Dean Koontz — Unicul supravietuitor

MU 
SUPRAVIETUITOR 


DEAN R. KOONTZ 


UNICUL 
SUPRAVIEȚUITOR 


Original: So/e Survivor (1997) 


Traducere din limba engleză: 
SANDA ARONESCU 


ZA 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2006 


e PARTEA ÎNTÂI e 


Pierdute pentru totdeauna 


e Capitolul 1 


Duminică noaptea, la ora două și jumătate, în Los Angeles, Joe 
Carpenter se trezi ținând strâns o pernă la piept și strigând în 
întuneric numele soţiei lui dispărute. Durerea și disperarea din 
propriul glas îi alungaseră somnul. Visele se desprinseră de el 
nu toate deodată, ci în valuri tremurătoare, așa cum se 
desprinde praful de pe grinzile din pod când o casă se clatină în 
timpul unui cutremur. 

Când își dădu seama că Michelle nu era în braţele lui, se lipi și 
mai tare de pernă. Se trezise din vis cu parfumul părului ei. 
Acum se temea că la cea mai mică mișcare amintirea va 
dispărea, lăsându-l doar cu mirosul acru al transpiraţiei lui 
nocturne. 

În mod inevitabil, oricât de apăsătoare era liniștea, ea nu 
putea păstra vie amintirea. Parfumul părului ei se retrăgea ca 
un balon care se înalţă în văzduh și în curând se pierdu. 

Se ridică trist și se duse la cea mai apropiată dintre cele două 
ferestre. Patul, care consta doar dintr-o saltea așezată pe 
pardoseală, era singura mobilă, așa că nu era nevoie să aibă 
grijă să nu se împiedice de vreun obstacol în întuneric. 

Apartamentul-atelier era alcătuit dintr-o cameră mare cu o 
chicinetă, o debara și o baie înghesuită, toate aflându-se 
deasupra unui garaj pentru două mașini, din zona superioară a 
Canionului Laurel. După ce își vânduse casa din Studio City, nu- 
și luase cu el nicio mobilă, pentru că morții n-au nevoie de 
asemenea răsfățuri. El venise acolo ca să moară. 

Timp de zece luni, plătise chiria, în așteptarea dimineţii în 
care nu se va mai trezi. 

Fereastra dădea spre zidul alcătuit de canion, cu contururi 
negre crestate de conifere și eucalipţi. Spre vest, o lună grasă 
se iţea printre copaci, o licărire argintie dincolo de sumbrele 


3 


păduri urbane. 

Il uimea că încă nu era mort după atâta timp. Dar nu era nici 
viu. Era pe undeva, pe la mijloc. La jumătatea drumului. Trebuia 
să găsească un capăt, fiindcă pentru el nu mai putea exista 
drum de întoarcere. 

După ce își aduse o sticlă de bere rece din frigiderul din 
chicinetă, Joe se întoarse pe saltea. Se așeză cu spatele sprijinit 
de perete. 

Bere la ora două și jumătate noaptea. O viaţă care se 
prăbușește. 

Işi dorea să poată să bea până crapă. Dacă ar putea să 
dispară din această lume într-o pâclă alcoolică paralizantă, 
poate că nu i-ar mai păsa cât va dura despărţirea. Dar excesul 
de pileală i-ar întuneca în mod irevocabil amintirile și amintirile 
erau sacre pentru el. Nu-și îngăduia decât câteva beri sau 
pahare cu vin deodată. 

In afară de licărirea firavă a lunii filtrată de copacii de lângă 
geam, singura lumină din cameră venea dinspre butoanele 
luminate din spate ale telefonului de lângă saltea. 

Nu cunoștea decât o singură persoană căreia îi putea vorbi 
deschis despre disperarea lui în toiul nopţii - sau ziua, în amiaza 
mare. Deși avea doar treizeci și șapte de ani, mama și tatăl lui 
muriseră de mult. Nu avea fraţi sau surori. Prietenii încercaseră 
să-l încurajeze după catastrofă, dar el era prea îndurerat ca să 
poată vorbi despre cele întâmplate și îi ţinuse la distanță cu 
atâta agresivitate, încât aproape că-i jignise pe cei mai mulţi. 

Acum luă telefonul, îl puse pe genunchi și o sună pe mama lui 
Michelle, Beth McKay. 

In Virginia, la aproape patru mii cinci sute de kilometri 
distanţă, ea ridică receptorul la primul zbârnăit. 

— Joe? 

— Te-am trezit? 

— Doar mă cunoști, scumpule - mă culc devreme și mă scol 
înainte de ivirea zorilor. 

— Henry ce face? întrebă el, referindu-se la tatăl lui Michelle. 

— A, bătrâna fiară ar fi în stare să doarmă și la apocalipsă, 
spuse ea cu tandreţe. 

Era o femeie bună și blândă, plină de compasiune faţă de Joe, 
chiar dacă abia putea ţine piept propriei suferinţe. Avea o forță 
ieșită din comun. 


La înmormântare, atât Joe cât și Henry simţiseră nevoia să se 
sprijine pe Beth, reazămul lor. Dar câteva ore mai târziu, mult 
după miezul nopţii, Joe o găsise pe veranda din spatele casei din 
Studio City, așezată într-un balansoar, în pijama, încovoiată ca o 
băbuţă uitată de Dumnezeu, înăbușindu-și hohotele de plâns 
într-o pernă pe care și-o luase din camera de oaspeţi, ca să nu-i 
împovăreze pe soţul și pe ginerele ei cu propria-i suferinţă. Joe 
se așeză lângă ea, dar Beth nu dorea să fie ţinută de mână sau 
să fie luată de după umeri. Îl respinse când el o atinse. Durerea 
ei profundă îi scormonise nervii atât de mult, încât o mângâiere 
rostită în șoaptă devenise pentru ea un strigat, iar o mână 
drăgăstoasă o ardea ca un fier înroșit. Fiindcă nu se îndura s-o 
lase singură, Joe luase plasa cu mâner lung și mătura cu ea 
suprafața apei din piscină: făcea cercuri în apă, adunând 
mormoloci și frunze de pe suprafaţa neagră, la ora două 
noaptea, fără măcar să vadă ce face, continuând, sumbru, să 
facă cercuri-cercuri, să măture și iar să măture suprafaţa apei, 
până ce nu mai rămaseră de scos din apa curată decât reflexele 
stelelor reci, nepăsătoare. In cele din urmă, după ce îi secă 
izvorul lacrimilor, Beth se ridică din balansoar, veni spre el și îi 
luă plasa din mâini. ÎI duse sus și îl băgă în pat ca pe un copil și 
atunci el dormi adânc pentru prima dată după multe zile. 

Acum, vorbind cu ea la telefon la o distanţă considerabilă, Joe 
își puse deoparte berea terminată pe jumătate. 

— Acolo s-au ivit deja zorile, Beth? 

— Acum câteva clipe. 

— Stai la masa din bucătărie, privind zorile prin fereastra cea 
mare? E frumos cerul? 

— E încă întunecat spre apus, mov deasupra, iar spre răsărit 
este un evantai de roz, corai și safir, ca mătasea japoneză. 

Beth era foarte puternică și Joe o suna în mod regulat nu doar 
pentru forța pe care i-o putea oferi ea, dar și pentru că-i plăcea 
s-o asculte vorbind. Timbrul special al glasului și accentul ei 
moale de Virginia erau identice cu ale lui Michelle. 

— Ai răspuns la telefon cu numele meu, spuse Joe. 

— Nu putea să fie altcineva, scumpule. 

— Sunt singurul care sună atât de devreme? 

— Rareori mai sună și alţii. Dar în dimineaţa asta... nu puteai 
fi decât tu. 

Dezastrul se petrecuse exact în urmă cu un an, schimbându- 


5 


le vieţile pentru totdeauna. Era prima comemorare a durerii lor. 

— Sper că te hrânești mai bine, Joe. Continui să slăbești? 
întrebă Beth. 

— Nu, minţi el. 

În anul care se scursese, devenise treptat atât de nepăsător 
faţă de mâncare, încât în urmă cu trei luni, începuse să 
slăbească. Până în ziua aceea slăbise zece kilograme. 

— Va fi o zi fierbinte acolo? 

— Caniculă înăbușitoare și umedă. Sunt ceva nori, dar nu cred 
că o să plouă, ca să ne mai răcorim. Norii dinspre răsărit sunt 
trandafirii, tiviţi cu auriu. Soarele s-a trezit de mult. 

— Parcă nici n-ar fi trecut un an, Beth, nu? 

— Parcă nu, deși uneori mi se pare că a trecut un secol. 

— Mi-e atât de dor de ele, spuse el. Mă simt pierdut fără ele. 

— Ah, Joe! Scumpule, Henry și cu mine te iubim. Ești ca un fiu 
pentru noi. Ești cu adevărat fiul nostru. 

— Știu. Și eu va iubesc foarte mult. Dar nu este de-ajuns, 
Beth, nu este de-ajuns. Trase aer adânc în piept. Anul care a 
trecut a fost un iad. Nu mai suport încă un an ca ăsta. 

— O sa fie mai bine cu timpul. 

— Mă tem că nu. Mi-e frică. Singur nu-s bun de nimic, Beth. 

— Te-ai mai gândit să te întorci la muncă, Joe? Inaintea 
accidentului, Joe fusese reporter de criminalistică la Los Angeles 
Post. Cariera lui de ziarist luase sfârșit. 

— Nu suport să văd cadavre, Beth. 

Nu putea să privească victima împușcată dintr-o mașină în 
mers sau ridicată cu o mașină, indiferent de vârstă sau sex, fără 
să le vadă pe Michelle, pe Chrissie sau pe Nina zăcând pline de 
sânge și sfârtecate, în faţa lui. 

— Poţi face alt fel de reportaje. Scrii bine, Joe. Scrie niște 
povestiri interesante despre oameni. Trebuie să lucrezi, să faci 
ceva ca să te simţi din nou folositor. 

În loc să-i răspundă, el spuse: 

— Nu pot funcționa singur. Nu vreau decât să fiu cu Michelle. 
Vreau să fiu cu Chrissie și cu Nina. 

— Vei fi, într-o bună zi, spuse ea, căci mai presus de orice, 
rămânea o femeie credincioasă. 

— Vreau să fiu cu ele acum. Glasul i se frânse și tăcu câteva 
clipe ca să și-l dreagă. Sunt terminat aici și nu am curajul să 
plec dincolo. 


— Nu mai vorbi așa, Joe. 

Nu avea curajul să-și pună capăt zilelor, pentru că nu știa cu 
siguranţă ce urma după această lume. Nu credea cu adevărat 
că își va găsi soţia și fiicele într-o împărăție a luminii și a unor 
spirite iubitoare. Mai târziu, când privi cerul nopţii, văzu doar 
sori îndepărtați într-un hău fără sens, dar nu putea suporta să 
dea glas îndoielii sale, pentru că, dacă ar fi făcut-o, ar fi 
însemnat să afirme că vieţile lui Michelle și ale fetelor fuseseră 
la fel de lipsite de sens. 

Beth spuse: 

— Toţi avem o menire aici, pe pământ. 

— Ele erau menirea mea și nu mai sunt. 

— Atunci înseamnă că ai o altă menire. Acum e treaba ta s-o 
descoperi. Există un motiv pentru care mai ești încă aici. 

— Nu există niciun motiv, o contrazise el. Povestește-mi cum 
este cerul, Beth. 

După o clipă de ezitare, ea spuse: 

— Norii dinspre răsărit nu mai sunt poleiți pe margini. A 
dispărut și trandafiriul. Sunt nori albi, nu sunt încărcaţi cu ploaie 
și nu sunt denși, ci un fel de filigran pe fondul albastru al cerului. 

O ascultă zugrăvind dimineaţa din celălalt capăt al 
continentului. Vorbiră apoi despre licuricii pe care ea și Henry îi 
admiraseră în noaptea precedentă de pe veranda din spatele 
casei. În sudul Californiei nu existau licurici, dar Joe și-i amintea 
din copilăria lui petrecută în Pennsylvania. Vorbiră și despre 
grădina lui Henry, în care se coceau căpșunele și treptat, treptat 
pe Joe îl cuprinse somnul. 

— Acum e zi plină aici. Dimineaţa a trecut de noi și vine spre 
tine, Joe. Dă-i o șansă, dimineaţa îţi va aduce motivaţia de care 
ai nevoie, un ţel în viață, pentru că asta este menirea dimineții, 
fură ultimele cuvinte rostite de Beth. 

După ce închise telefonul, Joe se întinse pe o parte, privind 
fereastra de pe care dispăruse lumina argintie a lunii. Astrul 
apusese. Joe se cufundă în bezna cea mai adâncă a nopţii. 

Când adormi din nou, nu visă niciun ţel strălucitor care se 
apropia de el, ci o ameninţare nevăzută, nedefinită, sumbră. Ca 
o greutate mare care se prăvălea pe cerul de deasupra lui. 


e Capitolul 2 


Mai târziu, în acea dimineaţă de sâmbătă, în timp ce se 
îndrepta cu mașina spre Santa Monica, Joe Carpenter suferi o 
criză de anxietate. Simţi o apăsare pe piept și respira cu mare 
dificultate. Când își luă o mână de pe volan, degetele îi 
tremurau ca ale unui bătrân paralitic. 

Era covârșit de senzația de prăbușire de la o mare înălţime, 
ca și cum Honda lui s-ar fi desprins de autostradă prăvălindu-se 
într-o prăpastie fără fund, inexplicabilă. Șoseaua se întindea 
uniformă în faţa lui și cauciucurile fâșâiau pe asfalt, dar el nu-și 
putea recăpăta, cu ajutorul raţiunii, sentimentul de stabilitate. 

Ba chiar senzaţia de apăsare deveni atât de puternică și de 
înfricoșătoare, încât îl făcu să-și ia piciorul de pe acceleraţie și 
să apese pedala de frână. 

Se auziră claxoane și cauciucuri scrâșnind, când circulaţia de 
pe șosea se adaptă acelei încetiniri bruște. In timp ce mașinile și 
camioanele ţâșneau pe lângă Honda lui, șoferii îi aruncau lui Joe 
priviri ucigașe, strigau cuvinte jignitoare sau făceau gesturi 
obscene. Era Los Angeles-ul Mai Mare, într-o epocă a 
schimbărilor, clocotind de energia damnării, tânjind după 
apocalipsă, unde cea mai mică abatere neintenţționată sau 
nepotrivită pe spaţiul altcuiva ar fi putut avea ca rezultat o 
reacţie termonucleară. 

Senzaţia de prăbușire nu-l slăbea. Stomacul i se întorcea pe 
dos, de parcă ar fi fost într-un montagne russe, avântându-se pe 
o porțiune de șine de pe o pantă abruptă. Deși era singur în 
mașină, auzi strigătele pasagerilor, la început vag, apoi tot mai 
tare, dar nu erau ţipetele vesele ale amatorilor de senzaţii tari 
dintr-un parc de distracții, ci urlete de durere autentică. 

Se auzi șoptindu-și sieși de departe, „Nu, nu, nu, nu.” 

O pauză scurtă în trafic îi permise să scoată Honda de pe 
șosea. Marginea autostrăzii era îngustă. Se opri cât mai aproape 
de balustrada de protecţie peste care se profilau leandri bogaţi, 
ca un mare val verde înspumat. 

Işi băgă mașina în parcare, dar nu opri motorul. Deși era 
scăldat într-o sudoare rece, avea nevoie de curentul înghețat al 
aerului condiţionat ca să poată respira. Presiunea asupra 
pieptului său creștea. Fiecare inspiraţie care-l zguduia era o 


8 


luptă și fiecare expiraţie fierbinte țâșnea din el cu un șuierat 
exploziv. 

Deși aerul din Honda era curat, Joe simţea miros de fum. ÎI 
simţea și în gură: avea un gust acru de ulei ars, plastic topit, 
vinilin fumegând și metal ars. 

Când aruncă o privire spre ciorchinele dense de frunze și spre 
florile roșu-aprins ale leandrului lipite de geamurile de lângă 
scaunul din dreapta, imaginaţia lui le metamorfoză în nori groși 
de fum unsuros. Geamul deveni un hublou dreptunghiular cu 
colţuri rotunjite și geamuri duble de sticlă groasă. 

Joe ar fi putut să creadă că era pe cale să-și piardă minţile - 
dacă n-ar mai fi avut asemenea crize de anxietate și în anul care 
trecuse. Deși uneori ele se produceau la un interval de două 
săptămâni, i se întâmplase să suporte și trei într-o singură zi, 
fiecare cu o durată de zece până la treizeci de minute. 

II consultase un terapeut, dar nu-l ajutaseră sfaturile lui. 

Medicul îi recomandase medicamente împotriva anxietăţii. 
Dar el refuzase rețeta. Voia să simtă durerea. Era tot ce-i mai 
rămăsese. 

Inchise ochii, își acoperi faţa cu mâinile ca de gheață, 
luptându-se să-și vină în fire, dar catastrofa continuă să se 
desfășoare în jurul lui. Senzaţia de cădere se intensifică. Mirosul 
de fum se înteți. Urletele pasagerilor-fantomă deveniră mai 
puternice. 

Totul se zgâlțâia. Podeaua de sub tălpi. Pereţii mașinii. 
Tavanul. Huruieli, zornăieli, bubuituri și un fel de bătăi de gong 
înspăimântătoare acompaniau zgâlțăiala, zgâlțâiala aceea fără 
de sfârșit. 

— Vă rog, imploră el. 

Fără să deschidă ochii, își cobori mâinile de pe faţă. Le făcu 
pumn lăsându-le să cadă pe lângă corp. 

După o clipă, mânuţele unor copii speriaţi îi apucară braţele și 
el le strânse. 

Copiii nu erau desigur în mașină, ci pe locurile lor din avionul 
condamnat. Joe trăia reconstituirea prăbușirii zborului 353. În 
răstimpul crizei, el se afla în două locuri simultan: în lumea reală 
din Honda și în avionul companiei Nationwide Air 747, în 
momentul când se prăbușise din seninul stratosferei, de pe cerul 
înnorat al nopţii, pe o poiană la fel de necruțătoare ca fierul. 

Michelle şedea între fetițe. Mâinile ei și nu pe ale lui le 


9 


strânseseră Chrissie și Nina în acele ultime lungi minute de 
groază inimaginabilă. 

Pe măsură ce zgâlțâiala se înteţea, începea să plouă cu 
proiectile. Cărţi cu coperte necartonate, calculatoare portabile, 
calculatoare de buzunar, tacâmuri și farfurii - deoarece câţiva 
pasageri erau încă la masă când s-a declanșat dezastrul - 
pahare de plastic, sticle de băutură de o singură doză, creioane 
și pixuri zburau prin interiorul cabinei. 

Tușind din cauza fumului, Michelle probabil că îndemnase 
fetiţele să plece capetele. „Capul jos! Feriţi-vă faţa!” 

Ce feţe! Feţe dragi. Chrissie, de șapte ani, avea pomeţii înalți 
și ochii verzi, limpezi ca ai mamei ei. Joe nu va putea uita 
niciodată cum lui Chrissie îi roșea fața de bucurie când era la 
lecţia de balet sau cum se concentra privind cruciș când se 
apropia de locul unde-i venea rândul să tragă cu crosa la 
partidele de baseball din Little League. Nina, de numai patru 
ani, ghemotocul cu nas cârn și ochi albaștri ca safirul, avea un 
fel al ei de a-și încreţi mutriţa de fericire când vedea un câine 
sau o pisică. Animalele se simțeau atrase de ea - și ea de ele - 
de parcă ea ar fi fost reîncarnarea Sfântului Francisc de Assisi, 
ceea ce nu era o comparaţie prea exagerată, dacă o vedeai 
privind vrăjită, cu dragoste, chiar și o șopârlă urâtă de gradină 
cuibărită în mânutele ei grijulii. 

„Capul jos! Feriţi-vă faţa!” 

În îndemnul acela era speranţă, era presupunerea că vor 
supravieţui toate și că lucrul cel mai rău care li se putea 
întâmpla ar fi fost să le fie mutilate feţele de contactul violent cu 
un calculator portabil sau cu cioburile care zburau pe lângă ele. 

Turbulenţța aceea cumplită spori. Unghiul de coborâre deveni 
mai sever, ţintuindu-l pe Joe de scaun, astfel încât nu se putea 
apleca în faţă cu ușurință, ca să-și ferească faţa. 

Poate că măștile de oxigen au căzut de deasupra sau poate 
că din cauza stricăciunilor produse avionului sistemele căzuseră, 
având drept consecinţă faptul că măștile nu fuseseră accesibile 
la fiecare scaun. El nu știa dacă Michelle, Chrissie și Nina 
fuseseră în stare să respire sau dacă, sufocându-se din cauza 
fumului care le învăluia, nu se zbătuseră în van să caute o gură 
de aer curat. 

Fumul se ridica tot mai dens în compartimentul pasagerilor. 
Cabina deveni claustrofobică precum o mină de cărbune din 


10 


străfundurile pământului. 

În bezna aceea umedă, orbitoare, limbi ascunse de flăcări se 
încolăceau ca niște șerpi. La groaza cutremurătoare provocată 
de coborârea necontrolată a avionului se adăuga groaza de a nu 
ști unde erau acele flăcări sau când se vor năpusti cu și mai 
multă forță prin avion. 

În timp ce presiunea asupra aeronavei creștea până la un 
nivel aproape insuportabil, niște vibrații bubuitoare zgâlţâiră 
fuzelajul. Aripile uriașe trosniră de parcă stăteau să se frângă. 
Cadrul de oțel gemu ca un animal sălbatic viu în agonie și suduri 
probabil minore scoaseră niște sunete la fel de puternice și de 
tăioase ca împușcăturile unei arme de foc. Câteva nituri se 
desprinseră, fiecare cu un scrâșnet pătrunzător. 

Probabil că Michelle, Chrissie și micuța Nina aveau senzaţia că 
avionul se va dezintegra în zbor și că ele vor fi azvârlite pe cerul 
negru, împrăștiate departe una de alta, prăbușindu-se în 
scaunele lor separate spre trei morţi separate, fiecare singură în 
nenorocirea ei în momentul impactului. 

Cu toate acestea, imensul 747-400 era o minunăţie a 
proiectării și un triumf al ingineriei, fiind conceput strălucit și 
construit solid. În ciuda misterioasei defecţiuni hidraulice, care 
făcuse ca aeronava să nu mai poată fi controlată, aripile nu se 
desprinseră și fuzelajul nu se dezintegră. Cu puternicele sale 
motoare Pratt and Whitney uruind pentru a sfida parcă legea 
gravitaţiei, avionul companiei Nationwide Flight 353 a rămas 
întreg pe tot parcursul ultimei faze a prăbușirii sale. 

Într-un anumit moment, probabil că Michelle și-a dat seama 
că era pierdută orice speranţă, că prăbușirea va fi mortală. Cu 
curajul și generozitatea care o caracterizau, s-a gândit probabil 
atunci numai la copii, s-a concentrat să-i liniștească, alungându- 
le pe cât posibil gândul morţii. Fără îndoială că se aplecase spre 
Nina, o lipise de ea și, în ciuda fumului care o înăbușea, îi 
șoptise fetiţei în ureche, ca să fie auzită în vacarmul acela: „Nu 
te teme, iubito, suntem împreună, te iubesc, ţine-te de mama, 
te iubesc, ești cea mai cuminte fetiţă”. In timp ce avionul se 
zgâlţâia prăvălindu-se tot mai jos prin noapte, în Colorado, cu 
glasul ei din care răzbătea emoția, dar nu panica, o încurajase 
probabil și pe Chrissie: „Nu te teme, sunt cu tine, scumpo, ține- 
mă de mână, te iubesc mult, sunt foarte mândră de tine, 
suntem împreună, nu se întâmplă nimic, vom fi mereu 


11 


împreună”. 

În Honda de la marginea autostrăzii, Joe auzea glasul lui 
Michelle ca dintr-o amintire, de parcă ar fi fost cu ea când le 
liniștea pe fetiţe. Dorea cu disperare să creadă că fiicele lui 
reușiseră să capete ceva din forța femeii excepţionale care 
fusese mama lor. Joe avea nevoie să știe că ultimele cuvinte pe 
care fetiţele le auziseră în această viață fuseseră cele prin care 
Michelle le spunea cât de minunate și de iubite erau ele. 

Impactul produs de căderea avionului în poiană a fost atât de 
devastator, încât zgomotul s-a auzit la peste treizeci de 
kilometri depărtare, în imensitatea rurală din Colorado, 
alungând din copaci șoimii, bufnițele și vulturii, care-și luară 
zborul și trezind fermierii obosiţi care moţăiau în fotolii sau deja 
se băgaseră în pat. 

Joe Carpenter scoase un geamăt înăbușit în Honda lui. Se 
încovoie, de parcă ar fi fost lovit în piept. 

Prăbușirea a fost catastrofală. Avionul 353 explodă în 
momentul impactului și se rostogoli de-a curmezișul poienii, 
dezintegrându-se în mii de bucăţi arse și frânte, împroșcând 
limbi portocalii de combustibil în flăcări care aprinseră iarba de 
la marginea câmpului. Trei sute treizeci de oameni, incluzând 
pasagerii și echipajul, au pierit pe loc. 

Michelle, care îl învățase pe Joe Carpenter aproape tot ce știa 
despre dragoste și compasiune, a fost spulberată în acea clipă 
nemiloasă. Chrissie, balerina și jucătoarea de baseball de șapte 
ani, nu va mai face niciodată piruete pe poante și nu va mai lovi 
niciodată cu crosa. Și dacă animalele se simțeau legate 
sufletește de Nina cum se simţea ea legată de ele, în noaptea 
aceea rece din Colorado, poienile și dealurile împădurite se 
umpluseră probabil de mici vietăţi care se tupilaseră nefericite 
în vizuinile lor. 

Din toată familia, Joe Carpenter era unicul supravieţuitor. 

Nu fusese cu ele în avionul 353. Fiecare fiinţă de la bordul 
avionului fusese strivită pe nicovala pământului. Dacă ar fi fost 
cu ele, ar fi putut fi identificat doar după cercetarea danturii sau 
a amprentei vreunui deget. 

Reconstituirea accidentului nu era pentru el rezultatul unor 
amintiri, ci al unor epuizante eforturi de imaginaţie, exprimate 
în mod frecvent în vise și uneori în crize de anxietate ca 
aceasta. Sfâșiat de sentimentul vinovăţiei, pentru că nu pierise 


12 


o dată cu soţia și fiicele lui, Joe se autoflagela cu aceste 
încercări de a împărtăși groaza pe care probabil că o trăiseră 
ele. 

In mod inevitabil, călătoriile lui imaginare în avionul care se 
prăbușea, nu reușeau să-i aducă acea consolare tămăduitoare 
după care tânjea. Dimpotrivă, fiecare coșmar și fiecare atac în 
stare de trezie îi puneau sare pe răni. 

Deschise ochii și privi mașinile care treceau în goană pe lângă 
el. Dacă ar alege momentul potrivit, ar deschide portiera, ar ieși 
din mașina, ar păși pe autostradă și ar fi călcat de un camion. 

Rămase în siguranţă în Honda lui, nu pentru că se temea de 
moarte, ci din motive neclare și pentru el. Poate că, deocamdată 
cel puţin, simţea nevoia să se pedepsească, trăind în 
continuare. 

Pâlcurile de leandri luxurianţi care atingeau geamurile din 
partea dreaptă a mașinii se unduiau neîncetat în adierea 
stârnită de trecerea mașinilor. Frecarea frunzelor de geam 
producea o șușoteală stranie, de glasuri pierdute, de demult. 

Nu mai tremura. 

Transpiraţia de pe faţă începu să i se usuce în aerul rece, care 
ieșea prin orificiile de la bordul mașinii. 

Nu mai era torturat de senzaţia de cădere. Ajunsese jos. 

Prin arșiţa de august și o pâclă subţire de fum, mașinile și 
camioanele care treceau licăreau ca niște miraje, îndreptându- 
se tremurând spre vest, spre un aer mai curat și spre marea 
răcoritoare. Joe așteptă o pauză în trafic și apoi porni din nou 
spre marginea continentului. 


e Capitolul 3 


Nisipul era alb ca varul în lumina strălucitoare a soarelui de 
august. Rece, verde și unduitoare venea marea, risipind 
minusculele carapace ale vietăţilor vii și moarte de pe țărm. 

Plaja din Santa Monica era ticsită de oameni care se bronzau, 
jucau diverse jocuri și mâncau hrană rece pe pături și pe 
prosoape mari. Deși mai departe, pe uscat, era o zi caniculară, 
aici era doar plăcut de caldă, cu o briză ce adia dinspre Pacific. 

Câţiva oameni în costume de baie îl priviră intrigaţi pe Joe 
când acesta se îndrepta spre nord prin mulţimea unsă cu ulei de 


13 


cocos, pentru că nu era îmbrăcat de plajă. Avea pe el un tricou, 
pantaloni de doc kaki și teniși fără ciorapi. Nu venise să înoate 
sau să facă plajă. 

Băieții de la Salvamar priveau înotătorii, iar tinerele care se 
plimbau în bikini îi priveau pe băieţii de la Salvamar. Ritualurile 
lor ritmice îi distrăgea cu totul de arhitecţii scoicilor aruncate pe 
țărmul înspumat lângă tălpile lor. 

Copiii se jucau printre valuri, dar Joe nu suporta să-i 
privească. Râsetele, strigătele și ţipetele lor de bucurie îi 
zgândăreau nervii, provocându-i o furie iraţională. 

Ținând în mâini un răcitor Styrofoam și un prosop, el își 
continuă drumul spre nord, cu privirea aţintită spre colinele 
ofilite din Malibu, dincolo de cotul alcătuit de golful Santa 
Monica. În cele din urmă, găsi o porţiune de plajă mai puţin 
populată. Își întinse prosopul, se așeză cu fața spre mare și 
extrase o sticla de bere dintre bucăţile de gheaţă din răcitor. 

Dacă ar fi avut posibilitatea să-și cumpere o casă cu vedere la 
ocean, și-ar fi pus capăt vieţii la marginea apei. Șopotul 
continuu al valurilor, agitația crestelor lor aurite de soare și 
argintate de lună, spărgându-se neîncetat de țărm și linia curbă 
lichidă din zarea îndepărtată nu-i aduceau nicidecum un 
sentiment de pace sau de seninătate, ci o bine venită toropeală. 

Ritmurile mării erau tot ce-și dorise vreodată să știe despre 
eternitate și despre Dumnezeu. 

Dacă bea câteva beri și se lăsa pătruns de priveliștile 
terapeutice ale Pacificului, putea deveni suficient de calm 
pentru a se duce la cimitir. Pentru a păși pe pământul care le 
acoperea pe soția și pe fiicele lui. Pentru a atinge piatra în care 
erau săpate numele lor. 

În ziua aceea, în mod special, avea o obligaţie faţă de moarte. 

Doi adolescenți, neverosimil de slabi, în slipuri lălâi care le 
alunecau pe șoldurile înguste, veneau pe plajă dinspre nord și 
se opriră lângă prosopul lui Joe. Unul avea păr lung, prins într-o 
coadă de cal, celălalt era tuns foarte scurt. Amândoi erau foarte 
bronzațţi. Se întoarseră să privească oceanul, cu spatele spre el, 
astupându-i vederea. 

Tocmai în clipa când Joe era pe punctul de a-i ruga să se dea 
la o parte, puștiul cu coadă de cal spuse: 

— Ascunzi ceva, șefule? 

Joe nu răspunse, crezând la început că băiatul se adresa 


14 


prietenului său tuns scurt. 

— Ascunzi ceva? întrebă din nou puştiul, continuând să 
privească oceanul. Ai de gând să strecori droguri sau să plasezi 
ceva marfă? 

— N-am cu mine decât bere, spuse Joe nervos, ridicându-și 
puţin ochelarii de soare ca să-i vadă mai bine. Și nu e de 
vânzare. 

— Păi, spuse puștiul tuns scurt, dacă nu ești bombonerie, cei 
doi tipi care te urmăresc cred cu siguranţă că ești. 

— Unde sunt? 

— Nu te uita acum, spuse băiatul cu coadă de cal. Așteaptă 
până ne îndepărtăm. l-am văzut cum te urmăresc. Duhnesc atât 
de tare a copoi, că mă miră că nu i-ai adulmecat deja. 

Celălalt spuse: 

— La vreo douăzeci de metri spre sud, lângă turnul 
Salvamarului. Doi gălbejiți cu cămăși hawaiene înflorate, care 
arată ca niște predicatori în vacanţă. 

— Unul are binoclu. Celălalt are un aparat de emisie-recepție. 
Uimit, Joe își lăsă jos ochelarii de soare și spuse: 

— Mulţumesc. 

— Ei, spuse băiatul cu coadă de cal, am făcut-o din prietenie, 
șefule. Îi urâm pe cretinii ăștia care vor să facă dreptate. 

Cu o amărăciune nihilistă care suna absurd din partea unui 
tânăr, băiatul tuns scurt spuse: 

— Societatea asta de căcat! 

Semeţi ca niște tigri tineri, băieţii își reluară drumul spre sud 
pe plajă, în căutare de fete. Joe nu se uitase prea bine la feţele 
lor. 

Câteva minute mai târziu, își termină prima bere, se întoarse, 
ridică apoi capacul răcitorului, băgă la loc cutia goala și aruncă 
nonșalant o privire înapoi, de-a lungul plajei. Doi bărbaţi cu 
cămăși hawaiene stăteau la umbra turnului Salvamarului. 

Cel mai înalt dintre cei doi, îmbrăcat cu o cămașă în care 
predomina verdele și pantaloni de pânză albă, îl studia pe Joe 
printr-un binoclu. Sensibil la probabilitatea ca ar fi fost detectat, 
se întoarse calm cu binoclul spre sud, ca și cum nu Joe l-ar fi 
interesat, ci un grup de adolescente în bikini. 

Bărbatul mai scund era îmbrăcat cu o cămașă cu mult roșu și 
portocaliu. Pantalonii lui de pânză maro aveau manșetele 
suflecate. Stătea în picioarele goale pe nisip, cu pantofii și 


15 


ciorapii în mâna stângă. 

În mâna dreaptă, lăsată în jos pe lângă coapsă, avea un alt 
obiect, posibil un mic aparat de radio sau un CD-Player. Putea fi 
și un aparat de emisie-recepţie. 

Tipul mai înalt era ucigător de bronzat, cu părul blond înălbit 
de soare, iar cel scund avea faţa palidă, de om străin de plajă. 

Desfăcând încă o bere și sugând spuma proaspătă care ţâșni 
ca un abur din cutie, Joe se întoarse din nou spre mare. 

Deși niciunul dintre cei doi nu arătau de parcă ar fi plecat de 
acasă în dimineaţa aceea cu intenţia de a se duce la plajă, nu 
păreau mai nepotriviţi în acel loc decât Joe. Puștii spuseseră că 
urmăritorii duhneau a copoi, dar deși fusese reporter criminalist 
timp de paisprezece ani, Joe nu le adulmeca mirosul. 

Oricum, nu exista niciun motiv ca poliţia să fie interesată de 
el. În condiţiile în care rata crimelor era în creștere, violul era 
aproape la fel de banal ca iubirea platonică și jafurile atât de 
răspândite, încât jumătate din populaţie părea că fură de la 
cealaltă jumătate, copoii nu și-ar fi pierdut vremea ca să-l 
hărțţuiască pentru consumarea de băuturi alcoolice pe o plajă 
publică. 

Trei pescăruși își luară zborul în tăcere spre nord, de pe cheiul 
îndepărtat, la început paralel cu linia țărmului. Apoi se înălțară 
deasupra golfului sclipitor și se rostogoliră pe cer. 

În cele din urmă, Joe privi înapoi, spre turnul Salvamarului. Cei 
doi bărbaţi nu mai erau acolo. 

Se întoarse din nou cu faţa spre mare. 

Tot mai multe valuri se spărgeau de țărm, răspândind perdele 
de spumă pe nisip. Urmărea valurile ca un subiect dispus să 
urmărească pandantivul unui hipnotizator legănându-se pe un 
lanț de argint. 

Totuși de data aceasta, valurile nu-l hipnotizau și el nu reușea 
să-și conducă mintea frământată spre curenţi mai liniștiți. 
Aidoma efectului unei planete asupra satelitului său, calendarul 
îl trăgea pe Joe pe orbita sa și nu-și putea împiedica gândurile să 
nu se mai rotească în jurul acelei date: 15 august, 15 august, 15 
august. Acea primă comemorare a accidentului avea o forță de 
gravitație copleșitoare care-l strivea, afundându-l în amintirile 
pierderii suferite. 

Când i se expediaseră rămășițele soţiei și ale copiilor, după 
investigarea accidentului și clasificarea resturilor organice și 


16 


anorganice, lui Joe i se dăduseră doar câteva bucăţi din trupurile 
lor. Sicriele sigilate erau de mărimea celor destinate de obicei 
sugarilor. El le primise de parcă ar fi intrat în posesia 
osemintelor sfinte ale unor sfinţi cuibăriţi în racle. 

Deși înțelegea efectele catastrofale ale impactului avionului 
cu solul și deși știa că un foc necruţător cuprinsese tot ce mai 
rămăsese din el, lui Joe i se părea teribil de ciudat că rămășițele 
fizice ale lui Michelle și ale fetelor erau atât de mici. Doar 
fuseseră niște prezenţe uriașe în viaţa lui! 

Fără ele, lumea i se părea un loc străin. Nu simțea că făcea 
parte din ea decât la cel puţin două ore după ce se scula din 
pat. În unele zile, planeta se rotea douăzeci și patru de ore fără 
să-l propulseze pe Joe spre adaptarea la viaţă. Era limpede că 
acea zi era una dintre ele. 

După ce termină și cea de a doua bere Coors, băgă cutia 
goală în răcitor. Încă nu era pregătit să se ducă la cimitir, dar 
avea nevoie să viziteze cel mai apropiat closet public. 

Joe se ridică, se întoarse și aruncă o privire spre tipul înalt și 
blond, cu cămașa hawaiană verde. Acesta, deocamdată fără 
binoclu, nu se afla la sud, lângă turnul Salvamarului, ci la nord, 
la o distanţă de vreo douăzeci de metri, șezând singur pe nisip. 
Ca să nu fie văzut de Joe, se instalase dincolo de două perechi 
de tineri întinși pe pături și o familie de mexicani care își 
marcaseră teritoriul cu scaune pliante și două umbrele de plajă 
cu dungi. 

Joe cercetă degajat plaja din jur. Cel mai scund dintre cei doi 
posibili copoi, cel cu cămașa predominant roșie, nu se zărea. 

Tipul cu cămașa verde evita cu grijă să privească în direcţia 
lui Joe. Își făcu o mână pâlnie la urechea dreaptă, de parcă ar fi 
avut o proteză auditivă defectă și avea nevoie să blocheze 
muzica de la radiourile celor care făceau plajă, pentru a se 
concentra asupra altor sunete pe care voia să le audă. 

La distanța aceea, Joe nu putea fi sigur, dar i se părea că 
buzele omului se mișcau. Părea angrenat într-o conversație cu 
colegul care nu era acolo. 

Joe își lăsă pe plaja prosopul și răcitorul și o luă spre sud, spre 
toaletele publice. Nu era nevoie să privească înapoi ca să se 
asigure că tipul cu cămașa hawaiană verde îl urmărea cu 
privirea. 

Gândindu-se mai bine, trase concluzia că probabil a te îmbăta 


17 


pe plajă era totuși contrar legii. La urma urmelor, o societate 
atât de luminată, încât tolera corupţia și barbaria avea nevoie să 
pedepsească sever delicte minore ca să se auto-convingă că 
încă mai are repere. 

e 

Mai aproape de chei, mulțimea sporise după sosirea lui Joe. În 
centrul de distracții zăngănea un montagne russe. Pasagerii lui 
chiuiau. 

Işi scoase ochelarii de soare când intră în toaleta publică 
aglomerată. 

La bărbaţi duhnea a urină și a dezinfectant. În mijlocul 
pardoselii, între cabinele de toaletă și chiuvete, un gândac 
mare, pe jumătate strivit, dar încă viu, se târa de colo-colo în 
cerc, întrucât își pierduse total simțul orientării și direcţia. Toţi îl 
ocoleau - unii, amuzaţi, alții scârbiţi sau indiferenți. 

După ce folosi pisoarul, în timp ce se spăla pe mâini, Joe îi 
studie pe ceilalți bărbaţi în oglindă, căutând un conspirator. Se 
fixă asupra unui blond de paisprezece ani, în slip și sandale. 

Când băiatul se duse spre dispozitivul cu prosoape de hârtie, 
Joe îl urmă, luă câteva prosoape imediat după el și spuse: 

— Afară s-ar putea să dea târcoale doi tipi cu mutre de copoi 
care mă așteaptă. 

Băiatul îi întâlni privirea, dar nu spuse nimic, continuând să-și 
șteargă mâinile cu prosoapele de hărtie. 

— iți dau douăzeci de dolari ca să ieși în recunoaștere pentru 
mine și apoi să te întorci și să-mi spui unde sunt, continuă Joe. 

Ochii puștiului aveau nuanţa roșu-albăstruie a unei vânătăi 
proaspete și privirea lui era directă ca un pumn bine ţintit. 

— Treizeci de dolari. 

Joe nu-și amintea să fi fost în stare de atâta îndrăzneală și 
aroganță în fața unui adult când el însuși avea paisprezece ani. 
Dacă ar fi fost abordat de un necunoscut cu o asemenea ofertă, 
ar fi scuturat din cap și ar fi șters-o rapid. 

— Cincisprezece acum și cincisprezece când mă-ntorc, spuse 
puștiul. 

Impăturind prosoapele și aruncându-le în coșul de gunoi, Joe 
spuse: 

— Zece acum, douăzeci când te întorci. 

— S-a făcut. 

In timp ce își scotea portofelul din buzunar, Joe spuse: 


18 


— Unul are vreun metru optzeci și cinci înălțime, e bronzat, 
blond și poartă o cămașă hawaiană verde. Celălalt are vreun 
metru șaizeci și șapte, e șaten, puţin chel, palid la faţă și e 
îmbrăcat cu o cămașă hawaiană portocalie. 

Puștiul luă bancnota de zece dolari fără să-i evite privirea. 

— Poate că e o ţeapă și nu-i nimeni afară și când mă-ntorc o 
să vrei să merg cu tine într-un closet ca să capăt ceilalţi 
douăzeci de biștari. 

Joe se simţi jenat, nu pentru că era bănuit de pedofilie, ci 
pentru puștiul acela, care crescuse într-o perioadă și într-un loc 
care îl obligau să știe atât de multe și să se descurce atât de 
bine pe stradă la o vârstă atât de fragedă. 

— Nu eo ţeapă. 

— Fin'că la mine nu ţine cu chestii de-astea. 

— Am înţeles. 

Cel puţin câţiva dintre bărbaţii prezenţi auziseră probabil 
schimbul de replici, dar niciunul nu părea interesat. Era epoca 
devizei trăiește-și-lasă-i-și-pe-alţii-să-trăiască. 

Când puștiul dădu să plece, Joe spuse: 

— Nu cred că așteaptă chiar în faţă, în văzul lumii. Sunt 
probabil mai departe, de unde văd acest loc, dar ei sunt greu de 
văzut. 

Fără să răspundă, băiatul porni spre ușă și sandalele lui lipăiră 
pe pardoseala de gresie. 

— Dacă îmi umfli cei zece dolari și nu te mai întorci, spuse 
Joe, o să te găsesc și o să-ţi dau un șut în cur. 

— Bine, rosti dispreţuitor puştiul, apoi dispăru. 

Joe se întoarse la una dintre chiuvetele cu pete de rugină și se 
spălă din nou pe mâini, ca să nu dea impresia că stă degeaba 
acolo. 

Trei bărbaţi de vreo douăzeci și ceva de ani se adunaseră să 
observe gândacul infirm, care încă se învârtea în jurul lui pe o 
mică porţiune din pardoseala toaletei. Traiectoria gânganiei era 
un cerc cu un diametru de vreo treizeci de centimetri. Se 
răsucea sacadat de-a lungul acelei circumferințe cu o asemenea 
perseverenţă de insectă, încât bărbaţii, cu mâinile pline de 
bancnote, făceau rămășag pe cât de repede va face fiecare tur. 

Joe se aplecă peste chiuvetă și își împroșcă pe față câteva 
mâini de apă rece. Apa mirosea și avea gust de clor, dar 
senzaţia de curăţenie pe care o crea era anihilată de duhoarea 


19 


de apă sărată și stătută care venea dinspre canalul de scurgere 
deschis. 

Clădirea nu era bine ventilată. Aerul nemișcat era mai 
fierbinte decât afară, emanând un miros de urină, sudoare și 
dezinfectant atât de dens, încât inspirarea lui începea să-i 
producă greață. 

Puștiul întârzia. 

Joe se mai stropi cu apă pe faţă și apoi își studie în oglinda 
striată imaginea feţei acoperită cu broboane, din care picura 
apă. Deși se bronzase puţin și i se mai înroșiseră obrajii de la 
soarele pe care-l absorbise în ultima oră, nu avea o mină 
sănătoasă. Avea ochii cenușii, așa cum îi avusese toată viaţa. 
Cu toate acestea, odinioară, avuseseră nuanţa de gri-strălucitor 
a fierului polizat sau a vopselei mov umede; acum aveau nuanţa 
aceea de gri-moale și șters a cenușei, iar albul ochilor era 
injectat. 

Un al patrulea bărbat se alăturase hărţuitorilor gândacului. 
Avea vreo cincizeci și ceva de ani, cu treizeci de ani mai bătrân 
decât ceilalți trei, dar încerca să se pună la mintea lor, 
împărtășindu-le entuziasmul pentru cruzimea aceea lipsită de 
sens. Participanţii la pariu deveniseră un obstacol pentru 
circulația din restul încăperii. Deveniseră gălăgioși, râzând de 
înaintarea spasmodică a insectei, îmboldind-o să-și continue 
drumul, de parcă ar fi fost un pur sânge care gonea pe pista 
spre linia de sosire. „Hai, hai, hai, hai!” Discutau aprig dacă 
perechea lui de antene tremurătoare făcea parte dintr-un sistem 
de ghidare sau erau instrumentele cu care adulmeca hrana și 
femelele dornice să se reproducă. 

Încercând să izoleze vocile grupului gălăgios, Joe își cercetă 
ochii în oglindă, întrebându-se ce îl determinase să-l trimită pe 
băiat pe urmele bărbaţilor cu cămăși hawaiene. Dacă ei erau 
într-o misiune de supraveghere, îl confundaseră probabil cu 
altcineva. Își vor da seama în curând de greșeală și nu-i va mai 
vedea niciodată. Nu avea niciun motiv întemeiat să se confrunte 
cu ei sau să adune informaţii despre ei. 

Venise pe plajă ca să se pregătească pentru vizita la cimitir. 
Simţea nevoia să se supună ritmurilor străvechi ale eternei mări, 
care mușca din el la fel cum valurile mușcau din stâncă, 
netezindu-i tăișurile angoasei din suflet, înlăturându-i schijele 
din inimă. Marea transmitea un mesaj: viaţa nu este altceva 


20 


decât niște mecanisme lipsite de sens și forțe reci de maree, un 
mesaj sumbru al deznădejdii, care îl liniștea tocmai pentru că 
era brutal de umilitor. Mai simţea nevoia de o bere sau chiar 
două ca să-i amorțească și mai mult simţurile, pentru ca lecţia 
mării să-i rămână întipărită în minte când va traversa orașul 
îndreptându-se spre cimitir. 

Nu avea nevoie să fie distras. Nu avea nevoie de acţiune. Nu 
avea nevoie de mister. Pentru el, viaţa își pierduse tot misterul 
în aceeași noapte în care își pierduse orice sens, într-o poiană 
liniștită din Colorado, invadată pe neașteptate de bubuituri și de 
foc. 

Plescăind cu sandalele pardoseala de gresie, băiatul se 
întoarse să-și ia cei douăzeci de dolari rămași din cei treizeci. 

— N-am văzut niciun tip barosan cu o cămașă verde, dar 
celălalt era acolo, sunt sigur, își bronza chelia. 

În spatele lui Joe, câţiva jucători răcniră victorioși. Ceilalţi 
gemură în timp ce gândacul muribund mai încheia un circuit fie 
cu câteva secunde mai repede, fie mai încet decât fusese durata 
turei precedente. 

Curios, băiatul își întinse gâtul ca să vadă ce se întâmplă. 

— Unde? întrebă Joe, extrăgând o bancnota de douăzeci de 
dolari din portofel. 

Căznindu-se încă să vadă ceva printre trupurile jucătorilor 
adunaţi în cerc, băiatul spuse: 

— Acolo, lângă un palmier și două mese pliante așezate pe 
nisip, unde joacă șah gașca aia cretină de coreeni, la vreo 
douăzeci, treizeci de metri de-aici. 

Deși ferestrele jivrate înalte lăsau să intre lumina albă a 
soarelui și tuburile fluorescente jegoase împrăștiau de deasupra 
o lumină albăstrie, aerul părea galben, ca o ceaţă acidă. 

— Uită-te la mine, spuse Joe. 

Absorbit de cursa gândacului, băiatul spuse: 

— Ce? 

— Uită-te la mine. 

Surprins de mânia calmă din glasul lui Joe, puștiul îi înfruntă o 
clipă privirea. Apoi ochii aceia neliniștitori, de culoarea 
vânătăilor, focalizară din nou pe bancnota de douăzeci de dolari. 

— Tipul pe care l-ai văzut avea o cămașă hawaiană roșie? 
întrebă Joe. 

— Avea și alte culori, dar mai mult roșu și portocaliu, da. 


21 


— Ce fel de pantaloni avea? 

— Pantaloni? 

— Ca să fiu sincer, nu ţi-am spus cu ce mai este îmbrăcat. Așa 
că dacă l-ai văzut, spune-mi tu. 

— Habar n-am, șefule. De unde să știu dacă purta șort, slip 
sau pantaloni? 

— Spune-mi. 

— Albi? Maro? Nu sunt sigur. N-am știut că trebuie să fac un 
raport de modă. Stătea acolo, cam aiurea, zic eu, cu pantofii 
într-o mână și cu ciorapii vârâţi în ei. 

Era bărbatul pe care Joe îl văzuse cu aparatul de emisie- 
recepţie lângă stația Salvamarului. 

Dinspre pariori se auzeau încurajări zgomotoase adresate 
gândacului, râsete, înjurături, oferte de trageri la sorți, pariuri. 
Răcneau atât de tare acum, încât ecoul glasurilor lor se lovea 
strident de zidurile de beton, reverberând apoi în oglinzi cu o 
forţă care-l făcea pe Joe să se teamă că acele suprafețe argintii 
se vor dezintegra. 

— Chiar îi observa pe coreeni cum joacă șah sau se prefăcea? 
întrebă Joe. 

— Observa locul ăsta și discuta cu plăcintele cu cremă. 

— Ce plăcinte cu cremă? 

— Două cățele ca focul în bikini cu curea. Șefule, ar trebui s-o 
vezi pe roșcata cu curea verde. Dacă o pui pe o scară de la unu 
la zece, ea este pe la doișpe. Te pune imediat în poziţie de 
drepţi, șefule. 

— Le făcea ocheade? E 

— Habar n-am ce-i în capul lui, spuse puştiul. Asta e un 
păgubos, niciuna din căţele nu s-ar uita la el. 

— De ce le faci cățele? spuse Joe. 

— Ce? 

— Sunt femei. 

În privirea furioasă a puștiului se strecură o licărire tăioasă. 

— Hei, cine naiba te crezi? Papa de la Roma? 

Aerul galben, acid păru că se îngroașă și Joe simţi că îl 
mănâncă pielea din cauza lui. 

Zgomotul apei trase în closete îi producea o senzaţie de vârtej 
în stomac. Se luptă să-și stăpânească greața care-l cuprinse 
brusc. 

li spuse băiatului: 


22 


— Descrie femeile. 

Cu o privire și mai provocatoare, puștiul spuse: 

— Nemaipomenite. Mai ales roșcata. Dar și bruneta e mișto. 
M-aș târî pe cioburi de sticlă ca să-mi încerc norocul cu ea, chiar 
dacă e surdă. 

— De ce surdă? _ 

— Cred că e surdă sau are ceva, spuse băiatul. Işi băga în 
ureche un fel de aparat de auzit, și-l scotea și îl băga la loc, de 
parcă nu reușea să-l potrivească. Arată bine putoarea. 

Deși era cu cincisprezece centimetri mai înalt și cu douăzeci 
de kilograme mai solid decât puștiul, lui Joe îi venea să-l înșface 
de beregată și să-l strângă bine. Să-l strângă până ce va 
promite că nu va mai folosi cuvântul acela fără să se gândească. 
Până ce va înţelege cât de urât era și cum îl murdărea când îl 
folosea cu ușurința cu care folosea o conjuncţie. Joe se sperie de 
violenţa prost mascată a reacției lui: dinţii i se încleștară, 
arterele îi pulsau pe gât și pe tâmple, câmpul vizual i se 
contractă brusc prin creșterea tensiunii sângelui la periferie, 
întunecându-i vederea. Greaţa se înteţi și inspiră adânc o dată, 
apoi încă o dată, ca să se calmeze. 

Era clar că băiatul văzu în ochii lui Joe ceva care-l puse pe 
gânduri. Deveni mai puţin provocator, întorcându-și din nou 
privirea spre pariorii care răcneau. 

— Dă-mi cei douăzeci de biștari. l-am câștigat. 

Joe nu cedă bancnota. 

— Unde-i tatăl tău? 

— Ce-ai zis? 

— Unde-i mama ta? 

— Ce te privește? 

— Unde sunt? 

— Își văd de treburile lor. 

Furia lui Joe se transformă în exasperare. 

— Cum te cheamă, puștiule? 

— Ce-ai nevoie să știi? Crezi că sunt copil mic și nu pot să vin 
singur la plajă? Du-te dracului, mă duc unde am chef. 

— Te duci unde ai chef, dar nu ai acces oriunde. 

Puștiul restabili contactul vizual. În privirea lui era o licărire de 
suferinţă și însingurare atât de profundă, încât pe Joe îl ului că la 
frageda vârstă de paisprezece ani, cineva se putuse prăbuși 
într-atât. 


23 


— N-am acces oriunde? Ce vrea să-nsemne asta? 

Joe simţi că realizaseră o legătură la un nivel profund, că o 
ușă se deschisese pe neașteptate pentru el și pentru acel băiat 
frământat și că viitorul amândurora putea fi schimbat în bine, 
dacă ar putea să înțeleagă măcar unde ar reuși să ajungă după 
ce vor trece pragul. Dar propria lui viață era pustie - rezerva lui 
de filosofie era goală - ca una dintre scoicile abandonate, aduse 
de valuri pe ţărmul din apropiere. Nu avea nicio credinţă de 
împărtășit, nici înțelepciune de împărţit, nici speranţă de oferit, 
nu avea suficientă substanţă pentru a se susține pe el însuși, cu 
atât mai puţin pe altcineva. 

Era unul dintre învinși și învinșii nu pot conduce. 

Momentul trecu și puștiul smulse bancnota de douăzeci de 
dolari din mâna lui Joe. Pe faţă i se așternu mai degrabă un 
rânjet dispreţuitor decât un zâmbet, când repetă în batjocură 
vorbele lui Joe: 

— Sunt femei. Apoi, retrăgându-se, spuse: Intră în călduri, 
deci toate sunt căţele. 

— Și noi suntem doar câini'? întrebă Joe, dar puștiul se 
strecurase afară din toaletă și nu mai apucase să audă 
întrebarea. 

Deși se spălase de două ori pe mâini, Joe se simţea murdar. 

Se îndreptă din nou spre chiuvete, dar nu era ușor să ajungă 
la ele. Șase bărbaţi erau acum adunaţi imediat în jurul 
gândacului și alţi câţiva priveau mai din spate. 

Toaleta aglomerată era înăbușitoare, pe Joe șiroia sudoarea, 
iar aburul galben îi ardea nările, îi mânca plămânii la fiecare 
inspiraţie, îi înţepa ochii. Aburul acela se condensa pe oglinzi, 
înceţoșând imaginile bărbaţilor agitaţi, până ce păreau a nu mai 
fi fiinţe din carne și oase, ci duhuri chinuite, zărite prin geamul 
unui abator, umede în aburul sulfuros, în străfundurile tărâmului 
damnaţilor. Pariorii înfierbântaţi urlau la gândac, fluturând spre 
el pumnii plini cu dolari. Glasurile lor se contopeau într-un singur 
țipăt animalic strident, aparent fără sens, o bolboroseală 
dementă, care creștea în intensitate și se ascuţea, până ce 
răsună în urechile lui Joe ca un schelălăit ce ar fi putut zdrobi 
cristalul, străpungându-i centrul creierului și răspândind vibrații 
periculoase până în miezul fiinţei lui. 

Împinse în lături doi bărbaţi și strivi gândacul infirm sub talpă. 

În clipa de tăcere paralizantă care urmă intervenţiei lui, Joe se 


24 


îndepărtă de oameni, tremurând, tremurând tare, în timp ce 
zgomotul acela cutremurător încă îi mai răsuna în minte, încă îi 
mai vibra în oase. Se îndreptă spre ușă, grăbindu-se să iasă de 
acolo înainte de a exploda. 

Pariorii se treziră toţi ca unul din șocul care-i paralizase, 
începură să zbiere furioși, cu indignarea îndreptăţită a unor 
enoriași confruntați cu un individ murdar și beat de pe stradă, 
care pătrunde clătinându-se în biserică în timpul slujbei, se 
rezemă de grilajul din faţa altarului și vomită pe pardoseala lui. 

Unul dintre bărbaţi, cu faţa roșie de la soare ca o halcă de 
şuncă grasă, cu buzele crăpate de arșiță desfăcute, scoțând la 
iveală dinţii pătaţi de nicotină, îl înșfăcă pe Joe de braț și îl 
răsuci. 

— Ce mama dracului e-n capul tău, amice? 

— Dă-mi drumul. 

— Eu câștigam bani aici, amice. 

Joe simţea mâna necunoscutului umedă pe braţ, cu unghiile 
murdare, boante, dar înfigându-se vârtos, ca să nu-i alunece din 
strânsoare. 

— Dă-mi drumul. 

— Câștigam bani aici, repetă tipul. 

Gura i se schimonosi într-o grimasă atât de cruntă, încât 
buzele crăpate i se spintecară și din crăpături se prelinseră dâre 
de sânge. 

Joe îl apucă pe jucătorul furios de încheietura mâinii și îi îndoi 
unul dintre degetele murdare înspre spate, ca să scape din 
strânsoare. Chiar în clipa în care tipul căscă ochii mari, surprins 
și speriat, începând să urle de durere, Joe îi răsuci brațul în sus, 
pe spinare, îl întoarse și-l împinse în faţă, dându-i un șut în fund, 
care-l lipi cu faţa de ușa închisă a unei cabine de toaletă. 

Joe crezuse că furia lui ciudată se domolise mai devreme, 
când vorbise cu băiatul, lăsând în urma ei doar disperare, dar 
iată că ea reapăruse, disproporţionată faţă de jignirea care 
aparent o declanșase, la fel de puternică și de explozivă. Nu-și 
dădea seama de ce făcea asta, de ce îl afectase cruzimea acelor 
oameni, dar înainte de a înțelege absurditatea reacției lui 
exagerate, lovi faţa individului de ușă o dată, încă o dată și încă 
o dată. 

Furia nu se risipi, dar deși tensiunea îi întuneca vederea, 
îngustându-i câmpul vizual, și o frenezie primitivă sălta în el ca o 


25 


mie de maimuțe ţipând printr-o junglă de copaci și liane, Joe era 
totuși în stare să-și dea seama că își pierduse controlul. Îi dădu 
drumul pariorului și omul căzu pe pardoseală în faţa cabinei de 
toaletă. 

Tremurând de furie și de teama pe care acesta i-o provoca, 
Joe păși înapoi până ce chiuvetele îl împiedicară să mai 
avanseze. 

Ceilalţi bărbaţi din toaletă se îndepărtaseră de el. Toţi tăceau. 

Pe pardoseală, pariorul zăcea pe spate, printre bancnotele de 
unu și cinci dolari, câștigul lui. Bărbia îi era năclăită de sângele 
scurs din buzele crăpate. Işi duse mâna la partea stângă a feţei 
care suferise impactul cu ușa. 

— Nu era decât un gândac, pentru numele lui Dumnezeu, un 
gândac nenorocit. 

Joe încercă să-și ceară scuze, dar îi pierise glasul. 

— Era să-mi spargi nasul. Puteai să-mi spargi nasul. Pentru un 
gândac? Să-mi spargi nasul pentru un gândac? 

Deși lui Joe îi părea rău nu pentru ceea ce îi făcuse omului, 
care fără îndoială făcuse mai mult rău altora, ci pentru el însuși, 
pentru epava umblătoare care devenise el și pentru pata cu 
care comportarea lui nejustificabilă întina memoria soţiei și 
fiicelor lui, nu era în stare să-și exprime regretul. Sufocându-se 
de scârbă faţă de el însuși, ca și de aerul acela fetid, ieși din 
clădirea care duhnea și pătrunse în briza oceanului care nu-l 
răcorea, într-o lume la fel de murdară ca toaleta lăsată în urmă. 

Deși era soare, el tremura, pentru că șarpele rece al 
remușcării i se încolăcea în piept. 

La jumătatea drumului de întoarcere spre prosopul și răcitorul 
lui cu bere de pe plajă, aproape uitând de mulţimea întinsă la 
soare prin care trecea, Joe își aminti de bărbatul cu față palidă, 
în cămașă hawaiană roșu cu portocaliu. Nu se opri, nici măcar 
nu se uită în spate, continuând să se târască prin nisip. 

Nu-l mai interesa să afle cine-l supraveghea - dacă asta 
făceau. Nu pricepea de ce îi treziseră interesul. Dacă erau 
polițiști, erau niște ageamii care-l confundaseră cu altcineva. Nu 
aveau ce căuta, de fapt, în viaţa lui. Nici nu i-ar fi băgat în 
seamă, dacă puştiul cu coadă de cal nu i-ar fi atras atenția 
asupra lor. În curând își vor da seama de greșeală și o vor 
descoperi pe adevărata lor victimă. Până atunci, să-i ia naiba! 


26 


Tot mai mulți oameni erau atrași de porțiunea de plajă unde 
se instalase Joe. Se gândi să-și facă bagajele și să plece, dar 
încă nu era pregătit să se duca la cimitir. Incidentul de la toaletă 
îi destupase rezervorul de adrenalină, anulând efectele mareei 
adormitoare și ale celor două beri pe care le băuse. 

De aceea, așezat din nou pe prosopul de pe plajă, vâri mâna 
în răcitor și extrase nu o bere, ci o semilună de gheaţă, pe care 
și-o apăsă pe frunte, privind marea. Intrarea în marea verde- 
cenușie părea o reţea infinită de piese rotitoare într-un vast 
mecanism și, de-a curmezișul ei, scânteieri argintii de soare 
pulsau precum curentul electric printr-un releu de înaltă 
tensiune. Valurile se apropiau și se retrăgeau cu monotonia cu 
care tijele de legătură se mișcă înainte și înapoi într-un motor. 
Marea era o mașină care lucra permanent, fără alt scop decât 
continuarea propriei sale existenţe, romanţată și iubită de 
nenumărați poeţi, dar incapabilă să cunoască pasiunea, 
suferinţa și perspectivele umane. 

Joe credea că trebuie să înveţe să accepte mecanismul rece al 
Creaţiei, pentru că nu avea niciun rost să te oţărăști la o 
mașinărie fără minte. La urma urmelor, ceasul nu poate fi 
învinovăţit pentru scurgerea prea rapidă a timpului. Un război 
nu poate fi condamnat pentru că a ţesut pânza din care ulterior 
a fost croită cagula călăului. Spera că dacă se va împăca până la 
urmă cu indiferența mecanicistă a universului, cu lipsa de sens a 
vieţii și a morţii, își va găsi liniștea. 

O asemenea acceptare ar fi o mângâiere rece, într-adevăr, și 
i-ar mortifica inima. Dar tot ce dorea în clipa aceea era sfârșitul 
suferinței, nopţi fără coşmaruri și eliberarea de nevoia de a-i 
păsa. 

Cele două nou-venite apărură și își întinseră un prosop alb de 
plajă pe nisip, la o distanţă de vreo șapte metri la nord de el. 
Una era o roșcată frapantă, cu un bikini verde cu curea atât de 
sumar, încât ar fi făcut o stripteuză să roșească. Cealaltă era o 
brunetă aproape la fel de atrăgătoare ca prietena ei. 

Roșcata avea părul tuns ca un paj. Bruneta avea părul lung, 
pentru a ascunde mai bine mecanismul de comunicare, pe care, 
fără îndoială, îl purta într-o ureche. 

Pentru niște femei de douăzeci și ceva de ani, chicoteau prea 
mult și erau prea copilăroase, suficient de vesele ca să atragă 
atenția, chiar dacă n-ar fi arătat nemaipomenit. Se unseră alene 


27 


cu loţiune de plajă, frecându-și reciproc, pe rând, spinările, 
atingând pielea cu o plăcere languroasă, ca și cum ar fi jucat în 
scena de deschidere a unei casete video pentru adulți, stârnind 
interesul tuturor bărbaţilor heterosexuali de pe plajă. 

Strategia era clară. Nimeni n-ar bănui că el era urmărit de 
niște operatoare care ascundeau atât de puţin din ele însele și 
se ascundeau atât de vag. Trebuiau să fie la fel de improbabile, 
pe cât fuseseră de ostentativi bărbaţii cu cămăși hawaiene. 
Dacă n-ar fi existat patrularea plătită cu treizeci de dolari și 
observaţiile libidinoase ale unui obsedat sexual de paisprezece 
ani, strategia lor ar fi fost eficientă. 

Cu picioarele lungi și bronzate și cu fesele rotunde și tari, 
poate că ele erau, de asemenea, destinate să atragă interesul 
lui Joe și să-l ademenească într-o conversaţie. Dacă asta făcea 
parte din misiunea lor, dăduseră greș. Farmecele lor nu-l 
cuceriseră. 

In anul care trecuse, orice imagine sau gând erotic avuseseră 
puterea de a-l stârni doar pentru o clipă, după care era copleșit 
de amintirile pregnante despre Michelle, despre trupul ei preţios 
și despre entuziasmul ei total pentru plăcere. În mod inevitabil, 
se mai gândea de asemenea la cumplita și lunga cădere din 
stele în Colorado, la fum, foc și apoi moarte. Dorinţa se dizolva 
rapid în solventul suferinţei. 

Acele două femei îi atrăgeau lui Joe atenţia numai pentru că 
era enervat de incompetența cu care îl identificaseră greșit. Se 
gândea să le abordeze, ca să le informeze despre greșeala lor, 
numai ca să scape de ele. Dar după violența din toaletă, 
perspectiva confruntării îl neliniștea. Acum i se risipise furia, dar 
nu mai avea încredere în puterea lui de stăpânire. 

Exact un an. 

Amintiri și pietre de mormânt. Va învinge suferința. 

Un val se sparse, își adună propriile sale rămășițe înspumate, 
se îndepărtă și se sparse din nou. Studiind cu răbdare spargerea 
nesfârșită a valurilor, Joe Carpenter se liniști treptat. 

O jumătate de oră mai târziu, fără să mai fie nevoie să mai 
bea o bere, era pregătit de vizita la cimitir. 

Scutură prosopul de nisip. Îl împături la jumătate, pe lung, îl 
rulă strâns, apoi luă de jos răcitorul. 

Mătăsoase ca briza marii, untoase ca razele soarelui, tinerele 
mlădioase în bikini cu curelușă se prefăceau absorbite de 


28 


vorbele de duh monosilabice a doi curtezani îndopațţi cu steroizi, 
cei mai recenți dintr-un șir de donjuanim, băieţi de plajă, care-și 
încercaseră norocul cu ele. 

Intrucât direcţia privirii lui era mascată de ochelarii de soare, 
Joe putea să vadă că interesul manifestat de păpușele faţă de 
durii cu mușchi era jucat. Ele nu purtau ochelari de soare și în 
timp ce sporovăiau și râdeau, încurajându-și admiratorii, 
aruncau priviri furișe către Joe. 

Joe se îndepărtă fără să privească înapoi. 

La fel cum luă cu el o parte din plajă în pantofi, se strădui să 
ia și nepăsarea oceanului în suflet. 

Cu toate acestea, nu putea să nu se întrebe ce agenţie de 
poliţie se putea lăuda cu femei atât de uluitor de frumoase în 
rândurile sale. Cunoscuse câteva femei-poliţist la fel de 
atrăgătoare și de apetisante ca orice vedetă de cinema, dar 
roșcata și prietena ei depășeau chiar și standardele de pe 
peliculă. 

Ajuns în parcare, se aștepta ca bărbaţii cu cămăși hawaiene 
să-i supravegheze Honda. Dacă era așa, postul lor de observaţie 
era bine ascuns. 

Joe ieși din parcare și viră la dreapta pe șoseaua de pe coasta 
Pacificului, privind în oglinda retrovizoare. Nu era urmărit. 

Poate își dăduseră seama de greșeala lor și îl căutau acum 
febril pe cel vizat cu adevărat. 

e 

Din bulevardul Wilshire până la șoseaua San Diego, spre nord, 
spre șoseaua Ventura și apoi spre est, Joe ieși de sub influența 
răcoritoare a brizei mării, pătrunzând în canicula de furnal din 
valea San Fernando. Sub soarele arzător de august, aceste 
suburbii păreau la fel de fierbinţi și bine arse ca oalele de lut 
scoase din cuptor. 

Trei sute de pogoane de dealuri joase în terase și de văi line și 
peluze late de iarbă înconjurau parcul memorial, un oraș al 
răposaţilor, Los Angeles-ul morților, împărţit în sectoare de 
drumuri de serviciu ce șerpuiau grațios. Actori celebri și 
vânzători de rând erau îngropaţi aici, vedete ale rock-'n-'roll-ului 
și familii de reporteri, unul lângă altul în democraţia intimă a 
morții. 

Joe trecu cu mașina pe lângă două slujbe de înmormântare 
care se oficiau chiar atunci: mașini parcate lângă bordură, șiruri 


29 


de scaune pliante așezate pe iarbă, movile de pământ acoperite 
cu smocuri de iarba verde, moale. La fiecare din aceste locuri, 
cei îndoliați ședeau încovoiaţi, sufocaţi de rochiile și costumele 
negre, chinuiţi în aceeași măsură de caniculă, de durere și de 
sentimentul propriului lor destin de muritori. 

Cimitirul avea și câteva cavouri sofisticate și loturi de grădină 
familiale cu ziduri joase, dar nu existau păduri din monumente 
de granit și de pietre de mormânt verticale. Unii aleseseră să 
îngroape rămășițele celor dragi în nișele din zidurile 
mausoleurilor comune. Alţii preferaseră adâncul pământului, 
mormintele fiind marcate doar cu tăblițe de bronz, încastrate în 
lespezi de piatra plată la nivelul pământului, pentru a nu strica 
decorul de parc al cimitirului. 

Joe le găsise lui Michelle și fetelor un loc de odihnă pe o colină 
cu pantă lină, umbrită de pini-de-piatră și de leandri indieni. 
Veveriţele se furișau pe iarbă în zilele mai blânde și iepurii 
ieșeau la iveală în amurg. Joe considerase că fetele lui dragi ar fi 
preferat acest peisaj unui mausoleu rece, unde nu se aude 
foșnetul copacilor în adierea brizei de seară. 

Parcă mașina lângă trotuar, departe de cea de-a doua slujbă 
de înmormântare, opri motorul și cobori din Honda. Rămase 
câteva clipe lângă mașină, în arșiţa de patruzeci de grade, ca 
să-și adune curajul. 

Când porni pe panta aceea ușoară, nu se uită spre 
mormintele lor. Dacă ar fi văzut locul din depărtare, apropierea 
de el l-ar fi speriat și s-ar fi întors înapoi. Chiar și după un an 
întreg, fiecare vizită era pentru el la fel de tulburătoare, ca și 
cum ar fi venit acolo să vadă nu locul unde erau îngropate, ci 
cadavrele lor mutilate într-o morgă. Întrebându-se câţi ani vor 
trece până ce durerea lui se va mai domoli, urcă panta cu capul 
plecat, cu privirea în pământ, cu umerii încovoiaţi de căldură, ca 
un bătrân cal de povară, care se târăște spre casă pe un drum 
de mult cunoscut. 

De aceea, n-o văzu pe femeia de la mormânt decât când 
ajunse la numai vreo trei, patru metri de ea. Se opri, surprins. 

Femeia se adăpostea de soare, la umbra pinilor. Era pe 
jumătate întoarsă cu spatele. Făcea fotografii ale plăcilor înfipte 
în pământ, cu un Polaroid. 

— Cine sunteţi? întrebă el. 

Ea nu-l auzi, poate pentru că vorbise prea încet, poate pentru 


30 


că era prea absorbită de ceea ce făcea. El se apropie și spuse: 

— Ce faceţi? 

Ea se sperie și se întoarse spre el. 

Micuţă, dar cu o constituţie atletică, cu o înălțime de circa un 
metru șaizeci, producea o impresie mult mai puternică decât ar 
fi justificat-o dimensiunile sau înfățișarea ei, de parcă n-ar fi fost 
îmbrăcată în niște simpli blugi și o simplă bluză galbenă de 
bumbac, ci într-un puternic câmp magnetic care atrăgea lumea 
spre ea. Pielea era de culoarea ciocolatei cu lapte. Ochii imenși 
erau negri ca șanțul de pe fundul unei cești de espresso 
armean, mai greu de citit în ei decât în zaţul unei cafele turcești, 
cu o formă migdalată clară, sugerând ceva sânge asiatic în 
familie. Părul nu era creţ gen afro și nici în șuvițe buclate, ci 
tuns pană, des și drept de la natură și de un negru atât de 
lucitor, încât părea aproape albastru, trăsătură de asemenea 
asiatică. Structura ei osoasă era tipic africană: frunte lată și 
netedă, pomeţi înalţi, fin dăltuiţi, dar puternici, trufași, dar 
frumoși. Era poate cu cinci ani mai mare decât Joe, la vreo 
patruzeci și ceva de ani, dar inocența din ochii ei înţelepţi și o 
vagă vulnerabilitate de copil care se citeau pe fața ei altminteri 
puternică, o făceau să pară mai tânără decât el. 

— Cine sunteți, ce faceţi? repetă el. 

Buzele i se desfăcură, dând să vorbească, dar rămasă fără 
grai de uimire, îl privi speriată, de parcă ar fi fost o fantomă. 
Ridică mâna spre faţa lui și îi atinse obrazul; Joe nu se feri. 

Inițial, i se păruse că citește uimire în ochii ei. Dar 
extraordinara tandreţe a atingerii, îl făcu să se uite din nou și își 
dădu seama că nu vedea în ei mirare, ci tristețe și milă. 

— Încă nu sunt pregătită să vorbesc cu tine. Avea un glas 
blând, melodios. 

— De ce faceţi fotografii... de ce fotografiaţi mormintele lor? 

Strângând aparatul cu ambele mâini, ea spuse: 

— În curând. Mă voi întoarce când va sosi momentul. Nu 
dispera. Vei vedea, ca și ceilalți. 

Clipa aceea aproape supranaturală îl convinse pe jumătate că 
ea era o fantomă, că atingerea ei fusese dureros de blândă, 
tocmai pentru că nu era prea reală, pentru că era o mângâiere 
ectoplasmatică. 

Și totuși, femeia în sine era o prezenţă prea pregnantă pentru 
a fi o fantomă sau o himeră provocată de arșiță. Miniaturală, dar 


31 


dinamică. Mai reală decât orice din ziua aceea. Mai reală decât 
cerul, copacii și soarele de august, decât granitul și bronzul. 
Prezenţa ei era atât de impunătoare, încât parcă venea spre el, 
deși stătea pe loc, parcă îl domina, chiar dacă era cu vreo 
douăzeci și cinci de centimetri mai scundă decât el. Era mai 
luminoasă la umbra pinilor decât el, care stătea în bătaia 
puternică a soarelui. 

— Cum faci faţă? întrebă ea. 

Dezorientat, el răspunse dând din cap. 

— Nu prea bine, șopti ea. 

Joe privi dincolo de ea, în jos, spre plăcile de granit și bronz. 
Se auzi rostind ca din depărtare, „O pierdere ireparabilă”, 
referindu-se atât la el, cât și la soţia și fiicele lui. 

Când își îndreptă din nou atenţia spre ea, femeia privea 
dincolo de el, în depărtare. Auzind motorul unei mașini, 
îngrijorarea îi încreţi coada ochilor și fruntea. 

Joe se întoarse să vadă ce o tulbura. Pe drumul pe care 
venise, o camionetă Ford, albă, se apropia cu o viteză mult mai 
mare decât limita anunţată pe indicator. 

— Ticăloșii! spuse ea. 

Când Joe se întoarse din nou spre ea, femeia se îndepărta 
deja, coborând în fugă panta colinei joase. 

— Stai! strigă el. 

Ea nu se opri și nici nu privi în urmă. 

El porni după ea, dar condiţia lui fizica nu era la fel de bună ca 
a ei. Părea o alergătoare experimentată. După câţiva pași, Joe 
se opri. Învins de arșiţa înăbușitoare, nu era în stare s-o prindă 
din urmă. 

Cu soarele oglindindu-se în parbriz și aprinzându-i farurile, 
camioneta albă trecu pe lângă Joe ca o săgeată, înaintând 
paralel cu femeia care alerga printre șirurile de morminte. 

Joe începu să coboare panta și să se îndrepte spre mașină, 
întrebându-se ce să facă. Poate că ar trebui s-o urmărească. Ce 
naiba se petrecea aici? 

La vreo cincizeci, șaizeci de metri de locul unde era parcată 
Honda, cu frânele scrâșnind și lăsând în urmă, pe pavajul din 
spatele său, două urme de cauciuc, camioneta se opri lângă 
trotuar. Ambele portiere se deschiseră brusc și bărbaţii în 
cămăși hawaiene săriră jos. Țâșniră după femeie. 

Uimirea îl ţintui în loc pe Joe. Nu fusese urmărit de la Santa 


32 


Monica de camioneta albă sau de vreun alt vehicul. Era sigur de 
asta. 

Știuseră cumva că va veni la cimitir. 

Și de vreme ce niciunul din cei doi bărbaţi nu arătaseră vreun 
interes față de Joe, dar porniseră după femeia aceea ca niște 
câini de atac, probabil că îl urmăriseră la plajă nu pentru că îi 
interesa persoana lui în sine, ci pentru că speraseră că ea va lua 
legătura cu el într-un anumit moment al zilei. 

Femeia era singura lor pradă. 

La naiba, probabil că îi supravegheaseră și apartamentul, 
probabil că îl urmăriseră de acolo până la plajă. 

Poate că, fără ca el să fi știut, îl ţineau sub observaţie de mai 
multe zile. Poate chiar săptămâni. Fusese atâta timp învăluit în 
ceața deznădejdii, umblând prin viaţă ca un om adormit, plutind 
printr-un vis, încât nu i-a observat pe acești oameni furișându-se 
pe la marginea câmpului său vizual. 

Cine e ea, cine sunt ei, de ce fotografia ea mormintele? 

La cel puţin o sută de metri spre est, intră în fugă, pe sub 
crengile generos răsfirate ale pâlcurilor de pini-de-piatră adunați 
în jurul perimetrului locurilor de veci, peste iarba umbrită, 
împestrițată doar cu câţiva stropi de soare. Pielea ei întunecată 
se contopea cu umbrele, dar bluza galbenă o trăda. 

Se îndrepta spre un punct anume de pe coamă, de parcă 
terenul i-ar fi fost familiar. Ținând seama că nicio mașină nu era 
parcată de-a lungul acestei porţiuni a drumului cimitirului, în 
afară de Honda lui Joe și de camioneta albă, ea ar fi putut intra 
în parcul memorial pe acea rută, pe jos. 

Bărbaţii din camionetă aveau de recuperat mult teren ca s-o 
poată prinde. Cel înalt în cămașă verde părea în formă mai bună 
decât partenerul său și avea picioare considerabil mai lungi 
decât ale femeii, deci se apropia de ea. Cu toate acestea, tipul 
mai mărunt nu se lăsă chiar dacă rămăsese mult în urmă. 
Alergând frenetic în susul lungii pante arse de soare, 
împiedicându-se de o placă de mormânt, apoi de alta, 
recăpătându-și echilibrul, își continuă cavalcada, într-o frenezie 
animalică, cu sângele înfierbântat, mânat de dorința de a fi 
acolo, când femeia va fi doborâtă. 

Dincolo de colinele dichisite ale cimitirului erau alte coline în 
stare naturală: sol nisipos gălbui, straturi de șisturi argiloase, 
iarbă maronie, casie-americană, știr, strugurii-ursului, stejari 


33 


pitici, noduroși, cu ramuri răsfirate. Râpe aride coborau în 
terenul neîngrijit de deasupra Observatorului Griffith și la est de 
Grădina Zoologică din Los Angeles, o zonă cu lăstăriș de deșert, 
infestată de șerpi cu clopoței, în inima întinderii urbane. 

Dacă femeia intra în lăstăriș înainte de a fi prinsă și dacă ea 
cunoștea drumul, îi va pierde pe urmăritori alergând în zigzag, 
de la o râpă la alta. 

Joe se duse spre camioneta albă abandonată. Poate va găsi 
vreun indiciu. 

Voia ca femeia să scape, deși nu știa prea bine de ce ţinea cu 
ea. 

Neștiind nimic despre ea, femeia putea fi o delincventă cu o 
listă întreagă de crime atroce la activ. Nu arăta a infractoare și 
nici nu vorbea ca o infractoare. Dar se aflau totuși în Los 
Angeles, unde tineri curăţei își împușcau cu brutalitate părinții, 
după care, ramași orfani, implorau juraţii cu lacrimi în ochi să 
aibă milă și să se arate îngăduitori. Nimeni nu era ceea ce 
părea. 

Și totuși... blândețea degetelor cu care-i atinsese obrazul, 
tristeţea din ochii ei, tandreţea glasului, toate o defineau ca pe o 
femeie plină de înţelegere, indiferent dacă fugea sau nu de 
rigorile legii. Nu putea să-i dorească răul. 

Un zgomot urât, dur și sec, păcăni prin cimitir, lăsând o rană 
ce palpită scurt în liniștea fierbinte. Urmă încă un păcănit. 

Femeia ajunsese aproape de poalele colinei. Se zărea între 
ultimii pini ţepoși. Blue jeans. Bluză galbenă. Picioare întinse la 
fiecare pas. Brațe măslinii, balansându-se aproape de corp. 

Bărbatul mai scund, cel în cămașă hawaiiană roșu cu 
portocaliu, se îndepărtase lateral de tovarășul lui, pe care încă îl 
urmarea, ca să aibă un unghi de vedere bun asupra femeii. Se 
oprise și își ridicase braţele, ţinând ceva în ambele mâini. Un 
pistol. Ticălosul trăgea în ea. 

Copoii nu încearcă să tragă pe la spate în fugari neînarmați. 
Copoii corecți nu fac asta. 

Joe voia s-o ajute. Nu știa ce să facă. Dacă erau copoi, nu 
avea niciun drept să le anticipeze gesturile. Dacă nu erau copoi 
și chiar dacă i-ar putea ajunge din urmă, probabil că vor prefera 
să-l împuște decât să-l lase să se amestece în treburile lor. 

Pac! 

Femeia ajunse pe coamă. 


34 


— Fugi, o îndemna Joe în șoaptă. Fugi! 

Nu avea telefon celular în mașină, așa că nu putea suna la 
911. Când era reporter avea un mobil, dar în ultimul timp nu 
mai suna aproape pe nimeni, nici măcar de la telefonul de 
acasă. 

Păcănitul tot mai puternic al unei alte împușcături străpunse 
arșița plumburie. 

Dacă oamenii aceștia nu erau ofițeri de poliţie, erau ori niște 
disperaţi, ori niște demenţi sau și una, și alta, dacă recurgeau la 
jocul cu pistolul într-un loc public, chiar dacă acea parte a 
cimitirului era de obicei pustie. Zgomotul împușcăturilor s-a 
răspândit probabil, atrăgând atenţia personalului administrativ, 
care, închizând pur și simplu uriașa poartă de fier de la intrarea 
în parc, îi putea împiedica pe trăgători să iasă cu mașina. 

Femeia nu fusese atinsă și dispăru peste coama dealului, în 
lăstărișul de dincolo de el. 

Ambii bărbaţi în cămăși hawaiene o urmară. 


e Capitolul 4 


Cu inima bătând atât de sălbatic, încât i se împăienjeneau 
ochii la fiecare val de sânge pompat, Joe Carpenter alergă spre 
camioneta albă. 

Fordul nu era un vehicul de plăcere, ci o camionetă închisă, 
de tipul celor folosite de firme pentru a distribui mărfuri 
mărunte, dar nici în spate nici pe părţile laterale ale vehiculului 
nu figura vreun nume sau siglă. 

Motorul mergea. Ambele portiere din față erau deschise. 

Alergă spre scaunul din dreapta șoferului, alunecă pe un 
petec de iarbă mocirloasă din jurul unui pulverizator de apă care 
curgea și se aplecă spre interiorul mașinii, în speranţa că va găsi 
un telefon celular. Dacă exista unul, nu era la vedere. 

Poate era în compartimentul pentru mănuși. Trase de el și-l 
deschise. 

Cineva care se afla în cabina pentru mărfuri din spatele 
scaunelor din față, confundându-l pe Joe cu unul dintre bărbații 
în cămăși hawaiene, întrebă: 

— Ai prins-o pe Rose? 

Fir-ar să fie! 


35 


În compartimentul pentru mănuși erau câteva suluri de Life 
Savers care se împrăștiară pe jos și un plic cu fereastră de la 
Departamentul Vehiculelor cu Motor. 

Conform legii, toate vehiculele din California trebuiau să aibă 
un certificat de înmatriculare valid și dovada de asigurare. 

— Hei, cine naiba ești? întrebă tipul din cabina de mărfuri. 

Joe se îndepărtă de camionetă cu plicul în mână. 

Nu avea niciun rost să încerce să fugă. Individul putea fi la fel 
de grăbit să împuște oameni pe la spate ca și ceilalţi doi. 

Se auzi o uruială și un scrâșnet de balamale și unica portieră 
din spate a vehiculului se deschise brusc. 

Joe se duse drept în direcția zgomotului. Un specimen cu o 
faţă de baros, cu antebraţe de Popeye și cu o ceafă suficient de 
groasă pentru a susţine o mașină mică, apăru dintr-o parte a 
camionetei și Joe se hotărî să-l surprindă cu un atac prompt și 
irațional, lovindu-l cu genunchiul în testicule. 

Icnind și horcăind în lipsă de aer, tipul dădu să se aplece în 
faţă, când Joe îi dădu un cap în faţă. Acesta se buși de pământ, 
pierzându-și cunoștința. Răsufla zgomotos prin gura căscată, 
pentru că din nasul spart îi șiroia sângele. 

Deși în copilărie Joe fusese bătăuș și căuta mereu sămânță de 
scandal, nu mai ridicase mâna asupra nimănui după ce o 
cunoscuse pe Michelle și se căsătorise cu ea. Până în ziua 
aceea. Acum, de două ori în ultimele două ore, recursese la 
violenţă, spre mirarea lui. 

Nu era doar uluit, era scârbit de furia lui primitivă. Nu se mai 
înfuriase niciodată atât de tare, nici măcar în frământata lui 
tinerețe și totuși se lupta s-o ţină din nou sub control, așa cum 
se luptase și în toaleta publică din Santa Monica. In anul care 
trecuse, prăbușirea zborului 353 îl umpluse de o cumplită 
deznădejde și tristeţe, dar începea să-și dea seama că 
sentimentele acelea erau ca niște straturi de ulei, unul peste 
celălalt - tot mai întunecate - o emoție pe care o negase; 
camerele inimii lui erau pline ochi cu mânie. 

Dacă universul era un mecanism rece, și dacă viaţa era o 
călătorie de la o întunecime pustie la alta, nu se putea dezlănțui 
împotriva lui Dumnezeu, pentru că ar fi fost la fel de eficient ca 
un strigăt de ajutor lansat în vidul spaţial unde sunetul nu se 
propagă, sau ca încercarea de a inspira aer sub apă. Dar acum, 
având un pretext de a-și vărsa furia pe oameni, profitase de acel 


36 


prilej cu un entuziasm tulburător. 

În timp ce se freca pe creștetul capului, care-l durea după 
lovitura pe care i-o dăduse tipului în față și privea în jos spre 
trupul inconștient cu nasul sângerând, Joe simţea o satisfacţie 
pe care nu voia s-o simtă. O bucurie sălbatică îl încânta și îi 
repugna în același timp. 

îmbrăcat cu un tricou care făcea reclamă la jocul video 
Quake, pantaloni negri largi și teniși roșii, bărbatul căzut acolo 
părea să aibă aproape treizeci de ani, cu cel puţin un deceniu 
mai tânăr decât cei doi asociaţi ai săi. Mâinile lui erau suficient 
de masive pentru a face jonglerii cu niște pepeni și pe baza 
falangei fiecărui deget, cu excepţia degetelor mari, era tatuată o 
singură, literă, pentru a alcătui cuvântul ANABOLIC - ca în 
steroidul anabolic. 

Nu era un om străin de violenţă. 

Dar deși autoapărarea justifica o lovitură promptă, Joe era 
tulburat de plăcerea primitivă pe care i-o produsese o asemenea 
brutalitate rapidă. 

Tipul nu arăta în mod sigur ca un reprezentant al legii. Dar în 
ciuda înfățișării lui, putea fi polițist și în acest caz atacarea lui ar 
avea consecinţe grave. 

Spre surprinderea lui Joe, nici măcar perspectiva pușcăriei nu- 
i diminua satisfacția faţă de ferocitatea cu care acţionase. Se 
simţea pe jumătate scârbit, pe jumătate scos din minţi - dar mai 
viu decât fusese într-un an întreg. 

Înviorat, dar temându-se de străfundurile morale în care acea 
nouă furie dătătoare de putere l-ar putea atrage, se uită în 
ambele direcţii de-a lungul drumului cimitirului. Nu se zărea 
nicio mașină. Ingenunche lângă victima lui. 

Respirația șuiera umedă în pieptul bărbatului și acesta scoase 
un geamăt slab, de copil. Pleoapele îi fluturară, dar nu-și 
recapătă cunoștința în timp ce Joe îi scotocea buzunarele. 

Joe nu găsi decât câteva monede, o unghieră, un set de chei 
de casă și un portofel ce conţinea cartea de identitate standard 
și cărţi de credit. Numele tipului era Wallace Morton Blick. Nu 
avea la el nicio insignă sau o legitimaţie a vreunei agenţii de 
poliţie. Joe păstră doar permisul de șofer și băgă portofelul 
înapoi în buzunarul din care-l extrăsese. 

Cei doi trăgători nu reapăruseră din zona accidentată de 
lăstăriș de dincolo de colina cimitirului. Fugiseră peste coamă, 


37 


pe urmele femeii, cu ceva mai mult de un minut mai devreme; 
chiar dacă ea scăpase repede de ei, probabil că nu se vor da 
bătuţi și nu se vor întoarce după o cercetare sumară. 

Mirându-se de îndrăzneala lui, Joe se grăbi să-l scoată târâș 
pe Wallace Blick din colţul din spate al camionetei albe. Îi 
împinse aproape de o latură a vehiculului, de unde era mai puţin 
probabil să fie văzut de cineva care ar fi venit pe drum. Îl 
întoarse pe o parte, ca să nu se sufoce din cauza sângelui ce i s- 
ar fi putut scurge în gât din cavitățile nazale. 

Se duse apoi spre portiera deschisă din spate. Urcă în partea 
din spate a camionetei. Uruitul slab al motorului la ralanti vibra 
prin pardoseală. 

Cabina de mărfuri era aglomerată și era mărginită pe ambele 
părți de aparatură de comunicare electronică, de ascultare și de 
urmărire. O pereche de scaune de comandă compacte, fixate în 
podea, puteau fi rotite pentru a ajunge cu fața spre 
mecanismele înșirate pe ambele părţi. 

Făcându-și loc pe lângă primul scaun, Joe se așeză pe al 
doilea, în fața unui calculator aflat în funcţiune. Interiorul 
camionetei era prevăzut cu aer condiţionat, dar scaunul era cald 
încă, deoarece Blick îl eliberase cu mai puţin de un minut în 
urmă. 

Pe monitorul calculatorului era o hartă. Străzile purtau nume 
destinate să trezească sentimente de liniște și pace și Joe le 
recunoscu: erau drumurile de serviciu din cimitir. 

O luminiţă care clipea pe hartă îi atrase atenţia. Era verde, 
staționară și plasată aproximativ în locul unde era parcată 
camioneta însăși. 

O a doua luminiţă clipitoare, roșie, dar tot staţionară, era pe 
același drum, dar la o oarecare distanţă în spatele camionetei. 
Era sigur că reprezenta Honda lui. 

Sistemul de urmărire folosea fără îndoială un CD-ROM cu hărți 
exhaustive ale districtului Los Angeles și ale împrejurimilor, 
poate chiar ale întregului stat California sau ale ținutului cuprins 
între cele două coaste. Un singur compact-disc avea suficientă 
capacitate pentru a conţine hărţi secrete detaliate ale tuturor 
statelor învecinate și ale Canadei. 

Cineva fixase de mașina lui un emiţător de microunde care 
putea fi urmărit de la o distanţă apreciabilă. Calculatorul folosea 
legături de supraveghere prin satelit pentru a triunghiuliza 


38 


semnalul și plasase Honda pe hartă în funcţie de poziţia 
camionetei, pentru a-l putea urmări fără a menţine contactul 
vizual. 

Când plecase din Santa Monica, pe tot drumul până la San 
Fernando Valley, Joe nu zărise niciun vehicul suspect în oglinda 
retrovizoare. Camioneta reușise să se ţină după el, aflându-se 
cu câteva străzi sau kilometri în urma lui, fără a fi văzută. 

Când lucra ca reporter, participase o dată la o misiune de 
supraveghere mobilă cu niște agenţi federali, un grup de 
cowboys veseli de la Biroul de Alcool, Tutun și Arme de foc, care 
foloseau un sistem similar acestuia, dar mai puţin sofisticat. 

Conștient că Blick, cel bătut măr sau unul dintre ceilalţi doi 
bărbaţi l-ar putea surprinde acolo dacă zăbovea prea mult, Joe 
se roti în scaun, cercetând spatele camionetei în căutarea 
vreunui indiciu asupra agenţiei implicate în acea operaţiune. 
Lucrau îngrijit. Nu detectă nici măcar un singur reper. 

Două publicaţii se aflau lângă linia de calculatoare la care 
lucrase Blick; un număr din revista Wired, conţinând încă un 
articol important despre măreţia vizionară a lui Bill Gates și o 
revistă destinată foștilor ofiţeri din Forţele Speciale care doresc 
să-și perfecţioneze cariera ieșind din armată pentru a se angaja 
ca mercenari. Cea de a doua revistă era împăturită și deschisă 
la un articol despre cuțite de centură suficient de tăioase pentru 
a eviscera un adversar sau a-l spinteca până la os. Era limpede 
că Blick îl citea în clipele de răgaz ale operaţiunii de 
supraveghere, ca acelea în care așteptase ca Joe să se 
plictisească să contemple marea pe plaja din Santa Monica. 

Domnul Wallace Blick, cu tatuajul ANABOLIC, era un dobitoc 
tehnic, dotat cu oarecare istețime. 

Când Joe cobori din camionetă, Blick gemea, dar încă nu era 
conștient. Picioarele îi zvâcneau, dădea din ele în rafale, de 
parcă ar fi fost un câine care visează că urmărește iepuri și 
superbii lui teniși roșii dislocau brazde de iarbă. 

Niciunul dintre bărbaţii cu cămăși hawaiene nu se întorsese 
din lastărișul de deșert de dincolo de deal. 

Joe nu mai auzise împușcături, dar s-ar fi putut ca terenul să 
le fi înăbușit. 

Se grăbi spre mașină. Mânerul portierei se încinsese la 
sărutarea soarelui și Joe șuieră de durere când îl atinse. 

În mașină era o căldură de te-ai fi așteptat să se producă, o 


39 


combustie spontană. Joe cobori geamul. 
e 

Când porni Honda, se uită în oglinda retrovizoare și văzu un 
camion cu panouri laterale apropiindu-se din partea cea mai de 
est a cimitirului. Era probabil un vehicul al administraţiei, care 
venise fie pentru a cerceta ce era cu împușcăturile, fie cu treburi 
obișnuite de întreţinere. 

Joe ar fi putut urma drumul spre capătul dinspre vest al 
parcului memorial și apoi să-l înconjoare ca să ajungă la intrarea 
din perimetrul estic, dar se grăbea și voia să se întoarcă direct 
pe drumul pe care venise. Copleșit de sentimentul că își ispitise 
prea mult norocul, i se păru că aude ticăitul unei bombe cu 
ceas. Se îndepărtă de trotuar, încercă o întoarcere completă, 
dar nu reuși dintr-o răsucire de volan. 

Dădu înapoi și apăsă pe accelerator suficient de tare, ca să 
facă pneurile să scrâșnească pe asfaltul fierbinte. Honda ţâșni 
înapoi. Joe frână și intră din nou pe șosea. 

Tic, tac, tic, tac. _ 

Instinctul lui se dovedi corect. In clipa când acceleră spre 
camionul administraţiei care se apropia de el, geamul din spate 
de pe partea șoferului, chiar în dosul capului lui, explodă, 
împrăștiind cioburi pe bancheta din spate. 

Nu a fost nevoie să audă împușcătura ca să-și dea seama ce 
se întâmplase. 

Aruncând o privire în stânga, îl zări pe bărbatul în cămașă 
hawaiană roșie oprindu-se la jumătatea coborâșului de pe deal. 
Tipul era livid ca un cadavru viu, îmbrăcat ca pentru un bal 
mascat și luase poziţie de tragere. 

Se auzi o bălmăjeală de înjurături rostite cu glas răgușit. Blick. 
Târându-se dinspre camionetă în patru labe, clătinând ameţit 
din capul buimac, ca un pitbu// rănit într-o luptă de câini, 
împroșcând o spumă sângerie din gură, se ivi Blick. 

O altă rafală lovi carcasa mașinii producând un bubuit 
puternic, urmat de un zăngănit scurt, vibrant. 

Cu o rafală de vânt fierbinte, bolborositor în câmp deschis și 
cu geamurile sparte, Honda îl scoase repede pe Joe din unghiul 
de tragere. Țâșni pe lângă camionul administraţiei cu o viteză 
atât de mare, încât acesta se dădu în lături ca să-l evite, deși nu 
era nici cel mai mic pericol să se ciocnească de el. 

Lăsă în urmă una dintre slujbele de înmormântare, unde cei 


40 


îndoliaţi se îndepărtau de groapa deschisă, împrăștiindu-se ca 
niște duhuri deznădăjduite, o alta unde cei îndureraţi se 
ghemuiau pe scaune, de parcă erau pregătiţi să rămână veșnic 
cu fiinţa pe care o pierduseră și o familie de asiatici care punea 
o farfurie cu fructe și prăjituri pe un mormânt proaspăt. Trecu 
apoi prin faţa unei biserici albe ciudate - cu clopotnița pe o 
cupolă în arc paladian, înălţată peste coloanele de deasupra 
unui turn cu ceas - care arunca o umbra firavă în soarele după- 
amiezei. Trecu și prin faţa unei clădiri albe de morgă în stil sudic 
colonial, care strălucea ca alabastrul în ariditatea californiană, 
dar tânjea după bălțile sudului. Conducea periculos, așteptându- 
se la o urmărire încrâncenată, care nu avu loc. Era de asemenea 
convins că înaintarea îi va fi blocată de sosirea bruscă a unor 
cârduri de mașini de poliţie, dar ele încă nu se zăreau când 
pătrunse în viteză prin porţile deschise și ieși apoi din parcul 
memorial. 
e 

Trecu cu mașina pe sub Autostrada Ventura, refugiindu-se în 
roiul suburban al văii San Fernando. 

Oprit la un semafor, tremurând de încordare, privi o 
procesiune de douăsprezece hârburi  scurgându-se prin 
intersecție, conduse de membrii unui club automobilistic ieșiţi la 
o plimbare de sâmbătă: un Buick Roadmaster din '41, 
reprezentând perfect epoca respectivă, un Ford Sportsman 
Woodie '47, lambrisat cu lemn de arțar și vopsit în maroniul 
cireșelor amare, un Ford Roadster '32 în stil Art Deco, cu 
cauciucuri pline, cu spiţe de crom. Fiecare dintre cele 
douăsprezece era un testament al mașinii ca obiect de artă: 
ciobite, crestate, secționate, cârpite, unele cu axul căzut, cu 
zăbrele de comandă, capote remodelate, cu faruri mascate, cu 
roți de rezervă montate sus, cu grătare de siguranţă artizanale. 
O pasiune vopsită, dungată, lustruită, rulând pe cauciucuri. 

Privind vechiturile acelea, Joe avu o senzaţie ciudată în piept, 
o destindere și o încordare, dureroase și înveselitoare în același 
timp. 

La următoarea intersecție trecu prin faţa unui parc, unde, în 
ciuda caniculei, o familie tânără - cu trei copilași care râdeau - 
jucau Frisbee, cu un retriever auriu, foarte exuberant. 

Cu inima bătându-i tare, Joe încetini Honda și o trase aproape 
de trotuar ca să privească. 


41 


La un colț, două frumoase studente blonde, în mod evident 
gemene, îmbrăcate cu șorturi albe și bluze albe imaculate, 
așteptau să traverseze strada, ţinându-se de mână, proaspete 
ca apa de izvor în arșița de cuptor. Fete-miraj. Eterice în peisajul 
de beton mânjit cu smog. Curate, diafane și luminoase ca 
îngerii. 

În spatele fetelor era o desfășurare masivă de zauschneria de- 
a lungul unui bloc de apartamente în stil spaniol, încărcate cu 
superbi ciorchini de flori purpurii tubulare. Michelle adora 
zauschneria. Sădise zauschneria în curtea din spate a casei lor 
din Studio City. 

Ziua se schimbase. În mod nedefinit, dar neîndoielnic, se 
schimbase. 

Nu, nu se schimbase ziua, nu se schimbase orașul. Joe însuși 
se schimbase, se schimba, simţea schimbarea rostogolindu-se 
prin el, irezistibilă ca fluxul oceanului. 

Durerea lui era la fel de mare ca în cumplita singurătate a 
nopţii, disperarea lui la fel de profundă ca întotdeauna, dar deși 
își începuse ziua cufundat în tristeţe, tânjind după moarte, acum 
dorea cu disperare să trăiască. Simţea nevoia să trăiască. 

Motorul care declanșase această schimbare nu fusese 
apropierea lui de moarte. Faptul că se trăsese în el și era cât pe- 
aci să fie lovit nu-i deschisese ochii la minunăţia și frumusețea 
vieții. Nu era chiar atât de simplu. 

Motorul schimbării din el era furia. Era amarnic de furios nu 
atât pentru ceea ce pierduse, ci de dragul lui Michelle, era furios 
că Michelle nu putea să vadă cu el parada hârburilor sau 
ciorchinii de flori roșii de pe zauschneria sau acum, aici, revolta 
colorată de bougainvillea purpurii și roșii revărsându-se în 
cascadă peste acoperișul unui bungalow în stil artizanal. Era 
sfâșiat de o furie cumplită pentru că Nina și Chrissie nu vor juca 
niciodată Frisbee cu un câine al lor, nu vor crește mari niciodată 
ca să înnobileze lumea cu frumusețea lor, nu vor simţi niciodată 
fiorul împlinirii în carierele pe care și le-ar fi ales sau bucuria 
unei căsnicii fericite - sau dragostea propriilor lor copii. Mânia îl 
schimba pe Joe, îi arăta colții, mușca suficient de adânc, pentru 
a-l trezi din îndelungata transă în care-l cufundaseră 
autocompasiunea și deznădejdea. 

„Cum faci faţă?” întrebase femeia care fotografia mormintele. 

„Încă nu sunt pregătită să-ţi vorbesc”, spusese ea. 


42 


„În curând. Mă voi întoarce când va veni vremea”, promisese 
ea, de parcă avea de făcut revelații, de dezvăluit adevăruri. 

Bărbaţii în cămăși hawaiene. Gangsterul pasionat de 
calculatoare, cu tricoul Quake. Roșcata și bruneta în bikini cu 
curelușe. Echipe de agenţi ţinându-l pe Joe sub observaţie, 
așteptând în mod evident femeia care urma să ia legătura cu el. 
O camionetă ticsită cu aparatură de urmărire comandată prin 
satelit, microfoane  direcţionale, calculatoare, camere cu 
rezoluţie fină. Trăgători dornici să-l împuște cu sânge rece, 
pentru că... 

De ce? 

Fiindcă ei credeau că negresa de la morminte îi spusese ceva 
ce el nu trebuia să știe? Fiindcă până și faptul că aflase de 
existenţa ei făcea din el un om periculos pentru ei? Fiindcă ei 
credeau că el ar fi putut ieși din camioneta lor cu suficiente 
informaţii pentru a le afla identitățile și intenţiile? 

Bineînţeles că el nu știa aproape nimic despre ei, nu știa în 
niciun caz cine erau și ce voiau de la femeia aceea. Totuși, 
putea ajunge la o concluzie inevitabilă: Ceea ce credea că știe 
despre moartea soţiei și a fiicelor lui era fie eronat, fie 
incomplet. Ceva nu era în regulă în povestea zborului 353. 

Nu avea nevoie nici măcar de instinct jurnalistic ca să 
sesizeze acest cutremurător adevăr. La un anumit nivel, știuse 
asta din momentul în care o văzuse pe femeia aceea la 
mormânt. Urmărind-o cum fotografia plăcile de pe morminte, 
întâlnindu-i privirea irezistibilă, auzind compasiunea din glasul ei 
blând, răscolit de misterul cuvintelor ei - „Încă nu sunt pregătită 
să-ți vorbesc” - își dăduse seama, pur și simplu din bun-simt, că 
era ceva putred. 

Acum, trecând cu mașina prin pașnicul Burbank, clocotea în el 
sentimentul de nedreptate, de trădare. Lumea nu era doar 
crudă prin esenţa ei, ci și oribil de nedreaptă. Viclenie. 
Înșelăciune. Minciuni. Intrigi. 

Se străduise să se convingă pe el însuși că era inutil să se 
supere pe lume, că numai resemnarea și indiferența îi puteau 
alina durerea. Și avusese dreptate. Furia faţă de ocupantul 
imaginar al unui tron ceresc era o risipă de energie, la fel de 
ineficientă ca gestul de a arunca pietre pentru a stinge lumina 
unei stele. 

Totuși, oamenii meritau să fie ţinta furiei lui. Oamenii care 


43 


ascunseseră sau deformaseră natura exactă a împrejurărilor în 
care se produsese prăbușirea zborului 353. 

Michelle, Chrissie și Nina nu mai puteau fi aduse înapoi 
niciodată. Viața lui Joe nu va mai putea fi niciodată deplină. 
Rănile din inima lui nu se vor putea vindeca. Oricare ar fi fost 
adevărul care aștepta să fie dezvăluit, aflarea lui nu-i va dărui 
un viitor. Viaţa lui era terminată și nimic, absolut nimic nu va 
putea schimba asta, dar avea dreptul să afle cu precizie cum și 
de ce muriseră Michelle, Chrissie și Nina. Avea faţă de ele 
obligaţia sfântă de a afla ce se petrecuse cu adevărat cu acel 
blestemat avion 747. 

Durerea lui era un punct de sprijin și furia era o pârghie lungă 
fixată în el, cu care va urni lumea, întreaga lume afurisită, ca să 
afle adevărul, indiferent câte pagube va produce sau pe cine va 
distruge în această încercare. 

Trase lângă trotuar, pe o stradă mărginită de tei. Opri motorul 
și cobori din mașină. Era posibil să nu aibă la dispoziţie prea 
mult timp până îl vor prinde Blick și ceilalți din urmă. 

Palmierii regali se topeau molatici și neclintiţi de niciun foșnet 
în arșiţa care părea în general un mediu de îmbălsămare la fel 
de eficient ca un bloc de chihlimbar în care rămân captive 
muștele. 

Joe se uită mai întâi sub capotă, dar transmiţătorul de 
semnale nu era acolo. Se așeză pe vine în fața mașinii și pipăi 
pe sub capotă. Nimic. 

Uruitul unui elicopter se apropia din depărtare, sporind rapid 
în intensitate. 

Bâjbâind orbește în interiorul roții din dreapta-faţă și apoi de-a 
lungul amortizorului, Joe nu găsi decât praf de pe drum și 
unsoare. Nu era nimic ascuns nici în interiorul roții din spate. 

Elicopterul zbură spre nord, trecând chiar pe deasupra capului 
lui, la o înălțime extrem de mică, nu mai mult de douăzeci de 
metri deasupra caselor. Frunzele lungi și graţioase ale 
palmierilor regali se clătinară și șfichiuiră aerul în curentul 
produs de elicopter. 

Joe își ridică privirea, alarmat, întrebându-se dacă echipajul 
elicopterului nu-l căuta pe el, dar frica lui era pură paranoia 
nejustificată. Aparatul de zbor se îndrepta uruind spre sud, 
survolând zona fără să se oprească. 

Nu zărise pe el nicio siglă a poliţiei, nicio inscripţie sau alte 


44 


însemne. 

Palmierii se zgâlțâiră, se unduiră și tremurară din nou în 
liniștea care se lăsă. 

Continuând să scotocească, Joe descoperi transmiţătorul fixat 
de amortizorul din dosul barei de protecţie din spate. Dotat cu 
baterii, mecanismul nu depășea mărimea unui pachet de ţigări. 
Semnalul pe care-l emitea nu se auzea. 

Părea inofensiv. 

Joe puse mecanismul pe pavaj, intenţionând să-l sfărâme cu 
levierul. Dar văzând că se apropie un camion de grădinar, 
transportând grămezi proaspete de lăstari curăţaţi și de baloturi 
de iarbă, se hotărî să arunce transmiţătorul în stare de 
funcţionare peste gunoaie. 

Poate că ticăloșii ăia vor pierde ceva timp și forță de muncă 
pentru a urmări camionul până la groapa de gunoaie. 

Se urcă din nou în mașină și deplasându-se zări elicopterul la 
câţiva kilometri depărtare spre sud. Zbura în cercuri strânse. 
Apoi se înălţă în văzduh și se învâărti iarăși în cerc. 

Teama lui nu fusese deci neîntemeiată. Aparatul se afla fie 
deasupra cimitirului, sau, și mai probabil, deasupra lăstărișului 
de deșert de la nord de Observatorul Griffith, în căutarea femeii 
care fugise. 

Deţineau resurse impresionabile. 


45 


e PARTEA A DOUA «+ 
Comportament de căutare 


e Capitolul 5 


Ziarul Los Angeles Times avea mai multe reclame decât 
oricare alt ziar din Statele Unite, acumulând averi pentru 
proprietarii săi chiar într-o epocă în care majoritatea presei 
scrise era în declin. Avea sediul în centru, într-un întreg bloc cu 
multe etaje, pe care-l deţinea și care se întindea între două 
intersecţii. 

Strict vorbind, Los Angeles Post nici nu era în Los Angeles, ci 
ocupa o clădire îmbătrânită, de patru etaje, în Sun Valley, lângă 
aeroportul Burbank, în cadrul metroplexului, dar nu în limitele 
orașului L.A. 

În locul unui garaj subteran cu mai multe niveluri, Post punea 
la dispoziție o parcare deschisă, înconjurată cu un gard de 
lanţuri în vârful căruia erau spirale de sârmă. In locul unui 
paznic în uniformă, cu numele scris pe o plăcuţă și cu un zâmbet 
ospitalier, un tânăr posac de vreo nouăsprezece ani 
supraveghea intrarea fără poartă, dintr-un scaun pliant, așezat 
sub o umbrelă murdară de local, însemnată cu sigla Cinzano. 
Asculta muzică rap la un aparat de radio. Ras în cap, cu nara 
stângă străpunsă de un inel de aur, cu unghiile vopsite în negru, 
îmbrăcat în blugi negri largi, cu un genunchi sfâșiat cu grijă, și 
un tricou negru lăbărțat având pe el vopsite în roșu cuvintele 
FEAR NADA - „nu mi-e frică de nimic”, în americano-spaniolă - 
arăta, de parcă ar fi evaluat valoarea pieselor fiecărei mașini 
sosite acolo pentru a stabili care ar aduce mai mulţi bani dacă 
ar fi furate și predate la un atelier de dezasamblare. De fapt, el 
căuta cu privirea eticheta de angajat al firmei de pe parbriz, 
gata să îndrume vizitatorii să parcheze pe stradă. 

Etichetele erau înlocuite o dată la doi ani și eticheta lui Joe era 
încă valabilă. La două luni după prăbușirea zborului 353, își 
înaintase demisia, dar redactorul lui șef, Caesar Santos, 


46 


refuzase s-o primească și îi dăduse concediu fără plată, 
garantându-i un post când va fi pregătit să se întoarcă. 

Joe nu era pregătit. Nu va fi niciodată pregătit. Dar 
deocamdată avea nevoie de calculatoarele și de legăturile 
ziarului. 

Nu se cheltuise niciun ban pentru holul de primire: pereţii 
zugrăviți în bejul instituţional, scaune de oţel capitonate cu 
vinilin albastru, o măsuță cu picioare de oţel pentru cafea și 
acoperită cu un material plastic care imita granitul și două 
exemplare din ediţia din acea zi a ziarului Post. 

Pe pereţi erau atârnate fotografii alb-negru înrămate, 
semnate de Bill Hannett, legendarul fotograf de presă al ziarului, 
răsplătit cu numeroase premii. Erau instantanee cu greve, un 
oraș în flăcări, tâlhari care fugeau rânjind pe străzi. Bulevarde 
crăpate de cutremure, clădiri transformate în moloz. O tânără 
de origine hispanică sărind în neant de la etajul al șaselea al 
unei clădiri în flăcări. Un cer mohorât și o vilă somptuoasă cu 
vedere spre Pacific clătinându-se, gata să cadă, pe marginea 
unei coaste de deal, care aluneca, îmbibată de apă. In general, 
o instituţie de presă, fie ea electronică sau scrisă, nu-și clădește 
reputaţia sau veniturile pe vești bune. 

În spatele biroului de recepţie se afla Dewey Beemis, 
receptioner și paznic în același timp, care lucra la Post de peste 
douăzeci de ani, de când un miliardar nebun și plin de el îl 
fondase în intenţia naivă și lipsită de perspective de a dobori 
Times, cu toate legăturile sale politice, din turnul său de putere 
și prestigiu. Iniţial, ziarul fusese instalat într-o clădire nouă din 
Century City, spaţiile sale publice fiind concepute și mobilate de 
ultra-designerul Steven Chase, perioadă în care Dewey era doar 
unul dintre numeroșii paznici și nu și recepţioner. Chiar și un 
miliardar  megaloman, decis să împiedice deshidratarea 
mândriei lui, se plictisește să lase deschis robinetul prin care se 
scurg banii. Și astfel, mărețele birouri au fost înlocuite cu spații 
mai modeste din vale. Personalul fusese redus și Dewey 
rămăsese în virtutea faptului că era singurul paznic de un metru 
nouăzeci înălțime, cu ceafă de taur și umeri cât două grinzi, care 
putea să dactilografieze optzeci de cuvinte pe minut și să 
pretindă că era mare maestru în materie de calculatoare. 

O dată cu trecerea timpului, Post ajunsese să nu aibă nici 
pierderi, nici profit. Sclipitorul și vizionarul domn Chase proiectă 


47 


ulterior numeroase interioare șocante, elogiate în Architectural! 
Digest și în alte publicaţii, după care a murit, în ciuda genialităţii 
și talentului său, așa cum și miliardarul va muri într-o bună zi, în 
ciuda imensei sale averi, așa cum și Dewey Beemis va muri, în 
ciuda varietăţii talentelor sale și a zâmbetului său molipsitor, 
demne de toată lauda. 

— Joe! exclamă Dewey rânjind și ridicându-se de pe scaun, cu 
prestanţa unui urs și întinzând mâna lui mare peste birou. 

Joe îi strânse mâna. 

— Ce mai faci, Dewey? 

— Carver și Martin și-au luat diploma de la UCLA, summa cum 
laude, în iunie și acum unul va urma Dreptul, iar celălalt 
Medicina, se repezi Dewey să răspundă, de parcă era o știre 
proaspătă, de o oră, gata să apară pe prima pagină din Post în 
ziua următoare. Spre deosebire de miliardarul al cărui angajat 
era, Dewey nu se mândrea cu propriile lui realizări, ci cu cele ale 
copiilor săi. Și Julie terminase anul doi, cu bursă, la Yale, cu o 
medie de 3,8 și la toamnă va fi redactor-șef al revistei literare 
studențești; vrea să ajungă romancieră ca Annie Proulx, pe care 
o tot citește... 

Dar deodată îi trecu prin faţa ochilor imaginea zborului 353 la 
fel de limpede ca un nor care trece prin faţa strălucitoarei luni, 
întunecând-o și Dewey tăcu, jenat că se lăudase cu fiii și fiica 
lui, în fața unui om care-și pierduse pentru totdeauna copiii. 

— Ce face Lena? întrebă Joe, interesându-se de soţia lui 
Dewey. 

— Bine... e bine, da, e bine. 

Dewey zâmbi și dădu din cap, ca să-și ascundă stinghereala, 
cenzurându-și entuziasmul firesc faţă de familia lui. 

Joe detesta această stângăcie a prietenilor lui, mila lor. Și iată 
că după un an întreg, reveneau. Era unul dintre motivele pentru 
care evita cunoștințele din vechea lui viaţă. Compasiunea din 
ochii lor era sinceră, dar, deși știa că era nedrept, lui Joe i se 
părea că în același timp îl judecau, cu tristeţe, fiindcă nu era în 
stare să-și refacă viața. 

— Am nevoie să urc până sus, Dewey, să stau un pic, să 
cercetez ceva, dacă se poate. 

Dewey se lumină la faţă. 

— Te întorci, Joe? 

— Poate, minţi el. 


48 


— Te reangajezi? 

— Incep să mă gândesc. 

— Domnul Santos s-ar bucura să audă asta. 

— E aici? 

— Nu. E în vacanţă. S-a dus la pescuit, în Vancouver. 

Ușurat că nu va trebui să-i ascundă lui Caesar adevăratele 
motive, Joe spuse: 

— M-a atras ceva de curând, o poveste omenească mai 
ciudată, nu ceea ce acopeream eu de obicei. M-am gândit să vin 
să caut niște date. 

— Domnul Santos ar dori să vă simţiţi ca acasă. Urcaţi. 

— Mulţumesc, Dewey. 

Joe trecu prin ușa batantă într-un hol lung, cu un covor verde, 
uzat și pătat, cu zugrăveala degradată de trecerea timpului și 
un tavan cu plăci acustice, decolorate. În urma abandonării 
podoabelor ostentative care caracterizaseră anii petrecuţi de 
Post în Century City, imaginea preferată era gazetăria de 
gherilă, mai dificilă, dar corectă. 

In stânga, era o nișă pentru lifturi. Ușile ambelor lifturi erau 
scrijelite și crestate. 

Parterul - destinat în cea mai mare parte arhivei de dosare, 
birourilor funcţionarilor, vânzărilor secrete de reclame și 
departamentului de distribuţie - era cufundat în tăcerea de 
sâmbătă. În liniștea aceea, Joe se simţea un intrus. Își imagina 
că dacă s-ar întâlni cu cineva, persoana respectivă și-ar da 
seama imediat că se întorsese sub un fals pretext. 

In timp ce aștepta să se deschidă un lift, îl surprinse apariţia 
lui Dewey, care venise în fugă din holul de recepţie ca să-i dea 
un plic alb, sigilat. 

— Era să uit. Mi l-a dat o doamnă acum câteva zile. Zicea că 
are niște informaţii despre un reportaj tocmai bun pentru tine. 

— Ce reportaj? 

— N-a spus. A zis doar c-o să te intereseze. 

Joe luă plicul, tocmai când ușile liftului se deschiseră. 

— l-am zis că nu mai lucrezi aici de zece luni și a vrut să-i dau 
numărul tău de telefon. l-am spus, bineînțeles, că nu pot să i-l 
dau. Nici adresa, spuse Dewey. 

— Mulţumesc, Dewey, răspunse Joe, pășind în lift. 

— l-am zis că o să-ţi trimit plicul sau o să te anunţ la telefon. 
Pe urmă, am descoperit că te mutaseși și aveai alt număr de 


49 


telefon pe care noi nu-l aveam. A 

— Nu cred că e important, îl asigură Joe, arătând spre plic. In 
fond, nu se întorcea la gazetărie. 

În clipa când ușile liftului începură să se închidă, Dewey le 
blocă și spuse încruntat: 

— Joe, n-au putut să-ţi dea de urmă nu numai cei de la 
personal, nimeni de aici, niciunul din prietenii tăi nu știau cum 
să ajungă la tine. 

— Știu. 

Dewey șovăi o clipă înainte de a spune: 

— Ai ajuns la fundul prăpastiei, nu-i așa? 

— Cam așa, recunoscu Joe. Dar încep să ies din ea. 

— Prietenii îţi pot ţine scara, ca să-ţi fie mai ușor. 

Înduioșat, Joe dădu din cap. 

— Nu uita asta, spuse Dewey. 

— Îți mulțumesc. 

Dewey se retrase și ușile se închiseră. Liftul se ridică 
ducându-l pe Joe cu el. 

e 

Etajul al treilea era în mare parte destinat redacţiei, o hală 
care fusese subîmpărțită într-un labirint de celule de lucru 
modulare și cam claustrofobice, astfel încât întregul spaţiu să nu 
poată fi văzut dintr-o dată. Fiecare celulă de lucru avea un 
calculator, un telefon, un scaun ergonomie și alte elemente 
esenţiale meseriei. 

Era foarte asemănătoare cu redacţia mult mai mare a ziarului 
Times. Singura deosebire era faptul că mobila și pereții 
remodelabili de la Times erau mai noi și mai eleganţi decât cei 
de la Post, mediul de acolo fusese, fără îndoială, purificat de 
aldehida formică și de azbestul care făceau ca aerul de la Post 
să fie astringent și chiar și sâmbătă după-amiaza la Times era 
mai mare aglomeraţie pe metrul pătrat decât era acum la Post. 

De două ori de-a lungul anilor, lui Joe i se oferise un post la 
Times, dar refuzase. Deși Doamna Cenușie, numele sub care era 
cunoscută concurenţa în anumite cercuri, era un ziar mai 
important, era și vocea îngroșată de reclame a statu-quo-ului. 
Joe credea că i se va permite și va fi încurajat să facă reportaje 
mai bune și mai agresive la Post, care era uneori un ospiciu, dar 
era totodată marcat de o atitudine mai îndrăzneață și mai dură, 
având reputaţia că nu considera niciodată un comunicat de 


50 


presă al unui politician drept o știre veritabilă și că presupunea 
că toţi funcţionarii publici erau fie corupți, fie incompetenti, 
obsedaţi sexual sau însetaţi de putere. 

Cu câţiva ani în urmă, după cutremurul de la Northridge, 
seismologii descoperiseră niște legături nebănuite între o falie 
de sub centrul Los Angeles-ului și cea care se afla sub o serie de 
cartiere din San Fernando Valley. Prin redacție circula un banc 
despre pierderile pe care le-ar suferi orașul, dacă o singură 
zgâlţâială ar distruge clădirea Times din centru și clădirea Post 
din Sun Valley. Dacă nu va mai exista Post, locuitorii Los 
Angeles-ului nu vor mai ști care politicieni și funcţionari publici îi 
fură pe rupte, primind mită de la traficanţi de droguri cunoscuți 
și practicând relaţii sexuale cu animale. Dar tragedia mai mare 
ar fi pierderea ediţiei de duminică, în greutate de trei kilograme 
a ziarului Times, fară de care nimeni n-ar mai ști care magazine 
se află în fruntea vânzărilor. 

Dacă Post era la fel de încăpățânat și de perseverent ca un 
terrier vânător de șobolani înnebunit de mirosul rozătoarelor - 
ceea ce era o realitate - aceste trăsături erau compensate, în 
opinia lui Joe, de accesele sale de furie nonpartizană. Ba mai 
mult, un mare procentaj din ţintele sale erau cel puțin la fel de 
corupte cum dorea să creadă că sunt. 

Și în plus, Michelle avea o rubrică a ei și scria editoriale la 
Post. Acolo o cunoscuse, îi făcuse curte și împărtășiseră 
sentimentul de a face parte dintr-o instituţie învinsă. Michelle 
purtase în pântece copiii în timpul atâtor zile de muncă în acel 
loc. 

Acum descoperea că această clădire era bântuită de 
amintirea ei. În eventualitatea improbabilă că și-ar recăpăta în 
cele din urmă stabilitatea emoţională și se va autoconvinge că 
viaţa are un țel pentru care merită să te lupţi, chipul acelei 
fantome dragi îl va zdruncina de fiecare dată când o va vedea. 
Nu va mai putea lucra niciodată la Post. 

Se duse direct la celula lui de lucru din secția Metro, 
recunoscător că nu-l vedea niciunul dintre vechii prieteni. Biroul 
lui îi fusese repartizat lui Randy Colway, un om cumsecade, care 
nu s-ar fi simţit dat la o parte, dacă l-ar fi găsit pe Joe pe scaunul 
lui. 

Pe cartonul pentru însemnări erau prinse fotografii cu soția lui 
Randy, fiul lor de nouă ani, Ben și fetița de șase ani, Lisbeth. Joe 


51 


se uită îndelung la ele - apoi nu mai reveni asupra lor. 

După ce deschise calculatorul, bagă mâna în buzunar și 
scoase plicul cu sigla departamentului Vehicule cu Motor pe 
care-l  subtilizase din compartimentul pentru mănuși al 
camionetei albe de la cimitir. În el se afla un certificat de 
înmatriculare autentic. Spre surprinderea lui, proprietarul 
consemnat în certificat nu era un organism guvernamental sau 
o instituție de aplicare a legii, ci o firmă denumită Medsped, Inc. 

Nu se așteptase pentru nimic în lume să fie o operaţiune a 
unei corporaţii. Wallace Blick și asociaţii lui în cămăși hawaiene, 
care se jucau cu pistoalele, nu prea păreau polițiști sau agenţi 
federali, dar aveau totuși, mai degrabă, aerul unor oameni ai 
legii decât al angajaţilor vreunei corporaţii. 

Intră apoi în vastul document cu toate edițiile ziarului Post. El 
includea fiecare cuvânt din fiecare număr al ziarului de la 
înființarea sa - minus caricaturile, horoscoapele, cuvintele 
încrucișate și altele de felul acesta. Erau incluse și fotografiile. 

Comandă căutarea cuvântului Medsped și-l găsi menţionat de 
șase ori. Erau articole mici din pagina de afaceri. Le citi pe 
toate. 

Medsped era o corporație din New Jersey, care începuse ca 
serviciu de ambulanţă aeriană în mai multe orașe mari. Ulterior, 
se extinsese, specializându-se în livrarea expres, la scară 
națională, de produse medicale de urgență, sânge și mostre de 
țesut congelate sau conservate prin alte metode complicate, 
precum şi instrumente științifice costisitoare și fragile. 
Compania se încumetase să transporte mostre de bacterii și 
viruși contagioși între laboratoare de cercetare care colaborau, 
atât în sectorul public, cât și în cel militar. Pentru aceste sarcini, 
întreținea o flotă modesta de avioane și elicoptere. 

Elicoptere. 

Și camioanele albe nemarcate. 

Cu opt ani în urmă, Medsped fusese cumpărată de Teknologik 
Inc., o corporație din Delaware, care deţinea în totalitate 
douăzeci de filiale în industria medicală și de calculatoare. 
Companiile sale legate de calculatoare produceau îndeosebi 
aparatură soft pentru instituţii medicale și de cercetare 
medicală. 

Când Joe căută pe calculator Teknologik, avu bucuria să 
descopere patruzeci și unu de articole, în general din paginile de 


52 


afaceri. Primele două erau totuși atât de seci, abundând atât de 
mult în jargonul propriu investiţiilor și contabilităţii, încât bucuria 
începu să se transforme într-o pedeapsă. 

Comandă câpii a patru articole lungi, ca să le studieze mai 
târziu. 

În timp ce acestea alunecau în tavă, ceru o listă a articolelor 
din Post despre prăbușirea zborului 353. Pe monitor apăru o 
serie de titluri de articole cu datele respective. 

Joe își făcu curaj ca să treacă în revistă acel document. Stătu 
un minut sau două cu ochii închiși, respirând adânc, încercând 
să evoce cu ochii minţii imaginea valurilor spărgându-se pe plaja 
din Santa Monica. 

În cele din urmă, cu dinţii atât de tare încleștaţi, încât mușchii 
faciali îi zvâcneau încontinuu, comandă articol după articol, 
trecând în revistă conţinutul lor. Voia articolul, care, în subsidiar, 
îi va furniza lista completă a pasagerilor. 

Trecu repede de fotografiile scenei dezastrului, care înfățișau 
rămășițele avionului ciopârțite în bucăţi atât de mici și încâlcite 
în forme atât de suprarealiste, încât ochiul total nedumerit nu 
putea să reconstituie avionul. În zorile mohorâte prinse de acele 
imagini, prin burniţa cenușie care începuse să cadă la vreo două 
ore după catastrofă, cercetătorii de la Consiliul Naţional de 
Securitate a Transporturilor, îmbrăcaţi în combinezoane de 
protecție biologică, prevăzute cu glugi cu vizoare, patrulau prin 
poiana aceea blestemată. In fundal se înălţau copaci arşi, cu 
crengile negre, noduroase, apucând ca niște gheare cerul 
întunecat. 

Continuă să caute și găsi numele șefului echipei operative a 
CNST care se ocupa de acel caz - Barbara Christman - și 
paisprezece specialiști care lucrau sub comanda ei. 

Două articole includeau fotografii ale câtorva membri ai 
echipajului și pasageri. Nu toate cele trei sute douăzeci de 
suflete de la bord erau în imagini. Tendința fusese de a se 
concentra, dintre victime, mai mult asupra locuitorilor din sudul 
Californiei care se întorceau acasă decât asupra celor din est 
care veniseră să viziteze regiunea. Intrucât făceau parte din 
familia publicaţiei Post, Michelle și fetele fuseseră în mod 
predominant înfățișate în imagini. 

Cu opt luni în urmă, când se mutase în apartamentul cu 
chirie, ca reacţie la o preocupare obsesivă, morbidă faţă de 


53 


albumele de familie și de instantanee disparate, Joe 
împachetase toate fotografiile într-o cutie mare de carton, 
considerând că  răscolirea unei răni întârzie vindecarea. 
Închisese cutia cu bandă adezivă își o pusese în fundul singurei 
lui boxe. 

Acum, în timp ce scana imaginile, în momentul când chipurile 
lor apărură pe monitor, i se opri respiraţia, deși crezuse că era 
pregătit. Fotografia de publicitate a lui Michelle, făcută de unul 
dintre fotografii angajaţi de Post, îi reda frumusețea, dar nu și 
tandreţea, inteligența, farmecul sau râsul ei. O simplă fotografie 
era neconvingătoare și totuși era Michelle. Totuși. Chrissie 
fusese surprinsă în imagine la o petrecere de Crăciun, 
organizată de Post pentru copiii angajaţilor. Râdea și ochii îi 
sclipeau. Ce frumos străluceau! lar micuța Nina, care dorea 
uneori să i se pronunţe numele Niina, iar alteori Naina, avea 
acel surâs ușor pieziș, care părea să spună că ea știa niște taine 
magice. 

Surâsul ei îi amintea lui Joe de un cântecel pe care i-l cânta 
uneori înainte de culcare. Inainte de a-și da seama ce face, Joe 
își recăpătă răsuflarea și se auzi șoptind cuvintele: „Naina, 
naina, cine a văzut-o? Niina, niina, cea mai frumoasa fată.” 

Simţi în suflet o sfâșiere care-i ameninţa stăpânirea de sine. 

Apăsă pe mouse ca să alunge imaginile de pe monitor. Dar cu 
această manevră nu putea alunga chipurile lor din mintea lui, 
văzându-le mai clar decât le văzuse de când împachetase 
fotografiile lor. 

joe se aplecă în față pe scaun și, acoperindu-și fața, 
tremurând, își înăbuși glasul în mâinile reci. 

„Ah, fir-ar să fie!” 

Valurile se sparg pe o plajă, acum ca și înainte, mâine este 
astăzi. Ceasuri și războaie de țesut. Răsărituri și apusuri de 
soare, pătrarele lunii. Mașinării care țăcăne, care ticăie. Ritmuri 
eterne, mișcări fără sens. 

Singura reacţie normală este nepăsarea. : 

Își luă mâinile de pe față. Își îndreptă spatele. Încercă să se 
concentreze asupra monitorului calculatorului. 

Se temea să nu atragă atenţia asupra lui. Dacă o veche 
cunoștință ar arunca o privire în spaţiul acela cu trei pereţi, ca 
să vadă ce se întâmpla acolo, Joe va trebui probabil să explice 
ce căuta acolo, s-ar putea chiar să-și adune puterile ca să fie 


54 


sociabil. 

Găsi lista pasagerilor pe care o căutase. Ziarul Post îi 
economisise timpul și eforturile, alcătuind o listă separată cu 
morţii care locuiseră în sudul Californiei. Scoase un print cu 
toate numele lor, fiecare fiind urmat de numele orașului în care 
domiciliase decedatul. 

„Incă nu sunt pregătită să-ţi vorbesc”, îi spusese femeia care 
fotografiase mormintele, sugerându-i că va avea ce să-i spună 
mai târziu. 

„Nu dispera. O să vezi, ca și ceilalţi.” 

Ce să vadă? Nu avea nicio idee. 

Ce oare i-ar putea spune ea, ca să-i aline deznădejdea? Nimic. 
Nimic. 

„... Ca Și ceilalţi. O să vezi, ca și ceilalţi.” 

Care ceilalţi? 

Un singur răspuns îl mulțumea: alţi oameni care-i pierduseră 
pe cei dragi în zborul 353, care erau la fel de îndureraţi ca el, 
oameni cu care ea vorbise deja. 

Nu avea de gând s-o aștepte să se întoarcă la el. Ținând 
seama că Wallace Blick și asociaţii lui erau pe urmele ei, s-ar 
putea ca femeia să nu apuce să-i facă o vizită pentru a-i 
satisface curiozitatea. 

e 

După ce termină de sortat și de capsat printurile, Joe observă 
plicul alb pe care i-l înmânase Dewey Beemis, jos, la lift. Joe îl 
proptise de o cutie de Kleenex, în dreapta calculatorului și 
uitase imediat de el. 

Ca reporter de criminalistică a cărui semnătură era frecvent 
văzută în ziar, primise din când în când ponturi de reportaje de 
la cititorii ziarului, care, ca să ne exprimăm cu blândeţe, erau 
cam săriţi de pe fix. Ei pretindeau cu convingere că ar fi 
victimele terorizate ale unei oribile hărțuiri din partea unui cult 
secret de sataniști, care operau în zona parcurilor orașului sau 
că ar cunoaște directori siniștri din industria tutunului, care 
introduceau nicotină în produsele pentru sugari sau că vizavi de 
casa lor se află un cuib de extratereștri asemănători cu niște 
păianjeni, care se dădeau drept o familie cumsecade de 
imigranţi coreeni. 

Odată, fiind încolţit de un bărbat cu ochii ca o roată cu știfturi, 
care insistase că primarul Los Angeles-ului nu era om, ci un 


55 


robot comandat de departamentul de audioanimatronică din 
Disneyland, Joe coborâse glasul și îi spusese cu o sinceritate 
crispată. „Da, știm asta de ani de zile. Dar dacă tipărim vreun 
cuvânt din povestea asta, cei de la Disney ne vor omori pe toţi”. 
Vorbise cu o asemenea convingere, încât nebunul fugise de 
acolo ca din pușcă. 

De aceea se aștepta la un mesaj mâzgălit cu un creion colorat 
despre niște marţieni răi și dementi, care trăiau printre noi ca 
mormoni - sau ceva în genul ăsta. Desfăcu plicul. Conţinea o 
singură coală de hârtie albă, împăturită în trei. 

Cele trei propoziţii îngrijit dactilografiate îi creară impresia 
unei variaţiuni deosebit de crude pe tema disperării paranoide 
obișnuite: 

„Tot încerc să iau legătura cu line, Joe. Viaţa mea depinde de 
discreţia ta. Am fost la bordul avionului 353.” 

Toţi cei aflați la bordul avionului pieriseră. Joe nu credea într-o 
poștă a fantomelor din lumea cealaltă, ceea ce probabil că îl 
făcea să fie un original printre contemporanii lui din acea Cetate 
a îngerilor din Noua Eră. 

In josul paginii era un nume: Rose Tucker. Sub nume, era un 
număr de telefon cu prefixul zonei Los Angeles. Nu era notată 
nicio adresă. 

Ușor înfierbântat de furia care clocotise în el mai devreme și 
care se putea aprinde din nou cu ușurință, Joe era cât pe-aci să 
înșface receptorul ca s-o sune pe doamna sau domnișoara 
Tucker. Voia să-i spună că era un gunoi, o dementă ticăloasă 
care se bălăcește în fanteziile ei schizofrenice, o vampiră 
nebună care se hrănește cu nenorocirile altora pentru a-și 
satisface o necesitate bolnăvicioasă... 

Și atunci auzi în memorie cuvintele pe care i le spusese la 
început Wallace Blick în cimitir. Neștiind că se afla cineva în 
camioneta albă, Joe se aplecase prin portiera deschisă din 
dreapta și deschisese compartimentul pentru mănuși în 
căutarea unui celular. Confundându-l cu unul din bărbaţii în 
cămăși hawaiene, Blick întrebase: „Aţi prins-o pe Rose?” 

Rose. 

Fiindcă se speriase de cei care trăgeau, îi era frică pentru 
femeia pe care o urmăreau și era surprins să găsească pe 
cineva în camionetă, Joe nu receptase importanţa pe care o 
aveau cuvintele lui Blick. După aceea lucrurile se precipitaseră. 


56 


Uitase de cuvintele lui Blick până în clipa aceea. 

Rose Tucker era probabil femeia cu aparatul Polaroid, care 
fotografia mormintele. 

Dacă nu era decât o prăpădită plecată cu sorcova, care trăia 
într-o fantezie schizofrenică, Medsped sau Teknologik - sau cine 
naiba or fi fost ăia - n-ar fi lansat atâtea forțe umane și bani în 
căutarea ei. 

Își aminti impresionanta prezenţă a femeii în cimitir. 
Franchețea ei. Stăpânirea ei de sine și calmul ei supranatural. 
Forța privirii ei neșovăitoare. 

Nu părea o făcătură. Dimpotrivă. 

„Tot încerc să iau legătura cu tine, Joe. Viaţa mea depinde de 
discreția ta. Am fost la bordul avionului 353.” 

Fără să-și dea seama că se ridicase de pe scaun, Joe stătea în 
picioare, siderat, cu inima bătându-i tare. Coala de hârtie îi 
tremura în mâini. 

Pași pe intervalul din spatele celulei de lucru modulare și 
cercetă cu privirea ceea ce putea zări din redacție, căutând pe 
cineva căruia să-i poată împărtăși acea nouă întorsătură a 
evenimentelor. 

„Vită-te aici. Citește asta, citește-o. Ceva nu e în regulă. 
Doamne, totul e altfel, nu e cum ni s-a spus. Cineva a scăpat cu 
viaţă din accident, a supravieţuit. Trebuie să facem ceva, 
trebuie să aflăm adevărul. Au spus că nu au fost supraviețuitori, 
niciun supravieţuitor, accident catastrofal, distrugere totală, 
accident catastrofal. Ce alte neadevăruri ne-au mai spus? Cum 
au murit, de fapt, oamenii din avionul acela? De ce au murit? De 
ce au murit?” 

Înainte de a-l vedea cineva acolo, furios și disperat, înainte de 
a pleca în căutarea unei fețe cunoscute, Joe chibzui dacă era 
bine să spună altcuiva ceea ce aflase. Rose Tucker scrisese în 
bilet că viaţa ei depindea de discreţia lui. 

În plus, îi veni ideea nebună, cu atât mai convingătoare, 
tocmai pentru că era absurdă, că dacă ar spune altora de bilet, 
acesta nu va avea nimic scris pe el, că dacă le va arăta permisul 
de șofer al lui Blick, acesta se va dovedi că este propriul lui 
permis, că dacă ar duce cu el o altă persoană la cimitir, nu ar 
găsi cartușe oarbe în iarbă, nici urme de frâne de la cauciucurile 
camionetei albe și nici pe cineva care văzuse vehiculul sau care 
auzise împușcăturile. 


57 


Era un mister care i se oferise lui, numai lui și își dădu brusc 
seama că urmărirea răspunsurilor nu era doar datoria lui, era 
mai mult, datoria lui sfântă. Dezlegarea acestui mister era 
misiunea lui, țelul și poate chiar mântuirea lui. 

Nici măcar nu înțelegea exact ce voia să spună cu toate 
astea. Simţea doar cu toată fiinţa adevărul acestor supoziții. 

Se întoarse, tremurând, la scaunul lui. 

Se întrebă dacă era în toate mințile. 


e Capitolul 6 


Joe sună jos la pupitrul recepției și îl întrebă pe Dewey Beemis 
de femeia care lăsase plicul. 

— Era o doamnă mărunţică, spuse Dewey. 

Dar el era un uriaș și chiar și o amazoană de un metru 
nouăzeci i s-ar fi părut mignonă. 

— La vreo un metru șaizeci sau și mai scundă? întrebă Joe. 

— Cam un metru cincizeci și opt, cincizeci și nouă. Dar 
puternică. O doamnă din acelea care arată ca o fetiță toată 
viaţa, dar mută munţii din loc, după ce termină școala primară. 

— Negresă? întrebă Joe. 

— Da, soră de-a noastră. 

— Ce vârstă? 

— Patruzeci și ceva. Frumușică. Părul ca pana corbului. Te 
frământă ceva, Joe? 

— Nu, nimic. 

— Pari frământat. Doamna aceea a păţit ceva”? 

— Nu, nimic, e în regulă. Mulţumesc, Dewey. 

Joe puse jos receptorul. 

Avea palmele lipicioase. Și le șterse pe blugi. 

Luă nervos printul cu lista pasagerilor zborului 353. Urmări cu 
o riglă lista decedaților, rând cu rând, coborând până la numele 
Doctor Rose Marie Tucker. 

Doctor. 

Putea fi doctor în medicină sau în literatură, biolog sau 
sociolog, muzicolog sau dentist, dar în ochii lui Joe, credibilitatea 
ei era întărită de simplul fapt că obținuse acest titlu. Oamenii 
zdruncinaţi la creier care cred că primarul e un robot sunt mai 
degrabă pacienţi decât doctori de orice fel. 


58 


Conform listei, Rose Tucker avea patruzeci și trei de ani și 
locuia în Manassas, Virginia. Joe nu fusese niciodată în 
Manassas, dar trecuse pe acolo de câteva ori, pentru că era o 
suburbie a Washington-ului, aproape de orașul în care trăiau 
părinţii lui Michelle. 

Răsucind din nou scaunul spre calculator, căută printre 
reportajele despre accident cele treizeci și ceva de fotografii ale 
pasagerilor, în speranţa că era inclusă șia ei. 

judecând după descrierea făcută de Dewey, femeia care 
scrisese biletul și femeia de la cimitir - căreia Blick îi spusese 
Rose - erau una și aceeași persoană. Dacă această Rose era cu 
adevărat doctor Rose Marie Tucker din Manassas, Virginia - 
ceea ce nu putea fi confirmat fără o fotografie - atunci ea se 
aflase într-adevăr la bordul avionului 353. 

Și supraviețuise. 

Fără niciun chef, Joe reveni la două dintre cele mai mari 
fotografii cu scena accidentului. Prima era o imagine sinistră cu 
cer de furtună, copaci negri arşi, cu rămășițele avionului 
pulverizate și contorsionate ca o sculptură suprarealistă, în care 
cercetătorii de la CNST, fără feţe, în costume de protecție 
biologică cu glugă, păreau să plutească precum niște călugări 
care se roagă sau ca niște duhuri rău prevestitoare dintr-o nișă 
rece, fără flăcări, a unui cerc uitat al iadului. A doua, era o 
vedere aeriană care dezvăluia epava atât de fărâmiţată și de 
departe împrăștiată, încât termenul „accident catastrofal” părea 
o descriere, din păcate, palidă. 

Nimeni n-ar fi putut supravieţui unui asemenea dezastru. 

Și totuși era evident că Rose Tucker, dacă era aceeași Rose 
Tucker care se aflase în avion în noaptea aceea, nu numai că 
supravieţuise, dar și plecase de la locul sinistrului cu propriile ei 
forţe. Fără vătămări grave. Nu fusese rănită sau mutilată. 

Cu neputinţă. Plonjând șase kilometri sub impactul gravitației 
planetare, peste șase kilometri, accelerând necontrolat spre 
pământ și rocă dură, avionul 747 nu numai că se sfărâmase, dar 
împroșcase totul în jur ca un ou azvârlit într-un zid de cărămidă, 
după care explodase și apoi se rostogolise în limbi de foc 
turbate. Să scapi neatins din ruinele Gomorei, scuturate de 
Dumnezeu, să ieși nears ca Șadrac din cuptorul de foc al lui 
Nabucodonosor, să te ridici ca Lazăr din mormânt după patru 
zile, ar fi fost mai puţin miraculos decât modul în care părăsise 


59 


ea, nevătămată, locul unde se prăbușise avionul 353. 

Dacă Joe ar fi crezut cu adevărat că este imposibil, sufletul lui 
n-ar fi fost sfâșiat de furie și neliniște, de o ciudată teamă 
amestecată cu admiraţie, de curiozitate imperioasă. In el mijea 
năzuinţa nebunească de a accepta ceea ce părea de necrezut, 
de a ieși în întâmpinarea unei minuni. 

e 

Sună la serviciul de informații din Manassas, ca să ceară 
numărul de telefon al doctorului Rose Marie Tucker. Se aştepta 
să i se spună că nu există un asemenea abonat sau că i se 
anulase linia telefonică. La urma urmelor, oficial, ea era moartă. 

Și totuși i se dădu un număr de telefon. 

Nu se putea să fi plecat de la locul accidentului, să se duca 
acasă și să-și reia viaţa, fără a stârni vâlvă. Pe lângă asta, 
oameni periculoși erau pe urmele ei. Ar fi găsit-o, dacă ea s-ar fi 
întors în Manassas. 

Poate că familia ei mai locuia în casă. Din cine știe ce motive, 
poate că au păstrat telefonul pe numele ei. 

Joe formă numărul. 

Cineva răspunse la al doilea zbârnâit. 

— Da... 

— Casa familiei Tucker? întrebă Joe. 

Era un glas de bărbat, proaspăt și fără accent regional. 

— Da. 

— AȘ putea vorbi cu doamna doctor Tucker, vă rog? 

— Cine întreabă? 

intuiţia îl făcu pe Joe să-și ocrotească propriul nume. 

— Wally Blick. 

— Scuzaţi-mă. Cine aţi spus? 

— Wallace Blick. 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului tăcu câteva clipe, apoi 
spuse: 

— În ce problemă? 

Glasul aproape că nu i se schimbase, dar era colorat de o notă 
de vigilenţă, de o umbră de precauţie. 

Simţind că era riscant să mai insiste, Joe închise telefonul, își 
șterse din nou palmele de blugi. Un reporter trecu prin spatele 
lui Joe, aruncând din mers o privire pe niște însemnări. Joe îl 
salută fără să-și ridice privirea: 

— Salut, Randy. 


60 


Consultând mesajul dactilografiat primit de la Rose, Joe sună 
la numărul din Los Angeles pe care i-l dăduse ea. La al cincilea 
zbârnâit răspunse o femeie. 

— Alo... 

— AȘ putea vorbi, vă rog, cu Rose Tucker? 

— Nu e nimeni aici cu numele acesta, spuse ea cu un accent 
din inima sudului. Aţi greșit numărul. 

În ciuda celor spuse, femeia nu închise telefonul. 

— Ea însăși mi-a dat acest număr, insistă Joe. 

— Drăguţule, am o bănuială. Ai cunoscut-o pe doamna la o 
petrecere unde te-a suportat ca să scape de tine. 

— Nu cred că ar face așa ceva. 

— O, nu vreau să spun că ești nasol, scumpule, spuse ea cu o 
voce care evoca flori de magnolia, sirop de mentă și nopţi 
umede încărcate cu mireasma iasomiei. Dar probabil că nu ești 
genul ei. Se întâmplă și în case mai nobile. 

— Numele meu este Joe Carpenter. 

— Frumos nume. Un nume plăcut, solid. 

— Dar pe tine cum te cheamă? 

Ea îi răspunse glumeațţă: 

— După voce, cum crezi că mă cheamă? 

— După voce? 

— Octavia...? Juliette...? 

— Mai degrabă Demi. 

— Ca Demi Moore, vedeta de cinema? întrebă ea, 
neîncrezătoare. 

— Ai o voce sexy, voalată. 

— Scumpule, vocea mea sună a prundiș și varză. 

— Sub pietriș și varză e un voal. 

Femeia izbucni într-un râs plin, minunat. 

— Domnule Joe Carpenter, zis și lingușitorul, îmi place numele 
Demi. 

— Ascultă, Demi, aș vrea neapărat să vorbesc cu Rose. 

— Nu te mai gândi la Rose asta. Nu mai tânji după ea, Joe. Nu 
merită, dacă ţi-a dat un numar fals. Are balta pește destul. 

Joe era convins că femeia aceea o cunoaște pe Rose și că se 
așteptase ca el s-o sune. Ținând seama de cruzimea dușmanilor 
care o urmăreau pe enigmatica doamnă Tucker, prudenţa lui 
Demi era totuși de înţeles. 

Femeia continua: 


61 


— Cum arăţi, iubitule, când ești sincer cu tine însuţi? 

— Un metru optzeci și cinci înălţime, păr șaten, ochi verzi. 

— Chipeș? 

— Doar prezentabil. 

— Câţi ani ai, prezentabilule? 

— Sunt mai bătrân decât tine. Am treizeci și șapte de ani. 

— Ai o voce plăcută. Te-ai întâlnit vreodată cu o necunoscută? 

Deci Demi avea de gând să-i fixeze o întâlnire, până la urmă. 

Joe spuse: 

— N-am nimic împotrivă să mă întâlnesc cu o necunoscută. 

— Ce-ai zice să te întâlnești cu draga de mine, o ființă sexy și 
voalată? propuse ea râzând. 

— Desigur. Când? 

— Eşti liber mâine seară? 

— Mai curând nu se poate? 

— Nu fi atât de nerăbdător, prezentabilule. Mai am câteva 
lucruri de pus la punct, deci există șanse să meargă treaba, ca 
să nu sufere nimeni, să nu existe inimi zdrobite. 

În interpretarea lui Joe, Demi îi spunea că voia să fie absolut 
sigură că întâlnirea era bine pregătită, că terenul trebuia 
cercetat și asigurat, pentru garantarea securităţii lui Rose. Și 
poate că nu putea intra în legătură cu Rose, fără s-o prevină cu 
douăzeci și patru de ore înainte. 

— Și pe lângă asta, iubitule, o fată se cam întreabă de ce ești 
atât de disperat, de ţi se face milă, dacă ești cu adevărat 
prezentabil. 

— Bine. Deci mâine seară. Unde? 

— O să-ţi dau adresa unui local cu delicatesuri din Westwood. 
Ne întâlnim în față la șase, intrăm, bem o cafea, vedem dacă ne 
plăcem. Dacă te consider cu adevărat prezentabil și tu mă 
consideri la fel de sexy și de voalată ca vocea mea... ei, atunci 
s-ar putea să urmeze o noapte superbă pentru amintiri de aur. 
Ai la îndemână hârtie și un pix? 

— Da, spuse el și notă denumirea și adresa cafenelei. 

— Acum fă-mi un hatăr, iubitule. Ai în față hârtia cu acest 
număr de telefon. Rupe-o în bucățele și aruncă-le în closet. 
Sesizând că Joe ezită, Demi continuă: Oricum nu-ţi va mai folosi 
la nimic, după care închise telefonul. 

Cele trei propoziţii dactilografiate nu puteau dovedi că doctor 
Tucker supravieţuise accidentului zborului 353, sau că era ceva 


62 


în neregulă cu acel accident. Ar fi putut să le alcătuiască el 
însuși. Numele „Doctor Tucker” era și el dactilografiat, deci nu 
exista o semnătură doveditoare. 

Cu toate acestea, nu-i venea să arunce mesajul. Deși nu va 
dovedi niciodată nimic nimănui, mesajul făcea ca acele 
evenimente fantastice să i se pară mai reale. 

O sună din nou pe Demi, ca să vadă dacă mai răspunde, în 
ciuda celor spuse de ea. 

Spre surprinderea lui, ascultă un mesaj înregistrat de 
societatea de telefoane, prin care era informat că numărul pe 
care-l apelase nu mai era conectat la reţea. | se spuse să se 
asigure că formase corect numărul și apoi să sune la 411 pentru 
a afla numărul dorit. Incercă din nou, cu același rezultat. 

Frumos lucrat. Se întrebă cum fusese posibil. Era clar că Demi 
era mai sofisticată decât o arata vocea ei de prundiș și varză. 

In clipa când Joe puse receptorul la loc, telefonul sună, 
speriindu-l atât de tare, încât îi dădu drumul din mână, de parcă 
i-ar fi ars degetele. Stingherit de nervozitatea lui, îl ridică la al 
treilea zbârnâit. 

— Alo... 

— Los Angeles Post? întrebă un bărbat. 

— Da. 

— E telefonul direct al lui Randy Colway? 

— Exact. 

— Sunteţi domnul Colway? 

Sperietura și recentul interludiu cu Demi îi încetiniseră lui Joe 
reacțiile. Acum recunoscu vocea fără inflexiuni ca aparținând 
bărbatului care răspunsese la telefon în casa lui Rose Marie 
Tucker din Manassas, Virginia. 

— Sunteţi domnul Colway? întrebă din nou cel care sunase. 

— Sunt Wallace Blick, spuse Joe. 

— Domnul Carpenter? 

Joe simţi fiori reci urcându-i-se pe șira spinării, vertebră cu 
vertebră, și trânti receptorul. Știau unde era. 

Cele douăsprezece celule de lucru modulare nu i se mai 
păreau o serie de nișe confortabile, fiindcă erau anonime. Era un 
labirint cu prea multe fundături. 

Adună repede printurile și mesajul pe care i-l lăsase Rose 
Tucker. 

In momentul când se ridică de pe scaun, telefonul sună din 


63 


nou. Nu răspunse. 
e 

În timp ce ieșea din redacţie, se întâlni cu Dan Shavers, care 
se întorcea de la centrul de fotocopii cu un teanc de hârtii în 
mâna stângă și cu pipa neaprinsă în dreapta. Shavers era 
complet chel, avea o barbă neagră bogată, purta pantaloni 
negri, bretele cu pătrate roșii și negre peste o cămașă în dungi 
subţiri gri și negre și un papion galben. Ochelarii de citit cu 
jumătăţi de lentilă îi atârnau de gât, pe un șnur negru. 

Reporter și editorialist la departamentul de afaceri, Shavers 
era pe atât de înţepat și de stângaci la șuete pe cât se credea el 
de fermecător: dar autoamăgirea lui era inofensivă și falsa lui 
convingere că este un povestitor fascinant era înduioșătoare. 
Spuse fără niciun preambul: 

— Joseph dragă, am deschis o cutie de Mondavi Cabernet '74 
săptămâna trecută, una dintre cele douăzeci, pe care le-am 
cumpărat ca să fac o investiție când a fost lansat vinul, deși pe 
atunci eram în Napa, nu ca să umblu după vinuri de colecţie, ci 
după un ceas vechi și te asigur că acest vin era atât de bine 
maturizat, încât... Se opri, dându-și seama că Joe nu mai lucrase 
la ziar cea mai mare parte a anului. Încercă, stângaci, să-și 
exprime condoleanțele pentru „grozăvia aceea, a fost cumplit, 
sărmanii oameni, soția și copiii tăi.” 

Conștient că telefonul lui Randy Colway continua să sune în 
redacție, Joe îl întrerupse pe Shavers, ca să scape de el, dar apoi 
spuse: 

— Ascultă, Dan, cunoști o companie pe nume Teknologik? 

— Dacă o cunosc? Shavers își încreți sprâncenele. Mă faci să 
râd, Joseph. 

— O știi? Ce-i cu ea, Dan? Face parte dintr-un mare concern? 
Adică e o companie puternică? 

— O, e foarte rentabilă, Joseph, are o capacitate extraordinară 
de a descoperi tehnologie a-ntâia la firme începătoare și apoi de 
a le cumpăra - sau de a finanța întreprinzători care au nevoie de 
bani pentru a-și pune în practică ideile. În general, tehnologie 
legată de medicină, dar nu întotdeauna. Directorii lor sunt niște 
grandomani dezgustători, care se cred un fel de regi ai 
afacerilor, dar nu-s mai breji decât noi. Și ei trebuie să se 
supună Celui Ce Trebuie Ascultat. 

Joe întrebă nedumerit: 


64 


— Cine e Cel Ce Trebuie Ascultat? 

— Ca noi toţi, ca noi toţi, spuse Shavers, zâmbind și dând din 
cap, ridicându-și pipa ca să muște din coada ei. 

Telefonul lui Colway se opri din zbârnâit. Tăcerea care se lăsă 
îl irita pe Joe mai rău decât zbârnâitul lui insistent. Știau unde 
era el. 

— Trebuie să plec, spuse el îndepărtându-se, în timp ce 
Shavers începu să-i povestească despre avantajele deținerii de 
acțiuni la Teknologik. 

Se duse drept spre cea mai apropiată toaletă pentru bărbaţi. 
Din fericire, nu era nimeni acolo, nicio veche cunoștință, care 
să-l facă să zăbovească. 

Intr-una din cabine, Joe rupse mesajul lui Rose în bucățele. Le 
aruncă apoi în closet, trase apa, după cum ceruse Demi, 
așteptând să i se confirme că fiecare bucăţică dispăruse, mai 
trase o dată apa, ca să fie sigur că nu rămăsese nimic în vas. 

Medsped. Teknologik. Corporaţii care efectuau ceea ce părea 
a fi o operaţiune a poliţiei. Marea lor arie de acoperire, de la Los 
Angeles la Manassas și enervanta lor atotștiință dovedeau că 
erau corporaţii cu legături puternice în afara lumii afacerilor, 
poate până în domeniul militar. 

Și totuși, indiferent de miză, era lipsit de sens ca o corporație 
să-și protejeze interesele cu agresori plătiţi, care aveau 
îndrăzneala să tragă în oameni în locuri publice - sau de fapt, 
oriunde. Oricât de rentabilă ar fi fost compania Teknologik, 
cifrele negre, mari din josul paginii cu bilanţul contabil nu-i 
scoteau pe funcţionarii și directorii corporației de sub incidența 
legilor, nici măcar acolo, în Los Angeles, unde se știe că lipsa 
banilor este sursa relelor de tot felul. 

Ținând seama că păreau a crede că pot face uz de arme, fără 
a fi pedepsiţi, bărbaţii pe care-i întâlnise erau, în mod sigur, 
militari sau agenţi federali. Joe deținea prea puţine informaţii, ca 
să poată măcar presupune ce rol jucau Medsped și Teknologik în 
acea operaţiune. 

Străbătând holul de la etajul al treilea, în drum spre lifturi, Joe 
se aștepta să fie strigat sau să i se ordone să se oprească. Poate 
de către unul dintre bărbaţii cu cămăși hawaiene. Sau de 
Wallace Blick. Sau de un ofițer de poliţie. 

Dacă oamenii care o căutau pe Rose erau agenţi federali, vor 
reuși să obţină ajutorul poliţiei locale. Deocamdată, Joe trebuia 


65 


să considere orice bărbat în uniformă drept un potenţial 
dușman. 

Când ușile liftului se deschiseră, se crispă, așteptându-se să 
fie prins în cușca liftului. Dar cușca era goală. 

In timp ce liftul cobora la primul etaj, așteptă să se taie 
curentul. Când ușile se deschiseră din nou, se miră că nu era 
nimeni prin preajmă. 

In viaţa lui nu mai fusese atât de paranoic. Reacţiona în mod 
exagerat față de incidentele de la începutul după-amiezei și față 
de cele aflate de când ajunsese în sediul redacţiei. 

Se întrebă dacă reacţiile lui exagerate - crize de furie 
extremă, spaimă tot mai mare - nu se datorau cumva reprimării 
emoţiilor din anul care trecuse. Nu-și îngăduise alte sentimente 
decât suferinţă, autocompătimire și cumplitul gol al unei 
pierderi de neînțeles. De fapt, se luptase din greu să nu simtă 
nici măcar atât. Incercase să se lepede de suferință, să se ridice 
din cenușă ca o jalnică pasăre Phoenix, fără altă speranţă decât 
pacea rece a nepăsării. Acum, când evenimentele îl sileau să se 
deschidă din nou spre lume, era copleșit de emoție, ca un 
amator de surf începător, scufundat de fiecare creastă de val. 

Când Joe intră în holul de primire, Dewey Beemis vorbea la 
telefon. Asculta atât de atent, încât faţa lui neagră, de obicei 
netedă, era acum încreţită. Îl auzi murmurând: 

— Da... mmmada, mmmda, da. 

Joe se îndreptă spre ușă, fluturând mâna spre el în semn de 
rămas-bun. 

Dewey strigă după el: 

— Stai puţin, Joe. 

Joe se opri și se întoarse. 

Deși Dewey continua să asculte la telefon, privirea lui era 
aţintită asupra lui Joe. 

Joe bătu ușor cu degetul în ceasul de la mână, ca să-i arate că 
se grăbește. 

— Aşteptaţi o secundă, rosti Dewey în receptor și apoi i se 
adresă lui Joe: E un tip care se interesează de tine. 

Joe dădu categoric din cap. 

— Vrea să-ţi vorbească, spuse Dewey. 

Joe porni din nou spre ușă. 

— Stai, Joe, tipul zice că e de la FBI. 

Ajuns la ușă, Joe ezită și își întoarse privirea spre Dewey. FBI- 


66 


ul nu putea fi asociat cu bărbaţii în cămăși hawaiene, cu niște 
indivizi care trăgeau în oameni nevinovaţi, fără să catadicsească 
măcar să pună vreo întrebare, cu indivizi ca Wallace Blick. Sau 
era posibil? Nu cumva se lăsa din nou tracasat de spaimă, 
căzând în paranoia? Ar putea obţine răspunsuri și ocrotire de la 
FBI. 

Desigur, bărbatul de la telefon putea să mintă. S-ar putea să 
nu lucreze la FBI. Poate spera să-l întârzie pe Joe, până ce Blick 
și amicii lui - sau alți complici de-ai lor - să aibă timp să ajungă 
acolo. 

Joe clătină din cap și se îndepărtă de Dewey. Trecu prin ușa 
batantă și pătrunse în canicula de august. 

În urma lui, Dewey strigă: 

— Joe! 

Joe se duse spre mașină. Rezistă impulsului de a o lua la fugă. 

In capătul celălalt al parcării, lângă poarta deschisă, tânărul 
paznic ras în cap, cu inel de aur în nas, privea în jur. În orașul 
acela, în care uneori banii contau mai mult decât fidelitatea, 
onoarea sau meritul, eleganța conta mai mult decât banii; moda 
apărea și dispărea chiar mai frecvent decât principiile și 
convingerile, lăsând în urmă doar semnalul neschimbător al 
culorilor bandelor de tineri ca o tradiţie vestimentară. Înfăţișarea 
puștiului, punk-grunge-neopunk - sau cum s-o fi numind, era 
deja la fel de demodată ca jambierele, făcându-l să pară mai 
puțin ameninţător decât se credea și mai patetic decât va fi 
vreodată în stare să înțeleagă că este. Dar în împrejurările 
acelea, interesul lui faţă de Joe părea de rău augur. 

Chiar și la intensitate scăzută, ritmul dur al muzicii rap bubuia 
prin aerul arzător. 

Interiorul Hondei era fierbinte, dar nu insuportabil. Prin 
geamul lateral, spart de un glonte la cimitir, se făcea suficientă 
ventilaţie pentru a împiedica sufocarea. 

Paznicul observase probabil geamul spart, când Joe intrase în 
parcare. Poate că se gândise la el. 

„Și ce dacă se gândise? Ce e mare lucru, un geam spart?” 

Joe era convins că nu-i va porni motorul, dar motorul porni. 

In clipa când Joe ieșea cu spatele din locul de parcare, Dewey 
Beemis deschise ușa holului de primire și păși afară, pe mica 
platformă de beton acoperită de tenda cu sigla ziarului Post. 
Uriașul nu părea alarmat, ci nedumerit. 


67 


Dewey nu încercă să-l oprească. La urma urmelor, erau 
prieteni sau fuseseră prieteni odinioară, iar bărbatul de la 
telefon nu era decât o voce. 

Joe intră cu Honda pe intervalul dintre locurile de parcare. 

Dewey strigă ceva, coborând treptele. Nu părea alarmat. 
Părea mirat, îngrijorat. 

Joe continuă să-l ignore și se îndreptă spre ieșirea din parcare. 

Sub umbrela murdară cu reclamă la Cinzano, paznicul se 
ridică de pe scaunul pliant. Era la numai doi pași de poarta 
rulantă, cu care se putea închide parcarea. 

Deasupra gardului cu lanţuri, colacii de sârmă ghimpată 
reflectau, argintii, razele soarelui de după-amiază. 

Joe se uită în oglinda retrovizoare. Il văzu pe Dewey stând în 
picioare, cu inimile pe șolduri. 

Când Joe trecu prin faţa umbrelei Cinzano, paznicul nici măcar 
nu ieși de sub umbra ei. Privind cu ochii cu pleoape grele, lipsiţi 
de expresie ca ochii unei iguane, își șterse transpiraţia de pe 
frunte cu o mână și unghiile negre îi licăriră scurt. 

Joe trecu prin poartă și viră la dreapta cu viteză excesivă. 
Cauciucurile scrâșniră și asfaltul topit de soare le supse, dar el 
nu încetini. 

O luă spre vest, pe strada Strathern și auzi sirene când coti 
spre sud, pe bulevardul Lankershim. Sirenele făceau parte din 
muzica orașului, zi și noapte; nu însemna că aveau neapărat 
vreo legătură cu el. 

Totuși, pe tot drumul spre autostrada Ventura, pe sub ea și 
apoi spre vest, pe Moonpark, verifică mereu în oglinda 
retrovizoare dacă nu-l urmărea vreun vehicul, marcat sau nu. 

Nu era un infractor. Ar fi trebuit să se simtă în siguranță, 
fiindcă se ducea să anunțe autorităţile despre bărbaţii din 
cimitir, să le spună de mesajul primit de la Rose Marie Tucker și 
să le împărtășească bănuielile lui despre zborul 353. 

Pe de altă parte, deși viața îi era în pericol, era clar că Rose 
nu ceruse protecţia poliţiei, poate pentru că nu putea fi ocrotită. 
„Viaţa mea depinde de discreţia ta.” 

Joe fusese reporter de criminalistică suficient de mult timp, ca 
să fi văzut numeroase cazuri în care victima constituise o ţintă, 
nu pentru săvârșirea unei fapte, nu pentru bani sau alte bunuri 
râvnite de agresor, ci numai pentru ceea ce știa ea. O persoană 
care știe prea multe poate fi mai periculoasă decât o persoană 


68 


înarmată. 

Dar ceea ce știa Joe despre zborul 353 părea jalnic de puţin. 
Dacă el era o ţintă pentru că știa de existenţa lui Rose Tucker și 
de afirmaţia ei conform căreia ar fi supraviețuit accidentului, 
atunci secretele pe care le deținea ea erau atât de fulminante, 
încât forța lor era de mare tonaj. 

In timp ce se îndrepta spre Studio City, Joe se gândea la 
literele roșii vopsite pe tricoul negru al paznicului din parcarea 
redacţiei ziarului Post: FEAR NADA. „Să nu te temi de nimic”, era 
o filosofie pe care Joe n-ar putea s-o adopte niciodată. El se 
temea de multe lucruri. 

Mai mult decât orice era frământat de probabilitatea ca 
accidentul să nu fi fost un accident, ca Michelle, Chrissie și Nina 
să nu fi murit dintr-un capriciu al soartei, ci de mâna unui om. 
Deși Consiliul Naţional de Securitate a Transporturilor nu reușise 
să descopere o cauză posibilă, defectarea sistemelor de control 
hidraulic la care se putea adăuga eroarea umană era un 
scenariu posibil - și unul cu care se putuse împăca, pentru că 
era la fel de impersonal, de mecanic și de rece ca universul 
însuși. | s-ar părea însă insuportabil ca ele să fi pierit în urma 
unui act laș de terorism sau a unei crime mai personale, dacă 
vieţile lor fuseseră jertfite lăcomiei, invidiei sau urii omenești. 

Joe se temea de efectele pe care le-ar putea avea asupra lui o 
asemenea descoperire. Se temea că s-ar putea transforma, se 
temea de potenţialul lui de sălbăticie, de odioasa ușurință cu 
care ar putea îmbrăţișa răzbunarea, numind-o dreptate. 


e Capitolul 7 


În atmosfera actuală de concurenţă atroce care le marca 
profesia, bancherii californieni își ţineau birourile deschise 
sâmbăta, uneori până la ora cinci. Joe ajunse la filiala băncii lui 
din Studio City cu douăzeci de minute înainte de închiderea 
ușilor. 

Când își vânduse casa de acolo, nu se obosise să-și transfere 
contul la o filială mai apropiată de garsoniera din Laurel Canyon. 
Comoditatea nu mai era de luat în seamă, dacă timpul nu mai 
conta. 

Se duse la un ghișeu, unde o femeie pe nume Heather făcea 


69 


ordine printre hârtii în așteptarea unei solicitări de ultimă clipă. 
Lucra la banca aceea de când își deschisese Joe un credit, în 
urmă cu un deceniu. 

— Vreau să retrag niște bani, spuse el, după conversaţia de 
convenienţă, dar nu am la mine carnetul de cecuri. 

— Nicio problemă, îl asigură ea. 

Se ivi totuși o mică problemă când Joe ceru douăzeci de mii 
de dolari în bancnote de o sută. Heather se duse în celălalt 
capăt al băncii și se aplecă să discute cu casierul-șef, care se 
consultă apoi cu directorul adjunct. Acesta era un tânăr la fel de 
chipeș ca cea mai recentă vedetă de cinema; poate că făcea 
parte din cohorta de viitoare vedete care trudeau în lumea reală 
pentru a supravieţui în așteptarea himerei celebrităţi. Se uitară 
la Joe, de parcă începuseră să se îndoiască de identitatea lui. 

Când iau bani, băncile sunt ca niște aspiratoare industriale. 
Când îi dau, sunt ca niște robinete înțepenite. 

Heather se întoarse cu o figură crispată și cu vestea că erau 
încântați să-i satisfacă dorinţa, dar trebuiau, desigur, respectate 
anumite proceduri. 

În celălalt capăt al băncii, directorul adjunct vorbea la telefon 
și Joe bănuia că subiectul convorbirii era chiar el. Știa că se lăsa 
din nou pradă paranoiei, dar i se uscă gura și bătăile inimii se 
intensificară. 

Erau banii lui. Avea nevoie de ei. 

Deși Heather îl cunoștea pe Joe de ani de zile - de fapt, 
frecventa aceeași biserică luterană unde Michelle le ducea pe 
Chrissie și pe Nina la școala duminicală și la slujbă - nu se 
putuse abţine să nu-i ceară permisul de conducere. Vremea 
încrederii reciproce și a bunului-simţ erau atât de îndepărtate în 
trecutul Americii, încât nu mai părea să aparţină istoriei sale, ci 
chiar istoriei altei ţări. 

Nu-și pierdu răbdarea. Toată averea lui era depusă acolo, 
aproape șaizeci de mii de dolari, rămași după plata datoriilor, de 
pe urma vânzării casei, deci nu i se puteau refuza banii de care 
avea nevoie ca să trăiască. Dacă pe urmele lui erau aceiași 
oameni care o urmăreau pe Rose Tucker, nu se putea întoarce 
la apartamentul închiriat și va trebui să locuiască în moteluri. 

Directorul adjunct terminase de vorbit. Acum studia o 
însemnare de pe un carnet aflat pe birou, bătând în el ușor, cu 
un creion. 


70 


Joe se gândise să-și folosească cele câteva cărți de credit 
pentru diverse plăţi, suplimentate cu mici sume scoase la 
nevoie din automatele de bani. Dar autorităţile puteau urmări 
un suspect prin cărţile de credit folosite și prin activitatea ATM - 
și ar fi mereu pe urmele lui. Puteau chiar să ceară vânzătorilor 
să-i confiște cartea de credit, în momentul cumpărării. 

Un telefon sună pe biroul directorului adjunct. Acesta se 
repezi să ridice receptorul, se uită spre Joe, apoi se întoarse pe 
scaunul rotitor, ca și cum s-ar fi temut să nu i se citească pe 
buze ce spune. 

După ce au fost efectuate toate operaţiunile și toți s-au 
lămurit că Joe nu era nici fratele său geamăn cel rău, niciun 
impostor îndrăzneţ, cu o mască de cauciuc inteligentă, 
directorul adjunct, încheindu-și convorbirea telefonică, adună 
încet bancnotele de o sută de dolari din sertarele casierilor și din 
seif. Îi aduse lui Heather suma solicitată și, cu un zâmbet 
crispat, o urmări în timp ce număra banii în faţa lui Joe. 

Poate că era doar o închipuire, dar Joe simţi că dezaprobau 
faptul că el va avea asupra lui atâţia bani, nu pentru că îl 
expunea pericolului, ci pentru că în zilele acelea, cei care operau 
cu bani lichizi erau stigmatizaţi. Guvernul cerea băncilor să 
raporteze tranzacţiile de peste cinci mii de dolari, cu intenţia 
clară de a-i împiedica pe marii traficanţi de droguri să-și spele 
banii prin instituţii financiare legale. În realitate, niciun traficant 
de droguri nu fusese vreodată stânjenit de aceasta lege, în 
schimb activitatea financiară a cetăţenilor de rând putea fi astfel 
mai ușor supravegheată. 

Pe parcursul istoriei, banii lichizi sau echivalentul lor - 
diamante, monede de aur - constituiseră cea mai bună garanţie 
pentru libertate și mobilitate. Banii lichizi însemnau același lucru 
pentru Joe și nimic mai mult. Și totuși, Heather și șefii ei 
continuau pe furiș să-l supună unei cercetări care părea bazată 
pe presupunerea că era angrenat într-o acţiune infracţională 
sau, în cel mai bun caz, că avea de gând să petreacă măcar 
câteva zile de teribil desfrâu în Las Vegas. 

În timp ce Heather introducea cele douăzeci de mii de dolari 
într-un plic elegant, telefonul sună pe biroul directorului adjunct. 
Acesta murmură ceva în microfonul aparatului, continuând să-și 
manifeste interesul față de Joe. 

Când Joe părăsi banca, la cinci minute după ora de închidere a 


71 


băncii, fiind ultimul client care pleca, simţea că i se înmoaie 
genunchii de groază. 
e 

Canicula era la fel de înăbușitoare și cerul de ora cinci era 
încă senin, fără nori, deși nu mai avea nuanța de albastru- 
profund de mai devreme. Acum, în mod ciudat, nu mai avea 
profunzime, era un albastru-plat, care-i amintea ceva ce mai 
văzuse. Termenul de comparaţie îi scăpa, dar în momentul când 
se urcă în mașină și porni motorul își aminti de ochii albaștri de 
mort ai ultimului cadavru pe care-l văzuse la o morgă în noaptea 
în care renunțase definitiv la cariera de reporter de 
criminalistică. 

Când ieși din parcarea băncii, îl văzu pe directorul adjunct 
stând în picioare în spatele ușii de sticlă, aproape ascuns de 
reflexele arămii ale soarelui care apunea. Poate că voia să reţină 
cum arăta Honda sau memoriza numărul de pe plăcuţa de 
înmatriculare. Sau poate că doar încuia ușile. 

Metropola licărea sub privirea albastră-oarbă a cerului mort. 

a 

Trecând printr-un mic centru comercial din cartier, peste trei 
benzi de circulație, Joe văzu o femeie cu păr roșcat, lung 
coborând dintr-un Ford Explorer. Mașina era parcată în fața unui 
magazin de articole de uz casnic. De pe scaunul din stânga 
cobori o fetița cu o claie de păr blond, ciufulit. Joe nu le vedea 
feţele. 

Se strecură imprudent prin trafic, cât pe-aci să se ciocnească 
de un Mercedes gri, condus de un bărbat vârstnic. În intersecţie, 
în clipa când lumina galbenă a semaforului se transformă în 
roșu, făcu o întoarcere de o sută optzeci de grade, nepermisă. 

Deja regreta ce avea de gând să facă. Dar nu se mai putea 
opri, așa cum n-ar fi putut grăbi sfârșitul zilei comandând 
soarelui să apună. Era mânat de un ciudat impuls. 

Cutremurat de lipsa lui de autocontrol, parcă lângă Fordul 
Explorer al femeii. Cobori din Honda. Abia-l ţineau picioarele. 

Fixă cu privirea magazinul de articole de uz casnic. Femeia și 
copilul erau înăuntru, dar el nu le vedea din cauza afișelor și a 
mărfurilor expuse în vitrine. 

Se îndepărtă de magazin și se rezemă de Honda, încercând 
să-și vină în fire. 

După accidentul din Colorado, Beth McKay îl recomandase 


72 


unui grup numit Prietenii Înţelegători, o organizaţie la scară 
națională, destinată oamenilor care și-au pierdut copiii, întrucât 
Beth se consola treptat cu ajutorul Prietenilor Înţelegători din 
Virginia, Joe s-a dus la câteva întruniri ale unei filiale locale, dar 
în curând a încetat să le mai frecventeze. În această privinţă, 
era la fel ca majoritatea altor bărbaţi în aceeași situaţie; 
mamele îndoliate se duceau conștiincioase la întruniri și își 
găseau alinare în conversațiile cu altele cărora le pieriseră 
copiii, dar aproape toţi taţii se retrăgeau în ei înșiși și nu-și 
exteriorizau durerea. Joe ar fi vrut să fie unul dintre cei puţini 
care își găseau mântuirea deschizându-se spre oameni, dar 
biologia sau psihologia masculină - sau pur și simplu 
încăpățânarea sau autocompătimirea - îl făceau să se ţină 
deoparte, singur. 

Descoperise însă la Prietenii Înţelegători că acel impuls bizar, 
care-l cuprinsese acum, nu-l frământa numai pe el. Era atât de 
comun, încât avea și o denumire: „comportamentul de căutare”. 

Toţi cei care pierduseră o ființă dragă căpătau într-o oarecare 
măsură acest comportament de căutare, deși era mai intens la 
cei care își pierduseră copiii. Unii îl resimţeau mai puternic decât 
alții. Cu Joe situaţia era gravă. 

Din punct de vedere intelectual, putea accepta ideea că 
răposatele pieriseră pentru totdeauna. Din punct de vedere 
emoțional, la un nivel primar, rămânea cu convingerea că le va 
revedea. Uneori se aștepta ca soția și fiicele lui să intre pe ușă 
sau să le audă la aparat, când suna telefonul. Când conducea 
mașina, avea din când în când siguranţa că Nina și Chrissie erau 
în spatele lui în mașină și se întorcea, cu respiraţia întretăiată de 
emoție, mai șocat de golul de pe bancheta din spate decât ar fi 
fost dacă ar fi descoperit că fetele reveniseră într-adevăr la 
viaţă și erau cu el. 

Uneori le zărea pe câte o stradă. Pe un teren de joacă. Într-un 
parc. Pe o plajă. Erau întotdeauna la o oarecare distanţă și se 
îndepărtau de el. Uneori le lăsa să plece, dar alteori simţea 
nevoia să le urmeze, să le vadă chipurile, să spună: „Stati, staţi, 
vin cu voi.” 

Acum se îndepărtă de Honda și se duse spre intrarea în 
magazinul de obiecte casnice. 

Când deschise ușa, ezită o clipă. Se autoflagela. Inevitabila 
implozie emoţională care se va produce când femeia și copilul 


73 


se vor dovedi a nu fi Michelle și Nina va fi ca un ciocan lovindu-i 
inima. 

Evenimentele acelei zile - întâlnirea cu Rose Tucker la cimitir, 
cuvintele pe care i le adresase ea, șocantul mesaj care-l 
așteptase la redacţie - fuseseră atât de neobișnuite, încât își 
descoperi o credință adâncă în niște probabilităţi stranii, care-l 
uimi. Dacă Rose a căzut pe o distanţă de peste șase kilometri, s- 
a lovit de o stâncă din Colorado și apoi a plecat pe picioarele 
ei... lraţionalitatea era mai presus de realitate și de logică. Un 
val scurt de dulce nebunie străpunse armura indiferenței în care 
se înveșmântase cu multă luptă și hotărâre și în inimă i se 
strecură un fir de speranţă. Intră în magazin. 

Casiera era în stânga lui. O coreeancă frumușică, de vreo 
treizeci și ceva de ani aranja pachete cu salam Slim Jim pe un 
stativ metalic. Îi zâmbi și dădu din cap. 

Un coreean, probabil soțul ei, era la casă. Îl întâmpină pe Joe 
cu un comentariu despre arșița de afară. 

Joe îi ignoră, trecu de primul din cele patru intervale pentru 
circulaţie, apoi de al doilea. Le zări pe femeia cu păr roșcat și pe 
fetiţă la capătul celui de al treilea interval. 

Stăteau cu spatele la un frigider cu băuturi nealcoolice. Joe 
rămase o clipă la capătul intervalului, așteptându-le să se 
întoarcă spre el. 

Femeia avea în picioare sandale albe legate la gleznă și era 
îmbrăcată cu pantaloni albi de bumbac și o bluză galben- 
verzuie. Michelle avea niște sandale și niște pantaloni 
asemănători. Nu și o bluză la fel. Nu avea o asemenea bluză, din 
câte își amintea el. 

Fetița era de vârsta Ninei, de aceeași statură cu ea, avea 
sandale albe ca ale mamei ei, un șort roz și un tricou alb. Stătea 
cu capul plecat pe o parte, legănându-și braţele subţirele, așa 
cum facea deseori și Nina. 

„Nina, Niina, aţi văzut-o?” 

Joe înaintase deja până la jumătatea intervalului, când își 
dădu seama că se deplasase. O auzi pe fetiță spunând: 

— Te rog, ia-mi o bere pentru copii, te rog! 

Apoi se auzi pe el însuși rostind „Nina”, pentru că berea 
pentru copii era băutura preferată a Ninei. 

— Nina! Michelle! 

Femeia și fetița se întoarseră spre el. Nu erau Nina și Michelle. 


74 


Joe știuse de la început cu nu erau femeia și fetița pe care le 
iubise, dar el nu acţiona conform raţiunii, ci dintr-un impuls 
dement al inimii. Știuse, știuse. Și totuși când văzu că erau niște 
necunoscute, parcă simţi un pumn în piept. 

Spuse prostește: 

— Voi... am crezut... stăteați acolo... 

— Da, rosti femeia nedumerită și prudentă. 

— N-o... n-o lăsa să plece, îi spuse el mamei, surprins de 
vocea lui răgușită. N-o lăsa să plece, n-o scăpa din vedere, n-o 
lăsa singură, ele dispar, se duc, dacă nu le ţii aproape de tine. 

Pe faţa femeii se strecură panica. 

Cu sinceritatea inocentă a unui copil de patru ani, fetiţa spuse 
cu un glăscior piţigăiat, în care se simţea o notă de îngrijorare și 
de amabilitate: 

— Trebuie să vă cumpăraţi un săpun. Mirosiţi urât. Săpunurile 
sunt acolo, vă arăt eu. 

Mama o apucă repede de mână și o trase lângă ea. 

Joe își dădu seama că mirosea, într-adevăr. Stătuse pe plajă, 
la soare, două ore, și pe urmă în cimitir și asudase de mai multe 
ori de frică. Nu pusese nimic în gură toată ziua și probabil că 
răsuflarea lui avea un miros acru, după berea pe care o băuse 
pe plajă. 

— Îți mulțumesc, păpuşo, spuse el. Ai dreptate. Miros urât. Mă 
duc să-mi iau un săpun. 

In spatele lui, cineva spuse: 

— S-a întâmplat ceva? 

Joe se întoarse și-l văzu pe patronul coreean. Faţa placidă a 
bărbatului era acum brăzdată de îngrijorare. 

— Am crezut că erau niște cunoștințe, explică Joe. Nişte 
oameni pe care i-am cunoscut odată... 

Își dădu seama că plecase de dimineaţa de acasă, fără să se 
bărbierească. Cu fața acoperită de ţepi, unsuros din cauza 
transpiraţiei stătute, ciufulit, cu răsuflarea acră de la bere, cu 
privirea sălbatică a speranţelor spulberate, era probabil o 
priveliște înfricoșătoare. Acum înțelegea mai bine atitudinea 
oamenilor de la bancă. 

— S-a întâmplat ceva? o întrebă patronul pe femeie. 

Ea ezita. 

— Nu cred. 

— Plec, spuse Joe. Avea senzaţia că organele lui interne 


75 


alunecau în alte poziţii, că i se ridică stomacul și inima i se 
prăbușește în străfundurile fiinţei lui. 

— Nu s-a întâmplat nimic, a fost o greșeală, plec. 

Trecu prin faţa patronului și porni repede spre ieșire. Când 
trecu prin faţa casei, mergând spre ușă, coreeanca întrebă 
îngrijorată: 

— Aţi păţit ceva? 

— Nimic, nimic, spuse Joe grăbindu-se să iasă în căldura care 
se acumulase pe parcursul zilei. 

Când se urcă în Honda, zări plicul de pe scaunul din dreapta. 
Lăsase douăzeci de mii de dolari la vedere într-o mașină 
neîncuiată. Deși în magazin nu se produsese niciun miracol, era 
un miracol că banii mai erau încă acolo. 

Chinuit de crampe severe la stomac și de o apăsare pe piept 
care îi împiedica respiraţia, Joe nu se credea în stare să conducă 
suficient de atent. Dar nu voia ca femeia să creadă că o aștepta, 
că o pândea. Porni motorul și părăsi centrul comercial. 

Dădu drumul la aerul condiţionat, orientându-l spre fața lui și 
se zbuciumă să respire, de parcă plămânii i se goliseră și el se 
lupta să-i umple din nou printr-un simplu act de voinţă. Puţinul 
aer pe care reușea să-l inspire îl simțea greu, ca pe un lichid 
clocotit. 

Acesta era un alt lucru pe care-l învățase la întrunirile 
Prietenilor  Înţelegători: Pentru majoritatea celor care-și 
pierduseră copiii, nu doar pentru el, durerea era uneori fizică, 
îngrozitoare. 

Conduse ca un rănit, pe jumătate încovoiat deasupra 
volanului, șuierând ca un astmatic. 

Se gândi la jurământul făcut la furie, de a-i ucide pe cei ce ar 
putea fi vinovaţi de soarta zborului 353 și râse scurt, acru de 
prostia lui, de neverosimila lui imagine de mașinărie de 
răzbunare imposibil de oprit. Era o ruină umblătoare. Nu era un 
pericol pentru nimeni. 

Dacă va afla ce se întâmplase cu adevărat cu acel 747, dacă 
fusese într-adevăr vorba de trădare și dacă va descoperi cine 
erau vinovaţii, aceștia îl vor omori înainte de a apuca el să ridice 
mâna asupra lor. Erau puternici, deţinând în mod evident 
resurse uriașe. Nu avea nicio șansă să-i aducă în faţa justiţiei. 

Dar el va continua să încerce. Nu putea renunţa la urmărirea 
țelului său. Era mânat de un impuls irezistibil. Comportamentul 


76 


de căutare. 
e 

Joe se opri la un magazin Kmart ca să-și cumpere un aparat 
de ras electric și un aftershave, o periuță, pastă de dinți și alte 
produse cosmetice. 

Strălucirea luminilor fluorescente îi obosea ochii. O roată a 
căruciorului de cumpărături se clătina zgomotos, mai tare în 
imaginaţia lui decât în realitate, intensificându-i durerea de cap. 

Hotărându-se rapid, cumpără un geamantan, doua perechi de 
blue jeans, o haină sport gri - din catifea reiată, pentru că 
îmbrăcămintea de toamnă apăruse deja în august - chiloţi, 
tricouri, șosete sport și o pereche de adidași. Alese numai după 
măsurile afișate, fără a proba nimic. 

După ce ieși din magazin, găsi un motel modest și curat în 
Malibu, lângă ocean, unde să poată adormi mai târziu în 
murmurul valurilor. Se bărbieri, făcu un duș și se schimbă în 
haine curate. 

La șapte și jumătate, la o oră după apusul soarelui, porni cu 
mașina spre est, spre Culver City, unde locuia văduva lui 
Thomas Lee Vadance. Thomas era pe lista pasagerilor pentru 
zborul 353 și soţia lui, Nora, fusese citată în Post. 

iși cumpără de la un McDonald doi cheeseburgeri și o cola. În 
cartea de telefon legată cu lanţ din cabina telefonică a localului 
găsi numărul de telefon și adresa Norei Vadance. 

Avea, de pe vremea când era reporter, un ghid Thomas 
Brothers, broșura indispensabila cu hărţile străzilor din zona Los 
Angeles-ului, dar se gândi că știa bine cartierul în care locuia 
doamna Vadance. 

In timp ce conducea, mâncă cheeseburgeri şi bău cola. Era 
surprins că îl apucase brusc foamea. 

Casa cu un singur etaj avea un acoperiș de șindrilă din lemn 
de cedru, pereţi de șindrilă, căptușiţi cu scânduri albe și obloane 
albe. Era o ciudată combinaţie între o casă de fermă californiană 
și o vilă de coastă din New England, dar farmecul ei era sporit 
de aleea cu dale și de straturile îngrijite cu agapanthus. 

Canicula încă nu se înmuiase. Din dalele de piatră ieșeau 
aburi de căldură. 

In timp ce, spre apus, începea să licărească o lumină 
portocaliu-trandafirie, iar spre răsărit abia se strecura amurgul 
purpuriu, Joe urcă două trepte pe verandă și sună. 


77 


Femeia care deschise ușa avea vreo treizeci de ani și o faţă 
proaspătă, care o făcea să fie frumoasă. Deși era brunetă, avea 
tenul deschis al unei roșcate, cu pistrui și ochi verzi. Era 
îmbrăcată cu un şort kaki și o cămașă bărbătească 
transparentă, cu mânecile suflecate. Părul era ciufulit și umed 
de transpiraţie, iar pe obraz avea o pată de murdărie. 

Arăta ca o femeie care făcea curat în casă. Și care plânsese. 

— Doamna Vadance? întrebă Joe. 

— Da. 

Deși pe când era reporter știa întotdeauna cum să ia oamenii, 
acum era stânjenit. Se simţea îmbrăcat prea sportiv pentru 
întrebările pe care venise să le pună. Blugii îi erau largi, banda 
din talie era încreţită de curea și, pentru că era foarte cald, își 
lăsase sacoul sport în mașina. li părea rău că nu-și cumpărase o 
cămașă, nu doar tricouri. 

— Doamna Vadance, aș putea discuta cu dumneavoastră? 

— Pe moment am multă treabă... 

— Mă numesc Joe Carpenter. Soţia mea a murit în accidentul 
de avion. Și cele două fetițe ale mele. 

Femeii i se opri respiraţia. Apoi spuse: 

— Acum un an. 

— Da. În seara asta s-a făcut un an. 

Femeia se trase din ușă. 

— Poftiţi. 

O urmă într-un /iving vesel, în care predominau albul și 
galbenul, cu perdele și perne de creton. O duzină de obiecte din 
porțelan Lladr6 erau expuse într-o vitrină de colț luminată. 

Îl invită pe Joe să ia loc. În timp ce el se instala într-un fotoliu, 
ea se duse la ușă și strigă: 

— Bob! Bob, avem un musafir. 

— lertaţi-mă că vă deranjez într-o seară de sâmbătă, spuse 
Joe. 

Femeia se întoarse de la ușă și se cocoţță pe canapea, 
spunând: 

— Nu face nimic. Dar mă tem că eu nu sunt doamna Vadance 
pe care aţi venit s-o vedeţi. Eu nu sunt Nora. Numele meu este 
Clarise. Soacra mea este cea care și-a pierdut soţul în... 
accident. 

Un bărbat intră în /iving dinspre partea din spate a casei și 
Clarise îl prezentă drept soțul ei. Avea poate cu vreo doi ani mai 


78 


mult decât soţia lui, era înalt, slab, cu o constituție sportivă și cu 
o atitudine plăcută, încrezător în sine. Îi strânse mâna ferm, cu 
un zâmbet sincer, dar pe sub tenul bronzat se întrezărea 
paloarea și în ochii albaștri se citea suferința. 

În timp ce Bob Vadance se așeză pe canapea, lângă soţia lui, 
Clarise îi spuse că familia lui Joe pierise în accident. | se adresă 
apoi lui Joe: 

— Noi l-am pierdut pe tatăl lui Bob, care se întorcea dintr-o 
călătorie de afaceri. 

Dintre toate lucrurile pe care și le-ar fi putut spune, ei stabiliră 
legătura între ei vorbind despre modul în care auziseră pentru 
prima oară cumplita știre din Colorado. 

Clarise și Bob, pilot militar repartizat la Miramar Naval Air 
Station de la nord de San Diego, ieșiseră să ia masa în oraș 
împreună cu alţi doi piloţi și soțiile lor. Se aflau într-un 
restaurant intim și, după masă, s-au mutat la bar, unde era un 
televizor. Meciul de baseball a fost întrerupt pentru a se da o 
știre despre zborul National 353. Bob știa că tatăl lui zbura în 
noaptea aceea de la New York la L.A. și că el călătorea deseori 
cu National-ul, dar nu știa numărul zborului. Folosind telefonul 
barului sună la National-ul de la LAX și i se făcu imediat legătura 
cu un agent de relaţii publice, care confirmă că Thomas Lee 
Vadance era pe lista pasagerilor. Bob și Clarise goniseră cu 
mașina de la Miramar la Culver City într-un timp record, 
ajungând curând după ora unsprezece. N-au sunat-o pe Nora, 
mama lui Bob, pentru că nu știau dacă ea aflase. Dacă încă nu 
știa de accident, preferau să-i spună personal și nu la telefon. 
Când au ajuns imediat după miezul nopţii, casa era luminată a 
giorno și ușa din faţă era descuiată. Nora era în bucătărie, unde 
gătea budincă de pește cu porumb, o oală mare cu budincă, 
pentru că lui Tom îi plăcea budinca ei și mai pregătea și 
fursecuri cu ciocolată, pentru că îi plăceau lui Bob. Știa de 
accident, știa că murise acolo, la est de Munţii Stâncoși, dar 
simţea nevoia să facă ceva pentru el. Se căsătoriseră când Nora 
avea optsprezece ani și Tom douăzeci, împliniseră treizeci și 
cinci de ani de căsnicie și ea simţea nevoia să facă ceva pentru 
el. 

— Eu n-am aflat decât când am ajuns la aeroport să le iau, 
spuse Joe. Fuseseră în Virginia în vizită la rudele lui Michelle și 
apoi la New York, pentru ca fetele s-o cunoască pe mătușa lor, 


79 


Delia. Am ajuns devreme desigur, și primul lucru pe care l-am 
făcut când am intrat în sala de așteptare a fost să controlez pe 
monitoare dacă avionul avea întârziere. Era încă trecut fără 
întârziere, dar când am ajuns la poarta unde trebuiau să apară, 
personalul companiei îi întâmpinau pe oameni, când se apropiau 
de zona aceea, vorbindu-le în șoaptă și conducându-i pe câţiva 
într-un salon separat. Un tânăr a venit spre mine și înainte de a 
deschide gura, am știut ce va spune. Nu l-am lăsat să vorbească 
și am spus: „Nu, să nu spui, să nu îndrăznești să spui”. Când a 
încercat totuși să vorbească, m-am îndepărtat de el și când a 
pus mâna pe braţul meu i-am dat-o brutal la o parte. Aș fi fost în 
stare să-l iau la pumni, ca să-l împiedic să vorbească, dar erau 
deja trei, el și două femei, în jurul meu, foarte aproape de mine. 
Parcă n-aș fi vrut să mi se spună, pentru că astfel totul ar fi 
devenit real și că, dacă ei nu mi-ar fi spus, n-ar mai fi fost real, 
nu s-ar mai fi întâmplat. 

Toţi tăcură, ascultând glasurile pe care și le aminteau din anul 
precedent,  glasurile  necunoscuţilor, anunțând acele vești 
cumplite. 

— Mama a suportat greu pierderea, mult timp, spuse în cele 
din urmă Clarise, vorbind despre soacra ei cu atâta dragoste, de 
parcă Nora ar fi fost propria ei mamă. Avea numai cincizeci și 
trei de ani, dar nu voia să mai trăiască fără Tom. Erau... 

— ... foarte apropiaţi, o completă Bob. Dar săptămâna 
trecută, când am venit aici s-o vedem, își revenise, era mult mai 
bine. Fusese atât de îndurerată, atât de deprimată, dar acum 
era din nou plină de viaţă. Înainte de accident fusese 
întotdeauna o femeie veselă, era cu adevărat... 

— ... O persoană sociabilă, deschisă, continuă Clarise în locul 
lui, de parcă gândurile lor parcurgeau întotdeauna același 
traseu precis. Și dintr-o dată, din nou, aici, săptămâna trecută 
redevenise femeia pe care o știam dintotdeauna... și care ne 
lipsise anul trecut. 

Pe Joe îl cuprinse spaima când își dădu seama că vorbeau 
despre Nora Vadance ca despre un mort. 

— Ce s-a întâmplat? 

Clarise își scosese un șerveţel dintr-un buzunar al șortului kaki 
și își șterse ochii. 

— Săptămâna trecută a spus că știa că Tom nu dispăruse 
pentru totdeauna, că nimeni nu dispare pentru totdeauna. Părea 


80 


atât de fericită... Pur și simplu... 

— Radia de fericire, spuse Bob luând mâna soţiei sale într-a 
lui. Joe, efectiv nu știm de ce, după ce îi trecuse depresia și avea 
atâtea planuri pentru prima dată după un an... acum patru zile, 
mama... s-a sinucis. 

e 

Înmormântarea avusese loc în ziua precedentă. Bob și Clarise 
nu locuiau acolo. Urmau să stea doar până marţi, ca să 
împacheteze hainele și obiectele personale ale Norei pentru a le 
împărți rudelor și Magazinului de Economii al Armatei Salvării. 

— Ne e tare greu, spuse Clarise, tot întinzând și suflecând 
mâneca dreaptă a cămășii ei albe, în timp ce vorbea. Era o 
femeie adorabilă. 

— Nu trebuia să vin tocmai acum, spuse Joe ridicându-se din 
fotoliu. Nu e un moment potrivit. 

Bob Vadance se ridică repede întinzând o mână, aproape 
implorându-l, spunând: 

— Nu, te rog, ia loc. Te rog. Avem nevoie de o pauză după ce 
am sortat și am împachetat atâtea lucruri... Vorbind cu tine... 
parcă... Ridică din umeri. Avea braţe și picioare lungi, graţioase 
chiar, dar în clipa aceea părea destul de stângaci. Știm toţi cum 
este. Este mai ușor pentru că... 

— ... pentru că știm toţi cum este, încheie Clarise. 

După o clipă de ezitare, Joe se așeză din nou în fotoliu. 

— Am doar câteva întrebări... și probabil că numai mama 
voastră ar fi putut să-mi dea răspunsurile. 

După ce își aranjase mâneca dreaptă, Clarise o întindea și o 
sufleca din nou pe cea stânga. Simţea nevoia să facă ceva în 
timp ce vorbea. Poate că se temea că fiind neocupate, mâinile ei 
ar încuraja-o să exprime suferinţa pe care încerca să și-o ţină în 
frâu - poate acoperindu-și fața, răsucindu-și șuvițele de păr și 
trăgând de ele sau lovind cu pumnii în ceva. 

— Joe... e îngrozitor de cald... vrei să bei ceva rece? 

— Nu, mulțumesc. Mai bine termin repede și plec. Voiam s-o 
întreb pe mama voastră dacă a vizitat-o recent cineva. O femeie 
care-și spune Rose. 

Bob și Clarise schimbară o privire, apoi Bob spuse: 

— Este cumva negresa? 

Pe Joe îl trecu un fior. 

— Da. Micuţă, are cam un metru cincizeci și opt înălţime, dar 


81 


este... o prezenţă. 

— Mama nu ne-a spus mare lucru despre ea, spuse Clarise, 
dar această Rose a venit o dată și au stat de vorbă și părea că i- 
a spus mamei ceva crucial. Ne-am gândit că este un fel de... 

— ... consultant de spiritism sau așa ceva, încheie Bob. Iniţial 
nu prea ne-a plăcut, ne-am gândit că poate fi cineva care vrea 
să profite de mama, fiindcă era atât de deprimată și vulnerabilă. 
Ne-am gândit că poate era vreo nebună cu Noua Eră sau... 

— ... O escroacă, continuă Clarise, aplecându-se în faţă pe 
canapea, ca să îndrepte florile de mătase din aranjamentul de 
pe măsuţa pentru cafea. Cineva care încerca s-o jefuiască sau 
doar s-o zăpăcească de cap. 

— Dar când vorbea despre Rose, era atât de... 

— ... împăcată. Nu părea să fie ceva rău, dacă a făcut-o pe 
mama să se simtă mult mai bine. Oricum... 

— ... a spus că femeia aceea nu se va mai întoarce, încheie 
Bob. Mama a spus că datorită lui Rose știa că tata era undeva, 
în siguranţă. Nu murise pur și simplu și acesta nu era sfârșitul. 
Este undeva în siguranţă, unde îi este bine. 

— N-a vrut să ne spună cum ajunsese la această credinţă, ea, 
care nu se dusese niciodată la biserică, adăugă Clarise. N-a spus 
nici cine era Rose, nici ce-i spusese ea. 

— N-a vrut să ne spună mai nimic despre femeia aceea, 
confirmă Bob. Spunea că trebuia să păstreze secretul 
deocamdată, dar că în cele din urmă... 

— ... toată lumea va ști. 

— Ce va ști toată lumea în cele din urmă? întrebă Joe. 

— Probabil că tata este undeva în siguranță, undeva în 
siguranţă, unde îi este bine. 

— Nu, spuse Clarise, terminând cu florile de mătase și 
lăsându-se din nou pe speteaza canapelei, împreunându-și 
mâinile în poală. Cred că a vrut să spună mai mult de atât. Cred 
că a vrut să spună că, în cele din urmă, toţi vor ști că niciunul 
din noi nu moare pur și simplu, că noi... continuăm să trăim 
undeva, în siguranţă. 

Bob oftă. 

— O să fiu sincer cu tine, Joe. Noi ne-am cam speriat când am 
auzit-o pe mama cu superstiţiile astea, ea, care era o femeie cu 
picioarele pe pământ. Dar a făcut-o fericită și, după grozăviile 
de anul trecut... 


82 


— ... nu vedeam ce rău putea să-i facă. 

Joe nu se așteptase la spiritism. Era neliniștit, dacă nu cumva 
chiar de-a dreptul dezamăgit. Se gândise că doctor Rose Tucker 
știa ce se întâmplase de fapt cu zborul 353 și era pregătită să-i 
dea în vileag pe vinovaţi. Nu-și imaginase niciodată că ea nu 
avea de oferit decât misticism și consultanţă de spiritism. 

— Crezi că avea adresa acestei Rose sau un număr de 
telefon? 

Clarise spuse: 

— Nu, nu cred. Mama era... misterioasă în privinţa asta. Apoi i 
se adresă soțului ei: Arată-i fotografia. 

— A rămas în dormitorul ei, spuse Bob ridicându-se de pe 
canapea. O aduc imediat. 

— Ce fotografie? o întrebă Joe pe Clarise când Bob ieși din 
living. 

— Ciudat! E o fotografie pe care această Rose i-a adus-o 
Norei. E cam sinistră, dar mamei i-a adus alinare. Este o 
fotografie cu mormântul lui Tom. 

e 

Era o fotografie color obișnuită, făcută cu un Polaroid și 
înfățișa piatra de pe mormântul lui Thomas Lee Vadance: 
numele lui, data nașterii și a morţii, cuvintele „soț drag și tată 
iubit”. 

Joe o vedea în minte pe Rose Marie Tucker în cimitir: „Încă nu 
sunt pregătită să-ţi vorbesc.” Clarise spuse: 

— Mama s-a dus să cumpere o ramă. Voia să păstreze 
fotografia sub sticlă. Era important pentru ea să nu se 
deterioreze. 

— Când am stat aici săptămâna trecută, trei zile întregi, ea o 
lua peste tot cu ea, spuse Bob. Când gătea în bucătărie, când 
stătea în /iving uitându-se la televizor, afară pe verandă când 
făceam grătar, întotdeauna o avea la ea. 

— Chiar și când am ieșit să luăm masa în oraș, completă 
Clarise. Și-a pus-o în poșetă. 

— E o simplă fotografie, spuse Joe, nedumerit. 

— O simplă fotografie, confirmă Bob Vadance. Putea s-o facă 
ea însăși... dar nu știu de ce era mai importantă pentru ea 
fiindcă o făcuse această Rose. 

Joe își strecură un deget peste rama îmbrăcată în argint și 
peste sticlă, de parcă ar fi fost o ghicitoare capabilă să perceapă 


83 


semnificaţia fotografiei, absorbind energia psihică pe care încă o 
emana. 

— Când ne-a arătat-o prima oara, spuse Clarise, ne urmarea 
cu... speranţe imense. Ca și cum ar fi crezut... 

— ... că vom avea o reacţie mai puternică, încheie Bob. 

Joe puse fotografia pe măsuţă, încruntat. 

— O reacţie mai puternică? Cum adică? 

— N-am înțeles, spuse Clarise. Luă fotografia de pe măsuţă și 
începu să lustruiască rama și sticla pe poalele cămășii. Când a 
văzut că nu reacționăm cum sperase ea, ne-a întrebat ce vedem 
când ne uităm la ea. 

— O piatră de mormânt, spuse Joe. 

— Mormântul tatei, confirmă Bob. 

Clarise scutură din cap. 

— Mama părea să vadă mai mult de-atât. 

— Mai mult? Ce anume? 

— Nu ne-a spus, dar... 

— ... ne-a spus că va veni ziua când o vom vedea altfel, 
încheie Bob. 

Joe o văzu în minte pe Rose în cimitir, strângând aparatul de 
fotografiat cu ambele mâini și ridicându-și privirea spre Joe: „Vei 
vedea, ca și ceilalţi.” 

e 

— Ştii cine este această Rose? De ce ne-ai întrebat de ea? se 
interesă Clarise. 

joe le spuse despre întâlnirea cu femeia la cimitir, dar nu 
spuse nimic despre bărbații din camioneta albă. În versiunea lui 
cenzurată, Rose plecase cu o mașină și el nu reușise s-o rețină. 

— Dar din ceea ce mi-a spus... M-am gândit că s-ar putea să fi 
vizitat și alte familii cu victime ale accidentului. Ea mi-a spus să 
nu disper, mi-a spus că o să văd, cum văzuseră și alţii, dar că nu 
este încă pregătită să vorbească. Problema este că nu pot 
aștepta până va fi ea pregătită. Dacă a vorbit cu alţii, vreau să 
știu ce le-a spus, ce i-a ajutat să vadă. 

— Orice ar fi fost, spuse Clarise, a făcut-o pe mama să se 
simtă mai bine. 

— Sau poate că nu? își exprimă Bob îndoiala. 

— Timp de o săptămână a avut efect asupra ei, spuse Clarise. 
Timp de o săptămână a fost fericită. 

— Dar a avut acest rezultat, spuse Bob. 


84 


Dacă Joe n-ar fi fost un reporter cu o experienţă de atâţia ani, 
care pusese întrebări dure despre victime și familiile lor, i-ar fi 
fost foarte greu să-i împingă pe Bob și Clarise să ia în seamă o 
altă probabilitate sumbră, care i-ar expune unor noi suferințe. 
Dar luând în considerare evenimentele acelei zile neobișnuite, 
trebuia să pună întrebarea: 

— Sunteţi absolut siguri că a fost sinucidere? 

Bob dădu să răspundă, ezită, apoi întoarse capul ca să-și 
alunge lacrimile, clipind. 

Clarise luă mâna soţului ei și îi spuse lui Joe: 

— Nu există nicio îndoială. Nora s-a omorât. 

— A lăsat vreun bilet? 

— Nu, spuse Clarise. Nimic care să ne ajute să înțelegem. 

— Aţi spus că era fericită. Că radia de fericire. Dacă... 

— A lăsat o casetă video, spuse Clarise. 

— Ca să-și ia rămas-bun? _ 

— Nu. Este ceva ciudat... ingrozitor... Clarise scutură din cap 
și pe faţa ei se ivi o grimasă de jenă, fiindcă nu-și găsea 
cuvintele pentru a descrie caseta video. Apoi spuse: Este exact 
ce s-a întâmplat. 

Bob dădu drumul mâinii soţiei sale și se ridică. 

— Nu prea obișnuiesc să beau, Joe, dar acum am mare 
nevoie. 

Joe spuse, disperat: 

— Nu vreau să vă sporesc suferința... 

— Nu, nu-i nimic, îl asigură Bob. Toţi am scăpat împreună de 
accident, am supravieţuit împreună, suntem ca o familie și cu 
familia nu trebuie să existe subiecte interzise. Bei ceva? 

— Desigur. 

— Clarise, nu-i spune nimic despre casetă până nu mă întorc. 
Știu că tu crezi că e mai bine pentru mine să vorbești despre ea 
când eu nu mă aflu în cameră, dar nu-i așa. 

Bob Vadance o privi pe soţia sa cu multă tandreţe și când ea îi 
răspunse „Te aștept”, dragostea ei pentru el deveni atât de 
evidentă, încât Joe întoarse capul. Era o imagine prea vie care-i 
amintea ce pierduse. 

După ce Bob ieși din cameră, Clarise începu să aranjeze din 
nou florile de mătase. Apoi se așeză cu coatele rezemate pe 
genunchii goi și cu faţa îngropată în mâini. 

Când își ridică în cele din urmă privirea spre Joe, spuse: 


85 


— E un om bun. 

— Îmi place. 

— Un soț bun, un fiu bun. Oamenii nu-l cunosc - văd în el 
pilotul militar care a luptat în războiul din Golf, un tip dur. Dar e 
blând. E teribil de sentimental, ca tatăl lui. 

Joe aştepta ceea ce voia cu adevărat să-i spună. 

După câteva clipe, ea spuse: 

— Am avut copii târziu. Eu am treizeci de ani, Bob are treizeci 
și doi. Părea că avem atâta timp și atâtea lucruri de făcut mai 
înainte... Dar acum copiii noștri vor crește, fără să-i fi cunoscut 
măcar pe tata sau pe mama lui Bob și erau niște oameni tare 
buni. 

— Nu e vina voastră, spuse Joe. Totul ne scapă din mâini. 
Suntem doar călători în acest tren, nu-l conducem noi, chiar 
dacă ne place să credem asta. 

— Ai ajuns cu adevărat la acest nivel de acceptare? 

— Încerc. 

— Te apropii măcar? 

— Nu, fir-ar să fie! 

Clarise râse ușor. 

Joe nu mai făcuse pe nimeni să râdă de un an - cu excepţia 
prietenei lui Rose, cu care vorbise mai devreme la telefon. Deși 
suferinţa și ironia colorau râsul scurt al Clarisei, se simţea în el și 
ușurarea. După ce reușise s-o afecteze astfel, Joe simţi o 
legătură cu viaţa care îl ocolise atâta timp. 

După o clipă de tăcere, Clarise spuse: 

— Joe, s-ar putea ca aceasta Rose să fie un om rău? 

— Nu. Dimpotrivă. 

Faţa ei pistruiată, atât de deschisă și încrezătoare, se înnoură 
acum din cauza îndoielilor. 

— Pari foarte sigur. 

— Ai fi fost și tu dacă ai fi întâlnit-o. 

Bob Vadance se întoarse cu trei pahare, un castron cu bucăţi 
de gheață, un litru de 7UP, o sticlă de Seagram's 7 Crown. 

— Îmi pare rău, dar n-avem o ofertă prea variată, se scuză el. 
Nu prea avem băutori în familie, dar când luăm totuși câte o 
gură, preferăm să bem sec. 

— E în regulă, spuse Joe și acceptă un 7-and-7, după ce i-l 
preparară. 

Sorbiră din băuturi - Bob le făcuse tari - și preţ de o clipă nu 


86 


se auzi decât clinchetul gheții. 

— Știm că a fost sinucidere, pentru că a înregistrat-o. 

— Cine a înregistrat-o? întrebă Joe, convins că înţelesese 
greșit. 

— Nora, mama lui Bob, spuse Clarise. Și-a înregistrat pe 
casetă propria sinucidere. 

e 

Amurgul se evapora într-un abur de lumină stacojie și 
purpurie și din vaporii de neon, noaptea se lipea de ferestrele 
livingului dominat de galben și alb. 

Rapid și succint, cu o stăpânire de sine lăudabilă, Clarise îi 
dezvălui ce ştia despre groaznica moarte a soacrei ei. Vorbi cu 
glas scăzut și totuși fiecare cuvânt rostit avea o limpezime de 
clopot și părea să reverbereze prin trupul lui Joe până ce acesta 
începu treptat să tremure din cauza vibraţiilor acumulate. 

Bob Vadance nu completă niciuna din propoziţiile soției lui. 
Păstră tăcerea tot timpul, fără a se uita nici la Clarise, nici la Joe. 
Fixa cu privirea paharul cu băutură, la care recurgea în mod 
frecvent. 

Camera video compact Sanyo 8mm care înregistrase moartea 
fusese jucăria lui Tom Vadance. Fusese păstrată în debaraua din 
biroul lui înainte de moartea sa, la bordul avionului 353. 

Era o cameră ușor de folosit. Deși Nora nu prea o folosise, ar 
fi putut învăța manevrele esenţiale în câteva minute. 

Bateria nu mai avea mult acid în ea, după un an de stat în 
debara. De aceea, Nora Vadance avusese grijă s-o reîncarce din 
timp, dovedind astfel un grad de premeditare cutremurător. 
Poliţia găsise adaptorul și redresorul într-o priză din bucătărie. 

În dimineaţa de marţi a acelei săptămâni, Nora ieșise afară în 
partea din spate a casei și pusese camera video pe o masă de 
pe verandă. Folosise două cărţi necartonate ca să ridice camera 
la unghiul dorit și apoi îi dăduse drumul. 

În timp ce banda rula, plasase un scaun de verandă la trei 
metri de obiectiv. Se dusese apoi să se uite prin vizorul camerei 
ca să se asigure că scaunul era în mijlocul cadrului. 

După ce se întorsese la scaun și-i schimbase ușor poziţia, se 
dezbrăcase complet în unghiul de vedere al camerei, nu ca o 
actriță și nici șovăielnic, ci în modul cel mai simplu, ca și cum s- 
ar fi pregătit să facă o baie. Își împăturise frumos bluza, 
pantalonii și lenjeria de corp și le pusese deoparte pe 


87 


pardoseala de gresie a verandei. 

leșise apoi goală din câmpul vizual al camerei, fiind evident că 
intrase în casă, în bucătărie. Când se întorsese, peste patruzeci 
de secunde, avea în mână un cuțit de tranșat carne. Se așezase 
pe scaun, cu fața spre camera. 

Conform raportului preliminar al medicului care o examinase, 
la aproximativ opt și zece minute, în dimineaţa de marți, Nora 
Vadance, o femeie sănătoasă și considerată până atunci 
întreagă la minte, care își revenise recent din depresia cauzată 
de moartea soțului ei, își luase viaţa. Apucând cuțitul de tranșat 
carne cu ambele mâini, își înfipsese lama adânc în abdomen. O 
extrăsese apoi și se înjunghie din nou. A treia oară, împinsese 
lama din stânga spre dreapta, eviscerându-se. Cuţitul căzuse și 
ea se prăbușise pe scaun, unde murise scăldată în sânge în mai 
puţin de un minut. 

Camera continuase să filmeze cadavrul până ce se scurseseră 
cele douăzeci de minute ale casetei de 8 mm. 

Două ore mai târziu, la zece și jumătate, Takashi Mishima, un 
grădinar în vârstă de șaizeci și șase de ani, care-și făcea rondul 
obișnuit, descoperise cadavrul și sunase imediat la poliţie. 

e 

Când Clarise termină, Joe nu reuși să spună decât: „lisuse!” 

Bob mai turnă whisky în pahare. Îi tremurau mâinile și sticla 
zăngăni în contact cu fiecare pahar, în cele din urma, Joe spuse: 

— Înţeleg că poliţia deţine caseta. 

— Da, spuse Bob. O rețin până ce are loc ancheta sau 
cercetarea, sau cum s-o fi chemând. 

— Deci sper că nu cunoașteţi această casetă video la prima 
mână. Sper că niciunul din voi n-a trebuit s-o vadă. 

— Eu nu, spuse Bob. Dar Clarise a văzut-o. 

Clarise privea fix în paharul cu băutură. 

— Ne-au spus ce înfățișa, dar nici eu nici Bob n-am crezut, 
deși erau polițiști și nu aveau niciun motiv să ne mintă. De 
aceea am intrat în postul de poliţie într-o dimineaţă de vineri, 
înainte de înmormântare și am urmărit-o. Trebuia să știm. Când 
ne vor înapoia caseta o voi distruge. Bob nu trebuie s-o vadă. 
Niciodată. 

Deși Joe o respecta deja foarte mult, Clarise se înălță și mai 
mult în ochii lui. 

— Îmi sunt neclare câteva lucruri, spuse el. Dacă nu vă 


88 


deranjează câteva întrebări. 

— Dă-i drumul, spuse Bob. Și noi ne-am pus o mulţime de 
întrebări, o mie de întrebări blestemate. 

— În primul rând... nu pare a exista probabilitatea unor 
presiuni. 

Clarise scutură din cap. 

— Nu poţi forța pe cineva să-și facă singur așa ceva, nu? Nu 
prin presiuni psihologice sau ameninţări. Pe lângă asta, nu mai 
era nimeni în câmpul vizual al camerei - și nici umbra cuiva. 
Privirea ei nu se concentra asupra vreunei persoane din afara 
unghiului camerei. Era singură. 

— Când ai descris ce înfățișa camera, Clarise, părea că Nora 
executa toate mișcările ca un robot. 

— Așa mi s-a părut aproape pe toată durata casetei. Faţa ei 
nu avea nicio expresie... era destinsă. 

— Aproape pe toată durata? Deci a existat un moment când a 
arătat emoție? 

— De două ori. După ce aproape terminase să se dezbrace, a 
ezitat o clipă înainte de a-și scoate... chiloţii. Era o femeie 
decentă, Joe. Aceasta este încă o ciudățenie în toată povestea 
asta. 

Cu ochii închiși, ţinându-și paharul de 7-and-7 lipit de frunte, 
Bob spuse: 

— Chiar dacă... chiar dacă acceptăm că avea mintea 
tulburată rău, ca să-și poată face ei însăși așa ceva, ne e greu 
să ne-o imaginăm filmându-se goală... sau dorind să fie găsită în 
această postură. 

Clarise spuse: 

— În jurul curţii este un gard înalt acoperit cu bougainvillea. 
Vecinii nu aveau cum s-o vadă. Dar Bob are dreptate... n-ar fi 
vrut să fie găsită în postura aceea. Oricum, în clipa când a dat 
să-și scoată chiloţii a ezitat. În cele din urmă, privirea aceea 
moartă, rătăcită, a dispărut. Preţ de o clipă, i s-a așternut pe 
faţă o expresie cumplită. 

— Cumplită în ce sens? întrebă Joe. 

Strâmbându-se în timp ce își recompunea sumbrele imagini 
de pe casetă în minte, Clarise descrise acel moment de parcă îl 
revedea în clipa aceea: 

— Privirea ei este plată, goală, pleoapele cam grele... și 
deodată ochii se fac mari și capătă profunzime, ca niște ochi 


89 


normali. Faţa i se încreţește. Mai întâi, lipsită de expresie, dar 
acum este sfâșiată de emoție. Şoc. Pare şocată, îngrozită. O 
expresie pierdută care-ţi frânge inima. Dar nu durează decât o 
secundă, două, poate trei, iar acum tremură, privirea aceea a 
dispărut, s-a dus și ea e din nou calmă ca un robot. Iși scoate 
chiloţii, îi împăturește și-i pune deoparte. 

— Lua medicamente? întrebă Joe. Am avea motive să credem 
că ar fi putut lua o doză prea mare din ceva care i-a indus o 
stare de absenţă sau o modificare severă de personalitate? 

— Medicul ei ne-a spus că nu-i recomandase niciun 
medicament. Dar din cauza comportamentului ei pe caseta 
video, poliția bănuiește droguri. Cel care a examinat-o medical 
face teste toxicologice, răspunse Clarise. 

— Ceea ce e ridicol, spuse ferm Bob. Mama n-ar fi luat 
niciodată droguri ilegale. Nu-i plăcea să ia nici măcar aspirină. 
Era o persoană atât de inocentă, Joe, de parcă nici n-ar fi fost 
conștientă de schimbările în rău care s-au petrecut în lume în 
ultimii treizeci de ani, de parcă trăia cu câteva decenii în urma 
noastră și era fericită pentru asta. 

— l-au făcut autopsie, spuse Clarise. N-au găsit tumori la 
creier, leziuni ale creierului, nicio afecţiune care ar fi putut să 
explice ceea ce a făcut. 

— Ai spus că a mai manifestat emoție o a doua oară. 

— Chiar înainte... Înainte de a se înjunghia. Doar o fracțiune 
de secundă, chiar mai scurtă decât prima. Ca un spasm. Toată 
fața ei s-a crispat, de parcă ar fi avut de gând să urle. Apoi a 
dispărut și a rămas lipsită de orice expresie până la sfârșit. 

Zguduit de un adevăr de care nu-și dăduse seama când 
Clarise descrisese prima dată caseta video, Joe întrebă: 

— Vrei să spui că n-a urlat deloc, n-a ţipat? 

— Nu. Deloc. 

— Dar e imposibil! 

— La sfârșit de tot, când i-a căzut cuțitul... se aude un sunet 
slab care ar fi putut fi emis de ea, ceva mai mult decât un oftat. 

— Dar durerea... Joe nu-și putea face curajul să spună că 
durerea pe care o simţise Nora Vadance trebuie să fi fost 
insuportabilă. 

— Dar n-a ţipat deloc, insistă Clarise. 

— Chiar și o reacţie involuntară ar fi fost... 

— N-a scos un sunet. 


90 


— Microfonul a funcţionat? 

— Era încastrat în cameră, un microfon omnidirecţional, spuse 
Bob. 

— Pe caseta video, spuse Clarise, se aud alte sunete. 
Scârțâitul scaunului de verandă pe ciment când ea îi schimbă 
poziția. Ciripit de păsări. Lătratul trist al unui câine din 
depărtare. Dar niciun sunet scos de ea. 

Joe ieși pe ușa din faţă și cercetă noaptea, așteptându-se 
cumva să vadă o camionetă albă sau un alt vehicul cu o 
înfățișare suspectă parcat pe stradă, în fața casei Vadance. 
Dinspre casa de alături veneau acorduri slabe dintr-o lucrare de 
Beethoven. Era cald, dar o adiere firavă se simţea dinspre apus, 
aducând cu ea parfumul vag al iasomiei înflorite noaptea. Din 
câte își putea da seama Joe, nu era nimic ameninţător în 
noaptea aceea domoală. 

Când Clarise și Bob veniră după el pe verandă, Joe întrebă: 

— Când au găsit-o pe Nora, avea la ea fotografia cu 
mormântul lui Tom? 

Bob spuse: 

— Nu. Era pe masa din bucătărie. În clipa morţii nu a avut-o 
asupra ei. 

— Am găsit-o pe masă când am sosit de la San Diego, își 
aminti Clarise. Lângă farfuria ei pentru micul dejun. 

Joe era uimit. 

— Mâncase de dimineaţă? 

— Știu la ce te gândești, spuse Clarise. Dacă avea de gând să 
se omoare, ce rost avea să mănânce înainte? Ceva și mai 
straniu, Joe. Își făcuse o omletă cu brânză Cedar, hasme tăiate și 
costiță. Și alături, pâine prăjită. Plus un pahar cu suc de 
portocale stoarse chiar atunci. Mâncase porţia pe jumătate, 
când s-a ridicat și a ieșit cu camera de filmat. 

— Femeia pe care ai descris-o pe caseta video era profund 
deprimată sau în orice caz într-o stare neobișnuită. Cum ar fi 
putut să aibă mintea limpede sau răbdarea de a-și prepara un 
mic dejun atât de complicat? 

— Și încă ceva, spuse Clarise. Los Angeles Times era deschis 
lângă farfuria ei... 

— ... şi citea benzile desenate, încheie Bob. 

O clipă tăcură toţi, cugetând la ceea ce era de neconceput. 
Apoi Bob spuse: 


91 


— Înţelegi acum ce am vrut să spun mai devreme când ţi-am 
răspuns că și noi ne punem o mie de întrebări. 

Clarise îl cuprinse pe Joe după umeri, de parcă erau prieteni 
de multă vreme. 

— Sper că această Rose este o femeie bună, cum crezi tu. 
Sper s-o găsești. Și orice îţi va spune ea, sper să-ţi aducă puţină 
liniște, Joe. 

Înduioșat, Joe îi întoarse îmbrăţișarea. 

— Îți mulţumesc, Clarise. 

Bob își notase adresa și numărul de telefon pe o pagină dintr- 
un carnet. li întinse bucata de hârtie împăturită lui Joe. 

— În caz că mai ai și alte întrebări... sau dacă afli ceva ce ne- 
ar putea ajuta să înţelegem. 

Işi strânseră mâinile. Strângerea mâinilor deveni o îmbrățișare 
frățească. 

— Acum ce vei face, Joe? întrebă Clarise. 

Joe se uită la cadranul luminat al ceasului. 

— E doar nouă și câteva minute. Mă duc să mai vizitez o 
familie în seara asta. 

— Ai grijă, spuse Clarise. 

— Voi avea. 

— Ceva nu e-n regulă, Joe. Ceva nu e deloc în regulă. 

— Știu. 

Bob și Clarise rămaseră pe verandă, unul lângă celălalt, 
urmărindu-l pe Joe îndepărtându-se cu mașina. 

Deși terminase mai mult de jumătate din al doilea pahar cu 
băutură, Joe nu simţea deloc efectul combinației de 7-and-7. Nu 
văzuse o fotografie a Norei Vadance, dar imaginea unei femei 
fără chip pe un scaun de verandă, cu un cuţit de tranșat carne 
înfipt în ea era suficientă pentru a-l trezi și după o cantitate 
dublă de whisky. 

Metropola licărea ca o ciupercă fosforescentă de-a lungul 
coastei. Ca niște nori de spori, lumina gălbuie se înălța mânjind 
cerul. Nu se zăreau decât câteva stele: licărirea lor era glacială, 
îndepărtată. 

Cu un minut în urmă, noaptea părea plăcută și Joe nu găsea 
nimic înspăimântător în ea. Acum îl apăsa și se uită de mai 
multe ori în oglinda retrovizoare. 


92 


e Capitolul 8 


Charles și Georgine Delmann locuiau într-o casă georgiană 
enormă pe o jumătate de pogon în Hancock Park. O pereche de 
magnolii încadrau intrarea spre aleea principală, care era 
flancată de un gard viu înalt până la genunchi, atât de frumos 
îngrijit încât părea a fi fost tuns de cohorte întregi de grădinari 
înarmaţi cu foarfece ascuţite. Geometria extrem de severă a 
casei și a terenului dezvăluia o nevoie de ordine, o credință în 
superioritatea aranjamentelor făcute de om faţă de dezordinea 
naturii. 

Soții Delmann erau medici. El era internist specializat în 
cardiologie, iar ea era internist și oftalmolog. Erau figuri 
proeminente ale comunităţii în care trăiau, pentru că pe lângă 
practica medicală curentă, înfiinţaseră și continuau să 
supravegheze o clinică gratuită pentru copiii din East Los 
Angeles și încă una în South Central. 

Când se prăbușise avionul 747-400, soţii Delmann o 
pierduseră pe fiica lor în vârstă de optsprezece ani, Angela, care 
se întorcea de la un atelier de acuarelă de șase săptămâni, 
exclusiv pentru invitaţi, al unei universităţi din New York, ca să 
se pregătească pentru primul ei an la școala de artă din San 
Francisco. Era în mod sigur o pictoriţă talentată, care promitea 
mult. 

Georgine Delmann însăși deschise ușa. Joe o recunoscu după 
fotografia publicată într-unul din articolele din Post despre 
accident. Avea aproape cincizeci de ani, era înaltă și subţire, cu 
pielea închisă foarte lucioasă, cu o masă de păr negru creț și 
ochi vioi, vineții ca prunele. Era o frumusețe sălbatică și încerca 
să și-o îndulcească prin ochelari cu rame metalice în locul unor 
lentile de contact, prin lipsa machiajului și prin îmbrăcămintea 
bărbătească, alcătuită din pantaloni gri de pânză și o bluză albă. 

Când Joe îi spuse numele, înainte de a apuca să spună că 
familia lui fusese în avion, ea exclamă, spre surprinderea lui: 

— Doamne, tocmai vorbeam despre tine! 

— Despre mine? 

Îl apucă de mână, îl trase peste prag pe pardoseala de 
marmură din hol și închise ușa împingând-o cu șoldul, fără a-și 
desprinde de la el privirea uimită. 


93 


— Lisa ne povestea despre soţia și fiicele tale, cum ai trecut 
pe acolo și pe urmă ai dispărut. Dar acum iată-te aici, ai sosit. 

— Lisa? se miră el, nedumerit. 

In seara aceea cel puţin, travestiul de medic sobru realizat 
prin îmbrăcămintea rigidă și ochelarii cu rame de metal nu 
puteau ascunde profunzimile scânteietoare ale efervescenţei 
naturale a Georginei Delmann. Îi cuprinse umerii cu braţele și-l 
sărută pe obraji atât de apăsat, încât Joe se clătină spre spate 
pe călcâie. Apoi, faţă-n faţă cu el, cercetându-i ochii, spuse 
emoţionată;: 

— A fost la tine, nu-i așa? 

— Lisa? 

— Nu, nu Lisa. Rose. 

O speranță inexplicabilă ricoșă ca o piatră aruncată pe 
suprafața întunecată a inimii lui. 

— Da, dar... A 

— Hai, vino cu mine. Il luă din nou de mână, îl scoase din hol 
și-l trase de-a lungul unui coridor spre partea din spate a casei, 
spunând: Suntem aici, la masa din bucătărie - eu, Charlie și 
Lisa. 

La întrunirile Prietenilor Înţelegători, Joe nu văzuse niciodată 
părinţi îndoliaţi capabili de o asemenea efervescenţă. Nici nu 
auzise până atunci de asemenea ființe. Părinţii care-și 
pierduseră copii mici își petreceau cinci, șase ani uneori un 
deceniu sau chiar mai mult - luptându-se, deseori zadarnic, 
numai pentru a se lepăda de convingerea că ei înșiși ar fi trebuit 
să moară în locul progeniturilor lor, că supraviețuind copiilor lor 
era un păcat sau o dovadă de egoism - sau chiar o faptă 
monstruoasă. Nu era mare deosebire nici în cazul celor care, ca 
și soţii Delmann, pierduseră un tânăr sau o tânără de 
optsprezece ani. De fapt, situaţia nu era deosebită nici pentru 
un părinte de șaizeci de ani, care pierduse un fiu sau o fiică de 
treizeci de ani. Vârsta nu avea nicio importanţă. Pierderea unui 
fiu sau a unei fiice în orice etapă a vieţii este nefirească, este 
atât de nedreaptă, încât părinţilor le este greu să-și mai 
găsească un rost. Chiar și atunci când își acceptă soarta și ajung 
la un oarecare grad de consolare, deseori bucuria îi ocolește 
pentru totdeauna, ca promisiunea apei într-o fântână secată 
care înainte era plină, dar din care rămăsese doar mirosul umed 
din adâncuri, amintind ce fusese odinioară. 


94 


Și totuși, în faţa lui se afla Georgine Delmann, îmbujorată și 
entuziastă, agitată ca o adolescentă, în timp ce-l trăgea pe Joe 
spre capătul coridorului și apoi printr-o ușă batantă. Părea nu 
numai că se restabilise după pierderea fiicei ei, într-un singur 
an, dar că și depășise această suferință. 

Licărirea de speranţă se nărui pentru Joe, căci i se păru că 
Georgine Delmann era fie ţicnită, fie inexplicabil de superficială. 
Bucuria ei evidentă îl șocă. 

In bucătărie lumina era slabă, dar putea să vadă că era un 
spaţiu intim, deși mare, cu pardoseală și dulapuri din lemn de 
arțar și cu tăblii din imitație de granit maroniu ca zahărul brut. 
De pe etajerele de deasupra capului, oale, tigăi și ustensile de 
bucătărie din alamă licăreau în lumina chihlimbarie ca niște 
ghirlande de clopoței de templu în așteptarea slujbei de seară. 

In timp ce-l conducea pe Joe spre masa pentru micul dejun din 
nișa unui bovindou, Georgine Delmann spuse: 

— Charlie, Lisa, uite cine a venit! Aproape că e o minune! 

Dincolo de ferestrele oblice se afla curtea din spate și piscina, 
pe care luminile instalate afara o transformaseră într-o scena de 
basm, plină de scânteieri și licăriri. Pe masa ovală din fața 
ferestrei se aflau trei lămpi cu gaz decorative și flăcările lor 
dansau pe fitile. 

Lângă masă stătea în picioare un bărbat înalt, chipeș, cu păr 
argintiu, des: doctorul Charles Delmann. 

Georgine se apropie trăgându-l pe Joe după ea și spuse: 

— Charlie, a venit Joe Carpenter. Joe Carpenter, știi tu. 
Privindu-l pe Joe cu oarecare uimire, Charlie Delmann păşi 
înainte și îi scutură viguros mâna. 

— Ce se petrece aici, fiule? 

— AȘ vrea să știu și eu, spuse Joe. 

— Se petrece ceva ciudat și minunat, spuse Delmann, la fel 
de transpus de emoție ca și soția lui. 

Cu un păr blond și mai auriu în lumina pâlpâitoare a lămpilor 
cu gaz, se ridică de pe un scaun din fața mesei Lisa, de care 
pomenise Georgine. Avea vreo patruzeci și ceva de ani, fața 
netedă a unei liceene și niște ochi albaștri-șterși care văzuseră 
mai multe cercuri ale iadului. 

Joe o cunoștea bine. Lisa Peccatone. Lucra la Post. O fostă 
colegă. Era reporter de criminalistică specializată în reportaje 
despre cei mai odioși criminali - ucigași în serie, seducători de 


95 


minore, violatori care-și mutilau victimele - și avea o obsesie pe 
care Joe n-o înțelesese niciodată pe deplin, cotrobăind prin cele 
mai sumbre cotloane ale inimii omenești, mânată de dorinţa de 
a se afunda în povești cu sânge și demenţă, căutând sensuri în 
cele mai lipsite de sens sălbăticii umane. Joe intuia că de mult 
de tot ea îndurase suferinţe de nerostit, ieșise din copilărie cu o 
fiară în spinare și nu se putea lepăda de amintirea demonului 
decât căznindu-se să înțeleagă ceea ce nu putea fi înţeles 
niciodată. Era unul dintre cei mai buni oameni pe care-i 
cunoscuse și unul dintre cei mai furioși, mai strălucitori și mai 
profund frământaţi, neînfricată dar obsedată, capabilă să scrie o 
proză atât de frumoasă, încât putea să înalțe sufletele îngerilor 
sau să bage spaima în piepturile goale ale diavolilor. Joe admira 
acest iad care era în ea. Era una dintre cele mai bune prietene 
ale lui și totuși o părăsise laolaltă cu ceilalți prieteni, atunci când 
își urmase familia pierdută într-un cimitir al inimii. 

— Joey, spuse ea, ticălos nevrednic, te-ai întors la muncă sau 
ai venit aici numai pentru că faci parte din poveste? 

— Sunt la muncă pentru că fac parte din poveste. Dar nu mai 
scriu. Nu mai cred în puterea cuvintelor. 

— Eu nu prea mai cred în nimic. 

— Ce cauţi aici? întrebă el. 

— Am sunat-o acum câteva ore, spuse Georgine. Am rugat-o 
să vină. 

— Fără supărare, spuse Charlie bătându-l pe umăr pe Joe, dar 
Lisa este singurul reporter pe care-l respectăm. 

— De aproape un deceniu, spuse Georgine, lucrează fără 
plată opt ore pe săptămână la una din clinicile noastre gratuite 
pentru copiii defavorizaţi de soartă. 

Joe nu știuse acest lucru despre Lisa și nici n-ar fi bănuit așa 
ceva. 

Ea nu reuși să-și înăbușe un zâmbet pieziș, jenat. 

— Da, Joey, sunt o adevărată Maica Tereza. Dar ascultă, 
nenorocitule, să nu cumva să-mi strici reputaţia spunându-le 
celor de la Post. 

— Aș bea niște vin. Cine vrea vin? Un Chardonnay bun sau 
poate un Cakebread sau un Grgich Hills, sugeră Charlie. Se 
molipsise de nepotrivita veselie a soției lui, de parcă s-ar fi 
adunat special în acea seară solemnă pentru a sărbători 
prăbușirea zborului 353. 


96 


— Eu nu vreau, articulă Joe tot mai dezorientat. 

— Eu beau puţin, spuse Lisa. 

— Și eu, spuse Georgine. Mă duc după pahare. 

— Nu, iubito, tu stai aici cu Joe și Lisa, o liniști Charlie. Mă 
ocup eu de toate. 

In timp ce Joe și femeile se instalară pe scaunele din jurul 
mesei, Charlie se duse în celălalt capăt al bucătăriei. Fața 
Georginei era luminată de lămpile cu gaz. 

— Este incredibil, absolut incredibil! Rose a fost și la el, Lisa. 

Faţa Lisei Peccatone era pe jumătate luminată de lampa cu 
gaz, dar pe jumătate era umbrită. 

— Când, Joe? 

— Astăzi, la cimitir. A fotografiat mormintele lui Michelle și ale 
fetelor. A spus că încă nu e pregătită să-mi vorbească... și a 
plecat. 

Joe se hotărî să nu le spună restul povestirii decât după ce o 
va auzi pe a lor, pentru a grăbi dezvăluirile lor și în același timp, 
pentru a se asigura că relatările lor nu vor fi prea mult înflorite 
cu ceea ce ar fi dezvăluit el. 

— Nu se poate să fi fost ea, spuse Lisa. Ea a murit în accident. 

— Asta-i versiunea oficială. 

— Descrie-o, îi ceru Lisa. 

Joe făcu portretul standard al detaliilor fizice, dar se căzni 
mult să-i facă să înțeleagă prezența stranie a negresei, 
magnetismul care părea să modeleze mediul înconjurător după 
liniile ei personale de forță. 

Ochiul din partea umbrită a feţei netede a Lisei era întunecat 
și enigmatic, dar ochiul din jumătatea luminată de lampa cu gaz 
părea să dezvăluie zbuciumul ei sufletesc în timp ce reacţiona la 
descrierea făcută de Joe. 

— Rosie a avut întotdeauna charismă, chiar și la colegiu. 

Joe spuse uimit: 

— O cunoști? 

— Am fost împreună la UCLA demult de tot. Am fost colege de 
cameră. Am rămas destul de apropiate de-a lungul anilor. 

— De aceea Charlie și cu mine ne-am hotărât s-o chemăm pe 
Lisa abia cu puţin timp în urmă, spuse Georgine. Știam că a avut 
o prietenă în zborul 353. Dar abia în toiul nopţii, la câteva ore 
după ce Rose plecase de aici, Charlie și-a amintit că pe prietena 
Lisei o chema tot Rose. Ne-am dat seama că este aceeași 


97 


persoană și am încercat toată ziua să ne hotărâm dacă să-i 
spunem sau nu Lisei. 

— Când a fost Rose aici? întrebă Joe. 

— leri seară, spuse Georgine. A apărut tocmai când voiam să 
ieşim să luăm masa. M-a făcut să promit că n-o să spun nimănui 
ce ne-a spus ea... decât după ce ea va avea ocazia să mai 
viziteze câteva familii ale victimelor de aici, din L.A. Dar Lisa a 
fost îngrozitor de deprimată anul trecut după ce a aflat de 
accident și, ţinând seama că ea și Rose erau bune prietene, ne- 
am gândit că n-am face niciun rău. 

— N-am venit aici ca reporter, îi spuse Lisa lui Joe. 

— Reporter ești întotdeauna. 

Georgine spuse: 

— Uite ce ne-a dat Rose. 

Extrase din buzunarul cămâășii o fotografie și o puse pe masă. 
Era o fotografie care înfățișa piatra de mormânt a Angelei 
Delmann. 

Cu ochii licărind de speranţe, Georgine spuse: 

— Ce vezi acolo, Joe? 

— Cred că problema este ce vedeți voi. 

In altă parte a bucătăriei, Charlie Delmann deschidea sertare 
și scotocea prin conţinutul lor zornăitor, evident în căutarea unui 
tirbușon. 

— l-am spus deja Lisei. Georgine se uită de-a curmezișul 
încăperii. Aştept până vine Charlie să-ţi spună, Joe. 

Lisa spuse: 

— E foarte straniu, Joey și nu prea știu ce să înţeleg din ce mi- 
au spus. Nu știu decât că a băgat spaima în mine. 

— Te-a speriat? Georgine era uimită. Lisa dragă, cum naiba a 
putut să te sperie? 

— O să vezi, îi spuse Lisa lui Joe. Femeia aceasta, înzestrată 
de obicei cu forța pietrelor, tremura acum ca o trestie. Dar îţi 
garantez că Charlie și Georgine sunt doi dintre cei mai 
echilibraţi oameni pe care-i cunosc. Și o să ai mare nevoie să-ţi 
amintești asta când vor începe. 

Georgine luă instantaneul făcut cu Polaroidul și-l privi cu 
nostalgie, de parcă ar fi dorit nu numai să și-l fixeze în memorie, 
dar și să absoarbă imaginea și s-o integreze fizic în fiinţa ei, 
lăsând clișeul gol. 

Lisa oftă și se lansă într-o dezvăluire: 


98 


— Am și eu o piesă stranie de adăugat la acest puzzle, Joey. 
În seara asta se împlineşte un an de când am fost la LAX, ca să 
aștept să aterizeze avionul în care era Rose. 

Georgine își ridică privirea din fotografie. 

— Nu ne-ai spus asta. 

— Tocmai aveam de gând, spuse Lisa, când a sunat Joey la 
ușă. 

În celălalt capăt al bucătăriei, un dop încăpățânat ieși cu o 
ușoară pocnitură dintr-o sticlă de vin și Charlie Delmann mormăi 
satisfăcut. 

— Nu te-am văzut la aeroport în seara aceea, Lisa, spuse Joe. 

— Mă ţineam deoparte. Eram cutremurată din cauza lui Rosie, 
dar și... îngrozitor de speriată. 

— Te-ai dus s-o iei de la aeroport? 

— Rosie m-a sunat de la New York și m-a rugat să vin la LAX 
cu Bill Hannett. 

Hannett era fotograful ale cărui imagini cu catastrofe naturale 
sau provocate de om erau expuse pe pereţii holului de primire 
de la Post. 

Albastrul-pal al ochilor Lisei era acum întunecat de îngrijorare. 

— Rosie simțea cu disperare nevoia de a vorbi cu un reporter 
și eu eram singurul cunoscut de ea în care avea încredere. 

— Charlie, spuse Georgine, vino să auzi ce spune. 

— Aud, aud, o asigură Charlie. Să torn în pahare și vin. O 
clipă. 

— Roșie mi-a dat și o listă - alţi șase oameni pe care voia să-i 
aduc acolo, spuse Lisa. Prieteni de ani de zile. Am reușit sa 
reperez cinci din ei într-un răstimp atât de scurt și să-i aduc cu 
mine în seara aceea. Urmau să fie martori. 

Joe spuse fascinat: 

— Martori la ce? 

— Nu știu. Era foarte rezervată. Agitată, foarte agitată, în 
legătură cu ceva, dar și speriată. A spus că va cobori din avion 
cu o știre care ne va schimba pentru totdeauna, care va 
schimba lumea. 

— Va schimba lumea? întrebă Joe. Orice politician care are un 
proiect și orice actor cu o gândire deosebită crede că poate 
schimba lumea în zilele noastre. 

— O, dar în cazul ăsta, Rose avea dreptate, spuse Georgine. 
Lacrimi de emoție sau bucurie abia reţinute licăriră în ochii ei 


99 


când îi arătă încă o dată fotografia cu piatra de mormânt. E 
minunat! 

Dacă ar fi căzut în vizuina lepurelui Alb, Joe n-ar fi observat că 
se prăbușește, dar teritoriul pe care se pomeni acum era 
incredibil de suprarealist. 

Flăcările lămpilor cu gaz care fuseseră drepte până atunci, se 
unduiră și se răsuciră în coșurile înalte de sticlă, trase în sus de 
un curent pe care Joe nu-l simţea. 

Salamandre de lumină galbenă se încolăciră peste partea 
întunecată a feţei Lisei. Când privi spre lămpi, ochii ei erau 
galbeni ca luna la răsărit sau la apus, în partea de jos a 
orizontului. 

Flăcările se micșorară repede și Lisa spuse: 

— Da, desigur pare melodramatic. Dar Rosie nu e o artistă 
sclifosită. Și lucrează cu adevărat de șase, șapte ani la ceva de 
uriașă importanţă. Eu am crezut-o. 

Ușa batantă dintre bucătărie și holul de jos făcu un zgomot 
distinct. Charlie  Delmann părăsise încăperea fără nicio 
explicație. 

— Charlie! Georgine se ridică de pe scaun. Unde a dispărut? 
Nu pot să cred că o să piardă ce va spune Lisa. 

Lisa i se adresă lui Joe: 

— Când am vorbit cu ea la telefon cu câteva ore înainte de a 
se urca în avion, Rosie mi-a spus că ei o căutau. Nu credea că se 
vor aștepta să-și facă apariţia în L.A. Dar în eventualitatea că 
vor afla ce avion va lua, în eventualitatea că o vor aștepta, 
Rosie voia să fim și noi de faţă, ca să fim în preajma ei în clipa 
când va cobori din avion, pentru a-i împiedica s-o reducă la 
tăcere. Urma să-mi spună toată povestea chiar acolo, la poarta 
de primire. 

— Cine sunt ei? întrebă Joe. 

Georgine plecase după Charlie ca să vadă unde se dusese, 
dar ațâțată de povestea Lisei, se întoarse la scaunul ei. 

Lisa spuse: 

— Rosie se referea la cei pentru care lucrează. 

— Compania Teknologik. 

— Ai făcut ceva cercetări astăzi, Joey. 

— Încerc să înţeleg câte ceva, spuse el, în timp ce gândurile îi 
înotau într-o mlaștină de oribile probabilităţi. 

— Tu, eu și Rosie suntem toţi legaţi. E mică lumea, nu-i așa? 


100 


Cutremurat de gândul că pot exista oameni atât de criminali, 
încât să omoare trei sute douăzeci și nouă de oameni nevinovați 
numai pentru a-și atinge adevărata ţintă, Joe spuse: 

— Lisa, pentru Dumnezeu, spune-mi că nu crezi că avionul a 
fost doborât numai pentru că se afla în el Rose Tucker. 

Fixând cu privirea licărirea albăstruie a piscinei, Lisa cugetă 
asupra răspunsului înainte de a-l rosti. 

— In seara aceea eram sigură de asta. Dar apoi... investigația 
a arătat că nu era nici urmă de vreo bombă. Nu a fost stabilită 
nicio cauză probabilă. Părea doar o combinaţie între o eroare 
tehnică și o eroare umană din partea piloților. 

— Cel puţin asta ni s-a spus nouă. 

— Am cercetat un timp în liniște documentele Consiliului 
Naţional pentru Securitatea Transportului, nu despre acest 
accident, ci în general. Să știi, Joey, că au un dosar impecabil. 
Sunt buni. Nu există cazuri de corupţie. Sunt chiar în mare 
măsură deasupra politicii. 

Georgine spuse: 

— Dar eu cred că Rose se consideră vinovată de ceea ce s-a 
întâmplat. E convinsă că prezența ei acolo a fost cauza 
accidentului. 

— Dar dacă este chiar și indirect vinovată de moartea fiicei 
voastre, întrebă Joe, cum de vi se pare atât de minunată? 

Zâmbetul Georginei nu se deosebi cu siguranţă de cel cu care 
îl întâmpinase - și îl fermecase - pe Joe, când îi deschisese ușa. 
Dar fiind tot mai dezorientat, Joe avea impresia că expresia feței 
ei era la fel de ciudată și de neliniștitoare ca zâmbetul unui 
clovn întâlnit pe o alee cu fuioare de ceață după miezul nopţii, 
alarmant pentru că este profund nelalocul lui. Cu acel zâmbet 
tulburător, Lisa spuse: 

— Vrei să știi de ce, Joe? Pentru că acesta este sfârșitul lumii, 
așa cum îl știm noi. 

Joe o întrebă exasperat: 

— Cine este Rose Tucker, ce face ea la Teknologik? 

— Este genetician, un genetician strălucit. 

— S-a specializat în cercetări asupra combinării moleculelor 
ADN din diverse organisme. Georgine ridică din nou instantaneul 
Polaroid, de parcă Joe ar fi putut înţelege imediat legătura dintre 
fotografia unui mormânt și ingineria genetică. 

— N-am știut niciodată ce face ea în mod precis la Teknologik, 


101 


spuse Lisa. Asta urma să-mi spună când a aterizat la LAX, cu 
exact un an în urmă. Acum, după cele ce le-a spus ea Georginei 
și lui Charlie ieri... pot să-mi închipui. Dar nu știu cum să cred 
așa ceva. 

Pe Joe îl miră ciudata îmbinare de cuvinte: ea nu spusese că 
nu știe dacă să creadă, ci cum să creadă. 

— Ce este Teknologik în afară de ceea ce pare a fi? întrebă el. 

Lisa zâmbi vag. 

— Ai nas bun, Joe. Mirosul nu ţi s-a alterat după un an de 
pauză. Din cele spuse de Rose de-a lungul anilor, din aluziile ei 
vagi, cred că avem de-a face cu o ciudățenie într-o societate 
capitalistă - o companie care nu poate eșua. 

— Nu poate eșua? întrebă Georgine. 

— Pentru că în spatele ei se află un asociat generos care 
acoperă toate pierderile. 

— Armata? încercă Joe. 

— Sau un departament al guvernului. O organizaţie cu 
buzunare mai adânci decât orice individ din lume. Am înțeles de 
la Rosie că acest proiect nu a fost finanţat doar cu o sută de 
milioane din fondurile de dezvoltare și cercetare. Este vorba de 
un capital uriaș, de miliarde. 

De sus se auzi bubuitura unei împușcături. Chiar și înăbușit de 
încăperile de pe parcurs, natura zgomotului era de neconfundat. 

Toţi trei săriră ca unul în picioare și Georgine spuse: 

— Charlie! 

Poate din cauză că stătuse atât de recent împreună cu Bob și 
Clarise în livingul lor galben-vesel din Culver City, Joe văzu 
imediat în minte imaginea Norei Vadance șezând goală pe 
scaunul de verandă, îndreptând vârful cuţitului de tranșat carne, 
înșfăcat cu ambele mâini, spre abdomen. 

Liniștea care se lăsă în toată casa, după ce se stinse ecoul 
împușcăturii părea la fel de sinistră ca ploaia invizibilă și 
imponderală de radiaţii atomice, răspândindu-se în tăcerea 
mormântală ce urmează unei explozii nucleare. 

Din ce în ce mai alarmată, Georgine strigă: 

— Charlie! 

În clipa când dădu să se îndepărteze de masă, Joe o reţinu. 

— Nu, stai, stai! Mă duc eu. Sună la 911 și mă duceu. 

Lisa spuse: 

— Joey... 


102 


— Știu ce-i asta, rosti el suficient de tăios ca să excludă orice 
împotrivire. 

Spera că se înșelase, că nu știa ce se întâmpla acolo, că nu 
avea nicio legătură cu ceea ce își făcuse Nora Vadance. Dar 
dacă avea dreptate, nu putea s-o lase pe Georgine să ajungă 
prima la scena tragediei. De fapt, nu trebuia să vadă deloc 
consecinţele, nici în clipa aceea, nici mai târziu. 

— Știu ce-i asta. Sună la 911, repetă Joe în timp ce traversă 
bucătăria și, împingând ușile batante, cobori în hol. 

In hol, candelabrul se stingea și se reaprindea, se stingea și 
se reaprindea, ca luminile pâlpâitoare într-o închisoare dintr-un 
film vechi, când apelul guvernatorului vine prea târziu și 
condamnatul moare pe scaunul electric. 

Joe alergă spre scară, dar apoi încetini pasul de spaimă când 
urcă la etajul al doilea, îngrozit că va găsi ceea ce se aștepta să 
vadă. 

O epidemie de sinucideri era o idee la fel de absurdă ca toate 
ideile clocite în minţile înfierbântate ale celor care credeau că 
primarul e un robot și că extratereștrii îi urmăresc clipă de clipă. 
Joe nu reușea să înţeleagă cum de putuse Charlie Delmann să 
ajungă de la o stare aproape euforică la o stare de disperare 
într-un interval de numai două minute - la fel cum Nora Vadance 
ajunsese de la un mic dejun plăcut, cu paginile de benzi 
desenate ale ziarului deschise în faţa ei, la auto-eviscerare, fără 
măcar să se oprească o clipă pentru a lăsa un bilet cu explicaţii. 

Dacă Joe ghicise semnificaţia împușcăturii, exista totuși o 
mică șansă ca doctorul să fie încă în viaţă. Poate că nu reușise 
să se omoare din prima rafală. Poate că mai putea fi salvat. 

Perspectiva de a salva o viaţă, după ce atâtea vieţi i se 
scurseseră ca apa printre degete, îl împingea pe Joe înainte în 
ciuda spaimei. Urcă restul scării câte două trepte o dată. 

La etajul al doilea, aproape fără a privi în jur, trecu pe lângă 
încăperi neluminate și uși închise. La capătul coridorului, din 
spatele unei uși pe jumătate deschise venea o lumină roșiatică. 

In apartamentul principal se intra printr-un mic hol propriu. 
Dincolo de el era dormitorul, cu mobile cu tapiţerie 
contemporană de culoarea osului. Graţioasele linii verde-pal ale 
ceramicii din dinastia Sung expusă pe etajere de sticlă 
confereau încăperii o notă de seninătate. 

Doctorul Charles Delmann zăcea pe un pat chinezesc. Peste el 


103 


se afla un pistol Mossberg cu țeavă de 12. Ţeava fiind scurtă, 
reușise să și-o vâre între dinţi și să ajungă ușor la trăgaci. Chiar 
și în lumina aceea slabă, Joe își dădu seama că nu era nevoie să- 
i verifice pulsul. 

Veioza de porțelan chinezesc verzui de pe cea mai 
îndepărtată din cele două noptiere era singura sursă de lumină. 
Lumina era roșiatică, pentru că abajurul era împroșcat cu sânge. 

Într-o noapte de sâmbătă, cu zece luni în urmă, în timpul 
realizării unui reportaj, Joe vizitase morga orașului, unde 
cadavrele băgate în saci de pe tărgile cu rotiţe și cadavrele 
despuiate de pe mesele de autopsie așteptau să fie băgate în 
seamă de patologii surmenaţi. ÎI pălise atunci, brusc, 
convingerea că în jurul lui erau cadavrele soţiei și ale copiilor 
săi; toate erau Michelle și fetele, de parcă Joe ar fi pătruns într-o 
scenă dintr-un film SF despre clonări. Din sertarele de 
dimensiunile unui cadavru ale congelatoarelor de oţel inoxidabil, 
unde alți morţi se odihneau între două destinaţii, se înălțau 
vocile înăbușite ale lui Michelle, Chrissie și a micuţei Nina, 
implorându-l să le elibereze de acolo pentru a se întoarce în 
lumea celor vii. Lângă el, asistentul medicului legist trase 
fermoarul unui sac cu cadavru și Joe privi faţa alba ca neaua a 
unei femei moarte, a cărei gură rujată semăna cu o frunză de 
poinsettia încreţită pe zăpadă și el le văzu pe Michelle, Chrissie 
și Nina. Ochii albaștri orbi ai moartei oglindeau propria lui 
nebunie crescândă. După ce ieșise din morgă, se dusese să-și 
prezinte demisia redactorului său șef, Caesar Santos. 

Acum se îndepărtă repede de pat, până să nu se 
materializeze niciun chip drag peste chipul medicului mort. 

Îi atrase atenţia un șuierat straniu și o clipă crezu că Delmann 
se lupta să respire prin fața zdrobită. Apoi își dădu seama că 
auzea propria sa respiraţie întretăiată. 

Pe noptiera cea mai apropiată scânteiau cifrele cu lumini verzi 
ale unui ceas digital. Timpul alerga într-un ritm frenetic: zece 
minute la fiecare licărire și orele se întorceau la începutul serii și 
apoi, mai departe, după-amiaza. 

Lui Joe îi trecu prin cap ideea smintită că defecțiunea ceasului 
- care fusese poate lovit de un glonte rătăcit - ar putea spulbera 
vraja celor întâmplate, că Delmann ar putea învia în timp ce 
gloanțele ar reveni în țeava pistolului, carnea sfârtecată s-ar 
suda și că într-o clipă el însuși s-ar putea afla din nou pe plaja 


104 


din Santa Monica, la soare, apoi mai departe în timp, în 
garsoniera lui, în noaptea luminată de lună, vorbind la telefon cu 
Beth, din Virginia și mai înapoi, mult mai departe în timp, până 
ce zborul 353 nu se prăbușise încă în Colorado. 

De jos se auzi un țipăt care anihilă disperata lui imaginaţie. 
Apoi, încă un țipăt. 

Se gândi că Lisa ţipase. Deși era o femeie puternică și 
probabil că nu mai ţipase niciodată până atunci, era ţipătul unui 
copil cuprins de groază. 

leșise din bucătărie în urmă cu cel mult un minut. Ce se 
putuse întâmpla într-un minut, atât de repede? 

Întinse mâna spre pistol, cu intenţia de a-l lua de pe cadavru. 
Putea să mai conțină gloanțe. 

„Nu. Asta este scena unei sinucideri. Dacă deplasezi arma, o 
să arate ca scena unei crime. Eu pot deveni suspect.” 

Lăsă arma neatinsă. 

leși alergând din lumina filtrată de sânge, porni prin coridorul 
unde străjuia tăcerea funebră a umbrelor, spre imensul 
candelabru care stătea agăţat, ca o ploaie perpetuă de cristale, 
deasupra casei scării din holul mare. 

Pistolul era inutil. Nu era în stare să tragă în nimeni. Și în plus, 
cine mai era în casă în afară de Georgine și Lisa? Nimeni. 
Nimeni. 

Coborând câte două trepte o dată, câte trei o dată, sub 
cascada lacrimilor de cristal, apucă balustrada scării ca să-și 
țină echilibrul. Palma lui, umezită de transpiraţia rece, alunecă 
pe lemnul de mahon. 

În holul de jos, în bubuituri de pași, auzi clinchete melodioase 
și când intră valvârtej prin ușile batante, văzu oalele și tigăile de 
alamă balansându-se pe cârligele de deasupra, zornăind ușor 
când se atingeau. 

Bucătăria era la fel de puţin luminată ca atunci când o 
părăsise. Becurile cu halogen de deasupra erau slabe de tot, 
aproape stinse. 

În celălalt capăt al încăperii, luminată din spate de pâlpâirea 
celor trei lămpi cu gaz decorative de pe masă, Lisa stătea cu 
pumnii apăsaţi pe tâmple, de parcă se lupta să domolească o 
tensiune care-i apăsa craniul. Nu mai ţipa, dar suspina, gemea, 
șoptea tremurat cuvinte care ar putut fi „Dumnezeule, 
Dumnezeule”. 


105 


Georgine nu se vedea. 

In timp ce dangătul oalelor de alamă se stingea ca o muzică 
disonantă într-un vis cu spiriduși, Joe se îndreptă repede spre 
Lisa și zări cu coada ochiului sticla de vin deschisă pe care 
Charlie o lăsase pe tăblia barului. Lângă sticlă erau trei pahare 
cu Chardonnay. Suprafaţa tremurătoare a fiecărei porţii licărea 
ca un giuvaer și Joe se întrebă în treacăt dacă nu cumva vinul 
conţinuse otravă, o substanţă chimică, un drog. 

Când Lisa îl văzu pe Joe apropiindu-se, își cobori mâinile de la 
tâmple și își deschise pumnii, umezi și roșii și din degetele ei ca 
niște petale de trandafiri picurau stropi. O scutura o emoție 
animală pură, mai crudă din cauza suferinţei și mai înfierbântată 
de groază decât orice cuvinte. 

Aproape în centrul bucătăriei, pe pardoseală, în faţa Lisei, 
Georgine Delmann zăcea pe o parte în poziţie fetală, ghemuită 
nu ca nenăscutul anticipând viața, ci într-o îmbrăţișare a morţii, 
cu ambele mâini încă imposibil încleștate pe mânerul cuţitului. 
Gura îi era contorsionată într-un țipăt care n-a mai fost rostit. 
Ochii erau mari, din ei se scurgeau ultimele lacrimi, dar nu 
aveau adâncime. 

Duhoarea eviscerării îl izbi pe Joe suficient de tare pentru a-l 
împinge în pragul unei crize de anxietate: acea senzaţie 
familiară de cădere, de cădere de la o mare înălțime. Dacă se 
lăsa pradă ei, nu va mai fi de ajutor nimănui, nu va fi de niciun 
ajutor Lisei și nici lui însuși. 

Făcând un mic efort, își desprinse privirea de oroarea de pe 
pardoseală. Cu un efort mult mai mare, își impuse să se smulgă 
de pe marginea prăpastiei disoluţiei emoţionale. 

Se întoarse spre Lisa, ca s-o ia în braţe, s-o liniștească, s-o 
îndepărteze de locul unde zăcea prietena ei moartă, dar ea era 
acum cu spatele la el. 

Se auzi zgomot de sticlă spartă și Joe ezită. Îi veni gândul 
nebunesc că un dușman ucigaș pătrunsese în bucătărie pe 
fereastră. 

Nu se spărsese niciun geam, ci lămpile cu gaz, pe care Lisa le 
apucase ca pe niște sticle, de coșurile lor înalte. Le sfărâmase 
soclurile bulboase și din ele ţâșnise gazul vâscos. 

Limbi de foc strălucitoare se întinseră pe tăblia mesei, 
devenind pete lucitoare de foc. 

Joe o înșfăcă și încercă s-o desprindă din vâlvătaia care se 


106 


răspândea, dar ea se smulse fără un cuvânt și înhăţă cea de a 
treia lampa. 

— Lisa! 

Granitul și bronzul se aprinseră în instantaneul Polaroid cu 
mormântul Angelei Delmann și atât imaginea, cât și mijlocul de 
transmitere a ei se încreţiră ca o frunză arsă. 

Lisa răsturnă cea de a treia lampă, turnând gazul și fitilul care 
pluteau peste rochia ei. 

Preţ de o clipă, șocul îl paraliză pe Joe. 

Gazul se revărsă asupra Lisei, dar în mod ciudat, fasciculul de 
flăcări alunecă peste corsajul și talia rochiei, stingându-se în 
fustă. 

Petele arzătoare se revărsară peste masă; șuvoaie topite 
curgeau peste tot. O burniţă incandescentă cădea sfârâind pe 
pardoseală. 

Joe întinse din nou mâna spre ea, dar ca și cum și-ar fi băgat 
mâinile într-un lighean cu apă, Lisa luă în palme flăcări de pe 
masă, aruncându-și-le pe piept. În clipa când focul izbucni din 
hainele îmbibate cu gaz ale Lisei, Joe își luă brusc mâna de pe 
ea strigând: „Nu!” 

Fără un țipăt, pe care reușise cel puţin să-l emită ca reacţie la 
sinuciderea Georginei, fără un geamăt sau măcar un scâncet, 
Lisa ridică mâinile în care se învolburau mingi de foc. Stătu 
câteva clipe așa, ca antica zeiță Diana cu lunile de foc în 
echilibru pe palme, apoi își duse mâinile la faţă și la păr. 

Joe se dădu înapoi în faţa femeii care ardea, ca să scape de 
priveliștea care-i pârjolea inima, de duhoarea oribilă care-l 
veștejea, de misterul total care-i spulbera speranțele. Se ciocni 
de dulapuri. 

Rămasă în mod miraculos în picioare, calmă de parcă peste 
ea cădea o ploaie rece, oglindită în toate unghiurile ferestrei 
mari de bovindou, Lisa se întoarse, ca și cum ar fi vrut să-l 
privească pe Joe prin vălul ei fumegând. Din fericire, el nu-i văzu 
deloc faţa. 

Paralizat de frică, Joe își dădu seama că era rândul lui să 
moară, nu din cauza flăcărilor care se prelingeau pe pardoseala 
din lemn de arțar în jurul pantofilor săi, ci de mâna lui, într-un 
mod la fel de monstruos ca o rană autoprovocată prin 
împușcare, ca auto-eviscerarea, ca auto-jertfirea prin ardere. 
Epidemia sinuciderilor nu-l atinsese încă, dar îl va reclama în 


107 


clipa în care Lisa, definitiv moartă, se va prăbuși grămadă pe 
pardoseală - și totuși nu se putea urni. 

Infășurată într-un vârtej de flăcări furtunoase, Lisa azvârlea 
spectre de lumină și fantome de umbre care se târau în sus pe 
pereţi și roiau de-a curmezișul pardoselii, iar unele umbre erau 
umbre, dar altele erau panglici fâlfâitoare de funingine. 

Urletul alarmei contra fumului din bucătărie, care pătrundea 
până-n oase îl aduse pe Joe la realitate. Se trezi brusc din 
transă. 

Alergă împreună cu spectrele și cu fantomele ca să iasă din 
iadul acela, prin faţa oalelor de alamă atârnând ca niște fețe 
strălucitoare, goale de expresie, în lumina unei forje, prin faţa 
celor trei pahare cu Chardonnay, în care licăreau imaginile 
flăcărilor, și acum și culoarea sângelui. 

Alergând prin ușile batante, de-a lungul coridorului, prin hol, 
Joe se simțea urmărit îndeaproape de ceva ce nu era behăitul 
alarmei de fum, de parcă în bucătărie fusese până la urmă un 
ucigaș, care stătuse nemișcat într-un colț întunecat și de aceea 
trecuse neobservat. Ajungând la ușa din faţă, în clipa când 
apăsă pe clanţă, se aşteptă ca o mână să se abată pe umărul 
lui, se așteptă să fie răsucit și să se confrunte cu un asasin 
surăâzător. 

Din spatele lui nu apăru o mână și nici, după cum s-ar fi putut 
aștepta, o rafală fierbinte, ci un frig șuierător care mai întâi îl 
ciupi de ceafă și apoi păru să-i sfredelească șira spinării până 
sus, trecând prin baza craniului. Intrase într-o panică atât de 
mare, încât nu-și aminti că deschisese ușa sau că părăsise casa, 
ci se trezi traversând veranda și scuturându-se de frigul care-l 
cuprinsese. 

Trecu repede pe lângă zidul de cărămidă dintre șirurile 
perfecte de gard viu. Când ajunse la perechea de magnolii, unde 
flori mari ca feţele albe ale unor maimuțe se ițeau printre 
frunzele lucioase, se uită în urmă. De fapt, nu-l urmărea nimeni. 

Pe strada rezidenţială era liniște; nu se auzea decât sunetul 
înăbușit al alarmelor de fum din casa Delmann: pe moment nu 
treceau mașini, nu se plimba nimeni în seara caldă de august. 
Pe verandele și peluzele din apropiere, nimeni nu fusese încă 
scos din casă de dezastru. Aici proprietăţile erau atât de mari și 
casele impunătoare atât de solid construite, cu ziduri groase, 
încât ţipetele n-ar fi putut atrage atenţia vecinilor și chiar și 


108 


unica împușcătură ar fi putut să fie percepută ca trântirea unei 
portiere de mașină sau ca rateul unui camion. 

Joe se gândi să aștepte pompierii și poliţia, dar nu-și putea 
imagina cum ar putea descrie în mod convingător ce se 
petrecuse în casa aceea în doar trei sau patru minute de 
coșmar. In timp ce le trăise, acele evenimente febrile i se 
păruseră halucinante, începând cu zgomotul împușcăturii și 
terminând cu momentul în care Lisa se scăldase în flăcări; iar 
acum erau ca niște frânturi ale unui vis mai profund din 
coșmarul permanent al vieţii lui. 

Focul va distruge o mare parte a dovezilor sinuciderii și poliţia 
îl va reţine pentru investigaţii - și apoi, foarte probabil, va fi 
bănuit de crimă. Vor vedea un om adânc tulburat care își 
pierduse firea după pierderea familiei, fără slujbă, care locuia 
într-o cameră deasupra unui garaj, un slăbănog cu privirea 
rătăcită, care ţinea douăzeci de mii de dolari lichizi în roata de 
rezervă ascunsă în portbagajul mașinii. Împrejurările vieţii și 
profilul său psihic nu-i vor determina să-l creadă, chiar dacă 
povestea lui nu depășea deocamdată limitele logicii. 

Inainte ca Joe să-și poată redobândi libertatea, Teknologik și 
asociaţii săi îl vor găsi. Incercaseră să-l împuște numai pentru că 
Rose ar fi putut să-i spună ceva ce ei nu voiau să se știe - iar 
acum el știa mai mult decât știuse atunci, chiar dacă nu 
înţelegea nimic din acele informaţii. Ținând seama de legăturile 
suspecte ale companiei Teknologik cu factorii de putere militară 
și politică, Joe va fi mai mult decât probabil ucis în închisoare în 
timpul unei altercaţii minuţios înscenate cu alţi deţinuţi bine 
plătiţi pentru a-l duce la pierzanie. Dacă va ieși viu din pușcărie, 
va fi urmarit după eliberare și anihilat cu prima ocazie. 

Străduindu-se să n-o ia la fugă pentru a nu atrage astfel 
atenţia asupra lui, Joe se îndreptă spre Honda parcată peste 
drum. 

Ferestrele bucătăriei casei Delmann explodară. După 
zăngănitul geamurilor făcute ţăndări, urletul alarmei de fum se 
auzi mult mai tare decât înainte. 

Joe privi înapoi și văzu focul ţâșnind din partea din spate a 
casei. Gazul lămpilor stârnise incendiul; chiar prin ușa din faţă, 
pe care el o lăsase deschisă, limbi de foc se prelingeau deja pe 
pereţii holului de la parter. 

Joe se urcă în mașină. Inchise portiera. 


109 


Avea sânge pe mâna dreaptă. Nu era sângele lui. 

Deschise tremurând consola dintre scaune și scoase o mână 
de șerveţele dintr-o cutie de Kleenex. Își șterse mâinile. 

Băga  șerveţelele îmbibate în punga în care fusese 
împachetată gustarea de la McDonald. 

O dovadă, se gândi el, deși nu se făcea vinovat de nicio crimă. 

Lumea se-ntorsese cu susu-n jos. Minciunile erau adevăr, 
adevărul era minciună, realitatea era ficţiune, imposibilul era 
posibil și nevinovăția era vinovăție. 

Scotoci în buzunare după chei. Porni motorul. 

Prin geamul spart din spate auzi nu numai alarmele de fum - 
acum erau mai multe - ci și vecinii strigând unul la altul, ţipete 
de spaimă în noaptea de vară. 

Încrezător că atenţia lor se va concentra asupra casei 
Delmann și că nici nu-l vor vedea plecând, Joe aprinse farurile și 
Honda ţâșni pe stradă. 

Frumoasa și vechea casă în stil georgian era acum sălașul 
balaurilor cu răsuflare incendiară care se târau dintr-o încăpere 
într-alta. În timp ce morţii zăceau în giulgiuri de foc, nenumărate 
sirene se auzeau tânguindu-se în depărtare. 

Joe se topi în noaptea care devenise prea stranie pentru a fi 
înţeleasă, pătrunzând într-o lume ce nu mai părea a fi cea în 
care se născuse. 


110 


e PARTEA A TREIA e 


Punctul zero 


e Capitolul 9 


Lumina aceea de Halloween din august, portocalie ca dovlecii- 
felinare, dar înălțându-se din gropile de nisip, îi făcea chiar și pe 
nevinovaţi să pară niște desfrânați. 

Pe o bucată de plajă unde era permis să se facă foc, ardeau 
zece focuri. În jurul unora erau adunate familii mari, în jurul 
altora, grupuri de adolescenţi și de studenți. 

Joe trecu printre ei. Plaja era locul pe care-l prefera în nopţile 
când venea la ocean pentru terapie, deși de obicei, se ţinea 
departe de focuri. 

Într-un loc, decibelii sporovăielilor depășeau orice limită 
admisibilă și perechi desculţțe dansau după vechi melodii ale 
formaţiei Beach Boys. Dar mai încolo, o duzină de ascultători 
erau fascinaţi de un bărbat îndesat, cu o coamă de păr alb și o 
voce sonoră care spunea o poveste cu stafii. 

Evenimentele zilei îi schimbaseră lui Joe modul de a percepe 
lumea, astfel încât acum parcă o privea printr-o pereche de 
ochelari ciudaţi, câștigați la un joc de noroc la jumătatea 
drumului spre un misterios carnaval care călătorea dintr-un loc 
într-altul, niște ochelari capabili nu să deformeze lumea, ci să-i 
dezvăluie o dimensiune secretă, enigmatică, rece și 
înfricoșătoare. 

Dansatori în costume de baie, cu membrele goale arămii în 
lumina focului, își scuturau umerii și își unduiau șoldurile, se 
aplecau și se balansau, își băteau braţele suple ca niște aripi 
sau înhăţau aerul strălucitor și lui Joe fiecare oficiant i se părea a 
fi două entităţi în același timp. Fiecare era o persoană reală, da, 
dar fiecare era de asemenea o marionetă manevrată de un 
păpușar nevăzut, care o făcea cu ajutorul sforilor să jubileze, să 
clipească din ochii de sticlă, să zâmbească trosnind din faţa de 
lemn, să râdă cu vocile sparte ale ventrilocilor ascunși, cu unicul 


111 


scop de a-l amăgi pe Joe, făcându-l să creadă că era o lume 
bună de care merită să te bucuri. 

Trecu pe lângă un grup de zece, doisprezece tineri în slipuri. 
Hainele lepădate de ei licăreau ca niște grămezi de piei de focă, 
de ţipari jupuiţi sau de alte produse ale mării. Scândurile de 
surfing cu vârfurile ridicate aruncau pe nisip umbre ca la 
Stonehenge. Nivelul lor de testosteron era atât de mare, încât în 
aer i se simţea efectiv mirosul, atât de mare, încât îi făcea să fie 
nu turbulenţi, ci să se miște lent și să murmure, aproape ca 
niște somnambuli mânaţi de fantezii masculine primitive. 

Dansatorii, povestitorul și publicul lui, surferii și toţi ceilalţi pe 
lângă care trecu Joe îl priviră bănuitori. De data asta nu era doar 
în închipuirea lui. Deși îl priveau mai mult pe furiș, Joe era 
conștient de curiozitatea pe care o stârnea. 

N-ar fi fost surprins dacă toţi lucrau la Teknologik sau pentru 
cel care înființase Teknologik. 

Pe de altă parte, deși se cufunda adânc în paranoia, Joe avea 
încă mintea suficient de întreagă ca să-și dea seama că purta cu 
el acele lucruri de nerostit, pe care le văzuse la casa Delmann - 
și că acele orori se vedeau pe el. Experienţa pe care o trăise îi 
brăzdase faţa, îi așternuse un văl opac de tristețe pe ochi și îi 
sculptase trupul în unghiuri de furie și groază. Când trecu, 
oamenii de pe plaja văzură un bărbat chinuit și ei erau toți 
orășeni care înțelegeau pericolul oamenilor chinuiti. 

Joe găsi un foc înconjurat de douăzeci și ceva de tineri și 
tinere cu capete rase, cufundaţi într-o tăcere totală. Fiecare 
purta o mantie albastră ca safirul și teniși albi și fiecare avea un 
inel de aur în urechea stânga. Bărbaţii nu aveau barbă. Femeile 
nu erau fardate. Mulţi dintre ei, aparținând ambelor sexe, erau 
atât de atrăgători și atât de stilaţi în acele veșminte, încât pe 
Joe îl duse imediat gândul la Cultul Copiilor din Beverly Hills. 

Se opri câteva minute, observându-i în timp ce ei se uitau la 
foc într-o tăcere meditativă. Când îl priviră, nu se temură de 
ceea ce văzură în el. Ochii lor erau, fără excepţie, lacuri liniștite 
în care el văzu adâncimi umilitoare de îngăduinţă și bunătatea 
clarului de lună pe apă - dar poate numai pentru că asta simțea 
el nevoia să vadă. 

Tinea în mână punga de la McDonald în care se aflau 
ambalajul celor doi cheeseburgeri, un pahar de suc gol și 
șerveţelele Kleenex, cu care-și ștersese sângele de pe mână. 


112 


Dovezi. Aruncă punga în foc uitându-se la oficianţii cultului care 
priveau cum punga este cuprinsă de flăcări, se înnegrește și 
dispare. 

Când se îndepărtă, se întrebă în treacăt care credeau ei că 
este scopul vieţii. Imaginaţia îl făcea să creadă că în spirala 
dementă și apăsătoare a vieții moderne, acești credincioși 
înveșmântaţi în mantii albastre descoperiseră adevărul și 
realizaseră o stare de iluminare care dădea sens existenţei. Nu 
i-a întrebat, de teamă ca răspunsul lor să nu fie decât o nouă 
variantă a aceleiași triste aspirații și a aceleiași gândiri 
anticipativ optimiste, pe care atâția alţii își bazau speranțele. 

La o sută de metri de focuri, pe plajă, acolo unde noaptea era 
stăpână, se ghemui la marginea torcătoare a valurilor și își 
înmuie mâinile în apa sărată, adâncă de câţiva centimetri. Luă o 
mână de nisip ud și se frecă energic cu el pentru a înlătura orice 
urmă de sânge din cutele degetelor și de sub unghii. 

După ce își mai clăti o dată mâinile, fără a se obosi să-și 
scoată ciorapii și adidașii sau să-și suflece blugii, intră în mare. 
Se deplasă prin valul negru și se opri după ce depăși linia unde 
se spărgeau valurile liniștite și unde apa îi trecea de genunchi. 

Unduirile molcome aveau doar gulere uzate, subţiri, de spumă 
fosforescentă. Era ciudat că, deși noaptea era senină și 
străpunsă de razele lunii, la o sută de metri depărtare marea se 
legăna dezgolită, neagră, invizibilă. 

Refuzând priveliștea liniștitoare care-l atrăsese pe țărm, Joe 
își găsi alinare în fluxul care se ridica presându-i picioarele și în 
mormăitul slab, surd, al măreței mașinării a apei. Ritmuri 
eterne, mișcări lipsite de sens, pacea nepăsării. 

încercă să nu se gândească la cele întâmplate la casa 
Delmann. Erau evenimente de neînțeles. Nu le va înțelege dacă 
se va gândi la ele. 

Era dezamăgit că nu era întristat și nici îndurerat de moartea 
soţilor Delmann și a Lisei. La întrunirile Prietenilor Înţelegători, 
aflase că în urma pierderii unui copil, părinţii se plângeau 
deseori de curioasa incapacitate de a se simţi afectaţi de 
suferinţa altora. Reportajele despre accidente pe autostradă, 
incendii în blocuri de locuințe și crime oribile de la televizor îi 
lăsau indiferenți, nu-i mișca deloc. Melodiile care le pătrundeau 
odinioară în suflet, arta care le mângâia odinioară inima, nu mai 
aveau niciun efect asupra lor. Unii depășiseră această pierdere 


113 


a sensibilităţii într-un an sau doi, alţii în cinci sau zece, dar alţii - 
niciodată. 

Soții Delmann păreau oameni cumsecade, dar de fapt nu-i 
cunoscuse cu adevărat. 

Lisa era prietena lui. Murise. Și ce dacă? Toţi mor mai 
devreme sau mai târziu. Copiii tăi. Femeia care era iubirea vieții 
tale. Toţi. 

Duritatea inimii lui îl sperie. Îi era silă. Dar nu se putea forța 
să simtă durerea altora. Nu putea simţi decât propria lui durere. 

Căuta în mare nepăsarea faţă de pierderile lui, pe care o 
simţea deja faţă de pierderile altora. 

Și totuși se întreba ce fel de fiară va deveni el, dacă nici 
măcar moartea lui Michelle, a lui Chrissie și a Ninei nu va mai 
conta pentru el. Pentru prima dată, se gândi că o indiferenţă 
totală ar putea aduce cu sine nu pace lăuntrică, ci o 
predispoziţie nelimitată la rău. 

e 

Aglomerata stație de întreținere auto și magazinul nonstop de 
piese auto adiacent se aflau la trei străzi de motelul lui. Lângă 
toalete, erau instalate, afară, două telefoane publice. 

Câțiva fluturi de noapte grași, albi ca fulgii de zăpadă, se 
roteau sub lumina felinarelor conice montate de-a lungul 
streșinilor clădirii. Umbrele aripilor lor, mult mărite și deformate 
se proiectau pe zidul cu stucatură albă. 

Joe nu se obosise niciodată să-și anuleze cartea de credit de 
la compania de telefoane. Cu ajutorul ei putea face apeluri 
interurbane pe care nu îndrăznea să le facă din camera lui de 
motel, dacă spera să rămână acolo în siguranţă. 

Voia să discute cu Barbara Christman, investigatorul 
desemnat să cerceteze cazul zborului 353. Era ora unsprezece 
acolo, pe coasta de vest și ora două din noaptea de sâmbătă 
spre duminică în Washington, D.C. Desigur că nu era la birou și, 
deși ar putea găsi un funcţionar de serviciu la Consiliul Naţional 
de Securitate a Transportului chiar și la ora aceea, nu i se va da 
în niciun caz numărul de telefon de acasă al Barbarei Christman. 

Obţinu totuși numărul liniei principale a CNST-ului de la 
serviciul de informaţii și făcu apelul. Noul sistem telefonic 
automat al Consiliului îi oferi mai multe opţiuni, printre care 
posibilitatea de a lăsa un mesaj pentru oricare dintre membrii 
Consiliului, pentru investigatorul accidentului sau pentru un 


114 


funcţionar cu funcție de răspundere. Presupuse că dacă 
introducea prima iniţială și primele patru litere ale persoanei 
căreia dorea să-i adreseze mesajul, i se va face legătura. Deși 
introduse cu grija literele B-C-H-R-I, nu primi acces la mesageria 
vocală, ci la o înregistrare care-l informă că nu exista o 
asemenea legătură. Mai încercă o dată, cu același rezultat. 

Fie că Barbara Christman nu mai lucra acolo, fie că sistemul 
de mesagerie vocală nu funcţiona corect. 

Deși  investigatorul unui accident este un investigator 
principal care lucrează în sediul CNST din Washington, ceilalţi 
membri ai unei echipe operative pot fi recrutaţi din rândul 
specialiștilor din filialele locale de pe tot teritoriul ţării: 
Anchorage, Atlanta, Chicago, Denver, Fort Worth, Los Angeles, 
Miami, Kansas City, New York City și Seattle. Joe obținuse din 
calculatorul de la Post o listă cu aproape toţi membrii echipei, 
dar nu știa unde să-l găsească pe niciunul dintre ei. 

Având în vedere că locul accidentului se afla la ceva mai mult 
de o sută cincizeci de kilometri sud de Denver, presupuse că 
măcar câţiva membri ai echipei fuseseră recrutaţi din filiala de 
acolo. Folosind lista lui de unsprezece nume, căută numerele de 
telefon în cartea de telefon a orașului Denver. 

Obţinu trei numere. Celelalte opt persoane nu erau în cartea 
de telefon sau nu locuiau în zona Denver-ului. 

Umbrele fluturilor de noapte care se umflau, se micșorau și 
iarăși se umflau neîncetat pe zidul cu stucatură al staţiei de 
întreţinere auto, îi ațâțau memoria lui Joe. Ele îi aminteau de 
ceva și simţea tot mai acut că amintirea era importantă, dar în 
același timp îi scăpa. Își fixă pentru o clipă privirea asupra 
umbrelor rotitoare, amorfe ca formele topite dintr-un felinar de 
Lava, dar nu reuși să facă legătura. 

Deși trecuse de miezul nopţii în Denver, Joe îi sună pe toţi cei 
trei ale căror numere le obținuse. Primul era meteorologul 
echipei operative, desemnat să cerceteze factorii de vreme ce 
ar fi putut favoriza accidentul. li răspunsese un robot și Joe nu 
lăsă niciun mesaj. Al doilea era cel care supraveghease divizia 
echipei care se ocupa de filtrarea rămășițelor în căutarea de 
dovezi metalurgice. Era posac, probabil trezit de telefon și 
necooperant. Cel de al treilea îi furniză legătura cu Barbara 
Christman, de care Joe avea nevoie. 

Numele lui era Mario Oliveri. Fusese șeful echipei de acţiuni 


115 


umane, care căuta eventualele erori comise de echipajul de zbor 
sau de controlorii de trafic aerian. 

În ciuda orei târzii și a încălcării intimităţii lui, Oliveri s-a 
arătat cordial, spunând că este o bufniţță nocturnă, care nu se 
culcă înainte de ora unu. 

— Dar, domnule Carpenter, sunt sigur că veţi înțelege că nu 
dezvălui reporterilor demersurile comisiei sau detaliile oricărei 
investigaţii. Oricum există informaţii pentru public. 

— Nu pentru asta v-am sunat, domnule Oliveri. Nu reușesc să 
iau legătura cu unul dintre investigatorii principali, cu care 
doresc neapărat să vorbesc și sper să-mi faceţi dumneavoastră 
legătura. Se întâmplă ceva cu mesageria ei vocală de la 
birourile dumneavoastră din Washington. 

— Mesageria ei vocală? Nu avem actualmente nicio femeie 
angajată ca investigator. Toţi șase sunt bărbaţi. 

— Barbara Christman. 

Oliver spuse: 

— A, despre ea era vorba! A ieșit la pensie anticipat, cu 
câteva luni în urmă. 

— Aveţi cumva numărul ei de telefon? 

Oliver ezită, apoi spuse: 

— Regret, dar nu-l am. 

— Poate știți dacă locuiește chiar în Washington sau într-o 
suburbie. Dacă aș ști unde locuiește poate că aș obţine și 
numărul ei de telefon... 

— Am auzit că s-a întors în Colorado, spuse Oliveri. A început 
să lucreze în agenţia din Denver cu mulți ani în urmă, a fost 
transferată la Washington și a fost promovată investigator 
principal. 

— Deci acum e în Denver? 

Oliveri tăcu din nou, de parcă însuși subiectul Barbara 
Christman l-ar fi tulburat. În cele din urmă, spuse: 

— Cred că domiciliul ei actual este în Colorado Springs. E cam 
la o sută de kilometri sud de Denver. 

Și asta însemna mai puţin de șaizeci de kilometri de câmpul 
unde avionul blestemat 747 își găsise sfârșitul în flăcări. 

— Este acum în Colorado Springs? întrebă Joe. 

— Nu știu. 

— Dacă este căsătorită, poate că telefonul este pe numele 
soțului ei. 


116 


— E divorțată de mulţi ani. Domnule Carpenter... poate că... 

După câteva secunde lungi în care Oliveri nu reuși să-și 
termine gândul, Joe îl îmboldi ușor: 

— Da, spuneţi... 

— Are vreo legătură cu zborul naţional 353? 

— Da, domnule. În seara asta s-a împlinit un an de la 
prăbușirea lui. 

Oliveri păstră din nou tăcerea, în cele din urmă, Joe întrebă: 

— S-a întâmplat ceva... ieșit din comun cu zborul 353? 

— După cum am spus, investigația este bun public. 

— Nu asta v-am întrebat. 

Pe fir se lăsă o liniște atât de profundă, încât Joe avu impresia 
că nu avea legătura cu Denver-ul, ci cu fața ascunsă a lunii. 

— Domnule Oliveri... 

— Efectiv nu am ce să vă spun, domnule Carpenter. Dar dacă 
găsesc ceva mai târziu... vă pot suna la un număr de telefon? 

Preferând să nu-i spună povestea lui, Joe răspunse: 

— Domnule, dacă sunteţi un om cinstit, s-ar putea să vă 
periclitaţi poziţia dacă mă sunaţi. Există niște oameni foarte 
ticaloși, care s-ar interesa brusc de dumneavoastră, dacă ar afla 
că am intrat în legătură. 

— Cine-s acești oameni? 

Trecând peste întrebare, Joe spuse: 

— Dacă aveţi ceva în minte sau pe conștiință, chibzuiţi bine. 
Voi reveni peste o zi, două. 

Joe închise. i 

Fluturii de noapte continuau să se rotească. Işi loveau aripile 
de felinarele de deasupra. Clișeul aripilor; fluturi de noapte 
atrași de flăcări. 

Amintirea continua să-i scape lui Joe. 

Sună la serviciul de informaţii din Colorado Springs. 
Operatoarea îi dădu numărul de telefon al Barbarei Christman. 

Femeia răspunse la al doilea zbârnâit. Nu părea să fi fost 
trezită din somn. 

Poate că unii investigatori care asistaseră la măcelul 
indescriptibil al unor catastrofe majore nu reușeau să adoarmă 
prea ușor. 

Joe își spuse numele și locul unde se aflase familia lui cu un 
an în urmă, pretinzând că mai lucra ca reporter la Post. 

Tacerea cu care-i răspunse iniţial avea aceeași notă de 


117 


răceală și de atmosferă lunară a tăcerii lui Oliveri. Apoi întrebă: 

— Mai sunteți la aparat? 

— Poftim? 

— De unde sunati? De aici, din Colorado Springs? 

— Nu, din Los Angeles. 

— A, spuse ea și lui Joe i se păru că aude un vag oftat de 
regret la rostirea acelei vocale. 

— Doamnă Christman, am câteva întrebări despre zborul 
353. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Știu că aţi suferit îngrozitor, 
domnule Carpenter. Nu pot nici măcar să-mi imaginez 
profunzimea durerii dumneavoastră și știu că este deseori dificil 
pentru membrii familiilor să accepte pierderile în asemenea 
incidente cumplite, dar nu v-aș putea spune nimic care să vă 
ajute să vă consolați sau... A 

— Eu nu încerc să mă consolez, doamnă Christman. Incerc să 
aflu ce s-a întâmplat cu adevărat cu avionul acela. 

— Domnule Carpenter, nu este un lucru neobișnuit în cazul 
oamenilor aflați în situaţia dumneavoastră să-și găsească 
alinarea în teorii despre conspirații, pentru că altminteri 
pierderea pare fără sens, întâmplătoare și inexplicabilă. Unii 
cred că noi ascundem incompetenţa liniei aeriene sau că am 
fost cumpăraţi de Asociaţia Piloţilor Liniilor Aeriene și că am 
dosit dovezile care arătau că echipajul era beat sau drogat. A 
fost pur și simplu un accident, domnule Carpenter. Dar dacă aș 
discuta mult timp cu dumneavoastră la telefon, încercând să vă 
asigur de acest lucru, nu v-aș convinge niciodată și v-aș încuraja 
această fantezie negativistă. Aveţi realmente toată înțelegerea 
mea, dar dumneavoastră aveţi nevoie de un terapeut, nu de 
mine. 

Înainte de a apuca Joe să răspundă, Barbara Christman 
închise telefonul. 

O sună din nou. Deși așteptă până ce telefonul sună de 
patruzeci de ori, femeia nu răspunse. 

Deocamdată realizase tot ce era posibil la telefon. 

La jumătatea drumului spre Honda, se opri. Se întoarse și 
studie din nou partea laterală a staţiei de întreținere auto, unde 
umbrele supradimensionate și bizar deformate ale fluturilor de 
noapte se proiectau pe stucatura albă, ca fantome de coșmar 
alunecând prin ceţurile pale ale unui vis. 


118 


Fluturi de noapte atrași de flăcări. Trei puncte de foc în trei 
lămpi cu gaz. Coșuri de sticlă înalte. 

Văzu în minte cele trei flăcări înălțându-se tot mai sus în 
coșurile de sticlă. Lumina galbenă a lămpilor licări pe faţa 
sumbră a Lisei și umbrele ţâșniră în sus pe pereţii bucătăriei 
soților Delmann. 

In clipele acelea, Joe crezuse că numai un curent de aer 
rătăcit acolo ridicase flăcările în lămpi, deși aerul din bucătărie 
nu se mișcase. Acum, privind în urmă, i se părea că focul în 
serpentine care licărea la câţiva centimetri mai sus de cele trei 
fitile avea o mai mare importanţă decât crezuse el. 

Incidentul avea o semnificaţie. 

Urmarea fluturii de noapte, dar se gândea la fitilele cu gaz, 
stătea lângă staţia de întreţinere auto, dar vedea în jurul lui 
bucătăria cu dulapurile din lemn de arțar și tăbliile din imitație 
de granit maroniu ca zahărul brut. 

Intins pe spate pe patul din motel, cu capul pe o pernă de 
burete, cu inima pe o stâncă de amintiri dure, Joe mânca o 
ciocolată pe care și-o cumpărase la staţia auto. 

Până la ultima îmbucătură nu reuși să-i simtă gustul. O dată 
cu ultima, îi năvăli în gură gust de sânge, de parcă și-ar fi 
mușcat limba. 

Dar nu se tăiase la limbă, ci îl chinuia de fapt sentimentul 
vinovăţiei. Se mai sfârșise o zi și el era încă viu și incapabil să-și 
justifice supraviețuirea. 

Cu excepţia luminii lunii care pătrundea prin ușa deschisă a 
balconului și a cifrelor verzui de pe ceasul deșteptător digital, 
camera era cufundată în întuneric. Privi lustra din tavan, vag 
vizibilă - și era vizibilă numai pentru că discul convex de sticlă 
era brumat ușor de strălucirea lunii. Plutea ca un vizitator 
fantomatic deasupra lui. 

Se gândi la sclipitorul Chardonnay din cele trei pahare de pe 
tăblia din bucătăria soţilor Delmann. Nu-i ofereau nicio 
explicaţie. Deși Charlie gustase poate vinul înainte de a-l turna, 
Georgine și Lisa nu se atinseseră de paharele lor. 

Prin mintea lui se învârteau și fâlfâiau gânduri ca agitaţii 
fluturi de noapte, căutând lumina în întuneric. 

Ar fi dorit să vorbească cu Beth în Virginia. Dar poate căii 
urmăreau telefonul și reperau apelul lui ca să-l găsească. Pe 
lângă asta, îl îngrijora faptul că i-ar pune în pericol pe Beth și 


119 


Henry dacă le-ar spune ceva despre ce i se întâmplase de când 
descoperise că era supravegheat pe plajă. 

Legănat de cântecul matern al valurilor ritmice, copleșit de 
oboseală, întrebându-se cum de scăpase de epidemia de 
sinucideri din casa soţilor Delmann, Joe se cufundă într-un somn 
cu coşmaruri. 

Mai târziu, se trezi pe jumătate în întuneric, întins pe o parte, 
cu fața spre ceasul deșteptător de pe noptieră. Cifrele verzui 
sclipitoare îi aminteau de cele de pe ceasul din dormitorul plin 
de sânge al lui Charles Delmann, care dădeau timpul înapoi cu 
câte zece minute. 

Joe presupusese că o rafală de gloanţe rătăcite lovise probabil 
ceasul și-l defectaseră. Acum, în toropeala somnului, își dădu 
seama că explicaţia era alta - ceva mai misterios și mai 
important decât o mărgică de plumb. 

Ceasul și lămpile cu gaz. 

Cifre licărind, flăcări înălțându-se. 

Legături. 

Semnificație. 

Visurile îl solicitară repede, dar ceasul deșteptător îl trezi cu 
mult înainte de ivirea zorilor. Evadase din realitate pentru mai 
puţin de trei ore și jumătate, dar după un an de nopţi 
frământate, era înviorat chiar și după un somn atât de scurt. 

După ce făcu repede un duș, în timp ce se îmbrăca, Joe studie 
ceasul digital. Semnificaţia îi scăpa, la fel cum îi scăpase când 
fusese buimăcit de somn. 

e 

Joe porni cu mașina spre LAX, pe când coasta mai aștepta 
încă ivirea zorilor. 

Își cumpără un bilet de avion dus-întors în aceeași zi până la 
Denver. Zborul de întoarcere urma să-l aducă înapoi la Los 
Angeles în timp util pentru a se întâlni la ora șase cu Demi - cea 
cu vocea sexi-voalată - la cafeneaua din Westwood. 

In timp ce se îndrepta spre poarta unde avionul lui trăsese 
deja, zări doi tineri în mantii albastre la biroul de informații 
pentru zborul spre Houston. Capetele lor rase, inelele de aur din 
urechea stângă și tenișii albi îi identificau drept membri ai 
aceluiași cult ca grupul pe care-l întâlnise în jurul focului de pe 
plajă, cu câteva ore în urmă. 

Unul dintre ei era negru, celălalt era alb și amândoi aveau 


120 


calculatoare portabile NEC. Negrul se uită la ceas, un Rolex de 
aur. Oricare ar fi fost credinţa lor religioasă, era clar că nu 
făcuseră legământ de sărăcie și nici nu păreau să aibă ceva în 
comun cu Hare Krishna. 

Deși se urca într-un avion pentru prima dată după ce primise 
vestea despre Michelle și fete cu un an în urmă, Joe n-a avut 
emoții în timpul zborului spre Denver. La început, se îngrijoră că 
va avea o criză de anxietate și va retrăi prăbușirea zborului 353, 
așa cum și-l imaginase de atâtea ori, dar după numai câteva 
minute, își dădu seama că se va simţi bine. 

Nu-i era frică să moară și el într-un accident. Se încăpăţâna să 
creadă că, dacă ar fi murit în același mod în care pieriseră soţia 
și fiicele lui, va fi calm și netemător în lunga prăbușire spre 
pământ, pentru că o asemenea soartă ar părea o bine venită 
reechilibrare a balanței în univers, un cerc deschis care se 
închidea, o nedreptate în sfârșit reparată. 

Pe el îl îngrijora mai mult ceea ce ar putea afla de la Barbara 
Christman la capătul călătoriei. 

Era convins că ea nu avusese încredere în intimitatea 
convorbirii lor telefonice, dar aflat faţă-n faţă cu el, va vorbi. Nu 
credea că doar își imaginase nota de dezamăgire din glasul ei 
când aflase că el n-o suna din Colorado Springs. Și peroraţia ei 
privind pericolul de a crede în teorii despre conspirații și nevoia 
de terapie a suferinței, deși plină de înțelegere și bine 
formulată, i se părea lui Joe adresată mai puţin lui și mai 
degrabă celor care trăgeau cu urechea. 

Dacă Barbara Christman purta o povară de care era 
nerăbdătoare să scape, dezlegarea misterului zborului 353 ar 
putea fi aproape. 

Joe voia să afle tot adevărul, avea nevoie să-l afle, dar se 
temea de el. Pacea indiferenţei îi va fi pentru totdeauna 
inaccesibilă dacă va afla că fiinte umane, nu soarta, îi răpiseră 
familia. Călătoria spre acest adevăr anume nu era înălţarea spre 
o lumină minunată, ci prăbușirea în întuneric, în haos, în 
maelstrom. 

Luase cu el printurile a patru articole despre Teknologik, pe 
care le scosese de pe calculatorul lui Randy Colway de la 
redacția Post. Articolul departamentului de afaceri era însă atât 
de sec - și puterea lui de concentrare era atât de mică după 
numai trei ore și jumătate de somn - încât nu reușea să-l 


121 


înțeleagă. 

Moţăi, firește, pe deasupra deșertului Mojave și a Munţilor 
Stâncoși; două ore și cincisprezece minute de vise pe jumătate 
conturate, luminate de lămpi cu gaz și de licărirea unor ceasuri 
digitale, în care părea mereu că se apropie de înţelegerea 
faptelor, dar din care se trezi la fel de însetat de un răspuns. 

În Denver, umiditatea era neobișnuit de mare și cerul era 
acoperit. Spre vest, munţii erau îngropaţi sub avalanșele lente 
ale ceţii din prima oră a dimineții. 

Pentru a închiria o mașină, a fost nevoit să folosească pentru 
identificare, în afară de permisul de conducere, și o carte de 
credit. Plăti însă în bani lichizi, încercând să evite folosirea 
efectivă a cărţii de credit, care ar fi putut lăsa o urmă de plastic 
pentru cei care-l urmăreau. 

Deși nici în avion, nici la aeroport nimeni nu păruse interesat 
de persoana lui, Joe își parcă mașina la un centru comercial nu 
departe de aeroport și o scotoci pe toate părțile, sub capotă și în 
portbagaj, în căutarea unui transmiţător ca acela pe care-l 
găsise în Honda lui în ziua precedentă. Fordul de închiriat nu 
conţinea nimic. 

Părăsind centrul comercial, parcurse un traseu întortocheat 
pe tot felul de străzi lăturalnice, verificând permanent în oglinda 
retrovizoare dacă se ţinea cineva după el. Convins că nu era 
urmărit, intră în cele din urmă pe autostrada 25, îndreptându-se 
spre sud. 

Kilometru de kilometru, Joe accelera tot mai tare, ignorând în 
cele din urmă limita de viteză, pentru că era tot mai convins că 
dacă nu va ajunge la timp la casa Barbarei Christman, o va găsi 
moartă prin sinucidere. Eviscerată. Arsă. Sau cu țeasta 
sfărâmată. 


e Capitolul 10 


În Colorado Springs, Joe găsi adresa Barbarei Christman în 
cartea de telefon. Locuia într-un fel de cutiuţă de bijuterii 
victoriană, în stil Queen Ann, împodobită exuberant cu 
complicate feronerii. 

Când Barbara veni la ușă, răspunzând la sonerie, i se adresă 
lui Joe înainte ca acesta să apuce să se identifice. 


122 


— Ai venit mai devreme decât mă așteptam. 

— Barbara Christman? 

— Hai să nu facem asta aici. 

— Nu sunt sigur că știți cine... 

— Ba ştiu. Dar nu aici. 

— Unde? 

— Maşina de lângă bordură e a dumitale? întrebă ea. 

— Fordul închiriat. 

— Parchează-l la următoarea intersecție. La două intersecții 
distanță. Așteaptă acolo, vin să te iau. 

Femeia închise ușa. 

Joe mai stătu o clipă pe verandă, gândindu-se dacă să mai 
sune o dată. Hotări apoi că nu avea de gând să-l fenteze. 

Parcă la două intersecţii spre sud de casa Barbarei Christman, 
lângă terenul de joacă al unei școli. Leagănele de tot felul și 
spalierele erau nefolosite în acea dimineaţă de duminică. Într-o 
altă zi, ar fi parcat în altă parte, ca să scape de râsetele 
cristaline ale copiilor. 

Cobori din mașină și se uită de-a lungul străzii. Femeia nu se 
zărea încă. 

Joe își consultă ceasul. Zece fără zece, ora Pacificului, o oră 
mai mult aici. 

Peste opt ore va trebui să fie înapoi în Westwood, pentru a se 
întâlni cu Demi - și cu Rose. 

Pe strada adormită venea o adiere ca o labă de pisică 
scotocind prin crengile pinilor după păsărele ascunse. Se auziră 
foșnind frunzele de pe ramurile unui pâlc de mesteceni din 
apropiere, cu trunchiuri strălucitor de albe ca stiharele băieţilor 
de cor. 

Sub un cer alb-cenușiu cu ceață tot mai joasă spre vest și 
duduind de tunete metalice spre est, ziua aceea părea să poarte 
o povară grea de prevestiri rele. Lui Joe i se încreţi pielea pe 
ceafă și începu să se simtă expus ca o ţinta roșie pe un poligon 
de tragere. 

Când se apropie dinspre sud un Chevrolet și Joe văzu în el trei 
bărbaţi, se mută degajat pe scaunul din dreapta al mașinii de 
închiriat, folosindu-se de el ca refugiu pentru eventualitatea că 
vor deschide focul asupra lui. Trecură fără a arunca nicio privire 
în direcţia sa. 

Un minut mai târziu, Barbara Christman sosi într-un Ford 


123 


Explorer verde ca smaraldul. Mirosea ușor a scrobeală și a 
săpun și el bănuia că, atunci când o sunase spăla rufe. 

Trecând de școală, Joe întrebă: 

— Doamnă Christman, unde aţi văzut o fotografie de-a mea? 

— N-am văzut nicio fotografie, spuse ea. Și spune-mi Barbara. 

— Deci, Barbara... când ai deschis ușa cu puţin timp în urmă, 
de unde ai știut că sunt eu? 

— N-a mai venit la ușa mea un necunoscut de un secol. 
Oricum, noaptea trecută când ai sunat din nou și eu n-am 
răspuns, ai lăsat telefonul să sune mai mult de treizeci de ori. 

— De patruzeci de ori. 

— Chiar și un om perseverent ar fi renunţat după douăzeci. 
Când am auzit telefonul sunând și tot sunând, mi-am dat seama 
că ești mai mult decât perseverent. Nebun. Știam că vei apărea 
în curând. 

Avea în jur de cincizeci de ani, era îmbrăcată cu Rockports, 
blugi decoloraţi și o cămașă de mătase albastră. Părul blond, 
des arăta de parcă ar fi fost tuns de un bun frizer și nu aranjat 
de un coafor. Bine bronzată, cu o față lată, deschisă și 
îmbietoare ca un lan de grâu auriu din Kansas, femeia părea 
cinstită și demnă de încredere. Avea o privire directă și Joe o 
plăcu pentru aerul de eficienţă pe care-l degaja și pentru nota 
tonică de încredere în sine din vocea ei. 

— De cine ţi-e frică, Barbara? 

— Nu știu cine sunt ei. 

— Voi găsi răspunsul undeva, o preveni el. 

— Eu îţi spun adevărul, Joe. N-am știut niciodată cine sunt, 
dar au tras sfori care n-am crezut niciodată că pot fi trase. 

— Pentru a modifica rezultatele unei investigaţii a Consiliului 
de Securitate? 

— Consiliul este încă integru, cred. Dar oamenii ăștia... au 
reușit să facă să dispară unele dovezi. 

— Ce dovezi? 

Oprindu-se la un semafor cu lumină roșie, ea întrebă: 

— Ce te-a făcut până la urmă să devii bănuitor, după atâta 
timp? Ce nu ţi s-a părut real în relatarea oficială? 

— Totul mi s-a părut real - până m-am întâlnit cu singurul 
supravieţuitor. 

Ea îl privi fără nicio expresie, de parcă ar fi vorbit într-o limbă 
străină pe care ea n-o cunoștea deloc. 


124 


— Rose Tucker, rosti el. 

Ochii ei căprui nu păreau să mintă, iar vocea ei exprima o 
nedumerire sinceră când întrebă: 

— Cine e? 

— A călătorit cu zborul 353. leri a vizitat mormintele soției și a 
fiicelor mele în timp ce eu eram acolo. 

— Imposibil. Nimeni n-a scăpat. Nimeni n-ar fi putut scăpa. 

— Ea era pe lista pasagerilor. 

Barbara îl privi, amuţită. 

— Și niște indivizi periculoși o urmăresc - și acum mă 
urmăresc și pe mine. Poate că sunt aceiași care au făcut să 
dispară dovezile, spuse el. 

În spatele lor se auzi un claxon. Semaforul arăta verde. 

În timp ce conducea, Barbara întinse mâna spre bord și 
micșoră intensitatea aerului condiţionat, de parcă i s-ar fi făcut 
frig. 

— Nimeni n-ar fi putut scăpa, insistă ea. Nu a fost o prăbușire 
în care avionul cade și atinge razant pământul, ceea ce 
înseamnă șanse mai mari sau mai mici de a exista 
supraviețuitori în funcţie de unghiul impactului și de o mulțime 
de alți factori. A fost o prăbușire direct în jos, cu botul înainte, 
catastrofală. 

— Cu botul în jos? Eu am crezut că s-a rostogolit și s-a 
dezmembrat. 

— N-ai citit relatările din presă? 

El scutură din cap. 

— N-am putut. Mi-am imaginat că... 

— N-a fost cădere și alunecare, ca majoritatea prăbușirilor, 
repetă ea. A intrat aproape direct în pământ. Aproape la fel ca la 
Hopewell, în septembrie '94. Un avion USAir 737 a căzut în 
Hopewell Township, în drum spre Pittsburgh și a fost pur și 
simplu... spulberat. Cine a fost în avionul 353 era ca... lartă-mă, 
Joe, dar a fost ca și cum s-ar fi aflat în mijlocul exploziei unei 
bombe. O mare explozie a unei bombe. 

— Unele rămășițe omenești n-au putut fi identificate. 

— Nu prea au avut ce identifica. Consecințele unui asemenea 
dezastru sunt... e mai cumplit decât îţi poţi imagina, Joe. Mai rău 
decât ai vrea să știi, crede-mă. 

Joe își aminti micile sicrie în care îi fuseseră aduse rămășițele 
familiei lui și puterea amintirii îi contractă inima, transformând-o 


125 


într-o mică piatră. 

În cele din urmă, când își recăpătă graiul, el spuse: 

— Vreau să spun că în cazul câtorva pasageri, patologii n-au 
găsit niciun fel de rămășițe. Oameni care pur și simplu... au 
încetat să existe într-o clipă. Au dispărut. 

— O mare parte dintre ei, spuse ea intrând pe autostrada 
federală 115 și îndreptându-se spre sud, sub un cer dur ca un 
ibric de fier. 

— Poate că această Rose Tucker nu s-a... nu s-a dezintegrat 
pur și simplu în urma impactului, ca alţii. Poate că a dispărut, 
pentru că a plecat de acolo pe picioarele ei. 

— A plecat pe picioarele ei? 

— Femeia pe care am întâlnit-o nu era desfigurată sau 
infirmă. Părea să fi scăpat fără nicio urmă. 

Scuturând categoric din cap, Barbara spuse: 

— Te-a minţit, Joe. N-a fost în avionul acela. Face un joc 
murdar. 

— Eu o cred. 

— De ce? 

— Din cauza celor văzute de mine. 

— Ce anume? 

— Nu cred că ar trebui să-ţi spun. Dacă le afli... s-ar putea să 
te afund în groapa în care sunt eu. Nu vreau să te pun în pericol 
mai mult decât trebuie. Prin simpla mea venire aici, s-ar putea 
să-ţi creez necazuri. 

După câteva clipe de tăcere, ea spuse: 

— Înseamnă că ai văzut ceva extrem de neobișnuit, ca să te 
facă să crezi în existența unui supraviețuitor. 

— E mai ciudat decât îţi poţi închipui. 

— Și totuși... nu pot să cred, spuse ea. 

— Mai bine. E mai sigur. 

leșiseră din Colorado Springs, traversaseră suburbiile, zona 
fermelor de animale și pătrunseseră într-un teritoriu ce devenea 
tot mai rural. Spre est, dealurile se micșorau lăsând locul șesului 
arid. Spre vest, terenul se înălța treptat prin câmpuri și păduri, 
spre poalele munţilor pe jumătate mascaţi de ceața cenușie. 

— Nu mergi la întâmplare, nu? întrebă Joe. 

— Dacă vrei să înţelegi pe deplin ceea ce am să-ţi spun, te va 
ajuta să vezi. Îşi întoarse privirea spre el și în ochii ei buni se 
citea îngrijorarea. Crezi că ai să poţi suporta, Joe? 


126 


— Mergem... acolo. 

— Da, dacă poţi suporta. 

Joe închise ochii și se căzni să-și suprime neliniștea care 
începea să-l cuprindă. Auzea în minte uruitul motoarelor 
avionului. 

Scena accidentului era la patruzeci, cincizeci de kilometri sud 
și ușor vest de Colorado Springs. 

Barbara Christman îl ducea pe câmpul unde 747 se 
fărâmițase ca un vas de sticlă. 

— Numai dacă poţi suporta, spuse ea cu blândețe. 

Substanţa inimii lui păru să se condenseze și mai mult, până 
ce deveni un fel de gaura neagră în pieptul lui. 

Fordul Explorer încetini. Barbara voia să tragă la marginea 
drumului. 

Joe deschise ochii. Chiar și lumina aceea filtrată de dinaintea 
furtunii i se părea prea puternică. Işi impuse să nu mai audă 
urletul motoarelor avionului în minte. 

— Nu, spuse el. Nu te opri. Să mergem. O să suport. Acum nu 
mai am nimic de pierdut. 

e 

leșiră din autostradă și pătrunseră pe un drum de pietriș uns 
cu motorină, pe care în curând îl părăsiră pentru o alee murdară 
ce ducea spre vest, printre plopi semeţi cu ramuri verticale, 
înălțându-se spre cer ca un foc verde. Plopii făcură locul 
pâlcurilor de pini roșiatici și mesteceni, care cedară terenul 
pinilor albi, pe măsură ce aleea se îngusta și pădurea se 
îndesea. 

Tot mai plină de gropi și tot mai brăzdată, șerpuind printre 
copaci, de parcă ar fi obosit și s-ar fi rătăcit, aleea își trase în 
cele din urmă o cuvertură de buruieni peste ea și se ghemui ca 
să se odihnească sub o boltă de crengi veșnic verzi. 

După ce parcă mașina și opri motorul, Barbara spuse: 

— De aici mergem pe jos. E mai puţin de un kilometru și 
desișul nu e prea mare. 

Deși pădurea nu era la fel de deasă și de primitivă ca întinsele 
pâlcuri de pini, molizi și brazi de pe munţii învăluiţi în păâclă care 
se înălțau spre vest, civilizația era atât de îndepărtată, încât 
liniștea era emoţionantă, amintind de atmosfera dintr-o 
catedrală între două slujbe. Spulberată doar de pocnetul 
ramurilor și de trosnetul ușor produs de acele de pin uscate sub 


127 


pașii lor, liniștea aceea de rugăciune era pentru Joe la fel de 
apăsătoare ca uruitul de motoare din imaginaţia lui, care îi 
provoca uneori un acces de anxietate. Era o tăcere stranie, care 
îi tulbura așteptările. 

Mergea în urma Barbarei între coloanele copacilor înalţi, pe 
sub bolțile verzi. Chiar și la ora aceea târzie a dimineţii, umbrele 
erau la fel de adânci ca umbrele din incinta unei mânăstiri. 

In aer se simţea parfum de pini. Mustea a miros de ciuperci și 
de frunze putrede. 

Pas cu pas, un frig umed ca gheaţa topită i se strecură în oase 
și în carne, apoi îi ieși prin tâmple, prin cap, prin ceafă, prin 
curbura șirei spinării. Afară era cald, dar lui nu-i era. 

In cele din urmă, văzu capătul șirului de copaci, un spațiu 
deschis dincolo de ultimii pini albi. Deși pădurea începuse să i se 
pară claustrofobică, acum pregeta să părăsească verdeaţa 
înghesuită pentru revelaţia care-l aștepta dincolo de ea. 

O urmă tremurând pe Barbara printre ultimii copaci, într-o 
poiană ușor ridicată. Luminișul avea trei sute de metri lăţime de 
la nord la sud - și era de două ori mai lung de la est, pe unde 
intraseră, până la creasta împădurită din capătul vestic. 

Nu mai erau rămășițe ale epavei, dar poiana părea bântuită. 

Zăpada topită din iarna precedentă și ploile torențiale de 
primăvară așezaseră o adevărată cataplasmă tămăduitoare de 
iarbă peste pământul sfârtecat și ars. larba presărată cu flori 
sălbatice galbene nu reușeau să ascundă însă cea mai groaznică 
rană din pământ: o depresiune ovală, cu marginile zdrenţuite 
crestate, de aproximativ nouăzeci de metri pe șaizeci. Acel 
crater enorm se afla mai sus de ei, pe latura nord-vestică a 
poienii. 

— Punctul de impact, spuse Barbara Christman. 

Porniră unul lângă celălalt spre locul exact unde aproape 
patru sute de mii de kilograme scrâșniseră pe cerul nopţii, 
afundându-se în pământ, dar Joe rămase repede în urma 
Barbarei și apoi se opri de tot. Sufletul lui era sfredelit cum era 
câmpul, brăzdat de durere. 

Barbara se întoarse spre Joe și, fără un cuvânt, își strecură 
mâna într-a lui. El i-o strânse și porniră din nou. 

In timp ce se apropiau de punctul de impact, Joe zări copacii 
înnegriţi de foc de-a lungul perimetrului nordic al pădurii, care 
slujeau drept fundal pentru fotografiile cu scena dezastrului din 


128 


Post. Flăcările despuiaseră câţiva pini de ace; ramurile lor erau 
acum niște cioturi carbonizate. Vreo douăzeci de plopi 
tremurători ofiliți, sfărâmicioși precum cărbunele, alcătuiau o 
geometrie severă pe cerul mohorât. 

Se opriră la marginea erodată a craterului; fundul denivelat al 
gropii de sub ei avea pe alocuri adâncimea unei case de două 
etaje. Deși din pereţii înclinați ieșeau smocuri de iarbă ţepoasă, 
acestea nu răsăriseră și pe fundul depresiunii, unde lespezi 
sfărâmate de piatră cenușie se iveau dintr-un strat subţire de 
praf și de frunze cafenii aduse de vânt. 

Barbara spuse: 

— A lovit cu o forță suficientă pentru a azvârli pământ 
acumulat de mii de ani, ba mai mult, reușind să fractureze și 
placa de dedesubt. 

Mai zguduit de forța impactului decât se așteptase, Joe își 
întoarse atenţia spre cerul întunecat, respirând cu greutate. 

Un vultur se ivi din pâcla de pe munte dinspre vest, zburând 
spre est pe o traiectorie dreaptă neabătută, ca liniile de 
latitudine pe o hartă. Profilat pe fondul cerului alb-cenușiu, 
vulturul era aproape la fel de negru ca și corbul lui Poe, dar când 
trecu pe sub porţiunea de cer vineţie ce anunţa furtuna, căpătă 
paloarea unei fantome. 

Joe se întoarse să urmărească pasărea, când îi trecu pe 
deasupra capului și apoi dispăru. 

— Zborul 353, spuse Barbara, respecta cu precizie cursul și nu 
avea absolut nicio problemă când a trecut de farul de navigaţie 
Goodland, la aproximativ o sută șaptezeci de mile aeriene la 
vest de Colorado Springs. În clipa când s-a prăbușit aici, avea o 
deviere de la curs de douăzeci și opt de mile. 

e 

Îndemnându-l pe Joe să mai facă o plimbare cu ea în jurul 
craterului, Barbara Christman rezumă detaliile cunoscute ale 
avionului condamnat, din momentul decolării și până la 
coborârea sa prematură. 

Decolând de pe aeroportul internaţional John F. Kennedy din 
New York City, zborul 353 cu destinaţia Los Angeles, ar fi urmat 
în mod normal un coridor mult mai spre sud decât cel pe care 
zburase în seara aceea de august. 

Din cauza furtunilor din tot sudul și al avertismentelor de 
tornade în partea de sud a Vestului Mijlociu, se luase în 


129 


considerare și o altă rută. Mai important, capetele de vânt din 
coridorul nordic erau considerabil mai puţin severe decât cele 
din coridorul sudic; urmând calea celei mai mici rezistenţe, 
durata zborului și cantitatea de combustibil consumată puteau fi 
substanţial reduse. În consecință, directorul planificării 
itinerarului de zbor a acordat aeronavei Jet Route 146. 

După ce a părăsit aeroportul JFK cu numai patru minute 
întârziere față de orar, avionul a survolat la mare înălţime 
nordul Pennsylvaniei și al Cleveland-ului, curba sudică a Lacului 
Erie și sudul Michigan-ului. Și-a continuat itinerarul la sud de 
Chicago, a traversat fluviul Mississippi din Illinois spre lowa, la 
Davenport. În Nebraska, trecând de farul de navigaţie Lincoln, 
zborul 353 și-a ajustat cursul în direcția sud-vest spre următorul 
far important, de la Goodland, în colţul de nord-vest al Kansas- 
ului. 

Cutia strivită, conţinând înregistrarea datelor de zbor 
recuperată dintre rămășițele epavei a dezvăluit în cele din urmă 
că pilotul făcuse corecţia cuvenită a cursului de la Goodland 
spre următorul far important de la Blue Mesa, în Colorado. Dar 
la vreo sută șaizeci de kilometri după Goodland, s-a defectat 
ceva. Deși nu a suferit o pierdere de altitudine sau de viteza în 
aer, 747 a început să vireze de pe ruta de zbor atribuită, 
călătorind spre vest-sud-vest cu o deviaţie de șapte grade faţă 
de Jet Route 146. 

Timp de două minute nu s-a mai întâmplat nimic - după care 
aeronava a făcut brusc o modificare de trei grade a direcţiei, cu 
botul spre dreapta, ca și cum pilotul ar fi început să-și dea 
seama că era în afara cursului. Dar după numai trei secunde, a 
urmat o modificare la fel de bruscă a cursului, de patru grade, 
cu botul spre stânga. 

Analiza tuturor celor treizeci de parametri acoperiţi de aceste 
date de zbor specifice părea să confirme faptul că modificările 
de direcție au însemnat o deplasare unghiulară a aeronavei sau 
au avut ca rezultat o asemenea deplasare. Mai întâi, secțiunea 
de la coadă s-a rotit spre stânga - sau la babord - în timp ce 
botul o luase spre dreapta - sau la tribord - după care coada se 
rotise spre dreapta și botul spre stânga, derapând în văzduh ca 
o mașină pe o șosea cu polei. 

Analiza datelor după accident a dat de asemenea naștere la 
suspiciunea că pilotul ar fi putut folosi maneta de direcţie pentru 


130 


a executa aceste modificări bruște de direcţie - ceea ce era 
absurd. În principiu, orice deplasare în unghi rezultă din mișcări 
ale direcţiei, panoul vertical din coada avionului, dar piloţii de pe 
turboreactoarele comerciale evită folosirea direcției, din 
consideraţie pentru pasagerii lor. O deplasare severă în unghi 
creează acceleraţie laterală ce poate să-i arunce pe jos pe 
pasagerii care stau în picioare, să verse recipientele cu mâncare 
și băutura și să provoace panică generală. 

Comandantul Delroy Blane și copilotul său, Victor Santorelli, 
erau veterani cu patruzeci și doi de ani de pilotaj comercial la 
activ. Pentru orice modificare de direcţie ei ar fi folosit 
eleroanele - panouri prinse de marginea fiecărei aripi cu 
balamale - care permit viraje blânde. Ar fi recurs la maneta de 
direcţie numai în eventualitatea defecțiunii motorului la 
decolare sau a aterizării pe un vânt puternic. 

Cutia cu datele de zbor arătase că, la opt secunde după prima 
deplasare în unghi, zborul 353 și-a schimbat din nou direcţia 
brusc, cu trei grade, cu botul spre stânga, urmată la două 
secunde mai târziu de o a doua virare și mai severă, de șapte 
grade, spre stânga. Ambele motoare funcționau la întreaga 
capacitate și nu s-au făcut vinovate de schimbarea de direcţie și 
nici de catastrofa ulterioară. 

In timp ce partea din față a avionului se rotea puternic spre 
babord, aripa de la tribord se învârtea tot mai repede prin aer, 
înălțându-se rapid. Când aripa de la tribord s-a înălțat, ea a 
forțat aripa de la babord să coboare. In următoarele douăzeci și 
două de secunde fatale, unghiul de înclinaţie a ajuns la 
patruzeci și șase de grade, în timp ce coborârea cu botul în jos 
ajunsese la optzeci și patru de grade. 

În acel interval de timp incredibil de scurt, 747 a deviat de la 
un zbor în paralel cu pământul la o rostogolire mortală având 
efectiv poziţie verticala. 

Niște piloţi cu experienţa lui Blane și Santorelli ar fi fost 
capabili să corecteze repede deplasarea în unghi înainte de a se 
transforma într-o rostogolire. Chiar și atunci, ar fi fost în stare să 
oprească rostogolirea înainte de a se transforma într-un picaj 
inevitabil. In orice scenariu pe care l-ar fi putut concepe experții 
în capacităţi umane, comandantul ar fi tras maneta de control 
tare spre dreapta și ar fi folosit eleroanele pentru a aduce 747 
înapoi la cursul normal. 


131 


Dar în loc de asta, poate din cauza unei ciudate defecţiuni a 
sistemului hidraulic care depășea capacitatea piloților, avionul s- 
a rostogolit intrând într-un picaj ameţitor. Cu ambele motoare 
încă funcţionând, el a intrat ca o rachetă în pământ, împroșcând 
în jur, ca pe apă, solul acumulat de milenii, sfredelind stratul 
stâncos cu un impact suficient de puternic pentru a spinteca 
pereţii de oţel ai centralelor electrice Pratt and Whitney, ca și 
cum ar fi fost făcute din lemn de balsa, cu un zgomot suficient 
de intens pentru a alunga ocupanţii înaripaţi ai copacilor pe a 
doua jumătate a povârnișurilor îndepărtatului vârf Pikes. 

e 

La jumătatea perimetrului craterului, Barbara și Joe se opriră, 
de data asta cu fața spre est, de unde se auzeau tunetele, dar 
preocupaţi nu de iminența furtunii, ci de bubuitul scurt din 
noaptea din urmă cu un an. 

La trei ore după prăbuşire, membrii echipei de investigații de 
la cartierul general plecaseră din Washington îndreptându-se 
spre Aeroportul Național. Călătoriseră cu un turboreactor 
Gulfstream, proprietatea Administrației Aviatice Federale. 

În timpul nopţii, autoritățile de la poliția și serviciul de 
pompieri din Pueblo County confirmaseră imediat că nu existau 
supraviețuitori. Ei s-au retras pentru a nu perturba dovezile care 
ar fi putut ajuta CNST-ul să înțeleagă cauza dezastrului și au 
asigurat zona unde se produsese accidentul. 

În zori, echipa de intervenţie ajunsese în Pueblo, Colorado, 
localitate mai apropiată de incident decât Colorado Springs. 
Fuseseră întâmpinați de autorităţi de la Administraţia Aviatică 
Federală, care deţineau deja cutia cu datele de zbor și caseta cu 
vocile din carlinga zborului 353. Ambele mecanisme emiteau 
semnale prin care puteau fi localizate; de aceea fusese posibilă 
extragerea lor rapidă chiar și în întuneric și dintr-un loc relativ 
atât de îndepărtat. 

— Cutiile au fost depuse în Gulfstream și transportate în 
laboratoarele Consiliului de Securitate din Washington, spuse 
Barbara. Carcasele de metal erau foarte deteriorate, chiar 
sparte, dar noi speram că se vor putea extrage ceva date. 

Într-un convoi de vehicule de teren conduse de personalul de 
reacţie la cazuri de forță majora al ținutului, echipa Consiliului 
de Securitate a fost trimisă la locul accidentului pentru prima 
examinare. Zona asigurată se întindea până la drumul de pietriș 


132 


care dădea în autostrada 115 și pe ambele părți ale autostrăzii 
asfaltate din apropiere erau adunate cisterne de pompieri, 
ambulante, mașini mohorâte ale agențiilor statului și federale, 
microbuze ale medicilor legiști, precum și zeci de mașini și 
camionete aparţinând celor cu adevărat îngrijorați, celor curioși 
și celor macabri. 

— Întotdeauna e haos, spuse Barbara. O mulţime de care de 
televiziune cu farfurii de satelit. Aproape o sută cincizeci de 
ziariști. S-au repezit să ne ia declaraţii când ne-au văzut sosind, 
dar încă nu aveam nimic de spus și am venit direct aici, la locul 
dezastrului. 

Glasul i se stinse. Își vâri mâinile în buzunarele blugilor. Nu 
bătea nicio adiere. Albinele nu zburau printre florile sălbatice. 
Pădurile din jur erau pline de copaci nemișcaţi semănând cu 
niște călugări care făcuseră legământ de tăcere. 

Joe își cobori privirea de la norii de furtună tăcuţi, negri din 
cauza tunetelor înăbușite, spre craterul unde tunetul zborului 
353 era acum doar o amintire păstrată adânc în stânca 
fracturată. 

— Mă simt bine, o asigură el pe Barbara, deși i se îngroșase 
vocea. Continuă. Trebuie să știu cum a fost. 

După încă o jumătate de minut de tăcere, în care ea își adună 
gândurile și se hotărî cât să-i dezvăluie, Barbara spuse: 

— Când sosești cu echipa de intervenţie, prima impresie este 
întotdeauna aceeași. Întotdeauna. Mirosul. Nu mai poţi uita 
niciodată mirosul acela oribil. Combustibil de turboreactor. 
Vinilin şi plastic fumegând - chiar și noile combinaţii 
termoplastice cu fenol ard în condiţii extreme. Mai este apoi 
mirosul oribil de izolaţie arsă, de cauciuc topit și... de carne 
prăjită,  duhoarea  excreţiilor biologice din rezervoarele 
sfărâmate ale toaletelor și ale cadavrelor. 

Joe își impuse să privească în continuare în groapă, pentru că 
știa că avea nevoie să plece din acel loc cu noi puteri care să-l 
ajute să facă dreptate cu orice preţ, indiferent de puterea 
adversarilor lui. 

— În general, spuse Barbara, chiar şi în accidentele extrem de 
violente, vezi câteva bucăţi de epavă suficient de mari pentru a- 
ți da idee cum arăta avionul. O aripă, ampenajul, o secțiune 
lungă a fuzelajului. În funcţie de unghiul impactului, chiar botul 
și carlinga avionului pot să rămână aproape intacte. 


133 


— Dar în cazul zborului 353? 

— Rămășițele erau atât de mărunt tocate, încolăcite, 
compacte, încât la prima vedere era imposibil să-ţi dai seama că 
aparținuseră unui avion. Ni se părea că o parte uriașă din masa 
sa lipsea. Dar totul era aici, în poiană sau împrăștiat mai 
departe, în copacii de pe dealuri, la vest și la nord. Totul era 
aici... dar aproape nimic nu era mai mare decât o portieră de 
mașină. Din tot ce am văzut n-am putut identifica la prima 
vedere decât o bucată de motor și un modul compus din trei 
scaune de pasageri. 

— A fost cel mai grav accident din câte ai văzut? întrebă Joe. 

— Unul mai grav n-am văzut. Doar alte două la fel de grave - 
inclusiv prăbușirea zborului 427 în '94, la Hopewell, în 
Pennsylvania, în drum spre Pittsburgh. Cel pe care l-am 
menţionat mai devreme. Atunci nu eram investigator, dar l-am 
văzut. 

— Cadavrele de aici... Cum erau când ai ajuns? 

— Joe... 

— Ai spus că n-ar fi putut supraviețui nimeni. De ce ești atât 
de sigură? 

— Nu vrei să știi. Când îi întâlni privirea, o ocoli. Sunt imagini 
care îţi chinuie somnul și îţi smulg o parte din suflet. 

— Cadavrele... insistă el. 

Barbara își dădu la o parte părul alb de pe față cu ambele 
mâini. Scutură din cap. Îşi băgă din nou mâinile în buzunare. Joe 
inspiră adânc, expiră cu un fior și repetă întrebarea: 

— Cadavrele... Trebuie să aflu tot ce se poate. Orice detaliu 
mă poate ajuta. Și chiar dacă nu mă ajută prea mult... Imi 
menţine furia. Deocamdată, am nevoie de furie, Barbara, ca să 
pot merge mai departe. 

— Niciun cadavru nu era întreg. 

— Absolut niciunul? 

— Niciunul nu era nici măcar aproape întreg. 

— Câţi dintre cei trei sute treizeci au reușit să identifice în 
cele din urmă medicii patologi - să găsească măcar câţiva dinţi, 
părți ale trupului, ceva, orice, ca să poată spune cine sunt? 

Barbara îi răspunse cu o voce plată, deliberat lipsită de 
emoție, dar aproape în șoaptă: 

— Cred că puţin peste o sută. 

— Trupuri sfărâmate, dezmembrate, mutilate, spuse el 


134 


flagelându-se cu aceste cuvinte dure. 

— Mult mai rău. Toată acea energie imensă, clocotitoare, 
descărcată într-o clipă... nici măcar nu poţi recunoaște acele 
rămășițe biologice drept rămășițe umane. Riscul de boli 
infecțioase era mare, din cauza contaminării de la sânge și 
tesuturi și de aceea a trebuit să ne retragem și să revenim 
dotați cu echipament de protecţie biologică. Fiecare bucată de 
epavă a fost depozitată și studiată de specialiști, desigur - 
pentru a-i proteja a trebuit să înființăm patru staţii de 
decontaminare de-a lungul drumului cu pietriș. Majoritatea 
rămășițelor au fost examinate acolo, înainte de a fi duse la un 
hangar din aeroportul Pueblo. 

Exprimându-se brutal pentru a-și dovedi lui însuși că suferința 
nu îi va înăbuși furia înainte de a-și încheia misiunea, Joe spuse: 

— A fost probabil ca și cum trupurile ar fi fost trecute printr-o 
mașină de tocat copaci. 

— Ajunge, Joe. Nu te va ajuta cu nimic să mai afli și alte 
detalii. 

În poiană era o liniște atât de profundă, încât acolo fusese 
parcă locul unde se declanșase scânteia întregii Creaţii și din 
care energia Domnului se scursese de mult spre cele mai 
îndepărtate capete ale universului, lăsând în urmă doar un gol 
mut. 

e 

Câteva albine grase, enervate de canicula de august care nu 
reușea însă să pătrundă în oasele îngheţate ale lui Joe, 
renunţaseră la iuțeala de săgeată cu care zburau și se perindau 
leneș prin poiană de la o floare sălbatică la alta, de parcă zburau 
prin somn, interpretând un vis colectiv despre adunarea 
nectarului. Joe nu auzea niciun zumzăit în timp ce culegătoarele 
amorțite își făceau treaba. 

— Și cauza, întrebă el, a fost defecțiunea sistemului de control 
hidraulic - treaba aia cu direcţia, deplasarea în unghi și apoi 
rostogolirea? 

— N-ai citit despre asta, nu? 

— N-am putut. 

Ea spuse: 

— Probabilitatea unei bombe, vreme anormală, un vârtej 
puternic produs de o altă aeronavă și diverși alţi factori au fost 
eliminați destul de repede. Grupul pentru structuri, cu douăzeci 


135 


și nouă de specialiști numai în acel departament de investigaţie, 
a studiat rămășițele epavei în hangarul din Pueblo timp de opt 
luni, fără a reuși să descopere o cauză posibilă. În diferite 
momente au făcut diverse presupuneri. Proasta funcţionare a 
amortizoarelor de unghi, de pildă. Sau o defecţiune a ușii 
grupului electronic. Un timp li s-a părut posibilă montarea 
greșită a motorului. Și proasta funcționare a reversoarelor. Dar 
au eliminat fiecare presupunere și nu a fost găsită nicio cauză 
probabilă oficială. 

— Este asta ceva neobișnuit? 

— Este. Dar uneori nu putem găsi cauza. Cum a fost la 
Hopewell în '94. Și de fapt, un alt 737 s-a prăbușit când se 
apropia de Colorado Springs în '91, omorându-i pe toţi pasagerii 
aflaţi la bord. Așa se întâmplă, ne împotmolim. 

Joe își dădu seama că în ceea ce spusese ea se strecurase un 
calificativ neliniștitor: nicio cauză posibilă oficială. Apoi își mai 
dădu seama de un lucru: 

— Te-ai retras înainte de termen din Consiliul de Securitate, 
cu șapte luni în urmă. Așa mi-a spus Mario Oliveri. 

— Mario. E un om bun. A condus grupul de activitate umană 
al acestei investigaţii. Dar au trecut aproape nouă luni de când 
am plecat. 

— Dacă grupul pentru structuri mai selecta încă rămășițele 
epavei la opt luni după accident... Înseamnă că n-ai stat pe 
toată perioada cercetării, deși erai cercetătorul principal iniţial. 

— M-am recuzat, recunoscu ea. Când totul a devenit penibil, 
când dovezile au dispărut, când am început să fac puţin 
scandal... au început să facă presiuni asupra mea. La început 
am încercat să rămân, dar pur și simplu n-am putut suporta să 
particip la o înșelăciune. Nu puteam să fac ceea ce trebuie și în 
același timp să dezvălui secrete, așa că m-am recuzat. Nu sunt 
mândră de asta. Dar am un ostatic în mâinile soartei. 

— Un ostatic în mâinile soartei. Un copil? 

— Denny. Are douazeci și trei de ani acum, nu mai e copil, dar 
dacă l-aș pierde... 

Joe știa prea bine cum își va încheia propoziţia. 

— Ți-au ameninţat fiul? 

Deși Barbara privea în craterul din faţa ei, vedea mai degrabă 
un potenţial dezastru decât urmările unui dezastru real, mai 
degrabă o catastrofă personală decât una în care erau implicate 


136 


trei sute treizeci de morți. 

— S-a întâmplat la două săptămâni după accident, spuse ea. 
Eram în San Francisco, unde locuise Delroy Blane - comandantul 
zborului 353 - și supravegheam o investigaţie foarte intensă în 
viața lui personală, încercând să descopăr semnele unor 
probleme psihice. 

— Și ai găsit ceva? 

— Nu. Părea un tip solid ca o stâncă. Era în perioada în care 
eu presam puternic să declar în public ce se întâmplase cu 
anumite dovezi. Stăteam la hotel. De obicei am un somn 
profund. La două și jumătate noaptea, cineva a aprins lampa de 
pe noptiera mea și m-a împuns cu un pistol în faţă. 

e 

După ce așteptase ani întregi s-o sune echipa de intervenţie, 
Barbara se dezbărase de mult de obiceiul de a se trezi greu din 
somn. Țăcănitul întrerupătorului lămpii și baia de lumină o 
treziră cum ar fi trezit-o soneria telefonului; deveni imediat 
atentă și avea capul limpede. 

Ar fi putut să ţipe la vederea intrusului, dar din cauza șocului 
îi pieri glasul și i se opri respiraţia. 

Purtătorul armei avea circa patruzeci de ani, ochi mari și triști, 
ochi de câine de vânătoare, nasul roșu de pe urma loviturilor 
lente a două decenii de băutură și o gură senzuală. Buzele 
groase nu se închideau niciodată complet, de parcă ar fi 
așteptat următoarea plăcere căreia nu-i putea rezista - țigară, 
whisky, pateuri sau sân. 

Vocea era blândă și compătimitoare ca a unui antreprenor de 
pompe funebre, dar fără a fi onctuoasă. Îi arătă că pistolul era 
prevăzut cu o surdină și o asigură că dacă va încerca să strige 
după ajutor, îi va zbura creierii fără a-i păsa dacă va auzi 
împușcătura cineva din afara camerei. 

Ea încercă să întrebe cine era, ce voia. 

El îi făcu semn să tacă și se așeză pe marginea patului. 

Nu avea nimic personal cu ea, spuse el și l-ar întrista să fie 
nevoit s-o ucidă. In plus, dacă investigatorul principal al cazului 
zborului 353 ar fi găsit ucis, s-ar putea pune întrebări incomode. 

Șefii senzualului, cine vor fi fost aceia, nu-și puteau permite 
deocamdată întrebări incomode asupra acestui subiect. 

Barbara își dădu seama că în încăpere mai era un al doilea 
bărbat. Stătuse în colțul de lângă ușa băii, de cealaltă parte a 


137 


patului. 

Acesta era cu zece ani mai tânăr decât primul. Faţa lui netedă 
și trandafirie și ochii de băiat de cor bisericesc îi dădeau o mină 
inocentă, contrazisă de un zâmbet de o nerăbdare neliniștitoare, 
ce apărea și dispărea ca o limbă de șarpe. 

Bărbatul mai vârstnic trase pătura de pe Barbara și o rugă 
politicos să se dea jos din pat. Aveau să-i explice câteva lucruri, 
spuse el. Și voiau să fie siguri că va fi trează și atentă până la 
capăt, pentru că viețile unor oameni depindeau de ea, dacă va 
înțelege și va crede ceea ce veniseră ei să-i spună. 

Ea se supuse, ridicându-se din pat în pijama, în timp ce 
bărbatul mai tânăr, împrăștiind zâmbete scurte, se duse la 
birou, luă scaunul de acolo și-l plasă în celălalt capăt al patului. 
Barbara se așeză, după cum i se ordonă. 

Se întrebase cum intraseră, întrucât ea trăsese zăvorul și 
pusese și lanţul la ușa dinspre culoar. Acum văzu că ambele uși 
dintre camera ei de hotel și următoarea - care puteau avea 
legătură între ele, formând un apartament, în cazul oaspeţilor 
care solicitau un spaţiu mai mare - erau deschise. Misterul 
rămânea însă, pentru că ea era sigură că încuiase bine ușa de 
pe partea ei, înainte de a se baga în pat. 

La îndemnul celui mai vârstnic, cel mai tânăr scoase un sul de 
bandă adezivă și o pereche de foarfece. li legă strâns Barbarei 
încheieturile mâinilor de braţele scaunului cu spătar drept, 
înfășurând banda de mai multe ori. 

Speriată că era imobilizată și neajutorată, Barbara se supuse 
totuși, deoarece credea că bărbatul cu ochi triști va da curs 
amenințării de a o împușca drept în cap, dacă ea se va 
împotrivi. Cu gura lui senzuală, de parcă ar fi gustat conţinutul 
unei cutii cu bomboane, el savurase cuvintele o să-ți zbor 
creierii. 

Când bărbatul mai tânăr tăie o bucată de bandă de 
cincisprezece centimetri lungime și o apăsă tare peste gura 
Barbarei, apoi o asigură răsucind o bucată de bandă de două ori 
în jurul capului, ea intră pe moment în panică, dar apoi își 
recapătă stăpânirea de sine. Nu aveau de gând să-i dea un 
pumn în nas și nici s-o sugrume. Dacă veniseră acolo ca s-o 
omoare, ar fi fost deja moartă. 

În timp ce tânărul se retrase cu zâmbetele lui tremurătoare 
într-un colț întunecat, senzualul se așeză pe pat în faţa Barbarei, 


138 


între genunchii lor nu erau mai mult decât câţiva centimetri. 

Își puse pistolul deoparte pe așternutul șifonat și scoase un 
cuţit din buzunarul hainei. Era un şiş. Apăsă pe mâner și-l 
deschise. 

Speriindu-se din nou, Barbara respira scurt, superficial. 
Bărbatul care ședea lângă ea se amuza de șuieratul prin nas pe 
care-l auzea. 

Dintr-un alt buzunar al hainei, el scoase o rotiță de brânză 
Gouda de mărimea unui sandviș. Folosind cuțitul, îndepărtă 
ambalajul de celofan și apoi coji stratul de ceară roșie care 
protejează brânza Gouda de mucegai. 

În timp ce mânca încet felii subţiri de brânză, direct de pe 
lama ascuţită, el îi spuse Barbarei că știa unde locuia și lucra fiul 
ei, Denny. Îi reproduse adresa. 

Mai știa că Denny era căsătorit cu Rebekah de treisprezece 
luni, nouă zile și - își consultă ceasul și socoti - cincisprezece 
ore. Știa că Rebekah era însărcinată în luna a șasea cu primul 
lor copil, o fetiţă, căreia aveau de gând să-i dea numele Felicia. 

Pentru a împiedica să i se întâmple ceva lui Denny și miresei 
sale, Barbarei i se cerea să accepte versiunea oficială despre 
caseta cu vocile din carlinga avionului - versiune pe care ea o 
respinsese în discuţiile cu colegii și pe care își propusese s-o 
dezaprobe. | se cerea de asemenea să uite ce auzise pe 
versiunea prelucrată a casetei. 

Dacă va continua să caute adevărul acelei situații sau va 
încerca să-și exprime îngrijorarea în faţa presei sau în public, 
Denny și Rebekah vor dispărea. În subsolurile adânci ale unei 
redute particulare, izolată sonic și dotată pentru interogatorii 
prelungite și dificile, senzualul și asociaţii lui îi vor pune cătușe 
lui Denny, îi vor ţine ochii deschiși cu forţa, silindu-l să privească 
uciderea lui Rebekah și a copilului nenăscut. 

Apoi îi vor tăia cu mijloace chirurgicale câte un deget pe zi, 
timp de zece zile - luând măsuri sofisticate pentru a preveni 
sângerarea, starea de șoc și infectarea. Îl vor menţine în viaţă și 
conștient, deși din ce în ce mai infirm. În cea de a unsprezecea 
și a douăsprezecea zi, îi vor tăia urechile. 

Planificaseră o lună întreagă de chirurgie fantezistă. 

În fiecare zi, pe măsură ce mai tăiau o bucată din el, îi vor 
spune lui Denny că îl vor reda mamei sale fără a-i mai face 
vreun rău, dacă ea va consimţi să colaboreze cu ei într-o 


139 


conspirație a tăcerii, care era la urma urmei în interesul naţiunii. 
Erau în joc probleme de apărare de o importanţă crucială. 

Asta nu era cu totul adevărat. Partea cu interesul naţional era 
adevărată, din punctul lor de vedere, cel puţin, deși nu puteau 
desigur să-i explice Barbarei de ce informaţiile deţinute de ea 
erau o ameninţare pentru ţară. Partea despre posibilitatea ca ea 
să câștige eliberarea lui Denny colaborând cu ei nu era 
adevărată totuși, pentru că dacă va încălca o dată jurământul 
de tăcere, nu i se va mai acorda o a doua șansă și își va pierde 
fiul pentru totdeauna. Il vor înșela pe Denny numai pentru a se 
asigura că el își va petrece ultima lună a vieţii întrebându-se 
disperat de ce mama lui se încăpăţânase să-l condamne la o 
suferinţă atât de cumplită și la acea oribilă mutilare. In cele din 
urmă, pe jumătate nebun sau mai rău, prăbușit într-o profundă 
mizerie sufletească, el o va blestema, rugându-se Domnului s-o 
lase să putrezească în iad. 

In timp ce continua să taie rotita de Gouda, servindu-se de pe 
vârful periculos al lamei cuțitului, senzualul o asigură pe Barbara 
că nimeni - nici poliţia, nici incontestabil mai inteligentul FBI, 
nici măcar puternica armată a Statelor Unite - nu puteau păzi 
veșnic siguranţa lui Denny și a lui Rebekah. Pretindea că este 
angajatul unei organizaţii cu resurse atât de uriașe și cu relaţii 
atât de extinse, încât este capabilă să compromită și să 
submineze orice instituție sau agenţie a guvernelor federale sau 
statale. 

li ceru să aprobe din cap dacă îl credea. 

Barbara îl credea. Implicit. Fără rezerve. Vocea lui 
seducătoare, ce părea că linge fiecare ameninţare hidoasă pe 
care o rostea pentru a-i savura consistenţa și suculenta, era 
impregnată de siguranţa senină și sentimentul de superioritate 
ale unui megaloman purtător al insignei unei autorităţi secrete, 
răsplătit cu un salariu confortabil cu numeroase beneficii 
colaterale, care știa că la bătrâneţe se va putea bizui pe o 
pensie generoasă de slujbaș al serviciului public. 

O întrebă apoi dacă intenţiona să fie cooperantă. 

Simţindu-se vinovată și umilită, dar cu o totală sinceritate, ea 
dădu din nou din cap. Da. Va fi cooperantă. Da. 

Studiind o bucată ovală de brânză palidă din vârful lamei, 
asemănătoare cu o feliuţă de file de pește, el spuse că dorea ca 
ea să fie ferm convinsă de hotărârea lui de a-și asigura 


140 


colaborarea ei, atât de convinsă, încât să nu fie cumva în pericol 
de a-și încălca jurământul pe care tocmai îl făcuse în faţa lui. De 
aceea, când vor părăsi hotelul, el și asociatul lui vor alege la 
întâmplare un angajat sau poate un client al hotelului - orice 
persoană care le va ieși în cale - și vor ucide acea persoană pe 
loc. Din trei împușcături: două în piept, una în cap. 

Total  uluită, Barbara protestă prin călușul din gură, 
schimonosindu-și fața în efortul de a scăpa de banda adezivă 
pentru a-și elibera gura. Dar i-o strânseră și mai tare și buzele ei 
se lipiră de banda adezivă și nu reuși să protesteze decât printr- 
o implorare dureroasă, înăbușită, fără cuvinte. Nu voia să se 
facă vinovată de moartea nimănui. Va fi cooperantă. Nu aveau 
motive s-o convingă de fermitatea lor. Absolut niciun motiv. Ea 
credea deja în fermitatea lor. 

Fără a-și dezlipi privirea ochilor lui mari și trişti, fără a mai 
rosti vreun cuvânt, el își termină încet brânza. 

Privirea lui neșovăitoare părea să producă o scurgere de 
energie, sleind-o de putere. Dar n-o putea ocoli. 

După ce consumă și ultima bucăţică, șterse lama cuţitului pe 
așternut. Apoi îl reintroduse în mâner și băgă arma înapoi în 
buzunar. 

Sugându-și măselele și rotindu-și încet limba în jurul gurii, 
adună celofanul zdrenţuit și fărâmele de ceară roșie. Se ridică 
de pe pat și aruncă gunoiul în coșul de lângă pat. 

Tânărul ieși din colţul întunecat. Zâmbetul lui subţire, dar 
nerăbdător, nu-i mai flutura nesigur pe buze; acum era fix. 

Barbara mai încerca încă, pe sub banda adezivă, să 
protesteze faţă de uciderea unei persoane nevinovate, când cel 
mai vârstnic se întoarse spre ea și, cu latul palmei drepte, o lovi 
tare peste ceafă. 

O întunecime scânteietoare îi cuprinse Barbarei câmpul vizual 
și se încovoie în faţă. Simţi cum scaunul se răstoarnă pe o parte. 
Işi pierdu cunoștința înainte de a atinge covorul. 

Preţ de circa douăzeci de minute, visă degete retezate, 
învelite în teci de ceară roșie. Chipuri trandafirii precum creveţii 
se desfăceau în zâmbete fragile, ca niște șiraguri de perle, dinţii 
strălucitori săreau și se rostogoleau pe pardoseală, dar în 
semiluna neagră dintre buzele trandafirii rotunjite se formau noi 
perle și un ochi albastru de băiat de cor bisericesc clipi. Mai erau 
în vis ochi de câini de vânătoare, negri și lucitori ca lipitorile, în 


141 


care ea văzu oglindindu-se nu imaginea ei, ci imagini ale feţei 
lui Denny, fără urechi, urlând. 

Când își recăpătă cunoștința, şedea încovoiată pe scaunul 
care fusese ridicat. Fie senzualul, fie tovarășul lui cu dinţii ca 
perlele se îndurase de ea. 

Încheieturile mâinilor îi erau legate de braţele scaunului în așa 
fel încât să-i permită să se elibereze dacă s-ar fi străduit. In mai 
puţin de zece minute izbuti să-și elibereze mâna dreaptă și în 
mult mai puțin timp să scape de legăturile de pe mâna stângă. 

Își folosi propria-i pereche de foarfece ca să-și taie banda din 
jurul capului. Când și-o trase cu grijă pe cea care-i sigila buzele, 
i se dezlipi mult mai puţină piele decât se așteptase. 

Liberă și capabilă să vorbească, se pomeni la telefon, cu 
receptorul în mână. Dar nu-i venea în minte o persoană pe care 
să cuteze s-o sune și puse receptorul la loc. 

Nu avea rost să avertizeze administraţia hotelului că unul 
dintre angajaţii sau clienţii săi era în pericol. Dacă pistolarul își 
menţinuse ameninţarea ca s-o convingă, făcând o victimă 
absurdă, întâmplătoare, probabil că apăsase deja pe trăgaci și 
părăsise deja hotelul împreună cu tovarășul său, cu cel puţin o 
jumătate de oră în urmă. 

Chinuită de durerea care-i pulsa în ceafă, Barbara se duse 
spre ușa care făcea legătura între camera ei și a lor. O deschise 
și verifică tăblia din interior. Zăvorul de siguranță era susţinut 
de o plăcuţă de bronz demontabilă, fixată cu şuruburi, care 
permitea accesul la mecanismul broaștei din cealaltă parte. Ușa 
celeilalte camere nu avea o asemenea plăcuţă de acces. 

Bronzul strălucitor părea nou. Barbara era sigură că fusese 
instalată cu puţin timp înainte de a se înregistra ea la hotel - de 
către pistolar și tovarășul lui, acţionând fie clandestin, fie cu 
ajutorul unui mecanic al hotelului. Un funcționar de la recepţie 
fusese plătit sau silit s-o repartizeze în camera aceea anume și 
nu în alta. 

Barbara nu era o băutoare, dar cotrobăi prin bar după o 
sticluță de vodcă de două porţii și o sticlă cu suc rece de 
portocale. Îi tremurau mâinile atât de tare, încât abia reuși să 
toarne ingredientele într-un pahar. Dădu imediat pe gât 
conținutul paharului, deschise încă o sticluţă, își amestecă o a 
doua portie, luă o înghiţitură și apoi se duse la baie și vomită. 

Se simțea murdară. Având în vedere că peste mai puţin de o 


142 


oră urmau să mijească zorile, făcu un duș lung, frecându-se atât 
de tare, sub apa fierbinte, încât pielea i se înroși, înțepând-o 
insuportabil. 

Deși știa că era inutil să schimbe hotelurile și că o vor regăsi 
dacă o vor urmări, nu mai putea să rămână în locul acela. Își 
făcu bagajele și, la o oră după prima licărire de lumină, cobori la 
recepție să achite nota de plată. 

Holul bogat ornamentat era plin de polițiști din San Francisco 
- ofițeri în uniformă și detectivi în civil. 

Barbara află de la casierul cu ochi mari că la puţin timp după 
ora trei noaptea, un tânăr chelner care servea în camere fusese 
împușcat pe un culoar de serviciu de lângă bucătărie. Primise 
două gloanţe în piept și unul în cap. 

Cadavrul nu fusese descoperit imediat, pentru că, în mod 
ciudat, nimeni nu auzise împușcăturile. 

Grăbită de spaima care părea s-o împingă ca o mână brutală 
în spate, Barbara ieși și luă un taxi spre un alt hotel. 

Soarele strălucea pe cerul senin. Celebra ceaţă a orașului se 
retrăgea deja peste golf, formând o palisadă ce se înălța dincolo 
de Golden Gate, spre care ea avea o vedere parțială din noua ei 
cameră. 

Barbara era inginer de aeronave. Pilot. Avea o diplomă în 
administrarea afacerilor de la Universitatea Columbia. Muncise 
din greu ca să devină actualmente singura femeie investigator 
care se ocupa de accidente aviatice la Consiliul Naţional de 
Securitate a Transporturilor. După ce soţul ei o părăsise în urmă 
cu șaptesprezece ani, îl crescuse singură pe Denny și îl crescuse 
bine. Acum, tot ce realizase ea părea a fi fost adunat în mâinile 
unui senzual desfrânat cu ochi triști, învelit în celofan și un strat 
de ceară roșie, și aruncat la gunoi. 

După ce își contramandă întâlnirile din ziua aceea, Barbara 
atârnă pe ușă anunţul „Nu deranjaţi.” Trase draperiile și se 
ghemui pe patul din noua ei cameră. 

Nu mai tremura de frică, tremura de supărare. Plânse fără să 
se poată stăpâni, pentru chelnerul mort al cărui nume nici nu-l 
știa, pentru Denny și Rebekah și pentru nenăscuta Felicia, ale 
căror vieţi păreau acum că atârnă de un fir de păr, pentru 
pierderea propriei ei inocenţe și a respectului de sine, pentru cei 
trei sute treizeci de oameni de la bordul avionului 353, pentru 
dreptatea înăbușită și pentru speranţele spulberate. 


143 


Un vânt pornit din senin gemu peste poiană, jucându-se cu 
frunzele uscate ale plopilor tremurători, ca diavolul numărând 
sufletele și apoi aruncându-le. 

— Nu pot să te las să faci asta, spuse Joe. Nu te pot lăsa să-mi 
spui ce era pe banda care a înregistrat vocile din carlingă, dacă 
există vreo șansă să-i arunce pe fiul tău și familia lui în mâinile 
unor asemenea oameni. 

— Nu tu ești cel care hotărăște, Joe. 

— Din păcate. 

— Când ai sunat din Los Angeles, am făcut pe proasta pentru 
că trebuie să presupun că telefonul meu este ascultat 
permanent, că fiecare cuvânt este înregistrat. Dar de fapt nu 
cred că este. Nu cred că au nevoie să-l asculte, pentru că știu 
deja că mi-au închis gura. 

— Dacă există o singură șansă... 

— Și știu precis că nu sunt supravegheată. Casa mea nu este 
sub observație. M-am lămurit de mult în privința asta. După ce 
am renunţat la investigaţii, m-am pensionat înainte de vreme, 
am vândut casa din Bethesda și m-am întors în Colorado 
Springs, m-au șters de pe listă, Joe. Eram terminată și ei știau 
asta. 

— Mie nu mi se pare că ești terminată. 

Barbara îl bătu pe umăr, mulţumindu-i pentru compliment. 

— Mi-am mai revenit. Oricum, dacă n-ai fost urmărit... 

— N-am fost. Mi-au pierdut urma ieri. Nu m-a urmărit nimeni 
până la LAX azi dimineaţă. 

— Atunci îmi imaginez că nu știe nimeni că suntem aici și ce-ţi 
spun eu. Nu-ţi cer decât să nu spui niciodată că ai aflat de la 
mine. 

— Nu ţi-aș face una ca asta. Dar tot ești supusă unui mare 
risc, își exprimă el îngrijorarea. 

— De luni de zile mă gândesc la asta, trăiesc cu asta și mie mi 
se pare că... Ei își închipuie probabil că i-am spus lui Denny o 
parte, ca să știe în ce pericol se află, ca să fie prudent, atent. 

— l-ai spus? 

— Niciun cuvânt. Ce fel de viaţă ar fi avut dacă ar fi știut? 

— Nu una normală. 

— Dar acum, Denny, Rebekah, Felicia și eu vom atârna de un 
fir de păr atâta vreme cât continuă aceasta mușamalizare. 


144 


Singura noastră speranță este ca altcineva să scoată totul la 
iveală, pentru ca puţinul pe care-l știu eu să nu mai conteze. 

Norii de furtună nu mai erau acum doar la răsărit. Ca o flotă 
de nave care se apropie, dintr-un film despre războaiele din 
viitor, nori negri, de rău augur, vestitori de tunete, se formau 
încet din cețurile albe de deasupra. 

— În caz contrar, continuă Barbara, peste un an sau doi, chiar 
dacă îmi voi ţine gura, ei se vor hotărî să pună cap la cap toate 
firele. Zborul 353 va deveni un eveniment atât de vechi, încât 
nimeni nu va mai lega moartea mea, a lui Denny sau a altora de 
el. Nu se va isca nicio bănuială dacă i se va întâmpla ceva unuia 
dintre noi, cei care deţinem informaţii incriminatorii. Acești 
oameni, cine naiba or fi ei... își vor cumpăra siguranţa cu câte 
un accident de mașină sau un incendiu, ici-colo. Sau cu o 
înscenare de jaf pentru a acoperi un omor. Sau o sinucidere. 

Prin mintea lui Joe se perindară imaginile de coșmar ale Lisei 
în flăcări, ale Georginei moartă pe pardoseala din bucătărie, a 
lui Charlie în lumina pătată cu sânge. 

Nu putea contrazice afirmaţiile Barbarei. Probabil că avea 
dreptate. 

e 

Pe cerul pregătit să geamă și să bubuie, în nori se formau 
chipuri amenințătoare, oarbe și cu gurile căscate, sufocate de 
furie. 

Făcând primul pas fatal spre șirul dezvăluirilor, Barbara spuse: 

— Caseta cu datele de zbor și cea cu vocile din carlingă au 
sosit la Washington cu Gulfstream-ul și se aflau în laborator la 
ora trei, ora estică, a doua zi după accident. 

— Tu tocmai începeai investigaţiile. 

— Exact. Minh Tran - inginerul electronist de la Consiliul de 
Securitate - și câţiva colegi au deschis casetofonul Fairchild. 
Este cam de mărimea unei cutii de pantofi, cu un înveliș de oțel 
inoxidabil gros de circa zece milimetri. L-au tăiat încet, cu un 
ferăstrău special. Impactul fusese atât de violent încât caseta se 
comprimase cu zece centimetri de la un capăt la celălalt - oţelul 
se boţise pur și simplu, precum cartonul - și un colţ fusese 
strivit, producându-se o crăpătură mică. 

— Și totuși funcţiona? 

— Nu. Casetofonul era complet distrus. Dar în interiorul cutiei 
mai mari există un modul de memorie din oţel. In el se află 


145 


banda. Și ea era deteriorată. O cantitate mică de umezeală 
pătrunsese până în modulul de memorie, dar banda nu era total 
distrusă. Trebuia să fie uscată, prelucrată, dar aceste operaţiuni 
n-au durat mult și după aceea, Minh și alţi câţiva s-au adunat 
într-o cabină de ascultare izolată fonic, ca s-o deruleze de la 
început. Erau pe ea aproape trei ore de conversaţie în carlingă 
până în momentul prăbușirii... 

Joe spuse: 

— Nu se dă doar pe repede înainte, până la ultimele minute? 

— Nu. Un incident anterior din timpul zborului, care li s-ar 
părea atunci lipsit de importanță piloților, ne poate furniza 
indicii care să ne ajute să înţelegem ce auzim în ultimele 
momente dinaintea prăbușirii avionului. 

Vântul cald se întețea în mod constant și devenise suficient 
de puternic pentru a zădărnici zborul din floare în floare al 
albinelor toropite. Cedând terenul furtunii care se apropia, ele se 
îndreptară spre stupii lor tainici din pădure. 

— Uneori avem o bandă de carlingă aproape inutilă pentru 
noi, continuă Barbara. Calitatea înregistrării este mizerabilă, din 
diverse motive. Banda poate fi veche și uzată. Poate că 
microfonul este de tipul celor care se ţin în mână sau nu 
funcţionează ca lumea, are o vibraţie prea puternică. Sau capul 
de înregistrare poate fi uzat și produce distorsiuni. 

— Eu îmi imaginam că există o întreţinere zilnică, înlocuiri de 
piese săptămânale, când e vorba de o chestiune atât de 
importantă. 

— Nu uita că un procent foarte mic de avioane se prăbușesc. 
Trebuie luate în considerare costurile și întârzierile orarului de 
zbor. In orice caz, aviația comercială este un demers uman. Și 
ce demers uman funcţionează vreodată la standarde ideale? 

— Punct lovit. 

— De data asta au fost și bune și rele, spuse ea. Atât Delroy 
Blane, cât și Santorelli purtau căști cu microfoane, ceea ce este 
nemaipomenit, pentru că sunt mai bune decât cele ţinute cu 
mâna. Acestea, împreună cu microfonul de sus din carlingă ne- 
au oferit trei canale de studiat. Partea rea este că banda nu era 
nouă. Se înregistrase pe ea de foarte multe ori și era mai 
deteriorată decât am fi vrut. Și mai rău era că umezeala care 
ajunsese la bandă produsese câteva pete de coroziune pe 
suprafața de înregistrare. 


146 


Dintr-un buzunar de la spate al blugilor, Barbara scoase o 
hârtie împăturită, dar nu i-o întinse imediat lui Joe și îi spuse: 

— Când au ascultat, Minh Tran și ceilalţi au descoperit că 
unele porțiuni ale benzii se auzeau clar, iar altele erau pline de 
paraziți, păcăneau, se întrerupeau, așa încât nu puteau desluși 
mai mult de un cuvânt din patru sau cinci. 

— Dar ultimul minut? 

— Era unul din segmentele cele mai proaste. S-a hotărât ca 
banda să fie curățată și reconstituită. Apoi, înregistrarea să fie 
întărită din punct de vedere electronic în cea mai mare măsură 
posibilă. Bruce Laceroth, șeful Departamentului Principal de 
Investigaţii fusese de faţă la ascultarea întregii benzi și m-a 
sunat la Pueblo, la șapte și un sfert, ora răsăriteană, ca să-mi 
spună care este statutul înregistrării. Urmau s-o depoziteze pe 
timpul nopţii și să reia apoi lucrul la ea în dimineaţa următoare. 
Era deprimant. 

Sus, deasupra lor, vulturul se întoarse dinspre est, o siluetă 
palidă pe fondul pântecelor de gravide alcătuite de nori, 
zburând încă în linie dreaptă, cu aripile împovărate de furtuna 
iminentă. 

— Desigur, toată ziua fusese deprimantă, spuse Barbara. 
Adusesem mașini frigorifice din Denver ca să adunam toate 
rămășițele umane de la locul accidentului, operaţiune ce trebuia 
încheiată înainte de a începe să ne ocupăm de ceea ce mai 
rămăsese din avion. A avut loc obișnuita ședință organizatorică, 
întotdeauna obositoare, pentru că sunt atâtea grupe de interes - 
compania aeriană, fabricantul avionului, furnizorul surselor de 
combustibil, Asociaţia Piloţilor Companiilor Aeriene și mulţi alții - 
care vor toate să folosească cercetările pentru a sluji cât mai 
mult intereselor lor. Asta-i firea omului - nu e cea mai frumoasă 
trăsătură a ei. Deci trebuie să procedezi cu tact, dar și cu multă 
fermitate pentru ca investigația să rămână imparțială. 

— Și apoi mai era și presa, spuse el condamnându-și propria 
breaslă, ca să n-o facă ea. 

— Peste tot. În orice caz, dormisem mai puţin de trei ore în 
noaptea precedentă, când am fost trezită de telefonul echipei 
de investigaţii și n-am avut nicio șansă de a moţăi măcar în 
avionul Gulfstream de la National la Pueblo. Eram un cadavru 
viu când m-am băgat în pat cu puţin timp înainte de miezul 
nopţii - dar acolo, la Washington, Minh Tran încă mai lucra. 


147 


— Inginerul electronist care a deschis caseta? 

Cu privirile aţintite asupra hârtiei albe împăturite pe care o 
scosese din buzunarul de la șold, tot întorcând-o în mâini, 
Barbara spuse: 

— Trebuie să înţelegi câteva lucruri despre Minh. Familia lui 
era alcătuită din marinari vietnamezi. Au supraviețuit 
comuniștilor după căderea Saigon-ului și apoi au fost pirați pe 
mare, au înfruntat și un taifun. El avea pe atunci zece ani, așa 
că a știut de timpuriu că viaţa e o luptă. Pentru a supraviețui și a 
prospera, era pregătit să ofere sută la sută. 

— Am prieteni... am avut prieteni care erau imigranţi 
vietnamezi, spuse Joe. Aveau o cultură impresionantă. Mulţi 
dintre ei au o etică a muncii care-i face să trudească mai mult 
decât un cal la plug. 

— Exact. Când toţi au părăsit laboratorul, ducându-se acasă în 
noaptea aceea, la șapte și un sfert, lăsaseră în urmă o lungă zi 
de muncă. Oamenii de la Consiliul de Securitate sunt foarte 
devotați... dar Minh îi întrecea pe toţi. El n-a plecat. A mâncat 
ce-a putut găsi pe la automate și a rămas să curețe banda și 
apoi s-o prelucreze până la ultimul minut. Să digitalizeze 
sunetul, s-o încarce în calculator și apoi să încerce să separe 
paraziţii și alte zgomote externe de vocile piloților și de sunetele 
autentice care fuseseră emise la bordul aeronavei. Straturile de 
paraziți s-au dovedit a avea un model atât de specific, încât 
calculatorul a reușit să le îndepărteze destul de repede. Întrucât 
microfoanele dăduseră semnale puternice casetofonului, Minh a 
reușit să deslușească vocile piloților pe sub zgomotul de fond. 
Ceea ce a auzit era extraordinar. Bizar. 

li întinse lui Joe hârtia albă împăturită. 

El o luă, dar n-o deschise. Aproape că îi era frică să vadă ce 
conţinea. 

— La ora patru fără zece minute dimineaţa, ora Washington- 
ului, două fără zece, ora din Pueblo, m-a sunat Minh, spuse 
Barbara. li spusesem telefonistei hotelului să reţină toate 
apelurile, dar Minh reușise s-o convingă. Mi-a pus banda... și am 
discutat-o. Am întotdeauna cu mine un casetofon, pentru că îmi 
place să înregistrez eu însămi toate ședințele și îmi pregătesc 
propriile mele transcripţii. Mi-am luat deci casetofonul și l-am 
pus lângă telefon ca să-mi fac o copie proprie. Nu voiam să 
aștept până ce Minh îmi va trimite o bandă curată prin curier. 


148 


După ce Minh a închis telefonul, m-am așezat la biroul din 
camera mea și am ascultat banda până la ultimul schimb de 
vorbe dintre piloți, de vreo zece, douăsprezece ori. Apoi mi-am 
luat carnetul de notițe și am transcris totul de mână, pentru că 
uneori lucrurile ţi se par altfel când le citeşti decât atunci când 
le asculți. Uneori ochiul vede nuanţe care scapă urechii. 

Joe știa acum ce ţine în mână. Işi dădea seama după grosime 
că erau trei coli de hârtie. Barbara spuse: 

— Eram primul om pe care-l sunase Minh. Avea de gând să-i 
sune pe Bruce Laceroth și apoi pe președintele și 
vicepreședintele comisiei - dacă nu pe toţi cei cinci membri ai 
comisiei - pentru ca fiecare să asculte banda cu urechile lui. Nu 
era conform protocolului, dar era vorba de o situaţie stranie, 
fără precedent. Sunt sigură că Minh a contactat cel puţin una 
din aceste persoane - deși toţi neagă că au luat legătura cu el. 
Nu vom ști niciodată precis, pentru că Minh Tran a murit într-un 
incendiu în laborator, cu puţin înainte de ora șase în aceeași 
dimineaţă, la aproximativ două ore după ce m-a sunat pe mine 
în Pueblo. 

— lisuse! 

— A fost un incendiu foarte puternic. Un incendiu incredibil de 
puternic. 

e 

Plimbându-și privirea peste copacii care înconjurau poiana, 
Joe se aştepta să vadă chipurile palide ale privitorilor în umbrele 
adânci ale pădurii. Când sosise împreună cu Barbara, locul 
accidentului i se păruse foarte îndepărtat, dar acum se simțea 
expus privirilor și vulnerabil, de parcă ar fi stat în mijlocul unei 
intersecții în L.A. 

— la să ghicesc, spuse Joe, banda originală din carlingă a fost 
distrusă în incendiul din laborator. 

— Probabil transformată în pulbere, s-a evaporat, nu mai 
există nicio urmă, s-a dus, adio, spuse Barbara. 

— Dar calculatorul care prelucra versiunea digitalizată? 

— Ars, bun de aruncat la gunoi. Nu se poate salva nimic din 
el. 

— Dar tu ai copia ta. 

Ea scutură din cap. 

— Am lăsat caseta în camera de hotel când m-am dus la o 
ședință la micul dejun. Conţinutul benzii din carlingă era atât de 


149 


exploziv, încât nu intenţionam să-l divulg nimănui din echipă. 
Așteptând să avem timp să ne gândim bine, trebuia să fim 
atenţi când și cum o vom da în vileag. 

— De ce? 

— Pilotul murise, dar era în joc reputaţia sa. Familia lui ar fi 
fost distrusă dacă el ar fi fost învinovățit. Trebuia să fim absolut 
siguri. Dacă vina era pusă pe seama căpitanului Blane, ar fi 
urmat un litigiu pentru provocarea morții atâtor oameni, în 
valoare de zeci, dacă nu de sute de milioane de dolari. Trebuia 
să acţionăm cu multă responsabilitate. Planul meu era să-l aduc 
din nou pe Mario în camera mea după micul dejun ca să 
ascultăm banda, numai noi doi. 

— Mario Oliveri, spuse Joe, referindu-se la bărbatul din Denver 
care îi spusese în seara precedentă că Barbara ieșise la pensie 
și se întorsese în Colorado Springs. 

— Da. Întrucât Mario era șeful grupului de activitate umană, 
pentru mine era mai importantă părerea lui decât a oricui 
altcineva. Dar tocmai când ne terminam micul dejun, am aflat 
de incendiul de la laborator și despre bietul Minh. Când m-am 
întors în camera mea cu Mario, copia benzii făcute de mine la 
telefon era deja goală. 

— Furată sau înlocuită. 

— Sau doar ștearsă pe propriul meu casetofon. Bănuiesc că 
Minh a spus cuiva că o duplicasem prin telefon. 

— Și atunci ai știut. 

Ea confirmă, dând din cap. 

— Ceva nu era deloc în regulă. Ceva mirosea urât de tot. 

Claia ei de păr era albă ca penele de pe capul vulturului care 
zburase pe deasupra capetelor lor, dar până în momentul acela 
păruse mai tânără decât cei cincizeci de ani ai ei. Acum, părea 
dintr-o dată mai bătrână. 

— Ceva nu era în regulă, spuse el, dar nu prea-ţi venea să 
crezi. 

— Toată viața mea era Consiliul de Securitate. Eram mândră 
că fac parte din el. Și mai sunt și acum, Joe. Sunt niște oameni 
minunaţi acolo. 

— l-ai spus lui Mario ce era pe bandă? 

— Da. 

— Cum a reacționat? 

— Era uluit. Probabil că nu-i venea să creadă. 


— l-ai arătat transcrierea ta de pe bandă? 

Ea tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Nu. 

— De ce? 

— Eram furioasă. 

— Nu aveai încredere în nimeni. 

— Un incendiu atât de puternic... trebuie să fi fost întețit de 
ceva. 

— A fost pus, spuse Joe. 

— Dar nimeni n-a pus măcar problema. În afară de mine. Eu 
nu am deloc încredere în corectitudinea cu care au investigat 
incendiul din laborator. Absolut deloc. 

— Ce a dezvăluit autopsia lui Minh? Dacă a fost ucis și focul a 
fost pus ca să acopere crima... 

— Dacă a fost ucis, ei n-au putut s-o dovedească prin ceea ce 
mai rămăsese din cadavrul lui. Problema este că... era un tip cu 
adevărat cumsecade, Joe. Era o dulceaţă de om. Işi iubea 
meseria pentru că era convins că salva viețile oamenilor prin 
ceea ce făcea el, că ajuta să se prevină alte accidente. li urăsc 
pe oamenii ăștia, oricine ar fi ei. 

Printre pinii albi de la marginea poienii, lângă locul pe unde 
pătrunseseră Joe și Barbara, se mișcă ceva: o umbră alunecând 
prin alte umbre mai adânci, ceva întunecat pe fond purpuriu. Joe 
își tinu respiraţia. Își concentră privirea, dar nu reuși să 
identifice ceea ce zărise în treacăt. 

Barbara spuse: 

— Cred că era o căprioară. 

— Și dacă nu era? 

— Atunci vom muri și dacă terminam și dacă nu terminăm 
această conversaţie, spuse ea pe un ton degajat care dezvăluia 
noua lume pustie și paranoică în care trăia după prăbușirea 
zborului 353. 

— Faptul că banda ta a fost ștearsă n-a trezit bănuielile 
nimănui? întrebă el. 

— Toţi au căzut de acord ca eram foarte obosită. Nu 
dormisem decât trei ore în noaptea accidentului, apoi doar 
câteva ore în noaptea următoare, înainte de a mă trezi telefonul 
lui Minh. Săraca Barbara, cu ochii urduroși! Ascultasem iarăși și 
iarăși banda și în final probabil că apăsasem pe un buton greșit 
- înţelegi? - și am șters-o fără să-mi dau seama ce fac. Făcu o 


151 


grimasă sarcastică. Deci vezi cum s-ar fi putut întâmpla. 

— Se poate așa ceva? 

— În niciun caz. 

Deși Joe despături cele trei coli de hârtie, încă nu începu să le 
citească și spuse: 

— De ce nu te-au crezut când le-ai spus ce ai auzit pe bandă? 
Erau colegii tăi. Știau că tu ești o persoană responsabilă. 

— Poate că unii credeau asta și nu voiau să fie așa. Poate că 
unii chiar au pus-o pe seama oboselii mele. Mă luptam de 
câteva săptămâni cu o infecţie la ureche și eram epuizată 
înainte de Pueblo. Poate că s-au gândit și la asta. Nu știu. Și mai 
sunt unul sau doi care pur și simplu nu pot să mă sufere. Cine 
este iubit de toţi? Eu, nu. Sunt prea autoritară. Prea 
încăpăţânată. În orice caz, totul a fost mușamalizat - pentru că, 
fără o bandă, nu exista nicio dovadă a convorbirii dintre Blane și 
Santorelli. 

— Când ai spus, în cele din urmă cuiva, că ai transcris banda 
cuvânt cu cuvânt? 

— Am tot amânat. Încercam mereu să găsesc momentul 
potrivit, contextul potrivit în care s-o menționez - de preferat, 
după ce investigaţiile vor fi scos la iveală un detaliu care să 
susțină ceea ce spusesem eu că se afla pe bandă. 

— Pentru că transcrierea ta nu era în sine o dovadă autentică. 

— Exact. Desigur, era mai bună decât nimic, mai bună decât 
amintirile, dar eu aveam nevoie s-o întăresc cu ceva. Și atunci 
cei doi ticăloși m-au trezit în hotelul din San Francisco și după 
aceea... Ei bine, mi-a cam pierit elanul de luptătoare. 

Din pădurea dinspre răsărit, o căprioară și un căprior săriră în 
tandem în fundul poienii. O străbătură în fugă, îndreptându-se 
spre colțul luminișului și dispărând repede printre copacii din 
marginea sa nordică. 

Joe simţea încă pe ceafă cum i se încreţește pielea de frică. 

Mișcarea pe care o zărise mai devreme fusese probabil 
produsă de cele două animale. Dar el deduse că ele trecuseră 
atât de rapid prin poiană, pentru că fuseseră gonite dintre 
copaci de ceva - sau de cineva - care le speriase. 

Se întrebă dacă i se va mai părea vreodată sigur vreun colț 
din lume. Dar știa răspunsul la întrebare din clipa când îi trecu 
prin minte: nu. 

Nu exista niciun astfel de colţ. Nicăieri. 


152 


Niciodată. 

a 

— Pe cine bănuiești dintre membrii Consiliului de Securitate? 
întrebă Joe. Pe cine a mai sunat Minh după ce te-a sunat pe 
tine? Pentru că acea persoană este probabil cea care i-a spus să 
nu mai transmită nimănui informaţia - și apoi a pus la cale 
uciderea lui și arderea dovezilor. 

— Putea să-i fi sunat pe oricare dintre ei. Erau toţi superiorii 
lui și s-ar fi supus ordinelor lor. Mi-ar plăcea să cred că nu poate 
fi Bruce Laceroth, pentru că e un om de bază. A pornit de jos, ca 
noi toţi și s-a luptat să promoveze. Pe de altă parte, cei cinci 
membri ai Consiliului sunt numiţi de președinte și aprobaţi de 
senat cu un mandat de cinci ani. 

— Fosile? 

— Nu, zău, marea majoritate a membrilor comisiei de-a lungul 
anilor au fost oameni cinstiţi, au depus toate eforturile. Cei mai 
mulți sunt o mândrie pentru agenție, pe alţii doar îi suportăm. 
Din când în când, într-adevăr, mai apare câte o jigodie. 

— Dar directorul și directorul adjunct de acum? Ai spus că 
Minh Tran avea de gând să-i sune - în cazul în care n-ar fi reușit 
să-l găsească mai întâi pe Laceroth. 

— Nu sunt funcţionarii publici ideali. Directorul este Maxine 
Wulce. E avocat, e tânără și are ambiţii politice, vrea să fie în 
fruntea bucatelor, e o figură. N-ai da doi bani pe ea. 

— Și directorul adjunct. 

— Hunter Parkman. Patronaj politic clar. Are bani, deci n-are 
nevoie de postul ăsta, dar îi place că a fost numit de președinte 
și moare de plăcere să se dea mare la petreceri. Ai da vreo 
cincisprezece cenți pe el. 

Deși continuase să studieze pădurea de la marginea poienii, 
Joe nu mai zărise mișcare printre copaci. 

Undeva departe, spre est, o vână de fulger pulsa scurt prin 
musculatura întunecată a furtunii. 

Numără secundele dintre fulgerul argintiu și bubuitul 
tunetului, traducând timpul în distanţă și socoti că ploaia era la 
vreo șapte, opt kilometri de ei. 

— Ti-am dat doar o copie xerox a transcrierii pe care am 
făcut-o în noaptea aceea. Originalul l-am pus la loc sigur. 
Dumnezeu știe de ce, fiindcă nu-l voi folosi niciodată, îi spuse 
Barbara. 


153 


Joe se zbuciuma între dorinţa arzătoare de a ști și frica de a 
ști. Simţea că va descoperi în convorbirea dintre căpitanul Blane 
și ofiţerul Santorelli noi dimensiuni ale coșmarului pe care-l 
trăiseră soţia și fiicele lui. 

In cele din urmă, Joe își concentră atenţia asupra primei 
pagini și Barbara privi peste umărul lui în timp ce el urmărea 
textul cu degetul, pentru ca ea să vadă unde citea. 


Se aude cum ofițerul Santorelli se întoarce la locul lui, 
după ce a fost la toaletă. Primele lui comentarii sunt 
captate de microfonul de deasupra capului înainte de a- 
și pune căștile cu microfon. 


SANTORELLI: Mă duc la L.A. (neinteligibil). O să bag în 
mine atâta  (neinteligibil) hummus, tabbuleh, 
lebneh cu brânză, farfurii pline cu kibby, până o să 
crăp. Știu eu un local armean, e cel mai bun. Îți 
place mâncarea din Orientul Mijlociu? 


Trei secunde de tăcere. 
SANTORELLI: Roy! S-a întâmplat ceva? 
Două secunde de tăcere. 


SANTORELLI: Ce-i asta? Ce am... Roy, nu mai ești pe 
pilot automat? 

BLANE: Unul dintre ei este doctorul Louis Blom. 

SANTORELLI: Ce?! 

BLANE: Unul dintre ei este doctorul Keith Ramlock. 

SANTORELLI: (ușor îngrijorat): Ce-i asta de pe McDoo? 
Ai consultat FMC-ul, Roy? 


Când Joe o întrebă, Barbara spuse: 

— Avioanele 747-400 folosesc electronica aviatică. Panoul de 
instrumente este dominat de șase dintre cele mai mari tuburi 
catodice fabricate vreodată, pentru afișarea datelor. lar McDoo 
înseamnă MCDU, controlul multifuncțional și unitatea de afișare. 
Există câte unul lângă scaunul fiecărui pilot și sunt legate între 
ele, deci orice intră la un pilot este actualizat pe unitatea 


154 


celuilalt. Ele controlează  Honeywell/Sperry FMC, adică 
calculatorul de conducere a zborului. Piloții introduc planul de 
zbor și foaia de încărcătură prin tastatura MCDU-ului și toate 
modificările planului de zbor de pe traseu sunt introduse și în 
McDoo-uri. 

— Deci Santorelli se întoarce de la toaletă și vede că Blane a 
modificat puţin planul de zbor. Este ceva neobișnuit? 

— Depinde de vreme, de turbulență, de trafic neașteptat, de 
reţineri din cauza problemelor de la aeroporturile de 
destinaţie... 

— Și în acest caz, al unui zbor de la o coastă la cealaltă puţin 
dincolo de punctul central - pe vreme foarte bună și când totul 
mergea ca de obicei? 

Barbara dădu din cap. 

— Da, Santorelli s-a întrebat de ce modificau planul de zbor în 
aceste condiţii. Dar cred că îngrijorarea din glasul lui se datora 
mai degrabă lipsei de reacție care se simţea în glasul lui Blane și 
faptului că văzuse ceva neobișnuit pe McDoo. O schimbare de 
plan absurdă. 

— Ce anume? 

— După cum am spus mai devreme, aveau o deviere de șapte 
grade faţă de cursul normal. 

— Santorelli n-a simţit oare această deviere când era la 
toaletă? 

— A început curând după ce el a părăsit puntea de zbor și s-a 
produs treptat, o înclinare foarte blândă. Poate că o fi simţit 
ceva, dar nu avea motive să-și dea seama că era o modificare 
atât de mare. 

— Cine sunt medicii aceștia - Blom și Ramlock? 

— N-am nicio informaţie. Dar citește mai departe. E din ce în 
ce mai straniu. 


BLANE: Îmi fac ceva rău. 

SANTORELLI: Căpitane, ce se petrece acolo? 
BLANE: Sunt răi cu mine. 

SANTORELLI: Hei, mă mai auzi? 

BLANE: Spune-le să se oprească. 


Barbara spuse: 
— Din acest moment, glasul lui Blane se schimba. Totul este 


155 


ciudat, dar atunci când zice, „Spune-le să se oprească”, are un 
tremur în glas, o fragilitate, de parcă asupra lui s-ar abate... nu 
o mare durere, ci o mare tristeţe. 


SANTORELLI: Căpitane... Roy, preiau eu comanda. 
BLANE: Înregistrăm? 

SANTORELLI: Ce? 

BLANE: Spune-le să nu-mi mai facă rău. 
SANTORELLI: (îngrijorat): O să fie... 

BLANE: Înregistram? 

SANTORELLI: O să fie bine acum... 


Un zgomot dur, ca o lovitură cu pumnul. Un geamăt, scos, 
pare-se de Santorelli. Incă o lovitură cu pumnul. Santorelli 
nu se mai aude. 


BLANE: Înregistrăm? 


În timp ce un tunet bubui uvertura furtunii înspre est, Joe 
spuse: 

— Adică i-a dat un pumn copilotului său? 

— Sau l-a lovit cu un obiect dur, pe care-l luase poate în sacul 
de zbor și-l ascunsese lângă scaunul lui în timp ce Santorelli era 
la toaletă, ca să-l aibă la îndemână. 

— Deci premeditare. Ce naiba-i asta? 

— L-a lovit probabil în faţă, pentru că Santorelli a leșinat 
imediat. Tace vreo zece, douăsprezece secunde, apoi - Barbara 
arătă spre transcriere - îl auzim gemând. 

— Dumnezeule! 

— Pe bandă, glasul lui Blane își pierde tremurul, fragilitatea. 
Are în el o tristețe care-ţi încreţește pielea. 


BLANE: Fă-i să înceteze, că altfel, dacă o să prind momentul 
- o să-i omor pe toţi. Pe toţi. O să-i omor. O s-o fac. O 
să-i omor pe toţi și o să-mi placă. 


Transcrierea foșni în mâinile lui Joe. 

Se gândi la pasagerii de pe 353; unii moţăind pe scaune, alţii 
citind cărţi, lucrând pe calculatoare portabile, răsfoind reviste, 
croșetând, urmărind un film, bând ceva, făcând planuri de viitor, 


156 


toţi calmi, niciunul conștient de cumplitele evenimente care se 
desfășurau în carlingă. 

Poate că Nina era lângă geam și privea stelele sau se uita în 
jos la pătura de nori de sub ei; îi plăcea locul de lângă geam. 
Michelle și Chrissie jucau poate Go Fish sau Old Maid, își luau cu 
ele în calatorii diverse jocuri. 

Joe se chinuia singur. Se pricepea la asta, pentru că o parte 
din el credea că merita să fie chinuit. 

Alungându-și aceste gânduri din minte, Joe întrebă: 

— Ce se petrecea cu Blane, pentru numele lui Dumnezeu? Era 
drogat? Băuse? 

— Nu. S-a eliminat această ipoteză. 

— Cum? 

— Întotdeauna constituie o prioritate să fie găsite rămășițele 
piloților pentru a se testa urme de droguri sau de alcool. A durat 
destul de mult în acest caz, spuse ea indicând cu o mișcare a 
mâinii pinii și plopii arşi de pe colină, pentru că o mulţime de 
rămășițe organice erau împrăștiate pe o distanţă de o sută de 
metri, în copaci, la vest și la nord de locul impactului. 

O întunecime interioară cuprinse câmpul vizual al lui Joe, până 
ce ajunse să privească lumea ca printr-un tunel. Își mușcă limba 
aproape până-i dădu sângele, respiră încet și adânc, încercând 
să n-o lase pe Barbara să observe cât de mult îl zguduiau aceste 
detalii. 

Ea își bagă mâinile în buzunare. Dădu cu piciorul într-o piatră, 
aruncând-o în crater. 

— Chiar ai nevoie de asta, Joe? 

— Da. 

Barbara oftă. 

— Am găsit o bucată de mână care bănuiam că îi aparţinea lui 
Blane, din cauza unei verighete pe jumătate topite, lipită de 
inelar, o verighetă de aur destul de neobișnuită. Mai erau și alte 
ţesuturi. Din ceea ce am reușit să identificăm... 

— Cu amprente? 

— Nu, amprentele erau arse. Dar tatăl lui trăiește, așa că 
Laboratorul de Identificare prin ADN al Aviației Militare a reușit 
să confirme că era țesutul lui Blane, comparând ADN-ul cu o 
probă de sânge luată de la tatăl lui. 

— E o probă revelatoare? 

— Sută la sută. Apoi rămășițele au fost duse la toxicologi. 


157 


Existau cantităţi infime de etanol și la Blane, și la Santorelli, dar 
era doar o consecinţă a putrefacţiei. Bucata de mână a lui Blane 
zăcuse în pădure mai mult de șaptezeci și două de ore înainte s- 
o găsim noi. Rămășițele lui Santorelli au zăcut acolo patru zile. 
Era de așteptat o cantitate de etanol în țesutul putrezit. Dar în 
rest, au trecut amândoi cu bine toate testele toxicologilor. Erau 
treji, cu mintea limpede. 

Joe încercă să pună de acord cuvintele din transcriere cu 
descoperirile toxicologilor. Nu reuși și spuse: 

— Alte probabilităţi...? Un atac cerebral? 

— Nu, din banda pe care am ascultat-o nu reieșea așa ceva, 
spuse Barbara. Blane vorbește clar, glasul nu este deloc voalat. 
Și deși ceea ce spune este al naibii de ciudat, este totuși coerent 
- nu se suprapun cuvintele, nu folosește cuvinte nepotrivite. 

Joe întrebă enervat: 

— Atunci ce naiba a fost? O cădere nervoasă, o criză de 
nebunie? 

Barbara nu era mai puţin enervată decât Joe: 

— Dar de unde naiba să apară așa ceva? Căpitanul Delroy 
Michael Blane era individul cu un psihic foarte solid. 

— Nu în totalitate. 

— Era un tip perfect echilibrat, insistă ea. A trecut toate 
testele psihologice ale companiei. Era un bărbat devotat 
familiei. Un soţ credincios. Era mormon practicant. Nu bea, nu 
consuma droguri, nu avea patima jocurilor de noroc. Joe, nu 
există absolut nicio persoană care să-l fi văzut vreodată, într-o 
singură clipă de comportament aberant. După toate 
standardele, nu era doar un om cumsecade, nu doar un om 
integru - dar și un om fericit. 

Un fulger scânteie pe cer. Roţi de tunete rostogolitoare 
zăngăniră de-a lungul șinelor de oțel din înaltul răsăritului. 

Indicând transcrierea, Barbara îi arătă lui Joe unde făcuse 747 
prima schimbare bruscă de direcţie de trei grade, cu botul spre 
dreapta, care precipitase devierea. 

— In acel moment, Santorelli gemea, dar încă nu-și 
recăpătase pe deplin cunoștința. Și chiar înainte de manevră, 
căpitanul Blane a spus „E amuzant”. Mai sunt și alte zgomote pe 
bandă - ascultă, zângănitul și zornăitul unor obiecte desprinse 
care zburau în jur din cauza accelerației laterale bruște. 

„E amuzant.” 


Joe nu-și putea dezlipi privirea de pe aceste cuvinte. Barbara 
îi întoarse pagina. 

— Peste trei secunde, aeronava a făcut încă o schimbare 
violentă de direcţie, de patru grade, cu botul spre stânga. In 
plus faţă de zăngănitul anterior, acum se auzeau zgomote 
produse de aeronavă - o trosnitură și o ușoară zguduială. lar 
căpitanul Blane râde. 

— Râde, repetă Joe neînțelegând. Se prăbușea cu ei și el 
râdea? 

— Nu era totuși un râs de nebun. Era un râset... plăcut, ca și 
cum s-ar fi amuzat cu adevărat. 

„E amuzant.” 

La opt secunde după prima deviere, s-a mai produs o 
schimbare bruscă de direcţie de trei grade, cu botul spre 
stânga, urmată la numai două secunde de un viraj sever de 
șapte grade, cu botul spre dreapta. Blane a râs când a executat 
prima manevra, iar la a doua a exclamat: „O, ooo!” 

— Atunci s-a ridicat aripa stângă, forțând aripa port în jos, 
spuse Barbara. In douăzeci și două de secunde, aeronava se 
înclina la o sută patruzeci și șase de grade, cu un picaj al botului 
de optzeci și patru de grade. 

— Erau terminați. _ 

— Era o situaţie gravă, dar nu deznădăjduită. Incă exista o 
șansă s-o poată depăși. Nu uita că erau la o altitudine de peste 
șase mii de metri. Aveau loc de redresare. 

Intrucât nu citise niciodată materiale despre accidente 
aviatice și nici nu le urmărise la televizor, Joe își imaginase 
întotdeauna că în avion izbucnește un incendiu și fumul 
năvălește în cabină. Cu puţin timp în urmă, când își dăduse 
seama că pasagerii fuseseră cruțați de această nenorocire, 
sperase că lunga coborâre spre pământ fusese mai puţin 
înfricoșătoare decât prăbușirea imaginară pe care o trăise el în 
câteva crize de anxietate. Dar acum se întrebă ce ar fi putut să 
fie mai rău: năvala fumului care i-ar fi făcut să înțeleagă imediat 
că sunt condamnați, sau aerul curat și speranţa falsă, oribil 
spulberată, într-o corecție de ultimă clipă, salvarea. 

Transcrierea indica declanșarea alarmei în carlingă. Un ton de 
alertă de altitudine. O voce înregistrată care avertiza în mod 
repetat Trafic, deoarece coborau prin coridoare de zbor atribuite 
unei alte aeronave. 


159 


Joe întrebă: 

— Ce înseamnă referirea la „alarmă de zdruncinare”? 

— E o alarmă care sună ca o zornăială puternică, e un zgomot 
înfricoșător pe care nu-l poate ignora nimeni, avertizând piloţii 
că avionul pierde altitudine, că se prăbușesc. 

Cuprins în pumnul soartei care lovea spre pământ, 
comandantul Victor Santorelli încetă brusc să geamă. Işi 
recapătă cunoștința. Poate că văzuse norii biciuind parbrizul. 
Sau poate că 747 era deja sub stratul de nori din înălțimi, 
înlesnindu-i panorama fantomatică a peisajului statului Colorado 
repezindu-se spre ei, vag luminoasă, cu nuanțe de gri, de la 
cenușiu-prăfuit până la cenușiul-cărbunelui, cu  licăriri aurii 
dinspre Pueblo, care scânteia la sud. Sau poate că vacarmul 
alarmelor și datele catastrofale care fulgerau pe cele șase 
monitoare i-au spus într-o secundă tot ce avea nevoie să știe. 
Santorelli spusese: „Dumnezeule!” 

— Vocea lui era înecată, guturală, spuse Barbara, ceea ce 
poate însemna că Blane îi spărsese nasul. 

Citind doar transcrierea, Joe auzea spaima lui Santorelli și 
dorinţa lui frenetică de a supravieţui. 


SANTORELLI: Dumnezeule! Nu, Doamne, nu! 

BLANE: (râde): Ha-ha-ha! A început, doctore Ramlock! A 
început, doctore Blom! 

SANTORELLI: Trage! 

BLANE (râde) Ha-ha-ha! (râde) Înregistrăm? 

SANTORELLI: Trage în sus! 


Santorelli respiră rapid, scrâșnind. Geme, se luptă cu ceva, 
poate cu Blane, dar pare mai degrabă că se luptă cu 
volanul de comandă. Poate că și respirația lui Blane este 
precipitată, dar nu este înregistrată pe bandă. 


SANTORELLI: La naiba! La naiba! 
BLANE: înregistrăm? 


Uluit, Joe spuse: 

— De ce întreabă mereu dacă se înregistrează? 
Barbara clătină din cap. 

— Nu știu. 


160 


— De cât timp era pilot? 

— De peste douăzeci de ani. 

— Știa probabil că vocile din carlingă se înregistrează 
permanent, nu? 

— Probabil că știa. Desigur. Dar nu e în toate minţile, nu? 

Joe citi ultimele cuvinte ale celor doi bărbaţi. 


SANTORELLI: Trage! 

BLANE: Oooo! 

SANTORELLI: Sfântă Fecioară! 
BLANE: O, da! 

SANTORELLI: Nu! 

BLANE: (entuziasm copilăresc) O, da! 
SANTORELLI: Susan! 

BLANE: Acum. Privește! 


Santorelli începe să urle. 
BLANE: Fain! 


Urletul lui Santorelli durează trei secunde și jumătate, până 
la sfârșitul înregistrării, oprită de impact. 


Vântul mătura iarba din poiană. Cerul era umflat de potopul 
care aștepta să se reverse. Natura era pusă pe curăţenie. 

Joe împături cele trei coli de hârtie și le băgă într-un buzunar 
al sacoului. 

Preţ de o clipă nu putu să vorbească. 

Un fulger în depărtare. Tunet. Nori în mișcare. 

În cele din urmă, cu privirea aţintită în crater, Joe spuse: 

— Ultimul cuvânt rostit de Santorelli a fost un nume. 

— Susan. 

— Cine e? 

— Soţia lui. 

— Am bănuit. 

La sfârșit, nicio rugăminte adresată lui Dumnezeu, nicio 
implorare a milosteniei divine. La sfârșit, o cumplită acceptare. 
Un nume rostit cu dragoste, cu regret și cu un dor sfâșietor, dar 
poate totodată un strop de speranţă. Și în ochiul minţii nu 
imaginea crudă a pământului năvălind tot mai aproape sau 


161 


întunericul ce va urma, ci un chip drag. 
Din nou, pentru câteva clipe, Joe amuţi. 


e Capitolul 11 


Barbara Christman îl conduse de la craterul de impact mai 
departe, în poiana în pantă, spre nord, la un loc aflat la cel mult 
douăzeci de metri de pâlcul de plopi morți, carbonizațţi. 

— Pe aici, pe undeva, în general în zona asta, dacă-mi 
amintesc corect, spuse ea. Dar ce contează? 

Când Barbara ajunsese prima dată în poiană în dimineaţa de 
după accident, rămășițele zdrenţțuite și răspândite ale 747-400 
nu semănau cu epava unui avion de pasageri. Doar două piese 
fuseseră imediat recunoscute: o porţiune dintr-un motor și un 
modul de trei scaune de pasageri. 

Joe spuse: 

— Trei scaune, unul lângă celălalt? 

— Da. 

— Cu spătarele drepte? 

— Da. La ce te gândești? 

— Ai putea identifica partea avionului de care aparţineau 
scaunele? 

— Joe... 

— Din ce parte a avionului erau? repetă el răbdător. 

— Nu puteau fi de la clasa întâia și nici de la clasa business de 
pe puntea principală sau de pe cea superioară, pentru că acolo 
sunt numai module de două scaune. Șirurile centrale din clasa 
economic au câte patru scaune, deci probabil că proveneau din 
rândurile de la babord sau tribord, clasa economic. 

— Au fost avariate? 

— Desigur. 

— Grav? 

— Nu atât de grav pe cât te-ai aștepta. 

— Arse? 

— Nu total. 

— Dar arse totuşi? 

— Din câte-mi amintesc... erau doar câteva urme mici de 
arsură și un pic de funingine. 

— De fapt, tapițeria nu era efectiv intactă? 


162 


Faţa ei lată, limpede, era acum întunecată de îngrijorare. 

— Joe, nimeni n-a supraviețuit acestui accident. 

— Era tapițeria intacta? insistă el. 

— Din câte-mi amintesc... era ușor sfâșiată. Nimic grav. 

— Era sânge pe tapiţerie? 

— Nu-mi amintesc. 

— Cadavre pe scaune? 

— Nu. 

— Bucăţi de trupuri? 

— Nu. 

— Centuri rămase atașate? 

— Nu-mi amintesc. Probabil. 

— Dacă centurile erau atașate... 

— Nu, e ridicol să-ţi închipui că... 

— Michelle și fetele erau la clasa economic, spuse el. 

Barbara își mușcă buza și își dezlipi privirea de la el, 
îndreptând-o spre furtuna care se apropia. 

— Joe, familia ta nu era pe scaunele acelea. 

— Știu asta, o asigură el. Știu. 

Dar cât și-ar fi dorit! 

Ea îi întâlni din nou privirea. 

— Au murit. S-au dus. Nu neg asta, Barbara. 

— Deci revii la Rose Tucker. 

— Dacă aș putea afla unde şedea ea în avion și dacă locul ei 
era fie la babord fie la tribord la clasa economic, ar fi măcar o 
oarecare confirmare. 

— A cui? 

— A versiunii ei. 

— Confirmare, spuse Barbara neîncrezătoare. 

— A supravieţuirii ei. 

Barbara scutură din cap. 

— Tu n-ai întâlnit-o pe Rose, spuse el. Nu e un fulg. Nu cred 
că minte. Are... forţă, e o prezență. 

Vântul aduse mirosul de ozon al fulgerului de la răsărit, acel 
miros de cortină de teatru care se ridică imediat înainte de 
intrarea în scenă a ploii. 

Barbara spuse pe un ton de exasperare tandră: 

— Au coborât peste șase kilometri, au intrat direct cu botul în 
pământ, fără nicio alunecare, tot avionul acela blestemat s-a 
sfărâmat în jurul lui Rose Tucker, cu o forță explozivă 


163 


incredibilă... 

— Înţeleg asta. 

— Zău că nu vreau să fiu crudă, Joe, dar înţelegi cu adevărat? 
După tot ce ai auzit, înţelegi? O forţă explozivă uriașă s-a 
dezlănțuit de jur împrejurul acestei Rose. O forţă de impact 
suficient de mare pentru a pulveriza piatra. Alţi pasageri și 
echipajul... În majoritatea cazurilor carnea a fost efectiv smulsă 
de pe oasele lor într-o clipă, desprinsă, ca și cum ar fi fost fiartă. 
Zdrențuită. Topită. Dezintegrată. Până și oasele au fost 
fărâmiţate și strivite ca niște crochete. Apoi, în clipa următoare, 
chiar în timp ce avionul încă se mai afunda în pământ, un jet de 
combustibil - un jet fin ca un norișor de aerosoli - explodează. 
Foc pretutindeni. Gheizere de foc, râuri de foc, valuri de foc care 
se rostogolesc neiertătoare. Rose Tucker n-a coborât plutind pe 
scaunul ei ca un puf de păpădie, pentru ca apoi să plece de 
acolo, străbătând acel infern. 

Joe privi cerul, apoi privi pământul de la picioarele lui și 
pământul era mai luminos. 

— Ai văzut filme, reportaje, în care un oraș este lovit de o 
tornadă, totul este la pământ, totul se preface în moloz atât de 
mărunt, încât l-ai putea cerne printr-o sită - și chiar în mijlocul 
catastrofei, o casă, neatinsă sau aproape neatinsă, spuse el. 

— Acela este un fenomen meteorologic, un capriciu al 
vântului. Dar aici e fizică simplă, Joe. Legile materiei și ale 
mișcării. Capriciul nu are niciun rol în fizică. Dacă acel oraș 
afurisit s-ar fi prăbușit de la o înălțime de peste șase kilometri, 
singura casa supraviețuitoare s-ar fi prefăcut și ea în moloz. 

— Câtorva familii de supraviețuitori... Rose le-a arătat ceva 
care le dă curaj. 

— Ce? 

— Nu știu, Barbara. Vreau să văd. Vreau să-mi arate și mie. 
Dar problema este că... ei o cred când spune că a fost în avionul 
acela. E mai mult decât simplă credință. Joe își aminti ochii 
strălucitori ai Georginei Delmann. Este o convingere profundă. 

— Atunci e o artistă în ale escrocheriei, fără egal. 

Joe ridică din umeri. 

La câţiva kilometri depărtare, un diapazon de fulgere vibră și 
străpunse norii de furtună. La răsărit, cădeau perdele de ploaie 
cenușie. 

— Nu știu de ce, spuse Barbara, dar n-am impresia că ești un 


164 


om prea credincios. 

— Nu sunt. Michelle ducea copiii la școala duminicală și la 
biserică în fiecare săptămână, dar eu nu mă duceam. Era 
singurul lucru pe care nu-l împărţeam cu ele. 

— Ești ostil religiei? 

— Nu. Dar nu mă pasionează, nu mă interesează. Am fost 
întotdeauna la fel de indiferent faţă de Dumnezeu, pe cât părea 
că este el faţă de mine. După accident... am făcut singurul pas 
în „călătoria mea spirituală” de la dezinteres la necredință. Nu 
poate fi împăcată nicicum ideea unui Dumnezeu bun cu ceea ce 
li s-a întâmplat tuturor oamenilor din acel avion... și celor care-și 
vor petrece tot restul vieţii ducându-le dorul. 

— Atunci, dacă ești un ateu atât de convins, de ce insiști să 
crezi în acest miracol? 

— Nu spun că supraviețuirea lui Rose Tucker a fost un 
miracol. 

— Să fiu a naibii dacă pot înţelege ce altceva ar putea fi. 
Numai Dumnezeu și o echipă de salvare alcătuită din îngeri ar fi 
putut s-o scoată întreagă de acolo, insistă Barbara cu o notă de 
sarcasm. 

— Nu mă gândesc la o intervenţie divină. Există o altă 
explicaţie, ceva uimitor, dar logic. 

— Imposibil, se încăpăţână ea. 

— Imposibil. Da, dar la fel a fost tot ce s-a petrecut în carlingă 
cu căpitanul Blane. 

Ea ţinu piept privirii lui în timp ce căuta un răspuns în 
dosarele groase și ordonate din mintea ei. Nu reuși să-l 
găsească, în schimb spuse: 

— Dacă nu crezi în nimic, atunci ce te aștepți să-ți spună 
Rose? Ai menţionat că ea le spune ceva care „le dă curaj”. Nu-ţi 
dai seama că trebuie să fie ceva de natura spirituală? 

— Nu neapărat. 

— Dar ce altceva ar putea fi? 

— N-am idee. 

Repetând vorbele lui Joe, îngroșate cu exasperare, ea spuse: 

— Ceva uimitor, dar logic. 

El își întoarse privirea de la ea, îndreptând-o spre copacii 
înșiruiți pe câmp și își dădu seama că în pâlcul de plopi loviți de 
foc era un singur supravieţuitor, îmbrăcat în frunze. În locul 
trunchiului caracteristic, neted și palid, avea o coajă neagră, 


165 


solzoasă, care va produce un contrast uluitor toamna, când 
frunzele sale se vor îngălbeni. 

— Ceva uimitor, dar logic, confirmă el. 

Mai aproape ca oricând, fulgerul brăzdă cerul ca o scară și 
bubuitul tunetului cobori treaptă cu treaptă. 

— Să mergem, spuse Barbara. Oricum nu mai avem ce vedea 
aici. 

Joe o urmă prin poiană, dar se opri din nou la marginea 
craterului de impact. 

De cele câteva ori când asistase la întrunirile Prietenilor 
Înţelegători, auzise alţi părinţi îndureraţi vorbind despre Punctul 
Zero. Punctul Zero era momentul morţii copilului, moment din 
care urma să fie datat viitorul fiecăruia, bătaia de ochi în timpul 
căreia copleșitoarea pierdere îţi întoarce măsurătoarele interne 
la zero. Era momentul în care fragila ta cutie cu speranţe și 
dorinţe - care păruse odinioară un sipet ireal cu visuri luminoase 
- se răsturnase și conținutul ei se revărsa în abis, lăsându-te cu 
zero speranţe. Într-o secundă, viitorul nu mai era o împărăție a 
șanselor și a minunilor, ci un jug al obligaţiilor - și numai 
trecutul inaccesibil îți oferea un lăcaș ospitalier. 

El exista la Punctul Zero de peste un an și timpul se 
îndepărtase de el în ambele direcţii, căci nu aparținea nici zilelor 
viitoare, nici celor lăsate în urmă. Era ca și cum ar fi fost 
cufundat într-un rezervor cu nitrogen lichid și zăcea în somnul 
criogenic. 

Acum se afla într-un alt Punct Zero, cel fizic, în care pieriseră 
soția și fiicele sale. Dorinţa lui de a le primi înapoi era atât de 
aprigă, încât îi sfâșia viscerele ca ghearele unui vultur. Dar în 
cele din urmă, mai dorea ceva: dreptate pentru ele, dreptatea 
care să nu confere un sens morții lor, ci morții lui. 

Trebuia să se ridice din acel pat criogenic, să scuture gheaţa 
de pe oasele și venele sale și să nu se mai întindă pe pat până 
ce nu va dezgropa adevărul din mormântul lui. Pentru femeile 
pe care le pierduse, va arde palate, va dobori imperii, va 
distruge lumea dacă va fi nevoie, pentru a găsi adevărul. 

Și acum înţelese deosebirea dintre dreptate și o simplă 
răzbunare: dreptatea autentică nu-i va alina durerea, nu-i va da 
sentimentul victoriei; îi va permite doar să iasă din Punctul Zero 
și, odată misiunea lui îndeplinită, să moară împăcat. 


Printre coniferele boltite fluturau aripile albe ale luminii de 
furtună, tot mai multe, radiind parcă din cerul trosnitor. Tunetul 
și rafalele de vânt răsunau ca bătăi de aripi în urechile lui Joe și 
mii de umbre înaripate se roteau și se clătinau între trunchiurile 
de copaci și pe patul pădurii. 

Exact în clipa când el și Barbara ajunseră la mașina aflată la 
capătul năpădit de bălării al drumului îngust, o puternică rafală 
de ploaie începu să șuiere și să vuiască printre pini. Se 
îngrămădiră înăuntru, cu stropi de ploaie ca niște nestemate pe 
păr și pe fețe, iar bluza ei albastră era împestrițată cu pete 
vinete ca prunele. 

Nu descoperiseră ce o speriase pe căprioară alungând-o din 
ascunzătoarea ei, dar Joe era sigur acum că vinovat fusese un 
alt animal. În timp ce fugeau de ploaie, el simţise numai fereala 
sălbăticiunilor, nu ameninţarea mult mai înfricoșătoare a 
oamenilor. 

Cu toate acestea, aglomerarea de conifere părea să furnizeze 
o arhitectură ideală pentru niște asasini. Umbrare tainice, 
fundături, capcane, bârloguri verzi, întunecate. 

În timp ce Barbara porni Fordul Explorer și o luă pe același 
drum pe care veniseră, Joe era încordat. Cerceta pădurea. 
Aștepta glontele. 

Când ajunseră la drumul de pietriș, el spuse: 

— Cei doi tipi pe care Blane i-a menţionat pe banda din 
carlingă... 

— Doctorul Blom și doctorul Ramlock. 

— Ai încercat să afli cine sunt, ai iniţiat cercetarea lor? 

— Când am fost la San Francisco, am scotocit trecutul lui 
Delroy Blane. Căutam orice problemă personală care ar fi putut 
să-i producă o stare psihică instabilă. Am întrebat familia și 
prietenii lui dacă auziseră de acele nume. Nimeni nu auzise de 
ele. 

— Ai verificat datele personale ale lui Blane, întâlnirile notate 
pe agenda lui, carnetul lui de cecuri? 

— Da. N-am găsit nimic. Și medicul familiei Blane afirmă că nu 
l-a recomandat niciodată pe pacientul lui unor specialiști cu 
aceste nume. Nu există medic, psihiatru sau psiholog cu aceste 
nume în zona San Francisco. Până aici am ajuns eu. Pentru că 
apoi am fost trezită de ticăloșii ăia în camera de la hotel, cu un 
pistol spre fața mea și mi s-a spus să nu-mi bag nasul. 


167 


Până la capătul drumului cu pietriș și apoi pe autostrada 
asfaltată, unde ploaia argintie șfichiuitoare dansa înspumată pe 
capota maşinii, Barbara păstră o tăcere încordată. Era 
încruntată, dar, după cum simţi Joe, nu fiindcă vremea 
nemiloasă o obliga să conducă foarte atent. 

Fulgerele și tunetele încetaseră. Acum furtuna își cheltuia 
întreaga energie în vânt și ploaie. 

Joe asculta păcănitul monoton al ștergătoarelor pe parbriz. 

Asculta de asemenea stropii biciuiţi pocnind pe geam, care i 
se păruseră la început o zornăială haotică fără sens, dar treptat 
începu să-și închipuie că aude un anumit tipar ascuns al ritmului 
ploii. 

Barbara nu găsea poate un anumit tipar, ci o piesă ciudată de 
puzzle pe care o trecuse cu vederea. 

— Îmi amintesc ceva bizar, dar... 

Joe așteptă. 

— ... dar nu vreau să încurajez strania ta amăgire... 

— Amăgire? 

Ea își întoarse privirea spre el. 

— Ideea că ar fi putut exista un supraviețuitor. 

— Incurajează-mă. Nu prea am avut parte de încurajări în anul 
care a trecut, spuse Joe. 

Ea ezită și apoi oftă. 

— Un fermier care locuia nu departe de acest loc dormea deja 
când s-a prăbușit zborul 353. Cei care lucrează pământul se 
culcă devreme prin părţile astea. L-a trezit explozia. Apoi cineva 
a sosit la ușa lui. 

— Cine? 

— A doua zi, a sunat la șeriful ținutului și biroul șerifului i-a 
făcut legătura cu centrul de comandă al investigaţiilor. Dar n-a 
ieșit mare lucru la iveală. 

— Cine a sosit la ușa lui în toiul nopţii? 

— Un martor, spuse Barbara. 

— Al accidentului? 

— Probabil. 

Ea îl privi, dar apoi își îndreptă repede atenţia spre autostrada 
măturată de ploaie. 

Ținând seama de cele ce-i spusese Joe, această amintire i se 
păru pe moment Barbarei tot mai răscolitoare. | se încreţiră 


168 


cozile ochilor, de parcă s-ar fi căznit să vadă nu prin aversa de 
ploaie, ci să vadă mai limpede în trecut și își strânse buzele de 
parcă se lupta să nu spună mai mult. 

— Un martor al accidentului, îi suflă Joe. 

— Nu-mi amintesc de ce s-a dus tocmai la casa aceea de 
fermă sau ce voia ea acolo. 

— Ea? 

— Femeia care pretindea că a văzut avionul prăbușindu-se. 

— Mai e ceva, spuse Joe. 

— Da. Din câte-mi amintesc... era negresă. 

Lui Joe i se poticni respiraţia în plămâni, dar în cele din urmă 
scoase aerul afară și spuse: 

— l-a spus fermierului numele ei? 

— Nu știu. 

— Dacă i l-a spus, mă întreb dacă el și-l mai amintește. 

e 

La bifurcația din autostradă, drumul spre fermă era flancat de 
stâlpi albi, înalți care susțineau o pancartă pe care era scris cu 
litere verzi grațioase pe un fond negru: LOOSE CHANGE RANCH. 
Sub aceste trei cuvinte era scris cu litere mai mici, de mână: Jeff 
și Mercy Ealing. 

Cărarea cu pietriş era flancată de un gard alb de fermă care 
împărțea câmpul în pășuni mai mici. Trecură pe lângă un ring 
mare de călărie, un teren de antrenament și numeroase grajduri 
vopsite în verde. 

Barbara spuse: 

— Eu n-am fost aici anul trecut, dar unul din oamenii mei mi-a 
făcut un raport. Revenind la mine... Este o fermă de cai. Cresc 
cai de rasă de prăsilă și cai de curse. Mai cresc și vând câţiva cai 
de spectacol, cai arabi, cred. 

larba pășunii, când bătucită de vânt, când culcată de ploaia 
torențială, nu găzduia pe moment niciun cal. Ringul de călărie și 
terenul de antrenament erau pustii. 

La câteva grajduri, partea de sus a ușii olandeze a fiecărei 
boxe era deschisă. Ici și colo, caii priveau furtuna din 
adăposturile lor sigure. Unii erau la fel de întunecați ca spaţiile 
în care stăteau, dar alţii erau palizi sau pestriţi. 

Casa de fermă, mare și frumoasă, cu șindrilă albă și obloane 
verzi, încadrată de pâlcuri de plopi, avea în faţă cea mai adâncă 
verandă pe care o văzuse vreodată Joe. Sub mantia grea de 


169 


întunecime aruncată de furtună, o licărire gălbuie ospitalieră ca 
lumina unei vetre umplea câteva ferestre. 

Barbara parcă pe un intrând al aleii. Alergă împreună cu Joe 
prin ploaie - care fusese până atunci caldă ca apa de baie, dar 
acum se răcise - până la veranda adăpostită. Ușa se legănă spre 
interior, balamalele scârțâiră și un arc uzat, încordat vibră, 
ambele producând sunete cu un ton atât de rotund, încât erau 
ciudat de plăcute; ele evocau vremuri petrecute într-un ritm lent 
și nu atât o stare de degradare, cât mai degrabă o elegantă 
neglijare. 

Veranda era mobilată cu fotolii de răchită albe cu perne verzi 
și din jardinierele de fier forjat se revărsau ferigi. 

Ușa casei era deschisă și un bărbat de vreo șaizeci de ani, cu 
o pelerină neagră de ploaie, aștepta într-o parte a verandei. 
Pielea îngroșată de intemperii a feţei lui înnegrite de soare era 
foarte zbârcită și patinată, ca pielea unei șei îndelung folosite. 
Ochii albaștri erau la fel de ageri și de prietenoși ca zâmbetul 
lui. Își ridică glasul ca să fie auzit peste răpăitul ploii pe 
acoperiș. 

— Bună dimineaţa. E o zi bună pentru rațe. 

— Sunteţi domnul Ealing? întrebă Barbara. 

— Eu sunt, spuse un alt bărbat cu pelerină neagră, care se ivi 
în cadrul ușii deschise. 

Era cu vreo zece centimetri mai înalt și cu vreo douăzeci de 
ani mai tânăr decât bărbatul care făcuse comentarii despre 
vreme. Dar viaţa petrecută în șa, sub soarele fierbinte, pe vânt 
uscat și în toiul iernii, începuse deja să-i erodeze suprafeţele 
netede și viguroase ale tinereţii, binecuvântându-l cu o faţă 
brăzdată în mod plăcut, atrăgătoare, care evoca o experienţă 
vastă și o înţelepciune rurală. 

Barbara făcu prezentările, sugerând că lucra încă în Consiliul 
de Securitate și că Joe era asociatul ei. 

— Vă mai ocupați încă de asta după un an întreg? întrebă 
Ealing. 

— N-am reușit să stabilim cauza, spuse Barbara. Nu ne place 
să închidem un dosar până ce nu aflam ce s-a întâmplat. Am 
venit aici ca să vă întrebam de femeia care v-a bătut la ușă în 
noaptea aceea. 

— Da, îmi amintesc. 

— Puteţi s-o descrieți? întreba Joe. 


170 


— Era o femeie micuță. De vreo patruzeci și ceva de ani. 
Frumușică. 

— Negresă? 

— Da, era negresă. Dar mai avea și alt sânge. Poate mexican. 
Sau mai degrabă chinez. Sau poate vietnamez. 

Joe își aminti alura asiatică a ochilor lui Rose Tucker. 

— V-a spus numele ei? 

— Probabil, spuse Ealing. Dar nu mi-l amintesc. 

— La cât timp după accident a apărut aici? întrebă Barbara. 

— La puţin timp. Ealing avea în mână o geantă de piele 
asemănătoare cu geanta unui medic. O mută din dreapta în 
stânga. Pe mine și pe Mercy ne-a trezit zgomotul unui avion în 
cădere, înainte de a se buși de pământ. Era un zgomot mai 
puternic decât am auzit vreodată de la un avion prin părțile 
astea, dar am știut ce este. Eu m-am dat jos din pat și Mercy a 
aprins lumina. Abia am apucat să spun „Ah, Doamne!” și am 
auzit ca un fel de detunătură puternică într-o carieră de piatră în 
depărtare. S-a zgâlţăit și casa un pic. 

Bărbatul mai vârstnic se foia nerăbdător, de pe un picior pe 
celălalt. 

Ealing spuse: 

— Cum se mai simte, Ned? 

— Nu prea bine, spuse Ned. Nu e bine deloc. 

Privind spre lunga alee care se micșora în ploaia șfichiuitoare, 
Jeff Ealing spuse: A 

— Unde naiba e doctorul Sheely? Işi șterse faţa cu mâna, 
făcând-o parcă să pară mai lungă. 

— Dacă am sosit într-un moment nepotrivit... 

— Avem o iapă bolnavă, dar vă pot acorda un minut, îi asigură 
Ealing. Reveni la noaptea accidentului. Mercy a sunat la 
Salvarea din Pueblo County și m-am îmbrăcat la repezeală și am 
scos camioneta pe drumul principal, am luat-o spre sud, 
încercând să ghicesc unde căzuse și gândindu-mă cu ce-aș 
putea fi de ajutor. Se vedea foc pe cer - nu direct, lumina 
produsă de el. Când am reușit să mă orientez și să ajung prin 
apropiere, o mașină a șerifului bloca deja intrarea pe 
autostradă. O alta a tras în spatele meu. Instalau o barieră, în 
așteptarea echipelor de cercetare și salvare și au spus răspicat 
că nu era o treabă pentru binevoitori neinstruiţi. Așa că m-am 
întors acasă. 


171 


— Cât timp aţi lipsit? 

— Nu cred că mai mult de patruzeci și cinci de minute. Apoi 
am stat în bucătăria de aici cu Mercy încă vreo jumătate de oră 
și am băut o cafea fără cofeină cu un strop de whisky, treji de-a 
binelea, ascultând știrile la radio și întrebându-ne dacă merita 
să încercăm să ne culcăm din nou, când am auzit bătăi în ușa 
din faţă. 

Joe spuse: 

— Deci ea a apărut la o oră și cincisprezece minute după 
accident. 

— Cam așa. 

Intrucât uruitul motorului era mascat de ploaia torențială și de 
corul tremurător al plopilor scuturaţi de vânt, vehiculul care se 
apropia nu le atrase atenţia decât când ajunse lângă ei. Era un 
Jeep Cherokee. În clipa în care viră în intrândul din faţa casei, 
farurile ca niște săbii de argint retezară ploaia necontenită. 

— Slavă Domnului! exclamă Ned, trăgându-și pe cap gluga 
pelerinei. Portiţa verandei scârțâi când o împinse și ieși în 
furtună. 

— A venit doctorul Sheely, spuse Jeff Ealing. Trebuie să-l 
ajutăm cu iapa. Dar oricum Mercy știe mai multe decât mine 
despre femeia aceea. Duceţi-vă să vorbiţi cu ea. 

Părul blond-cărunt al lui Mercy Ealing era prins în trei agrafe, 
lăsând faţa și ceafa libere. Făcuse însă prăjituri și câţiva cârlionţi 
se desfăcuseră, atârnând în spirală pe obrajii roșii. 

Ștergându-și mâinile pe şort și apoi, mai temeinic, pe un 
prosop de vase, insistă ca Barbara și Joe să se așeze la masă 
pentru micul dejun din spaţioasa lor bucătărie, în timp ce le 
turna cafea în cești. Le aduse apoi o farfurie plină ochi cu 
prăjiturile abia scoase din cuptor. 

Ușa din spate era întredeschisă. Dincolo de ea era veranda 
din spate, fără portiţă. Ritmul ploii se auzea înăbușit, ca bătăile 
unei tobe la un cortegiu funerar trecând pe autostradă. 

Era cald și mirosea a păsat de ovăz, ciocolată și nuci prăjite. 

Cafeaua era bună și prăjiturile și mai bune. 

Pe perete era agăţat un calendar religios. Imaginea lunii 
august îl înfățișa pe lisus pe malul mării, adresându-se unei 
perechi de fraţi pescari, Petru și Andrei, care își lepădau 
năvoadele și îl urmau pentru a deveni pescari de oameni. 

Joe se simţea de parcă ar fi căzut printr-o trapă într-o realitate 


172 


diferită de cea în care trăia de un an, ieșind dintr-un loc rece și 
străin și intrând în lumea normală, cu necazurile ei de zi cu zi, 
cu plăcutele ei îndeletniciri de rutină și cu credința simplă în 
dreapta rânduială a lumii. 

În timp ce verifică prăjiturile din cele două cuptoare, Mercy își 
aminti de noaptea accidentului. 

— Nu, nu se numea Rose, ci Rachel Thomas. 

Aceleași inițiale, își dădu seama Joe. Poate că Rose ieșise pe 
picioarele ei de la locul accidentului bănuind cumva că avionul 
fusese doborât pentru că era ea la bordul lui. Poate era 
nerăbdătoare să-i convingă pe dușmanii ei că ea murise. 
Păstrarea acelorași iniţiale o ajuta probabil să-și amintească 
numele fals pe care-l folosise. 

— Venea cu mașina de la Colorado Springs la Pueblo când a 
văzut avionul căzând, chiar pe deasupra ei, spuse Mercy. Biata 
de ea s-a speriat îngrozitor, a apăsat tare pe frână, mașina s-a 
răsucit și i-a scăpat de sub control. Noroc cu centura de 
siguranţă. A ieșit de pe șosea, a căzut în prăpastie și s-a 
răsturnat. 

— Păţise ceva? 

În timp ce lua cu lingura bucăţi de aluat pentru a le pune în 
tăvile de copt unse, Mercy spuse: 

— Nu, era absolut nevătămată, doar un pic zdruncinată. Era o 
prăpastie mică. Avea hainele murdare, cu fire de iarbă și bălării 
lipite de ele, dar era teafără. Tremura ca o frunză pe furtună, 
dar era teafără. Era o dulceaţă de femeie, mi-a fost tare milă de 
ea. 

Barbara i se adresă lui Joe insinuant: 

— Deci pretindea că fusese martoră la accident. 

— O, nu cred că inventa, spuse Mercy. A fost în mod sigur 
martoră la accident. Era șocată de ceea ce văzuse. 

Se auzi zbârnâitul unui ceas. Îndreptându-și atenţia spre 
îndeletnicirile ei, Mercy își vâri o mână într-o mănușă de 
bucătărie. Scoase din cuptor o tavă plină cu prăjituri maronii 
aromate. 

— Femeia aceea a venit atunci după ajutor? întrebă Barbara. 

Mercy puse tava de aluminiu fierbinte pe un grătar de răcire 
și spuse: 

— Voia să comande un taxi la Pueblo, dar i-am spus că n-ar 
veni niciunul până aici, nici într-un milion de ani. 


173 


— Nu voia un camion care să-i tracteze mașina? întrebă Joe. 

— Nu-și imagina că era posibil așa ceva în toiul nopţii, la o 
depărtare atât de mare de Pueblo. Urma să se întoarcă în ziua 
următoare cu un șofer de camion pentru tractare. 

— Ce-a făcut când i-aţi spus că nu putea obţine un taxi? 
întrebă Barbara. 

În timp ce introducea o altă tavă cu aluat în cuptor, Mercy 
spuse: 

— A, după aceea le-am dus chiar eu cu mașina la Pueblo. 

— Tocmai până în Pueblo? întrebă Barbara. 

— Păi Jeff trebuia să se trezească înaintea mea. Rachel n-a 
vrut să înnopteze la noi și nu ne-a luat mai mult de o oră ca s- 
ajungem la Pueblo, fiindcă am tras tare, spuse Mercy închizând 
ușa cuptorului. 

— Aţi făcut un gest extraordinar, spuse Joe. 

— Vi se pare? N-a fost nimic extraordinar. Domnul vrea să fim 
buni samariteni. Pentru asta ne aflăm pe pământ. Când vezi 
oameni cu asemenea necazuri, trebuie să-i ajuţi. Și era o 
doamnă tare cumsecade. Pe tot drumul spre Pueblo, n-a 
contenit să vorbească despre bieţii oameni din avionul acela. 
Era cutremurată. De parcă ar fi fost din vina ei ce li se 
întâmplase, și asta numai pentru că văzuse avionul cu câteva 
secunde înainte de a se izbi de pământ. In orice caz, în Pueblo 
nu se întâmpla mare lucru, dar întoarcerea spre casă în noaptea 
aceea a fost un iad, pentru că era o circulaţie nebună spre locul 
accidentului. Mașini de poliţie, ambulante, cisterne de pompieri. 
Și o mulțime de spectatori. Stăteau la marginea drumului lângă 
mașini și camionete, sperând probabil să vadă ceva sânge. M-au 
trecut fiori. O tragedie poate să scoată la iveală ce e mai bun în 
oameni, dar și ce e mai rău. 

— În drum spre Pueblo, v-a arătat locul în care mașina ei 
ieșise din șosea? 

— Era prea tulburată ca să recunoască locul exact pe 
întuneric și în condiţiile acelea. Și nu ne puteam opri la fiecare 
jumătate de kilometru ca să vedem dacă acolo căzuse, fiindcă 
n-am mai fi ajuns niciodată s-o ducem pe biata fată acasă să se 
culce. 

Un alt ceas zbârnâi. 

Mercy își puse din nou mănușa tricotată și deschise ușa celui 
de al doilea cuptor, spunând: 


174 


— Era epuizată, i se închideau ochii de somn. N-o mai interesa 
niciun camion de tractare, nu voia decât s-ajungă acasă, în pat. 

Joe era sigur că nu existase nicio mașină. Rose plecase din 
poiana cuprinsă de flăcări, intrase în pădure, aproape orbită de 
trecerea de la vâlvătăile focului la întuneric, dar disperată să 
scape de acolo înainte de a descoperi cineva că era în viaţa, 
convinsă că 747 fusese doborât din cauza ei. Inspăimântată, în 
stare de șoc, îngrozită de măcel, rătăcită într-un loc pustiu, 
preferase să riște să moară de foame și de frig, decât să fie 
găsită de o echipă de salvare și poate să cadă în mâinile 
dușmanilor ei înzestrați cu o putere stranie. În curând, printr-un 
mare noroc, ajunsese la o colină de unde reușise să zărească în 
depărtare, printre copaci, luminile de la Loose Change Ranch. 

Dând la o parte ceașca goală de cafea, Barbara întrebă: _ 

— Mercy, unde ai dus-o pe femeia aceea în Pueblo? ţi 
amintești adresa? 

Ținând tava pe jumătate afară din cuptor, ca să examineze 
prăjiturile, Mercy spuse: 

— Nu mi-a spus adresa. M-a ghidat stradă cu stradă până am 
ajuns la casa ei. 

Fără îndoială că era o casă aleasă de Rose la întâmplare, 
întrucât era puţin probabil să cunoască pe cineva în Pueblo. 

— Ai văzut-o intrând? întrebă Joe. 

— Mă gândisem să aștept până ce va descuia ușa și va intra 
în casă. Dar mi-a mulţumit, a spus „să te ajute Dumnezeu” și eu 
am tulit-o înapoi, spre casă. 

— Ai putea să mai găsești casa aceea? întrebă Barbara. 

Hotărând că prăjiturile mai aveau nevoie de un minut ca să se 
coacă, Mercy introduse tava înapoi în cuptor, își scoase mănușa 
și spuse: 

— Desigur. E o casă mare și frumoasă într-un cartier foarte 
select. Dar nu era a lui Rachel, ci a asociatului ei la cabinetul 
medical. V-am spus că era medic în Pueblo? 

— Dar n-ai văzut-o intrând efectiv în casă? întrebă Joe. 

Presupunea că Rose așteptase până ce Mercy dispăruse, apoi 
se îndepărtase de casă și găsise un mijloc de transport care s-o 
scoată din Pueblo. 

Mercy avea faţa congestionată și asudată din cauza 
cuptorului, în timp ce rupse două prosoape de hârtie de pe un 
sul și își șterse transpiraţia de pe frunte, spuse: 


175 


— Nu. După cum am spus, le-am lăsat în faţă și ele au pornit 
pe alee. 

— Le-ați lăsat? 

— Biata micuță somnoroasă. Era o scumpete. Fiica asociatului 
lui Rachel. 

Barbara se uită uimită la Joe, apoi se aplecă în faţă, spre 
Mercy. 

— Era și un copil? 

— Era un îngeraș, somnoroasă, dar nu era deloc sâcâitoare. 

Joe își aminti atunci că Mercy mai folosise pluralul în timpul 
povestirii și își dădu brusc seama că acest lucru necesita o 
interpretare mai literală decât cea pe care i-o dăduse el. 

— Adică Rose... Rachel avea un copil cu ea? 

— Păi n-am spus? 

Mercy părea mirată, aruncând prosoapele umede la gunoi. 

— N-am înţeles că era un copil, spuse Barbara. _ 

— V-am spus, repetă Mercy uimită de zăpăceala lor. In urmă 
cu un an, când a venit tipul de la comisia voastră, i-am spus 
totul despre Rachel și despre fetiță, i-am spus că Rachel fusese 
martor la accident. 

Privindu-l pe Joe, Barbara spuse: 

— Nu mi-am amintit. Cred că e mare lucru că mi-am amintit și 
casa asta. 

Lui Joe i se răsuci inima în piept, se răsuci ca o roată de mult 
înțepenită, pe o osie ruginită. 

Fără să-și dea seama de uriașul impact pe care îl avea 
dezvăluirea ei asupra lui Joe, Mercy deschise ușa cuptorului ca 
să mai verifice o dată prăjiturile. 

— Ce vârstă avea fetița? întreba el. 

— A, în jur de patru, cinci ani, spuse Mercy. 

O premoniţie apăsă pe ochii lui Joe și când îi închise, în 
întunericul din spatele pleoapelor roiau probabilităţi la care îi era 
frică să se gândească. 

— Poţi... poţi s-o descrii? 

— Era pur și simplu o păpușică adorabilă. Dulcică foc - dar 
cred că toți copiii sunt drăgălași la vârsta asta, nu? spuse Mercy. 

Când Joe deschise ochii, Barbara îl fixa cu privirea și ochii ei 
erau scăldați în lacrimi de mila lui. 

— Ai grijă, Joe, spuse ea. Nu te poate duce acolo unde speri 
tu. 


176 


Mercy puse tava fierbinte plină cu prăjituri coapte pe un al 
doilea grătar. Joe întrebă: 

— Ce culoare era părul ei? 

— Blonduţă. 

Joe se plimba în jurul mesei, înainte de a-și da seama că se 
ridicase de pe scaun. 

După ce își luase o paletă, Mercy dezlipea prăjiturile din cele 
două tăvi care se răciseră și le transfera pe un platou mare. 

Joe se duse lângă ea. 

— Mercy, ce culoare aveau ochii fetiţei? 

— Nu-mi amintesc. 

— Încearcă. 

— Cred că albaștri, spuse ea strecurând paleta pe sub o 
prăjitură. 

— Crezi? 

— Da, era blondă. 

O luă prin surprindere, luându-i paleta din mână și punând-o 
alături pe tăblie. 

— Uită-te la mine, Mercy. E ceva important. 

De la masă, Barbara îl avertiză din nou. 

— Ușurel, Joe, ușurel. 

El știa că trebuie să ţină seama de avertismentul ei. 
indiferența era singura lui apărare. Indiferenţa era prietena și 
consolarea lui. Speranţa este o pasăre care zboară întotdeauna, 
lumina care moare întotdeauna, o piatră care strivește când nu 
poate fi dusă mai departe. Și totuși cu o nesăbuinţă care-l 
sperie, Joe simţi că ridică piatra pe umăr, pășind în lumină, 
întinzând mâinile spre acele aripi albe. 

— Mercy, spuse el, nu toate blondele au ochi albaștri, nu-i 


așa? 

Faţă în față cu el, captivată de stăruința lui, Mercy Ealing 
spuse: 

— Nu... cred că nu. 

— Unele au ochi verzi, nu-i așa? 

— Da. 

— Dacă te gândești bine, sunt sigur că ai văzut și blonde cu 
ochi căprui. 


— Nu prea multe. 
— Câteva, spuse el. 
Din nou îl năpădi o premoniţie. Inima sa era acum ca un cal 


177 


nărăvaș care lovea cu copitele potcovite în cușca coastelor lui. 

— Fetița asta, spuse el, avea precis ochi albaștri? 

— Nu. Nu sunt deloc sigură. 

— S-ar putea să fi fost cenușii? 

— Nu știu. 

— Gândește-te. Încearcă să-ţi amintești. 

Ochii lui Mercy nu mai focalizară în clipa când memoria o 
propulsa înapoi, în trecut, dar după o clipă, ea scutură din cap. 

— Nu pot spune nici că erau cenușii, totuși. 

— Privește ochii mei, Mercy. 

Ea îi privi. 

El spuse: 

— Sunt cenușii. 

— Da. 

— O nuanţă de cenușiu neobișnuită. 

— Da. 

— Cu o urmă vagă de violet. 

— Observ, spuse ea. 

— Mercy... s-ar putea ca fetița să fi avut ochi ca ai mei? 

Mercy părea să știe răspunsul pe care el avea nevoie să-l 
audă, chiar dacă nu putea ghici motivul. Fiind o femeie cu suflet 
bun, voia să-i facă pe plac. Totuși, în cele din urma, spuse: 

— Zău că nu știu. Nu pot să spun precis. 

Joe simţi că se prăbușește, dar inima lui continuă să bată 
suficient de tare pentru a-l trezi. Păstrându-și vocea calmă, 
spuse: 

— Imaginează-ţi fața fetiţei. Își puse mâinile pe umerii lui 
Mercy. Inchide ochii și încearcă s-o vezi în minte. 

Ea închise ochii. 

— Pe obrazul stâng, spuse Joe. Lângă lobul urechii. La numai 
doi centimetri și ceva de lobul urechii. O aluniţă. 

Ochii lui Mercy zvâcniră sub pleoapele netede în timp ce își 
forța memoria. 

— E o aluniţă de frumusete, nu un semn particular. Nu e o 
excrescenţă, e plată. Cam de forma unei semiluni. 

După o lungă ezitare, ea spuse: 

— S-ar putea să fi avut un asemenea semn, dar nu-mi aduc 
aminte. 

— Zâmbetul ei. Un pic pieziș, puţin strâmb, în sus, la colţul 
stâng al gurii. 


178 


— Nu-mi amintesc să fi zâmbit. Era foarte somnoroasă... și 
cam ameţită. Era tare dulce, dar reţinută. 

Joe nu mai găsi nicio trăsătură distinctivă care ar fi putut 
stârni amintirile lui Mercy Ealing. Ar fi putut s-o incinte ore-n șir 
povestindu-i despre graţia fiicei lui, despre farmecul ei, despre 
hazul și despre râsul ei melodios. Ar fi putut vorbi mult despre 
frumuseţea ei: fruntea lată și lină, sprâncenele și genele arămii, 
năsucul obraznic, urechiușele ca niște scoici, combinaţia de 
fragilitate și încăpățânare de pe feţișoara ei, care uneori îi făcea 
inima să se strângă când o privea cum doarme, curiozitatea și 
inteligenţa inconfundabilă care răzbătea din fiecare expresie a 
ei. Dar toate acestea erau totuși impresii subiective și oricât de 
detaliate ar fi fost asemenea descrieri, ele nu o puteau conduce 
pe Mercy la răspunsurile pe care el spera să le obţină. 

Își luă mâinile de pe umerii ei. 

Ea deschise ochii. 

Joe luă paleta pe care i-o luase din mână. O puse la loc. Nu-și 
dădea seama ce face. Ea spuse: 

— lartă-mă. 

— Nu-i nimic. Speram... am crezut... nu știu. Nu știu precis ce 
am crezut. 

Autoamăgirea era o haină care nu i se potrivea și chiar în timp 
ce o mințea pe Mercy Ealing, era gol-goluț în faţa lui însuși, 
cumplit de conștient de ceea ce sperase, de ceea ce crezuse. |l 
cuprinsese din nou o criză de comportament de căutare. De 
data asta nu mai urmărise pe cineva într-un magazin de obiecte 
casnice, nici pe o imaginară Michelle într-un magazin universal, 
nici nu dăduse buzna spre gardul curţii unei școli ca să zărească 
mai de aproape o Chrissie care nu era Chrissie, dar în 
străfundurile inimii lui era tot comportamentul de căutare. 
Coincidenţa care făcea ca acea copilă misterioasă să aibă 
aceeași vârstă și aceeași culoare de păr ca ale fiicei lui pierdute 
fusese tot ce avea nevoie ca să se năpustească din nou, 
bezmetic, pe urmele falselor speranţe. 

— lartă-mă, spuse Mercy, simțind imediat cum se prăbușește 
moralul lui. Ochii ei, alunița, zâmbetul... nu-mi spun nimic. Dar 
îmi amintesc numele ei. Rachel a strigat-o Nina. 

În spatele lui Joe, la masă, Barbara se ridică atât de repede, 
că răsturnă scaunul pe care șezuse. 


179 


e Capitolul 12 


În colțul verandei din spate, apa care cădea prin burlan 
producea o gâlgâială de glasuri fantomatice, nerăbdătoare și 
certărețe, guturale și șoptite, scuipând întrebări în limbi 
necunoscute. 

Joe își simţea picioarele ca de cauciuc. Se aplecă cu ambele 
mâini pe balustrada udă. Ploaia se prelingea de sub streșini, 
stropindu-i fața. 

Ca răspuns la întrebarea lui, Barbara arătă spre colinele joase 
și spre pădurile dinspre sud-vest. 

— Locul accidentului era în direcţia aceea. 

— La ce distanţă? 

Mercy se ivi în ușa deschisă a bucătăriei. 

— La vreo șapte sute și ceva de metri în linie dreaptă. Poate 
ceva mai mult. 

Pornind din poiana sfârtecată, pătrunzând în pădurea unde 
focul se stinsese repede pentru că în anul acela fusese o vară 
umedă, continuând apoi prin întunecimea copacilor, croindu-și 
drum pe sub tufele rare, acomodându-și ochii la întuneric, 
pășind poate pe urmele unei căprioare care-i înlesneau mersul, 
ajungând în vârful dealului de unde se vedeau luminile de la 
fermă, Rose condusese - sau mai mult cărase - copilul. La șapte 
sute de metri în linie dreaptă, dar de două sau de trei ori mai 
departe când urmai contururile terenului și calea căprioarelor. 

— Doi kilometri și ceva pe jos, spuse Joe. 

— Imposibil, spuse Barbara. 

— Foarte posibil. Ar fi putut să-i parcurgă. 

— Eu nu mă refeream la asta. Barbara se întoarse spre Mercy 
și spuse: Doamnă Ealing, ne-aţi ajutat deja enorm, ne-aţi fost 
efectiv de foarte mare ajutor, dar acum avem de discutat o 
chestiune confidențială pentru un minut sau două. 

— A, desigur, înțeleg. Rămâneți aici cât de mult doriţi, spuse 
Mercy, teribil de curioasă, dar prea politicoasă ca să-i deranjeze. 
Se retrase de pe prag și închise ușa bucătăriei. 

— Numai doi kilometri și ceva, repetă Joe. 

— Pe orizontală, spuse Barbara apropiindu-se de el și 
punându-i mâna pe umăr. Numai doi kilometri și ceva pe 
orizontală, dar peste șase kilometri pe verticală, drept în jos, din 


180 


cer pe pământ. Asta este partea pe care n-o pot accepta, Joe. 

joe se lupta cu el însuși. Pentru a crede în existența 
supravieţuitorilor avea nevoie de credinţă sau de ceva 
asemănător și el nu era credincios, din propria lui opţiune și din 
necesitate. Credinţa în Dumnezeu i-ar cere să vadă un sens în 
suferinţa care este urzeala experienței umane și el nu vedea 
niciun sens în ea. Pe de altă parte, ca să creadă că acest miracol 
al supraviețuirii era rezultatul cercetărilor științifice efectuate de 
Rose, ca să-și închipuie că omenirea ar putea căpăta o putere 
dumnezeiască - Șadrac salvându-l pe Șadrac din cuptor, Lazăr 
înviindu-l pe Lazăr din mormânt - trebuia ca el să creadă în 
spiritul transcendent al omenirii. În bunătatea sa. În genialitatea 
sa benefică. După paisprezece ani de carieră ca reporter de 
criminalistică, el cunoștea prea bine oamenii ca să 
îngenuncheze în fața altarului din Prima Biserică a Omenirii 
Divine. Oamenii erau geniali în pregătirea propriei lor damnări, 
dar puţini, dacă nu chiar niciunul nu era capabil să se 
mântuiască pe el însuși. 

Cu mâna încă pe umărul lui Joe, dură cu el, dar sfătuindu-l ca 
o soră bună, Barbara spuse: 

— Mai întâi vrei să cred că a existat un supraviețuitor din acel 
măcel. Acum au apărut doi. Eu am stat printre rămășițele 
fumegânde, în abatorul acela și știu că șansele ca vreo persoană 
să fi plecat de acolo pe propriile picioare sunt una la câteva 
miliarde. 

— De acord. 

— Ba nu, una la mai mult de câteva miliarde. Cifrele ar fi 
astronomice, incomensurabile. 

— Ai dreptate. 

— Deci pur și simplu nu există absolut nicio șansă de a fi 
existat doi supraviețuitori, niciuna, nicio șansă cât de mică. 

El spuse: 

— Nu ţi-am spus multe lucruri și n-o să-ți spun nici acum 
multe din ele, pentru că probabil e mai sigur pentru tine să nu 
știi. Dar îţi spun ceva... această Rose Tucker este om de știință 
și a lucrat la un proiect important ani de zile, un proiect finanţat 
de guvern sau de armată, ceva secret și al naibii de important. 

— La ce proiect? 

— Nu știu. Dar înainte de a se urca în avionul de New York, a 
sunat un reporter din Los Angeles, un vechi prieten al ei, cu care 


181 


a fixat un interviu, cu martori de încredere, la poarta de sosiri 
din LAX. A spus că va aduce cu ea ceva ce va schimba definitiv 
lumea. 

Barbara îi cerceta ochii, în căutarea unui semn că Joe nu 
vorbea serios despre această fantezie a schimbării lumii peste 
noapte. Era o femeie logică și raţională, impresionată de fapte și 
detalii și experienţa îi dovedise că soluţiile se găseau în ritm de 
melc, înaintând cu nenumărați pași extrem de mici. In calitate 
de investigator, avusese de-a face ani de zile cu dileme care îi 
puneau în faţă literalmente milioane de piese, cu mult mai 
complexe decât, în mod virtual, orice caz de omucidere 
încredințat vreodată unui detectiv de poliţie, mistere ale faptelor 
umane și ale defecțiunilor tehnice ale mașinăriilor, care nu se 
rezolvau prin miracole, ci prin perseverență. 

Joe înţelese privirea din ochii ei, pentru că gazetăria de 
criminalistică nu se deosebea prea mult de meseria ei. 

— De fapt ce vrei tu să spui? insistă ea. Că în clipa în care 
avionul se rostogolește și cade, Rose Tucker scoate din geantă o 
sticluţță cu o nouă licoare fabuloasă care conferă 
invulnerabilitate temporară utilizatorului, un fel de alifie de 
protecţie faţă de soare, pe care și-o aplică rapid? 

Lui Joe îi veni să râdă. Nu-i mai venise să râdă de un secol. 

— Nu, sigur că nu. 

— Atunci cum? 

— Nu știu. Ceva a fost. 

— N-a fost absolut nimic. 

— A fost ceva, insistă el. 

Odată dispărute flăcările de forjă ale fulgerelor și bubuiala 
tunetelor redusă la tăcere, norii clocotitori căpătaseră 
frumusețea aparte a fierului întunecat. 

În depărtare, colinele împădurite erau învăluite într-o pâclă 
enigmatică - colinele pe care le trecuse în noaptea aceea, 
neatinse de foc și de distrugere. 

Vântul vuia făcând plopii să danseze și, de-a curmezișul 
câmpurilor, perdelele de ploaie se umflau ca fustele fetelor 
dansând o tarantela. 

Joe sperase din nou. Se simţise bine. Era fericit. Desigur, de 
aceea este speranţa periculoasă. Superba senzaţie de înălțare, 
întotdeauna prea scurtă, și apoi cumplita cădere, pe atât de 
sfâșietoare, pe cât de sublime sunt înălțimile de unde pornește. 


182 


Dar poate că era mai rău să nu speri deloc niciodată. 

Joe își punea o mulţime de întrebări și starea lui de așteptare 
se accentua. 

Era totodată speriat. 

— Ceva a fost, insistă el. 

e 

Își luă mâinile de pe balustradă. Își simţi din nou picioarele 
stabile. Işi șterse mâinile ude pe blugi, apoi faţa împroșcată de 
stropii de ploaie cu mâneca scurtei, întorcându-se spre Barbara, 
spuse: 

— A ieșit cumva vie de acolo și apoi a parcurs doi kilometri și 
ceva până la fermă. Doi kilometri și ceva într-o oră și un sfert e 
normal pe întuneric, cu un copil în braţe sau târându-l după ea. 

— Detest să fiu mereu acul care înțeapă balonul... 

— Atunci nu fi! 

— ... dar nu uita un mic amănunt. 

— Ascult. 

Barbara ezită o clipă, apoi spuse: 

— De dragul conversaţiei, hai să acceptăm că au existat 
supraviețuitori. Că această femeie a fost în avion. Numele ei 
este Rose Tucker... dar lui Mercy și lui Jeff le-a spus că se 
numește Rachel Thomas. 

— ȘI...? 

— Dacă nu le-a spus numele ei adevărat, de ce le-a spus 
numele adevărat al Ninei? 

— Oamenii care o urmăresc pe Rose... n-o urmăresc pe Nina, 
nu le pasă de Nina. 

— Dacă ei află că Rose a salvat fetița și dacă ea a salvat fetiţa 
din cauza acelui adevăr ciudat și radical sau ce era, pe care îl 
aducea cu ea pentru a-l dezvălui într-un interviu la Los Angeles, 
atunci poate că fetița ar fi pentru ei un pericol la fel de mare, pe 
cât pare a fi Rose însăși. 

— Poate. Nu știu. În momentul ăsta nu-mi pasă. 

— Vreau să spun că ar fi folosit un alt nume pentru Nina. 

— Nu neapărat. 

— Ba da, insistă Barbara. 

— Și ce contează? 

— Deci poate că Nina este un nume fals. 

Joe simţi că i se dăduse o palmă. Nu răspunse. 

— Numele copilei care a venit aici în noaptea aceea era poate 


183 


Sarah, Mary sau Jennifer... 

— Nu, rosti ferm Joe. 

— Așa cum și Rachel Thomas este un nume fals. 

— Dacă fetiţa nu era Nina, ar fi o coincidenţă extraordinară ca 
Rose să fi prins din văzduh numele fiicei mele. O șansă la un 
miliard! 

— În avionul acela s-ar fi putut afla mai multe fetiţe blonde de 
aproape cinci ani. 

— Și pe amândouă să le cheme Nina? Hai, zău, Barbara! 

— Dacă au existat supraviețuitori și dacă unul din ei este 
această fetiță blondă, spuse Barbara, ar trebui măcar să te 
pregătești pentru probabilitatea ca ea să nu fie Nina. 

— Știu, spuse el, dar era furios pe Barbara, fiindcă-l silise să 
spună asta. Știu. 

— Chiar știi? 

— Bineînţeles. 

— Sunt îngrijorată pentru tine, Joe. 

— Îți mulţumesc, spuse el sarcastic. 

— Sufletul tău este zdrobit. 

— Mă simt bine. 

— Poţi claca foarte ușor. 

El ridică din umeri. 

— Nu, spuse ea. Uite-te la tine. 

— Mă simt mai bine acum. 

— S-ar putea ca ea să nu fie Nina. 

— S-ar putea să nu fie Nina, recunoscu el, detestând-o pe 
Barbara pentru încăpăţânarea cu care insista, chiar dacă știa că 
era sincer îngrijorată pentru el, că îi administra această pilulă de 
realitate ca un vaccin împotriva prăbușirii lui totale, care ar 
putea surveni dacă în cele din urmă speranțele lui nu s-ar 
împlini. 

— Sunt gata să accept că s-ar putea dovedi ca ea să nu fie 
Nina. E-n regulă? Te simţi mai bine? Pot face față dacă așa va fi 
situaţia. 

— O spui, dar nu e adevărat. 

El o străfulgeră cu privirea. 

— Este adevărat. 

— Poate că o părticică din inima ta știe că s-ar putea să nu fie 
Nina, o părticică infimă, dar restul inimii tale bate tare acum cu 
convingerea că este. 


184 


El își simţi ochii strălucind - aproape dureros - în așteptarea 
delirantă a unei reuniri miraculoase. 

Dar ochii ei erau plini de o tristeţe care îl înfurie pe Joe atât de 
tare, încât îi venea s-o bată. _ 

Mercy făcea bile de aluat cu unt de arahide. In ochii ei se 
citea o nouă curiozitate. Și prudenţă, după ce văzuse pe 
fereastră discuţia lor animată de pe verandă. Poate prinsese 
câteva cuvinte prin geam, chiar dacă nu încercase să tragă cu 
urechea. 

Totuși ea era o bună samariteană, căreia lisus, Andrei și Petru 
din calendarul lunii august îi aminteau de credinţa ei și încă 
dorea să facă tot ce poate ca să-i ajute. 

— Nu, de fapt, fetița nu și-a spus numele. Rachel a prezentat- 
o. Biata copilă n-a rostit nici măcar două cuvinte. Era tare 
obosită și somnoroasă. Și suferise probabil un șoc când se 
răsturnase mașina. Dar nu era rănită. Nu avea niciun semn pe 
ea. Doar feţișoara ei era albă ca ceara. Avea ochii grei și parcă 
era pe altă lume. Era într-un fel de transă. Mi-am făcut griji 
pentru ea, dar Rachel a spus că nu are nimic și Rachel e doctor, 
la urma urmei, așa că m-am mai liniștit. Păpușica a dormit în 
mașină pe tot drumul spre Pueblo. 

Mercy rulă o bilă de aluat între palme. Puse sfera gălbuie pe o 
tavă și o turti ușor apăsând-o încet cu degetul mare. 

— Rachel fusese în Colorado Springs în vizită de week-end la 
familia ei și o luase pe Nina cu ea, pentru că tăticul și mămica ei 
erau într-o croazieră de aniversare. Cel puţin așa am înţeles eu. 

Mercy începu să umple o pungă de hârtie maro cu prăjiturile 
răcite stivuite pe platou. 

— Nu era un lucru obișnuit prin părţile astea un medic 
negresă și un medic alb asociaţi în același cabinet - și nu era un 
lucru obișnuit nici să vezi o negresă cu un copil alb prin părțile 
noastre. Dar eu înțeleg prin asta că lumea devine în sfârșit mai 
bună, mai tolerantă, mai iubitoare. 

Împături de două ori partea de sus a pungii și i-o întinse 
Barbarei. 

— Mulţumesc, Mercy. 

Mercy Ealing i se adresă apoi lui Joe: 

— Îmi pare rău că nu v-am putut ajuta mai mult. 

— Ne-ai ajutat foarte mult, o asigură el și zâmbi. Și ne-ai dat 
și prăjituri. 


185 


Mercy se uită spre fereastra bucătăriei, aflată pe partea 
laterală a casei. Unul dintre grajduri se zărea prin perdeaua 
ploii. 

— Nu-i așa că o prăjitură bună îţi ridică moralul? Dar tare mi- 
aș dori să pot face mai mult decât niște prăjituri pentru Jeff. O 
iubește teribil pe iapa aceea, spuse Mercy. 

Privind calendarul religios, Joe o întrebă: 

— Cum de reușești să-ți păstrezi credința, Mercy? Cum naiba 
reușești, când în lume mor atâţia oameni, când avioanele cad 
din cer și o iapă îndrăgită piere fără niciun motiv? 

Ea nu păru surprinsă sau jignită de întrebare. 

— Nu știu. E greu uneori, nu-i așa? Am fost într-un timp tare 
necăjită că nu puteam să avem copii. Am pierdut un număr 
record de sarcini și în cele din urmă m-am dat bătută. Uneori îmi 
vine să urlu spre cer. Și stau trează nopţile. Dar apoi mă 
gândesc... că viaţa asta are și bucurii. Și oricum, nu e decât un 
loc prin care trebuie să trecem spre altul mai bun. Dacă trăim 
veșnic nu contează prea mult ce ni se întâmplă aici. 

Joe sperase într-un răspuns mai interesant. Mai adânc. Mai 
penetrant. Inţelepciune de om simplu. Ceva în care să poată să 
creadă. 

In cele din urmă spuse: 

— lapa contează pentru Jeff. Și pentru tine, pentru că 
înseamnă atât de mult pentru el. 

Ea mai luă o bucată de aluat, o rulă în palme, dându-i forma 
unei luni gălbui, a unei planete minuscule, zâmbi și spuse: 

— Ah, Joe, dacă aș înțelege, n-aș mai fi eu. Aș fi Dumnezeu. Și 
asta n-aș dori în niciun caz. 

— De ce? 

— Cred că este și mai trist decât felul în care se văd lucrurile 
de la nivelul nostru, nu crezi? El știe de ce suntem în stare, dar 
trebuie să ne privească veșnic cum ne poticnim, să vadă 
cruzimea cu care ne tratăm unul pe celălalt, ura și minciunile 
noastre, invidia și lăcomia fără de sfârșit. Noi vedem doar 
lucrurile urâte pe care le fac cei din jurul nostru, dar El vede tot. 
Din jilțul în care şade are o perspectivă mai tristă decât a 
noastră. 

Mercy puse bila de aluat pe tavă și-și lăsă pe ea amprenta 
degetului mare: o clipă de bucurie așteptând să fie coaptă, 
mâncată, pentru a înălța sufletul. 


186 


Jeepul veterinarului era încă parcat în intrândul din alee, în 
fața Fordului Explorer. În partea din spate a vehiculului stătea 
întins un weimaraner. Când Joe și Barbara se urcară în Ford și 
trântiră portierele, câinele își ridică nobilul său cap argintiu și îi 
privi prin geamul din spate al Jeep-ului. 

Barbara introduse cheia în contact și porni Fordul. În aerul 
umed pluteau aromele prăjiturilor din făină de ovăz și ciocolată 
și miros de doc ud. Parbrizul se aburi imediat cu condensul 
respirației lor. 

— Dacă este Nina, Nina a ta, spuse Barbara așteptând ca 
aerul condiţionat să curețe geamul, atunci unde a fost ea în anul 
care s-a scurs? 

— Undeva, cu Rose Tucker. 

— Și de ce-ar ţine-o Rose pe fiica ta departe de tine? Ce rost 
ar avea o asemenea cruzime cumplită? 

— Nu e cruzime. Ai găsit chiar tu răspunsul, acolo, pe veranda 
din spate. 

— De ce oare am bănuiala că nu mă asculţi decât când spun 
tâmpenii? 

Joe spuse: 

— Întrucât Nina a supravieţuit împreună cu Rose și a 
supravieţuit datorită lui Rose, probabil că acum dușmanii lui 
Rose vor dori s-o lichideze și pe Nina. Dacă Nina ar fi fost trimisă 
acasă, la mine, ar fi constituit o ţintă. Rose o ţine într-un loc 
sigur. 

Perlele de condens se retraseră spre marginile parbrizului. 

Barbara porni ștergătoarele. 

De la geamul din spate al Jeep-ului Cherokee, weimaranerul 
continua să-i privească fără a se ridica în picioare. Ochii lui erau 
ca două chihlimbare luminoase. 

— Rose o ţine într-un loc sigur, repetă el. De aceea trebuie să 
aflu tot ce pot despre zborul 353 și să rămân în viaţă suficient 
de mult timp pentru a găsi o cale de a dezvălui întreaga 
poveste. Când va fi scoasă la iveală, când ticăloșii care se află în 
spatele ei vor fi ruinaţi și se vor afla în drum spre închisoare sau 
spre camerele de gazare, atunci Rose va fi în siguranţă și Nina... 
Nina se va putea întoarce la mine. 

— Dacă această Nina este Nina ta, îi aminti ea. 

— Da, dacă este Nina mea. 


187 


Cei doi virară prin faţa Jeep-ului Cherokee sub privirea 
întunecată a ochilor galbeni ai câinelui și înconjurară ovalul cu 
nemţișori albaștri și purpurii din fundul aleii. 

— Crezi că ar fi trebuit s-o rugăm pe Mercy să ne ajute să 
găsim casa din Pueblo unde le-a lăsat pe Rose și pe fetiță în 
noaptea aceea? întrebă Barbara. 

— N-avea rost. N-avem ce găsi acolo. Ele n-au intrat în casa 
aceea. Imediat ce mașina lui Mercy a dispărut, au plecat mai 
departe. Rose s-a folosit de Mercy doar pentru a ajunge la 
primul oraș ceva mai mare, unde putea găsi un mijloc de 
transport, sau poate ca să sune vreun prieten de încredere din 
Los Angeles sau din altă parte. Cât de mare este Pueblo? 

— Are cam o sută de mii de locuitori. 

— E destul de mare. Un oraș de o asemenea mărime are 
suficiente intrări și ieșiri. Are autobuze, poate un tren, mașini de 
închiriat, poate chiar și un aeroport. 

În timp ce se îndreptau pe aleea cu pietriș spre drumul 
asfaltat, Joe zări trei bărbaţi cu pelerine de ploaie cu glugă, 
scoțând o boxă din grajd dincolo de curtea de antrenamente. 
Erau Jeff Ealing, Ned și veterinarul. 

Lăsaseră cele două portiţe - cea de jos și cea de sus - ale ușii 
olandeze larg deschise. Nu-i urmase niciun cal. 

Încovoiaţi sub rafalele de ploaie, cu capetele plecate de parcă 
ar fi fost o procesiune de călugări, se deplasau spre casă. Nu era 
nevoie de o mare subtilitate ca să-ţi dai seama că umerii nu le 
erau apăsaţi doar de povara furtunii, ci și de povara înfrângerii. 

Va urma un telefon la abatorul de cai, unde va fi transportată 
și predată o iapă îndrăgită. Incă o după-amiază de vară se va fi 
scurs la Loose Change Ranch - o după-amiază de neuitat. 

Joe spera că anii trecuţi peste ei, truda și pierderile de sarcină 
nu-i îndepărtaseră pe Jeff și Mercy Ealing unul de celălalt. Spera 
că ei încă mai dormeau noaptea îmbrăţișaţi. 

Lumina cenușie a furtunii era atât de firavă, încât Barbara 
aprinse farurile. Când ajunseră la șoseaua asfaltata, în cele două 
fascicule gemene ploaia argintie licărea ca lamele cuţitelor de 
jupuit animale. 

e 

În Colorado Springs, o rețea de bălți puţin adânci se formase 
pe terenul de joacă al școlii elementare unde Joe își parcase 
mașina de închiriat. Spalierele, leagănele obișnuite și celelalte 


188 


leagăne sofisticate i se păreau ciudate lui Joe în lumina cenușie 
spălată care se înălța din apa unduită de ploaie. Nu mai păreau 
deloc ceea ce erau, ci un fel de Stonehenge și mai misterios 
decât străvechii megaliţi și trilithoni de pe câmpia engleză din 
Salisbury. 

Pretutindeni unde-și rotea privirea, lumea aceasta arăta altfel 
decât lumea în care trăise întreaga viață. Schimbarea se 
produsese în ziua precedentă, când se dusese la cimitir. De 
atunci, o uriașă cotitură părea să evolueze cu tot mai multă 
forţă și tot mai mare viteză, de parcă lumea guvernată de legile 
lui Eisenstein se intersectase cu un univers în care regulile 
energiei și ale materiei erau atât de diferite, încât i-ar fi derutat 
și pe cei mai înţelepţi matematicieni și pe cei mai buni fizicieni. 

Această nouă realitate era mult mai frumoasă și mai 
înfricoșătoare decât cea pe care o înlocuise. Joe știa că 
schimbarea era subiectivă și nu va bascula niciodată. Nimic din 
partea aceasta a morții nu-i va mai părea simplu; și cea mai lină 
suprafață ascundea adâncimi și complexităţi imposibil de 
cunoscut. 

Barbara opri în stradă lângă mașina lui de închiriat, la două 
intersecții de casa ei. 

— Gata. Bănuiesc că aici ne oprim. 

— iți mulţumesc, Barbara. Ai riscat enorm... 

— Te rog să nu-ţi faci griji pentru mine. Ai auzit? Eu am decis. 

— Dacă nu aveam parte de bunătatea și curajul tău, n-aş fi 
avut nicio speranță să dau de capătul acestei povești. Astăzi tu 
mi-ai deschis o ușă. 

— Dar unde duce ea? întrebă ea îngrijorată. 

— Poate spre Nina. 

Barbara părea obosită, speriată și tristă. Își trecu mâna peste 
faţă și deodată păru doar speriată și tristă. 

— Joe, păstrează glasul meu în inimă. Oriunde vei pleca de 
aici, nu uita să mă asculţi în subconștientul tău. Voi fi o babă 
cicălitoare care-ţi va spune mereu că dacă totuși doi oameni au 
scăpat cumva cu viaţă din accident, este absolut imposibil ca 
unul din ei să fie Nina ta. Nu-ţi roti singur sabia deasupra 
capului, nu-ți reteza tu însuţi genunchii. 

El dădu din cap. 

— Promite-mi, rosti ea. 

— Îți promit. 


— Nina a murit, Joe. 

— Poate. 

— Blindează-ţi inima. 

— Vom vedea. 

— Hai, du-te, spuse ea. 

El deschise portiera și ieși în ploaie. 

— Succes, spuse Barbara. 

— Mulţumesc. 

Joe trânti portiera, iar Barbara plecă. 

În timp ce își descuia mașina de închiriat, Joe auzi frânele 
Ford-ului Explorer scrâșnind la mai puţin de o intersecție 
distanţa. Ridicându-și privirea, văzu Ford-ul dând înapoi spre el, 
cu luminiţele roșii de pe capota alunecoasă licărind. 

Barbara cobori din Ford, veni la el, îl îmbrăţișă și-l strânse 
tare. 

— Eşti un om minunat, Joe Carpenter. _ 

El îi întoarse îmbrăţișarea, dar glasul îi pierise. Işi aminti cât 
de mult dorise s-o lovească atunci când ea îl presa să 
abandoneze ideea că Nina ar putea trăi. li era rușine de ura pe 
care o simţise faţă de ea atunci, îi era rușine și era derutat - dar 
în același timp era impresionat de prietenia ei, care acum 
însemna pentru el mai mult decât și-ar fi imaginat atunci când 
sunase pentru prima dată la ușa ei. 

— Cum de am reușit să te cunosc în aceste câteva ore, se 
întrebă ea, și să simt că ești ca și fiul meu? 

Îl părăsi pentru a doua oară. 

El se urcă în mașină și ea se îndepărtă. 

Joe privi Ford-ul micșorându-se în oglinda retrovizoare până 
ce viră la stânga, pe aleea casei ei, la două intersecții în spatele 
lui și apoi dispăru în garaj. 

Peste drum, trunchiurile albe ale mestecenilor licăreau ca 
niște uși vopsite, iar umbrele adânci și capricioase dintre ei erau 
ca niște uși deschise spre un viitor care era mai bine să rămână 
nevizitat. 

(J 

Ud leoarcă, Joe gonea înapoi spre Denver fără să-i pese de 
limita de viteză admisă, folosind alternativ radiatorul şi aerul 
condiționat, ca să-și usuce hainele. 

Era electrizat de perspectiva de a o găsi pe Nina. 

În ciuda celor spuse Barbarei, în ciuda promisiunii pe care i-o 


190 


făcuse, el știa că Nina trăiește. Un singur lucru din acea nouă 
lume stranie era în sfârșit, din nou, absolut bun: Nina era vie, 
trăia pe undeva. Ea era ca o lumină caldă pe pielea lui, un 
spectru de lumină dincolo de capacitatea ochilor lui de a 
discerne, ca infraroșiile și ultravioletele, dar deși el n-o putea 
vedea, o simţea strălucind în lume. 

Nu semăna deloc cu sentimentul rău prevestitor care-l 
azvârlise de atâtea ori în comportamentul de căutare, în 
urmărirea unor fantome. Această speranţă era stâncă în mâinile 
lui, nu ceaţă. 

Era mai aproape de fericire decât fusese în mai mult de un 
an, dar de fiecare dată când inima lui se umplea prea mult de 
entuziasm, dispoziţia îi era umbrită de sentimentul vinovăţiei. 
Chiar dacă o va găsi pe Nina - când o va găsi pe Nina - nu le va 
recăpăta și pe Michelle și pe Chrissie. Ele dispăruseră pentru 
totdeauna și i se părea o cruzime din partea lui să fie fericit 
pentru că o reclama doar pe una dintre cele trei. 

Cu toate acestea, dorinţa de a afla adevărul, care-l motivase 
să vină în Colorado, era la fel de aprigă ca nevoia sfâșietoare de 
a o găsi pe fiica lui cea mai mică, nevoie care clocotea acum în 
el dincolo de orice măsură folosită pentru a defini un simplu 
imbold sau obsesie. 

Ajuns la Aeroportul Internaţional Denver, înapoie mașina 
agenției, plăti în bani lichizi și își retrase formularul cu cartea de 
credit, semnat. Se afla din nou în sala de așteptare cu cincizeci 
de minute înainte de ora la care era programată decolarea. 

Murea de foame. În afară de cele două prăjituri din bucătăria 
lui Mercy, nu mai mâncase nimic după cei doi cheeseburgeri din 
seara precedentă, în drum spre casa soţilor Vadance și ciocolata 
consumată mai târziu. 

Se duse la cel mai apropiat restaurant din aeroport și 
comandă un sandviș club, cartofi franţuzești și o sticlă de 
Heineken. 

Costiţa nu i se păruse nicicând mai gustoasă. Își linse 
maioneza de pe degete. Cartofii crănțăneau plăcut, iar 
răcoritoarele murături cu mărar îi pocneau în gură împroșcând 
un suc acru. Pentru prima dată, după un alt august, nu mai 
consuma pur și simplu hrana, ci o savura. 

In drum spre poarta de plecare, având încă douăzeci de 
minute răgaz, o coti brusc spre toaletă. | se păruse că îi vine să 


191 


vomite. 

Când ajunse într-o cabină de toaletă și închise ușa, constată 
că greaţa îi trecuse. În loc să vomite, se sprijini cu spatele de 
ușă și plânse. 

Nu mai plânsese de câteva luni și nu știa de ce plângea acum. 
Poate că se afla în pragul tremurător al fericirii, la gândul că o 
va revedea pe Nina. Sau poate că era speriat că n-o va găsi 
niciodată și o va pierde pentru a doua oară. Poate că suferea din 
nou pentru Michelle și Chrissie. Poate că aflase prea mute detalii 
cutremurătoare despre ceea ce se petrecuse cu zborul 353 și cu 
oamenii din el. 

Poate că toate acestea îl făceau să plângă. 

Se afla într-o rachetă de emoţii deja lansată și avea nevoie să- 
și redobândească stăpânirea de sine. Nu va fi eficient în 
căutarea Ninei și a lui Rose dacă va oscila mereu între euforie și 
disperare. 

Cu ochii injectaţi, dar restabilit, se urcă în avionul de Los 
Angeles la ultimul apel către pasageri. 

În clipa când avionul decolă, spre mirarea lui Joe, inima începu 
să-i bubuie în urechi, ca niște pași care coboară în fugă o scară. 
Înșfăcă braţele scaunului, de parcă ar fi fost gata să se 
rostogolească în faţă și să se prăbușească. 

Nu-i fusese frică în timpul zborului spre Denver, dar acum era 
cuprins de groază. La venire, ar fi primit moartea cu bucurie, 
pentru că greșeala de a supravieţui familiei lui îi apăsase teribil 
sufletul - dar acum, înapoi, avea o rațiune de a trăi. 

Chiar și după ce ajunseră la o altitudine de croazieră și 
avionul avea o traiectorie constantă, Joe rămase încordat. Işi 
imagina cum unul dintre piloţi s-ar întoarce spre celălalt 
întrebând, „Înregistrăm?” 

e 

Întrucât nu reușea să și-l scoată oricum din minte pe căpitanul 
Delroy Blane, Joe scoase cele trei pagini împăturite ale 
transcrierii convorbirii dintr-un buzunar interior al sacoului. 
Poate că dacă le va reciti va vedea ceva ce îi scăpase până 
atunci - și simţea nevoia să-și ocupe cu ceva gândurile, chiar și 
cu asta. 

Avionul nu era aglomerat; o treime din scaune erau goale. Joe 
ședea lângă geam și nu avea pe nimeni alături, așa că beneficia 
de intimitatea de care avea nevoie. 


192 


La solicitarea lui, o stewardesă îi aduse un pix și un carnet. 

După ce reciti până la capăt transcrierea, extrase dialogul lui 
Blane pe carnet. Poate că, separate de replicile tot mai 
precipitate ale primului ofițer Victor Santorelli, și despuiate de 
descrierile de sunete și de pauzele făcute de Barbara, cuvintele 
căpitanului i-ar permite să descopere nuanţe greu de detectat 
altminteri. 

După ce termină, Joe împături transcrierea și o băgă înapoi în 
buzunarul sacoului. Apoi citi de pe carnet: 


Unul dintre ei este doctorul Louis Blom. 
Unul dintre ei este doctorul Keith Ramlock. 
Imi fac ceva rău. 

Sunt răi cu mine. 

Spune-le să se oprească! 

Înregistrăm? 

Spune-le să nu-mi mai facă rău! 
Înregistrăm? 

Înregistrăm? 


Fă-i să înceteze că altfel, dacă o să prind momentul... când 
o să prind momentul, o să-i omor pe toti. Pe toți. O să-i 
omor. O s-o fac. O să-i omor pe toti și o să-mi placă. 


E amuzant. 

Ha-ha-ha! A început, doctor Ramlock. 
A început, doctor Blom. 

Ha-ha-ha! Înregistrăm? 

O, ooo! 

O, da! 

O, da! 

O, da! 

Acum. Priveşte! Fain. 


Joe nu vedea nimic nou, dar ceva ce observase înainte era 
mai evident acum, când replicile lui Blane erau citite în acest 
format redus. Deși căpitanul vorbea cu glasul unui adult, unele 
lucruri le rostea exact ca un copil. 

Imi face ceva rău. Sunt răi cu mine. Spune-le să se oprească. 
Spune-le să nu-mi mai facă rău! Să nu-mi mai facă rău! 


193 


Nu erau o frazare și niște cuvinte pe care le-ar alege 
majoritatea adulţilor pentru a acuza niște torționari sau pentru a 
cere ajutor. 

Replica lui cea mai lungă, ameninţarea că o să-i omoare pe 
toţi și o să-i placă, era obraznică și copilăroasă - mai ales că era 
urmată imediat de afirmaţia E amuzant. 

Ha-ha-ha! A început... O, ooo! O, da. 

Reacția lui Blane la rostogolirea și prăbușirea lui 747 era ca 
reacţia palpitantă a unui băieţel la sosirea unui montagne russe 
pe creasta primului urcuș de pe șine și apoi, la prima cădere pe 
care o simţi în stomac. După părerea Barbarei, căpitanul nu 
părea speriat; și nu se simţea groază nici în vorbele, nici în tonul 
vocii lui. 

Acum. Priveşte. 

Aceste cuvinte erau rostite cu trei secunde și jumatate 
înaintea impactului, în clipa când Blane a văzut peisajul nocturn 
înflorind ca un trandafir negru dincolo de parbriz. Părea cuprins 
nu de spaimă, ci de uimire. Fain. 

Joe privi mult timp ultimul cuvânt, până ce fiorul produs de el 
se stinse, până ce reuși să se gândească la toate implicaţiile 
sale cu o oarecare detașare. 

Fain. 

Până la sfârșit, Blane reacționase ca un băieţel într-o călătorie 
dintr-un parc de distracţii. Nu manifestase mai multă îngrijorare 
faţă de pasageri și pentru echipaj, decât un copil nechibzuit și 
arogant faţă de niște insecte pe care le-ar chinui cu chibrituri 
aprinse. 

Fain. 

Dar chiar și un copil nechibzuit, egoist cum pot fi doar cei 
foarte tineri și cei veșnic imaturi, ar fi manifestat totuși o 
oarecare frică pentru soarta lui. Chiar și un sinucigaș hotărât, 
după ce se aruncă în gol de la o mare înălțime, urlă, dacă nu 
înfricoșat de moarte, măcar ros de regrete când plonjează spre 
pământ. Dar acest căpitan, aflat probabil într-o stare total 
modificată, urmărea apropierea morţii aparent fără îngrijorare, 
ba chiar cu încântare, de parcă nu și-ar fi dat seama de vreo 
ameninţare fizică la adresa lui însuși. 

Fain. 

Delroy Blane. Un familist. Un soț fidel. Un mormon credincios. 
Un tip stabil, iubitor, bun, milos. Un om care reușise în viaţă, un 


194 


om fericit, sănătos. Avea toate motivele să trăiască. leșise bine 
la analizele toxicologice. 

Ce este în neregulă în acest tablou? 

Fain. 

O furie zadarnică îl cuprinse pe Joe. Nu era ţintită spre Blane, 
care era cu siguranţă tot o victimă - deși inițial nu părea a fi 
fost. Era furia clocotitoare din copilăria și adolescența lui, 
nedirecţionată și de aceea gata să se reverse ca aburul fierbinte 
dintr-un cazan fără supapă de eliberare a presiunii. 

Băgă carnetul în buzunarul sacoului. 

Işi făcu mâinile pumni. Era greu să-i descleșteze. Simţea 
nevoia să lovească în ceva. În orice. Până va zdrobi acel ceva. 
Până ce i se vor crăpa și-i vor sângera încheieturile degetelor. 

Această furie oarbă îi amintea întotdeauna lui Joe de tatăl lui. 

e 

Frank Carpenter nu fusese o persoană furioasă. Dimpotrivă. 
Nu ridica niciodată glasul decât atunci când era amuzat, 
surprins sau în extaz, de fericire. Era un om cumsecade - 
inexplicabil de bun și ciudat de optimist, având în vedere 
suferințele cu care îl căptușise soarta. 

Totuși Joe fusese mereu furios pentru el. 

Nu și-l amintea pe tatăl lui cu două picioare. Frank și-l 
pierduse pe stângul când mașina lui se ciocnise de o camionetă 
condusă de un beţiv de nouăsprezece ani cu asigurarea 
expirată. Joe nu împlinise încă trei ani. 

Frank și Donna, mama lui Joe, n-aveau decât două cecuri și 
hainele de lucru când se căsătoriseră. Pentru a pune bani 
deoparte, își făcuseră asigurare la mașină. Şoferul beat nu avea 
nicio avere și ei n-au primit nicio compensație de la societatea 
de asigurări pentru piciorul pierdut al lui Frank. 

Piciorul a fost amputat mai sus de genunchi. Pe vremea aceea 
nu existau proteze eficiente. În plus, un picior artificial cu un 
genunchi care să funcţioneze era scump. Frank căpătase o 
asemenea agilitate și viteză cu un singur picior și o cârjă, încât 
glumea spunând că ar putea participa la un maraton. 

Lui Joe nu-i fusese niciodată rușine de infirmitatea tatălui său. 
El și-l amintea nu ca pe un om cu un singur picior, cu un mers 
ciudat, smucit, ci ca pe un minunat povestitor la patul lui, ca pe 
un neobosit jucător de Uncle Wiggly și alte jocuri, ca pe un 
răbdător antrenor de softball. 


195 


Prima încăierare serioasă în care intrase avusese loc când 
avea șase ani, în clasa întâi. Un puști pe nume Les Olner 
spusese despre Frank că este un „invalid tâmpit”. Deși Olner era 
o brută și mai solid decât Joe, superioritatea staturii lui nu 
fusese un avantaj suficient în faţa furiei sălbatice de animal cu 
care se confruntase. Joe l-a bătut măr. Intenţia lui fusese de a-i 
scoate lui Olner ochiul drept, ca să afle ce-nseamnă să trăieşti 
numai cu unul, dar un profesor l-a smuls de lângă puștiul bătut 
înainte de a apuca să-l orbească pe jumătate. 

N-a simţit nicio remușcare după aceea. Nu simțea nici acum. 
Nu era mândru de fapta lui. Pur și simplu așa simțea el. 

Donna știa că soţului ei i s-ar fi frânt inima dacă ar fi aflat că 
băiatul lui intrase în bucluc pentru el. A inventat și i-a aplicat 
singură o pedeapsă lui Joe și amândoi i-au ascuns lui Frank 
incidentul. 

Acesta a fost pentru Joe începutul vieţii sale secrete de furie 
mocnită și violenţă periculoasă. A crescut căutând motiv de 
bătaie și de obicei găsind unul, dar își alegea momentul și locul 
în așa fel încât să se asigure că tatăl lui nu va afla. 

Frank repara acoperișuri, dar nu mai putea să se cațăre pe 
scări și să se târască pe streșini cu un singur picior. Nu-i venea 
să ceară o pensie de invaliditate, dar a acceptat-o un timp, până 
ce a reușit să-și transforme talentul de cioplitor în lemn în 
meserie. 

Făcea cutii de bijuterii, postamente de veioze și alte obiecte 
din esențe de lemn exotice cu modele complicate. Un timp a 
obţinut ceva mai mulţi dolari decât pensia de invaliditate, la 
care a renunţat. 

Donna era cusătoreasă într-o combinaţie de croitorie și 
curățătorie chimică și venea în fiecare zi acasă cu părul încrețit 
de umiditatea presei de călcat și mirosind a benzină și alți 
solvenţi lichizi. Și acum, când Joe intra într-o curăţătorie 
chimică, prima gură de aer îi amintea de părul mamei sale și de 
ochii ei căprui-deschis, pe care în mintea lui de copil și-i 
închipuia decoloraţi de aburi și de substanţe chimice dintr-un 
căprui mai închis. 

La trei ani după ce își pierduse piciorul, Frank a început să 
aibă dureri în încheieturile degetelor și apoi ale mâinilor. | s-a 
pus diagnosticul de artrită reumatică. 

O boală tare urâtă. Și în cazul lui Frank, a evoluat cu o 


196 


rapiditate neobișnuită, ca un foc care i se împrăștiase prin tot 
corpul: de la vertebrele de la ceafă, la umeri, șolduri și la unicul 
genunchi rămas. 

Își închise atelierul de cioplit în lemn. Existau programe 
guvernamentale de ajutor, deși niciodată ajutorul nu era 
suficient și întotdeauna era însoţit de un grad de umilinţă pe 
care birocraţii îl serveau cu o generozitate dușmănoasă, deseori 
fără să-și dea seama. 

Biserica îl ajuta și ea. Caritatea parohială era mai omenoasă și 
mai puţin umilitoare. Frank și Donna erau catolici. Joe se ducea 
cu ei la slujbă, dar nu credea în Dumnezeu. 

Peste doi ani, deja stingherit de pierderea unui picior, Frank 
ajunsese într-un cărucior de invalizi. 

Medicina a progresat substanţial în ultimii treizeci de ani, dar 
pe vremea aceea, tratamentele erau mai puțin eficiente ca 
acum - mai ales în cazuri grave ca al lui Frank. Medicamente 
anti-inflamatorii non-steroide, injecții cu săruri de aur, apoi, mult 
mai târziu, penicilină. Dar osteoporoza înainta. Continuau să se 
piardă ţesuturi de cartilaje și de tendoane din cauza inflamaţiei 
cronice. Mușchii se atrofiau în continuare. Corticosteroizii 
disponibili la vremea aceea încetineau, dar nu puteau opri 
deformarea încheieturilor și îngrozitoarea pierdere a funcționării 
lor. 

Când Joe avea treisprezece ani, printre treburile lui zilnice era 
și aceea de a-și ajuta tatăl să se îmbrace și să se spele când 
mama lui era la serviciu. De la început nu se simţise jignit de 
niciuna din sarcinile care-i reveneau; spre surprinderea lui, 
descoperi în el o tandrețe care contracara omniprezenta lui furie 
împotriva lui Dumnezeu, pe care el și-o descărca aiurea pe 
băieţii care aveau ghinionul de a fi aleși de el pentru a-i bate. 
Mult timp, Frank s-a simţit umilit fiindcă era silit să se bizuie pe 
fiul lui pentru asemenea treburi intime, dar până la urmă chinul, 
tot mai mult, adâncind sentimentele dintre ei. 

Când Joe avea șaisprezece ani, Frank suferea deja de 
anchiloză fibroasă. Niște noduli reumatoizi imenși se formaseră 
la mai multe încheieturi, cel de pe încheietura mâinii drepte 
având dimensiunea unei mingi de golf. Cotul stâng era deformat 
de un nodul aproape cât mingea de softball pe care o aruncase 
de sute de ori la antrenamentele din curtea din spate, când Joe 


197 


avea șase ani și intrase în Liga Juniorilor. 

Tatăl lui trăise apoi pentru realizările lui Joe, care ajunsese un 
elev eminent, deși în același timp lucra ca zilier la un magazin 
McDonald. Juca de asemenea în echipa de fotbal a liceului. 
Frank nu l-a îmboldit niciodată pe Joe să fie în frunte. Motivatia 
lui Joe era dragostea. 

În vara acelui an, s-a înscris în Programul de Atletism pentru 
Tineret al YMCA, în liga de box. Învăţa repede și antrenorul îl 
plăcea, spunea că e talentat. Dar în primele lui partide de 
antrenament, continua să-și zăpăcească în pumni adversarii și 
după ce aceștia se prăbușeau pe frânghiile ringului, învinși și 
lipsiţi de apărare. Până la urmă, trebuia să fie smuls de acolo. 
Pentru ei, boxul era un mijloc de recreere și de autoapărare, dar 
pentru Joe era o terapie sălbatică. Nu voia să vatăme pe nimeni, 
pe niciunul anume, dar vătăma oameni: drept consecinţă, nu i s- 
a permis să concureze în ligă. 

Pericardita cronică a lui Frank, provenită din artrita 
reumatoidă, a dus la o infecţie virulentă a pericardului, care i-a 
provocat în cele din urmă un infarct. Frank a murit cu două zile 
înainte ca Joe să împlinească optsprezece ani. 

La o săptămână după slujba de înmormântare, Joe s-a dus la 
biserică după miezul nopţii, când era pustie. Băuse cam multe 
beri. A împroșcat cu vopsea neagră toate brațele crucii. A 
răsturnat o statuie de piatră a Madonei și a spart vreo douăzeci 
de pahare rubinii de pe stativul cu lumânări votive. 

Ar fi făcut mult mai multe stricăciuni dacă nu l-ar fi cuprins 
repede un sentiment de zădărnicie. Nu-l putea învăţa pe 
Dumnezeu să se câăiască. Nu-și putea exprima durerea cu 
suficientă forță pentru a pătrunde prin vălul de oţel dintre lumea 
pământeană și lumea de apoi - dacă lumea de apoi exista. 

Se prăvăli în strana din faţă și izbucni în plâns. 

A stat totuși acolo mai puţin de un minut, pentru că și-a dat 
seama brusc că, plângând în biserică, ar fi putut să pară că-și 
recunoștea neputinţa. Îi veni ideea ridicolă că era important ca 
lacrimile lui să nu fie interpretate ca o acceptare a cruzimii cu 
care era condus universul. 

Părăsi biserica și n-a fost niciodată arestat pentru vandalism. 
Nu se simţea vinovat pentru ceea ce făcuse - și iarăși, nu era 
nici mândru. 

Un timp a căzut prădă nebuniei, apoi s-a dus la colegiu, unde 


198 


s-a adaptat pentru că jumătate dintre studenţi erau niște tineri 
la fel de nebuni. 

Mama lui a murit după numai trei ani, la vârsta de patruzeci și 
patru de ani. Făcuse cancer pulmonar, care se întinsese în 
sistemul limfatic. Nu fumase niciodată. Nici tatăl lui. Poate din 
cauza vaporilor de benzen și de la alţi solvenţi din curăţătoria 
chimică. Sau poate din cauza oboselii, a singurătăţii și a dorinţei 
de a scăpa odată. 

In noaptea în care a murit, Joe a stat la căpătâiul ei la spital, 
ținând-o de mână, punându-i comprese reci pe frunte și 
strecurându-i în gura arsă bucăţi de gheaţă, pe care ea le cerea 
în timp ce vorbea sporadic, pe jumătate coerent, despre o 
petrecere la Knights of Colombus, unde Frank o dusese când Joe 
avea doar doi ani, în anul dinaintea accidentului și a amputării. 
Era acolo o orchestră mare cu optsprezece instrumentiști 
nemaipomeniţi, care cântau muzică de dans adevărată, nu doar 
rock-uri de legănat pe loc. Ea și Frank învăţaseră singuri fox- 
trot, swing și cha-cha, dar nu dansau rău. Fiecare știa mișcările 
celuilalt. Ce-au mai râs! Erau și baloane, ah, sute de baloane, 
agăţate într-o plasă de tavan. In mijlocul fiecărei mese era 
așezată o lebădă albă de plastic cu o lumânare groasă 
înconjurată de crizanteme mov. Desertul a fost înghețată servită 
într-o lebădă de zahăr. Era noaptea lebedelor. Baloanele erau 
roșii și albe, sute de baloane. Strângând-o tare în braţe într-un 
dans lent, el îi șoptise în ureche că era cea mai frumoasă femeie 
din sală și ah, cât de mult o iubea! Un candelabru rotitor, de 
sală de bal răspândea scântei de luminiţe colorate, baloanele 
roșii și albe se lăsau în jos și lebăda de zahăr avea gust de 
migdale când o striveai între dinţi. Ea avea douăzeci și nouă de 
ani în noaptea dansului și s-a bucurat de această amintire și nu 
de alta chiar în ultimul ceas al vieţii ei, de parcă ar fi fost ultima 
clipă frumoasă pe care o trăise. 

Joe îi făcu slujba de înmormântare la aceeași biserică pe care 
o vandalizase. Brațele crucii fuseseră reparate. O nouă statuie a 
Madonei domina un set complet de lumânări votive de pe rastel. 

Mai târziu și-a descărcat durerea într-o încăierare la bar. S-a 
ales cu nasul spart, dar el l-a cotonogit mai rău pe adversar. 

A rămas nebun până a cunoscut-o pe Michelle. 

La prima lor întâlnire, în timp ce o conducea la apartamentul 
ei, ea îi spusese că era îngrozitor de sălbatic. Observând că el 


199 


considerase asta drept un compliment, ea îi spusese că numai 
un imbecil, un puber zăpăcit de hormoni sau un maimuţțoi de la 
grădina zoologică ar fi atât de lipsit de minte, încât să se poată 
mândri cu așa ceva. 

După aceea, prin exemplul ei, îl învăţă tot ce ulterior i-a 
modelat viitorul. Că dragostea merită riscul de a pierde. Că furia 
îi face cel mai mare rău celui ce se lasă pradă ei. Că atât 
amărăciunea cât și adevărata fericire sunt opţiunile noastre și 
nu condiţii impuse nouă de soartă. Că pacea o găsești 
acceptând acele lucruri pe care noi nu le putem schimba. Că 
prietenii și familia sunt seva vieţii și că scopul existenţei este 
grija și angajarea fața de ceilalți. 

Cu șase zile înainte de nuntă, seara, Joe s-a dus singur la 
biserica unde se oficiaseră slujbele de înmormântare ale 
părinţilor săi. După ce calculă costul stricăciunilor pe care le 
făcuse cu ani în urmă, îndesă o bancnotă de o sută de dolari în 
cutia milei. 

Nu făcuse acea danie nici fiindcă se simţea vinovat și nici 
fiindcă își recăpătase credinţa. O făcuse pentru Michelle, deși ea 
nu va afla niciodată nici de actele lui de vandalism, nici de 
răscumpărarea greșelii. 

După aceea, începuse viaţa sa. 

Și apoi, se sfârșise, în urmă cu un an. 

e 

Acum Nina era din nou pe lume și aștepta să fie găsită, 
aștepta să fie adusă acasă. 

Speranţa de a o găsi pe Nina era pentru Joe un adevărat 
balsam și de aceea putea să-și domolească furia. Pentru 
recuperarea Ninei avea nevoie de o totală stăpânire de sine. 

Îi era rușine cât de repede se îndepărtase de toate lecţiile 
învăţate de la Michelle. O dată cu prăbușirea zborului 353, se 
prăbușise și el, plonjase din cerul în care Michelle îl ridicase cu 
dragostea ei și se întorsese în mocirla amărăciunii. Căderea lui 
era o dezonoare pentru ea și acum simţea ghimpele vinovâăţiei 
la fel de acut, cum l-ar fi simţit dacă ar fi înșelat-o cu altă 
femeie. 

Nina, oglinda mamei ei, îi oferea raţiunea și șansa de a se 
reclădi pentru a deveni reflexia celui ce fusese înainte de 
accident. Putea redeveni un om vrednic de a fi tatăl ei. 

Ninaa, Niiina, ați văzut-o! 


200 


Scotoci încet prin comoara cu imagini mentale despre Nina și 
efectul a fost alinător. Treptat, i se descleștară pumnii. 

Începu ultima oră a zborului citind două dintre cele patru 
printuri ale articolelor despre Teknologik pe care le scosese de 
pe calculatorul redacției Post în după-amiaza precedentă. 

În cel de-al doilea, descoperi o informaţie care-l încremeni. 
Treizeci la sută din acţiunile firmei Teknologik, cel mai mare bloc 
de acțiuni, era deţinut de Nellor et Fils, o companie de acţiuni 
elvețiană cu interese largi și diverse în cercetările din domeniul 
medicamentelor, cercetărilor medicale, publicaţiilor medicale, 
publicaţiilor generale și industriilor filmului și ale difuzării radio 
și TV. 

Nellor et Fils era principalul mijloc folosit de Horton Nellor și 
de fiul său, Andrew, pentru a investi averea familiei, considerată 
a depăși patru miliarde de dolari. Nellor nu era, desigur, 
elveţian, ci american. Își deplasase baza de operaţiuni dincolo 
de ocean cu mulţi ani în urmă. Și cu mai mult de douăzeci de ani 
în urmă, Horton Nellor înființase Los Angeles Post, al cărui 
proprietar era și acum. 

Un timp, Joe își cercetă uluirea de parcă ar fi fost un cioplitor 
care studiază o bucată de lemn cu o formă mai ciudată, 
încercând să se decidă cum s-o folosească mai bine. La fel ca în 
lemnul brut, ceva aștepta să fie descoperit acolo de către mâna 
meșterului; cuțitele lui erau mintea și instinctul de gazetar. 

Investiţiile lui Horton Nellor erau larg răspândite, deci poate 
că n-ar fi însemnat nimic dacă el ar fi deținut acţiuni atât la 
Teknologik, cât și la Post. Era probabil pură coincidenţă. 

Era într-adevăr proprietarul ziarului Post și nu era preocupat 
numai de profit; prin fiul lui, exercita controlul asupra concepţiei 
editoriale și a politicii editoriale a ziarului. Poate că nu era totuși 
prea mult implicat în corporaţia Teknologik Inc. Partea lui de 
acțiuni era substanţială, dar putea controla corporaţia, deci 
poate că nu era angrenat în operaţiuni zilnice, considerând-o 
doar o investiţie pe acţiuni. 

În acest caz, poate că nu era neapărat la curent cu cercetările 
ultrasecrete pe care le efectuau Rose Tucker și asociaţii ei. Și nu 
însemna că avea neapărat vreun grad de responsabilitate 
pentru distrugerea zborului 353. 

Joe își aminti întâlnirea din după-amiaza precedentă cu Dan 
Shavers, editorialistul paginii de afaceri a ziarului Post. Shavers 


201 


îi caracterizase caustic pe șefii de la Teknologik: „Niște ticăloși 
obsedaţi de mania grangorii, care se cred un fel de suverani ai 
lumii afacerilor, când ei nu sunt cu nimic mai breji decât noi. Și 
ei răspund în faţa Celui Care Trebuie Ascultat”. 

Cel Care Trebuie Ascultat. Horton Nellor. Rememorând restul 
scurtei lor conversații, Joe își dădu seama că Shavers 
presupusese că Joe știa de acţiunile lui Nellor la Teknologik. Și 
editorialistul păruse să sugereze că Nellor își impunea punctul 
de vedere nu mai puțin decât o făcea la Post. 

Joe își mai aminti o propoziţie rostită de Lisa Peccatone în 
bucătăria casei soților Delmann când se pomenise relaţia dintre 
Rose Tucker și Teknologik: „Tu și cu mine și cu Rosie suntem 
toţi legaţi. Ce mică-i lumea, nu?” 

Atunci el crezuse că se referea la faptul că zborul 353 
devenise punctul de tensiune al arcului vieţii lor. Poate că ea 
voise de fapt să spună că toţi lucrau pentru același om. 

Joe nu se întâlnise niciodată cu Horton Nellor, care trăia cam 
retras de câţiva ani. Văzuse desigur fotografii cu el. Miliardarul 
în vârstă de aproape șaptezeci de ani avea păr argintiu și o față 
rotundă cu trăsături plăcute, deși cam șterse. Semăna cu o 
brioșă pe care un brutar zugrăvise cu o glazură un chip de 
bunic. 

Nu arăta a ucigaș. Era cunoscut ca un filantrop generos. Nu 
avea reputaţia unui om care ar angaja asasini sau s-ar folosi de 
crimă pentru menţinerea și expansiunea imperiului său. 

Dar fiinţele omenești nu sunt ca merele și ca portocalele: 
aroma învelișului nu garantează gustul miezului. 

Era însă clar că Joe și Michelle lucraseră pentru același om 
care dorea acum s-o ucidă pe Rose Tucker și care - în același 
mod încă de neînțeles - distrusese în mod sigur avionul 353. 
Banii cu care își întreţinuse mult timp familia erau aceiași bani 
care finanțaseră uciderea familiei sale. 

Reacţia lui la această dezvăluire era atât de complicată, încât 
nu reuși s-o descâlcească imediat, era atât de întunecată, că nu 
reușea să vadă forma ei întreagă. 

Simţi cum îi pătrunde greata în stomac. 

Deși se uita pe geam de vreo jumătate de oră, nu observă că 
deșertul ceda locul suburbiilor orașului și apoi suburbiile, 
orașului însuși. Rămase surprins când își dădu seama că avionul 
cobora spre LAX. 


202 


Pe pistă, în timp ce se îndreptau spre poarta atribuită lor și în 
timp ce coridorul mobil telescopat era atașat ca un cordon 
ombilical între 737 și sala aeroportului, Joe se uită la ceas, se 
gândi care era distanța până la Westwood și calculă că va 
ajunge cu cel puţin o jumătate de oră mai devreme la întâlnirea 
cu Demi. Perfect. Voia să aibă suficient timp pentru a studia 
locul de întâlnire de peste drum și de la o depărtare de o 
intersecție, înainte de a se angaja în acea întâlnire. 

Demi era cu siguranță o persoană de încredere. Doar era 
prietena lui Rose. Joe îi obținuse numărul din mesajul pe care i-l 
lăsase Rose la Post. Dar nu era dispus să mai aibă încredere în 
cineva. 

La urma urmelor, chiar dacă motivaţia lui Rose Tucker fusese 
curată, chiar dacă o ţinuse pe Nina cu ea, ca să împiedice 
corporaţia Teknologik să ucidă sau să răpească fata, o ţinuse 
totuși pe fiica lui Joe departe de el timp de un an. Mai rău, îl 
lăsase să creadă în continuare că Nina - ca și Michelle și Chrissie 
- murise. Din motive pe care el încă nu le cunoștea, poate că 
Rose nu va vrea niciodată să-i înapoieze fata. 

Să n-ai încredere în nimeni. 

Când se ridică de pe scaun și porni spre ieșire, Joe observă un 
bărbat cu pantaloni albi, cămașă albă și pălărie Panama albă 
ridicându-se de pe un scaun plasat mai în faţa și privind înapoi, 
spre el. Tipul avea în jur de cincizeci de ani, era scund și 
îndesat, cu o coamă deasă de păr alb, care îi dădea înfățișarea 
unui star rock bătrâior, mai ales cu pălăria aceea. 

Nu era un necunoscut. 

Joe se gândi o clipă că bărbatul era într-adevăr o celebritate 
mai măruntă - un muzician dintr-o orchestră celebră sau un 
actor de seriale de televiziune. Apoi își dădu seama că nu-l 
văzuse pe ecran sau pe scena, ci în altă parte, recent, în 
împrejurări importante. 

Domnul Panama își întoarse privirea în altă parte după o 
fracțiune de secundă de contact direct al privirilor lor, păși pe 
intervalul dintre scaune și porni înainte. Ca și Joe, nu avea 
bagaje de mână, de parcă ar făcut o călătorie de o zi. 

Intre turistul de o zi și Joe erau opt sau zece pasageri. Joe se 
temea să nu piardă urma prăzii lui înainte de a-și aminti unde-l 
mai văzuse. Nu-și putea croi drum pe pasajul îngust dintre 
scaune, pe lângă ceilalți pasageri, fără să provoace o oarecare 


203 


agitaţie și prefera ca domnul Panama să nu știe că fusese 
reperat. 

Când Joe încercă să folosească pălăria aceea deosebită ca un 
stimulent al memoriei, dădu greș, dar când și-l imagină pe 
individ fără pălărie și se concentră asupra coamei de păr alb, își 
aminti de membrii sectei cu capete rase, înveșmântaţi în mantii 
albastre. Legătura îi scăpa însă, i se părea absurdă. 

Apoi se gândi la focul în jurul căruia membrii sectei se 
strânseseră în noaptea precedentă pe plajă, în locul unde 
aruncase punga de la McDonald care conţinea șerveţelul 
Kleenex înmuiat de sângele lui Charlie Delmann. Și dansatorii în 
slipuri din jurul unui alt foc. Un al treilea foc și adunarea 
surferilor în interiorul cercului totemic alcătuit din scândurile lor 
ridicate cu vârfurile în sus. Și un alt foc, în jurul căruia ședeau 
vreo doisprezece oameni care ascultau fascinaţi un bărbat 
scund și îndesat, cu o față lată, charismatică și o coamă de păr 
alb spunând o poveste cu stafii, cu o voce răsunătoare. Acesta 
era omul. Povestitorul. 

Joe nu avea nicio îndoială că era unul și același individ. 

Mai știa de asemenea că nu exista absolut nicio șansă ca 
drumurile lui să se fi încrucișat cu drumurile acestui om pe plajă 
în noaptea precedentă și din nou aici, din pură întâmplare. Totul 
este strâns legat în această lume mai conspirativă decât oricare 
alta. 

Probabil că îl supravegheau de săptămâni sau luni întregi, 
așteptând să fie contactat de Rose, când el devenise conștient 
de prezenţa lor pe plaja din Santa Monica, sâmbătă dimineaţa, 
în acest timp ei aflaseră de toate locurile pe unde umbla el, care 
nu erau numeroase: apartamentul, câteva localuri, cimitirul și 
câteva plaje preferate unde se ducea să înveţe de la mare, 
indiferența. 

După ce îl bătuse pe Wallace Blick, năvălise în camioneta lor 
și apoi fugise din cimitir, îi pierduseră urma. Joe găsise 
transmiţătorul de pe mașina lui și îl aruncase în camionul 
grădinarului care trecuse pe lângă el și îi pierduseră urma. 
Fuseseră cât pe-aci să-i dea din nou de urmă la redacţia ziarului 
Post, dar el o ștersese cu câteva minute înainte de a apărea ei. 

Deci supravegheaseră apartamentul lui, localurile, plajele - 
așteptându-l să apară undeva. Grupul amuzat de povestea cu 
stafii era alcătuit din oameni obișnuiți, dar povestitorul care se 


204 


introdusese în adunarea lor nu era deloc un tip obișnuit. 

Îl reperaseră din nou pe Joe în noaptea precedentă pe plajă. 
Joe cunoștea jargonul de urmărire: îl recuperaseră pe plajă. Il 
urmăriseră până la magazinul de obiecte casnice de unde el îl 
sunase pe Mario Oliveri în Denver și pe Barbara în Colorado 
Springs. Îl urmăriseră până la motel. _ 

L-ar fi putut ucide acolo. Pe tăcute. In timp ce dormea sau 
după ce l-ar fi trezit cu pistolul la tâmplă. Ar fi putut să lase 
impresia că murise în urma unei supradoze de droguri sau a 
unei sinucideri. 

În vâltoarea clipei, se grăbiseră să tragă în el la cimitir, dar 
acum nu se mai grăbeau să-l omoare. Poate că totuși Joe va 
reuși să-i ducă din nou la Rose Marie Tucker. 

Era clar că nu știau că el fusese la casa soţilor Delmann, 
printre alte locuri unde mai fusese, în orele când ei îl pierduseră. 
Dacă ar ști că el văzuse ce li se întâmplase soţilor Delmann și 
Lisei - chiar dacă nu putea înţelege cele întâmplate - probabil că 
l-ar lichida. N-ar risca. L-ar lichida „cu daune importante”, cum 
se exprimă cei de teapa lor. 

În timpul nopţii, instalaseră încă un mecanism de urmărire pe 
mașina lui. Înainte de ivirea zorilor, îl urmăriseră până la LAX, 
întotdeauna de la distanţa ca să nu riște să fie reperați. Apoi 
până la Denver și poate mai departe. 

lisuse! 

Ce speriase oare căprioarele din pădure? 

Joe se simțea prost și neglijent, deși știa că nu era niciuna nici 
alta. Nu putea spera să se priceapă la fel de bine ca ei la acest 
joc; nu-l mai practicase până atunci, în timp ce ei îl practicau 
zilnic. 

Dar se perfecționa. Se perfecționa tot mai mult. 

Înainte, pe interval, povestitorul ajunse la ieșire și dispăru în 
coridorul de debarcare. 

Joe se temea să nu-și piardă prada, dar era absolut necesar 
ca ei să continue să creadă că el nu știa de existenţa lor. 

Barbara Christman era în mare pericol. În primul rând, trebuia 
să găsească un telefon ca s-o avertizeze. 

Prefăcându-se răbdător și plictisit, își târșâi picioarele alături 
de ceilalți pasageri. În coridor, care era mult mai lat decât 
intervalul din avion, reuși în cele din urmă să se strecoare pe 
lângă ei fără să pară alarmat sau grăbit. Nu-și dădu seama că își 


205 


ținea respiraţia decât când răsuflă ușurat zărind prada în fața 
lui. 

Uriașa sală a aeroportului era aglomerată. Șirurile de scaune 
de la porţi erau ocupate de pasagerii care așteptau să prindă un 
avion de după-amiază în ultimele ore ale week-end-ului care 
treceau repede. Pasagerii care soseau se scurgeau din celelalte 
porţi prin sala aeroportului, sporovăind, râzând, certându-se, 
meditând în tăcere, târșâindu-și picioarele, mergând cu pași 
mari, înaintând agale, șchiopătând sau clătinându-se. Erau 
oameni singuri, perechi, familii întregi, negri și albi, asiatici și 
latino-americani, patru bărbaţi samoani impunători, toţi cu 
pălării negre cu calota plată și borurile întoarse, femei frumoase 
cu ochi negri pieziși, graţioase ca niște sălcii în sariuri/e lor cu 
turcoaze, rubine sau safire, altele în chadoruri și altele în blugi, 
bărbaţi în costume de afaceri, bărbaţi în șorturi și cămăși sport 
în culori vii, patru tineri evrei hasid certându-se (dar plăcut) în 
privinţa celui mai mistic dintre toate documentele (o hartă a 
autostrăzilor din Los Angeles), soldaţi în uniformă, copii care 
gângureau și copii care răcneau și doi octogenari în cărucioare 
pentru invalizi, doi prinți arabi înalţi, în aka/uri și kaffiyehuri și 
djebellauri fluturătoare, precedaţi de gardieni de corp fioroși și 
urmaţi de suitele lor, turiști roșii ca racul plutind spre casă pe 
norii astringenţi de loțiuni de plajă medicamentoase, turiști 
palizi sosind cu mirosul umed al ținuturilor înnorate lipit de ei - 
și, ca o navă albă ciudat de senină în timpul unui taifun, 
bărbatul cu pălărie de Panama, navigând semeţț pe o mare 
poligenică. 

Din partea lui Joe, toţi puteau fi travestiţi, fiecare din ei putea 
fi un agent al concernului Teknologik sau al unor instituţii 
necunoscute, toți urmărindu-l pe furiș, fotografiindu-l cu aparate 
miniaturale ascunse în poşete, genţi diplomat și sacoșe, toţi 
consultându-se prin microfoane ascunse dacă să fie lăsat să 
meargă mai departe sau să fie împușcat pe loc. 

Nu se mai simţise niciodată atât de singur într-o mulţime. 

Îngrozit de ce s-ar putea întâmpla - chiar în clipa aceea - cu 
Barbara, încercă să-l menţină pe povestitor în câmpul lui vizual, 
căutând în același timp un telefon. 


206 


e PARTEA A PATRA e 
Foc palid 


e Capitolul 13 


Telefonul public, unul dintr-un ciorchine de patru, nu se afla 
într-o cabină, dar aripile unui scut sonor furnizau o oarecare 
intimitate. 

În timp ce forma numărul Barbarei din Colorado Springs, Joe 
își încleșta dinţii, de parcă astfel ar fi putut să muște din 
vacarmul din sala aglomerată a aeroportului și să-l mestece, 
transformându-l într-o tăcere care i-ar fi permis să se 
concentreze. Avea nevoie să chibzuiască adânc ce-i va spune, 
dar nu dispunea nici de timpul și nici de singurătatea necesare 
pentru a elabora discursul ideal și se temea să nu facă o gafă 
care i-ar face și mai multe dificultăţi. 

Chiar dacă telefonul ei nu fusese ascultat în seara 
precedentă, era cu siguranţă urmărit acum, după ce el o 
vizitase. El avea îndatorirea s-o prevină de pericol, convingându- 
i în același timp pe cei ce-i ascultau convorbirile că ea nu 
încălcase niciodată jurământul de tăcere care va garanta 
siguranţa ei și a lui Denny. 

Când telefonul începu să sune în Colorado, Joe se uită spre 
povestitor, care se postase ceva mai departe, în partea opusă a 
sălii aeroportului. Stătea în fața unui stand de ziare și a unui 
magazin de cadouri, aranjându-și nervos pălăria de Panama și 
discutând cu un american spaniol îmbrăcat cu pantaloni kaki, o 
cămașă verde de bumbac și șapcă Dodgers. 

Ascuns de paravanul călătorilor care-i treceau prin faţă, Joe se 
prefăcea că nu-i urmărește pe cei doi, care, se prefăceau, la 
rândul lor, mai puţin convingător, că nu-l urmăresc pe el. Erau 
mai puţin circumspecţi decât ar fi trebuit să fie, pentru că erau 
prea siguri pe ei. Deși acceptau poate că era perseverent și 
inteligent, îl considerau totuși un orășean smucit, zbătându-se în 
apa năvalnică a unui râu care-i ajungea mult deasupra capului. 


207 


Era desigur exact așa cum îl credeau ei, dar el spera că este 
și ceva mai mult decât atât. Un om mânat de dragoste paternă - 
și de aceea un om periculos. Un om însetat de dreptatea străină 
lumii lor, cu o etică de conjunctură, în care singura morală era 
morala propriilor avantaje. 

Barbara răspunse la cel de al cincilea apel, tocmai când Joe 
începea să dispere. 

— Eu sunt, Joe Carpenter, spuse el. 

— Tocmai... 

Înainte ca Barbara să apuce să spună ceva ce ar fi putut da la 
iveală dezvăluirile pe care i le făcuse ea, Joe spuse: 

— Ascultă, voiam să-ţi mulțumesc din nou pentru că m-ai dus 
la locul accidentului. N-a fost ușor, dar trebuia să fac asta, 
trebuia să văd, ca să pot avea parte cândva de liniște 
sufleteasca. lartă-mă dacă te-am pisat să-mi spui ce s-a 
întâmplat cu adevărat cu avionul acela. Cred că eram într-o 
stare de nebunie. În ultimul timp s-au petrecut tot felul de 
lucruri ciudate și imaginaţia mea a luat-o razna. Ai avut dreptate 
când ai spus că de obicei lucrurile sunt exact așa cum para fi. E 
greu de acceptat că îţi poţi pierde familia într-un incident stupid 
- accident, defecțiune tehnică, eroare umană sau ce-o fi fost. 
Simţi pur și simplu că trebuie să fi fost altceva, mult mai 
semnificativ decât un accident, pentru că... ei bine, pentru că ei 
erau importanţi pentru tine. Înţelegi? Îţi închipui că trebuie să fie 
niște ticăloși pe undeva, că nu poate fi de vina numai soarta, 
pentru că Dumnezeu n-ar lăsa să se întâmple așa ceva. Dar tu 
m-ai pus pe gânduri când ai spus că numai în filme există 
asemenea ticăloși. Dacă vreau să depășesc această criză, va 
trebui să accept că se întâmplă astfel de lucruri și că nu e 
nimeni de vină. Viaţa este un risc, nu? Dumnezeu permite să 
moară oameni nevinovaţi, să moară copii. E simplu. 

Joe era încordat, așteptând să audă ce va spune ea, să vadă 
dacă ea înţelesese mesajul important pe care se străduia să-l 
transmită indirect. 

După o scurtă ezitare, Barbara spuse: 

— Sper să-ţi găsești liniștea, Joe, sper din tot sufletul. Ai avut 
nevoie de mult curaj ca să te duci acolo, chiar la locul impactului 
cu solul. Și îţi trebuie mult curaj ca să accepţi adevărul că până 
la urmă nu e nimeni de vină. Atâta timp cât te agăţi de ideea că 
există un vinovat, o persoană care trebuie adusă în faţa 


208 


justiţiei... ei bine, în acest caz te va chinui gândul răzbunării și 
nu te vei vindeca. 

Înţelesese. 

Joe închise ochii și încercă să-și domolească nervozitatea. 

— Trăim... trăim vremuri stranii. E ușor să crezi în conspirații 
vaste, spuse. 

— E mai ușor decât să înfrunţi adevăruri dure. Tu nu ești de 
fapt în conflict cu piloţii sau cu echipa de mecanici. Nici cu 
controlorii de trafic sau cu constructorii avionului. Tu ești de fapt 
în conflict cu Dumnezeu. 

— Un conflict în care nu pot învinge, spuse el deschizând 
ochii. 

În faţa standului de ziare, povestitorul și susținătorul echipei 
Dodgers își terminară conversaţia. Povestitorul pleca. 

— Nu trebuie să înțelegem de ce, spuse Barbara. Trebuie doar 
să credem că există o rațiune. Dacă nu poți învăța să accepti 
asta, s-ar putea într-adevăr să nu-ţi afli liniștea. Eşti un om tare 
cumsecade, Joe. Nu meriţi să te chinui atât. O să mă rog pentru 
tine. 

— Mulţumesc, Barbara. Mulţumesc pentru tot. 

— Succes, Joe. 

Era cât pe-aci să-i ureze și el succes, dar acest cuvânt putea fi 
un pont pentru cei care ascultau. De aceea spuse doar: 

— La revedere. 

Închise apoi telefonul, încă încordat. 

Prin simplul fapt că fusese în Colorado și bătuse la ușa 
Barbarei, îi pusese pe ea, pe fiul ei și întreaga familie a fiului ei 
într-un imens pericol - deși el nu avea cum să știe că asta va fi 
consecinţa vizitei lui. Acum ei i se putea întâmpla orice - sau 
nimic - și Joe simţea cum i se strânge în jurul inimii un laţ al 
vinovăției. 

Pe de altă parte, ducându-se în Colorado, aflase că Nina 
supravieţuise, printr-o minune. Era dispus să-și asume 
responsabilitatea morală pentru o sută de morţi, în schimbul 
speranţei de a o revedea pe ea. 

Era conștient cât de monstruos este să considere viaţa fiicei 
sale mai prețioasă decât vieţile a o sută de necunoscuţi - sau 
două sute, sau o mie. Nu-i păsa. Ar fi fost în stare să ucidă ca s-o 
salveze pe ea, dacă ar fi nevoit să ajungă în această situaţie 
extremă. Ar ucide pe oricine i-ar sta în cale. Oricâți. 


209 


Nu era oare aceasta dilema umană, să visezi că faci parte 
dintr-o comunitate, dar în faţa morţii veșnice, să acţionezi 
întotdeauna sub imperative personale și familiale? Și el era, la 
urma urmelor, om. 

Joe părăsi telefoanele publice și se îndreptă prin sala 
aeroportului spre ieșire. Când ajunse la capul scării rulante, 
simţi nevoia să privească în urmă. 

Susținătorul echipei Dodgers îl urmărea la o distanţă discretă, 
mascat perfect de banalitatea îmbrăcăminţii și 
comportamentului său. Se strecura prin mulțime cu atâta 
îndemânare, încât nu sărea în ochi mai mult decât un fir de aţă 
într-o țesătură cu mai multe culori. 

Coborând scara spre parterul aeroportului, Joe nu mai privi în 
urmă. Ori susținătorul echipei Dodgers era tot pe urmele lui, ori 
îl predase pe Joe unui alt agent, așa cum făcuse povestitorul. 

Ținând seama de extraordinarele lor resurse, aveau probabil 
un contingent substanţial de oameni la aeroport. Nu putea 
scăpa de ei acolo. 

Avea la dispoziţie exact o oră până la întâlnirea cu Demi, 
care, spera el, îl va duce la Rose Tucker. Dacă nu va reuși să 
ajungă la timp la întâlnire, nu va mai putea restabili legătura cu 
femeia aceea. 

Ceasul lui de mână părea să ticăie la fel de tare ca un pendul. 

e 

Feţe chinuite se topeau prefăcându-se în forme mutante de 
animale ciudate și în peisaje de coșmar pe zidurile întinsei 
structuri de beton cenușiu a parcării. Uruitul motoarelor 
mașinilor din alte coridoare, de pe alte etaje, reverbera ca 
geamătul unui uriaș prin cavernele acelea făcute de mâna 
omului. 

Găsi Honda acolo unde o lăsase. 

Deși în garaj erau majoritare automobilele, trei camionete - 
nici una albă - și un vechi minibus Volkswagen cu perdele la 
ferestre și o furgonetă cu copertină erau parcate suficient de 
aproape de el pentru a servi drept posturi de supraveghere. Nu 
le dădu prea mare atenţie. 

Deschise repede portbagajul mașinii și folosindu-și corpul 
pentru a bloca perspectiva unui eventual privitor, scotoci repede 
după banii ascunși în roata de rezervă. Luase două mii cu el în 
Colorado, dar lăsase majoritatea bancnotelor în Honda. Se 


210 


temea să nu fi dispărut plicul cu însemnele băncii, dar era acolo 
unde-l lăsase. 

Strecură plicul sub banda din talie a blugilor. Se gândi să ia cu 
el și mica valiză, dar dacă o muta pe scaunul din faţă, cei care-l 
urmăreau n-ar fi păcăliţi de mica înscenare pe care le-o 
pregătea. 

Așezat pe scaunul șoferului, scoase plicul de la talie, îl 
deschise și vâri teancurile de câte o sută de dolari în diverse 
buzunare ale sacoului de catifea reiată. Împături plicul gol și-l 
băgă într-un compartiment al bordului. 

Când dădu în spate ca să iasă din locul de parcare și apoi 
porni, niciunul dintre vehiculele suspecte nu-l urmări imediat. Nu 
aveau nevoie să se grăbească. Ascuns undeva pe caroseria 
Hondei, un alt transmiţător emitea echipei de supraveghere un 
semnal care făcea inutil un contact vizual permanent. 

Cobori cele trei nivele până la ieșire. La gheretele casierilor 
stăteau la rând vehiculele care plecau. 

Aplecându-se câţiva centimetri în față, se uită de mai multe 
ori în oglinda retrovizoare. În clipa când întinse mâna spre 
casier, zări furgoneta cu copertină așezându-se la coadă, cu 
șase mașini în urma lui. 

e 

Plecând de la aeroport, menținu viteza puțin sub limita 
admisă și nu făcu niciun efort să prindă semafoarele pe verde 
când apărea culoarea galben în fața lui. Nu voia să se 
îndepărteze prea mult de urmăritorii lui. 

Preferând străzile, bulevardelor, se îndreptă spre partea de 
vest a oraşului. La fiecare intersecție dintr-un aglomerat cartier 
comercial, căuta un loc de retragere care ar fi servit scopului 
său. 

Ziua de vară era caldă și senină și razele de soare se 
împrăștiau în curcubee parabolice pe parbrizul murdar. Nici apa 
înspumată împroșcată, nici ștergătoarele nu curăţau suficient 
geamul. 

Căznindu-se să vadă prin luciul geamului, Joe era cât pe-aci să 
nu acorde destulă atenţie firmei de mașini la mâna a doua, 
Vânzări Auto Gem Fittich. Duminica era zi de cumpărat mașini și 
terenul era deschis, deși probabil nu pentru mult timp. Dându-și 
seama că este exact ce-i trebuia, Joe trase lângă trotuarul din 
dreapta și se opri la jumătate de cvartal de terenul firmei. 


211 


Se afla în fața unui atelier de reparaţii la sistemul de 
transmisie. Firma ocupa o clădire prost întreţinută din stuc și 
oțel ruginit, care arata de parcă ar fi fost adunată la un loc de o 
capricioasă tornadă, din bucăţi de la mai multe construcţii 
dezmembrate anterior. Din fericire, atelierul era închis; Joe n- 
avea chef să-i sară în ajutor vreun mecanic generos. 

Opri motorul și cobori din Honda. 

Furgonetă cu copertină nu se zărea încă pe strada din spatele 
lui. 

Se duse repede spre partea din față a mașinii și deschise 
capota. 

Honda nu-i mai era de folos. De data asta, ascunseseră 
probabil atât de bine transmiţătorul încât îi vor trebui câteva 
ceasuri ca să-l găsească. Nu putea să meargă cu ea la 
Westwood și să-i ducă la Rose, dar nu putea nici s-o abandoneze 
pur și simplu, pentru că ei și-ar da seama că îi reperase. 

Trebuia să lepede în așa fel Honda, încât să nu pară a fi un 
act de sabotaj, ci o defecţiune tehnică autentică. In cele din 
urmă, cei care-l urmăreau vor deschide capota și, dacă vor 
descoperi lipsa unor bujii sau un capac de delco desfăcut, își vor 
da seama că au fost păcăliţi. 

În acest caz, Barbara Christman ar fi în pericol mai mare ca 
oricând. Își vor da seama că Joe îl recunoscuse pe povestitor la 
aeroport, știa că îl urmăriseră în Colorado - și că tot ce-i spusese 
Barbarei la telefon avea scopul de a o avertiza pe ea și de a-i 
convinge pe ei că ea nu-i spusese lui nimic important, când, de 
fapt, ea îi spusese totul. 

Deconectă cu grijă modulul de control al aprinderii, dar îl lăsă 
să stea lejer în cutia lui. La o cercetare grăbită nu se va observa 
că era desprins. Chiar dacă mai târziu vor căuta până vor 
descoperi care este problema, mai mult ca posibil vor 
presupune că modulul se desprinsese singur și nu că Joe 
umblase la el. Cel puţin vor rămâne cu o oarecare îndoială, 
Barbara fiind astfel protejată. 

Furgoneta cu copertină trecu pe lângă el. 

Nu se uită direct la ea, dar o recunoscu cu coada ochiului. 

Un minut, două, se prefăcu că studiază diverse piese la 
motor. Mai împungea câte una, mai răsucea alta, se scărpina în 
cap. 

Lăsând capota deschisă, se urcă din nou la volan și încercă să 


212 


pornească motorul, dar, desigur, nu avu noroc. 

Cobori din mașină și se duse să se uite din nou la motor. 

Zări la marginea câmpului său vizual că furgoneta cu 
copertina virase la prima intersecţie. Se oprise în parcarea unei 
clădiri industriale pustii, având pe fațada pancarta unei agenţii 
imobiliare, De vânzare. 

Joe mai studie un minut motorul, înjurând energic și pitoresc, 
în eventualitatea că îl urmăreau cu microfoane direcționale. 

În cele din urmă, trânti la loc capota și se uită îngrijorat la 
ceas. Rămase pe loc un moment, indecis. Işi consultă din nou 
ceasul și spuse, „Fir-ar să fie!” 

leși înapoi pe stradă, în direcţia din care venise. Când ajunse 
la terenul cu mașini la mâna a doua, ezită de ochii lor, apoi se 
duse drept spre biroul de vânzări. 

Firma Vânzări Auto Gem Fittich funcţiona sub numeroase 
șiruri încrucișate de fanioane de plastic galbene, albe și roșii, 
decolorate de soarele verii. În bătaia vântului pocneau ca aripile 
unui stol de ulii, pe deasupra a peste treizeci de mașini, unele în 
formă bună, altele niște adevărate epave. 

Biroul se afla într-o clădire mică din prefabricate, zugrăvită în 
galben mărginit de roșu. Prin fereastra mare, Joe zări un bărbat 
tolănit pe un balansoar, cu picioarele încălţate în espadrile 
proptite pe birou, care se uita la un mic televizor. 

Când urcă cele două trepte și intră pe ușa deschisă, auzi un 
reporter sportiv comentând un meci de baseball. 

Clădirea consta dintr-o singură încăpere mare, cu o toaletă 
într-un colț, vizibilă din ușa întredeschisă. Cele două birouri, cele 
patru scaune și dulapurile de metal erau ieftine, dar totul era 
curat și bine îngrijit. 

Joe se așteptase să găsească acolo praf, harababură și o 
atmosferă de calmă disperare. 

Vânzătorul, în vârstă de patruzeci și ceva de ani, avea o mină 
veselă, părul blond și era îmbrăcat cu pantaloni de doc cafenii și 
o cămașă sport galbenă. Işi cobori picioarele de pe birou, se 
ridică de pe scaun și îi întinse mâna. 

— Salut! Nu v-am auzit venind cu mașina. Numele meu este 
Gem Fittich. 

Joe îi strânse mâna și îi spuse: 

— Joe Carpenter. Am nevoie de o mașină. 

— Ai nimerit exact în locul potrivit. 


Fittich întinse mâna spre televizorul portabil de pe birou. 

— Nu-i nevoie să-l stingi, spuse Joe. 

— Dacă îi susţii, nu-i bine să vezi partida asta. Mănâncă 
bătaie. 

În clipa aceea, atelierul de reparaţii ale sistemelor de 
transmisie îi ascundea de echipa de supraveghere. Dar dacă 
furgoneta cu copertină apărea peste drum, după cum se aștepta 
Joe, și dacă microfoanele direcţionale erau orientate spre 
fereastră, era nevoie de sunetul meciului de baseball pentru a le 
acoperi glasurile. 

Plasându-se în așa fel, încât să poată vorbi cu Fittich și să 
vadă dincolo de el terenul cu mașini și strada, Joe spuse: 

— Cât costă cea mai ieftină jucărie pe patru roți în stare de 
funcționare? 

— La preţurile mele, ai marfă de calitate fără să te mai 
gândești la... 

— S-a făcut, spuse Joe, scoțând câteva teancuri de o sută 
dintr-un buzunar al sacoului. În funcţie de cum se comportă la o 
scurtă probă, o să cumpăr cea mai ieftină mașină pe care o ai în 
clipa asta, cu toţi banii jos și fără nicio garanţie. 

Pe Fittich îl îmbiau banii scoși la vedere. 

— Pai am pentru tine un Subaru. A ieșit de mult din fabrică 
sărmanul, dar mai are viaţă în el. Nu are aer condiționat și nici 
radio... 

— Cât vrei pe el? 

— Păi i-am mai făcut niște reparaţii și am stabilit preţul la 
două mii o sută cincizeci, dar ţi-l las la o mie nouă sute 
șaptezeci și cinci. Este... 

Joe se gândise să-i ofere mai puţin, dar fiecare minut conta și 
având în vedere ce avea de gând să-l roage pe Fittich, trase 
concluzia că nu se cuvenea să se tocmească. Il întrerupse pe 
vânzător spunând: 

— Bine, îl iau. 

După o zi care-l dezamăgise prin lentoarea negoțului cu cai 
putere, Gem Fittich era clar sfâșiat între bucuria unei posibile 
vânzări și neliniștea produsă de modul în care ajunseseră la o 
înţelegere. Îi mirosea a ceva necurat. 

— Nu vrei să faci o probă? 

Punând două mii de dolari pe biroul lui Fittich, Joe spuse: 

— Exact asta vreau să fac. Singur. 


214 


Peste drum, un bărbat înalt apăru, pe jos, din direcţia de unde 
era parcată furgoneta cu copertină. Se opri la umbra refugiului 
unei stații de autobuz. Dacă s-ar fi așezat pe banca din refugiu, 
n-ar fi văzut biroul de vânzări din cauza produselor parcate în 
faţă. 

— Singur? se miră Fittich. 

— Ti-am pus toată suma pe masă, spuse Joe. Scoase din 
portofel permisul de conducere și i-l întinse lui Fittich. Văd că ai 
un xerox. Fă-mi o copie. 

Tipul din stația de autobuz era îmbrăcat cu o cămașă cu 
mâneci scurte și pantaloni de doc și nu avea nimic în mână. 
Deci nu era dotat cu un mecanism de ascultare de mare putere 
la distanţă; doar supraveghea. 

Fittich urmări direcţia privirii lui Joe și spuse: 

— În ce bucluc o să intru? 

Joe întâlni privirea vânzătorului. 

— În niciun bucluc. Ești nevinovat. Îţi faci meseria. 

— De ce te interesează tipul din staţia de autobuz? 

— Nu mă interesează. E un tip oarecare. 

Fittich nu se lăsă păcălit. 

— Dacă vrei într-adevăr să cumperi și să nu faci doar o probă 
de mașină, trebuie să completăm formulare oficiale, să stabilim 
o taxă de vânzare, să respectăm procedurile legale. 

— Dar imediat o probă de mașină, spuse Joe. 

Se uită la ceas. Nu se mai prefăcea că era îngrijorat în privinţa 
orei, chiar era. 

— Bine, ascultă, domnule Fittich, să terminăm cu tâmpeniile. 
N-am timp de pierdut. Va fi pentru dumneata chiar mai 
avantajos decât o vânzare, pentru că iată ce se va întâmpla. 
Dumneata iei banii și îi înfunzi cât mai adânc într-un sertar al 
biroului. Nimeni nu trebuie să afle vreodată că eu ţi i-am dat. O 
să plec cu Subaru acolo unde trebuie să mă duc, adică până în 
cartierul de vest. Aș lua mașina mea, dar au instalat pe ea un 
mecanism de urmărire și nu vreau să fiu urmărit. Voi abandona 
Subaru într-o zonă sigură și o să te sun mâine ca să-ţi spun unde 
e. Ți-l iei înapoi și vei rămâne cu două mii de dolari fără impozit 
pentru că ai închiriat cea mai ieftină mașină pentru o zi. Cel mai 
rău lucru care ţi se poate întâmpla este să nu te sun. Oricum 
rămâi cu banii și cu o declaraţie de furt. 

Fittich răsuci pe toate părțile permisul de conducere. 


215 


— N-o să mă întrebe nimeni de ce te-am lăsat să faci o probă 
singur, chiar și cu o copie a permisului de conducere? 

— Tipul mi s-a părut cinstit, îi sugeră Joe lui Fittich ce urma să 
spună. Pe permisul de conducere era fotografia lui. Și nu 
puteam să plec, pentru că așteptam să mă sune un tip care 
trecuse pe aici și spusese că s-ar putea să cumpere cea mai 
bună fierotanie pe care o am. N-am vrut să risc să pierd o 
asemenea ocazie. 

— Te-ai gândit la toate, spuse Fittich. 

Atitudinea lui se schimbă. Vânzătorul indolent și zâmbăreţț se 
transformă într-o crisalidă din care se ivea un alt Gem Fittich, o 
variantă cu mai multe unghiuri și cu margini mai dure. 

Se duse spre xerox și îi dădu drumul. 

Cu toate acestea, Joe simţi că Fittich încă nu se hotărâse. 

— Adevărul este, domnule Fittich, că și în cazul în care arveni 
aici și te-ar lua la întrebări, nu ţi-ar putea face nimic - și nu s-ar 
deranja să facă nimic. 

— Te ocupi cu trafic de droguri? întrebă sec Fittich. 

— Nu. 

— Fiindcă îi urăsc pe cei care vând droguri. 

— Şi eu. 

— Îi nenorocesc pe copiii noștri, distrug ce-a mai rămas din 
tara asta. 

— Sunt absolut de acord. 

— Nu că ar fi rămas mare lucru. 

Fittich se uită pe fereastră la bărbatul din staţia de autobuz. 

— Sunt polițiști? 

— Nu chiar. 

— Fiindcă eu ţin cu polițiștii. Au multă treabă de făcut în zilele 
noastre, încercând să apere legea când cei mai mari criminali se 
află chiar printre aleșii noștri. 

Joe clătină din cap. 

— De polițiștii ăștia n-ai auzit niciodată. 

Fittich chibzui câteva clipe, apoi spuse: 

— Mi-ai dat un răspuns cinstit. 

— Sunt cât se poate de sincer cu dumneata. Dar mă grăbesc. 
Ei cred probabil că am venit aici ca să chem un mecanic sau o 
mașină care să mă remorcheze, ceva în genul ăsta. Dacă îmi dai 
Subaru, trebuie să mi-l dai imediat, înainte ca ei să mă poată 
împiedica să fac ceea ce vreau să fac. 


216 


După ce se uită spre geam și spre staţia de autobuz de peste 
drum, Fittich întrebă: 

— Sunt de la guvern? 

— În ce privește intenţiile și scopul lor, da. 

— Ştii de ce este tot mai gravă problema drogurilor? spuse 
Fittich. Pentru că jumătate din politicienii de acum sunt plătiţi ca 
să-nchidă ochii și să-i ia naiba că o parte din ticăloșii ăştia 
consumă și ei droguri, așa că puţin le pasă. 

Joe nu spuse nimic, de teamă să nu o dea în bară. Nu 
cunoștea cauza furiei lui Fittich împotriva autorităţilor. Putea 
foarte ușor să spună ceea ce nu se cuvenea și în felul acesta să 
nu mai fie considerat ca unul care gândește la fel, ci exact ca 
adversarul. 

Încruntându-se, Gem făcu o copie xerox a permisului de 
conducere. Îi înapoie permisul tras în plastic lui Joe, care îl băgă 
în portofel. 

Fittich se întoarse la birou și se uită la bani. Părea tulburat de 
perspectiva unei colaborări - nu fiindcă i-ar fi fost teamă că o să 
intre în bucluc, ci fiindcă îl preocupau de fapt implicaţiile morale. 
În cele din urmă, oftă, deschise un sertar și băgă în el cele două 
miare. 

Dintr-un alt sertar scoase o legătură de chei, pe care i-o 
întinse lui Joe. 

Acesta o luă, recunoscător și spuse: 

— Unde e? 

Fittich arătă spre mașină prin geam. 

— După o jumătate de oră va trebui probabil să sun la poliţie 
ca să raportez furtul mașinii, ca să am acoperire. 

— Înţeleg. Dacă am noroc, până atunci voi fi acolo unde vreau 
să ajung. 

— Nu-ţi face griji, oricum n-o să vină după tine. Poţi s-o 
folosești și o săptămână și n-o să te prindă. 

— O să te sun, domnule Fittich, ca să-ţi spun locul exact unde 
am lăsat-o. 

— Sper. Când Joe ajunse la ușa deschisă, Fittich spuse: 
Domnule Carpenter, crezi în sfârșitul tuturor lucrurilor? 

Acest Gem Fittich care se ivise din crisalida unui vânzător 
vesel nu era doar mai dur și mai neliniștit: avea și niște ochi 
speciali - ochi deosebiți de cei pe care-i avusese până atunci, în 
care se citea nu furia, ci o demobilizatoare înclinaţie spre 


217 


meditație. 

— Sfârșitul vremurilor în zilele noastre, sfârșitul acestei 
porcării de lume pe care am creat-o, care va fi strânsă și 
aruncată ca un covor vechi, ros de molii. 

— Presupun că va trebui să se sfârșească într-o bună zi, spuse 
Joe. X 

— Nu într-o bună zi. In curând. Nu ţi se pare că binele și răul 
s-au întors de-a-ndoaselea, că nici măcar nu mai știm să le 
deosebim? 

— Ba da. 

— Nu te trezești uneori în toiul nopţii cu senzaţia că se 
apropie sfârșitul? Ca un val de flux, înalt de o mie de kilometri, 
înălțându-se deasupra noastră, mai întunecat decât noaptea și 
rece, care se va sparge peste noi și ne va mătura pe toți? 

— Ba da, rosti Joe încet și sincer. Da, am avut deseori această 
senzaţie în toiul nopţii. 

Totuși, valul tsunami care-l ameninţa pe Joe în ore târzii era 
de natură exclusiv personală: pierderea familiei sale, valul 
întunecat care se înălța atât de sus, încât acoperea stelele, 
împiedicându-l să vadă viitorul. Tânjise adesea să fie măturat de 
el. 

Simţea că Fittich, copleșit de cine știe ce profundă istovire 
morală, tânjea și el după o apocalipsă izbăvitoare. Joe era 
neliniștit și surprins să descopere că împărțea aceasta tristețe 
cu vânzătorul de mașini. 

Această descoperire îl tulbura pentru că sperase că obsesia 
sfârșitului lumii era o disfuncţie antisocială, o boală de care el 
abia începea să se vindece și se temea pentru o societate în 
care această perspectivă ar fi larg răspândită. 

— Sunt vremuri ciudate, spuse Fittich, „vremuri stranii”, cum 
îi spusese Joe Barbarei cu puţin timp în urmă. Mă sperie. Se 
duse la scaunul lui, își puse picioarele pe birou și își propti 
privirea pe meciul de la televizor. Hai, du-te acum. 

Simţind cum i se încreţește pielea pe ceafă ca o hârtie 
creponată, Joe ieși îndreptându-se spre Subarul galben. 

Peste drum, bărbatul din staţia de autobuz se uita nerăbdător 
în dreapta și-n stânga, ca și cum ar fi fost nemulțumit de 
nepunctualitatea transportului în comun. 

Motorul Subarului porni imediat, dar părea cam firav. Volanul 
vibra ușor. Tapiţeria era uzată și solvenţii cu miros de pin nu 


218 


prea mascau mirosul de trabuc care pătrunsese de-a lungul 
anilor în vinilin și în preșuri. 

Fără să se uite la bărbatul din refugiul staţiei de autobuz, Joe 
ieși din terenul de mașini vechi. Coti la dreapta și o luă pe 
stradă prin fața Hondei abandonate. 

Furgoneta cu copertină era încă parcată în faţa clădirii 
industriale neocupate. 

Când Joe ajunse la prima intersecţie, nicio mașină nu-i 
încrucișă drumul. Încetini, nu se opri de tot și apăsă apoi tare pe 
accelerator. 

În oglinda retrovizoare îl văzu pe bărbatul din staţia de 
autobuz grăbindu-se spre furgonetă, care deja dădea înapoi ca 
să intre pe stradă. Fără transmiţătorul care-i ghida, vor trebui să 
menţină contactul vizual, riscând să-l urmărească suficient de 
aproape ca să-și dea în vileag acoperirea - de care credeau că 
încă beneficiază. 

După vreo șase kilometri, Joe scăpă de ei la o intersecţie 
mare, când trecu în viteză pe galben la semaforul care se făcea 
roșu. Când furgoneta încercă să-l urmeze, o opri traficul care 
porni. Chiar și prin zăngăneala și uruiala motorului rablei de 
Subaru, Joe auzi scrâșnetul frânelor lor în clipa când se opriră ca 
să evite o coliziune. 

e 

Douăzeci de minute mai târziu, Joe abandonă Subarul pe 
Hilgarde Street lângă campusul UCLA, cât mai departe de 
adresa la care urma s-o întâlnească pe Demi. Merse repede spre 
Westwood Boulevard, străduindu-se să n-o ia la fugă, ca să nu 
atragă atenţia asupra lui. 

Nu cu mult timp în urmă, Westwood Village fusese o insulă cu 
un farmec bizar în marea mai turbulentă a orașului din jurul ei, o 
Mecca pentru cumpărători și pentru iubitorii de teatru. Printre 
unele dintre cele mai interesante piese de arhitectură la scară 
mică din orice cartier comercial al Los Angeles-ului și de-a 
lungul străzilor mărginite de copaci, prosperaseră ultramoderne 
magazine de îmbrăcăminte, galerii de artă, restaurante, teatre 
înfloritoare care prezentau cele mai recente drame și comedii și 
cinematografe foarte frecventate. Era un loc unde oamenii 
veneau să se distreze, să vadă alţi oameni și să fie văzuţi. 

Apoi, într-o perioadă când elita conducătoare a orașului se 
aflase într-una din stările ei ciclice în care considera anumite 


219 


forme de comportament sociopatic drept un protest legal 
legitim,  vagabondajul crescuse, bandele de gangsteri 
începuseră să dea târcoale și apăruse traficul de droguri pe faţă. 
Se produseseră câteva schimburi de focuri în disputele de la 
cursele de cai și mulți amatori de distracții și cumpărători 
trăseseră concluzia că decorul devenise prea „pitoresc” și că a fi 
văzut acolo echivala cu a fi victimă. 

Acum Westwood-ul se zbătea să iasă din prăpastie. Străzile 
erau sigure, cum nu fuseseră de mult timp. Multe magazine și 
galerii se închiseseră totuși, iar în multe din sediile abandonate 
nu se mutaseră încă firme noi. Probabil că va mai dura ani de 
zile până ce se va risipi cu totul atmosfera de disperare care mai 
zăbovea acolo. Construită în ritmul solemn al recifelor de corali, 
civilizația ar putea fi distrusă cu o iuțeală înfiorătoare, chiar și 
de o rafală de bune intenţii și tot ce s-ar pierde ar putea fi 
recâștigat numai prin foarte multă hotărâre. 

Localul pentru cei cu gusturi rafinate era aglomerat. Dinspre 
ușa deschisă veneau aromele delicioase ale unor mâncăruri 
exotice și acordurile unui chitarist singuratic care interpreta o 
melodie New Age, lină și odihnitoare, deși temele se repetau la 
nesfârșit. 

Joe intenţiona să cerceteze locul de întâlnire de peste drum 
de la o distanţa de câteva clădiri, dar sosise prea târziu. La șase 
fără două minute, se afla în faţa localului, după cum fusese 
instruit, la intrarea indicată, așteptând să fie contactat. 

Peste zgomotul traficului de pe stradă și al chitarei, auzi un fel 
de clinchet, fără nicio melodie. Era un sunet care-l alarmă 
imediat, din motive inexplicabile și caută nervos sursa sa în jur. 

Deasupra ușii erau atârnaţi clopoței mișcaţi de vânt, alcătuiți 
din cel puţin douăzeci de linguri de diverse dimensiuni și 
materiale. Se loveau unul de celălalt în adierea ușoară a brizei. 

Aidoma unui tovarăș de joacă din copilărie, amintirile îl 
ispiteau dintr-o ascunzătoare într-alta, atrăgându-l spre o 
grădina deasă a trecutului, împestrițată cu umbre și lumini. Apoi 
își aminti brusc de rastelul cu oale și tigăi de alamă din 
bucătăria soților Delmann. 

Intorcându-se din dormitorul lui Charlie Delmann, când auzise 
strigătul Lisei, Joe auzise vasele de gătit clincănind și zăngănind 
ușor în timp ce străbătea în fugă holul de la parter. Când intrase 
în bucătărie, văzuse oalele și tigăile legănându-se ca niște 


220 


pendule în cârligele de care atârnau. 

Când ajunsese la Lisa și văzuse cadavrul Georginei zăcând pe 
pardoseală, clinchetul vaselor încetase deja. Dar ce oare le 
pusese în mișcare? Lisa și Georgina erau la celălalt capăt al 
vastei încăperi și nu în preajma vaselor care se clătinaseră. 

Muzica aceea de alămuri era la fel de importantă ca și cifrele 
verzi care clipeau pe ceasul digital de pe noptiera lui Charlie 
Delmann, ca și înălțarea flăcăruilor din cele trei lămpi cu gaz de 
pe masa din bucătărie. 

Avea senzaţia că adevărul bătea tare în coaja oului ignoranței 
sale, gata s-o spargă. 

Își ținu răsuflarea, căutând în minte legătura care-i scăpa și 
care putea lămuri toate aceste lucruri, dar își dădu seama că 
adevărul acesta se retrăgea în fața lui. Se căzni să-l aducă 
înapoi. Dar dintr-o dată, dispăru. 

Poate niciunul dintre acele lucruri nu era important: nici 
lămpile cu gaz, nici ceasul digital, nici vasele clincănitoare. Intr- 
o lume văzută prin lentilele paranoiei - ochelarii cu percepţie 
deformată pe care-i purta din motive întemeiate de o zi și 
jumătate - fiecare frunză căzătoare, fiecare șoaptă a vântului și 
fiecare joc de umbre erau învestite cu semnificaţii rău 
prevestitoare pe care în realitate nu le deţineau. El nu era de 
data asta un simplu observator, un simplu reporter, ci o victimă, 
personajul central al propriului său reportaj și de aceea poate că 
nu se putea bizui pe instinctul lui gazetăresc când găsea o 
semnificaţie în aceste mici, deși într-adevăr ciudate, detalii. 

Pe trotuar își făcu apariţia un copil negru înalt, de vârsta unui 
licean, îmbrăcat cu șort și un tricou cu sigla UCLA, alunecând pe 
patine cu rotile. Chinuindu-se să dezlege mistere ce poate că nu 
erau deloc mistere, Joe nu-i dădu prea multă atenţie, până ce 
puştiul puse frână în fața lui și îi întinse un telefon celular. 

— O să ai nevoie de el, spuse patinatorul cu o voce de bas 
care ar fi fost o mină de aur pentru o formaţie de doo-wop din 
anii cincizeci. 

Înainte de a apuca Joe să reacționeze, patinatorul se 
îndepărtă rapid încordându-și puternic mușchii picioarelor. 
Telefonul sună în mâna lui Joe. 

Cercetă strada cu privirea, în căutarea unui post de 
supraveghere din care putea fi urmărit, dar acesta nu era vizibil. 

Telefonul sună din nou și el răspunse. 


221 


— Da... 

— Cum te cheamă? întrebă un bărbat. 

— Joe Carpenter. 

— Pe cine aștepți? 

— Nu știu cum o cheamă. 

— Dar cum îi spui? 

— Demi. 

— Treci de un cvartal și jumătate spre sud. La-o la dreapta la 
colț și mergi până ajungi la o librărie. E încă deschisă. Intră și 
caută secția de biografii. 

Interlocutorul închise. 

În cele din urmă, nu va fi o flecăreală plăcută la o cafea, 
pentru a face cunoștință cu persoana respectivă. 

e 

Conform orarului afișat pe ușa de sticlă, librăria se închidea 
duminica la ora șase. Era șase și un sfert. Prin vitrina mare, Joe 
văzu că panourile fluorescente de pe fațada magazinului erau 
stinse: doar în spate mai erau câteva aprinse, dar încercând 
ușa, constată că era descuiată. 

Înăuntru, un singur vânzător aștepta la casă. Era negru, avea 
aproape patruzeci de ani, era scund și ațos ca un jocheu, cu 
mustață și bărbiță. Din dosul lentilelor groase ale ochelarilor cu 
rame de baga, îl priveau niște ochi mari ca ai unui anchetator 
insistent dintr-un vis cu inchizitori. 

— Aveţi biografii? întrebă Joe. 

Vânzătorul ieși din spatele tejghelei și arătă spre colţul din 
dreapta spate al librăriei, unde licărea o lumină dincolo de 
rafturile aflate în întuneric. 

În timp ce pătrundea tot mai adânc în labirintul de cărţi, Joe 
auzi încuindu-se ușa în spatele lui. 

Pe intervalul dintre etajerele cu biografii, aștepta un alt negru. 
Era o namilă de abanos, care părea capabil a se dovedi o forță 
irezistibilă sau un obiect imposibil de urnit, după caz. Avea o 
faţă senină, de Buddha. 

Negrul spuse: 

— la-ţi poziţia. 

Joe înţelese imediat că avea de-a face cu un poliţist sau un 
fost poliţist. 

Se supuse, întorcându-se cu faţa spre peretele de cărți, își 
desfăcu picioarele, se aplecă în faţă cu ambele mâini sprijinite 


222 


de rafturi, cu privirea fixată pe cotoarele volumelor din faţa lui. 
Unul dintre ele îi atrase în mod special atenţia: o biografie 
masivă a scriitorului Henry James. 

Henry James. 

De ce oare, chiar și numele acesta i se păru semnificativ. 
Totul părea semnificativ, dar nimic nu era. În niciun caz, nu 
numele unui scriitor mort de mult. 

Polițistul îl percheziţionă rapid și profesionist, în căutarea unei 
arme sau a unui transmiţător. Negăsind nimic, spuse: 

— Arată-mi un act de identitate. 

Joe se desprinse de rafturi și își scoase permisul de conducere 
din portofel. 

Polițistul compară fotografia de pe permis cu fața lui Joe, citi 
semnalmentele lui și le compară cu realitatea, apoi îi înapoie 
permisul. 

— Du-te la casier. 

— Ce? 

— La tipul pe care l-ai văzut la intrare. 

Bărbatul ațos cu bărbuţă aștepta lângă ușa din faţă. O 
descuie când Joe se apropie de el. 

— Mai ai telefonul cu tine? 

Joe i-l oferi. 

— Nu, păstrează-l, spuse casierul. Lângă bordură e parcat un 
Mustang negru. Pleci cu el spre Wilshire și virezi spre vest. Vei fi 
contactat. 

Când casierul deschise ușa și o ţinu ca să-i facă loc, Joe privi 
mașina și întrebă: 

— A cui e? 

Din spatele lentilelor groase, ochii măriţi îl studiau de parcă ar 
fi fost o bacterie sub microscop. 

— Ce contează a cui e? 

— Cred că nu contează. 

Joe ieși și se urcă în Mustang. Cheile erau în contact. Când 
ajunse în Wilshire Boulevard coti spre vest. Mașina era aproape 
la fel de veche ca Subarul pe care-l luase de la Gem Fittich. 
Motorul suna totuși mai bine, interiorul era mai curat și în loc de 
dezinfectantul cu miros de pin care masca duhoarea de fum de 
țigară stătut, aerul mirosea vag a after-shave cu mentă. 

Curând după ce trecu prin pasajul subteran de sub autostrada 
San Diego, sună celularul. 


223 


— Da... 

Bărbatul care-l trimisese la librărie spuse: 

— Mergi până la ocean, în Santa Monica. Când o să ajungi 
acolo, o să te sun ca să-ţi mai dau indicaţii. 

— Bine. 

— Să nu te oprești pe drum. Ai înţeles? 

— Da. 

— O să aflăm dacă te oprești. 

Erau pe undeva prin traficul din jurul lui, înainte sau în urmă - 
sau în ambele direcţii. Nu se osteni să-i caute. Cel care sunase 
spuse: 

— Să nu-ncerci să folosești telefonul ca să suni altă persoană. 
Vom ști și asta. 

— Am înţeles. 

— O întrebare. De ce ai vrut să știi a cui e mașina pe care o 
conduci? 

Joe spuse: 

— Mă urmăresc niște ticăloși foarte antipatici. Dacă mă 
găsesc, nu vreau să bag în bucluc oameni nevinovaţi numai 
pentru că am folosit mașina lor. 

— Toată lumea e în bucluc, omule. N-ai observat? întrebă cel 
care sunase, apoi închise. 

Cu excepţia poliţistului - sau a fostului poliţist - din librărie, 
acei oameni care o ţineau ascunsă pe Rose Tucker și o păzeau 
erau amatori cu resurse limitate în comparaţie cu gangsterii 
angajaţi de Teknologik. Dar erau amatori vigilenţi și inteligenți, 
cu un talent incontestabil pentru acel joc. 

Joe nu străbătuse nici jumătate din Santa Monica și oceanul 
era încă departe, când îi apăru în minte imaginea cotorului unei 
cărţi - numele Henry James. 

Henry James. Ce-i cu asta? 

Apoi își aminti titlul uneia dintre cele mai cunoscute lucrări ale 
lui james, The Turn of the Screw - Răsucirea şurubului - se 
găsea probabil pe orice listă scurtă a celor mai celebre povestiri 
cu fantome. 

Fantomă. 

Țâșnirea inexplicabilă a flăcărilor lămpilor cu gaz, scânteierea 
cifrelor de pe ceas, legănarea ocoalelor și a tigăilor păreau acum 
să aibă o legătură între ele. Și în timp ce își amintea acele 
imagini, îi era ușor, privind înapoi să discearnă în ele elementul 


224 


supranatural - deși era conștient că imaginaţia lui ar putea 
exagera amintirile, orientându-le în direcția asta. 

Își aminti de asemenea cum lumina candelabrului din hol se 
micșorase și se mărise în mai multe rânduri în timp ce el urcase 
în fugă scara, auzind rafala de împușcături care-l ucisese pe 
Charlie Delmann. În vârtejul grozăviilor care urmaseră, Joe 
uitase acest detaliu bizar. 

Acum i se perindau prin minte nenumărate scene de ședințe 
de spiritism din filme vechi și din emisiuni de televiziune, în care 
deschiderea ușii dintre lumea noastră și tărâmul spiritelor era 
marcată de pulsarea becurilor sau de pâlpâiala lumânărilor fără 
a exista un curent de aer. 

Fantomă. 

Era o speculație absurdă. Mai mult decât absurdă. Dementă. 
Nu există fantome. 

Și totuși își aminti un alt incident tulburător care se produsese 
în timp ce fugea din casa soților Delmann. 

Alerga din bucătărie, urmărit de urletul alarmei de fum, de-a 
lungul culoarului și prin hol, spre ușă. Mâna lui e pe clanţă. Din 
spate vine un frig șuierător, care îl înțeapă în ceafă, îi 
sfredelește baza craniului. Apoi traversează veranda fără a-și 
aminti să fi deschis ușa. 

Părea un incident semnificativ atâta timp cât el îl considera 
semnificativ - dar de îndată ce se reinstala scepticismul, 
momentul acela apărea total lipsit de importanţă. Da, ceea ce 
simţise el pe ceafă fusese probabil căldura emanată de foc, nu 
un frig pătrunzător. Și într-adevăr, frigul acela fusese diferit de 
orice frig pe care-l simţise vreodată; nu era o răcoare care se 
răspândea, ci era ca vârful unui ţurțure - exact, cu un vârf și mai 
ascuţit, ca un pumnal de oţel scos dintr-un congelator, o sârmă, 
un ac. Un ac introdus în partea superioară a coloanei lui 
vertebrale. Dar aceasta era o percepţie subiectivă a unei 
senzaţii, nu observarea atentă a unui fenomen concret de către 
un ziarist. Era cuprins de panică și avusese o mulțime de 
senzații ciudate; ele nu erau decât reacţii psihologice normale 
față de o stare de stres extrem. Cât despre cele câteva secunde 
de amnezie dintre momentul când pusese mâna pe clanţă și cel 
în care se trezise că aproape traversase veranda... Păi și asta se 
putea explica prin starea de panică, de stres și prin forța 
copleșitoare a puternicului instinct animalic de supraviețuire. 


225 


Nu era o fantomă. 

Odihnește-te în pace, Henry James. 

În timp ce străbătea Santa Monica în drum spre ocean, scurta 
privire aruncată de Joe în lumea superstiţiilor își slăbi 
intensitatea și dispăru. Rațiunea reveni. 

Cu toate acestea, ceva din conceptul de fantomă continuă să i 
se pară semnificativ. Avea sentimentul că în cele din urmă va 
găsi o explicaţie raţională izvorâtă din această evaluare a 
supranaturalului, o teorie ce va putea fi dovedită, la fel de logică 
precum proza meticulos structurată a lui Henry James. 

Un ac de gheaţă. Care pătrunde până la materia cenușie din 
centrul coloanei vertebrale. O injecție... ceva rece împroșcat 
rapid. 

A simţit oare Nora Vadance acel ac fantomatic cu o secundă 
înainte de a se ridica de la masa unde lua micul dejun pentru a 
aduce camera video? 

L-au simţit oare soţii Delmann? Dar Lisa? 

L-a simţit și căpitanul Delroy Blane, înainte de a deconecta 
pilotul automat, înainte de a-i lovi faţa copilotului și de a 
continua să piloteze avionul până ce l-a înfipt în pământ? 

Poate că nu era o fantomă, dar ceva la fel de înfricoșător și de 
rău intenționat ca orice spirit malefic revenit din abisul 
damnaţilor... ceva înrudit cu o fantomă. 

e 

Când Joe se afla la două intersecții de țărmul Pacificului, 
celularul sună pentru a treia oară. 

— Acum virează spre dreapta pe autostrada de coastă și 
mergi până te contactăm din nou, spuse vocea. 

În stânga lui Joe, lumina de apus se întindea peste ocean, 
făcându-l să pară un sos de lămâie clocotind într-o tigaie, 
căpătând treptat o nuanţă tot mai închisă de galben. 

Când ajunse în Malibu, telefonul sună din nou. | se indică un 
viraj care urma să-l ducă la Santa-Fe-by-the-Sea, un restaurant 
situat pe faleza. 

— Pune telefonul pe scaunul din dreapta și lasă mașina 
valetului. Știe cine ești. Rezervarea este pe numele tău, spuse 
cel care sunase și închise telefonul. 

Marele restaurant arata ca o casă de chirpici adusă din New 
Mexico, cu ferestre mărginite cu turcoaz, uși turcoaz și alei cu 
dale de argilă roșie. Peisajul era alcătuit din ronduri cu cactuși 


226 


mărginite de pietricele albe și doi copaci castanii mari, cu frunze 
verde-închis și umbrele de flori albe. 

Valetul hispanic era cu mult mai chipeș decât orice vedetă 
latino-americană de cinema, din prezent sau din trecut, afișând 
o privire capricioasă ucigătoare, pe care o exersase cu siguranță 
în faţa oglinzii pentru a fi eventual folosită în faţa unui aparat de 
filmat. După cum promisese bărbatul care sunase, valetul îl 
aștepta pe Joe și nu-i ceru niciun act pentru Mustang. 

În interior, restaurantul Santa-Fe-by-the-Sea etala grinzi de 
tavan din trunchiuri de pin, pereţi de culoarea vaniliei și alte 
dale de argilă roșie. Scaunele, mesele și alte mobile, care din 
fericire nu împingeau motivele sud-vestice până la extrem, erau 
piese J. Robert Scott cu preț redus, deși nu foarte ieftine și 
paleta decoratorului se limitase la culori pastelate, pentru a 
reda modele Navajo clasice. 

Se cheltuise o avere acolo și Joe era extrem de conștient că 
arata jalnic în decorul acela. Nu se mai bărbierise de când 
plecase spre Colorado, în urmă cu peste douăsprezece ore. 
Întrucât majoritatea starurilor masculine de cinema și a 
regizorilor contemporani abordau permanent un stil de viață 
adolescentin, blugii erau acceptaţi chiar și în cele mai 
pretenţioase localuri din Los Angeles. Dar noul lui sacou de 
catifea reiată era șifonat și lăbărţat, după ce fusese udat de 
ploaie și Joe avea înfățișarea răvășită a unui turist - sau a unui 
beţiv venit direct de la un chef. 

Tânăra patroană, frumoasă ca orice actriță celebră și 
petrecându-și fără îndoială timpul într-un restaurant în 
așteptarea rolului cu care va câștiga Oscarul, păru să nu 
găsească nimic de disprețuit în înfățișarea lui. II conduse la o 
masă de la fereastră, pregătită pentru două persoane. 

Tot peretele dinspre vest al clădirii era făcut din sticlă. 
Jaluzele din plastic alb îmblânzeau puterea soarelui la apus. 
Priveliștea liniei coastei era spectaculoasă, arcuindu-se înspre 
exterior, atât la nord cât și la sud - iar marea era mare. 

— Asociata dumneavoastră întârzie, spuse patroana 
referindu-se evident la Demi. V-a rugat să luaţi masa singur, 
căci va veni și dânsa mai târziu. 

Lui Joe nu-i plăcea cum evoluează lucrurile. Nu-i plăcea deloc. 
Abia aștepta să ia legătura cu Rose, să afle ce avea să-i spună - 
abia aștepta s-o găsească pe Nina. 


227 


Dar trebuia să joace după regulile lor. 

— Bine, mulțumesc. 

Dacă Tom Cruise ar fi făcut o operaţie estetică pentru a-și 
perfecționa înfățișarea, poate că ar fi fost la fel de chipeș ca 
ospătarul lui Joe. Numele lui era Gene și parcă i se inserase, prin 
operație, o licărire specială în ochii cu nuanţa de albastru a 
flăcării de gaz. 

După ce comandă o bere Corona, Joe se duse la toaletă și se 
privi în oglindă. Cu ţepii mijindu-i pe faţă, semăna cu unul dintre 
criminalii Beagle Boys din desenele animate cu Scrooge 
McDuck. Se spălă pe mâini și pe față, se pieptănă și își netezi 
sacoul. Dar tot arăta de parcă ar fi trebuit să stea nu la o masă 
de lângă fereastră, ci lângă o ladă de gunoi. 

Întors la masa lui, sorbind o bere rece, îi trecu în revistă pe 
ceilalți clienţi. Câţiva erau celebri. 

Un erou al filmelor de acţiune, așezat trei mese mai încolo, 
era și mai nebărbierit decât el și avea părul mătuit și ciufulit ca 
al unui băiețel abia trezit din somn. Era îmbrăcat cu blugi negri 
zdrențuiți și o cămașă de frac cu jabou. 

Mai aproape, era un actor nominalizat la Oscar și cunoscut 
consumator de heroină, într-o costumaţie excentrică, scoasă 
parcă din dulap într-o stare de beţie a culorilor: espadrile negre, 
fără ciorapi, pantaloni de golf verzi, sacou sport în carouri maro 
și cămașă de doc bleu. Și totuși mai colorate decât aceste 
combinaţii erau ochii injectaţi și pleoapele roșii ca focul. 

Joe se relaxă, bucurându-se de mâncare. Piureul de porumb și 
supa de fasole neagră erau puse în aceeași farfurie, alcătuind 
un model yin-yang în galben și negru. Somonul la grătar cu 
mesquite era așezat pe un strat de salsa cu mango și ardei roșu. 
Totul era delicios. 

În timp ce mânca, se uita când la clienţi, când la mare. Chiar 
și cei care nu erau celebri erau pitorești, adesea tulburători și în 
general participanţi la un spectacol oarecare. 

Los Angeles-ul este orașul cel mai strălucitor, cel mai ordinar, 
mai elegant, mai mizerabil, mai inteligent, mai tâmpit, mai 
frumos, mai urât, mai progresist, mai retrograd, mai altruist, 
mai înfumurat, mai priceput în afaceri, mai ignorant din punct 
de vedere politic, mai artistic, mai iubitor de crime, mai obsedat 
de semnificaţii, mai setos de bani, mai reţinut, mai agitat oraș 
de pe planetă. Și dacă alegi din el două felii cât mai deosebite, 


228 


cum ar fi Bel Air și Watts, ele se aseamănă totuși în esenţă: 
toate mustesc de aceleași pofte, speranţe și disperări nebune. 

In timp ce termina masa cu budincă cu pâine de mango și 
îngheţată de jalapeño, Joe se miră să constate cât de mult îi 
plăcea să privească oamenii. Petrecuse împreună cu Michelle 
după-amiezi întregi, hoinărind prin locuri total diferite cum ar fi 
Rodeo Drive și City Walk, încercând distracţia „pe două 
picioare”, dar în anul care se scursese nu-l interesaseră ceilalți 
oameni, ci doar persoana lui și propria suferinţă. 

Vestea că Nina trăiește și perspectiva de a o găsi îl scoteau 
treptat pe Joe din carapacea lui și îl redau vieții. 

O negresă robustă, îmbrăcată cu un muumuu roșu cu auriu și 
împodobită cu un kilogram de bijuterii îi ţinuse locul patroanei. 
Acum conducea doi bărbaţi la o masă din apropiere. 

Noii clienți erau amândoi îmbrăcaţi cu pantaloni negri, cămăși 
de mătase albă și jachete de piele neagră, moi ca mătasea. Cel 
mai vârstnic, de circa patruzeci de ani, avea niște ochi trişti 
imenși și o gură suficient de senzuală pentru a-i asigura un 
contract pentru o reclamă la rujul Revlon. Era suficient de chipeș 
pentru a fi chelner - dar avea nasul roșu și deformat de mulți 
ani de beţie zdravănă și nu-și închidea aproape deloc gura, ceea 
ce-i dădea o expresie confuză. Insoţitorul lui, cu ochi albaștri și 
cu vreo zece ani mai tânăr, avea faţa atât de congestionată, de 
parcă fusese fiert și era blestemat cu un zâmbet nervos pe care 
nu și-l putea stăpâni, de parcă ar fi suferit de o nesiguranță 
cronică. 

Bruneta unduioasă care lua masa cu vedeta de cinema 
dependentă de heroină se simţi instantaneu atrasă de tipul cu 
gura gen Mick Jagger, în ciuda nasului lui ca un trandafir. Îl 
privea cu atâta insistenţă, încât el reacţionă rapid, ca un păstrăv 
care reacţionează faţă de un vierme gras ieșit la suprafaţa unui 
râu - deși era greu de stabilit care din cei doi era păstrăvul și 
care era delicioasa bucăţică. 

Actorul drogat simţi înflăcărarea însoţitoarei sale care începu 
să-l privească pe tip cu ochi melancolici - deși mai degrabă îl 
străfulgera cu privirea decât cocheta cu el. Se ridică brusc de la 
masă, cât pe-aci să răstoarne scaunul și își croi drum prin 
restaurant, de parcă ar fi intenţionat să-l lovească sau să-l 
înghită pe rivalul lui. Dar ocoli masa celor doi bărbaţi și dispăru 
în holul care ducea spre toaletă. 


229 


Bărbatul cu ochi triști mânca niște crevete pe un strat de 
mămăligă. Infigea vârful furculiţei în fiecare crustaceu și îl studia 
admirativ, după care îl sugea cu o plăcere obscenă. În timp ce 
savura agale fiecare îmbucătură, se uita spre brunetă, ca și cum 
ar fi vrut să-i spună că dacă va avea vreodată ocazia să se culce 
cu ea, putea fi sigură că va sfârși prin a fi la fel de meticulos 
decojită și disecată precum crevetele. 

Bruneta era excitată sau scârbită. Greu de spus. Cu ajutorul 
câtorva Angelenos, cele două atitudini erau la fel de strâns 
legate ca organele unor gemene siameze inoperabile. În orice 
caz, ea părăsi masa actorului dependent de droguri și își trase 
un scaun la masa celor doi bărbaţi în jachete de piele. 

Joe se întrebă cât de interesantă va deveni situația când se va 
întoarce actorul ratat - fără îndoială cu urme de praf alb licărind 
în jurul nărilor, întrucât heroina care se trafica era suficient de 
pură pentru a fi prizată. Inainte de a evolua lucrurile, chelnerul, 
Gene cel cu ochi sticloși, se opri să-i spună că masa este gratis 
și că Demi îl așteaptă în bucătărie. 

Mirat, Joe lăsă un bacșiș și urmă indicaţiile lui Gene spre holul 
care ducea la toaletă și la bucătărie. 

Amurgul de vară târzie se lăsă, în sfârșit. La linia de orizont 
plată ca o tavă de plăcinte, soarele ca un gălbenuș însângerat 
se cocea căpătând o nuanţă mai închisă. 

In timp ce Joe traversa restaurantul, unde toate mesele erau 

acum ocupate, ceva din acel tablou cu trei personaje bruneta și 
cei doi bărbaţi în haine de piele - îi zgândărea memoria. Când 
ajunse în coridorul dinspre bucătărie, îl obseda senzaţia de déjà 
vu. 
_ Inainte de a păși pe coridor, Joe mai aruncă o privire în urmă. 
Il văzu pe seducător cu furculita ridicată, savurând cu privirea 
lui tristă un crevete străpuns, în timp ce bruneta murmura ceva 
și bărbatul nervos cu faţă trandafirie privea. 

Nedumerirea lui Joe se transformă în panică. 

Preţ de o clipă, nu înţelese de ce i se uscase gura și de ce 
inima începuse să-i bată nebunește. Apoi văzu cu ochii minţii 
furculita  metamorfozându-se într-un pumnal, iar crevetele 
deveni o felie de brânză Gouda. 

Doi bărbaţi și o femeie. Nu într-un restaurant, ci într-o cameră 
de hotel. Nu bruneta aceea, ci Barbara Christman. Și dacă nu 
acei doi bărbaţi, doi care semănau uluitor cu ei. 


230 


Desigur, Joe nu-i văzuse în viața lui, doar ascultase descrierea 
pe care le-o făcuse Barbara pe scurt, dar foarte clar. Ochii de 
câine de vânătoare, nasul roșu de... „decenii de băutură”, gura 
cu buze groase. Cel mai tânăr din cei doi: cu fața trandafirie, 
străfulgerată neîncetat de un zâmbet. 

După mai mult de douăzeci și patru de ore, Joe nu mai putea 
să creadă în coincidențe. 

Era cu neputinţă, dar Teknologik se afla acolo. 

e 

Se grăbi să traverseze coridorul, trecu printr-una din cele 
două uși batante și intră într-o anticameră spațioasă folosită ca 
zonă de preparare a salatelor. Cei doi bărbaţi în uniforme albe 
care aranjau rapid și competent platourile cu verdeţuri nu-i 
aruncară nicio privire. 

Dincolo de ei, în bucătăria principală, negresa robustă, 
îmbrăcată în acel muumuu amplu, îl aștepta. Nici măcar rochia 
ei sclipitoare și cascadele de bijuterii strălucitoare nu-i puteau 
masca neliniștea. Faţa ei de mamă bună, de cântăreaţă de jazz, 
era frumoasă și vie, făcută parcă pentru a fi veselă, dar în clipa 
aceea nu-i ardea nici de cântat, nici de râs. 

— Mă cheamă Mahalia. Îmi pare rău că n-am putut să iau 
masa cu tine, chipeșule Joe. Ar fi fost o mare bucurie. Vocea ei 
sexi-voalată o indica drept femeia pe care el o numise Demi. 
Dar s-a produs o modificare de planuri. Urmează-mă, scumpule. 

Cu extraordinara măreție a unei nave mari care iese din port, 
Mahalia naviga prin bucătăria imaculată și agitată, plină de 
maiștri bucătari, bucătari simpli și ajutoare, pe lângă mașini de 
gătit, cuptoare și grătare, prin abur și fum de carne friptă, prin 
mirosul iute de ceapă care făcea ochii să lăcrimeze. 

Mergând repede în urma ei, Joe spuse: 

— Deci știi de ei? 5 

— Desigur. S-a dat azi la ştiri la televizor. Aştia de la ştiri îți 
arată niște chestii de ți se încreţește părul, după care îţi bagă 
reclame. Grozăvia asta schimbă totul. 

Joe o luă pe după umeri și o opri. 

— La știrile de la televizor? 

— Au fost uciși niște oameni după ce ea a vorbit cu ei. 

Chiar și în vâltoarea aceea de activităţi culinare în care era 
prins personalul din jurul lor, puteau beneficia de intimitate 
pentru conversaţia lor datorită diverselor zgomote care le 


231 


acopereau vorbele: oalele zăngăneau, tigăile zornăiau, mixerele 
uruiau, telurile fâșâiau, farfuriile clănţăneau, totul bâzâia, 
clincănea, păcănea, trosnea, pocnea, sfârâia. 

— Ei i-au zis altfel la știri, spuse Mahalia, dar cu siguranţă că e 
vorba de crimă. 

— Nu la asta mă refeream, spuse el. Eu vorbeam despre 
bărbaţii din restaurant. 

Femeia se încruntă. 

— Care bărbaţi? 

— Aia doi. In pantaloni negri, cămăși albe de mătase, haine 
negre de piele... 

— l-am condus la masă. 

— Exact. l-am recunoscut acum un minut. 

— Ticăloși? 

— Dintre cei mai răi. 

Ea clătină din cap, nedumerită. 

— Dar, iubitule, știm precis că n-ai fost urmărit. 

— Eu nu, dar poate că ai fost tu urmărită. Sau poate altcineva 
care o protejează pe Rose a fost urmărit. 

— Nici dracu’ n-ar fi reușit s-o găsească pe Rose dacă ar fi 
fost nevoit să ajungă la ea prin noi. 

— Dar au aflat cumva cine o ascunde de un an de zile și acum 
strâng cercul. 

Victorioasă, înarmată cu o încredere de nestrămutat, Mahalia 
spuse: 

— Nimeni n-o s-o atingă pe Rosie nici măcar cu un deget. 

— E aici? 

— Te așteaptă. 

Lui Joe îi trecu un fior rece prin inimă. 

— Nu înţelegi... cei doi din restaurant nu vor veni singuri. 
Precis mai sunt unii afară. Poate o mică armată. 

— Poate, dar habar n-au cu cine au de-a face, scumpule. Pe 
faţa ei neagră se așternu o fermitate de neclintit. Noi suntem 
baptiști. 

Convins că nu auzise bine ce spusese femeia, Joe se grăbi să 
se țină după ea prin bucătărie. 

La celălalt capăt al vastei încăperi, trecură printr-o ușă 
deschisă, intrând într-o spălătorie impecabilă, unde se curățau și 
se tăiau legumele înainte de a fi trimise în bucătăria principală. 
La ora aceea târzie pentru programul restaurantului, nimeni nu 


232 


lucra acolo. 

Dincolo de spălătorie era o cameră de primire cu pardoseală 
de ciment, unde mirosea a țelină și ardei, a lemn și carton 
umed. Pe rafturile înșiruite de-a lungul peretelui din dreapta, 
cutii de fructe și de legume goale și lăzi de sticle de bere goale 
erau stivuite până aproape de tavan. 

Drept în față, sub plăcuţa care indica ieșirea, era o ușă lată 
din oțel, închisă pe moment, dincolo de care era clar că parcau 
camioanele furnizorilor, pregătite să predea marfa. În stânga era 
un lift. 

— Rose e jos. 

Mahalia apăsă pe buton și ușa liftului se deschise imediat. 

— Ce e sub noi? 

— Pe vremuri, ăsta era liftul de serviciu pentru o sală de 
banchete și o faleză, unde puteai să faci petreceri trăsnet chiar 
pe plajă, dar acum n-o mai putem folosi ca localul dinainte. 
Poliţia de coastă ne-a impus un regulament strict. Acum e doar 
magazie. După ce o s-ajungi jos, o să pun niște băieţi să mute 
toate etajerele cu cutii goale pe peretele asta. O să acoperim 
perfect liftul. N-o să știe nimeni că e un lift aici. 

Îngrijorat că va fi încolţit, Joe întrebă: 

— Dar dacă vor veni să caute și vor găsi liftul? 

— N-o să-ţi mai zic Joe cel chipeș, ci Joe cel îngrijorat. 

— Vor veni până la urmă să caute. Nu vor aștepta ora 
închiderii ca să plece acasă. Deci după ce ajung jos, o să am altă 
cale de ieșire? insistă el. 

— N-am blocat niciodată scara principală pe unde coborau 
clienţii. Am acoperit doar intrarea cu niște panouri cu balamale 
ca să nu se vadă. Dacă o iei pe acolo, ajungi vizavi de oficiul 
patroanei, unde se vede tot. 

— Nu e bine. 

— Deci dacă se întâmplă ceva, te furișezi spre ușa de jos și 
pătrunzi pe faleză. De acolo, ai la dispoziţie plaja, tot ţărmul. 

— Poate că păzesc și ieșirea. . 

— E la poalele falezei. Nu se vede de sus. Incearcă să te 
relaxezi, iubitule. Suntem de partea cea bună, ceea ce nu e 
tocmai rău. 

— Nu e mare lucru. 

— Joe cel îngrijorat. 

Joe intră în lift, dar blocă ușa care începea să alunece, în caz 


233 


că s-ar fi închis. 

— Ce legătură ai tu cu localul ăsta, Mahalia? 

— Este pe jumătate proprietatea mea. 

— Mâncarea e excelentă. 

— Îți închipui că nu știu? Uite-te la mine! spuse ea veselă. 

— Ce legătură ai tu cu Rose? 

— Foarte curând o să-ţi spun, Joe cel Curios. Rosie s-a măritat 
cu fratele meu Louis, acum vreo douăzeci și doi de ani. S-au 
cunoscut la colegiu. Nu m-am mirat prea tare când Louis s-a 
dovedit a fi destul de isteț ca să ajungă la colegiu, dar tare m- 
am mirat că a avut destulă minte ca să se îndrăgostească de o 
fată ca Rosie. Apoi, desigur, s-a dovedit a fi un tâmpit, când 
hodoronc-tronc a divorțat de ea peste patru ani. Rosie nu putea 
să facă copii și Louis își dorea mult copii - deși dacă ar fi avut 
mai puţin aer în scăfârlie și puţin bun-simţ ar fi trebuit să-și dea 
seama că Rosie e mai prețioasă decât o casă întreagă de plozi. 

— Nu mai e cumnata ta de optsprezece ani și totuși tu ești 
gata să-ți pui pielea la saramură pentru ea? 

— De ce nu? Îţi închipui că Rosie s-a prefăcut într-un vampir 
după ce prostul de Louis a divorțat de ea? Este aceeași 
bomboană de femeie pe care am cunoscut-o. O iubesc ca peo 
soră. Hai că te așteaptă, Joe cel Curios. 

— Încă ceva. Mai devreme, când mi-ai spus că oamenii 
aceștia nu știu cu cine au de-a face... N-ai spus cumva „Noi 
suntem baptiști?” 

— Exact așa am spus. „Duri” și „baptiști” nu se cam adună în 
mintea ta... asta era? 

— Păi... 

— Mama și tata s-au luptat cu Ku-Klux-Klan-ul în Mississippi pe 
vremea când Ku-Klux-Klan-ul era mai colţos ca acum și la fel au 
făcut bunica și bunicul înaintea lor și nu s-au lăsat doborâţi de 
frică. Când eram copil, am înfruntat uraganele din Golful 
Mexicului, inundaţiile din deltă, epidemiile de encefalită și 
perioadele de sărăcie când nu știam ce vom mânca în ziua 
următoare, dar am trecut peste toate și am continuat să cântăm 
tare în corul bisericii în fiecare duminică. Poate că pușcașii 
Marinei Statelor Unite sunt ceva mai duri decât oricare negru 
baptist din sud, dar nu cu mult. 

— Rose are noroc cu o prietenă ca tine. 

— Eu am noroc, spuse Mahalia. Ea îmi dă curaj - acum mai 


234 


mult ca oricând. Hai, Joe. Stai acolo cu ea până închidem localul 
și găsim o cale să te scoatem. O să vin după tine când va veni 
momentul. 

— Pregătește-te de bucluc cu mult înainte de asta. 

— Du-te. 

Joe lăsă ușile să se închidă. Liftul cobori. 


e Capitolul 14 


lat-o, în sfârșit, singură, la celălalt capăt al acelei încăperi 
lungi, pe doctor Rose Marie Tucker, pe unul dintre cele patru 
scaune pliante de la o masă de lucru scrijelită, aplecată în faţă, 
cu braţele pe tăblie, cu mâinile împreunate, așteptând în tăcere, 
cu o privire gravă și plină de tandrete, iată minuscula 
supraviețuitoare, păstrătoarea secretelor pe care Joe se zbătuse 
să le afle, dar de care acum, brusc, se temea. 

Câteva dintre aplicele încastrate în tavan conţineau becuri 
consumate, iar cele bune erau așezate la întâmplare și drept 
urmare pardoseala pe care o străbătu el încet era împestriţată 
cu lumini și umbre, ca o împărăție subacvatică. Propria lui 
umbră i-o lua înainte, apoi rămânea în urma, iarăși i-o lua 
înainte, se pierdea într-o pată de întuneric și dispărea ca un 
suflet dat uitării, pentru a reapărea apoi după alți trei pași. Se 
simțea ca un condamnat scufundat în adâncimile de beton ale 
unei temnițe din care nu se mai iese, pe lungul drum al morții, 
spre pedeapsa capitală - și totuși, în același timp credea în 
posibilitatea iertării și a învierii. În timp ce se apropia de 
revelaţia care îi înălțase pe Georgine și Charlie Delmann de la 
deznădejde la euforie, în timp ce se apropia de adevărul despre 
Nina, în sufletul lui era un vârtej de curente contradictorii și 
speranţa străpungea întunericul lui lăuntric ca niște stoluri de 
peștișori fosforescenți. 

De peretele din stânga erau rezemate cutii cu rezervele 
restaurantului, în principal prosoape de hârtie pentru toalete, 
lumânări pentru mese și piese pentru instalaţiile sanitare, 
achiziţionate en gros. Pe peretele din dreapta, care dădea spre 
plajă și spre ocean, erau două uși și niște geamuri mari, dar 
țărmul nu se vedea, pentru că sticla era protejată de jaluzele 
metalice Rolladen. Sala de banchete semăna cu un buncăr. 


235 


Joe își trase un scaun și se așeză la masă, în faţa lui Rose. 

La fel ca în cimitir în ziua precedentă, femeia aceasta emana 
o forţă charismatică atât de puternică, încât statura ei mignonă 
era o sursă de mirare permanentă. Din punct de vedere fizic, 
părea mai impunătoare decât Joe - și totuși încheieturile 
mâinilor ei erau la fel de firave ca ale unei fetițe de doisprezece 
ani. Ochii ei magnetici îl ţintuiau, îl înduioșau și înțelepciunea 
care se citea în ei îl umilea cum n-ar fi putut să-l umilească un 
bărbat de două ori cât el - și totuși trăsăturile ei păreau atât de 
fragile, gâtul ei atât de subțire, umerii ei atât de delicaţi, încât 
părea vulnerabilă ca un copil. 

Joe întinse mâna peste masă, spre ea. 

Ea îi apucă mâna. 

In el, spaima se lupta cu speranţa și, în timp ce se purta 
această bătălie, nu reuși să vorbească pentru a întreba de Nina. 

Mai gravă decât fusese la cimitir, Rose spuse: 

— Totul merge groaznic. Ei îi ucid pe toţi cei cu care vorbesc. 
Nu se vor da în lături de la nimic. 

Ușurat de obligaţia de a pune el primul întrebarea fatală 
despre fiica sa mai mică, Joe își recapătă glasul. 

— Am fost acolo, la casa din Hancock Park, cu soţii Delmann... 
și Lisa. 

Rose făcu ochii mari, cuprinsă de panică. 

— Vrei să spui că... s-a întâmplat? 

— Da. 

Mâna ei mică îi strânse tare mâna. 

— Ai văzut? 

El dădu din cap. 

— S-au omorât. Atâta violență... atâta nebunie... 

— Nu era nebunie. Nici sinucidere. Crimă. Dar cum Dumnezeu 
ai scăpat? 

— Am fugit. 

— În timp ce ei erau uciși? 

— Charlie și Georgine erau deja morți. Lisa încă ardea. 

— Deci ea nu era încă moartă când tu alergai? 

— Nu. Era încă în picioare, ardea, dar nu ţipa, pur și simplu 
ardea... ardea liniștit. 

— Deci ai plecat la timp. S-a petrecut o minune cu tine. 

— Cum le-au făcut asta, Rose? Cum? 

Coborându-și privirea din ochii lui spre mâinile lor înlănţuite, 


236 


Rose nu răspunse la întrebarea lui Joe. Spuse apoi mai degrabă 
către ea însăși decât către el: 

— Am crezut că așa trebuie începută treaba - aducând vestea 
familiilor care-i pierduseră pe cei dragi în acel avion. Dar din 
cauza mea... e atâta sânge... 

— Chiar ai fost la bordul avionului 353? întrebă el. 

Ea îi întâlni din nou privirea. 

— La economic. Rândul șaisprezece, locul B, al doilea de la 
geam. 

În glasul ei era adevărul, la fel de sigur cum ploaia și soarele 
sunt într-un fir verde de iarbă. Joe spuse: 

— Chiar ai plecat de la locul accidentului nevătămată. 

— Neatinsă, rosti ea încet, întărind miracolul supravieţuirii ei. 

— Și nu erai singură. 

— Cine ţi-a spus? 

— Nu soţii Delmann. Nimeni din cei cu care ai vorbit. Toţi ţi-au 
rămas credincioși, au păstrat secretele pe care le-ai împărtășit. 
Modul în care am aflat își are rădăcinile în noaptea aceea. li ţii 
minte pe Jeff și Mercy Ealing? 

Un zâmbet vag flutură pe buzele ei și apoi dispăru când 
spuse: 

— De la Loose Change Ranch. 

— Am fost acolo astăzi după-amiază, spuse el. 

— Sunt oameni cumsecade. 

— Duc o viaţă frumoasă, liniștită. 

— Și tu ești un bun reporter. 

— Când misiunea mă interesează. 

Ochii ei erau două lacuri care luminează în bezna de la miezul 
nopţii și Joe nu-și dădea seama dacă tainele scufundate în ele îl 
vor îneca sau îl vor scoate la suprafaţă. 

Rose spuse: _ 

— Îmi pare rău pentru toţi oamenii din avionul acela. Îmi pare 
rău că au murit înainte de a le veni sorocul. Îmi pare rău pentru 
familiile lor... pentru tine. 

— Nu ţi-ai dat seama că îi puneai în pericol, nu? 

— Dumnezeule, nu! 

— Atunci nu te simţi vinovată. 

— Ba da. 

— Te rog, spune-mi, Rose. Am făcut cale lungă ca s-aud. 
Spune-mi ce le-ai spus celorlalți. 


237 


— Dar ei îi ucid pe toţi cărora le spun. Nu i-au ucis doar pe 
soții Delmann, ci și pe alţii, încă șase. 

— Nu-mi pasă de pericol. 

— Mie-mi pasă. Pentru că acum știu în ce pericol te pun și 
trebuie să ţin seama de asta. 

— Nu e niciun pericol. Absolut niciunul. Eu sunt oricum mort, 
spuse el. Doar dacă nu cumva ceea ce ai să-mi spui îmi va reda 
viaţa. 

— Eşti un om bun. În anii care ţi-au mai rămas de trăit poţi 
ajuta mult lumea asta întoarsă cu susu-n jos. 

— Nu în starea în care sunt. 

Ochii ei, lacurile acelea, erau tristețea întruchipată. Dintr-o 
dată îl speriară atât de mult, încât își dori să le ocolească 
privirea, dar nu putea. 

Conversaţia lor îi dăduse răgaz să abordeze întrebarea pe 
care la început o evitase, dar acum știa că trebuie s-o pună 
înainte de a-și pierde din nou curajul. 

— Rose... unde este fiica mea, Nina? 

Rose Tucker ezită. În cele din urma, își bagă mâna rămasă 
liberă într-un buzunar interior al sacoului bleumarin și scoase 
din el o fotografie Polaroid. 

Joe văzu că era o imagine luată în amurg a pietrei de 
mormânt cu plăcuţa de bronz pe care erau scrise numele soției 
și a fiicelor lui - una din cele făcute de ea în ziua precedentă. 

Strângându-i mâna în semn de încurajare, ea îi vâri fotografia 
în mână. 

Privind fotografia, Joe spuse: 

— Ea nu e aici. Nu e în pământ. Michelle și Chrissie, da. Dar 
Nina nu. 

Ea spuse, aproape în șoaptă: 

— Deschide-ţi inima, Joe. Deschide-ţi inima și mintea - și ce 
vezi? 

În sfârșit ea îi oferea darul de metamorfozare pe care îl 
oferise Norei Vadance, soţilor Delmann și altora. El privi 
fotografia. 

— Ce vezi, Joe? 

— O piatră de mormânt. 

— Deschide-ţi mintea. 

Cu speranţe pe care nu le putea exprima în cuvinte, dar care 
îi făceau inima să alerge, Joe cercetă imaginea din mâna lui. 


238 


— Granit, bronz... iarbă în jur. 

— Deschide-ţi inima, șopti ea. 

— Cele trei nume ale lor... datele... 

— Mai privește. 

— ... soare... umbre... 

— Deschide-ţi inima. 

Deși sinceritatea lui Rose era evidentă și nu putea fi pusă la 
îndoială, mica ei mantra - „Deschide-ţi mintea, deschide-ţi 
inima” - începu să pară stupidă, de parcă ea n-ar fi fost om de 
știință, ci un guru din New Age. 

— Deschide-ţi mintea, insistă ea cu blândețe. 

Granitul. Bronzul. larba din jur. 

Ea spuse: 

— Nu e de ajuns să te uiţi. Trebuie să vezi. 

Laptele dulce al speranţei începu să se brânzească și Joe simţi 
că figura lui devine acră. Rose spuse: 

— Ţi se pare fotografia ciudată? Nu pentru ochi... pentru 
vârfurile degetelor... Simţi ceva deosebit când îţi atinge pielea? 

Joe era cât pe-aci să-i spună că nu o simțea altfel decât era, o 
fotografie afurisită de Polaroid, lucioasă și rece - dar apoi simţi 
ceva deosebit. 

Mai întâi deveni conștient de urzeala complicată a propriei 
sale pieli, cum nu i se mai întâmplase și nici nu și-ar fi imaginat 
că este posibil. Simţea fiecare arcuire, buclă și spiră când 
atingea fotografia și fiecare ridicătură sau șanț minuscul al pielii 
de pe fiecare buric al degetelor părea să aibă propria sa rețea 
de terminaţii nervoase extrem de sensibilă. 

Dinspre fotografia Polaroid se revărsau spre el mai multe date 
tactile decât era capabil să prelucreze sau să înţeleagă. Era 
copleșit de netezimea fotografiei, dar și de miile de adâncituri 
microscopice de pe suprafaţa clișeului care erau invizibile 
pentru ochiul liber și de modul în care simțea vopselele, 
fixativele și alte substanţe chimice din alcătuirea imaginii 
cimitirului. 

Apoi imaginea Polaroid căpătă nu pentru ochiul, ci pentru 
simţul lui tactil, adâncime, de parcă nu era doar o fotografie 
bidimensională, ci o fereastră cu vedere spre mormânt, o 
fereastră prin care putea să întindă mâna. Simţea soarele cald 
de vară pe degete, simțea granitul, bronzul și un fir de iarbă. 

Și mai straniu: acum simţea o culoare, de parcă niște sârme îi 


239 


treceau prin creier, zăpăcindu-i simțurile și spuse: „albastru” și 
imediat simţi un val orbitor de lumină și auzi rostind de undeva, 
de departe, „strălucitor”. 

Senzaţiile de albastru și de lumină deveniră repede 
experiențe vizuale autentice: sala de banchete începu să se 
piardă într-o ceaţă albăstrie-strălucitoare. 

Cu răsuflarea tăiată, Joe scăpă fotografia din mână, de parcă 
ar fi căpătat viaţă în mâna lui. 

Strălucirea albastră se transformă brusc într-un mic punct în 
centrul câmpului său vizual, ca imaginea de pe ecranul unui 
televizor când îl închizi din buton. Punctul se micșoră până ce 
ultima fărâmă de lumină pluti o secundă ca o stea, dar apoi 
dispăru prin implozie. 

Rose Tucker se aplecă peste masă, spre el. 

Joe privi în ochii ei autoritari și zări ceva diferit de ceea ce 
văzuse până atunci. Tristeţea și mila mai erau acolo. Erau și 
înțelegerea și inteligenţa ca întotdeauna. Dar acum văzu - sau 
crezu că vede - o parte a ei care galopa pe un cal nebun al 
obsesiei spre o stâncă peste care voia să-l atragă și pe el. 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, ea spuse: 

— Joe, ceea ce-ţi produce ţie teamă nu are nicio legătură cu 
mine. Tu te temi de fapt să-ţi deschizi mintea la ceva ce ai 
refuzat toată viața să crezi. 

— Glasul tău, spuse el, șoapta, propoziţiile repetate de tine - 
„deschide-ţi inima, deschide-ţi mintea” - ca un hipnotizator. 

— Doar nu crezi una ca asta, spuse ea calmă ca întotdeauna. 

— E ceva pe fotografia Polaroid, spuse el auzindu-și tremurul 
disperat al vocii. 

— Ce vrei să spui? 

— O substanţă chimică. 

— Nu este. 

— Un drog halucinogen. Care se absoarbe prin piele. 

— Nu. 

— Ceva ce am absorbit prin piele, insistă el, mi-a modificat 
percepţia. Işi frecă mâinile de haina de catifea reiată. 

— Nimic de pe fotografie nu putea să-ţi intre în sânge atât de 
repede. Nimic nu te-ar fi putut afecta în câteva secunde. 

— Nu știu dacă asta e adevărat. 

— Eu știu. 

— Nu sunt farmacolog. 


240 


— Consultă unul, spuse ea fără răutate. 

— Fir-ar să fie! Era în mod absurd furios pe ea, așa cum se 
înfuriase pentru scurt timp și pe Barbara Christman. 

Cu cât el era mai tulburat, cu atât era ea mai calmă. 

— Ceea ce ai trăit tu se numește sinestezie. 

— Ce? 

Pe tonul omului de știință, Rose spuse: 

— Sinestezie. O senzaţie care se manifestă într-o modalitate 
atunci când un stimul este aplicat într-o modalitate diferită. 

— Aiureli. 

— Nicidecum. De exemplu, se cântă câteva măsuri dintr-o 
melodie cunoscută, dar în loc să le auzi, vezi o anumită culoare 
sau simţi un miros asociat. Este o senzaţie rară la majoritatea 
oamenilor, dar asta simt cei mai mulți la primul contact cu 
aceste fotografii - și este o senzație des întâlnită la mistici. 

— Mistici! Lui Joe îi venea să scuipe pe jos. Eu nu sunt mistic, 
doamnă doctor Tucker. Eu sunt reporter de crime - sau am fost. 
Pentru mine numai realitatea contează. 

— Sinestezia nu este pur și simplu rezultatul unui fanatism 
religios, dacă asta crezi, Joe. Este o experienţă trăită chiar și de 
necredincioși, argumentată științific și unii oameni cu cunoștințe 
temeinice cred că este o privire aruncată într-un mod de 
percepţie superior. 

Ochii ei, lacuri reci, păreau acum fierbinţi și când el îi privi, 
întoarse iarăși capul, de teamă că focul ei îl va cuprinde și pe el. 
Nu știa precis dacă vedea răul în ea sau dacă voia doar să-l 
vadă și era total derutat. 

— Dacă ar fi existat pe fotografie un drog ce pătrunde prin 
piele, spuse ea, cu vorba dulce a unui diavol, efectul ar fi rămas 
și după ce ţi-a scăpat fotografia din mână. 

El nu spuse nimic, învârtindu-se în vârtejul lui lăuntric. 

— Dar când ai lăsat din mână fotografia, efectul a încetat. 
Pentru că aici te confrunţi cu ceva care nu este nici pe departe 
la fel de liniștitor ca o simplă iluzie, Joe. 

— Unde e Nina? întrebă el. 

Rose arătă spre fotografia Polaroid care era acum pe masa 
unde o lăsase el. 

— Privește. Vei vedea. 

— Nu. 

— Nu te teme. 


241 


Furia începu să clocotească în el. Era acea furie sălbatică de 
care se mai înspăimântase. Și acum îl înspăimântă, dar n-o 
putea stăpâni. 

— Unde-i Nina, fir-ar să fie? 

— Deschide-ţi inima, rosti ea încet. 

— Asta-i o tâmpenie! 

— Deschide-ţi mintea. 

— Cât de mult? Până ce o să-mi golesc capul? Așa vrei să 
ajung? 

Ea îi lasă răgaz să-și revină, apoi spuse: 

— Nu vreau nimic de la tine, Joe. M-ai întrebat unde e Nina. 
Vrei să știi ce s-a întâmplat cu familia ta. Ti-am dat fotografia ca 
să vezi. Ca să vezi. 

Voința ei era mai puternică decât a lui și după un timp el se 
pomeni că ia fotografia. 

— Amintește-ţi ce-ai simţit, îl încurajă ea. Lasă-te cuprins de 
același sentiment. 

Dar el nu reuși, deși întoarse fotografia pe toate părțile în 
mâini. Făcu cercuri cu vârfurile degetelor pe imaginea lucioasă, 
dar nu simţi granitul, bronzul, iarba. Evocă albastrul și 
strălucirea, dar ele nu apărură. 

Aruncând dezgustat fotografia, Joe spuse: 

— Nu știu ce să fac cu asta. 

Enervant de răbdătoare, Rose zâmbi cu înțelegere și îi întinse 
mâna. 

El refuză s-o ia. 

Deși îl umilea ceea ce observa acum, înclinațiile ei erau spre 
New Age, mai simțea că, nereușind să se piardă a doua oară în 
strălucirea albastră a fantasmelor, le scăpase pe Michelle, 
Chrissie și Nina. 

Dar dacă trăirea lui fusese doar o halucinație, produsă de 
substanțe chimice sau hipnoză, nu avea deci nicio semnificaţie 
și trezindu-se iarăși din vis, nu mai putea aduce înapoi fiinţele 
iremediabil pierdute. 

O rafală de nedumeriri ricoșă prin mintea lui. 

Rose spuse: 

— E-n regulă. Fotografia impregnată este de obicei suficientă. 
Dar nu întotdeauna. 

— impregnată? 

— E-n regulă, Joe. E-n regulă. Din când în când, o persoană... 


242 


o persoană ca tine... și atunci singurul lucru care convinge este 
contactul galvanic. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Atingere. 

— Ce atingere? 

În loc să-i răspundă, Rose luă instantaneul Polaroid și îl privi 
ca și cum ar fi văzut clar ceva ce Joe nu vedea deloc. Dacă inima 
și mintea ei erau prinse într-un vârtej, ea ascundea bine acest 
lucru, căci părea liniștită ca un iaz într-un amurg fără vânt. 

Seninătatea ei îl stârni pe Joe. 

— Unde-i Nina, fi-ar să fie? Unde e fetița mea? 

Ea băgă calmă fotografia înapoi în buzunarul de la jachetă, 
apoi spuse: 

— Joe, să zicem că eu am făcut parte dintr-un grup de oameni 
de știință angrenaţi într-o serie de experimente medicale 
revoluționare și apoi, să zicem, că pe neașteptate am descoperit 
ceva care ar putea dovedi că există un fel de viaţă după moarte. 

— S-ar putea ca eu să fiu mult mai greu de convins decât tine. 

Blândeţea ei era o contrapondere enervantă la duritatea lui: 

— Nu este o idee atât de exagerată precum crezi. În ultimele 
două decenii, unele descoperiri din biologia moleculară și din 
unele ramuri ale fizicii par să indice tot mai clar existenţa unui 
univers creat. 

— Ocolești întrebarea mea. Unde o ţii pe Nina? De ce m-ai 
lăsat să cred că e moartă? 

Faţa ei rămase într-o încremenire aproape stranie. Vocea ei 
era la fel de calmă, pătrunsă parcă de pacea filosofiei Zen. 

— Dacă știința ne-a oferit o cale de a găsi adevărul vieţii după 
moarte, ai vrea să vezi cu adevărat dovada? Majoritatea 
oamenilor ar spune da imediat, fără a se gândi că acest adevăr 
îi va schimba pentru totdeauna, va schimba ceea ei au 
considerat întotdeauna important, ceea ce intenţionează ei să 
facă din vieţile lor. Și apoi... dacă aceasta ar fi o revelaţie 
iritantă? Ai vrea să afli adevărul - chiar dacă ar fi la fel de 
înfricoșător ca înălțarea, la fel de înspăimântător pe cât este de 
îmbucurător, la fel de ciudat, total și profund ciudat, ca 
iluminarea? 

— Astea toate sunt niște aiureli pentru mine, doamnă doctor 
Tucker, niște nimicuri - ca vindecarea cu cristale, spiritele din 
canale sau omuleţii cenușii care răpesc oameni în farfurii 


243 


zburătoare. 

— Nu e de ajuns să privești, trebuie să vezi. 

Prin lentilele roșii ale furiei sale defensive, Joe vedea calmul ei 
ca pe un instrument de manipulare. Se ridică de pe scaun, cu 
mâinile făcute pumn pe lângă coapse. 

— Ce aveai cu tine în avionul de L.A. Și de ce ar fi dorit 
Teknologik și oamenii săi să ucidă trei sute treizeci de oameni 
ca să te oprească? 

— Asta încerc să-ți spun. 

— Atunci, spune-mi! 

Ea închise ochii și își împleti mâinile ei mici, măslinii, de parcă 
ar fi așteptat să treacă furtuna ce se stârnise în el - dar 
seninătatea ei nu făcea decât să întreţină rafalele din sufletul 
lui. 

— Horton Nellor. A fost șeful tău, apoi al meu. Ce rol are în 
povestea asta? întrebă Joe. 

Ea nu spuse nimic. 

— De ce s-au sinucis soţii Delmann, Lisa și Nora Vadance, 
căpitanul Blane? Și cum pot fi crime sinuciderile lor, cum spui 
tu? Cine sunt cei de sus? Ce naiba înseamnă toate astea? Joe 
tremura. Unde e Nina? 

Rose deschise ochii și îl privi brusc cu îngrijorare, liniștea ei 
fiind în sfârșit spulberată. 

— Cine e sus? 

— Doi bandiți care lucrează pentru Teknologik sau pentru cine 
știe ce agenţie secretă, lua-o-ar naiba! 

Ea își întoarse privirea spre restaurant. 

— Ești sigur? 

— l-am recunoscut la masă. 

Rose se ridică repede și privi tavanul de parcă se afla într-un 
submarin care nu mai putea fi controlat și se scufunda în abis, 
calculând furioasă imensa presiune ce ameninţa să-i strivească, 
așteptând primele semne ale catastrofei. 

— Dacă doi sunt înăuntru, cu siguranță că mai sunt și alţii 
afară, spuse Joe. 

— Dumnezeule! șopti ea. 

— Mahalia încearcă să găsească un mod de a ne strecura 
afară neobservaţi după ora închiderii. 

— Ea nu înţelege. Trebuie să ieșim de aici, acum. 

— A stivuit cutiile din sala de recepţie ca să acopere intrarea 


244 


la lift... 

— Nu-mi pasă de bărbaţii ăia și nici de armele lor blestemate, 
spuse Rose, ocolind capătul mesei. Dacă vor cobori aici după 
noi, mă pot descurca. Nu-mi pasă dacă mor în felul ăsta, Joe. 
Dar ei n-au nevoie de fapt să vină după noi. Dacă știu că suntem 
în clădirea asta acum, ne pot îndepărta. 

— Ce?! 

— Ne pot îndepărta, spuse ea speriată, îndreptându-se către 
una din ușile care dădeau spre plajă. 

Joe o urmă, exasperat, spunând: 

— Ce-nseamnă asta... ne pot îndepărta? 

Ușa era asigurată cu o pereche de zăvoare. Rose îl trase pe 
cel de sus. 

Joe puse mâna pe cel de jos, împiedicând-o să-l tragă. 

— Unde e Nina? 

— Dă-te la o parte, îi ceru ea. 

— Unde e Nina? 

— Joe, pentru numele lui Dumnezeu... 

Era pentru prima dată când Rose Tucker părea vulnerabilă și 
Joe avea de gând să profite de momentul acela ca să obţină 
ceea ce dorea cel mai mult. 

— Unde e Nina’? 

— Mai târziu. Îţi promit. 

— Acum! 

De sus se auzi un zgomot puternic. 

Lui Rose i se tăie răsuflarea, se întoarse de la ușă și își fixă din 
nou privirea pe tavan, de parcă acesta s-ar fi putut prăbuși 
peste ei. 

Joe auzi glasuri ridicate care se certau, filtrate de casa liftului 
- vocea Mahaliei și vocile a cel puţin doi sau trei bărbaţi. Era 
sigur că zgomotul era produs de cutiile și lăzile goale târâte și 
aruncate din ușa liftului. 

Când bărbaţii cu scurte de piele descoperă liftul și află că 
există un subsol al clădirii, și-ar putea da seama că lăsaseră o 
portiță de ieșire, neacoperind plaja. Intr-adevăr, s-ar putea ca 
alţii să caute chiar în momentul acela o cale de coborâre de pe 
stânca aflată la o înălțime de cincisprezece metri, în speranţa să 
le taie calea. 

Cu toate acestea, faţă-n față cu Rose, decis, în mod 
necugetat, să obţină un răspuns cu orice preţ, cumplit de 


245 


insistent, Joe repetă întrebarea? 

— Unde e Nina? 

— A murit, spuse ea, smulgându-și cu greu cuvintele de pe 
buze. 

— Pe naiba! 

— Te rog, Joe... 

Era furios pe ea că-l mințea, la fel cum îl minţiseră atâția în 
anul care trecuse. 

— A murit, pe naiba! Cu neputinţă. Cu neputinţă, fir-ar să fie! 
Am vorbit cu Mercy Ealing. Nina trăia în noaptea aceea și 
trăiește și acum, pe undeva. 

— Și dacă ei află că noi suntem în clădirea asta, repetă Rose 
cu o voce care tremura de spaimă, ne pot îndepărta. Așa cum 
au făcut cu soții Delmann, cu Lisa, cu căpitanul Blane. 

— Unde e Nina? 

Se auzi motorul liftului și cabina începu să urce. 

— Unde e Nina? 

Deasupra lor, luminile din sala de banchete se micșorară, 
probabil pentru că liftul își lua curentul din circuitul lor. 

În clipa când luminile se micșorară, Rose ţipă îngrozită, se 
împinse în Joe, încercând să-l clintească din loc și îi înșfăcă 
sălbatic mâna pe care el o apăsa pe zăvorul de jos. 

Unghiile ei îi intrară în carne, el șuieră de durere și luă mâna 
de pe zăvor, iar ea deschise ușa. Înăuntru pătrunse o adiere cu 
miros de ocean și Rose ieși afară, în noapte. 

Joe se repezi după ea, pășind pe o punte de lemn lată de șase 
metri și lungă de douăzeci, suspendată lângă restaurant, care 
duduia ca o tobă la fiecare pas al lui. 

Soarele purpuriu sângerase, cufundându-se într-o groapă 
înspre cealaltă parte a lumii. Cerul și marea erau la apus ca un 
corb întâlnind o cioară, cu pene line, senzuale și îmbietoare ca 
moartea. 

Rose era deja în capul scării. 

Urmând-o, Joe găsi două rânduri de trepte care coborau cinci 
sau șase metri până la plajă. 

Neagră cum era Rose și îmbrăcată în aceeași culoare, 
aproape că se topi în geometria întunecată a treptelor de sub el. 
Dar când ajunse pe nisipul palid, Rose își recăpătă conturul. 

Țărmul avea peste treizeci de metri lățime în punctul acela și 
valurile fosforescente se rostogoleau producând un zgomot vag, 


246 


care se strecura în jurul lui ca o mare fantomatică. Nu era o 
plajă pentru înot sau surfing și nu se zăreau în nicio direcţie 
focuri și nici măcar lanterne Coleman. 

Spre est, cerul era alcătuit din bășici galbene pe fond negru, 
impregnat de licărirea orașului, insistentă pe cât era de lipsită 
de sens. Dreptunghiurile de lumină galben-pal radiate de 
restaurantul de deasupra împestrițau o parte a plajei. 

Joe nu încercă s-o oprească pe Rose sau s-o încetinească, ci 
după ce-o ajunse din urmă, alergă pe lângă ea, scurtându-și 
pașii ca să nu i-o ia înainte. 

Ea era singura lui legătură cu Nina. Era derutat de misticismul 
ei evident, de brusca ei tranziţie de la un calm extatic la o 
spaimă superstițioasă și era furios că acum îl minţea în privința 
Ninei, după ce îl făcuse să creadă la cimitir că îi va spune în cele 
din urmă tot adevărul. Și totuși soarta lui și a ei erau inexplicabil 
legate, pentru că numai ea îl putea duce la fiica lui cea mică. 

In timp ce alergau spre nord pe nisipul moale și treceau de 
colțul restaurantului, cineva se repezi la ei din față, din dreapta, 
dinspre stâncă, o umbră în noapte, iute și mare, ca fiara fără 
faţă care ne urmărește în coşmaruri, ne urmărește prin 
coridoarele visurilor. 

— Păzea, o avertiză Joe pe Rose, dar văzuse și ea atacatorul și 
se ferea deja. 

Joe încercă să intervină când forma aceea întunecată se 
repezi să-l izoleze de Rose - dar îl atacă un al doilea bărbat care 
se apropie de el dinspre mare. Acesta era o huidumă cât un 
fundaș de fotbal profesionist și amândoi căzură atât de dur, 
încât Joe ar fi trebuit să-și piardă răsuflarea, dar nu și-o pierdu 
de tot - șuiera, dar respira - pentru că nisipul în care aterizaseră 
era adânc și moale, cu mult deasupra liniei de bătaie a valurilor. 

Joe dădu din picioare, își folosi fără milă genunchii, coatele și 
tălpile, se extrase de sub agresorul său, ridicându-se, când auzi 
pe cineva strigând la Rose mai departe, pe țărm - „Stai, cățea!” 
- după care auzi o împușcătură, puternică, seacă. Nu voia să se 
gândească la împușcătura aceea, la sunetul șfichiuitor care 
trosnise peste plajă spre marea mormăitoare, nu voia să și-o 
imagineze pe Rose cu un glonte în cap și pe Nina pierdută din 
nou pentru totdeauna, dar nu putea să nu se gândească, căci 
această eventualitate îi ardea suprafaţa creierului ca un fier 
înroșit în foc. Agresorul lui îl înjură și se ridică din nisip. Când Joe 


247 


se întoarse ca să înfrunte amenințarea, era plin de răutatea și 
furia din cauza cărora fusese eliminat din echipa de box în urmă 
cu douăzeci de ani, turbat ca un barbar care distruge biserici - 
era acum un animal, un prădător plin de cruzime, iute ca o 
felină și sălbatic - și reacționă de parcă acel necunoscut era 
personal vinovat de artrita care făcuse din Frank un infirm, de 
parcă nemernicul acela ar fi făcut vreo vrajă pentru a umfla și 
deforma încheieturile lui Frank, de parcă huliganul acela 
nenorocit ar fi fost singurul criminal care introdusese cumva o 
pâlnie în urechea căpitanului Blane pentru a turna prin ea un 
elixir al nebuniei, așa că, Joe îl lovi cu picioarele în testicule și 
când individul gemu și începu să se încovoaie de durere, îl 
înșfacă de cap și în același timp își ridică genunchiul și îl pocni 
cu el în față, înfigându-i-l tot mai adânc. Era un balet al violenţei 
și Joe auzi efectiv cum nasul individului se sfărâmă și simţi 
mușcătura dinţilor lui pe rotulă. Tipul se prăbuși pe spate, pe 
plajă, imediat sufocându-se, scuipând sânge și luptându-se să 
respire și plângând ca un copilaș, dar Joe nu era mulțumit, 
pentru că devenise sălbatic, mai sălbatic decât orice animal, 
sălbatic ca stihiile, un ciclon de furie, durere și umilință și dădea 
cu picioarele în locul unde credea că sunt coastele, ceea ce ÎI 
durea aproape la fel de mult pe cât îl durea pe cel care primea 
loviturile, pentru că Joe era încălţat cu adidași, nu cu pantofi duri 
și de aceea încerca să calce gâtul tipului ca să-i strivească 
traheea, dar îl călca pe piept - și ar fi încercat din nou, l-ar fi 
omorât, fără să-și dea seama prea bine ce face, dar un al treilea 
agresor îl lovi din spate. 

Joe căzu cu faţa pe plajă, apăsat de greutatea noului agresor, 
țintuit de cel puţin o sută de kilograme. Cu capul într-o parte, 
scuipând nisip, încercă să-l ridice pe individ de pe el, dar de 
data asta își pierdu cu adevărat respirația; o dată cu ea își 
pierdu și toată puterea și rămase neputincios. 

In plus, în timp ce gâfâia disperat, în lipsă de aer, simţi că 
agresorul lui îi lipește un obiect rece și dur de o parte a feţei și 
își dădu seama ce era înainte de a auzi ameninţarea. 

— Dacă vrei să-ţi zbor creierii, o s-o fac, spuse necunoscutul și 
vocea lui răsunătoare avea un timbru criminal. O s-o fac, 
dobitocule. 

Joe îl crezu și nu se mai împotrivi. Se zbătea doar să-și 
recapete răsuflarea. 


248 


Capitularea lui tăcută nu-l mulţumi pe bărbatul furios care 
stătea peste el. 
— Răspunde, ticălosule! Vrei să-ţi zbor creierii? Vrei? 


— Nu. 

— O să fii cuminte? 

— Da. 

— Nu mă mai ţin nervii. 

— Am înţeles. 

— Lepădătură! rosti cu năduf necunoscutul. 

joe nu mai spuse nimic, scuipă nisip și respiră adânc, 
recăpătându-și puterea o dată cu gura aceea de aer, deși 
încercă să stăvilească revenirea scurtei crize de nebunie care-l 
apucase. 

„Unde e Rose?” 

Bărbatul care stătea pe Joe răsufla și el greu, exalând vapori 
duhnind a usturoi, dându-i răgaz lui Joe să se liniștească, dar 
totodată recăpătându-și și el puterea. Mirosea a colonie de tei și 
a fum de ţigară. 

„Ce s-a întâmplat cu Rose?” A _ 

— Acum o să ne ridicam, spuse tipul. Întâi eu. In timp ce mă 
ridic, chestia asta rămâne ţintită spre capul tău. Rămâi așa cum 
ești, întins în nisip, exact așa cum ești, până ce mă dau înapoi și 
îți spun că poţi să te ridici. Ca să-și întărească vorbele, apăsa și 
mai adânc ţeava pistolului în faţa lui Joe, răsucind-o înainte și 
înapoi; partea interioară a obrazului presată pe dinţi îi produse 
lui Joe durere. Ai înţeles, Carpenter? 

— Da. 

— Pot să te omor și s-o șterg. 

— Nu fac nimic. 

— Nimeni nu mă poate atinge. 

— Eu nu, în orice caz. 

— Fiindcă am o insignă. 

— Desigur. 

— Vrei s-o vezi? Ți-o înfig în buza aia nenorocită. 

Joe nu mai spuse nimic. 

Nu strigaseră „Poliţia”, ceea ce nu dovedea că erau falși 
polițiști, ci doar că nu doreau să se expună. Sperau să-și facă 
treaba repede, curat și să dispară înainte de a li se cere să 


249 


explice prezenţa lor autorităților locale, fapt care i-ar face cel 
puţin să se împotmolească în birocraţia inter-judiciară ce ar 
putea duce la întrebări incomode despre legile apărate de ei. 
Dacă nu erau efectiv angajaţi ai companiei Teknologik, aveau în 
spate o oarecare putere federală, dar nu strigaseră FBI, DEA sau 
ATF când se iviseră din beznă, deci erau probabil angajaţii unei 
agenţii clandestine, plătită din numeroasele miliarde de dolari 
repartizaţi de guvern prin registrele contabile, din rușinosul 
Buget Negru. 

În cele din urmă, necunoscutul se desprinse de Joe, pe un 
genunchi, apoi se ridică și se dădu înapoi cu câţiva pași. 

— Ridică-te. 

Ridicându-se din nisip, Joe descoperi ușurat că ochii lui se 
adaptau rapid la întuneric. Când ieșise din sala de banchet și 
alergase spre nord pe plajă, cu numai două minute în urmă, 
bezna i se păruse mai adâncă decât acum. Cu cât rămânea mai 
mult timp orb din cauza întunericului, cu atât mai puţin probabil 
era să vadă o ocazie de care să poată profita. 

Deși nu mai avea pălăria de Panama și în ciuda întunericului, 
trăgătorul era ușor de recunoscut: era povestitorul. Cu 
pantalonii și cămașa lui albe, cu părul alb lung, părea să atragă 
asupra lui firava lumină din jur, licărind ușor, ca un spectru la o 
ședința de spiritism. 

Joe se uită înapoi spre Santa-Fe-by-the-Sea. Zări siluetele 
clienţilor la mese, dar ei probabil că nu vedeau ce se petrece pe 
plaja întunecată. 

Lovit în testicule, pocnit în faţă, agentul vătămat zăcea încă 
pe nisipul din apropiere; nu se mai sufoca, dar horcăia de durere 
și încă scuipa sânge. Se străduia să-și oprească șuvoiul de 
lacrimi emițând obscenităţi în loc de gemete. 

Joe strigă: 

— Rose! 

Trăgătorul îmbrăcat în alb spuse: 

— Gura! 

— Rose! 

— Taci și întoarce-te! 

Un nou-venit se ivi pe plajă din spatele povestitorului și în loc 
să se dovedească a fi un alt parazit de la Teknologik, el spuse: 

— Am un Desert Eagle 44 magnum la doi centimetri de 
scăfârlia ta. 


250 


Povestitorul păru la fel de surprins ca și Joe, pe care îl năuci 
această nouă întorsătură a situaţiei. Bărbatul cu pistolul Desert 
Eagle spuse: 

— Ştii cât de puternică este arma asta? Știi ce-am să-ţi fac? 

Incă simțindu-se victorios, dar în același timp neputincios ca o 
fantomă, povestitorul uimit spuse: 

— Ei fir-ar să fie! 

— O să-ţi pulverizeze scăfârlia, o să-ţi smulgă capul tău gras 
de pe ceafă, asta o să-ţi facă, rosti nou-venitul. Cu ăsta sfărâmi 
o ușă. Aruncă pistolul pe nisip, în faţa lui Joe. 

Povestitorul ezită. 

— Imediat! 

Reuşind să capituleze cu aroganță, povestitorul aruncă 
pistolul de parcă l-ar fi disprețuit și arma se afundă în nisip, la 
picioarele lui Joe. 

Salvatorul cu arma de calibru 44 spuse: 

— la-l de jos, Joe. 

Când Joe ridică pistolul, văzu că nou-venitul își folosea arma 
Desert Eagle drept bâtă. Povestitorul căzu în genunchi, apoi pe 
mâini și genunchi, dar nu se prăbuși decât după ce agresorul îl 
lovi a doua oară, când ară nisipul cu fața, sădindu-și nasul ca un 
cartof în nisip. Necunoscutul cu arma - un negru îmbrăcat tot în 
negru - se opri pentru a întoarce capul cu coamă albă într-o 
parte, ca să se asigure că huliganul care-și pierduse cunoștința 
nu se sufoca. 

Agentul cu faţa strivită de genunchi încetă să mai înjure, 
fiindcă niciun martor din tabăra lui nu-l mai auzea și începu din 
nou să plângă. 

Negrul spuse: 

— Hai, Joe. 

Mai impresionat ca oricând de Mahalia și de ciudata ei 
adunătură de amatori, Joe întrebă: 

— Unde e Rose? 

— Urmează-mă. E cu noi. 

Insoţit de hohotele de plâns ale agentului, care se auzeau pe 
toată plaja în spatele lor, Joe îl urmă repede pe negru spre nord, 
în direcţia pe care el și Rose o luaseră când fuseseră atacați. 

Era cât pe-aci să se împiedice de un alt bărbat care zăcea fără 
cunoștință pe nisip. Era primul care se repezise la ei, cel care 
trăsese. 


251 


Rose era pe plajă, dar în umbra lăsată de stâncă. Joe nu o 
vedea prea bine în întuneric, dar părea că se ghemuiește ca și 
cum ar fi tremurat de frig în noaptea aceea blândă de vară. 

Joe rămase oarecum surprins de valul de ușurare care-l 
străbătu la vederea ei, nu pentru că ea era singura lui legătură 
cu Nina, ci pentru că era cu adevărat bucuros că era vie și în 
siguranţă. Deși îl umilise, îl înfuriase și îl derutase îngrozitor, era 
totuși o fiinţă deosebită, iar el își aminti și de bunătatea din ochii 
ei în clipa când îl întâlnise în cimitir, tandrețea și compasiunea 
ei. Chiar și în întuneric, deși era micuță, prezența ei era 
impunătoare, cu un nimb de mister, dar și de importanţă și de 
prodigioasă înţelepciune, având probabil puterea cu care marii 
generali și femeile sfinte reușeau să-și convingă adepţii să se 
jertfească. Și atunci și acolo, pe ţărmul mării noptatice, era 
aproape posibil să crezi că ea se ivise din adâncuri la apus, după 
ce inspirase apă la fel de ușor cum inspira acum aer, venind pe 
pământ cu minunatele taine ale unui alt tărâm. 

Era însoțită de un bărbat înalt cu haine închise, o siluetă 
aproape spectrală - excepție făcând șuvițele de păr blond cret 
care străluceau vag ca niște mănunchiuri de alge fosforescente. 

Joe întrebă: 

— Rose, ești teafără? 

— Doar... un pic lovită, rosti ea cu un glas marcat de durere. 

— Am auzit o împușcătură, spuse el îngrijorat. Voia s-o atingă, 
dar nu era sigur că se cuvenea. Apoi se pomeni că o 
îmbrățișează și o ţine strâns. 

Rose gemu de durere și Joe încercă să-i dea drumul, dar ea îl 
îmbrățișă o clipă, pentru a-l face să înțeleagă că, în ciuda 
suferinţei ei fizice, era recunoscătoare pentru grija manifestată 
de el. 

— Sunt teafără, Joe. O să-mi revin. 

Se auziră strigăte din depărtare, dinspre stânca de lângă 
restaurant. Și dinspre plaja de la sud, agentul imobilizat 
răspunse, strigând cu glasul sfârșit după ajutor. 

— Trebuie să plecăm de-aici, spuse blondul. Vin spre noi. 

— Cine sunteţi voi? întrebă Rose. 

Joe spuse mirat: 

— Nu fac parte din echipa Mahaliei? 

— Nu, spuse Rose. Nu i-am mai văzut. 

— Eu sunt Mark, spuse bărbatul cu păr blond creţ, iar el este 


252 


Joshua. 

Negrul - Joshua - rosti ceva ce semăna cu: 

— Suntem amândoi în finafaţă. 

Rose spuse: 

— Ei drăcie! 

— Cine? Ce? Unde sunteți? întrebă Joe. 

— E-n regulă, Joe, spuse Rose. Sunt surprinsă, dar probabil că 
n-ar trebui să fiu. 

Joshua spuse: _ 

— Cred că luptăm de aceeași parte, doamnă doctor Tucker. In 
orice caz, avem aceiași dușmani. 

Departe, la început ușor ca murmurul inimii, dar apoi puternic 
ca zgomotul produs de copitele unui armăsar cu un călăreț fără 
cap, se auzi uruitul unui elicopter. 


e Capitolul 15 


Fără să fi furat altceva decât propria lor libertate, fugeau ca 
niște hoţi de-a lungul stâncilor, care se ridicau și apoi coborau, 
apoi iarăși se ridicau, de parcă ar fi oglindit nivelul de adrenalină 
a lui Joe. 

În timp ce se deplasau, cu Mark în frunte și Rose urmându-i, 
Joe îl auzi pe Joshua vorbind ferm cu cineva. Privi înapoi și îl 
văzu pe negru cu un telefon celular. Auzind cuvântul mașină, își 
dădu seama că fuga lor era plănuită și coordonată chiar în 
cursul desfășurării ei. 

Tocmai când păreau să fi scăpat, ameninţarea elicopterului se 
transformă într-o realitate luminoasă spre sud. Ca un fulger ieșit 
din ochiul de nestemate al unui zeu dintr-un templu de piatră 
mâniat de o pângărire, un reflector străpunse noaptea și mătură 
plaja. Privirea lui arzătoare se boltea de la stâncile nisipoase 
până la valurile înspumate și din nou înapoi, deplasându-se 
neîncetat spre ei. 

Întrucât nisipul era moale lângă baza stâncilor, lăsau în el 
urme fără forma. Și totuși urmăritorii aerieni nu se puteau 
orienta după urmele lăsate de pașii lor. Deoarece nu era 
niciodată greblat ca nisipul de pe plajele publice mult folosite, 
nisipul acela era răscolit de urmele multor alte persoane care-l 
călcaseră înainte. Dacă ar fi mers mai aproape de apă, în zona 


253 


unde valurile înalte tasaseră nisipul, netezindu-l, traseul lor ar fi 
fost marcat ca de niște semnale luminoase. 

Trecură pe lângă mai multe rânduri de scări care duceau spre 
case mari de pe stâncile de deasupra, unele din zidărie ţintuită 
de faţa stâncii cu oţel, altele din lemn prins de piloni adânci și 
grinzi verticale de beton. Joe aruncă o privire înapoi și zări 
elicopterul zburând pe lângă una dintre scări, iar reflectorul lui 
se ridică pe trepte și trecu peste balustrade. 

Joe își imagină că o echipa de urmăritori plecaseră deja cu 
mașinile de la restaurant spre nord și porniseră apoi pe jos până 
la plajă pentru a lucra metodic spre sud. Până la urmă, dacă 
Mark îi va ţine în continuare pe plajă, vor fi prinși între 
elicopterul ce se îndrepta spre nord și urmăritorii care se 
îndreptau spre sud. 

Bineînţeles că aceeași idee îi trecu și lui Mark prin cap, pentru 
că îi conduse brusc spre o scară ciudată din lemn roșu ce se 
înălța printr-un cadru ca o cutie înaltă. Construcţia amintea de 
primele schele de rachete construite pe vremea când Cape 
Kennedy se numea Cape Canaveral; nava spaţială dispăruse și 
arhitectura înconjura un gol ciudat. 

În timp ce urcau, distanţa dintre ei și elicopter creștea, dar 
acesta continua să se apropie. Două, patru, șase, opt rânduri de 
trepte abrupte îi duseră pe un palier unde păreau îngrozitor de 
expuși. La urma urmelor, elicopterul se afla la nu mai mult de 
treizeci de metri deasupra plajei - deci la vreo treizeci și ceva de 
metri deasupra lor în clipa când se ridicară pe vârful stâncii - și 
la nicio sută cincizeci de metri spre sud. Casa următoare nu 
avea scară spre țărm, ceea ce făcea și mai vizibila platforma. 
Dacă pilotul sau secundul lui ar fi privit spre dreapta, spre vârful 
stâncii, în loc să privească nisipul de dedesubt luminat de 
reflectoare, n-ar mai fi putut evita să fie descoperiţi. 

Palierul de sus era înconjurat de un gard din fier forjat, cu 
porţi de siguranță și prevăzut cu ţepușe ascuţite, îndoite spre 
interior pentru a împiedica accesul vizitatorilor nedoriți dinspre 
plaja de dedesubt. Fusese construit demult, pe vremea când 
Paza de Coastă nu controla asemenea lucruri. 

Elicopterul era acum la ceva mai mult de o sută de metri spre 
sud, înaintând încet, la o înălțime constantă. Uruitul motorului și 
zbârnâitul paletelor se auzeau atât de tare, încât Joe nu se 
putea face auzit de către însoțitorii săi decât dacă răcnea. 


254 


Gardul era greu de trecut și în niciun caz într-un minut, două, 
cât ar fi avut răgaz. Joshua păși în față cu zdrobitorul de uși, 
Desert Eagle, trase o rafală în broască și deschise poarta cu 
piciorul. 

Bărbaţii din elicopter n-ar fi putut auzi împușcătura și era 
puțin probabil ca zgomotul să fi fost perceput în casă drept 
altceva decât vacarmul produs de aparatul de zbor. Intr-adevăr, 
toate ferestrele erau întunecate și era liniște, de credeai că 
nimeni nu era acasă. 

Trecură prin poartă pe un teren întins, de dimensiunea unei 
proprietăţi funciare, cu garduri vii joase, grădini de trandafiri 
sofisticate, fântâni arteziene oprite pe moment, alei pietruite cu 
dale de teracotă franceză veche, luminate de felinare în formă 
de lalele și terase pe mai multe nivele, cu balustrade din lemn 
de tei, care duceau la o vilă în stil mediteranean. Mai erau acolo 
palmieri phoenix și ficuși. Stejari masivi de California erau 
luminaţi de dedesubt cu spoturi peisagistice: protocolari, 
brumaţi cu negru, eșafodaje de ramuri fără formă. 

Datorită măiestriei cu care era luminat peisajul, misterul nici 
unui ungher nu era spulberat de vreo licărire. Romantica 
proprietate arunca șaluri încâlcite de umbre, dantele complicate 
de lumină molatică și de beznă adâncă, în care cei patru nu 
puteau fi cu siguranță văzuţi de piloţi, nici când elicopterul 
ajunse aproape la același nivel cu stânca pe care își făcuse 
matca moșia. 

În timp ce urca în urma lui Rose și a lui Mark treptele de piatră 
spre prima terasă, Joe spera că detectorii sistemului de 
supraveghere a mișcării nu erau instalați la exteriorul imensei 
case, ci numai în încăperi. Dacă trecerea lor punea în funcțiune 
mecanisme montate în copaci sau pe zidurile înconjurătoare, 
străfulgerarea lor bruscă putea atrage atenţia piloților. 

El știa cât de greu ar fi, chiar și pentru un singur om care fuge 
pe picioarele lui să evite ochiul strălucitor al unui elicopter de 
cercetare al poliţiei cu un pilot bun și hotărât - mai ales într-un 
spaţiu relativ deschis, cum era acela, care nu oferea 
nenumăratele ascunzători ale labirintului unui oraș. Ei patru ar fi 
ușor de imobilizat, de îndată ce ar fi reperați. 

Mai devreme, o adiere se ivise cu graţia aripilor unui pescăruș 
dinspre mare spre țărm; acum, direcţia se schimbase, dinspre 
țărm, și adierea era mai puternică. Era un vânt fierbinte, numit 


255 


Santa Ana, născut în munţii de la răsărit din pragul deșertului 
Mohave, uscat, aprig și ciudat de enervant. Un șopot puternic se 
înălţă din stejari și frunzele mari ale palmierilor phoenix 
șuierară, zornăiră și scârțâiră, ca și cum copacii se avertizau 
reciproc de apropierea furtunii. 

Teama lui Joe de un sistem de securitate exterior se dovedi 
nefondată când urcară în grabă un alt rând de trepte de piatră 
spre ultima terasă. Proprietatea rămase în aceleași lumini firave, 
apăsată de straturile de umbre ocrotitoare. 

Dincolo de marginea stâncii, elicopterul de cercetare plutea în 
paralel cu ei, înaintând încet spre nord. Piloții continuau să-și 
concentreze atenţia spre plaja de dedesubt. 

Mark îi conduse pe lângă un bazin de înot imens. Pe apa 
neagră ca ţiţeiul scânteiau arabescuri argintii, de parcă sub 
suprafața ei înotau bancuri întregi de pești ciudaţi, cu aripioare 
fosforescente. 

Treceau încă pe lângă bazin când Rose se împiedică. Era cât 
pe-aci să cadă, dar își recapătă echilibrul, apoi se opri, 
clătinându-se. 

— Nu te simţi bine? întrebă îngrijorat Joe. 

— Ba da, n-am nimic, spuse ea, dar glasul ei era stins și încă 
părea nesigură pe picioare. 

— Te-ai lovit rău mai înainte? insistă Joe când Mark și Joshua 
se adunară în jurul lor. 

— Am căzut în fund, spuse ea. Am câteva vânătăi. 

— Rose... 

— N-am nimic, Joe. Probabil că m-au obosit alergătura și 
scările astea nenorocite. Cred că nu sunt într-o formă prea bună. 

Joshua vorbea din nou în șoaptă la telefonul celular. 

— Să mergem, spuse Rose. Haideţi, să mergem. 

Dincolo de stâncă, deasupra plajei, elicopterul aproape că 
depășise proprietatea. 

Mark îi conducea din nou și Rose îl urma cu o energie 
reînnoită. Trecură repede pe sub acoperișul loggiei boltite de 
lângă zidul din spate, unde nu mai erau în pericol de a fi reperaţi 
de piloții elicopterului și apoi spre colțul casei. 

In timp ce se deplasau în șir indian pe o alee ce șerpuia printr- 
un mic pâlc de arbori melaleuca, având coaja zdrenţuită, se 
pomeniră brusc țintuiți de fasciculul puternic al unei lanterne 
mari. În faţa lui, un paznic le bloca înaintarea spunând: 


256 


— Hei, cine naiba sunteţi? 

Fără a ezita o clipă, Mark începu să înainteze chiar în timp ce 
lanterna continua să clipească. Necunoscutul încă vorbea când 
Mark se ciocni de el. Cei doi icniră în momentul impactului. 

Lanterna zbură spre trunchiul unui arbore melaleuca, se izbi 
de el, sări pe alee și se răsuci pe piatră, producând un vârtej de 
umbre care se roteau ca o haită de câini în jurul vânatului. 

Mark îl învârti pe paznic, îi răsuci braţul, îl împinse de pe alee, 
prin straturile de flori de pe margine și îl buși atât de tare de 
zidul casei, încât ferestrele din apropiere zăngăniră. 

Joshua luă lanterna de jos și o îndreptă spre locul acţiunii și 
Joe văzu că fuseseră somaţi de un gardian de pază în uniformă, 
supraponderal, de vreo cincizeci și cinci de ani. Mark îl împinse 
ca să îngenuncheze și îl înșfacă de partea din spate a capului 
apăsându-i faţa în jos și într-o parte, ca să nu-i poată descrie 
mai târziu. 

— Nu e înarmat, îl informă Mark pe Joshua. 

— Ticăloșilor, spuse furios paznicul. 

— N-are un pistol la gleznă? se interesă Joshua. 

— Nu, nici așa ceva. 

Paznicul spuse: 

— Proprietarii sunt niște tâmpiţi, pacifiști sau așa ceva. Nu 
lasă pe nimeni cu arme, nici măcar pe mine. Uite rezultatul! 

— Nu-ţi facem niciun rău, spuse Mark trăgându-l de lângă 
casă și silindu-l să se așeze pe pământ, cu spatele lipit de 
trunchiul arborelui melaleuca. 

— Nu mă speriaţi, spuse paznicul, dar era speriat. 

— Câini sunt? întreba Mark. 

— Peste tot, spuse gardianul. Dobermani. 

— Minte, spuse Mark sigur pe el. 

Chiar și Joe simţea că paznicul îi păcălește. Joshua îi dădu 
lanterna lui Joe și spuse: 

— Ține-o spre pământ. Apoi scoase o pereche de cătușe dintr- 
o borsetă prinsă la spate. 

Mark îi porunci paznicului să-și întindă mâinile în spate și să le 
împreuneze în jurul copacului. Trunchiul avea un diametru de 
numai vreo douăzeci și cinci de centimetri, deci gardianul nu 
trebuia să se contorsioneze și Joshua îi prinse cătușele de 
încheieturi. 

— Poliţiştii sunt pe drum, rosti victorios paznicul. 


257 


— Călare pe dobermani, fără îndoială, spuse Mark. 

— Ticălosule! spuse paznicul. 

Mark scoase din borsetă un sul de bandaj bine strâns. 

— Mușcă, îi spuse el gardianului. 

— Mușcă tu, spuse gardianul îngăduindu-și un ultim behăit de 
bravură deznădăjduită, după care se conformă. 

Joshua îi răsuci de trei ori o fâșie de bandă izolantă în jurul 
capului și peste gură, ţintuindu-l bine cu bandajul. 

Mark extrase din centura paznicului ceea ce părea a fi o 
telecomandă. 

— Cu asta se deschide poarta? 

Paznicul mârâi prin căluș o obscenitate care ajunse la urechile 
lor ca un mormăit lipsit de sens. 

— Probabil că e poarta, spuse Joshua. Apoi se adresă 
gardianului: Relaxează-te. Nu-ţi forța încheieturile. Nu jefuim 
proprietatea. Zău că nu. Trecem doar prin ea. 

Mark spuse: 

— La o jumătate de oră după ce vom pleca, vom chema 
poliţia ca să vină să te elibereze. 

— Cheamă un câine, îl sfătui Joshua. 

Mark luă lanterna paznicului și îi conduse spre faţada casei. 

Oricine or fi fost indivizii aceia, Joe se bucura că erau de 
partea lui. 

Proprietatea se întindea pe cel puţin trei pogoane. Uriașa casă 
era situată la șaptezeci de metri în spatele zidului proprietăţii 
dinspre stradă. In mijlocul aleii de intrare lată, șerpuitoare, se 
afla o fântână de marmură cu patru niveluri: patru cupe late în 
formă de scoică, fiecare susţinută de câte trei delfini în plin elan, 
dimensiunile cupelor și ale delfinilor micșorându-se pe măsură 
ce urcau. Bazinele erau pline cu apă, dar pompa nu făcea 
zgomot și nu aveau jeturi sau cascade. 

— O să așteptam aici, spuse Mark, conducându-i spre delfini. 

Delfinii și cupele se înălțau dintr-un bazin cu un zid de șaizeci 
de centimetri înălţime, care se termina cu o bordură lată de 
calcar. Rose se așeză pe margine și apoi o urmară Joe și Mark. 

Joshua luă telecomanda obţinută de la paznic și porni pe alee 
spre poarta de intrare, vorbind la telefonul celular. 

— De unde aţi aflat de mine? îl întrebă Rose pe Mark. 

— O întreprindere lansată cu un fond de un miliard de dolari 
ca a noastră, spuse Mark, prinde foarte repede viteză. Și în plus, 


258 


specialitatea noastră sunt calculatoarele și tehnologia 
informațiilor. 

— Ce întreprindere? întrebă Joe. 

Primi același răspuns confuz pe care îl dăduse Joshua pe plajă. 

— În fini faţa. 

— Și ce-nseamnă asta? 

— Mai târziu, Joe, promise Rose. Continuă, Mark. 

— Deci, din prima zi am avut fonduri pentru a încerca să 
urmărim toate cercetările promițătoare din toate disciplinele din 
întreaga lume, care ne-ar putea duce la revelaţia la care 
sperăm. 

— Așa o fi, spuse Rose, dar voi aţi apărut de doi ani, iar cea 
mai mare parte a cercetărilor mele din ultimii șapte ani a fost 
efectuată în cele mai stricte condiţii de securitate. 

— Doamnă doctor, ați fost o imensă speranţă în specialitatea 
dumneavoastră până pe la vârsta de treizeci și șapte de ani - 
apoi, dintr-o dată, v-aţi întrerupt aproape total activitatea, cu 
excepția a câte unei lucrări minore publicată ici și colo, din când 
în când. Aţi fost o Niagara a creativităţii - și apoi, peste noapte 
aţi secat. 

— Ce anume vă indică acest lucru? 

— Modelul tipic al unui om de știință cooptat de Ministerul 
Apărării sau de un alt departament al guvernului, cu suficientă 
putere pentru a produce un blocaj informaţional total. Deci, 
atunci când vedem așa ceva, încercăm să aflăm cu precizie 
unde lucraţi. În cele din urmă v-am găsit la Teknologik, dar nu la 
vreunul din sediile lor cunoscute și accesibile, ci într-un complex 
situat la mare adâncime sub pământ, asigurat din punct de 
vedere biologic, lângă Manassa, Virginia. Ceva ce poartă 
denumirea de „Proiect 99”. 

In timp ce asculta cu atenţie conversaţia, Joe observă cum la 
capătul lungii alei se deschidea rulând pe șine ornamentată 
poarta electrică. 

— Cât de multe știți despre ceea ce facem noi la Proiect 99? 
întrebă Rose. 

— Nu suficient, spuse Mark. 

— Cum de știți totuși ceva? 

— Când afirm că urmărim cercetările din întreaga lume, nu 
înseamnă că ne limităm la aceleași publicaţii și la băncile de 
date cunoscute la care are acces orice bibliotecă de lucrări 


259 


științifice. 

Rose spuse fără dușmănie: 

— E un mod delicat de a spune că încercaţi să penetrați 
sistemele de securitate ale calculatoarelor, să le faceţi harcea- 
parcea și să distrugeţi codurile. 

— Exact, dar n-o facem pentru profit. Nu exploatăm economic 
informaţiile pe care le obţinem. Este doar misiunea noastră, este 
cercetarea pentru a cărei efectuare am fost creaţi. 

Joe era surprins de propria lui răbdare. Deși afla tot felul de 
lucruri, ascultând conversaţia lor, misterul de bază se adâncea 
tot mai mult. Și totuși era dispus să aștepte răspunsurile. Bizara 
aventură cu instantaneul Polaroid din sala de banchete îl 
cutremurase. Acum, când avea răgaz să se gândească la cele 
întâmplate, sinteza lor părea a nu fi decât preludiul unei 
revelații ce urma să fie mai zguduitoare și mai umilitoare decât 
tot ce-și imaginase până atunci. Rămânea dornic să afle 
adevărul, dar acum instinctul îl avertiza că trebuia să lase 
revelațţiile să treacă peste el în valuri mici și nu într-un singur val 
tsunami devastator. 

Joshua trecuse prin poarta deschisă și se afla pe autostrada 
coastei Pacificului. 

Deasupra dealurilor din est, se înălța o lună galben-portocalie 
umflată și vântul cald părea să bată dinspre ea. 

Mark spuse: 

— Aţi fost unul din miile de cercetători a căror activitate a fost 
urmărită de noi - deși v-aţi bucurat de un interes deosebit 
datorită secretului maxim cu care a fost înconjurat Proiectul 99. 
Apoi, cu un an în urmă, aţi plecat din Manassa cu o parte din 
proiect și peste noapte aţi devenit persoana cea mai urmărită 
din ţară. Chiar și după ce s-a presupus că ați murit în acel 
accident aviatic din Colorado. Chiar și atunci... oamenii vă 
căutau, o mulţime de oameni, cheltuind sume substanțiale 
pentru găsirea unei femei moarte - ceea ce nouă ni s-a părut 
foarte straniu. 

Rose nu spuse nimic ca să-l încurajeze. Părea obosită. 

Joe îi luă mâna. Tremura, dar îi strângea mâna, ca și cum ar fi 
vrut să-l asigure că totul era în regulă. 

— Apoi am început să interceptăm rapoarte de la o anumită 
agenţie de poliție clandestină... rapoarte în care se spunea că 
sunteţi vie și activă în zona LA., unde locuiau familii care 


260 


pierduseră ființe dragi în accidentul avionului 353. Am iniţiat 
propria noastră supraveghere. Ne pricepem destul de bine la 
asta. Unii dintre noi am fost militari. În orice caz, s-ar putea 
spune că noi îi urmăream pe urmăritorii care îi supravegheau pe 
oameni ca Joe. Și acum... Cred că a fost bine că am făcut asta. 

— Da, vă mulțumesc, spuse ea. Dar nu știți în ce vă băgaţi 
aici. Nu e doar glorie... e și un pericol groaznic. 

— Doamnă doctor Tucker, insistă Mark, suntem actualmente 
peste nouă mii de persoane care ne închinăm vieţile acestei 
activităţi. Nu ne temem. Și acum credem că dumneavoastră ați 
găsit probabil interfaţa - și că ea este foarte diferită de tot ce 
am anticipat noi. Dacă aţi reușit într-adevăr să faceţi această 
breșa... dacă omenirea se află în acel moment de cotitură al 
istoriei, când totul se va schimba radical și pentru totdeauna... 
atunci noi suntem aliaţii dumneavoastră firești. 

— Cred că sunteţi, confirmă ea. 

Cu blândeţe, dar insistând asupra acestei alianțe, Mark spuse: 

— Doamnă doctor, amândoi ne-am ridicat împotriva forțelor 
ignoranței, ale fricii și ale propriilor interese, care vor să ţină 
lumea în beznă. 

— Nu uitaţi că am lucrat odinioară pentru ele. 

— Dar aţi renunţat. 

O mașină ieși o clipă din autostrada coastei pacifice și se opri 
să-l ia pe Joshua. O urmă o a doua mașină prin poartă și apoi pe 
alee. 

Rose, Mark și Joe se ridicară când cele două vehicule - un 
Ford urmat de un Mercedes - înconjurară fântâna și se opriră în 
fața lor. 

Joshua ieși pe portiera din dreapta a Ford-ului și o tânără 
brunetă cobori din spatele volanului. Mercedes-ul era condus de 
un asiatic de circa treizeci de ani. 

Se adunară toţi în faţa lui Rose Tucker și o clipă păstrară 
tăcerea. 

Vântul care se înteţea constant nu mai vorbea doar prin 
frunzele foșnitoare ale copacilor, prin ramurile tufișurilor în care 
zumzăiau greierii și prin muzica seacă, de flaut, emisă din 
streșinile casei, căci acum se bucura de o voce proprie: un vuiet 
obsesiv ce îngheţa urechile care-l auzeau, asemănător cu urletul 
înăbușit, dar înfricoșător al haitelor de coioţi urmărind prada 
într-un canion îndepărtat în noapte. 


261 


În luminile peisagistice, frunzele tremurătoare aruncau umbre 
nervoase și, treptat, luna tot mai palidă începu să se privească 
în suprafeţele lucioase ale automobilelor. 

Urmărindu-i pe acești oameni în timp ce ei o urmăreau pe 
Rose, Joe își dădu seama că ei priveau omul de știință nu doar 
cu curiozitate, ci uluiţi, poate cu o admiraţie amestecată cu 
spaimă, de parcă s-ar fi aflat în prezența unei ființe 
transcendentale. O ființă sfântă. 

— Mă miră că vă văd pe toţi în civil, spuse Rose. 

Ei zâmbiră și Joshua spuse: 

— Acum doi ani, când am iniţiat această misiune, nu prea 
vorbeam despre ea. Nu voiam să atragem atenţia presei... 
deoarece credeam că în general vom fi greșit înțeleși. Dar nu ne 
aşteptam să avem dușmani. Și încă dușmani atât de violenti. 

— Atât de puternici, spuse Mark. 

— Am crezut că toţi vor dori să afle răspunsurile pe care le 
căutam noi - dacă le vom găsi vreodată. Acum ne-am lămurit. 

— Ignoranţa este o fericire în numele căreia unii sunt în stare 
să ucidă, spuse tânăra. 

— Deci acum un an, continuă Joshua, am adoptat mantiile ca 
o diversiune. Oamenii ne înțeleg - sau cred că ne înțeleg. 
Suntem mai acceptabili dacă suntem consideraţi fanatici, 
etichetaţi clar și închiși într-o cutie. În felul acesta nu-i mai 
neliniștim pe oameni. Mantii. 

Uimit, Joe spuse: 

— Purtaţi mantii albastre și vă radeţi în cap. 

Joshua spuse: 

— Unii dintre noi, da, de acum un an - și cei în uniformă susțin 
că ei sunt singurii membri. La asta m-am referit când am afirmat 
că mantiile sunt o diversiune - mantiile, capetele rase, cerceii, 
enclavele comune vizibile. Ceilalţi am intrat în subteran, unde 
putem lucra fără a fi spionaţi, supuși la hăituiri și infiltraţi cu 
ușurință. 

— Vino cu noi, îi spuse tânăra lui Rose. Știm că s-ar putea ca 
tu să fi găsit calea și vrem să te ajutăm s-o arăţi lumii - fără 
interferenţe. 

Rose se duse spre ea și îi puse o mână pe obraz, la fel cum îl 
atinsese pe Joe în cimitir. 

— S-ar putea să mă alătur vouă în curând, dar nu în noaptea 
asta. Mai am nevoie de timp să mă gândesc, să fac planuri. Și 


262 


mă grăbesc să mă întâlnesc cu o tânără, o copilă, care este în 
miezul evenimentelor. 

Nina, se gândi Joe și inima lui tremură ca umbrele copacilor 
scuturaţi de vânt. 

Rose se îndreptă spre asiatic și îl atinse și pe el. 

— Pot să vă spun doar atât... suntem pe pragul prevăzut de 
tine. Vom trece prin ușa aceea, poate nu mâine sau poimâine 
sau săptămâna viitoare, ci în anii ce vor veni. 

Se duse apoi la Joshua. 

— Impreună vom vedea cum lumea se va schimba definitiv, 
vom aduce lumina cunoașterii în marea singurătate a existenţei 
umane. În timpul întunecatei noastre vieţi. 

Și în sfârșit se apropie de Mark. 

— Presupun că aţi adus două mașini pentru că erați pregătiţi 
să-i daţi una lui Joe și una să mi-o daţi mie. 

— Da. Dar speram că... 

Ea îi puse o mână pe braţ. 

— İn curând, dar nu în noaptea asta. Am o treabă urgentă, 
Mark. Tot ceea ce sperăm să realizăm atârnă chiar în clipa asta 
în balanţă, într-un echilibru precar - până ce voi ajunge la fata 
pe care am menţionat-o. 

— Oriunde este, noi te putem duce la ea. 

— Nu. Joe și cu mine trebuie să facem asta singuri - și repede. 

— Puteți lua Ford-ul. 

— Mulţumim. 

Mark extrase din buzunar o bancnotă de un dolar împăturită și 
i-o dădu lui Rose. 

— Seria acestei bancnote are numai opt cifre. Treci peste a 
patra cifră; celelalte șapte alcătuiesc un număr de telefon din 
zona acoperită de prefixul 310. 

Rose vâri bancnota în blugi. 

— Când sunteţi gata să veniţi la noi, spuse Mark, sau dacă 
intraţi vreodată într-un bucluc din care nu puteţi ieși, întrebaţi 
de mine la acest număr. Vom veni după voi, indiferent unde 
sunteţi. 

Ea îl sărută pe obraz. 

— Trebuie să plecăm. Se întoarse spre Joe. Conduci tu? 

— Da. 

| se adresă apoi lui Joshua: 

— Pot să iau telefonul tău celular? 


263 


El i-l dădu. 

Rafale furioase de vânt băteau în jurul lor când se urcară în 
Ford. Cheile erau în contact. 

În clipa când Rose închise portiera, spuse „lisuse!” și se 
aplecă în faţa, cu respiraţia întretăiată. 

— Eşti totuși rănită. 

— Ti-am spus. M-au bătut. 

— Unde te doare? 

— Trebuie să traversăm oraşul, spuse Rose, dar nu vreau să 
trecem pe lângă localul Mahaliei. 

— Poate ţi-ai rupt o coastă. 

Rose nu-l băgă în seamă, își îndreptă spatele și începu să 
respire mai bine, spunând: 

— Nemernicii nu vor risca blocând drumul și verificând traficul 
fără colaborarea autorităţilor locale și n-au timp de asta. Dar 
pun pariu că vor urmări mașinile care trec. 

— Dacă ţi-ai rupt o coastă s-ar putea să-ți perforeze un 
plămân. 

— Ce naiba, Joe, n-avem timp de asta! Trebuie să ne mișcăm 
dacă vrem s-o menţinem în viața pe fata noastră. 

El o privi uimit. 

— Pe Nina? 

Ea îi întâlni privirea și rosti „Nina”, dar apoi o spaimă i se 
furișă în ochi și își întoarse capul. 

— Putem merge spre nord pe PCH, spuse el, apoi înaintăm pe 
continent pe drumul Kanan-Dume. E un drum de ţară spre 
Augora Hills. Acolo putem intra pe 101, la est de 210. 

— Dă-i drumul. 

Cu fețele pudrate de lumina lunii, cu părul răvășit de vânt, cei 
patru care urmau să plece în Mercedes stăteau la pândă, 
mascaţi de delfinii de piatră și de copacii unduitori. 

Decorul i se păru lui Joe fascinant și în același timp rău 
prevestitor și nu reușea să identifice temeiul nici uneia dintre 
aceste percepții decât admițând că noaptea era încărcată de o 
putere supranaturală, de neînțeles pentru el. Oriunde îi cădea 
privirea, totul părea să aibă o importanţă monumentală, de 
parcă ar fi fost într-o stare de luciditate maximă și chiar și luna 
părea diferită, altfel de orice altă lună. 

Când Joe băgă Ford-ul în viteză și începu să se desprindă de 
lângă fântână, tânăra femeie înaintă ca să-și lipească mâna de 


264 


geam, lângă faţa lui Rose Tucker. De cealaltă parte a geamului, 
Rose își potrivi palma pe palma ei. Tânăra plângea și pe faţa ei 
scânteiau lacrimile luminate de lună; se deplasă pe lângă 
mașină pe alee, grăbindu-se când aceasta prinse viteză, cu 
mâna potrivită pe mâna lui Rose, până la poartă, unde, în sfârșit 
se retrase. 

Joe se simţea ca și cum cândva, mai devreme, în noaptea 
aceea, ar fi stat în fața unei oglinzi a demenţei și, închizând 
ochii, ar fi trecut prin propria lui imagine în nebunie. Și totuși nu 
voia să se întoarcă prin suprafaţa argintată în vechea lume 
cenușie. Era o nebunie care i se părea tot mai plăcută, poate 
pentru că îi oferea singurul lucru pe care și-l dorea cel mai mult 
și pe care nu-l putea găsi decât în acea parte a oglinzii - 
speranța. 

Ghemuită pe scaunul de lângă el, Rose Tucker spuse: 

— Poate că toate astea mă depășesc, Joe. Sunt atât de 
obosită - și atât de speriată. Nu sunt o persoană atât de 
deosebită, încât să pot face tot ce trebuie făcut, să pot duce o 
asemenea povară. 

— Pentru mine ești foarte deosebită, spuse el. 

— O să stric tot, spuse ea când începu să formeze un număr 
de telefon pe tastatura celularului. Fac pe mine de frică la 
gândul că nu voi fi suficient de puternică pentru a deschide ușa 
aceea ca să trecem toți prin ea. 

— Arată-mi ușa, spune-mi unde duce și te voi ajuta, spuse el, 
dorindu-și ca ea să nu mai vorbească în metafore și să spună 
lucrurilor pe nume. De ce e Nina atât de importantă pentru tot 
ce se întâmplă? Unde este ea, Rose? 

Cineva îi răspunse pe celular și Rose spuse: 

— Eu sunt. Mut-o pe Nina. Mut-o acum. 

„Nina.” 

Rose ascultă o clipă, apoi rosti ferm: 

— Nu, acum, mut-o acum, în următoarele cinci minute, chiar 
mai repede, dacă poţi. Au făcut legătura între Mahalia și mine... 
da, în ciuda tuturor precauţiilor pe care ni le-am luat. E numai o 
chestiune de timp - și nu avem prea mult timp - până ce vor 
ajunge și la tine. 

„Nina.” 

Joe ieși din autostrada de coastă a Pacificului și intră pe un 
drum de ţară, spre Augora Hills, trecând printr-o porţiune de 


265 


teren accidentat și întunecat, de pe care vântul Santa Ana ridica 
perdele de praf palid. 

— Du-o la Big Bear, îi spuse Rose persoanei de la telefon. 

Big Bear. De când Joe vorbise cu Mercy Ealing în Colorado - 
putea fi oare mai puţin de nouă ore în urmă? - Nina se întorsese 
în lume, revenise în mod miraculos, într-un cotlon unde el nu 
putea s-o găsească. Dar în curând va fi în orășelul Big Bear de 
pe malurile lacului cu același nume, o staţiune de lângă munţii 
San Bernardino, un loc pe care el îl cunoștea bine. Întoarcerea ei 
era pentru el mai reală acum, când era într-un loc pe care îl 
putea numi, prin preajma căruia trecuse și Joe era cuprins de un 
val de speranţă atât de dulce, încât îi venea să urle ca să se 
descarce. Păstră însă tăcerea și răsuci denumirea între degetele 
minţii, o întoarse pe o parte și pe cealaltă, iarăși și iarăși, ca pe 
o monedă strălucitoare: „Big Bear”. Rose vorbi în telefon: 

— Dacă o să pot... o să fiu acolo peste două ore. Te iubesc. 
Hai, pleacă. Pleacă acum. 

Termină convorbirea, puse telefonul pe scaun, între picioare, 
închise ochii și se rezemă de portieră. 

Joe își dădu seama că nu prea-și folosea mâna stângă. O ţinea 
îndoită în poală. Chiar și în lumina slabă a bordului, vedea că 
mâna îi tremura involuntar. 

— Ce-ai pățit la braţ? 

— Nu te preocupa de asta, Joe. Ești drăguţ că îmi porţi de 
grijă, dar ești cam cicălitor. O să-mi treacă după ce ajungem la 
Nina. 

Joe păstră tăcerea aproape un kilometru, apoi spuse: 

— Spune-mi totul. Merit să știu. 

— Da, meriţi. Nu e o poveste lungă... dar de unde să încep? 


e Capitolul 16 


Ghemuri mari și ţepoase de scaieţi, prădaţi de verdeaţa lor de 
nemilosul soare vestic, trosneau în seceta vestejitoare a verii 
californiene, smulse din lăcașurile lor din pământ de vântul 
șuierător Santa Ana, care se ridica acum din canioanele abrupte, 
măturând șoseaua îngustă, argintie în lumina farurilor, o 
priveliște ciudat de tristă, familii de schelete cu ţepi aidoma 
unor convoaie de refugiaţi înfometați și hăituiţi, fugind de 


266 


chinuri și mai mari. 

— Poţi să începi cu oamenii de acolo. Cărei secte îi aparțin? 
întrebă Joe. 

Ea îi spuse pe litere: 

— Infinifața. E un cuvânt inventat, o prescurtare din Interfaţă 
și Infinit. Și nu sunt o sectă, în sensul pe care i-l dai tu. 

— Atunci ce sunt? 

În loc să-i răspundă imediat, ea se foi pe scaun, căutându-și o 
poziție mai comodă. Apoi uitându-se la ceas, întrebă: 

— Nu poţi să mergi mai repede? 

— Pe drumul ăsta nu pot. Chiar ar fi bine să-ţi pui centura de 
siguranţă. 

— Nu pot din cauza durerii din partea stângă. După ce își găsi 
poziţia, Rose spuse: Cunoști numele Loren Pollack? 

— Geniul softului. Un Bill Gates al săracilor. 

— Într-adevăr, așa îi spune uneori presa. Dar cuvântul „sărac” 
nu mi se pare potrivit a fi asociat cu o persoană care a pornit de 
la zero și a adunat șapte miliarde de dolari până la vârsta de 
patruzeci și doi de ani. 

— Poate că nu. 

Ea închise ochii și se rezemă de portieră, susținându-și 
greutatea pe partea dreaptă. Pe frunte avea broboane de 
sudoare, dar glasul îi era puternic. 

— Acum doi ani, Loren Pollack a folosit un miliard de dolari din 
banii lui pentru a înfiinţa un fond de caritate. L-a numit 
Infinifaţa. El crede că multe științe, prin cercetările facilitate de 
noua generaţie de calculatoare super-rapide, sunt pe punctul de 
a face descoperiri care ne vor confrunta cu realitatea unui 
Creator. 

— Îmi sună a sectă. 

— A, mulţi îl consideră pe Pollack un impostor. Dar are o 
capacitate ciudată de a sesiza cercetări complexe dintr-o mare 
varietate de științe - și este înzestrat cu puterea clarviziunii. Ştii 
că există un întreg curent în fizica modernă care găsește dovezi 
ale unui univers creat. 

— Dar teoria haosului? Credeam că asta e marea descoperire, 
spuse Joe, încruntându-se. 

— Teoria haosului nu afirmă că universul este întâmplător și 
haotic. Este o teorie extrem de largă, care, printre multe altele, 
consemnează relații ciudat de complexe în sisteme aparent 


267 


haotice - cum ar fi vremea. Dacă pătrunzi suficient de adânc în 
haos, vei descoperi regularităţi ascunse. 

— De fapt, recunoscu el, nu știu absolut nimic despre asta - 
doar modul în care se folosește acest termen în filme. 

— Majoritatea filmelor sunt niște mașinării de fabricat 
tâmpenii - ca și politicienii. Deci... dacă Pollack ar fi aici, ţi-ar 
spune că în urmă cu numai opt ani, știința lua în derâdere 
afirmaţia religiei că universul a fost creat ex nihilo, din nimic. 
Toată lumea știa că nu se poate crea ceva din nimic - era o 
încălcare a legilor fizicii. Acum înţelegem mai bine structura 
moleculară și fizicienii atomiști creează materie ex nihilo tot 
timpul. Rose trase aer în piept printre dinţii încleștaţi, se aplecă 
în faţă, deschise compartimentul pentru mănuși și scotoci prin 
el. Speram să găsesc o aspirină sau un Excedrin. Le-aș mesteca 
fără apă. 

— Ne-am putea opri undeva... Ş 

— Nu. Mergi mai departe. Big Bear e tare departe... Inchise 
compartimentul pentru mănuși, dar rămase aplecată în faţă, ca 
și cum poziţia aceea o ușura. In orice caz, fizica și biologia sunt 
disciplinele care îl fascinează cel mai mult pe Pollack - mai ales 
biologia moleculară. 

— De ce biologia moleculară’? 

— Deoarece cu cât înțelegem mai bine fiinţele vii la nivel 
molecular, cu atât mai clar ne va deveni faptul că totul este 
inteligent alcătuit. Tu, eu, mamiferele, peștii, insectele, plantele, 
totul. 

— Stai puţin! Deci renunţăm la teoria evoluționistă? 

— Nu total. Oriunde ne va duce biologia moleculară, ar putea 
să rămână loc și pentru teoria evoluționistă a lui Darwin - într-o 
formă oarecare. 

— Nu ești cumva unul dintre acei fundamentaliști rigizi care 
cred că am fost creaţi exact cu cinci mii de ani în urmă în 
Grădina Raiului? 

— Nu prea. Dar teoria lui Darwin a apărut în 1859, înainte ca 
noi să știm ceva despre structura atomului. El credea că 
unitatea cea mai mică a unei ființe vii este celula - pe care o 
vedea ca pe un fel de bucată de albumină adaptabilă. 

— Albumină? Încep să nu mai înțeleg. 

— Originea acestei substanţe vii esenţiale, credea el, este 
aproape sigur un accident al chimiei - și originea tuturor 


268 


speciilor se explică prin evoluţie. Dar acum știm că celulele sunt 
structuri extraordinar de complexe, cu un mecanism atât de 
precis, încât este imposibil să le considerăm accidentale în 
natură. 

— Da? Cred că a trecut cam mult timp de când am terminat 
școala. 

— Chiar și în problema speciilor... Cele două axiome ale 
teoriei darwiniene - continuitatea naturii și adaptabilitatea - n- 
au fost niciodată validate de o singură descoperire empirică în 
aproape o sută cincizeci de ani. 

— Acum chiar nu mai înţeleg nimic. 

— S-o iau altfel. 

Rose se aplecă în faţă, privind afară dealurile întunecate și 
luminițele care apăreau tot mai aproape din zona unde erau 
suburbiile orașului. 

— Ştii cine este Francis Crick? 

— Nu. 

— Este un specialist în biologie moleculară. În 1962 a împărţit 
Premiul Nobel pentru medicină cu Maurice Wilkins și James 


Watson pentru descoperirea structurii moleculare 
tridimensionale a ADN-ului - dublul helix. Toate progresele 
făcute de genetică de atunci - și nenumăratele remedii 


revoluţionare pentru boli ce vor apărea în următorii douăzeci de 
ani izvorăsc direct din cercetările realizate de Francis Crick și 
colegii lui. Crick este un om de știință prin excelenţă, Joe, nu 
este deloc un spiritualist sau un mistic. Dar știi ce a sugerat 
acum câţiva ani? Că s-ar putea ca viaţa de pe pământ să fi fost 
proiectată de o inteligenţă extraterestră. 

— Deci chiar și erudiţii citesc National Enquirer... 

— Problema este că el n-a reușit să împace ceea ce știm 
acum despre complexitatea biologiei moleculare cu teoria 
selecției naturale, dar n-a dorit să sugereze existența unui 
Creator, într-un sens spiritual. 

— Deci, intră în scenă veșnic popularii extratereștri 
asemănători zeilor. 

— Dar tocmai asta atrage după sine concluzia, nu vezi? Chiar 
dacă toate formele de viaţă de pe această planetă au fost 
create de către extratereștri... cine i-a creat pe ei? 

— larăși teoria cu oul și găina. 

Ea râse încet, dar râsul se transformă într-o tuse pe care abia 


269 


și-o putea stăpâni. Se lăsă pe spate, proptindu-se din nou de 
portieră și îl fulgeră cu privirea când Joe încercă să-i sugereze că 
are nevoie de îngrijire medicală. 

După ce își recăpătă respiraţia, Rose spuse: 

— Loren Pollack crede că telul eforturilor intelectuale ale 
omenirii - țelul științei - este de a înțelege tot mai bine universul 
nu doar pentru a controla fizic mai bine mediul în care trăim sau 
pentru a ne satisface curiozitatea, ci pentru a rezolva dilema 
existenţei pe care ne-a pus-o în față Dumnezeu. 

— Și rezolvând-o, să devenim noi înșine niște zei. 

Ea zâmbi, deși avea dureri. 

— Acum ai intrat pe frecvența Pollack. Pollack crede că trăim 
într-o vreme când câteva breșe științifice cruciale vor dovedi 
existența unui Creator. Ceva ce este... o interfaţă cu infinitul. 
Aceasta va reda științei sufletul - va scăpa omenirea de 
spaimele și îndoielile ei, va vindeca vrajbele și urile noastre, 
unificând în cele din urmă specia noastră într-o căutare unică a 
spiritului și totodată a minții. 

— Ca în Star Trek. 

— Nu mă face iarăși să râd, Joe. Mă doare. 

Joe se gândi la Gem Fittich, negustorul de mașini vechi. Atât 
Pollack cât și Fittich simțeau apropierea sfârșitului lumii, așa 
cum îl știau ei, dar valul de flux pe care-l zărea Fittich venind 
era întunecat și rece, măturând totul în calea lui, în timp ce 
Pollack vedea în viitor un val de lumină pură. 

— Deci Pollack, spuse ea, a întemeiat Infinifaţa pentru a 
înlesni această căutare, pentru a urmări cercetările din întreaga 
lume, acordând prioritate proiectelor cu... ei bine, cu aspecte 
metafizice, pe care oamenii de știință s-ar putea să nu le 
detecteze. Pentru a se asigura cunoașterea descoperirilor 
cruciale de către toţi cercetătorii, pentru a încuraja proiecte 
specifice care par să conducă la o breșă de genul previziunilor 
lui Pollack. 

— Deci Infinifaţa nu este nicidecum o religie. 

— Nu. Pollack consideră că toate religiile sunt valide în 
măsura în care recunosc existența unui univers creat și a unui 
Creator - dar ele se împotmolesc în complicate interpretări ale 
așteptărilor lui Dumnezeu din partea noastră. In concepţia lui 
Pollack, ceea ce ni se cere este să colaboram pentru a învăţa, a 
înţelege, pentru a înlătura straturile universului ca să-l găsim pe 


270 


Dumnezeu... și pe parcursul acestui proces să devenim egalii 
Lui. 

leșiseră deja dintre dealurile întunecate și pătrunseseră din 
nou în suburbiile unui oraș. În faţa lor era intrarea în autostrada 
care urma să-i duca spre est, străbătând orașul. 

In timp ce urca rampa, îndreptându-se spre Glendale și 
Passadena, Joe spuse: 

— Nu cred în nimic. 

— Știu. 

— Nicio divinitate iubitoare n-ar îngădui atâta suferinţă. 

— Pollack ar spune că slăbiciunea gândirii tale constă în 
perspectiva sa umană îngustă. 

— Poate că Pollack e un cretin. 

Joe nu-și dădu seama dacă Rose începu din nou să râdă sau 
dacă era victima unui acces de tuse, dar îi trebui mai mult timp 
ca să-și revină. 

— Trebuie să te vadă un medic, insistă el. 

Ea se opuse categoric. 

— Orice întârziere înseamnă... moartea Ninei. 

— Nu mă obliga să aleg între... 

— Nu e vorba de nicio alegere. Asta e problema mea. Ori eu, 
ori Nina... și ea are prioritate. Pentru că ea reprezintă viitorul. Ea 
reprezintă speranța. 

e 

După ce avusese fața portocalie la prima apariție, luna își 
pierduse roşeața din obraji și, fiindcă avea trac, fața ei era acum 
albă ca varul, cu o expresie amuzată și obraznică. 

Traficul de duminică noaptea pe autostrada de care râdea 
luna era aglomerat fiindcă locuitorii Los Angeles-ului se 
întorceau din Vegas și din alte puncte din deșert, iar locuitorii 
deșertului se înșiruiau în direcție opusă, întorcându-se din oraș 
și de pe plajele sale: permanent agitate, aceste mulțimi, mereu 
în căutarea unei mai mari fericiri - și adesea găsind-o, dar 
numai pentru un weekend sau o după-amiază. 

Joe gonea cât de repede și de primejdios se încumeta, trecând 
de pe o bandă pe alta, dar fără a uita că nu puteau risca să fie 
opriţi de o patrulă de autostradă. Mașina nu era înmatriculată 
nici pe numele lui, nici pe al lui Rose. Chiar dacă ar fi putut 
dovedi că o luaseră cu împrumut, ar fi pierdut multă vreme cu 
explicațiile. 


271 


— Ce este Proiect 99? o întrebă Joe. Ce naiba fac în institutul 
subteran de lângă Manassa? 

— Ai auzit de Proiectul Human Genome. 

— Da. A fost pe copertă în Newsweek. Din câte am înțeles, 
cercetează ce se află sub controlul fiecărei gene umane. 

— E cel mai important demers științific al epocii noastre, 
spuse Rose. Cartografiază toate cele o sută de mii de gene 
umane și analizează alfabetul ADN al fiecăreia. Și fac progrese 
incredibil de rapide. 

— Descoperă cum se pot vindeca distrofia musculară, 
scleroza multiplă... 

— Cancerul, totul - cu timpul. 

— Lucrezi la asta? 

— Nu. Nu direct. La Proiect 99... avem o misiune mai exotică. 
Căutăm acele gene ce par a fi asociate cu talente ieșite din 
comun. 

— Ca Mozart, Rembrandt sau Michael Jordan? 

— Nu. Nu cercetăm talente creatoare sau sportive, ci talente 
paranormale. Telepatie. Telekineză. Pirokineză. E o listă lungă și 
ciudată. 

Reacţia lui imediată a fost a unui reporter de criminalistică, nu 
a unui om care asistase recent la incidente fantastice. 

— Dar nu există asemenea talente. Asta ţine de domeniul 
știinţifico-fantastic. 

— Există oameni cu performanţe deloc întâmplătoare, 
dovedite printr-o mare varietate de teste pentru dezvăluirea 
capacităţilor psihice. Ghicitul în cărţi. Aruncarea monedelor. 
Transmisia gând-imagine. 

— Ce făceau la Duke University. 

— Și multe altele. Când găsim oameni cu performanţe 
excepţionale la aceste teste, le facem analiza sângelui. Studiem 
structura lor genetică. Sau copii în situaţii poltergeist. 

— Poltergeist? 

— Fenomenele poltergeist - după ce înlături falsurile - nu sunt 
de fapt stafii. In casele unde se petrec există întotdeauna unul 
sau mai mulţi copii. Noi credem că obiectele care zboară printr-o 
încăpere și apariţiile ectoplasmatice sunt produse de acești 
copii, de puterea pe care și-o exercită fără să-și dea seama și pe 
care nu știu că o deţin. Construim o bibliotecă de portrete 
genetice neobișnuite, căutând modele comune printre oamenii 


272 


care au trăit tot felul de experiențe paranormale. 

— Și aţi descoperit ceva? 

Ea nu răspunse, probabil așteptând să treacă un nou spasm 
de durere, deși fața ei arăta mai degrabă neliniște sufletească 
decât suferinţă fizică. In cele din urmă spuse: 

— Da, multe. 

Dacă ar fi fost suficientă lumină ca să se vadă în oglinda 
retrovizoare, Joe știa că ar fi observat cum faţa lui bronzată 
devenea albă ca luna, căci înțelese brusc care era esența 
Proiectului 99. 

— Tu n-ai studiat chiar asta. 

— Nu chiar. Nu. 

— Tu ai aplicat cercetările. 

— Da. 

— Câte persoane lucrează la acest proiect? 

— Suntem peste două sute. 

— Care creaţi monștri, rosti el năucit. 

— Oameni, spuse ea. Creăm oameni în laborator. 

— Poate că arată a oameni, dar unii din ei sunt monștri. 

Ea păstră tăcerea aproape un kilometru, apoi spuse: 

— Da. Și după alte câteva clipe de tăcere: Deși adevărații 
monștri suntem noi cei care i-am creat. 

Inconjurată de garduri și păzită de patrule, identificată pe 
autostradă drept un penitenciar denumit Qautermass Institute, 
proprietatea se întinde pe o mie opt sute de pogoane de teren 
în Virginia: dealuri cu pajiști unde pasc căprioarele, păduri 
tăcute de mesteceni și fagi, unde se găsește din plin vânat mic 
care prosperă, departe de puștile vânătorilor, iazuri cu rațe și 
câmpuri de iarbă în care-și fac cuiburile fluierarii. 

Deși măsurile de securitate par minime, niciun animal mai 
mare decât un iepure nu trece peste această întindere de 
pământ fără a fi monitorizat de detectori de mișcare, senzori de 
căldură, microfoane și camere video, care alimentează cu un 
flux permanent de date un calculator Cray, pentru a fi supuse 
analizei. Vizitatorii neautorizați sunt imediat prinși și în rarele 
ocazii când vânători sau adolescenţi amatori de aventuri 
escaladează gardul, aceștia sunt opriţi și luaţi în primire la două 
sute de metri de locul pe unde pătrund. 

Lângă centrul geografic al acestui pașnic teren se află 
orfelinatul, o clădire tristă de trei etaje, care seamănă cu un 


273 


spital. Aici locuiesc actualmente patruzeci și opt de copii, sub 
vârsta de șase ani - deși unii par mai mari. Toţi sunt orfani, în 
sensul că nu au mame și nici taţi adevăraţi, doar mame și taţi 
chimici. Niciunul dintre ei nu a fost conceput prin actul dragostei 
și niciunul n-a venit pe lume din pântecele unei femei. Ca fetuși, 
au fost hrăniţi în pântece mecanice, plutind în lichidul amniotic 
produs într-un laborator. 

La fel ca șobolanii și maimuţele de laborator, ca acei câini 
cărora li se deschide craniul și li se expune creierul zile întregi în 
timpul experiențelor privind sistemul nervos central, acești 
orfani nu au nume. Dacă li s-ar da nume, cei care se ocupă de ei 
ar fi încurajați să se atașeze sentimental de ei. Cei ce se ocupă 
de ei - incluzându-i pe toţi, de la paznicii care sunt și bucătari 
până la oamenii de știință care-i aduc pe lume pe acești copii - 
trebuie să rămână neutri din punct de vedere moral și detaşaţi 
din punct de vedere sentimental pentru a-și face bine treaba. 
Prin urmare, copiii sunt cunoscuţi după coduri cu litere și cifre 
care trimit la indici specifici din biblioteca de portrete genetice 
ale Proiectului 99, de unde au fost selectate capacităţile lor 
speciale. 

Aici, la etajul al treilea din colţul de sud-vest, stă în camera ei 
proprie ATX-l2-23. Are patru ani, e în stare catatonică și 
urinează permanent. Așteaptă în pătuţul ei, în propriile ei 
excremente, până când o schimbă doica. ATX-I2-23 n-a rostit 
niciodată vreun cuvânt și nici n-a scos niciun fel de sunet. Șade 
nemișcată, privind în depărtare, uneori gângurind. Mușchii ei 
sunt parţial atrofiaţi, deși i se face gimnastică de trei ori pe 
săptămână. Dacă faţa ei ar căpăta vreodată viaţă printr-o 
expresie oarecare, ar putea fi frumoasă, dar moleșeala 
trăsăturilor îi dă o înfățișare glacială. Camere video acoperă 
fiecare centimetru al camerei ei și înregistrează zi și noapte, 
ceea ce ar părea o risipă de bandă video - dar din când în când 
diverse obiecte neînsuflețite din jurul lui ATX-l2-23 sunt 
însuflețite. Mingi de cauciuc de diferite culori se ridică și se 
răsucesc în aer, plutesc de la un perete la altul sau se rotesc în 
jurul capului copilei timp de zece, douăzeci de minute la o tură. 
Obloanele de la ferestre se ridică și coboară fără a fi atinse de 
nimeni. Luminile se sting și se aprind, ceasul electronic își 
schimbă cu rapiditate orele și un urs de pluș, pe care ea nu l-a 
atins niciodată umblă uneori prin cameră pe picioarele sale 


274 


butucănoase, de parcă ar conţine un mecanism care îi permite 
să facă asta. 

Acum coboară aici, la etajul al doilea, vine la cea de a treia 
cameră din dreapta lifturilor, unde trăiește un băiat în vârstă de 
cinci ani, KSB-22-09, care nu are pereche nici din punct de 
vedere fizic, nici din punct de vedere mental. Căci el este un 
băiat roșcovan cu un IQ de geniu. li place să învețe, este instruit 
intensiv zilnic, fiind actualmente la nivelul unui elev de clasa a 
noua. Are o mulţime de jucării, cărți, filme video și participă la 
ședințe de joacă supravegheate, alături de alţi orfani, pentru că 
arhitecţii proiectului consideră că este esenţial ca toți subiecţii 
cu facultăți mentale normale și depline capacităţi fizice să fie 
crescuți într-o atmosferă cât mai socială, ţinând seama de 
limitele institutului. Uneori, când se străduiește din greu (și 
uneori când nici măcar nu încearcă) KSB poate să facă mici 
obiecte să dispară - creioane, pixuri, agrafe de hârtie, 
deocamdată obiecte nu mai mari decât un pahar de apă. Pur și 
simplu dispar. Băiatul le trimite în altă parte, în ceea ce el 
numește „Tot întunericul”. Nu poate să le aducă înapoi și nu 
poate să explice ce poate fi „Tot întunericul” - deși nu-i place 
acel loc. Trebuie să ia sedative ca să adoarmă, pentru că are 
deseori coșmaruri în care se trimite pe el însuși, bucată cu 
bucată, în „Tot întunericul” - mai întâi degetul mare, apoi un 
deget de la picioare, apoi talpa stângă, un dinte, alt dinte, un 
ochi care-i golește brusc orbita, apoi o ureche. În ultimul timp, 
KSB-22-09 suferă de pierderi de memorie și de crize de 
paranoia, considerate a avea legătură cu folosirea îndelungată a 
sedativelor care i se administrează înainte de culcare în fiecare 
noapte. 

Dintre cei patruzeci și opt de orfani ai Institutului, numai 
șapte manifestă puteri paranormale. Ceilalţi patruzeci și unu nu 
sunt totuși consideraţi niște rateuri. Fiecare dintre cele șapte 
succese și-au arătat talentele la vârste diferite - unul la numai 
unsprezece luni, altul abia la cinci ani. În consecinţă, rămâne 
deschisă posibilitatea ca mulţi dintre cei patruzeci și unu să se 
deschidă în anii următori - poate abia când vor suferi 
schimbările dramatice ale organismului din perioada pubertății. 
In cele din urmă, desigur, acei subiecţi care vor îmbătrâni fără a 
manifesta vreun talent preţios vor fi scoși din program, fiindcă 
nici măcar resursele Proiectului 99 nu sunt inepuizabile. 


275 


Arhitecţii proiectului n-au decis încă limita optimă pentru 
lichidare. 
e 

Deși volanul era dur sub mâinile lui și alunecos din cauza 
transpiraţiei reci, deși zgomotul motorului îi era familiar, deși 
autostrada era solidă sub cauciucurile care se roteau, Joe se 
simțea de parcă ar fi pătruns într-o altă dimensiune, la fel de 
amorfă aparent și adversă raţiunii ca peisajele suprarealiste din 
tablourile lui Salvador Dali. 

Când groaza lui crescu o întrerupse pe Rose: 

— Locul pe care-l descrii este iadul. Nu... nu se poate ca tu să 
participi la așa ceva. Nu ești genul. 

— Nu? 

— Nu. 

Vocea i se subţie în timp ce vorbea, de parcă puterea care o 
susținea constase în secretele păstrate de ea și pe măsură ce le 
dezvăluia unul câte unul, vitalitatea ei se scurgea cum i se 
scursese și lui Samson, cu fiecare șuviță de păr tăiată. In 
oboseala ei tot mai mare se simţea o plăcută ușurare, ca aceea 
pe care o simţi la spovedanie, o slăbiciune pe care ea părea s-o 
îmbrăţișeze - dar care avea totuși în ea o nuanţă cenușie de 
disperare. 

— Nu sunt acum acel gen de persoană... Dar probabil că eram 
atunci. 

— Dar cum? De ce? De ce să vrei să fii implicată în... în 
asemenea atrocități? 

— Din mândrie. Ca să dovedesc că sunt atât de capabilă pe 
cât mă credeau ei, suficient de capabilă pentru a face față 
acelei provocări fără precedent. Din entuziasm. Din bucuria de a 
fi implicată într-un program finanţat mai bine chiar decât 
Proiectul Manhattan. De ce au lucrat oamenii care au inventat 
bomba atomică la ea... știind ce făceau? Pentru că alţii, în altă 
parte a lumii, o vor face dacă n-o facem noi... deci mai bine s-o 
facem noi, ca să ne salvăm de ei. 

— Să ne salvăm vânzându-ne sufletele? întrebă el. 

— Nu pot oferi nicio justificare pentru a mă dezvinovăţi, spuse 
Rose. Dar este adevărat că atunci când am semnat, nu ne 
angajam să ducem experimentele atât de departe, să aplicăm 
ceea ce descoperisem cu... atâta zel. Am abordat crearea 
copiilor în etape... pe o cale alunecoasă. Intenţionam să-l 


276 


monitorizăm pe primul doar până în al doilea trimestru al etapei 
fetale - și în fond, nu consideram fetusul o fiinţă umană 
adevărată. Deci nu experimentam de fapt pe o persoană. ȘI 
când l-am adus pe unul din ei până la capăt... nu erau anomalii 
îngrijorătoare pe graficele EEG, ciudăţenii în circumvoluțiunile 
creierului, care să ne fi indicat o funcţie cerebrală până atunci 
necunoscută. Deci trebuia să-l ţinem în viaţă ca să... ca să 
vedem ce realizasem, să vedem dacă făcusem evoluţia să 
înainteze cu un pas uriaș. 

— lisuse! 

Deși o cunoscuse pe femeia aceea cu numai treizeci și șase 
de ore în urmă, sentimentele lui față de ea erau bogate și 
puternice, variind de la adoraţie la teamă și ajungând acum la 
repulsie. Și totuși din această repulsie izvora mila, căci pentru 
prima dată văzu în ea una dintre numeroasele fațete ale 
slăbiciunii umane, care, în alte forme, se dezvoltase în el însuși. 

— Cam pe la început, spuse ea, am vrut cu adevărat să 
renunţ. Am fost invitată la o discuţie personală cu directorul 
proiectului, care mi-a spus clar că nu mai puteam pleca. 
Devenise un post pe viaţă. Simpla încercare de a părăsi 
Proiectul 99 înseamnă sinucidere - și în același timp periclitarea 
vieților celor dragi. 

— Dar nu te puteai adresa presei, nu puteai da la iveală 
întreaga poveste, ca să-i termini? 

— Probabil că n-aș fi putut s-o fac fără a avea dovezi palpabile 
și tot ce aveam eu era în capul meu. Oricum, doi colegi de-ai 
mei și-au închipuit probabil că pot distruge proiectul. Unul din ei 
a suferit un atac cerebral prematur. Celălalt a fost împușcat de 
trei ori în cap de un criminal - care n-a fost prins niciodată. 
Câtva timp am fost atât de deprimată, încât mă gândeam să mă 
sinucid ca să-i cruţ de osteneală. Dar pe urmă... a apărut CEY- 
21-21... 

e 

Mai întâi, s-a născut cu un an înaintea lui CEY-21-21, un 
subiect masculin SSW-89-58. Manifestă talente miraculoase în 
toate privinţele și povestea lui este importantă pentru tine, 
ținând seama de recentele tale experiențe cu oameni care se 
auto-eviscerează și își dau foc - și de pierderile suferite de tine 
în Colorado. 

La vârsta de patruzeci și două de luni, SSW-89-58 are 


277 


abilitatea lingvistică a unui student mediu de anul întâi și poate 
citi un volum de trei sute de pagini în una până la trei ore, în 
funcţie de complexitatea textului. Matematica superioară și-o 
însușește cu ușurința cu care ar mânca o înghețată. La fel și 
limbile străine, de la franceză la japoneză. Dezvoltarea lui fizică 
avansează de asemenea într-un ritm accelerat și la patru ani are 
înălțimea și proporţiile echilibrate ale unui copil de șapte ani. Se 
anticipează talente paranormale, dar cercetătorii sunt surprinși 
de marea varietate a altor calităţi geniale ale lui 89-58 - care 
includ capacitatea de a interpreta orice piesă la pian după ce o 
aude o singură dată - și de precocitatea lui fizică, pentru care 
nu s-a făcut nicio selecţie genetică. 

Când 89-58 începe să manifeste capacităţi paranormale, se 
dovedește a fi excepțional înzestrat. Prima lui realizare uluitoare 
este vederea la distanţă. Se joacă descriindu-le cercetătorilor 
încăperile din propriile lor case, pe care nu le-a vizitat niciodată. 
li duce prin muzee în care n-a intrat niciodată. Când i se arată o 
fotografie cu un masiv din Wyoming, în care este îngropat un 
centru de apărare ultrasecret al Comandamentului Aviatic 
Strategic, descrie cu detalii precise pupitrele de monitoare 
pentru rachete din sala de război. Este considerat un agent de 
spionaj de o valoare inestimabilă - până ce, din fericire, treptat, 
descoperă că poate pătrunde în mintea unui om la fel de ușor 
cum intră în încăperi aflate în depărtare. Începe să deţină 
controlul mental asupra primului om care s-a ocupat de el, îl 
face să se dezbrace și să umble prin sălile orfelinatului strigând 
cucurigu. După ce SSW-89-58 îl lasă pe acesta în pace și se 
descoperă ce a făcut, este aspru pedepsit. Resimte pedeapsa, o 
resimte profund. In noaptea aceea abordează vederea la 
distanță a casei victimei sale și pătrunde în mintea lui, la o 
depărtare de șaptezeci de kilometri. Folosindu-i trupul, le ucide 
cu brutalitate pe soţia și pe fiica lui și apoi îl duce la sinucidere. 

In urma acestui incident, SSW-89-58 este domolit prin 
folosirea unei doze masive de tranchilizante administrate cu o 
armă. Doi angajaţi ai Proiectului 99 mor în timpul acestei 
manevre. 

După aceea, pe o perioadă de optsprezece zile, este menţinut 
în comă cu medicamente, în timp ce o echipă de oameni de 
știință proiectează și supraveghează construirea rapidă a unui 
habitat potrivit pentru prada lor - unde să fie menţinut în viață, 


278 


dar sub control strict. O parte a personalului propune lichidarea 
imediată a lui SSW-89-58, dar propunerea este analizată și 
respinsă. Orice strădanie este la un moment dat dejucată de 
pesimiști. 

Acum să pătrundem în sala de securitate din colţul de sud-est 
al primului etaj al orfelinatului. În acest loc - dacă ești angajatul 
orfelinatului - trebuie să te supui controlului celor trei gardieni, 
pentru că aici nu sunt niciodată mai puţini, indiferent de oră. 
Trebuie să-ţi așezi mâna dreapta pe un scanner care te va 
identifică după amprente. Trebuie să privești apoi într-un 
scanner de retină, care îţi va compara modelul retinal cu cele 
înregistrate la angajarea ta. 

De aici cobori cu liftul până la al cincilea nivel subteran, unde 
se efectuează majoritatea lucrărilor Proiectului 99. Dar pe tine 
te interesează cel de-al șaselea și ultimul nivel, unde mergi 
până la capătul coridorului și treci printr-o ușă metalică cenușie. 
Te afli într-o încăpere cu mobilă simplă de birou, păzită de trei 
bărbaţi, care nu-ţi acordă nicio atenţie. Acești oameni lucrează 
în schimburi de șase ore pentru a fi atenţi nu numai la ceea ce 
se petrece în încăpere, ci și la nuanțele de comportament ale 
fiecăruia dintre ei. 

Pe un perete al încăperii se află o fereastră mare care dă în 
camera alăturată. li vei vedea în mod frecvent pe doctorul Louis 
Blom sau pe doctorul Keith Ramlock - sau pe amândoi - lucrând 
dincolo de acest geam, căci ei sunt proiectanțţii lui SSW-89-58 și 
ei supraveghează explorarea și utilizarea talentelor lui. Când nu 
sunt prezenţi nici doctorul Blom, nici doctorul Ramlock, cel puţin 
alți trei membri care-i servesc direct le ţin locul. 

SSW-89-58 nu este lăsat niciodată nesupravegheat. 

e 

Treceau de pe autostrada interstatală 210 pe interstatala 10 
când Rose se întrerupse pentru a spune: 

— Joe, ai putea găsi o ieșire cu o staţie service? Am nevoie să 
folosesc toaleta. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Am nevoie de toaletă. Detest să pierd vremea. 
Vreau să ajungem la Big Bear cât mai repede. Dar nici nu vreau 
să fac pe mine. Nu e nicio grabă. Peste câţiva kilometri, se 
poate? 

— Desigur. 


Ea îl conduse din nou într-o vizită din depărtare, în versiunea 

ei, a Proiectului 99 de lângă Manassa. 
e 

Mergi înainte, te rog, prin ușa de legătură, ca să pătrunzi în 
ultimul spaţiu, unde se află vasul de izolare în care trăiește 
acum 89-58, înlăturând orice incidente neprevăzute și 
catastrofale, în care își va petrece restul vieţii sale nenaturale. 
Este un rezervor care seamănă întrucâtva cu plămânii de fier 
care, în perioade mai primitive, erau folosiți pentru a ţine în 
viață victimele poliomielitei. Cuibărit ca un pecan în carapacea 
sa, 89-58 este complet izolat, presat între jumătăţile moi ca 
niște saltele ale unui mulaj lubrifiat al corpului care împiedică 
orice mișcare, inclusiv mișcarea fiecărui deget, limitându-l la 
expresii și grimase faciale - pe care oricum nu le vede nimeni. | 
se administrează aer din sticlă direct printr-un tub nazal din 
rezervoarele de lângă vasul de izolare. Este de asemenea 
străpuns de perfuzoare intravenoase duble, câte unul în fiecare 
braţ și unul în coapsa stângă, prin care primește hrana care-l 
menţine în viață, un amestec echilibrat de lichide și o varietate 
de medicamente dozată de cei care-l îngrijesc. Are permanent 
catetere pentru eliminarea eficientă a urinei. Dacă vreunul din 
aceste tuburi se desprinde sau se blochează, o alarmă insistentă 
îi anunţă imediat pe îngrijitori și în ciuda existenţei sistemelor 
duble, se efectuează reparaţii fără întârziere. 

Cercetătorii și asistenții lor poarta conversații necesare cu 89- 
58 printr-un telefon cu speaker. Mulajul corpului în care zace ca 
o moluscă în interiorul rezervorului de oțel este dotat cu 
aparatură audio la ambele lui urechi și cu un microfon la gură. 
Personalul poate reduce cuvintele lui 89-58 la o șoaptă de 
fundal ori de câte ori doresc, dar el nu beneficiază de același 
privilegiu de a închide legătura cu ei. Un sistem video inteligent 
permite ca imaginile să fie transmise prin fibre de sticlă la o 
pereche de lentile fixate în orbitele lui 89-58; în consecinţă, i se 
pot arăta fotografii - și dacă este necesar coordonate geografice 
- ale unor clădiri și locuri unde i se cere să efectueze vizionari la 
distanţă. Uneori i se arată fotografii ale unor persoane împotriva 
cărora se dorește ca el să acţioneze într-un anumit fel. 

In timpul unei vizionări la distanţă, 89-58 descrie în cele mai 
mici amănunte ceea ce vede în acel loc îndepărtat unde l-au 
trimis și el răspunde conștiincios la întrebările pe care i le pun 


280 


îngrijitorii. Supraveghindu-i bătăile inimii, tensiunea arterială, 
ritmul respirației,  encefalograma, mișcările pleoapelor şi 
modificările curentului electric care trece prin pielea lui, ei pot 
detecta o minciună cu o precizie de peste nouăzeci și nouă la 
sută. Mai mult, îl testează din când în când, ducându-l în locuri 
de unde s-au strâns deja multe informaţii sigure; răspunsurile lui 
sunt ulterior comparate cu materialul clasificat. 

Se știe că n-a fost cuminte și n-au încredere în el. 

Când lui 89-58 i se ordonă să pătrundă în mintea unei 
anumite persoane și fie să-l lichideze pe acel individ, fie să-l 
folosească pentru a lichida un altul - cel mai adesea un cetăţean 
de origine străină - sarcina aceasta este denumită „misiune 
udă”. Acest termen este parțial folosit pentru că se varsă sânge, 
dar mai ales pentru că 89-58 este cufundat nu în încăperi 
îndepărtate relativ uscate, ci în adâncurile mocirloase ale minții 
omenești. In timp ce el efectuează o misiune udă, 89-58 o 
descrie doctorului Blom sau doctorului Ramlock, cel puţin unul 
dintre ei fiind prezent în timpul evenimentului. După numeroase 
misiuni de acest fel, Blom, Ramlock și asociaţii lor înclină să 
identifice minciuna chiar înainte ca poligraful să semnaleze o 
problemă. 

Pentru  îngrijitorii săi, înregistrările video ale activităţii 
electrice din creierul lui 89-58 definesc activitatea în care este 
angajat în fiecare moment. Când nu face altceva decât să 
vizioneze la distanţă, modelele sunt radical diferite de cele care 
se produc atunci când este angajat într-o misiune udă. Dacă i se 
dă doar sarcina de a observa un loc îndepărtat și, în timp ce 
vede, contrar indicaţiilor, ocupă mintea unei persoane din acel 
loc îndepărtat, fie ca un act de revoltă, fie ca să se amuze, acest 
lucru este sesizat imediat de îngrijitorii săi. 

Dacă SSW-89-58 refuză un ordin, depășește parametrii unei 
misiuni sau manifestă orice alt semn de revoltă, el poate fi 
pedepsit în multe feluri. Contacte electrice din mulajul trupului - 
și din cateterul lui - pot fi puse în funcţiune pentru a emite 
șocuri dureroase în anumite puncte sensibile din cap până în 
picioare sau pe toată suprafaţa pielii. Se pot transmite 
schelălăituri electronice  asurzitoare cu o intensitate 
insuportabilă în urechile lui. Se pot introduce cu ușurință 
mirosuri oribile în aerul cu care este alimentat. O mare varietate 
de medicamente se pot folosi pentru a produce simptome 


281 


fiziologice cumplite - cum ar fi spasme musculare violente și 
inflamări ale nervilor - care nu pun însă în pericol viaţa acestui 
bun preţios. Provocarea panicii claustrofobe prin blocarea 
alimentării cu aer este de asemenea o tehnică de disciplinare 
simplă, dar eficientă. 

Dacă este ascultător, 89-58 poate fi răsplătit în cinci feluri. 
Deși își primește elementele nutritive de bază - hidrocarburi, 
proteine, vitamine, minerale - prin perfuzoare, se poate extinde 
un tub de hrănire de la mulajul corpului la buzele lui pentru ca el 
să se bucure de lichide plăcute, de la Coca-Cola la suc de mere 
sau lapte cu cacao. În al doilea rând, pentru că este un pianist 
miraculos și iubește mult muzica, poate fi răsplătit cu orice 
piesă muzicală, de la Beatles până la Beethoven. In al treilea 
rând, pot fi transmise filme întregi în lentilele de la ochii lui - și 
dintr-o perspectivă atât de apropiată, încât lui i se va părea că 
se află efectiv în mijlocul acţiunii cinematografice. În al patrulea 
rând, poate primi medicamente pentru bună-dispoziţie care-l 
pot face la fel de fericit, în unele privințe, ca pe orice alt băiat 
din lume. În al cincilea rând, cea mai bună recompensă este 
atunci când i se permite să pătrundă în locuri îndepărtate care-l 
interesează și în timpul acestor splendide expediţii, ghidat de 
propriile lui dorinţe, cunoaște libertatea - sau atât din ea cât își 
poate imagina. 

În mod obișnuit, nu mai puţin de trei membri ai personalului 
monitorizează vasul de izolare și pe ocupantul său, pentru că 
89-58 nu poate controla decât o singură minte o dată. Dacă unul 
din cei trei ar deveni brusc violent sau ar manifesta vreun 
comportament ciudat, oricare din ceilalți doi pot, într-o fracțiune 
de secundă, să-i administreze suficiente sedative prin 
perfuzoarele intravenoase pentru a-l cufunda, practic 
instantaneu, într-un somn adânc, neputincios. În eventualitatea 
în care această metodă eșuează, un buton de anihilare urmează 
sedativului cu o doză letală de toxine pentru nervi care ucide în 
trei până la cinci secunde. 

Cei trei paznici din cealaltă parte a geamului de observare au 
la dispoziție capsule similare pentru a le folosi când socotesc că 
este necesar. 

SSW-89-58 nu poate citi gândurile. Nu este telepat. Nu poate 
decât să suprime personalitatea persoanei în care pătrunde și 
să pună stăpânire pe uzina sa fizică. Membrii personalului 


282 


Proiectului 99 nu au căzut de acord dacă lipsa capacităţii 
telepatice a lui 89-58 este o dezamăgire sau o binecuvântare. 

In plus, când este trimis într-o misiune udă, el trebuie să știe 
unde este localizată ţinta sa înainte de a putea să-i invadeze 
mintea. El nu poate umbla în voie printre populaţiile lumii, ci 
trebuie să fie îndrumat de cei ce se ocupă de el, care îi 
localizează mai întâi prada. După ce i se arată o imagine a 
clădirii sau a vehiculului în care poate fi găsită ţinta - și după ce 
acel loc este situat geografic în mintea lui - el poate acţiona. 

Deocamdată, el este de asemenea limitat la zidurile acestei 
structuri și nu poate urmări efectiv o minte vizată dincolo de 
graniţele stabilite iniţial. Nimeni nu știe de ce trebuie să existe 
această limitare, deși teoriile abundă. Poate pentru că eul psihic 
invizibil, fiind doar un val de energie de un anumit tip, 
reacţionează la spaţii deschise cam la fel cum acţionează 
căldura acumulată într-o piatră fierbinte așezată într-o cameră 
rece: radiază în afară, se împrăștie, se dispersează și nu poate fi 
conservată într-o formă coerentă. El poate efectua vizionarea la 
distanță a unor locaţii exterioare - dar numai pentru perioade 
scurte de timp. Acest defect îi umilește pe cei care se ocupă de 
89-58, dar ei cred și speră ca aceste capacităţi ale lui să se 
perfecţioneze cu timpul. 

Dacă suporţi să te uiţi, vasul de izolare este deschis de două 
ori pe săptămână pentru a permite îngrijitorilor să-și curețe 
produsul. Acesta este întotdeauna profund sedat pentru această 
procedură - și rămâne conectat la butonul de anihilare. Este 
minuţios spălat cu un burete, i se tratează iritaţiile pielii, infima 
cantitate de fecale pe care o elimină este aruncată din vasul 
respectiv, i se curăță dinţii, îi sunt cercetaţi ochii ca să nu fie 
infectați, i se pun picături cu antibiotice și i se aplică și alte 
proceduri de întreținere. Deși 89-58 primește zilnic stimulare 
electrică de mic voltaj a mușchilor, ca să se asigure o masă 
musculară minimă pentru menţinerea vieții, el arată ca un copil 
înfometat dintr-o ţară din lumea a treia, răvășită de secetă și de 
o politică proastă. Este palid ca un cadavru de pe masa unui 
patolog, ofilit, cu oase firave, subțiate din lipsă de activitate; iar 
când involuntar își prinde degetele în jurul mâinilor îngrijitorilor 
lui, strânsoarea lor nu este mai puternică decât cea a unui nou- 
născut care se căznește să se ţină de degetul mare al mamei 
lui. 


283 


Uneori, sub sedarea profundă, mormăie fără cuvinte, dar cu 
disperare, miorlăie și chiar plânge, de parcă ar pluti într-un vis 
trist. 

e 

La stația Shell, numai trei vehicule erau la pompele cu 
autoservire. În timp ce-și alimentau mașinile, șoferii lor clipeau 
și își plecau capetele ca să nu le intre în ochi funinginea adusă 
de vânt. 

Staţia era puternic luminată, ca un decor de film și deși Joe și 
Rose nu erau căutaţi de genul de agenţi de poliţie care ar 
distribui fotografiile lor emisiunilor de știri ale televiziunii locale, 
Joe prefera să se ferească de lumină. Parcă mașina lângă 
clădire, aproape de toaletă, unde era mai întuneric. 

Joe era într-o vâltoare emoţională, simţea un pumnal în inimă, 
pentru că acum știa cauza exactă a catastroficului accident, 
cunoștea identitatea ucigașului și detaliile complicate. Aceste 
informaţii erau ca un bisturiu care înlăturau cojile fragile 
formate pe rana sa. Durerea lui vie, pierderea, o simțea mai 
recentă decât era cu adevărat. 

Opri motorul și rămase așa, amuţit. 

— Nu pricep cum naiba au aflat că eram în avionul acela, 
spuse Rose. Imi luasem atâtea masuri de precauţie... Dar am 
știut că au vizionat din depărtare cabina pasagerilor în căutarea 
noastră, pentru că s-au micșorat brusc luminile, am avut o 
problemă cu ceasul de mână și senzaţia vagă a unei prezențe - 
semne pe care învăţasem să le descifrez. 

— M-am întâlnit cu un anchetator de la Consiliul Naţional de 
Securitate a Transportului, care ascultase banda cu vocile din 
carlingă înainte de a fi distrusă într-un convenabil incendiu din 
laboratorul de sunet. Băiatul ăsta era în capul căpitanului. Nu 
pricep... De ce nu te-a luat doar pe tine? 

— Trebuia să ne ia pe amândouă, asta era misiunea lui, pe 
mine și pe fata - și dacă pe mine mă putea înșfăca fără 
probleme, cu ea n-ar fi fost ușor. 

Total uluit, Joe întrebă: 

— Nina? De ce i-ar fi interesat Nina atunci? Era un simplu 
pasager, nu? Am crezut că au urmărit-o mai târziu pentru că... 
pentru că a supraviețuit împreună cu tine. 

Rose își feri privirea de privirea lui. 

— Adu-mi cheia de la toaleta pentru femei, Joe. Te rog. Lasă- 


284 


mă un minut acolo. O să-ţi spun restul în drum spre Big Bear. 

El intră în magazin și ceru cheia de la casieră. Când se 
întoarse la Ford, Rose coborâse deja din mașină. Se rezema deo 
aripă din faţa, cu spatele întors și cu umerii încovoiaţi de vântul 
șuierător Santa Ana. Avea braţul stâng apăsat pe piept și mâna 
încă îi tremura. Își adună cu dreapta reverele sacoului, de parcă 
vântul cald de august ar fi înfrigurat-o. 

— Te rog descuie tu ușa, îl rugă ea. 

Joe se duse spre toaleta pentru femei. După ce descuie ușa și 
aprinse lumina, Rose apăru lângă el. 

— Termin repede, promise ea strecurându-se pe lângă el. 

El îi zări faţa în lumină, cu o clipă înainte de a se închide ușa. 
Nu arăta bine. 

In loc să se întoarcă la mașină, Joe se rezemă de zidul clădirii, 
lângă ușa toaletei, ca s-o aștepte. 

In opinia asistentelor din ospicii și spitale de psihiatrie, un 
număr mai mare dintre pacienţii cei mai tulburaţi reacţionează 
la vântul Santa Ana mai violent decât la vederea lunii pline 
dincolo de o fereastră cu gratii. Nu era doar acel strigăt 
îndurerat, ca urletele unui vânător nepământean și ale fiarelor 
nepământene pe care acesta le urmărește, ci și mirosul alcalin 
subliminal al deșertului și o ciudată sarcină electrică, diferită de 
cele pe care alte vânturi - mai puţin uscate - le împrumută 
aerului. 

Joe înțelegea de ce Rose își încheiase sacoul și se ghemuise în 
el. In noaptea aceea, atât luna cât și vântul Santa Ana 
declanșau un curent voodoo în șira spinării - și pe lângă 
acestea, un băiat fără părinţi și fără nume, care trăia într-un 
sicriu de oțel și se deplasa invizibil printr-o lume de victime 
potenţiale care nu știau de el. 

„Înregistrăm?” 

Băiatul știuse de banda pe care se înregistraseră vocile din 
carlingă - și lăsase pe ea un strigăt după ajutor. 

„Unul dintre ei este doctorul Louis Blom. Unul dintre ei este 
doctorul Keith Ramlock. Îmi fac ceva rău. Sunt răi cu mine. 
Spune-le să se oprească. Spune-le să nu-mi mai facă rău.” 

Chiar dacă era sociopat, psihotic, criminal, el era totodată 
copil. O fiară, o monstruozitate, o teroare, dar totodată copil. Nu 
ceruse el să se nască și dacă era rău, ei îl făcuseră așa, fiindcă 
nu reușiseră să-l facă să-și însușească nicio valoare umană, 


285 


tratându-l doar ca pe o armă, răsplătindu-l pentru crimă. Era 
într-adevăr o fiară, dar o fiară vrednică de plâns, pierdută și 
singură, orbecăind printr-un labirint al nefericirii. 

Vrednic de plâns, dar înfricoșător. Și încă bântuind. Așteptând 
să i se spună unde o putea găsi pe Rose Tucker. Și pe Nina. 

„E amuzant.” 

Băiatului îi plăcea să ucidă. Joe presupunea că era chiar 
posibil ca îngrijitorii săi să nu-i fi dat niciodată ordin să-i distrugă 
pe toţi pasagerii avionului 353, că el o făcuse ca pe un act de 
revoltă și pentru că-i plăcuse s-o facă. 

„Fă-i să înceteze, că altfel, dacă o să prind momentul... când 
o să prind momentul o să-i omor pe toţi. Pe toți. O să-i omor. O 
s-o fac. O să-i omor pe toţi și o să-mi placă.” 

Amintindu-și aceste cuvinte din transcrierea benzii, Joe simţi 
că băiatul nu se referea doar la pasagerii din avionul 
condamnat. El se hotărâse deja să-i ucidă pe toţi. El se referea 
la un act mai apocaliptic decât trei sute treizeci de crime. 

Ce ar putea săvârși el dacă ar fi dotat cu fotografii și 
coordonate geografice nu numai pentru o instalaţie de urmărire 
a rachetelor, ci pentru un complex de instalaţii de lansare a 
rachetelor nucleare? 

— lisuse! șopti Joe. 

Undeva în noapte, Nina aștepta. În mâinile unui prieten al lui 
Rose, dar insuficient ocrotită. Vulnerabilă. Rose zăbovea cam 
mult. 

Joe bătu în ușa toaletei, o strigă, dar ea nu răspunse. El ezită 
o clipă, bătu din nou și când ea strigă cu glas slab, „Joe”, el 
deschise ușa. _ 

Rose era cocoțată pe marginea closetului. Işi scosese sacoul 
bleumarin și bluza albă; bluza îmbibată de sânge era pusă pe 
chiuvetă. _ 

Nu-și dăduse seama că ea sângera. Intunericul și sacoul pus 
pe deasupra îl împiedicaseră să vadă sângele. 

Când intră în toaletă, observă că ea își improvizase un fel de 
compresă din câteva prosoape de hârtie. O apăsa pe mușchiul 
pectoral stâng, deasupra sânului. 

— Împușcătura de pe plajă, spuse el consternat. Te-a nimerit. 

— Glonţul m-a străpuns, spuse ea. A ieșit printr-o rană din 
spinare. Frumos și curat. N-am pierdut prea mult sânge și 
durerea e suportabilă... Dar de ce mă simt tot mai slăbită? 


286 


— Sângerare internă, sugeră el, îngrozit la vederea rănii din 
spinare, pe unde ieșise glonțul. 

— Știu anatomie, spuse ea. Am fost lovită exact în locul 
potrivit. Nu puteau alege unul mai bun. N-a atins niciun vas de 
sânge important. 

— S-ar putea ca glonţul să fi lovit un os pe care l-a sfărâmat și 
fragmentele de os n-au ieșit, au urmat o altă cale. 

— Mi-era groaznic de sete. Am încercat să beau apă de la 
robinet. Era să leșin când m-am aplecat. 

— E clar, spuse el. Inima îi bătea tare. Trebuie să ajungem la 
un medic. 

— Du-mă la Nina. 

— Rose, ce naiba... 

— Nina mă poate vindeca, spuse ea și în timp ce vorbea îi 
ocoli, vinovată, privirea. 

El răspunse uluit: 

— Să te vindece? 

— Ai încredere în mine. Nina poate face ceea ce nu poate 
niciun medic, niciun om de pe pământ. 

În acel moment, el află, la un anumit nivel, cel puţin unul 
dintre secretele încă nedezvăluite ale lui Rose Tucker, dar nu-și 
putea permite să scoată la iveală acea perlă întunecată ca s-o 
examineze. 

— Ajută-mă să-mi pun sacoul și bluza și să mergem. Lasă-mă 
în mâinile Ninei. În mâinile ei tămăduitoare. 

Deși aproape că îi venea rău de îngrijorare, Joe se conformă 
dorinţei ei. În timp ce o îmbrăca, își aminti că sâmbătă 
dimineaţă, în cimitir, păruse mult mai mare decât în realitate. 
Acum părea tare mică. 

Prin gheara fierbinte a vântului care imita urletul lupilor, ea se 
rezemă de el pe tot drumul de întoarcere la mașina. 

După ce o instală pe scaunul din dreapta, ea îl rugă să-i dea 
ceva de băut. 

Joe cumpără de la un automat din faţa staţiei o cutie de Pepsi 
și una de Orange Crush. Ea preferă Crush și el îi deschise cutia. 

Înainte de a lua cutia, ea îi dădu două obiecte: fotografia 
Polaroid cu mormintele familiei lui și bancnota de un dolar 
împăturită, al cărei număr de serie, minus cea de a patra cifră, 
alcătuiau numărul de telefon la care putea fi apelat Mark de la 
Infinifaţa, în caz de forță majoră. 


287 


— Și înainte de a porni, vreau să-ţi spun cum găsești cabana 
din Big Bear - în caz că nu mai rezist până ajungem acolo. 

— Lasă prostiile. O să reziști. 

— Ascultă, spuse ea și își folosi din nou charisma care te 
obliga să-i acorzi toată atenţia. 

El ascultă în timp ce ea îi spuse pe unde s-o ia. 

— Cât despre Infinifaţa, spuse ea, am încredere în ei și ei sunt 
aliaţii mei naturali - și ai Ninei - după cum spunea Mark. Dar mă 
tem că pot fi infiltraţi cu ușurință. De aceea nu i-aș lăsa să vină 
cu noi astă-seară. Dar dacă nu suntem urmăriţi, atunci mașina 
asta e sigură și poate că securitatea lor e suficientă, în cazul cel 
mai rău, dacă nu știi încotro s-o mai apuci... ei sunt poate unica 
ta speranţă. 

Lui Joe i se strânse pieptul și gâtul i se uscă în timp ce vorbea 
ea; în cele din urmă spuse: 

— Nu vreau să mai aud nimic despre asta. O să ajungi la timp 
la Nina. 

Lui Rose începu să-i tremure mâna dreaptă și Joe se temu că 
nu poate să ţină cutia cu Orange Crush. Dar ea reuși și bău, 
însetată. 

Când pătrunse pe autostrada San Bernardino, îndreptându-se 
spre est, ea spuse: 

— N-am vrut să te fac să suferi, Joe. 

— Nu m-ai făcut să sufăr. 

— Dar am făcut un lucru îngrozitor. A 

El o privi. Nu îndrăzni să întrebe ce anume făcuse. Işi păstra 
perla lui neagră și lucitoare de cunoștințe îngropată adânc în 
cotloanele minții. 

— Să nu mă urâști prea tare. 

— Nu te urăsc deloc. 

— intenţiile mele au fost bune. Întotdeauna. Cu siguranţă n-au 
fost imaculate când m-am dus să lucrez la Proiect 99. Dar de 
data asta intenţiile mele au fost bune. 

leșind din furtuna care bântuia în Los Angeles și în împrejurimi 
și îndreptându-se spre întunericul munţilor unde locuia Nina, Joe 
aștepta de la Rose să-i spună de ce ar trebui s-o urască. 

— Deci... să-ţi spun, continuă ea, care a fost singura izbândă 
reală a proiectului. 


Acum cobori cu liftul, după ce ai aruncat o privire în iadul de 


288 


la fundul acelor șase nivele subterane, lăsându-l pe băiat în 
vasul său de izolare și urci tocmai până în sala de securitate de 
unde a început coborârea. Mai departe, spre colțul din sud-est al 
parterului, se află CCY-21-21. 

Ea a fost concepută fără dragoste la un an după 89-58, deși 
nu a fost proiectul doctorilor Blom și Ramlock, ci al lui Rose 
Tucker. Este o copilă frumoasă, delicată, cu faţa albă, păr auriu 
și ochi de ametist. Deși majoritatea orfanilor care trăiesc aici au 
o inteligență medie, CCY-21-21 are un IQ neobișnuit de ridicat, 
poate chiar mai ridicat decât cel al lui 89-58 și-i place să învețe. 
Este o fetiță liniștită, înzestrată cu multă graţie și cu mult 
farmec, dar în primii ei trei ani de viață nu a manifestat 
capacităţi paranormale. 

Apoi, într-o după-amiază însorită de mai, participând la o 
ședință de joacă supravegheată cu alţi copii, în curtea 
orfelinatului, ea găsește o vrabie cu o aripă ruptă și un ochi 
rănit. Vrabia zace în iarbă sub un copac, bătând firav din aripi și 
când fetița o ia în palmele ei mici, înțepenește brusc. Fetița 
aleargă plângând la cel mai apropiat îngrijitor, întrebând ce se 
poate face. Vrabia este acum atât de slăbită și paralizată de 
frică, încât abia își mai poate deschide ciocul - și nu scoate 
niciun sunet. Pasărea e pe moarte și îngrijitorul nu știe ce se 
poate face, dar fetița nu acceptă moartea iminentă a vrabiei. Ea 
se așază pe pământ, ţinând pasărea cu blândeţe în mâna stângă 
și o mângâie delicat cu mâna dreaptă, cântându-i încetișor un 
cântec despre Prigorul cu Piept Roșu - și numai într-un minut 
pasarea își revine. Oscioarele fracturate din aripă se sudează și 
ochiul sfâșiat se reface perfect. Pasărea ciripește - și zboară. 

CCY-21-21 devine centrul atenţiei. Rose Tucker, adusă de 
coșmarul Proiectului 99 în pragul sinuciderii, renaște ca și 
pasarea, desprinzându-se de abisul în care privise până atunci. 
In următoarele cincisprezece luni este cercetată puterea de 
vindecare a lui 21-21. La început, este un talent nesigur, pe care 
ea nu și-l poate folosi după cum vrea, dar lună de lună, învaţă 
să-și mobilizeze și să-și controleze acest dar, până ce poate 
apela la el ori de câte ori i se cere. Oamenii cu probleme 
medicale de la Proiect 99 sunt aduși la un nivel de sănătate de 
care nu s-ar fi așteptat să se mai bucure. Câţiva politicieni și 
militari de vază - și membri ai familiilor lor - suferind de boli 
care le puneau în pericol viața sunt aduși în secret la această 


289 


copilă pentru a fi vindecaţi. Câţiva cercetători de la Proiect 99 
cred că 21-21 este bunul lor cel mai valoros - deși alții îl 
considera pe 89-58, în ciuda imenselor probleme de control pe 
care le pune, până la urmă, proprietatea lor cea mai interesantă 
și mai prețioasă. 

Acum vei face un pas mare în timp, până la o zi ploioasă de 
august, la cincisprezece luni după refacerea vrabiei vătămate. 
Un genetician al personalului are diagnosticul de cancer la 
pancreas, una dintre formele lipsite de orice speranţă ale bolii. 
In timp ce îl vindecă pe Amos doar cu o atingere blândă și 
îndelungată, fetița detectează o altă afecțiune pe lângă tumora 
malignă, care nu e de natură fizică, dar nu mai puţin 
vlăguitoare. Poate din cauza celor văzute la Proiect 99, poate 
din multe alte motive acumulate în cei cincizeci de ani, Amos a 
tras concluzia că viaţa nu are niciun sens, că destinul nostru 
este un hău, că nu suntem decât praf purtat de vânt. intunericul 
din el este mai negru decât cancerul și fetița îl vindecă și de 
asta, arătându-i doar lui Amos lumina lui Dumnezeu și ciudatele 
zăbrele dimensionale prin care se zăresc alte tărâmuri. 

De îndată ce i se arată acestea, Amos este atât de copleșit de 
bucurie și de extaz, încât trece de la râs la plâns și în ochii 
celorlalţi din încăpere - o cercetătoare pe nume Janice și un 
cercetător pe nume Vince - el pare cuprins de o alarmantă 
isterie. Când Amos o îndeamnă pe fetiță s-o ducă pe Janice în 
aceeași lumină pe care i-a arătat-o lui, ea își manifestă din nou 
talentul. 

Dar Janice reacţionează altfel decât Amos. Umilită și 
înspăimântată, ea este roasă de remușcări. Işi înfige unghiile în 
carne, regretând modul în care și-a trăit viaţa și plângându-i pe 
cei pe care i-a trădat și i-a făcut să sufere. Durerea ei este 
înfricoșătoare. 

Agitaţie. 

Este chemată Rose. Janice și Amos sunt izolaţi pentru a fi puși 
sub observaţie și a se evalua starea lor. Ce a făcut fetița? Ceea 
ce le spune Amos pare bolboroseala fericită a unui nebun 
inofensiv, dar e totuși o bolboroseală, provenind de la un om 
care era doar cu câteva minute în urmă un om de știință, dacă 
nu mohorât, cel puţin serios. 

Uluită și îngrijorată de reacţiile atât de diferite ale lui Amos și 
Janice, fetiţa se retrage și devine necomunicativă. Rose lucrează 


290 


în particular cu 21-21 mai mult de două ore până ce începe în 
cele din urmă să scoată de la ea o uimitoare explicaţie. Copila 
nu înțelege de ce revelaţia lui Amos și a lui Janice îi tulbură atât 
de mult sau de ce reacţia lui Janice este un amestec de euforie 
și autoflagelare. Întrucât de când s-a născut, ea a fost 
întotdeauna conștientă care îi este locul și scopul în univers, a 
înţeles scara destinelor pe care ea va urca spre infinit, a știut în 
mod sigur că poarta în genele ei viaţa veșnică, ea nu poate să 
înţeleagă puterea cutremurătoare a acestei revelații când o 
aduce celor ce și-au petrecut viaţa în mocirla îndoielilor și în 
țărâna deznădejdii. 

Fără a se aștepta la nimic mai mult decât echivalentul psihic 
al unui fel de lanternă magică, la un raid prin dulcea fantezie a 
copilei despre Dumnezeu, Rose cere să i se arate și ei revelaţia. 
Și i se arată. Și este schimbată pentru totdeauna. Pentru că de 
îndată ce este atinsă de mâna copilei, se deschide spre 
plinătatea existenţei. Este peste puterile ei să descrie ceea ce 
trăiește și chiar în timp ce prin ea țâșnesc torente de bucurie 
care mătură din cale nenumăratele necazuri și suferinţe din 
viața ei de până atunci, ea este cuprinsă de groază, pentru că 
este conștientă nu doar de promisiunea unei veșnicii 
strălucitoare, ci și de speranţele pentru care ea va trebui să 
lupte să le împlinească în toate zilele vieții care i-a mai rămas 
de trăit în această lume și în lumile ce vor veni, speranțe care o 
înfricoșează pentru că nu este sigura că le va putea face faţă. 
Ca și Janice, ea este extrem de conștientă de fiecare faptă rea, 
de fiecare minciună și trădare de care nu s-a făcut niciodată 
vinovată și recunoaște că încă este capabilă de acte de egoism, 
meschinărie și cruzime; ea tânjește să se ridice deasupra 
trecutului ei, chiar dacă se îndoiește că are puterea s-o facă. 

După ce viziunea se risipește și Rose se trezește în camera 
fetiţei, ea nu are nicio îndoială că tot ce a văzut a fost real, 
adevărul în forma sa cea mai pură și nu doar iluzia unei copile 
transmisă prin putere psihică. Timp de aproape jumătate de oră 
rămâne fără grai și tremură cu faţa îngropată în palme. 

Treptat, ea începe să înţeleagă implicaţiile celor întâmplate 
acolo. Acestea sunt în esenţă două. Prima: Dacă această 
revelaţie poate fi arătată lumii - chiar și numai celor cu care 
poate intra în legătură fata - tot ceea ce este acum va pieri. O 
dată ce o persoană a văzut - nu a crezut pe cuvânt, ci a văzut - 


291 


că există viață după moarte, chiar dacă natura acesteia rămâne 
profund misterioasă și la fel de înfricoșătoare pe cât este de 
magnifică, atunci tot ceea ce a fost odată important pare 
neînsemnat. Se deschid drumuri largi către posibilităţi 
miraculoase acolo unde odinioară era o singură cărare prin 
întuneric. Lumea așa cum o știm noi se sfârșește. A doua: Vor 
exista cei care nu vor accepta sfârșitul vechii ordini, care s-au 
învățat să se bucure de putere și să prospere din suferinţa și 
umilința celorlalţi. Într-adevăr, sunt mulţi ca ei în lume și ei nu 
vor dori să primească darul fetei. Ei se vor teme de ea și de tot 
ceea ce promite ea. Și fie că o vor seda și o vor ţine într-un vas 
de izolare - fie că o vor ucide. 

Ea are darurile unui mesia - dar este umană. Poate vindeca 
aripa unei păsări rănite și poate să redea vederea ochiului ei 
orbit. Poate vindeca de cancer un om doborât de boală. Dar nu 
este un înger cu o mantie de invulnerabilitate. Este alcătuită din 
carne și oase. Preţioasa ei putere se află în țesuturile delicate 
ale creierului său deosebit. Dacă magazia de gloanțe a unui 
pistol este descărcată în capul ei, va muri ca orice alt copil; 
moartă fiind, nu se poate auto-vindeca. Deși sufletul îi va intra 
în alte tărâmuri, va fi pierdută pentru acest loc frământat, care 
are nevoie de ea. Lumea nu se va schimba, pacea nu va înlocui 
tulburările și nu se va pune capăt singurătăţii și disperării. 

Rose capătă repede convingerea că directorii proiectului vor 
opta pentru lichidare. In momentul în care vor înțelege ce este 
această fetița, o vor ucide. 

Inainte de căderea nopţii, o vor ucide. 

Nu vor fi dispuși să riște ţinând-o în vasul de izolare. Băiatul 
deține doar puterea de distrugere, dar 21-21 deţine puterea 
iluminării, care este cu mult mai periculoasă. 

O vor împușca, îi vor îmbiba corpul cu benzină, îi vor da foc și 
apoi îi vor împrăștia oasele carbonizate. 

Rose trebuie să acţioneze - repede. Fata trebuie scoasă din 
orfelinat și ascunsă înainte de a putea fi distrusă de ei. 

e 

— Joe! 

Pe un câmp de stele, ca și cum ar fi ţâșnit în acel moment din 
scoarța pământului, munţii negri se profilau la orizont. 

— Joe, iartă-mă. Vocea ei era firavă. Te rog, iartă-mă. 

Goneau spre nord, pe autostrada 30, la est de orașul San 


292 


Bernardino, la șaptezeci și cinci de kilometri de Big Bear. 

— Joe, ai păţit ceva? 

El nu putea să răspundă. Drumul urca prin păduri. Plopii 
canadieni și pinii se legănau, se legănau, se legănau în bătaia 
vântului. 

El nu putea să răspundă. Nu putea decât să conducă mașina. 

— Când ai insistat în convingerea că fetița care e la mine este 
Nina a ta, te-am lăsat să crezi. 

Dintr-un motiv neștiut, ea continua să-l mintă. El nu putea să 
înțeleagă de ce ea continua să ascundă adevărul. 

— După ce ne-au găsit la restaurant, am avut nevoie de 
ajutorul tău. Mai ales după ce au tras în mine, aveam nevoie de 
tine. Dar nu ţi-ai deschis inima și mintea la fotografie când ţi-am 
dat-o. Erai atât de... fragil. Mi-era teamă că dacă ai fi înțeles că 
nu este Nina ta, te-ai fi... oprit. Ai fi clacat. lartă-mă, Joe, dar 
aveam nevoie de tine. Și acum fata are nevoie de tine. 

Nina avea nevoie de el. Nu o fată oarecare născută într-un 
laborator, înzestrată cu puterea de a transmite altora ciudatele 
ei fantezii, întunecând minţile naivilor. Nina era cea care avea 
nevoie de el. Nina. 

Dacă nu putea să aibă încredere în Rose Tucker, în cine putea 
să aibă încredere? 

Reuși să scoată un cuvânt: 

— Continuă. 

e 

Din nou, Rose. În camera lui 21-21. Căutând disperată o cale 
prin care s-o scoată pe fetiţă printr-un sistem de securitate ca al 
oricărei închisori. 

Soluţia, când o găsește, este evidentă și elegantă. 

Există trei ieșiri de la parterul orfelinatului. Rose și fata merg 
ținându-se de mână spre ușa dintre clădirea principală și 
clădirea pentru parcare de două etaje. Un paznic înarmat le 
vede apropiindu-se, mai degrabă uimit decât bănuitor. Orfanii 
nu au voie să intre în garaj, nici dacă sunt supravegheați. 

Când 21-21 își întinde mânuţa și spune „strânge-o”, paznicul 
zâmbește și se conformează - și primește darul. Plin dintr-o dată 
de un miracol puternic, el tremură involuntar, plângând de 
bucurie, dar și de crunte remușcări, la fel cum tremurase și 
plânsese Rose în camera fetei. 

Este o chestiune simplă să apese butonul de pe consola 


293 


paznicului pentru a deschide electronic ușa și a ieși. 

Un alt paznic așteaptă în partea dinspre garaj a ușii de 
legătura. Se sperie când o vede pe copilă. Ea îi întinde mâna și 
surpriza produsă de vederea ei este nimic față de surpriza care 
urmează. 

Un al treilea paznic este postat la poarta de ieșire din garaj. 
Alarmat în clipa când o vede pe 21-21 în mașina lui Rose, acesta 
se apleacă prin geamul deschis pentru a cere o explicaţie - și 
fetiţa îi atinge fața. 

Alţi doi bărbaţi înarmaţi păzesc poarta dinspre autostradă. 
Toate barierele cad și în faţa lor se întinde statul Virginia. 

O evadare nu va mai fi niciodată la fel de simplă. Dacă vor fi 
prinse, mâna întinsă a fetei va fi întâmpinată cu foc de armă. 

Acum trebuie neapărat să iasă repede din zonă, înainte ca 
organele de securitate a proiectului să-și dea seama ce s-a 
întâmplat cu cinci dintre oamenii săi. Vor începe urmărirea, 
probabil cu sprijinul autorităţilor locale, statale și federale. Rose 
gonește cu mașina nebunește, riscant, cu o îndemânare - 
izvorâtă din disperare - pe care n-a avut-o niciodată. 

21-21 abia ajunge la geam, dar studiază fascinată peisajul 
prin care trec și în cele din urmă spune, „Vai, ce mare e totul 
aici!” 

Rose râde și spune: „lubito, încă n-ai văzut nimic.” 

Ea își dă seama că trebuie să răspândească vestea cât mai 
repede: să folosească mediile de informare în masă pentru a 
dezvălui puterea tămăduitoare a lui 21-21 și a demonstra darul 
și mai preţios pe care-l deţine ea. Numai forțele ignoranței și ale 
întunericului profită de pe urma păstrării secretelor. Rose crede 
că 21-21 nu va fi în siguranţă decât atunci când lumea va afla 
de ea, o va primi cu bucurie și va refuza s-o lase să fie prinsă și 
izolată. 

Foștii ei șefi se vor aștepta ca ea să-i facă publică existența 
repede și în stil mare. Influența lor în mass-media este 
răspândită - și totuși subtilă ca o pânză de umbre de nori pe 
suprafața unui iaz, ceea ce o face să fie și mai eficientă. Vor 
încerca s-o găsească cât mai curând posibil după ce ea va ieși la 
iveală și înainte de a reuși s-o arate lumii pe 21-21. 

Rose cunoaște un reporter de care poate fi sigură că nu o va 
trăda: Lisa Peccatone, o veche prietenă de la colegiu care 
lucrează la Post în Los Angeles. 


294 


Rose și fata vor zbura spre sudul Californiei - cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. Proiect 99 este o afacere combinată a 
industriei private, a unor elemente ale instituţiei apărării și a 
altor forțe puternice din guvern. E mai ușor să oprești o 
avalanșă cu o pană decât să te opui forței lor combinate și în 
curând vor începe să folosească toate armele din arsenalul lor 
pentru a le repera pe Rose și pe fată. 

să încerci să fugi cu avionul din aeroportul Dulles sau din 
Aeroportul Naţional din Washington este prea periculos. Rose se 
gândește la Baltimore, Philadelphia, New York și Boston. Alege 
New York-ul. 

Consideră că este mai sigur să traverseze cât mai multe 
regiuni și graniţe între state, drept urmare se îndreaptă spre 
Hagerstown, Maryland și de acolo spre Harrisburg, 
Pennsylvania, fără incidente. Și totuși, kilometru de kilometru, 
se teme tot mai mult că urmăritorii vor folosi un radar pentru 
mașina ei și va fi prinsă, indiferent de distanța pe care o va 
parcurge din Manassa. În Harrisburg, abandonează mașina și 
împreună cu fata își continuă drumul spre New York City cu 
autobuzul. 

În clipa când sunt instalate în avionul 353, Rose se simte în 
siguranţă. Imediat ce va ateriza la LAX, va fi întâmpinată de Lisa 
și de echipa adunată de ea - și se va declanșa seria dezvăluirilor 
din mass-media. 

Pentru lista de pasageri a liniei aeriene Rose va declara că 
este căsătorită cu un alb și că 21-21 este fiica ei vitregă, 
alegând pe moment numele Mary Tucker. Pentru mass-media 
intenţionează iniţial să folosească numele de proiect al lui CCY- 
21-21 pentru că asemănarea lui cu numele prizonierilor din 
lagărele de concentrare va fixa cel mai bine Proiect 99 în opinia 
publică și va genera instantaneu simpatie faţă de copilă. Rose 
își dă seama că în cele din urmă va trebui să se consulte cu 21- 
21 pentru a alege un nume permanent și având în vedere 
imensa importanţă istorică a vieţii acestei copile, va trebui să fie 
un nume răsunător. 

Dincolo de intervalul dintre scaune stau o mamă și cele două 
fiice ale ei, care se întorc acasă, la Los Angeles. Michelle, 
Chrissie și Nina Carpenter. 

Nina, care este cam de aceeași vârstă și are cam aceeași 
statură ca 21-21, joacă un joc electronic numit Porci și Prinţi, 


295 


conceput pentru preșcolari. Privind-o dincolo de intervalul dintre 
scaune, 21-21 este fascinată de sunetele și imaginile de pe 
micul ecran. Observând acest lucru, Nina o invită pe „Mary” să 
se mute împreună cu ea pe două scaune neocupate din 
apropiere, ca să se poată juca împreună. Rose ezită să-i dea 
voie - dar știe că 21-21 este mai inteligentă decât orice copil de 
vârsta ei și este conștientă de necesitatea discreţiei și în 
consecință, cedează. Pentru 21-21 este prima oară când se 
joacă  nesupravegheată. Nina este o copilă fermecătoare, 
drăgălașă și vorbăreaţă. Deși 21-21 este un geniu care citește 
ca un boboc de colegiu, are puterea de a efectua vindecări 
miraculoase și este efectiv speranța lumii, 21-21 este în curând 
fascinată de Nina, vrea să fie Nina, la fel de superbă ca Nina și 
fără să-și dea seama începe să imite gesturile Ninei și maniera 
ei de a vorbi. 

Avionul a decolat târziu din New York și după vreo două ore, 
Nina se simte obosită. O îmbrățișează pe 21-21 și, cu 
permisiunea lui Michelle, îi dăruiește noii sale prietene jocul 
Porci și Prinţi, apoi se întoarce la locul ei, lângă mama și sora ei 
și adoarme. 

Fericită, 21-21 se întoarce la locul ei de lângă Rose, ţinând la 
piept micul joc electronic ca pe o comoară nepreţuită. Nu poate 
nici măcar să se joace cu el, de teamă să nu-l strice și ea vrea 
să rămână veșnic exact așa cum i l-a dat Nina. 

e 

La vest de orășelul Running Lake, încă la mulţi kilometri 
distanţă de Big Bear Lake, mergând pe marginea canioanelor 
unde s-a născut vântul, cu mașina bombardată de conurile 
aruncate de conifere pe asfalt, Joe refuză să se gândească la 
implicaţiile pe care le poate avea jocul Porci și Prinţi. În timp ce 
o asculta pe Rose povestind, își găsise cu greu resursele pentru 
a-și înăbuși furia. Ştia că nu avea motive să se înfurie pe 
această femeie sau pe copila cu nume de lagăr de concentrare, 
dar clocotea totuși de furie - poate pentru că știa cum să 
funcţioneze bine în stare de furie, așa cum făcuse toată 
tinereţea, dar nu știa deloc cum să funcţioneze în stare de 
suferință. 

Schimbând subiectul fetițelor care se jucau, Joe spuse: 

— Ce rol are Horton Nellor în toată povestea asta - în afară de 
faptul că deține o parte mare din Teknologik, implicat adânc în 


296 


Proiect 99? 

— Nemernici cu relaţii ca el... constituie valul viitorului. Rose 
ținea cutia de Pepsi între genunchi, încercând s-o deschidă cu 
mâna dreaptă, dar nu avea suficientă forță și nici nu-și putea 
coordona mișcările. Valul viitorului... numai dacă Nina... dacă ea 
nu va schimba totul. 

— Afaceri pe picior mare, guvern, mass media pe picior mare 
- toate unite pentru a ne exploata pe noi, ceilalţi. Asta e? 
Vorbărie radicală. 

Cutia de aluminiu se auzi atingându-i dinţii și o picătură de 
Pepsi i se prelinse pe bărbie. 

— Pentru ei numai puterea contează. Ei nu cred în... bine și 
rău. 

— Sunt doar niște evenimente. 

Deși abia sorbise lung din cutia cu Pepsi, gâtul îi era uscat și 
glasul răgușit. 

— Și semnificaţia acestor evenimente... depinde numai de 
orientarea pe care le-o dai. 

El rămânea furios pe ea pentru că insista să-l facă să creadă 
ce voia ea despre Nina, dar nu mai suporta s-o vadă pierzându- 
și tot mai mult puterea. Privi drumul din faţa lui, unde o perdea 
de ace de pin ridica rafale de praf și apăsă puternic pe 
accelerator, gonind cât de tare avea curajul. 

Cutia de Pepsi îi alunecă lui Rose din mână, căzu pe jos și se 
rostogoli sub scaun, unde se vărsă conţinutul rămas în ea. 

— O pierdem, Joe. 

— Nu mai e mult. 

— Trebuie să-ţi spun cum a fost... când avionul a intrat în 
pământ. 

e 

Șase kilometri în jos, cu viteză tot mai mare, motoarele 
scrâșnind, aripile trosnind, fuzelajul pocnind. Pasagerii ţipă și 
sunt ţintuiți atât de tare în scaunele lor de forțele de gravitație 
acumulate, încât mulţi nu pot nici măcar să-și ridice capul - unii 
se roagă, unii vomită, plâng, blestemă, strigă nenumăratele 
nume ale lui Dumnezeu, îi strigă pe cei dragi, prezenţi sau aflaţi 
la mare depărtare. Un picaj care nu se mai sfârșește, doar șase 
kilometri, dar parcă ar cădea din lună... 

„„„ Și apoi Rose se trezește într-o albăstreală, o albăstreală 
strălucitoare și tăcută, de parcă ar fi o pasăre în zbor, numai că 


297 


dedesubt nu este pământul întunecat, ci doar albăstreală de jur 
împrejur. Nicio senzaţie de mișcare. Nici de cald sau rece. O 
sferă albastră ca zambilele, cu ea în centru. Atârnată. In 
așteptare. O inspiraţie adâncă rămasă în plămânii ei. incearcă 
să expire răsuflarea stătută, dar nu poate, nu poate, până ce... 

„„. cu O expiraţie la fel de sonoră ca un strigat, se trezește în 
poiană, încă pe scaunul ei, imobilizată, cu 21-21 lângă ea. 
Pădurile din apropiere au luat foc. Pe toate părțile, limbile 
flăcărilor ling grămezile de rămășițe deformate. Poiana este un 
abator de nedescris. Și 747 nu mai este. 

In penultimul moment, fata le scosese pe ea și pe Rose din 
avionul condamnat printr-o monumentală exercitare a darului ei 
psihic, ducându-le într-un alt loc, într-o dimensiune din afara 
spaţiului și timpului și le ţinuse în acel misterios purgatoriu ca 
un refugiu pentru ele, într-un singur minut cumplit de distrugere 
catastrofică. Ochii ei strălucesc, reflectând flăcările din jur și au 
privirea rătăcită a unui copil autist. La început, nu poate umbla, 
nu poate nici măcar să stea în picioare și Rose trebuie s-o ridice 
de pe scaun și s-o poarte în brațe. 

Plângând pentru morţii răspândiţi în noapte, tremurând 
înspăimântată de acel măcel, uluită de supraviețuirea ei, lovită 
de un uragan de emoţii, Rose stă cu fata în brațe, fără a fi 
capabilă să facă măcar un pas. Apoi își amintește luminiţele 
care licăreau în cabina pasagerilor și rotirea limbilor de pe 
ceasul ei de mână și este sigură că pilotul a fost victima unei 
misiuni ude, comandată de băiatul care trăiește într-o capsulă 
de oțel, undeva în miezul statului Virginia. Acest gând o mână 
departe de locul accidentului, prin jurul copacilor în flăcări, în 
pădurea luminată de lună, clătinându-se printre tufe, apoi pe o 
potecă a căprioarelor pudrată cu lumină argintie și presărată cu 
umbre, spre o altă poiană, la o colină de unde vede luminile de 
la Loose Change Ranch. 

Când ajung la casa fermei, fata și-a revenit întrucâtva, dar 
încă nu e cu totul în apele ei. Acum poate umbla, dar este 
letargică, posacă, distantă. In timp ce se apropie de casă, Rose 
îi spune lui 21-21 să ţină minte că numele ei este Mary Tucker, 
dar 21-21 spune, „Numele meu este Nina. Eu vreau să fiu Nina”. 

Acestea sunt ultimele cuvinte pe care le va rosti ea - poate 
pentru totdeauna. In lunile ce au urmat accidentului, găsind 
adăpost în casa prietenilor lui Rose din sudul Californiei, fata 


298 


doarme douăsprezece până la paisprezece ore pe zi. Când e 
trează n-o interesează nimic. Şade ore întregi privind pe 
fereastră sau o poză dintr-o carte de povești sau nimic în mod 
special. Este palidă și firavă și chiar și ochii ei de ametist par să- 
și fi pierdut puţin din culoare. Este clar că efortul necesar pentru 
deplasarea ei și a lui Rose în albastrul acela și afară din el, în 
altă parte, în timpul accidentului, a secătuit-o total, poate chiar 
a omorât-o. Nina nu mai are capacităţi paranormale și Rose este 
deprimată. 

Totuși de Crăciun, Nina începe să arate interes pentru lumea 
din jur. Se uită la televizor. Citește din nou cărți. O dată cu 
trecerea iernii, doarme mai puţin și mănâncă mai mult. Pielea ei 
își recapătă strălucirea, iar culoarea ochilor devine din nou 
intensă. Incă nu vorbește, dar pare tot mai conectată. Rose o 
încurajează să se întoarcă din exilul ei autoimpus, vorbindu-i în 
fiecare zi de binele pe care-l poate face și de speranțele pe care 
le poate aduce celorlalți. 

In sertarul unui birou din dormitorul pe care-l împarte cu fata, 
Rose păstrează un exemplar din Los Angeles Post, care dedică 
toată jumătatea de sus a primei pagini accidentului avionului 
353. Asta o ajută să-i amintească de cruzimea dușmanilor ei. 
Intr-o zi din iulie, la unsprezece luni după catastrofă, o găsește 
pe Nina stând pe marginea patului cu ziarul deschis la o pagină 
cu fotografii ale câtorva victime ale accidentului. Fata atinge 
fotografia Ninei Carpenter, care i-a dat jocul Porci și Prinţi și 
zâmbește. 

Rose se așază lângă ea și o întreabă dacă e tristă amintindu-și 
de prietena pierdută. 

Fata scutură din cap, negând. Apoi duce mâna lui Rose spre 
fotografie, și când degetele lui Rose ating hârtia de ziar, ea se 
prăbușește în strălucirea albastră asemănătoare cu sanctuarul 
în care fusese transportată în clipa dinaintea prăbușirii 
avionului, numai că aici este un loc plin de mișcare, căldură, 
senzaţii. 

Clarvăzătorii pretind că simt o rămășiță de energie psihică pe 
obiecte obișnuite, lăsată de oamenii care le-au atins. Uneori ei 
ajută poliția la căutarea unui criminal, manipulând obiecte 
purtate de victimă în momentul atacului. Energia din fotografia 
publicată în Post este similară, dar diferită - nu lăsată în trecere 
de Nina, ci îmbibată în hârtia de ziar printr-un act de voinţă. 


299 


Rose are senzaţia că s-a cufundat într-o mare de lumină 
albastră, o mare plină cu înotători pe care ea nu-i vede, dar pe 
care îi simte alunecând și rotindu-se în jurul ei. Apoi un înotător 
pare să treacă prin Rose și să zăbovească acolo puţin și ea știe 
că este cu Nina Carpenter, fata cu zâmbet pieziș, care a dăruit 
jocul Porci și Prinţi, care a murit, dar este în siguranţă, a murit și 
a dispărut, dar nu este pierdută pentru totdeauna și trăiește 
fericită într-o altă lume, dincolo de această strălucire albăstrie 
aglomerată, care nu este de fapt un loc, ci o interfață între 
etape ale existenței. 

Mișcată la fel de profund ca atunci când aflase pentru prima 
dată de viața de după moarte în camera de la orfelinat, Rose își 
retrage mâna de pe fotografia Ninei Carpenter și stă un timp 
tăcută, umilită. Apoi o ia în braţe pe Nina ei, o strânge tare și o 
leagănă, fără a fi în stare nici să vorbească, nici să-și găsească 
cuvintele. 

Acum, după ce puterea deosebită a fetei a renăscut, Rose știe 
ce au de făcut, de unde trebuie să-și înceapă activitatea. Nu 
vrea să riște ducându-se din nou la Lisa Peccatone. Nu crede că 
vechea ei prietenă a trădat-o cu bună știință, dar bănuiește că 
prin legătura ei cu Post - și prin Post ajungându-se la Horton 
Nellor - cei de la Proiect 99 au aflat de prezenţa ei în avionul 
353. Întrucât Rose și Nina sunt considerate moarte, ele trebuie 
să profite de statutul lor fantomatic pentru a opera cât mai mult 
timp fără a atrage atenţia dușmanilor lor. Mai întâi, Rose îi cere 
fetei să ofere darul adevărului veșnic fiecăruia dintre prietenii 
care le-au adăpostit în cele unsprezece luni de haos emoţional. 
Apoi vor lua legătura cu soţii și soțiile, părinţii și copiii celor care 
au pierit în accidentul de avion, aducându-le cunoașterea 
nemuririi primită de ele și viziuni ale celor dragi pe interfaţa 
albastră. Dacă vor avea noroc, vor fi răspândit mesajul lor atât 
de departe, atunci când vor fi descoperite, încât nu va mai 
putea fi înăbușit. 

Rose intenţionează să înceapă cu Joe Carpenter, dar nu-l 
poate găsi. Colegii lui de la Post i-au pierdut urma. Și-a vândut 
casa din Studio City. Numărul lui nu e în cartea de telefon. l-au 
spus că e un om terminat. S-a retras undeva ca să moară. 

Rose trebuie să înceapă activitatea în altă parte. 

Deoarece Post a publicat fotografii cu numai o mică parte a 
victimelor din sudul Californiei și deoarece ea nu are cum să 


300 


adune fotografii ale celorlalte victime, Rose se decide să nu 
folosească până la urmă portrete. In schimb, reperează 
mormintele lor prin anunţurile funerare din presă și face 
fotografii cu aceste morminte. Pare normal ca imaginea să 
înfăţișeze o piatră de mormânt și ca aceste monumente din 
bronz și granit să devină porţile prin care cei ce vor primi 
fotografiile să ajungă la cunoașterea adevărului că Moartea nu 
este puternică și înfricoșătoare, că dincolo de aceasta etapă 
dureroasă, Moartea însăși moare. 

e 

Sus de tot, în munţii tocați de vânturi, cu valuri de conifere 
argintate de lună împroșcându-și acele pe drum, încă la peste 
treizeci de kilometri de Big Bear Lake, Rose Tucker rosti atât de 
încet, încât abia putea fi auzită peste uruitul motorului și 
foșnetul cauciucurilor: 

— Joe, te rog, ia-mi mâna. 

El nu putea s-o privească, nu voia s-o privească, nu îndrăznea 
să-i arunce o privire de o secundă măcar, pentru că era cuprins 
de superstiţia copilăroasă că ea se va simţi bine, totul va fi 
perfect cu ea, atâta vreme cât el nu va confirma vizual cumplitul 
adevăr pe care-l auzea în glasul ei. Dar o privi. Era atât de mică, 
acolo în scaunul ei, rezemată de portieră, cu ceafa lipită de 
geam, la fel de mică în ochii lui cum probabil i se păruse ei 21- 
21 când fugise cu ea din Virginia. Chiar și în lumina slabă de la 
bordul mașinii, ochii ei imenși și expresivi erau din nou la fel de 
autoritari ca atunci când o întâlnise pentru prima dată în cimitir, 
plini de înţelegere și bunătate - și aveau un licăr ciudat de 
bucurie care-l speria. Glasul lui tremura mai tare decât al ei. 

— Nu mai e mult. 

— Prea mult, șopti ea. Ţine-mă de mână. 

— Fir-ar să fie! 

— Liniștește-te, Joe. 

Marginea șoselei se lărgea spre o zonă de odihnă ca un decor 
de teatru. Joe opri mașina în fața unei priveliști întunecate: cerul 
dur al nopții, discul glacial al unei luni care părea să 
răspândească frig și nu lumină și o vastă întunecime de copaci, 
stânci și canioane coborâtoare. 

Joe își scoase centura de siguranţă, se aplecă și îi luă mâna. 
Strânsoarea ei era firavă. 

— Ea are nevoie de tine, Joe. 


301 


— Nu sunt eroul nimănui, Rose. Nu sunt nimic. 

— Trebuie s-o ascunzi... s-o duci departe... 

— Rose... 

— Dă-i răgaz... să sporească puterea ei. 

— Nu pot să salvez pe nimeni. 

— Nu trebuia să încep atât de repede activitatea. Va veni ziua 
în care... în care ea nu va mai fi atât de vulnerabilă. Ascunde-o 
undeva, departe... lasă-i puterea să sporească. Ea va ști... când 
va sosi momentul. 

Mâna ei începu să alunece dintr-a lui. El i-o acoperi cu ambele 
lui mâini, o strânse, n-o lăsă să-i scape. 

Vocea i se estompa și părea să se îndepărteze, deși nu se 
mișca. 

— Deschide-ţi... deschide-ţi inima în faţa ei, Joe. 

Pleoapele ei fluturară. 

— Nu, Rose, te rog. 

— Nu-i nimic. 

— Te rog, nu! 

— Ne vedem mai târziu, Joe. 

— Te rog. 

— La revedere. 

Apoi, el rămase singur în noapte. Îi ţinea mâna în noapte, în 
timp ce vântul îngâna o melodie seacă. Când în sfârșit, reuși să 
se mobilizeze, o sărută pe frunte. 

e 

Indicaţiile pe care i le dăduse Rose erau ușor de urmat. 
Cabana nu era nici în orășelul Big Bear Lake, nici pe unul din 
malurile lacului, ci mai sus, pe pantele dinspre nord, cuibărită 
adânc printre pini și mesteceni. Drumul cu asfalt crăpat și gropi 
ducea la o alee murdară, la capătul căreia era o căsuţă albă de 
scânduri, cu acoperiș de șindrilă. 

Lângă cabană era un Jeep. Joe parcă în spatele Jeep-ului. 

Cabana avea o verandă înaltă, adâncă, pe care erau aranjate 
unul lângă celălalt trei balansoare cu speteze de răchită. Un 
negru chipeș, înalt, cu constituţie atletică, stătea lângă 
balustradă și pielea lui de abanos era luminată într-o nuanță 
arămie de două becuri galbene fixate pe tavanul verandei. 

Fata aștepta în capul scării de patru trepte care ducea din 
alee pe verandă. Era blondă și avea în jur de șase ani. 

Joe scoase de sub scaunul lui pistolul pe care-l luase de la 


302 


povestitorul cu păr alb, după încăierarea de pe plajă. Când 
cobori din mașină, vâri arma sub cordonul blugilor. 

Vântul scrâșnea și șuiera printre dinţii cu ace ai pinilor. 

Joe se îndreptă spre scară. 

Copila coborâse două dintre cele patru trepte. Privea dincolo 
de Joe, spre Ford. Știa ce se întâmplase. 

Negrul de pe verandă începu să plângă. 

Fata vorbi pentru prima oară după mai mult de un an, din 
momentul când îi spusese lui Rose în faţa casei soților Ealing că 
voia să i se spună Nina. Privind mașina, rosti un singur cuvânt, 
cu un firicel de glas: 

— Mama. 

Părul ei avea aceeași nuanţă ca părul Ninei. Avea aceleași 
oase fine ca ale Ninei. Dar ochii ei nu erau cenușii ca ochii Ninei 
și oricât de mult se strădui Joe să vadă chipul Ninei, nu se putea 
amăgi pe el însuși că aceasta era fiica lui. 

Deci din nou fusese antrenat în comportamentul de căutare, 
căutând ceea era pierdut pentru totdeauna. 

Luna de deasupra era un hoţ, strălucirea nu-i aparţinea, ci era 
o reflexie slabă a soarelui. Și asemenea lunii și fata aceasta era 
o hoaţă - nu era Nina, ci o reflexie a Ninei, răspândind nu lumina 
strălucitoare a Ninei, ci palide licăriri. 

Indiferent dacă era doar un mutant creat în laborator cu 
puteri mentale ciudate sau cu adevărat speranţa omenirii, Joe o 
detestă în acel moment și se detestă pe el însuși fiindcă o 
detesta pe ea - dar totuși o detesta. 


e Capitolul 17 


Vântul fierbinte vuia la ferestre și cabana mirosea a pin, praf 
și a cărbune negru din flăcările plăcute ale iernii trecute, care 
îmbrăca zidurile de cărămidă ale unui cămin mare. 

Cablurile electrice de afară erau suficient de slab întinse ca să 
se legene în bătaia vântului. Din când în când se loveau de casă, 
făcând luminile să palpite și să pâlpâie. Fiecare tremur al lor îi 
amintea lui Joe de luminile care pulsau în casa Delmann și 
pielea i se încreţi de spaimă. 

Proprietarul era negrul înalt care izbucnise în lacrimi pe 
verandă. Era Louis Tucker, fratele Mahaliei, care divorțase de 


303 


Rose cu optsprezece ani în urmă, când ea se dovedise 
incapabilă să aibă copii. Ea apelase la el în clipa cea mai grea a 
vieții ei. Și după atâta timp, deși avea o soţie și copii pe care-i 
iubea, era clar că Louis încă o iubea și pe Rose. 

— Dacă crezi cu adevărat că ea nu e moartă, că doar s-a 
mutat în altă parte, rosti rece Joe, de ce plângi pentru ea? 

— Plâng pentru mine, spuse Joe. Pentru că ea a plecat de aici 
și eu va trebui să aștept multe zile ca s-o revăd. 

Două valize erau pregătite în camera din fața, chiar lângă 
ușă. În ele se aflau lucrurile fetiţei. 

Ea era la fereastră, de unde privea Ford-ul, închisă în tristețea 
ei ca într-un sac. 

— Mi-e frică, spuse Louis. Rose urma să stea aici cu Nina, dar 
acum nu cred că mai e sigur aici. Nu vreau să cred că ar fi 
adevărat, dar ar fi putut să mă găsească înainte de a părăsi 
ultimul loc cu Nina. De câteva ori până acum mi s-a părut că ne 
urmărea aceeași mașină. Apoi a dispărut. 

— Nu era nevoie. Cu dispozitivele de care dispun, pot efectua 
o urmărire de la câţiva kilometri distanță. 

— Și apoi chiar înainte ca tu să intri pe alee, am ieșit pe 
verandă pentru că mi s-a părut că am auzit un elicopter. Acolo, 
sus, în munţi, pe vântul ăsta - e normal? 

— Ar fi mai bine s-o duci de aici, căzu de acord Joe. 

În timp ce vântul izbea cablurile electrice de casă, Louis se 
ducea până la cămin și înapoi, cu mâna apăsată pe frunte, 
încercând să-și alunge din minte pierderea lui Rose suficient de 
mult timp pentru a se putea gândi ce să facă. 

— Am crezut că tu și Rose... am crezut că o veţi lua cu voi. ȘI 
dacă ei ajung la mine, nu va fi în mai mare siguranţă cu tine? 

— Dacă ajung la tine, spuse Joe, niciunul din noi nu va mai fi 
în siguranţă aici, acum. Nu va exista cale de scăpare. 

Cablurile se izbeau întruna de casă, luminile pulsau și Louis se 
duse la cămin și luă un aprinzător lung cu baterie și cu butan de 
pe vatră. 

Fata se întoarse de la fereastră, cu ochii mari și spuse: 

— Nu! 

Louis Tucker apăsă pe aprinzătorul cu butan și din vârful lui 
țâșni o flacără albăstruie. Răzând, își dădu foc la păr și apoi la 
cămașă. 

— Nina! strigă Joe. 


304 


Fata alergă spre el. 

Mirosul de păr ars se răspândi în cameră. Cuprins de flăcări, 
Louis se duse să blocheze ușa de la intrare. 

Joe scoase pistolul din cordonul blugilor, ochi, dar nu putu să 
apese pe trăgaci. Bărbatul care-l înfrunta nu mai era cu 
adevărat Louis Tucker; era băiatul-obiect întinzând mâna de la 
patru mii cinci sute de kilometri depărtare. Și nu era nicio șansă 
ca Louis să-și poată recăpăta controlul asupra propriului corp și 
să supraviețuiască acelei nopţi. Și totuși Joe ezita să tragă, 
pentru că în momentul în care Louis va fi mort, băiatul va lichida 
pe altcineva. 

Fata era probabil invulnerabilă, capabilă să se protejeze cu 
propria ei putere paranormală. Deci băiatul îl va folosi pe Joe - și 
arma din mâna lui - pentru a împușca fata drept în cap. 

— Amuzant, rosti băiatul cu glasul lui Louis, în timp ce 
flăcările îi cuprindeau părul, urechile i se carbonizau și pocneau, 
fruntea și obrajii se bășicau. E amuzant, spuse el, bucurându-se 
de călătoria lui înăuntrul lui Louis Tucker, dar continuând să 
blocheze ieșirea pe verandă. 

Poate că în momentul cel mai periculos, Nina se putea 
transfera în acea albăstreală strălucitoare sigură, așa cum 
făcuse înainte ca 747 să se afunde în poiana. Poate că gloanţele 
trase în ea vor trece prin aerul gol unde fusese ea. Dar exista o 
șansă ca ea să nu-și fi revenit complet, ca ea să nu fie încă în 
stare să săvârșească o astfel de fapta uluitoare sau chiar s-o 
poată săvârși, dar de data asta să fie mortal vlăguita. 

— Prin spate! urlă Joe. Hai, hai! 

Nina alergă spre ușa dintre camera din faţă și bucătăria din 
partea din spate a cabanei. 

Joe se retrase cu spatele după ea, cu pistolul ţintit spre 
bărbatul cuprins de flăcări, deși nu avea de gând să-l 
folosească. 

Singura lor speranţă era ca dorinţa de „distracţie” a băiatului 
să le dea șansa să iasă din cabană, în aer liber, unde 
capacitatea lui de vedere la distanţă și de a-și exercita puterea 
minţii, vor fi, după cum spusese Rose, serios diminuate. Dacă 
renunţa la jucăria Louis Tucker, va intra într-o clipă în capul lui 
Joe. 

Aruncând aprinzătorul cu butan, în timp ce flăcările se 
împrăștiau pe mânecile cămășii și în jos, pe pantaloni, băiatul- 


305 


obiect spuse: O, da, minunat! și veni după ei. 

Joe își aminti foarte limpede senzaţia de ac rece ca gheaţa 
care păruse să-i străpungă vârful coloanei vertebrale când abia 
reușise să scape din casa Delmann în noaptea precedentă. Valul 
acela de energie îl sperie mai mult decât perspectiva de a fi 
cuprins de brațele de foc ale acestui spectru în pragul prăbușirii. 

Se retrase disperat în bucătărie, trântind ușa, ceea ce era 
inutil, pentru că nicio ușă - niciun zid, niciun blindaj de oţel - nu- 
| putea întârzia pe băiat dacă părăsea trupul lui Louis și devenea 
necorporal. 

Nina se strecură prin ușa din spate a cabanei și o rafală de 
vânt ca o haită de lupi năvăli vuind pe lângă ea și pătrunse 
înăuntru. 

Când Joe o urmă în beznă, auzi ușa livingului prăbușindu-se în 
bucătărie. 

În spatele cabanei era o curte mică, plină de praf şi smocuri 
de iarbă. Prin aer zburau frunze, ace de pin smulse de vânt, 
funingine. Dincolo de o masă de picnic și patru scaune din lemn 
roșiatic, se înălța din nou pădurea. 

Nina alerga deja spre copaci, picioarele ei scurte munceau din 
greu, pantofii pocneau în contact cu pământul tare. Trecu ca 
fulgerul printre bălăriile înalte de la marginea pădurii și dispăru 
în întunecimea dintre pini și mesteceni. 

Aproape la fel de speriat de perspectiva de a o pierde pe fată 
ca și de băiatul din bărbatul în flăcări, Joe gonea printre copaci, 
strigând numele fetei, cu un braț ridicat pentru a se feri de 
crengile pinilor care atârnau uneori suficient de jos pentru a-i 
biciui ochii. 

Din bezna din spatele lui se auzi vocea lui Louis Tucker, 
înăbușită de rănile produse deja buzelor de flăcările care se 
întindeau, dar încă se puteau desluși cuvintele cântate ale unei 
provocări copilărești: 

— Vin, vin, vin, gata sau nu, vin, gata sau nu! 

O breșă îngustă printre copaci lăsa să pătrundă o cascadă de 
raze ale lunii și Joe zări claia de păr blond bătută de vânt a fetei 
licărind ca un foc palid, efect al luminii reflectate, în dreapta lui, 
la numai șase sau opt metri în faţă. Se împiedică de un buștean 
putred, alunecă pe ceva umed, își recapătă echilibrul, trecu 
printre tufișuri ţepoase care-i ajungeau până la talie și descoperi 
că Nina găsise o cărare bătută a căprioarelor. 


306 


Când o prinse pe fată din urmă, întunericul din jurul lor se 
lumină brusc. Salamandre de lumină portocalie se căţărau pe 
trunchiurile copacilor și își fluturau cozile de-a curmezișul 
crengilor lucitoare ale pinilor și ale lăstarilor. 

Joe se întoarse și văzu trupul posedat al lui Louis Tucker la 
zece metri distanță, arzând din creștet până-n tălpi, dar încă în 
picioare, săltând și zvâcnind prin pădure, propulsat dintr-un 
copac într-altul, la șapte metri distanţă, abia mai trăind, dând 
foc covorului de ace uscate de pin peste care se clătina, 
pălăriilor ţepoase și copacilor pe lângă care trecea. Acum era la 
cinci metri distanţă. Duhoarea de carne arsă purtată de vânt. 
Băiatul-obiect striga fericit, dar cuvintele erau  înecate, 
neinteligibile. 

Chiar și ţinut cu ambele mâini, pistolul tremura, dar Joe reuși 
să tragă una, două, patru, șase rafale și cel puţin patru din ele 
atinseră spectrul arzător. Acesta ţâșni în spate, căzu și nu se 
mișcă, nici măcar nu se răsuci, omorât de foc și de împușcături. 

Louis Tucker nu mai era o persoană, ci un cadavru arzător. 
Trupul lui nu mai adăpostea o minte pe care băiatul s-o poată 
încăleca pentru a călători și chinui. 

Încotro? 

Joe se întoarse spre Nina - și simţi presiunea aceea glacială, 
cunoscută, pe ceafă, o pătrundere insistentă, dar nu la fel de 
puternică precum cea din pragul casei Delmann, mai slabă 
acum poate pentru că puterea băiatului scădea într-adevăr 
acolo, în aer liber. Dar seringa aceea psihică nu era încă 
suficient de tocită pentru a fi ineficientă. Încă înţepa și 
pătrundea. 

Joe urlă. 

Fata îl luă de mână. 

Colţii glaciali îi dădură drumul, ca un liliac care își ia zborul. 

Joe se clatină și își duse mâna la ceafă, convins că va pipăi 
carnea sfâșiată și sângerândă, dar nu era rănit. Și nici în mintea 
lui nu pătrunsese nimeni. 

Atingerea Ninei îl salvase de posesiune. 

Cu un țipăt ca de moarte, un șoim ţâșni dintre crengile de sus 
ale unui copac și căzu ca o bombă pe fată, lovindu-i capul, 
ciugulind din scalpul ei, cu aripile fluturând, cu ciocul 
clămpănind. Ea ţipa și își acoperea faţa cu mâinile și Joe încercă 
să îndepărteze atacatorul cu braţele. Pasărea nebună se înălță 


307 


și se duse, dar nu era desigur o pasăre obișnuită și nu era doar 
înnebunită de vânt și de focul năvalnic care se întindea rapid în 
pădurea din spatele lor. 

Apăru din nou, cu un țipăt înfricoșător, ultima gazdă a 
vizitatorului din Virginia, trecând ca o săgeată prin lumina lunii, 
cu ciocul mai mortal decât un stilet, prea iute pentru se putea fi 
ochit și doborât. 

Joe lăsă pistolul din mână, îngenunche pe poteca căprioarelor 
și o lipi pe fată de el ca s-o protejeze. Îi lipi faţa de pieptul lui. 
Pasărea va încerca să ajungă la ochii ei. Să-i ciocănească ochii. 
să pătrundă prin orbitele vulnerabile la creierul preţios de 
dincolo de ele. Odată creierul vătămat, puterea ei n-o mai putea 
salva. Îi va smulge din materia cenușie ceea ce o făcea să fie 
deosebită și o va lăsa în convulsii pe pământ. 

Șoimul atacă, își înfipse ghearele în mâneca hainei lui Joe, 
pătrunzând prin catifeaua reiată, îi sfârtecă pielea antebraţului, 
înfigându-și celelalte gheare în părul blond al Ninei, bătând tare 
din aripi în timp ce ciugulea din scalpul ei, furios pentru că faţa 
ei era ferită. Ciuguli apoi mâna lui Joe când el încercă să-l dea la 
o parte, ţinându-se de mânecă și de păr, hotărât să nu cedeze. li 
ciugulea acum fața lui Joe și încerca să ajungă la ochi. Doamne, 
ce durere, când îi spintecă obrazul! Trebuie să-l înșface. Să-l 
oprească. Să-l strivească repede. Ciugulea, ţintea capul, ciocul 
blestemat, ciugulea și de data asta îi ciupi fruntea, deasupra 
ochiului drept, la următoarea înţepătură îl va orbi cu siguranţă. 
Strânse mâna în jurul lui și ghearele șoimului i se înfipseră în 
manșeta hainei, îi sfâșiau încheietura mâinii, aripile îi loveau 
fața, și îi ţintea capul, ciocul cel rău se repezea la el, dar Joe îl 
îndepărta mereu, în timp ce punctul acela galben agăţat de el 
năvălea la câţiva centimetri distanţă de o rană înnebunitoare și 
ochii lui ca două mărgele străfulgerau fioros, injectaţi de 
reflexiile focului. Să-l strivească, să stoarcă viaţa din el, să-i 
simtă inima zbătându-se în palma lui necruțătoare. Oasele sale 
erau subțiri și seci, de aceea îi era ușor să zboare cu eleganţă - 
dar erau și mai ușor de sfărâmat. Joe simţi cum îi fărâmițează 
pieptul și aruncă șoimul de pe fată, îl privi cum se rostogolește 
pe cărarea căprioarelor, infirm, dar încă viu, cu aripile bătând 
firav, incapabil să se ridice în noapte. 

Joe îi ridică Ninei părul încâlcit de pe faţă. Fata era teafără. 
Nu-i lovise ochii. De fapt, era neatinsă și Joe se simţi dintr-o dată 


308 


mândru că îl împiedicase pe șoim să ajungă la ea. 

Din sprânceana sfârtecată îi țâșnea sânge, se prelingea în 
jurul orbitei și îi intra în ochi, înceţoșându-i vederea. Sângele 
șiroia din rana din obraz, îi picura din mâna ciugulită de șoim, 
care-l ustura, și din încheietura rănită. 

Scoase pistolul, îi puse piedica și îl vâri la loc în cordonul 
blugilor. 

Din pădurea din jur se auzi un urlet de animal înfricoșător, 
care încetă brusc și apoi, peste munte, acoperind vuietul 
vântului, un țipăt străpunse noaptea. Se apropia ceva. 

Poate că băiatul reușise să-și controleze mai bine talentul pe 
parcursul anului în care Rose fusese plecată și poate că acum 
era capabil să lichideze chiar pe cineva aflat în aer liber. Sau 
poate că puterea coagulată a psihogeist-ului său radia precum 
căldura dintr-o stâncă, după cum explicase Rose, dar nu se 
dispersa suficient de rapid pentru a-și anihila imediat victima. 

Din cauza vântului năvalnic și a vuietului de tren expres a 
focului sălbatic, Joe nu putea stabili cu precizie din ce direcţie 
venea urletul și acum, băiatul, înveșmântat în trupul gazdei 
sale, se apropia în tăcere. 

Joe o ridică pe fată de pe cărarea căprioarelor, cuibărind-o în 
braţele sale. Trebuiau să-și continue drumul și până ce i se va 
irosi energia, se va putea deplasa mai repede prin pădure 
ținând-o în braţe decât de mână. 

Era tare mică. Îl speria că era atât de mică, aproape la fel de 
fragilă ca oasele de pasăre ale șoimului. _ 

Ea se lipi de el și Joe încercă să-i zâmbească. In lumina focului 
de iad, ochii lui strălucitori și rânjetul crispat erau probabil mai 
degrabă înspăimântătoare decât încurajatoare. 

Băiatul nebun în noua sa încarnare nu era singura ameninţare 
cu care erau confruntati. Explozibilul vânt Santa Ana azvârlea 
covoare strălucitoare, cearșafuri, imense pânze de foc umflate, 
peste flancul muntelui. Pinii erau uscați după o vară fierbinte, 
fără ploi, coaja lor era plină de terebentină și se aprinseră, de 
parcă ar fi fost făcuţi din zdrenţe îmbibate în benzină. 

Baraje de foc de cel puţin o sută de metri lăţime blocau 
drumul de întoarcere spre cabană. Nu puteau să ocolească 
vâlvătaia și nici să treacă prin spatele ei, pentru că se 
răspândea în lateral mai repede decât ar fi putut trece ei prin 
tufișuri și peste terenul accidentat. 


309 


În același timp, focul venea spre ei. Repede. 

Joe stătea cu Nina în brațe, țintuit locului și descurajat de 
vederea impunătorului zid de foc și își dădu seama că erau 
nevoiţi să abandoneze mașina și să facă pe jos tot drumul care-i 
va scoate dintre munţi. 

Valuri rostogolitoare de flăcări mânate de vânt ţâșniră 
sfârâind prin vârfurile copacilor de deasupra lor, ca o rafală 
mortală dintr-o armă cu plasmă a viitorului. Crengile de pin 
explodară și perdele arzătoare de ace și conuri se rostogoliră 
prin crengile mai joase, aprinzând totul în coborâșul lor și, dintr- 
o dată, Joe și Nina se treziră într-un tunel de foc. 

Joe fugea cu fata în braţe, departe de cabană, pe îngusta 
cărare a căprioarelor, amintindu-și relatări despre oameni 
surprinși în hăţișuri arzătoare în California, unde nimeni nu-i 
putea ajunge, nici măcar cu mașinile, când vântul bătea cu 
sălbăticie. Poate că flăcările nu se puteau înteți în densitatea 
aceea de copaci la fel de repede ca printre tufele uscate. Sau 
poate că pinii constituiau un combustibil și mai bun decât tufele 
și iarbă. 

Când ieșiră din tunelul de foc, noi flamuri de flăcări se 
desfășurară de-a curmezișul cerului de deasupra lor și din nou, 
vârfurile copacilor din faţă se aprinseră. Ace arzătoare roiau în 
jos ca niște albine lucitoare și Joe se temea că părul lui, părul 
Ninei, hainele lor vor lua foc. Tunelul se prelungea cu aceeași 
viteză cu care fugeau ei prin el. 

Acum îl chinuia fumul. Pe măsură ce vâlvătaia se întețea 
rapid, ea genera propriile sale rafale, sporind forța vântului 
Santa Ana și stârnind împreună o furtună de foc. La început, 
valurile de foc produceau fuioare de fum pe cărarea 
căprioarelor, apoi fumul se adună în coloane sufocante. 

Cărarea adăpostită urca și deși panta nu era abruptă, Joe își 

pierdu răsuflarea mai repede decât s-ar fi așteptat. O căldură 
incredibilă, vestejitoare, scotea din el oceane de sudoare. 
Gâfâind, inspirând fumul astringent și zgura unsuroasă, 
sufocându-se, scuipând salivă îngroșată și înăcrită de mirosul 
focului, strângând-o cu disperare pe Nina, ajunse pe o culme. 
__ Pistolul din talie îi apăsa dureros stomacul în timp ce alerga. 
Işi dorea să ia o mână de pe Nina, să scoată arma și s-o arunce. 
Dar se temea că nu avea destulă putere ca s-o ţină cu un singur 
braţ, că o s-o scape și de aceea suportă oţelul care-l împungea. 


310 


Traversând creasta îngustă și urmând apoi cărarea care 
cobora, descoperi că vântul nu mai bătea cu aceeași furie pe 
celălalt versant. Deși flăcările ţâșneau peste culme, viteza cu 
care înainta linia de foc scăzu suficient pentru a-i permite să 
iasă din zona de incendiu și de fum, într-un loc unde aerul curat 
era atât de plăcut, încât gemu când îi simţi dulceața și răcoarea. 

Nivelul lui de adrenalină crescu spectaculos, peste limita 
suportabilă și dacă n-ar fi fost împins mai departe de panică, s- 
ar fi prăbușit înainte de a trece de creastă. Îl dureau mușchii de 
la picioare. Își simţea brațele ca plumbul sub greutatea fetei. 
Dar încă nu erau în siguranţă, așa că mergea mai departe, 
poticnindu-se și clătinându-se, clipind ca să alunge lacrimile din 
ochii obosiţi de fumul usturător, dar înainta constant - până ce 
coiotul îl atacă mârâind din spate, mușcând sălbatic din 
spinarea lui, fără a reuși însă să smulgă cu fălcile decât bucăţi 
din sacoul de catifea reiată. 

Impactul cu cele patruzeci de kilograme ale fiarei furioase îl 
dezechilibră. Ar fi căzut cu faţa în jos pe cărare, cu Nina sub el, 
dacă greutatea coiotului agăţat de el n-ar fi acţionat ca o 
contragreutate și rămase pe picioare. 

Sacoul se sfâșie, coiotul îi dădu drumul și căzu. 

Joe se opri, o puse pe Nina jos, se răsuci spre prădător și 
scoase pistolul de la talie, bucuros că nu-l lepădase mai 
devreme. 

Luminat din spate de focul de pe culme, coiotul îl înfruntă pe 
Joe. Semăna mult cu un lup, dar era mai slab, mai iute, cu urechi 
mai mari și cu botul mai îngust, cu buzele negre trase, 
dezvăluind colții, mai înfricoșător decât un lup, mai ales din 
cauza spiritului băiatului nemilos care se cuibărea ca un șarpe în 
craniul lui. În ochii sticloși licărea o lumină galbenă. 

Joe apăsă pe trăgaci, dar glonţul nu ieși. Işi aminti că trăsese 
piedica. 

Coiotul alunecă spre el, ţinându-se jos, rapid, dar precaut, 
atacându-i gleznele, și Joe dansa frenetic înapoi ca să evite să 
fie mușcat, deblocând piedica în timp ce se deplasa. 

Animalul șerpui în jurul lui, mârâind, plescăind, cu spume la 
gură. Colţii i se înfipseră în gamba dreaptă. 

Joe urlă de durere și se răsuci, încercând să ţintească 
blestemăţia, dar coiotul se răsuci și el, sfârtecându-i carnea 
gambei, până ce Joe crezu că o să leșine din cauza durerii care-l 


311 


săgeta ca o serie de șocuri electrice din picior până la șold. 

Brusc, coiotul îi dădu drumul și se îndepărtă de Joe de parcă 
ar fi fost cuprins de frică și derută. 

Joe se clătină spre el, înjurându-l și urmărindu-l cu pistolul. 

Fiara nu mai era în dispoziţie de atac. Scheuna și cerceta 
bezna din jur cu evidentă perplexitate. Cu degetul pe trăgaci, 
Joe ezită. 

Dându-și capul spre spate, privind luna scânteietoare, coiotul 
schelălăi din nou. Apoi privi spre culme. 

Focul era la nu mai mult de o sută de metri distanță. Vântul 
pârjolitor se înteţi brusc și flăcările se înălţau tot mai sus în 
noapte. 

Coiotul înțepeni și ciuli urechile. Când focul se ridică din nou, 
coiotul ţâșni prin fața lui Joe și a Ninei, fără a-i băga în seamă și 
dispăru săltând în canionul de dedesubt. 

În sfârșit, învins de imensitatea vlăguitoare a acelor spaţii 
deschise, băiatul își pierduse puterea asupra animalului și Joe 
simţi că în pădure nu mai plutea nimic de natură spectrală. 

Furtuna de foc se repezi din nou spre ei, valuri orbitoare de 
flăcări, un flux cataclismic care năvălea prin pădure. 

Cu un picior mușcat, șchiopătând rău, Joe nu mai putea s-o 
care pe Nina, dar ea îi prinse mâna și se grăbiră cât de tare 
puteau spre întunecimea primordială ce părea să izvorască din 
pământ, înecând șirurile de conifere din străfundurile canionului. 

Joe spera să găsească un drum. Asfaltat, pavat sau cu pământ 
bătut - nu conta. Să fie doar o cale de ieșire, orice fel de drum, 
numai să-i îndepărteze de foc și să-i ducă spre un viitor unde 
Nina să fie în siguranţă. 

Merseseră nu mai mult de două sute de metri când în spatele 
lor se auzi un trosnet și când se întoarse, temându-se de un nou 
atac, Joe văzu doar o turmă de căprioare galopând spre ei, 
fugind de flăcări. Zece, douăzeci, treizeci de căprioare, graţioase 
și iuți, se despărțiră în jurul lui și al Ninei, bubuind cu copitele, 
cu urechile ciulite și atente, cu ochii negri ca tăciunele sticlind 
ca niște oglinzi, cu flancurile pătate tremurând, ridicând nori de 
praf palid, nechezând și fornăind - apoi dispărură. 

Cu inima bătându-i tare în piept, prins într-un vârtej de 
sentimente pe care nu le putea desluși, ţinând încă mâna fetei, 
Joe porni în jos pe cărare, pe urmele lăsate de copitele 
căprioarelor. Făcu vreo șase pași până să-și dea seama că nu-l 


312 


durea gamba mușcată. Nu-l durea nici mâna ciugulită de șoim și 
nici faţa sfâșiată de ciocul lui. Nu mai sângera. 

Pe drum, în tumultul produs de trecerea căprioarelor, Nina îl 
vindecase. 


e Capitolul 18 


La cea de a doua comemorare a prăbușirii zborului naţional 
353, Joe Carpenter ședea pe o plajă liniștită din Florida, la 
umbra unui palmier, privind marea. Acolo, valurile veneau spre 
țărm mai blând decât în California, mângâind nisipul cu o 
voluptate tropicală și oceanul nu părea deloc o mașinărie. 

Joe era un om diferit de cel care fugise de focul din munţii San 
Bernardino. Avea părul mai lung, decolorat atât de substanţe 
chimice cât și de soare. Iși lăsase mustață ca să se deghizeze. 
Era mult mai conștient de înfățișarea lui decât în urmă cu un an, 
deci își dădea mai bine seama cât de diferit umbla acum: mai 
degajat, relaxat, cu eleganţă, fără încordarea și furia înăbușită 
din trecut. 

Deţinea acte de identitate pe un nou nume: certificat de 
naștere, carte de asigurare socială, trei cărţi de credit 
importante, permis de conducere. Falsificatorii de documente de 
la Infinifaţa nu falsificau de fapt documente, ci mai degrabă 
foloseau știința calculatoarelor pentru a manipula sistemul, 
obligându-l să scuipe acte autentice pentru oameni care nu 
existau în realitate. 

Suferise și modificări lăuntrice, pe care le punea pe seama 
Ninei - deși continua să refuze darul suprem pe care i-l putea da 
ea. Ea îl schimbase nu prin atingerea ei, ci prin exemplul ei, prin 
blândeţea și bunătatea ei, prin încrederea ei în el, prin 
dragostea ei de viață, dar și pentru el și prin credinţa ei că toate 
erau la locul lor. Nu avea decât șase ani, dar în unele privinţe 
era bătrână, pentru că dacă era ceea ce toată lumea credea că 
este, ea era legată de infinit printr-un cordon ombilical de 
lumină. 

Stăteau într-o comunitate de membri ai Infinifeţii, care nu 
purtau mantii și nici nu-și rădeau capetele. Era o casă mare, 
retrasă faţă de plaja, în care răsuna aproape la orice oră din zi 
păcănitul discret al tastaturii calculatoarelor. Peste o săptămână 


313 


sau două, Joe și Nina urmau să se mute la un alt grup, pentru a 
le aduce darul pe care doar această copilă îl putea dezvălui, căci 
ei călătoreau permanent pentru a răspândi fără vâlvă vestea 
cea mare. Peste câţiva ani, când puterea ei ajunsă la maturitate 
o va face mai puţin vulnerabilă, va sosi momentul să o spună 
lumii întregi. 

Acum, la comemorarea pierderii, ea veni spre el pe plajă, sub 
palmierul care se unduia ușor și după cum bănuise el, se așeză 
alături. Părul ei era acum șaten. Era îmbrăcată cu un șort roz și 
un tricou cu un Donald Duck zâmbind pe pieptul ei - o înfățișare 
cât se poate de obișnuită pentru orice copil de șase ani de pe 
planetă. Își trase genunchii în sus și își înconjură picioarele cu 
brațele. Un timp nu spuse nimic. 

Priveau amândoi un crab mare, cu picioare lungi deplasându- 
se pe nisip, căutându-și un loc unde să se cuibărească, 
îngropându-se ca să nu fie văzut. 

În cele din urmă, fata spuse: 

— De ce nu-ţi deschizi inima? 

— O să mi-o deschid. La momentul potrivit. 

— Când va fi momentul potrivit? 

— Când voi învăţa să nu mai urăsc. 

— Pe cine urâăști? 

— Mult timp te-am urât pe tine. 

— Pentru că nu sunt Nina ta. 

— Nu te mai urăsc. 

— Știu. 

— Mă urăsc pe mine însumi. 

— De ce? 

— Pentru că mi-e frică. 

— Nu ţi-e frică de nimic, spuse ea. 

El zâmbi. 

— Mi-e frică de ceea ce îmi poţi arăta. 

— De ce? 

— Lumea e atât de crudă. E atât de greu. Dacă există 
Dumnezeu, El l-a chinuit pe tata cu o boală necruțătoare și l-a 
luat când era tânăr. El mi le-a luat pe Michelle, pe Chrissie, pe 
Nina. El a îngăduit ca Rose să moară. 

— E ceva trecător. 

— Dar tare urât. 

Ea păstră un timp tăcerea. 


314 


Marea șopti din nou nisipului. Crabul tresări, scoase un 
peduncul cu ochi ca să cerceteze lumea și se hotărî să se 
deplaseze. 

Nina se ridică și se duse spre crabul din nisip. De obicei, 
aceste vietăţi se sperie și fug repede când se apropie cineva de 
ele. Dar acesta nu fugi ca să se ascundă, ci o urmări pe Nina 
când îngenunche și îl studie. Ea îi mângâie carapacea. li atinse 
unul din clești și crabul nu o pișcă. 

Joe privea și se minuna. 

In cele din urmă, fata se întoarse să se așeze lângă Joe și 
crabul dispăru în nisip. Fata spuse: 

— Dacă lumea e crudă... poţi să mă ajuţi s-o repar. Și dacă 
asta vrea Dumnezeu să facem, înseamnă că până la urmă El nu 
este crud. 

Joe nu răspunse la provocarea ei. 

Marea era de un albastru-incandescent. Cerul se boltea 
pentru a se întâlni cu marea la o margine invizibilă. 

— Te rog, spuse ea. Te rog, ia-mă de mână, tată. 

Nu-i mai spusese niciodată „tată” și lui Joe i se strânse inima 
când auzi acest cuvânt. 

Îi întâlni privirea ochilor de ametist. Și își dori să fi fost cenușii 
ca ai lui. Dar nu erau. Venise cu el, răsărind din vânt și foc, din 
întuneric și groază și Joe presupunea că el era pentru ea tată în 
aceeași măsură în care Rose Tucker îi fusese mamă. 

O luă de mână. 

Și înțelese. 

Un timp, n-a mai fost pe o plajă din Florida, ci într-o 
albăstreală strălucitoare, cu Michelle, Chrissie și Nina. Nu vedea 
ce lumi așteptau dincolo de aceasta, dar știa, mai presus de 
orice îndoială, că ele existau și această ciudățenie îl speria, dar 
îi și ușura sufletul. 

Ințelese că viaţa veșnică nu este un articol al credinței, ci o 
lege a universului la fel de valabilă ca orice lege a fizicii. 
Universul este o creaţie eficientă: materia devine energie; 
energia devine materie; o formă de energie se transformă într-o 
altă formă; echilibrul se modifică permanent, dar universul este 
un sistem închis din care nu se pierde niciodată nicio particulă 
de materie și nicio undă de energie. Natura nu numai că urăște 
orice pierdere, dar o și interzice. Mintea și spiritul uman, în 
forma lor cea mai nobilă, pot schimba în bine lumea materială; 


315 


noi putem chiar schimba condiţia umană, înălțându-ne din 
stadiul fricii primitive, când trăiam în peșteri și tremuram la 
vederea lunii, pentru a ajunge într-o poziţie din care să putem 
contempla veșnicia, în speranţa că vom înțelege lucrările 
Domnului. Lumina nu se poate preface în piatră printr-un act de 
voință și piatra nu poate clădi singură temple. Numai spiritul 
uman poate acţiona cu voinţă, schimbându-se în mod conștient 
pe sine; este singurul lucru din întreaga creaţie care nu este cu 
totul la discreţia forțelor din afara sa și, de aceea, este cea mai 
puternică și cea mai prețioasă formă de energie din univers. 
Pentru un timp, spiritul poate deveni trup, dar când se sfârșește 
acea etapă a existenţei sale, el se va transforma din nou într-un 
spirit fără trup. 

Când se întoarse din acea strălucire, din albastrul din altă 
lume, se așeză pentru un timp, tremurând, cu ochii închiși, 
cufundat în acel adevăr revelat, în timp ce crabul se îngropa în 
nisip. 

După un timp deschise ochii. 

Fiica lui îi zâmbi. Ochii ei erau de ametist, nu cenușii. 
Trăsăturile ei nu erau ale celeilalte Nina pe care el o iubise atât 
de mult. Dar nu era un foc palid, cum păruse până atunci, și el 
se întrebă cum de îngăduise furiei să-l împiedice s-o vadă așa 
cum era cu adevărat. Ea era o lumină strălucitoare, de o 
strălucire aproape orbitoare, așa cum fusese Nina lui - așa cum 
suntem noi toţi. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


316