Ken Follett — Omul din Sankt Petersburg

OMUL VIN SANKET CILKSDUKA 


KEN FOLLETT 


OMUL 
DIN 
SANKT PETERSBURG 


Original: The Man from St. Petersburg (1982) 


Traducere din limba engleză de: 
GRAAL SOFT 


e 

© 
e e r 
e Ă 


virtual-project.eu 


VP - 


„Nu poţi iubi omenirea. Nu poţi iubi decât oameni”. 


GRAHAM GREENE 


VP-3 


Capitolul 1 


Era o după-amiază tihnită de duminică, de felul acelora după 
care Walden se dădea în vânt. Stătea în picioare în faţa ferestrei 
deschise, admirând parcul. Pe pajiștea largă și bine tunsă se 
zăreau, din loc în loc, copaci bătrâni: un pin scoţian, doi stejari 
viguroși, câțiva nuci și o salcie semănând cu un cap de om cu 
păr buclat. Soarele era la zenit, iar copacii aruncau umbre 
întunecate și reci. Păsările își conteniseră cântecele, însă dintre 
straturile de flori de sub fereastră se auzea băzâitul mulțumit al 
albinelor. Nici din casă nu răzbătea vreun zgomot. Pentru cei 
mai mulţi servitori, asta era după-amiaza lor liberă. Unicii 
oaspeți din acest sfârșit de săptămână erau George, fratele lui 
Walden, soţia lui George, Clarissa, și copiii lor. George se dusese 
să se plimbe, partenera sa de viaţă se întinsese puţin, în 
schimb, copiii nu se zăreau nicăieri. Walden se simțea în largul 
lui; la biserică purtase redingotă, firește, și peste un ceas sau 
două avea să-și pună papionul alb și fracul pentru cină. Totuși, 
deocamdată se simțea cum nu se putea mai bine într-un costum 
de tweed și o cămașă cu guler moale. Se gândea în acele clipe 
că, dacă Lydia va cânta la pian în cursul serii, ziua avea să fie 
perfectă. 

Se întoarse spre soţia lui: 

— O să cânţi diseară, după cină? 

— Dacă vrei..., zâmbi Lydia. 

Walden auzi un zgomot și se întoarse iar spre fereastră. În 
capătul cel mai îndepărtat al aleii, la vreun sfert de kilometru 
depărtare, își făcuse apariţia o mașină. Bărbatul se simţi cuprins 
de o ușoară enervare, asemănătoare cu străfulgerarea de 
durere din piciorul lui stâng dinaintea unei furtuni. „De ce m-ar 
călca pe nervi o mașină?”, se întrebă el în sinea lui. Nu avea 
nimic împotriva mașinilor - doar deţinea și el un Lanchester pe 
care îl folosea în mod regulat atunci când se ducea și se 
întorcea de la Londra -, deși vara erau o pacoste de toată 
frumusețea pentru sat, stârnind nori de praf pe drumurile lipsite 
de pavaj pe care le străbăteau mugind. Se gândise chiar să 
aștearnă vreo două sute de metri de macadam de-a lungul aleii. 


VP -4 


În mod normal, n-ar fi ezitat s-o facă, însă drumurile nu mai erau 
în responsabilitatea lui din 1909, de când Lloyd George 
întemeiase Comitetele pentru Drumuri. Brusc, își dădu seama că 
tocmai detaliul ăsta era izvorul enervării lui. Fusese ceva tipic 
pentru legislaţia liberală: smulseseră bani de la Walden ca să 
facă ceea ce ar fi făcut el și singur, după care eșuaseră în 
această întreprindere. „Cred că până la urmă o să pavez singur 
drumul, cugetă el; pur și simplu, e enervant să plătești de două 
ori pentru asta”. 

Mașina întoarse pe pietrișul din curtea din față și se opri cu 
zgomot, tremurând din toate încheieturile, în fața ușii dinspre 
sud. Pe fereastră năvăli un nor de fum, făcându-l pe Walden să- 
și țină răsuflarea. Apoi ieși șoferul, care purta o caschetă, o 
pereche de ochelari de protecţie și o manta pentru condus. 
După ce deschise ușa pasagerului, își făcu apariţia din mașină 
un bărbat scund, cu haină neagră și pălărie la fel. Walden îl 
recunoscu și îi sări inima din loc: după-amiaza liniștită de vară 
se dusese pe copcă. 

— E Winston Churchill, zise el. 

— Cât de stânjenitor, răspunse Lydia. 

Omul acesta refuza să se lase ignorat. |i trimisese joi un bilet 
lui Walden, dar acesta nu-i dăduse importanţă. Vineri îl sunase 
pe Walden la reședința lui din Londra și i se spusese că domnul 
conte nu era acasă. lar peste două zile, în plină duminică, 
bătuse tot drumul până în Norfolk. Avea să fie respins și de data 
asta. Walden se întreba chiar dacă nu cumva credea că îl va 
impresiona cu încăpăţânarea lui. 

Nu-i plăcea absolut deloc să se poarte urât cu oamenii, însă 
acest Churchill o merita cu vârf și îndesat. Guvernul liberal în 
care Churchill era ministru iniţiase un atac dur la adresa 
societăţii engleze și mai ales a fundaţiei sale; a instituit impozite 
pe proprietatea funciară, a subminat Camera Lorzilor, încercând 
să lase Irlanda pe mâna catolicilor, lipsind de bărbăţie marina 
regală și cedând în faţa șantajului sindicatelor comerciale și al 
blestemaţilor de socialiști. Walden și prietenii lui n-aveau de 
gând să dea mâna cu asemenea oameni. 

Ușa se deschise și Pritchard își făcu apariţia. Era un tip înalt, 
genul Cockney!, cu părul negru dat cu briantină și cu un aer 


1 Cockney este un termen din engleza britanică ce se referă atât la locuitorii Londrei 
care aparțin clasei muncitoare, în mod particular la cei din estul Londrei, cât și la 


VP-5 


grav. Mai mult, prefăcătoria lui sărea în ochi de la depărtare. În 
tinerețe, fugise pe mare ca mus, după care abandonase nava 
prin Africa de Est. Venind în acele ţinuturi într-un safari, Walden 
îl angajase să-i supravegheze pe hamalii băștinași și din clipa 
aceea nu se mai despărţiseră unul de altul. Pritchard era 
majordomul lui Walden, însoțindu-l prin toate casele unde se 
stabilea, și îi devenise prieten, atât cât se poate să fii prieten cu 
un servitor. 

— Prim-Lordul Amiralității se află aici, domnule, anunţă 
Pritchard. 

— Nu sunt acasă, replică Walden. 

Pritchard părea stânjenit. Nu era obișnuit să le dea papucii 
miniștrilor din Cabinet. „Majordomul tatălui meu ar fi făcut-o 
fără să i se miște un mușchi pe faţă”, se pomeni gândindu-se 
Walden; dar bătrânul Thomson se pensionase cu eleganţă și cu 
tact, cultivând trandafiri în căsuţa lui din sat, pe când Pritchard, 
în orice caz, nu reușise niciodată să ajungă la demnitatea aceea 
de neclintit. 

Pritchard începuse să mănânce litere, semn că era fie foarte 
relaxat, fie în culmea încordării. 

— Domnu’ Chu'chill 'cea c-o să ziceţi că nu s'teţi acas, 
domnule, ș-a spus să vă dau scrisoarea asta. 

Și, zicând asta, îi întinse un plic pe o tavă. 

Lui Walden chiar nu-i plăcea să-i fie forțată mâna. Răspunse 
morocăânos: 

— Dă-i-o înapoi... 

Dar nu-și încheie fraza și, curios, își aţinti din nou privirea 
asupra scrisului de pe plic. Literele mari, citeţe și înclinate aveau 
ceva cunoscut. 

— Oh, Doamne, exclamă Walden. 

Luă plicul și îl deschise, scoțând din el o singură foaie groasă 
de hârtie, îndoită o singură dată. În antet se lăfăiau însemnele 
regale, tipărite cu cerneală roșie. Walden citi: 


Palatul Buckingham 


1 mai 1914 


jargonul folosit de aceștia în vorbire, așa-numitul Cockney rhyming slang. Cuvântul 
este folosit prin extensie în expresia cockney accent, indicând modul în care clasa 
muncitoare a Londrei vorbește, prin diferențiere de alte categorii sociale ale societății 
engleze din capitala Angliei. (n.red.). 


VP-6 


Dragul meu Walden, 
O să-l primesti pe tânărul Winston. 


George R.I? 


— E de la rege, o informă Walden pe Lydia. 

Era atât de stânjenit, încât se înroșise. Era o manevră 
înspăimântător de nepotrivită să-l atragi pe rege în așa ceva. 
Walden se simţea ca un elev căruia i se atrage atenţia să 
înceteze cu gâlceava și să-și vadă de lecţii. O clipă, se simţi 
ispitit să nesocotească voinţa regelui. Însă consecințele... Lydia 
n-ar mai fi fost primită de regină, oamenii n-ar mai fi putut să 
invite familia Walden la petrecerile la care lua parte un membru 
al familiei regale și - lucrul cel mai rău dintre toate - Charlotte, 
fiica lor, n-ar mai fi putut fi prezentată la Curte când urma să-și 
facă intrarea în societate. Viaţa socială a familiei avea să fie 
distrusă. Puteau foarte bine și să plece în altă țară cu totul. Nu, 
nici nu se punea problema să nesocotească voinţa regelui. 

Walden oftă din greu. Churchill îl învinsese. Intr-un fel, se 
simţea chiar ușurat, fiindcă așa putea să se remarce și nimeni 
nu putea să dea vina pe el. „Scrisoare de la rege, bătrâne, s-ar fi 
justificat el; n-am avut ce face, știi cum e”. 

— Poftește-l pe domnul Churchill înăuntru, îi spuse el lui 
Pritchard. 

Și îi întinse Lydiei scrisoarea. „Liberalii ăștia chiar nu pricep 
cum funcționează monarhia”, chibzui el, apoi adăugă 
murmurând: 

— Regele nu-i destul de ferm cu oamenii de teapa asta. 

— Totul devine înfiorător de plictisitor, răspunse Lydia. 

De fapt, nu era absolut deloc plictisită, îi trecu prin minte lui 
Walden, ba dimpotrivă, probabil că totul i se părea foarte 
interesant; făcuse însă această afirmaţie pentru că erau exact 
cuvintele pe care le-ar rosti o contesă engleză și, cum ea nu era 
englezoaică, ci rusoaică, îi plăcea să facă afirmaţii tipic 
englezești, tot așa cum o persoană care vorbește în franceză și- 
ar presăra discursul cu o mulţime de interjecţii interogative 
precum alors? sau hein? 


2 „R” și „I” după numele suveranului înseamnă „rege” și „împărat” în latină („rex” și 
„imperator”). (n.red.). 


VP -7 


Walden se îndreptă spre fereastră. Mașina lui Churchill 
continua să mormăie și să fumege în curte. Șoferul stătea lângă 
ea, cu o mână pe portieră, ca și cum ar fi fost un cal pe care 
trebuia să-l strunească bine, ca să n-o ia la galop. Câţiva 
servitori se holbau la el de la o distanţă la care puteau fi în 
siguranţă. 

Pritchard intră din nou în încăpere și anunţă: 

— Domnul Winston Churchill. 

Churchill avea patruzeci de ani, exact cu zece mai puţin decât 
Walden. Era un bărbat scund și slab, care se îmbrăca într-un fel 
pe care Walden îl considera puţin cam prea elegant ca să fie pe 
măsura unui gentleman. Părul i se rărea cu repeziciune; îi mai 
rămăsese un smoc pe frunte și două șuviţe la tâmple care, în 
combinaţie cu nasul cârn și sclipirea sardonică din ochi, nelipsită 
nicicând, îi dădeau un aer răutăcios. Nu era deloc greu să 
pricepi de ce caricaturiștii îl înfățișau, de obicei, ca pe un 
cupidon malefic. 

Churchill îi strânse mâna și i se adresă pe un ton vesel: 

— Bună ziua, lord Walden. 

Se înclină apoi spre Lydia: 

— Lady Walden, ce mai faceţi? 

În vremea asta, Walden se întreba în sine: „Oare ce se 
întâmplă cu omul ăsta, de mă calcă atât de tare pe nervi?” 

Lydia îi oferi o ceașcă de ceai și Walden îl pofti să se așeze, 
neavând deloc intenţia să stea la pălăvrăgeală. Ardea de 
nerăbdare să afle ce era cu toată tevatura asta. 

— În primul rând, începu Churchill, îmi cer scuze, împreună cu 
regele, pentru că v-am forțat mâna în acest mod. 

Walden înclină din cap. N-avea de gând să spună că nu era 
absolut nicio problemă, așadar, Churchill continuă: 

— Aș putea să adaug că n-aș fi acţionat în felul ăsta dacă nu 
aș fi avut motive dintre cele mai presante. 

— Atunci, ar fi cazul să mi le dezvăluiţi. 

— Ştiţi ce s-a întâmplat pe piaţa financiară? 

— Da. Taxa de scont a început să urce. 

— De la unu și trei sferturi până aproape de trei la sută. Eo 
creștere enormă și s-a produs în doar câteva săptămâni. 

— Bănuiesc că intuiţi care e motivul. 

Churchill înclină din cap: 

— Companiile germane au început să încaseze pe scară mare 


VP-8 


datoriile, strângând bani gheaţă și cumpărând aur. Dacă 
lucrurile mai continuă așa câteva săptămâni, Germania o să 
pună mâna pe tot ce i se datorează din alte ţări, fără să 
plătească nicio datorie pe care o are, în timp ce rezervele sale 
de aur o să fie mai mari decât au fost vreodată până acum. 

— Se pregătesc de război. 

— În felul ăsta și în altele. Au strâns din taxe un miliard de 
mărci, peste și mult deasupra impozitelor normale, pentru a 
îmbunătăţi o armată care e deja cea mai puternică din Europa. 
Vă amintiţi că în 1909, când Lloyd George a mărit impozitele 
britanice cu cincisprezece milioane de lire sterline, era cât pe ce 
să izbucnească o revoluție. Ei bine, un miliard de mărci 
reprezintă echivalentul a cincizeci de milioane de lire sterline. E 
cea mai mare taxare din toată istoria Europei... 

— Da, așa e, îl întrerupse Walden. 

Churchill părea să se lanseze pe panta histrionismului, numai 
că Walden nu avea chef să-l audă ţinând discursuri. 

— Noi, conservatorii, suntem îngrijoraţi de ceva vreme de 
militarismul german, a continuat Churchill, fără să pară deloc 
tulburat. lar acum, în ceasul al unsprezecelea, veniți să-mi 
spuneţi că am avut dreptate. Germania o să atace Franţa, 
aproape sigur. Întrebarea este: o să-i venim în ajutor Franţei? 

— Nu, replică surprins Walden. Secretarul pentru Afaceri 
externe ne-a dat toate asigurările că nu avem nicio obligație 
față de Franţa... 

— Sir Edward este sincer, firește, spuse Churchill. Dar se 
înșală. Înțelegerea pe care o avem cu Franţa este de o 
asemenea natură, că ne este imposibil să stăm deoparte și să 
vedem cum este înfrântă de Germania. 

Walden era șocat. Liberalii convinseseră pe toată lumea, ba 
chiar și pe el, că n-aveau să bage Anglia în război; în schimb, 
unul dintre miniștrii lor de frunte afirma exact contrariul. 
Duplicitatea politicienilor era revoltătoare, însă Walden uitase 
de ea, în vreme ce începea să reflecteze la consecinţele 
războiului. Se gândea la tinerii pe care îi cunoștea și care urmau 
să plece la luptă: grădinarii răbdători din parcul lui, valeții 
obrăznicuţi, băieţii de la fermă, cu chipuri înnegrite de soare, 
studenţii turbulenţi, tinerii care leneveau prin cluburile de la St. 
James... Apoi îi veni în minte un alt gând, mult mai înfiorător, și 
întrebă: 


VP-9 


— Dar putem să învingem? 

Churchill abordă o expresie gravă: 

— Nu cred. 

Walden se holbă la el: 

— Dumnezeule mare, ce-au păzit oamenii voștri? 

Churchill intră în defensivă: 

— Politica noastră a fost să evitam războiul; și nu poţi să faci 
asta în timp ce te înarmezi până în dinţi. 

— Dar nu aţi reușit să-l evitați. 

— Încă mai încercăm. 

— Cred însă că veți eșua. 

O clipă, Churchill păru că vrea să riposteze, bătăios, dar apoi 
își înghiţi mândria. 

— Da. 

— Prin urmare, ce-o să se întâmple? 

— Dacă Anglia și Franţa, împreună, nu pot să înfrângă 
Germania, atunci mai avem nevoie de încă un aliat, o a treia 
tară de partea noastră: Rusia. În cazul în care Germania este 
divizată, nevoită să lupte pe două fronturi, putem să învingem. 
Firește, armata rusă este incompetentă și coruptă - aproape la 
fel ca tot ce mișcă în ţara aceea -, însă asta nu are nicio 
importanță, atâta vreme cât poate să-i mai taie din avânt 
Germaniei. 

Churchill știa cât se poate de bine că Lydia era rusoaică și era 
ceva absolut tipic pentru el să dea dovadă de lipsă de tact, 
vorbindu-i ţara de rău cu ea de față, însă Walden nu se opri 
asupra acestui amănunt, fiindcă era foarte nedumerit de 
spusele ministrului. 

— Rusia are deja un tratat de alianță cu Franţa, spuse el. 

— Nu-i de ajuns, replică Winston Churchill. Rusia este nevoită 
să intre în luptă dacă Franţa este victima unei agresiuni. Prin 
urmare, Rusia are dreptul să hotărască dacă Franţa este victimă 
sau agresor în acest caz particular. Când izbucnește un război, 
amândouă părţile pretind mereu că sunt victime. Noi avem 
nevoie ca Rusia să fie de partea noastră cu fermitate și din toată 
inima. 

— Nu-i prea văd pe oamenii tăi dând mâna cu țarul. 

— Atunci, înseamnă că nu ne cunoști. Ca să salvăm Anglia, 
am face afaceri și cu diavolul. 

— Susţinătorilor voştri n-o să le placă. 


VP - 10 


— N-o să afle. 

Walden începea să înțeleagă unde ducea totul și perspectiva 
asta îl încânta. 

— La ce vă gândiţi? Un tratat secret? Sau o înțelegere 
nescrisă? 

— Ambele. 

Walden îl măsură pe Churchill cu ochi mijiţi. „Demagogul ăsta 
tinerel ar putea să aibă ceva în minte, reflectă el; iar mintea 
asta s-ar putea să nu lucreze în interesul meu. Deci liberalii vor 
o înţelegere secretă cu ţarul, în ciuda urii pe care o nutresc 
englezii faţă de regimul brutal din Rusia; dar de ce îmi spune 
mie? Vor să mă bage în ceva, asta e clar. Însă cu ce scop? Să 
aibă la îndemână un conservator pe care să dea vina dacă 
lucrurile merg prost? O să aibă nevoie de un intrigant ceva mai 
subtil decât Churchill ca să mă prindă în capcană”. 

— Continuaţi! zise Walden. 

— Am început discuţii navale cu Rusia, prin intermediul 
comunicațiilor militare pe care le avem cu Franţa. O vreme, 
nivelul lor a fost destul de scăzut, dar acum lucrurile încep să 
devină serioase. Un tânăr amiral rus vine la Londra. Este vorba 
de prinţul Alexei Andreevici Orlov. 

— Alexei! exclamă Lydia. 

— Cred că este rudă cu dumneavoastră, lady Walden, i se 
adresă Churchill. 

— Da, recunoscu Lydia, părând stânjenită, dintr-un motiv pe 
care Walden nu-l putea ghici cu niciun chip. Este fiul surorii mele 
celei mai mari, cu alte cuvinte... vărul meu? 

— Nepotul, o ajută Walden. 

— Nu știam că a devenit amiral, adăugă Lydia. Probabil că a 
fost avansat de curând. 

Era în acele clipe exact ca de obicei, afișând o stăpânire de 
sine perfectă, așa că Walden hotărî că doar i se păruse lui că era 
încurcată. Era încântat că Alexei avea să vină la Londra, 
deoarece ţinea mult la băiatul acesta. 

— E cam prea tânăr ca să aibă atâta autoritate, spuse Lydia. 

— Are treizeci de ani, îi replică tânărul Churchill. 

Walden își aminti că și Churchill, la doar patruzeci de ani, era 
prea tânăr ca să fie la comanda întregii marine regale. Expresia 
de pe fața Prim-Lordului Amiralității părea să spună: „Lumea 
este a tinerilor extraordinari, ca mine și ca Orlov”. „Dar tot ai 


VP -11 


nevoie de mine pentru ceva”, se gândi Walden. 

— In plus, continuă Churchill, Orlov e nepotul ţarului, prin 
tatăl său, prinţul defunct, și - chiar mai important - e unul dintre 
puţinii oameni, în afară de Rasputin, care îi sunt pe plac ţarului 
și în care are încredere. Dacă poate cineva din marina rusă să-l 
facă pe ţar să fie de partea noastră, atunci Orlov este acela. 

Walden puse, în sfârșit, întrebarea care îl frământa. 

— Și rolul meu în toată această combinaţie? 

— Vreau să reprezentaţi Anglia la aceste tratative - și vreau 
să-mi aduceţi Rusia pe tavă. 

„Tipul ăsta nu rezistă niciodată ispitei de a fi melodramatic”, îi 
trecu prin minte lui Walden. 

— Vreţi ca Alexei și cu mine să negociem o alianță militară 
anglo-rusă? 

— Da. 

Walden își dădu de îndată seama ce sarcină dificilă, 
provocatoare și plină de satisfacţii avea să fie. Își ascunse însă 
încântarea, împotrivindu-se pornirii de a se ridica în picioare și 
de a se plimba de colo-colo. 

— II cunoașteţi personal pe ţar, adăugă Churchill. Cunoașteţi 
Rusia și vorbiţi fluent limba rusă. Sunteţi unchiul lui Orlov prin 
căsătorie. L-aţi mai convins o dată pe ţar să se alieze cu Anglia, 
nu cu Germania - în 1906, când aţi intervenit pentru a împiedica 
ratificarea Tratatului de la Björkö. Churchill se opri o clipă, apoi 
continuă: Cu toate astea, nu aţi fost prima alegere la care ne- 
am oprit pentru a reprezenta Marea Britanie în aceste negocieri. 
Felul în care stau lucrurile la Westminster... 

— Da, da, îl întrerupse Walden, nevrând să înceapă o discuţie 
despre asta. Totuși, ceva v-a determinat să vă răzgândiți. 

— Pe scurt, aţi fost ales de ţar. Se pare că sunteţi singurul 
englez în care are un dram de încredere. În orice caz, i-a trimis o 
telegramă vărului său, regele, insistând ca Orlov să negocieze 
cu dumneavoastră. 

Walden își putea închipui consternarea de care fuseseră 
cuprinși radicalii la aflarea veștii că trebuiau să-l implice pe un 
lord din partea conservatorilor, un reacţionar, într-un plan atât 
de clandestin. 

— Cred că ați fost oripilaţi, spuse el. 

— Absolut deloc. În ceea ce privește Afacerile externe, politica 
noastră nu e chiar atât de diferită de a voastră. La rândul meu, 


VP - 12 


am considerat întotdeauna că neînțelegerile politice interne nu 
ar trebui să fie un motiv pentru ca talentele dumneavoastră să 
fie pierdute pentru guvernul Majestății Sale. 

„Acum s-a pornit pe linguşire, medită Walden. Înseamnă că le 
arde buza după mine”. Apoi rosti cu glas tare: 

— Cum o să fie ţinute secrete toate aceste lucruri? 

— Vom face ca totul să pară o vizită privată. Dacă sunteţi de 
acord, Orlov va locui la dumneavoastră la Londra în timpul 
Sezonuluf. Îl veţi prezenta în societate. Am dreptate, când mă 
gândesc că fiica dumneavoastră trebuie să-și facă intrarea în 
societate anul acesta? întrebă el, uitându-se la Lydia. 

— Așa este, confirmă ea. 

— Prin urmare, oricum o să staţi mult acolo. Orlov este burlac, 
după cum știți, și, în mod evident, foarte eligibil, așa că putem 
să răspândim zvonul că își caută o soţie englezoaică. Poate chiar 
o să-și găsească una. 

— Excelentă idee! 

Brusc, Walden conștientiză că și el se bucura. Pe vremuri, 
fusese un fel de diplomat semioficial, în timpul guvernelor 
conservatoare ale lui Salisbury și Balfour, însă în ultimii opt ani 
nu mai luase deloc parte la politica internaţională. Și deodată i 
se ivise șansa să revină pe scenă, și începu să rememoreze 
amintirile despre cât de acaparantă, de fascinantă era munca 
asta: secretomania; arta de a negocia, ca una a jucătorilor de 
noroc; conflictele personalităţilor; folosirea cu mare atenţie a 
persuasiunii, a hărțuirii sau a amenințării cu războiul. Nu era 
ușor să negociezi cu rușii, își amintea în momentul ăla; erau mai 
degrabă capricioși, încăpăţânaţi și trufași. Însă cu Alexei avea să 
se descurce. Când Walden se căsătorise cu Lydia, fusese și 
Alexei la nuntă; avea pe atunci zece ani și purta un costum de 
marinar. Peste câtăva vreme, Alexei petrecuse doi ani la 
Universitatea Oxford și în vacanțe venea în vizită la domeniul 
Walden Hall. Tatăl băiatului murise, așa că Walden petrecea cu 


3 London Season era perioada din an în care familiile înstărite, precum Devonshire, 
Cadogan, Grosvenor și Landsdowne, își părăseau reședințele de la ţară și veneau la 
Londra, unde locuiau în Mayfair. Sintagma desemna participarea la diverse festivități 
și, în plus, reprezenta cea mai mare „piață de căsătorii” din lume. Tinerele își făceau 
debutul în „înalta societate” în timpul Sezonului, de obicei când împlineau 18 ani. 
„Prezentarea la Curte” le era necesară ca să „iasă” în societate. Odată ce erau 
prezentate reginei, tinerele debutante puteau participa la multe activități și festivități 
din înalta societate, incluzând petreceri, baluri, dineuri fastuoase etc. (n.red.). 


VP - 13 


el mai mult timp decât ar fi petrecut, de obicei, cu un 
adolescent și încântătoarea lui răsplată era prietenia cu o minte 
tânără și foarte vie. 

„lată o bază splendidă pentru negocieri. Cred că o să pot să le 
duc la capăt, se gândi el. Și ce mai triumf o să fie!” 

— Atunci, pot să înţeleg că o s-o faceţi? îl iscodi Churchill. 

— Firește, răspunse Walden. 


Lydia se ridică în picioare. 

— Nu vă ridicaţi, le spuse celor doi bărbaţi, care se pregăteau 
să se ridice în semn de politețe. Vă las să discutați politică. 
Domnule Churchill, rămâneţi la cină? 

— Din păcate, am un angajament în oraș. 

— In acest caz, îmi iau rămas-bun de la dumneavoastră, zise 
ea, strângându-i mâna. 

Se îndreptă spre camera de dimineaţă, Octogonul, unde luau 
mereu ceaiul, trecând prin sala cea mare, apoi prin salonul cel 
mic, și în cele din urmă ajunse în camera cu flori. În același 
timp, unul dintre ajutoarele de grădinar - pe care nu știa cum îl 
chema - intră pe ușa care dădea în grădină, ducând un braţ de 
lalele roz și galbene, pentru ornarea mesei de seară. Unul dintre 
lucrurile care îi plăceau enorm Lydiei la Anglia, în general, și la 
domeniul Walden Hall, în special, era mulţimea de flori, iar ea 
avea mereu flori proaspete dimineaţa și seara, ba chiar și iarna, 
când trebuiau să fie ţinute în sere. 

Grădinarul își duse mâna la pălărie - nu era nevoit să și-o 
scoată dacă nu-i adresa cineva cuvântul, deoarece, prin tradiţie, 
camera cu flori era considerată a fi o parte a grădinii -, pe urmă 
ieși. Lydia se așeză, trăgând în piept aerul răcoros și parfumat. 
Era o încăpere numai bună ca să-ţi revii din șocuri și adevărul 
era că discuţia despre Sankt Petersburg o agitase foarte mult. 
Și-l amintea pe Alexei Andreevici ca pe un băieţel sfios și 
drăgălaș la nunta ei; și își aducea aminte prea bine despre 
ceremonie, deoarece acea zi fusese cea mai nefericită din viața 
ei. 

Îi trecu prin minte gândul că era o adevărată perversiune din 
partea ei să-și facă adăpost din camera cu flori. În reședință 
existau încăperi pentru aproape tot ce-ţi trecea prin minte: 
camere diferite pentru micul dejun, prânz, pentru ceai și pentru 
cină, o cameră pentru biliard și alta în care erau ţinute puștile, 


VP - 14 


încăperi speciale pentru spălarea rufelor, pentru călcat, pentru 
pregătirea dulcețurilor, pentru păstrarea vinului, pentru perierea 
hainelor... Apartamentul ei era compus dintr-un dormitor, un 
budoar și un salon. Dar, cu toate astea, când voia să aibă un pic 
de liniște, venea în camera cu flori și se așeza pe un scaun din 
lemn, cu privirea la chiuveta din piatră neșlefuită și la picioarele 
din fier forjat ale mesei de marmură. Observase că și soţul ei 
avea un refugiu neoficial: când Stephen era tulburat de ceva, se 
ducea în camera cu arme ca să citească o carte de vânătoare. 

Așadar, Alexei le va fi oaspete la Londra în timpul Sezonului. 
Vor vorbi despre casă, de zăpadă, de balet și de bombe; și 
vederea lui Alexei o va duce cu gândul la un alt tânăr rus, 
bărbatul pe care nu-l luase de soț. 

Trecuseră nouăsprezece ani de când nu-l mai văzuse pe 
bărbatul acela, însă doar menţionarea numelui Sankt Petersburg 
era de ajuns ca să-i aducă în minte amintirea lui, să-i facă pielea 
să i se înfioare sub mătasea ca apa a rochiei de ceai. El avea pe 
atunci nouăsprezece ani, aceeași vârstă ca a ei, un student 
înfometat cu părul lung și negru, cu chip de lup și ochi de 
Cocker Spaniel. Era slab ca o scândură, cu pielea albă și părul 
de pe trup moale și întunecat, de adolescent; și avea mâini 
iscusite, atât de iscusite... Lydia se înroși, nu la rememorarea 
trupului său, ci gândindu-se la ei doi, și asta o trăda, o 
înnebunea de plăcere, făcând-o să ţipe fără pic de rușine. „Am 
fost rea, își spuse ea; și încă mai sunt, fiindcă mi-ar plăcea să o 
fac din nou”. 

Mintea îi zbură, vinovată, la soţul ei. Nu se gândea aproape 
niciodată la el fără să fie roasă de vinovăţie. Nu se măritase cu 
el din dragoste, însă în acele zile îl iubea. Era un bărbat cu o 
voinţă puternică și bun la inimă; și o adora. Era plin de o 
afecţiune constantă și blândă, căreia îi lipsea cu totul patima 
disperată pe care o cunoscuse ea cândva. Era un om fericit, îi 
trecu ei prin minte, deoarece nu aflase niciodată că iubirea 
poate fi sălbatică și flămânadă. 

„Nu mai tânjesc după o dragoste ca în tinereţe, chibzui Lydia. 
Am învăţat să trăiesc fără ea și, odată cu trecerea anilor, îmi 
este din ce în ce mai ușor. Așa ar și trebui - doar mă apropii de 
patruzeci de ani!” 

Unele dintre prietenele ei încă mai auzeau chemarea ispitei și 
se și lăsau în voia ei. Nu vorbeau cu ea despre aventurile pe 


VP -15 


care le aveau, deoarece în sinea lor își dădeau seama că ea nu 
era de acord cu asta; însă flecăreau despre altele și Lydia știa că 
la unele petreceri ţinute la țară aveau loc... ei bine, multe 
adultere. Intr-o zi, lady Girard îi spusese Lydiei, cu un aer 
condescendent, de femeie mai în vârstă care îi dă un sfat serios 
unei gazde tinere: 

— Draga mea, dacă îi inviţi pe vicontesă și pe Charlie Stott în 
același timp, pur și simplu, trebuie să le dai camere alăturate. 

In consecinţă, Lydia le dăduse camere în părţile opuse ale 
casei, iar vicontesa nu mai călcase niciodată pe la Walden Hall. 

Oamenii îl făceau vinovat de această imoralitate pe răposatul 
rege, însă Lydia nu-i credea. Ce-i drept, se complăcuse în 
compania evreilor și a cântăreților, dar asta nu însemna că 
fusese un depravat. In orice caz, fusese găzduit de două ori la 
Walden Hall - o dată pe când era prinţ de Wales, iar a doua oară 
după ce devenise regele Eduard al VII-lea - și în ambele dăți 
purtarea lui fusese absolut ireproșabilă. 

Se întrebă dacă noul rege avea să-i viziteze vreodată. Era 
mare tevatură să găzduiești un monarh, dar ce încântare era să 
faci casa să strălucească, să pui pe masă cele mai minunate 
feluri de mâncare și să-ţi cumperi douăsprezece rochii noi numai 
pentru un singur weekend! Și, dacă regele acesta ar fi venit 
vreodată, poate că ar fi dat familiei Walden mult-râvnita entree 
- dreptul de a intra la Palatul Buckingham pe poarta dinspre 
grădină, la ocaziile importante, în loc să mai stea la coadă pe 
bulevardul The Mall, împreună cu alte două sute de trăsuri. 

Gândul îi zbură apoi la oaspeţii pe care îi vor avea în acel 
weekend. George era fratele mai mic al lui Stephen: era la fel de 
fermecător ca soțul ei, însă îi lipsea cu desăvârșire seriozitatea 
acestuia. Belinda, fiica lui George, avea optsprezece ani, de 
seama lui Charlotte. Amândouă fetele își vor face intrarea în 
societate în acel an. Mama Belindei murise în urmă cu câţiva 
ani, iar George se recăsătorise destul de repede. A doua lui 
soție, Clarissa, era mult mai tânără decât el și plină de 
vivacitate. li dăruise doi băieți gemeni și unul dintre ei va 
moșteni domeniul Walden Hall, dacă Lydia nu va naște un băiat. 
„Aș putea, reflectă ea; simt că aș putea, însă, pur și simplu, nu 
se întâmplă.” 

Aproape că se făcuse vremea să se pregătească pentru cină. 
Oftă. Se simţea atât de în largul ei în rochia de ceai, cu părul 


VP - 16 


frumos coafat un pic neglijent; însă trebuia să-și pună un corset 
și o cameristă avea să-i strângă părul în vârful capului. Se 
zvonea că unele dintre femeile tinere renunţau la corset. „Este 
firesc, se gândi Lydia, dacă ai în mod natural forma cifrei opt”. 
Ea însă n-avea forme. 

Se ridică și ieși în grădină. Ajutorul de grădinar stătea în 
picioare lângă o tufă de măceș, vorbind cu una dintre cameriste. 
Lydia o recunoscu: era Annie, o fată drăguță, voluptuoasă și cu 
un creier de pasăre, arborând un zâmbet larg și generos. Işi 
ținea mâinile în buzunarele șorțului, cu faţa rotundă întoarsă 
spre soare, râzând de ceva ce-i spunea grădinarul. „Ei, da, fata 
asta n-are nevoie de corset”, îi trecu Lydiei prin minte. Annie ar 
fi trebuit să le supravegheze pe Charlotte și pe Belinda, întrucât 
guvernanta avea o după-amiază liberă. Lydia i se adresă pe un 
ton aspru: 

— Annie! Unde sunt tinerele doamne? 

Lui Annie îi pieri zâmbetul de pe buze și făcu în grabă o 
reverență. 

— Nu pot să dau de ele, doamnă. 

Grădinarul se îndepărtă, timid. 

— Nu s-ar fi zis că le căutai, o tachină Lydia. Haide, fugi! 

— Prea bine, doamnă. 

Și, cu aceste cuvinte, Annie o luă la fugă spre partea din 
spate a casei. Lydia oftă: fetele n-aveau cum să fie acolo, dar nu 
voia să-și mai bată capul s-o cheme înapoi pe Annie și s-o certe 
din nou. 

Se duse să se plimbe pe pajiște, gândindu-se la lucruri 
cunoscute și plăcute, alungând Sankt Petersburgul într-un 
colţișor al minţii. Tatăl lui Stephen, al șaptelea conte de Walden, 
plantase rododendroni și azalee în partea de vest a parcului. 
Lydia nu-l întâlnise niciodată pe bătrân, fiindcă murise înainte ca 
ea să-l cunoască pe Stephen, dar, după câte se povesteau, 
fusese unul dintre victorienii cei mai de seamă. Tulfișurile lui 
erau înflorite cu totul, creând o explozie de culori care nu era 
mai deloc victoriană. „Ar trebui să-i cerem cuiva să facă un 
tablou al casei, chibzui ea. Ultimul tablou datează de dinainte ca 
parcul să ajungă la maturitate”. 

Își întoarse privirea înapoi, spre domeniul Walden Hall. Piatra 
cenușie de pe fațada sudică era frumoasă și dădea un aer de 
demnitate casei în soarele după-amiezii. În centru se afla ușa 


VP - 17 


dinspre sud. În aripa mai îndepărtată, cea dinspre est, se aflau 
salonul și mai multe încăperi pentru luarea mesei, iar sub ele se 
găseau bucătăriile, cămările și spălătoriile, toate ducând, într-un 
talmeș-balmeș, spre grajduri. Mai aproape de ea, în aripa de 
vest, se aflau camera de dimineață, Octogonul, și, într-un colț, 
biblioteca; apoi, după colțul aripii de vest, sala de biliard, 
camera de arme, camera ei cu flori, un salon de fumat și biroul 
administratorului. La primul cat, dormitoarele familiei erau 
aproape toate în aripa de sud, camerele principale de oaspeţi se 
găseau în aripa de vest, iar camerele servitorilor, în partea de 
nord-est, departe de vedere. Deasupra primului etaj era o 
adunătură lipsită de orice logică de turnuri, turnulețe și poduri. 
Toată fațada era o nebunie de stucatură ornamentală, în cea 
mai bună imitație victoriană a stilului rococo, cu flori și căpriori, 
cu brâie sculptate în formă de frânghie, cu dragoni, lei și 
amorași, cu balcoane și parapete, cu catarge, cadrane solare și 
garguie.  Lydiei îi plăcea foarte mult acest loc și era 
recunoscătoare că Stephen - spre deosebire de mulţi dintre 
aristocrații de viţă veche - avea și mijloacele necesare ca să-l 
poată întreţine. 

Le văzu pe Charlotte și pe Belinda ieșind dintre tufișurile 
dinspre marginea pajiștii. Firește, Annie nu le găsise. Amândouă 
fetele purtau pălării cu boruri largi, rochii de vară, ciorapi negri 
de școlăriţe și pantofi negri cu toc jos. Cum Charlotte urma să-și 
facă intrarea în societate pe durata Sezonului, i se permitea 
uneori să-și ridice părul și să-și pună o vestimentaţie specială 
pentru cină, dar în cea mai mare parte a timpului Lydia o trata 
ca pe o copilă, așa cum și era, fiindcă nu era bine pentru copii 
să crească prea repede. Cele două verișoare erau adâncite în 
conversaţie și Lydia se întrebă în treacăt despre ce or fi vorbind. 
„Oare ce era în mintea mea când aveam optsprezece ani?”, se 
întrebă ea. Pe urmă își aminti figura unui tânăr cu păr moale și 
mâini iscusite, făcând-o să se roage în minte: „Doamne, te rog, 
lasă-mă să-mi păstrez tainele”. 

e 

— Crezi că o să ne simțim diferit după ce o să ne facem 
intrarea în societate? era curioasă Belinda. 

Charlotte se mai gândise și în alte dăţi la asta. 

— N-o să am senzaţia asta. 

— Dar o să fim adulte. 


VP-18 


— Nu prea pricep cum e posibil ca o mulţime de petreceri, 
baluri și picnicuri să facă o persoană să devină adultă. 

— Va trebui să purtăm corsete. 

— Ţi-ai pus vreodată unul? izbucni Charlotte în râs. 

— Nu. Tu? 

— L-am încercat săptămâna trecută pe al meu. 

— Și cum e? 

— Groaznic. Nici nu poţi să mergi drept. 

— Cum arătai? 

Charlotte făcu un semn cu mâna, ca să schiţeze în aer un bust 
imens, și amândouă pufniră într-un râs cu hohote. Charlotte își 
zări însă mama și arboră o mină smerită, așteptându-se să fie 
certată. In schimb, mama părea preocupată și se mulțumi să-i 
zâmbească vag, în vreme ce se îndepărta. 

— Cred că o să fie amuzant, zise Belinda. 

— Sezonuh Da, spuse Charlotte gânditoare. Și la ce servesc 
toate astea? 

— La găsirea bărbatului potrivit, firește. 

— Vrei să spui la căutarea de soți. 

Ajunseseră la stejarul cel mare din mijlocul pajiștii, iar Belinda 
se lăsă să cadă pe banca de sub copac, cu un aer ușor îmbufnat. 

— Crezi că intrarea în societate e o idee prostească, nu? 
întrebă Belinda. 

Charlotte se așeză și ea, lăsându-și privirea să hoinărească 
peste covorul de iarbă care se întindea de-a lungul fațadei 
sudice a domeniului Walden Hall. Ferestrele gotice, foarte înalte, 
scânteiau în lumina soarelui de după-amiază. Din locul în care 
stăteau, reședința părea să fi fost planificată în mod raţional, 
respectând regulile, însă în spatele fațadei se găsea un talmeș- 
balmeș încântător. 

— Prostesc e faptul că trebuie să așteptăm atât de mult, zise 
Charlotte. Nu mor de nerăbdare să mă duc la baluri, să las cărți 
de vizită pe la oameni după-amiaza și să cunosc tineri - nu mi-ar 
păsa dacă n-aș fi nevoită să fac vreodată lucrurile astea -, dar 
mă calcă rău pe nervi că oamenii încă se poartă cu mine de 
parcă aș fi un copil. Urăsc că trebuie să iau cina cu Marya - e 
atât de ignorantă; sau, cel puţin, se preface foarte bine. În 
camera pentru cină măcar ai parte de ceva conversaţie. Tata 
vorbește despre lucruri interesante. Când sunt plictisită, Marya 
îmi propune să jucăm cărți. Nu vreau să joc nimic. Toată viaţa 


VP-19 


am jucat! oftă ea. 

Faptul că mai și vorbise despre asta o înfuria și mai tare. Se 
uită la faţa liniștită și pistruiată a Belindei, încadrată de bucle 
roșcate. Charlotte avea faţa ovală, un nas drept, foarte bine 
conturat, și bărbia puternică, iar părul îi era des și negru. „Ce 
fericită e Belinda, se gândi Charlotte; lucrurile astea n-o 
zgândăre deloc; de fapt, ea nu se înflăcărează niciodată pentru 
nimic”. 

Charlotte îi puse Belindei mâna pe braţ. 

— Scuze! N-am vrut să mă las atât de purtată de val. 

— Nu-i nimic, zâmbi Belinda, înţelegătoare. Te aprinzi mereu 
din cauza lucrurilor pe care nu le poţi schimba. Îţi aduci aminte 
când ţi-ai pus în minte că vrei să te duci să studiezi la Eton? 

— N-am vrut așa ceva! 

— Ba sigur că da. Ce mai gălăgie ai făcut! Ziceai că, dacă 
tatăl tău a făcut școala la Eton, tu de ce n-ai putea? 

Charlotte nu-și amintea deloc de asta, însă nu putea să nege, 
fiindcă părea ceva tipic pentru ea, la vârsta de zece ani. 

— Și chiar crezi că lucrurile nu pot sta și altfel? leșirea în 
societate, mersul la Londra pentru Sezon, logodna, pe urmă 
căsătoria... 

— E posibil să intri într-un scandal și ai fi obligată să emigrezi 
în Rhodesia. 

— Nu prea știu cum poate cineva să intre într-un scandal. 

Câteva clipe, se cufundară amândouă în tăcere. Charlotte își 
dorea uneori să fie calmă, ca Belinda. Atunci, viaţa ar fi fost mai 
simplă; dar, fără îndoială, ar fi fost îngrozitor de plicticoasă. 

— Am întrebat-o pe Marya ce ar trebui să fac după ce mă 
mărit, zise Charlotte, în cele din urmă. Ştii ce mi-a răspuns? Și, 
imitând accentul rusesc gutural al guvernantei ei, spuse: „Să 
faci? Copila mea, n-o să faci nimic”. 

— Ce mai prostie, opină Belinda. 

— Chiar așa? Dar mama mea și a ta, ele ce fac? 

— Sunt doamne din înalta societate. Merg la petreceri și stau 
la conace, se duc la Operă și... 

— Asta ziceam și eu. Nu fac nimic. 

— Au copii... 

— Asta-i altceva. Au așa o secretomanie în legătură cu copiii... 

— Fiindcă e... vulgar. 

— De ce? Ce-i așa de vulgar în asta? 


VP - 20 


Charlotte își dădu seama că se entuziasmează iar. Marya îi 
spunea mereu să nu se entuziasmeze. Trase aer în piept și 
cobori glasul: 

— Noi două va trebui să avem copii. Nu crezi că ar trebui să 
ne spună și nouă ceva despre cum ajungem la asta? Despre 
Mozart, despre Shakespeare și despre Leonardo da Vinci ne bat 
la cap să știm totul. 

Belinda nu părea în largul ei, dar era vizibil foarte interesată. 
„Are aceeași părere despre asta ca și mine, îi trecu prin minte 
lui Charlotte; mă întreb, cât de multe știe?” Apoi zise cu glas 
tare: 

— Îţi dai seama că ei cresc în tine? 

Belinda dădu din cap, după care exclamă: 

— Da, însă cum începe? 

— Cred că se întâmplă, pur și simplu, când ajungi pe la 
douăzeci și unu de ani. De asta trebuie să fii o debutantă și să-ți 
faci intrarea în societate - ca să-ţi găsești un soț înainte să 
începi să ai copii, spuse Charlotte, pe un ton șovăitor. Așa cred, 
adăugă ea. 

— Atunci, cum ies afară? 

— Nu știu. Cât sunt de mari? 

Belinda arătă cu mâinile o distanţă cam de două palme. 

— Gemenii erau atât de mari când aveau o zi. 

Se mai gândi puţin, apoi mai micșoră puţin distanţa. 

— Sau poate cam atâta. 

Charlotte reflectă cu voce tare: 

— Când găinile fac ouă, ies... prin spate. Oul pare prea mare, 
dar tot iese. 

Îi evita privirea Belindei. Nu avusese niciodată o discuţie atât 
de intimă cu nimeni. 

Belinda se dădu mai aproape de ea și rosti pe un ton scăzut: 

— Într-o zi, am văzut-o pe Daisy când lăsa să cadă un vițel. E 
vaca de Jersey de la ferma noastră. Oamenii nu știau că mă 
uitam. Așa ziceau ei, că „lasa să cadă” un vițel. 

— Și cum a fost? întrebă Charlotte fascinată. 

— Oribil. Ai fi zis că i se sfâșia burta și i-a curs mult sânge și 
altele, răspunse ea, înfiorându-se. 

— Mă sperii, mărturisi Charlotte. Mi-e teamă că o să mi se 
întâmple asta înainte să-mi dau seama ce se petrece. De ce nu 
ne spun? 


VP -21 


— N-ar trebui să vorbim despre astfel de lucruri. 

— Ba să știi că avem afurisitul ăla de drept să vorbim despre 
ele! 

Belinda era șocată. 

— Și dacă mai și înjuri, e și mai rău! 

— Nu-mi pasă. 

Charlotte era înnebunită că nu putea să afle lucrurile acelea, 
nici să întrebe pe nimeni, nu avea nicio carte din care să 
citească... Deodată, îi veni o idee. 

— E un dulap încuiat în bibliotecă. Pariez că sunt acolo cărți 
despre lucrurile astea. Haide să ne uităm! 

— Și dacă e încuiat... 

— Știu unde e cheia, știu de ani de zile. 

— O să dăm de mare necaz dacă ne prind. 

— La ora asta, toţi se schimbă pentru cină. Asta e șansa 
noastră, răspunse Charlotte și se ridică. 

Belinda șovăia. 

— O să iasă scandal. 

— Nu-mi pasă. Oricum, mă duc să mă uit și poți să vii și tu 
dacă vrei. 

Și Charlotte îi întoarse spatele, îndreptându-se spre casă. O 
clipă mai târziu, Belinda o luă la fugă după ea, cum verișoara ei 
știa prea bine că avea s-o facă. 

Străbătură porticul cu coloane și pătrunseră în holul rece și 
uriaș. O luară la stânga, trecând de salonul de dimineaţă, 
Octogon, și ajunseră, în sfârșit, în bibliotecă. Gândindu-se la 
discuţia cu Belinda, Charlotte își repeta că era femeie și avea 
dreptul să știe, însă, în același timp, se simțea ca o fetiță 
neastâmpărată. 

Biblioteca era încăperea ei preferată. Aflată într-un colț al 
casei, era foarte luminoasă, fiindcă lumina zilei pătrundea prin 
trei ferestre mari. jilţurile tapetate cu piele erau vechi și 
surprinzător de comode. larna, acolo ardea toată ziua focul și 
puteai să joci diferite jocuri, să faci puzzle-uri, ca să nu mai 
pomenim de cele două sau trei mii de cărţi. Unele dintre ele 
erau foarte vechi, cumpărate de când fusese construită casă, 
dar multe erau noi, deoarece Lydia citea romane, iar Stephen 
era interesat de tot soiul de domenii - chimie, agricultură, 
călătorii, astronomie și istorie. Charlottei îi plăcea să vină acolo 
mai ales în zilele libere ale Maryei, când guvernanta nu avea 


VP - 22 


cum să pună mâna pe Departe de lumea dezlănțuită, cu intenţia 
clară de a o înlocui cu Copiii apei. Uneori, tatăl stătea împreună 
cu ea, așezat la biroul lui victorian cu piedestal și citind un 
catalog cu echipamente pentru agricultură sau bilanțurile 
contabile ale unei companii de căi ferate americane, însă nu 
comenta niciodată despre cărţile pe care și le alegea ea. 

În acel moment, nu se afla nimeni în încăpere. Charlotte se 
duse drept la birou, deschise un sertar mic din unul dintre 
piedestale și scoase o cheie din el. A 

Pe peretele de lângă birou se aflau trei dulapuri. Intr-unul 
erau jocuri în cutii, iar în al doilea, cartoane cu hârtie de scris și 
plicuri cu blazonul Casei Walden. Al treilea era încuiat. Charlotte 
îl deschise cu cheia. 

În el se aflau vreo douăzeci-treizeci de cărţi și o grămadă de 
reviste vechi. Charlotte aruncă o privire la una dintre reviste. Se 
numea Perla. Titlul nu părea prea promiţător. Fata înșfacă 
grăbită două cărţi la întâmplare, fără să se uite la titluri. Inchise 
apoi dulapul și-l încuie, punând la loc cheia în sertarul de la 
birou. 

— Gata! anunță ea triumfătoare. 

— Unde putem să mergem să ne uităm la ele? șopti Belinda. 

— Îți aduci aminte de ascunzătoare? 

— Oh, da! 

— De ce vorbim în șoaptă? 

Amândouă începură să chicotească pe înfundate. Charlotte se 
îndreptă spre ușă, dar deodată se auzi un glas strigând: 

— Lady Charlotte... lady Charlotte... 

— E Annie, ne caută, spuse Charlotte. E drăguță, însă tare 
prostuţă. leșim pe dincolo, repede! 

Și străbătură biblioteca, ieșind pe ușa care ducea în camera 
de biliard, care dădea în camera de arme. Insă acolo se afla 
cineva. Fata trase cu urechea câteva clipe. 

— E tata, șopti Belinda, care părea înspăimântată. A fost afară 
cu câinii. 

Din fericire, camera de biliard avea și un glasvand care dădea 
spre terasa dinspre vest. Charlotte și Belinda se strecurară ușor 
și închiseră glasvandul în urma lor fără să facă zgomot. Soarele, 
roșu, era aproape de linia orizontului și arunca umbre lungi 
peste pajiște. 

— Și cum o să mai intrăm? întrebă Belinda. 


VP - 23 


— Pe acoperișuri. Vino! 

Și Charlotte o luă la fugă spre spatele casei, prin grădinile 
bucătăriei, către grajduri. Își îndesase cele două cărți în corsajul 
rochiei și-și strânsese mai bine cordonul, ca să nu-i cadă. 

Intr-un colț al grajdului, putea să se urce foarte ușor pe 
acoperișul de deasupra camerelor servitorilor. Mai întâi, se ridică 
pe acoperișul unui fel de magazie scundă în care depozitau 
bușteni. De acolo, se trase pe acoperișul ondulat al unui șopron 
în care se ţineau tot soiul de unelte. Acoperișul se lăsa peste 
spălătorie. Se întoarse și se uită înapoi: Belinda venea după ea. 

Lăsându-se pe burtă pe pardoseala înclinată din ardezie, 
Charlotte înaintă oblic, ţinându-se cu palmele și sprijinindu-se pe 
părţile laterale ale pantofilor, până când acoperișul se termină, 
blocat de un zid. Acolo se târî și încălecă muchia zidului. 

Belinda, care o ajunsese din urmă, întrebă: 

— Nu e periculos? 

— Fac asta de când aveam nouă ani. 

Deasupra lor se afla fereastra unui dormitor de la mansardă. 
Acolo locuiau două cameriste care serveau în salon. Fereastra, 
aflată la fronton, era înaltă; părţile ei cele mai înalte aproape că 
atingeau acoperișul, care se despărțea în două în jurul ei. 
Charlotte stătu dreaptă și privi în încăpere. Era pustie. Se înălță 
pe pervazul ferestrei și se ridică pe vârfuri. 

Se aplecă spre stânga, puse un braţ și un picior peste 
marginea acoperișului și se trase peste șindrilă. Apoi se întoarse 
și o ajută și pe Belinda să urce. 

Rămaseră așa câteva clipe, ca să-și recapete suflul. Charlotte 
își aducea aminte că i se spusese că domeniul Walden Hall are 
patru acri de acoperișuri. Nu-ţi prea venea să crezi una ca asta, 
până nu ajungeai acolo și-ţi dădeai seama că puteai să te 
rătăcești printre atâtea creste și văi. Din acel loc, puteai să 
ajungi în orice parte a acoperișurilor, folosind pasarelele, scările 
și tunelurile făcute de oamenii care se ocupau de întreţinere și 
care veneau în fiecare primăvară să curețe jgheaburile, să 
vopsească burlanele și să înlocuiască bucăţile de ardezie sparte. 

Charlotte se trezi din scurta ei reverie. 

— Haide, gata cu odihna, zise ea. 

O scară ducea la următorul acoperiș, după care la o pasarelă, 
iar pe urmă câteva trepte din lemn se opreau în faţa unei uși 
mici, pătrate, încastrată într-un zid. Charlotte o deschise și se 


VP - 24 


strecură înăuntru. Ajunsese în ascunzătoare. 

Era o cămăruţă joasă, lipsită de ferestre, cu un tavan înclinat 
și o podea de scânduri, care puteau să se facă ţăndări dacă nu 
erai atent. Fata își închipuia că odăiţa fusese folosită cândva 
drept depozit; în orice caz, în acele zile nu mai știa aproape 
nimeni de ea. O ușă, la unul dintre capete, ducea la o garderobă 
din camera copiilor care nu mai era întrebuințată de ani întregi. 
Charlotte descoperise ascunzătoarea când avea vreo opt-nouă 
ani și o utiliza din când în când în jocul - pe care i se părea că-l 
jucase toată viaţa - de a scăpa de supraveghere. Pe podea se 
aflau perne, lumânări în borcane și o cutie cu chibrituri. Pe una 
dintre perne zăcea un căţel de jucărie, flocos și jerpelit, ascuns 
acolo cu opt ani în urmă, când Marya, guvernanta, o ameninţase 
că i-l aruncă. Pe o măsuţă se zărea un vas spart, plin cu 
creioane colorate, și o mapă de scris din piele. La domeniul 
Walden Hall se făcea inventarul o dată la câţiva ani, iar 
Charlotte își amintea că o auzise pe doamna Braithwaite, 
menajera, spunând că lipsesc obiecte dintre cele mai ciudate. 

Belinda se strecură înăuntru și Charlotte aprinse lumânările. 
Scoase cele două cărți din corsaj, uitându-se la titluri. Una se 
numea Medicina casei, iar cealaltă, Romanta patimii. Cartea 
medicală părea mult mai promițătoare. Fata se așeză pe o 
pernă și o deschise, cu Belinda lângă ea, arborând un aer 
vinovat. Charlotte avea senzaţia că se pregăteau să descopere 
taina vieţii. 

Se apucă să răsfoiască paginile. Cartea părea cât se poate de 
explicită și de detaliată în privința reumatismului, a fracturilor și 
a pojarului, dar când ajungea la subiectul nașterii se cufunda 
dintr-odată în niște explicaţii vagi și de neînțeles. Se spuneau 
lucruri misterioase despre dureri, ruperea apei și despre un 
cordon care trebuia legat în două locuri, și pe urmă tăiat cu 
foarfecă, după ce fusese băgată în apă clocotită. Capitolul 
acesta era, în mod clar, scris pentru oameni care știau deja o 
mulțime de lucruri despre subiect. Apărea și desenul unei femei 
goale. Charlotte observă, mult prea stânjenită însă ca să-i spună 
și Belindei, că femeia din desen nu avea deloc păr într-un loc în 
care Charlotte avea foarte mult. Mai era și o diagramă care 
înfățișa un bebeluș în burta mamei, dar nicio indicație despre 
locul pe unde ar fi putut să fie scos nou-născutul. 

— Probabil că doctorii te taie și te deschid, sugeră Belinda. 


VP -25 


— Atunci, ce-au făcut de-a lungul istoriei, înainte să apară 
doctorii? întrebă Charlotte. Oricum, cartea asta nu ne e de folos. 

Și deschise la întâmplare cealaltă carte, citind cu voce tare 
prima propoziţie care-i căzu sub ochi. 

— „Ea se lăsă în jos cu o încetineală lascivă, până când fu 
străpunsă cu totul de sulița mea tare ca piatra, după care 
începu să se legene în mod delicios, înainte și înapoi”. 

— Ce-o mai însemna și asta? se arătă mirată Belinda. 

e 

Felix Cessinski stătea într-un compartiment, așteptând ca 
trenul să plece din gara Dover. În vagon era frig. Stătea 
nemișcat. Afară era întuneric și își putea zări chipul reflectat în 
geam: un bărbat înalt, cu mustaţa îngrijită, purtând sacou negru 
și melon. In suportul de deasupra lui se afla o valiză micuță. 
Puteai să-l iei drept un comis-voiajor al unui fabricant elveţian 
de ceasuri, deși oricine l-ar fi privit mai cu atenţie și-ar fi dat 
seama că haina era ieftină, valiza era din carton, iar chipul lui nu 
era deloc al unui vânzător de ceasuri. 

Se gândea la Anglia. Işi amintea că, în tinerețe, considerase 
că monarhia constituţională engleză era cea mai înaintată formă 
de guvernământ. Gândul îl amuza și chipul palid care se reflecta 
în fereastră îi întoarse o umbră de zâmbet. De atunci încoace, își 
schimbase ideea despre forma ideală de guvernământ. 

Trenul se urni din loc și, peste câteva clipe, Felix privea 
soarele răsărind peste livezile și câmpurile cultivate cu hamei 
din Kent. Nu putea niciodată să nu se lase cuprins de uluire 
constatând cât de drăguță era Europa. Când o văzuse prima 
dată, suferise un șoc profund, fiindcă el, ca orice ţăran rus, nu-și 
putuse închipui că lumea putea să arate și în felul ăsta. Și atunci 
se afla tot într-un tren, își aduse el aminte. Străbătuse sute de 
verste prin guberniile de nord-vest ale Rusiei, slab populate, cu 
copaci piperniciţi, sate prăpădite, ascunse sub nămeți, și cu 
drumuri înglodate în noroaie; apoi, într-o dimineaţă, când se 
trezise, ajunsese în Germania. Cu ochii la câmpurile înverzite și 
îngrijite, la drumurile pavate și la straturile de flori din gara 
scăldată în soare, crezuse că a ajuns în rai. lar după ceva 
vreme, în Elveţia, stând pe veranda unui hotel micuț, încălzită 
de razele soarelui și mărginită în depărtare de munţii acoperiţi 
cu zăpadă, cu o cafea în față, mușcând dintr-un croasant 
proaspăt și crocant, își spusese: „Oamenii din părţile astea 


VP - 26 


trebuie să fie foarte fericiţi”. 

Și în acea seară, în compartiment, uitându-se cum se trezeau 
la viață fermele englezești, în lumina dimineţii, își aminti cum 
arătau zorii în satul lui natal: un cer cenușiu, ca de furtună, și un 
vânt amarnic; câmpul înghețat și mlăștinos, plin de băltoace 
îngheţate și de smocuri de iarbă aspră, acoperită de chiciură; el 
însuși înfășurat într-un soi de halat vechi de cânepă; cu 
picioarele degerate vârâte în cizmuliţe scâlciate din pâslă; tatăl 
lui mergând cu pași mari alături de el, în sutana lui zdrenţuită de 
preot sărac de ţară, încercând să-l convingă că Dumnezeu e 
bun. Tatăl lui îi iubise pe ruși deoarece și Atotputernicul îi iubea. 
Pentru Felix însă, fusese întotdeauna cum nu se poate mai 
limpede că Dumnezeu îi ura pe oameni, altfel nu s-ar fi purtat cu 
atâta cruzime cu ei. 

Discuţia aceea fusese începutul unei călătorii îndelungate 
care îl dusese pe Felix de la creștinism, trecând prin socialism, 
până la teroarea anarhistă, din gubernia Tambov, prin Sankt 
Petersburg și Siberia, până la Geneva. lar în acel oraș elveţian 
luase hotărârea care îl adusese în Anglia. Își amintea întâlnirea 
aceea. A lipsit puţin ca s-o rateze... 

e 

Așadar, fusese cât pe ce să nu mai ajungă la întâlnire. Tocmai 
se întorsese de la Cracovia, unde negociase cu evreii polonezi 
care duceau pe ascuns revista Revolta în Rusia. Sosise la 
Geneva după căderea întunericului și se dusese ţintă la micuța 
tipografie a lui Ulrich, aflată pe o străduță îngustă. Comitetul 
editorial avea ședință: patru bărbaţi și două fete, strânși în jurul 
unei lumânări, în spatele magazinului, lângă tiparniţa 
strălucitoare, în damful de cerneală de tipar și de ulei de uz 
industrial, puneau la cale revoluţia în Rusia. 

Ulrich îi făcuse lui Felix un rezumat al discuţiilor. Se întâlnise 
cu losif, care spiona pentru Ohrana, poliţia secretă rusă. Iosif era 
în taină de partea revoluţionarilor și dădea Ohranei informaţii 
false despre banii tipografilor. Uneori, anarhiștii îi mai furnizau și 
informaţii adevărate, însă lipsite de importanţă, iar losif îi 
avertiza despre activitățile Ohranei. 

De data asta, veștile aduse de losif erau senzaţionale. „Țarul 
își dorește o alianţă militară cu Anglia, îl informă Ulrich pe Felix. 
ÎI trimite la Londra pe prinţul Orlov pentru negocieri. Ohrana știe 
despre asta pentru că agenţii ei sunt însărcinaţi cu paza 


VP - 27 


prinţului în timpul călătoriei prin Europa”. 

Felix își scoase pălăria și se așeză, întrebându-se dacă ăsta 
era adevărul. Una dintre fete, o rusoaică tristă și îmbrăcată 
sărăcăcios, îi oferi un pahar cu ceai. Felix scoase din buzunar o 
bucăţică de zahăr mâncată pe jumătate, o strânse între dinţi și 
începu să soarbă ceaiul filtrat așa, după obiceiul ţăranilor. 

— Ideea e, continuă Ulrich, că în cazul ăsta Anglia va putea să 
înceapă războiul cu Germania și să-i oblige și pe ruși să 
pornească la luptă. 

Felix dădu din cap. 

— Și n-o să fie omorâţi prinții și conții, ci oamenii de rând, 
poporul rus, adăugă fata îmbrăcată ponosit. 

„Are dreptate, își zise Felix. Războiul va fi dus de ţărani”. Își 
petrecuse aproape toată viaţa printre oamenii ăștia. Erau aspri, 
ursuzi și cu minţi înguste, însă dărnicia lor nebunească și 
izbucnirile răzlețe de veselie te făceau să-ţi dai seama cum ar fi 
putut fi ei într-o societate decentă. Grijile lor erau legate de 
vreme, de boli, de nașteri și de cum să-l păcălească pe stăpânul 
pământului. Pentru o perioadă, cam pe când se apropiau de 
douăzeci de ani, erau zdraveni și drepţi la trup și puteau să 
alerge cu repeziciune și chiar să le facă fetelor ochi dulci. 
Degrabă însă, li se curbau spinările, le albea părul, le pierea 
sprinteneala și deveneau morocănoși. lar curând, prinţul Orlov îi 
va lua pe tinerii aceștia, aflaţi în primăvara vieții lor, și-i va pune 
să iasă în calea tunurilor, ca să-i căsăpească ori să-i 
schilodească pe toată viaţa, fără îndoială, de dragul celor mai 
stringente motive ale diplomaţiei internaţionale. 

Lucruri ca astea l-au convins pe Felix să devină anarhist. 

— Ce-i de făcut? întrebă Ulrich. 

— Trebuie să răspândim vestea, să o punem pe pagina întâi în 
Revolta, zise fata îmbrăcată sărăcăcios. 

Și începură să dezbată despre cum să relateze faptele. Felix îi 
asculta. Problemele editoriale nu-i prea stârneau interesul. El 
distribuia revista și scria articole despre cum să faci bombe și 
suferea de o profundă nemulțumire. Se civilizase îngrozitor de 
mult în Germania. Bea bere, nu votcă, purta guler și cravată și 
se ducea la concerte de muzică simfonică. Avea o slujbă într-o 
librărie. Și în vremea asta Rusia fierbea. Muncitorii din industria 
petrolului erau în război cu cazacii, parlamentul era total lipsit 
de puteri și un milion de muncitori intraseră în grevă. Țarul 


VP - 28 


Nicolae al II-lea era conducătorul cel mai incompetent și mai plin 
de sine pe care îl putea da o aristocrație degenerată. Țara era 
un butoi cu praf de pușcă, așteptând doar o scânteie, și Felix își 
dorea să fie el acea scânteie. Era însă fatal pentru el să revină. 
losif Stalin se întorsese, însă nici nu pusese bine piciorul pe 
pământul Rusiei, că și fusese trimis în Siberia. Poliţia secretă îi 
cunoștea pe revoluționarii aflaţi în exil mai bine decât pe cei din 
ţară. Felix era scos din minţi de gulerul prea ţeapăn, de pantofii 
de piele și de împrejurările în care se afla. 

Își plimbă privirea peste micul cerc de anarhiști: Ulrich, 
tipograful, cu păr grizonant, cu șorțul lui pătat de cerneluri, un 
intelectual care îi împrumuta lui Felix cărţile lui Proudhon și 
Kropotkin, dar și un om de acţiune, care îl ajutase cândva să 
jefuiască o bancă; Olga, fata cea sărăcăcios îmbrăcată, care 
părea că se îndrăgostise de Felix, până într-o zi când îl văzuse 
cum îi rupea mâna unui poliţist și i se făcuse frică de el; Vera, 
poeta promiscuă; Yevno, studentul la Filosofie care vorbea 
întruna de un val purificator de foc și de sânge; Hans, 
ceasornicarul, care vedea în sufletele oamenilor ca și cum le-ar 
fi privit cu lupa; și Piotr, contele dezmoștenit, care scria articole 
economice nemaipomenite și editoriale revoluţionare inspirând 
pe oricine. Erau oameni sinceri și munceau din greu; și toți erau 
foarte inteligenţi. Felix le cunoștea importanţa, fiindcă trăise în 
Rusia printre oamenii disperaţi care așteptau cu înfrigurare 
ziarele și articolele ce pătrundeau ilegal și pe care și le treceau 
de la unul la altul până se zdrenţuiau cu totul. Dar asta nu era 
de ajuns, deoarece articolele economice nu puteau apăra de 
gloanțele poliţiei și articolele îndrăzneţe n-aveau cum să dea foc 
palatelor. 

— Ştirea asta trebuie să circule în cercuri mai largi decât ale 
cititorilor Revoltei, spuse Ulrich. Vreau ca până și ultimul ţăran 
din Rusia să știe că Orlov o să-l bage într-un război inutil și 
sângeros, pentru niște lucruri care nu-l privesc câtuși de puţin. 

— Prima problemă e dacă o să fim crezuţi sau nu, interveni 
Olga. 

— Prima problemă e dacă povestea asta e adevărată, fu de 
părere Felix. 

— Putem să verificăm, replică Ulrich. Câţiva tovarăși de la 
Londra pot să afle dacă Orlov sosește la data stabilită și dacă se 
întâlnește cu oamenii cu care trebuie să vorbească. 


VP - 29 


— Nu-i de ajuns să răspândim vestea, zise tânărul Yevno cu 
însuflețire. Trebuie să oprim totul! 

— Cum? întrebă Ulrich, privindu-l peste ochelarii lui cu rame 
din sârmă. 

— Ar trebui să punem la cale asasinarea lui Orlov - un 
trădător, trădează poporul și ar trebui să fie executat. 

— Și asta o să pună capăt negocierilor? 

— Probabil că da, răspunse contele Piotr. Mai ales dacă 
asasinul ar fi un anarhist. Nu uitaţi că Anglia le oferă azil politic 
anarhiștilor și asta îl scoate din minţi pe ţar. Așa că, dacă unul 
dintre prinții lui ar fi ucis aici, în Anglia, de unul dintre tovarășii 
noștri, ţarul ar putea să se înfurie atât de tare, încât să sisteze 
toate negocierile. 

— Și ce mai poveste am avea atunci! exclamă Yevno. Am 
putea să spunem că Orlov a fost ucis de unul dintre ai noștri 
pentru că a trădat poporul rus. 

— lar relatarea asta ar apărea așa în toate ziarele din lume, 
mormăi Ulrich. 

— Gândiţi-vă ce efect o să aibă acasă! Știţi ce cred ţăranii ruși 
despre serviciul militar; pentru ei, e egal cu condamnarea la 
moarte. Ei fac o slujbă de înmormântare când un băiat pleacă la 
armată. Dacă ar afla că ţarul are de gând să-i pună să lupte într- 
un război european de proporții, râurile ar curge roșii de sânge... 

„Are dreptate, se gândi Felix. Yevno vorbește mereu așa, dar 
acum a sosit și timpul”. 

— Cred că visezi, Yevno, adăugă Ulrich. Orlov este într-o 
misiune secretă; n-o să se plimbe prin Londra într-o trăsură 
deschisă, făcând cu mâna mulțimilor. În plus, îi știu pe tovarășii 
din Londra - n-au asasinat niciodată pe nimeni. Nu prea văd 
cum putem face asta. 

— Știu eu, spuse Felix, făcându-i pe toţi să-și întoarcă ochii 
spre el. 

Lumina tremurătoare a lumânării făcea să joace umbrele pe 
chipurile lor. 

— Știu cum putem face, repetă el, iar propriul glas i se părea 
străin, ca și cum ar fi avut ceva în gât. O să mă duc la Londra. 
Eu o să-l omor pe Orlov. 

Peste încăpere se lăsă brusc liniștea, de parcă discuţiile 
despre moarte și înviere ar fi devenit dintr-odată reale, 
palpabile, în mijlocul lor. Îl priveau cu toţii în culmea uluirii; 


VP - 30 


numai Ulrich zâmbea cu un aer știutor, ca și cum n-ar fi făcut tot 
timpul decât să planifice ca lucrurile să ajungă chiar în acest 
stadiu. 


VP - 31 


Capitolul 2 


Londra era un oraș incredibil de bogat. Felix văzuse bogăţie 
extravagantă și în Rusia, iar în Europa era multă prosperitate, 
însă nu la scara asta. In orașul de pe Tamisa, nimeni nu era în 
zdrenţe. De fapt, chiar dacă nu era prea rece, toată lumea purta 
mai multe obiecte de vestimentaţie sub hainele groase. Felix se 
uita la căruțași, la vânzătorii de stradă, la măturători și la băieţii 
care duceau cumpărăturile la destinaţie - toți era înţoliţi în haine 
bune, de-a gata, fără găuri sau petice prin ele. Toţi copiii purtau 
cizme. Toate femeile aveau pălării; și ce mai pălării! Erau niște 
chestii enorme, cu borurile cât roata unui docar, împodobite cu 
panglici, pene, flori și fructe. Străzile forfoteau de lume. În cinci 
minute, văzuse mai multe mașini decât îi fusese dat să vadă 
toată viaţa. Păreau să fie tot atâtea mașini pe câte vehicule 
trase de cai. Pe roţi sau pe propriile picioare, toți londonezii se 
grăbeau care încotro. 

In Picadilly Circus, toate vehiculele fuseseră oprite în loc, iar 
motivul era unul cunoscut în orice oraș: căzuse un cal și 
răsturnase căruţa pe care o trăgea. Mai mulţi bărbaţi se 
chinuiau să ridice animalul și căruţa, în vreme ce, de pe trotuar, 
florărese și femei cu prea mult machiaj pe faţă le strigau vorbe 
de încurajare și făceau glume pe seama lor. 

Pe măsură ce se îndrepta spre estul orașului, impresia de 
mare bogăţie pe care o avusese iniţial i se modifica un pic. 
Trecu pe lângă o catedrală prevăzută cu dom, care era numită 
St. Paul, potrivit hărţii pe care o cumpărase în gara Victoria, 
după care ajunse în cartierele mai sărace. Fără niciun 
avertisment, fațadele magnifice de bănci și de clădiri de birouri 
lăsaseră locul unor case mici, construite la rând, aflate în diferite 
stadii de deteriorare. Pe acolo mașinile se mai răriseră și erau 
mai mult cai, care nu arătau cine știe ce bine hrăniţi. Cele mai 
multe magazine erau, de fapt, niște tarabe puse în stradă. Nu se 
mai zăreau comisionari. In schimb, vedea și o mulţime de copii 
desculți - nu că ar fi avut cine știe ce importanță, deoarece, la o 
asemenea climă, nici nu aveau nevoie de ghete. 

Situaţia se înrăutățea tot mai mult cu cât pătrundea mai 


VP - 32 


adânc în East End. În zona aceea erau case dărăpănate, curți 
sordide, străzi împuţite, în care drojdia societăţii, numai zdrențe, 
scotocea prin grămezile de gunoaie, căutând ceva de mâncare. 
Apoi Felix ajunse pe strada mare Whitechapel și văzu acolo 
bărbile care-i erau așa de bine cunoscute, părul lung și caftanele 
tradiționale ale evreilor ortodocși, dughenele mititele în care se 
vindea pește afumat și carne cușer; ar fi zis că se afla în 
regiunea evreiască din Rusia, numai că în East End evreii nu 
păreau deloc înspăimântați. 

Ajunse, în cele din urmă, pe strada Jubileului, la numărul 165, 
la adresa pe care i-o dăduse Ulrich. Era o clădire cu două 
niveluri, care semăna cu o capelă luterană. Anunţul de la intrare 
menţiona că Institutul și Clubul Prietenul Muncitorului era 
deschis pentru toți oamenii muncii, fără deosebire de politică, 
însă un alt anunţ trăda natura locului, fiindcă preciza că fusese 
deschis în 1906 de Piotr Kropotkin. Felix se întrebă dacă avea 
să-l întâlnească la Londra pe legendarul Kropotkin. 

Intră. În hol, văzu un teanc de ziare care purtau tot denumirea 
Prietenul muncitorului, însă în idiș: Der Arbeter Fraint. Pe pereţi 
erau lipite anunțuri care propuneau lecţii de engleză, o școală 
de duminică, o excursie la pădurea Epping și o conferinţă despre 
Hamlet. Felix păși înăuntru. Arhitectura îi confirma impresia pe 
care o avusese încă de la început: fără îndoială, cândva se 
aflase acolo naosul unei biserici nonconformiste. Fusese însă 
transformată mult, deoarece i se adăugase o scenă într-un 
capăt și un bar în celălalt. Pe scenă, un grup de bărbaţi și femei 
părea să repete o piesă. „Poate că asta fac anarhiștii în Anglia, 
chibzui Felix; asta ar explica de ce li se permite să aibă cluburi”. 
Se îndreptă către bar. Nu părea să se afle acolo nici băuturi 
alcoolice, totuși zări într-un colț gefi/te fish, peștele umplut din 
mâncarea tradițională a așkenazilor, heringi muraţi și - oh, ce 
bucurie! - un samovar. 

Fata din spatele tejghelei își ridică privirea spre el și spuse: 

— Nu?4 

Felix zâmbi. 

e 

O săptămână mai târziu, în ziua în care prințul Orlov trebuia 

să ajungă la Londra, Felix mânca de prânz într-un restaurant 


4 Interjecţie interogativă foarte folosită în idiș, având aproximativ sensul de: Ei bine? 
Deci? (n.tr.). 


VP - 33 


franțuzesc din Soho. Ajunsese devreme și se așezase la o masă 
de lângă ușă. Işi luase supă de ceapă, mușchi file și brânză de 
capră și băuse o jumătate de sticlă de vin roșu. Dăduse 
comanda în franceză. Chelnerii îl tratau cu respect. Când 
termină, ora prânzului se desfășura din plin și locul gemea de 
lume. La un moment dat, pe când trei dintre chelneri se aflau în 
bucătărie, iar ceilalți doi erau cu spatele la el, se ridică liniștit în 
picioare, se îndreptă spre ușă, își luă haina și plecă fără să 
plătească. _ 

Zâmbea pe când mergea pe stradă. li plăcea să fure. 

Invăţase repede cum să trăiască în orașul ăsta fără să aibă 
aproape niciun ban. La micul dejun, își cumpăra cu două pence 
ceai îndulcit și o felie de pâine de la o tarabă de pe stradă; 
aceasta era însă unica masă pentru care plătea. La prânz, fura 
fructe sau legume de pe tarabe. Seara, se ducea la o cantină 
care servea supă de caritate și primea un castron de terci și 
pâine cât voia, pentru care asculta o predică de neînțeles și 
cânta un imn. Avea cinci lire, bani gheaţă, însă aceștia erau 
doar pentru cazuri de urgenţă. 

Locuia în complexul de locuințe Dunstan House din Stepney 
Green, într-o casă cu cinci niveluri în care își duceau traiul 
jumătate dintre liderii anarhiști din Londra. Dormea pe o saltea 
pe podea, în apartamentul lui Rudolf Rocker, neamţul blond și 
charismatic care edita Der Arbeter Fraint. Ce-i drept, charisma 
lui Rocker nu avea niciun efect asupra lui Felix, care era absolut 
imun la farmec, însă el respecta devotamentul total de care 
dădea dovadă acel om. Rocker și soţia lui, Milly, ţineau casa 
deschisă pentru anarhiști și toată ziua - și jumătate din noapte - 
pe la ei se perindau vizitatori, mesageri, se ţineau dezbateri, 
întruniri de comitete, în nesfârșite ceaiuri și ţigări. Felix nu 
plătea chirie, dar în fiecare zi aducea câte ceva acasă - o 
jumătate de kilogram de cârnaţi, un pachet de ceai, câteva 
portocale - pentru proviziile comune. Ei credeau că el cumpăra 
toate aceste lucruri, însă firește că le fura. 

Celorlalţi anarhiști le spusese că venise să studieze la British 
Museum și să-și termine cartea despre anarhismul natural din 
societățile primitive. lar ei îl crezuseră. Erau oameni prietenoși, 
devotați și inofensivi: credeau în mod sincer că revoluţia se 
putea declanșa cu ajutorul educaţiei și al sindicatelor, al 
articolelor, al conferințelor și al excursiilor în pădurea Epping. 


VP - 34 


Felix știa că așa erau cei mai mulţi anarhiști care nu se 
născuseră în Rusia. Nu-i ura, însă îi dispreţuia în taină, fiindcă, la 
urma urmelor, erau, pur și simplu, speriaţi. 

Cu toate astea, în asemenea grupuri erau, în general, și câţiva 
mai violenţi. Când va avea nevoie de ei, îi va căuta. 

Până atunci însă, era îngrijorat, deoarece nu știa dacă Orlov 
va veni și nici cum să-l ucidă. Oricum, grijile astea nu erau de 
niciun folos și el încerca să nu-și mai încarce mintea cu ele, 
perfecţionându-și engleza. Învăţase un pic în Elveţia cea 
cosmopolită. În timpul lungii călătorii pe care o efectuase de-a 
lungul Europei învățase după o carte de școală pentru copiii ruși 
și după o traducere în engleză a romanului său preferat, Fata 
căpitanului, de Pușkin, pe care îl știa aproape pe de rost în rusă. 
Așadar, citea aproape în fiecare dimineaţă The Times, în sala de 
lectură de la clubul din strada Jubileului, în timp ce după- 
amiezile se plimba pe străzi, intrând în vorbă cu beţivii, cu 
vagabonzii și cu prostituatele - oamenii care-i plăceau cel mai 
mult, cei care încălcau regulile. Cuvintele tipărite din cărți 
începuseră curând să se amestece cu sunetele din jurul lui și 
putea deja să spună orice dorea. Incă puţin și avea să fie în 
stare să discute politică în engleză. 

După ce ieși din restaurant, o luă spre nord, pe strada Oxford 
și intră în cartierul german pe la vest de Tottenham Court Road. 
Printre nemți erau mulţi susținători ai ideilor revoluționare, însă 
ei aveau tendinţa să fie mai degrabă comuniști decât anarhiști. 
Felix admira disciplina comuniștilor, însă era suspicios în privinţa 
autoritarismului lor; și, în plus, munca de partid nu era deloc 
potrivită pentru el, din punct de vedere temperamental. 

Străbătuse Regent Park de la un cap la altul, pătrunzând 
dinspre nord în suburbiile rezervate clasei mijlocii. Se plimba 
agale pe străzile mărginite de copaci, scrutând grădinițele din 
fața vilelor curăţele, din cărămidă roșie, în căutarea unei 
biciclete pe care s-o poată fura. Învăţase să meargă pe bicicletă 
în Elveţia, unde își dăduse seama că vehiculul era perfect ca să 
treci neobservat, pentru că era ușor manevrabil și nu sărea 
deloc în ochi, iar când pedalai prin oraș era cam la fel de rapid 
ca un automobil sau ca o trăsură. Din păcate însă, burghezii din 
partea asta a Londrei păreau că-și ţineau bicicletele încuiate. 
Văzuse una pe stradă și o clipă îi trecuse prin minte să-l împingă 
pe biciclist de pe ea, însă erau și vreo trei pietoni prin preajmă și 


VP - 35 


căruța unui brutar pe drum, iar Felix chiar nu voia să facă o 
scenă. Ceva mai târziu zărise un băiat care livra articole de 
băcănie, însă avea o bicicletă care sărea prea mult în ochi, cu 
un coș mare în faţă și cu o plăcuţă de metal atârnată de bara 
transversală, pe care era scris numele băcanului. Felix începuse 
deja să se gândească la alte strategii când, în cele din urmă, 
observă ceea ce căuta. 

Un bărbat de vreo treizeci de ani ieșea pe bicicletă dintr-o 
grădiniță. Avea o pălărie de paie și un pulover cu dungi, care-i 
scotea în evidenţă burta. Omul își rezemă bicicleta de zidul 
grădinii și se aplecă să-și prindă pantalonii cu cârlige. 

Felix se apropie de el în grabă. 

Zărindu-i umbra, bărbatul își ridică privirea și zise: 

— Bună ziua! 

Felix îi trase un pumn și omul căzu pe spate. Bărbatul îl privi 
cu o expresie de uluire prostească întipărită pe chip. Felix se 
aruncă asupra lui, apăsându-l cu genunchiul peste puloverul cu 
dungi. Omul își pierdu pe dată suflarea, icnind neajutorat și 
încercând cu disperare să respire. 

Felix se ridică în picioare și aruncă o privire spre casă. La o 
fereastră stătea o femeie tânără, care privea scena cu ochii 
măriţi de spaimă, apăsându-și gura cu mâna. 

Felix se uită din nou la bărbatul care zăcea pe jos: aveau să 
mai treacă niște minute până când să-i treacă măcar prin minte 
să se ridice în picioare. 

Se urcă pe bicicletă și se îndepărtă în grabă. 

„Un om temerar poate face orice vrea”, îi trecu lui prin minte. 
Învăţase lecţia asta în urmă cu optsprezece ani, în apropierea 
unei linii secundare de cale ferată, pe lângă Omsk. Ninsese... 

e 

Ningea. Felix era într-un vagon deschis, stând pe o grămadă 
de cărbuni, înghețat bocnă. 

De un an de zile frigul îi intrase în oase, încă de când evadase 
din lanţurile în care fusese încătușat în mina de aur. In acel an 
reușise să străbată toată Siberia, ajungând din nordul înghețat 
până în Urali. Nu mai avea decât vreo mie cinci sute de kilometri 
până la civilizaţie, la zonele cu un climat mai călduros. Mersese 
pe jos aproape tot timpul, deși uneori se mai urca în câte un 
vagon deschis sau în căruţe pline cu blănuri. Mai degrabă 
mergea împreună cu vitele, fiindcă îi ţineau de cald și putea să 


VP - 36 


și mănânce din tainul lor. Era vag conștient de faptul că aproape 
se preschimbase într-un animal. Nu se spăla niciodată, drept 
manta avea doar o pătură pe care o furase de pe un cal, 
zdrenţele îi erau pline de păduchi și în păr i se cuibăriseră 
puricii. Cel mai mult îi plăcea să mănânce ouă crude. Intr-o zi, 
furase un ponei, îl călărise până îl omorâse, după care îi 
mâncase ficatul. Pierduse simțul timpului. Știa că era toamnă 
după cum arăta vremea, însă habar n-avea în ce lună era. De 
multe ori, nu reușea să-și aducă aminte ce făcuse în ziua de 
dinainte. Când se simţea ceva mai bine, își dădea seama că era 
pe jumătate nebun. Nu vorbea niciodată cu oamenii. Când intra 
în vreun oraș sau sat, le ocolea, oprindu-se doar ca să caute 
ceva de mâncare prin gunoaie. Nu mai știa decât că trebuia să 
continue să meargă spre apus, întrucât acolo avea să fie mai 
cald. 

La un moment dat trenul care transporta cărbuni se oprise pe 
o linie secundară, iar Felix se gândea că o să moară acolo. 
Trenul era păzit de un poliţist spătos, înţolit într-o manta de 
blană. Evident, matahala trebuia să-i împiedice pe ţărani să fure 
cărbune pentru foc... În clipa în care se gândise la asta, lui Felix 
îi trecuse prin minte că avea o clipă de luciditate și că era posibil 
să fie ultima. Se întrebă cum de reușise să-și revină, după care îi 
ajunse la nas aroma prânzului poliţistului. Omul însă era 
zdravăn, sănătos și mai avea și o pușcă. 

„Nu-mi pasă, chibzui Felix; oricum o să mor”. 

Așa că se ridică în picioare, înșfacă bucata cea mai mare de 
cărbune pe care putea să o ţină în mână și pătrunse, clătinându- 
se pe picioare, în coliba poliţistului. Fără să stea prea mult pe 
gânduri, îl izbi în cap pe omul uluit. 

Pe foc era o oală cu tocană, mult prea fierbinte ca s-o poată 
mânca. Scoase oala afară și o vărsă în zăpadă, după care se 
lăsă în patru labe și începu să mănânce tocana amestecată cu 
zăpadă. Era o mâncare de cartofi cu napi și cu morcovi mari, în 
care fuseseră puse și bucățele de carne. La foamea pe care o 
avea, el înghiţea pe nemestecate. Brusc, polițistul își făcu 
apariţia din colibă și îl izbi cu putere cu bâta în spate. Felix își 
pierdu minţile de furie la gândul că omul acela încerca să-l 
împiedice să mănânce. Se ridică de pe jos și se repezi iar la el, 
lovindu-l cu pumnii, zgăriindu-l. Polițistul îi căra lovituri de bâtă, 
însă Felix nici măcar nu le mai simţea. Işi înfipse degetele în 


VP - 37 


gâtul omului și începu să strângă, fără să-i dea drumul o clipă. 
După un timp, polițistul închise ochii și se făcu vânăt la faţă, pe 
urmă scoase limba și sucombă. Așadar, Felix termină să înfulece 
tocana. 

Mâncă toată mâncarea pe care o găsi în colibă, încălzindu-se 
la foc, apoi se culcă în patul poliţistului. Când se trezi, era din 
nou în toate minţile. Luă cizmele și mantaua leșului și se 
îndreptă spre Omsk. Pe drum, descoperi un lucru uimitor în ceea 
ce-l privea: pierduse capacitatea de a se mai teme. Se 
întâmplase ceva cu mintea lui; era de parcă s-ar fi închis o ușă. 
Nu se mai putea gândi la nimic care să-l înspăimânte. Dacă-i era 
foame, avea să fure, dacă era urmărit, putea să se ascundă; și 
dacă era ameninţat, era în stare să ucidă. Nu voia nimic. Nu-l 
mai putea răni nimic, niciodată. lubire, mândrie, dorinţă, 
compasiune, toate aceste sentimente fuseseră date uitării. 

În cele din urmă însă, le simţise din nou pe toate; numai frica 
nu se mai întorsese. 

Când ajunse la Omsk, vându mantaua îmblănită a polițistului 
și cu banii primiţi își cumpără pantaloni și o cămașă, o jachetă și 
un palton. Își arse zdrenţele și plăti o rublă pentru o baie 
fierbinte și un bărbierit într-un hotel ieftin. Mâncă într-un 
restaurant, folosind un cuţit în locul degetelor. Văzu apoi prima 
pagină a unui ziar și își aminti cum se citește; apoi înţelese că se 
întorsese din lumea umbrelor. 

e 

Stătea pe o bancă în terminalul London Liverpool Street, cu 
bicicleta rezemată de zid lângă el. Se întreba cum arăta Orlov. 
Nu știa nimic despre omul acela, în afară de rangul lui și de 
misiunea cu care venea. Poate că prinţul era o slugă 
sârguincioasă, fără minte și cam prostănacă a ţarului sau poate 
un sadic libidinos, ori dimpotrivă, un bătrâne! blajin cu părul alb, 
pentru care lucrul cel mai bun pe lume era să-și joace nepoţii pe 
genunchi. Nu asta conta: Felix avea oricum să-l ucidă. 

Era sigur că-l va recunoaște pe Orlov, fiindcă rușilor din clasa 
lui nici nu le putea trece prin minte să călătorească în mod 
discret, indiferent dacă erau sau nu într-o misiune secretă. 

Oare Orlov va veni? Dacă așa se va întâmpla, și va ajunge 
chiar cu trenul despre care îi menţionase Iosif, și dacă pe urmă îl 
va întâlni pe contele de Walden, așa cum îi mai precizase 
informatorul Ohranei, atunci n-avea să mai fie nicio îndoială că 


VP - 38 


informaţiile pe care le deţinea losif erau corecte. 

Cu câteva minute înainte de sosirea trenului, o trăsură 
închisă, la care erau înhămaţi patru cai superbi, își făcu apariţia 
și fu trasă chiar lângă peron. Era condusă de un vizitiu, iar în 
spate avea un lacheu în livrea. Un angajat de la căile ferate, 
purtând o tunică milităroasă, cu nasturi aurii, venea cu pași mari 
după trăsură. Omul de la căile ferate schimbă câteva vorbe cu 
vizitiul, îndrumându-l spre capătul cel mai îndepărtat al 
peronului. Își făcu apoi apariţia șeful gării, în frac și cu joben. 
Părea foarte pătruns de eveniment și se uita cu un ochi critic la 
ceasul de la vestă, comparând ora cu cea afișată de ceasurile 
gării. Deschise apoi ușa trăsurii, pentru ca pasagerul dinăuntru 
să coboare. 

Impiegatul trecu pe lângă banca pe care stătea Felix, iar 
acesta îl trase de mânecă. 

— Fiţi amabil, domnule, zise el, luând expresia naivă a unui 
turist străin. E regele Angliei? 

— Nu, prietene, e doar contele de Walden, râse omul, 
îndepărtându-se. 

Deci așa, losif avusese dreptate. 

Felix îl studia pe Walden cu ochii unui asasin. Contele era 
înalt, cam tot atât cât și el, și robust - mai ușor de împușcat 
decât un slăbănog. Avea vreo cincizeci de ani. Șchiopăta ușor, 
dar în rest părea să aibă o bună condiţie fizică: putea să fugă, 
dar nu prea repede. Purta o haină de dimineaţă cenușiu-deschis 
și un joben de aceeași culoare. Părul îi era tuns scurt și drept și 
avea barba tăiată drept, cum o purtase și răposatul rege Eduard 
al VIl-lea. Rămăsese în picioare pe peron, sprijinindu-se într-un 
baston - o armă potențială -, odihnindu-și piciorul stâng. Vizitiul, 
valetul și șeful gării se învârteau în jurul lui ca albinele în jurul 
mătcii. Părea foarte relaxat. Nici nu se uita la ceas și nu arunca 
nicio privire spre servitorii de lângă el. „E obișnuit cu așa ceva, 
își spuse Felix: toată viața a fost omul important din mulţime”. 

Trenul își făcu apariţia, în norul de fum învolburându-se pe 
COȘ. „Aş putea să-l ucid acum pe Orlov”, chibzui Felix, simțind o 
clipă fiorul de care e cuprins un vânător în apropierea prăzii. De 
fapt, hotărâse de dinainte să nu facă nimic în acea azi. Se afla 
acolo doar ca observator, nu ca să treacă la fapte. Mai toate 
asasinatele puse la cale de anarhiști eșuau din cauza grabei sau 
pentru că nu aveau în spate un plan, după părerea lui. Felix 


VP - 39 


credea în planificare și organizare, lucruri absolut de repudiat 
pentru mulţi anarhiști; ei nu-și dădeau seama însă că un om își 
poate pune la cale acţiunile și nu devenea un tiran decât atunci 
când începea să organizeze viețile altora. 

Trenul se opri, scoțând aburi ca un balaur. Felix se ridică în 
picioare și se apropie încă puţin de peron. La coada trenului se 
afla un vagon particular, după cât se părea, care se evidenția 
datorită vopselei sale noi și strălucitoare. Vagonul se opri chiar 
în fața trăsurii lui Walden și șeful gării se repezi plin de 
solicitudine să deschidă ușa. 

Felix stătea încordat, cu ochii ţintă la peron, încercând să 
scruteze locul umbrit în care avea să apară prada pe care o 
aștepta. 

O clipă, toată lumea rămase nemișcată; apoi Orlov își făcu 
apariţia. Se opri un moment în ușă, destul pentru Felix să-și 
întipărească în minte acel chip. Era un bărbat scund, 
încotoșmănat într-o manta rusească foarte scumpă, după cât se 
părea, cu guler de blană, și cu joben negru. Era rozaliu la chip și 
părea tinerel, aproape un puștan; avea o mustață mică și nu 
purta barbă. Zâmbi șovăielnic. Părea vulnerabil. „Oamenii cu 
chipuri nevinovate fac foarte mult rău”, îi trecu prin minte lui 
Felix. 

Orlov cobori din tren. El și Walden se îmbrățișară în felul 
rușilor, dar repede, după care intrară împreună în trăsură. 

Făcuseră totul cam în grabă, fu de părere Felix. 

Valetul și cei doi hamali se apucară să așeze bagajele în 
trăsură. Foarte repede, deveni evident că nu aveau cum să pună 
tot în trăsură și Felix zâmbi, cu gândul la valiza lui din carton pe 
jumătate goală. 

Trăsura întorsese. După cât se părea, valetul fusese lăsat în 
gară ca să se ocupe de restul bagajelor. Cei doi hamali se 
apropiară de trăsură. O mână într-o mănușă cenușie se strecură 
pe geam și le puse câteva monede în palmă. Apoi trăsura se 
îndepărtă. Felix se urcă pe bicicletă și o urmă. 

Nu-i era deloc greu să ţină pasul, în vânzoleala traficului 
londonez. Îi urmări de-a lungul orașului, în districtul Ștrand și 
prin parcul St. James. La ieșirea din parc, trăsura mai parcurse 
câţiva metri de-a lungul drumului care îl străjuia, după care intră 
brusc într-o curte împrejmuită cu ziduri. 

Felix se dădu jos de pe bicicletă și o luă prin iarba de la 


VP - 40 


marginea parcului până ajunse pe partea de vizavi a porţii. De 
acolo, văzu că trăsura se oprise în fața intrării impunătoare a 
unei case mari. Pe deasupra acoperișului trăsurii văzu două 
jobene, unul negru și altul cenușiu, dispărând în clădire. Pe 
urmă poarta se închise și nu mai reuși să observe nimic. 

e 

Lydia își studia fata cu atenţie. Charlotte stătea în fața oglinzii 
mari, probându-și rochia de debutantă în societate, pe care 
avea s-o poarte când va fi prezentată la Curte. Madame 
Bourdon, croitoreasa cea zveltă și elegantă, se învârtea în jurul 
ei cu acele, când aranjând un volănaș, când prinzând mai bine 
un tiv. 

Charlotte părea frumoasă și plină de inocenţă - exact cum se 
cerea de la o fată care debuta în societate. Rochia din tul alb 
brodat cu cristale aproape că atingea pământul și îi acoperea 
parţial pantofii micuţi cu vârf ascuţit. Decolteul care ajungea 
până în talie era acoperit cu un corsaj împodobit, de asemenea, 
cu cristale. Trena, care măsura aproape patru metri, era 
argintie, cu un tiv sifon roz-pal, terminată cu o panglică uriașă 
alb-argintie. Părul negru al fetei era strâns cu o coroniţă care îi 
aparținuse fostei lady Walden, mama lui Stephen. În păr avea 
prinse două pene albe, conform codului de maniere elegante al 
înaltei societăți. 

„Fetiţa mea aproape că s-a făcut mare”, se gândea Lydia. 

— E absolut încântătoare, madame Bourdon, spuse mama 
fetei. 

— Mulţumesc, milady. 

— Mă deranjează îngrozitor, se plânse Charlotte. 

Lydia oftă. Exact genul de lucruri pe care le spunea Charlotte. 

— AȘ dori să nu mai fii atât de frivolă, i se adresă ea fetei. 

Charlotte se lăsă în genunchi ca să-și ridice trena, dar Lydia o 
atenţionă;: 

— Nu e nevoie să îngenunchezi. Uită-te la mine, o să-ţi arăt. 
Răsucește-te spre stânga! 

Charlotte se supuse și partea din spate a rochiei se lăsă în 
valuri în stânga ei. 

— la trena în mâna dreaptă, după care răsucește-te încă un 
sfert la stânga. 

Coada rochiei era întinsă pe jos în fața lui Charlotte. 

— Începe să mergi și înfășoară trena cu mâna dreaptă pe 


VP - 41 


brațul stâng în timp ce mergi. 

— Am reușit, zâmbi Charlotte. 

Când zâmbea, îi puteai simţi strălucirea din ochi. „Așa era 
mereu, chibzui Lydia. Când era mică, știam întotdeauna ce era 
în căpșorul ei. Când crești, înveţi să minţi”. 

— Mamă, pe tine cine te-a învățat toate astea? întrebă 
Charlotte. 

— Prima soţie a unchiului tău, George, mama Belindei, mi-a 
arătat ce să fac înainte să fiu prezentată. 

Ar fi vrut să mai adauge: „Lecţii ca asta sunt ușor de învăţat, 
însă pe cele grele vei fi nevoită să le înveți singură”. 

Marya, guvernanta lui Charlotte, intră în cameră. Era o femeie 
eficientă, calculată, rece, înveșmântată într-o rochie cenușie; 
era singura servitoare pe care Lydia o adusese de la Sankt 
Petersburg. De nouăsprezece ani, nu-și schimbase deloc 
înfățișarea. Lydia habar n-avea câţi ani avea: cincizeci? Șaizeci? 

— Prințul Orlov a sosit, doamnă, o anunţă Marya. Charlotte, 
arăţi minunat! 

„Aproape că a venit vremea ca Marya să înceapă să i se 
adreseze fetei cu «lady Charlotte»”, medită Lydia. Apoi spuse: 

— Coboară de îndată ce te schimbi, Charlotte. 

Fata se apucă imediat să-și dezlege panglicile cu care îi era 
prinsă trena la umăr, în timp ce Lydia ieșea. 

Îl găsi pe Stephen în salon, savurând un pahar de cherry- 
brandy. 

— Îmi place enorm când te văd în rochii de vară, îi zise el 
punându-i mâna pe brațul gol. 

— Mulţumesc, zâmbi ea. 

„Și el arată destul de chipeș, reflectă ea, cu haina cenușie și 
cu cravata argintie. Și barba îi e înspicată cu mai mult cenușiu și 
argintiu. Am fi putut fi atât de fericiți, amândoi...” Simti deodată 
nevoia să-l sărute pe obraz. Furișă o privire în încăpere și văzu 
un valet la masă, care turna cherry-brandy în pahare. Trebuia 
să-și înfrângă pornirea asta. Se așeză și luă paharul pe care i-l 
întindea valetul. 

— Ce face Alexei? 

— Cam ca de obicei, răspunse Stephen. O să vezi, o să 
coboare imediat. Cum e rochia lui Charlotte? 

— Absolut încântătoare. Pe mine atitudinea ei mă 
îngrijorează. Nu prea vrea să aprecieze mai deloc lucrurile la 


VP - 42 


adevărata lor valoare. Ar trebui să o urăsc pentru că devine 
cinică. 

Stephen nu voia să-și facă griji din pricina asta. 

— Aşteaptă până când vreun ofițer chipeș din garda regală o 
să înceapă să se învârtă în jurul ei și o să se răzgândească ea 
repede. 

Remarca asta o supără pe Lydia, fiindcă în spatele ei stătea 
credinţa că toate fetele erau înrobite firii lor romantice. Era 
exact genul de replică pe care o dădea Stephen când nu voia 
să-și bată capul cu un subiect anume. Și îl făcea să pară ca un 
moșier de ţară vesel și fără nimic în minte, adică exact așa cum 
nu era. Însă el era convins că tânăra Charlotte nu se deosebea 
deloc de oricare altă fată de optsprezece ani și nu voia să audă 
nimic altceva. Dar Lydia știa că fiica lor fusese plămadită și din 
ceva sălbatic, neenglezesc, care trebuia să fie ţinut sub obroc. 

In mod absolut irațional, Lydia se simţea cuprinsă de ostilitate 
faţă de Alexei, din cauza lui Charlotte. Nu era absolut deloc vina 
lui, însă băiatul reprezenta Sankt Petersburgul, primejdiile 
pândind din trecut. La gândul ăsta, începuse să se foiască în jilt 
și observă că Stephen se uita la ea cu ochi pătrunzători. 

— Sper că nu ești emoţionată din cauză că te întâlnești cu 
micuțul Alexei, zise el. 

— Rușii sunt foarte imprevizibili, ridică ea din umeri. 

— El nu-i prea rus. 

Lydia îi zâmbi soțului ei, însă clipa lor de intimitate zburase și 
ea nu mai avea în suflet decât afecțiunea obișnuită. 

Ușa se deschise. „Fii calmă”, se îmbărbătă Lydia. 

Alexei intră. 

— Mătușă Lydia, spuse el, aplecându-se să-i sărute mâna. 

— Ce mai faci, Alexei Adreevici? i se adresă ea pe un ton 
oficial, dar după aceea își îndulci tonul, adăugând: Ei, dar arăţi 
tot de optsprezece ani. 

— AŞ vrea eu, zise el, făcând riduri la colţul ochilor. 

Apoi ea se interesă cum fusese călătoria. În vreme ce el 
răspundea, ea se întrebă de ce nu se însurase încă. Numai titlul 
pe care-l purta și era de ajuns ca multe fete să-i cadă în braţe - 
ca să nu se gândească și la mamele lor; și, pe deasupra, mai era 
și foarte chipeș și putred de bogat. „Sunt sigură că are câteva 
inimi frânte la activ”, își spuse ea. 

— Fratele tău și surorile tale îţi trimit toată iubirea lor, preciză 


VP - 43 


Alexei, și te roagă să-i pomenești în rugăciuni. Sankt 
Petersburgul e tare agitat acum, adăugă el, încruntându-se 
îngrijorat, nu mai e orașul pe care l-ai cunoscut. 

— Am auzit despre călugărul acela, interveni Stephen. 

— Rasputin. Țarina crede că Dumnezeu vorbește prin glasul 
lui și ea are o mare influenţă asupra ţarului. Însă Rasputin nu-i 
decât un simptom. Sunt declanșate mereu greve și uneori au loc 
și răzmeriţe. Oamenii nu mai cred că ţarul e sfânt. 

— Și ce e de făcut? se interesă Stephen. 

— Totul, oftă Alexei. Ne trebuie ferme productive, mai multe 
fabrici, un parlament serios, ca în Anglia, reforme agrare, 
sindicate, libertatea cuvântului... 

— Nu m-aș grăbi prea mult cu sindicatele alea dacă aș fi în 
locul vostru, opină Stephen. 

— Poate. Dar Rusia trebuie să intre în secolul XX. Și fie o s-o 
ducem acolo noi, nobilimea, fie poporul o să ne șteargă de pe 
fața pământului și o să facă asta singur. 

Lydia se gândea că spusele lui păreau mult mai reformatoare 
decât ale radicalilor. Cât de mult trebuie să se fi schimbat 
lucrurile acasă, dacă un prinţ putea să vorbească în felul ăsta! 
Sora ei, Tatiana, mama lui Alexei, pomenea despre „tulburări” în 
scrisorile pe care i le trimitea, însă nu-i dăduse absolut deloc de 
înţeles că nobilimea ar fi cu adevărat în primejdie. Totuși, Alexei 
semăna mai mult cu tatăl lui, răposatul prinţ Orlov, era un 
animal politic. Dacă ar mai fi fost în viață, și el ar fi vorbit la fel. 

— Să știi că există și o a treia posibilitate, o cale prin care 
aristocrația și poporul să se unească, sugeră Stephen. 

Alexei zâmbi, ca și cum ar fi știut ce avea să urmeze. 

— Și care ar fi aceasta? 

— Un război. 

Alexei dădu din cap cu un aer grav. „Amândoi gândesc la fel, 
reflectă Lydia. Alexei l-a prețuit întotdeauna pe Stephen; pentru 
el, după moartea bătrânului prinţ, Stephen i-a fost la fel de 
apropiat ca un tată”. 

In clipa aceea intră Charlotte. Lydia se holbă la ea uimită. 
Fata purta o rochie pe care Lydia n-o mai văzuse până atunci, 
din dantelă albă tivită cu mătase ciocolatie. Lydia n-ar fi ales 
niciodată așa ceva - fiindcă era mai degrabă bătătoare la ochi -, 
însă nu putea să nege că fata ei era încântătoare. „Oare de 
unde a cumpărat-o? se întrebă Lydia. Când a început să-și 


VP - 44 


cumpere rochii fără să mă ia cu ea? Cine i-a spus că astfel de 
culori îi pun în evidenţă părul negru și ochii căprui? Are cumva și 
un pic de machiaj? Și de ce nu poartă corset?” 

Și Stephen rămăsese cu ochii holbaţi. Lydia observă că se 
ridicase în picioare și mai că o pufni râsul. Era o recunoaștere 
dramatică a statutului de adultă al fiicei lui și era amuzant că, 
evident, o făcea în mod involuntar. Peste o clipă, va simţi că s-a 
purtat ca un nătâng și o să-și dea seama că n-avea cum, în 
propria lui casă, să înceapă să se ridice în picioare de fiecare 
dată când fiica lui intra într-o încăpere. 

Asupra lui Alexei, efectul fusese și mai puternic. Tânărul 
țâșnise în picioare, vărsând paharul cu cherry-brandy și 
înroșindu-se ca un rac. Lydia își spuse: „E timid!” Tânărul își 
trecea băutura din mâna stângă în cea dreaptă, punându-se 
astfel în imposibilitatea de a da mâna cu ea, și stătea în picioare 
cu un aer neajutorat. Trecură astfel câteva clipe stânjenitoare, 
fiindcă avea nevoie să-și revină ca să-i poată rosti lui Charlotte o 
formulă uzuală de politețe, însă era mai mult decât clar că abia 
aștepta să o salute înainte să-și vină în simţiri. Lydia se 
pregătea să facă o remarcă oarecare ca să salveze situaţia, 
când Charlotte luă frâiele. 

Îi scoase lui Alexei batista de mătase din buzunarul de la piept 
și-l șterse pe mâna stângă cu ea, întrebându-l în rusă: 

— Ce mai faci, Alexei Andreevici? 

Apoi îi strânse mâna dreaptă, îi luă paharul din cea stângă, îl 
șterse, îl șterse și pe mâna stângă, îi dădu înapoi paharul, îi 
puse batista la loc în buzunar și îl obligă să ia loc. Se așeză și ea 
lângă el și spuse: 

— Și acum, că am terminat cu vărsatul cherry-brandy-ului 
peste tot, vorbește-mi de Diaghilev. Se spune că e un om ciudat. 
L-ai cunoscut? 

— Da, l-am cunoscut, zâmbi Alexei. 

În vreme ce tânărul vorbea, Lydia era în culmea uluirii. 
Charlotte  stăpânise fără  șovăială momentul acela de 
stânjeneală și continuase punând o întrebare - în legătură cu 
care se părea că se pregătise de dinainte -, reușind astfel să-l 
facă pe Orlov să-și recapete calmul și să se simtă în largul lui. Și 
făcuse totul cu așa o siguranţă, de parcă ar fi avut douăzeci de 
ani de experienţă. Oare unde învățase să se poarte cu atâta 
sânge rece? 


VP - 45 


Lydia îi întâlni privirea soțului său. Și el observase siguranţa 
lui Charlotte și în acel moment zâmbea cu gura până la urechi, 
strălucind de mândrie paternă. 

e 

Felix se plimba prin parcul St. James, gândindu-se la ceea ce 
văzuse. Din când în când, arunca o privire peste drum, la faţada 
albă și elegantă a casei lui Walden, care se înălța deasupra 
zidurilor înalte ale curții lui ca un cap nobil peste un guler 
scrobit. Și se gândea: „Ei au impresia că sunt în siguranţă 
acolo”. 

Se așeză pe o bancă, într-o poziţie din care putea să observe 
casa. Pe lângă el treceau londonezi din clasa de mijloc: fetele 
purtau pălăriile acelea atât de bătătoare la ochi, în timp ce 
funcționarii și proprietarii de magazine în drum spre casă erau 
înveșmântaţi în costume negre și cu pălării melon pe cap. 
Treceau doici care-și împărtășeau ultimele bârfe, plimbând 
bebeluşi în cărucioare și țţânci mult prea bine îmbrăcaţi; treceau 
gentlemani cu jobene pe cap, în drum spre cluburile din St. 
James; iar valeţi în livrea scoteau câini urâţi la plimbare. O 
femeie grasă, cu o sacoșă plină de cumpărături, se așeză lângă 
el pe bancă și i se adresă: 

— Destul de bună pentru tine? 

Neștiind ce să răspundă, se mulțumi să zâmbească și se uită 
în altă parte. 

După câte se părea, Orlov își dăduse seama că s-ar putea ca 
viaţa să-i fie în pericol în Anglia. Își făcuse apariţia doar pentru 
câteva minute în gară și ulterior nu ieșise deloc din casă. Felix 
bănuia că el ceruse de dinainte să fie întâmpinat într-o trăsură 
închisă, fiindcă altfel era destul de cald și lumea mergea în 
trăsuri deschise. 

Până în acea zi, crima fusese plănuită doar teoretic. Felix 
reflecta. Trebuia să fie, presupunea el, o afacere care viza 
politica internațională, disputele diplomatice, alianțele şi 
antantele, posibilitățile militare, reacțiile ipotetice ale 
îndepărtaților kaizeri și țari. Apoi, brusc, totul prinsese contur 
obiectiv; ţinta era un bărbat real, cu o anumită înălţime și 
construcţie fizică; era un chip strălucind de tinerețe, cu o 
mustăcioară mititică, un chip care trebuia să fie zdrobit de un 
glonţ; era un trup scund într-o haină grea, care trebuia să fie 
transformat în sânge și zdrențe de deflagraţia unei bombe; era 


VP - 46 


un gât ras cu grijă, deasupra unei cravate cu picăţele, un gât 
care trebuia tăiat ca să ţâșnească sângele din el. 

Felix se simţea întru totul în stare să ducă fapta la capăt. Ba 
mai mult decât atât, abia aștepta. Erau întrebări - probabil 
aveau să-și găsească răspunsul; erau probleme - urmau să fie 
rezolvate; era nevoie de sânge rece - el nu ducea lipsă deo 
astfel de însușire. 

Și-i închipuia pe Orlov și pe Walden în casa aceea frumoasă, 
în veșmintele lor elegante, moi, înconjurați de servitori tăcuţi. În 
curând, vor lua cina la o masă lungă, pe al cărei blat șlefuit cu 
grijă se reflectau ca într-o oglindă șervetele din in și tacâmurile 
din argint. Aveau să mănânce, cu mâini curate ca lacrima, la 
care până și unghiile erau albe, în vreme ce femeile vor purta 
mănuși. Urmau să consume o zecime din mâncarea adusă la 
masă și să trimită restul înapoi la bucătărie. Probabil că vor 
discuta despre cursele de cai sau despre noua modă la doamne 
ori despre rege, pe care îl cunoșteau cu toții. Și în timpul ăsta, 
oamenii care aveau să fie obligaţi să plece la război tremurau în 
colibele lor, în iarna crudă din Rusia. Și totuși, dacă ar fi vrut, ei 
mai puteau să găsească un castron în plus cu ciorbă de cartofi 
pentru un anarhist rătăcitor. 

„Ce o să mă mai bucur când o să-l ucid pe Orlov, medită el; 
cea mai dulce răzbunare! Când o să termin cu asta, o să pot 
muri liniștit”. 

Fu străbătut de un fior. 

— O să răcești, spuse grăsana. 

Felix ridică din umeri. 

— l-am cumpărat o pulpă frumoasă de miel pentru cină și am 
făcut plăcintă de mere, adăugă ea. 

— A, bâigui Felix, habar neavând despre ce vorbea femeia. 

Se ridică de pe bancă și o luă prin iarbă spre casă. Se așeză 
pe jos, cu spatele sprijinit de un copac. Trebuia să ţină o zi-două 
casa sub observaţie, ca să afle ce viaţă avea să ducă Orlov la 
Londra; când va ieși și unde se va duce; cum se va deplasa - în 
trăsură, în landou, în automobil sau în taxi; cât de mult timp va 
petrece împreună cu Walden. În mod ideal, voia să fie în stare 
să prezică mișcările lui Orlov și să-l poată aștepta. Și putea să 
reușească, pur și simplu, acest lucru învățând care-i erau 
obiceiurile. Altfel, ar fi trebuit să găsească o cale de a descoperi 
dinainte planurile prinţului - poate mituind vreun servitor din 


VP - 47 


casă. 

Pe urmă, se punea întrebarea ce armă să folosească și cum 
să facă rost de ea. Alegerea avea să depindă de împrejurările 
clare ale comiterii crimei, de anarhiștii de pe strada Jubileului. In 
acest scop, putea să excludă grupul de actori amatori, precum 
și intelectualii de la complexul de locuințe Dunstan House și, de 
fapt, pe toţi cei care ar fi putut furniza orice fel de ajutor. Insă 
existau vreo patru-cinci oameni furioși care aveau mereu bani 
pentru băuturi și care, în rarele ocazii când vorbeau de politică, 
pomeneau de anarhism în termeni de expropriere a 
expropriatorilor, jargonul obișnuit pentru finanţarea revoluţiei 
prin furt. Probabil că deţineau arme sau știau de unde să le ia. 

Pe lângă el trecură două fete care păreau ajutoare într-un 
magazin și o auzi pe una dintre ele spunând: 

— ... i-am zis: crezi că dacă duci o fată la cinematograful 
itinerant Bioscope și-i cumperi un pahar de bere brună, poţi să... 

Apoi fetele se îndepărtară. 

Felix fu cuprins de un sentiment ciudat. Se întreba dacă nu 
cumva fusese provocat de cele două fete, dar nu era așa, nu 
însemnau nimic pentru el. „Oare mă tem? se întrebă el. Nu. 
Sunt satisfăcut? Nu, asta vine mai târziu. Emoţionat? Prea 
puţin”. 

În cele din urmă, își dădu seama că era fericit. 

Într-adevăr, era tare ciudat. 

e 

În noaptea aceea, Walden se duse în dormitorul Lydiei. După 
repriza de amor, ea adormi, însă el rămase treaz în întuneric, cu 
capul ei pe umăr, amintindu-și cum arăta Sankt Petersburgul în 
1895. 

Pe vremea aceea, călătorea fără încetare - în America, Africa, 
Arabia - mai ales pentru că Anglia nu era destul de mare nici 
pentru el, nici pentru tatăl lui. Societatea din Sankt Petersburg i 
se păruse veselă, însă prefăcută. Îi plăceau peisajele rusești și 
votca. Învăţa cu ușurință limbi noi, dar rusa era cea mai dificilă 
din câte întâlnise și se bucura de provocarea aceasta. 

Cu rangul lui nobiliar de conte, Stephen era obligat să-i facă o 
vizită de curtoazie ambasadorului britanic; iar acesta, la rândul 
lui, trebuia să-l invite pe Stephen la petreceri, deoarece îi plăcea 
să discute chestiuni politice cu diplomaţii, aproape tot la fel de 
mult pe cât îi plăcea să facă pariuri cu ofiţerii și să se îmbete cu 


VP - 48 


actrițele. Pe Lydia o cunoscuse la o recepție dată de ambasada 
Angliei. 

Auzise și înainte de ea. Era considerată un model de virtute și 
o mare frumusete. Într-adevăr, era frumoasă, cu trăsături într-un 
fel fragile, destul de șterse; avea pielea albă, părul de un blond 
aproape alb și purta o rochie albă. Era modestă, respectabilă și 
scrupulos de politicoasă. Nu părea să fie mare lucru de capul ei, 
așa că Walden scăpă destul de repede de compania fetei. 

Ceva mai târziu însă, la cină, descoperi că i se repartizase 
locul de lângă Lydia și era obligat să facă astfel conversaţie cu 
ea. Toţi rușii vorbeau franceză și dacă mai învățau o a treia 
limbă, atunci aceasta era germana. Numai că Lydia nu știa 
decât foarte puţină engleză. Din fericire, Stephen vorbea bine 
franceza. Mai greu era să găsească un subiect de discuţie. El 
spusese ceva despre guvernarea din Rusia, iar ea răspunsese cu 
platitudinile conservatoare într-ale politicii care se debitau pe 
toate drumurile pe vremea aceea. El îi vorbise despre 
entuziasmul lui, despre vânătoarea de animale mari în Africa, de 
care ea se arătase interesată un timp, pe urmă Stephen 
adusese vorba despre pigmeii care umblau în pielea goală; în 
clipa aceea, ea se înroșise și se întorsese cu spatele, ca să 
discute cu bărbatul aflat în partea cealaltă. Stephen se gândise 
că nu era prea interesat de ea, fiindcă era genul de fată care 
abia aștepta să se mărite, și el nu avea deloc de gând să se 
însoare. Totuși, se despărțise de ea cu sentimentul sâcâitor că 
în fata aceea zăcea ceva mai mult decât lăsau să se întrevadă 
aparențele. 

Și la nouăsprezece ani după acel moment, întins pe pat, 
Walden se gândi, zâmbind trist în întuneric: „Încă îmi mai dă 
sentimentul acela sâcâitor”. 

În seara aceea, la Sankt Petersburg, o mai văzuse o dată. 
După dineu, se rătăcise în labirintul clădirii ambasadei și 
ajunsese fără să vrea în salonul de muzică. Ea era acolo, 
singură, la pian, și umplea încăperea cu o muzică sălbatică, 
mustind de patimă. Melodia nu-i era cunoscută, ba chiar părea 
un pic discordantă; însă Stephen fusese, de fapt, fascinat de 
Lydia. Frumuseţea palidă și de neatins dispăruse; ochii îi 
aruncau flăcări, își lăsase capul pe spate și trupul îi tremura de 
emoție; părea o cu totul altă femeie. 

El nu uitase niciodată partitura aceea. Ceva mai târziu, aflase 


VP - 49 


că era Concertul pentru pian în si bemol minor, de Ceaikovski, și 
de atunci încolo se dusese să-l asculte de fiecare dată când i se 
ivea ocazia, deși nu-i mărturisise niciodată Lydiei motivul. 

După ce plecase de la ambasadă, se întorsese la hotel ca să 
se schimbe, deoarece la miezul nopţii era așteptat la un joc de 
cărţi. Era un parior talentat, însă nu avea veleităţi 
autodistructive: știa cât de mult își putea permite să piardă și 
când rămânea fără bani se oprea din joc. Dacă ar fi făcut datorii 
enorme, ar fi fost nevoit să-l roage pe tatăl lui să i le plătească și 
n-ar fi suportat să ajungă în așa o situaţie. Uneori câștiga sume 
destul de frumoase. Cu toate astea, nu era atras de jocul în sine, 
ci mai degrabă de compania masculină, de băutul împreună și 
de orele târzii. 

In seara aceea, nu mai ajunsese la întâlnirea de la miezul 
nopții. Pritchard, valetul lui, tocmai îi lega cravata când 
ambasadorul britanic bătuse la ușa apartamentului său de la 
hotel. Excelenţa Sa arăta de parcă abia s-ar fi dat jos din pat și 
s-ar fi îmbrăcat în mare grabă. Primul gând care-i trecuse prin 
minte lui Stephen fusese că era pe cale să izbucnească vreo 
revoluție și că toţi britanicii aveau să fie nevoiţi să se refugieze 
în ambasadă. 

— Mă tem că am vești proaste, spusese ambasadorul. Ar fi 
bine să luaţi loc. Telegramă din Anglia. E vorba de tatăl 
dumneavoastră. 

Bătrânul despot murise, răpus de un atac de cord, la vârsta 
de șaizeci și cinci de ani. 

— Fir-ar să fie! exclamase Stephen. Atât de repede! 

— Cele mai profunde condoleanţe, zisese ambasadorul. 

— Foarte frumos din partea dumneavoastră că aţi venit 
personal. 

— E o nimica toată. Cu orice vă pot ajuta... 

— Sunteţi foarte amabil. 

Ambasadorul îi strânsese mâna și plecase. 

Stephen rămăsese cu privirea în gol, gândindu-se la tatăl lui. 
Fusese un om incredibil de înalt, cu o voinţă de fier și foarte 
acru. Sarcasmele lui puteau să-i facă pe oameni să le dea 
lacrimile. Cu el puteai să te porţi în trei feluri: fie deveneai ca el, 
fie te lăsai stăpânit de el, fie plecai. Mama lui Stephen, o fată 
victoriană, dulce și neajutorată, se supusese în fața voinţei lui și 
murise de tânără. Atunci, Stephen părăsise casa părintească. 


VP - 50 


Și-l închipuia pe tatăl lui în sicriu, gândindu-se: „În sfârșit, ești 
și tu neajutorat. Acum nu le mai poţi face pe cameriste să 
plângă, nici pe valeţi să tremure, nici pe copii să o ia la goană ca 
să se ascundă. Ţi-ai pierdut puterea să mai pui la cale căsătorii, 
să-ţi dai afară chiriașii din casă ori să respingi legi parlamentare. 
N-o să mai bagi hoţii în închisori, n-o să mai deportezi agitatori 
în Australia. Țărână ești și în ţărână te vei întoarce”. s 

În anii din urmă, îşi mai schimbase părerea despre tatăl lui. În 
1914, ajuns la vârsta de cincizeci de ani, Walden putea să 
recunoască față de sine însuși că moștenise unele dintre valorile 
în care credea tatăl lui: dragostea de cunoaștere, credinţa în 
raționalism, devotamentul faţă de muncă, văzută ca justificare a 
existenței omului pe lume. Atunci însă, în 1895, se simţise 
cuprins doar de amărăciune. 

Pritchard adusese o sticlă de whisky pe o tavă și spusese: 

— E o zi foarte tristă, milord. 

Auzind acel „milord”, Stephen tresărise. El și fratele lui purtau 
titluri de nobleţe - al lui Stephen era lord Highcombe -, dar 
servitorii li se adresau întotdeauna cu „domnule”, pe când 
„Milord” îi era rezervat tatălui lor. După moartea tatălui, firește, 
Stephen devenise contele de Walden. Și, împreună cu titlul, 
deţinea câteva mii de acri în sudul Angliei, o bucată zdravănă 
din Scoţia, șase cai de curse, domeniul Walden Hall, o vilă la 
Monte Carlo, un conac de vânătoare în Scoţia și un loc în 
Camera Lorzilor. 

De-acum, avea să locuiască la Walden Hall. Era domeniul 
familiei și conții de Walden locuiseră mereu acolo. Va introduce 
electricitate, era lucru hotărât. O să vândă unele dintre ferme și 
va investi în proprietăţi la Londra și în căi ferate americane. Va 
ține primul discurs în Camera Lorzilor - oare despre ce avea să 
vorbească? Probabil despre politica externă. Avea chiriași de 
care să se ocupe și mai multe locuințe pe care să le 
administreze. Va merge la Curte în timpul Sezonu/ui, va 
organiza partide de vânătoare și baluri... 

Mai mult, avea nevoie de o soție. 

Rolul de conte de Walden nu putea să fie jucat de un burlac. 
Cineva trebuia să fie gazda acestor petreceri, cineva trebuia să 
răspundă la invitaţii, să discute meniurile cu bucătarii, să le 
atribuie dormitoare oaspeților, să stea în capul mesei celei lungi 
din sufrageria de la Walden Hall. Trebuia să existe o contesă de 


VP -51 


Walden. 

Trebuia să existe un moștenitor. 

— Pritchard, îmi trebuie o soţie. 

— Da, milord. Vremea burlăciei noastre s-a terminat. 

A doua zi, Walden se întâlnise cu tatăl Lydiei și îi ceruse oficial 
permisiunea să o viziteze. 

După douăzeci de ani, îi era greu să-și imagineze cum de 
fusese atât de îngrozitor de iresponsabil, chiar și în tinereţe. Nu 
se întrebase nici măcar o singură dată dacă ea era soţia 
potrivită pentru el sau dacă putea accede la rangul de contesă. 
Nu se întrebase nici măcar o dată dacă avea s-o poată face 
fericită. Presupusese doar că patima aceea ascunsă care se 
dezlănţuise când ea cânta la pian se va descătușa și pentru el; 
se înșelase. 

Timp de două săptămâni, o vizitase în fiecare zi - era 
imposibil să ajungă la timp acasă pentru funeraliile tatălui său -, 
după care îi ceruse mâna, însă nu Lydiei, ci tatălui ei. Acesta 
estimase partida în termeni la fel de practici ca și Walden, care 
îi explicase că voia să se căsătorească de îndată, în ciuda 
faptului că era în doliu, întrucât trebuia să revină acasă și să se 
ocupe de moșie. Tatăl viitoarei soţii înțelesese perfect. După 
șase săptămâni, Stephen și Lydia erau căsătoriţi. 

„Ce tânăr prost și trufaș am putut să fiu! se gândi el. Mi-am 
închipuit că Anglia o să conducă lumea veșnic și că o să fiu 
mereu stăpân pe inima mea”. 

Luna ieși de după un nor, scăldând dormitorul într-o lumină 
pală. El se uită la fața adormită a Lydiei. „N-am prevăzut asta, 
chibzui el; n-am știut că o să mă îndrăgostesc de tine fără 
speranţă. Nu voiam decât ca noi doi să ne plăcem unul pe altul 
și, în cele din urmă, asta a fost îndeajuns pentru tine, dar nu și 
pentru mine. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că o să am 
nevoie de zâmbetul tău, că o să tânjesc după sărutările tale, că 
o să ard de dorința să vii în camera mea noaptea; nu m-am 
gândit vreodată că o să fiu înspăimântat, îngrozit să nu te 
pierd”. 

Ea șopti ceva în somn și se întoarse cu spatele. Stephen își 
trase braţul de sub gâtul ei, după care se ridică în șezut pe 
marginea patului. Dacă mai zăbovea, avea să aţipească și nu 
era de bonton să fie găsiți împreună în pat de camerista Lydiei 
când va veni de dimineaţă cu ceașca de cafea. Iși puse halatul și 


VP - 52 


papucii de blană și ieși încetișor din încăpere, se strecură pe 
cele două uși din camera de dressing, apoi ajunse în dormitorul 
lui. „Sunt un bărbat foarte norocos”, reflectă el în vreme ce se 
întindea în pat ca să doarmă. 

e 

Walden studia felurile de mâncare pentru micul dejun. Erau 
căni pline cu cafea, cu ceai chinezesc și indian; urcioare pline cu 
smântână, cu lapte și carafe cu lichior; un castron mare cu 
porridge fierbinte; farfurii cu biscuiţi și cu pâine prăjită, și 
castronele cu marmeladă, miere și gem. Pe masa de serviciu se 
aflau un rând de farfurii din argint, fiecare încălzită cu câte o 
lampă cu spirt, în care se lăfăiau ouă prăjite, cârnăciori, 
slăninuţă, rinichi și pește. Pe tăvile cu hrană rece așteptau 
friptura de vițel, șunca și limba de vită. Vasul de fructe, așezat 
pe o masă separată, era plin cu nectarine, portocale, pepeni 
galbeni și căpşune. 

„Astea ar trebui să-l umple de bună dispoziţie pe Alexei”, se 
gândi el. 

Își puse ouă și rinichi în farfurie și se așeză. „Rușii vor dori 
ceva în schimbul promisiunii de a oferi ajutor militar”, mai 
chibzui el. Era îngrijorat în privinţa prețului. Dacă vor cere vreun 
lucru în privinţa căruia Angliei i-ar fi cu neputinţă să-l ofere, 
atunci toată înţelegerea va cădea pe dată, iar în acest caz... 

Sarcina lui era ca lucrul ăsta să nu se întâmple. 

Va fi nevoit să-l manipuleze pe Alexei. Gândul ăsta îl făcea să 
nu se simtă deloc în largul lui. Îi fusese de ajutor faptul că-l 
cunoștea de atâta vreme pe băiat, dar, de fapt, poate că i-ar fi 
fost mai ușor să negocieze la sânge cu o persoană pentru care 
nu nutrea sentimente personale. 

„Trebuie să nu mă las târât de sentimente, își spuse el; 
trebuie să atragem Rusia de partea noastră”. 

Își turnă lapte și își luă câţiva biscuiţi și miere. După un minut, 
apăru și Alexei, cu un aer vesel și bine ras. 

— Ai dormit bine? îl întrebă Stephen. 

— Cum nu se poate mai bine, răspunse Alexei, pe urmă își luă 
o nectarină și se apucă s-o mănânce cu cuțitul și furculița. 

— Doar atâta mănânci? se miră Walden. Mi se pare că îţi 
plăcea micul dejun englezesc. Îmi aduc aminte că mâncai 
porridge, smântână, ouă, vită și căpșune, după care îi cereai 
bucătăresei să-ţi mai aducă niște pâine prăjită. 


VP-53 


— Nu mai sunt în creștere, unchiule Stephen. 

„Ar fi bine să-mi întipăresc asta în minte”, reflectă Stephen. 

După ce terminară cu micul dejun, se duseră într-unul dintre 
saloanele de dimineaţă. 

— Curând, o să fie anunţat planul nostru pe nouă ani pentru 
armată și marină, zise Alexei. 

„Așa face, chibzui Stephen: mai întâi îţi spune ceva, după 
care îţi cere ceva”. işi aminti cum îi zicea odată Alexei: 
„Unchiule, mi-am pus în minte să-l citesc pe Clausewitz în vara 
asta. Apropo, aș putea să aduc un oaspete din Scoţia la partida 
de vânătoare?” 

— Bugetul pentru următorii cinci ani e de șapte miliarde și 
jumătate de ruble, continuă Alexei. 

Cum o liră sterlină valora zece ruble și jumătate, calculă 
Walden, asta însemna 750 de milioane de lire sterline. 

— Un program ambițios, spuse el, însă mi-ar fi plăcut ca voi să 
fi început în urmă cu cinci ani. 

— Și eu, replică Alexei. 

— E posibil ca războiul să înceapă chiar înainte ca programul 
să fie pus în aplicare. 

Alexei ridică din umeri. 

Walden medita: „Firește, n-o să se apuce să facă o previziune 
în privinţa rapidităţii cu care o să intre Rusia în război. 

— Primul lucru pe care îl aveţi de făcut e să măriţi numărul 
tunurilor de pe cuirasatele voastre. 

Alexei scutură din cap. 

— In curând o să lansăm la apă al treilea cuirasat. Al patrulea 
e în construcţie. Amândouă au tunuri cu diametrul de 12 inchi. 

— Nu-i de ajuns, Alexei. Churchill le-a mărit pe ale noastre la 
15 inchi. 

— Și are dreptate. Comandanții noștri știu asta, dar politicienii 
nu. Ştii cum e Rusia, unchiule: ideile noi sunt privite cu imensă 
neîncredere. E nevoie de o veșnicie ca inovațiile să fie făcute. 

„Incepem să ne apropiem”, își spuse Walden. 

— Care este prioritatea voastră? 

— O sută de milioane de ruble vor fi cheltuite de îndată 
pentru flota Mării Negre. 

— AȘ fi crezut că Marea Nordului e mai importantă. 

„Pentru Anglia, în orice caz”, reflectă Walden. 

— Noi avem un punct de vedere mai asiatic decât voi; 


VP - 54 


dușmanul care ne agasează pe noi e Turcia, nu Germania. 

— V-ar putea fi aliați. 

— Într-adevăr, șovăi Alexei. Cea mai mare slăbiciune a 
marinei rusești, continuă el, este că nu avem un port la mările 
cu ape mai calde. 

Fraza părea începutul unui discurs pregătit dinainte. „Asta e, 
își zise Walden: acum ajungem în mijlocul problemei”. insă 
continuă să mai ocolească puţin subiectul. 

— Dar Odesa? 

—E la ţărmul Mării Negre. Cât timp turcii dețin 
Constantinopolul și Gallipoli, ei controlează cele două strâmtori 
dintre Marea Neagră și Mediterana; prin urmare, dacă ne 
gândim la scopurile strategice, Marea Neagră poate fi la fel de 
bine considerată un lac interior. 

— Motiv pentru care, de sute de ani, Imperiul Rus tot încearcă 
să avanseze spre sud. 

— Și de ce nu? Suntem slavi și multe popoare din Balcani sunt 
tot slave. Dacă vor libertate naţională, firește că noi simpatizăm 
cu cauza lor. 

— Într-adevăr. Însă, dacă o capătă, probabil că o să le permită 
navelor voastre să aibă acces liber la Mediterana. 

— Controlul slav asupra Balcanilor ne-ar fi de ajutor. Dar și 
mai de ajutor ne-ar fi ca Rusia însăși să dețină controlul. 

— Fără îndoială - deși, din câte îmi pot da seama, problema 
nu e pe tapet. 

— Ai vrea să te gândești la ea? 

Walden deschise gura să spună ceva, însă o închise brusc. 
„Asta e, reflectă el, asta vor, ăsta e prețul. Ceea ce e sigure că 
nu-i putem da Rusiei Balcanii, pentru numele lui Dumnezeu! 
Dacă înțelegerea depinde de asta, atunci n-o să fie nicio 
înțelegere. 

— Dacă o să luptăm de partea voastră, continuă Alexei, 
trebuie să fim puternici. Zona despre care vorbim e una în care 
trebuie să ne întărim, prin urmare, în mod natural, ne așteptăm 
să ne daţi o mână de ajutor acolo. 

Mai limpede decât atât nici că se putea exprima: „Daţi-ne 
Balcanii și o să luptăm cot la cot cu voi”. 

Reușind să-și revină, Walden se încruntă, ca și cum ar fi fost 
uluit, apoi zise: 

— Dacă Marea Britanie ar deţine controlul asupra Balcanilor, 


VP-55 


am putea - cel puţin teoretic - să vă dăm această arie. Însă ne e 
imposibil să vă oferim ceea ce nu deţinem, așa că nu prea știu 
cum vă putem întări - cum spui tu - în zona aceea. 

Replica lui Alexei veni atât de repede, încât probabil că o 
repetase. 

— Totuși aţi putea recunoaște Balcanii ca aparţinând sferei de 
influenţă a Rusiei. 

„Ei, asta nu-i așa de rău, chibzui Walden. Cu asta am putea să 
rezolvăm.” 

Se simţea incredibil de ușurat. Se hotărî chiar să pună la 
încercare hotărârea lui Alexei, înainte să ducă mai departe 
discuţia, așa că adăugă: 

— Firește, am putea să fim de acord să vă favorizăm în acea 
parte de lume, nu pe Austria sau Turcia. 

Alexei clătină din cap. 

— Vrem mai mult, rosti el cu fermitate. 

Asta era, meritase să încerce. Alexei o fi fost el tânăr și timid, 
însă nu putea să fie dus cu zăhărelul. Ghinion. 

Walden avea nevoie de timp de gândire. Pentru Marea 
Britanie, dacă urma să îndeplinească solicitările Rusiei, asta ar fi 
însemnat o schimbare semnificativă în relaţiile internaţionale. Și 
asemenea schimbări pot, la fel ca mișcările scoarței terestre, să 
provoace cutremure în locuri neașteptate. 

— Poate că vei dori să stai de vorbă cu Churchill înainte să 
mergem mai departe, sugeră Alexei, zâmbind în colţul gurii. 

„Știi al naibii de bine că așa voi face”, reflectă Walden. Brusc, 
avu revelaţia felului minunat în care ţinuse Alexei toată situaţia 
în mână. Mai întâi îl băgase în sperieţi cu o cerere absolut 
exagerată; după care, când venise cu solicitarea adevărată, 
Walden fusese atât de ușurat, că o primise cu brațele deschise. 

„Credeam că o să-l manipulez pe Alexei, dar, de fapt, eu am 
fost cel manipulat”, chibzui el, pe urmă zâmbi la rândul lui și 
preciză: 

— Sunt mândru de tine, băiete. 

e 

În dimineaţa aceea, Felix își dădu seama când, unde și cum 
avea să-l ucidă pe prinţul Orlov. 

Planul începuse să prindă contur în mintea lui pe când citea 
The Times în biblioteca din clubul de pe strada Jubileului. 
Imaginaţia îi fusese înflăcărată de un paragraf din coloana 


VP - 56 


„Evenimente trecute de la Curtea Regală”: 


Prințul Alexei Andreevici Orlov a sosit ieri de la 
Sankt Petersburg. Va fi oaspetele contelui și al 
contesei de Walden în timpul Sezonului. Prințul Orlov 
le va fi prezentat Majestăților Lor la Curte joi, în data 
de 4 iunie. 


Știa deci cu siguranţă că Orlov se va afla într-un anumit loc, la 
o anumită dată, într-un anumit moment. Informaţiile de acest fel 
erau esenţiale pentru un asasinat plănuit cu grijă. Felix se 
gândise că o să obţină informaţii fie stând de vorbă cu vreunul 
dintre servitorii lui Walden, fie observându-l pe Orlov și 
identificând câteva locuri unde se ducea de obicei. Citind acel 
pasaj din ziar, nu mai era nevoit să-și asume niciun risc 
întrebându-i pe servitori sau urmărind oamenii. Se întreba dacă 
Orlov știa că mișcările lui fuseseră anunţate în ziare, ca și cum 
ar fi vrut să le facă un serviciu asasinilor. „Tipic englezesc”, își 
spuse el. 

Următoarea problemă era cum să ajungă destul de aproape 
de Orlov ca să-l omoare. Până și pentru Felix avea să fie greu să 
pătrundă într-un palat regal. Însă și la întrebarea asta găsi 
răspunsul tot în The Times. Pe aceeași pagină cu „Evenimente 
trecute de la Curtea Regală”, înghesuit între relatarea de la un 
bal dat de lady Bailey și detaliile unor testamente, citi următorul 
pasaj: 


CURTEA REGALĂ 
Aranjamente pentru trăsuri 


Pentru a ușura aranjamentele legate de chemarea 
trăsurilor celor aflați la Curtea Majestăţilor Lor la 
Palatul Buckingham, ni s-a cerut să anunțăm că, în 
cazul persoanelor care au privilegiul de a intra pe la 
intrarea Pimlico, vizitiul fiecărei trăsuri care se întoarce 
este rugat să-i lase ofițerului aflat în partea stângă a 
porții o carte de vizită pe care să fie scris în clar 
numele gentlemanului sau doamnei căreia îi aparține 
trăsura. În cazul trăsurilor care se întorc să ia oaspeții 
de la intrarea cea mare, o carte de vizită similară îi va 


VP - 57 


fi înmânată ofițerului aflat în partea stângă a arcadei 
care duce la Patrulaterul palatului. 

Pentru ca oaspeții să se poată bucura de avantajele 
aranjamentelor sus-menţionate, este necesar ca un 
valet să însoțească fiecare trăsură, întrucât nu se 
poate face nicio planificare pentru chemarea trăsurilor 
altfel decât spunându-le numele valeților care vor 
aștepta la intrare și cărora le va reveni sarcina de a 
chema trăsura. Ușile se vor deschide pentru primirea 
oaspeților începând cu ora 8:30. 


Felix citi anunţul de câteva ori; stilul în proză al ziarului 7he 
Times era extrem de dificil de înţeles. Se părea cel puţin că voia 
să spună că, pe măsură ce oaspeţii plecau de la palat, valeţii 
aveau să fie trimiși în goană după trăsuri, staționate în altă 
parte. 

„Trebuie să existe o cale, reflectă el, ca să mă pot strecura în 
sau pe trăsura conților Walden când se întoarce de la palat ca 
să-i ia”. 

Totuși, mai rămânea o problemă foarte importantă. Nu avea 
armă. 

În Geneva, ar fi putut să facă ușor rost de una, însă ar fi fost 
riscant să încerce să o treacă peste graniţă; i s-ar fi refuzat 
intrarea în Anglia dacă i-ar fi fost cercetat bagajul. 

Cu siguranţă, era la fel de ușor și la Londra să facă rost de o 
armă, însă nu știa cum și nu voia mai deloc să se intereseze în 
mod direct. Văzuse câteva magazine de arme în cartierul West 
End din Londra și observase că toţi clienţii care intrau și ieșeau 
din ele păreau a aparţine clasei celei mai de sus; Felix n-ar fi 
fost servit acolo nici măcar dacă ar fi avut banii necesari ca să 
cumpere frumoasele lor arme de foc de precizie. Pierduse timpul 
și prin cârciumile celor din clasa de jos, unde, cu siguranță, 
infractorii cumpărau și vindeau arme, dar nu văzuse nimic de 
genul ăsta, lucru care nu era deloc de mirare. Unica lui speranță 
erau anarhiștii. Intrase în discuţii cu aceia dintre ei pe care îi 
considera „serioși”, doar că ei nu vorbeau niciodată despre 
arme, fără îndoială, din cauza prezenței lui Felix. Partea proastă 
era că nu se afla printre ei de prea multă vreme, ca să aibă 
încredere în el. În grupurile de anarhiști erau întotdeauna 
infiltraţi spioni ai poliţiei și, deși acest lucru nu-i împiedica pe 


VP -58 


anarhiști să-i primească bine pe nou-veniţi, erau totuși precauți. 

Însă în acel stadiu al planului său, Felix nu mai avea vreme 
pentru investigaţii discrete. Trebuia să întrebe direct cum putea 
face rost de o armă. Trebuia să se poarte cu mare grijă. Și 
imediat după aceea trebuia să taie legăturile cu strada Jubileului 
și să se mute în altă parte a Londrei, ca să evite riscul de a fi 
urmărit. 

Se gândea la tinerii evrei nechibzuiţi de pe strada Jubileului. 
Erau puștani furioși și violenţi. Spre deosebire de părinţii lor, 
refuzau să lucreze ca niște sclavi în atelierele mizerabile din 
East End, cosând costumele pe care le comandau aristocrații de 
la croitorii de pe Savile Row. Spre deosebire de părinţii lor, nu 
dădeau doi bani pe predicile conservatoare ale rabinilor. Cu 
toate astea, încă nu se hotărâseră dacă soluţia la problemele lor 
consta în politică sau în asasinate. 

„Cea mai bună soluţie pe care o am este Nathan Sabelinsky, 
își zise el. Un bărbat de vreo douăzeci de ani, arătos, care aduce 
mai degrabă a slav și poartă gulere foarte ţepene și o jachetă 
galbenă”. Felix îl văzuse frecventând sălile cu jocuri de noroc de 
pe Commercial Road; probabil că avea bani de aruncat pe 
pariuri și pe haine. 

Aruncă o privire prin biblioteca din club. Ceilalţi ocupanți ai ei 
erau un bătrân care moţăia, o femeie cu o haină groasă care 
citea Capitalul în germană și-și lua notițe și un evreu lituanian 
aplecat peste un ziar rusesc, pe care îl citea cu ajutorul unor 
ochelari cu lentile foarte groase. Felix ieși și cobori la parter. Nu 
se vedea nici urmă de Nathan sau de vreunul dintre prietenii lui. 
Era puţin cam devreme ca să-și facă apariţia. „Dacă omul ăsta 
lucrează, își spuse Felix, atunci lucrează noaptea”. 

Felix se întoarse apoi la complexul de locuinţe Dunstan 
House. Își împachetă aparatul de ras, lenjeria curată și cămașa 
de schimb în valiza din carton și-i spuse lui Milly, soţia lui Rudolf 
Rocker: 

— Am găsit o cameră. O să mă întorc diseară să-i mulţumesc 
lui Rudolf. 

Pe urmă își puse valiza în spatele bicicletei și se îndreptă 
către vest, spre centrul Londrei, apoi spre nord, către suburbia 
Camden Town. Găsi aici o stradă cu case mari și cândva 
fastuoase, construite pentru familiile mai pretenţioase din clasa 
de mijloc. Între timp, se mutaseră în suburbiile de la capetele 


VP -59 


noilor linii de cale ferată. În una dintre aceste case, Felix închirie 
o cameră posomorâtă de la o irlandeză numită Bridget, plătindu- 
i zece șilingi în avans pentru două săptămâni. 

Pe la prânz, se afla din nou în Stepney, în faţa casei lui Nathan 
din strada Sidney. Era o clădire micuță, construită conform 
modelului cu două camere la etaj și două la parter. Ușa din față 
era deschisă larg. Felix intră. 

Zgomotul și mirosul îl izbiră ca un pumn în faţă. Într-o 
încăpere nu mai mare de patru metri pătraţi, vreo cincisprezece- 
douăzeci de oameni se îndeletniceau cu croitoria. Bărbaţii 
coseau la mașină, iar femeile de mână, în timp ce copiii călcau 
tipurile de îmbrăcăminte deja terminate. De pe mesele de călcat 
se ridicau aburi, care se amestecau cu izul de sudoare. Mașinile 
țăcăneau, fiarele de călcat șuierau, în timp ce lucrătorii 
trăncăneau fără încetare în idiș. Pe jos, în fiecare locșor rămas 
liber, zăceau părţi de haine pregătite să fie cusute laolaltă. 
Nimeni nu-i aruncă nicio privire lui Felix: toată lumea lucra într- 
un ritm înnebunitor de rapid. 

El i se adresă persoanei celei mai apropiate, o fată care ţinea 
un bebeluș la sân. Cosea de mână nasturii de la mâneca unei 
jachete. 

— Nathan e aici? 

— Sus, răspunse ea, fără să se oprească din lucru. 

Felix începu să urce pe scara strâmtă. În fiecare dintre cele 
două dormitoare mici erau câte patru paturi. În cele mai multe 
se afla cineva, probabil oamenii care lucrau noaptea. Îl găsi pe 
Nathan în camera din spate, pe marginea patului, încheindu-se 
la cămașă. 

Nathan îl zări și îl întrebă: 

— Felix, wie geht's”? 

— Vreau să vorbesc cu tine, răspunse Felix în idiș. 

— Spune! 

— Haide afară! 

Nathan își puse haina și ieșiră împreună în strada Sidney. 
Acolo, rămaseră în bătaia soarelui, lângă fereastra deschisă a 
atelierului, unde conversaţia lor putea să fie perturbată de 
zgomotele răzbătând de dinăuntru. 

— E atelierul lui tata, îi explică Nathan. Plătește cu cinci pence 
o fată ca să coasă la mașină o pereche de pantaloni - asta 


5 Ce mai faci? (germ.) (n.red.). 
VP - 60 


înseamnă o oră de lucru pentru ea. Le plătește cu încă trei 
pence pe fetele care taie, calcă și cos nasturii. Pe urmă, duce 
pantalonii la un croitor din West End și e plătit cu nouă pence 
pentru ei. Profitul e de un penny - cât să cumperi o bucată de 
pâine. Dacă o să-i ceară zece pence croitorului din West End, o 
să fie zburat afară din magazin și afacerea o să fie preluată de 
unul dintre zecile de croitori evrei care așteaptă în stradă, cu 
mașinile de cusut la subraţ. Nu mai vreau să trăiesc așa. 

— Din cauza asta ești anarhist? 

— Oamenii ăia fac hainele cele mai frumoase din lume, dar ai 
văzut cum sunt e; îmbrăcaţi? 

— Și cum o să se schimbe lucrurile, prin violenţă? 

— Așa cred. 

— Puteam să jur că așa simţi. Nathan, am nevoie de o armă. 

— Pentru ce? chicoti nervos Nathan. 

— Ce fac anarhiștii, de obicei, cu armele? 

— Aştept să mă lâămurești tu, Felix. 

— Fură de la hoti, îi asupresc pe tirani și-i ucid pe ucigași. 

— Și ce anume dintre astea vrei să faci? 

— O să-ţi spun - dacă vrei, într-adevăr, să știi... 

Nathan se gândi o clipă, după care adăugă: 

— Du-te la cârciuma Tigaia încinsă, pe Brick Lane, colț cu 
strada Thrawl. Caută-l pe Garfield Piticul. 

— Mulţumesc! zise Felix, fără să-și poată ascunde nota de 
triumf din glas. Cât o să mă coste? 

— Cinci șilingi pentru un revolver franțuzesc de calibrul 12 
mm. 

— AȘ vrea ceva mai de calitate. 

— Armele bune sunt scumpe. 

— Înseamnă că o să mă tocmesc, zise Felix, strângându-i 
mâna lui Nathan. Mulţumesc. 

Nathan îl urmări din priviri pe când se urca pe bicicletă. 

— Poate că după aceea o să-mi povestești. 

— O să citeşti despre asta în ziare, zâmbi Felix, făcându-i un 
semn cu mâna, după care se îndepărtă. 

Merse cu bicicleta de-a lungul căii Whitechapel, după care o 
luă pe strada mare din Whitechapel, făcând la dreapta pe strada 
Osborn. Și, dintr-odată, înfățișarea străzilor se schimbă. Era 
partea cea mai aglomerată din Londra pe care o văzuse până 
atunci. Străzile erau strâmte și jegoase, aerul plin de fum și de 


VP - 61 


duhoare, iar cei mai mulţi oameni arătau mizerabil. Canalele 
dădeau pe afară de zoaie. Cu toate astea însă, zona era la fel de 
plină de viață ca un stup de albine. Mulţi oameni alergau de 
colo-colo cu cărucioarele, alții se îngrămădeau în faţa 
chioșcurilor, prostituatele ocupau fiecare colţ de stradă, pe când 
prăvăliile tâmplarilor și ale cizmarilor își etalau marfa direct pe 
pavaj. 

Felix își lăsă bicicleta în faţa ușii birtului Tigaia încinsă; dacă i- 
ar fi fost furată, n-avea decât să fure alta. Ca să intre în 
cârciumă, fu nevoit să pășească peste ceva ce părea să fie o 
pisică moartă. Înăuntru nu era decât o singură cameră, cu 
tavanul scund, pustie, cu excepţia barului aflat în capătul cel 
mai îndepărtat. Bărbaţi și femei în vârstă erau așezați pe 
banchete, de-a lungul zidurilor, în vreme ce tinerii stăteau în 
picioare în mijlocul încăperii. Felix se îndreptă spre bar, cerând 
un pahar de bere englezească Ale€ și un cârnat rece. 

Se uită în jurul lui până-l zări pe Garfield Piticul. Nu-l 
observase imediat, fiindcă omul era așezat pe un scaun. Nu 
depășea 1,20 m, avea capul mare și, după chip, părea între 
două vârste. Pe jos, lângă scaunul lui, stătea un câine negru, 
enorm. Omul vorbea cu doi bărbaţi spătoși, care păreau niște 
duri, purtând veste de piele și cămăși fără guler. Probabil erau 
gărzi de corp. Lui Felix nu-i scăpaseră burțile lor mari și zâmbi în 
sinea lui, gândind: „O să-i mănânc de vii”. Cei doi aveau halbe 
de bere, însă piticul bea gin, după câte se părea. Barmanul îi 
întinse lui Felix băutura și cârnatul: 

— Și un pahar din ginul cel mai bun, zise Felix. 

O tânără care stătea la bar își ridică privirea spre el și-l 
întrebă: 

— Pentru mine? 

Și zâmbi provocator, arătându-și dinţii stricaţi. 

Felix își întoarse privirea. 

După ce ginul îi fu adus, plăti și se îndreptă spre cei trei, care 
stăteau în picioare lângă o ferestruică ce dădea spre stradă. 
Felix se plasă între ei și ușă, apoi i se adresă piticului: 

— Domnul Garfield? 

— Cine întreabă? răspunse acesta, cu glas subţiratic, aducând 
mai mult cu un chiţăit. 


S sortiment de bere caracterizat prin drojdia care fermentează rapid, dându-i un gust 
dulce, corpolent și fructat. (n.red.). 


VP - 62 


Felix îi întinse paharul cu gin. 

— Pot să am o vorbă cu dumneavoastră despre o afacere? 

Garfield luă paharul, îl dădu pe gât și zise: 

— Nu. 

Felix sorbi la rândul lui din bere. Era mai dulce și mai puțin 
acidulată decât berea elveţiană. 

— Vreau să cumpăr o armă, continuă el. 

— Atunci, nu prea pricep de ce ai venit aici. 

— Am auzit de dumneavoastră la clubul din strada Jubileului. 

— Anarhist, nu-i așa? 

Felix rămase tăcut. 

Garfield îl măsura din cap până în picioare. 

— Și ce fel de armă ai vrea, dacă aș avea? 

— Un revolver. Unul bun. 

— Cum ar fi un Browning cu șapte gloanțe? 

— Ar fi perfect. 

— Nu am. Dacă aș avea, nu l-aș vinde. Și dacă l-aș vinde, aș fi 
nevoit să cer cinci lire pe el. 

— Am auzit că ar costa cel mult o liră. 

— Ai auzit greșit. 

Felix stătea pe gânduri. Piticul hotărâse că, din moment ce 
era străin și anarhist pe deasupra, putea să-l tragă pe sfoară. 
„Așa să fie, chibzui Felix, atunci o să jucăm cum vrei tu”. 

— N-am cum să dau mai mult de două lire. 

— Și eu n-am cum să cobor sub patru. 

— Asta înseamnă și o cutie cu muniţie? 

— Așa să fie, patru lire, cu tot cu o cutie de muniţie. 

— Mă învoiesc, zise Felix, apoi văzu că unul dintre paznici își 
reprima un zâmbet. 

După ce plătise băuturile și cârnatul, Felix nu mai avea decât 
trei lire, cincisprezece șilingi și un penny. 

Garfield îi făcu un semn din cap unuia dintre însoțitorii lui. 
Omul se duse în spatele barului și ieși pe ușa din spate. Felix își 
înfulecă pe nerăsuflate cârnatul. După câteva minute, bărbatul 
se întoarse, ţinând în mână ceva ce semăna cu o bocceluţă din 
cârpe. li aruncă o privire scurtă lui Garfield, care dădu din cap, 
pe urmă îi întinse bocceaua lui Felix. 

Acesta o desfăcu și văzu că în ea se aflau un revolver și o 
cutiuţă. Scoase arma din cârpele în care era înfășurată, 
examinând-o. 


VP - 63 


— Lasă-l jos, îi ceru Garfield, doar nu-i nevoie să-l arăţi tuturor 
amărâţilor ăstora. 

Arma era curată și bine unsă și funcţiona foarte ușor. 

— Dacă nu mă uit la el, de unde să știu că e bun? 

— Da’ tu unde te crezi, la magazinul Harrods? 

Felix deschise cutiuţa cu cartușe și încărcă butoiașul cu 
mișcări rapide, îndelung practicate. 

— Lasă dracului aia, șuieră piticul. Dă-mi banii mai repede și 
cară-te! Ești nebun de legat. 

Felix se simţea cuprins de o agitaţie care-i usca gâtul. Făcu un 
pas înapoi și îndreptă arma spre pitic. 

— lisuse Hristoase! exclamă piticul. 

— Vrei să încerc arma? întrebă Felix. 

Cei doi paznici se îndepărtară în direcţii opuse, astfel încât 
Felix să nu-i poată nimeri dintr-un singur foc. Lui îi sări inima din 
loc: nu se așteptase să fie atât de isteţi. Următoarea mișcare 
avea să fie să sară pe el. În cârciumă se lăsase brusc liniștea. 
Felix își dădea seama că n-avea cum să ajungă la ușă înainte ca 
unul dintre paznici să sară la el. Câinele cel mare mârâi, simțind 
tensiunea din aer. 

Felix zâmbi și împușcă animalul. 

In încăperea mică, zgomotul armei aproape că-i asurzi pe toți. 
Nimeni nu mișca. Bietul câine se prăbuși, sângerând. Paznicii 
piticului îngheţaseră acolo unde se aflau. 

Felix mai făcu un pas înapoi, întinzând o mână în spate, și 
găsi ușa. O deschise, cu arma îndreptată în direcţia lui Garfield, 
și ieși. 

Trânti ușa, își băgă revolverul în buzunarul de la haină și sări 
pe bicicletă. 

Auzi cum se deschide ușa cârciumii. Se avântă pe bicicletă și 
începu să pedaleze. Cineva îl apucă de mâneca hainei, dar el 
începu să pedaleze și mai repede și se eliberă. Desluși zgomotul 
unei Împuşcături și se ghemui din reflex. Cineva ţipă. Răsturnă 
un vânzător de înghețată și dădu colţul. În depărtare se auzea 
fluierul unui poliţist. Se uită în spate. Nu-l urmărea nimeni. 

După o jumătate de minut, se pierduse în labirintul din 
Whitechapel. 

Și-și spuse: „Mai am șase gloanţe”. 


VP - 64 


Capitolul 3 


Charlotte era pregătită. În sfârșit, rochia de ceremonie, pe 
care croitoresele o retușaseră de mai multe ori, arăta perfect. 
Nu-i mai adăugase decât un trandafir roșu în corsaj, urmând să 
poarte și un buchet de același fel, îmbrăcat într-o pânză fină. 
Diadema de diamante era bine fixată în coafura înaltă, iar cele 
două pene albe fuseseră și ele legate cu grijă, nu cumva să 
cadă. Totul era minunat. 

Numai că era speriată de moarte. 

— De cum o să intru în sala tronului, o avertiză ea pe Marya, 
cu siguranţă, trena se va rupe, diadema o să-mi cadă peste 
ochi, părul o să mi se desfacă, penele o să mi se lase, una într-o 
parte, alta în cealaltă, o să mă împiedic de poalele rochiei și o să 
mă întind lată pe podea. Toţi invitaţii vor izbucni în râs, dar 
niciunul nu va râde mai tare decât Majestatea Sa Regina. Apoi 
voi ieși în goană din palat, mă voi duce în parc și mă voi arunca 
în lac. 

— Nu ar trebui să vorbești astfel, îi replică Marya, pe urmă o 
încurajă, pe un ton mult mai blând: O să fii cea mai frumoasă de 
acolo. 

Lydia intră în dormitor și, apucându-și fiica de mâini, o 
îndepărtă puţin fără să-i dea drumul, ca s-o poată privi din cap 
până-n picioare. 

— Draga mea, ești atât de frumoasă..., spuse ea, după care o 
sărută. 

Charlotte o luă în braţe, încolăcindu-și mâinile în jurul gâtului 
ei și lipindu-și obrazul de al Lydiei, ca atunci când era copil și era 
fascinată de tenul catifelat al mamei. Fu surprinsă să vadă 
câteva lacrimi în ochii ei, când îi dădu drumul din strânsoare. 

— Și tu ești frumoasă, mamă. 

Rochia Lydiei era sidefie, din charmeuse, iar trena, dintr-un 
brocart vechi, tot sidefiu, era căptușită cu madipolon rubiniu. 
Charlotte avea doar două pene prinse în păr, dar mama sa, fiind 
măritată, arăta acest lucru prin cele trei pene care-i împodobeau 
coafura. Buchetul ei era format din indrușaimi și petunii roz. 

— Eşti gata? 


VP - 65 


— Sunt gata de-o veșnicie, îi răspunse Charlotte. 

— Ridică-ţi trena! 

Charlotte o ascultă și își ridică ușor trena, așa cum fusese 
învățată să facă. 

Mama o urmărea cu privirea, aprobându-i gesturile. 

— Mergem? o îndemnă ea. 

Marya le deschise ușa. Charlotte se dădu într-o parte ca să o 
lase pe mama ei să iasă prima, dar aceasta îi spuse: 

— Nu, draga mea, este noaptea ta... 

Pășiră în afara camerei ca într-o procesiune, cu Marya care 
încheia șirul, și merseră una în spatele celeilalte pe coridor și pe 
urmă pe palier. Când Charlotte ajunse în capul scărilor 
principale, nu auzi decât o explozie de aplauze. 

Tot personalul casei se strânsese la baza scărilor: menajere, 
bucătăreasa, valeţi, cameriste, grăjdari, argaţi și administratori. 
Multe chipuri o priveau cu mândrie și încântare. Charlotte era 
emoţionată de afecțiunea pe care i-o arătau și înțelese pe loc că 
și pentru ei era o seară foarte importantă. 

În mijlocul acestui grup se remarca tatăl, arătând superb în 
haina de gală neagră, din catifea, cu pantalonii trei sferturi, 
strânși pe picior și continuaţi, sub genunchi, de ciorapii lungi de 
mătase. Acestei ţinute de curtean i se adăugau sabia de la șold 
și bicornul pe care îl ţinea sprijinit de încheietura mâinii. 

Charlotte cobori scările încet. 

Tatăl o sărută pe obraz, numind-o „fetiţa mea”. 

Bucătăreasa, care o știa de mulţi ani și își permitea anumite 
libertăţi, o apucă de mânecă și îi șopti că arăta minunat. 

Charlotte o strânse de mână, recunoscătoare. 

— Mulţumesc, doamnă Harding. 

Alexei făcu o plecăciune în faţa ei. Era de-a dreptul strălucitor 
în uniforma de amiral al marinei ruse. „Ce bărbat frumos este 
Alexei, își spuse ea, mă întreb cine se va îndrăgosti de el în 
această seară”. 

Doi valeţi deschiseră ușa de la intrare. Tatăl o prinse ușor de 
cot și o conduse încet spre ieșire. Mama îi urmă, la braţul lui 
Alexei. În acest timp, Charlotte se frământa: „Dacă voi putea să 
nu mă gândesc la nimic toată seara și să merg mecanic oriunde 
mă vor conduce ceilalţi, totul va decurge cum trebuie”. 

Careta aștepta afară. William, vizitiul, și valetul Charles, 
purtând livrelele familiei Walden, stăteau în poziție de drepți de- 


VP - 66 


o parte și de cealaltă a ușii. William, corpolent și grizonant, era 
calm, dar Charles părea emoţionat. Tatăl o ajută să se urce în 
trăsură, ţinând-o de mână. Charlotte se așeză recunoscătoare și 
chibzui: „Încă n-am căzut”. 

Ceilalţi trei urcară și ei în trăsură. Pritchard aduse un coș de 
nuiele și îl puse pe podeaua caretei înainte să închidă portiera. 

Se puseră în mișcare. 

Charlotte se uită mirată la coșul de nuiele. 

— De ce au pus și coșul pentru picnic? Avem de mers doar 
vreo jumătate de kilometru. 

— Așteaptă să vezi ce coadă o să fie..., spuse tatăl. O să ne ia 
aproape o oră să ajungem acolo. 

Charlotte își dădu seama că s-ar putea să o aștepte o seară 
mai degrabă plictisitoare decât emoţionantă. 

Într-adevăr, trăsura s-a oprit la capătul dinspre Admiralty Arch 
al bulevardului The Mall. Adică la aproximativ o jumătate de 
kilometru de Palatul Buckingham. Tatăl a deschis coșul pentru 
picnic și a scos din el o sticlă de șampanie. Dar în el mai erau și 
sandviciuri cu pui, piersici de seră și un cozonac. 

Charlotte bău puţină șampanie, însă nu reuși să mănânce 
nimic. Privind pe fereastra trăsurii, văzu caldarâmul plin de tot 
felul de pierde-vară, care se îmbulzeau să se uite la procesiunea 
mai-marilor vremii. Un tânăr înalt, slăbuţ și chipeș se sprijinea 
de o bicicletă și se uita insistent la trăsura lor. Ceva din privirea 
lui o făcu să se înfioare și să se întoarcă brusc cu spatele. 

După o ieșire din casă atât de grandioasă, se gândea că statul 
enervant la coadă era și un bun prilej de a-și liniști zbuciumul 
interior. Imediat ce trăsura trecu de porţile palatului și se 
apropie de intrarea principală, ea începu deja să redevină ea 
însăși, cea normală, adică sceptică, ireverenţioasă și 
nerăbdătoare. 

Trăsura se opri și portiera fu deschisă. Charlotte își plie trena 
pe braţul stâng, își ridică poalele rochiei cu mâna dreaptă, 
cobori din caretă și intră în palat. 

Marele hol, acoperit cu un covor roșu, era o explozie de 
lumină și culoare. În ciuda scepticismului ei, un tremur de 
admiraţie și de plăcere puse stăpânire pe ea la vederea mulţimii 
de femei îmbrăcate în rochii albe de ceremonie și a bărbaţilor în 
uniforme strălucitoare. Diamantele sclipeau, săbiile scoteau un 
sunet metalic, iar penele urcau și coborau. Soldaţii din garda 


VP - 67 


regală, în uniforme roșii, stăteau neclintiți de-o parte și de alta a 
scării principale. 

Charlotte și Lydia își lăsară mantalele în camera pelerinelor, 
apoi, escortate de Stephen și de Alexei, străbătură încet holul și 
urcară marea scară, străjuită de gărzile regale cu ale lor 
halebarde și de o mulţime de trandafiri roșii și albi. La etaj, 
trecură de galeria de tablouri și intrară în prima dintre cele trei 
săli de recepţie cu candelabre enorme și pardoseli de parchet 
lucios ca sticla. Acolo procesiunea luă sfârșit. Invitaţii stăteau în 
picioare de jur-împrejurul sălii, în grupuri, făceau conversaţie și 
își admirau unii altora veșmintele. Charlotte observă că se aflau 
acolo și verișoara sa, Belinda, unchiul George și mătușa Clarissa. 
Cele două familii se salutară. 

Unchiul George purta aceleași haine ca Stephen, dar arăta 
groaznic în ele, deoarece era foarte gras și roșu la faţă. 
Charlotte se tot întreba cum se simțea mătușa Clarissa, care era 
tânără și frumoasă, alături de așa un pămpălău. 

Tatăl își tot plimba privirea pe deasupra capetelor, căutând 
parcă pe cineva. 

— L-ai văzut cumva pe Churchill? îl întrebă el pe unchiul 
George. 

— Pentru Dumnezeu, de ce ai nevoie să-l întâlnești? 

Tatăl își scoase ceasul. 

— Trebuie să ne ocupăm locurile în Sala Tronului. Va trebui să 
vă lăsăm, ca să n-o pierdem din vedere pe Charlotte, dacă nu te 
superi, Clarissa... 

Tatăl, mama și Alexei părăsiră sala. Belinda o opri pe 
Charlotte. 

— Rochia ta e superbă. 

— Este îngrozitor de inconfortabilă. 

— Stiam că vei spune asta. 

— lar tu ești nespus de frumoasă. 

— Mulţumesc, zise Belinda, pe urmă vorbi în șoaptă: Cred că 
prinţul Orlov este foarte elegant. 

— Este foarte drăguţ. 

— Cred că e mai mult decât drăguț. 

— Ce înseamnă expresia asta din ochii tăi? 

— Noi două trebuie să avem o lungă discuţie foarte curând, 
continuă Belinda pe un ton și mai șoptit. 

— Despre ce? 


VP - 68 


— Mai știi ce am discutat în ascunzătoare? Când am luat 
cărţile acelea din biblioteca de la Walden Hall? 

Charlotte se uită la unchiul și la mătușa sa, dar aceștia se 
întorseseră cu spatele ca să discute cu un bărbat smead, al 
cărui cap era acoperit cu un turban roz din satin. 

— Sigur că îmi amintesc. 

— Ei, despre asta avem de vorbit. 

În încăpere se făcu deodată liniște. Mulțimea se retrase spre 
marginile sălii pentru a lăsa un culoar de trecere pe mijloc. 
Charlotte se uită cu atenţie și îi văzu intrând pe rege și pe 
regină, urmaţi la câţiva pași distanță de pajii lor, de mai mulţi 
membri ai familiei regale și de indianul care le era gardă de 
Corp. 

Foșnetul produs de rochiile de mătase în timp ce fiecare 
dintre femeile prezente se apleca să facă reverenţa se auzea ca 
și cum toţi cei din Sala Tronului ar fi suspinat. 

e 

În Sala Tronului, orchestra, ascunsă privirilor de balconul 
menestrelilor, începu să interpreteze God Save the King. Lydia 
întoarse privirea spre ușa monumentală, străjuită de doi coloși 
poleiţi cu aur. Doi aprozi intrară în sală mergând cu spatele, 
unul dintre ei purtând un baston din aur, iar celălalt, unul din 
argint. Regele și regina mergeau cu pași măsuraţi, zâmbind 
ușor. Urcară pe podium și rămaseră în picioare în faţa tronurilor 
îngemănate. Ceilalţi membri ai suitei își aleseră locurile, însă nu 
se așezară. Nu înaintea suveranilor, ăsta era protocolul. 

Regina Maria purta o rochie de brocart auriu și o coroană de 
smaralde. „Nu e o frumusete, reflectă Lydia, dar se spune că el 
o adoră. A fost cândva logodită cu fratele mai mare al soțului ei, 
dar acesta a murit de pneumonie; iar orientarea spre noul 
moștenitor al tronului a părut dictată doar de calcule politice 
reci la vremea aceea. Oricum, toată lumea e de acord acum că 
a fost o regină și o mamă bună”. Lydiei i-ar fi plăcut să-și dea 
seama ce fel de personalitate avea. 

Începură prezentările. Una după alta, soțiile ambasadorilor 
veneau, îi făceau o reverență regelui, îi făceau o reverență 
reginei, după care se îndepărtau. Urmară ambasadorii, 
înveșmântaţi în tot soiul de costume ţipătoare și comice, de 
operetă, cu excepţia ambasadorului Statelor Unite, care purta 
un costum obișnuit de seară, negru, ca și cum ar fi vrut să le 


VP - 69 


amintească tuturor că americanii nu prea credeau în aiurelile 
astea. 

În timp ce ritualul continua, Lydia își aruncă privirea prin sală, 
analizând satinul stacojiu de pe pereți, frizele eroice de sub 
tavan, candelabrele enorme și miile de flori. li plăceau la 
nebunie pompa și ritualul, veșmintele minunate și ceremoniile 
complicate; o emoţionau și, în același timp, o linișteau. 
Surprinse privirea ducesei de Devonshire, care avea în grijă 
costumele și bijuteriile reginei - purtând titulatura Mistress of 
the Robes sau Lady-in-Waiting și schimbară un zâmbet discret. Il 
văzu pe John Burns, președintele socialist al Camerei de Comer, 
și se înveseli la vederea broderiei extravagante care îi prindea 
ca într-o cingătoare costumul de Curte. 

La sfârșitul prezentării diplomaților, regele și regina luară loc, 
urmaţi de familia regală, de diplomaţi și de cei mai importanţi 
membri ai nobilimii. Lydia și Walden, laolaltă cu nobilii de rang 
mai mic, trebuiau să stea în picioare. 

În sfârșit, începu și prezentarea debutantelor. Fiecare fată se 
oprea la intrarea în Sala Tronului, iar un organizator îi lua trena 
de pe braț și o aranja în spatele ei. Pe urmă, ea își începea 
drumul nesfârșit pe covorul roșu până la tronuri, urmărită de toţi 
ochii. Dacă o fată putea să pară graţioasă și nestânjenită acolo, 
atunci așa avea să reușească peste tot. 

Când debutanta se apropia de podium, îi dădea invitaţia sa 
lordului șambelan, care îi citea numele cu glas tare. Ea făcea o 
reverență regelui, apoi reginei. „Puţine fete știu să facă 
reverenţa cu eleganța, se gândi Lydia. Îi fusese îngrozitor de 
greu s-o convingă pe Charlotte să o repete; poate că și celelalte 
mame se confruntau cu aceeași problemă. După reverente, 
debutanta se îndepărta, fiind atentă să nu întoarcă spatele 
tronului, până nu ajungea la adăpost în mulţimea privitorilor. 

Fetele veneau una după alta, atât de aproape, încât erau în 
primejdie să calce pe trenele celor dinaintea lor. Ceremonia i se 
păru Lydiei mai puţin personală, mai superficială decât în alte 
dăţi. Ea îi fusese prezentată reginei Victoria în Sezonul din 1896, 
anul de după căsătoria ei cu Walden. Bătrâna regină nu șezuse 
pe tron, ci pe un scaun înalt, care dădea impresia că suverana 
stătea în picioare. Lydia fusese uimită de cât era Victoria de 
scundă. Trebuia să-i sărute mâna reginei. Partea asta a 
ceremoniei fusese înlăturată în acest Sezon, probabil ca să se 


VP - 70 


mai câștige timp. Din cauza asta, Curtea părea o fabrică în care 
trebuia să fie prezentat numărul maxim posibil de debutante în 
cel mai scurt timp cu putinţă. Totuși, fetele de la Sezonu/ pe 
care-l descriem nu cunoșteau diferenţa și, chiar dacă ar fi 
cunoscut, probabil că nu le-ar fi păsat prea mult de asta. 

Deodată, Charlotte își făcu apariţia la intrare. Organizatorul îi 
aranjă trena, după care o împinse ușurel; ea începu să străbată 
covorul roșu, cu capul sus, părând absolut liniștită și 
încrezătoare în ea. Lydia chibzuia: „Asta-i clipa pentru care am 
trăit”. 

Fata dinaintea lui Charlotte își făcu reverenţa, pe urmă se 
întâmplă ceva de neconceput. 

În loc să se ridice după reverență, debutanta își înălţă privirea 
spre rege, dar și brațele, într-un gest de rugă, și strigă cu 
putere: 

— Majestatea Voastră, pentru numele lui Dumnezeu, opriţi 
torturarea femeilor! 

„O sufragetă!”, medită Lydia. 

Ochii îi fugiră la fiica ei. Charlotte încremenise acolo unde se 
afla, la jumătatea drumului către podium, asistând la scenă cu o 
expresie de groază pe chipul care i se făcuse pământiu. 

Cei prezenți la ritualul din Sala Tronului erau șocați, însă 
tăcerea apăsătoare nu dură decât o clipă. Doi gentlemani cu 
rang înalt și atașați Curţii regale, cunoscuţi și sub denumirea 
gentleman-in-waiting, reacționară cel mai repede. Se repeziră, o 
luară ferm pe fată, fiecare de câte un braţ, și o scoaseră grabnic 
din sală. 

Regina se făcuse stacojie la faţă. Regele reușise să-și ia o 
figură de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Lydia se uită din nou 
la Charlotte, gândindu-se: „De ce a trebuit să urmeze fiica mea 
după ea?” 

În acel moment, toţi ochii erau aţintiţi asupra lui Charlotte. 
Lydiei îi venea să-i strige: „Prefă-te că nu s-a întâmplat nimic! 
Mergi mai departe!” 

Charlotte stătea însă nemișcată. Îi revenise un pic culoarea în 
obraji. Lydia vedea că trăgea aer în piept. 

După aceea, păși înainte. Lydia nici nu mai putea să respire. 
Charlotte îi dădu invitaţia lordului șambelan, care rosti: „E 
prezentată lady Charlotte Walden”. Charlotte se afla în faţa 
regelui. 


VP -71 


„Ai grijă!”, zicea în gând Lydia. 

Charlotte făcu perfect reverenţa. 

Făcu încă una în faţa reginei. 

Se întoarse apoi pe jumătate și se îndepărtă. 

Lydia respiră, în sfârșit, într-un suspin de ușurare. 

Femeia care stătea lângă ea - o baroană pe care o 
recunoscuse vag, dar pe care nu o cunoștea cu adevărat - șopti: 

— S-a descurcat foarte bine. 

— E fiica mea, o lămuri Lydia zâmbind. 

e 

Walden se amuzase pe ascuns de ieșirea sufragetei. 
„Pătimașă fată!”, își zise el. Sigur, în cazul în care Charlotte ar fi 
făcut o asemenea ispravă la Curte, ar fi fost îngrozit, dar, cum 
era fiica altcuiva, incidentul i se păru o pauză bine-venită în 
ceremonia interminabilă. Observase cum dominase Charlotte 
situaţia, neabătută: nici nu se aștepta la altceva de la ea. Era o 
tânără lady cu multă încredere în sine și, după părerea lui, Lydia 
ar fi trebuit să se felicite pentru cum își crescuse fiica, în loc să- 
și facă griji neîncetat. 

Cu ani în urmă admira ocaziile ca asta. Când era tânăr, îi 
plăcea mult să se îmbrace în haine de Curte și să fie șic. Pe 
vremea aceea avea și picioare pentru asta. Însă în prezent, i se 
părea că arăta ridicol în pantaloni până la genunchi și cu ciorapi 
de mătase, fără a mai pomeni și de blestemata aia de sabie de 
oțel. Și luase parte la atâtea adunări ale Curţii, încât ritualul atât 
de pitoresc își pierduse puterea de fascinație asupra lui. 

Se întreba ce părere o fi avut regele George. Lui Walden îi 
plăcea regele. Sigur, în comparaţie cu tatăl lui, Eduard al VII-lea, 
George era un tip mai degrabă șters și blând. Mulţimile n-aveau 
să strige niciodată „Bătrânul Georgie!”, așa cum strigaseră 
„Bătrânul Teddie!” Dar, în cele din urmă, ţineau la George 
pentru calmul lui tăcut și stilul modest de viaţă. Știa să fie ferm, 
deși recurgea rareori la asta; în plus, lui Walden îi plăcea un 
bărbat care putea să ţintească bine. Și considera că domnia 
suveranului în cauză avea să fie foarte bună. 

Într-un sfârșit, ultima debutantă își făcu reverența și se 
îndepărtă, apoi regele și regina se ridicară. Orchestra începu iar 
să cânte imnul naţional; regele se înclină, iar regina făcu o 
reverență, întâi către ambasadori, pe urmă spre soțiile 
ambasadorilor, după care spre ducese și, în sfârșit, spre miniștri. 


VP- 72 


Regele luă mâna reginei. Pajii îi ridicară trena. Aprozii se 
retraseră mergând tot cu spatele. Și cuplul regal părăsi sala, 
urmat de restul anturajului, în ordinea rangurilor. 

Pentru supeu, erau împărţiţi în trei săli: una pentru familia 
regală și prietenii lor cei mai apropiaţi, una pentru Corpul 
diplomatic și alta pentru ceilalţi invitaţi. Walden era prieten cu 
regele, dar nu unul intim, așa că fu plasat în adunarea generală, 
în a treia sală. Alexei însă avea să stea laolaltă cu ambasadorii. 

În sala supeului, Walden își reîntâlni familia. Lydia strălucea 
de încântare. 

— Felicitări, Charlotte, zise Walden. 

— Cine era fata aceea îngrozitoare? se interesă Lydia. 

— Am auzit pe cineva spunând că e fiica unui arhitect, 
răspunse Walden. 

— Asta explică totul, zise Lydia. 

— De ce asta explică tot? întrebă Charlotte, care părea uluită. 

— Mama ta vrea să spună că fata nu e chiar din crema înaltei 
societăți, zâmbi tatăl. 

— Dar de ce crede că regele torturează femei? 

— Vorbea de sufragete. Dar haide să nu discutăm despre așa 
ceva în seara asta; e o mare ocazie pentru noi. Să cinăm! 
Felurile de mâncare arată minunat. 

Se afla acolo o masă lungă, de tip bufet, plină de flori și de 
mâncăruri reci și calde. Servitorii în livrele regale, stacojiu cu 
auriu, așteptau să le ofere oaspeţilor homari, păstrăvi file, 
potârnichi, șuncă de York, ouă de fluierar și tot soiul de pateuri 
și deserturi. Walden își umplu farfuria și se așeză să mănânce. 
După ce stătuse mai bine de două ore în picioare în Sala 
Tronului, îi era foarte foame. 

În cele din urmă, Charlotte află despre sufragete, despre 
grevele foamei și despre faptul că, în consecinţă, erau hrănite 
cu forţa. „Desigur, subiectul nu e tocmai delicat, ca să spun doar 
atât, și cu cât ea rămâne mai multă vreme într-o ignoranță 
binecuvântată, cu atât mai bine, își zise Walden. La vârsta ei, 
viaţa ar trebui să fie un șir nesfârșit de petreceri și de picnicuri, 
rochii și pălării, bârfe și flirturi”. 

Cert e că toată lumea vorbea despre „incident” și de „fata 
aceea”. George, fratele lui Walden, se așeză lângă el și intră 
direct în subiect. 

— „Ea” e o anume domnişoară Mary Blomfield, fiica 


VP-73 


răposatului sir Arthur Blomfield. Mama ei se afla în salon în 
momentul acela. Când a aflat ce a făcut fiica ei, a leșinat. 

George părea să se amuze de scandal. 

— Probabil că era singurul lucru pe care-l putea face, replică 
Walden. 

— Ce mai rușine pentru familie, adăugă George. N-o să-i mai 
vedem pe Blomfield la Curte vreo două-trei generații. 

— N-o să le simţim lipsa. 

— Nu. 

Walden îl zări pe Churchill, care își croia drum spre ei prin 
mulţime. li scrisese, ce-i drept, Prim-Lordului Amiralității despre 
convorbirea cu Alexei și abia aștepta să discute pasul următor, 
dar nu acolo. işi întoarse privirea, sperând ca tânărul Churchill 
să priceapă mesajul. Ar fi trebuit să-și dea seama însă că nu era 
cazul să spere ca Prim-Lordul Amiralității să ţină cont de mesaje 
atât de subtile. 

— Putem să avem o mică discuţie? întrebă Churchill 
aplecându-se peste scaunul lui Walden. 

Stephen se uită la fratele lui, pe al cărui chip apăruse o 
expresie de groază, apoi îi aruncă o privire resemnată și se 
ridică. 

— Să mergem în galeria de pictură, propuse Churchill. 

Walden îl urmă. 

— Presupun că și dumneavoastră, începu Churchill, o să-mi 
spuneţi că e numai din vina Partidului Liberal. 

— Așa și cred, zise Walden. Dar nu despre asta doreați să 
discutăm. 

— Evident că nu. 

Cei doi bărbaţi se plimbau prin galeria cea lungă. 

— Nu putem să recunoaștem Balcanii ca sferă de influenţă 
rusă, adăugă Churchill. 

— Mă temeam că asta o să afirmați. 

— La ce le trebuie Balcanii? Evident, lăsând la o parte aiurelile 
cu simpatia pentru naționalismul slav, spuse Churchill. 

— Vor să aibă o cale de acces la Mediterana. 

— Asta ar fi în avantajul nostru, dacă ne-ar fi aliaţi. 

— Exact. 

Ajunseseră la capătul galeriei și se opriră. 

— Există vreo posibilitate să le oferim zona asta de acces fără 
să redesenăm harta Peninsulei Balcanice? întrebă Churchill. 


VP - 74 


— M-am gândit la asta. 

— Și aţi găsit o  contrapropunere, zâmbi Prim-Lordul 
Amiralității. 

— Da. 

— S-o aud. 

— Noi discutăm aici despre trei întinderi de apă: Bosforul, 
Marea Marmara și Dardanelele, explică Walden. Dacă le putem 
da aceste căi maritime, n-o să mai vrea Balcanii. Acum, să 
presupunem că întreaga zonă de acces dintre Marea Neagră și 
Mediterana ar putea fi declarată cale maritimă internaţională, 
menită să ofere liberă trecere navelor tuturor naţiunilor, trecere 
garantată atât de Rusia, cât și de Anglia. 

Churchill începu să se plimbe din nou, încet și gânditor. 
Walden îl urmă, așteptând un răspuns. 

În cele din urmă, Churchill rupse tăcerea. 

— Acea zonă artrebui să fie o cale maritimă internaţională, în 
orice situaţie. Ceea ce îmi sugerați este să oferim, ca și cum am 
face o concesie, ceva ce oricum ne dorim și noi. 

— Da. 

Churchill își ridică privirea și, brusc, un zâmbet larg i se 
așternu pe faţă. 

— Când vine vorba despre manevre machiavelice, nimeni nu 
se poate pune cu aristocrația britanică. În regulă. Continuati, 
propuneţi-i asta lui Orlov! 

— Nu vreţi mai întâi să discutaţi asta în Cabinet? 

— Nu. 

— Nici măcar cu secretarul pentru Afaceri externe? 

— Nu în stadiul ăsta. Rușii vor dori, cu siguranţă, să modifice 
propunerea - o să vrea detalii despre cum va fi aplicată această 
garantare, cel puţin -, așa că o să mă duc în Cabinet când 
înţelegerea va fi prezentată în toate detaliile. 

— Foarte bine. 

Walden se întreba cât de multe știau cei din Cabinet despre 
ce puneau la cale el și Churchill. Și Prim-Lordul Amiralității putea 
fi machiavelic. Oare toată povestea asta semăna cumva cu o 
mașinărie complicată, cu rotițe acţionând alte rotițe? 

— Unde e Orlov acum? întrebă Churchill. 

— In sala de supeu a diplomaților. 

— Haide să mergem și să-i facem propunerea chiar acum. 

Walden clătină din cap, gândindu-se că nu degeaba era 


VP-75 


acuzat Churchill că era impulsiv. 

— Nu e momentul potrivit. 

— Walden, nu putem să așteptăm momentul potrivit. Fiecare 
zi contează. 

„E nevoie de unul mai mare decât tine ca să mă hărțuiești”, 
chibzui Walden. 

— Churchill, va trebui să lăsaţi asta pe seama judecății mele. 
O să vorbesc despre asta mâine-dimineaţă cu Orlov. 

Prim-Lordul Amiralității părea pe punctul să se ia la harţă, dar 
reuși vizibil să se liniștească. 

— Bine. Nu cred că Germania o să declare război la noapte, 
zise Churchill, apoi se uită la ceas și adăugă: Trebuie să plec. 
Țineţi-mă la curent cu toate! 

— Sigur că da. La revedere! 

Churchill cobori scara, în vreme ce Walden se întoarse în sala 
supeului. Petrecerea era pe terminate. Cum regele și regina 
plecaseră și toți oaspeții luaseră masa, nu mai aveau motive să 
rămână. Walden își adună familia și coborâră scările. În holul cel 
mare se întâlniră și cu Alexei. 

În timp ce doamnele se duceau la garderobă, Walden îi ceru 
unuia dintre lachei să-i cheme trăsura. 

„Una peste alta, medită el, a fost o seară mai degrabă de 
succes”. 

e 

The Mall îi aducea aminte lui Felix de străzile din cartierul 
vechilor grajduri din Moscova. Era un bulevard larg și drept, care 
ducea de la Trafalgar Square până la Palatul Buckingham. Pe o 
latură, era mărginit de clădiri mari, printre care palatul St. 
James. Pe cealaltă, se afla parcul cu același nume. Trăsurile și 
mașinile așteptau aliniate pe ambele laturi ale șoselei, ocupând- 
o pe jumătate din lungimea sa. Șoferii și vizitiii stăteau sprijiniți 
de vehiculele lor, căscând, foindu-se de colo-colo, așteptând să 
fie chemaţi la palat ca să-și ia stăpânii și stăpânele. ; 

Trăsura lui Walden aştepta pe partea dinspre parc. Intr-o 
livrea albastru cu roz, culorile familiei Walden, vizitiul lor stătea 
lângă cai, citind un ziar la lumina unui felinar de trăsură. Ceva 
mai departe, la adăpostul întunericului din parc, Felix îl urmărea. 

Anarhistul era disperat. Planul îi fusese compromis. 

Nu pricepuse diferenţa dintre cuvintele englezești „vizitiu” și 
„valet” și, în consecință, nu înţelesese anunţul din The Times 


VP - 76 


referitor la chemarea trăsurilor. Se gândise că vizitiul va aștepta 
la poarta palatului până la venirea stăpânului, apoi va fugi să 
aducă trăsura. În momentul acela, plănuise Felix, el avea să-l 
pună la pământ pe vizitiu, îi va lua livreaua și va duce în locul lui 
trăsura la palat. 

De fapt, vizitiul rămânea lângă trăsură, iar valetul aștepta la 
poarta palatului. Când urma să fie chemată, valetul va veni în 
fugă de la palat, apoi amândoi se vor urca în ea ca să-și ia 
stăpânii. Asta însemna că Felix trebuia să anihileze doi bărbaţi, 
nu unul; și mai greu era că trebuia să facă totul pe neobservate, 
astfel încât niciunul dintre sutele de servitori aflaţi pe bulevardul 
Mall să nu-și dea seama că s-a petrecut ceva. 

De când înţelesese ce greșeală făcuse, în urmă cu două ore, 
se tot frământase cu problema asta, fără să-l scape din ochi pe 
vizitiu, care stătuse de vorbă cu colegii lui, analizase un Rolls- 
Royce parcat în apropiere, jucase un joc cu monede de o 
jumătate de penny și ștersese geamurile trăsurii. După câte se 
părea, era logic să abandoneze planul și să încerce să-l ucidă cu 
altă ocazie pe Orlov. 

Felix însă ura ideea asta. În primul rând, pentru că nu era 
sigur că avea să mai aibă vreo ocazie atât de bună. Și în al 
doilea rând, voia să-l ucidă în ziua aia. Văzuse cu ochii minţii 
împușcătura, felul în care avea să cadă prinţul; compusese deja 
telegrama codificată pe care urma să i-o trimită lui Ulrich la 
Geneva; își închipuise încântarea lucrătorilor din micuța 
tipografie, apoi titlurile din ziarele lumii și, în sfârșit, valul 
revoluției care avea să măture Rusia. „Nu mai pot să mai amân: 
vreau să se întâmple acum”, își zicea el. 

În vreme ce se uita, un tânăr într-o livrea verde se apropie de 
vizitiul lui Walden și întrebă: 

— Cum o duci, William? 

„Deci pe vizitiu îl cheamă William”, reflectă Felix. 

— Nu trebuie să mormăi, John, răspunse William. 

Felix nu pricepu cuvintele astea. 

— Ceva nou? îl iscodi John. 

— Da, revoluţie. Regele zice că la anul toţi vizitiii pot să 
meargă la palat la supeu și bogătanii o să aștepte pe bulevardul 
Mall. 

— Bună poveste! 

— Mie-mi spui? 


VP - 77 


Și John plecă. 

„Pot să scap de William, se gândi Felix, dar ce fac cu valetul?” 

Incercă să schițeze în minte un scenariu al desfășurării 
atentatului. Walden și Orlov vor ieși în fața palatului. Ușierul îl 
va anunţa pe valetul lui Walden, care o va lua la fugă de la palat 
la trăsură, pe o distanţă de vreun sfert de kilometru. Valetul îl va 
vedea pe Felix în hainele lui William și va da alarma. 

„Dar dacă valetul va ajunge în parc și va vedea că trăsura nu 
mai e acolo? lată o idee! Valetul se va întreba dacă nu cumva a 
uitat unde a lăsat-o. Se va uita după ea. Va începe să caute 
trăsura, speriat. In cele din urmă, se va recunoaște învins și se 
va întoarce la palat, ca să-i spună stăpânului că nu găsește 
trăsura. lar în timpul ăsta, eu voi fi cel care va mâna trăsura și 
pe proprietari prin parc. Aș putea s-o fac!”, reflectă Felix. 

Era mai riscant decât înainte, dar planul părea fiabil. 

Nu mai avea timp de gândire. Primii valeţi începeau deja 
alerge în jos pe bulevardul The Mall. Mașina Rolls-Royce din fața 
trăsurii lui Walden fusese chemată. William își punea pălăria, ca 
să fie pregătit. 

Felix ieși de la adăpostul tufișurilor și făcu câţiva pași spre el, 
strigându-l: 

— Hei! William! 

Vizitiul se uită la el, încruntându-se nedumerit. 

Felix îl strigă din nou, pe un ton grăbit: 

— Vino încoace, repede! 

William își împături ziarul, ezită un moment, apoi se îndreptă 
încet spre Felix. 

Acesta rosti pe un ton ușor panicat, eliberându-se astfel și de 
o parte din tensiunea pe care o simţea: 

— Uită-te la asta! îi zise el, arătând spre tufișuri. Știi ceva 
despre asta? 

— Ce? întrebă William, mirat, îndreptându-se să se uite în 
locul indicat de Felix. 

— Asta, răspunse Felix și, brusc, îndreptă arma spre el. Dacă 
scoţi un sunet, te împușc. 

William era înspăimântat. Felix îi putea vedea albul ochilor în 
semiîntuneric. Era un bărbat masiv, dar mai în vârstă decât el. 
„Dacă face vreo prostie și-mi încurcă planul, îl omor”, chibzui 
Felix, furios. 

— Mergi, îi șuieră Felix. 


VP - 78 


Omul șovăia. 

„Trebuie să-l iau din lumină”, își spuse Felix. 

— Mergi, ticălosule! 

William intră în tufișuri. 

Felix îl urmă. La vreo cincizeci de metri de The Mall, îi ordonă: 

— Oprește-te! 

William se opri și se întoarse. 

„Dacă vrea să se lupte, aici are s-o facă”, reflectă Felix. 

— Scoate-ţi hainele, îi ceru anarhistul. 

— Ce? 

— Dezbracă-te! 

— Ești nebun, șopti William. 

— Ai dreptate, sunt nebun. Scoate-ţi hainele! 

William șovăia. 

„Dacă îl împușc, o să vină cineva? Tufișurile o să atenueze 
zgomotul? Aș putea să-l omor fără să-i fac vreo gaură în 
uniformă? Aș putea să-i scot haina și să fug înainte să apară 
cineva?” 

Felix trase piedica revolverului. 

William începu să se dezbrace. 

Dinspre bulevardul Mall se auzea zumzetul specific unei 
activităţi în creștere: șoferii mașinilor porneau motoarele, 
clopoţeii scoteau clinchete scurte, caii tropăiau și oamenii 
strigau unii la alţii și la cai. În orice clipă, valetul avea să vină 
după trăsura lui Walden. 

— Mai repede! zise Felix. 

William rămăsese doar în lenjeria de corp. 

— Leapădă tot, îi porunci Felix. 

William își scoase icnind izmenele și chiloţii. Rămas gol-pușcă, 
tremura de frică și își acoperea părţile genitale cu mâinile. 

— Întoarce-te! comandă Felix. 

William se supuse. 

— Lungește-te la pământ, cu faţa în jos. 

Omul se conformă. 

Felix lăsă arma. Își scoase grăbit haina și pălăria și îmbrăcă 
livreaua roz-albastră, își puse pe cap jobenul și din hainele pe 
care William le aruncase pe jos. Se gândi să-și pună și pantalonii 
scurți până la genunchi și ciorapii albi, dar, în cele din urmă, 
hotărî să renunţe: în trăsură va sta jos și nu-i va observa nimeni 
pantalonii și cizmele, mai ales în lumina slabă a felinarelor 


VP - 79 


stradale. 

Băgă pistolul în buzunarul hainei pe care și-o dezbrăcase și o 
luă sub braț. Apoi făcu o legăturică din lenjeria de corp a lui 
William. 

Vizitiul încercă să se uite în jur. 

— Nu mișca! se răsti Felix. 

Pe urmă, încetișor, se îndepărtă. 

William avea să mai stea așa o vreme, după care, gol-pușcă, 
va încerca să revină acasă la Walden fără să-l vadă nimeni. Nu 
prea era cu putinţă să se ducă să reclame la poliţie că fusese 
jefuit de haine înainte să apuce să-și pună ceva pe el, doar dacă 
nu cumva era un tip prea nerușinat. Ce-i drept, dacă ar fi știut 
că Felix intenţiona să-l ucidă pe prinţul Orlov, ar fi uitat de 
modestie; dar cum să-i treacă lui așa ceva prin cap? 

Felix azvârli legăturica într-un tufiș, după care pătrunse în 
lumina felinarelor de pe bulevardul The Mall. 

Acolo era posibil ca planul lui să dea greș. Până atunci, abia 
dacă fusese o persoană dubioasă, ascunzându-se prin tufișuri. 
Din clipa travestirii cu livreaua lui William, devenise clar un 
impostor. Dacă unul dintre prietenii lui William - de exemplu 
John - s-ar fi uitat îndeaproape la faţa lui Felix, jocul s-ar fi 
încheiat. 

Se urcă repede în trăsură, își puse haina lui pe scaunul de 
lângă el, își aranjă pălăria, verifică piedica revolverului și biciui 
caii să pornească. Trăsura ieși în drum. 

„Am ajuns până aici, oftă el ușurat; o să pun mâna pe Orlov!” 

În vreme ce trăsura străbătea bulevardul The Mall, Felix se 
uita pe trotuar, după valetul în livrea roz-albastră al lui Walden. 
Cel mai mare ghinion ar fi fost să fie văzut de acesta, care va 
recunoaște nuanțele respective ca fiind ale lui Walden și va sări 
în spatele trăsurii, nebănuind că în locul lui William stătea, de 
fapt, Felix. Anarhistul scoase o înjurătură, fiindcă un automobil îi 
ieșise în faţă, obligându-l să oprească brusc caii. Se uită în jur, 
neliniștit. Valetul nu se vedea pe nicăieri. După o clipă, drumul 
fu iar liber și el porni mai departe. 

La capătul dinspre palat al bulevardului, văzu un spaţiu liber 
în dreapta, pe partea cu parcul, la o distanță mare de drum. 
Valetul urma să vină pe trotuarul opus, fără să vadă trăsura. Se 


VP - 80 


strecură în spaţiul acela și trase frâna”. 

În planul original, ar fi fost foarte posibil ca Walden să intre în 
trăsură fără să se uite atent la vizitiu; în momentele acelea însă, 
Stephen putea vedea, cu siguranţă, că valetul lui lipsea. Ușierul 
de la palat va fi nevoit să deschidă ușa trăsurii și să tragă scara. 
Oare Walden se va opri să-l întrebe pe vizitiu despre asta sau va 
lăsa întrebările pentru acasă? Dacă i se va adresa lui Felix, 
atunci anarhistul va fi nevoit să vorbească și glasul îl va da de 
gol. „Ce-o să fac atunci? chibzui Felix. O să-l omor pe Orlov în 
ușa palatului și o să-mi asum consecinţele”. 

Deodată, îl văzu pe valetul cu livrea albastră și roz alergând 
pe trotuarul opus. 

Felix sări în trăsură, eliberă frâna și intră în curtea Palatului 
Buckingham. 

Se stătea la coadă. În faţa lui, femei frumoase și bărbaţi bine 
hrăniţi urcau în trăsuri și în mașini. În spate undeva, pe 
bulevardul The Mall, valetul lui Walden alerga încoace și-ncolo, 
căutându-și trăsura. Cât avea să treacă până să se întoarcă? 

Servitorii de la palat utilizau un sistem rapid și eficient de a-i 
face pe oaspeţi să urce în vehicule. În timp ce pasagerii se urcau 
în trăsură, la ușă, un servitor striga numele următorilor oaspeţi, 
iar altul întreba cine venea la rând. 

Coada se mișca; un servitor se apropie de Felix. 

— Contele de Walden, rosti el, iar servitorul se duse înăuntru. 

„N-o să iasă prea repede”, se gândi Felix. 

Coada se mișcă din nou; nu mai rămăsese decât o mașină în 
fața lui. „Dar-ar Domnul să n-o tărăgăneze”, se rugă el. Şoferul 
deschise portierele pentru un cuplu mai vârstnic și mașina 
plecă. 

Felix duse trăsura în faţa ușii, oprindu-se un pic prea în faţă, 
astfel încât chipul să nu-i fie în lumina venind de dinăuntru și să 
stea cu spatele la ușile palatului. 

Aștepta, fără să îndrăznească să se uite în jur. 

Auzi glasul unei fete care întreba în rusă: 

— Și câte doamne ţi-au propus căsătorii în seara asta, Alexei? 

Un strop de sudoare îi căzu în ochi, iar el îl șterse cu mâna. 


7 Trenurile și trăsurile acelor vremuri frânau printr-o metodă foarte primitivă numită 
Shoe Brake, ceea ce azi numim frână pe saboți. Adică un material de fricțiune apăsa 
direct pe suprafaţa de rulare a roții metalice. Acestea erau, de obicei, niște blocuri din 
lemn legate de un levier acţionat manual. Așadar, am putea spune la modul general 
că primele „plăcuţe de frână” au fost realizate din lemn. (n.red.). 


VP - 81 


Un bărbat întreba: 

— Unde dracu' e valetul meu? 

Felix băgă mâna în buzunarul hainei de lângă el și și-o 
încleștă pe revolver. „Mai am șase gloanţe”, chibzui el. 

— William, unde e Charles? 

Felix se încordă. Avea impresia că-i simţea privirea lui Walden 
ațintită în ceafă. Fata de adineauri spuse, din trăsură: 

— Vino, tată! 

— William surzește la bătrâneţe..., mormăi Walden urcând în 
trăsură, apoi portiera fu închisă. 

— Pornește, vizitiu! spuse servitorul palatului. 

Felix răsuflă ușurat că nu fusese deconspirat și porni. 

O clipă, detensionarea îl făcu să se simtă slăbit. Apoi însă, pe 
când scotea trăsura din curte, simţi un val de entuziasm. Orlov 
se afla în puterea lui, închis într-o cutie în spatele său, prins ca 
un animal într-o capcană. În acele momente, nimic nu-l mai 
putea opri pe Felix. 

Conduse trăsura în parc. 

Ținând frâul cu dreapta, își băgă mâna stângă în mâneca 
hainei proprii. După aceea, schimbă frâul și-și băgă mâna în 
cealaltă mânecă. Se ridică în picioare, aranjându-și livreaua pe 
umeri. Pipăi în buzunar, atingând pistolul. 

Se așeză iar și-și legă un fular la gât. 

Era gata. 

Nu-i mai rămânea decât să aleagă momentul potrivit. 

Avea doar câteva minute. Casa lui Walden se afla la mai puţin 
de un kilometru de palat. Mersese pe drumul acesta cu o seară 
în urmă, în recunoaștere. Găsise două locuri potrivite, unde un 
felinar avea să lumineze chipul victimei; în plus, în apropiere se 
aflau câteva tufișuri dese, în care putea să se facă nevăzut după 
aceea. 

Primul loc se vedea deja, la vreo cincizeci de metri în faţă. 
Apropiindu-se, zări însă un bărbat în haine de seară, oprit lângă 
felinar ca să-și aprindă un trabuc. Prin urmare, trecu de locul 
respectiv. 

Al doilea loc era o cotitură a drumului. Dacă era și acolo 
cineva, Felix va risca, pur și simplu, și, dacă era nevoie, îl va 
omori și pe intrus. 

Șase gloanţe. 

Văzu curba. Mână caii un pic mai repede. Din trăsură se auzea 


VP - 82 


râsul fetei. 

Ajunse la cotitură. Își simţea nervii întinși precum corzile unui 
pian. 

Acum. 

Lăsă frâul și trase frâna. Caii se opriră brusc și trăsura 
hurducăi, zgâlțâindu-se. 

Din trăsură, auzi ţipătul unei femei și un strigăt de bărbat. În 
glasul femeii era ceva neliniștitor pentru el, însă n-avea timp să 
se întrebe ce anume. Sări jos, își trase fularul peste gură și nas, 
scoase arma din buzunar și trase percutorul. 

Extrem de hotărât și plin de furie, deschise brusc ușa trăsurii. 


VP - 83 


Capitolul 4 


Se auzi ţipătul unei femei; în clipa aceea timpul se opri în loc. 

Felix cunoștea glasul acela. Țipătul îl izbise ca un pumn în 
stomac. lar șocul îl paraliză. 

Ar fi trebuit să-l repereze pe Orlov, să-l ţintească, să apese pe 
trăgaci, să mai tragă un glonţ ca să fie sigur că l-a omorât, după 
care să se întoarcă și să fugă în tufișuri... 

În loc de asta, se uită să vadă de unde venea ţipătul și văzu 
faţa femeii. Rămase ca trăsnit, o cunoștea, și totuși avea 
impresia că n-o mai văzuse din ziua precedentă, nu de 
nouăsprezece ani. Ochii ei erau măriţi de spaimă, iar gura mică 
și roșie pregătită parcă de alt țipăt. 

Lydia. 

Felix rămăsese în ușa trăsurii, cu gura deschisă de uimire pe 
sub fular, cu arma aţintită la întâmplare, și gândind: „Lydia mea 
- aici, în trăsură...” 

În vreme ce se uita la ea, nu-și dădea seama decât foarte vag 
că Walden se apropia de el, cu o încetineală anormală, dinspre 
partea dreaptă. În mintea lui Felix nu stăruia însă decât un 
singur gând: „Așa arăta, cu ochii măriţi și cu gura deschisă, 
când zăcea goală sub mine şi-mi încolăcea mijlocul cu 
picioarele, ţintuindu-mă cu privirea și ţipând de plăcere... 

Pe urmă văzu că Walden trăsese o sabie... 

„Pentru numele lui Dumnezeu, o sabie?”, reflectă el, apoi zări 
cum lama ei străluci în lumina felinarului când se lăsă în jos să 
pareze lovitura. Dar se mișcă prea încet, prea târziu. Sabia îl izbi 
în mâna dreaptă, făcându-l să scape revolverul, care se izbi de 
caldarâm și se descărcă scoțând un zgomot asurzitor. 

Explozia rupse vraja. 

Walden trase înapoi sabia, încercând să i-o înfigă lui Felix în 
inimă. Anarhistul făcu o eschivă și vârful sabiei îi străpunse 
haina și jacheta, înfigându-i-se în umăr. Sări înapoi din reflex și 
spada ieși. Simţi, prin cămașă, șuvoiul de sânge cald. 

Se uită pe jos, după pistol, însă nu-l zări pe nicăieri. Işi ridică 
iar privirea și văzu că Walden și Orlov se ciocniseră unul de 
altul, încercând să iasă în același timp pe ușa strâmtă a trăsurii. 


VP - 84 


Brațul drept al lui Felix îi atârna neajutorat pe lângă trup. Își 
dădu seama că era neînarmat și neajutorat. Nici măcar nu-l 
putea gâtui pe Orlov, deoarece nu-și mai putea folosi braţul 
rănit. Eșuase îngrozitor, numai și numai din cauza glasului unei 
femei din trecut. 

„După toate astea, se gândi el cuprins de amărăciune, după 
toate astea”. 

Cuprins de disperare, se întoarse și o luă la fugă. 

— Ticălos nenorocit! zbiera Walden. 

Rana lui Felix îl chinuia la fiecare pas. Auzi pe cineva cum 
fugea în spatele lui. Pașii păreau prea ușori ca să fie ai lui 
Walden: însemna că Orlov era cel care-l urmărea. Fu aproape să 
se lase pradă isteriei, când își spuse: „La naiba, din urmăritor 
am devenit urmărit, acum Orlov mă urmărește și n-am altă 
scăpare decât prin fugă!” 

Părăsi drumul, aruncându-se în tufișuri. Îl auzi pe Walden 
strigând: 

— Alexei, vino înapoi! E înarmat! 

„Ei nu ştiu că am scăpat arma, își spuse Felix. Dacă aș mai 
avea-o acum, aș putea să-l împușc pe Orlov”. 

Mai alergă puţin, după care se opri să asculte. Nu se mai 
auzea nimic. Orlov renunțase la urmărire. 

Se sprijini de un copac. Fuga scurtă, dar rapidă, îl epuizase. 
După ce-și recăpătă suflarea, își scoase jobenul și livreaua 
furată, atingându-și cu grijă rănile. Îl dureau înfiorător, însă el 
luă asta ca pe un semn bun, deoarece dacă ar fi fost prea grave, 
probabil că și-ar fi simţit braţul drept și degetele amorţite. 
Umărul îi sângera încetișor și îi zvâcnea. Mâna îi fusese tăiată în 
zona care lega arătătorul de degetul mare și sângera puternic. 

Trebuia să iasă din parc înainte ca Walden să se apuce să 
facă tărăboi. 

Își puse cu greu jobenul la loc. Livreaua o lăsă pe jos, unde 
căzuse. Își strecură mâna dreaptă pe sub subsuoara stângă, ca 
să mai estompeze durerea și să încetinească sângerarea. Și, 
clătinându-se, se îndreptă spre bulevardul The Mall. 

Lydia. 

Pentru a doua oară în viaţă, ea provoca o catastrofă. Prima 
dată se întâmplase în 1895, la Sankt Petersburg... 

Nu. Nu-și permitea să se gândească în clipele acelea la ea, nu 
încă. Trebuia să rămână raţional. 


VP - 85 


Văzu cu ușurare că bicicleta se afla acolo unde o lăsase, sub 
ramurile unui copac mare, aplecate până la pământ. Se urcă pe 
ea și o luă prin iarbă spre marginea parcului. Oare Walden 
avusese vreme să alerteze poliția? Căutau deja un bărbat înalt, 
într-o haină neagră? Se uita la ce se petrecea pe bulevardul The 
Mall. Valeţii continuau să alerge încoace și-ncolo, motoarele 
mașinilor urlau, trăsurile făceau manevre. Oare cât trecuse de 
când Felix se urcase în trăsura lui Walden - douăzeci de minute? 
În timpul ăsta, lumea se întorsese pe dos. 

Trase adânc aer în piept și-și scoase bicicleta pe drum. Toţi 
erau ocupați, nimeni nu-i arunca nicio privire. Cu mâna dreaptă 
vârâtă în buzunarul hainei, se urcă în șa, își luă avânt și începu 
să pedaleze, ţinând ghidonul cu stânga. 

Poliţiștii înconjuraseră palatul. Dacă Walden îi mobilizase 
repede, atunci ar fi putut să formeze un cordon în jurul parcului 
și să blocheze drumurile de acces. Felix se uită înainte, spre 
Arcul Amiralității. Nu părea să fie niciun drum blocat. După ce va 
trece de clădirea comandamentului marinei militare, va ajunge 
în West End și o să-i fie pierdută urma. 

Pe când se apropia de Arc, o mașină se apropie de el și, în 
același timp, un poliţist blocă drumul din faţă. Felix se opri, 
pregătit să o ia la fugă, însă polițistul nu făcea decât să 
oprească traficul pentru ca o altă mașină, care, după cât se 
părea, îi aparţinea vreunui demnitar, să iasă pe o poartă. După 
ce mașina ieși, polițistul salută, apoi făcu semn cu braţul pentru 
ca traficul să se reia. 

Felix pedală pe sub Arc și ajunse în Piaţa Trafalgar. 

„Prea încet, Walden”, își spuse el plin de satisfacţie. 

Se făcuse miezul nopţii, însă cartierul West End era luminat 
de felinare și plin de oameni și traficul era în toi. Erau polițiști 
peste tot și nu se mai vedea niciun alt biciclist: Felix devenise 
bătător la ochi. Se gândea să-și abandoneze bicicleta și să se 
întoarcă pe jos în Camden Town, însă nu era sigur că va putea 
merge pe jos până acolo: se simţea obosit. 

Din Piaţa Trafalgar o luă spre strada St. Martin's Lane, după 
care părăsi străzile principale și o luă pe aleile din spatele zonei 
teatrelor. O stradelă cufundată în beznă fu luminată brusc de 
ușa din spate a unei scene, pe care ieși un grup de actori 
vorbind tare și râzând. Ceva mai încolo, auzi gemete și suspine 
și trecu pe lângă un bărbat și o femeie care făceau dragoste în 


VP - 86 


picioare, lipiţi de o ușă. 

Ajunse apoi la intersecţia cu strada Bloomsbury. Pe acolo era 
ceva mai liniște și mai întuneric. Pedală spre nord, pe strada 
Gower, pe lângă faţada clasică a universităţii pustii. li era 
îngrozitor de greu să mai apese pedalele și-l durea tot trupul. 
„Încă vreo doi kilometri”, se îmbărbătă el în gând. 

Se dădu jos de pe bicicletă ca să traverseze bulevardul Euston 
Road, foarte aglomerat la ora aia. Luminile din trafic îl zăpăceau. 
Începea să-i fie greu să-și ţină privirea concentrată. 

În faţa gării Euston se urcă din nou pe bicicletă. Dintr-odată, 
simţi că ameţțește. Un felinar stradal îl orbise. Roata din față 
alunecă și se izbi de bordură. Felix căzu. 

Rămăsese întins la pământ, ameţit și slăbit. Deschise ochii și 
văzu apropiindu-se un poliţist. Se strădui din greu să se ridice în 
genunchi. 

— Eşti băut? întrebă polițistul. 

— Mă simt slăbit, reuși Felix să bâiguie. 

Polițistul îl luă de mâna dreaptă și-l ridică în picioare. Durerea 
care-i sfredelea umărul rănit îl făcu să-și revină în simţiri. Reuși 
să-și ţină în buzunar mâna dreaptă, care-i sângera. 

Polițistul îl adulmecă zgomotos și exclamă scurt: 

— Hmm! 

Atitudinea îi deveni însă mai prietenoasă când își dădu seama 
că Felix nu duhnea a băutură. 

— O să-ți revii? 

— Într-un minut. 

— Străin, nu-i așa? 

Polițistul îi deslușise accentul. 

— Francez, răspunse Felix. Lucrez la ambasadă. 

Polițistul deveni și mai politicos. 

— Aţi dori un taxi? 

— Nu, mulțumesc. Mai am doar puţin de mers. 

Polițistul îi ridică bicicleta de jos. 

— În locul dumneavoastră, aș merge pe bicicletă până acasă. 

Felix își recuperă bicicleta. 

— Așa o să fac. 

— Prea bine, domnule. Bong nău-iii! zise polițistul într-o 
franceză stâlcită. 

— Bonne nuit, domnule ofițer! răspunse Felix, reușind să 
zâmbească. 


VP - 87 


Își împinse bicicleta cu mâna stângă și se îndepărtă. „O să 
cotesc pe prima stradă și o să mă așez un pic, să mă odihnesc”, 
se hotărî el. Se uită peste umăr: polițistul nu-și luase privirea de 
la el. Se îndârji deci să meargă în continuare, deși își dorea cu 
disperare să se întindă pe jos. „Pe strada următoare, chibzui el, 
dar ajuns acolo, trecu de ea: Nu asta, următoarea”. 

În felul ăsta, reuși să ajungă până acasă. 

Avea senzaţia că trecuseră câteva ore bune când se opri, în 
sfârșit, în faţa casei mari, cu terasă, din Camden Town. Se chiori 
prin ceaţă la număr, ca să se asigure că se afla unde trebuia. 

Ca să ajungă în camera lui, trebuia să coboare o scară de 
piatră până la subsol. Își sprijini bicicleta de balustrada din fier 
forjat, în vreme ce deschidea portița. Apoi însă făcu greșeala de 
a încerca să coboare scările pe bicicletă, fiindcă pierdu controlul 
și se prăbuși cu un zdrăngănit puternic. Nu trecu decât un minut 
până când proprietăreasa lui, Bridget, se ivi în ușa de la stradă, 
înfășurată într-un șal. 

— Ce dracu-i asta? strigă ea. 

Felix stătea pe trepte, fără să răspundă. Se hotărâse să 
rămână nemișcat o vreme, până când avea să-și revină puţin. 

Bridget cobori și-l ajută să se ridice în picioare. 

— Te-ai cam întrecut cu băutura, îl dojeni ea, ajutându-l să 
coboare treptele până la camera lui de la subsol. Dă-mi cheia. 

Felix fu nevoit să-și folosească mâna stângă ca să scoată 
cheia din buzunarul drept de la pantaloni. l-o dădu și femeia 
deschise ușa. Intrară, dar Felix rămase în picioare în mijlocul 
cămăruței, până când femeia aprinse lampa. 

— Haide să-ţi scoatem haina, se oferi ea. 

El o lăsă să-l dezbrace și atunci femeia văzu petele de sânge. 

— Te-ai bătut? 

Felix se duse să se întindă pe saltea. 

— Arăţi de parcă ai fi pierdut, remarcă Bridget. 

— Așa e, răspunse Felix și în clipa următoare își pierdu 
cunoștința. 

O durere sfâșietoare îl făcu să-și revină. Deschise ochii și văzu 
că Bridget îi curăța rănile cu ceva care ardea ca focul. 

— Trebuie să-ţi fie cusută mâna, îl înștiință ea. 

— Mâine, bâigui Felix. 

Ea îi dădu să bea ceva dintr-o cană. Era apă caldă amestecată 
cu gin. 


VP - 88 


— Nu aveam deloc brandy, explică femeia. 

El se întinse din nou pe spate, lăsând-o să-i bandajeze rănile. 

— Pot să chem doctorul, dar n-o să-l pot plăti. 

— Mâine. 

Ea se ridică în picioare. 

— O să vin mâine dis-de-dimineaţă să văd cum îţi merge. 

— Mulţumesc. 

Apoi ea ieși, iar Felix își îngădui, în sfârșit, să-și aducă aminte. 

(J 
Se întâmplase de-a lungul epocilor în care tot ceea 

ce le era de folos oamenilor ca să-și mărească 
productivitatea ori chiar să o continue fusese acaparat 
de cei puțini. Pământul aparținea doar câtorva, care 
puteau să împiedice comunitățile să-l cultive. Minele 
de cărbuni, la care munciseră generații după generatii, 
aparțineau tot celor putini. Mașinile de brodat, care 
reprezintă, în stadiul de perfecțiune pe care l-au atins 
actualmente, munca a trei generații de țesători din 
Lancashire, aparțin și ele tot unei mâini de oameni; iar 
dacă nepoții aceluiași țesător care a inventat prima 
mașină de brodat își cer dreptul de a pune în mișcare 
una dintre aceste mașini, atunci li se va spune: „Luaţi 
labele! Mașina asta nu-i a voastră!” Căile ferate 
aparțin câtorva acționari, care poate că nici măcar n- 
au habar unde se află calea ferată care le aduce anual 
un venit mai mare decât al unui rege medieval. Și în 
cazul în care copiii celor ce și-au dat viața cu miile 
săpând tuneluri s-ar aduna cu toții și s-ar duce - o 
mulțime zdrențăroasă și înfometată - să ceară de la 
acționari o bucată de pâine sau să li se dea de lucru, 
ar fi întâmpinați cu baionete și cu gloante. 


Felix își ridică ochii de pe pamfletul lui Kropotkin. Nu era 
nimeni în librărie. Librarul era un vechi simpatizant al ideilor 
revoluţionare, care făcuse bani din vânzarea de romane femeilor 
bogate și ţinea foarte multă literatură subversivă în camera din 
spatele librăriei. Felix petrecea foarte mult timp acolo. 

Avea nouăsprezece ani. Era pe punctul să fie dat afară din 
prestigioasa Academie Spirituală pentru că lipsea nemotivat, era 
indisciplinat, avea părul lung și se înhăitase cu nihiliștii. Era 


VP - 89 


înfometat și n-avea niciun ban, iar în curând avea să rămână și 
fără casă, dar viaţa era minunată. Nu-i păsa decât de ideile 
vehiculate în lume și în fiecare zi învăţa lucruri noi despre 
poezie, istorie, psihologie și - mai presus de orice - despre 
politică. 


Legile proprietății nu sunt făcute să garanteze fie 
individului, fie societății faptul că se vor bucura de 
produsul muncii lor. Dimpotrivă, ele au fost făcute 
pentru a-l spolia pe producător de o parte din ceea ce 
a creat. De exemplu, când legea stabilește că domnul 
Cutare are dreptul la o casă, nu i se stabilește dreptul 
de posesiune asupra unei ferme pe care a construit-o 
pentru el sau a unei reședințe pe care a ridicat-o cu 
ajutorul câtorva prieteni. În acest caz, nimeni nu i-ar 
putea contesta acest drept! Dimpotrivă, legea 
stabilește că el are dreptul la o casă care nu e 
produsul muncii sale. 


Sloganurile anarhiștilor i se păruseră ridicole când le citise 
pentru prima dată: Proprietatea e furt, Guvernul înseamnă 
tiranie, Anarhia este justiţie. Și era uluitor în ce fel, atunci când 
se gândise cu adevărat la ele, ajunsese să i se pară nu doar 
adevărate, ci zdrobitor de evidente. Felul cum privea Kropotkin 
legile era de necombătut. În satul natal al lui Felix, nu era 
nevoie de nicio lege ca să împiedice hoţia: dacă un ţăran îi fura 
altuia calul ori scaunul, ori caftanul pe care îl împodobise 
nevasta lui cu broderii, atunci tot satul ar fi văzut că vinovatul 
pusese stăpânire pe respectivele bunuri și l-ar fi obligat să le 
înapoieze. Singurul furtișag care continua neabătut era când 
proprietarul pământului le cerea renta; și polițistul venea ca să 
fie sigur că furtul era dus la capăt. La fel se întâmpla și în cazul 
guvernului. Țăranilor nu trebuia să le spună nimeni cum să 
împartă plugul și boii pe pământurile lor: ei hotărau împreună 
asta. Numai aratul pământurilor boierului lor trebuia să fie 
impus cu de-a sila. 


Ni se vorbește neincetat de avantajele pe care le 
aduc legile și pedepsele, dar, oare, cei care vorbesc de 
asta au încercat fie și o singură dată să pună în 


VP - 90 


balanță avantajele atribuite legilor și pedepselor cu 
efectele degradante pe care le au aceste pedepse 
asupra omenirii? Să ne gândim numai la toate patimile 
rele pe care le trezesc în oameni pedepsele atroce, 
aplicate pe străzile noastre! Omul este animalul cel 
mai crud de pe lume. Și cine altcineva a hrănit și a 
dezvoltat aceste instincte crude, dacă nu regele, 
judecătorul și preoții, înarmați cu legea? Ei au făcut să 
fie smulsă carnea de pe oase, au picurat smoală 
fierbinte pe răni, au smuls mădulare, au zdrobit oase, 
au tăiat oamenii în bucăți cu ferăstraiele, doar pentru 
a-și mentine autoritatea. Gândiţi-vă numai la valul de 
depravare azvârlit asupra societății omenești prin 
intermediul „informării care e permisă de judecători 
și plătită gras de guverne, sub pretextul de a da ajutor 
la descoperirea „crimei! Duceţi-vă în pușcării și 
studiati acolo ce devine omul când se afundă în viciul 
și în corupția care mustesc între zidurile închisorilor 
noastre. Și, în cele din urmă, cât de multă coruptie, 
câtă depravare a minţii este înrădăcinată în oameni 
prin chiar ideea de obediență, esența însăși a legii; 
prin ideea de pedeapsă; prin ideea că autoritatea are 
dreptul de a pedepsi; prin ideea că e necesar să existe 
călăi, paznici de închisoare și informatori - într-un 
cuvânt, prin toate atributele legii și ale autorității. 
Gândiţi-vă la toate astea și, cu siguranță, veti fi de 
acord că o lege care impune pedepse este un lucru 
abominabil, a cărui existență trebuie să ia sfârșit. 
Popoarele lipsite de organizare politică și, prin 
urmare, mai puțin depravate decât noi au înțeles prea 
bine că omul numit „infractor” e, pur și simplu, o ființă 
nefericită; și că remedliul nu este să fie bătut cu biciul, 
pus în lanțuri sau chiar ucis, ci să fie ajutat cu grija cea 
mai frățească, printr-un tratament bazat pe egalitate, 
pe felul în care este dusă viața printre oamenii cinstiţi. 


Felix își dădea vag seama că în librărie intrase un client și 
stătea lângă el, dar era concentrat asupra ideilor lui Kropotkin. 


Gata cu legile! Gata cu judecătorii! Libertate, 


VP - 91 


egalitate și simpatie omenească realistă sunt singurele 
bariere eficiente pe care le putem opune instinctelor 
antisociale ale unor indivizi din mijlocul nostru. 


Clientul, o femeie, scăpă o carte din mână, făcându-l pe Felix 
să-și piardă șirul gândurilor. Își ridică ochii din articolul pe care îl 
citea, văzu cartea pe jos, lângă fusta lungă a clientei, și se 
aplecă în mod automat ca să ridice volumul. Și când i-i întinse, îi 
văzu chipul și icni. 

— Ești un înger! exclamă el, cât se poate de sincer. 

Era blondă, micuță de statură și încotoșmănată într-o haină 
de blană cenușie, de aceeași culoare cu ochii; totul la ea era 
palid, delicat și desăvârșit. Se gândea că n-o să mai aibă norocul 
să vadă vreodată o femeie atât de frumoasă; și avea dreptate. 

Ea se uitase la el și se înroșise, însă nu-și ferise privirea. În 
mod incredibil, s-ar fi zis că și ei i se părea fascinant ceea ce 
vedea. 

După o clipă, el se uită la carte. Era Anna Karenina. „Prostii 
sentimentale”, spusese el. Și-ar fi dorit să nu-i fi scăpat de pe 
buze acele cuvinte, fiindcă ele spulberaseră acea magie a 
întâlnirii. Ea luase cartea și-i întorsese spatele. Atunci văzuse că 
era însoţită de o servitoare, deoarece fata îi dăduse cartea 
stăpânei și aceasta ieșise din librărie. Servitoarea fu cea care 
plăti. Privind pe fereastră, Felix o văzu pe femeie urcându-se 
într-o trăsură. 

Il întrebă pe librar cine era. | s-a răspuns că femeia se numea 
Lydia și că tatăl ei era contele Shatov. 

Află care era adresa contelui și își petrecu ziua următoare 
învârtindu-se în jurul casei acestuia, cu speranţa că o va 
revedea. Ea ieși și se întoarse de două ori în trăsură, până să 
iasă un valet și să-l gonească de acolo pe Felix. Lui însă nici că-i 
păsa, fiindcă ultima dată când trăsura ei trecuse pe lângă el 
Lydia se uitase în ochii lui. 

In ziua care urmă, el se întoarse la librărie. Ore întregi citi 
acolo din Federalism, socialism și antiteologism, a lui Mihail 
Alexandrovici Bakunin, fără să priceapă o iotă din carte. De 
fiecare dată când se auzea vreo trăsură, își ridica privirea spre 
geam. De fiecare dată când intra câte un client, îi stătea inima 
în loc. 

Ea își făcu apariţia spre sfârșitul după-amiezii. 


VP - 92 


De data asta, își lăsă servitoarea afară. Îl salută cu glas scăzut 
pe librar și se îndreptă spre partea din spate a librăriei, unde 
Felix stătea în picioare. O vreme, nu-și putură dezlipi privirea 
unul de la altul. Felix reflecta: „Mă iubește, altfel de ce ar fi 
venit?” 

Ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu reuși decât să o cuprindă în 
braţe și să o sărute. Ea îi întoarse sărutul cu lăcomie, 
îmbrățișându-l, înfigându-și unghiile în spatele lui. 

Așa avea să se întâmple ulterior mereu cu ei: de fiecare dată 
când se întâlneau, se aruncau unul la altul ca niște animale gata 
să se încaiere. 

Se mai întâlniră de două ori în librărie și o dată, după lăsarea 
întunericului, în grădina casei Shatov. Acolo, în grădină, ea era 
în cămașă de noapte. Felix își băgase mâinile pe sub cămașa de 
noapte din lână și îi atinsese tot trupul, la fel de îndrăzneţ de 
parcă ea n-ar fi fost decât o femeie de stradă. O pipăise peste 
tot, cu atingeri febrile, frământându-i trupul; iar ea răspunsese 
doar cu gemete. 

Apoi ea îi dădu bani ca să închirieze o cameră, după care, 
timp de șase săptămâni uluitoare, veni în fiecare zi la el. 

Ultima dată era dimineața devreme. El stătea la masă, 
înfășurat într-o pătură, ca să se apere de frig, și citea Ce este 
proprietatea?, de Proudhon, la lumina lumânării. Auzindu-i pașii 
pe scară, își scosese pantalonii. 

Ea intrase grăbită, înveșmântată într-o pelerină maronie, cu 
glugă. ÎI sărută, sugându-i buzele, mușcându-l de bărbie și 
ciupindu-l. 

Pe urmă se întoarse și se descotorosi de pelerină. Pe 
dedesubt purta o rochie albă de seară, care costase, probabil, 
câteva sute de ruble. 

— Dă-mi-o jos, repede! îi ceruse ea. 

Felix începuse să-i scoată copcile de la spate. 

— Mă duc la o recepţie la ambasada Marii Britanii, n-am decât 
o oră, îi spuse ea pe nerăsuflate. Grăbește-te, te rog! 

În așa grabă, el îi rupse una dintre copci. 

— Fir-ar să fie! Am smuls-o. 

— Nu-i nimic! 

Apoi ea se descotorosi de rochie, după care își scoase lenjeria 
intimă, cămașa și pantalonașii, rămânând numai în corset și în 
ciorapi, și i se aruncă în braţe. În vreme ce-l săruta, îi dădu jos și 


VP - 93 


lui lenjeria intimă, spunându-i: 

— Dumnezeule, îmi place la nebunie parfumul chestiei tale. 

Când îi vorbea așa, îl aducea în pragul nebuniei. 

Ea își scoase sânii din corset și-i ceru: 

— Mușcă-i! Mușcă-i tare! Vreau să-i simt arzând toată seara. 

Peste o clipă, se îndepărtă de el și se lăsă pe spate în pat. 
Acolo unde se termina corsetul, părul blond dintre coapsele ei 
strălucea umed. 

Ea își desfăcu picioarele și le ridică, deschizându-se toată 
pentru el. Felix rămase o clipă cu privirea aţintită asupra ei, pe 
urmă se aruncă peste ea. 

Lydia îi prinse penisul în mâini și și-l înfipse lacomă în ea. 

Tocurile pantofilor ei îi zdreleau pielea, însă lui nu-i păsa. 

— Privește-mă în ochi, zise ea. Privește-mă în ochi! 

El se uită la ea cu o privire plină de adoraţie. 

După o vreme, pe faţa ei se citea panica. 

Îi ceru iar: 

— Uită-te la mine, îmi dau drumul! 

Apoi, fără să-și ia privirea din ochii lui, ea deschise gura și 
ţipă. 

e 

— Crezi că și alții sunt ca noi? întrebă ea. 

— Cum adică? 

— Dezmăţaţi și imorali. 

El își înălță capul din poala ei și zâmbi. 

— Numai cei norocoși. 

Ea îi privea trupul ghemuit între coapsele ei. 

— Ai o carne atât de tare și ești atât de puternic, ești perfect, 
spuse ea. Uite ce pântece plat ai, cât de tari îţi sunt fesele, cât 
de drepte și de tari îţi sunt coapsele. Ai un chip de prinţ, adăugă 
Lydia, trecându-și un deget de-a lungul nasului său. 

— Sunt ţăran. 

— Nu și când ești gol, chicoti ea, apoi căzu pe gânduri și după 
câteva clipe adăugă: Până să te întâlnesc, mă interesau 
trupurile bărbaţilor și toate chestiile astea; dar mă prefăceam că 
nu eram, mă păcăleam până și pe mine însămi. Pe urmă ai 
apărut tu și n-am mai putut să mă prefac. 

El îi lingea interiorul coapsei și ea fu străbătută de un fior. 

— Ai mai făcut asta vreodată cu alte fete? 

— Nu. 


VP - 94 


— Atunci, și tu te prefăceai? 

— Nu. 

— Cred că știam, într-un fel. E ceva în tine, ceva sălbatic și 
liber ca un animal, ceva care-mi spune că nu dai niciodată 
ascultare nimănui, că faci doar ceea ce vrei. 

— N-am mai întâlnit niciodată o fată care să mă lase. 

— Dar toate voiau, să știi. Orice fată ar vrea. 

— De ce? întrebă el, într-o izbucnire de egotism. 

— Fiindcă ai un chip atât de crud, însă ochii îţi sunt tare 
blânzi. 

— De asta m-ai lăsat să te sărut în librărie? 

— Nu te-am /ăsat. Pur și simplu, n-am avut de ales. 

— Ai fi putut să ţipi după ajutor pe urmă. 

— Dar nu voiam decât s-o faci din nou. 

— Cred că am ghicit cum ești tu cu adevărat. 

Era rândul ei să fie egotistă. 

— Și cum sunt cu adevărat? 

— Rece ca gheaţa la suprafaţă, fierbinte ca flăcările iadului pe 
dinăuntru. 

— Sunt o actriță tare bună, chicoti ea. Toată lumea din Sankt 
Petersburg crede că sunt foarte bună la suflet. Sunt considerată 
un exemplu pentru fetele mai tinere, exact ca Anna Karenina. 
lar acum, când știu cât sunt de rea, va trebui să mă prefac nu 
numai că-mi plac bărbaţii, dar și că sunt neprihănită. 

— Nu poţi avea în același timp două structuri antagoniste. 

— Mă întreb dacă nu cumva toată lumea se preface, continuă 
ea. Tata, de exemplu. Dacă ar ști că sunt aici, așa, ar muri de 
furie. Dar cred că și el a avut aceleași sentimente pe când era 
tânăr, nu crezi? 

— Cred că e greu de spus, răspunse Felix. Oricum, ce crezi că 
ar face cu adevărat dacă ar afla? 

— Te-ar biciui. 

— Mai întâi ar trebui să mă prindă. 

Apoi lui Felix îl străfulgeră o idee. 

— Câţi ani ai? 

— Aproape optsprezece. 

— Doamne, Dumnezeule, aș putea să fiu băgat în pușcărie 
pentru că te-am sedus. 

— Atunci, o să-l pun pe tata să te scoată. 

El se întoarse ca să stea pe burtă și se uită la ea. 


VP - 95 


— Ce-o să facem, Lydia? 

— Când? 

— Mai târziu. 

— O să fim amanți până devin majoră și pe urmă ne 
căsătorim. 

El o privi lung. 

— Vorbești serios? 

— Sigur că da, răspunse ea, părând cât se poate de uimită că 
el nu făcuse aceeași presupunere. Ce altceva am putea face? 

— Vrei să te măriţi cu mine? 

— Da! Nu asta vrei și tu? 

— Ba da! șuieră el. Asta vreau. 

Ea se ridică în șezut, încolăcindu-i capul cu picioarele, și-l 
trase de păr. 

— Atunci, așa o să facem. 

— Nu-mi spui niciodată cum reușești să scapi și să vii aici, 
remarcă Felix schimbând subiectul. 

— Nu-i cine știe ce interesant, opină ea. Mint, îi mituiesc pe 
slujitori și mai și risc. În seara asta, de exemplu. Recepţia de la 
ambasadă începe la șase și jumătate. Am plecat de acasă la 
șase și o să ajung acolo la șapte și un sfert. Trăsura mă așteaptă 
în parc. Vizitiul crede că am plecat la plimbare cu camerista. 
Fata e afară, visează cum o să cheltuiască cele zece ruble pe 
care o să i le dau pentru că și-a ţinut gura. 

— E șapte fără zece, o anunţă Felix. 

— Oh, Doamne! Repede, fă-mi-o cu limba, înainte să fiu 
nevoită să plec. 

e 

În noaptea aceea, Felix dormea, visându-l pe tatăl Lydiei - pe 
care nu-l văzuse niciodată -, când niște indivizi se năpustiseră la 
el în cameră, cu felinare în mâini. Se trezise în aceeași clipă și 
sărise din pat. La început, crezuse că studenţii de la universitate 
îi jucau o festă. Dar unul dintre ei îi trase un pumn în faţă și altul 
în burtă și așa își dăduse seama că erau cei de la poliția secretă. 

Presupusese că îl arestau din cauza Lydiei și era îngrozit 
pentru ea. Oare avea să fie supusă rușinii publice? Tatăl ei era 
într-atât de nebun încât să o oblige să depună mărturie la 
tribunal împotriva iubitului ei? 

Se uita la polițiști, care-i vârau într-un sac toate cărţile și o 
grămadă de scrisori. Toate cărţile erau împrumutate, însă 


VP - 96 


niciunul dintre posesori nu era într-atât de prost încât să-și scrie 
numele pe ele. Scrisorile erau de la tatăl și de la sora lui, Natașa 
- de la Lydia nu primise niciodată vreo scrisoare și în momentele 
acelea era recunoscător pentru asta. 

Fusese împins afară din clădire și aruncat într-o trăsură cu 
patru roţi. 

Trecură peste Podul cu Lanţuri, după care trăsura o luă de-a 
lungul canalelor; s-ar fi zis că polițiștii voiau să evite străzile 
principale. 

— Mă duceţi la închisoarea Litovski? întrebă Felix. 

Nimeni nu scoase o vorbă, dar când trecură Podul Palatului, își 
dădu seama că era dus la celebra fortăreață Sfinţii Petru și Pavel 
și inima i se opri în loc. 

La celălalt capăt al podului, trăsura făcu la stânga și trecu 
printr-un pasaj boltit, cufundat în întuneric, apoi se opri în fața 
unei porţi. Acolo, Felix fu dus într-o sală de primire, unde un 
ofițer de armată îi aruncă o privire scurtă și scrise ceva într-un 
registru. Pe urmă fu urcat din nou în trăsură și își continuară 
drumul prin fortăreață. Trăsura se opri la o altă poartă și aşteptă 
câteva minute până să fie deschisă pe dinăuntru de un soldat. 
De acolo, Felix fu dus pe jos, prin coridoare strâmte, până la oa 
treia poartă, din oţel, care ducea la o încăpere mare și plină de 
igrasie. 

La o masă stătea guvernatorul închisorii. 

— Ești acuzat de anarhism. Recunoști? 

Felix era în al nouălea cer. Deci toate astea nu aveau nimic 
de-a face cu Lydia! 

— Dacă recunosc? Ba chiar mă mândresc cu asta. 

Unul dintre ofiţeri îi înmână guvernatorului un registru în care 
acesta semnă. Apoi Felix fu dezbrăcat la piele, după care i se 
dădu un cămășoi de flanel, o pereche de ciorapi groși de lână și 
o pereche de papuci galbeni uzaţi, mult prea mari pentru el. 

De acolo, un soldat înarmat îl duse, pe culoare și mai 
întunecate, într-o celulă. O ușă grea din stejar se închise în 
spatele lui și auzi cum se învârte o cheie în broască. 

În celulă se aflau un pat, o masă, un scaun și o chiuvetă. 
Fereastra era  încastrată într-un zid înfiorător de gros. 
Dușumeaua era acoperită cu un soi de fetru vopsit, iar pereţii, 
lambrisaţi cu o tâmplărie galbenă. 

Felix se așeză pe pat. 


VP - 97 


În locul acesta, Petru | își torturase și ucisese propriul fiu; 
prințesa Tarakanova fusese ţinută într-o celulă care se inundase, 
iar șobolanii se urcaseră pe ea ca să scape de la înec. In locul 
acesta, Ecaterina a l-a își îngropa dușmanii de vii. 

„Dostoievski a fost închis aici, își spuse Felix cu mândrie; ca și 
Bakunin, care stătuse doi ani înlănţuit de un zid. Revoluționarul 
Sergey Nechayev a murit și el aici”. 

Felix era în același timp cuprins de exaltare că se afla într-o 
companie atât de eroică și îngrozit la gândul că ar putea rămâne 
închis acolo pe vecie. 

Cheia se învârti în broască. Un bărbat scund și chel, purtând 
ochelari, își făcu apariţia; aducea un toc, o sticlă de cerneală și 
câteva foi de hârtie. Puse totul pe masă și zise: 

— Scrie numele tuturor indivizilor subversivi pe care îi 
cunoști! 

Felix se așeză la masă și scrise: Karl Marx, Friedrich Engels, 
Piotr Kropotkin, lisus Hristos... 

Bărbatul îi smulse hârtia, apoi se duse la ușa celulei și bătu în 
ea. Doi paznici spătoși intrară, îl legară pe Felix de masă și-i 
scoaseră papucii și ciorapii. Pe urmă începură să-l biciuiască la 
tălpi. 

Fu torturat astfel toată noaptea. 

Când începură să-i smulgă unghiile, n-a mai rezistat și s-a 
decis să le dea nume și adrese false, însă ei îi spuseră că știau 
că toate erau false. 

Când ajunseră să-i ardă pielea de pe testicule cu o lumânare, 
le dădu numele tuturor prietenilor lui studenţi, dar ei continuau 
să spună că minţea. 

De fiecare dată când leșina, îl readuceau în simţiri. Uneori se 
opreau o vreme și-l lăsau să creadă că totul se terminase, în 
sfârșit, dar apoi începeau din nou, făcându-l să-i implore să-l 
ucidă, ca să nu mai simtă durerea. Continuară astfel multă 
vreme după ce le spusese tot ce știa. 

Probabil că se iviseră zorii când leșinase pentru ultima dată. 

Când își reveni, zăcea în pat. Mâinile și picioarele îi erau 
înfășurate în bandaje. Era sfâșiat de dureri înfiorătoare. Ar fi vrut 
să-și ia viaţa, însă era prea slăbit ca să se poată mișca. 

Seara, își făcu iar apariţia bărbatul cel chel. La vederea lui, 
Felix începu să plângă de groază. Bărbatul se mulţumi să 
zâmbească și ieși. 


VP - 98 


Fără să se mai întoarcă vreodată. 

În fiecare zi, un doctor venea să-l îngrijească. Felix încercase 
fără succes să smulgă de la el o informaţie cât de mică: știa 
cineva din afară că el se afla acolo? Primise vreun mesaj? 
Încercase cineva să-l viziteze? Doctorul însă îi schimba doar 
bandajele și pleca. 

Felix făcea speculaţii. Probabil că Lydia venise în camera lui și 
găsise camera răvășită. Cineva din casă i-o fi spus că fusese 
luat de poliţia secretă. Oare ce făcuse? Oare se interesase peste 
tot, înnebunită, fără să-i pese de reputaţia ei? Fusese, oare, 
discretă și se dusese pe ascuns în audiență la ministrul de 
Interne, îndrugându-i o poveste despre iubitul cameristei ei, 
întemnițat din greșeală? 

În fiecare zi spera să primească o veste de la ea, dar fără ca 
asta să se întâmple. 

După opt săptămâni, când reuși să meargă aproape normal, 
ei îl eliberară fără să-i dea vreo explicaţie. 

Se întoarse atunci la locuinţa lui. Credea că o să găsească un 
mesaj de la ea acolo, însă nu era nimic. Mai mult, camera fusese 
închiriată altcuiva. Se întreba de ce Lydia nu a plătit în 
continuare chiria. _ 

Se duse acasă la ea și bătu la ușa din față. li deschise un 
servitor. 

— Felix Davidovici Cessinski îi prezintă complimente Lydiei 
Shatova... 

Servitorul îi trânti ușa în nas. 

În cele din urmă, se duse la librărie. Bătrânul librar îi spuse: 

— Bună ziua! Am primit un mesaj pentru tine. A fost adus ieri 
de camerista doamnei. 

Felix rupse pe o margine plicul cu mâini tremurânde. Coala 
dinăuntru nu fusese scrisă de Lydia, ci de cameristă. Citi: 


Am fost Dată Afară și n-am slujbă e numai vina ta Ea 
e măritată și a plecat în Anglia ieri acum știi cum e 
pedepsit Păcatul. 


Își ridică privirea spre librar, cu lacrimi de durere în ochi. 

— Asta e tot? ţipă Felix. 

Și vreme de nouăsprezece ani nu mai știuse absolut nimic 
altceva despre Lydia. 


VP - 99 


Regulile obișnuite fuseseră suspendate temporar în casa 
Walden, așadar, Charlotte stătea în bucătărie împreună cu 
servitorii. 

Bucătăria era curată lună, deoarece, evident, familia luase 
masa în oraș. Focul din vatra cea mare era stins și ferestrele 
înalte erau larg deschise, lăsând să pătrundă de afară aerul 
proaspăt. Vesela folosită de servitori la masă fusese spălată și 
pusă în rafturi; cuţitele și lingurile bucătăresei atârnau în 
cârligele lor; nenumăratele ei castroane și tigăi erau ascunse în 
dulapurile masive din stejar. 

Charlotte nu avusese timp să se sperie. La început, când 
trăsura se oprise atât de brusc în parc, s-a simţit mai degrabă 
nedumerită, apoi singura ei grijă fusese s-o liniștească pe mama 
ei ca să nu mai ţipe. Când ajunseseră acasă era un pic 
zdruncinată, însă în clipele acelea, dacă se gândea la cele 
întâmplate, totul i se părea mai degrabă incitant. 

Și servitorii simțeau la fel. Era foarte liniștitor să stea la masa 
masivă și albă din lemn și să stea de vorbă cu oamenii aceștia, 
care făceau atât de mult parte din viaţa ei: bucătăreasa, care se 
purtase mereu ca o mamă cu ea; Pritchard, pe care Charlotte îl 
respecta fiindcă și tatăl ei îl respecta; doamna Mitchell, care, în 
calitatea ei de menajeră a casei, avea întotdeauna o soluție 
pentru orice problemă. 

William, vizitiul, era eroul serii. Descrisese de multe ori 
privirea sălbatică a atacatorului când îl ameninţase cu arma. 
Delectându-se cu privirea îngrozită cu care îl aţintea camerista 
de la subsol, el își revenise rapid din rușinea pe care o suferise 
când fusese nevoit să intre în bucătărie gol-pușcă. 

— Sigur, explica Pritchard, am crezut, în mod firesc, că hoțul 
nu voia decât să-i ia hainele lui William. Știam că valetul, 
Charles, era la palat, așa că putea el să mâne caii. M-am gândit 
că o să anunţ poliţia după ce voi vorbi cu Înălțimea Sa. 

— Închipuiţi-vă ce-a fost în sufletul meu când am văzut că 
trăsura a dispărut! povestea Charles, valetul. Mi-am zis: „Știu 
sigur că aici am lăsat-o. Poate că a luat-o William”. Și alerg pe 
bulevardul The Mall, când încolo, când încoace, caut peste tot. 
Până la urmă, mă întorc la palat. „laca belea, îi zic ușierului, 
trăsura contelui de Walden a dispărut”. „Walden?”, îmi replică 
el, nu prea respectuos... 


VP - 100 


— Servitorii ăștia de la palat își închipuie că-s mai buni ca 
nobilii..., îl întrerupse doamna Mitchell. 

— Ăsta zice: „Walden a plecat, omule”. Și atunci, mă gândesc: 
„La naiba, ai încurcat-o!” O iau la fugă prin parc și pe la jumatea 
drumului găsesc trăsura, pe doamna înnebunită și pe domnul 
nostru cu sabia cu sânge pe ea! 

— Dar, în cele din urmă, nu s-a furat nimic, adăugă doamna 
Mitchell. 

— Un ţicnit, zise Charles. Un ţicnit iscusit. 

Toată lumea era de acord cu spusele astea. 

Bucătăreasa turnă ceaiul în cești, servind-o pe Charlotte 
prima. 

— Cum se mai simte doamna? se interesă ea. 

— Și-a revenit, răspunse Charlotte. A luat o doză de laudanum 
și s-a dus la culcare. Probabil că doarme deja. 

— Și domnii? 

— Tata și prinţul Orlov sunt în salon, beau un coniac. 

Bucătăreasa oftă din greu. 

— Tâlhari în parc, sufragete la Curte - nu știu unde-o să 
ajungem. 

— O să fie o revoluție socialistă, zise Charles. Țineţi minte ce 
vă spun! 

— O să fim omorâţi cu toţii în paturile noastre, continuă 
bucătăreasa pe un ton lugubru. 

— Ce-a vrut să spună sufrageta, că regele torturează femeile? 
întrebă Charlotte. 

Se uita la Pritchard, care uneori se arăta doritor să-i explice 
lucruri pe care ea n-ar fi trebuit să le cunoască. 

— Vorbea despre hrănirea cu forța, răspunse Pritchard. Se 
pare că e ceva dureros. 

— Hrănire cu forța? 

— Când nu vor să mănânce, sunt hrănite cu forța. 

— Și cum fac asta, pentru numele lui Dumnezeu? se arătă 
năucită Charlotte. 

— În multe feluri, răspunse Pritchard, privind-o într-un fel care 
arăta că nu voia să intre în amănunte. Unul dintre ele e să li se 
bage un tub prin nări. 

— Mă întreb cu ce le hrănesc, interveni camerista de la 
subsol. 

— Probabil cu supă, răspunse Charles. 


VP - 101 


— Nu-mi vine să cred, zise Charlotte. De ce ar refuza să 
mănânce? 

— În semn de protest, o lămuri Pritchard. Ca să le facă 
greutăți conducătorilor închisorilor. 

— Închisori? întrebă Charlotte în culmea uluirii. De ce sunt 
închise? 

— Fiindcă sparg geamuri, fac bombe, tulbură liniștea... 

— În fond, ce vor? 

Se lăsă tăcerea când servitorii își dădură seama că, de fapt, 
Charlotte habar n-avea ce era o sufragetă. 

În cele din urmă, Pritchard explică: 

— Vor ca femeile să aibă dreptul la vot. 

— A! exclamă Charlotte. 

Apoi chibzui: „Oare știam că femeile nu pot să voteze?” Nu 
era prea sigură. Nu se gândise niciodată la astfel de lucruri. 

— Cred că discuţia asta a mers prea departe, spuse doamna 
Mitchell pe un ton ferm. O să intri în belele, domnule Pritchard, 
dacă îi bagi stăpânei idei greșite în cap. 

Charlotte știa că Pritchard nu intra niciodată în belele, 
deoarece, practic, era prietenul tatii. Așa că zise: 

— Mă întreb de ce le pasă atât de mult de un lucru cum e 
votul. 

În clipa aceea se auzi un clopotel și cu toţii își ridicară 
instinctiv privirea spre panoul cu sonerii. 

— Ușa din faţă! exclamă Pritchard. La ora asta din noapte?! 

Și ieși, punându-și jacheta. 

Charlotte își bea ceaiul. Se simțea obosită. Sufragetele erau 
ceva de neînțeles și mai degrabă înspăimântător, hotărî ea; dar 
în același timp ar fi vrut să știe mai multe. 

Pritchard se întoarse. 

— Un platou cu sandviciuri, te rog, doamnă bucătăreasă, ceru 
el, în timp ce începea să pună farfurii și șervețele pe o tavă. 

— Ei, haide, îl îmboldi Charlotte, cine e? 

— Un domn de la Scotland Yard, răspunse Pritchard. 

e 

Basil Thomson era un om cu capul țuguiat și cu părul deschis 
la culoare, care începuse să se rărească; avea o mustață groasă 
și o privire pătrunzătoare. Walden auzise de el. Tatăl său fusese 
arhiepiscop de York. Thomson învățase la Eton și la Oxford și 
servise în colonii ca ofițer pentru relaţiile cu băștinașii și ca 


VP - 102 


prim-ministru în Tonga. Apoi intrase în avocatură, după care 
lucrase în Serviciul Penitenciarelor; în cele din urmă, ajunsese 
guvernator al închisorii Dartmoor, având reputaţia că putea 
potoli răzmeriţele. De la închisori, trecuse la munca în poliţie și 
devenise expert în mediul pestriț de infractori și anarhiști din 
cartierul East End din Londra. Acestei experienţe îi datora slujba 
din cadrul Diviziei Speciale a poliţiei secrete. 

Walden se așeză și începu să relateze ce se petrecuse în 
timpul serii. În vreme ce vorbea, îl urmărea din priviri pe Alexei. 
Băiatul părea liniștit, însă fața îi era palidă, lua înghiţituri mari 
din coniacul cu apă minerală, iar mâna stângă i se încleșta 
ritmic pe braţul fotoliului în care stătea. 

La un moment dat, Thomson îl întrerupse pe Walden, 
întrebându-l: 

— Când a venit trăsura, aţi observat cumva că valetul lipsea? 

— Da, am văzut, răspunse Walden. L-am întrebat pe vizitiu 
unde era, însă acesta nu părea să mă audă. Pe urmă, cum la 
ieșirea din palat era mare vânzoleală, iar fiica mea îmi tot 
spunea să mă grăbesc, am hotărât să las întrebările pe mai 
încolo, după ce am fi ajuns acasă. 

— Și, firește, ticălosul nostru pe asta se și bizuia. Cred că are 
nervii tari. Continuati! 

— În parc, trăsura s-a opri brusc, iar omul acela a deschis 
portiera, cu putere. 

— Cum arăta? 

— Înalt. Avea un fular sau ceva de genul ăsta pe faţă. Părul 
negru. Ochi pătrunzători. 

— Toţi criminalii au ochi pătrunzători, zise Thomson. Vizitiul 
căruia i s-au luat hainele apucase înainte să se uite bine la el? 

— Nu prea. Bărbatul purta pălărie și era întuneric, firește. 

— Hm! Și pe urmă? 

Walden trase aer în piept. În clipele acelea nu fusese atât 
speriat, cât furios, dar în acel moment, când se gândea, simţea 
că îl copleșea teama pentru ceea ce i s-ar fi putut întâmpla lui 
Alexei sau Lydiei, ori lui Charlotte. 

— Lady Walden a început să ţipe și asta pare să-l fi luat pe 
nepregătite pe individ. Probabil că nu se așteptase să fie și 
femei în trăsură. În orice caz, a avut un moment de șovăială. 
„Mulţumesc lui Dumnezeu”, adăugă el în sinea lui. L-am lovit cu 
sabia și a scăpat arma pe caldarâm. 


VP - 103 


— L-aţi rănit grav? 

— N-aș crede. Nu mă puteam mișca prea mult în spaţiul acela 
strâmt, iar sabia, firește, nu-i prea ascuţită. L-am făcut însă să 
sângereze. Aș fi vrut să-i fi făcut bucăţi capul ăla blestemat. 

Majordomul intră, făcându-i pe cei prezenţi să se oprească. 
Walden își dădu seama că vorbise cam tare. Încercă să se 
calmeze, în vreme ce Pritchard le servea sandviciurile și 
coniacul îndoit cu apă gazoasă celor trei bărbați. 

— Pritchard, ar fi de preferat să rămâi treaz, dar poţi să-i 
trimiţi pe toţi ceilalţi să se culce, îi ceru Walden. 

— Prea bine, milord. 

După plecarea lui, Walden continuă: 

— Se prea poate și să fi fost doar un jaf. Asta le-am dat de 
înţeles servitorilor, ca și lui lady Walden și lui Charlotte. Totuși, 
după părerea mea, un tâlhar n-ar fi avut nevoie de un plan atât 
de elaborat. Sunt absolut convins că a fost un atentat la viaţa lui 
Alexei. 

Thomson se uită la Alexei. 

— Mă tem că trebuie să fiu de aceeași părere. Aveţi vreo idee 
de unde putea să știe în ce loc vă aflaţi? 

Alexei se așeză picior peste picior. 

— Deplasările mele nu au fost ţinute secrete. 

— Asta trebuie să se schimbe de acum înainte. Spuneţi-mi, 
domnule, v-a mai fost ameninţată viața până acum? 

— Trăiesc printre ameninţări, răspunse Alexei înțepat. Până 
acum însă, nu am fost implicat în niciun atentat. 

— Există vreun motiv pentru care dumneavoastră, în special, 
ați putea fi ţinta nihiliștilor sau a susținătorilor revoluţiei? 

— Pentru ei, e de ajuns că sunt p-prinţ, se bâlbâi Alexei. 

Walden își dădea seama că problemele guvernului englez, 
care avea pe cap sufragetele, liberalii și sindicatele, erau o 
nimica toată pe lângă cele cărora trebuiau să le facă faţă rușii; 
simţi cum îl cuprinde un val de simpatie pentru Alexei. 

Acesta continuă, pe un ton mai liniștit, mai controlat: 

— In orice caz, după standardele rusești, se știe că sunt mai 
degrabă un reformator. Și-ar fi putut alege o victimă mai 
potrivită. 

— Chiar și la Londra, fu de acord Thomson, se află mereu cel 
puţin unul sau doi aristocrați, în timpul Sezonului. 

— Unde vreți să ajungeţi? interveni Walden. 


VP - 104 


— Mă întreb, zise Thomson, dacă nu cumva ticălosul știe 
pentru ce se află prinţul Orlov aici și dacă motivul atacului din 
noaptea asta n-a fost cumva sabotarea discuţiilor pe care le 
duceţi. 

— Cum de-au putut afla una ca asta simpatizanții revoluţiei? 
se arătă neîncrezător Walden. 

— Nu fac decât să speculez, răspunse Thomson. Acesta ar fi 
un mod eficient de sabotare a convorbirilor? 

— Cum nu se poate mai eficient, zise Walden și gândul ăsta îl 
făcu să-l ia cu frig. Dacă ar afla ţarul că nepotul lui a fost 
asasinat la Londra de un revoluţionar - și mai ales dacă ar fi 
vorba de un revoluţionar rus expatriat -, ar deveni foarte furios. 
Știi prea bine, Thomson, ce părere au rușii despre faptul că le- 
am oferit azil elementelor lor subversive - politica ușilor 
deschise pe care o practicăm noi a provocat întotdeauna 
fricţiuni la nivel diplomatic. Un eveniment ca ăsta ar putea 
compromite relaţiile anglo-ruse pentru douăzeci de ani de acum 
înainte. În niciun caz n-ar mai putea fi vorba de vreo alianţă. 

— De asta mă și temeam, dădu Thomson din cap. Ei bine, în 
seara asta nu ne mai rămâne mare lucru de făcut. Mâine- 
dimineață, la prima oră, o să-mi pun oamenii la treabă. O să 
scotocim parcul după indicii, o să stăm de vorbă cu servitorii 
dumneavoastră și cred că o să facem câteva vizite la anarhiștii 
din East End. 

— Credeţi că o să-l prindeţi pe individul acela? întrebă Alexei. 

Walden și-ar fi dorit ca Thomson să dea un răspuns liniștitor, 
însă n-avea cum să i se facă pe plac. 

— N-o să fie ușor, răspunse Thomson. Fără îndoială, tipul e 
genul care planifică dinainte, așa că sigur are o ascunzătoare pe 
undeva. lar noi nu avem o descriere bună a lui. Dacă nu-i atât 
de rănit încât să ajungă la un spital, șansele noastre sunt mici. 

— Ar putea încerca din nou să mă omoare, zise Alexei. 

— Prin urmare, trebuie să luăm măsuri ca să vă ascundem. Vă 
propun să părăsiţi chiar mâine această casă. O să vă închiriem 
tot etajul de sus de la un hotel, sub un nume de împrumut, și vă 
vom da o gardă de corp. Lordul Walden va trebui să se 
întâlnească în secret cu dumneavoastră și, firește, va trebui să 
renunţaţi la toate evenimentele sociale pe care le aveți 
programate. 

— Evident. 


VP - 105 


Thomson se ridică în picioare. 

— E foarte târziu. Voi avea grijă să înceapă toate demersurile. 

Walden acţionă soneria pentru Pritchard. 

— Thomson, te așteaptă o trăsură? 

— Da. Vorbim la telefon mâine-dimineaţță. 

Pritchard îl conduse pe Thomson, apoi Alexei plecă să se 
culce. Walden îi ceru majordomului să încuie, pe urmă se duse 
în camera lui. 

Nu-i era somn. În timp ce se dezbrăca, își permise să se 
relaxeze, lăsându-se abia în clipa aceea cuprins de toate 
emoțiile pe care le ţinuse sub zăvor până atunci. In primul 
moment, se simți mândru de el. „La urma urmelor, chibzui el, 
am tras sabia și m-am luptat cu un atacator: nu-i rău, pentru un 
bărbat de cincizeci de ani, cu un picior ros de gută!” Pe urmă îl 
cuprinse deprimarea, amintindu-și cu câtă răceală discutaseră 
cu toţii de consecințele diplomatice ale unei eventuale morţi a 
lui Alexei - Alexei cel vesel, strălucitor, timid, chipeș și 
inteligent, pe care Walden îl văzuse crescând sub ochii lui. 

Se băgă în pat și rămase așa, cu ochii deschişi, 
rememorându-și clipa în care ușa trăsurii fusese deschisă brusc 
și bărbatul acela apăruse în faţa lor, înarmat cu un pistol; și în 
clipa aia chiar că i se făcu frică, dar nu pentru el sau Alexei, ci 
pentru Lydia și Charlotte. Gândul că ele ar fi putut să fie ucise îl 
făcu să tremure în pat. Își aminti cum o ţinea pe Charlotte în 
braţe, în urmă cu optsprezece ani, când avea perișorul blond și 
încă nu-i ieșiseră dinţișorii; își aminti cum învăţa să meargă și 
cădea mereu în fund; își aminti când îi dăruise un ponei, iar 
bucuria fetiţei când îl văzuse îl făcuse să simtă cea mai mare 
încântare din viaţa lui; își aminti cum arătase cu doar câteva 
ceasuri în urmă, când ea pășise cu capul sus în faţa regelui, o 
femeie în toată puterea cuvântului, și mai ales foarte frumoasă. 
„Dacă ar fi murit, reflectă el, nu știu dacă aș fi putut îndura una 
ca asta”. 

Și pe urmă se gândi la Lydia: „Dacă Lydia ar muri, aș rămâne 
singur pe lume”. La gândul ăsta, se dădu jos din pat și se duse 
în camera ei. Pe noptieră, ardea o lampă de noapte. Ea dormea 
profund, întinsă pe spate, cu gura ușor deschisă, iar părul îi era 
răsfirat pe pernă într-o încâlceală blondă. Părea delicată și 
vulnerabilă. „N-am fost niciodată în stare să te fac să înţelegi 
cât de mult te iubesc”, își spuse el. Deodată, un imbold straniu îl 


VP - 106 


împinse să o atingă, să simtă că era caldă, vie. Se întinse în pat 
lângă ea și o sărută. Buzele ei se mișcară, sărutându-l, însă fără 
ca ea să se trezească. „Lydia, chibzui el, n-aș putea trăi fără 
tine”. 

e 

Lydia stătuse trează multă vreme, gândindu-se la bărbatul cu 
pistol. Fusese un șoc brutal, ea țipase cuprinsă de o spaimă 
animalică, dar mai era ceva pe lângă asta. Era ceva la bărbatul 
acela, ceva legat de poziția corpului, sau poate de aspect, sau 
de haine, ceva ce părea înfiorător de sinistru, într-un mod 
aproape supranatural, de parcă ar fi fost un strigoi. Și-ar fi dorit 
să-i fi putut vedea ochii. 

Pe urmă mai luase o doză de laudanum și adormise. Visa că 
omul cu arma pătrunsese în camera ei și se urcase lângă ea în 
pat. Era chiar patul ei, însă în vis avea din nou optsprezece ani. 
Omul își lăsase arma pe perna albă de lângă ea. Nu-și scosese 
fularul care-i acoperea faţa și gura. Işi dădu seama că-l iubește. 
II săruta pe buze prin fular. ` 

El făcea atât de bine dragoste cu ea! IÎncepu să se întrebe 
dacă, într-adevăr, visa. Voia să-i vadă fața. Intrebă: „Cine ești?” 
Și un glas răspunse: „Stephen”. Ştia că nu era așa, însă arma de 
pe pernă se preschimbase în sabia lui Stephen, însângerată la 
vârf; și ea începu să aibă îndoieli. Se agăță de bărbatul de 
deasupra ei, înfricoșată că visul avea să se termine înainte să fie 
satisfăcută. Apoi, într-un mod confuz, începu să bănuiască faptul 
că făcea în realitate ceea ce făcea în vis; cu toate astea, visul nu 
voia să se risipească. Plăcerea fizică intensă punea stăpânire pe 
ea. |Incepea să-și piardă controlul. Și, exact când ajunse la 
orgasm, omul din vis își scoase fularul pe faţă; în aceeași clipă, 
Lydia deschise ochii și-i văzu chipul lui Stephen deasupra ei, 
după care extazul puse stăpânire pe ea toată și, pentru prima 
dată după optsprezece ani, Lydia începu să ţipe de plăcere. 


VP - 107 


Capitolul 5 


Charlotte aștepta cu sentimente amestecate balul de ieșire în 
lume al Belindei. Nu fusese niciodată la un bal în oraș, deși 
participase la o mulţime de baluri la ţară, multe dintre ele chiar 
la Walden Hall. Îi plăcea să danseze și știa că era o dansatoare 
bună, însă ura partea aia ca la târgul de vite, în care stăteai în 
picioare lipită de perete și așteptai să vină la tine vreun tânăr și 
să te invite la dans. Se întreba dacă lucrurile astea nu puteau fi 
făcute cumva într-un mod mai civilizat printre cei pasionaţi de 
Smart Set. 

Ajunseră la casa din Myfair a unchiului George și a mătușii 
Clarissa cu o jumătate de oră înainte de miezul nopţii, oră 
despre care mama ei spusese că era cel mai devreme să ajungi 
la un bal în Londra, la un mod decent. Un baldachin dungat și un 
covor roșu duceau de la bordura străzii până la poarta grădinii, 
care fusese transformată într-un arc de triumf roman. 

Insă toate astea nu erau de ajuns ca s-o pregătească pe 
Charlotte pentru ceea ce văzu după ce trecu de arc. Toată 
grădina fusese transformată într-un âtrium roman. Fata se uita 
în jurul ei uluită. Gazonul și straturile de flori fuseseră ascunse 
sub un podium de dans din lemn de esență tare, vopsit în 
pătrate albe și negre, ca să dea senzaţia unor dale din 
marmură. O colonadă de stâlpi albi, împodobiţi cu ghirlande de 
laur, străjuia podiumul. In spatele stâlpilor, închipuind un fel de 
arcadă, fuseseră așezate bănci pentru cei care nu dansau. În 
mijlocul podiumului, dintr-o fântână arteziană de forma unui 
băiat cu un delfin ţâșnea apa într-un bazin din marmură, cu 
jeturile de apă strălucind în lumini colorate. Pe balconul unuia 
dintre dormitoarele de la etaj, o orchestră cânta un stil de jazz. 
Ghirlande de sălci și de trandafiri împodobeau pereţii, iar de la 
balcon atârna un coș cu begonii. Un uriaș tavan din pânză, 
vopsit în azuriu, acoperea tot locul, de la streașină casei până la 
zidul grădinii. 

— E un miracol, exclamă Charlotte. 


8 Revistă literară pentru elita din New York, conținând romane și piese de teatru 
scurte, poeme, vorbe de duh. Publicaţia a apărut între 1900 și 1930. (n.red.). 


VP - 108 


— Cam aglomerat, George, îi spuse Stephen fratelui său. 

— Am invitat opt sute de persoane. Ce dracu’ ţi s-a întâmplat 
în parc? 

— Ei, n-a fost atât de rău pe cât părea, răspunse Walden cu 
un zâmbet forţat, apoi îl luă pe George de braţ și plecară să 
discute în altă parte. 

Charlotte studia invitaţii. Toţi bărbaţii erau în ţinută completă 
de seară - papion alb, vestă albă și frac. „Vestimentaţia asta le 
vine bine mai ales tinerilor, adică mai degrabă celor slabi, 
reflectă ea. Îi face să arate minunat când dansează.” Uitându-se 
cu atenţie la rochii, hotărî că a ei și a mamei sale, deși elegante, 
erau un pic demodate, din cauza taliei de viespe, a voalurilor și 
a trenei; mătușa Clarissa purta o rochie lungă, dreaptă și 
subţire, a cărei fustă era aproape mult prea strâmtă ca să poată 
dansa în ea, iar Belinda avea șalvari. 

Charlotte își dădu seama că nu cunoștea pe nimeni. „Cine o 
să danseze cu mine, se întrebă ea, în afară de tata și de unchiul 
George?” Totuși, Jonathan, fratele mai mic al mătușii Clarissa, o 
invită la vals, după care îi făcu cunoștință cu trei tineri cu care 
era coleg la Oxford, și fiecare dintre ei o invită la dans. 
Conversaţia lor i se părea însă monotonă: spuseseră doar că 
dușumeaua era bună, că orchestra - a lui Gottlieb - cânta bine, 
pe urmă își înghiţiseră limba. Charlotte făcuse o încercare, cu 
fiecare în parte: „Crezi că femeile ar trebui să poată vota?” 
Răspunsurile primite au fost: „În niciun caz”, „N-am nicio 
părere” și „Doar nu ești și tu una dintre a/ea, nu?” 

Ultimul dintre partenerii ei, pe nume Freddie, o conduse în 
casă pentru dineu. Era un tânăr destul de slab, cu trăsături 
regulate - „Bănuiesc că poate fi considerat chipeș”, reflectă 
Charlotte - și cu păr frumos. Tocmai încheia primul an la Oxford. 
Îi spuse că Oxford era un loc mai degrabă vesel, însă îi mărturisi 
că nu era prea pasionat de cărți și că se gândea să nu se mai 
întoarcă în octombrie. 

Interiorul casei fusese împodobit cu ghirlande de flori și era 
iluminat electric. La dineu se serveau supă caldă și rece, 
homari, prepelite, căpșune, îngheţată și piersici crescute în sere. 

— Peste tot aceleași feluri de mâncare, zise Freddie. Toată 
lumea folosește aceiași furnizori. 

— Mergi la multe baluri? se interesă Charlotte. 

— Mă tem că da. De fapt, tot timpul, în Sezon. 


VP - 109 


Charlotte bău o cupă de șampanie, sperând că o să se mai 
înveselească, apoi îl părăsi pe Freddie, ca să se plimbe prin 
încăperile destinate recepţiei. Într-una dintre ele, se încinseseră 
mai multe jocuri de bridge. O alta fusese ocupată de două 
ducese mai vârstnice, care stăteau la taclale. In a treia, câţiva 
bărbaţi mai în vârstă jucau biliard, iar tinerii fumau. Acolo, 
Charlotte o găsi și pe Belinda, cu o ţigară în mână. Charlotte nu 
pricepuse niciodată rolul tutunului, decât poate ca să pari 
sofisticat. Și Belinda chiar părea, fără îndoială, sofisticată. 

— Îmi place la nebunie rochia ta, spuse Belinda. 

— Nu-i adevărat. Tu însă arăţi senzaţional. Cum de-ai convins- 
o pe mama ta vitregă să te lase să porţi așa ceva? 

— Să știi că și ea arvrea să poarte așa ceva! 

— Pare mult mai tânără decât mama. Bine, chiar e. 

— Și faptul că e mamă vitregă are o importanță. Ce vi s-a 
întâmplat după ce aţi fost la Curte? 

— Oh, a fost extraordinar! Un nebun ne-a amenințat cu o 
armă! 

— Mi-a povestit mama ta. Nu aţi fost, pur și simplu, îngrozite? 

— Eram mult prea ocupată să o calmez pe mama. Pe urmă, 
m-am speriat de moarte. De ce ai spus la palat că voiai să avem 
o discuţie mai lungă? 

— A! Ascultă! zise Belinda și o trase pe Charlotte deoparte, ca 
să nu le audă tinerii. Am aflat pe unde ies. 

— Ce? 

— Copiii. 

— Oh! exclamă Charlotte, care era numai ochi și urechi. 
Spune-mi! 

— les dintre picioare, din locul pe unde faci apă, preciză 
Belinda coborând glasul. 

— E prea mic. 

— Se lărgește. 

„Ce îngrozitor”, își spuse Charlotte în gând. 

— Și asta nu-i tot, adăugă Belinda. Am aflat cum încep. 

— Cum? 

Belinda o luă pe Charlotte de cot și se îndreptară spre colţul 
cel mai liniștit al încăperii, oprindu-se în fața unei oglinzi 
împodobite cu ghirlande de trandafiri. Fata cobori atât de mult 
glasul, încât nu mai era decât o șoaptă. 

— Când te mării, știi că trebuie să dormi în pat cu soţul tău. 


VP - 110 


— Serios? 

— Da. 

— Tata și mama au dormitoare separate. 

— Dar nu sunt învecinate? 

— Ba da. 

— E așa ca să stea amândoi în același pat. 

— De ce? 

— Deoarece, pentru a începe să faci un copil, trebuie ca soțul 
să-și pună robinetul în locul acela - pe unde ies bebelușii. 

— Ce înseamnă robinet? 

— Ssstt! E o chestie pe care o au bărbaţii între picioare; ai 
văzut vreodată o reproducere a lui David de Michelangelo? 

— Nu. 

— Păi, e o chestie cu care fac ei apă. Seamănă cu un deget. 

— Și trebuie să faci asta ca să ai copii? 

— Da. 

— Și toţi oamenii căsătoriţi trebuie să facă asta? 

— Da. 

— Oribil! Cine ţi-a spus asta? 

— Viola Pontadarvy. A jurat că e adevărat. 

Și, fără să-și dea seama cum, Charlotte știa că era adevărat. 
Când auzise totul, avusese impresia că i s-a adus aminte un 
lucru pe care îl uitase. Într-un mod inexplicabil, totul părea să 
aibă sens. Cu toate astea, avea impresia că a suferit un șoc fizic. 
Era sentimentul acela de ușoară greață pe care îl resimțea 
uneori în vise, când o bănuială îngrozitoare se adeverea a fi 
corectă sau când îi era teamă să nu cadă și deodată își dădea 
seama că, într-adevăr, cădea. 

— Mă bucur enorm că am aflat, spuse ea. Dacă se mărita 
vreuna dintre noi fără să știe... cât de stânjenitor ar fi fost! 

— Se pare că asta li se întâmplă unora dintre fete, zise 
Belinda. Ar trebui ca mamele să explice totul în noaptea 
dinaintea nunţii, însă dacă o mamă e prea rușinoasă, atunci... 
afli la faţa locului ce se petrece. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru Viola Pontadarvy! exclamă 
Charlotte și deodată o izbi un gând pe care-l făcu cunoscut cu 
glas tare: Asta nu are cumva vreo legătură cu... sângerarea, știi 
tu, din fiecare lună? 

— Nu știu. 

— Cred că da. Toate au legătură - toate lucrurile despre care 


VP - 111 


oamenii nu vorbesc. Ei bine, acum știm de ce nu vorbesc despre 
asta - e atât de dezgustător! 

— Lucrul pe care trebuie să-l faci în pat se numește contact 
sexual, dar Viola zice că oamenii simpli îl numesc împreunare. 

— Știe foarte multe. 

— Are fraţi. Ei i-au spus, în urmă cu câţiva ani. 

— Și ei cum au aflat? 

— De la băieţii mai mari de la școală. Băieţii sunt mereu 
foarte interesaţi de lucruri ca astea. 

— Într-adevăr, opină Charlotte, chiar că provoacă un fel de 
fascinaţie morbidă. 

Deodată, zări reflectându-se în oglindă imaginea mătușii 
Clarissa. 

— Ce faceți voi două, ascunse într-un ungher? le întrebă ea. 

Charlotte se îmbujoră, însă, după cât se părea, mătușa 
Clarissa nu aștepta un răspuns, întrucât continuă: 

— Belinda, te rog să te duci să te plimbi printre oaspeţi și să 
stai de vorbă cu ei, doar e petrecerea ta. 

Apoi se îndepărtă, iar cele două fete merseră către sălile de 
recepţie. Încăperile aveau o formă arhitecturală circulară, astfel 
încât puteai trece dintr-una în alta și să te întorci în punctul de 
plecare, în capul scărilor. 

— Nu cred că o să pot face vreodată asta, mărturisi Charlotte. 

— Nu crezi? se miră Belinda privind-o ciudat. Ce vrei să spui? 

— Nu știu. M-am tot gândit la asta. S-ar putea să fie foarte 
drăguţ. 

Charlotte se uită lung la ea, iar Belinda păru stânjenită. 

— Trebuie să mă duc să dansez, zise ea. Ne vedem mai 
încolo! 

Apoi o luă în jos pe scări. Charlotte rămăsese cu privirea 
aţintită asupra ei, întrebându-se câte secrete șocante avea să 
mai afle în viaţă. 

Se întoarse în sala unde se ţinea supeul și-și mai luă un pahar 
de șampanie. „Ce mod ciudat de a se perpetua mai are și rasa 
omenească”, își spuse ea. Bănuia că și animalele făceau cam la 
fel. Dar păsările? Nu, păsările depuneau ouă. Și ce cuvinte 
stranii! Robinet și împreunare. Toate sutele de oameni rafinaţi și 
eleganţi din jurul ei cunoșteau cuvintele astea, dar nu le rosteau 
niciodată, deoarece erau vorbe stânjenitoare. Era ceva foarte 
prostesc în toată povestea asta. In cazul în care Creatorul a 


VP - 112 


poruncit ca oamenii să se împreuneze, atunci de ce se 
prefăceau că nu făceau asta? 

Își termină șampania și se duse afară, la ringul de dans. Tatăl 
și mama dansau o polcă, destul de bine. Mama își revenise după 
incidentul din parc, însă tatăl tot nu-și luase gândurile de la acea 
întâmplare. Îi stătea foarte bine cu papion alb și cu frac. Când îl 
durea piciorul, nu dansa, dar era clar că în noaptea aceea nu-l 
supăra. Era surprinzător de agil pentru un bărbat zdravăn ca el. 
Mama părea să se distreze de minune. Când dansa, reușea să 
se lase puţin dusă de val. Rezerva pe care o afișa, de obicei, 
dispăruse, iar în acele momente avea un zâmbet minunat pe 
faţă și i se vedeau gleznele. 

La sfârșitul polcii, tatăl o zări pe Charlotte și se îndreptă spre 
ea. 

— Pot să vă invit la dans, lady Charlotte? 

— Firește, milord. 

Era un vals. Tatăl părea dus pe gânduri, însă o învârtea cu 
mișcări de profesionist. Charlotte se întreba dacă și ea părea 
minunată, ca mama. Probabil că nu. Deodată, îi veni în minte 
imaginea mamei și a tatălui împreunându-se și gândul i se păru 
teribil de stânjenitor. 

— Te distrezi la primul tău bal? o întrebă tatăl. 

— Da, mulțumesc, răspunse ea îndatoritoare. 

— Pari dusă pe gânduri. 

— Mă port cum pot mai bine. 

Luminile și culorile strălucitoare se înceţoșau ușor și, dintr- 
odată, fu nevoită să se concentreze ca să-și păstreze poziţia 
dreaptă. Se temea să nu cadă și să se facă de râs. Tatăl îi simţi 
nesiguranța și o strânse ceva mai ferm. lar în clipa următoare 
luă sfârșit și dansul. 

Tatăl o scoase de pe ringul de dans și o întrebă: 

— Te simţi bine? 

— Da, dar o clipă mi-a venit ameţeală. 

— Ai fumat? 

— Sigur că nu! răspunse Charlotte izbucnind în râs. 

— De obicei, din cauza asta, tinerelor doamne le vine 
ameţeală la baluri. Te rog să-mi urmezi sfatul: dacă vrei să 
încerci să fumezi, fă-o în particular. 

— Nu cred că vreau să încerc. 

În timpul următorului dans, ea rămase pe scaun, dar pe urmă 


VP-113 


Freddie își făcu iar apariţia. În timp ce dansa cu el, își dădu 
seama că toţi, tineri și tinere, trebuiau să-și caute soţi sau soții 
în timpul Sezonului, mai ales la baluri ca ăsta. Și, pentru prima 
dată, îl evaluă pe Freddie ca pe un posibil soț pentru ea. Nu, cu 
niciun chip el. 

„Atunci, oare ce fel de soț îmi doresc?”, se întrebă ea. Habar 
n-avea. 

— Jonathan a zis doar: „Freddie, ţi-o prezint pe Charlotte”, dar 
am aflat că te numești lady Charlotte Walden, spuse Freddy. 

— Așa e. Tu cine ești? 

— Marchizul de Chalfont. 

„Prin urmare, îşi zise Charlotte, suntem compatibili din punct 
de vedere social”. 

Un pic mai târziu, ea și Freddie intraseră într-o discuţie cu 
Belinda și cu prietenii lui Freddie. Vorbeau despre o piesă nouă, 
numită Pygmalion, despre care se spunea că era incredibil de 
amuzantă, însă destul de vulgară. Băieţii își propuseră să 
meargă la un meci de box, iar Belinda spuse că voia și ea să 
meargă, însă toţi afirmară sus și tare că nici nu putea fi vorba de 
una ca asta. Apoi ajunseră la subiectul muzicii de jazz. Unul 
dintre băieţi era un fel de cunoscător, fiindcă petrecuse o vreme 
în Statele Unite: lui Freddie însă nu-i plăcea și vorbea, destul de 
pompos, despre „negrificarea” societăţii. Cu toţii beau cafea, pe 
când Belinda mai fumase o ţigară. Charlotte începea să simtă că 
se distrează. 

Mama ei însă își făcu apariţia și puse capăt întrunirii. 

— Tatăl tău și cu mine plecăm, o anunţă ea. Vrei să trimitem 
trăsura după tine? 

Charlotte își dădu seama că se simţea obosită. 

— Nu, vin și eu. Cât e ceasul? 

— Patru. 

În vreme ce se duceau să-și ia șalurile, mama o întrebă: 

— Ai petrecut bine? 

— Da, mamă, mulţumesc. 

— Și eu. Cine erau tinerii aceia? 

— Cunoștinţe ale lui Jonathan. 

— Sunt simpatici? 

— Păi, în cele din urmă, conversaţia a devenit destul de 
interesantă. 

Tatăl chemase deja trăsura. Pe când luminile strălucitoare ale 


VP - 114 


petrecerii rămâneau în urmă, Charlotte își aminti ce se 
întâmplase ultima dată când merseseră cu trăsura și se simţi 
cuprinsă de spaimă. 

Tatăl o ţinea pe Lydia de mână. Amândoi păreau fericiţi, dar 
Charlotte se simţea exclusă. Işi aruncă ochii pe fereastră. In 
lumina zorilor, zări patru bărbaţi cu jobene de mătase, mergând 
pe jos prin Park Lane; probabil, se întorceau de la vreun club de 
noapte. Când trăsura dădu colţul spre Hyde Park, Charlotte văzu 
ceva ciudat. 

— Ce e asta? întrebă ea. 

Mama se uită și ea pe geam. 

— Ce anume, draga mea? 

— Pe jos. Para fi oameni. 

— Așa e. 

— Și ce fac? 

— Dorm. 

Charlotte era îngrozită. Erau vreo opt sau zece oameni, lipiţi 
de un zid, înfășuraţi în haine, pături și ziare. Nu-și dădea seama 
dacă erau bărbaţi sau femei, însă unii dintre ei erau destul de 
mici încât să fie copii. 

— De ce dorm acolo? 

— Nu știu, draga mea, răspunse mama. 

— Fiindcă nu au unde să doarmă, firește, o lămuri tatăl. 

— Nu au case? 

— Nu. 

— Nu știam că există oameni atât de săraci, spuse Charlotte. 
Ce îngrozitor! 

Gândul îi zburase la toate camerele din casa unchiului 
George, la toată mâncarea adusă ca să ciugulească din ea opt 
sute de oameni, care luaseră cu toţii cina înainte, și la rochiile 
sofisticate pe care le purtau în fiecare nou Sezon, în vreme ce 
oamenii ăștia dormeau acoperiţi cu ziare. 

— Trebuie să facem ceva pentru ei, adăugă Charlotte. 

— Noi? repetă tatăl. Ce ar trebui să facem no 

— Să le construim case. 

— Tuturor? 

— Câţi sunt? 

— Câteva mii, ridică tatăl din umeri. 

— Mii! Credeam că sunt numai cei de acolo, exclamă 
Charlotte, devastată. Nu le-ai putea face niște căsuțe mici? 


VP - 115 


— Nu iese profit din deținerea de case, mai ales în segmentul 
ăsta de piaţă. 

— Poate că ar trebui să le faci oricum. 

— De ce? 

— Întrucât cei puternici ar trebui să aibă grijă de cei slabi. Te- 
am auzit când i-ai zis asta domnului Samson. 

Samson era administratorul de la Walden Hall și încerca 
mereu să economisească bani pe seama reparațiilor la casele 
chiriașilor. 

— Avem deja grijă de o grămadă de oameni, continuă tatăl. 
Toţi servitorii cărora le plătim salarii, toţi arendașii care ne 
lucrează pământurile și locuiesc în casele noastre, toți 
muncitorii din companiile în care investim, toți funcţionarii 
guvernului, care sunt plătiţi din impozitele noastre... 

— Nu prea cred că asta e cine știe ce justificare, îl întrerupse 
Charlotte. Bieţii oameni dorm în stradă. Ce-o să facă la iarnă? 

— Tatăl tău nu are nevoie să se justifice, interveni mama 
tăios. Este un aristocrat prin naștere și și-a administrat cu grijă 
averea. Are dreptul la această bogăţie. Oamenii ăia care dorm 
pe jos sunt pierde-vară, infractori, beţivani, paraziți. 

— Chiar și copiii? 

— Nu fi impertinentă! Adu-ţi aminte că mai ai multe de 
învăţat. 

— Abia acum îmi dau seama cât de mult, zise Charlotte. 

În timp ce trăsura întorcea ca să intre în curtea casei lor, fata 
văzu că unul dintre oamenii aceia dormea lângă poartă. Hotări 
atunci că avea să arunce o privire mai îndeaproape. 

Trăsura se opri în fața ușii principale. Charles îi întinse mâna 
mamei ca s-o ajute să coboare, după care făcu același lucru cu 
Charlotte. Fata o luă imediat la fugă prin curte. William tocmai 
închidea porțile. 

— Stai puţin! strigă ea. 

Îl auzi în spatele ei pe Walden, care exclamă: 

— Ce dracu'...? 

Și ieși în stradă. 

Fiinţa adormită era o femeie, ghemuită pe jos, cu umerii 
sprijiniți de zidul curţii. Avea cizme bărbătești, ciorapi de lână, o 
haină albastră murdară și o pălărie foarte mare, care fusese 
cândva la modă, cu câteva flori artificiale prinse în bor. Capul îi 
picase într-o parte, iar faţa îi era întoarsă spre Charlotte. 


VP - 116 


Gura mare și chipul rotund îi păreau cunoscute. Femeia era 
tânără... 

— Annie! exclamă Charlotte. 

Femeia adormită deschise ochii. 

Charlotte se holba îngrozită la ea. Cu două luni în urmă, Annie 
fusese cameristă la Walden Hall, purtase o uniformă scrobită și 
o boneţică albă pe cap. Era o fată frumoasă, cu un piept generos 
și un râs contagios. 

— Annie, ce-ai pățit? 

Annie sări în picioare, schiţând o reverență jalnică. 

— Oh, lady Charlotte, speram să vă văd, aţi fost mereu atât 
de bună cu mine, nu am unde să mă duc... 

— Dar cum de-ai ajuns în halul ăsta? 

— Am fost dată afară, coniță, fără nicio recomandare pentru 
vreun alt loc similar de muncă, atunci când s-a aflat că o să am 
un copil; știu că am greșit... 

— Dar nu ești măritată! 

— Da, însă îi făceam ochi dulci lui Jimmy, ajutorul de 
grădinar... 

Charlotte își aminti detaliile pe care le aflase de la Belinda. 
Înţelese că, dacă tot ce-i spusese era adevărat, atunci era cu 
putință ca fetele să aibă copii și fără să fie măritate. 

— Unde e copilul? 

— L-am pierdut. 

— Cum l-ai pierdut? 

— Adică a venit pe lume prea devreme, coniță, s-a născut 
mort. 

— Ce îngrozitor, șopti Charlotte. 

Încă un lucru despre care nu crezuse că ar fi cu putinţă. 

— Și Jimmy de ce nu e cu tine? 

— A fugit pe mare. El chiar mă iubea, știu bine, dar îi era tare 
frică de însurătoare, nu avea decât șaptesprezece ani... 

Și Annie începu să plângă. 

Apoi Charlotte auzi glasul tatălui ei: 

— Charlotte, vino înapoi imediat! 

Se întoarse spre el. Stătea în poartă, în hainele de seară, cu 
jobenul de mătase în mână, și deodată fata îl văzu ca pe un 
bătrân înalt, plin de sine și crud. 

— Aceasta e una dintre servitoarele de care te îngrijești atât 
de bine, îi replică ea tăios. 


VP - 117 


Tatăl se uită la fată. 

— Annie! Ce înseamnă asta? 

— Jimmy a fugit, conașule, și n-am putut să mă mărit, și nici 
n-am mai găsit vreo slujbă, pentru că nu mi-aţi dat o scrisoare 
de recomandare, și mi-a fost rușine să merg acasă, și am venit 
la Londra... 

— Ai venit la Londra ca să cerșești, o întrerupse tatăl, brutal. 

— Tată! exclamă Charlotte. 

— Charlotte, nu pricepi... 

— Ba înțeleg foarte bine... 

Mama apăru și ea. 

— Charlotte, stai departe de creatura asta! 

— Nu e o creatură, e Annie. 

— Annie! ţipă mama. E o femeie decăzută! 

— De ajuns, zise tatăl. În familia asta nu se stă la discuţii în 
stradă. Haide în casă, imediat! 

Charlotte o cuprinse pe Annie cu brațul. 

— Are nevoie de o baie, de haine noi și de o mâncare caldă. 

— Nu fi ridicolă! spuse mama, pe care, după cum se părea, 
vederea lui Annie o adusese în pragul isteriei. 

— În regulă, adăugă tatăl. Du-o în bucătărie! La ora asta, 
cameristele trebuie să fie deja în picioare. Spune-le să se ocupe 
de ea, apoi vino la mine în salon. 

— Stephen, asta e o nebunie..., se opuse mama. 

— Să intrăm! spuse tatăl. 

Și intrară cu toții. 

Charlotte o duse pe Annie jos, în bucătărie. O slujitoare făcea 
curăţenie, iar una dintre bucătărese tăia șunca pentru micul 
dejun. Abia trecuse de ora cinci dimineaţa. Charlotte nu știuse 
că începeau să muncească atât de devreme. Amândouă își 
ridicară uluite privirea spre ea când intră, în rochie de bal, cu 
Annie lângă ea. 

— Ea e Annie, le lămuri Charlotte. A fost servitoare la Walden 
Hall. A avut ceva ghinioane, dar e o fată bună. Trebuie să facă o 
baie. Găsiţi-i haine noi și ardeţi-le pe cele vechi. Pe urmă, daţi-i 
să mănânce. 

O clipă, cele două rămaseră ca trăsnite, după care 
bucătăreasa spuse: 

— Prea bine, milady. 

— Ne vedem mai târziu, adăugă Charlotte. 


VP - 118 


Annie o apucă de braț. 

— vă mulţumesc, coniţă. 

Fata ieși. 

_ „Acum o să intru în bucluc”, chibzui ea pe când urca scările. 
Insă nu-i păsa atât de mult cât ar fi trebuit. Aproape că avea 
senzaţia că părinţii ei o trădaseră. La ce-i folosiseră toţi anii de 
educaţie, când fusese de ajuns o singură noapte ca să afle că 
lucrurile cele mai importante nu-i fuseseră niciodată dezvăluite? 
Fără îndoială, îi vorbiseră de protejarea tinerelor fete, însă 
Charlotte considera că înșelătoria era, probabil, termenul 
potrivit. Când se gândea cât de ignorantă fusese până în seara 
aceea, se simţea îngrozitor de prost și asta o scotea din sărite. 

Intră cu pași hotărâți în salon. 

Tatăl stătea în picioare lângă șemineu, cu un pahar în mână. 
Mama era la pian, cânta o melodie cu o expresie chinuită pe 
faţă. Trăseseră perdelele. Incăperea arăta ciudat în lumina 
dimineţii, cu mucuri de ţigări rămase în scrumiere și cu lumina 
rece a zilei plimbându-se pe marginea lucrurilor. Era o cameră 
de seară și avea nevoie de lămpi, de căldură, de băuturi și de 
valeți, și de mulţi oameni în haine de seară. 

În clipa aia însă, totul arăta foarte diferit. 

— Uite ce e, Charlotte, începu tatăl. Nu înţelegi ce fel de 
femeie este Annie. Să știi că am dat-o afară dintr-un motiv 
serios. A făcut un lucru foarte greșit, pe care nu ţi-l pot explica... 

— Știu ce-a făcut, îl întrerupse Charlotte, așezându-se. Și știu 
și cu cine. Un grădinar pe care îl cheamă Jimmy. 

Mama icni. 

— Nu cred că ai vreo idee despre ce vorbești, continuă tatăl. 

— Și dacă nu am, a cui e vina? izbucni Charlotte. Cum de-am 
reușit să ajung la vârsta de optsprezece ani fără să știu că 
există oameni atât de săraci, că dorm pe stradă, că servitoarele 
care au rămas însărcinate sunt date afară și că... că bărbaţii nu 
sunt făcuți la fel ca femeile? Nu sta acolo să-mi spui că nu 
pricep lucrurile astea și că am multe de învăţat! Mi-am petrecut 
toată viaţa studiind, iar acum descopar că aproape tot ce-am 
deprins au fost numai minciuni! Cum îndrăznești? Cum 
îndrăznești! 

Și fata izbucni în plâns, urându-se și mai mult pentru că-și 
pierdea controlul. 

Apoi o auzi pe mama spunând: 


VP - 119 


— Ce mare prostie! 

Tatăl se așeză lângă Charlotte și o luă de mână. 

— Îmi pare rău dacă așa simţi, zise el. Toate tinerele fete sunt 
ținute la adăpost de cunoașterea unor lucruri. Așa se face 
pentru binele lor. Noi nu te-am minţit niciodată. Dacă nu ţi-am 
spus cât e lumea de crudă și de aspră, a fost doar pentru că am 
vrut să te bucuri de copilărie cât mai mult cu putinţă. Poate că 
am făcut o greșeală. 

— Am vrut să te ţinem departe de încurcătura în care s-a 
băgat Annie, se răsti mama. 

— N-aș spune chiar așa, o contrazise tatăl cu blândeţe. 

Supărarea lui Charlotte dispărea ca un abur. Se simțea iar 
copilă. Ar fi vrut să-și pună capul pe umărul tatii, dar mândria 
nu-i permitea să facă asta. 

— Ce zici, ne iertăm unul pe altul, suntem din nou prieteni? o 
iscodi Walden. 

În mintea lui Charlotte prinse formă o idee care îi încolţise de 
ceva timp și fata vorbi fără să se gândească. 

— Îmi dai voie s-o angajez pe Annie camerista mea 
personală? 

— Păi..., începu tatăl. 

— Nici măcar n-o să ne gândim la una ca asta! interveni 
mama, pe un ton isteric. Nici nu poate fi vorba de așa ceva! O 
fată de optsprezece ani, fiică de conte, să aibă o femeie 
decăzută drept cameristă! Nu, absolut în niciun caz! 

— Atunci, ce-o să facă? întrebă Charlotte liniștită. 

— Ar fi trebuit să se gândească la asta când... Ar fi trebuit să 
se gândească înainte la asta. 

— Charlotte, zise tatăl, nu putem să permitem ca o femeie cu 
un caracter stricat să locuiască în această casă. Chiar dacă aș 
îngădui așa ceva, servitorii ar fi scandalizaţi. Jumătate dintre ei 
o să-și dea seama. O să bodogănească vrute și nevrute chiar de 
acum, pentru că i-am permis fetei ăleia să intre în bucătărie. 
Vezi tu, nu numai eu și cu mama îi respingem pe astfel de 
oameni, ci toată societatea. 

— Atunci, o să-i cumpăr o casă, declară Charlotte, o să-i fac o 
pensie și o să fiu prietena ei. 

— Nu ai bani, îi explică mama. 

— Bunicul din Rusia mi-a lăsat ceva. 

— Dar banii sunt în administrarea mea până când o să 


VP - 120 


împlinești douăzeci și unu de ani, o lămuri tatăl, și n-o să te las 
să-i folosești în scopul ăsta. 

— Atunci, ce-o să facem cu ea? întrebă Charlotte disperată. 

— Îți propun un târg, zise tatăl. O să-i dau eu bani să-și 
găsească o locuinţă decentă și o să mă ocup să primească o 
slujbă într-o fabrică. 

— Și ce va trebui să fac în schimb? 

— Trebuie să-mi promiţi că n-o să încerci să mai intri vreodată 
în contact cu ea. 

Charlotte simţi că se prăbușește de oboseală. Tatăl cunoștea 
toate răspunsurile. Nu mai putea să continue să se certe cu el și 
nici nu avea putere să mai insiste. 

— In regulă, oftă ea. 

— Bravo! Acum, îţi sugerez să te duci la ea și să-i spui ce s-a 
hotărât, după care să-ţi iei adio. 

— Nu știu dacă o s-o pot privi în ochi. 

Tatăl o bătu ușor pe mână. 

— O să fie mai mult decât recunoscătoare, o să vezi. După ce 
vorbești cu ea, du-te să te culci! O sa mă ocup eu de toate 
detaliile. 

Charlotte nu știa dacă pierduse ori câștigase, dacă tatăl era 
crud sau blând, dacă Annie o să se considere salvată sau 
respinsă. 

— Foarte bine, rosti ea cu glas firav. 

Ar fi vrut să-i spună tatii că-l iubește, însă vorbele nu voiau să 
iasă pe gură. După o clipă, se ridică și părăsi încăperea. 

e 

În ziua care urmase încercării eșuate de asasinat, Felix fusese 
trezit la prânz de Bridget. Se simțea foarte slăbit. Bridget stătea 
lângă patul lui, cu o cană mare în mână. Felix se ridică în capul 
oaselor și luă cana. Băutura era minunată. Părea a fi făcută din 
lapte fiert, zahăr, unt topit și dumicaţi de pâine. In timp ce el 
bea, Bridget se fâțâia de colo-colo prin încăpere, făcând ordine 
și fredonând un cântecel sentimental despre băieţii care-și 
dăduseră viața pentru Irlanda. 

Apoi ieși, dar se întoarse cu o infirmieră, o irlandeză de 
aceeași vârstă cu ea. Femeia îi cusu mâna și îi obloji rana de la 
umăr. Din conversaţia lor, Felix deduse că infirmiera le ajuta pe 
femeile din cartier să scape de sarcini. Bridget o informase că 
Felix se bătuse într-un club. Infirmiera îi luă un șiling pentru 


VP - 121 


vizită și-i zise: 

— N-o să mori. Dacă nu ai fi avut nesăbuinţa să pleci acasă pe 
picioare, n-ai fi sângerat atâta. Dar așa, o să te mai simţi slăbit 
câteva zile. 

După plecarea infirmierei, Bridget mai rămase o vreme la 
taclale cu el. Era o femeie greoaie și veselă, care se apropia de 
șaizeci de ani. Bărbatul ei intrase în niște încurcături în Irlanda și 
fuseseră nevoiţi să se facă nevăzuţi în Londra, unde, după câte 
spunea ea, el murise de prea multă băutură. Avea doi băieţi, 
care erau polițiști la New York, și o fată care lucra în Belfast. 
Femeia strânsese în ea ceva amărăciune, pe care o arăta în 
remarcile sarcastice pe care le arunca din când în când la 
adresa englezilor. 

Felix adormi în timp ce ea îi explica de ce Irlanda ar trebui să 
aibă guvernare proprie. Bridget îl trezi din nou seara, ca să-i 
aducă niște supă caldă. 

A doua zi, rănile fizice aproape se vindecaseră, dar începuse 
să simtă durerea provocată de rănile din suflet. Toată 
disperarea și reproșurile pe care și le făcuse în parc, în timp ce 
fugea, îl copleșeau năvalnic. Ajunsese să fugă! Cum de se 
putuse întâmpla una ca asta? 

Lydia. 

Între timp devenise lady Walden. 

Simţi că îi vine să vomite. 

În cele din urmă, reuși să gândească limpede și logic. Știa că 
se măritase și că plecase în Anglia. În mod evident, englezul cu 
care se măritase era aproape sigur un aristocrat și nutrea și un 
interes puternic față de Rusia. La fel de clar, persoana care 
ducea tratative cu Orlov trebuia să fie un membru al 
aristocrației și un expert în problemele Rusiei. „N-aș fi putut să 
ghicesc că o să fie aceeași persoană, reflecta Felix, dar ar fi 
trebuit să-mi dau seama că e o posibilitate”. 

Coincidenţa nu era atât de uluitoare pe cât păruse, însă asta 
nu o făcea mai puţin zdrobitoare. Felix fusese doar de două ori 
în viață pe deplin, orbește, delirant de fericit. Prima dată se 
întâmplase pe când avea patru ani - înainte de moartea mamei 
lui - și primise în dar o minge roșie. lar a doua oară, când Lydia 
se îndrăgostise de el. Însă nimeni nu-i luase mingea cea roșie. 

Nu-și putea închipui o fericire mai mare decât cea de care 
avusese parte împreună cu Lydia - și nicio dezamăgire mai 


VP - 122 


distrugătoare decât cea care îi urmase. De atunci încoace, fără 
îndoială, Felix nu mai cunoscuse asemenea stări emoţionale la 
fel de intense cum fuseseră acelea. După plecarea ei, el 
începuse să străbată în lung și-n lat satele Rusiei, deghizat în 
călugăr și predicând anarhismul. Le spunea țăranilor că 
pământul era al lor pentru că ei îl lucrau; că lemnele din pădure 
erau ale celui care dobora copacul; că nimeni în afară de ei înșiși 
nu avea dreptul să-i conducă și, cum autoguvernarea nu era 
guvernare, ea fusese numită anarhie. Era un predicator foarte 
bun și-și făcuse mulți prieteni, însă nu se mai îndrăgostise 
niciodată și spera că nici n-o să mai iubească vreodată. 

Perioada lui de predicator luase sfârșit în 1899, în timpul 
grevei naţionale a studenţilor, când fusese arestat ca agitator și 
trimis în Siberia. Datorită anilor de hoinăreală, era deja obișnuit 
să îndure frigul, foamea și durerea; acolo însă, muncind legat în 
lanţuri, săpând cu unelte de lemn după aur într-o mină, 
continuându-și truda chiar și când omul înlănţuit lângă el căzuse 
și murise, văzând femei și băieţi biciuiţi, ajunsese să cunoască 
întunericul, amărăciunea, disperarea și, în cele din urmă, ura. În 
Siberia învățase cu adevărat cum era viaţa: furi sau mori de 
foame, te ascunzi sau ești batut, te lupţi sau mori. Acolo 
deprinsese să înșele și să fie nemilos. Acolo deslușise adevărul 
suprem al asupririi: că sistemul ăsta funcționează făcându-și 
victimele să se lupte una cu alta, în loc să se ridice împotriva 
asupritorului. 

In cele din urmă, evadase și începuse astfel lungul drum spre 
nebunie, care luase sfârșit când îl omorâse pe polițistul de lângă 
Omsk și înțelesese că nu mai simțea teama. 

Se întorsese în civilizaţie ca un revoluţionar în toată puterea 


cuvântului. | se părea de neconceput că avusese cândva 
scrupule să arunce bombe în nobilii care susțineau existența 
acelor mine pentru ocnași în Siberia. Il umpleau de furie 


pogromurile la care instiga guvernul împotriva evreilor din 
vestul și sudul Rusiei. Disputele dintre bolșevici și menșevici, la 
al doilea congres al Partidului Social-Democrat, îi făcuseră silă. 
El își trăgea ideile din revista care venea de la Geneva, numită 
Pâine și libertate, cu citatul din Bakunin pe prima pagină: 
„Nevoia de a distruge este și o nevoie de a crea”. Într-un sfârșit, 
mustind de ură faţă de guvern, dezamăgit de socialiști și 
convins de anarhiști, se dusese într-un orășel industrial numit 


VP - 123 


Białystok și acolo înființase o grupare numită Lupta. 

Fuseseră anii de glorie. N-avea să-l uite niciodată pe Nisan 
Farber, care îl înjunghiase pe proprietarul fabricii în faţa 
sinagogii, chiar de Yom Kippur, Ziua Ispășirii. Felix însuși îl 
împușcase pe șeful poliţiei. Continuase apoi lupta la Sankt 
Petersburg, unde fondase un alt grup anarhist, Neutorizaţii, și 
pusese la cale cu succes asasinarea marelui-duce Serghei. In 
acel an, 1905, în Sankt Petersburg se petrecuseră asasinate, 
jafuri de bănci, greve și răzmeriţe: revoluţia părea gata să 
înceapă. După care urmase represiunea: mai sălbatică, mai 
eficientă și mult mai însetată de sânge decât tot ceea ce 
făcuseră revoluționarii. Poliţia secretă se năpustise în puterea 
nopţii în casele membrilor grupării Neutorizaţii și-i arestase pe 
toți, cu excepţia lui Felix, care omorâse un polițist și rănise altul, 
fugind apoi în Elveţia, deoarece nimeni nu mai avea cum să-l 
oprească, atât era de hotărât, de puternic, de furios și de lipsit 
de milă. 

În toţi acei ani, chiar și în perioada liniștită care urmase în 
Elveția, nu mai iubise niciodată pe nimeni. Ajunsese să ţină mult 
la anumiţi oameni - un porcar georgian, un evreu bătrân care 
fabrica bombe în Biatystok și Ulrich în Geneva -, însă nu erau 
decât trecători prin viaţa lui. Fuseseră și femei. Multe îi intuiau 
natura violentă și i se fereau din cale, dar cele cărora li se părea 
atrăgător erau, de fapt, foarte captivate de el. Din când în când, 
se mai lăsa dus în ispită și mereu era dezamăgit, mai mult sau 
mai puţin. Părinţii îi muriseră și nu-și văzuse sora de douăzeci de 
ani. Când privea în urmă, avea senzaţia că viaţa de după 
întâlnirea cu Lydia i se scursese ca o secătuire înceată a tuturor 
simțurilor. Supravieţuise devenind din ce în ce mai puţin 
sensibil, trecând prin experienţe ca încarcerarea, tortura, 
înlănțuirea și îndelungata și brutala evadare din Siberia. Nu-i 
mai păsa nici măcar de el însuși: acesta era de altfel, după cum 
își dăduse seama, înțelesul lipsei lui de teamă, fiindcă oamenii 
pot fi înspăimântați numai în privinţa fiinţelor sau a lucrurilor la 
care ţin. 

lar lui îi plăcea că ajunsese așa. 

Nu iubea oamenii, ci poporul. Nutrea compasiune, în general, 
pentru ţăranii înfometați, copiii bolnavi, soldaţii înspăimântați și 
minerii mutilați. Nu ura pe nimeni anume: ci doar pe toţi prinții, 
proprietarii de pământuri, pe toţi capitaliștii și pe toţi generalii. 


VP - 124 


Prin faptul că se dăruise întru totul unei cauze mai înalte, știa 
că se asemăna cu un preot și în special cu un preot anume: tatăl 
lui. Nu se mai simţea umilit de comparaţia asta. Îi respecta 
înţelegerea tatălui său și disprețuia cauza pe care o servise. El, 
Felix, alesese cauza cea dreaptă. Viaţa lui n-avea să fie irosită. 

Așa arăta Felix, așa se formase de-a lungul anilor, toată 
personalitatea lui matură înflorise din fluiditatea tinereții. Ceea 
ce îl devastase atât de mult în ţipătul Lydiei, se gândea el, era 
că îi amintise că ar fi putut să existe un alt Felix, un bărbat cald 
și plin de iubire, un bărbat plin de patimă sexuală, un bărbat 
capabil de gelozie, de lăcomie, de trufie și de spaime. „Mi-aș fi 
dorit, oare, să fiu acel bărbat?”, se întreba el. Acel bărbat ar fi 
tânjit să se piardă în ochii ei mari și cenușii, să-i mângâie părul 
blond și moale, să o vadă izbucnind într-un râset de nepotolit 
când învăţa să fluiere, să se certe cu ea din cauza lui Tolstoi, să 
mănânce pâine neagră și heringi afumaţi împreună cu ea și să o 
vadă cum își strâmbă mutrișoara frumoasă prima dată când lua 
o gură de votcă. Bărbatul acela ar fi fost jucăuș. 

Ar fi fost și preocupat. S-ar fi întrebat dacă Lydia era fericită. 
Ar fi șovăit să apese pe trăgaci de teamă ca ea să nu fie lovită 
de un glonț ricoșat. l-ar fi fost greu să-i ucidă nepotul, ca nu 
cumva ea să ţină la băiatul acela. Bărbatul acela ar fi fost un 
revoluţionar absolut jalnic. 

„Nu, își spuse el în seara aceea, pe când adormea: n-aș vrea 
să fiu un astfel de bărbat. Nu-i nici măcar primejdios”. 

În acea noapte, visă că o împușcase pe Lydia, însă la trezire 
nu-și mai putea aminti dacă asta îl întristase sau nu. 

A treia zi, ieși afară. Bridget îi dăduse o cămașă și o haină 
care fuseseră ale soțului ei. Nu prea i se potriveau, deoarece 
omul acela fusese mai scund și mai gras decât Felix. Pantalonii 
și ghetele îi erau încă bune, iar Bridget le spălase de sânge. 

Își repară bicicleta, care se stricase când căzuse pe scări. 
Îndreptă o roată care se îndoise, lipi un cauciuc spart și cusu 
șaua, a cărei piele se sfâșiase. Se sui pe bicicletă și pedală o 
distanță scurtă, dându-și însă imediat seama că nu era încă 
destul de înzdrăvenit ca să poată străbate o distanţă mai lungă. 
Așa că fu nevoit să meargă pe jos. 

Era o zi însorită, minunată. Într-o dugheană din Mornington 
Crescent, unde se vindeau haine la mâna a doua, dădu o 
jumătate de penny și haina bărbatului lui Bridget pe o jachetă 


VP - 125 


mai subțire care i se potrivea. Se simţea ciudat de fericit 
străbătând străzile Londrei în căldura verii. „N-am niciun motiv 
de bucurie, chibzuia el; planul meu de asasinat inteligent, bine 
pus la punct și îndrăzneţ, s-a făcut praf și pulbere pentru că o 
femeie a început să zbiere și un bărbat între două vârste a scos 
sabia. Ce mai eșec! Și apoi, Bridget a fost cea care mi-a ridicat 
moralul”. 

Femeia văzuse că avea probleme și îl ajutase fără să 
clipească. Asta îi amintea de mărinimia poporului pentru a cărui 
cauză împușcase, pusese bombe și fusese hăcuit cu sabia. Îi 
dădea putere. 

Se îndreptă spre parcul St. James și își reluă locul familiar din 
fața casei lui Walden. Se uita la zidăria de un alb imaculat și la 
ferestrele înalte și elegante. „Poţi să mă lovești, dar n-o să mă 
pui la pământ; dacă ai ști că m-am întors, ai tremura în pantofii 
tăi de piele fină”. 

Se așeză mai bine, ca să stea la pândă. Partea proastă a 
eșecului era că făcuse ca victima să știe de-acum la ce să se 
aștepte. Cu siguranţă, de-acum înainte îi va fi foarte greu să-l 
ucidă pe Orlov, pentru că prinţul își va lua măsuri de precauţie. 
Felix însă le va dibui și va reuși să treacă peste ele. 

La ora unsprezece dimineaţa, trăsura ieși și lui Felix i se păru 
că vede în spatele geamului o barbă ascuţită și un joben: 
Walden. Trăsura se întoarse la ora unu și plecă iar la trei și de 
data asta se zărea o pălărie de femeie înăuntru, probabil a 
Lydiei sau a fiicei celor doi; oricine ar fi fost, se întoarse la ora 
cinci. Seara, veniră câţiva oaspeţi și, după cât se părea, familia 
lua cina acasă. Nu era niciun semn de prezenţa lui Orlov. S-ar fi 
zis că se mutase în altă parte. 

„Atunci, o să-l găsesc”, medită Felix. 

Pe drum înapoi spre Camden Town își cumpără un ziar. Când 
ajunse acasă, Bridget îl servi cu ceai, așa că își citi ziarul la ea în 
salon. Nu scria nimic de Orlov nici în coloana „Evenimente 
trecute de la Curtea Regală”, nici în coloana „Social”. 

Bridget observă ce citea. 

— Interesant material pentru un om ca tine, remarcă ea 
sarcastic. Din câte văd, te frămânţi la ce bal să te duci diseară. 

Felix zâmbi, fără să-i răspundă. 

— Să știi că știu ce ești, continuă Bridget. Eşti un anarhist. 

Felix ramase nemișcat. 


VP - 126 


— Pe cine ai de gând să omori? îl iscodi ea, sorbind cu zgomot 
din ceai. Sper că pe nemernicul ăsta de rege. Ce te uiţi așa la 
mine? Ai zice că vrei să-mi tai gâtul. N-ai de ce să-ţi faci griji, n-o 
să suflu o vorbă. La vremea lui, și soţul meu le-a făcut de 
petrecanie câtorva englezi. 

Felix era uluit. Femeia ghicise - și era de acord cu asta! Nu 
știa ce să spună. Se ridică în picioare și împături ziarul. 

— Eşti o femeie de treabă, rosti el. 

— Dacă aș fi cu douăzeci de ani mai tânără, te-aș pupa. Fugi 
de-aici, până nu-mi pierd capul. 

— Mulţumesc pentru ceai, zise Felix și ieși. 

Restul serii și-l petrecu în cămăruța lui posomorâtă de la 
subsol, cu ochii aţintiţi în gol, gândindu-se. | se părea logic că 
Orlov se dăduse la fund, dar unde? Dacă nu locuia la Walden, 
atunci era posibil să stea la ambasada Rusiei ori în casa unuia 
dintre funcționarii reprezentanței diplomatice sau, poate, la un 
hotel ori chiar în casa unuia dintre prietenii lui Walden. Era 
posibil și să nu se mai afle în Londra, ci să stea undeva la țară. 
Nu avea cum să verifice toate posibilitățile. _ 

Asta solicita o muncă minuțioasă, grea. Incepea chiar să se 
îngrijoreze. 

li trecu apoi prin minte să-l urmărească pe Walden. N-avea 
ceva mai bun de făcut, însă asta nu era de ajuns. O bicicletă 
putea să ţină pasul cu o trăsură în Londra, dar asta îl putea 
istovi pe biciclist, iar Felix știa că nici nu era cazul să se 
gândească la o asemenea idee câteva zile bune. In plus, dacă 
timp de trei zile Walden ar merge în vizită în câteva case 
particulare, la două sau trei birouri, la un hotel sau două și la o 
ambasadă - atunci, cum ar fi cu putinţă să afle unde anume 
locuia, de fapt, Orlov? Era posibil, dar avea să-i ia timp. 

lar în timpul ăsta, negocierile vor continua și războiul va fi din 
ce în ce mai aproape. 

Și dacă, în ciuda tuturor celor întâmplate, Orlov locuia tot la 
Walden, dar, pur și simplu, hotărâse să nu mai iasă din casă? 

Felix se duse la culcare tot rumegând în minte problema. 
Dimineaţă, când se trezi, găsise soluţia. 

O va întreba pe Lydia. 

Işi lustrui ghetele, se spălă pe cap și se bărbieri, împrumută 
de la Bridget o eșarfă albă de bumbac pe care și-o legă la gât, 
ascunzând astfel faptul că nu avea nici guler, nici cravată. La 


VP - 127 


magazinul de haine la mâna a doua din Mornington Crescent 
găsi un melon pe măsura lui. Se privi în oglinda crăpată și 
aburită din magazin. Arăta cât de cât respectabil și în același 
timp periculos, având în vedere cine se ascundea sub acea 
deghizare subtilă. Se îndreptă deci spre ţintă. 

Habar n-avea ce reacție va avea Lydia la vederea lui. Putea să 
bage mâna în foc că nu-l recunoscuse în noaptea în care eșuase; 
avusese fața acoperită, iar ea ţipase din cauză că văzuse un 
bărbat necunoscut cu un pistol în mână. Presupunând că reușea 
s-o întâlnească, oare ce-avea să facă ea? Il va alunga? Va 
începe să-și smulgă pe dată hainele de pe ea, cum făcea pe 
vremuri? Va fi, oare, nepăsătoare, considerându-l doar o 
amintire din tinereţe, care nu-i mai trezea niciun sentiment? 

El și-ar fi dorit ca ea să fie şocată, uluită, să fie încă 
îndrăgostită de el, ca să poată s-o convingă să-i împărtășească 
un secret. 

Deodată, nu mai reuși să-și aducă aminte cum arăta ea. 
Faptul era tare ciudat. Știa că avea o anumită înălțime, că nu 
era nici grasă, nici slabă, că avea părul blond-deschis și ochi 
cenușii; dar nu reușea să și-o închipuie în minte. Dacă se 
concentra asupra nasului ei, îl putea vedea sau chiar o putea 
întrezări ca prin ceaţă, fără un contur clar, în lumina mohorâtă a 
serilor din Sankt Petersburg; dar când încerca să o vadă mai 
clar, trăsăturile feţei i se ștergeau cu totul. 

Ajuns în parc, fu cuprins de șovăială în faţa casei. Era zece 
dimineaţa. Oare se treziseră? În orice caz, se gândise că 
probabil va aștepta până după plecarea lui Walden. Îi trecu prin 
minte că ar putea chiar să-l zărească pe Orlov în hol, într-un 
moment în care nu avea nicio armă. 

„Dacă îl văd, îl sugrum cu mâinile goale”, își spuse el cu 
sălbăticie. 

Se întreba ce făcea Lydia în acele clipe. Poate că se îmbrăca. 
„A, da, chibzui el, pot să mi-o imaginez în corset, periindu-și 
părul în faţa oglinzii. Sau poate că ia micul dejun. Are ouă, carne 
și pește, dar ea o să ciugulească doar un pateu moale și o felie 
de măr”. 

Trăsura apăru la intrare. După un minut sau două, cineva se 
urcă în ea și vehiculul se îndreptă spre poartă. Când trăsura ieși, 
Felix se afla pe partea opusă a străzii. Brusc, își dădu seama că 
se uita drept la Walden, aflat la fereastra trăsurii, și acesta îl 


VP - 128 


privea la rândul lui. Felix ar fi vrut să strige: „Hei, Walden, eu i- 
am tras-o primul!” În loc de asta, zâmbi larg și-și duse mâna la 
pălărie. Walden înclină capul în semn de salut și trăsura trecu 
mai departe. 

Felix nu înțelegea de ce era așa de încântat. 

Intră pe poartă și străbătu curtea. Observă că la toate 
ferestrele erau flori și se gândi: „Oh, da, ei i-au plăcut mereu 
florile”. Urcă treptele verandei și sună din clopotelul de la ușa 
din faţă. 

„Poate că o să cheme poliţia”, se mai gândi el. 

Peste câteva clipe, un servitor deschise ușa. 

— Bună dimineața, domnule, îl salută acesta. 

„Deci chiar arăt respectabil”, medită Felix. 

— AȘ dori să o văd pe doamna contesă de Walden. Este ceva 
foarte urgent. Numele meu este Konstantin Dmitrici Levin. Sunt 
sigur că își va aminti de mine, de la Sankt Petersburg. 

— Da, domnule. Konstantin...? 

— Konstantin Dmitrici Levin. Poftiţi cartea mea de vizită, zise 
Felix, prefăcându-se că scotocește prin haină. Ah! Nu am niciuna 
la mine. 

— E în regulă, domnule Konstantin Dmitrici Levin. 

— Da. 

— Dacă sunteţi amabil să așteptați aici, mă duc să văd dacă 
doamna contesă este acasă. 

Felix înclină din cap și servitorul se îndepărtă. 


VP - 129 


Capitolul 6 


Biroul de scris stil Queen Anne se număra printre mobilele 
preferate ale Lydiei în casa de la Londra. Avea două sute de ani 
vechime, era lăcuit în negru și cu motive aurii, cu scene vag 
chinezești, înfățișând pagode, sălcii, insule și flori. Partea din 
față se lăsa în jos, transformându-se în masă de scris și lăsa la 
vedere deschizături pentru scrisori, căptușite cu catifea roșie, 
precum și sertărașe pentru hârtie și peniţe. Avea sertare mari în 
partea de la bază, mai bombată, iar în partea de sus, care o 
depășea în înălţime când stătea jos, se afla un mic dulap pentru 
cărţi, cu o ușă cu oglindă. În vechea oglindă se întrezărea o 
imagine înceţoșată, distorsionată a salonului de dimineaţă din 
spatele ei. 

Pe masa de scris se afla o scrisoare neterminată către sora ei, 
mama lui Alexei, aflată la Sankt Petersburg. Lydia avea un scris 
mic și inegal. Scrisese în rusă: „Nu știu ce să cred despre 
Charlotte...”, după care se oprise, rămânând cu privirea aţintită 
spre oglinda încețoșată; părea nemulțumită. 

Sezonul era plin de evenimente, în cel mai rău înţeles al 
cuvântului. După protestul sufragetelor la Curte și incidentul cu 
nebunul din parc, crezuse că nu mai aveau cum să se mai 
producă și alte catastrofe. Și, pentru câteva zile, viaţa se 
scursese în liniște. Charlotte își făcuse cu succes intrarea în 
societate. Alexei nu mai era în preajmă, ca să-i tulbure Lydiei 
pacea sufletească, întrucât își găsise refugiu la hotelul Savoy și 
nu mai ieșea în societate. Balul Belindei fusese un succes uriaș. 
În noaptea aceea, Lydia uitase de problemele ei și se distrase de 
minune. Dansase vals, polcă, two-step, tangou și chiar și Turkey 
Trot*. Dansase cu jumătate dintre membrii Camerei Lorzilor, cu 
mai mulţi tineri încântători și - mai presus de toate - cu soţul ei. 
Nu era prea șic să dansezi cu propriul soț atât de mult cât 


? Din valul de distracţii noi înfiinţate pe Barbary Coast după cutremurul din 1906 la 
San Francisco, s-au născut și o serie de dansuri care au făcut furori în SUA, cum ar fi 
Texas Tommy și Turkey Trot. Turkey Trot se dansa pe un ritm alert de Ragtime Jazz, 
precum în Maple Leaf Rag (Scott Joplin, 1899). A fost introdus la Chicago în 1909 (de 
dansatorii John Jarrott și Louise Gruenning) și la New York City în 1912 (prin 
spectacolul The Sunshine Girl, pe Broadway). (n.red.). 


VP - 130 


dansase ea. Dar Stephen arăta atât de bine cu papionul alb, 
purtând frac, și dansa atât de bine, că ea se lăsase în voia 
plăcerii. Căsătoria lor se afla, fără nicio îndoială, într-una dintre 
fazele cele mai fericite. Privind înapoi, la anii care trecuseră, ea 
avea senzaţia că de multe ori era așa în timpul Sezonului. Pe 
urmă apăruse Annie și stricase totul. 

Lydia își aducea foarte vag aminte de Annie ca servitoare la 
Walden Hall. Intr-o casă atât de mare, era imposibil să cunoști 
toți servitorii: numai înăuntru erau vreo cincizeci, fără a mai 
pune la socoteală grădinarii și grăjdarii. Nu că pe stăpâni i-ar fi 
cunoscut toţi servitorii; rămăsese celebră scena în care Lydia 
oprise o servitoare care trecea prin hol și o întrebase dacă lordul 
Walden se afla în camera lui. Răspunsul primit a fost: „Merg să 
văd, doamnă, cine să-i spun că îl caută?” 

Oricum, Lydia își mai aducea aminte de ziua în care doamna 
Braithwaite, menajera de la Walden Hall, venise să-i spună că 
Annie trebuia dată afară, pentru că era însărcinată. Doamna 
Braithwaite nu  rostise cuvântul „însărcinată”, ci spusese 
„copleșită de păcatul ei moral”. Atât Lydia, cât și doamna 
Braithwaite fuseseră stânjenite, dar niciuna dintre ele nu era 
șocată: astfel de lucruri se mai întâmplaseră și altă dată cu 
servitoarele și aveau să se mai întâmple. Trebuiau să o dea 
afară - fiindcă numai așa putea fi condusă o casă respectabilă - 
și firește că în aceste circumstanțe nu puteau să-i dea referințe. 
O servitoare fără „caracterizare” nu avea cum să-și mai 
găsească vreo slujbă, era lucru de la sine înţeles; însă, de obicei, 
ea nici nu mai trebuia să lucreze, întrucât fie se mărita cu tatăl 
copilului, fie se întorcea la mama ei. Și după câţiva ani, când 
copiii ei se făceau destul de mari, o astfel de fată se putea 
întoarce să lucreze în casă, ca spălătoreasă ori ca ajutor la 
bucătărie sau în orice alt post din care nu intra în contact direct 
cu stăpânii. 

Lydia presupusese că așa avea să i se aranjeze și viaţa lui 
Annie. Își amintea în acel moment că un tânăr ajutor de grădinar 
plecase fără să anunţe și se dusese pe mare - știrea aceea îi 
atrăsese atenţia pentru că era greu în zilele acelea să găsești 
băieţi care să lucreze ca grădinari pentru un salariu decent -, 
dar, evident, nimeni nu-i pomenise despre legătura dintre Annie 
și băiatul acela. 

„Nu suntem aspri, își spunea Lydia; suntem niște stăpâni mai 


VP - 131 


degrabă generoși. Totuși, Charlotte s-a purtat de parcă Annie a 
ajuns în situaţia asta din cauza mea. Nu pricep de unde-i vin 
ideile astea. Ce spusese? «Știu ce a făcut Annie și știu și cu 
cine.» Pentru numele lui Dumnezeu, unde a învăţat copila mea 
să vorbească în halul ăsta? Mi-am dedicat toată viaţa ca s-o 
cresc pură, curată și decentă, intenția mea a fost să nu ajungă 
niciodată ca mine..." 

Își înmuie pana în călimară. Ar fi vrut să-i împărtășească 
surorii ei toate grijile astea, însă era extrem de greu într-o 
scrisoare. „Ar fi greu și dacă ar fi de față”, își spuse ea. De fapt, 
Charlotte era cea cu care ar fi vrut să-și împărtășească 
gândurile. „De ce, oare, când încerc să fac asta, încep să tip și 
devin tiranică?”, reflectă ea. 

Pritchard intră și o anunţă: 

— Un domn numit Konstantin Dmitrici Levin dorește să vă 
vorbească, milady. 

Lydia își încreţi sprâncenele. 

— Nu cred că îl cunosc. 

— Domnul a spus că e ceva urgent, milady, și părea să creadă 
că vă veţi aminti de el de la Sankt Petersburg. 

Pritchard părea că se îndoia de spusele omului. 

Lydia șovăia. Numele îi era clar cunoscut. Din când în când, se 
mai trezea căutată la Londra de ruși pe care abia îi cunoscuse. 
De obicei, ei începeau prin a se oferi să-i transmită mesajele 
acasă, apoi sfârșeau prin a-i cere să-i împrumute cu bani. lar pe 
Lydia n-o deranja să-i ajute. 

— Prea bine, zise ea. Poftește-l înăuntru! 

Pritchard ieși. Lydia își înmuie iar peniţa în cerneală și scrise: 
„Ce poţi să faci când copilul tău a împlinit optsprezece ani și e 
plin de voinţă proprie? Stephen spune că-mi fac prea multe griji. 
Aș dori...” 

„Nici măcar nu reușesc să am o conversaţie normală cu 
Stephen, se gândi ea. El nu face decât să uguiască liniștitor”. 

Ușa se deschise și Pritchard zise: 

— Domnul Konstantin Dmitrici Levin. 

Lydia rosti peste umăr, în engleză: 

— Numai puţin, domnule Levin. 

ÎI auzi clar pe majordom închizând ușa pe când scria: „... să-l 
pot crede”. Apoi lăsă jos tocul și se întoarse. 

El i se adresă în rusă: 


VP - 132 


— Ce mai faci, Lydia? 

— Oh, Doamne! șopti ea. 

Avea senzaţia că i s-a pus pe inimă un văl greu și îngheţat, 
împiedicând-o să respire. In faţa ei se afla Felix: înalt, la fel de 
slab ca întotdeauna, cu o haină jerpelită și o eșarfă, ţinând în 
mâna stângă o pălărie prostească. Trăsăturile feţei îi erau atât 
de familiare, de parcă l-ar fi văzut doar cu o zi înainte. Părul îi 
rămăsese lung și negru, fără niciun fir argintiu. Avea pielea tot 
albă, nasul ca o lamă curbată, gura mare, expresivă, și ochii 
blânzi și triști. 

— Imi cer scuze dacă te-am șocat, spuse el. 

Lydia nu era în stare să scoată o vorbă. În ea se învârtejea o 
furtună de emoţii amestecate: șoc, spaimă, încântare, groază, 
afecțiune și teroare. Nu-și putea lua privirea de la el. Se vedea 
că mai îmbătrânise. Făcuse riduri: două cute adânci în obraji și 
crețuri la colțurile gurii lui încântătoare. Păreau a fi fost 
provocate de chinuri și de viaţa grea. În expresia lui se zărea ce 
nu existase înainte: poate lipsă de milă, cruzime sau doar 
inflexibilitate. Părea ostenit. 

Și el o studia. 

— Arăţi ca o fetiţă, îi zise el gânditor. 

In cele din urmă, ea reuși să-și smulgă privirea de la el. Inima 
îi bătea nebunește. Teroarea pusese stăpânire pe ea. „Dacă 
Stephen s-ar întoarce mai devreme, reflecta ea, și ar intra aici 
acum, întrebându-mă din ochi cine e omul ăsta, și aș începe să 
mă bâlbâi, să mă înroșesc și...” 

— AȘ vrea să spui ceva, adăugă Felix. 

Ea își întoarse iar privirea spre el și rosti cu greutate: 

— Pleacă! 

— Nu. 

Dintr-odată, își dădu seama că nu avea voinţa atât de 
puternică încât să-l facă să plece. Ochii i se îndreptară spre 
clopoțelul care îl putea face să apară pe Pritchard. Felix zâmbi, 
de parcă ar fi știut ce se petrecea în mintea ei. 

— Au trecut nouăsprezece ani, spuse el. 

— Ai îmbătrânit, zise ea brusc. 

— Te-ai schimbat. 

— La ce te așteptai? 

— Mă aşteptam la asta, răspunse el. Că o să fii înspăimântată 
să recunoști chiar și față de tine că ești fericită că mă vezi. 


VP - 133 


Reușise mereu să-i citească în suflet cu ochii lui blânzi. „Ce 
rost avea să se prefacă? Doar el știa totul despre cum era să te 
prefaci”, își aminti ea. O înţelesese încă din clipa în care ochii lor 
se întâlniseră pentru prima dată. 

— Ei bine? întrebă el. Nu ești fericită? 

— Sunt și înspăimântată, răspunse ea, dându-și abia pe urmă 
seama că recunoscuse că e fericită. Dar tu? adăugă în grabă. Ce 
simţi? 

— Nu prea mai simt mare lucru, spuse el, cu chipul strâmbat 
într-un zâmbet ciudat, chinuit. 

Expresia asta nu i-o văzuse niciodată pe vremuri. ȘI, din 
instinct, ea înţelese că în clipa aceea el spunea doar adevărul. 

Felix își trase un scaun și se așeză lângă ea, dar femeia 
reacţionă ca și cum ar fi vrut să se ferească de el. 

— N-o să-ţi fac rău, o asigură Felix. 

— Să-mi faci rău? se miră Lydia, scoțând un hohot de râs care 
păru neașteptat de ascuţit. O să-mi distrugi viaţa! 

— Tu mi-ai distrus-o pe a mea, replică anarhistul, apoi se 
încruntă, ca și cum ceea ce spusese l-ar fi luat prin surprindere 
până și pe el însuși. 

— Oh, Felix, nu am vrut asta. 

El păru dintr-odată încordat. Câteva clipe, între ei se așternu o 
tăcere grea. Pe chipul lui se ivi din nou zâmbetul acela chinuit, 
pe urmă întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

Ea șovăia. Conștientizase că în toți acești ani tânjise să-i 
poată explica. 

— În noaptea aceea mi-ai sfâșiat rochia... 

(J 

— Ce-o să faci cu ruptura asta de pe rochie? o întrebă Felix. 

— O s-o coasă camerista înainte să ajung la ambasadă, 
răspunse Lydia. 

— Camerista ta are ac și aţă la ea? 

— Păi, de ce altceva să-ţi iei cu tine camerista când ieși la 
cină? 

— Chiar așa, de ce? 

El stătea întins pe pat, uitându-se la ea cum se îmbrăca. Lydia 
știa că îi plăcea foarte mult să o vadă cum își punea hainele. 
Odată, el o imitase cum își trăgea ciorapii, iar ea râsese până 
când începuse să o doară burta. 


VP - 134 


Ea luă rochia din mâna lui și și-o trase pe cap. 

— Tuturor le ia cam o oră să se îmbrace pentru o petrecere, 
zise ea. Până când te-am întâlnit, habar n-am avut că pot să fac 
asta în cinci minute. Încheie-mă! 

Se uita în oglindă, ţinându-și părul ridicat, în vreme ce el îi 
încheia copcile de la spatele rochiei. La sfârșit, o sărută pe 
umăr, făcând-o să se înfioare. 

— Nu începe iar! zise ea, luându-și pelerina cafenie și 
întinzându-i-o. 

El o ajută să și-o pună și adăugă: 

— Când pleci, luminile se sting. 

Vorbele astea o emoţionară, fiindcă el nu era niciodată 
sentimental. 

— Știu ce simţi, murmură ea. 

— O să vii și mâine? 

— Da. 

La ușă, se opri și îl sărută. 

— Mulţumesc. 

— Te iubesc din tot sufletul, zise el. 

Ea ieși. Pe când cobora scările, auzi în spatele ei un zgomot 
care o făcu să se întoarcă. Vecinul lui Felix se uita la ea din ușa 
apartamentului de lângă el. Când îi întâlni privirea, omul păru 
stânjenit. Ea înclină politicos din cap, iar el intră la loc înăuntru. 
Lydiei îi trecu prin minte că, probabil, îi auzise prin perete când 
făceau dragoste. Însă nu-i păsa. Știa că ceea ce făcea era rău și 
rușinos, totuși refuza să se gândească la asta. 

leşi în stradă. Camerista o aștepta la colţ. Se îndreptară 
împreună spre parc, unde era trasă trăsura. Seara era rece, însă 
Lydia avea senzaţia că radia de căldură interioară. Se întreba 
adesea dacă oamenii nu cumva își puteau da seama, numai 
privind-o, că tocmai făcuse dragoste. 

Vizitiul îi lăsă scara, evitând să o privească în ochi. „Știe”, își 
zise ea uimită; după care hotărî că e doar o părere. 

În trăsură, camerista îi cusu în grabă rochia. Ea își scoase 
pelerina maronie, punându-și o capă de blană, pe urmă 
camerista îi aranjă la loc părul. Lydia îi dădu zece ruble ca să-și 
ţină gura. În curând ajunseră la ambasada Angliei. 

Lydia își luă o figură liniștită și ieși. 

Descoperise că nu-i era deloc greu să-și afișeze cealaltă 
personalitate și să devină Lydia cea modestă și feciorelnică pe 


VP-135 


care o cunoșteau cei din lumea bună. De îndată ce se întorcea 
în lumea reală, o cuprindea groaza de forța brută a patimii ei 
pentru Felix și se  preschimba literalmente într-un crin 
tremurător. Nu se prefăcea deloc. De fapt, în cea mai mare 
parte a timpului, avea impresia că era cu adevărat fata cea 
bine-crescută și credea că atunci când era cu Felix parcă ar fi 
fost posedată. Însă când era acolo, dar și când zăcea singură în 
pat în puterea nopții, știa că fiinţa ei cu a doua personalitate era 
cea cu adevărat rea, fiindcă îi refuza cea mai mare bucurie pe 
care o cunoscuse vreodată. 

Intră, prin urmare, în clădire, înveșmântată toată în alb, 
părând aproape o copilă și ușor emoţionată. 

ÎI întâlni pe vărul ei, Chiril, care urma s-o însoțească. Era 
văduv și avea vreo treizeci și ceva de ani; un bărbat ţâfnos, care 
lucra în Ministerul de Externe. El și Lydia nu se aveau prea mult 
la inimă unul pe altul, dar cum lui îi murise soţia, iar părinţilor ei 
nu le prea plăcea să meargă la petreceri, Chiril și Lydia 
anunţțaseră că ei doi trebuie să fie invitaţi peste tot împreună. Și 
Lydia îi spunea mereu să nu-și bată capul să vină să o ia de 
acasă. În felul ăsta, reușea să se întâlnească în taină cu Felix. 

— Ai întârziat, spuse Chiril. 

— Îmi pare rău, minţi ea. 

Chiril o conduse în salon. Ambasadorul și soția acestuia îi 
întâmpinară, apoi fură prezentaţi lordului Highcombe, fiul cel 
mare al contelui de Walden. Era un bărbat înalt și chipeș, pe la 
treizeci de ani, îmbrăcat elegant, dar mai degrabă sobru. Părul 
blond tuns scurt și ochii albaștri îi dădeau un aer foarte 
englezesc. Faţa îi era deschisă și zâmbitoare, iar Lydiei i se păru 
destul de atrăgător. Vorbea bine franceză. Schimbară câteva 
cuvinte politicoase, pe urmă el fu prezentat altcuiva. 

— Pare destul de drăguţ, îi zise Lydia lui Chiril. 

— Nu te lăsa păcălită, răspunse Chiril. Umblă vorba că e cam 
nechibzuit. 

— Mă uimești. 

— Joacă partide de cărți cu niște ofiţeri pe care îi cunosc și mi- 
au spus că uneori bea de-i bagă sub masă. 

— Ştii foarte multe despre oameni și mereu numai lucruri rele. 

Buzele subțiri ale lui Chiril se curbară într-un zâmbet. 

— Și e vina mea sau a lor? 

— Ce caută aici? se interesă Lydia. 


VP - 136 


— La Sankt Petersburg? Ei bine, se aude că are un tată foarte 
bogat și dominator, pe care nu-l poate suferi; prin urmare, se 
fâțâie prin lume, bând și jucând cărţi. De fapt, așteaptă să 
moară bătrânul. 

Lydia nu credea că o să mai stea iar de vorbă cu lordul 
Highcombe, dar soția ambasadorului, care îi considerase pe 
amândoi niște potenţiali parteneri, îi așezase unul lângă altul la 
cină. La felul doi, el încercă să poarte o conversaţie. 

— Mă întreb, îl cunoașteţi pe ministrul de Finanţe? începu el. 

— Mă tem că nu, răspunse Lydia cu răceală. 

Bineînţeles că știa tot despre omul acela și era și un mare 
favorit al ţarului; se căsătorise însă cu o femeie care, pe lângă 
că era divorțată, mai era și evreică, iar din cauza asta oamenilor 
li se părea cam ciudat să-l invite la reuniuni. Deodată, ei îi zbură 
gândul la ce vorbe de dispreţ ar fi spus Felix despre aceste 
prejudecăţi; apoi englezul i se adresă din nou. 

— Aș dori foarte mult să-l cunosc. După câte am priceput, e 
foarte energic și un om cu viziune. Proiectul căii ferate 
transsiberiene pe care l-a făcut e minunat. Se spune însă că nu 
e un om foarte rafinat. 

— Sunt sigură că Serghei Yulevici Witte e un servitor 
credincios al  adoratului nostru suveran, explică Lydia 
politicoasă. 

— Fără îndoială, adăugă Highcombe și se întoarse spre 
doamna din partea cealaltă. 

„Mă crede plicticoasă”, chibzui Lydia. 

După un timp, ea îl întrebă: 

— Călatoriţi mult? 

— În cea mai mare parte a timpului, răspunse el. Particip 
aproape în fiecare an la expediţii de vânătoare în Africa, la 
safari. 

— Ce fascinant! Ce vânațţi? 

— Lei, elefanţi... am vânat chiar și un rinocer. 

— În junglă? 

— Vânez în savanele din est, însă o dată am ajuns în sud până 
în zona pădurilor tropicale, doar ca să le văd. 

— Și arată așa cum sunt înfățișate în cărți? 

— Da, chiar și pigmeii goi-pușcă sunt la fel. 

Lydia simţi că se înroșește și întoarse capul. „De ce a trebuit 
să spună una ca asta?”, se întreba ea. Nu-i mai adresă cuvântul. 


VP - 137 


Conversaseră îndeajuns cât să satisfacă imperativele etichetei și 
era evident că niciunul dintre ei n-avea dorinţa să continue. 

După dineu, cântă un pic la pianul mare al ambasadorului, 
apoi Chiril veni să o acompanieze acasă. Acolo ea se băgă direct 
în pat, ca să-l viseze pe Felix. 

A doua zi dimineaţă, un servitor o anunţă că e așteptată în 
cabinetul tatălui ei. 

Contele era un bărbat scund, slab și blazat, în vârstă de 
cincizeci și cinci de ani. Lydia era mezina dintre cei patru copii ai 
lui - încă o fată și doi băieţi, cu toţii căsătoriţi. Mama ei trăia, 
însă avea o sănătate foarte șubredă. Contele nu-și prea vedea 
familia. Părea să-și petreacă tot timpul cu nasul în cărți. Avea un 
prieten vechi care venea la el să joace șah. Lydia își amintea 
vag o vreme în care lucrurile stătuseră altfel, când erau o 
familie veselă, așezată la masa cea mare; dar asta fusese cu 
mult timp în urmă. De obicei, când era chemată în cabinetul de 
lucru, asta însemna doar un singur lucru: probleme. 

După ce intră, văzu că tatăl stătea în faţa mesei de scris, cu 
mâinile la spate și chipul schimonosit de furie. Camerista Lydiei 
se afla lângă ușă, înlăcrimată. Lydia înţelese ce se petrecea și 
tot trupul îi fu cuprins de un tremurat spasmodic. 

Tatăl începu să ţipe, fără niciun preambul: 

— Te-ai întâlnit în taină cu un băiat! 

Lydia își încrucișă braţele pe piept, ca să-și oprească 
tremurul. 

— De unde știi? întrebă ea, uitându-se acuzator la cameristă. 

Tatăl său pufni dezgustat. 

— Nu te uita la ea, zise el. Mi-a povestit vizitiul despre 
plimbările tale nemaipomenit de lungi prin parc. leri am pus să 
fii urmărită. Ridică din nou vocea: Cum de-ai putut să te porți în 
halul ăsta - ca o țărancă? 

„Oare cât de mult știe? Nu totul, cu siguranță!” 

— Sunt îndrăgostită, răspunse Lydia. 

— Îndrăgostită? zbieră el. Vrei să spui că ești în călduri! 

Lydia crezu că o s-o bată. Făcu câţiva pași înapoi, pregătindu- 
se s-o ia la fugă. Știa totul. Catastrofa era totală. Ce-o să-i facă? 

— Și lucrul cel mai rău, continuă tatăl, e că nici nu poţi să te 
măriţi cu el. 

Lydia era în culmea uluirii. Era pregătită să fie dată afară din 
casă, să fie lăsată fără niciun ban și umilită; însă el voia s-o 


VP - 138 


pedepsească mult mai rău. 

— De ce nu pot să mă mărit cu el? strigă ea. 

— Fiindcă e, practic, un iobag și pe deasupra și anarhist. Nu 
pricepi? Ești distrusă! 

— Atunci, lasă-mă să mă mărit cu el și să trăiesc așa, 
distrusă! 

— Nu! ţipă tatăl. 

O tăcere grea se lăsase între ei. Camerista plângea monoton. 
Lydia avea impresia că-i ţiuiau urechile. 

— Asta o va omori pe mama ta, spuse contele. 

— Ce vrei să faci? șopti Lydia. 

— Din acest moment, nu vei mai ieși din camera ta. De îndată 
ce o să aranjez totul, o să intri într-o mănăstire. 

Lydia se uită la el îngrozită. Era condamnată la moarte. 

leși în fugă din încăpere. 

Să nu-l mai vadă niciodată pe Felix... Gândul era de 
nesuportat. Cu lacrimile șiroindu-i pe faţă, fugi în camera ei. Nu 
putea să îndure pedeapsa asta. „O să mor, reflecta ea; o să 
mor”. 

Decât să-l părăsească pe Felix pentru totdeauna, mai bine își 
părăsea cu totul familia. În clipa în care îi veni ideea, își dădu 
seama că era singurul lucru pe care-l putea face - și trebuia să-l 
facă imediat, înainte ca tatăl ei să trimită pe cineva s-o încuie în 
cameră. 

Se uită în poșetă: nu avea decât câteva ruble. Își deschise 
caseta cu bijuterii. Luă de acolo o brățară cu diamante, un 
lănţișor de aur și câteva inele și le băgă în poșetă. Își puse haina 
și o luă la fugă pe scările din spate, ieșind din casă pe la intrarea 
servitorilor. 

Alerga pe străzi. Oamenii se uitau după fata care fugea 
îmbrăcată în veșminte elegante, cu lacrimi pe faţă. Ei însă nu-i 
păsa. Renunţase de tot la lumea bună. Avea să fugă cu Felix. 

Obosi însă repede și fu nevoită să meargă la pas. Și, deodată, 
povestea asta nu i se mai păru atât de dezastruoasă. Ea și cu 
Felix puteau să fugă la Moscova sau în vreun orășel neștiut, sau, 
poate, chiar peste graniţă, în Germania. Felix va trebui să-și 
caute de lucru. Era educat, așa că putea să fie cel puţin 
funcţionar, dacă nu ceva și mai bun. lar ea putea să se apuce de 
cusut. Vor închiria o căsuţă și vor cumpăra mobile ieftine, pentru 
început. Aveau să aibă copii, băieţi puternici și fete frumoase. 


VP - 139 


Lucrurile pe care le pierdea i se păreau în acele momente lipsite 
de valoare: rochii de mătase, bârfe de societate, servitori care 
erau peste tot, case uriașe și mâncăruri rafinate. 

Oare cum avea să fie să trăiască împreună cu el? Se vor culca 
în același pat, vor dormi împreună - ce romantic! Se vor plimba 
mână în mână, fără să le pese cine o să vadă că se iubesc. 
Serile vor sta lângă foc, ori se vor dedica jocului de cărți, vor citi 
sau vor sta de vorbă. Și de fiecare dată când va dori o să-l poată 
mângâia, îl va săruta sau, pur și simplu, îl va dezbrăca. 

Ajunse la el acasă și urcă scările. Oare cum va reacţiona? Mai 
întâi o să fie șocat, după care va fi în culmea fericirii; pe urmă, o 
să devină pragmatic, date fiind noile împrejurări. Vor fi nevoiţi 
să plece de îndată, o să-i spună el, întrucât contele putea să 
trimită oameni după ei ca să o aducă înapoi. Avea să ia hotărâri. 
„O să mergem la X”, o să-i spună, apoi o să vorbească despre 
bilete, despre o valiză și despre deghizări. 

Tocmai își scotea cheia, când văzu că ușa apartamentului era 
larg deschisă, scoasă din balamale. Intră, strigând: 

— Felix, sunt eu... oh! 

Se opri dincolo de prag. Înăuntru era o dezordine îngrozitoare, 
ca și cum ar fi avut loc un jaf ori s-ar fi dat o luptă acolo. Felix nu 
era nicăieri. 

O cuprinse brusc o spaimă sfâșietoare. 

Dădu ocol micuțului apartament, împietrită de uimire, 
căutând prostește pe după draperii și sub pat. Toate cărțile 
dispăruseră. Salteaua fusese tăiată. Oglinda fusese spartă, 
oglinda aceea în care se priviseră făcând dragoste într-o după- 
amiază cu ninsoare. 

Lydia rătăcea fără ţintă pe holul clădirii. Ocupantul 
apartamentului vecin ieșise în ușă. Lydia își ridică privirea spre 
el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— A fost arestat azi-noapte, răspunse bărbatul. 

La vorbele astea, cerul căzu pe ea. 

Simţea că o să leșine. Fu nevoită să se sprijine de zid ca să nu 
cadă. Arestat! De ce? Unde era? Cine îl arestase? Cum putea să 
fugă cu el dacă era în pușcărie? 

— Se pare că era anarhist, rânji cu subiînţeles vecinul, apoi 
adăugă: Pe lângă orice altceva o mai fi fost. 

Era prea mult ca să poată îndura; totul se petrecuse în 


VP - 140 


aceeași zi în care tatăl... 

— Tata, murmură Lydia. Tata a făcut asta. 

— Pareţi bolnavă, zise vecinul. Nu vreţi să intraţi și să luaţi loc 
o clipă? 

Lydiei nu-i plăcea expresia de pe chipul lui. Nu putea să aibă 
de-a face cu individul acela băgăcios, după toate cele petrecute. 
Işi adună puterile și, fără să-i răspundă, cobori încet scările și 
ieși în stradă. 

Mergea încet, fără ţintă, întrebându-se ce să facă. Trebuia să 
găsească o cale de a-l scoate pe Felix din pușcărie. Habar n- 
avea însă cum să procedeze. Să ceară, oare, o audienţă la 
ministrul de Interne? La țar? Nu știa cum să ajungă la ei, dacă 
nu se ducea la recepţiile la care îi putea întâlni. Putea să le 
scrie, dar avea nevoie mai mult de Felix în acea zi. Oare îl putea 
vizita în pușcărie? Măcar așa, ar fi știut ce face, iar el ar fi aflat 
că ea se luptă pentru el. Poate că dacă se ducea în trăsură, bine 
îmbrăcată, ar putea să-l seducă pe temnicer... Dar nu știa nici 
măcar unde se afla pușcăria - și puteau fi mai multe - și nici nu 
avea trăsura; și dacă se întorcea acasă, tatăl ei o va închide și n- 
o să-l mai vadă niciodată pe Felix... 

Își înghiţi plânsul. Nu știa nimic despre poliţie, despre închisori 
și infractori. Pe cine ar fi putut să întrebe? Prietenii anarhiști ai 
lui Felix cunoșteau, fără îndoială, totul despre lucrurile astea, 
însă ea nu-i întâlnise niciodată și nici nu știa unde să-i caute. 

Se gândi apoi la fraţii ei. Max administra moșiile de la ţară ale 
familiei și l-ar fi privit pe Felix exact ca tatăl lor, ar fi fost întru 
totul de acord cu acesta. Dmitri - superficialul și efeminatul 
Dmitri - ar fi fost de partea ei, însă el nu avea nicio putere. 

Nu-i rămânea decât o variantă. Trebuia să se întoarcă și să-l 
implore pe tatăl ei să ceară eliberarea lui Felix. 

Frântă de osteneală, făcu cale întoarsă, îndreptându-se spre 
casă. 

Cu fiecare pas, furia faţă de tatăl ei creștea tot mai mult. Ar fi 
trebuit s-o iubească, să aibă grijă de ea, să-i asigure fericirea - 
și el ce făcuse? Incerca să-i distrugă viaţa. Ea știa prea bine ce 
voia, știa ce o putea face fericită. A cui era viaţa asta? Cine avea 
dreptul să hotărască? 

Ajunse acasă clocotind de furie. 

Se duse drept în cabinetul lui și intră fără să bată la ușă. 

— Tu ai aranjat să fie arestat, îl acuză ea. 


VP - 141 


— Da, zise tatăl. 

Își schimbase dispoziţia. Furia îi fusese înlocuită de o privire 
gânditoare, calculată. 

— Trebuie să ordoni să fie eliberat de îndată, șuieră Lydia. 

— În clipa asta e torturat. 

— Nu, șopti ea. Oh, nu! 

— Îl bat la tălpi... 

Ea începu să ţipe. 

Tatăl ridică glasul: 

— ... cu bețe subțiri și flexibile... 

Pe masă se afla un cuţit de tăiat hârtia. 

— ... care taie repede pielea... 

O să-l omor... 

— ... până când curge atâta sânge... 

Lydia își ieșise din minţi. 

Smulse cuțitul de tăiat hârtie și se repezi la tatăl ei. Ridică în 
aer arma și o lăsă în jos cu toată puterea, ţintindu-i gâtul slab și 
zbierând: 

— Te urăsc, te urăsc, te urăsc... 

El se feri și o apucă de încheietură, obligând-o să arunce 
cuțitul și împingând-o într-un jilt. 

Fata izbucni într-un plâns isteric. 

După câteva minute, tatăl începu din nou să vorbească, pe un 
ton liniștit, de parcă nu se întâmplase nimic. 

— Pot să opresc de îndată asta, zise el. Și să cer eliberarea 
băiatului oricând vreau. 

— Te rog, hohoti Lydia. O să fac tot ce spui. 

— Da? întrebă el. 

Ea își ridică ochii înlăcrimaţi. Speranţa pusese brusc stăpânire 
pe ea, liniștind-o. Chiar vorbea serios? Avea să-l elibereze pe 
Felix? 

— Orice, spuse Lydia, absolut orice. 

— Cât timp ai fost plecată am avut un vizitator, adăugă el, de 
parcă ar fi discutat lucruri fără importanţă. Contele de Walden. 
Mi-a cerut permisiunea să te viziteze. 

— Cine? 

— Contele de Walden. Aseară, când l-ai cunoscut, era lord 
Highcombe, dar tatăl lui a murit în noaptea asta, așa că a 
devenit conte. A 

Lydia se uita la tatăl ei fără să priceapă. Işi aducea aminte că 


VP - 142 


făcuse cunoștință cu englezul, dar nu pricepea ce l-a apucat pe 
tatăl ei dintr-odată să trăncănească despre el. 

— Nu mă mai chinui! îi ceru ea. Spune-mi ce trebuie să fac ca 
să te conving să-l eliberezi pe Felix. 

— Să te măriţi cu contele de Walden, se răsti tatăl ei. 

Lydia se opri din plâns. Se holba la el șocată. Oare chiar 
spusese asta? Părea ideea unui om nebun. 

— Walden va dori să se însoare cât mai repede, continuă 
tatăl. O să părăsești Rusia și o să te duci cu el în Anglia. 
Afacerea asta înjositoare va fi uitată și nimeni nu va afla nimic. 
E soluţia ideală. 

— Și Felix? șopti Lydia. 

— Tortura va înceta azi. Băiatul va fi eliberat în clipa în care 
vei pleca în Anglia. N-o să-l mai vezi cât vei trăi. 

— Nu, bâigui Lydia. Pentru numele lui Dumnezeu, nu! 

Peste opt săptămâni, era măritată. 

e 

— Chiar ai încercat să-l înjunghii pe tatăl tău? întrebă Felix, 
oscilând între uluire și amuzament. 

Lydia dădu din cap. Se gândea: „Slavă Domnului că nu a 
ghicit și restul”. 

— Sunt mândru de tine, zise Felix. 

— A fost un lucru îngrozitor. 

— Era un om îngrozitor. 

— Acum nu mai gândesc așa. 

Urmă un moment de tăcere, apoi Felix zise blând: 

— Deci, până la urmă, nu m-ai trădat. 

Aproape că nu se mai putea împotrivi pornirii de a-l cuprinde 
în braţe. Totuși, reuși să rămână nemișcată și imboldul dispăru. 

— Tatăl tău s-a ţinut de cuvânt, murmură el. Tortura a încetat 
chiar în ziua aceea. Și mi-au dat drumul a doua zi după ce ai 
plecat în Anglia. 

— Cum ai aflat unde am plecat? 

— Am primit un mesaj de la cameristă. L-a lăsat la librărie. 
Bineînţeles, ea nu știa nimic despre aranjamentul pe care l-ai 
făcut. 

Voiau să-și spună multe lucruri, extrem de dureroase, și din 
cauza asta niciunul nu mai scotea un cuvânt. Lydiei încă îi era 
teamă să se miște. Observă că, de când venise, el nu-și scosese 
mâna dreaptă din buzunarul hainei. Nu-și amintea să fi observat 


VP - 143 


înainte obiceiul ăsta la el. 

— Până la urmă, ai învăţat să fluieri? o întrebă el brusc. 

Ea nu-și putu stăpâni râsul. 

— Nu am ajuns niciodată la iscusinţa asta. 

Apoi se cufundară iar în tăcere. Lydia și-ar fi dorit să-l vadă 
plecat cu aceeași disperare cu care ar fi vrut să rămână. 

— Ce ai făcut de atunci încoace? întrebă ea, în cele din urmă. 

— Am călătorit mult, ridică Felix din umeri. Tu? 

— Mi-am crescut fata. 

Anii care trecuseră peste ei nu păreau un subiect prea bun de 
discutat pentru niciunul dintre ei. 

— Ce te-a determinat să vii aici? îl iscodi Lydia. 

— 0h..., rosti Felix, părând o clipă încurcat de întrebare. 
Vreau să-l văd pe Orlov. 

— Pe Alexei? De ce? 

— A fost închis un marinar anarhist - trebuie să-l conving pe 
Orlov să-l elibereze... Știu cum merg lucrurile în Rusia, nu există 
justiție, numai influenţă. 

— Alexei nu mai stă aici. Un tâlhar a încercat să ne jefuiască 
în trăsură și el s-a speriat. 

— Unde îl pot găsi? se interesă Felix, părând, brusc, încordat. 

— La hotelul Savoy, dar mă îndoiesc că o să te primească. 

— Pot să încerc. 

— E ceva important pentru tine, așa-i? 

— Da. 

— Ești implicat tot... în politică? 

— Asta e viața mea. 

— Cei mai mulţi tineri își pierd interesul pentru politică pe 
măsură ce înaintează în vârstă. 

El zâmbi trist. 

— Cei mai mulţi tineri se însoară și au o familie. 

Lydia era îndurerată. 

— Felix, îmi pare atât de rău! 

El se întinse și o luă de mână, dar ea i-o dădu la o parte și se 
ridică în picioare. 

— Nu mă atinge! 

El o privi mirat. 

— Mi-am învăţat lecţia, chiar dacă tu nu, spuse ea. Am fost 
crescută cu credinţa că plăcerea fizică e nefastă și că distruge. 
O vreme, pe când eram... împreună... am încetat să mai cred 


VP - 144 


asta sau cel puţin m-am prefăcut că nu mai cred. Și uite ce s-a 
întâmplat: mi-am distrus viaţa și ţi-am distrus-o și pe a ta. Tata 
avea dreptate - plăcerea chiar distruge. N-am mai uitat 
niciodată asta și nici n-o să mai uit. 

El o privea trist. 

— Asta îţi spui? 

— E adevărat. 

— Moralitatea lui Tolstoi. Poate că dacă faci bine, n-o să fii 
fericit, dar dacă faci rău, cu siguranţă, o să fii nefericit. 

Ea trase aer în piept. 

— Acum vreau să pleci și să nu te mai întorci niciodată. 

El o privi tăcut câteva clipe, după care se ridică. 

— Foarte bine, zise Felix. 

Lydia simţea că i se sfâșia inima. 

El făcu un pas spre ea. Lydia nu se mișcă, deși știa că trebuia 
să se îndepărteze de el, fără să fie însă în stare s-o facă. El îi 
puse mâinile pe umeri, privind-o în ochi, apoi fu prea târziu. Ea 
își amintise cum era când se uitau unul în ochii celuilalt și se 
pierduse. El o prinse în braţe și o sărută, strângând-o tare la 
piept. Era așa cum fusese întotdeauna, gura lui neliniștită îi 
apăsa buzele moi, preocupată, iubitoare, plină de blândete; 
Lydia simţea că se topea. Își lipi trupul de al lui. Simţea cum lua 
foc pe dinăuntru. Se cutremura de plăcere. li căută mâinile, ca 
să le strângă în ale ei, numai ca să se prindă de ceva, să se 
agaţe de o parte a trupului său, să-l strângă cu toată puterea... 

El scoase un strigăt de durere. 

Se depărtară unul de altul. Ea îl privea uluită. 

El își dusese mâna dreaptă la gură. Lydia văzu că el avea o 
rană urâtă, pe care ea o făcuse să sângereze când îi strânsese 
mâna. Se îndreptă spre el ca să-i ia mâna, să-i ceară iertare, dar 
el se feri. Pe chipul lui apăruse o schimbare; vraja era ruptă. 
Felix se întoarse și se îndreptă spre ușă, iar ea îl privi îngrozită 
cum pleacă. Apoi ușa se trânti și Lydia ţipă, conștientizând ceea 
ce tocmai pierduse. 

O clipă, rămase cu privirea aţintită asupra locului unde 
stătuse el. Se simţea devastată. Pe urmă se prăbuși într-un jilț și 
începu să tremure fără să se poată stăpâni. 

Câteva momente bune fu zguduită de emoţii, fără să poată 
gândi. În cele din urmă, se liniști și nu mai rămase decât o 
singură senzaţie: ușurarea că nu cedase ispitei de a-i dezvălui și 


VP - 145 


ultima parte a poveștii. Era o taină adânc îngropată în ea, ca un 
șrapnel într-o rană cicatrizată; și va rămâne acolo până în ziua 
morţii ei, când va fi îngropat împreună cu ea. 

(J 

Felix se opri în hol ca să-și pună pălăria. Își privi chipul palid în 
oglindă și pe buze îi apăru un zâmbet sălbatic de triumf. Apoi 
redeveni serios și ieși în soarele amiezii. 

Fusese tare credulă. Crezuse balivernele lui despre un 
marinar anarhist și-i spusese fără să stea pe gânduri unde să-l 
caute pe Orlov. Radia de încântare că încă o avea atât de mult 
în puterea lui. „S-a măritat cu Walden ca să mă salveze, se 
gândea el, și tocmai am făcut-o să-și trădeze soţul”. 

Cu toate astea, discuţia avusese și câteva momente 
primejdioase pentru el. in vreme ce ea îi povestea, el o privise, 
copleșit de o durere înăbușită, o tristeţe ciudată, care aproape 
că-l făcea să vrea să plângă; trecuse însă atâta vreme de când 
vărsase lacrimi pentru ultima oară, că trupul său părea că uitase 
cum se plânge, iar momentele acelea primejdioase trecuseră. 
„Nu sunt cu adevărat vulnerabil faţă de sentimente, medita el. 
Am minţit-o, i-am înșelat încrederea în mine și am fugit; am 
folosit-o. Totuși, soarta ţine cu mine azi. E o zi bună pentru o 
misiune periculoasă.” 

Işi pierduse arma în parc, așa că avea nevoie de alta. „Pentru 
un asasinat într-o cameră de hotel, cea mai bună ar fi o bombă. 
Nu trebuie să fie aruncată cu mare precizie, deoarece, oricum, 
deflagraţia îi va omori pe toţi cei prezenți. Și dacă Walden se va 
afla acolo împreună cu Orlov, cu atât mai bine”, chibzui Felix. Îi 
trecu prin minte că, în acest caz, Lydia l-ar fi ajutat să-i omoare 
soţul. 

„Și ce-i cu asta?” 

Și-o scoase din minte și începu să se gândească la noţiuni 
elementare de chimie. 

Se duse la un magazin de produse chimice din Camden Town 
și cumpără doi litri de acid în soluţie concentrată. Acidul era pus 
în două sticle de un litru și costa patru șilingi și cinci pence, 
ceea ce includea preţul sticlelor, care erau returnabile. 

Duse acasă sticlele și le puse pe dușumeaua camerei lui de la 
subsol. 

Plecă din nou și din alt magazin cumpără încă doi litri din 
același acid. Chimistul îl întrebă la ce vrea să-l folosească. La 


VP - 146 


curăţenie, răspunse el, iar omul păru mulțumit cu atât. 

De la al treilea chimist cumpără doi litri de acid diferit. În cele 
din urmă, mai cumpără o jumătate de litru de glicerină pură și o 
baghetă din sticlă, lungă de o jumătate de metru. 

Cheltuise șaisprezece șilingi și opt pence, dar după ce va goli 
sticlele, va putea recupera patru șilingi și trei pence. Asta 
însemna că-i mai rămâneau ceva mai puţin de trei lire. 

Și, cum cumpărase ingredientele din magazine diferite, 
niciunul dintre chimiști nu va suspecta că el prepara explozibili. 

Urcă apoi în bucătărie la Bridget și împrumută de la ea cel 
mai mare castron pe care îl avea. 

— Vrei să faci o prăjitură? se interesă ea. 


— Da. 
— Atunci, ai grijă să nu ne arunci pe toţi în aer. 
— N-o s-o fac. 


Cu toate astea, ea avu grijă să-și petreacă după-amiaza la o 
vecină. 

Felix se întoarse în camera lui, își scoase haina, își suflecă 
mânecile și se spălă pe mâini. 

Puse castronul în vana de spălat. 

Se uită la cele treisprezece sticle maronii, cu dopuri de sticlă 
masivă, care așteptau aliniate pe jos. 

Prima parte a operaţiei nu era prea periculoasă. 

Amestecă cele două feluri de acid în castronul de bucătărie al 
lui Bridget, așteptă să se răcească recipientul, pe urmă puse 
amestecul înapoi în sticle. Spălă castronul, îl puse la loc în vană 
și turnă glicerina în el. 

Vana avea un dop legat cu un lanţ. El puse dopul în gaura de 
scurgere în așa fel încât s-o astupe parţial, apoi deschise 
robinetul. Când nivelul apei ajunse aproape de marginea 
castronului, închise puţin robinetul, dar nu de tot, astfel încât 
apa să se scurgă din chiuvetă în același ritm în care curgea, iar 
nivelul apei dinăuntru să rămână constant, fără să pătrundă în 
castron. 

Partea următoare a operaţiei omorâse mai mulţi anarhiști 
decât Ohrana. 

Incepu să toarne cu mare grijă acizii introduși în glicerină, 
amestecând totul cu delicateţe, dar constant, cu bagheta din 
sticlă. 

In încăperea de la subsol se făcuse foarte cald. 


VP - 147 


Din când în când, din castron ieșea câte un firișor de fum 
roșu-maroniu, semn că reacţia chimică începea să scape de sub 
control; atunci, Felix înceta să mai toarne acid, însă continua să 
amestece, până când apa din vană răcea bolul și modera 
reacţia. După ce fumul dispărea, mai aștepta câteva minute, pe 
urmă începea din nou să toarne acid. 

„Așa a murit Ilya, își aminti el; aplecat peste o vană, într-o 
încăpere dintr-o pivniţă, amestecând acizi și glicerină; poate că- 
și pierduse răbdarea.” Când reușiseră să dea molozul la o parte, 
nu mai rămăsese nimic din el, ca să-l poată îngropa. 

După-amiaza lăsa loc serii. Începea să se mai răcorească, însă 
Felix era la fel de asudat. Stabilitatea mâinii era ca fermitatea 
unei stânci. Auzea copiii afară pe stradă, jucându-se și cântând 
un cântecel: „Sare, muștar, oţet, piper, sare, muștar, oţet, 
piper”. Ar fi vrut să aibă gheaţă. Ar fi vrut să aibă lumină 
electrică. Încăperea mustea de aburi de acid. Îl ustura gâtul. 
Amestecul din castron rămânea limpede. 

Deodată, își dădu seama că visa cu ochii deschiși la Lydia. | se 
năzărea că venise în camera lui de la subsol, goală-pușcă, și el îi 
spunea să plece pentru că era ocupat. 

— Sare, muștar, oţet, piper, răsunau vocile copiilor. 

Turnă și ultima picătură de acid, la fel de încet și de delicat ca 
și pe prima. 

Fără să înceteze să amestece, mări debitul de apă de la 
robinet, până când pătrunse în castron, apoi îndepărtă cu 
meticulozitate surplusul de acid. Când termină, avea un castron 
plin cu nitroglicerină. 

Era un explozibil lichid de douăzeci de ori mai puternic decât 
praful de pușcă. Putea fi detonat cu ajutorul unui dispozitiv 
special, care nu era însă esenţial, deoarece încărcătura 
explozivă putea fi aprinsă și cu un chibrit sau chiar cu ajutorul 
căldurii provenite de la un foc din apropiere. Felix cunoscuse un 
prost care ţinuse o sticlă de nitroglicerină în buzunarul de la 
piept al hainei, până când căldura trupului său o făcuse să sară 
în aer și-l omorâse, plus încă trei oameni și un cal pe o stradă 
din Sankt Petersburg. O sticlă de nitroglicerină exploda dacă era 
izbită de ceva sau doar spartă pe jos ori scuturată bine, sau 
doar zgâlţăită cu putere. 

Cu cea mai mare grijă, Felix băgă o sticlă curată în castron și 
o lăsă să se umple încet cu explozibil. După ce se umplu, puse 


VP - 148 


dopul, tot din sticlă, fiind atent să nu fi rămas nitroglicerină între 
gâtul sticlei și dop. 

Mai rămăsese ceva lichid în castron. Evident, nu putea să-l 
arunce în vană. 

Felix se duse și luă perna de pe pat. Părea să fi fost umplută 
cu câlţi de bumbac. Făcu o gaură mică în ea și scoase afară 
puţină umplutură. Erau cârpe mici, amestecate cu câteva pene. 
Felix mai scoase o parte din umplutură, până când lichidul se 
îmbibă cu totul în cârpe, apoi înfășură totul în ziare. În felul ăsta, 
amestecul era mult mai stabil, ca dinamita - de fapt, chiar era 
dinamită. Putea fi detonată mult mai ușor decât lichidul pur. 
Dacă aprindea ziarele, ar fi putut reuși sau nu; ceea ce îi trebuia 
cu adevărat erau un pai de băut din hârtie, plin cu praf de 
pușcă. Felix nu-și pusese însă în minte să recurgă la dinamită, 
deoarece îi trebuia ceva mai de încredere și cu reacție imediată. 

Spălă și apoi uscă din nou amestecul din castron. Puse dopul 
la vană, o umplu din nou cu apă, pe urmă introduse ușor sticla 
de nitroglicerină în apă, ca să stea la rece. 

Intr-un sfârșit, urcă la Bridget și-i înapoie castronul. 

Intors la el în cameră, se uită la bomba din chiuvetă. Se 
gândi: „Nu mi-a fost frică. Toată după-amiaza, nu mi-a fost deloc 
teamă că o să mor. Nici acum nu mi-e frică”. 

Și se bucură. 

Plecă apoi în recunoaștere la hotelul Savoy. 


VP - 149 


Capitolul 7 


Walden observă că în timpul ceaiului, atât Charlotte, cât și 
Lydia păreau să aibă mintea în altă parte. Și el era dus pe 
gânduri. Conversaţia lâncezea. 

După ce se schimbase pentru cină, s-a dus în salon ca să-și 
savureze băutura de cherry-brandy, în vreme ce își aștepta soţia 
și fiica să coboare. Urmau să cineze în oraș, la familia 
Pontadarvy. Era o seară caldă. Până atunci vara se dovedise cel 
puţin plăcută. 

Faptul că Alexei fusese nevoit să se mute la hotelul Savoy nu 
era deloc de natură să grăbească mersul lent al negocierilor cu 
rușii. Alexei inspira afecţiune, la fel ca o pisicuţă, și tot la fel ca 
pisicuţa, avea gheare surprinzător de ascuţite. Walden îi făcuse 
contrapropunerea, care consta într-un canal navigabil 
internaţional, unind Marea Neagră cu Mediterana. Alexei 
spusese pe un ton neutru că nu era destul de bună, fiindcă în 
vremuri de război - când strâmtoarea va deveni vitală - nici 
Marea Britanie, nici Rusia, chiar și cu cea mai mare bunăvoință 
din lume, nu i-ar fi putut opri pe turci să închidă canalul. Rusia 
nu voia doar să aibă dreptul de liberă trecere, ci și puterea de a 
impune cu forţa acest drept. 

În vreme ce Walden și Alexei discutau despre modalităţile în 
care i s-ar fi putut da această putere Rusiei, germanii reușiseră 
să extindă canalul Kiel, un proiect crucial din punct de vedere 
strategic, menit să le permită cuirasatelor lor să treacă în 
siguranţă de pe teatrele de război din Marea Nordului în Marea 
Baltică. Pe lângă asta, rezervele de aur germane ajunseseră la o 
cifră-record, în urma manevrelor financiare care îl făcuseră pe 
Churchill să vină la Walden Hall în luna mai. Germania era cum 
nu se poate mai bine pregătită pentru război. Cu fiecare zi care 
trecea, alianța anglo-rusă devenea tot mai indispensabilă. Alexei 
însă avea cu adevărat un simţ deosebit al politicii - nu voia să 
facă nicio concesie presat de timp. 

Și, pe masură ce Walden afla mai multe despre Germania - 
referitor la industria, guvernul, armata, resursele ei naturale -, 
își dădea seama că existau toate șansele ca Marea Britanie să 


VP - 150 


nu mai fie națiunea cea mai puternică din lume. În ceea ce-l 
privea pe el, nu-i prea păsa dacă Marea Britanie era prima, a 
doua sau a noua, cu condiţia ca Regatul Unit să-și păstreze 
libertatea. lubea Anglia. Era mândru de ţara lui. Industria sa 
crea locuri de muncă pentru milioane de oameni, iar democrația 
ei era un model pentru restul lumii. Populaţia era din ce în ce 
mai educată și, ca urmare a acestui proces, tot mai mulți 
oameni își exercitau dreptul de vot. Până și femeile aveau să-l 
primească în cele din urmă, mai ales dacă încetau să mai 
spargă geamuri. Îi iubea câmpiile și dealurile, Opera și music- 
hallul, strălucirea frenetică a metropolei și ritmurile încete și 
liniștitoare ale vieţii la ţară. Era mândru de inventatorii, de 
dramaturgii, de oamenii de afaceri și de meșteșugarii ei. Anglia 
era un loc afurisit de bun și n-avea să fie jefuit de invadatorii ăia 
prusaci cu capete pătrate, atât timp cât putea să dea șielo 
mână de ajutor la asta. 

Era însă îngrijorat pentru că nu era sigur dacă putea s-o ajute. 
Se întreba cât de mult înțelegea cu adevărat Anglia modernă, cu 
anarhiștii și sufragetele ei, condusă de tineri agitatori precum 
Churchill și Lloyd George, trasă încolo și-ncoace de forțe și mai 
destabilizatoare, precum Partidul Laburist, în plină ascensiune, 
și sindicatele, din ce în ce mai puternice. Oamenii din spiţa lui 
Walden încă se aflau la putere - soțiile erau societatea aleasă, 
iar bărbaţii lor, sistemul de conducere -, dar ţara nu mai era la 
fel de guvernabilă ca pe vremuri. Uneori, avea senzația cumplit 
de deprimantă că totul începea să scape de sub control. 

Intră Charlotte și apariţia ei îi aduse aminte că politica nu era 
singura zonă a vieţii în care avea impresia că nu mai era stăpân 
pe situație. Purta tot rochia pe care o avusese la ora ceaiului. 

— În curând va trebui să plecăm, o anunţă Walden. 

— Aş rămâne acasă, dacă e posibil, spuse ea. Mă cam doare 
capul. 

— Dar n-o să ai nimic cald la cină, dacă n-o anunţi repede pe 
bucătăreasă. 

— Nici nu cred că vreau asta. O să cer să mi se aducă un 
platou în camera mea. 

— Pari cam palidă. Bea un păhărel de cherry-brandy, ca să-ţi 
faci poftă de mâncare. 

— Bine. 

Ea se așeză și tatăl îi turnă băutura. 


VP - 151 


— Annie are o slujbă și o casă, adăugă el în timp ce îi întindea 
paharul. 

— Mă bucur, replică fata cu răceală. 

Walden trase aer în piept. 

— Trebuie să precizez că eu am greșit în problema asta. 

— Oh! exclamă Charlotte, în culmea uluirii. 

„Oare recunosc așa de rar că greşesc?” se întrebă el, apoi 
continuă: 

— Sigur, n-am știut că... tânărul ei... a fugit și că i-a fost 
rușine să se întoarcă la mama sa. Oricum, ar fi trebuit să fac 
niște investigații. După cum ai afirmat chiar tu, atât de clar, fata 
era în responsabilitatea mea. 

Fără să scoată un cuvânt, Charlotte se așeză lângă el pe 
canapea și-l luă de mână. Gestul îl umplu de emoție. 

— Ești bună la suflet și sper că o să rămâi așa. Să-mi fie, oare, 
permis să nădăjduiesc că o să înveţi să-ţi exprimi sentimentele 
generoase cu ceva mai mult... calm? 

Ea își ridică privirea spre el. 

— O să fac tot ce-mi stă în puteri, tată. 

— Mă întreb dacă nu cumva te-am protejat prea mult. 
Bineînţeles, mama ta a hotărât cum vei fi crescută, însă trebuie 
să mărturisesc că am fost de acord cu ea aproape tot timpul. 
Unii oameni spun că, de fapt, copiii n-ar trebui apărați de, ei 
bine, de lucrurile din viață, dar astfel de oameni sunt foarte 
puţini și, de regulă, sunt mai degrabă îngrozitor de aspri. 

Câteva momente, se lăsă tăcerea. Ca de obicei, Lydiei îi lua o 
veșnicie să se îmbrace pentru cină. Walden ar fi vrut să-i spună 
mai mult lui Charlotte, însă nu știa dacă avea curaj. Repetase în 
minte tot felul de subiecte de discuţie, dar toate erau la fel de 
teribil de stânjenitoare. Ea stătea lângă el, tăcută, părând 
mulțumită, în timp ce tatăl se întrebă dacă fata bănuia câtuși de 
puţin ce era în mintea lui. 

Lydia avea să fie gata dintr-o clipă în alta. Prin urmare, sosise 
momentul decisiv: atunci ori niciodată. Işi drese glasul. 

— O să te căsătorești cu un bărbat bun și o să înveţi împreună 
cu el tot soiul de lucruri care poate că în prezent ţi se par 
misterioase și, probabil, un pic îngrijorătoare. 

„Asta ar putea fi de ajuns, își zise în sinea lui; a sosit 
momentul să dau înapoi, să îngrop subiectul. Curaj! 

— Există însă un lucru pe care trebuie să-l cunoști înainte. De 


VP - 152 


fapt, mama ta ar trebui să-ţi vorbească despre asta, deși am 
impresia că n-o s-o facă, așa că îţi voi spune eu. 

Işi aprinse un trabuc, numai ca să aibă ce face cu mâinile. Din 
clipa aia, nu mai avea cum să dea înapoi. Și-ar fi dorit să vină 
Lydia, ca să poată pune capăt acelei discuții; ea însă nu apărea. 

— Ai spus că știi ce au făcut Annie și grădinarul. Ei bine, nu 
sunt căsătoriţi, iar asta e greșit. Dar pentru cei căsătoriţi, ăsta e 
un lucru foarte plăcut. 

Simţea că se înroșea și spera doar ca ea să nu-și ridice 
privirea tocmai în momentul acela. 

— E foarte plăcut doar din punct de vedere fizic, se azvârli el 
cu capul înainte. Mi-e cu neputinţă să-ți explic; seamănă 
oarecum cu căldura focului... Oricum, lucrul cel mai important 
este, și sunt sigur că-ţi dai seama, că e absolut minunat din 
punct de vedere spiritual. Exprimă într-un fel toată afecțiunea, 
toată tandreţea, tot respectul și... ei bine, dragostea dintre un 
soț și o soţie. Când ești tânăr, e posibil să nu prea înţelegi 
lucrurile astea. Fetele, în special, tind să vadă numai, ei bine, 
numai aspectul vulgar; și unii oameni fără noroc nu descoperă 
niciodată partea bună a acestui lucru. Dar dacă te aștepți să o 
găsești și îţi vei alege de soţ un bărbat bun, blând și sensibil, cu 
siguranţă o s-o descoperi. De aceea ţi-am spus asta. Te-am 
stânjenit îngrozitor? 

Spre marea lui uimire, Charlotte întoarse capul și-l sărută pe 
obraz. 

— Da, însă nu la fel de mult pe cât ești tu de stânjenit, 
răspunse ea. 

Vorbele ei îl făcură să izbucnească în râs. 

— Trăsura este pregătită, milord, iar Înălţimea Sa vă așteaptă 
în hol, anunţă Pritchard după ce intră. 

Walden se ridică și-i șopti lui Charlotte: 

— Să nu-i pomenești nimic mamei tale! 

— Încep să înțeleg de ce spune toată lumea că ești un om 
foarte bun, zise Charlotte. Să aveţi o seară plăcută! 

— La revedere! 

In timp ce se îndrepta spre soţia lui, își zise în sinea sa: 
„Uneori mai procedez și corect”. 

(J 

După această discuție, Charlotte era cât pe ce să se 

răzgândească și să nu se mai ducă la întâlnirea sufragetelor. 


VP - 153 


În urma incidentului cu Annie, era într-o dispoziţie rebelă, 
când, la un moment dat, văzuse un afiș lipit pe vitrina unui 
magazin de bijuterii pe strada Bond. Privirile îi fuseseră atrase 
de titlul VOT PENTRU FEMEI! apoi observase că sala în care avea 
să se ţină întrunirea nu era departe de casa ei. In afiș nu era 
menţionat cine va lua cuvântul, dar Charlotte citise în ziare că 
bine-cunoscuta doamnă Pankhurst venea adesea la astfel de 
adunări fără să anunţe dinainte. Charlotte se oprise și citise 
anunţul, prefăcându-se (ca să nu se prindă Marya, care o 
însoțea) că se uită la niște brățări. In timp ce citea, un băiat de 
prăvălie ieși din magazin și se apucă să răzuiască afișul de pe 
geam. Abia în clipa aceea, Charlotte se hotărî să meargă la 
întrunire. 

lar cu puţin timp înainte, tatăl îi zdruncinase oarecum 
hotărârea. Fusese un șoc pentru ea să observe că putea fi supus 
greșelii, vulnerabil, ba chiar umil; și o revelaţie încă și mai mare 
a avut auzindu-l vorbind despre contactul sexual ca și cum ar fi 
fost ceva frumos. Își dădea seama că nu mai era furioasă pe el 
pentru că o lăsase să crească neștiutoare în privința anumitor 
aspecte ale vieţii. Dintr-odată, îi înţelegea punctul de vedere. 

Însă nimic din toate astea nu schimba faptul că era tot 
înfiorător de ignorantă și nu avea încredere că mama și tatăl o 
să-i spună adevărul adevărat despre mersul lucrurilor, mai ales 
despre lucruri precum mișcarea sufragetelor. „O să mă duc”, 
hotări ea. 

Sună ca să-l cheme pe Pritchard și îi ceru să-i aducă o salată 
în camera ei, pe urmă urcă. Unul dintre avantajele faptului de a 
fi femeie era că nimeni nu te lua la întrebări dacă spuneai că te 
durea capul: se presupunea că femeile trebuiau să aibă migrene 
din când în când. 

Când i se aduse platoul, ciuguli o vreme din mâncare, până la 
ora la care servitorii luau cina, iar atunci își puse pălăria și un 
pardesiu și ieși. 

Seara era caldă. Charlotte se îndrepta cu pași repezi spre 
Knightsbridge. Se simţea ciudat de liberă; își dădu seama că nu 
mersese niciodată singură pe străzile unui oraș. „Aș putea să fac 
orice, chibzuia ea. Nu trebuie să mă întâlnesc cu nimeni și nu 
sunt nici păzită de nimeni. Nimeni nu știe unde sunt. Aș putea 
să iau cina într-un restaurant. Aș putea să mă urc într-un tren și 
să plec în Scoţia. Aș putea să-mi iau o cameră la un hotel. Aș 


VP - 154 


putea să călătoresc cu omnibuzul. Aș putea să mănânc un măr 
pe stradă și să arunc cotorul în rigolă”. 

Avea senzaţia că atrăgea toate privirile, însă nimeni nu se uita 
la ea. Trăise mereu cu impresia vagă că, dacă ar ieși singură în 
oraș, bărbaţi ciudaţi ar pune-o în situaţii neplăcute, într-un mod 
pe care nu-l înţelegea. In realitate însă, nici nu păreau să o 
vadă. Bărbaţii nu pândeau din umbră, ci păreau că mergeau cu 
toţii într-un loc sau altul, îmbrăcaţi în haine de seară, în costume 
proaste sau în pardesie. „De unde să fie vreun pericol?”, reflectă 
ea. Apoi însă își aminti de nebunul din parc și asta o făcu să 
grăbească pasul. 

Pe când se apropia de sală, observă că tot mai multe femei se 
îndreptau spre același loc. Unele veneau câte două sau în 
grupuri, însă multe erau singure, la fel ca ea. Charlotte se simţi 
mai în siguranţă. 

In faţa sălii se adunaseră sute de femei. Multe purtau culorile 
sufragetelor, violet, verde și alb. Unele împărțeau fluturași sau 
vindeau un ziar numit Voturi pentru femei. Mai mulţi polițiști 
supravegheau locul, încercând să-și ascundă expresiile de un 
amuzament disprețuitor de pe chipuri. Charlotte se așeză la 
coadă, ca să intre. 

La ușă, o femeie purtând pe braţ o banderolă de organizator îi 
ceru șase pence. Charlotte se întoarse automat, dar în 
momentul acela își dădu seama că nu avea pe nimeni, nici pe 
Marya, nici vreun valet sau o cameristă căreia să-i spună să 
plătească și nu avea nici bani la ea. Nu se gândise că va trebui 
să plătească pentru a intra în sală. Nu prea știa de unde ar fi 
putut să ia șase pence, chiar dacă s-ar fi gândit că ar fi avut 
nevoie de banii aceia. 

— Imi pare rău, spuse ea. Nu am bani la mine... n-am știut... 

Și se întoarse, vrând să plece. 

Organizatoarea întinse mâna s-o oprească. 

— Nu-i nimic, îi zise femeia. Dacă nu aveţi bani, intraţi pe 
gratis. 

Accentul ei arăta că făcea parte din clasa de mijloc și, deși îi 
vorbise pe un ton blând, Charlotte își închipuia ce-o fi fost în 
mintea ei: „Are haine atât de elegante, dar n-are un ban!” 

— Vă mulţumesc... O să trimit un cec, adăugă Charlotte și 
intră, înroșindu-se de furie. 

„Slavă Domnului că n-am încercat să iau cina într-un 


VP - 155 


restaurant ori să mă urc într-un tren”, își zise ea. Nu fusese 
nevoită niciodată să-și bată capul să ia bani la ea. Insoţitoarea ei 
avea mereu bani, tata deţinea conturi deschise la toate 
magazinele de pe strada Bond și dacă voia să ia prânzul la 
Claridge ori să-și bea cafeaua de dimineaţă la Cafe Royal, își 
lăsa, pur și simplu, cartea de vizită pe masă și apoi factura îi era 
trimisă tatălui. Insă el n-avea să plătească, sigur, factura 
reprezentând costul biletului la o întrunire a sufragetelor. 

Își găsi un loc în primele rânduri și se așeză: nu voia să piardă 
nimic, după toată tevatura asta. „Dacă am de gând să fac mai 
des astfel de lucruri, medită ea, va trebui să găsesc o cale să 
pun mâna pe ceva bani, câţiva penny sau sovereigni! din aur și 
bancnote”. 

Se uită în jur. Sala era plină aproape numai cu femei; doar 
câţiva bărbaţi se vedeau pe ici, pe colo. Aproape toate femeile 
păreau să facă parte din clasa de mijloc; hainele le erau mai 
degrabă din serj și bumbac, nu din cașmir și mătase. Câteva 
dintre ele păreau, clar, de condiţie mai bună decât majoritatea - 
vorbeau mai încet și aveau mai puţine bijuterii - și, la fel ca și 
Charlotte, își puseseră pardesie de anul trecut și pălării destul 
de șterse, ca și cum ar fi vrut să se deghizeze. După cât putea 
să-și dea seama, din audienţă nu făceau parte femei din clasa 
muncitoare. 

Pe un podium fusese așezată o masă pe care era lipit un 
banner violet, verde și purpuriu, pe care scria „Voturi pentru 
femei”. Pe masă se afla un pupitru micuţ, în spatele lui fuseseră 
puse șase scaune, unul lângă altul. 

Charlotte își spunea: „Toate femeile astea se revoltă 
împotriva bărbaţilor!” Nu știa dacă să fie încântată sau rușinată 
de asta. 

Audienţa începu să aplaude când cinci femei pășiră pe scenă. 
Toate erau îmbrăcate impecabil, în veșminte care numai la 
modă nu erau; niciuna nu avea vreo fustă foarte strâmtă ori 
vreo pălărie ca un clopot. Oare chiar erau femeile care spărgeau 
geamuri, distrugeau picturi și aruncau bombe? Păreau mult prea 
respectabile. 


10 sovereignul (în engleză Sovereign) este o monedă, engleză din aur care a fost 
bătută pentru prima oară sub regele Angliei, Henric al VII-lea, în 1489. Guineea a fost 
mijloc legal de plată până în anul 1817, când a fost înlocuită, după victoria asupra lui 
Napoleon de Sovereign. Ca și guineea, valoarea nominală a unei monede de un 
sovereign este de o liră sterlină. (n.red.). 


VP - 156 


Apoi începură discursurile. Charlotte nu era mai deloc 
interesată.  Vorbeau despre organizare, finanțe, petiţii, 
amendamente și alegeri. Fata era dezamăgită: nu învăţa nimic. 
N-ar fi trebuit cumva să citească niște cărți înainte să se ducă la 
o întrunire, ca să înțeleagă cum se proceda? După aproape o 
oră, se hotări să plece. Atunci însă, femeia care tocmai vorbea 
fu întreruptă. 

Două femei își făcuseră apariţia într-o laterală a scenei. Una 
era o fată cu un aer sportiv, purtând un combinezon auto. 
Împreună cu ea, sprijinindu-se, de fapt, de ea, se afla o femeie 
scundă și subţirică, înveșmântată într-un pardesiu primăvăratic 
verde și purtând o pălărie mare. Audienţa izbucni în aplauze. 
Femeile de pe podium se ridicară în picioare. Aplauzele se 
făceau tot mai furtunoase, punctate chiar de urale. Lângă 
Charlotte, cineva se ridică în picioare și în câteva secunde o mie 
de femei erau în picioare. 

Doamna Pankhurst se îndreptă încet spre pupitru. 

Charlotte o vedea foarte bine. Era ceea ce se numea în popor 
o femeie chipeșă. Avea ochi negri și pătrunzători, o gură mare și 
dreaptă și bărbia puternică. Ar fi fost foarte frumoasă dacă n-ar 
fi avut nasul cam mare și borcănat. Din cauză că fusese închisă 
de multe ori și făcuse în repetate rânduri greva foamei, faţa îi 
era descărnată și tenul gălbejit. Părea slăbită, firavă, abia se 
ținea pe picioare. 

Ridică mâinile, iar aplauzele și uralele amuţiră aproape 
instantaneu. 

Apoi începu să vorbească. Avea o voce puternică și clară, deși 
nu părea să strige. Charlotte observă mirată că vorbea cu 
accent de Lancashire. 

— În 1894 am fost aleasă prin vot în Comitetul de Gardieni din 
Manchesteri!!, ca directoare la azilul de săraci. Prima dată când 
m-am dus acolo, am fost îngrozită la vederea unor fetiţe de 
șapte și opt ani care stăteau în genunchi și frecau podelele reci 
din piatră de pe niște coridoare lungi. Fetele purtau, fie vară, fie 
iarnă, cămăși subţiri de bumbac, cu decolteu și cu mâneci 
scurte. Noaptea nu erau îmbrăcate cu nimic, întrucât cămășile 


11 Manchester Board Guardian a fost înfiinţat în urma Poor Law Amendament Act 
1834, cunoscută și drept New Poor Law, lege dată în favoarea celor săraci. Din 
comitet făceau parte 19 gardieni reprezentând 19 parohii, printre care și Manchester. 
(n.red.). 


VP - 157 


de noapte erau considerate mult prea bune pentru sărăcani. 
Faptul că bronșita era epidemică printre ele în cea mai mare 
parte a timpului nu făcuse să le treacă prin cap gardienilor să le 
schimbe în vreun fel hainele. Nu cred că trebuie să adaug că, 
până la venirea mea, toţi gardienii erau bărbaţi. 

Am aflat că în azilul acela de săraci se aflau femei însărcinate, 
care frecau podelele, făcând muncile cele mai grele, aproape 
până în clipa în care copiii lor veneau pe lume. Multe dintre ele 
erau femei nemăritate; foarte, foarte tinere, aproape niște 
fetițe. Bietelor mame li se îngăduia să stea în spital doar două 
săptămâni după naștere. Apoi trebuiau să aleagă: fie să rămână 
în azil și să-și câștige traiul frecând podele sau făcând alte 
munci, dar în cazul ăsta erau despărțite de copiii lor, fie să 
plece. Puteau să rămână și să fie sărace, ori puteau să plece - 
cu un bebeluș de două săptămâni în braţe, fără vreo speranţă, 
fără adăpost, fără bani, fără să aibă unde să se ducă. Mă întreb 
acum: ce s-a ales de fetele astea, ce s-a ales de bieţii lor copii? 

Charlotte era absolut șocată de faptul că se vorbea în public 
de lucruri atât de delicate. Mame nemăritate... aproape niște 
fetițe... fără adăpost, fără bani... Și de ce trebuiau să fie 
despărțite de copiii lor în azilul de săraci? Chiar era adevărat așa 
ceva? 

Și avea să audă altele și mai rele. 

Doamna Pankhurst ridică puţin glasul: 

— Potrivit legii, dacă un bărbat care distruge o fată plătește 
suma rotundă de douăzeci de lire, atunci azilul nu mai este 
inspectat. Dacă o asistentă care crește bebeluși ia numai un 
copil o dată și sunt plătite cele douăzeci de lire, atunci 
inspectorii nu mai pot să controleze azilul. 

Asistente care cresc bebeluși... un bărbat care distruge o 
fată... Charlotte nu cunoștea acești termeni, însă vorbeau de la 
sine și ce spuneau era îngrozitor. 

— Bineînţeles, copiii mor cu o repeziciune oribilă, iar 
asistentele sunt libere să ceară încă o victimă. De ani de zile, 
femeile se străduiesc să impună schimbarea Legii săracilor, 
astfel încât să-i apere pe toţi copiii nelegitimi și să facă imposibil 
ca niciun ticălos bogat să nu mai scape basma curată pentru 
copilul lui. S-a încercat de nenumărate ori, însă mereu fără nicio 
izbândă, pentru că - și în clipa aia glasul îi deveni un strigăt 
pătimaș - singurele cărora le pasă de aceste lucruri sunt 


VP - 158 


femeile! 

Audienţța izbucni într-un ropot de aplauze și o femeie care 
stătea lângă Charlotte strigă: 

— Bravo! Bravo! 

Charlotte se întoarse către aceasta și o apucă de braț. 

— E adevărat? o întrebă ea. E adevărat? 

Insă doamna Pankhurst începuse iar să vorbească. 

— Aș fi vrut să am timp și putere să vă povestesc toate 
tragediile la care am fost martoră pe când eram în comitetul 
acela. La departamentul unde se acordau ajutoarele bănești am 
ajuns să cunosc femei văduve care se luptau cu disperare să-și 
păstreze casele și familiile. Legea le acordă acestor femei și 
copiilor ajutoare bănești foarte mici, cu condiţia ca mamele să 
lucreze la azilul de săraci. Chiar dacă o femeie are un copil 
sugar, este considerată, potrivit legii, o persoană aptă de 
muncă. Ni se spune că femeile ar trebui să stea acasă și să aibă 
grijă de copii. Eu îmi șocam colegii bărbaţi spunându-le: „Când o 
să aibă femeile drept de vot, ele vor avea grijă ca femeile să 
poată să stea acasă și să aibă grijă de copiii lor!” 

In 1899 am ajuns să lucrez la Biroul de Inregistrare a 
Nașterilor și Deceselor din Manchester. Chiar și după experienţa 
pe care o avusesem la Comitetul Gardienilor, tot eram șocată să 
mi se amintească la nesfârșit de cât de puţin se bucură femeile 
și copiii pe lume. Au venit la mine la birou fetițe de treisprezece 
ani ca să înregistreze nașterea copiilor lor, evident, nelegitimi. În 
majoritatea cazurilor, nu era nimic de făcut. Vârsta la care poți 
să-ți dai consimţământul este șaisprezece ani, însă, de obicei, 
un bărbat poate să susţină că a crezut că fata avea peste 
șaisprezece ani. Pe când lucram la birou, o mamă foarte tânără, 
care născuse un copil nelegitim, și-a abandonat bebelușul, care 
a murit. Fata a fost judecată pentru omucidere și condamnată la 
moarte. lar bărbatul, adevăratul ucigaș al copilului, nu a primit 
nicio pedeapsă, deși logic vorbind, în cazul în care justiția ar fi 
funcționat, ar fi fost și el condamnat. 

In zilele acelea, m-am întrebat de multe ori ce e de făcut. Am 
intrat în Partidul Laburist, gândindu-mă că, datorită ședințelor 
de acolo, se poate întâmpla ceva crucial, pot să apară anumite 
cereri de eliberare a femeilor pe care politicienii să nu le mai 
poată ignora. Ei bine, nu s-a întâmplat nimic. 

În toţi anii aceștia, fetele mele s-au făcut mari. Într-o zi, 


VP - 159 


Christabel m-a uimit, zicându-mi: „Cât de mult aţi încercat voi, 
femeile, să primiţi dreptul la vot! În ceea ce mă privește, sunt 
hotărâtă să-l folosesc”. Din ziua aceea, am avut două mottouri. 
Unul este: „Voturi pentru femei”, iar celălalt: „In ceea ce mă 
privește, sunt hotărâtă să-l folosesc!” 

Cineva strigă: „Și eu”, și sala clocoti din nou de aplauze și de 
urale. Charlotte simţea că o lua cu ameţeală. Resimţea aceleași 
stări la fel ca Alice din poveste, pășise prin oglindă și se trezise 
într-o lume în care nimic nu era ceea ce părea. Când citise în 
ziare despre sufragete, nu existase nicio referire la Legea 
săracilor sau la mame în vârstă de treisprezece ani (oare era 
posibil aşa ceva?), sau la fetițe care se îmbolnăveau de bronșită 
în aziluri de săraci. Charlotte n-ar fi crezut o iotă dacă n-ar fi 
văzut-o cu ochii ei pe Annie, o cameristă obișnuită și decentă 
din Norfolk, dormind pe jos în Londra după ce fusese „distrusă” 
de un bărbat. Ce mai contau câteva geamuri sparte când se 
petreceau asemenea lucruri? 

— Se întâmpla cu mulţi ani înainte să aprindem torta 
militantismului, a continuat doamna Pankhurst. Am încercat 
toate măsurile, iar anii de muncă, de suferinţe și de sacrificii ne- 
au învăţat că guvernul nu se va pleca în fața a ceea ce e drept și 
just, însă va ţine cont de promptitudine. Am fost nevoite să 
facem ca Anglia și toate domeniile vieţii în Anglia să devină 
nesigure, primejduite. A trebuit să facem ca legea engleză să 
eșueze, iar Curțile de justiție să devină niște farse; a trebuit să 
discredităm guvernul și parlamentul în ochii lumii; a trebuit să 
afectăm sporturile engleze, să lovim în afaceri, să distrugem 
proprietăţi valoroase, să demoralizăm aristocrația, să aruncăm 
rușinea asupra bisericilor, să dăm peste cap tot cursul vieţii 
ordonate! A trebuit să ducem tot acest război de gherilă, împins 
până peste marginile toleranţei poporului din Anglia. Când 
oamenii vor ajunge la punctul în care să spună: „Opriţi asta în 
singurul mod în care poate fi oprit, daţi-le femeilor din Anglia 
dreptul de a alege și de a fi alese”, abia atunci o să stingem 
torța. 

Marele om de stat american Patrick Henry a rezumat în felul 
următor cauzele care au dus la Revoluţia americană: „Am făcut 
petiţii, am protestat, ne-am rugat, ne-am prosternat la piciorul 
tronului, dar totul a fost în zadar. Trebuie să luptăm - repet, 
domnule, trebuie să luptăm”. Patrick Henry susţinea vărsarea de 


VP - 160 


sânge, considerată un mijloc bun pentru a asigura libertatea 
politică a oameni/or. Sufragetele n-au făcut una ca asta și nici n- 
o vor face vreodată. De fapt, adevăratul spirit al militantismului 
este un respect profund și de neînvins pentru viaţa omenească. 

În spiritul acesta au pornit la luptă femeile noastre. La data de 
31 ianuarie, mai multe terenuri de golf au fost arse cu acid. În 7 
și 8 februarie, firele de telegraf și de telefon au fost tăiate în mai 
multe locuri și timp de câteva ore toate comunicațiile între 
Londra și Glasgow au fost suspendate. După câteva zile, au fost 
sparte geamurile câtorva dintre cele mai selecte cluburi din 
Londra, serele de orhidee din Kew au fost devastate și mulți 
boboci valoroși au fost distruși de ger. Camera bijuteriilor din 
Turnul Londrei a fost luată cu asalt și o vitrină protejând câteva 
exponate a fost spartă. În 18 februarie, o casă de ţară în curs de 
construcţie la Walton-on-the-Hill pentru domnul Lloyd George a 
fost distrusă parţial, fiindcă o bombă a explodat în zori, înainte 
de venirea muncitorilor. 

Peste o mie de femei au ajuns în pușcărie în timpul acestor 
manifestări de protest, au suferit privarea de libertate, au ieșit 
din închisori cu sănătatea zdruncinată, slăbite la trup, dar nu și 
în spirit. Dacă femeile ar fi libere, niciuna dintre aceste femei nu 
ar încălca legea. Ele sunt femei care cred din tot sufletul că 
binele omenirii cere sacrificiul acesta; ele cred că nenorocirile 
îngrozitoare care ne devastează civilizația nu vor putea fi 
contracarate până când femeile nu vor primi dreptul de a vota. 
Nu-i decât un singur mod de a stopa aceste tulburări. Și nu este 
deportarea noastră! 

— Nu! strigă cineva. 

— Nu este închiderea noastră în pușcării! 

— Nu! strigă la unison mulţimea. 

— E să ni se facă dreptate! 

— Da! 

Charlotte își dădu seama că striga împreună cu celelalte. 
Femeia mărunţică de pe podium părea să aibă o înfățișare 
reflectând o indignare justificată. Ochii îi aruncau flăcări, își 
încleștase pumnii, își ridicase bărbia, iar glasul îi era gâtuit de 
emoție. 

— Focul suferințelor care le pârjolește pe surorile noastre din 
închisori ne arde și pe noi. Fiindcă suferim împreună cu ele, le 
împărtășim durerea și, în cele din urmă, vom împărtăși cu ele și 


VP - 161 


victoria. Focul ăsta va striga în urechile multora dintre cele care 
dorm un singur cuvânt: „Trezește-te!”, și ele nu vor mai moțăi. 
Se va pogori cu darul limbilor peste multe care până acum au 
fost amorţite, iar ele vor ieși să predice vestea eliberării. Lumina 
lui va fi văzută din depărtare de multe femei care suferă, sunt 
copleșite de amaruri și asuprite, și le va lumina vieţile cu o nouă 
speranţă. Deoarece spiritul care sălășluiește azi în femei nu 
poate fi înăbușit; e mai puternic decât tirania, decât cruzimea și 
asuprirea; e mai puternic chiar și decât moartea! 
e 

Toată ziua, Lydia fusese încercată de o bănuială îngrozitoare. 

După prânz, se dusese în camera ei să se odihnească. Dar se 
gândea doar la Felix. Incă mai era vulnerabilă la magnetismul 
lui: ar fi fost o prostie să pretindă altceva. Insă nu mai era o 
fetișcană neajutorată. Avea capacitatea de a lua o decizie bună. 
Și era hotărâtă să nu-l lase pe Felix să distrugă viaţa tihnită pe 
care și-o făcuse cu atâta grijă. 

Se gândea la toate întrebările pe care nu i le pusese. Ce făcea 
la Londra? Din ce trăia? Cum de aflase unde să dea de ea? 

| se prezentase lui Pritchard sub un nume fals. Fără îndoială, 
se temuse că ea n-o să-l primească. Abia în acea clipă își dădu 
seama de ce i se păruse cunoscut numele Konstantin Dmitrici 
Levin: era numele unui personaj din Arma Karenina, cartea pe 
care o cumpărase când îl întâlnise prima dată pe Felix. Era un 
alias cu o dublă semnificaţie, o șiretenie mnemonică prin care îi 
trezise o amintire ce zăcuse ascunsă într-un ungher al minţii, ca 
un gust pe care ţi-l amintești din copilărie. Avuseseră o discuţie 
în contradictoriu în legătură cu romanul acela. Era extraordinar 
de real, susţinea Lydia, fiindcă știa prea bine cum era când 
patima se dezlănţuia în sufletul unei femei respectabile; Anna 
era Lydia. Dar cartea nu era despre Anna, spusese Felix; ci 
despre Levin și căutarea lui a răspunsului la întrebarea: „Cum ar 
trebui să trăiesc?” Răspunsul lui Tolstoi era: „In adâncul 
sufletului, știi ce e drept”. Felix susţinuse că moralitatea asta 
lipsită de judecată - care ignora în mod deliberat istoria, 
economia și psihologia - dusese, de fapt, la incompetenţa crasă 
și la degenerescenţa clasei conducătoare din Rusia. Avuseseră 
această discuţie în seara în care mâncaseră ciuperci murate și 
ea gustase votca pentru prima oară. Purtase o rochie turcoaz 
care făcea ca ochii ei cenușii să pară albaștri. Felix îi sărutase 


VP - 162 


degetele de la picioare, apoi... 

Da, fusese șiret amintindu-i de toate astea. 

„Oare se află de multă vreme în Londra, se întreba ea, ori a 
venit doar ca să-l întâlnească pe Alexei?” Probabil că exista un 
motiv pentru care să discute cu un amiral aflat în Londra despre 
eliberarea unui marinar întemnițat în Rusia. Pentru prima dată, 
Lydiei îi trecu prin minte că era cu putinţă ca Felix să nu-i fi 
dezvăluit adevărul în legătură cu asta. La urma urmelor, el 
rămăsese un anarhist. În 1895, era hotărât să nu fie violent, dar 
poate că se schimbase. 

„Dacă ar ști Stephen că i-am spus unui anarhist unde se află 
Alexei...”, chibzui ea. 

Toate gândurile astea o măcinaseră la ceai. Se frământase în 
timp ce camerista îi făcea părul și, ca atare, coafura nu fusese 
prea reușită și ea arăta ca o sperietoare. Își făcuse griji în timpul 
cinei și, prin urmare, fusese mult mai puţin comunicativă cu 
marchiza de Quort, cu domnul Chamberlain și cu un tânăr numit 
Freddie, care tot repeta în gura mare că spera că n-a păţit nimic 
grav Charlotte. 

Işi amintise de tăietura la mână pe care o avea Felix, care îl 
făcuse să ţipe când i-o strânsese. Văzuse doar o clipă rana, însă 
arăta destul de rău și părea că ar fi avut nevoie să-i fie cusută. 

Cu toate astea, abia la sfârșitul serii, când se afla în dormitor 
și-și peria părul, îi trecu prin minte să facă legătura între Felix și 
nebunul din parc. 

Gândul era atât de înspăimântător, că scăpă peria aurită pe 
măsuța de toaletă și sparse o sticluţă de parfum. 

„Nu cumva Felix a venit la Londra ca să-l omoare pe Alexei? 
chibzui ea. Dacă el a fost cel care l-a atacat pe vizitiu în parc, nu 
ca să-l jefuiască, ci ca să ajungă la Alexei? Oare bărbatul cu 
arma era de înălțimea și de constituţia lui Felix? Da, cam așa. Și 
Stephen l-a rănit cu sabia... Pe urmă, Alexei a plecat de la noi 
fiindcă era speriat (sau poate, îmi dau seama abia acum, 
deoarece știa că «jaful» fusese o încercare de asasinat) și Felix 
nu a știut unde să dea de el, așa că m-a întrebat pe mine...” 

Işi privea în oglindă chipul cuprins de neliniști. Femeia care îi 
întorcea privirea avea ochi cenușii, sprâncene frumoase, păr 
blond, o faţă drăguță și un creier de vrabie. 

Să fie, oare, cu putință? Fusese Felix în stare s-o înșele în așa 
hal? Da - pentru că timp de nouăsprezece ani crezuse că ea l-a 


VP - 163 


trădat. 

Strânse cioburile flaconului spart și le puse într-o batistă, apoi 
șterse parfumul care se vărsase. Nu știa ce să facă în 
continuare. Trebuia să-l prevină pe Stephen, dar cum? „Apropo, 
a trecut azi-dimineaţă pe aici un anarhist și m-a întrebat unde a 
plecat Alexei; și, cum a fost iubitul meu, i-am spus...” Trebuia să 
inventeze o poveste. Se gândi o vreme. Cândva, fusese expertă 
în arta minciunii, dar își ieșise din mână. În cele din urmă, se 
hotărî că ar putea să scape cu o combinaţie între minciunile pe 
care Felix i le spusese ei și lui Pritchard. 

Își puse un halat de cașmir peste cămașa de noapte de 
mătase și trecu în camera lui Stephen. 

El stătea la fereastră, în pijamale și halat, cu un păhărel de 
coniac într-o mână și un trabuc în alta, cu privirea aţintită la 
parcul luminat de Lună. Fu uimit s-o vadă venind, fiindcă 
întotdeauna el se ducea noaptea în camera ei. Se ridică în 
picioare zâmbitor și o îmbrăţișă. Lydia își dădu seama că el 
înțelesese greșit motivul vizitei ei: credea că venise să facă 
dragoste. 

— Vreau să-ți vorbesc, zise ea. 

El îi dădu drumul. | se citea dezamăgirea pe față. 

— La ora asta? 

— Cred că am făcut un lucru îngrozitor de prostesc. 

— Atunci, ar fi bine să-mi povestești despre ce e vorba. 

Se așezară în faţa șemineului, în colţuri opuse. Dintr-odată, 
Lydia își dori să fi venit ca să facă dragoste. 

— A fost un bărbat aici în dimineața asta, spuse ea. A zis că 
mă cunoaște de la Sankt Petersburg. Numele îmi era cunoscut și 
am crezut că îmi amintesc vag de el... Știi cum e, uneori... 

— Cum îl cheamă? 

— Levin. 

— Continuă! 

— Mai zicea că voia să-l vadă pe prințul Orlov. 

Stephen deveni brusc foarte atent. 

— De ce? 

— În legătură cu un marinar care a fost închis pe nedrept. 
Acest... Levin... voia să pledeze personal pentru ca omul să fie 
eliberat. 

— Și ce i-ai spus? 

— l-am zis că stă la hotelul Savoy. 


VP - 164 


— Fir-ar! înjură Stephen, apoi adăugă: Scuză-mă! 

— Abia după aceea mi-a trecut prin minte că Levin poate nu 
era pus pe fapte bune. Avea o rană la mâna dreaptă - și mi-am 
adus aminte că l-ai rănit pe nebunul din parc... Așa că, după 
cum vezi, mi-am dat seama treptat... Am făcut ceva îngrozitor, 
nu-i așa? 

— Nu e vina ta. De fapt, e vina mea. Ar fi trebuit să-ţi spun 
adevărul despre bărbatul din parc, dar m-am gândit că e mai 
bine să nu te sperii. Am greșit. 

— Bietul Alexei, zise Lydia. Când te gândești că cineva vrea 
să-l omoare! E atât de drăguţ... 

— Cum arăta Levin? 

Întrebarea o neliniști pe Lydia; câteva clipe, se gândise la 
„Levin” ca la un asasin necunoscut: în acea clipă, era obligată 
să-l descrie pe Felix. 

— Oh... înalt, slab, cu părul negru, cam de vârsta mea, rus, 
fără îndoială; un chip drăguţ, mai degrabă ridat... 

Și se opri. Și eu tânjesc după el. 

Stephen se ridică. 

— Mă duc să-l trezesc pe Pritchard. Poate să mă ducă el la 
hotel. 

Lydia ar fi vrut să spună: „Nu, du-mă în pat mai bine, am 
nevoie de căldura și tandrețea ta”. 

— Îmi pare atât de rău! zise ea. 

— Poate e cel mai bine, răspunse Stephen. 

Ea îl privi uimită. 

— De ce? 

— Fiindcă atunci când o să vină la hotelul Savoy ca să-l 
asasineze pe Alexei, o să-l prind. 

Și în clipa aceea Lydia înțelese că, înainte ca totul să se 
termine, unul dintre cei doi bărbaţi pe care îi iubea avea să-l 
ucidă pe celălalt. 

e 

Felix luă cu mare grijă sticla de nitroglicerină din chiuvetă. 
Traversă încăperea de parcă ar fi mers pe coji de ouă. Perna lui 
era pe saltea. Lărgise ruptura până ajunsese de vreo șase 
centimetri, ca să bage sticla prin gaura făcută. Aranjă umplutura 
pernei în jurul sticlei, pentru ca bomba să stea bine prinsă în 
materialul care absorbea șocurile. Luă apoi perna și, ţinând-o ca 
și cum ar fi fost un copil, o vâri în valiză, o închise și răsuflă ceva 


VP - 165 


mai ușurat. 

Își puse pe urmă haina, eșarfa și pălăria respectabilă. Luă cu 
grijă valiza și ieși. 

Drumul până în West End se dovedea un coșmar. 

Sigur că nu putea folosi bicicleta, dar până și mersul pe jos îl 
scotea din minţi. În fiecare secundă vedea cu ochii minţii sticla 
cea verde din pernă; de fiecare dată când punea piciorul jos, își 
imagina micuța undă de șoc care-i străbătea trupul, ajungând, 
prin mână, până la valiză; vedea cu ochii minţii moleculele de 
nitroglicerină care vibrau tot mai repede în mâna lui. 

Trecu pe lângă o femeie care spăla pe jos în faţa casei sale. O 
luă direct pe drum, ca nu cumva să alunece pe pietrele ude, și 
ea îl întrebă în râs: 

— ȚI-i frică să nu-ţi uzi „picerele”, băiatu'? 

În Euston, în faţa unei fabrici, un grup de ucenici năvăli pe o 
poartă, alergând după o minge de fotbal. Felix rămase 
încremenit în vreme ce ei alergau în jurul lui, împingându-se și 
luptându-se care să ia mingea. În cele din urmă, unul îi dădu un 
șut zdravăn mingii și dispărură cu toţii la fel de repede pe cât 
apăruseră. 

Să traverseze Euston Road era un dans cu moartea. Cinci 
minute stătu pe bordură, așteptând să se elibereze îndeajuns 
traficul; apoi fu nevoit să meargă atât de repede, încât mai că 
alerga. 

În Tottenham Court Road, intră într-o papetărie de lux. 
Magazinul era liniștit și tăcut. Un vânzător, într-o haină de 
dimineață, îl întâmpină. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule? 

— AȘ dori un plic, vă rog. 

Vânzătorul îl privi mirat. 

— Numai unul, domnule? 

— Da. 

— Un fel anume, domnule? 

— Simplu, dar de bună calitate. 

— Avem albastru, ivoriu, gălbui spre verde, pal, crem, bej... 

— Alb. 

— Prea bine, domnule. 

— Și o coală de hârtie. 

— O coală de hârtie, domnule. 

Totul costa trei pence. În principiu, ar fi preferat să fugă fără 


VP - 166 


să plătească, dar nu avea cum să alerge cu bomba în valiză. 

Strada Charing Cross gemea de oameni, fiecare îndreptându- 
se spre muncă, la magazine sau la birouri. Era imposibil să 
mergi fără să fii împins. Felix rămase câteva minute în poarta 
unei case, întrebându-se ce să facă. In cele din urmă, se hotărî 
să ia valiza în braţe, ca s-o apere de mulţimea care se 
îmbrâncea. 

În Leicester Square se opri într-o bancă. Se așeză la una 
dintre mesele de scris la care clienţii își scriau cecurile. Avea la 
dispoziţie o trusă de tocuri și o câlimară cu cerneală. Lăsă valiza 
pe covor și începu să scrie. Câteva momente, se mai relaxă. 
Funcţionarii de bancă, în haine lungi, treceau cu pași ușori pe 
lângă el, cu hărtii în mână. Felix luă un toc și scrise pe plicul 
recent cumpărat: 


Prințului A.A. Orlov 
Hotelul Savoy 
Strand, Londra W. 


Împături coala albă și o puse în plic, ca să-l facă să pară mai 
voluminos, fiindcă nu voia ca plicul să pară gol. Linse lipiciul de 
pe clapa de închidere și închise plicul. Apoi, cu mari precauţii, își 
luă valiza și ieși din bancă. 

În Trafalgar Square își înmuie batista în fântână ca să-și 
tamponeze faţa. 

Trecu de gara Charing Cross și o luă spre est, de-a lungul 
cheiului. Pe lângă podul Waterloo, câţiva ștrengari stăteau 
rezemați de parapet, azvârlind cu pietre după pescărușii care 
pluteau pe apă. Felix i se adresă puștiului care părea cel mai 
dezgheţat: 

— Vrei un penny? 

— Da, omule! 

— Ești curat pe mâini? 

— Da, omule! răspunse băiatul și îi arătă două mâini jegoase. 

„Asta e, să sperăm că va merge”, chibzui Felix. 

— Ştii unde e hotelul Savoy? 

— Cum să nu! 

Felix se gândi că asta trebuie să însemne același lucru ca „Da, 
omule”. Îi dădu băiatului plicul și un penny. 

— Numără încet până la o sută, pe urmă du scrisoarea asta la 


VP - 167 


hotel. Pricepi? 

— Da, omule! 

Felix urcă scările care duceau spre pod. Era plin de bărbaţi cu 
pălării melon pe cap, venind dinspre capătul opus. Felix se 
amestecă și el în mulţime. 

Intră apoi în dugheana unui vânzător de ziare și își luă The 
Times. Chiar când ieșea, un tânăr intră grăbit. Felix ridică brațul, 
oprindu-l, și strigă: 

— Uită-te pe unde mergi! 

Tânărul se uită mirat la el. Pe când ieșea, Felix îl auzi 
spunându-i vânzătorului: 

— Ce nervos era omul acela, nu-i așa? 

— E străin, zise vânzătorul, pe urmă Felix se îndepărtă. 

Dădu ocol zonei centrale Strand și intră în hotel. Se așeză pe 
un fotoliu în hol și puse valiza jos, între picioare. „Nu mai e 
mult”, își zise el. 

Din locul în care stătea, putea să vadă atât ușile, cât și zona 
de recepţie destinată hamalilor hotelului. Băgă mâna în haină și 
se uită la un ceas de buzunar imaginar, apoi deschise ziarul și se 
puse pe așteptat, ca și cum ar fi ajuns la o întâlnire mai 
devreme decât era prevăzut. 

Trase valiza mai aproape de scaun și o puse între picioare, ca 
s-o ţină la adăpost de o eventuală lovitură accidentală a vreunui 
trecător neatent. Holul zumzăia de oameni: era aproape ora 
zece. „La ora asta iau micul dejun cei din clasa conducătoare”, 
reflectă Felix. El nu mâncase nimic: în acea azi îi lipsea cu totul 
pofta de mâncare. 

Peste marginea ziarului, îi analiza pe cei aflaţi în hol. Doi 
dintre aceștia puteau să fie detectivi. Felix se întreba dacă i-ar fi 
putut împiedica fuga. „Dar chiar dacă ar auzi explozia, chibzui 
el, de unde să știe care dintre zecile de persoane care trecuseră 
prin hol era de vină? Nimeni nu știe cum arăt. Ar ști doar dacă 
m-ar fi urmărit. Va trebui să am grijă să nu fiu urmărit”. 

Se întreba când avea de gând să-și facă puștiul apariţia. La 
urma urmelor, băiatul își primise moneda de un penny. Poate că 
aruncase plicul în apă și fugise la magazinul de dulciuri. Dacă 
așa stăteau lucrurile, atunci Felix era nevoit s-o ia de la capăt cu 
prostia asta, până când va găsi un ștrengar ceva mai cinstit. 

Deși își ridica privirea foarte des, reuși totuși să citească un 
articol din ziar. Guvernul voia să-i facă pe cei care dădeau bani 


VP - 168 


Sindicatului Social și Politic al Femeilor să plătească pentru 
pagubele produse de sufragete. Intenţiona să stabilească o 
legislație specială, ca să facă posibil acest lucru. „Cât de 
prostești sunt guvernele când le apucă intransigența, își zicea 
Felix; toţi o să le finanţeze incognito”. 

Pe unde hoinărea puştiul ăla? 

Se întrebă ce-o fi făcând Orlov în momentul acela. Era foarte 
probabil să se afle într-una dintre camerele hotelului, la câţiva 
metri deasupra capului lui Felix, luând micul dejun ori 
bărbierindu-se, sau, poate, scriind o scrisoare, ori discutând cu 
Walden. „Mi-ar plăcea să-l omor și pe Walden”, se gândi Felix. 

Nu era deloc cu neputinţă ca peste câteva momente să 
pășească amândoi în hol. Era însă prea mult să spere una ca 
asta. 

„Oare ce-o să fac dacă așa o să se întâmple? se întreba Felix. 
O să arunc bomba și o să mor fericit”. 

Dincolo de ușile din sticlă îl văzu pe puști. 

Băiatul intrase pe aleea strâmtă care ducea la intrarea 
hotelului. Felix îi vedea plicul din mână: îl ţinea de un colț, 
aproape dezgustat, de parcă plicul ar fi fost murdar și el curat, 
nu exact pe dos. Se apropie de ușă, însă îl opri un comisionar cu 
joben. Cei doi schimbară câteva vorbe, imposibil de auzit 
dinăuntru, după care băiatul se îndepărtă. Comisionarul intră în 
hol cu plicul în mână. 

Felix era încordat ca un arc. Oare avea să meargă? 

Comisionarul le dădu plicul celor de la recepție. 

Omul de la recepţie se uită la plic, luă un toc, scrise ceva în 
colțul din dreapta sus al plicului - numărul unei camere? - și 
chemă un boy. 

Mergea! 

Felix se ridică, luă cu atenţie valiza de jos și se îndreptă spre 
scări. 

Servitorul îl depăși la etajul întâi și continuă să urce. 

Felix îl urmă. 

Era aproape mult prea ușor. 

Îl lăsă pe băiat să i-o ia înainte cu un etaj, apoi grăbi pasul, ca 
să nu-l piardă din ochi. 

La etajul cinci, servitorul merse de-a lungul unui coridor. 

Felix se opri să se uite. 

Băiatul bătu la o ușă, care se deschise și o mână luă plicul. 


VP - 169 


Te-am prins, Orlov! 

Servitorul se prefăcu că se îndepărtează, dar fu chemat de 
îndată înapoi. Felix nu auzea ce se spunea, dar băiatul primise 
bacșiș. 

— Vă mulțumesc foarte mult, domnule, sunteţi foarte amabil. 

După asta, ușa se închise. 

Felix intră la rândul lui pe coridor. 

Servitorul îi văzu valiza și întinse mâna. 

— Pot să vă ajut, domnule? 

— Nu, răspunse Felix tăios. 

— Prea bine, domnule, zise băiatul și se îndepărtă. 

Felix se îndreptă spre ușa camerei lui Orlov. Ce se întâmplase 
cu măsurile de securitate de nu fuseseră luate? Poate că Walden 
își închipuia că un asasin nu putea intra într-o cameră de hotel 
în Londra, însă Orlov ar fi trebuit să știe că asta era posibil. O 
clipă, Felix fu ispitit să plece și să se mai gândească puţin sau, 
poate, să meargă în recunoaștere; dar ajunsese prea aproape 
de Orlov ca să dea înapoi. 

Puse valiza jos, în faţa ușii. O deschise, băgă mâna în pernă și 
scoase cu grijă sticla verde. 

Se ridică încetișor și ciocăni la ușă. 


VP - 170 


Capitolul 8 


Walden studia plicul. Fusese scris cu o mână sigură și 
impersonală. A unui străin, fiindcă un englez ar fi scris Printul 
Orlov sau Prințul Alexei, nu Prințul A.A. Orlov. Walden ar fi vrut 
să știe ce se afla în el, dar Alexei se mutase în timpul nopţii la 
un alt hotel și nu-l putea deschide în absența lui - la urma 
urmelor, era corespondenţa altui gentleman. 

l-I dădu înapoi lui Basil Thomson, care nu avea astfel de 
scrupule. Acesta dezlipi clapeta și scoase din plic o singură 
coală de hârtie. 

— Nu scrie nimic! exclamă el. 

Apoi se auzi o bătaie la ușă. 

Toţi se mișcară cu repeziciune. Walden se îndreptă către 
ferestre, departe de ușă, ca să nu fie în bătaia focului, în spatele 
unei canapele, gata să se ghemuiască. Cei doi detectivi se 
duseră în două colţuri opuse ale încăperii și-și scoaseră armele. 
Thomson rămăsese în picioare în mijlocul camerei, în spatele 
unui şezlong mare. 

Bătaia se repetă. 

— Intră, e deschis, spuse Thomson. 

Cel care ciocănise își făcu apariţia în cadrul ușii. 

Walden își încleștă mâna pe spătarul canapelei de teamă: 
bărbatul chiar părea înspăimântător. 

Era înalt, cu o pălărie melon și o haină neagră închisă până la 
gât. Avea fața albă și suptă. In mâna stângă ţinea o sticlă mare 
și verde. Scrută încăperea și-și dădu seama pe dată că era o 
cursă. 

Ridică sticla, spunând: 

— Nitro! 

— Nu trageti! le strigă Thomson detectivilor. 

Walden era înnebunit de spaimă. Știa ce era nitroglicerina: 
dacă sticla cădea, aveau să moară cu toţii. lar el voia să 
trăiască, nu să moară într-o clipă, în chinuri groaznice. 

Urmă un lung moment de tăcere. Nimeni nu făcea nicio 
mișcare. Walden nu-și putea lua ochii de la fața ucigașului. În 
acea pauză scurtă și înfiorătoare, în mintea lui se întipărea 


VP - 171 


fiecare detaliu al chipului său: nasul curbat, gura mare, ochii 
triști, părul negru și des care ieșea de sub borurile pălăriei. „E 
nebun? se întreba Walden. Plin de amărăciune? Lipsit de suflet? 
Sadic? Pe chipul lui se citește numai absenţa fricii”. 

Thomson fu cel care rupse tăcerea. 

— Predă-te, zise el. Lasă sticla jos! Nu mai face pe nebunul! 

Walden se gândea: „Dacă detectivii îl împușcă și se 
prăbușește, oare aș putea să ajung la el la timp ca să prind 
sticla înainte să cadă pe dușumea?... Nu”. 

Ucigașul nu se clintea din loc, ţinând în continuare sticla 
înălțată. „Se uită la mine, nu la Thomson, își dădu seama 
Walden. Mă studiază, de parcă aș fi un subiect fascinant pentru 
el; e atent la detalii, se întreabă ce anume m-ar putea manipula. 
E o privire personală. El e la fel de interesat de mine pe cât sunt 
și eu de el. Și-a dat seama că Alexei nu e aici; ce-o să facă mai 
departe?” 

Ucigașul i se adresă în rusă lui Walden: 

— Nu ești așa de prost pe cât pari. 

Walden se gândea: „E un sinucigaș? O să ne omoare pe toţi și 
pe el odată cu noi? Mai bine l-am ţine de vorbă... 

Dar în clipa următoare bărbatul o luă la fugă. 

Walden îi auzi pașii alergând pe coridor. 

Afară, detectivii îngenuncheaseră, luând poziţie de tragere. 
Walden văzu că asasinul fugea cu pași ciudat de fluizi, cu brațul 
stâng atârnând drept, ţinând sticla pe cât putea de nemișcată în 
timp ce fugea. 

„Dacă îi dă drumul acum, se întrebă Walden, oare o să ne 
omoare pe toţi de la distanţa asta? Probabil că nu”. 

Thomson avusese aceeași idee. Strigă: 

— Trageti! 

Se auziră două detunături, provenite de la două pistoale. 

Asasinul se opri și se întoarse. 

Era rănit? 

Bărbatul își arcui brațul spre spate și azvârli sticla spre ei. 

Thomson și cei doi detectivi se aruncară la pământ. Într-o 
fracțiune de secundă, Walden își dădu seama că dacă 
nitroglicerina exploda lângă ei, nu mai avea niciun rost să stea 
la pământ. 

Sticla se răsucea în aer în timp ce zbura spre ei. Avea să se 
izbească de dușumea la cinci metri de Walden. Și când va 


VP - 172 


cădea, sigur va exploda. 

Walden se repezi spre sticla în mișcare, care cobora într-un 
arc de cerc, își întinse mâinile și o prinse. Avea impresia că-i 
alunecă degetele pe sticlă. Fu cât pe ce s-o scape, cuprins de 
panică; era gata să-i dea drumul din mână; pe urmă o prinse 
iar... 

Nu aluneca, pentru Dumnezeu, să nu aluneci... 

„„„ Și ca un portar care prinde o minge la fotbal, o trase la 
piept, protejând-o cu trupul lui, apoi se răsuci în direcţia în care 
se deplasase sticla; pe urmă își pierdu echilibrul și căzu în 
genunchi, dar reuși să-și revină, gândindu-se: „O să mor”. 

Însă nu se întâmplă nimic. 

Ceilalţi se holbau la el, în genunchi, ţinând sticla în braţe ca și 
cum ar fi fost un bebeluș. 

Și unul dintre detectivi leșină. 

e 

Câteva clipe, Felix nu-și putu lua privirea de la Walden, uluit; 
abia pe urmă se întoarse și o luă la fugă în jos pe scări. 

Walden acționase uimitor. Ce prezență de spirit avusese, să 
prindă sticla! 

Auzi un strigăt vag: 

— După el! 

„Se întâmplă iar, chibzui el; iar sunt nevoit să fug. Ce se 
petrece cu mine?” _ 

Scările parcă nu se mai sfârșeau. In spatele lui, percepea pași 
fugind. Bubui și o împușcătură. 

La următorul etaj, se ciocni de un chelner care ducea o tavă. 
Chelnerul căzu, răspândind toată mâncarea pe jos. 

Urmăritorul era cu un rând sau două de scări în spatele lui. 
Ajunsese la baza casei scării. Arboră o figură relaxată și păși pe 
hol. 

Era tot aglomerat. 

Avea impresia că mergea pe sârmă. 

Cu coada ochiului, îi zări pe cei doi bărbaţi pe care îi 
identificase ca posibili detectivi. Erau adânciţi într-o conversaţie 
și păreau îngrijoraţi: probabil că auziseră focurile de armă. 

Străbătu holul cu pași măsuraţi, rezistând cu disperare 
impulsului de a o lua la fugă. | se părea că toată lumea se uita la 
el. Nu-și întorcea capul în nicio parte. 

Ajunse la ușă și ieși. 


VP - 173 


— Doriţi o trăsură, domnule? îl întrebă portarul. 

Felix sări într-o trăsură care aștepta și aceasta porni. 

Când dădea colţul să intre în Strand, aruncă o privire înapoi 
spre hotel. Unul dintre detectivii care se aflaseră sus ieșea în 
goană pe ușă, urmat de alţi doi din hol. Il întrebară ceva pe 
paznic, care arătă cu mâna trăsura în care se afla Felix. 
Detectivii își scoaseră pistoalele și o luară la fugă după trăsură. 
Traficul era foarte aglomerat. Pe Strand, trăsura fu nevoită să se 
oprească. 

Felix sări jos. 

— Măi! Ce-i cu tine, John? strigă vizitiul în argou. 

Felix se năpusti printre oameni, către latura cea mai 
îndepărtată a drumului, și o luă la fugă spre nord. 

Aruncă o privire peste umăr. Ceilalţi veneau după el. 

Trebuia să rămână în fața lor până când avea să se poată 
pierde pe undeva, printr-un labirint de străduţe sau într-o gară. 

Un polițist în uniformă îl văzuse alergând și-l urmărea cu un 
ochi bănuitor de pe partea cealaltă a străzii. După câteva 
minute, detectivii îl zăriră pe poliţist și îl strigară, iar omul o luă 
la fugă după el. 

Felix își înteţi goana. Inima îi bătea cu putere și începuse să 
gâfâie tare. 

Mai dădu un colț și conștientiză că ajunsese în piaţa de 
legume și fructe din Covent Garden. 

Pe străzile pietruite era o învălmășeală de camionete și 
docare trase de măgăruși. Peste tot se îmbulzeau hamali de 
piață, ducând pe cap tăvi din lemn sau împingând cărucioare. 
Bărbaţi musculoși, numai în maiouri, descărcau din căruțe 
butoaie pline cu mere. Lăzi cu salată, cu roșii și cu căpşune erau 
vândute și cumpărate de bărbaţi cu pălării melon și cărate de 
alți bărbaţi cu șepci pe cap. Era un zgomot îngrozitor. 

Felix se repezi în mijlocul pieței. 

Se ascunse în spatele unei grămezi de lăzi goale, trăgând cu 
ochiul prin spaţiile libere dintre ele. După câteva clipe, îi văzu pe 
urmăritori. Stăteau nemișcaţi, uitându-se în jur. Își spuseră ceva, 
după care se răspândiră, fiecare plecând să caute în altă parte. 

„Deci Lydia m-a trădat, reflectă Felix în vreme ce-și trăgea 
răsuflarea. Oare știa deja că îl căutam pe Orlov ca să-l omor? 
Nu, n-avea cum. Nu se prefăcea ieri-dimineaţă; nu simula când 
m-a sărutat. Dar dacă ar fi crezut povestea cu marinarul pe care 


VP - 174 


voiam să-l scot din închisoare, nu i-ar fi spus nimic lui Walden. 
Bun, atunci înseamnă că probabil și-a dat seama pe urmă că am 
minţit-o, așa că și-a avertizat soţul, fiindcă nu voia să ia parte în 
vreun fel la uciderea lui Orlov. De fapt, nu s-ar putea spune că 
m-a trădat. Data viitoare n-o să mă mai sărute. Mai bine zis, n-o 
să mai fie nicio dată viitoare”. 

Polițistul în uniformă se îndrepta spre el. 

Felix se dădu mai în spate și se trezi într-o fundătură, ascunsă 
de lăzile din jurul lui. 

„În orice caz, își zise el, am scăpat din capcana lor. Noroc cu 
nitroglicerina! Dar e; ar trebui să se teamă de mine. Eu sunt 
vânătorul. Eu sunt cel care întinde capcane. Walden, el e 
pericolul. De două ori mi-a stat în cale. Cine ar fi zis că un 
aristocrat cărunt o să aibă atâta curaj? 

Se întrebă unde era polițistul. Trase cu ochiul de partea 
cealaltă. 

Și se trezi nas în nas cu el. 

Pe faţa acestuia apăru o expresie de uluială când Felix îl 
înșfacă de veston și-l azvârli în spaţiul cel strâmt, făcându-l să 
se clatine zdravân. Apoi se aruncă asupra lui și omul căzu. Felix 
era deasupra lui. Îl prinse de gât și începu să strângă. 

Îi ura pe polițiști. 

Își aminti de Biatystok, unde spărgătorii de grevă - bătăuși 
înarmaţi cu druguri din fier - îi bătuseră pe muncitori în fața 
fabricii, în timp ce polițiștii se uitaseră fără să miște un deget. Işi 
aminti de pogrom, când huliganii se dezlănțuiseră în cartierul 
evreiesc, dând foc la case, bătând bătrânii și violând fetele, în 
vreme ce polițiștii priveau râzând. Își aminti de Duminica 
Sângeroasă, când soldaţii trăseseră salve după salve în 
mulţimea pașnică adunată în faţa Palatului de larnă, în vreme ce 
polițiștii se uitau, distrându-se pe cinste. li revăzu în minte pe 
polițiștii care îl duseseră la fortăreaţa Sfinţii Petru și Pavel, ca să 
fie torturat, pe cei care îl escortaseră în Siberia și-i furaseră 
haina, pe cei care se repeziseră în mulţimea adunată pentru 
grevă în Sankt Petersburg, fluturându-și bastoanele din cauciuc, 
lovindu-le în cap pe femei; întotdeauna loveau femeile. 

Un poliţist era un muncitor care-și vânduse sufletul. 

Felix strângea tot mai tare. Omul închise ochii și încetă să se 
mai zbată. 

Felix strânse și mai tare. 


VP - 175 


Auzi însă un sunet. 

Întoarse capul. 

Un băiețel de vreo doi-trei ani stătea în fața lui, mușcând 
dintr-un măr, și se uita cum îl strângea de gât pe poliţist. 

Felix își spuse: „Oare ce mai aștept?” 

Îi dădu însă drumul poliţistului. 

Copilul se îndreptă spre el, uitându-se la bărbatul inconștient. 

Felix privi afară, dincolo de fundătură. Nu se zărea niciunul 
dintre detectivi. 

— Doarme? întrebă băieţelul. 

Felix se îndepărtă. 

Reuși să iasă din piaţă fără să mai vadă pe nimeni dintre cei 
care-l urmăreau. 

Se întoarse în zona centrală Strand. 

Începea să se simtă în largul lui. 

În Trafalgar Square, se sui într-un omnibuz. 

e 

Aștepta în apartamentul de la hotel, în vreme ce Thomson își 
aduna echipa de detectivi. Cineva îi dăduse un pahar de coniac 
cu apă minerală și abia atunci observase că îi tremurau mâinile. 
Nu-și putea scoate din minte imaginea sticlei de nitroglicerină în 
mâinile lui. 

Încerca să se concentreze asupra lui Thomson. Polițistul se 
schimbase vizibil în timp ce vorbea cu oamenii lui: își scosese 
mâinile din buzunare, stătea pe braţul fotoliului, iar glasul, din 
tărăgănat, îi devenise clar și tăios. 

Pe măsură ce Thomson vorbea, Walden începea să se 
liniștească. 

— Tipul ăsta ne-a scăpat printre degete. N-o să se mai 
întâmple a doua oară. Știm ceva despre el și o să aflăm mult 
mai multe. Știm că se afla la Sankt Petersburg în 1895 sau 
înaintea acestui an, întrucât lady Walden își amintește de el. 
Știm că a fost în Elveţia, pentru că valiza în care a avut bomba 
era elvețiană. Și știm cum arată. 

„Faţa aceea”, își zise Walden, încleștându-și pumnii. 

— Watts, vreau ca tu și băieţii tăi să cheltuiţi niște bani prin 
East End, continuă Thomson. Aproape sigur, omul e rus, prin 
urmare, probabil e anarhist și evreu, dar să nu fim siguri de 
asta. Să vedem dacă putem să aflăm cum îl cheamă. Dacă 
reușim, trimitem telegrame la Zurich și la Sankt Petersburg ca 


VP - 176 


să cerem mai multe informaţii. Richards, vei începe cu plicul. 
Probabil că nu a cumpărat decât unul și poate că un vânzător o 
să-și aducă aminte de vânzarea asta. Woods, te ocupi de sticlă. 
E o sticlă de Winchester, cu dop tot din sticlă. Numele 
fabricantului e scris pe fundul ei. Află cui le furnizează ei sticle în 
Londra. Trimite-ţi oamenii la toate magazinele și vezi dacă 
vreun chimist își aduce aminte de un client care să corespundă 
descrierii omului nostru. Cu siguranță, a cumpărat ingredientele 
pentru nitroglicerină din mai multe magazine; și dacă putem să 
găsim aceste magazine, o să știm pe unde să-l căutăm în 
Londra. 

Walden era impresionat. Nu-și dăduse seama că asasinul 
lăsase atâtea indicii. Incepea să se simtă mai bine. 

Thomson i se adresă unui tânăr cu pălărie de fetru și cămașă 
cu guler moale. 

— Taylor, îţi revine sarcina cea mai importantă. Lordul Walden 
și cu mine l-am văzut pe asasin pentru scurtă vreme, însă lady 
Walden a avut vreme să se uite bine la el. Vei veni cu noi la 
Inălțimea Sa și, cu ajutorul ei și al nostru, o să faci un portret al 
omului ăstuia. Vreau ca portretul să fie tipărit în seara asta și 
până mâine să fie transmis tuturor secţiilor de poliţie din Londra. 

„Fără îndoială, chibzui Walden, omul n-o să ne mai scape 
acum”. Dar imediat își aduse aminte că la fel crezuse și când îi 
întinseseră capcana în camera de hotel; și începu din nou să 
tremure. 

e 

Felix se uita în oglindă. Își tăiase părul foarte scurt, ca un 
prusac, și își răsese sprâncenele, din care rămăseseră doar niște 
linii subţiri. N-avea să se mai radă de atunci înainte, așa că într- 
o zi va arăta neglijent, iar într-o săptămână sau două, barba și 
mustaţa îi vor ascunde liniile distinctive ale gurii și bărbiei. Din 
păcate, nu era nimic de făcut cu nasul. Cumpărase o pereche de 
ochelari la mâna a doua, cu rame din sârmă. Aveau lentile mici, 
așa că putea să se uite peste ele. Işi dăduse pălăria melon și 
haina neagră pe o jachetă albastră de marinar și o șapcă de 
tweed cu cozoroc. 

Cine s-ar fi uitat cu atenţie și-ar fi dat seama că era același 
om, însă la o privire superficială, părea cu totul altcineva. 

Ştia că trebuia să renunţe la camera posomorâtă închiriată în 
casa lui Bridget. Cumpărase toate chimicalele dintr-o zonă aflată 


VP - 177 


la vreo trei kilometri distanţă, iar când polițiștii aveau să afle, 
vor porni să cerceteze din casă-n casă. In cele din urmă, vor 
ajunge și pe strada aceea și unul dintre vecini va spune: 

— Îl cunosc, stă în subsol la Bridget. 

Trebuia să fugă. Asta era ceva umilitor și deprimant. Mai 
fugise și în alte dăți, însă mereu după ce ucidea pe cineva, 
niciodată înainte. 

Își luă aparatul de ras, lenjeria de schimb, dinamita pe care o 
făcuse singur și cartea cu povestirile lui Pușkin, apoi le introduse 
într-o legăturică făcută dintr-o cămașă curată. Pe urmă se duse 
în salon la Bridget. 

— Sfinte lisuse Hristoase, ce ţi-ai făcut la sprâncene? întrebă 
ea mirată. Erai un bărbat frumos. 

— Trebuie să plec, răspunse el. 

Ea aruncă o privire la legăturica lui. 

— Văd că ţi-ai făcut deja bagajul. 

— Dacă vine poliţia, n-o să fii nevoită să minți. 

— O să spun că te-am dat pe ușă afară, deoarece bănuiam că 
erai un anarhist. 

— La revedere, Bridget! 

— Scoate-ţi ochelarii ăia prostești și pupă-mă! 

Felix o sărută pe obraz, apoi ieși. 

— Noroc, băiete! o auzi el strigându-i în urmă. 

Își luă bicicleta și, pentru a treia oară de când ajunsese la 
Londra, plecă să-și caute un adăpost. 

Pedala încet. Nu mai era slăbit din cauza rănilor, însă se 
simțea dezamăgit din cauza sentimentului că eșuase. Străbătu 
nordul Londrei și City, pe urmă trecu fluviul pe Podul Londrei. 
Ajuns în partea cealaltă, se îndreptă spre sud-est, pe lângă o 
cârciumă numită Elefantul și Castelul. 

În zona Old Kent Road găsi, în sfârșit, o mahala în care putea 
să aibă parte de o locuinţă ieftină și de privilegiul de a nu i se 
pune întrebări. Închirie o cameră la etajul al patrulea al unei 
case al cărei proprietar, îl informă administratorul pe un ton 
lugubru, era Biserica Anglicană. Acolo n-avea cum să poată 
prepara nitroglicerină: nu exista instalaţie sanitară în cameră; 
de altfel, toată clădirea nu era prevăzută cu acest standard 
minim; doar în curte se găseau o cișmea și un closet. 

Încăperea era posomorâtă, la fel ca la Bridget. Într-un colţ, era 
o capcană de șoareci, rudimentară, și una dintre ferestre era 


VP - 178 


acoperită cu un ziar. Zugrăveala era scorojită și salteaua puţea. 
Administratorul, un bărbat gras și gârbovit, care-și târșâia 
papucii și tușea continuu, spuse: 

— Dacă vrei să repari fereastra, îţi pot face rost de un geam 
ieftin. 

— Unde pot să-mi ţin bicicleta? întrebă Felix. 

— In locul tău, aș aduce-o aici; oriunde altundeva, o să rămâi 
fără ea. 

Dacă aducea bicicleta în cameră, avea să aibă spațiu doar cât 
să meargă de la ușă până la pat. 

— lau camera, zise Felix. 

— Atunci, te costă doisprezece șilingi. 

— Ai zis trei șilingi pe săptămână. 

— Patru săptămâni în avans. 

Felix îi plăti. După ce-și cumpărase ochelarii și hainele, mai 
avea o liră și nouăsprezece șilingi. 

— Dacă vrei s-o decorezi, pot s-o zugrăvesc la jumătate de 
preț, adăugă administratorul. 

— O să te anunț, replică Felix. 

Camera era murdară, însă asta chiar că nu-l preocupa în 
momentul acela. 

De a doua zi, trebuia să înceapă din nou să-l caute pe Orlov. 

e 

— Stephen! Slavă Domnului că ești teafăr! exclamă Lydia. 

— Bineînţeles că sunt teafăr, zise el și o cuprinse pe după 
umeri cu brațul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mă tem că n-am reușit să-l prindem pe omul nostru. 

Lydia fu cât pe ce să leșine de ușurare. Din clipa în care 
Stephen spusese „O să-l prind pe omul acela”, fusese de două 
ori îngrozită: pentru că Felix ar fi putut să-l omoare pe Stephen 
și, dacă nu, îngrozită fiindcă ea va fi găsită vinovată, pentru a 
doua oară în viaţă, deoarece Felix ar fi fost întemnițat. Știa ce 
pătimise el prima dată și numai gândul ăsta o îmbolnăvea. 

— || cunoşti pe domnul Basil Thomson, bânuiesc, spuse 
Stephen, iar acesta este domnul Taylor, artistul poliţiei. O să-l 
ajutăm cu toţii să facă portretul asasinului. 

Lydia simţi că-și pierde suflul. Avea să petreacă ore întregi 
vizualizându-și iubitul în prezenţa soţului ei. „Oare când o să se 
termine totul?”, se întreba ea. 


VP - 179 


— Apropo, unde e Charlotte? întrebă Stephen. 

— La cumpărături, îl informă Lydia. 

— Bine. Nu vreau să știe nimic despre toate astea. Și, mai 
ales, nu vreau să știe unde a plecat Alexei. 

— Atunci, nu-mi spune nici mie! îi ceru Lydia. Aș prefera să nu 
știu. În felul ăsta, n-o să mai pot repeta aceeași greșeală. 

Se așezară cu toții, iar artistul își scoase caietul de schițe. 

Pictorul refăcu de nenumărate ori portretul. Lydia l-ar fi putut 
desena singură, în cinci minute. La început, încercase să-l facă 
pe artist să o ia pe căi greșite, spunând „Nu chiar” când ceva 
era exact cum trebuia și „Asta e” când o trăsătură era absolut 
greșită; numai că Stephen și Thomson îl văzuseră bine pe Felix, 
chiar dacă pentru un scurt moment, și o corectau. In cele din 
urmă, temându-se să nu se dea de gol, cooperă și ea în mod 
corespunzător, fără să-și scoată din minte că ar putea să-i ajute 
astfel să-l bage din nou în închisoare pe Felix. Chipul desenat 
semăna foarte bine cu cel al omului pe care îl iubea. 

După aceea, se simți atât de nervoasă, încât luă o doză de 
laudanum și se duse să se culce. Visă că pleca la Sankt 
Petersburg ca să-l întâlnească pe Felix. Cu logica devastatoare a 
viselor, părea că în trăsura în care se deplasa spre vapor se afla 
împreună cu două ducese care, în viaţa reală, ar fi exclus-o din 
lumea bună dacă i-ar fi cunoscut trecutul. In orice caz, se 
înșelaseră asupra drumului: mergea la Bournemouth, nu la 
Southampton. Acolo se opriseră să se odihnească, deși era ora 
cinci și nava ridica ancora la șapte. Ducesele îi spuneau Lydiei 
că ele dormeau împreună noaptea și începuseră să se mângâie 
într-un mod pervers. Ciudat, asta nu o uimea deloc, cu toate că 
amândouă femeile erau foarte bătrâne. Lydia le tot spunea: 
„Trebuie să plecăm, acum”, dar ele nici nu auzeau. Un bărbat îi 
aduse Lydiei un mesaj. Era semnat: „Iubitul tău anarhist”. Lydia 
îi comunică mesagerului: „Spune-i iubitului meu anarhist că 
încerc să ajung la vaporul de la ora șapte”. Pe urmă: pisica a 
ieșit din sac!?. Ducesele schimbau priviri cu subiînțelesuri. La 
șapte fără douăzeci, aflată încă în Bournemouth, Lydia își dădu 
seama că nu-și făcuse bagajul. S-a apucat să azvârle grăbită 
lucruri în valize, dar nu putea găsi nimic pe nicăieri, secundele 
treceau și ea întârziase deja prea mult, și valiza, nu știa de ce, 


12 (idiom) fig. Secretul a fost dezvăluit, aici cu sensul „Conspirația a fost dată în 


vileag”. (n.red.). 
VP - 180 


nu voia să se umple; intră în panică și plecă fără valiză, sări în 
trăsură și mână chiar ea caii, se rătăci pe ţărmul mării la 
Bournemouth, nu putu să iasă din oraș și se trezi fără să fi ajuns 
la Southampton. 

Stătea în pat cu inima bătându-i nebunește, cu ochii larg 
deschiși, holbându-se la tavan și spunându-și; „N-a fost decât un 
vis. Slavă Domnului! Slavă Domnului!” 

e 

Felix se culcase nefericit și se trezi furios. 

Era furios pe sine însuși. Uciderea lui Orlov nu era o sarcină 
supraomenească. Prinţul putea fi păzit, dar n-avea cum să fie 
închis într-o pivniță subterană, ca banii într-o bancă; în plus, 
până și conţinutul casetelor de valori la bănci putea să fie furat. 
Felix era inteligent și hotărât. Cu răbdare și perseverenţă, va 
reuși să găsească o cale să înlăture toate piedicile care-i stăteau 
în cale. 

Totuși, era urmărit. Ei bine, n-avea să se lase prins. Va merge 
doar pe străzi lăturalnice, își va evita vecinii și va fi continuu cu 
ochii în patru după polițiștii în uniformă. Din clipa în care își 
începuse cariera de violenţe fusese vânat de multe ori, însă nu 
fusese prins niciodată. 

În cele din urmă, se ridică din pat, se spălă la cișmeaua din 
curte, își aduse aminte să nu se bărbierească, își puse șapca de 
tweed, jacheta de marinar, luă micul dejun la taraba unui 
vânzător de ceai și plecă apoi cu bicicleta, evitând drumurile 
principale, spre parcul St. James. 

Primul lucru pe care îl zări fu un poliţist în uniformă care 
patrula în faţa reședinței lui Walden. 

Asta însemna că nu mai putea să stea în locul lui obișnuit din 
care să observe casa. Trebuia să intre mai adânc în parc și să 
urmărească de la distanță. Și oricum, nici acolo nu putea să 
rămână prea multă vreme, în caz că polițistul era atent și destul 
de ager încât să-l vadă. 

În jurul prânzului, din curtea casei ieși o mașină. Felix alergă 
să-și ia bicicleta. 

Nu văzuse mașina intrând, așa că presupuse că era a lui 
Walden. Până atunci, familia se deplasase cu trăsura, însă nu 
exista niciun motiv pentru care să nu aibă atât trăsuri, cât și 
automobile. Felix era prea departe ca să încerce să ghicească 
cine se afla înăuntru. Spera să fie Walden. 


VP - 181 


Mașina se îndrepta spre Trafalgar Square. Felix traversă 
gazonul ca să o poată prinde. 

Când ajunse pe drum, mașina era la doar câţiva metri în fața 
lui. Se ţinu cu ușurință după ea prin Trafalgar Square, pe urmă 
mașina acceleră, îndreptându-se spre nord, pe Charing Cross 
Road. i 

Pedala repede, dar nu în mod exagerat. In primul rând, nu 
dorea să atragă atenția asupra lui, iar în al doilea, voia să-și 
păstreze forțele. Fusese însă mult prea prevăzător, fiindcă 
atunci când ajunse pe strada Oxford, maşina dispăruse. Se 
blestemă singur că fusese atât de prost. In ce direcție o luase? 
Erau patru posibilități: la stânga, înainte, la dreapta sau brusc la 
dreapta. 

Din instinct, alese înainte. 

În aglomerația din trafic din capătul dinspre nord de la 
Tottenham Court Road văzu iar mașina și răsuflă ușurat. O 
ajunse din urmă pe când o lua spre est. Riscă și se apropie 
îndeajuns încât să vadă cine era înăuntru, în față stătea un 
bărbat cu șapcă de șofer. lar în spate era cineva cu păr 
grizonant și cu barbă: Walden! 

„O să-l omor și pe el, chibzui Felix; pentru Dumnezeu, o să-l 
omor”. 

Profitând de afluxul de vehicule și oameni din faţa gării 
Euston, depăși mașina și trecu în frunte, asumându-și riscul ca 
Walden să se uite la el când mașina îl va prinde iar din urmă. 
Rămase în față pe tot Euston Road, uitându-se continuu peste 
umăr ca să vadă dacă mașina era tot în spatele lui. La 
intersecția cu King's Cross, se opri să aștepte, răsuflând din 
greu, până când mașina trecu pe lângă el. O luă spre nord. El își 
feri fața în vreme ce îl depășea, după care o porni iar după ea. 

Traficul devenise moderat, așa că el putea să ţină pasul, cu 
toate că era obositor. Incepea să spere că Walden se ducea să-l 
întâlnească pe Orlov. O casă în nordul Londrei, discretă, într-o 
zonă suburbană, putea fi o bună ascunzătoare. Era din ce în ce 
mai încântat. Poate că o să-i poată omori pe amândoi. 

După vreo jumătate de kilometru, traficul începu să se mai 
rărească. Mașina era mare și avea motor puternic, așadar, Felix 
era nevoit să pedaleze tot mai repede. Asuda din greu. Se 
gândea: „Cât o să mai conducă șoferul mașinii?” 

Aglomeraţia de pe Holloway Road îi permise să se mai 


VP - 182 


odihnească, apoi mașina prinse iar viteză pe Seven Sister Road. 
Felix pedala și el cât putea de repede. Era posibil ca mașina să 
iasă oricând de pe drumul principal; și să se afle la doar câteva 
minute distanţă de destinaţie. „Nu vreau decât un pic de 
noroc!”, își spunea el. Își aduna ultimele rezerve de energie. ÎI 
dureau picioarele și gâfâia din greu. Mașina se îndepărta fără 
milă de el. Ajunsese la o sută de metri depărtare în fața lui și 
șoferul continua să accelereze. Obosit, Felix se dădu bătut. 

Se opri brusc și rămase pe bicicletă, pe o latură a drumului, 
aplecat peste ghidon, ca să-și revină. Simţea că-i venea să 
leșine. 

„Așa este mereu, reflectă el plin de amărăciune: clasa 
conducătoare se lăfăie în confort. Walden stă confortabil într-o 
mașină mare și rapidă, fumând un trabuc, fără să fie măcar 
nevoit să conducă”. 

Fără îndoială, Walden pleca din oraș. Orlov putea fi oriunde la 
nord de Londra, la distanţă de o jumătate de zi cu mașina. Felix 
fusese înfrânt cu totul - din nou. 

Cum nu avea nicio idee mai bună, făcu cale întoarsă și se 
întoarse în parcul Saint James. 

e 

Charlotte încă nu-și revenise după discursul doamnei 
Pankhurst. 

Sigur că exista durere și suferință, din moment ce toată 
puterea era concentrată în mâinile unei jumătăţi de lume, iar 
cealaltă nu înțelegea nimic din problemele celei dintâi. Bărbații 
acceptau o lume nedreaptă și brutală pentru că era nedreaptă și 
brutală nu cu ei, ci cu femeile. Dacă femeile ar fi avut putere, 
nimeni n-ar mai fi fost asuprit. 

În ziua care urmase întâlnirii sufragetelor, mintea îi fusese 
plină de speculaţii de genul ăsta. Le vedea într-o nouă lumină pe 
toate femeile din jurul ei - servitoarele, vânzătoarele în 
magazine, doicile din parc, până și pe mama ei. Simţea că 
începea să înțeleagă mersul lumii. Nu le mai purta pică mamei și 
tatii fiindcă o minţiseră. De fapt, ei nu o minţiseră decât prin 
omisiune; în plus, dacă era vorba de înșelătorie, ei se înșelau pe 
ei înșiși tot atât de mult cât o înșelau și pe ea. lar tatăl îi vorbise 
pe față, deși era clar că tare n-ar fi făcut-o. Asta nu însemna 
însă că ea nu voia să afle singură ce se petrecea, astfel încât să 
fie sigură că era adevărul. 


VP - 183 


De dimineaţă, îi ceru, pur și simplu, tatălui niște bani, direct: 
„Dă-mi un șiling!”, argumentând că se duce la cumpărături cu 
un valet. Mai târziu, în timp ce valetul aștepta cu trăsura la 
intrarea principală în Liberty, pe strada Regent, ea se strecură 
pe una dintre ușile laterale și se duse pe strada Oxford, unde se 
afla o femeie care vindea ziarul sufragetelor, Voturi pentru 
femei. Ziarul costa un penny. Charlotte se întoarse în Liberty și, 
la garderoba femeilor, ascunse ziarul sub rochie, apoi se 
întoarse la trăsură. 

Citi ziarul după prânz, în camera ei. Află astfel că incidentul 
care avusese loc la palat când își făcuse ea debutul în societate 
nu fusese primul de acest fel prin care cererile femeilor fuseseră 
aduse în atenţia regelui și a reginei. Cu un an înainte, în 
decembrie, trei sufragete în minunate rochii de seară se 
baricadaseră într-o lojă la Covent Garden. Ocazia era un 
spectacol de gală cu Jeanne d'Arc, de Raymond Rôze, la care 
luau parte regele și regina și un mare anturaj. La sfârșitul 
primului act, una dintre sufragete se ridicase în picioare și 
începuse să-i ţină regelui o predică, vorbind într-un megafon. 
Abia după o jumătate de oră oamenii de ordine reușiseră să 
spargă ușa și să scoată femeile din lojă. După aceea, încă 
patruzeci de sufragete aflate în primele rânduri ale galeriei se 
ridicaseră, aruncaseră în staluri o mulţime de broșuri și 
părăsiseră sala în masă. 

Atât înainte, cât și după acest incident, regele refuzase să-i 
acorde o audiență doamnei Pankhurst. Susținând că toți supușii 
aveau de mult dreptul să i se adreseze regelui în legătură cu 
suferinţele lor, sufragetele anunțau că o delegaţie va face un 
marș către palat, însoțită de o mie de femei. 

Charlotte își dădu seama că marșul avea să aibă loc chiar în 
acea azi - în după-amiaza aceea -, exact în acel moment. 

Voia să se ducă și ea. 

„N-are niciun rost să pricepi ce este greșit, își spuse ea, dacă 
nu iei nicio măsură. lar discursul doamnei Pankhurst încă îmi 
răsună în urechi: «Spiritul care sălășluiește azi în femei nu poate 
fi înăbușit...»” 

Tatăl plecase împreună cu Pritchard, cu mașina. Mama se 
odihnea după prânz, ca de obicei. N-avea cum s-o oprească 
nimeni pe Charlotte. 

Își puse o rochie demodată, pălăria cea mai urâtă și pardesiul, 


VP - 184 


apoi cobori încetișor scările și ieși din casă. 
e 

Felix se plimba prin parc, fără să scape din ochi reședința, 
storcându-și creierii. 

Trebuia să afle cumva unde se ducea Walden în mașină. Cum 
putea să ajungă la el? Ar putea, oare, să încerce din nou cu 
Lydia? Cu ceva riscuri, era posibil să treacă de poliţist și să intre 
în casă, dar va reuși, oare, să mai iasă? Oare Lydia nu va da 
alarma? Și chiar dacă-l va lăsa să plece, aproape sigur nu-i va 
spune unde stătea ascuns Orlov, întrucât știa de ce voia el să 
afle. Poate că putea s-o seducă - dar unde și când? 

N-avea cum să urmărească mașina lui Walden cu bicicleta. 
Oare putea să-l urmărească dintr-o altă mașină? Putea să fure 
una, însă nu știa să conducă. Putea să înveţe? Dar chiar și așa, 
oare șoferul lui Walden nu-și va da seama că era urmărit? 

Dacă s-ar putea ascunde în mașina lui Walden... Asta însemna 
să intre în garaj, să deschidă portbagajul, să stea câteva ore 
închis acolo - și să spere doar că n-o să fie pus nimic în 
portbagaj înainte de călătorie. Sorţii îi erau mult prea potrivnici 
în cazul ăsta ca să riște ceva cu un așa rămășag. 

Şoferul trebuia să știe, fără îndoială. Oare putea fi mituit? 
Îmbătat? Răpit? Felix se tot gândea la aceste lucruri, când o 
văzu pe fată ieșind din casă. 

Se întrebă cine era. Poate o servitoare, întrucât cei din familie 
veneau și plecau mereu în trăsuri; numai că ea ieșise pe la 
intrarea principală și Felix nu-i văzuse vreodată pe servitori 
procedând așa. Poate era fiica Lydiei. Poate că ea știa unde era 
Orlov. 

Felix hotărî s-o urmărească. 

Fata se îndrepta spre Trafalgar Square. Felix își lăsă bicicleta 
într-un tufiș și se luă după ea, privind-o mai îndeaproape. 
Hainele ei nu păreau ale unei servitoare. Işi aminti apoi că în 
seara în care încercase prima dată să-l omoare pe Orlov se afla 
și o fată în trăsură. Nu se uitase cu multă atenţie la ea, fiindcă 
întreaga atenţie îi fusese atrasă - în mod dezastruos - de Lydia. 
În multele zile care trecuseră de când ţinea casa sub observare, 
din când în când zărea o fată în trăsură. Probabil că asta era 
fata, decise Felix. Se ducea undeva pe furiș, în timp ce tatăl ei 
era plecat, iar mama, ocupată. 

Fata avea ceva vag familiar, se gândi el, în vreme ce o 


VP - 185 


urmărea în Trafalgar Square. Era absolut sigur că nu o privise 
niciodată cu atenţie, dar cu toate astea, avea un sentiment 
puternic de déjà-vu când se uita la fata cea dichisită străbătând 
străzile, cu spatele drept și cu pași repezi și hotărâți. Din când în 
când, îi zărea chipul din profil când traversa câte o stradă și felul 
în care își avânta bărbia sau, poate, expresia din ochi ei părea 
să facă să răsune o coardă adânc ascunsă în memoria lui. li 
amintea cumva de Lydia când era tânără? „In niciun caz, 
conștientiză el meditând la asta: Lydia a părut întotdeauna 
micuță și fragilă și are trăsături foarte delicate. Fata asta are un 
chip cu trăsături puternic conturate, ascuţite. Imi amintește de 
un artist italian pe care l-am văzut într-o galerie din Geneva”. 
Chibzui o clipă, apoi îi veni în minte și numele pictorului: 
Modigliani. 

Se apropie și mai mult de ea și peste câteva minute îi văzu 
chipul din faţă. Îi sări inima din loc și nu putu gândi decât: „E, 
pur și simplu, frumoasă”. 

Oare unde se ducea? Să se întâlnească, poate, cu vreun iubit? 
Să cumpere ceva interzis? Să facă vreun lucru cu care părinţii ei 
nu erau de acord, cum ar fi să meargă să vadă un film sau vreun 
musical? 

Teoria iubitului era cea mai probabilă. Era și posibilitatea cea 
mai promițătoare, din punctul de vedere al lui Felix. Putea să 
afle cine era iubitul fetei și s-o amenințe că-i dă secretul în 
vileag dacă nu-i va spune unde se află Orlov. Firește, n-avea să-i 
spună cu ușurință, mai ales dacă fusese avertizată că un asasin 
îl căuta pe Orlov; dar dacă va trebui să aleagă între iubirea 
pentru un tânăr și siguranța unui văr rus, Felix se gândea că o 
fată tânără va alege iubirea. 

Din depărtare se auzeau zgomote. O urmă pe fată, care 
dădea colțul unei străzi. Dintr-odată, se găsi pe o stradă plină de 
femei în marș. Multe dintre ele purtau culorile sufragetelor, 
verde, alb și violet. Multe ţineau pancarte. Erau mii de femei. 
Undeva o orchestră intona marșuri. 

Fata se amestecă printre celelalte femei și începu și ea să 
mărșăluiască. 

„Minunat!”, reflectă Felix. 

Drumul era înțesat de polițiști, însă cei mai mulţi aveau 
privirile aţintite asupra femeilor, așa că Felix putea să rămână 
pe trotuar, trecând prin spatele lor. Urma și el marșul, fără s-o 


VP - 186 


scape din ochi pe fată. Avusese nevoie de puţin noroc și acesta 
îi fusese oferit. Era sufragetă pe ascuns! Și deci vulnerabilă la 
șantaj, deși puteau fi întrezărite și moduri mai subtile de ao 
manipula. 

„O să găsesc până la urmă o cale să obţin ce vreau de la ea”, 
chibzui Felix. 

e 

Charlotte era încântată. Marșul decurgea ordonat, fiindcă 
organizatoarele le țineau pe femei în rânduri strânse. Aproape 
toate cele care mărșăluiau erau femei bine îmbrăcate, cu un aer 
respectabil. Orchestra cânta o partitură vioaie. Erau chiar și 
câțiva bărbați purtând pancarte pe care scria: „Să ne opunem 
guvernului care refuză să le dea femeilor votul parlamentar!” 
Charlotte nu se mai simțea o inadaptată cu păreri eretice. „Ei 
bine, își spunea ea, toate aceste mii de femei gândesc și simt la 
fel ca mine!” De multe ori, în ultimele douăzeci și patru de ore, 
se întrebase dacă nu cumva bărbaţii aveau dreptate când 
afirmau că femeile erau slabe, proaste sau ignorante, fiindcă 
uneori ea chiar se simțea slabă, proastă și era cu adevărat 
ignorantă. In acele momente însă, se gândea: „Dacă noi ne 
educăm, atunci n-o să mai fim ignorante; dacă gândim cu 
capetele noastre, n-o să mai fim proaste; și dacă luptăm 
împreună, n-o să mai fim slabe”. 

Orchestra începuse să cânte imnul /erusa/im, iar femeile 
intonau versurile. Charlotte li se alătură pătimașă: 


N-o să-ncetez să lupt cu gândul, 
Nici spada-mi n-atingă pământul 


„Nu-mi pasă dacă mă vede cineva, își spunea ea sfidătoare, 
nici măcar ducesele!” 


Pân' voi clădi lerusalimul 
Pe-al Angliei rodnic tărâm. 


Marșul trecu prin Trafalgar Square și ajunse în bulevardul The 
Mall. Poliţiștii se înmulţiseră brusc, studiindu-le cu atenţie pe 
femei. Erau și mulți privitori, mulţi dintre ei bărbaţi, pe ambele 
trotuare. Strigau la ele și le fluierau batjocoritor. Charlotte îl auzi 
pe unul dintre ei spunând: „Tot ce vă trebuie e să vă împreunaţi 


VP - 187 


bine cu bărbaţii!”, și se făcu roșie ca racul de rușine. 

Observă că multe femei aveau câte un baston cu o săgeată 
din argint în vârf și o întrebă pe femeia de lângă ea ce simboliza 
asta. 

— Săgeţile de pe uniformele de închisoare, îi răspunse 
aceasta. Toate femeile care au așa ceva au fost la închisoare. 

— La închisoare! rosti Charlotte uluită. 

Ştia că fuseseră închise câteva sufragete, dar uitându-se în 
jur, văzu sute de săgeți din argint. Și, pentru prima dată, îi trecu 
prin minte că era cu putinţă să-și sfârșească ziua în închisoare. 
La gândul ăsta, simţi că i se taie picioarele. „N-o să merg mai 
departe, chibzui ea. Casa mea e chiar în partea cealaltă a 
parcului; pot să ajung în cinci minte. La închisoare! Aș muri!” Se 
uită înapoi, pe urmă își continuă reflecția: „Dar n-am făcut nimic 
rău! De ce mă tem că o să merg la închisoare? De ce nu i-aș 
adresa o cerere regelui? Dacă nu facem asta, femeile o să 
rămână pe veci slabe, ignorante și proaste”. 

Orchestra începu un cântec nou, iar ea își îndreptă umerii și 
continuă să mărșăluiască în ritmul muzicii. 

Fațada Palatului Buckingham se zărea întunecată la capătul 
bulevardului The Mall. Un șir de polițiști, mulţi călare, se întindea 
de-a lungul clădirii. Charlotte se afla aproape de rândurile din 
față ale procesiunii: se întreba ce voiau conducătoarele să se 
întâmple când aveau să ajungă la porţi. 

Își aminti că ieșise odată de la magazinul Derry & Toms și 
văzuse un beţiv care se îndrepta spre ea clătinându-se. Un 
domn cu joben îl împinsese pe beţiv cu vârful bastonului, pe 
urmă vizitiul o ajutase grăbit pe Charlotte să se urce în trăsura 
trasă lângă trotuar. 

În acea zi, la marșul sufragetelor, n-avea să se mai grăbească 
nimeni să o apere de vreo înghiontire. 

Ajunseseră la porţile palatului. 

„Ultima dată când am fost aici, își zise Charlotte, aveam o 
invitaţie”. 

Conducătoarele  procesiunii se îndreptară spre șirul de 
polițiști. O clipă, toţi se treziră într-un impas. Mulțimea din spate 
încerca să înainteze. Deodată, Charlotte o văzu pe doamna 
Pankhurst. Avea o jachetă și o fustă din catifea roșu-închis, o 
bluză albă cu guler înalt și o vestă verde. Purta o pălărie 
purpurie, cu o imensă pană albă de struț și un voal. Se 


VP - 188 


desprinsese de celelalte participante la marș și reușise nu se 
știe cum, neobservată, să ajungă la poarta cea mai îndepărtată 
a curţii palatului. Era o fiinţă atât de curajoasă, îndreptându-se 
cu capul sus către poarta regelui! 

Un inspector de poliţie cu o pălărie turtită o opri. Era un 
bărbat uriaș, musculos, care părea cel puţin cu un cap mai înalt 
decât ea. Avu loc un scurt schimb de cuvinte. Doamna 
Pankhurst păși înainte. Inspectorul îi bară calea. Ea încercă să 
treacă de el. După aceea, spre groaza lui Charlotte, polițistul o 
prinse în braţe ca un urs pe doamna Pankhurst, o ridică de la 
pământ și o duse de acolo. 

Charlotte era înnebunită de furie - la fel ca toate femeile 
aflate de faţă. Participantele la marș se îndreptară curajoase 
spre șirul de polițiști. Charlotte văzu că vreo două reușiseră să 
treacă și o luaseră la fugă spre palat, urmărite de polițiști. Caii 
se agitau, izbind pavajul într-un mod ameninţător cu copitele. 
Barajul polițiștilor începu să se destrame. Câteva femei se 
luptau cu polițiștii și fură azvărlite la pământ. Charlotte era 
îngrozită că o să fie maltratată. Câţiva dinte bărbaţii care 
priviseră de pe margine săriră în ajutorul polițiștilor și, deodată, 
hărmălaia se preschimbă într-o luptă în toată regula. O femeie 
între două vârste fusese prinsă de coapse. „la mâna de pe mine, 
domnule!”, se răsti ea, indignată, dar polițistul îi răspunse: 
„Bătrânico, azi te apuc de unde vreau!” 

Mai mulţi bărbaţi cu pălării de paie se năpustiseră în mulţime, 
împingându-le și lovindu-le cu pumnii pe femei, moment în care 
Charlotte începu să ţipe. Brusc, o echipă de sufragete înarmate 
cu bâte indiene porni la contraatac și pălăriile de paie fugiră 
care încotro. Nu mai existau spectatori. Toată lumea lua parte la 
încăierare. Charlotte ar fi vrut să fugă, dar vedea acte de 
violenţă oriunde se întorcea. Un individ cu pălărie melon 
înșfăcase o tânără femeie, punându-i un braţ peste sâni și o 
mână între picioare, iar Charlotte îl auzi spunându-i: „De mult 
tânjeai după asta, hai?” Bestialitatea aceasta o înnebunea pe 
Charlotte: era ca în picturile medievale reprezentând 
Purgatoriul, în care toţi sufereau torturi de neînchipuit; însă în 
acele clipe era real și ea se afla în mijlocul acelor lucruri. Fu 
împinsă din spate și căzu, zgâriindu-se la mână și julindu-și 
genunchii. Cineva o călcă pe mână. Pe când încerca să se ridice, 
fu lovită din nou și azvârlită la pământ. Işi dădea seama că ar 


VP - 189 


putea să fie izbită de un cal și să moară. Disperată, se agăță de 
fusta unei femei și reuși să se ridice iar în picioare. 

Unele femei le aruncau cu piper în ochi bărbaţilor, dar era 
imposibil să arunce foarte ţintit și nu reușeau decât să rănească 
la fel de multe femei cât și bărbaţi. Lupta devenea tot mai urâtă. 
Charlotte văzu o femeie care zăcea la pământ, cu sânge 
curgându-i din nas. Ar fi vrut s-o ajute, însă nu putea să se miște 
- numai atât reușea să facă pentru a rămâne în picioare. Mânia 
începea să se amestece în ea cu spaima. Bărbaţii, atât polițiști, 
cât și civili, le înghionteau și le loveau cu încântare pe femei. 
Charlotte se gândi, isterică: „De ce rânjesc așa?” Spre groaza ei, 
simţi că o mână mare o prinde de sân. Mâna o strângea și fi 
răsucea sânul. Se întoarse, dând cu stângăcie mâna la o parte. 
Se trezi față în față cu un bărbat de vreo douăzeci și cinci de 
ani, bine îmbrăcat, într-un costum de tweed. Bărbatul ridică 
mâinile și o prinse de amândoi sânii, înfigându-și cu putere 
degetele în ei. Nimeni n-o atinsese vreodată în acea parte a 
trupului. Se lupta cu bărbatul, pe a cărui faţă citea o privire 
sălbatică, de dorinţă amestecată cu ura. Omul ţipă: „Asta îţi 
trebuie, nu-i așa?” și o izbi cu pumnul în stomac. Pumnul păru să 
i se afunde în pântece. Șocul o năucise și durerea, și mai și, dar 
ceea ce o făcu să intre în panică era faptul că nu mai putea să 
respire. Rămăsese în picioare, aplecându-se în față, cu gura 
deschisă. Voia să geamă, voia să ţipe, însă nu putea face nimic. 
Era sigură că o să moară. Ca prin ceață, văzu că un bărbat înalt 
trece pe lângă ea, dând în lături mulţimea ca și cum ar fi fost un 
lan de grâu. Bărbatul înalt îl apucă de rever pe omul în costum 
de tweed și-i dădu un pumn în obraz. Izbitura păru să-l arunce în 
aer pe tânăr. Privirea surprinsă de pe chipul victimei era 
aproape comică. În cele din urmă, Charlotte reuși să respire și 
inspiră aerul cu nesaț, gâfâind. Bărbatul cel înalt îi puse cu 
fermitate mâna pe după umeri și-i șopti la ureche: „Pe aici”. Îşi 
dădu seama că era salvată. Mai mult, senzaţia că se afla pe 
mâinile cuiva puternic și protector era atât de liniștitoare, încât 
fu cât pe ce să leșine. 

Bărbatul cel înalt o îndruma către marginea mulțimii. Un 
sergent de poliţie se repezi la ea cu un baston. Protectorul lui 
Charlotte ridică mâna ca să pareze lovitura, scoțând un strigăt 
de durere când bâta din lemn ateriză pe antebraţul lui. Omul îi 
dădu drumul lui Charlotte. Cei doi începură să-și care pumni, pe 


VP - 190 


urmă sergentul rămase întins la pământ, însângerat. Bărbatul 
cel înalt continuă s-o conducă pe Charlotte, ca s-o scoată din 
încăierare. 

Și deodată ieșiră din toată nebunia aceea. Când fata își dădu 
seama că e în siguranță, izbucni în plâns, suspinând încetișor, în 
vreme ce lacrimile îi curgeau pe obraji. Omul o îndemna să 
meargă în continuare. 

— Să ne îndepărtăm, o sfătui el. 

Vorbea cu un accent străin. Charlotte se simţea ca paralizată, 
încă şocată în urma celor trăite, lipsită de voință: mergea 
încotro o ducea el. 

După o vreme, începu să-și recapete calmul. Observă că se 
aflau în zona Victoria. Bărbatul se opri în fața unui restaurant 
Lyons Corner” și spuse: 

— Aţi dori o ceașcă de ceai? 

Fata dădu din cap și intrară. 

O ajută să se așeze, după care se așeză și el în faţa ei. 
Charlotte îl privi abia atunci pentru prima oară. O clipă, spaima îi 
reveni. Omul avea o faţă cu trăsături alungite și un nas curbat. 
Era tuns foarte scurt, însă nu era ras. Părea oarecum rapace. 
Apoi văzu însă că în ochii lui nu se citea decât compasiunea. 

Respiră adânc și întrebă: 

— Cum v-aș putea mulţumi? 

EI îi ignoră întrebarea: 

— Doriţi să mâncaţi ceva? 

— Nu, servesc doar ceai, răspunse ea, pe urmă îi recunoscu 
accentul și i se adresă în rusă: De unde sunteți? 

El păru încântat că ea putea să-i vorbească în limba natală. 

— M-am născut în provincia Tambov. Vorbiţi foarte bine 
rusește. 

— Mama mea e rusoaică. Și guvernanta mea. 

Sosi o chelneriţă, iar el i se adresă: 

— Două ceaiuri, te rog, iubita! 

Charlotte își zise: „Învață engleză de la Cockney”. Apoi 
adăugă în rusă: 

— Nu știu nici măcar cum vă numiţi. Eu sunt Charlotte 
Walden. 

— Felix Cessinski. Aţi fost curajoasă să luaţi parte la marșul 


1. J. Lyons & Co. A fost un lanţ de restaurante, ceainării, cafenele, hoteluri și cu fabrici 
de producţie a bunurilor alimentare, fondat în 1884. (n.red.). 


VP-191 


acela. 

Ea clătină din cap. 

— Curajul nu are nicio legătură cu asta. Pur și simplu, n-am 
știut că o să fie așa. 

Fata se gândea: „Cine și ce e omul ăsta? De unde a apărut? 
Arată fascinant. Însă e foarte precaut. Mi-ar plăcea să știu mai 
multe despre el”. 

— La ce v-aţi așteptat? o întrebă el. 

— De la marș? Nu știu... De ce erau încântați bărbaţii aceia că 
atacau femeile? 

— E o întrebare interesantă. 

Deodată, omul păru că se însuflețește și Charlotte observă că 
avea o figură atrăgătoare și expresivă. 

— Vedeţi dumneavoastră, noi punem femeile pe un piedestal 
și ne prefacem că au gândurile pure și sunt neajutorate fizic. 
Prin urmare, în societatea aleasă cel puţin, bărbaţii trebuie să-și 
tot repete că nu simt niciodată ostilitate față de femei; și că nici 
nu poftesc la trupurile femeilor. lar acum, apar niște femei - 
sufragetele - care, fără îndoială, nu sunt neajutorate și n-au 
nevoie să fie venerate. Mai mult decât atât, ele încalcă legea. 
Neagă miturile în care au ajuns să creadă bărbaţii și, de aceea, 
pot fi insultate fără ca o astfel de acţiune să fie pedepsită de 
lege. Bărbaţii se simt înșelaţi și ajung să-și exprime toate poftele 
și mânia pe care s-au prefăcut că nu le simt. E o mare eliberare 
pentru această tensiune și ei sunt încântați. 

Charlotte îl privea uluită. Era absolut fantastic - o explicație 
completă, pur și simplu, scoasă doar din mintea lui! „Îmi place 
omul ăsta”, chibzui ea. 

— Cu ce vă ocupați? îl întrebă Charlotte. 

Omul afișă din nou acea precauţie inițială. 

— Filosof fără slujbă. 

Între timp, li se adusese ceaiul. Era tare și foarte dulce, și o 
mai înzdrăveni puţin pe Charlotte. Era intrigată de rusul cel 
ciudat, ar fi dorit să-l înţeleagă. 

— Păreţi să consideraţi, spuse ea, că toate astea - poziţia 
femeilor în societate și așa mai departe - sunt la fel de rele 
pentru bărbaţi ca și pentru femei. 

— Sunt sigur că așae. 

— De ce? 

— Bărbaţii și femeile sunt fericiți când iubesc, răspunse el 


VP - 192 


după o clipă de șovăire. 

Și, spunând asta, o umbră trecu pe faţa lui, însă dispăru de 
îndată. 

— Relaţia de iubire nu e la fel precum cea de venerație, 
continuă bărbatul. Venerezi un zeu. Numai ființele omenești pot 
să fie iubite. Când venerăm o femeie, nu putem s-o iubim. Apoi, 
când descoperim că nu e o zeiță, o urâm. lar asta e trist. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta, zise Charlotte 
gânditoare. 

— De asemenea, în orice religie există zei buni și zei răi. 
Dumnezeu și Diavolul. Prin urmare, avem femei bune și femei 
rele; și poţi face orice vrei cu femeile rele, de exemplu, 
sufragetele și prostituatele. 

— Ce sunt prostituatele? 

El păru uimit. 

— Femei care se vând pentru..., și spuse un cuvânt în rusă pe 
care Charlotte nu-l știa. 

— Puteţi să-l traduceți? 

— Împreunare, rosti el în engleză. 

Charlotte se înroși și își feri privirea. 

— E un cuvânt nepoliticos? întrebă el. Îmi cer scuze, nu știu 
altul. 

Charlotte își adună tot curajul și șopti: 

— Contact sexual. 

— Cred că dumneavoastră chiar aţi fost pusă pe un piedestal, 
zis el tot în rusă. 

— Nici nu vă daţi seama cât e de îngrozitor! spuse ea 
pătimașă. Să fii atât de ignorantă! Femeile chiar se vând în felul 
ăsta? 

— Oh, da. Femeile respectabile trebuie să pretindă că nu le 
place contactul sexual. lar asta îi dezamăgește uneori pe 
bărbaţi, care se duc la prostituate. Ele pretind că le place 
enorm, deși din moment ce o fac atât de des, cu atât de mulţi 
bărbaţi, nu le place cu adevărat. In cele din urmă, toată lumea 
se preface. 

„Lucrurile astea sunt exact ce-mi doream să știu!”, se gândi 
Charlotte. Ar fi vrut să meargă cu el acasă și să-l lege în lanțuri 
în camera ei, ca să-i poată explica zi și noapte câte ceva. 

— Cum de-am ajuns așa, întrebă ea, la toată prefăcătoria 
asta? 


VP - 193 


— Cred că trebuie să studiezi cel puţin o viaţă întreagă ca să 
răspunzi la întrebarea asta. În orice caz, sunt sigur că are 
legătură cu puterea. Bărbaţii au putere asupra femeilor, iar 
bogaţii au putere asupra săracilor. Pentru legitimarea acestui 
sistem, e nevoie de foarte multe fantezii - fantezii despre 
monarhie, capitalism, despre procreaţie și sex. Fanteziile astea 
ne fac nefericiţi, dar fără ele, cineva o să-și piardă puterea. lar 
bărbaţii n-o să renunţe la putere, chiar dacă îi face nefericiţi. 

— Și ce-i de făcut? 

— lată o întrebare celebră. Puterea trebuie smulsă de la 
bărbaţii care nu renunţă la ea. Un transfer de putere de lao 
facțiune la alta în interiorul aceleiași clase sociale se numește 
lovitură de stat și nu schimbă nimic. Un transfer de putere de la 
o clasă la alta se numește revoluţie și asta chiar schimbă 
lucrurile. Deși, adăugă el șovăitor, schimbările nu sunt în mod 
necesar cele dorite de revoluționari. Revoluţiile, continuă el, se 
declanșează numai atunci când popoarele se ridică în masă 
împotriva asupritorilor - așa cum par să facă sufragetele. 
Revoluţiile sunt mereu violente, fiindcă oamenii vor ucide 
întotdeauna ca să nu piardă puterea. Cu toate astea, ele au loc 
deoarece vor exista mereu oameni care își vor închina vieţile 
cauzei libertăţii. 

— Dumneavoastră sunteţi un revoluţionar? 

— Aveţi dreptul la trei încercări, răspunse el în engleză. 

Charlotte izbucni în râs. 

(J 

Se întâmplase datorită râsului. 

În timp ce Felix vorbea, o parte din mintea lui continua să-i 
analizeze chipul, studiindu-i reacțiile. Se încălzea sufletește în 
prezența ei și afecțiunea pe care o simţea îi era oarecum 
familiară. Se gândea: „Ar trebui s-o vrăjesc, însă ea e cea care 
mă vrăjește pe mine”. 

Apoi ea izbucnise în râs. 

Zâmbea cu toată faţa, făcuse creţuri la colţurile ochilor 
căprui; își dăduse capul pe spate, iar bărbia îi ieșise în faţă; își 
ridicase mâinile, cu palmele înainte, într-un gest care părea 
aproape de apărare; și chicotea din toată inima. 

Felix se întorsese cu douăzeci și cinci de ani înapoi în timp. 
Vedea coliba cu trei cămăruţe, într-o parte a bisericii din lemn. 
În colibă, un băiat și o fată stăteau unul în faţa celuilalt, la o 


VP - 194 


masă grosolană din scânduri. Pe foc era un ceaun din fontă în 
care fierbea o varză, o bucăţică de slănină și multă apă. Afară se 
lăsase aproape de tot înserarea și în curând tatăl urma să vină 
acasă la cină. Felix, care avea cincisprezece ani, tocmai îi 
spusese surorii lui, Natașa, cu trei ani mai mare, gluma cu 
călătorul și cu fata de ţăran. Și ea își dăduse capul pe spate și 
începuse să râdă. 

Felix se uita lung la Charlotte. Semăna la perfecţie cu Nataşa. 

— Câţi ani aveţi? o întrebă el. 

— Optsprezece. 

În mintea lui Felix apăru un gând atât de uluitor, de incredibil 
și de devastator, că-i stătu inima în loc. 

Înghiţi în sec, apoi continuă: 

— Şi când este ziua dumneavoastră de naștere? 

— În doi ianuarie. 

El icni. Fata se născuse exact la șapte luni după căsătoria 
Lydiei cu Walden; la nouă luni după ultima dată când Felix 
făcuse dragoste cu Lydia. 

Și Charlotte semăna la perfecţie cu Nataşa, sora lui Felix. 

În acel moment știa adevărul. 

Charlotte era fiica lui. 


VP-195 


Capitolul 9 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Charlotte. 

— Ce? 

— Arătaţi de parcă aţi fi văzut o fantomă. 

— Mi-aţi amintit de cineva apropiat. Povestiţi-mi tot despre 
dumneavoastră! 

Ea îl privi, încruntându-se nelămurită. | se părea că omul avea 
un nod în gât. 

— Cred că o să răciţi. 

— Nu răcesc niciodată. Care sunt cele mai vechi amintiri pe 
care le aveţi? 

Ea se gândi puţin. 

— Am fost crescută într-o casă de la ţară, la Walden Hall, în 
Norfolk. E o clădire foarte frumoasă, cu o grădină încântătoare. 
Vara luam ceaiul afară, sub castan. Cred că aveam vreo patru 
ani când mi s-a îngăduit prima dată să iau ceaiul cu mama și cu 
tata. Era foarte plictisitor. N-aveam nimic de analizat pe gazon. 
Intotdeauna îmi dorisem să mă duc în spatele casei, la grajduri. 
Intr-o zi, au înșeuat un măgăruș și m-au lăsat să-l călăresc. 
Bineînţeles, văzusem oameni călărind și am crezut că știam cum 
se proceda. Mi-au spus să stau cuminte, că altfel o să cad, dar 
nu i-am crezut. Mai întâi, cineva a luat frâul și m-a plimbat 
încolo și-ncoace. Pe urmă, mi-au dat voie să ţin eu frâul. Totul 
părea foarte ușor, așa că l-am îmboldit cu piciorul, cum văzusem 
că procedau oamenii cu caii, și l-am făcut s-o ia la trap. ȘI, 
bineînţeles, în clipa următoare eram pe jos, plângând. Pur și 
simplu, nu-mi venea să cred că, într-adevăr, căzusem! 

Și, amintindu-și asta, fata începu să râdă. 

— S-ar zice că a fost o copilărie fericită. 

— N-aţi spune asta dacă aţi cunoaște-o pe guvernanta mea. O 
cheamă Marya și e un balaur rusesc. „Domnișoarele mici au 
mereu mâinile curate”. E tot la noi - acum e doamna mea de 
companie. 

— Totuși, aţi avut mâncare bună și haine și nu aţi suferit 
niciodată de frig, și dacă vă îmbolnăveaţi, era chemat un doctor. 

— Asta ar trebui să te facă fericit? 


VP - 196 


— M-aș fi declarat mulţumit cu asta. Care este cea măi 
frumoasă amintire pe care o aveţi? 

— Când mi-a făcut tata cadou un ponei, răspunse ea fără 
ezitare. Îmi doream așa de mult unul, că a fost ca și cum un vis 
a devenit realitate. N-o să uit niciodată ziua aceea. 

— Cum e? 

— Cine? 

— Lordul Walden, șovăi Felix. 

— Tata? Păi... 

„lată o întrebare bună”, chibzui Charlotte. Lucru foarte ciudat 
și ușor de observat, pentru un om care era cu desăvârșire un 
străin, Felix era foarte interesat de ea. Însă Charlotte era și mai 
interesată de el. În spatele întrebărilor lui părea să se afle o 
melancolie profundă, care nu fusese vizibilă până în urmă cu 
câteva minute. Poate pentru că el avusese o copilărie nefericită, 
iar a ei părea să fi fost mult mai bună. 

— Cred că tata e, probabil, un om foarte bun... 

— Dar? 

— Încă se poartă cu mine ca și cum aș fi un copil. Știu că, 
poate, sunt înfiorător de naivă, dar n-o să fiu niciodată altfel 
dacă nu învăţ. El n-o să-mi explice lucrurile în felul - ei bine, în 
felul în care îmi explicati dumneavoastră. Devine foarte stânjenit 
dacă vorbește despre... știți, despre bărbaţi și femei... iar când 
vorbește de politică, e cam îngâmfat și părerile lui sunt un pic, 
nu știu, un pic cam exagerate. 

— E ceva absolut natural. Toată viaţa a obţinut ce a vrut, ba 
chiar cu mare ușurință. Sigur că el crede că lumea e minunată 
așa cum e, cu excepţia câtorva mici probleme care vor fi 
rezolvate cu vremea. ÎI iubiţi? 

— Da, cu excepţia momentelor în care îl urăsc. 

Intensitatea privirii lui Felix începea să o stânjenească. EI 
părea să-i soarbă cuvintele de pe buze și să-și întipărească în 
minte expresiile chipului fetei. 

— Tata e un om care merită enorm să fie iubit. De ce vă 
interesează atât de mult asta? 

El zâmbi ciudat, aproape chinuit. 

— Toată viaţa am luptat împotriva celor din clasa 
conducătoare, dar n-am avut decât rareori șansa să stau de 
vorbă cu unul dintre membrii acestei clase. 

Charlotte își dădea seama că nu ăsta era motivul real și se 


VP - 197 


întrebă în treacăt de ce o minţea. Poate că se simţea stânjenit 
din cine știe ce pricină - de obicei, de asta nu erau cinstiţi 
oamenii cu ea. 

— Fac parte din clasa conducătoare la fel de mult cât fac 
parte și câinii tatălui meu, replică ea. 

— Vorbiţi-mi despre mama dumneavoastră, zâmbi el. 

— Stă prost cu nervii. Uneori, e nevoită să ia laudanum. 

— Ce este laudanumul? 

— Un medicament care conţine opiu. 

El ridică din sprâncene, mirat. 

— Pare oribil. 

— De ce? 

— Credeam că cine consumă opiu e considerat degenerat. 

— Nu, dacă recurgi la el din motive medicale. 

— A! 

— Sunteţi sceptic. 

— Mereu. 

— Haideţi, spunețţi-mi ce aveți în minte. 

— Dacă mama dumneavoastră are nevoie de opiu, bănuiesc 
că e mai degrabă din cauză că e nefericită, nu neapărat pentru 
că ar fi bolnavă. 

— De ce ar fi nefericită? 

— E mama dumneavoastră, n-am de unde să știu. 

Charlotte rămase pe gânduri. Oare mama chiar era nefericită? 
Fără îndoială, nu era mulțumită, aşa cum părea să fie tatăl. Își 
făcea prea multe griji și-și ieșea din fire fără să aibă nevoie de 
prea multe provocări. 

— Nu e relaxată, spuse ea. Oricum, nu cunosc niciun motiv 
pentru care ar fi nefericită. Mă întreb, nu cumva e ceva legat de 
faptul că a plecat din ţara dumneavoastră? 

— E posibil, se învoi Felix, fără să pară însă prea convins. Mai 
aveți fraţi și surori? 

— Nu. Prietena mea cea mai bună e verișoara mea, Belinda; e 
de aceeași vârstă cu mine. 

— Mai aveți și alţi prieteni? 

— Nu am prieteni, doar cunoștințe. 

— Alţi veri? 

— Doi gemeni, în vârstă de șase ani. Bine, am o mulţime de 
veri în Rusia, însă nu i-am văzut niciodată, cu excepţia lui 
Alexei, mult mai în vârstă decât mine. 


VP - 198 


— Și ce vreţi să faceţi în viață? 

— Ce mai întrebare! 

— Nu știți? 

— Nu m-am hotărât încă. 

— Totuși, care ar fi alternativele? 

— Asta e marea întrebare. Vreau să spun că ar trebui să mă 
mărit cu un tânăr din aceeași clasă socială cu mine și să-mi 
cresc copiii. Cred că va trebui să mă mărit. 

— De ce? 

— Păi, fiindcă Walden Hall nu va fi al meu când o să moară 
tata. 

— De ce nu? 

— Este proprietatea deţinătorului titlului - iar eu nu pot fi 
conte de Walden. Prin urmare, casa îi va reveni lui Peter, cel mai 
mare dintre gemeni. 

— Înţeleg. 

— Și nu pot să mă întreţin singură. 

— Ba sigur că puteți. 

— Nu am învăţat nimic folositor. 

— Atunci, învăţaţi singură! 

— Ce aș putea să fac? 

Felix ridică din umeri. 

— Crește-ţi cai. Țineţi un magazin. Intraţi în serviciul civil. 
Deveniţi profesoară de matematică. Scrieţi o piesă de teatru. 

— Vorbiţi de parcă aș putea să fac orice mi-aş pune în minte. 

— Cred că puteți. Dar mi-a venit o idee foarte serioasă. Vorbiţi 
perfect rusă; ați putea traduce romane în engleză. 

— Chiar credeţi că aș putea? 

— N-am nicio urmă de îndoială. 

Charlotte își mușcă buza. 

— Cum se face că dumneavoastră aveţi atâta încredere în 
mine, pe când părinţii mei n-au deloc? 

El rămase gânditor câteva clipe, apoi zâmbi. 

— Dacă v-aș fi crescut eu, v-aţi fi plâns că aţi fost mereu 
obligată să faceţi lucruri serioase și că nu v-am îngăduit 
niciodată să mergeţi să dansaţi. 

— Nu aveţi copii? 

El își feri privirea. 

— Nu m-am căsătorit niciodată. 

Charlotte era fascinată. 


VP - 199 


— Dar aţi vrut? 

— Da. 

Fata știa că n-ar trebui să continue, însă nu putea rezista: voia 
să știe cum fusese bărbatul acesta ciudat pe când era 
îndrăgostit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Fata s-a căsătorit cu altcineva. 

— Cum o chema? 

— Lydia. 

— Așa o cheamă pe mama. 

— Serios? 

— Lydia Shatova, numele de fată. Probabil aţi auzit de contele 
Shatov, dacă aţi fost vreodată la Sankt Petersburg. 

— Da, am fost. Aveţi cumva un ceas? 

— Ce? Nu. 

— Nici eu. 

Felix se uită în jur și văzu un ceas pe perete. Charlotte îi 
urmări privirea și se ridică grăbită. 

— Cerule mare, e ora cinci! Voiam să revin acasă înainte să 
coboare mama la ceai. 

— O să aveți probleme? o întrebă el, ridicându-se la rândul lui. 

— Cred că da, răspunse ea, îndreptându-se spre ieșire. 

El o opri. 

— Charlotte... 

— Da? 

— Mă întreb dacă aţi putea plăti pentru ceai? Sunt foarte 
sărac. 

— Oh! Nu știu dacă am vreun ban la mine. Ba da! Poftiţi, 
unsprezece pence. E de ajuns? 

— Sigur că da. 

El luă șase pence din mâna ei și se duse la casă, pentru a 
plăti. „Ciudat, reflectă Charlotte, câte lucruri trebuie să ţii minte 
când nu ești în societatea aleasă. Oare ce-ar crede Marya 
despre mine dacă ar afla că i-am cumpărat o ceașcă de ceai 
unui bărbat bizar? Cred că ar face apoplexie”. 

El îi dădu restul și-i deschise ușa. 

— O să vă însoțesc o parte din drum. 

— Mulţumesc. 

Felix o luă de braţ în timp ce mergeau. Soarele încă ardea cu 
putere. Un poliţist se îndrepta spre ei, iar Felix o opri și o puse 


VP - 200 


să se uite în vitrina unui magazin în timp ce acesta trecea pe 
lângă ei. 

— De ce nu vreţi să ne vadă? se interesă ea. 

— Ar putea să caute persoanele care au luat parte la marș. 

Charlotte se încruntă, nedumerită. Asta nu părea prea 
probabil, însă poate că el știa mai bine decât ea. 

Își continuară drumul. 

— Îmi place enorm luna iunie, spuse la un moment dat 
Charlotte. 

— Clima englezească e minunată. 

— Aşa credeţi? Înseamnă că n-aţi fost niciodată în sudul 
Franţei. 

— lar dumneavoastră, firește, aţi fost. 

— Ne ducem în fiecare iarnă. Avem o vilă la Monte Carlo, îl 
lămuri ea, apoi fu străfulgerată de un gând. Sper că nu credeţi 
că mă laud. 

— Sigur că nu, zâmbi el. Probabil că v-aţi dat deja seama ce 
cred despre bogăţia prea mare, și anume că e un lucru de care 
să-ţi fie rușine, nu cu care să te lauzi. 

— Probabil că ar fi trebuit să-mi dau seama, însă n-am făcut- 
o. Atunci, înseamnă că mă dispreţuiţi? 

— Nu, dar bogăţia asta nu vă aparține. 

— Sunteţi persoana cea mai interesantă pe care am cunoscut- 
o vreodată, îi mărturisi Charlotte. Aș putea să vă revăd? 

— Da, răspunse el. Aveţi cumva o batistă? 

Ea scoase o batistă din buzunarul de la haină și i-o întinse. 
Omul își suflă nasul. 

— Să știți că sunteţi, într-adevăr, răcit, remarcă ea. Vi s-au 
înroșit ochii. 

— S-ar putea să aveţi dreptate, replică el, ștergându-se la 
ochi. Putem să ne întâlnim data viitoare în cafeneaua aceea? 

— Nu pare un loc prea atrăgător, nu credeţi? Haideţi să ne 
gândim la altul. Știu! O să mergem la Galeria Naţională. Așa, 
dacă mă întâlnesc cu cineva cunoscut, aș putea să pretind că nu 
suntem împreună. 

— În regulă. 

— Vă place pictura? 

— Mi-ar plăcea să mă educați dumneavoastră. 

— Atunci, rămâne stabilit. Ce-aţi spune de poimâine, la ora 
trei? 


VP - 201 


— Bine. 

Fetei îi trecu prin minte că poate nu va reuși să plece de 
acasă. 

— Dacă se întâmplă ceva și trebuie să anulez întâlnirea, pot 
să vă trimit un bilet? 

— Ei bine... eu mă tot mut..., se bâlbâi el, apoi îi veni o idee. 
Puteţi să lăsaţi un mesaj la doamna Bridget Callahan, strada 
Cork numărul 19, în Camden Town. 

Ea repetă adresa. 

— O s-o scriu de cum ajung acasă. Stau la câteva sute de 
metri de aici, explică ea, șovăitoare. Trebuie să ne despărțim 
aici. Sper să nu vă simţiţi jignit, dar credeţi-mă, ar fi cel mai bine 
dacă nu mă vede nimeni cu dumneavoastră. 

— Jignit? repetă el cu un zâmbet ciudat, strâmb. Nu, în niciun 
caz. 

Ea îi întinse mâna. 

— La revedere! 

— La revedere! zise el, strângându-i-o cu putere. 

Apoi ea se întoarse și plecă. „O să am probleme când ajung 
acasă, medita ea. Sigur s-a aflat că nu sunt în camera mea și o 
să fiu luată la întrebări. O să spun că am fost să mă plimb în 
parc. N-o să le placă”. 4 

Dar, într-un fel, nu-i păsa ce-o să creadă ceilalți. Işi făcuse un 
prieten adevărat. Era foarte fericită. 

Ajunsă la poartă, se întoarse și se uită înapoi. El rămăsese 
acolo unde se despărțiseră și o privea. li făcu discret cu mâna și 
el îi răspunse la fel. Charlotte nu știa de ce Felix părea 
vulnerabil și trist, așa cum stătea singur acolo. Era o idee 
prostească, își dădu ea seama, amintindu-și cum o salvase din 
încăierare: era un om foarte dur. 

Pe urmă străbătu curtea și se duse direct în camera ei. 

e 

Stephen ajunsese la domeniul Walden Hall suferind de o 
indigestie pe fond nervos. Plecase în grabă din Londra, înainte 
de ora prânzului, imediat ce artistul poliţiei terminase de 
desenat portretul asasinului, și pe drum mâncase mâncarea de 
picnic și băuse o sticlă de vin Chablis, fără să oprească mașina. 
Tocmai de aceea era foarte agitat. 

In acea zi avea o altă întâlnire de negocieri cu Alexei. Bănuia 
că prințul va veni cu o contrapropunere și aștepta ca aprobarea 


VP - 202 


tarului să-i fie trimisă în cursul zilei prin telegraf. Spera că 
oficialii de la ambasada rusă avuseseră destulă minte încât să-i 
trimită telegramele lui Alexei la Walden Hall. Nădăjduia ca 
respectiva contrapropunere să fie una rezonabilă, ceva ce-i 
putea fi prezentat lui Churchill ca un triumf. 

Era îngrozitor de nerăbdător să treacă la treabă cu Alexei, dar 
știa că, în realitate, câteva minute nu contau prea mult și, în 
plus, era mereu o greșeală să te arăţi impacientat la negocieri; 
prin urmare, se opri în hol și arboră o mină relaxată înainte să 
intre în Octogon. 

Alexei stătea la fereastră, posomorât; lângă el, se afla o tavă 
mare cu ceai și cu prăjituri, de care nu se atinsese. Își ridică 
privirea și întrebă cuprins de neliniște: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Omul a venit, dar mă tem că n-am reușit să-l prindem, 
răspunse Walden. 

— A venit să mă omoare..., replică Alexei ferindu-și privirea. 

Walden fu cuprins de un val de milă faţă de el. Era tânăr, 
avea o responsabilitate uriașă, se afla într-o ţară străină și un 
ucigaș era pe urmele lui. Totuși, n-avea niciun rost să-l lase să 
fiarbă. 

— Acum avem o descriere a lui - de fapt, artistul poliţiei i-a 
făcut portretul, continuă el pe un ton vesel. Thomson o să-l 
prindă într-o zi, două. Și aici ești în siguranţă - nu are cum să 
descopere unde te afli. 

— Am crezut că o să fiu în siguranţă la hotel, dar tot a aflat că 
eram cazat acolo. 

— N-o să se mai întâmple. 

„Este un început prost pentru negocieri, reflectă Walden. 
Trebuie să găsesc o cale să-l fac să se gândească la subiecte 
mai vesele”. 

— Ai luat ceaiul? 

— Nu, și nu mi-e foame. 

— Haide să facem o plimbare - o să-ţi facă poftă de mâncare 
pentru cină. 

— Bine. 

Și Alexei se ridică. 

Walden își luă pușca - pentru iepuri, îi explică lui Alexei - și se 
îndreptară spre Home Farm, moșia întinsă din apropiere. Una 
dintre gărzile de corp pe care i le dăduse Thomson îi urma la 


VP - 203 


zece metri în spate. 

Walden îi arătă lui Alexei purceaua lui campioană, Prinţesa de 
Walden. 

— A luat premiul întâi doi ani la rând la Expoziţia de 
Agricultură din Estul Angliei. 

Alexei admira căsuţele solide din cărămidă ale arendașilor, 
hambarele înalte, vopsite în alb, și minunaţii cai de povară. 

— Firește, nu fac deloc bani din asta, preciza Walden. Tot 
profitul este cheltuit pentru provizii noi, drenaje sau clădiri ori 
garduri... dar stabilim în felul ăsta un standard pentru fermele 
cu arendași; și la moartea mea, Home Farm o să valoreze mult 
mai mult decât atunci când am moștenit-o. 

— Noi nu putem să facem ferme ca asta în Rusia, remarcă 
Alexei. 

Walden își spuse: „Dumnezeule, ce bine că se gândește la 
altceva”. 

— Țaranii noștri, continuă Alexei, nu vor să folosească metode 
noi, nu se ating de mașini, nu vor să se îngrijească de noile 
clădiri sau de uneltele bune. Au rămas tot șerbi, psihologic, dacă 
nu și legal. Când recolta e proastă și e foamete, știi ce fac? Dau 
foc la hambarele goale. 

Oamenii coseau fânul pe câmpurile dinspre sud. Doisprezece 
lucrători erau aliniaţi într-un șir frânt pe câmp, aplecaţi peste 
coase, iar ierburile înalte cădeau ca piesele de domino, într-un 
fâșâit neîncetat. 

Samuel Jones, cel mai în vârstă dintre lucrători, își terminase 
primul parcela și se îndreptă spre ei, cu coasa în mână, 
ducându-și mâna la șapcă, în chip de salut. Walden îi strânse 
mâna și simţi asprimea palmei: era ca și cum și-ar fi frecat-o de 
o piatră. 

— Înălțimea Voastră, aţi avut timp să vă duceţi să vedeţi 
expoziția aceea din Lunnun? întrebă Samuel. 

— Da, am fost, răspunse Walden. 

— Aţi văzut mașinile alea de cosit de care vorbeaţi? 

Walden păru cuprins de îndoială. 

— E o minune inginerească, Sam, dar nu știu... 

— Mașinile nu fac niciodată treaba la fel de bine ca un 
muncitor, încuviință Sam. 

— Pe de altă parte, am putea cosi fânul în trei zile, nu în două 
săptămâni - și, dacă o facem mai repede, riscăm mai puţin să 


VP - 204 


ne prindă ploaia. Pe urmă, am putea să le închiriem mașina 
arendașilor de la ferme. 

— O să aveți nevoie și de mai puţini muncitori, zise Sam. 

Walden se prefăcu dezamăgit. 

— Nu, n-aș putea să dau afară pe nimeni. Mă gândeam doar 
că la vremea secerișului n-o să mai avem nevoie să angajăm 
țigani să ne ajute. 

— Atunci, n-o să fie prea mare diferenţă. 

— Nu chiar. Și sunt un pic îngrijorat în legătură cu felul în care 
o să primească oamenii asta - știi că tânărul Peter Dawkins se 
agaţă de orice pretext ca să facă necazuri. 

Sam doar bombăni ceva, fără să dezvăluie ce gândea. 

— În orice caz, continuă Walden, domnul Samson o să se ducă 
săptămâna viitoare să se uite și el la mașină. 

Samson era vechilul. 

— La zi! mai spuse Walden, de parcă atunci i-ar fi venit ideea. 
Presupun că n-ai prea vrea să mergi cu el, Sam, nu-i așa? 

Omul se prefăcu că nu-i prea pasă de ideea asta. 

— La Lunnun? Am fost acolo în 1888. Nu mi-a plăcut. 

— Ai putea să mergi cu trenul cu domnul Samson - poate ÎI 
luaţi cu voi și pe tânărul Dawkins -, vedeţi mașina, apoi mergeţi 
să mâncaţi de prânz la Londra și vă întoarceţi după-amiază. 

— Nu știu ce-o să zică nevastă-mea. 

— Dar să știi că m-aș bucura să știu și părerea ta despre 
mașină. 

— Păi, în cazul ăsta m-ar cam interesa. 

— Atunci, am stabilit. O să-i zic lui Samson să se ocupe de tot, 
conchise Walden, pe urmă zâmbi conspirativ: Ai putea să-i dai 
doamnei Jones de înţeles că te-am obligat eu. 

— Așa o să fac, m'lord, rânji Sam. 

Cositul era aproape gata. Oamenii se opriseră. lepurii, câți 
mai rămăseseră, se ascundeau, probabil, în ultimele parcele 
rămase necosite. Walden îl chemă pe Dawkins și-i dădu pușca. 

— Peter, ești un ţintaș bun. Vezi dacă poţi să împuști unul 
pentru tine și unul pentru domeniu. 

Rămaseră cu toţii la marginea câmpului, ca să nu stea în 
bătaia puștii, după care fu cosită și ultima porţiune de pajiște, 
astfel încât iepurii să fie obligaţi să iasă în câmp deschis. La un 
moment dat ţâșniră patru și Dawkins dobori doi din primele 
împușcături și încă unul cu a treia. Zgomotele îl făceau pe Alexei 


VP - 205 


să tresară. 

Walden luă arma și unul dintre iepuri, pe urmă se întoarse la 
Hall împreună cu Alexei. Tânărul clătina din cap admirativ. 

— Te porţi nemaipomenit cu oamenii, zise el. Eu nu reușesc 
niciodată să ţin în echilibru disciplina și generozitatea. 

— E nevoie de practică, replică Walden, ridicând iepurele. Nu 
avem nevoie de ăsta la Hall, dar l-am luat ca să le aduc aminte 
că iepurii sunt ai mei și că toţi cei pe care îi au ei sunt un dar de 
la mine, nu le aparțin lor de drept. 

„Dacă aș fi avut un băiat, chibzui el, așa i-aș fi explicat cum 
merg lucrurile”. 

— Recurgi la discuţii și la consimțământ, adăugă Alexei. 

— E metoda cea mai bună, chiar dacă trebuie să renunţi la 
câte ceva. 

— Ceea ce ne aduce înapoi la Balcani, zâmbi Alexei. 

„Slavă Domnului, în sfârșit!” reflectă Walden. 

— Vrei să fac un rezumat? continuă Alexei. Vrem să luptăm de 
partea voastră împotriva Germaniei, iar voi vreţi să ne 
recunoașteţi dreptul de a trece prin Bosfor și Dardanele. Noi 
însă nu vrem doar dreptul, ci și puterea. Sugestia pe care v-o 
facem, ca voi să recunoașteţi toată Peninsula Balcanică, din 
România până în Creta, ca aflată în sfera de influenţă rusă, nu a 
întrunit aprobarea voastră: fără îndoială, aţi simţit că ne daţi 
prea mult. În consecinţă, sarcina mea a fost să formulez o 
cerere mai restrânsă: una care ne va asigura coridorul maritim 
fără să oblige Marea Britanie să facă o politică fără rezerve în 
Balcani și să favorizeze Rusia. 

— Exact. 

Și Walden își zise: „Are o minte ca bisturiul unui chirurg. În 
urmă cu câteva minute îi dădeam sfaturi părintești, iar acum, 
dintr-odată, pare cel puţin egalul meu. Presupun că așa se 
întâmplă când fiul devine bărbat”. 

— Îmi pare rău că a durat atât, continuă Alexei. Am fost 
nevoit să trimit telegrame codificate la Sankt Petersburg prin 
ambasada Rusiei, iar la o asemenea distanţă, discuţiile nu pot 
să se desfășoare pe cât de repede mi-aș dori. 

— Înţeleg, spuse Walden, îndemnându-l în gând: „Haide, 
scoate tot!” 

— Există o zonă de aproximativ zece mii de mile pătrate, de 
la Constantinopol la Adrianopol - cam jumătate din Tracia -, 


VP - 206 


care face parte în prezent din Turcia. Linia de coastă începe la 
Marea Neagră, continuă de-a lungul Bosforului, prin Marea 
Marmara și prin Dardanele și se termină în Marea Egee. Cu alte 
cuvinte, mărginește tot culoarul de trecere între Marea Neagră 
și Mediterana, zise Alexei, apoi făcu o pauză și punctă: Daţi-ne-o 
și suntem de partea voastră. 

Walden își ascundea entuziasmul. Asta era o bază reală 
pentru negocieri. 

— Rămâne însă aceeași problemă, nu e a noastră ca să v-o 
putem da, replică Walden. 

— Să ne gândim ce se poate întâmpla dacă începe războiul, 
spuse Alexei. Unu: dacă Turcia e de partea noastră, atunci 
oricum o să avem drept de trecere. In orice caz, situaţia asta nu 
e prea probabilă. Doi: dacă Turcia rămâne neutră, ne așteptăm 
ca Marea Britanie să insiste să avem drept de trecere, ca semn 
că neutralitatea Turciei este reală; și, în caz că eșuează, să ne 
susțină în invadarea Traciei. Trei: dacă Turcia e de partea 
Germaniei - care e cea mai probabilă dintre aceste trei 
posibilităţi -, atunci Marea Britanie va accepta că Tracia ne 
aparţine, de îndată ce o vom putea cuceri. 

— Mă întreb ce părere vor avea locuitorii Traciei despre asta, 
rosti Walden gânditor. 

— Mai degrabă ar vrea să depindă de Rusia, nu de Turcia. 

— AȘ crede mai degrabă că și-ar dori să fie independenți. 

Alexei zâmbi ștrengărește. 

— Nici pe tine, nici pe mine - și, dacă e să fim clari, nici pe 
guvernele noastre - nu ne interesează nici cât negru sub unghie 
ce ar putea să prefere locuitorii Traciei. 

— Corect, răspunse Walden. 

Era obligat să fie de acord cu el. De fapt, combinaţia dintre 
farmecul tineresc al lui Alexei și mintea lui foarte matură îl făcea 
să-și piardă echilibrul. Avea mereu impresia că ţinea cu 
fermitate discuţia sub control, până când Alexei venea cu o 
replică ghidușă, care îi demonstra că, de fapt, e/ se aflase tot 
timpul la cârma discuţiilor. 

Urcau colina care ducea în spatele domeniului. Walden 
observă că polițistul scruta pădurea care îi înconjura din toate 
părţile, stârnind praful cu bocancii lui greoi, maronii. Pământul 
era uscat: de trei luni, nu plouase mai deloc. Walden era 
încântat de contrapropunerea lui Alexei. Oare ce-avea să zică 


VP - 207 


tânărul Churchill? Fără îndoială, puteau să le dea rușilor o parte 
din Tracia - cui îi păsa de Tracia? 

Trecură prin grădina de zarzavaturi a bucătăriei. Un ajutor de 
grădinar care uda lăptucile își duse mâna la șapcă, salutându-i. 
Walden încerca să-și amintească numele bărbatului, dar Alexei i- 
o luă înainte. 

— Frumoasă seară, Stanley! 

— Ne-ar prinde bine o ploicică, Inălţimea Voastră. 

— Dar nu prea mult, nu? 

— Chiar așa, Înălţimea Voastră. 

„Alexei învaţă”, chibzui Walden. 

Ajunși în casă, Walden sună, chemând un valet. 

— O să-i trimit o telegramă lui Churchill, ca să stabilesc o 
întâlnire mâine-dimineaţă. O să plec în zori la Londra. 

— Bine, zise Alexei. Nu prea avem timp. 

e 

Charlotte fu luată prin surprindere de reacția valetului care îi 
deschise uşa. 

— Oh! Slavă Domnului că v-aţi întors, lady Charlotte! 

— Nu înțeleg de ce trebuie totuși să-i multțumești lui 
Dumnezeu, William, spuse ea în timp ce-i dădea haina. 

— Lady Walden și-a făcut griji pentru dumneavoastră, o 
lămuri el. A cerut să vă duceţi să o vedeți imediat ce vă 
întoarceți. 

— Mă duc întâi să mă aranjez, opină Charlotte. 

— Lady Walden a spus imediat... 

— lar eu am zis că mă duc să mă aranjez, replică fata și urcă 
în camera ei. 

Se spălă pe faţă și își desfăcu părul. Simţea o durere surdă în 
mușchii stomacului, din cauza loviturii pe care o primise, și era 
zgâriată pe mâini, dar nu rău. Fără îndoială, avea genunchii 
juliţi, însă nimeni nu-i vedea niciodată. Se duse în spatele 
paravanului și-și schimbă rochia. Nu părea să fie ruptă. „Nu arăt 
ca și cum aș fi luat parte la o încăierare”, reflectă ea. In clipa 
aceea, auzi cum se deschide ușa de la dormitor. 

— Charlotte! o strigă mama. 

Fata își puse un halat, gândindu-se: „Oh, Doamne, o să dea în 
istericale”, apoi ieși de după paravan. 

— Am fost înnebuniţi de grijă! zise mama. 

Marya intră în cameră după ea, cu un aer neîndurător, 


VP - 208 


privind-o cu ochi oţeliţi. 

— Ei bine, sunt aici, răspunse Charlotte, vie și nevătămată, 
așa că puteți să vă liniștiți. 

Mama se făcu roșie la față. 

— Copilă neobrăzată! ţipă ea și îi dădu o palmă. 

Charlotte se clătină și se prăbuși pe pat. Era amețită, dar nu 
din cauza loviturii, ci din cauza gestului. Mama n-o _ lovise 
niciodată. lar palma părea s-o doară mai rău decât toate 
loviturile pe care le primise în timpul încăierării de la marșul 
sufragetelor. Privirea i se încrucișă cu a Maryei, în ochii căreia 
văzu o lucire ciudată de satisfacție. 

— N-o să te iert niciodată pentru asta, rosti tăios Charlotte 
după ce își recăpătă sângele rece. 

— Tu vorbești de iertare? replică mama așa de furioasă, încât 
vorbea în rusă. lar eu cât de repede ar trebui să te iert pentru că 
te-ai amestecat cu gloata în fața Palatului Buckingham? 

— De unde știi? întrebă Charlotte, în culmea uluirii. 

— Marya te-a văzut marșăluind pe bulevardul The Mall cu... cu 
sufragetele alea. Mi-e atât de rușine! Dumnezeu știe cine te-a 
mai văzut. Dacă o să afle regele, o să fim alungaţi de la Curte. 

— Înţeleg, rosti încet Charlotte, simțindu-se rănită de palma 
primită, așa că adăugă cu răutate: Deci nu erai îngrijorată 
pentru siguranța mea, ci pentru reputaţia familiei. 

Mama păru jignită. 

— Am fost îngrijoraţi în legătură cu ambele, interveni Marya. 

— Tu să taci, Marya, o repezi Charlotte. Ai făcut destul rău cu 
limba ta ascuţită. 

— Marya a făcut ce trebuia, îi luă apărarea mama. Cum era să 
nu-mi spună? 

— Nu crezi că femeile ar trebui să aibă dreptul să voteze? 

— Bineînţeles că nu; și nici tu nu ar trebui să crezi asta. 

— Dar eu cred, răspunse Charlotte. Asta e. 

— Nu știi nimic, ești încă un copil. 

— Și mereu ne întoarcem la asta, nu-i așa? Sunt un copil, nu 
știu nimic. Și cine e de vină pentru ignoranţa mea? De 
cincisprezece ani, Marya se ocupă de educaţia mea. Cât despre 
faptul că aș fi un copil, știi foarte bine că nu mai sunt. Ai fi în 
culmea fericirii dacă m-ai vedea măritată până la Crăciun. Și 
unele fete sunt mame la vârsta de treisprezece ani, fie că sunt 
măritate, fie că nu. 


VP - 209 


— Cine îţi spune lucrurile astea? o iscodi mama șocată. 

— Cu siguranţă, nu Marya. Ea nu mi-a spus niciodată vreun 
lucru important. Și nici tu. 

— Nu e nevoie să știi astfel de lucruri; tu ești o lady, rosti 
mama cu un glas devenit aproape rugător. 

— Deci pricepi ce vreau să spun? Vrei să fiu o ignorantă. Ei 
bine, nu vreau să fiu. 

— Nu doresc decât să fii fericită! rosti mama pe un ton 
plângăreţ. 

— Ba nu, nu vrei, răspunse Charlotte cu încăpățânare. Vrei să 
fiu ca tine. 

— Nu, nu, nu! ţipă mama. Nu vreau să fii ca mine! Nu vreau! 

Și, cu lacrimile șiroind pe obraz, ieși în goană din cameră. 

Charlotte rămăsese cu privirea aţintită spre ușă, nedumerită 
și rușinată. 

— Vezi ce-ai făcut? o dojeni Marya. 

Charlotte o măsură de sus până jos: rochie cenușie, păr 
cenușiu, chip urât, expresie îngâmfată. 

— leși afară, Marya! 

— Habar nu ai ce necazuri și sperieturi ai provocat în după- 
amiaza asta. 

Charlotte se simţea ispitita să spună: „Dacă ţi-ai fi ţinut gura, 
nu s-ar mai fi speriat nimeni”. Se abţinu și, în schimb, îi repetă: 

— leși afară! 

— Ascultă-mă, micuță Charlotte... 

— Pentru tine, sunt /ady Charlotte. 

— Eşti micuța Charlotte și... 

Charlotte luă o oglindă de mână și o azvârii înspre Marya, 
făcând-o să ţipe. Proiectilul fusese azvârlit cam fără ţintă și se 
izbi de zid, spărgându-se. Marya o luă la fugă din cameră. 

„Acum știu cum să mă port cu ea”, chibzui sarcastic 
Charlotte. 

Își dădea seama că, probabil, câștigase o victorie. O făcuse pe 
mama să plângă și o dăduse pe Marya afară din cameră. „Asta e 
ceva, reflectă ea; la urma urmelor, s-ar putea să fiu mai 
puternică decât ele. Amândouă au meritat să mă port așa: 
Marya s-a dus la mama pe ascuns, iar mama mi-a dat o palmă. 
Dar nu m-am supus, nu mi-am cerut scuze și n-am promis că o 
să fiu cuminte. Am răspuns cum nu se poate mai bine. Ar trebui 
să fiu mândră de mine. Atunci, de ce mă simt așa de rușinată?” 


VP - 210 


e 

„Mă urăsc pe mine însămi, își spunea Lydia. Știu ce simte 
Charlotte, dar nu pot să-i spun că o înţeleg. Mereu îmi pierd 
controlul. Și nu eram deloc așa. Dimpotrivă, eram mereu calmă 
și demnă. Când era mică, puteam să râd de toate micile ei 
pozne. Acum e femeie în toată puterea cuvântului. Doamne, 
Dumnezeule, ce-am făcut? E viciată de sângele tatălui ei, de 
sângele lui Felix, sunt sigură. Ce-o să mă fac? Am crezut că dacă 
pretind că e fiica lui Stephen, chiar o să fie ca și cum i-ar fi cu 
adevărat fiică - inocentă, o adevărată lady, o englezoaică. N-a 
fost bine. În toţi acești ani, sângele stricat a existat în ea, 
vegetând, iar acum iese la suprafaţă; în clipa asta, țăranii ruși 
amorali pe care îi moștenește pun stăpânire pe ea. Când văd 
semnele astea, intru în panică, nu pot să mă stăpânesc. Sunt 
blestemată, suntem blestemaţi cu toţii, păcatele părinţilor se 
revarsă asupra copiilor, până la a treia sau a patra generaţie - 
când o să fiu iertată? Felix e anarhist, iar Charlotte e o 
sufragetă, Felix e vinovat de păcate carnale în afara căsătoriei, 
iar Charlotte vorbește de mame în vârstă de treisprezece ani; 
habar n-are cât e de îngrozitor să fii posedat de patimă; mi-am 
distrus viaţa și o să și-o ruineze și ea pe-a ei, de asta mi-e frică, 
de asta ţip și plâng, și mă apucă isteria și-o lovesc, dar, Doamne 
lisuse Hristoase, n-o lăsa să se distrugă, numai pentru ea 
trăiesc. 

O s-o încui în casă. Dacă s-ar putea mărita cât mai repede cu 
un băiat drăguţ, înainte să aibă vreme să deraieze, înainte ca 
toată lumea să-și dea seama că e ceva în neregulă cu originile 
ei. Mă întreb dacă Freddie o s-o ceară de soţie înainte să se 
termine Sezonul, asta ar fi o rezolvare. Trebuie să am grijă să o 
facă, trebuie s-o mărit, și încă repede! Pe urmă, va fi prea târziu 
să se mai distrugă singură; în plus, dacă o să aibă un copil sau 
doi, nici n-o să mai aibă timp. Trebuie să am grijă să se vadă 
mai des cu Freddie. E foarte frumoasă, va fi o soţie destul de 
bună pentru un bărbat puternic, care poate s-o ţină sub control, 
un bărbat decent, care o s-o iubească fără să scoată la lumină 
dorinţele ei întunecate, un bărbat care va dormi într-un dormitor 
separat și cu care va împărți patul doar o dată sau de două ori 
pe săptămână, cu lumina stinsă, Freddie e cât se poate de 
potrivit pentru ea, așa că n-o să fie nevoită vreodată să treacă 
prin ce-am trecut eu, nu va trebui niciodată să înveţe prin 


VP - 211 


chinuri că patima e rea și că distruge, păcatul nu va trece la 
generaţia următoare, n-o să fie vicioasă, ca mine. Ea crede că 
vreau să fie ca mine. Doamne, de-ar ști! Oh, de-ar ști!” 

e 

Felix nu se putea opri din plâns. 

Trecătorii se uitau după el pe când străbătea parcul ca să-și ia 
bicicleta. Se zguduia de suspine, iar lacrimile îi curgeau șiroaie. 
Nu i se mai întâmplase niciodată așa ceva și nu putea pricepe. 
Era cu totul pradă durerii. 

Își găsi bicicleta în locul unde o lăsase, în spatele unui tufiș, 
iar priveliștea familiară avu darul să-l mai liniștească puţin. „Ce 
e cu mine? se întrebă el. O mulţime de oameni au copii. Acum 
am aflat că și eu am. Și ce-i cu asta?” Și izbucni din nou în plâns. 

Se așeză pe iarba uscată, lângă bicicletă. „E atât de 
frumoasă”, medită el în continuare. Nu plângea însă pentru ceea 
ce găsise, plângea pentru ceea ce pierduse. Vreme de 
optsprezece ani fusese tată și nu știuse. Pe când el hoinărea de 
la un sat mohorât la altul, pe când era în închisoare, apoi în 
mina de aur, pe când străbătea Siberia și făcea bombe în 
Białystok, ea creștea. Învăţase să meargă, să vorbească, să 
mănânce singură și să-și lege șireturile. Se jucase vara pe o 
pajiște verde, sub un castan, căzuse de pe un măgăruș și 
plânsese. „Tatăl” ei îi dăduse apoi un ponei, în timp ce Felix 
trudea în lanţuri. Ea purtase rochiţe albe vara și ciorăpei de lână 
iarna. Fusese mereu bilingvă, vorbind și în rusă, și în engleză. 
Un altul îi citise cărţi de povești; un altul îi spusese; „Te prind 
eu!” și fugise în sus pe scări după ea, în vreme ce fetița tipa 
încântată; un altul o învățase să dea mâna și să spună „Ce mai 
faceţi?”; un altul îi făcuse baie, îi pieptănase buclele și o 
obligase să-și termine porția de varză. Felix îi privise de multe 
ori pe țăranii ruși cu copiii lor, întrebându-se cum reușeau, în 
viețile nefericite și de sărăcie pe care le duceau, să găsească 
iubire și tandreţe pentru copiii care le luau pâinea de la gură. In 
acel moment înţelegea: iubirea venea, pur și simplu, indiferent 
dacă voiai sau nu. Din amintirea copiilor altor părinţi, putea să 
și-o închipuie pe Charlotte în fiecare stadiu al dezvoltării ei: ca 
un ţânc cu burtica în afară, abia începând să meargă, și fără 
șolduri pe care să poată fi pusă fustita; ca o copilă 
neastâmpărată de șapte ani, care își rupea rochiile și se julea la 
genunchi; ca o fată deșirată și stângace la zece ani, cu degetele 


VP - 212 


pătate de cerneală și hainele mereu un pic cam mici; ca o 
adolescentă sfioasă, chicotind cu băieţii, încercând pe furiș 
parfumul mamei, împătimită după cai, apoi... 

Apoi a întâlnit această tânără femeie frumoasă, curajoasă, 
vioaie, curioasă, admirabilă. 

„Și eu sunt tatăl ei”, își spuse el. 

Tatăl ei. 

Cum spusese ea? „Sunteţi persoana cea mai interesantă pe 
care am cunoscut-o vreodată. Aș putea să vă revăd?” lar el se 
pregătea să-și ia rămas-bun de la ea pentru totdeauna. In clipa 
în care își dăduse seama că nu va fi nevoit să facă asta, 
autocontrolul lui începuse să se dezintegreze. Ea crezuse că 
răcise. Oh, era încă o copilă dacă făcea astfel de remarci vesele 
în faţa unui om căruia i se rupea inima. 

„Am început să devin sentimental, chibzui el; trebuie să-mi 
revin”. 

Se ridică în picioare și-și luă bicicleta. Se șterse pe față cu 
batista dată de ea. Avea brodată o floare, un clopoțel, într-un 
colț, și el se întreba dacă fusese făcut de mâna ei. Se urcă pe 
bicicletă și se îndreptă spre Old Kent Road. 

Se făcuse vremea cinei, dar știa că n-o să fie în stare să 
mănânce nimic. lar asta era foarte bine, fiindcă nu prea mai 
avea bani și în seara aceea nu prea îl îmboldea inima să fure. 
Abia aștepta să ajungă în bezna camerei lui închiriate, unde 
putea să-și petreacă noaptea singur cu gândurile lui. Să 
retrăiască fiecare minut al întâlnirii, din clipa în care ea ieșise 
din casă până când își fluturase mâna în semn de rămas-bun. 

Ar fi vrut să aibă o sticlă cu votcă, pentru a-i ţine companie, 
însă nu putea să-și permită. 

Se întreba dacă îi dăduse vreodată cineva lui Charlotte o 
minge roșie. 

Era o seară caldă, însă aerul orașului era îmbâcsit. Cârciumile 
de pe Old Kent Road erau deja pline cu femei din clasa 
muncitoare îmbrăcate ţipător, însoţite de soţii, iubiții sau taţii 
lor. Dintr-un impuls, Felix se opri în faţa unei cârciumi. Prin ușa 
deschisă răzbătea sunetul unui pian dezacordat. Felix își zise: 
„Mi-aş dori să-mi zâmbească cineva, fie și numai o chelneriţă. 
Mi-aș putea permite o jumătate de halbă de bere”. Așa că își 
legă bicicleta cu un lanţ și intră. 

Înăuntru era înăbușitor de cald și un fum gros de să-l tai cu 


VP - 213 


cuțitul; locul avea izul unic de bere al unei cârciumi englezești. 
Era devreme, dar deja locul răsuna de râsete puternice și de 
chicoteli feminine. Toată lumea părea foarte veselă. Felix își 
spuse: „Nimeni nu știe mai bine decât săracii cum să 
cheltuiască banii”. Se înghesui și el printre cei de la bar. La pian 
începuse o altă melodie și toţi se apucară să cânte. 


Odată o fătucă pe genunchii unui bătrân s-a suit 
Cerându-i o poveste: Uncheșule, spune, 

De ce ai rămas singur, de ce tot cuc trăiești? 
Copii nu ai, o casă-n care să locuiesti? 

Am avut o drăguță, era acum mulți ani, 

Unde-i acum, copilă, curând vei afla, 

Tot o să-ți spun, ascultă-mi povestea, 

Căci după bal am zis că m-a-nșelat. 


Blestematul de cântec, prostesc, sentimental și ușurel, îl făcu 
pe Felix să-i vină iar lacrimile în ochi și plecă fără să mai ceară 
berea. 

Se îndepărtă, lăsând în urmă râsetele și muzica. Veselia asta 
nu era pentru el, nu fusese niciodată și nici n-avea să fie. Se 
întoarse la cămăruţa lui închiriată, cărându-și bicicleta pe scări 
până la ultimul etaj, unde stătea. Își scoase pălăria și haina și se 
întinse pe pat. Peste două zile o va vedea din nou. Se vor uita 
împreună la picturi. Înainte de întâlnire, hotărî că se va duce la 
baia municipală. Își frecă bărbia: în două zile, nu putea face 
absolut nimic ca barba să-i crească în mod decent. Se întoarse 
cu mintea înapoi la momentul în care ea ieșise din casă. O 
văzuse de la distanţă, nu visase... 

„Oare la ce mă gândeam în clipa aia?”, se întrebă el. 

Și atunci își aminti. 

„Mă întrebam dacă știa unde se afla Orlov. 

Nu m-am gândit deloc la Orlov toată după-amiaza. 

E foarte probabil ca ea să știe unde este; dacă nu, ar putea să 
afle. 

Aș putea să mă folosesc de ea ca să mă ajute să-l ucid. 

Sunt în stare de asta? 

Nu, nu sunt. N-o s-o fac. Nu, nu, nu! 

Ce se petrece cu mine?” 


VP - 214 


Walden se întâlni cu Churchill la sediul Amiralității la ora 
douăsprezece. Prim-Lordul era impresionat. 

— Tracia, zise el. Fără îndoială, putem să le dăm jumătate din 
Tracia. Nu-i pasă nimănui dacă o iau și pe toată! 

— Așa m-am gândit și eu, replică Walden, încântat de reacţia 
lui Churchill. Acum, colegii dumneavoastră o să fie de acord? 

— Cred că da, rosti Churchill gânditor. Mă întâlnesc cu Grey în 
după-amiaza asta și diseară cu Asquith. 

— Și Cabinetul? 

Walden nu voia să încheie negocierile cu Alexei și pe urmă să 
vadă că se opuneau cei din Cabinet. 

— Mâine-dimineaţă. 

Walden se ridică. 

— În acest caz, pot să-mi planific să mă întorc mâine pe seară 
în Norfolk. 

— Splendid! Afurisitul acela de anarhist a fost prins? 

— lau prânzul cu Basil Thomson din cadrul Diviziei Speciale a 
poliţiei secrete - o să aflu atunci. 

— Țineţi-mă la curent! 

— Evident. 

— Și vă mulțumesc. Pentru această propunere, vreau să spun. 

Apoi Churchill își aruncă privirea pe fereastră, gânditor. 

— Tracia! șopti el ca pentru sine. Cine a auzit de locul ăsta? 

Walden îl lăsă cu gândurile lui. 

Era într-o dispoziţie foarte bună în vreme ce ieșea de la 
Amiralitate, îndreptându-se spre clubul său din Pall Mall. De 
obicei, prânzea acasă, dar nu voia s-o îngrijoreze pe Lydia cu 
prezenţa polițiștilor, mai ales că ea se purta cam ciudat zilele 
acelea. Fără îndoială că era neliniștită din cauza lui Alexei, ca și 
Walden. Băiatul era aproape ca un fiu pentru ei: dacă i s-ar fi 
întâmplat ceva... 

Urcă scările clubului său și la intrare îi dădu pălăria și 
mănușile unui lacheu. 

— Ce vară frumoasă, domnule, spuse omul. 

„Într-adevăr, de luni de zile vremea a rămas remarcabil de 
frumoasă, reflectă Walden pe când se ducea în sala de mese. 
Când o să se strice, probabil o să înceapă furtunile. O să tune în 
august”, se gândi el. 

Thomson îl aștepta. Părea destul de încântat de sine. „Ce 
ușurare ar fi dacă l-au prins pe asasin”, chibzui Walden. Dădură 


VP - 215 


mâna, apoi Walden se așeză și un chelner îi aduse meniul. 

— Ei bine? începu el. L-aţi prins? 

— Aproape, răspunse Thomson. 

„Asta înseamnă nu”, reflectă Walden, supărat, pe urmă 
exclamă: 

— Fir-ar să fie! 

Între timp, se înfăţișase și chelnerul responsabil cu vinurile. 
Walden îl întrebă pe Thomson: 

— Doriţi un cocteil? 

— Nu, mulțumesc. 

Walden fu de acord. Cocteilurile erau un obicei prost, adus de 
americani. 

— Atunci, poate un pahar de cherry-brandy? 

— Da, vă rog. 

— Două, îi ceru Walden chelnerului. 

Comandară supă Brown Windsor și somon fiert, iar Walden 
alese o sticlă de vin alb de Rin pentru el. 

— Mă întreb, începu Walden, dacă vă daţi seama cât de 
important este acest lucru. Negocierile mele cu prințul Orlov 
aproape că s-au terminat. Dacă ar fi asasinat acum, totul s-ar 
prăbuși - cu consecinţe serioase pentru securitatea acestei ţări. 

— Îmi dau perfect de bine seama, milord, replică Thomson. Vă 
voi pune la curent cu progresele pe care le-am făcut. Omul 
nostru se numește Felix Cessinski. Are un nume atât de greu de 
pronunțat, încât vă propun să-i spunem doar Felix. E în vârstă 
de patruzeci de ani, e fiul unui preot de ţară și s-a născut în 
provincia Tambov. Omologul meu din Sankt Petersburg are un 
dosar gros despre el. A fost arestat de trei ori și e căutat ca 
suspect în legătură cu șase asasinate. 

— Dumnezeule! murmură Walden. 

— Prietenul meu din Sankt Petersburg a adăugat că Felix e 
expert în fabricarea bombelor și un luptător foarte periculos. 
Thomson făcu o pauză. Aţi dat dovadă de un curaj extraordinar 
când aţi prins sticla aceea. 

Walden zâmbi șters: prefera să nu i se amintească de asta. 

Li se aduse supa și cei doi bărbaţi mâncară în tăcere o vreme. 
Thomson nu bău decât un pic din vin. Lui Walden îi plăcea clubul 
acela. Mâncarea nu era la fel de bună precum acasă, însă 
atmosfera era relaxantă. Fotoliile din fumoar erau vechi și 
confortabile, chelnerii erau în vârstă și înceți, tapetul pălise și 


VP - 216 


zugrăveala era mohorâtă. Încăperile erau încă luminate cu gaz. 
Bărbaţii ca Walden veneau acolo întrucât casele lor erau curate 
ca lacrima și prea feminine. 

— Credeam că aţi spus că aproape l-aţi prins, reîncepu 
Walden pe când li se servea somonul fiert. 

— Nu v-am relatat decât jumătate din ce am aflat. 

— A! 

— La sfârșitul lunii mai, și-a făcut apariţia la clubul anarhist 
din strada Jubileului, în Stepney. Cei de acolo n-au știut cine era, 
iar el le-a îndrugat minciuni. E un tip prevăzător - așa cum și 
trebuie, din punctul lui de vedere, fiindcă unul sau doi dintre 
anarhiștii aceia lucrează cu mine. Spionii mei i-au raportat 
prezența, dar informaţia nu a ajuns la mine atunci, întrucât 
părea inofensiv. Le-a spus că lucra la o carte. Pe urmă a furat o 
armă și a plecat de acolo. 

— Fără să indice nimănui unde se duce, evident. 

— Corect. 

— Alunecos tip! 

Chelnerul care veni să le ia farfuriile li se adresă: 

— Doriţi și friptură? Azi avem carne de oaie. 

Cei doi acceptară, așa că își luară amândoi friptură de oaie cu 
aspic de coacăze, cartofi prăjiţi și sparanghel. 

— A cumpărat ingredientele pentru nitroglicerină din patru 
magazine diferite din Camden Town, continuă Thomson. Am 
făcut acolo cercetări din casă în casă, adăugă el, luând o 
îmbucătură. 

— Și? întrebă nerăbdător Walden. 

— A locuit în Camden pe strada Cork, la numărul 19, într-o 
casă a cărei proprietară e o văduvă numită Bridget Callahan. 

— Dar s-a mutat. 

— Da. 

— Fir-ar să fie, Thomson, nu vedeţi că tipul ăsta e mai deștept 
decât voi? 

Thomson îl privi cu răceală, fără să spună nimic, așa că 
Walden zise: 

— Îmi cer scuze, a fost o lipsă de politeţe, numai că omul ăsta 
mă scoate din minți. 

— Doamna Callahan spunea că l-a dat afară pe Felix pentru 
că era un om dubios, continuă Thomson. 

— De ce nu l-a reclamat la poliţie? 


VP - 217 


Thomson își terminase friptura și lăsă jos cuțitul și furculița. 

— Spunea că n-avea niciun motiv. Asta mi s-a părut ciudat, 
deci am cercetat-o și pe ea. Soţul ei a fost un rebel irlandez. 
Dacă știa ce punea la cale prietenul nostru, Felix, e cu putință 
să-i fi ţinut partea. 

Walden ar fi vrut ca Thomson să nu-l numească pe Felix 
„prietenul nostru”. 

— Credeţi, întrebă el, că femeia știe unde s-a dus acest 
bărbat? 

— Dacă știe, n-o să spună. Dar nu cred că el i-ar fi spus unde 
pleca. Oricum, ar putea să se întoarcă la vechea cameră de 
închiriat. 

— Și aţi pus să fie supravegheat locul? 

— Da, pe ascuns. Unul dintre oamenii mei s-a mutat deja în 
camera de la subsol, cu chirie. Din întâmplare, a găsit o baghetă 
de sticlă precum cele folosite în laboratoarele de chimie. E clar 
că Felix și-a preparat nitroglicerina chiar acolo, în chiuvetă. 

Pentru Walden, era înfiorător să se gândească la faptul că în 
inima Londrei oricine putea să cumpere câteva chimicale, să le 
amestece într-o chiuvetă în care te speli pe mâini și să producă 
un lichid îngrozitor de exploziv, cât să încapă într-o sticlă, apoi 
să intre într-un apartament dintr-un hotel din West End. 

Friptura de oaie fu urmată de un foie gras condimentat. 

— Care e următoarea mișcare pe care o s-o faceți? întrebă 
Walden. 

— Portretul lui Felix a fost pus în toate secţiile de poliție din 
districtul Londrei. Dacă nu se închide în casă toată ziua, mai 
devreme sau mai târziu o să fie observat de un poliţist. Dar, în 
cazul în care nu va ieși, oamenii mei vor merge prin hotelurile 
ieftine și în casele cu camere de închiriat, arătând peste tot 
portretul. 

— Și dacă își schimbă înfățișarea? 

— Atunci, o să fie un pic mai dificil. 

Thomson fu întrerupt de chelner. Amândoi refuzară prăjitura 
Black Forest, alegând îngheţată. Walden comandă o jumătate 
de sticlă de șampanie. 

— Nu-și poate ascunde înălțimea și nici faptul că vorbește cu 
accent rusesc, continuă Thomson. Și are niște trăsături 
distinctive. N-a avut timp să-și lase barbă. S-ar putea să se 
îmbrace diferit, să se fi ras în cap ori să-și fi pus perucă. Dacă aș 


VP - 218 


fi în locul lui, m-aș îmbrăca într-o uniformă - de marinar, de 
valet sau, poate, chiar de preot. Poliţiştii însă au fost preveniţi în 
legătură cu lucrurile astea. 

După îngheţată, mâncară brânză Stilton și biscuiţi dulci, 
stropiţi cu un vin vechi de Porto, specialitatea clubului. 

Walden avea impresia că totul era mult prea vag. Felix era în 
libertate și el nu se va simţi în siguranţă până când omul ăsta nu 
va fi închis și legat în lanţuri de un zid. 

— Felix e, fără îndoială, unul dintre asasinii de frunte ai 
conspirației revoluționare internaționale, a mai precizat 
Thomson. E foarte bine informat: de exemplu, știa că prinţul 
Orlov urma să se afle aici, în Anglia. E și foarte inteligent, și 
incredibil de hotărât. În orice caz, pe Orlov am reușit să-l 
ascundem. 

Walden se întrebă unde voia Thomson să ajungă. 

— În schimb, adăugă Basil, dumneavoastră continuaţi să vă 
plimbaţi pe străzile Londrei fără bătăi de cap. 

— Și de ce n-aș face asta? 

— Dacă aș fi Felix, acum m-aș concentra pe dumneavoastră. 
V-aș urmări, cu speranţa că m-aţi putea duce la Orlov; sau v-aș 
răpi și v-aș tortura până mi-aţi spune unde se află. 

Walden își lăsă privirea în jos, pentru a-și ascunde teama. 

— Cum ar putea face asta singur? 

— Poate că are ajutoare. Vreau să fiți însoţit de o gardă de 
corp. 

Walden clătină din cap. 

— Am omul meu, pe Pritchard. Și-ar pune viața în primejdie 
pentru mine - a mai făcut-o, de altfel, în trecut. 

— E înarmat? 

— Nu. 

— Ştie să tragă cu o armă? 

— Foarte bine. Mergea cu mine în Africa, pe vremea când 
vânam animale mari. Atunci și-a riscat viața pentru mine. 

— Bine, dați-i un pistol! 

— În regulă, se învoi Walden. Mâine mă duc la ţară. Am acolo 
un revolver pe care îl poate folosi. 

La sfârșitul mesei, Walden își luă o piersică, iar Thomson, o 
pară Melba, pe urmă se duseră în fumoar ca să-și bea cafeaua 
cu biscuiţi. Walden își aprinse un trabuc. 

— Cred că o să mă duc pe jos acasă, ca să-mi ajut digestia. 


VP - 219 


Încercase să spună asta pe un ton calm, însă glasul îi suna 
ciudat de ascuțit. 

— Aș prefera să nu faceţi asta, îl sfătui Thomson. N-aţi venit 
cu trăsura? 

— Nu... 

— Aș fi mai fericit în privinţa siguranţei dumneavoastră dacă 
de acum înainte veţi merge în vehiculele proprii. 

— Prea bine, oftă Walden. Va trebui să mănânc mai puţin. 

— Azi, luaţi o birjă. Poate o să vă însoțesc. 

— Chiar credeţi că e necesar? 

— Ar fi cu putinţă să vă aștepte în faţa clubului. 

— Și de unde să știe vizitiul cărui club aparţin? 

— E de ajuns să vă caute în Who's Who. 

— Da, așa e, clatină din cap Walden. Pur și simplu, nu te 
gândești la lucruri ca astea. 

Thomson se uită la ceas. 

— Ar trebui să mă întorc la Yard... dacă sunteți gata. 

— Bineînţeles. 

leșiră împreună din club. Felix nu-i aștepta afară. Luară o birjă 
până acasă la Walden, apoi Thomson își continuă drumul cu 
același vehicul până la Scotland Yard. Walden intră în casă. 
Părea să fie pustie. Se hotărî să se ducă direct în camera lui, se 
așeză la fereastră și își termină trabucul. 

Simţea nevoia să stea de vorbă cu cineva. Se uită la ceas și 
se gândi: „La ora asta, Lydia probabil că și-a terminat siesta și s- 
a îmbrăcat să coboare la ceai și să primească vizite”. Se duse 
deci în camera ei. 

Ea stătea în fața oglinzii, într-un halat de casă. „Pare 
încordată, reflectă el; din cauza tuturor acestor probleme”. Îi 
puse mâinile pe umeri, privindu-i imaginea din oglindă, apoi se 
aplecă și o sărută pe creștet. 

— Felix Cessinski. 

— Cum? întrebă ea, părând înspăimântată. 

— Așa îl cheamă pe asasin. Numele îţi spune ceva? 

— Nu. 

— Mi s-a părut că l-ai recunoscut. 

— Parcă... parcă îmi amintește de ceva. 

— Basil Thomson a aflat tot despre omul ăsta. E un asasin, și 
încă unul foarte periculos. E foarte posibil să-l fi întâlnit la Sankt 
Petersburg - asta ar explica de ce ţi s-a părut vag cunoscut când 


VP - 220 


a venit aici și de ce numele lui parcă îţi spune ceva. 

— Da... probabil așa o fi. 

Walden se duse la fereastră, uitându-se spre parc. Era acea 
oră a zilei la care doicile scoteau copiii la plimbare. Aleile erau 
pline de cărucioare și pe toate băncile se aflau femei în haine 
demodate, care trăncăneau de zor. Deodată, lui Walden îi trecu 
prin minte că poate Lydia avusese vreo legătură cu Felix la 
Sankt Petersburg - vreo legătură pe care nu voia s-o 
recunoască. Gândul era rușinos, așa că-l izgoni din minte. 

— Thomson crede că, atunci când Felix o să-și dea seama că 
Alexei a fost ascuns, o să încerce să mă răpească, spuse 
Walden. 

Lydia se ridică de pe scaun și veni spre el, înconjurându-i 
mijlocul cu braţele și punându-și capul pe pieptul lui, fără să 
scoată un cuvânt. 

Walden îi mângâie părul. 

— Trebuie să mă duc peste tot în trăsură și Pritchard trebuie 
să aibă un pistol. 

Ea își ridică ochii spre el și, spre marea lui uimire, ochii ei 
cenușii erau scăldaţi în lacrimi. 

— De ce ni se întâmplă toate astea? întrebă Lydia. Mai întâi 
Charlotte se bagă într-o răzmeriță și acum tu ești amenințat - mi 
se pare că suntem în pericol. 

— Aiurea! Tu nu ești în pericol, iar Charlotte nu-i decât o 
copilă prostuță. Și eu o să fiu bine apărat. ` 

Spunând asta, o strânse ușor de mijloc. li simțea căldura 
trupului prin halatul subțire; nu-și pusese corsetul. Voia să facă 
dragoste cu ea chiar în clipa aceea. N-o făcuseră niciodată ziua. 

O sărută pe gură. Lydia se lipi de el, făcându-l să înțeleagă că 
și ea voia să facă dragoste. Nu-și amintea ca ea să se mai fi 
manifestat vreodată așa. Aruncă o privire spre ușă, cu gândul s- 
o încuie. Se uită din nou la Lydia, care înclină din cap aproape 
imperceptibil. O lacrimă i se scurgea pe nas. Walden se duse la 
ușă. 

In clipa aceea, ciocăni cineva. 

— Fir-ar să fie! șopti Walden. 

Lydia se întoarse cu spatele la ușă, ștergându-se la ochi cu 
batista. 

Pritchard intră. 

— Vă rog să mă iertaţi, milord. O comunicare telefonică 


VP - 221 


urgentă de la domnul Basil Thomson. l-au găsit ascunzătoarea 
bărbatului numit Felix. Dacă vreţi să fiți de faţă când îl vor 
prinde, domnul Thomson vine să vă ia în trei minute. 

— Adu-mi pălăria și haina, îi ceru Walden. 


VP - 222 


Capitolul 10 


Când Felix ieşi să-și ia ziarul de dimineaţă, i se păru că vede 
copii peste tot. În curte, câteva fetițe jucau un joc în care cântau 
și dansau. Băieţii jucau crichet la o poartă desenată cu creta pe 
zid și cu o scândură putrezită în loc de bâtă. Pe stradă, băieţii 
mai mari împingeau roabe. l|și cumpără ziarul de la o 
adolescentă. La întoarcerea în cameră, găsi drumul blocat de un 
bebeluș gol-goluț care urca scările de-a bușilea. Pe când se uita 
la ea - era o fetiţă -, copila se ridică nesigură în piciorușe, dar 
începu să se lase pe spate încetișor. Felix o prinse și o luă în 
braţe. Mama ei ieși pe o ușă deschisă pe palier. Era o femeie 
tânără și palidă, cu păr slinos, și aflată deja într-un stadiu 
avansat al sarcinii cu următorul copil. Femeia înșfacă fetița de 
pe jos și dispăru cu ea în cameră, aruncându-i o privire 
bănuitoare lui Felix. 

De fiecare dată când încerca să vadă clar cum urma s-o 
păcălească pe Charlotte să-i dezvăluie unde se afla Orlov, părea 
că se izbea de un zid în propria minte. Își imagina că avea să 
scoată informaţia de la ea pe furiș, fără ca fata să-și dea seama 
că-i dezvăluie secretul; sau că îi toarnă gogoși, așa cum făcuse 
și cu Lydia; sau că îi declară sus și tare că vrea să-l omoare pe 
Orlov; iar imaginaţia lui dădea înapoi în faţa fiecăruia dintre 
aceste scenarii. 

Când se gândea la ceea ce era în joc, sentimentele proprii i se 
păreau ridicole. Avea șansa să salveze milioane de oameni și 
poate chiar să aprindă flacăra revoluției în Rusia - și pe el îl 
frământa grija că o minţea pe o fată din clasa de sus! Cert e că 
nu voia să-i facă niciun rău, ci doar să se folosească de ea, s-o 
înșele, să-i trădeze încrederea, ei, propriei lui fiice, pe care abia 
o cunoscuse... 

Se apucă să facă o bombă artizanală din dinamita pe care o 
produsese singur, numai ca să aibă ceva de făcut cu mâinile. 
Băgă zdrenţele de bumbac înmuiate în nitroglicerină într-un vas 
de porțelan spart. Se gândea cum s-o detoneze. Era posibil să 
nu fie de ajuns doar să ardă hârtia. Înfipse vreo șase bețe de 
chibrit în bumbac, în așa fel încât să le rămână afară doar 


VP - 223 


măciuliile roșii. Era greu să înfigă drept chibriturile, pentru că-i 
tremurau mâinile. 

„De obicei, nu-mi tremură niciodată mâinile. Ce-i cu mine?”, 
chibzui el. 

Făcu un fitil dintr-o foaie de ziar și băgă un capăt în mijlocul 
bețelor de chibrit, apoi îl legă la capete cu o bucată de cârpă. li 
veni foarte greu să facă nodurile. 

Se apucă să citească toate știrile internaţionale din The 
Times, afundându-se cu încăpățânare în pompoasele fraze 
englezești. Era relativ sigur că o să izbucnească un război, dar în 
acele zile nu mai era de ajuns să spui că era relativ sigur. Ar fi 
fost extrem de fericit să omoare un trântor bun de nimic, cum 
era Orlov, și să afle pe urmă că totul fusese în zadar. Dar să-și 
distrugă relaţia cu Charlotte fără niciun rost... 

„Relaţie? Ce relaţie? Știi prea bine ce relaţie”, reflectă el. 

Lectura ziarului îi dăduse dureri de cap. Literele erau prea 
mici și încăperea era întunecată. The Times era un ziar 
conservator împuţit. Ar fi trebuit să fie aruncat în aer. 

Tânjea s-o revadă pe Charlotte. 

Pe coridor, în faţa scărilor, se auziră pași târșâiţi, urmaţi de o 
bătaie în ușă. 

— Intră, zise el fără să se gândească prea mult. 

Cel care bătuse era administratorul, domnul Price. 

— Bună dimineaţa! rosti tușind omul. 

„Ce mai vrea și prostul ăsta bătrân?”, își zise Felix în sinea lui. 

— Ce e asta? întrebă Price, arătând din cap spre bomba de pe 
masă. 

— O lumânare pe care mi-am făcut-o singur în ultimele luni, îi 
raspunse Felix. Ce doriţi? 

— Mă întrebam dacă vă mai trebuie niște cearșafuri în plus. 
Pot să vi le dau la un preț foarte mic... 

— Nu, mulțumesc, zise Felix. La revedere! 

— Atunci, la revedere! 

Și Price ieși. 

„Ar fi trebuit să ascund bomba, se dojeni Felix. Ce-i cu mine?” 

e 

— Da, e aici, îi spuse Price lui Basil Thomson. 

Walden avea un ghem de nervi în stomac. 

Stăteau pe bancheta din spate a unei mașini a poliţiei, 
parcată după colțul complexului de locuinţe Canada, unde se 


VP - 224 


afla Felix. Erau însoţiţi de un inspector din Divizia Specială și de 
un superintendent de la secția de poliție Southwark, îmbrăcat în 
uniformă. 

— Domnul Price, spuse Thomson, a venit la secţia de poliţie 
să raporteze că i-a închiriat o cameră unui tip dubios, cu accent 
străin, care are foarte puţini bani și își lasă barbă, ca și cum ar 
vrea să-și schimbe înfățișarea. L-a identificat pe Felix din 
desenele artistului nostru. Foarte bine, Price! 

— Mulţumesc, domnule. 

Superintendentul în uniformă desfăcu o hartă desenată la 
scară mare. Se mișca alene, cu o încetineală înnebunitoare și 
deliberată. 

— Complexul de locuințe Canada este compus din trei clădiri 
cu trei etaje, poziţionate în jurul unei curți interioare. Fiecare 
clădire are trei rânduri de scări. Cum te uiţi de la intrarea în 
curte, clădirea Toronto e în dreapta. Felix locuiește lângă scara 
din mijloc, la ultimul etaj. În spatele clădirii Toronto se află 
curtea clădirii unui negustor. 

Walden își stăpânea cu greu nerăbdarea. 

— La stânga e clădirea Vancouver, iar în spatele ei, altă 
stradă. A treia clădire, chiar în fața intrării în curtea interioară, 
este clădirea Montreal, care are în spate linia de cale ferată. 

— Ce-i acolo, în mijlocul curţii? întrebă Thomson punând 
degetul pe hartă. 

— Closetul, răspunse polițistul. Pute îngrozitor, la câţi oameni 
îl folosesc. 

Walden își spunea în gând: „Haide, mergi mai departe!” 

— După părerea mea, Felix are la dispoziţie trei căi de ieșire 
din curte, continuă Thomson. Prima e intrarea: evident, o s-o 
blocăm. A doua, la capătul opus al curții, pe stânga, aleea dintre 
clădirile Vancouver și Montreal. Asta duce la strada următoare. 
Puneţi trei oameni pe alee. 

Superintendentul de poliţie dădu din cap. 

— Da, domnule. 

— A treia, aleea dintre clădirile Montreal și Toronto. Aleea 
asta duce la curtea din spate. Puneţi încă trei oameni acolo! 

Superintendentul încuviinţă. 

— Acum, clădirile astea au ferestre și în spate? 

— Da, domnule. 

— Prin urmare, Felix are la dispoziţie o a patra cale de 


VP - 225 


scăpare din clădirea Toronto: pe un geam din spate, trecând 
prin curtea negustorului. Ar fi bine să pui vreo șase oameni în 
curtea aia. În sfârșit, haideţi să facem o frumoasă demonstraţie 
de forță aici, în mijlocul curţii interioare, ca să-l facem să vină 
fără sa bănuiască nimic. Domnule superintendent, ce ziceţi, 
sunteți de acord cu ceea ce propun? 

— E mai mult decât perfect, domnule. 

„Habar n-are cu ce fel de om avem de-a face”, chibzui 
Walden. 

— Poţi să te ocupi de arestare împreună cu inspectorul 
Sutton, continuă Thomson. Sutton, ești înarmat? 

Sutton își dădu haina într-o parte, lăsând să se vadă un mic 
revolver pe care îl avea într-un toc, sub braţ. Walden era uimit: 
crezuse că polițiștii englezi nu purtau niciodată arme de foc. 
Reieșea clar că Divizia Specială era diferită. Și el era bucuros de 
asta. 

— Ține cont de ce-ţi spun: să-l ţii în mână când o să baţi la 
ușă, îl avertiză Thomson pe Sutton, apoi se întoarse către 
superintendent: Ar fi bine să iei pistolul meu. 

Superintendentul de poliţie păru un pic jignit. 

— Lucrez în poliție de douăzeci și cinci de ani și n-am simţit 
niciodată nevoia să am o armă de foc, domnule, prin urmare, 
dacă nu vă deranjează, n-o să încep acum. 

— Au murit polițiști care încercau să-l aresteze pe omul ăsta. 

— Mă tem că n-am învăţat niciodată să trag, domnule. 

„Doamne, Dumnezeule, gândea Walden disperat, cum pot 
niște oameni ca noi să se ocupe de unii ca Felix?” 

— Lordul Walden și cu mine vom fi la intrare în curtea 
interioară, preciză Thomson, apoi i se adresă 
superintendentului: Veţi rămâne în mașină, domnule? 

— Voi rămâne în mașină. 

„Haideţi”, reflectă Walden. 

— Haideţi, spuse Thomson, ca și cum l-ar fi auzit telepatic pe 
Walden. 

e 

Felix își dădu seama că-i era foame. Nu pusese nimic în gură 
de mai bine de douăzeci și patru de ore. Se întreba ce să facă. 
Având barba nerasă și îmbrăcat în haine de muncitor, putea fi 
privit bănuitor de vânzători, așa că îi va fi mai greu să fure. 

Gândul ăsta îl făcu să-și mai vină în fire. „Nu e niciodată greu 


VP - 226 


să furi, reflectă el. Să vedem: m-aș putea duce într-o casă din 
regiunea suburbană - dintre cele în care nu lucrează decât unul 
sau doi servitori - și aș putea să intru prin spate. În bucătărie 
sigur o să găsesc o servitoare sau vreo bucătăreasă. «Sunt 
nebun, o să-i spun eu zâmbind, dar dacă îmi faci un sandvici, n- 
o să te violez.» O să mă duc spre ușă, ca să-i blochez ieșirea. Ar 
putea să ţipe, însă în cazul ăsta o să plec și o să mă duc în altă 
casă. Dar e mai probabil că o să-mi dea să mănânc. 
«Mulţumesc, o să-i zic eu, ești de treabă.» Pe urmă o să plec. Nu 
e niciodată greu să furi”. 

Banii constituiau o problemă. Felix își zise: „De parcă mi-aș 
putea permite să-mi cumpăr cearșafuri!” Administratorul era 
optimist. Sigur știa că Felix n-avea bani... 

„Sigur că știe că n-am bani”, reflectă Felix. 

Gândindu-se la asta, motivul pentru care Price venise la Felix 
începea să pară dubios. „Să fi fost doar un tip optimist? Sau 
poate că venise în control? Parcă m-am moleșit”, își zise Felix. 
Se ridică și se duse la fereastră. 

Doamne! 

Curtea forfotea de polițiști în uniforme albastre. 

Felix se holba îngrozit la ei. 

Priveliștea îl făcea să se gândească la colcăiala unor viermi 
care se târau unii peste alţii într-o groapă în pământ. 

Instinctele lui urlau: Fugi! Fugi! Fugi! 

Unde? 

li blocaseră toate ieșirile din curte. 

Felix își aminti de geamurile din spate. 

leși în fugă din cameră și străbătu coridorul, îndreptându-se 
spre spatele clădirii. O fereastră dădea înspre curtea din spate. 
Trase cu ochiul în curte și văzu cinci sau șase polițiști care-și 
ocupau poziţiile printre grămezile de cărămizi și maldărele de 
scânduri. N-avea cum să fugă pe acolo. 

Mai rămânea doar acoperișul. 

Alergă înapoi în cameră și privi pe fereastră. Poliţiștii stăteau 
nemișcaţi, cu excepţia a doi bărbați - unul în uniformă și altul în 
haine civile - care străbăteau curtea, îndreptându-se spre scara 
lui Felix. 

El înșfacă bomba și cutia de chibrituri și fugi la etajul de 
dedesubt. O ușiță cu zăvor dădea într-un dulap de sub scări. 
Felix deschise ușa și puse bomba înăuntru. Aprinse fitilul din 


VP - 227 


hârtie și închise ușa dulapului, apoi se întoarse. Avea timp să 
urce scările înainte să ardă fitilul... 

Fetița de adineauri se căţăra pe scări. 

La naiba! 

O luă în braţe și se repezi în camera ei. Mama stătea pe patul 
murdar, cu privirea aţintită la perete. Felix îi azvârli copila în 
brațe, țipând: 

— Stai acolo! Nu te mișca! 

Femeia păru înspăimântată. 

Apoi el ieși în goană. Cei doi bărbaţi erau cu un etaj mai jos. 
Felix alergă în sus pe scări... 

Nu exploda nu exploda nu exploda nu... 

... până la etajul lui. Îl auziseră, iar unul strigă: 

— Hei, tu! 

Și o luară la goană. 

Felix se repezi în camera lui, luă scaunul ieftin, cu spătar 
drept, îl scoase pe hol și îl puse chiar sub trapa care ducea pe 
acoperiș. 

Bomba nu explodase. 

Poate că n-avea să funcţioneze. 

Felix se urcă pe scaun. 

Cei doi bărbaţi ajunseseră în capul scărilor. 

Felix deschise trapa. 

Polițistul în uniformă strigă: 

— Ești arestat! 

Chiar în acel moment, bomba explodă. 

Se auzi un vuiet surd, ca și cum s-ar fi prăbușit ceva foarte 
greu. Scările se prăbușiră, preschimbându-se într-o grămadă de 
lemne zburând care încotro, și cei doi bărbați fură azvârliți în 
spate. Dărâmăturile luară foc, moment în care Felix se ridică în 
mâini și pătrunse în pod. 

e 

— Blestematul, a detonat o afurisită de bombă! strigă 
Thomson. 

Walden își spuse: „Merge rău - din nou”. 

Se auzi o izbitură, când cioburile ferestrelor sparte de la etajul 
al treilea atinseră pământul. 

Walden și Thomson o luară la fugă spre curte. 

Thomson le făcu semn la întâmplare la doi polițiști în 
uniformă. 


VP - 228 


— Tu și tu, veniţi înăuntru cu mine! strigă el, pe urmă se 
întoarse spre Walden: Rămâneţi aici! 

Și fugiră cu toţii înăuntru. 

Walden se retrase din curte, uitându-se la ferestrele clădirii 
Toronto. 

Unde e Felix? 

Auzi un poliţist care spunea: 

— Atulit-o prin spate, ascultă ce-ţi spun! 

De pe acoperiș căzură vreo patru-cinci ţigle și se făcură bucăţi 
în curte - Walden presupunea că fuseseră dislocate de explozie. 
Simţea continuu nevoia să se uite în spate, peste umăr, ca și 
cum Felix ar fi putut să-și facă brusc apariţia în spatele lui, 
ieșind ca din pământ. 

Locatarii se iveau la uși și la ferestre, să vadă ce se petrece, 
iar curtea începuse să se umple de oameni. Câţiva polițiști 
încercau cam fără vlagă să-i trimită înapoi în apartamente. O 
femeie ieși în goană din clădirea Toronto, strigând: 

— Foc! 

Unde e Felix? 

Thomson și încă un poliţist ieșiră ducându-l pe Sutton pe 
braţe. Era inconștient sau poate mort. Walden se uită mai atent. 
Nu, nu era mort: ţinea pistolul încleștat în mână. 

De pe acoperiș continuau să cadă ţigle. 

Polițistul care era cu Thomson spuse: 

— E o nebunie acolo. 

— Aţi văzut unde e Felix? se interesă Walden. 

— Nu se poate vedea nimic. 

Apoi Thomson și polițistul se întoarseră înăuntru. 

Țiglele tot cădeau... 

Pe Walden îl izbi un gând și ridică privirea. 

Era o gaură în acoperiș și Felix tocmai ieșea pe ea. 

— Uite-l! strigă Walden. 

Toţi se uitară neputincioşi la Felix, care ieșise din pod și 
ajunsese până pe coama acoperișului. 

Dacă aș avea un pistol... 

Walden se lăsă lângă trupul inconștient al lui Sutton și-i 
smulse pistolul din mână. 

Își înălţă privirea. Felix se ridica în genunchi pe coama 
acoperișului. „Aș fi vrut să fie o pușcă”, își zise Walden pe când 
înălța pistolul. Ținti de-a lungul burlanelor. Felix se uita la el. 


VP - 229 


Ochii lor se întâlniră. 


Felix se feri. 

Se auzi o împușcătură. 

Nu simţea nimic. 

Începu să alerge. 

Ai fi zis că alerga pe o frânghie. Trebuia să-și ţină echilibrul cu 
braţele întinse, să pășească încrezător pe muchia strâmtă și mai 
ales să nu se gândească la cei aproape cincisprezece metri până 
jos în curte. 

Se auzi încă o împușcătură. 

Pe Felix îl cuprinse panica. _ 

O luă la fugă cât putea de repede. In faţă se afla capătul 
acoperișului, pe urmă venea acoperișul cu pantă lină al clădirii 
Montreal. Habar n-avea cât de mare era distanța dintre cele 
două clădiri. Încetini goana, șovăind; Walden trase iar. 

Felix o rupse la fugă până la marginea clădirii și sări. 

Zbură prin aer. Își auzea propriul glas ca venind de la o mare 
depărtare. Țipa. 

Într-o fracțiune de secundă, i se păru că vede trei polițiști, pe 
aleea de sub el, la cincisprezece metri mai jos, holbându-se cu 
gurile căscate. 

Pe urmă se izbi de acoperișul clădirii Montreal și ateriză greoi 
pe mâini și pe genunchi. 

Impactul îl lăsă fără suflare. Aluneca în jos de pe acoperiș. 
Atinse apoi un jgheab cu picioarele. Acesta păru să cedeze, iar 
el crezu că o să se prăbușească peste marginea acoperișului și o 
să cadă, o să cadă la nesfârșit, dar până la urmă jgheabul 
rezistă și-i opri alunecarea. 

Era înspăimântat. 

În străfundurile minţii eul lui se opuse: „Dar eu nu sunt 
niciodată înspăimântat!” 

Se târi pe acoperiș până în vârf, apoi trecu în partea cealaltă. 

Spatele clădirii Montreal dădea spre calea ferată. Nu se 
vedeau polițiști pe linii, nici pe terasament. „Nu s-au așteptat la 
asta, chibzui Felix în culmea încântării, credeau că o să fiu prins 
în capcană în curte; nu le-a trecut deloc prin minte că aș putea 
să fug pe acoperiș. Acum nu-mi mai rămâne decât să cobor”. 

Se uită peste marginea jgheabului la clădirea de sub el. Nu 
erau ţevi de scurgere - jgheaburile se terminau cu ţevi care 


VP - 230 


ieșeau peste marginea acoperișului, ca niște garguie. Însă 
ferestrele de la etajul superior erau aproape de streașină și 
aveau pervazuri largi. 

Cu mâna dreaptă, Felix se agăţă de jgheab și îl trase, 
încercându-i rezistenţa. 

„De când îmi pasă dacă trăiesc sau mor?” 

(„Ştii prea bine de când”, răspunse eul lui interior.) 

Se poziționă deasupra unei ferestre, se agăţă cu amândouă 
mâinile de jgheab și se lăsă încetișor peste margine. 

O clipă, atârnă liber de aceasta. 

Apoi picioarele atinseră pervazul. Își desprinse mâna dreaptă 
de jgheab, pipăind cărămizile din jurul ferestrei, ca să aibă de ce 
să se ţină. Işi băgă degetele într-un șanț micuţ, pe urmă luă și 
mâna stângă de pe jgheab. 

Se uită pe fereastră. Bărbatul dinăuntru îl văzu și începu să 
tipe înspăimântat. 

Felix dădu un picior ferestrei și pătrunse în încăpere. Îi 
împinse pe locatarul speriat și o luă la fugă pe ușă. 

Cobori scările câte patru odată. Dacă reușea să ajungă jos, 
putea să sară pe vreun geam din spate și să alerge spre calea 
ferată. 

Inaintea ultimului rând de scări, se opri, cu răsuflarea tăiată. 
O uniformă albastră apăruse la intrarea din faţă. Felix se răsuci 
pe călcâie și fugi spre partea din spate a coridorului. Incercă să 
deschidă fereastra, dar era înțepenită. O izbi puternic și o 
deschise. In spatele lui se auzea cum niște cizme urcau scările 
în goană. Incălecă pervazul, se împinse în afară, atârnă o clipă 
doar în mâini, se desprinse de zid și sări. _ 

Căzu în iarba înaltă de pe terasamentul căii ferate. In dreapta, 
doi bărbaţi săreau gardul curții din spate. Din stânga, din 
depărtare, se auzi o împușcătură. Un poliţist se afla la fereastra 
de la care sărise Felix. 

El o luă la fugă pe terasament, spre calea ferată. 

Erau vreo patru sau cinci rânduri de linii. În depărtare, un tren 
se apropia cu viteză. După câte se părea, avea să vină pe linia 
cea mai îndepărtată. O clipă, fu cuprins de lașitate, înspăimântat 
la ideea de a traversa prin faţa trenului; pe urmă însă se avântă. 

Cei doi polițiști din curtea din spate și cel de la cladirea 
Montreal îl urmăriră peste linii. Din depărtare, un glas striga: 

— La o parte, ca să tragem! 


VP - 231 


Din cauza celor trei urmăritori, lui Walden îi era greu să tragă. 

Felix aruncă o privire peste umăr. Cei trei polițiști se 
aruncaseră la pământ. Se auzi o împușcătură. El se aplecă și 
începu să alerge în zigzag. Zgomotul trenului era tot mai 
puternic. Auzi șuieratul. Mai urmă o împușcătură. Brusc, se 
răsuci într-o parte, apoi se împiedică și căzu, chiar înaintea 
ultimei linii. Un tunet îngrozitor îi bubuia în urechi. Văzu 
locomotiva care se repezea asupra lui. Se smuci convulsiv, 
catapultându-se în partea cealaltă, pe pietrișul terasamentului. 
Trenul trecu urlând chiar pe lângă capul lui. Zări într-o 
străfulgerare chipul mecanicului, livid, speriat de moarte. 

Apoi se ridică în picioare și o luă la fugă de-a lungul 
terasamentului. 

e 

Walden stătea lângă gard, uitându-se la tren. Basil Thomson i 
se alăturase. 

Polițiştii care ajunseseră la calea ferată alergaseră până la 
ultima linie, pe urmă se opriseră, neputincioşi, așteptând să 
treacă trenul. Părea că o să dureze o veșnicie. 

Când se termină, în sfârșit, Felix nu mai era de văzut pe 
nicăieri. 

— Nenorocitul a scăpat, zise un poliţist. 

— Blestemat să fie, replică Basil Thomson. 

Walden se întoarse și se urcă în mașină. 

e 

Felix sări peste un zid și ajunse pe o stradă prăpădită, cu case 
pipernicite, construite în rânduri strânse. Nimerise chiar în 
poarta improvizată pentru un meci de fotbal. Câţiva băieței cu 
șepci mari pe capete se opriră din joc, uitându-se miraţi la el. 
Felix o luă la fugă. 

În câteva minute forțele de poliţie se vor desfășura din nou 
de-a lungul liniei ferate. Urmau să vină să-l caute, însă va fi prea 
târziu: până când să înceapă ei să cerceteze locul, el va fi la o 
jumătate de kilometru depărtare de calea ferată și nici că se va 
opri. 

Continuă să alerge, până când ajunse la o stradă cu 
magazine, aglomerată. Acolo, ascultând de un impuls, sări într- 
un omnibuz. 

Scăpase, dar era foarte îngrijorat. Asemenea peripeții i se mai 
întâmplaseră și altă dată, însă până atunci nu mai fusese 


VP - 232 


niciodată speriat, nu mai intrase niciodată în panică. Își aminti 
ce-i trecuse prin minte când aluneca pe acoperiș: „Nu vreau să 
mor”. i 

În Siberia, își pierduse capacitatea de a mai simţi teama. În 
acele momente în care era urmărit de oamenii lui Thomson, 
frica se întorsese. Pentru prima dată după mulţi ani, voia să 
rămână în viaţă. „Am redevenit om”, chibzui el. 

Se uită pe geamul vehiculului la străzile urâte din sud-estul 
Londrei, întrebându-se dacă ţâncii murdari și femeile cu chipuri 
palide puteau să-l privească mai atent și să vadă un om care se 
născuse a doua oară. 

Era un dezastru. Asta avea să-l încetinească, să-i pună bețe în 
roate, să-l încurce din treabă. 

„Mi-e frică, își spuse el. Vreau să trăiesc. Vreau s-o văd din 
nou pe Charlotte”. 


VP - 233 


Capitolul 11 


Zgomotul primului tramvai al zilei îl trezi pe Felix din somn. 
Deschise ochii și se uită cum trecea, răspândind scânteieri 
albastre de pe cablurile electrice de deasupra. Oameni cu 
chipuri adormite, în haine de lucru, priveau pe ferestrele lor, 
fumând, căscând, ori erau în drum spre slujbele lor de 
măturători de stradă, de hamali în pieţe sau de drumari. 

Soarele dimineţii strălucea cu putere, dar Felix stătea în 
umbra podului Waterloo. Era întins pe pavaj, cu capul spre zid, 
înfășurat în ziare. Lângă el se afla o bătrână care mirosea urât, 
cu un chip roșu, de beţiv. Părea grasă, însă Felix putea vedea, 
între marginea fustei și partea de sus a bocancilor bărbătești pe 
care îi purta, un pic din picioarele murdare, subţiri ca niște bete; 
ajunse, prin urmare, la concluzia că femeia părea obeză din 
cauză că purta mai multe veșminte unul peste altul. Lui Felix îi 
plăcea femeia: în noaptea trecută, îi distrase pe toţi vagabonzi, 
învățându-i denumirile vulgare pentru diferitele părţi ale 
corpului. Felix le repeta după ea și toţi râdeau de se prăpădeau. 

In partea cealaltă dormea un băiat roșcovan, din Scoţia. 
Pentru el, era o aventură să doarmă pe străzi. Era puternic, 
musculos și vesel. In acea clipă, privindu-i fața adormită, Felix 
văzu că barba nu-i crescuse în timpul nopții: era foarte tânăr. 
Ce-avea să se întâmple cu el la iarnă? 

Erau cu totul vreo treizeci de oameni pe pavaj, dormind cu 
toții cu capetele lipite de zid și cu picioarele spre drum, acoperiţi 
cu haine, cu saci sau cu ziare. Felix se trezise primul. Se întreba 
dacă murise vreunul în timpul noptii. 

Se ridică în picioare. Îl dureau toate încheieturile după o 
noapte petrecută în răceala străzii. leși din umbra podului în 
lumina soarelui. In acea zi o va întâlni pe Charlotte. Fără 
îndoială, arăta și mirosea ca un vagabond. Se gândi să se spele 
în Tamisa, însă apa părea mai murdară decât el. Așa că plecă în 
căutarea unei băi municipale. 

Găsi una în partea de sud a fluviului. Pe anunţul de pe ușă 
scria că stabilimentul se deschidea la ora nouă. Lui Felix, asta i 
se păru tipic pentru guvernul social-democrat: construiesc o 


VP - 234 


baie municipală, astfel încât și cei din clasa muncitoare să fie 
curaţi, pe urmă o deschid numai când toată lumea e la lucru. Și, 
fără îndoială, se plâng că masele nu profită de facilitățile oferite 
cu atâta generozitate. 

Lângă gara Waterloo, găsi o tarabă cu ceai și luă micul dejun. 
Sandviciurile cu ouă prăjite îl tentau ademenitor, dar nu putea 
să-și permită un asemenea lux. Își luă doar pâine și ceai, ca de 
obicei, păstrând banii pentru un ziar. 

Se simțea molipsit de noaptea petrecută printre nefericiţii 
sorții. „Asta e culmea ironiei”, reflectă el, fiindcă în Siberia era 
încântat când dormea laolaltă cu porcii, ca să se încălzească. Nu 
era deloc greu să înţeleagă de ce avea alte sentimente în acel 
moment: urma să-și întâlnească fiica, iar ea avea să fie 
proaspătă și curată, mirosind a parfum, înveșmântată în 
mătase, cu mănuși și pălărie și poate chiar cu o umbreluță ca să 
se apere de soare. 

Se duse la gară și își luă The Times, apoi se așeză pe o bancă 
din piatră aflată în fața băii municipale și începu să citească 
ziarul, așteptând ora de deschidere. 

Ştirea îl zgudui până în adâncul sufletului. 


MOȘTENITORUL AUSTRIEI ȘI SOȚIA LUI UCIȘI 
ÎMPUSCĂ TURI ÎNTR-UN ORAS BOSNIAC 
CRIMA POLITICĂ A UNUI STUDENT 
BOMBĂ ARUNCATĂ ÍN ACEEASI ZI 
ÎMPĂRATUL ÎNDOLIAT 


Mostenitorul prezumtiv al tronului Austro-Ungariei, 
arhiducele Franz Ferdinand, și sotia lui, Sophie Albina 
Chotek, ducesă de Hohenberg, au fost asasinati ieri- 
dimineată la Sarajevo, capitala Bosniei. Asasinul e 
descris ca un licean până în vârsta majoratului, Gavrilo 
Princip, care a tras cu un pistol FN Browning M1910 în 
victimele lui, rănindu-le mortal cu două gloante, în 
timp ce cuplul princiar se întorcea de la o receptie la 
primăria oraşului. 

Atacul a fost, fără îndoială, fructul unui complot 
plănuit cu grijă. În timp ce se duceau spre primărie, 
arhiducele și consoarta lui scăpaseră de moarte ca 
prin urechile acului dintr-o primă tentativă de 


VP - 235 


asasinare. Un individ descris ca fiind un compozitor 
sârb, pe numele lui Nedeljko Cabrinovic, din Trebinje, 
un oraș garnizoană din extremitatea sudică a 
Herțegovinei, a aruncat o bombă spre mașina în care 
se aflau înalții oaspeți. Nu am primit multe amănunte 
despre acest prim atac. Se spune că arhiducele a 
azvârlit înapoi bomba, iar aceasta a explodat în 
spatele mașinii, rănind doi însoțitori ai cuplului princiar 
și șase persoane din rândul privitorilor. 

Autorul celui de-al doilea atentat este, după cât se 
pare, un locuitor din Grahovo, în Bosnia. Nu avem încă 
nicio informație despre rasa ori religia lui. Se 
presupune că face parte din populația sârbă sau 
ortodoxă din Bosnia. 

Ambii criminali au fost arestați imediat, fiind cu greu 
salvați de la linșare. 

În timp ce această tragedie se petrecea în capitala 
Bosniei, bătrânul împărat Franz Joseph plecase de la 
Viena, îndreptându-se spre reședința lui de vară de la 
Bad Ischl. Fusese întâmpinat cu entuziasm de locuitorii 
Vienei și primit cu și mai mare entuziasm de cei din 
Bad Ischl. 


Felix era în culmea uluirii. Era mai mult decât încântat că 
fusese ucis încă un parazit aristocrat bun de nimic, că tirania 
mai primise o lovitură; și îi era rușine că un băiat de liceu fusese 
în stare să-l ucidă pe moștenitorul tronului Austro-Ungariei, pe 
când el, Felix, eșuase în repetate rânduri să omoare un prinţ rus. 
Însă ceea ce îl preocupa în cel mai înalt grad era schimbarea 
hărţii politice mondiale, care, cu siguranţă, urma să survină. 
Austro-ungarii, susținuți de germani, se vor răzbuna pe Serbia. 
Rușii vor protesta. Oare rușii vor mobiliza armata? Dacă erau 
siguri că vor primi sprijinul Marii Britanii, probabil că o vor face; 
și dacă germanii își mobilizau armata, nimeni nu-i va mai putea 
opri pe generalii lor să plece la război. 

Descifra sârguincios engleza chinuită din celelalte știri de pe 
aceeași pagină, care aminteau tot despre asasinat. Erau relatări 
cu titluri precum RAPORT OFICIAL DESPRE CRIMA, IMPARATUL 
AUSTRO-UNGARIEI ȘI ȘTIREA DESPRE ASASINAT, TRAGEDIA UNEI 
CASE REGALE ȘI SCENA CRIMEI (de la corespondentul nostru 


VP - 236 


oficial). Erau o grămadă de tâmpenii despre cât de șocați, de 
oripilaţi și de îndurerați erau cu toţii; plus asigurări repetate că 
nimeni nu trebuia să se alarmeze fără rost și că, oricât ar fi fost 
de tragic, asasinatul n-ar fi avut mare importanţă pentru Europa 
- sentimente pe care Felix începuse deja să le recunoască, tipice 
pentru The Times. Ziarul i-ar fi descris și pe cei patru călăreţi ai 
Apocalipsei ca pe niște conducători puternici care făceau tot 
binele pentru stabilitatea situației internaţionale. 

Până în acel moment, nu se pomenea nimic despre represalii 
din partea Austro-Ungariei, însă ele nu aveau să întârzie, Felix 
era sigur de asta. Și pe urmă... 

Pe urmă se va declanșa războiul. 

„Rusia nu are, de fapt, niciun motiv să intre în război, medită 
Felix furios. Și nici Anglia. În definitiv, Franţa și Germania sunt 
singurele țări beligerante: francezii așteaptă încă din 1871 
ocazia să-și ia înapoi teritoriile pierdute, Alsacia și Lorena, în 
timp ce generalii germani consideră că Germania va rămâne o 
putere de mâna a doua dacă nu va începe să-și pună cizma 
peste tot. Ce ar putea să împiedice intrarea în război a Rusiei? 
Un conflict cu aliaţii ei. Ce-ar putea provoca un conflict între 
Rusia și Anglia? Uciderea lui Orlov. Dacă asasinatul de la 
Sarajevo poate duce la izbucnirea unui război, un alt asasinat la 
Londra poate opri războiul. lar Charlotte poate să-l găsească pe 
Orlov”. 

Ostenit, Felix își îndreptă din nou gândurile spre dilema care îl 
chinuise în ultimele patruzeci și opt de ore. Oare moartea 
arhiducelui schimbase ceva? Asta îi dădea dreptul să profite de 
o tânără? 

Aproape că se făcuse ora deschiderii la baia municipală. 
Câteva femei cu legături de rufe de spălat în mână se 
adunaseră în faţa ușii. Felix își împături ziarul și se ridică. 

Știa că se va folosi de Charlotte. Nu rezolvase dilema - pur și 
simplu, hotărâse ce va face. | se părea că întreaga lui viață avea 
ca scop uciderea lui Orlov. Exista o direcţie în pașii pe care îi 
făcea ca să-și atingă scopul și nu putea fi deturnat de la ea, nici 
măcar știind că viaţa îi fusese întemeiată pe o greșeală. 

Biata Charlotte! 

Ușile se deschiseră și Felix intră în baia municipală ca să se 
spele. 


VP - 237 


Charlotte plănuise totul. Programase prânzul la ora unu, când 
nu aveau oaspeți la masă. La două și jumătate, mama va fi în 
camera ei, ca să-și facă siesta. Și ea va putea pleca pe furiș de 
acasă la timp ca să se întâlnească la ora trei cu Felix. Vor 
petrece împreună o oră. Pe la patru și jumătate se va întoarce 
acasă, în salonul de dimineaţă, spălată și cu rochia schimbată, 
pregătită să toarne ceaiul și să primească vizitatorii împreună cu 
mama. 

Numai că lucrurile nu se vor desfășura așa. La ora 
douăsprezece, mama îi dădu peste cap tot planul, anunţând-o: 

— A, am uitat să-ţi spun: luăm prânzul la ducesa de 
Middlesex, la ea acasă, în Grosvenor Square. 

— Vai, zise Charlotte, nu prea am deloc chef de un prânz 
festiv. 

— Ei, nu fi prostuţă, o să te distrezi de minune. 

„N-am zis ce trebuia, chibzui Charlotte de îndată. Ar fi trebuit 
să spun că mă doare înfiorător capul și că nu am cum să merg. 
N-am avut deloc tragere de inimă. Aș fi putut s-o mint dacă aș fi 
știut dinainte, dar nu pot s-o fac așa, fără nicio pregătire”. 

— Imi pare rău, mamă, nu vreau să merg, încercă ea din nou. 

— Ba o să mergi, și gata cu prostiile, replică mama. Vreau ca 
ducesa să te cunoască mai bine - e, într-adevăr, foarte 
folositoare. Și o să fie și marchizul de Chalfont. 

Prânzurile festive începeau, de obicei, la ora unu și se 
terminau după trei. „Aș putea să ajung acasă pe la trei și 
jumătate și să mă duc la Galeria Naţională la patru, se gândi 
Charlotte; dar la ora aceea, el o să fie deja plecat și, chiar dacă 
o să mă aștepte, va trebui să plec înapoi imediat, ca să ajung 
acasă la ceai. Vreau să discut cu el despre asasinat: abia aștept 
să aud ce părere are. Nu am chef să iau prânzul cu ducesele 
acelea bătrâne și...” 

— Cine e marchizul de Chalfont? 

— ÎI cunoşti, e Freddie, draga mea. E încântător, nu crezi? 

— A, el. Încântător? N-am observat. 

„Aș putea să scriu un bilet, să precizez că adresa e în Camden 
Town și să-l las pe masa din hol înainte să plec, ca să-l ducă 
valetul la poștă; dar Felix nu locuiește acolo, de fapt, și oricum, 
n-o să primească biletul până la trei”. 

— Ei bine, azi o să-l observi. Mi s-a părut că l-ai vrăjit. 

— Pe cine? 


VP - 238 


— Pe Freddie. Charlotte, trebuie să acorzi un pic de atenţie 
unui tânăr când se arată interesat de tine. 

Deci de asta era atât de înverșunată în legătură cu prânzul 
acela. 

— Ei, mamă, nu fi prostuţă... 

— Ce-i așa de prostesc în legătură cu asta? întrebă mama cu 
exasperare în glas. 

— Abia dacă am schimbat trei vorbe cu el. 

— Atunci, înseamnă că nu a fost vrăjit de conversaţia ta. 

— Te rog! 

— Bine, n-o să te tachinez. Du-te să te schimbi! Pune-ţi rochia 
crem cu dantelă maronie, se potrivește cu tenul tău. 

Charlotte se dădu bătută și plecă în camera ei. „Probabil că ar 
trebui să fiu flatată în legătură cu Freddie, își spuse ea în timp 
ce-și scotea rochia. De ce nu mă interesează niciunul dintre 
tinerii ăștia? Poate că încă nu sunt deloc pregătită pentru așa 
ceva. In clipa asta, sunt multe alte lucruri care mă preocupă. La 
micul dejun, tata a zis că o să fie război, din cauza uciderii 
arhiducelui. Dar fetele n-ar trebui să fie prea interesate de astfel 
de lucruri. Cel mai înalt scop al meu ar trebui să fie să mă 
logodesc până la sfârșitul primului meu Sezon - Belinda așa 
gândește. Insă nu sunt toate fetele ca Belinda; numai când mă 
gândesc la sufragete!” 

Se îmbrăcă și apoi cobori scările. Se așeză, schimbând câteva 
vorbe cu mama în timp ce aceasta bea un pahar de cherry- 
brandy, pe urmă plecară spre Grosvenor Square. 

Ducesa era o femeie supraponderală, de vreo șaizeci de ani; o 
făcea pe Charlotte să se gândească la o corabie veche din lemn, 
care putrezea sub un strat nou de vopsea. Prânzul era o 
adevărată cotcodăceală de găini. „Dacă ar fi o piesă de teatru, 
reflectă Charlotte, am avea aici un poet cu privire sălbatică, un 
ministru din Cabinet, discret, un bancher evreu cultivat, un prinţ 
al Coroanei și cel puţin o femeie remarcabil de frumoasă”. De 
fapt însă, singurii bărbaţi prezenţi, în afară de Freddie, erau un 
nepot al ducesei și un parlamentar conservator. Fiecare dintre 
femeile de faţă era prezentată ca fiind soţia unuia sau a altuia. 
„Dacă o să mă mărit vreodată, chibzui Charlotte, o să insist să 
fiu prezentată ca eu însămi, nu ca soţia cuiva”. 

Evident, pentru ducesă era foarte greu să dea petreceri 
interesante, întrucât foarte mulţi oameni erau ţinuţi departe de 


VP - 239 


casa ei: toţi liberalii, toţi evreii, oricine se ocupa cu comerțul, 
oricine apărea pe scenă, toţi cei care divorţau și toţi care, la un 
moment sau altul, se ridicaseră împotriva ideilor ducesei despre 
ce era corect. Asta îi reducea prietenii la un cerc extrem de 
plictisitor. 

Subiectul preferat de discuţie al ducesei era legat de ceea ce 
ducea ţara la ruină. Principalii candidaţi erau subversiunea (prin 
Lloyd George și Churchill),  vulgaritatea (Diaghilev și 
postimpresioniști) și impozitele prea mari (un șiling și trei pence 
pentru o liră). 

Insă în acea zi, ruinarea Angliei trecuse pe locul doi, după 
moartea arhiducelui. Parlamentarul conservator explică doct, cu 
o încetineală oarecum plicticoasă, de ce nu va fi război. Soţia 
unui ambasador sud-american spuse, cu o voce de fetiță care o 
înfurie pe Charlotte: 

— Nu pricep de ce nihiliștii ăștia vor să arunce bombe și să 
omoare oameni. 

Ducesa avea un răspuns pentru asta. Doctorul ei îi explicase 
că toate sufragetele sufereau de o boală de nervi, cunoscută în 
știința medicinei ca isterie; și după părerea ei, revoluționarii 
sufereau de echivalentul masculin al acestei boli. 

Charlotte, care citise The Times în timpul dimineţii de la prima 
pagină până la ultima, interveni: 

— Pe de altă parte, poate că sârbii, pur și simplu, nu vor să fie 
conduși de Austro-Ungaria. 

Mama o pironi cu o privire furioasă și toţi se uitară o clipă la 
ea ca la o nebună de legat, pe urmă o ignorară. 

Freddie stătea lângă ea. Chipul lui rotund părea mereu un pic 
lucios. | se adresă pe un ton scăzut: 

— Ei da, chiar că spui lucruri dintre cele mai revoltătoare. 

— Ce-a fost așa revoltător în ce-am zis? întrebă Charlotte. 

— Ei bine, voiam să precizez că oricine ar crede că ești de 
acord ca oamenii să-i împuște pe arhiduci. 

— Cred că, dacă austro-ungarii ar încerca să cucerească 
Anglia, și tu ai împușca arhiduci, nu-i așa? 

— Eşti nepreţuită, replică Freddie. 

Charlotte îi întoarse spatele. Incepea să se simtă de parcă și- 
ar fi pierdut glasul: nimeni nu părea să audă nimic din ceea ce 
spunea. lar asta o enerva la culme. 

Intre timp, ducesa începuse să-și intre în mână. Clasele de jos 


VP - 240 


sufereau de lenevie, spunea ea. Charlotte se gândi: „Tocmai tu, 
care n-ai muncit nicio zi în toată viaţa ta!” „Sigur, am auzit că în 
zilele noastre fiecare muncitor are câte un băiat care-i cară lada 
cu scule: fără îndoială, un bărbat își poate duce singur uneltele”, 
zicea ducesa, în timp ce un valet îi întindea o tavă din argint cu 
cartofi fierți. Pe când își înmuia buzele în alt treilea pahar de vin 
dulce, adăugă că lucrătorii beau atât de multă bere la mijlocul 
zilei, încât după-amiaza nu mai erau în stare să muncească. 
„Oamenii de azi vor să fie cocoloșiţi, continuă ea, în vreme ce 
trei valeți și două servitoare luau de pe masă al treilea fel de 
mâncare și-l serveau pe al patrulea. Nu e treaba guvernului să 
le dea săracilor asigurări medicale și pensii. Sărăcia îi îndeamnă 
pe cei din clasa de jos să facă economii, iar asta e o virtute, 
declară ea la sfârșitul unei mese din care o familie de zece 
suflete din clasa de jos s-ar fi hrănit două săptămâni la rând. 
Oamenii trebuie să se bazeze numai pe forțele lor”, încheie ea în 
vreme ce majordomul o ajuta să se ridice de la masă și să se 
ducă în salon. 

La momentul acela, Charlotte mocnea deja de furie înăbușită. 
Cine putea să-i condamne pe revoluționari dacă omorau creaturi 
precum ducesa? 

Freddie îi întinse o ceașcă de cafea și zise: 

— Ea este un minunat bătrân războinic, nu-i așa? 

— Nu prea, mi se pare că e cea mai rea babă pe care am 
cunoscut-o vreodată. 

Pe chipul rotund al lui Freddie apăru o expresie de parcă s-ar 
fi ascuns ca să nu fie recunoscut într-o conspirație: 

— Ssst! murmură el. 

„Măcar așa, reflectă Charlotte, n-o să poată spune nimeni că-i 
dau speranţe.” 

Ceasul de pe poliţa șemineului bătu ora trei, cu un clinchet de 
clopoței. Charlotte avea impresia că era la pușcărie. Probabil că 
Felix o aștepta deja pe trepte la Galeria Naţională. Trebuia să 
plece de la ducesă. Se gândea: „Ce fac aici, când aș putea să-mi 
petrec timpul cu cineva care vorbește cu cap?” 

Parlamentarul conservator spunea: 

— Trebuie să mă întorc la parlament. 

Soţia lui se ridică să plece împreună cu el și Charlotte văzu în 
asta ocazia potrivită pe care o aștepta. Se apropie de soţie și i 
se adresă în șoaptă: 


VP - 241 


— AȘ putea merge cu dumneavoastră? Probabil că o să treceţi 
pe lângă casa mea în drum spre Westminster. 

— Bineînţeles, lady Charlotte, răspunse femeia. 

Mama se întreținea cu ducesa. Charlotte le întrerupse și 
repetă povestea cu durerea de cap. 

— Știu că mama ar dori să mai rămână, așa că o să plec cu 
doamna Shakespeare. Vă mulțumesc pentru prânzul minunat, 
Înălţimea Voastră. 

Ducesa înclină din cap cu un gest regesc. 

„M-am descurcat destul de bine”, se gândi Charlotte în timp 
ce ieșea din sală, coborând scările. 

Îi dădu adresa vizitiului familiei Shakespeare și adăugă: 

— Nu trebuie să intri în curte, oprește-te în faţă! 

Pe drum, doamna Shakespeare o sfătui să ia o linguriţă de 
laudanum ca să-i treacă migrena. 

Vizitiul făcu așa cum îi ceruse și la ora trei și douăzeci 
Charlotte se afla pe trotuar, în fața casei ei, uitându-se după 
trăsura care se îndepărta. Apoi, în loc să intre în casă, se 
îndreptă spre Trafalgar Square. 

Ajunse fix la trei și jumătate și urcă în grabă scările care 
duceau la Galeria Naţională. Nu-l vedea nicăieri pe Felix. „A 
plecat, își zise ea; după toate astea”. Pe urmă însă, el își făcu 
apariţia de după una dintre coloanele masive, ca și cum ar fi 
stat jos așteptând-o; era așa de încântată că-l vedea, încât îi 
venea să-l sărute. 

— Îmi pare rău că v-am lăsat să așteptați, îi spuse Charlotte în 
timp ce dădeau mâna. Am fost nevoită să iau parte la un dejun 
absolut îngrozitor. 

— N-are importanţă, acum că aţi ajuns. 

El zâmbea, dar forţat, ca o persoană ce îl salută pe dentistul 
care o să-i scoată un dinte, îi trecu prin minte lui Charlotte. 

Intrară. Ei îi plăcea enorm muzeul răcoros și tăcut, cu cupolele 
din sticlă și coloane din marmură, cu podele cenușii și pereți 
crem, pe care picturile ieșeau în evidenţă prin culoare, 
frumuseţe și pasiune. 

— Bine măcar că părinţii mei m-au învățat să mă uit la picturi. 

El își întoarse ochii trişti și negri spre ea. 

— O să fie război. 

Dintre toți cei care vorbiseră în acea zi despre posibilitatea 
asta, numai Felix și tatăl păreau să fie emotionati de 


VP - 242 


declanșarea războiului. 

— Și tata zice la fel. Dar nu pricep de ce. 

— Atât Franța, cât și Germania consideră că o să câștige 
foarte mult în urma războiului. Austro-Ungaria, Rusia și Anglia s- 
ar putea să fie prinse în vârtejul ăsta. 

Treceau de la o sală la alta. Felix nu părea interesat de 
tablouri. 

— De ce sunteți atât de îngrijorat? îl întrebă Charlotte. Veti fi 
nevoit să vă înrolați? 

— Sunt prea în vârstă. Dar mă gândesc la toate milioanele de 
băieți ruși nevinovaţi luaţi de la țară, care o să fie schilodiţi, 
orbiţi sau omorâţi pentru o cauză pe care nu o pricep și de care 
nu le-ar păsa nici dacă ar înţelege-o. 

Charlotte estimase întotdeauna că războaiele înseamnă că 
oamenii se omoară unii pe alţii, însă Felix părea să considere că 
oamenii sunt omorâţi de război. Ca de obicei, îi arăta lucrurile 
într-o nouă perspectivă. 

— Nu m-am gândit niciodată așa. 

— Nici contele de Walden nu s-a gândit niciodată așa. De asta 
o să permită ca războiul să înceapă. 

— Sunt sigură că tata nu ar lăsa ca lucrul acesta să se 
întâmple dacă ar putea... 

— Vă înșelaţi, o întrerupse Felix. El contribuie la declanșarea 
lui. 

Charlotte se încruntă, nedumerită. 

— Ce vreţi să sugerați? 

— De asta se află aici prinţul Orlov. 

Nedumerirea ei spori și mai mult. 

— De unde știți despre Alexei? 

— Știu mai multe despre asta decât dumneavoastră. Poliţiștii 
au spioni printre anarhiști, dar și anarhiștii au spioni printre 
spionii poliţiei. Aflăm cum stau lucrurile. Walden și Orlov 
negociază un tratat al cărui efect va fi să arunce Rusia în război 
de partea Marii Britanii. 

Charlotte deschisese gura să declare că tatăl ei n-ar face așa 
ceva, când își dădu seama că Felix avea dreptate. Așa se 
explicau unele dintre replicile schimbate între tatăl ei și Alexei 
pe când cel din urmă locuia la ei acasă; așa se explica și faptul 
că tatăl își șocase prietenii pentru că stătea la discuţii cu liberali 
precum Churchill. 


VP - 243 


— De ce ar face asta? întrebă ea. 

— Mă tem că nu-i pasă câţi țărani ruși o să moară, atâta 
vreme cât Anglia își păstrează dominaţia asupra Europei. 

„Da, așa e, tata ar vedea lucrurile în felul ăsta”, chibzui ea. 

— E îngrozitor. De ce nu le spuneți asta oamenilor? Dezvăluiţi- 
le tot adevărul, strigaţi-l în gura mare de pe acoperișuri! 

— Și cine m-ar asculta? 

— Cei din Rusia n-ar asculta? 

— Ar face-o, dacă aș găsi un mod dramatic de a le aduce 
lucrurile astea la cunoștință. 

— Cum ar fi? 

Felix o ţintui cu privirea. 

— Cum ar fi să-l răpesc pe prinţul Orlov. 

Vorbele lui erau atât de înfiorătoare, încât ea izbucni în râs, 
dar se opri la fel de brusc precum începuse. Îi trecu prin minte 
că poate el juca un joc, prefăcându-se ca să demonstreze ceva; 
însă îi văzu expresia feţei și înțelese că era cum nu se putea mai 
serios. Și, pentru prima dată, își puse întrebarea dacă omul se 
afla în toate minţile. 

— Doar nu vorbiţi serios, zise ea băânuitoare. 

— Credeţi că sunt nebun? întrebă el zâmbind stânjenit. 

Ea știa că nu era. Clătină din cap. 

— Sunteţi omul cel mai sănătos la minte pe care l-am 
cunoscut vreodată. 

— Atunci, haideţi să ne așezăm și o să vă explic. 

Charlotte se lăsă condusă spre o bancă. 

— Țarul nu are încredere în englezi, deoarece ei permit ca 
refugiații politici, cum sunt eu, să vină în Anglia. Dacă unul 
dintre noi l-ar răpi pe nepotul lui preferat, ar fi un mare scandal 
și nu ar mai putea fi siguri că o să-și dea sprijin unii altora în 
război. Și, când rușii o să afle ce încerca Orlov să le facă, o să fie 
atât de furioși, încât ţarul n-o să mai fie în stare să-i trimită la 
război. Înţelegeţi? 

În timp ce vorbea, Charlotte îl scruta atentă. Era liniștit, 
vorbea chibzuit; părea doar puţin încordat. In ochii lui nu se 
zărea licărirea nebunească a fanatismului. Tot ce spunea era 
logic, dar era ca logica dintr-o poveste - un lucru decurgea din 
altul, totuși părea să fie o poveste despre o altă lume, nu despre 
cea în care trăia ea. 

— Înţeleg, dar nu puteţi să-l răpiți pe Alexei, e un om atât de 


VP - 244 


drăguţ! 

— Omul ăsta drăguţ o să trimita la moarte un milion de alţi 
oameni drăguți dacă i se permite s-o facă. Asta este ceva real, 
Charlotte, nu ca bătăliile din aceste tablouri cu zei și cai. Walden 
și Orlov discută despre război - bărbaţi spintecându-se cu 
săbiile, băieţi cărora obuzele tunurilor le aruncă picioarele în 
aer, oameni sângerând și dându-și duhul pe câmpuri înnoroite, 
urlând de durere, fără ca nimeni să-i ajute. Jumătate din 
nefericirea din lume e provocată de tineri drăguţi, la fel ca 
Orlov, care cred că au dreptul să pună la cale războaie între 
naţiuni. 

Charlotte fu izbită de un gând înspăimântător. 

— Aţi mai încercat o dată să-l răpiți. 

El dădu din cap. 

— În parc. Eraţi în trăsură. Lucrurile n-au decurs tocmai bine. 

— Oh, Doamne! 

Simţea că-i venea rău. O cuprinsese depresia. 

EI îi luă mâna. 

— Știţi că am dreptate, nu-i așa? 

Ei i se părea că el chiar avea dreptate. Lumea lui era cea 
reală: ea era cea care trăia într-o poveste. În ţara poveștilor, 
debutantele în societate, în rochii albe, erau prezentate regelui 
și reginei, iar prinţul pleca la război, contele era bun cu servitorii 
care îl iubeau cu toţii, și ducesa era o bătrână doamnă demnă, 
și nu existau lucruri precum contactul sexual. În lumea reală, 
copilul lui Annie se născuse mort pentru că mama o concediase 
fără să-i dea nicio recomandare, o mamă în vârstă de 
treisprezece ani era condamnată la moarte fiindcă-și lăsase 
copilul să moară, oamenii dormeau pe străzi deoarece nu aveau 
case, existau ferme pentru copii, ducesa era o cotoroanță 
bătrână și un bărbat care rânjea, în costum de tweed, îi dăduse 
lui Charlotte un pumn în stomac în faţa Palatului Buckingham. 

— Știu că aveți dreptate, îi spuse lui Felix. 

— Asta e foarte important, replică el. Întrucât aveţi în mână 
cheia pentru a rezolva totul. 

— Eu? Oh, nu! 

— Am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

— Nu, vă rog să nu spuneţi asta! 

— Știţi, nu reușesc să-l găsesc pe Orlov. 

„Nu-i corect, medita ea; totul s-a întâmplat prea repede”. Se 


VP - 245 


simţea îngrozitor, prinsă într-o capcană. Voia să-l ajute pe Felix, 
înţelegea cât era de important, însă Alexei era vărul ei și fusese 
oaspete în casa lor - cum putea să-l trădeze? 

— O să mă ajutaţi? insistă Felix. 

— Nu știu unde se află Alexei, răspunse ea evaziv. 

— Dar puteți afla. 

— Da. 

— O s-o faceți? 

— Nu știu, suspină ea. 

— Charlotte, trebuie. 

— Ba nu trebuie nimic! se revoltă ea. Toată lumea îmi spune 
ce trebuie să fac - credeam că aveți ceva mai mult respect 
pentru mine! 

El păru descurajat. 

— Aș fi vrut să nu fiu nevoit să vă cer asta. 

Ea îi strânse mâna. 

— O să mă gândesc la asta. 

El deschise gura să protesteze, însă Charlotte îi puse un deget 
pe buze ca să-l oprească. 

— Va trebui să vă mulțumiți cu atât. 

e 

La şapte și jumătate, Walden ieși în mașina marca 
Lanchester, îmbrăcat în costum de seară și cu pălărie de 
mătase. Se deplasa numai cu mașina: dacă apărea vreo 
urgență, era mai rapidă și mai manevrabilă decât o trăsură. 
Pritchard conducea, cu un revolver sub haină. Se părea că viaţa 
civilizată luase sfârșit. 

Mașina opri în Downing Street, la numărul 10, la intrarea din 
spate. In acea după-amiază, Cabinetul se întrunise ca să discute 
despre înțelegerea la care lucrase Walden împreună cu Orlov. Și 
Walden urma să afle dacă erau sau nu de acord cu ea. 

Fu poftit într-o micuță sală de mese. Churchill era deja acolo, 
împreună cu Asquith, prim-ministrul. Cei doi beau cherry- 
brandy, sprijinindu-se de bufet. Walden dădu mâna cu 
premierul. 

— Ce mai faceţi, domnule prim-ministru? 

— Mă bucur că aţi venit, lord Walden. _ 

Asquith avea părul argintiu și era ras cu grijă. In creţurile de la 
ochi i se citea veselia, dar avea gura mică, buzele strânse, cu o 
expresie de încăpățânare, pe când bărbia îi era mare și pătrată. 


VP - 246 


Lui Walden i se părea că recunoștea la el o urmă de accent de 
Yorkshire, care supraviețuise școlii City of London și Colegiului 
Balliol de la Oxford. Avea un cap neobișnuit de mare, în care se 
spunea că se afla un creier funcționând cu precizia unei mașini. 
„Dar, în general, se gândi Walden, oamenii cred mereu că prim- 
miniștrii au mai multă minte decât în realitate”. 

— Din păcate, (Cabinetul nu va adopta propunerea 
dumneavoastră, începu Asquith. 

Walden se pleoști. 

— De ce nu? întrebă el în grabă, ca să-și ascundă 
dezamăgirea. 

— Opoziția a venit, în principal, de la Lloyd George. 

Walden se uită la Churchill, ridicând din sprâncene. 

— Probabil credeaţi, așa cum crede toată lumea, că L.G. și cu 
mine votăm la fel în toate privinţele, încuviinţă Prim-Lordul 
Amiralității. Acum știți că nu e așa. 

— Care este obiecţia lui? 

— O problemă de principiu, răspunse Churchill. Spune că dăm 
Balcanii de la unii la alţii ca pe o cutie de ciocolată: poftim, 
servește-te, alege-ţi aroma preferată, Tracia, Bosnia, Bulgaria, 
Serbia. Și ţările mici au drepturi, așa zice el. Așa se întâmplă 
dacă are un galez în Cabinet. Un galez care mai e și avocat, nici 
nu știu care e mai rău. 

Dezinvoltura cu care vorbea îl călca pe nervi pe Walden. 
„Proiectul ăsta îi aparține tot atât de mult cât și mie, reflectă el. 
De ce nu e la fel de dezamăgit ca mine?” 

Se așezară să cineze. Majordomul îi servea. Asquith mâncă 
foarte cumpătat. „Churchill bea prea mult”, se gândea Walden. 
Cât despre el, era posomorât, blestemându-l în minte pe Lloyd 
George la fiecare îmbucătură. 

— Trebuie să semnăm acest tratat, după cum știți, zise 
Asquith la sfârșitul felului întâi. Mai devreme sau mai târziu, o să 
înceapă războiul între Germania și Franţa; și dacă rușii stau 
deoparte, Germania o să cucerească Europa. Nu putem să 
permitem una ca asta. 

— Ce trebuie făcut pentru ca Lloyd George să se 
răzgândească? 

Asquith schiță un zâmbet. 

— Dacă aș avea o liră pentru fiecare moment în care mi s-a 
pus întrebarea asta, aș fi un om bogat. 


VP - 247 


Majordomul le servi friptură de prepeliţă și le turnă un vin 
roșu de Porto. 

— Trebuie să venim cu o propunere modificată, zise Churchill, 
la care L.G. să nu mai aibă obiecţii. 

Tonul nepăsător al Prim-Lordului Amiralității îl scoase din 
pepeni pe Walden. 

— Știţi cum nu se poate mai bine că nu-i așa de simplu, 
replică el tăios. 

— Nu e, într-adevăr, zise Asquith pe un ton blând. Dar tot 
trebuie să încercăm. Tracia să fie o ţară independentă, aflată 
sub protectorat rusesc, ceva de genul ăsta. 

— Mi-am petrecut ultima lună tot înlăturând obiecţii, remarcă 
Walden pe un ton obosit. 

— Dar uciderea bietului Franz Ferdinand schimbă cu totul 
lucrurile, continuă Asquith. Acum, că Austro-Ungaria devine iar 
agresivă în Balcani, rușii au nevoie mai mult ca oricând să pună 
mâna pe zona aceea, pe care, în principiu, noi încercăm să le-o 
dăm. 

Walden își lăsă dezamăgirea deoparte și începu să gândească 
structural, să improvizeze constructiv. 

— Ce ziceţi de Constantinopol? sugeră el după câteva clipe. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Dacă le-am oferi rușilor Constantinopolul, Lloyd George ar 
avea ceva de obiectat față de asta? 

— Ar putea afirma că e ca și cum le-am da republicanilor 
irlandezi orașul Cardiff, răspunse Churchill. 

Walden îl ignoră, uitându-se la Asquith, care lăsă jos cuțitul și 
furculița. 

— Bine. Acum că și-a impus principiul, s-ar putea să vrea să 
demonstreze cât poate fi de rezonabil când i se oferă un 
compromis. Cred că ar putea să fie de acord cu asta. Dar o să 
fie de ajuns pentru ruși? 

Walden nu era sigur de asta, însă ideea cea nouă îl făcuse să 
se înflăcăreze din nou. 

— Dacă i-o puteți vinde lui Lloyd George, pot și eu să i-o vând 
lui Orlov, spuse el cu însufleţire. 

— Splendid! se bucură Asquith. Acum, spuneţi-mi, ce-i cu 
anarhistul ăla? 

Lui Walden îi dispăru optimismul. 

— Oamenii fac tot posibilul să-l apere pe Alexei, dar situaţia 


VP - 248 


rămâne foarte îngrijorătoare. 

— Cred că Basil Thomson e un tip capabil. 

— E excelent, zise Walden. Mă tem însă că Felix ar putea să 
fie și mai bun. 

— Nu cred că ar trebui să-l lăsăm pe individul ăsta să ne 
sperie..., interveni Churchill. 

— Domnii mei, eu sunt speriat, îl întrerupse Walden. Felix ne- 
a scăpat de trei ori printre degete: ultima dată, aveam treizeci 
de polițiști pregătiţi să-l aresteze. Acum nu știu cum ar putea 
ajunge la Alexei, dar faptul că nu cred că ar putea nu înseamnă 
că el nu e în stare să găsească o cale. Și știm ce-o să se 
întâmple dacă Alexei e ucis: alianţa cu Rusia se va destrăma. 
Felix e omul cel mai periculos din Anglia. 

Asquith dădu aprobator din cap, cu chipul sumbru. 

— Dacă sunteţi mai puţin satisfăcut de protecţia de care are 
parte Orlov, vă rog să luaţi direct legătura cu mine. 

— Vă mulțumesc. 

Majordomul îi oferi un trabuc lui Walden, însă el simţea că 
terminase discuţiile. 

— Viaţa merge mai departe, spuse el, și acum trebuie 
neapărat să trec pe la doamna Glenville. O să-mi fumez trabucul 
acolo. 

— Să nu le spuneţi unde aţi cinat, chicoti Churchill zâmbind. 

— Nici n-aș îndrăzni, pentru că n-ar mai vorbi niciodată cu 
mine. 

Și, terminându-și vinul de Porto, Walden se ridică în picioare. 

— Când o să-i faceţi noua propunere lui Orlov? întrebă 
Asquith. 

— O să mă duc chiar mâine-dimineaţă cu mașina în Norfolk. 

— Splendid! 

Majordomul îi aduse lui Walden pălăria și mănușile, iar el își 
luă rămas-bun. 

Pritchard stătea în faţa porţii dinspre grădină, discutând cu 
polițistul de serviciu. 

— Ne întoarcem acasă, îl anunţă Walden. 

Acţionase cam superficial, se gândi el pe drum. Promisese că-l 
va face pe Alexei să accepte planul cu Constantinopolul, dar în 
momentul acela nu mai era prea sigur. Era îngrijorător. Prin 
urmare, se apucă să repete în minte cuvintele pe care avea să 
le spună a doua zi. 


VP - 249 


Ajunse însă acasă înainte să facă vreun progres. 

— O să avem nevoie din nou de mașină peste câteva minute, 
Pritchard. 

— Prea bine, milord. 

Walden intră în casă și se duse sus să se spele pe mâini. Pe 
culoar se întâlni cu Charlotte. 

— Mama e gata? o întrebă el. 

— Da, în câteva minute. Cum merge cu politica? 

— Încet. 

— De ce te-ai băgat așa, deodată, din nou în toate astea? 

— Pe scurt, ca să împiedicăm Germania să cucerească 
Europa, zâmbi el. Dar nu-ţi frământa căpșorul drăguţ cu așa 
ceva... 

— Nu mi-l frământ. Până la urmă, pentru numele lui 
Dumnezeu, unde l-ai ascuns pe vărul Alexei? 

El şovăi. Nu era nimic rău dacă ea știa; cu toate acestea, dacă 
știa, era posibil să dezvăluie secretul din greșeală. Era mai bine 
pentru ea să nu știe nimic. 

— Dacă te întreabă cineva, o sfătui el, spune că nu știi. 

Apoi, cu un zâmbet, se duse în camera lui. 

e 

În unele momente, farmecul vieții englezeşti pălea pentru 
Lydia. 

De obicei, îi plăceau întrevederile. Câteva sute de oameni se 
întâlneau acasă la cineva ca să nu facă nimic. Nu se dansa, nu 
se lua masa, nu se jucau cărți. Dădeai mâna cu gazda, beai un 
pahar de șampanie și te plimbai printr-o casă mare trăncănind 
cu prietenii și admirând hainele celor prezenți. În acea zi însă o 
izbise inutilitatea acestui lucru și nemulțumirea ei luă forma 
dorului de Rusia. Simţea că în ţara aia femeile frumoase erau, 
cu siguranţă, și mai rapitoare, intelectualii mai puţin politicoși, 
conversațiile mai profunde, aerul serii nu la fel de încărcat de 
miresme și îmbietor. De fapt, era mult prea îngrijorată - pentru 
Stephen, Felix și Charlotte - ca să se poată bucura de contactul 
cu oamenii. 

Urcă scara monumentală, flancată de Stephen și de Charlotte. 
Doamna Glenville îi admiră colierul cu diamante, apoi intrară. 
Stephen le părăsi, ducându-se să stea de vorbă cu unul dintre 
prietenii lui din Camera Lorzilor. Lydia îl auzi spunând „o 
propunere de lege, un amendament” și nu mai ascultă. Se 


VP - 250 


plimbau încoace și-ncolo prin mulţime, zâmbind și salutând. 
Lydia se tot gândea: „Ce caut, oare, aici?” 

— Apropo, mamă, unde a plecat Alexei? întrebă Charlotte. 
__— Nu știu, draga mea, răspunse Lydia cu mintea în altă parte. 
Intreabă-l pe tatăl tău! Bună seara, Freddie! 

Freddie era interesat să discute cu Charlotte, nu cu Lydia. 

— M-am gândit la ce ai spus la prânz, începu el. Am hotărât 
că diferenţa este că noi suntem englezi. 

Lydia plecă de lângă ei la auzul acestor cuvinte. „Pe vremea 
mea, se gândi ea, discuţiile despre politică, fără îndoială, nu 
erau deloc o cale de a cuceri un bărbat; dar poate că lucrurile s- 
au schimbat. Incepe să pară că Freddie o să fie interesat de 
toate subiectele pe care vrea Charlotte să le abordeze. Mă 
întreb dacă o să o ceară în căsătorie. Doamne, ce ușurare ar fi!” 

In prima dintre sălile în care avea loc recepţia, unde un 
cvartet de coarde cânta în surdină, se întâlni cu Clarissa, 
cumnata ei. Incepură să discute despre fiicele lor și Lydia se 
simţi ușurată în secret la aflarea veștii că și Clarissa era teribil 
de îngrijorată în privința Belindei. 

— Nu mă deranjează că-și cumpără haine ultimul răcnet în 
modă și că-și lasă gleznele la vedere, și nu m-ar deranja nici că 
fumează ţigări, numai să fie un pic mai discretă, zise Clarissa. 
Dar se duce în locurile cele mai îngrozitoare, să asculte 
orchestre de negri care cântă muzică de jazz, iar săptămâna 
trecută s-a dus la un meci de box! 

— Și însoțitoarea ei ce face? 

— l-am spus că poate să iasă fără însoţitoare dacă e cu fete 
pe care le cunosc, oftă Clarissa. Acum îmi dau seama că am 
comis o greșeală. Charlotte nu iese niciodată neînsoţită, 
bănuiesc. 

— In teorie, așa e, confirmă oarecum Lydia. Totuși e înfiorător 
de neascultătoare. Intr-o zi, a plecat pe furiș de acasă și s-a dus 
la o adunare a sufragetelor. 

Lydia nu se simţea în stare să-i dezvăluie Clarissei tot 
adevărul: „O adunare a sufragetelor” nu suna la fel de rău ca „o 
demonstraţie”. 

— Charlotte e interesată de lucruri cât se poate de nepotrivite 
pentru o doamnă, precum politica, adăugă ea. Nu știu de unde- 
și ia ideile. 

— Și eu am aceeași impresie, răspunse Clarissa. Belinda a 


VP - 251 


fost mereu crescută cu cea mai bună muzică, în societatea 
aleasă, înconjurată de cărţi, cu o guvernantă foarte strictă... așa 
că e normal să te întrebi de unde Dumnezeu îi vine preferința 
pentru ce e vulgar. Și cel mai rău e că nu reușesc s-o conving 
să-și dea seama că îmi fac griji pentru fericirea ei, nu pentru a 
mea. 

— Oh, nici nu știi cât mă bucur că te aud spunând asta! 
exclamă Lydia. Exact la fel mă simt și eu. Charlotte pare să 
creadă că e ceva prostesc sau fals în faptul că o protejăm. 
Trebuie să le mărităm cât mai repede, oftă din nou ea, înainte 
să-și facă vreun rău. 

— Absolut! Există vreun pretendent la mâna lui Charlotte? 

— Freddie Chalfont. 

— A, da, am auzit. 

— Pare doritor chiar și să discute cu ea despre politică. Mă 
tem însă că ea nu e prea interesată de el. Cu Belinda cum merg 
lucrurile? 

— La ea e exact pe dos. Îi plac toți. 

— Oh, Doamne, izbucni în râs Lydia și apoi se despărțiră. 

Se simţea ceva mai bine. În anumite privinţe, Clarissa, care 
era mamă vitregă, se confrunta cu o sarcină și mai grea decât a 
Lydiei. „Cred că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru multe”, 
reflectă ea. 

In următoarea cameră o găsi pe ducesa de Middlesex. La o 
astfel de petrecere, aproape toți invitaţii stăteau în picioare, 
însă ducesa, tipic pentru ea, se așeza și îi lăsa pe ceilalţi să vină 
la ea. Lydia se apropie chiar când lady Gay-Stephens se 
îndepărta. 

— Charlotte și-a revenit foarte bine, bănuiesc, după migrena 
pe care a avut-o, începu ducesa. 

— Da, într-adevăr; mulţumesc că vă arătaţi interesată. 

— Dar nu e doar interes, răspunse ducesa. Nepotul meu a 
văzut-o la Galeria Naţională la ora patru. 

Galeria Naţională! Pentru numele lui Dumnezeu, ce făcea 
acolo? lar plecase pe furiș! Lydia n-avea însă de gând ca ducesa 
să afle că fata ei se purta nepotrivit. 

— A fost mereu foarte împătimită după artă, zise ea, 
improvizând. 

— Era cu un bărbat, continuă ducesa. Cred că Freddie 
Chalfont are un rival. 


VP - 252 


„Uşuratica!” Lydia își ascunse furia. 

— Într-adevăr, zâmbi ea forțat. 

— Cine e? 

— Unul din grupul lor, răspunse Lydia disperată. 

— Ba nu, continuă ducesa cu un zâmbet răutăcios. Era un 
bărbat de vreo patruzeci de ani și purta o șapcă de tweed. 

— O șapcă de tweed?! 

Lydia era umilită de ducesă și înțelegea prea bine, însă nu-i 
prea păsa. Cine mai era și omul acela? Ce era în capul lui 
Charlotte? Reputația ei... 

— Se ţineau de mână, adăugă ducesa, rânjind de-a dreptul și 
arătându-și dinţii cariaţi. 

Lydia nu mai avea cum să pretindă că totul era în ordine. 

— Oh, Doamne! exclamă ea, în ce s-a băgat copila asta? 

— Pe vremea mea, sistemul însoţitoarelor era considerat 
foarte eficient pentru prevenirea unor asemenea situaţii. 

Deodată, pe Lydia o cuprinse un val de furie faţă de plăcerea 
pe care i-o dădea ducesei acea catastrofă. 

— Asta era în urmă cu o sută de ani! îi replică ea și se 
îndepărtă. 

O șapcă de tweed! Se ţineau de mână! Patruzeci de ani! Totul 
era mult prea îngrozitor până și ca să se gândească la așa ceva. 
Șapca însemna că făcea parte din clasa muncitoare, vârsta 
arăta că era un tip libidinos, iar faptul că se ţineau de mână îi 
stârnea bănuiala că lucrurile ajunseseră deja prea departe. „Ce 
pot să fac, chibzui ea neajutorată, dacă fata asta iese din casă 
fără să știu? Oh, Charlotte, Charlotte, nu știi cât de mult rău îţi 
faci!” 

e 

— Cum a fost meciul de box? o întrebă Charlotte pe Belinda. 

— Într-un mod oribil, a fost foarte palpitant, răspunse Belinda. 
Bărbaţii ăia uriași, îmbrăcaţi doar în pantaloni scurți, stăteau 
acolo și încercau să se pună la pământ unul pe altul. 

Charlotte nu pricepea ce era așa de palpitant în asta. 

— Pare îngrozitor. 

— Eram așa de agitată, zise Belinda coborându-și glasul, încât 
era să-l las pe Peter Să Meargă Prea Departe. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii tu. După aceea, în trăsură, în drum spre casă. L-am 
lăsat... să mă sărute și așa mai departe. 


VP - 253 


— Ce înseamnă și așa mai departe? 

— M-a sărutat pe sân, șopti Belinda. 

— Oh! A fost bine? se interesă Charlotte, nedumerită. 

— Divin. 

— Bine, bine. 

Charlotte încercă să și-l închipuie pe Freddie sărutând-o pe 
sân, dar, fură să știe cum, era sigură că așa ceva nu putea fi 
divin. 

Mama trecu pe lângă ea și-i spuse din mers: 

— Charlotte, plecăm. 

— Pare îmbufnată, zise Belinda. 

Charlotte ridică din umeri. 

— Asta nu-i deloc ceva neobișnuit. 

— Noi ne ducem la un spectacol cu negri după asta, ce-ar fi să 
vii și tu? 

— Ce e un spectacol cu negri? 

— Jazz. E o muzică minunată. 

— Mama nu mi-ar da voie. 

— Mama ta e foarte demodată! 

— Mie-mi spui! E timpul să plec. 

— La revedere! 

Charlotte cobori scările și-și luă pelerina de la garderobă. 
Avea impresia că în structura sa interioară se aflau două fiinţe, 
ca Dr. Jekyll și Mr. Hyde. Una dintre ele zâmbea, făcea 
conversație politicoasă și vorbea cu Belinda despre chestii de- 
ale fetelor; cealaltă se gândea la răpiri și la trădări și punea 
întrebări viclene pe un ton inocent. 

Fără să-și mai aștepte părinţii, ieși afară și-i ceru valetului: 

— Mașina contelui de Walden. 

Peste câteva minute, Lanchesterul trăgea la bordură. Seara 
era caldă, iar Pritchard lăsase jos prelata. Omul se dădu jos din 
mașină și-i ţinu lui Charlotte portiera din spate a vehiculului. 

— Pritchard, unde e prințul Orlov? întrebă ea. 

— Ar trebui să fie un secret, m'lady. 

— Mie poţi să-mi spui. 

— Mai bine l-ați întreba pe tatăl dumneavoastră, m'lady. 

Nu era bine. Nu putea să-i hărțuiască pe servitorii ăștia, care 
o știau de când era o copiliţă. În cele din urmă, se dădu bătută. 

— Ar fi bine să te duci înăuntru și să le spui că-i aștept în 
mașină. 


VP - 254 


— Prea bine, m'lady. _ 

Charlotte se așeză pe bancheta din piele. li întrebase pe cei 
trei oameni care ar fi putut să știe unde se afla Alexei, dar 
niciunul nu voia să-i spună. Erau neîncrezători că ea o să ţină 
secretul și lucrul cel mai îngrozitor era, firește, că aveau 
dreptate. Totuși, încă nu se hotărâse dacă să-l ajute sau nu pe 
Felix. Oricum, dacă nu putea să facă rost de informaţia pe care 
o voia el, poate că n-o să fie nevoită să ia decizia grea. Ce 
ușurare ar fi! 

Stabilise cu Felix să se întâlnească peste două zile, în același 
loc și la aceeași oră. Oare ce va spune dacă ea va veni cu 
mâinile goale? O va disprețui pentru că eșuase? Nu, el nu era 
așa. Va fi teribil de dezamăgit. Poate va găsi o altă cale de a afla 
unde se ascundea Alexei. Ea abia aștepta să-l revadă. Era un om 
atât de interesant și învăța atât de multe de la el, că restul vieții 
ei începea să i se pară înfiorător de plictisitor fără el. Până și 
anxietatea acestei mari dileme în care o aruncase era mai bună 
decât plictiseala alegerii rochiilor pentru o altă zi de rutină, fără 
niciun rost. 

Mama și tatăl se urcară în mașină și Pritchard demară. 

— Ce s-a întâmplat, Lydia? întrebă Stephen. Pari supărată. 

Mama se uită la Charlotte. 

— Ce căutai la Galeria Naţională în după-amiaza asta? 

Lui Charlotte îi stătu inima în loc. Fusese descoperită. O 
spionase cineva. Așadar, avea să dea de bucluc. Mâinile 
începuseră să-i tremure, așa că și le împreună în poală. 

— Mă uitam la tablouri. 

— Erai cu un bărbat. 

— Oh, nu, Charlotte, zise tatăl, ce înseamnă asta? 

— E doar o persoană pe care am cunoscut-o. Nu ți-ar plăcea. 

— Bineînţeles că nu ne-ar plăcea! spuse mama. Purta o șapcă 
de tweed! 

— O șapcă de tweed?! exclamă tatăl. Cine dracu’ e? 

— E un om incredibil de interesant și înţelege lucruri... 

— Și te ține de mână! O întrerupse mama. 

— Charlotte, cât de vulgar! La Galeria Naţională! zise tatăl pe 
un ton trist. 

— Nu e niciun sentiment între noi, îi linişti Charlotte. Nu aveți 
de ce să vă temeti. 

— N-avem de ce să ne temem? râse mama isteric. Ducesa 


VP - 255 


aceea bătrână și rea știe totul și o să le spună la toți. 

— Cum ai putut să-i faci asta mamei? o întrebă tatăl. 

Charlotte nu putea scoate o vorbă. Mai avea puţin și izbucnea 
în plâns. Își zicea: „N-am făcut nimic rău, doar am stat de vorbă 
cu un om cu capul pe umeri! Cum pot să fie atât de... de brutali? 
Îi urăsc!” 

— Mai bine mi-ai spune cine este, continuă tatăl. Cred că-i 
putem da niște bani ca să dispară. 

— Ba cred că e unul dintre puţinii oameni din lume care nu 
pot fi plătiţi! strigă Charlotte. 

— Cred că e vreun radical. Fără îndoială, el ţi-a împuiat capul 
cu tâmpenii despre sufragism. Probabil, poartă sandale și 
mănâncă la prânz cartofii nedecojiţi, zise mama, care începea 
să-și piardă controlul. Poate crede în amorul liber! Dacă ai... 

— Nu, n-am făcut asta, o întrerupse Charlotte. Ti-am spus că 
nu e nimic sentimental, adăugă ea și o lacrimă i se prelinse pe 
obraz. Nu sunt romantică. 

— Nu cred nimic din ce spui, rosti tatăl dezgustat. Nimeni n-o 
să te creadă. Indiferent dacă îţi dai seama sau nu, episodul ăsta 
e o catastrofă socială pentru noi. 

— Mai bine am trimite-o la o mănăstire! ţipă mama isteric și 
izbucni în plâns. 

— Sunt sigur că n-o să fie nevoie, o asigură tatăl. 

— N-am vrut, îmi pare rău că am ţipat, dar sunt atât de 
îngrijorată..., clătină din cap mama. 

— În orice caz, după asta, nu mai poate rămâne la Londra. 

— Clar că nu. 

Mașina intră în curtea casei. Mama se șterse la ochi, pentru ca 
servitorii să nu vadă că plânsese. Charlotte se gândea: „Așa, o 
să mă împiedice să-l văd pe Felix, o să mă trimită de-aici, o să 
mă pună sub lacăt. Mi-aș dori să fi promis că o să-l ajut în loc să 
ezit și să spun că o să mă gândesc la asta. Măcar așa, ar ști că 
sunt de partea lui. Ei bine, ei n-o să câștige. N-o să trăiesc viața 
pe care mi-au pregătit-o. N-o să mă mărit cu Freddie, ca să 
devin lady Chalfont și să cresc niște copii grași și îngâmfaţi. N- 
au cum să mă ţină sub lacăt toată viaţa. De îndată ce o să 
împlinesc douăzeci și unu de ani o să mă duc să lucrez pentru 
doamna Pankhurst, o să citesc cărţi despre anarhism și o să 
ridic o casă de odihnă pentru mamele necăsătorite, și dacă o să 
am vreodată copii, n-o să-i mint absolut niciodată.” 


VP - 256 


Intrară în casă, iar tatăl spuse: 

— Să mergem în salonul de zi! 

Pritchard îi urmă. 

— Doriţi și sanadviciuri, milord? 

— Nu acum. Ne poți lăsa un pic singuri, Pritchard? 

Majordomul ieși. 

Tatăl își turnă într-un pahar un coniac cu apă minerală și luă o 
înghiţitură. 

— Mai gândește-te, Charlotte! Ai de gând să ne spui cine e 
omul ăsta? 

Ea ar fi vrut să strige: „E un anarhist care încearcă să te 
împiedice să pornești un război!” Se mulţumi însă să clatine 
încet din cap. 

— Atunci, trebuie să înţelegi, continuă el aproape cu blândete, 
că nu putem să avem încredere în tine. 

„Cândva, aţi fi putut avea, reflectă ea cu amărăciune; dar nu 
mai e cazul”. 

— Trebuie neapărat să stea o lună la țară, i se adresă tatăl 
mamei. E singura cale să o ţinem departe de necazuri. Pe urmă, 
după regata Cowes, poate să meargă în Scoţia la vânătoare, 
oftă el. Poate o să fie mai de înțeles în Sezonu/ următor. 

— Atunci, o trimitem la Walden Hall, acceptă mama. 

Charlotte se gândea: „Vorbesc despre mine de parcă nici n-aș 
fi de faţă”. 

— Mâine-dimineaţă, continuă tatăl, plec din nou în Norfolk ca 
să vorbesc cu Alexei. O s-o iau cu mine. 

Charlotte era în culmea uluirii. 

Alexei se afla la Walden Hall. 

„Nici prin cap nu mi-a trecut! Acum știu!” 

— E cazul să se ducă sus și să-și facă bagajele, propuse 
mama. 

Charlotte se ridică și ieși, cu capul plecat, astfel încât ei să nu- 
i vadă licărirea de triumf din ochi. 


VP - 257 


Capitolul 12 


La trei fără un sfert, Felix stătea în holul Galeriei Naţionale. 
Probabil Charlotte va întârzia, ca și data trecută, dar, oricum, el 
n-avea nimic mai bun de făcut. 

Era nervos, agitat, sătul să aștepte, sătul să se ascundă. 
Dormise rău în ultimele două nopţi, o dată în Hyde Park și o dată 
sub arcadele de la Charing Cross. Ziua se ascundea pe strădute, 
pe marginea șinelor de cale ferată, pe unde mai găsea câte un 
teren viran, ieșind numai ca să-și ia de mâncare. Totul îi 
amintea de perioada în care fugise din Siberia și amintirea era 
foarte neplăcută. Chiar și în timpul petrecut la Galeria Naţională, 
nu stătea într-un singur loc, se ducea din hol în încăperile 
boltite, mai arunca și câte o privire la picturi, pe urmă se 
întorcea iar în hol să se uite după Charlotte. Privi spre ceasul de 
pe perete. Se făcuse trei și jumătate și ea tot nu apăruse. lar era 
reținută la cine știe ce prânz îngrozitor. 

Era sigur că va putea afla unde se ascundea Orlov. Era o fată 
isteață, avea certitudinea asta. Chiar dacă tatăl ei nu i-ar fi spus 
deschis, probabil că va găsi o cale să descopere secretul. Dacă îi 
va da sau nu informaţia, asta reprezenta o altă problemă. Era și 
încăpăţțânată. 

Ar fi vrut... 

Ar fi vrut o mulțime de lucruri. Ar fi vrut să n-o fi înșelat. Ar fi 
vrut să-l găsească pe Orlov fără ajutorul ei. Ar fi vrut ca fiinţele 
omenești să nu se nască prinți, conți, kaizeri sau țari. Ar fi vrut 
să se fi însurat cu Lydia și să fi fost alături de Charlotte încă de 
când era copilă. Ar fi vrut ca ea să vină: se făcuse ora patru. 

Cele mai multe picturi nu-i spuneau nimic: scene religioase 
sentimentale, portrete ale îngâmfaţilor negustori olandezi în 
casele lor lipsite de viaţă. li plăcea A/egoria, a lui Bronzino, dar 
numai pentru că sugera foarte multă senzualitate. Arta 
reprezenta o zonă a experienţei omenești pe lângă care trecuse 
fără s-o cunoască. Poate că într-o zi Charlotte îl va duce într-o 
pădure și îi va arăta florile. Dar așa ceva nu părea prea probabil. 
Mai întâi trebuia să treacă de următoarele câteva zile și să fugă 
după ce îl va omori pe Orlov. Și nici măcar asta nu era ceva 


VP - 258 


sigur. Pe urmă, trebuia să reușească să păstreze afecțiunea lui 
Charlotte în ciuda faptului că profitase de ea, că o minţise și că-i 
omorâse vărul. Și asta era aproape imposibil, dar, chiar dacă ar 
fi fost cu putinţă, tot trebuia să găsească o cale de a se întâlni 
cu ea evitând poliţia... Nu, nu prea mai avea șanse să o revadă 
după asasinat. Își spuse: „Bucură-te cât poţi de ea acum!” 

Se făcuse patru și jumătate. 

„Nu e doar târziu, chibzui el cu inima frântă: ea nu mai poate 
veni. Sper că nu a avut probleme cu Walden. Sper să nu-și fi 
asumat riscuri și să fi fost descoperită. Aș vrea să urce în fugă 
treptele, cu răsuflarea întretăiată și un pic îmbujorată, cu pălăria 
ușor într-o parte și cu feţișoara ei frumoasă un pic speriată, și 
să-mi spună: «Îmi pare rău că v-am făcut să mă așteptați, am 
fost reținuta...»” 

Muzeul părea că începea să se golească. Felix se întreba ce să 
facă în continuare. leși afară și cobori treptele care duceau pe 
trotuar. Urcă din nou treptele, dar un paznic îl opri la intrare. 

— E prea târziu, prietene, zise omul. Închidem. 

Felix plecă. 

Nu putea s-o aștepte pe trepte, în speranţa că o să vină mai 
târziu, deoarece acolo, chiar în Trafalgar Square, bătea prea 
mult la ochi. În orice caz, ea întârziase două ore: n-avea să mai 
vină. 

Nu va mai veni. 

„Asta e, reflectă el: s-a hotărât să nu mai aibă de-a face cu 
mine și ăsta e un lucru cât se poate de raţional. Dar, oare, n-ar fi 
venit măcar ca să-mi spună? Ar fi putut să-mi trimită un bilet... 
Poate mi-a trimis un bilet”. 

Avea adresa lui Bridget. Trebuia să fi trimis un bilet. 

Și Felix o luă spre nord. 

Străbătu străduțele din zona Theatreland și piaţetele liniștite 
din Bloomsbury. Se schimba vremea. De când era în Anglia, 
fusese însorit și cald și încă nu văzuse niciun strop de ploaie. 
Dar de o zi, două, atmosfera părea încărcată, de parcă se 
pregătea să înceapă o furtună. 

Felix se gândea: „Mă întreb cum o fi să locuiești în 
Bloomsbury, în atmosfera asta prosperă a clasei de mijloc, unde 
oamenii au mereu destulă mâncare și le rămân bani pentru 
cărţi. Dar după revoluţie o să dăm jos gardurile care închid 
parcurile”. 


VP - 259 


Îl durea capul. Din copilărie nu mai suferise de dureri de cap. 
Se întreba dacă o fi fost din cauza furtunii pe cale să 
izbucnească. Mai degrabă era din cauza îngrijorării. „După 
revoluție, își spuse el, durerile de cap o să fie interzise. Oare o 
să găsesc vreun bilet de la ea la Bridget? își continuă Felix șirul 
gândurilor, apoi își imagină ce-ar scrie în el: «Dragă domnule 
Cessinski, regret, dar nu pot să vin la întâlnirea noastră de azi. A 
dumneavoastră, cu sinceritate, lady Charlotte Walden». Nu, 
sigur, n-o să fie așa. «Dragă Felix, prinţul Orlov locuiește în casa 
atașatului naval rus, în Wilton Place nr. 25A, etajul doi, în partea 
stângă a dormitorului. Prietena ta dragă, Charlotte.» Așa e mai 
probabil. «Dragă tată - da, am aflat adevărul. Dar celălalt tată al 
meu m-a încuiat în camera mea. Te rog, vino și salvează-mă! 
Fiica ta iubitoare, Charlotte Cessinski.» Ei, haide, n-o lua razna 
de tot!” 

Ajuns pe strada Cork, se uită de-a lungul ei. Nu se vedeau 
polițiști care să păzească reședința, nici indivizi mătăhăloși 
citind ziarul în fața cârciumii. Locul părea sigur. Simţi că mai 
prinde inimă. „E ceva minunat în primirea călduroasă a unei 
femei, indiferent dacă e o fetișcană zveltă, precum Charlotte, 
sau o băbătie grăsană, precum Bridget. Mi-am petrecut prea 
mult timp în viaţă printre bărbaţi - sau singur”. 

Bătu la ușa lui Bridget. În timp ce aștepta, aruncă o privire 
spre fereastra fostei lui camere de la subsol și văzu că avea 
perdele noi. Apoi ușa se deschise. 

Bridget îi zâmbi larg. 

— Pe cinstea mea, e teroristul meu internaţional preferat, zise 
femeia. Intră, dragule! 

ÎI pofti în salonul ei. 

— Vrei un ceai? E fierbinte. 

— Da, te rog! spuse el, așezându-se. Ţi-a făcut probleme 
poliția? 

— Am fost interogată de un superintendent. Trebuie să fii o 
persoană foarte importantă. 

— Ce i-ai spus? 

— Își uitase bastonul acasă, așa că n-a scos nimic de la mine, 
răspunse ea și îi aruncă o privire disprețuitoare. 

Felix zâmbi. 

— Ai primit vreo scrisoare... 

Ea însă nu se oprea din vorbă. 


VP - 260 


— Îți vrei camera înapoi? Am băgat un alt chiriaş, dar îl dau 
afară; are favoriţi și io nu pot să sufăr favoriţii. 

— Nu, nu-mi vreau camera... 

— Ai dormit tare rău, îmi dau seama după cum arăţi. 

— Ai dreptate. 

— Orice-ai venit să faci la Londra, încă n-ai făcut. 

— Nu. 

— S-a întâmplat ceva - te-ai schimbat. 

— Într-adevăr. 

— Ce anume? 

Deodată, el fu cuprins de recunoștință că are pe cineva în faţa 
căreia să-și descarce sufletul. 

— Cu ani în urmă, am avut o aventură. N-am știut, dar femeia 
a născut un copil. În urmă cu câteva zile... am cunoscut-o pe 
fiica mea. 

— A! exclamă ea, privindu-l plină de milă. Bietul de tine! De 
parcă n-ai fi avut deja destule pe cap. E cea care ţi-a trimis 
scrisoarea? 

Felix mormăi, bucuros. 

— Deci am o scrisoare. 

— M-am gândit eu că de-asta ai venit, zise ea ridicându-se și 
căutând în spatele ceasului de pe polița șemineului. Și biata fată 
trăiește printre asupritori și tirani? 

— Da. 

— M-am gândit eu, după coroană. Te-a cam ocolit norocul, 
așa-i? 

Și îi întinse scrisoarea. 

Felix văzu coroana imprimată pe spatele plicului. Îl deschise. 
Înăuntru, erau două coli, acoperite cu un scris elegant, stilat. 


Walden Hall 
1 iulie 1914 


Dragă Felix, 


La ora la care vei primi acest bilet, vei fi așteptat în 
zadar să apar la întâlnirea noastră. Îmi pare îngrozitor 
de rău că nu am putut veni. Din nefericire, am fost 
văzută luni cu tine și s-a presupus că aș avea un iubit 
clandestin!!! 


VP - 261 


„Dacă are necazuri, pare destul de încântată de asta”, chibzui 
Felix. 


Am fost izgonită la tară pentru restul Sezonului. 
Oricum, asta a fost ceva în genul unui lucru rău la 
început, însă, de fapt, acum e bun. Nimeni n-a vrut să- 
mi spună unde e Alexei, dar acum știu, pentru că el e 
chiar aici!!! 


Felix fu cuprins de un sentiment sălbatic de triumf. 
— Deci acolo și-au făcut șobolanii cuibul! 

— Copila te ajută? întrebă Bridget. 

— Era singura mea speranţă. 

— Atunci, meriţi să arăţi tulburat. 

— Știu. 


la un tren de la gara London Liverpool Street până la 
halta Waldenhall. E satul nostru. Casa se află la vreo 
cinci kilometri depărtare de sat, pe drumul spre nord. 
În orice caz, fireşte, nu veni la casă!!! Pe partea 
stângă a drumului o să vezi o pădure. Eu călăresc 
mereu prin pădure, pe poteca pentru cai, înainte de 
micul dejun, între orele șapte și opt. O să te aștept în 
fiecare zi, până o să vii. 


„Din clipa în care s-a hotărât de partea cui să fie, reflectă 
Felix, nu mai lucrează cu jumătăți de măsură”. 


Nu știu când o să fie trimisă scrisoarea asta. O s-o 
pun pe masa din hol imediat ce văd că mai apar și alte 
scrisori de trimis: în felul ăsta, nimeni n-o să vadă 
scrisul meu pe un plic, iar valetul o s-o ia împreună cu 
toate celelalte misive când se duce la poștă. 


— E o fată foarte curajoasă, zise Felix cu glas tare. 


Fac asta pentru că ești singura persoană pe care am 
cunoscut-o vreodată care îmi vorbește cu cap. 
A ta, cu multă afecțiune, 


VP - 262 


Charlotte. 


Felix se lăsă pe spate în scaun și închise ochii. Era atât de 
mândru de ea și atât de rușinat de el însuși, încât mai că-i 
dădeau lacrimile. 

Bridget îi luă scrisoarea din mână fără ca el să se opună și 
începu să citească. 

— Deci nu știe că ești tatăl ei, conchise ea. 

— Nu. 

— Atunci, de ce te ajută? 

— Crede în ceea ce fac. 

Bridget plescăi nemulțumită. 

— Bărbaţii ca tine găsesc mereu femei care să-i ajute. Ar fi 
trebuit să-mi dau seama, Doamne! exclamă ea, continuând să 
citească. Scrie ca o școlăriţă. 

— Da. 

— Câţi ani are? 

— Optsprezece. 

— Destul de mare ca să gândească și cu capul ei. Alexei e cel 
pe care îl vânezi? 

— Da. 

— Ce e? 

— Un prinţ rus. 

— Atunci, merită să moară. 

— Târăşte Rusia în război. 

Bridget dădu din cap, aprobator. 

— Și tu o târăști pe Charlotte în asta. 

— Crezi că greșesc? 

Ea îi înapoie scrisoarea. Părea furioasă. 

— N-o să fim niciodată siguri, nu-i așa? 

— Așa e politica. 

— Așa e viața. 

Felix rupse plicul în două și-l aruncă în coșul de hârtii. Vru să 
rupă și scrisoarea, dar nu reuși. „Când o să se termine totul, își 
spuse el, poate că n-o să mai am decât asta ca amintire de la 
ea”. Împături cele două coli de hârtie și le puse în buzunarul 
hainei, pe urmă se ridică în picioare. 

— Trebuie să prind trenul. 

— Vrei să-ţi fac un sandvici ca să ai la tine ceva de mâncare? 

El clătină din cap. 


VP - 263 


— Mulţumesc, dar nu mi-e foame. 

— Ai bani de drum? 

— Nu plătesc niciodată biletele de tren. 

Femeia își băgă mâna în buzunarul șorțului și scoase o 
monedă de un sovereign. 

— Poftim! Poţi să-ţi cumperi și o ceașcă de ceai. 

— O grămadă de bani. 

— Săptămâna asta pot să-mi permit. Haide, cară-te, până nu 
mă răzgândesc! 

Felix luă moneda și o sărută de rămas-bun. 

— Ai fost bună cu mine. 

— Nu de dragul tău, ci pentru bietul meu Sean, Dumnezeu să- 
i aibă în pază sufletul. 

— Rămâi cu bine! 

— Noroc, băiatule! 

Și Felix ieși. 

e 

Walden era într-o dispoziţie optimistă pe când intra în clădirea 
Amiralității.  Făcuse ceea ce  făgăduise: îi vânduse 
Constantinopolul lui Alexei. În după-amiaza trecută, Alexei îi 
trimisese țarului un mesaj, recomandând acceptarea ofertei 
britanicilor. Walden era încrezător că ţarul va urma sfatul 
nepotului său preferat, mai ales după asasinatul de la Sarajevo. 
Nu era însă la fel de sigur că Floyd George se va pleca în faţa 
voinței lui Asquith. 

Fu condus în biroul Prim-Fordului Amiralității. Churchill sări de 
pe scaun și dădu ocol biroului, ca să-i strângă mâna. 

— l-am vândut-o lui Lloyd George, anunţă el triumfător. 

— Minunat! exclamă Walden. lar eu i-am vândut-o lui Orlov. 

— Ştiam că o să reușiţi. Luaţi loc! 

„Trebuia să-mi dau seama că nu trebuie să mă aștept la 
mulțumiri”, chibzui Walden. Dar nici măcar Churchill nu-l putea 
supăra în acea zi. Se așeză într-un fotoliu de piele, aruncând o 
privire în încăpere, la hărţile de pe pereţi și la obiectele de 
colecție de pe birou care aminteau de marină. 

— Ar trebui să avem în orice clipă vești de la Sankt 
Petersburg, spuse Walden. Ambasada Rusiei vă va trimite un 
bilet chiar dumneavoastră. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, zise Churchill. Contele 
Hoyos a fost la Berlin. Potrivit informaţiilor noastre, a avut la el o 


VP - 264 


scrisoare în care kaizerul era întrebat dacă Germania va susține 
Austro-Ungaria în eventualitatea unui război împotriva Serbiei. 
Spionii noștri ne-au transmis și că răspunsul a fost afirmativ. 

— Germanii nu vor să lupte împotriva Serbiei... 

— Nu, îl întrerupse Churchill, ei vor un pretext ca să lupte cu 
Franța. Dacă Germania începe mobilizarea, Franţa va face la fel 
și ăsta va fi pretextul de care are nevoie Germania ca să 
invadeze Franţa. Acum nu se mai pot opri. 

— Rușii știu toate astea? 

— Le-am spus. Sper că ne cred. 

— Nu se poate face nimic pentru a se cădea la pace? 

— Se face tot posibilul, răspunse Churchill. Edward Grey 
lucrează zi și noapte, ca și ambasadorii noștri de la Berlin, Paris, 
Viena și Sankt Petersburg. Până și regele le trimite telegrame 
verilor lui, kaizerul „Willy” și ţarul „Nicky”. O să fie inutil. 

Se auzi o bătaie în ușă și intră un secretar tânăr, cu o hârtie în 
mână. 

— Un mesaj de la ambasadorul rus, domnule, anunţă el. 

Walden se crispă. 

Churchill aruncă o privire pe hârtie și apoi își ridică ochii. În ei 
licărea o sclipire de triumf. 

— Au acceptat. 

Walden radia de bucurie. 

— Excelent! 

Secretarul ieși, iar Churchill se ridică. 

— E nevoie de niște whisky cu apă minerală pentru ocazia 
asta. Doriţi? 

— Fără îndoială. 

Churchill deschise un dulap. 

— La noapte o să fac schiţa tratatului și o s-o aduc la Walden 
Hall mâine după-amiază. Putem să organizăm mâine-seară o 
mică ceremonie de semnare. Sigur, va trebui să fie ratificat de 
țar și de Asquith, dar asta e o formalitate, atâta vreme cât Orlov 
și cu mine semnăm cât mai repede cu putinţă. 

Secretarul bătu la ușă și intră din nou. 

— A venit domnul Basil Thomson, domnule. 

— Poftește-l înăuntru! 

Thomson intră și începu direct, fără niciun preambul. 

— Am luat iar urma anarhistului nostru. 

— Bine! spuse Walden. 


VP - 265 


Thomson se așeză. 

— Vă amintiţi că am pus un om în fosta lui cameră de la 
subsol din strada Cork, pentru cazul în care s-ar întoarce acolo. 

— Imi aduc aminte, spuse Walden. 

— S-a întors. Și, când a plecat, omul meu l-a urmărit. 

— Unde s-a dus? 

— La gara London Liverpool Street, răspunse Thomson, apoi 
făcu o pauză. Și și-a cumpărat bilet pentru halta Waldenhall. 


VP - 266 


Capitolul 13 


Walden îngheță. 

Primul lui gând fu la Charlotte. Era vulnerabilă acolo. Gărzile 
de corp se concentrau asupra lui Alexei, iar el nu avea decât 
servitorii ca s-o apere pe ea. „Cum am putut să fiu atât de 
idiot?”, își zise el. 

Era foarte îngrijorat și în privința lui Alexei. Băiatul îi era 
aproape ca un fiu. Crezuse că e în siguranţă în casa lui - iar în 
momentul acela Felix poate tocmai se ducea într-acolo, cu o 
pușcă sau cu o bombă, ca să-l omoare, și poate și pe Charlotte, 
și să saboteze tratatul... 

— De ce naiba nu l-aţi oprit? izbucni Walden. 

— Nu cred că e o idee bună ca un om singur să se pună cu 
prietenul nostru, Felix, nu? răspunse calm Thomson. Am văzut 
ce poate face împotriva mai multor oameni. Nu pare să dea doi 
bani pe viaţa lui. Omul meu are instrucţiuni să-l urmărească și 
să dea raportul. 

— Nu-i de ajuns... 

— Știu, milord, îl întrerupse Thomson. 

— Haideţi să ne liniștim, domnilor, interveni Churchill. Bine 
măcar că știm unde se află individul. Avem la dispoziţie toate 
resursele Majestății Sale, așa că o să-l prindem. Thomson, ce 
propui? 

— De fapt, am acţionat deja, domnule. Am vorbit la telefon cu 
comandantul poliţiei comitatului. Aduce un detașament mare de 
oameni care o să aștepte la halta Waldenhall ca să-l aresteze pe 
Felix de îndată ce se dă jos din tren. În timpul ăsta, în caz că 
ceva nu merge, omul meu o să stea lipit de el ca râia. 

— N-o să meargă, zise Walden. Opriţi trenul și arestaţi-l 
înainte să se apropie de casa mea. 

— M-am gândit la asta, replică Thomson. Pericolele în cazul 
ăsta sunt mai mari decât avantajele. E mai bine să-l lăsăm să 
meargă, crezând că e în siguranţă, și pe urmă să-l luăm pe 
nepregătite. 

— Sunt de acord, spuse Churchill. 

— Nu e casa dumneavoastră! i-o întoarse Walden. 


VP - 267 


— Va trebui să lăsaţi asta pe mâna specialiștilor, replică 
tânărul Churchill. 

Walden își dădea seama că nu-i putea învinge. Se ridică în 
picioare. 

— Plec chiar acum cu mașina la Waldenhall. Thomson, veniţi 
cu mine? 

— Nu în seara asta. Mă duc s-o arestez pe femeia aceea, 
Callahan. După ce îl prindem pe Felix, va trebui să ne ocupăm 
de actul de acuzare și ea poate fi martorul nostru principal. O să 
vin mâine să-l interoghez pe Felix. 

— Nu înțeleg cum puteți fi atât de încrezător, rosti Walden 
furios. 

— De data asta o să-l prindem, îl asigură Thomson. 

— Mă rog la Dumnezeu să aveţi dreptate. 

e 

Trenul pufăia în amurg. Felix privea soarele care apunea 
peste câmpurile de grâne ale Angliei. Nu era îndeajuns de tânăr 
să considere transportul pe calea ferată ca pe ceva de la sine 
înțeles: călătoriile cu trenul încă i se păreau ceva aproape 
magic. Băiatul care străbătuse în saboti câmpurile înnoroite ale 
Rusiei nici n-ar fi putut visa la așa ceva. 

În vagon nu se mai afla decât o singură persoană, un tânăr 
care părea hotărât să citească până la ultimul rând un ziar de 
seară, Pall Mall Gazette. Felix era aproape vesel. A doua zi 
dimineaţă o va vedea pe Charlotte. Cât de frumoasă trebuia să 
fie pe cal, cu părul răvășit de vânt... O să lucreze împreună cu 
ea. O să-i spună care e camera lui Orlov, unde se află în diferite 
momente ale zilei. O să-l ajute să facă rost de o armă. 

Își dădea seama că scrisoarea ei îi ridicase foarte mult 
moralul. Trecuse de partea /ui, indiferent de ce s-ar fi putut 
întâmpla. Doar că... 

Doar că el îi spusese că vrea să-l răpească pe Orlov. De 
fiecare dată când își aducea aminte de asta, începea să se 
foiască pe banchetă. Incerca să-și scoată acest lucru din minte, 
dar gândul era ca o mâncărime pe care n-o putea ignora și 
trebuia neapărat să se scarpine. „Ei bine, reflectă el, ce-i de 
făcut? Trebuie măcar să încep s-o pregătesc pentru asta. Poate 
că ar trebui să-i dezvălui faptul că sunt tatăl ei. Cât o să fie de 
șocată!” 

O clipă, fu ispitit de gândul de a pleca, de a dispărea, de a n-o 


VP - 268 


mai vedea niciodată; de a o lăsa în pace. „Nu, medită el în 
continuare, ăsta nu e destinul ei, după cum nu e nici al meu. 
Oare care o să-mi fie soarta, după ce îl ucid pe Orlov? O să 
mor?” Scutură din cap, de parcă ar fi putut să scape de gândul 
ăsta ca și cum ai alunga o muscă. Nu avea vreme să se 
posomorască. Trebuia să pună la cale un plan. 

„Cum o să-l omor pe Orlov? In conacul unui conte trebuie să 
fie niște arme pe care să pun mâna. Charlotte poate să-mi 
spună unde se află ori chiar să-mi aducă una. Dacă nu rezolv 
așa, bucătăria e plină de cuțite. Și am și mâinile”. 

Işi îndoi degetele. 

„O să intru în casă sau o să iasă Orlov? S-o fac ziua sau 
noaptea? Să-l omor și pe Walden? Din punct de vedere politic, 
moartea lui Walden n-o să însemne nimic, dar, oricum, mi-ar 
plăcea să-l omor. Bun, e ceva personal - ei și?” 

Işi aduse iar aminte cum prinsese Walden sticla cu explozibilul 
improvizat. „Să nu-l subestimezi pe omul ăsta, își spuse el. Apoi 
trebuie să am grijă să aibă un alibi Charlotte; nimeni nu trebuie 
să afle că m-a ajutat”. 

Trenul încetini și opri într-o staţie mică. Felix încerca să-și 
aducă aminte harta la care se uitase în gara din London 
Liverpool Street. Dacă își amintea bine, halta Waldenhall era a 
patra staţie după asta. 

Însoţitorul lui de drum terminase, în sfârșit, Pall Mall Gazette 
și-l pusese pe locul de lângă el. Felix se hotărî că nu putea pune 
la cale asasinatul până nu vedea cum era ţinutul, așa că întrebă: 

— Pot să citesc ziarul dumneavoastră? 

Bărbatul păru mirat. „Englezii nu vorbesc cu străinii în tren”, 
își aminti Felix. 

— Desigur! răspunse omul. 

Felix învățase că expresia asta însemna „da”, așa că luă 
ziarul. 

— Vă mulţumesc! 

Aruncă o privire peste titluri. Însoţitorul de drum se uita pe 
fereastră, cu un aer stânjenit. Faţa îi era marcată de un aspect 
facial care fusese la modă în copilăria lui Felix. El încercă să-și 
aducă aminte cuvântul în engleză... „favoriţi”, asta era. 

Favoriti. 


Îţi vrei camera înapoi? Am băgat un alt chiriaş, dar îl dau 
14 (idiom) (engl.) By all means - Bineînţeles, firește, absolut, da. (n.red.). 
VP - 269 


afară; are favoriți și io nu pot să sufăr favoriţii. 

În acea clipă, Felix își aduse aminte că omul stătuse în spatele 
lui la coada de la bilete. 

Simţi cum îl trece un fior de spaimă. 

Își ascunse faţa în spatele ziarului, ca nu cumva expresia de 
pe chip să-i trădeze gândurile. Se strădui să se liniștească și să 
raționeze calm și clar. Ceva din spusele lui Bridget le dăduse de 
bănuit polițiștilor, care-i puseseră casa sub observare. Și 
făcuseră asta simplu, punând un poliţist să ia cu chirie camera 
eliberată de Felix. Detectivul îl văzuse când venise, îl 
recunoscuse și îl urmărise până la gară. Stând în spatele lui la 
coadă, îl auzise când ceruse un bilet pentru halta Waldenhall și 
își cumpărase și el un bilet cu aceeași destinaţie. Pe urmă se 
urcase în tren împreună cu Felix. 

Ba nu, nu în același timp. Felix stătuse zece minute singur, 
până când trenul plecase. Bărbatul acela sărise în vagon în 
ultima clipă. Oare ce făcuse în timpul acela? 

Probabil că dăduse un telefon. 

Felix își închipui conversaţia pe care o avusese detectivul, în 
biroul șefului de gară: 

— Anarhistul s-a întors la casa din strada Cork, domnule. 
Acum îl urmăresc. 

— Unde ești? 

— La gara London Liverpool Street. Și-a cumpărat un bilet 
pentru halta Waldenhall. E în tren acum. 

— Și trenul a plecat? 

— Nu, pleacă peste... șapte minute. 

— E vreun poliţist în gară? 

— Doar vreo doi. 

— Nu-i de ajuns... omul acesta e periculos. 

— Pot să cer să fie oprit trenul, până trimiteţi o echipă aici. 

— Anarhistul nostru ar putea deveni bănuitor și ar lua-o la 
goană. Nu. Rămâi cu el... 

„Și, se gândi Felix, ce-o să facă ei? Ar putea fie să mă dea jos 
din tren pe undeva, pe drum, fie să aștepte și să mă prindă la 
halta Waldenhall. În oricare dintre cazuri, trebuie să mă dau jos 
din tren și încă repede. Și ce fac cu detectivul? Trebuie să fie 
lăsat în tren, incapabil să dea alarma, astfel încât să am timp să 
fug. Aș putea să-l leg, dacă aș avea ceva de legat la îndemână. 
Aș putea să-l las lat, dacă aș avea ceva greu și tare cu care să-l 


VP - 270 


lovesc. Aș putea să-l gâtui, dar asta mi-ar lua timp și ar putea să 
mă vadă cineva. Aș putea să-l arunc din tren, dar vreau să 
rămână în tren...” 

Trenul începea să încetinească. „Poate că mă așteaptă în gara 
următoare, chibzui el. Ce bine ar fi fost să fi avut o armă! Oare 
detectivul are armă? Mă îndoiesc. Aș putea să sparg geamul și 
să folosesc un ciob ca să-i tai gâtul, dar asta, sigur, o să atragă 
o mulțime de oameni. Trebuie să mă dau jos din tren”. 

De-a lungul liniei, se vedeau câteva case. Intrau într-un sat 
sau într-un orășel. Frânele scârțâiră, apoi se ivi și gara. Felix se 
uită cu atenţie, să vadă dacă dibuie vreo capcană a poliţiei. 
Peronul părea pustiu. Locomotiva pufăi puternic și se opri, într- 
un nor de aburi. 

Oamenii începură să se dea jos. Câţiva pasageri trecură pe 
lângă fereastra lui Felix, îndreptându-se spre ieșire: o familie cu 
doi copii mici, o femeie ducând în mână o cutie de pălării și un 
bărbat într-un costum de tweed. 

„L-aş putea lovi pe detectiv, își spunea el, dar e foarte greu să 
lași lat un om numai lovindu-l cu pumnii. Poate că poliția mi-a 
întins capcana la staţia următoare. Trebuie să cobor acum”. 

Se auzi un fluierat. 

Felix se ridică. 

Detectivul părea uimit. 

— E vreo toaletă în tren? întrebă Felix. 

Detectivul era în culmea uluirii. 

— Aăă... sigur e, răspunse el. 

— Vă mulțumesc. 

„Nu știe dacă să mă creadă”, reflectă Felix. 

leși din compartiment, pe culoar. 

O luă la fugă spre capătul vagonului. Trenul pufăia, prinzând 
viteză. Felix aruncă o privire înapoi. Detectivul scosese capul pe 
ușa compartimentului. Felix intră în toaletă, pe urmă ieși din 
nou. Detectivul era tot acolo. Trenul se deplasa ceva mai 
repede. Felix se îndreptă spre ușa vagonului, iar detectivul o luă 
la fugă spre el. 

Se întoarse și-i trase un pumn în față. Lovitura îl făcu pe 
urmăritor să se poticnească și Felix îi mai trase un pumn în 
stomac. O femeie începu să ţipe. Felix îl înșfăcă de haină și-l târî 
în toaletă. Omul începu să se zbată și-i trase un pumn în coaste, 
atât de puternic, încât îi smulse un icnet. li prinse apoi capul 


VP - 271 


detectivului în mâini și-l izbi de marginea chiuvetei. Trenul 
mergea tot mai repede. Felix îl mai izbi o dată de chiuvetă, apoi 
încă o dată, până când omul se lăsă moale. Îi dădu drumul și ieși 
din toaletă, se duse la ușa trenului și o deschise. Trenul prinsese 
viteză. În celălalt capăt al coridorului o femeie se uita la el, albă 
la faţă. Felix sări, auzind cum se trântește ușa în spatele lui. 
Atinse pământul în fugă. Se împiedică, dar își recăpătă 
echilibrul. Trenul trecu pe lângă el, tot mai repede. 

Felix se îndreptă spre ieșirea din gară. 

— Aţi cam întârziat, spuse omul de la ghișeul de bilete. 

Felix dădu din cap și-i întinse biletul. 

— Dar cu biletul ăsta puteţi să mai călătoriți încă trei staţii, 
spuse omul. 

— M-am răzgândit în ultima clipă. 

Se auzi un scrâșnet de frâne. Amândoi își îndreptară privirea 
spre șine. Trenul se oprea; cineva trăsese semnalul de alarmă. 

— la te uită, ce s-o fi întâmplat? se miră omul de la bilete. 

Felix se strădui să ridice din umeri, nepăsător. 

— Habar n-am, spuse el. 

Îi venea s-o ia la fugă, dar asta ar fi fost o mare prostie. 

Omul de la bilete șovăia, oscilând între bănuielile față de Felix 
și îngrijorarea pentru tren. În cele din urmă, zise: 

— Așteptaţi aici! 

Apoi o luă la goană de-a lungul peronului. Trenul se oprise la 
vreo două sute de metri de gară. Felix se uită cum omul aleargă 
până la capătul peronului, după care o luă spre terasament. 

Privi în jur. Rămăsese singur. leși grăbit din gară și o luă spre 
oraș. 

După câteva minute, o mașină în care se aflau trei polițiști 
trecu pe lângă el cu viteză maximă, îndreptându-se spre gară. 

La marginea orașului, Felix sări o poartă și se pierdu într-un 
lan de porumb, cu intenţia de a aștepta acolo să se lase 
noaptea. 

e 

Masivul autovehicul Lanchester rula cu toată viteza pe aleea 
de la Walden Hall. Toate luminile erau aprinse în casă. Un 
polițist în uniformă stătea în fața ușii, în timp ce altul patrula, ca 
o santinelă, de-a lungul terasei. Pritchard opri. Polițistul de la 
intrare luă poziţie de drepți și salută. Pritchard deschise portiera 
pentru Walden. 


VP - 272 


Menajera, doamna Braithwaite, ieși din casă, ca să-l 
întâmpine. 

— Bună seara, milord! 

— Bună seara, doamnă Braithwaite! Cine-i aici? 

— Sir Arthur este în salonul de zi, împreună cu prinţul Orlov. 

Walden dădu din cap și intrară în casă împreună. Sir Arthur 
Langley era șeful poliţiei și un vechi prieten din școală al lui 
Walden. 

— Aţi luat cina, milord? întrebă doamna Braithwaite. 

— Nu. 

— Atunci, poate o felie de plăcintă cu vânat și o sticlă de vin 
de Burgundia? 

— Vă las pe dumneavoastră să alegeţi. 

— Prea bine, milord. 

Doamna Braithwaite se îndepărtă și Walden intră în salon. 
Alexei și sir Arthur stăteau lângă șemineu, cu paharele de 
coniac în mână. Amândoi erau îmbrăcaţi în haine de seară. 

— Bună, Stephen, ce mai faci? îl întâmpină sir Arthur. 

Walden îi strânse mâna. 

— L-aţi prins pe anarhist? 

— Mă tem că ne-a scăpat printre degete... 

— Fir-ar să fie! exclamă Walden. Exact cum m-am temut. Nu 
m-a ascultat nimeni. 

Își veni însă apoi în fire și dădu mâna cu Alexei. 

— Nu știu ce să-ţi spun, dragul meu băiat. Probabil că te 
gândești că suntem o adunătură de proști, zise el, apoi se 
întoarse spre sir Arthur: Totuși, ce dracu’ s-a întâmplat? 

— Felix a sărit din tren la Tingley. 

— Și unde era detectivul acela nepreţuit al lui Thomson? 

— În toaletă, cu capul spart. 

— Minunat, exclamă ironic Walden și se prăvăli într-un fotoliu. 

— Până să ajungă poliţia orașului, Felix s-a făcut nevăzut, 
adăugă sir Arthur. 

— Și se îndreaptă spre noi, îţi dai seama de asta? întrebă 
Walden. 

— Da, bineînțeles, răspunse sir Arthur pe un ton liniștitor. 

— Oamenii tăi ar trebui să primească instrucţiuni ca, data 
viitoare când își face apariţia, să fie împușcat. 

— În mod ideal, așa ar trebui, dar, firește, nu sunt înarmaţi. 

— La dracu', ar trebui să fie! 


VP - 273 


— Cred că ai dreptate, însă opinia publică... 

— Inainte să ne apucăm să vorbim despre asta, spune-mi ce 
s-a făcut. 

— Prea bine. Am pus cinci patrule să acopere drumurile între 
Walden Hall și Tingley. 

— N-o să-l vadă pe întuneric. 

— Poate că nu, dar măcar prezenţa lor o să-l încetinească, 
dacă nu chiar să-l oprească. 

— Mă îndoiesc. Altceva? 

— Am adus un polițist și un sergent să facă de pază în jurul 
casei. 

— l-am văzut afară. 

— Vor face de pază în ture de câte opt ore, zi și noapte. 
Prinţul are deja două gărzi de corp din Divizia Specială, iar 
Thomson mai trimite încă patru cu mașina în seara asta. O să-l 
păzească în schimburi de douăsprezece ore, astfel încât să fie 
mereu câte trei oameni cu el. Oamenii mei nu au arme, dar ai lui 
Thomson sunt înarmaţi cu revolvere. Aș recomanda ca, până 
când îl prindem pe Felix, prințul Orlov să rămână în camera lui, 
iar mâncarea și alte lucruri de care are nevoie să-i fie aduse de 
gărzile de corp. 

— Așa o să fac, zise Alexei. 

Walden îl privea. Era palid, însă calm. „E foarte curajos, 
chibzui Stephen. Dacă aș fi în locul lui, aș tuna și aș fulgera 
împotriva incompetenţei poliţiei britanice”. 

— Nu cred că doar câteva gărzi sunt de ajuns, spuse Walden. 
Avem nevoie de o armată. : 

— O s-o avem, mâine-dimineaţă, răspunse sir Arthur. Incepem 
căutările la ora nouă. 

— De ce nu chiar din zori? 

— Fiindcă armata trebuie strânsă. O sută cincizeci de oameni 
o să vină aici din tot comitatul. Cei mai mulţi sunt în pat la ora 
asta; trebuie să ne ducem la ei și să le spunem ce să facă, iar ei 
trebuie să ajungă până aici. 

Doamna Braithwaite intră în încăpere ţinând o tavă. Pusese 
pe ea plăcintă rece de vânat, o jumătate de pui, un castron cu 
salată de cartofi, chifle, feliuțe de salam, roșii tăiate în cubuleţe, 
o bucată de brânză Cheddar, diferite condimente și fructe. Era 
urmată de un valet cu o sticlă de vin, o carafă de lapte, o 
cafetieră cu cafea, o farfurie cu înghețată, o tartă cu mere și o 


VP - 274 


jumătate dintr-un tort mare de ciocolată. 

— Mă tem că vinul de Burgundia n-a avut timp să respire, 
milord. Să-l decantez? întrebă valetul. 

— Da, te rog. 

Valetul se duse la o măsuţă, ocupându-se de vin. Lui Walden îi 
era foame, dar se simţea mult prea încordat ca să poată ciuguli 
ceva. „Cred că nici să dorm n-o să pot”, își zise el. 

Alexei își mai turnă un pahar de coniac. „Bea continuu”, își 
dădu seama Walden. Se mișca încet, mașinal, ca și cum s-ar fi 
străduit să-și impună un autocontrol sever. 

— Unde e Charlotte? întrebă Walden brusc. 

— S-a dus la culcare, răspunse Alexei. 

— Nu trebuie să iasă din casă cât timp se petrec toate astea. 

— Să mă duc s-o anunţ, milord? întrebă doamna Braithwaite. 

— Nu, n-o trezi! O să vorbesc cu ea la micul dejun. 

Walden luă o înghiţitură din vin, în speranţa că o să-l ajute să 
se mai relaxeze un pic. 

— Alexei, am putea să te mutăm din nou, dacă asta te-ar face 
să te simţi mai bine. 

Pe chipul tânărului trecu o umbră de zâmbet. 

— Nu cred că are rost cu adevărat, nu-i așa? Felix reușește 
mereu să mă găsească. Planul cel mai bun e să stau ascuns în 
camera mea, să semnez tratatul, pe urmă să plec cât mai 
repede cu putinţă acasă. 

Walden aprobă cu o mișcare a capului. Servitorii ieșiră, iar sir 
Arthur luă din nou cuvântul, părând stânjenit: 

— Mai e ceva, Stephen. Mă refer la ceea ce l-a determinat pe 
Felix, dintr-odată, să ia trenul pentru halta Waldenhall. 

In panica prin care trecuse, Walden nu se gândise nicio clipă 
la asta. 

— Așa e. Cum Dumnezeu a aflat? 

— Din câte am înţeles, numai două grupuri de oameni știu 
unde a plecat prinţul Orlov. Unul este personalul ambasadei, 
care, bineînțeles, se ocupă de transmiterea telegramelor. 
Celălalt este alcătuit din oamenii tăi, aici. 

— Un trădător printre servitorii mei? se arătă mirat Walden și 
gândul ăsta îl luă cu răcori. 

— Da, răspunse sir Arthur, șovăielnic. Sau, bineînţeles, printre 
membrii familiei tale. 


VP - 275 


Dineul dat de Lydia era un dezastru. Cum Stephen era plecat, 
fratele lui, George, fusese nevoit să facă onorurile de gazdă și 
din acest motiv erau în număr impar la masă. Mai rău decât 
atât, Lydia era cu mintea atât de departe, încât conversaţia ei 
abia dacă se menținea în limitele politeţii, ca să nu mai spunem 
că nu era nici pe departe sclipitoare. Numai câţiva oaspeţi mai 
miloși nu o întrebaseră ce făcea Charlotte, fiindcă se știa foarte 
bine că fata căzuse în dizgrație. Lydia se limitase doar să le 
spună că plecase câteva zile la ţară, să se odihnească. Vorbea 
mecanic, aproape fără să-și dea seama ce zicea. In minte i se 
perindau imagini de coșmar, una după alta: Felix arestat, 
Stephen împușcat, Felix bătut, Stephen însângerat, Felix fugar, 
Stephen pe moarte. Ar fi vrut foarte mult să poată spune cuiva 
ce simțea, însă cu oaspeţii ei nu putea discuta decât despre 
balul din seara precedentă, despre cum avea să fie regata 
Cowes, despre situaţia din Balcani și despre bugetul lui Lloyd 
George. 

Din fericire, oaspeţii nu mai rămaseră mult după terminarea 
cinei: cu toţii plecau fie la un bal, fie la vreo întâlnire, fie la 
vreun concert. De îndată ce ultimul oaspete ieși, Lydia se duse 
în hol și ridică receptorul telefonului. Nu putea vorbi cu Stephen, 
deoarece încă nu aveau telefon la Walden Hall, așa că sună la 
Winston Churchill acasă, în Eccleston Square. Prim-Lordul 
Amiralității nu era însă acolo. Încercă la Amiralitate, la prim- 
ministru, în Downing Street nr. 10, la Clubul Naţional Liberal, 
fără nicio izbândă. Trebuia să afle ce se întâmplase. In cele din 
urmă, își aduse aminte de Basil Thomson și sună la Scotland 
Yard. Thomson era încă la birou, lucra până târziu. 

— Lady Walden, ce mai faceţi? spuse el. 

Lydia își zise în sinea ei: „Oamenii chiar sunt politicoși!” 

— Ce vești aveţi? îl întrebă ea direct. 

— Mă tem că proaste. Prietenul nostru, Felix, ne-a scăpat iar 
printre degete. 

Lydia simţea că o inunda un val de ușurare. 

— Mulţumesc... vă multumesc, rosti ea. 

— Nu cred că trebuie să vă faceţi prea multe griji, continuă 
Thomson. Prinţul Orlov e bine păzit acum. 

Lydia se înroși de rușine: fusese atât de bucuroasă că Felix nu 
păţise nimic, încât pe moment uitase să-și mai facă griji pentru 
Alexei și Stephen. 


VP - 276 


— O să... o să încerc să nu-mi fac griji, îl asigură ea. Noapte 
bună! 

— Noapte bună, lady Walden! 

Lydia puse receptorul în furcă, apoi se duse în camera ei, 
sunându-și camerista s-o ajute să se dezbrace. Era 
înspăimântată. Nimic nu se rezolvase încă, toți cei pe care îi 
iubea erau tot în primejdie. Oare cât o să mai continue asta? 
Felix nu se va da bătut, era sigură de asta, dacă n-avea să fie 
prins. 

Camerista își făcu apariţia. Începu să-i desfacă rochia și să-i 
dezlege corsetul. „Unele doamne au încredere în cameristele 
lor, reflectă Lydia. Eu nu. M-am încrezut cândva, la Sankt 
Petersburg...” 

Se hotărî să-i scrie o scrisoare surorii ei, fiindcă era prea 
devreme ca să se culce. Îi ceru cameristei să-i aducă hârtie de 
scris din salonul de dimineaţă. Își puse un halat și se așeză 
lângă fereastra deschisă, cu ochii pierduţi în întunericul din parc. 
Afară era înnorat. Nu plouase de trei luni, dar în ultimele zile 
cerul fusese presărat de fulgere, tunase; curând aveau să 
înceapă furtunile. 

Camerista îi aduse hârtie, tocuri, cerneală și plicuri. Lydia luă 
o coală și începu: Dragă Tatiana... 

Nu știa de unde să înceapă. „Cum aș putea să-i explic ce-i cu 
Charlotte, medită ea, când nici eu nu pricep nimic? Și nu pot să 
îndrăznesc să suflu o vorbă despre Felix, fiindcă Tatiana ar 
putea să-i spună ţarului, iar dacă țarul ar afla cât de aproape 
fusese Alexei să fie ucis... Felix e atât de inteligent... Cum 
Dumnezeu o fi aflat unde se ascunde Alexei? Noi nu i-am spus 
nici măcar lui Charlotte! Charlotte”. 

Lydia încremeni. 

„Charlotte?” 

Se ridică în picioare, ţipând: 

— Oh, nu! 

Avea vreo patruzeci de ani și purta o șapcă de tweed. 

Sentimentul unei catastrofe inevitabile puse stăpânire pe ea. 
Era ca într-unul dintre coșmarurile acelea îngrozitoare, în care te 
gândești la cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla, iar lucrul 
respectiv se întâmplă pe dată: scara cade, copilul e strivit, 
persoana iubită moare. 

Își ascunse faţa în mâini. Simţea că-i venea ameţeală. 


VP - 277 


„Trebuie să gândesc, trebuie să încerc să gândesc. Doamne, 
te rog, ajută-mă să gândesc! Charlotte s-a întâlnit cu un bărbat 
la Galeria Naţională. În aceeași seară, m-a întrebat unde era 
Alexei. Nu i-am spus. Poate că l-a întrebat și pe Stephen: nici el 
nu i-ar fi spus. Pe urmă a fost trimisă la ţară, la Walden Hall, și 
evident că a descoperit că Alexei era acolo. După două zile, 
Felix s-a dus la Walden Hall. Fă să fie doar un vis, se rugă ea; fă- 
mă să mă trezesc în clipa asta, te rog, să fiu în patul meu, fă să 
fie dimineaţă!” 

Dar nu visa. Felix era bărbatul cu șapcă de tweed. Charlotte 
se întâlnise cu tatăl ei. Se ţinuseră de mână. 

Era oribil, oribil! 

Oare Felix îi spusese adevărul lui Charlotte? Oare zisese: „Eu 
sunt tatăl tău”? Oare scosese la iveală secretul tăinuit vreme de 
nouăsprezece ani? Din ce alt motiv ar fi... colaborat ea cu el? 

„Propria fiică, să conspire cu un anarhist ca să comită o crimă. 
Probabil că încă îl ajută. Ce pot să fac? Trebuie să-l avertizez pe 
Stephen; dar cum să fac asta fără să-i mărturisesc că el nu e 
tatăl lui Charlotte? Vreau să pot gâna!”. 

Își sună din nou camerista. „Trebuie să găsesc o cale să pun 
capăt la toate astea, își zise ea. Nu știu ce-o să fac, dar ceva 
trebuie să fac”. Când camerista intră, îi spuse: 

— Fă-mi bagajul! Plec mâine dis-de-dimineaţă. Trebuie să mă 
duc la Walden Hall. 

e 

După lăsarea întunericului, Felix o luase peste câmpuri. 
Noaptea era caldă și umedă și foarte întunecată: nori grei 
ascundeau Luna și stelele. Era nevoit să meargă încet, fiindcă 
nu vedea mai nimic. Reuși să ajungă până la linia de cale ferată 
și se îndreptă spre nord. 

Putea să meargă un pic mai repede pe lângă șine, deoarece 
liniile de oțel licăreau stins și știa, de asemenea, că n-o să 
întâlnească obstacole. Străbătu gări întunecate, strecurându-se 
pe peroane pustii. Auzi șoarecii din sălile de așteptare goale. 
Nu-i era frică de ei; cândva îi omorâse cu mâinile goale și-i 
mâncase. Numele gărilor erau înscrise pe pancarte din metal, 
iar el reușea să le citească pipăindu-le. 

Ajuns la halta Waldenhall, își aminti instrucţiunile pe care i le 
dăduse Charlotte: Casa e /a vreo cinci kilometri de sat, pe 
drumul spre nord. Linia de cale ferată ducea spre nord-nord-est. 


VP - 278 


O mai urmă încă vreo doi kilometri, măsurând distanţa cu pașii. 
Numărase o mie șase sute de pași, când se izbi de cineva. 

Omul sughiţă de uimire. Felix îi puse mâna în gât. Tipul 
duhnea a bere. Dându-și seama că era doar un beţiv care se 
întorcea acasă, Felix slăbi strânsoarea. 

— Nu te speria, spuse omul cu glas înăbușit. 

— În regulă, zise Felix, dându-i drumul. 

— Numai așa pot să merg spre acasă fără să mă rătăcesc. 

— Atunci, mergi liniștit! 

Omul își continuă drumul. După o clipă, adăugă: 

— Să nu dormi pe calea ferată - trenul cu lapte vine la patru 
dimineața. 

Felix nu răspunse nimic și beţivul porni mai departe, 
împleticindu-se. 

Clătină din cap, supărat pe sine însuși că reacționase așa de 
urât: l-ar fi putut omori pe omul acela. Era prea încordat. N-avea 
să fie bine. 

Se hotări să găsească drumul. Părăsi calea ferată, străbătu cu 
greu o fâșiuță de pământ bătătorit, pe urmă se trezi în faţa unei 
îngrădituri improvizate din sârmă. Așteptă câteva clipe. Oare ce 
se afla în faţa lui? Un câmp? Grădina din spate a vreunei case? 
Pășunea satului? Nimic nu e mai întunecat decât o noapte 
înnorată la ţară, fără vreo urmă de felinar stradal. Deodată, ceva 
se mișcă în apropierea lui; zărise ceva alb, cu coada ochiului. Se 
lăsă în jos, pipăind pământul, până când găsi o piatră și o 
aruncă în direcția acelui lucru alb. Se auzi un nechezat și un cal 
o luă la galop. 

Felix ciuli urechile. Dacă erau și câini în apropiere, nechezatul 
ar fi trebuit să-i stârnească să latre. Nu se auzea nimic însă. 

Se strecură printre sârmele gardului, străbătând încet 
îngrăditura. La un moment dat, se împiedică de un tufiș. Se 
auzea încă un cal, dar nu-l putu vedea. 

Ajunse la alt gard de sârmă, trecu prin el și se lovi de o 
construcţie din lemn. În clipa următoare, o mulţime de găini se 
porniră să cotcodăcească. Un câine începu să latre, iar la 
fereastra unei case se aprinse o lumină. Felix se aruncă pe burtă 
și rămase nemișcat. În lumină, își dădu seama că se afla într-o 
fermă micuță. Se izbise de cotețul găinilor. În spatele fermei, 
zări drumul pe care îl căuta. Găinile se potoliseră, câinele mai 
lătră o dată, dezamăgit, apoi lumina se stinse. Felix ieși la drum. 


VP - 279 


Era prăfos, marginit de un șanț secat. Dincolo de șanț se 
părea că se întindea o pădure. Felix își aminti: Pe partea stângă 
a drumului o să vezi o pădure. Aproape ajunsese. 

Mergea spre nord pe drumul denivelat, cu urechile ciulite, în 
caz că auzea pe cineva apropiindu-se. După vreo doi kilometri, 
își dădu seama că la stânga lui apăruse un zid. Ceva mai 
departe, în zid apăru o poartă și zări o lumină. 

Se aplecă peste barele din fier ale porții și se uită prin ele. 
Părea că drumul continua cu o alee lungă. În capătul cel mai 
îndepărtat se zărea, slab luminat de două felinare pâlpâind, 
porticul străjuit de coloane al unei case mari. În vreme ce se 
uita, un bărbat înalt trecu prin fața reședinței: o santinelă. 

„In casa asta, își zise el, se află prinţul Orlov. Oare care or fi 
ferestrele de la camera lui?” 

Dintr-odată, auzi zgomotul unei mașini care se apropia foarte 
repede. Se dădu în grabă zece pași înapoi și se aruncă în șanț. 
După o clipă, farurile mașinii măturară zidul și se opriră în fața 
porţii. Cineva ieși din vehicul. 

Felix auzi un ciocănit. Probabil că omul bătuse într-o gheretă, 
își dădu el seama; pe întuneric, n-o văzuse. Se deschisese o 
ferestruică și un glas strigă: 

— Cine e? 

O altă voce răspunse: 

— Poliţia, Divizia Specială de la Scotland Yard. 

— Un moment! 

Felix stătea absolut nemișcat. Se auzeau pași; bărbatul care 
se dăduse jos din mașină se plimba de colo-colo, agitat. Se 
deschise o ușă. Un câine începu să latre, dar un glas îl potoli: 

— Liniște, Rex! 

Felix nici nu mai respira. Oare câinele era în lesă? Avea să-l 
miroasă? Nu cumva o să amușineze până în șanț și pe urmă o să 
înceapă să latre? 

Porţile din fier se întredeschiseră și câinele începu din nou să 
latre. 

— Taci odată, Rex, zise același glas. 

Portiera mașinii fu trântită și vehiculul se puse în mișcare. 
Șanțul se cufundă iar în întuneric. „Acum, chibzui Felix, dacă mă 
găsește câinele, pot să-l omor și pe el, și pe paznic, apoi să 
fug...” 

Se încordă, gata să sară de îndată ce-ar fi deslușit vreun 


VP - 280 


fornăit de adulmecare lângă urechea lui. 

Porţile din fier se închiseră la loc. 

Peste câteva momente, se auzi cum se trântește și ușa de la 
ghereta portarului. 

Felix răsuflă din nou. 


VP - 281 


Capitolul 14 


Charlotte se trezi la șase dimineaţa. Lăsase draperiile de la 
ferestre trase, astfel încât primele raze ale soarelui de 
dimineaţă să-i lumineze faţa și să o trezească din somn: era un 
truc pe care îl învățase cu ani în urmă, când era Belinda la ei și 
amândurora le plăcea să hălăduiască prin casă în timp ce adulții 
încă erau în pat și nu apărea nimeni să le spună să se poarte ca 
niște micuţe domnișoare. 

Primul ei gând fu la Felix. Nu reușiseră să-l prindă - era atât 
de inteligent! In acea zi, cu siguranţă, o va aștepta în pădure. 
Sări din pat și se uită afară. Vremea încă nu se stricase: oricum, 
probabil că dormise afară în noaptea aceea. 

Se spălă pe faţă cu apă rece și-și trase repede pe ea o fustă 
lungă, cizme de călărie și o jachetă. Nu purta niciodată pălărie 
când se ducea să se plimbe călare dimineaţa. 

După asta, cobori scările. Nu se vedea nimeni în jur. Probabil 
că în bucătărie erau vreo două servitoare, aprinzând focul și 
încălzind apa, dar ceilalţi servitori încă nu se treziseră. leși pe 
ușa dinspre sud și fu cât pe ce să se izbească de un poliţist în 
uniformă. 

— Cerule mare! exclamă ea. Cine ești tu? 

— Poliţist Stevenson, domnișoară. 

| se adresa cu domnișoară pentru că nu știa cine era. 

— Eu sunt Charlotte Walden, îi spuse ea. 

— Scuzaţi-mă, milady. 

— Nu-i nimic. Ce faci aici? 

— Păzesc reședința, milady. 

— A, am înţeles: vrei să spui că-l păzești pe prinţ. Ce liniștitor! 
Și câți sunteţi? 

— Doi afară și patru înăuntru. Cei dinăuntru sunt înarmaţi. Dar 
o să vină mai mulţi ceva mai târziu. 

— Cum așa? 

— O să înceapă o operaţiune mare de căutare, milady. Am 
auzit că la ora nouă o să se strângă o sută cincizeci de oameni. 
O să-l prindem noi pe ticălosul ăla de anarhist, să nu vă temeti! 

— Ce bine! 


VP - 282 


— Voiaţi să vă duceţi să călăriţi, milady? N-aș face asta în 
locul dumneavoastră. Nu azi. 

— Nu, nu mă duc, minţi Charlotte. 

Apoi plecă, de-a lungul aripii de est a casei, către partea din 
spate. Nu era nimeni la grajduri. Intră și o găsi pe Spats, iapa ei, 
pe care o numise astfel datorită petelor albe de pe picioarele din 
față. li vorbi câteva minute, mângâind-o pe bot, și-i dădu un 
măr. Pe urmă îi puse șaua, o scoase din grajd și încălecă. 

Se îndepărtă de partea din spate a casei, dând ocol parcului 
într-un cer larg, astfel încât polițistul să n-o vadă și nici să n-o 
audă. O luă la galop prin padocul dinspre vest, apoi sări gardul 
scurt și intră în pădure. O duse pe Spats printre copaci până 
când găsi poteca, pe urmă o lăsă să meargă la trap. 

In pădure era răcoare. Frunzele dese ale stejarilor și fagilor nu 
lăsau să pătrundă lumina soarelui. În porțiunile în care razele 
reușiseră să răzbată, roua se ridica din pământ ca un abur. 
Charlotte simţea căldura soarelui când trecea prin acele locuri. 
Păsările cântau de te asurzeau. 

Ea se gândea: „Ce poate face el, faţă în faţă cu o sută 
cincizeci de oameni?” In acel moment, planul lui devenise 
imposibil: Alexei era mult prea bine păzit, iar operaţiunea de 
căutare a lui Felix mult prea bine organizată. Bine măcar că ea 
putea să-l avertizeze. 

Ajunsese la capătul pădurii, dar nu-l vedea. Fata era 
dezamăgită: fusese sigură că va veni în acea zi. Începea să se 
îngrijoreze, deoarece nu putea să-l avertizeze dacă nu-l vedea, 
iar în acest caz va fi prins, cu siguranţă. Totuși, încă nu era nici 
șapte: poate că el încă nu începuse să o aștepte. Descălecă și 
făcu cale întoarsă, ducând-o pe Spats de dârlogi. Poate că Felix 
o văzuse, dar mai aștepta, ca nu cumva să fi fost urmărită. Într- 
o poieniţă, se opri să se uite la o veveriţă. Animăluţelor acestora 
nu le era frică de oameni, deși fugeau din calea câinilor. 
Deodată, începu să simtă că e urmărită. Se întoarse și atunci îl 
văzu; se uita la ea cu o tristeţe ciudată în ochi. 

— Hello, Charlotte! zise el. 

Ea se îndreptă spre el și-i luă mâinile în ale ei. Barba îi 
acoperea toată fața. Pe haine îi rămăseseră fire de iarbă. 

— Arăţi îngrozitor de ostenit, îi zise ea în rusă. 

— Mi-e foame. Ai adus ceva de mâncare? 

— Oh, Doamne, nu! exclamă Charlotte, dându-și seama că 


VP - 283 


luase doar un măr pentru cal, dar nimic pentru Felix. Nu m-am 
gândit la asta. 

— Nu-i nimic. Mi-a fost și mai foame ca azi. 

— Ascultă, trebuie să pleci imediat. Dacă pleci acum, poţi să 
scapi. 

— De ce să scap? Vreau să-l răpesc pe Orlov. 

— Acum e imposibil, clătină ea din cap. E păzit de gărzi 
înarmate, casa e patrulată de polițiști și la ora nouă o să se 
strângă o sută cincizeci de oameni ca să te caute. 

— Și dacă fug, zâmbi el, ce-o să fac cu restul vieții mele? 

— Oricum, n-o să te ajut să te sinucizi! 

— Haide să stăm pe iarbă. Vreau să-ţi explic ceva. 

Ea se așeză, sprijinindu-se cu spatele de un stejar gros. Felix 
se așeză și el în fața ei, cu picioarele încrucișate, ca un cazac. 
Razele de soare se jucau pe chipul lui ostenit. Vorbea destul de 
oficial, formulând propoziţii care sunau de parcă le-ar fi repetat 
înainte. 

— Ti-am spus că am fost îndrăgostit cândva de o femeie 
numită Lydia, iar tu mi-ai zis: „Așa o cheamă pe mama”. Îți 
aduci aminte? 

— Îmi amintesc tot ceea ce mi-ai spus. 

Ea se întreba unde voia să ajungă cu asta. 

— Era mama ta. 

Fata se holbă la el. 

— Ai fost îndrăgostit de mama? 

— Mai mult decât atât. Am fost amanți. Ea venea la mine 
acasă, singură - înţelegi ce vreau să spun? 

Charlotte se făcuse stacojie de confuzie și stânjeneală. 

— Da, înţeleg. 

— Tatăl ei, bunicul tău, a aflat. Bătrânul conte a pus să fiu 
arestat, pe urmă a obligat-o pe mama ta să-l ia de soț pe 
Walden. 

— Cât de îngrozitor! șopti Charlotte. 

Nu știa de ce, dar era înspăimântată de ceea ce avea să 
urmeze. 

— Te-ai născut la șapte luni după nunta lor. 

Ea părea să creadă că lucrul acesta era foarte semnificativ și 
se încruntă, nedumerită. 

— Ştii de câtă vreme e nevoie ca un copil să crească în 
pântecele mamei și să se nască? întrebă Felix. 


VP - 284 


— Nu. 

— De obicei, e nevoie de nouă luni, deși uneori se poate și 
ceva mai puţin. 

Lui Charlotte începuse să-i bată inima mai tare. 

— Unde vrei să ajungi? 

— E posibil ca tu să fi fost concepută înainte de căsătorie. 

— Asta înseamnă că ai putea să fii tatăl meu? îl iscodi ea 
neîncrezătoare. 

— Mai e ceva. Semeni /eit cu sora mea, Nataşa. 

Charlotte avea impresia că inima îi ajunsese în gât; abia mai 
putea scoate un cuvânt. 

— Și crezi că ești tatăl meu? 

— Sunt sigur de asta. 

— Oh, Doamne! 

Charlotte își duse mâinile la faţă, uitându-se în gol fără să 
vadă ceva. Avea senzaţia că se trezise dintr-un vis și nu putea 
să-și dea seama ce anume fusese real în el. Se gândea la 
Walden, dar nu era tatăl ei; se gândea la mama, care avusese 
un amant; se gândea la Felix, prietenul ei, și dintr-odată, tatăl 
ei... 

— M-au minţit până și în privinţa asta? zise ea, într-un sfârșit. 

Era atât de dezorientată, încât nu credea că putea să se ridice 
în picioare. Era de parcă ar fi anunţat-o cineva că toate hărţile 
pe care le văzuse vreodată erau niște făcături și că trăia, de 
fapt, în Brazilia; sau că adevăratul proprietar al domeniului 
Walden Hall era Pritchard; ori că și caii puteau vorbi, dar tăceau 
pentru că așa voiau ei; dar dezvăluirea asta era mult mai rea 
decât toate aceste lucruri. 

— Dacă mi-ai fi spus că sunt un băiat, rosti ea, dar că mama 
m-a îmbrăcat mereu în haine de fetiţe... cred că la fel m-aș 
simți. 

„Mama... și Felix?”, reflecta ea. Gândul ăsta o făcu să se 
înroșească din nou. 

Felix îi luă mâna, strângându-i-o. 

— Cred că toată dragostea și grija pe care un bărbat le-o 
poartă, de obicei, soţiei și copiilor au fost orientate, în cazul 
meu, înspre politică. Trebuie să pun mâna pe Orlov, chiar dacă e 
imposibil; la fel ca un om care încearcă să-și salveze copilul de 
la înec, chiar dacă habar n-are să înoate. 

Brusc, Charlotte își dădu seama cât de ciudat trebuia să se 


VP - 285 


simtă Felix în relaţia cu ea, fiica pe care n-o avusese niciodată 
cu adevărat. În acele clipe înțelegea și privirile ciudate, 
îndurerate, pe care i le arunca uneori. 

— Bietul de tine. 

El își mușcă buza. 

— Ești atât de generoasă! 

Ea nu înțelegea motivul pentru care el spusese asta. 

— Ce-o să facem? 

El trase aer în piept. 

— Poţi să mă duci în casă și să mă ascunzi acolo? 

Ea cumpăni o clipă în minte, apoi răspunse: 

— Da. 

e 

Felix urcă pe cal la spatele ei. lapa scutură din cap și fornăi, 
de parcă ar fi fost jignită că era nevoită să ducă o greutate 
dublă. Charlotte o făcu s-o ia la trap. O vreme, urmă cărarea, 
apoi, la o cotitură, o părăsi și o luă de-a dreptul prin pădure. 
Intrară pe o poartă, traversară un padoc și, în cele din urmă, 
ajunseră la o alee micuță. Felix încă nu văzuse casa: își dădu 
seama că făceau un ocol, ca să se apropie dinspre nord. 

Era o copilă extraordinară. Avea atât tărie de caracter! S-o fi 
moștenit-o de la el? Ar fi vrut să fie așa. Era în culmea fericirii 
că-i dezvăluise adevărul în legătură cu nașterea ei. Simţea că 
încă nu acceptase adevărul ăsta, dar o va face. Îl ascultase în 
timp ce-i dădea lumea cu totul peste cap și reacţionase plină de 
emoție, însă fără să devină isterică - genul acesta de feminitate 
nu-l moștenise de la mama ei. 

De pe alee se îndreptară spre o livadă. Dincolo de vârfurile 
copacilor, Felix putea vedea acoperișurile de la Walden Hall. 
Livada era străjuită de un zid. Charlotte opri calul și spuse: 

— De aici încolo, ar fi mai bine să mergi pe jos pe lângă mine. 
Așa, dacă s-ar uita cineva pe geam, n-ar putea să te vadă cu 
ușurință. 

Felix sări jos. Merseră de-a lungul zidului și ajunseră, în cele 
din urmă, la un colţ. 

— Ce e dincolo de zid? întrebă Felix. 

— Grădina de zarzavaturi a bucătăriei. Ar fi mai bine să nu 
vorbim acum. 

— Ești nemaipomenită, șopti Felix, însă ea nu-l auzi. 

La următorul colț, se opriră. Felix vedea câteva clădiri joase și 


VP - 286 


o curte. 

— Grajdurile, murmură Charlotte. Rămâi aici un pic. Când îţi 
fac semn, mă urmezi cât poţi de repede. 

— Unde mergem? 

— Pe acoperișuri. 

Ea intră în curte, descăleca și legă frâul de un stâlp. Felix o 
văzu cum se duce în cealaltă parte a curții, se uită într-o parte 
și-n alta, după care se întoarse și băgă capul în grajd. 

O auzi apoi zicând: 

— Bună, Peter! 

Un puști de vreo doisprezece ani ieși afară, scoțându-și șapca. 

— Bună dimineaţa, milady! 

— Unde e Daniel? 

— La micul dejun, milady. 

— Du-te și cheamă-l, te rog, spune-i să-i scoată şaua lui 
Spats. 

— Pot și eu, milady. 

— Nu, vreau să vină Daniel, rosti Charlotte pe un ton 
poruncitor. Haide, fugi! 

„Minunat”, își zise Felix. 

Băiatul o rupse la fugă. Charlotte se întoarse spre Felix și-i 
făcu semn, iar el se îndreptă în fugă spre ea. 

Fata se cățără pe un mic cazan de fier, pe urmă urcă pe 
acoperișul din tablă ondulată al unei magazii de unelte, iar de 
acolo, pe acoperișul de ardezie al unei clădiri din piatră cu un 
singur nivel. 

Felix o urmă. 

Se târâră pe acoperișul de ardezie, în patru labe, până când 
acesta se termină cu un zid din cărămidă; atunci urcară până 
sus, pe marginea acoperișului. 

Felix se simţea teribil de expus și de vulnerabil. 

Charlotte se ridică și trase cu ochiul la o fereastră care se 
deschidea în zidul din cărămidă. 

— Ce-i acolo? șopti Felix. 

— Dormitorul servitoarelor. Dar acum sunt jos, iau micul 
dejun. 

Ea se cățără pe pervazul ferestrei, ridicându-se în picioare. 
Dormitorul se afla la mansardă. Charlotte merse pe pervaz, apoi 
își puse piciorul pe marginea acoperișului. 

Părea periculos. Felix se încruntă, îngrijorat ca ea să nu cadă. 


VP - 287 


Însă fata se săltă cu ușurință pe acoperiș. 

Felix o imită. 

— Acum nu ne mai vede nimeni, zise Charlotte. 

Felix privi în jur. Fata avea dreptate; nu puteau să fie văzuţi 
de jos. Se relaxă o clipă. 

— Sunt patru acri de acoperiș, îl lămuri Charlotte. 

— Patru acri! Cei mai mulţi ţărani din Rusia nu au nici pe 
departe atâta pământ. 

Priveliștea era extraordinară. În toate părţile, se întindeau 
acoperișuri din toate materialele, mărimile și culorile posibile. Se 
vedeau scări și pasarele, care fuseseră amplasate pentru ca 
oamenii să poată merge pe acolo fără să calce pe ardezie sau 
pe ţiglă. Sistemul de burlane era la fel de complex ca ţevile din 
rafinăria de petrol văzută de Felix la Batum. 

— În viaţa mea n-am văzut o casă atât de mare, mărturisi el. 

Charlotte se ridică în picioare. 

— Haide, vino după mine! 

ÎI conduse spre o scară care ducea la acoperișul următor, de-a 
lungul unei pasarele largi, apoi urcă o scăriţă din lemn ce se 
termina în fața unei ușițe mici și pătrate în zid. 

— Cândva, îi explică ea, probabil că pe aici ieșeau pe acoperiș 
ca să-l repare, dar acum nu-și mai amintește nimeni de asta. 

Apoi deschise ușa și, aplecându-se, intră înăuntru. 

Felix o urmă, recunoscător, în întunericul primitor. 

e 

Lydia împrumutase o mașină cu șofer de la cumnatul ei, 
George, și, cum nu închisese ochii toată noaptea, plecase dis- 
de-dimineaţă din Londra. Mașina intră pe aleea de la Walden 
Hall la ora nouă, iar ea văzu uluită, în faţa casei și răspândiţi 
prin parc, peste o sută de polițiști, zeci de vehicule și o mulțime 
de câini. Șoferul lui George se strecură prin mulţime și opri 
mașina la intrarea dinspre sud a casei. Pe pajiște fusese pus un 
ceainic imens, în jurul căruia polițiștii stăteau la coadă, cu cești 
în mână. Pritchard trecea printre ei cu un aer hărțuit, ducând o 
tavă imensă pe care se lăfăia un munte de sandviciuri. Nici 
măcar nu observase sosirea stăpânei lui. Pe terasă fusese pusă 
o masă pliantă, la care erau așezați Stephen și sir Arthur 
Langley. Ei dădeau instrucţiuni la vreo șase ofițeri de poliţie care 
stăteau în picioare în faţa lor, grupaţi într-un semicerc. Lydia se 
îndreptă spre ei. Sir Arthur avea o hartă în față, iar ea îl auzi 


VP - 288 


spunând: 

— In fiecare echipă se va afla un om din partea locului, ca să 
vă ajute să nu vă abateţi de la drum, și un motociclist care va 
face drumuri până aici și ne va ţine la curent în fiecare oră cu 
progresele făcute. 

Stephen își ridică privirea, o văzu pe Lydia și îi părăsi pe 
ceilalți, îndreptându-se spre ea. 

— Bună dimineaţa, draga mea, ce surpriză plăcută! Cum ai 
ajuns aici? 

— Am împrumutat mașina lui George. Ce se petrece? 

— Organizăm căutarea. 

— A! 

„Cu toţi oamenii ăștia pe urmele lui, cum ar mai putea Felix 
să scape?” 

— Aș fi vrut totuși să rămâi în oraș, continuă Stephen. Aș fi 
fost mai liniștit pentru siguranţa ta. 

— lar eu mi-aș fi petrecut fiecare minut gândindu-mă dacă nu 
cumva o să primesc o veste rea. 

„Dar, oare, ce-ar putea însemna o veste bună?”, se întrebă ea 
în gând. Probabil doar să afle că Felix se dăduse bătut și 
plecase. Insă n-avea să facă asta, era sigură. Se uită la chipul 
soţului ei. In spatele calmului său obișnuit se puteau citi 
încordarea și oboseala. Bietul Stephen: înșelat mai întâi de soţie, 
apoi de fiica lui. Un acces brusc de vinovăţie o făcu să ridice 
mâna și să-l mângâie pe obraz. 

— Să nu te surmenezi, îi zise ea. 

Se auzi un fluier. Poliţiștii își băură ceaiul în goană, îndesară în 
gură ultimele bucăţi de sandviciuri, își puseră chipiele și se 
aranjară în șase grupuri, fiecare cu conducătorul propriu. Lydia 
rămăsese în picioare lângă Stephen, privind. Se strigau ordine, 
se fluiera de peste tot. In cele din urmă, părăsiră curtea. Primul 
grup o luă către sud, răspândindu-se prin parc, și intră în 
pădure. Alte două grupuri se îndreptară spre vest, prin padoc. 
Celelalte trei grupuri coborau pe alee, către drum. 

Lydia își contempla gazonul. Arăta ca locul unui picnic pentru 
copiii unei școli de duminică, după plecarea tuturor. Doamna 
Braithwaite, cu o expresie chinuită pe chip, se apucă să 
organizeze debarasarea locului. Lydia intră în casă. 

In hol, se întâlni cu Charlotte, care păru surprinsă că o vede. 

— Bună, mamă, o salută ea. Nu știam că vii și tu. 


VP - 289 


— E așa de plictisitor în oraș, răspunse Lydia automat, 
gândindu-se: „Ce tâmpenii mai spunem!” 

— Cum ai ajuns aici? 

— Am împrumutat mașina unchiului George. 

Lydia își dădea seama că fata ei vorbea numai ca să nu tacă, 
fiind cu mintea în altă parte. 

— Probabil ai plecat foarte devreme, continuă Charlotte. 

— Da. 

Lydia ar fi vrut să zea: „Oprește-te! Nu te mai preface! De ce 
nu spunem adevărul?” Nu avea însă forța să facă asta. 

— Poliţiștii au plecat deja? întrebă Charlotte. 

Se uita ciudat la Lydia, ca și cum atunci o vedea pentru prima 
dată. Și asta o făcea pe Lydia să se simtă stânjenită. „Aș vrea 
să-i pot citi gândurile fiicei mele”, își zicea ea. 

— Da, au plecat cu toţii, răspunse mama. 

— Splendid! 

Era unul dintre cuvintele folosite de Stephen - splendid. La 
urma urmelor, Charlotte avea și ceva din Stephen: curiozitatea, 
hotărârea, stăpânirea de sine - cum nu le moștenise, probabil că 
și le însușise, pur și simplu, imitându-l... 

— Sper să-l prindă pe anarhist, spuse Lydia, așteptând să 
vadă reacţia lui Charlotte. 

— Sunt sigură că o să reușească, răspunse Charlotte pe un 
ton vesel. 

„Îi strălucesc ochii, reflectă Lydia. De ce arată așa, când peste 
o sută de polițiști răscolesc ţinutul în căutarea lui Felix? De ce 
nu este tristă și speriată, ca mine? Probabil că nu se așteaptă ca 
ei să-l prindă. Din cine știe ce motiv, crede că el e în siguranţă”. 

— Mamă, spune-mi, te rog, de cât timp e nevoie ca un 
bebeluș să se dezvolte și să se nască? întrebă Charlotte 
deodată. 

Lydia deschise larg gura și se făcu albă la față. Se uita la 
Charlotte cu ochi holbaţi, gândind: „Ştie! Ştie!” 

Charlotte zâmbi și dădu din cap, cu un aer ușor întristat. 

— Lasă, zise ea, mi-ai dat deja răspunsul. 

Apoi continuă să coboare scările. 

Lydia se agăță de balustradă, cât pe ce să leșine. Felix îi 
spusese lui Charlotte. Era mult prea crud, după atâţia ani. O 
cuprinse furia față de el: de ce îi distrusese viaţa lui Charlotte? 
Se învârtea casa în jurul ei. Auzi glasul unei cameriste: 


VP - 290 


— Vă simţiţi bine, milady? 

Își reveni un pic. 

— Sunt doar un pic obosită după drum. la-mă de braţ! 

Camerista făcu ce-i ceruse și urcară împreună scările spre 
camera Lydiei. O altă cameristă îi despacheta deja valizele. În 
camera de schimbare a hainelor o aștepta apa caldă. Lydia se 
așeză. 

— Acum ieșiți, amândouă. O să despachetaţi mai târziu. 

Servitoarele ieșiră. Lydia își desfăcu nasturii de la haină, dar 
nu mai avea energie să și-o și scoată. Se gândea la dispoziţia în 
care era Charlotte. Fusese aproape vioaie, deși era evident că 
avea multe în minte. Lydia înţelegea purtarea asta, o 
recunoștea; și ea se simţise de multe ori așa. Așa se simte 
cineva când petrece un timp împreună cu Felix. Simţi, de 
asemenea, că viaţa e nesfârșit de fascinantă și de 
surprinzătoare, că sunt lucruri importante de făcut, că toată 
lumea e plină de culoare, de pasiune și de schimbare. Charlotte 
îl văzuse pe Felix și credea că era în siguranţă. 

Lydia se gândea: „Ce să fac?” 

Işi scoase hainele cu mișcări ostenite. Se spălă și se îmbrăcă 
la loc pe îndelete, profitând de timpul ăsta ca să se calmeze. Se 
întreba ce credea Charlotte despre faptul că Felix era tatăl ei. 
Nu era nicio îndoială că îl plăcea foarte mult. „Da, oamenii îl 
plac, reflecta Lydia; oamenii îl iubesc. De unde găsise Charlotte 
puterea să asculte asemenea vești fără să se prăbușească?” 

Lydia hotărî că lucrul cel mai bun ar fi fost să se ocupe de 
casă. Se uită în oglindă, arboră o expresie calmă, apoi ieși. Pe 
scări întâlni o cameristă care ducea o tavă cu felii de șuncă, ouă 
prăjite, pâine proaspătă, lapte, cafea și struguri. 

— Pentru cine e? o întrebă ea. 

— Pentru lady Charlotte, milady, răspunse fata. 

Lydia merse mai departe. Oare Charlotte nu-și pierduse nici 
măcar pofta de mâncare? Se duse în salonul de dimineaţă și 
trimise pe cineva după bucătăreasă. Doamna Rowse era o 
femeie suplă și nervoasă, care nu mânca niciodată mâncăruri 
precum cele pe care le pregătea pentru șefii ei. 

— Milady, spuse bucătăreasa, am înţeles că domnul Thomson 
va veni la prânz, iar domnul Churchill la cină. 

Lydia discută meniul împreună cu ea, apoi îi dădu drumul. De 
ce, oare, ceruse Charlotte un mic dejun atât de copios și atât de 


VP - 291 


târziu? Întrebarea asta nu-i ieșea din minte. Când erau la ţară, 
Charlotte se trezea, de obicei, devreme și termina micul dejun 
înainte să coboare și Lydia. 

Îl chemă pe Pritchard, ca să facă planul aranjării mesei 
împreună cu el. Pritchard o informă că de acum înainte, până la 
noi dispoziţii, Alexei va lua toate mesele în cameră. Însă, pentru 
aranjarea mesenilor, asta nu avea prea mare importanţă: tot 
erau prea mulţi bărbaţi la masă și, în situaţia în care se aflau, 
Lydia nu prea avea cum să invite pe nimeni și în același timp să- 
i aranjeze după paritate. Făcu tot ce-i stătea în puteri, după care 
îl eliberă și pe Pritchard. 

Unde se întâlnise Charlotte cu Felix? Și de ce era ea așa de 
sigură că n-o să fie prins? Îi găsise cumva o ascunzătoare? Să fi 
fost el deghizat atât de bine, că nimeni nu-l putea recunoaște? 

Se plimba prin încăpere, privind picturile, micile statui de 
bronz, ornamentele de sticlă, biroul de scris. O luase migrena. 
Începuse să aranjeze altfel florile dintr-o vază mare aflată lângă 
fereastră, dar o sparse. Chemă pe cineva să strângă, iar ea ieși. 

Avea nervii întinși la maximum. Se gândea dacă să ia o doză 
de laudanum. În ultimele zile, medicamentul nu-i mai fusese la 
fel de folositor ca altă dată. 

Ce-avea să facă în continuare Charlotte? O să păstreze 
secretul? De ce nu vorbesc copiii cu nimeni? 

Se îndreptă spre bibliotecă, mânată de un gând vag să-și ia o 
carte care s-o ajute să-și abată mintea de la tot ce se petrecea. 
Intră și nu-și putu stăpâni o tresărire vinovată, fiindcă Stephen 
era acolo, la biroul lui. El își ridică privirea spre ea, îi zâmbi în 
chip de bun venit, apoi continuă să scrie. 

Lydia trecea de la un raft la altul. Se întreba dacă să citească 
Biblia. În copilărie, citise foarte mult Biblia, făceau rugăciuni în 
familie, mergeau mereu toţi la biserică. Avusese doici severe, 
care-i povesteau despre chinurile iadului și despre pedeapsa 
pentru necurăție, dar și o guvernantă nemţțoaică luterană, care 
vorbea mereu despre păcat. Dar, cum Lydia comisese păcatul 
trupesc și își atrăsese pedeapsa asupra ei și a fiicei sale, nu 
reușise niciodată să-și găsească alinare în religie. „Ar fi trebuit 
să mă duc la o mănăstire, se gândea ea în momentul acela, și să 
mă împac cu Domnul; tata avea dreptate”. 

Luă o carte la întâmplare și se așeză, punând-o deschisă în 
poală. 


VP - 292 


— Neobișnuită alegere pentru tine, remarcă Stephen. 

Nu avea cum să citească titlul din locul în care stătea, însă 
știa poziţia pe rafturi a autorilor. El citea atât de mult, că Lydia 
nici măcar nu știa cum de găsea timp pentru asta. Se uită și ea 
la cotorul cărții pe care o alesese. Era Poeme din Wessex, de 
Thomas Hardy. Ei nu-i plăcea Hardy; nu-i plăceau femeile acelea 
hotărâte și pătimașe, nici bărbaţii puternici pe care ele îi 
transformau în niște neputincioși. 

De multe ori își petrecuse așa timpul, împreună cu Stephen, 
mai ales în primul ei an la Walden Hall. Își aminti cu nostalgie 
cum stătea și citea, în vreme ce el lucra. „Pe atunci, el nu era 
așa de liniștit ca în prezent, își aminti ea. Pe atunci, spunea că 
nimeni nu se mai putea îmbogăţi de pe urma agriculturii și că, 
dacă familia voia să continue să rămână bogată și puternică, 
trebuia să se pregătească pentru secolul XX. Pe atunci, vânduse 
câteva ferme, multe mii de acri, la un preţ foarte mic, pe urmă 
băgase banii în căi ferate și în proprietăţi în Londra. Probabil că 
planul ăsta fusese bun, fiindcă la puţină vreme după aceea, 
expresia de îngrijorare îi dispăruse de pe faţă. După nașterea lui 
Charlotte, totul părea că se așeza. Servitorii o adorau pe micuță 
și mă iubeau pentru că-i dădusem naștere. Mă obișnuisem cu 
modul englezesc de viaţă și eram foarte iubită de societatea 
londoneză. Optsprezece ani trecuseră în liniște”. 

Lydia oftă. Anii aceia se terminaseră. O vreme, își îngropase 
atât de bine tainele, că nimeni, în afară de ea, nu fusese chinuit 
de ele și până și ea reușea să uite din când în când; însă în acele 
zile de început de război își croiau drum spre lumină. Crezuse că 
Londra se află la o distanţă sigură de Sankt Petersburg, dar 
poate că o alegere mai bună ar fi fost California; sau există 
posibilitatea că nicăieri nu era îndeajuns de departe. Pacea 
luase sfârșit. Totul se prăbușea. Ce-o să se întâmple mai 
departe? 

Își lăsă ochii pe pagină și citi: 


Ea ar fi dat o lume să-i poată spune aa, 

Părea ca viața lui s-atârne de-a ei minte, 

Deci minți, convinsă pănă-n suflet că merita 
să-și vândă sufletul, pentru o clipă de bunătate. 


„Să fie vorba despre mine? se întrebă ea. Oare mi-am vândut 


VP - 293 


sufletul când m-am măritat cu Stephen ca să-l salvez pe Felix de 
închisoarea Sfinţii Petru și Pavel? Din clipa aceea, am jucat 
continuu un rol, prefăcându-mă în faţa tuturor că nu eram o 
desfrânată, o păcătoasă, o târfă nerușinată. Dar asta sunt! Și nu 
singura. Și alte femei simt la fel. Altfel, de ce ar vrea vicontesa 
și Charlie Stott să aibă camere alăturate? De ce mi-ar vorbi lady 
Girard despre ei făcându-mi cu ochiul, dacă nu ar înțelege care 
le sunt simţămintele? Dacă n-aş fi fost decât o micuță 
destrăbălată, poate că Stephen ar fi venit mai des la mine în pat 
și poate că am fi avut un fiu”. Și, la gândul ăsta, oftă din nou. 

— Un penny pentru ele, zise Stephen. 

— Ce? 

— Un penny pentru gândurile tale. 

Lydia zâmbi. 

— Oare n-o să mă opresc niciodată din învăţarea de expresii 
în engleză? Pe asta n-am mai auzit-o niciodată. 

— Nimeni nu încetează niciodată să învețe. Înseamnă spune- 
mi la ce te gândești. 

— Mă gândeam la faptul că Walden Hall o să-i rămână fratelui 
tău la moartea ta. 

— Dacă nu avem un fiu. 

Ea se uita la chipul lui, la ochii albaștri luminoși, la barba 
îngrijită, înspicată cu alb. Purta o cravată albastră, cu puncte 
albe. 

— E prea târziu? întrebă el. 

— Nu știu, răspunse Lydia, gândind: „Depinde ce va face 
Charlotte în continuare”. 

— Haide să mai încercăm, propuse Stephen. 

Era o conversație neobișnuit de francă; Stephen simţise că în 
dispoziția în care se afla ea era înclinată spre sinceritate. Se 
ridică de pe scaun și se duse lângă el. Observă că într-un loc, 
spre ceafă, i se rărise părul. Oare de când era așa? 

— Da, acceptă ea, haide să mai încercăm. 

Se aplecă spre el și-l sărută pe frunte; apoi, dintr-un impuls, îl 
sărută pe buze. Stephen închise ochii. 

După o clipă, ea se dădu înapoi. El părea ușor stânjenit. Nu 
făceau decât rareori așa ceva în timpul zilei, fiindcă mereu erau 
servitori prin preajmă. „De ce trăim în felul ăsta, dacă asta nu 
ne face fericiţi”, se întrebă ea. 

— Te iubesc cu adevărat, îi zise ea. 


VP - 294 


— Știu, zâmbi el. 

Deodată, Lydia simţi că nu mai poate rezista. 

— Trebuie să mă duc să mă schimb pentru prânz, înainte să 
apară Basil Thomson. 

El dădu din cap. 

Îi simţi ochii aţintiţi asupra ei până când ieși din încăpere. Se 
duse în dormitor, măcinând în minte întrebarea dacă mai există 
vreo șansă ca ea și Stephen să fie fericiţi. 

Acolo, își dădu seama că luase cu ea și cartea de poezii și o 
puse deoparte. Charlotte deţinea cheia întregii șarade, iar Lydia 
trebuia să aibă o discuţie cu ea. La urma urmelor, chiar și 
lucrurile cele mai dificile pot fi rostite, numai să ai curaj; iar în 
acele momente, ce mai avea de pierdut? Și, fără să aibă nici cea 
mai vagă idee despre ce va spune, se duse în camera lui 
Charlotte, aflată cu un etaj mai sus. 

Pașii ei erau înăbușiţi de covor. Ajunsă în capătul scării, o 
văzu pe Charlotte, care intra în fosta cameră a copiilor. Era cât 
pe ce s-o strige, dar se opri. Oare ce-avea ea în mână? Putea să 
jure că era un platou cu sandviciuri și un pahar cu lapte. 

Cuprinsă de nedumerire, Lydia intră în camera lui Charlotte. 
Pe masă se afla tava pe care o văzuse Lydia la servitoare. Șunca 
și pâinea se făcuseră nevăzute. De ce ar cere Charlotte o tavă 
cu mâncare, apoi și-ar face sandviciuri și s-ar duce să le 
mănânce în camera copiilor? Din câte știa Lydia, în camera 
copiilor nu se mai afla nimic, doar niște mobile acoperite cu 
cearșafuri. Să fi fost Charlotte atât de înspăimântată, încât 
simţise nevoia să se retragă în universul primitor al copilăriei? 

Lydia se hotărî să afle. Se simțea stânjenită să-i întrerupă lui 
Charlotte ritualul, oricare ar fi fost acela. Pe urmă însă își spuse: 
„E casa mea, ea e fiica mea și poate că am dreptul să știu. lar 
asta ar putea crea și o clipă de intimitate, ca să mă ajute să-i 
spun ce am de spus”. Așadar, ieși din camera lui Charlotte și 
străbătu coridorul, apoi intră în camera copiilor. 

Charlotte nu era acolo. 

Lydia se uită în jurul ei. Văzu vechiul căluț din lemn, ale cărui 
urechi ieșeau ca niște vârfuri de munte prin cearșaful cu care 
era acoperit ca să fie apărat de praf. Prin ușa deschisă întrezări 
camera de lecţii, cu hărți și cu desene copilărești pe pereţi. O 
altă ușă ducea în dormitor: nici acolo nu erau decât cearșafuri 
care acopereau totul. „Oare vor fi folosite din nou toate astea? 


VP - 295 


se întrebă Lydia. O să avem din nou doici, scutece și hăinuţe 
mici? Și o guvernantă, și soldaţi de jucărie, și cărți de exerciţii 
umplute cu un scris stângaci și cu pete de cerneală?” 

Dar unde era Charlotte? 

Ușa dulapului era deschisă. Deodată, Lydia își aduse minte: 
sigur că da! Ascunzătoarea lui Charlotte! Cămăruţa despre care 
credea că nu știa nimeni, unde se ducea după ce făcea vreo 
trăsnaie. Și-o amenajase singură, cu lucrușoare și obiecte 
strânse de prin toată casa, și toți se prefăcuseră că habar n- 
aveau cum de dispăreau anumite lucruri. Una dintre puţinele 
decizii indulgente pe care le luase Lydia fusese să o lase pe 
Charlotte să aibă o ascunzătoare și să-i interzică Maryei să i-o 
„descopere”; fiindcă Lydia însăși se ascundea uneori în seră și 
știa prea bine cât era de important să ai un loc al tău. 

Deci așa, Charlotte încă mai folosea cămăruţa aceea! Lydia se 
dădu mai aproape, și mai stânjenită să nu-i tulbure spaţiul 
privat, dar, în același timp, și cuprinsă de ispită. „Nu, își zise ea; 
o s-o las în pace”. 

Pe urmă auzi niște voci. 

Oare Charlotte vorbea singură? 

Lydia asculta cu atenție. 

Vorbea singură în rusă? 

Apoi auzi un alt glas, de bărbat, răspunzându-i în rusă, 
încetișor; un glas ca o mângâiere, un glas care-i trimitea Lydiei 
prin tot trupul un fior de plăcere sexuală. 

Felix era acolo. 

Lydia credea că o să leșine. Felix! Atât de aproape! Ascuns 
chiar la Walden Hall, în timp ce poliţia scotocea prin tot ţinutul 
după el! Ascuns de Charlotte. 

„Nu trebuie să ţip!” 

Işi acoperi gura cu pumnul, mușcându-l. Tremura toată. 

„Trebuie să plec de aici. Nu pot gândi limpede. Nu știu ce să 
fac”. _ 

Capul o durea să-i plesnească. „Imi trebuie o doză de 
laudanum”, chibzui ea. Ideea asta îi mai dădu putere; reuși să-și 
mai stăpânească tremurul. Și, o clipă mai târziu, ieșea din 
camera copiilor în vârful picioarelor. 

Mai că o luă la fugă pe scări până în camera ei. Laudanumul 
se afla în bufet. Deschise sticluța. Nu putea ţine linguriţa bine, 
așa că luă o înghiţitură direct din sticlă. După câteva clipe, simţi 


VP - 296 


că se linişteşte. Puse la loc sticluța și lingurita și închise sertarul. 
O senzaţie de calm începea să pună stăpânire pe ea, pe când 
nervii i se mai destindeau. Durerea de cap o mai lăsase. O 
vreme, nimic n-avea să mai aibă importanţă. Se duse la dulapul 
de haine și-i deschise ușa. Rămase cu privirea pierdută asupra 
rândurilor de haine, absolut incapabilă să hotărască ce va purta 
pentru prânz. 
e 

Felix se plimba prin cămăruță ca un tigru în cușcă, trei pași 
într-o direcție și trei în alta, cu capul aplecat, ca să nu se 
lovească de tavan, și ascultând-o pe Charlotte. 

— Ușa lui Alexei e mereu încuiată, spunea ea. Sunt doi paznici 
înarmaţi înăuntru și unul afară. Cei dinăuntru nu deschid ușa 
decât dacă le spune colegul lor de afară. 

— Unul afară și doi înăuntru. 

Felix se scărpină în cap, fără să-și poată opri o înjurătură în 
rusă. „Probleme, mereu sunt probleme, își spunea el. lată-mă 
aici, sunt chiar în casă, am și un complice din familie și tot nu e 
ușor. De ce n-am și eu norocul puștilor ălora de la Sarajevo? De 
ce a trebuit să descopăr că sunt legat de această familie? Nu că 
mi-ar părea rău”, adăugă el în minte, uitându-se la Charlotte. 

Ea îi observă privirea și-l întrebă: 

— Ce e? 

— Nimic. Orice s-ar întâmpla, mă bucur că te-am găsit. 

— Și eu. Dar ce-o să faci în privinţa lui Alexei? 

— Ai putea să-mi desenezi un plan al casei? 

Charlotte se strâmbă. 

— AŞ putea încerca. 

— Trebuie să știi, doar ai trăit aici toată viaţa. 

— Da, bine, cunosc partea asta, evident, dar sunt locuri unde 
n-am ajuns niciodată. Dormitorul majordomului, camerele 
menajerei, pivnițele, locul acela de deasupra bucătăriilor, unde 
ţin faina și altele... 

— Străduiește-te! Un plan pentru fiecare etaj. 

Charlotte găsi o coală de hârtie și un creion printre comorile 
din copilăria ei și îngenunche în faţa unei măsuţe. 

Felix mai termină un sandvici, bând și restul de lapte. Trecuse 
multă vreme până să-i poată aduce mâncarea, întrucât 
cameristele lucrau pe coridorul ei. În timp ce mânca, se uita la 
ea cum desena, încruntându-se și rozând capătul creionului. La 


VP - 297 


un moment dat, ea exclamă: 

— N-ai cum să știi cât e de greu până nu încerci. 

Găsise și o gumă de șters printre vechile rechizite și o folosea 
cu sârg. Felix observă că putea să deseneze linii perfecte fără să 
se ajute de o riglă. Era foarte emoţionant să o vadă așa. „Deci 
așa trebuie să fi stat, se gândi el, ani întregi în camera de 
școală, desenând case, pe urmă pe mama și pe tata, iar mai 
târziu harta Europei, frunzele copacilor englezești, parcul iarna... 
Probabil că Walden o văzuse de multe ori așa...” 

— De ce ţi-ai schimbat hainele? o întrebă Felix. 

— A, aici toată lumea trebuie să se schimbe tot timpul. Ştii, 
fiecare oră a zilei presupune haine adecvate. Poţi să-ți arăţi 
umerii la cină, dar nu la prânz. Trebuie să porți corset la cină, 
dar nu la ceai. Nu poți să porți afară o rochie de interior. Poţi să 
porţi ciorapi de lână în bibliotecă, dar nu și în salonul de 
dimineaţă. Nici nu-ţi dai seama câte reguli trebuie să ţin minte. 

El dădu din cap. Degenerescenţa claselor conducătoare nu 
mai putea să-l surprindă. 

Ea îi întinse desenele, făcându-l să reintre în pielea 
conspiraţionistului. Felix le studie cu atenţie. La un moment dat, 
întrebă: 

— Unde sunt ţinute armele? 

Ea îi puse o mână pe braț. 

— Nu mai fi atât de repezit! Sunt de partea ta, îţi amintești? 

Deodată, ea reintrase în postura de adult. Felix zâmbi trist. 

— Uitasem. 

— Armele sunt ţinute în camera armelor, îi arătă ea pe plan. 
Deci chiar ai avut o legătură cu mama. 

— Da. 

— Mi se pare îngrozitor de greu să cred că a făcut așa ceva. 

— Era foarte sălbatică pe atunci. De fapt, așa a și rămas, dar 
se preface că nu mai e. 

— Chiar crezi că așa a rămas? 

— Știu. 

— Totul, dar absolut totul e diferit faţă de cum credeam eu că 
stăteau lucrurile. 

— Așa se întâmplă când crești. 

Charlotte rămăsese pe gânduri. 

— Oare cum să-ţi spun? 

— Ce vrei să zici? 


VP - 298 


— Mi s-ar părea foarte ciudat să-ţi spun tată. 

— Deocamdată, Felix e în regulă. Ai nevoie de timp ca să te 
obișnuiești cu ideea că îţi sunt tată. 

— Și o să am timp? 

Faţa ei tânără era atât de gravă, că el o luă de mână. 

— De ce nu? 

— Ce-o să faci după ce îl prinzi pe Alexei? 

El își feri privirea, ca ea să nu-i citească vinovăția în ochi. 

— Depinde cum și când îl prind, dar e destul de probabil că o 
să-l ţin legat aici. Tu va trebui să ne aduci de mâncare și să 
trimiţi o telegramă codată la prietenii mei de la Geneva, în care 
să le scrii ce s-a întâmplat. Pe urmă, după ce vestea asta o să 
ducă la îndeplinirea planurilor noastre, o să-l eliberăm pe Orlov. 

— Și după aceea? 

— O să mă caute la Londra, așa că o să plec în nord. Din câte 
am înțeles, sunt niște orașe mari acolo - Birmingham, 
Manchester, Hull - unde aș putea să-mi fac pierdută urma. După 
câteva săptămâni, o să mă întorc în Elveţia și, în cele din urmă, 
la Sankt Petersburg, deoarece acolo va trebui să fiu, acolo o să 
izbucnească revoluția. 

— Prin urmare, n-o să te mai văd niciodată. 

„Nici n-o să vrei”, își zise el, dar cu glas tare o contrazise: 

— De ce nu? Poţi să vii la Sankt Petersburg. Ne putem întâlni 
la Paris. Cine știe? Dacă soarta există, pare cum nu se poate 
mai hotărâtă să ne aducă la un loc. 

„AȘ vrea să pot crede toate astea, aș vrea să pot crede...” 

— Așa e, zise ea zâmbind ușor, făcându-l să-și dea seama că 
nici ea nu credea o iotă din spusele lui, apoi se ridică în picioare: 
Acum trebuie să-ţi aduc niște apă ca să te speli. 

— Nu-ţi bate capul cu asta! Am fost și mai murdar decât 
acum. Nu mă deranjează. 

— Pe mine însă, da. Miroși îngrozitor. Mă întorc în câteva 
minute. 

Și spunând asta, se făcu nevăzută. 

e 

A fost cel mai plictisitor prânz de care avusese parte Walden 
vreodată în viață. Lydia părea foarte confuză. Charlotte era 
tăcută, dar ciudat de nervoasă, își scăpase tacâmul și 
rasturnase un pahar. Thomson afișa un aer taciturn. Sir Arthur 
Langley încerca să fie amabil, însă nimeni nu reacționa. Până și 


VP - 299 


Walden era închis în sine, obsedat de felul în care Felix reușise 
să afle că Alexei se afla la Walden Hall. Îl chinuia bănuiala urâtă 
că asta avea o anume legătură cu Lydia. La urma urmelor, ea 
fusese cea care îi dezvăluise lui Felix că Alexei era la hotelul 
Savoy; și recunoscuse că omul îi era „vag cunoscut” din 
perioada ei de la Sankt Petersburg. Era, oare, cu putinţă ca Felix 
să aibă un fel de putere asupra ei? Toată vara se purtase ciudat, 
ca și cum mintea i-ar fi fost la altceva. lar în acel moment, 
gândindu-se pentru prima oară în nouăsprezece ani cu detașare 
la ea, recunoștea faţă de sine însuși că Lydia nu era prea 
pătimașă în pat. Ce-i drept, se presupunea că femeile bine- 
crescute așa și trebuia să fie; el însă știa prea bine că asta era o 
invenţie politicoasă și că, în general, femeile tânjeau după 
aceleași lucruri ca și bărbaţii. Nu cumva Lydia tânjea după 
altcineva, după cineva din trecutul ei? Asta ar fi explicat o 
mulţime de lucruri care până atunci nu păruseră că ar fi avut 
nevoie de vreo explicaţie. Era absolut oribil, descoperea el în 
clipa aia, să te uiţi la partenerul de viață și să vezi că îţi este 
străin cu totul. 

După prânz, sir Arthur se întoarse în Octogon, unde își 
stabilise cartierul general. Walden și Thomson își puseră 
pălăriile și ieșiră să-și fumeze trabucurile pe terasă. Parcul arăta 
încântător în bătaia soarelui, ca de obicei. Din salonul de zi, aflat 
la ceva depărtare, ajungeau până la ei sfâșietoarele acorduri de 
început ale Concertului în si bemol, de Ceaikovski: Lydia cânta 
la pian. Walden era copleșit de tristețe. Pe urmă însă, muzica fu 
înecată de urletul unei motociclete, fiindcă venea încă un 
mesager să-i dea raportul lui sir Arthur. Deocamdată, nu aveau 
nicio veste. 

Un valet le servi cafeaua, apoi ieși. 

— Nu voiam să dezvălui asta cu lady Lydia de faţă, dar cred 
că avem un indiciu în legătură cu identitatea trădătorului, spuse 
Thomson. 

Walden simţi că îngheaţă. 

— Aseară am interogat-o pe Bridget Callahan, proprietara din 
strada Cork, continuă Basil. Mă tem că n-am putut să scot nimic 
de la ea. Totuși, i-am lăsat pe oamenii mei să scotocească prin 
casă. In dimineaţa asta mi-au arătat ce au găsit. 

Și, scoțând din buzunar un plic rupt în două, îi întinse lui 
Walden cele două bucăţi. Acesta observă șocat că pe plic era 


VP - 300 


imprimată coroana casei Walden. 
— Recunoașteţi scrisul? 
Walden întoarse bucăţile cu faţa în sus. Pe plic scria: 


Dlui F. Cessinski 
c/o str. Cork nr. 19, 
Londra, N. 


— Oh, Doamne, nu Charlotte! exclamă Walden, aproape 
venindu-i să izbucnească în plâns. 

Thomson rămăsese tăcut. 

— Ea l-a adus aici, zise Walden. Propria-mi fiică. 

Țintuia plicul cu privirea; ar fi vrut să-l facă să dispară. Scrisul 
era absolut de neconfundat, ca o versiune tinerească a 
propriului său scris. 

— Uitaţi-vă la ştampila poștei, îi ceru Thomson. L-a scris de 
îndată ce a ajuns aici. A fost trimis de la poșta din sat. 

— Cum a putut să se întâmple una ca asta? se văita Walden. 

Thomson nu spuse nimic. 

— Felix era bărbatul cu șapcă de tweed, preciză Walden. Totul 
se potrivește. 

ÎI cuprinsese o tristeţe de moarte. Îi venea să jelească, de 
parcă ar fi murit cineva care-i era drag. Se uita la parc, la 
copacii pe care tatăl lui îi sădise în urmă cu cincizeci de ani, la 
pajiștea pe care familia sa o îngrijea de o sută de ani încoace; 
totul i se părea fără rost, fără niciun rost. 

— Lupţi pentru ţara ta și dinăuntru te trădează socialiștii și 
revoluționarii, rosti el încetișor; lupţi pentru clasa ta și ești 
trădat de liberali; lupţi pentru familia ta, dar până și ea te 
trădează. Charlotte! De ce, Charlotte, de ce? exclamă el, simțind 
că o să se sufoce. Blestemată viață, Thomson! Blestemată viaţă! 

— Va trebui s-o interoghez, opină Thomson. 

— Și eu, zise Walden, ridicându-se, apoi constată că trabucul 
arsese singur și îl aruncă. Să mergem! 

Și intrară. 

În hol, Walden opri o servitoare: 

— Ştii unde se află lady Charlotte? 

— Cred că e în camera ei, milord. Vreţi să mă duc să văd? 

— Da. Spune-i că vreau să vorbesc cu ea imediat, în camera 
ei. 


VP - 301 


— Prea bine, milord. 

Thomson și Walden rămaseră să aștepte în hol. Walden se 
uita în jurul lui. Podeaua din marmură, scara sculptată, tavanul 
de stuc, proporțiile perfecte - nimic nu mai făcea doi bani. Pe 
lângă ei trecu tăcut un valet, cu ochii lăsaţi în jos. Un mesager 
pe motocicletă intră și se duse în Octogon. Pritchard trecu și luă 
scrisorile de dus la poștă de pe masa din hol, așa cum făcuse, 
probabil, și în ziua în care fusese scrisă trădătoarea misivă a lui 
Charlotte către Felix. Camerista cobora scările. 

— Lady Charlotte vă așteaptă, milord. 

Walden și Thomson urcară. 

Camera lui Charlotte se afla la etajul al doilea, în partea din 
faţă a casei, iar ferestrele sale dădeau spre parc. Era însorită, 
amenajată cu materiale drăguţe și cu mobilă modernă. „A trecut 
multă vreme de când n-am mai fost aici”, îi trecu vag prin minte 
lui Walden. 

— Ai un aer fioros, tată, îl întâmpină Charlotte. 

— Am și motiv, replică Walden. Domnul Thomson tocmai mi-a 
dat vestea cea mai înspăimântătoare din toată viața mea. 

Charlotte se încruntă, nedumerită. 

— Lady Charlotte, unde e Felix? interveni Thomson. 

Ea se făcu albă ca varul. 

— Habar n-am. 

— Nu mai fi atât de blestemat de calmă! se răsti Walden. 

— Cum îndrăznești să-mi vorbești urât? 

— Imi cer scuze. 

— Poate că dacă aţi lăsa totul în seama mea, milord..., sugeră 
Thomson. 

— Foarte bine. 

Și Walden se așeză la fereastră, întrebându-se ce-l apucase 
de-și ceruse iertare. 

— Lady Charlotte, în calitatea mea de poliţist, pot să 
dovedesc că aţi conspirat pentru a pune la cale un asasinat, i se 
adresă Thomson lui Charlotte. În acest moment, grija mea, ca și 
a tatălui dumneavoastră, e să oprim aceste lucruri; și, în special, 
să ne asigurăm că nu veţi ajunge la închisoare. 

Walden se holbă la Thomson. „Închisoare! Cu siguranţă, vrea 
doar s-o sperie. Dar nu, își dădu el seama cuprins de o groază 
copleșitoare, are dreptate, ea e o infractoare...” 

— Atâta vreme cât putem împiedica asasinatul, cred că 


VP - 302 


putem  mușamaliza participarea dumneavoastră, continuă 
Thomson. Insă, dacă asasinul reușește, nu-mi mai rămâne de 
făcut altceva decât să vă pun sub acuzare, caz în care acuzaţiile 
nu vor mai fi de conspirație pentru crimă, ci de complicitate la 
crimă. În teorie, aţi putea fi spânzurată. 

— Nu! exclamă Walden fără să vrea. 

— Ba da, rosti Thomson încet. 

Walden își îngropă fața în mâini. 

— Trebuie să vă salvaţi din această situaţie agonizantă - și nu 
numai pe dumneavoastră, ci și pe mama și tatăl 
dumneavoastră. Trebuie să faceţi tot ce vă stă în puteri ca să ne 
ajutaţi să-l prindem pe Felix și să-l salvăm pe prințul Orlov. 

„Nu, nu poate fi adevărat, se gândea disperat Walden, simțind 
că își pierde minţile. Fetiţa mea nu poate fi spânzurată. Dar 
dacă Alexei e ucis, atunci Charlotte va fi unul dintre ucigași. 
Totuși nu se va ajunge la un proces. Cine e secretarul pentru 
Afaceri interne? McKenna. Nu-l cunosc. Însă Asquith poate 
interveni, pentru a împiedica punerea sub acuzare... sunt 
convins de asta”. 

— Spuneți-mi când l-ați văzut ultima dată pe Felix, îi ceru 
Thomson. 

Walden se uita la Charlotte, așteptându-i răspunsul. Ea stătea 
în picioare în spatele unui scaun, ţinându-se cu amândouă 
mâinile de spătarul lui. | se albiseră încheieturile, însă fața îi 
rămăsese calmă. 

— Nu am nimic să vă spun, rosti ea, în cele din urmă. 

Walden gemu. Cum putea s-o ţină tot așa, de vreme ce fusese 
descoperită? Ce era în capul ei? Parcă se uita la o străină. 
„Când, oare, am pierdut-o?”, se întreba el. 

— Ştiţi unde se află acum Felix? o întrebă Thomson. 

Ea nu scoase niciun cuvânt. 

— L-aţi avertizat în legătură cu măsurile de securitate luate 
aici? 

Ea îl privea fără nicio expresie. 

— Ce arme are? 

Nimic. 

— Cu fiecare întrebare la care refuzaţi să răspundeţi, vina 
dumneavoastră devine și mai gravă, vă daţi seama de asta? 

Walden observă că în tonul lui Thomson apăruse o ușoară 
schimbare; își întoarse privirea spre el. În clipa aia părea de-a 


VP - 303 


dreptul furios. 

— Să vă explic, îi zise Thomson. Poate credeţi că tatăl 
dumneavoastră vă poate salva de mâna justiţiei. Poate că și el 
crede același lucru. Dar, dacă Orlov moare, vă jur că vă voi 
acuza de crimă. Acum, gândiţi-vă la asta! 

Și Thomson părăsi încăperea. 

[] 

Pe Charlotte o copleșise disperarea la plecarea lui. Atâta 
vreme cât se aflase un străin în cameră, reușise să-și păstreze 
calmul. Dar așa, rămasă singură cu tatăl său, se temea că o să 
cedeze. 

— O să te salvez dacă voi putea, zise tatăl trist. 

Charlotte își înghiţi nodul din gât și-și feri privirea. „Mai bine 
ar fi furios, se gândi ea; aș putea să fac față mâniei lui”. 

Tatăl ei se uită pe fereastră. 

— Vezi tu, eu sunt de vină, spuse el, cu vorbele ieșindu-i cu 
mare greutate. Eu am ales-o pe mama ta, eu te-am conceput și 
te-am crescut. Tu nu ești decât ceea ce am făcut eu din tine. Nu 
pot să pricep cum de s-a întâmplat una ca asta, pur și simplu, 
nu pricep, adăugă el, apoi își întoarse privirea înapoi spre ea: 
Poţi să-mi explici? Te rog! 

— Da, pot, răspunse Charlotte, care nu voia nimic mai mult 
decât să-l facă să înţeleagă și era sigură că el va înțelege, cu 
condiţia să-și aleagă cuvintele potrivite. Nu vreau să reușești să 
bagi Rusia în război, pentru că, dacă se va întâmpla asta, 
milioane de ruși nevinovați vor fi omorâţi sau răniţi fără niciun 
rost. 

El părea uimit. 

— Asta e? Pentru asta ai făcut toate acele lucruri 
îngrozitoare? Misiunea asta încearcă Felix să o îndeplinească? 

„Poate că o să înțeleagă”, se gândea ea veselă. 

— Da, zise ea, pe urmă continuă cu însufleţire: Felix vrea și să 
izbucnească revoluţia în Rusia - chiar și tu ai putea crede că ar 
fi un lucru bun - și crede că o să înceapă când poporul va afla că 
Alexei încearcă să-l târască în război. 

— Crezi că vreau să fie război? întrebă el, parcă nevenindu-i 
să creadă. Crezi că mi-ar plăcea una ca asta? Crezi că mi-ar fi de 
folos? 

— Sigur că nu, însă ai permite să izbucnească, în anumite 
împrejurări. 


VP - 304 


— Oricine ar face la fel; până și Felix, care, tocmai mi-ai spus, 
vrea o revoluţie. Și dacă tot o să fie un război, noi trebuie să 
învingem. E atât de malefic lucrul ăsta? 

Tonul lui era aproape rugător. 

Charlotte se străduia cu disperare să-l facă să priceapă. 

— Nu știu dacă e malefic, dar știu sigur că e rău. Țăranii ruși 
n-au habar despre politica europeană și nu le pasă deloc de ea. 
Cert e că ei o să fie măcelăriți, o să rămână fără picioare și o să 
li se întâmple lucruri înfiorătoare, numai pentru că ai încheiat un 
tratat cu Alexei! Tată, nu-ţi dai seama că e greșit? întrebă ea, 
forțându-se să-și stăpânească lacrimile. 

— Totuși, gândește-te la asta și din punctul de vedere al 
guvernului britanic - din punctul tău personal de vedere. 
Imaginează-ţi că Freddie Chalfont, și Peter, și Jonathan se duc la 
război ca ofiţeri, iar soldaţii lor sunt Daniel, grăjdarul, Peter, 
băiatul de la staule, Jimmy, lustragiul, Charles, valetul, și Peter 
Dawkins de la Home Farm. Nu ai vrea ca ei să aibă pe cineva în 
ajutor? N-ai fi bucuroasă dacă tot poporul rus ar fi de partea lor? 

— Sigur că da, mai ales dacă poporul rus a ales să-i ajute. 
Însă ei nu au cum să aleagă, nu-i așa, tată? Alexei și cu tine o să 
alegeţi. Voi ar trebui să colaboraţi pentru a preveni războiul, nu 
ca să învingeți. 

— Dacă Germania atacă Franţa, va trebui să ne ajutăm 
prietenii. Și pentru Britania ar fi un dezastru dacă Germania va 
cuceri Europa. 

— Ce dezastru poate fi mai mare decât războiul? 

— Atunci, n-ar trebui să luptăm niciodată? 

— Numai dacă suntem invadați. 

— Dacă nu ne luptăm cu nemţii în Franţa, atunci o să fim 
nevoiți să-i înfruntăm aici. 

— Ești sigur? 

— E cu putinţă. 

— Ar trebui să luptăm numai dacă asta o să se întâmple. 

— Ascultă-mă! Țara asta n-a mai fost invadată de opt sute 
cincizeci de ani. De ce? Fiindcă noi ne-am luptat cu alte popoare 
pe teritoriile lor, nu pe al nostru. Din acest motiv tu, lady 
Charlotte Walden, ai crescut într-o ţară pașnică și bogată. 

— Câte războaie au fost duse ca să se împiedice războiul? 
Dacă noi n-am fi luptat pe teritoriile altor ţări, oare ele chiar ar fi 
pornit la luptă? 


VP - 305 


— Cine știe? rosti el, ostenit. Mi-ar fi plăcut să fi învăţat mai 
multă istorie. Mi-aș fi dorit ca noi doi să fi discutat mai mult 
despre lucruri de genul ăsta. Dacă aș fi avut un băiat, aș fi vorbit 
cu el - dar, Doamne!, nu mi-a trecut niciodată prin minte că fiica 
mea o să fie interesată de politica externă! lar acum plătesc 
pentru greșeala asta. Și ce mai preţ! Charlotte, crede-mă, 
aritmetica suferinței omenești nu e atât de simplă cum te-a 
făcut Felix să crezi. Nu poţi să fii încredinţată în vorbele mele? 
Nu poţi să ai încredere în mine? 

— Nu, răspunse ea, încăpăţânată. 

— Felix vrea să-l ucidă pe vărul tău. Asta nu înseamnă nimic 
pentru tine? 

— Vrea să-l răpească pe Alexei, nu să-l omoare. 

Tatăl clătină din cap. 

— Charlotte, a încercat deja de două ori să-l omoare pe Alexei 
și o dată pe mine. A omorât mulți oameni în Rusia. Nu e un 
răpitor, Charlotte, e un asasin. 

— Nu te cred. 

— De ce? întrebă el, cu amărăciune în glas. 

— Mi-ai dezvăluit cumva adevărul despre sufragism? Ori 
despre Annie? Mi-ai specificat că în Britania cea democratică 
majoritatea oamenilor încă nu are dreptul la vot? Mi-ai divulgat 
adevărul despre contactul sexual? 

— Nu, nu am pomenit nimic despre toate astea, răspunse 
tatăl ei și Charlotte, îngrozită, văzu că obrajii îi erau uzi de 
lacrimi. S-ar putea ca tot ce am făcut vreodată, ca părinte, să fi 
fost o imensă greșeală. Nu știam că lumea o să se schimbe așa 
cum s-a schimbat. Habar n-am avut care va fi rolul femeii în 
lume în anul 1914. Incepe să mi se pară că totul a fost un eșec 
cumplit. Dar am făcut tot ce am crezut că era cel mai bine 
pentru tine, deoarece te iubeam și te iubesc. Nu părerile tale 
politice mă fac să plâng. Ci trădarea. Vreau să menţionez că o 
să lupt cu ghearele și cu dinţii ca să nu ajungi la tribunal, chiar 
dacă o să reușești să-l ucizi pe bietul Alexei, pentru că ești fetița 
mea, persoana cea mai importantă pe lume. Pentru tine, poate 
să se ducă la dracu' justiţia, reputaţia mea și Anglia toată. Aș 
face orice rău de dragul tău, fără nicio șovăiala. Pentru mine, 
ești mai presus de orice principiu, de toată politica, mai presus 
de orice. Așa sunt familiile. Însă ceea ce mă doare îngrozitor e 
că nu ai face același lucru pentru mine. Așa e? 


VP - 306 


Charlotte ar fi vrut cu disperare să răspundă afirmativ. 

— O să-mi fii loială, chiar dacă greșesc, doar pentru că sunt 
tatăl tău? 

„Dar nu ești”, chibzui ea. Lăsă capul în jos, nu putea să se 
uite la el. 

Câteva minute, peste amândoi se așternu tăcerea. Pe urmă, 
tatăl își suflă nasul, se ridică și se îndreptă spre ușă. Scoase 
cheia din broască și ieși, închizând ușa în urma lui. Charlotte îl 
auzi cum învârte cheia în broască, zăvorând-o acolo. 

Abia atunci izbucni în plâns. 

e 

Era a doua cină înfiorătoare de care Lydia avea parte de două 
zile încoace, ea fiind singura femeie de la masă. Sir Arthur era 
posomorât, pentru că, în ciuda operațiunilor lui vaste de 
căutare, nu reușise nici măcar să dea de vreo infimă urmă a lui 
Felix. Charlotte și Alexei erau încuiați în camerele lor. Basil 
Thomson și Stephen se purtau cu o politeţe glacială unul față de 
altul, deoarece Thomson aflase despre Charlotte și Felix și 
amenințase că o s-o bage pe Charlotte în pușcărie. Venise și 
Winston Churchill. Adusese tratatul și îl semnase împreună cu 
Alexei, dar nimeni nu se bucura, întrucât știau cu toţii că, dacă 
Alexei era asasinat, atunci ţarul va refuza să ratifice înţelegerea. 
Churchill știa că va fi cu atât mai bine, cu cât Alexei părăsea mai 
repede pământul Angliei. Thomson îl asigurase că va avea în 
vedere o rută fără primejdii și aranjase ca prinţul să fie păzit de 
o gardă de corp excelentă. Așadar, Alexei putea să plece în ziua 
următoare. Toţi se duseră la culcare devreme, fiindcă nu le mai 
rămânea nimic altceva de făcut. _ 

Lydia știa că n-o să poată dormi. Nu se rezolvase nimic. Işi 
petrecuse după-amiaza într-o confuzie totală, drogată cu 
laudanum, încercând să uite că Felix se afla chiar acolo, în casa 
ei. Alexei urma să plece a doua zi; dacă ar putea să mai fie ţinut 
la adăpost, măcar câteva ore... Se întreba dacă exista vreo 
posibilitate să-l facă pe Felix să mai rămână ascuns încă o zi. Ar 
putea să se ducă la el și să-i spună o minciună, că mâine-noapte 
o să i se ivească prilejul de a-l omori pe Alexei? Nu, n-ar crede-o 
niciodată. Planul ăsta nu avea sorţi de izbândă. Dar, din clipa în 
care îi venise ideea de a se duce să-l vadă pe Felix, nu mai putu 
să și-o scoată din minte. Se gândea: „les pe ușa asta, pe 
coridor, urc scările, încă un coridor, prin camera copiilor, prin 


VP - 307 


dulap, apoi...” 

Închise ochii strâns, trăgându-și cearșaful peste cap. Totul era 
periculos. Cel mai bine era să nu facă nimic, să rămână 
nemișcată, paralizată. Să-i lase pe Charlotte și Felix în pace, să 
uite de Alexei, de Churchill. 

Nu știa însă ce-avea să se întâmple. „Charlotte se va duce, 
probabil, la Stephen și o să-i spună: «Nu ești tatăl meu». 
Stephen ar putea să-l omoare pe Felix. Și Felix ar putea să-l 
omoare pe Alexei. Charlotte ar putea fi acuzată de crimă. Felix 
ar putea veni aici, în camera mea, să mă sărute”. 

Nervii îi erau iar încordați la maximum; simțea simptomele 
unei noi migrene. Noaptea era foarte cald. Efectul laudanumului 
trecuse, dar băuse mult vin la cină și se simțea încă ameţită. 
Dintr-un motiv oarecare, pielea îi era foarte sensibilă și, de 
fiecare dată când se mișca, avea senzaţia că mătasea cămășii 
de noapte îi zgâria sânii. Era suspicioasă, atât în privinţa unor 
stări mintale, cât și fizice. Aproape că și-ar fi dorit ca Stephen să 
vină la ea; apoi însă decise că n-ar putea îndura asta. 

Prezenţa lui Felix în camera copiilor era ca o lumină puternică 
strălucindu-i agasant în ochi, împiedicând-o să doarmă. Azvârli 
cearșaful de pe ea, se ridică și se duse la fereastră, deschizând- 
o mai mult. Briza nopţii abia dacă era un pic mai răcoroasă 
decât aerul din încăpere. Se aplecă peste pervaz, uitându-se în 
jos; vedea cele două felinare stradale luminând difuz la intrarea 
în portic și polițistul care patrula prin fața casei; auzea, chiar și 
de la depărtare, cum ghetele îi scrâșneau pe pietrișul de pe 
alee. g 

Oare ce făcea Felix acolo sus? Fabrica vreo bombă? Incărca o 
pușcă? Ascuțea un cuțit? Sau poate că dormea, mulțumindu-se 
să aştepte momentul potrivit? Dacă se plimba de colo-colo prin 
casă, încercând să găsească o modalitate de a trece de gărzile 
care-l păzeau pe Alexei? „Nu pot să fac nimic, reflectă ea; 
absolut nimic”. Își luă cartea. Erau Poemele din Wessex, ale lui 
Hardy. „De ce oi fi ales-o?”, se întrebă ea. Cartea se deschisese 
la pagina pe care își aruncase privirea în cursul dimineţii. 
Aprinse lampa de noapte, se așeză și citi întregul poem. Se 
numea Dilema ei. 


Cei doi tăceau în biserica întunecată, 
Cu ziduri acoperite de iederă și dale deformate 


VP - 308 


Și sculpturi deteriorate, părând așa străvechi; 
Nimic nu răpea liniștea bătăilor de ceas monotone. 


Cu trupul sprijinit de bratul unei strane, 

La față tras, secătuit, abia se mai ținea 

— Căci moartea-i era-n fată - și blând el fi zise: 
Spune-mi că mă iubești - și mâna puternic i-o strângea. 


Ea ar fi dat o lume să-i poată spune da. 

Părea ca viața lui s-atârne de-a ei minte, 

Deci minţi, convinsă până-n suflet că merita 
să-și vândă sufletul pentru o clipă de bunătate. 


Dar dorința-i era tristă, moartea lui venea, 

Omenirea era așa ridiculizată, că ea se rușina a pretui 
O lume astfel croită, ori să aibă grijă să respire 

Acolo unde numai Natura așa dileme poate născoci. 


„Chiar așa e, reflectă ea; când viaţa e așa cum e, cine poate 
să trăiască așa cum trebuie?” 

Migrena devenise atât de violentă, încât avea senzaţia că o 
să-i explodeze craniul. Se duse la bufet și mai luă o înghiţitură 
de laudanum. Apoi încă una. 

Pe urmă se îndreptă spre camera copiilor. 


VP - 309 


Capitolul 15 


Ceva nu mersese cum trebuie. Felix n-o mai văzuse pe 
Charlotte de la prânz, când îi adusese un lighean, o cană cu apă, 
un prosop și un săpun. Probabil avusese vreun necaz de nu 
reușise să vină - poate fusese obligată să plece de acasă sau 
avea impresia că era ţinută sub observare. Oricum însă, nu-l 
abandonase, altfel el nu s-ar fi aflat acolo. 

In orice caz, nu mai avea nevoie de ea. 

Știa unde se afla Orlov, știa unde erau ţinute armele. Nu 
putea să intre în camera lui Orlov, fiindcă părea să fie mult prea 
bine păzit; prin urmare, trebuia să-l facă pe Orlov să iasă. Și știa 
cum să procedeze pentru asta. 

Nu folosise apa și săpunul, ascunzătoarea lui era prea mică 
pentru a sta în picioare și a se spăla și, în orice caz, lui nu-i prea 
păsa de curățenie; în acel moment însă îi era foarte cald și își 
simțea hainele lipindu-i-se de piele. Și el voia să se simtă 
proaspăt înainte să-și ducă planul la îndeplinire, așa că luă apa 
și se duse în camera copiilor. 

| se părea foarte ciudat că se afla în locul unde Charlotte 
petrecuse multe ceasuri când era mică. Înlătură însă gândul 
ăsta din minte: nu avea timp să devină sentimental. Işi scoase 
toate hainele și se spălă la lumina unei lumânări. Un sentiment 
bine cunoscut și plăcut de nerăbdare puse stăpânire pe el; avea 
impresia că-i strălucea pielea. „In noaptea asta o să înving, 
chibzui el, cuprins de o bucurie sălbatică, indiferent câţi oameni 
o să fiu nevoit să ucid”. Se frecă peste tot cu prosopul după ce 
termină, cu mișcări repezite, și la un moment dat simţi în ceafă 
o senzaţie de încordare împingându-l parcă să tipe. „Probabil că 
de-asta scot războinicii strigăte de război”, reflectă el. Se uită în 
jos și observă că începuse să aibă o erecţie. 

Apoi auzi glasul Lydiei. 

— Ţi-a crescut barba. 

El se răsuci brusc și rămase cu privirea aţintită în beznă, 
stupefiat. ` 

Ea pătrunse în cercul de lumină al lumânării. Işi desfăcuse 
părul blond, care era lăsat pe umeri. Purta o cămașă de noapte 


VP - 310 


lungă și albă, cu talia înaltă, care îi punea sânii în valoare. Avea 
braţele goale și albe. Zâmbea. 

Rămaseră așa o vreme, privindu-se fără un cuvânt. Ea 
deschise de câteva ori gura să spună ceva, dar nu putea rosti 
nimic. Felix simţea cum sângele îi clocotea în zona șalelor. „De 
câtă vreme, se gândi el pătimaș, n-am mai stat gol în fața unei 
femei?” 

Apoi ea se mișcă, dar vraja nu dispăru. Făcu un pas înainte și 
îngenunche la picioarele lui. Inchise ochii, sărutându-i ușor 
trupul. lar când Felix își lăsă în jos privirea spre faţa ei ascunsă 
vederii, flacăra lumânării lumină doar lacrimile de pe obrajii 
Lydiei. 

e 

Lydia avea iar nouăsprezece ani; trupul îi era tânăr, puternic, 
neatins de oboseală. Nunta ei simplă se terminase. Ea și tânărul 
ei soț se aflau în căsuţa pe care și-o luaseră la ţară. Afară, 
ningea liniștit peste grădină. Făceau dragoste la lumina 
lumânării. Ea îl săruta peste tot, iar el spunea: 

— Te-am iubit mereu, în toţi acești ani. 

Dar nu trecuseră decât câteva săptămâni de când se 
cunoscuseră. Barba lui i se freca de sâni, deși ea nu-și aducea 
aminte când își lăsase barbă. Ea îi privea mâinile care-i explorau 
tot trupul, toate locurile ei tainice. 

— Tu ești, tu îmi faci asta, tu ești, Felix, Felix, zicea ea, de 
parcă ar fi existat vreodată altcineva care-i făcuse toate acele 
lucruri, care îi dăruise plăcerea aceea învăluitoare, înfiorător de 
intensă. Ea îl zgârie pe umăr cu unghiile-i lungi. Se uită cum 
țâșnea sângele, apoi se aplecă și îl linse cu lăcomie. 

— Ești un animal, îi spuse el. 

Se atingeau unul pe celălalt cuprinși de dorinţă, fără încetare; 
erau ca niște copii lăsaţi de capul lor într-un magazin de dulciuri, 
trecând neostoiţi de la o bomboană la alta, atingând, privind, 
gustând, fără să le vină să creadă ce noroc dăduse peste ei. 

— Mă bucur că am fugit împreună, spuse ea, fără să înţeleagă 
de ce vorbele ei îl întristaseră; apoi ea îi ceru: Bagă-ţi degetul în 
mine. 

Și tristețea lui dispăru sub masca plăcerii, însă ea își dădu 
seama că plângea și nu pricepea de ce. Dintr-odată, înţelese că 
visa și fu îngrozită că se va trezi, așa că îi ceru: 

— Haide s-o facem acum, repede. 


VP - 311 


Se contopiră unul cu altul; ea zâmbea printre lacrimi, 
murmurând: 

— Ne potrivim perfect. 

Se mișcau ca niște balerini ori ca fluturii în perioada curtării. 

— E atât de bine, Doamne, e atât de bine, exclamă ea, apoi 
adăugă: Credeam că n-o să mai trăiesc asta niciodată. 

Și începu să plângă cu suspine. 

El își ascunse faţa în scobitura gâtului ei, însă ea îi luă capul în 
mâini și-l îndepărtă puţin, ca să-l poată vedea. Știa în acele clipe 
că nu era un vis. Era trează. Întreg trupul era ca o coardă 
întinsă, de la ceafă până la baza coloanei și, de fiecare dată 
când vibra, tot corpul ei cânta o singură notă a plăcerii, care se 
auzea tot mai tare. 

— Sunt rea, strigă ea când atinse extazul. Uită-te la mine, 
sunt rea! 

Și tot trupul i se cutremura, iar coarda era tot mai întinsă, și 
plăcerea tot mai devastatoare, până când simţi că-și pierde 
minţile, și ultima notă a bucuriei rupse coarda, și ea leșină. 

(J 

Felix o întinse cu grijă pe covor. La lumina lumânării, fața ei 
era liniştită, eliberată de toată încordarea; arăta ca un om care 
murise fericit. Era palidă, însă respira normal. Fusese pe 
jumătate adormită, probabil drogată. Felix ştia, însă nu-i păsa. 
Se simțea stors de puteri, slăbit și neajutorat, dar recunoscător 
și îndrăgostit până peste cap. „Am putea s-o luăm de la început, 
își zicea el, ea e o femeie liberă, ar putea să-și părăsească soțul, 
am putea trăi în Elveţia, Charlotte ar putea veni cu noi... Nu, 
ăsta nu e un vis indus de opiu”. El și cu Lydia mai făcuseră 
asemenea planuri și altă dată, la Sankt Petersburg, în urmă cu 
nouăsprezece ani; dar fuseseră îngrozitor de neputincioși în faţa 
dorințelor oamenilor respectabili. „Așa ceva nu se întâmplă în 
lumea reală, se gândi el; lumea o să ne zădărnicească mereu 
planurile. N-o să mă lase niciodată să fie a mea. Dar o să mă 
răzbun”. 

Se ridică în picioare și-și trase repede hainele pe el. Luă 
lumânarea. O privi pe Lydia pentru ultima oară. Ochii îi erau tot 
închiși. Ar fi vrut s-o mai atingă o dată, să-i sărute gura dulce. 
Se abţinu însă. „Niciodată”, își spuse el. Apoi se întoarse și ieși 
pe ușă. 

Străbătu cu pași ușori culoarul acoperit de un covor și cobori 


VP - 312 


scările. Lumânarea lui arunca umbre ciudate, mișcătoare, peste 
uși. „Poate că o să mor în noaptea asta, dar nu înainte să-i omor 
pe Orlov și pe Walden, medita el. Mi-am văzut fiica, am făcut 
dragoste cu soția mea; acum o să-mi omor dușmanii și pe urmă 
pot să mor”. 

Când ajunse la primul etaj, păși pe podeaua tare, iar ghetele 
lui scoaseră un zgomot puternic. Încremeni, cu urechile ciulite. 
Văzu apoi că nu erau covoare acolo și că podeaua era din 
marmură. Mai așteptă o vreme. Din casă nu se auzea niciun 
sunet. Işi scoase ghetele și își continuă drumul în picioarele 
goale, fiindcă nu avea ciorapi. 

Toată casa era cufundată în întuneric. Oare se plimba cineva 
pe acolo? Era cu putinţă ca vreunul dintre cei din casă să 
coboare și să se ducă în cămară, mânat de foame în puterea 
nopţii? Era posibil să i se pară vreunui majordom că a auzit 
zgomote și să facă un tur al casei, ca să verifice? Oare oamenii 
care-l păzeau pe Orlov aveau nevoie să se ducă la toaletă? Felix 
ciuli urechile și mai tare, gata să sufle în lumânare și să se 
ascundă la cel mai mic zgomot. 

In hol se opri și scoase din buzunarul hainei planurile casei pe 
care i le desenase Charlotte. Se uită în grabă la schiţa 
parterului, ţinând lumânarea aproape de hârtie, apoi se întoarse 
spre dreapta și străbătu coridorul. Ajunse în bibliotecă și, de 
acolo, în camera armelor. 

Inchise ușa cu mare grijă în urma lui și se uită în jur. De pe 
perete, un cap îngrozitor păru să se repeadă la el. Sări speriat 
înapoi, scoțând un strigăt ușor de spaimă. Lumânarea se stinse. 
In întuneric, își dădu seama că ceea ce văzuse era capul unui 
tigru, împăiat și pus pe perete. Aprinse din nou lumânarea. Pe 
toţi pereții erau expuse trofee: un leu, un cerb și chiar și un 
rinocer. Walden vânase câteva animale mari la vremea lui. Într- 
o casetă din sticlă se vedea până și un pește mare. 

Puse lumânarea pe masă. Armele erau aranjate în rastel pe 
un perete. Erau trei perechi de arme cu două butoiașe, o pușcă 
Winchester și ceva despre care Felix avu impresia că putea fi o 
pușcă pentru elefanţi. Nu văzuse niciodată o pușcă pentru 
elefanţi. Nu văzuse niciodată un elefant. Armele erau prinse de 
zid cu un lanț trecut prin inelul protector al trăgacelor. Felix 
urmări lanţul cu privirea până la capăt. Era legat cu un lacăt 
micuț de un cârlig prins la capătul din lemn al rastelului. 


VP - 313 


Felix cumpănea ce să facă. Trebuia să aibă o armă. Se gândi 
că ar putea să smulgă lacătul, dacă ar fi avut un obiect greu de 
fier, ceva ca o șurubelniţă, pe care s-o folosească pe post de 
pârghie; i se părea totuși că ar fi mai ușor să scoată suportul din 
raftul din lemn și pe urmă să treacă lanţul, lacătul și cârligul prin 
inelul protector al trăgacelor, ca să scoată armele. 

Se uită din nou la planul desenat de Charlotte. Lângă camera 
armelor se afla sera. Își luă lumânarea și intră pe ușa de acces 
între ele. Ajunse într-o cameră micuță și rece, în care zări o 
masă din marmură și o vană din piatră. Atunci auzi un zgomot 
de pași. Stinse lumânarea și se ghemui la pământ. Zgomotul se 
auzea de afară, de pe aleea acoperită cu pietriș; probabil era 
una dintre santinele. Felix văzu cum pâlpâia lumina unei torţe. 
Se lipi de ușă, lângă fereastră. Lumina se făcea tot mai 
puternică, și pașii, tot mai apăsaţi. Se opriră chiar afară, în 
vreme ce torta își răspândi lumina în încăpere. La lumina ei, 
Felix văzu că deasupra vanei se afla un raft, iar în el, atârnate 
de cârlige, se găseau câteva unelte: foarfece mari de tuns iarba, 
foarfece de grădinărit, o săpăligă și un cuţit. Santinela încercă 
ușa de care se lipise Felix. Era încuiată. Pașii se îndepărtară și, 
odată cu ei, și lumina. Felix așteptă o clipă. Ce-avea să facă 
santinela? Foarte probabil, văzuse licărirea lumânării lui Felix și 
la fel de posibil crezuse că fusese doar o reflexie a torței lui. Sau 
că cineva din casă avea un motiv cât se poate de justificat să se 
ducă în seră. Sau poate că santinela era un om foarte prudent și 
venise să verifice. 

Lăsând ușile deschise, Felix se întoarse în camera armelor, iar 
de acolo în bibliotecă, pipăind prin întuneric, cu lumânarea 
stinsă în mână. Se așeză pe jos în bibliotecă, în spatele unei 
canapele mari de piele, și numără încet până la o mie. Nu apăru 
însă nimeni. Santinela nu era un tip prea prudent. 

Se întoarse în camera armelor și aprinse lumânarea. Acolo, 
ferestrele erau acoperite cu draperii grele; în seră nu erau 
draperii. Se duse cu grijă în seră, luă cuțitul pe care îl văzuse 
deasupra vanei, se întoarse în camera armelor și se aplecă 
peste rastelul cu arme. Se folosi de lama cuţitului ca să desfacă 
șuruburile care prindeau suportul în rastelul din lemn. Lemnul 
era vechi și tare, dar, în cele din urmă, șuruburile cedară și reuși 
să scoată lanţul prin trăgacele armelor. 

În încăpere erau trei dulapuri. Într-unul se aflau sticle de 


VP - 314 


coniac și de whisky, precum și pahare. Altul era plin de 
exemplare dintr-o revistă numită Horse and Hound și un dosar 
enorm, legat în piele, pe care era scris Registru de vânătoare. Al 
treilea dulap era încuiat: probabil că în el era ţinută muniţia. 

Felix desfăcu încuietoarea cu cuțitul de grădină. 

Dintre cele trei tipuri de arme pe care le avea la dispoziţie - 
Winchester, pușcă de vânătoare și pușca pentru elefanţi -, ar fi 
preferat Winchesterul. Totuși, căutând prin cutiile cu muniție, își 
dădu seama că nu existau cartușe nici pentru Winchester, nici 
pentru pușca de elefanţi: armele astea erau păstrate ca 
suvenire. Trebuia să se mulţumească și cu o pușcă de 
vânătoare. Toate cele trei puști erau cu cartușe de calibrul 12 
mm, dar în muniţie nu se aflau decât cartușe de calibrul 6 mm. 
Prin urmare, ca să fie sigur că-și va ucide ţinta, trebuia să tragă 
de aproape - nu mai departe de douăzeci de metri, ca să fie 
sigur că nu va rata. Și putea să tragă doar de două ori înainte să 
încarce din nou pușca. 

„Oricum, își zise el, nu vreau să omor decât doi oameni”. 

Imaginea Lydiei întinsă pe jos în camera copiilor nu-i ieșea din 
minte. De câte ori se gândea cum făcuseră dragoste, era 
cuprins de exaltare. Fatalismul care pusese stăpânire pe el 
imediat după aceea îl părăsise. „De ce ar trebui să mor? 
chibzuia el. Și, după ce o să-l omor pe Walden, cine știe ce s-ar 
mai putea întâmpla?” 

Încărcă arma. 

e 

„Și acum, îşi zicea Lydia, o să mă sinucid”. 

Nu mai întrezărea altă soluţie. Pentru a doua oară în viață, se 
scufundase în bolgiile desfrâului, ca în /nfernul/ lui Dante. Toţi 
anii de autocontrol fuseseră în zadar, și asta din cauză că Felix 
se întorsese. Nu putea să mai trăiască, știind ce devenise fostul 
ei iubit. În momentele acelea nu mai voia decât să moară. 

Își frământa mintea, întrebându-se cum să procedeze. Ce 
otravă ar fi putut să ia? Pe undeva, prin magazii, putea să existe 
otravă de șoareci, dar evident că habar n-avea unde. O 
supradoză de laudanum? Nu credea că avea destul. „Ai putea să 
te sinucizi inhalând gaz”, își aminti ea apoi, însă Stephen 
instalase electricitate în toată casa. Se întreba dacă ultimul etaj 
era la o înălţime îndeajuns de mare ca să moară aruncându-se 
pe vreo fereastră. Îi era însă teamă că o să-și rupă doar șira 


VP - 315 


spinării și o să rămână paralizată pe viață. Nu credea că avea 
destul curaj să-și taie venele; în plus, ar dura prea mult până să 
moară. Metoda cea mai rapidă ar fi fost să se împuște. Se 
gândea că, probabil, ar putea să încarce o armă și să apese pe 
trăgaci, așa cum văzuse de nenumărate ori că se face. Insă își 
aduse aminte că armele erau încuiate. 

Pe urmă, îi veni în minte imaginea lacului. Da, acela era 
răspunsul. O să se ducă la ea în cameră să-și pună un halat, pe 
urmă o să iasă din casă pe o ușă laterală, ca să nu fie văzută de 
polițiști; și o să străbată partea stângă a parcului, pe lângă 
rododendroni, și va intra în pădure, până va ajunge la malul 
apei; acolo, nu va trebui decât să continue să meargă, până 
când apa rece o să-i treacă de cap; pe urmă o să deschidă gura 
și totul se va sfârși într-un minut sau două. 

leși din camera copiilor și străbătu coridorul cufundat în 
beznă. De sub ușa camerei lui Charlotte răzbătea o dâră de 
lumină, iar ea șovăi. Voia să-și vadă fetiţa pentru ultima oară. 
Cheia era în broască, pe dinafară. Descuie ușa și intră. 

Charlotte stătea într-un fotoliu, lângă fereastră, îmbrăcată, 
dar adormită. Era palidă la faţă și cu cearcâne roșii la ochi. Işi 
desfăcuse părul. Lydia închise ușa și se îndreptă spre ea. 
Charlotte deschise ochii. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Nimic, răspunse Lydia, așezându-se. 

— Iți amintești când a plecat doica mea? o iscodi Charlotte. 

— Da. Te făcuseși destul de mare ca să ai o guvernantă și eu 
nu mai aveam alt copil. 

— Ani de zile am uitat de asta. Acum mi-am amintit. N-ai știut 
niciodată, nu-i așa, că traiam cu impresia că doica era mama 
mea? 

— Nu știu... așa ai crezut? Dar mie mi-ai spus mereu mami, 
iar ei, doică... 

— Așa e, rosti rar Charlotte, aproape dezlânat, ca și cum ar fi 
fost prinsă în cețurile unor amintiri îndepărtate. Tu erai mami și 
doica era doica, dar, vezi tu, toată lumea are o mamă, iar când 
doica mi-a spus că tu erai mama mea, i-am răspuns: „Nu fi 
prostuţă, doică, doar tu ești mama mea”. Doica n-a zis nimic și a 
râs. Și pe urmă, ai dat-o afară. Mi s-a rupt sufletul atunci. 

— Nu mi-am dat niciodată seama... 

— Sigur, Marya nu ţi-a spus niciodată - ce guvernantă ar 


VP - 316 


spune așa ceva? 

Charlotte își amintea doar, n-o acuza pe mama ei, nu făcea 
decât să explice. 

— Prin urmare, vezi tu, am o mamă greșită, iar acum, am și 
un tată greșit, continuă ea. Ceea ce am aflat m-a făcut, probabil, 
să-mi amintesc de lucrurile vechi. 

— Probabil că mă urăști, zise Lydia. Te înțeleg. Și eu mă 
urăsc. 

— Ba nu te urăsc, mamă. Am fost înfiorător de furioasă pe 
tine, dar nu te-am urât nicio clipă. 

— Totuși crezi că sunt o ipocrită. 

— Nici măcar asta. 

Lydia se simţea învăluită de un sentiment de împăcare. 

— Încep să înţeleg de ce ţii cu dinţii să fii respectabilă, de ce 
ai fost atât de hotărâtă să nu aflu nimic despre sex... ai vrut 
doar să mă salvezi de ceea ce ţi s-a întâmplat ţie. Și am aflat că 
există hotărâri dificile și că, uneori, nu avem cum să știm ce e 
bine și ce e rău de făcut; și cred că te-am judecat prea aspru, 
deși nu aveam niciun drept să te judec... și nu sunt prea mândră 
de mine. 

— Ştii că te iubesc? 

— Da... și eu te iubesc, mami, de asta mă simt atât de 
distrusă. , 

Lydia simțea că se învârtea casa cu ea. Asta era ultimul lucru 
la care se așteptase. După toate cele petrecute - minciunile, 
trădarea, furia, amărăciunea Charlotte încă o mai iubea. O 
bucurie calmă se cobori asupra ei ca un val. „Să mă sinucid? se 
gândi ea. De ce artrebui să mă sinucid?” 

— Ar fi trebuit să stăm de vorbă așa cu mult timp înainte. 

— Nici nu știi cât de mult mi-am dorit asta, spuse Charlotte. Ai 
excelat întotdeauna în a-mi arăta cum să fac reverențe, cum să- 
mi duc trena, cum să mă așez cu fineţe, cum să-mi aranjez 
părul... și tânjeam să-mi explici lucrurile importante pentru mine 
în același fel - să-mi vorbești despre cum te îndrăgostești, cum 
ai copii dar nu mi-ai spus nimic niciodată. 

— N-am fost niciodată în stare, răspunse Lydia. N-am știut 
niciodată de ce. 

Charlotte căscă și se ridică în picioare. 

— Acum cred că o să mă culc. 

Lydia o sărută pe obraz, apoi o îmbrăţișă. 


VP - 317 


— Să știi că îl iubesc și pe Felix; asta nu s-a schimbat, adăugă 
Charlotte. 

— Te înțeleg, replică Lydia. Și eu îl iubesc. 

— Noapte bună, mamă! 

— Noapte bună! 

Lydia ieși în grabă și închise ușa în urma ei. Odată afară, șovăi 
o clipă. Oare ce va face Charlotte dacă ușa va rămâne deschisă? 
In cele din urmă, Lydia hotărî să-și curme anxietatea de a lua o 
decizie și învârti cheia în broască. 

Cobori scările, îndreptându-se spre camera ei. Era în culmea 
bucuriei că vorbise cu Charlotte. „Probabil, își zicea ea, familia 
asta ar putea să arate ca una normală, în cele din urmă; habar 
n-am cum, dar sunt sigură că e cu putinţă”. Cu gândul ăsta, 
intră în camera ei. 

— Unde ai fost? o întrebă Stephen. 

e 

Întrucât făcuse rost de o armă, lui Felix nu-i mai rămânea 
decât să-l scoată pe Orlov din camera lui. Știa cum o să facă: va 
da foc casei. 

Cu arma într-o mână și cu lumânarea în cealaltă, străbătu, tot 
în picioarele goale, aripa de vest și holul, până ajunse în salonul 
de zi. „Doar câteva minute, își zise el. Doar câteva minute și o 
să termin”. Mai străbătu două săli de mese și o cameră pentru 
servitori și ajunse în bucătărie. Acolo, planurile desenate de 
Charlotte deveneau vagi și fu nevoit să caute ieșirea. Găsi o ușă 
mare din lemn mat, închisă cu un drug. Ridică drugul și deschise 
încetișor ușa. 

Puse pe podea lumânarea și rămase în cadrul ușii. După 
câteva minute, reuși să întrevadă contururile clădirilor. Răsuflă 
ușurat, fiindcă se temea să folosească lumânarea afară, ca nu 
cumva să-l vadă paznicii. 

In faţă se întindea o curticică pietruită. Dacă planul desenat 
era corect, atunci la capătul ei opus se aflau un garaj, un atelier 
Și... un rezervor de benzină. 

Străbătu curtea. Clădirea din faţa lui fusese cândva un 
hambar, așa i se părea. O parte fusese închisă - probabil că în 
zona aia era atelierul -, dar restul era deschis. In beznă, se 
zăreau vag contururile farurilor din faţă de la două mașini mari. 
Oare unde era rezervorul de combustibil? Își înălţă privirea. 
Clădirea era destul de înaltă. Făcu un pas înainte și se lovi de 


VP - 318 


ceva cu capul. Era o țeavă lungă și flexibilă, cu un cioc la capăt. 
Atârna în jos din partea superioară a clădirii. 

Era logic: ţineau mașinile în hambar și rezervorul de benzină 
în podul de fân. Și nu aveau nevoie decât să scoată mașinile în 
curte și să le alimenteze cu combustibilul care curgea pe 
conductă. 

„Bine!”, își zise el. 

Îi trebuia ceva în care să pună benzina. Un bidon de vreo opt 
litri ar fi fost ideal. Intră în garaj și cercetă mașinile, pășind cu 
grijă, ca să nu scoată zgomot. 

Nu se vedea niciun bidon. 

Își vizualiză în minte planurile schițate de Charlotte. Se afla 
aproape de grădina de zarzavaturi a bucătăriei. Probabil că 
exista vreo stropitoare pe acolo. Tocmai se apucă să caute, 
când auzi pe cineva trăgându-și nasul. 

Încremeni în loc. 

Polițistul trecu. 

Felix își auzea bătăile inimii. 

Lumina răspândită de felinarul poliţistului se furișa prin 
ungherele curții. „Oare am închis ușa de la bucătărie?” se 
întrebă Felix, cuprins de panică. Felinarul lumină apoi ușa: părea 
închisă. 

Polițistul își continuă patrularea. 

Felix își dădu seama că își ținuse răsuflarea și își îngădui să 
respire, scoțând un oftat prelung. 

Lăsă să mai treacă un minut, astfel încât polițistul să se 
îndepărteze, pe urmă se îndreptă în aceeași direcţie cu el, în 
căutarea grădinii de zarzavaturi a bucătăriei. 

Nu găsi nicio stropitoare pe acolo, dar se împiedică de un 
furtun făcut colac. Părea să aibă vreo treizeci și ceva de metri. 
La vederea lui, îi veni un gând malefic. 

În primul rând, trebuia să-și dea seama cât de des patrula 
polițistul. Începu să numere și, fără să se oprească din numărat, 
luă furtunul înapoi în curte și se ascunse în spatele mașinilor. 

Ajunsese la nouă sute doi când polițistul își făcu iar apariţia. 

Avea cam un sfert de oră la dispoziţie. 

Prinse un capăt al furtunului de gura ţevii de benzină, pe 
urmă se duse în curte, desfășurând furtunul. Se opri în 
bucătărie, ca să ia o frigare ascuţită pentru carne și să-și 
aprindă din nou lumânarea. Apoi intră în casă, târând furtunul 


VP - 319 


prin bucătărie, prin camera servitorilor, prin cele două săli de 
mese, în salonul de zi, în hol și pe scări și, în cele din urmă, în 
bibliotecă. Furtunul era greu și nu prea putea să lucreze în 
tăcere. Stătea cu urechile ciulite, ca nu cumva să audă pași, dar 
nu se auzea decât zgomotele obișnuite dintr-o casă veche în 
timpul nopţii. Toată lumea dormea, era sigur: dar dacă cineva o 
să coboare să ia o carte din bibliotecă sau un pahar de coniac 
din salonul de zi, ori un sandvici din bucătărie? 

„Dacă s-ar întâmpla acum așa ceva, chibzui el, atunci totul va 
lua sfârșit. Doar câteva minute, doar câteva minute!” 

Fusese îngrijorat că furtunul n-avea să fie destul de lung, dar 
reuși să-l ducă până în ușa bibliotecii. Apoi făcu cale întoarsă, 
înțepând din loc în loc furtunul cu vârful ascuţit al frigării. 

leşi din bucătărie și rămase la intrarea în garaj. Ținea cu 
ambele mâini pușca de parcă ar fi fost o bâtă. 

Avea impresia că așteptarea dura la nesfârșit. 

În sfârșit, auzi un zgomot de pași. Polițistul trecu pe lângă el și 
se opri, scoțând un mormăit surprins, fiindcă torța lui luminase 
furtunul. 

Felix îl izbi cu arma. Polițistul se clătină. 

— Cazi odată, blestematule! șuieră Felix, izbindu-l din nou cu 
toată puterea. 

Polițistul se prăbuși, totuși Felix îl mai lovi o dată, plin de o 
încântare sălbatică. 

Omul nu se mai mișca. 

Felix se întoarse spre ţeava de benzină și găsi locul unde 
prinsese furtunul. Ţeava avea un robinet pe unde se dădea 
drumul ori se oprea curgerea benzinei. 

Felix răsuci robinetul. 

e 

— Înainte ca noi doi să ne căsătorim, zise Lydia spontan, am 
avut un iubit. 

— Doamne, Dumnezeule! exclamă Stephen. 

„De ce am spus asta? se întrebă ea. Fiindcă nefericirea 
tuturor a fost provocată de minciuna mea și cred că trebuie să 
pun capăt la asta”. 

— Tatăl meu a aflat despre el, continuă ea. A pus ca iubitul 
meu să fie închis și torturat. Mi-a spus că, dacă voi accepta să 
mă mărit cu tine, tortura o să ia sfârșit imediat; și că, de îndată 
ce noi doi vom pleca în Anglia, iubitul meu va fi eliberat din 


VP - 320 


închisoare. 

Îi scruta atentă chipul. Nu părea îndurerat, așa cum se 
așteptase, ci îngrozit. 

— Tatăl tău a fost foarte crud, zise el. 

— Ba eu am fost crudă, măritându-mă fără să iubesc. 

— Oh..., rosti Stephen, arătând cu adevărat chinuit. Dacă e să 
spunem adevărul, nici eu nu eram îndrăgostit de tine. Te-am 
cerut de soţie pentru că tata murise și aveam nevoie de o soţie 
care să joace rolul de contesă de Walden. Abia după aceea m- 
am îndrăgostit nebunește de tine. Ți-aș spune că te iert, însă nu 
e nimic de iertat. 

„Oare să fie chiar atât de ușor? se gândi ea. Poate să-mi ierte 
totul și să continue să mă iubească?” Părea posibil, mai ales că 
moartea plutea în aer. Dintr-odată, cuprinsă de un imbold 
suprem al mărturisirii, adăugă: 

— Mai e ceva de spus și e și mai rău. 

Expresia de pe chipul lui era dureros de neliniștită. 

— Atunci, spune-mi! 

— Eram... eram deja însărcinată când m-am căsătorit cu tine. 

— Charlotte! șopti Stephen, alb ca varul. 

Lydia dădu din cap, tăcută. 

— Nu... nu e copilul meu? 

— Nu. 

— Oh, Doamne! 

„Acum chiar că ţi-am vârât cuțitul în inimă, chibzui ea; 
niciodată n-ai fi visat una ca asta”. 

— Stephen, nici nu știi cât îmi pare de rău! 

El rămăsese cu ochii holbaţi la ea. 

— Nu-i a mea, repetă Walden prostește. Nu-i a mea. 

Lydia se gândea cât de mult însemna asta pentru el: 
nobilimea engleză vorbea mai mult decât oricare alţii despre 
origini, despre obârșii. Își aminti cum se uitase la Charlotte și 
șoptise: „Os din osul meu, carne din carnea mea”; era singurul 
verset biblic pe care îl auzise citându-l vreodată. Se gândea la 
propriile ei sentimente, la misterul copilei care pornise în viaţă 
fără să se dedubleze, apoi devenise o persoană diferită, dar 
niciodată complet separată de adevărata ei structură. „Probabil 
că și bărbaţii simt la fel; uneori oamenii cred că nu-i așa, însă 
așa trebuie să fie”, chibzui ea. 

Chipul lui era pământiu și supt. Dintr-odată, părea că 


VP - 321 


îmbătrânise. 

— De ce îmi spui toate astea acum? o întrebă el. 

„Nu pot, își zise ea; nu pot să dezvălui și mai mult, l-am rănit 
deja prea tare”. Dar simţea că intrase pe o pantă abruptă și nu 
se mai putea opri. 

— Deoarece Charlotte l-a cunoscut pe tatăl ei adevărat și știe 
totul, răspunse ea brusc. 

— Biata copilă! exclamă Stephen și își îngropă faţa în mâini. 

Lydia își dădea seama că următoarea lui întrebare va fi: „Cine 
e tatăl biologic?” Simţea că o copleșește spaima. Nu putea să-i 
spună asta, avea să-l ucidă. Trebuia însă să-i spună; voia ca 
povara acestor taine să fie ridicată pentru totdeauna de pe 
umerii ei. „Nu întreba, își spunea ea; nu încă, e prea mult”. 

El își ridică ochii spre ea. Faţa îi era înspăimântător de lipsită 
de expresie. „Arată ca un judecător, reflectă ea, care pronunţă 
impasibil sentința; și eu sunt acuzatul din boxă. Nu întreba!” 

— Tatăl ei e Felix, firește, continuă el. 

Ea scoase un icnet, iar el dădu din cap, ca și cum reacţia 
Lydiei ar fi fost singura confirmare de care mai avea nevoie. 

„Oare ce-o să facă?”, se întrebă ea înspăimântată. li scruta 
chipul, dar nu putea să-i priceapă expresia: parcă se uita la un 
străin. 

— Doamne, Dumnezeule, ce-am făcut noi! se tângui el. 

Lydia deveni brusc vorbăreaţă. 

— El a apărut chiar în perioada în care ea începea să-și vadă 
părinţii ca pe niște ființe omenești fragile, evident: în schimb, el 
e plin de viaţă, de idei, e un iconoclast... exact ceea ce poate s- 
o farmece pe o fată cu o minte independentă... Știu, asta mi s-a 
întâmplat și mie... și uite așa a ajuns să-l cunoască, a început să 
ţină la el și l-a ajutat... dar te iubește. Stephen, din acest punct 
de vedere, e copilul tău. Oamenii nu pot să nu te iubească... nu 
pot... 

El era pământiu la faţă. Lydia și-ar fi dorit ca el să înjure, să 
plângă, să o bruscheze, poate chiar s-o bată; dar nu făcea decât 
să stea acolo, privind-o cu faţa aceea de judecător. 

— Dar tu? L-ai ajutat? 

— Nu în mod intenţionat, nu... dar nici pe tine nu te-am ajutat. 
Sunt o femeie absolut îngrozitoare, demnă de ură. 

El se ridică și-i puse mâinile pe umeri, mâini la fel de reci ca 
ale unui mort. 


VP - 322 


— Dar ești a mea? 

— Am vrut să fiu, Stephen, chiar am vrut. 

El o mângâie ușor pe obraz, dar nu era nici urmă de iubire pe 
chipul lui. Ea se cutremură. 

— Ti-am spus că e prea mult ca să poţi ierta. 

— Ştii unde e Felix? întrebă el. 

Lydia rămase tăcută. „Dacă îi spun, medită ea, ar fi ca și cum 
l-aș omori pe Felix. Dacă nu-i spun, ar fi ca și cum l-aș omori pe 
Stephen”. 

— Da, știi, spuse el. 

Ea dădu din cap în tăcere. 

— Vrei să-mi spui? 

Ea își aţinti privirea în ochii lui. „Dacă îi spun, chibzui ea, oare 
o să mă ierte?” 

— Alege, îi ceru Stephen. 

Lydia avea senzaţia că se prăbușește într-o groapă, cu capul 
în jos. 

Stephen înălţă din sprâncene, întrebător. 

— E în casă, zise Lydia. 

— Dumnezeule mare! Unde? 

Lydia avea umerii lăsaţi. Se terminase. Îl trădase pe Felix 
pentru ultima oară. 

— Se ascunde în camera copiilor, îi dezvălui ea, cuprinsă de o 
tristețe de moarte. 

Expresia de indiferență părăsise chipul lui Stephen. Obrajii i 
se înroșiseră și ochii îi scânteiau de furie. 

— Spune-mi că mă ierţi... te rog? cerși Lydia. 

El se întoarse pe călcâie și ieși în fugă din încăpere. 

e 

Felix străbătu în fugă bucătăria și camera servitorilor, cu 
lumânarea, cu pușca și cu chibriturile în mână. Simțea mirosul 
dulceag și ușor grețos de benzină. In sala de mese, un jet 
subţire, dar puternic se scurgea printr-o gaură din furtun. Felix 
deplasă un pic furtunul, pentru ca focul să nu distrugă prea 
repede încăperea, apoi aprinse un chibrit și îl aruncă pe covor, 
în locul unde fusese pătat de benzină. Covorul luă foc pe dată. 

Felix rânji și fugi mai departe. 

În salonul de zi, luă o pernă de catifea și o ţinu un minut pe 
gaura din furtun. Puse apoi perna pe canapea, îi dădu foc și mai 
așeză câteva perne pe ea. Toate ardeau cu un foc vesel. 


VP - 323 


O luă la fugă prin hol, pe urmă pe coridor și intră în bibliotecă. 
Ajuns acolo, benzina gâlgâia din gura furtunului și se răspândi 
pe jos. Felix luă câteva maldăre de cărţi de pe rafturi și le azvârli 
pe jos, făcând o grămadă din ele. Pe urmă, străbătu încăperea și 
deschise ușa care ducea în camera armelor. Rămase o clipă în 
ușă, după care aruncă lumânarea în grămadă. 

Se auzi un zgomot ca o rafală de vânt și biblioteca fu cuprinsă 
de flăcări. Cărţile și benzina ardeau cu furie. Într-o clipă, 
draperiile luară foc și ele, urmate de scaune și de lambriuri. 
Benzina continua să curgă din furtun, întreținând focul. Felix 
hohoti de râs. 

Se întoarse în camera armelor. Își îndesă un pumn de cartușe 
în buzunarul hainei, apoi se duse în seră. Trase zăvorul ușii care 
ducea în grădină, o deschise încetișor și ieși afară. 

Se îndreptă direct către vest, vreo două sute de pași 
depărtare de casă, ţinându-și nerăbdarea în frâu. O luă apoi 
spre sud, tot două sute de pași, și, în cele din urmă, schimbă 
direcția spre est, până când ajunse față în față cu intrarea 
principală a casei, pe care o zărea dincolo de gazonul cufundat 
în întuneric. 

De unde se afla, îl vedea pe al doilea poliţist stând în fața 
porticului, în lumina celor două felinare, fumându-și pipa. 
Colegul lui zăcea fără cunoștință, poate chiar mort, în curtea 
bucătăriei. Felix vedea flăcările prin fereastra bibliotecii, însă 
polițistul era la o oarecare depărtare de ea și încă nu le 
observase. Le va zări dintr-o clipă în alta. 

Între Felix și casă, la vreo cincizeci de metri de portic, se afla 
un castan bătrân. Felix se îndreptă spre el, traversând gazonul. 
Polițistul părea să se uite aproximativ în direcţia lui, însă nu-l 
zărea. Lui Felix nici nu-i păsa. „Dacă mă vede, își spunea el, o 
să-l omor. Acum nu mai contează. Nimeni nu mai poate stinge 
focul. Toţi o să fie nevoiţi să iasă din casă. Curând, curând o să-i 
omor pe amândoi”. 

Ajunse la castan și rămase rezemat de el, cu arma în mână. 

In acel moment văzu flăcările din partea cealaltă a casei, 
licărind în ferestrele sălii de mese. 

„Ce-or fi făcând acolo?”, reflectă el. 

e 

Walden o luă la fugă pe culoar până la aripa burlacilor și bătu 

la ușa Camerei Albastre, unde dormea Thomson. Intră fără să 


VP - 324 


mai aștepte vreun răspuns. 

— Ce s-a întâmplat? se auzi glasul lui Thomson din pat. 

— Felix e în casă, răspunse Walden, aprinzând lumina. 

— Dumnezeule! exclamă Thomson, sărind din pat. Cum? 

— Charlotte l-a adus, îi explică Walden cu amărăciune. 

Thomson își trase grăbit pe el pantalonii și jacheta. 

— Știm unde e? 

— În camera copiilor. Aveţi revolverul? 

— Nu, dar am trei oameni care stau cu Orlov, vă amintiţi? O 
să iau doi dintre ei și apoi mergem să-l prindem pe Felix. 

— Vin și eu. 

— Aș prefera... 

— Fără contraziceri! se răsti Walden. Vreau să-l văd cum 
moare. 

Thomson îi aruncă o privire stranie, dar plină de înţelegere, pe 
urmă ieși în fugă din cameră, urmat de Walden. 

Străbătură coridorul și ajunseră în fața camerei lui Alexei. 
Paznicul din fața ușii se ridică în picioare și-l salută militărește 
pe Thomson, care îl întrebă: 

— Tu ești Barrett, nu? 

— Da, domnule. 

— Cine e înăuntru? 

— Bishop și Anderson, domnule. 

— Zi-le să deschidă. 

Barrett bătu la ușă, iar o voce spuse imediat: 

— Parola? 

— Mississippi, răspunse Barrett. 

Ușa se deschise. 

— Ce s-a întâmplat, Charlie? A, dumneavoastră eraţi, 
domnule. 

— Ce face Orlov? întrebă Thomson. 

— Doarme ca un prunc, domnule. 

Walden se gândea: „Să mergem odată!” 

— Felix se află în casă, îi anunţă Thomson. Barrett și 
Anderson, voi veniţi cu mine și cu Înălţimea Sa. Bishop, rămâi în 
cameră. Verificaţi cu toţii să aveţi pistoalele încărcate. 

Walden îi conduse prin aripa burlacilor până la scările din 
spate, către camera copiilor. Inima îi bătea nebunește și era 
cuprins de acel amestec ciudat de frică și nerăbdare care 
pusese mereu stăpânire pe el când avea un leu mare în bătaia 


VP - 325 


puștii. 

Întinse mâna spre ușa camerei copiilor. 

— Aveţi lumină electrică în acea încăpere? 

— Da, răspunse Walden. 

— Unde e întrerupătorul? 

— În stânga ușii, în dreptul umărului. 

Barrett și Anderson își scoseseră pistoalele. 

Walden și Thomson stăteau de fiecare parte a ușii, ca să nu 
fie în bătaia puștii. 

Barrett deschise cu putere ușa, Anderson se repezi înăuntru, 
sărind într-o parte, iar Barrett aprinse lumina. 

Și nu se întâmplă nimic. 

Walden aruncă o privire înăuntru. 

Anderson și Barrett căutau prin camera de școală și prin 
dormitor. După câteva clipe, Barrett anunţă: 

— Nu-i nimeni aici, domnule. 

Camera copiilor era goală, inundată de lumină. Pe jos se afla 
un lighean cu apă murdară și lângă el, un prosop mototolit. 

Walden arătă la ușa dulapului. 

— De aici se ajunge într-un pod micut. 

Barrett deschise ușa. Toţi așteptau încordațţi. Barrett intră cu 
pistolul în mână. După un moment însă, se întoarse. 

— A fost aici. 

Thomson se scărpină în cap. 

— Trebuie să căutăm în casă, zise Walden. 

— Era bine să fi avut mai mulţi oameni, se plânse Thomson. 

— Începem cu aripa de vest, hotărî Walden. Haideţi! 

ÎI urmară cu toţii, ieșind din camera copiilor și îndreptându-se 
spre scară. În timp ce coborau, Walden simţi miros de fum. 

— Ce e asta? întrebă el. 

Thomson adulmecă. 

Walden aruncă o privire spre Barrett și Anderson: niciunul 
dintre ei nu fuma. 

Fumul se făcea tot mai puternic; Walden auzi apoi un zgomot 
ca al vântului printre copaci. 

Dintr-odată, îl cuprinse spaima. 

— Casa mea a luat foc! strigă el și se repezi în jos pe scări. 

Holul era plin de fum. 

Walden străbătu holul în fugă și deschise ușa salonului de zi. 
Căldura îl izbi ca o lovitură, făcându-l să se dea înapoi 


VP - 326 


clătinându-se. Camera era un infern. Și pe el îl copleși 
disperarea: nu avea cum să stingă focul. Se uită înspre aripa de 
vest și văzu că ardea și biblioteca. Se întoarse. Thomson era 
chiar în spatele lui. 

— Casa mea arde din temelii! strigă Walden. 

Thomson îl apucă de braţ și-l trase înapoi pe scară. Anderson 
și Barrett rămaseră acolo. Walden își dădu seama că putea să 
respire și să audă mai ușor în mijlocul holului. Thomson, care 
era foarte liniștit și nu-și pierduse deloc cumpătul, începu să dea 
ordine. 

— Anderson, du-te și trezește-i pe polițiștii de afară! Pune-l pe 
unul să aducă un furtun de grădină și un robinet. Trimite-l pe 
celălalt în pas alergător în sat, ca să sune după o mașină de 
pompieri. Pe urmă fugi sus și du-te în aripa servitorilor, trezește 
pe toată lumea! Spune-le să iasă afară cât mai repede și să se 
adune pe pajiștea din fața casei, ca să fie numărați. Barrett, du- 
te și trezește-l pe domnul Churchill și ai grijă să iasă afară. Eu 
mă ocup de Orlov. Walden, ia-ţi soţia și fiica. Mișcaţi-vă! 

Walden goni pe scări până în camera Lydiei. Ea ședea în 
șezlong, în cămașă de noapte, cu ochii roșii de plâns. 

— Casa a luat foc, o anunţă Walden dintr-o suflare. leşi 
repede afară și du-te pe pajiștea din faţă. Eu mă duc s-o iau pe 
Charlotte. 

Pe când spunea asta, îi veni în minte altceva: clopoţelul 
pentru cină. 

— Ba nu, se răzgândi el, du-te tu s-o iei pe Charlotte. Eu o să 
sun clopoţelul. 

Și se repezi înapoi pe scări, spunându-și: „De ce nu m-am 
gândit mai înainte la asta?” În hol se afla o frânghie de mătase, 
cu ajutorul căreia, printr-o tragere ușoară în jos, se sunau 
clopoțeii din toată casa, pentru a-i anunţa pe oaspeţi și pe 
servitori că masa avea să fie servită. Walden trase de frânghie, 
auzind vag sunetele clopoţeilor din diferite părţi ale casei. Apoi 
observă un furtun de grădină în hol. Oare cineva se lupta deja 
cu focul? Nu-și putea da seama cine. Continuă să tragă de 
frânghie. 

e 

Felix urmărea scena cuprins de nerăbdare. Incendiul se 
răspândea prea repede. Deja, parterul fusese cuprins de flăcări 
pe porţiuni mari; le putea vedea prin ferestre. „leșiţi odată, 


VP - 327 


proștilor!” își zicea el. Oare ce tot făceau? Nu voia să ardă toţi 
cei din casă - voia să-i vadă ieşiţi afară. Polițistul din fața 
porticului părea să fi aţipit. „O să dau eu alarma, se gândi Felix 
disperat; nu vreau să moară oamenii care nu trebuie. 

Deodată, polițistul se uită în jur și-i căzu pipa din gură. Se 
repezi la ușă și începu să bată tare. „În sfârșit! chibzui Felix. 
Acum dă alarma, tâmpitule!” Polițistul se repezi la o fereastră și 
o sparse. 

Chiar în clipa aceea, ușa se deschise și cineva ieși afară, într- 
un nor de fum. „Începe”, reflectă Felix. Ridică arma, scrutând 
prin întuneric. Nu putea să vadă chipul nou-venitului. Omul 
strigă ceva și polițistul o luă la fugă. „Ar trebui să le pot vedea 
fețele, își zise Felix; dar dacă ajung prea aproape, o să fiu zărit 
prea repede. Nou-venitul se întoarse în fugă în casă, înainte ca 
Felix să apuce să-l vadă. „Trebuie să stau mai aproape, se gândi 
el, și să-mi încerc norocul”. Străbătu pajiștea. In casă, clopoţeii 
începură să sune. 

„Acum, o să vină”, medită Felix. 

e 

Lydia alerga pe coridorul plin de fum. Cum putuse să se 
întâmple una ca asta atât de repede? În camera ei nu mirosea a 
nimic, dar în acele clipe vedea flăcări licărind pe sub ușile 
dormitoarelor pe lângă care trecea. Probabil toată casa era 
cuprinsă de foc. Aerul era prea fierbinte ca să poată fi respirat. 
Ajunse la ușa lui Charlotte și apăsă pe clanță. Firește, era 
încuiată. Răsuci cheia și încercă iar să deschidă ușa. Nu se 
mișca. Trase de clanţă, izbindu-se cu toată puterea de ușă. Se 
întâmplase ceva, ușa era blocată. Lydia începu să ţipe fără să se 
poată opri. 

— Mamă! se auzi glasul lui Charlotte din cameră. 

Lydia își mușcă buzele, curmându-și ţipetele. 

— Charlotte! 

— Deschide ușa! 

— Nu pot, nu pot, nu pot... E încuiată! 

— Am descuiat-o, dar nu vrea să se deschidă și casa a luat 
foc. Doamne, Dumnezeule, ajută-mă... 

Ușa se zgâlțâi, clanţa se mișcă puţin. Charlotte încerca s-o 
deschidă de dinăuntru. 

— Mamă! 

— Da! 


VP - 328 


— Mamă, oprește-te din ţipat și ascultă-mă cu atenţie - s-a 
deplasat podeaua și ușa e înţepenită în toc. Trebuie spartă. Du- 
te și adu ajutoare! 

— Nu pot să te părăsesc... 

— MAMA! DU-TE ȘI ADU AJUTOARE, ALTFEL O SĂ ARD DE VIE! 

— Oh, Doamne... bine! 

Și Lydia se întoarse și o luă la fugă, sufocându-se, către scări. 

e 

Walden încă mai suna din clopoțel. Prin fum, îl zări pe Alexei, 
flancat de Thomson și de al treilea detectiv, Bishop, coborând 
scările. „Ar trebui să apară și Lydia cu Charlotte și Churchill”, își 
zise el, după care se gândi că ar putea să coboare pe oricare 
altă scară; singurul loc de întâlnire era pe pajiștea din faţă, unde 
li se spusese tuturor să se adune. 

— Bishop! strigă Walden. Vino încoace! 

Detectivul alergă spre el. 

— Sună din clopoțel! continuă cât de mult poţi! Bishop luă 
frânghia, iar Walden ieși din casă împreună cu Alexei. 

e 

Era un moment încântător pentru Felix. 

Înălță arma și se îndreptă spre casă. 

Orlov și încă un bărbat veneau în direcția lui. Încă nu-l 
văzuseră. In timp ce se apropiau, Walden își făcu apariţia în 
spatele lor. 

„Ca şoarecii în cursa, își zise Felix triumfător. 

Bărbatul pe care Felix nu-l cunoștea aruncă o privire peste 
umăr și se adresă lui Walden. 

Orlov se afla la douăzeci de metri mai în spate. 

„Asta e”, își zise Felix. 

Își sprijini patul armei de umăr, ţinti cu grijă spre pieptul lui 
Orlov și - chiar în clipa în care acesta deschidea gura să zică 
ceva - apăsă pe trăgaci. 

In cămașa de noapte a lui Orlov se căscă o gaură mare și 
neagră, produsă de un glonţ de calibrul 6 mm, în vreme ce vreo 
patru sute de alice îi sfâșiau trupul. Ceilalţi doi bărbaţi auziră 
detunătura și-și întoarseră uluiţi privirea spre Felix. Din pieptul 
lui Orlov ţâșni sângele și omul se prăbuși. 

„Am reușit, își zise Felix în culmea fericirii; l-am omorât. 
Acum, e vremea și pentru celălalt tiran”. 

Indreptă arma spre Walden și strigă: 


VP - 329 


— Nu mișca! 

Walden și celălalt bărbat rămaseră nemișcați. 

Apoi se auzi un țipăt. 

Felix se uită în direcția de unde venea sunetul. 

Lydia ieșise în goană din casă, cu părul cuprins de flăcări. 

Felix șovăi doar o fracțiune de secundă, pe urmă ţâșni spre 
ea. 
Walden făcu la fel. 

În timp ce alerga, Felix aruncă arma și-și smulse haina. Ajunse 
la Lydia cu o clipă înaintea lui Walden și-i înfășură capul în 
haină, înăbușind flăcările. 

Ea însă își smulse haina de pe cap, strigându-le: 

— Charlotte e blocată în camera ei! 

Walden se întoarse și o luă la fugă spre casă. 

Felix alerga împreună cu el. 

e 

Suspinând înspăimântată, Lydia văzu că Thomson se apleacă 
și luă arma pe care o aruncase Felix. 

Zări, cuprinsă de groază, cum Thomson o ridică, ţintind spre 
spatele lui Felix. 

— Nu! ţipă ea și se aruncă asupra lui Thomson, făcându-l să-și 
piardă echilibrul. 

Arma se descărcă în pământ. 

Thomson se holba la ea, uluit. 

— Tu nu știi? ţipă ea, cuprinsă de isterie. Omul ăsta a suferit 
destul! 

(J 

Covorul din camera lui Charlotte începuse să ardă mocnit. 

Ea își duse pumnul la gură, mușcându-l, ca să nu înceapă să 
tipe. 

Alergă la chiuvetă, luă cana cu apă și o aruncă în mijlocul 
încăperii. Asta însă produse și mai mult fum. 

Se duse la fereastră, o deschise și se uită afară. De la 
ferestrele de sub ea țâșneau flăcări și fum. Zidul casei era placat 
cu piatră netedă. Era imposibil să te caţeri pe el. „Dacă va fi 
nevoie, o să sar; o să fie mai bine decât să ard”, își zise ea. 
Gândul ăsta o umplu de groază; își mușcă iar pumnul. 

Alergă la ușă, zgâlțâind clanţa, însă zadarnic. Flăcările țâșniră 
din covor; în mijlocul podelei se căscase o gaură. 

O luă la fugă, pe laturile camerei, ca să fie mai aproape de 


VP - 330 


fereastră, pregătindu-se să sară. 

Parcă visa și se auzea un plâns cu suspine; pe urmă își dădu 

seama că nu visa și că ea plângea. 
e 

Holul era înecat în fum. Felix nu vedea aproape nimic. 
Rămăsese aproape de Walden, tânguindu-se în sinea lui: „Nu 
Charlotte, n-o s-o las pe Charlotte să moară, nu Charlotte”. 

Alergau în sus pe scări. Tot parterul era în flăcări. Căldura era 
covârșitoare. Walden se năpusti printr-un perete de flăcări și 
Felix îl urmă. 

Walden se opri în fața unei uși, cuprins de un acces de tuse. 
Arătă spre ușă, neajutorat. Felix zgâlţăi clanţa și se împinse cu 
umărul în ușă. Nu se clintea. Îl scutură pe Walden, strigându-i: 

— Haide să ne luăm amândoi avânt și să izbim ușa! 

Împreună cu Walden, care nu se oprea din tuse, se îndreptară 
spre capătul opus al coridorului, apoi se întoarseră cu fața spre 
ușă. 

— Acum! zise Felix. 

Și se izbiră împreună de ușă. 

Lemnul se crăpă, dar ușa rezista. 

Walden se oprise din tuse. Pe chipul lui se putea citi groaza. 

— Din nou! îi strigă Felix. 

Se îndreptară din nou spre peretele opus. 

— Acum! 

Izbiră iar ușa, care se mai crăpă puţin. 

Din partea cealaltă, auziră ţipătul lui Charlotte. 

Walden scoase un răcnet de furie, uitându-se disperat în jur. 
Luă un scaun greu de stejar. Felix crezuse că era prea greu ca 
Walden să-l poată ridica, însă acesta îl înălță deasupra capului 
și-l azvârli în ușă. Lemnul începu să crape. 

Cuprins de o nerăbdare nebună, Felix își băgă mâinile în 
spărtură și începu să smulgă lemnul crăpat. Degetele îi 
deveniseră alunecoase din cauza sângelui. 

Se dădu înapoi și Walden lovi încă odată cu scaunul. Felix își 
băgă iar mâna printre sfărâmături, ca să lărgească gaura. Il 
auzea pe Walden mormăind ceva și își dădu seama că era o 
rugăciune. Walden izbi cu scaunul pentru a treia oară. Scaunul 
se sparse; picioarele și locul de șezut nu-i mai erau prinse de 
spătar; dar în ușă se făcuse o gaură destul de mare pentru ca 
Felix - nu însă și Walden - să se strecoare înăuntru. 


VP - 331 


Felix se târî prin ea și se prăbuși în dormitor. 

Podeaua luase foc și nu putea s-o vadă pe Charlotte. 

— Charlotte! strigă el, cât putu de tare. 

— Aici! 

Glasul ei venise din partea cealaltă a încăperii. 

Felix o luă la fugă aproape lipit de pereţi, acolo unde focul era 
mai slab. Ea stătea pe pervazul ferestrei, respirând sacadat. O 
luă de mijloc și o azvârli pe umăr. Se întoarse tot pe lângă pereţi 
și ajunse la ușă. 

Walden se întinse prin ușă ca să o prindă. 

e 

Walden își băgase capul și un umăr prin ușă, ca să o poată lua 
pe Charlotte din braţele lui Felix. Îi vedea faţa și mâinile lui Felix 
înnegrite de foc; pantalonii îi luaseră și ei foc. Charlotte avea 
ochii holbaţi de groază. În spatele lui Felix, podeaua începuse să 
se prăbușească. Walden reuși să-și treacă un braț pe sub trupul 
lui Charlotte. Felix părea să se clatine. Walden scoase capul pe 
ușă, băgă celălalt braţ în gaură și-și trecu mâna pe sub 
subsuoara lui Charlotte. Flăcările îi cuprinseseră cămașa de 
noapte și fata ţipă, dar Walden o linişti: 

— Gata, te-a prins tati. 

Dintr-odată, își dădu seama că o ţinea numai el în brațe. O 
trase cu totul prin gaură. Charlotte leșină și rămase nemișcată. 
În clipa în care o trăgea din dormitor, podeaua se prăbuși în 
întregime. Preţ de câteva secunde, Walden îi văzu chipul lui 
Felix pentru ultima dată, înainte să dispară în infernul de sub el. 

— Să aibă Domnul milă de sufletul tău! șopti Walden. 

Apoi o luă la fugă în jos pe scări. 

(J 


Lydia era ținută într-o strânsoare de fier de Thomson, care nu 
voia s-o lase să intre în casa cuprinsă de flăcări. Stătea în 
picioare, cu ochii lipiţi de ușă, dorind din tot sufletul să-i vadă pe 
cei doi bărbaţi ieșind împreună cu Charlotte. 

Se vedea o siluetă. Cine era, oare? 

Silueta se apropie. Era Stephen. O ducea în braţe pe 
Charlotte. 

Thomson îi dădu drumul Lydiei, iar ea se repezi spre ei. 
Stephen o lăsă cu grijă pe Charlotte jos pe iarbă. Lydia se holba 
la el cuprinsă de panică și îngrozită. 

— Ce... ce..., bâigui ea. 


VP - 332 


— Nu e moartă, o linişti Stephen. Doar leșinată. 

Lydia îngenunche pe iarbă, luându-i lui Charlotte capul în 
poală și pipăindu-i pieptul pe sub sânul stâng. Inima fetei bătea 
cu putere. 

— Oh, fetița mea, se tângui Lydia. 

Stephen se așeză lângă ea. Ea se uită la el. Pantalonii îi 
arseseră, iar pielea îi era neagră și plină de bășici. Oricum, era 
în viaţă. 

Lydia se uită spre ușă și Stephen îi observă privirea. 

Lydia își dădu apoi seama că tânărul Churchill și Thomson 
erau în picioare lângă ei, ascultând. 

Stephen îi luă mâna Lydiei. 

— El a salvat-o. Pe urmă mi-a dat-o mie. Apoi s-a prăbușit 
podeaua. A murit. 

Ochii Lydiei erau inundaţi de lacrimi. Stephen văzu și-i strânse 
mâna. 

— l-am văzut faţa când s-a prăbușit podeaua. Nu cred că o s-o 
pot uita cât voi trăi. Știi, avea ochii deschiși și era conștient, 
dar... nu era înspăimântat. De fapt, părea... mulţumit. 

Șiroaie de lacrimi brăzdau obrajii Lydiei. 

— Scapă de cadavrul lui Orlov! i se adresă Churchill lui 
Thomson. 

„Bietul Alexei”, își zise Lydia, jelindu-l și pe el. 

— Ce? întrebă Thomson, parcă nevenindu-i să creadă. 

— Ascunde-l, îngroapă-l, aruncă-l în foc, nu-mi pasă ce faci, 
numai scapă de cadavrul lui, adăugă Churchill. 

Lydia se uita îngrozită la el; prin pânza lacrimilor, îl văzu 
scoțând un teanc de hârtii din buzunarul halatului de casă. 

— Tratatul a fost semnat, îi lămuri Churchill. Îi vom spune 
țarului că Orlov a murit într-un accident, în incendiul care a ars 
domeniul Walden Hall. Orlov nu a fost ucis, pricepeţi? Nu a 
existat niciun asasin. Nu a existat niciodată o persoană numită 
Felix. 

Și se uită pe rând la cei prezenţi, cu chipul lui agresiv și 
dolofan strâmbat într-o uitătură sălbatică. 

Stephen se ridică și se îndreptă spre locul unde zăcea trupul 
lui Alexei. Cineva îi acoperise fața. Lydia îl auzi spunând: 

— Alexei, băiatul meu... ce-o să-i spun mamei tale? 

Se aplecă și-i puse mâinile peste gaura din piept. 

Lydia rămase cu privirea aţintită asupra focului care înghițea 


VP - 333 


toţi anii de istorie, nimicind trecutul. 

Stephen se întoarse, stând în picioare lângă ea, și șopti: 

— N-a existat niciodată o persoană numită Felix. 

Ea își înălţă ochii spre el. În spatele lui, spre răsărit, cerul se 
făcuse cenușiu. În curând avea să iasă soarele; și o să înceapă o 
nouă zi. 


VP - 334 


Epilog 


La data de 2 august 1914, Germania a invadat Belgia. În 
câteva zile, armata germană mătura Franţa. La sfârșitul lunii 
august, când se părea că Parisul era pe cale să cadă, trupe 
germane de importanţă vitală au fost retrase din Franţa ca să 
apere Germania de invazia rusă, venită dinspre est; iar Parisul 
nu a mai căzut. 

În 1915, rușii au primit în mod oficial controlul asupra 
Constantinopolului și a strâmtorii Bosfor. 

Mulţi dintre tinerii cu care Charlotte dansase la balul Belindei 
au fost uciși în Franţa. Freddie Chalfont a murit la Ypres. Peter s- 
a întors acasă suferind de stres posttraumatic provocat de 
obuze. Charlotte a făcut un curs pentru infirmiere și a plecat pe 
front. 

În 1916, Lydia a născut un băiat. S-a crezut că nașterea avea 
să fie complicată, din cauza vârstei ei, dar până la urmă nu au 
existat deloc probleme. Băiatului i s-a dat numele Alexei. 

Charlotte s-a îmbolnăvit de pneumonie în 1917 și a fost 
trimisă acasă. În timpul convalescenţei, a tradus în engleză Fata 
căpitanului, de Pușkin. 

După război, femeile au obţinut drept de vot. Lloyd George a 
devenit prim-ministru. Basil Thomson a fost făcut cavaler. 

Charlotte s-a căsătorit cu un tânăr ofițer pe care îl îngrijise în 
Franţa. În urma experienţei războiului, el a devenit pacifist și 
socialist și a fost unul dintre primii membri ai Partidului Laburist 
în parlament. Charlotte a devenit cea mai importantă 
traducătoare în engleză a literaturii ruse de secol XIX. In 1931, 
cei doi au făcut o călătorie la Moscova și la întoarcere au 
declarat că URSS era un paradis al muncitorilor. Și-au schimbat 
însă părerea după semnarea pactului Ribbentrop-Molotov de 
către sovietici și germani. Soţul lui Charlotte a fost ministru în 
guvernul laburist din 1945. 

Charlotte e încă în viaţă. Trăiește într-o căsuţă unde s-a aflat 
pe vremuri Home Farm. Căsuţa a fost construită de tatăl ei 
pentru administratorul său; e o casă spațioasă și solidă, cu 
mobilier confortabil și stofe strălucitoare. Home Farm a devenit 


VP - 335 


o casă de oaspeţi, însă lui Charlotte îi place să fie înconjurată de 
oameni. Domeniul Walden Hall a fost reconstruit de arhitectul 
Lutyens și îi aparține acum fiului lui Alexei Walden. 

Uneori, Charlotte nu-și amintește foarte bine lucruri din 
trecutul recent, însă ţine minte vara anului 1914 de parcă ar fi 
fost ieri. Atunci, o privire pierdută apare în ochii ei căprui, 
umbriți de tristeţe, și începe să depene una dintre poveștile ei 
dătătoare de fiori. 

Totuși, ea nu trăiește numai din amintiri. Denunţă Partidul 
Comunist din Uniunea Sovietică pentru că a  defăimat 
socialismul, ca și pe Margaret Thatcher pentru că a defăimat 
feminismul. Dacă îi spui că doamna Thatcher nu e feministă, îţi 
răspunde că nici Brejnev nu e socialist. 

Firește, acum nu mai traduce, dar citește Arhipelagul Gulag în 
rusă. Spune că Soljenițin e moralizator, dar e hotărâtă să 
termine cartea. Și, cum nu poate citi decât o jumătate de oră 
dimineaţa și încă o jumătate de oră după-amiaza, a calculat că o 
să aibă nouăzeci și nouă de ani când o să ajungă la sfârșit. 

Și, nu știu de ce, cred că o să reușească. 


VP - 336 


virtual-project.eu 


VP - 337