Pascal Bruckner — Palatul Chelfanelii

_che 


ânelil 


Pascal Bruckner 


Palatul chelfânelii 


Traducere din limba franceză de Sanda Reinheimer 
Cuvânt înainte de Radu Toma 


Cuprins 


Cuvânt înainte: ireccio aicea ceata aaa 4 
Preşedintele vrea să schimbe lumea........ 13 
Mântuirea va fi şi pentru câini şi pisici...21 
Chelfăneala bine temperată ................. 24 
Ispăşirea prin cazne ...........ce eee 33 
Omul cu mănuşi albe........... ce, 40 
Cei răi sunt pedepsiţi... 46 
Diavolii în pantaloni scurţi .................... 51 
Mamița nu mai răspunde „esee 60 
Preşedintele face o sforţare ................. 66 
Republica în pragul anarhiei ................. 74 
Lumea nu vrea să se schimbe............... 81 
Acrobatul şi paraziţii eeen 94 
Adio popor de oameni nebuni, 

de scorpii, de nerecunoscători............. 103 
Prin chelfăneală spre fericire ............... 114 


Cuvânt înainte 


În marea-i bunătate şi, îndeosebi, cu 
marea-i clarviziune, Preşedintele unui stat 
situat „undeva între Elveţia, Franța, 
Germania, Asia şi Africa" ia o hotărâre cu 
uriaşe urmări pentru viaţa concetăţenilor săi: 
interzice părinţilor — şi celor cu ei de o 
seamă: tutori, educatori, profesori — să-şi 
mai bată copiii. Desigur, Genialul Cârmaci 
are o înfăţişare destul de comică. Desigur, 
Bărbatul-Lumină al Istoriei e cam vanitos şi 
are ticuri ce-l fac ridicol. Desigur, Farul 
Timpurilor a luat în trecut decizii ce au dus 
ţara în pragul falimentului. Să ne străduim 
însă să fim drepţi cu el, să încercăm să 
vedem pădurea şi nu copacii şi s-ar putea ca 
această povestire amuzantă să ne apară 
drept fabula Timpurilor Moderne. Căci dacă e 
adevărat că până acum Preşedintele a făcut 
numai prostii (dar cine nu greşeşte?), nu e 
mai puţin adevărat că actuala hotărâre îi va 
fi considerată bună de orice om al 
modernităţii, de oricine gândeşte împreună 
cu dumneavoastră şi cu mine că, pentru a fi 


4 


acceptabilă, o societate trebuie să fie aşa 
cum şi-o închipuia Omul Luminilor, edificată 
adică pe temeiuri raţionale şi, mai cu seamă, 
juste: nu este oare drept ca raporturile dintre 
locuitorii cetăţii să nu fie construite de forţă? 
„Epoca represiunii", cum spune însuşi 
Preşedintele în alocuţiunea televizată pe care 
toată suflarea e obligată să o urmărească, 
vremea când, fără nici un motiv, mamele şi 
taţii îşi cârpeau odraslele, le schingiuiau, le 
omorau chiar, avea aşadar să apună pe 
vecie, iar omenirea urma să păşească, 
triumfătoare, într-o lume a armoniei, de el 
prestabilite. 

Preşedintele este şi un bun cunoscător al 
mersului lucrurilor şi ştie foarte bine că nu se 
poate sări aşa, cât ai bate din palme (ori un 
fund de copil), din lumea tradiţiilor barbare în 
cea a raţiunii şi dreptăţii. Dacă nu e chiar 
permanentă, o revoluţie se împlineşte totuşi 
în timp, formarea Omului Nou cere răbdare 
şi, desigur, necesită măsuri care să facă 
tranziţia mai puţin dureroasă, mai puţin 
costisitoare psihic; cu anumite 
amendamente, palmele sunt încă necesare o 
vreme. Cam acestea trebuie să fie gândurile 
— din nou perfect acceptabile — pe care se 
sprijină măsura prezidențială de înființare a 


unui Palat al chelfănelii. Care este ţinta 
concretă vizată de acordarea dreptului de a 
distribui, contra cost, palme, scatoalce şi 
şuturi scumpilor îngeraşi, micuțul şi aparent 
naivul roman filosofic al lui Pascal Bruckner 
nu ne spune, însă putem foarte bine imagina 
că efectul scontat de sublimul gânditor 
(căruia, când cugetă, îi ies aburi din ţeastă, 
de trebuie să deschizi fereastra ca să se mai 
ducă norul) este progresiva potolire a 
pornirilor primitive din adulţi: aflându-se în 
faţa nevinovaţilor copii ce-şi oferă trupul 
grindinei de lovituri, dar neavând nici un 
motiv personal care să le armeze braţul, 
oamenii vor sfârşi prin a nu-l mai ridica, prin 
a constata că forţa ce până acum îi împingea 
la înfăptuirea atâtor atrocități s-a frânt. 
„Chelfăneala bine temperată", anunţă titlul 
unui capitol. Putem vedea în Preşedinte 
încarnarea a două dintre ideile majore şi 
strâns înrudite ale Timpurilor Moderne, idei 
în care unii văd forţa, alţii slăbiciunea 
acestora din urmă. Mai întâi ideea că nu 
există natură umană, că omul este de o 
ilimitată plasticitate. Pregnanta formulă, 
sartriană de acum o jumătate de secol 
conform căreia existenţa precede esenţa nu 
făcea decât să dea o dată mai mult corp unui 


gând mijit pe la sfârşitul veacului Luminilor: 
eşti ceea ce faci din tine şi poţi face din tine 
orice. Apoi ideea că, deşi nu are o esenţă 
anume din care să purceadă, omul are o 
menire şi anume aceea de a face să coincidă 
ceea ce este cu ceea ce raţiunea spune că 
trebuie să fie. Dacă nu tot ceea ce este 
raţional este şi real, cum au vrut unii să 
creadă, omul trebuie să trezească raţiunea 
ce dormitează în el şi să amenajeze sub 
dictarea ei lumea ce-l înconjoară. Nu s-a 
spus că somnul raţiunii naşte monştri? 

Numai somnul? Dar raţiunea trează, 
vigilentă, care se instalează implacabil până 
în ultimele  unghere ale vieţii? Prin 
multitudinea de întâmplări declanşate de 
hotărârea prezidențială, întâmplări tragi- 
comice de o savoare amară, pe care cititorul 
o va aprecia fireşte, Palatul chelfănelii 
sugerează că domnia raţiunii este o domnie 
a suferinţei: departe de a fi preludiul unei 
cetăţi armonioase din care tensiunile au 
dispărut pentru a lăsa loc unei fericiri pe care 
fiecare o gustă în tihnă, raţionalizarea lumii 
omului are efecte perverse ce o fac mai 
inumană chiar decât cea pe care vrea să o 
înlocuiască. Până acum se spunea că bătaia 
e ruptă din rai, că o mamă de bătaie eo 


bătaie de mamă, căci, dacă — precum în 
familiile lui Matthieu şi Baptiste, personaje 
ce-şi împart cu Preşedintele locul central în 
roman — ea nu era complet exclusă, nu 
numai că se sfârşea întotdeauna printr-o 
„Împăcare duioasă", dar, mai cu seamă, îşi 
avea izvorul în iubire, în fireasca dorinţă a 
părinţilor de a-şi vedea copiii comportându- 
se aşa cum ei, adulţii, cred că e bine şi 
frumos să te porţi dacă ţinteşti la o viaţă 
autentică şi fericită. Omenească. Bătaia era o 
verigă din lanţul din ce în ce mai solid de 
acte de iubire prin care membrii unei familii 
încercau să aducă raiul pe pământ. Or, 
decretul prezidenţial — decret pe care repet, 
omul Timpurilor Moderne nu poate să nu-l 
considere legitim — separă violenţa de iubire 
sau, mai degrabă, înlocuieşte violenţa iubirii, 
acea violenţă ce-şi află începutul şi sfârşitul 
în iubire, cu o violenţă pură, cu violenţa 
pentru violenţă. Ucenic într-ale raţionalizării 
lumii omului, Preşedintele declanşează un 
proces care, ce-i drept, confirmă cea de a 
doua idee forţă a Timpurilor Moderne, pe cea 
privitoare la ilimitata plasticitate a omului, 
dar se întoarce împotriva bunelor intenţii ce-i 
stau la bază: are loc o mutație în „firea'" 
omului, dar în locul preconizatei temperări a 


pornirilor sălbatice se ajunge, dimpotrivă, la 
o potenţare a lor şi la suscitarea unora până 
atunci neştiute. Omul Nou în această lume 
nouă e fie victima, fie călăul, iar viaţa în raiul 
raţiunii se dovedeşte infernală. 

E de prisos să detaliem aici efectele 
perverse ale proiectului prezidenţial: cititorul 
le bănuieşte de pe acum, iar când le va citi 
negru pe alb va găsi că emergenţa şi 
înlănţuirea lor sunt cât se poate de logice şi 
de fireşti. E de prisos, de asemenea, să 
vorbim aici de criza cetăţii, de închiderea 
Palatului şi de toate cele legate de aceasta: 
cititorul le bănuieşte de pe acum, iar când le 
va citi negru pe alb le va savura intens. Ce 
nu e defel de prisos este să subliniem că 
soluţia crizei va fi găsită de două dintre 
victime — Baptiste şi Matthieu — şi, mai cu 
seamă, că ea nu constă în restaurarea lumii 
de dinainte, aşa cum poate mulţi dintre noi 
ne-am fi aşteptat, ci în  radicalizarea 
proiectului prezidenţial. Precum Le Corbusier 
care, de abia debarcat pe pământ american, 
îi şochează pe ziarişti declarând că zgârie- 
norii nu sunt suficient de înalţi şi că trebuie 
îndrăznit mult mai mult în raţionalizarea 
„maşinii de locuit" care e apartamentul, iar 
acesta numai întru fericirea celui ce-l 


locuieşte, de voie, de nevoie, Baptiste şi 
Matthieu se fac apostolii ideii Preşedintelui 
şi-l uimesc chiar şi pe el declarând că 
trebuie mers şi mai departe în instaurarea 
egalităţii şi echităţii în cetate: toţi cetăţenii, 
copii ori adulţi, tineri ori vârstnici, trebuie să- 
şi ofere trupurile, un anumit număr de zile 
pe an, loviturilor. 

„Prin chelfăneală spre fericire!" Aceasta va 
fi deviza sub care se va purcede la 
însănătoşirea corpului social. Dar de 
însănătoşire este vorba? Desigur, în aparenţă 
totul merge cum nu se poate mai bine, 
bunicile scapă de reumatisme şi se apucă din 
nou să sară coarda, ridurile femeilor dispar, 
la fel şi celulita, iar adeziunea la noua ordine 
e atât de mare încât până şi ghilotinaţii îşi 
trimit capetele la Palat spre a fi pălmuite. În 
spatele suprafeţelor zâmbitoare bănuieşti 
însă lucruri tulburi. Şi iată de ce. Măsura 
prezidenţială crease un om al violenţei pure, 
făcuse din aceasta — din violenţa exercitată 
asupra celuilalt ori din cea suferită — 
adevărul Omului Nou. Corpul social fusese 
împărţit în două grupuri distincte — erai fie 
victimă, fie călău — şi fiecare se conducea, 
fără nici o îngrădire, după această nouă 
esenţă a sa. Terapia imaginată de Matthieu 


10 


şi Baptiste constă în injectarea în întregul 
corp social a unei importante doze de frică, 
ale cărei prime consecinţe sunt uşor de 
bănuit: putând fi duminica viitoare victima 
victimei lui de acum, riscând, aşadar, să fie 
la rându-i schilodit de cel pe care acum îl 
torturează, călăul de azi se vede silit să-şi 
stăpânească setea de a lovi, să-şi 
îmblânzească loviturile. Nu-i aceasta 
însănătoşire? Nu se stinge astfel încetul cu 
încetul violența? Şi, împreună cu ea, 
suferinţa? Dar mai există o serie de 
consecinţe, şi sunt tocmai cele care tulbură 
tabloul: frica nu poate nimici pulsiunile 
violente, ci doar le contrariază, le face să se 
disimuleze ori, mai degrabă, le împinge să nu 
se mai poată manifesta decât simulate, 
jucate. „Alţi coloşi, citim spre sfârşit, făceau 
să răsune un bici mare şi promiteau să-l 
biciuiască pe primul care şi-ar bate joc de ei. 
Biciuşca era un fir de vată de zahăr foarte 
mlădios pe care călău şi victimă şi-o 
împărțeau râzând. Oameni preistorici, 
îmbrăcați în piei de animale, îşi dădeau 
lovituri de măciucă, dar măciucile erau din 
miez de pâine" etc. Violenţa fizică, realitatea 
fizică sunt astfel cangrenate de imaginar, de 
simulare, de simulacre, şi o dată cu ele 


11 


adevărul Omului Nou, marionetă din ce în ce 
mai goală într-un joc social din ce în ce mai 
derizoriu. Ajungi să dai dreptate Poetului: „la 
vraie vie est ailleurs", „viaţa adevărată e în 
alte părţi"! 

Sugestia pe care o conţin ultimele capitole 
ale cărţii este că Timpurile Moderne s-au 
angajat pe o cale fără întoarcere, că 
raţionalizarea lumii omului a produs în acesta 
ravagii definitive: o progresivă şi ireversibilă 
derealizare a vieţii. Atitudinea lui Pascal 
Bruckner e tipică pentru vremurile noastre — 
pe care mulţi le numesc post-moderne —, 
vremuri caracterizate în mod esenţial de 
pierderea încrederii în cele două scenarii sau 
„povestiri", cum le spune Lyotard — pe care 
le-a inventat modernitatea pentru edificarea, 
pe baze raţionale, a unei societăţi cu chip 
uman, scenariul liberal (cel puţin în forma-i 
clasică) şi cel hegelo-marxist. Cum tipic 
postmodern îi este şi umorul: dacă până nu 
demult se putea spune că omenirea se 
desparte prin râs de trecut, că râsul 


pedepseşte moravurile  — ceva ce 
presupunea credința în existenţa unei 
alternative la lumea de care râzi —, râsul 


care se face aici auzit nu e nici de despărţire, 
nici punitiv. E râsul celui care nu mai crede în 


12 


nimic, nici măcar în faptul că nu crede. 


Radu Toma 


Preşedintele vrea să schimbe lumea 


În momentul în care zvonul, care făcuse 
deja înconjurul oraşului, ajunse la ei, 
Matthieu şi Alice se jucau cu colegii lor în 
curtea şcolii. Intâi au dat din umeri, apoi le-a 
trecut pofta de joacă şi nu mai ştiau dacă era 
cazul să se bucure sau să plângă. 

Când cei doi au ajuns seara acasă, părinţii 
lor erau pradă aceleiaşi frământări: şeful 
statului urma să ţină un discurs excepţional 
la televizor. Nu era deloc un semn bun. 
Nimeni nu uitase reforma pe care o făcuse cu 
doi ani în urmă când hotărâse să schimbe 
distanţele şi să modifice greutatea lucrurilor: 
fuseseră atunci distruse mii de rigle şi de 
cântare. Cei slabi, declaraţi obezi, fuseseră 
puşi la regim, iar cei graşi — hrăniţi cu forţa. 
Numeroşi oameni muriseră de foame, alţii de 
ghiftuială. În cele din urmă Preşedintele a 
fost de acord să restabilească sistemul 
metric; dar ţara se aflase pe marginea 


13 


prăpastiei. 

Aşa că toată lumea se temea dinainte de 
vreo toană nouă. La ora 8 seara, toţi membrii 
familiei Darbois se aşezară în faţa micului 
ecran: era obligatoriu să deschizi televizorul 
în zilele în care se transmiteau discursuri. 

O fanfară militară intona imnul naţional şi 
apăru apoi faţa bucălată a Preşedintelui. Era 
ars de soare şi purta un lanţ de aur în jurul 
gâtului; salută  fluturându-şi degetele 
încărcate cu inele scânteietoare. Răspândea 
în jurul lui bună dispoziţie, voioşie. Prin 
deschizătura prelungă a cămăşii de culoare 
roz i se vedea părul bogat de pe piept. Doi 
perciuni tăiaţi în formă de stridii păreau că 
vor să-i invadeze fălcile. Stând pe tron, picior 
peste picior, tuşi uşor, îşi plesni limba ca să 
vadă dacă era destul de suplă şi începu să 
vorbească: 

„Dragii mei concetăţeni şi concetăţene, 
scumpii mei, iubiții mei, îngeraşii şi puişorii 
mei. În seara aceasta, la sfârşitul acestei zile, 
sunt aici şi mă prezint cu scopul de a vă 
vorbi, de a vă întreţine despre o chestiune 
hotărâtoare, despre un subiect de cea mai 
mare însemnătate". 

Trebuie să ştim că Preşedintele, iubitor de 
vorbe frumoase, avea un principiu şi anume 


14 


acela că fiecare lucru trebuia spus de două 
ori. 

„După şedinţa Consiliului de Miniştri şi 
întrunirea membrilor guvernului, după 
discuții şi pălăvrăgeli, vot în unanimitate şi 
consens electoral, am stabilit şi hotărât, 
miniştrii mei împreună cu mine însumi; cei ce 
se află în subordinea mea şi Graţioasa Mea 
Maiestate, lucrul următor şi de viitor: de 
acum şi începând cu acest moment, se va 
interzice părinţilor şi capilor de familie, 
profesorilor şi cadrelor didactice, tutorilor şi 
preceptorilor, adulților şi  majorilor, să-i 
atingă şi să-i cârpească pe copii, pe 
bulgăraşii noştri de aur, fie chiar şi cu o 
pană, cu acel apendice tegumentar al 
păsărilor, în public sau în particular, afară 
sau acasă, sub ameninţarea unei amenzi şi a 
unui proces-verbal putând să ducă şi să 
conducă la muncă silnică şi carceră." 

De ce-i plăceau atât de tare Preşedintelui 
repetițiile? Pentru că admira belşugul de 
cuvinte, bogăţia verbală. O frază simplă era 
pentru el un simbol al sărăciei. Repetiţiile îl 
ajutau să întipărească mai bine în mintea 
interlocutorilor săi maximele, iar presa îi 
publica în fiecare zi câte una. 

„Într-adevăr, indeed, este de neconceput, 


15 


de neînchipuit, dragi concetăţeni şi supuşi, 
ca la sfârşitul acestui secol, în apropierea 
anului 2000, zilnic şi cotidian, să moară şi să- 
şi dea sufletul doi copii, doi ţânci, în urma 
brutalităţilor şi silniciilor comise şi săvârşite 
asupra lor de către adulţi, de către cei mari. 
Călăii mucoşilor, torţionarii îngerilor, nu ar 
îndrăzni să-şi desfăşoare fărădelegile, să 
comită  nedreptăţile, dacă n-ar fi fost 
îndemnați şi incitaţi prin atitudinea de zi cu 
zi, prin comportamentul curent al celei mai 
mari părţi dintre dumneavoastră care vă 
pălmuiţi şi vă loviți odraslele, plozii, pentru 
un da sau un nu, în orice moment şi fără 
motiv. Dragii mei prieteni, iubiții mei amici, 
nu vă reproşez nimic şi nu vă condamn, dar 
vă atrag atenţia şi vă previn că epoca 
laxismului, a toleranţei, a luat sfârşit, s-a 
terminat. Atari deprinderi şi obiceiuri trebuie 
să fie părăsite, aruncate la gunoiul 
vremurilor, în pubelele istoriei." 

Preşedintele făcu o pauză şi îşi frecă 
mâinile făcând să  scânteieze pietrele 
scumpe ale inelelor la lumina proiectoarelor. 

- Ce se mai lungeşte, suspină Alice. 

- Ascultă doar un cuvânt din două, o 
sfătui tatăl ei, pentru că spune acelaşi lucru 
de două ori. 


16 


Era adevărat: intervenţiile televizate ale 
Preşedintelui se prelungeau târziu în noapte, 
şi şcolarii, care erau siliţi să asculte până la 
capăt, aveau a doua zi cearcăne la ochi. 
Prozopopeele sale fără de sfârşit, atunci 
când era în formă, puteau să ţină o zi 
întreagă din zori până-n seară, ţintuind 
locului o întreagă naţiune. Pentru motivul 
acesta, Preşedintele nu era primit la 
întâlnirile internaţionale, unde era poreclit: 
„înmulţiţi cu doi". Predispoziţia sa pentru 
reluări îi indispunea pe diplomaţi. Lui nici că-i 
păsa. Rămânea în continuare stăpân pe el şi 
conducea cu o mână de fier ţara aceea mică 
aşezată undeva între Elveţia, Franţa, 
Germania, Asia şi Africa. 

„Totuşi şi cu toate acestea, dragi cetăţeni 
şi subordonați, regimul şi guvernul nostru, cu 
marea noastră înţelepciune şi clarviziune, 
ştim şi cunoaştem cât de greu şi de anevoios 
este pentru fiinţa umană, pentru bipedul 
vorbitor, să uite practicile învechite, să 
renunţe la comportamentul din trecut; de la 
începuturile lumii, de la facere, aţi fost 
obişnuiţi şi antrenați s-o luaţi pe coajă, să fiţi 
pocniţi pe obraz, în plină moacă, pe când 
eraţi mici, mucoşi, şi să daţi, să împărţiţi şi 
voi palme când aţi crescut, când v-aţi făcut 


17 


mari. Acest obicei, această deprindere, fixate 
în memoria şi în cutia voastră craniană, n-o 
să se şteargă, n-o să dispară atât de repede, 
atât de iute. Astfel şi aşadar, pentru a uşura 
şi în scopul de a simplifica trecerea şi 
tranziţia de la perioada represiunii, epoca 
fierului, la epoca de aur a viitorului luminos, 
am hotărât şi decretat — ca o măsură de 
echilibrare, de alinare — să se ridice şi să se 
zidească în inima oraşului, în centrul 
capitalei, o clădire, o construcţie cu mai 
multe etaje, cu mai multe nivele, unde, în 
fiecare săptămână, adică de patru ori pe 
lună, sâmbăta şi duminica, adică în week- 
end, părinţi şi adulţi, tutori şi preceptori, vor 
putea în toată legalitatea şi fără pericolul 
vreunei pedepse, la un preţ stabilit şi în 
schimbul unei sume modeste, să păruiască şi 
să  chelfănească, să ciupească şi să 
biciuiască haimanalele, loazele, indiferent de 
vârstă şi de condiţie socială. Acest lăcaş va fi 
numit, acestui edificiu i se va spune Palatul 
chelfănelii, Palatul chelfănelii bis, şi-şi va 
deschide porţile indivizilor de ambele sexe, 
va primi bărbaţi şi femei, de peste 18 ani, 
majori, fără cazier, juridic nepătaţi. În timp 
util şi la momentul necesar veţi afla toate 
informaţiile suplimentare, toate amănuntele 


18 


ajutătoare. Dragi tovarăşi, îndrăgiţi 
concetăţeni, Preşedintele vostru Mult lubit, 
Şeful vostru  Respectat, Marele vostru 
Căpitan, Genialul vostru Conducător, vă 
salută, vă spune ciau!" 

Am mai spus că Preşedintele nu se 
sinchisea de poreclele cu care era procopsit 
în străinătate. Lingvişti, etimologi, 
foneticieni, urmați de hamali care cărau pe 
spinările lor dicționare groase în mai multe 
volume, se aflau în permanență pe lângă 
persoana sa şi erau puşi să caute cuvinte 
noi, în afară de aceasta, un ministru al 
Condeiului nota zi şi noapte toate vorbele 
sale şi cele mai frumoase  găselniţe! 
Preşedintele se recita cu mândrie şi recita 
Adunării listele sale lungi cu sinonime. La 
rândul lor, şcolarii erau obligaţi să le înveţe 
ca să treacă clasa. Folosirea sinonimelor era 
facultativă în viaţa de toate zilele, dar era 
obligatorie în presă şi în dezbaterile politice, 
jurnalele, ba chiar şi fiţuicile, erau groase cât 
o biblie; iar documentele oficiale nu aveau 
niciodată mai puţin de 300 de pagini, ceea ce 
însemna o cheltuială enormă de hârtie. În 
Cameră, Preşedintele dădea întotdeauna 
dreptate deputatului care îşi exprimase cazul 
într-o mie de feluri, făcând dovada unui 


19 


vocabular diversificat şi a unei stăpâniri 
perfecte a retoricii. Orice cuvânt trebuia să 
se prezinte însoţit de cel puţin un dublet care 
să-l justifice, iar cei care debitau trei sau 
patru, fie ele şi parţiale, aveau dreptul să-şi 
vadă numele înscrise cu litere de aur pe 
clădirile publice. Nu-şi găseau loc în 
conversaţie cuvintele izolate, numai dacă nu 
cumva Preşedintele, printr-un decret solemn, 
nu făcea apel la o limbă străină pentru a da 
un echivalent unui cuvânt unic. Şi astfel el se 
lăuda nu numai că se afla la conducerea unui 
popor de oratori, dar şi că avea pe limbă 
toată elocinţa din lume. 


20 


Mântuirea va fi şi pentru câini şi pisici 


Totuşi în seara aceea, Matthieu, Alice şi 
părinţii lor nu prea se sinchiseau de nazurile 
lingvistice ale conducătorului. Mesajul lui îi 
neliniştea, cu atât mai mult cu cât în familia 
lor bătaia nu prea era obişnuită: doar ici-colo, 
din când în când câte o pălmuţă, urmată deo 
împăcare duioasă. Familiile prietene fură 
pradă unei emoţii asemănătoare. 

A doua zi presa reluă în amănunt 
declaraţiile Preşedintelui. Cetăţenii republicii 
nu mai aveau timp decât o lună ca să-şi 
pocnească progeniturile. Să profite! După 
această dată, vor trebui să încredinţeze 
statului şi slujbaşilor acestuia pedepsirea. 


21 


Acelaşi lucru urma să fie valabil pentru câini 
şi pentru pisici, care vor beneficia de drepturi 
şi de îndatoriri identice cu cele ale copiilor. Şi 
unii şi alţii vor face cu rândul la Palatul 
chelfănelii, printr-un sistem de rotaţie din 
cincisprezece în cincisprezece zile, inclusiv 
vara. Nici un pui de om sau de mamifer de la 
cinci la cincisprezece ani nu se va putea 
sustrage de la aceasta, în afară de cazul în 
care suferă de o boală gravă sau de o 
infirmitate atestată de un medic. 
Handicapaţii şi paraliticii erau dispensaţi de 
stagiu, cu excepţia vindecărilor miraculoase 
care i-ar face apți pentru probe. Tarifele de 
intrare vor fi convenabile şi accesibile 
tuturor. 

În câteva zile, zidurile oraşului fură 
acoperite cu desenele viitorului edificiu, 
începură lucrările. Mii de persoane în vârstă 
fură expulzate din câteva cartiere ale 
oraşului vechi; apărură buldozere uriaşe care 
distruseră case, sfârtecară oraşul pentru a 
face loc unei întregi armate de zidari, 
muncitori şi salahori. În fiecare dimineaţă, 
adepţii partidului unic defilau pe străzi 
strigând: „Trăiască reforma Preşedintelui, 
trăiască viitorul!" 

Populaţia primi evenimentele cu un fel de 


22 


nelinişte amestecată cu indignare şi uşurare: 
o grijă mai puţin. Legea preciza că după 20 
martie — începutul reformei coincidea cu 
începutul primăverii — orice băieţandru 
molestat de un adult putea să depună o 
plângere împotriva lui şi să obţină arestarea 
imediată a acestuia. La gândul că nu vor mai 
avea voie să administreze nici o corecție, 
taţii şi mamele se  năpustiră asupra 
şezuturilor nevinovate, asupra obrăjorilor 
proaspeţi, fără să uite să dea câte un picior 
lui Azor sau lui Motănel. Loveau fără să se 
gândească, din reflex, aşa cum s-ar fi apucat 
de băutură dacă ar fi fost decretată 
prohibiţia. Aşa că primul rezultat al măsurii 
prezidenţiale a fost să umple spitalele în 
câteva zile de copii! 

Matthieu fu convocat înaintea surorii sale, 
în aceeaşi zi cu cel mai bun prieten al său, 
Baptiste Tusseau, la etajul al doilea, al 
scatoalcelor şi caftelii. Un week-end era 
rezervat la Palat băieţilor, celălalt fetelor. 
Preşedintele ştia că plăcerea de a bate sexul 
slab nu este aceeaşi cu cea resimţită atunci 
când ai de a face cu sexul tare. Fragilitatea 
legendară a domnişoarelor, anatomia lor 
sensibilă, în sfârşit pudoarea Şefului Suprem 
dictau această separare; nu te-ai fi putut 


23 


gândi, de exemplu, să dai unei fetiţe jos 
pantalonaşii în faţa unui băieţel şi nici invers. 


Chelfăneala bine temperată 


Când în dimineaţa zilei de 20 martie, după 
ce şi-au luat un rămas-bun sfâşietor de la 
părinţi, cei doi prieteni se înfăţişară la poarta 
Palatului, fură uluiţi. Se aşteptau să vadă o 
clădire întunecată, în stil medieval, cu 
carcere subterane şi cu turnuri; aveau însă în 
faţă o construcţie zveltă din oţel şi sticlă; cu 
patrusprezece etaje ţâşnind înspre văzduh, 
cu lifturi diferit colorate. Un steag pe care era 
brodată o mână pregătită să se îndrepte spre 
un funduleţ gol şi rotunjor flutura pe acoperiş 
şi pe o pancartă de un roşu aprins stătea 


24 


scris: „Trăiască dreapta bătaie democratică! 
Trăiască chelfăneala bine temperată!" 

Efectul era nemaipomenit. La intrare se 
afla deja o grămadă de curioşi, dintre care 
unii veniseră de cu noapte. Reclame mari 
luminoase explicau publicului regulile de 
funcţionare ale stabilimentului. 

Atracţiile erau repartizate pe etaje după 
cum urmează: 

— La etajul întâi, se trage de urechi. 

— La etajul al doilea, se dau perechi de 
palme. 

— La al treilea, copiii sunt puşi la colţ. 

— La al patrulea, drăcuşorii întind unor 
adulţi nostalgici degetul cel mare pentru a fi 
supt şi unghiile pentru a fi roase cu 
nervozitate. 

— La al cincilea, se administrează câte o 
bătaie la fund cu palma şi se distribuie 
şuturi. 

— La al şaselea, se ciupeşte pielea şi se 
trage de păr. 

— La al şaptelea, se distribuie jordii. 

— La al optulea, li se aplică îngeraşilor 
câte o sărutare sonoră şi udă. N-au dreptul 
să se şteargă. 

— La al nouălea, sunt lovite degetele şi 
extremităţile cu o riglă de lemn sau de fier. 


25 


— La al zecelea, se aplică cravaşa pe 
părţile cărnoase. 

— La al unsprezecelea, se biciueşte cu 
urzici proaspete dispuse în mănunchiuri. 

— La al doisprezecelea, se aruncă ciulini 
pe pielea goală şi se freacă derbedeii cu 
ierburi tăioase. 

— La al treisprezecelea, intră în funcţiune 
maşina de bătut, un robot automatizat cu 
patrusprezece braţe care furnizează toate 
pedepsele descrise mai sus. 

— La al patrusprezecelea, se poate 
astâmpăra setea la o cofetărie şi se poate 
admira panorama capitalei. 

În decursul unui an fiecare copilaş are 
datoria să treacă de cel puţin două ori pe la 
fiecare dintre cele treisprezece etaje. 
Ordinea se stabilea prin tragere la sorți. Toți 
aşa-zişii „voluntari“ erau înregistraţi pe 
ordinator. 

În dimineața aceea Matthieu şi Baptiste 
fură conduşi de o îngrijitoare într-un vestiar 
cu pardoseala de culoare albă, unde, în 
tovărăşia altor băieţi de vârsta lor — zece ani 
— fură nevoiţi să tragă pe ei un fel de 
veşmânt de bumbac, de culoare cenuşie, 
asemănător unui kimono de  judocan. 
Îmbrăcămintea, croită dintr-un material solid 


26 


lăsa descoperite braţele, gâtul şi gleznele şi 
putea fi ridicată cu uşurinţă. Numele şi 
prenumele erau înscrise pe un badge roşu şi 
negru prins cu ace de gămălie pe partea de 
dedesubt a gulerului. Programul începea la 
ora 9 şi se termina cu o gustare oferită 
tuturor participanţilor. La prânz toţi mâncau 
acolo unde se aflau. Părinţii aveau dreptul să 
vină să-şi  smotocească  vlăstarele, cu 
condiţia să plătească, precum orice muritor. 

Etajul al doilea era alcătuit dintr-un spaţiu 
vast căruia îi puteai măsura dintr-o privire 
lărgimea şi adâncimea. Mai multe rânduri de 
fotolii de piele, pe care se aşezau stagiarii, îl 
împărțeau în părţi egale. Între două fotolii 
era plasat un scaun de paie fixat de podea şi 
prevăzut cu cureluşe. Acolo putea fi legat un 
câine sau o pisică. Se hotărâse ca, spre 
deosebire de puii de om, care erau lăsaţi 
liberi,  căţelandrii şi motăneii, lipsiţi de 
judecată, să fie legaţi, ca să nu poată s-o ia 
la sănătoasa. 

În jurul fiecărui scaun şi fotoliu erau puse 
la dispoziția spectatorilor balansoare şi 
şezlonguri: muştruluielile erau publice. Un 
cadran de cristal lichid, încrustat în braţul 
fotoliului, indica preţurile, descrescătoare în 
raport cu numărul prestaţiilor. Un valet era 


27 


însărcinat să aibă grijă de câte un copil şi de 
câte un animal. Vindea biletele, supraveghea 
operaţiile şi trebuia să-i ademenească pe 
clienţi, la nevoie lăudând pielea moale a 
protejaţilor săi, carnaţia catifelată. Puterea 
de convingere, darul de a da din gură făceau 
parte din însărcinările sale, cu atât mai mult 
cu cât era retribuit în funcţie de numărul de 
bilete vândute. 

Servitorul lui Matthieu era o matahală 
arţăgoasă, îmbrăcată cu un combinezon 
fluorescent roz pe care era imprimată mâna 
pregătită să cârpească. Îi explică în câteva 
cuvinte ce trebuia să facă: nu avea voie nici 
să se mişte, nici să încerce să scape de 
târnoseală; nu trebuia să se teamă de nimic, 
căci urma să fie pălmuit, s-ar putea spune 
obiectiv, fără ca cineva să aibă pică pe el. 
Matthieu spuse că la el acasă nu-l atingea 
nimeni, doar poate de drag. „Ai noroc, îi 
răspunse servitorul, dar într-o societate 
solidară, cei favorizați trebuie să plătească 
pentru ceilalţi." Îl rugă să se aşeze, să stea 
drept, să nu se foiască şi să încerce să aibă 
un zâmbet atrăgător. Câţiva metri mai încolo 
alt servitor îi spunea aceleaşi lucruri lui 
Baptiste, care îi răspundea cu aceleaşi 
argumente. Palatul urma să se deschidă 


28 


peste câteva minute. 

Tot oraşul tropăia de nerăbdare în faţa 
intrării, ca să admire minunea. Pe 
coridoarele de acces la diversele etaje 
mişuna e) mulţime zgomotoasă ŞI 
nedisciplinată, ţinută în frâu de oameni de 
ordine. La un semn, în mare zgomot de 
fanfară şi trompete, uşile fură deschise. 
Preşedintele însuşi, instalat la Postul de 
Comandă al Palatului, asista la ceremonie în 
faţa unui sistem video şi bea şampanie cu 
membrii guvernului şi ambasadorii străini. 

Fiecare etaj era asaltat de câte un val de 
oameni cumsecade. Toţi scoaseră strigăte de 
uimire văzând băieţii şi animalele aşezaţi 
cuminte fiecare pe câte un scaun. Câte unul 
îl recunoştea pe fiul sau pe buldogul 
vecinului său. Unii părinţi veniseră să-şi 
încurajeze copiii. Se uitau atent şi pe rând la 
toţi candidaţii, le comentau ţinuta şi nu se 
hotărau să înceapă, în ciuda invitaţiilor 
stăruitoare ale paznicilor. 

Timp de o oră nimeni nu îndrăzni să 
înceapă ostilitățile. Era greu să dai într-un 
necunoscut, dar era şi mai greu s-o faci de 
faţă cu martori. Prezenţa celorlalţi îi apăsa ca 
un bolovan. Oamenii îşi vorbeau din ce în ce 
mai puţin unii altora, iar câţiva se 


29 


retrăseseră în vârful picioarelor. 
Preşedintele, cu ochii  aţintiţi asupra 
ecranului, se temea deja de un insucces. 

înţelese, prea târziu, că scatoalcele ar fi 
trebuit să fie gratuite în prima zi, se înfurie 
pe miniştri că nu-i sugeraseră această idee şi 
îi ameninţă cu ocna şi cu biciul dacă reforma 
dădea greş. Dacă ar fi anunţat acum 
gratuitatea, ar fi însemnat să dea înapoi în 
ultimul minut. 

Şi totuşi paznicii invitau, implorau aproape 
pe vizitatori să treacă la acţiune şi nu ştiau 
ce să mai spună şi cum să mai linguşească 
pentru a-i scoate din starea de indiferenţă. 
Cine va avea privilegiul să fie bătut primul? 

În sfârşit, la etajul al doilea, o doamnă 
durdulie, cu obrajii rumeni, se apropie de 
Matthieu, îl examina cu de-amănuntul, îi 
atinse pielea, îi pipăi muşchii, se uită la dinţi, 
şi, cu o voce tremurătoare de emotie, întrebă 
pe valet care sunt tarifele. Se uită iar la 
băieţel, şovăi din nou, scoase din portofel 
două hârtii foşnitoare — casa nu accepta 
creditul —, îşi scoase haina încredinţând-o 
împreună cu geanta valetului şi îşi suflecă 
mânecile. 

— Aşadar, Matthieu (îi citise numele pe 
partea de dedesubt a gulerului), ce prostie ai 


30 


făcut de te afli aici? 

— Ştiţi bine, doamnă, că n-am făcut nimic, 
am fost numit de guvern. 

— Nu-i frumos să minţi, Matthieu, spune- 
mi tot adevărul. 

— Dar vă jur, n-am făcut nimic. 

— Chiar nici o poznă? N-ai şterpelit nimic? 

— Nu, chiar nimic. 

Pleosc: îl pocni serios sub ureche, gata 
gata să-i scoată capul din ţâţâni. 

Matthieu lăsă capul în jos şi-şi frecă 
obrazul. 

— Aha, acum nu mai zici nimic? 
Obraznicule! 

Doamna inspiră aer pe nări şi, pleosc, îi 
mai cârpi una pe celălalt obraz, năucindu-l. 
Apoi îşi masă încheieturile şi luă mulţimea 
drept martor: 

— Cel puţin acum ştie de ce e aici, golanul 
asta. 

Spectatorii aplaudară şi Matthieu, cu nasul 
în pământ, nu putu să-şi stăpânească două- 
trei lacrimi. Prigonitoarea lui se împăuna 
auzind strigăte de bravo şi îi invită pe ceilalţi 
să o imite: în câteva minute copiii fură 
asaltaţi, începutul era făcut şi se transmise 
la toate etajele; de la parter până la ultimul 
nivel, lumea se puse care mai de care pe 


31 


snopeală şi  burduşeală. Unii zgâmboi 
plângeau înainte chiar de a fi atinşi, urlau 
când vedeau că cineva ridica mâna 
împotriva lor. Clienţii erau tot mai 
înverşunaţi cu fiecare plânset, uitând de 
sângele rece pe care li-l recomandase 
Preşedintele. Ţipetele, în loc să-i potolească, 
îi stimulau, făceau să le crească pofta de 
scărmăneală. Vacarmul culmina cu 
scheunatul câinilor, cu miorlăiala pisicilor 
prinşi cu toţii în chingi, care ajungeau să 
producă în jurul Palatului o văicăreală să-ţi 
frângă inima.  Supraveghetorii de abia 
reuşeau să stăvilească nerăbdarea 
vizitatorilor şi nu-i puteau împiedica pe unii 
chilipirgii să ardă una fără să plătească; în 
cartierul său general, Preşedintele sălta în 
sus de bucurie, îi săruta pe miniştri şi pe 
diplomaţi pe gură şi vedea deja cum vistieria 
i se umple cu grămezi mari de aur şi de 
argint. 


32 


Ispăşirea prin cazne 


Pentru toţi voluntarii, dintre care făceau 
parte şi Matthieu şi Baptiste, ziua a fost plină 
de încercări: de sute de ori îmbrânciţi, 
ciomăgiţi,  bruftuluiţi de burghezi, de 
muncitori, de pramatii, de sindicalişti, de 
imigranţi, bătuţi de femei din lumea bună 
care cotcodăceau şi se sclifoseau, s-au 


33 


umplut de vânătăi, de  echimoze, de 
zgârieturi, aveau degetul mare zdrelit sau le 
curgea sânge din nas, iar obrajii lor înroşiţi 
purtau urmele a zeci de degete care se 
întipăriseră unele peste altele. 

Cu o oră înainte de gustarea de adio, 
Preşedintele, suita sa şi demnitarii străini 
veniră să inaugureze la rândul lor Palatul, în 
generozitatea sa, şeful statului îşi lăsase 
poporul să facă safteaua clădirii. O echipă a 
televiziunii îl urmărea pretutindeni, iar 
ministrul Condeiului îi nota până şi răsuflările 
într-un caiet mare cu margini aurite, 
înaintând cu paşi mari, Preşedintele pălmuia 
uşor, în trecere, pe fiecare ştrengar şi 
strângea mâna valetului acestuia. Deşi nu 
lăsa să se vadă, starea de plâns a cobailor îl 
nelinişti în cele din urmă. Când sosi în faţa lui 
Baptiste, care avea ochii umflaţi şi umezi, îl 
întrebă cu asprime: 

— De ce plângi, Baptiste? 

—Plâng de ruşine,  îhîhîî, domnule 
Preşedinte. Am primit într-o singură zi, îhîhîf, 
mai multe lovituri decât în toată viaţa mea. 

— Şi te plângi? (Să notăm că Preşedintele 
nu se repeta: într-adevăr, privilegiul 
sinonimelor era păstrat pentru ocaziile 
deosebite şi nu era folosit într-o întrevedere 


34 


cu un minor.) Până acum părinţii tăi nu te 
băteau, în timp ce în alte părţi alţi copii 
primeau câte o porţie dublă sau triplă: iată- 
vă de acum supuşi cu toţii aceluiaşi regim. 
Echilibrul a fost restabilit. Nu-ţi dai seama cât 
e de ingenios? Nu asistăm oare la un progres 
nemaipomenit, la o deschidere istorică 
înspre ceva nemaivăzut, nemaiauzit? 

Preşedintele nu putea totuşi să se abţină 
să nu se repete. Era ceva mai puternic decât 
el: sinonimele îi plăceau la nebunie! 

— Nu ştiu, domnule Preşedinte, mă 
doare, asta-i tot. 

— Oh, smiorcăitule, tare nu-mi place cum 
te porţi, îmi daţi voie? 

Preşedintele se întoarse către valet ca să-i 
ceară încuviințarea şi trosc! cu un du-te-vino 
îi arse două lui Baptiste, care aproape căzu 
de pe scaun, ceea ce aduse un ţţţ reprobator 
din partea suitei prezidenţiale. 

— Ce ziceţi, domnilor, mi-a reuşit? 

— Grozav, extraordinar, strigară în cor 
miniştrii şi consilierii, iar Preşedintele îşi 
expuse palma grăsuţă în faţa camerei de luat 
vederi. 

— lată, domnilor, o adevărată scatoalcă, 
eficace şi sonoră, cum mi-ar place să văd că 
dă toată lumea. 


35 


— Bravo! Ura pentru Preşedinte! 

Preşedintele nu deschidea niciodată gura 
fără să fie imediat aplaudat de suita sa. Lăsa 
ropotul să dureze până ce se sătura şi îl 
întrerupea printr-o mişcare a bărbiei. 

Mai încolo dădu peste o javră îngrozitoare 
care lătra fără încetare ca o sirenă apucată, 
o javră cu urechile lăsate, cu un păr scurt pe 
cap ca o perie şi căreia o avalanşă de lovituri 
îi dăduse darul vorbirii. Bineînţeles urla 
înjurături obscene la adresa vizitatorilor. 
Preşedintele se opri în faţă-i şi, foarte 
întărâtat la auzul acestor grosolănii, îi ţinu 
următorul discurs: 

— Cu ce drept îndrăzneşti să vorbeşti? 
Rolul tău e să latri şi să fii ascultător, îţi 
ordon nu numai să taci, ci şi să fii fericit! 

— Tacă-ţi fleanca, împuţitule, şterge-o! 

Indignat, zăpăcit, şeful Statului încercă să- 
i croiască una corciturii. Dar şi-o făcu cu 
mâna lui. Mai iute decât el, javra îi apucă 
palma între fălci şi îşi înfipse caninii. S-a 
auzit un muget şi toţi se năpustiră în ajutorul 
celui muşcat. Din fericire rana era 
superficială şi onorabilul vătămat putu să ia 
loc la masă puţin după aceea. 

Dar, în locul unei adunări de tineri 
zburdalnici, avea în faţa lui doar o adunătură 


36 


de prăpădiţi posaci, acoperiţi de vânătăi, pe 
care aroma  eclerurilor cu ciocolată, 
priveliştea prăjiturilor cu frişca, rotunjimea 
bezelelor nu reuşeau să-i înveselească. 
Preşedintele mâncă din toate cu mare poftă 
- la drept vorbind a mâncat toate prăjiturile, 
avea nevoie să se refacă după cele suferite - 
dar proasta dispoziţie din jur îi strica 
plăcerea. 
— Ce! eu mă plâng? 

Şi îşi tot arăta mâna înfăşurată într-un 
pansament enorm. 

Deja presa şi televiziunea nu vorbeau 
decât despre suferinţa pricinuită 
preşedintelui, iar miniştrii, curtenii, 
ambasadorii se înghesuiau spre reşedinţa lui 
pentru a-i prezenta regretele şi urările lor de 
grabnică însănătoşire. 

Acest incident puse cu totul în umbră 
starea proastă a puşlamalelor. Pretutindeni 
sosirea lor acasă provocă groază şi revoltă, 
iar părinţii petrecură ore întregi, duminică 
seara, să răcorească epidermele zgâriate în 
ligheanele cu apă, să ungă obrajii îndureraţi 
cu cremă. Cât despre câinele vinovat de 
crima de lezmaiestate, fu arestat în aceeaşi 
seară, judecat cu uşile închise şi condamnat 
să stea opt ani în fortăreață. Din moment ce 


37 


n-a mai fost lovit, el pierdu darul vorbirii 
îndată după aceea şi se mulţumi să 
schelălăie, tâmpeşte, ca toţi semenii săi. 

Palatul chelfănelii deveni unica obsesie a 
republicii. Băieţaşi şi fetiţe aşteptau cu 
groază apropierea sfârşitului săptămânii. 
Dimpotrivă, vizitatorii se îngrămădeau încă 
de vinerea după-amiază în faţa intrării. 
Hotelurile din jur erau ocupate dinainte 
pentru următoarele şase luni. Bişniţarii 
închiriau la preţuri de speculă, pentru o 
noapte, saltele întinse pe trotuar. Oamenii 
foloseau cele mai nebănuite vicleşuguri 
pentru a se vâri la coadă cât mai în faţă. Unii 
dădeau bani unor bătrâni sărmani, unor 
cerşetori, sau îşi trimiteau bona sau omul de 
serviciu să stea la coadă în locul lor. În ciuda 
acestor şiretlicuri, mii de cetăţeni rămâneau 
mofluji, în drum, pe ploaie sau pe soare, fără 
să mai poată ajunge în Sfântul Lăcaş. Erau 
nevoiţi să se mulţumească, prin urmare, cu 
poveştile de la ieşire ale celorlalţi, iar seara 
cerşeau anecdote şi amănunte celor care 
avuseseră norocul să intre. 

Totuşi unii luară mai departe legea prea 
uşor şi nu încetară să ridice mâna asupra 
puradeilor, sfidându-i să li se împotrivească. 
Împuterniciţi cu noi drepturi, puştii dădură de 


38 


îndată de ştire autorităţilor, iar părinţii 
recalcitranţi, profesorii vinovaţi fură aruncaţi 
în închisoare. Ca să se întărească 
supravegherea, statul instala în colțul 
străzilor cutii pentru  denunţuri. Crescu 
numărul scrisorilor anonime: fratele îşi 
denunța sora geamănă, vecinul vecina, 
profesorul pe colegul său, iar arestările de 
nevinovaţi se înmulţiră. 

Câţiva ştrengari, supăraţi pe mama şi pe 
tata, se pălmuiau ei înşişi, apoi, cu urmele 
propriilor lor degete pe faţă, alergau să-l 
avertizeze pe primul jandarm. Alţii, şi mai 
şmecheri, şi acţionând în înţelegere cu 
agenţii forţei publice, se ascundeau prin 
colţuri, chemau câte un gură-cască şi 
întindeau obrazul: vai de cel care nu putea 
rezista ispitei! Abia dacă apuca să ridice 
mâna că se şi trezea cu un proces-verbal şi o 
amendă pe care complicii şi-o împărțeau 
între ei. Închisorile se umplură de mame 
vitrege, de brute, de inamici ai progresului, 
iar judecătorii, supraîncărcaţi, se plângeau că 
nu mai fac faţă. 

Dar Palatul prospera, aducea beneficii, iar 
Preşedintele era în culmea fericirii. Mări 
salariile procurorilor şi construi închisori noi. 
Ca să stăvilească criticile, publică în presă 


39 


comunicatul următor: „Guvernul, augusta 
mea persoană, nu va da îndărăt niciodată, nu 
va face nici un pas înapoi. Părinţii 
neîndurători, taţii şi mamele fără milă, vor fi 
pedepsiţi cu asprime, reprimaţi fără cruţare, 
dacă încearcă sau se străduiesc să 
zăgăzuiască, să împiedice reforma mea 
măreaţă, mersul neabătut înainte al Istoriei". 


Omul cu mănuşi albe 


Cincisprezece zile mai târziu, Matthieu şi 
Baptiste fură convocați la etajul al şaselea ca 
să fie ciupiţi şi traşi de păr. S-au întors la 
Palat cu moartea în suflet, istoviţi dinainte de 
chinul care-i aştepta. Până către ora 11 


40 


dimineaţa li se sucise, li se strivise de mai 
multe ori şi în mai multe feluri pielea 
obrajilor, braţelor, burţii şi bărbiei, li se 
smulseseră smocuri de păr când un om 
îmbrăcat elegant, cu profilul fin, se opri în 
faţa lui Matthieu, se uită la el cu atenţie, îl 
cântări cu privirea înainte de a cumpăra de la 
valetul lui o serie de zece ciupituri şi trageri 
de păr succesive. Era un adevărat supliciu. 

Omul, îmbrăcat cu o haină frumoasă de 
alpaca, scoase o pereche de mănuşi albe de 
căprioară, şi le puse fără grabă şi, cu un gest 
delicat, atinse obrajii lui Matthieu. Mănuşile 
sale imaculate abia se distingeau pe pielea 
albă. Ţinuta lui îngrijită, politeţea sa îl 
liniştiră pe copil. Nu prea înţelegea cum un 
gentleman de un asemenea rang putea să se 
înjosească participând la astfel de jocuri, dar 
se lăsă încrezător în mâinile sale, care 
miroseau atât de frumos. 

Mângâierile nu  ţinură mult şi se 
transformară deodată în pişcături groaznice. 
Cinci degete mititele şi rele apucară partea 
groasă a obrazului şi i-o suciră în toate 
direcţiile ca pe-o bucată de hârtie. Pierzându- 
şi răsuflarea, Matthieu era gata-gata să cadă 
de pe scaun. Omul îl privi surâzător şi îi oferi 
propriul său braţ ca să-l ajute să se ridice. 


41 


După ce băiatul a luat din nou loc, începu să- 
şi plimbe iar mâna înmănuşată pe obrazul 
stâng. Mirosul pielii de căprioară, ce fusese 
înainte sinonim cu îndurarea, prevestea 
acum nenorocirea. Într-adevăr, după 
dezmierdare veni o înţepătură şi Matthieu se 
prăbuşi din nou de pe scaun. 

— Domnule paznic, mă chinuie, nu e drept. 

— Nu mai crâcni. A plătit ca să ciupească 
şi ăsta-i dreptul lui. 

— Dar fiecare pişcătură este cumplită şi 
fioroasă cât zece. 

—  Ţine-ţi gura; te afli aici ca s-o încasezi, 
nu ca să te vaiţi. 

Omul surâse paznicului, îi strecură o 
monedă şi îşi privi victima câteva minute, cu 
pupilele  nemişcate. Această contemplare 
avu darul să-l înspăimînte pe Matthieu, care 
crezu că-şi pierde cunoştinţa simțind ultimele 
ciupituri, mai dureroase decât celelalte. 
Călăul său nu se grăbea şi nimic nu era mai 
înfricoşător decât această aşteptare. După 
ce termină cu el, se îndrepta fără să 
clipească spre Baptiste, care se afla destul 
de aproape. Şi cu aceeaşi încetineală, cu 
aceeaşi sălbăticie, îl făcu să trăiască clipe 
îngrozitoare. 

Opt zile mai târziu, Alice şi Angele, surorile 


42 


lui Matthieu şi a lui Baptiste, avură partea lor 
din hatârurile călăului înmănuşat şi plânseră 
câteva nopţi nenorocul de a fi trecut prin 
mâinile acestuia. Săptămâna următoare, cei 
doi băieţi ale căror răni încă nu se 
cicatrizaseră, erau chemaţi la etajul al 
cincilea al Palatului ca să primească bătaia 
pe fundul gol. 

Unul dintre principiile  stabilimentului 
stipula ca micuţii să nu fie niciodată loviți de 
două ori la rând, chiar şi la interval de 
cinsprezece zile, pe aceeaşi parte a corpului. 
Aceasta pentru a evita comoţiile prea 
puternice sau, din contra, o insensibilitate 
precoce. 

Pradă din nou unei teribile nelinişti, 
Matthieu şi Baptiste se  prezentară în 
sâmbăta aceea la posturile lor. De câteva 
nopţi aveau acelaşi coşmar: erau supuşi 
celor mai groaznice chinuri, o mulţime plină 
de ură îi înconjura rânjind, iar râsetele ieşeau 
din gurile oamenilor ca un puroi. Habar n- 
avea că toţi stagiarii erau bântuiţi de 
aceleaşi vise şi se trezeau în toiul nopţii 
urlând. Printre tineri se răspândea o psihoză. 

Dimineaţa se desfăşură ca de obicei, cu 
seria cunoscută a domnişoarelor bătrâne, a 
burlacilor neglijaţi, a idealiştilor incorigibili, a 


43 


utopiştilor, a exaltaţilor care îşi luxau de 
multe ori încheietura, dând prea tare. Cei doi 
prieteni începuseră să se obişnuiască, pielea 
le era aproape bătătorită, încetau să respire 
atunci când se declanşa lovitura, când, către 
ora 4 după-amiază, apăru îngrijit ca 
întotdeauna omul cu mănuşi albe. Se 
sprijinea de data aceasta într-un baston cu 
mâner de fildeş. Condus parcă de un radar, 
fără nici o şovăială, se îndreptă spre 
Matthieu, îl salută înclinându-şi uşor capul, 
cumpără cinci chelfăneli de la valetul lui şi 
păstră alte cinci pentru valetul lui Baptiste. 
Regulamentul prevedea ca băiatul să 
sufere această pedeapsă în picioare, sprijinit 
de scaun, cu pantalonii pe vine şi cu şezutul 
îndreptat spre mâna răzbunătoare. Matthieu 
îşi dădu pantalonii jos cu părere de rău şi 
începu să tremure fără motiv. Aştepta, cu 
gura uscată, cu capul vârât între umeri. 
Primul atac, de o violenţă nemaiauzită, îl 
făcu să se prăbuşească aproape sub scaun. 
Pe ochi i se puse un văl negru. Doar durerea 
îl făcu să nu leşine: fesele îi ardeau de parcă 
cineva le-ar fi atins cu o bară de fier 
incandescentă şi imploră să fie stropit, să-i 
fie stinsă durerea cu un ulcior de apă 
proaspătă. Dintr-o singură mişcare, omul cu 


44 


mănuşi albe făcuse mai mult rău decât cele 
zece sau douăzeci de persoane de dinainte. 
Izbitura sa pleca cu viteza fulgerului, cu o 
forţă care-ţi tăia răsuflarea. De fiecare dată, 
corpul i se zguduia până la creier. Matthieu 
ar fi jurat că omul îşi punea în mănuşi pietre 
sau obiecte metalice. Nu părea să fie 
deosebit de viguros, aşa că puterea 
loviturilor nu se explica altfel. 

Cu o voce sfârşită îl rugă pe paznic să 
verifice. După ce făcu un control rapid, 
acesta îl linişti: în mănuşi nu se afla nimic. 
Matthieu refuză să-i dea crezare: fiecare 
pălitură era un chin şi pielea sa sângera. 
Către sfârşit, valetul trebui să-1 sprijine ca să 
poată rezista atacurilor care urmau unul 
altuia într-un ritm îndrăcit. Baptiste se uita cu 
spaimă, ştiind că urma să-i vină şi lui rândul. 

Şi într-adevăr, când omul termină cu 
prietenul lui, lăsându-l pe jumătate mort, se 
şterse cu o batistă de dantelă, ceru un pahar 
de apă minerală şi se duse şi la el să-şi 
exercite trista funcţiune. Şi de data aceasta 
se dovedi de o sălbăticie fără seamăn. Țintea 
fundul băieţelului cu o privire inexpresivă, 
aproape cu indiferenţă. Ridica mâna: în 
momentul acela un fel de lumină îi strălucea 
pe faţă şi, cu buzele umede, cu trăsăturile 


45 


încordate, se deda beţiei de a lovi. Spasmul 
culmina în momentul loviturii, iar el îşi 
revenea respirând zgomotos, de parcă ar fi 
fugit. 

Matthieu şi Baptiste fură nevoiţi să se 
întoarcă acasă cu ambulanta şi fură scutiţi de 
chelfăneală, după un examen medical, până 
la sfârşitul  week-end-ului.  Valeţii îşi 
exprimară nemulţumirea: mucoşii aceştia 
care dădeau bir cu fugiţii după trei contuzii 
nu erau buni de nimic la Palat. Redactară o 
petiție către Preşedinte ca să obţină flăcăi 
mai  viguroşi, la nevoie importaţi din 
străinătate. 


Cei răi sunt pedepsiți 


Când îşi văzură odraslele schilodite şi 
plânse, părinţii lui Matthieu şi ai lui Baptiste 


46 


simţiră că înnebunesc de furie. Cei doi taţi îşi 
telefonară unul altuia imediat, ca să cadă de 
acord asupra unei acţiuni de împotrivire. 
Situaţia nu putea să mai dureze. Dar ce era 
de făcut? N-aveau nici un drept să intervină 
în interiorul Palatului sau să încerce să-şi 
ocrotească copiii, act care le-ar fi adus 
închisoarea. A intenta o acţiune împotriva 
Statului le-ar fi provocat sâcâieli şi cheltuieli, 
iar rezultatul era nesigur. Rămânea soluţia 
unei răzbunări particulare: se hotărâră s-o 
adopte, după ce-şi învinseră repede câteva 
scrupule. 

Matthieu şi Baptiste ştiau că asupritorul lor 
se ducea în fiecare săptămână la Palat, unde 
petrecea două zile întregi. Totdeauna singur, 
cheltuia averi, îi plăcea tot atât de mult să-i 
ia în tăbarcă pe puşti cât şi pe puştoaice şi 
nu pleca decât la închidere, după o orgie de 
pumni şi de  scatoalce. Era uşor de 
recunoscut după statura înaltă şi 
îmbrăcămintea îngrijită: era singurul care 
purta mănuşi albe. 

Înarmaţi cu aceste informaţii, domnii 
Darbois şi Tusseau se puseră la pândă în 
duminica următoare, seara, la ieşirea din 
Palatul chelfănelii. Fură nespus de îndureraţi 
când le văzură pe cele două fetiţe mai mici, 
Alice şi Angele, ieşind într-o stare de plâns, 


47 


cu ochii încercănaţi, cu faţa plină de vânătăi, 
şi acest spectacol îi mânie şi mai tare. În 
valul de vizitatori, îl identificară fără 
dificultate pe torţionarul îmbrăcat elegant. În 
seara aceea purta un costum de flanelă în 
dungi la două rânduri, încălţăminte de piele 
maro roşcat, şi avea înfipt la butonieră un 
trandafir alb. Mergea repede, părea istovit, 
cu ochii goi, şi nici măcar nu-şi scosese 
mănuşile. Cei doi taţi îl urmăriră şi de abia se 
abţinură să nu se arunce asupra lui şi să-l 
calce în picioare în public. Când ajunse într-o 
piaţă unde era puţină lume, individul chemă 
un taxi, iar urmăritorii lui, care se opriseră nu 
prea departe, fură obligaţi să demareze cu 
toată viteza ca să nu-l piardă din vedere. 
Drumul fu lung, întortocheat, şi de, mai 
multe ori cea de-a doua maşină, mai puţin 
puternică, rămase în urmă. Era limpede că 
bruta cu mănuşi albe locuia într-unui dintre 
cartierele frumoase, departe de centru, într- 
un spaţiu larg, plin de verdeață şi de 
armonie. Maşinile merseră de-a lungul 
parcurilor, pe lângă vile somptuoase înecate 
în vegetaţie, cu alei mărginite de platani 
bătrâni; în sfârşit, taxiul întoarse şi se opri pe 
o stradă liniştită, pe marginile căreia 
creşteau tei, ale căror flori, deja deschise, 
răspândeau un miros îmbătător, în faţa unei 
case cu două etaje. 

Pasagerul îi aruncă şoferului o hârtie fără 
să aştepte restul. Cei doi taţi se opriră nu 


48 


departe, cu farurile stinse şi coborâră 
repede. Era important să ajungă la individ 
înainte ca acesta să intre în casă. Deşi bine 
luminată, strada era pustie. Individul 
întredeschisese portiţa grădinii când auzi 
paşi care se apropiau: nu avu timp să închidă 
grilajul, căci două siluete mascate îl apucară 
de umeri. Cu o mişcare bruscă, îl împinseră, 
pe o alee lăturalnică; şi în timp ce unul dintre 
agresori îl ţinea lipit de zid, cu mâna la gură 
ca să-i înăbuşe strigătele, celălalt îi smulse 
mănuşile şi i le întoarse pe dos; la 
extremitatea fiecărui deget era lipit un 
degetar minuscul de plumb. Un buzunăras 
mititel cusut în interiorul palmei era plin cu 
pilitură de fier. Ascunzătoarea era abia 
vizibilă: aşa se explica de ce paznicul se 
înşelase atunci când făcuse verificarea. 

Apoi îi examinară încălţămintea: vârfurile 
erau întărite cu blacheuri tăiate ascuţit ca să 
facă loviturile deosebit de dureroase atunci 
când dădea cu piciorul. Omul se zbătu, izbuti 
să se elibereze puţin şi atunci urlă: 

— N-aveţi dreptul, n-am comis nimic 
ilegal, o să vă coste scump. 

— Pe deasupra crezi că poţi să ne sperii!, 
şuieră domnul Tusseau. Fii sigur, n-o să ne 
sfiim acum că eşti în mâinile noastre. 


49 


Tatăl lui Baptiste îşi puse mănuşile, puţin 
cam strâmte pentru el, tatăl lui Matthieu se 
încălţă cu pantofii ferecaţi şi, fiecare pe rând, 
fără oprire, îl pălmuiră, îl izbiră şi-1 loviră cu 
picioarele pe tip, până când acesta izbucni în 
hohote de plâns. Le propuse bani, mulţi bani, 
apoi, când atacurile deveniră şi mai violente, 
sleit de puteri, le ceru iertare, îi imploră, se 
jură, promise că n-o să mai facă. Dar cei doi 
îşi făceau singuri dreptate, căci revedeau în 
minte feţele tumefiate ale fiilor şi fiicelor lor, 
iar laşitatea omului îi umplea de scârbă, aşa 
că îl scuipară în faţă, îl puseră să-şi înghită 
trandafirul petală cu petală şi îi turnară la 
pumni în cap. Îl apucară de păr şi-l dădură 
cu capul de zid până ce piatra se umezi de 
sânge. Aproape că nu mai gemea, îl zgâlţâiră 
iar şi-i mai cărăbăniră câteva lovituri în 
coaste: ar fi continuat, dacă un servitor, 
alarmat de strigăte, n-ar fi deschis o 
fereastră şi n-ar fi întrebat: 

— Cine-i acolo? Dumneavoastră sunteţi, 
domnule? 

Atunci, lăsându-l pe dandy întins la 
pământ, cu gura muşcând în ţărână, se 
pierdură tăcuţi în noapte. 


50 


Diavolii în pantaloni scurți 


În săptămânile care urmară incidentului, 


51 


presa Republicii semnală mai multe cazuri de 
agresiune faţă de cei care vizitau Palatul 
chelfănelii. Toţi se întorceau după o zi bună 
petrecută cu şuturi şi ciomăgeli, când, pe o 
străduţă întunecoasă, în pragul uşii sau chiar 
acasă la ei, erau atacați de nişte necunoscuţi 
şi bătuţi sălbatic. Poliţia deschise mai multe 
anchete care nu dădură nici un rezultat. 

Până în clipa aceea Preşedintele şi regimul 
său se felicitau că reuşiseră să interzică 
pedepsele corporale la şcoală şi acasă: ţara 
căpătase pe plan internaţional o aureolă 
umanitară şi finanţele un sprijin serios, 
datorită câştigurilor de la Palat; cetăţenii 
aveau bani şi Preşedintele se lăuda că 
reuşise să fructifice acest zăcământ. 
Botezase operația „Palmele de diamant". 
Palatul urma să fie în curând cotat la Bursă. 
Era chiar insistent vorba să fie deschis încă o 
zi pe săptămână, de vineri până duminică 
seara. 

Totuşi, în câteva luni doar, situaţia se 
degradase şi devenea vădit că reforma 
contribuia măreției trecătoare a unui om, nu 
prosperității ţării sale. Mai întâi de toate, 
părinţii cărora li se interzicea să-şi altoiască 
plozii se duceau să le strivească mutra celor 
care pretindeau să-i înlocuiască. Şi apoi taţii 


52 


care-nu-iartă şi mamele  vindicative îşi 
cheltuiau toate resursele la Palat, iar casa de 
economii decăzu până la a fi totalmente 
secătuită. În afară de aceasta, în fiecare zi 
soseau scrisori la preşedinţie care sugerau 
inventarea unor chinuri noi: spini de trandafir 
pentru frecat obrajii, praf de scărpinat pentru 
părţile sensibile, pipi-stop cu descărcare 
electrică, mersul cu  saboţi în vârful 
degetelor, mâini băgate în apă fierbinte sau 
îngheţată, maşina de amputat, boxeu-za 
automată etc. Preşedintele, şocat de aceste 
propuneri barbare, a fost nevoit să publice 
un comunicat pentru a preciza că „Palatul 
înţelegea să rămână în cadrul osândelor 
tradiţionale, dorea să se menţină în limita 
caznelor bătrâneşti şi nu practica decât 
pedepse blânde, sancţiuni uşoare". 

Dorind să pună capăt violenţei, legea o 
răspândi pretutindeni şi provocă abuzuri mai 
grave decât cele pe care pretindea că le 
stârpeşte. 

Dispunând, ca să spunem aşa, de un 
permis oficial de bătaie, câţiva obişnuiţi ai 


Palatului împinseră foarte departe 
prerogativele de care dispuneau: în loc să 
administreze  corecţii, îi umpleau pe 


năpârstoci de înjurături, îi loveau cu o 


53 


sălbăticie cu care putea fi omorât un bou, se 
străduiau să smulgă de la ei cel puţin 
gemete. Unii bătăuşi mureau de apoplexie 
sau de infarct în timpul exceselor. Alţii se 
năpusteau asupra câte unui pici ca grindina 
asupra primilor muguraşi, îl ţintuiau pe 
scaun, îl strângeau de gât până aproape să-l 
sugrume, până ce obiectivul ofensivei lor îşi 
pierdea cunoştinţa şi se prăbuşea cu ochii 
închişi, cu braţele ţepene. Trebuia atunci ca 
doi sau trei valeţi să-l prindă pe furios, să-l 
împiedice să-i dea rănitului lovitura de graţie. 
Nu mai era o pedeapsă bine cântărită, ci 
efectul unei porniri sălbatice pe care o 
resimțea câte un vizitator în care se 
dezlănţuiau cele mai rele instincte. 

Violenţa loviturilor nu era codificată de nici 
o lege: valeţii erau însărcinaţi să aibă intuiţie 
şi să măsoare sancţiunile, să stăvilească 
entuziasmul consumatorilor, la nevoie să-i 
gonească. Dar asta dacă n-ar fi fost corupţia. 
Paznicii, care vedeau trecând prin mâinile lor 
sume considerabile, nu rezistau ispitei unui 
bacşiş, în schimbul acestuia autorizau toate 
abaterile, nu şovăiau uneori să-l lege pe 
stagiar pentru ca acesta să nu poată s-o 
şteargă. Se spunea chiar că cei mai lacomi 
împrumutau câte un copil unor personaje 


54 


sus-puse şi îi închideau într-un cabinet 
particular, departe de orice control. Despre 
aceste uşi închise se povesteau cele mai 
grozave lucruri. Puştii ieşeau de acolo fără 
grai, cu răni deschise, cumplit de 
însângeraţi. 

Până şi doctorii se gândeau mai mult la 
câştig şi nu acordau îngrijiri pacienţilor decât 
în cazuri extreme. Nu mai era un palat, ci un 
laborator de tortură: locul de recreere 
devenise un bârlog de lupi. 

Pradă unor jigniri de tot felul, copilaşii se 
înăspriră la rândul lor. Se întorceau acasă cu 
ochii vineţi, acoperiţi de răni şi cu inima 
încărcată de ură. La Palat erau nevoiţi să se 
stăpânească - unul dintre ei retezase cu dinţii 
degetul unui client — dar tăbărau unii asupra 
altora de îndată ce scăpau de acolo, se 
muşcau, îşi sfâşiau hainele. Proştii se înrăiră, 
cei răi se  sălbăticiră, cei sălbatici se 
încrâncenară. Porniri de tot felul, dorinţe de 
răzbunare cloceau în fiecare, se urzeau cele 
mai negre comploturi, toţi visau să se facă 
dreptate. La şcoală îşi petreceau timpul 
păruindu-se,  încăierându-se, aruncându-se 
unii asupra altora. Elevii îl alegeau printre ei 
pe cel mai pirpiriu şi-şi răscumpărau prin el 
nenorocirile la care fuseseră supuşi la Palat. 


55 


Îl făceau una cu pământul, dădeau în el cu 
pumnii şi cu picioarele. lar dacă îndrăznea să 
se împotrivească, primea o porţie dublă şi 
trebuia să sufere în tăcere, fericit că servise 
drept minge de antrenament colegilor săi. 
Din zurbagii deveniră ticăloşi. Erau dojeniţi, 
dar o dojană care nu este însoţită de 
ameninţarea cu băţul nu are nici un efect. Și 
apoi, din moment ce oricum erau bătuţi în 
timpul weekend-ului, cu atât mai mult era 
cazul să-şi merite papara şi să se afirme prin 
toate mijloacele. 

Scaraoţchi în pantalonaşi scurţi spărgeau 
cauciucurile maşinilor profesorilor şi 
profesoarelor, îi bombardau cu acadele şi cu 
biscuiţi în timpul orelor, le puneau pioneze 
pe scaun, îi huiduiau, îi fluierau. La cantină, 
în sălile de mese, spărgeau farfurii, îşi 
aruncau conţinutul lor în cap, îi înfruntau pe 
cei ce-i serveau, îi aţâţau, gata să-i denunțe 
la orice încercare a acestora de a le 
răspunde. În şase luni nivelul şcolar din ţară 
scăzu îngrijorător. Profesorii care nu-şi mai 
puteau ţine orele îşi smulgeau părul din cap. 
Printre ei, cei care cheliseră smulgeau părul 
colegilor, iar de aici luau naştere şi mai 
multe certuri şi neînţelegeri între cadrele 
didactice. 


56 


Pezevenghilor, nemulțumiți că sunt 
mereu sub tensiune, li se dezvoltase, ca şi 
valeţilor lor, spiritul de fraudă şi de 
contrabandă; cei mai bogaţi dintre ei plăteau 
fetiţe şi băieţi mai nevoiaşi ca să fie înlocuiţi 
timp de trei sau patru ceasuri în timpul 
serviciului de după-amiază. Le înmânau o 
bonificaţie pe care înlocuitorul şi-o împărțea 
cu valetul. Principiile erau călcate în picioare 
cu dezinvoltură; iar egalitatea tuturor în faţa 
greşelii era batjocorită. Multe pramatii, de 
acord cu părinţii lor, îşi puseseră în gând să 
trişeze şi-şi coseau, sub chiloţi, cauciucuri 
vechi sau o umplutură groasă de lână şi de 
cârpe care atenua durerea. Pentru alţii, 
familia cheltuia o avere ca să le tămăduiască 
bucile aprinse cu creme, talc, balsamuri 
analgezice, să badijoneze rănile cu iod şi cu 
metosept. Îngrijirile, pentru care nu se 
primea nici un ajutor, sărăceau familiile 
nevoiaşe. 

Fetitele model nu voiau să rămână la 
coada  cozilor. Erau timide, dar se 
obrăzniciră, le plăcea să vorbească urât, se 
văcsuiau în toate felurile, se mânjeau pe faţă 
cu culori tari, înspăimântătoare. Jocul lor 
preferat era să se aşeze pe genunchii 
bunicilor sau unchilor şi, acolo, minunat 


57 


cocoţate, sub pretextul că vor să-i sărute 
uşurel pe gât, îi muşcau de ureche cu 
dinţişorii lor de lapte până la sânge. 
Scumpele de ele se jumuleau înainte de a-i 
întărâta pe băieţi să se năpustească asupra 
lor. Ruşine celor care cădeau în mâinile lor: 
bătăuşii cei mai fioroşi deveneau nişte 
porumbei, sclavi devotați trup şi suflet 
nazurilor lor. O bandă din asta deveni vestită 
prin excesele sale: e vorba de ceata tocurilor 
înalte, supranumită aşa pentru că membrele 
ei foloseau pentru bătaie pantofi cu tocuri cui 
furaţi de la mamele lor. Jupânese mititele şi 
furioase luau conducerea unor expediţii 
nocturne, spărgând şi jefuind totul în calea 
lor. Urlau ca nişte hiene cărora li s-a dat 
drumul prin oraş şi strigătele lor ascuţite, 
asurzitoare, râsetele lor batjocoritoare Îi 
băgau în sperieţi chiar şi pe tâlhari. 

Situaţia deveni la fel de critică şi în rândul 
proprietarilor de animale. La fiecare 
întoarcere de la Palat, animalele se aflau într- 
o stare de nervozitate şi de spaimă care 
strica plăcerea prezenţei lor. De întindeai 
mâna să le mângâi, fugeau cât le ţineau 
picioarele. Sau începeau să scuipe, să latre, 
să muşte şi să zgârie. Traiul în comun nu mai 
era posibil. Chiar în incinta Palatului, câinilor 


58 


şi pisicilor li se puneau cătuşe şi câte o 
botniţă. Dar asta le scotea şi mai tare din 
fire. lar purecii şi căpuşele, toată populaţia 
asta parazită care trăieşte în blana lor, îşi 
părăseau  culcuşul vinerea seara şi se 
reinstalau două zile mai târziu, îşi petreceau 
weekend-ul postind şi tremurând de frig; unii 
îşi găseau adăpost provizoriu la câte un 
bărbos sau la unul cu părul lung, şi această 
paranteză le strica şi mai tare buna 
dispoziţie. Toată republica bombănea, de la 
cel infinit de mare la cel infinit de mic. 
Nemulțumirea se transformă în revoltă în 
ziua în care un caniş scoţian, înzorzonat şi 
ferchezuit, îşi găsi moartea în urma grindinei 
de lovituri administrate de un pensionar de la 
Ministerul  Poştelor şi  Telecomunicaţiilor. 
Câinele muri într-un  schelălăit jalnic, 
zbătându-se cu labele lui parfumate. 
Împrejurările decesului indignară opinia 
publică. Proprietara canişului, văduva unui 
general de infanterie, intentă un proces 
Statului. Preşedintele încercă să înăbuşe 
afacerea, întâi publică un decret care 
interzicea câinilor şi pisicilor să moară în 
incinta Palatului. Apoi, ca să liniştească 
spiritele, îl arestă pe ucigaş. Cei care până 
atunci denunţaseră actul ruşinos făcură 


59 


stânga împrejur şi-i luară imediat apărarea. 
Lumea se revolta că Statul voia să scape de 
răspunderile sale şi să arunce vina pe un 
consumator. Se instituiră comitete de sprijin 
şi canişul servi drept pretext unei vaste 
campanii împotriva regimului. Dintr-o dată 
Preşedintele se înduplecă, îi dădu drumul 
pensionarului şi o răsplăti cu generozitate pe 
văduvă,  dăruindu-i doi pechinezi cu un 
pedigree strălucit. Dar rata de frecventare a 
Palatului scăzu treptat. Începuse criza. Si 
încă nu era nimic faţă de ceea ce urma să se 
petreacă. 


60 


Mamita nu mai răspunde 


Palatul chelfănelii era în funcţiune de nouă 
luni. Toamna se apropia de sfârşit, cădea 
prima zăpadă. Matthieu şi Baptiste, 
nedespărţiţi ca şi până acum, urmau să fie 
supuşi probei cu maşina de bătut, la etajul al 
treisprezecelea. Cei care-i văzuseră altădată 
nu i-ar mai fi putut recunoaşte. Aveau acum 
înfăţişarea unor omuleţi aspri, cu pielea 
bătucită, cu faţa posomorâtă, mereu la 
pândă: faptul că înduraseră, timp de aproape 
un an, biciuştele usturătoare, palmele, riglele 
ascuţite, ciomăgelile repetate îi 
încrâncenase. 

Totuşi, sub aerul lor dur şi încăpățânat, 
rămâneau doi puştani, speriaţi de maşina 
cea fioroasă. Căci robotul, poreclit „Mamiţa", 
după numele răposatei mame a 
Preşedintelui, administra el singur cele 
douăsprezece pedepse ale etajelor de 
dedesubt, la care se adăuga o penitenţă 
originală: îmbrăţişarea, îl strângea pe tânărul 
voluntar între pereţii săi metalici, mai mai să- 
1 sufoce, în semn de dragoste deosebită. 


61 


Mamiţa se compune dintr-o cutie mare, 
ingenios construită, de doi metri înălţime, 
comandată de un ordinator, cu pereţii mobili 
ca nişte aripi, care luau forma şi statura 
candidatului. Era ca o pasăre enormă, o 
răpitoare, gata să-şi apuce şi să-şi înghită 
prada. 

Legat de automat cu ajutorul unor curele, 
copilul era imobilizat astfel încât nici capul 
nu şi-l mai putea întoarce. Nişte perniţe de 
burete, aşezate acolo unde se aflau părţile 
simţitoare, amortizau loviturile mai 
puternice. Cele patrusprezece mâini ale 
Mamiţei erau nişte bătătoare de oţel 
articulate care puteau, în acelaşi timp, să 
croiască o palmă, să  buşească, să 
şfichiuiască, să tragă de urechi, să ciupească 
de fese. Pe scurt, Mamiţa îi cadorisea pe 
prichindei cu un amestec de ghionturi şi de 
îmbrânceli şi-i scutura ca pe nişte pruni până 
ce vedeau stele verzi. Mulţi preferau această 
trudnicie, oricât ar fi fost ea de temută, unor 
procedee mai lente şi de durată: cu Mamiţa 
clipele grele treceau repede. Şi apoi ea 
scărmăna mereu în acelaşi fel, fără patimă, 
fără mânie. 

Dar numeroşi vizitatori, al căror rol se 
reducea la acela de spectator, lipsiţi de 


62 


plăcerea contactului nemijlocit, o ocoleau, în 
schimb bătrânii,  ciungii,  schilozii, cei 
neputincioşi erau fericiţi să poată bate prin 
procură. 

În dimineaţa zilei când s-au petrecut 
„evenimentele“, aşa cum vor fi numite mai 
târziu, Matthieu şi Baptiste primiră două 
„complete" şi erau la prânz aproape knock- 
out. La dejun, atmosfera din sufragerie nu 
părea să fie cea obişnuită: la toate mesele, 
gagiii, în loc să mănânce, şuşoteau sub 
privirea servitorilor ce se prefăceau că nu 
observă nimic deosebit. Oare ce se petrecea? 
De câteva săptămâni, voluntarii mai mari — 
cei de patrusprezece, cincisprezece ani — 
pregăteau o răscoală cu o mare parte dintre 
valeţii scandalizaţi de dezastrul din Palat. 
Aceştia avuseseră încredere totală în 
Reformă, dar purtarea publicului, decăderea 
confraţilor lor îi revoltau: doar fanaticii sau 
cei plătiți continuau să urmeze orbeşte 
regulamentul Palatului. Conspiratorii 
socotiseră că nu era cazul să-i 
încunoştiinţeze şi pe gâgâlici, temându-se să 
nu fie pârâţi. În cea mai mare taină, cu 
ajutorul unor experţi din afară, crestaseră 
curelele gârbacelor, împletitura cravaşelor, a 
zgardelor animalelor şi mai ales stricaseră 


63 


mecanismul maşinilor. Îi puseră în gardă pe 
toţi broscoii numai la desert, punându-i să 
aleagă de partea cui sunt: cei ce apărau 
ordinea stabilită erau liberi să plece. Era atât 
de mare aversiunea împotriva Palatului, încât 
nimeni nu schiţă nici cel mai mic gest să 
părăsească sala sau să se ducă să raporteze 
cuiva mai mare planurile care se ţeseau. 
Proiectul fu supus unui plebiscit şi toţi se 
arătară gata să răstoarne tirania. 

Trimiseră cete de pitici la celelalte etaje 
ca să facă legătura. Răscoala era prevăzută 
pentru ora cincisprezece, momentul de cea 
mai mare afluenţă. 

Când acele ceasornicelor se apropiau de 
ora fatidică, un client vechi cumpără o dublă 
„completă" de la paznicul lui Baptiste. | se 
dădu drumul robotului, acesta se scutură, 
păcăni, îşi întinse braţele, se puse în poziţie 
de atac şi se opri. Alarmat, paznicul şi 
clientul se aplecară asupra aparatului şi îl 
examinară; fără să-i prevină, Mamiţa îi 
trimise unuia un pumn în mutră, îl procopsi 
pe celălalt cu o scatoalcă, o directă în 
genunchi şi un upercut în stomac. Maşina îşi 
pierduse controlul şi era reprogramată să-i 
agaţe şi să-i facă arşice pe cei ce se 
apropiau. Legăturile cu care era prins 


64 


Baptiste, meşterite peste noapte, se rupseră, 
iubirea Mamiţei mai slăbi şi băieţelul putu s-o 
şteargă în patru labe, ferindu-se la ţanc de 
câteva scatoalce şi lăsându-i pe cei doi 
prizonieri să se bucure de cea mai grozavă 
târnuială din viaţa lor. 

În acelaşi timp, toate bătătoarele de pe 
etaj o luară razna şi se întoarseră împotriva 
celor ce le comandau. Unele, care se 
încălziseră prea tare, se desfăcură în mii de 
bucăţi, cu un zgomot de cazan care 
explodează. Era semnalul începerii 
insurecției, în tot Palatul, zeci de pisoi şi de 
căţelandri îşi ascuţeau ghearele şi colții, în 
timp ce, alături de ei, zgâmboii se aruncau în 
picioarele adulţilor făcându-i să-şi piardă 
echilibrul. 

Fiind neaşteptat, efectul fu în favoarea 
rebelilor; cei ce hoinăreau prin Palat, cuprinşi 
de panică, se împrăştiară. Bătălia începuse. 
Fericiţi că pot să mardească gratis, câţiva 
consumatori îşi suflecară mânecile şi se 
aruncară în luptă. Valeţii dizidenţi îi 
neutralizară repede pe cei ce ţineau cu 
legea, iar năpârstocii, prea scunzi ca să fie 
eficienţi, se înţeleseră în ceea ce priveşte 
tactica asfixierii: năvăleau mai mulţi deodată 
asupra unui singur duşman şi-l doborau sub 


65 


greutatea lor. Tăbărau mai ales pe paznici şi 
pe supraveghetori, îi trânteau la pământ, îi 
împiedicau să mai respire, le băgau degetele 
în nas, în urechi, în gură, le smulgeau părul, 
bucăţi de piele, scoteau urlete de bucurie 
tropăind peste ei. O dată ce victima era 
zdrobită şi abia mai sufla, se năpusteau 
asupra alteia în care cărau la pumni până ce 
rămânea pe jos fără cunoştinţă. Câteva fetiţe 
care se aflau în vizită împreună cu mamele 
lor se alăturară răzvrătiţilor şi se amuzau 
scriindu-şi numele cu unghiile pe pielea 
asupritorilor, aşa cum scrii cu creta pe tablă. 

Câinii, pe jumătate înnebuniţi la vederea 
sângelui, îşi înfigeau caninii în glezne, pisicile 
săreau la feţele oamenilor, le sfâşiau lăsând 
lungi urme sângerânde. Învălmăşeala era 
punctată de strigăte asurzitoare şi vacarmul 
se înteţi cu zgomote de scaune distruse, de 
fotolii sfărâmate, de sticlărie spartă. O parte 
dintre clienţii obişnuiţi reuşiseră să scape în 
neorânduială spre ieşire, dar ceilalţi, 
înconjurați de răsculați, se temeau pentru 
viaţa lor. Poliţia încercuise Palatul, eliberase 
împrejurimile şi aştepta autorizaţia 
Preşedintelui pentru a da asaltul. Dar 
Preşedintele avea altă idee. 


66 


Preşedintele face o sforțare 


Imediat ce află de drama ce se petrecea la 
Palat, Preşedintele înţelese că era pe punctul 
de a avea o întâlnire cu istoria. Ştia că în 
unele cazuri disperate gestul unui om poate 
schimba cursul lucrurilor. Clipa aceasta îi 
aparţinea, îşi chemă şoferul şi se duse în 
toată graba la locul evenimentelor. 

În ciuda sfaturilor celor apropiaţi, pătrunse 
în palat fără escortă, însoţit doar de câţiva 
dintre cei apropiaţi, luă ascensorul şi sosi la 
etajul al treisprezecelea unde răzmeriţa era 
în toi. Apariţia lui îi paraliză pe puşti, care, 
înarmaţi cu nuiele, vergi, biciuşti, saboţi, îi 
scărmănau pe foştii lor cerberi. Preşedintele 
însuşi fu uluit: văzând toată gloata de 
netrebnici, tot balamucul, i se făcu scârbă: 

— Dumnezeule, ce huligani! 


67 


Dar ştiu să se stăpânească şi reuşi să 
schiţeze un surâs, care-i dezveli gingiile. 
Cioflingarii începură să înjure, să fluiere. 
Ascunzându-se după un rânjet ca în spatele 
unui scut, Preşedintele ceru să se facă linişte 
şi spuse: 

— Dragii mei copii, am venit aici în spiritul 
reconcilierii şi al păcii. (Bineînţeles că ocolea 
sinonimele: dorea să fie eficient). Ştiu că s-au 
petrecut nedreptăţi: o să le punem capăt. 
Dar frământarea voastră mă nelinişteşte. 
Oare aţi uitat deja cât de mult vă iubesc, 
cum doresc ca taţii şi mamele voastre să nu 
mai aibă atâta putere asupra voastră şi să nu 
se mai răsfrângă asupra voastră frustrările 
pe care ei le resimt? Datorită mie aţi încasat- 
o fără părtinire, aţi fost caftiţi la date fixe sub 
supravegherea unor funcţionari împuterniciţi: 
patru zile de chelfăneală pe lună, cred că 
merge, nu-i aşa? Credeţi-mă, nu există azi pe 
lume copilandri mai răsfăţaţi decât voi. Şi ca 
să vă dovedesc buna mea credinţă, am să 
intru şi eu în joc. Mă aşez aici în fotoliu şi 
fiecare dintre voi va veni să-mi ardă una. 
Toată națiunea va fi cu ochii pe voi şi-mi va 
admira generozitatea, căci şedinţa noastră 
va fi televizată. 

— Domnule Preşedinte, doar nu vă gândiţi 


68 


să faceţi una ca asta, murmură Primul- 
Ministru, ar fi curată sinucidere, golanii ăştia 
or să vă masacreze. 

— N-orsă îndrăznească! 

— Sunt foarte aţâţaţi, gata de orice. 

— Linişte şi nici o obiecţie. Aşa am 
hotărât şi aşa am să fac. Am s-o fac pentru 
că eu am hotărât. Punct şi de la capăt, semn 
de punctuație. Sunt şeful, sunt şi stăpânul, 
boss-ul, adică sultanul. (Preşedintele îşi 
regăsise curajul şi vorbea din nou cu 
sinonime). Trebuie să dau exemplu, să fiu 
farul călăuzitor. Doar eu, singură persoana 
mea ştie să ia măsurile potrivite, să adopte 
măsurile... nu... mă... oh, grămăticule! 
(Preşedintele avea un lapsus: luat din scurt în 
public, îşi chema sufleurul, care nu-l părăsea 
niciodată, nici ziua nici noaptea, dormea la 
picioarele patului său, făcea duş cu el şi 
aştepta cu răbdare la uşa closetului pentru 
cazul în care Preşedintele ar fi avut nevoie de 
vreun cuvânt.) Hai, repede, grămăticule, un 
echivalent pentru „măsură". 

— Imediat, domnule Preşedinte: 
socoteală, cântărire, dimensiune, mărime, 
cadență, ritm, rațiune. 

— Aoleu, eşti slab cu duhul şi slab la 
minte, nu măsura în sensul de a calcula, 
măsură în sensul... 

— Imediat, domnule Preşedinte, măsură 


69 


în sensul de moderație, reţinere, prudenţă, 
precauţie, circumspecţie. 

— Da' chiar că eşti prost, tâmpit de-a 
binelea. Am spus „iau măsurile potrivite" şi 
te întreb acum, aici şi imediat, de un 
sinonim, de un echivalent, de o sosie, un 
alter ego şi încă iute! 

— Îndată, domnule Preşedinte, măsuri în 
sensul de iniţiative, acte, decizii, hotărâri. 

— În sfârşit! Deci, o iau de la început, pe 
scurt: doar eu, singură persoana mea ştie să 
ia măsurile potrivite, să adopte hotărârile 
cuvenite. În consecinţă şi drept urmare, mă 
voi aşeza pe acest fotoliu, îmi voi pune 
şezutul pe acest scaun şi mă voi supune de 
bună-voie, voi suporta nesilit de nimeni 
bobârnace şi şuturi. Aşa am spus, astfel am 
zis. Operator, dă-i drumul! 

Preşedintele se instală pe singurul scaun 
care mai era în picioare şi pofti droaia de 
copii să vină să-l pocnească. Televiziunea 
naţională, chemată de urgenţă, filma scena. 
Plozii rămaseră mai întâi cu gura căscată. Nu 
se mai auzea nici o şoaptă, nici o batjocură; 
nici chiar cei mai îndrăzneţi nu mai ştiau ce 
să zică, nu le venea să creadă ochilor. Câini 
şi pisici, ca şi cum ar fi fost impresionați de 
măreţia momentului, se  întinseseră la 


70 


picioarele augustului personaj şi îi lingeau 
pantofii lăcuiţii. Preşedintele îşi gusta acum 
din plin triumful; îi luase pe neaşteptate pe 
mocofani; nu-i mai rămânea decât să-i pună 
cu botul pe labe. Îi privea cu un surâs 
înfricoşător, iar verigile de la lanţul său de 
aur păreau un colier de dinţi ascuţiţi, gata să 
muşte. Se ridică, luă mâna unui puştan şi o 
duse către obrazul său. 

— Hai, mititelule, nu-ţi fie frică, ai tot 
dreptul, îți dau îngăduinţa. Aş zice chiar mai 
mult şi aş adăuga: Trebuie să faci ce-ţi spun, 
e un ordin. Într-un cuvânt, şi pe scurt: 
cârpeşte-mă! 

Stângaci, ţângăul îi trase o palmă pe 
obrazul gras şi umflat. Erau mai mult decât 
nişte obraji, erau nişte perniţe de cărniţă 
rumenă care atârnau ca nişte săculeţi de o 
parte şi de alta a feţii. Favoriţii păreau nişte 
frânghiuţe menite să-i susţină. Degetele 
bătăuşului se înfundară în această moliciune 
ca într-un cauciuc moale. Preşedintele nici 
nu clipi. Figura descumpănită a sărmanilor 
piperniciţi îi întări încrederea în sine. Îşi 
spuse: „Sunt genial!" Un alt surâs, şi mai 
hain, îi strânse buzele şi, cu o voce strigă: 

— Următorul! Cine urmează? Un alt 
candidat îi atinse obrajii. 


71 


— Următorul! 

Dar stinghereala se risipi. În faţa acestui 
personaj care primea palmele cu bunăvoință, 
prinţişorii deveniră mai îndrăzneţi. Nu uitau 
de răspunderea pe care o aveau faţă de 
nenorocirile lor abia trecute. Îşi folosiră 
pumnişorii cu forţă şi în curând stratul serios 
de slănină care împodobea faţa şefului 
Statului nu mai era îndestulător ca să 
amortizeze loviturile. La fiecare atingere 
simţea nişte furnicături neplăcute. Continuă 
să strige: „Următorul!", dar din ce în ce mai 
încet, iar consilierii săi îl implorau să 
termine. 

— Domnule Preşedinte, îi şopti la ureche 
ministrul Pământului şi al Resurselor 
Naturale, e momentul să puneţi capăt 
acestei experienţe, în curând n-o să mai 
putem să-i ţinem în frâu. Credeţi-mă, mai 
binele e duşmanul binelui. 

— Hm? Aşa să fie? Prea sunteţi 
neîncrezător. Ăştia mici se distrează, se 
amuză. 

Dar Baptiste, căci era rândul lui, atinsese 
din greşeală obrazul ministrului în loc de cel 
al Preşedintelui. Adunarea izbucni în râs şi 
ultimele reticenţe ale pungaşilor se risipiră. 
Nici nu mai aşteptară să fie chemaţi, se 


72 


perindară unul după celălalt într-un lung lanţ 
ce ardea de nerăbdare să-l linşeze pe 
demnitarul suprem. Acesta începea să 
regrete că fusese atât de îngăduitor: nu prea 
era încântat să fie cal de bătaie. Sub fiecare 
mutră din această haită câte doi ochi 
răzbunători îl pândeau, îl osândeau, ţinteau. 
lar națiunea asista în direct la toată această 
dramă! 

Scatoalcele porneau într-un ritm îndrăcit, 
câte trei-patru deodată, ca bufniturile unei 
spălătorese pe  cearşafurile ude. Faţa 
congestionată a Preşedintelui, congestionată 
chiar şi în timpuri normale, se făcu purpurie, 
stacojie. Gâtul îi deveni cărămiziu. Nu-l 
durea chiar de-adevăratelea, salteluţa de 
şorici îl ocrotea, dar se simţea jignit, 
îngrozitor de jignit. Râvna acestor puradei 
înghesuiți în faţa lui ca nişte juraţi la un 
proces şi care se ridicau pe vârful degetelor 
ca să ajungă mai bine până la el, 
înflăcărarea,  încăpăţânarea erau ceva 
ofensator, îşi vedea îngăduinţa transformată 
în farsă. Gata să facă apoplexie, mugi: 

— Piua, nu mai joc. Ajunge. De altfel mă 
simt puţin slăbit. 

— Te simţi minunat faţă de ce urmează 
să ţi se întâmple de-acum încolo, strigară 


73 


Matthieu şi Baptiste  încurajându-i pe 
asediatori. O să ai parte de-o boţeală... 

Întărâtaţi de tot acest tămbălău, vărsându- 
şi acum oful, micuţii ticăloşi tropăiau pe loc, 
duduind ca nişte cazane în fierbere. N-o să 
mai aibă niciodată ocazia să se răzbune 
astfel, mai ales pe primul personaj al 
naţiunii. Îşi ţinură răsuflarea o fracțiune de 
secundă, după care urmă un răsunător 
„înainte!" şi tăbărâră asupra lui cu şi mai 
mult elan. Îl zgâlţâiră, îl biciuiră, îl 
bumbăciră, îl trântiră, îl pocniră, îi smulseră 
fire de păr din barbă, îi frecară obrajii într- 
atât încât miniştrii, consilierii şi grămăticii, 
temându-se pentru viaţa lor,  scoaseră 
fluierele şi chemară poliţia. 

Forţele de ordine, cu căşti şi scuturi, 
năvăliră la etajul al treisprezecelea, 
împrăştiară secăturile cu bastoanele lor şi îl 
ridicară de jos pe Preşedinte pe jumătate 
groggy. Tremura de groază, un firicel de 
sânge i se scurgea pe bărbie, lanţul de auri 
se rupsese. Pierzându-şi sângele rece, strigă 
către băietanii îngrămădiţi într-un colţ: 

— Bandă de huligani, am să vă învăţ eu 
minte cu şuturi în cur! Aţi auzit? În cur! 

Operatorul continua să filmeze şi toată 
Republica află proiectele Preşedintelui în 


74 


ceea ce priveşte educaţia. Făcea spume la 
gură, tuna şi fulgera, pe jumătate plângând, 
pe jumătate zbierând, când, în toiul unei 
diatribe, scuipă o măsea care se rostogoli la 
picioarele  puiuţilor.  Ridicându-şi  călcâile, 
aceştia o sfărâmară cu ciudă. Fu o ultimă 
dovadă de  răutate care puse capac: 
Preşedintele izbucni în lacrimi în braţele unui 
TSN-ist (tovarăş pentru servicii 
neprecupeţite) şi fu dus pe o targă la o 
ambulanţă. Şi toată ţara putu să asiste direct 
la prăbuşirea conducătorului ei. 


Republica în pragul anarhiei 


Palatul chelfănelii era închis. Fuseseră 
sigilate uşile de la intrare, electricitatea 
fusese întreruptă, drapelul pus în bernă. Se 
aşternuse praful pe covoare şi pe fotolii, 
plantele uscate se  îngălbeneau. Roboții 
rugineau şi serveau drept adăpost 
porumbeilor. Lifturile atârnau la capătul 
cablurilor şi, din când în când, unul dintre ele 
scăpa şi se zdrobea câteva zeci de metri mai 
jos. Buruienile începeau să crească între 
bucăţile de mochetă, sfâşiată. 

Poliţia îi arestase pe liderii asociaţiei „Trei 


75 


peri în barbă", nişte adolescenţi minori care 
provocaseră tulburările. Apoi, lipsind 
judecătorii care să fie de acord să-i 
condamne, le dăduse drumul, nu fără a-i 
priva de desert pe timp de doi ani. Cât 
despre valeţii răzvrătiți, fură închişi într-un 
penitenciar şi supuşi unui regim excepţional. 

Zăvorât în reşedinţa lui, pe dealul care 
domina capitala, Preşedintele îşi rumega 
insuccesul. Un eşec cu urmări umilitoare. De 
când interzisese pedepsele corporale şi 
deschisese Palatul, dăduse o oarecare 
dezvoltare nevoii de acţiuni punitive. Cea 
mai blândă dintre mame, cel mai drăguţ 
dintre taţi luaseră obiceiul să pocnească pe 
cineva în timpul fiecărui week-end. Şi 
datorită obişnuinţei, bătaia devenise un drog. 
Minunaţii  îngeraşi se  golăniră, zeițele 
cuminţeniei se  transformară în  scorpii, 
nimfele nevinovate în vrăjitoare şi se părea 
că în fiecare se deşteptaseră apucăturile cele 
mai rele. 

De îndată ce Palatul fu închis, lumea 
înţelese ce invenţie infernală era. Dacă ar fi 
încercat să-i vindece pe alcoolici de la o zi la 
alta, nu s-ar fi produs mai puţine tulburări. 
Stăpâniţi de dorinţa de a sminti în bătaie şi 
neputând să şi-o satisfacă, cetăţenii îşi 


76 


pierdură capul. Nu puteau să nu se ia la 
harţă, aşa că certurile deveniră din ce în ce 
mai numeroase, oamenii săreau unul la altul, 
fără motiv. Nu numai că nu aveau nevoie de 
nici o pricină ca să se ia de păr, dar orice 
înţelegere îi făcea mai curând să ocolească 
înfruntarea, să se ferească unii de alţii, cam 
aşa cum cei doi poli ai unui magnet se 
resping. Îl urau pe-aproapele lor din fanatism 
şi nu din interes: adevărata ură era gratuită. 


Începură să se ia din nimic. Pe stradă, 
domnilor respectabili le sărea ţandăra din 
cauza unei priviri piezişe şi se înţepau cu 
umbrelele. În prăvălii şi în marile magazine, 
soțiile lor se apucau de păr pentru aceleaşi 
fleacuri. Orice  gâlceavă degenera în 
încăierare şi cea mai mică atingere echivala 
cu o declaraţie de război. 

Chelnerii aruncau tăvile cu mâncare în 
capul clienţilor strigându-le: „Mi-e silă de 
mutra dumitale!" Drept răspuns aceştia îi 
împungeau cu  furculiţele.  Automobiliştii 
urcau pe trotuar ca să-i calce pe pietoni, care 
spărgeau cu picioarele farurile şi geamurile 
maşinilor care staţionau. Şoferii de autobuz 
simțeau cea mai mare plăcere să intre în 
mulţime în uralele pasagerilor. Nenumărate 
erau accidentele de circulaţie, picioarele 


77 


rupte, bicicletele sfărâmate. Nimeni nu visa 
altceva decât să-i înveţe minte pe vecinii săi. 

Oamenii plecau dimineaţa de acasă, cu o 
provizie serioasă de înjurături, gata să le 
scuipe asupra primului venit, împingeau 
doamnele în vârstă sub roţile metroului, le 
striveau în picioare pe fetele tinere, care în 
schimb, îşi vârau unghiile în ochii primului 
bărbat pe care-l întâlneau. Era periculos să 
încerci să faci cuiva curte fără să porţi 
ochelari. Cei  răutăcioşi, ursuzi,  înăcriţi, 
invidioşi, se întreceau în meschinărie, în rea- 
voinţă, în a face rău semenilor lor. 

Turiştii nu mai veneau să viziteze 
republica: numai ce întindeau vameşului 
paşaportul că acesta le şi aplica ştampila 
direct pe frunte, în semn de bun venit. Cei ce 
veneau cu avionul primeau câte una cu tocul 
de la stewardese în tot timpul zborului. Cei 
care veneau cu trenul erau loviți peste 
degete de controlor, mai ales dacă erau în 
regulă. La recepţiile diplomatice, servitorii 
vărsau paharele de şampanie în capul 
ambasadorilor şi femeile de la garderobă le 
răsuceau nasurile atunci când le înapoiau 
hainele. 

Ţara era într-un vârtej de nebunie. Şi în 
curând fu războiul tuturor contra tuturor: 
generaţii, sexe care trăiseră până atunci în 
bună înţelegere, se urau acum de parcă ar fi 
fost dintotdeauna duşmani: bărbaţii băteau 


78 


femeile, care-şi băteau mamele, care băteau 
câinii, care băteau pisicile, care băteau 
puricii, care băteau ploşniţele, care băteau 
microbii, care băteau bacilii, care băteau 
viruşii, care băteau celulele, care duceau 
între ele o luptă înverşunată. Bineînţeles, toţi 
băteau fierul, fără să aştepte măcar să fie 
cald, aşa după cum băteau şi covoarele. Nu 
mai aveau pe buze decât o singură expresie: 
„a da merticul"; soţul i-o promitea soţiei, 
fratele surorii, vărul verişoarei, şi chiar 
bebeluşii când veneau pe lume le jurau 
părinţilor lor că o să le scarpine spinarea. 
Animalele nu scăpau nici ele de acest val 
de agresivitate: mârâiau, lătrau, mugeau, 
behăiau, urlau toată ziua. Vacile făceau 
dinadins ca să amestece laptele cu urina, 
gâştele beau alcool în ascuns ca să le 
putrezească ficatul, găinile îşi spărgeau 
ouăle, albinele îşi sărau şi piperau mierea, 
porcii mieunau ca să-i păcălească pe ţărani. 
Cel mai mic caniş se purta furios ca un leu, 
pisicile scuipau ca nişte pantere, zebrele îşi 
smulgeau dungile, cămilele îşi netezeau 
cocoaşele, iar viermii, încordaţi şi mâniaţi, 
credeau că sunt şerpi cu clopoței. Păsările 
părăseau în masă ţara, păstrându-şi trilurile 
pentru un văzduh mai blând. Până şi în 


79 


testiculele bărbaților, în picăturile de 
sămânță, se auzeau deja strigătele 
războinice ale milioanelor de fiinţe pe care le 
conţineau! 

Noaptea, străzile erau nesigure: toţi 
mardeiaşii, îmbrăcaţi în piele din cap până în 
picioare, dădeau târcoale cu o biciuşcă în 
mână, în căutarea vreunui prâslea căruia să-i 
mânjească una. Mamele îşi ascundeau copiii 
o dată cu căderea nopţii. Bande de tâlhari 
periculoşi mergeau noaptea pe întuneric să 
distrugă rămăşiţele Palatului chelfănelii: la 
fiecare geam spart se dezlănţuiau de fericire 
în strigăte şi gesturi deşănţate; apoi 
aprindeau un foc mare şi grinzile metalice, 
scheletul de sticlă se răsuceau în arşiţa 
flăcărilor. Ploaia şi intemperiile dădeau în 
cele din urmă acestei construcţii aspectul 
unei ruine înainte de vreme. Şi mai grav 
încă, vagabonzi tineri se strecurau seara 
afară, pe la asfinţit, şi plini de teamă şi de 
speranţă, îi fluierau discret pe trecători ca să 
le cerşească nişte palme în schimbul unor 
bomboane. Prinseseră gustul caznelor şi nu 
mai puteau să se lipsească de ele. Fuseseră 
deschise palate clandestine în fundul unor 
curţi întunecoase sau în pivnițele unor case 
retrase: erau sechestraţi aici copii răpiți în 


80 


drum spre şcoală sau când ieşeau de la 
brutărie, şi erau oferiţi unor clienţi bogaţi 
care se înverşunau împotriva lor fără nici o 
măsură. Era recreat ceremonialul de la 
vechiul Palat, dar fără nici un fel de control, 
iar micuţii kidnapaţi, legaţi cu sfoară sau în 
lanţuri, aveau puţine şanse să scape vii. 
Listele de fete şi băieţi dispăruţi erau din ce 
în ce mai lungi la comisariate, iar poliţia, 
depăşită, aresta pe orice suspect, fără să 
încerce să-i mai dovedească vinovăția. Nici o 
vârstă, nici o clasă socială nu era scutită de 
acest val de demenţă. Chiar şi familiile lui 
Matthieu şi Baptiste simțeau câteodată 
mâncărimi în vârful degetelor. lar toți îşi 
mărturiseau seara la telefon: „Preşedintele a 
făcut din noi nişte sălbăticiuni, nu ne mai 
recunoaştem". 


81 


Lumea nu vrea să se schimbe 


Din ziua aceea mai nenorocită decât toate, 
când Sfinţii Nevinovaţi îl liniştiseră în toată 
regula, Preşedintele rămăsese închis în 
camera lui, înghiţea mecanic tablete de 
ciocolată şi îşi târa din încăpere în încăpere 
trupul enorm îmbuibat de mâncare şi de 
amărăciune. Nu mai era un revoluţionar 
aureolat de măreție, ci un învins cu pielea 
gălbejită, zăvorit în adâncurile castelului său, 
departe de tumult, departe de osanale. 


82 


Revedea mereu în faţa ochilor scena 
aceea cumplită în care puşlamalele îl 
batjocoriseră. Se simţea scârbit de specia 
umană şi cu deosebire de poporul său. Ah, 
dacă l-ar fi putut da afară şi dacă şi-ar fi 
putut cumpăra unul mai ascultător! Dar vai! 
cum să scapi de milioane de indivizi? Să facă 
un schimb cu un alt rege? Cum poţi fi sigur 
că nu pierzi la troc? Idealul ar fi să 
achiziţioneze un trib din Amazonia sau din 
Oceania, un mic grup de oameni obedienţi 
pe care să-i poată modela după plac. Dar se 
punea problema transportului şi triburile nu 
numărau niciodată mai mult de câteva sute 
de membri. Ar trebui să-i înveţe limba, şi 
republica, împuţinată ca o piele de şagri, 
devenea o pradă prea uşoară pentru statele 
din jur. Şi apoi, ce era de făcut cu foştii 
cetăţeni? Să-i îngrămădească în camioane şi 
trenuri? S-ar răspândi ca furnicile în ţările 
învecinate, ar urzi un complot ca să se 
întoarcă acasă; ar fi mai numeroşi, l-ar putea 
chiar răsturna. Nu, nu exista nici o ieşire: 
trebuia să se obişnuiască aşadar cu poporul 
acesta. Nu era cel mai bun, dar era poporul 
său. 

La drept vorbind, Preşedintele era sfâşiat 
de contradicții. Auzea în sinea lui două voci 


83 


distincte: una, acuzatoare, cerea răzbunare 
pentru ocară îndurată; cealaltă, 
împăciuitoare, reclama săvârşirea unei 
acțiuni de o mare strălucire. Nu era mai bine 
să rămână în amintirea oamenilor ca un 
filantrop, decât să-şi potolească ura? Prin 
intermediul Palatului, Preşedintele dorise să 
treacă pedeapsa distribuită la nivel familial la 
stadiu industrial; sperase să obţină 
încuviințarea lumii întregi şi să-şi vândă 
găselniţa ţărilor mai bogate, Statelor Unite, 
de exemplu. Ah! să inaugureze un Palat al 
chelfănelii pe Broadway, să-i vadă pe Mickey, 
Donald, pe unchiul Sam şi pe unchiul Ben 
cum le sunt biciuite poponeţele pe muzica 
rock! Din păcate, aceste vise se sfărâmau 
astăzi! 

Un singur lucru îl reţinea pe Preşedinte de 
la a-şi pedepsi compatrioţii, de a-i îneca într- 
o baie de sânge: avea prea mulţi concurenţi 
în această privinţă. Alături de despoţii cei 
mai sublimi ai secolului, n-ar mai fi fost decât 
un tiran mediocru. Singura carieră originală 
pentru un şef de stat consta în a apăra 
Frumosul şi Binele. Dar cum să procedeze? 
Cum să fii bun şi genial, cum să te arăţi 
genial de bun? Incapabil să găsească 
răspunsul, Preşedintele scotea gemete care 


84 


se stingeau în pernă. 

Într-o dimineaţă era întins în pat într-o 
stare de prostraţie totală. Cineva bătu la uşă, 
şi o femeie grăsană intră cu zgomot şi 
izbucni în râs, încreţindu-şi nasul cârn. 
Hohoti câteva minute, încovoindu-se de râs, 
apoi redeveni serioasă, se aşeză pe un 
scăunel, cu un aer grav, aproape dându-și 
ifose. 

— Adelaide, tună Preşedintele, de câte ori 
nu ţi-am spus să nu mai vii să râzi la mine în 
cameră când cuget. Îmi pierd şirul ideilor. 

—  Gondran, iartă-mă. Nu aveam unde să 
mă duc. Centralista a spus o glumă şi nu mă 
mai puteam stăpâni. 

Adelaide era soţia Preşedintelui. Suferea 
de o boală care-l scotea din sărite pe soţul 
ei! Nu putea să râdă în public; trebuia să 
plece dintr-o încăpere de îndată ce un banc 
sau o exprimare hazlie o făceau să râdă. 
Educaţia severă pe care o primise îi 
interzicea să se exteriorizeze în lume. Îşi 
înfrâna veselia, strângea două-trei glume, 
apoi, se retrăgea undeva să se descarce, fără 
martori. Nu se lăsa pradă voioşiei decât în 
faţa soţului ei. Dacă el era spiritual cu ocazia 
unui dineu oficial, curtea, guvernul, ziariştii 
pufneau în râs, jubilau, nu îndrăzneau să se 
oprească Înainte ca să le-o îngăduie 
Preşedintele însuşi. Doar Adelaide rămânea 


85 


de lemn şi se uita în farfurie cu o figură 
posomorâtă; mult mai târziu, în toiul nopţii, 
se trezea şi se prăpădea de râs până la 
lacrimi, exclamând: „Ce caraghios eşti, 
iubitule!" Soţul ei nu se obişnuise cu aceste 
explozii întârziate de voioşie şi încercase s-o 
convingă să se caute la un doctor. Un 
tratament intensiv, într-o clinică germană, 
dăduse rezultate neaşteptate: Adelaide se 
hlizea cu o oră sau două înainte ca 
Preşedintele să scoată vreo glumă. Şi îi 
spunea înveselită: „Simt că o să spui una 
bună", şi râdea, se strâmba de râs, încă 
dinainte. Tratamentul fusese întrerupt şi 
Preşedintele îşi pierduse speranţa că va 
putea sincroniza vreodată manifestările 
exterioare de bucurie ale neveste-sii cu 
motivele acestora. 

În dimineața aceasta, enervat de venirea 
ei intempestivă, aştepta ca ea să plece, când 
ea exclamă: 

— Dumnezeule, ce abur e aici, trebuie 
neapărat să aerisim. 

Într-adevăr camera plutea într-o ceață pe 
care Preşedintele nici măcar n-o observase. 
Aşa i se întâmpla întotdeauna când gândea 
prea mult: aburii se condensau pe pereţii 
cutiei sale craniene, se evaporau şi începeau 
să fumege ca într-un cazan. În ziua aceea 
fusese muncit de gânduri negre şi un mic nor 
cumulus, cu nuanţe verzi-vineţii, plutea prin 
încăpere, amenințând să i se spargă şi să 


86 


inunde totul. 

— Lasă-mă în pace, Adelaide. Am nevoie 
să, fiu singur. Norul se va risipi. 

— Nu te lăsa doborât, iubitule, o să 
deschidem din nou Palatul chelfănelii. 

Cu o voce jalnică, ca şi cum îşi redacta 
deja epitaful, Preşedintele răspunse: 

— E prea târziu, trebuie să-mi ispăşesc 
greşelile. 

— Nu-i niciodată prea târziu, o să le arăţi 
tu acestor mucoşi de ce eşti în stare. 

— Adelaide, nu e cu putinţă, visezi. 

— Cheamă-l măcar pe ministrul 
Condeiului şi fă câteva sinonime. 

— Am uitat toate sinonimele. 

— Vrei să-l chem pe cârtolog? 

— La ce bun? El sau altcineva... 

În afară de miniştri, consilieri, secretari, 
uşieri, grămătici şi paznici, Preşedintele era 
asistat de o echipă de astrologi şi de 
ghicitoare. Înainte de a deschide Palatul 
chelfănelii, îi consultase, îi promiseseră că o 
să fie fericit, că o să facă avere şi îl 
felicitaseră pentru iniţiativa sa minunată. 
Conjuncţia lui Uranus cu Saturn în cel de-al 
şaptelea cer lăsa să se întrevadă evenimente 
fericite. Nouă luni mai târziu, revolta copiilor 
le dezminţea prezicerile. Îndată după aceea, 
ei prezentară preşedintelui o nouă hartă a 


87 


viitorului: era întunecată şi fără ieşire. Nu 
numai că Palatul chelfănelii va rămâne 
închis, dar poporul se va răzvrăti, se vor 
infiltra puterile străine, armata va ieşi din 
cazărmi şi în curând Preşedintele va fi gonit 
de la putere, trădat de cei mai vechi prieteni 
ai săi. În cel mai bun caz îşi va sfârşi viaţa în 
exil; în cel mai rău, va fi spânzurat sau 
decapitat. 

Scârbit de incompetenta lor, Preşedintele îi 
dăduse afară şi îi înscrisese din oficiu la 
biroul de şomaj. Nu păstrase pe lângă el 
decât pe unul singur, aproape un prieten, în 
care avea toată încrederea: cârtologul. 
Cârtologul era un fel de vrăjitor: degusta 
opinia publică, făcea măsurători ale stării de 
spirit, ca să simtă şi să prevină cârtelile, de 
unde şi numele său. Meteorolog al ceţurilor 
sufleteşti, cercetător al mimicilor şi 
strâmbăturilor prin care se exprimă în mod 
obişnuit nemulţumirea oamenilor, putea, 
graţie flerului său, să descopere cea mai 
mică bănuială de împotrivire la indivizii cei 
mai diferiţi. Statele de serviciu ale sale erau 
impresionante: lucrase la Marele Han, în 
centrul Chinei, iar la regele statului Qudu, din 
Africa Centrală, descoperise o nouă boală 
tropicală, „sindromul Babar", o boală 


88 


specifică elefanților secătuiţi de vlagă, ba 
chiar ajutase Consiliul federal de la Berna să 
pună capăt unei răzmeriţe a urşilor. Pe scurt 
era un specialist. 

La apelul Preşedintelui, cârtologul, care 
dormea în încăperea alăturată împreună cu 
ministrul Condeiului, sufleorul şi purtătorii 
dicționarului analogic în 13 volume, veni în 
goană. Cei de la curte aveau consemnul să 
sară la cea mai mică invitaţie a şefului 
Statului: să se apropie cu încetul sau în pas 
firesc rămânea apanajul celor intimi. 

De fapt cârtologul simţea de multă vreme 
unele frământări de rău augur în republică; 
în fiecare zi, când ieşea pe stradă, primea 
bobârnace şi ghionturi în nas şi asta nu 
prevestea nimic bun. Grăsuţ şi mic de stat, 
era poreclit „Burduhosu'" şi era tare necăjit. 
Dacă n-ar fi ţinut atât de mult la Preşedinte 
— fuseseră colegi la şcoala primară, 
Preşedintele nu urmase mai departe — ar fi 
plecat de mult timp în străinătate. La Paris, 
de exemplu, oraşul care-i plăcea cel mai 
mult din Europa. Tot ce putea să-i spună 
Preşedintelui era: „Merge rău", la care 
Preşedintele răspundea: „N-am nevoie de 
tine ca să-mi dau seama, tâmpitule!" 

Dar, în ziua aceea, întristat de 


89 


descurajarea şefului şi prietenului său, i se 
adresă în alţi termeni: 

— Domnule Preşedinte, am să fiu sincer: 
mi-e teamă că nici unul dintre noi nu poate 
să vă vină în ajutor. 

— Vrei să spui, domnule cârtolog, că am 
să rămân singur? 

— Nu, noi vă iubim cu toţii, domnule 
Preşedinte, dar nu vă suntem de nici un 
folos! 

— Ce vorbeşti? Şi ăsta-i momentul pe care 
l-ai găsit să-mi spui toate astea! Vrei să mă 
omori, mizerabile? 

În ciuda tonului brutal, Preşedintele 
aprecia sinceritatea cârtologului. Când el 
pretindea la amiază că e noapte neagră, toţi 
miniştrii se  repezeau la fereastră şi 
exclamau: „Da, domnule Preşedinte, se văd 
stelele, ba chiar şi luna". Cârtologul rămânea 
rece: „Mint, domnule Preşedinte, e amiază, e 
plină zi". „Oh, pârâcios împuţit!", strigau 
ceilalţi funcţionari. 

De data aceasta, totuşi,  cârtologul 
mersese prea departe cu  destăinuirea 
adevărului: 

— Ce vrei să spui afirmând că nu-mi 
sunteţi de nici un folos? Vorbeşte, şi încă 
repede, căci sunt obosit şi nu-s deloc în stare 


90 


să mă gândesc la argumente. 

— Domnule Preşedinte, aţi încercat să 
luaţi taţilor, mamelor şi profesorilor puterea 
lor asupra copiilor, dar, făcând aceasta, n-aţi 
reuşit să întăriţi autoritatea Statului. De ce? 

— Mă întreb şi eu. Înapoiaţii ăştia nu 
înţeleg binefacerile mele. 

— Motivul este simplu. Forţa de inerție şi 
tradiţia continuă să acţioneze: e greu să 
zgudui obiceiuri milenare, vechi de când 
lumea. De secole, concetăţenii noştri au avut 
obişnuinţa să-şi pedepsească singuri copiii, 
care, devenind mari, au făcut acelaşi lucru cu 
propriile lor odrasle; sigur că s-au petrecut 
excese, dar rar, iar martirii copii sunt totuşi o 
excepţie. Astăzi, din vina dumneavoastră, 
excesul a devenit regulă. 

— Eşti cam sever cu mine. Atunci ce-i de 
făcut? 

—  Restabiliţi dreptul de a pedepsi liber şi 
individual sau inventaţi altceva. 

— Să restabilesc ordinea cea veche? 
Niciodată. Mai bine mor! 

— În acest caz, domnule Preşedinte, 
îngăduiţi-mi să vă spun că reforma 
dumneavoastră a fost prea timidă. Trebuia 
mers mai departe? 

— Cum aşa? 


91 


— Habar n-am. Dar ar trebui să ascultați 
sfatul unor specialişti străini. 

— Străini? Glumeşti! 

— Nu, domnule Preşedinte, sunt foarte 
serios. 

— Spune-mi, cârtologule, cine ar putea 
şti mai multe despre propriul popor decât 
mine, care sunt tatăl lui? 

— Un tată este deseori orb şi un străin 
poate să-i dea sfaturi foarte folositoare. 

Ideea că cineva ar putea să ştie mai multe 
decât el îl înfurie cumplit pe Preşedinte. Cu 
răbdare, cârtologul îşi reluă însă rolul: 

— E vorba de oameni de ştiinţă care au 
făcut studii îndelungate. 

— Dar ei nu vorbesc limba noastră, nu 
sunt de aceeaşi rasă cu noi. 

— Au traducători şi, deşi străini, sunt 
oameni ca mine şi ca dumneavoastră. 

— Un om care nu-i de la noi nu e cu totul 
om în ochii mei. Şi peste toate astea, mi-e 
silă de accentele străine. Destul pentru 
astăzi. 

Preşedintele îi ordona cârtologului să iasă. 

— Cară-te, adăugă el. 

O săptămână mai târziu alte neorânduieli 
însângerară capitala. Bande de huligani, 
înarmate cu lanţuri de bicicletă şi cu briciuri, 


92 


terorizară o noapte întreagă cartierele din 
partea de sud a oraşului. Cei care fură prinşi 
spuseră că, din ziua în care fusese închis 
Palatul, erau munciţi de dorinţa să distrugă 
totul. Două zile mai târziu, o manifestaţie din 
partea părinţilor, elevilor şi a cadrelor 
didactice defila în faţa reşedinţei şefului 
Statului strigând: „Din nou, din nou, bătaia la 
popou!" 

În aceeaşi seară, miniştrii declarară în cor 
Preşedintelui: 

— Verdictul poporului e limpede, trebuie 
să redeschidem Palatul! 

A doua zi, o altă coloană, la fel de 
impresionantă, defila în faţa ruinelor 
Palatului  chelfănelii, strigând: „Destul, 
destul! Fără şuturi în tur!" 

Seara, fără ruşine, miniştrii în unanimitate 
fură de altă părere: 

— Verdictul poporului este limpede: 
Palatul trebuie să rămână închis şi să 
revenim la starea de dinainte. 

Preşedintele îi goni imediat: avea nevoie 
de oameni care să-l ajute, nu de sfârleze. 
Încercat de atâtea greutăţi, se prăbuşi, 
deveni propria sa umbră, îşi pierdu somnul. 
Ţara era în pragul unui război civil. Miniştrii 
daţi afară complotau împotriva lui, cazarmele 


93 


fremătau, spionii străini deveneau tot mai 
numeroşi. 

Sătul, obosit, Parlamentul votă în grabă o 
lege prin care interzicea ca printre produsele 
de larg consum să se afle obiecte 
contondente; fură puse în vânzare umbrele 
fără mâner, bastoane fără băț, compus 
numai din măciulie, genţi fără curele, 
încălțări fără vârf şi fără toc. Tot ceea ce 
putea răni, izbi, fu declarat în afara legii: 
cetăţenii erau nevoiţi să-şi moaie vârful 
degetelor, să-şi roadă unghiile, să-şi pilească 
dinţii. Indivizii cu capul ascuţit, cu oase 
proeminente, cu nasul acvilin, erau rugaţi să 
şi le dea la rindea. Dar legea n-a fost 
niciodată pusă în aplicare. Dimpotrivă, 
femeile şi bărbații aveau o plăcere 
răutăcioasă să-şi ascută vârful nasului ca să 
înţepe, să-şi lase să crească unghiile ca să 
zgârie, părul ca să biciuiască, să-şi lase 
oasele ascuţite ca să rănească. Autoritatea 
statului era nesocotită pe faţă. 

Prudent, Preşedintele îşi găsi o sosie: un 
ţăran sărman din locurile natale, care 
semăna cu el până în cel mai mic amănunt, îl 
înlocuia la ceremonii, asista la dezbaterile 
Adunării şi se plimba câteodată prin mulţime, 
înconjurat de garda sa pretoriană. Această 


94 


sosie venea în fiecare seară pe ascuns la 
reşedinţă ca să ia indicaţii de la original şi să 
urmeze cursuri de sinonime. lmitaţia era atât 
de reuşită încât până şi Adelaide se înşelă în 
câteva împrejurări foarte speciale. 
Preşedintele fu pe cât de supărat pe atât de 
liniştit auzind complimentele soției sale 
despre cea de-a doua tinereţe: în caz de 
răscoală ar fi fost omorât înlocuitorul, iar el, 
adevăratul  Gondran, deghizat în simplu 
grădinar, ar avea timp să fugă, să ia primul 
tren spre Geneva, să pună mâna pe conturile 
secrete şi să se exileze în Caraibe, într-o 
reşedinţă aurită, dintre cele pentru autocraţii 
răsturnaţi de la putere. Doar un miracol 
putea acum să-l ferească să se piardă în 
noaptea cea neagră. Şi într-un ultim elan de 
speranţă, consimţi să-l asculte pe prietenul 
său cârtologul şi invită câteva somităţi 
internaţionale ale lumii ştiinţifice. 


Acrobatul şi parazitii 


95 


Puțin mai târziu, cinci personaje ciudate, 
provenind din toate continentele, veniră cu 
trenul şi cu avionul în capitala micii republici, 
urmate fiecare de interpretul său personal. 
Spectacolul acestui oraş cuprins de furie îi 
şoca. Într-adevăr, acest popor de fiare şi de 
vipere avea nevoie de sfaturile lor. Se 
simțeau oleacă înfricoşaţi, dar, mai mult 
decât anarhia, tovărăşia forţată în care se 
aflau unii cu ceilalţi le ridica părul măciucă. 
„De ce nu au făcut apel doar la mine? La ce 
sunt buni nepoftiţii ăştia patru?" 

Preşedintele îi primi minunat; în câteva 
săptămâni îmbătrânise mult şi chelise, în 
afara unui fir de păr, foarte lung, pe care şi-l 
înfăşură în jurul capului şi care semăna cu o 
coardă de ghitară, un singur fir de păr, alb la 
rădăcină şi galben la cealaltă extremitate, pe 
care-l stropea în fiecare dimineaţă şi îl 
hrănea Cu îngrăşăminte. În ciuda 
nenorocirilor sale, sosirea acestor distinşi 
oaspeţi îl umplea de bucurie, îi găzdui în cele 
mai frumoase încăperi ale reşedinţei sale şi 
dădu dispoziţii să nu le lipsească nimic. 

În câteva zile, savanții deveniră un punct 
de atracţie. Când treceau pe stradă, mâniile 
şi patimile se potoleau. Gesturile, 
îmbrăcămintea, limbajul lor îi minunau pe 


96 


localnici. Regimul lor alimentar, reprodus în 
ziare, era o tortură pentru bucătarii de la 
reşedinţă: unul nu mânca decât supă; altul 
doar grătar; primul trebuia să ţină regim fără 
sare, al doilea mânca fără zahăr şi mai ales 
fără piper, căci strănuta la orice condiment; 
cel de-al treilea voia plăcinte fără drojdie, al 
patrulea pâine foarte albă. Aceştia doi erau 
vegetarieni, dar de secte diferite: cea a 
legumei fierte şi cea a legumei crude. Cea 
mai mică greşeală le producea lungi crize de 
nervi. Adeptul crudităţilor nu mânca decât cu 
mâna şi se supăra de găsea o furculiţă în 
farfurie. Fără să-l mai socotim pe al cincilea, 
care-şi vârâse în cap să postească pentru a 
se putea concentra mai bine şi nu bea decât 
o jumătate de pahar de suc de portocale pe 
zi. Sunetele pe care le scoteau aceşti invitaţi 
aveau farmec pentru toţi, chiar dacă se 
reduceau la câteva articulaţii răguşite, 
asemănătoare cu mormăitul unui urs. 

În sfârşit, într-o dimineaţă, după ce 
oaspeţii îşi  reveniseră după emoțiile 
încercate şi după decalajul orar, Preşedintele 
îi adună în sala de audienţe, le mulţumi 
pentru osteneala pe care şi-o dăduseră şi le 
expuse problemele. Era mulţumit încă 
dinainte că aceşti înţelepţi îi vor oferi pe tavă 


97 


răspunsul potrivit. Dar reuniunea avu altă 
desfăşurare. Savanţii începură prin a refuza 
să se aşeze unul alături de celălalt şi cuvinte 
ca „nepriceputule", „incultule" zburară ca 
nişte săgeți între ei. Apoi fiecare întinse în 
faţa Preşedintelui diplomele, suluri de hârtie 
cu chenar, dintre care unele, de mărimea 
unei feţe de masă, permiteau deţinătorului 
să-i ascundă pe vecinii săi ca să apară singur 
în prim-plan. Se iscă chiar o oarecare 
hărmălaie şi Preşedintele  presimţi un 
moment în care aceşti erudiţi erau pe cale să 
se ia de păr. Cârtologului nu-i plăcea 
întorsătura pe care o luaseră lucrurile şi îi 
sugeră stăpânului său să-i despartă pe 
oaspeţi şi să-i cheme unul câte unul, căci nu 
sufereau să fie în acelaşi loc deodată. 

— Sunt atât de dornici să vă ajute! 

Preşedintele se miră că nişte oameni 
despre care presupuneai că puteau readuce 
pacea în regatul său încep prin a se război 
între ei, dar urmă sfaturile prietenului său. 

Primul expert care fu consultat în 
particular era un bărbat voinic şi arătos, 
îmbrăcat într-o robă mov, care se declara 
cunoscător în ale spiritului şi respira o 
sănătate zdravănă. Preşedintele, convins că 
are în faţa lui pe omul trimis de providenţă, îl 


98 


ascultă cu atenţie. Străinul vorbi mişcându-şi 
mâinile îngrijite, cu unghii vopsite. Se 
exprima prin fraze lungi, care la interpretul 
lui se reduceau la o singură propoziţie. 

— Ce limbă mai e şi asta?, întrebă 
Preşedintele. Atâţia termeni de-ai voştri se 
rezumă la noi într-un singur cuvânt? 

— Exact, de aceea vorbim foarte puţin; 
n-am mai avea timp să dormim sau să 
mâncăm. 

Cel foarte Competent pledă o zi întreagă şi 
tot ceea ce spuse putea fi concentrat în 
acest discurs. 

— Mormolocii ăştia, o, mare Şef, nu au 
decât ceea ce merită. Copilăria nu este 
lipsită de păcate şi orice nevinovat este un 
vinovat care n-a avut prilejul să greşească. 
Dacă dumneavoastră nu ştiţi de ce-i bateţi, ei 
o vor şti într-o bună zi. lar pedeapsa, o dată 
administrată, îşi va afla în curând greşeala. 

Preşedintele îi mulţumi, perplex. A doua zi 
îl consultă pe cel de-al doilea savant, care îşi 
petrecu toată dimineața să-şi  înşire 
diplomele, titlurile, activitățile, facultățile 
unde predase, cele unde avea intenția să 
predea şi cele unde, foarte probabil, n-o să 
predea niciodată. Spunând acestea, 
comandă un dejun copios, pe care-1 înghiți 


99 


făcând să-i răsune fălcile. La desert lăsă să-i 
scape de pe buzele strălucind de grăsime 
recomandarea următoare: 

— Copiii au fost pălmuiiţi pe obrazul drept? 

Ei bine, să-l întindă acum pe cel stâng! 

Apoi se retrase ca să-şi facă siesta. 

— Într-adevăr, spuse Preşedintele, ce sfat 
ciudat! 

Se duse la culcare cu o groaznică durere 
de cap şi făcu atâţia aburi încât toată lumea 
crezu că palatul luase foc. 

Urmă cel de-al treilea savant, însoţit de 
fratele său geamăn, împreună, căci se 
dondăniseră în ajun şi li se încurcaseră 
bărbile în aşa hal încât nu se puteau deplasa 
unul fără celălalt. Peste toate, fiecare îşi 
vârâse capătul bărbii în gura celuilalt, astfel 
că sunetele pe care le scoteau erau 
nedesluşite, iar traducătorii nu înțelegeau 
mai nimic. Şi, colac peste pupăză, nu încetau 
să-şi tragă câte una, să-şi dea câte un şut, 
aşa că Preşedintele se lipsi de prezenţa lor. 

Ziua următoare fu consacrată audierii 
ultimilor doi cercetători: cărţile lor de vizită, 
tipărite în şapte limbi, inclusiv în fino-ugrică 
şi în amharică, spuneau despre unul dintre ei 
că este regele pedagogilor, Super-Expertul, 
iar despre celălalt că este specializat în 


100 


domenii de cunoaştere aprofundată. Primul 
veni în cămaşă cu mâneci scurte, şort 
colonial şi cu picioarele goale, ţinând în 
mână o hârâitoare. Înainte ca Preşedintele 
să apuce să deschidă gura, îi făcu semn să 
tacă, închise ochii şi, într-o linişte 
mormântală, începu să facă vid în el însuşi, 
aşa cum explica interpretului în şoaptă. 
Grămătici, secretari, uşieri şi portari îl 
contemplau uimiţi şi toţi îşi ţineau respiraţia, 
nu îndrăzneau nici măcar să tuşească sau 
să-şi mişte degetele în încălțări. În sfârşit, 
trupul Marelui învăţat se înălţă câţiva 
centimetri de la pământ, un metru şi apoi din 
ce în ce mai sus: se uşurase atât de tare, ca 
o pană, încât urcă spre tavan unde se agăţă 
de lampă. 

— Aveţi grijă, stimabile, strigă 
Preşedintele, să nu-mi stricaţi mobilierul cu 
experienţele dumneavoastră. 

— Sst, domnule Preşedinte,  şopti 
interpretul, nu putem să-i trezim. Mai bine 
căutaţi-mi o prăjină şi deschideţi larg 
ferestrele. 

Obiectul cerut fu adus. Interpretul îl 
desprinse pe stăpânul lui de pe candelabru, îl 
împinse încetişor cu prăjina, spre fereastră, 


A 


de unde acesta îşi luă zborul, purtat de o 


101 


adiere, până se pierdu în nori. Preşedintele 
strângea din pumni. 

— Mă întreb, tună el, dacă vom afla ceva 
de pe urma acestor ectoplasme. Mă cam 
obosesc excentricităţile astea. Cârtologule, 
creditul tău este în joc, păzea! 

Dar Preşedintele nu era la capătul 
necazurilor. Ultimul învăţat rămase mut ca 
un peşte: purta o barbă încâlcită, părul 
împletit; era învelit cu o cârpă în jurul 
şoldurilor. Se aşeză turceşte, ridică un braţ, 
făcu semn publicului să facă la fel. Toţi se 
aşezară. Ridică un picior; toţi făcură la fel. Îl 
ridică şi pe celălalt: atunci consilierii şi 
curtezanii îşi pierdură echilibrul şi căzură unii 
peste alţii. 

— La naiba, strigă Preşedintele, ce 
măscărici! 

Şi scuipă scârbit. Cel Foarte Priceput se 
aşezase din nou turceşte şi, prin intermediul 
interpretului său, ceru să se aducă un pom în 
sala de şedinţe. Se aduse un fag mic înflorit. 
Omul se urcă plin de dibăcie în copac, se 
chirci pe o creangă sprijinindu-se pe un 
picior, cu celălalt îndoit sub el, şi rămase în 
această poziţie incomodă, fără să vorbească, 
fără să mănânce, fără să-şi mişte măcar o 
sprânceană. 


102 


— Spuneţi-mi, întrebă Preşedintele pe 
interpret, eu am cerut savanţi, nu paiaţe. 
Puteţi să-mi spuneţi ce face fanfaronul ăsta 
în copac? 

— Ssst! Stăpânul meu gândeşte, printr-o 
meditaţie intensă, se străduieşte să vă 
descurce problemele. 

Preşedintele se învârtea mormăind în jurul 
pomului, uitându-se urât la acrobatul în 
extaz. O familie de corbi îşi instalase deja 
cuibul în claia bogată a acestuia. Aşteptarea 
dură o săptămână. 

Cârtologul se temea că a greşit chemând 
toate aceste autorităţi în materie. Când 
iluminatul cobori din pom, îşi umezi buzele 
cu un pic de apă, îşi potrivi membrele comod 
într-un fotoliu confortabil. Deschise gura ca şi 
cum ar fi vrut să emită un mesaj, dar, în loc 
de cuvinte, nu ieşi decât un strănut. Cocoţat 
în copac, răcise. Totuşi grămăticii, retoricii şi 
semanticienii, dornici să-şi ajute 
Preşedintele, fură convinşi că au auzit o frază 
întreagă. Pe baza acestui strănut, construiră 
diferite exegeze. Unul dintre ei redactă chiar 
un memoriu de cincisprezece pagini. 
Bineînţeles nici unul dintre comentariile lor 
nu semăna cu altul. Excedat, Preşedintele se 
întoarse către interpret. Acesta îi confirmă că 


103 


stăpânul şi maestrul lui nu făcuse altceva 
decât să expectoreze, ca urmare a unui 
guturai, şi nu spusese în realitate decât un 
singur lucru: „Hapciu", onomatopee comună 
oamenilor atât din est cât şi din vest atunci 
când răcesc. Atunci, Preşedintele, a cărui 
răbdare fusese pusă la grea încercare, se 
dezlănţui cu furie: 

—  Chefuiesc pe socoteala mea şi 
debitează tot felul de prostii, şi asta din vina 
dumitale, cârtologule. Am pierdut timp şi 
bani. Piei din faţa mea, tâmpitule, secătură, 
idiot din vârf de munte. 

„idiot din vârf de munte" era cea mai rea 
insultă a Preşedintelui, căci ura munţii şi pe 
oamenii de la munte. Între doi soldaţi, 
cârtologul fu aruncat afară, termometrul cu 
care măsura opinia publică şi peria sa de 
dinţii îi fură confiscate. Şarlatanii fură 
aruncaţi într-o celulă sub pământ şi 
Preşedintele, sigur că de data aceasta 
furtuna avea să-l măture, se închise din nou 
în camera lui, producând atâţia nori stratus 
încât dormea în impermeabil cu o umbrelă 
deasupra capului. 


104 


Adio popor de oameni nebuni, de 
scorpii, de nerecunoscători 


O perdea de plumb se abătuse deasupra 
republicii. Aeroporturile, gările erau închise. 
Nimeni, nu ştia ce se petrece acolo sus, în 
reşedinţa cu obloanele trase. Deputaţi şi 
membri de partid, lăsaţi de izbelişte, se 
întrebau dacă şeful lor nu murise cumva. 
Sosia lui, nemaiîndrăznind să se arate, fugise 
înapoi în sat, lăsând în urmă onoruri şi 
deghizări. În oraş situaţia se înrăutăţea. 
Pompierii incendiau casele, poliţia fura de la 
oamenii cinstiţi, hoţii  dirijau circulația, 
arhitecţii dărâmau construcţiile, medicii tăiau 
firul vieții pacienților, pedagogii făceau 
elogiul ignoranței şi alfabetul, zdruncinat din 
temelii, îşi pierdea bunele caractere. Apăru o 
nouă boală, cea a extremităților umflate: 
mâini şi picioare se umflau clocotind de 
palme sau lovituri virtuale. Dacă o persoană 
atinsă de această boală nu dădea în cineva 
în următoarele patruzeci şi opt de ore, pielea 
i se crăpa, i se usca şi cădea. În acest haos, 


105 


Preşedintele se pregătea să o şteargă pe 
furiş, să-şi lase ţara pradă  scorpiilor, 
nebunilor, spărgătorilor, istericilor, 
epilepticilor, deliranţilor. Se hotărâse pentru 
plecare în ziua în care ultimul lui fir de păr 
căzuse cu un zgomot cristalin şi se 
sfărâmase în bucățele în toiul acestui talmeş- 
balmeş. Cartologul, buimăcit, rătăcea din 
cârciumă în cârciumă, batjocorit, înghiontit 
de toţi, fiind mereu strigat „Burduhosu'". Se 
apucase de băut, îşi cheltuia ultimii bănuţi ca 
să cumpere o secărică înfiorătoare şi dormea 
sub cerul liber, fără să se spele şi fără să 
mănânce. Într-o zi, Matthieu şi Baptiste, 
întorcându-se de la şcoală — erau ultimii din 
clasa lor care mai făceau şcoală, învățând pe 
furiş cu un bătrân învăţător —, îl găsiră 
rostogolit într-o rigolă, cu nasul în gunoaie, îl 
recunoscură imediat — îl văzuseră de multe 
ori la televizor — şi, cuprinşi de milă, îl 
aduseră acasă la ei, rugându-i pe părinţii lor 
să-l îngrijească şi să-l adăpostească. Fu 
instalat în casa familiei lui Matthieu, mai 
spațioasă decât cea a lui Baptiste. Pentru că 
mirosea urât, îl puseră să facă un duş, 
hainele sale fură arse şi cenuşa risipită. După 
câteva zile de odihnă şi de hrană bună, 
cartologul îşi recăpătase forțele şi 


106 


demnitatea. Le povesti celor doi prieteni 
necazurile sale. 

— Dar, spuse Baptiste, trebuie să fie un 
mijloc să vă ajutăm şi, prin dumneavoastră, 
să ajutăm toată ţara. În ceea ce mă priveşte, 
eu sunt pentru închiderea Palatului şi apoi să 
ne întoarcem la vechile obiceiuri. Dar mi-e 
teamă că Preşedintele nostru, namilă cu 
minte de găină, nu vrea să renunţe la toana 
lui. Decât să se dezică, o să prefere să 
treacă națiunea prin foc şi sabie. 

— E adevărat, confirmă Matthieu, cred că 
e gata de orice. Trebuie neapărat să găsim 
ceva. 

Cei doi prieteni, care se gândeau la asta 
de mai multe săptămâni, se închiseră în 
camera lor şi pălăvrăgiră până-n zori. Uneori 
îl sculau pe cârtolog, îi cereau câte o 
precizare şi  reîncepeau discuțiile lor 
înfierbântate. 

Dimineaţă devreme, cu ochii strălucitori, 
traşi de nesomn, se repeziră la căpătâiul lui 
şi-i cerură să obţină imediat o întrevedere cu 
Preşedintele. Cartologul se îndoia că acest 
lucru este posibil, dar, tot perseverând, 
obţinu totuşi o legătura cu reşedinţa. Trecu 
cele cinci bariere, vorbi la telefon cu portarul 
de zi, cu portarul de noapte, cu şambelanul 


107 


cel nătâng şi plângăcios, cu secretarul 
particular, cu secretarul şef, care se învoi să 
se ducă să-l scoale pe Preşedinte. După 
multe minute, timp în care telefonul fu de 
mai multe ori cât pe ce să fie întrerupt, 
secretarul şef reveni şi anunţă cu o voce 
obosită că Preşedintele dispăruse, că 
încăperea era goală, dulapurile golite, că 
nevasta lui se evaporase şi ea. 

— Regele cel chel a făcut pe el. Regele 
nebun a-ntins-o la drum, încheie el laconic 
înainte de a pune telefonul în furcă. 

Secretarul şef avea obiceiul să vorbească 
în versuri, mai ales în timpul programului. 

Cârtologul era năucit. Făcu din nou 
numărul de telefon al reşedinţei, vorbi cu 
portarul de noapte, care îi spuse în cel mai 
mare secret că îl văzuse în zori pe 
Preşedinte împreună cu suita sa cum se 
înghesuiseră într-o maşină închiriată şi 
plecaseră spre Elveţia. 

O jumătate de oră mai târziu, Matthieu şi 
Baptiste, taţii lor şi cârtologul porneau în 
mare goană într-un decapotabil de teren 
către frontieră. Vameşii îi reţinură pe cei doi 
taţi ca să fie siguri că restul echipei n-avea 
de gând să fugă în străinătate; îi ţineau deja 
ostateci pe cei doi servitori ai Preşedintelui. 


108 


Era semn bun. Cârtologul se sui la volan. 
După vreo 10 kilometri de drum prin Elveţia, 
după ce culeseră felurite informaţii de la 
băştinaşi, apucară pe un drumeag de munte. 
Zăriră în curând maşina închiriată parcată pe 
marginea drumului. Pe un câmp de un verde 
intens şi strălucitor, Preşedintele, îmbrăcat 
într-o haină de catifea brodată, cu o şapcă 
roşu cu negru, cu pantaloni de lână cu 
bretele, lua o gustare frugală compusă dintr- 
o felie de caşcaval, o bucată de ciocolată 
stropite cu vinişorul locului; alături de el, 
ministrul  Condeiului îi nota plescăiturile, 
grămăticul-sufleur învăţa rudimente de grai 
valasian, iar Adelaide mulgea o vacă. Toţi 
brazii din jur stăteau în poziţie de drepţi, 
ferindu-se să-şi mişte crengile când sufla o 
boare de vânt. 


— Domnule Preşedinte, domnule 
Preşedinte, strigară prietenii noştri coborând 
din maşină. 


— Sst, nu sunt aici, nu sunt eu. Cu ce 
drept îndrăzniţi să mă strigaţi pe numele 
meu? Cine v-a dat voie să veniţi după mine? 
Cum de mi-aţi dat de urmă? 

Preşedintele se arătă nemulţumit. 

—  Daţi-mi voie să vă explic, se bâlbâi 
cârtologul. 


109 


— Nici un cuvânt. Ştergeţi-o. 

— Domnule Preşedinte, vă rog... 

— Mai scutiţi-mă de Preşedinte; doar 
vedeţi bine că m-am îmbrăcat cu costumul 
acestei ţări. 

— Doar o vorbă, una singură... 

— Plecaţi! 

— Vă rugăm... 

— Gura! 

— Vă implorăm... 

Cârtologul îngenunche şi începu să sărute 
genunchii şi picioarele conducătorului. 
Preşedintele se  îmblânzi: dovezile de 
adoraţie îl mişcau întotdeauna. Când, între 
două invective, află că veniseră de atât de 
departe ca să-l invite să urce din nou pe 
tron, se înduioşă. Îi fură prezentaţi Matthieu 
şi Baptiste. 

— Cine mai sunt şi căcăcioşii ăştia? 

Bineînţeles îi detesta pe copii, 
considerându-i răspunzători de toate 
ghinioanele sale. 

— Au ceva să vă spună, îi şopti la ureche 
cârtologul. Ei cred că au găsit soluţia. 

— Vrei să spui să ipochimenii ăştia, 
stârpiturile astea ar fi descoperit ceva ce eu 
n-am putut găsi timp de un an? 

— Ascultaţi-i cel puţin... 


110 


Şeful Statului nu-şi putu ascunde iritarea 
în faţa neruşinării acestor copii. Nările lui, 
din care ieşeau smocuri de păr negru, 
sforăiau ca nişte ţevi de orgă de câte ori 
respira. Baptiste luă primul cuvântul. 

— Domnule Preşedinte, vă mulţumim că 
binevoiţi să ne ascultați. Ştim care sunt 
necazurile dumneavoastră şi singura 
noastră grijă este să îndreptăm situaţia. Am 
suferit mult din cauza reformei 
dumneavoastră, ba chiar am şi câteva 
amintiri. 

Baptiste îi arătă sub ochi o pată vânătă 
care nu se mai resorbise. 

— la te uită, tăie scurt Preşedintele, doar 
n-oi fi venit de atât de departe ca să mi te 
plângi? 

— Nici vorbă, Excelenţă, nici vorbă. 

— la te uită, Excelenţă! Nimeni nu mi-a 
spus niciodată aşa. Ce bine vorbeşte 
spurcăciunea asta! 

Baptiste continuă: 

— Să analizăm faptele: cum a început 
răzvrătirea noastră? Dintr-un sentiment de 
nedreptate: să fim bătuţi fără motiv, la rece, 
ne îngrozeşte. lar părinţilor noştri a început 
să le placă mardeala: nu mai pot dacă nu ne 
cară la pumni în fiecare zi. 


111 


Preşedintele îşi pocni degetele în semn de 
nervozitate. Nu ştia dacă trebuie să râdă sau 
să se simtă jignit de îndrăzneala acestui 
puşti cu caşul la gură. Când Baptiste dădu să 
vorbească din nou, îl întrerupse zicând: 

— Concret, concret unde vrei s-ajungi? 
Matthieu vedea că prietenul lui pierdea teren 
şi îi sări în ajutor. 

— Imediat, Excelenţă: ne-am tot gândit şi 
am avut următoarea idee. 

Matthieu îşi trase sufletul şi se întoarse 
spre cârtolog şi spre Baptiste ca să caute în 
ochii lor puţină încurajare. 

— Ei bine, aştept, tună Preşedintele 
umflându-şi obrajii. 

— Excelență, am să fiu puţin cam brutal 
şi îmi cer dinainte iertare. Nu uitaţi că şi 
părinţii au fost la rândul lor copii; nu e nici un 
motiv ca numai unii să fie bătuţi în timp ce 
ceilalţi să rămână nepedepsiţi; toţi trebuie să 
sufere acelaşi tratament, indiferent câţi ani 
au. 

— Mă tem că nu înţeleg, mormăi 
Preşedintele. 

— E foarte simplu: aţi deschis Palatul 
chelfănelii pentru a-i muştrului pe cei mici. 
Deschideţi-l şi pentru cei mari. 

— Vrei să spui..., bâigui potentatul. 


112 


— Cu toată stima pe care v-o port, 
Excelenţă, ne-ar plăcea s-o ia şi babacii după 
ceafă. 

— Să-i tragem profului un pumn în falcă. 

— O scărmăneală bună directorului, 
miniştrilor, deputaţilor. 

— Dar ar fi împotriva tuturor obiceiurilor. 

— Tocmai de aceea o s-o şi adoptați, 
Excelenţă. 

— Căci sunteţi un inovator, un om al 
progresului. 

— Fără îndoială, fără îndoială, dar ideea 
mi se pare cam severă. 

— Oh, Gondran, te conjur, insistă 
Adelaide, care, se întorcea de la muls, fii de 
acord, e ultima noastră şansă, copilaşii 
aceştia au dreptate. Nu vreau să fac pe 
fermiera toată viaţa; vreau înapoi la 
garderoba mea, la cameriste, la dineurile 
oficiale, la baluri, la castel. 

— Am luat în discuţie toate posibilităţile 
şi nu vedem soluţie mai bună, reluă Baptiste. 
— Ah, totuşi, lăsaţi-mă să mă gândesc! 

Preşedintele se sculă şi se duse să facă o 
plimbare pe câmp. Uşuraţi, brazii, care aveau 
simţul protocolului, îşi lăsară în voie crengile 
şi se destinseră. Cârtologul se simţea tare 
încurcat, Matthieu şi Baptiste îşi frângeau 


113 


mâinile neliniştiţi. 

Peste o oră, Preşedintele se întoarse, 
impenetrabil şi misterios. Îşi scoase şapca de 
lână şi se adresă sufleurului şi ministrului 
Condeiului. 

— Domnilor, sunteţi de acord să fiţi 
biciuiţi, cârpiţi, la oră fixă, ca nişte ştrengari? 

— Da, răspunseră într-un glas cei doi 
slujbaşi ai Statului. 

— Vreti să fiţi buşiţi, şfichiuiţi, tăvăliţi? 

— Vrem. 

— În acest caz vă declar solemn, vă 
încunoştiinţez cu toată seriozitatea că 
apreciez această propunere OK, că sugestia 
acestor zglambeni, a acestor fluşturateci 
este bună şi că, la dorinţa prietenească a 
poporului meu, la insistenţele tovărăşeşti ale 
supuşilor mei, reiau puterea, iau totul de la 
capăt. 

— Oh, Gondran, bine că ţi-ai venit în fire, 
strigă Adelaide cu lacrimi în ochi. 

Pentru prima dată de câteva luni încoace 
soţul ei reîncepuse să folosească sinonimele. 

— Hai, la drum, repede! 

Împachetară, făcură cale întoarsă, îi 
recuperară la graniţă pe cei doi taţi şi pe cei 
doi servitori şi micuța caravană porni spre 
capitală cu toată viteza. Era momentul. 


114 


Ministrul Timpului Liber şi al Timpilor Morți 
convinsese sosia Preşedintelui să preia 
conducerea supremă. Când adevăratul 
Preşedinte intră, deghizat tot în om de 
munte, credincioşii săi fură pe punctul de a-l 
arunca în închisoare. Ca să hotărască între 
cei doi pretendenți, se organiză un concurs 
de sinonime, la care impostorul a fost 
demascat şi trimis înapoi la plug. Cât despre 
ministrul trădător, muri de ciudă puţin după 
aceea. 


115 


Prin chelfăneală spre fericire 


O lună mai târziu Palatul chelfănelii îşi 
redeschise porțile, reconstruit,  reutilat, 
refăcut, în veselia generală. Preşedintele 
adresase naţiunii cel mai frumos discurs al 
său şi cel mai lung — 48 de ore în şir, 27 000 
de sinonime, 500 de neologisme, 200 de 
barbarisme, solecisme şi nonsensuri, 30 de 
leşinuri şi numeroase dureri de cap printre 
ascultători —, în care îşi atribuia, bineînţeles, 
paternitatea ideii noi. De când se anunţase 
repunerea în funcţiune a Palatului chelfănelii, 
locuitorii se potoliseră şi acceptau să-şi 
strângă mâna şi cu alt scop decât acela de a- 
şi zdrobi degetele. Palatul avea acum forma 
unei brichete plate şi aerodinamice. Era 
format dintr-un singur bloc de beton şi de 


116 


oţel de mai mult de douăzeci de etaje, ale 
cărui planuri înclinate, a cărui înfăţişare de 
ansamblu puteau rivaliza în eleganţă şi 
îndrăzneală cu cei mai frumoşi zgârie-nori de 
peste ocean. De departe ai fi zis că e un 
arătător îndreptat către lumea de dincolo, în 
semn de sfidare. 

Formula cea nouă, inspirată de Matthieu şi 
Baptiste, stipula ca Palatul să fie deschis 
pentru toţi cetăţenii de la şapte la şaptezeci 
şi şapte de ani, care trebuiau să 
îndeplinească un stagiu minim de douăzeci 
de week-end-uri pe an. Astfel, nu se mai 
făcea nici o discriminare: pedeapsa, fiind 
împărţită în mod democratic, nu mai era 
apăsătoare. Tânăr sau bătrân, femeie sau 
bărbat, bogat sau sărac, fiecare trebuia să 
vină ca să fie făcut ferfeniţă la dată fixă şi 
nimeni n-avea dreptul să folosească Palatul 
fără să se supună el însuşi jocului. 
Adevăratul comunism al snopelii: cel care 
venea să flocăiască sâmbăta era smotocit 
duminica, în orice clipă victima putea să vină 
de hac  călăului. Această reciprocitate 
perfectă îi incita pe clienţi să-şi modereze 
prestațiile: îl cruţai pe aproapele tău în 
speranţa că şi tu vei fi menajat data viitoare 
când o să iei loc pe scaunul de tortură. 


117 


Locuitorii redeveniră blânzi ca nişte 
mieluşei şi nu mai intrau în vorbă unul cu 
altul decât cu multe menajamente. 

— Mă iertaţi, îmi îngăduiţi să vă strămut 
căpriorii? 

— Cum de nu! Doar aţi plătit contribuţia! 
(Aşa se numea acum chestia asta.) 


— Bineînţeles, iată biletul. 

— Bine, atunci daţi-i drumul. 

— Sunteţi prea drăguţ. Dacă vreţi să vă 
lăsaţi obrazul liber. Atenţie, pornesc. Sunt 
stângaci. Pleosc, plici, trosc. Vă doare 
cumva? 

— Ce idee, n-am simţit nimic. Încă o dată, 
mulţumesc şi pe curând! 

Îndrăgostiţii, timizii, strecurau alesei inimii 
lor câte un bilet gratuit să vină să-i 
pălmuiască după plac. „Scumpo, fă să mă 
doară", scria în mesaj, şi multe legături, 
multe căsătorii începură astfel cu ajutorul 
unei perechi de palme. Bătrânii lăsau 
moştenire prin testament nepoților câte zece 
luni de bumbăceală, cincizeci de sfârle, 
treizeci de ghiolduri şi zece tărbăceli. Nimeni 
nu-şi mai îngăduia să-i jignească pe stagiari 
şi cele mai grave insulte erau: mojicule, 
pungaşule,  tontule,  nenorocitule. Buna- 
cuviinţă şi decenţa aveau putere de lege. 


118 


Nimeni nu putea primi mai mult de patru 
lovituri pe oră. În locul foştilor valeţi, care 
lăsaseră o tristă amintire, au fost chemaţi 
eunuci din Orient, şomeri după închiderea 
haremurilor, care se purtau cu cea mai mare 
blândeţe. Cei ce loveau şi cei ce erau loviți 
terminau ziua cu o masă bogată, în comun, 
la care îşi aminteau cu nostalgie de cele mai 
minunate scatoalce. Palatul a devenit repede 
locul cel mai şic din capitală. Toţi se simțeau 
atât de bine încât deseori uitau să-i mai facă 
altuia tobă pântecele sau spinarea, 
mulţumindu-se cu câte un bobârnac ici, colo, 
ca să-şi justifice prezenţa. 

Taţi, mame, profesori se duceau să-şi 
înghită papara cu entuziasm: aveau 
sentimentul că redevin copii şi mulţi dintre ei 
întineriră de-a binelea. Câte o mamă-mare 
mai  dezgheţată, care-şi trecea zilele în 
reumatisme şi artroze, începea să sară iar 
coarda; femei urâţite de riduri recăpătau un 
ten de fată tânără datorită acestei medicaţii. 
Lumea îşi redobândea prospetimea. 
Ministerul Sănătății publică un ghid al 
loviturilor şi rănilor. Banderola din jurul cărții 
spunea: „Prin chelfăneală către fericire". 
Chiar şi decapitaţii şi ghilotinaţii îşi trimiteau 
capetele, recomandat, ca să le fie pălmuite. 


119 


Oamenii de ştiinţă invitaţi de Preşedinte 
fură eliberaţi din închisoare şi răsplătiți cu 
dărnicie. Toţi trecură pe la Palat şi se distrară 
foarte bine. Numai savantul înfăşurat cu o 
cârpă refuză să se dea jos din copac, se 
instală într-un parc şi câştigă discipoli care 
trăiră cu el în fagi şi în castani. Unul dintre ei, 
căruia nu-i plăceau copacii — avea rău de 
înălţime — produse o schismă şi predică 
mântuirea stând într-un picior. Avu oarecare 
succes şi întemeie o comunitate mititică de 
monopiciorişti nu departe de acel loc. 
Preşedintele urmări aceste evenimente cu un 
ochi tolerant, regretând doar că toţi aceşti 
fantezişti nu vor deveni niciodată clienţii 
Palatului. 

Matthieu, Baptiste, Alice şi Angele nu 
îndrăzniră niciodată să ridice mâna asupra 
părinţilor lor în zilele în care aceştia erau de 
permanenţă, deşi legea le-o îngăduia. 
Câteodată, un coleg întâlnit pe stradă le 
zicea: „Ştiţi, ieri i-am lipit una mamei tale. l- 
am dat una bună peste bot". Matthieu şi 
Baptiste ridicau din umeri, dar, dacă acesta 
stăruia, se uitau la lista programărilor şi, 
duminica următoare, se duceau să-i frece 
ridichea mamei colegului lipsit de delicateţe. 
Acesta punea nasul în pământ şi nu 


120 


îndrăznea să o mai facă şi a doua oară. 
Regulamentul devenise mai suplu: 
stagiarii aveau dreptul să asculte muzică la 
căşti când erau de serviciu; în dulapurile în 
care erau închişi pentru carceră neagră 
exista televizor, video şi un frigider în zid din 
care se înfruptau după plac. Cei care 
sufereau de dureri de cap şi-l protejau 
atunci când le venea rândul să le fie făcut 
drojdie. Preşedinta, Adelaide, obținuse de la 
soţul ei derogare specială care îngăduia 
femeilor mai durdulii să primească loviturile 
la fund şi pe şolduri, astfel încât sângele pus 
în circulaţie reducea stratul de grăsime şi 
grăbea dispariţia celulitei. La etajul unde se 
aplica acest tratament, unele doamne în 
chiloţi înfăţişau clienţilor poponeţele lor 
rotunjoare şi spectacolul era foarte grăitor. 
Vizitatorilor le plăcea să se travestească: 
fetele tinere se deghizau în subrete ca să 
primească o ploaie de lovituri de mătură la 
fund; bărbaţii în sclavi, în gladiatori, ca să le 
căţărau pe scări ca să boxeze cu uriaşi 
dichisiţi, cu tot felul de nelegiuiţi zglobii. Alţi 
coloşi, mascaţi, făceau să răsune un bici 
mare şi promiteau să-l biciuiască pe primul 
care şi-ar bate joc de ei. Biciuşca era un fir 


121 


lung de vată de zahăr foarte mlădios pe care 
călău şi victimă şi-o împărțeau râzând. 
Oameni preistorici, îmbrăcaţi în piei de 
animale, îşi dădeau lovituri de măciucă, dar 
măciucile erau din miez de pâine. 

Unele servicii de mai înainte ale 
Preşedintelui rămăseseră în vigoare. Astfel 
un etaj întreg era pus la dispoziţia celor care 
voiau să-şi sugă degetul în linişte. Rămâneau 
acolo un timp nelimitat şi dădace cu fustă 
scurtă şi foarte decoltate veneau să le 
servească biberoane cu bere sau cu whisky. 
Mai era şi etajul concertelor de lacrimi, o 
încăpere mare şi întunecoasă în care copiii 
plângeau cu suspine şi-şi ştergeau mereu 
mucii. Inimile simţitoare se topeau auzindu-i. 
Mamiţa deveni maseuză, scuturătoare şi 
tamponeuză, i se căptuşiră braţele cu 
catifea, iar în interiorul ei fu amenajat un 
bazin, cu apă fierbinte unde puteai să stai 
cufundat ore întregi. Pentru cei cărora le era 
dor de viaţa de la ţară s-au importat măgari 
bătrâni, boi scoşi din folosinţă, care erau 
bătuţi cu o nuia pe spinare, nu fără a fi 
despăgubiţi cu un braţ de lucerna din cea 
mai bună. Câinii şi pisicile nu mai erau legaţi 
şi lumea se mulțumea să le dea câte un 
bobârnac în bot, să-i tragă de coadă, dar 


122 


totdeauna cu dragoste şi cu respect. În 
fiecare lună aveau loc bătăi cu perne: 
participanţii erau obligaţi să concureze în 
pijama. Câştigătorii aveau drept la un 
abonament de un an gratuit la Palat. 

Pentru străini se deschisese o secţie 
specială unde fiecare turist era snopit şi 
dupăcit, conform cu tradiţiile proprii ţării sale 
de origine: cu bâtace de basse-ball de 
marţipan pentru americani, bastoane de golf 
din pastă de migdale pentru englezi, 
bumeranguri de hârtie pentru australieni, 
bețe de schi din trestie pentru elveţieni şi 
austrieci, banderile de ciocolată pentru 
spanioli. Erau chiar şi sulițe de muşchi pentru 
laponi. Dar laponi nu prea erau. Aşa că 
scorpiile care  scontau să  scapere în 
scăfârliile de golani şi de golance, aşa cum 
fac laponii, rămaseră mocofance. Uneori un 
japonez, însoţit de-un pechinez, venea din 
plaiul nipon să dezmierde vreun cocon cu 
evantaiul de creton. 

Bătea un asemenea vânt de progres 
asupra republicii, încât până şi tovalul 
tăbăcit avu în sfârşit în anul acela premiul 
întâi la tovărăşie! Preşedintele, încântat de 
întorsătura pe care o luase reforma sa, se 
schimbase mult. Burdihanul lui luase iar 


123 


proporţii, aşa cum se cade pentru un şef de 
rangul lui. | se schimbase caracterul. Accepta 
să fie contrazis o dată pe zi, cu condiţia ca 
lucrul acesta să se întâmple după masă şi în 
legătură cu subiecte despre care nu avea 
nici o părere. Redusese durata aplauzelor şi 
a râsetelor de după discursuri la zece 
minute, nici mai mult nici mai puţin. Era 
chiar de acord ca miniştrii să doarmă în 
timpul şedinţelor Consiliului dacă rămâneau 
cu ochii deschişi. 

Se lăsa venerat, idolatrizat de supuşii săi. 
Elogiile care i se adresau nu mai conteneau. 
În fiecare lună apăreau cărţi care îi erau 
dedicate, redactate de cei mai mari poeţi ai 
republicii. Era numit: Conducătorul nostru 
lubit, Omul Lumină al Istoriei, Farul 
Călăuzitor,  Genialul  Cârmaci, Patriarhul 
Vremurilor şi acest torent de laude îl gâdila 
într-un mod foarte plăcut. Îşi implantase din 
nou păr, dispus în smocuri asemănătoare 
răsadurilor de orez, care îngălbeneau la 
soare şi înverzeau la ploaie. Purta acum 
patru lanţuri de aur în jurul gâtului, mai 
multe brățări de argint la încheieturile 
braţelor şi câte două inele împodobite cu 
briliante la fiecare deget. Organiza împreună 
cu Matthieu, Baptiste, Alice şi Angele 


124 


adevărate întreceri lingvistice, căutări de 
sinonime, calambururi, anagrame, jocuri de 
cuvinte şi nu-i părea rău să piardă atunci 
când nu câştiga nimeni. Un al doilea ministru 
al Condeiului îl însoțea împreună cu un 
specialist care cântărea cuvintele să vadă 
cât erau de grele sau de uşoare locuţiunile. 
Un batalion de cincisprezece zdrahoni căra în 
permanenţă după el enciclopedii 
voluminoase. 

Dar, dintre toate aceste bucurii, cea mai 
mare fericire a conducătorului suprem era 
dragostea pe care i-o purtau acum copii: toţi, 
drăcuşori şi diavoliţe, puştani şi puştance, 
puişori şi puicuţe ştrengari şi ştrengărite, 
copilaşi şi copiliţe, golani şi golance, coconi 
şi cocuţe, păpuşei şi păpuşele i se aruncau 
de gât să-l sărute când îi întâlneau pe 
stradă. Şi obrajii lui căzuţi, cu reflexe blonzii, 
se îmbogăţeau în fiecare seară cu mireasma 
miilor de sărutări pe care i le aplicau buzele 
lor. 

Acum Preşedintele se gândeşte să devină 
tată şi în fiecare seară se duce să se culce în 
camera Adelaidei. Să sperăm că eforturile lor 
vor fi răsplătite. Cârtologul care prevede 
totul, este foarte optimist. În curând şeful 
Statului va inaugura un nou Palat al 


125 


chelfănelii în California, altele la Sao Paolo, 
Berlin, Tokio. 

În câte o duminică, deghizat în vânzător 
ambulant, împodobit cu o mustață mare, se 
duce să se supună în propriul său oraş 
verdictului  minutelor nevinovate. Toată 
lumea îl recunoaşte bineînţeles şi toţi se 
grăbesc să-i tragă un frecuş sau să-l dea 
grămadă. Întors acasă, incognito, cu obrajii 
aprinşi şi usturîndu-l fundul, Preşedintele se 
întreabă de fiecare dată cum de are atâta 
succes. 


126