbind stâlcit limba. Şi, 
aidoma acelor sărmani nefericiţi de acolo, dornici să curețe 
mizeria şi să crească progeniturile oricui i-ar plăti. 

Urcă scările spre biroul său de la etajul patru, urând 
bună-dimineaţa câtorva oameni, înclinând din cap spre alţii. 
Când ajunse la birou, verifică să vadă dacă nu erau hârtii noi pe 
masa sa de lucru. Nu sosise încă nimic, aşa că se consideră liber 
să-şi gestioneze ziua cum găsea de cuviinţă. lar asta însemna să 


se întindă după telefon şi să ceară legătura cu secţia de 
carabinieri de la baza americană din Vicenza. 

Numărul acesta se dovedi simţitor mai uşor de găsit şi, în 
câteva minute, vorbea cu maggiore Ambrogiani, care-i spuse că 
el fusese pus la conducerea anchetei italiene a crimei lui Foster. 

— Italiană? întrebă Brunetti. 

— Păi, italiană, dar diferită de investigația pe care americanii 
o vor conduce ei înşişi. 

— Asta înseamnă că vor fi probleme de jurisdicție? întrebă 
Brunetti. 

— Nu, nu cred, răspunse maggiore. Voi cei din Veneţia, poliţia 
civilă, sunteţi la conducerea anchetei de acolo. Dar veţi avea 
nevoie de permisiunea sau de ajutorul americanilor pentru orice 
veţi vrea să faceţi aici. 

— În Vicenza? 

Ambrogiani râse. 

— Nu, nu vreau să las impresia asta. Doar aici, la bază. Atâta 
vreme cât sunteţi în Vicenza, oraşul, noi carabinierii, suntem la 
conducere. Dar odată ce intraţi în baza aceasta, ei preiau 
controlul şi americanii sunt cei care vă vor ajuta. 

— O spuneţi de parcă aţi avea îndoieli în privinţa asta, 
maggiore, zise Brunetti. 

— Nu, n-am îndoieli. Absolut deloc. 

— Atunci, v-am interpretat greşit tonul. 

Dar credea că n-o făcuse, n-o făcuse absolut deloc. 

— AŞ vrea să vin acolo şi să vorbesc cu oamenii care l-au 
cunoscut, care au lucrat cu el. 

— Majoritatea dintre ei sunt americani, spuse Ambrogiani, 
lăsând în seama lui Brunetti să intuiască posibilitatea 
dificultăţilor de comunicare. 

— Engleza mea e bunicică. 

— Atunci, n-ar trebui să aveţi probleme să vorbiţi cu ei. 

— Când ar fi posibil să vin acolo? 

— In dimineaţa asta? In după-amiaza asta? Oricând doriţi, 
commissario. 

Din sertarul său de jos, Brunetti scoase un mers al trenurilor 
şi-l frunzări, căutând legătura Veneţia-Milano. Pleca un tren 
într-o oră. 

— Pot lua trenul de nouă douăzeci şi cinci. 

— Bun. Voi trimite o maşină să vă aştepte. 


— Mulţumesc, maggiore. 

— Cu plăcere, commissario. Cu plăcere. Abia aştept să vă 
întâlnesc. 

După încă un schimb de politeţuri, Brunetti puse receptorul la 
loc în furcă. Apoi se dusese la şifonierul de pe peretele 
îndepărtat. Îl deschise şi începu să vâneze printre lucrurile 
stivuite şi aruncate pe fundul lui: o pereche de bocanci, trei 
becuri în cutii separate, un prelungitor, câteva reviste vechi şi-o 
servietă din piele maro. Scoase servieta şi-o şterse de praf cu 
mâna. Ducând-o înapoi la masa de lucru, puse ziarele în ea, apoi 
adăugă câteva dosare pe care mai trebuia să le citească. Din 
sertarul din faţă scoase un exemplar vechi de două săptămâni al 
revistei Panorama şi-l aruncă înăuntru. 

Drumul îi era cunoscut, de-a lungul traseului spre Milano, 
printr-un mozaic de lanuri de porumb arse şi dureros înnegrite 
de seceta verii. Se aşeză în partea dreaptă a compartimentului 
pentru a evita soarele pieziş care încă mai răzbătea arzător, 
chiar dacă era luna septembrie şi agresivitatea verii trecuse. La 
Padova, a doua oprire, zeci de studenţi se înghesuiră în tren, 
purtând cu ei manualele cele noi de parcă ar fi fost talismane 
magice ce-i vor duce spre un viitor sigur, mai bun. Işi aminti 
sentimentul acela, acea reînnoire anuală a optimismului ce 
obişnuia să-l pătrundă când urma facultatea, ca şi când caietele 
virgine din fiecare an purtau cu ele promisiunea unui an mai 
bun, a unui destin mai luminos. 

La Vicenza, cobori din tren şi se uită de-a lungul peronului 
după cineva în uniformă. Nevăzând pe nimeni, cobori scările, 
străbătu tunelul ce trecea pe sub şine şi urcă în gară. In faţa ei 
văzu sedanul albastru-închis marcat „Carabinieri“, parcat cu 
aroganță şi inutil pe diagonală în faţa gării, şoferul fiind ocupat 
în egală măsură de-o ţigară şi de paginile roz ale ziarului 
Gazzettino dello Sport. 

Brunetti ciocăni în geamul din spate. Şoferul întoarse apatic 
capul, îşi stinse ţigara şi se întinse în spate să descuie portiera. 
Când o deschise, Brunetti se gândi la cât de diferite erau 
lucrurile în Nord. În sudul Italiei, orice carabinier care auzea un 
sunet neaşteptat din spatele maşinii s-ar fi lăsat imediat jos sau 
s-ar fi ghemuit pe pavaj lângă maşină, cu arma în mână, poate 
trăgând deja spre sursa sunetului. Dar aici, în somnoroasa 
Vicenza, şoferul nu făcu decât să întindă mână, fără nicio 


întrebare, pentru a-i da drumul străinului în maşină. 

— Inspectorul Bonnini? întrebă şoferul. 

— Commissario Brunetti. 

— Din Veneția? 

— Da. 

— Bună dimineața. O să vă duc la bază. 

— E departe? 

— Cinci minute. 

Spunând asta, şoferul aşeză ziarul pe scaunul de lângă el, 
ultimul triumf al lui Schilacci afişat pentru publicul iubitor de 
fotbal, şi băgă în viteză. Fără a se sinchisi să se uite la stânga 
ori la dreapta, ţâşni afară din parcarea gării, intrând direct în 
traficul ce trecea pe lângă ei. Ocoli oraşul, îndreptându-se înapoi 
spre est, pe direcţia din care venise Brunetti. 

Brunetti nu mai fusese la Vicenza de cel puţin zece ani, dar 
şi-l amintea drept unul dintre cele mai încântătoare oraşe din 
Italia, centrul lui plin de străzi înguste şi răsucite de-a lungul 
cărora se îngrămădeau palazzi în stil renascentist şi baroc, 
amestecate laolaltă fără a ţine seama de simetrie, cronologie ori 
de vreun plan. În loc de asta, cotiră pe lângă un imens stadion 
de ciment, trecură peste un pod feroviar înalt, apoi de-a lungul 
uneia dintre noile viales care se iviseră peste tot în Italia 
continentală în semn de recunoaştere a triumfului final al 
automobilului. 

Fără să semnalizeze, şoferul o tăie brusc la stânga şi porni în 
josul unui drum îngust, mărginit pe dreapta de-un zid de ciment 
acoperit cu sârmă ghimpată. În spatele lui, Brunetti văzu o 
antenă imensă de comunicaţii sub formă de farfurie. Maşina coti 
într-o curbă largă la dreapta şi, în faţa lor, Brunetti văzu o 
poartă deschisă, în dreptul căreia stăteau câţiva paznici 
înarmaţi. Erau doi carabinieri în uniformă, cu mitralierele 
legănându-li-se nebăgate în seamă pe lângă corp, şi un soldat 
american în uniformă de luptă. Şoferul încetini, flutură neglijent 
din mână spre mitraliere, care îi făcură şi ele cu mâna şi îşi 
aplecară capetele în semn de recunoaştere, apoi urmăriră 
maşina înăuntrul bazei cu ţevile lor expuse. Americanul, observă 
Brunetti, îi urmări din priviri, dar nu încercă deloc să-i oprească. 
O întoarcere iute la dreapta, o alta şi traseră în faţa unei clădiri 
scunde de ciment. 

— Acesta e cartierul nostru general, spuse şoferul. Biroul lui 


maggiore Ambrogiani este al patrulea pe dreapta. 

Brunetti îi mulţumi şi intră în clădirea joasă. Podeaua părea să 
fie de ciment, pereţii ticsiţi de afişiere pe care erau lipite 
anunţuri atât în engleză, cât şi-n italiană. La stânga lui, văzu o 
tăbliță cu „Secţia PM“. Puțin mai departe, văzu o uşă alături de 
care se afla o placă inscripționată cu numele „Ambrogiani“. Fără 
niciun titlu, doar numele. Ciocăni, aşteptă un „Avanti?“ strigat şi 
intră. O masă de lucru, două ferestre, o plantă având o nevoie 
disperată să fie udată, un calendar şi, în spatele mesei, un taur 
de om al cărui gât era într-o revoltă făţişă împotriva gulerului 
strâmt al cămăşii sale de uniformă. Umerii laţi întindeau 
materialul hainei de la uniformă; până şi încheieturile mâinilor 
păreau prea puternic strânse de mâneci. Pe umeri, Brunetti 
văzu turnul bondoc şi steaua de maior. Bărbatul se ridică în 
picioare când Brunetti păşi înăuntru, aruncă o privire la ceasul 
ce-l strângea de încheietura mâinii şi spuse: 

— Commissario Brunetti? 

— Da. 

Zâmbetul care umplu faţa carabinierului fu aproape angelic în 
căldura şi simplitatea lui. Dumnezeule, omul are gropiţe în 
obraji! 

— Mă bucur că aţi putut veni taman din Veneţia pentru asta. 

Dădu ocol mesei de lucru, surprinzător de grațios şi trase un 
scaun în faţă. 

— Poftiţi, vă rog să luaţi loc. Aţi vrea puţină cafea? Vă rog, 
puneţi-vă servieta pe masă. 

Aşteptă răspunsul lui Brunetti. 

— Da, mi-ar prinde bine puţină cafea. 

Maiorul se duse la uşă, o deschise şi-i spuse cuiva din hol: 

— Pino, adu-ne două cafele şi o sticlă de apă minerală. 

Reveni în cameră şi-şi ocupă locul din spatele mesei. 

— Îmi pare rău că n-am putut trimite o maşină până la 
Veneţia să vă aducă, dar e greu în zilele de-acum să primim 
autorizaţie să ieşim din provincie. Sper că aţi călătorit comod. 

Era necesar, Brunetti ştia dintr-o lungă experienţă, să aloci un 
timp anume acestui fel de lucruri, să testezi terenul, să iei 
măsura interlocutorului, iar singurul mod de-a face asta era cu 
vorbe bune şi politeţe. 

— N-am avut absolut nicio problemă cu trenul. A fost 


13 Intră (în ital. în orig.) 


punctual. Padova e plină de studenţi. 

— Fiul meu e la universitate acolo, spuse Ambrogiani 
voluntar. 

— Adevărat? La ce facultate? 

— Medicină, zise Ambrogiani şi dădu din cap. 

— E-o facultate bună? întrebă Brunetti, sincer interesat. 

| se spusese întotdeauna că Universitatea din Padova avea 
cea mai bună şcoală de medicină din ţară. 

— Nu, nu asta-i problema, răspunse maiorul şi zâmbi. Nu mă 
mulţumeşte alegerea lui de a-şi face o carieră de medic. 

— Poftim? întrebă Brunetti. 

Acesta era visul italian, un poliţist cu fiu la medicină. 

— De ce? 

— Vreau să devină pictor. 

Dădu iarăşi din cap cu tristeţe. 

— Dar, în schimb, el vrea să fie doctor. 

— Pictor? 

— Da, răspunse Ambrogiani. 

Apoi, cu un zâmbet care-i aduse gropiţele în obraji, adăugă: 

— Şi nu pictor de case, vopsitor. 

Făcu un gest în spatele lui şi Brunetti văzu că pereţii erau 
decoraţi cu mici tablouri, aproape toate peisaje, unele înfăţişând 
ruine de castele, toate lucrate într-un stil delicat ce imita şcoala 
napolitană de secol XVIII. 

— Ale fiului dumneavoastră? 

— Nu, zise Ambrogiani, acela de-acolo. 

Arătă cu degetul la stânga uşii, unde Brunetti văzu un portret 
al unei femei bătrâne care se uita îndrăzneţ la privitor, ţinând în 
mână un măr pe jumătate cojit. Îi lipsea delicateţea celorlalte, 
deşi era bun într-un fel convenţional, drăguţ. 

Dacă celelalte ar fi fost pictate de fiul maiorului, Brunetti ar fi 
înţeles regretul că băiatul alesese să studieze medicina. Dar 
aşa, era limpede că băiatul făcuse alegerea potrivită. 

— E foarte bun, minţi el. Şi celelalte? 

— O, eu le-am făcut. Dar cu ani în urmă, când eram student. 

Mai întâi gropiţele din obraji, iar acum acele tablouri delicate, 
tandre. Poate că baza aceea americană avea să fie un loc al 
surprizelor. 

Se auzi un ciocănit rapid la uşă, care se deschise înainte ca 
Ambrogiani să poată răspunde. Un caporal în uniformă intră în 


cameră, aducând o tavă cu două cafele, pahare şi o sticlă de 
apă minerală. O aşeză pe masa lui Ambrogiani şi plecă. 

— Încă e cald ca vara, zise maiorul. E mai bine să bem multă 
apă. 

Se aplecă înainte, îi dădu lui Brunetti cafeaua sa, apoi o luă 
pe-a lui. După ce le băură şi fiecare avea câte un pahar de apă 
în mână, Brunetti crezu că puteau începe discuţia. 

— Se ştie ceva despre americanul acesta, sergentul Foster? 

Ambrogiani îndreptă un deget gras spre un dosar subţire! care 
stătea pe marginea mesei, aparent dosarul ce-l privea pe 
americanul mort. 

— Nimic. Nu din partea noastră. Americanii nu vor, desigur, să 
ne dea dosarul pe care-l au ei despre el. Asta, se grăbi el să 
adauge, dacă au un dosar despre el. 

— De ce nu? 

— E-o poveste lungă, zise Ambrogiani cu o uşoară ezitare care 
făcea clar faptul că voia să fie tras de limbă. 

Mereu dispus să facă pe plac, Brunetti întrebă: 

— De ce? 

Ambrogiani îşi schimbă poziţia în scaun, trupul său fiind 
evident prea mare pentru el. Arătă cu degetul spre dosar, sorbi 
din apă, aşeză paharul jos, arătă iarăşi spre dosar. 

— Americanii sunt aici, înţelegeţi, de când s-a terminat 
războiului. Sunt în baza aceasta, iar baza a devenit mai mare şi 
continuă să devină tot mai mare. Sunt cu miile şi mai sunt şi 
familiile lor. 

Brunetti se întrebă care avea să fie rostul acelei lungi 
introduceri. 

— Datorită faptului că sunt aici de atâta timp, şi poate fiindcă 
sunt atât de mulţi, au tendinţa să fie, ei bine, au tendinţa să 
vadă baza asta ca aparţinându-le, chiar dacă în tratat se spune 
clar că acesta este încă teritoriu italian. Încă. Parte din Italia. 

Îşi schimbă iarăşi poziţia. 

— Sunt probleme? întrebă Brunetti. Cu ei? 

După o pauză lungă, Ambrogiani răspunse: 

— Nu. Nu tocmai probleme. Ştiţi cum sunt americanii. 

Brunetti auzise asta de multe ori despre germani, slavi, 
britanici. Toţi presupuneau că ceilalţi „erau“ într-un fel anume, 
chiar dacă nimeni nu părea să se pună de acord în privinţa a 
ceea ce însemna acest lucru mai exact. Ridică bărbia într-un 


gest iscoditor, îndemnându-l pe maior să continue. 

— Nu-i vorba de aroganță, nu tocmai. Nu cred că au 
încrederea necesară unei arogante adevărate, nu aşa cum au 
germanii. E mai mult un simţ al proprietăţii, de parcă toate 
acestea, toată Italia, ar fi cumva a lor. Ca şi cum, pentru că au 
găsit-o, a devenit a lor. 

— Chiar o păzesc? întrebă Brunetti. 

Ambrogiani râse. 

— Presupun că au păzit-o. După război. Şi poate în anii 
şaizeci. Dar nu-s sigur că, aşa cum arată lumea acum, câteva 
mii de paraşutişti din nordul Italiei ar avea cine ştie ce 
importanţă. 

— Asta cred mulţi? întrebă Brunetti. Mă refer la militari, la 
carabinieri. 

— Da, aşa cred. Dar trebui să înţelegeţi felul cum văd 
americanii lucrurile. 

Pentru Brunetti era o revelaţie să-l audă pe om că vorbeşte 
aşa. Într-o ţară în care majoritatea instituţiilor publice nu mai 
erau demne de respect, numai carabinierii reuşiseră să-şi 
salveze onoarea şi erau încă în general consideraţi a fi neatinşi 
de corupţie. Odată recunoscut lucrul acesta, opinia generală 
trebuise să ajungă la un compromis şi-i transformase pe aceiaşi 
carabinieri în calul de bătaie al mitului popular, bufonii clasici 
care nu înțelegeau niciodată nimic şi a căror stupiditate 
legendară era sursă de veselie pentru întreaga nație. Şi totuşi, 
uite-l pe unul dintre ei, încercând să explice punctul de vedere 
al celuilalt. Şi aparent înţelegându-l. Remarcabil. 

— Ce fel de forţe militare avem aici, în Italia? puse 
Ambrogiani o întrebare evident retorică. Suntem toţi voluntari, 
noi, carabinierii. Dar armata - sunt toţi recruți, mai puţin cei 
câţiva care şi-au ales-o drept carieră. Sunt nişte copii, 
optsprezece, nouăsprezece ani, şi nu-şi doresc să fie soldaţi mai 
mult decât îşi doresc să fie... 

Aici făcu o pauză şi căută o comparaţie care să se potrivească 
realităţii. 

— Apoi vor să spele vasele şi să-şi facă singuri paturile, ceea 
ce şi trebuie să facă, probabil pentru prima dată în viaţa lor, cât 
îşi satisfac serviciul militar. E-un an şi jumătate pierdut, aruncat 
la gunoi, când ar putea să muncească sau să studieze. Trec 
printr-un antrenament brutal şi stupid şi-şi petrec un an brutal şi 


stupid îmbrăcaţi în uniforme uzate şi fără să fie plătiţi destul cât 
să-şi poată cumpăra măcar ţigările. 

Brunetti cunoştea toate acestea. Făcuse şi el cele optsprezece 
luni. 

Ambrogiani simţi repede interesul scăzut al lui Brunetti. 

— Spun asta fiindcă explică modul cum ne văd americanii aici. 
Băieţii lor - şi fetele, presupun - sunt toţi voluntari. Pentru ei e-o 
carieră. Lor le place. Sunt plătiţi pentru asta, plătiţi destul de 
bine să-şi ducă traiul. Şi mulţi dintre ei sunt mânari de asta. lar 
aici, ce văd ei? Băieți care ar prefera să joace fotbal sau să 
meargă la cinema, dar care trebuie în schimb să facă un serviciu 
pe care îl dispreţuiesc şi pe care, prin urmare, îl fac prost. Aşa 
că presupun că suntem toţi nişte leneşi. 

— Aşa că? întrebă Brunetti, luându-l din scurt. 

— Aşa că, repetă Ambrogiani, nu ne înţeleg şi, prin urmare, ne 
desconsideră din motive pe care noi nu putem să le înţelegem. 

— Dumneavoastră ar trebui să le puteţi înţelege. Sunteţi un 
militar, spuse Brunetti. 

Ambrogiani ridică din umeri, ca pentru a sugera că, în primul 
şi cel mai important rând, era un italian. 

— E-un lucru neobişnuit să nu vă arate un dosar dacă-l au? 

— Nu. Au tendinţa să nu ne ajute prea mult în astfel de 
lucruri. 

— Nu sunt sigur că înţeleg ce vreţi să spuneţi cu „astfel de 
lucruri“, domnule maior. 

— Crime în care sunt implicaţi, departe de bază. 

Era evident că acesta era cazul tânărului mort în Veneţia, dar 
Brunetti găsi exprimarea ciudată. 

— Sunt frecvente? 

— Nu, nu tocmai. Cu câţiva ani în urmă, nişte americani au 
fost implicaţi într-o crimă. Un african. L-au omorât în bătaie cu 
nişte scânduri. Erau beţi. Africanul dansa cu o femeie albă. 

— Îşi protejau femeia? întrebă Brunetti, neîncercând să-şi 
ascundă sarcasmul. 

— Nu, zise Ambrogiani. Erau negri. Cei care l-au ucis erau 
negri. 

— Ce li s-a întâmplat? 

— Doi dintre ei au primit doisprezece ani. Unul a fost găsit 
nevinovat şi eliberat. 

— Cine i-a judecat, ei sau noi? întrebă Brunetti. 


— Sper norocul lor, noi. 

— De ce „spre norocul lor“? 

— Fiindcă au fost judecaţi de-o instanţă civilă. Sentinţele au 
fost mai uşoare. lar acuzaţia a fost de omor fără premeditare. El 
i-a provocat, le-a lovit maşina şi-a strigat la ei. Aşa că judecătorii 
au decis că ei au răspuns la o ameninţare. 

— Câţi au fost la faţa locului? 

— Trei soldaţi şi un civil. 

— Halal ameninţare, zise Brunetti. 

— Judecătorii au decis că asta a fost. Şi-au luat-o ca atare. 
Americanii i-ar fi trimis la închisoare pentru douăzeci, treizeci de 
ani. Nu e de glumă cu justiţia militară. Pe deasupra, erau negri. 

— Mai contează asta? 

O ridicare din umeri. O sprânceană ridicată, încă o ridicare din 
umeri. 

— Americanii vă vor spune că nu contează. 

Ambrogiani mai luă o gură de apă. 

— Cât de mult veţi sta aici? 

— Astăzi. Mâine. Mai sunt şi alte astfel de cazuri? 

— Din când în când. De obicei, rezolvă crimele la bază, le 
rezolvă ei înşişi, doar dacă nu devin prea mari sau nu încalcă o 
lege italiană. Atunci avem şi noi un cuvânt de spus. 

— Cum a fost cu directorul? întrebă Brunetti, amintindu-și un 
caz care ţinuse prima pagină a ziarelor naţionale cu câţiva ani în 
urmă, ceva despre directorul şcolii lor gimnaziale care fusese 
acuzat şi condamnat pentru abuz asupra unui copil, caz ale 
cărui amănunte îi erau foarte înceţoşate în amintire. 

— Da, cum a fost cu el. Dar de obicei rezolvă lucrurile ei înşişi. 

— Nu şi de data asta, zise Brunetti simplu. 

— Nu, nu şi de data asta. Dat fiind că a fost ucis în Veneţia, 
este al vostru, numai al vostru. Dar vor vrea să fie şi ei implicaţi. 

— De ce? 

— Relaţii cu publicul, zise Ambrogiani, folosind cuvintele în 
engleză. Şi lucrurile se schimbă. Probabil ei bănuiesc că nu vor 
mai fi aici mult timp, nici aici şi nici altundeva în Europa, aşa că 
nu vor să se întâmple ceva care să le scurteze şi mai mult 
şederea. Nu-şi doresc deloc publicitate negativă. 

— Pare a fi un jaf, zise Brunetti. 

Ambrogiani îi aruncă o privire lungă, egală. 

— Când a fost ultima dată omorât un om în timpul unui jaf în 


Veneţia? 

Dacă Ambrogiani putea pune întrebarea în felul ăsta, ştia şi 
răspunsul. 

— Onoare? sugeră Brunetti ca motiv. Ambrogiani zâmbi din 
nou. 

— Dacă ucizi pe cineva din onoare, n-o faci la o sută de 
kilometri de casă. O faci în dormitor sau la bar, dar nu te duci la 
Veneţia ca s-o faci. Dacă s-ar fi întâmplat aici, ar fi putut fi vorba 
de sex sau de bani. Dar nu s-a întâmplat aici, aşa încât se pare 
că altul trebuie să fie motivul. 

— O crimă nelalocul ei? întrebă Brunetti. 

— Da, nelalocul ei, repetă Ambrogiani, plăcându-i evident 
expresia. Şi, prin urmare, mai interesantă. 


7 


Maiorul împinse dosarul subţire spre Brunetti cu vârful 
degetului său bont şi-şi turnă un alt pahar de apă. 

— Uitaţi aici ce ne-au dat ei. E şi-o traducere, dacă aveţi 
nevoie de ea. 

Brunetti scutură din cap şi deschise dosarul. Pe prima 
copertă, cu litere roşii, era tipărit: „Foster, Michael, n. 09/28/64, 
SSN 651 43 1054“. II deschise şi văzu, ataşată pe interiorul 
primei coperte, o copie xerox a unei fotografii. Contururile 
acelea precise în alb şi negru nu aveau nicio legătură cu faţa 
îngălbenită a morţii pe care o văzuse Brunetti pe malul canalului 
cu o zi în urmă. l|năuntrul dosarului se aflau două pagini 
dactilografiate care spuneau că sergentul Foster lucra pentru 
Biroul de Sănătate Publică, că fusese amendat o dată fiindcă nu 
oprise la un indicator de STOP în bază, că fusese promovat la 
gradul de sergent cu un an în urmă şi că familia lui locuia în 
Biddeford Pool, Maine. 

A doua pagină conţinea rezumatul unui interviu luat unui civil 
italian care lucra în cadrul Biroului de Sănătate Publică şi care 
confirma faptul că Foster se înţelegea bine cu colegii, lucra 
foarte mult şi era politicos şi prietenos cu civilii italieni care 
munceau în birou. 

— Nu foarte mult, nu-i aşa? întrebă Brunetti, închizând 
dosarul şi împingându-l înapoi spre maior. Soldatul perfect. 
Muncitor. Ascultător. Prietenos. 

— Dar cineva i-a înfipt un cuţit în coaste. 

Brunetti îşi aduse aminte de doctorul Peters şi întrebă: 

— Nu avea o iubită? 

— Din câte ştim noi, nu, răspunse Ambrogiani. Dar asta nu 
înseamnă că nu avea. Era tânăr, vorbea destul de bine italiana. 
Aşa că e posibil. 

Ambrogiani făcu pauză un moment şi adăugă: 

— Doar dacă nu folosea marfa din faţa gării. 

— Acolo stau ele? 

Ambrogiani clătină din cap. 

— Dar la Veneţia? 

Brunetti scutură din cap. 

— Nu şi de când guvernul a închis bordelurile. Sunt câteva, 
dar lucrează la hoteluri şi nu ne fac nicio problemă. 


— Aici stau în faţa gării, dar cred că vremurile nu sunt prea 
bune pentru unele dintre ele. Sunt prea multe femei în zilele de 
acum dispuse să se ofere, zise Ambrogiani voluntar, apoi 
adăugă: în numele iubirii. 

Fiica lui Brunetti tocmai împlinise treisprezece ani, aşa că nu 
voia să se gândească la ce-ar oferi tinerele femei în numele 
iubirii. 

— Pot sta de vorbă cu americanii? întrebă el. 

— Da, aşa cred, răspunse Ambrogiani, apoi se întinse după 
telefon. Le vom spune că sunteţi Şeful Poliţiei din Veneţia. O să 
le placă gradul ăsta, aşa c-o să stea de vorbă cu 
dumneavoastră. 

Formă un număr cu o uşurinţă familiară şi, cât aşteptă să i se 
răspundă, trase dosarul înapoi spre el. Destul de agitat, aranjă 
cele câteva pagini din el şi-l aşeză drept înaintea sa. 

Vorbi în receptor într-o engleză cu accent puternic, dar 
corectă. 

— Bună ziua, Tiffany. Aici maiorul Ambrogiani. E-acolo 
maiorul? Poftim? Da, aştept. 

Puse mâna peste microfon şi îndepărtă difuzorul de ureche. 

— E-n conferinţă. Americanii parcă ar trăi în conferinţe. 

— Ar fi posibil să... - începu Brunetti, dar se opri când 
Ambrogiani luă mâna de pe microfon. 

— Da, mulţumesc. Bună dimineața, domnule maior 
Butterworth. 

Numele figurase în dosar, dar când îl rosti Ambrogiani, sună 
ca „Budderword“. 

— Da, domnule maior. E aici cu mine acum Şeful Poliţiei 
venețiene. Da, l-am adus cu elicopterul pentru o zi. 

Urmă o pauză lungă. 

— Nu, ne poate oferi doar ziua de azi. 

Se uită-n jos la ceasul de la mână. 

— În douăzeci de minute? Da, va fi acolo. Nu, îmi pare rău, 
dar nu pot, domnule maior. Trebuie să intru în conferinţă. Da, 
mulţumesc. 

Aşeză receptorul în furcă, puse creionul într-o diagonală 
perfectă peste coperta dosarului şi spuse: 

— Vă aşteaptă peste douăzeci de minute. 

— Şi conferinţa dumneavoastră? întrebă Brunetti. 

Ambrogiani alungă ideea cu o fluturare de mână. 


— O să fie doar o pierdere de timp. Dacă ştiu într-adevăr 
ceva, n-o să vă spună, iar dacă nu ştiu nimic, atunci n-au cum să 
vă spună. Aşa că nu are rost să-mi pierd timpul mergând. 

Schimbând subiectul, maiorul întrebă: 

— Cum staţi cu engleza? 

— Bine. 

— Bun, asta va uşura mult lucrurile. 

— Cine-i maiorul ăsta? 

Ambrogiani repetă numele, planând din nou peste toate 
consoanele mai ascuţite. 

— E ofiţerul lor de legătură. Sau, cum spun ei, el „face 
legătura“ - folosi cuvântul englezesc - „dintre ei şi noi“. 

Surâseră amândoi văzând uşurinţa cu care engleza le 
permitea vorbitorilor să transforme un substantiv în verb, 
familiaritate pe care italiana fără-ndoială n-o permitea. 

— In ce constă această „legătură“? 

— O, dacă avem probleme, vine la noi sau invers, dacă au ei 
probleme. 

— Ce fel de probleme? 

— Dacă încearcă cineva să intre pe poartă fără actele de 
identificare necesare. Sau dacă noi le încălcăm regulile de 
circulaţie. Sau dacă ei îl întreabă pe un carabinier de ce 
cumpără zece kilograme de carne de vită de la supermarketul 
lor. Lucruri de felul ăsta. 

— Supermarket? întrebă Brunetti cu o reală surprindere. 

— Da, supermarket. Şi pistă de bowling - folosi cuvântul 
englezesc - şi cinematograf şi chiar şi-un Burger King - rosti 
numele fără urmă de accent. 

Fascinat, Brunetti repetă cuvintele „Burger King“ pe acelaşi 
ton pe care un copil ar spune „ponei“ dacă i s-ar promite unul. 

Auzindu-l, Ambrogiani râse. 

— E remarcabil, aşa-i? E-o mică lume aici, una ce n-are nicio 
legătură cu Italia. 

Gesticulă spre ce era dincolo de fereastră. 

— Acolo afară se întinde America, commissario. Asta vom 
deveni cu toţii, cred. 

După o pauză scurtă, repetă: 

— America. 


14 Referire la transformarea substantivului /jaison (din liaison officer - „ofiţer 
de legătură“) în verbul to /iaise (a intra în legătură). 


Exact asta-l aşteptă pe Brunetti un sfert de oră mai târziu, 
când deschise uşile centrului de comandă NATO şi urcă cele trei 
scări spre holul principal. Pereţii erau împodobiţi cu postere ale 
unor oraşe fără nume, care, datorită înălţimii şi uniformităţii 
zgârie-norilor lor, trebuiau să fie americane. Acea nație era 
puternic proclamată şi în multele tăblițe care interziceau 
fumatul şi în anunţurile ce acopereau avizierele de pe toţi 
pereţii. 

Podeaua de marmură era singura trăsătură italiană. După 
cum fusese îndrumat, Brunetti urcă scările din faţa sa, coti la 
dreapta în capăt şi intră în al doilea birou de pe stânga. 
Incăperea în care păşi era împărţită de ziduri despărţitoare mari 
cât un stat de om, iar pereţii, aidoma celor de la parter, erau 
acoperiţi cu afişiere şi anunţuri imprimate. Lipite de unul dintre 
ei erau două fotolii acoperite cu ceea ce părea a fi un plastic 
cenuşiu şi gros. La o masă din apropierea uşii, pe dreapta, 
stătea o femeie tânără ce nu putea fi decât americancă. Avea 
păr blond tuns cu breton scurt deasupra ochilor albaştri, dar 
ajungându-i la spate aproape până la talie. Pe nas i se întindea o 
spuzeală de pistrui, iar dinţii ei aveau acea perfecţiune comună 
majorităţii americanilor şi celor mai avuţi dintre italieni. Se 
întoarse spre el cu un zâmbet luminos; buzele i se ridicară la 
colţuri, dar ochii îi rămaseră ciudat de inexpresivi şi neinteresați. 

— Bună dimineaţa, zise el, întorcându-i zâmbetul. Numele 
meu este Brunetti. Cred că domnul maior mă aşteaptă. 

Femeia ieşi de după masa de lucru, expunând un corp la fel 
de perfect ca dinţii şi intră printr-o deschizătură a zidului 
despărțitor, deşi ar fi putut la fel de bine să dea un telefon sau 
să fi strigat pe deasupra lui. De cealaltă parte a peretelui, 
Brunetti auzi cum vocii ei îi răspunse o alta mai groasă. După 
câteva secunde, femeia apăru în deschizătură şi-i făcu semn: 

— Aici înăuntru, vă rog, domnule. 

In spatele mesei de scris şedea un tânăr blond care părea că 
abia trecuse de douăzeci de ani. Brunetti se uită la el şi, la fel de 
repede, îşi feri privirea, căci bărbatul părea să strălucească, să 
scânteieze. Când se uită înapoi, Brunetti văzu că nu era vorba 
de radiaţii luminoase, ci doar de tinereţe, sănătate şi uniforme 
îngrijite de altcineva decât el însuşi. 

— Şeful Brunetti? zise el şi se ridică în picioare în spatele 
pupitrului. 


Lui Brunetti, bărbatul îi lăsa impresia că tocmai ieşise de sub 
duş sau din cadă: pielea lui era întinsă, strălucitoare, de parcă 
tocmai lăsase jos lama de ras ca să-i strângă lui mâna. Cât 
dădură mâinile, Brunetti îi observă ochii de-un albastru clar, 
translucid, culoarea pe care o avusese laguna cu douăzeci de 
ani în urmă. 

— Sunt foarte bucuros că aţi putut veni din Veneţia să vorbiţi 
cu noi, şefule Brunetti, sau sunteţi cumva questore? 

— Vice-questore, zise Brunetti, oferindu-şi singur o promovare 
în speranţa că-i va asigura un acces mai mare la informaţii. 

Observă că pe biroul maiorului Butterworth se aflau cutii 
pentru corespondente; cutia celor primite era goală, a celor de 
expediat era plină. 

— Vă rog să luaţi loc, zise Butterworth şi aşteptă ca Brunetti 
să se aşeze înainte să-şi reia şi el locul. 

Americanul scoase un dosar din sertarul din faţă, acesta doar 
puţin mai gros decât cel pe care-l avusese Ambrogiani. 

— Aţi venit în legătură cu sergentul Foster, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ce aţi dori să aflaţi? 

— Aş dori să aflu cine l-a omorât, zise Brunetti impasibil. 

Butterworth ezită o clipă, neştiind cum să ia remarca, apoi se 
hotări s-o trateze ca pe-o glumă. 

— Da, zise el, râsul firav abia trecându-i de buze, tuturor ne-ar 
plăcea să aflăm asta. Dar nu sunt sigur că avem vreo informaţi 
care să ne ajute să aflăm cine a făcut-o. 

— Ce informaţii aveţi? 

Bărbatul împinse dosarul spre Brunetti. Chiar dacă ştia că 
avea să conţină aceleaşi materiale pe care tocmai le văzuse, 
Brunetti îl deschise şi citi din nou paginile. Dosarul acesta 
conţinea o altă fotografie faţă de cea pe care o văzuse în 
celălalt. Pentru prima dată, chiar dacă-i văzuse chipul mort şi 
trupul despuiat, Brunetti îşi formă o idee clară a felului cum 
arătase tânărul. Mai chipeş în fotografia aceasta, Foster avea 
aici o mustață scurtă pe care şi-o răsese cândva înainte să fie 
ucis. 

— Când a fost făcută fotografia aceasta? 

— Probabil când a intrat în serviciul militar. 

— Cât timp a trecut de atunci? 

— Şapte ani. 


— De cât timp era aici, în Italia? 

— De patru ani. De fapt, tocmai a re-aplicat pentru a rămâne 
aici. 

— Mă scuzaţi? zise Brunetti. 

— S-a reînregistrat. Pe o perioadă de încă trei ani. 

— Şi-ar fi rămas aici? 

— Da. 

Amintindu-şi ceva ce citise în dosar, Brunetti întrebă: 

— Cum a învăţat italiana? 

— Pardon? zise Butterworth. 

— Dacă avea aici un post cu normă întreagă, nu-i mai 
rămânea mult timp să înveţe o limbă nouă, explică Brunetti. 

— Tanti di noi parliamo Italiano”, răspunse Butterworth într-o 
italiană cu accent puternic, dar inteligibilă. 

— Da, desigur, zise Brunetti şi zâmbi, aşa cum credea că se 
aştepta din partea sa, văzând capacitatea maiorului de-a vorbi 
italiana. Locuia aici? Sunt cazărmi aici, nu-i aşa? 

— Da, sunt, răspunse Butterworth. Dar sergentul Foster avea 
propriul lui apartament în Vicenza. 

Brunetti ştia că apartamentul fusese deja cercetat, aşa că nu 
se deranjă să întrebe asta. 

— Aţi găsit ceva? 

— Nu. 

— Ar fi posibil să arunc şi eu o privire în el? 

— Nu sunt sigur că e necesar, zise repede Butterworth. 

— Nici eu nu sunt sigur că e necesar, spuse Brunetti cu un 
zâmbet mic. Dar mi-ar plăcea să văd unde locuia. 

— Nu e-o procedură obişnuită să-l vedeţi. 

— Nu mi-am dat seama că pe-aici există o procedură 
obişnuită, zise Brunetti. 

Ştia că fie carabinierii, fie poliţia din Vicenza i-ar putea cu 
uşurinţă autoriza inspecția apartamentului, dar el voia, cel puţin 
în acel punct al investigaţiei, să rămână în termeni cât mai buni 
posibil cu toate autorităţile implicate. 

— Presupun că s-ar putea aranja, se arătă îngăduitor 
Butterworth. Când aţi vrea să-l vedeţi? 

— Nu e nicio grabă. In după-amiaza asta. Mâine. 

— N-am ştiut că aveţi de gând să vă întoarceţi mâine, 
vice-questore. 


15 Mulţi dintre noi vorbim italiana (în ital. în orig.) 


— Numai dacă nu termin azi totul, domnule maior. 

— Ce altceva mai voiaţi să faceţi? 

— Aş vrea să discut cu câţiva dintre oamenii care l-au 
cunoscut, care au lucrat cu el. 

Brunetti observase printre hârtiile din dosar că victima 
urmase cursurile universitare la bază. Asemenea romanilor, 
aceşti noi făuritori de imperii îşi purtau cu ei şcolile. 

— Poate cu oamenii care au mers la universitate cu el. 

— Presupun că s-ar putea aranja ceva, deşi recunosc că nu 
văd rostul acestui lucru. Ne vom ocupa noi de această parte a 
investigaţiei. 

Făcu o pauză, aşteptându-l parcă pe Brunetti să-l provoace. 
Când Brunetti nu spuse nimic, Butterworth întrebă: 

— Când aţi prefera să-i vedeţi apartamentul? 

Brunetti aruncă o privire la ceasul de la mână. 

Era aproape ora prânzului. 

— Poate cândva în după-amiaza aceasta. Dacă mi-aţi putea 
spune unde este apartamentul, l-aş putea pune pe şoferul meu 
să mă ducă acolo pe drumul de întoarcere la gară? 

— Aţi vrea să vă însoțesc, vice-questore? 

— Sunteţi foarte amabil, domnule maior, dar nu cred că va fi 
necesar. Dacă-mi daţi doar adresa... 

Maiorul Butterworth trase spre el un carneţel şi, fără să fie 
nevoie să deschidă dosarul pentru a o afla, scrise o adresă şi i-o 
dădu lui Brunetti. 

— Nu e departe de aici. Sunt sigur că şoferul dumneavoastră 
nu va întâmpina dificultăţi s-o găsească. 

— Mulţumesc, domnule maior, zise Brunetti şi se ridică în 
picioare. Aţi avea vreo obiecţie dacă aş petrece câtva timp aici 
la bază? 

— La post, răspunse imediat Butterworth. Acesta-i un post. 
Forţele Aeriene au baze. Noi avem posturi în Armată. 

— A, înţeleg. In italiană, ambele sunt baze. Ar fi în ordine dacă 
aş mai rămâne aici o vreme? 

După o ezitare de numai un moment, Butterworth spuse: 

— Nu văd nicio problemă în asta. 

— lar apartamentul, domnule maior? Cum voi intra în el? 

Maiorul Butterworth se ridică în picioare şi ieşi de după masa 
de lucru. 

— Avem doi oameni acolo. O să-i sun să-i anunţ de venirea 


dumneavoastră. 

— Mulţumesc, domnule maior, spuse Brunetti, îndreptându-se 
de spate şi întinzând mâna. 

— Pentru nimic. Mă bucur că pot fi de ajutor în problema asta. 

Strânsoarea lui Butterworth era puternică, plină de forţă. Dar, 
observă Brunetti când îşi strânseră mâinile, americanul nu ceru 
să-i comunice ceea ce ar fi putut descoperi despre decedat. 

Blonda nu mai era la masa ei de scris în biroul de afară. 
Monitorul computerului ei licărea pe-o parte a pupitrului, la fel 
de inexpresiv cum fusese şi expresia ei facială. 

— Încotro, domnule? întrebă şoferul când Brunetti intră în 
maşină. 

li dădu foaia de hârtie pe care se afla adresa lui Foster. 

— Ştii unde e asta? 

— Borgo Casale? Da, domnule. E-n spatele stadionului de 
fotbal. 

— Nu pe acolo am venit? 

— Ba da, domnule. Am trecut chiar pe lângă ea venind 
încoace. Aţi vrea să mergeţi acolo acum? 

— Nu, nu încă. Aş vrea să mănânc ceva mai întâi. 

— N-aţi mai fost pe aici, domnule? 

— Nu, n-am fost. Tu eşti aici de mult? 

— De şase ani. Dar sunt norocos că am fost trimis aici. Familia 
mea e din Schio, explică el, numind un oraş aflat la distanţă de 
aproximativ o jumătate de oră. 

— E foarte ciudat, nu-i aşa? întrebă Brunetti, gesticulând cu o 
mână spre clădirile din jurul lor. 

Şoferul clătină din cap. 

— Ce altceva se mai află aici în afară de birouri? Maggiore 
Ambrogiani a pomenit de-un supermarket. 

— Şi-un cinematograf şi o piscină de înot, o bibliotecă, şcoli. 
E-un întreg oraş. Au până şi propriul lor spital. 

— Câţi americani sunt aici? întrebă Brunetti. 

— Nu sunt sigur. In jur de cinci mii, cu soțiile şi copiii lor cu 
tot, cred. 

— Îţi place de ei? întrebă Brunetti. 

Şoferul ridică din umeri. 

— Ce să nu-ţi placă? Sunt prietenoși. 

Cu greu sunase ca o recomandare entuziastă. Schimbând 
subiectul, şoferul întrebă: 


— Ce ziceţi de prânz, domnule? Preferaţi să mâncaţi aici sau 
în afara bazei? 

— Tu ce propui? 

— Mensa" italiană e cel mai bun loc. Puteţi servi ceva acolo. 

Auzind asta, Brunetti se întrebă ce serveau americanii în 
propriile lor săli de mese. Nituri? 

— Dar e închis astăzi. Grevă. 

Ei bine, asta era dovadă că localul era într-adevăr italian, 
chiar şi într-un dispozitiv militar american. 

— Altceva nu mai este? 

Fără să răspundă, şoferul băgă în viteză şi porni maşina de 
lângă trotuar. Brusc, făcu o întoarcere strânsă şi se îndreptă 
înapoi spre drumul principal care despărţea în două postul 
militar. Făcu o serie de cotituri pe după clădiri şi-n spatele 
maşinilor, dintre care niciuna nu-i spuse nimic lui Brunetti, şi 
opri curând în faţa unei alte clădiri joase de ciment. 

Brunetti se uită afară pe geamul portierei din spate şi văzu că 
erau opriţi pe diagonală în faţa unghiului drept făcut de fațadele 
a două magazine. Deasupra unei uşi de sticlă, văzu scris „Food 
Mall“. Nu asta le fac leii prăzii lor? Cealaltă firmă spunea: 
„Baskin Robbins“. Câtuşi de puţin optimist, Brunetti întrebă: 

— Cafea? 

Şoferul înclină din cap spre a doua uşă, evident nerăbdător ca 
Brunetti să coboare din maşină. Când o făcu, şoferul se lăsă pe 
spate în scaun şi spuse: „Mă întorc în zece minute“. Inchise 
portiera şi porni brusc, lăsându-l pe Brunetti pe trotuar, 
simțindu-se ciudat de abandonat şi de străin. La dreapta celei 
de-a doua uşi putea acum să vadă o placă pe care scria: 
„Capucino Bar“, cel care o scrisese fiind evident un american. 

Înăuntru, îi ceru femeii din spatele tejghelei o cafea, apoi, 
ştiind că nu avea nicio şansă să ia prânzul, ceru o brioşă. Arăta 
ca o prăjitură, avea aspectul unei prăjituri, dar la gust era ca o 
bucată de carton. Puse bancnote de trei mii de lire pe tejghea. 
Femeia se uită la ele, ridică ochii la el, le luă, apoi puse pe 
tejghea aceleaşi monede pe care el le găsise în buzunarele 
victimei. Preţ de-o clipă, Brunetti se întrebă dacă femeia nu 
încerca să-i transmită un semnal tainic, dar o privire mai atentă 
aruncată chipului ei îi spuse că tot ce făcea ea era să-i dea 
restul cuvenit. 


16 Cantină (în ital. în orig.) 


Plecă din local şi se duse să stea afară, mulţumindu-se să ia 
temperatura postului cât aştepta întoarcerea şoferului. Se aşeză 
pe-o bancă în faţa magazinelor şi privi oamenii care treceau pe 
lângă el. 

Câţiva îi aruncară priviri, cum stătea acolo, îmbrăcat la 
costum şi cravată, evident nelalocul lui printre ei. Mulţi dintre 
cei care trecură pe lângă el, bărbaţi şi femei deopotrivă, purtau 
uniforme. Majoritatea celorlalţi purtau pantaloni scurţi şi tenişi şi 
multe dintre femei, prea adesea cele care n-ar fi trebuit, purtau 
topuri mulate. Păreau îmbrăcaţi fie pentru război, fie pentru 
plajă. Majoritatea bărbaţilor erau în formă şi puternici; 
majoritatea femeilor erau enorm, îngrozitor de grase. 

Maşinile treceau încet pe stradă, şoferii lor căutând locuri de 
parcare: maşini mari, maşini japoneze, maşini cu aceleaşi 
plăcuţe de înmatriculare cu acronimul AFI. Majoritatea aveau 
geamurile ridicate, în vreme ce din interiorul lor cu 
aer-condiţionat tuna muzică rock în trepte diferite de intensitate 
sonoră. 

Se plimbau alene, afabili şi prietenoși, salutându-se reciproc şi 
schimbând cuvinte plăcute, simțindu-se întru totul acasă în 
micuțul lor sat american de acolo, din Italia. 

Zece minute mai târziu, şoferul opri în faţa lui. Brunetti urcă 
pe bancheta din spate. 

— Aţi vrea să mergeţi acum la adresa aceea, domnule? 
întrebă şoferul. 

— Da, zise Brunetti puţin sătul de America. 

Conducând mai repede ca maşinile celelalte din bază, se 
îndreptară spre poarta principală şi trecură prin ea. Afară, cotiră 
la dreapta şi porniră înapoi spre oraş, trecând din nou peste 
podul feroviar. La baza lui, virară la stânga, apoi la dreapta şi 
opriră în faţa unei clădiri cu cinci etaje dispusă cu câţiva metri 
mai în spate faţă de stradă. În faţa porţii văzură parcat un jeep 
verde-închis, pe scaunele din faţă şezând doi soldaţi în uniformă 
americană. Brunetti se apropie de ei. Unul dintre soldaţi cobori 
din maşină. 

— Sunt commissario Brunetti din Veneţia, zise el, reluându-şi 
gradul adevărat, apoi adăugă: Maiorul Butterworth m-a trimis 
aici să arunc o privire la apartamentul lui Foster. 

Poate că nu ăsta era adevărul, dar în mod cert era 
pe-aproape. 


Soldatul schiţă ceva ce-ar fi putut fi un salut, duse mâna în 
buzunar şi-i înmână lui Brunetti un set de chei. 

— Cea roşie e de la uşa din faţă, domnule, zise soldatul. 
Apartamentul 3B, la etajul trei. Liftul e pe dreapta cum intraţi. 

Înăuntrul clădirii, Brunetti luă liftul, simțindu-se încorsetat şi 
stânjenit în spaţiul acela strâmt. Uşa apartamentului 3B era 
exact în faţa liftului şi se deschise uşor cu cheia. 

O împinse şi observă obişnuitele podele de marmură. Uşile se 
deschideau din coridorul central la capătul căruia se găsea o 
altă uşă întredeschisă, încăperea din dreapta era o baie, cea de 
pe stânga o bucătărie mică. Amândouă erau curate, obiectele 
din ele bine ordonate. Observă însă că-n bucătărie erau un 
frigider enorm şi-un aragaz mare cu patru arzătoare, alături de 
care stătea o maşină de spălat la fel de supradimensionată, 
amândouă aparatele electrice fiind alimentate de la un 
transformator care reducea curentul italian de 220 de waţi în cel 
american de 110. Aduseseră oare toate acele aparate cu ei 
taman din America? În bucătărie mai rămânea puţin loc pentru o 
masă mică şi joasă, lângă care se aflau doar două scaune. Pe 
perete, era montat boilerul pe gaz care părea să ofere 
deopotrivă apă caldă şi căldură pentru caloriferele din 
apartament. F 

Uşile următoare se deschideau în două dormitoare. Intr-unul 
era un pat dublu şi un dulap mare. Celălalt fusese transformat 
într-un birou şi conţinea o masă de lucru cu o tastatură de 
computer şi-un monitor ataşat la o imprimantă. Rafturile 
adăposteau cărți şi un echipament stereo, sub care era aranjat 
cu grijă un rând de compact discuri. Verifică volumele: 
majoritatea păreau să fie manuale, restul, cărți despre călătorie 
şi - era oare posibil? - religie. Luă din raft câteva dintre acestea 
şi aruncă o privire mai atentă. Viața creștină într-o epocă a 
îndoielii, Transcendenţa spirituală şi lisus: viața ideală. Autorul 
celei din urmă era reverendul Michael Foster. Tatăl lui? 

Muzica era, credea el, rock. Recunoscu unele dintre nume, 
căci îi auzise pe Raffaele şi Chiara pomenindu-le; se îndoia că ar 
fi recunoscut muzica. 

Porni CD player-ul şi apăsă tasta „Eject“ de pe panoul de 
control. Ca un pacient care-i arată doctorului limba, acesta se 
deschise şi scoase tăviţa pentru CD. Goală. O închise şi opri 
aparatul. Porni amplificatorul şi casetofonul. Luminiţele panoului 


se luminară, arătând că funcționau amândouă. Le închise. Porni 
computerul, urmărind literele cum apăreau pe ecran, apoi îl 
închise. 

Hainele din dulap nu erau nici ele mai grăitoare. Găsi trei 
uniforme complete, cu sacourile încă în pungile de plastic de la 
spălătorie, fiecare aranjat cu grijă lângă o pereche de pantaloni 
verde-închis. Pe stativ mai erau şi câteva perechi de blugi 
frumos împăturiţi pe umeraşe, trei sau patru cămăşi şi-un 
costum albastru fabricat dintr-un material sintetic. Aproape fără 
băgare de seamă, Brunetti verifică buzunarele sacoului şi ale 
tuturor pantalonilor, dar nu era nimic; nici urmă de mărunţiş, 
hârtii, pieptene. Fie sergentul Foster era un tânăr foarte 
ordonat, fie americanii fuseseră acolo înaintea lui. 

Se duse înapoi în baie, luă capacul rezervorului de toaletă, se 
uită înăuntru şi văzu că era gol, apoi îl puse la loc. Deschise uşa 
dulăpiorului de medicamente din spatele oglinzii, deschise o 
sticlă sau două. 

In bucătărie, deschise partea de sus a frigiderului 
supradimensionat. Gheaţă. Nimic altceva. Jos, câteva mere, o 
sticlă destupată de vin alb şi nişte brânză învechită într-un 
ambalaj de plastic. Cuptorul conţinea doar trei tigăi goale; 
maşina de spălat era goală. Se întoarse cu spatele la blatul 
bufetului şi se uită încet de jur împrejurul încăperii. Din sertarul 
de sus de sub poliţa bufetului scoase un cuţit, apoi trase unul 
dintre scaunele de lemn de la masă şi-l aşeză sub boiler. Se urcă 
pe scaun şi folosi cuțitul să slăbească şuruburile care ţineau 
prins panoul din faţă al boilerului. Pe măsură ce se desfăceau, le 
aruncă în buzunarul sacoului. Când îl scoase şi pe ultimul, vâri 
cuțitul în buzunar şi mişcă panoul dintr-o parte în cealaltă până 
ce rămase cu el în mână. Il puse jos pe scaun, sprijinindu-l cu 
piciorul. 

Două pungi de plastic erau lipite de interiorul peretelui 
boilerului. Conţineau o pudră fină şi albă, în jur de-un kilogram, 
cântări el. Işi scoase batista din buzunar şi, înfăşurându-şi mâna 
cu ea, trase mai întâi o pungă, apoi pe cealaltă. Doar ca să fie 
sigur de ceea ce ştia deja, desfăcu una dintre ele, îşi umezi 
vârful degetului arătător şi atinse cu el pudra. Când puse 
degetul în gură, simţi înţepătura uşor metalică, inconfundabilă a 
cocainei. 

Se aplecă şi aşeză cele două pungi pe poliţă. Apoi ridică şi 


puse panoul frontal la locul lui, având grijă să-l suprapună 
perfect cu găurile din corpul boilerului. Încet, potrivi cele patru 
şuruburi şi le strânse la loc. Cu grijă, roti adânciturile şuruburilor 
de sus în poziţie perfect orizontală, pe cele două de jos în poziţie 
verticală la fel de precisă. 

Aruncă o privire la ceasul de la mână. Se afla înăuntrul 
apartamentului de cincisprezece minute. Americanii avuseseră 
la dispoziţie o zi şi jumătate să-l cerceteze; poliţia italiană 
avusese la fel de mult timp. Şi totuşi Brunetti găsise cele două 
pungi în mai puţin de-un sfert de oră. 

Deschise uşa unuia dintre dulapurile de pe perete şi văzu 
doar trei sau patru farfurii întinse. Se uită sub chiuvetă şi găsi ce 
voia, două pungi de plastic. Acoperindu-şi din nou mâna cu 
batista, puse câte o pungă de cocaină în fiecare dintre cele două 
pungi de plastic mai mari şi le vâri în buzunarele interioare ale 
sacoului său. Şterse cuțitul de mâneca sacoului şi-l puse la loc în 
sertar, apoi folosi batista să şteargă orice amprente de pe 
suprafaţa boilerului. 

Părăsi apartamentul, încuind uşa în urma sa. Afară, se apropie 
de soldaţii americani din jeep, zâmbindu-le reconfortant. 

— Mulţumesc, zise el şi îi înmână cheia înapoi celui care i-o 
dăduse. 

— Ei bine? întrebă soldatul. 

— Nimic. Voiam doar să văd cum trăia. 

Dacă soldatul era surprins de răspunsul lui Brunetti, nu lăsă 
deloc să se vadă. 

Brunetti se duse înapoi la maşina sa, urcă şi-i spuse şoferului 
să-l ducă la gară. Luă trenul intercity de trei şi un sfert de la 
Milano şi se pregăti să-şi petreacă drumul de întoarcere la 
Veneţia aşa cum şi-l petrecuse pe cel de plecare, stând şi 
uitându-se pe geamul trenului, reflectând la motivul pentru care 
ar fi putut fi ucis un tânăr soldat american. Dar acum avea un 
nou gând de adăugat la acesta: de ce să-i fi fost puse droguri în 
apartament după moartea sa? Şi cine să le fi pus acolo? 


8 


Când trenul ieşea din gara Vicenza, Brunetti merse către 
partea din faţă, căutând un compartiment gol la clasa întâi. Cele 
două pungi de plastic îi îngreunau buzunarele, iar el stătea 
gârbovit într-o încercare de-a le ascunde forma. In cele din 
urmă, în primul vagon, găsi un compartiment gol şi se aşeză 
lângă geam, apoi se ridică să închidă uşa. Işi aşeză servieta pe 
scaunul de lângă el şi cumpăni dacă să transfere sau nu pungile 
în ea. In timp ce se gândea, uşa compartimentului fu deschisă 
brusc de-un om în uniformă. Preţ de-o clipă halucinantă, 
Brunetti îşi văzu cariera în ruină, el însuşi la închisoare, dar apoi 
omul îi ceru biletul şi Brunetti se simţi de parcă ar fi fost salvat. 

După plecarea controlorului, nu mai îndrăzni să ducă mâna 
sub sacou sau să verifice cu coatele dacă pungile mai erau la 
locul lor. Trebuia deseori să aibă de-a face cu drogurile în 
profesia lui, dar ştia destule cât să-şi dea seama că avea asupra 
sa cel puţin câteva sute de milioane de lire în fiecare buzunar: 
un apartament nou într-unul şi-n celălalt o pensionare înainte de 
termen. Ideea era puţin atractivă pentru el. Ar fi dat cu bucurie 
la schimb ambele pungi ca să afle cine le pusese acolo unde le 
găsise. Chiar dacă nu ştia cine, motivul era destul de limpede: 
ce motiv mai bun pentru crimă decât drogurile şi traficul cu 
droguri şi ce dovadă mai bună a implicării în lumea drogurilor 
decât prezenţa unui kilogram de cocaină ascuns în casa unui 
om? Şi cine să-l găsească mai bine ca un poliţist din Veneţia, 
care, numai datorită geografiei, nu era posibil să fi fost implicat 
în crimă sau să aibă vreo legătură cu victima? Şi-n ce-ar fi putut 
fi implicat tânărul soldat ca un kilogram de cocaină să fie folosit 
pentru a distrage atenţia? 

La Padova, o femeie în vârstă intră în compartiment şi se 
aşeză, apoi citi o revistă până la gara Mestre, unde cobori fără 
să-i fi adresat o vorbă sau să se fi uitat măcar la Brunetti. Când 
trenul intră în gara Veneţia, Brunetti îşi luă servieta şi cobori, 
verificând să vadă dacă vreunul dintre cei care urcase în tren la 
Vicenza nu cobora acum odată cu el. In faţa gării, o luă la 
dreapta spre barca numărul unu, ajunse până la docul de 
acostare, apoi se opri şi se uită în spate la ceasul montat pe-o 
parte a gării. Brusc, schimbă direcţia şi străbătu piazza din faţa 
gării către docul unde oprea barca numărul doi. Nu-l urmări 


nimeni. 

Câteva minute mai târziu, barca veni din dreapta şi el fu 
singurul care urcă. La patru treizeci, erau puţini oameni la bord. 
Cobori scările şi trecu prin cabina din spate, ieşind pe puntea de 
la pupa, unde era singur. Barca se desprinse de la mal şi trecu 
pe sub podul de la Scalzi, o luă de-a lungul Marelui Canal, către 
Rialto, ultimul loc unde se oprea. 

Prin uşile de sticlă, Brunetti văzu că cei patru oameni care 
stăteau în cabina interioară erau toţi ocupați să-şi citească 
ziarele. Îşi aşeză servieta pe scaunul de lângă el, propti clapeta 
deschisă şi vâri mâna în buzunarul interior, scoțând una dintre 
pungi. Cu băgare de seamă, atingându-i numai colţurile, o 
desfăcu. Întorcându-se pe-o parte pentru a examina mai bine 
faţada Muzeului de Istorie Naturală, îşi vâri mâna sub balustradă 
şi goli pudra albă în apele canalului. Strecură punga goală în 
servietă şi repetă procedeul cu a doua. In timpul epocii de aura 
Celei mai Liniştite Republici, dogele obişnuia să execute o 
ceremonie anuală elaborată, aruncând un inel de aur în apele 
Marelui Canal pentru a celebra unirea dintre oraş şi apele care-i 
dădeau viaţă, avuţie şi putere. Dar niciodată, îşi spuse Brunetti, 
nu li se oferise apelor cu bună ştiinţă o avuţie atât de mare. 

De la Rialto, merse pe jos înapoi la Questura şi se duse direct 
la laborator. Bocchese era acolo, ascuţind o pereche de foarfece 
la una dintre multele maşinării pe care numai el părea capabil 
să le manevreze. Închise maşinăria când îl văzu pe Brunetti şi 
aşeză foarfecele pe tejghea în faţa sa. 

Brunetti puse servieta lângă foarfece, o deschise şi scoase, 
având grijă să le atingă doar colţurile, cele două pungi de 
plastic. Le aşeză lângă foarfece. 

— Poţi verifica dacă nu sunt amprentele americanului pe 
astea? întrebă el. 

Bocchese aprobă din cap. 

— O să vin eu aici jos ca să-mi spui, bine? zise Brunetti. 

Tehnicianul aprobă iarăşi din cap. 

— Aşa stau lucrurile, ei? 

— Da. 

— Aţi vrea să fac pierdute pungile după ce le caut de 
amprente? întrebă Bocchese. 

— Ce pungi? 

Bocchese se întinse după foarfece. 


— De-ndată ce termin cu asta, zise el. 

Apăsă un buton şi roata maşinăriei prinse din nou viaţă, 
învârtindu-se. Mulţumirile murmurate de Brunetti fură înghiţite 
de scrâşnetul ascuţit al metalului frecat de metal când Bocchese 
se întoarse la ascuţitul foarfecelor. 

Hotărând că ar fi mai bine să plece şi să discute cu Patta 
decât să i se spună s-o facă, Brunetti o luă pe scările din faţă şi 
se opri în faţa uşii superiorului său. Ciocăni, auzi un sunet şi 
deschise uşa, dar îşi dădu seama cu întârziere că sunetul pe 
care-l auzise nu fusese o invitaţie de-a intra. 

Scena era un amestec de clişeu caricatural şi cel mai urât 
coşmar al oricărui birocrat: în faţa geamului, cu cei doi nasturi 
de sus ai bluzei desfăcuţi, stătea Anita de la Biroul pentru 
Străini; doar la un pas de ea, dându-se în spate, era un 
vice-questore Patta roşu la faţă. Brunetti apucă să vadă toate 
astea dintr-o scurtă privire şi-şi scăpă servieta pe jos, încercând 
să-i ofere Anitei timp să se întoarcă spre geam, cu spatele la ei, 
şi să-şi încheie bluza. Cât se aranjă ea, Brunetti îngenunche 
să-şi adune hârtiile ce i se împrăştiaseră din servietă, iar Patta 
se duse să se aşeze în spatele mesei de lucru. Anitei îi luă să-şi 
încheie bluza atât cât îi luă lui Brunetti să-şi îndese hârtiile 
înapoi în servietă. 

Când totul era din nou la locul cuvenit, Patta zise, folosind 
formula de politeţe: 

— Vă mulţumesc, signorina. Am să vă trimit hârtiile astea 
de-ndată ce le semnez. 

Femeia clătină din cap şi porni spre uşă. Când trecu pe lângă 
Brunetti, îi făcu cu ochiul şi-i oferi un zâmbet uriaş, lucruri pe 
care el le ignoră. 

După ce plecă, Brunetti se apropie de biroul lui Patta. 

— Tocmai m-am întors din Vicenza, domnule. De la baza 
americană. 

— Da? Ce-ai aflat? întrebă Patta cu faţa încă răvăşită de 
roşeaţa pe care Brunetti se forţa s-o ignore. 

— Nu cine ştie ce. Am aruncat o privire la apartamentul lui. 

— Ai găsit ceva? 

— Nu, domnule. Nimic. Aş vrea să mă întorc acolo mâine. 

— De ce? 

— Ca să vorbesc cu unii dintre oamenii care l-au cunoscut. 

— Ce importanţă mai au toate astea? E limpede că ăsta-i un 


caz simplu de jaf care-a mers prea departe. Cui îi pasă cine l-a 
cunoscut sau ce-au ei de spus despre el? 

Brunetti recunoscu semnele indignării crescânde a lui Patta. 
Dacă era lăsat să-şi facă de cap, avea să ajungă chiar să-i 
interzică lui Brunetti să-şi continue investigația la Vicenza. 
Pentru că un simplu jaf era cea mai convenabilă explicaţie, avea 
să fie cea spre care Patta urma să-şi îndrepte speranţele şi, prin 
urmare, investigația. 

— Sunt sigur că aveţi dreptate, domnule. Dar mă gândeam 
că, până să-l găsim pe făptaş, nu strică să dăm impresia că 
sursa crimei se află în afara oraşului. Ştiţi cum sunt turiştii. Orice 
lucruşor îi sperie şi-i fac să păstreze distanţa. 

Scăzuse oare vizibil roşeaţa lui Patta la replica asta, ori era 
doar în imaginaţia lui? 

— Mă bucur să văd că eşti de acord cu mine, commissario. 

După o pauză ce nu putea fi numită decât apăsătoare, Patta 
adăugă: 

— Măcar o dată. 

Întinse o mână bine manichiurată şi îndreptă dosarul din 
mijlocul mesei sale. 

— Crezi că există vreo legătură cu Vicenza? 

Brunetti făcu o pauză înainte să răspundă, încântat de 
uşurinţa cu care Patta îi transfera lui responsabilitatea hotărârii. 

— Nu ştiu, domnule. Dar nu cred că ne-ar strica nouă, celor de 
aici, dacă am lăsa impresia că ar exista. 

Pauza cu care superiorul lui întâmpină această idee fu 
artistică, ezitarea sa în faţa oricărei nereguli de procedură fiind 
într-un echilibru perfect cu dorinţa sa de-a nu lăsa nicio piatră 
neîntoarsă în căutarea adevărului. Îşi scoase stiloul Mont Blank 
Meisterstuck din buzunarul de la piept, deschise dosarul şi 
semnă cele trei pagini de acolo, reuşind să facă fiecare repetare 
a numelui cu mai mare grijă şi, în acelaşi timp, mai hotărât. 

— Bine, Brunetti, dacă tu crezi că asta-i cea mai bună cale 
de-a gestiona ancheta, du-te din nou la Vicenza. Nu ne 
permitem ca oamenii să se teamă să vină la Veneţia, nu-i aşa? 

— Aşa-i, domnule, răspunse Brunetti, vocea lui fiind 
întruchiparea nerăbdării, fără-ndoială că nu ne permitem. 

Menţinându-şi egal tonul vocii, Brunetti întrebă: 

— Mai este ceva, domnule? 

— Nu, asta-i tot, Brunetti. Dă-mi un raport complet despre 


ceea ce afli. 

— Desigur, domnule, zise Brunetti şi se întoarse spre uşă, 
întrebându-se cu ce bromură va găsi Patta să arunce după el pe 
la spate, în timp ce se îndepărtează. 

— Il vom aduce pe făptaş în faţa legii, zise Patta. 

— Cu siguranţă o vom face, domnule, spuse Brunetti, dornic 
mai mult să glumească pe seama pluralului folosit de superiorul 
lui. 

Se duse înapoi la biroul său, frunzări numărul din Panorama 
pe care-l avusese în servietă şi-i oferi lui Bocchese cam 
jumătate de oră să verifice amprentele. Când expiră timpul, 
cobori la laborator, de data asta găsindu-l pe Bocchese că ţine 
lama unui cuţit de tăiat pâinea lipită de discul rotitor al 
maşinăriei. Când îl văzu pe Brunetti, acesta închise polizorul, dar 
încă ţinea cuțitul în mână, încercându-i tăişul cu degetul mare. 

— Asta-i o slujbă în plus pe care ţi-ai luat-o? întrebă Brunetti. 

— Nu. Soţia-mi cere să ascut odată la câteva luni toate 
lucrurile tăioase din casă, iar asta-i cea mai bună metodă de-a o 
face. Dacă soţia dumneavoastră vrea să-i ascut ceva, aş fi 
bucuros s-o fac. 

Brunetti mulţumi dând din cap. 

— Ai găsit ceva? 

— Da. E-un set bun de amprente pe una dintre pungi. 

— Ale lui? 

— Da. 

— Ale altcuiva? 

— Mai sunt una sau două, probabil ale unei femei. 

— Dar a doua pungă? 

— Nimic. Curată. Ştearsă sau mânuită doar cu mănuși. 

Bocchese luă o bucată de hârtie şi tăie o fâşie din ea cu 
cuțitul de pâine. Satisfăcut, îl aşeză pe poliţă şi se întoarse spre 
Brunetti. 

— Cred că prima pungă a fost folosită la altceva înainte de... 

Bocchese se opri, neştiind ce se putea spune aici. 

— ... înainte să fie pusă cealaltă substanţă în ea. 

— La ce-a fost folosită la început? 

— Nu-s sigur, dar e posibil să fie vorba de brânză. Există 
urmele unui fel de reziduu uleios pe interior. lar punga aia-i clar 
c-a fost manevrată mai mult decât cealaltă, are îndoituri, aşa că 
aş spune c-a fost folosită la altceva, apoi s-a pus... ăă... praful în 


ea. 

Pentru că Brunetti nu spuse nimic, bărbatul continuă: 

— Nu sunteţi surprins? 

— Nu, nu sunt. 

Bocchese scoase un cuţit de friptură cu mâner de lemn dintr-o 
pungă de hârtie din stânga polizorului şi-i pipăi tăişul cu degetul 
mare. 

— Păi, dacă mai pot face ceva, daţi-mi doar de ştire. Şi 
spuneţi-i soţiei dumneavoastră de cuțite. 

— Da, mulţumesc, Bocchese, zise Brunetti. Ce-ai făcut cu 
pungile? 

Bocchese porni aparatul, ridică spre el cuțitul şi se uită în sus 
la Brunetti. 

— Ce pungi? 


9 


Nu mai vedea niciun rost să rămână în Questura dat fiind că 
erau mici şansele să mai primească informaţii noi până când 
avea să se întoarcă la Vicenza, aşa că îşi aşeză servieta înapoi 
pe fundul dulapului şi plecă din birou. Când trecu de uşa de la 
intrare, se uită repede în ambele direcţii, căutând pe cineva 
care să pară nelalocul lui în peisaj. Se întoarse la stânga, 
îndreptându-se spre Campo Maria Formosa şi apoi spre Rialto, 
folosind străzi lăturalnice şi înguste care să-i permită să scape 
de oricine l-ar fi putut urmări, dar şi de batalioanele de turişti 
vorace care-şi concentrau invariabil atacurile asupra zonelor din 
jurul pieţei San Marco. In fiecare an devenea tot mai greu să ai 
răbdare cu ei, să le suporţi mersul sincopat, în insistența lor 
de-a merge câte trei în rând, chiar şi pe cea mai îngustă Calle. 
Erau dăţi când îi venea să strige la ei, chiar să-i împingă la o 
parte, dar se mulțumea să-şi stăpânească această agresivitate 
prin simplul refuz de-a se opri sau de a-şi modifica în vreun fel 
mersul pentru a le da ocazia să-l fotografieze. Din cauza asta, 
era convins că trupul, spatele, faţa, cotul său apăreau în sute de 
fotografii şi filmări; îi examina uneori pe germanii dezamăgiţi, 
uitându-se la filmuleţele făcute peste vară, în timpul ravagiilor 
unei furtuni venite de pe Marea Nordului, şi urmărind un italian 
plin de determinare, într-un costum negru, care păşea în faţa lui 
Tante Gerda sau Onkel Fritz, blocând, chiar şi pentru o clipă 
numai, imaginea pulpelor bronzate şi musculoase, îmbrăcate în 
Lederhosen, ce stăteau să se pozeze pe podul Rialto, în faţa 
porţilor bazilicii San Marco sau lângă o pisică deosebit de 
fermecătoare. El locuia acolo, fir-ar să fie, aşa că ei puteau 
aştepta cu pozele lor stupide până ce trecea pe lângă ei, ori 
puteau duce acasă o fotografie a unui venețian în carne şi oase, 
probabil cel mai apropiat contact, pe care avea să-l aibă vreunul 
dintre ei cu oraşul într-un fel cât de cât semnificativ. Şi, o, da, nu 
era el un om fericit să se-ntoarcă acasă la Paola? Mai ales în 
timpul primei ei săptămâni de cursuri. 

Ca să evite o asemenea situaţie, se opri la Do Mori, barul lui 
preferat, doar la câţiva paşi de Rialto, şi-l salută pe Roberto, 
proprietarul cărunt. Schimbară câteva vorbe şi Brunetti ceru un 
pahar de Cabernet, singurul lucru pe care se simţea în stare să-l 
bea. Işi luă de ronţăit şi câţiva din creveţii prăjiţi ce se găseau 


mereu la bar, apoi se hotărî să ceară un tramezzino doldora de 
şuncă şi anghinare. Mai bău un pahar de vin şi, după aceea, 
reuşi să se simtă om pentru prima dată în ziua aceea. Paola îl 
acuza mereu că devine morocănos când nu mânca mult timp, 
iar el începea să creadă c-ar putea avea dreptate. Plăti şi plecă, 
se-ntoarse drept spre Rugetta şi-şi continuă drumul spre casă. 

În faţa magazinului Biancat, se opri să studieze florile din 
vitrină. Signor Biancat îl văzu prin imensa vitrină, zâmbi şi 
clătină din cap, aşa că Brunetti intră şi ceru zece irişi albaştri. 
Cât îi împachetă, Biancat vorbi despre Thailanda, ţară din care 
tocmai se întorsese după o conferinţă de-o săptămână a 
crescătorilor de orhidee. Brunetti găsi ciudat felul de a petrece o 
săptămână, dar apoi se gândi că şi el, în trecut, fusese atât la 
Dallas, cât şi la Los Angeles la seminarii poliţieneşti. Cine era el 
să spună că era mai ciudat să-ţi petreci o săptămână vorbind 
despre orhidee decât despre incidenţa sodomiei în rândul 
ucigaşilor în serie sau despre diversele obiecte folosite în 
violuri? 

Treptele ce duceau la apartamentul său serveau de obicei 
drept un etalon precis al dispoziţiei sale sufleteşti. Când se 
simţea bine, abia dacă le simţea; când era obosit, picioarele sale 
le numărau pe toate cele nouăzeci şi patru. In seara aceea, era 
clar că cineva mai adăugase o rampă sau două. 

Deschise uşa, anticipând mirosul casei, de mâncare, de 
miresme felurite pe care ajunsese să le atribuie spaţiului în care 
locuiau. În schimb, intrând, simţi doar mirosul de cafea proaspăt 
făcută, nici pe departe lucrul după care tânjea un om care 
tocmai îşi petrecuse toată ziua lucrând în - da - America. 

— Paola! strigă el şi aruncă o privire de-a lungul coridorului 
spre bucătărie. 

Vocea ei îi răspunse din cealaltă direcţie, dinspre baie şi el 
simţi mirosul dulce a sărurilor de baie, de-a lungul holului, ca o 
mare de aer jilav şi cald. Aproape opt seara şi ea făcea baie? 

Străbătu holul şi se postă în faţa uşii parţial deschise. 

— Eşti acolo? întrebă el. 

Întrebarea era atât de prostească, încât ea nu se sinchisi să-i 
răspundă. În schimb, întrebă: 

— Îţi vei lua costumul gri? 

— Costumul gri? repetă el, păşind în încăperea plină de aburi. 

Îi văzu capul înfăşurat în prosop plutind separat de corp pe-un 


nor de spumă, de parcă fusese aşezat acolo cu grijă de 
persoana care-o decapitase. 

— Costumul gri? repetă el, gândindu-se la ce cuplu ciudat ar 
părea, el în costum gri şi ea în spumă. 

Paola deschise ochi, întoarse capul spre el şi-i oferi Privirea, 
cea care-l făcea întotdeauna să se întrebe dacă se uita prin el la 
locul din pod unde se afla valiza lui, estimând cât de mult i-ar 
lua să i-o umple de haine. Fu de ajuns să-şi aducă aminte că 
aceasta era seara când trebuiau să meargă la Casino, invitaţi 
acolo, alături de părinţii ei, de-un vechi prieten al familiei ei. 
Asta însemna o cină târzie, hidos de costisitoare, înrăutăţită sau 
îmbunătăţită - niciodată nu se putea hotărî care - de faptul că 
prietenul de familie o achita cu cardul lui de credit „golden“ - să 
fi fost „platinum“? lar apoi urma întotdeauna o oră sau cam aşa 
ceva de jocuri de noroc dacă nu, mai rău, de privit alţi oameni 
cum joacă jocuri de noroc. 

După ce fusese ofiţerul de investigaţie în ambele dăţi când se 
descoperise că personalul cazinoului se ocupa cu diverse tipuri 
de delapidări şi după ce fusese, în ambele cazuri, ofiţerul 
executor, Brunetti ura politeţea onctuoasă cu care era tratat de 
director şi de personal. Dacă juca şi câştiga, se întreba dacă 
jocul nu fusese măsluit în favoarea sa; dacă pierdea, trebuia să 
ia în considerare posibilitatea să fi fost ţinta unei răzbunări. În 
niciuna dintre aceste situaţii Brunetti nu se sinchisea să 
speculeze pe marginea naturii norocului. 

— Credeam că-l voi îmbrăca pe cel albastru, zise el, întinzând 
florile şi aplecându-se deasupra căzii. Ţi-am adus astea. 

Privirea se transformă în Zâmbetul, care încă mai putea, chiar 
şi după douăzeci de ani alături de ea, să-i înmoaie câteodată 
genunchii. O mână, apoi un braţ, se ridică din apă. Paola îi 
atinse dosul palmei, lăsându-i o amprentă udă şi călduţă, apoi 
îşi trase braţul înapoi sub pelicula de bule. 

— les în cinci minute. 

Îi prinse privirea şi-o ţinu prizonieră. 

— Dacă veneai mai repede, puteai face şi tu o baie. 

El râse şi strică momentul. 

— Dar atunci am fi întârziat la cină. 

Cât se poate de adevărat. Cât se poate de adevărat. Dar îşi 
blestemă timpul pe care-l pierduse oprindu-se pentru un pahar 
de vin. leşi din baie şi străbătu coridorul spre bucătărie şi aşeză 


florile în chiuvetă, puse dopul şi lăsă să curgă destulă apă cât să 
le acopere cozile. 

In dormitor, văzu că Paola întinsese pe pat o rochie lungă şi 
roşie. N-o ţinea minte, deşi rareori şi le amintea şi credea că e 
mai bine să nu pomenească asta. Dacă se dovedea a fi o rochie 
nouă şi făcea o observaţie pe marginea ei, ar fi sunat ca şi cum 
era de părere că-şi cumpăra prea multe haine, iar dacă era ceva 
ce mai purtase înainte, avea să pară că nu-i acordase deloc 
atenţie şi nu se deranjase s-o observe. Suspină din pricina 
eternei inegalităţi a căsniciei, deschise dulapul şi se hotărî c-ar fi 
mai bun costumul gri. Se dezbrăcă de pantaloni şi sacou, îşi 
scoase cravata şi-şi examină cămaşa în oglindă, întrebându-se 
dacă o putea purta în seara aceea. Ajunse la concluzia că nu, o 
dezbrăcă şi o agăţă pe spătarul unui scaun, apoi începu să se 
îmbrace cu haine noi, vag deranjat că trebuia să o facă, dar prea 
italian să ia în calcul posibilitatea de-a nu o face. 

Câteva minute mai târziu, Paola intră în dormitor, cu părul 
auriu desfăcut, cu prosopul acum înfăşurat pe lângă corp şi se 
duse la comoda unde-şi ţinea lenjeria intimă şi puloverele. 
Neglijentă, nepăsătoare, aruncă prosopul pe pat şi se aplecă să 
deschidă un sertar. Brunetti îşi strecurase o cravată nouă sub 
guler şi-i făcea nod, uitându-se fascinat la ea cum îşi pune o 
pereche de chiloţi negri, apoi un sutien pe care şi-l încheie la 
spate. Pentru a-şi distrage atenţia, începu să se gândească la 
fizică, materie pe care o studiase la universitate. Se îndoia că va 
înţelege vreodată dinamica şi forţele de frecare ale lenjeriei 
feminine: atât de multe lucruri de cuprins, de reţinut, de ţinut în 
loc. Termină cu nodul de cravată şi îşi scoase sacoul din dulap. Il 
puse pe el, în timp ce ea îşi trăgea fermoarul de pe lateralul 
rochiei şi păşea într-o pereche de pantofi negri. Prietenii lui se 
plângeau deseori că aşteptau o veşnicie cât se îmbrăcau soțiile 
lor sau cât îşi făceau machiajul; Paola îl întrecea mereu la 
mustață. 

Ea se duse la partea ei din şifonier şi îşi scoase o haină lungă 
până la podea ce părea făcută din solzi de peşte. Preţ de-o clipă, 
el o surprinse cum se uita la blana de nurcă ce atârna la capătul 
rândului de haine, dar o ignoră şi închise uşa. Tatăl ei îi dăruise 
blana de nurcă de Crăciun cu câţiva ani în urmă, dar n-o mai 
purtase de doi ani. Brunetti nu ştia dacă asta se datora faptului 
că ieşise din modă - bănuia că blănurile chiar ieşiseră din modă, 


dar, desigur, acelaşi lucru se putea spune despre orice altceva 
din garderoba soţiei sau a fiicei lui - sau se datora mişcării 
anti-blănuri tot mai ample deopotrivă în presă şi la masa sa de 
cină. 

În urmă cu două luni, o cină liniştită în familie explodase într-o 
confruntare încinsă pe marginea drepturilor animalelor, copiii lui 
insistând că era greşit să porţi blănuri, că animalele aveau 
aceleaşi drepturi ca şi oamenii şi că a nega asta însemna să te 
alături  „speciexcentricităţii“, termen pe care Brunetti era 
convins că-l inventaseră numai ca să-l folosească împotriva lui 
în acea discuţie în contradictoriu. Ascultase vreme de zece 
minute cât discuţia se desfăşurase între ei şi Paola, ei cerând 
drepturi egale pentru toate speciile planetei, ea încercând să 
facă deosebirea dintre animalele capabile de rațiune şi cele 
incapabile. In cele din urmă, nemaiavând răbdare să asiste la 
încercarea Paolei de-a se opune raţional unui punct de vedere 
care lui i se părea idiot, se întinsese peste masă ca să împingă 
demonstrativ cu furculita oasele de pui ce se aflau de-o parte a 
farfuriei fiicei sale. 

— Nu le putem purta, dar le putem mânca, nu? întrebase el, 
ridicându-se în picioare, şi duse înăuntru să citească ziarul şi să 
bea o grappa. 

In orice caz, blana de nurcă rămase în dulap şi ei plecară spre 
Casinò. 

Coborâră de pe vaporetto la staţia San Marcuola şi merseră 
pe jos de-a lungul străzilor înguste şi peste podul gârbovit ce 
ducea la porţile de fier ale cazinoului, deschise acum într-o 
îmbrăţişare primitoare tuturor celor care alegeau să intre. Pe 
pereţii exteriori, cei care dădeau înspre Marele Canal, erau 
înscrise cuvintele, Non Nobis“, „Nu pentru noi“, o interdicţie 
adresată venețienilor în timpul Republicii. Numai străinii 
trebuiau jumuliţi; venețienii trebuiau să-şi investească banii 
înţelept şi nu să-i irosească pe zaruri sau jocuri de noroc. Cât de 
mult îşi dorea, cu acea seară nesfârşită ce i se căsca în faţă, ca 
regulile Republicii să se fi păstrat şi să-l poată elibera de 
următoarele câteva ore! Intrară în antreul pavat cu marmură şi, 
imediat, un director adjunct îmbrăcat în smoching veni din 
recepţie şi-l salută pe nume. 

— Dottor Brunetti. Signora - li se adresă el cu o plecăciune 
care-i produse o cută perfect orizontală în brâul roşu. Suntem 


onoraţi să vă avem aici. Prietenii vă aşteaptă în restaurant. 

Cu o fluturare din mână la fel de graţioasă ca plecăciunea, 
arătă spre dreapta, spre singurul lift de acolo care stătea 
deschis şi-i aştepta. 

— Dacă veniţi pe aici, vă voi duce la ei. 

Paola îl prinse de mână şi-l strânse tare, împiedicându-l să 
spună că ştiau drumul. In schimb, toţi trei se înghesuiră în cuşca 
minusculă a liftului şi-şi oferiră reciproc zâmbete afabile în 
vreme ce acesta îşi croi drum încet spre ultimul etaj al clădirii. 

Liftul se opri brusc, directorul adjunct deschise uşile duble şi 
le ţinu cât timp Brunetti şi Paola coborâră, apoi îi conduse în 
restaurantul puternic luminat. Brunetti se uită în jur când intră, 
căutând cea mai apropiată ieşire şi pe oricine părea capabil de 
violenţă, inspecţie pe care o făcea, absolut automat, oricărei 
încăperi publice în care intra. Intr-un colţ lângă o fereastră ce 
dădea spre Marele Canal, îşi văzu socrii şi prietenii lor, familia 
Pastore, un cuplu vârstnic din Milano care erau naşii Paolei şi cei 
mai bătrâni prieteni ai părinţilor ei şi care erau, datorită acestui 
fapt, categoric dincolo de orice reproş sau critică. 

Când el şi Paola se apropiară de masa rotundă, amândoi 
bărbaţii în vârstă, îmbrăcaţi în costume negre de-o calitate 
identică, dar de culori diferite, se ridicară în picioare. Tatăl 
Paolei o sărută pe obraz, apoi îi strânse mâna lui Brunetti, în 
vreme ce doctorul Pastore se aplecă să-i sărute mâna Paolei şi 
apoi îl îmbrăţişă pe Brunetti şi-l sărută pe ambii obraji. Datorită 
faptului că nu se simţea niciodată complet în largul lui lângă 
acel bărbat, această afişare de intimitate îl incomoda 
întotdeauna pe Brunetti. 

Unul dintre lucrurile care strica aceste dineuri, acest ritual 
anual pe care-l moştenise când se însurase cu Paola, era acela 
că întotdeauna când ajungeau, descopereau că cina fusese 
comandată de doctorul Pastore. Doctorul era, desigur, grijuliu, 
sperând ca nimeni să nu se supere dacă şi-a luat libertatea să 
comande, dar era anotimpul pentru una, anotimpul pentru alta, 
trufele erau în momentul lor de vârf, primele ciuperci tocmai 
începeau să apară. Şi avea întotdeauna dreptate, iar mâncarea 
era întotdeauna delicioasă, dar lui Brunetti nu-i plăcea să nu 
poată comanda ce-şi dorea să mănânce, chiar dacă ce voia el se 
dovedea a fi mai puţin bun decât ceea ce ajungeau într-un 
sfârşit să mănânce. Şi-n fiecare an se mustra că este netot şi 


încăpățânat, însă tot nu reuşea să-şi stăpânească zvâcnetul de 
iritare pe care îl simţea când venea şi descoperea că meniul era 
deja stabilit şi comandat şi că nu fusese consultat la 
comandarea lui. Ego masculin împotriva unui alt ego masculin? 
Sigur, nu era nimic mai mult de-atât. Problemele legate de 
gusturi şi bucătării nu aveau absolut nimic de-a face cu asta. 

Urmară complimentele obişnuite, apoi discuţia în jurul locului 
pe care aveau să-l ocupe la masă. Brunetti ajunse cu spatele la 
fereastră, cu doctorul Pastore de-a stânga lui şi tatăl Paolei 
direct în față. 

— Cât mă bucur să te revăd, Guido! zise doctorul Pastore. Eu 
şi Orazio tocmai vorbeam despre tine. 

— De rău, sper, spuse Paola şi râse, dar apoi îşi îndreptă 
atenţia spre mama ei, care-i pipăia materialul rochiei, semn că 
trebuia să fie una nouă, şi spre signora Pastore, care încă o mai 
ţinea pe Paola de mână. 

Brunetti îi aruncă doctorului o privire politicoasă, iscoditoare. 

— Vorbeam despre americanul ăla. Tu eşti la conducerea 
anchetei, nu? 

— Da, dottore, sunt. 

— De ce-ar vrea cineva să omoare un american? Era soldat, 
nu? Jaf? Răzbunare? Gelozie? 

Cum doctorul era italian, se poate să nu-i fi trecut nimic 
altceva prin minte. 

— Poate, zise Brunetti, răspunzând la toate cele cinci 
întrebările cu un singur cuvânt. 

Făcu o pauză când doi ospătari se apropiară de masă cu două 
platouri mari cu antreuri şi fructe de mare. Aşezară platourile, 
servind fiecare persoană pe rând. Stând degeaba, interesat mai 
mult de crimă decât de mâncare, doctorul aşteptă să fie toată 
lumea servită şi mâncarea complimentată, apoi se întoarse la 
subiectul iniţial. 

— Ai vreo idee? 

— Nimic concludent, răspunse Brunetti, ronţăind nişte creveţi. 

— Droguri? întrebă tatăl  Paolei, dând dovadă de-o 
perspicacitate superioară celei a prietenului său. 

Brunetti mai scoase „poate“ şi mai mâncă nişte creveţi, 
încântat să descopere că erau proaspeţi şi dulci. 

La auzul cuvântului „droguri“, mama Paolei se întoarse înspre 
ei şi-i întrebă despre ce vorbeau. 


— Ultima crimă a lui Guido, zise soţul ei, sunând de parcă ar fi 
fost vorba de una comisă de el şi nu de una pe care fusese 
trimis s-o elucideze. Sigur se va dovedi că a fost o crimă de 
stradă. Cum îi spun cei din America? „Tâlhărie“? 

Vorbea surprinzător de asemănător cu Patta. 

Fiindcă signora Pastore nu auzise nimic de crimă, soţul ei 
trebui să repete întreaga poveste, întorcându-se spre Brunetti 
din când în când, să ceară detalii sau confirmarea vreunui fapt. 
Pe Brunetti nu-l deranja asta deloc, i se părea că aşa trece 
timpul mai repede ca de obicei şi astfel, discutând despre crime 
şi schilodiri, li s-au derulat prin faţa ochilor un amestec de peşte 
la grătar cu risotto!”, patru feluri de legume, salată, tiramisù’? şi 
cafea. 

In vreme ce bărbaţii îşi sorbeau grappa, doctorul Pastore, cum 
făcea an de an, le întrebă pe doamne dacă nu vor să i se alăture 
în cazinoul de jos. Doamnele erau de acord şi el, cu o încântare 
parcă mai mare de la an la an, scoase din buzunarul interior al 
sacoului trei punguţe de velur, pe care le aşeză în faţa lor. 

Cum făcea în fiecare an, Paola protestă: „O, dottore, nu e 
nevoie“, lucru pe care, ca de obicei, îl spuse în timp ce verifica 
preocupată punga pentru a scoate la iveală jetoanele de cazinou 
care umpleau întotdeauna punguţele. Brunetti observă aceeaşi 
combinaţie din fiecare an şi ştiu că totalul ar fi două sute de mii 
de lire pentru fiecare femeie, destul să le distragă atenţia în 
vreme ce doctorul Pastore petrecea o oră sau două jucând 
black-jack şi de obicei câştigând mult mai mult decât oferise 
pentru distracţia doamnelor. 

Cei trei bărbaţi se ridicară de la masă, ţinură scaunele 
femeilor şi porniră toţi şase spre camerele de joc ale cazinoului 
de la etajul inferior. 

Fiindcă nu încăpeau toţi în lift, femeile fură invitate înăuntru şi 
bărbaţii se hotărâră să folosească scările principale pentru a 
cobori în salonul principal al jocurilor de noroc. Brunetti îl găsi 
pe contele Orazio la dreapta sa şi încercă să se gândească la ce 
să-i spună socrului său. 

— Ştiaţi că aici a murit Richard Wagner? întrebă el, uitând 
acum de unde ştia asta, dat fiind că Wagner nu era nici pe 


17 Orez fiert în supă, de obicei cu şofran, şi servit cu brânză răzuită. 
18 Ruladă specific italienească făcută cu mascarpone (cremă de brânză) şi 
espresso. 


departe un compozitor pe placul lui. 

— Da, răspunse contele. Şi, din păcate, nu destul de repede. 

Apoi, din fericire, ajunseră în sala principală a jocurilor de 
noroc şi contele Orazio se alătură soţiei sale ca s-o privească la 
ruletă, părăsindu-l pe Brunetti cu un zâmbet prietenesc şi ceva 
care se voia a fi o plecăciune. 

Brunetti fusese prima dată într-un cazinou nu în Veneţia sa 
natală, unde nimeni în afară de jucătorii înrăiţi ori profesionişti 
nu acorda atenţie meselor de joc, ci în Las Vegas, unde se 
oprise cu mulţi ani în urmă pe când străbătea America în 
maşină. Fiindcă prima sa experienţă cu jocurile de noroc 
avusese loc acolo, asocia întotdeauna practica aceasta cu 
luminile puternice, muzica zgomotoasă şi chiotele ascuţite ale 
celor care câştigau sau pierdeau. Işi amintea un spectacol, 
baloane cu heliu lovindu-se de tavan, oameni îmbrăcaţi în 
tricouri, blugi, pantaloni scurţi. Prin urmare, când venea aici la 
cazinou în fiecare an, era întotdeauna surprins să găsească 
atmosfera undeva între aceea a unui muzeu de artă şi, mai rău, 
o biserică. Puţini oameni zâmbeau, vocile nu erau niciodată 
ridicate mai mult de nivelul unei şoapte şi nimeni nu părea 
vreodată să se distreze. In toiul acestei solemnităţi, îi era dor de 
strigătele sincere de victorie sau înfrângere, ţipetele sălbatice 
de bucurie care însoțeau schimbările de noroc. 

Nici urmă de aşa ceva aici, chiar aşa. Bărbaţi şi femei, toţi 
bine îmbrăcaţi, reduşi la o tăcere reverenţioasă, încercuiau 
masa de ruletă, plasând jetoane pe suprafaţa de postav. Tăcere, 
rezervă, apoi crupierul făcu roata să se învârtă tare, aruncă bila 
pe ea şi toţi ochii se îndreptară spre vertijul de metal şi culoare, 
înţepeniţi acolo în vreme ce încetinea, încetinea, încetinea şi se 
oprea. Ca un şarpe, grebla crupierului se plimbă în susul şi-n 
josul mesei, adunând jetoanele pierzătorilor şi împingând câteva 
câştigătorului. Şi apoi din nou aceleaşi mişcări, agitația, rotirea 
şi ochii aceia încremeniţi, ţintuiţi spre roata care se învârtea. De 
ce, se întrebă el, atât de mulţi dintre oamenii aceia purtau inele 
pe degetul mic? 

Se duse alene în camera alăturată, vag conştient că se 
despărţise de grup, curios să observe. La mesele de black-jack îl 
văzu pe doctorul Pastore aşezat deja acolo, cu un teanc modest 
de jetoane clădit cu o precizie chirurgicală în faţa sa. In vreme 
ce Brunetti îl privea, acesta ceru o carte, trase un şase, se opri, 


aşteptă cât să tragă şi ceilalţi jucători, apoi întoarse cărţile cu 
faţa în sus pentru a afişa un şapte şi un opt alături de acel şase. 
Mormanul de jetoane crescu; Brunetti se întoarse cu spatele. 

Se părea că lumea fumează. Un jucător de la masa de bacara 
avea două ţigări care ardeau în scrumiera din faţa sa, iar o a 
treia îi atârna la buza inferioară. Fumul era pretutindeni: în ochii 
săi, în păr, în haine; plutea într-un nor ce putea fi tăiat şi 
amestecat cu mâna. Se duse la bar şi îşi cumpără o grappa, fără 
să o dorească cu adevărat, dar plictisit să urmărească jocuri. 

Se aşeză pe-o sofa din catifea pluşată şi-i privi pe jucătorii din 
cameră, sorbind din când în când din pahar. Închise ochii şi se 
lăsă să plutească pentru câteva minute. Simţi sofaua cum se 
mişcă lângă el şi, fără să deschidă ochii sau să-şi mişte capul de 
acolo de unde se odihnea pe spătarul sofalei, ştiu că era Paola. 
Ea îi luă paharul, sorbi din el, apoi i-l dădu înapoi. 

— Eşti obosit? întrebă ea. 

El clătină din cap, brusc prea obosit să vorbească. 

— Bine. Vino cu mine şi-o să mai jucăm o rundă la ruletă, apoi 
putem pleca acasă. 

El întoarse capul, deschise ochii şi îi zâmbi. 

— Te iubesc, Paola, zise, apoi înclină capul şi sorbi din grappa. 

Câţi ani trecuseră de când nu-i mai spusese asta? Ridică ochii 
spre ea aproape cu timiditate. Ea îi zâmbi, se aplecă şi-l sărută 
pe buze. 

— Vino, zise ea, ridicându-se în picioare şi întinzând mâna să-l 
tragă sus. Hai să pierdem banii ăştia şi-apoi să plecăm acasă. 

Avea cinci jetoane în mână, fiecare valorând cincizeci de mii 
de lire, ceea ce însemna că până atunci câştigase. li dădu două 
lui, păstrându-le pe celelalte. 

Înapoi în sala principală de joc, trebuiau să aştepte câteva 
minute înainte să se poată strecura lângă masa de ruletă şi, 
odată ajunşi, el aşteptă două ture până când, fără vreun motiv 
pe care să-l poată numi, i se păru că e momentul potrivit să 
joace. Punând cele două jetoane unul peste celălalt în palmă, le 
aşeză orbeşte pe masă, apoi se uită şi văzu că stăteau pe 
numărul 28, un număr ce n-avea absolut nicio semnificaţie 
pentru el. Paola le puse pe ale ei pe negru. 

Rotire, privire, aşteptare şi, cum ştia că se va întâmpla, bila se 
strecură la locul ei de drept în numărul 28 şi el câştigă mai bine 
de trei milioane de lire. Salariul aproape pe-o lună, o vacanţă 


pentru ei la vară, un computer pentru Chiara. Privi cum grebla 
crupierului alunecă spre el, împingând jetoanele cuvenite pe 
postav până ce se opriră în faţa sa. Le ridică în căuşul palmelor, 
îi zâmbi Paolei şi, pe cea mai puternică voce pe care-o auzise la 
Casino de ani de zile, strigă în engleză: 

— Hot damn”. 


1% Blestemăţie! (în orig. în engl.) 


10 


Nu vedea ce rost avea să se deranjeze să meargă la Questura 
în dimineaţa următoare şi, în schimb, rămase acasă până se 
făcu timpul să ia tenul de Vicenza. Il sună însă pe maggiore 
Ambrogiani şi-l rugă să i se trimită un şofer ca să-l ia de la gară. 

În timp ce trenul trecea peste digul rutier şi se îndepărta de 
oraş, el se uită în depărtare şi văzu munţii încă neacoperiţi de 
zăpadă, dar, spera el, curând înzăpeziţi. Acesta era primul an 
uscat, cu ploi puţine primăvara, niciuna vara şi recolte slabe 
toamna. Fermierii îşi puneau speranţele în zăpezile de iarnă de 
anul acesta, iar el îşi amintea zicătoarea ţăranilor din Friuli, nişte 
oameni aspri, muncitori: „Sotto la neve, pane; sotto la pioggia, 
fame“. Da, zăpezile de iarnă aveau să aducă pâine, 
eliberându-şi încet apele încarcerate în timpul sezonului de 
creştere, în vreme ce ploaia, care se scurgea repede, aducea 
numai foamete. 

Nu se deranjase să-şi ia servieta de data asta; era puţin 
probabil să găsească pungi de cocaină două zile la rând, dar îşi 
cumpărase un ziar din gară şi-l parcurse în timp ce trenul îi 
purtă prin câmpia întinsă spre Vicenza. Nu se spunea nimic azi 
de americanul mort, locul lui fiind luat de-o crimă pasională 
săvârşită în Modena, un dentist care strangulase o femeie ce 
refuzase să se mărite cu el, după care se împuşcase. Işi petrecu 
restul călătoriei citind ştirile politice. Când ajunse la Vicenza se 
simţea fix la fel de informat ca atunci când plecase din Veneţia. 

Acelaşi şofer îl aştepta în faţa gării, dar de data asta cobori ca 
să-i deschidă portiera. La poartă, opri fără să i se spună s-o facă 
şi aşteptă cât timp carabinierii îi scriseră lui Brunetti un permis 
de trecere. 

— Unde aţi vrea să mergeţi, domnule? 

— Unde e Biroul de Sănătate Publică? întrebă el. 

— În spital. 

— Atunci, să mergem acolo. 

Şoferul îl duse în susul lungii străzi principale a bazei şi 
Brunetti se simţi ca într-o ţară străină. Strada era mărginită pe 
ambele părţi de pini. Maşina trecu pe lângă bărbaţi şi femei în 
pantaloni scurţi, călărind biciclete sau împingând bebeluşi în 
cărucioare. Cei care făceau jogging ţopăiau pe lângă ei; trecură 
chiar şi pe lângă o piscină de înot încă plină cu apă, dar fără 


înotători în ea. 

Şoferul trase în faţa unei alte banale clădiri de ciment. 
„Spitalul de Campanie Vicenza“, citi Brunetti. 

— Acolo, domnule, zise şoferul, intrând într-un loc de parcare 
pentru handicapati şi oprind motorul. 

Înăuntru, se trezi în faţa unui birou de recepţie rotunjit, scund. 
O femeie tânără ridică privirea, zâmbi şi întrebă: 

— Da, domnule, vă pot ajuta? 

— Caut Biroul de Sănătate Publică. 

— Mergeţi pe coridorul din spatele meu, întoarceţi la dreapta, 
apoi e-a treia uşă pe stânga, zise ea, după care se întoarse spre 
o femeie gravidă în uniformă care intrase şi stătea lângă el. 

Brunetti se îndepărtă de birou în direcţia primită şi, îşi spuse 
cu mândrie în sinea sa că, iată, nu s-a întors să se uite la femeia 
aceea în uniformă, la femeia aceea gravidă în uniformă. 

Se opri în faţa celei de-a treia uşi, pe care scria clar „Sănătate 
Publică“, şi ciocăni. Nu răspunse nimeni, aşa că bătu din nou. 
Nici acum nu răspunse nimeni, aşa că încercă mânerul rotund şi, 
cu senzaţia că o clanţă i-ar fi fost mult mai familiară, deschise 
uşa şi intră. În încăperea mică se aflau trei pupitre metalice, în 
faţa fiecăruia era câte un scaun, şi două fişete de pe care 
atârnau plante lungi şi obosite, având mare nevoie să fie udate 
şi, de asemenea, şterse de praf. Pe perete atârna deja 
previzibilul avizier, acoperit cu bileţele şi grafice. Două dintre 
pupitre erau acoperite cu deşeurile comune muncii de birou: 
hârtii, formulare, dosare, pixuri, creioane. Pe al treilea era un 
computer şi-o tastatură, dar, în rest, era suspect de gol. Brunetti 
se aşeză în scaunul evident pregătit pentru vizitatori. Unul 
dintre telefoane - pe fiecare birou era câte unul - sună şi 
continuă să sune de şapte ori, apoi se opri. Brunetti aşteptă 
câteva minute, apoi se duse la uşă şi păşi înapoi pe coridor. O 
asistentă tocmai trecea pe acolo şi Brunetti o întrebă dacă ştia 
unde erau oamenii din acel birou. 

— Trebuie să se întoarcă imediat, domnule, răspunse ea în 
codul recunoscut internaţional prin care colegii de serviciu se 
acoperă reciproc în faţa străinilor care e posibil sau nu să fi fost 
trimişi acolo ca să afle cine era la serviciu şi cine nu. 

Brunetti păşi iar înăuntru şi închise uşa. 

Ca în orice birou, printre informările oficiale erau amestecate 
obişnuitele caricaturi, ilustrate şi bilete scrise de mână. 


Caricaturile păreau să conţină toate soldaţi sau doctori şi multe 
dintre ilustrate reprezentau fie minarete, fie situri arheologice. O 
desprinse pe prima şi află că Bob trimitea salutări de la 
Moscheea Albastră. A doua îi spuse că lui Bob îi plăcea 
Colosseumul. Dar a treia, care înfăţişa o cămilă în faţa 
piramidelor, dădea în vileag mult mai interesantul fapt că M şi T 
terminaseră inspecția bucătăriilor şi aveau să se întoarcă marţi. 
O prinse pe aceasta la loc şi se îndepărtă de afişier. 

— Vă pot ajuta? spuse o voce în spatele lui. 

li recunoscu vocea, se întoarse şi ea-l recunoscu pe el. 

— Domnule Brunetti, ce căutaţi aici? 

Surprinderea ei era deopotrivă sinceră şi puternică. 

— Bună dimineaţa, doctore Peters. V-am spus că voi veni să 
văd dacă nu pot afla mai multe despre sergentul Foster. Mi s-a 
spus că acesta e Biroul de Sănătate Publică, aşa că am venit cu 
speranţa că voi întâlni pe cineva care a lucrat cu el. Dar, cum 
puteţi vedea, zise el, gesticulând de jur împrejurul încăperii 
goale şi îndepărtându-se doi paşi de avizier, nu e nimeni aici. 

— Sunt toţi la o şedinţă, explică ea. Incearcă să găsească un 
mod de împărţire a muncii până vom primit un înlocuitor pentru 
Mike. 

— Dumneavoastră nu sunteţi la întâlnire? întrebă el. 

Drept răspuns, ea scoase un stetoscop din buzunarul de la 
piept al halatului alb de laborator şi spuse: 

— V-amintiţi, sunt medic pediatru. 

— Înţeleg. 

— Trebuie să se întoarcă numaidecât, spuse ea voluntar. Cu 
cine vreţi să vorbiţi? 

— Nu ştiu. Cu oricine a lucrat mai îndeaproape cu el. 

— V-am spus, Mike, în general, conducea singur biroul. 

— Aşadar, cu oricine aş vorbi, nu mi-ar fi prea de folos? 

— Nu vă pot răspunde la asta, domnule Brunetti, dat fiind că 
nu ştiu ce vreţi să aflaţi. 

Brunetti bănuia că tonul ei era rezultatul nervozităţii, aşa că 
renunţă la subiect şi întrebă: 

— Ştiţi cumva dacă sergentul Foster bea? 

— Să bea? 

— Alcool. 

— Foarte puţin. 

— Şi droguri? 


— Ce fel de droguri? 

— Droguri ilegale. 

— Nu. 

Vocea ei era fermă, convingerea - absolută. 

— Păreţi foarte sigură. 

— Sunt sigură, fiindcă l-am cunoscut şi sunt de asemenea 
sigură, fiindcă am fost comandantul lui superior şi i-am văzut 
dosarul medical. 

— Ăsta-i un lucru care ar figura în mod normal într-un dosar 
medical? întrebă Brunetti. 

Ea clătină din cap. 

— Putem fi testaţi oricare dintre noi, cei din Armată, oricând, 
pentru utilizare de droguri. Majoritatea dintre noi dăm un test de 
urină o dată pe an. 

— Chiar şi ofiţerii? 

— Chiar şi ofiţerii. 

— Chiar şi doctorii? 

— Chiar şi doctorii. 

— lar dumneavoastră aţi văzut aceste rezultate? 

— Da. 

— Când a fost ultimul test? 

— Nu-mi aduc aminte. Cândva în vara asta, cred. 

Îşi trecu nişte dosare dintr-o mână în cealaltă. 

— Nu ştiu de ce mă întrebaţi asta. Mike n-a folosit niciodată 
droguri. Din contră. Era foarte pornit împotriva lor. Ne certam 
din cauza asta. 

— Cum? De ce? 

— Nu văd care să fie problema cu ele. Pe mine personal nu 
mă interesează, dar, dacă oamenii vor să le folosească, cred 
c-ar trebui să aibă voie s-o facă. 

Când Brunetti nu spuse nimic, ea continuă: 

— Uitaţi, eu trebuie să am grijă de copii, dar avem lipsă de 
personal aici, aşa că le consult şi pe multe dintre mamele lor şi 
multe îmi cer să le reînnoiesc reţeta pentru Valium şi Librium. 
Dacă refuz fiindcă sunt de părere că iau prea multe, ele 
aşteaptă doar o zi sau două şi merg mai încolo pe hol, îşi fixează 
o întâlnire cu alt doctor şi, mai devreme sau mai târziu, cineva 
le va da ce-şi doresc. Multe dintre ele s-a descurca mai bine fără 
pastile dacă ar putea pur şi simplu să fumeze câte un joint din 
când în când. 


Brunetti se întrebă cât de bine erau primite opiniile astea atât 
de autorităţile medicale, cât şi cele militare, dar se gândi că e 
mai bine să-şi ţină pentru el întrebarea. În definitiv, pe el nu 
opinia doctorului Peters despre droguri îl interesa, ci dacă 
sergentul Foster le folosise sau nu. Şi, câtuşi de puţin 
întâmplător, de ce minţise că nu făcuse nicio călătorie alături de 
el. 

În spatele ei, uşa se deschise şi intră un bărbat îndesat, de 
vârstă mijlocie, în uniformă verde. Păru surprins să-l vadă pe 
Brunetti acolo, dar o recunoscu fără-ndoială pe doctoriţă. 

— S-a terminat întâlnirea, Ron? întrebă ea. 

— Da, zise el, ezită, ridică ochii spre Brunetti, nesigur de cine 
ar putea fi şi adăugă: doamnă. 

Doctorul Peters se întoarse spre Brunetti. 

— El e prim-sergentul Wolf, zise ea. Sergent, acesta este 
commissario Brunetti de la poliţia din Veneţia. A venit să pună 
câteva întrebări în legătură cu Mike. 

După ce bărbaţii îşi strânseră mâinile şi făcură schimb de 
amabilităţi, doctorul Peters spuse: 

— Poate că sergentul Wolf vă poate oferi o idee clară despre 
ceea ce făcea sergentul Foster, domnule Brunetti. El e 
responsabil de toate contactele pe care le are spitalul în afara 
postului. 

Se întoarse către uşă. 

— Vă las cu el şi mă întorc la pacienţii mei. 

Brunetti clătină din cap în direcţia ei, dar ea se întorsese cu 
spatele la ei şi părăsi repede biroul. 

— Ce doriţi să ştiţi, commissario? întrebă sergentul Wolf, apoi 
adăugă mai puţin formal: N-aţi vrea să veniţi în biroul meu? 

— Nu aici lucraţi? 

— Nu. Fac parte din personalul administrativ al spitalului. 
Birourile noaste se află pe cealaltă parte a clădirii. 

— Atunci, cine mai lucrează aici? întrebă el, arătând spre cele 
trei mese de lucru. 

— Acesta e a lui Mike. A fost a lui Mike, se corectă el. Cealaltă 
masă este a sergentului Dostie, dar el e-n Varşovia. Foloseau 
împreună computerul. 

Cât de mult îşi întindea aripile vulturul acesta American! 

— Când se va întoarce? întrebă Brunetti. 

— Săptămâna viitoare cândva, cred, răspunse Wolf. 


— Şi de cât timp e plecat? 

Lui Brunetti i se păru această întrebare mai puţin directă 
decât dacă l-ar fi întrebat când plecase. 

— Dinainte să se întâmple povestea asta, zise Wolf, 
răspunzând cu eficienţă întrebării lui Brunetti şi eliminându-l pe 
sergentul Dostie ca suspect. Nu vreţi să veniţi în biroul meu? 

Brunetti îl urmă afară din cameră şi de-a lungul coridoarelor 
spitalului, încercând să reţină traseul pe care merseră. Trecură 
printr-un set de uşi batante duble, de-a lungul unui coridor 
impecabil de curat, printr-un alt set de uşi, apoi Wolf se opri în 
faţa unei uşi deschise. 

— Nu-i cine ştie ce, dar pentru mine e ca acasă, zise el cu o 
căldură surprinzătoare. 

Păşi în spate pentru a-l lăsa pe Brunetti să intre primul în 
birou, apoi intră şi el şi trase uşa după el. 

— Nu vreau să fim deranjati, spuse şi zâmbi. 

Se duse în spatele mesei sale de scris şi se aşeză într-un 
scaun rotativ din imitație de piele. Mare parte din suprafaţa de 
lucru era acoperită de-un calendar de birou enorm, peste care 
se odihneau dosare, o cutie de corespondențe şi un telefon. La 
dreapta, într-o ramă de bronz, era o fotografie a unei femei 
orientale şi trei copii mici, aparent rodul acestui mariaj mixt. 

— Soţia dumneavoastră? întrebă Brunetti, ocupând un scaun 
din faţa biroului. 

— Da, e frumoasă, nu-i aşa? 

— Foarte, răspunse Brunetti. 

— lar ei sunt cei trei copii ai noştri. Joshua are zece ani, 
Melissa şase şi Jessica numai unu. 

— E-o familie foarte frumoasă, îndrăzni să spună Brunetti. 

— Da, sunt. Nu ştiu ce m-aş face dacă nu i-aş avea. li 
spuneam deseori lui Mike că de asta are nevoie, să se 
căsătorească şi să se aşeze la casa lui. 

— Avea nevoie să se aşeze la casa lui? întrebă Brunetti, 
interesat de faptul că întotdeauna bărbaţii căsătoriţi şi cu 
numeroşi copii erau cei care le doreau asta bărbaţilor singuri. 

— Păi, nu ştiu, zise Wolf, aplecându-se înainte şi sprijinindu-şi 
coatele pe birou. Avea douăzeci şi cinci de ani, în definitiv. Era 
timpul să îşi facă o familie. 

— Avea măcar o iubită? întrebă Brunetti cordial. 

Wolf se uită în jurul lui, apoi în jos la birou. 


— Din câte ştiu eu, nu. 

— Îi plăceau femeile? 

Dacă Wolf se gândise vreun moment că poate Brunetti l-a 
întrebat dacă îi plăceau bărbaţii, nu dădu niciun semn. 

— Presupun că da. Nu-l cunoşteam chiar aşa de bine. Eram 
doar colegi de serviciu. 

— Era cineva de-aici mai prieten cu el? 

Când Wolf scutură din cap, Brunetti adăugă: 

— Doamna doctor Peters a fost foarte tulburată când a văzut 
cadavrul. 

— Păi, au lucrat împreună o jumătate de an sau aşa ceva. Nu 
credeţi că e normal să fie tulburată să-l vadă? 

— Da, presupun, răspunse Brunetti, fără să ofere nicio 
informaţie. Altcineva? 

— Din câte mă pot gândi eu, nu. 

— Poate că l-aş putea întreba pe domnul Dostie când se 
întoarce. 

— Sergentul Dostie, îl corectă Wolf imediat. 

— Îl cunoştea bine pe sergentul Foster? 

— Sincer, nu ştiu, commissario. 

Lui Brunetti i se părea că omul acesta nu ştie aproape nimic, 
cel puţin nu despre un om care lucrase pentru el vreme de... 

— Cât de mult a lucrat sergentul Foster pentru 
dumneavoastră? întrebă el. 

Wolf se împinse pe spate în scaun, aruncă o privire la 
fotografie de parcă soţia lui avea să-i spună cât, apoi răspunse: 

— Trei ani, încă de când a venit aici. 

— Înţeleg. Şi de cât timp e aici sergentul Dostie? 

— Cam de patru ani. 

— Ce fel de om era el, sergent Wolf? întrebă Brunetti, 
întorcând discuţia înapoi la victimă. 

De data aceasta, Wolf se consultă cu copiii înainte să 
răspundă: 

— Era un soldat excelent. Veţi afla asta din dosarul lui. Avea 
tendinţa să fie cam retras, dar asta s-ar putea să fie fiindcă 
mergea la cursuri şi era foarte serios în privinţa asta. 

Wolf făcu o pauză, căutând parcă ceva mai profund de spus. 

— Era un individ foarte grijuliu. 

— Poftim? întrebă Brunetti, complet pierdut. 

Grijuliu? Cu ce era grijuliu Foster? 


— Mă tem că nu înţeleg. 

Wolf era bucuros să explice. 

— Ştiţi, ceea ce voi, italienii, numiţi, simpatico“. 

— O, facu Brunetti. 

Ce limbă ciudată vorbeau oamenii aceia! Mai direct, întrebă: 

— Vă plăcea de el? 

Soldatul era evident surprins de întrebare. 

— Păi, da, presupun că-mi plăcea. Adică, ce să zic, nu eram 
prieteni sau altceva, dar era un tip drăguţ. 

— Care erau mai precis îndatoririle lui? întrebă Brunetti, 
scoțând carneţelul din buzunar. 

— Păi, începu sergentul Wolf, împletindu-şi degetele la ceafă 
şi lăsându-se mai comod pe spate în scaun, trebuia să verifice 
cum simt îngrijite casele, să se asigure că proprietarii ţineau 
standardele la acelaşi nivel. Ştiţi, destulă apă caldă, destulă 
căldură iarna. Şi trebuia să se asigure că, atunci când suntem 
chiriaşi, nu producem vreo daună apartamentelor sau caselor. 
Dacă ne sună un proprietar şi ne spune că vreunul dintre 
chiriaşii lui reprezintă un pericol în privinţa normelor de igienă, 
mergem să investigăm problema. 

— Ce fel de pericol? întrebă Brunetti sincer curios. 

— O, multe lucruri. Nu duc gunoiul afară sau pun gunoiul prea 
aproape de casă. Sau nu-şi fac curat după animale. Sunt multe 
de-astea. 

— Şi ce faceţi? 

— Avem permisiunea să, nu, avem dreptul să le intrăm în 
case. 

— Chiar dacă se opun? 

— Mai ales dacă se opun, zise Wolf râzând degajat. Asta-i, în 
general, semn sigur că locul va fi un dezastru. 

— Apoi ce faceţi? 

— Inspectăm casa să vedem dacă există vreun pericol la 
adresa sănătăţii. 

— Sunt dese astfel de cazuri? 

Wolf dădu să răspundă, apoi se abţinu, iar Brunetti îşi dădu 
seama că omul cântărea cât de multe putea să-i spună unui 
italian, care ar fi reacţia lui la astfel de poveşti privitoare la 
americani. 

— Avem câteva, spuse el neutru. 

— Şi apoi? 


— Le spunem să se apuce de curăţenie şi raportăm problema 
comandantului lor; li se oferă un timp anume pentru a face să 
fie totul în ordine. 

— Şi dacă n-o fac? 

— Articolul Cincisprezece. 

Brunetti zâmbi din nou acela vechi zâmbet afabil. 

— Articolul Cincisprezece? 

— E-un fel de mustrare oficială. Intră în dosarul permanent şi 
le poate face unora multe probleme. 

— Cum ar fi? 

— Îi poate costa salariul sau riscă degradarea, sau, uneori, îi 
poate face să fie daţi afară din Armată. 

— Fiindcă au o casă mizerabilă? întrebă Brunetti, incapabil 
să-şi poată înfrâna surprinderea. 

— Domnule Brunetti, dacă aţi vedea unele dintre casele 
astea, v-ar veni să-i aruncaţi afară din ţară. 

Tăcu un moment, apoi începu din nou: 

— Şi trebuia să meargă să verifice bucătăriile din ambasade, 
mai ales dacă se îmbolnăvea cineva acolo sau, mai rău, dacă 
mai multor oameni începea să li se facă rău. Anul trecut am 
avut hepatită la Belgrad, iar el a trebuit să meargă în inspecţie. 

— Altceva? întrebă Brunetti. 

— Nu, nimic important. 

Brunetti zâmbi. 

— Nu sunt sigur acum ce este şi ce nu este important în 
momentul acesta, sergent Wolf, dar aş vrea să-mi fac o idee 
clară despre îndatoririle lui. 

Sergentul Wolf îi întoarse zâmbetul. 

— Desigur. Înţeleg. Trebuia şi să se asigure că li se făceau 
vaccinurile potrivite copiilor la şcoală. Ştiţi, împotriva unor boli 
cum ar fi pojarul sau varicela. Şi trebuia să se asigure că razele 
erau înlăturate, astea şi alte câteva lucruri pe care nu le putem 
înlătura cum o facem de obicei. Şi mai era însărcinat şi cu o 
anumită cantitate de informaţii despre sănătatea publică. 

Ridică privirea şi încheie: 

— Cam asta-i tot, cred. 

— Raze? întrebă Brunetti. 

— Da, radiografiile de la clinica dentară şi unele chiar de-aici 
de la spital. Trebuie să fie înlăturate într-un mod aparte. Nu le 
putem arunca la gunoi. 


— Cum se face asta? 

— O, avem un contract cu un camionagiu italian care vine o 
dată pe lună şi le ia. Mike trebuia să supravegheze asta, să 
verifice că erau luate recipientele. 

Wolf zâmbi. 

— Cam asta-i tot. 

Brunetti îi întoarse zâmbetul şi se ridică în picioare. 

— Mulţumesc, sergent Wolf. Mi-aţi fost de mare ajutor. 

— Păi, sper să servească la ceva. Mike ne-a plăcut tuturor de 
aici şi ne-am dori mult să vedem că-l prindeţi pe cel care a făcut 
asta. 

— Da. Bineînţeles, zise Brunetti, întinzând mâna. Nu vreau să 
vă rețin de la muncă, sergent. 

Americanul se ridică în picioare să-i strângă lui Brunetti mâna. 
Strânsoarea lui era fermă, încrezătoare. 

— Mă bucur c-am fost de ajutor, domnule. Dacă mai aveţi 
întrebări, vă rog să veniţi să mă întrebaţi. 

— Mulţumesc, sergent. S-ar putea s-o fac. 

Când ieşi din nou pe coridor, îşi croi drum înapoi spre Biroul 
de Sănătate Publică şi ciocăni iarăşi la uşă. Aşteptă câteva 
secunde şi, neauzind nimic, intră. Cum se aşteptase, Moscheea 
Albastră şi Colosseumul erau încă acolo. Piramidele dispăruseră. 


11 


Înapoi pe coridor, întrebă prima persoană care trecu pe acolo, 
o tânără negresă în uniformă de infirmieră, unde ar putea-o găsi 
pe doamna doctor Peters. Ea îi spuse că merge la Secţia B, unde 
lucra doctorul Peters şi se oferi să-l conducă acolo. De data 
aceasta, cotiră în direcţia opusă, trecură printr-un alt set de uşi 
duble, dar acum oamenii care veneau spre el purtau uniforme 
albe sau salopete verde-deschis, o altă nuanţă decât verdele 
mai închis al uniformelor militare. Trecură pe lângă o încăpere 
cu o plăcuţă pe care scria că e sala de recuperare, apoi departe, 
în dreapta, auziră ţipete de nou-născuţi. Se uită-n jos la 
infirmieră, care zâmbi şi clătină din cap. 

— Trei, toţi născuţi săptămâna asta. 

Lui Brunetti nu i se părea un loc potrivit unde să vină pe lume 
copii, într-un amplasament militar, înconjurați de arme, 
uniforme şi afaceri legate de crime. Dar apoi îşi aminti că, până 
acum, văzuse o bibliotecă, o capelă, o piscină de înot şi o 
gelaterie Baskin Robbins în cadrul aceluiaşi amplasament 
militar, aşa că poate avea totuşi logică să vină şi copii pe lume 
acolo. Foarte puţin din ceea ce văzuse el acolo avea de fapt cât 
de cât de-a face cu arta războiului sau a crimei sau cu ceea 
ce-nsemna armata. Îşi dădeau seama americanii, se întrebă el, 
unde li se duceau banii? Işi dădeau seama de risipa care se 
făcea? Din cauză că era italian, presupunea că guvernul său era 
serios numai în privinţa artei de-a arunca banii pe geam, de 
obicei în direcţia prietenilor celor din guvern, dar niciodată nu-i 
trecuse prin gând că guvernul american ar putea fi la fel de 
pornit să facă exact acelaşi lucru. 

— Acesta e cabinetul doctorului Peters, domnule. Cred că e cu 
un pacient acum, dar trebuie să se întoarcă numaidecât. 

Zâmbi şi-l lăsă acolo, nesinchisindu-se nicio clipă să-l întrebe 
cine era sau ce voia. 

Cabinetul arăta ca orice alt cabinet al vreunui doctor în care 
mai fusese vreodată. Un perete era acoperit cu cărţi groase cu 
titluri şi mai groase; într-un colţ era un cântar cu un stâlp 
reglabil de metal pentru măsurarea înălţimii. Se urcă pe cântar 
şi mişcă greutatea metalică înainte şi-napoi pe tija orizontală 


până ce îşi găsi locul la 193%. Făcu mental calcului, împărțind cu 
2,2 şi suspină când află rezultatul. Îşi măsură înălţimea, un 
metru şi şaizeci de centimetri, dar niciodată nu fusese în stare 
să facă transformarea fără hârtie şi creion. Pe deasupra, bănuia 
că înălţimea era mai puţin probabil să-l trădeze, aşa cum o 
făcuse greutatea. 

Erau câteva afişe pe perete: una dintre fotografiile previzibile 
ale lui Fulvio Roiter cu Carnevale; o reproducere a mozaicurilor 
din San Vitale în Ravenna; o fotografie mărită a unor munţi ce 
semănau cu crestele zimţate ale Alpilor Dolomiţi. Peretele din 
dreapta, cum era cazul în multe birouri ale doctorilor, era 
acoperit de diplome înrămate, de parcă doctorii se tem că nu 
i-ar crede nimeni dacă n-ar fi lipite pe perete la loc vizibil 
dovezile palpabile ale pregătirii lor. Emory University. Asta nu-i 
spunea nimic. Phi Beta Kappa. Nici asta. Summa Cum Laude. Ei 
bine, asta-i spunea ceva, sigur că da. 

Pe masă stătea o revistă închisă. Family Practice Journal. O 
ridică şi-o frunzări, apoi se opri la un articol însoţit de fotografii 
color reprezentând ceea ce lui i se părură a fi picioare de om, 
dar picioare distorsionate dincolo de orice recunoaştere, cu 
degete care creşteau alandala, degete care se curbau în sus şi-n 
spate către partea de sus a piciorului sau, mai rău, degete care 
se curbau în jos spre tălpi. Se uită ţintă la fotografii o vreme, 
apoi, tocmai când începu să citească articolul, simţi o mişcare 
lângă el şi ridică privirea pentru a o vedea pe doctoriţa Peters 
dincoace de uşă. Fără niciun avertisment, ea-i luă revista din 
mâini, o închise zgomotos şi-o puse de cealaltă parte a mesei, 
departe de el. 

— Ce căutați aici? întrebă ea, neascunzându-şi nici 
surprinderea, nici furia. 

El se îndreptă de spate. 

— Îmi cer iertare că m-am atins de lucrurile dumneavoastră, 
doctore. Am venit să discutăm un pic, dacă aveţi timp. Am văzut 
revista acolo şi m-am uitat prin ea cât vă aşteptam. Sper să nu 
vă deranjeze. 

În mod vădit, ea îşi dădu seama că avusese o reacţie prea 
puternică. Brunetti o privi în timp ce ea încerca să-şi recapete 
stăpânirea de sine. În cele din urmă, ea se aşeză pe scaunul din 
faţa mesei de lucru şi spuse, încercând să zâmbească: 


29193 reprezintă greutatea în pfunzi; cu aproximaţie, 87 Kg. (n.r.) 


— Ei bine, mai bine asta decât corespondenţa. 

Spunând asta, zâmbetul păru să-i devină sincer. Arătă spre 
revista acum închisă. 

— Li se întâmplă oamenilor bătrâni. Devin prea ţepeni să se 
mai aplece să-şi taie unghiile de la picioare, dar acestea 
continuă să crească şi, cum aţi văzut, picioarele devin oribil de 
deformate. 

— Mai bine cu pediatria, zise el. 

Ea zâmbi din nou. 

— Da, mult mai bine. Cred că e mai bine să-ţi investeşti 
timpul în folosul copiilor. 

Îşi aşeză stetoscopul peste revistă şi spuse: 

— Nu cred că aţi venit aici să discutăm despre alegerea 
carierei mele, commissario. Ce-aţi vrea să ştiţi? 

— Aş vrea să ştiu de ce-aţi minţit despre excursia la Cairo cu 
sergentul Foster. 

Văzu că ea nu era surprinsă, că probabil se aşteptase la asta. 
Femeia îşi încrucişă picioarele, cu genunchii abia vizibili sub tivul 
fustei de uniformă pe care o purta pe dedesubtul halatului alb. 

— Aşadar chiar îmi citiţi corespondenţa? spuse ea. 

Când el nu spuse nimic, ea continuă: 

— N-am vrut să ştie cineva de-aici ce s-a întâmplat. 

— Doctore, dumneavoastră aţi trimis ilustrata aici, punând pe 
ea ambele nume, ei bine, cu inițialele. Cu greu ar putea fi un 
secret pentru cineva de aici că aţi fost împreună la Cairo. 

— Vă rog, ştiţi la ce mă refer. N-am vrut să ştie cineva de-aici 
ce s-a întâmplat, repetă ea. Aţi fost de faţă când i-am văzut 
cadavrul. Aşa că ştiţi. 

— De ce nu vreţi să ştie nimeni de aici? Sunteţi căsătorită cu 
altcineva? 

— Nu, spuse ea, scuturând obosită din cap când văzu că 
Brunetti nu înţelege. N-ar fi aşa de rău dacă ar fi numai asta. 
Dar sunt ofiţer, iar Mike era militar. 

Îi văzu nedumerirea. 

— Asta înseamnă fraternizare şi e unul dintre lucrurile care ne 
sunt interzise. 

Făcu pauză o vreme îndelungată. 

— Unul dintre multele lucruri. 

— Ce aţi păţi dacă ar afla? întrebă el, necrezând că era 
necesar să specifice „cine“ să afle. 


Ea ridică din umeri. 

— Habar nu am. Unul dintre noi ar fi fost mustrat, probabil ar 
fi primit o sancţiune disciplinară. Poate chiar transferat într-un 
alt loc. Dar acum nu mai există grija asta, nu-i aşa? întrebă ea, 
uitându-se direct la el. 

— Nu, mă tem că nu mai există. V-ar mai putea totuşi 
influenţa negativ cariera? întrebă el. 

— Voi ieşi din armată peste şase luni, domnule Brunetti. Nu 
s-ar mai deranja cu mine acum, iar dacă ar face-o, nu cred că 
mi-ar păsa prea mult. Nu-mi doresc o carieră, nu în armată, dar 
tot nu vreau să se afle. Vreau doar să scap şi să mă întorc la 
viaţa mea. 

Făcu pauză o clipă, îi aruncă o privire iscoditoare, apoi 
continuă: 

— Armata m-a trimis la facultatea de medicină. Singură nu 
mi-aş fi permis-o niciodată, şi nici familia mea. Aşa că mi-au dat 
şase ani de şcolarizare, iar acum eu le-am dat patru ani de 
muncă. Asta face zece ani, domnule Brunetti, zece ani. Aşa că 
bănuiesc că nici măcar n-ar trebui să mai spun că-mi doresc să 
mă întorc la viaţa mea. Vreau să încep să am una. 

— Ce veţi face? Cu viaţa aceea, adică. 

Ea îşi ţuguie buzele şi ridică din sprâncene. 

— Nu ştiu. Am depus cerere la câteva spitale. Pot oricând să 
profesez pe cont propriu. Sau m-aş putea întoarce la facultate. 
Nu mă gândesc la asta aşa de mult. 

— Din cauza morţii sergentului Foster? 

Împinse stetoscopul cu un deget, se uită la el, apoi înapoi în 
jos la mâna sa. 

— Doctore Peters, începu el, simțindu-se stânjenit de cât de 
colocvial avea să sune asta în engleză. Nu sunt sigur ce se 
întâmplă aici, dar ştiu că sergentul Foster n-a fost ucis de-un 
tâlhar sau în timpul cine ştie cărei încercări amatoriceşti de jaf. 
A fost ucis şi oricine l-a ucis are legătură cu armata americană 
sau cu poliţia italiană. Şi cred că dumneavoastră ştiţi ceva 
despre motivul pentru care a fost ucis. Aş vrea să-mi spuneţi ce 
ştiţi sau ce bănuiţi. Sau de ce vă temeti. 

Cuvintele îi sunară apăsătoare şi artificiale în propriile urechi. 

Ea se uită la el când spuse acestea, iar el văzu umbra a ceea 
ce-i văzuse în ochi în seara aceea pe insula San Michele. Ea 
începu să vorbească, se opri şi se uită înapoi în jos la stetoscop. 


După mult timp, scutură din cap şi spuse: 

— Cred că-mi exageraţi reacţia, domnule Brunetti. Nu ştiu 
despre ce vorbiţi când spuneţi că mă tem de ceva. 

Şi apoi, pentru a-l convinge pe el, dar şi pe ea însăşi: 

— Nu ştiu nimic despre motivul pentru care ar fi putut fi ucis 
Mike sau cine ar fi vrut să-l ucidă. 

El aruncă o privire fugară la mâna ei şi văzu că îndoise tubul 
din cauciuc negru ce ducea la discul plat de la capătul 
instrumentului până când cauciucul deveni cenuşiu din pricina 
tensiunii. Ea îi prinse direcţia privirii, se uită în jos la propria-i 
mână şi o descleştă încet, până ce tubul fu din nou drept, 
cauciucul din nou negru. 

— Şi acum, dacă mă scuzaţi, mai am un pacient de consultat. 

— Desigur, doctore, zise el, ştiind că pierduse. Dacă vă vine în 
minte ceva şi aţi vrea să-mi spuneţi sau dacă vreţi să discutaţi 
cu mine, mă găsiţi la Questura din Veneţia. 

— Mulţumesc, spuse ea, se ridică în picioare şi se duse la ușă. 
Vreţi să terminaţi articolul? 

— Nu, zise el, ridicându-se anevoie şi ducându-se la uşă. 

Întinse mâna: 

— Dacă vă gândiţi la ceva, doctore. La orice. Ea îi luă mâna, 
zâmbi, dar nu spuse nimic. El o privi cum se îndepărtează pe 
coridor în stânga şi cum intră în camera alăturată, din care putu 
auzi vocea unei femei care îi vorbea cu o voce joasă, cântată, 
probabil unui copil bolnav. 

Afară, şoferul aştepta, ocupat cu o revistă. Ridică privirea 
când Brunetti deschise portiera din spate a maşinii. 

— Încotro, domnule? 

— E deschisă azi cantina aceea? 

Îi era foarte foame. Îşi dădu seama abia acum că era trecut de 
unu. 

— Da, domnule. S-a rezolvat cu greva. 

— Cine a fost în grevă? 

— CGL, explică el, numind cel mai mare dintre sindicatele 
muncitoreşti comuniste. 

— CGL? repetă Brunetti cu uluire. Într-o bază militară 
americană? 

— Da, domnule, zise şoferul şi râse. După război, au angajat 
oameni care vorbeau puţin engleza și-au lăsat sindicatele să se 
formeze fără să le acorde nicio atenţie. Dar odată ce și-au dat 


seama că CGL era o organizaţie comunistă, au refuzat să mai 
angajeze pe cineva care era membru. Dar nu se pot descotorosi 
de cei care încă mai sunt. Mulţi dintre ei lucrează la cantine. 
Mâncarea e bună. 

— Bine, du-mă acolo. Cât e de departe? 

— O, cam două minute, spuse el, pornind de lângă trotuar şi 
întorcând maşina într-o altă manevră strânsă care-i purtă înapoi 
pe stradă - una cu sens unic, Brunetti era sigur. 

Pe stânga, trecură pe lângă două statui mai mari ca o zi de 
post pe care nu le observase înainte. 

— Cine-s cei doi? întrebă el. 

— Nu ştiu cine-i îngerul cu sabie, dar cealaltă e Sfânta 
Barbara. 

— Sfânta Barbara? Ce caută aici? 

— E sfântul ocrotitor al artileriei, domnule. Tatăl ei a fost lovit 
de fulger când a încercat să-i taie capul, v-amintiţi? 

Chiar dacă fusese crescut în religia catolică, Brunetti nu 
simţise niciodată cine ştie ce interes faţă de religie şi i se părea 
greu să facă distincţia dintre sfinţi, cam aşa cum, credea el, 
păgânilor trebuie să le fi fost greu să-şi amintească ce zeu era 
responsabil pentru care lucru. In plus, întotdeauna i se păruse 
că sfinţii îşi petreceau mult prea mult timp pierzându-şi diferite 
părţi ale corpului: ochi, sâni, braţe, iar acum, în cazul Sfintei 
Barbara, capul. 

— Nu cunosc legenda. Ce s-a întâmplat? 

Şoferul coti pe lângă un indicator de STOP şi dădu un colţ, se 
uită în spate la Brunetti şi explică: 

— Tatăl ei era păgân, iar ea era creştină. Tatăl ei voia să o 
mărite cu un păgân, dar ea voia să rămână virgină. 

Adăugă în barbă: Toanta. 

Intoarse privirea la drum chiar la timp să frâneze brusc pentru 
a evita să intre într-un camion. 

— Aşa că tatăl s-a hotărât s-o pedepsească tăindu-i capul. A 
ridicat sabia deasupra ei, dându-i o ultimă şansă să-i facă voia, 
şi jap! fulgerul a lovit sabia şi l-a omorât. 

— Cu ea ce s-a întâmplat? 

— O, partea asta din poveste nu ţi-o spun niciodată. În orice 
caz, din cauza fulgerului, ea e sfântul ocrotitor al artileriei. 

Trase în faţa unei alte clădiri joase. 

— Am ajuns, domnule. 


Apoi adăugă nedumerit: 

— Mă surprinde că nu ştiaţi asta, domnule. Despre Sfânta 
Barbara. 

— Nu eu am primit cazul spre elucidare. 

După prânz, îi ceru şoferului să-l ducă înapoi la apartamentul 
lui Foster. Aceiaşi doi soldaţi stăteau în jeep în faţa clădirii. 
Coborâră amândoi când se apropie Brunetti şi aşteptară să 
ajungă lângă ei. 

— Bună ziua, zise el, zâmbind afabil. Aş vrea să mai arunc o 
privire în apartament dacă e posibil. 

— Aţi vorbit cu maiorul Butterworth despre asta, domnule? 
întrebă cel cu mai multe trese. 

— Nu, nu astăzi. Dar mi-a dat permisiunea ieri. 

— Îmi puteţi spune de ce vreţi să intraţi din nou, domnule? 

— Carneţelul meu. Notam numele cărţilor lui ieri şi trebuie 
să-l fi aşezat pe bibliotecă. Nu-l aveam când am urcat în tren şi 
acesta e ultimul loc unde am fost. 

Văzu că soldatul era pe cale să refuze, aşa că adăugă: 

— Puteţi veni înăuntru cu mine dacă vreţi. Nu vreau decât 
să-mi iau carneţelul dacă e acolo. Nu cred că-mi va fi de ajutor 
apartamentul, dar am în carneţel notite despre alte lucruri şi 
sunt importante pentru mine. 

Vorbea prea mult, îşi dădea seama de asta. 

Cei doi soldaţi făcură schimb de priviri şi, din câte se părea, 
unul dintre ei decise că ar trebui să fie în regulă. Cel cu care 
vorbise îi dădu arma tovarăşului său şi spuse: 

— Dacă veniţi cu mine, domnule, am să vă las să intraţi în 
apartament. 

Zâmbind cu recunoştinţă, Brunetti îl urmă spre intrarea 
principală şi în lift. Niciunul nu vorbi în timpul drumului scurt 
spre etajul al treilea şi nici cât timp soldatul deschise uşa. 
Acesta păşi în spate şi-i permise lui Brunetti să treacă pe lângă 
el în apartament, apoi închise uşa în urma lor. _ 

Brunetti se duse în camera de zi şi până la bibliotecă. Işi 
căută teatral carneţelul, care se afla în buzunarul sacoului său, 
chiar se aplecă şi se uită în spatele scaunului de lângă 
bibliotecă. 

— Ciudat. Sunt sigur că l-am avut la mine când am fost aici. 

Trase câteva cărţi în faţă şi se uită în spatele lor. Nimic. Făcu 
o pauză, reflectând unde altundeva l-ar mai fi putut pune. 


— Mi-am luat un pahar de apă în bucătărie, îi zise soldatului. 
Poate că l-am lăsat din mână acolo. 

Apoi, de parcă tocmai se gândise la asta: 

— E vreo şansă să fi venit cineva şi să-l fi găsit? 

— Nu, domnule. N-a fost nimeni aici de când aţi plecat. 

— Bun, răspunse Brunetti cu zâmbetul cel mai prietenos, 
atunci trebuie să fie aici. 

Intră în bucătărie înaintea soldatului şi se duse la spaţiul de 
lucru de lângă chiuvetă. Se uită în jur, se aplecă pentru arunca o 
privire sub masă, apoi se ridică în picioare. Făcând asta, se 
poziţionă direct în faţa boilerului. Şuruburile de pe panoul frontal 
pe care le pusese la loc ieri, având grijă să le lase exact în 
poziţie verticală şi orizontală, fuseseră toate mişcate şi erau 
toate uşor strâmbe. Aşadar, cineva verificase şi aflase că lipseau 
pungile. 

— Nu pare să fie aici, domnule. 

— Nu, nu pare, se arătă Brunetti de acord pe-o voce în care 
pusese o reală confuzie. Foarte ciudat. Sunt sigur că-l aveam 
când am fost aici. 

— Nu e posibil să-l fi scăpat în maşină, domnule? sugeră 
soldatul. 

— Mi-ar fi spus şoferul, zise Brunetti, apoi, de parcă tocmai îi 
venise ideea: dacă l-ar fi găsit. 

— Ar fi mai bine să vă verificaţi vehiculul, domnule. 

Părăsiră împreună apartamentul, soldatul având grijă să 
încuie uşa în urma sa. Când coborau cu liftul, Brunetti ajunse la 
concluzia că ar fi o coincidenţă mult prea mare să găsească 
într-adevăr carneţelul în spatele banchetei din maşină. Prin 
urmare, când ieşiră din clădire, îi mulţumi soldatului pentru 
ajutor şi se întoarse la maşina sa. 

Fără să fie sigur că americanul se afla în raza auditivă şi că 
înţelegea italiana, îşi jucă rolul până la capăt şi-l întrebă pe şofer 
dacă nu găsise un carneţel în maşină. Evident, nu găsise. 
Brunetti deschise portiera din spate, îşi vâri mâna în spatele 
banchetei şi pipăi prin spaţiul gol. Deloc spre surprinderea lui, 
nu găsi nimic. Se trase afară din maşină şi se întoarse spre jeep. 
Deschise palma într-un gest gol, semnificativ, apoi urcă pe 
banchetă şi-l rugă pe şofer să-l ducă la gară. 


12 


Singurul tren care pleca din Vicenza la ora aceea era un 
personal care oprea în toate gările dintre Vicenza şi Veneţia, 
dar, dat fiind că intercity-ul de Milano nu venea decât peste 
patruzeci de minute, Brunetti optă pentru personal, chiar dacă îi 
displăcea o călătorie cu atât de multe opriri, cu perpetua 
schimbare de pasageri şi marele val de studenţi care urcau şi 
coborau fără excepţie la Padova. 

În cantină, luase un exemplar al unui ziar de limbă engleză ce 
zăcea abandonat pe masa la care stătea el. Il scoase din 
buzunarul interior şi începu să citească. The Stars and Stripes”! 
se anunţa singur în litere roşii, aparent un ziar publicat de 
forţele militare americane din Europa. Pe prima pagină era un 
articol despre un uragan care măturase totul în cale într-un loc 
numit Biloxi, un oraş care el credea că se află în Bangladesh. 
Nu, era în America, dar cum s-ar fi putut explica numele acela? 
Era o fotografie mare cu case şi maşini răsturnate, copaci 
răsturnaţi unul peste celălalt. 

Întoarse pagina şi citi că un pitbull smulsese mâna unui copil 
din Detroit în timp ce acesta dormea. Despre acest oraş ştia 
sigur că se afla în America. Nu era nicio fotografie. Ministrul 
Apărării asigurase Congresul că toţi contractorii care fraudaseră 
guvernul aveau să fie urmăriţi în justiţie cât permiteau legile de 
mult.  Remarcabilă, asemănarea dintre retorica politicii 
americane şi cea italiană. Nu avea nicio îndoială că natura 
iluzorie a acelei promisiuni era aceeaşi în ambele ţări. 

Erau trei pagini de caricaturi, dintre care niciuna nu avea nici 
cea mai mică logică pentru el, şi şase de ştiri sportive, ceea ce 
avea şi mai puţină logică. În una dintre caricaturi, un individ 
rudimentar mânuia o bâtă, iar pe una dintre paginile sportive, 
un bărbat în uniformă dungată făcea acelaşi lucru. Dincolo de 
asta, totul era un mister pentru Brunetti. Pe ultima pagină se 
afla o continuare a reportajului despre uragan, dar atunci trenul 
intră în gara din Veneţia şi el abandonă articolul. Lăsă ziarul pe 
scaunul de lângă el; poate altcuiva avea să-i folosească mai 
mult decât lui. 

Era trecut de şapte când ajunseră, dar cerul era încă luminat. 


21 Stelele şi dungile, trimitere la steagul american. 


Asta avea să se termine în week-endul acela, îşi spuse el, când 
ceasurile urmau să fie date în urmă cu o oră şi avea să se 
întunece mai devreme. Sau să fie invers, şi ziua să fie mai 
lungă? Spera că celor mai mulţi dintre oameni le lua la fel de 
mult ca lui să-şi dea seama de asta, cu fiecare an care trecea. 
Trecu Podul Scalzi şi intră pe străzile care formau o galerie de 
iepuri ce îşi împletea drumul înapoi spre apartamentul său. Deşi 
cei mai mulţi dintre oameni mergeau la gară sau la depoul de 
autobuze Piazzale Roma cu barca, câţiva trecură pe lângă el, 
chiar şi la ora aceea. De obicei, în timp ce mergea pe jos, se uita 
în trecere la fațadele clădirilor, sus la ferestrele lor, de-a lungul 
străzilor înguste, întotdeauna atent la ceva ce poate că nu 
observase înainte. Asemenea multor concitadini de-ai săi, 
Brunetti nu se sătura niciodată să studieze oraşul, din când în 
când bucurându-se să descopere ceva ce nu mai văzuse până 
atunci. De-a lungul anilor, îşi făurise un sistem care îi 
recompensa pentru fiecare descoperire: o nouă fereastră îi 
oferea o cafea; o nouă statuie a unui sfânt, oricât de mică, îi 
aducea un pahar de vin; şi odată, cu ani în urmă, observase pe 
un zid pe lângă care trebuia să fi trecut de cinci ori pe 
săptămână de când fusese copil încoace o piatră gravată ce 
comemora redacţia Editurii Aldine, cea mai veche din Italia, 
fondată în secolul al XIV-lea. Dăduse colţul şi intrase într-un bar 
în Campo San Luca şi îşi comandase un Brandy Alexander, cu 
toate că era zece dimineaţa şi barmanul îi aruncase o privire 
ciudată când îi aşezase paharul în faţă. 

In seara aceasta, însă, străzile nu reuşeau să-i capteze 
interesul; era tot înapoi în Vicenza, încă mai vedea adânciturile 
celor patru şuruburi ce ţineau panoul frontal al boilerului din 
apartamentul lui Foster, fiecare dintre ele mişcat puţin din liniile 
atent îndreptate în care le lăsase Brunetti cu o zi în urmă, 
fiecare scoțând la iveală minciuna afirmației soldatului cum că 
nu mai fusese nimeni în apartament după el. Aşadar, acum ei - 
oricine erau „ei“ ştiau că Brunetti luase drogurile din 
apartament şi că nu spusese nimic despre asta. 

Intră în clădire şi deja descuiase cutia poştală când îşi aminti 
că Paola trebuia să fi venit acasă cu ore în urmă şi trebuie să fi 
verificat poşta. Incepu să urce spre casă, bucurându-se de 
primul cat, jos şi cochet, vestigiu a originalului pa/azzo de secol 
XV. In capăt, scările coteau la stânga şi continuau mai sus, în 


două rampe abrupte, spre etajul următor. Acolo îl aştepta o uşă, 
pe care o descuie şi o închise în urma sa. O altă rampă de scări, 
acestea periculoase şi abrupte, se încolăciră în sus şi-l purtară 
spre ultimele douăzeci şi cinci de trepte până la uşa 
apartamentului său. Descuie uşa şi intră, era în sfârşit acasă. 

ÎI întâmpină mirosul de mâncare  gătită, aromele 
amestecându-se între ele. Astă-seară putea distinge aroma vagă 
de dovlecel, ceea ce însemna că Paola făcea risotto con zucca, 
disponibil doar în anotimpul acesta, când dovleceii barucca 
durdulii şi de-un verde-închis erau aduşi din Chiogga, de cealaltă 
parte a lagunei. Şi după aceea? Pulpă de vită? Prăjită cu măsline 
şi vin alb? 

Îşi agăţă sacoul în şifonier şi merse de-a lungul holului spre 
bucătărie. În încăpere era mai cald ca de obicei, ceea ce 
însemna că era pornit cuptorul. Tigaia cea mare de pe aragaz îi 
oferi vederii, când luă capacul, bucăţi de zucca de-un portocaliu 
deschis, prăjindu-se încet cu ceapă tocată. Luă un pahar din 
stativul de lângă chiuvetă şi scoase o sticlă de Ribolla din 
frigider. Turnă puţin mai mult de-o gură, gustă, bău tot, apoi 
umplu paharul şi puse sticla la loc. Căldura din bucătărie se 
învăluia în jurul său. Îşi slăbi cravata şi străbătu înapoi coridorul. 

— Paola? 

— Sunt aici, în spate, îi auzi răspunsul. 

El nu-i răspunse, ci intră în camera cea lungă de zi şi apoi în 
balcon. Aceasta era partea cea mai bună din zi pentru Brunetti, 
căci putea vedea, din terasă, apusul, în zare către vest. Intr-o zi 
senină, putea vedea Dolomiţii de la fereastra mică a bucătăriei, 
dar era atât de târziu spre seară, încât acum ar fi fost înceţoşaţi 
şi invizibili. Rămase unde se afla, sprijinit de balustradă, studiind 
acoperişurile şi turnurile care nu încetau niciodată să-l 
mulţumească. O auzi pe Paola cum trecea pe hol, întorcându-se 
în bucătărie, auzi zăngănitul de oale mişcate, dar rămase 
locului, ascultând dangătul clopotelor de la San Polo ce băteau 
ora opt, apoi reverberaţia ca un răspuns a celor de la San 
Marco, câteva secunde mai târziu, ca întotdeauna, răsunând 
puternic peste oraş. Când toate clopotele tăcură, reintră în casă, 
închise uşa în calea răcorii tot mai pronunţate a serii. 

În bucătărie, Paola stătea la aragaz, amestecând în risotto, 
oprindu-se din când în când să mai adauge supă fiartă. 

— Un pahar de vin? întrebă el. 


Ea scutură din cap, continuând să amestece. El trecu pe lângă 
ea, să opri atât cât să o sărute pe ceafă şi-şi mai turnă un pahar 
de vin. 

— Cum a fost la Vicenza? întrebă ea. 

— Întreabă-mă mai bine cum a fost în America. 

— Da, ştiu, zise ea. E incredibil, nu-i aşa? 

— Ai fost vreodată acolo? 

— Cu ani în urmă. Cu soţii Alvise. 

Văzându-i privirea nedumerită, explică: 

— Colonelul, când a fost trimis la post în Padova. A avut loc 
un fel de petrecere la clubul ofiţerilor, pentru cadrele italiene şi 
americane. Cam cu zece ani în urmă. 

— Nu-mi amintesc. 

— Nu, tu n-ai venit. Se-ntâmpla când erai la Napoli. Cred. A 
rămas la fel? 

— Depinde de cum era atunci, zise el, zâmbind. 

— Nu face pe deşteptul cu mine, Guido. Cum este? 

— Este foarte curat şi toată lumea zâmbeşte foarte mult. 

— Bun, spuse ea, amestecând din nou. Atunci, nu s-a 
schimbat. 

— Mă-ntreb de ce-or fi zâmbind atât de mult. Observase 
acelaşi lucru de fiecare dată când fusese în America. 

Ea se întoarse de la risotto şi se uită drept la el. 

— De ce n-ar trebui să zâmbească, Guido? Gândeşte-te. Sunt 
cel mai bogat popor din lume. Toţi trebuie să ţină cont de 
părerea lor în politică s-au convins singuri, cumva, că tot ce-au 
făcut vreodată în trecutul lor foarte scurt a fost făcut doar în 
scopul de a spori binele general al omenirii. De ce să nu 
zâmbească? 

Se întoarse înapoi la tigaie şi bombăni supărată când văzu că 
se lipise orezul de fund. Mai turnă supă peste el şi amestecă 
repede de câteva ori. 

— Asta se va transforma într-o întâlnire de celulă? întrebă el 
cu blândeţe. 

Deşi erau în general de acord asupra politicii, Brunetti votase 
întotdeauna cu  socialiştii, în vreme ce Paola votase, 
înverşunată, cu comuniştii. Dar acum, odată cu declinul 
sistemului şi cu moartea partidului, el începuse să-i dea uşor 
ghionturi. 

Paola nu se sinchisi să-i facă hatârul cu un răspuns. 


El începu să scoată farfurii pentru a aşeza masa. 

— Unde sunt copiii? 

— Amândoi sunt la prieteni. 

Apoi, înainte ca el să poată întreba, ea adăugă: 

— Da, au sunat amândoi să-şi ceară voie. 

Stinse focul sub risotto, adăugă o bucată mare de unt care se 
afla pe placa bufetului şi turnă deasupra o farfurioară de 
Parmigiano Reggiano răzuit fin. Amestecă până ce se dizolvară 
amândouă în orez, turnă risotto într-un bol şi-l aşeză pe masă. 
Trase scaunul, se aşeză şi întoarse lingura spre el, spunând: 

— Mangia, ti fa bene??, o comandă care-l umplea pe Brunetti 
de bucurie de când îşi putea el aminti. 

El îşi umplu farfuria din abundență. Muncise din greu, îşi 
petrecuse ziua într-o ţară străină, aşa încât cui îi păsa cât risotto 
mânca. Începând din mijloc, îşi plimbă furculiţa circular, ordonat 
şi împinse risotto spre marginea farfuriei ca să se răcească mai 
repede. Luă două furculiţe pline, suspină în semn de apreciere şi 
continuă să mănânce. 

Când Paola văzu că trecuse dincolo de punctul foamei şi 
mânca doar de plăcerea mâncării, spuse: 

— Nu mi-ai spus cum a fost excursia în America. 

El vorbi cu gura plină de risotto. 

— M-a zăpăcit. Americanii sunt foarte politicoşi şi spun că vor 
să ajute, dar nimeni nu pare să ştie ceva care să-mi fie de 
ajutor. 

— Şi doctorul? 

— Frumugşica? întrebă el, rânjind. 

— Da, Guido, frumuşica. 

Văzând că dăduse cu băţul în baltă, răspunse simplu: 

— Încă mai cred că ea e persoana care ştie ce vreau să aflu. 
Dar nu spune nimic. lese din armată în şase luni, aşa că seva 
întoarce în America şi va lăsa toate astea în urmă. 

— Şi el era iubitul ei? întrebă Paola cu un fornăit ca să arate 
că refuza să creadă că doctoriţa nu l-ar ajuta dacă ar putea. 

— Aşa s-ar părea. 

— Atunci, nu sunt prea sigură că-şi va face doar bagajele şi va 
uita de el. 

— Poate e ceva ce nu vrea să se afle. 

— Cum ar fi? 


2 Mănâncă, îţi face bine (în ital. în orig.) 


— Nimic. Păi, nimic să pot explica. 

Se hotărâse să nu-i spună despre cele două pungi de plastic 
pe care le găsise în apartamentul lui Foster; acela era un lucru 
de care nu trebuia să afle nimeni. Cu excepţia persoanei care 
desfăcuse boilerul, văzuse că dispăruseră pungile şi apoi 
strânsese şuruburile. Trase bolul de risotto spre el. 

— Să termin eu asta? întrebă, nefiind nevoie să fie detectiv ca 
să cunoască răspunsul. 

— Dă-i drumul. Nu-mi place reîncălzit, şi nici ţie. 

Cât timp el termină risotto, ea luă bolul de pe masă şi-l puse 
în chiuvetă. El dădu la o parte două rogojini de pe masă ca să 
facă loc pentru oala pe care Paola o scoase din cuptor. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Nu ştiu. Să văd ce face Patta, zise el, tăindu-şi o bucată de 
carne din halcă şi aşezând-o în farfurie. 

Cu o mişcare din cap, ea îi făcu semn că nu-i trebuia. El îşi 
tăie două bucăţi mari, se întinse după nişte pâine şi începu din 
nou să mănânce. 

— Ce importanţă are ce face Patta? întrebă ea. 

— A, inocenta mea dulce, răspunse el. Dacă încearcă să-mi 
distragă atenţia de la caz, voi şti sigur că cineva vrea să-l 
muşamalizeze. Şi dat fiind că vice-questore-le nostru dă 
ascultare doar vocilor ce vin din locuri înalte - cu cât e mai înalt 
locul, cu atât se mişcă el mai repede -, atunci voi şti că oricine 
vrea să ascundă lucrul ăsta are o putere destul de mare. 

— Cum ar fi cine? 

El mai luă o bucată de pâine şi şterse sosul din farfurie. 

— Cât ştii tu, ştiu şi eu, dar mă nelinişteşte foarte mult să mă 
gândesc la cine ar putea fi. 

— Cine? 

— Nu ştiu, nu exact. Dar, dacă e implicată armata americană, 
poţi fi sigură că e-o treabă politică, iar asta te duce cu gândul la 
guvern. Al lor. Şi, în concluzie, la al nostru, de asemenea. 

— Prin urmare, un telefon pentru Patta? 

— Da. 

— Prin urmare, probleme? 

Brunetti nu era înclinat să comenteze asupra unui lucru de la 
sine înţeles. 

— Şi dacă Patta nu încearcă să te oprească? 

Brunetti ridică din umeri. Va aştepta şi va vedea. 


Paola luă farfuriile. 

— Desert? 

El scutură din cap. 

— La cât se întorc acasă copiii? 

Făcându-şi de lucru prin bucătărie, ea răspunse: 

— Chiara vine pe la nouă. l-am spus lui Raffaele să vină până 
la zece. 

Diferenţa din felul cum se exprimase spunea întreaga 
poveste. 

— Ai vorbit cu profesorii lui? întrebă Brunetti. 

— Nu. E prea devreme, n-a trecut anul. 

— Când e prima şedinţă cu părinţii? _ 

— Nu ştiu. Am scrisoarea de la şcoală pe aici pe undeva. In 
octombrie, cred. 

— Cum se descurcă? 

Chiar în timp ce puse întrebarea, spera ca Paola să-i răspundă 
pur şi simplu şi să nu-l întrebe la ce se referea, fiindcă nici el nu 
ştia la ce se referea. 

— Nu ştiu, Guido. Nu vorbeşte cu mine, nu despre şcoală sau 
despre prieteni sau despre ce face. Şi tu erai aşa la vârsta lui? 

El se gândi la cum fusese când era de şaisprezece ani. 

— Nu ştiu. Presupun că da. Dar apoi am descoperit fetele 
şi-am dat complet uitării furia şi debusolarea - sau cum m-oi fi 
simţit atunci. Voiam doar să le placă de mine. Asta era singurul 
lucru important pentru mine. 

— Erau multe? întrebă ea. 

El ridică din umeri. 

— Şi le plăcea de tine? 

El rânji. 

— O, pleacă de-aici, Guido, şi găseşte-ţi ceva de făcut. Uită-te 
la televizor. 

— Urăsc televizorul. 

— Atunci, ajută-mă să spăl vasele. 

— Ador televizorul. 

— Guido, repetă ea, nu pe un ton exagerat, dar nici prea 
departe, ridică-te doar şi pleacă de lângă mine. 

Auziră amândoi sunetul unei chei în broască. Era Chiara, care, 
deschizând uşa zgomotos, scăpă un manual şcolar când intră în 
apartament. Străbătu holul spre bucătărie, îşi sărută ambii 
părinţi şi se opri apoi cu mâna pe umărul tatălui ei. 


— E ceva de mâncare, mamă? întrebă ea. 

— Nu ţi-a dat să mănânci mama Luisei? 

— Ba da, dar asta a fost acum câteva ore. Sunt lihnită. 

Brunetti îşi petrecu braţul pe după ea şi-o trase în poală. 
Spuse aspru, cu vocea lui de poliţist rău: 

— Bun, te-am prins. Mărturiseşte. Unde le ţii? 

— O, papă, încetează, zise ea, zbătându-se încântată. Tocmai 
am mâncat. Dar apoi mi s-a făcut din nou foame. Ție nu? 

— Tatăl tău aşteaptă de obicei măcar o oră, Chiara. 

Apoi, cu mai multă blândeţe, Paola întrebă: 

— Fructe? Un sendviş? 

— Amândouă? se rugă ea. 

Chiara termină  sendvişul, o chestie masivă plină cu 
prosciutto, roşii şi maioneză, apoi înghiţi două mere şi se făcu 
timpul să meargă cu toţii la culcare. Raffaele nu se întorsese 
până la unsprezece treizeci, dar Brunetti, trezindu-se în timpul 
nopţii, auzi uşa cum se deschide şi se închide şi paşii fiului său 
în hol. După aceea, dormi adânc. 


12 


Brunetti nu se deranja să meargă întotdeauna sâmbăta la 
Questura, dar în dimineaţa aceasta o făcu, mai mult ca să vadă 
cine altcineva avea să mai apară din vreun anume motiv. Nu se 
străduia să ajungă la timp, se plimbă agale prin Campo San 
Luca şi bău un cappuccino la Rosa Salva, barul despre care 
Paola susţinea cu insistenţă că servea cea mai bună cafea din 
oraş. 

Porni mai departe spre Questura, scurtând drumul paralel cu 
San Marco, dar evitând Piazza în sine. Când ajunse, urcă la al 
doilea etaj, unde-l găsi pe Rossi care discuta cu Riverre, un 
ofiţer despre care credea că e în concediu de boală. Când intră, 
Rossi îi făcu semn să vină la masa lui. 

— Mă bucur că sunteţi aici, domnule. Avem ceva nou. 

— Ce? 

— O spargere. Pe Marele Canal. Palazzo acela mare care 
tocmai a fost renovat, cel de lângă San Stae. 

— Cel care-i aparţine milanezului? 

— Da, domnule. Când a ajuns acolo aseară, a găsit înăuntru 
doi oameni, poate că erau trei, nu este sigur. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vianello e la spital, vorbeşte acum cu el. Ce ştiu, ştiu de la 
cei care au răspuns la apel şi l-au dus la spital. 

— Ce-au spus? 

— A încercat să iasă, dar ei l-au prins şi i-au tras o mamă de 
bătaie. A trebuit dus la spital, dar nu e ceva foarte grav. Tăieturi 
şi vânătăi. 

— lar cei trei bărbaţi? Doi bărbaţi? 

— Nici urmă de ei. Cei care au răspuns la apel s-au întors la 
faţa locului după ce l-au dus la spital. Se pare că au fugit cu 
două tablouri şi câteva din bijuteriile soţiei lui. 

— Există vreo descriere a făptaşilor? 

— Nu i-a văzut clar, n-a putut spune multe, doar că unul era 
foarte înalt şi i s-a părut că unul avea barbă. Dar, adăugă Rossi, 
ridicând privirea şi zâmbind, erau doi turişti care şedeau pe 
marginea canalului şi aceştia au văzut trei oameni ieşind din 
palazzo. Unul dintre ei ducea o valiză. Puştii ăştia erau încă 
acolo când au ajuns oamenii noştri şi ne-au oferit o descriere. 

Făcu o pauză şi zâmbi, parcă sigur că Brunetti se va bucura 


de ce urma. 

— După descriere, unul dintre ei pare a fi Ruffolo. 

Brunetti răspunse imediat: 

— Credeam că e la închisoare. 

— A fost, domnule, până acum două săptămâni. 

— Le-ai arătat fotografii? 

— Da, domnule. Şi ei cred că el este. l-au observat urechile 
mari. 

— Dar proprietarului? Lui i-ai arătat fotografia. 

— Nu încă, domnule. Tocmai m-am întors după ce-am discutat 
cu puştii ăştia belgieni. Şi mi se pare că-i vorba de Ruffolo. 

— Ce ştii despre ceilalţi doi? Descrierile pe care ţi le-au dat 
belgienii sunt la fel ca a lui? 

— Păi, domnule, era întuneric, iar ei nu erau tocmai atenţi. 

— Dar? 

— Dar sunt destul de siguri că niciunul nu avea barbă. 

Brunetti se gândi la asta pentru o clipă, apoi îi spuse lui Rossi: 

— Du fotografia la spital şi vezi dacă-l recunoaşte. Poate vorbi 
milanezul? 

— O, da, domnule. E-n ordine. Vreo două vânătăi, un ochi 
învineţit, dar e-n ordine. Clădirea e complet asigurată. 

De ce părea oare întotdeauna mai neînsemnată crima dacă 
era asigurată clădirea? 

— Dacă-l identifică pozitiv pe Ruffolo, dă-mi de ştire şi voi 
merge acasă la mama lui să văd dacă nu ştie unde este. 

Rossi pufni. 

— Ştiu, ştiu. L-ar minţi şi pe Papa dacă asta l-ar salva pe 
micuțul ei Peppino. Ei bine, cine s-o învinovăţească? El este 
singurul ei fiu. Pe deasupra, aş vrea s-o revăd pe bătrâna 
cotoroanţă; nu cred că am văzut-o mai mult de două ori de când 
l-am arestat ultima dată. 

— A încercat să vă atace cu foarfecele atunci, nu-i aşa, 
domnule? întrebă Rossi. 

— Ei bine, n-a prea dat pe-afară de bunătate, dar Peppino a 
fost acolo s-o oprească. 

Zâmbi fără fereală amintindu-şi asta, cu siguranţă unul dintre 
cele mai absurde momente ale carierei sale. 

— Pe deasupra, nu erau decât nişte foarfece de surfilat. 

— E-o mare panaramă signora Concetta. 

— Chiar aşa, fu de acord Brunetti. Şi pune pe cineva s-o 


supravegheze pe iubita lui. Cum o cheamă? 

— Ivana Cumva. 

— Da, ea. 

— Vreţi să stăm de vorbă cu ea, domnule? 

— Nu, nu va spune decât că nu l-a văzut. Vorbeşte cu oamenii 
care locuiesc sub ea. Ei l-au predat ultima dată pe Ruffolo. Poate 
ne dau voie să postăm pe cineva în apartament până când 
apare. Întreabă-i. 

— Da, domnule. 

— Altceva? 

— Nu, nimic. 

— O să fiu în biroul meu pentru încă o oră sau aşa ceva. 
Dă-mi de ştire ce se întâmplă la spital, dacă e vorba de Ruffolo. 

Dădu să iasă din birou, dar Rossi îl strigă din urmă. 

— Un lucru, domnule. Aţi primit aseară un telefon. 

— Cine era? 

— Nu ştiu, domnule. Operatorul a spus că apelul a venit în jur 
de unsprezece. O femeie. A cerut să vorbească special cu 
dumneavoastră, dar nu vorbea italiana sau o vorbea foarte 
puţin. Operatorul a mai spus ceva, dar nu-mi amintesc ce. 

— O să trec să vorbesc cu el în drum spre birou, zise Brunetti 
şi părăsi biroul. 

În loc să ia scările, se opri la capătul coridorului şi intră în 
separeul unde stătea centralistul. Era un tânăr recrut, proaspăt 
bărbierit, neavând probabil mai mult de optsprezece ani. 
Brunetti nu-şi amintea numele lui. 

Când îl văzu pe Brunetti, acesta sări în picioare, trăgând după 
el firul care-i lega căştile de panoul cu butoane. 

— Bună dimineaţa, domnule. 

— Bună dimineaţa. Te rog, stai jos. 

Tânărul se aşeză agitat pe marginea scaunului. 

— Rossi mi-a spus că a venit un apel pentru mine aseară. 

— Da, domnule, zise recrutul, împotrivindu-se pornirii de-a 
sări în picioare când i se adresa unui superior. 

— Tu ai preluat apelul? 

— Da, domnule. 

Apoi, pentru a-l împiedica pe Brunetti să întrebe de ce mai era 
acolo după douăsprezece ore, tânărul explică: 

— l-am luat schimbul lui Monico, domnule. E bolnav. 

Neinteresat de amănuntul acesta, Brunetti întrebă: 


— Ce-a spus femeia? 

— A cerut cu dumneavoastră pe nume, domnule. Dar nu 
vorbea decât foarte puţin italiana. 

— Ţi-aminteşti exact ce a spus? 

— Da, domnule, zise el, scotocind printre nişte hârtii de pe 
biroul din faţa panoului de comandă. Am notat aici. 

Impinse hârtiile în lături şi găsi o coală, de pe care citi: 

— A cerut cu dumneavoastră, dar nu şi-a dat numele sau 
altceva. l-am cerut numele, dar nu mi-a răspuns sau nu a 
înţeles. l-am spus că nu sunteţi aici, dar apoi ea a cerut din nou 
cu dumneavoastră. 

— Vorbea în engleză? 

— Aşa cred, domnule, dar a rostit doar câteva cuvinte şi n-am 
putut-o înţelege. l-am spus să vorbească în italiană. 

— Ce altceva a spus? 

— A spus ceva ce semăna cu „basta“ sau e posibil să fi fost 
„pasta“ ori, posta“. 

— Altceva? 

— Nu, domnule. Doar atât. Apoi a închis. 

— Cum a părut? 

Băiatul se gândi la asta o vreme şi-n cele din urmă răspunse: 

— N-a părut într-un fel anume, domnule. Doar dezamăgită că 
nu eraţi aici, aş spune. 

— Bine. Dacă mai sună, transfer-o la mine sau la Rossi. El 
vorbeşte engleza. 

— Da, domnule, spuse tânărul. 

Când Brunetti se întoarse să părăsească încăperea, tentaţia 
se dovedi irezistibilă şi tânărul sări în picioare, să-i salute 
spatele aproape ieşit pe uşă. 

O femeie, una care vorbea foarte puţin italiana. „Molto poco“, 
îşi aminti că spusese doctorul. Işi mai amintea şi ceva ce-i 
spusese cândva tatăl lui despre pescuit, când era posibil să 
pescuieşti în lagună, că nu era bine să smuceşti momeala, că 
asta sperie peştii. Aşa că avea să aştepte. Femeia mai stătea 
acolo şase luni, oricum, iar el nu pleca nicăieri. Dacă nu 
revenea, Brunetti urma să sune luni la spital şi să ceară să 
discute cu ea. 

lar acum Ruffolo ieşise din închisoare şi se reapucase de 
treabă. Hoţ mărunt şi spărgător, Ruffolo intrase şi ieşise din 


23 Basta - ajunge ; Pasta - paste făinoase ; Posta - poştă (în ital. în orig.) 


închisoare în ultimii zece ani de două ori, trimis acolo de 
Brunetti. Părinţii lui se mutaseră din Napoli cu ani în urmă, 
aducând cu ei acest copil delincvent. Tatăl lui băuse până ce 
murise, dar nu înainte să-i inculce singurului său fiu principiul 
care spunea că membrii familiei Ruffolo nu erau croiţi pentru 
lucruri comune cum este munca sau negoţul, nici măcar pentru 
studiu. Adevărat vlăstar al neamului tatălui său, Giuseppe nu 
muncise niciodată, singurul negoţ pe care-l practicase vreodată 
era acela cu obiecte furate şi tot ce studiase în viaţă era cât de 
bine să deschidă o încuietoare sau să intre prin efracţie într-o 
casă. Dacă se reîntorsese la treabă atât de repede după ce 
fusese eliberat, doi ani la închisoare aparent nu-l ajutaseră cu 
nimic. 

Totuşi, Brunetti nu se putea înfrâna să nu-i placă atât de 
mamă, cât şi de fiu. Peppino părea să nu-l considere pe Brunetti 
personal răspunzător fiindcă îl arestase, iar signora Concetta, 
odată ce fusese dat uitării incidentul cu foarfecele de surfilat, 
fusese recunoscătoare pentru mărturia lui Brunetti la procesul 
lui Ruffolo, cum că acesta evitase să folosească orice urmă de 
forţă sau de ameninţare cu violenţa în timpul comiterii 
fărădelegilor. Probabil că acea mărturie fusese cea care ajutase 
la limitarea sentinţei pentru furt calificat la doar doi ani. 

Nu trebuia să trimită pe cineva jos la arhivă după dosarul lui 
Ruffolo. Mai devreme sau mai târziu, îşi va face apariţia la 
apartamentul mamei lui sau la al Ilvanei, iar Giuseppe va fi 
curând înapoi la răcoare, unde va deveni expert în arta 
fărădelegii, mai determinat în damnarea sa. 

De-ndată ce ajunse la biroul lui, începu să caute raportul lui 
Rizzardi asupra autopsiei tânărului american. Când vorbiseră, 
patologul nu spusese nimic despre prezenţa drogurilor în sânge 
şi Brunetti nu întrebase asta în mod special la vremea autopsiei. 
Găsi raportul pe masa de lucru, îl deschise şi începu să-l 
frunzărească. Aşa cum ameninţase Rizzardi, limbajul în care era 
scris era aproape impenetrabil. Pe a doua pagină găsi ceea ce 
crezu că ar fi putut să fie răspunsul, deşi era greu să-şi dea 
seama în mijlocul acelor lungi termeni latineşti şi a sintaxei 
chinuite. Îl citi de trei ori, declarându-se apoi convins că nu 
existaseră urme de droguri, de niciun fel, în sângele lui. Ar fi fost 
surprins dacă autopsia scotea la iveală altceva. 

Soneria interfonului de la telefon bâzâi. Răspunse cu un „Da, 


domnule“ prompt. 

Patta nu se sinchisi să-l întrebe de unde ştia cine sună, semn 
sigur că apelul era important. 

— Aş vrea să discut cu tine, commissario. 

Folosirea gradului în locul numelui său sublinia importanţa 
apelului. 

Brunetti spuse că va cobori imediat la biroul vice-questore-lui. 
Patta era un om cu dispoziţii sufleteşti limitate, fiecare uşor de 
identificat, iar aceasta era una pe care Brunetti trebuia s-o 
interpreteze cu grijă. 

Când intră în biroul lui Patta, îşi găsi superiorul stând în 
spatele mesei goale, cu mâinile împreunate în faţa sa. De obicei, 
Patta făcea încercarea de-a crea aparenţa sârguinţei, chiar dacă 
era vorba doar de un dosar gol în faţa sa. Astăzi nu era nimic, 
doar o faţă serioasă, unii ar fi putut spune chiar solemnă, şi o 
pereche de mâini împreunate. Mirosul înţepător al unei ape de 
colonie unisex radia dinspre Patta, a cărui faţă părea în 
dimineaţa aceasta să fie pomădată, mai degrabă decât 
bărbierită. Brunetti se duse lângă birou şi se opri în faţa lui, 
întrebându-se cât de mult avea să rămână tăcut Patta, o tehnică 
la care acesta apela deseori când voia să sublinieze importanţa 
celor ce le avea de spus. 

Trecu cel puţin un minut întreg înainte ca Patta să spună: 

— Stai jos, commissario. 

Folosirea repetată a gradului îi spuse lui Brunetti că ceea ce 
urma să audă avea să fie neplăcut într-un fel şi că Patta ştia 
asta. 

— Aş vrea să discut cu tine despre tâlhăria asta, zise Patta 
fără niciun preambul de-ndată ce Brunetti luă loc. 

Brunetti bănuia că nu se referea la tâlhăria cea mai recentă, 
cea de pe Marele Canal, chiar dacă victima era un industriaş din 
Milano. Un atac asupra unei persoane de o asemenea 
importanţă ar fi fost de obicei suficient să-l facă pe Patta să 
atingă aproape un exces în menţinerea aparenţei de sârguinţă. 

— Da, domnule, zise Brunetti. 

— Am aflat azi că ai mai făcut un drum la Vicenza. 

— Da, domnule. 

— De ce a fost necesar? Nu ai destul de lucru aici, în Veneţia? 

Brunetti îşi adună forţele, ştiind că, în pofida ultimei lor 
discuţii, va trebui să explice totul din nou. 


— Voiam să vorbesc cu câţiva dintre oamenii care l-au 
cunoscut, domnule. 

— N-ai făcut asta în prima zi când ai fost acolo? 

— Nu, domnule, n-am avut timp. 

— N-ai spus nimic despre asta când te-ai întors în 
după-amiaza aceea. 

Când Brunetti nu răspunse, Patta întrebă: 

— De ce n-ai făcut asta în prima zi? 

— N-am avut timp, domnule. 

— Te-ai întors pe la şase. Ar fi fost destul timp să rămâi acolo 
şi să termini treaba în după-amiaza aia. 

Brunetti se înfrână cu greu să-şi afişeze uluirea că Patta îşi 
amintea un amănunt cum era acela al timpului când se 
întorsese el de la Vicenza. Acesta era, în definitiv, omul pe care 
nu te puteai baza să numească mai mult de doi sau trei poliţişti 
în uniformă. 

— N-am apucat s-o fac, domnule. 

— Ce s-a întâmplat când te-ai dus înapoi? 

— Am vorbit cu comandantul lui Foster şi cu unul dintre 
oamenii care au lucrat cu el. 

— Şi ce ai aflat? 

— Nimic substanţial, domnule. 

Patta îi aruncă o privire peste birou. 

— Ce-ar trebui să însemne asta? 

— N-am aflat nimic despre motivul pentru care ar fi vrut 
cineva să-l ucidă. 

Patta îşi aruncă mâinile în aer şi scoase un suspin puternic de 
exasperare. 

— Tocmai asta-i ideea, Brunetti. Nu există un motiv pentru 
care ar fi vrut cineva să-l ucidă şi de-asta nu l-ai aflat. Şi, aş 
putea adăuga, de-asta nu-l vei afla. A fost omorât pentru bani, 
iar dovada este faptul că nu s-a găsit asupra lui portmoneul. 

Nu se găsise asupra lui nici unul dintre pantofi. Însemna asta 
că a fost omorât pentru un Reebok mărimea 45? 

Patta deschise sertarul de sus şi scoase câteva foi de hârtie. 

— Cred că ai irosit destul timp cu plimbări la Vicenza, 
Brunetti. Nu-mi place să ştiu că-i deranjezi pe americani cu asta. 
Crima s-a petrecut aici şi ucigaşul va fi găsit aici. 

Patta făcu acest lucru din urmă să pară categoric. Ridică una 
dintre hârtii şi aruncă o privire asupra ei. 


— Aş vrea să-ţi foloseşti mai bine timpul de-aici înainte. 

— Şi cum aş putea face asta, domnule? 

Patta se uită la el cu ochii mijiţi, apoi înapoi la hârtie. 

— Te însărcinez cu investigația acestei spargeri de pe Marele 
Canal. 

Brunetti era convins că locul acelei fărădelegi şi aluzia pe care 
o făcea cu privire la bogăţia victimei, erau mai mult decât 
suficiente s-o facă să i se pară lui Patta mult mai importantă în 
termeni reali decât o simplă crimă, mai ales când victima aceea 
nu era nici măcar ofiţer. 

— Şi cum rămâne cu americanul, domnule? 

— Vom parcurge etapele obişnuite. Vom vedea dacă nu 
vorbesc despre ea unii dintre băieţii noştri răi sau dacă nu par 
brusc să aibă mai mulţi bani decât ar trebui. 

— Şi dacă n-o fac? 

— Şi americanii cercetează cazul, spuse Patta, de parcă asta 
ar fi închis subiectul. 

— Îmi cer iertare, domnule. Cum pot americanii să cerceteze 
ceva aici, în Veneţia? 

Patta miji ochii. 

— Au mijloacele lor, Brunetti. Au mijloacele lor. 

Brunetti nu se îndoia de asta, dar se îndoia oarecum că acele 
mijloace erau folosite pentru găsirea ucigaşului. 

— Aş prefera să continui cu asta, domnule. Nu cred că a fost o 
tâlhărie. 

— Eu am hotărât că a fost, commissario, şi aşa o vom trata. 

— Ce înseamnă asta, domnule? 

Patta părea siderat. 

— Înseamnă, commissario, şi vreau să fii atent la asta, 
înseamnă exact ce-am spus, că o vom trata drept o crimă ce s-a 
petrecut în timpul unei încercări de tâlhărie. 

— Oficial? 

— Oficial, repetă Patta, apoi adăugă, accentuând puternic: Şi 
neoficial. 

Nu era nevoie ca Brunetti să mai întrebe ce însemna asta. 

Bucurându-se de victorie, Patta spuse: 

— Desigur, interesul şi entuziasmul investit de tine în acest 
caz vor fi apreciate de americani. 

Brunetti credea că ar fi mai logic ca ei să aprecieze reuşita, 
dar asta nu era o opinie ce putea fi exprimată acum când Patta 


era în culmea exaltării şi trebuia abordat cu cea mai mare 
delicateţe. 

— Ei bine, eu tot nu sunt convins, domnule, începu Brunetti, 
dând voie îndoielii şi resemnării să i se simtă în voce. Dar 
presupun că e posibil. Doar n-am găsit nimic despre el care să 
sugereze altceva. 

Asta dacă nu punea la socoteală cocaina în valoare de câteva 
sute de milioane. 

— Mă bucur că vezi astfel lucrurile, Brunetti. Dovedeşte că ai 
devenit mai serios în privinţa muncii de poliţie. 

Patta se uită în jos la hârtiile de pe masă. 

— Au luat un Guardi. 

Brunetti, depăşit de saltul neaşteptat al superiorului său de la 
un subiect la altul, nu putu decât să întrebe: 

— Un ce? 

— Un Guardi, commissario. Francesco Guardi. Mă aşteptam să 
recunoşti măcar numele: este unul dintre cei mai celebri pictori 
venețieni ai noştri. 

— O, scuze, domnule. Credeam că-i un fel de televizor 
german. 

Patta oferi un „Nu“ ferm şi dezaprobator înainte să-şi coboare 
iar privirea la hârtiile de pe masă. 

— Tot ce am este o listă primită de la signor Viscardi. Un 
Guardi, un Monet şi un Gauguin. 

— E încă la spital, acest signor Viscardi? întrebă Brunetti. 

— Da, aşa cred. De ce? 

— Pare cam sigur de tablourile luate, chiar dacă nu i-a văzut 
pe cei care le-au luat. 

— Ce insinuezi? 

— Nu insinuez nimic, domnule, răspunse Brunetti. Poate că nu 
avea decât trei tablouri. 

Dar dacă tot ce avea erau trei tablouri, cazul acesta n-ar fi 
ajuns atât de repede în fruntea listei lui Patta. 

— Cu ce se ocupă signor Viscardi în Milano, dacă pot întreba? 

— Conduce un număr de fabrici. 

— Conduce sau deţine şi conduce? 

Patta nu încercă deloc să-şi ascundă iritarea. 

— E-un cetăţean important şi-a cheltuit o sumă enormă de 
bani pe renovarea acelui pa/azzo. E-o persoană importantă 
pentru oraş şi cred că ar trebui să avem grijă măcar ca omul să 


fie în siguranţă cât se află aici. 

— El şi posesiunile lui, adăugă Brunetti. 

— Da, şi posesiunile lui. 

Patta repetă cuvântul, nu însă şi tonul sec. 

— Aş vrea să te ocupi de ancheta asta, commissario, şi mă 
aştept ca signor Viscardi să fie tratat cu tot respectul. 

— Desigur, domnule. 

Brunetti se ridică în picioare ca să plece. 

— Ştiţi cumva ce fel de fabrici conduce, domnule? 

— Cred că produc armamente. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Şi nu vreau să-i mai deranjezi pe americani, Brunetti. E 
clar? 

— Da, domnule. 

Sigur că era clar, însă motivul nu era. 

— Bun, atunci apucă-te de treabă. Vreau povestea asta 
clarificată cât mai repede posibil. 

Brunetti zâmbi şi părăsi biroul lui Patta, întrebându-se ce sfori 
fuseseră trase şi de către cine. În cazul lui Viscardi era destul de 
uşor de ghicit: armamente, suficienţi bani să cumpere şi să 
renoveze un palazzo de pe Marele Canal - izurile amestecate de 
bani şi putere emanaseră din fiecare frază rostită de Patta. In 
cazul americanului, izurile erau mai puţin uşor de urmărit până 
la sursă, dar această dificultate nu le făcea mai puţin 
detectabile decât celelalte. insă era clar că i se dăduse o 
comandă lui Patta: moartea americanului trebuia tratată drept o 
tâlhărie cu urmări tragice, nimic altceva. Dar cine dăduse 
comanda? 

În loc să urce la biroul lui, cobori înapoi scările şi intră în biroul 
principal. Vianello se întorsese de la spital şi era la masa lui de 
lucru, stând pe spate în scaun, cu telefonul lipit de ureche. Când 
îl văzu pe Brunetti că vine, întrerupse conversaţia şi închise. 

— Da, domnule? zise el. 

Brunetti se sprijini de marginea mesei lui Vianello. 

— Viscardi ăsta, cum ţi s-a părut când ai vorbit cu el? 

— Supărat. A stat în secţie toată noaptea, tocmai a reuşit să 
fie trimis într-o încăpere privată... 

— Cum a reuşit asta? îl întrebă Brunetti brusc. 

Vianello ridică din umeri. Cazinoul nu era singura instituţie 
publică din oraş care purta în faţa ei un anunţ de „Non Nobis“. 


Al spitalului, deşi vizibil doar celor avuţi, nu era mai puţin real. 

— Presupun că ştie pe cineva de acolo sau ştie pe cine să 
sune. Oamenii ca el ştiu întotdeauna. 

Din tonul lui Vianello nu părea că Viscardi făcuse senzaţie. 

— Cum e ca persoană? întrebă Brunetti. 

Vianello zâmbi, apoi făcu o grimasă. 

— Ştiţi. Milanezul tipic. N-ar pronunţa un „r“ nici dacă ar avea 
gura plină de ei, spuse el, eliminând toate r-urile din propoziţie 
şi imitând perfect acest defect milanez de vorbire, atât de 
popular în rândul politicienilor celor mai arriviste şi-a 
comedianţilor care se distrau să-i ia peste picior. Primul lucru pe 
care l-a făcut a fost să-mi spună cât de importante sunt 
tablourile, ceea ce, presupun, arată cât de important este el. 
Apoi s-a plâns că a trebuit să stea noaptea în secţie. Cred că 
asta însemna că se temea să nu ia vreo boală a clasei de mijloc. 

— Ţi-a dat o descriere a bărbaţilor? 

— A spus că unul dintre ei era foarte înalt, mai înalt ca mine. 

Vianello era unul dintre cei mai înalţi oameni din forţele de 
poliţie. 

— lar celălalt purta barbă. 

— Câţi au fost, doi sau trei? 

— Nu era sigur. L-au înşfăcat când a intrat şi-a fost atât de 
surprins, încât n-a văzut sau nu-şi aduce aminte. 

— Cât de grav e rănit? 

— Nu destul de grav ca să primească o cameră separată, 
spuse Vianello, neîncercând deloc să-şi ascundă dezaprobarea. 

— Ai putea fi puţin mai clar? întrebă Brunetti cu un zâmbet. 

Vianello nu se simţi jignit şi răspunse: 

— Are un ochi învineţit. O să arate şi mai rău azi. Cineva l-a 
pocnit bine. Şi are o buză tăiată, câteva vânătăi pe braţe. 

— Asta-i tot? 

— Da, domnule. 

— Sunt de acord, nu pare nici pe departe ceva care să ceară o 
cameră privată. Sau măcar spitalizare. 

Vianello răspunse imediat la tonul lui Brunetti. 

— Vă gândiţi la ce cred eu că vă gândiţi, domnule? 

— Vice-questore-le Patta ştie care sunt cele trei tablouri lipsă. 
La ce oră a venit apelul? 

— Cu puţin după miezul nopţii, domnule. 

Brunetti se uită la ceasul de la mână. 


— Douăsprezece ore. Tablourile sunt de Guardi, Monet şi 
Gauguin. 

— Scuze, domnule, nu mă pricep la aşa ceva. Dar numele 
astea înseamnă bani? 

Brunetti clătină afirmativ din cap. 

— Rossi mi-a spus că locuinţa era asigurată. De unde-a aflat 
asta? 

— Ne-a sunat agentul în jur de zece şi a întrebat dacă poate 
merge să arunce o privire în pa/azzo. 

Vianello scoase un pachet de ţigări din birou şi aprinse una. 

— Rossi mi-a spus că puştii ăştia belgieni cred că Ruffolo a 
fost prezent. 

Brunetti clătină din cap. 

— Ruffolo-i un tip pipernicit, nu-i aşa, domnule? Nu e deloc 
foarte înalt. 

Suflă un fuior subţire de fum, apoi îl alungă cu mâna. 

— Şi sigur nu şi-a lăsat barbă cât a stat la închisoare, observă 
Brunetti. 

— Asta înseamnă deci că niciunul dintre oamenii pe care 
Viscardi spune că i-a văzut nu putea fi Ruffolo, nu-i aşa, 
domnule? 

— Exact acesta pare să fie cazul, zise Brunetti. L-am rugat pe 
Rossi să meargă la spital şi să-l întrebe pe Viscardi dacă 
recunoaşte o fotografie de-a lui Ruffolo. 

— Probabil n-o va face, remarcă laconic Vianello. 

Brunetti se împinse de lângă masă. 

— Cred c-am să merg să dau câteva telefoane. Mă scuzi, 
ofiţere. 

— Desigur, domnule, zise Vianello şi adăugă: Zero doi, 
oferindu-i lui Brunetti prefixul de Milano. 


14 


În biroul său, Brunetti scoase un carneţel cu spirală din 
sertarul biroului şi începu să-l răsfoiască. De ani de zile îşi 
spusese, apoi îşi promisese că va lua numele şi numerele din 
carneţelul acela şi le va aranja într-un fel de ordine. Işi reînnoia 
jurământul de fiecare dată, aşa cum făcu şi acum, când trebuia 
să vâneze prin el un număr la care nu mai sunase de luni sau 
ani. Într-un fel, întorcându-i paginile era ca şi când s-ar fi 
plimbat printr-un muzeu în care vedea multe tablouri familiare, 
dând voie fiecăruia să recheme o licărire de amintire înainte să 
treacă mai departe în căutarea celui pe care venise să-l vadă. In 
cele din urmă îl găsi, numărul de acasă al lui Riccardo Fosco, 
editorul financiar al uneia dintre cele mai importante reviste 
săptămânale de ştiri. 

Până cu câţiva ani în urmă, Fosco fusese farul canalelor de 
ştiri, dezgropând scandaluri financiare în cele mai improbabile 
locuri. Fusese unul dintre primii care puseseră întrebări despre 
Banco Ambrosiano. Biroul lui devenise centrul unei reţele 
informaţionale despre adevărata natură a afacerilor în Italia, 
rubricile sale, locul unde să cauţi primele sugestii cum că s-ar 
putea să fie ceva în neregulă cu o companie, o privatizare sau 
un transfer. Cu doi ani în urmă, pe când ieşea din acelaşi birou 
la cinci după-amiaza, mergând să-şi întâlnească prietenii pentru 
un pahar de băutură, cineva dintr-o maşină parcată deschisese 
focul cu o mitralieră, ţintind cu grijă spre genunchii lui 
sfărâmându-i pe amândoi, iar acum lucra de acasă şi de mers 
mergea doar cu ajutorul a două bastoane, un genunchi fiindu-i 
permanent înţepenit şi celălalt având o rază de mişcare de 
numai treizeci de grade. Nu se făcuse nicio arestare în cazul 
acela. 

— Fosco, zise el, răspunzând aşa cum făcea întotdeauna. 

— Ciao, Riccardo. Sunt Guido Brunetti. _ 

— Ciao, Guido. Nu te-am mai auzit de mult timp. Incă mai 
încerci să afli cum stă treaba cu banii care trebuiau să salveze 
Veneţia? 

Aceasta era o veche glumă între ei, uşurinţa cu care 
milioanele de dolari - nimeni nu ştia exact câţi - care fuseseră 
strânşi de UNESCO pentru „salvarea“ Veneţiei dispăruseră în 
birourile şi buzunarele adânci ale „proiectanţilor“ care se 


grăbiseră să iasă în faţă cu planurile şi programele lor după 
devastatoarea inundație din 1966. Exista o fundaţie cu un 
personal complet şi funcţional, o arhivă plină de planuri 
detaliate, existau până şi gale şi baluri de strângere a fondurilor, 
dar nu mai exista niciun sfanţ, iar valurile, nezăgăzuite, 
continuau să facă tot ce pofteau cu oraşul. Povestea, cu 
ramificații ce duceau la ONU, la Piaţa Comună şi la diverse 
guverne şi instituţii financiare, se dovedise prea complicată 
chiar şi pentru Fosco, care nu scrisese niciodată despre ea, 
temându-se că publicul său l-ar acuza că s-a dat pe ficţiune. 
Brunetti, în ce-l privea, lansase presupunerea că, dat fiind faptul 
că majoritatea oamenilor implicaţi în proiecte erau venețieni, 
banii merseseră într-adevăr într-un fond pentru salvarea 
oraşului, chiar dacă poate nu în felul avut în vedere la început. 

— Nu, Riccardo, e vorba de unul de-al tău, un milanez. 
Viscardi. Nici măcar nu-i cunosc numele de botez, dar se ocupă 
cu armamente şi tocmai a terminat de cheltuit o avere pentru 
renovarea unui palazzo de aici. 

— Augusto, replică Fosco pe dată, apoi repetă numele pentru 
simpla lui frumuseţe: Augusto Viscardi. 

— Ai răspuns repede, zise Brunetti. 

— O, da. Numele lui signor Viscardi e-un nume pe care-l aud 
destul de des. 

— Şi ce fel de lucruri auzi? 

— Fabricile de muniţie se află în Monza. Sunt patru la număr. 
Umblă vorba că a avut contracte uriaşe cu lrak, de fapt, cu o 
serie de ţări din Orientul Mijlociu. Cumva, a reuşit să continue 
livrările chiar şi-n timpul războiului, prin Yemen, cred. 

Fosco făcu pauză o clipă, apoi adăugă: 

— Dar am auzit că a avut probleme în timpul războiului. 

— Ce fel de probleme? întrebă Brunetti. 

— Păi, nu destule să-i pricinuiască vreun neajuns sau cel puţin 
asta am auzit eu. Niciuna dintre fabricile alea nu s-a închis în 
timpul războiului şi nu mă refer doar la ale lui. Din câte am 
auzit, toată zona a rămas în producţie completă. Va exista 
întotdeauna un cumpărător pentru ce produc ele. 

— Ce probleme a avut? 

— Nu sunt sigur. Va trebui să dau nişte telefoane aici. Dar 
zvonurile spuneau că a fost lovit destul de rău. Majoritatea se 
asigură că plăţile sunt făcute într-un loc sigur ca Panama sau 


Liechtenstein înainte să facă livrarea, dar Viscardi făcea afaceri 
cu ei de atât de mult timp - cred că a fost chiar şi acolo de 
câteva ori, a vorbit cu şeful cel mare -, încât nu-l deranja, 
convins fiind că i se va oferi tratamentul celui mai bun furnizor. 

— lar asta nu s-a întâmplat? 

— Nu, asta nu s-a întâmplat. Mare parte din transport a fost 
aruncat în aer înainte să fie livrat. Cred că un întreg vas 
comercial a fost deturnat de pirați în Golf. Dă-mi voie să sun 
nişte oameni, Guido. Te caut eu curând, într-o oră. 

— E ceva de natură personală? 

— Nimic din ce-am auzit, dar o să întreb. 

— Mulţumesc, Riccardo. 

— Îmi poţi spune despre ce e vorba aici? 

Brunetti nu vedea niciun motiv pentru care n-ar fi putut. 

— Locuinţa lui a fost prădată azi-noapte şi a dat peste 
jefuitori. Nu i-a putut identifica pe cei trei oameni, dar a ştiut ce 
tablouri au luat cu ei. 

— Pare tipic pentru Viscardi, zise Fosco. 

— Chiar atât de prost e? 

— Nu, nu e prost, nu e chiar deloc. Dar e arogant şi e dispus 
să-şi asume riscuri. Lucrurile astea două i-au făcut averea. 

Vocea lui Fosco se schimbă: 

— Scuze, Guido, am un apel pe altă linie. Te sunt mai târziu în 
dimineaţa asta, bine? 

— Mulţumesc, Riccardo, repetă el, dar înainte să poată 
adăuga: „Apreciez asta“, legătura se întrerupse. 

Secretul reuşitei poliţiei se afla, Brunetti ştia bine, nu în 
deducţii sclipitoare sau manipularea psihologică a suspecţilor, ci 
în simplul fapt că fiinţele umane au tendinţa să presupună că 
nivelul lor de inteligenţă e norma, standardul, şi să acţioneze 
conform acestei presupuneri. Din cauza asta, cei stupizi erau 
prinşi cu uşurinţă, căci ideea lor de viclenie era atât de 
lamentabilă, încât făcea din ei prăzi evidente. Exact aceeaşi 
regulă, din păcate, îi făcea meseria cu atât mai grea când avea 
de-a face cu criminali animați de inteligenţă sau curaj. 

În cursul orei următoare, Brunetti sună jos la Vianello şi află 
numele agentului de asigurări care ceruse să inspecteze scena 
crimei. Când în sfârşit îl găsi pe om la biroul său, acesta ÎI 
asigură pe Brunetti că tablourile erau toate veritabile şi că 
dispăruseră toate în timpul jafului. Copii ale actelor de 


autenticitate se aflau pe masa lui de lucru, chiar în vreme ce 
vorbeau. Valoarea actuală a celor trei tablouri? Păi, erau 
asigurate pentru un total de cinci miliarde de lire, dar adevărata 
lor valoare pe piaţa actuală crescuse probabil în ultimul an, 
odată cu ridicarea preţurilor impresioniştilor. Nu, nu se mai 
înregistrase până atunci un jaf. Fuseseră luate şi câteva bijuterii, 
dar nu erau ceva de valoare în comparaţie cu tablourile: câteva 
sute de milioane de lire. A, cât de delicată era lumea în care 
câteva sute de milioane de lire erau văzute ca o nimica toată! 

După ce termină de vorbit cu agentul, Rossi se întoarse de la 
spital şi-i spuse că signor Viscardi fusese foarte surprins să vadă 
fotografia lui Ruffolo. Îşi stăpânise însă repede emotia şi spusese 
că fotografia nu purta nicio asemănare cu niciunul dintre cei doi 
oameni pe care-i văzuse el, insistând acum, după ce cugetase 
mai bine, că fuseseră doar doi. 

— Tu ce crezi? întrebă Brunetti. 

Nu era nici urmă de nesiguranţă în vocea lui Rossi când 
răspunse: 

— Minte. Nu ştiu despre ce altceva mai minte, dar o face când 
spune că nu-l cunoaşte pe Ruffolo. Nu putea fi mai surprins nici 
dacă-i arătam o poză a propriei lui mame. 

— Cred că asta înseamnă c-o să merg să schimb o vorbă cu 
mama lui Ruffolo, zise Brunetti. 

— Vreţi să merg jos la camera proviziilor şi să vă aduc o vestă 
antiglont? întrebă Rossi şi râse. 

— Nu, Rossi, eu şi văduva Ruffolo suntem acum în cei mai 
buni termeni. După ce i-am luat apărarea băiatului ei la 
judecată, s-a hotărât să ierte şi să uite. Chiar zâmbeşte când mă 
vede pe stradă. 

Nu aminti că fusese în vizită la ea de câteva ori în cursul 
ultimilor doi ani, aparent singura persoană din oraş care-o 
făcuse. 

— Norocul dumneavoastră. Vă şi vorbeşte? 

— Da. 

— În siciliano? 

— Nu cred că ştie să vorbească altceva. 

— Cât de mult înţelegeţi? 

— Cam jumătate, răspunse Brunetti, apoi adăugă de dragul 
adevărului: Dar numai dacă vorbeşte foarte, foarte rar. 

Deşi nu se putea spune că signora Ruffolo se adaptase la 


viaţa din Veneţia, devenise în felul ei parte a legendei 
poliţieneşti a oraşului, o femeie care ar ataca un commissario de 
poliţie ca să-şi protejeze propriul fiu. 

Curând după ce plecă Rossi, Fosco sună înapoi. 

— Guido, am vorbit cu câţiva oameni de aici. Umblă vorba că 
a pierdut o avere în afacerea din Golf. O navă care transporta un 
cargou întreg - şi nimeni nu ştia ce era în acel cargou - a 
dispărut, probabil luată de pirați. Fiindcă era sub embargo, nu 
s-a putut asigura. 

— Aşa că a pierdut tot transportul? 

— Da. 

— Ai idee cât valora? 

— Nimeni nu e sigur. Am auzit estimări care variază între cinci 
şi cincisprezece miliarde, dar nimeni nu mi-a putut oferi o cifră 
exactă. În orice caz, umblă vorba că a reuşit să menţină o 
vreme controlul, dar acum are probleme grave cu scurgerea de 
bani. Un prieten de-al meu de la Corriere a spus că Viscardi nu 
are de fapt de ce să-şi facă griji, fiindcă e acoperit de un 
contract guvernamental. Şi are proprietăţi şi în alte ţări. 
Persoana mea de contact nu e sigură unde. Vrei să încerc să 
mai aflu ceva? 

Lui Brunetti signor Viscardi începu să i se pară că seamănă cu 
oricare dintre afaceriştii generaţiei în curs de afirmare, cei care 
înlocuiseră munca grea cu îndrăzneala şi onestitatea cu 
legăturile de influenţă. 

— Nu, nu cred, Riccardo. Voiam doar să-mi formez o idee 
dacă ar încerca aşa ceva. 

— Şi? 

— Păi, pare că s-ar afla într-o poziţie în care să-şi dorească să 
facă o încercare, nu? 

Fosco îi mai oferi câteva informaţii. 

— Circulă vorba că are legături foarte puternice, dar persoana 
cu care am vorbit nu e sigură cu cine. Vrei să mai întreb în jur? 

— Pare posibil să fie vorba de Mafie? întrebă Brunetti. 

— Aşa pare. 

Fosco scoase un râset resemnat. 

— Dar când nu se întâmplă asta? Pare însă că are de 
asemenea legături cu oameni din guvern. 

Brunetti se opuse, la rândul lui, tentaţiei de-a întreba când nu 
se întâmpla asta şi, în schimb, întrebă: 


— Ce ştii despre viaţa lui personală? 

— Are o soţie şi doi copii aici. Ea-i un fel de matroană a 
Cavalerilor Maltezi - ştii, baluri de caritate şi vizite la spitale. 
Şi-o amantă în Verona; cred că e vorba de Verona. Oricum, un 
loc departe de tine. 

— Ai spus că e arogant. 

— Da. Câţiva dintre cei cu care am vorbit spun că e mai mult 
de-atât. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Brunetti. 

— Doi au spus că ar putea fi periculos. 

— Personal? 

— Adică, dacă e-n stare să scoată cuțitul? întrebă Fosco şi 
râse. 

— Ceva de felul ăsta. 

— Nu, nu asta-i impresia pe care mi-am făcut-o. Nu personal, 
în orice caz. Dar îi place să-şi asume riscuri; cel puţin asta-i 
reputaţia pe care o are aici. Şi, cum am spus, e-un om foarte 
bine protejat şi nu are nicio ezitare să le ceară ajutorul 
prietenilor lui. 

Fosco făcu pauză un moment şi apoi adăugă: 

— O persoană cu care am vorbit a fost chiar mai sinceră, dar 
n-a vrut să-mi spună nimic exact. A spus doar că oricine are 
de-a face cu Viscardi ar trebui să fie foarte atent. 

Brunetti se hotări să trateze asta cu lejeritate şi zise: 

— Nu mă tem de cuțite. 

Răspunsul lui Fosco veni imediat: 

— Nici eu nu mă temeam de mitraliere, Guido. 

Apoi, stânjenit de remarcă, adăugă: 

— Vreau să spun, Guido, să ai grijă cu el. i 

— Bine, o voi face. Şi mulţumesc, spuse, apoi adăugă: Incă 
n-am auzit nimic, dar când voi auzi, îţi voi da de veste. 

Majoritatea poliţiştilor care-l cunoşteau pe Fosco lăsaseră să 
se ştie că erau interesaţi să afle cine trăsese şi cine-l trimisese 
pe trăgător, dar, oricine o făcuse, fusese foarte precaut 
ştiindu-se cât de bine văzut era Fosco de către poliţişti, şi 
de-atunci trecuseră ani întregi. Brunetti credea că era un lucru 
lipsit de speranţe, dar încă mai punea câteodată întrebări, 
arunca ici-colo câte-o aluzie, vorbea vag cu suspecţii despre 
şansa unui troc în schimbul informaţiei pe care o voia el. Dar, în 
toţi anii aceştia, nu ajunsese niciodată aproape. 


— Apreciez asta, Guido. Dar nu-s sigur că mai e atât de 
important acum. 

Era înţelepciune sau resemnare ce auzea el? 

— De ce? 

— Mă însor. 

Dragoste, deci; mai bună ca ambele. 

— Felicitări, Riccardo. Cu cine? 

— Nu cred că o cunoşti, Guido. Lucrează la revistă, dar e-aici 
doar de un an sau aşa ceva. 

— Când e stabilită nunta? 

— Luna viitoare. 

Brunetti nu se obosi cu false promisiuni că va încerca să 
participe, dar vorbi din suflet când spuse: 

— Sper să fiţi amândoi fericiţi, Riccardo. 

— Mulţumesc, Guido. Uite, dacă mai aud ceva despre tipul 
ăsta, te sun, bine? 

— Apreciez asta. 

Cu alte urări de bine pentru viitor, Brunetti îşi luă rămas-bun 
şi închise. 

Putea oare să fie atât de simplu? Era posibil ca pierderile în 
afaceri să-l împingă pe Viscardi să organizeze ceva atât de pripit 
cum era un fals jaf? Numai un străin de Veneţia l-ar fi ales pe 
Ruffolo, un tânăr infinit mai priceput să fie prins decât să fie 
criminal. Dar poate că faptul că ieşise atât de recent din 
închisoare slujise ca o recomandare suficientă. 

Nu mai avea ce să facă astăzi aici, iar Patta ar fi fost primul 
care să sară cu acuzaţie de abuz din partea poliţiei dacă un 
milionar era interogat în aceeaşi zi de trei poliţişti diferiţi, mai 
ales dacă interogatoriul se petrecea în vreme ce omul se afla 
încă în spital. Nu avea rost să meargă la Vicenza într-o zi când 
birourile americane erau închise, deşi ar fi fost mai uşor să 
sfideze ordinul lui Patta dacă mergea în timpul său liber. Nu, 
las-o pe doctoriţă să înoate spre momeală până săptămâna 
viitoare, când putea cu uşurinţă să mai tragă uşor de fir. Pentru 
astăzi, avea să-şi arunce undiţa în ape venețiene şi să 
urmărească o altă pradă. 


Signora Concetta Ruffolo locuia într-un apartament cu două 
camere - iar fiul ei Giuseppe locuia împreună cu ea în acele 
scurte perioade când nu era încarcerat - de lângă Campo San 


Boldo, o zonă a oraşului caracterizată de proximitatea turnului 
retezat al acelei biserici, a nici unei staţii de vaporetto 
convenabile şi, dacă cineva ar fi dispus să extindă definiţia 
cuvântului „proximitate“, a bisericii San Sineone Piccolo, unde 
slujba de duminică este încă rostită, într-un protest deschis faţă 
de concepte precum modernitate sau relevanţă, în latină. 
Văduva locuia într-un apartament deţinut de o fundaţie publică, 
IRE, care-şi închiria multele apartamente celor pe care-i 
considera suficient de nevoiaşi să aibă nevoie de ele. Deseori, 
erau date venețienilor; rămânea un mister cum de-l primise 
signora Ruffolo, deşi niciun mister nu învăluia realitatea nevoilor 
ei. 

Brunetti traversă podul Rialto şi cobori pe lângă San Cassiano, 
apoi o tăie la stânga, dând imediat peste turnul scund al bisericii 
San Boldo pe dreapta. Coti pe-o Calle îngustă şi se opri în faţa 
unei clădiri joase. Numele „Ruffolo“ era gravat într-o grafie 
delicată pe plăcuţa de metal din dreapta soneriei; şi de pe una, 
şi de pe cealaltă curgea în dâre rugina şi decolora tencuiala care 
se desprindea încet de pe zidul din faţă al clădirii. Apăsă butonul 
soneriei, aşteptă o clipă, îl apăsă din nou, aşteptă şi-l apăsă oa 
treia oară. 

La două minute încheiate după ultima acţionare a soneriei, 
auzi o voce întrebând dinăuntru: 

— Si, chi e?” 

— Eu sunt, signora Concetta. Brunetti. 

Uşa fu trasă repede în lături şi, uitându-se în holul întunecat, 
el avu obişnuita senzaţie că se uita la un butoi şi nu la o femeie. 
Signora Concetta, spunea istoria familiei ei, fusese cu patruzeci 
de ani în urmă frumuseţea supremă din Caltanisetta. Tinerii, se 
spunea, petreceau ore întregi plimbându-se în susul şi-n josul 
Străzii Corso Vittorio Emmanuele în speranţa că o văd măcar în 
treacăt pe frumoasa Concetta. Ar fi putut alege pe oricare dintre 
ei, de la fiul maiorului la fratele mai mic al doctorului, dar în 
schimb îl alesese pe al treilea fiu al unei familii ce condusese 
cândva întreaga provincie, cu mână de fier. Devenise o Ruffolo 
prin căsătorie, iar când datoriile lui Annuziato îi alungaseră din 
Sicilia, ea devenise o străină în acest oraş rece şi inospitalier. Şi, 
într-o succesiune rapidă, ajunsese o văduvă, trăind dintr-o 
pensie plătită de Stat şi din mila familiei soţului ei, apoi, chiar 


24 Da, cine e? (în ital. în orig.) 


înainte ca Giuseppe să poată termina şcoala, devenise mama 
unui infractor. 

Din ziua morţii soţului ei, întâmplare în faţa căreia reacţia ei 
emoţională era insondabilă, până şi pentru fiul ei, poate chiar 
până şi pentru ea însăşi - se îmbrăcase fără excepţie în negru: 
rochie, pantofi, şosete, chiar şi o basma pentru momentele când 
ieşea din casă. Deşi devenea tot mai voinică pe an ce trecea şi 
faţa îi era tot mai ridată de suferinţa provocată de viaţa fiului ei, 
negrul rămânea neschimbat: avea să-l poarte până în mormânt, 
poate şi dincolo. 

— Buon giorno, signora Concetta, zise Brunetti, zâmbind şi 
întinzându-i mâna. 

Îi privi faţa, îi citi expresia aşa cum ar citi un copil paginile 
repede întoarse ale unei cărţi cu benzi desenate. 

Văzu imediata recunoaştere, fiorul instinctiv de dezgust pe 
care-l prezenta el, dar apoi o văzu cum îşi aminteşte bunătatea 
pe care i-o arătase fiului său, vedetei, soarelui ei, şi, cu asta, 
chipul i se înmuie şi buzele i se ridicară într-un zâmbet de reală 
plăcere. 

— A, dottore, ai venit din nou să-mi faci o vizită. Ce frumos, ce 
frumos! Dar ar fi trebuit să suni, ca să pot face curăţenie în 
casă, să-ţi pregătesc fursecuri proaspete. 

El înţelese „suni“, „casă“, „curăţenie“ şi „fursecuri“, aşa că-și 
construi discursul în acest sens. 

— Signora, o ceaşcă din cafeaua dumitale cea bună e mai 
mult decât aş putea spera să primesc. 

— Intră, intră, zise ea, apucându-l de braţ şi trăgându-l spre 
ea. 

Femeia intră cu spatele prin uşa deschisă a apartamentului ei, 
ţinându-l în continuare de braţ, de parcă s-ar fi temut că ar 
încerca să fugă. 

înăuntrul apartamentului, ea închise uşa cu o mână şi 
continuă să-l tragă în faţă cu cealaltă. Apartamentul era atât de 
mic, încât nimeni nu se putea rătăci în el, şi totuşi ea îl ţinea de 
braţ conducându-l înspre micuța cameră de zi. 

— la loc aici, dottore, zise, conducându-l spre un fotoliu cu 
prea multă umplutură, îmbrăcat în material portocaliu lucios, 
unde în sfârşit îi dădu drumul. 

Brunetti ezită, însă femeia insista: 

— Şezi, şezi. O să pun de cafea. 


El făcu aşa cum aproape îi comandase, afundându-se până 
când genunchii îi ajunseră aproape la nivel cu bărbia. Ea aprinse 
becul de lângă fotoliul său; familia Ruffolo locuia în nesfârşitul 
crepuscul al apartamentelor de la parter, dar nici chiar becurile 
aprinse în toiul zilei nu puteau face nimic împotriva umezelii. 

— Nu te mişca, comandă ea şi se duse în cealaltă parte a 
camerei, unde împinse în lături o draperie înflorată, în spatele 
căreia se afla o chiuvetă şi-un aragaz. 

Din partea lui de cameră, putea vedea că robinetele scânteiau 
şi că suprafaţa aragazului aproape radia de cât era de albă. Ea 
deschise un dulăpior şi scoase un vas de espresso cilindric şi 
simplu pe care el îl asocia întotdeauna cu sudul, nu ştia de ce. 
Femeia îi desfăcu capacul, îl clăti cu grijă, îl mai clăti o dată, îl 
umplu cu apă şi apoi se întinse jos după un recipient de sticlă 
plin cu cafea. Cu mişcări devenite ritmice de-a lungul deceniilor 
de repetiţie, umplu vasul, aprinse aragazul şi aşeză vasul 
deasupra flăcării. 

Incăperea era neschimbată de când fusese acolo ultima dată. 
Flori galbene de plastic stăteau în faţa statuii de ipsos a 
Fecioarei Maria; mileuri ovale, dreptunghiulare şi rotunde 
acopereau toate suprafeţele; peste ele stăteau şiruri de 
fotografii de familie, în toate apărând Peppino: Peppino îmbrăcat 
ca un mic marinar, Peppino în albul strălucitor al primei sale 
împărtăşanii, Peppino stând în spinarea unui măgar, rânjind 
înspăimântat. In toate fotografiile, urechile uriaşe ale copilului 
erau vizibile, făcându-l să arate aproape ca un personaj de 
desen animat. Intr-un colţ se găsea ceva ce putea fi descris doar 
ca un altar închinat răposatului ei soţ: fotografia lor de nuntă, în 
care Brunetti putea vedea frumuseţea demult apusă a femeii; 
bastonul soţului ei proptit într-un colţ, cu mânerul de fildeş 
scânteind chiar şi-n lumina aceea difuză; /upara? lui, cu ţevile ei 
scurte şi mortale păstrate lustruite şi unse, la mai mult de zece 
ani după moartea lui, de parcă nici moartea nu-l eliberase de 
nevoia de-a fi la înălţimea clişeului bărbatului sicilian, mereu 
pregătit să apere cu puşca orice ofensă adusă onoarei sau 
familiei sale. 


25 Lupara - puşcă dublă, cu ţevile retezate, cu cocoşi exteriori pentru fiecare 
ţeavă în parte şi două trăgace, deseori fabricată în casă şi asociată 
tradiţional cu Cosa Nostra, grupul italian de crimă organizată din Sicilia, care 
o foloseşte la vendete, apărare sau vânătoare. (în ital. în orig.) 


El continuă să se uite cum, părând să-l ignore, femeia scoase 
o tavă, farfurii şi, dintr-un alt dulăpior, o cutie de metal pe care 
o deschise folosind un cuţit. Din ea scoase fursecuri, apoi mai 
scoase câteva, clădindu-le cu vârf pe una dintre farfurii. Dintr-o 
altă cutie scoase dulciuri înfăşurate în folie puternic colorată şi 
le aşeză unele peste altele pe-o altă farfurie. Cafeaua începu să 
fiarbă, iar ea apucă repede vasul, îl răsturnă peste cap dintr-o 
singură mişcare agilă şi aduse tava la masa cea mare ce ocupa 
mare parte din peretele încăperii. Ca un crupier, femeia distribui 
farfurii şi farfurioare, linguri şi ceşti, aşezându-le cu grijă pe faţa 
de masă din plastic, apoi se duse înapoi să aducă la masă 
cafeaua. După ce totul era făcut, se întoarse spre el şi flutură 
din mână către masă. 

Brunetti trebui să se opintească pentru a ieşi din fotoliul jos, 
apăsând ferm cu ambele mâini pe braţe. Când ajunse la masă, 
ea îi trase scaunul şi apoi, când stătea pe el, se aşeză în faţa lui. 
Amândouă farfurioarele Capodimonte aveau pe ele crăpături ca 
nişte fire de păr, radiind dinspre margini spre mijloc ca ridurile 
pergamentoase pe care el şi le amintea pe obrajii bunicii sale. 
Lingurile străluceau şi lângă farfuria sa se afla un şerveţel de 
olandă călcat într-atât încât stătea docil sub formă de 
dreptunghi. 

Signora Ruffolo turnă două ceşti de cafea, aşeză una în faţa 
lui Brunetti şi apoi puse lângă farfuria sa bolul argintiu de zahăr. 
Folosind cleştişori argintii, puse unul peste altul şase fursecuri, 
fiecare de mărimea unei caise, pe farfuria lui, apoi folosi aceiaşi 
cleştişori să pună alături de ele patru prăjituri înfăşurate în folie. 

El îşi puse zahăr în cafea şi sorbi din ea. 

— E cea mai bună cafea din Veneţia, signora. Tot nu vrei 
să-mi spui secretul? 

Ea zâmbi şi Brunetti văzu că-şi mai pierduse un dinte, din faţă 
din partea dreaptă. Muşcă dintr-un fursec, simţi dulceaţa 
dându-i năvală în gură. Migdale măcinate, zahăr, cel mai bun 
aluat pentru fursecuri şi încă o porţie de zahăr. Următorul avea 
fistic măcinat. Al treilea era cu ciocolată, iar al patrulea explodă 
de cremă pentru fursecuri. Luă o muşcătură din al cincilea şi 
puse jumătate din el înapoi în farfurie. 

— Mănâncă. Eşti prea slab, dottore. Mănâncă. Zahărul dă 
energie. Şi-ţi face bine la sânge. 

Substantivele îi transmiseră mesajul. 


— Sunt minunate, signora Concetta. Dar tocmai am luat 
prânzul şi, dacă mănânc prea multe, nu voi mai putea mânca la 
cină şi-atunci soţia mea va fi furioasă pe mine. 

Ea clătină din cap. Înţelegea furia nevestelor. 

El îşi termină cafeaua şi puse ceaşca înapoi pe farfurioară. Nu 
trecură nici trei secunde înainte ca femeia să fie deja în picioare, 
să străbată încăperea şi să vină înapoi cu o carafă şi două 
pahare nu mai mari ca nişte măsline. 

— Marsala. De acasă, zise ea, turnându-i cât într-un degetar. 

Luă paharul de la ea, aşteptă cât ea îşi turnă nu mai mult 
decât câteva picături în propriul pahar, îşi ciocni paharul de alei 
şi sorbi. Avea gust de soare, de mare şi de cântece care vorbeau 
de iubire şi de moarte. 

Îşi aşeză paharul jos, se uită peste masă la ea şi zise: 

— Signora Concetta, cred că ştii de ce am venit. 

Ea clătină din cap. 

— Peppino? 

— Da, signora. 

Ea ridică mâna în aer, cu palma spre el, ca pentru a-i opri 
cuvintele sau poate să se apere de ma/occhio?. 

— Signora, cred că Peppino e implicat în ceva foarte rău. 

— Dar de data asta..., începu ea, dar apoi îşi aminti cine era 
Brunetti şi spuse doar: Nu e-un băiat rău. 

Brunetti aşteptă până când fu sigur că femeia nu avea să mai 
spună altceva, după care continuă: 

— Signora, am vorbit azi cu un prieten de-al meu. Mi-a spus 
că un om cu care s-ar putea să fie asociat Peppino este-un om 
foarte rău. Ştii ceva despre asta? Despre ce face Peppino, 
despre oamenii cu care se vede de când... 

Nu era sigur cum să se exprime. 

— De când a venit acasă? 

Ea se gândi la asta mult timp înainte să răspundă: 

— Peppino a fost cu nişte oameni foarte răi când a fost în 
locul ăla. 

Chiar şi acum, după atâţia ani, ea nu se putea convinge să-i 
spună locului pe nume. 

— A vorbit despre oamenii ăia. 

— Ce-a spus despre ei, signora? 

— A spus că erau importanţi, că avea să i se schimbe norocul. 


26 Deochi (în ital. în orig.). 


Da, Brunetti îşi amintea asta despre Peppino: norocul lui urma 
întotdeauna să se schimbe. 

— Ţi-a mai spus ceva, signora? 

Ea scutură din cap. Era o negare, dar el nu era sigur ce nega. 
Brunetti nu fusese niciodată sigur în trecut exact cât de mult 
ştia signora Concetta despre ceea ce făcuse de fapt fiul ei. şi 
închipuia că ştia mult mai mult decât lăsa să se înţeleagă, dar 
se temea că păstra acele lucruri ascunse chiar şi de ea însăşi. O 
mamă are anumite limite de acceptare a adevărului. 

— Dumneata l-ai întâlnit pe vreunul dintre ei, signora? 

Ea dădu viguros din cap. 

— Nu vrea să-i aducă aici, nu în casa mea. 

Asta, fără-ndoială, era adevărat. 

— Signora, îl căutăm acum pe Peppino. 

Ea închise ochii şi-şi plecă fruntea. Băiatul ieşise din locul 
acela doar de două săptămâni şi deja îl căuta poliţia. 

— Ce-a făcut, dottore? 

— Nu suntem siguri, signora. Vrem să vorbim cu el. Nişte 
oameni spun că l-au văzut unde a avut loc o fărădelege. Dar tot 
ce-au văzut ei a fost o fotografie a lui Peppino. 

— Atunci, poate n-a fost fiul meu? 

— Nu ştim, signora. De-asta vrem să discutăm cu el. Ştii 
cumva unde este? 

Ea scutură din cap, dar, din nou, Brunetti nu ştia dacă asta 
însemna că femeia nu ştia sau că nu voia să spună. 

— Signora, dacă vorbeşti cu Peppino, vrei să-i spui două 
lucruri din partea mea? 

— Da, dottore. 

— Te rog, spune-i că avem nevoie să discutăm cu el. Și 
spune-i că oamenii ăştia sunt oameni răi şi s-ar putea să fie 
periculoşi. 

— Dottore, eşti oaspete în casa mea, aşa că n-ar trebui să te 
întreb asta. 

— Ce, signora? 

— Asta-i adevărul sau e-o șmecherie? 

— Signora, spune-mi pe ce să jur şi-o să jur că ăsta-i adevărul. 

Fără nicio ezitare, ea ceru: 

— Ai jura pe inima mamei tale? 

— Signora, jur pe inima mamei mele că ăsta-i adevărul. 
Peppino trebuie să vină să discute cu noi. Şi trebuie să fie foarte 


atent cu oamenii ăştia. 

Ea puse paharul jos, neatins. 

— O să încerc să vorbesc cu el, dottore. Dar poate că va fi 
altfel de data asta? 

Nu-şi putea alunga speranţa din glas. Brunetti îşi dădu seama 
că Peppino trebuia să-i fi spus mamei sale destule despre 
prietenii lui importanţi, despre noua lui şansă, când totul avea 
să fie diferit, iar ei vor fi în sfârşit bogaţi. 

— Îmi pare rău, signora, zise el, vorbind din suflet. 

Se ridică în picioare. 

— Mulţumesc pentru cafea şi pentru fursecuri. Nimeni în 
Veneţia nu ştie să le facă aşa ca dumneata. 

Ea se opinti în picioare şi apucă o mână de dulciuri. | le 
strecură în buzunarul sacoului. 

— Pentru copiii tăi. Sunt în creştere. Zahărul le face bine. 

— Eşti foarte bună, signora, spuse el, dureros de conştient de 
adevărul acestor cuvinte. 

Ea îl însoţi la uşă, conducându-l iarăşi de braţ, ca şi când 
Brunetti ar fi fost orb sau s-ar îi putut rătăci. La ieşirea dinspre 
stradă, îşi strânseră formal mâinile, iar ea rămase în uşă, 
privindu-l cum se îndepărtează. 


15 


Dimineaţa următoare, duminică, era ziua de care se temea 
Paola, căci era ziua când se trezea alături de un străin. De-a 
lungul anilor căsniciei lor, se obişnuise să se trezească alături de 
soţul ei, o creatură aspră şi urât mirositoare, incapabilă să fie 
civilizată preţ de cel puţin o oră după ce se trezea, o prezenţă 
posacă de la care se aştepta la mormăieli şi priviri sumbre. Nu 
era cel mai strălucitor partener de pat, poate, dar cel puţin o 
lăsa în pace să doarmă. Duminica însă, locul lui era luat de 
cineva care, Paola ura până şi cuvântul, „exulta“. Eliberat de 
muncă şi responsabilitate, ieşea la iveală un alt om: prietenos, 
jucăuş, deseori drăgăstos. Il dispreţuia. 

In duminica aceasta, Brunetti se trezi la şapte, gândindu-se la 
ce ar putea face cu banii pe care-i câştigase la cazinou. l-o 
putea lua înainte socrului său cumpărându-i Chiarei un 
computer. Işi putea lua o nouă haină de iarnă. Puteau merge cu 
toţii la munte o săptămână în ianuarie. Zăcu în pat o jumătate 
de oră, cheltuind şi răscheltuind banii, apoi fu în cele din urmă 
alungat de acolo de dorinţa unei cafele. 

Fredonă tot drumul până la bucătărie şi scoase cel mai mare 
vas, îl umplu, îl puse pe aragaz şi aşeză lângă el o oală cu lapte, 
apoi, cât timp se încălzeau, se duse la baie. Când ieşi de acolo, 
cu dinţii periaţi şi faţa radiind de şocul apei reci, cafeaua făcea 
bulbuci, umplând casa cu aroma ei. O turnă în două ceşti mari, 
adăugă zahăr şi lapte şi se duse înapoi spre dormitor. Aşeză 
ceştile pe măsuţa de lângă pat, se strecură din nou sub 
cuverturi şi se luptă cu perna sa până ce-o aşeză într-o poziţie 
care să-i permită să stea în capul oaselor ca să-şi bea cafeaua. 
Sorbi o dată lung, se foi într-o poziţie mai comodă şi spuse încet: 

— Paola. 

Dinspre umflătura lungă de lângă el, consoarta lui bălaie, nu 
veni niciun răspuns. 

— Paola, repetă el pe-o voce puţin mai puternică. 

Tăcere. 

— Mmm, ce cafea bună! Cred că mai iau o gură - ceea ce şi 
făcu, zgomotos. 

Din umflătură ieşi o mână, se transformă în pumn şi-l lovi în 
umăr. 

— Minunată, minunată cafea. Cred că am să mai iau o gură. 


Se auzi un sunet ameninţător, distinct. El îl ignoră şi sorbi din 
cafea. Ştiind ce urma să vină, aşeză ceaşca pe măsuţa de lângă 
pat, aşa încât să nu se verse. 

— Mmm, fu tot ce mai spuse el, înainte ca umflătura să 
irumpă şi Paola să se întoarcă pe spate, aşa cum ar face un 
peşte mare, întinzându-şi braţul stâng peste pieptul lui. 

Intorcându-se, el luă a doua ceaşcă de pe masă şi i-o aşeză în 
mână, apoi i-o luă înapoi şi o ţinu cât timp ea se împinse în sus 
pe pernă. 

Această scenă avusese loc prima dată în a doua duminică a 
căsniciei lor, ei fiind încă în luna de miere, când el se aplecase 
peste soţia sa încă adormită ca să-i atingă urechea cu nasul. 
Vocea care spusese cu o tărie de fier: „Dacă nu termini cu asta, 
o să-ţi smulg ficatul şi-o să-l mănânc“, îl informase că luna de 
miere luase sfârşit. 

Oricât de tare ar fi încercat, ceea ce nu era foarte tare, nu 
putea niciodată înţelege lipsa ei de empatie faţă de ceea ce el 
insista să vadă ca fiind adevărata lui personalitate. Duminica 
era singura zi pe care o avea în cursul săptămânii, singura zi 
când nu trebuia să se preocupe direct de moarte şi dezastru, 
aşa încât persoana care se trezea, susţinea el, era adevăratul 
om, adevăratul Brunetti, şi se putea detaşa de cealaltă creatură, 
acel doctor Hyde, ca nefiind deloc reprezentativ pentru spiritul 
său. Paola nu înţelegea nimic din toate astea. 

In timp ce ea sorbea din cafea şi se străduia să-şi deschidă 
ochii, el deschise radioul şi ascultă ştirile de dimineaţă, deşi ştia 
că era probabil să-şi transforme dispoziţia sufletească până să 
semene cu a ei. Alte trei crime în Calabria, toţi membri ai Mafiei, 
unul, un ucigaş căutat de poliţie (unu pentru noi, îşi spuse el); 
discuţii despre iminenta prăbuşire a guvernului (când nu era 
iminentă?); un cargou de deşeuri toxice acostase la Genova, 
întors din Africa (şi de ce nu?); şi un preot, ucis în grădina lui, 
împuşcat de opt ori în cap (dăduse oare o penitenţă prea grea la 
împărtăşanie?). Îl închise cât mai era timp să-şi salveze ziua şi 
se întoarse spre Paola. 

— Eşti trează? 

Ea clătină din cap, încă incapabilă să vorbească. 

— Ce-o să facem cu banii? 

Ea scutură din cap, cu nasul îngropat în aburii cafelei. 

— Vrei ceva în mod deosebit? 


Ea îşi termină cafeaua, îi dădu ceaşca fără niciun comentariu 
şi se lăsă înapoi pe pernă. Uitându-se la ea, Brunetti nu ştia 
dacă să-i mai facă nişte cafea sau respiraţie artificială. 

— Copiii au nevoie de ceva? 

Cu ochii încă închişi, ea scutură din cap. 

— Eşti sigură că nu vrei nimic? 

Cu un efort inuman, reuşi să scoată câteva cuvinte: 

— Du-te de aici o oră, apoi adu-mi o brioşă şi mai multă cafea. 

Odată ce spuse asta, se întoarse pe burtă şi adormi înainte ca 
el să iasă măcar din cameră. 

Brunetti făcu un duş lung, bărbierindu-se sub potopul de apă 
caldă, bucuros că nu trebuia să se teamă de reacţiile diverselor 
sensibilităţi ecologice ale celorlalti membri ai familiei, 
întotdeauna pregătiţi să critice făţiş ceea ce ei vedeau ca fiind o 
risipă sau folosire deficitară a mediului înconjurător. Brunetti se 
credea un om a cărui familie alegea întotdeauna însufleţiri şi 
cauze ce contribuiau direct la disconfortul său. Alţi bărbaţi, era 
convins, reuşeau să aibă copii care se mulţumeau să-şi facă griji 
de lucruri îndepărtate - pădurea tropicală, testele nucleare, 
traiul precar al kurzilor. Şi totuşi, iată-l pe el, un oficial al 
oraşului, un om pe care-l lăudaseră chiar şi ziarele cândva, şi 
căruia i se interzicea de către membrii propriei sale familii să 
cumpere apă minerală îmbuteliată în sticle de plastic. În schimb, 
trebuia să cumpere apă în recipiente de sticlă, apoi să urce şi să 
coboare sticlele alea cale de nouăzeci şi patru de trepte. lar 
dacă stătea sub duş mai mult decât îi lua unei fiinţe umane de 
condiţie medie să se spele pe mâini, trebuia să asculte 
nesfârşite acuze la adresa nechibzuinţei Occidentului, a felului 
cum acesta devorează resursele lumii. Când era copil, risipa era 
condamnată fiindcă erau săraci; acum era condamnată fiindcă 
erau bogaţi. In acest punct, descoperi cât de greu era să se 
bărbierească în timp ce rânjea, aşa că renunţă la catalogarea 
necazurilor sale şi îşi termină dușul. 

Când ieşi din casă douăzeci de minute mai târziu, se trezi 
năpădit de-o nemărginită senzaţie de încântare, fără să ştie 
prea bine de ce. Deşi era o dimineaţă răcoroasă, ziua avea să fie 
caldă, una dintre acele glorioase zile îmbăiate de soare ce 
binecuvântau oraşul toamna. Aerul era atât de uscat, încât era 
imposibil de crezut că oraşul era construit deasupra apei, deşi o 
privire fugară aruncată la dreapta în vreme ce trecea pe lângă 


oricare dintre străzile secundare în drum spre Rialto era o 
dovadă suficientă a acestui fapt. 

Ajungând la intersecţia principală, coti la stânga şi se îndreptă 
jos spre piaţa de peşte, închisă acum, duminica, dar încă 
emanând un vag iz de la peştele ce se vindea acolo de sute de 
ani. Traversă un pod, se întoarse la stânga şi intră într-o 
pasticceria. Comandă o duzină de foietaje. Chiar dacă nu le 
mâncau pe toate la micul dejun, era sigur că Chiara avea să le 
dea gata în cursul zilei. Probabil în cursul dimineţii. Balansând 
pachetul dreptunghiular în palma întinsă, se întoarse spre 
Rialto, apoi coti la dreapta şi o luă înapoi spre San Polo. La Sant' 
Aponal, se opri la un chioşc şi cumpără două ziare, Corriere şi II 
Manifesto, care credea că sunt cele pe care voia să le citească 
Paola în ziua aceea. Din nou acasă, treptele părură să nici nu 
existe când urcă la apartament. 

O găsi pe Paola în bucătărie, cu cafeaua umflându-se în ibric. 
Din capătul holului, îl auzi pe Raffaele cum striga la Chiara prin 
uşa de la baie: 

— Hai, grăbeşte-te. Ai stat acolo toată dimineaţa. 

A, poliţia apei reintrase în serviciu. 

Puse pachetul pe masă şi desfăcu hârtia albă. Mormanul de 
foietaje strălucea de zahăr topit şi câteva fire de zahăr pudră 
plutiră în aer şi se aşezară pe lemnul întunecat al mesei. Apucă 
o bucată de ştrudel cu mere şi luă o muşcătură. 

— De unde le-ai luat? întrebă Paola, turnând cafea. 

— Cofetăria aia de lângă Carampane. 

— Te-ai dus până acolo? 

— E-o zi frumoasă, Paola. După ce mâncăm, hai să mergem la 
plimbare. Am putea merge să luăm prânzul în Burano. Hai să 
facem aşa! E-o zi perfectă pentru o ieşire. 

Fie şi numai gândul acesta, lungul drum cu barca spre insulă, 
soarele scânteind pe harababura aiuritoare a caselor colorate 
ţipător pe măsură ce se apropiau de ele, îi înălţă sufletul şi mai 
mult. 

— Bună ideea, fu ea de acord. Şi ce facem cu copiii? 

— Întreabă-i. Chiara va dori să vină. 

— Bine. Poate că vrea şi Raffi. 

Poate. 

Paola împinse spre el Manifesto şi luă Corriere. Nu avea de 
gând să mişte un deget, să facă niciun gest de îmbrăţişare a 


acelei zile minunate, până când nu va fi băut încă două ceşti de 
cafea şi nu îşi va fi citit ziarele. El luă ziarul într-o mână, ceaşca 
în cealaltă şi străbătu camera de zi către terasă. Aşeză ambele 
lucruri pe balcon şi intră înapoi în camera de zi după un scaun 
cu spătar drept, pe care-l aşeză la o distanţă perfectă de 
balustradă. Se aşeză, împinse scaunul pe spate şi-şi odihni 
picioarele pe balustradă. Inșfăcând ziarul, îl deschise şi începu 
să citească. 

Clopotele bisericii sunau, soarele îi cădea din abundență 
peste faţă şi Brunetti cunoscu o clipă de pace absolută. 

Paola vorbi din pragul uşii de la terasă. 

— Guido, cum o chema pe doctoriţă? 

— Pe cea frumuşică? întrebă el fără să ridice ochii din ziar, 
fără a acorda cu adevărat atenţie vocii ei. 

— Guido, cum o chema? 

El cobori ziarul şi se întoarse s-o privească. Când îi văzu faţa, 
îşi luă picioarele de pe balustradă şi aşeză scaunul jos. 

— Peters. 

Ea închise ochii pentru o clipă, apoi îi înmână Corriere, 
deschis la o pagină din mijloc. 

„Doctor american mort de supradoză“, citi el. Articolul era 
unul scurt, uşor de trecut cu vederea, nu mai mult de şase sau 
şapte rânduri. Trupul neînsufleţit al căpitanului Terry Peters, 
medic pediatru în cadrul Armatei SUA, fusese descoperit târziu 
în după-amiaza de sâmbătă, în apartamentul ei din Due Ville, în 
provincia Vicenza. Doctorul Peters, care lucra la spitalul armatei 
de la Caserme Ederle, fusese găsit de un prieten, care s-a dus 
să vadă de ce nu venise doctorul la serviciu în dimineaţa aceea. 
Lângă cadavrul doctoriţei se găsise o seringă folosită şi existau 
urme ale altor utilizări de droguri, dar şi dovezi că doctoriţa 
băuse. Carabinierii şi poliţia militară americană conduceau 
investigația. 

Citi articolul din nou, apoi îl mai citi o dată. Căută în ziarul pe 
care-l avea el, dar // Manifesto nu amintea de întâmplare. 

— E posibil asta, Guido? 

Scutură din cap. Nu, o supradoză era imposibilă, dar femeia 
era moartă; ziarul oferea dovada acestui lucru. 

— Ce-o să faci? 

Se uită în depărtare spre clopotniţa de la San Polo, cea mai 
apropiată biserică. Habar nu avea. Patta urma să vadă asta 


drept o întâmplare irelevantă sau, dacă era relevantă, fie ca un 
accident nefericit, fie, în cel mai rău caz, ca o sinucidere. Dat 
fiind că numai Brunetti ştia că femeia distrusese ilustrata din 
Cairo şi doar el îi văzuse reacţia la cadavrul iubitului ei, nu 
exista nimic care să-i lege pe aceştia doi mai mult decât o 
relaţie de colegialitate, iar ăsta cu siguranţă nu era motiv de 
sinucidere. Droguri şi alcool, şi o femeie care locuia singură; 
asta-i ajungea ca să ştie cum avea să trateze presa întâmplarea 
- doar dacă... doar dacă acelaşi tip de apel pe care Brunetti era 
convins să-l primise Patta nu urmau să-l primească şi redacţiile 
ziarelor. In acest caz, povestea avea să-şi găsească un sfârşit 
rapid, aşa cum se întâmpla cu majoritatea poveştilor. Aşa cum 
păţise şi doctorul Peters. 

— Nu ştiu, spuse el, răspunzând în cele din urmă întrebării 
Paolei. Patta m-a avertizat, mi-a spus să nu mă întorc la 
Vicenza. 

— Dar cu siguranţă asta schimbă lucrurile. 

— Nu şi pentru Patta. E-o supradoză. Carabinierii şi poliţia 
militară americană se vor ocupa de caz. Vor face o autopsie, 
apoi vor trimite cadavrul înapoi în America. 

— Exact cum au făcut cu celălalt, zise Paola, dând glas 
gândurilor lui Brunetti. De ce să fie ucişi amândoi? 

Brunetti scutură din cap. 

— N-am nicio idee. 

Dar avea. Femeia fusese redusă la tăcere. Remarca ei 
întâmplătoare că n-o interesau drogurile nu fusese o minciună: 
ideea unei supradoze era ridicolă. Fusese ucisă din cauza 
lucrurilor pe care le ştia despre Foster, oricare ar fi fost ele, din 
cauza a ceea ce-o făcuse să dea buzna împleticit de cealaltă 
parte a camerei, departe de cadavrul iubitului ei. Ucisă de 
droguri. Se întreba dacă ăsta nu se dorea a fi un mesaj pentru 
el, dar alungă ideea, i se părea o dovadă de vanitate. Oricine ar 
fi omorât-o nu avusese destul timp să însceneze un accident, iar 
o a doua crimă ar fi fost prea evidentă, o sinucidere inexplicabilă 
Şi, prin urmare, suspectă. Aşadar, o supradoză accidentală 
fusese soluţia perfectă: şi-o făcuse cu mâna ei, nu aveai unde 
altundeva să-ţi îndrepţi atenţia, încă un drum închis. lar Brunetti 
nici măcar nu ştia dacă ea fusese cea care sunase să spună: 
„Basta“. 

Paola se apropie de el şi-i puse o mână pe umăr. 


— Îmi pare rău, Guido. Îmi pare rău pentru ea. 

— Nu cred că făcuse încă treizeci de ani, zise el. Atâţia ani de 
şcoală, atâta muncă! 

| se părea că moartea ei ar fi fost mai puţin nedreaptă dacă ar 
fi avut mai mult timp să se distreze. 

— Sper ca familia ei să nu creadă povestea asta. 

Paola dădu glas gândurilor lui. 

— Dacă poliţia şi armata îţi spun ceva, eşti înclinat să-i crezi. 
Şi sunt sigură că a părut foarte real, foarte convingător. 

— Sărmanii oameni, spuse el. 

— Ai putea... - se întrerupse, amintindu-şi că Patta îi spusese 
soţului ei să nu se implice în asta. 

— Dacă pot. Şi aşa e destul de rău că a murit. Nu mai e 
nevoie să şi creadă asta. 

— Faptul că a fost ucisă nu va ajuta cu nimic, spuse Paola. 

— Măcar că n-a făcut-o ea. 

Stătură amândoi acolo în lumina de toamnă târzie, 
gândindu-se la părinţi şi la ce înseamnă să fii părinte, la ce-şi 
doresc şi au nevoie părinţii să ştie despre copiii lor. Nu avea 
nicio idee ce ar fi fost mai bine sau mai rău. Cel puţin, dacă ştiai 
că propriul tău copil a fost ucis, mai aveai în viaţă sumbra 
speranţă că l-ai putea omori pe cel care-o făcuse, dar asta nu 
părea nici pe departe o consolare. 

— Trebuia s-o fi sunat. 

— Guido, zise ea pe-o voce acum mai fermă. Nu începe cu 
asta. Fiindcă nu-nseamnă decât că ar fi trebui să fii un telepat. 
Şi nu eşti. Aşa că nici să nu-ncepi să gândeşti aşa. 

Brunetti era surprins de furia reală din vocea ei. 

Işi înfăşură un braţ pe după mijlocul ei şi o trase mai aproape 
de el. Rămaseră aşa, fără să vorbească, până când clopotele de 
la San Marco bubuiră de ora zece. 

— Ce ai de gând să faci? Vei merge la Vicenza? 

— Nu, nu încă. Am de gând să aştept. 

— Cum adică? 

— Orice ar fi ştiut ei, ştiau datorită locului lor de muncă. E 
singura legătură pe care o aveau. Trebuie să mai fie şi alţi 
oameni care să ştie sau să bănuiască sau să aibă acces la ceea 
ce au aflat ei. Aşa că am de gând să aştept. 

— Guido, acum le ceri altora să fie telepaţi. Cum vor şti să 
vină la tine? 


— Voi merge acolo, dar numai peste o săptămână, şi-atunci 
am să mă fac remarcat. Voi vorbi cu maiorul, cu sergentul 
care-a lucrat cu ei, cu ceilalţi doctori. Acolo-i o lume mică. 
Oamenii vor vorbi între ei; vor şti ceva. Şi la naiba cu Patta. 

— Hai să nu mai mergem în Burano, bine, Guido? 

El clătină din cap, apoi se ridică în picioare. 

— Cred c-am să merg la o plimbare. Mă întorc la prânz. 

O strânse de braţ. 

— Am nevoie de-o plimbare, doar atât. 

Se uită în depărtare peste acoperişurile oraşului. Ce ciudat; 
frumuseţea zilei era neştirbită. Vrăbiile zburau în picaj şi jucau 
leapşa aproape la lungimea unui braţ, ciripind de bucuria 
zborului. Şi-n zare, aurul ce acoperea aripile îngerului din vârful 
clopotniţei bisericii San Marco scăpăra în bătaia soarelui, 
îmbăind tot oraşul în binecuvântarea lui scânteietoare. 


16 


Luni dimineaţă, intră în birou la ora sa normală şi stătu 
locului, uitându-se la faţada bisericii San Lorenzo preţ de mai 
bine de o oră. In tot acest timp, nu văzu niciun semn de mişcare 
sau activitate, nici pe schele, nici pe acoperiş, care era acoperit 
cu şiruri ordonate de lespezi din teracotă. Auzi de două ori cum 
intrau oameni în biroului său, dar, când aceştia nu-i vorbiră, nu 
se sinchisi să se întoarcă şi oamenii plecară, probabil după ce-i 
aşezaseră pe masa de lucru unele lucruri. 

La zece treizeci, telefonul sună şi el se întoarse cu spatele la 
fereastră ca să răspundă. 

— Bună dimineaţa, commissario. Aici maggiore Ambrogiani. 

— Bună dimineaţa, maggiore. Mă bucur că aţi sunat. De fapt, 
eu însumi aveam de gând să vă sun după-amiază. 

— Au făcut-o în dimineaţa asta, zise Ambrogiani fără nicio 
introducere. 

— Şi? întrebă Brunetti, ştiind la ce se referea. 

— A fost o supradoză de heroină, o cantitate destul de mare 
să ucidă pe cineva de două ori cât ea. 

— Cine a făcut autopsia? 

— Doctorul Francesco Urbani. Unul dintre ai noştri. 

— Unde? 

— Aici, la spitalul din Vicenza. 

— Era prezent vreunul dintre americani? 

— Au trimis un doctor de-al lor. L-au trimis din Germania. Un 
colonel, doctorul ăsta. 

— Şi-a oferit ajutorului sau doar a asistat? 

— N-a făcut decât să asiste la autopsie. 

— Cine e Urbani? 

— Medicul nostru patolog. 

— E de încredere? 

— Foarte. 

Conştient de potenţiala ambiguitate a ultimei întrebări, 
Brunetti o reformulă. 

— E credibil? 

— Da. 

— Aşadar, asta înseamnă c-a fost într-adevăr o supradoză? 

— Da, mă tem că asta înseamnă. 

— Ce a mai aflat? 


— Urbani? 

— Da. 

— Nu era niciun semn de violenţă în apartament. Nu exista 
nicio urmă a folosirii de droguri înainte de acest moment, dar 
s-a găsit o vânătaie pe partea superioară a braţului ei drept şi 
una pe încheietura mâinii stângi. | s-a sugerat doctorului Urbani 
că aceste vânătăi sunt specifice unei căzături. 

— Cine a făcut sugestia asta? 

Lungimea pauzei dinainte ca Ambrogiani să răspundă era 
probabil menită ca un reproş la adresa faptului că Brunetti 
putuse şi numai să formuleze întrebarea. 

— Doctorul american. Colonelul. 

— Şi care-a fost opinia doctorului Urbani? 

— Că urmele nu sunt necaracteristice unei căzături. 

— Alte urme de înţepături? 

— Nu, niciuna. 

— Aşadar, şi-a administrat o supradoză încă de prima dată 
când s-a drogat? 

— Ciudată coincidenţă, nu-i aşa? întrebă Ambrogiani. 

— O cunoșteatți? 

— Nu, n-am cunoscut-o. Dar unul dintre oamenii mei lucrează 
cu un poliţist american al cărui fiu i-a fost pacient. A spus că s-a 
comportat foarte bine cu băieţelul. Şi-a rupt braţul anul trecut 
şi-a fost îngrijit rău la început. Doctorii şi asistentele s-au grăbit, 
prea ocupați să-i spună ce făceau; ştiţi povestea, aşa că 
băiatului i-a fost frică de doctor, s-a temut că-l vor face din nou 
să sufere. Ea a fost foarte blândă cu el, i-a stat alături mult timp. 
Se pare că întotdeauna se asigura să-i facă băiatului loc de-o 
consultaţie dublă, aşa încât să nu trebuiască să se grăbească. 

— Asta nu înseamnă că nu folosea droguri, maggiore, zise 
Brunetti, încercând să facă să pară că ar fi crezut şi el ce 
spunea. 

— Nu, nu înseamnă, nu-i aşa? se arătă de acord Ambrogiani. 

— Ce-a mai spus raportul? 

— Nu ştiu. N-am văzut o copie a lui. 

— Atunci, de unde ştiţi ce mi-aţi spus? 

— L-am sunat pe Urbani. 

— De ce? 

— Dottore Brunetti. Un soldat american a fost ucis în Veneţia. 
Cu mai puţin de-o săptămână mai târziu, ofiţerul lui superior 


moare în împrejurări misterioase. Aş fi un prost dacă nu aş 
bănui un fel de legătură între cele două întâmplări. 

— Când veţi avea o copie a raportului de autopsie? 

— Probabil în după-amiaza asta. Vreţi să vă sun? 

— Da. Aş aprecia asta, maggiore. 

— E ceva ce credeţi că ar trebui să ştiu? întrebă Ambrogiani. 

Maiorul se afla acolo, avea contact zilnic cu americanii. Orice 
îi spunea Brunetti avea fără-ndoială să devină bun de 
contrabandă. 

— Erau iubiţi, iar ea a fost foarte înspăimântată când i-a văzut 
cadavrul. 

— l-a văzut cadavrul? 

— Da. A fost trimisă să-l identifice. 

Tăcerea lui Ambrogiani sugera că şi el vedea aceasta ca pe-o 
tuşă deosebit de subtilă. 

— Aţi vorbit cu ea după aceea? întrebă el intr-un târziu. 

— Da şi nu. M-am întors în oraş alături de ea cu şalupa, dar ea 
n-a vrut să discute despre asta. Mi s-a părut atunci că e speriată 
de ceva. A avut aceeaşi reacţie şi când am vizitat-o la bază. 

— Asta era când aţi venit aici? întrebă Ambrogiani. 

— Da. Vineri. 

— Aveţi vreo idee de ce era speriată? 

— Nu. Niciuna. E posibil să fi încercat să mă sune vineri seară. 
Am primit un mesaj telefonic aici, la Questura, din partea unei 
femei care nu vorbea italiana. Operatorul care a răspuns la 
telefon nu vorbeşte engleza şi tot ce-a putut înţelege a fost că 
femeia a spus: „Basta“. 

— Credeţi că a fost ea? 

— E posibil să fi fost. N-am nicio idee. Dar mesajul n-are nicio 
logică. 

Brunetti se gândi la ordinul lui Patta şi întrebă: 

— Ce se va întâmpla acolo? 

— Poliţia lor militară va încerca să afle de unde-a făcut rost de 
heroină. S-au găsit asupra ei şi alte urme de droguri, chiştoace 
de ţigări cu marijuana, nişte haşiş. lar la autopsie a reieşit că a 
băut alcool. 

— Chiar că n-au lăsat loc de îndoială, nu-i aşa? întrebă 
Brunetti. 

— Nu sunt semne că ar fi fost forţată să-şi facă injecţia. 

— Şi vânătăile alea? întrebă Brunetti. 


— A căzut. 

— Se pare deci că ea a făcut-o? 

— Da. 

Nu vorbi niciunul o vreme, apoi Ambrogiani întrebă: 

— Aveţi de gând să veniţi aici? 

— Mi s-a spus să nu-i deranjez pe americani. 

— Cine v-a spus? 

— Vice-questore-le de aici din Veneţia. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? 

— Am să aştept câteva zile, o săptămână, apoi aş vrea să vin 
acolo şi să discut cu dumneavoastră. Oamenii dumneavoastră 
au contact cu americanii? 

— Nu cine ştie ce. Ne vedem fiecare de ale noastre. Dar voi 
vedea ce pot afla despre ea. 

— Lucra vreun italian cu ei? 

— Nu cred. De ce? 

— Nu sunt sigur. Dar amândoi, mai ales Foster, trebuia să 
călătorească în interes de serviciu, făceau drumuri în locuri cum 
ar fi Egiptul. 

— Droguri? întrebă Ambrogiani. 

— S-ar putea. Sau ar putea fi altceva. 

— Ce? 

— Nu ştiu. Cumva, drogurile nu-mi sună bine. 

— Dar ce vă sună bine? 

— Nu ştiu. 

Ridică privirea şi-l văzu pe Vianello în uşa biroului. 

— Uitaţi, maggiore, a venit cineva aici. Vă sun peste câteva 
zile. Putem hotărî atunci când pot veni încolo. 

— Bine. Să văd ce pot afla aici. 

Brunetti închise şi-i făcu semn lui Vianello să intre în birou. 

— Ceva despre Ruffolo? întrebă el. 

— Da, domnule. Oamenii care locuiesc sub apartamentul 
prietenei lui spun că a fost acolo săptămâna trecută. L-au văzut 
de câteva ori pe scări, dar nu l-au mai văzut de trei sau patru 
zile. Vreţi să discut cu ea, domnule? 

— Da, poate ar fi mai bine. Spune-i că e altfel faţă de celelalte 
dăţi. Viscardi a fost atacat, aşa că asta schimbă totul, mai ales 
pentru ea dacă-l ascunde sau dacă ştie unde este. 

— Credeţi că va funcţiona? 

— Cu Ivana? întrebă Brunetti cu sarcasm. 


— Păi, nu, presupun că nu, se arătă de acord Vianello. Dar 
oricum am să încerc. In plus, prefer să discut cu ea decât cu 
mama lui. Cel puţin pot înţelege ce spune, chiar dacă fiecare 
cuvânt e-o minciună. 

După ce Vianello plecă să încerce s-o chestioneze pe Ivana, 
Brunetti se întoarse la fereastră, dar după câteva minute 
descoperi că asta nu-l mulțumea şi se duse să se aşeze la masa 
de lucru. Ignorând dosarele care fuseseră puse acolo în cursul 
dimineţii, se aşeză şi analiză diferitele posibilităţi. Pe prima, că 
fusese o supradoză, o înlătură din principiu. Şi sinuciderea era 
imposibilă. In trecut, văzuse iubiţi disperaţi care nu vedeau 
posibil viitorul unei vieţi fără cealaltă persoană, dar ea nu era 
una dintre aceştia. Odată excluse aceste două posibilităţi, 
singura care rămânea era crima. 

Pentru punerea ei în aplicare, însă, ar fi fost necesară o 
planificare, căci el nu lua în considerare norocul în astfel cazuri. 
Erau vânătăile - nicio secundă nu credea că femeia căzuse -, 
cineva ar fi putut-o ţine cât timp i se făcuse injecţia. Autopsia 
arătase că băuse; cât trebuia să bea o persoană ca să doarmă 
atât de adânc încât să nu simtă o înţepătură de ac sau să fie 
atât de ameţită încât să nu se poată opune? Mai important, cu 
cine era posibil să fi băut, alături de cine s-ar fi simţit ea atât de 
în largul ei? Nu un iubit; al ei tocmai fusese ucis. Un prieten, 
atunci, şi cine erau prietenii americanilor din străinătate? În cine 
se încredeau dacă nu în alţi americani? Toate aceste indicii îl 
trimiteau din nou spre bază şi spre serviciul ei, căci Brunetti era 
convins că răspunsul, oricare ar fi fost el, acolo se afla. 


17 


Trecură trei zile în cursul cărora Brunetti nu făcu aproape 
nimic. La Questura, execută paşii ceruţi de meseria sa: se uită la 
hârtii, le semnă, completă un proiect de personal pentru anul 
viitor fără a se gândi o clipă că asta trebuia să facă Patta. Acasă, 
discută cu Paola şi copiii, care erau mult prea ocupați cu 
începutul noului an şcolar ca să-şi dea seama cât era el de 
neatent. Nici măcar căutările lui Ruffolo nu-l interesau cine ştie 
cât, convins că era o persoană atât de nesăbuită şi de pripită, 
încât cu siguranţă avea să facă în scurtă vreme o greşeală ce 
urma să-l aducă încă o dată în mâinile poliţiei. 

Nu-l sună pe Ambrogiani, iar la întâlnirile cu Patta nu aduse 
vorba de crime, una care fusese atât de repede uitată de către 
presă, cealaltă care nu fusese niciodată numită crimă, sau de 
baza din Vicenza. Derulă în minte scenele cu tânăra doctoriţă 
atât de des încât ajunseră o obsesie, surprindea frânturi de 
amintiri cu ea: păşind de pe şalupă şi întinzându-i mâna; braţele 
sprijinite de chiuveta din morgă, trupul zguduit de spasmele 
şocului; zâmbind când îi spunea că, peste şase luni, îşi va începe 
viaţa. 

Făcea parte din natura meseriei de poliţist să nu cunoască 
personal niciodată victimele ale căror morţi le investiga. Oricât 
de intim ajungea să le cunoască, să ştie cum erau la serviciu, în 
pat şi în moarte, niciodată nu cunoscuse vreuna în viaţa de zi cu 
zi, astfel încât simţea o legătură aparte faţă de doctorul Peters 
şi, datorită acestei legături, o responsabilitate specială pentru 
a-i găsi ucigaşul. 

În dimineaţa zilei de joi, se consultă cu Vianello şi Rossi când 
ajunse la Questura, dar încă nu apăruse niciun semn de la 
Ruffolo. Viscardi se întorsese la Milano, după ce oferise o 
descriere scrisă a celor doi bărbaţi, unul foarte înalt şi unul cu 
barbă, atât companiei de asigurări, cât şi poliţiei. Se părea că 
intraseră prin efracţie în palazzo, căci încuietorile de la uşa 
laterală fuseseră forţate, iar lacătul care închidea un grilaj de 
metal, tăiat. Deşi Brunetti nu vorbise cu Viscardi, discuţia sa cu 
Vianello şi Fosco îi era suficientă ca să-l convingă că nu avusese 
loc niciun jaf, ei bine, nu un jaf îndreptat spre altceva în afară de 
banii companiei de asigurare. 

Cu puţin după zece, una dintre secretarele de la parter aduse 


corespondenţa la birourile de la ultimul etaj şi aşeză câteva 
scrisori şi un plic maroniu, mare cât o revistă, pe masa lui de 
lucru. 

Scrisorile erau cele dintotdeauna: invitaţii la conferinţe, 
încercări de a-i vinde asigurări speciale de viaţă, răspunsuri la 
întrebările pe care le trimisese diferitelor departamente de 
poliţie din alte părţi ale ţării. După ce le citi, luă plicul cel mare 
şi-l examină. In partea de sus se întindea o bandă îngustă de 
timbre; trebuiau să fie douăzeci. Toate la fel, purtau pe ele un 
mic steag american şi erau marcate cu valoarea de douăzeci şi 
nouă de cenți. Plicul îi era adresat lui, pe nume, dar singura 
adresă era „Questura, Veneţia, Italia“. Din toată America, nu se 
putea gândi la nimeni care să-i scrie. Nu exista adresa 
expeditorului. 

Rupse plicul, vâri degetele înăuntru şi scoase o revistă. 
Aruncă o privire la copertă şi recunoscu revista medicală pe 
care doctorul Peters i-o luase din mâni când îl găsise citind-o în 
biroul ei. O frunzări, se opri o clipă la fotografiile acelea groteşti, 
apoi merse mai departe. Spre capăt, găsi trei foi de hârtie, 
evident xerocopii ale unui original, strecurate între paginile 
revistei. Le scoase şi le aşeză pe masă. 

In capul paginii citi „Raport medical“ şi apoi, sub acesta, văzu 
casetele menite să conţină informaţii despre nume, vârstă şi 
gradul pacientului. Acest raport purta numele de Daniel 
Kayman, al cărui an de naştere era înscris drept 1984. Apoi 
urmau trei pagini de informaţii despre trecutul său medical, 
începând cu pojarul în 1989, o serie de sângerări nazale în iarna 
lui 1990, un deget rupt în 1991 şi, pe ultimele două pagini, o 
serie de controale, începând cu două luni în urmă, pentru o 
iritaţie a pielii pe braţul stâng. În timp ce Brunetti citea, privi 
iritaţia cum devine tot mai mare, tot mai profundă şi tot mai 
nedumeritoare pentru cei trei doctori care încercaseră s-o 
vindece. 

Pe 8 iulie, băiatul fusese consultat pentru prima oară de 
doctorul Peters. Caligrafia ei îngrijită, înclinată, spunea că iritaţia 
era „de origine necunoscută“, dar că apăruse după ce băiatul 
ajunsese acasă de la un picnic alături de părinţii lui. Acoperea 
latura inferioară a braţului de la încheietură şi până la cot, era 
de-un purpuriu închis, dar nu-i producea mâncărimi. 
Tratamentul prescris era o cremă epidermică medicală. 


Trei zile mai târziu, băiatul se întorsese cu iritaţia înrăutăţită. 
Acum supura un lichid gălbui şi începuse să-i provoace dureri, 
iar băiatul înregistra febră ridicată. Doctorul Peters sugerase o 
consultaţie din partea dermatologului de la spitalul local din 
Vicenza, dar părinţii refuzaseră să-şi lase copilul consultat de-un 
doctor italian. Peters a prescris o cremă nouă, aceasta cu 
cortizon, şi un antibiotic care să-i scadă febra. 

După doar două zile, băiatul a fost adus înapoi la spital şi 
consultat de un alt doctor, Girrard, care a consemnat în fişă că 
băiatul suferea dureri mari. lritaţia părea acum să fie o arsură 
şi-i urcase pe braţ, întinzându-se către umăr. Avea mâna 
umflată şi îl durea. Febra era neschimbată. 

Un anume doctor Grancheck, aparent dermatolog, îl 
consultase pe băiat şi sugerase să fie transferat imediat la 
spitalul armatei din Landstuhl, Germania. 

In ziua de după acest consult, băiatul a fost trimis în 
Germania cu un zbor medical de urgenţă. Nu mai scria nimic 
altceva în raport, dar caligrafia îngrijită a doctorului Peters 
adăugase o singură notație pe margine, lângă remarca 
privitoare la iritaţia băiatului ce părea acum să fie o arsură. 
Spunea „PCB“ şi era continuată cu „FPJ, martie“. 

Brunetti verifică data, dar ştia ce avea să fie încă dinainte să 
se uite la ea. Family Practice Journal, numărul din luna martie. 
Deschise revista şi începu să citească. Observă că din colectivul 
editorial făceau parte aproape numai bărbaţi, că bărbaţii 
scriseseră majoritatea articolelor şi că articolele listate la 
cuprins tratau tot soiul de subiecte, de la articolul despre 
picioare care-l oripilase atât de tare pe el până la unul care 
discuta despre creşterea incidenţei tuberculozei ca rezultat al 
epidemiei de SIDA. Era chiar şi un articol despre transmisia 
paraziţilor de la animalele domestice la copii. 

Nevăzând vreun ajutor în cuprins, începu să citească revista 
de la prima pagină, inclusiv toate reclamele şi scrisorile către 
editori. La pagina 62 se afla o scurtă referire la un caz ce fusese 
raportat în Newark, New Jersey, cazul unui copil mic, o fată, care 
se jucase într-un cimitir de maşini gol şi călcase în ceea ce ea 
crezuse că este o baltă de ulei scurs dintr-o maşină abandonată. 
Lichidul se scursese peste marginea pantofilor ei şi-i pătrunsese 
prin şosetă. In ziua următoare, fetiţei îi apăruse o iritaţie pe 
picior, care se schimbase curând în ceva ce, după toate 


aparențele, părea a fi o arsură şi care treptat i se întinsese pe 
picior în sus, spre genunchi. Copilul avea febră ridicată. 

Toate tratamentele se dovediseră zadarnice până când un 
reprezentat al sănătăţii publice se dusese la cimitirul de maşini 
şi luase o mostră de lichid, care se dovedise a avea o mare 
concentrare de PCB, scursă din butoaiele de reziduuri toxice 
abandonate acolo. Deşi arsurile i se vindecaseră în cele din 
urmă, doctorii copilei se temeau pentru viitorul ei din cauza 
afecţiunilor neurologice şi genetice care se observaseră adesea 
în timpul experimentelor pe animale cu substanţe pe bază de 
PCB. 

Puse revista de-o parte şi se întoarse la fişa medicală, 
parcurgând-o a doua oară. Simptomele erau identice, deşi nu se 
amintea nicăieri de locul sau modul cum intrase întâia oară în 
contact copilul cu substanţa care trebuia să fi provocat iritaţia. 
„Pe când se afla la picnic cu familia sa“, era singurul lucru pe 
care-l spunea fişa. Fişa nu spunea nimic nici despre tratamentul 
care i se aplicase copilului în Germania. 

Luă plicul şi-l examină. Timbrele erau anulate de-o ştanţare 
circulară care purta, înăuntrul ei, cuvintele „Sistemul Poștal 
Militar“ şi data de sâmbătă. Aşadar, cândva vineri sau sâmbătă, 
Peters pusese plicul în cutia poştală pentru el, apoi încercase 
să-l sune. Nu fusese „Basta“ sau „Pasta“, ci „Posta“ cuvântul 
care să-l avertizeze de expedierea plicului. Ce se întâmplase 
de-o pusese în gardă? Să o facă să-i trimită hârtiile acelea? 

Îşi aminti ceva ce spusese Butterworth despre Foster; era de 
datoria lui să se asigure că radiografiile folosite erau trimise în 
afara spitalului. Spusese ceva despre alte obiecte şi substanţe, 
dar nu spusese nimic despre ce era vorba mai exact sau unde 
erau ele aruncate. Cu siguranţă, americanii trebuiau să ştie. 

Aceasta trebuia să fie veriga de legătură dintre cele două 
morţi, altfel Peters nu i-ar fi trimis plicul, încercând apoi să-l 
sune. Copilul fusese pacientul ei, dar apoi fusese luat şi trimis în 
Germania, punct în care se termina fişa medicală. Avea numele 
de familie al copilului, iar Ambrogiani cu siguranţă trebuia să 
aibă acces la o listă a tuturor americanilor încartiruiţi la bază, 
aşa încât avea să-i fie destul de uşor să afle dacă familia 
băiatului se mai afla acolo. Şi dacă nu se mai afla? 

Ridică receptorul şi-i ceru operatorului să-i facă legătura cu 
maiorul Ambrogiani la baza americană din Vicenza. Cât aşteptă 


să fie efectuat apelul, încercă să găsească o cale ca toate 
acestea să intre în legătură, sperând să ajungă la cel care 
înfipsese acul în braţul doctoriţei. 

Ambrogiani răspunse rostindu-şi numele. Nu arătă nicio 
surpriză când Brunetti îi spuse cine era, nu făcu altceva decât să 
tacă, lăsând tăcerea să se prelungească. 

— Aţi înregistrat vreun progres acolo? întrebă Brunetti. 

— Se pare că au instituit o serie complet nouă de teste 
antidrog. Toată lumea trebuie să le facă, chiar şi comandantul 
spitalului. Zvonul spune că a trebuit să intre în toaleta bărbaţilor 
şi să dea o mostră de urină în vreme ce unul dintre doctori 
aştepta în faţa uşii. Aparent, au făcut mai bine de o sută 
săptămâna asta. 

— Cu ce rezultate? 

— O, încă niciunul. Toate mostrele trebuie trimise în 
Germania, la spitalele de acolo, să fie analizate. Apoi rezultatele 
se întorc după o lună sau aşa ceva. 

— Şi sunt precise? întrebă Brunetti, uimit că o organizaţie, 
oricare ar fi ea, ar avea încredere în rezultate ce-au trecut prin 
atâtea mâini, de-a lungul unei perioade atât de mari de timp. 

— Ei aşa par să creadă. Dacă testul e pozitiv, pur şi simplu te 
dau afară. 

— Cine e testat? 

— Nu există niciun tipar. Singurii pe care-i lasă în pace sunt 
cei care se întorc din Orientul Mijlociu. 

— Fiindcă ei sunt eroi? întrebă Brunetti. 

— Nu, fiindcă se tem că vor fi pozitivi prea mulţi. Drogurile 
sunt la fel de uşor de obţinut în părţile alea ale lumii cum au fost 
în Vietnam şi, din păcate se pare, se tem că vor crea prea multă 
publicitate negativă dacă toţi eroii lor se întorc cu suveniruri în 
sânge. 

— Incă se vehiculează ideea că a fost o supradoză? 

— Absolut. Unul dintre oamenii mei mi-a spus că familia ei nici 
nu vrea să vină să-i însoţească trupul înapoi în America. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— L-au trimis înapoi. Dar l-au trimis înapoi singur. 

Brunetti îşi spuse că nu conta. Morților nu le pasă de astfel de 
lucruri; pentru ei nu avea importanţă cum erau trataţi sau ce 
credeau despre ei cei vii. Dar el nu credea asta. 

— Aş vrea să încercaţi să obţineţi nişte informaţii pentru 


mine, maggiore. 

— Dacă pot. Cu bucurie. 

— Aş vrea să ştiu dacă există încartiruit un soldat pe nume 
Kayman. 

Îi dictă lui Ambrogiani numele pe litere. 

— Are un fiu în vârstă de nouă ani care i-a fost pacient 
doctorului Peters. Băiatul a fost trimis la un spital în Germania, 
la Landstuhl. Aş vrea să aflu dacă mai sunt acolo părinţii lui şi, 
dacă sunt, aş vrea să pot vorbi cu ei. 

— Neoficial, toate astea? 

— Foarte. 

— Îmi puteţi spune despre ce e vorba? 

— Nu sunt sigur. Doctorul Peters mi-a trimis o copie a fişei 
medicale a acestui băiat şi un articol despre PCB. 

— Despre ce? 

— Chimicale toxice. Nu sunt sigur din ce sunt făcute sau ce 
efect au, dar ştiu că e greu să scapi de ele. Şi că sunt corosive. 
Copilul avea o iritaţie pe braţ, probabil provocată de contactul 
cu ele. 

— Ce legătura are asta cu americanii? 

— Nu ştiu. De asta vreau să discut cu părinţii băiatului. 

— Bine. Am să mă ocup de asta acum şi-am să vă sun 
după-amiază. 

— Îl puteţi găsi fără să prindă de veste americanii? 

— Aşa cred, răspunse  Ambrogiani. Avem copii ale 
certificatelor de înmatriculare ale maşinilor şi aproape toţi au 
maşini, aşa că pot afla dacă se mai află aici fără să fiu nevoit să 
le pun vreo întrebare. 

— Bun, zise Brunetti. Cred că ar fi mai bine dacă asta ar 
rămâne în ograda noastră. 

— Asta în opoziţie cu ograda americanilor? 

— Pentru moment, da. 

— Bine. Vă voi suna după ce verific certificatele. 

— Mulţumesc, maggiore. 

— Giancarlo, zise carabinierul. Cred că ne putem adresa unul 
altuia pe numele mici dacă avem de gând să facem un lucru ca 
asta. 

— De-acord, zise Brunetti, bucuros să-şi găsească un aliat. 
Guido. 

Când închise, Brunetti descoperi că-şi dorea să se afle în 


America. Una dintre marile lui revelații când fusese acolo era 
sistemul de biblioteci publice: o persoană putea pur şi simplu să 
intre şi să pună întrebări, să citească ce carte poftea, să 
găsească uşor un catalog cu reviste. Aici, în Italia, fie cumpărai 
cartea, fie o găseai într-o bibliotecă universitară, şi chiar şi acolo 
era greu să obţii acces fără cardurile necesare, permisiuni, acte 
de identitate. Aşa încât cum să afle ceva despre PCB, despre ce 
erau acestea, de unde proveneau şi ce efect aveau asupra 
corpului uman care intra în contact cu ele? 

Aruncă o privire la ceasul de mână. Mai era încă timp să 
ajungă la librăria din San Luca dacă se grăbea; exista şansa să 
aibă genul de carte care i-ar fi putut fi de folos. 

Ajunse acolo cu cincisprezece minute înainte să se închidă şi-i 
explică librarului ce dorea. Acesta spuse că existau două cărţi 
introductive despre substanţele toxice şi poluare, deşi una avea 
mai mult de-a face cu emisiile ce ajungeau direct în atmosferă. 
Exista o a treia carte, un soi de ghid general în chimie pentru 
profani. După ce aruncă o privire prin ele, Brunetti le cumpără 
pe prima şi pe a treia, apoi adăugă un text cât se poate de 
strident, publicat de Partidul Verde, ce purta titlul Sinuciderea 
globală. Spera ca tratarea subiectului să fie mai serioasă decât 
promiteau deopotrivă titlul şi coperta. 

Se opri la un restaurant şi luă un prânz decent, apoi se 
întoarse la birou şi deschise prima carte. Trei ore mai târziu, 
începuse să înţeleagă, cu un şoc şi-o groază tot mai mari, 
dimensiunea problemei pe care omul industrial o crease pentru 
el şi, mai rău, pentru cei ce aveau să-i urmeze pe planetă. 

Aceste substanţe chimice, se părea, erau esenţiale în multe 
dintre procesele necesare omului modern, printre ele 
numărându-se refrigerarea, căci slujeau drept agent de răcire la 
frigiderele de uz casnic şi aparatele de aer condiţionat. Erau de 
asemenea folosite în ulei pentru transformatoare, dar 
substanţele PCB nu erau decât o singură floare din buchetul 
mortal pe care industria îl oferise omenirii. Citi cu dificultate 
numele substanţelor chimice, citi şi formulele fără să le 
înţeleagă. Ce rămânea erau cifrele oferite pentru timpul de 
înjumătățire al substanţelor implicate. El credea că acesta era 
intervalul de timp cât îi lua unei substanţe să devină cu 
jumătate mai puţin mortală decât era atunci când era măsurată. 
În unele cazuri, cifrele erau sute de ani; în altele erau mii. Şi 


acestea erau substanţele pe care lumea industrializată le 
producea în cantităţi enorme în vreme ce se avânta către viitor. 

Timp de decenii, Lumea a Treia fusese groapa de gunoi a 
naţiunilor industrializate, preluând transporturile de substanţe 
toxice, care erau apoi împrăştiate prin pampas, savane şi 
platouri, aruncate acolo în schimbul bogăției prezente, fără 
niciun gând la preţul care avea să fie plătit de generaţiile 
următoare. lar acum, când unele dintre ţările din Lumea a Treia 
refuzau să mai servească drept zone de deversare pentru 
Lumea întâi, ţările industrializate erau constrânse să conceapă 
sisteme de eliminare, dintre care multe erau costisitoare până în 
pragul ruinei. Prin urmare, convoaie de camioane fantomă cu 
declaraţii de vamă false călătoreau de-a lungul şi de-a latul 
peninsulei italiene, căutând şi găsind locuri de descărcare a 
cargourilor lor letale. Vasele navigau de la Genova sau Taranto, 
cu calele pline cu butoaie de solvenţi, chimicale, numai 
Dumnezeu ştie ce altceva, iar când soseau în porturile de 
destinaţie, butoaiele acelea nu se mai aflau la bord, de parcă 
dumnezeul care le cunoştea conţinutul se hotărâse să le ia la 
sânul său. Din când în când, acestea erau aruncate de valuri pe 
malul Africii de Nord sau al Calabriei, dar nimeni, desigur, nu 
avea vreo idee de unde ar fi putut veni şi nimeni nu observa nici 
când erau azvârlite înapoi în valurile care le aduseseră pe plaje. 

Tonul cărţii publicate de partidul Verde îl irita; informaţiile îl 
îngrozeau. Dădeau numele încărcătorilor de nave, dădeau 
numele companiilor care-i plăceau şi, mai rău, arătau fotografii 
cu locurile unde fuseseră găsite aceste reziduuri ilegale. 
Retorica era acuzatoare, iar făptaşul, potrivit spuselor autorilor, 
era întreg guvernul, mână în mână cu acele companii care 
produceau produsele şi care nu erau constrânse de lege să dea 
seama de înlăturarea lor. Ultimul capitol al cărţii vorbea despre 
Vietnam şi rezultatele genetice care de-abia acum începeau să 
se vadă ale tonelor de dioxină ce fuseseră aruncate asupra 
acelei ţări în timpul războiului ei cu Statele Unite. Descrierea 
defectelor din naştere, ratele ridicate ale avorturilor şi prezenţa 
persistentă a dioxinei la peşti, în apă şi chiar în pământ erau 
clare şi, chiar dacă admiteai inevitabilele exagerări ale autorilor, 
descumpănitoare. Exact aceleaşi substanţe chimice, susțineau 
autorii, erau aruncate pe tot cuprinsul Italiei zi de zi, o activitate 
ca oricare alta. 


Când Brunetti se opri din citit, îşi dădu seama că fusese 
manipulat, că toate acele cărţi aveau enorme lacune de logică, 
că făceau presupuneri acolo unde nimic nu putea îi dovedit, că 
aşezau vina acolo unde evidenţa n-o făcea. Dar îşi dădu seama 
de asemenea că una dintre presupunerile elementare făcute în 
toate cărţile erau probabil adevărată: o încălcare a legii atât de 
larg răspândită şi nepedepsită - şi refuzul guvernului de-a emite 
legi mai severe - susţinea existenţa unei puternice legături între 
contravenienţi şi guvernul a cărui datorie era să-i împiedice sau 
să-i urmărească pe cale juridică. Oare în acest malaxor să fi 
păşit acei doi oameni nevinovaţi de la bază, aduşi acolo de-un 
copil cu o iritaţie pe braţ? 


18 


Ambrogiani sună din nou cam pe la cinci să-i spună că tatăl 
băiatului, un sergent care lucra la biroul de contracte, era încă 
încartiruit la Vicenza; cel puţin, maşina lui se afla încă acolo, i se 
reînnoise talonul de înregistrare cu doar două săptămâni în 
urmă şi, dat fiind că acest proces cerea semnătura 
proprietarului vehiculului, era un lucru sigur să presupui că 
acesta încă se afla în Vicenza 

— Unde locuieşte? 

— Nu ştiu, răspunse Ambrogiani. Pe hârtii apar doar adresa lui 
poştală, o cutie poştală de aici de la bază, însă nu şi adresa lui 
de acasă. 

— O poţi obţine? 

— Nu fără să afle ei că mă interesez de el. 

— Nu. Nu vreau asta, zise Brunetti. Dar vreau să pot sta de 
vorbă cu el departe de locul acela. 

— Acordă-mi o zi. Voi trimite unul dintre oamenii mei la biroul 
unde lucrează ca să afle cine este. Din fericire, cu toţii poartă pe 
uniforme plăcuţe din acelea cu numele. Am să pun să fie 
urmărit. N-ar trebui să fie prea greu. O să te sun mâine, apoi te 
vei putea gândi cum să stabileşti o întâlnire cu el. Majoritatea 
dintre ei locuiesc în afara bazei. De fapt, dacă are copii, sigur nu 
locuieşte înăuntrul bazei. Te voi suna mâine și-ţi voi spune ce 
pot, bine? _ 

Brunetti nu vedea o cale mai bună. Işi dădea seama cât de 
mult îşi dorea să urce imediat într-un tren spre Vicenza, să 
discute cu tatăl băiatului şi să înceapă să pună laolaltă puzzle-ul 
unei poveşti în care picnicul, iritaţia şi acea adnotaţie pe 
marginea fişei medicale duseseră la uciderea acelor doi oameni 
tineri. Avea unele dintre piese; tatăl băiatului trebuia să aibă o 
alta; mai devreme sau mai târziu, punându-le laolaltă şi 
examinându-le, mutându-le în poziţii noi, avea cu siguranţă să 
descopere schema ce acum era ascunsă. 

Pentru că nu văzu altă soluţie, fu de acord cu propunerea lui 
Ambrogiani, urmând ca el să-i aştepte telefonul în ziua 
următoare. Deschise din nou a treia carte, scoase o bucată de 
hârtie din birou şi începu să alcătuiască o listă a tuturor 
companiilor suspectate că transportă sau expediază reziduuri 
toxice fără autorizaţiile cuvenite şi o alta a tuturor companiilor 


care erau numite ca fiind deja acuzate în mod formal de 
deversări ilegale. Cele mai multe erau localizate în nord, mai 
precis, în Lombardia, inima manufacturieră a ţării. 

Verifică dreptul de autor al cărţii şi văzu că aceasta fusese 
tipărită doar cu un an în urmă, aşa încât lista era actuală. 
Întoarse cartea şi la sfârşitul ei văzu o hartă pe regiuni a 
locurilor unde fuseseră înregistrate deversări ilegale. Provinciile 
Vicenza şi Verona erau punctate din abundență, mai ales 
regiunea de la nord de ambele oraşe, care ducea în sus către 
înălțimile subalpine. 

Închise cartea, împăturind cu grijă lista înăuntrul ei. Nu mai 
putea face nimic altceva până când nu avea să discute cu tatăl 
băiatului, însă tot ardea de dorinţa de-a merge acolo acum, 
oricât de zadarnică ştia că este această dorinţă. 

Interfonul bâzâi. 

— Brunetti, zise el, ridicând receptorul. 

— Commissario, spuse vocea lui Patta, vreau să vii în biroul 
meu chiar acum. 

Preţ de-o clipă trecătoare, Brunetti se întrebă dacă Patta nu 
pusese să-i fie urmărit telefonul sau dacă nu se păstra o listă a 
convorbirilor sale şi ştia cumva că încă mai păstra legătura cu 
baza americană. Chiar şi această nouă informaţie despre toxine, 
ştia Brunetti, nu l-ar fi abătut pe Patta din încercarea de-a 
păstra tăcerea asupra lucrurilor. Şi-n clipa când a aflat că 
Brunetti suspecta că o instituţie atât de înaltă încât să fie 
înnobilată cu numele de „companie“ ar putea fi implicată, era 
sigur că Patta o să-l amenințe cu o mustrare oficială, dacă 
persista în încercarea de-a aflat ce se întâmplase. Dacă forţele 
legii nu ţineau cont de cerinţele meseriei, atunci cu siguranţă 
Republica era periclitată. 

Cobori imediat la biroul lui Patta, ciocăni şi i se spuse să intre. 
Patta era aşezat la masa de lucru, arătând de parcă tocmai 
venise de la o probă pentru un rol într-un film. Una care-i 
reuşise. Când intră Brunetti, acesta era ocupat să-şi introducă 
una dintre ţigările sale ruseşti în portţigaretul de onix, având 
grijă să le ţină pe amândouă departe de masă, ca nu cumva să 
cadă pe ea cel mai mic fir de tutun şi să diminueze cumva din 
perfecțiunea strălucitoare a pupitrului renascentist în spatele 
căruia şedea. Ţigara dovedindu-se potrivnică, Patta îl lăsă pe 
Brunetti să aştepte în faţa lui până când reuşi s-o îndese cu grijă 


în cercul de aur al port-ţigaretului. 

— Brunetti, zise el, aprinzând ţigara şi trăgând câteva fumuri 
precaute, de încercare, căutând probabil să guste efectul 
aurului, am primit un apel telefonic foarte neliniştitor. 

— Sper că nu de la soţia dumneavoastră, domnule, zise 
Brunetti pe ceea ce spera că era o voce umilă. 

Patta aşeză ţigara pe marginea scrumierei din malahit, apoi o 
prinse iute când greutatea portţigaretului o făcu să cadă înapoi 
pe masă. O aşeză la loc, de data asta poziţionând-o în echilibru, 
cu capătul aprins şi muştiucul balansându-se înăuntrul şi-n afara 
scrumierei rotunde. De-ndată ce-şi luă mâna de pe ea, 
greutatea capului portţigaretului o trase în jos. Capătul ţigării 
alunecă afară şi atât ţigara, cât şi portţigaretul căzură, 
portţigaretul cu un pocnet plin, în bolul scrumierei. 

Brunetti îşi împreună mâinile la spate şi se uită pe geam, 
ridicându-se de câteva ori în vârful picioarelor. Când se uită 
înapoi, ţigara era stinsă, iar portţigaretul dispăruse. 

— Stai jos, Brunetti. 

— Mulţumesc, domnule, zise el, mereu politicos, ocupând 
locul său obişnuit în scaunul din fata mesei. 

— Am primit, reluă Patta, un telefon. 

Făcu o pauză exact atât de lungă cât să-l provoace pe 
Brunetti să-şi repete sugestia, apoi continuă: 

— Din partea lui signor Viscardi, de la Milano. 

Când Brunetti nu întrebă nimic, adăugă: 

— A sunat să-mi spună că-i pui la îndoială bunul său nume. 

Brunetti nu sări în propria-i apărare, aşa că Patta fu nevoit să 
explice. 

— A spus că agentul său de asigurare a primit un telefon... din 
partea ta, aş putea adăuga, şi-a fost întrebat cum de ştia atât de 
repede ce lucruri fuseseră luate din pa/azzo. 

Nici de-ar fi fost Patta amorezat de cea mai râvnită femeie din 
lume nu i-ar fi putut şopti numele cu mai multă adoraţie decât 
pusese în acel ultim cuvânt. 

— Mai mult, signor Viscardi a aflat că Riccardo Fosco, un 
cunoscut stângist - şi ce însemna asta, se întrebă Brunetti, 
într-o ţară în care Preşedintele Camerei Deputaţilor era 
comunist? -, pune întrebări tendenţioase cu privire la situaţia 
financiară a lui signor Viscardi. 

Patta făcu aici o pauză pentru a-i oferi lui Brunetti ocazia să 


se apere, dar acesta nu spuse nimic. 

— Signor Viscardi, continuă Patta, vocea trădându-i şi mai 
mult preocuparea pe care o simţea, n-a oferit de bunăvoie 
aceste informaţii; a trebuit să-i pun întrebări foarte precise 
despre felul cum a fost tratat aici. Dar a spus că polițistul care 
l-a chestionat, al doilea, deşi nu văd de ce-a fost nevoie să fie 
trimişi doi, n-a părut să dea crezare unora dintre răspunsurile 
sale. De înţeles, signor Viscardi, care e-un afacerist bine 
respectat şi-un membru de seamă al clubului Rotary 
Internaţional - nu era nevoie să specifice aici cine erau ceilalţi 
membri, colegii săi - a găsit acest tratament neliniştitor, mai cu 
seamă c-a venit atât de repede după brutalul tratament 
administrat de oamenii care i-au pătruns în palat şi au fugit cu 
tablouri şi bijuterii de mare valoare. Mă asculţi, Brunetti? întrebă 
brusc Patta. 

— O, da, domnule. 

— Atunci, de ce nu ai nimic de spus? 

— Aşteptam să aflu despre neliniştitorul apel telefonic, 
domnule. 

— Fir-ar să fie, strigă Patta, lovind cu mâna în masă. Acesta-i 
telefonul neliniştitor. Signor Viscardi e-un om important, atât 
aici, cât şi în Milano. Are o mare influenţă politică şi nu voi 
admite să creadă şi să spună că a fost tratat rău de poliţia din 
oraşul nostru. 

— Nu înţeleg cum a fost tratat rău, domnule. 

— Tu nu înţelegi nimic, Brunetti, zise Patta înfuriat, cu buzele 
strânse. Îl suni pe agentul de asigurări al omului în aceeaşi zi 
când este anunţată estimarea, de parcă ai bănui că este ceva 
ciudat cu estimarea aceea. Şi doi poliţişti merg la spital să-l 
chestioneze şi-i arată fotografii cu oamenii care nu au nicio 
legătură cu crima în cauză. 

— Asta v-a spus el? 

— Da, după ce-am vorbit o vreme şi l-am asigurat că am toată 
încrederea în el. 

— Ce-a spus mai exact despre fotografie? 

— Că al doilea poliţist i-a arătat fotografia unui criminal tânăr 
şi n-a părut să-l creadă când a spus că nu-l recunoaşte. 

— De unde ştia că omul din fotografie era criminal? 

— Poftim? 

Brunetti repetă: 


— De unde ştia că fotografia omului care i-a fost arătată era 
fotografia unui criminal? Putea fi poza oricui, a fiului poliţistului, 
a oricui. 

— Commissario, poza cui să i-o arate dacă nu aceea a unui 
criminal? 

Când Brunetti nu răspunse, Patta scoase din nou un suspin de 
exasperare. 

— Eşti ridicol, Brunetti. 

Brunetti dădu să vorbească, dar Patta îl întrerupse: 

— Şi nu încerca să le ţii partea oamenilor tăi atunci când ştii 
că au greşit. 

La insistenţele lui Patta că ofiţerul ofensator era „al său“, în 
mintea lui Brunetti se strecură o viziune despre cum trebuie să 
fie când Patta şi soţia lui încercau să-şi împartă răspunderea 
pentru eşecurile şi izbânzile celor doi fii ai lor. Fiul „meu“ va 
câştiga un premiu la şcoală, în vreme ce „al tău“ va fi obraznic 
cu profesorii sau va pica un examen. 

— Nu ai nimic de spus? întrebă în cele din urmă Patta. 

— Nu i-a putut descrie pe oamenii care l-au atacat, dar ştia ce 
tablouri aveau cu ei. 

Încă o dată, insistența lui Brunetti nu făcu altceva decât să-i 
arate lui Patta sărăcia familiei din care provenea el. 

— Evident, nu eşti obişnuit să locuieşti în preajma unor 
obiecte preţioase, Brunetti. Dacă o persoană trăieşte ani la rând 
alături de obiecte de mare valoare, iar aici mă refer la valoare 
estetică, nu doar la preţul material - vocea lui îl îndemna pe 
Brunetti să facă un efort de imaginaţie pentru a înţelege 
conceptul -, atunci ajunge să le recunoască, aşa cum i-ar 
recunoaşte pe membrii propriei sale familii. Aşadar, chiar şi 
într-o fracțiune de secundă, chiar şi în condiţii de stres cum au 
fost cele pe care le-a încercat signor Viscardi, putea să 
recunoască tablourile acelea, exact aşa cum și-ar recunoaşte 
soţia. 

Din cele spuse de Fosco, Brunetti bănuia că Viscardi ar fi 
întâmpinat şi mai puţine dificultăţi să recunoască tablourile. 

Patta se aplecă în faţă, răbdător, şi întrebă: 

— Eşti în stare să pricepi ceva din toate astea? 

— Voi înţelege mult mai multe când vom vorbi cu Ruffolo. 

— Ruffolo? El cine-i? 

— Tânărul criminal din fotografie. 


Patta nu spuse altceva decât numele lui Brunetti, dar îl spuse 
atât de încet, încât acesta cerea un răspuns. 

— Doi turişti şedeau pe-un pod şi-au văzut trei bărbaţi cum 
ieşeau din casă cu o valiză. Amândoi l-au identificat pe Ruffolo 
după fotografie. 

Datorită faptului că nu se ostenise să citească raportul asupra 
cazului, Patta nu întrebă de ce nu conţine şi informaţia aceasta. 

— S-ar fi putut ascunde afară, sugeră el. 

— Este cât se poate de posibil, fu de acord Brunetti, deşi lui i 
se părea mai probabil ca Ruffolo să fi fost înăuntru, şi nu să se fi 
ascuns. 

— Şi cum rămâne cu Fosco ăsta? Ce e cu apelurile lui 
telefonice? 

— Tot ce ştiu despre Fosco e că este redactorul financiar al 
uneia dintre cele mai importante reviste din ţară. L-am sunat 
să-mi fac o idee despre cât de important este signor Viscardi. Ca 
să ştim cum să-l tratăm. 

Asta oglindea atât de exact modul de gândire al lui Patta, 
încât fu incapabil să pună la îndoială sinceritatea lui Brunetti. Lui 
Brunetti nu i se părea nici pe departe necesar să-şi ceară scuze 
pentru seriozitatea cu care polițistul crezuse de cuviinţă să-l 
chestioneze pe Viscardi. In schimb, el spuse: 

— Tot ce trebuie să facem e să punem mâinile pe acest 
Ruffolo şi totul se va lămuri. Signor Viscardi îşi va primi 
tablourile înapoi, compania de asigurare ne va mulţumi şi-mi 
închipui că Gazzettino va publica un articol pe prima pagină a 
celei de-a doua secţiuni. În definitiv, signor Viscardi era un om 
foarte important şi, cu cât se clarifică mai repede lucrurile, cu 
atât mai bine ne va fi tuturor. 

Brusc, Brunetti se simţi copleşit de-un val de dezgust că 
trebuia să facă asta, să execute această şaradă stupidă de 
fiecare dată când stăteau de vorbă. Se uită în altă parte, apoi 
din nou la superiorul lui. 

Zâmbetul lui Patta era la fel de lătăreţ cât era de sincer. Era 
oare posibil ca Brunetti să înceapă în sfârşit să înţeleagă cum 
stăteau lucrurile, să acorde atenţie realităţilor politice? Dacă era 
aşa, Patta credea că meritul i-ar fi revenit pe drept cuvânt lui. 
Erau nişte oameni încăpăţânaţi, venețienii ăştia, se agăţau cu 
dinţii de propriile lor vederi, vederi învechite. Norocul lor că 
numirea sa ca vice-guestore le adusese o oarecare expunere la 


lumea largă, mai modernă, la lumea de mâine. Brunetti avea 
dreptate. Tot ce trebuia să facă era să-l găsească pe individul 
acela, pe Ruffolo, să recupereze tablourile, şi Viscardi avea să-l 
sprijine cu tărie. 

— Aşa-i, zise el, vorbind aspru, aşa cum vorbesc poliţiştii din 
filmele americane, dă-mi de veste de-ndată ce Ruffolo ăsta este 
adus în arest. Ai nevoie de mai mulţi oameni pentru asta? 

— Nu, domnule, spuse Brunetti după o pauză de gândire. 
Cred că avem destui în momentul de faţă. E doar o chestiune de 
răbdare până ce va face un pas greşit. Asta precis se va 
întâmpla cât de curând. 

Patta era complet dezinteresat de felul în care se prezenta 
chestiunea. El voia o arestare, retrocedarea tablourilor şi 
sprijinul lui Viscardi în cazul în care se hotăra să candideze 
pentru un post în consiliul orăşenesc. 

— Bine, anunţă-mă când ai ceva, zise el, concediindu-l pe 
Brunetti cu tonul său, dacă nu cu înţelesul cuvintelor. 

Patta se întinse după altă ţigară, iar Brunetti, nedorind să 
aştepte şi să asiste la ceremonie, se scuză şi cobori să discute 
cu Vianello. 

— Vreo veste despre Ruffolo? întrebă Brunetti când intră în 
birou. 

— Este şi nu este, răspunse Vianello, ridicându-se puţin din 
scaun într-un gest de deferenţă faţă de superiorul său, apoi 
aşezându-se la loc. 

— Adică? 

— Adică, vestea e că ar vrea să vorbească. 

— De unde vine vestea? 

— De la cineva care cunoaşte pe cineva care-l cunoaşte pe el. 

— Şi cine a vorbit cu acest cineva? 

— Eu. E unul dintre puştii ăia din Burano. Ştiţi, cei care au 
furat barca de pescuit anul trecut. Pentru că i-am iertat de 
treaba aia, m-am gândit că-mi e dator cu o favoare, aşa că am 
mers ieri să stau cu el de vorbă. Mi-am amintit că a făcut şcoala 
cu Ruffolo. Şi m-a sunat înapoi acum aproximativ o oră. N-a 
cerut nimic. A spus doar că altcineva a vorbit cu cineva care l-a 
văzut pe Ruffolo şi că acesta vrea să vorbească cu noi. 

— Cu cineva în mod deosebit? _ 

— Nu cu dumneavoastră, mă gândesc, domnule. În definitiv, 
l-aţi trimis la închisoare de două ori. 


— Vrei s-o faci tu, Vianello? 

Bărbatul ridică din umeri. 

— De ce nu? Doar că nu vreau să fie cine ştie ce mare deranj. 
N-a avut nimic de făcut în ultimii doi ani decât să stea la 
închisoare şi să urmărească filme polițiste americane, aşa că 
probabil va propune să ne întâlnim la miezul nopţii într-o barcă 
pe lagună. 

— Sau în cimitir în zorii zilei, tocmai când vampirii se întorc în 
zbor la culcuş. 

— De ce nu poate fi vorba de-un bar, să stăm comod şi să 
bem un pahar de vin? 

— Păi, oriunde ar fi, du-te şi întâlneşte-te cu el. 

— Să-l arestez când îşi face apariţia? 

— Nu, nu încerca s-o faci. Întreabă-l doar ce vrea să ne spună, 
vezi ce fel de învoială vrea să încheiem. 

— Vreţi să pun pe cineva de acolo să-l urmărească? 

— Nu. Probabil se va aştepta la asta. Şi ar intra în panică dacă 
ar crede că este urmărit. Vezi doar ce vrea. Dacă nu e prea 
mult, încheie învoiala cu el. 

— Credeţi că ne va vorbi despre Viscardi? 

— Nu are alt motiv să discute cu noi, nu-i aşa? 

— Nu, presupun că nu. 

Când Brunetti se întoarse să plece, Vianello întrebă: 

— Dar învoiala pe care o voi încheia cu el? Vom respecta 
partea noastră din ea? 

Auzindu-l, Brunetti se întoarse şi-i aruncă lui Vianello o privire 
lungă. 

— Sigur că da. Dacă criminalii nu pot crede nici într-o învoială 
ilegală cu poliţia, în ce să mai creadă? 


19 


Nu primi nicio veste de la Ambrogiani în după-amiaza aceea şi 
nici Vianello nu reuşi să ia legătura cu băiatul din Burano. În 
dimineaţa următoare, nu primise niciun telefon şi nici nu primi 
vreunul până se întoarse de la prânz. Vianello intră în jur de 
cinci să-i spună că băiatul sunase şi stabiliseră o întâlnire pentru 
sâmbătă după-amiaza în Piazzale Roma. Avea să vină o maşină 
să-l aştepte pe Vianello, care nu trebuia să fie îmbrăcat în 
uniformă, şi avea să-l aducă la locul unde urma să discute cu el 
Ruffolo. După ce-i explică acestea lui Brunetti, Vianello rânji şi 
adăugă: 

— Hollywood. 

— Probabil înseamnă că vor trebui să fure şi-o maşină ca să 
facă asta. 

— Şi nicio şansă de-un pahar de ceva, presupun, zise Vianello 
cu resemnare. 

— Păcat că au dărâmat barul Pullman; aşa, cel puţin, ai fi 
putut bea un pahar înainte să pleci. 

— N-am eu norocul ăsta. Trebuie să stau acolo unde opreşte 
autobuzul numărul cinci. Ei vor opri la bordură şi eu va trebui să 
urc. 

— Cum te vor recunoaşte? 

Roşi cumva Vianello? 

— Trebuie să am la mine un buchet de garoafe roşii. 

Auzindu-l, Brunetti nu se putu abţine şi izbucni în râs. 

— Garoafe roşii? Tu? Dumnezeule, sper să nu te vadă niciun 
cunoscut cum stai într-o staţie de autobuz, gata să pleci din 
oraş, cu un buchet de garoafe roşii. 

— l-am spus soţiei. Nu-i place, nu-i place deloc, mai ales că 
trebuie s-o fac sâmbătă după-amiaza. Trebuia să ieşim la cină în 
oraş; luni întregi n-o să mai aud altceva. 

— Vianello, îţi propun un târg. Fă asta, vom plăti chiar şi 
garoafele, dar va trebui să păstrezi chitanţa, dar fă-o şi voi 
modifica planificarea de serviciu ca să primeşti vinerea şi 
sâmbăta viitoare libere, bine? 

Părea cel mai mic lucru pe care-l putea face pentru omul care 
era dispus să-şi asume riscul de a se da pe mâna unor criminali 
cunoscuţi şi care, dând dovadă de şi mai mult curaj, era dispus 
să-şi asume riscul de a-şi înfuria soţia. 


— Ar trebui să fie în regulă, domnule, dar mie nu îmi place 
povestea. 

— Uite, nu trebuie să faci asta, Vianello. Mai devreme sau mai 
târziu, tot vom pune mâna pe el. 

— Nu face nimic, domnule. N-a fost niciodată atât de prost 
încât să ne facă ceva vreunuia dintre noi. Şi-l cunosc de la 
ultima lui arestare. 

Vianello, îşi amintea Brunetti, avea doi copii şi-un al treilea fiu 
pe cale de-a veni pe lume. 

— Dacă reuşeşte treaba, îţi asumi tu meritele. Te va ajuta să 
obţii o promovare. 

— O, perfect, dar el ce-o să zică de asta? 

Vianello cobori privirea în direcţia biroului lui Patta. 

— Ce-o să zică dacă-i arestăm prietenul, pe signor Important 
Politic Viscardi? 

— O, fii serios, Vianello, ştii ce va face. Odată ce Viscardi e 
după gratii şi cazul pare destul de puternic, Patta va vorbi 
despre cât de bănuitor a fost el încă de la început, dar a rămas 
în termeni buni cu Viscardi pentru a-l conduce mai bine în 
capcana pe care el însuşi a conceput-o. 

Ştiau amândoi dintr-o lungă experienţă că acesta era 
adevărul. 

Alte reflecţii pe marginea comportamentului superiorului lor 
fură întrerupte de telefonul lui Vianello. Răspunse rostindu-şi 
numele, ascultă o clipă, apoi îi dădu receptorul lui Brunetti. 

— E pentru dumneavoastră, domnule. 

— Da, zise el, apoi simţi un val de frământare când recunoscu 
vocea lui Ambrogiani. 

— E încă aici. Unul dintre oamenii mei l-a urmărit până acasă; 
se află în Grisignano, cam la douăzeci de minute de bază. 

— Acolo opresc trenurile, nu-i aşa? întrebă Brunetti, 
făcându-şi deja planuri. 

— Numai cele locale. Când vrei să-l întâlneşti? 

— Mâine dimineaţă. 

— Aşteaptă un minut; am aici un mers al trenurilor. 

Cât aşteptă, Brunetti auzi cum este aşezat receptorul o clipă, 
apoi vocea lui Ambrogiani. 

— E unul care pleacă din Veneţia la opt; ajunge la Grisignano 
la opt patruzeci şi trei. 

— Şi-nainte de asta? 


— La şase douăzeci şi patru. 

— Poţi trimite pe cineva să mă aştepte la ăsta? 

— Guido, trenul ăsta ajunge la şapte treizeci, spuse 
Ambrogiani pe-o voce aproape rugătoare. 

— Vreau să vorbesc cu el acasă la el şi nu vreau să plece 
înainte să am ocazia s-o fac. 

— Guido, nu poţi da buzna în casele oamenilor la şapte 
treizeci dimineaţa, chiar dacă e vorba de americani. 

— Dacă-mi dai adresa, poate reuşesc să obţin o maşină de 
aici. 

Chiar când o spuse, ştiu că era imposibil; vestea cererii sale 
avea să ajungă cu siguranţă la Patta, iar asta cu siguranţă avea 
să provoace alte probleme. 

— Eşti un drac încăpățânat, nu-i aşa? întrebă Ambrogiani, dar 
mai mult cu respect decât cu mânie în voce. Bine, vin eu la tren. 
O să vin cu maşina personală; în felul acesta putem parca în 
apropierea casei lui, să nu se întrebe tot cartierul ce căutăm 
acolo. 

Brunetti, pentru care maşinile erau lucruri străine, bizare, nu 
stătuse să se gândească la asta, la felul în care o maşină 
aparţinând în mod clar fie carabinierilor, fie poliţiei era sortită să 
provoace rumoare în orice cartier mic. 

— Mulţumesc, Giancarlo. Apreciez asta. 

— Chiar sper că e aşa. Şapte treizeci într-o dimineaţă de 
sâmbătă, zise Ambrogiani cu neîncredere şi puse receptorul în 
furcă înainte ca Brunetti să mai poată spune ceva. 

Ei bine, cel puţin nu trebuia să aibă la el o duzină de garoafe 
roşii. 

În dimineaţa următoare, reuşi să ajungă la gară la timp să bea 
o cafea înaintea plecării trenului, aşa încât fu rezonabil de 
politicos cu Ambrogiani când îl întâlni în minuscula gară din 
Grisignano. Maiorul arăta surprinzător de vioi şi de alert, de 
parcă s-ar fi trezit cu ore în urmă, lucru pe care Brunetti îl găsi, 
dată fiind dispoziţia sa actuală, vag supărător. Se opriră la un 
bar vizavi de gară, şi fiecare bău o cafea şi mâncă o brioşă, 
maiorul făcându-i semn cu bărbia barmanului că voia un strop 
de grappa în cafeaua sa. 

— Nu e departe de aici, zise Ambrogiani. Câţiva kilometri. 
Locuiesc într-o casă semidecomandată. Pe cealaltă parte stă 
proprietarul şi familia lui. 


Văzând privirea întrebătoare a lui Brunetti, explică: 

— Am trimis pe cineva să vină aici şi să pună câteva întrebări. 
Nu-s multe de spus. Trei copii. Locuiesc acolo de mai bine de 
trei ani, îşi plătesc mereu chiria la timp, se înţeleg bine cu 
proprietarul. Soţia lui e italiancă, aşa încât asta-i ajută în relaţia 
cu cartierul. 

— Şi băiatul? 

— E aici, s-a întors de la spitalul din Germania. 

— Şi cum este? 

— A început şcoala în septembrie. Nu pare să fie nimic în 
neregulă cu el, dar unul dintre vecini spune că are o cicatrice 
urâtă pe braţ. De parcă ar fi fost ars. 

Brunetti îşi termină cafeaua, puse ceaşca pe tejghea şi spuse: 

— Să mergem acasă la ei şi-ţi voi spune ce ştiu. 

Pe când străbăteau aleile adormite şi drumurile mărginite de 
copaci, Brunetti îi explică lui Ambrogiani ce aflase din cărţile 
citite, îi spuse despre xerocopia fişei medicale a fiului lui 
Kayman şi despre articolul din jurnalul medical. 

— Sună ca şi când ea, sau Foster, a alcătuit-o. Dar asta tot nu 
explică de ce-au fost ucişi amândoi. 

— Şi tu crezi că au fost ucişi? întrebă Brunetti. 

Ambrogiani îşi întoarse atenţia de la drum şi se uită la el. 

— N-am crezut nicio clipă că Foster a fost omorât în timpul 
unui jaf şi nu cred într-o supradoză. Indiferent cât de bine au 
fost înscenate ambele incidente. 

Ambrogiani coti pe-un drum şi mai strâmt şi trase pe dreapta 
cu câteva sute de metri înainte de-o casă albă din ciment 
amplasată mai în spate faţă de drum, împrejmuită de-un gard 
de metal. Uşile duble de la intrarea casei semiizolate se 
deschideau dintr-o verandă ridicată deasupra uşilor a două 
garaje gemene. Pe aleea din faţă se aflau două biciclete, una 
lângă cealaltă, inspirând abandonul absolut pe care numai 
bicicletele îl pot inspira. 

— Spune-mi mai multe despre substanţele astea chimice, zise 
Ambrogiani când opri motorul. Am încercat să aflu ceva despre 
ele aseară, dar nimeni din câţi am întrebat n-a părut să ştie 
ceva precis despre ele, doar că sunt periculoase. 

— Nu ştiu mai mult decât ce-am citit despre ele, recunoscu 
Brunetti. Sunt o întreagă gamă, un cocteil cu adevărat mortal. E 
uşor să le produci şi majoritatea fabricilor par să aibă nevoie de 


unele dintre ele sau să le fabrice în timp ce fac ce-or face ele 
acolo, însă problema survine când trebuie să scapi de ele. In 
trecut, era posibil să le arunci aproape oriunde, dar acum e mai 
greu. Prea mulţi oameni s-au plâns de prezenţa lor în grădinile 
din spatele caselor lor. 

— N-a fost cumva ceva în ziare acum câţiva ani, despre o 
navă, Karen B sau ceva de felul ăsta, care-a ajuns până-n Africa, 
a fost întoarsă din drum şi-a ajuns la Genova? 

Când Ambrogiani pomeni de asta, Brunetti îşi aminti 
incidentul şi titlurile despre „Nava Otrăvurilor“, un cargobot care 
încercase să-şi descarce cargoul într-un port african, însă i se 
refuzase permisiunea de acostare. Aşa că nava navigase în 
Mediterana preţ de săptămâni la rând, presa fiind la fel de 
interesată de el cum fusese de acei delfini bruni înnebuniţi care 
încercau să înoate în susul Tibrului odată la doi ani. In cele din 
urmă, Karen B acostase la Genova şi acesta fusese sfârşitul 
poveştii. La fel de eficient cum se pierduse în apele Mediteranei, 
Karen B se scufundase în paginile ziarelor şi de pe ecranele 
televiziunilor italiene. lar otrăvurile pe care le transporta, un 
întreg transport de substanţe letale, dispăruseră la fel de fără 
urmă, fără ca cineva să ştie sau să întrebe cum. Sau unde. 

— Da. Dar nu-mi amintesc ce transporta, zise Brunetti. 

— N-am avut niciodată un caz ca ăsta aici la noi, spuse 
Ambrogiani, neconsiderând necesar să explice că „noi“ erau 
carabinierii, iar „cazul“, deversările ilegale. Nici nu ştiu dacă e 
de datoria noastră să fim atenţi la asta sau să reacţionăm în 
vreun fel. 

Niciunul nu voia să fie primul care să spulbere tăcerea pe 
care-o aduse gândul acesta. În cele din urmă, Brunetti zise: 

— Interesant, nu-i aşa? 

— Că nimeni nu pare răspunzător să întărească legea? Dacă 
există legi? întrebă Ambrogiani. 

— Da. 

Înainte să poată dezvolta subiectul acesta, uşa de la intrare 
de pe partea stângă a casei la care se uitau se deschise şi în 
verandă păşi un bărbat. Acesta cobori scările, trase de uşa de la 
garaj, apoi se aplecă să mute bicicletele pe iarba de lângă alee. 
Când dispăru în garaj, atât Brunetti, cât şi Ambrogiani coborâră 
din maşină şi porniră către casă. 

Tocmai când ajunseră la poarta gardului, o maşină ieşi încet 


cu spatele din garaj. Avansă către poartă şi bărbatul cobori, 
lăsând motorul pornit, şi se îndreptă spre poartă ca s-o 
deschidă. Fie nu-i văzu pe cei doi oameni de acolo, fie alese să-i 
ignore. Deschise ivărul porţii, o împinse în lături şi apoi se duse 
înapoi spre portiera deschisă a maşinii. 

— Sergent Kayman? strigă Brunetti peste sunetul motorului. 

Auzindu-şi numele, bărbatul se întoarse şi se uită la ei. 
Amândoi poliţiştii păşiră în faţă, dar se opriră la poartă, având 
grijă să nu calce pe proprietatea omului neinvitaţi. Văzând asta, 
bărbatul le făcu semn cu mâna să înainteze şi se aplecă în 
maşină ca să oprească motorul. 

Era un om înalt şi blond, uşor adus de spate, aplecare ce 
probabil voise să-i ascundă înălţimea, dar care acum devenise 
un obicei. Se mişca cu acea uşurinţă şleampătă atât de comună 
americanilor, uşurinţa care-i făcea să arate atât de bine în haine 
de stradă şi atât de nelalocul lor în veșminte formale. Veni către 
ei, cu o mină deschisă şi întrebătoare, fără să zâmbească, însă 
cu siguranţă nebănuitor. 

— Da? întrebă el în engleză. Pe mine mă căutaţi? 

— Sergent Edward Kayman? întrebă Ambrogiani. 

— Mda. Cu ce vă pot fi de folos? E-un pic cam devreme, nu-i 
aşa? 

Brunetti păşi în faţă şi întinse mâna. 

— Bună dimineaţa, sergent. Sunt Guido Brunetti de la poliţia 
din Veneţia. 

Americanul îi strânse mâna; avea o strânsoare fermă şi 
puternică. 

— Sunteţi departe de casă, nu-i aşa, domnule Brunetti? 
întrebă el, transformând ultimele două consoane în „d“-uri. 

Aceasta se voise a fi o remarcă afabilă, aşa că Brunetti îi 
zâmbi. 

— Aşa cred. Dar vreau să vă întreb câteva lucruri, sergent. 

Ambrogiani zâmbi şi clătină din cap, dar nu făcu nicio 
încercare de-a se prezenta, lăsând conversaţia în seama lui 
Brunetti. 

— Păi, întrebaţi-mă, zise americanul, apoi adăugă: Regret că 
nu vă pot invita în casă, domnilor, la o ceaşcă de cafea, dar 
soţia încă doarme şi m-ar ucide dacă i-aş trezi pe copii din 
somn. Sâmbăta e singura ei dimineaţă când poate să doarmă 
mai mult. 


— Înţeleg, spuse Brunetti. La fel e şi la mine acasă. Şi eu a 
trebuit să mă furişez afară ca un hoţ în dimineaţa asta. 

Făcură schimb de zâmbete la gândul acestei tiranii iraționale 
a femeilor care dorm, după care Brunetti începu: 

— Aş vrea să vă întreb despre fiul dumneavoastră. 

— Daniel? întrebă americanul. 

— Da. 

— Mă gândeam eu. 

— Nu păreţi surprins, remarcă Brunetti. 

Înainte să răspundă, soldatul făcu câţiva paşi şi se sprijini de 
maşină. Brunetti profită de această ocazie pentru a se întoarce 
spre Ambrogiani şi a-l întreba în italiană: 

— Înţelegi ce discutăm? 

Carabinierul clătină afirmativ din cap. 

Americanul îşi încrucişă picioarele la nivelul gleznelor şi 
scoase un pachet de ţigări din buzunarul cămăşii. Îl întinse 
italienilor, însă amândoi refuzară cu o scuturare din cap. Işi 
aprinse o ţigară de la brichetă, având grijă s-o adăpostească în 
căuşul palmelor de vântul inexistent, apoi strecură atât 
pachetul, cât şi bricheta înapoi în buzunar. 

— E vorba de treaba asta cu doctoriţa, nu-i aşa? întrebă el, 
lăsând capul pe spate şi suflând un fuior de fum în sus. 

— Ce vă face să spuneţi asta, sergent? 

— Nu-i greu de presupus, nu-i aşa? Era doctorul lui Danny şi-a 
fost al naibii de tulburată când a păţit-o băiatul aşa de rău cu 
braţul. L-a tot întrebat ce s-a întâmplat, iar apoi iubitul ăla al ei, 
cel care-a fost omorât în Veneţia, a-nceput şi el să mă 
bombardeze cu întrebări. 

— Ştiaţi că era iubitul ei? întrebă Brunetti, sincer surprins. 

— Păi, doar după ce-a fost omorât a-nceput lumea să 
vorbească, dar bănuiesc că destul de mulţi trebuie să fi ştiut 
dinainte. Eu, unul, n-am ştiut, însă eu nu lucram cu ei. La naiba, 
nu suntem decât câteva mii aici şi toţi locuim şi lucrăm bot în 
bot. Nimeni nu poate păstra vreun secret, cel puţin nu pentru 
mult timp. 

— Ce fel de întrebări v-a pus? 

— Despre unde s-a plimbat Danny în ziua aceea. Şi despre ce 
altceva am văzut acolo. Lucruri de genul ăsta. 

— Ce i-aţi spus? 

— l-am zis că nu ştiu. 


— Chiar nu ştiaţi? 

— Păi, nu tocmai. Eram în ziua aia dincolo de Aviano, lângă 
lacul Barcis, dar ne-am mai oprit într-un loc la coborârea de pe 
munte; acolo am ţinut picnicul. Danny a plecat o vreme singur 
în pădure, dar nu-şi amintea unde anume a căzut, în ce loc. l-am 
spus lui Foster, am încercat să-i descriu locul cu pricina, dar 
nu-mi aminteam foarte limpede unde am parcat maşina-n ziua 
aia. Când ai de supravegheat trei copii şi-un câine, nu eşti foarte 
atent la lucruri de felul ăsta. 

— Ce-a făcut când i-aţi spus că nu vă aduceţi aminte? 

— La naiba, a vrut să merg acolo cu el, să mergem împreună 
cu maşina taman până acolo sus într-o sâmbătă şi să caut locul, 
să văd dacă nu-mi aduc aminte unde parcaserăm maşina. 

— Şi v-aţi dus cu el? 

— Nici vorbă. Am trei copii, soţie şi, dacă sunt norocos, o zi 
liberă pe săptămână. N-aveam de gând să-mi petrec una dintre 
ele hoinărind prin munţi, căutând un loc unde ţinusem cândva 
un picnic. În plus, atunci era perioada când Danny era la spital şi 
nu aveam de gând să-mi las soţia singură toată ziua, numai ca 
să merg la vânătoare de cai verzi pe pereţi. 

— Cum a reacţionat când i-aţi spus asta? 

— Păi, mi-am dat seama că era destul de furios, dar i-am spus 
doar că n-o pot face şi-a părut să se liniştească. A-ncetat să-mi 
mai ceară să merg cu el, dar cred că s-a dus singur să caute 
locul, sau poate împreună cu doctorul Peters. 

— De ce spuneţi asta? 

— Păi, s-a dus să vorbească c-un prieten de-al meu care 
lucrează la clinica de stomatologie. Tipul e tehnicianul care se 
ocupă de radiografii şi mi-a spus că, într-o după-amiază de 
vineri, Foster a intrat în laborator şi l-a rugat să-i împrumute pe 
durata weekendului eticheta. 

— Ce să-i împrumute? 

— Eticheta. Cel puţin aşa-i spun ei. Ştiţi, cartonaşul ăla mic pe 
care trebuie să-l poarte cu toţii, cei care lucrează cu 
radiografiile. Dacă sunt riscuri de supraexpunere, cartonaşul se 
face de-o altă culoare. Nu ştiu cum altfel îi spune. 

Brunetti clătină din cap, ştiind la ce se referea. 

— Păi, tipul ăsta a împrumutat-o pentru weekend şi i-a adus-o 
înapoi luni dimineaţa, la timp ca s-o aibă la serviciu. Om de 
cuvânt. 


— lar sensitometrul? 

— Nu se schimbase deloc. Avea aceeaşi culoare ca atunci 
când i-l dăduse. 

— De ce crezi că din cauza asta l-a împrumutat? 

— Nu l-aţi cunoscut, nu-i aşa? îl întrebă pe Brunetti, care 
scutură din cap. Era un tip haios. Foarte serios. Foarte serios în 
privinţa muncii lui, ei bine, în toate privinţele. Cred că era şi 
religios, dar nu ca nebunii ăia de convertiți. Când se hotăra că 
un lucru era corect, nimic nu-l oprea. Şi-şi pusese în cap că... 

Aici ezită. 

— Nu-s sigur ce-şi pusese în cap, dar voia să afle unde-a fost 
atins Danny de treaba aia la care e alergic. 

— Despre asta a fost vorba? De-o alergie? 

— Asta mi-au spus mie când s-a întors din Germania. Braţul 
lui e-un dezastru, dar doctorii de acolo spun că se va vindeca 
frumos. S-ar putea să dureze un an sau aşa ceva, dar cicatricea 
o să-i dispară sau cel puţin o să i se şteargă destul de bine. 

Ambrogiani vorbi pentru prima dată. 

— V-au spus la ce este alergic? 

— Nu, n-au reuşit să afle. Au zis că probabil e vorba de răşină 
de la unul dintre soiurile de copaci care cresc în munţii ăştia. 
l-au făcut băiatului tot felul de analize. 

Aici, chipul i se înmuie şi ochii i se luminară de-o reală 
mândrie. 

— Nu s-a plâns niciodată, nici măcar o dată, băiatul ăsta. Are 
vână de bărbat adevărat. Mai mândru decât sunt nu pot fi. 

— Dar nu v-au spus la ce a făcut alergie? repetă carabinierul. 

— Nu. Şi-apoi nerozii naibii i-au pierdut fişa medicală, cel 
puţin documentele medicale din Germania. 

Auzind asta, Brunetti şi Ambrogiani schimbară o privire, iar 
Brunetti întrebă: 

— Ştiţi cumva dacă Foster a găsit locul acela? 

— N-aş putea spune. A fost omorât la două săptămâni după 
ce a împrumutat sensitometrul ăla şi n-am mai avut ocazia să 
discut cu el. Aşa că nu ştiu. Îmi pare rău că a păţit asta. Era un 
tip OK şi-mi pare rău că prietena lui, doctoriţa, a trebuit să 
sufere atât de mult. N-am ştiut că erau atât de... 

Aici, nu reuşi să găsească cuvântul potrivit, aşa că se opri. 

— Asta cred cei de aici, că doctorul Peters şi-a făcut 
supradoza aceea din cauza lui Foster? 


De data aceasta, soldatul fu cel surprins. 

— N-are nicio logică altfel, nu-i aşa? Era doctor, nu? Dacă ştia 
cineva cât de multă treabă din aia să pui într-o seringă, ea 
trebuia să ştie. 

— Da, aşa cred, zise Brunetti, simțind apăsarea lipsei sale de 
loialitate chiar în clipa când vorbi. 

— Ciudat lucru, totuşi, începu americanul. Dacă nu m-ar fi 
preocupat atât de mult Danny, probabil că mi-aş fi amintit ce 
să-i spun lui Foster. L-aş fi putut ajuta să găsească locul pe 
care-l căuta. 

— Despre ce vorbiţi? întrebă Brunetti, făcând în aşa fel ca 
întrebarea să sune comună. 

— Cât am fost acolo-n ziua aia, am văzut două dintre 
camioanele care vin aici, le-am văzut cum coteau pe-un drum 
de pământ mai din josul dealului de unde ne aflam noi. Pur şi 
simplu nu m-am gândit la asta când m-a întrebat Foster. Imi 
doresc s-o fi făcut. L-aş fi scutit de multe chinuri. Tot ce ar fi 
avut de făcut ar fi fost să meargă să-l întrebe pe domnul 
Gamberetto unde erau maşinile lui în ziua aia şi-ar fi aflat locul. 

— Domnul Gamberetto? întrebă politicos Brunetti. 

— Mda, el e tipu' care a câştigat contractul de transport de la 
post. Camioanele lui vin aici de două ori pe săptămână şi ridică 
gunoaiele cu regim special. Ştiţi, reziduurile medicale de la 
spital şi de la clinica de stomatologie. Cred că ridică şi gunoaiele 
de la parcul auto. Uleiul pe care-l scot din transformatoare şi de 
la schimbările de ulei pe care le fac. Camioanele nu au pe ele 
numele lui sau altceva, dar au o dungă roşie pe margine şi 
genul ăsta de camioane am văzut eu lângă lacul Barcis în ziua 
aia. 

Făcu o pauză şi deveni gânditor. 

— Nu ştiu de ce nu m-am gândit la asta în ziua aia, când m-a 
întrebat Foster. Dar Danny tocmai plecase în Germania şi cred 
că nu gândeam tocmai limpede. 

— Lucraţi la biroul de contracte, nu-i aşa, sergent? întrebă 
Ambrogiani. 

Dacă americanul găsi ciudat că Ambrogiani ştia asta, nu trădă 
niciun semn. 

— Da, acolo lucrez. 

— Aveţi vreodată ocazia să vorbiţi cu domnul Gamberetto? 

— Nu. N-am dat niciodată ochii cu omul ăsta. li ştiu doar 


numele fiindcă am văzut contractul la birou. 

— Nu vine el să semneze contractul? întrebă Ambrogiani. 

— Nu, unul dintre ofiţeri merge la biroul lui. Îmi închipui că 
primeşte de la el un prânz gratis, apoi se întoarce cu contractul 
semnat şi noi îl procesăm. 

Brunetti nu trebui să se uite la Ambrogiani să ştie că acesta 
credea că cineva primea mult mai mult de la domnul 
Gamberetto decât un prânz gratis. 

— Acesta e singurul contract pe care-l are domnul 
Gamberetto? 

— Nu, domnule. Are contract să construiască noul spital. Asta 
trebuia să înceapă acum câtva timp, dar apoi a venit Războiul 
din Golf şi toate proiectele de construcţie au fost suspendate. 
Dar se pare că lucrurile încep să se dezmorţească şi-mi închipui 
că munca va începe la primăvară, de-ndată ce poate fi săpat 
pământul. 

— E-un contract mare? întrebă Brunetti. Aşa pare, desigur, un 
spital. 

— Nu-mi amintesc cifrele exacte, a trecut atât de mult de 
când am procesat contractul, dar cred că ajungea undeva înspre 
zece milioane de dolari. Dar asta era acum trei ani, când a fost 
semnat, îmi imaginez că a crescut binişor de-atunci. 

— Da, aşa aş crede şi eu, sigur că da, zise Brunetti. 

Brusc, se întoarseră cu toţii spre sunetul unui lătrat sălbatic 
din casă. Pe când se uitau, uşa din faţă se crăpă puţin şi-un 
câine mare negru ţâşni de după ea pe scări în jos. Lătrând 
demenţial, căţeaua alergă direct la Kayman şi sări la el, 
lingându-l pe faţă. Se întoarse spre cei doi bărbaţi, îi cercetă din 
priviri, apoi alergă câţiva paşi într-o parte pentru a se lăsa pe 
vine în iarbă şi-a se uşura. După care se întoarse la Kayman, 
sărind, ţintind să-i atingă nasul cu al ei. 

— Jos, Kitty Kat, zise el, fără absolut nicio fermitate în voce. 

Căţeaua se avântă în sus din nou şi reuşi să-l atingă. 

— Jos, fato. Termină cu asta. 

Ea îl ignoră, alergă în spate pentru a prinde elan mai mare 
pentru următorul salt, se întoarse şi porni în goană înapoi. 

— Câine rău, spuse Kayman pe-un ton care spunea contrarul. 

Impinse căţeaua jos cu ambele mâini şi le strânse în blana de 
la gâtul ei, unde începu s-o scarpine cu forţă. 

— Scuze. Voiam să plec fără ea. Odată ce mă vede că urc în 


maşină, o ia razna dacă nu poate veni cu mine. Adoră maşina. 

— Nu vreau să vă rețin, domnule sergent. Aţi fost de mare 
ajutor, zise Brunetti, întinzând mâna. 

Câinele îi urmări mâna din priviri, cu limba bălăngănindu-se 
pe-o parte a botului. Kayman îşi eliberă o mână şi-i strânse 
mâna lui Brunetti, dar o făcu stângaci, încă aplecat deasupra 
câinelui. Strânse şi mâna lui Ambrogiani, apoi, când ei se 
întoarseră şi porniră înapoi spre poartă, deschise portiera 
maşinii şi-i dădu voie căţelei să sară înăuntru înaintea sa. 

Când maşina dădu cu spatele spre ei, Brunetti rămase lângă 
poarta de metal. Îi făcu semn din mână sergentului Kayman 
pentru a-i da de veste că va avea el grijă să închidă poarta şi 
exact asta făcu. Americanul aşteptă atât cât să vadă că poarta 
era închisă, băgă în viteză şi porni încet la drum. Ultimul lucru 
pe care îl văzură fu capul căţelei, ieşind afară pe geamul din 
spate al maşinii, împungând vântul cu nasul. 


20 


În timp ce capul căţelei dispărea de-a lungul drumului îngust, 
Ambrogiani se întoarse spre Brunetti şi întrebă: 

— Ei bine? 

Brunetti se îndreptă spre maşina parcată. Când erau amândoi 
înăuntru şi portierele erau închise, Ambrogiani rămase la volan 
fără să pornească motorul. 

— Mare afacere, să construieşti un spital, zise în cele din 
urmă Brunetti. Mare afacere pentru signor Gamberetto. 

— Foarte, încuviinţă celălalt. 

— Îţi spune ceva numele? întrebă Brunetti. 

— O, da, spuse Ambrogiani, apoi adăugă: E cineva de care ni 
s-a spus să nu ne apropiem. 

Când Brunetti îi aruncă o privire nedumerită, Ambrogiani 
explică: 

— Păi, n-a fost niciodată dat ordin precis - ceva de felul ăsta 
nu e niciodată -, dar circulă vorba că signor Gamberetto şi 
afacerile lui nu trebuie cercetate prea amănunţit. 

— Altfel? întrebă Brunetti. 

— O, făcu Ambrogiani cu un chicot amarnic, nu e niciodată 
atât de brutal. Este pur şi simplu o sugestie, şi oricine are un 
dram de minte înţelege ce înseamnă asta. 

— Şi nu se apropie de signor Gamberetto? 

— Întocmai. 

— Interesant, spuse Brunetti. 

— Foarte. 

— Aşa că-l trataţi ca şi când ar fi un simplu om de afaceri cu 
treburi prin zonă? 

Ambrogiani clătină din cap. 

— Şi pe lângă lacul Barcis, se pare. 

— Da, aşa pare, nu? 

— Crezi c-ai putea afla ceva despre el? 

— Păi, cred că pot încerca. 

— Adică? 

— Adică, dacă-i un peşte de statură medie, voi putea afla 
ceva despre el. Dar dacă-i un peşte mare, nu voi avea prea mult 
de aflat. Sau ce voi afla îmi va spune că nu-i decât un afacerist 
local respectabil, cu legături politice puternice. lar asta nu va 
face decât să confirme ce ştim deja, că este un om cu Prieteni în 


Locuri Înalte. 

— Mafia? 

Ambrogiani ridică dintr-un umăr în chip de răspuns. 

— Chiar şi aici? 

— De ce nu? Trebuie să meargă undeva. În sud nu fac decât 
să se omoare unul pe altul. Câte crime au fost până acum anul 
ăsta? Două sute? Două sute cincizeci? Aşa că au început să se 
mute aici, mai la nord. 

— Guvernul? 

Ambrogiani scoase acel pufnet special de dezgust pe care 
italienii îl rezervă doar pentru dăţile când se discută despre 
guvernul lor. 

— Cine-i mai poate deosebi, mafia şi guvernul? 

Această viziune era mai aspră decât a lui Brunetti, dar poate 
că reţeaua naţională a carabinierilor avea acces la mai multe 
informaţii decât el. 

— Dar tu? întrebă Ambrogiani. 

— Pot da nişte telefoane când mă întorc acasă. Să cer nişte 
favoruri. 

Nu-i spuse lui Ambrogiani de apelul despre care el credea că 
va avea cei mai mari sorţi de reuşită, unul care nu avea nicio 
legătură cu cererea de favoruri; dimpotrivă. 

Rămaseră acolo vreme îndelungată. Într-un târziu, Ambrogiani 
se întinse în faţă şi deschise torpedoul. incepu să scotocească 
prin teancul de hărţi de acolo până când scoase în cele din urmă 
una afară. 

— Ai timp? întrebă el. 

— Da. Cât durează se ajungem înapoi? 

În loc să răspundă, Ambrogiani despături o hartă şi-o întinse 
în faţa lui, sprijinită de volan. Cu un deget gros, cutreieră harta 
până ce găsi ceea ce căuta. 

— Aici este. Lacul Barcis. 

Degetul său şerpui la dreapta pe lac şi apoi o tăie brusc în jos 
într-o linie dreaptă ce ducea la Pordenone. 

— O oră şi jumătate. Poate două. În mare parte e autostrada. 
Ce spui? 

În chip de răspuns, Brunetti se întinse în spate şi îşi trase 
centura de siguranţă peste piept, fixând-o între scaune. 

Două ore mai târziu, conduceau de-a lungul drumului 
şerpuitor care ducea la lacul Barcis, una dintre cele cel puţin 


douăzeci de maşini prinse în urma unui camion plin cu pietriş 
care se târa cu zece kilometri la oră, forțându-l pe Ambrogiani 
să schimbe necontenit vitezele din a doua în prima când opreau 
la curbe pentru a da voie camionului să treacă. Din când în 
când, câte-o maşină ţâşnea pe lângă ei pe stânga, apoi se 
înfigea la milimetru între două dintre maşinile înghesuite în 
urma camionului, forţându-le să se depărteze cu botul şi 
claxonul. Din când în când, câte-o maşină trăgea brusc pe 
dreapta şi căuta un loc de parcare pe marginea prea îngustă a 
drumului. Şoferul cobora, trăgea în sus capota şi uneori făcea 
greşeala să deschidă radiatorul. 

Brunetti vru să sugereze să tragă pe dreapta, dat fiind că nu 
se grăbeau, nu aveau o destinaţie precisă, dar, chiar dacă nu el 
conducea, ştia că era mai bine să se abţină. După aproximativ 
douăzeci de minute astfel petrecute, camionul ieşi de pe drum 
într-o parcare lungă, fără-ndoială concepută tocmai în acest 
scop, şi maşinile ţâşniră pe lângă el, unele făcând semne de 
mulţumire, majoritatea  nesinchisindu-se. Zece minute mai 
târziu, intrară în micul oraş Barcis şi Ambrogiani coti la stânga 
şi-n josul unui drum abrupt de acces ce ducea câtre lac. 

Ambrogiani se opinti afară din maşină, evident zdruncinat de 
drum. 

— Hai să bem ceva, zise el, pornind spre o cafenea ce umplea 
enorma verandă din spatele uneia dintre clădirile de lângă lac. 

Trase un scaun la una dintre mesele dotate cu umbrele 
lăsându-se să cadă în el. Înaintea lor se întindea lacul, cu o apă 
straniu de albastră; în spatele ei se ridicau munţii. Veni un 
chelner şi le luă comanda, se întoarse câteva minute mai târziu 
cu două cafele şi două pahare de apă minerală. 

După ce Brunetti îşi termină cafeaua şi sorbi o gură de apă, 
întrebă: 

— Ei bine? 

Ambrogiani zâmbi. 

— Frumuşel lac, nu-i aşa? 

— Da, frumos. Ce suntem, turişti? 

— Aşa cred. Păcat că nu putem rămâne aici să ne uităm la lac 
toată ziua, aşa-i? 

Pe Brunetti îl neliniştea să nu ştie dacă celălalt bărbat vorbea 
serios sau nu. Dar da, ar îi fost plăcut. Se trezi sperând că cei 
doi americani tineri reuşiseră să petreacă weekendul acolo, 


indiferent de scopul drumului lor. Dacă erau îndrăgostiţi, acesta 
era un loc frumos unde să te afli. Fiind propriu-i redactor, 
corectă această frază şi-o făcu să spună că, dacă se iubeau, 
oriunde era frumos. 

Brunetti chemă chelnerul şi-l plăti. Se hotărâseră ca la drumul 
de urcare să nu atragă atenţia asupra lor punând întrebări 
despre camioane cu dungi roşii care intră pe drumuri secundare. 
Erau turişti, chiar dacă erau la cravată şi sacou, şi turiştii cu 
siguranţă aveau dreptul să oprească la un loc de picnic la 
drumul de coborâre şi să se uite la munţi în vreme ce traficul 
gonea pe lângă ei. Deoarece nu ştia cât de mult timp avea să le 
ia, trecu pe la tejgheaua dinăuntru şi-l întrebă pe barman dacă 
nu le putea face câteva sendvişuri pe care să le ia cu ei. Tot ce 
putea acesta să încropească erau sendvişuri cu prosciutto şi 
brânză. Ambrogiani clătină din cap, îi spuse să facă patru şi să 
pună lângă ele o sticlă de vin roşu şi două căni de plastic. 

Cu acestea în mână, se întoarseră la maşina lui Ambrogiani şi 
coborâră dealul, înapoi către Pordenone. Cam la doi kilometri de 
Barcis, văzură un spaţiu larg de parcare pe partea dreaptă şi 
intrară acolo. Ambrogiani întoarse maşina, aşa încât să poată 
vedea drumul, nu munţii, opri motorul şi zise: 

— Am ajuns. 

— Nu aşa mă gândeam că-mi voi petrece sâmbăta, recunoscu 
Brunetti. 

— Am avut şi mai rele, zise Ambrogiani şi apoi vorbi despre o 
dată când primise însărcinarea să aibă grijă de victima unei 
răpiri în Aspromonte şi petrecuse trei zile acolo între dealuri, 
stând întins pe pământ, urmărind printr-un binoclu cum oamenii 
intrau şi ieşeau dintr-o stână. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Brunetti. 

— O, i-am prins. 

Şi apoi râse. 

— Dar era altcineva, nu cel pe care-l căutam noi. Familia fetei 
ăleia nu ne sunase deloc, nu raportase dispariţia. Erau dispuşi 
să plătească răscumpărarea, numai că am ajuns acolo înainte să 
aibă ocazia să plătească o liră. 

— Ce s-a întâmplat cu celălalt? Cel pe care-l căutaţi? 

_ — L-au ucis. L-am găsit la o săptămână după ce am găsit fata. 
li tăiaseră gâtul. Mirosul ne-a dus la el. Şi păsările. 
— De ce au făcut-o? 


— Probabil fiindcă am găsit fata. l-am prevenit familia, când 
le-am dus-o înapoi, să nu spună nimic. Dar cineva a sunat la 
ziare şi-a apărut peste tot pe primele pagini. Ştii tu, „Eliberare 
fericită“, cu tot cu poze înfăţişând-o pe ea cu mama ei, 
mâncând prima farfurie de paste în două luni. Trebuie să fi citit 
despre asta şi să-şi fi făcut socoteala că-i căutam, că ne 
apropiam. Aşa că l-au omorât. 

— De ce nu i-au dat pur şi simplu drumul? 

Apoi, deoarece informaţia nu fusese încă dată, Brunetti 
întrebă: 

— Câţi ani avea? 

— Doisprezece. 

Urmă o pauză îndelungată, după care Ambrogiani răspunse la 
prima întrebare. 

— Să-i fi dat drumul ar fi fost o afacere proastă. Le-ar fi dat de 
ştire altor oameni că, dacă noi ne apropiem destul de mult, ar 
putea exista vreo şansă pentru ei. Ucigându-l, au transmis 
limpede mesajul: facem o treabă serioasă şi, dacă nu plătiţi, 
ucidem. 

Ambrogiani destupă sticla de vin şi turnă în cănile de plastic. 
Mâncară fiecare câte un sendviş, apoi, fiindcă nu aveau ce 
altceva să facă, mai mâncară unul. In tot acest timp, Brunetti se 
abţinuse să se uite la ceas, ştiind că era cu atât mai târziu cu 
cât se uita mai rar. Incapabil să se abţină, se uită. Prânzul. Orele 
se întindeau înainte. Cobori geamul, privi munţii vreme 
îndelungată. Când îşi întoarse ochii, Ambrogiani dormea cu 
capul prăvălit pe stânga, sprijinit de geam. Brunetti urmări 
traficul cum urca şi cobora panta abruptă. Toate maşinile i se 
păreau în linii mari la fel, diferind doar la nivelul culorii şi, dacă 
se mişcau destul de încet, la cel al numerelor de înmatriculare. 

După o oră, traficul începu să se rărească, toată lumea se 
oprise să mănânce. Curând, auzi şuierul ascuţit al frânelor unui 
camion şi ridică privirea pentru a vedea un camion mare cu o 
dungă roşie pe-o parte cum trece pe lângă ei, coborând dealul. 

ÎI înghionti pe Ambrogiani în braţ. Carabinierul se trezi pe 
dată, rotind cheia cu mâna. Intră pe şosea şi urmări camionul. 
Cam la doi kilometri de locul unde se aflaseră parcaţi, camionul 
semnaliză şi apoi coti la dreapta, dispărând în josul unui drum 
îngust de pământ. Ei merseră mai departe, continuând să 
coboare dealul, dar Brunetti îl văzu pe Ambrogiani întinzându-se 


către tabloul de bord şi apăsând butonul care readucea 
kilometrajul la zero. După ce parcurse un kilometru întreg, ieşi 
de pe şosea şi opri motorul. 

— Ce număr de înmatriculare avea? 

— De Vicenza, zise Brunetti şi scoase carneţelul pentru a nota 
numerele cât încă le avea proaspete în memorie. Ce crezi? 

— Rămânem aici până ce trece camionul de noi la coborâre 
sau aşteptăm o jumătate de oră, după care mergem înapoi. 

După jumătate de oră, camionul nu trecuse de locul unde se 
aflau ei parcaţi, aşa că Ambrogiani conduse înapoi către drumul 
pe care intrase camionul. Trecură de el şi trase pe dreapta puţin 
mai departe, introducând maşina între două balustrade de 
ciment. i 

Ambrogiani cobori şi se duse la portbagajul maşinii. II 
deschise şi vâri mâna înăuntru. Lângă roata de rezervă era pitit 
un pistol de calibru mare, pe care-l îndesă la betelia 
pantalonilor. 

— Ai şi tu unul? întrebă. 

Brunetti dădu din cap. 

— Nu l-am adus azi. 

— Mai am unul aici. Îl vrei? 

Brunetti dădu iarăşi din cap. 

Ambrogiani  trânti capacul portbagajului şi  traversară 
împreună şoseaua şi intrară pe drumeagul de pământ ce ducea 
către munţi. 

Camioanele săpaseră şanţuri duble în pământul drumeagului; 
cu prima ploaie abundentă, pământul avea să se transforme în 
noroi şi drumul urma să fie impracticabil pentru vehiculele de 
mărimea camionului pe care-l văzuseră că intrase pe acolo. 
După câteva sute de metri, drumeagul se lărgea cât de cât şi 
făcea o curbă pentru a trece pe lângă un pârâiaş ce trebuie că 
venea dinspre lac. Curând, drumeagul se ramifică la stânga, 
abandonând pârâiaşul şi urmând acum un şir lung de copaci. In 
faţă, drumeagul făcea un alt cot strâns la stânga şi urca o pantă 
abruptă, unde părea să se sfârşească. Fără nicio veste, 
Ambrogiani păşi în spatele unui copac şi-l trase pe Brunetti după 
el. Dintr-o singură mişcare, carabinierul duse mâna înăuntrul 
jachetei şi scoase pistolul cu o mână şi, cu cealaltă, îi dădu lui 
Brunetti un brânci puternic în mijlocul spatelui care-l făcu să se 
rotească în lături, complet dezechilibrat. 


Brunetti bătu aerul cu braţele, incapabil să se oprească 

locului. Preţ de-o clipă, rămase suspendat între mişcare şi 
prăbuşire, dar apoi pământul se povârni sub el şi ştiu că avea să 
cadă. După care, întoarse capul şi-l văzu pe Ambrogiani venind 
direct spre el cu pistolul în mână. Inima i se contractă într-o 
teroare subită. Avusese încredere în omul acela, nu stătuse nicio 
clipă să-şi spună că persoana de la baza americană care aflase 
de curiozitatea lui Foster şi care aflase de aventura doctorului 
Peters cu acesta putea fi la fel de bine italian ca şi american. ŞI 
chiar îi oferise lui Brunetti o armă. 
_ Se prăbuşi pe burtă la pământ, năucit, cu răsuflarea tăiată. 
Incercă să se ridice în genunchi. Se gândea la Paola şi deveni 
conştient de revărsarea de lumină din jurul lui. Ambrogiani se 
trânti la pământ lângă el, îi aruncă un braţ peste spate şi-l 
împinse înapoi la sol. 

— Rămâi jos. Ţine capul jos, zise el în urechea lui Brunetti, 
întins lângă el, cu braţul peste spatele lui. 

Brunetti se lăsă la pământ, înfigând mâinile în iarba de sub el, 
cu ochii închişi, conştient doar de greutatea braţului lui 
Ambrogiani şi de transpiraţia care-i acoperea tot corpul. Prin 
torentul pulsului său, auzi sunetul unui camion venind către ei 
dinspre ceea ce păruse a fi capătul drumului. Ascultând, motorul 
acestuia hurui pe lângă ei, apoi slăbi în vreme ce-şi croia drum 
înapoi spre şoseaua principală. Când dispăru, Ambrogiani se 
ridică în picioare cu greutate şi începu să-şi scuture hainele. 

— Scuze, zise el, zâmbind în jos către Brunetti şi întinzând 
mâna. Am făcut-o doar, n-am avut timp să mă gândesc. Eşti 
teafăr? 

Brunetti îi luă mâna, se ridică în picioare şi rămase alături de 
celălalt bărbat, cu genunchii tremurându-i incontrolabil. 

— Sigur, teafăr, zise el şi se aplecă pentru a-şi scutura petele 
mai mari de praf de pe pantaloni. 

Lenjeria de corp îi era lipită de trup, agăţată acolo de 
neaşteptatul val de teroare animală care-l copleşise. 

Ambrogiani se întoarse şi merse înapoi către drumeag, fie 
complet neştiutor de teama lui Brunetti, fie într-un desăvârşit 
gest de nepăsare jucată. Brunetti termină să se scuture de praf, 
inspiră de câteva ori adânc şi-l urmă pe Ambrogiani de-a lungul 
drumeagului către locul unde acesta începea să urce. Nu se 
sfârşea acolo, ci, în schimb, cotea brusc la dreapta şi se oprea 


abrupt la marginea unei faleze mici. Împreună, cei doi bărbaţi 
urcară spre margine şi se uitară în jos dincolo de ea. Sub ei se 
întindea o zonă cam cât jumătatea unui teren de fotbal, în mare 
parte acoperită cu lujeri târâtori ce-ar fi putut cu uşurinţă să 
crească chiar în vara aceea. Capătul dinspre ei, întinzându-se de 
la ridicătura de pământ pe care stăteau ei, conţinea în jur de o 
sută de butoaie din metal ce trebuiau să fi conţinut cândva 
kerosen. Printre ele erau amestecate pungi mari din plastic 
negru, rezistent, de uz industrial, închise la un capăt. La un 
moment anume, trebuie să se fi folosit un buldozer, căci 
butoaiele din capătul îndepărtat dispăreau sub un morman de 
pământ năpădit de ierburi ce fusese răsturnat peste ele. Nu 
aveai cum să-ţi dai seama cât de departe ajungeau butoaiele 
acoperite, nu puteai spera să le numeri. 

— Ei bine, se pare c-am găsit ceea ce căuta americanul, zise 
Ambrogiani. 

— Cred că şi el a găsit. 

Ambrogiani clătină din cap. 

— N-ar fi fost nevoie să-l omoare dacă nu găsea. Ce crezi că a 
făcut, l-a confruntat direct pe Gamberetto? 

— Nu ştiu, zise Brunetti. 

Nu avea logică o reacţie atât de dură. Care era cel mai rău 
lucru care i s-ar fi putut întâmpla lui Gamberetto? O amendă? 
Fără-ndoială, ar fi dat vina pe şoferi, ba chiar ar fi plătit pe unul 
dintre ei să spună că a făcut-o de capul lui. Nici nu se punea 
problema să piardă un contract pentru construirea unui spital, 
dacă se descoperea aşa ceva; legea italiană o trata doar puţin 
mai mult ca pe-un delict minor. N-ar fi riscat mai mult nici dacă 
ar fi fost prins conducând o maşină neînmatriculată. Asta, în 
definitiv, priva direct guvernul de-un venit; ce aveau ei în faţă 
nu făcea decât să otrăvească pământul. 

— Crezi că putem ajunge acolo jos? întrebă el. 

Ambrogiani se uită ţintă la el. 

— Vrei să mergi să te uiţi la treburile alea? 

— AŞ vrea să văd ce scrie pe butoaie. 

— Poate dacă o luăm prin stânga, pe acolo, zise Ambrogiani, 
arătând pe direcţia aceea către o potecă îngustă ce cobora spre 
groapa de gunoi. 

Împreună, coborâră panta abruptă, ţinându-se unul de celălalt 
pentru a nu aluneca. În cele din urmă, jos, se treziră la doar 


câţiva metri de primele butoaie. 

Brunetti se uită în jos la pământ. Praful era uscat şi plutea 
liber acolo, la periferia gropii; înăuntru, părea să se îngroaşe şi 
să se transforme în pastă. Inaintă spre butoaie, având grijă unde 
punea piciorul. Nu era scris nimic pe capac sau pe lateral; nicio 
etichetă, niciun autocolant, niciun semn de identificare de vreun 
fel. Mișcându-se de-a lungul marginii gropii, cu băgare de seamă 
să nu păşească prea aproape de ele, examină capacele şi 
laturile vizibile ale butoaielor de acolo. li ajungeau aproape până 
la şold, fiecare cu câte-un capac de metal bine îndesat. Oricine 
le aşezase acolo avusese măcar grijă să le pună în picioare. 

Când ajunse la capătul şirului de butoaie expuse fără să vadă 
vreun semn de identificare, se uită în spate de-a lungul şirului 
pe lângă care venise, căutând un loc unde să fie destul spaţiu 
între ele ca să-i permită trecerea. Merse în urmă câţiva paşi şi 
găsi un loc pe unde s-ar fi putut strecura printre ele. Materia de 
sub picioarele sale era acum mai mult decât o pastă; se 
transformase într-un strat subţire de noroi uleios care-i urca pe 
laturile tălpilor de la pantofi. Înaintă şi mai mult printre 
butoaiele ridicate în picioare, aplecându-se din când în când 
pentru a căuta vreun semn de identificare. Lovi cu piciorul în 
una dintre pungile negre de plastic. De butoiul de care stătea 
sprijinită atârna o fâşie de hârtie. Luându-şi batista, Brunetti 
întinse mâna şi întoarse hârtia. „Forţele Aeriene SUA. Ramst...“ 
O parte din ultimul cuvânt lipsea, dar, de când escadronul 
Forţelor Aeriene Italiene îşi avântase avioanele nebuneşte unul 
în celălalt, făcând să plouă cu moarte peste sutele de civili 
germani şi americani de sub ei, toată lumea din Italia ştia că cea 
mai mare bază militară aeriană americană din Germania se afla 
la Ramstein. 

Lovi punga cu piciorul. Aceasta se prăvăli pe-o rână şi, după 
formele care se reliefau prin plastic, părea plină de cutii de 
tinichea. Brunetti îşi scoase cheile din buzunar şi le înfipse în 
pungă, rupând-o pe-o parte de sus până jos. Cutii de tinichea şi 
de carton se revărsară afară. Când o conservă se rostogoli spre 
el, Brunetti sări în spate fără să vrea. 

În spatele lui, Ambrogiani strigă: 

— Ce este? 

Brunetti flutură braţul deasupra capului în semn că era-n 
ordine şi se aplecă pentru a examina înscrisul de pe cutii. 


„Emisie guvernamentală. Interzisă revânzarea şi uzul privat“, 
era scris pe unele în engleză. Câteva cutii de carton aveau 
etichete în germană. Majoritatea purtau craniul şi oasele 
încrucişate care anunțau prezenţa otrăvii sau a altui pericol. 
Ridică piciorul şi împinse o conservă. Eticheta, tot în engleză, 
spunea: „Dacă aţi găsit-o, contactaţi ofiţerul dv. NBC. Nu 
atingeţi“. 

Brunetti se întoarse şi merse cu atenţie către marginea gropii 
de gunoi, având acum şi mai multă grijă unde punea piciorul. La 
câţiva metri de margine, îşi scăpă batista pe jos şi o lăsă acolo. 
Când ieşi dintre butoaie, Ambrogiani veni la el. 

— Ei bine? întrebă carabinierul. 

— Etichetele sunt în engleză şi germană. Câteva provin de la 
una dintre bazele forţelor lor aviatice din Germania. Habar n-am 
de unde provin celelalte. 

Se îndepărtară de groapă. 

— Ce-i un ofiţer NBC? întrebă Brunetti, sperând că Ambrogiani 
avea să ştie. 

— Nuclear, biologic şi chimic. 

— Maică Precistă, şopti Brunetti. 

Nu era nevoie ca Foster să fi mers la Gamberetto ca să se afle 
în pericol. Era un tânăr care păstra pe raftul bibliotecii cărţi 
precum Viaţa creştină în epoca îndoielii. Probabil că ar fi făcut 
ceea ce orice tânăr soldat nevinovat ar fi făcut - ar fi raportat 
asta ofițerului lui superior. Reziduuri americane. Reziduuri 
militare americane. Trimise în Italia ca să poată fi aruncate 
acolo. In secret. 

Străbătură înapoi drumeagul, fără să mai întâlnească alte 
camioane pe drum. Când ajunseră la maşină, Brunetti se aşeză 
în scaun, cu picioarele încă afară din maşină. Din două mişcări 
iuți, îşi aruncă încălţările din picioare departe în iarba de pe 
marginea drumului. Având grijă să le ţină de partea de sus, îşi 
dădu jos şosetele şi le azvârli pe urmele pantofilor. Întorcându- 
se spre Ambrogiani, spuse: 

— Crezi că putem opri la un magazin de încălţăminte în drum 
spre secţie? 


21 


Pe drumul de întoarcere spre gara din Mestre, Ambrogiani îi 
dădu lui Brunetti o idee despre cum ar fi fost posibile 
deversările. Deşi poliția vamală italiană avea dreptul să 
inspecteze fiecare camion care venea din Germania la baza 
americană, acestea erau atât de multe la număr încât unele 
scăpau de verificare, iar verificarea care era totuşi făcută era 
deseori sumară, în cel mai bun caz. Cât despre avioane, nici să 
nu vorbim; aterizau şi decolau de pe aeroporturile militare din 
Villafranca şi Aviano după bunul loc plac, încărcând şi 
descărcând orice pofteau. Când Brunetti întrebă de ce erau atât 
de multe transporturi, Ambrogiani explică gradul de implicare al 
Americii astfel încât soldaţii şi aviatorii, soțiile şi copiii lor, să fie 
fericiţi. Ingheţată, pizza îngheţată, sos de spaghete, cartofi pai, 
spirtoase, vinuri de California, bere: toate acestea, şi altele pe 
deasupra, erau aduse cu avionul pentru a aproviziona rafturile 
supermarketurilor, iar asta fără a mai pomeni de magazinele 
care vindeau echipament stereo, televizoare, biciclete de curse, 
pământ pentru flori, lenjerie intimă. Apoi erau transporturile 
care aduceau echipament greu, tancuri, jeepuri. Îşi aminti de 
baza navală de la Neapole şi baza de la Livorno; cu vaporul se 
putea aduce orice. 

— Pare că n-au nicio problemă să facă asta, zise Brunetti. 

— Dar de ce să le aducă aici? întrebă Ambrogiani. 

Lui Brunetti i se părea cât se poate de simplu. 

— Nemţii sunt mai grijulii cu lucruri de felul ăsta. Ecologiştii 
sunt o adevărată putere acolo. Dacă ar prinde cineva de veste 
de aşa ceva în Germania, ar avea loc un scandal. Acum că sunt 
uniţi, cineva ar începe să vorbească despre expulzarea 
americanilor, fără să mai aştepte ca ei să plece din proprie 
voinţă. Dar aici în Italia, nimănui nu-i pasă ce se aruncă, 
oriunde, aşa că tot ce trebuie să facă e să elimine semnele de 
identificare. Apoi, dacă ceea ce aruncă este găsit, nu poate fi 
învinovăţit nimeni, toţi pot nega că ar avea cunoştinţă de asta şi 
nimănui nu-i va păsa destul de mult să afle ce şi cum. Şi nimeni 
de aici nu va vorbi despre expulzarea americanilor. 

— Dar nu au eliminat toate semnele de identificare, îl corectă 
Ambrogiani. 

— Poate s-au gândit că le vor acoperi înainte să le găsească 


cineva. E destul de uşor să aduci un buldozer şi să termini 
aruncând pământ peste ele. Părea că încep să rămână fără 
spaţiu acolo, oricum. 

— De ce nu le trimit pur şi simplu cu vaporul înapoi în 
America? 

Brunetti îi aruncă o privire lungă. Fără-ndoială, nu putea îi 
atât de ignorant. 

— Noi încercăm să ne aruncăm deşeurile în ţările din Lumea a 
Treia, Giancarlo. Pentru americani, poate că noi suntem o ţară 
din Lumea a Treia. Sau poate că toate ţările care nu sunt 
America aparţin Lumii a Treia. 

Ambrogiani bâigui ceva în barbă. 

Înaintea lor, traficul încetinea la ghişeele de intrare pe 
autostradă. Brunetti îşi scoase portmoneul şi-i dădu lui 
Ambrogiani trei mii de lire, puse restul la loc şi vâri portmoneul 
înapoi în buzunar. La a treia ieşire, Ambrogiani trase la dreapta 
şi intră în traficul haotic de sâmbătă după-amiaza. Se târâră 
spre gara Mestre, luptându-se cu agresivitatea maşinilor de tot 
felul. Ambrogiani opri peste drum de ea, ignorând indicatorul de 
parcare interzisă şi claxonul furios din partea unei maşini care 
voia să intre în spatele lui. 

— Ei bine? întrebă el, uitându-se înspre Brunetti. 

— Vezi ce poţi afla despre Gamberetto, iar eu o să vorbesc cu 
câţiva oameni de aici. 

— Să te sun? 

— Nu de la bază. 

Brunetti mâzgăli numărul său de acasă pe-o bucată de hârtie 
şi i-o dădu celuilalt. 

— Ăsta-i numărul meu de telefon. Mă găseşti la el dimineaţa 
devreme sau seara. Sună de la o cabină telefonică, cred. 

— Da, acceptă Ambrogiani cu o voce sumbră, de parcă 
această mică sugestie îl prevenise brusc de amplitudinea 
situaţiei în care erau ei implicaţi. 

Brunetti deschise portiera şi cobori din maşină. Veni pe partea 
cealaltă şi se aplecă spre geamul deschis. 

— Mulţumesc, Giancarlo. 

Îşi strânseră mâinile prin geamul deschis, fără a mai spune 
altceva, şi Brunetti traversă drumul spre gară în vreme ce 
Ambrogiani demara. 

Pe când ajunse acasă, îl dureau picioarele din pricina 


pantofilor noi pe care i-i cumpărase Ambrogiani de la un 
magazin de pe autostradă. O sută şaizeci de mii de lire şi-i 
răneau picioarele! De-ndată ce intră pe uşă, îi aruncă din 
picioare, apoi se duse către baie, dându-şi jos hainele din mers, 
aruncându-le nepăsător în urma sa. Stătu la duş vreme 
îndelungată, săpunindu-se de mai multe ori pe corp, frecându-şi 
picioarele şi între degete cu o cârpă, clătindu-le şi spălându-le 
iar şi iar. Se uscă şi se aşeză pe marginea căzii să şi le 
examineze îndeaproape. Deşi erau roşii din pricina apei calde 
şi-a frecării, nu văzu nicio urmă de iritaţie şi arsură pe ele; 
arătau ca nişte picioare normale, deşi nu era deloc sigur de 
impresia pe care trebuia să o lase nişte picioare normale. 

Işi înfăşură în jurul corpului un al doilea prosop şi se duse spre 
dormitor. Moment în care o auzi pe Paola că strigă din 
bucătărie: 

— Casa asta nu are serviciu de menajerie inclus, Guido. 

Vocea ei era ridicată peste vuietul apei din maşina de spălat 
rufe. 

El o ignoră, se duse la dulap şi se îmbrăcă, stând pe pat cât îşi 
puse o pereche nouă de şosete, examinându-şi din nou 
picioarele. Incă arătau ca nişte picioare normale. Scoase o 
pereche de pantofi maro din josul dulapului, îi legă şi porni spre 
bucătărie. De-ndată ce ea-l auzi că vine, continuă: 

— Cum te aştepţi să-i conving pe copii să strângă după ei 
dacă tu îţi arunci lucrurile oriunde pofteşti? 

Când intră în bucătărie, o găsi îngenuncheată în faţa maşinii 
de spălat haine, cu degetul mare aşezat peste butonul ce 
pornea şi închidea aparatul. Prin geamul cu sticlă transparentă 
vedea un maldăr înmuiat de haine ce era învârtit mai întâi într-o 
direcţie, apoi în cealaltă. 

— Care-i problema cu treaba aia? întrebă el. 

Ea nu ridică ochii spre el când răspunse, îşi ţinu privirea uluită 
asupra hainelor învârtindu-se: 

— S-a dezechilibrat cumva. Dacă pun prosoape înăuntru, orice 
absoarbe multă apă, greutatea primei rotiri o face să-şi piardă 
echilibrul şi face să sară siguranţele în toată casa. Aşa că 
trebuie să aştept să înceapă, să văd dacă nu se întâmplă din 
nou. Dacă se întâmplă, trebuie s-o închid cât de repede şi să 
storc hainele cu mâna. 

— Paola, asta trebuie să faci de fiecare dată când speli rufe? 


— Nu. Numai dacă sunt prosoape şi cearşafurile alea de 
flanelă de pe patul Chiarei. 

Aici, se opri din vorbit şi ridică degetul mare deasupra 
butonului când aparatul scoase un clic. Brusc, aceasta izbucni 
într-o mişcare smucită şi hainele dinăuntru începură să se 
învârtă, apăsate de peretele cuvei. Paola se ridică în picioare, 
zâmbi şi zise: 

— Ei bine, de data asta nu-i nicio problemă. 

— De când e aşa? 

— O, nu ştiu. De vreo doi ani. 

— Şi trebuie să faci asta de fiecare dată când speli rufe? 

— Doar dacă spăl prosoape. Ţi-am spus. 

Ea zâmbi, dând uitării iritarea. 

— Unde-ai fost de când s-a crăpat de ziuă? Ai mâncat ceva? 

— Sus la lacul Barcis. 

— Ce-ai făcut acolo, te-ai jucat de-a armata? Hainele tale erau 
mizerabile. Parcă te-ai fi rostogolit în mocirlă. 

— Chiar m-am rostogolit prin mocirlă, începu el şi-i povesti 
ziua sa cu Ambrogiani. Îi luă mult timp, fiindcă trebui să se 
întoarcă să-i explice despre Kayman, fiul lui, felul cum fuseseră 
„pierdute“ fişele medicale ale băiatului, jurnalul medical pe 
care-l primise prin poştă. Şi, în cele din urmă, îi povesti despre 
drogurile care fuseseră ascunse în apartamentul lui Foster. 

Când termină, Paola întrebă: 

— Şi le-au spus oamenilor că fiul lor este alergic la ceva 
dintr-un copac? Că totul este în ordine? 

Clătină din cap şi explodă: 

— Nenorociţii! Şi ce se va întâmpla când băiatului îi vor 
apărea alte simptome? Ce-au să le spună atunci părinţilor? 

— Poate că nu-i vor apărea alte simptome? 

— Dar poate că da, Guido. Ce se întâmplă atunci? Ce-i vor 
spune atunci, că suferă de ceva ce ei nu înţeleg? li vor mai 
pierde o dată fişele medicale? 

Brunetti voia să-i spună că nimic din toate astea nu era vina 
lui, dar i se părea un gest de protest prea firav, aşa că nu spuse 
nimic. 

După răbufnirea ei, Paola îşi dădu seama cât de zadarnic era 
şi se întoarse la lucruri mai practice. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Nu ştiu. 


Făcu o pauză, apoi spuse: 

— Vreau să stau de vorbă cu tatăl tău. 

— Cu Papă? De ce? 

Surprinderea ei era reală. 

Brunetti ştia cât de inflamant avea să fie răspunsul lui, dar îl 
rosti totuşi, ştiind că era adevărat. 

— Fiindcă el va şti despre astfel de lucruri. 

Ea atacă înainte să se gândească. 

— Cum adică, să ştie despre astfel de lucruri? Cum ar putea 
să ştie? Ce crezi că e tata, vreun fel de criminal internaţional? 

Pusă în faţa tăcerii lui Brunetti, Paola se opri. În spatele lor, 
maşina de spălat îşi opri rotaţiile şi se închise singură. In 
încăpere era linişte cu excepţia ecoului întrebării ei. Se întoarse 
şi se aplecă pentru a o goli, umplându-şi braţele cu haine 
umede. Nespunând nimic, trecu prin faţa lui şi intră pe terasă, 
unde aruncă rufele pe-un scaun, apoi le prinse una câte una cu 
cleme pe sârmă. Când reveni înăuntru, spuse doar: 

— Păi, e posibil să aibă cunoştinţă de oameni care ar putea şti 
ceva despre asta. Vrei să-l suni tu sau vrei să-l sun eu? 

— Cred că ar fi mai bine s-o fac eu. 

— Ar fi mai bine s-o faci acum, Guido. Mama a zis că pleacă la 
Capri pentru o săptămână şi pleacă de mâine. 

— Bine, spuse Brunetti şi se duse în camera de zi, unde se 
afla telefonul. 

Formă numărul din memorie, neavând nicio idee de ce tocmai 
numărul acela, pe care-l forma de două ori pe an, era unul pe 
care nu-l uita niciodată. Răspunse soacra lui şi, dacă era 
surprinsă să-i audă vocea, nu dădu niciun semn că ar fi. Spuse 
că era acasă contele Orazio, nu puse nicio întrebare şi zise că-l 
va chema la telefon pe soţul ei. 

— Da, Guido, spuse contele când ridică receptorul. 

— Mă întrebam dacă nu ai puţin timp liber în după-amiaza 
asta, zise Brunetti. Aş vrea să discut cu tine despre ceva ce s-a 
întâmplat. 

— Viscardi? întrebă contele, surprinzându-l pe Brunetti că ştia 
despre cazul acela. 

— Nu, nu despre asta, răspunse Brunetti, gândindu-se doar 
atunci la cât de uşor ar fi fost să-l întrebe pe socrul său, şi nu pe 
Fosco, despre Viscardi, şi poate cât de precis. E despre un alt 
caz la care lucrez. 


Contele era mult prea politicos să întrebe ce, dar spuse în 
schimb: 

— Avem o invitaţie la cină, dar, dacă ai putea veni acum, am 
avea o oră liberă sau aşa ceva. E convenabil pentru tine, Guido? 

— Da, este. Voi veni chiar acum. Şi mulţumesc. 

— Ei bine? făcu Paola când el intră în bucătărie, unde o nouă 
încărcătură de rufe se amesteca iară odihnă într-o mare de 
clăbuci albi. 

— Merg la ei chiar acum. Vrei să vii şi tu să-ţi vezi mama? 

In loc de răspuns, ea arătă cu bărbia spre maşina de spălat. 

— Bine. Plec acum. Ei trebuie să meargă la cină, aşa că-mi 
închipui că mă voi întoarce înainte de opt. Vrei să ieşim 
astă-seară să luăm cina în oraș? 

Ea îi zâmbi, clătinând din cap. 

— Bine. Alege tu locul şi sună pentru o rezervare. Orice 
restaurant vrei. 

— Al Covo? 

Cu bărbăţie, Brunetti nu se crispă la cât ştia că avea să-i 
coste. Mai întâi, pantofii, iar acum cina la Al Covo. Mâncarea era 
grozavă; la naiba cu cât costa. Zâmbi. 

— Fă o rezervare pentru opt treizeci. Şi întreabă-i pe copii 
dacă nu vor să vină şi ei. 

In definitiv, era un om căruia i se dăduse viaţa înapoi în 
după-amiaza aceea. De ce să nu sărbătorească? 

Când ajunse la pa/azzo-ul familiei Falier, Brunetti se văzu 
confruntat cu hotărârea care-l aştepta întotdeauna acolo, fie să 
folosească imensul inel de fier ce atârna de uşa din lemn, 
lovindu-l de placa metalică de dedesubt şi făcând mesajul sosirii 
sale să bubuie prin curtea deschisă, fie să folosească mai 
prozaicul clopoțel. Alese a doua variantă şi, o clipă mai târziu, o 
voce vorbi prin interfon, întrebând cine era. După ce-şi oferi 
numele, uşa se deschise cu o smucitură. O împinse în lături, o 
trânti în urma lui şi străbătu curtea către partea de pa/azzo ce 
dădea spre Marele Canal. De la o fereastră de sus, o slujnică în 
uniformă se uita afară, vrând să vadă cine intrase. Aparent 
satisfăcută că Brunetti nu era un răufăcător, îşi trase capul în 
spatele ferestrei şi dispăru. Contele aştepta în capul scărilor 
exterioare ce duceau înăuntrul părţii de pa/azzo în care locuiau 
el şi soţia lui. 

Deși Brunetti ştia că în scurtă vreme contele avea să 


împlinească şaptezeci de ani, era greu, văzându-l, să te 
gândeşti că era tatăl Paolei. Un frate mai vârstnic, poate, sau cel 
mai tânăr dintre unchii ei, dar cu siguranţă nu un om cu aproape 
treizeci de ani mai în vârstă ca ea. Părul rărit, tuns scurt în jurul 
ovalului strălucitor al capului, îi sugera vârsta, dar impresia asta 
era alungată de pielea întinsă a feţei şi de inteligenţa limpede 
ce-i răzbătea prin ochi. 

— Cât mă bucur să te văd, Guido. Arăţi bine. Mergem în 
camera de lucru, bine? spuse contele, întorcându-se şi 
conducându-l pe Brunetti înapoi spre partea din faţă a casei. 

Trecură prin câteva încăperi până când ajunseră într-un sfârşit 
la camera de lucru cu perete exterior din sticlă ce dădea spre 
Marele Canal acolo unde acesta cotea în sus către podul 
Accademia. 

— Vrei ceva de băut? întrebă contele, ducându-se la 
dulăpiorul unde se afla, deja desfăcută, o sticlă de Dom 
Perignon, într-o frapieră argintie plină cu gheaţă. 

Brunetti îl cunoştea pe conte destul de bine ca să ştie că nu 
era absolut niciun pic de afectare în acest gest. Dacă ar fi 
preferat să bea Coca-Cola, contele ar fi ţinut o sticlă de plastic 
de-un litru şi jumătate în exact aceeaşi frapieră şi ar fi oferit-o în 
aceeaşi manieră oaspeţilor săi. Din naştere, contele nu trebuise 
niciodată să impresioneze pe cineva. 

— Da, mulţumesc, răspunse Brunetti. 

În felul acesta, putea da tonul pentru o seară la Al Covo. Dacă 
îi întorcea spatele contele, poate că reuşea să fugă cu frapiera şi 
astfel să-şi achite consumaţia de la cină. 

Contele turnă şampanie într-un pahar nou, mai adăugă un pic 
şi-n paharul său, şi i-l dădu pe primul lui Brunetti. 

— Luăm loc, Guido? întrebă el, conducându-l spre două fotolii 
întoarse cu faţa spre apa întinsă. 

După ce se aşezară amândoi şi după ce Brunetti gustă vinul, 
contele întrebă: 

— În ce fel îţi pot fi de ajutor? 

— Aş vrea să-ţi cer câteva informaţii, dar nu sunt sigur mai 
exact ce întrebări trebuie să pun, începu Brunetti, hotărându-se 
să spună adevărul. 

Nu-i putea cere contelui să nu repete ce-i spusese; o 
asemenea insultă i-ar fi venit greu contelui s-o ierte, chiar şi din 
partea tatălui singurilor lui nepoți. 


— Aş vrea să ştiu orice îmi poţi spune despre signor 
Gamberetto, din Vicenza, care are şi o companie de transport şi, 
aparent, una de construcţii. Nu ştiu altceva despre el în afara 
numelui. Şi că s-ar putea să fie implicat în ceva ilegal. 

Contele clătină din cap, sugerând că-i era cunoscut numele, 
dar că prefera să aştepte până ce va afla ce altceva mai voia 
ginerele său să afle, înainte să spună ceva. 

— Şi-apoi aş vrea să aflu ce legătură are armata americană 
mai întâi cu signor Gamberetto şi-apoi cu deversarea ilegală de 
substanţe toxice ce pare să aibă loc în ţara asta. 

Sorbi din şampanie. 

— Voi fi foarte recunoscător pentru orice-mi poţi spune. 

Contele îşi termină vinul şi aşeză paharul gol pe-o masă 
incrustată din lateral. Îşi încrucişă picioarele lungi, expunând o 
bucată de şosetă neagră de mătase, şi-şi împreună degetele 
într-o piramidă sub bărbie. 

— Signor Gamberetto e-un afacerist deosebit de meschin şi 
cu legături deosebit de bune. Nu deţine doar cele două companii 
la care te-ai referit, Guido, dar este de asemenea proprietarul 
unui mare lanţ hotelier, are agenţii de voiaj şi staţiuni, dintre 
care multe nu sunt în ţara asta. Se crede de asemenea că s-a 
extins recent în afacerile cu armament şi muniţie, cumpărând 
un parteneriat cu unul dintre cei mai importanţi producători de 
arme din Lombardia. Multe dintre companiile astea sunt 
deţinute de soţia lui; astfel, numele lui nu este prezent nicăieri 
în actele ce au de-a face cu ele, aşa cum nu apare nici în 
contractele întocmite de firmele respective. Cred că firma de 
construcţie figurează sub numele unchiului lui, dar s-ar putea să 
mă înşel. Asemenea majorităţii noilor noştri afacerişti, continuă 
contele, e ciudat de invizibil. Se întâmplă totuşi să aibă legături 
mai puternice decât majoritatea. Are prieteni influenţi atât în 
Partidul Socialist, cât şi în cel Creştin-Democrat, fără osebire, 
aşa încât este foarte bine protejat. 

Contele se ridică în picioare şi se duse la dulăpior, se întoarse 
şi umplu amândouă paharele, apoi se înapoie şi puse sticla la 
loc în frapieră. Aflându-se din nou aşezat comod în fotoliu, 
continuă: 

— Signor Gamberetto e din sud, iar tatăl lui a fost, dacă mă 
ajută memoria, îngrijitor într-o şcoală publică. Prin urmare, nu 
sunt multe ocaziile sociale când şansele înclină să ne întâlnim. 


Nu ştiu nimic despre viaţa lui personală. 

Sorbi. 

— Cât despre cealaltă întrebare a ta, despre americani, aş 
vrea să ştiu ce-ţi stârneşte curiozitatea într-o asemenea măsură. 

Când Brunetti nu răspunse, contele adăugă: 

— Circulă zvonuri fără număr. 

Brunetti nu putea face mai mult decât să speculeze pe 
marginea înălțimilor ameţitoare la care se zvoneau asemenea 
lucruri, dar tot nu spuse nimic. 

Contele răsuci piciorul paharului între degetele sale subţiri. 
Când deveni evident că Brunetti intenţiona să nu spună nimic, 
continuă: 

— Ştiu că li s-au oferit anumite drepturi extraordinare, 
drepturi care nu sunt stipulate în tratatul pe care l-am semnat 
cu ei la sfârşitul războiului. Multora dintre guvernele noastre cu 
viaţă scurtă şi diferite grade de incompetenţă li s-a părut potrivit 
să le ofere tratament preferenţial de-un fel sau altul. Asta, îţi dai 
seama, acoperă nu doar lucruri cum ar fi să ne presare dealurile 
cu silozuri de rachete, să obţină informaţii de la orice rezident al 
provinciei Vicenza, ci chiar să le permită să aducă în ţara 
aceasta cam tot ce-şi doreau. 

— Inclusiv substanţe toxice? întrebă Brunetti direct. 

Contele înclină din cap. 

— Aşa se zvoneşte. 

— Dar de ce? Trebuie să fim nebuni să acceptăm asta. 

— Guido, nu e treaba unui guvern să fie sănătos la minte; 
treaba lor e doar să aibă succes. 

Renunţând la ceea ce ar fi putut fi perceput drept un ton 
pedant, contele deveni mai direct şi precis. 

— Zvonurile spun că, în trecut, cargourile erau doar 
transbordate prin Italia. Că veneau de la bazele din Germania, 
erau debarcate aici şi imediat îmbarcate pe vase italiene, care 
le duceau spre Africa sau America de Sud, unde nimeni nu 
întreba nimic despre ce se arunca în mijlocul junglei sau pădurii 
sau lacului. Dar, pentru că multe dintre ţările astea au 
înregistrat schimbări radicale de guvernare în ultimii ani, aceste 
livrări au fost întrerupte şi refuză să ne mai accepte gunoaiele 
mortale. Sau sunt dispuşi să le accepte, dar acum preţul pe 
care-l cer pentru asta a devenit exorbitant. In orice caz, cei care 
primesc aici transporturile de acum nu sunt dispuşi să înceteze 


a o face - şi astfel să înceteze să mai încaseze profit de pe urma 
lor - doar fiindcă nu mai pot scăpa de reziduuri în alte locuri, pe 
alte continente. Aşa că acestea continuă să sosească şi se 
găseşte aici loc pentru ele. 

— Ştii toate astea? întrebă Brunetti, neîncercând deloc să-şi 
ascundă surprinderea, sau să fi fost ceva mai puternic? 

— Guido, atât de mult - sau atât de puţin - ştie toată lumea, 
cel puţin la nivel de zvon. Le-ai putea afla cu uşurinţă în câteva 
ore la telefon. Dar nimeni nu ştie asta cu excepţia oamenilor 
care sunt direct implicaţi, iar aceştia nu sunt genul de oameni 
care vorbesc despre lucruri de felul ăsta. Şi nu sunt, aş putea 
adăuga, nici genul de oameni cu care să stai de vorbă. 

— A-i face de ruşine la petrecerile oficiale nu e nici pe departe 
îndeajuns ca să-i faci să înceteze, sări Brunetti. Şi nici nu va face 
să dispară brusc lucrurile pe care le-au aruncat deja. 

— iți înţeleg sarcasmul, Guido, dar mă tem că asta e-o 
situaţie în care oamenii sunt neputincioşi. 

— Cine sunt „oamenii“ ăştia? întrebă Brunetti. 

— Cei care ştiu despre guvern şi ce face acesta, dar nu fac 
parte din el, nu în vreun sens activ. Mai e de asemenea faptul 
deloc neînsemnat că nu doar guvernul nostru este implicat, dar 
şi cel american. 

— Ca să nu mai pomenim de domnii din Sud? 

— A, da, mafia, zise contele cu un suspin ostenit. Pare că asta 
ar fi o plasă ţesută de toţi trei şi că, datorită acestui lucru, e de 
trei ori mai rezistentă şi, dacă pot adăuga ca notă de avertizare, 
de trei ori mai periculoasă. 

Se uită la Brunetti şi întrebă: 

— Cât de adânc eşti implicat în asta, Guido? 

In vocea lui se auzea îngrijorarea. 

— Ţi-aminteşti de americanul ăla care a fost ucis aici acum o 
săptămână? 

— A, da, în cursul unui jaf. Cât se poate de regretabil. 

Apoi, obosit de atitudinea sa, contele adăugă, sobru: 

— Ai descoperit vreo legătură între el şi acest signor 
Gamberetto, presupun. 

— Da. 

— A mai avut loc o moarte ciudată în rândul americanilor, o 
doctoriţă de la spitalul din Vicenza. E corect ce spun? 

— Da. Era iubita lui. 


— A fost o supradoză, după cum mi-amintesc. 

— A fost o crimă, îl corectă Brunetti, dar nu oferi nicio 
explicaţie. 

Contele nu aşteptă vreuna şi rămase tăcut multă vreme, 
şezând şi uitându-se ţintă la bărcile care pluteau în susul şi-n 
josul canalului. In cele din urmă, întrebă: 

— Ce ai de gând să faci? 

— Nu ştiu, răspunse Brunetti şi apoi întrebă la rândul său, 
apropiindu-se de motivul vizitei sale: Ai cumva vreo influenţă 
asupra poveştii ăsteia? 

Contele reflectă vreme îndelungată la această întrebare. 

— Nu sunt sigur ce vrei să spui cu asta, Guido, zise el într-un 
târziu. 

Brunetti, pentru care întrebarea era suficient de clară, îi 
ignoră remarca şi-i oferi în schimb mai multe informaţii. 

— Lângă lacul Barcis se află o zonă de deversare. Butoaiele şi 
cutiile provin de la baza americanilor din Ramstein, în Germania; 
etichetele sunt în engleză şi germană. 

— Au găsit acei doi americani locul acesta? 

— Aşa cred. 

— Şi-au murit după ce l-au găsit? 

— Da. 

— Mai ştie cineva despre asta? 

— Un ofiţer carabinier care lucrează la baza americană. 

Nu era nevoie să aducă în discuţie numele lui Ambrogiani şi 
nici nu considera potrivit să-i spună contelui că singura 
persoană care mai ştie ceva despre asta era singurul lui copil. 

— Poţi avea încredere în el? 

— Pentru ce? 

__—Nu face intenţionat pe ignorantul, Guido, zise contele. 
Incerc să te ajut. 

Nu fără dificultate, contele îşi redobândi controlul şi întrebă: 

— Poţi avea încredere că-şi va ţine gura? 

— Până când? 

— Până când se face ceva în privinţa asta. 

— Ce înseamnă asta? 

— Inseamnă că voi suna nişte oameni în seara asta şi voi 
vedea ce se poate face. 

— Ce să se facă? 

— Să se ia măsuri de curăţare a gropii de gunoi, să fie duse 


de acolo deşeurile. 

— Şi unde să fie duse? întrebă Brunetti, pe-o voce ascuţită. 

— Să fie duse altundeva decât unde sunt acum, Guido. 

— Într-o altă parte a Italiei? 

Brunetti urmări cum contele cumpănea dacă să-l mintă sau 
nu. În cele din urmă, hotărându-se să n-o facă, Brunetti nu avea 
niciodată să înţeleagă de ce, contele spuse: 

— Poate. Dar mai probabil afară din ţară. 

Inainte ca Brunetti să mai poată pune alte întrebări, contele 
ridică o mână pentru a-l opri. 

— Guido, te rog să încerci să înţelegi. Nu-ţi pot promite mai 
mult decât ţi-am promis deja. Cred că această groapă de gunoi 
poate fi eliminată, dar, dincolo de asta, m-aş teme să fac vreo 
mişcare. 

— Vorbeşti despre asta în sens propriu, te temi? 

Vocea contelui era de gheaţă. 

— La propriu. Mă tem. 

— De ce? 

— Aş prefera să nu explic asta, Guido. 

Brunetti crezu că mai poate juca o carte. 

— Motivul pentru care au aflat de groapă a fost acela că un 
băieţel a căzut în ea şi şi-a ars braţul cu lucrurile care se scurg 
din butoaiele alea. Putea fi orice copil. Putea fi Chiara. 

Privirea contelui era rece. 

— Te rog, Guido, acum eşti exagerat de sentimental. 

Era adevărat, Brunetti ştia asta. 

— Nu-ţi pasă de nimic din toate astea? întrebă el, incapabil 
să-şi ascundă pasiunea din voce. 

Contele îşi înmuie degetul în stropul de băutură rămas în 
paharul său şi începu să plimbe buricul degetului astfel umezit 
pe buza paharului. Pe măsură ce degetul se mişca tot mai 
repede, cristalul scoase un vaier ascuţit ce umplu încăperea. 
Brusc, ridică degetul de pe pahar, dar sunetul continuă, plutind 
în cameră, aşa cum plutea şi conversaţia lor. Se uită de la pahar 
la Brunetti. 

— Ba da, îmi pasă, Guido, dar nu la fel ca ţie. Tu ai reuşit să 
păstrezi rămăşiţe de optimism, chiar şi-n toiul muncii pe care o 
depui. Eu nu mai am deloc. Nici pentru mine, nici pentru viitorul 
meu şi nici pentru ţara asta sau viitorul ei. 

Se uită din nou în jos la pahar. 


— Îmi pasă că se întâmplă lucrurile astea, că ne otrăvim pe 
noi şi pe urmaşii noştri, că ne distrugem cu bună ştiinţă viitorul, 
dar nu cred că se poate face, orice - şi repet, orice -, pentru a 
preîntâmpina asta. Suntem o naţiune de egoişti. Asta e gloria 
noastră, dar ne va fi cauza distrugerii, căci niciunul dintre noi nu 
poate fi convins să se îngrijească de ceva atât de abstract cum 
este „binele comun“. Cei mai buni dintre noi pot ajunge să simtă 
grijă pentru propriile familii, dar ca naţiune suntem incapabili de 
mai mult. 

— Refuz să cred asta, zise Brunetti. 

— Refuzul tău de-a crede asta, spuse contrele cu un zâmbet 
care era aproape gingaş, nu face situaţia mai puţin adevărată, 
Guido. 

— Nici fiica ta nu crede asta, adăugă Brunetti. 

— Şi pentru binecuvântarea asta ridic zilnic mulţumiri, spuse 
contele pe-o voce moale. Acesta-i poate cel mai bun lucru pe 
care l-am înfăptuit în viaţa mea, faptul că fiica mea nu-mi 
împarte credinţele. 

Brunetti căută ironie sau sarcasm în tonul contelui, dar nu 
găsi decât adevărul dureros. 

— Ai spus că vei face asta, vei avea grijă ca groapa de gunoi 
să fie curățată, dusă de acolo. De ce nu poţi face mai mult? 

Incă o dată, contele îi oferi acelaşi zâmbet ginerelui său. 

— Cred că aceasta-i prima oară când discutăm unul cu 
celălalt în atâţia ani, Guido. 

Apoi, schimbându-şi vocea, adăugă: 

— Fiindcă sunt prea multe gropi şi prea mulţi oameni ca 
Gamberetto. 

— Nu poţi face nimic în privinţa lui? 

— A, în privinţa asta nu pot face chiar nimic. 

— Nu poţi sau nu vrei să faci? 

— De la un punct încolo, Guido, a putea şi a vrea sunt acelaşi 
lucru. 

— Asta-i un sofism, ripostă Brunetti. 

Contele râse. 

— Da, asta-i, nu-i aşa? Atunci, dă-mi voie s-o spun aşa: Prefer 
să nu fac nimic altceva în problema asta decât ceea ce ţi-am 
spus că voi face. 

— Şi de ce? întrebă Brunetti. 

— Fiindcă, răspunse contele, nu mă pot convinge să-mi pese 


de nimic dincolo de familia mea. 

Tonul vocii sale era ultimativ; Brunetti nu avea să mai 
primească nicio explicaţie în afară de aceasta. 

— Îţi mai pot pune o întrebare? zise Brunetti. 

— Da. 

— Când am sunat şi am întrebat dacă pot vorbi cu tine, ai 
întrebat dacă nu cumva vreau să discut despre Viscardi. De ce? 

Contele se uită la el cu o surprindere involuntară, apoi îşi 
întoarse atenţia la bărcile de pe canal. După ce trecură câteva 
prin faţa lui, răspunse: 

— Eu şi signor Viscardi aveam interese comune de afaceri. 

— Ce-ar trebui să însemne asta? 

— Exact ce am spus, că avem interese comune. 

— Şi pot întreba care sunt aceste interese? 

Contele se întoarse cu faţa către el înainte să răspundă: 

— Guido, interesele mele de afaceri sunt un subiect pe care 
nu-l discut decât cu cei direct implicaţi. 

Înainte ca Brunetti să poată protesta, contele adăugă: 

— După moartea mea, beneficiile acestor afaceri vor ieşi de 
sub controlul meu. Multe îi vor reveni soţiei tale - aici făcu o 
pauză, apoi adăugă: Şi ţie. Dar până atunci, le voi discuta doar 
cu acei oameni care au legătură cu ele. 

Brunetti voia să-l întrebe pe conte dacă tranzacţiile sale cu 
signor Viscardi erau tranzacţii legitime, dar nu ştia cum să 
întrebe asta fără să-l jignească. Mai rău, Brunetti se temea că 
nici el nu mai ştia ce însemna cuvântul „legitim“. 

— Îmi poţi spune ceva despre signor Viscardi? 

Răspunsul contelui întârzie mult. 

— Are interese de afaceri comune cu o serie de alţi oameni. 
Mulţi dintre ei sunt oameni foarte puternici. 

Brunetti auzi avertizarea din vocea contelui, dar văzu de 
asemenea legătura care stătea ascunsă acolo. 

— Tocmai am discutat despre unul dintre ei? 

Contele nu spuse nimic. 

— Tocmai am discutat despre unul dintre ei? repetă el. 

Contele clătină din cap. 

— Îmi poţi vorbi despre interesele pe care le au ei în comun? 

— Nu pot - nu vreau - să-ţi spun mai mult decât că n-ar trebui 
să ai nimic de-a face cu niciunul dintre ei. 

— lar dacă aleg să am? 


— Aş prefera să nu alegi asta. 

Brunetti nu se putu înfrâna să nu spună: 

— lar eu prefer să-mi vorbeşti despre interesele lor de afaceri. 

— Atunci, se pare că ne aflăm într-un impas, nu-i aşa? întrebă 
contele pe-o voce artificial de blândă şi colocvială. 

Inainte ca Brunetti să poată răspunde, auziră un zgomot în 
spatele lor şi se întoarseră amândoi ca s-o vadă pe contesă cum 
intra în cameră. Aceasta veni grăbită spre Brunetti, cu tocurile 
înalte păcănind un mesaj vesel pe parchet. Ambii bărbaţi se 
ridicară în picioare. 

— Guido, cât mă bucur să te văd, spuse ea, întinzându-se ca 
să-l sărute pe amândoi obrajii. 

— A, draga mea, zise contele, aplecându-se spre mâna ei. 

Căsătoriţi de patruzeci de ani, îşi spuse Brunetti, şi încă-i mai 
sărută mâna când ea intră în cameră. Cel puţin el nu pocneşte 
din tocuri. 

— Tocmai vorbeam despre Chiara, spuse contele, zâmbindu-i 
blând soţiei sale. 

— Da, admise Brunetti, tocmai spuneam cât de fericiţi suntem 
eu şi Paola că amândoi copiii noştri sunt aşa sănătoşi. 

Contele îi aruncă o privire peste capul soţiei sale, dar ea 
zâmbi în sus spre amândoi, spunând: 

— Da, mulţumesc Domnului pentru asta. Suntem atât de 
norocoşi că locuim într-o ţară sănătoasă cum e Italia. 

— Intocmai, se arătă de acord contele. 

— Ce să-i aduc din Capri? întrebă contesa. 

— Doar întoarcerea voastră în siguranţă, zise Brunetti galant. 
Ştiţi cum e acolo în Sud. 

Ea îi zâmbi. 

— O, Guido, nu poate fi adevărat tot ce se spune despre 
mafia. Sunt doar poveşti. Aşa spun toţi prietenii mei. 

Se întoarse spre soţul ei pentru confirmare. 

— Dacă aşa spun prietenii tăi, draga mea, cu siguranţă aşa 
este, zise contele. Către Brunetti: Am să mă ocup de lucrurile 
acelea pentru tine, Guido. Am să dau telefoanele în seara asta. 
Şi te rog să vorbeşti cu prietenul tău din Vicenza. Nu e nevoie ca 
niciunul dintre voi să vă preocupaţi de asta. 

Soţia lui îi oferi o privire întrebătoare. 

— Nimic, scumpa mea, zise el. Doar nişte treburi pe care 
Guido m-a rugat să le cercetez pentru el. Nimic important. Nişte 


hârtii pe care le-aş putea rezolva mai repede ca el. 

— Cât de amabil din partea ta, Orazio. Şi Guido, spuse ea, 
radiind pozitiv la această imagine a familiilor fericite, sunt foarte 
bucuroasă că te-ai gândit să-i ceri ajutorul. 

Contele îşi petrecu mâna pe sub braţul ei şi spuse: 

— Ar cam trebui să plecăm, scumpa mea. A venit şalupa? 

— O, da, asta am venit să-ţi spun. Dar am uitat cu toate 
discuţiile astea despre afaceri. 

Se întoarse spre Brunetti: 

— Transmite-le Paolei şi copiilor toată dragostea mea. Am să 
sun când ajungem la Capri. Sau la Ischia? Orazio, care e? 

— Capri, scumpa mea. 

— Am să sun, deci. Rămas-bun, Guido, spuse ea, ridicându-se 
pe vârful degetelor ca să-l sărute din nou. 

Contele şi Brunetti dădură mâna. Toţi trei coborâră împreună 
în curte. Contele şi contesa se întoarseră, trecură prin gangul de 
acces spre apă şi păşiră în şalupa care-i aştepta la pontonul 
palazzo-ului. Brunetti ieşi singur pe uşa principală, având grijă 
să o închidă în urma lui. 


22 


Luni a fost o zi normală la Questura: au fost lăsaţi trei 
nord-americani pentru că vindeau fără autorizaţie pe stradă 
genţi şi ochelari de soare; s-au raportat două spargeri în diferite 
părţi ale oraşului; s-au trimis patru mandate de reţinere a 
bărcilor prinse fără echipamentul necesar la bord; şi doi 
cunoscuţi dependenți de droguri fură aduşi pentru că 
ameninţaseră un doctor care refuzase să le scrie reţete. Patta 
apăru la unsprezece, îl sună pe Brunetti să afle dacă se 
înregistrase vreun progres în cazul Viscardi, nu încercă deloc 
să-şi ascundă iritarea faţă de faptul că nu se înregistrase şi 
plecă la prânz o jumătate de oră mai târziu, neîntorcându-se 
decât mult după trei. 

Vianello urcă să-i raporteze lui Brunetti că maşina nu-şi făcuse 
apariţia sâmbătă şi că fusese lăsat să aştepte în Piazzale Roma 
o oră, stând în staţia unde oprea autobuzul numărul cinci cu un 
buchet de garoafe roşii în braţe. In cele din urmă, renunţase şi 
se dusese acasă şi îi dăduse florile soţiei sale. Fiindcă îşi 
respectase partea sa din învoială, chiar dacă criminalii se 
dovediseră de neîncredere, Brunetti schimbă ordinea de serviciu 
pentru a-i da lui Vianello următoarele zile de vineri şi sâmbătă 
libere, cerându-i să ia legătura cu băiatul din Burano ca să vadă 
ce se întâmplase şi de ce nu veniseră la întâlnire prietenii lui 
Ruffolo. 

Cumpărase toate ziarele importante în drum spre birou şi-şi 
petrecu mare parte din dimineaţă citindu-le, căutând orice 
referire la groapa de gunoi de lângă lacul Barcis, Gamberetto 
sau orice altceva avea legătură cu morţile celor doi americani. 
Istoria, însă, refuza să se preocupe de oricare dintre subiectele 
acestea, aşa că ajunse să citească ştirile fotbalistice şi să 
considere că-şi făcuse datoria. 

Cumpără din nou ziarele în dimineaţa următoare şi începu să 
le parcurgă cu atenţie. Revolte în Albania, kurzii, un vulcan, 
indieni omorându-se între ei, de data aceasta în numele politicii 
în loc de religie, dar nu se pomenea nicăieri că s-ar fi găsit 
reziduuri toxice lângă lacul Barcis. 

Ştiind că era o nerozie, dar incapabil să se înfrâneze, cobori la 
tabloul de comandă şi-i ceru operatorului numărul de telefon al 
bazei americane. Dacă reuşise Ambrogiani să afle ceva despre 


Gamberetto, Brunetti voia să ştie despre ce era vorba şi 
descoperise că nu era în stare să aştepte telefonul celuilalt. 
Centralistul îi dădu atât numărul centralei, cât şi al biroului de 
carabinieri. Brunetti trebui să meargă pe jos la Riva degli 
Schiavoni până să găsească un telefon public care să accepte o 
cartelă telefonică magnetică. Formă numărul de la secţia de 
carabinieri şi ceru cu maggiore Ambrogiani. Maiorul nu se afla la 
birou în clipa aceea. Cine-l căuta, vă rog? 

— Signor Rossi, de la compania de asigurări Generali. Am să 
sun din nou după-amiază. 

Absența lui Ambrogiani nu putea să însemne nimic. Sau putea 
să însemne orice. 

Aşa cum făcea ori de câte ori era copleşit de nervozitate, 
Brunetti se plimbă. Coti la stânga şi merse de-a lungul apei până 
când ajunse la podul care-l duse la Sant' Elena, străbătu şi 
traversă acea parte îndepărtată a oraşului, găsind-o la fel de 
puţin interesantă ca şi în trecut. Scurtă drumul înapoi prin 
Castello, de-a lungul zidului de la Arsenale şi înapoi către Santi 
Giovanni e Paolo, unde începuse toată tărăşenia aceasta. Cu 
bună intenţie, evită campo-ul, refuzând să se uite la locul unde 
fusese scos din apă cadavrul lui Foster. O luă de-a dreptul spre 
Fondamente Nuove şi urmă cursul apei până când trebui să se 
îndepărteze de ea şi să se îndrepte înapoi în oraş. Trecu pe 
lângă Madonna dell'Orto, observă că hotelul era încă în 
renovare şi se trezi brusc în Campo del Ghetto. Se aşeză pe-o 
bancă şi privi oamenii care treceau pe lângă el. Nu aveau nicio 
idee, absolut niciuna. Nu aveau încredere în guvern, se temeau 
de mafie, le displăceau americanii, dar acestea erau toate idei 
generalizate, nefocalizate. Simţeau prezenţa conspiraţiilor, aşa 
cum simţiseră întotdeauna italienii, dar le lipseau amănuntele, 
dovezile. Aflaseră destule, din lungi secole de experienţă, ca să 
ştie că dovezile erau acolo, din abundență, dar aceleaşi secole 
brutale îi învăţaseră de asemenea pe oameni că orice guvern se 
întâmpla să fie la putere va reuşi întotdeauna să ascundă de 
cetăţeni toate dovezile fărădelegilor lor - până la ultima. 

Închise ochii, se afundă şi mai mult în bancă, bucuros de 
soare. Când îi deschise, le văzu pe cele două surori Mariani cum 
traversau campo-ul. Trebuiau să aibă acum şaptezeci şi ceva de 
ani, amândouă, cu părul lor lung până la umeri, tocuri înalte şi 
buze de-un roşu aprins. Nimeni nu-şi mai amintea acum 


amănuntele, dar toţi îşi aminteau povestea. În timpul războiului, 
soţul creştin al uneia dintre ele o denunţase poliţiei şi amândouă 
fuseseră duse în unul dintre lagăre. Nimeni nu-şi mai aducea 
aminte care fusese, Auschwitz, Bergen-Belsen, Dachau; numele 
nu prea conta. După război, ele se întorseseră în oraş, după ce 
supraviețuiseră cine ştie câtor orori, şi uite-le acum, aproape 
cincizeci de ani mai târziu, cum traversau Campo del Ghetto, 
braţ la braţ, fiecare cu câte-o panglică de-un galben sclipitor în 
păr. Pentru surorile Mariani, conspirația existase şi cu siguranţă 
văzuseră dovada răului omenesc, şi totuşi uite-le cum se 
plimbau în lumina bogată a soarelui într-o după-amiază liniştită 
în Veneţia, cu soarele împestriţându-le rochiile înflorate. 

Brunetti ştia că era inutil de sentimental. Era tentat să 
meargă direct acasă, dar se întoarse în schimb la Questura, 
călcând încet, fără a se grăbi să ajungă acolo. 

Când ajunse, găsi un bileţel pe masa de lucru: „Vino la mine 
în legătură cu Ruffolo. V“ şi cobori imediat la Vianello. 

Ofiţerul era la biroul lui, discutând cu un tânăr care şedea în 
scaunul din faţa lui. Când se apropie Brunetti, Vianello îi spuse 
tânărului: 

— Dânsul este commissario Brunetti. El îţi poate răspunde la 
întrebări mai bine ca mine. 

Tânărul se ridică în picioare dar nu făcu nicio încercare de-a 
da mâna. 

— Bună ziua, dottore, zise el. Am venit fiindcă m-a sunat el... 
- lăsând în seama lui Brunetti să-şi dea seama cine era „el“. 

Băiatul era scund şi avea mâini disproporționat de mari 
pentru corpul său, deja roşii şi umflate, deşi nu putea avea mai 
mult de şaptesprezece ani. Dacă mâinile nu ajungeau să arate 
că era pescar, accentul lui, oscilaţia dură de Burano, erau 
suficiente. Pe Burano, fie pescuiai, fie făceai broderii; mâinile 
băiatului excludeau a doua posibilitate. 

— Stai jos, te rog, zise Brunetti, trăgând mai aproape încă un 
scaun pentru el. 

Evident, mama băiatului îl învățase bine, căci acesta rămase 
în picioare până când amândoi bărbaţii se aşezară, apoi îşi 
ocupă locul, cu mâinile strânse pe marginile tăbliei şezutului. 

Când începu să vorbească în dialectul aspru din insulele 
exterioare, niciun italian nenăscut în Veneţia nu l-ar fi putut 
înţelege. Brunetti se întrebă dacă băiatul ştia, de fapt, să 


vorbească italiana. Însă curiozitatea sa cu privire la dialect se 
pierdu curând când băiatul continuă: 

— Ruffolo l-a sunat din nou pe prietenul meu, iar prietenul 
meu m-a sunat pe mine şi, dat fiind că i-am spus domnului 
sergent aici de faţă că-i voi zice dacă primesc din nou veste de 
la prietenul meu, am venit să-i spun. 

— Ce-a spus prietenul tău? 

— Ruffolo vrea să discute cu cineva. E speriat. 

Se opri la aceasta şi se uită tăios în sus la cei doi poliţişti ca 
să vadă dacă observaseră ruptura de logică. Părea că nu, aşa că 
merse mai departe: 

— Adică, prietenul meu a zis că părea speriat, dar tot ce el, 
prietenul ăsta al meu, a vrut să spună e că Peppino vrea să 
discute cu cineva, dar a zis că nu ajunge să fie un sergent. Vrea 
să discute cu cineva de sus. 

— A spus prietenul tău de ce vrea Ruffolo să facă asta? 

— Nu, domnule, n-a spus. Dar cred că mama lui i-a zis s-o 
facă. 

— Îl cunoşti pe Ruffolo? 

Băiatul ridică din umeri. 

— Ce l-ar putea speria? 

De data aceasta, înălţarea umerilor probabil că voia să 
însemne că băiatul nu ştia. 

— Crede că e deştept. Ruffolo. Mereu face pe grozavul, 
vorbeşte despre oamenii pe care i-a întâlnit înăuntru şi despre 
prietenii lui importanţi. Când a sunat, mi-a spus, se scăpă 
băiatul, uitând de existenţa prietenului imaginar, presupusul 
intermediar al acestei discuţii, că vrea să se predea, dar că are 
nişte lucruri de dat la schimb. A spus că aţi fi bucuroşi să puneţi 
mâna pe ele, că e-un târg bun. 

— A spus despre ce e vorba? întrebă Brunetti. 

— Nu, dar mi-a zis să vă comunic că sunt trei de toate, că veţi 
înţelege singuri. 

Brunetti înţelegea. Guardi, Monet şi Gauguin. 

— Şi unde vrea el să se întâlnească cu persoana asta? 

De parcă şi-ar fi dat brusc seama că prietenul imaginar nu 
mai era acolo să servească drept tampon între el şi forţele 
autorităţii, băiatul se opri şi se uită prin încăpere, dar prietenul 
dispăruse; nu rămăsese nici urmă de el. 

— Ştiţi pasarela aia care străbate faţada de la Arsenale? 


întrebă băiatul. 

Atât Brunetti, cât şi Vianello clătinară din cap. Lungă de cel 
puţin jumătate de kilometru, pasarela de ciment suspendată 
ducea de la calele de lansare dinăuntrul lui Arsenale către stația 
de vaporetto Celestia, trecând cam la doi metri deasupra apelor 
lagunei. 

— A spus c-o să fie acolo, în partea unde-i plaja aia mică, cea 
din capătul dinspre Arsenale al podului. Mâine la miezul nopţii. 

Brunetti şi Vianello schimbară o privire pe deasupra capului 
plecat al băiatului şi Vianello rosti pe muţeşte cuvântul 
„Hollywood“. 

— Şi cu cine vrea să se întâlnească acolo? 

— Cu cineva important. A spus că din cauza asta n-a venit 
sâmbătă, nu doar pentru un sergent. 

Vianello, se părea, luă asta cu bunăvoință. 

Brunetti îşi permise o fantezie de-un moment, închipuindu-şi-l 
pe Patta, cu tot cu portţigaretul de onix şi baston şi, din cauză 
că serile acelea târzii erau ceţoase, cu impermeabilul său 
Burberry, cu gulerul meşteşugit ridicat, aşteptând pe pasarela 
de la Arsenale în vreme ce clopotele de la San Marco băteau de 
miezul nopţii. Fiindcă era închipuirea lui, Brunetti îl puse pe 
Patta să se întâlnească nu cu Ruffolo, care vorbea italiana, ci cu 
băiatul acesta simplu din Burano, şi închipuirea se pierdu printre 
sunetele trunchiate ale dialectului greoi al băiatului şi 
nedesluşita pronunție siciliană a lui Patta, amândouă furate de 
pe buzele lor de vânturile de la miezul nopţii din lagună. 

— Un commissario va fi destul de important? întrebă Brunetti. 

Băiatul ridică ochii la acesta, nesigur cum s-o ia. 

— Da, domnule, zise el, hotărându-se s-o ia în serios. 

— Mâine la miezul nopţii? 

— Da, domnule. 

— A spus Ruffolo, i-a zis prietenului tău, că va aduce cu el 
lucrurile acelea? 

— Nu, domnule, n-a zis. A zis doar că va fi pe pasarelă la 
miezul nopţii, lângă pod. Aproape de plaja cea mică. 

Nu era tocmai o plajă, îşi amintea Brunetti, mai mult un loc 
unde valurile aduseseră destul nisip şi pietriş la baza unuia 
dintre zidurile de la Arsenale ca să formeze un loc unde sticle de 
plastic şi cizme vechi să fie aruncate de ape şi acoperite cu alge 
mâloase. 


— Dacă mai vorbeşte prietenul tău cu Ruffolo, să-i spună că 
voi fi acolo. 

Satisfăcut că îşi îndeplinise sarcina, băiatul se ridică în 
picioare, clătină stânjenit din cap spre ambii bărbaţi şi părăsi 
biroul. 

— Probabil c-o să meargă să caute un telefon, ca să-l poată 
suna pe Ruffolo, să-i spună că afacerea-i în picioare, zise 
Vianello. 

— Aşa sper. Nu vreau să petrec o oră stând acolo afară şi 
aşteptându-l dacă nu vine. 

— Vreţi să vă însoțesc, domnule? se oferi Vianello. 

— Da, cred că aş vrea, spuse Brunetti, dându-şi seama că nu 
era plămădit din aluat de erou. Dar apoi adăugă, mai practic: 
Dar probabil că-i o idee rea. Îşi va instala prieteni la ambele 
capete ale pasarelei şi nu există niciun loc la capete unde să 
poţi sta fără să fii văzut. Pe deasupra, nu e pic de răutate în 
Ruffolo. N-a fost niciodată violent. 

— Aş putea merge acolo să întreb dacă nu pot sta în una 
dintre case. 

— Nu, nu cred că-i o idee bună. S-ar gândi la asta şi prietenii 
lui probabil că vor hoinări pe acolo, urmărind tocmai lucrul ăsta. 

Brunetti încercă o clipă să-şi alcătuiască o imagine mentală a 
zonei din jurul staţiei Celestina, dar tot ce-şi putu aminti erau 
blocuri anonime de apartamente publice, o zonă aproape 
complet lipsită de magazine sau baruri. De fapt, dacă n-ar fi 
existat laguna, nu aveai cum să-ţi dai seama că erai în Veneţia, 
toate apartamentele erau atât de noi, complet lipsite de 
caracter sau personalitate. La fel de bine putea fi un loc din 
Mestre sau Marghera. 

— Cum rămâne cu ceilalţi doi? întrebă Vianello, referindu-se la 
ceilalţi doi oameni implicaţi în jaf. 

— Îmi imaginez că vor o parte din afacerea lui Ruffolo. Doar 
dacă nu e mult mai deştept acum decât era acum doi ani şi-a 
reuşit să le ia tablourile. 

— Poate că ei au luat bijuteriile, sugeră Vianello. 

— Posibil. Dar e mai probabil că Ruffolo e purtătorul de cuvânt 
pentru toţi trei. 

— Nu are nicio logică, nu-i aşa? întrebă Vianello. Adică, au 
scăpat basma curată, bijuteriile şi tablourile sunt la ei. Ce 
avantaj au dacă renunţă pur şi simplu, dacă dau totul înapoi? 


— Poate că tablourile sunt prea greu de vândut. 

— Fiţi serios, domnule. Cunoaşteţi piaţa la fel de bine ca 
mine. Dacă eşti destul de perseverent, poţi găsi cumpărător 
pentru orice, oricât ar fi de controversat obiectul. Aş putea vinde 
şi statuia Pietă, dacă aş putea să o scot din Sf. Petru. 

Vianello avea dreptate. Nu avea nicio logică. Ruffolo nu era 
nici pe departe genul care să se îndrepte, şi întotdeauna exista 
o piaţă pentru tablouri, indiferent de unde proveneau acestea. 
Luna tocmai se făcuse plină, îşi aminti el, şi se gândi la ce ţintă 
clară va fi, cu sacoul lui negru reliefat pe zidul palid de la 
Arsenale. Alungă ideea ca fiind ridicolă. 

— Păi, am să merg şi-am să văd ce are de oferit Ruffolo, zise 
el, părându-i că vorbeşte ca unul dintre zevzecii ăia de eroi din 
filmele englezeşti. 

— Dacă vă răzgândiţi, domnule, spuneţi-mi mâine. Mâine 
seară voi fi acasă. Nu trebuie decât să mă sunati. 

— Mulţumesc, Vianello. Dar cred că va fi în ordine. Apreciez 
gestul, îl apreciez sincer. 

Vianello flutură din mână şi se întoarse la hârtiile de pe masa 
lui de lucru. 

Dacă trebuia să fie un erou de la miezul nopţii, chiar dacă mai 
era o zi până atunci, Brunetti nu mai vedea vreun motiv să mai 
rămână la birou. 

Când ajunse acasă, Paola îi spuse că vorbise în după-amiaza 
aceea cu părinţii ei. Erau bine, se bucurau de ceea ce mama ei 
continua să creadă că era Ischia. Singurul mesaj al tatălui ei 
către Brunetti era că începuse să se ocupe de treaba aceea 
pentru el şi că urma să fie complet rezolvată până la sfârşitul 
săptămânii. Deşi Brunetti era convins că asta era o problemă ce 
nu avea niciodată să fie complet rezolvată, îi mulţumi Paolei 
pentru informaţie şi-i spuse să le întoarcă părinţilor săi salutările 
lui data viitoare când aveau să sune. 

Cina fu o masă ciudat de liniştită, în principal datorită 
comportamentului lui Raffaele. Părea, deşi Brunetti rămase uluit 
când se trezi că rosteşte cuvântul în gând, părea mai curat, 
chiar dacă nu-i trecuse niciodată prin cap că ar fi fost murdar. 
Se tunsese de curând şi blugii pe care-i purta aveau o dungă 
vizibilă de-a lungul fiecărui crac, pe partea din faţă. Asculta ce 
spuneau părinţii lui fără să obiecteze şi, foarte straniu, nu se 
certă cu Chiara pentru ultima porţie de paste. La terminarea 


mesei, protestă când i se spuse că era rândul lui să spele 
vasele, lucru care-l linişti pe Brunetti, dar apoi le spălă fără 
suspine şi mormăituri de nemulţumire, iar tăcerea aceea îl făcu 
pe Brunetti s-o întrebe pe Paola: 

— E ceva în neregulă cu Rafii? 

Şedeau pe sofaua din camera de zi şi liniştea care răzbătea 
dinspre bucătărie umplea întreaga încăpere. 

Ea zâmbi. 

— Ciudat, nu-i aşa? Mi s-a părut că e calmul dinaintea furtunii. 

— Crezi că ar trebui să ne încuiem uşile la noapte? întrebă el. 

Râseră amândoi, dar niciunul nu era sigur dacă râdeau de 
acea remarcă sau de posibilitatea că ar fi trecut perioada. 
Pentru ei, ca şi pentru părinţii tuturor adolescenților, „perioada“ 
nu avea nevoie de vreo calificare: acel sumbru şi ameninţător 
nor de revoltă şi dreaptă indignare care le intra în vieţi încărcat 
de anumite sarcini hormonale şi rămânea acolo până când acele 
sarcini se schimbau. 

— M-a întrebat dacă am citit un eseu pe care-a trebuit să-l 
scrie pentru cursul de engleză, spuse Paola. Văzându-i 
surprinderea, adăugă: Vino-ţi în fire. A întrebat şi dacă poate 
avea o nouă jachetă de toamnă. 

— Nouă, cum ar fi s-o cumperi din magazin? întrebă Brunetti, 
uimit. 

Asta din partea unui băiat care, în urmă cu două săptămâni, 
ţinuse un crâncen discurs de condamnare a sistemului capitalist 
şi-a felului cum acesta creează false nevoi de consum, că 
inventase ideea de modă doar ca să creeze nesfârşita cerere de 
haine noi. 

Paola clătină din cap. 

— Nouă. De la magazin. 

— Nu ştiu dacă sunt pregătit pentru asta, zise Brunetti. 
Suntem pe cale să ne pierdem anarhistul cu maniere grosolane? 

— Aşa cred, Guido. Jacheta pe care a spus că o vrea este în 
vitrină la Duca d'Aosta şi costă patru sute de mii de lire. 

— Ei bine, spune-i că Marx nu şi-a făcut niciodată 
cumpărăturile de la Duca D'Aosta. Să se ducă la Benetto alături 
de restul proletariatului. 

Patru sute de mii de lire; câştigase aproape de zece ori mai 
mult la Casino. Într-o familie de patru, procentul de drept al lui 
Raffi? Nu, nu pentru o jachetă. Asta trebuia să fie, asta era 


prima spărtură în gheaţă, începutul sfârşitului adolescenţei. Şi 
odată terminată adolescenţa, următorul pas pe care avea să-l 
facă fiul lui era intrarea în bărbăţie. Bărbăţie. 

— Ai vreo idee de ce se întâmplă asta? o întrebă el. 

Dacă-i trecu prin gând Paolei să spună că el ar fi persoana 
mai potrivită să înţeleagă fenomenul adolescenţei masculine, 
n-o spuse, ci, în schimb, răspunse: 

— Signora Pizzutti a stat astăzi de vorbă cu mine pe scări. 

El îi aruncă o privire nedumerită, apoi se dumiri. 

— Mama Sarei. 

Paola încuviinţă din cap. 

— Mama Sarei. 

— O, Dumnezeule! Nu! 

— Da, Guido, şi e-o fată simpatică. 

— Raffi are doar şaisprezece ani, Paola. 

Îşi auzise vocea behăită, dar nu se putuse înfrâna. 

Paola puse mâna pe braţul lui, apoi o duse la gură şi, după 
aceea, izbucni în hohote puternic de râs. 

— O, Guido, ar trebui să te auzi. „Are doar şaisprezece ani“. 
Nu, nu-mi vine să cred. 

Continuă să râdă şi căzu pe spate pe braţul sofalei, atât de 
tare-i răpise veselia puterile. 

Ce trebuia el să facă, se întrebă, să rânjească şi să spună 
glume murdare? Raffaele era singurul lui fiu şi nu ştia nimic 
despre ce era în lume: SIDA, prostituate, fete care rămâneau 
însărcinate şi te convingeau să te însori cu ele. Şi-apoi, cât ai 
zice peşte, văzu lucrurile prin ochii Paolei şi râse şi el până-i 
dădură lacrimile. 

Raffaele intră atunci să-i ceară mamei să-l ajute cu tema la 
greacă şi, găsindu-i aşa, se întrebă ce era cu toată vorbăria aia 
despre statutul de adult. 


23 


Nici în seara aceea, nici în ziua următoare nu sună 
Ambrogiani, iar Brunetti trebui să se opună tentaţiei constante 
de a suna la baza americană şi-a încerca să ia legătura cu el. ÎI 
sună pe Fosco la Milano şi-i răspunse doar robotul lui telefonic. 
Nesimţindu-se câtuşi de puţin caraghios pentru că era nevoit să 
discute cu un aparat, îi spuse lui Riccardo ce-i zisese Ambrogiani 
despre Gamberetto, îl rugă să vadă ce altceva mai putea afla şi-i 
spuse să-l sune. Dincolo de asta, nu se putea gândi la ce ar fi 
avut de făcut, aşa că citi şi comentă rapoarte, citi ziare şi 
descoperi că e încontinuu deranjat de gândul la întâlnirea din 
seara aceea cu Ruffolo. 

Tocmai când se pregătea să plece acasă pentru masa de 
prânz, sună interfonul. 

— Da, vice-guestore, răspunse el automat, prea preocupat ca 
să poată savura inevitabilul moment de stânjeneală a lui Patta 
când fu recunoscut înainte să se identifice. 

— Brunetti, începu el, aş vrea să vii o clipă jos în biroul meu. 

— Imediat, domnule, răspunse Brunetti, trăgând spre el încă 
un raport, deschizându-l şi începând să citească. 

— Aş vrea să vii acum, nu „imediat“, commissario, zise Patta 
atât de aspru, încât Brunetti îşi dădu seama că trebuia să aibă 
pe cineva, cineva important, în birou cu el. 

— Da, domnule. În clipa asta, răspunse el şi puse cu faţa în 
jos pagina pe care o citea, ca să ştie la întoarcere unde 
rămăsese. 

După prânz, îşi spuse şi se duse la fereastră să vadă dacă 
încă se mai arăta de ploaie. Cerul deasupra lui San Lorenzo era 
cenuşiu şi rău prevestitor, iar frunzele copacilor din micul campo 
se zbuciumau sub acţiunea forţei vântului care făcea vârtejuri în 
jurul lor. Se duse la dulap să caute o umbrelă: nu se deranjase 
să aducă una cu el în dimineaţa aceea. Trase uşa şi se uită 
înăuntru. Acolo era amestecul obişnuit de obiecte abandonate: o 
singură cizmă galbenă, o geantă de cumpărături plină cu ziare 
vechi, două plicuri mari, căptuşite şi o umbrelă roz. Roz. A 
Chiarei, uitată acolo cu luni în urmă. Dacă-şi amintea bine, avea 
pe ea elefanţi mari, veseli, dar nu voia s-o deschidă ca să afle. 
Era destul de rău că era roz. Se uită mai bine, dând lucrurile la o 
parte delicat cu vârful pantofului, dar nu mai era o altă umbrelă. 


Luă umbrela din dulap şi se înapoie la masă. Dacă făcea La 
Repubblica sul de-a lungul, putea împături mare parte din 
umbrelă, lăsând la vedere doar mânerul, mânerul şi o palmă de 
roz. Făcu asta spre mulţumirea lui, părăsi biroul şi luă scările în 
jos spre biroul lui Patta. Ciocăni, aşteptă până ce fu sigur că-l 
auzi pe superior strigând „Avanti“ şi intră. 

De obicei, când intra, Brunetti îl găsea pe Patta în spatele 
mesei de lucru - „întronat“ era cuvântul care-i venea cel mai 
uşor în minte -, dar astăzi şedea în unul dintre scaunele mai 
mici dispuse în faţa pupitrului, stând la dreapta unui bărbat cu 
păr negru aflat într-o postură absolut degajată, cu picioarele 
încrucişate la nivelul genunchilor, cu o mână atârnând de pe 
braţul scaunului, cu ţigara între primele două degete. Niciunul 
dintre cei doi nu se sinchisi să se ridice când intră Brunetti, deşi 
vizitatorul îşi descrucişă totuşi picioarele şi se aplecă înainte 
să-şi stingă ţigara în scrumiera de malahit. 

— A, Brunetti, zise Patta. 

Se aşteptase oare la altcineva? Gesticulă spre bărbatul de 
lângă el. 

— Acesta este s/gnor Viscardi. Se află-n Veneţia pentru o zi 
şi-a trecut pe aici să-mi aducă o invitaţie la cina de gală de la 
Palazzo Pisani Moretta de săptămâna viitoare şi l-am rugat să 
rămână. Mă gândeam că i-ar face plăcere să schimbe o vorbă cu 
tine. 

Viscardi se ridică atunci în picioare şi se apropie de Brunetti, 
cu mâna întinsă. 

— Vreau să vă mulţumesc, commissario, pentru atenţia 
acordată acestui caz. 

Cum observase Rossi, bărbatul vorbea avea o vorbire 
milaneză, omiţând R-ul, consoana rostogolindu-i-se de pe limbă 
nepronunţată. Era un om înalt, cu ochi căprui închis, ochi blânzi 
şi liniştiţi, şi-un zâmbet relaxat, simplu. Pielea de sub ochiul 
stâng era uşor decolorată şi părea acoperită cu ceva, poate cu 
machiaj. 

Brunetti îi strânse mâna şi-i întoarse zâmbetul. 

Aici, Patta interveni. 

— Mă tem că nu s-a înregistrat un mare progres, Augusto, dar 
sperăm să avem curând nişte informaţii despre tablourile tale. 

Folosea familiarul „tu“ cu Viscardi, un gest de prietenie 
strânsă pe care Brunetti bănuia că trebuia să-l observe. Şi să-l 


respecte. 

— Sper din tot sufletul să fie aşa. Soţia mea e foarte ataşată 
de tablourile alea, mai ales de Monet. 

Rostise vorbele acestea astfel încât să semene cu 
entuziasmul pe care-l au copiii pentru jucăriile lor. Apoi îşi 
întoarse atenţia - şi farmecul - spre Brunetti. 

— Poate îmi puteţi spune dacă aţi avut vreun... cred că se 
numeşte „indiciu“, commissario. Mi-ar plăcea să-i pot duce 
soţiei mele veşti bune. 

— Din păcate, avem prea puţine de raportat, signor Viscardi. 
Am trimis ofiţerilor noştri descrierea pe care ne-aţi dat-o a 
bărbaţilor pe care i-aţi văzut şi am trimis copii ale fotografiilor 
dumneavoastră cu tablourile la Poliţia Fraudei în Artă. Dar, mai 
mult de atât, nimic. 

Signor Viscardi zâmbi când auzi asta, iar Brunetti ştiu că nu 
voia ca el să afle despre încercarea lui Ruffolo de a vorbi cu 
poliţia. 

— Dar nu aveţi, interveni Patta, un suspect? Mi-amintesc că 
am citit ceva în raportul tău despre Vianello, că urma să discute 
cu el săptămâna trecută. Ce s-a întâmplat? 

— Un suspect? întrebă Viscardi, cu ochii luminaţi de interes. 

— S-a dovedit a nu fi nimic, domnule, zise Brunetti, 
adresându-se lui Patta. O pistă falsă. 

— Credeam că era omul ăla din fotografie, insistă Patta. l-am 
citit numele în raport, dar l-am uitat. 

— E vorba de acelaşi om a cărui poză mi-a arătat-o sergentul 
dumitale? întrebă Viscardi. 

— Se pare că a fost o pistă falsă, zise Brunetti, zâmbind a 
iertare. S-a dovedit că nu putea avea nicio legătură cu asta. Cel 
puţin, noi suntem convinşi că nu putea avea. 

— Se pare că ai avut dreptate, Augusto, spuse Patta, insistând 
să-i repete numele mic. 

Se întoarse spre Brunetti şi-şi înăspri vocea: 

— Ce ai aflat despre cei doi oameni a căror descriere o ai? 

— Din păcat, nimic, domnule. 

— Ai verificat... începu Patta, şi Brunetti îi acordă toată 
atenţia sa, aşteptând să vadă ce sugestii concrete aveau să 
urmeze. Ai verificat sursele obişnuite? 

Numai subalternii intrau în detalii. 

— O, da, domnule. Acesta a fost primul lucru pe care l-am 


făcut. 

Viscardi îşi trase manşeta scrobită, aruncă o privire în jos la 
un fir sclipitor de aur şi spuse, întorcându-se către Patta: 

— Nu vreau să te rețin de la întâlnirea de prânz, Pippo. 

De-ndată de Brunetti îi auzi porecla, se trezi c-o răsuceşte în 
minte ca pe-o mantră: Pippo Patta, Pippo Patta, Pippo Patta. 

— Poate ni te-ai alătura, Augusto, întrebă el, ignorându-l pe 
Brunetti. 

— Nu, nu, trebuie să ajung la aeroport. Mă aşteaptă soţia 
pentru cocteiluri, după care, precum ţi-am spus, avem musafiri 
la cină. 

Trebuia să-i fi spus lui Patta şi numele acestor musafiri, căci 
simpla aducere aminte a puterii lor magice fu îndeajuns să-l 
facă pe Patta să zâmbească larg şi să-şi lovească palmele una 
de cealaltă, parcă într-un gest de bucurie indirectă pentru 
prezenţa lor acolo, în biroul lui. 

Patta aruncă o privire la ceasul de la mână şi Brunetti îi fu 
martor la agonia pe care o încercă, trebuind să plece de lângă 
un om bogat şi influent ca să meargă să cineze cu altcineva. 

— Da, chiar trebuie să plec. Nu-l pot face pe ministru să 
aştepte. 

Nu se deranjă să irosească pe Brunetti numele ministrului şi 
Brunetti se întrebă dacă asta era din cauza faptului că Patta 
bănuia că n-ar fi fost impresionat sau fiindcă nu l-ar fi 
recunoscut. În orice caz, nu avea să-l afle. 

Patta se duse la armaaio-ul*” toscan de secol cincisprezece 
care se afla lângă uşă şi îşi scoase din el impermeabilul 
Burberry. Îl îmbrăcă, apoi îl ajută pe Viscardi să-şi ia haina pe el. 

— Plecaţi acum? Viscardi îl întrebă pe Brunetti. 
Vice-questore-le merge la Corte Sconta pentru prânz, dar eu 
merg sus către San Marco, de unde pot lua o barcă spre 
aeroport. Vă îndreptaţi în direcţia aceea, din întâmplare? 

— Păi, da, într-acolo merg, signor Viscardi, minți Brunetti. 

Patta merse în faţă cu Viscardi până ce ajunseră la uşa 
principală a Questurei. Acolo, cei doi dădură mâna şi Patta 
spuse că se va vedea cu Brunetti după prânz. Afară, Patta îşi 
ridică gulerul impermeabilului şi merse cu pas grăbit la stânga. 
Viscardi coti la dreapta, aşteptă o clipă ca Brunetti să se 
poziţioneze lângă el şi porni spre Ponte dei Greci şi, dincolo de 


* Dulap (în ital. în orig) 


el, spre San Marco. 

— Sper din tot sufletul ca acest caz să se sfârşească repede, 
zise Viscardi în chip de introducere. 

— Da, şi eu, admise Brunetti. 

— Speram să găsesc un oraş mai sigur aici, după Milano. 

— A fost cu siguranţă o crimă neobişnuită, spuse Brunetti. 

Viscardi se opri o clipă, se uită pieziş la Brunetti, apoi 
continuă să meargă. 

— Înainte să mă mut aici, credeam că toate crimele vor îi 
neobişnuite în Veneţia. 

— Cu siguranţă sunt mai puţin comune aici decât în orice alt 
oraş, dar avem totuşi şi noi crime, explică Brunetti, apoi adăugă: 
Şi avem criminali. 

— Vă pot oferi ceva de băut, commissario? Cum îi spuneţi voi, 
venețienii, „un' ombra“? 

— Da, „un' ombra“, şi da, mi-ar plăcea una. 

Impreună, intrară într-un bar pe lângă care treceau şi Viscardi 
comandă două pahare de vin alb. Când acestea veniră, îi dădu 
unul lui Brunetti şi-l ridică pe al său. ÎI înclină şi spuse: 

— Cin, cin. 

Brunetti răspunse cu o plecăciune din cap. 

Vinul era tăios, deloc bun. Dacă ar fi fost singur, Brunetti l-ar 
fi lăsat acolo. În schimb, mai luă o gură, întâlni privirea lui 
Viscardi şi zâmbi. 

— Am vorbit săptămâna trecută cu socrul dumitale, zise 
Viscardi. 

Brunetti se întrebase cât îi va lua să ajungă la asta. Mai sorbi 
o gură de vin. 

— Da? 

— Aveam de discutat o serie de lucruri. 

— Da? 

— Când ne-am terminat discuţia de afaceri, contele a pomenit 
de relaţia lui cu dumneata. Recunosc că am fost surprins la 
început. 

Tonul lui Viscardi sugera că surprinderea sa era rezultatul 
descoperirii că domnul conte a permis ca fiica lui să ia în 
căsătorie un poliţist, mai ales pe acesta. 

— Ce coincidenţă, înţelegeţi, adăugă Viscardi, doar un pic 
prea târziu, şi zâmbi din nou. 

— Desigur. 


— M-am simţit, cât se poate de sincer, încurajat să aflu că 
sunteţi înrudit cu contele. 

Brunetti îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Adică, asta mi-a oferit posibilitatea de a vă vorbi sincer. 
Asta dacă mi-o permiteţi. 

— Vă rog, signore. 

— Atunci, trebuie să recunosc că o serie de lucruri legate de 
investigația asta mă neliniştesc. 

— În ce fel, signor Viscardi? 

— Nu în ultimul rând, începu el, întorcându-se spre Brunetti cu 
un zâmbet de prietenie candidă, sunt sentimentele mele cu 
privire la felul cum m-a tratat polițistul dumitale. 

Făcu o pauză, sorbi din vin, încercă un alt zâmbet, de data 
aceasta unul conştient nesigur. 

— Pot vorbi cu francheţe, sper, commissario. 

— Desigur, signor Viscardi. Altceva nu-mi doresc. 

— Atunci, daţi-mi voie să spun că m-am simţit, la vremea 
aceea, ca şi când polițistul dumitale m-ar fi tratat mai mult ca 
pe-un suspect decât ca pe-o victimă. 

Când Brunetti nu spuse nimic la asta, Viscardi adăugă: 

— Adică, au venit doi la spital şi amândoi au pus întrebări 
care aveau prea puţine legături cu crima comisă. 

— Şi ce anume v-au întrebat? se interesă Brunetti. 

— Unul a întrebat de unde ştiu ce tablouri erau. De parcă nu 
le-aş putea recunoaşte. lar al doilea m-a întrebat dacă-l 
recunoşteam pe tânărul acela din fotografie şi-a părut sceptic 
când am spus că nu-l recunosc. 

— Păi, problema asta s-a clarificat, zise Brunetti. N-a avut 
nicio legătură cu treaba asta. 

— Dar nu aveţi niciun suspect nou? 

— Din păcate, nu, răspunse Brunetti, întrebându-se de ce era 
dispus Viscardi să renunţe atât de repede la interesul pentru 
tânărul din fotografie. Aţi spus că sunt o serie de lucruri care vă 
deranjează, signor Viscardi. Asta e doar unul. Pot să vă întreb 
care sunt celelalte? 

Viscardi ridică paharul la buze, apoi îl cobori fără să bea şi 
spuse: 

— Am aflat că s-au pus anumite întrebări despre mine şi 
despre afacerile mele. 

Brunetti deschise ochii cu o expresie de surprindere jucată. 


— Sper că nu bănuiţi că m-aş amesteca în viaţa 
dumneavoastră particulară, signor Viscardi. 

Viscardi aşeză brusc paharul, încă aproape complet plin, 
înapoi pe tejghea şi spuse, cât se poate de clar: 

— Poșircă. 

Când văzu surprinderea lui Brunetti, adăugă: 

— Vinul, desigur. Mă tem că nu am ales locul potrivit ca să 
bem ceva. 

— Nu, nu e foarte bun, nu-i aşa? recunoscu Brunetti, 
aşezându-şi paharul gol pe tejghea lângă al lui Viscardi. 

— Repet, commissario, că s-au pus unele întrebări despre 
interesele mele de afaceri. Nimic bun nu poate ieşi din rostirea 
acelor întrebări. Mă tem că orice continuare de cercetare a 
intimităţii mele mă va forţa să caut ajutorul anumitor prieteni 
de-ai mei. 

— Şi ce prieteni sunt aceştia, signor Viscardi? 

— Ar fi o aroganță din partea mea să le pomenesc numele. 
Dar sunt destul de bine plasați ca să vadă că nu sunt victima 
unei persecuții birocratice. Dacă s-ar pune astfel problema, sunt 
sigur că ar interveni pentru a-i pune capăt. 

— Asta sună foarte mult ca o ameninţare, signor Viscardi. 

— Nu fiţi melodramatic, dottor Brunetti. Ar fi mai bine să-i 
spunem sugestie. Mai mult, e-o sugestie susţinută şi de socrul 
dumitale. Ştiu că vorbesc în numele lui când spun că aţi fi 
înţelept să nu puneţi întrebările acelea. Repet, nu-i vor aduce 
niciun bine persoanei care le formulează. 

— Nu sunt sigur că m-aş putea aştepta la lucruri bune din 
partea cuiva care are legătură cu interesele dumneavoastră de 
afaceri, signor Viscardi. 

Viscardi scoase imediat câteva bancnote desfăcute din 
buzunar şi le aruncă pe tejghea, nederanjându-se să întrebe cât 
făcea vinul. Fără a-i spune ceva lui Brunetti, se întoarse şi se 
duse către ușa barului. Brunetti îl urmă. Afară începuse să 
plouă, rafalele purtate de vânt ale toamnei. Viscardi se opri în 
uşă dar numai cât să-şi ridice gulerul hainei. Nespunând nimic, 
nesinchisindu-se să arunce o privire în spate la Brunetti, păşi 
afară în ploaie şi dispăru imediat după un colţ. 

Brunetti rămase în prag preţ de-o clipă. În cele din urmă, 
nevăzând altă cale, lăsă mâna jos şi desfăcu ziarul din jurul 
umbrelei, scoţând-o la vedere cât era ea de lungă. Reîmpături 


ziarul sub o formă mai uşor de mânuit şi păşi afară în ploaie. 
Apăsă clapa şi desfăcu umbrela, se uită în sus şi o văzu cum îşi 
întindea peste el membrana protectoare de plastic. Elefanţi 
fericiţi, elefanţi roz care dansau. Cu gustul de vin acru în gură, 
se grăbi spre casă şi masa de prânz. 


24 


Brunetti se întoarse la Questura după-amiază după ce-şi ceru 
mai întâi umbrela neagră de la Paola. Răspunse la 
corespondenţă vreme de o oră sau aşa ceva, dar plecă 
devreme, spunând că are o întâlnire, chiar dacă întâlnirea era cu 
Ruffolo şi mai erau până atunci mai bine de şase ore. Când 
ajunse acasă, îi spuse Paolei despre întrevederea de la miezul 
nopţii, iar ea, care-şi amintea discuţiile din trecut despre Ruffolo, 
se alătură lui Brunetti tratând-o ca pe o glumă, o dovadă de 
melodramă cauzată în mod clar de faptul că Ruffolo se uitase 
prea mult la televizor în cursul ultimei sale sentinţe. Nu-l mai 
văzuse pe Ruffolo de când depusese mărturie împotriva lui şi-şi 
închipuia că-l va găsi în mare neschimbat: bine dispus, clăpăug 
şi neatent, aflat într-o grabă mult prea mare ca să-şi mai vadă 
de propria viaţă. 

La unsprezece, ieşi pe balcon, ridică ochii spre cer şi văzu 
stelele. Jumătate de oră mai târziu, plecă de acasă, asigurând-o 
pe Paola că probabil se va întoarce până la unu şi spunându-i să 
nu stea trează să-l aştepte. Dacă Ruffolo se preda, trebuiau să 
meargă la Questura şi apoi trebuiau să scrie o declaraţie şi să-l 
pună pe Ruffolo să o semneze, iar asta putea lua ore întregi. 
Spuse că va încerca să o sune dacă se întâmpla asta, dar ştia că 
ea era atât de obişnuită cu ieşirile lui la ore ciudate încât 
probabil telefonul lui nici n-avea s-o trezească, şi nu voia să le 
tulbure somnul copiilor. 

Autobuzul numărul cinci ieşea din cursă la nouă, aşa că nu 
avu de ales decât să meargă pe jos. Nu-l deranja, mai ales în 
acea splendidă noapte luminată de lună. Cum se întâmpla atât 
de des, nu se gândi nicio clipă conştient unde mergea, ci le 
dădu voie picioarelor, devenite înțelepte după decenii de mers 
pe jos, să-l ducă acolo pe calea cea mai scurtă. Traversă Rialto, 
trecu prin Santa Marina şi-n jos către San Francesco della Vigna. 
Ca întotdeauna la ora aceea, oraşul era de-a dreptul pustiu; 
trecu pe lângă un paznic de noapte, care strecura mici 
dreptunghiuri de hârtie portocalie prin grilajul din faţa 
magazinelor, dovadă a faptului că trecuse pe acolo în cursul 
nopţii. Trecu pe lângă un restaurant şi aruncă o privire înăuntru 
ca să-i vadă pe membrii personalului îmbrăcaţi în jachete albe 
îngrămădliţi în jurul unei mese, servind o ultimă băutură înaintea 


plecării acasă. Şi pisici. Şezând tolănite, şerpuind în jurul 
fântânilor arteziene, lingându-se. Pisicile acestea nu vânau, deşi 
şobolani erau cu nemiluita. Îl ignorară, cunoscând orele precise 
la care veneau oamenii să le hrănească, sigure că acest străin 
nu era unul dintre ei. 

Trecu de-a lungul părţii drepte a bisericii San Francesco della 
Vigna, apoi o luă la stânga şi înapoi spre staţia de vaporetto 
Celestia. Clar reliefată în faţa lui văzu pasarela cu balustrade de 
metal şi scările ce duceau până la ea. Le urcă şi când ajunse la 
începutul pasarelei, se uită înainte la podul care se înălța 
precum cocoaşa unei cămile peste deschizătura din zidul de la 
Arsenale care permitea şalupei numărul cinci s-o taie drept prin 
mijlocul insulei şi să ajungă în Bacino di San Marco. 

Podul, văzu el bine, era gol. Nici chiar Ruffolo nu putea fi atât 
de nesăbuit încât să se facă văzut oricărei bărci aflate în 
trecere, nu atunci când poliţia era pe urmele lui. Probabil că 
sărise jos pe micuța plajă din cealaltă parte a podului. Brunetti 
porni către pod, lăsând să-i scape un suspin de iritare pentru 
faptul că se afla acolo,plimbându-se fără ţintă în răcoarea serii 
când orice persoană cu bun simţ s-ar afla acasă, în pat. De ce 
trebuia nebunul de Ruffolo să se vadă cu o persoană 
importantă? Dacă vrea asta, să vină la Questura şi să discute cu 
Patta. 

Trecu de prima din plajele micuţe, lungi doar de câţiva metri, 
şi aruncă o privire în jos spre ea, căutându-l pe Ruffolo. In 
lumina argintată a lunii, putu să vadă că era goală, dar putu de 
asemenea să vadă că suprafaţa ei era acoperită cu bucăţi de 
cărămidă spartă, cioburi de sticlă, toate acoperite cu un strat de 
alge verzi. Signorino Ruffolo trebuia să se gândească mai bine 
dacă credea că Brunetti avea să sară pe plaja aceea acoperită 
de mizerii ca să stea la o palavră cu el. Işi pierduse deja o 
pereche de pantofi săptămâna aceea şi lucrul ăsta nu avea să 
se repete. Dacă Ruffolo voia să stea de vorbă, putea urca înapoi 
pe pasarelă sau putea rămâne acolo jos şi să aibă grijă să 
vorbească destul de tare ca să-l audă Brunetti. 

Urcă scările din partea sa a podului de ciment, rămase în 
culmea lui o clipă, apoi cobori scările pe cealaltă parte. Inaintea 
lui, văzu plaja cea mică, latura ei îndepărtată fiind ascunsă de-o 
cotitură a zidului masiv de cărămidă de la Arsenale care se 
înălța cu zece metri deasupra capului său pe partea dreaptă. 


La câţiva metri de insulă, se opri şi strigă pe-o voce joasă: 

— Ruffolo. Sunt Brunetti. 

Nu primi niciun răspuns. 

— Peppino, sunt Brunetti. 

Tot niciun răspuns. Lumina lunii era atât de puternică încât 
chiar arunca umbre, ascunzând vederii o parte din micuța insulă 
care se afla sub pasarelă. Insă piciorul era vizibil, un picior 
încălţat într-un pantof de piele maro; se vedea până la şold. 
Brunetti se aplecă peste balustradă, dar tot ce putu vedea era 
partea aceea de picior care dispărea în umbra de sub pasarelă. 
Se căţără peste balustradă, se aruncă pe pietrele de jos, 
alunecă atunci când ateriză pe alge şi amortiză căderea cu 
ambele mâini. Când se ridică în picioare, văzu corpul mai 
limpede, deşi capul şi umerii rămaseră în umbră. Asta nu conta 
câtuşi de puţin; ştia cine era. Un braţ stătea întins în faţa 
corpului, cu mâna chiar la marginea apei, valurile mici lovind-o 
cu delicateţe. Celălalt braţ era adunat sub corp. Brunetti se 
aplecă şi-i pipăi încheietura mâinii, dar nu simţi niciun puls. 
Carnea era rece, udă din pricina umezelii care se ridicase din 
lagună. Se apropie cu un pas, se strecură în umbră şi aşeză 
mâna la baza gâtului băiatului. Nu era niciun puls. Când păşi 
înapoi în lumina lunii, văzu că avea sânge pe degete. Se lăsă jos 
la marginea apei şi flutură mâna înainte şi-napoi repede în apa 
lagunei, o apă atât de murdară încât gândul la ea de obicei îl 
dezgusta. 

Ridicându-se în picioare, îşi şterse mâna cu batista, apoi 
scoase o mică lanternă-creion din buzunar şi se aplecă înapoi 
sub pasarelă. Sângele provenea de la o mare rană deschisă din 
partea stângă a capului lui Ruffolo. Nu departe de el se afla o 
piatră aşezată convenabil. Ca să vezi; arăta exact ca şi când ar 
fi sărit de pe pasarelă, ar fi alunecat pe stâncile netede şi-ar fi 
căzut pe spate, zdrobindu-şi capul. Brunetti nu avea multe 
îndoieli că pe piatră se afla sânge, sângele lui Ruffolo. 

Deasupra lui, auzi un zgomot slab de paşi şi se feri instinctiv 
sub pasarelă. Dar pietrele şi cărămizile i se mişcară sub picior, 
scoțând un sunet care păru asurzitor. Se lăsă pe vine, cu spatele 
lipit de peretele acoperit de alge de la Arsenale. Din nou, auzi 
zgomotul de paşi, acum direct deasupra capului său. Scoase 
pistolul. 

— Commissario Brunetti? 


Panica îi reveni, împinsă din spate de vocea aceea familiară. 

— Vianello, zise Brunetti, ieşind de sub pasarelă, ce naiba 
cauţi aici? 

Capul lui Vianello apăru deasupra lui, aplecându-se peste 
balustradă şi uitându-se în jos spre locul unde stătea Brunetti pe 
molozul ce acoperea plaja. 

— Sunt în spatele dumneavoastră, domnule, de când aţi 
trecut pe lângă biserică, acum aproximativ cincisprezece 
minute. 

Brunetti nu auzise şi nu văzuse nimic, chiar dacă crezuse că e 
cu toate simţurile în alertă. 

— Ai văzut pe cineva? 

— Nu, domnule. Am fost acolo jos, citind orarul de oprire a 
bărcilor, încercând să mă prefac că am pierdut ultima barcă şi 
nu ştiu când vine următoarea. Adică, trebuia să am o scuză 
fiindcă mă aflam acolo la ora asta din noapte. 

Vianello se opri brusc din vorbit şi Brunetti ştiu că văzuse 
piciorul care se iţea de sub pasarelă. 

— Acela-i Ruffolo? întrebă el surprins. 

Asta semăna prea mult cu filmele alea de la Hollywood. 

— Da. 

Brunetti se îndepărtă de cadavru şi se postă direct sub 
Vianello. 

— Ce s-a întâmplat, domnule? 

— E mort. Arată ca şi când ar fi căzut. 

Precizia cuvintelor îi provocară lui Brunetti o grimasă. Tocmai 
aşa arăta. 

Polițistul îngenunche şi întinse mâna spre Brunetti. 

— Vreţi să vă ajut să urcați, domnule? 

Brunetti îşi ridică privirea spre el şi apoi se uită din nou în jos 
la piciorul lui Ruffolo. 

— Nu, Vianello, rămân aici cu el. E-un telefon la staţia 
Celestia. Du-te şi sună după o barcă. 

Vianello plecă în pripă, uimindu-l pe Brunetti cu zarva pe care 
o făcură paşii lui, reverberând în tot spaţiul de sub pasarelă. Cât 
de încet trebuie să fi venit, dacă Brunetti nu-l auzise până când 
nu se aflase direct deasupra sa. 

Rămas singur, Brunetti scoase din nou lanterna din buzunar şi 
se aplecă iar deasupra cadavrului lui Ruffolo. Purta un pulover 
gros, nu avea jachetă, aşa încât singurele buzunare erau cele de 


la blugi. În buzunarul de la spate avea un portmoneu. Conţinea 
lucrurile obişnuite: cartea de identitate (Ruffolo avea doar 
douăzeci şi şase de ani), permisul de conducere (nefiind 
venețian, avea unul), douăzeci de mii de lire şi gama obişnuită 
de carduri din plastic şi bucăţi de hârtie mâăzgălite cu numere de 
telefon. Se va uita la ele mai târziu. Purta un ceas de mână, dar 
nu avea mărunţiş în buzunare. Brunetti îi strecură portmoneul 
înapoi în buzunar şi se întoarse cu spatele la cadavru. Se uită în 
depărtare peste apa tremurătoare, către locul unde luminile din 
Murano şi Burano erau vizibile în zare. Lumina lunii se întindea 
blând peste apele lagunei şi nicio barcă nu se mişca pe ele ca 
să-i deranjeze pacea. O singură fâşie argintie scânteietoare lega 
continentul de insule. Asta îi reaminti de ceva ce îi citise Paola 
cândva, în seara când îi spusese că e însărcinată cu Raffaele, 
ceva despre aurul care era bătut într-o foiţă subţire. Nu, nu 
subţire, ci diafană; aşa se iubeau ei unul pe celălalt. Atunci nu 
înţelese cu adevărat asta, prea emoţionat de veste ca să încerce 
să înţeleagă engleza. Insă imaginea îl lovi acum, când lumina 
lunii se întindea peste lagună ca argintul bătut într-o foiţă 
diafană. lar Ruffolo, sărmanul, nesăbuitul de Ruffolo, zăcea mort 
la picioarele lui. 

Şalupa se auzi de departe şi apoi ţâşni afară din Rio di Santa 
Giustina, cu girofarul albastru de pe cabina din faţă pus în 
funcţiune. Işi aprinse lanterna şi-o îndreptă pe direcţia lor, 
oferindu-le un reper pentru a se apropia de plajă. Veniră cât de 
aproape putură, apoi doi poliţişti trebuiră să îmbrace cizme 
pescăreşti înalte şi să vină spre insulă pe jos prin apa puţin 
adâncă. li aduseră şi lui Brunetti o pereche şi el o îmbrăcă peste 
pantofi şi pantaloni. Aşteptă pe plaja micuță cât veniră şi ceilalţi, 
blocat acolo alături de Ruffolo, în prezenţa morţii şi-n mirosul de 
alge putrede. 

Se făcură fotografii ale cadavrului, îl luară şi se întoarseră la 
Questura să întocmească un raport complet. Era trei dimineaţa. 
Brunetti se pregătea să meargă acasă când intră Vianello şi-i 
puse pe masă o foaie de hârtie scrisă îngrijit la maşină. 

— Dacă aţi fi atât de bun să semnaţi asta, domnule, zise el, 
am să mă ocup să ajungă acolo unde trebuie. 

Brunetti se uită în jos la hârtie şi văzu că era un raport 
complet al planului său de a-l întâlni pe Ruffolo, însă era 
completat la viitor. Se uită la antetul foii şi văzu că purta data 


de ieri şi era adresat vice-guestore-lui Patta. 

Una dintre regulile pe care le instituise Patta în Questura când 
preluase comanda acolo în urmă cu câţiva ani era una prin care 
ordona celor trei comisari să-i pună pe birou, până la şapte 
treizeci seara, un raport complet a ceea ce făcuseră în ziua 
aceea şi-un proiect a ceea ce aveau să facă în ziua următoare. 
Dat fiind că Patta nu era niciodată de văzut în Questura atât de 
târziu şi cu siguranţă nu era de văzut înainte de zece dimineaţa, 
ar fi fost uşor să i-l strecoare pe masă, însă existau doar două 
chei de la biroul acestuia. Pe una o păstra pe-un lanţ auriu legat 
de butoniera de jos a vestelor costumelor britanice în trei piese 
pe care le purta cu mândrie. Cealaltă se afla în grija 
locotenentului Scarpa, un sicilian cu faţă inexpresivă pe care-l 
adusese Patta cu el de la Palermo şi care era de-o loialitate 
cruntă superiorului său. Scarpa era cel care încuia biroul la 
şapte treizeci şi-l descuia la opt treizeci dimineaţa. Tot el 
verifica ce se afla pe masa superiorului său când descuia biroul. 

— Apreciez asta, Vianello, zise Brunetti când citi primele două 
paragrafe ale raportului, care explicau în amănunt ce intenţiona 
să facă în cursul întâlnirii cu Ruffolo şi de ce credea că e 
important ca Patta să fie ţinut la curent. 

Zâmbi obosit şi i-o întinse fără a se osteni să citească restul. 

— Dar cred că nu e cale să-l împiedicăm să afle că am făcut 
asta de capul meu, că nu aveam intenţia să-i spun o vorbă. 

Vianello nu se cilinti. 

— Dacă veţi semna doar raportul, domnule, am să mă ocup 
eu de el. 

— Vianello, ce ai de gând să faci cu asta? 

Ignorând întrebarea, Vianello spuse: 

— M-a ţinut la jafuri vreme de doi ani, nu-i aşa, domnule? 
Chiar şi când am cerut un transfer. 

Lovi cu degetul dosul hârtiilor. 

— Dacă veţi semna astea, domnule, se vor afla pe masa lui 
mâine dimineaţă. 

Brunetti semnă hârtiile şi i le dădu înapoi lui Vianello. 

— Mulţumesc, sergent. Am să-i spun soţiei mele să te sune 
dacă i se întâmplă vreodată să se încuie afară din apartament. 

— Nimic mai uşor. Noapte bună, domnule. 


25 


Chiar dacă nu izbuti să adoarmă decât după patru, Brunetti 
tot reuşi să ajungă la Questura la zece. Găsi pe masă bileţele 
care-i spuneau că autopsia lui Ruffolo era programată pentru 
după-amiaza aceea, că mama lui fusese anunţată de moartea 
fiului ei şi că vice-guestore-le Patta ar dori ca Brunetti să-l 
viziteze în birou când venea. 

Patta era acolo înainte de zece. Preamăriţi fie toţi sfinţii! 

Când intră în biroul lui Patta, // cavaliere ridică privirea şi - 
Brunetti dădu vina pentru asta pe propria-i lipsă de somn - păru 
să-i zâmbească. 

— Bună dimineaţa, Brunetti. Te rog, ia loc. Sincer, nu trebuia 
să vii aşa devreme, nu după faptele remarcabile de noaptea 
trecută. 

Fapte remarcabile? 

— Mulţumesc, domnule. Mă bucur să vă văd aici aşa devreme. 

Patta ignoră această remarcă şi continuă să zâmbească. 

— Te-ai descurcat foarte bine cu treaba asta cu Ruffolo. Mă 
bucur că în sfârşit ai ajuns să vezi lucrurile ca mine. 

Brunetti habar nu avea despre ce vorbea, aşa că alese cursul 
celei mai mari înţelepciuni. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Asta cam pune capăt poveştii, nu-i aşa? Adică, nu aveam o 
mărturisire, dar cred că procurorul va vedea cazul aşa cum ÎI 
vedem noi şi va crede că Ruffolo venea să încerce să facă un 
târg. A fost o prostie din partea lui să aducă dovezile cu el, dar 
sunt sigur că a crezut că tot ce vei face tu era să discuţi. 

Niciunul dintre tablouri nu se aflase pe plaja aceea mică; 
Brunetti era sigur de asta. Dar era posibil să fi avut câteva 
dintre bijuteriile signorei Viscardi ascunse undeva asupra lui. Tot 
ce făcuse Brunetti fusese să-i verifice buzunarele, aşa că era 
posibil. 

— Unde erau? întrebă el. 

— În portmoneu, Brunetti. Nu-mi spune că nu le-ai văzut. Erau 
pe lista lucrurilor pe care le avea când am găsit cadavrul. N-ai 
rămas destul cât să parcurgi lista? 

— Sergentul Vianello s-a ocupat de asta, domnule. 

— Inţeleg. 

La prima scăpare din partea lui Brunetti, dispoziţia lui Patta 


deveni şi mai dulceagă. 

— Atunci, nu ai văzut-o? 

— Nu, domnule. Imi pare rău, dar trebuie s-o fi trecut cu 
vederea. Lumina era foarte slabă acolo azi-noapte. 

Incepea să nu aibă niciun sens. Nu fusese nicio bijuterie în 
portmoneul lui Ruffolo, numai dacă nu vânduse piesele pentru 
douăzeci de mii de lire bucata. 

— Americanii trimit astăzi pe cineva aici să arunce o privire, 
dar nu cred că e vreo îndoială. E trecut numele lui Foster pe el, 
iar Rossi mi-a spus că fotografia îi seamănă. 

— Paşaportul lui? 

Zâmbetul lui Patta era larg. 

— Cartea lui militară de identitate. 

Sigur că da. Cardurile de plastic din portmoneul lui Ruffolo, 
cele pe care el le pusese înapoi fără să se deranjeze să le 
cerceteze. Patta continuă: 

— E-o dovadă sigură că Ruffolo e cel care l-a ucis. Americanul 
probabil a făcut o mişcare greşită. E-o prostie să faci asta când 
atacatorul are un cuţit. lar Ruffolo trebuie să fi intrat în panică, 
fiindcă ieşise din închisoare de aşa puţin timp. 

Patta scutură din cap la o asemenea dovadă de nesăbuinţă 
din partea criminalilor. 

— Din întâmplare, signor Viscardi m-a sunat ieri după-amiază 
ca să-mi spună că e posibil ca tânărul din fotografie să fi fost 
acolo în noaptea aceea. A spus că era prea surprins la vremea 
aia ca să mai gândească limpede. 

Patta îşi ţuguie buzele dezaprobator când adăugă: 

— Şi sunt sigur că tratamentul pe care l-a primit din partea 
ofiţerilor tăi nu l-a ajutat să-şi aducă aminte. 

| se schimbă expresia, zâmbetul reînflorind. 

— Dar asta e-n trecut şi chiar nu pare să ne poarte pică. Aşa 
încât se pare că belgienii aceia aveau dreptate şi că Ruffolo a 
fost de faţă. Presupun că nu a luat prea mulţi bani de la 
american şi s-a gândit să încerce să aranjeze un jaf mai 
profitabil. 

Patta era expansiv. 

— Am vorbit deja cu presa despre asta, le-am explicat că 
n-am avut nicio îndoială încă de la început. Uciderea 
americanului trebuia să fie o treabă întâmplătoare. lar acum, 
slavă Domnului, s-a dovedit a fi aşa. 


Ascultându-l pe Patta cu câtă seninătate punea uciderea lui 
Foster în cârca lui Ruffolo, Brunetti înţelese că moartea 
doctorului Peters nu va fi niciodată văzută ca nimic altceva 
decât o supradoză accidentală. 

Nu avea de ales decât să se arunce sub juggernautul?8 
siguranţei lui Patta. 

— Dar de ce să-şi asume riscul de-a purta la el cardul 
americanului? N-are nicio logică. 

Patta trecu de-a dreptul peste el. 

— Te-ar fi putut întrece cu uşurinţă, commissario, aşa încât nu 
era nicio şansă să fie găsit asupra lui. Sau poate că a uitat de el. 

— Oamenii nu uită deseori de dovezile care-i leagă de crime, 
domnule. 

Patta îl ignoră. 

— Am spus presei că am avut motive să-l bănuim în cazul 
uciderii americanului încă de la bun început, că din cauza asta 
voiai să stai de vorbă cu el. Probabil se temea că-i suntem pe 
urme şi s-a gândit că poate face o învoială cu noi pentru o crimă 
mai uşoară. Sau poate că avea să dea vina pe altcineva pentru 
moartea americanului. Faptul că avea la el cardul americanului 
nu lasă urme de îndoială că nu l-ar fi ucis el. 

Ei bine, Brunetti era sigur de asta: fără-ndoială că asta 
înlătura toate dubiile. 

— Ăsta, în definitiv, e motivul pentru care te-ai dus să te 
întâlneşti cu el, nu-i aşa? În privinţa americanului? 

Când Brunetti nu răspunse, Patta repetă întrebarea: 

— Nu-i aşa, commissario? 

Brunetti alungă întrebarea cu o mişcare a capului şi întrebă: 

— Aţi spus ceva din toate astea procurorului, domnule? 

— Sigur că da. Ce crezi că am făcut toată dimineaţa? Ca şi 
mine, şi el crede că e un caz în mare măsură închis. Ruffolo l-a 
ucis pe american într-o încercare de jaf, apoi a încercat să facă 
mai mulţi bani jefuind pa/azzo-ul lui Viscardi. 

Brunetti încercă o ultimă dată să insufle puţină logică în 
povestea asta. 

— Sunt infracţiuni foarte diferite, jaful pe stradă şi furtul de 


28 Juggernaut - car uriaş care, în India, era purtat anual la paradă cu ocazia 
sărbătorii Puri şi în care se afla statuia zeului hindus Krishna; într-un gest de 
autosacrificiu, credincioşii se aruncau ritualic sub el; în sens figurat - ceva ce 
reclamă credinţă oarbă sau sacrificiu crud. 


tablouri. 

Vocea lui Patta deveni mai puternică. 

— Există dovezi că a fost implicat în ambele crime, 
commissario. E cartea de identitate şi mai sunt martorii tăi 
belgieni. Erai cât se poate de dispus să crezi în ei înainte, că l-au 
văzut pe Ruffolo în noaptea spargerii. lar acum signor Viscardi 
crede că-şi aminteşte de el. A cerut să mai arunce o privire la 
fotografie şi, dacă-l recunoaşte, nu va mai fi nicio îndoială. Sunt 
mai mult decât destule dovezi pentru mine şi mai mult decât 
destule să-l convingă pe procuror. 

Brunetti îşi împinse brusc scaunul în spate şi se ridică în 
picioare. 

— Asta e tot, domnule? 

— Credeam că vei fi mai mulţumit, Brunetti, zise Patta cu o 
reală surpriză. Asta închide cazul americanului, dar va face mai 
grea găsirea tablourilor lui signor Viscardi şi returnarea lor. Nu 
eşti tocmai un erou, dat fiind că nu l-ai arestat pe Ruffolo. Dar 
sunt sigur că ai fi fost, numai să nu fi căzut de pe pasarelă. 
Ti-am pomenit numele în faţa presei. 

Asta probabil că-i era mai greu lui Patta de făcut decât i-ar fi 
fost să-i dea lui Brunetti primul său fiu născut. la darul aşa cum 
este dat. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Desigur, am clarificat faptul că urmai sugestia mea, te 
anunţ, că am fost bănuitor faţă de Ruffolo de la bun început. In 
definitiv, a fost eliberat din închisoare cu doar o săptămână 
înainte să-l omoare pe american. 

— Da, domnule. 

Patta deveni volubil. 

— Păcat că n-am găsit tablourile lui signor Viscardi. Am 
să-ncerc să trec cândva astăzi pe la el ca să-i spun eu însumi 
despre asta. 

— E aici? 

— Da, când am vorbit ieri cu el, a amintit că va veni astăzi la 
Veneţia. A spus că e dispus să treacă pe aici şi să mai arunce o 
privire la fotografia aceea. Cum ţi-am zis, asta ar înlătura orice 
îndoială. 

— Credeţi că îl va deranja că nu am recuperat tablourile? 

— O, făcu Patta, dovadă clară că se gândise la asta. Sigur că îl 
va deranja. Cine are o colecţie încearcă astfel de sentimente 


faţă de tablourile lui. Arta prinde viaţă pentru unii oameni. 

— Presupun că aşa simte şi Paola în privinţa acelui Canaletto. 

— În privinţa cui? întrebă Patta. 

— Canaletto. A fost un pictor venețian. Unchiul Paolei ne-a dat 
unul dintre tablourile lui ca dar de nuntă. Nu unul foarte mare, 
domnule. Dar pare foarte ataşată de el. Îi tot spun să-l pună în 
camera de zi, dar îi place să-l ţină în bucătărie. 

Ca răzbunare, nu era cine ştie ce, dar era totuşi ceva. 

Vocea lui Patta era sugrumată. 

— În bucătărie? 

— Da, mă bucur că-l consideraţi un loc ciudat unde să-l ţină, 
domnule. Am să-i spun că şi dumneavoastră credeţi asta. Cred 
c-am să merg să văd ce a făcut Vianello. Avea câteva lucruri de 
care trebuia să se îngrijească pentru mine. 

— Bine, Brunetti. Voiam să te complimentez pentru o treabă 
bine făcută. Signor Viscardi a fost foarte încântat. 

— Mulţumesc, domnule, zise Brunetti, îndreptându-se către 
uşă. 

— E prieten cu primarul, ştii? 

— A, făcu Brunetti, nu, nu ştiam asta, domnule. 

Dar trebuia să ştie. 

La parter, Vianello era la biroul lui. Ridică privirea când intră 
Brunetti şi zâmbi. 

— Am auzit că sunteţi un erou în dimineaţa asta. 

— Ce mai era pe hârtia pe care am semnat-o azi-noapte? 
întrebă Brunetti fără preambul. 

— Am spus că credeţi că Ruffolo e implicat în moartea 
americanului. 

— Asta-i ridicol. Ştii cum era Ruffolo. Ar fi luat-o la sănătoasa 
şi numai dacă ar fi strigat cineva la el. 

— Tocmai făcuse doi ani de închisoare de atunci, domnule. E 
posibil să se fi schimbat. 

— Chiar crezi asta? 

— E posibil, domnule. 

— Nu asta te-am întrebat, Vianello. Te-am întrebat dacă crezi 
că el a făcut-o. 

— Dacă n-a făcut-o el, cum a ajuns cartea de identitate a 
americanului în portmoneul lui? 

— Crezi asta, atunci? 

— Da. Cel puţin, cred că e posibil. Dumneavoastră de ce nu 


credeţi, domnule? 

Din cauza avertizării contelui - Brunetti doar acum o vedea ca 
fiind o avertizare - cu privire la legătura dintre Gamberetto şi 
Viscardi. Vedea acum, de asemenea, că ameninţarea lui Viscardi 
nu avusese nicio legătură cu investigația pe care Brunetti o 
făcea asupra spargerii de la pa/azzo. Investigarea uciderii celor 
doi americani fusese cea la care se referise Viscardi, crime cu 
care sărmanul, nătângul de Ruffolo nu avusese nimic de-a face, 
crime care el ştia acum că urmau să rămână pentru totdeauna 
nepedepsite. 

Gândurile i se întoarseră de la cei doi americani morţi la 
Ruffolo, care nimerise în sfârşit ceea ce el credea că e potul cel 
mare, lăudându-se mamei sale cu prietenii lui importanţi. Jefuise 
palazzo-ul, făcuse chiar şi ce-i spusese omul important să facă, îl 
şifonase puţin, deşi asta nu-i stătea deloc în fire lui Ruffolo. 
Când aflase Ruffolo că signor Viscardi era implicat în mult mai 
mult decât furtul propriilor sale tablouri? Menţionase trei lucruri 
care aveau să-l intereseze pe Brunetti - trebuiau să fie tablourile 
- şi totuşi, în portmoneul lui, fusese doar unul. Cine-l pusese 
acolo? Ajunsese Ruffolo cumva în posesia cărţii de identitate şi-o 
ţinuse ca s-o folosească drept bun de schimb în discuţia sa cu 
Brunetti? Mai rău, încercase să-l amenințe pe Viscardi cu ceea 
ce ştia despre ea şi însemnătatea ei? Sau fusese doar un pion 
inocent, ignorant, unul dintre nenumăraţii jucători mici din joc, 
ca Foster şi Peters, folosiţi o vreme şi apoi aruncaţi când aflau 
ceva ce-i ameninţa pe jucătorii cei mari? Îi fusese strecurat 
cardul în portmoneu de aceeaşi persoană care folosise piatra ca 
să-l omoare? 

Vianello stătea tot la birou, uitându-se ciudat la el, dar nu era 
niciun răspuns pe care Brunetti să i-l poate da, nimic ce el ar 
putea să creadă. Cum era aproape un erou, se întoarse la etaj, 
închise uşa biroului său şi se uită pe geam preţ de-o oră. Câţiva 
muncitori apăruseră în sfârşit pe schelele de la San Lorenzo, dar 
nu aveai cum să-ţi dai seama ce făceau. Niciunul nu ajunsese 
măcar pe acoperiş, aşa că ţiglele rămăseseră neatinse. Şi nici nu 
păreau să poarte unelte de-un fel sau altul. Se plimbau pe 
diferitele niveluri ale schelelor, urcau şi coborau între ele pe cele 
câteva scări care le uneau, se întâlneau şi discutau între ei, apoi 
se despărţeau şi începeau din nou să urce scările. Semăna 
foarte mult cu urmărirea activităţii frenetice a furnicilor: părea 


să aibă un scop, şi numai fiindcă erau atât de vioaie, însă niciun 
om nu era în stare să înţeleagă acel scop. 

Telefonul sună şi el se întoarse cu spatele la fereastră ca să 
răspundă. 

— Brunetti. 

— Commissario Brunetti. Aici maggiore Ambrogiani de la baza 
americană din Vicenza. Ne-am întâlnit cu ceva timp în urmă în 
legătură cu moartea acelui soldat în Veneţia. 

— A, da, maggiore, zise Brunetti după o pauză destul de lungă 
să-i sugereze celui care trăgea cu urechea că-şi amintea de 
maior doar cu dificultate. Cu ce vă pot ajuta? 

— Aţi făcut deja asta, signor Brunetti, cel puţin pentru colegii 
mei americani, găsind ucigaşul acelui tânăr. Am sunat să vă 
mulţumesc personal şi să vă prezint mulţumirile autorităţilor 
americane de aici de la bază. 

— A, foarte amabil din partea dumneavoastră, maggiore. 
Apreciez sincer gestul. Desigur, orice putem face să fim de 
ajutor Americii, mai ales agenţiilor guvernamentale, este făcut 
cu dragă inimă. 

— Cât de frumos spus, signor Brunetti. Voi avea grijă să le 
transmit exact cuvintele dumneavoastră. 

— Da, vă rog, maggiore. Vă mai pot ajuta cu ceva? 

— Să-mi uraţi noroc, presupun, zise Ambrogiani cu un râset 
artificial. 

— Cu dragă inimă, maggiore, dar de ce? 

— Mi s-a dat o nouă sarcină. 

— Unde? 

— În Sicilia. 

Vocea lui Ambrogiani fu absolut egală şi lipsită de emoție 
când pronunţă numele. 

— A, foarte frumos, maggiore. Am auzit că are o climă 
excelentă. Când veţi pleca? 

— In weekendul acesta. 

— A, atât de repede? Când vă va urma şi familia? 

— Mă tem că asta nu va fi posibil. Mi s-a însărcinat comanda 
unei unităţi mici în munţi şi nu e posibil să ne aducem familiile 
cu noi. 

— Îmi pare rău să aud asta, maggiore. 

— Ei bine, ţine de natura serviciului, presupun. 

— Da, presupun că aşa e. Mai putem face ceva pentru 


dumneavoastră aici, maggiore? 

— Nu, commissario. Din nou, vă transmit mulţumirile mele şi 
cele ale colegilor mei americani. 

— Mulţumesc, maggiore. Şi mult noroc, zise Brunetti, 
singurele vorbe sincere pe care le rostise în cursul conversaţiei. 

Închise şi se întoarse să cerceteze schelele. Bărbaţii nu mai 
erau pe ele. Fuseseră oare şi ei, se întrebă, trimişi în Sicilia? Cât 
supravieţuieşte un om acolo? O lună? Două? Uitase cât spusese 
Ambrogiani că mai avea până la pensionare. Brunetti spera să 
reziste până atunci. 

Se gândi din nou la acei trei tineri, toţi înfruntându-şi morţile 
violente, pioni aruncaţi la o parte de-o mână brutală. Până 
acum, mâna aceea putea fi doar a lui Viscardi, dar transferul lui 
Ambrogiani însemna că alţi jucători mai puternici erau implicaţi, 
jucători pentru care atât el, cât şi Ambrogiani puteau fi la fel de 
bine aruncaţi de pe tabla de joc. Işi aminti inscripţia de pe una 
dintre pungile acelea de plastic pline cu moarte, „Proprietatea 
Guvernului SUA“. Tremură. 

Nu era nevoie să caute adresa în dosar. Plecă de la Questura 
şi merse spre Rialto, nevăzând pe nimeni, insensibil la locurile 
prin care trecea. La Rialto, brusc copleşit de precauţie la gândul 
de-a merge mai departe, aşteptă vaporetto-ul numărul unu şi 
cobori la a doua staţie, San Stae. Deşi nu fusese niciodată acolo, 
picioarele îl conduseră la uşă; Vianello îi spusese - părea cu luni 
în urmă - unde se afla. Sună la sonerie, îşi dădu numele şi uşa 
se deschise. 

Curtea era mică, fără plante, scările ce porneau în sus de 
acolo fiind de-un cenuşiu fad. Brunetti ajunse în capul scărilor şi 
ridică mâna ca să bată la uşa de lemn, dar Viscardi deschise 
înainte s-o poată face. 

Urma de sub ochiul lui era mai deschisă la culoare, vânătaia 
fiind aproape complet retrasă. Zâmbetul, însă, era acelaşi. 

— Ce surpriză plăcută să vă văd, commissario. Intraţi, vă rog. 

Întinse mâna, dar când Brunetti o ignoră, o coborî într-un gest 
parcă firesc şi-o folosi să deschidă ușa. 

Brunetti păşi în holul de la intrare şi-i permise lui Viscardi să 
închidă uşa în urma lui. Simţi o dorinţă irezistibilă să-l lovească, 
să-i aplice vreun fel de violenţă fizică, să-l rănească oarecum. |n 
schimb, îl urmă în salonul mare şi spaţios, ce dădea spre ceea 
ce trebuia să fie o grădină dosnică. 


— Cu ce vă pot fi de folos, commissario? întrebă Viscardi, 
menţinându-şi mai departe politeţea, dar nu atât cât să-i ofere 
lui Brunetti un scaun sau ceva de băut. 

— Unde aţi fost noaptea trecută, signor Viscardi? 

Viscardi zâmbi, lăsându-şi ochii să se înmoaie şi să se 
încălzească. Întrebarea nu-l surprinse câtuşi de puţin. 

— Am fost unde este orice om la locul lui noaptea, dottore: 
am fost acasă cu soţia şi copiii mei. 

— Aici? 

— Nu, eram în Milano. Şi, dacă aş putea anticipa viitoarea 
dumitale întrebare, erau şi alţi oameni acolo, doi musafiri şi trei 
servitori. 

— Când aţi ajuns aici? 

— Azi-dimineaţă, cu primul avion. 

Zâmbi şi, ducând mâna în buzunar, scoase un cartonaş 
albastru mic. 

— A, ce noroc că mai am la mine biletul de îmbarcare. 

l-I întinse lui Brunetti. 

— Aţi vrea să-l cercetaţi, commissario? 

Brunetti ignoră gestul. 

— L-am găsit pe tânărul din fotografie, zise el. 

— Tânărul? întrebă Viscardi, făcu o pauză, apoi lăsă aducerea 
aminte să-i joace pe faţă. A, da, tânărul criminal a cărui 
fotografie mi-a arătat-o sergentul dumneavoastră. V-a spus 
vice-questore-le că am impresia că-mi amintesc acum de el? 

Brunetti ignoră întrebarea, aşa că Viscardi continuă: 

— Asta înseamnă că l-aţi arestat? Dacă asta înseamnă că-mi 
veţi recupera tablourile, soţia mea va fi încântată. 

— E mort. 

— Mort? întrebă Viscardi, arcuindu-şi o sprânceană de 
surprindere. Ce păcat! A fost o moarte naturală? întrebă el, apoi 
făcu o pauză parcă pentru a-şi cântări următoarea întrebare. O 
supradoză de droguri, poate? Am auzit că se-ntâmplă astfel de 
accidente, mai ales la tineri. 

— Nu, n-a fost o supradoză de droguri. A fost ucis. 

— O, îmi pare rău să aud asta, dar se pare că sunt al naibii de 
multe crime pe-aici, nu-i aşa? 

Zâmbi la mica sa glumă şi întrebă: 

— Şi-a fost, în cele din urmă, răspunzător pentru jaful de aici? 

— Există dovezi care-l leagă de el. 


Viscardi îşi îngustă ochii, fără-ndoială intenţionând să afişeze 
un început de înţelegere. 

— Atunci, chiar a fost el cel pe care l-am văzut în noaptea 
aceea? 

— Da, l-aţi văzut. 

— Asta înseamnă că voi primi înapoi tablourile curând? 

— Nu. 

— A, păcat. Soţia mea va fi foarte dezamăgită. 

— Am găsit dovezi că a avut legătură cu o altă crimă. 

— Adevărat? Ce crimă? 

— Uciderea soldatului american. 

— Dumneata şi  vice-guestore-le Patta trebuie să fiţi 
mulţumiţi, să puteţi rezolva şi crima aceea. 

— Vice-questore-le este. 

— lar dumneata nu eşti? De ce, commissario? 

— Fiindcă nu el a fost ucigaşul. 

— Păreţi foarte sigur de faptul ăsta. 

— Sunt foarte sigur de faptul ăsta. 

Viscardi încercă încă un zâmbet, unul foarte subţire. 

— Mă tem, dottore, că aş fi mult mai bucuros dacă aţi fi la fel 
de sigur că-mi veţi găsi tablourile. 

— Puteţi fi sigur că le voi găsi, signor Viscardi. 

— Asta-i foarte încurajator, commissario. 

Îşi împinse manşeta în sus, aruncă o privire scurtă la ceas şi 
spuse: 

— Dar mă tem că va trebui să mă scuzaţi. Aştept câţiva 
prieteni la prânz. lar apoi am o întâlnire de afaceri şi trebuie 
neapărat să ajung la gară. 

— Întâlnirea dumneavoastră nu este în Veneţia? întrebă 
Brunetti. 

Un zâmbet de încântare pură ieşi la suprafaţă în ochii lui 
Viscardi. Încercă s-o reprime, dar nu reuşi. 

— Nu, commissario. Nu e în Veneţia. E în Vicenza. 

Brunetti îşi duse furia acasă şi aceasta plană între el şi familia 
sa în timpul mesei. Încercă să răspundă la întrebările lor, încercă 
să fie atent la ce spuneau, dar în toiul relatării Chiarei a ceva ce 
se întâmplase la şcoală în dimineaţa aceea, văzu zâmbetul 
viclean de triumf vesel al lui Viscardi; când Raffi zâmbi la ceva 
ce spusese mama lui, Brunetti îşi aminti doar zâmbetul nătâng, 
iertător, al lui Ruffolo, în urmă cu doi ani, când luase foarfecele 


din mâna ridicată a mamei sale şi-o rugase să înţeleagă că 
domnul comisar nu-şi făcea decât datoria. 

Cadavrul lui Ruffolo, ştia, avea să-i fie predat femeii în 
după-amiaza aceea, după ce se încheia autopsia şi era stabilită 
cauza morţii. Brunetti nu avea nicio îndoială care avea să fie 
aceasta: urmele de lovitură de pe capul lui Ruffolo aveau să se 
potrivească perfect cu forma pietrei găsită lângă corpul lui pe 
plaja cea mică; cine să hotărască dacă lovitura fusese provocată 
prin cădere sau în vreun alt fel? Şi cui, dat fiind că moartea lui 
Ruffolo rezolva totul atât de bine, să-i pese? Poate, la fel ca în 
cazul doctorului Peters, urme de alcool aveau să îi fie găsite în 
sânge, iar asta cu siguranţă avea să stea şi mai mult de 
mărturie pentru căzătură. Cazul lui Brunetti era rezolvat. 
Amândouă, de fapt, erau rezolvate, căci ucigaşul americanului 
se dovedise a fi, cât se poate de accidental, hoţul tablourilor lui 
Viscardi. Cu gândul acesta, îşi împinse scaunul în spate de la 
masă, ignorând cei şase ochi care-i urmăriră înaintarea prin 
cameră. Fără a oferi vreo explicaţie, părăsi casa şi porni către 
Spitalul Civil, unde ştia că se va afla cadavrul lui Ruffolo. 

Când ajunse la Campo Santi Giovanni e Paolo, ştiind, ştiind 
prea bine unde trebuia să meargă, se îndreptă spre partea din 
spate a spitalului, fără să vadă cu adevărat oamenii din jurul 
său. Când trecu pe lângă departamentul de radiologie şi porni 
de-a lungul coridorului care ducea la secţia de patologie, nu mai 
putu ignora oamenii, erau atât de mulţi îngrămădiţi în holul 
îngust. Nu mergeau nicăieri, stăteau doar acolo în grupuri mici, 
cu capetele laolaltă, discutând. Unii, în mod clar pacienţi, purtau 
pijamale şi capoate; alţii purtau costume; câţiva, jachetele albe 
de brancardieri. Chiar în faţa uşii secţiei de patologie, văzu o 
uniformă cu care era mai familiar: Rossi stătea în faţa uşii 
închise, cu o mână ridicată într-un gest care se voia a împiedica 
mulţimea să se apropie şi mai mult. 

— Ce este, Rossi? întrebă Brunetti, făcându-şi drum prin 
primul rând de spectatori. 

— Nu sunt sigur, domnule. Am primit un telefon cam acum o 
jumătate de oră. Cel care-a sunat a spus că una dintre femeile 
bătrâne de la azilul de alături o luase razna şi făcea totul zob. 
Am venit aici cu Vianello şi Miotti. Ei au intrat şi eu am rămas 
aici ca să încerc să-i împiedic pe oamenii aceştia să intre. 

Brunetti trecu pe lângă Rossi şi împinse de perete uşa secţiei 


de patologie. Înăuntru, scena semăna uimitor de mult cu cea de 
afară: oameni stăteau în grupuri mici şi discutau, cu capetele 
apropiate unul de altul. Toţi aceşti oameni, însă, erau îmbrăcaţi 
în jachetele albe ale personalului spitalicesc. Cuvinte şi fraze 
pluteau prin cameră către el. „/mpazzita“, „terribile“, „che 
paura“, „vecchiaccia“??. Asta corespundea fără tăgadă cu ceea 
ce spusese Rossi, dar nu-i oferi lui Brunetti nicio idee privitoare 
la ce se întâmplase. 

Porni spre uşa care dădea în camerele de consultaţie. Văzând 
asta, unul dintre asistenţi se desprinse de oamenii cu care 
discuta şi se plasă în fata lui. 

— Nu puteţi intra acolo. A venit poliţia. 

— Eu sunt poliţia, zise Brunetti şi trecu pe lângă el. 

— Nu până nu-mi arătaţi o legitimaţie, spuse omul, punând o 
mână sigură pe pieptul lui Brunetti. 

Opunerea bărbatului reaprinse toată furia pe care Brunetti o 
simţise fată de Viscardi; îşi trase mâna în spate, degetele 
strângându-i-se fără voia lui în pumn. Bărbatul făcu un pas în 
spate, iar această scurtă mişcare fu destul să-l facă pe Brunetti 
să-şi recapete stăpânirea de sine. Işi forţă degetele să se 
desfacă, duse mâna în buzunar, îşi scoase portmoneul şi-i arătă 
brancardierului legitimaţia. Omul îşi făcea doar datoria. 

— Imi fac doar datoria, domnule, zise el şi se întoarse ca să-i 
deschidă uşa. 

— Mulţumesc, îi spuse Brunetti trecând pe lângă el, dar fără 
să-i întâlnească privirea. 

Înăuntru, îi văzu pe Vianello şi Miotti de cealaltă parte a 
camerei. Stăteau amândoi aplecaţi peste un om scund care 
şedea într-un scaun, ţinându-şi la cap un prosop alb. Vianello 
ţinea în mână carneţelul său şi părea să-l chestioneze. Când se 
apropie Brunetti, toţi trei se uitară la el. 

Îl recunoscu atunci pe al treilea bărbat, doctorul Ottavio 
Bonaventura, asistentul lui Rizzardi. Tânărul doctor clătină din 
cap în semn de salut, apoi închise ochii şi îşi lăsă capul pe spate, 
apăsându-şi prosopul pe frunte. 

— Ce se întâmplă? întrebă Brunetti. 

— Asta încercăm şi noi să aflăm, domnule, răspunse Vianello, 
înclinând din cap în jos spre Bonaventura. Am primit un telefon 
în urmă cam cu o jumătate de oră din partea asistentei de la 


29 Înnebunită, teribil, ce spaimă, bătrânica (în ital. în orig.) 


biroul de acolo, zise el, referindu-se aparent la biroul de afară. A 
spus că o femeie nebună l-a atacat pe unul dintre doctori, aşa 
că am venit aici cât de repede am putut. Aparent, brancardierii 
nu au putut-o reţine, chiar dacă erau doi la număr. 

— Trei, zise Bonaventura cu ochii încă închişi. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu ştim, domnule. Asta încercăm să aflăm. Femeia plecase 
când am ajuns noi, dar nu ştim dacă au dus-o brancardierii. Nu 
ştim nimic, spuse el, neîncercând deloc să-şi ascundă 
exasperarea. 

Trei bărbaţi nu reuşiseră să reţină o femeie. 

— Dottor Bonaventura, zise Brunetti, ne puteţi spune ce s-a 
întâmplat aici? Vă simţiţi bine? 

Bonaventura înclină uşor din cap. Luă prosopul de la cap şi 
Brunetti văzu o tăietură adâncă şi însângerată care pornea de la 
sprânceană şi dispărea dincolo de linia părului chiar deasupra 
urechii. Doctorul întoarse prosopul pentru a găsi o porţiune 
curată şi-l lipi iarăşi de rană. 

— Eram la biroul de acolo, începu el, nederanjându-se să 
arate spre singurul birou din cameră, completam nişte hârtii şi, 
brusc, m-am trezit în încăpere cu o femeie bătrână care striga 
ieşită din minţi. A venit la mine cu ceva în mână. Nu ştiu ce era; 
s-ar putea să fi fost doar o poşetă. Striga, dar nu ştiu ce spunea. 
N-am înţeles-o sau poate eram prea surprins. Sau speriat. 

Întoarse iarăşi prosopul; sângerarea refuza să se oprească. 

— A venit la birou şi m-a lovit, apoi a început să rupă toate 
hârtiile de pe masă. Atunci au intrat brancardierii, dar femeia 
era sălbatică, isterică. L-a doborât pe unul jos, apoi celălalt s-a 
împiedicat de el. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, fiindcă aveam 
sânge în ochi. Dar când l-am şters, femeia dispăruse. Doi dintre 
brancardieri erau încă aici, pe podea, dar ea plecase. 

Brunetti se uită la Vianello, care răspunse: 

— Nu, domnule. Nu e afară. Pur şi simplu a dispărut. Am 
vorbit cu doi dintre brancardieri, dar nu ştiu ce s-a întâmplat cu 
ea. Am sunat la Casa di Riposo să vedem dacă nu le lipseşte 
unul dintre pacienţi, dar au spus nu. Era vremea prânzului, aşa 
că le-a fost uşor să-i numere. 

Brunetti îşi întoarse atenţia din nou spre Bonaventura. 

— Aveţi vreo idee cine ar putea fi, dottore? 

— Nu. Niciuna. N-am mai văzut-o până acum. Habar n-am 


cum de-a intrat aici. 

— Aveaţi consultaţii cu pacienţii? 

— Nu, v-am spus, completam nişte hârtii, îmi luam însemnări. 
Şi nu cred că a intrat din camera de aşteptare. Cred că a venit 
de acolo, zise el, arătând cu degetul spre uşa din cealaltă parte 
a camerei. 

— Ce e acolo? 

— Camera mortuară. Terminasem lucrul acolo cam de-o 
jumătate de oră şi-mi scriam observaţiile. 

În zăpăceala poveştii lui Bonaventura, Brunetti uitase de furia 
lui. Acum îi era brusc frig, era înfrigurat până în măduva oaselor, 
însă sentimentul nu era furie. 

— Cum arăta, dottore? 

— E bătrână, puţin mai grasă, toată în negru. 

— Ce observaţii notaţi, dottore? 

— V-am spus, de la autopsie. 

— Care autopsie? întrebă Brunetti, deşi ştia că întrebarea 
nu-şi avea rostul. 

— Cum îl chema? Tânărul pe care l-au adus azi-noapte. 
Rigetti? Ribelli? 

— Nu, dottore. Ruffolo. 

— Da, asta e. Tocmai terminasem. E gata cusut. Trebuia să 
vină familia să-l ia la două, dar am terminat puţin mai repede şi 
încercam să-mi notez observaţiile înainte să mă apuc de 
următorul. 

— Nu vă amintiţi nimic din ce-a spus, dottore? 

— V-a zis. N-am putut-o înţelege. 

— Vă rog, încercaţi să vă gândiţi, dottore, zise Brunetti, vocea 
sa străduindu-se să rămână calmă. S-ar putea să fie important. 
Vreun cuvânt? Vreo expresie? 

Bonaventura nu spuse nimic, aşa că Brunetti interveni: 

— Vorbea italiana, dottore? 

— Într-un fel. Unele cuvinte erau italieneşti, dar restul era 
într-un dialect, cel mai stâlcit pe care l-am auzit vreodată. 

Nu mai erau locuri curate pe prosopul lui Bonaventura. 

— Cred c-aş vrea să merg să mă ocup de rana asta, zise el. 

— Numai o clipă, dottore. Aţi înţeles vreun cuvânt? 

— Păi, sigur că da, striga: „Bambino, bambino“, dar tânărul 
ăla nu era copilaşul ei. Era prea bătrână femeia. 

Nu era, dar Brunetti nu vedea vreun motiv să nu-i spună aşa. 


— Aţi mai înţeles ceva, dottore? întrebă Brunetti din nou. 

Bonaventura închise ochii din pricina greutăţii combinate a 
durerii şi amintirii. 

— A spus „assassino“, dar aşa-mi spunea mie, cred. A 
ameninţat că mă omoară, dar n-a făcut decât să mă lovească. 
N-avea nicio logică. Nici cuvintele şi nici altceva, doar zgomot, 
ca un animal. Cred că atunci au intrat brancardierii. 

Întorcându-se de la el şi clătinând din cap către ușa camerei 
mortuare, Brunetti întrebă: 

— E acolo cadavrul? 

— Da, v-am spus. | s-a spus familiei să vină şi să-l ia la două. 

Brunetti se duse la uşă şi-o împinse în lături. Inăuntru, doar la 
câţiva metri de uşă, trupul lui Ruffolo stătea întins, gol şi expus, 
pe-o masă de metal. Cearşaful care-i acoperise corpul stătea 
crâmpoţit pe podea, de parcă fusese smucit şi aruncat acolo. 

Brunetti făcu câţiva paşi în cameră şi se uită la tânăr. 
Cadavrul stătea cu capul întors pe-o parte, aşa încât putu vedea 
linia zimţată din păr, vizibilă acolo unde calota craniană fusese 
înlăturată pentru ca Bonaventura să poată examina leziunile 
creierului. Partea din faţă a cadavrului purta incizia lungă sub 
formă de fluture, aceeaşi linie oribilă care străbătuse trupul 
tânăr şi puternic al americanului. Ca o linie trasată cu compasul, 
cercul morţii fusese desenat drept şi fără ezitare, aducându-l pe 
Brunetti înapoi de unde începuse. 

Merse cu spatele de la cel care fusese Ruffolo în birou. Un alt 
bărbat în jachetă albă stătea aplecat peste Bonaventura, 
atingând delicat cu degetele marginile rănii. Brunetti clătină din 
cap spre Vianello şi Miotti, dar înainte ca vreunul dintre ei să se 
poată mişca, Bonaventura se uită înspre Brunetti şi spuse: 

— Există totuşi un lucru ciudat. 

— Care, dottore? întrebă Brunetti. 

— A crezut că sunt din Milano. 

— Nu înţeleg. Cum adică? 

— Când a spus că mă omoară, mi-a zis „milanese traditore’, 
dar n-a făcut decât să mă lovească. Striga întruna că mă 
omoară, îmi spunea întruna „milanese traditore“. Nu are nicio 
logică pentru mine. 

Brusc, pentru Brunetti avea logică. 

— Vianello, ai o barcă? 


3 Milanez trădător (în ital. în orig.). 


— Da, domnule, e afară. 

— Miotti, sună la Questura şi spune-le să trimită Squadra 
Mobile, imediat, la pa/azzo-ul lui Viscardi. Vino, Vianello. 

Şalupa poliţiei era legată în stânga spitalului, cu motorul la 
ralanti. Brunetti sări pe punte, Vianello venind aproape în urma 
lui. 

— Bonsuan, zise Brunetti, bucuros să-l găsească la cârmă, 
du-ne aproape San Stae, la pa/azzo-ul ăla nou, aproape de 
Palazzo Duodo. 

Nu era nevoie ca Bonsuan să mai pună vreo întrebare: teama 
lui Brunetti era contagioasă. Apăsă butonul sirenei cu două 
tonalități, împinse maneta în faţă şi roti barca spre canal. La 
capătul lui, coti în Rio San Giovanni Crisostomo, cu sirena ţiuind, 
şi porni spre Marele Canal. Câteva minute mai târziu, barca se 
avântă în apele largi ale Marelui Canal, ratând la mustață un 
taxi şi trimițând pe ambele părţi câte-un val violent care lovi 
bărcile şi clădirile. Goniră pe lângă un vaporetto care tocmai 
oprea la San Stae, valul iscat de ei făcându-l să se lovească de 
imbarcadero*!, provocând mai multor turişti un balans, 
dezechilibraţi pentru o clipă. 

Cu puţin dincolo de Palazzo Duodo, Bonsuan trase barca la 
riva? şi Brunetti şi Vianello săriră pe mal, lăsând în seama 
pilotului să lege şalupa. Brunetti alergă de-a lungul îngustei 
Calle, se opri o clipă ca să se orienteze, venind din direcţia 
aceea neaşteptată dinspre apă, apoi o luă la stânga şi porni spre 
palazzo. 

Când văzu uşa grea de lemn de la curte stând deschisă, ştiu 
că avea să fie prea târziu: prea târziu pentru Viscardi şi prea 
târziu pentru signora Concetta. O găsi acolo, la picioarele 
scărilor ce urcau din curte, cu braţele ţinute la spate de doi 
dintre musafirii de la prânz ai lui Viscardi, dintre care unul, 
observă Brunetti, încă avea şervetul îndesat după gulerul 
cămâăşii. 

Erau amândoi bărbaţi foarte corpolenţi, aceşti musafiri ai lui 
signor Viscardi, şi i se păru lui Brunetti că nu era nevoie să ţină 
în felul acela mâinile signorei Concetta, răsucite la spate. In 
primul rând, era prea târziu, iar în al doilea, femeia nu opunea 
nicio rezistenţă, era mulţumită, ai fi putut spune chiar fericită, 


31 Chei (în ital. în orig.) 
32 Mal (în ital. în orig.) 


să se uite în jos la ceea ce se afla la picioarele ei, în curte. 
Viscardi căzuse cu faţa în jos, aşa încât găurile căscate de puşcă 
în pieptul lui erau ascunse, deşi sângele nu putea fi oprit să se 
scurgă pe pietrele de granit din pavaj. Lângă corpul lui, dar mai 
aproape de signora Concetta, puşca zăcea acolo unde-o 
aruncase ea. Lupara răposatului ei soţ îşi servise scopul şi 
răzbunase onoarea familiei. 

Brunetti se apropie de femeie. Ea ridică privirea spre el, 
recunoscându-l, dar nu zâmbi: faţa ei părea făcută din oţel. 
Brunetti se adresă bărbaţilor: 

— Daţi-i drumul. 

Aceştia nu făcură nimic, aşa că repetă pe-o voce încă neutră: 

— Daţi-i drumul. 

De data aceasta îi dădură ascultare şi eliberară braţele femeii, 
având amândoi grijă să se îndepărteze în acelaşi timp de ea. 

— Signora Concetta, zise Brunetti, de unde ai ştiut? 

Era inutil s-o întrebe de ce-o făcuse. 

Cu greutate, de parcă o durea să le mişte, femeia îşi aduse 
braţele în faţă şi le încrucişă pe piept. 

— Peppino al meu mi-a spus totul. 

— Ce ţi-a spus, signora? 

— Că de data asta va face destui bani ca să plecăm amândoi 
acasă. Să plecăm acasă. A trecut atât de mult de când n-am mai 
fost acasă. 

— Ce altceva ţi-a spus, signora? Ţi-a spus de tablouri? 

Bărbatul cu şervetul la gât îl întrerupse, vorbind pe-o voce 
ascuţită, insistentă: 

— Oricine aţi fi, vreau să vă previn că sunt avocatul lui signor 
Viscardi. Şi vă avertizez că oferiţi informaţii acestei femei. Sunt 
martor la crima asta şi nu trebuie discutat cu femeia până la 
sosirea poliţiei. 

Brunetti îi aruncă o privire scurtă şi apoi se uită în jos la 
Viscardi. 

— Nu mai are nevoie de avocat. 

Işi întoarse atenţia înapoi la signora Concetta. 

— Ce ţi-a spus Peppino, signora? 

Se strădui să vorbească clar, forţându-se să înlăture dialectul. 
Aceştia, în definitiv, erau poliţişti. 

— Am ştiut totul. Tablourile. Totul. Am ştiut că Peppino al meu 
se va întâlni cu dumneata. Era foarte speriat, Peppino al meu. 


Se temea de omul ăla, zise ea arătând în jos spre Viscardi. A 
aflat ceva care l-a făcut să se teamă mult. 

Işi luă privirea de la Viscardi şi-o ridică spre Brunetti. 

— Pot pleca de aici acum, dottore? Am terminat ce aveam de 
făcut. 

Bărbatul cu şervet vorbi din nou: 

— Puneţi acestei femei întrebări cu ţintă precisă şi sunt 
martor la asta. 

Brunetti întinse mâna şi-o prinse de cot pe signora Concetta. 

— Vino cu mine, signora. 

Clătină din cap spre Vianello, care veni imediat lângă el. 

— Du-te cu omul acesta, signora. Are o barcă şi te va duce la 
Questura. 

— Nu cu barca, zise ea. Mie frică de apă. 

— E-o barcă foarte sigură, signora, adăugă Vianello. 

Ea se întoarse spre Brunetti. 

— Veniţi şi dumneavoastră cu noi, dottore? 

— Nu, signora, trebuie să rămân aici. 

Femeia arătă cu degetul spre Vianello şi-l întrebă pe Brunetti: 

— Pot avea încredere în el? 

— Da, signora, poţi avea încredere în el. 

— Juraţi? 

— Da, signora. Jur. 

— Va bene”, mergem cu barca. 

Porni la pas, condusă de Vianello, care trebui să se aplece ca 
să-şi ţină mâna sub cotul ei. Făcu doi paşi, se opri şi se întoarse 
spre Brunetti. 

— Dottore? 

— Da, signora Concetta? 

— Tablourile sunt acasă la mine. 

Se întoarse cu spatele şi continuă să meargă spre uşă cu 
Vianello. 

Mai târziu, Brunetti avea să afle că, după douăzeci de ani în 
Veneția, femeia nu fusese niciodată cu barca: asemenea multor 
oameni din munţii Siciliei, avea o teamă mortală de apă şi, în 
douăzeci de ani, nu o depăşise niciodată. Dar, înainte de asta, 
avea să afle ce făcuse ea cu tablourile. Când ajunse poliţia la 
apartamentul ei în acea după-amiază, găsiră cele trei tablouri, 
Monet, Gauguin şi Guardi, făcute bucăţi cu aceleaşi foarfece cu 


33 Bine (în ital. în orig.) 


care încercase să-l atace pe Brunetti cu ani în urmă. De data 
aceasta, Peppino nu fusese acolo s-o oprească, iar ea le 
distrusese complet, lăsând doar bucăţi de franjuri şi culoare în 
urma chinului ei. Nu fu o surpriză pentru Brunetti să afle că 
mulţi oameni considerau asta dovada sigură a nebuniei ei: 
oricine putea ucide un om; doar o femeie nebună ar distruge un 
Gauguin. 

Două seri mai târziu, după cină, Paola răspunse la telefonul 
care suna. El îşi dădu seama după căldura vocii ei şi după 
desele râsete cu care răspundea că erau părinţii ei. După mult 
timp, aproape o jumătate de oră, Paola ieşi pe terasă şi spuse: 

— Guido, tata ar vrea să discute cu tine o clipă. 

El se întoarse în camera de zi şi ridică receptorul. 

— Bună seara, zise. 

— Bună seara, Guido, spuse contele. Am nişte veşti pentru 
tine. 

— Despre groapa de gunoi? 

— Groapa de gunoi? repetă contele, reuşind să pară 
nedumerit. 

— Groapa de lângă lacul Barcis. 

— A, te referi la şantier. O firmă privată de transport a fost 
acolo la începutul săptămânii ăsteia. Tot locul a fost curăţat, 
totul a fost luat, pământul a fost nivelat cu buldozerul. 

— Şantier? 

— Da, armata s-a hotărât să întreprindă teste pentru emisia 
de radon în zonă. Aşa că vor izola zona şi vor construi un fel de 
dispozitiv de testare. Complet automatizat, desigur. 

— Care armată, a lor sau a noastră? 

— Păi, a noastră, desigur. 

— Unde a fost dus materialul? 

— Cred că maşinile s-au dus la Genova. Dar prietenul care 
mi-a spus de asta nu era prea sigur. 

— Ştii că Viscardi era implicat în asta, nu-i aşa? 

— Guido, nu-mi place tonul tău acuzator, zise contele tăios. 

Brunetti nu-şi ceru scuze şi contele continuă: 

— Ştiu multe despre signor Viscardi, Guido, dar nu mă 
puteam atinge de el. 

— Nimeni nu se mai poate atinge acum de el, spuse Brunetti, 
dar nu simţi nicio satisfacţie s-o poată spune. 

— Am încercat să-ţi zic. 


— Nu mi-am dat seama că era aşa puternic. 

— Era. lar unchiul lui - contele dădu numele unui ministru - 
rămâne şi mai puternic. Înţelegi? 

înţelegea mai mult decât voia. 

— Mai am o favoare. 

— Am făcut multe pentru tine săptămâna asta, Guido. 
Majoritatea au fost împotriva celor mai bune interese ale mele. 

— Nu e pentru mine. 

— Guido, favorurile sunt întotdeauna pentru noi înşine. Mai 
ales când cerem ceva pentru altcineva. 

Brunetti nu spuse nimic atât de mult timp încât contele 
întrebă în cele din urmă: 

— Ce este? 

— E-un ofiţer carabinier, Ambrogiani. Tocmai a primit o 
însărcinare la Sicilia. Poţi avea grijă să nu păţească nimic cât 
timp e acolo? 

— Ambrogiani? întrebă contele, interesat parcă să nu ştie 
altceva decât numele lui. 

— Da. 

— Să văd ce pot face, Guido. 

— Aş fi foarte recunoscător. 

— La fel va fi, îmi închipui, şi maggiore Ambrogiani. 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere, Guido. Ne întoarcem acasă săptămâna viitoare. 

— Bun. O vacanţă plăcută. 

— Da, vom avea. Noapte bună, Guido. 

— Noapte bună. 

Când puse receptorul înapoi în furcă, un amănunt al discuţiei 
îi scăpără în minte şi rămase încremenit locului, uitându-se ţintă 
la mâna sa, incapabil s-o desprindă de pe receptor. Contele 
ştiuse gradul lui Ambrogiani. El îi spusese ofiţer, dar contele îl 
numise „maggiore Ambrogiani“. Contele ştia de Gamberetto. 
Avusese legături de afaceri cu Viscardi. lar acum ştia gradul lui 
Ambrogiani. Ce altceva ştia contele? Şi în ce altceva era 
implicat? 

Paola îi luase locul pe terasă. El deschise uşa şi ieşi să stea 
lângă ea, aşezându-şi braţul peste umărul ei. La apus, cerul 
arunca ultimele scânteieri de lumină; curând se va întuneca. 

— Se scurtează zilele, nu-i aşa? întrebă ea. 

El o strânse mai tare şi clătină din cap. 


Rămaseră împreună aşa. Clopotele începură să sune, mai 
întâi cele mici de la San Polo şi apoi, de cealaltă parte a 
oraşului, a canalului, a secolelor, auziră bubuitul impetuos al 
clopotelor de la San Marco. 

— Guido, cred că Raffi e îndrăgostit, spuse ea, sperând că era 
momentul potrivit s-o spună. 

Brunetti stătu lângă mama fiului său, gândindu-se la părinţi şi 
la felul în care aceştia îşi iubesc copiii. Nu spuse nimic atât de 
mult timp, încât ea se întoarse şi se uită la el. 

— Guido, de ce plângi?