Cezar Petrescu — Apostol

CEZAR PE IRESCU 


CEZAR PEIRESCU 


APOSIOL 


Prefaţă. 

Când, la sfârşitul anului 1933, a apărut romanul Apostol, 
închinat unui învăţător de sat, Cezar Petrescu era un 
prozator de mult consacrat, autor a peste 25 de volume - 
romane, nuvele şi schiţe - toate apărute în spaţiul unui 
singur deceniu. În afara acestora, scriitorul publicase un 
număr impresionant de articole în ziare şi reviste, el însuşi 
socotindu-le, ceva mai târziu, la vreo cinci mii. Apostol este, 
prin urmare, o scriere de maturitate, cu atât mai 
semnificativă în opera lui Cezar Petrescu cu cât numai în 
alte trei volume ale sale de până atunci mai întâlnim 
tablouri din viaţa satului, probleme ale mediului rural. 
Primul dintre acestea este chiar volumul de debut, 
Scrisorile unui răzeş (1922); scriitorul imaginează aici un 
personaj, pe presupusul autor al „scrisorilor”, care se 
refugiază în tihna răzeşiei părinteşti, de unde trimite răvaşe 
mâhnite foştilor prieteni rămaşi prizonierii cafenelei şi ai 
asfaltului, din atmosfera cărora el s-a smuls. Unele din 
aceste răvaşe cuprind şi scene din viaţa satului, întâmplări 
sfârşind trist şi vădind concluzia pesimistă a fugarului din 
oraş, care nu-şi găseşte nici în satul natal liniştea râvnită, 
reazemul dorit pentru răvăşirea lui sufletească. 

Romanul Întunecare (1927-1928) este a doua din cele trei 
cărţi pe care le-am menţionat. De-a lungul tabloului 
apăsător al primului război mondial, scriitorul dezbate în 
mai multe capitole problemele ţăranilor ostaşi, purtaţi mai 
întâi în lungi concentrări şi manevre, apoi aruncaţi în focul 
bătăliilor de pe front şi în retragerea din Moldova. Dincolo 
de suferinţele şi dezastrele pe care le străbat din cauza 


războiului, ţăranii îm-brăcaţi soldăţeşte duc cu ei amarele şi 
grelele întrebări despre soarta lor, revolte mocnite, 
înăbuşite în suflet, nădejdea firavă, amestecată cu 
deznădejdea că nici atunci n-avea să se schimbe ceva din 
greul vieţii lor. 

Comoara regelui Dromichet (1931), a treia din cărţile 
amintite, continuă să pună întrebările cărora nici celelalte 
două nu le dăduseră un răspuns. În paginile acestui roman, 
primă parte a ciclului intitulat mai întâi Pământ şi cer apoi 
Aurul negru, scriitorul construieşte un simbol grăitor, cu 
ajutorul poveştii despre un închipuit tezaur al regelui dac 
Dromichet, căutat în vechime şi de macedonenii năvălitori 
în aceste locuri. Satul Piscul-Voievodesei pleacă la un 
moment dat aproape în întregimea lui, cu mic, cu mare, în 
căutarea comorii - zadarnic, fireşte. Însă o altă comoară se 
arată - petrolul, care încape pe mâinile unor patroni români 
şi străini şi datorită căruia cei mai mulţi din ţărani sunt 
jefuiţi de peticele lor de pământ şi reduşi la o mizerie şi mai 
neagră decât până atunci. 

În toate aceste cărţi, nădejdile pe care le hrănesc la 
început unii din eroi se spulberă în cele din urmă. În satul 
răzeşiei părinteşti din Scrisorile unui răzeş, ochiul 
cercetător al noului-venit, dornic de pace şi viaţă liniştită, 
descoperă paragi-nă şi ruină; erau stinse licărele de lumină 
care însufleţiseră privirile oamenilor, generaţiile mai noi 
plecau să-şi afle noro-cul aiurea, uitând pe cei din sat de 
îndată ce-şi încropeau o stare oarecare. În romanul 
Întunecare, Radu Comşa, eroul principal, ieşit din război 
schilod şi descumpănit, cu viaţa sfărâmată, pleacă însetat 
către lumea satului, să-şi afle acolo un liman; dar îl 
întâmpină pretutindeni mizeria, uitarea jurăminte-lor de pe 
fronturi de către puternicii zilei, goana după învârteli şi 
câştig uşor, febra politicianistă care bântuia satele. În 
Comoara regelui Dromichet, singurul din sat care nu s-a 
lăsat amăgit de banii oferiţi de consorțiul petrolifer şi nu şi- 
a vândut pământul, Zaharia Duhu, are şi norocul să afle 


râvnitul tezaur. Dar numai după ce mari prăbuşiri îi 
zguduiseră sufletul, după ce toată tinereţea şi copiii satului 
pieriseră într-un incendiu, astfel că el lasă îngropată 
comoara, abătând pe deasupra ei cursul unei ape, 
îngropându-şi şi taina ei în suflet. Sarcina dezgropării 
comorii, adică sarcina aflării unei soluţii pentru problemele 
nerezolvate ale fraţilor săi din sat, Zaharia Duhu o 
încredinţează viitorului, fără să ştie nici cine, nici când şi 
cum va putea aduce satului aşteptatele răspunsuri cu 
privire la soarta ţărănimii. 

Toate aceste cărţi aduceau mărturii ale conştiinţei 
scriitorului despre existenţa unei grave problematici a vieţii 
satului în acea epocă, despre conflicte adânci, în care erau 
angajate toate categoriile sociale ale mediului rural şi 
păturile conducătoare ale societăţii. Însă o dezbatere mai 
largă despre aceste proble-me Cezar Petrescu nu 
întreprindea încă într-o carte de sine stătătoare. 

Romanul Apostol este primul pas important către o astfel 
de carte, care avea să fie ciclul 1907, caracterizat, din 
păcate, de mari confuzii şi soluţii false. Pentru prima oară în 
opera lui Cezar Petrescu, în Apostol, satul constituie 
fundalul unic al anei acţiuni largi. Lumea satului, cu 
problemele care o frământau, este privită de scriitor din 
perspectiva pe care i-o dădea urmărirea drumului unui 
învăţător, venit în toamna anului 1908 la un adevărat 
apostolat, într-un sat dintre cele mai înapoiate - şi prin 
aceasta mai tipice - ale României burghezo-moşiereşti. 

Un om tânăr, plin de curaj şi de încredere în forţele lui, 
gata să dea piept cu viaţa - acesta este învățătorul Nicolae 
Apostol, eroul romanului, la începutul drumului său. În 
opera lui Cezar Petrescu, el e departe de-a fi un caz izolat. 
Asemenea oameni cutezători, înzestrați cu alese însuşiri 
care-i îndreptă-ţesc să fie optimişti la început, întâlnim şi în 
alte cărţi ale scriitorului. Avocatul Radu Comşa 
(Întunecare). Profesorii Alexandru Opriş (Comoara regelui 
Dromichet) şi Grigore Panţâru (Oraş patriarhal), 


magistratul Sergiu Miclăuş (Dumi-nica orbului), studenta 
Sabina Lipan (Calea Victoriei), elevul Adrian Petreanu 
(1907) fac parte din aceeaşi familie. Ei străbat, în variante 
diferite, aceeaşi dramă, atât de caracteristică epocii de 
până la sfârşitul celui de al doilea război mondial: drama 
intelectualului cinstit, care urmăreşte un ideal, dar care, 
neîncadrându-se modului de viaţă al vechii societăţi, 
opunân-du-se ei, încercând uneori s-o înfrunte, este în cele 
din urmă îngenuncheat, distrus, adesea suprimat de 
aceasta. Grigore Panţâru, glorie a universităţilor din ţară şi 
străinătate, sfâr-şeşte ca necunoscut şi acrit dascăl într-un 
târg obscur; talen-tele lui Adrian Petreanu se închircesc şi 
mor în funcţionarul cu burtă şi chelie, pierdut într-un birou 
de minister; Sergiu Miclă-uş ia calea beţiei şi a 
stupefiantelor; Alexandru Opriş este trimis să moară pe 
front, iar Radu Comşa şi Sabina Lipan sunt împinşi să-şi 
pună ei singuri capăt zilelor. Niciuna din vechile aspirații 
ale tinereţii lor nu izbutesc s-o împlinească aceşti oameni, 
care ar fi avut, de bună seamă, dreptul la altă soartă decât 
cea rezervată lor în societatea burgheză. 

Există în opera lui Cezar Petrescu o altă categorie de 
oameni, de asemenea înzestrați şi plini de îndrăzneală, dar 
a căror prăbuşire este consecinţa dreaptă şi necesară a 
însuşi principiului pe care şi l-au luat ei drept călăuză în 
viaţă. Partizani ai legii junglei capitaliste, în care cel tare îl 
zdrobeşte şi-l elimină pe cel mai slab, inginerii Adrian 
Sântion (Plecat fără adresă) şi Dinu Grinţescu (Aurul 
negru), afaceristul Ioachim Grult (Duminica orbului), 
ziaristul lon Ozun (Calea Victoriei), Vladim Străvolniceanu 
(Vladim) îşi fac loc către vârfurile societăţii burgheze, ajung 
să se numere printre puternicii zilei. Dar preţul acestui suiş 
în ierarhia capitalismu-lui este zguduitor; ei renunţă tocmai 
la ceea ce defineşte omul: umanitatea, căldura faţă de 
semenul lor, fără însă ca prin aceasta să fie scutiţi de soarta 
pe care, mai curând sau mai târziu, o rezervă, în junglă, 
fiarele mari celor mai mici decât ele. 


Exemplul lui Adrian Sântion este cel mai grăitor. Omul 
acesta îşi suprimă orice pornire, orice sentiment şi-l 
înăbuşă, slăbiciunile şi le ascunde cu ferocitate şi înlătură 
egoist din calea lui pe cei mai slabi, sau pe cei care 
îndrăznesc să nu-i fie supuşi plecaţi. Şi tocmai pentru că 
ascensiunea lui este cea mai vertiginoasă şi mai brutală, şi 
sfârşitul lui e pe măsură: falimentul total, ruina, după care 
personajul îşi curmă viaţa. 

Astfel de oameni, din categoria lui Adrian Sântion sau a lui 
Radu Comşa, sunt iremediabil condamnaţi prăbuşirii: ei nu 
pot răzbi, nu se pot menţine, nu pot rezista şi cad zdrobiţi, 
fie pentru că şi-au legat destinele de clasa aflată în plină 
descom-punere, fie pentru că aspiraţiile lor, în contradicţie 
cu obiectivele lumii capitaliste, îi îndemnau la oarecare 
opoziţie, la încercarea de a urma o cale conformă propriilor 
năzuinţe. 

Cei de felul lui Adrian Sântion sunt urmăriţi de 
adversitatea scriitorului şi a cititorului; iar dacă pe ceilalţi îi 
însoţeşte de-a lungul paginilor nu revolta, ci mâhnirea 
pentru soarta lor, aceasta se datoreşte faptului că scriitorul 
a arătat cât de puterni-că este presiunea pe care a 
exercitat-o asupră-le societatea capitalistă, pentru a-i 
înfrânge, anexându-şi-i sau eliminându-i definitiv. 

Urmărind drumul acestor eroi fără glorie, scriitorul zugră- 
veşte amplu, multilateral, lumea prin care ei trec, cu care 
se află în luptă sau cu care pactizează. Apare, astfel, în 
cărţile lui Cezar Petrescu o deosebit de bogată şi 
semnificativă galerie de personaje şi tablouri aparţinând 
claselor exploatatoare şi prefigurând căile variate prin care 
societatea capitalistă îşi urma descompunerea către 
prăbuşirea ei totală. 

În Întunecare asistăm la întregul proces de trădare a 
burgheziei şi moşierimii faţă de poporul purtat în război 
pentru scopurile şl interesele clicilor de profitori; în Calea 
Victoriei este urmărită, pe diferite planuri, presiunea 
distrugătoare a atmosferei marilor oraşe capitaliste asupra 


oamenilor înşelaţi de iluzia unei vieţi cinstite în regimul 
burghezo-moşieresc; Aurul negru zugrăveşte invazia 
capitalului monopolist, ciocnirile dintre diversele trusturi 
care-şi dispută întâietatea în jefuirea bogățiilor ţării şi în 
ruinarea oamenilor. Alte cărţi ale scriitorului denunţă, noi 
aspecte ale aceluiaşi regim, scoțând în relief exploatarea, 
jaful, corupţia, demagogia politicianistă. 

Opera lui Cezar Petrescu aduce astfel o critică la adresa 
societăţii întemeiate pe atotputernicia banului şi tinzând la 
dezumanizarea omului, la schilodirea conştiinţei lui. În 
epoca dintre cele două războaie, când s-a desfăşurat 
activitatea scriitorului, această operă a fost o expresie a 
protestului pe care-l ridicau mase largi împotriva 
capitalismului, corupţiei şi venalităţii, ridicate la rang de 
lege. 

Nici un reazem, nici o lumină nu află în lumea capitalistă 
personajele diferitelor nuvele şi romane ale lui Cezar 
Petrescu. Mesajul scriitorului despre această lume şi despre 
cei care voiau să se salveze de la naufragiu legându-şi 
soarta de ea este unul de condamnare. Iar dacă în tabloul 
care cuprinde atât de multilateral clasele şi practicile 
aparţinând societăţii capitaliste, pe oameni şi moravurile 
lor, ar fi apărut şi lupta clasei munci-toare, idealurile acestei 
lupte, chipuri reprezentative ale proletariatului 
revoluţionar, atunci, fără îndoială, protestul şi critica din 
opera lui Cezar Petrescu s-ar fi împlinit prin indicarea unor 
perspective de viitor, prin zugrăvirea unor eroi care să 
merite a fi pilde pentru contemporanii lor. Lipsa lor 
limitează viziunea realistă, iar în unele cărţi duce chiar la 
alterarea ei, prin indicarea unor soluţii false ale 
problemelor sociale, aşa cum se întâmplă în ciclul 1907. 

Nu acestea sunt însă dominante în ansamblul operei lui 
Cezar Petrescu; ele sunt mai degrabă semnificative pentru 
contradicţiile care caracterizează pe mai mulţi dintre 
scriitorii acestei epoci şi care au drept rezultat inegalităţi în 
creaţia lor, uneori îndepărtări de realism. 


Sensul pozitiv principal al operei lui Cezar Petrescu stă în 
critica făcută de pe poziţiile maselor largi de oameni simpli 
şi cinstiţi împotriva diferitelor forme ale vieţii politice şi 
sociale din România dominată de capitalul monopolist. De 
aici provine valoarea de document social, de oglindă plină 
de adevăr a acestei opere, care îl situează pe scriitor în 
rândul realiştilor noştri critici de seamă, continuator, în 
epoca dintre cele două războaie, al marilor realişti din 
secolul trecut. 

Prefacerile care s-au produs şi în domeniul literaturii, ca şi 
în întreaga viaţă a ţării noastre după Eliberare, au 
constituit pentru Cezar Petrescu terenul unui nou avânt al 
creaţiei sale, cu adaosul unor înţelegeri mai adânci asupra 
societăţii şi oameni-lor. Războiul lui lon Săracu (1945), 
povestire a dramei omului de rând, împins de dictatura 
fascistă în războiul criminal antisovietic, şi apoi deşteptarea 
lui după ce armata română a întors armele împotriva 
hitleriştilor; câteva cărţi pentru copii, apoi scenariul 
cinematografic Nepoţii gornistului şi piesa de teatru 
Pârjolul (scrise în colaborare), precum şi povestirea Ajun de 
revoluţie 1848 dovedesc sporirea forţei sale de investigare 
şi redare a fenomenului social. Cu volumul de nuvele Vino şi 
vezi! (1954) şi cu ultima parte a romanului Oameni de ieri, 
oameni de azi, oameni de mâine (1955), reluare a vechilor 
întâmplări despre Ion Săracu, Cezar Petrescu a devenit un 
scriitor al contemporaneităţii, inspirat de aspecte ale 
construirii socialismului, de bucuria puternică şi de 
optimismul vieţii noastre noi. Activitatea sa publicistică din 
această perioadă s-a ridicat de asemenea la o treaptă pe 
care n-o putea atinge gazetăria sa din trecut. Premiul de 
Stat cu care a fost distins scenariul Nepoţii gornistului este 
un semn al preţuirii de care s-a bucurat noua orientare şi 
activitate a scrii-torului, pe linia celor mai bune tradiţii ale 
scrisului său, care cunoscuse în anii democraţiei populare 
un nou avânt. Scriitorul s-a stins pe neaşteptate, la 9 martie 


1961, în vârstă de peste 68 ani, în timp ce lucra la romanul 
Vladim, a cărui încheiere n-a apucat s-o mai scrie. 

În tabloul întunecat al societăţii capitaliste, plină de 
prăbuşiri şi ispăşiri tragice, de înfrângere morală a 
oamenilor care încercau să păstreze o fărâmă de cinste, în 
acest tablou realizat de Cezar Petrescu înainte de 1944, 
învățătorul Nicolae Apostol, eroul romanului Apostol, aduce 
o rază de lumină şi de încredere, cu toate că nici el nu este 
pe deplin un triumfător. Dar, pe câtă vreme ceilalţi eroi ai 
cărţilor lui Cezar Petrescu sfârşeau nedemn, unii josnici, 
alţii numai umiliţi, unii cu conştiinţa violentată de legile 
junglei capitaliste, alţii fără orice urmă de conştiinţă umană, 
înfrângerea lui Nicolae Apostol nu întinează sufletul 
eroului, pentru că el şi-a legat viaţa de o faptă mare, 
închinată binelui obştesc, s-a ataşat forţelor sănă-toase ale 
societăţii, oamenilor simpli din popor. 

El a plecat să îndeplinească ceea ce socoate că e o datorie 
şi-o misiune a lui: apostolatul în mijlocul satelor, aşa cum 
fusese învăţat în anii şcolii normale. Dintr-un punct de 
vedere, el e avertizat că va înfrunta, dacă nu ostilitatea, cel 
puţin indiferența mai-marilor. „Mai ales să-ţi aminteşti 
aceasta, Nicolae Apostol, îi spune bătrânul director al şcolii 
la încheierea studiilor. N-are să te întâmpine nimeni cu 
pâine şi sare, nici cu urale şi flori. Branşa noastră cere un 
eroism fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua. 
Câteodată mă simt vinovat, Nicolae! Cât timp vă am elevi, 
datoria mă face să vă pomenesc numai despre lucruri 
frumoase, răspunderi măreţe, o viaţă model, ca pentru o 
povestire cu morală de abecedar. Când vă văd plecând în 
lume, însă, mi se strânge inima, Nicolae! Ştiu ce vă 
aşteaptă. De aceea vă sărut pe frunte, ca pe nişte flăcăi 
porniţi la bătălie, unde mulţi sunt osândiţi să cadă răpuşi.” 

Cuvintele acestea cuprind un zguduitor adevăr. La 
începutul acestui secol, ai electricităţii, automobilului, al 
zborului în atmosferă, învățătorul era privit cu suspiciune 
de proprietarii moşiilor, ca un instigator la răscoale, de 


vreme ce contribuia, după slabele lui puteri, la sfâşierea 
întunericului care stăpânea satele ţării noastre. 
Propaganda pe care o făceau unele grupări politice ale 
burgheziei, îndemnând pe absolvenţii şcoalelor normale să 
ia drumul satelor, era şi ea cel mai adesea o demagogie ca 
atâtea altele şi urmărea scopuri precise: să facă din 
învăţători instrumente ale politicii de menţinere a maselor 
în stare de înapoiere, să şi-i transforme în unelte mai 
iscusite decât vechilii şi primarii, pentru a neutraliza 
spiritul de revoltă al ţărănimii în continuă creştere. Mulţi 
dintre cei plecaţi cu intenţii bune, cu încredere în misiunea 
lor culturalizatoare, nu mai făceau faţă adversităţilor de tot 
felul şi deveneau curând slujbaşi ascultători ai politicienilor 
şi moşierilor; îşi durau o gospodărie, cu ajutorul înlesnirilor 
ce li se ofereau, de vreme ce se domesticiseră, dobândeau 
pământ, îşi orânduiau o moară, o prisacă, adică intrau să 
îngroaşe rândurile chiaburimii, care îşi consolida în epocă 
privilegiile şi poziţia de prelungire a clasei burgheze în 
lumea satelor. Este drumul pe care apucă Gherasim Saftu, 
noul preot al satului Ponoare, unde se află Apostol. 

Alteori - şi nu puţine au fost şi aceste cazuri - învățătorul 
care se îndârjea să meargă pe drumul lui de purtător al 
ştiinţei de carte, să nu abdice de la misiunea lui, era pur şi 
simplu zdrobit, nimicit moral şi fizic. Acesta este destinul 
înaintaşului lui Apostol din satul Ponoare, Andrei 
Colibăşeanu, venit şi el cu intenţii generoase, cu un sfert de 
secol înainte, şi sfârşind tragic o zbatere neputincioasă, fără 
să fi putut îndeplini ceva din ceea ce intenţionase. 

Între pornirea către chiverniseală şi parvenire a lui 
Gherasim Saftu şi între dezarmata renunțare la luptă a lui 
Andrei Colibăşeanu - singurele căi ce păreau să se deschidă 
în faţa sa - pe care din ele va apuca Nicolae Apostol? 

Scriitorul a încercat să dovedească în romanul său că mai 
exista o cale, neasemănătoare cu celelalte, care ducea la 
împlinirea năzuinţei generoase cu care pornise în lume 
învățătorul Nicolae Apostol. 


Idealul lui nu e de a se căpătui, el stăruie în hotărârea de a 
lumina pe cei obijduiţi. Atunci când moşierul Lascăr Sofian 
vrea să-i ofere casă, oarecare avantaje materiale pentru el, 
Nicolae Apostol refuză şi nu acceptă decât ca această danie 
să fie făcută pentru şcoală. El plăteşte tot ce i se oferise 
gratuit pentru reparația casei în care se va muta şi 
îndreaptă spre şcoală carele cu lemne dăruite lui de 
moşiereasa Catinca Ştirbulescu. 

Calea pe care merge Nicolae Apostol este aceea a cinstei 
şi demnităţii. Banii adunaţi din subscripţie publică, pentru 
şcoa-lă, Apostol îi depune la bancă, unde stau ani de zile, în 
aştepta-rea unor condiţii prielnice pentru a putea ridica 
noua clădire; el înfruntă orice fel de încercare a mai-marilor 
zilei - de la moşierul Lascăr Sofian, până la sluga lui 
credincioasă, prima-rul loniţă Ţăpu - de a atenta la 
probitatea şi independenţa lui spirituală. 

„Nu ştiam că m-am tocmit logofăt la curte!” îi replică 
îndârjit Apostol lui Sofian, care-şi voia în sat un învăţător 
docil, supus, gata să lucreze pentru permanentizarea 
neştiinţei de carte, nu pentru lichidarea ei. 

„Nu dumneata ai să mă înveţi ce trebuieşte să fac, şi nu 
dumneata ai să-mi pui condiţii, îl bruschează Sofian pe 
tânărul învăţător, care nu voia să primească danie în folos 
personal. Pentru şcoală voi face ce voi crede eu de cuviinţă 
şi când voi crede eu de cuviinţă. 

— În acest caz, cu toată părerea de rău, mă văd silit să nu 
pot primi, domnule Sofian”, încheie discuţia Apostol, mai 
puţin dârz, în urma lungii discuţii avute cu stăpânul 
Ponoarelor, dar nu mai puţin hotărât. 

Întreaga carte cuprinde dramatica strădanie a unui om 
simplu, cinstit şi bine intenţionat de a-şi apăra în faţa 
societăţii idealul lui, închinat luminării celor mulţi şi necăjiţi, 
de a-şi urma un drum al său, cu toată împotrivirea 
societăţii, ba chiar înfruntând-o. 

Apostol duce o adevărată luptă de-a lungul întregului 
roman pentru a putea să-şi păstreze această integritate 


LLA 


morală, pe care el o socoate mai presus de orice şi pe care 
predecesorul său, Andrei Colibăşeanu, înfrânt şi 
descumpănit, o jertfea beţiei, vieţii dezordonate. Pentru a-şi 
păstra neatinsă cinstea, Apostol refuză târgurile politice 
care i se propun şi la capătul cărora - îşi dă seama - ar 
putea dobândi şcoala. Dar cu ce preţ ar dobândi-o? Este 
drept că, până la urmă, Apostol nu va avea încotro şi va 
trebui să accepte un fel de pactizare - nu din suflet, 
parţială, dar pactizare totuşi - cu oamenii şi practicile 
regimului: intervenţii, protecţii etc. Dar o face numai când 
se convinge că altfel, în regim burghez, nu e cu putinţă să 
realizeze ceva folositor celor mulţi. Şi o face numai în 
vederea realizării unui scop obştesc şi numai păstrându-şi o 
anumită independenţă de gândire şi manifestare. În acest 
fel, în înfrânge-rea, mai degrabă zis în brutala 
îngenunchere de care nu e scutit nici Nicolae Apostol, se 
păstrează nealterată conştiinţa eroului, el capătă o 
superioritate morală vădită asupra oamenilor regimului, se 
ridică deasupra lor şi devine, în această măsură, în aceste 
limite, un om către care se îndreaptă simpatia cititorilor. Că 
această superioritate implică un lung şir de jertfe, aceasta o 
pune în evidenţă romanul Apostol, dacă ne gândim la seria 
de privaţiuni şi necazuri, culminând cu moartea singurului 
copil, întâmplată pe când învățătorul era nevoit să bată 
treptele ministerelor pentru a obţine banii şi aprobările 
necesare continuării lucrărilor la şcoala cea nouă. 

Astfel, eroul romanului Apostol se deosebeşte de alţi eroi 
ai romanelor şi nuvelelor lui Cezar Petrescu, în primul rând 
prin aceea că el îşi păstrează o fărâmă de suflet şi de 
entuziasm, neîntinate de viaţa în regimul burghez. Şi poate 
izbândi acest lucru numai pentru că şi-a legat viaţa de 
popor, de o operă menită să contribuie la slujirea poporului. 
În epoca promovării imensului egoism şi a ucigaşei 
concurenţe în goana după pro-fit, mesajul lui Nicolae 
Apostol este unul de generozitate şi căldură sufletească. 
Este aici un prim şi fundamental merit al romanului. 


Iar dacă ne gândim prin câte încercări a fost nevoit să 
treacă eroul, câtă suferinţă i-au pricinuit presiunile morale 
exercitate asupia lui de cei cu care venea în contact, pentru 
a-i frâna şi împuţina zi de zi entuziasmul creator, generos, 
ne vom da seama că autorul a intenţionat, pe lângă 
relevarea unui exem-plu, şi demascarea unei lumi. Această 
lume se compune din mogşierii Sofian, Necşulescu şi 
Ştirbulescu, indiferent de păre-rile şi preferinţele lor 
politice, din toate slugile lor de pe moşie şi din aparatul de 
stat, din lumea politicienilor, ca Emil Sava şi clientela lui din 
Ponoare. 

Clasa moşierilor este denunţată în însăşi esenţa ei, şi cu 
acest prilej autorul realizează câteva portrete deosebit de 
expresive, reprezentative de exploatatori lipsiţi de scrupule. 

Satrapul Lascăr Sofian este convins că „ţăranul nu vrea să 
scape de stăpân. Vrea un stăpân chibzuit, care să-i poarte 
de grijă.” Pe moşia lui el n-are nevoie de oameni cu ştiinţă 
de carte, el vrea să aibă în ţărani „nişte ignoranţi muncitori 
chibzuiţi, deprinşi să-şi vadă de plugul şi de sapa lor”. 
Teoria lui despre ţara noastră era aceea specifică 
reacţionarismului conservator: „Suntem ţară de plugari. 
Plugăria are nevoie de braţe şi de conducere. Braţele le dau 
ei (ţăranii, N. N.); conducerea o dau eu. Acestea sunt 
raporturile... Tot ce stă la mijloc între mine şi dânşii e iluzie 
stricătoare de minţi.” 

Demagogul Spirică Necşulescu are alte metode: el 
cunoaşte necazurile ţăranilor, le e avocat în procese de tot 
felul, îi stoarce şi şi-i aduce la picioare pe căi liberale: el 
face apel la „bunăvoia” omului înşelat şi prostit de vorbăria 
şi falsa famili-aritate a moşierului lacom, care-şi agoniseşte 
braţe de muncă făcându-le datornice. „Nu-i apăr procesul 
ca avocat - se destăinuieşte perfid Spirică Necşulescu lui 
Apostol. Îl apăr ca un proprietar din partea locului, care 
mai ajutoră şi el cum poate, să uşureze necazurile 
oamenilor vecini cu modesta sa moşioară. Adică pledez fără 
onorariu...” 


Catinca Ştirbulescu nu ezită să pună mâna pe bici şi să-l 
lovească fără milă pe ţăranul Tudose Bot. Raporturile 
moşierilor cu ţăranii, în acei ani 1908-1915, când se 
petrece prima parte a acţiunii cărţii, sunt în acest fel 
dezvăluite în adâncime. Anumite atitudini ale eroului, în 
momente-cheie ale cărţii, pun în lumină şi mai clară aceste 
raporturi, bazate pe exploatare, cum e, de pildă, replica 
atât de precisă pe care i-o dă Apostol lui Lascăr Sofian cu 
privire la teoriile despre rostul moşierilor. „Există pământ, 
dar nu e al celor ce-l muncesc”, spune tânărul învăţător. 
Recunoaştem în aceste cuvinte ecouri-le lui 1907, ale 
frământării pentru pământ şi drepturi, care a caracterizat 
sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. 

În opoziţie cu această lume şi cu reprezentanţii ei mai 
mărunți - atotputernicii din comună: primarul loniţă Ţăpu, 
notarul Ilie Bosânceanu, şeful de post Stănică, zis Care-va- 
să-zică - se conturează figura lui Apostol; în luptă cu 
această faună care urmăreşte să-l îngenuncheze, este 
definită formarea caracterului tânărului învăţător. 

Băieţandrul dezgheţat de la început, generos şi 
dezinteresat, trăind puţin cam cu capul în nori şi în orice 
caz foarte încrezător în litera cărţilor pe care le purta cu 
sine, începe să fie pus în faţa unor probleme pentru al căror 
răspuns şcoala nu-l pregătise. Viaţa în regimul burghez 
începe să-l strunească, să-l şfichiuiască încă din primul 
moment: el se loveşte de ostilitatea a trei slujbaşi din partea 
locului - şeful gării, notarul şi popa din sat - care voiau să-şi 
aducă învăţători în Ponoare, neamuri de-ale lor; lipsa unei 
clădiri pentru şcoală, absenţa copiilor de la cursuri, refuzul 
părinţi-lor de a-i trimite, abilitatea cu care este anchetat din 
ce partid face parte şi nepăsarea autorităţilor comunale şi 
judeţene faţă de sforţările lui sunt numai preludiul 
duşmăniei deschise ce-l va însoţi pe Nicolae Apostol în 
opera că-reia se consacrase. Câtă deosebire între acest 
mediu ostil, menit să înfrângă elanurile creatoare, şi 
atmosfera de încredere şi dragoste cu care este primit un 


tânăr învăţător în satul care trăieşte în condiţiile 
democraţiei popula-re, aşa cum îl va zugrăvi Cezar Petrescu 
în nuvela Ai carte, ai parte, din volumul Vino şi vezi! Cele 
mai alese însuşiri îi sunt promovate învățătorului Mihai 
lacoban, care se poate dezvolta astfel din plin. Alte nuvele 
ale aceluiaşi volum, apărut în anul 1954, insistă asupra 
condiţiei noi în care se desfăşoară munca învățătorului în 
satul actual, din anii construcţiei socialiste. În special 
nuvela Învățătorul Dominic Străjeru nu mai e singur este o 
replică directă la împrejurările înfăţişate în romanul Apostol 
şi la o schiţă încă mai veche a scriitorului, Doi dascăli, 
publicată în 1920 şi cuprinsă în primul său volum, Scrisorile 
unui răzeş. Drumul învățătorului, misiunea lui înaltă, 
legătura lui cu oamenii satului au preocupat astfel pe Cezar 
Petrescu de la începuturile sale literare, până către 
încheierea destinului său scriitoricesc, când realităţile i-au 
dat ele răspunsul întrebărilor pe care şi le pusese. 
Măsurăm mereu, prin această punere faţă în faţă a 
condiţiilor noi de muncă ale învățătorului şi a celor de 
altădată, cât de grea era misiunea lui Nicolae Apostol, cât 
de preţios efortul său, cât de explicabile şovăielile şi chiar 
greşelile lui. Rezultatele pe care el le obţine sunt mici, dar 
semnificative; pentru că o pornire interioară, izvorâtă din 
conştiinţa lui generoasă, îl mână totdeauna către forţele 
pozitive, sănătoase, nealterate ale satului. 

El se leagă de copii şi începe a sădi cu răbdare în sufletele 
lor cunoştinţe şi idei care vor rodi peste ani. Apostol se 
consacră apostolatului! Faţă de entuziasmul, adesea 
inconştient, al eroului de la începutul romanului, echilibrul 
lui senin de la sfârşit înseamnă reliefarea de către scriitor a 
unei idei importante care străbate romanul: noblețea 
scopului urmă-rit pe căi cinstite poate păstra şi apăra 
curată conştiinţa în faţa neîntreruptei apăsări din partea 
regimului burghez. 

Un tablou, cum e acela realizat în romanul Apostol, cu 
privire la relaţiile dintre moşieri şi ţărani, tabloul satului 


aflat la dispoziţia micilor sau marilor satrapi, este, fără 
îndoială, unul realist, chiar dacă multe păreri, sentimente 
sau trăsături de caracter ale personajelor, aparţinând unei 
clase sau alteia, pot constitui obiect de discuţie. Trebuie 
subliniată, însă, în această privinţă, fie şi în treacăt, 
preocuparea neîntreruptă a scriitorului, vizibilă de altfel în 
toată opera sa, de a crea caractere complexe, oameni cu 
contradicții şi frământări, cu evoluţie şi reacţii neaşteptate. 
Varietatea chipurilor de moşieri a fost o dovadă. Nicolae 
Apostol, însuşi, este surprins într-o serie întreagă de 
împrejurări, care pun în lumină un caracter complex, un om 
bogat sufleteşte, cu o variată gamă de manifestări în 
relaţiile cu oamenii din jurul său. Creşterile şi scăderile 
entuziasmului său, contradicţiile care nu-i lipsesc, ducându- 
lpână la iluzia că e iubit de fiica moşieresei, pentru care 
asistă pasiv la biciuirea ţăranului Tudose Bot, ne zugrăvesc 
un om real, asemănător altor mii, ca şi dânsul. 

Alături de el trăiesc în roman oamenii satului, mulţi din ei 
conturaţi cu claritate. Încă de la primele pagini îl 
cunoaştem pe bătrânul vorbăreţ Lecachi Colţun, poreclit 
Zamă-Lungă, portretizat cu iscusinţă în capitolele iniţiale 
ale cărţii. Prin acesta ia cunoştinţă mai întâi învățătorul cu 
satul în care avea să-şi ducă apostolatul. De loc zgârcit în ce 
priveşte istorisirile, bătrânul Colţun face la rândul lui câteva 
expresive portrete şi descrieri, pe care faptele ulterioare 
prezentate de scriitor le vor amplifica şi împlini. Filosofia 
bătrânului este aceea a resem-nării, a scepticismului, rod al 
înşelărilor de-o viaţă pe care le îndurase din partea mai- 
marilor zilei. 

Cu subtilitate şi simpatie l-a zugrăvit scriitorul pe hangiul 
Aizic, care are nevoia de dibăcie, adesea chiar de şiretenie 
pentru a-şi putea păstra mica-i negustorie între atâtea 
concurenţe, obligaţii şi duşmănii. El îl primeşte pe Apostol 
în gazdă, îşi îndeplineşte datoriile faţă de el mai mult decât 
conştiincios şi chiar începe să prindă dragoste faţă de 
învăţător; dar în acelaşi timp nu întârzie să se prezinte la 


Sofian, pentru a-i cere părerea şi încuviințarea şi a se 
descărca astfel de răspunderea că ţine drept chiriaş pe un 
om care poate nu e pe placul moşierului. 

În redarea muncii lui Apostol în şcoală, în zugrăvirea 
chipu-rilor de copii, de asemenea, scriitorul a realizat 
imagini de un viguros realism, cu atât mai mult cu câta 
urmărit eroii în transformarea lor de-a lungul anilor, 
căutând să reliefeze ce devin unele însuşiri sau defecte, 
apucături din copilărie, atunci când oamenii respectivi 
ajung la maturitate. Sârguincioasa Marița Bot, fată 
inteligentă, care însă nu-şi poate valorifica aptitudinile din 
cauza lipsurilor în care trăieşte; Vasile Ţăpu, copilul a cărui 
agerime şi isteţime de la 14 ani se transformă în viclenie şi 
spirit despotic când ajunge el primar în locul tatălui său; 
Alexandru 'Toader Blănariu, copilul naiv, cu suflet bun şi 
înţelegător, care devine om de cuvânt, statornic şi muncitor 
- astfel de chipuri indică varietatea de destine şi caractere 
în sate, dezvăluind o viaţă intensă, frământată, prezentând 
interes şi noutate pentru cititor. Tabloul-realizat este astfel 
unul bogat şi plin de adevăr. 

Calea folosită de autor pentru caracterizarea eroilor săi şi 
a faptelor pe care ei le săvârşesc este însă uneori de natură 
să dea naştere la nedumeriri, şi aici se ridică o altă 
problemă a acestui roman, care trebuie discutată mai pe 
larg. 

Pe unii cititori ar putea să-i surprindă, de pildă, profilul lui 
Lascăr Sofian, moşierul reacţionar înrăit, reprezentând cele 
mai retrograde principii conservatoare, dar care găseşte în 
el îndemnul să sprijine şcoala din Ponoare, să-i lase chiar o 
donaţie prin testament, să-i dea un ajutor lui Apostol în 
aranjarea locuinţei. Motivarea pe care-o aduce în principal 
autorul este una de ordin oarecum sentimental: Sofian 
făcea mereu comparaţie între modestia şi strădania 
învăţătoru-lui - sărac, dar demn şi dornic să realizeze ceva 
pentru alţii, uitându-se pe sine - şi între propriul fecior, 
Mitif, care-şi irosea timpul în oraşele Franţei, cheltuind cu 


nemiluita. E o explicaţie întrucâtva acceptabilă, nu lipsită 
de verosimilitate la acest personaj, şi legată în chip logic de 
egoismul lui: Sofian nu făcea decât ceea ce voia el, ceea ce 
ordona el, iar fiul lui reprezenta o voinţă contrarie, ieşind 
de sub puterea şi controlul moşierului. Tendinţa principală 
a lui Sofian era de a investi şi construi - pentru sine, fireşte; 
tendinţa principală a lui Apostol era de asemenea de a 
investi şi construi - însă pentru binele obştesc. În ce 
priveşte scopurile activităţii lor, ele erau fundamental 
deosebite şi, de aici, ciocnirea între cei doi eroi ai 
romanului; dar între dorinţa lor de a activa se poate stabili 
o apropiere, adică exact terenul pe care se produce în 
roman apropierea amintită între cele două personaje, 
rămase totuşi ireductibile, fiecare pe poziţia sa. 

Este drept însă că acestei motivări logice, necontrazicând 
realitatea, scriitorul îi adaugă o orientare deosebită, care 
contrastează şi care aduce prejudicii viziunii realiste a 
cărţii. Răzbate din paginile romanului sensul că moşierul 
Lascăr Sofian, ceilalţi proprietari, autorităţile săteşti şi cele 
judeţene, cu toată ostilitatea lor, cu toţii pot fi, totuşi, 
îndemnați la acte altruiste, „dacă ştii cum să-i iei”. 

Această idee este adesea sugerată în carte, mai cu seamă 
de către noua învăţătoare venită la şcoala din Ponoare, Ana 
Puşchilă, viitoarea soţie a lui Apostol. 

Ana Puşchilă este o fiinţă prietenoasă, întreprinzătoare, cu 
un viu spirit practic, care se pricepe să domolească 
îndârjirea lui Apostol în relaţiile cu cei din jur, pentru a 
obţine ceea ce doreşte, pentru realizarea visului urmărit de 
amândoi: construi-rea şcolii. Simpatia cu care e zugrăvit 
acest personaj în paginile romanului nu trebuie să ne 
împiedice a observa că prin el în primul rând se strecoară şi 
această idee că vechii stăpânitori puteau fi „domesticiţi”, 
aduşi la sentimente mai omeneşti, chiar împotriva 
concepţiilor lor, dacă sunt puse în mişcare resorturile lor 
umane, dacă se foloseşte oarecare şiretenie, o anumită 
maleabilitate etc. Apostol se ferise de astfel de practici; Ana 


Puşchilă nu le ocoleşte, şi, o dată cu ea, ajunge şi Apostol să 
le constate eficacitatea. 

Concluzia scriitorului despre astfel de metode este, în mod 
clar, eronată, şi ea l-a putut ademeni numai în lipsa unui 
răspuns real la multele întrebări pe eare le pune cartea sa 
cu privire la destinul satului în orânduirea capitalistă. 
Firesc, şi puterea romanului de a convinge scade, pe 
măsură ce reuşesc încercările Anei Puşchilă, adică pe 
măsură ce forţele reprezentative ale regimului trecut se 
înclină docile, binevoi-toare la apelurile celor doi învăţători. 

În loc să răspundă unei realităţi, această parte a 
romanului este expresia dorinţei scriitorului, solidar cu cei 
doi eroi ai săi, de a vedea idealul lor înfăptuindu-se, fără 
însă a şti care este calea prin care poate fi smuls satul din 
înapoiere, mizerie şi întuneric. Concluzia cărţii nu este însă, 
prin aceasta, mai puţin conciliatoare; ea rezultă dintr-o 
serie de împrejurări caracteris-tice epocii, descrise în 
roman, şi care şi-au spus şi ele cuvântul în structura 
romanului Apostol, ca şi în alte cărţi ale scriitorului Cezar 
Petrescu. Este vorba de reminiscenţele sămănătoriste care 
se manifestă în această carte şi care sunt de natură să 
altereze într-o măsură viziunea realistă, puternică. 

În Epilogul romanului Apostol suntem purtaţi în satul 
Ponoare după trecere de ani mulţi de la venirea tânărului 
învăţător. Lupta lui Apostol şi a tovarăşei lui de viaţă ne este 
înfăţişată prin roadele pe care le-a dat; cinstea lui, 
abnegaţia lui în munca de ridicare a satului au triumfat în 
bună parte: şcoala a fost construită, oamenii - cei mai mulţi 
- s-au convins de folosul învăţăturii; ei au urmat exemplele 
înțelepte din sfaturile şi faptele învățătorului şi şi-au durat 
case mai bune, au cultivat pământul bine, altfel decât în 
trecut. Starea lor materială a sporit şi, o dată cu ea, s-a 
întărit în ei convingerea că politica trebuie folosită într-un 
anumit fel, cum îi sfătuieşte Nicolae Apostol: „Aşa se 
întâmplă, drăcia-dracului - spune un personaj al cărţii - că 
moş Nicolae, care nu face politică şi are dezgust de politica 


partidelor de procopseală, hotărăşte el soarta multor lisle în 
alegeri... Împinge de o parte ori de alta patru-cinci mii de 
voturi ca nimica, iar voturile acestea cântăresc greu în 
balanţă, după cum cârmuitorii partidelor în luptă fac 
legământ ori nu pentru unele îmbunătăţiri măcar prin 
partea locului. Aşa, satele tot se aleg cu ceva.” 

Faţă de perspectiva întregului roman, partea în care apar 
rezultatele strădaniei lui Apostol şi a soţiei sale reflectă 
contradicţia din care n-au putut ieşi aceste personaje 
literare: pe de o parte, autorul intenţiona să dea un 
exemplu de combatere şi înfrângere a politicianismului, de 
păstrare a conştiinţei şi demnităţii şi totodată de realizare a 
unui scop nobil, închinat maselor, opus obiectivelor claselor 
dominante; pe de altă parte, realitatea vieţii de toate zilele 
în regimul burghezo-moşieresc îi arăta că înfrângerea, 
îngenuncherea politicianismului şi politicienilor de către 
oameni simpli, luptători izolaţi, era cel puţin o utopie. A 
zugrăvi totuşi ca posibilă o atare rezolvare - şi în Apostol 
părerea aceasta este încă mai întărită prin existenţa altui 
sat, care ar fi parcurs încă înainte drumul Ponoarelor, 
datorită tot unui învăţător - aceasta convine viziunii 
sămănătoriste, care-şi mai spusese cuvântul în opera 
scriitorului, în special în lucrări ale sale de început, şi avea 
să şi-l spună cu şi mai multă ascuţime în ciclul 1907, apărut 
în preajma celui de al doilea război mondial. 

Sămănătorismul căuta să ascundă contradicţiile dintre mo- 
şieri şi ţărani, înlocuindu-le cu tabloul unei paradiziace 
înţele-geri şi convieţuiri între exploatatori şi exploataţi. 
Procesul de diferenţiere a satelor, ridicarea chiaburimii şi 
adâncirea pauperizării păturilor celor mai numeroase ale 
ţărănimii, acestea dispăreau în viziunea sămănătoristă, 
înlocuite prin ridicarea gospodăriilor chiabureşti la rangul 
unor exemple de muncă stăruitoare. 

În romanul Apostol, aflarea unei laturi dezinteresate a 
binefacerilor lui Lascăr Sofian faţă de şcoală şi învăţători 
face parte şi ea din viziunea conciliatoare, caracteristică 


sămănăto-rismului, cu toată motivarea sentimentală pe care 
o dă scriitorul. Atitudinea de compătimire şi întrucâtva 
chiar de înţelegătoare absolvire cu care-l priveşte, spre 
sfârşitul cărţii, Nicolae Apostol pe cel mai înverşunat 
adversar al obiectivelor sale şi al oamenilor din sat nu-şi 
află justificarea în şirul întâmplărilor la care am asistat. 

Pe de altă parte, în înseşi obiectivele lui Nicolae Apostol 
apar elemente ţinând de concepţiile sămănătoriste cu care 
oficialitatea vremii împuia minţile proaspeţilor învăţători. 
Meniţi să fie principali purtători ai acestei ideologii 
diversioniste către sate, învățătorii erau denumiți 
„luminători ai poporului”, „sare a pământului”, „apostoli ai 
neamului” şi educați să vadă cauzele înapoierii vieţii satelor 
nu în exploatarea nemiloasă, ci în alcoolism, în neştiinţa de 
carte, în nepriceperea de a urma pilde instructive sau de a 
munci pământul în chip raţional etc. Efecte ale mizeriei 
erau date drept cauze ale ei. Canalizându-le atenţia către 
rezolvarea acestor plăgi - reale, fără îndoială - regimul îi 
abătea de la sesizarea adevăratei cauze a mizeriei 
populaţiei, care era exploatarea. Apostol e convins şi el că 
luminarea minţilor prin şcoală va aduce rezolvarea totală a 
problemei satului. 

Totodată, însă, eroul se depărtează de viziunea 
sămănătoristă prin licăririle de conştiinţă că nu poate fi 
vorba de lichidarea mizeriei ţăranului dacă acesta nu 
devine stăpân pe roadele muncii sale, dacă nu-şi capătă 
independenţa faţă de moşier. 

Aşadar, în însăşi concepţia personajului principal se 
manifestă influenţe ale ideologiei epocii şi contradicții. 
Cititorul de azi, care a învăţat să cunoască exact, în 
adevărata lumină, oamenii şi problemele societăţii 
burghezo-moşiereşti, va şti însă să înţeleagă la justa lor 
valoare intenţiile romanului. Scriitorul a fost preocupat să 
afle soluţii răului social pe care-l constatase şi-l dezvăluise 
cu revoltă în cartea sa. Ca mai înainte preotul Trandafir din 
nuvela Popa Tanda a lui loan Slavici, şi Nicolae Apostol (ca 


şi alt învăţător din roman, Gheorghe Ceapă) crede că a 
găsit calea de urmat. Lipsa ei de valabilitate nu izvorăşte 
dintr-o preocupare de conciliere a ceea ce nu se poate 
concilia: antagonismul dintre exploatatori şi exploataţi, ci 
din dorinţa scriitorului de a găsi o rezolvare pozitivă 
gravelor probleme sociale constatate. Personajul central nu 
este aşadar alterat în însăşi esenţa lui, chiar dacă în profilul 
său intervin elemente străine unei imagini realiste. 
Dominante la Nicolae Apostol rămân pornirile pozitive, 
generoase, pilduitoare datorită preocupării lui de a sluji pe 
cei mulţi şi obidiţi, de a con-tribui cu abnegaţie la 
propăşirea lor. 

În acest sens trebuie să înlăturăm o anumită apreciere 
care a circulat în ce priveşte presupusa opoziţie sat-oraş pe 
care ar stabili-o romanul Apostol. Este drept că 
sămănătoriştii pre-dicau refugiul la sate, privite ca ostroave 
de linişte şi împăcare, unde, spuneau ei, se păstrează cele 
mai alese calităţi şi tradiţii ale neamului, spre deosebire de 
oraşe, pe care ei le considerau drept ucigătoare de 
conştiinţe. Tabloului oraşului decăzut îi era opus tabloul 
satului idilic, lipsit de contradicții. Ce urmărea această 
ideologie este limpede: îndepărtarea de oraşul în care 
proletariatul revoluţionar se ridica tot mai puternic, 
ascunderea luptei proletariatului revoluţionar, încercarea 
de a stăvili interesul tot mai activ al satului pentru 
revendicările ridicate de mişcarea muncitorească. 

În romanul Apostol, însă, plecarea tânărului învăţător se 
petrece nu în numele opoziţiei dintre satul idilic, „lipsit de 
probleme şi nevoi”, şi oraşul bântuit de prăbuşiri şi 
contradicții, ci în vederea luptei pentru lichidarea înapoierii 
satului. Apoi, departe de a prezenta un sat nediferenţiat, 
lipsit de conflicte, oază de împăcare, romanul Apostol dă un 
tablou realist al exploatării moşiereşti şi chiabureşti, al 
politicianis-mului care învenina viaţa satului înainte şi după 
primul război mondial. 


Aşadar, motivul sămănătorist al refugiului la sat nu poate fi 
apropiat de tema romanului Apostol, care rămâne valoros în 
special prin crearea unei imagini elocvente a suferințelor şi 
mizeriilor îndurate de ţăranii aduşi la sapă de lemn în 
regimul bazat pe exploatare. 

Lupta lui Apostol, drumul lui în societatea caracterizată de 
astfel de relaţii, încercarea lui de a smulge de la cei avuţi 
pentru a construi o şcoală şi a contribui la luminarea 
satului, toate acestea, constituind un fir epic al construcţiei 
literare, sunt utilizate pentru a răspunde unui obiectiv larg 
- acela de a desfăşura tabloul realist al satului în societatea 
burghezo-mo-şierească. Însuşi faptul că scriitorul îşi poartă 
eroul şi pe front, iar apoi, după război, îl însoţeşte în epoca 
de jat şi mai sfruntat practicat de burghezie, vădeşte 
preocuparea de a realiza o perspectivă de ansamblu asupra 
satului românesc, cu oamenii şi problemele lui, aşa cum se 
prezenta acest sat în primele decenii ale secolului al XX-lea. 

Romanul acuză deopotrivă societatea de dinainte de 
primul război mondial, ca şi pe cea de după sfârşitul lui, 
arătând caracterul lor comun; doar unele practici s-au mai 
perfecţionat, s-au rafinat - fondul, adică exploatarea, a 
rămas acelaşi, nevoile oamenilor, aceleaşi. 

Romanul Apostol are astfel merite incontestabile în ce 
priveşte zugrăvirea plină de realism a unor aspecte 
esenţiale ale vremurilor de altădată şi, ca atare, este 
îndreptăţit să se bucure de prețuirea cititorului de azi, care 
a avut de luptat împotriva aceleiaşi lumi cu care s-a războit 
şi de care a fost lovit Nicolae Apostol. 

MIHAI GAFIŢA. 

În memoria dascălului meu. 

NICOLAE APOSTOL căruia i-ar fi plăcut această povestire 
a unei vieţi unde am încercat să închid într-o coajă amară 
sâmburele dulce - ca dreptatea, ca binele, ca iubirea, ca 
biruinţa ca însăşi viaţa - aşa cum m-a învăţat el. 

Capitolul 1 


„Nimeni, n-are să te întâmpine nimeni cu pâine şi sare, 
nici cu urale şi flori...” 

Halta era în câmp. 

O clădire dreptunghiulară, posomorâtă şi hâdă în bura de 
toamnă. Trei salcâmi piperniciţi. O magazie într-o râlă, pe 
piloţi, cu uşile vraişte. Şi câteva vagoane de prund, ruginite 
şi putrede, răzleţite pe unica linie moartă, uitate poate 
acolo de la întemeierea Căilor Ferate Române. Toate ca în 
România acelui an, 1908, cu doi ani după măreaţa Expoziţie 
jubiliară şi cu un an după epilogul ei: răscoalele ţărăneşti. 
Toate potopite de-o lâncedă nepă-sare. Toate scufundate în 
mohorâtele neguri, care nu erau numai ale toamnei, ci se 
lăsaseră să înece şi cugetele. 

Un ins mustăcios, cu şapca roşie trasă pe sprâncenele 
stufoase ca o altă pereche de mustăţi, strigă ceva răguşit 
spre vagonul de poştă. Rotunji mâna pâlnie la urechi, să 
prindă răspunsul. 

Nu auzi, nu înţelese sau nu-l mulţumi răspunsul acela, căci 
păşi mânios într-acolo, în noroiul negru, peste băltoace cu 
apa murdară, clefăind în hlisa lipicioasă cu galoşii uriaşi cât 
exemplarele de reclamă din vitrinele prăvăliilor cu 
încălţăminte. 

„Trebuie să fie un om-reclamă de la galoşii „Triunghi 
gândi, glumind cu el însuşi, Nicolae Apostol. 

Dar voioşia lui tinerească îndată se stinse. 

N-avea cine-i asculta gluma. Nu era cine să răspundă 
surâsului vesel cu alt surâs vesel. 

Revenit la realitatea încruntată, îşi târi cele două 
geamantane pe treapta vagonului. Căuta cu ochii un hamal. 

Nu se arăta nimeni. 

Le cobori singur, neîndemânatic; iar rotind privirea, se 
simţi deodată surghiunit, fără vină şi fără nădejde, undeva, 
într-o pustietate duşmănoasă de la capătul lumii. 

Altfel, cu totul altfel visase ceasul acesta. 

Ploaia îi biciui obrazul. 


LL Li 


A fost ca o dojană, ca o deşteptare, ca duşul din dimineţile 
săptămânii de preparaţie pentru examene şi concursuri, 
când, după ceasuri prea puţine de somn, surmenat, căpăta 
proaspătă energie sub împroşcarea gheţoasă. Îşi sumeţi 
pieptul şi ridică fruntea în ploaie. 

A treia oară în două zile îi fulgeră în minte avertis-mentul 
directorului bătrân şi blajin când i-a pus diploma în mână, 
după ce l-a îmbrăţişat părinteşte pe frunte, ca pe-un fecior 
purces în pribegie: „Mai ales să-ţi aminteşti aceasta, 
Nicolae Apostol! N-are să te întâmpine nimeni cu pâine şi 
sare, nici cu urale şi flori. Branşa noastră cere un eroism 
fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua. Câteodată mă 
simt vinovat, Nicolae! Cât timp vă am elevi, datoria mă face 
să vă pomenesc numai despre lucruri frumoase, răspunderi 
maăreţe, o viaţă model, ca pentru o povestire cu morală de 
abecedar. Când vă văd plecând în lume însă, mi se strânge 
inima, Nicolae! Ştiu ce vă aşteaptă. De aceea vă sărut pe 
frunte, ca pe nişte flăcăi porniţi la bătălie, Unde mulţi sunt 
osândiţi să cadă răpuşi. Tu n-ai să fii însă dintre aceia. În 
atâţia ani te-am cunoscut bine. Am toată nădejdea. Eşti un 
flăcău tare. Îţi dau numai un sfat, Nicolae. Taina, mă 
înţelegi tu? taina e să nu deznădăjduieşti de la cea dintâi 
dezamăgire şi să n-aştepţi nimic de la nimeni. Nimic, decât 
de la tine...!” 

Într-adevăr, nu-l întâmpinase nimeni cu pâine şi sare, cu 
urale şi flori. 

Nici la minister, la Bucureşti, unde-a stârcit o săptămână 
pe scări şi pe culoare; nici la revizorat, în capitala ținutului, 
ieri şi astăzi dimineaţă; nici aci, în gara pustie de câmp, 
nimeni nu arătase vreun semn de emoție că Nicolae 
Apostol, premiant întâiul în toate clasele şcolii normale, 
laureat la toate concursurile şi bucuroasă nă-dejde a unui 
lung şir de dascăli, pleca să-şi împlinească destinul - în anul 
de la Mântuire una mie nouă sute opt! 

Un drumeţ, necunoscut printre necunoscuţi. Aceasta era. 
Atât, şi nimic mai mult. 


Omul cu şapca roşie şi cu galoşi pentru reclama firmei 
„Triunghi” făcu un semn de eliberare cu mâna. Şeful de 
tren sună din goarna de alamă, deşi nimeni nu era să urce 
şi nimeni să coboare. 

Vagoanele se urniră în ploaia sură... 

La ultimul macaz, locomotiva prinse putere şi se avântă cu 
surprinzătoare energie, grăbind să treacă dincolo de 
pustietăţile fumurii, din nou în lumea civilizată, cu oraşe 
luminoase şi tumult de mulţimi, cu larmă de glasuri şi 
vitrine pavoazate feeric, cu teatre, muzee, statui şi gră-dini 
rotunjite în alei de-o geometrie savantă, cu o viaţă care-i va 
fi de-acum tot atât de himerică şi îndepărtată ca existenţa 
fabuloasă a locuitorilor din planeta Marte. 

Nicolae Apostol rămase între geamantanele lui, în bura 
învălurată de vânturi. 

Omul cu şapca roşie se oprise în prag, scuturându-şi 
galoşii enormi şi privindu-l curios, ca pe o apariţie suspectă 
care strica orânduiala staţiei de unde nu se urca nimeni şi 
unde nu cobora nimeni. 

Tinărul îşi luă inima în dinţi şi porni să înfrunte pe 
reprezentantul galoşilor „Iriunghi”. 

— Îmi daţi voie? întrebă scoţându-şi pălăria cu o 
cuviincioasă sfială. 

— Mă rog! Ce pofteşti? mormăi omul mustăcios, fără să se 
mişte din uşă. 

— Sunt învățătorul cel nou de la Ponoare. Apostol. Nicolae 
Apostol! Nu cunosc locurile acestea. Vin întâia oară aci. Şi 
aş rămâne îndatorat dacă sunteţi atât de bun să mă lămuriţi 
cam ce distanţă e până la sat şi cum aş putea ajunge până 
acolo... 

Nicolae Apostol vorbea surâzând cu toată tinereţea lui 
irezistibilă, care simţea nevoie de simpatie şi de voie bună, 
căci viaţa nu-i înveninase încă sufletul şi nu-i înăsprise 
glasul. Vorbea încântat că spune ca din carte şi aştepta cu 
nevinovăție un semn că a cucerit simpatia celui dintâi om 
întâlnit pe aceste coclauri. 


În loc de răspuns, individul cu şapcă roşie, cu mustăţi de 
brigand şi cu galoşi de reclamă puse el întrebări repezi şi 
mânioase: 

— Cum asta, domle? Ce fel de vorbă e asta, domle? De 
unde mi-ai ieşit dumneata învățătorul cel nou de la 
Ponoare? 

— Din tren. Din trenul care-a plecat... continuă să surâdă 
Nicolae Apostol. 

Dar încă o dată surâsul se şterse, ucis de încruntarea 
împrejurărilor. 

Urmă, cu alt glas: 

— Vreţi să vă arăt numirea? O am aci... 

Spunând, Nicolae Apostol pipăi buzunarul de la piept, 
neputând să înţeleagă de ce omul cu şapcă roşie pare atât 
de indignat fără pricină. 

— Bine-bine! Lasă numirea! mormăi şeful, de gară. Nu e 
nevoie s-o văd. Te cred pe cuvânt. N-am încotro...! 

— Îmi pare bine că am început să vă inspir încredere! 
încercă iarăşi un ton şugubăţ tânărul căzut aci din toată 
lumea. 

Omul din uşă îl fulgeră cu privirea severă. Se vedea bine 
că el nu găseşte nimic vesel în toată istoria aceasta. Începu 
să se frământe pe loc, amenințând un personaj necunoscut 
şi invizibil. Se frământa pe loc fiindcă pro-babil galoşii 
încărcaţi de noroi - câte trei ocale de fie-care, aprecie 
aproximativ Nicolae Apostol - nu-l lăsau să se desprindă de 
pe scoarţa planetei, să sară şi să se plimbe agitat. 

— Va să zică, aşa, coane Lascarache? gemu cu un rânjet 
amar sub mustăţi. De ăştia mi-ai fost? Trei luni mă porţi cu 
şosele şi cu momele. Iară după trei luni schimbi macazul şi 
mă trimiţi pe linie moartă. Biiine, şefule! Are să ne vină şi 
nouă odată chestia la macaz! 

Nicolae Apostol privea şi asculta cu uimire. 

Omul cu şapcă roşie îi ghici nedumerirea şi scurtă orice 
explicaţie: 


— Cu dumneata n-am nimic! Ce eşti dumneata, la o adică, 
de vină? Toată răfuiala are să fie cu domnul Lascarache al 
nostru. Trei luni mă ţine cu vorba că-mi numeşte pe 
cumnatu-meu la Ponoare. Îi scot vagoane din pământ toată 
vara. Treizeci pentru grâu îmi cere. Poftim treizeci pentru 
grâu, coane L.ascarache! Optspce pentru orzoaică... Poftim, 
optspce pentru orzoaică, coane Lascarache! Scot vagoanele 
din pământ şi aştept numirea din ceas în ceas. Când colo, 
cazi dumneata plocon! 

Tinărul se sili să-şi ticluiască o figură cât mai necăjită la 
amănuntele acestei întâmplări şi îngăimă cuvinte de scuză 
pentru o vină de care era cu totul străin: 

— Îmi pare foarte rău, domnule... domnu? 

— Atila Gheorghiu! rosti scurt omul mustăcios, arun- 
cându-şi numele ca o provocare menită să bage spaima-n 
duşmani, ca Atila celălalt, poreclit Biciul-lui-Dumnezeu. 

— Îmi pare foarte rău, domnule Gheorghiu, că numirea 
mea e cauza unor... 

— Lasă părerile de rău! reteză domnul Atila Gheor-ghiu. 
Cunoaştem noi ce fel de păreri de rău. Vrei numaidecât să 
ştii unde-s Ponoarele dumitale? Uite, încolo! arătă cu mâna 
spre zare, dincolo de perdeaua ploii, unde se vedeau în 
neguri lăptoase numai dealuri arate şi negre. 

Pe urmă, domnul Atila Gheorghiu îi întoarse spatele, izbuti 
să descleşte galoşii giganţi de pe scoarţa planetei şi strigă 
către cineva din casă: 

— Lenţo! Unde eşti, Lenţooo? Vino să afli ce bucurie mare 
ne-a pregătit conu Lascarache al nostru...! 

Uşa se trânti în încuietoare de zăngăniră geamurile. 

Nicolae Apostol rămase din nou singur, în halta pustie, 
unde coborâse numai de zece minute şi atât îi fusese destul 
să-şi descopere un duşman. 

Se uită cu strângere de inimă la geamantanele părăsite în 
şuroiala ploii. 

Unul era vechi. 


Îi fusese tovarăşul de drum la dusul şi la întorsul din 
vacanțe în tot timpul şcolii. Biet geamantan cu pânza 
cafenie, jupoiată şi roasă la colţuri, cu încuietorile ruginite, 
unde încăpuse atâţia ani toată mica lui zestre de bursier 
sărac şi orfan. 

Dar celălalt geamantan era nou-nouţ: îl cumpărase, după 
îndelungă chibzuială şi după aspre economii, când s-a 
eliberat din armată, şi îl păzise până acum ca ochii din cap. 
Cerneala iniţialelor se prelingea într-o pată violetă. 
Şuroaiele făcuseră dâră. Pânza începea să se coşcovească; 
colţurile să se descleie. 

Aveau şi ele acum o înfăţişare de părăsire şi de 
deznădejde, ca şi stăpânul care rotea ochii de jur împrejur 
să afle un suflet omenesc. 

Le cără pe rând sub adăpostul iluzoriu al unui salcâm. 

De la fereastră, dinăuntru, îl priveau cu o batjocură 
răutăcioasă şeful de staţie, iar de la spatele lui, peste umăR. 
O femeie în capot sleit de flanelă pe un trup lăbărţat - 
probabil Lenţa, cealaltă victimă a domnului Lascarache. 

Nicolae Apostol trecu pe sub fereastră cu o nepăsare 
prefăcută şi merse în dosul gării să găsească vreo cârciumă, 
vreun han, vreo căruţă. 

Capitolul Il 

„Era un moşneag lung la vorbă, care povestea istorii 
mâhnite despre morţi şi despre vii.” 

Nimic. Un drum mocirlos, fără şanţuri şi fără pietriş, 
sfârşind, după câteva sute de metri, în şosea. 

Iar în dreapta şi-n stânga, în sus şi-n jos, nici o urmă de 
locaş omenesc, nici o zare de sat cu turlă de biserică; o 
mută pustietate scufundată în ploaia vânătă de octombrie... 

Departe, pe şosea, se mişca o căruţă. Întâi a fost nevoie s-o 
urmărească atent, pe distanţa dintre doi plopi, ca să-şi dea 
seama dacă venea sau se depărta. 

Se apropia. 

Dar se apropia cu o încetineală de gânganie. Nicolae 
Apostol grăbi paşii pe marginea drumeagului, să-i iasă în 


cale. Acolo avu de aşteptat. 

Calul era bătrân şi înainta poticnindu-se. Căruţa, 
hodorogită. Căruţaşul, ascuns sub o glugă alcătuită dintr-un 
sac cu colţurile îndoite. 

Când află despre ce e vorba, scoase mai întâi sacul, pe 
urmă pălăria de pâslă, rotundă ca un fund de ceaunaş, şi 
începu să se scarpirne îndelung şi metodic. 

— Hm! Asta-i alta! făcu a mirare. Aşadară, vrei să mergi la 
Ponoare? Apoi ce să cauţi dumneata la Ponoare? Acuma-i 
vreme de umblat la Ponoare...? 

Părea un moşneag tot aşa de încet la minte pe cât de 
înceată era gloaba la pas. 

Înainta cu operaţia scărpinatului de la creştet spre ceafă, 
minunându-se cumplit de intenţiile lui Nicolae Apostol: 

— Asta încă n-am mai văzut-o! Ţi-ţi-ţi! Stai în drum şi vrei 
s-ajungi la Ponoare! Mare drăcie...! 

— Mogşule, înţelege odată! rosti tânărul căutând să-şi 
stăpânească nerăbdarea. Am picat acum cu trenul. Ce caut 
la Ponoare e altă poveste. Este destulă vreme să afli. 
Deocamdată te întreb cât ceri să mă duci până în sat: pe 
mine şi nişte buclucuri. Am două. Două geamantane, uite- 
atâta! Nici cincizeci de kilograme... Spune ce preţ, şi ne-am 
înţeles. Cât e de aci până la Ponoare? 

Moşneagul medită profund. Se scărpină după ureche, ca şi 
cum de acolo avea să ţâşnească rezultatul calcu-lului: 

— De! rosti cu îndoială. Cât să fie? Asta numai pi-cherul de 
la şuşăle o ştie, că el măsură şi de aceea-i plătit. Pe el îl tot 
văd cu lanţuri şi ţăruşi. Eu ce să-ţi spun dumitale? Dacă ai 
cal bun, apoi într-o jumătate de ceas eşti la Ponoare. Dacă 
ai o gloabă păcătoasă ca a mea, faci ca la un ceas de 
vreme... 

— Ei, cât ceri atuncea pentru un ceas de drum? 

— Cât să cer! Parcă dacă eu am să cer, dumneata ai să-mi 
dai cât cer eu? 

— Mogşule, rosti tânărul aproape rugător, m-a pătruns apa 
până la os. Îmi strică lucrurile, afară, în ploaie. Spune cât 


vrei, atâta am să dau!... Şi întoarce calul, să luăm bagajele. 
Fii om al lui Dumnezeu... Haide! Poate vrei să-ţi plătesc 
înainte? 

Moşul sfârşise de cugetat şi de scărpinat. Îşi puse pălăria 
pe cap, trase deasupra gluga din sac şi rosti cu simplitate: 

— Am stat şi m-am socotit, domnule!... Adică de ce mă tot 
întrebi dumneata cât cer să te duc până la Ponoare? Apoi 
nu mă duc eu tot la Ponoare? Nu-s eu tot de la Ponoare?... 
Poate dumneata nu mă cunoşti...? 

Atuncea am să-ţi spun şi ai să mă cunoşti. Eu îs Lecachi 
Colţun de la Ponoare. Dară lumea mi-o scornit în sat o 
poreclă. Îmi spune moş Zamă-Lungă, fiindcă aşa am ajuns 
eu de feleşagul meu, cam lung de vorbă şi cam târziu la 
faptă. Asta mi-o scos-o mie Culiţă, ficiorul lui Maftei. Avem 
noi în sat unu Culiţă al lui Maftei, un băitănaş care se ţine 
numai de scorneli şi porecle. Aşa mi-o spus el mie: moş 
Zamă-Lungă, şi aşa am rămas, că n-o nimerit rău, bată-l 
tămâlia lui, că-mi vine şi mie să râd acum de câte-i mai dă 
prin cap hâtrului! 

Lecachi Colţun, zis moş Zamă-Lungă, avea şi râsul cam 
târziu. 

Întâi se mişcară numai câteva cute pe obrazul lui în-creţit 
ca un măr veşted. Pe urmă trecură de la una la alta, cum se 
încreţeşte faţa lacurilor zbârlită de-o suflare de vânt. Şi 
tocmai târziu izbucni râsul înveselit şi întreg, la amintirea 
împrejurărilor în care Culiţă al lui Maftei i-a scornit porecla 
schimbată în renume. 

Când sfârşi de râs, îşi luă seama şi urmă: 

— Aşadară, eu tot merg la Ponoare, că doar n-am să dorm 
pe drum, şi dumneata tot la Ponoare caţi a merge. De ce 
vrei dumneata atuncea să-ţi cer numaidecât plata ca să te 
duc la Ponoare? Parcă te duc eu în spate? Ie cară haramu 
ista, cât o mai putea căra... Unde încape unu-n căruţă, 
merg ei şi doi... Vezi cum se-nţeleg oame-nii care-s de- 
nţeles? Nu-ţi cer nimica. Nu-mi dai nimica. Suie-te alături şi 


cu ajutorul lui Dumnezeu ajungem în ies' seară şi la 
Ponoare, că n-or hi la capătul pămân-tului! 

Nicolae Apostol răsuflă uşurat, parcă ar fi biruit într-o 
luptă pe viaţă şi pe moarte. 

— Păi de ce nu spuseşi aşa de la început, moşule? 

— Tinereţii uşor îi este a vorbi! declară Lecachi Col-ţun, zis 
în satul său moş Zamă-Lungă. Întâi se pripeşte şi pe urmă 
se căieşte... M-ai întrebat. Am stat atât şi m-am socotit. Pe 
urmă am răspuns cum mi-a ajutat priceperea mea. Că nu 
dădeau turcii, să strig:Zvârle-te repede, colea, că ne-ajung 
păgânii din urmă!” Cu îndu-rarea lui Dumnezeu, a trecut 
vremea păgânilor!... Numai bine, cât am stat noi şi ne-am 
chibzuit, s-a hodinit şi Bălan, ca să prindă putere ca pentru 
doi... Urcatu-te-ai? 

Tânărul se urcă în paie, alături de moş Lecachi Colţun. 

Moşneagul dădu bici şi întoarse la gara din câmp, să ia şi 
geamantanele din ploaie. 

Un timp au mers în tăcere. Pătruns de apă, în pardesiul 
pirpiriu, Nicolae Apostol îşi stăpânea clănţănitul dinţilor, cu 
fălcile încleştate. Se gândi că nu-l aşteaptă un pahar de 
băutură fierbinte, o încăpere caldă, ci numai necunoscutul, 
feţe străine, locuri străine. Iar întinderile scufundate în 
ploaie şi neguri îi păreau încă mai posomorite şi fără 
nădejde. 

— Cam tremuri! luă aminte moş Lecachi Colţun. Se 
cunoaşte că eşti târgovăţ de-ai pornit îmbrăcat în straie de 
Paşti. 

— Nu sunt fârţângău de Uliţa Mare în straie de Paşti!... se 
apără tânărul. De felul meu sunt copil de la ţară, fecior de 
clăcaşi. Dar am fost crescut la târg, unde am căpătat 
învățături de care n-aş fi avut parte în sat... 

Vru să adauge: „Şi acuma mă întorc la matcă, să le 
împărtăşesc şi altora”. Dar găsi cuvântul cam emfatic, ca 
într-o disertaţie de şcoală. Şi lăsă vorba fără sfârşit. 

Concluzia o rosti moşneagul: 


— Atuncea eşti... Cum să spun? Un fel de ţăran de-ai 
noştri, stricat. Nici pe jos, nici în căruţă; nici în car, nici în 
teleguţă. De când a început să se amestece lumea, văd prin 
alte sate mulţi ca dumneata. Pe noi, la Ponoare, ne-a cam 
ferit Dumnezeu până acuma de asemenea corciuri, în afară 
doar de alde notarele... 

Nicolae Apostol socoti de prisos să combată părerile lui 
Lecachi Colţun, zis moş Zamă-Lungă, fiindcă e lung la 
vorbă, târziu la faptă şi, după cum se arăta, mai târziu încă 
la minte. 

Se gândi însă în clipa aceea că într-adevăr poate în-semna 
tot un ţărari „stricat”, un „corciu” şi pentru alţii. 

Îşi făcuse viaţa într-o margine de oraş. Orfan înainte de 
vârsta şcolii, fusese ridicat de la ţară şi crescut de niş-te 
rubedenii nevoiaşe şi cu bunătate de inimă, ca toţi săracii, 
care la opt guri flămânde mai adăugaseră una. Bursier 
normalist mai apoi, îşi petrecea tot anul la şcoală - iar 
vacanţele, în mahalaua aceea de salahori şi fanaragii, de 
mărunți slujbaşi pe la primărie şi prefectură, percepții şi 
tribunal. 

Astfel, nu cunoscuse deplin nici viaţa cea adevărată a 
oraşului, se înstrăinase şi de aceea a satului. Nici în car, nici 
în teleguţă. 

Dar din aceşti dintâi ani ai copilăriei îi rămăsese în 
amintire, dincolo de toate asprimile şi de toată sărăcia, un 
fel de lumină şi de curăţenie, o iubire de câmp şi de oamenii 
câmpurilor, care îl urmărise în viaţa de mai târziu. Tot 
timpul şcolii l-a întărit dorinţa îndărătnică să se întoarcă 
îndărăt, să fie de-un folos celor rămaşi la obârşie. Camarazii 
îi luau îndârjirea lui focoasă în glumă. Şi cum se numea 
Apostol, îi spuneau Apostolul. Cuvânt aruncat cu uşurătatea 
tinereţii, de prieteni fără răutate, care îl iubeau şi simțeau 
în el o putere de altă calitate omenească, dar nu puteau 
înţelege fanatica lui însetare de a se da, de a se uita pre 
sine, de a se cheltui pentru idei vagi şi generale. Apostol - îi 
rămăsese numele după cea dintâi cuvântare de şcolar, în 


care făcuse apologia dascălului de ţară cu menirile lui 
apostolice. Iar Nicolae Apostol îşi însuşise de atunci celălalt 
înţeles al numelui din certificatul de stare civilă, ca un fel de 
predestinare de la care nu putea dezerta.,la spune tu, 
Apostole!” apăsau pe numele lui, cu o anumită intenţie, 
profesorii cu surâs blajin. 

Nicolae Apostol avea răspuns la toate, trecea peste 
măsura colegilor de rând, se ştia iubit, prețuit şi respectat: 
fusese o mândrie a şcolii, era o speranţă a unei generaţii de 
elevi. Şi acum, deodată, în câmpul suflat de vânturi şi de 
bura măruntă, zgribulit în pardesiul pirpiriu, ud până la os, 
mergând spre o ţintă, necunoscută şi ostilă, se simţi fără 
pricină un „ţăran stricat”. 

Cum spusese moşneagul de alături: un om dezvăţat să 
înfrunte duşmăniile elementelor şi duşmănia seme-nilor, cu 
acea răbdurie înţelepciune sub care se ascunde îndârjeala 
ţăranului întreg, cu puterile lui adânc înrădăcinate în sucul 
pământului. 

„Are să treacă şi aceasta! se îmbărbătă singur. Ceasul 
dintâi e totdeauna mai greu.” 

Moşneagul se răsuci şi îl privi bănuitor. I se năzărise o 
părere: 

— Nu-ţi fi fiind cumva vreun inspect, ceva? laman aşa a 
mai venit anu trecut, din senin, un boier de la Bucureşti. 
Intră el la han, se opreşte la postu de jan-darmi, merge la 
primărie. Nu spune cine-i şi de unde-i şi ce vrea. lară pe 
urmă, după ce iscodeşte şi află el ce avea de aflat, numai ce 
începe a răcni şi a se mânia şi a-i trânti şi a-i face pe toţi cu 
ou şi cu oţet, mamă-mamă! de nu ştia care unde să intre 
mai degrabă-n pământ! Acuma mă tot cugetam eu, ce-i fi 
căutând adică dumneata la Ponoare? Nu ţi-am mai văzut 
ochii şi nici dumneata nu ştiai încotro-s Ponoarele noastre. 
Şi după ce m-am socotit eu bine, îmi pare mie că i-am dat o 
chicuşoară de rost... Mă tem că-i fi tot un inspect ca 
turbatul de mai an şi să vii să le mai faci o dată pocinogul 


prema-rului şi notarului şi jăndarului şi lui jupân Aizic, cu 
hanul lui... Ghicit-am? 

Nicolae Apostol se grăbi, râzând, să înlăture acest prepus 
al moşneagului: 

— Fii fără teamă, moş Lecachi Colţun! Nu-s nici un fel de 
inspector ca să cad din senin, ceea ce ar fi greu pe 
asemenea vreme cu ploaie şi nori. Nu-s nici turbat, nici n- 
am nărav să răcnesc şi să mă mânii, nici n-am venit să fac 
nimănui nici un pocinog. Sunt numai învățătorul cel nou. 
Trimis de stăpânire să-ţi învăţ nepoţii, dacă ai cumva 
nepoți... 

— Am. Nepoţi am destui! De-aş avea atâţia viței câţi nepoți 
şi de-aş ieşi cu dânşii la iarmaroc, m-aş întoarce cu droşca 
acasă, nu cu haramu ista de cal. Şi te-aş pofti şi pe 
dumneata să stai alături şi să te-nvăleşti în blănuri, ca să nu 
mai tremuri ca un pui de bogdaproste, de-mi zgâlţui 
căruţa... 

În vreme ce spunea acestea, în mintea lui Lecachi Colţun, 
zis moş Zamă-Lungă, se petrecea desigur un proces mult 
mai încet şi mai laborios, căci numai după aceea părea că s- 
a lămurit asupra lui Nicolae Apostol şi rostului său la 
Ponoare. 

— Aşadară, dumneata eşti învățătorul nostru cel nou?... 
laca-i bun! 

Aprobarea lui moş Zamă-Lungă nu prea avea de ce să ţină 
de cald lui Nicolae Apostol, îngheţat până în mă-duva 
oaselor. Dar tot îl bucură, fiindcă era cea dintâi vorbă 
omenoasă de când pornise pe drumuri străine şi duşmane. 
Nu ţinu mult însă nici această iluzie. Căci moşneagul se 
grăbi să rectifice aprobarea totală şi necondiționată de la 
început, adăugând oarecare rezerve: 

— Bun? Adică vorba vine. Să vedem dacă are să zică tot 
aşa, că-i bun, notarul, şi părintele, şi domnu Atila de la 
gară...! 

— Domnul Atila de la gară mi-a şi dat să înţeleg cu 
prisosinţă că nu-i bun ploconul care i-a căzut! se simţi dator 


să-l pună în curent Nicolae Apostol. Pe dânsul l-am 
priceput. Aştepta altceva şi i-a căzut plocon altcineva. Dar 
ceilalţi? De ce crezi dumneata că şi ceilalţi, notarul şi 
părintele, au să găsească şi dânşii că nu-i bun şi că n-au de 
ce se bucura? 

— De!... rosti deodată prudent moş Zamă-Lungă. Spun şi 
eu o vorbă, ca omu... Pe urmă patima vorbei îl trase de 
limbă şi, lăsând la o parte prudenţa, adăugă: Poate are şi 
domnu notar un cumnat ori un frate care ardea numaidecât 
de nerăbdare să-mi înveţe nepoţii carte. Poate are şi 
părintele un cumătru, ori un ginere, ori un nepot, ori o 
nepoată... Lumea-i făcută din neamuri. 

Nicolae Apostol simţi frigul pătrunzând mai adânc. Se 
cutremură cu un fior la gândul duşmăniilor care poate încă 
îl mai aşteptau. 

Dar moşneagul uitase de notar şi de părinte. Vorbi, 
îmboldind gloaba cu codiriştea biciului: 

— O ţâră de necaz ai să ai, nu zic! Necazurile trec însă cu 
ajutorul Domnului, şi oamenii se liniştesc. Vorba e să te ţii 
tare şi să nu calci şi dumneata pe urmele răposatului 
domnu Andrieş, Dumnezeu să-l ierte. Ca să nu păţi ca el! 
Mai întâi au vrut să-l mănânce alţii fript. Pe urmă s-a 
mâncat el singur fript... 

Nicolae Apostol se răsuci, cu atenţia ascuţită. 

Nu era întâia oară când auzea pomenindu-se numele 
predecesorului său, Andrei Colibăşeanu, ca un nume, o 
faimă, un exemplu de care trebuie neapărat să se pă- 
zească. Ieri şi astăzi dimineaţă, la revizorat, un funcţionar 
mai mărunt întâi, mai apoi revizorul îl avertizară enigmatic: 
„Ai să ai de lucru acolo! După ceea ce a lăsat în urmă 
nenorocitul de Colibăşeanu, nu e uşoară situaţia unui 
învăţător nou şi străin.” 

Funcţionarul mărunt spusese: „Bietul Colibăşeanu”. 
Revizorul: „Nenorocitul de Colibăşeanu”. 

Două nuanţe pentru aceeaşi compătimire, în care ghi-cise 
şi un adaos de dezaprobare, de dispreţ, de condamnare. 


— Ce-a fost, mă rog, cu bietul acela de Andrieş 
Colibăşeanu? întrebă Nicolae Apostol, însuşindu-şi şi el cu- 
vântul de milă al celorlalţi. 

— Ce să fie? N-a fost nimica. A venit şi el, ca dumneata, 
acum douăzeci şi cinci de ani, din toată lumea, învăţător 
aicea în sat, la Ponoare. A fost învăţător două-zeci şi cinci de 
ani. Pe urmă, astă-primăvară, a pus mâi-nile pe piept şi a 
închis ochii. O pierit ca un pui de găină. Asta a fost...! 

Nicolae Apostol, cu tot frigul şi umezeala care-i în- 
crâncenaseră carnea, mai găsi putere să glumească, fă- 
când din glumă oarecare diplomaţie, ca să afle ceea ce 
neapărat voia să ştie: 

— Moş Lecachi Colţun, pot să-ţi spun că flăcăiandrul care 
ţi-a pus dumitale porecla de moş Zamă-Lungă n-a cam 
nimerit-o! Ce fel de vorbă lungă zici singur că eşti dacă 
strângi baierile gurii cum strânge un zgârcit baierile pungii, 
tocmai când vorba lungă ar face să ni se pară drumul mai 
scurt? 

Moşneagul râse sub glugă şi încuviinţă: 

— Drept este că-mi strâng baierile gurii. Dară o fac pe 
sfânta învăţătură creştină... De ce să mai judecăm morţii? 
Omul păcătuieşte în viaţă, cade la patimi urâte, unul la 
băutură, altul la altele - pe urmă închide ochii şi toate i se 
iartă... Rămâne să-l judece numai Cel-de-sus, fiindcă numai 
el are cumpăna cea dreaptă în mână. Pe sărmanul domn 
Andrieş l-au judecat toţi în viaţă, che-maţi şi nechemaţi. 
Acuma îl mai judecă şi nu-l iartă nici după moarte. Eu, cu 
mintea mea de moşneag, pot spune, să nu-mi fie păcat, că 
acuma, dacă Cel-de-sus l-a judecat cumva, nu i-a dat mare 
osândă. Mai degrabă socot că l-o iertat, cum n-are să ierte 
pe mulţi din cei care-l judecă şi l-au judecat pe răposatul 
domnu Andrieş, fie-i ţărâna uşoară! Dumneata eşti tânăr. 
Tinereţea-i grăbită şi necruțătoare. Repede vede, repede 
ju-decă, repede osândeşte! Eu pot să-ţi spun că n-a făcut 
nimănui nici un râu... De aceea las să-ţi spună alţii, ca să-l 
osândeşti după spusele, şi judecata altora... Îţi istoriseam 


dumitale că a venit aci, la noi în Ponoare, acum douăzeci şi 
cinci de ani. Şi să vezi potriveala de-a mi-nune! Tot eu l-am 
adus de la gară. În altă căruţă, cu altă gloabă... Eram şi eu 
mai în putere. Căruţa de-atunci - mai bună; calul - oleacă 
mai de soi; fiindcă mai tânăr şi mai în putere fiind, uşor îmi 
era să muncesc din greu şi să câştig, în loc să mă lungesc la 
vorbă de clacă, de-am ajuns un moş Zamă-Lungă! Eu l-am 
adus aşadară de la gară... Era o primăvară şi sufla o boare 
caldă, şi era o mândreaţă pe câmpuri de-ţi mergeau toate la 
inimă. Pe aici pe unde trecem acum, de-s cireşii aiştia urâţi 
şi negri, numai floarea albă se scutura... Stătea ală-turi de 
mine pe scaunul căruţei şi nu-şi mai găsea astâm-păr. Se 
răsucea încolo şi încoace, să se uite la câmp, şi la florile de 
cireş, şi la florile de pe marginea drumului, şi la cer, şi la 
păsările cerului, care taman atuncea ve-neau noaptea, de 
ne trezeam dimineaţa sub streaşină cu rândunelele de anul 
trecut. Şi se bucura sărmanu domnu Andrieş, parcă 
atuncea deschidea ochii la minu-nile lumii! Pe urmă... Pe 
urmă a fost învăţător la noi douăzeci şi cinci-de ani şi s-a 
stins astă-primăvară. Era tot aşa o vreme frumoasă şi un 
soare şi o mândreţe ca atunci. Dară el nu mai avea ochi să 
le vadă toate! A pus mâinile pe piept şi i-a închis pe vecie. 
Iară lumea a rămas să-l judece şi să nu-l ierte nici după ce-a 
intrat în pământ... Asta o ştiu şi asta poate să ţi-o spună un 
moş Zamă-Lungă despre sărmanu domnu Andrieş, fie-i 
ţărâna uşoară...! 

Moşneagul tăcu, privind în noroiul şoselei, unde lăsa să se 
târâie cureaua biciuştii, cum se joacă copiii să li se pară 
drumul mai scurt. 

Nicolae Apostol se uita la el cu alţi ochi. Nu-i mai părea 
atât de lung la vorbă şi târziu la minte cum îl judecase 
adineauri. Sau poate ceva de altădată, o tresărire de 
omenie deşteptase în moşneagul osificat şi cu mintea sleită 
o isteţime de ochi şi de înţelegere, care-a murit de mult în 
torpoarea dintotdeauna. Nu-i mai păru rău că omul cel 
dintâi din Ponoare, întâlnit în drum, a fost acest moş Zamă- 


Lungă. Dar ce, ce-a putut săvârşi înaintaşul lui, acel biet, 
acel nenorocit Andrei Colibăşeanu, de-l judecă toţi şi-l 
osândesc toţi, şi nu-l mai iartă decât un moşneag cu poreclă 
scornită de râsul şi ocara satului?! 

Nu-şi isprăvi însă întrebările, care se mai adunau încă. 

Moşneagul ridică biciuşca şi arătă spre dealurile sur-pate 
din stânga: 

— lacă şi Ponoarele noastre! 

Satul era negru şi trist în bura mucedă a toamnei. 

Capitolul III 

„În ochii oamenilor întâlni aceeaşi împâclire ca în ochii 
vitelor răpuse de jug. Iar şcoala îi răsări înainte sub chip de 
aşezare pustie, cu proptele-n pereţi, să nu fugă la vale...” 

Satul era negru şi trist în bura mucedă a toamnei. Case 
fără împrejmuiri, risipite pe surpături mâncate de ploi. 

Mai degrabă bordeie decât statornice aşezări omeneşti. 

Nu se vedeau pomi de livadă, nici semne de gospodărie 
întemeiată, acele pătule, şuri, grajduri, hambare, stoguri de 
fân şi ocoale care dau înfăţişare de muncă şi de agoniseală 
satelor harnice în ţinuturi ceva mai scoase din sălbăticie 
după îndelungată luptă din tată în fiu. 

O adunare de suflete şi de sălaşuri primitive, părăsite de 
Dumnezeu şi uitate de stăpânire. 

Şoseaua trecea înainte, lăsând cu un fel de scârbă, la 
stânga, un asemenea sat însemnat pe harta ţării cu un 
punct mărunt ca o murdărie de muscă. 

Într-acolo cotea un drum povârnit, desfundat de şuvoaie, 
oblu şi lăţindu-se în şleauri glodoase. 

— Aieste-s Ponoarele! rosti moşneagul, arătându-le cu 
vârful biciuştii. Cine le-a botezat aşa, buni ochi şi sfântă 
gură a mai avut! Nici că se putea să-i găsească un nume 
mai pe măsură. 

„Aici este de lucru”, se încordă Nicolae Apostol, su- 
meţindu-şi pieptul în pardesiul leoarcă de apă. 

Iar tristeţea şi sărăcia aşezărilor, în loc să-l înspăi-mânte, i- 
au îndârjit deodată hotărârea cu care venise, ca o strună 


întinsă de arc. 

Căci el voise satul acela, sau, în orice caz, un sat ca acela. 

Într-adevăr, la minister, când a fost vorba să-i caute 
numele într-o listă cu ordinea de clasificaţii şi l-a găsit 
fruntaş printre fruntaşi, un personaj umflat de grăsime şi 
de solemnitate l-a privit din dosul biroului pe sub ochelari, 
cu oarecare uimire. 

„Bravo, tinere! grăise, bătând cu latul palmei lista de 
clasificaţii şi certificatele care însoțeau petiția. După cele ce 
citesc aci, eşti un adevărat fenomen! Iar după cuvântul 
directorului dumitale, înţeleg că ai drept la un loc, cum să-ţi 
spun? într-ales! Să-ţi alegem unul unde să-ţi cruţăm 
puterile, ca să ne dai altceva. Mai o carte, mai un studiu, 
mai nişte conferinţe - să te pregătim pentru o carieră de 
elită, cu înaintări la excepţional. În-ţelegi dumneata ce 
vreau să-ţi spun? Cu oarecare po-litică şi diplomaţie, poţi 
ajunge departe! Eu am nevoie de oameni de credinţă. Şi 
dacă-mi rămân de credinţă, pot să-i împing departe. Ce 
ZICI aa 

EI a înlăturat băţos ispita şi a cerut înadins un post 
depărtat şi modest; o şcoală ruinată, un sat de oameni 
sărmani. 

Împrejurări cât mai aspre, ca biruinţa să-i fie cât mai 
întreagă. 

„Mi-ai trimis un încăpățânat! telefonase, mai târziu 
personajul directorului bătrân şi blajin de şcoală nor-mală. 
Mă aşteptam la altceva. Şi văd că e un element care n-are 
să fie de fel maleabil. O pramatie din soiul ălor colţoşi, care 
au început a se ivi acuma... Păcat. 

Aşa îl categorisise înaltul personaj din minister, vânător de 
protejaţi credincioşi, pe care să-i sprijine şi care mai târziu, 
la rândul lor, să-l sprijine, ca să alcătuiască o cimentată 
fortificaţie pentru procopsiri personale. Iar fiindcă nu era 
ceea ce căutase, personajul a strâns din umeri, lăsându-l în 
plata Domnului să se descurce singur, ba încă mai 


trăgându-i pe lista numirilor o cruciuliţă cu cerneală roşie, 
să-l aibă sub observaţie pe viitor. 

Directorul bătrân şi blajin aşezase receptorul pe suport 
fără să mai răspundă. Ce-ar fi răspuns? Cui ar fi răspuns? 
Cine l-ar fi înţeles? El numai îşi cunoştea şi îşi preţuia flăcăii 
lui, „pramatiile colţoase” pornite de bunăvoie la posturile de 
rezistenţă cele mai grele, cum în război se oferă voluntarii 
cei mai curajoşi pentru misiuni de sacrificiu, de unde 
adesea nu se mai întorc. 

Aşa încât nu întâmplarea, ci Nicolae Apostol voise sa-tul 
acela, sau un sat ca acela. 

— Aici este de lucru! rosti pentru el singur, îndreptându-se 
pe scaunul căruţei fără spătar, ca să cuprindă mai bine cu 
ochii mâhnitele aşezări omeneşti. Şi îndată întrebă cu 
nerăbdare: Iară şcoala? Unde e şcoala, mo-şule? 

Moş Lecachi Colţun arătă spre case cu o mişcare rotundă 
de biciuşcă: 

— Lasă, că tot ai s-o vezi dumneata, până ce ţi s-o înăcri 
sufletul de dânsa! De-aici nu-i chip s-o cunoşti chiar dacă m- 
aş canoni eu să te lămuresc cumu-i şi unde-i. Că nu-i fi 
crezând că te aşteaptă o şcoală cum au cei de la Trifeşti şi 
de la Vlădoaia şi de la PisculVoievodesei? La aşa sat, aşa 
şcoală! Cum spune vorba românului: La aşa cap, aşa 
căciulă! Pe aiurea oamenii s-au mai zbătut, s-au mai luminat 
un pic la minte, s-au mai învrednicit a face ceva. La noi?... 
Dacă te-ai aşteptat cumva la cine ştie ce mândreaţă, apoi 
putem întoarce Bălanul înapoi, să te duc la gară, de unde 
te-am luat... Un bordei păcătos ca toate celelalte; asta-i 
şcoala! O casă de babă vădană şi beteagă, care s-a tras la 
altă colibă, să-şi ţină zilele ca vai de dânsa, cu o sută cinci 
lei, cât capătă pe an orândă... laca, acuma, că începem să 
ne-apropiem, începe şi şcoala dumitale a se arăta câtu-i de 
mândră! Vezi din vârful biciuştii hardughia ceia mare şi 
galbenă, cu tabla roşă? Acolo-i hanul şi crâşma lui jupân 
Aizic... Apoi de-acolo mergi dumneata cu ochii în sus după 
biciuşca mea şi opreşte-te la a şaptea casă. Aceea-i şcoala! 


Taman cum o vezi, fără poartă şi fără ferestre, de parcă-i 
casă pustie, cum şi este. 

Nicolae Apostol îşi încorda privirea ca să desluşească 
printre celelalte lăcaşuri cu înfăţişare pustie şi părăginită 
pe cea mai pustie şi căzută-n paragină. 

— Aşadar, aceea e şcoala! exclamă cu o strângere de 
inimă. 

— Aceea-i şcoala! întări moş Lecachi Colţun. Ai s-o vezi şi 
mai de aproape, că pe lângă dânsa trecem. 

Pe urmă, căruţa a cotit pe drumuri strâmbe şi priporâte, 
prin noroiul hlisos, peste o gârlă tulbure şi fără podeţ, în 
satul care nu se va fi deosebit prea mult de aşezările getice 
de acum două mii cinci sute de ani. 

În ploaie, vite nemişcate, cu botul în pământ, cu copitele 
înfipte în băltoace presărate cu scuturătură de paie, îşi 
arătau sub pielea udă coastele fantomatice, ca vacile cele 
şapte din visul de foamete al faraonului egiptean. Una mugi 
plângător, chemând la o uşă închisă. 

O nevastă cu doniţa deşartă îi privi trecând, cu ochii tot 
atât de somnoroşi şi indiferenți ca ai vitelor. 

De aproape, casele, lipite cu lut, altele cu varul străvechi, 
coşcovit şi mânjit cu noroi, cu acoperişul de paie putrede şi 
cu ochiul ferestrelor tulbure şi posomorât, păreau bordeiele 
unui trib african decimat de ciumă. 

— laca şi şcoala dumitale! vesti moş Lecachi Colţun. Văd 
că i-au pus nişte proptele-n perete s-o ţină de subsuori. 
Asta-i treabă nouă. Până acuma stătea în picioare şi fără 
cârji. Se vede c-au proptit-o să nu fugă la vale, la hanul lui 
jupân Aizic! 

Nicolae Apostol îşi privi şcoala cu ochi dureroşi. 

Şcoala îl privi şi ea, cu ferestrele ei sparte şi negre, ca 
două orbite dintr-o tidvă de mort. 

Capitolul IV 

„Poate nimeni nu este de osândit, fiindcă nimeni nu poale 
deosebi vinovaţii de victime?” 


— Nu-mi tot scoate dumneata mie ochii cu legea, domnule 
învăţător! Legea spune, legea drege, legea face! 
Cunoaştem noi câtă putere are legea, că nu suntem întâia 
oară primarele comunei. Este, domnule notar...? 

Notarul Ilie Bosânceanu nu spuse nici că este, nici că nu 
este. Îşi căută de lucru în sertar, tot răsucind nişte sigilii pe 
care parcă atunci le vedea întâia oară. 

Domnul primar interpretă în felul său această abţinere. 

Se întoarse, făcând cu ochiul întâi spre părintele Ştefan şi 
şeful de post; pe urmă spre Nicolae Apostol: 

— Nu spune nici că da, nici că ba, fiindcă asta-i aduce 
aminte de-un rămăşag pe care l-a pierdut anţărţ la jupân 
Aizic! Atuncea i-am numărat noi tuleiele sale de spân şi-am 
pus rămăşag că mai degrabă ajung eu a şăsa oară primar 
decât să-i crească lui al şaselea fir de păr în barbă. Ceea ce 
s-a fost văzut înainte de vremea secerii, când iar au venit 
conu Lascarachi şi ai noştri la putere, şi iar s-a trezit cu 
mine pe cap primar. Dară fir nou de păr în barbă nu s-a 
aflat să-i mai fi crescut. Fiindcă trebuie să ştii, domnule 
învăţător, că asta-i regulă!... Conu Lascarachi n-are nădejde 
în altcineva decât în mine când vin ai noştri la putere. Şi 
după cum ai băgat poate de seamă, vin cam des. Iară când 
vin, stau cam mult. Este, domnule notar? 

— Asta-i drept! aprobă notarul trântind un sigiliu cu tuş pe 
o foaie de hârtie - poate o adeverinţă autentificată, 
garantând că partidul lui conu Lascarachi şi al domnului 
primar vine cam des la putere, şi când vine, stă cam mult. 

— Nu înţeleg ce are de-a face partidul şi puterea lui conu 
Lascarachi al dumneavoastră cu cele ce spuneam eu?! se 
mişcă Nicolae Apostol de pe scaun, ridicându-se cu un 
început de nerăbdare. 

— Are de-a face, şi ai să vezi că are dacă ai şi dumneata 
puţintică răbdare! îl asigură domnul primar Ioniţă Ţăpu. Te 
TOg aşază-te pe scaun şi ascultă-ne şi dumneata. Ne-ai 
chemat, ne-am lăsat alte treburi, am venit şi te-am ascultat. 
E rândul dumitale acuma. De trei zile de când ai picat aicea, 


am stat şi te-am lăsat să vorbeşti şi să te frămânţi, ca să mă 
lămuresc. Eu, domnule învăţător, pot spune că sunt straşnic 
cunoscător la oameni. Acum te cunosc, cum l-aş cunoaşte 
pe frate-meu, dac-aş avea frate. Şi am să-ţi spun verde în 
faţă ce-am văzut şi ce-am cunoscut... Cred că nu te supără? 

— Dimpotrivă...! 

— Mai întâi, iată ce-am înţeles eu la dumneata: eşti tânăr. 
Tânăr grozav... 

— Pentru ca să se vadă cât sunt de tânăr, nu era nevoie de 
trei zile, domnule primar. Mă arăta chipul şi puteam să arăt 
la nevoie şi certificatul de naştere. Nu pricep, însă, de când 
tinereţea e un păcat...? 

— Nu zic că e păcat. Dar tinereţea are păcatele ei, şi 
dumneata ai păcatele tinereţii. Tinereţea vrea să schimbe 
lumea! Şi lumea nu vrea să se schimbe cu una, cu două. O fi 
scriind el frumos la cărţile dumitale, că bine-ar fi să se 
prefacă lumea aşa şi pe dincolo. Aşa scrie şi în evangheliile 
părintelui. Numai că ceea ce scrie frumos la carte rămâne 
în carte, iar lumea merge înainte după tocmelile ei. 
Răposatu Andrieş Colibăşeanu tot aşa venise, valvârtej, 
vestind că face şi drege, că schimbă şi primeneşte. Pe urmă 
ce-a făcut şi ce-a dres el nu-ţi doresc să faci şi să dregi 
dumneata! Este, domnule notar? 

— Ba încă ce fel de este! fu de acord notarul, înălţând de 
pe condici ochii spălăciţi şi faţa lui roşcată de spân. 

Domnul primar Ioniţă 'Ţăpu păru deplin încântat de aceste 
aprobări, care dovedeau deplina armonie între cele două 
organe administrative. 

Urmă: 

— Asta e una! Al doilea, domnule învăţător, este că 
dumneata, fiind străin de locurile şi de oamenii de aici, prea 
te pripeşti să te amesteci în treburile lor şi ale noastre. Las 
la o parte că n-ai căderea. Dar o spun pentru binele 
dumitale. De asta am ţinut să ştii că mă aflu a şăsa oară 
primarul Ponoarelor. De treizeci de ani îi cunosc pe toţi, ştiu 
cum merg lucrurile şi cât poate pielea fiecăruia. Încât, dă- 


mi voie să mă mir că te-ai găsit dumneata, venit din toată 
lumea, să ne înveţi cum şi ce trebuie să facem. Mă rog, cine 
te sileşte pe dumneata să dai sfoară în sat, să chemi şi să 
aduni oamenii? Dumneata ai şcoala dumitale. Te duci la 
datoria dumi-tale şi aştepţi. Vin diavolii la şcoală? Bine! 
Liber eşti să-i muştruluieşti până ce scoţi duhul dintr-înşii, 
să-i faci dobă de carte, dacă statul te-a trimis pentru asta. 
Acolo eşti dumneata stăpân. Nu vin? Se schimbă socoteala. 
Lasă-mă pe mine să văd de ce nu vin şi să iau eu urmările 
mele... Este, părinte? 

Părintele Ştefan privea pe fereastră, cu mâinile în poalele 
anteriului, ca şi cum n-ar fi auzit. 

— Este, domnule şef de post? se adresă atunci dom-nul 
primar către altă persoană din auditoriu: şeful de post, 
strâns în tunica albastră, încătărămat în curele şi cu 
cizmele gemând o gamă întreagă de scârţâituri la cea mai 
mică mişcare. 

— Este, domnule primar! Dumneata, care va să zică, ne 
ceri concursul nostru, şi noi, ca organe de execuţie, care va 
să zică, executăm. Dacă e cazul. Spun dinainte: care va să 
zică, dacă e cazul! 

— Vezi? triumfă domnul primar Ioniţă Ţăpu. Dar să ne 
întoarcem la ale noastre. Să zicem că n-am nimic împotrivă. 
Dumneata eşti tânăr, vii cu orânduieli noi, aşa cum te-au 
învăţat profesorii de la Bucureşti. Aduni gos-podarii, le spui 
câte-n lună şi-n soare despre foloasele cărţii, îi sfătuieşti să- 
şi trimeată plodurile la şcoală, îi ameninţi cu amenda. Ce-ai 
făcut dumneata cu asta? 'le înşeli amar dacă-ţi închipui că 
de trimis plodurile la şcoală le arde lor acuma. De două 
săptămâni de când tot curge de sus, de-au putrezit şi 
pietrele, abia ieri s-a îndurat Domnul şi s-a răzbunat 
vremea de bine, de rău. Toţi aşteaptă să se zvânteze oleacă 
pământul, şi n-au să mai ajungă cum să se împartă la câmp, 
până ce nu dă îngheţul. Pentru dânşii şi pentru boieresc. Ţi- 
ai făcut dumneata întrebarea cum rămân cu datoriile la 
boieresc? Unii au contract făcut colea la primărie, cu bani 


luaţi înainte de la conu Lascarache, alţii de la coana Catinca 
Ştirbuleasca, alţii de la domnul Solomonică Fişer. Au luat 
astă-iarnă şi nu s-au plătit, iar la iarnă din nou au să mai 
ceară şi din nou au să mai capete. Că nu-i fi crezând 
dumneata că la iarnă au să pună cartea dumitale în ceaun 
s-o fiarbă, fiindcă încă n-am auzit pe ni-meni că s-a săturat 
mâncând hârtie. Este, domnule notar? 

Notarul înlocui răspunsul cu o strâmbătură chicotită de 
râs, destinată să arate lui Nicolae Apostol cât de absurdă şi 
comică îi este pretenţia să convingă autorităţile comunei 
Ponoare despre utilitatea născocirii lui Gutenberg. 

Părintele Ştefan privea absent şi trist pe fereastra tulbure, 
afară, cu palmele sprijinite pe genunchi. Şeful de post 
surise pe sub mustaţa răsucită în sfârcuri, scârţâindu-şi 
uşor cizmele într-o destindere de om care vrea să arate că e 
grăbit şi că mai are, „care va să zică”, şi alte treburi decât 
să asculte atâta vorbă de clacă. 

Mulţumit de această aprobare generală şi de acest modest 
succes oratoric, domnul primar Ioniţă Ţăpu se întoarse din 
nou către învățătorul cu idei năzdrăvane: 

— Poftim! Merg mai departe. Ca să vezi de ce vreau eu să 
te apăr spre binele dumitale. Să zicem că i-ai adunat. 
Binee! Le vorbeşti despre foloasele cărţii şi ale învăţăturii. 
Că numai cine are carte are parte. Că numai învăţătura, 
deşteaptă pe om. Mă rog, tot ce-am mai auzit! şi când le 
vorbeşti dumneata mai frumos, are să se ridice unul şi are 
să te întrebe pe dumneata la ce i-a folosit oare cartea 
răposatului Andrieş Colibăşeanu? Atuncea toţi au să-şi dea 
ghionţi, şi tare aş vrea să ştiu cum ai să le poţi răspunde...? 

— Nu purta dumneata grijă de asta, domnule primar. Am 
să mă descurc eu. 

— Poate... 

— Nu poate. Sigur. 

— Ehei! Tinereţe-tinereţe! 'Tot aşa l-am auzit acum vreo 
douăzeci şi cinci de ani şi pe răposatul Andrieş. Nu se 
îndoia de nimica. Şi mai ales, săracul, nu se îndoia de 


LIA 


dânsul. Că nimeni şi nimica nu-i poate sta în cale. „Sigur 
Asta era vorba lui pe atunci. Că el are să ne facă local de 
şcoală în cinci ani. Sigur! Că el are să ridice satul, să ne 
facă locaş de citire, să ne înveţe gospodărie şi plugărie, pe 
noi, care o cunoaştem din neam de nea-mul nostru, fără 
cărţi şi alte drăcovenii. Să nu fie casă fără livadă, gospodar 
fără perechea lui de boi, copil fără certificat de patru clase. 
Câte şi mai câte. Sigur! Când te-am auzit pe dumneata 
spunând, părea i-am auzit glasul lui... 

— Eu nu ştiu de ce-mi tot pomeneşti numele şi faptele unui 
om pentru care n-am nici un fel de răspundere? îşi pierdu 
răbdarea Nicolae Apostol. De trei zile, unde mă întorc, mă 
lovesc numai de numele acesta. Am înţeles, din cele ce mi s- 
au spus, că n-a făcut cinste breslei noastre. Orice pădure 
are uscăturile ei. N-am drept să-l judec, nici să-l osândesc. 
Dar nici nu-l apăr. Pentru ce-a făcut şi pentru ce n-a făcut 
mai ales, Dumnezeu să-l ierte şi să-l iertăm şi noi, oamenii! 
Eu sunt venit aici tocmai ca să fac ce n-a făcut el şi să 
îndrept ce-a stricat el... 

— Sigur? Întrebă notarul Ilie Bosânceanu, cu o in-tenţie de 
batjocură, pe care Nicolae Apostol n-o bănuise la o făptură 
atât de jigărită şi de becisnică. 

— Precum vezi şi dumneata! Sigur! rosti cu aceeaşi 
pornire de harţag tânărul învăţător. 

Şi în aceeaşi clipă regretă că a pierdut stăpânirea de sine. 
Roti privirea la oamenii aceştia poftiţi de el în sala scundă 
şi întunecoasă a primăriei, ca să le arate hotărârea şi planul 

lui de muncă, să le ceară sfat, ajutor, să-i zguduie din 
nepăsarea lor adormită. Şi îşi recunoscu îndată greşeala. 
Văzu zădărnicia acestei amăgiri. 

Erau oameni morţi. 

Nu-i mai putea scoate nimic din scufundarea unde se 
simțeau bine şi împăcaţi, rozând fiecare din ciolănaşul 
procopselii sale. În trei zile avusese putinţa să prindă şi 
pricinile ascunse ale neîncrederii sau duşmăniei care-l 
întâmpinau la fiecare pas. 


Notarul Ilie Bosânceanu vânase locul pentru un frate cu 
două clase de şcoală de meserii, eliberat de doi ani din 
armată şi încă necăpătuit. Şeful de post, dom' Stănică, zis 
Care-va-să-zică, după urgiile de anul trecut, din 1907, când 
pretutindeni prin vecini s-au răsculat satele şi-au dat foc 
acaretelor boiereşti, nu putea să vadă cu ochi buni un 
dascăl venit să scormonească oamenii şi să le bage gânduri 
năstruşnice în cap. Pregătea chiar un raport confidenţial în 
acest sens. Primarul, cunoscut mai mult sub numirea de 
Ioniţă-Vulpoiul decât pe nu-mele cel adevărat, de Ioniţă 
Ţăpu, era într-adevăr un vulpoi bătrân, isteţ la minte şi 
viclenit după o îndelungă experienţă de viaţă, care-l ţinuse 
mereu între ciocnirile celor mari şi celor mici, între ciocan 
şi nicovală. Fost logofăt boieresc şi de treizeci de ani om de 
încre-dere al lui conu Lascăr Sofian, deputat al guvernului 
şi vicepreşedinte al Camerei, dorea în aceeaşi măsură, 
pentru pacea comunei şi respectul contractelor de munci 
agricole, un dascăl care să se dea uşor la brazdă şi să nu 
zădărască răbdarea gospodarilor, îmbuibându-le capul cu 
năzdrăvănii din cărţi. lar părintele Ştefan, unchiaş bolnav şi 
fără vlagă, părea absent de la toate acestea şi asculta fără 
să audă, privea fără să vadă. 

Nicolae Apostol încercase cu fiecare în parte să-i câştige 
hotărârii lui tinereşti şi colcăind de neastâmpăr. 

Nu izbutise. 

Nu izbutea nici acum, când îi rugase să se adune şi să-l 
asculte îndelaolaltă, pentru ajutor la fapte mai mici şi mai 
apropiate. Copiii uitaseră drumul şcolii şi se pare că nici nu- 
l prea cunoscuseră. Cocioaba era ruinată, pustie, fără 
ochiuri de sticlă la ferestre, cu bănci şchioape, cu soba 
dărâmată. Căzut singur şi străin în această părăginire, 
nădăjduise deocamdată să capete de la autori-tăţile 
comunei ajutor de faptă şi de cuvânt, pentru a aduna elevii 
la şcoală şi pentru a cârpi coliba numită şcoală, aşa ca să 
poată primi sub acoperiş cei vreo patruzeci, poate cincizeci 


de copii, până la primăvară, când avea să se aştearnă la o 
ispravă mai cu temei. 

Dăduse greş. Oameni morţi. Suflete toropite într-o mare 
împăcare cu stările scufundate, de unde nu vedeau nici o 
trebuinţă şi nici o grabă a vreunei schimbări. 

Nu mai era vorba de un ajutor cot la cot şi cuvânt la 
cuvânt. Ci încă mai greu, se vedea nevoit deocamdată să 
lupte cu o ostilitate îndărătnică faţă chiar de ceea ce ar fi 
încercat şi poate ar fi izbutit să înfăptuiască singur, numai 
cu puţinele lui puteri. 

— Care va să zică, aceasta e chestiunea! se ridică şeful de 
post, domnul Stănică, acompaniat de scârţâiturile cizmelor 
şi ale curelelor. Dumneata convoci, care va să zică, satul la o 
adunare sub cerul liber... 

Nicolae Apostol se înălţă la rândul lui de pe scaun, 
adresându-se tuturor, de la unul la altul: 

— Dar, domnule şef de post, domnule primar, părinte, 
domnule notar, înc-o dată vă rog să rămânem bine înţeleşi! 
Nu e vorba despre nici un fel de convocare. Nici un fel de 
adunare sub cerul liber sau neliber. Cum aţi spus singuri, 
sunt străin aci. Oamenii nu mă cunosc. Nu prea îmi para 
cunoaşte nici care e rostul unui învăţător şi al unei şcoli în 
satul lor. Fiindcă mâine e zi de duminecă, m-am gândit să 
folosesc ceasul când ies de la biserică, să le spun câteva 
cuvinte şi să ne cunoaştem. Socoteam că n-ar strica să mă 
ajutaţi unul dintre dumneavoastră. Bunăoară, părintele sau 
domnul primar. Să mă înfăţişeze gospodarilor, ca pe-un 
străin ce sunt, venit cu hotărârea să rămân aici şi să fiu de-o 
ispravă, până la bătrâneţe. Asta e tot! Ţin să vă spun 
dinainte că nu fac, n-am făcut şi n-am să fac niciodată nici 
un fel de politică. Aşa că am să le vorbesc oamenilor despre 
necazurile lor şi leacurile necazurilor acestora, despre 
folosul şcolii şi al învăţăturii, ca să priceapă singuri de ce 
trebuie să-şi trimită copiii la carte. Asta e tot. Fiţi sigur, 
domnule primar, că n-am să rostesc nici o vorbă pentru sau 
contra lui conu Lascăr al dumitale... 


— Ba pentru conu Lascarache al nostru poţi spune câte 
vrei şi ce vrei! Nu te opreşte nimeni. Dimpotrivă! Are să fie 
foarte mulţumit când are să ştie că are aici un om de 
încredere, gata să lucreze alăturea cu mine pentru binele 
comunei şi al gospodarilor. 

— Se poate! Dar eu n-am venit aici să fac nici un fel de 
politică şi să fiu omul unuia sau altuia. 

— Lasă, nu te mai aprinde aşa de repede! vorbi cu un râs 
şiret în ochi domnul primar Ioniţă Ţăpu. Despre aceasta mai 
avem timp să vorbim noi. Oleacă de politică trebuie să 
învârtă omul, că altfel nimica nu se poate face pe lume, nici 
bine, nici rău. Este, domnule notar? 

Notarul, Ilie Bosânceanu, făcu oarecare rezerve, bazate 
pe experienţa lui personală, şi încă îndestul de proaspătă: 

— Câteodată, este, şi câteodată nu este! Fiindcă dă-mi voie 
pentru ca să vă întreb. Conu Lascarache mi-a făgăduit el 
mie ori nu că-l aduce aicea pe frate-meu Costică în locul 
răposatului Andrieş Colibăşeanu? I-am fost sau nu i-am fost 
de credinţă? Răspund tot eu. l-am fost, şi încă i-am fost 
chiar atuncea când conu Lasca-rache nu era la putere. Şi la 
ce mi-a folosit mie, oare, dacă i-am fost de credinţă? 
Răspund tot eu. Nu mi-a folosit nimica. Pentru că stăpânirea 
ne-a trimis pe dumnealui (făcu din capul spân şi roşcat spre 
Nicolae Apostol). Pe dumnealui, care e străin de comună şi 
străin de judeţ şi străin de partidul şi de interesele lui conu 
Lascarache. 

— Poate a avut pe cineva mai tare la centru! se dădu cu 
părerea domnul primar Ioniţă Ţăpu. De unde ştim noi? Ori 
poate înadins conu Lascarache a lăsat să se facă lucrurile 
singure, ca să vă împace pe toţi. Dumneata ţineai să-l aduci 
numaidecât pe Costică, domnul Atila de la gară, pe fratele 
coanei Lenţei, părintele Ştefan, pe duduia Mărioara, 
nepoata coanei preutesei. Este, părinte Ştefane? 

Părintele Ştefan, privind pe geam, cu ochii împâăcliţi şi 
bătrâni, făcu un semn de renunțare cu mâna. 


— Este! afirmă cu energie domnul primar Ioniţă Ţăpu. Ce 
să ne mai ascundem după deget? Vă spun eu că este, şi 
fiindcă este, ca unul care mă pricep cum se învârte o ţâră 
de politică, pot să vă spun şi care a fost socoteala lui conu 
Lascarache. Dacă o numea pe duduia Mărioara, erai 
nemulţumit dumneata şi domnul Atila de la gară. Şi aveaţi 
cuvânt să rămâneţi nemulţumiţi. Dacă îl numea pe 
cumnatul lui domnul Atila, era nemulţumit părintele, că nu- 
şi mai găsea zi bună acasă cu coana preuteasa, şi aveai să 
rămâi nemulţumit dumneata, ca unul care l-ai slujit cu 
credinţă chiar când eram noi şi cu conu Lascarache în 
opoziţie. Dacă îl numea pe Costică al dumitale, avea drept 
să se plângă părintele şi domnul Atila. Oricum făcea şi 
oricum dregea, împăca unul şi amăra doi. Aşa a făcut pace. 
S-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont, cum scrie la 
evangheliile părintelui, şi a lăsat pe cei mai mari de la 
Bucureşti să ne trimeată unul care nu e nici cumnat cu 
domnul Atila, nici nepot de-al coanei preutesei, nici frate cu 
dumneata. Este, domnule învăţător? 

— Aici suntem de aceeaşi părere! încuviinţă surâzând 
Nicolae Apostol. E singurul lucru la care n-am nimic de 
spus. V-am căzut plocon fără să fiu rudă cu nimeni şi fără să 
fiu omul nimănui... 

— Nimic nu se ştie! îl întrerupse domnul primar Ioniţă 
Ţăpu. Azi nu eşti, şi mâine se poate întâmpla să fii. Fără de 
asta nici că se poate. Şi, iaca, bate palma aici! Ţi-o spun eu 
că n-are să treacă un an, şi ai să fii omul lui conu 
Lascarache, ca mine şi ca toţi câţi ne vezi şi care ne dăm 
socoteală cine le învârte şi cum se învârt lucrurile pe lume... 
Ca să isprăvim, rămâne aşa: dumneata faci cum crezi. 
Aduni oamenii? Adună-i! Vrei să le vorbeşti? Vorbeşte-le! Eu 
mi-am făcut datoria şi te-am povăţuit să n-o iei prea repede. 
Zici că ai să rămâi toată viaţa la noi. Aşadară ce te 
grăbeşte? Ai să tot ai timp, până ce ţi-o ieşi peri albi, ca mie 
şi părintelui. Încolo, mai mult n-avem ce face!... La bugetul 
lui ianuarie vom căuta cu domnul notar, după ce i-o trece 


necazul, să punem o sută, două de lei pentru reparația 
localului de şcoală şi pentru câteva bănci. De la noi, puţin. 
De la Domnul, mai mult! Domnule şef de post şi domnule 
notar, fiindcă tot suntem aici, să trecem la oarecare 
chestiuni de-ale noastre. Am primit poruncă de la conu 
Lascarachi... 

Nicolae Apostol înţelese că nu mai are de aşteptat nimic 
de la nimeni. 

Strânse mâinile. Simţea nevoia să iasă mai repede la aer. 

— Merg şi eu cu dumneata. Avem drumul împreună... 
vorbi moale părintele Ştefan. 

Şi merseră o bucată de drum împreună, unul după al-tul; 
părintele Ştefan înainte, învățătorul în urmă, fiindcă în 
noroiul desfundat de roţi se afla numai o singură potecă 
îngustă, bătută de paşi şi zbicită de vânt. 

La despărţire, mâna preotului întârzie fără vlagă, 
nehotărâtă în mâna viguroasă a tânărului. Ca după o mare 
sforţare, întrebă cu acelaşi glas absent, ocolindu-i pri-virea 
şi uitându-se pe alături de el, peste umăr, pe ponoare, la 
casele strâmbe şi fără împrejmuiri: 

— Tot la Aizic stai? 

— Tot, părinte Ştefane... încă n-am găsit o odaie într-o 
casă omenoasă... 

— Şi nici n-ai să găseşti uşor. E un sat foarte sărac. 

— Văd, părinte! Am început să-l cunosc. E un sat foarte 
sărac şi cred că avem datoria să-l ridicăm noi. Am fosT. Prin 
câteva case tot căutând un culcuş. M-am înspăimântat. Mai 
înfricoşătoare ca mizeria e lipsa de iniţiativă şi de 
chibzuinţă pentru a lupta împotriva acestei mizerii. 

— Vorbeşti ca sărmanul Andrieş Colibăşeanu, acum 
douăzeci şi cinci de ani, când venise şi el tot aşa... 

Părintele Ştefan nu isprăvi ce voise să spună despre 
Andrieş Colibăşeanu. Înlocui cuvintele cu un gest nehotărât 
al mâinii slăbănoage, arătând spre deal, poate drumul pe 
unde venise predecesorul lui Nicolae Apostol cu douăzeci şi 
cinci de ani în urmă, poate cimitirul unde se odihnea acum. 


Nicolae Apostol se încruntă, cum făcea acum de câte ori 
auzea numele acesta. 

Vorbi, încordându-şi pieptul, cu o aţâţare tinerească: 

— Nu ştiu ce-o fi vorbit acest Andrieş Colibăşeanu acum 
douăzeci şi cinci de ani. Văd însă ce-a făcut el. Mai ales văd 
ce n-a făcut. Şi nu pot să-l absolv. A fost un dezertor de la 
datorie. Destinul nostru e ca al ostaşilor pe care îi trimitea 
Atena sau Roma să apere cetatea. Nu trebuiau să se 
întoarcă decât pe scut sau sub scut. Să învingă sau să 
moară la datorie...! 

— Poate şi sărmanul Andrieş a murit la datorie, spuse cu 
glas încet părintele Ştefan. Sunt fel de fel de chipuri de a 
muri la datorie. Unii cad răpuşi dintr-o singură lovitură... 
Alţii sunt răpuşi cu încetul. O moarte de la zi la zi... 

— Oricum, nu e cazul lui, părinte. Nu înseamnă că ai căzut 
la datorie Când ai sfârşit viaţa alcoolic, când ai trăit cu o 
femeie în afară de lege, când te degradai primind băutură 
de la oricine, cerând, când te ridicau alţii din şanţuri. Nu e 
o moarte la datorie când ai lăsat o şcoală cum am găsit-o 
eu... Ştiu, părinte! Nu e nici omeneşte, nici creştineşte să 
judeci faptele unui om după moarte şi să-l condamni pentru 
faptele din viaţă. Dar dumneata nu înţelegi se înseamnă 
pentru mine să mă întâlnesc numai cu faptele lui, cu numele 
lui? Să lupţi cu moştenirea aceasta? Aşa cum a trăit el şi aşa 
cum şi-a înţeles el rostul aici, nu s-a omorât numai pe el, n-a 
omorât numai încrederea oamenilor de aici în şcoală şi în 
carte. A omorât şi ceva din viitor! E ca un hoit care lasă 
duhoare de putreziciune chiar după ce a fost ridicat şi 
îngropat. 

— Nu spune aşa, domnule învăţător, încercă părintele 
Ştefan să apere cu puterile lui vlăguite amintirea mortului. 
Viaţa nu e aşa de simplă cum o vrea tinereţea... 

— Ba aşa, părinte! Este! se îndârji Nicolae Apostol. Când o 
tragi înainte ca o linie dreaptă şi când o urmezi ca pe-o linie 
dreaptă, e simplă. Înţeleg simţământul dumitale. Ca slujitor 
al bisericii creştineşti, e rolul dumitale să aperi greşelile 


celor slabi şi să ceri iertare lui Dumnezeu şi lumii pentru 
greşelile lor... 

— Nu e vorba de rol! grăi mai departe, cu privirea 
absentă, părintele Ştefan. Nu vorbim aici - eu în nu-mele 
bisericii, dumneata în numele şcolii. Suntem înainte de 
toate oameni. Vorbim ca oameni... 

— Ca oameni. Poftim, vorbim ca oameni, părinte! Ca om, 
cum explici şi justifici o existenţă nenorocită, aşa cum a fost 
a predecesorului meu? Cum o explici şi cum o ierţi? Este în 
noi o pornire să compătimim şi să iertăm păcatele celor 
slabi şi învinşi, fiindcă aceasta ne dă amăgirea unei 
superiorităţi. Ne simţim mai tari prin comparaţie. Căci este 
o diferenţă între situaţia umilitoare de a cere şi a aştepta tu 
milă şi iertare şi între situaţia privilegiată de a acorda tu 
milă şi iertare altuia care s-a dovedit mai inferior înarmat în 
viaţă. Orice nenorocit îşi găseşte consolare de îndată ce 
poate compătimi o nenorocire încă mai gravă ca a lui. Dar 
lepădându-ne de aceste vicleşuguri ale sentimentului, 
judecând obiectiv o viaţă, în afară de noi, ce rămâne ca 
faptă din ce-a lăsat în urmă un Andrieş Colibăşeanu? Ce-a 
fost bun? Ce-a lăsat bun? Un singur lucru măcar bun, care 
să absolve zece rele! Este ceva?... Poţi să-mi spui dumneata, 
părinte, un singur lucru bun despre acest Andrieş 
Colibăşeanu...? 

— Nu era un om rău, rosti molcom părintele Ştefan. Era 
un om slab şi nefericit. 

— Vezi? Nici dumneata nu poţi descoperi o singură faptă 
bună. „Nu era un om rău.” Aceasta n-ajunge când ai fost 
venit aci ca să plăteşti o datorie societăţii. „Era un om slab 
şi nefericit.” N-ai voie să fii slab când ai acceptat să-ţi 
îndeplineşti o misiune care ţi-a fost încredinţată după ce tu 
ai cerut-o. Ce-ar fi mâine dacă ne-am declara toţi slabi şi 
nefericiţi? 

— Eşti foarte tânăr! încheie părintele Ştefan. Avea 
dreptate primarul: grozav de tânăr. 


Dar după despărţire, se întoarse de la cei dinţii paşi 
îndărăt şi se uşură de o piatră care-i rămăsese de mult pe 
inimă. Vorbi tot aşa, mereu ocolind privirea lui Nicolae 
Apostol: 

— Mă gândesc că trebuie să stai foarte rău la hanul lui 
Aizic. Dacă aş avea ceva mai încăpător acasă... 

— Lasă, părinte Ştefane! Te rog mult să nu te gândeşti la 
toate acestea. Sunt deprins să mă descurc singur. 

— Ştiu, ştiu. Văd că eşti un om dintre cei care se descurcă 
singuri şi repede... Dar, oricum! Mă muncea gândul 
alaltăieri noaptea, că nu puteam dormi şi mă răsuceam în 
pat. Ai şi dumneata drept să întrebi: „Doamne, în ce lume 
am căzut? Ce fel de oameni sunt aceştia...?” Şi n-aş vrea să 
crezi... Poate ai aflat. Casa mea nu-i o casă unde să 
găsească voioşie şi poftă de viaţă un om. Mi-am îngropat 
trei copii de oftică: două fete şi un fe-cior. Al patrulea zace 
acuma. Abia a scăpat de la oaste şi mi l-au adus în căruţă, 
să-l pun în pat. Îi cresc şi, cum ajung mari, mi-i cheamă 
Domnul la dânsul... 

— Dar nici n-aş fi primit, părinte, să fiu povara cuiva. 

— Asta o spui aicea şi acuma! Dar noaptea, când nu poţi 
dormi de ploşniţe la hanul lui Aizic, ştiu că nu poţi spune la 
fel... Chiar aşa cum sunt lucrurile, încă s-ar mai face ceva 
dacă acasă aş hotări numai eu. După cum n-a scăpat însă 
din vedere să amintească domnul primar, preuteasa mea nu 
prea ar avea de ce să-ţi iasă înainte cu pâine şi sare. 
Aştepta locul dumitale pentru o nepoată de-a noastră. O 
nepoată cu câteva clase de profesională. Eu înţeleg... 
Dumneata ai toate drepturile, fiindcă ai fost pregătit pentru 
dăscălie. Ceilalţi, şi nepoata mea, ca şi fratele notarului, ca 
şi cumnatul lui Atila Gheorghiu, de la gară, trăgeau şi ei 
nădejde, fără drepturi, cum e obiceiul pământului. Ai venit 
dumneata. Ne-ai liniştit pe toţi... Poate e mai bine. Are să fie 
poate mai de folos pentru sat. Trebuie să ştii că nici nu m- 
am prea ames-tecat cine ştie cât pentru nepoată-mea. N-am 
nici putere îndestulă pentru asta şi n-avea nici dânsa de ce 


să se aştepte la cine ştie ce... Am aruncat o vorbă, ca să 
capăt linişte acasă. Femeile înţeleg mai puţin, chiar când 
vârsta ar fi trebuit să le aducă mai multă cuminţenie. Încât 
vezi şi dumneata... 

— Părinte Ştefane, dă-mi voie să te rog, fără supărare, să 
nu mai pomenim niciodată despre aceasta. Se poate vedea 
că n-am căutat un loc de odihnă. Dacă aşa ar fi fost, aş fi 
găsit altul! Am căutat unul de muncă grea, ca să pot fi de- 
un folos acolo unde e nevoie de oameni tari. Eu am nădejde 
că am s-o isprăvesc bine. Îmi pare numai rău că am tulburat 
atâtea socoteli de ale altora... Acestea nu le pot lua însă 
drept pricini de supărări adânci şi durabile. Au să se 
potolească neplăcerile, şi atunci avem să punem umăr lângă 
umăr, să scoatem satul acesta de unde se află... 

Nicolae Apostol arătă satul cu drumurile negre şi 
prăvălate, casele într-o râlă, acoperişurile negre de paie, 
vitele clefăind în ogrăzi fără împrejmuire, mugind lângă 
fântâni cu jgheaburile sparte. 

— Pentru asta să ne adunăm puterile, toţi, părinte... 

— Cei care au puteri, tinere domnule învăţător. Cei care 
au... 

Iar spunând acestea, preotul bătrân şi adus de spate, în 
anteriul sărac, decolorat pe umeri, porni, înotând în noroi, 
pe uliţa strâmbă, spre casa lui care nu era cu mult mai 
arătoasă decât a celorlalţi troglodiţi din satul Ponoare. 

Capitolul V 

„Jupân Aizic avea o înţelepciune a lui şi a neamului său 
prin multe încercări trecut.” 

— Mai miroase a afumat? Mai miroase a zupă? 

— Nu, domnule Aizic! Miroase a lapte, cum e dat laptelui 
să miroase, şi încă a lapte foarte bun. 

— Atunci sunt tare bucuros. 

Domnul Aizic îşi manifestă bucuria frecându-şi mâinile şi 
plimbându-se în papucii de pâslă de jur împrejurul mesei. 

Nicolae Apostol regretă că spusese slujnicei, cu două zile 
mai înainte, oarecare lucruri neplăcute despre mirosul 


laptelui şi despre oala în care a fost fiert. 

De atunci, domnul Aizic se simte dator să-şi servească 
singur clientul, şi după ce aduce ceaşca de lapte, cu feliile 
de pâine neagră, veche şi lutoasă, se învârte aşteptând 
aprecieri elogioase şi căutând sămânță de vorbă. Nicolae 
Apostol înghite în silă sub privirea unui străin. 

Ar vrea să-l vadă plecat mai repede, iar domnul Aizic n-are 
de ce pleca. 

E mai întâi la el acasă şi socoate noul învăţător nu numai 
un chiriaş, ci un oaspe, cu drept să se bucure de toate 
onorurile gazdei. Mai apoi, e foarte fericit că are prilej să 
stea de vorbă cu un om sosit din regiunile civilizate; un 
tânăr isteţ şi cu carte, care se poate întâmpla mâine să-şi 
cucerească loc de fruntaş în treburile satului, dacă nu 
cumva chiar şi mai departe de sat, dincolo, în treburile 
ținutului. După cum arată semnele vremurilor, de la 
răscoalele de anul trecut, sfetnicii din Bucureşti caută 
puteri proaspete în lumea satelor. Făgăduiesc şi pregătesc 
legi pentru dânşii, obştii şi bănci, pomenesc tot mai des 
despre reforme şi drepturi, aşa cum se vorbeşte la Cameră 
şi cum se scrie la gazete. Învățătorul cel nou îi pare un om 
ca pentru aceşti vremuri care se vestesc. Iar o veche 
experienţă personală a domnului Aizic, şi alta mai veche, a 
timpurilor, l-au învăţat de mult că pe asemenea oameni e 
mai bine să-i câştigi de partea ta decât să-i câştige vecinul. 

Oprindu-se în faţa mesei şi aşteptând să termine 
înghiţiturile Nicolae Apostol, întrebă cu o îngrijorare 
bănuitoare: 

— Dumneata l-ai cunoscut deja pe conul Lascarache al 
nostru? 

— Nu, domnule Aizic. 

— Nu face nimic! îl consolă hangiul. Ai să-l cunoşti 
numaidecât. 'Ţi-o spun eu! Şi are să fie bine. De aşao 
persoană distinsă ca domnul Sofian n-au noroc toate 
ţinuturile din România... 

— Să fie sănătos! 


— Să fie, că avem cu toţii nevoie de oameni ca dumnealui. 
Pe urmă, şi dumnealui are nevoie de oameni ca noi. Cum 
spun gospodarii de pe aici: o mână spală pe alta şi 
amândouă obrazul... Domnule învăţător, am să vă zic eu 
ceva... 

— Poftim... 

— Am ascultat ieri ce sfătuiau unii şi alţii la mine în 
prăvălie, la un păhărel de rachiu. După ce-ai vorbit 
dumneata, s-au adunat.şi dânşii ca să vorbească. Aşa-i omul 
făcut! Ascultă întâi pe altul, după aceea se duce şielsă 
vorbească cu alţii despre celălalt. Eu pot să vă zic, domnule 
învăţător, că după cele ce-am auzit eu, numaidecât are să 
vină conu Lascarache şi are să vă cheme şi are să vrea să vă 
cunoască şi are să spună să-i fiţi domniei-sale om de 
încredere fiindcă are nevoie de un aşa om. Asta pot s-o jur 
eu pe copiii mei. Poate te îndoieşti, domnule învăţător? 

— Nu! continuă să răspundă monosilabic Nicolae Apostol, 
uitându-se semnificativ la uşa pe unde ar vrea să-l vadă 
plecat pe domnul Aizic cât mai curând. 

— Nici nu trebuie să te îndoieşti. Eu îl cunosc pe conu 
Lascarache şi ştiu după ce umblă dumnealui. Şi fiindcă îl 
cunosc şi ştiu după ce umblă, zic că nu poate să lase un om 
ca dumneata, să pună mâna pe dânsul alţii, alde domnul 
Spirică Necşulescu. Se fierbe ceva în ţară, domnule 
învăţător. Poate pretinzi dumneata că nu se fierbe? 

— Nu pretind nimic. 

— Nu pretinzi dumneata nimic, fiindcă ştii mai bine decât 
un jâdan bătrân şi prost ca mine. Se fierbe ceva! Pentru 
asta pot să jur pe copiii mei. Aşa ceva a simţit şi conu 
Lascarache al nostru,. I-am citit eu în ochi cum citesc în 
cărţile mele. După răscoalele şi pârjolul din 1907, măcar că 
pe noi ne-au ocolit atunci, nu-i ajunge în părţile astea un om 
ca Ioniţă '[ăpu. Are nevoie de un articol de lux, garantat... 
Om pentru mâine, nu pentru ieri. Ieri îi deja mort şi 
îngropat. Nu se mai întoarce. Mâine e pe drum. Vine şi nu-l 


poţi opri. Trebuie să ştii cum să-l primeşti. Sunt sigur că 
tocmai ca mine gândeşti, domnule învăţător. 

— Poate... 

— De aşa „poate” să am eu parte toată viaţa mea. Nu 
„poate”... Dumneata gândeşti, şi ai înţeles, şi ştii. Eu n-am 
auzit ce-ai vorbit la oameni. Dar cunosc că le-ai vorbit 
grozav, domnule învăţător! Eu i-am auzit ce spuneau unii şi 
alţii înainte de a le vorbi dumneata şi i-am auzit ce spuneau 
şi după ce le-ai vorbit. Înainte ziceau că iară le-a mai venit 
un străin, un venetic, să ierţi dumneata, domnule învăţător, 
un surtucar, încă unul pe care l-a trimis statul să mănânce 
şi să bea leafa sta-tului de pomană. Pe urmă, ieri s-a 
schimbat povestea!... Altfel ziceau. Le-ai dat de gândit şi de 
vorbit. Şi asta m-a bucurat foarte pentru dumneata... 

— Îţi mulţumesc, domnule Aizic. 

— Parcă dumneata ai nevoie de mulţumirile mele! exclamă 
sceptic hangiul. Acuma ai nevoie pentru mo-ment de un 
lapte care să nu miroase a fum şi de o zupă de la mine, şi 
mai ai nevoie de o odaie cu un pat, până ce ai să găseşti 
ceva mai bun. Şi atuncea n-ai să mai ai nevoie nici de atâta. 
Am observat că dumneata nu pui un pic de vin şi de rachiu 
în gură. 

— Nu, domnule Aizic. 

— Aşa e lumea! Curioasă şi amestecată. Unii beau prea 
mult. Alţii nu beau de loc. Trăiesc şi unii, şi alţii. 

— Precum vezi, domnule Aizic. 

Hangiul păru în sfârşit că a prins înţelesul răspunsurilor 
monosilabice. 

Adunând pe tablaua ruginită fărâmiturile de pâine, 
linguriţa de aluminiu şi ceaşca de tablă cu flori smălţuite, se 
pregăti de plecare: 

— Văd că n-ai chef de vorbă, domnule învăţător. 

— N-am timp, domnule Aizic. Timp, nu chef! Mă aşteaptă 
şi pe mine datoria mea, cum te aşteaptă pe dumneata 
treburile dumitale. 


— Câtă bucurie mă aşteaptă pe mine la treburile mele să 
nu te aştepte pe dumneata la datoria dumitale!... Pentru la 
masă, întreabă Surica dacă vă place ochiuri şi brânză, iar 
pe diseară zupă cu rasol? Un rasol fain, cu cartofi şi hrean... 

— Domnule Aizic, te-am rugat de la început să nu mă 
întrebi niciodată. Nu fac nici un fel de moft la mâncare. 
Mămăligă, brânză, ceapă, fasole, lapte... Prea des-tul! N-am 
venit doară să mă pun la îngrăşat. Mă mulţumesc cu orice şi 
oricum. 

— Numai să nu miroasă laptele a fum şi să nu-l fiarbă 
Surica în oala de zupă! corectă cu tâlc domnul Aizic. 

— Numai... 

Nicolae Apostol răsuflă uşurat când îl văzu lângă uşă. 

Dar din prag hangiul se întoarse cu intenţiile cele mai 
generoase: 

— Am văzut că n-ai galoşi, domnule învăţător. Asta nu-i 
permis! În sat la noi, pe aşa vreme, fără galoşi, pot spune că 
eşti întocmai ca o persoană care a plecat la vânătoare fără 
puşcă. M-am gândit şi m-am sfătuit cu Surica şi ne-am 
hotărât să facem o propunere fără supărare... Am eu nişte 
galoşi noi-nouţi. Şi te rog să-i primeşti cu împrumut până ce 
te repezi la târg, să cum-peri o pereche încă mai nouă şi 
mai faină. Atuncea am să dau eu o adresă la un negustor de 
încredere şi ai să fii servit ca un client recomandat de Aizic. 
Până atuncea, nici nu vreau să mă gândesc că pot să fiu 
refuzat. Eu m-am vorbit cu Surica şi am priceput cât de 
greu e pen-tru o persoană singură şi străină să cadă din cer 
într-aşa un sat ticălos şi glodos. Noi înţelegem ce poate să 
simtă un străin când se află între străini. Dumneata, peste 
doi-trei ani, n-ai să mai fii străin aicea, ai să prinzi rădăcină, 
ca parii de răchită din gardul gospodarilor şi ai să uiţi ce-ai 
simţit şi ce-ai avut de îndurat. Oamenii au să se înveţe cu 
dumneata şi dumneata cu dânşii. Ai să fii omul lor şi ei 
oamenii dumitale. Noi putem să trăim aicea o sută de ani, şi 
tot nişte venetici avem să rămânem pentru toată lumea. 
Poate chiar dumneata ai să zici aşa, şi ai să te superi, şi ai să 


strigi la noi să plecăm la America sau la Palestina. Aşa ceva 
vedem noi şi auzim în fiecare zi... 

— Bine, domnule Aizic, rosti Nicolae Apostol, te rog din 
partea mea să fii fără grijă. N-am să strig şi n-am să te 
trimit la America şi la Palestina. Deocamdată am alte griji şi 
alte datorii aici. 

— Vezi, domnule învăţător?... întrebă hangiul cu un aer de 
imputare. 

— Ce să văd? Am spus ceva...? 

— Ai spus. De ce să nu zici? Ai spus: „Deocamdată”. Adică 
nu mâine, nu poimâine, cât te ţin pe dumneata alte griji şi 
alte datorii. Pe urmă, răspoimâine, când ai să termini cu 
grijile şi cu datoriile dumitale, ai să te întorci la Aizic şi la 
Surica lui, să-i întrebi ce rost au aici şi de ce nu pleacă la 
America sau la Palestina lor. 

— Domnule Aizic, cu dumneata nu mai termin niciodată! 
se ridică Nicolae Apostol surâzând. Se cunoaşte că eşti din 
satul lui moş Lecachi, zis Zamă-Lungă! 

— Mai mult decât Lecachi Zamă-Lungă ce poate să ştie un 
jâdan bătrân şi calic şi prost ca Aizic Gold? Acuma cunoşti 
dumneata, domnule învăţător, şi asta. Mă cheamă Gold, şi n- 
am văzut aur decât în inelul aista de căsătorie... le-am 
reţinut, domnule învăţător, cu prostiile mele. Cer scuze şi 
salut cu onoare. 

De data aceasta, domnul Aizic Gold păşi definitiv pragul şi 
închise uşa, ajutându-se cu papucul de pâslă, fiindcă mâinile 
erau ocupate cu tablaua de tinichea, cana de apă şio 
caţaveică a madamei Surica, scoasă în drum din cuier. 

În sală i se auzi îndată glasul, poruncind ca o alarmă de 
foc: 

— Catrino! lanculică! Sura! Ester! Căutaţi repede galoşii 
mei cei noi pentru domnul învăţător şi aduceţi-i acolo, 
frumoşi şi spălaţi, să-i puneţi la uşă. Ca la otel, la uşă! Nu-l 
supăraţi şi nu faceţi tărăboi! 

Nicolae Apostol nu-şi putu înăbuşi surâsul. Domnul Aizic 
Gold mobilizase toată casa, sluga, nevasta şi copiii, pentru o 


pereche de galoşi. 

Dar surâsul era îmblânzit, iertând timpul pierdut cu atâta 
vorbărie deşartă şi uitând iritarea care îl stăpânea de câte 
ori hangiul intra în cameră şi nu se dădea dus. Se gândi la 
ciudatele împrejurări ce-l întâmpinaseră aici şi îl sileau să-şi 
schimbe treptat, de la zi la zi, părerile despre oameni. De 
acolo de unde aşteptase tragere de inimă şi omenie nu 
primise decât cuvinte de nepăsare sau de duşmănie netedă. 
Un om de ispravă: moşneagul cel înecat la minte şi nesfârşit 
la vorbă, Lecachi Colţun, zis moş Zamă-Lungă. Un preot 
absent de la viaţă, mort din viaţă. Şi hangiul acesta, un 
oropsit pribeag, desigur, amestecând pornirea spontană cu 
oarecare socoteli asu-pra viitorului, desigur, dar, oricum, 
dovedind mai multă îngrijorare şi înţelegere pentru starea 
lui de suflet decât acei întru al căror bine şi ajutor venise şi 
pe care în loc să-i simtă cot la cot, îi văzuse de la început 
arătând colţi vrăjmaşi. 

Încotro? Satul, gospodarii adunaţi să-l asculte?... Nu-şi 
mai îngăduia nici o amăgire. 

Dacă vorbeau, cum se simţise dator să-i aducă la 
cunoştinţă domnul Aizic Gold, o făceau fiindcă auziseră 
rostite răspicat, dintr-o gură străină, cuvinte adevărate 
despre necazurile lor. Să-ţi auzi plânse şi de alţii pătimirile 
tale, e şi aceasta pentru firea omenească o mângâiere ca 
oricare alta, destul de ieftină. Când a ajuns însă să le arate 
că îndreptarea stărilor se poate face numai prin minţi 
luminate de şcoală şi învăţătură - lucru lung, de răbdare şi 
stăruinţă, sâmbure pus acum în pământ să dea roade peste 
cincisprezece-douăzeci de ani - a simţit prea bine cum 
slăbise interesul ascultătorilor. N-aveau răbdare. 
Nădăjduiseră minuni mai grăbite. Rămăseseră oarecum 
neîndestulaţi. Ar fi aşteptat fără îndoială şi ar fi fost gata să 
dea crezare unor făgăduieli mai grăbite, cum de bună 
seamă ştiu să rostească oa-menii politici în ajun de alegeri. 

Mai rămâneau copiii. Îi lăsase înadins la urmă. Era 
întâlnirea hotărâtoare. 


Pregătise şcoala ca pentru o zi de sărbătoare. 

Din puţinele lui economii, plătise var şi ferestre, cu mâinile 
lui ajutase un băiat tocmit cu ziua să-i dreagă şi să 
orânduiască băncile, întărise căpriorii, izbutise să-i dea o 
înfăţişare mai puţin părăginită şi ticăloasă. Trimisese să-i 
cheme de ieri, din casă în casă. lar acum simţea o nelinişte 
încă necunoscută, cum nu l-a încercat nici în faţa satului 
adunat, nici în ciocnirile cu autori-tăţile dușmănoase, nici la 
cea dintâi confruntare a lui cu copiii, când era încă 
normalist, la şcoala de aplicaţie. 

Se uită la ceas. 

Mai avea jumătate de oră. Îi chemase pentru un ceas 
târziu al dimineţii, ca pe unii care uitaseră demult drumul 
şcolii, ca pe alţii care nici nu-l învăţaseră, şi le lăsase timp 
să se adune, să străbată şi în ei neastâmpărul aşteptării şi 
necunoscutului. 

Răsfoi câteva cărţi, din cele zece mai dragi şi nedespărţite, 
aduse în fundul geamantanului. Le deschise la pagini 
cunoscute. Cât de altfel îi tresăreau acum cuvin-tele ştiute 
din pasaje subliniate! Cât de străine de realitatea cea aspră 
şi posomorâtă de aici; de încăperea aceasta de han, cu 
învelitori ieftine şi uzate pe paturile cele două de fier, cu 
pernele de cit, cu cromolitografiile din cadre, murdărite de 
muşte, cu mirosul greu şi neaerisit, cu geamantanele lui de 
drumeţ poposit într-un adăpost trecător! 

„Cu toate acestea, eu am vrut-o! Aşa am vrut să fie, ca 
biruinţa să rămână mai întreagă!” se îmbărbătă singur, 
pentru nu mai ştia a câta oară într-o săptămână. 

Şi cu o superstiție tresărită din cine ştie ce afund de 
amintiri atavice, se pomeni, spre umilinţa lui, preocupat să 
păşească pragul cu dreptul la ieşire, unde îl aşteptau galoşii 
împrumutaţi de domnul Aizic Gold, după consiliul de familie 
cu madama Surica. 

Capitolul VI 

„Morţii nu pot răspunde nici pentru cele bune ale lor din 
viaţă, nici pentru cele rele...” 


Băiatul nu ridica ochii din pământ. 

Îşi găsise de lucru urmărind cu unghia, literă cu literă, o 
iscălitură săpată cu briceagul în capacul vechi al băncii, 
fără îndoială foarte de demult, poate de un elev din cea 
dintâi generaţie de şcolari a satului Ponoare. 

Nicolae Apostol se ridică de la masa care ţinea loc de 
catedră şi se apropie să-i prindă bărbia în mână. Îi ridică 
uşor capul şi îi căută cu blândeţe în ochi. 

Copilul n-avea nimic prostesc ori încăpățânat în privirea 
decolorată. Numai un fel de sfială sălbatică, aşa cum mai 
văzuse în ochii apoşi ai căţeilor când n-au învăţat încă să 
descifreze intenţiile din privirea stăpânului. 

— Ei, haide, băiatule. Vezi că nu te bat, nu te omor, nu te 
mănânc. Răspunde frumos, cum te cheamă? 

Cu o sforţare care păru că i-a sleit glasul, copilul abia 
şopti: 

— Culiţă... 

— Şi mai cum? 

— Să vedem altfel, îl încercă Nicolae Apostol. Cum îl 
cheamă pe taică-tu? 

— Gheorghe, rosti Culiţă într-un oftat de parcă şi-ar fi dat 
sufletul. 

— Bine: Gheorghe! Dar cum îi mai spune în sat? Sunt 
mulţi pe care îi cheamă Gheorghe. Nu e aşa? 

— Sunt! încuviinţă copilul. 

— Aşa cred şi eu. Şi fiindcă sunt mulţi, ca să-l deosebească 
de ceilalţi Gheorghe, cum îi mai spun lui oamenii? 

— Colţun! Aşa ne spune nouă... 

— Asta voiam eu să ştiu. Aşadară, şi pe tine te chea-mă 
Colţun. Culiţă, adică Nicolae Colţun, Nicolae Gheor-ghe 
Colţun. 

— Da... 

— Nu da! Spune frumos, după mine... le-am întrebat cum 
te cheamă. Tu răspunzi: Nicolae Gheorghe Colţun. 


— Te-am întrebat cum te cheamă. Tu răspunzi: Nicolae 
Gheorghe Colţun! repetă cu fidelitate Culiţă. 

Nicolae Apostol mulţumi cerului că nu are nici un martor 
din foştii lui profesori să asiste la aceste dificultăţi 
neprevăzute ale debuturilor sale pedagogice. 

La rândul lui, rosti el acum cu un oftat tot atât de adânc ca 
al lui Culiţă Colţun de adineauri: 

— Nu, dragă Nicolae Colţun! Nu e nevoie să-mi întorci mie 
întrebarea când răspunzi. Răspunde cuminte şi scurt, ca un 
băiat deştept cum te cred eu. Hai, curaj! 

— Răspunde cum te cheamă. Doară adineaurea mi-ai spus. 
Zi după mine: Nicolae Gheorghe Colţun. 

— Nicolae Gheorghe Colţun. 

— Şi mai departe: din clasa întâia primară, comuna 
Ponoare. 

— Din clasa întâia primară, comuna Ponoare. 

— Bun. Foarte bine. Acuma, când te întreabă cineva... Să 
zic că trece un străin pe drum, te opreşte şi te în-treabă: 
„Ei, băiatule? Cum te cheamă pe tine? De unde eşti...?” Tu 
ce răspunzi? 

— Nu răspund nimica! Dacă nu-l cunosc, de ce să-i 
răspund? Sar pârleazul şi fug acasă... 

Nicolae Apostol suspină a doua oară din fundul 
măruntaielor. Toate metodele lui atât de frumos expuse în 
cărţi nu rezistau celei dintâi confruntări cu realitatea. 

Întrebă cu un surâs al cărui înţeles numai el îl cu-noştea: 

— Eşti neam, nu-i aşa, cu moş Lecachi Colţun? 

— Păi acela-i bunicu-meu, cum să nu fiu neam cu el...? 

— Moş Zamă-Lungă, şopti un glas într-o bancă mai din 
fund, însoţit îndată de râsete înăbuşite. 

Nicolae Apostol privi cu severitate spre băncile de unde au 
pornit râsetele, dar nu găsi destulă tărie să dojenească 
vinovaţii. Pentru o clipă şi el gândise la porecla lui moş 
Lecachi Colţun. 


Acela vorbea prea mult, prea lung. Nepotu-său nu vorbea 
de loc. 

Iar el se trudea aici să-l înveţe cum să vorbească, întocmai 
ca pe-un copil luat în creştere de la începutul începuturilor. 

— Ei, Nicolae Colţun, sfârşesc, ori nu, odată, cu tine? 

— Răspunde-mi cum te cheamă, în ce clasă eşti, din ce 
sat...? 

— Păi ce să mai spun? Că ştii 'mneata acum mai bine ca 
mine! 

Argumentul era neprevăzut. 

Şi nu părea de fel potrivit momentul pentru Nicolae 
Apostol ca să arate lui Colţun Gh. Nicolae că rostul său aci 
este tocmai să înveţe pe alţii ceea ce el ştia mai bine decât 
dânşii. Îşi făcu socoteala că vina de la el porneşte. 

N-o luase pe calea cea bună. 

Se îndreptă spre alţi elevi mai mari, după înfăţişare şi 
vârstă din clase mai înaintate: 

— Cum te cheamă pe tine? 

— 'Toader Chihaia, din clasa treia primară, comuna 
Ponoare. 

— Bine, Toader Chihaia. Stai jos! Pe tine? întrebă, trecând 
la altul. 

— 'Ţăpu Vasile, din clasa cincea primară, comuna Ponoare. 

— Pe tine? 

— Ileana Constantin Colţun. 

Fata se opri, aşezându-se la loc. 

— Şi mai departe! o îndemnă cu blândeţe Nicolae Apostol. 
Ridică-te în picioare şi sfârşeşte. În ce clasă eşti? Din ce 
sat? 

— Clasa treia primară, comuna Ponoare, Ileana Constantin 
Colţun, din clasa treia primară, comuna Ponoare. 

— Aşa, Colţun Ileana! Foarte bine... Pe tine? 

— Grigore Ion Colţun, tot din clasa a treia primară, 
comuna Ponoare. 


— Ei, şi pe tine cum te cheamă acum? se adresă din nou 
lui Culiţă Gheorghe Colţun. 

— Nicolae Gheorghe Colţun, din clasa întâia primară, satul 
Ponoare. 

— Bine. Foarte bine, Nicolae Gheorghe Colţun! Asta voiam 
să ştiu. Aşa să răspunzi de câte ori are să te întrebe cineva. 
Aşa trebuia să-mi răspunzi de la început, şi nu te mai 
necăjeam atâta. Şezi jos. Şi lasă nasul în pace... 

Nicolae Colţun cobori ruşinat degetul de la nas. 

O clipă învățătorul cuprinse cu ochii toată încăperea 
scundă şi întunecoasă, cu pereţii goi, unde se aflau 
înghesuite pe capete de bănci atâtea suflete tinere, scăpate 
în buruiană, cu soarta lor în mâinile lui. Într-un ceas, pe 
nesimţite, cercase să le pătrundă firea după înfăţişare, 
oprindu-şi privirea când la unul, când la altul, ca să observe 
ce răsunet găseau cuvintele. 

După cea dintâi curiozitate, atenţia copiilor slăbise. Le 
dăduse un sfert de ceas de libertate, cât timp le urmări pe 
fereastră jocurile, ca să-şi împlinească şi din aceasta 
părerile despre fiecare. 

Acum îi chemase din nou, la o cercetare mai de aproape. 
Iar începutul nu se anunţase prea fericit. Cu o singură 
încăpere de clasă, ca vai de ea şi aceea; singur cu 
răspunderea a peste patruzeci de capete, de firi şi de 
suflete, hotărâse să împartă dimineţile şi după-amiezile 
pentru serii de câte două şi trei clase, cârpind un program 
care nu intrase de fel în prevederile învăţăturii de la şcoala 
normală. Dar în afară de fireştile cunoaşteri, mai mult ale 
vârstei decât ale cărţii, între şcolarii de clasa întâia şi între 
acei din anul din urmă, deosebirea nu se arăta prea mare. 
Unii ştiau ce să răspundă când îi întrebase cum se numesc, 
în ce clasă sunt şi din ce sat; ceilalţi puneau ochii în pământ 
sau degetul în nas şi rămâneau muţi. 

Aceasta era diferenţa cea mai însemnată. 

Încolo, abia descoperise doi sau trei în stare să spună până 
la capăt o poezioară fără greşeală. Cât despre tabla lui 


Pitagora, rămăsese un aproximativ mister pentru toţi. 

Deocamdată, cea dintâi sarcină se lămurea destul de puţin 
glorioasă faţă de proiectele măreţe şi dârze cu care 
coborâse în halta din câmp, în ploaia măruntă de octombrie. 
Până la îndatoririle de dascăl, la lecţiile cu atâta dragoste 
pregătite să le repete cu ochii închişi, la aplicarea 
metodelor din cărţi şi din cursurile profesorilor, trebuia să- 
şi înveţe elevii cum să stea în bancă, cum să vorbească, cum 
să răspundă, când să-şi scoată şi când nu pălăria, cum să 
facă semnul crucii, cum să se spele şi cum să nu scuipe. lot 
ce le lipsea creşterii părăsite deacasă, el să pună la loc şi el 
să îndrepte. Nu în măsura cuvenită de drept oricărui dascăl 
de aiurea, silit să întregească un lucru început de alţii. Ci 
totul de la capăt. Ogor nedesţelenit. Buruiană şi scaieţi cu 
rădăcina înfiptă adânc, înăbuşind până acum tot firul fraged 
şi crud de iarbă bună ce-ar fi mijit colţ la lumină. 

Învățătorul simţi toţi ochii tineri îndreptaţi asupra lui. Un 
fluid de viaţă. În puterea sa stătea mijlocul să-l captureze, 
să-l îndrepte spre soare şi curăţenie, spre sănătate şi 
înţelegerea binelui, a cinstei, a progresului, a îndestulărilor 
depline de trup şi de suflet - altoirea vlăstarului omenesc cu 
tot ce-i poate dărui în vigoare învăţătura de carte. În 
puterea sa stătea şi mijlocul să ucidă acest fluid de viaţă, să- 
| lase pierdut şi părăsit, alături în destin cu destinul vitelor 
care mugeau a să-răcie, flămânde, în ogrăzile fără 
împrejmuiri, cu dureroasa lor privire resignată. 

Erau goi copiii, rupţi, cu straiele peticite, zbârliţi şi 
murdari, sălbatici pe jumătate, crescuţi în bezne şi în 
lipsuri, fără nici o măsură şi cunoaştere a cuviinţei, hlizindu- 
se la un cuvânt aspru şi neînţelegând blândeţea cuvântului 
bun - dar ce lumină de viaţă proaspătă, ce însetare de viaţă 
se află şi în ochii puilor de sălbăticiune! 

Nicolae Apostol, oricât de pregătit venise pentru hotărâri 
viteze, întâia oară simţi atunci înţelesul înfricoşat al 
răspunderii. Fiindcă nu mai era vorba de o faptă cu 
urmările scufundate într-un viitor neprecis. 


De astă dată avea sub privire viaţa cea vie. Toţi cei peste 
patruzeci de copii, şi Culiţă Colţun, cu ochii lui apoşi, care 
atunci învățase cum îl cheamă, şi Toader Chihaia, cu părul 
lui zbârlit, şi Țăpu Vasile, în a cărui privire recunoştea 
sclipirea isteaţă de vulpoi a domnului primar Ioniţă Ţăpu, 
desigur bunic sau unchi, şi Ileana a lui Constantin, sau 
Grigore a lui lon, din neamul Colţunilor, nepoți de-ai 
moşneagului lung la vorbă, încet la faptă, dar mult mai 
înţelegător la suflet de cum îl arăta fiinţa lui sleită de 
bătrâneţe şi de nevoi; toţi puii aceştia de om, nu era greu 
acum, închizând ochii, să-i vadă ce vor fi, cum vor arăta 
peste douăzeci, peste treizeci de ani... 

Viaţa va trece peste dânşii. 

Lumina din ochii lor vii se va stinge sau se va înăspri. Râsul 
va fi străbătut la unii de un hidos rânjet fără tămăduire, la 
alţii de deznădejde, la alţii de ură stearpă şi fără putere, la 
alţii de ruinarea patimilor. Obrazurile se vor brăzda, inimile 
se vor împietri, braţele şi piep-turile vor cunoaşte o voinicie 
trecătoare şi vor începe pe urmă a se vlăgui. 

Îşi vor înjgheba gospodăriile lor, casele lor, vor trimite la 
altă şcoală, la alt dascăl plodurile lor, să-i pregătească 
pentru traiul vitreg al tagmei lor de clăcaşi. În viaţa unora 
şi a altora, lumina din ochi, simţământul din inimă, judecata 
din cap, sănătatea din trup, bruma de înstărire sau calicia, 
înfăţişarea gospodăriei, liniştea de acasă, soarta copiilor lor 
- patruzeci de vieţi omeneşti, cu toată taina lor şi cu 
destinul lor - se află într-o bună măsură şi în mâna lui, 
învățătorul coborât într-o gară din câmp, într-o zi ploioasă 
şi vrăjmaşă de toamnă. 

Pe el îl vor blestema sau îl vor binecuvânta. Pe el, Nicolae 
Apostol, care şi-a luat numele într-un înţeles de înaltă şi 
poate prea tineresc de trufaşă menire, iar mâine, dacă se va 
dovedi nevrednic, sortit să-l prefacă în nume de derâdere. 
Răspunderea abia atunci îl pătrunse cu toată înfricoşarea 
ei, scoasă de pe tărâmul ideilor generale şi pusă faţă în faţă 
cu realitatea pipăi-bilă. 


Patruzeci de perechi de ochi îl priveau. S-ar fi spus că de 
la el aşteptau ceva... Aşteptau ce? Lumina sau întunericul? 
Viaţa sau moartea? 

— Domnul Andrieş pe la vremea asta ne dădea drumu 
acasă... vorbi un băieţandru, ocolindu-i îndată privirea. 

— Parcă mai aşteptam să ne deie el drumu? adăugă cel 
care se numea Ţăpu Vasile. Îl mai întrebam noi pe el? 
Deschideam încetişor uşa, şi du-te, Duluţă... 

— Aşa făceai? întrebă cu glas nepăsător Nicolae Apostol. 

— Păi cum! se viteji Ţăpu Vasile, zvârlind vecinilor priviri 
ascuţite, ca să le citească pe chipuri minunarea pentru 
atâta cutezanţă. 

— Şi nu te-a pedepsit niciodată? 

— Pe mine? întrebă oarecum surprins Ţăpu Vasile. Domnu 
Andrieş nu pedepsea niciodată pe nimeni. N-avea el grija 
noastră. 

— Nu te întreb asta. Te întreb dacă te-a pedepsit sau nu. 
Atât, şi la atât să-mi răspunzi. Da sau nu? 

— Nu! 

— Atunci să pofteşti încoace. Ai să stai deoparte. Am să te 
pedepsesc eu. 

— Pe mine? repetă cu neîncredere 'Ţăpu Vasile. 

— Întocmai! Şi, până una-alta, să nu răspunzi decât când 
te întreb eu. 

— Atunci să-i pedepsegşti şi pe alţii. Mai fugeau şi alţii. 
Fugea cu mine şi Grigore Colţun, fugea şi Tinca Ştefânoaia, 
fugea şi Costică Antohi... 

— Te-am întrebat eu? 

— Nu, dar... 

— Nici un dar! Am să-ţi măresc de trei ori pedeapsa. A 
doua oară fiindcă ai vorbit fără să te întreb. A treia oară 
fiindcă ai pârât. Pentru cele dintâi poate te-aş fi iertat. 
Minciuna şi pâra nu le iert însă niciodată. 

Împărţind pedepsele pe categorii, Nicolae Apostol se 
întreba în acelaşi timp ce demon l-a îndemnat să înceapă de 
la cea dintâi zi cu o asprime care nu-i stătea în fire? Dar 


hotărârile de-acasă, învăţătura din cărţi se potriveau atât 
de puţin cu celelalte orânduieli ale realităţii! 

Tăcerea şi nemişcarea şcolarilor din bănci îi dovedi de 
altfel că anunţarea unei pedepse nu era o măsură prea 
nepotrivită pentru dezmăţul lăsat în urmă de predecesorul 
său în apucăturile copiilor din satul Ponoare. Ciudat! Ca să 
apese pe gravitatea pedepsei, se pomeni privind încruntat 
la 'Ţăpu Vasile, ca la un eretic pe care-l aşteaptă torturile 
Inchiziției. Copilul se făcu mic. În ochii isteţi şi vicleni se 
umbri lumina neastâmpărată. „Ce se întâmplă cu mine? 
gândi alarmat Nicolae Apostol. Nu mă recunosc. Vreau să 
fac una şi săvârşesc alta. Este în mine ceva străin de mine. 
Fii atent, Nicolae Apostol! Supraveghează-te, Nicolae 
Apostol, ca să ai drept a-i supraveghea pe alţii!” 

— Care au fost premianţii întâi anul trecut? Răspunde tu, 
Chihaia, pentru clasa a doua... 

— Marița Bot, domnu învăţător. 

— Cum? 

— Bot! Bot Marița, fata lui Tudose Bot de lângă hanul lui 
Aizic. 

— Să te văd la ochi, Bot Maria! 

— Păi, nu-i aici, domnule învăţător! Zice neica Tudose că 
de ce s-o mai dea la şcoală, că-i fată, şi, pentru câtă carte a 
învăţat, îi ajunge şi-i prea destul! O tocmit-o la jupân 
Aizic...! 

Nicolae Apostol îşi aduse aminte că pe fetiţa cu ochii vioi şi 
cu mutra isteaţă care slugăreşte la domnul Aizic, dând 
ajutor Catrinei, o cheamă într-adevăr Marița. Aşadar, aceea 
e Marița Bot, premianta întâi din clasa a doua, mică de-un 
cot şi răscolindu-i curioasă prin cărţi? 

A surprins-o de câteva ori. „Am să vorbesc cu domnul 
Aizic! hotărî. Am să-l chem la mine sau am să mă duc eu la 
Tudose Bot. Şi la sfârşit am să primesc în-vinuiri de 
ingratitudine de la domnul Aizic. El îmi împrumută generos 
galoşii. Eu îi iau sluga, tocmită desigur cu anul pe-un sac de 
făină şi două clondire de rachiu.” 


— Treci măi departe!... vorbi, iritat fără pricină. Din clasa 
a patra într-a cincea cine a trecut premiantul întâi? 

— 'Ţăpu Vasile. 

Cu înfăţişare de martir, Ţăpu Vasile se prefăcu a nu băga 
de seamă că e vorba de el. 

— Treci, treci!... vorbi cu mai multă nerăbdare încă 
Nicolae Apostol. Din clasa întâia într-a doua? 

— Alisandru 'Toader Blănariu, domnule învăţător 

— la să te văd la ochi, Alexandru Toader Blănariu. 

Se ridică un dop de băieţel, cu părul bălan bătând în alb 
de cânepă, cu nasul redus la o vagă intenţie, cu ochii naivi şi 
cu întreaga înfăţişare mai deosebită, mai subţire decât a 
celorlalţi tovarăşi. 

— Eu sunt Alisandlu Toadel Blanaliu. 

— L-o mâncat pe ri, lămuri o fetişcană de lângă el. De asta 
spune Alisandlu 'Toadel Blanaliu. 

Băiatul o fulgeră cu privirea, cât putea să fulgere privirea 
lui naivă. Nicolae Apostol o dojeni din ochi, şi dojana 
aceasta avu mai mult efect. Fata cobori nasul în pământ. 

— Aşadar, tu, Alexandru Toader Blănariu, ai fost 
premiantul întâi? Măi-măi! Trebuie să fii tobă de carte! 

Învățătorul rostise cuvintele fără nici o intenţie, numai 
fiindcă îi părea simpatică figura copilului şi fiindcă, după 
pedeapsa făgăduită lui Ţăpu Vasile şi după privirea severă 
îndreptată spre fetişcana care-şi denunţase vecinul că „l-o 
mâncat pe ri”, simţea nevoia să arate copiilor oarecare 
blândeţe şi prietenie. Dar Alexandru Toader Blănariu 
mărturisi cu o sinceritate eroică şi neaşteptată: 

— Nu sunt eu aşa de dobă de calte! Mai bine ca mine 
învaţă Costache Cleţu. Dai aşa a vlut să mă scoată pe mine 
plemiant întâi domnu Andlieş... 

— Ce fel de vorbă e asta, Blănariu Alexandru? Aceasta 
înseamnă modestie. Dacă ai fost premiantul întâi, e dovadă 
că ai învăţat şi că ai meritat... 

— Am meliţat plemiul al doilea! susţinu Blănariu Alexandru 
cu înverşunare, dovedind o abdicare de sine vrednică de un 


moment mai eroic. Dală aşa o vlut domnu Andlieş. 

— Cum se poate? se miră în glumă Nicolae Apostol, 
convins că e locul de glumă. 

— laca se poate. Că mămuca o tlăit cu domnu An-dlieş 
după ce-o mulit tătuca şi pe ulmă o mulit şi ea. De asta m-o 
scos pe mine domnu Andlieş plemiantu' întâi. 

— Şezi jos! curmă vorba cu asprime Nicolae Apostol, 
simțind că a roşit până în vârful urechilor. 

Alexandru Toader Blănariu se aşeză la loc, ridicând spre 
învăţător o mirată privire de imputare. Ce săvârşise el rău? 
Aşa sunt răsplătite renunţările la sine şi sincerele dovezi de 
iubire pentru dreptate, şi adevăr? 

În clipa aceea Nicolae Apostol îşi urî predecesorul ca pe 
un duşman care nu merită îndurare nici după moarte. 
Pretutindeni se lovise de amintirea, de faptele lui, de 
urmele lui. Chiar ziua aceasta dintâi, în care pusese atâta 
nădejde şi toată avântarea-i tinerească, fusese tulburată, 
spurcată de moştenirile unei vieţi netrebnice. 

Îl apăsă o mare oboseală. 

Spuse copiilor să se pregătească de rugăciune, alese unul 
din cei trei care o cunoşteau fără greş s-o rostească, şi îi 
eliberă. 

Rămase la fereastră, privindu-i îngândurat cum se 
risipesc. 

Când nu mai fu niciunul în curtea fără împrejmuire şi în 
faţa şcolii, pe drum, se întoarse. Ţăpu Vasile aştepta, îşi 
aştepta pedeapsa. În ochii ascuţiţi şi şireţi era stinsă 
ascuţimea şi şiretenia. Fără îndoială că aştepta o pe-deapsă 
înfricoşată, încă necunoscută. Poate domnul învăţător de 
aceea era încruntat şi de aceea rămăsese pe gânduri. 
Căutase să născocească una cât mai cumplită. 

Dar gândurile lui Nicolae Apostol erau în altă parte. 

— Ei, Ţăpu Vasile...? 

Copilul se înălţă cu inima ticăind. 

Nicolae Apostol reluă, cu glasul blând: 


— Ei, Ţăpu Vasile, pe unde îţi e drumul tău acasă? Treci pe 
la han? 

— Trec... Casa noastră-i mai devale de han. 

— Atunci ia cu tine ghiozdanul meu şi îl laşi la domnul 
Aizic. Îl dai numai în mâna lui şi spui să-l pună în odaie la 
mine. Bagă de seamă să nu pierzi ceva... 

Din privirea copilului, Nicolae Apostol înţelese că a 
câştigat un suflet. Semnul acela de încredere, în locul 
pedepsei necunoscute dar cumplite la care se aştepta, 
depăşise în efect tot ce învățase el în tratatele de peda- 
gogie. Era singura izbândă sigură din ziua aceea. Ţăpu 
Vasile plecă purtând ghiozdanul în acelaşi timp victorios ca 
un trofeu şi cucernic ca o relicvă. 

Învățătorul şovăi în mijlocul drumului. 

Avea nevoie de aer, de mişcare. Nu-l chema cu nimic 
încăperea întunecoasă, cu izuri grele, de la hanul domnului 
Aizic. Porni în sus, spre marginea satului. 

Nu-şi dădea seama cum l-au dus paşii până la cimitir. 
Acolo, în tăcerea netulburată a morţilor, printre crucile 
putrede şi negre, printre mormintele scufundate şi 
năpădite de buruieni arse de brumele toamnei, privi din 
nou spre sat, în vale. 

Nepăsare şi paragină în lumea morţilor. Nepăsare şi 
paragină, jos, în lumea viilor, O vită păştea printre 
morminte. Nu era nimeni s-o alunge. Părea la dânsa acasă. 

Nicolae Apostol vru să ridice mâna, căută o creangă 
uscată, un capăt de harac, să facă el oficiul de paznic. Dar 
când ajunse lângă vită, pe crucea mormântului unde 
ronţăia, cu copitele înfipte în ţărână, citi inscripţia cu litere 
stângace, trase cu păcură: 

AICI ODI HNE ŞTIE ÎN TRU DOMNUL ANDRIEŞ 
COLIBĂŞIEANU Învăţători NASCUT APRIL. 

„După ortografie şi despărţire în silabe, desigur că 
inscripţia a fost făcută de vreun elev al acestui Andrei 
Colibăşeanu!” gândi Nicolae Apostol cu neîndurată 
cruzime. 


Şi în loc să alunge vita, întoarse spatele, lăsând-o să pască 
mai departe pe mormântul celui dintâi învăţător din satul 
Ponoare. 

Capitolul VII 

„Astfel s-au aflat, faţă în faţă, doi oameni cu ale lor două 
lumi...” 

Un câine de rasă străină, negru şi încătărămat cu zgardă 
nichelată, lătră scurt în capătul aleii ovale cu prund. 

A fost ca un semnal. 

Îndată au purces a lătra alţi câini, indigeni aceştia, flocoşi 
şi cu colții rânjiţi, zbătându-se în lanţuri. 

Nicolae Apostol se opri în poartă, nehotărât. N-avea un băţ 
de apărare cu dânsul. Nu-i venea nici să se aplece şi să 
ridice o piatră de jos, ca haimanalele drumului. 

Dar câinele de neam boieresc nu dădea să muşte. Se 
proptise-n labe doar să-i reteze calea. Datoria lui sfârşea 
aci. Clătinând coada, îl privea cu ochi lipsiţi de duşmă-nie, 
parcă şi-ar fi cerut scuze că e silit să execute un atât de 
sever consemn. 

Dintr-o tindă de acareturi, strigă la el un argat: 

— Hector! Vin-aicea! Hai! Cuminte, Hector! Apoi, 
apropiindu-se, adăugă în chip de lămurire: Nu-ţi fie frică, 
domnule învăţător. Nu se dă el la carne de târgovăţ. Numai 
pe alde noi, golanii, ne-ncolţeşte dumnealui!... Trecu alături 
de câine, netezindu-i părul lucios şi periat, cu mâna lui 
bătătorită, de culoarea lutului: Nu-i aşa, măi domnule 
Hector? Tu eşti de partea boierilor. Cei de acolo, sireacii, 
numai ei, că-s aduşi de la stână şi-s nişte sălbatici se 
cheamă, numai ei se întartă la straie nemţeşti... 

Plebeii din lanţuri se smuceau cumplit, clănţănindu-şi 
dinţii cu mare mânie. 

— Vrei să vorbeşti cu boierul? înţelese argatul. E în 
canţelarie şi pot să vă spun că de ast' dimineaţa-i foc şi 
pară... Mă tem că iar a primit răvaş de la băiatul dumisale 
de la străinătate şi iară l-o mai supărat cu cerere de 
parale... Asta am prins s-o cunoaştem şi noi! Atuncea, de 


cum deschide ochii, de cu ziuă, numai tună şi fulgeră şi ne- 
ascundem cu toţii în bortă de şarpe... 

Păşind pe drumul curb şi fin prunduit, cu gard viu de 
arbuşti retezaţi în aliniere, Nicolae Apostol admiră aşezările 
gospodăriei, cu împrejmuirea de zid, cu graj-duri şi 
hambare în fund, cu maşinile rânduite în şuri ca în 
reclamele colorate din gări. 

— Aicea e canţelaria... rosti argatul cu vocea coborâtă în 
şoaptă. Mai întâi baţi încetişor, şi numai dacă auzi:Intră!” 
deschizi uşa. Aşa-i ordinu! 

Învățătorul n-avu când să-i mulţumească pentru aceste 
poveţe naive de bună-cuviinţă, căci argatul se strecură pe 
lângă scări, prudent, să intre în gaură de şarpe. 

Bătu, îşi pipăi cravata, îşi cercetă nasturii, deschise când îi 
încuviinţă glasul gros dinăuntru. 

Domnul deputat şi proprietar Lascăr Sofian întinse palma 
voinică peste birou şi strânse ostentativ mâna învățătorului, 
ca să dovedească poate aşa că nu e un latifundiar cu idei 
atât de reacționare cum îl zugrăvesc adversarii. 

— Aşadar, dumneata eşti?... Îmi pare bine. Ia loc, te rog. 

Nicolae Apostol se aşeză pe scaun supraveghindu-se să nu 
stea nici prea pe margine, ca un om intimidat de asemenea 
onoare, nici prea lăbărţat pe spătar, într-o poziţie de 
îndrăzneață familiaritate. Îşi dăduse deplin seama că de 
această întrevedere depinde în mare parte soarta lui şi a 
şcolii din Ponoare, cum şi a planurilor, încă mai măreţe şi 
nemărturisite, cu care venise. 

Domnul Lascăr Sofian îl măsură şi-l cântări din ochi. 

Păru satisfăcut de rezultatul examenului. 

Era un bărbat spătos, cu faţa arsă de viaţa câmpurilor, 
cărunt la tâmple şi la mustăţi, cu privirea pătrunzătoare şi 
cu nasul adus în plisc de pasăre. Nicolae Apostol îl cunoştea 
din auzite, înainte de-a sosi în Ponoare, după nume şi după 
faima câtorva discursuri din Cameră. 

Îl ştia puternic şi temut, poate viitor ministru, în orice caz 
un vechi stâlp al partidului de la guvern. Îl ştia mai ales un 


mare pătimaş al politicii, nu pentru foloase materiale şi 
ambiţiuni, ci mânat de aceeaşi pasiune cu care unii cresc 
cai de curse, alţii se înverşunează să urce în fiecare an un 
pisc al munţilor mai înalt ca anul trecut. Cele aflate mai apoi 
de la proaspeţii lui consăteni îi conturaseră mai limpede 
această imagine până atunci vagă şi îndepărtată... 

Moşierul îşi isprăvi de răsucit ţigara din cutia cu tutun de 
Macedonia, aprinse, nu-i oferi, cu toate că aşa ar fi dictat 
poate practica democrată. 

Dar concesiile acordate celor mulţi şi mărunți se opreau la 
o strângere de mână. Nu depăşea limita nici în ocazii cu 
totul excepţionale: în timpul alegerilor sau când voia să 
smulgă adversarilor un elector preţios şi fidel. 

Cu atât mai mult n-avea de ce s-o facă pentru acest 
învăţătoraş cu mustaţa abia mijind. 

Întrebă, fără să-l slăbească din ochi: 

— Dacă nu mă înşel, se împlineşte aproape o lună de când 
te afli aci? 

Nicolae Apostol răspunse zâmbind, ca să-şi biruie sfiala: 

— Precis: o lună şi şapte zile! Cinci săptămâni şi o zi... 

Domnului Lascăr Sofian nu-i plăcu nici zâmbetul, nici 
răspunsul. 

Crezu că descoperă la noul învăţător o neîngăduită 
înclinare de a nu respecta distanţele. Vorbea prea liber, 
zâmbea prea la fel cu prietenii domniei-sale, de aceeaşi 
naştere şi stare. 

Înălţând sprâncenele, luă notă cu o apăsată mirare: 

— Cinci săptămâni? Iar în acest timp n-ai găsit dumneata 
nici o oră liberă să te prezinţi, ca să te cunosc? A fost nevoie 
să trimit eu să te cheme! Ba să trimit de două ori...! 

Nicolae Apostol şovăi între „domnule deputat” şi „domnule 
proprietar”. 

Respinse amândouă formulele, fiindcă amândouă i s-au 
părut că înseamnă recunoaşterea unei situaţii subalterne. 
Şi vorbi cu un ton care sună din nou prea căutat şi 
pretenţios în urechea proprietarului deputat: 


— Domnule Sofian, recunosc că am păcătuit faţă de cele 
mai elementare reguli ale cuviinţei. Dar n-am avut răgaz. 
Vă rog să mă credeţi... Când dispuneam de timp liber, 
lipseaţi de aci. Când eraţi aci, nu puteam lipsi eu de la 
şcoală - de la datoria mea! Au fost pe urmă şi ploile de 
pricină. E o distanţă destul de mare din sat până la curte. 
Trei kilometri. 

— Precis: doi jumătate! rectifică domnul Lascăr Sofian, cu 
o evidentă intenţie de sarcasm. Văd că-ţi place spiritul de 
precizie! 

— Doi jumătate, domnule Sofian. Chiar doi kilometri şi 
jumătate, prin noroaie şi ploaie, pe jos, pentru un om căzut 
din lună aci, nepregătit la drumuri de ţară, nu înseamnă o 
plimbare. 

— Nici nu e vorba de plimbare! Tocmai fiindcă recunoşti că 
eşti căzut din lună aci şi nepregătit, aş fi aşteptat să mă 
cauţi dumneata pe mine. De altfel, îmi pare că întâia oară 
când te-am chemat ţi-am trimis şi docarul. Nu? 

— Era în timpul orelor de clasă, domnule Sofian. 

— Şi ce-are de-a face? 

— Nu puteam lăsa copiii singuri. S-au nărâvit să considere 
şcoala ca o simplă distracţie pe vreme de viscol şi de ploaie, 
când n-au unde hoinări. Cu acest nărav am de luptat şi 
ţineam să nu inaugurez sistemul predecesorului meu. 

Domnul deputat Lascăr Sofian bătu toba cu vârful 
degetelor în placa de stejar a biroului, dând semne de 
nerăbdare. 

Nicolae Apostol tăcu. 

Îşi dădea socoteală că iarăşi n-a pornit pe drumul cel bun 
şi se mustră, pentru această incorigibilă lipsă de mlădiere. 

— Eşti tânăr de tot! constată moşierul, aşa cum toţi nu 
întârziau să i-o amintească învățătorului de când a călcat 
întâi la Ponoare. 

— Relativ! Douăzeci şi unu de ani împliniţi. Abia am 
isprăvit serviciul militar... Am intrat voluntar, îndată ce am 
isprăvit şcoala. 


— Şi ce te-a făcut să alegi asemenea localitate? Mi s-a spus 
de la revizorat că ai fost cap de promoţie. Cred că ţi s-au 
oferit locuri mai bune? 

— Am ţinut, domnule Sofian, să viu unde datoria noastră, a 
dascălilor, e mai grea. M-au atras tocmai obstacolele de la 
care alţii fug. 

Domnul Lascăr Sofian trase concluzia: 

— Romantism! 'Ţi-am spus că eşti tânăr. Se vede că armata 
nu te-a lecuit de vorbe umflate. De obicei e primul duş rece. 
Calmează! 

— Armata e altceva, domnule Sofian! rosti cu aprindere 
învățătorul. E o datorie de care toţi ne achităm. În vreme de 
pace, fără eroism şi fără romantism. Dar cu deplina 
conştiinţă că în faţa acestei datorii suntem cu toţii egali. E o 
primă lecţie de egalitate în faţa legii. Armata e o datorie pe 
care ne-o impune ţara. Sunt altele pe care ni le impunem 
noi. Eşti dezertor şi de la una şi de la alta dacă te sustragi 
căutând locuri adăpostite. 

Degetele domnului deputat bătură mai nerăbdător tă-blia 
de stejar a biroului. 

Se întâmpla că tocmai de această plicticoasă obligaţie a 
serviciului militar îşi cruţase unicul băiat, plecat la Paris 
pentru studii. În cuvintele învățătorului i se năzări că 
străbate o insolentă aluzie. Mai ales că amintirea lui Mitif, 
feciorul răsfăţat de la Paris, îi deştepta întotdeauna mâhniri 
foarte întemeiate. De cinci ani cerea mereu bani şi de cmci 
ani se întorcea în fiecare vacanţă cu obrazul mai tras şi cu 
un aer mai dezgustat de tot ce afla barbar şi oriental la el 
acasă. 

Stinse ţigara turtind-o de marginea scrumierei. Îşi simţi 
deodată gura amară. 

— După cât înţeleg, ai venit aşadar cu planuri măreţe! Aud 
că ai convocat oamenii, că le-ai vorbit şi că le-ai dat de 
vorbit. Din această pricină te-am chemat. Să-ţi atrag 
atenţia. După cele ce s-au petrecut anul trecut, orice 
asmuţire a spiritelor poate avea consecinţe grave... 


Nicolae Apostol suportă privirea sfredelitoare fără să 
clipească. 

Ascultă avertismentul zâmbind. 

Când domnul Lascăr Sofian se rezemă de spătarul jilţului, 
cu amândoi pumnii întinşi pe birou, răspunse calm: 

— Domnule Sofian, sunt sigur că aţi fost greşit informat. 
N-am adunat oamenii să aţâţ spiritele. I-am chemat să le 
arăt de ce este nevoie să-şi trimită copiii la şcoală, iar nu la 
păscut vitele. Am căutat să-i conving, pe cât m-au ajutat 
puterile. Atât, şi nimic mai mult! Pentru moment nu-mi este 
îngăduit să am altă grijă în afară de aceea a şcoalei. N-avem 
local. Şcoala e un grajd... 

Continuă să zâmbească, întorcând privirea pe fereastră, 
afară, unde se întindeau acareturile boiereşti ale Sofienilor, 
vestite în trei ţinuturi: 

—.un grajd, bineînţeles care nici pe departe nu se poate 
compara cu acestea ale dumneavoastră. N-avem local, 
domnule Sofian! Iar în schimb am de luptat cu tot ce-a 
stricat în sufletele copiilor şi în mentalitatea satului 
predecesorul meu. 

— Eşti puţin generos cu morţii, tinere! 

— În locul meu, nimeni n-ar putea fi altfel, domnule Sofian. 
Am găsit aci o moştenire care ne-a necinstit breasla. Când 
voi izbuti să birui aceste greutăţi, să ridic şcoala, să aduc 
copiii la carte, să câştig încrederea oamenilor, atunci poate 
va veni şi rândul să mă întorc la activitatea extraşcolară, pe 
care atât de călduros ne-a recomandat-o ministrul nostru, 
cu idei ceva mai înain-tate decât alţi miniştri, mai ales după 
avertismentul răscoalelor de anul trecut... Bancă populară, 
obşte ţărănească, teatru sătesc, casă de citire, contactul 
mereu viu cu foştii elevi. La toate acestea, domnule Sofian, 
voi apela să mă sprijiniți. Numai cu concursul dumnea- 
voastră se va putea ridica şcoala. Şi numai ridicându-se 
şcoala se va îmbunătăţi soarta satului. 

— Vorbeşti ca din carte, tinere! Prea ca din carte. Din 
nenorocire - sau poate mai exact din fericire - viaţa se 


ocârmuieşte după legile ei naturale. Nu ţine socoteală de 
utopiile cărţilor. 

Domnul Lascăr Sofian se ridică de la birou. 

Învățătorul îşi spuse că e încă mult mai înalt şi mai 
zdravăn de cum şi-l închipuia cât stătuse pe scaun. Un 
adevărat uriaş. Un uriaş deprins cu activitatea, mişcându-se 
să-şi dezmorţească trupul colcăind de energie. După ce 
străbătu de câteva ori distanţa dintre bibliotecă şi 
fereastră, se opri privind afară, la acareturile curţii. 

Aşa îi vorbi, cu spatele întors: 

— Te-am chemat să stabilim o înţelegere din vreme şi să 
înlătur o neînțelegere de mai târziu. Te invit să iai aminte! 
Ţin să cunoşti mai întâi că te afli aci graţie voinţei mele. Se 
băteau prea mulţi pe un loc. Toţi neisprăviţii. Indivizi de 
căpătuială... Ca să-i împac, am lăsat să vină cineva străin. S- 
a întâmplat să fii dumneata. Deci numai datorită acestui 
fapt ai ajuns aci. Mâine poţi fi aiurea dacă ochii dumitale 
vor înceta să-mi placă mâine. 

— Ştiu! mărturisi Nicolae Apostol, răsucindu-se cu 
neastâmpăr pe scaun. 

— Cu atât mai bine! Dacă ştii, mă aştept să tragi 
concluziile. 

Domnul Lascăr Sofian se întrerupse. 

Deschise geamul şi strigă poruncă argatului ieşit din 
gaură de şarpe, să prindă un mânz care scăpase din grajd 
şi zburda prin curte. Pe urmă distribui alte porunci pentru 
treburile câmpului de a doua zi: pluguri gata să pornească 
în zori, saci cu făină de adus de la moară, care cu grâu de 
predat la gară. 

Astfel. Nicolae Apostol, uitat pe scaun, măsură cu umilinţă 
puţinătatea fiinţei sale, redusă la o cantitate neglijabilă 
printre atâtea mult mai însemnate griji şi răspunderi ale 
domnului proprietar şi deputat Lascăr Sofian. 

Când moşierul isprăvi de împărţit poruncile şi se întoarse 
de la fereastră, îl găsi cu pieptul mai puţin sumeţit. Îşi 
descruntă sprintenele surâzând în sfârşit, încântat de 


această metamorfoză. Făcea parte dintr-o tac-tică a sa acest 
mijloc fără greş de a măcina dârzenia oamenilor părăsindu-i 
în mijlocul unei discuţii ca să-şi vadă de alte treburi cu totul 

străine. 

Netezindu-şi mustaţa căruntă, vorbi cu satisfacţie: 

— Cum vezi, tinere, viaţa e aceasta! Nu cea din cărţi. 
Materialul nostru omenesc e încă un material brut. Țăranul 
n-are iniţiativă, n-are disciplină de muncă. Se cheltuieşte de 
pomană. Începe un lucru de trei ori; îl lasă, ca să înceapă 
altul. Se simte nevoie de o mână conducătoare: de o mână 
şi de un cap. 

— Îmi pare bine că sunteţi de aceeaşi părere, domnule 
Sofian, Țăranul are nevoie de o minte cultivată prin 
învăţătură. E singurul lucru care îi lipseşte ca să-şi 
valorifice celelalte calităţi. 

— Lasă învăţătura! întrerupse scurt moşierul, cu surâsul 
binevoitor deodată stins din sclipirea ochilor. Acum treizeci 
şi vreo cinci de ani m-am întors şi eu cu tot soiul de idei 
confuze de la şcoli mai înalte ca ale dumitale, din 
străinătate. Umanitarism, egalitarism, generozitate pentru 
cei obidiţi... Experienţa a purtat ea însă grijă, tinere, să ne 
înveţe că binele mulţimii nu se află în reţetele cărţilor. 

Nicolae Apostol întoarse ochii către biblioteca vastă şi 
impunătoare din fundul biroului. Domnul Lascăr Sofian 
înţelese elocventa întrebare a acestei priviri şi îi făcu semn 
să aştepte, cu palma întinsă, ca un cuvântător care 
recomandă linişte auditorilor: 

— Ajung şi aci, tinere! S-o luăm metodic, fiindcă, dacă nu 
mă înşel, înainte de toate, metodă cred că ai învăţat la 
şcoala dumitale. Suntem ţară de plugari... 

— lobagi... suflă, abia auzit, Nicolae Apostol. 

Domnul Lascăr Sofian nu auzi, sau poate numai se prefăcu 
a nu auzi întreruperea, din vechea sa practică de orator 
parlamentar deprins a nu ţine socoteală decât de 
întreruperile care îi convin şi când îi convin. 

Urmă: 


— Suntem ţară de plugari. Răscoalele de anul trecut au 
fost ale plugarilor. Dar n-au fost fiindcă s-au ridicat 
mulțimile împotriva nedreptăţilor şi inegalităţilor. S-au 
ridicat contra unor biruri exagerate şi a învoielilor agricole 
care îi jefuiau - s-o admit aceasta. Dar mai ales împotriva 
lipsei de gospodărie din treburile ţării, a lipsei de 
conducere. Asta s-o ştii de la mine. [ăranul nu vrea să 
scape de stăpân. Vrea un stăpân chibzuit, care să-i poarte 
de grijă. Le-am scăzut birurile, le-am ameliorat legea 
pentru învoielile agricole, ca să stârpim abuzurile 
arendaşilor şi proprietarilor prea lacomi; am mers până la 
această concesie, pe care eu o cred exagerată şi prematură, 
că le-am înlesnit arendarea pământurilor prin obşti... Ce 
pot să mai ceară? 

— Poate dacă o să-i întrebaţi şi o să-i ascultați, au să vă 
spună ei singuri, domnule Sofian. Iar dacă nu ştiu încă s-o 
spună, au s-o facă atunci când li se va lu-mina mintea cu 
puţină carte. 

Domnul Lascăr Sofian surâse cu dispreţ: 

— Te văd că stărui în superstiţia dumitale. Crezi că mizeria 
se tămăduieşte prin carte? Cartea deschide alte pofte, pe 
lângă acele naturale ale omului... Aceasta are să se 
întâmple mâine sau poimâine dacă nu temperăm la timp 
excesul de zel al unor copilandri ca dumneata. Şcoala le va 
strica mintea şi le va tulbura puţinul pe care îl cunosc de la 
părinţi şi din experienţa lor zilnică. În loc de neisprăviţi 
vorbindu-mi păsăreşte, mă mulţumesc cu nişte ignoranţi 
muncitori, chibzuiţi şi deprinşi să-şi vadă de plugul şi de 
sapa lor. Unde te aflai pe timpul răscoalelor? 

— În armată, domnule Sofian. 

— Ai tras în ţărani? 

Nicolae Apostol plecă ochii în pământ: 

— Salve oarbe, domnule Sofian. 

— Şi dacă ar fi fost ordin să tragi în plin, ai fi tras? 

— Nu ştiu... Probabil... Sigur, adică! în armată ordinul e 
ordin. 


— Vezi?! triumfă domnul Lascăr Sofian. Aţi tras numai 
focuri oarbe, în aer, de ce? 

— S-au risipit ţăranii după primele două salve. 

— Aiurea lucrurile nu s-au oprit la atât. O ştii prea bine. 
Aiurea... Dar la mine, poate că ai aflat. Aici n-am avut 
răscoale. N-am adus soldaţi. N-am pus să împugşte pe 
nimeni. Nici măcar să tragă salve în aer. N-am strămutat 
fălcile nimănui. A fost linişte pe toată linia. Aceasta îmi 
dovedeşte, tinere, că dreptatea e de partea mea, nu a 
onoratului meu amic şi coleg, ministrul dumitale. Căci 
tocmai acolo unde au fost şcoli arătoase şi dascăli cu 
activitate extraşcolară, tocmai acolo s-au ridicat ţăranii cu 
furcile şi cu topoarele, au prădat, au dat foc şi au ucis. Ai 
mei, de aici, nu ştiau carte. Nu puteau citi nici manifeste, 
nici ziare. Chiar dacă au auzit zvonuri, n-au avut curajul să 
pună în fapt ceea ce alţii au citit pe hârtie, negru pe alb, în 
broşuri şi gazete incendiare. 

Nicolae Apostol se frământă pe scaun la amintirea 
privirilor istovite din ochii oamenilor care l-au întâmpinat şi 
în Ponoare. 

— Dar, domnule Sofian, tocmai această istovire e o dovadă 
că abia mai pâlpâie în ei credinţa în drepturile la o viaţă mai 
omenească. Şcoala poate să le dea şi altceva, nu numai 
rătăciri şi ispite... V-o promit! 

— Prostii! reteză apăsat domnul Lascăr Sofian. Ce-mi 
promiţi? Ce-mi pasă mie de promisiunile dumitale? Eu 
trăiesc pe realităţi experimentate!... Revin la ideea mea. 
Suntem ţară de plugari. Plugăria are nevoie de braţe şi de 
conducere. Braţele le dau ei; conducerea o dau eu. Acestea 
sunt raporturile... Tot ce stă la mijloc între mine şi dânşii e 
iluzie stricătoare de minţi. 

Învățătorul proaspăt ieşit de pe băncile şcolii apelă la 
exemplele din cărţile lui, pe care venea să le aplice cu atâta 
însufleţire tinerească! 

— Dar Olanda, domnule Sofian? Dar Danemarca? Nu sunt 
ţări de plugari şi de crescători de vite? Acolo muncitorul de 


pământ şi crescătorul de vite nu s-a organizat prin şcoală, 
n-a înfiinţat cooperative, n-a ajuns prin carte la o viaţă mai 
civilizată şi la mai mult confort chiar decât unii din marii 
noştri proprietari? 

Moşierul începu să râdă cu sinceră voioşie, fiindcă 
băieţandrul îi servea tocmai argumentele ce-l întăreau în 
credinţa lui nestrămutată. 

— Ei, ţi-ai tras suflarea după această întrebare 
kilometrică? Acum opreşte-te şi dă-mi ascultare ca unuia 
mai bătrân şi cu experienţă. Despre Olanda şi Danemarca 
dumneata ai citit în cărţi. Unele adevărate, altele 
exagerate. Eu am văzut stările de acolo la faţa locului. 

— Cu atât mai mult, domnule Sofian! exclamă învățătorul, 
bucuros că are de-a face cu un om care nu poate contesta 
minunile unei vieţi ţărăneşti ideale. 

— Răbdare! Mai întâi sunt oameni cu alte tradiţii. Au ajuns 
unde sunt după sute de ani de civilizaţie şi de cultură. Pe 
vremea când ei se organizau şi aveau universităţi, noi încă 
fugeam prin păduri de groaza tătarilor şi a altor lifte. Ai 
văzut câinele meu din ogradă, pe Hector? E un câine danez, 
adus de acolo când avea şase luni... E un rezultat al 
selecţiei şi al educaţiei. Îţi poate servi de exemplu. N-a avut 
nevoie de mult dresaj. Are dresajul în sânge. Ceilalţi, de aci, 
soi foarte bun, foarte vrednic, curajos, se iau de gât cu 
lupul, dar nu-i poţi primi în casă. N-au să înveţe niciodată 
ceea ce celălalt ştie fără să fi-nvăţat... Pe urmă, uiţi altă 
realitate, tinere! În Danemarca şi în Olanda toate câte te 
uimesc pe dumneata s-au înfăptuit de la sine, prin forţa 
lucrurilor. Te-ai uitat la statistică? Te-ai uitat la hartă? Sunt 
ţări cu o mare densitate de populaţie, unde se aflau încă de 
acum cincizeci de ani braţe libere care nu-şi găseau de 
lucru. La noi povestea e cu totul alta. La noi există pământ 
şi nu sunt braţe. 

— Există pământ, dar nu e al celor care-l muncesc! 

— Ce-ai zis? sări ca atins de scânteie domnul Lascăr 
Sofian. 


Nicolae Apostol repetă cu simplitate: 

— Există pământ, dar nu e al celor care-l muncesc. 

Domnul Lascăr Sofian se rezemă de marginea biroului, cu 
braţele încrucişate pe piept, privind la tânărul de pe scaun 
cu o adevărată compătimire: 

— Ştii ce răspuns ţi se cuvine la aceasta? Întâi să-ţi arăt 
uşa... 

Învățătorul făcu o mişcare, gata să se ridice. Moşierul îl 
fixă pe scaun cu un gest al palmei lăţite. 

— Apoi, chiar acum, s-ar cuveni să mă aşez la birou şi să 
trimit argatul la primărie cu o telegramă. Mâine telegrama 
s-ar afla pe masa ministrului, şi tot mâine ai primi ordin 
telegrafic să te prezinţi la post, undeva în celălalt capăt al 
țarii, la Dorohoi ori la Mehedinţi. N-am nevoie aci de 
instigatori. Şi cum n-au nevoie de instigatori nici cei din 
Mehedinţi ori din Dorohoi, după două luni ai să te 
pomeneşti mutat în Dobrogea. Şi tot aşa mai departe, până 
ce ai să te cuminţeşti... 

— Vă înşelaţi, domnule Sofian! Dacă aceasta se numeşte 
lipsă de cuminţenie, sper că n-am să mă cumin-ţesc 
niciodată. 

— Au mai spus-o şi alţii, şi s-au cuminţit, băiete! Fiecare 
trebuie să rămână la locul lui şi să-şi vadă de treburile sale. 
Aici nu eşti pe teritoriul ministrului dumitale, cu circularele 
lui demagogice. Te afli pe terito-riul meu. Încât te invit să ţii 
socoteală de părerile şi de voinţa mea... Interesele 
partidului cer să pregătim elemente tinere din rândurile 
preoţilor şi învăţătorilor. Te văd un zănatic. Dar mai prevăd 
şi ceva stofă bună, când ţi-or pieri sticleţii din cap... Ai să 
rămâi aci şi ai să mă asculţi. Pentru viitorul dumitale are să 
fie bine. Te înscriu în partid. Ai să faci ucenicie câţiva ani. Pe 
urmă vom vedea. 

— Domnule Sofian, eu nu fac politică de partid. Sunt 
hotărât să nu fac nici un fel de politică! declară cu ener-gie 
învățătorul. 


Domnul Lascăr Sofian râse ca de o foarte năzdrăvană 
pretenţie: 

— Nici nu e vorba să faci politică, băieţaşule! Politica o 
facem noi. Cei chemaţi la posturi de comandă şi de 
răspundere. Voi, preoţii şi învățătorii, nu puteţi să aveţi 
altceva de făcut decât să ne urmaţi. Să faceţi legătura între 
comanda de sus şi mulţimea cea mare. Să fiţi un tampon. Ce 
ştii dumneata despre politică pentru a spune că-ţi place ori 
nu, că o înţelegi ori nu, că o aprobi ori nu şi că ai s-o urmezi 
pe una ori pe cealaltă? Deputatul se aprinse ca întotdeauna 
când ajungea la patima sa cea mare, care-i absorbea 
jumătate din viaţă şi din energie: Aceasta e, tinere! Spuneai 
mai adineauri că n-ai drept să dezertezi de la o datorie şi că 
dacă ai fi primit ordin, ai fi tras chiar în ţăranii dumitale. 
Exact? 

— Nu pot tăgădui... Poate... 

— Aici vreau să-mi vii! 'locmai ca să fii scutit de asemenea 
situaţii, ca să fiţi scutiţi cu toţii, datoria preoţilor şi a 
învăţătorilor este să ne urmaţi. Aşa ne veţi înlesni aplicarea 
reformelor la care lucrăm. Numai aşa reformele au să-şi 
împlinească un rost al lor şi au să rămână temperate, insist, 
cât mai prudente. Trebuie să staţi la ordine, ca să preveniţi 
anarhia... Întrucât te priveşte, nu poate fi vorba deci de 
idei, de programe şi de alte baliverne. Rolul dumitale e să 
rămâi soldat la un post de încredere şi să execuţii ordinele. 
Iar aci ordinele le dau eu. Dumneata le urmezi şi nu le 
discuţi. 

— Nu ştiam că m-am tocmit logofăt la curte! rosti cu 
tremur de indignare în glas Nicolae Apostol, înspăimântat 
de propria sa cutezanţă. 

Domnul Lascăr Sofian îşi aprindea a doua ţigară. Suflă în 
chibrit, frânse lemnişorul între degete şi îl jucă în palmă. 

Vorbi cu mânie stăpânită: 

— Este ultima oară când îţi tolerez să-mi spui aci, în faţa şi 
în casa mea, astfel de obrăznicii. Te iert. Dar te avertizez că 


la a doua ocazie te frâng ca beţigaşul acesta. Ca pe un 
NIMIC... 

Spunând, răsturnă rămăşiţele de chibrit în scrumieră, îşi 
şterse palmele, ca impertinentul învăţător să-şi dea mai 
bine seama ce puţină urmă lăsa trecerea lui prin Ponoare 
dacă domnul Lascăr Sofian şi-ar pune mintea să-i frângă 
spinarea. 

— Aceasta e, tinere! reluă domnul Sofian. Constat că la 
şcoala unde vi s-a îmbuibat capul cu de toate, vrute şi 
nevrute, nu vi s-a dat tocmai învăţătura principală pentru 
viaţă. Cuminţenia e să vă măsuraţi gândul şi să vă puneţi 
strajă gurii. 

Nicolae Apostol socoti întrevederea terminată. 

Se desfăşurase în afară de toate prevederile lui şi se 
încheia mai rău ca în cele mai negre presimţiri. 

De la un asemenea om nu avea nimic de aşteptat nici 
pentru şcoală, nici pentru sat. 

Nu se izbea de o nepăsare, cum a crezut şi cum poate ar fi 
izbutit, s-o biruiască. Nu se izbea nici de socotelile 
electorale ale unui politician dornic de popularitate, cum ar 
fi izbutit să-i folosească slăbiciunea întru binele şcolii şi al 
satului. În faţa lui se ridicase o voinţă şi o judecată. Un 
sistem de gândire şi neclintita convingere a omului cu nas 
încovoiat de pasăre şi cu sprâncene aspru încruntate că aşa 
apără un bun alviitorului, nu un interes egoist. Chiar cu 
puţina experienţă a vârstei şi cu puţina sa cunoaştere de 
oameni, Nicolae Apostol înţelegea că asemenea vrăjmaşi ai 
primenirilor sunt mai fanatici decât ceilalţi muritori 
mărginiţi numai la grija pentru moşiile, vitele şi recoltele 
lor. 

Proprietarul nu vedea oameni, nu vedea sat, nu vedea 
copii. Vedea braţe, şi atât! Ţara i se înfăţişa ca o vastă 
moşie, unde vitele şi oamenii îşi au locul şi folosinţa lor bine 
definite: unii la jugul plugurilor, ceilalţi la coarnele plugului. 
Orice schimbare a acestor orânduieli i se părea împotriva 
naturii. A îngriji bunăoară de învăţătura de carte a copiilor 


era după dânsul o tot atât de năzdrăvană idee ca a băga 
gloabele din herghelie într-un grajd de curse. 

Învățătorul îşi căută pălăria cu ochii şi se ridică de pe 
scaun. Domnul Lascăr Sofian îl opri: 

— Şezi. Încă n-am terminat! 

— După cele ce mi-aţi spus... încercă să protesteze Nicolae 
Apostol. 

Proprietarul deputat îi luă cuvintele din gură: 

— După cele ce ţi-am spus, ai putut deduce că îmi place să 
vorbesc şi să decid eu! Şi că nu sunt deprins să admit 
contraziceri de la nimeni. Cu atâta mai mult de la un tinerel 
cu caşul la gură. Te-am răbdat şi pierd vremea cu dumneata 
fiindcă mă interesează această mentalitate. Am sub ochi un 
caz despre care până acum am aflat numai prin alţii. Văd o 
energie în dumneata. Îmi place energia, fiindcă aşa i se 
cade tinereţii şi fiindcă de energie este nevoie într-o ţară 
molipsită de indolenţă orientală. Dar observ că ai pornit pe 
o cale greşită. Eşti gata să cheltuieşti această energie fără 
nici un folos pentru dumneata personal şi dăunător pentru 
interesele generale. De la aceasta te voi opri. Nu te 
expediez de aci, cum mi-ar fi uşor. Am convingerea că fac 
bine. le cruţ de alte pătăranii care te aşteaptă aiurea. 
Rămâi! Vezi-ţi de datoria dumitale, dar n-o exagera. Nu cu 
exces de zel! Mai-binele e duşmanul binelui!... Lasă 
lucrurile să-şi urmeze cursul lor. Îţi vin copiii la şcoală? 
Bine! Vin acei care au dragoste pentru carte sau acei ai 
căror părinţi socot că e bine să-şi vadă odraslele cu oleacă 
de ştiinţă a buchilor... Nu vin? Lasă-i în pace! Nu-i prinde 
cu arcanul. Aceasta e! Te avertizez că nu vreau să aud de 
amenzi, textul legii şi alte copilării. Legea noi am făcut-o. Eu 
şi alţii ca mine. Ştiu de ce am făcut-o şi deci ştiu eu cât s-o 
cer aplicată în viaţa de toate zilele. 

Domnul Lascăr Sofian se plimbă câţiva paşi în birou. Se 
opri în faţa bibliotecii, privindu-şi rafturile cărţilor legate în 
piele. 

Spuse: 


— Aceasta nu înseamnă că îţi vorbeşte un reacţionar şi un 
duşman al culturii. Cartea este numai pentru puţine minţi o 
hrană care se digeră complet. Pentru cele mai multe devine 
o otravă stricătoare. Uite! Ideilor dumitale le pot face o 
concesie. Vei găsi vreun copil mai isteţ, cu vreun dar 
excepţional? (Se ridică şi de aceştia.) De perfect acord. 
Poartă-i de grijă. Adresează-te la mine să-i port grijă mai 
departe. Îl voi ajuta şi-i voi căpăta o bursă. Aceasta o 
înţeleg. Aci admit că apare şi datoria mea să nu las la voia 
întâmplării un exemplar excepţional de umanitate. Dar 
aceasta e una, şi pretenţia de a cobori învăţătura de carte 
la măsura tuturor minţilor e alta; e o aberaţie tot aşa de 
dăunătoare pentru minţi ca şi pentru prestigiul cărţii. 
Cultura nu-i un borş în care să-şi vâre orice nespălat 
linguroiul, nici nu se poate servi cu strachina... Cu aceasta 
am terminat un capitol. Să trec la altul. Unde locuieşti? 

— La Aizic, hangiul... 

— Prost! 

Nicolae Apostol simţi ciudata nevoie să se 
dezvinovăţească: 

— E tot ce-am putut găsi în sat, domnule Sofian. 

Domnul Lascăr Sofian îşi netezi gânditor mustăţile sure. 

— Ştiu. Cunosc eu mai bine satul decât dumneata. Dar 
vezi, tocmai acest lucru trebuia să-ţi dea de meditat. Cum ai 
ajuns aci, cea dintâi grijă ţi-a fost să convoci ţăranii la sfat. 
Mai cuminte era să te îngrijeşti de soarta dumitale. Până la 
fericirea şi bunăstarea altora, omul trebuie să înceapă cu 
bunăstarea lui. Ce trecere are să aibă la ţărani cuvântul 
unui surtucar venetic în satul lor, care s-a coborât din 
căruţă cu lădiţa la un hangiu ovrei? La aceasta nu te-ai 
gândit? 

— M-am gândit, domnule Sofian. Dar am fost nevoit să mă 
supun realităţii... 

— Aşadar, vii la vorba mea? triumfă domnul Lascăr Sofian. 
Te supui realităţii. Accepţi o stare de fapt. Aceasta e o 
mărturisire prețioasă... Eu m-am gândit mai departe decât 


dumneata. le-am aşteptat să te prezinţi. Dacă am văzut că 
nu te prezinţi, am trimis să te cheme. Şi iată în ce scop, pe 
lângă altele. Ca să schimb puţin această stare de fapt. S-o 
ameliorez. Predecesorul dumitale era un nenorocit. Când 
am vrut să-l ridic, nu se mai putea face nimic din el. Cu 
dumneata îmi place să cred că are să se petreacă lucrurile 
altfel. De aceea m-am hotărât să-ţi dau un loc de casă... 

— N-am să-l pot plăti, domnule Sofian. 

Proprietarul îi aminti cu o încruntare a sprâncenelor că 
nu-i place să fie întrerupt. 

—.logofătul meu are să-ţi măsoare un loc de casă. Am să-ţi 
dau un bilet, la bancă, în oraş, să te împrumute cu suma 
necesară, ca să-ţi construieşti, o locuinţă convenabilă. Dau 
ordin să ţi se dea lemn de construcţie şi de împrejmuire din 
pădure. La primăvară te aşterni pe lucru. Aşa ai să dai 
locuitorilor cea dintâi lecţie de practică gospodărească. Ai 
să-ţi faci o grădină. Dau ordin grădinarului să-ţi pună la 
dispoziţie pomi şi răsaduri. lată ce au să înveţe oamenii de 
la dumneata, fără convocări şi baliverne. 

Nicolae Apostol se agăţă de această nădejde neaşteptată: 

— Domnule Sofian, vă mulţumesc... Dar vă rog altceva. 
Dăruiţi toate acestea pentru şcoală... Să ridicăm mai întâi 
şcoală în comună. Pe urmă va veni şi rândul meu. 

— Am spus că eu decid! vorbi apăsat proprietarul. Nu 
dumneata ai să mă înveţi ce trebuieşte să fac şi nu 
dumneata ai să-mi pui condiţii. Pentru şcoală voi face ce voi 
crede eu de cuviinţă şi când voi crede eu de cuviinţă. 

— În acest caz, cu toată părerea de rău, mă văd nevoit să 
nu pot primi, domnule Sofian. 

— Atunci mergi şi stai mai departe la Aizic! După două luni 
ai să vii dumneata la mine să mă rogi... 

Nicolae Apostol clătină cu neîncredere din cap. 

Se ridică de pe scaun. 

De data aceasta domnul Lascăr Sofian nu-l mai opri. 

— Vă salut! 

— Mergi cu bine... 


Domnul Lascăr Sofian nu scoase mâinile din buzunare. 
Pufui în mustăţile ţepoase cu iritare. Aceşti oameni noi şi 
îndârjiţi ai vremurilor nu-i erau pe plac şi nu anunțau 
semne bune. Se hotări deocamdată să ţină băietanul colţos 
sub supraveghere. Şi se miră ce neiertată slăbiciune îl 
reţine să se aşeze la birou şi să scrie telegrama către 
ministru, cerând mutarea imediată a individului în celălalt 
capăt al ţării, cum altădată ar fi făcut-o fără să mai stea la 
gând. 

— Impertinent şi încăpățânat! mormăi furios în mus-tăţi. 

Furios şi totuşi cu o irezistibilă şi ciudată stimă pentru 
asemenea îndârjire. Oamenii moi, milogi şi slugarnici îl 
dezgustau. Îi plăcea să frângă o spinare care trosneşte, nu 
să îndoaie una de gumă. 

Ca să se răcorească, deschise fereastra şi răcni câteva 
porunci mânioase argaţilor ieşiţi din găurile lor de şarpe şi 
năvălind spre grajduri, spre ocoale, spre şurile cu maşini şi 
hambare. 

Pe drumul tăind dealul de-a dreptul, pieptiş, învăţă-torul 
urca zgribulit în pardesiul lui pirpiriu, cu poalele suflate de 
vântul gheţos al sfârşitului de toamnă. 

Scria o pată mică în peisajul aspru şi vast, cu norii 
măturaţi în volburi vinete pe cer. O pată străină locului, încă 
neacceptată de ochi, strivită de măreţia ostilă a priveliştii. 

Dar domnul Lascăr Sofian observă că omul nu se 
împleticea în mersul grăbit şi sigur. Zgribulit, da; îngheţat, 
da! Nu şovăielnic şi istovit. 

Băieţandrul urca. 

El rămânea pe loc, supraveghind o agoniseală şi o stare de 
lucruri pentru un fecior risipelnic, care strâmba din nas de 
câte ori se întorcea în ţara lui balcanică. 

Strigă o ultimă şi mai răstită poruncă. 

Pe urmă trânti fereastra de s-au detunat încăperile şi au 
căzut bucăţile de chit din cercevele. 

Capitolul VIII 

„A da sfaturi, grăbită mai e toată lumea 


VW 


De două zile, de când Nicolae Apostol s-a întors de la 
curtea Sofienilor cu o subţire dungă adâncită între 
sprâncene, jupân Aizic îi dădea târcoale. 

Săltând între umeri scurta de postav negru căptuşită cu 
blăniţă de miel brumăriu, îi aţinea calea la plecare şi la 
sosire. Îşi căuta de lucru în cameră, sub cuvânt că verifică 
personal dacă nu afumă cumva soba la cele dintâi focuri 
pretimpurii, în această toamnă vântoasă şi rece. Bătea în 
uşă, să-i ofere gazeta adusă de factor. 

Încerca să-l ademenească la o spovedanie, cu întrebări 
ocolite: 

— Ce zici, domnule învăţător? Straşnică persoană conu 
Lascarache al nostru! Vrei carte la dânsu? Are mai multă 
carte ca un profesor de la Universitatea din leşi. Vrei cap 
pentru politică? Are mai mult cap pentru politică decât trei 
miniştri de la Bucureşti! Vrei gospodar? Aşa un gospodar n- 
ai să găseşti cit e ţara Moldovii de mare... Spune dumneata 
dacă n-ai căpătat o impresie plăcută...? 

— Am căpătat, domnu Aizic! răspundea tăios Nicolae 
Apostol, fără să ridice ochii din caietele unde şcolarii lui 
mâzgăliseră o caligrafie vrednică de memoria 
predecesorului său, Andrei Colibăşeanu. 

Jupân Aizic nu se dădea dus. Îşi răsucea meditativ vârful 
bărbiţei cu degetele pistruiate şi de-o albeaţă nenaturală. 

— Eu pot garanta că ţi-a spus dumnealui lucruri foarte 
interesante. Când vorbeşte, aur îi curge din gură... 

— Garantează, domnule Aizic! 

Jupân Aizic Gold se strecura cu papucii de pâslă afara, 
lipea încetişor uşa, ca să apară din nou peste un ceas. 

— Am venit pentru ca să-ţi aduc aminte, domnu învăţător. 
Zic, poate ai uitat cu atâta carte şi iar carte... A trecut din 
nou domnul Spirică Necşulescu... 

— Treacă, domnule Aizic. Treacă sănătos! Drumul e 
pentru toată lumea... 

— A trecut şi s-o oprit la mine. Din nou a întrebat despre 
dumneata. Dacă eşti tânăr şi dacă eşti căsătorit. Dacă te ai 


bine cu conu Lascarache şi dacă te-a adus dumnealui 
aicea... Eu i-am răspuns. Poate c-am făcut rău? Poate te 
supără că i-am spus? 

— Nici nu mă supără, nici nu mă bucură... 

— Atunci am înţeles că te-a supărat!... Dar pot eu să fac 
altfel? Întreabă, trebuie să răspund. Eu trebuie să răspund 
la toată lumea, fiindcă altfel vine lumea şi-mi spune într-o zi 
să-mi iau calabalâcul şi să plec cu nevasta şi cu gâştele mele 
aiurea. 

Jupân Aizic făcu o pauză, aşteptând un cuvânt de 
compătimire pentru asemenea nesigură soartă. Dacă văzu 
că vorba întârzie, urmă el, apropiindu-se şi şoptind pe-un 
ton confidenţial: 

— Poate că-i bine să te abaţi dumneata, domnule învăţător, 
şi pe la Stulpicani, când ai oleacă de vreme, pe la curtea lui 
domnu Spirică Necşulescu. Nu-i un boier aşa de mare şi de 
neam vechi cum este conu Lascarache! Nici nu face el mare 
caz de moşie. Mă mir chiar că n-o arendează... El îi târgovăţ 
şi are meserie mai bănoasă. Avocat mare şi cu trecere, de-i 
curg procesele şi nu mai poate să se împartă la atâţia clienţi 
şi la aşa de încurcate afaceri... Eu am să-ţi spun dumitale 
ceva... Nu te supără dacă mă amestec unde nu-mi fierbe 
mie oala? 

— Spune, domnule Aizic! rosti Nicolae Apostol cu 
indiferenţă, căscând în silă, ca să arate cât de puţin îl 
pasionează aceste chestiuni. 

Jupân Aizic găsi de cuviinţă să nu pară că a priceput şi îşi 
urmă gândul său: 

— Am să-ţi zic dumitale că-i foarte cuminte să te pui bine şi 
cu domnu Spirică Necşulescu!... Nimica nu se ştie ce poate 
să fie mâne. Azi sunt unii mari şi sus. Mâne le vine rândul la 
alţii. Domnu Spirică e omul lui domnu Tache Ionescu aicea 
în judeţ şi al lui conu Alecu Bădărău. Azi umblă şi strânge 
mâna la unul şi la altul, de-i prieten cu toată lumea, şi chiar 
pledează pe gratis la alegătorii de colegiul doi. Mâne, dacă 


vrea Dumnezeu şi hotărăşte majestatea-sa, se poate 
întâmpla să taie şi să spânzure... 

— Să taie şi să spânzure sănătos, domnule Aizic... 

Scociorând cu cleştele în sobă, hangiul arată că n-a luat 
aminte la această totală indiferenţă a învățătorului. Împinge 
cenuşa la fund, trage jarul, aruncă două bucăţi de lemn 
verde, închide şi aşteaptă să tremure flacăra anemică. 
Tuşeşte satisfăcut când focul începe să fâsâie. Se întoarce 
din nou la masa cu vrafuri de cărţi şi caiete, potrivindu-le cu 
delicateţe, ca o gospodină după ce a şters praful. 

— Oamenii de aici au o vorbă bună, domnule învăţător. 
Capul plecat zic ei că nu-l taie sabia!... Aşa ceva nu ştiu eu 
dacă stă scris în cărţile pe care le citeşti dumneata... 

— Scrie, domnule Aizic. 

— Atunci îmi pare bine!... Asta însemnează că au văzut şi 
au cercetat şi alţii, nu numai nişte prăpădiţi de ţărani ca vai 
de capul lor, din Ponoare ori din Stulpicani sau de la Sofieni. 
Au văzut, au cercetat şi au căpătat ştiinţă că-i învăţătură cu 
putere de lege. Poate sta şi în cărţi, alăturea cu cele zece 
porunci... 

— 'Tot ce se poate, domnule Aizic. 

Hangiul a deschis uşa, şi din prag şi-a adus aminte că 
acestui adevăr general i se cuvine o ilustrare practică: 

— Aşa încât, atunci când are să mai treacă domnu Spirică 
Necşulescu şi are să mai întrebe, eu am să-i răspund că 
tocmai te-ai gândit dumneata să pofteşti pe la curte la 
Stuipicani şi că nu s-a putut deocamdată din lipsă de timp. 
Am să-i zic că ai regretat foarte mult şi că duminică ai să 
pofteşti numaidecât. 

— Aceasta să n-o spui, domnule Aizic, fiindcă n-am să mă 
duc nici duminica aceasta, nici cea viitoare, niciodată. Nu 
mă duc şi n-am ce regreta. 

— Atunci de ce mai scrie sfat înţelept la carte dacă nici un 
domn învăţător nu vrea să ştie de dânsul? se miră hangiul 
clătinând din cap. De ce mai înveţi dumneata copilaşii să 
creadă într-un lucru în care singur nu crezi? 


Jupân Aizic n-a aşteptat răspuns. A închis uşa, lăsându-şi 
chiriaşul să mediteze în singurătate asupra acestei 
ciudăţenii. 

Nicolae Apostol a meditat. 

A stat la cumpănă, cu hotărârea puţin cam clătinată de 
stăruitoarea pledoarie a hangiului să-l pună bine cu toată 
lumea. O bănuia dezinteresată, şi, într-adevăr, domnul Aizic 
Gold, cârciumar cu orândă în comuna Ponoare, n-avea 
nimic de câştigat pe urma acestui rol de mijlocitor. Lui îi 
tresărea inima de câte ori ridicau glasul cei mari şi tari, ca 
şi cei mărunți şi obidiţi, cum îi ţâţâie iepurelui sortit să 
doarmă cu ochii pe jumătate deschişi pe muchea haturilor. 
Îşi închipuia că înţelept este să facă toţi la fel şi se minuna 
de încăpăţânarea fără rost a unora să nu ţină socoteală de o 
cuminţenie care stă scrisă şi-n cărţi. 

Dar până la sfârşit, Nicolae Apostol tot nu şi-a călcat pe 
suflet. 

N-a plecat cu colindul la Stulpicani, la conacul domnului 
Spirică Necşulescu, tot aşa cum şi-a luat nădejdea de la 
vreun sprijin din partea atotputernicului boier Lascarache. 
A înţeles că nimic nu poate aştepta de la asemenea oameni 
decât în schimbul unui preţ. Iar preţul era renunţarea la o 
libertate a sufletului şi a mişcărilor, care-i părea 
deocamdată sacrificiu prea scump. 

Se mai aflau pe teritoriul comunei încă două moşii. 

Una a doamnei Ecaterina Ştirbulescu; alta a unui 
proprietar mereu lipsă din ţară, arendată domnului 
Solomonică Fişer. 

Mogşia doamnei Ecaterina Ştirbulescu era întinsă, cu 
pământul negru ca păcura şi gras ca untul; purta numele 
comunei Ponoarele; curtea se afla chiar deasupra satului, 
dar gospodarii pomeneau despre stăpână cu mai puţină 
sfială decât despre conu Lascarache Sofian sau chiar 
despre domnul Spirică. Era şi uşor de înţeles. Îi spun 
Catinca Ştirbuleasca, fiindcă mulţi bătrâni au apucat-o pe 
vremea când era numai fata vechilului de pe moşie, 


umblând desculţă şi cu rochiţa de cit pestriţ. Ceilalţi, ceva 
mai tineri, îşi amintesc încă de pe când s-a pripăşit Matache 
Ştirbulescu, alt vechil, venit de aiurea ca s-o ia de nevastă; 
îşi amintesc cum părintele şi soţul au administrat aşa de 
bine averea vechiului proprietar, încât, după zece ani, au 
luat moşia în arendă, iar după alţi cinci au cumpărat-o de 
veci. A murit bătrânul; într-o bună zi a închis ochii între 
sfeşnice şi bărbatul. Văduva a rămas să gospodărească 
după cum a învăţat din copilărie de la părinte şi mai apoi în 
tinereţe de la soţ. Cu ochii în patru la cântar şi la 
măsurătoare, ciupea de la una şi de la alta. Răcnea la zilieri 
şi la pălmaşi, pleca din zori cu docăraşul la seceră şi la arie, 
mânuia biciuşca peste obrazuri şi spinări tot aşa de repede 
ca un logofăt boieresc. Acum e o vădană răscoaptă, cu doi 
copii: o fată de măritat, crescută la pension şi cântând la 
clavir; un băiat născut târziu în căsnicie, după o pauză de 
doisprezece ani, în anul când a murit Matache Ştirbu-lescu 
- un zbânţuit cu ochi de viezure şi cu un smoc de păr zbârlit 
în creştet, care scapă câteodată pe poarta conacului şi 
hoinăreşte fără nici un căpătâi pe coclauri, înhăitat cu 
plodurile ţăranilor. 

De la o astfel de proprietăreasă, Nicolae Apostol şi-a dat 
seama îndată că nu poate nădăjdui sprijin pentru ridicarea 
şcoalei şi a satului. N-a văzut-o la ochi, dar spusele 
oamenile-r i-au zugrăvit-o ca pe o făptură haină, ţâfnoasă, 
hrăpăreaţă şi displăcându-i să-şi amintească de nevoia de 
unde s-a săltat, dispreţuind pe cei rămaşi la vetrele lor 
calice. 

Iar de la domnul Solomonică Fişer, arendaşul Prigorenilor, 
drept era să se aştepte încă la mai puţin. Plugar trecător, 
venit de la alte îndeletniciri, fost negustor de vite şi de 
grâne, n-avea nici o legătură cu pământul şi cu oamenii 
pământului, Pământul era o marfă. Munca oamenilor, alta. 
Plătea câştiul la termen; plătea oamenii şi vitele fără 
înşelăciune, după scriptele din condici. Astăzi se afla aci. 
Mâine putea să ajungă în celălalt capăt al Moldovei dacă s- 


ar fi ivit o moşie mai întinsă şi mai bănoasă, fără să-l alunge 
nimeni, după cum se temea jupân Aizic, mult mai legat de 
sat şi de localnici prin sărăcia lor comună. 

Acestea le-a pătruns Nicolae Apostol, culegând ştiri şi 
păreri de ici şi de colo, întocmindu-şi din toate o părere a 
lui, amară şi fără nădejde. 

Nimerise într-adevăr într-un post greu de apărat. De o 
parte, cugete toropite de calicie, care n-au cutezat să 
tresară şi să se mişte nici chiar în 1907, când s-au ridicat 
clăcaşii din toată ţara. De alta, o împietrire pe care n-o 
putea muia cuvântul lui, sunând ca o predică de exaltat în 
pustiu. 

Dunga dintre sprâncene se mai adânci încă. 

Recunoscu mâhnit că în cărţile sale şi pe băncile şcolii n-a 
învăţat nici o dezlegare pentru asemenea împrejurări, mai 
vitrege ca toate obişnuitele prepusuri. Nu erau prevăzute. 
Nu se afla nicăieri povaţă practică de unde şi cum 
trebuieşte început un lucru cu totul neînceput. Cum se 
clădeşte o casă fără nisip, fără var şi fără cărămidă; fără 
braţe şi fără bani; o casă care nu-i trebuieşte nimănui. Cum 
se poate sluji o şcoală care nu există, fără elevi şi fără 
înţelegerea părinţilor că ştiinţa buchilor va ajutora cu ceva 
la viaţa odraslelor. 

Despre acestea toate cărţile şi dascălii nu i-au pomenit nici 
ca o ipoteză teoretică. Îndreptarul lor, călăuza scrisă şi 
vorbită, stăruise asupra unei potrivnicii mai curente şi mai 
lesne de biruit. Într-un loc se află şcoală, dar nu e îndestul 
de căutată. În altul, săteanul nu e însufleţit încă de dorul de 
a cunoaşte, dar există bunăvoinţe gata să pună umăr la 
umăr pentru a sparge peretele întunericului. Aiurea, o 
clădire a rămas nesfârşită, din cărămidă roşie. Dincolo 
lipseşte o casă de citire. Se mai întâmplă pe alocuri că elevi 
cu minte ascuţită şi cu sârguinţă la învăţătură nu-şi pot 
duce la capăt şcoala din pricina lipsurilor de-acasă: n-au cu 
ce-şi înjgheba cărţile ori sunt trimişi la păscut vitele de-o 
mamă vădană. Dascălul se loveşte de una ori de două din 


aceste împrejurări vrăjmaşe. Nu de toate dintr-o dată. Are 
răgaz să întregească o lipsă, să îndrepte o strâmbătate a 
judecă-ţilor omeneşti, să tămăduiască un rău. Acestea erau 
împrejurările prevăzute - teoretic - pentru care fusese 
pregătit, tot teoretic. Aci era totul de întocmit din nou, ca 
de la zidirea lumii. Şi încă mai anevoios. În comuna 
Ponoare, uitată de Dumnezeu şi părăsită de stăpânire, orice 
întocmire trebuia începută cu o muncă prea grea pentru o 
singură putere omenească, fiindcă multe se statorniciseră 
într-o rânduială greşită şi stricată: buruiana cea rea trebuia 
plivită, socotelile celor tari dejucate şi binele celor mulţi 
săvârşit chiar cu silnicie. 

Dacă în cele dintâi zile, după scurta şi inimoasa cuvântare 
rostită ţăranilor, a izbutit să adune un număr mai mare de 
copii la şcoală, în săptămânile din urmă numărul s-a 
împuţinat. 

Elevii s-au întors la vechea lor deprindere, să colinde 
meleagurile cum se arată o zi mai senină; părinţii, la vechiul 
lor nărav, să-i trimită cu vitele ori să-i poarte cu dânşii 
ajutor la pluguri şi la semănat. În unele dimineţi, capetele 
se înălţau rare din bănci, ca dinţii într-o gură ştirbă. Cu 
strângere de inimă simţea încrederea slăbindu-se şi îl 
mustra cu un gând păcătos părerea de rău că nu şi-a ales, 
cum avea drept şi cum fusese îndemnat, o şcoală arătoasă, 
undeva într-o comună mai ridicată din starea de sălbăticie, 
ca să păşească înainte pe-un drum de alţii deschis şi de alţii 
bătătorit. 

El rămânea aci, să lupte cu moştenirea blestemată a unui 
mort. 

Părerea aceasta de rău, încolţind când îl încerca 
deznădejdea, o socotea pornire neiertată de dezertor. Şi îl 
îngrijora ca descoperirea unui rău ascuns şi încă 
necunoscut din el. Se descoperea laş, iar el se crezuse brav. 
Se descoperea supus şovăielilor, iar el se crezuse tare, din 
piatră. 


Încercase să capete o luminare şi un ajutor de la revizorat. 
Făcuse un drum până la oraş, neîncrezător în soarta 
rapoartelor şi memoriilor trecute de-a dreptul la dosar. 

Revizorul îl primise oarecum mirat. 

Aşa de repede se alarmase? Aşa de repede voia el să 
întoarcă stările vechi, ca la o comandă? Îl trimisese fără nici 
o intenţie batjocoritoare „să-şi vadă de datoria lui”. Îl 
sfătuise să ia aminte la dorinţele domnului de-putat Lascăr 
Sofian, fără de al cărui cuvânt nimic nu se mişcă în tot 
judeţul. 

S-a întors mai zgribulit în pardesiul subţire, suflat de 
vân.tul gheţos, ghemuit alături de moş Lecachi Colţun, 
Zamă-Lungă. 

Moşneagul a bănuit ceva din amarul tânărului cu semn 
adâncit între sprâncene. 

— Merge greu, mă tem că, domnule învăţător? întrebase 
răsucind biciuşca şi plesnind gloaba costelivă. Te văd eu 
după ochi că merge greu... 

— Cam greu, cu adevărat, moş Lecachi! îşi deschisese 
inima, ca unul care nu aflase încă pe nimeni să-i asculte 
păsul. 

Bătrânul ascultase fără să-l întrerupă. La încheiere îşi 
spusese cuvântul: 

— Mă tem că ai luat-o prea repegior. Asta-i pricina. 
Tinereţea nu cunoaşte răbdare. Repede s-aprinde şi repede 
se stinge 

— Eu n-am să mă potolesc cu una, cu două! făgădui cu 
îndârjire Nicolae Apostol. 

— Să dea Domnul de sus!... Până atuncea, domnule 
învăţător, nu că mă bucură toate câte le pătimeşti... Dară 
văd că ai ajuns oleacă şi la vorba mea. Socot să nu-l mai 
găseşti aşa de netrebnic şi, de osândit pe sărmanul domn 
Andrieş... Poate acuma ai prins a înţelege şi dumneata că 
nu s-a înecat fără să deie din mâini... 

Învățătorul se posomori mai crunt la amintirea omului pe 
care îl ura dincolo de moarte. Nu mai rosti nici o vorbă 


până ce-au ajuns, acasă. 

Când au trecut prin faţa şcolii, a întors ochii, să nu-i vadă 
din nou pereţii coşcoviţi şi stropiţi de noroaie, acoperişul 
desfundat, ferestrele împlinite din punga lui, cu ochiurile 
din nou sparte după două săptămâni şi din nou lipite acum 
cu hârtie. 

N-a apucat a cobori bine, şi i-a ajuns din urmă o tră-sură în 
trapul cailor întins. A trecut câţiva paşi, şi vizitiul a oprit la 
porunca stăpânului înfăşurat în blană de lup. 

— Aista-i conu Spirică! anunţă moş Lecachi Colţun, 
scoțând căciula şi ploconindu-se. 

leşise în pragul hanului şi jupân Aizic să se ploconească, 
frecându-şi mâinile pistruiate, de albeaţa hârtiei. 

Domnul Spirică Necşulescu se dezveli din blănuri şi 
descinse din trăsură. 

Scund, rotund, îmbrăcat cu deosebită îngrijire, îşi scoase 
mănuşile, înaintând spre intrarea hanului. 

— Dacă nu mă înşel, domnul învăţător Nicolae Apostol? 
întrebă întinzând mâna cu o satisfacţie exagerată, ca şi cum 
ar fi descoperit în sfârşit un om scump la ve-dere şi de mult 
căutat. 

Nicolae Apostol răspunse strângerii mult mai moderat. 

Dar domnul Spirică Necşulescu nu era deprins cu 
asemenea nuanţe. Cu aceeaşi cordialitate scutură şi mâna 
lui jupân Aizic. 

Se întoarse să arunce un cuvânt lui moş Lecachi Col-ţun: 

— Ai mai albit, moşule! Te-a albit procesul, hai? Nu uita că 
ţi-am pus termen nou la 16 decembrie. Să te prezinţi la 
mine cu noaptea-n cap... 

Nu aşteptă răspunsul şi nu mai dădu nici o atenţie la 
ploconelile moşneagului. Lămuri numai învățătorului străin 
aceste chestiuni profesionale: 

— Pariez că spui şi dumneata, ca toată lumea: „Leribil tip 
Necşulescu acesta! De-abia coboară din trăsură, şi iată-l că 
a şi dat ochii cu un client...!” Nu protesta... Aşa spune toată 


lumea, aşa ai dreptul să spui şi dumneata câtă vreme nu mă 
cunoşti... 

— Nu spun nimic, domnule avocat, fiindcă nu prea ascult 
ce spune lumea. 

Domnul Spirică Necşulescu îl bătu pe umăr cu mare 
familiaritate: 

— Mai întâi, te rog să nu-mi aduci aminte de profesiunea 
mea. Ce e aceasta: „Domnule avocat”? Sunt pro-prietar aci, 
nu avocat. Proprietar şi om de ispravă. De aceasta te 
asigur! Mai apoi, te rog să nu-ţi imaginezi că în calitate de 
avocat speculez cumva un necăjit ca onorabilul meu client, 
Lecachi Colţun. Nu-i apăr procesul ca avocat. Îl apăr ca un 
proprietar dm partea locului, care mai ajutoră şi el cum 
poate, să uşureze necazurile oamenilor vecini cu modesta 
sa moşioară. Adică pledez fără onorariu... Nu, moşule? 

— Cum să nu fie aşa, coane Spirică! întări moş Lecachi 
Colţun, ţinându-şi căciula în mână şi mai ploconindu-se de 
la distanţă respectuoasă. Dumnezeu să vă ţie ani mulţi, cu 
sănătate! 

— Precum se dovedeşte deci, acesta sunt şi aşa sunt, 
domnule învăţător! se arătă încântat de sine proprietarul 
Stulpicanilor. Dacă s-au găsit alţii, poate, cu avere 
moştenită, nu agonisită cu sudoarea frunţii, să mă 
recomande altfel, ai să te convingi în curând că te-au în- 
şelat... Acum să mergem câteva momente înlăuntru şi să 
facem cunoştinţă mai bine... Cred că ne poţi servi ceva, 
domnule Aizic? O cafea. Un păhărel de vin. Cinsteşte-l şi pe 
moş Lecachi, să i se mai înfierbânte sângele şi să mai uite 
de cele procese... 

Câştigat de familiaritatea volubilă a domnului Spirică 
Necşulescu, învățătorul păşi alături însufleţit. Se dojeni că a 
judecat un om pe nevăzute, numai după închipuirile sale şi 
vorbele oamenilor. 

Proprietarul Stulpicanilor se arăta cu totul altfel decât 
reacţionarii autoritari şi tiranici din stofa domnului Lascăr 
Sofian. Îi miji speranţa că visul său s-a apropiat vertiginos 


de realizare printr-un miracol neprevăzut şi înadins 
rezervat de providenţă, după ce l-a pus la o încercare a 
rezistenţei. 

Nu mai stătu la îndoiala. 

În prag, nu-l lăsă să intre în sala urâtă, mare şi friguroasă 
a cârciumii. Îl invită în camera sa. 

Intrând, domnul Spirică Necşulescu exclamă cu o veselă 
imputare: 

— Dacă nu vine muntele la Mahomed, iată că a venit 
Mahomed la munte!... Apoi, îndată, cu alt ton: Trebuie să-ţi 
spun, domnule învăţător, că m-a cam surprins procedarea 
dumitale. Ai venit aci de atâta vreme şi n-ai găsit timp să 
treci pe la mine!... Ce Dumnezeu! Suntem oameni şi o să ne 
ducem viaţa împreună. Dumneata ai să ai nevoie de mine, 
eu de dumneata... M-a surprins şi m-a scandalizat... 

— Îmi cer scuze... capitulă Nicolae Apostol, cu un elan de 
sinceră căinţă. Au fost o serie de împrejurări... 

— Să lăsăm scuzele şi să lăsăm împrejurările... rosti 
domnul Spirică Necşulescu, alegându-şi singur un scaun şi 
aşezându-se cu picioarele scurte şi groase unul peste altul. 
Fumezi? 

Întinse portţigaretul. 

Nicolae Apostol luă una cu stângăcie şi mărturisi: 

— Nu fumez decât o dată la două-trei luni... 

— Mai bine! recunoscu domnul Spirică. E un nărav care 
nu dă nici o plăcere, ţine cheltuială şi strică sănătatea. Dar 
vezi dumneata cum e omul făcut? Aceasta o spun şi o 
recunosc. lar după ce sfârşesc de spus şi de recunoscut, 
aprind şi fumez una după alta treizeci-patruzeci de ţigări pe 
zi, ca să-mi stric sănătatea şi să mă ţină cheltuială. 

Proprietarul Stulpicanilor făcu o pauză şi cercetă zâmbind 
chipul şi înfăţişarea învățătorului. 

Tot aşa îl cercetă şi Nicolae Apostol. 

lar pe măsură ce îl privea mai mult, descoperea ceva 
neplăcut, fals, de grosolană calitate pe figura rotundă şi 
lucie a domnului Spirică Necşulescu, în ochii prea 


surâzători, în mustăţile prea răsucite pe deget, în buzele 
prea umede şi grase. 

— V-am adus vinul dumneavoastră! anunţă jupân Aizic, 
intrând cu tava şi ca paharele. Chiar din vinul pe care l-am 
cumpărat anul trecut de la mata, coane Spirică... Aşa n- 
aveţi să mai puteţi spune că vând moare de curechi... 

Domnul Spirică Necşulescu făcu cu coada ochiului la 
învăţător: 

— O fi fost din via mea când l-am vândut eu, dragă Aizic. 
Acuma, după ce-a trecut prin beciul tău şi după ce l-ai 
botezat, cred că n-a mai rămas nici urmă din ce-ai 
cumpărat... 

— Se poate să vorbiţi aşa, coane Spirică? începu să se 
vaiete jupân Aizic. Aşa marfă ofer eu? Şi încă la cine să 
ofer? La un aşa cunoscător şi la o persoană care n-a vrut să- 
mi lase doi lei la deca, măcar că m-am tras de barbă şi m- 
am rugat... Poftiţi şi gustaţi... 

Jupân Aizic turnă în pahare. Se pregăti să aştepte 
rezultatul gustării şi opinia domnului Spirică Necşulescu. 

Dar proprietarul Stulpicanilor îi făcuse semn spre uşă: 

— Bine, dragă Aizic! Am să poftesc şi am să gust. Pe urmă 
am să-ţi spun eu câtă apă ai turnat la vadră. Acum lasă-ne 
singuri. Avem de vorbit. 

— Înţeleg, înţeleg... Am să aduc cafeaua când are să sune 
domnul învăţător din clopoțel. 

După ce a plecat hangiul, domnul Spirică Necşulescu 
măsură încăperea clătinând cu dezaprobare din cap. Spuse: 

— Cred că n-ai de gând să locuieşti multă vreme în 
asemenea mizerie...? 

— Aşa nădăjduiesc şi eu! Deocamdată mă mulţumesc cu ce 
se găseşte. Şi am să mă mulţumesc până ce mi-oi putea 
împlini gândul cu care am venit aci, domnule Necşulescu. 

— Anume? 

— Anume să zidesc şcoală cum se cuvine într-o comună de 
trei mii de suflete, cu trei sate împrejur, fără şcoală toate şi 
toate lăsate la voia întâmplării. 


Domnul Spirică Necşulescu înălţă sprâncenele cu mirare: 

— Cum adică? Ai de gând să rămâi aci toată viaţa? Să 
putrezeşti într-un sat ca acesta? 

— Desigur! Satul eu mi l-am ales. Şi trag nădejde să nu 
putrezesc, ci să fac o ispravă care să slujească de pildă de 
jur împrejur, bineînţeles cu sprijinul dumitale şi al altor 
oameni de suflet ca dumneata... 

— Ciudat! mărturisi domnul Necşulescu. Îmi închipuiam 
altceva... 

— Ce anume? veni rândul învățătorului să întrebe 
nedumerit. 

Domnul Spirică Necşulescu întârzie răspunsul, după o 
veche a sa tactică de avocat. 

Scotoci în buzunarul vestei şi scoase agenda groasă cu 
scoarţe elastice de piele. Despături o foaie de hârtie şi o lăţi 
cu palma pe masă: 

— Ca să înţelegi intenţia mea, o iau ceva mai de departe. 
Uite, aici am câteva informaţii despre dumneata. Trebuie să 
ştii că noi posedăm un serviciu foarte perfecţionat de 
informaţii... 

— Care noi? vru să afle Nicolae Apostol. 

— Noi, partidul. Aceasta e şcoala lui conu Alecu şi e o 
şcoală care a dat roade excelente. Din ochii dumitale văd că 
nici nu ştii despre ce conu Alecu e vorba. Conu Alecu 
Bădărău... El cunoaşte fiecare alegător de unde vine şi ce 
necazuri are, ce rude, ce legături şi ce poate să ceară la un 
moment dat... Urmând această cale, m-am interesat şi 
despre dumneata. Aci, la revizorat şi la centru, unde avem 
oamenii noştri. Informaţiile sunt admirabile şi m-au 
satisfăcut. Îţi surâde tot viitorul înainte. 

Nicolae Apostol surâse şi el amar acestui viitor. 

— Până acum nu se prea vede... 

— Are să se vadă! îl asigură domnul Necşulescu. Puţină 
răbdare... Informaţiile mele spun că ai fost un element 
excepţional în şcoală. Cu autoritate printre camarazii 
dumitale. Iubit şi stimat de profesori. Excepţional vorbitor. 


De patru ani, la fiecare serbare şi manifestare a şcolii, 
dumneata ai luat cuvântul în numele elevilor. La 
înmormântări, la aniversări, la comemorări şi aşa mai 
departe...! 

— Ce importanţă mai au acestea! exclamă învățătorul, 
alungind cu melancolie amintirea acestor triumfuri deşarte 
de şcolar. 

— Au foarte mare însemnătate. Pentru noi, foarte mare! 
De asemenea elemente se simte nevoie... Dar nu aci, la 
ţară. Aci, într-adevăr, sunt mărgăritare în troaca porcilor. 
Nu că vorbesc despre ţărani aşa... Aşa spune adagiul 
latinesc despre un caz ca al dumitale. Locul nu-ţi este aci. E 
la oraş, dragul meu! Nu ştiu despre ce formalităţi e vorba. 
Acestea însă se pot aranja uşor, şi le vom aranja. Faci un 
stagiu aci de un an, doi. Poate şi mai puţin. lar cum venim la 
putere, te stră-mutăm în oraş. Fie institutor, fie altceva... 
Învârtim noi legea, mă pricep eu s-o învârt, că nu degeaba 
sunt avocat, şi te ducem la oraş. Acolo ai să-ţi dai toată 
măsura. 

— Dar nici nu gândesc, domnule Necşulescu! protestă 
învățătorul. Eu n-am ce căuta la oraş. Pentru da-toria mea 
de aci, de la ţară, am fost pregătit... Aci am să rămân şi aci 
cred eu că am să fiu mai folositor decât la oraş... 

Domnul Spirică Necşulescu vorbi bănuitor: 

— E ideea lui Sofian? Te-a prins el cu legământ să stai aci? 

— Nu e ideea nimănui, domnule Necşulescu! E a mea. Nu 
m-a adus domnul Sofian aci... 

— Aceasta o ştiu, surâse domnul Spirică Necşulescu. În 
această chestiune, a învăţătorilor şi a reformelor, el e în 
divergență cu majoritatea partidului. El e cu bătrânii. De 
aceasta au să-l şi curețe. O dată cu decapitarea lui conu 
Miţita Sturză, s-a sfârşit şi cu veleatul lor. La centru au să-l 
curețe oamenii lui Ionel Brătianu. Aci, în judeţ, tocmai omul 
pe care el l-a ridicat şi din care şi-a făcut mâna sa dreaptă: 
onoratul meu coleg de barou şi adversar politic, Emil Sava, 


prefectul. Îl cunoşti? Te-ai înfăţişat atotputerniciei-sale, să 
te vadă la chip? 

— Nu-l cunosc şi nu m-am înfăţişat atotputernicieisale! 
mărturisi învățătorul. 

— Altă greşeală! semnală cu dezaprobare domnul Spirică 
Necşulescu. Ai să ai de furcă cu el, dragul meu. Lascarachi 
Sofian e pe ducă. Oricât li se pare tuturor de mare şi de 
tare, e pe ducă. Emil Sava rămâne. E încă tânăr, sărăcuţ, 
cam coate-goale. Acum, după guvernarea aceasta, de s-o 
mai înţoli. Dar în partidul liberal, aşa cum se prezintă 
situaţia astăzi, dragul meu, tinereţea e un capital serios. 

Domnul Spirică Necşulescu făcu o pauză profesională, 
frunzărind agenda între degete. O închise şi o băgă în 
buzunarul vestei. 

— Mă întorc la chestiune! anunţă. Spui că nu te-a adus 
Sofian? O ştiu şi o cred. El nu vrea la sate instigatori, 
reforme, cooperative, bănci, biblioteci eţetera. Şi, fie vorba 
între noi, din alte motive, bineînţeles, aci îi dau dreptate. 
Politiceşte, satul nu interesează. E un capital politic mort. 
Colegiul trei e zestrea guvernului. De ce să-ţi mai baţi capul 
şi să cheltuieşti energie, ca în, opoziţie să iai cel mult un loc, 
două din treizeci şi două, când la guvern îţi vin pe tipsie? 
Cum vezi, îi dau drep-tate. Eu am o calitate. Recunosc 
adversarilor dreptatea lor - când o au, bineînţeles. Cu toate 
acestea, chiar dacă nu te-a adus Sofian, n-ai să-mi spui mie 
că nu-l interesează ce faci şi ce-ai să dregi aci... Vrei să-ţi 
reproduc raţionamentul lui? 

— Dacă vă face plăcere!... rosti Nicolae Apostol, fără nici o 
curiozitate, fiindcă începea acum să se lămurească deplin 
ce fel de om e proprietarul Stulpicanilor. 

— Uite! explică domnul Spirică Necşulescu. Îţi reproduc 
acest raţionament, parcă mi l-ar fi spovedit. Acest băiat are 
carte, are darul vorbirii, se prezintă des-tul de inimos. E un 
băiat de viitor. Cei din partid, gălăgioşii tineri, îi trag mereu 
cu învățătorii şi cu satele... Să pun mâna pe unul. Să-l fac 
aci un element de pon-dere; îl educ la şcoala mea; mi-l fac 


mâna dreaptă pentru sate, aşa cum îmi rămâne Emil Sava 
mâna dreaptă pentru oraşe. În câţiva ani capătă influenţă 
asupra învăţătorilor din judeţ, îi domină - prin elîi 
stăpânesc eu... Spune dacă judecata lui conu L.ascarache n- 
a fost aceasta? 

— Nu pot spune nimic, fiindcă n-o ştiu, domnule 
Necşulescu. Politica nu mă interesează. 

Domnul Spirică Necşulescu îşi agită picioarele scurte şi 
groase, schimbându-se într-o poziţie mai comodă pe 
scaunul tare. 

Se miră cu sinceritate şi cu indignare: 

— Auzi vorbă! Politica nu te interesează? Dar, dragul meu, 
fără politică nu se poate face nimic în ţara românească. 
Nimic, nici pentru dumneata personal, nimic, nici pentru 
popor. Vrei, nu vrei, politică trebuie să faci, tot aşa cum 
trebuie să mănânci şi să respiri ca să trăieşti. Asta-i lege. 
Altfel nu se poate. 

— Eu cred că se poate şi altfel, domnule Necşulescu! se 
înverşună Nicolae Apostol. N-am să fac politica unor 
asemenea tertipuri, şi am să respir, am să mănânc şi am să 
trăiesc şi fără asta. 

Avocatul îl privi ca pe-un ciudat şi încăpățânat animal. 

— Văd că ai un spirit de contrazicere teribil. Să te las în 
credinţa dumitale, şi eu să rămân la credinţa mea, bazată 
pe o zilnică experienţă, dragă tinere... lar fiindcă eu sunt 
sigur că tot la politică ai să ajungi, te povăţuiesc, când va 
veni ceasul acesta, să mergi cu noi. Viitorul e cu noi, cu 
democraţia, care nu vrea să distrugă nimic din virtuțile 
conservatoare ale neamului, cu spiritul conservator care nu 
exclude reformele democratice. Aceasta e fericita noastră 
formulă şi acesta e programul nostru. Ai văzut rezultatul 
alegerilor parţiale din ultimele luni? Ce spui de ele? 

— Nu spun nimic, fiindcă repet că politica partidelor care- 
şi spoiesc firmă nouă, ca să ascundă năravuri vechi, nu mă 
interesează, domnule Necşulescu. 


— Nu te interesează! începu să-şi piardă răbdarea domnul 
Spirică Necşulescu. Dar toată ţara se interesează. Pentru 
toţi partidul nostru a fost ca o lovitură de teatru. Pe toţii- 
am ras. De la primul scrutin, victorie pe toată linia! Şi nici 
nu se putea altfel, când avem în fruntea noastră toată 
floarea inteligenţei româneşti: doctrina unită cu practica. I- 
ai numărat dumneata? lar acum mai aşteptăm să ne pice de 
la Roma Fleva, tribunul! Atunci să vezi! Ştii dumneata ce 
înseamnă Fleva pentru noi şi pentru ţară? 

Nicolae Apostol făcu un semn de totală şi regretabilă 
ignoranță. Domnul Spirică Necşulescu îl lămuri, cam 
enigmatic, desigur, dar pătruns de o neclintită convingere: 


— Totul, dragul meu. Înseamnă totul! Victorie pe toată 
linia. Nimic n-are să ne mai poată sta în cale. Şi nu ne va 
sta, te asigur! în aceste condiţii ai să te convingi că trebuie 
să faci politică şi că trebuie să mergi cu noi. La cea dintâi 
ocazie te mutăm la oraş. Acolo ai alt câmp de activitate. 
Acolo, la colegiul doi, e viitorul politicii şi al dumitale. Cu 
darul vorbirii pe care îl ai, te vei manifesta şi te vei afirma 
de la început. Pe urmă mă laşi pe mine să-ţi port de grijă 
mai departe. Eu nu-mi abandonez tovarăşii de luptă. Cu o 
singură condiţie. Când te vei vedea instalat la oraş şi 
înfiripat, să nu care cumva să pleci urechea la invitaţiile 
onoratului meu coleg de barou şi adversar politic, Emil 
Sava. Aceasta, nu! Căci atunci nu iert... Lupta între mine şi 
el are să fie. O pre-văd. Cât despre conu Lascarache, să nu 
te laşi intimidat, ascultă-mă şi urmează-mi sfatul. Oricât îţi 
pare el că taie şi spânzură, e după mine un om sfârşit. 
Aceasta e ultima lui guvernare. Pe viitor, au să-l opereze 
oamenii lui cei mai de aproape, iar în partid, la centru, îl 
operează de pe acum ideile lui. Aşa se prezintă situaţia, 
dragul meu, iar cine crede altfel se înşeală amar. 

Nicolae Apostol vorbi cu mâhnire: 

— Se vede că mi-e dat să mă înşel mereu şi amar, domnule 
Necşulescu. 

— De ce? Nu ţi-am prezentat lucrurile destul de limpede? 

— Prea limpede chiar! Dumneata nu vezi decât un interes 
al partidului dumitale politic în tot ce se petrece în jurul 
dumitale. Îmi vorbeşti o limbă care n-o înţeleg şi îmi ceri 
lucruri pe care nu le pot face. Singurul lucru pentru care 
mă aflu aci, domnule Necşulescu, a fost să-mi îndeplinesc o 
misiune. Să ridic o şcoală, şi prin şcoală să ridic un sat. 

Domnul Spirică Necşulescu înălţă dezarmat mâinile spre 
tavan, invocând mărturia cerului: 

— Iată cum vă scoate din minţi ministrul dumneavoastră 
cu balivernele lui! Şcoală, apostolat, chestie ţărănească!... 
Domnul meu, nu există nici o chestie care să treacă înainte 


de chestia chestiilor! Iar chestia chestiilor, pentru fiecare 
om, e să-şi asigure mai întâi existenţa sa! 

Capitolul IX 

„Scrisori, chinuitoare solii de pe alte tărâmuri...” 

Iarna s-a anunţat cu un pospai mărunt de zăpadă, 
spulberat de crivăţ peste crestele negrelor arături şi de-a 
lungul urâtelor drumuri. 

S-a anunţat uscată şi tristă, vântoasă, mai crunt 
dezvăluind sărăcia sălaşurilor omeneşti. 

Când ultima frunză a fost smulsă şi ultima pată de 
verdeață a ruginit, când vitele au rămas să mugească în 
mijlocul ogrăzilor deşarte, cu şurile de leaturi într-o râla şi 
cu firele de paie amestecate în cimentul încremenit al 
noroaielor, totul a apărut încă mai fără nădejde sub cerul 
vânăt ca buza de mort. 

Noaptea cobora repede, îndată după ceasul nămiezii, iar 
atunci satul Ponoare îşi desăvârşea înfăţişarea pustie şi 
veche, de părăsită aşezare a unor supraviețuitori din epoca 
troglodiţilor. 

Trecea un poştalion fără să se oprească. 

Îl vestea un lătrat de câine şi îl urmăreau până la margine 
alte lătrături întărâtate din curte în curte, pe urmă glasul 
lor se potolea. Se întindea tăcere mocnită de moarte. 

Arar şi numai pe alocuri mijea la o fereastră o tremurare 
caldă de lumină. Cei mai mulţi gospodari orbecăiau pe 
întuneric, mâncau la vatră lângă ceaun, se aciuiau cu 
neveste şi ploduri devreme, ca să economisească gologanul 
fitilului şi petrolul puturos de gazorniţă. 

Nicolae Apostol cu greu îşi alungă chinuitoarele obsesiuni 
de surghiunit. 

Cu greu şi cu o durere că atât de îndărătnic revin. Îi jucau 
pe dinaintea ochilor, ca ispitele sfântului Antonie, cel de 
bunăvoie retras în peşterile pustiului ca să fugă de lumea 
de-afară şi s-o stingă cu post şi canoane pe cea dinăuntru. 
Deschidea cartea; îi fugeau rândurile de sub ochi. Începea 
să scrie un răvaş; se oprea la al treilea cuvânt, cu tocul uitat 


în mână. Se ridica de pe scaun să măsoare, cu paşi de fiară 
închisă în cuşcă, încăperea cu grinzile joase; priveliştile îl 
urmăreau. Întotdeauna aceleaşi: oraşul iluminat şi 
felinarele tramvaielor, strălucirea vitrinelor şi afişele de 
teatre şi conferinţe, intrarea sălilor unde a ascultat vorbiri 
neuitate; adăpos-turi calde unde se adună oameni sătui şi 
voioşi să discute orânduielile lumii, ultimele născociri şi 
ideile cărţilor. I se părea ireală existenţa acestor oraşe şi 
acestor vieţi curgând în matca grăbită a veacului. Fără 
îndoială erau numai năluciri plăsmuite de-o închipuire 
aprinsă, bolnavă şi transfigurând realitatea, aşa cum se 
spune că îşi vedeau captivii căzuţi în robia barbarilor 
cetatea lor romană sau greacă, de-o sută de ori mai 
măreaţă şi mai luminoasă de cum au lăsat-o. 

Căci nu era cu putinţă să fiinţeze într-aievea asemenea 
oraşe cu străzile lor şi vitrinele lor şi sălile lor de teatru şi 
de conferinţă, cu civilizaţia lor şi confortul lor, când la spate, 
dincolo de bariere, se aflau sate scufundate în toropeală ca 
Ponoarele lui, cu oamenii vârâţi în vizuini îndelaolaltă cu 
vitele, înţelegându-se în vorbă numai cu ele şi suferind 
numai de durerile lor. 

Îşi plimba ochii pe harta desfăşurată în peretE. În țesătura 
de drumuri şi căi ferate, oraşele acestea arătau ca nişte 
păianjeni în a căror plasă s-au prins musculiţele satelor, au 
pierit după o scurtă zbatere şi acum stau uscate, deşarte de 
sânge, gata să cadă. Îşi strămuta privirea fără nădejde pe 
poliţa cărţilor aduse de dânsul; evangheliile lui în care-a 
crezut. La ce-i foloseau? Îi deveniseră deodată străine, 
fiindcă atât de departe erau de realitatea din juru-i. 

Didactica Magna a lui Comenius; Pedagogia practică a lui 
Adolf Mathias şi Câteva idei asupra educaţiunei ale lui 
Locke; Emil al lui Jean-Jacques Rousseau şi Pedagogia lui 
Spencer; Metodologia lui Plotin şi Psihologia copilului a lui 
Claparede; Leonard şi Gertruda a lui Pestalozzi şi 
Pedagogia lui Herbart; Paulsen, Fenelon, Foerster, Lubock - 
ce erau toate acestea? cine erau toţi aceştia? ce căutau aci? 


Tot aşa de străini şi îndepărtați i-au răsărit deodată ca 
ştirile aduse de gazetă despre grevele din docurile Londrei 
sau conferințele de la Ateneu despre estetica lui John 
Ruskin. 

Afară sufla vântul subţire; înăuntru străbătea mirosul de 
ceapă prăjită din bucătăria lui jupân Aizic, iar satul dormea 
un somn de veci, neschimbat de pe vremea aşezărilor 
tracice. 

Ce căuta aci Didactica Magna a lui Comenius? 

Pentru ce legase el în scoarţe cartonate, cu mâna lui, 
aceste îndreptare întru alt fel de vieţi, alt fel de lume, alte 
stări, alte chemări? 

Dintr-o dată i s-au părut ca nişte prieteni înşelători care i- 
au minciunit tinereţea şi l-au îndemnat, cum spuneau acum 
oamenii din sat, să „încerce a scoate luna din fântână”. 

Scrisorile primite în cele din urmă două săptămâni nu 
erau dintre cele care să-i aducă vreo îmbărbătare. 

A fost mai întâi scrisoarea de la bătrânul lui director de 
şcoală. Caldă şi bună. Dar ascunzând între rânduri un fel de 
mirare şi de nemulţumire, numai de dânsul simțită. Cum - 
se mira bătrânul - atât de repede să deznădăjduieşti? 
Atunci ce să mai aştepte de la ceilalţi cu firea slabă şi cu 
mintea mult mai puţin pregătită? De ce şovăieşte la o 
răspântie de drumuri, nehotărându-se pe care să 
pornească? Prea multe a vrut să înceapă deodată. Taina 
izbânzii (n-o ştie?) e să te mărgineşti deocamdată la un ţel 
mărunt şi apropiat, să te înverşunezi ca să-l atingi pe acela, 
şi numai după ce-ai ajuns la capăt să păşeşti mai departe. 
De ce-i pomeneşte despre rezistenţa proprietarilor, despre 
indolenţa oamenilor, despre oarba patimă a politicii, care a 
pus buruiană în suflete? Nu le ştie acestea? E pentru dânsul 
ceva nou? Doar pentru a le birui a pornit atât de focos, 
încordându-şi grumazul lui de flăcău voinic... În blândeţea 
sfaturilor străbătea o dojană. Şi nu dojana îl durea, ci 
nedreptatea ei. Până şi bătrânul lui dascăl nu vedea decât o 
problemă abstractă de dezlegat, o aplicare de principii 


generale, fără să poată reconstitui realitatea în toată 
deznădejdea ei, aşa cum se înfăţişează cu oameni şi locuri, 
cu şcoala priponită în stâlpi, cu domnii Lascăr Sofian şi 
Spirică Necşulescu, primar şi notar, preot şi atâtea suflete 
moarte. 

A împăturit scrisoarea cu o strângere de inimă. S-a simţit 
mai singur şi mai părăsit. 

Pe urmă au venit alte scrisori: cele de la foştii colegi. 

Fusese între dânşii un legământ să-şi scrie măcar în 
primele luni despre chipul cum s-au aşezat, greutăţile pe 
care le-au întâmpinat, să-şi schimbe păreri şi să se îndemne 
unul pe altul, unul cu experienţa celuilalt. 

Iar toţi, chiar şi prietenii cei mai apropiaţi, parcă şi-au dat 
cuvânt între dânşii să-i trimită sămânță de amărăciune 
îndată ce i-au cunoscut adresa. 

Fără să ştie au făcut-o şi fără s-o vrea. 

Dar toţi îi scriau fără să se îndoiască o singură clipă 
despre îndemânarea şi tăria cu care numai el s-a arătat 
vrednic să răstoarne piedicile din cale. Toţi socoteau că a 
fost destul să ajungă într-un sat pentru a schimba faţa 
stărilor. Nu era el oare cel mai înzestrat, cel mai inimos, nu 
era el oare un adevărat şef al tuturor, recunoscut de toţi şi 
înscăunat prin atâtea virtuţi care lor le lipseau? Siguranţa 
aceasta se întorcea într-o muşcătoare ironie. De l-ar vedea 
dânşii în odaia lui jupân Aizic, cu obrajii în palme! De l-ar 
vedea în coliba care ţine loc de şcoală, cu pereţii sprijiniți în 
pari şi cu acoperişul căzând pe el, între „elevii” lui ca nişte 
pui de sălbatici încreţindu-şi frunţile să înţeleagă un grai 
neînțeles! 

Şi toţi, după ce-şi arătau convingerea că el singur a 
început să săvârşească minunea completă, absolută, ca într- 
o povestire ideală cu morală, treceau la viaţa lor şi la chipul 
mai puţin eroic şi absolut în care au prins să-şi întocmească 
existenţa. 

De departe, Nicolae Apostol îi vedea, îi recunoştea, le 
auzea glasul şi îi urmărea în ungherele lor risipite de ţară. 


Hortopan scria că, îndată ce şi-a luat postul în primire, s-a 
aşternut pe muncă, să-şi îndeplinească în sfârşit visul lui de 
şcolar. Adună material folcloristic pentru o revistă; se 
pregăteşte să scrie o monografie a comunei. Are bibliotecă 
la îndemână; o şcoală şi o casă de citire - e adevărat, cam 
lipsită de cititori deocamdată - dar fotografiată şi reprodusă 
ca model în publicaţiile didactice. Iliescu a dat peste un cor 
în formaţie şi peste un preot cu patima cântului. Nici nu 
putea spera o soartă mai norocoasă, un conducător de 
coruri cum a fost el în şcoală şi cum a trecut din clasă în 
clasă mai mult cu vocea lui de bas decât cu ştiinţa de carte. 
Amza se logodeşte cu fata dirigintelui. Abia a coborât din 
şarabană în sat, abia a fost poftit la cea dintâi masă, a şi 
căzut cu tronc la inima fetei. Toate le povesteşte în 
scrisoare cu hazul lui şi cu aluzii la rămăşagurile din serile 
lor, când îi asigura pe toţi că n-are să treacă o lună după ce- 
şi va lua diploma în buzunar şi are să-şi pună capul sub 
pirostrii. Aniculăesii a dat peste o locuinţă prea mare 
pentru modesta lui zestre de fecior de vădană: într-o odaie 
îşi atârnă hainele, în alta îşi pune ghetele la uşă şi pălăria în 
cuier, în a treia doarme şi în sală şi-a clădit lemnele de foc 
în chip de bibliotecă. Aşa, toată casa e mobilată. Tincu a 
rostit o cuvântare la aniversarea şcolii şi l-a felicitat 
prefectul, l-a invitat proprietarul la masă. Costăchescu şi-a 
cumpărat docar şi cal. Pricop, Cumpătă, Volintiru, 
Moroşanu, Bejan, Gheorghiu, Hlihor, Lăzăruc, Diaconescu, 
Popovici, Rotaru, chiar cei mai neînsemnaţi în trecerea lor 
prin şcoală, banda din fundul claselor, toţi şi-au găsit un 
rost, vestesc că s-au aşezat cu temei pe o viaţă lungă 
dăscălicească, fără frământări prea adânci, fără îngrijorări 
şi nopţi de nesomn. Îi vede pe fiecare, dezbrăcaţi de 
uniformă, dar păstrând fiinţa lor întreagă din şcoală. Unii 
glumeţi şi socotindu-şi slujba ca un mijloc de viaţă oricare. 
Alţii urmărindu-şi ambiţioasa nevoie de a stră-luci cât mai 
curând în foile învăţătoreşti cu articole purtând semnătura 
întreagă. Ceilalţi apucându-se cu nădejde de lucru, aşa cum 


apucau părinţii lor coarnele plugului, fără să se întrebe 
dacă recolta nu va fi primejduită cumva de vrăjmăşiile 
cerului şi ale pământului. Îi ştie pe toţi, şi de pe acum ar 
putea să le citească viaţa lor viitoare în satele lor, aşa cum 
citeşte ghicitorul un destin în palmă. Unii se vor încovoia 
nevoilor, alţii îşi vor căuta un ocrotitor politic, mulţi se vor 
achita de datorie cu un suflet mijlociu şi călduţ, nici dându- 
se cu totul, nici călcându-şi cu totul hotărârile viteze din 
şcoală. 

Fără să fie prea buni, fără să fie prea răi, au şi început să 
se împace cu stările pe care le-au găsit de-a gata. 

Doar în scrisorile a doi-trei a aflat Nicolae Apostol o umbră 
de nemulţumire, a simţit dedesubt o zvâcnire de braţe 
încătuşate. Nu e încă mărturisită. Dar o cunoaşte. 
Recunoaşte ceva din dezamăgirea şi înverşunarea lui - şi îi 
pare ciudat că aceste semne vin tocmai de la foştii camarazi 
pe care îi socotise de-o mai mijlocie inteligenţă şi de-o mai 
puţin glorioasă resemnare. 

Dodon, bunăoară, Sache Dodon, Cârlanul, cum a fost 
botezat şi cum a rămas el încă din prima zi de şcoală, i-a 
răsărit din aceste scrisori cu altă faţă. Atâţia ani a fost 
alături de dânsul şi nu i-a bănuit fiinţa lui cea adevărată! 
Era un fecior de preot înstărit, un bondoc bine hrănit, 
primind întotdeauna legături cu bunătăţi de acasă - 
rămăşiţele praznicelor, pomenilor şi colivelor. Le împărțea 
generos la toţi camarazii, hăulea toată vremea cântece 
alandala, fără nici un dar al cântecului, părea că toată 
ambiția lui se mărginea să treacă drept cel mai bun oinist 
din şcoală, şeful echipei, şampionul tuturor concursurilor 
din ţară, elevul căruia ministrul învăţământului i-a dat 
recompensa unui ceas de aur, purtat mai apoi cu 
religiozitate, din mână în mână, de toţi elevii, până la 
ghibârdicii din clasa întâia. lar acum, de la dânsul l-au 
asaltat trei scrisori una după alta, fiecare aducându-i o 
uimire mai mare decât cealaltă. În Sache Dodon, Cârlanul, 
se deşteptase apostolatul! Pe socoteala lui, sau, cum o 


mărturisea singur, mai mult pe a venerabilului preot 
Sachelarie Dodon, pornea să înzestreze o bibliotecă şi 
cerea sfaturi pentru alegerea cărţilor. Se adresa, în chipul 
cel mai firesc, celui mai ales dintre dânşii şi celui care 
părăsise şcoala cu o prematură aureolă de apostol. „Nici 
nu-ţi închipuieşti, Culai, cât aş vrea eu să fiu lângă tine, 
măcar o săptămână! Să te văd la lucru şi să învăţ de la tine 
ceea ce n-am învăţat din şcoală, cu zbenguie-lile mele. De 
altfel, să nu crezi c-ai să scapi. Am să te calc atunci când te 
vei aştepta mai puţin. Mă ruşinez la gândul că mă încumet 
să încerc a înfăptui şi eu măcar a zecea parte din ceea ce 
sunt sigur că tu ai şi izbândit să pui pe temelii sănătoase. 
Dar, oricum, mi-ar părea rău, Culai, să ştiu că zâmbeşti 
citind scrisorile mele. Cârlanul s-a pocăit. Nu râde, te rog. 
Trimite-mi lista de cărţi şi numele câtorva reviste bune, să 
abonez biblioteca, fiindcă dacă mă laşi la mintea mea, nu 
ştiu să trec de tratatul bunului oinist de Vasile Negruţi.” 

Sache Dodon, Cârlanul, n-a ştiut niciodată ce e ironia. Nici 
n-a fost capabil să-şi mâhnească vreun camarad cu vorbe 
înveninate de subînţelesuri. 

Dar să fi vrut cu tot dinadinsul, n-ar fi izbutit să filtreze în 
răvaşul său atât de ascuţită ironie şi atât de amară 
batjocură. 

Îl ruga pe Nicolae Apostol să nu zâmbească la 
nepriceputele lui încercări. Nu i-ar fi recunoscut zâmbetul 
înfrânt şi privirea sleită. 

Tot aşa, ceilalţi doi camarazi, Haralamb şi Suceveanu (unul 
coada clasei de când a intrat în şcoală până ce-a terminat; 
celălalt, firav şi mereu tânjind cu coatele pe fereastra 
dormitorului şi repetitorului, căutând mereu peste case o 
bucată verde de câmp); amândoi, deşteptaţi din amorţeală 
cum au ajuns la loc de răspundere, amândoi, galvanizaţi de 
hotărâri îndârjite, îi cer îndrumări pentru viitor şi aprobare 
pentru puţinul cât au izbutit să înfăptuiască. Scrisorile lor 
tresăltau de optimiste făgăduieli; veneau să zgârie cu 
unghii de fier deprimarea lui bolnavă. Nicăieri, niciunul nu 


lăsa să se întrevadă o cât de vagă îndoială că Nicolae 
Apostol s-ar putea să nu depăşească, el singur, ceea ce toţi 
abia se vor învrednici să săvârşească îndelaolaltă. 

Închidea plicurile în sertar. 

Asculta tăcerea încremenită de afară. Tresărea la 
trosnetul grinzilor. 

Stingea lumina şi încerca să doarmă. 

Abia aţipea, şi îl deşteptau şoarecii din pod, duruind prin 
nucile lui jupân Aizic. Aprindea lampa şi deschidea una din 
cărţile lui de altădată, atât de străine acum: Comenius, sau 
Spencer, sau Locke. 

Iar îndată dintre file se limpezea chipul lui Lascăr Sofian 
cu încruntarea aspră dintre sprâncenele stufoase; surâsul 
viclean al lui Spirică Necşulescu; rânjetul primarului Ioniţă 
Ţăpu ori al şefului de gară Atila Gheorghiu; figura apatică a 
părintelui Ştefan; spâna făptură a notarului Ilie Bosânceanu 
sau încătărămata şi scârţâitoarea uniformă a şefului de 
post, dom! Stănică, Careva-să-zică. 

Într-un fel sau altul, erau duşmanii săi de aci, înfăţişau 
realitatea implacabilă, se ridicau de-a curmezişul între el şi 
îndeplinirea hotărârilor cu care a coborât într-o haltă pustie 
de câmp, într-o zi de toamnă cu bură mă-runtă. 

Acum toţi îl lăsau în pace. Nu-l mai chema nici dom-nul 
Lascăr Sofian la curte, nu-l mai cerceta nici domnul Spirică 
Necşulescu, să-l convertească la politica partidului său, nu-i 
iscodeau pe urme să afle dacă nu săvârşeşte operă de 
instigator printre ţărani nici reprezentanţii autorităţilor: 
domnul primar Ioniţă Ţăpu, domnul notar Ilie Bosânceanu, 
domnul şef de post Stănică, Care-va-să-zică. Îl lăsau să se 
pârjolească peşte pe uscat, să se frământe şi să-şi sleiască 
vlaga, să vină de la sine la cuminţirea cea din urmă - adică 
la capitularea desăvârşită. 

Pricepea prea bine că acest cuvânt de ordine a pornit de la 
domnul Lascăr Sofian către supuşii săi slujbaşi din comună, 
şi că aceasta o aştepta pe de altă parte şi dom-nul Spirică 
Necşulescu. Iar întru asemenea mai grăbit sfârşit îl 


înţărcaseră de la orice făgăduială şi nădejde. Nu mai era 
vorba nici de cele câteva sute de lei pentru repararea şcolii 
şi cârpeala mobilierului, nici despre butucii de stejar şi 
leaţurile pentru împrejmuire. Domnul primar Ioniţă Ţăpu îi 
dăduse a înţelege că are noroc, fiindcă poruncile 
subinţelese ale lui conu Lascarache s-au oprit aci. Altul ar fi 
păţit-o mai rău. S-ar fi pomenit cu o prigoană să-l 
tămăduiască pentru toată viaţa; să-şi ceară singur mutarea 
în alt capăt de ţară sau să fie zvârlit cu un singur ordin 
telegrafic. 

Conu Lascăr fusese mărinimos. Dar această mărinimie îl 
izolase de atotputernicii comunei ca un ciumat. 

Până şi părintele Ştefan clătina din cap când îl întâlnea, îl 
povăţuia s-o întoarcă pe foaia cea blândă şi să nu-şi ridice 
duşmănii, privea pe furiş în susul şi în josul drumului, să 
vadă dacă nu-l observă nimeni că a călcat consemnul şi o 
pornea repede, cu pulpanele anteriului suflate de crivăţ, 
spre mâhnita lui casă, unde îl aştepta, pe patul boalei fără 
de leac, cel din urmă fecior întors de la oaste. 

Într-acest timp, jupân Aizic îl înteţea cu sfaturi pru-dente 
şi binevoitoare. 

După multe ocoluri şi şovăieli, hangiul îi mărturisise şi cum 
s-a dus la conu Lascarache Sofian să capete dezlegare: 

— Domnu învăţător, eu ştiu că ai să te superi fiindcă am să 
fiu sincer cu dumneata. Eu m-am dus să-l întreb pe boier. 
Poate ai să zici că am făcut faptă urâtă? Poate chiar am 
făcut... Dară eu nu pot să mă pun rău cu toată lumea... Eu 
n-am slujbă şi carte, nu pot să scot certificat din buzunar şi 
să cer dreptul meu după lege, fiindcă mie nu-mi dă legea 
nici un drept, măcar că ne făgăduieşte domnul Spirică 
Necşulescu lege şi drept îndată ce-are să vie partidul 
dumisale la putere... Eu sunt aicea un negustor cu orândă 
din mila lui conu Lascarache. Hanu e al lui conu 
Lascarache. Hanu şi puterea pe deasupra!... Şi dacă dădea 
ordin conu Lascarache: „Măi Aizic, bre, mâine dimineaţă nu 
mai vreau să văd chiriaşul acela în hanul meu, pofteşte-l să- 


LIA 


şi caute gazdă aiurea!”, ce puteam atuncea pentru ca să 
fac? Te întreb, domnule învăţător? N-aveam ce să fac, şi mă 
supuneam la ordinul lui conu Lascarache... Chiar dacă dă 
ordin să-l scot mâine din casă pe frate-meu - să zic aşa, 
fiindcă eu n-am frate - eu trebuieşte să mă supun imediat şi 
să scot afară pe frate-meu, dacă aş avea eu un frate, fiindcă 
altfel mă scoate conu Lascarache afară cu nevastă cu tot şi 
cu boccelele mele şi chiar cu copiii, şi nu mă scoate numai 
din han, ba mă zvârle afară din sat, pe drumuri... Aşa că eu 
mai bine să-ţi spun. Poate tragi o învăţătură de aicea. M-am 
dus şi l-am întrebat, iară dumnealui mi-a răspuns:Lasă-l în 
pace, Aizic! Lasă-l în pace şi am dat ordin să-l lase toţi în 
pace. E un băiat abia scăpat de la şcoală, cu mintea 
înfierbântată de cărţi. Asta-i boală nouă. Însă nu-i boală fără 
leac. Până la primăvară are să se vindece. Numai să fie 
iarna geroasă, şi îl răcoreşte complet. Eu nu vreau pieirea 
păcătosului, aştept îndreptarea lui!” Aşa mi-o vorbit mie 
conu Lascăr şi se plimba prin birăul dumisale, şi deodată s-o 
întors la mine şi m-o privit până în fundul ochilor şi m-o 
întrebat dacă nu cumva ţii dumneata sfaturi cu ţăranii 
seara, şi eu i-am răspuns că pot jura că nu se află aşa ceva. 
Pe urmă mi-o spus că pot să plec, şi eu mă gândesc de 
atuncea că poate l-ai supărat cu vorbe de aiestea nouă care 
se citesc prin jurnale şi am înţeles că nu-i aşa de tare 
supărat şi că are să uite şi are să ierte îndată ce dumneata 
ai să te duci la curte şi ai să-i spui că te-a luat gura pe 
dinainte, cum greşeşte tinereţea câteodată, domnule 
învăţător... 

Cuvintele lui jupân Aizic exprimau opinia satului. 

Pentru Nicolae Apostol neînţeleasă era doar repeziciunea 
şi precizia cu care au ajuns la cunoştinţa tuturor 
deznodămintele întrevederilor cu proprietarul de la Sofieni 
şi cu cel de la Stulpicani. 

Nici domnul Lascăr Sofian prin firea sa, nici domnul 
Spirică Necşulescu prm îndemânarea sa politică n-ar fi avut 
de ce împărtăşi unor umili funcţionari comunali 


nemulţumirea provocată de cerbicia proaspătului învăţător. 
Acestea rămăseseră între patru ochi. Dar tot aşa cum sunt 
deprinşi câinii să citească gândul în ochii stăpânilor, tot aşa 
jupân Aizic şi primarul Ioniţă 'Ţăpu, notarul şi şeful de post, 
părintele Ştefan şi chiar Lecachi Colţun, moş Zamă-Lungă, 
îndată au simţit că noul învăţător nu e pe placul mai- 
marilor. 

Şi numai după aceea, întrebând şi cerând ei porunci, au 
căpătat din unul în altul cuvânt de la domnul Lascăr Sofian 
cum să se poarte cu acest venetic colţos şi până unde să 
împingă slugarnica lor supunere. Poate domnul Lascăr 
Sofian zvârlise numai o vorbă. Ea făcuse dâră. Se ştia că 
boierul îl are pe învăţător piatră la inimă, că îl păsuieşte 
pentru cine ştie ce încercare şi că deocamdată cuminte e 
pentru toţi să nu aibă cu dânsul nici în clin, nici în mânecă. 

Cu domnul Spirică Necşulescu lucrurile stăteau altfel. 

Avocatul şi proprietarul Stulpicanilor îşi freca palmele, 
aşteptând să le dezlege toate aliatul său, timpul. 

Trufaşele apucături ale lui Lascăr Sofian cu alegătorii, pe 
care îi trata ca pe vechilii de pe moşie, aduceau în fiecare 
săptămână recruți noului partid, unde domnul Spirică 
Necşulescu, pătruns de spiritul măsluit şi făţarnic democrat 
al vremii, strângea mâinile tuturor în dreapta şi în stânga, 
consemna în agendă toate necazu-rile, asculta toate 
păsurile şi făgăduia tot ce se află şi nu se află în lună şi-n 
stele. 

Învățătorul din Ponoare, neînsemnat politiceşte pentru 
moment, dar poate un important element electoral pentru 
viitor, avea să urmeze fatal aceeaşi cale. Îl trimiteau plocon 
împrejurările şi ţâfna de mare senior a proprietarului de la 
Sofieni. Domnul Spirică Necşulescu lăsa aşadar timpul să 
lucreze în locul său şi nu se inte-resa de soarta 
învățătorului: strângea cordial mâna lui Nicolae Apostol, 
însă ocolea vorba despre şcoală şi chiar despre politică. 
Preocupările sale erau concentrate la o bătălie mai 
apropiată. 


Se ivise un loc vacant la colegiul doi în judeţ, se pregăteau 
alegeri, se anunţa luptă pe viaţă şi pe moarte între tustrele 
partidele cuprinse de frenezia organizărilor şi 
reorganizărilor, toate cu şefi noi şi cu primeniri de cadre. 

Nicolae Apostol era lăsat în pace. 

Dar pacea nu intrase în sufletul său. 

Într-o asemenea noapte târzie de nesomn, după ce se 
liniştise afară şuierul subţire al vântului şi în pod guz-ganii 
isprăviseră de rostogolit nucile, rămase deodată cu cartea 
deschisă pe piept şi cu ochii ţintiţi în tavan, aşa cum îl 
prinsese zvârcolirea nesomnului, întins pe pat, cu faţa în 
sus. Îi zvâcneau bătăile inimii, aprins, ca unui om care şi-a 
dat seama că se afla de mult pe marginea unei prăpăstii şi 
încă nu privise în adâncul cel negru să măsoare primejdia. 

Ce făcea el aci? 

Venise cu o idee fixă. Să înalțe o şcoală, să deştepte 
localnicii din toropeala lor, să adune copiii la carte. Dar 
tocmai pe copii îi uitase. Absorbit de lupta cu rezisten-ţele 
surde din jurul lui, se achitase de mântuială şi fără tragere 
de inimă tocmai de cea mai elementară datorie 
dăscălicească. Intra la şcoală preocupat, dunga dintre 
sprâncene îl îndepărta de sufletul copiilor; privind prea 
departe şi prea sus, lăsa în părăsire ceea ce era aproape şi 
la îndemâna puterilor sale. Într-o lumină întrevăzu adevărul 
din scrisoarea venerabilului său dascăl şi dreptatea 
discretelor dojeni dintre rânduri. 

Deodată i se păru că singurul vinovat e numai el şi că 
puţină dreptate, măcar puţină, s-a dovedit a avea chiar şi 
autocratul proprietar al Sofienilor. Căci îi spu-sese domnul 
Lascăr Sofian: „Vezi-ţi de datoria dumitale, dar n-o 
exagera... Mai-binele e duşmanul binelui. Îţi vin copiii la 
şcoală? Bine...” Bine. Adică: „Vezi de dânşii! Vezi măcar de 
dânşii!...” El îi neglijase, cu toată mintea şi cu toată energia 
îndreptată grijii de a da satului Ponoare cât mai curând o 
şcoală mai arătoasă. Până atunci, însă, prima datorie era să 
se întoarcă la copiii lui. Pe aceştia să-i câştige, înainte de a 


purcede la truda mai anevoioasă de a deştepta sufletele 
celorlalţi, moarte. 

Până dimineaţa Nicolae Apostol se zvârcoli în nesomn, ca 
un răufăcător muncit de remuşcare. 

Capitolul X 

„larna nu ies numai lupii lihniţi la drum. Se mănâncă între 
dânşii şi oamenii, fiindcă prea înghesuit stă unul în sufletul 
celuilalt...” 

Dimineaţa, când Nicolae Apostol a tras perdeaua de cit 
roşu, satul i-a apărut într-un alb şi magic veşmânt. 

Ningea. 

Începuse să ningă cu temei, cu fulgi mari şi moi, poate de 
demult, din toiul nopţii, poate din clipa în care vântul se 
potolise deodată, şi în acea linişte nepământeană a fost el 
cercetat de întrebarea încărcată de remuşcări. 

Acum şi faţa satului era alta. Tot ce se afla urât şi fără 
nădejde dispăruse sub învelişul afânat de zăpadă. Se 
purificase văzduhul. Se împodobiseră sălciile noduroase cu 
ireale flori de nea; cuşmele albe astupau putredele 
acoperişuri de stuf şi de paie; hornurile liberau spre cer o 
pânză albastră şi diafană ca fumul jertfelor primite. Nicolae 
Apostol văzu într-aceasta un semn bun. 

Se pregăti voios de plecare, fluierând, cu ochii lumi-naţi, 
cu brazda între sprâncene mai îmblânzită. 

Afară sorbi cu sete aerul jilav până în adâncul plămânilor. 

În şcoală îl lovi duhoarea încălţărilor ude, a sumanelor şi 
cojoacelor, fumul iute şi usturător din soba de olane. 

Îşi dădu abia atunci seama că în săliţa intrării nu se afla un 
cuier unde să-şi agaţe copiii zdrenţele lor. Cu indulgentă 
ironie îşi rosti: „Bun, Nicolae Apostol, Apostole! Tu-mi 
umblai cu planuri de şcoală model: cinci camere de clasă, 
cancelarie, sală de lucru manual şi de serbări, bibliotecă şi 
alte drăcovenii... Frumos, Nicolae Apostol, Apostole!... Până 
atunci, te-am prins că n-ai avut ochi să observi absoluta 
trebuinţă a unui cuier. Şi totuşi un cuier e deocamdată mai 


indispensabil decât o sală de festivități! Cuier să te faci, 
Apostole...!” 

Lumina de pe chipul învățătorului şi ninsoarea de afară 
răspândeau oarecare neastâmpăr în băncile elevilor. 

Învățătorul bătu cu linia în aşa-zisa catedră, cerând linişte. 

Glasurile se potoliră. Aşteptă să se potolească şi foşnetul 
picioarelor - neastâmpăr greu de curmat, care înseamnă 
întotdeauna o piatră de încercare pentru autoritatea unui 
dascăl. Îi mustră din ochi stăruitor. Înadins nu rosti nici un 
cuvânt şi nu înăspri privirea. „Bine, Nicolae Apostol! Deci o 
privire tot poate ţine loc de cuvânt; iar mâine poate nu va 
mai fi nevoie nici să mai loveşti cu muchea liniei pătrate în 
masa care în inventar se intitulează pretenţios catedră!” 

Aşa s-a întors Nicolae Apostol la copiii lui, părăsind 
deocamdată ambiţioasa năzuinţă de a ridica o şcoală model 
în satul Ponoare, cu săli de festivitate şi biblio-tecă, tablouri 
murale şi hărţile continentelor, cubaj de aer pe cap de elev 
şi ferestre de seră, după planul şi devizele închise în 
sertarul său de la domnul Aizic Gold. 

De două săptămâni vântul şi gerul iernii culeseseră 
plodurile hoinare de pe drumuri şi pe cele mai în putere de 
la muncile câmpului. 

Singura încăpere de clasă era ticsită. În fund se aflau 
bănci fără pupitre, unde se înghemuiseră câte cinci-şase 
copii pe locuri de trei. Chiar să fi izbutit a aduna aşadar mai 
mulţi, cu ameninţarea amenzilor şi cu aplicarea legii, tot nu 
s-ar fi aflat pentru aceşti supranumerari un ungher unde 
să-i aciueze. 

Iarna rotația claselor era redusă din pricina puţinelor 
ceasuri de lumină deplină. 

Primăvara şi toamna, când această rotaţie s-ar fi putut 
lărgi în cele douăsprezece ceasuri de zi întreagă, elevii se 
răreau şi locurile rămâneau goale, fiindcă pentru unii 
începeau muncile şi pentru alţii se ivea ispita zăvoaielor. 

Astfel, o stăvilire a frecvenţei şcolare se aşeza de la sine. 
Nicolae Apostol pătrunse mai bine chibzuita judecată a 


domnului Lascăr Sofian. 

Refuzând să ajutore înălţarea unei şcoli, fie de-a dreptul, 
fie prin mijlocirea puterii sale politice; întârziind această 
înfăptuire, el se arăta consecvent cu părerile despre 
„primejdia învăţăturii stricătoare de minţi”. Nu exista 
şcoală, nu existau locuri: deci, printr-o stare de fapt, nu mai 
putea fi vorba despre aplicarea legii în stricta ei literă, cu 
amenzi şi constrângeri. Domnul Las-căr Sofian era darnic 
cu biserica şi zgârcit cu şcoala, deşi credinţa nu-l interesa 
personal, pe când, dimpotrivă, cărţile din bibliotecă îi 
rămăseseră o pasiune. Nu se afla însă în nici o contradicţie 
cu sine. Urma judecata clasei sale cu două măsuri. Una 
pentru cei mulţi, alta pentru cei puţini. Biserica era pentru 
cei mulţi, un aliat şi un instrument de abrutizare a 
glotimilor; şcoala - pentru cei puţini şi aleşi. Fapta îi urma 
gândul. Biserica era o trebuinţă; şcoala - o primejdie. Iar 
Nicolae Apostol recunoscu neînduplecatului proprietar cu 
idei reacționare cel puţin virtutea unei loialităţi răspicate şi 
vârtos mărturisite, care lipsea cu totul unui om de făţarnice 
primeniri ca domnul Spirică Necşulescu, recrutor de voturi 
şi de electori. N-avea nimic bun de aşteptat de la amândoi. 
Dar răul putea să-i vină mai ales de la unul singur: de la cel 
cu mai cordiale strângeri de mână. 

Alungă gândurile. Ce mai căutau? De ce-i mai dădeau 
târcoale? Trebuia să se lepede de ele ca de străine şi 
zadarnice ispite. 

Nicolae Apostol strigă catalogul şi însemnă lungul 
pomelnic al absenţilor („Formalitate deşartă!” îşi spuse 
imediat). 

Privi peste capete şi se întrebă cu un fior dacă îi iu-beşte 
într-adevăr pe aceşti copii cu bunele, şi relele, şi 
necunoscutul din ei; dacă le-a citit până acum într-adevăr în 
cuget; dacă s-a apropiat de dânşii şi dacă măcar câţiva i-a 
apropiat de sufletul lui ori dacă nu s-a plătit cumva numai 
de o simplă şi formală obligaţie administrativă. Răspunsul 
nu i-a fost întăritor. Lunecase în păcatul cel mai neiertat. 


După avântarea din primele zile, pasiunii vii substituise un 
exerciţiu mecanizat. Săvârşise tocmai ceea ce osândea mai 
sever în deprinderea altora şi îndeobşte a şcolii. 

Adevăratul început a purces aşa, sub semnul blândeţei şi 
al căinţei. 

Nicolae Apostol abia acum a prins să-şi cunoască elevii. A 
căpătat mai întâi curiozitate, mai apoi dragoste să le 
pătrundă în suflet şi în existenţa lor cea dincolo de şcoală, 
de acasă, din viaţa lor săracă şi primordială. Aşa s-au 
deschis pentru el multe probleme neprevăzute în învăţătura 
abstractă de până atunci a tratatelor, cu atât de limpezi, 
dar arbitrare generalităţi; cu atât de frumoase, dar tot atât 
de arbitrare clasificări. 

În prima zi de şcoală, într-o clipă de pierdere a 
cumpătului, ameninţase elevul 'Ţăpu Vasile din clasa a 
cincea cu o aspră şi poate exagerată pedeapsă. 

Revenise de îndată să repare vinovata iritare, prefăcând 
pedeapsa făgăduită într-un semn de încredere, l-a lăsat să 
ducă ghiozdanul acasă, iar elevul [ăpu Vasile l-a purtat 
până la hanul lui jupân Aizic, mândru, ca pe un trofeu, şi 
cucernic, ca pe-o relicvă. Nicolae Apostol şi-a spus că a 
câştigat un suflet. O primă victorie de pedagog, cu un 
proces psihologic vrednic de teoriile educatorilor. În locul 
asprimii, blândeţea; în locul oprobriu-lui umilitor, o misiune 
încărcată de răspundere, menită să pună în mişcare toate 
resorturile amorului propriu. Ţăpu Vasile de atunci îl 
priveşte supus în ochi. Îi ghi-ceşte gândul. Îi previne 
dorinţele. Nu are de ce se plânge de un asemenea elev. La 
învăţătură ţine fruntea în clasa sa ultimă. I-a acordat toată 
încrederea. L-a pus de câteva ori monitor în recreaţie; i-a 
dat sarcina să culeagă caietele... Era să săvârşească o 
nedreptate şi poate să înrăiască îndârjind o mică făptură 
orgolioasă. Aşa îşi spunea. Abia acum i-a descifrat însă 
adevărata fiinţă. 

De la întâia aruncătură de ochi, ghicise, fugar şi fără 
adâncime, amestecul de semeţie şi de viclenie. Fusese însă 


numai o presimţire, o intuiţie. Explicaţia deplină venea mai 
de departe. Firea şi apucăturile acestui nepot al domnului 
primar loniţă Ţăpu, poreclit Vulpoiul, se lămureau prin 
situaţia deosebită a neamului |ăpu din comuna Ponoare. 
Neam ceva mai înstărit, de vechili boiereşti, cu toţii aveau 
în sânge supunerea până la slugărnicie cu cei tari şi 
semeţia autoritară cu cei slabi. 

Ţăpu Vasile, de altfel isteţ la minte şi cu destule însuşiri ca 
să iasă un om întreg, urma un destin de familie. 

Pentru Nicolae Apostol n-a fost nici un merit că din 
întâmplare a nimerit reţeta cea mai bună pentru a 
domestici un şcolar care se anunţa obraznic şi a devenit 
îndată docil ca un câine dresat şi tot ca un câine de fidel 
când a simţit o mână tare şi când mâna aceea în loc să-l 
lovească a fost mărinimoasă cu el. Victoria nu era a 
pedagogului. Şi nici nu era o victorie atât de desăvârşilă 
cum i se păruse. 

Tot aşa şi tot pentru aceleaşi pricini primarul Ioniţă '[ăpu, 
Vulpoiul, se ploconeşte înaintea domnului Lascăr Sofian, e 
fudul de încrederea acordată de stăpân şi foloseşte această 
încredere pe cât se poate şi pentru binele său; la cea dintâi 
poruncă scoate oamenii cu harapnicul la seceră şi la treier, 
îi mână la boieresc şi trimite dele-gaţii la vot: e slugă şi 
tiran. Elevul Ţăpu Vasile se simte în elementul său natural 
când primeşte delegaţie să facă ordine în clasă şi să 
controleze caietele colegilor. Dar nu scapă prilej să 
speculeze şi pentru sine rolul privilegiat. Primarul loniţă 
Ţăpu mai face vânt câtorva muncitori de la boieresc să-i mai 
prăşească şi păpuşoii săi şi să-i mai cosească fânul dm 
luncă. O face cu încuviințarea tacită a domnului Lascăr 
Sofian. 'Ţăpu Vasile vămuieşte peniţele unora şi creioanele 
altora, obijduieşte pe cei mai becisnici şi îşi cruţă prietenii. 

Într-acest chip, pe încetul, o perdea groasă s-a destrămat 
de pe ochii lui Nicolae Apostol. 

Căutând dincolo de zidurile dărăpănate ale şcolii, în casele 
tot atât de dărăpănate de unde-i soseau elevii, a dezlegat 


taine până atunci ferecate cu şapte peceţi pentru dânsul. 

Bunăoară, Mariţa Bot, fata lui Tudose Bot şi fosta 
slujnicuţă a lui jupân Aizic, nu s-a dezmeticit nici acum de 
norocul neaşteptat. O dragoste aproape inexplicabilă de 
carte şi o agerime neobişnuită de minte ar fi rămas osândite 
să se înăbuşe. Trecea peste ele talpa nepăsătoare a 
întâmplării, care striveşte furnici, gâze, flori şi spini cu o 
egală necruţare. Tudose Bot, pălmaş necăjit, cu o casă de 
ploduri, neştiutor de carte şi răcorindu-se duminica de 
toată robia săptămânii cu un clondir de rachiu, îşi vânduse 
pur şi simplu copila hangiului. 

Nu săvârşise o faptă atât de nelegiuită cum s-ar fi spus la 
prima vedere! Era un om cu teama lui Dumnezeu, şi în felul 
său îşi iubea jivalania de prunci, cum şi-ar fi iubit şi îngrijit 
viţeii şi mânjii dacă, în calicia lui, pe lângă nevasta puioasă, 
s-ar fi îndurat Domnul să-l procopsească şi cu o iapă ori o 
juncană de prăsilă. Dar lui i se părea cu totul monstruoasă 
şi alături de fireştile orânduieli patima odraslei ieşite din 
mădularele sale pentru o învăţătură fără baftă şi căutare 
într-un sat ca Ponoarele. Scăpase de-o gură. Jupân Aizic o 
tocmise cu un sac de făină pe an, trei litri de rachiu, 
îmbrăcăminte şi hrană. A fost nevoie de o îndărătnică 
pledoarie a învățătorului pe lângă el şi pe lângă jupân Aizic, 
chiar oare-care preţ de răscumpărare - cei cinci litri de 
rachiu trecuţi în contul său şi un rând de straie cumpărate 
din punga sa - pentru ca eleva Mariţa Bot, de două ori 
premiantă cu cunună, să-şi reia locul în bancă. 

Acum, fetiţa bălană şi sfioasă, când scapă de acasă, vine 
să-i curețe în semn de recunoştinţă hainele şi ghetele; când 
se înfăţişează cu caietul ei de caligrafie sau cu cel de hărţi, 
nu priveşte în ochii profesorului. Caută în ochii omului, care 
i-a arătat o deosebită încredere în puterile ei, şi aşteaptă nu 
o notă, ci o aprobare: „Nu e aşa că nu mai scrie nimeni ca 
mine în toată şcoala? Nu e aşa că nu mai desenează nimeni 
hărţi ca mine în toată şcoala? Nu e aşa că nu te-ai înşelat cu 
mine...?” "Tudose Bot, când e cu chef, îl opreşte în drum, să-l 


amenințe în glumă: „Sănătate şi voie bună, domnule 
învăţător! Râzi, râzi, dar eu în locul dumitale n-aş râde. Se 
cam apropie socoteala la jupân Aizic şi tare mă tem că 
stricăm învoiala!” Nicolae Apostol îl încredinţează că are să 
aranjeze cu domnul Aizic, să-i deschidă cont nou. 

Iar 'Tudose Bot are convingerea că ela fost generos cu 
învățătorul, dăruindu-i o elevă în plus. 

Chiar domnul Aizic îşi ciuguleşte bărbiţa gânditor şi 
nedumerit: 

— Eu nu pot pentru ca să te înţeleg pe dumneata, domnule 
învăţător... Plăteşti din punga dumitale rachiul lui Tudose, 
plăteşti straie pentru fetiţă... Ce folos ai dumneata de aici? 
Mi-ai stricat mie o servitoare care avea să înveţe mai mult 
decât are ea nevoie să ştie la casa ei... Iară peste trei ani ce 
are să se întâmple grozav pe lume dacă fata lui Tudose Bot 
mai capătă trei cununi de premiu? Nici pe lume nu se 
întâmplă nimica grozav, nici pentru Mariţa Bot... Are să vie 
tot slugă la mine, cu cinci clase primare, şi parcă eu am să-i 
plătesc mai mult...? 

Nicolae Apostol nu răspunde acestor întrebări. Şi nici n-ar 
avea ce răspunde. Deocamdată sunt prea îndepărtate de el. 

Parcă se teme să se cerceteze mai adânc, fiindcă o 
întrebare cheamă alta şi alta asupra atâtor destine. Cu 
înverşunarea unui explorator pornit să străbată ţinuturi 
încă nepătrunse, descoperă în fiecare zi alte zone, unele 
pline de întunecime, altele de lumină, în sălbati-cele suflete 
lăsate într-a sa pază, adeseori smulse conspiraţiilor 
potrivnice de împrejurări să-i vină într-a sa pază. 

Alexandru Toader Blănariu, din clasa a doua - Alisandlu 
Toadel Blanaliu - cu părul lui bălan de cânepă, cu nasul cât 
un bumb şi ochii lui naivi, îl uimeşte mereu prin dezarmarea 
moale şi resignată cu care se leapădă de tot ce-ar trebui să 
înfăţişeze un robust egoism şi afirmarea instinctului de 
proprietate, aşa cum scrie în manualele cu morală că se 
cuvin combătute. Pentru Alisandlu 'Toadel Blanaliu nu este 
nevoie de-o înduioşătoare poveste - inevitabilul copil de 


bogătaş împărțind darul de ziua sa cu fetiţa cerşetoare de 
la poartă, sau alte convenţionale plăsmuiri din cartea de 
citire. El e sărac, orfan de mamă şi de tatăl legal, mort acela 
demult, pe alte meleaguri, unde pornise să argăţească. L-a 
cules o bunică surdă şi bisericoasă. Poartă ponosul unei 
naşteri nelegiuite, aşa cum poartă în obraz sângele pal şi 
istovit al fostului dascăl de şcoală, decăzut şi dezonorând 
breasla: Andrieş Colibăşeanu, părintele său prezumtiv. Nu 
se poate spune că viaţa a fost darnică şi blândă cu dânsul. 
Totuşi, Alisandlu 'Toadel Blanaliu n-are caiet nu fiindcă nu i- 
a cumpărat bunică-sa. „L-am dat lui Costache Cleţu, că pe 
dânsul îl bate tat-su şi nu-i cumpălă caiet... Pe mine mă bate 
bunica, da-mi cumpălă!” 

Poate îi cumpără, poate nu; în orice caz, îl scutură bine, 
fiindcă i-a cumpărat o dată şi nu-l mai are. Aşa se leapădă 
de creion; îl taie în două chiar în ziua când l-a căpătat. Aşa 
împarte bucata de colac pusă în traistă de bunica 
bisericoasă după zilele de hram şi pomeni. 

Nicolae Apostol se află uneori în împrejurarea stranie să 
combată morala oficială şi administrativă a cărţilor, pe care 
a venit să o predice, pentru a învăţa acest copil al nimănui 
că legile aspre ale vieţii nu îngăduie să te dezbraci pe tine 
pentru a încălzi pe aproapele tău. 

În fiecare zi această morală îi apare tot mai străină şi mai 
greu de propovăduit, mai batjocoritor intrând în conflict cu 
mâhnitele orânduieli ale existenţelor din satul Ponoare. 
Normalistul a agonisit un mare bagaj de înțelepte poveţe, 
de istorioare înduioşătoare, de exemple sortite să formeze 
buni creştini şi buni cetăţeni. Învățătorul n-are ce face cu 
această zestre a normalistului în satul Ponoare. Cum poate 
predica în aceeaşi vreme împotriva beţiei şi pentru 
respectul părinţilor, când pe tatăl lui Toader Chihaia în 
fiecare duminică îl ridică vecinii din şanţ, să-l lepede pe 
prispa casei, mort beat? Cum poate propovădui virtutea 
sărăciei şi desprinderea de bunurile pământeşti într-un sat 
atât de sărac, unor copii atât de zdrenţăroşi şi flămânzi? 


Cum le poate vorbi despre trebuinţa curăţeniei unor copii 
care n-au văzut săpunul acasă? Mila de dobitoace cum o 
poate deştepta unor pui de oameni încâiniţi cu dobitoacele, 
fiindcă asprimea vieţii i-a încâinoşat? 

Orice învăţătură, de îndată ce stăruie mai apăsat într-o 
aplicare pe viaţa de toată ziua, nu poate duce decât la 
osândirea părinţilor, a chipului cum trăiesc şi cum se 
poartă, a patimilor şi îndobitocirii lor. Le citeşte această 
judecată în ochi. La fiecare încercare de a le înălța min-tea 
la aceste foarte frumoase principii din cărţi surprinde în 
priviri o şovăială, pe urmă o concentrare puţin încruntată, 
judecata limpezindu-se. Una din două. Sau învăţătura e 
adevărată şi dreaptă; atunci tot ce trăiesc şi văd dânşii 
acasă îi împinge să nu mai respecte şi să-şi dispreţuiască 
părinţii. Sau respectul părinţilor, măcar teama de palma lor, 
le interzice să dea crezare mincinoaselor învăţăminte din 
carte, căci cartea le spune că bun şi frumos e tocmai ceea 
ce nu-şi găseşte rost şi loc în viaţă. 

Iubirea de frate e bunăoară foarte simţit zugrăvită de 
istorioara din cartea de clasa a treia primară. S-a nimerit să 
cadă începutul lecturii lui Grigore Ion Colţun, pe urmă, 
continuarea, Ilenei Constantin Colţun. Într-o preainspirată 
predică, Nicolae Apostol a exaltat această iubire de frate, 
îngrămădind alte exemple din istoria noroadelor sau din 
închipuirea lui. 

Mişcarea din rândurile băncilor, o sclipire din unele priviri, 
chipul cum Grigore Ion Colţun şi Ileana Constantin Colţun, 
nepoţii lui moş Lecachi Colţun, zis ZamăLungă, căutau cu 
ochii în lături i-au dat însă de gândit. 

A cercetat şi nu i-a fost greu să afle că tocmai Ion Colţun şi 
Constantin Colţun, fraţi buni, se judecă pentru pământ de 
cinci ani, s-au tăiat cu sapele la câmp pe ogoare, s-au 
încăierat de câteva ori la cârciuma lui jupân Aizic, şi-au 
juruit moartea. O nimerise bine de tot Nicolae Apostol! 

Până la exemplele lui din istoria noroadelor şi până la cele 
plăsmuite întru o mai elocventă morală, viaţa avusese grijă 


să furnizeze elevilor Grigore Ion Colţun şi Ileana Constantin 
Colţun din clasa treia o pildă mai apropiată şi vie. Asemenea 
împrejurări nu se aflau prevăzute în manualele 
normalistului Nicolae Apostol şi deci nu li se pomenea acolo 
vreo dezlegare. Îi rămânea lui îndatorirea delicată, pe 
muche de cuţit, de a împăca spusele cărţilor şi morala 
oficială cu brutala derâdere a realităţii. 

Când după litera programului a ajuns la istorioara 
bogătaşei hrăpăreţe care a zvârlit în drum văduva cu trei 
copii agăţaţi de poalele maică-si, din fundul clasei un glas a 
murmurat exemplul concret: „Asta-i taman Catinca 
Ştirbuleasca...!” El s-a prefăcut că n-auzise. A doua zi, 
domnul notar Ilie Bosânceanu l-a oprit, să-i dea un 
enigmatic avertisment: „Bagă de seamă, domnule învăţător. 
Se vede că ţi s-a urât cu binele...!” 

Mai mult nu i-a putut smulge. Spre seară, părintele Ştefan 
i-a dezlegat enigma: „Fii prudent, domnule învăţător... Mi-a 
spus notarul că te-ai apucat să judeci purtările coanei 
Catinca... Înţeleg, înţeleg! Lasă, nu-mi explica... Te-a furat 
vorba... Dară vorba face dâră, şi într-o bună zi ai să te 
pomeneşti cu neplăceri...” 

Părintele Ştefan, cu sufletul uşurat, n-a mai aşteptat nici o 
lămurire. S-a strecurat prudent pe lângă gardurile potopite 
la pământ, pe poteca bătută în zăpadă, privind îngrijorat în 
susul şi în josul uliţei, să se convingă că nu l-a surprins 
nimeni întinzându-se la vorbă cu învățătorul, care devenea 
şi un instigator. 

Nicolae Apostol a rămas în drum cu respiraţia tăiată: Ştia 
acum de unde au venit acestea. Natalia Bosânceanu şi 
Petruţă Bosânceanu, copiii domnului notar Iliuţă 
Bosânceanu, erau doară elevii lui! Moşteniseră privirea 
piezişă, priceperea mărginită şi predilecţia pentru cuvinte 
„alese”, pocite şi potnvindu-se ca nuca în perete. Întocmai 
ca domnul Ilie Bosânceanu, spuneau că li s-a murdărit 
caietul fiindcă aseară a „defilat lampa” şi explicau că le-a 
fost „impasibil” să transcrie a doua oară lecţia pe curat 


fiindcă „accidentul s-a comis” la un ceas prea târziu din 
noapte, când tătuţu i-a „oblingat să să culce”. Păsăreasca 
tătuţului s-a transmis copiilor, ca şi înclina-rea de a spiona, 
de a pâri şi întoarce strâmb cele mai limpezi spuse; poate 
că şi ura pentru noul învăţător, venit din toată lumea să ia 
locul cuvenit, şi făgăduit lui Duţu Bosânceanu, fratele 
domnului notar, absolvent neisprăvit a câte două clase din 
trei şcoli: gimnaziu, şcoală, comercială inferioară şi şcoală 
de meserii, cum le-a încercat pe toate până ce s-a socotit 
destul de matur ca să pretindă dreptul de a învăţa el la 
rându-i pe alţii. 

Bosânceanu Natalia şi Bosânceanu Petru au raportat 
acasă cazul cu bogătaşa hrăpăreaţă, parvenită şi fără 
îndurare, în care un băiat din fundul clasei, mai slobod la 
gură, a recunoscut chipul şi năravurile cucoanei Catinca 
Ştirbulescu. 

Au raportat cum i-a ajutat mintea sau au măsluit adevărul 
înadins, cu acea pervertire foarte frecventă la unii copii, 
trecând pe socoteala învățătorului cuvintele şcolarului 
nepedepsit din fundul încăperii. În orice caz, domnul Ilie 
Bosânceanu a luat notă. lar Nicolae Apostol a înţeles că-l 
ameninţă o primejdie, poate nu apropiată, ci pusă să 
mocnească sub cenuşă până va sufla un vânt prielnic. 

De la aceste proaspete şi amare îngrijorări îl distrage 
numai priveliştea odihnitoare a satului alb, a dealurilor 
întroienite, a părăginitelor livezi cu fragede flori de zăpadă. 
Fură câte o jumătate de ceas dimineţii şi dupăamiezii, ca să 
străbată drum până dincolo de marginea satului, într-o zi 
spre cimitir, în alta pe lângă curtea coanei Catinca 
Ştirbulescu, altă dată până la moară. 

Gospodarii se minunează de ce se plimbă dascălul în 
straiul lui pirpiriu, cu beţigaşul în mână, în loc să se 
încălzească la jupân Aizic cu domnul primar şi domnul 
notar, golind păhărele de rachiu câte-i pofteşte inima, de 
vreme ce are cont deschis la neguţător. Dar îl lasă în pace. 
Nu-i mai poartă grija. Mai mult i-o poartă simandicoasele 


feţe ale comunei, cu deosebire domnul notar Ilie 
Bosânceanu şi domnul şef de post Stănică. 

Jupân Aizic a asistat, auditor discret şi în aparenţă absent, 
la o asemenea „discuţie a cazului pus pe ordinea de zi”, 
cum i-ar fi plăcut să se pronunţe domnul notar Bosânceanu, 
asiduu lector al Monitorului Oficial, suplimentul 
dezbaterilor parlamentare. A deschis vorba şeful de post, 
scârţâindu-şi curelele şi cizmele într-un indignat 
neastâmpăr: 

— Care va să zică, îmi umblă dumnealui cu instigaţii? 
Acesta e caz de îndemn la tulburare, jaf şi distrugere... Mă- 
nţelegi, care va să zică? Dacă fac eu un raport la companie? 
Dacă iese de aici o anchetă...? 

— Anchetă pot să provochez şi eu! se dădu cu părerea 
domnul Ilie Bosânceanu, clătinând paharul pe fund şi 
oţărându-se nu din pricină că vinul lui jupân Aizic era acru 
cumva, ci fiindcă numele lui Nicolae Apostol îi amintea 
întotdeauna o umilitoare înfrângere „politică”. 

— Lăsaţi chestia asta! intervenise domnul Ioniţă Ţăpu, 
credincios ordinului primit de la conu Lascăr Sofian. Hai să 
vorbim despre altceva şi să cinstim pentru izbânda lui conu 
Lascarache şi conu Emilaş al nostru la alegeri. 

— Pardon! se înverşună domnul Ilie Bosânceanu, 
chinuindu-şi tuleiele rare şi ţepoase de spin. Vorbim şi 
despre altceva... Numai să interoghez: cum devine cazul la 
o adică? Pardon! Daţi-mi voie să vă explic. N-am nimic 
contra lui. Sunteţi de acord cu mine că, dacă venea aici 
frate-meu Duţu, cu altfel de om aveaţi cu toţii de-a face. Nu 
s-a putut? N-am ce face! Peste voinţa lui conu Lascăr nici 
Dumnezeu nu trece... 

— Tocmai! întări Ioniţă 'Ţăpu. Şi trase concluzia firească: 
Atunci ce să mai vorbim? 

— Ba, pardon! Vorbim! Vorbim aşa, fără pansiune, fiindcă 
domnul Stănică a pus cazul pe tabet. Domnul acesta Apostol 
nu stă la discuţie cu noi. Dă bună ziua şi trece. Se uită 
chiorâş şi ne consideră nişte inculţi, pentru că el umblă cu 


cartea în mână şi noi o citim acasă. Nu vine la un pahar de 
vin, să luăm înţelegere cum să subţinem armonizarea 
spiritului public prin îndemn la pace şi la propăşire. Nu 
scrie aşa în circulara Ministerului de Interne no. 1.762 din 
april 1907 şi circulara no. 18 din ianuarie A. Curent? Nu 
recomandează aşa legea? Declară, frate Stănică... 

— Declar! scârţâi domnul şef de post din toate curelele şi 
cingătorile, privind a râs pe sub sprâncene şi făcând cu 
ochiul către primar. Care va să zică, declar! Şi iaca acu aflu 
lucru nou şi bun. Care va să zică, pentru aceste motive ne 
adunăm noi din când în când la jupân Aizic? Ca să discutăm 
chestiile de serviciu în particular? Nu ca să ne mai udăm cel 
gât cu un pahar de alcool, care va să zică? 

Domnul ilie Bosânceanu se dovedi insensibil la ami-cala 
ironie a şefului de post, cu care se afla în luptă de întrecere 
la întrebuinţarea radicalilor în doze masive. „Fără 
pansiune”, îşi dezvoltă expunerea sa: 

— Până aici suntem toţi de racord. Nimeni nu ridică nici o 
opoziţie. Atunci, domnilor şi prieteni, vă întreb eu, de ce 
domnul acesta se pretinde mai deştept şi mai cultivabil 
decât noi?... De ce ne priveşte de sus şi trece vânturând 
bastonaşul? Se considerează coborât cu hârzobul din cer şi 
nu pofteşte la o parolă. Această aptitudine nu vi se pare caz 
de ofensă? Poftim? Nu zic să calce pe urma lui Andrieş; de 
Andrieş fugeam şi noi, fiindcă era un om căzut în decădere. 
O vorbă, un pahar de vin... 

— Două vorbe, două pahare de vin... supralicită glumeţ 
domnul primar loniţă '[ăpu. Trei vorbe, trei pahare de vin... 

— Dumneata râzi! protestă scandalizat notarul. Dumneata 
n-ai ambiţie şi nu te ofensează fumurile unui individ străin 
de comună, care vine să-l facă pe deşteptul cu noi... Numai 
că nu merge cu noi! Am să te văd că vii într-o zi şi-mi ceri să 
dresez un raport confidenţial despre demarşele 
învățătorului, şi atunci n-ai să mai râzi. Fratele Stănică a 
văzut cazul şi l-a pus la punct. Scriu şi subscriu la opiniunea 
sa: învățătorul nostru, protejatul lui conu Lascarache, 


fiindcă protejatul domniei-sale este câtă vreme nu-l scoate 
din comună, îndeamnă copiii la instigaţiuni şi face 
operaţiuni de discordanţă socială. Eu am răbdare! Aştept să 
văd cum se termină chestiunea... 

Deocamdată nici domnul notar nu s-a încumetat să 
provocheze terminaţiunea chestiunii, nici domnul şef de 
post Care-va-să-zică n-a făcut raport la companie. I-a adus 
la simţul realităţii domnul primar Ioniţă 'Ţăpu, su-pus la 
porunca domnului Lascăr Sofian; cuvânt a strecu-rat cu 
mare tact şi jupân Aizic, care nu-şi crede chiriaşul capabil 
de asemenea gânduri şi fapte. Ceea ce nu l-a împiedicat pe 
hangiu să-şi dea peste câteva zile o părere, aşa, ca din 
întâmplare: 

— Fără supărare, am să-ţi zic ceva, domnu învăţător. Eu în 
fiecare zi am ceva nou de zis... 

— Hai, spune, domnule Aizic! 

— Iaca tot ce vreau eu să zic. Am înţeles. Nu-ţi place vinul; 
nu-ţi place rachiul. Dumneata nu pui alcool în gură. Foarte 
frumos! Dumneata eşti un învăţător model, despre care 
poate să scrie şi în carte şi poate să te fotografieze la 
gazetă... Dară de ce nu te opreşti şi dumneata la masa lui 
domnu primar şi domnu notar când stau dumnealor de 
vorbă şi discută politica satului în odăiţa din fund? 

— Nu-mi face plăcere nici vinul, domnule Aizic, şi încă mai 
puţină plăcere mi-ar face discuţiile „politice” cu domnul 
Ioniţă şi cu domnul lliuţă ai dumitale. 

— Nu-s ai mei! se apără domnul Aizic. Dumnealor sunt ai 
comunei şi ai lui conu L.ascarache! Pe urmă, jupân Aizic şi-a 
răsucit bărbiţa şi a rostit gânditor, pri-vind pe fereastră în 
curtea hanului cu butoaie desfundate şi cu scheletul 
şarabanelor acoperite de ninsoare: Câteodată omul nu 
trebuie să se gândească numai la ce-i face şi la ce nu-i face 
lui plăcere. Mai bine să faci altuia o plăcere chiar dacă îţi 
calci pe inimă decât să-ţi facă altul o neplăcere ţie... 

Hangiul vorbise răsucindu-şi sfârcul bărbiţei şi continuând 
să privească atent doagele din ogradă, ca şi cum nu s-ar fi 


adresat numaidecât învățătorului din Ponoare, ci recapitula 
pentru sine o axiomă de viaţă. 

Nicolae Apostol începu să surâdă. 

— Haide, domnule Aizic, spune-mi limpede ce ai de spus. 
Lasă filosofia cu plăcere, neplacere şi iarăşi plăcere. Vii din 
partea cuiva cu vreo jalbă, ceva? 

— Nu vin cu nimic, domnu învăţător. Nici nu-i treaba mea 
să umblu eu cu jalbe. Jalbele domnul notar le scrie şi le 
trimite, el le lipeşte timbre şi el aşteaptă răspuns! Eu nu vin 
cu nimic de la nimeni. 'Tac şi ascult, pe urmă mă gândesc că 
poate dumneata, dacă n-ai auzit, nu ştii nici cu spatele ce 
vorbe scapă unul şi altul, şi într-o zi ai să te pomeneşti cu o 
neplăcere mai mare decât aceea pe care ai avea-o 
dumneata dacă ai sta oleacă la un pahar de vin cu domnu 
Ioniţă şi cu domnu lliuţă şi chiar cu domnu şef de post. Ce 
te costă? Gugşti un deget de vin. Nu mori! De-un deget de 
vin nu moare nimeni, ba chiar e bun şi la împărtăşania 
dumneavoastră, la creştini. Guşti un deget de vin. Asculţi! 
Spui şi dum-neata o vorbă. Laşi să spună alţii mai mult. Te- 
ai achitat de-o datorie, şi nimeni nu mai are de zis nimica. 
Mai bine să fii de faţă cu alţii şi să vorbeşti despre cei care 
lipsesc decât să lipseşti şi să vorbească alţii despre 
dumneata. 

Nicolae Apostol a înţeles. 

Călcându-şi pe inimă, cum l-a îndemnat jupân Aizic, a 
încercat de câteva ori să-i urmeze povaţa. Şi-a căutat drum 
în odaia din fundul hanului, când se aflau întrunite în plen 
autorităţile comunale. A stat stingherit, cu paharul pe 
jumătate gol înainte. Stingheriţi s-au simţit deodată şi 
domnul şef de post Care-va-să-zică şi domnul Ilie 
Bosânceanu. 

Mai la îndemână i-a fost lui Ioniţă Ţăpu să aducă vorba 
despre unele şi despre altele, fiindcă el nu avea de plasat 
termeni radicali în conversaţie, nici n-avea ceva deosebit 
împotriva individului cu nasul pe sus. El se păstra în 
marginea poruncii primite de la conu Lascarache: 


învățătorul trebuia lăsat în pace să se dea el singur pe 
brazdă. 

Ceilalţi doi au răsuflat uşuraţi după plecarea lui Ni-colae 
Apostol. 

Dar l-au mai cruțat cu răfuielile, fiindcă, mult mai bine 
cunoscându-şi oamenii, jupân Aizic a născocit el o explicaţie 
care să împace pe toată lumea. Anume că învățătorul e 
foarte bolnav de stomah. Nu i-a dat voie doctorul, un doctor 
mare din Bucureşti - cel mai mare - nu i-a dat voie să puie 
un pahar cu vin în gură. El, jupân Aizic, cu mâna lui îi aşază 
doctoriile în fiecare zi la masă. Poate să arate oricând sticla 
cu doctorie şi cutia cu prafuri. Aşa o sticlă mare, cu un fel 
de băutură urâtă şi neagră, şi aşa o cutie de prafuri, 
rotunde ca mazărea! Nişte doctorii rele la gust, de se 
oţărăşte învățătorul de câte ori ajunge la ele, parcă ar lua 
otravă în gură... Altfel, chiar spunea el într-o zi că îndată ce 
scapă şi capătă învoire de la doctor, i-ar plăcea să stea la un 
chef mai lung cu câteva persoane care ştiu ce-i aceea 
petrecere în lege, aşa ca domnul primar şi domnul notar şi 
domnul Stănică! lar atunci poate are să cânte el din vioară, 
fiindcă are o vioară de poate să dea un concert cu dânsa, 
oriunde, în târg şi chiar la Bucureşti. 

Domnul Aizic Gold a socotit astfel că mai îndreaptă, măcar 
în parte, tot ce strică firea şi cerbicia chiriaşului său. 

Poate şi izbutise într-o oarecare măsură, căci notarul şi 
şeful de post i-au acordat „individului” un armistițiu. 
Nicolae Apostol s-a întors cu mai multă însetare la copiii lui; 
le-a pregătit el stele pentru Crăciun, tăind hârtie colorată 
cu foarfeca, lipindu-le poze şi învăţându-i cântecele vechi, 
ale tradiţiei. I-a învăţat colinde şi urături. Ba în unele zile a 
intrat în mijlocul lor, în recreaţie, rostogolind oameni ciungi 
şi strâmbi de zăpadă, să ridice împreună cu dânşii unul 
uriaş, tocmit după toate regulile artei şi anatomiei, spre a 
tuturor admiraţie. Cu încetul a prins să le câştige inimile, 
fiindcă a început să-i cunoască în ascunzişurile instinctiv 
ferite de ochii şi de înţelegerea oamenilor mari... 


A descoperit că nu atât sfiala, cât o pudoare îi oprea să-i 
dezvăluie lumea lor lăuntrică. Un ciudat şi poate întemeiat 
simţământ al copiilor că nici părinţii, nici fraţii mai mari, 
nici „domnul”, cu atâta mai vârtos, n-au ce căuta în această 
lume, căci sunt străini de dânsa şi caută să pătrundă numai 
pentru a alunga lumina din ea şi a pune orânduielile lor 
aspre şi reci, făţarnice şi grele ca lespezile de mormânt 
peste pieptul copilăriei ucise. 

Fără îndoială, judecata aceasta limpezită nu exista în 
mintea lor. 

Dar definea deplin o subtilă şi permanentă complicitate. 
Nicolae Apostol observă că întotdeauna copiii au un 
„secret” faţă de cei mari; că unele gânduri, închipuiri, 
simţiri le tac pentru totdeauna; că mai uşor le împărtăşesc 
unui obiect sau unui animal: fetele - păpuşilor de cârpă; 
băieţii - câinilor tovarăşi de hoinăreală şi de joacă decât să 
le destăinuie unui frate mai mare, mamei în poalele căreia 
au crescut, părintelui intrând în casă cu sudalma în gură şi 
cu palma gata să lovească peste obraz. În această zonă 
interzisă şi misterioasă înţelese el că se află adevărata taină 
a copilăriei, pe care oamenii maturi o uită fiindcă au 
îngropat-o în ei, iar pedagogia manualelor o artificializează 
fiindcă o reconstituie convenţional, sub obsesia 
generalizărilor şi clasificărilor. 

Fiecare elev deveni pentru dânsul o personalitate în 
sfârşit, nu un nume din catalog. 

Fiecare, deopotrivă de vrednic de tot interesul; chiar şi 
copiii domnului Iliuţă Bosânceanu, şi Năstasă Băluţă, 
guşatul din clasa întâi, de două ori repetent, incapabil să 
deosebească literele după doi ani pe al treilea de şcoală, 
prezentându-se cu regularitate înaintea tuturor la 
deschiderea uşii şi plecând cel din urmă. 

Nicolae Apostol binecuvântă astfel împrejurările vrăjmaşe 
care i-au concentrat toată fiinţa la şcolarii săi, în loc să-i 
îngăduie a se risipi pentru înfăptuirea măreţelor planuri de 
la început. Descoperi că abia acum îşi făcea adevărata 


ucenicie de dascăl. Şi binecuvântă în aceeaşi măsură 
aceleaşi împrejurări vrăjmaşe ce-i ţineau departe de şcoală 
măcar jumătate din copiii comunei. Familia lor era mai 
restrânsă. Se puteau cunoaşte mai bine. 

Înainta încet şi prudent, dar simţea că de astă dată 
mergea pe calea cea dreaptă. 

Celelalte aveau să vină mai târziu, să şe deschidă ca alte 
drumuri lăturalnice din drumul mare şi bătătorit. Până 
atunci, amănuntele acestei înverşunări pentru a 
îngenunchea potrivnicele realităţi erau lipsite de gloria 
epicelor bătălii. Normalistul nu învățase nici în şcoală, nici 
în tratatele lui ce s-ar fi cuvenit bunăoară să facă într-o 
împrejurare neprevăzută, ca aceea pe care a aflat-o în satul 
Ponoare. 

Pe lângă bojdeuca proptită-n pari, nu se găsea înălţată şi 
mica anexă de scânduri, cu o gaură circulară şi cu o 
inscripţie pe uşă, indicându-i, de preferinţă, Domnul ştie de 
ce, destinaţia în limba lui Shakespeare! Un asemenea 
indispensabil acaret lipsea. Nu i se simţea nevoia nicăiri în 
tot satul. Copiii urmau pilda de acasă, iar pe zăpada albă 
pildele se adunaseră numeroase şi mirositoare, presărate 
pe lângă gard. Nicolae Apostol, coborât din avântarea sa 
mesianică la această tristă realitate, veşnic prezentă în ochi 
şi în nări, a rămas în întârziere cu plata chiriei pe-o lună la 
jupân Aizic, a întrebuințat suma pentru a pune să sape o 
groapă în pământ şi pentru a ridica o baracă de scânduri. 
Învață copiii să folosească hârtia şi face zilnic inspecția 
privăţii. 

Iar în acest episod, măsura mai bine câtă distanţă e de la 
eroismul epic şi formulat în preafrumoase fraze pentru care 
i-a fost toată pregătirea şi între celălalt eroism, mărunt, 
fără glorie, dar poate singurul adevărat, fiindcă pe acela îl 
cere realitatea şi numai de el ţine socoteală. Astfel, 
inspectând în fiecare dimineaţă privata şcolii din comuna 
Ponoare, înscrie zilnic, în rate mici, o mare victorie faţă de 
el însuşi. 


Capitolul XI 

„Domnul prefect avea planuri pe care nu le spunea 
nimănui, iar domnul revizor, teorii prea bine ştiute de toată 
lumea.” 

Sărbătorile Crăciunului au trecut cu vreme de moină şi cu 
unele amăgitoare îmblânziri ale vieţii. 

Câţiva gospodari mai cuprinşi şi-au înjunghiat mascurii. 
Ignatul a umplut Ponoarele de guiţatul victimelor şi de 
duhoarea părului pârlit. 

Şeful familiei se rotea în jurul altarului de sacrificiu, mânjit 
de sânge până la cot, mânuind cuțitul cu exclamaţii crunte 
de asasin. Femeile alergau cu străchini şi cu tingiri, să 
culeagă sângele fierbinte; copiii apucau pe furate şoriciul 
urechilor, să-l ronţăie abia sfârlogit la focul de paie. Toată 
operaţia lua proporţiile celui mai în-semnat eveniment al 
anului. 

Aceasta, în ogrăzile putinilor înstăriți: la domnul primar 
Ioniţă '[ăpu, la rudele sale, la unul din fraţii Colţun, la 
logofeţii de la curtea coanei Catinca Ştirbulescu, la domnul 
Stănică Care-va-să-zică, şeful de post, care a lepădat tunica 
şi toate curelele scârţâitoare, ca să devină ceea ce a fost: 
feciorul unui pălmaş mort înainte de a putea să-şi 
îndeplinească visul cel mare al vieţii - înjunghierea unui 
porc de Crăciun la casa lui. Ritualul acesta l-a executat cu 
toată pompa domnul Stănică, uitând pentru o zi demnitatea 
gradului şi întrebuinţarea termenilor radicali. Domnul notar 
Iliuţă Bosânceanu, neputându-se deda la asemenea 
îndeletniciri feroce, a chemat un „specialist” - un ucenic de 
măcelar de la târg. 

Ceilalţi gospodari mai obidiţi s-au mulţumit să-şi ungă 
gura cu afumăturile cumpărate ori căpătuite de la unii şi de 
la alţii; mulţi nu s-au înfruptat decât atât ca să-şi aţâţe 
pofta: copiii s-au îndopat cu plăcinte de varză şi turte cu 
sămânță de cânepă - dar pentru toţi, fără deosebire, 
sărbătorile de iarnă s-au dovedit a fi ale flămânzilor, cum de 
altfel o întăreşte zicala norodului, spre deosebire de Paşte, 


care e al fudulilor. Un praznic al hămesiţilor, în felul celor 
zugrăvite de exploratorii arctici, când vânătorilor 
eschimoşi, după îndelung post, le cade cel dintâi vânat din 
belşug. Îmbucă fiecare cât poate, ori măcar cât capătă din 
rămăşiţele celor mai tari şi mai norocoşi. Pe urmă se 
lungesc în torpoare, să mistuie într-un somn fără de vise. 

Nicolae Apostol recunoscu însă că nici această asemuire n- 
ar fi dreaptă şi deplină. 

Sălbatica seminţie de vânători polari, cu toată vrăj-măşia 
naturii, cu toate sloiurile veşnice şi cu toată noaptea de-o 
jumătate an, poate nădăjdui la deşteptare altă pradă venind 
de bunăvoie în bătaia arcului: turme de reni, pâlcuri de foce 
şi de morse. Dânşii îşi pot îngropa proviziile de carne în 
tainiţele de gheaţă. Totul rămâne la voia norocului, care 
pentru vânător şi pescar e schimbător, dar se răscumpără 
la un capăt de an, una cu alta. 

Pentru plugarii din comuna Ponoare, praznicul 
sărbătorilor de Crăciun e fără un a doua zi. 

Nu mai au ce aştepta de la noroc şi de la îndurarea 
cerului. 

După Bobotează şi Sfântul Ion, gospodarii au început a 
bate drumul la curtea coanei Catinca Stirbulescu, la Sofieni, 
la Stulpicani, la domnul Solomonică Fişer, pentru a se 
milogi să capete o baniţă de păpuşoi ori o carboavă de 
argint în socoteala învoielilor de muncă. 

Vechilii s-au aşternut pe scris în condici, iar satele şi 
cătunele comunei Ponoare au căzut iarăşi în mocnita 
adăstare a primăverii, cu zilele de robie dinainte arvu-nite. 

Apoi, vacanţa a luat sfârşit. 

Copiii au dat buzna la şcoală, mai numeroşi ca de obicei, 
pe de o parte fiindcă tot mai mult le câştiga sufletele 
învățătorul, pe de alta fiindcă nu-i chema în altă parte vreo 
muncă ori vreo ademenire de joacă. Moina stricase până şi 
gheţuşul de la moară. Nicolae Apostol însemnă cu 
satisfacţie o biruinţă de la care-şi luase nădejdea. 


Se apropiase de litera programului fără să-şi dea seama 
cum şi când. Închisese în sertarul mesei acest deşert 
program cu măsurătoarea timpului şi lecţiilor pe trimestru. 
Lucrase, ignorându-i existenţa dinadins, după inspiraţia de 
o clipă şi după cum dictau împrejurări neprevăzute. Iar 
acum se pomenea că din înverigarea lecţiilor litera 
programului se îndeplinise de la sine, mai firesc şi mai uşor 
decât s-ar fi cârmuit numai din grija să respecte asemenea 
împărţeală a timpului şi a muncii, care i se părea străină cu 
totul de realitate. Aceasta îi căli încrederea. Şi când veni 
veste de la primărie, într-o dimineaţă, că are să treacă 
revizorul şi prefectul spre curtea Sofienilor, la vânătoare, 
perspectiva unei inspecții nu-l tulbură cu nimic. 

O aşteptă senin, fără nici o pregătire. Îşi însemnă doar pe 
hârtie tot ce avea de arătat şi de cerut pentru reparația 
localului, cârpocirea mobilierului şi zestrei de şcoală: hărţi, 
tablouri murale, instrumente geometrice şi tot ce nu se 
aflase niciodată în inventar ori fusese părăduit. 

Pomelnicul, o dată încheiat, îl înfricoşă. Începu să şteargă 
şi să-l reducă la strictul necesar. 

Învăţase din experienţă că trebuie să se mulţumească cu 
puţin şi că acest puţin chiar nu se cuvine cerut ca un drept, 
ci ca o îndurare. 

Sania s-a oprit cam pe aproape de amiază. 

Prefectul a stat la îndoială dacă să se coboare ori nu dintre 
puşti, câini şi genţi de vânătoare. S-a decis numai fiindcă 
din urmă i-au ajuns, tropăind şi gâfâind, notabilii comunei: 
domnul primar loniţă Ţăpu, domnul notar şi domnul şef de 
post, Care-va-să-zică. 

Toţi văzuseră sania trecând. 

Toţi salutaseră, încercaseră o amară dezamăgire că 
prefectul nu-i onora cu o inspecţie, după ce toată dimineaţa 
au pus să rânească zăpada, au spălat duşumelele, au curăţit 
geamurile şi au orânduit condicile. 

Acum se înfăţişau în păr, să se prezinte la ordine. Domnul 
Emil Sava îi aşteptă contrariat. 


Din principiu nu voia să se amestece în administraţia din 
comuna şefului său politic, Lascăr Sofian, cu care nu prea 
se potrivea în păreri şi în scopuri, deşi proprietarul 
Sofienilor îl socotea mâna sa dreaptă... 

Rosti revizorului: 

— Intră şi-ţi fă inspecția! Dă-o rasol şi termină, că ne 
aşteaptă conu Lascăr cu masa!... Spune învățătorului să ne 
deschidă cancelaria, să pot sta niţel de vorbă cu dobitocii 
mei... 

Dobitocii făceau smirna şi aşteptau fără să clipească. 

Revizorul o luă înainte. 

Îi displăcu faptul că învățătorul nu ieşise şi el în prag, să 
stea smirna şi să-l aştepte fără să clipească, lungind gâtul şi 
lipind palmele de tivul pantalonilor. 

Pătrunse în săliţă; nu găsi loc în cuier să-şi agaţe căciula 
de astrahan peste cuşmele jerpelite ale copiilor. 

Căută cu ochii tăbliţa cancelariei deasupra unei uşi. 

Tăbliţa nu se afla, nu se afla nici o uşă de cancelarie, 
fiindcă nu exista cancelarie. O singură deschidere 
despărţea tinda de clasă: o uşă cârpită, cu două scânduri 
noi, proaspăt geluite şi nevăpsite, făcând contrast între 
tabliile vechi. Această tărcătură mărea parcă mizeria. 

Revizorul tuşi, îşi drese glasul şi intră. 

Copiii, ridicaţi cuviincios în picioare, l-au impresionat 
mulţumitor. 

Mai puţin mulţumitor l-a impresionat ţinuta calmă a 
dascălului, care s-a înclinat fără ploconeli şi precipitare, 
comandând el elevilor să se aşeze la loc. 

Nicolae Apostol oferi scaunul unic. Revizorul îşi scoase 
ochelarii şi, în vreme ce îi ştergea cu batista, strâmbă din 
nas. 

— Nu prea miroase frumos! spuse. Eu am teoria mea. 
Înainte de toate aerul, higiena... 

Învățătorul răspunse prompt: 

— Domnule revizor, miroase ca într-o încăpere pentru cel 
mult douăsprezece suflete, în care se află înghesuiți 


patruzeci şi opt de elevi. 

Revizorul făcu: 

— Hm! 

Adăugă, după ce-şi aşeză ochelarii şi privi mai atent mutra 
învățătorului: 

— Deschide cancelaria pentru domnul prefect! Nu vezi că 
stă afară...? 

Nicolae Apostol zâmbi cu tontă candoarea de care se 
simţea în stare: 

— Domnule revizor, oricâtă bunăvoință aş avea să deschid 
cancelaria domnului prefect, nu pot, pentru simplul fapt că 
nu există cancelarie. 

— Cum asta? 

— V-am raportat în scris şi verbal, domnule revizor. 'Tot ce 
vedeţi e tot ce există. O tindă şi o încăpere de clasă. 

— Hm! mormăi revizorul. Eu am teoria mea... 

EI avea teoriile sale. 

Învățătorul le aştepta cu nesuferitul surâs lipsit de orice 
intenţie ironică; un surâs atent şi binevoitor, cu atât mai 
insuportabil. Revizorul îşi dădu seama că nu e momentul şi 
locul să-şi dezvolte una din multele sale teorii. 

Întrebă, ca şi cum Nicolae Apostol ar fi fost vinovat de 
această încurcătură: 

— Ce ne facem atunci cu domnul prefect? 

— În orice caz, mă duc să cer scuze domnului prefect că 
nu-i pot pune la dispoziţie o cancelarie care nu există. 

Nicolae Apostol nu mai aşteptă încuviinţare şi ieşi cu capul 
gol. 

Revizorul şcolar îl privi din urmă, frecându-şi enervat 
mustăţile, cu un tic pe care i-l cunoşteau prea bine 
subalternii. 

Nu inspectase niciodată şcoala din satul Ponoare. N-ar fi 
făcut-o nici acum dacă nu i-ar fi cerut domnul Lascăr Sofian 
să-l informeze despre chipul cum se achită de datorie noul 
învăţător. Şeful politic al judeţului arăta oarecare interes 
pentru acest Nicolae Apostol. 


Dar revizorul se afla într-o situaţie delicată. Nu izbuc-tise să 
se lămurească dacă era un interes binevoitor sau dacă 
trebuia să-i caute o vină şi să curăţe comuna de un 
indezirabil. Astfel, nu ştia dacă rezultatul inspecției se 
cuvenea consemnat într-un proces-verbal favorabil sau 
nefavorabil. O complicaţie mai mult, iar el avea teoria lui: 
cât mai puţine complicaţii! Deocamdată individul îi confirma 
prima impresie din ziua când s-a înfăţişat cu numirea la 
revizorat: un tip colţos, cu răspunsuri băţoase şi repezi, ca 
din carte. 

Tocmai în focul acestor răspunsuri băţoase şi repezi, îşi 
muşcă buzele încă o dată Nicolae Apostol, închizând uşa şi 
mergând să ceară iertare prefectului că nu-i poate pune la 
dispoziţie o cancelarie care nu exista. Era, se vede, osândit 
să nu se tămăduiască niciodată de această meteahnă. Cum 
dădea ochii cu un mai-mare şi atotputernic, se răscolea în 
firea lui o sumeţire bolnăvicioasă: teama să nu pară 
slugarnic şi milog, aşa cum stăteau acuma smirnă în faţa 
prefectului reprezentanţii autorităţilor din comuna 
Ponoare. Se consolă cu un debil sofism. Revizorul nici nu 
merita altfel de consideraţie. Era o creatură a politicii 
locale, un trădător al cauzei, un complice cu răufăcătorii 
şcoalei; un obstacol între intenţiile celor puţini cu idei 
curajoase şi noi şi între trecerea lor în fapt. 

Domnul prefect Emil Sava îi reteză vorba cu o voioşie 
cordială: 

— Ştiu ce vrei să-mi spui, domnule învăţător... M-au 
informat ăştia... N-ai cancelarie!... E o chestiune pe care o 
s-o mai discutăm noi... 

Îi întinse mâna. Nicolae Apostol o strânse întrucâtva 
surprins, dar fără stânjenire, sub privirile celor trei 
notabilităţi, care nu prea se bucurau de această onoare. 

Lui îi păru însă atrăgător chipul prefectului. 

Tânăr, slăbuţ, cu ochii vioi, cu mustăcioara mică şi cu 
mişcări elastice, purtând căciuliţa de biber pe-o 


sprânceană, costum de vânătoare şi blăniţă scurtă, nu arăta 
de fel ca obişnuiţii ispravnici de modă veche. 

Şi nici nu era de modă veche. 

Ei nu se împotrivea timpurilor, ca domnul Lascăr Sofian, 
autocrat şi dispreţuind opinia mulţimii. Ca şi domnul Spirică 
Necşulescu, înţelegea semnele apropiatelor schimbări şi 
căuta să se folosească grabnic, înaintea altora. Debutant în 
politică, se dovedise cu iscusite însu-şiri. Îl numise prefect 
conu Lascăr de îndată ce s-au potolit răscoalele şi încetase 
delegaţia sa de la centru. 

În aparenţă nu-i ieşea din cuvânt, dar încurajat de 
aprobările tacite ale conducerii de sus, pregătea cu 
elementele tinere şi nerâbdătoare debarcarea omului cu 
idei învechite şi în contradicţie cu programul oportunist al 
partidului. Nu-l împiedicau obiecțiile de conştiinţă. El era 
om de acţiune şi de „lovituri”. În vederea acestei acţiuni şi 
acestor lovituri, îi încolţi un plan încă vag. Când s-a apropiat 
sania, nu-l interesa inspecția revizo-rului (altul de care 
trebuia să se debaraseze cât mai curând). Acum îşi 
schimbase părerea. 

Învățătorul, cu notele, cu diploma lui de onoare, cu 
reputaţia de bun vorbitor, nu era o cantitate neglijabilă. 

Vorbi prietenos: 

— Eşti cu capul gol... Ai să răceşti. Intră la datoria 
dumitale. Eu îmi aranjez chestiile aci cu oamenii mei, şi 
cred, dacă va fi conu Lascăr de aceeaşi părere, că am să 
trimit mâine, spre seară, să te aducă o sanie la Sofieni. Aş 
vrea să vorbesc o jumătate de oră, o oră, despre lipsa 
cancelariei şi altele. La revedere! Hai, fugi...! 

Familiaritatea protectoare a prefectului atinse o strună 
sensibilă în inima lui Nicolae Apostol. O clipă uită 
experienţa întrevederii cu domnul Spirică Necşulescu. 
Dacă, într-adevăr, realizarea planului părăsit stătea în 
puterea acestui om atrăgător? 

Păşi sprinten peste şanţ, spre cocioaba unde-l aştepta 
revizorul. 


Cei trei reprezentanţi ai puterilor administrative şi 
executive din comuna Ponoare lungiseră gâtul asistând la 
scenă şi la schimbul de cuvinte. Figura domnului Ilie 
Bosânceanu trecu prin toate culorile curcubeului. Pur-tarea 
prefectului, atât de „afabilist” cu un băieţoi de învăţător, 
devenea „extravargantă”. 

În încăperea de clasă, revizorul îl întâmpină pe Nicolae 
Apostol cu privirea mai descruntată. În lipsă pu-sese câteva 
întrebări. Răspunsurile păcătuiau poate printr-o oarecare 
libertate spontană a cuvântului, în lexicul obştesc al satului 
Ponoare. Căci, printr-o ciudăţenie a firii sale, învățătorul, 
care vorbea prea din carte cu egalii şi superiorii, izbutise 
să-şi deprindă elevii cu expuneri simple şi naturale, 
potrivite vârstei. În schimb, erau răspunsuri mulţumitoare. 

Mai dispăruse dunga preocupată dintre sprâncenele 
revizorului şi din altă pricină. Găsise o soluţie uşurătoare. 
Nu va scrie procesul-verbal de inspecţie acum. Îl lăsa în 
suspensie. La curte, la Sofieni, astăzi toată ziua şi mâine va 
avea timp să afle din gura lui conu Lascăr cam ce gânduri 
are cu învățătorul. 

Procesul-verbal îl va dresa la întoarcere, ca atare, după 
cum dictează teoria sa asupra complicaţiilor, de care fugea 
ca dracul de tămâie. 

— Aş dori să continui lecţia. S-o reiai de unde ai lăsat-o 
când am intrat, ca şi cum n-aş fi eu aci... Eu am teoria mea: 
o inspecţie nu trebuie să aibă nimic solemn... Dascălul să 
facă abstracţie de prezenţa străină. 

Nicolae Apostol lămuri cuviincios: 

— Domnule revizor, când aţi intrat, explicam... 

— Cu atât mai bine. 

— Daţi-mi voie! Nu uitaţi că sunt silit să predau în condiţii 
speciale. Aşa că mi-am împărţit lecţiile după cum se poate, 
nu după cum scrie în program... Primelor două clase le-am 
dat să scrie. Cu clasa a treia şi a patra făceam o lecţie 
comună de intuiţie. Clasei a cincea i-am dat trei probleme 
de dezlegat... Dacă încerc să explic mai departe, pentru 


elevi e timp pierdut. Au să fie dis-traţi de prezenţa 
dumneavoastră, oricât le-aş încorda atenţia... Aşa că totul s- 
ar reduce la un examen al meu în faţa dumneavoastră... 

Nicolae Apostol aşteptă hotărârea. 

După o pauză suspendată, împins de lăuntrica sa pornire 
de a contraria placiditatea şi suficiența mai-marilor, adăugă, 
surâzând: 

— Examene am mai dat... Cred că nu aceasta interesează: 
examenul meu. 

Revizorul îşi frământă din nou mustăţile cu ticul menit a 
vesti că a ajuns la limita răbdării: 

— Mi se pare că eu te inspectez pe dumneata şi nu e în 
căderea dumitale să mă înveţi cum să-mi fac in-specţia. Te 
TOg, execută-te! 

Copiii ascultau cu ochii ţintă la revizor şi la învăţător. 
Nicolae Apostol simţi sângele năvălindu-i în obraz. Clătină 
din umăr a supunere resemnată şi reluă lecţia de unde a 
fost întreruptă. 

Ca întotdeauna încordă atenţia şcolarilor cu întrebări, 
silindu-i să participe la explicaţia lui şi să judece, să 
descopere ei ceea ce cartea le oferea de-a gata şi mort, 
numai pentru mecanismul memoriei. Revizorul ascultă cu 
oarecare mirare, ştergându-şi ochelarii mereu şi me-reu 
având impresia că învățătorul a forţat nota, că s-a bizuit 
prea mult pe priceperea unui copil când s-a oprit şi l-a pus 
să tragă o concluzie. 

Dar elevul răspundea întotdeauna, fără greş şi fără să 
arate semne de oboseală. 

Ceva vechi, uitat, îngropat de mult în cenuşă, se deşteptă 
în amintirea omului slugarnic şi uscat, venit să inspecteze 
din ordin şi să încheie proces-verbal după ordin. Revizorul 
cu ochelari, cu ticuri, cu teoriile lui, cu nevasta care-l 
stropşea acasă, şi cu fata pe care nu putea s-o mărite, cu 
urechea ascuţită la ce-ar dori conu Lascăr Sofian sau un 
tinerel ca prefectul Emil Sava, care a învăţat şcoală pe 
băncile lui, omul acesta mort o clipă presimţi că asista la 


ceva frumos, ceea ce-ar fi voit poate să fie şi el, să facă şi el, 
să izbutească şi el. A fost însă numai o scurtă, numai o 
fugace pâlpâire. Putea el să ştie oare ce anume vrea conu 
Lascăr? 

Întrerupse: 

— Bine. Binişor... Ai noroc de un sat cu copii deştepţi. 

Nicolae Apostol păstră reflecţiile pentru sine. Revizorul 
făcu îndată o rezervă: 

— E bună metoda dumitale, metoda asta nouă... Nu-mai 
mă îndoiesc că aşa se poate păstra întotdeauna disciplina... 
Dumneata întrebi, ei răspund; se naşte un fel de amestec; 
dispar distanţele între catedră şi bănci... 

Învățătorul privi semnificativ la ceea ce numea revizorul 
catedră, măsurând cu ochii distanţa de două palme dintre 
primul rând de bănci şi masa lui. Dar se abţinu şi de data 
aceasta să-şi exprime gândul şăgalnic. 

Spuse cu modestie: 

— Pe cât pot, încerc să menţin disciplina, şi aproape 
întotdeauna izbutesc... Am făcut o încercare destul de 
îndrăzneață la o lecţie pentru clasa întâia. Câinele. Le-am 
adus un câine în clasă, ca să înveţe singuri cum să-l descrie 
pe viu... Am fost mai mulţumit decât de rezultatul 
experienţei de faptul că această încercare, cum să spun? 
îndrăzneață, n-a produs tulburare în clasă, râsete, 
neastâmpăr. 

Revizorul dădu cu scepticism din cap. 

— Eu am teoria mea. Urciorul nu merge de multe ori la 
apă... O dată ţi-a reuşit. A doua oară se poate să nu 
reuşească... Şi aici am altă teorie: e destul să piardă o 
singură dată elevii respectul de profesor; pe urmă totul s-a 
dus! Nu mai poţi repara într-un an ce-ai stricat într-o zi... 
Experiențele dumitale sunt primejdioase. 

— Câtă vreme dau rezultate bune... 

— În sfârşit, întrerupse revizorul, le faci pe pielea 
dumitale... Cor, ceva? Muzică? 


— Deocamdată ziua e prea scurtă ca să putem pierde 
ceasurile cu muzică şi cor. Abia-mi ajunge timpul pentru 
obiectele principale. Copiii nici nu pot scrie, nici nu pot 
învăţa acasă. N-au lumină. Nici gaz, nici feştilă... Nimic. 
Bezne. Aproape totul se face aci... 

— Eu am o teorie, anunţă iarăşi revizorul. Muzica 
îmblânzeşte caracterele. 

— După cum aţi văzut, elevii mei sunt relativ îmblânziţi, îşi 
permise să observe Nicolae Apostol. Şi îndată ce dă 
primăvara şi se lungeşte ziua, nădăjduiesc să câştigăm şi 
timpul pierdut. Cu ocazia sărbătorilor i-am în-văţat colinde, 
cântece de stea... Am fost mulţumit, iar rezultatul a 
provocat oarecare mişcare în sat... 

— Caiete, scrisul? 

— Poftiţi, vedeţi singur, domnule Tevhor. 

Revizorul se mişcă de pe scaan şi îşi aruncă ochii pe câteva 
caiete din bănci. Îşi şterse ochelarii şi privi hărţile de pe 
perete. 

— Sunt făcute de mine, lămuri învățătorul. Cam primitive. 
Am cumpărat coli de hârtie de desen, le-am lipit; cu văpsele 
am încercat să înlocuiesc hărţile care... 

— Bine-bine! întrerupse revizorul, simțind că discu-ţia se 
apropie de o zonă primejdioasă. 

— Tocmai, stărui învățătorul, mă bucură că pot cu acest 
prilej să vă arăt câte lipsesc şcolii... Am o listă aci... 

Revizorul se feri de lista întinsă ca o femeie înfrico-şată de 
zborul unei viespi. 

— Mai vorbim! Fă un memoriu, un raport, să am ceva 
scris. 

Nicolae Apostol nu capitulă: 

— Domnule revizor, tot ce s-a mai făcut, tot ce vedeţi... 
geamuri, uşa reparată, hărţi, totul s-a făcut din banii mei... 
M-am îndatorat... 

— "Ţi-a cerut cineva aceasta? îşi pierdu răbdarea revizorul, 
uitând tot ce fusese răscolit o clipă în el, cel de odinioară, şi 


redevenind ceea ce era acum. Cine te pune pe dumneata 
să-l faci pe filantropul? 

— Chiar şi privata a trebuit s-o fac eu. O privată nu eo 
chestie de filantropie, domnule revizor. E o chestie de 
higienă, cum aţi spus 

— Hm! mormăi revizorul, privindu-l peste ochelari. Eu am 
o teorie: dumneavoastră, ăştia tinerii, faceţi ca vaca bună 
de lapte care dă cu piciorul în doniţă după ce-a umplut-o... 
E cazul dumitale. 

Capitolul XII 

„O privelişte de ruină şi tristeţe s-a arătat în toiul 
desfătării...” 

A doua zi, domnul prefect Emil Sava s-a ţinut de cuvânt. A 
trimis sania să-l aducă pe Nicolae Apostol la Sofieni. 

Curtea se afla în mare fierbere. 

Invitaţii lui conu Lascăr se întorseseră în sănii pe oplene 
de la vânătoare, din codrul Schitului; îngheţaţi, voioşi şi cu 
mare zarvă de hohote, de glume şi copilă-reşti strigături. 
Unii se dezmorţeau acum la gura sobelor, în saloanele 
conacului, de unde-i priveau din cadre cu surâs împietrit 
bărbogşii buni şi străbuni ai amfitrionului, doamne şi 
domniţe cu umerii goi, în costume din alt veac; alţii s-au 
tras spre sufragerie şi arătau mai multă încredere în 
eficacitatea ţuicii şi a vinului fiert. 

Hăitaşii se adunaseră în pâlcuri răzlețe, aşteptând să-şi 
primească şi ei cinstea. În asemenea prilejuri, proprie-tarul 
Sofienilor era larg la mână, ca un adevărat senior. Punea să 
le frigă doi-trei batali, dădea ordin să le desfunde o balercă 
de vin, le împărțea tutun şi chema lăuc-tari. 

Norodul ospăta şi se veselea la dogoarea focurilor şi la 
lumina masalalelor până noaptea târziu. Copiii şi băietănaşii 
se hârjoneau în jurul mai marilor, îndelaolaltă cu ogarii şi 
copoii lăsaţi de stăpânii lor târgoveţi afară. 

Aşteptând să se rumenească friptura în frigările uriaşe, 
gonacii dezbăteau ca în fiecare an loviturile boierilor şi nu 
puteau tăgădui că tot ochiul lui conu Lascăr s-a dovedit mai 


ager şi puşca sa mai sigură. Un mistreţ culcat cu un singur 
glonţ; lupul lovit drept în ochi; două vulpi cu blana 
neciuruită. O puşcă plină de făgăduieli s-a arătat a fi şi a 
domnului prefect cel nou, măcar că e un începător într-ale 
vânătoarei, ca şi în treburile politicii. 

Printre numeroşii oaspeţi ai lui conu Lascăr, ţăranii 
regăsiseră cunoştinţe vechi. Proprietari de prin vecini, 
militari şi dregători din capitala ținutului, chiar câţiva 
invitaţi de la Iaşi şi din Bucureşti; toţi cu tabieturile lor, cu 
superstiţiile, snoavele şi lăudăroşeniile lor, fără de care 
vânătoare şi patima vânătorii nu se poate. 

Pentru câteva ceasuri, distanţele s-au şters între unii şi 
alţii. 

În mijlocul codrului, prin tihăraie şi nămeţi, câte un puşcaş 
prăpădit în cojocul lui flenduros lua conducerea, alegând el 
locuri ascunse de pândă. Cutezau să se împotrivească la 
fanteziile boierilor, iar boierii le dau ascultare. 

Vorba fusese mai liberă, glumele curgeau, mâinile 
împărţiseră darnic şi într-un fel de ideală fraternizare 
țigările şi spirtul buteliilor de la şold. Urechile se aplecaseră 
să asculte necazuri povestite în frânturi; cu o prietenoasă 
satisfacţie, preşedintele de la curtea din Iaşi ori aghiotantul 
regal din Bucureşti recunoşteau chipul uitat al ţăranului de 
anul trecut, îşi aminteau un nume, puteau să-l întrebe 
despre un păs spovedit atunci cu cine ştie ce vagă şi 
absurdă nădejde. 

A doua zi aveau să se îndepărteze iarăşi pentru un an; 
chipurile, numele şi păsurile din nou aveau să se şteargă 
din memoria călătorilor, iar puşcaşul cu cojocul lui flendurit 
şi gonaşul cu isteţe vorbe de duh devenea din nou ţăranul 
fără nume, scufundat în turma lui umilă. 

Deocamdată, voia bună era îndeopotrivă de gureşă şi 
deplină sus, în saloanele conacului, ca şi jos, în curtea ca 
zăpadă strivită de opinci şi de boitori dintr-o piele de vacă. 

Năzdrăvane pentru hăitaşi au fost cu deosebire pătăraniile 
domnului revizor şcolar. 


— Aceluia cine i-a pus lui puşca-n mână numaidecât că a 
vroit să-şi bată joc de dânsul! Mai bine-i punea un cortel, ca 
al părintelui Ştefan! se dădu cu părerea Toader Chihaia. 

Şi ca să-şi susţină spusele, Toader Chihaia, în râsul 
gospodarilor, făcând roată, reconstituia anumite episoade 
ale zilei, mânuind o bâtă în chip de puşca domnului revizor 
şi de umbrela părintelui Ştefan. 

Toader Chihaia, hâtru din fire, dar pătimaş şi slab la 
băutură, se dăduse pe lângă colonelul Răzmeriţă tot timpul 
cât a ţinut pânda şi goana, se căpătuise cu restul sticlei de 
coniac ca în fiecare an, aşa că nu mai avea de ce să aştepte 
cu nerăbdare desfundarea balercii de vin. O luase înainte 
cu cheful, iar în fulgerări scurte de luciditate, ştiind ce-l 
aşteaptă, se ruga de vecini să-i poarte de grijă când s-o 
pierde cu firea, să-l târâie până acasă şi să nu-l lase căzut 
într-un şanţ. 

Când intră sania cu Nicolae Apostol, se sprijini în bâta 
puşcă şi cortel, scoase căciula, înălţând-o cât îl ajungea 
mâna, ca la manifestaţiile de la târg, la alegeri, şi rosti cu 
mare înveselire: 

— Iacă şi domnu învăţător al nostru! Ura! Să trăiască!... 
Aşa mai zic şi eu!... Vedeţi voi, măi, ce bine-i stă în sanie 
boierească? Aista-i făcut s-ajungă revizor şi mai mare decât 
beteagu cela de-şi prăpădea ochelarii şi bâjbâia pe jos ca 
baba 'Ioarcă. Aista are să-mi facă mie şi pe 'Todiriţă al meu 
dipotat ori măcar popă, dacă nu profisăr ca dânsu... 

Oamenii lărgiră loc săniei. 

lar după felul cum au dat bună seara şi l-au ţistuit pe 
Toader Chihaia să-şi ţină gura, se ghicea că au pentru 
dascălul lor o consideraţie încă nelămurită, dar deose-bită, 
cuviincioasă şi nebănuitoare, alta de pildă decât pentru 
domnul Ilie Bosânceanu şi domnul Stănică, Careva-să-zică, 
alta chiar decât pentru domnul revizor cel cu puşca- 
umbrelă şi cu ochelarii semănaţi prin zăpadă. 

Pe scări, Nicolae Apostol dădu peste câinele de neam 
străin, dogul lucios la păr, încătărămat în zgarda lui scumpă 


cu ţinte de nichel. 

Câinele se aşezase pe treaptă într-o poziţie instinctiv 
decorativă şi privea cu o dezaprobare aristocratică această 
invazie a plebei în domeniul său. 

Aşteptând la uşă, învățătorul îi netezi blana cu latul 
palmei. Gânduri felurite şi fugare îl încercau. În privirea 
câinelui, în chipul cum s-a retras pe-un loc înalt să 
supravegheze de sus forfota gloatei, Nicolae Apostol 
descoperea subtil o ciudată identificare a animalului cu 
ţinuta stăpânului. Aceeaşi fereală de atingerea sărmanei 
glotimi rurale, aceeaşi gravitate rece în ochi, păstrând 
distanţa; s-ar fi spus aceeaşi trufaşă afirmare a unei 
superiorităţi de drept divin. 

Şi atunci se petrecu acea bizară joacă a închipuirii, se 
plăsmui din nimic acel inexplicabil şi sumbru miraj, de care 
Nicolae Apostol avea să-şi amintească mult mai târziu. 

Tot ce-l înconjura - curtea, oamenii pâlcuiţi în jurul 
focurilor, ferestrele luminate, acaretele şi brazii ninşi ai 
aleilor - toate au dispărut, s-au mistuit într-o vrajă rea. Le-a 
luat locul altă privelişte rapidă, dar clară, ca amintirea unei 
clipe ce a fost trăită şi revine din trecut. Treptele au devenit 
deodată goale şi surpate, clădirea părăginită, parcul 
devastat, brazii ciungi, ferestrele negre şi sparte, gardurile 
ruinate-n piloţi, curtea deşartă de umbrele şi alaiul de 
adineauri, flăcările focului s-au stins suflate de vânt, 
glasurile au amuţit; un câine, altul, plebeu şi jigărit, un 
câine al nimănui, aciuiat de pe drumuri, dormea încolăcit pe 
granitul peronului, dintr-o dată acoperit de muşchiul şi de 
lăstarii crescuţi printre lespezi. 

Vedenia a durat numai o clipă. Aşa cum se deşteaptă 
amintirile din viaţa îndeaievea trăită sau amintirea unei 
ruini cutreierate de stafii dintr-un album de romantice 
gravuri sau o privelişte întrevăzută cândva într-o călătorie. 

Dar învățătorul satului Ponoare ştie că priveliştea aceasta, 
pe care o recunoaşte, n-a mai văzut-o niciodată, nu e de 
undeva din trecut, n-avea cum veni dintr-un trecut. Era 


poate numai o nălucire proiectată în viitor, anticipata 
imagine a unui destin, un sfârşit care vine. Sau totul a fost 
poate numai o pâlpâială de ameţeală, după noaptea lui de 
nesomn în frigurile aşteptării. 

Căci din nou toate şi-au reluat locul, au fost cum trebuie să 
fie, cum stă în implacabilă orânduială să rămână: sus, 
ferestrele luminate de saloane; jos, norodul bucurându-se 
măcar o singură zi pe an că asprimea stăpânilor s-a 
îmblânzit - iar lângă el, pe treaptă, câinele de neam străin, 
în solemna şi decorativa lui neclintire. 

Totul aşa cum se cuvine să fie la curtea Sofienilor, aşa cum 
s-a transmis de generaţii, orânduirea, din tată în fiu. 

„Am început să am vedenii, ca babele... Ca baba Toarcă! 
surâse Nicolae Apostol frecându-şi ochii buimaci. Trebuie să 
iau aminte. Trăiesc prea singur...!” 

Sună a doua oară. 

Aşteptând, netezi din nou spinarea lucie a câinelui cu latul 
palmei. 

Pe urmă îşi retrase deodată mâna, fiindcă i s-a părut că în 
acest gest firesc se afla ceva din slugărnicia argatului care 
se poartă evlavios cu tot ce aparţine stăpânului, aşa cum 
observase cu dezaprobare la rândaşul cu claie buhoasă de 
păr, singura dată când mai intrase la curtea Sofienilor. 

O slujnicuţă cu obrajii îmbujoraţi deschise în sfârşit uşa. 

Vorbi fără sfială: 

— Mi se pare că aţi cam aşteptat în frig, domnule 
învăţător!... Dacă nu ne mai vedem capul de atâţia boieri!... 
Unii vor una, alţii vor alta. Patru suntem, şi nu mai prididim. 
Mai grozăvit ca la moară...! 

Nicolae Apostol dădu să intre. 

Slujnica avea însă alte ordine: 

— Pofteşte mata pe cealaltă scară, la canţălaria boierului. 

Şi o luă înainte, să arate drumul, coborând scara 
principală şi conducându-l la intrarea de alături, mai 
scundă şi mai puţin pompoasă. 


„Am înţeles! îşi spuse Nicolae Apostol. Asemenea onoare 
nu-i pentru unul ca mine!” 

Gândind, simţi oarecare satisfacţie răzbunătoare că scurta 
şi mâhnita arătare de mai înainte va fi poate cândva fapt 
îndeaievea. Apoi aceste gânduri urâte şi josnice l-au scârbit 
de el însuşi. 

Slujnicuţa, fudulă de şorţul alb cu dantelă, se răsuci în 
călcâie după ce-l pofti să ia loc în cancelarie, îl privi în ochi 
îndrăzneață şi întrebă: 

— Cum se poartă, mă rog, la şcoală, Agafiţei Agafia? Nu vă 
supără? Nu-i obraznică? 

— Potrivit... Dar de ce-ntrebi? 

— E soră-mea... întreb ca să ştiu ce fel de soi s-arată... S-o 
mai struneşti dumneata şi să-i mai lungeşti urechile, că 
mamei i-a scos sufletul, sărmana de dânsa... 

— Bine, fetiţo, am s-o strunesc! făgădui Nicolae Apostol 
surâzând. 

Aşa îl găsi domnul prefect Emil Sava când deschise uşa din 
fundul cancelariei: vorbind cu slujnicuţa şi surâzându-i. 
Nicolae Apostol roşi ca un vinovat. Nu-i adăuga nimic la 
prestigiu faptul că ispravnicul ținutului îl surprinde stând 
suspect la taifas cu o fată în casă, deşi el nu făcuse alt decât 
să răspundă unei surori cum se poartă eleva Agafiţei Agafia 
din clasa a doua. 

Domnul prefect ridică din sprânceana dreaptă, complice: 

— Ţi-ai pus ochii pe bucăţică? N-ai gust prost...! 

Nicolae Apostol simţi că valul de roşeaţă i-a înaintat până- 
n urechi. 

Nu ştia de ce s-ar fi cuvenit să se mire mai mult: de 
familiaritatea prefectului ori de bănuiala lui că momeşte 
slugile oamenilor care-l primesc în casă? 

Încercă să se explice stingherit. 

Domnul prefect îl întrerupse de la primele cuvinte: 

— De ce te scuzi? N-are nici o importanţă... Dacă ai de 
cerut cuiva scuze, apoi acela mi se pare că e conu Lascăr al 
nostru... Am observat că le alege pe sprânceană. Patru, şi 


toate una mai faină bucăţică decât cealaltă! Cred că nu le- 
alege pentru simpla plăcere estetică... 

Nedumerirea învățătorului crescu, pe drept cuvânt. Îl 
uimeau cele ce-i auzeau urechile tot atât cât îl uimise 
părelnica viziune de pe scară. 

Domnul prefect îl invită să ia loc. Se întinse cu picioarele 
răscăcărate pe-un jilţ moale, scoase ceasornicul şi-l puse pe 
braţul jilţului. 

Apoi rosti: 

— N-avem decât un sfert de oră de vorbit... Dar cred că 
pentru doi oameni făcuţi să se înţeleagă e destul... 

— Mă rog, domnule prefect... 

Domnul prefect Emil Sava îşi împreună palmele şi îşi 
contemplă un moment unghiile, care erau tăiate frumos şi 
rotund. Spuse, fără să ridice privirea: 

— Ştii că am şi primit o reclamaţie împotriva dumitale?... 
Nu interesează de unde vine... Ce-ai avut cu Ştirbuleasca? 
Nicolae Apostol începu să lămurească povestea. Domnul 

prefect Emil Sava nu-i dădu răgaz, izbucnind în râs: 

— Haide, nu te speria, că n-am vorbit serios! Ai avut să-i 
plăteşti ceva?... Nu ţi-a trimis lemne? Nu înţelege să-ţi dea 
la vară un hectar de arătură şi unul, două de fâneaţă?... 

— Domnule prefect, cum vă puteţi imagina? protestă 
Nicolae Apostol cu obrazul dogorit ca un rac fiert. 

Domnul prefect îi făcu semn să se liniştească. 

— Haide-hai! Nu mă crede mai naiv decât sunt! Mie nu-mi 
place să fiu luat la sigur... Pe Ştirbuleasca o cunosc, slavă 
Domnului! Nu strică să mai simtă că i se pot întâmpla 
neplăceri... Poate ştii că are avocat şi procurist pe Spirică 
Necşulescu!... Atât e destul ca să deduci că n-am nici un 
motiv s-o menajez, cum nici un motiv n-am să-l menajez pe 
onorabilul Spirică. 

— Domnule prefect! se ridică Nicolae Apostol în picioare, 
gesticulând cu neastâmpăr. Nu ştiu cum merită să fie 
tratată doamna Ştirbulescu! Nu e în căderea mea să ştiu 
acestea!... Vă rog numai atât: să credeţi. Tot, absolut tot ce 


vi s-a spus ori vă închipuiţi e departe de adevăr... Ascultaţi- 
mă să vă istorisesc de unde a ieşit toată povestea... Într-o zi, 
la o lecţie de citire, un elev... 

— Stai, te rog, jos şi nu mai stărui! îl invită domnul Emil 
Sava, atenuând tonul imperios cu un zâmbet de om care se 
amuză de atâta alarmă pentru un fleac de nimic. Să 
admitem că e aşa! Nu-ţi spun că n-are nici o importanţă?... 
Şi eu am s-o zgâlţâi puţin pe Ştirbuleasca. Am să-i plătesc o 
poliţă. A găsit de cuviinţă să-şi trimită rudele, datornicii, 
chiriaşii din târg să-l voteze pe Spirică al ei. O cam aşteaptă 
câteva contravenţii; un delict silvic, două; mai o neplăcere 
la învoielile agricole... Aşa, numai ca să aibă ce pleda 
onorabilul meu coleg de barou, Spirică Botgrosul! Încă o 
dată te invit aşadar să stai jos şi să trecem la chestii mai 
serioase. 

Învățătorul luă loc, cu mâimle spânzurate, renunțând la 
orice încercare de a se mai face ascultat şi înţeles. 

Căpătase convingerea că de astă dată se afla în faţa unui 
om care vorbea altă limbă. 

Domnul prefect Emil Sava era totuşi în toane bune, dispus 
la cea mai deplină înţelegere şi la cele mai neprecupeţite 
concesii. 

La vânătoare nu pierduse nici un foc. Puţine la număr, dar 
sigure. Aşa cum îi place lui să nu dea greş la nimic. 

Deşertase cam repede câteva păhărele de vin, să se 
încălzească. Nu rămăsese un singur invitat să nu-i ad-mire 
costumul de vânătoare, să nu-i cerceteze şi să-i laude 
puşca, să nu-l felicite pentru măiestria cu care a condus 
alegerile. 

Toate îi păreau deci simple şi trandafirii. 

Prin unghere discutase cu amici din Bucureşti; aceştia l-au 
întărit în hotărârea să grăbească debarcarea lui Lascăr 
Sofian de la şefie. Avea toată aprobarea cen-trului: mână 
liberă. Rezultatul alegerilor parţiale i-au consolidat situaţia. 

Dacă s-ar fi potrivit la metodele învechite şi brutale ale lui 
Lascăr Sofian, pierdea locul şi triumfa Spirică Necşulescu, 


se mai pomenea pe deasupra şi cu telegrame de protest la 
rege, cu anchete parlamentare, cu procese şi scandal. 

Pe când aşa, lupta a fost crâncenă, dar cu arme ascunse. 
Voturile s-au împărţit, cu o mică diferenţă, între candidatul 
ales şi cel căzut; cât pe ce să se prelungească dandanaua cu 
un balotaj. Însă succesul rămânea al său, şi întreg. De când 
se complicase politica ţării cu apariţia unui nou partid, care 
se pretindea şi conservator, şi democrat, cu meşteri electori 
şi cu oameni agitând steagul demagogiei, de un an încoace, 
întâia dată triumfa guvernul la o alegere de colegiul doi. 
Aceasta i-a ridicat acţiunile la centru: de fapt înseamnă 
decapitarea lui Lascăr Sofian. lar experienţa îl îndemna să 
nu părăsească drumul pe care a purces. 

Învăţătorii reprezentau o categorie de alegători prea 
neglijată până acum şi vrednică de mai multă atenţie. Ideile 
ministrului de instrucţie, cu toată exagerarea şi fanatismul 
lor, se potriveau cu interesul partidului de a stăpâni satele. 
Poate adevăratele intenţii ale celui numit „omul şcoalei” 
ascundeau aceleaşi intenţii de a pune stăpânire pe sate 
slujindu-se de învăţători; poate se aflau cu totul departe de 
aceste socoteli. Unii văd un scop acolo unde te poţi mulţumi 
numai cu un mijloc. Pentru tânărul şi energicul prefect, 
asemenea subtile procese de conştiinţă n-aveau însă nici o 
însemnătate. 

Nu fusese el oare ocrotit la primii paşi de Lascăr Sofian? 
Nu-i intra el în casă? Nu-i datora chiar şi mo-destele 
începuturi de înjghebare materială? Acestea toate nu-l 
împiedicau să pună la cale în chiar casa sa debarcarea din 
şefie, fiindcă aşa dictau interesele poli-tice. 

Grijile materiale se cam limpezeau. Se putea dispensa de 
sprijinul lui Lascăr Sofian, Căpătase procură de 
administrator general al unei averi vestite în tot ţinutul. 
Împuternicire de la Boldur Iloveanu, proprietarul de la 
Piscul-Voievodesei, să vândă, să cumpere, să împrumute, să 
se judece şi să-i apere interesele. 


Boldur Iloveanu stă la Paris, nu dă prin ţară decât o dată-n 
an, pentru încheierea socotelilor. E străin de toate aceste 
chestiuni - semnează, încasează şi pleacă. Pe urmă cere 
telegrafic alt rând de bani. 

Un asemenea client preţuieşte cât moşia Sofienilor, poate 
cu mai puţine riscuri decât acele care îl ameninţă pe Lascăr 
Sofian. 

Căci din simplu spirit de serviabilitate faţă de feciorul lui 
conu Lascăr, Mitif, plecat şi acesta la Paris şi călcând cu 
treizeci de ani întârziere tot pe urmele lui Boldur Iloveanu, 
domnul Emil Sava i-a mijlocit oarecare împrumuturi pe 
semnături în alb. Puţine şi pentru sume modeste, dar fără 
ştirea părintelui. Când a văzut că se înteţesc cererile, a 
povăţuit cămătarul să fie pru-dent. 

În afacerile lui de plugărie şi de gospodărie Lascăr Sofian 
nu e un om comod. E o mână tare. Mai bine să eviţi o 
răfuială cu el. 

În cele politice e cu totul altceva. 

Aci se curăţă singur. Se sinucide. 

Când se va simţi izolat, are să-şi dea demisia şi n-are să 
mai calce pe la club. E din soiul oamenilor care într-un ceas 
şi într-un gest îşi joacă tot ce-au agonisit politiceşte într-o 
viaţă. A ameninţat de vreo două ori că nu înţelege să devină 
complicele dezmăţului reformator. Unii mai au naivitatea să 
creadă că mai poate ajunge ministru, înşelaţi de aparenţă şi 
de faima lui trecută. Dar pentru vremuri noi, de oameni noi 
este nevoie, aşa ca dânsul, Emil Sava. 

Conducerea partidului, după răscoalele ţărăneşti din 
1907, recomandă o deosebită vigilenţă şi ipocrizie faţă de 
revendicările satelor. 

Lascăr Sofian înţelegea să administreze satele ca un zbir. 

Domnul Emil Sava adoptase altă tactică. Avea oameni de 
credinţă risipiţi în tot judeţul: învăţători, preoţi, fruntaşi mai 
chiaburi, răzeşi, arendaşi şi mărunți proprietăraşi, 
negustori şi cârciumari. Îi câştigase, şi mai avea să câştige 
alţii, luptând cu Spirică Necşulescu şi tocmai cu armele lui. 


Dar toţi aceştia erau cu puterile mărginite, minţi încete şi 
fără orizont. Un ascuţit simţ de prevedere îi comanda să 
cultive elementele tinere, cu altă pregătire, care mâine să 
poată ridica satele ca un singur om la alegeri în opoziţie şi 
să le toropească mai apoi în timpul guvernării. 

Domnul prefect Emil Sava înălţă încet privirea pe sub 
sprâncene, evaluându-şi omul. 

— Şi, aşadar, n-ai cancelarie? întrebă. N-ai cancelarie, 
după cum am constatat eu; şi n-ai decât o singură încăpere 
de clasă, după cum a fost silit să constate domnul revizor. 
Ce-i de făcut? 

— Să ajutaţi comuna ca să-şi ridice şcoală, domnule 
prefect 

— Numaidecât aci, în Ponoare? 

— E vorba despre Ponoare, domnule prefect. 

— Ştii bine că aci dispune numai conu Lascăr. Cel puţin 
deocamdată... 

— Ştiu, domnule prefect. Am avut prilejul să mă conving. 

— Am auzit... le-a tratat aşa, ca pe-un vătaf de la curte... 
Domnul prefect îşi dădu socoteală că a mers cam departe. 
Îşi luă vorba îndărăt: Bineînţeles, n-a făcut-o cu o intenţie. 
Ca dovadă că mi-a spus singur: cum te-a chemat, cum ţi-a 
vorbit, cum i-ai vorbit!... Nu i-a prea plăcut felul cum i-ai 
ţinut piept şi te-a pus puţintel la carantină. Trebuie să 
cunoşti că de acest tratament nu te-ai bucurat numai 
dumneata! N-a fost o excepţie... Conu Lascăr aşa se poartă 
cu toată lumea... Reprezintă o concepţie care nu mai 
corespunde vremurilor... Întrebă, neaşteptat: N-ai prefera 
să te muţi în altă parte, tot în judeţul meu? 

— Cred că nu. Adică sigur nu! 

Domnul prefect nu acordă prea mare importanţă hotărârii 
din glasul învățătorului. 

— Aşteaptă să mă explic... Am şase-şapte comune de 
frunte, mai procopsite. Oameni înfiripaţi, sate la şosea 
principală. Nu ca aici, unde trebuie să faci trei ceasuri cu 
cai buni până la oraş sau să ajungi cu trenul, pe o linie 


laterală, cu un orar imposibil... Şase-şapte sate, cu şcoli 
model... Clădiri noi, locuinţă pentru diriginte; doi sau trei 
învăţători de fiecare şcoală. Grădină, loc... Ştim să înlesnim 
şi noi măcar de ochii lumii, puţină faţadă şi firmă. Îţi 
aranjez mutarea în douăzeci şi patru de ore. Ce mai vrei? 

— Nu vreau nimic, domnule prefect. Prefer să rămân în 
Ponoare. 

— Te ţine ceva aci?! întrebă privindu-l curios domnul 
prefect. Vreo femeie? Vreun interes? Rude pe aproape? 

— Nu mă ţine nimic din toate acestea, domnule prefect. 
Mă ţin copiii, de care am început să mă leg. Şi mă ţine 
hotărârea pentru care am venit. Îmi permit să vă spun că 
înadins am cerut un loc ca acesta, unde sarcina unui 
învăţător e mai grea. 

Domnul prefect se ridică de pe scaun şi îl privi din 
picioare, răsucind lanţul de chei pe deget. Un lanţ cu o 
verigă mare şi cu o singură cheie, bălângănindu-se solitară 
într-un cerc prea larg. 

Era cheia biroului său de la prefectură şi îi făcea plăcere 
muzica aceasta metalică. Poate găsea numai că e o muzică 
prea simplă: un solo. Visa o muzică mai completă: alte chei, 
bunăoară de la casa de fier, de la o bancă. 

Dar toate puteau să vină. 

Îl aşteptau poate ascunse, în viitor, aşa cum din viitor a 
crezut Nicolae Apostol că vede în ciudata arătare de pe 
scări paragina neagră de la această curte a Sofienilor. 

— Dumneata îmi pari un om cam sucit! trase con-cluzia 
reflecţiilor domnul prefect Emil Sava. Credeam că o să ne 
înţelegem din două cuvinte, şi văd că suntem departe de 
înţelegere... Eu îţi ofer ceea ce ar milogi douăzeci de 
învăţători din judeţ... Dumneata îmi replici cu fleacuri, în 
loc de un argument pe care să-l putem discuta... 

— Pentru mine nu e fleac, domnule prefect, hotărârea cu 
care am venit... 

— Hotărârea, hotărârea! începu să-şi piardă răbdarea 
domnul prefect, răsucind lanţul cheii mai vertiginos pe 


deget. Dumneata vrei să faci ceva, să te afirmi. Aci, în 
Ponoare, e imposibil. Te asigur!... Aci vei face ce va 
comanda conu Lascăr Sofian, adică un om cu ideile sale 
retrograde. Vei încerca o dată, de două, de zece ori. De 
fiecare dată vei fi pus la punct... Să admit... Uite, pun 
ipoteză prin absurd. Să admit chiar că prin cine ştie ce joc 
al împrejurărilor conu Lascăr Sofian devine un simplu 
particular. Nu mai face politică, nu mai e deputat, nu maie 
şeful organizaţiei noastre. Pentru restul judeţului ceva are 
să se schimbe. Au să respire oamenii şi au să poată pune în 
aplicare mai nestânjeniţi ideile noi. Aci însă, în Ponoare, 
nimic nu are să se schimbe. Ţi-o repet. Şi nici n-ar fi nevoie 
să ţi-o spun. O înţelegi dumneata singur. Aci nimeni n-are să 
cuteze a-i trece peste cuvânt, curo nu îndrăznesc nici 
adversarii noştri când sunt la putere. O personalitate ca 
dânsul me-rită măcar aceasta: să rămână stăpân absolut în 
comuna lui, pe moşia lui... lar fiindcă aşa are să fie, toată 
hotărârea dumitale n-are să facă două parale pe lângă 
voinţa sa. E simplu ca bună ziua...! 

Domnul prefect se uită la ceasornic. 

SE. Împlinise sfertul de oră. De sus, din saloane, străbătea 
murmurul de glasuri, un sunet de clavir, îl aşteptau alte 
preocupări. Începea să se convingă că aci pierde vremea. 

Rezumă: 

— În câteva cuvinte: îţi ofer o şcoală unde să te poţi 
afirma. Îmi iau asupra mea grija să-ţi înlesnesc multe, pe 
care aci nu o să ţi le ofere nimeni, chiar dacă ai vrea să 
rămâi aci, erou şi martir, o viaţă întreagă. În douăzeci şi 
patru de ore eşti mutat... Îţi las timp să te gândeşti şi să-mi 
vii cu răspunsul la prefectură. 

— M-am gândit, domnule prefect. Rămân aci! 

Domnul prefect strânse din umeri, scârbit de această 
stupidă încăpățânare. 

— Atunci rămâi aci! Observă că nu te ameninţ cu nimic, că 
nu mă gândesc nici la un mijloc de constrângere. Fiindcă 
sunt sigur că peste câteva luni ai să vii să mă întrebi dacă 


îmi menţin... oferta, ca să spun aşa! Şi înainte dea ne 
despărţi, un cuvânt. Aceasta nu înseamnă să alergi la 
Spirică Necşulescu şi să faci târg cu el. 

Învățătorul rosti rece: 

— Domnule prefect, eu nu fac cu nimeni, din nimic, nici un 
târg! Cu atât mai mult din conştiinţa mea n-am să fac 
marfă... 

— Conştiinţă? Ce este aceea conştiinţă? Aş fi curios s-o văd 
şi eu, dacă există! 

Domnul prefect întreba surâzând dispreţuitor şi privind la 
învățătorul din satul Ponoare ca şi cum acesta ar fi putut să 
scoată conştiinţa de undeva din buzunar, ca o cheie prinsă 
într-o verigă prea largă, şi să i-o ofere pentru examinare. 

— Bună seara! rosti sec. 

Şi nu-i întinse mâna, întocmai ca domnul Lascăr Sofian, 
deşi cu totul din alte pricini. 

Învățătorul mai încercă, fără convingere, scoțând lista 
împăturită: 

— Domnule prefect, voiam în orice caz să vă rog... Şcoala 
e lipsită de o sumă de lucruri... Fără cuvântul 
dumneavoastră, de la revizorat am puţine speranţe să obţin 
ceva. 

— Şi de la mine le ceri? întrebă mirat domnul prefect. 
Adresează-te lui conu Lascăr... 

leşi râzând răzbunat la închipuirea răspunsului pe care 
avea să i-l dea domnul Lascăr Sofian învățătorului într-o 
asemenea împrejurare. 

Din prag se întoarse: 

— Uitasem. Să aştepţi aci. Vrea să-ţi vorbească nu ştiu ce 
şi conu Lascăr... Mi-a spus să-l vestesc când terminăm. 
Constat c-am terminat repede! 

Nicolae Apostol se aşeză pe scaun cu fălcile încleştate, cu 
pumnii strânşi. Nu, nu putea înţelege ce au oamenii aceştia 
în locul inimii şi al cugetului. Se uită la dulapul uriaş de 
cărţi. La ce foloseau toate dacă şi acei care se bucurau de 
bunul lor nu se-ndurau să îngăduie şi altora măcar a se 


înfrupta din firimiturile acestor bunuri? De ce atâta urgie a 
unora, atâta făţărnicie a altora? 

Simţi deodată o mare sfârşeală. Braţele îi căzură moi, cu 
pumnii descleştaţi. Când se va vindeca oare de naivitatea 
aceasta, să mai spere, mereu să mai spere ceva de la 
asemenea oameni cu un bulgăre de iască în locul inimii? 
„Vrei să te afirmi? Ilocmeşte-te la mine! Vrei să faci ceva? Fă 
pentru mine!” Atâta ştiau. De această 


Clauză s-a lovit încă în biroul ministrului din Bucureşti, 
când înaltul funcţionar l-a ispitit cu un loc „pe sprânceană”. 
De aceasta se loveşte aci, mereu, mereu, în dreapta şi-n 
stânga, înainte, îndărăt, ca într-un vis rău când te înăbuşă 
pereţii fără deschidere, baţi cu pumnii în ei să spargi o gură 
la aer, iar pereţii se strâng mai aproape în jurul tău, ca să te 
sugrume. 

Tresări, ridicând ochii. 

Domnul Lascăr Sofian îl privea din prag 

— Ei, tinere? întrebă fără asprime în glas. Te văd mai puţin 
încordat ca acum câteva luni... Ce s-a întâmplat? A început 
cuminţenia? Ai revenit la sentimente mai bune? 

Nicolae Apostol înlocui răspunsul cu un gest dezarmat al 
mâinilor lărgite în lături. 

— Prost, hai? continuă să-l privească atent domnul Lascăr 
Sofian. Merge greu...? 

— Mi-aţi recomandat răbdare, domnule Sofian. Vă urmez 
sfatul. Am răbdare... 

Domnul Lascăr Sofian păşi până în dosul biroului. Deschise 
sertarul din mijloc. Scoase o hârtie împăturită şi o ţinu sub 
latul palmei. 

— Mai întâi vreau să-mi lămureşti o chestiune. Ce 
înseamnă toată povestea aceasta cu Catinca Ştirbulescu? 
Ce-ai spus? Ce-ai găsit de cuviinţă să bagi în capul copiilor? 
Să-mi povesteşti simplu şi tot, fără înconjur. 

Nicolae Apostol istorisi simplu şi tot, fără înconjur. 

Când sfârşi, crezu că mai este nevoie să adauge: 


— Ca să vă convingeţi, puteţi întreba la întâmplare un elev, 
oricare... 

Domnul Lascăr Sofian îl sfredelea apăsat cu privirea. 

— N-am nevoie să întreb. Atâta îmi ajunge. Vei fi având 
alte păcate. Dar sunt încredinţat că nu eşti dintre acei care 
pot înşela şi minţi. Dintre acei care au îmbâcsit cu 
înşelăciunile şi minciunile lor chiar zidurile acestei 
încăperi... 

Se opri o clipă, trecând cu privirea dincolo de fiinţa 
pământească a învățătorului. Poate gândul lui se oprise la 
alţii care mint şi înşală şi pe care el îi ştia; la prefectul 
uneltindu-i şefia, ia copilul lui de la Paris cerându-i bani 
pentru taxe şi boli închipuite, procurându-şi-i de la alţii, pe 
alte căi. 

Urmă: 

— Această calitate rară răscumpără pentru mine unele 
defecte. Când am auzit toată istoria - notarul mi-a spus-o, şi 
cred că el a spus-o şi altora - m-a surprins. Nu-mi 
închipuiam că poţi fi atât de lipsit de simţul răspunderii. 
Catinca Ştirbulescu, indiferent de păcatele ei, reprezintă 
aci o forţă socială. Asmuţind mintea copiilor asupra ei, o 
asmuţi împotriva mea şi a altora, şi a unui om de nimic ca 
proprietarul de la Stuipicani. Nu pentru aceasta eşti trimis 
aci. Mâine, copiii vor fi oameni, şi atunci îşi vor aduce 
aminte ce i-ai învăţat la şcoală. Iată de ce pentru aşa ceva 
nu te-aş fi iertat! 

— Cum vedeţi, nu aveţi ce ierta... 

— Te băţoşeşti iar?... Aş dori mai degrabă să-mi răspunzi 
de ce, atunci când ai văzut că se întinde această poveste, n- 
ai luat vreo măsură? De ce n-ai pedepsit elevul vinovat? De 
ce, la o lecţie următoare, n-ai căutat în vreun fel să 
limpezeşti aceasta, să alungi din mintea copiilor ideea că un 
dascăl poate tolera de pe catedră reflecţii necuviincioase la 
adresa celor care, în definitiv, le dau să mănânce şi prin 
care trăiesc? 


— Domnule Sofian, m-am gândit un moment la 
răspunderile mele. Şi imediat mi-am dat socoteală că aş fi 
săvârşit o greşeală. Dacă pedepseam elevul, trebuia să-l 
lămuresc de ce. De-abia atunci ar fi început să se lă-ţească 
întreaga poveste, s-o ducă acasă, s-o afle părin-ţii... Trebuie 
să vă mărturisesc că nu puteam să le arât că doamna 
Ecaterina Ştirbulescu e un model de virtute, de blândeţe... 
Copiii văd, aud, judecă. Abia atunci aş fi săvârşit operă de 
instigator... Şi fără să fi apucat a folosi cu nimic nimănui, 
nici măcar adevărului şi dreptăţii, m-aş fi pomenit zvârlit în 
alt capăt de ţară. Aşa, lucrul a trecut, s-a pierdut, a fost 
uitat... Vă asigur că dacă s-a bucurat de atâta, cum să 
spun? de atâta publicitate, totul se datoreşte celui care v-a 
informat şi i-a informat şi pe alţii... 

— Posibil. Poate că ai dreptate... 

Domnul Lascăr Sofian despături foaia pe care o ţinuse sub 
palmă, o parcurse şi o ţinu suspendată în aer. 

— Am aci ceva pentru dumneata... 

Nicolae Apostol simţi inima zvâcnindu-i să rupă coşul 
pieptului: „Desigur a obţinut ordin de mutare. Mă şi zvârle 
cine ştie unde. Îşi plăteşte această plăcere să-mi vadă 
mutra!” 

— Am aci ceva, mai exact pentru şcoala dumitale de-cât 
pentru dumneata... Pentru şcoală, dar trebuie să ştii că o 
fac de hatârul dumitale. Citeşte! 

Îi întinse hârtia. Nicolae Apostol o parcurse, o înghiţi cu 
ochii dmtr-o dată, cuprinzând-o întreagă. 

Era un deviz pentru reparația şcolii, pentru adaosul unor 
încăperi, pentru mobilier. Puțin, desigur, departe cu totul de 
ce-a visat el, dar un început la care nu mai nădăjduia. 

— Cum vezi, vorbi domnul Lascăr Sofian, dracul nu e atât 
de negru cum îl zugrăvesc oamenii. Îndată ce va sosi 
primăvara, te aşterni la lucru. Am dat dispoziţii să ţi se dea 
material: lemn, butuci, var, cărămidă... Vor veni să lucreze 
oameni de-ai mei. Mobilierul va fi făcut de tâmplarii de la 


curte. Am auzit că te-ai îndatorat... căci am şi alţi 
informatori, nu numai notarul. Cât te-ai îndatorat? 

— Mult pentru mine, dar de fapt puţin, domnule Sofian. 
Pot spune doar că de două luni stau pe datorie la Aizic. 

— Aceasta nu se cade. Pentru datorie Aizic are să scadă 
din orânda ce mi se cuvine. 

— Dar, domnule Sofian... 

— La mine nu există „dar”! Nu-ţi plătesc nimic, pen-tru 
nimic. Nu te ajut. Deci nu-mi eşti dator şi nu te-am umilit, 
căci văd că această chestie a umilinţei te roade pe 
dumneata. [i se restituie ce-ai cheltuit şi atâta tot. Eşti 
decis să locuieşti tot la han? 

— Nu decis, domnule Sofian. Silit, nu decis! 

Domnul Lascăr Sofian bătu toba pe birou cu vârful 
degetelor, micşorând ochii, ca să reconstituie în amintirea 
sa topografia locului unde se afla şcoala, casele vecine. 

— Se va aranja şi aceasta! spuse. Cu puţină răbdare. 
Pentru a mă exprima ca revizorul dumitale, ţin să ştii că am 
şi eu teoria mea. Totul se realizează încet, cu răbdare, cu 
suferinţă. Totul trebuie să crească o dată cu tine... De aceea 
devizul meu e atât de zgârcit. Peste câţiva ani, mai târziu, 
după ce mă voi convinge ce is-pravă faci şi ce efect are 
isprava dumitale în viaţa ţăranilor, poate vom încerca şi 
altceva... Spun: poate! Şi spun: dacă ai să mă convingi 
dumneata cu fapta, cu rezultate, nu cu vorbe... Acum am 
terminat. Bună seara! 

Îi întinse mâna. 

Nicolae Apostol îşi aminti că n-a mulţumit. 

— Nu mulţumirile dumitale mă pot satisface! rosti 
proprietarul. Cunoaşte că am dat ordin să te ducă sania 
acasă. 

Afară, în capul scării, Nicolae Apostol trase în plămâni 
aerul nopţii, lacom, ca un scăpat de la înec. 

Capitolul XIII 

„Le este dat bucuriilor să nu fie niciodată depline” 


Acasă, până noaptea târziu, Nicolae Apostol, cercetând 
mai pe îndelete devizul domnului Lascăr Sofian la lumina 
fumegoasă a gazorniţei, şi-a dat mai deplin socoteală cu ce 
strânsă chibzuială a fost întocmit. 

Era departe cu totul de planurile şi devizele sale 
grandioase din sertar. 

Nimic atrăgător, din belşug, arătos. 

Toate pe-o măsură de avar, deşi stăpânul Sofienilor n-avea 
apucături şi fire de Harpagon. 

Dar se întrevedea lămurit că îşi călcase pe inimă. Nu 
dăruia şcoala din Ponoare. Nu cu ea se hotărâse să fie 
filotim. În această privinţă nu-şi schimbase părerea despre 
smintirea norodului celui mult prin şcoală şi carte, ca unele 
care deschideau pofte neînfrânate, ambiţii şi nesăbuita 
pretenţie a nechemaţilor de a primeni orânduielile lumii. 
După nestrămutata-i convingere, şcoala se cuvenea să 
rămână la rostul ei umil. Ca atâţia oameni ai clasei sale şi ai 
veacului său sfârşit, îi amintea lui Nicolae Apostol o anumită 
judecată, înapoiată şi îndărătnică, despre care aflase 
pomenire într-o proaspătă carte. 

Se afla acolo transcris raportul adresat de guvernatorul 
Virginiei la 1660 către regele Carol al II-lea al Engliterei. 
Iar în acest raport, guvernatorul se felicita că, „mulţumită 
Domnului, nu existau în colonii nici şcoli gratuite, nici 
tiparniţe...!” 

Judecata domnului Lascăr Sofian, mare proprietar, fruntaş 
politic, cărturar subţire şi care de altfel se credea om de 
ispravă şi al dreptăţii, nu se deosebea întru nimic de 
strâmta înţelegere a sfetnicului englez din anul 1660. 
Şcoala şi cartea sunt bunuri pentru privilegiaţii de naş-tere. 
N-au ce căuta într-un sat ca Ponoarele, ca Sofienii, ca 
Stulpicanii, ca alte o sută de sate de jur împrejur, osândite 
veşnicei bezne. 

Dar pe marele proprietar, cu pitac de boierie de pe 
vremea lui Petru Șchiopul, cu diplome înalte de la Paris şi 
cu vechi rosturi în politica ţării, îl înduioşase zvârcolirea pe 


uscat a învăţătoraşului acestuia isteţ, dintr-o bucată şi călit 
ispitelor. Îl supraveghease de la distanţă şi îi urmărise 
mişcările. Îl studiase ca pe un curios fenomen al vremurilor. 
Recunoscuse în el o îndârjire străină de josnice socoteli. 

Asemenea virtuţi se iveau dm ce în ce mai rar de la un 
timp încoace. Poate sămânţa lor era bine să nu se piardă. 

Nu-i înţelegea înverşunarea; dar preţuia omul. Nu-i 
aproba ideile; dar îi plăcea inimoasa şi neînduplecata 
cerbicie cu care le apăra, uitându-se pe sine şi punându-şi 
capul în joc. 

Era ceva nou pentru domnul Lascăr Sofian, deprins să 
vadă în juru-i numai exemplare de făţarnice şi viclene 
ambiţii, după chipul şi asemănarea prefectului de câtre el 
susţinut; sau numai netrebnice slugi de teapa primarului 
Ioniţă Ţăpu şi a notarului Ilie Bosânceanu, gata să-i lingă 
talpa încălţărilor. 

În acest băietan, cu straiele lui pirpirii şi cu ochii lui 
arzători, preţuia tocmai ceea ce la început îi displăcuse. 

Se petrecuse o ciudată răsucitură a simţămintelor şi 
hotărârilor sale. Făgăduise să-i frângă spinarea. Hotărâse 
să-l aducă îmblânzit la scară, aşa cum îşi rezerva plă-cerea 
să dreseze cu mâna lui mânjii de rasă, să-i zbu-ciume şi să-i 
strângă în zăbale, până ce-i vlăguieşte, înspumaţi la gură şi 
însângeraţi de pinteni. 

Acum se gândea să-l cruţe. 

Găsise că Nicolae Apostol merită susţinerea ca o dreaptă 
răsplată, dar atât numai cât să nu-i stingă vârtoşenia 
grumazului şi să nu-l împingă fie la urâte tocmeli cu alde 
Spirică Necşulescu ori Emil Sava, fie spre celă-lalt destin: 
îngenuncherea în nesimţire şi patimă, aşa cum a fost scris 
sfârşitul celuilalt învăţător din Ponoare, Andrei Colibăşeanu. 

Domnul Lascăr Sofian întocmise devizul în aceste vederi şi 
limite. O făcuse cu mână proprie, după vechea sa practică 
de gospodar, deprins să chibzuiască o treabă până la cele 
mai neînsemnate amănunte. 


Nu scăpase nimic de prisos, sau ceea ce socotea el că ar 
însemna un prisos. O clasă în plus şi o cancelarie. 
Acoperişul dat jos şi şindrilit, în locul streşinii de stuf. 
Duşumelele de scândură înlocuind lipitura de lut. O 
împrejmuire. Ferestre mai mari şi mai largi. Două duzini de 
bănci; două catedre, două tabele de perete, un dulap; o 
masă simplă şi două scaune tari în cancelarie. 

Se cunoşteau ştersături pe alocuri, dar nicăieri nici un 
adaos. Astfel, bucuria şi recunoştinţa lui Nicolae Apostol s- 
au mai răcit după ce-a revăzut schiţele de plan, 
dimensiunile încăperilor şi sumele peste care n-avea voie să 
treacă. lar mai ciudat: l-a încercat nemulţumirea că şi 
aceste toate, aşa puţine câte erau, nu le săvârşea 
proprietarul Sofienilor cu o convingere ctitoricească, 
deplină şi însufleţită de dragoste, ci numai de hatârul lui, ca 
o pomană, aşa cum în ceasurile de voie bună, după o 
vânătoare strălucită, punea să împartă clăcaşilor hălcile de 
friptură şi să desfunde pentru dânşii o balercă de vin. 

Părerile tuturor celorlalţi despre şcoală şi ajutorarea şcolii 
- a domnului Spirică Necşulescu şi a domnului Solomonică 
Fişer, a prefectului Emil Sava şi chiar a revizorului - îl lăsau 
acum nepăsător pe Nicolae Apostol. Fiindcă nu-i preţuia 
omeneşte şi înţelegea că pentru dânşii orice făţarnică 
solicitudine e un târg, o arvună, o ispită. 

Dar i se părea în afară de buna orânduială a lucrurilor ca 
singurul om care totuşi a sărit în felul său să ajute şcoala se 
întâmplă să fie tocmai un duşman atât de neimblânzit al 
şcolii. Se hotări pentru mai târziu, adunând faptă cu faptă, 
să clatine nestrămutata convingere a domnului Lascăr 
Sofian. Se hotări să-l convertească. Să-i dovedească prin 
înălţarea chibzuită a satului că şcoala nu e stricătoare de 
minţi şi că tocmai învăţătura cu rost va apăra pe viitor 
plugarii satelor de măsluielile politice ale unui Spirică 
Necşulescu ori Emil Sava, de adevărații stricători de minte 
şi răscolitori de pofte. Aceasta va fi pentru el una din 
însemnatele victorii dintr-o viaţă de om. 


Cu asemenea gânduri şi cu o înfrigurată nerăbdare, 
Nicolae Apostol a numărat zi cu zi apropierea primăverii. 

De vreo două ori a bătut iarăşi drumul până la curtea 
Sofienilor, nădăjduind să mai smulgă proprietarului un 
adaos de cheltuieli, pentru a rotunji mai din plin lucrările de 
prefacere. O dată şi-a arătat răspicat nedumerirea că 
domnul Lascăr Sofian n-a mers până la capăt, 
răscumpărând locul şi casa bătrânei vădane, ca să facă 
dania întreagă şi să nu învestească reparaţii într-o avere 
străină. 

Domnul Lascăr Sofian l-a privit cu asprime pe sub 
sprâncenele stufoase. A început să-şi piardă răbdarea. 

L-a trimis la plimbare, fără nici un protocol: 

— Ascultă, dăscălaşule! Dacă nu de aiurea, măcar din 
modelele de caligrafie cred că ai învăţat o zicală. Ba chiar 
două... Una: „Calul de dar nu se caută la dinţi”. A doua: 
„Nemulţumitului i se ia darul”. 

— Dar nu sunt nemulţumit, domnule Sofian... a încercat să 
se împotrivească învățătorul. 

— Te-am avertizat că la mine nu există nici un „dar”. Du-te 
şi-ţi vezi de şcoală! Aşteaptă să vină primăvara, şi când s-o 
aşeza timpul, vino, anunţă-mă că începi lu-crul, să-ţi trimit 
material şi oameni. Pe aci, până atunci, să nu te mai văd, 
fiindcă mi se pare că nu te-ai tocmit vechil la curtea mea... 

Nicolae Apostol roşise la amintirea cuvintelor rostite atât 
de impertinent odinioară în obrazul omului cu nas încovoiat 
de vultur. 

Îngăimase o scuză oarecare. 

Ochii domnului Lascăr Sofian se îmbunaseră a glumă sub 
sprâncenele stufoase. 

— Haide, nu-mi gângăvi aci explicaţii şcolăreşti. Cum vezi, 
am memorie bună, dar ştiu să înţeleg şi să iert... 

Îl opri în uşă: 

— Mi se pare că ţi-am găsit ceva şi în privinţa locuinţei. L.a 
hanul lui Aizic nu mai poţi sta. Nu se cade... O lună, două, a 
mers. Acum, simte-te singur... 


— Ştiu, domnule Sofian. Dar în situaţia mea încă n-am 
izbutit să caut o dezlegare. 

Domnul Lascăr Sofian surâse cu o simpatică milă, 
netezindu-şi mustăţile sure. 

— Iar ai început cu „dar”? Leapădă-te o dată pentru 
totdeauna de el. Şi învaţă în schimb să priveşti cu altfel de 
ochi în jurul dumitale; atunci ai să descoperi că tocmai sub 
nas se afla ceea ce căutai în celălalt capăt al satului. N-ai 
observat nimic care să te intereseze pe lângă şcoală? 

Proprietarul aşteptă răspunsul, privindu-l cu un protector 
şi ironic interes. 

De la primele cuvinte, îl întrerupse: 

— Nu ştii să vezi... Mă surprinde! Eşti dezgheţat, energie, 
destul de dârz; când nu trebuie, prea dârz! Dar pentru 
interesul dumitale eşti complet dezarmat. Ai nevoie de 
dădacă... Nu mă-ntrerupe! Înc-o dată ţi-am fost tot eu 
dădacă. Ţi-am găsit ce cauţi. Am vorbit cu primarul. la 
contact cu el, şi într-o săptămână să aflu că te-ai mutat...! 

Aşa s-a petrecut, repede-repegior, strămutarea lui Nicolae 
Apostol de la hanul lui jupân Aizic în casa fostei vădane a lui 
Toader Blănariu, mama lui „Alisandlu Toadel Blanaliu din 
clasa doua plimală, satul Ponoale”. 

Casa era vecină cu şcoala: gard în gard. 

După moartea văduvei, fusese închiriată de către epitropii 
copilului unui logofăt boieresc de pe moşia cucoanei 
Catinca Ştirbulescu. Logofătul, mare hoţoman, dar isteţ 
gospodar, se instalase cu temei, momise epitropii cu 
plocoane şi făgăduieli, urmărind cumpărarea locului pe-un 
preţ de ocară. 

În aşteptare, simțindu-se pe jumătate stăpân, durase 
acareturi, împrejmuiri şi şoproane, sădise câţiva meri şi 
pruni de-o încercare, îngrăşase cu gunoi câteva straturi de 
grădină. Pe vremea lui Toader Blănariu şi mai apoi pe 
vremea văduvei, gospodăria nu se deosebea de celelalte ale 
satului: tot aşa de calică şi de ticăloasă. O împotmolise încă 
mai rău în ticăloşie prezenţa fostului învăţător, răposatul 


Andrei Colibăşeanu, care în traiul lui nelegiuit cu stăpâna 
casei adusese şi aci sămânţa unei vieţi destrăbălate şi fără 
cumpăt. 

Acum logofătul boieresc îi dăduse altă întocmeală şi 
înfăţişare. Nu s-ar fi lăsat scos dintre pereţi pentru nimic în 
lume. Dar cine cuteza să arate împotrivire la dorinţa lui 
conu Lascăr Sofian? 

Stăpânul Sofienilor a chemat primarul, a dat ordin; 
primarul s-a executat, s-a abătut mai întâi la curtea 
cucoanei Catinca Ştirbulescu, mai apoi la logofăt acasă. 

Într-o săptămână învățătorul a intrat în locuinţă nouă, mai 
gospodărească şi mai chipeşă de cum şi-a închipuit-o în 
visurile lui cele mai îndrăzneţe. 

Logofătul a plecat cu fălcile încleştate de necaz. A doua zi 
s-a înfăţişat despăturind o lungă socoteală a cheltuielilor 
pentru acareturi şi reparaţiile ce se cuveneau restituite. Pe 
Nicolae Apostol l-au înspăimântat cifrele. Leafa lui pe-un an 
jumătate, pe doi. Dar domnul primar, după ordinele 
domnului Lascăr Sofian, le-a redus fără cruţare la 
adevărata lor preţăluire, pomenind despre oarecare 
arhangheli şi sfinţi la adresa unui oarecare tâlhar de logofăt 
învăţat să belească şapte piei de pe-o oaie, ca pe moşia 
Catincăi Ştirbulescu. Şi tot după aceste ordine, a urcat 
dăscălaşul în sănia sa, au pornit amândoi la târg, la bancă, 
să gireze pentru Nicolae Apostol o poliţă pe termen lung, cu 
plata în rate mărunte şi cu dobânzi ca pentru un ocrotit al 
puternicului fruntaş politic. 

Învățătorul nu-şi credea ochilor. Îşi freca buimac pleoapele 
şi se pipăia să se deştepte din somn. 

Când a ieşit de la bancă, domnul primar Ioniţă Ţăpu l-a 
privit cu coada ochiului şi cu surâsul lui de vulpoi. 

Nicolae Apostol îşi apăsa prin buzunarul de la piept 
hârtiile de câte o sută. N-avusese niciodată o asemenea 
avere asupra sa: aproape două mii de iei. 

— Ai venit la vorba mea? îl întrebă primarul. 

— Care vorbă? Nu-nţeleg... 


— Vorba mea, de-a doua, a treia zi, când ai descălecat 
dumneata la Ponoare... 

— Tot nu pricep... 

Domnul primar Ioniţă Ţăpu, care avea o memorie tot atât 
de bună ca stăpânul sau, domnul Lascăr Sofian, ţinu să-i 
amintească vorbă cu vorbă: 

— Să-ţi ajut atunci, şi-ai să-ţi aduci aminte... Ştii, erai la 
primărie la mine, şi era de faţă Bosânceanu şi părintele 
Ştefan, şi Stănică Care-va-să-zică. Şi-am spus eu ori nu că 
tot la asta ai să ajungi? Ai să lucrezi pentru conul 
Lascarache al nostru şi are să fie bine! Dumneata nu şi nu, 
că n-ai s-o faci în ruptul capului! Eu te-am lăsat să spui şi 
am râs pe sub musteaţă... Am aşteptat, că nu degeaba sunt 
eu vulpoi bătrân... 

Nicolae Apostol s-a întunecat la faţă, cu toată bucuria 
stinsă. Domnul primar Ioniţă Ţăpu, ca să nu-şi dezmintă 
reputaţia de vulpoi, i-a citit din ochi şi această tulburare. L- 
a luat repede: 

— Lasă, că nici conu Lascarache nu-i un om să cumpere 
suflete şi nici dumneata nu eşti unul să ţi-l vinzi numai 
pentru atâta! Văd eu că ţii la preţ, şi poate nu greşeşti. Mai 
bine să mergem să cinstim un chil de vin; să legăm bună 
prietenie! Eu am nevoie de dumneata, dumneata de mine, 
şi amândoi de conu Lascarache. Deocamdată îţi pot spune 
că ai astupat gura satului... Pe Iliuţă Bosânceanu l-ai pus cu 
botul pe labe. Ai să vezi cum are că înceapă a se gudura pe 
lângă dumneata acum, când te-o luat boieru-n sempatie. Ai 
să-l vezi şi pe părintele Ştefan că nu se mai uită cu frică în 
susul şi în josul drumului înainte de a se opri să-ţi răspundă 
la ziua bună... Acestea ai să le vezi, şi altele... 

Au mers şi au cinstit. Nicolae Apostol a aflat multe lucruri 
pe care nu le ştia ori numai le bănuise. A înţeles că toate 
vrăjmăşiile încep să se topească, aşa cum au început a 
picura ţurţurii la sfârşit de iarnă. 

Toate, din slugarnica laşitate a celor care au prins de veste 
că domnul Lascăr Sofian îl vede cu alţi ochi şi că îi poartă de 


grijă. 

Câteodată însă era cercetat de nelinişti. Oare nu-şi 
vânduse într-adevăr sufletul? Nu-şi amanetase oare prea 
greu viitorul? N-avea să sosească oare o zi a scadenţei, 
când domnul Lascăr Sofian îi va cere pentru toate aces-tea 
cine ştie ce faptă împotriva cugetului şi rostului său, aci, în 
Ponoarele robilor uitaţi de Dumnezeu? 

Răspundea cu măsură la semnele de prietenie ale 
primarului Ioniţă Ţăpu; cu scârbă la cele ale lui Iliuţă 
Bosânceanu; cu milă la cele ale părintelui Ştefan. 

Dar aceste prietenii îl căutau acum de zor. Şi îl căutau 
numai fiindcă acum nu mai era el cel întreg şi liber - era 
„omul lui conu Lascăr”. 

Încerca - şi în parte izbutea - să alunge îndoielile şi 
temerile. Îndatorat ori nu faţă de proprietarul Sofienilor, 
ştia prea bine că tot n-ar fi avut putere să se împotrivească 
voinţei sale dacă într-o bună zi domnul Lascăr Sofian ar fi 
încercat să-şi arate vreo voinţă. Iar de o sută de ori era mai 
potrivit şi mai fără primejdie să se arate ajutorat în 
plănuirile şi înverşunările sale dăscăliceşti de-un asemenea 
om decât de cei care au venit să-l ademenească viclean cu 
tocmeli electorale, ca domnul Necşulescu ori domnul 
prefect Emil Sava. 

Deocamdată, casa se dovedea prea mare pentru dânsul: 
prea mare şi prea goală. 

Trei încăperi pentru două geamantane şi un raft de cărţi; 
putea şi el, ca prietenul Aniculăesii din scrisoarea de la 
începutul iernii, să-şi atârne într-o odaie hainele, pe alta s-o 
mobileze cu una din cele două perechi de ghete, pe a treia 
s-o umple cu pălăria. 

În grajd nu mugea nici o vită să ceară de mâncare. 

În şură sufla vântul. 

Iar în toate, burlac neîndemânatic, făcea slujbă de argat şi 
de fată în casă dimineaţa, înainte de a pleca la şcoală, dând 
zor şi strângându-şi singur aşternutul, măturând pe jos, 
scuturând ţoalele, aţâţând focul şi cărându-şi apă. 


Îi zgâria uneori dimineaţa, cu unghia în geam, eleva 
Marița Bot, fetişcana de-un cot, cu ochii de veveriţă şi cu 
spor sprinten la treabă, venind să-şi plătească datoria de 
recunoştinţă, aşa cum se prezentase toată iarna la jupân 
Aizic să-i perie hainele şi să-i lustruiască ghetele. 

Pricepută ca o adevărată gospodină în miniatură, într-un 
sfert de ceas deretica mai iscusit decât Nicolae Apostol într- 
o jumătate; schimba ea locul mesei cu faţa la fereastră, 
aşeza ea cărţile răscolite pe poliţa din perete, bătea ea un 
cui după uşă pentru măturiţa de praf. Dar de cele mai multe 
ori învățătorul o trimitea îndărăt, din prag, cu exagerat de 
răstite mustrări, fiindcă exagerat creştea în el teama să nu 
se vorbească în sat că-şi face slugi din elevi. 

Marița Bot lungea un botişor ascuţit şi supărat: 

— Era mai bine, domnu învăţător, dacă rămâneam să 
slugăresc pe la jupân Aizic? 

— Mai bine, mai rău, povestea s-a sfârşit, Bot Marița! Vezi- 
ţi mai degrabă de problemele de aritmetică; am să-ţi 
cercetez caietul şi mi se pare că am să-ţi cam lungesc 
urechile... 

— Lasă, că nu lungeşti mata urechile nici la cei care 
merită... 

— Ai sfârşit? Pleacă! 

Marița Bot pleca, dar de la uşă făcea stânga-mprejur: 

— Domnu învăţător, am vorbit eu cu mama lui [urlui să v- 
aducă ea laptele de luni înainte... Să-l aducă fiert şi 
fierbinte, în fiecare dimineaţă... 

— Cine te-a pus să te-amesteci, urâţenia pământului? 

— Păi să vedeţi... Vaca mătuşii Marghioala de la care v- 
aducea lapte până acuma are să fete pe la o săptămână 
viitoare... Cum ai să bei mata coraslă şi lapte încruşat? Şi 
de ce să nu-l aducă fiert gata şi fierbinte? Că doară nu-i 
treabă de bărbat să stai şi să păzeşti laptele în oală până 
fierbe... 

Nicolae Apostol, stăpânindu-se să nu surâdă, se prefăcea 
mânios nevoie mare: 


— Ascultă, Bot Maria! Mi se pare eu te-am învăţat că nu 
trebuie să te-amesteci unde nu-ţi fierbe oala! Cine ţi-a 
permis să vorbeşti pentru lapte în numele meu, să angajezi 
tu, să schimbi tu cum te taie capul? 

Bot Marița n-arată nici un semn de emoție la această 
mânie, pe care-o ghiceşte prefăcută. 

Potrivindu-şi pieptenele roz de celuloid în părul uns cu 
gaz, se apropie să spună cu mare taină: 

— Ştii mata ce vorbeşte satu? 

— Nu mă interesează! Pleacă la şcoală, că vin după tine... 

Fetiţa nu se dă dusă până ce nu-şi împlineşte misiunea de 
a destăinui ce vorbeşte satul. 

— Cică, de acuma, că stai într-o casă aşa de mândră, 
numaidecât trebuie să-ţi găseşti mata şi-o soaţă. Atunci are 
să aibă cine fierbe laptele şi... 

— Şi ieşi afară...! 

Nicolae Apostol căută ceva, o carte ori un caiet, să arunce 
după Bot Maria. 

Dar copila a fugit de-i sfârâie călcâiele şi a trântit portiţa 
după dânsa, învățătorul rămâne pe gânduri, în mij-locul 
încăperii, cu surâsul uitat pe buze. Îşi alungă gândul cu 
mâna, ca o muscă supărătoare. 

Capitolul XIV 

„Primăvara e un tulbure amestec de timpuri, cu soare şi 
nori, furtună şi curcubee.” 

După vânturile zbuciumate ale echinocţiului, cea dintâi 
ploaie caldă a topit nămeţii într-o singură noapte. 

Puhoaiele au purces să clipotească sonor ca în scocul 
morilor, săpându-şi vad prin vechile maluri surpate, 
dezvelind rădăcini strâmbe şi noduroase, târând nămolul 
cleios de-a curmezişul drumurilor, înfundând podeţe şi 
împotmolind prăvălate împrejmuiri de răchită împletită şi 
de cătină. 

Satul Ponoare s-a scufundat câteva zile într-o băltoacă 
urâtă şi neagră, luând din nou înfăţişarea unei aşezări 
preistorice. 


Vitele costelive, ieşite din iarnă numai cu pielea şi 
ciolanele, clefăiau în hlisa lipicioasă, abia descleştânau-şi 
copitele. Mugeau, întindeau gâtul, întorceau privirea sleită 
îndărăt, spre ogrăzile unde s-au sfârşit ultimele fire de paie. 
Gospodarii călcau pe urmele lor, târându-şi tot aşa de greoi 
şi de istovit încălţările căptuşite cu ocale de lut. 

N-avea nici o poezie rustică începutul primăverii într-un 
sat românesc ca o sută de alte mâhnite sate, aşa cum era 
mincinos cântată în cărţi. 

Un cer limpede şi albastru poate se boltea sus, deasu-pra 
capetelor şi mocnitelor priviri. Dar cine mai avea când să 
înalțe ochii la cer? 

Privirile nu treceau dincolo de pereţii vineţi cu lipitura 
plesnită, de gardurile surpate, de şoproanele culcate într-o 
râlă, de coşarele deşarte şi putrede, de pământul frământat 
în picioarele oamenilor şi în copitele vitelor. 

Sub amăgitorul strai alb al zăpezii, toate fuseseră mai 
puţin hâde şi mai puţin triste. Acum îşi arătau din nou 
adevărata lor faţă şi calicia fără nădejde. 

Aceasta nu împiedica însă cocorii să treacă vâslind din 
aripi ostenite în puterea nopţii; nu împiedica rândunelele 
să-şi regăsească vechile lor cuiburi cenuşii pe sub streşini şi 
cea dintâi barză să înceapă a clempăni din ciocul lung ca o 
chemare de toacă în cuibul clopotniţei. 

Au plesnit mugură. Sălciile şi-au atârnat canafuri 
catifelate. Cei câţiva meri, cireşi şi vişini răzleţi prin fun- 
duri de ogrăzi s-au împodobit cu dalbe flori de hârtie. 
Vântul a prins a zvânta mici insule de uscat printre 
locuinţele lacustre. 

Marița Bot s-a strecurat într-o dimineaţă tiptil pe uşă, să 
aşeze pe ascuns un mănunchi de viorele în ulcica de lut de 
pe masa învățătorului. 

lar Nicolae Apostol, muncit de nerăbdare, a luat calea 
Sofienilor, să-l vestească pe conu Lascăr că a venit vremea 
să-şi împlinească făgăduiala. 


Poate în alte împrejurări, chibzuit ar fi fost să aştepte 
vacanţa şi vara, ca toată primenirea localului de şcoală să 
aibă loc pe îndelete, după o mai gospodărească socoteală. 
Învățătorul însă nu-şi simţea tăria să mai aştepte. A înţeles- 
o aceasta şi domnul Lascăr Sofian. O prevă-zuse încă de cu 
iarnă. 

A surâs la înfrigurarea dăscălaşului, mirat el singur de 
slăbiciunea cu care îi înţelegea şi îi ierta neastâmpărul. 

Îl încercase: 

— Nu ţi se pare că ne cam grăbim? Nu ne-alungă nimeni. 
S-ar putea amâna toate pe la vară... 

Dureroasa surpriză dm ochii învățătorului îi făcu rău. Fără 
voie, gândul lui legă o fugitivă paralelă între însetarea 
aceasta de faptă a băietanului cu haine pirpirii şi între 
trândăvia feciorului de la Paris, Mitif, pretextând la fiecare 
ajun de examen o boală închipuită, explicând încurcat încă 
o amânare şi mai cerând pe deasupra încă un supliment 
bănesc pentru tot atât de închipuite speze de studii, cărţi, 
taxe şi tratamente pentru combaterea surmenajului. 
Asprimea din glas se muie, şovăielnică: 

— În sfârşit, aşa am decis, aşa să rămână! Dar ce faci în 
timpul acesta cu şcoala, cu elevii dumitale? Să nu te calce 
revizorul şi să nu-ţi aplice... o teorie... 

— M-am gândit şi am aranjat! se grăbi Nicolae Apostol să 
înlăture aceste preocupări primejdioase din mintea 
ctitorului. Când e vremea frumoasă, am să ţin cursuri sub 
cerul liber. Chiar intră aceasta în principiile pedagogiei 
moderne. Iar în zilele de ploaie, mut şcoala în casa mea... E 
destul de încăpătoare... 

Învățătorul pronunţase „casa mea” cu oarecare em-fază. 
Dar emfaza, în loc să-l irite pe domnul Lascăr Sofian, cum s- 
ar fi întâmplat altădată, îi purta din nou gândul la feciorul 
de la Paris şi la scrisorile care de fieştece dată îi aduceau o 
nouă nelinişte. Cât de puţin cerea un om ca acesta şi cât de 
puţin îi trebuia să se simtă fericit! - iar celălalt, unde-şi 
punea el oare mulţumirea? Când avea oare să-şi găsească 


vreodată asemenea cuminţenie simplă şi aşezată? Gânduri 
şi întrebări tul-buri, neprecise şi dureroase, încercându-l tot 
mai des, cu stăruința unor presentimente. 

Răsuci o ţigară. Degetele îi tremurau imperceptibil. Fără 
să-şi dea seama, întinse învățătorului cutia cu tutun 
Macedonia. 

Alt semn că distanţele s-au apropiat mult peste hotărârile 
din prima zi când a avut în faţă acest băietănaş surneţ şi 
colţos. 

— Acum să te văd la lucru! spuse, ridicându-se. Şi încă o 
dată, ia aminte! Nu admit nici un leu peste devi-zul stabilit 
de mine. Şi nici să n-aud că te-a apucat filantropia şi că te-ai 
mai îndatorat. Strâng şurubul! 

Nicolae Apostol plecă ochii în pământ. Poate ar fi vrut ca 
proprietarul Sofienilor să nu-i amintească atât de brutal că 
din mila sa a găsit o casă omenească în sat, un credit la 
bancă, pace cu autorităţile satului. Dar domnul Lascăr 
Sofian era brutal cu premeditare. Sub asprimea silită a 
vorbei îşi ascundea o slăbiciune pe care nu şi-o cunoscuse şi 
nu voia s-o recunoască. 

— Pe luni, aşadar, tinere! 

— Pe luni, domnule Sofian. Ţin să vă spun că ziua aceasta 
va rămâne pentru mine... 

Domnul Lascăr Sofian îi reteză cuvântul: 

— Ţin să-ţi spun că eu aş dori să nu am de ce regreta ziua 
aceasta. De dumneata depinde! Din parte-mi, tot ce fac e 
împotriva cugetului meu. Rămâne să mă convingi de 
contrariu... 

— Domnule Sofian... 

— Nu cu vorbe! Nu cu vorbe! Aştept faptele să mă 
convingă... 

Nicolae Apostol a rămas cu gestul suspendat în aer. Cât şi 
ce n-ar fi dat să rupă acest perete dintre ei doi, să 
stabilească o comunicaţie caldă între tot ce gândea şi 
simţea el, între tot ce gândea şi simţea omul acesta ciudat, 
nepătruns şi ferecat în el însuşi cu atâtea zăvoare ruginite! 


A plecat cu o tulbure nemulţumire. Aceasta erau amândoi: 
două lumi puse faţă în faţă. Oare n-au să se înţeleagă 
niciodată? 

În hăinuţa subţire şi lustruită în coate, Nicolae Apostol 
străbătu drumul de la Sofieni la Ponoare pe cărarea zbicită 
de pe marginea drumului. 

O caldă adiere îi alintă obrazul. A fost ca un dulce fior, 
deschizându-i ochii şi tinereţea spre frumuseţile primăverii. 
Abia atunci observă el cât de blând e soarele, cât de 
fragede miresme de pământ jilav şi de pajişte plimbă 
suflarea molatică a vântului, cât de gureşe cipciiesc 
rândunelele aşezate pe portativul firelor de tele-graf. 

Încetini paşii, să măsoare întinderile vaste de jur împrejur. 

Sub cerul înalt şi de-o ireal de albastră limpezime, lanurile 
se desfăşurau nesfârşite: unele verzi - grâul de toamnă; 
altele negre - proaspetele arături de primăvară, cu 
brazdele lucioase ca păcura în bătaia razelor oblice. Se 
întindeau cât cuprind ochii până la marginea viorie a zării, 
şi dincolo de zare, altele şi altele, până la poalele Carpaţilor 
şi la hotarele Dunării şi Prutului. Iar în această nemărginire 
de ocean vegetal, unde peste două luni vântul va legăna 
holdele de grâu şi secară, de orzoaică şi de oveze, numai 
arar, ici-colo, în răzlețe insule, împestriţau ogoarele înguste 
şi lungi ale plugarilor mărunți. 

Pe ogoare nu se zărea nici o ţipenie de om. 

Nu era încă nici o verdeață, nici pământul răsturnat în 
brazde grase. Cocenii putrezi de anul trecut, scaieţi şi 
muchiile vinete ale haturilor. 

Pâlcurile de plugari şi de semănători, grapele şi tăvălucii 
puneau pete albe şi o frământare de furnici numai pe 
lanurile boiereşti. Strâmbătatea orânduielilor apărea astfel 
în înfricoşata şi neînduplecata ei cruzime. Toată suflarea 
satului se afla scoasă de vechilii boiereşti să-şi plătească cu 
braţele baniţele de mălai de astă-iarnă. Pentru ogoarele lor 
puţine şi osândite să cadă mereu în pârloagă le rămâneau 
tuturor zilele de prisos, de la urmă, după ce boierescul va fi 


împlinit; adică întot-deauna zilele prea târzii, când 
grăuntele dă colţ piper-nicit, când buruiana a înăbuşit 
porumbul şi a supt vlaga pământului. 

lar Nicolae Apostol, citind realitatea pe această carte 
deschisă a câmpurilor, îşi mărturisi, cu oarecare 
amărăciune, că adevăratul lui rost îi cere să fie alături de 
pâlcurile plugarilor care-l ignoră, împotriva binefăcătorului 
său şi al şcolii. Cum va dezlega-o aceasta? Încă o 
chinuitoare problemă de conştiinţă, cu totul lăsată la o 
parte din manualele şi învăţătura dascălilor. Astăzi, plecaţi 
pe coarnele plugului, înfrăţiţi cu vitele în istovitoarea lor 
trudă, oamenii nu ridică ochii să privească mai departe. Dar 
mâine, când va veni un nou 1907? 

Toată bucuria primăverii se înecă în ochii învăţătoru-lui. Se 
simţi şi mai singur, împresurat de nevăzute ameninţări, 
străin şi încă neîncorporat vastei măreţii a câmpului, care 
dospea ascunse clocote sub amăgitorul calm al acestei 
după-amiezi de primăvară. Nu-şi afla încă locul. Nu era încă 
de aci. Nici ţăran, nici surtucar, neisprăvit amestec de una 
şi de alta, un biet grăunte de pulbere. 

Dunga dintre sprâncene se adânci, lumina soarelui se 
împâăcli; mersul îşi pierdu avântul; înainta cu umerii apăsaţi 
de-o nevăzută povară. 

Un gospodar, Toader Chihaia, tatăl elevului Chihaia Th. 
Teodor, îi dădu ziua bună. Era zdrenţăros, cu opin-cile 
uriaşe desfundate, lăsând să-i curgă obielele, cu cămaşa 
murdară şi căciula flendurită. Purta o osie grea de fier în 
spinare şi folosi prilejul să se oprească şi să-şi tragă 
răsuflarea. 

— Vii de la curte, domnule învăţător? 

— Da, bade Toadere! Mă zbat să facem ceva cu şcoala, 
fiindcă nu mai merge cu dărăpănătura de până acuma... 

— Hm! făcu Toader Chihaia în doi peri. 

— De ce hm, bade Toader? 

Toader Chihaia îşi arătă dintele lipsă din faţă într-un râs 
fără răutate, aproape complice şi admirativ: 


— Fac şi eu hm, ca ornul! Aşa cum te zbaţi dumneata, aş 
vrea şi eu să schimbăm! Adică să te văd că iei dumneata la 
spinare osia asta de hier, că mie mi-o fărmat ciolanele, şi să 
mă laşi pe mine să mă plimb la curte cu mânele-n buzunări 
şi să beu boiereşte cafe cu conu Lascarache... Mă mir eu că 
nu te-a trimis cu docaraşu şi te lasă să umbli pe jos... Se 
cheamă că acuma n-are de ce să te maiţină la post! Ai 
închinat steagu şi te-ai dat ostatic... 

— De unde le mai scoţi toate acestea, bade Toadere? 
întrebă Nicolae Apostol cu o durere în glas. N-aţi înţeles că 
pentru voi, pentru şcoala voastră bat de cinci luni la toate 
uşile? 

Toader Chihaia îşi împinse căciula flendurită pe ceafă şi nu 
conteni a râde: 

— Bate, domnule învăţător! Bate înainte, că baţi bine! Mai 
baţi pentru şcoală, ţi se mai deschide şi pentru dumneata... 

Nicolae Apostol vrea să stăruie, să explice, dar Toader 
Chihaia a răsuflat din adâncul bojocilor, a ridicat osia de fier 
la spinare şi, de sub cumpăna ei, trage o concluzie 
filosofică: 

— Lasă, domnu învăţător, acuma ce să mai vorbim? Mai 
bine să intri şi dumneata pe sub pielea boierului decât 
numai alde Ilie Bosânceanu şi Ioniţă Ţăpu... Cu sănătate şi 
voie bună! 

Învățătorul a rămas cu fălcile încleştate. Toader Chihaia a 
pornit spre pâlcurile plugarilor de pe lan. Lumina soarelui 
de primăvară e încă mai împâclită, şi Nicolae Apostol se 
simte încă mai singur, între cer şi pământ. 

Noaptea, prin somn, frământarea cugetului a trecut în vis 
chinuit. 

Prin ce minune nu pricepe, dar timpul s-a răsucit îndărăt. 
Se face acum că e primăvara anului 1907, iar el se face că 
e învăţător în Ponoare de multă vreme, în loc să fie sub strai 
ostăşesc, cum se afla într-adevăr în primăvara de acum doi 

ani. E învăţător vechi, şi totuşi e tânăr. A trecut anul de 
urgie 1907, şi totuşi anul acela a venit înc-o dată. S-a culcat 


în lumina conacurilor aprinse pe culmi, iar ca să nu vadă 
flăcările înălțate până la cer şi jurând în ferestre, a tras o 
velinţă peste cap. A dormit un ceas, două, ori numai o clipă? 
L-a deşteptat un deget bătând în geam, tropăituri de paşi, 
un glas gros: 

— Scoală, domnule învăţător! Scoală, Apostole, să te 
vedem acuma cum ţi-e predica şi învăţătura! 

Sunt mulţi, cu furci şi topoare, hârleţe şi coase: e şi Ioader 
Chihaia, şi Tudose Bot, şi moş Lecachi Colţun zis Zamă- 
Lungă, şi tot neamul Colţunilor; femei şi copii, gospodari 
străini din Sofieni şi din alte cătune de pe moşia domnului 
Lascăr Sofian. Se îmbracă grăbit. În vreme ce-şi încheie 
nasturii, întreabă: 

— Ce vreţi de la mine!'? Ce-i cu voi? 

— Să mergi la curte, Apostole! 

— De ce să mergem la curte, oameni buni? Ce să caut la 
curte? 

— Haide, că ai să vezi ce avem de făcut la curte, 
Apostole!... Să începem predica! A venit ceasul răfuielilor. 

S-a îmbrăcat, stăpânindu-şi tremurul mâinilor. A ieşit în 
mijlocul lor, cercând să-i potolească: 

— Oameni bum... 

— Lasă-i pe „oamenii buni”, Apostole! Destul am fost buni! 
A venit vremea să mai îmbrace şi oaia pielea lupului... 

— Ascultaţi, oamenii lui Dumnezeu... încerca a doua oară 
să-i îmbuneze. 

— Nu vedeţi că s-a dat de partea lui conu Lascarachi? 

Nicolae Apostol recunoaşte glasul lui Toader Chihaia. Îl 
caută cu ochii să-l tragă la o parte şi să-l lămurească. 
Toader Chihaia rânjeşte în dintele lui ştirb, acum îndârijit şi 
răutăcios, nu ca în întâlnirea de pe câmp. 

Rânjeşte el şi rânjese toţi. 

Iar gloata cea multă îl târâie cu dânsa, şi Nicolae Apostol 
nu ştie cum au ajuns la curtea Sofienilor. Nu ştie nici de ce 
acum el îi dă pe toţi la o parte şi el vrea să vorbească 
domnului Lascăr Sofian, ieşit în capul scărilor. 


A sumeţit pieptul şi glăsuieşte: 

— Vorbesc în numele lor, domnule Sofian! Întotdeauna am 
vorbit în numele lor! Dacă m-ai fi ascultat puţin, atunci când 
era încă vremea, n-am fi ajuns aci... Toate s-ar fi săvârşit 
poate cu o mai omenoasă înţele-gere. Amânând răfuiala de 
azi, ascultându-le păsurile... Dar dumneata i-ai văzut numai 
din cerdac, numai de pe cal şi din trăsură, numai de la 
distanţă, la câmp... Eu de atâţia ani trăiesc în mijlocul lor şi 
am văzut cum viaţa lor nu se deosebeşte de a vitelor... 
Casele lor sunt mai păcătoase decât grajdurile dumitale. 
Munca lor e mai grea decât a vitelor dumitale, şi mâncarea 
lor, mai proastă şi mai neîndestulătoare decât a vitelor 
dumitale. Lu-crează pământul şi n-au pământ. Seceră grâul 
şi nu mănâncă pâine nici în zi de sărbătoare. A venit şi 
vremea lor să-şi ceară dreptul la pământ şi la pâine... 

— Aşa e! Adevărat este! răcnesc o sută de glasuri. Bine, 
Apostole! Acum te credem că eşti al nostru...! 

El aşteaptă. Iar în capul scărilor, neclintit, boierul Lascăr 
Sofian nu scoate nici un cuvânt. Nici nu priveşte la oamenii 
înarmaţi cu topoare şi coase. Îl ţintuieşte numai pe dânsul 
cu ochii cenuşii şi gheţoşi. În privirea aceasta e toată 
mustrarea, mai înfricoşată de cum ar spune-o cuvintele: 
„Cum? Şi tu? locmai tu, pe care te-am ajutat? Aceasta e 
cuminţenia şcoalei tale, aceasta e învăţătura cea care 
luminează minţile?” 

Nicolae Apostol apleacă ochii sub privirea sfredelitoare. 

Se întoarce acum către gospodarii cu hârleţe şi furci, cu 
topoare şi coase. 

— Oameni buni, să facem toate cu socoteală. Lepădaţi 
furcile şi coasele, topoarele şi hârleţele. Nu e nevoie de ele. 
Boierul a înţeles ce voiţi şi vă dă dreptate. Dar ştiţi că nu-i 
place să săvârşească nimic decât din buna sa voie, fără nici 
o silnicie, când va crede de cuviinţă şi cum va crede de 
cuviinţă. Să mergem acasă şi să aşteptăm... 

O sută de glasuri au izbucnit şi două sute de pumni s-au 
ridicat încleştaţi: 


— Vândut! E omul lui! Ştiam noi că e omul lui, mai rău ca 
un vechil tocmit cu simbrie... 

Pumnii se înalţă şi-l cotropesc, să-l culce la pământ şi să-l 
facă una cu ţărâna. 

Iar Nicolae Apostol se deşteaptă în puterea nopţii cu 
tâmplele asudate, leoarcă de năduşeală şi cu mintea 
buimacă. Aprinde lumina şi încearcă să-şi limpezească 
gândurile, să alunge vedeniile visului rău şi absurd... 

Viaţa cea de aievea îi apare mult mai tulbure şi drumurile 
sunt mai întortocheate decât în plănuirile lui optimiste şi 
romantice de apostolat. 

Până ce a venit aci, credea că virtutea cea mai mare e să 
cazi răpus la datorie. Acum înţelege că meritul într-o luptă 
nu e să-ţi dai viaţa, victimă oarbă, la post. 

Mai însemnat şi mai folositor e să câştigi biruinţa. Cu orice 
preţ. 

Da, cu orice preţ? 

Oare fost-a el cruțat de vreunul? 

Ieri învăţa copiii să folosească privata şi hârtia. Astăzi s-a 
pomenit îndatorat unui om care nu poate iubi şcoala şi nu-i 
recunoaşte rostul dăscălicesc: îndatorat unui asupritor al 
clăcaşilor. Mâine, în ce tristă derâdere a eroicelor sale 
hotărâri îl vor mai împinge oare viclenele împrejurări? 

Da, cu orice preţ! 

Dar luni dimineaţa, carele de la curte au descărcat stivele 
de grinzi şi de scânduri; movilele de nisip şi de var. 

Întrebările chinuitoare şi amintirea visului rău s-au risipit, 
ori măcar au trecut undeva, într-un adăpost ascuns al 
cugetului, să aţipească aşteptând un ceas mai prielnic. 

Trei săptămâni Nicolae Apostol s-a aflat cu privirea şi cu 
inima împărţită numai la elevii din bănci şi la salahorii din 
curtea şcolii. 

Meşterii lui conu Lascăr s-au aşternut la lucru fără zăbavă, 
într-o cumplită întrecere, ca şi cum s-ar fi ştiut 
supravegheați de la spate de ochiul neîndurat al stăpânului. 
Învățătorul a strămutat băncile vechi în curtea „sa”, le-a 


întors cu spatele spre zona lucrătorilor, ca să nu destrame 
atenţia copiilor; însă el, mai fără astâmpăr decât dânşii, 
răsucea capul peste umăr din cinci în cinci minute, să 
privească până unde înaintează zidăria. Cu anevoie îşi 
stăpânea nerăbdătoarea curiozitate şi mai anevoie încă îşi 
înfrâna pornirea să lase copiii în băncile lor şi să se 
amestece printre lucrători, să calce consemnul, să pună 
stăruinţă pentru a mai înălța un perete cu un metru şi a 
lărgi o încăpere cu doi. 

De cealaltă parte a curţii, rezemată de-un stâlp, cu mâna 
la gură, Paraschiva Stoleriu, baba cea deşirată ca o prăjină 
şi uscată ca toaca, stăpâna de drept a casei şi a locului, 
privea şi dânsa cu minunare aceste schimbări. 

N-o întrebase nimeni când au pornit lucrările, nici nu-i 
ceruse vreo aprobare. 

Trecuse doar Ioniţă Ţăpu, s-o vestească: 

— Babo, te-a văzut Dumnezeu! Conu Lascăr a hotărât să-ţi 
facă o casă nouă de zestre. Vezi să-ţi cauţi acuma un flăcău 
pe sprânceană!... 

Câtă vreme bojdeuca dată cu orândă şcoalei se surpa 
proptită-n pari, baba Paraschiva se ferise să-i dea târcoale. 
Se temea mereu, în fiecare an, să nu-i vină ştire că se 
strămută şcoala aiurea şi că nu mai are drept la cei o sută şi 
ceva de lei. 

Acum prinsese glas şi socotea că are şi ea drept la cuvânt. 

Adică nu era casa ei? Dacă s-a apucat conu Lasca-rache s- 
o prefacă din temelie, de ce n-a chemat-o la curte să-i 
asculte păsul? De ce să nu-i facă şi acoperişul de tablă, ca la 
curtea Ştirbuleascăi? Şi de ce să nu-i pună în vârfun 
cucurig de tinichea care se-nvârte când bate vântul, cum a 
văzut ea în târg, la casa lui domnu prefect? 

Până când Ioniţă '[ăpu i-a hotărât răstit: 

— la ascultă, babo! Nu ţi-i a bine? Ce, tu porunceşti aicea 
în sat? Tu, sau conu Lascarache? Conu Lascarache a dat 
ordin, ordinul lui conu Lascarache e sfânt. Ori vrei să intri 
oleacă la başcă şi să te răcoreşti? 


Baba Paraschiva Stoleriu a căzut în muţenia dintotdeauna 
după această chemare la realitate. 

Dar în fiecare dimineaţă se înfăţişează la post, reze-mată 
de stâlp, de unde priveşte înaintarea lucrărilor cu mâna la 
gură, clătinând din cap, şi de unde nu se desprinde decât 
după ce-a plecat ultimul salahor. Nu cutează să intre în casa 
ei; nici măcar să se apropie. Or-dinul lui conu Lascarache e 
ordin! 

Şi Nicolae Apostol descoperă că între el şi baba Paraschiva 
Stoleriu nu este prea mare deosebire. 

Prin voinţa absolută a domnului Lascăr Sofian, amândoi 
sunt osândiţi să privească şi să tacă. 

Astfel, mulţumirea lui e departe de a fi întreagă, şi în 
recunoştinţă se amestecă pe fund o drojdie de amărăciune. 

Capitolul XV 

„Ispitele iau o sută de chipuri schimbătoare, ca ale norilor 
chipuri pe cer...” 

Sfeştania lăcaşului primenit de şcoală s-a săvârşit pe 
ascuns, ca o faptă urâtă. 

Aşa a hotărât voinţa domnului Lascăr Sofian. Învățătorul 
n-a izbutit s-o clatine. 

El pregătise o sărbătoare cu tot alaiul cuvenit, cununi de 
cetină şi părinţi adunaţi în straie de duminică să-i asculte 
cuvântul, elevi recitind poezii şi corul înălţând viitorului mai 
bun cântări de slavă. 

Proprietarul Sofienilor s-a încruntat la auzul acestor 
năstruşnice proiecte: 

— Vrei să dai reprezentaţie? Nu ştiam că pătimeşti şi de 
boala actoricească. 

— Dar, domnule Sofian... 

— Tot nu te-ai dezbărat de „dar”? Cheamă pe popa Stefan 
să mogorogească o cetanie din ceasloavele lui unsuroase. 
Aceasta o admit. E în rânduiala obştească de datină. Bâlci 
însă nu vreau să văd. Asta las-o pe soco-teala lui Necşulescu 
şi lui Sava, când vor face ei şcoli, căci pentru aceasta au să 
le facă, dacă le-or face cândva... 


Nicolae Apostol n-a avut încotro. 

Nu-i era îngăduită o părere. Înţelegea că domnul Las-căr 
Sofian e consecvent cu ideile sale. 'Ținea să înlăture orice 
prilej care ar fi putut răscoli cât de puţin nepăsarea 
plugarilor faţă de carte şi de învăţătură. 

Ca şi guvernatorul Virginiei în raportul său din anul 1660 
către regele Angliei, socotea o garanţie de linişte, de 
supunere faţă de stăpânire şi de respect faţă de 
orânduielile prestabilite, disprețul norodului celui mult 
pentru şcoală şi slova tiparului. 

De altfel, cu un surâs enigmatic, adăugase: 

— Te credeam ceva mai copt! Dacă numai pentru atâta te- 
ai gândit să răscoleşti lumea şi să întinzi tămbălău, ce-ar 
mai fi să ridici o hardughie după planurile dumitale 
ambiţioase din sertar? 

— E o pregătire a terenului pentru atunci, domnule Sofian. 

— Haha! Aceasta de-acum crezi aşadar că e numai un fel 
de repetiţie generală? Ei bine, tinere, află că te înşeli! Ia-ţi 
nădejdea!... Atâta ajunge, şi încă e prea mult. Să nu-ţi 
închipui cândva că şcoala, aşa cum ţi-am cârpit-o, numai de 
hatârul dumitale, e un fel de arvună. Eu nu fac repetiţii 
generale. Din parte-mi, am isprăvit şi cu şcoala, şi cu 
dumneata. 

— Şi nu veniţi la sfințire? 

— Încă n-am ajuns ca moaştele sfintei Filofteia, să mă las 
scos la hramuri. 

Domnul Lascăr Sofian îşi umflă pieptul voinic şi îşi încordă 
grumazul de uriaş, privind din înaltul cerului peste 
câmpurile de departe. 

Poate simţea nevoia să-şi dovedească prin această 
încordare că e încă destul de puternic ca să-şi râdă de 
soarta moaştelor. Şi poate că în aceeaşi clipă vântul din 
câmpurile largi i-a suflat în faţă o presimţire, un 
avertisment. 

Căci a încheiat, cu glasul schimbat şi melancolic: 


— Mergi acum, tinere! Dumneata ţi-ai împlinit un vis. Vezi 
să nu te ameţească. Ţi se pare că e numai un început şi te 
nemulţumeşte că nu e aşa, întreg, cum l-ai vrut? Împacă-te 
cu greutatea începuturilor şi mai ales gândeşte-te la 
răspunderea lor... Mergi şi fă să aud numai de bine, ca să 
nu regret nimic...! 

Învățătorul a mers, petrecut până la poartă de câinele 
negru şi încătărămat în zgardă nichelată; petrecut de 
privirea boierului Lascăr Sofian. 

Dacă într-adevăr dăscălaşul acesta anunţa începutul unei 
alte lumi, şi dacă lumea cealaltă, a lui, era într-adevăr un 
sfârşit? 

Proprietarul se scutură străbătut de un fior. Îi era cald 
adineauri, prea cald. Acuma simţea un frig: prea frig! 

Îşi îmbumbă nasturii hainei şi intră în casă. În vremea 
aceasta învățătorul grăbea spre părintele Ştefan. 

Au luat înţelegere, iar sfinţirea s-a isprăvit repede, într-o 
dimineaţă, numai în prezenţa copiilor. Nicolae Apostol a 
rostit câteva cuvinte scurte şi cumpănite. 

De vreo două ori se surprinse ducând mâna la gură în 
timpul vorbirii! O făcea maşinal, ca să-şi acopere tusea, 
dregându-şi glasul răguşit după o uşoară răceală. Însă 
mereu i se părea că vrea să-şi smulgă o botniţă: „Da, da! 
Am o botniţă acum! Mă mir că n-o văd copiii şi părintele 
Ştefan; mă mir că nu-i simt sub degete curelele şi sita de 
sârmă! E nevăzută, şi cu atât mai grozavă. N-o poţi smulge 
cu mâna, s-o calci în picioare!” lar stăpânit de această 
senzaţie, Nicolae Apostol a asuprit toată dimineaţa elevii, 
năbădăios, fără nici o pricină, numai fiindcă altfel ar fi voit 
să se petreacă toate şi numai fiindcă altfel s-au petrecut. 

După-amiază, întărâtarea poate nedreaptă şi desigur 
exagerată s-a potolit. 

Clasele erau încăpătoare, luminoase, miroseau plăcut a 
var proaspăt şi a scândură geluită, a brad şi răşină. În 
bănci, elevii lui aveau altă faţă. În neastâmpărul din ochi le 
scânteia şi puţină mândrie: satisfacția copiilor de oriunde şi 


din orice vreme când participă la ceva nou şi pregătit 
înadins pentru dânşii. 

Până acum şcoala nu se deosebise de bojdeucile lor 
întunecoase, calice şi dospind duhoare de lut, de ţoale 
umede, de fum şi cojoace. 

Veneau dintr-un bordei şi intrau în altul, încă mai 
neîncăpător şi mai dărăpănat. 

Întâia oară şcoala li se arăta altceva, cu acelaşi pres-tigiu 
al bisericii, unde se cuvine să micşorezi glasul şi să te porţi 
altfel decât pe medean şi în bătătura cârciumii, la joc. 
Instinctiv s-au pătruns de această datorie. Se ţineau mai 
drept de spinare, nu se mai împingeau cu cotul, nu se mai 
călcau pe picioare. 

Privindu-i, Nicolae Apostol se împăcă voios cu sine, uită 
frământările lăuntrice şi botniţa nevăzută, îşi spuse că într- 
adevăr pentru un început era destul de frumoasă izbândă 
faţă de vrăjmăşiile pe care le-a biruit. Netezi drăgăstos, cu 
mâna, tăblia luciu vopsită a catedrei. 

Viaţa nu era aşa de urâtă, nici misiunea lui atât de 
spinoasă! 

După luni îndelungi de îndoială şi de chinuire, în mijlocul 
neînţelegerii tuturor şi împotriva acestei neînţelegeri, se 
iveau şi zile blânde, răscumpărând amarul. Începu să 
explice lecţia de istorie ultimelor două clase, în vreme ce în 
cealaltă încăpere, mai largă, şcolarii din clasele începătoare 
dezlegau probleme pe plăcile scrijelate şi se chinuiau să 
reproducă aproximativ pe caiete harta ținutului, schiţată de 
el pe tablă, cu despărţiturile plăşilor, coline, sate şi râuri. 
Lecţia de istorie, ajustată de circumstanţă peste litera 
programului, pentru a se potrivi la două clase, pomenea 
despre viaţa românilor din ţinuturile de sub jug străin. 
Nicolae Apostol zugrăvi viaţa oamenilor de acelaşi port şi cu 
acelaşi grai prigo-niţi ca să-şi lepede portul şi graiul. 
Treptat, cuvintele se avântară mai calde decât într-o simplă 
lecţie. S-a pomenit amintind şi despre viaţa tot atât de 
vitregă a celor robiţi în propria lor ţară. Despre 


nedreptăţile şi urgiile stăpânirii şi ale stăpânitorilor. Îl 
furase subiectul - păcat neiertat pentru un pedagog - şi cu 
toate acestea nu-şi putea înăbuşi mulţumirea că răscoleşte 
în micile cugete ale copiilor o conştiinţă încă până acum 
toropită. 

Nu se clintea nimeni în bănci: toţi îi sorbeau vorba pe rând 
scăzută să povestească viaţa urgisită a noroadelor, ridicată 
în tremur puţin cam retoric pentru a zugrăvi clocotul de 
revoltă cu care au pornit să-şi facă dreptate moţii lui Horia, 
Cloşca şi Crişan, moţii lui Avram lancu la 1848, Tudor 
Vladimirescu în 1821, Bălcescu şi tovarăşii săi în 1848, 
ţăranii în 1907... 

Era într-adevăr o minune că odraslele plugarilor din 
Ponoare, comună urgisită de Dumnezeu şi de stăpânire, 
puteau să înţeleagă şi să simtă deodată toate acestea. 

Viaţa lor nu se deosebea de viaţa ticăloasă a vitelor. 

Pentru dânşii nu se afla nici dreptate, nici nădejde. Neam 
de neamul lor fusese osândit să-şi bătătorească palmele de 
coada sapei şi de coarnele plugului. Aşa trăiseră străbunicii 
lor, bunicii lor, părinţii lor, aşa se va încheia şi viaţa lor. 

N-aveau de aşteptat de la nimeni nici o îndurare, cum n-au 
avut ce aştepta nici părinţii lor şi nu vor avea de unde 
aştepta nici copiii lor. Ciclul se mistuia şi se închidea aci, pe 
această porţiune de pământ unde puţine stări şi orânduieli 
se vor fi schimbat de pe vremea tra-cilor. 

Comuna Ponoare, abia însemnată cu un punct negru pe 
harta ţării, era astfel un mormânt al adevăratei vieţi 
omeneşti, astupat cu o grea lespede până la a doua înviere. 
Şi, totuşi, iată că în aceşti pui de om, vitregiţi să nu se 
împărtăşească dintr-o deplină viaţă omenească, exista o 
coardă ascunsă să tremure la jalea atâtor vieţi, tot aşa de 
robite ca a lor şi tot aşa de fără nici o nădejde. 

Era o minune că se putea întâmpla aceasta, şi altă minune 
era că un singur om putea răscoli zăcămintele ascunse unor 
copii din satul unde părinţii lor n-au cu-tezat măcar un gest 
de deznădejde în 1907... 


Nicolae Apostol cântări ce grea răspundere îl apasă, îşi 
făcu socoteală ce putere, care poate deveni după a sa 
îndrumare bună sau rea, îi sta în mână. Simţul şi cugetul 
acestor copii i se ofereau ca o pastă moale. Când se vor 
închega, vor păstra urmele degetelor, care tot atât de bine 
pot fi degete de precursor sau de criminal. 

Răspunderea i se arătă mult mai înfricoşată şi dulce de 
cum ar fi văzut-o bunăoară domnul revizor prin ai săi 
ochelari şi prin una din ale sale teorii. 

Când sfârşi, copiii rămaseră o clipă cu respiraţiile 
suspendate, aşteptând parcă o concluzie. 

Nicolae Apostol ghici întrebarea din ochii puilor de om: „Şi 
n-are să-i sloboadă pe robi nimeni, niciodată?” 

Cunoştea şi concluzia, pe care însă n-o putea rosti: „Ca să 
te încumeţi a merge să slobozi pe alţii, e nevoie mai întâi să 
te scuturi de cătuşele tale pe tine. Să găseşti pentru tine şi 
pentru ai tăi dreptate şi libertate.” 

Cu mâna părea că îşi pipăie botniţa, că vrea s-o smulgă. 

Botniţa era însă adânc încrustată în carne, îi încleşta 
fălcile. 

Învățătorul trecu deodată încruntat în cealaltă încăpere cu 
uşa deschisă, să cerceteze problemele de aritmetică şi 
hărţile elevilor din clasele începătoare. 

Încercările trimise de soartă nu s-au oprit aci. Poate 
înadins se îngrămădeau să-l pună în cumpănă cu el însuşi, 
să-l călească, după cum criţă se făureşte din fierul moale 
scos din jăratic şi sfârâit în apă, până ce zbârnâie şi nu se 
mai încovoaie. 

Au venit încercările treptat şi viclean, cum se preling 
umbrele nopţii. 

Mai întâi, într-o bună dimineaţă, Nicolae Apostol s-a 
pomenit că straiele s-au destrămat în coate şi în ge-nunchi. 

Le-a ţesut băbeşte cu aţă, cum îl învățase sărăcia încă din 
internat. 'Ţesătura s-a destrămat pe de lături. 

La alt rând de straie bugetul nu-i îngăduia deocamdată să 
râvnească. O parte însemnată din leafă mergea la bancă, să 


plătească datoriile pentru şurile şi acareturile gospodăriei, 
care nu-i foloseau la nimic. 

Şura goală, grajdul gol, hămbăraşul gol. 

Descoperi că s-a îndatorat prea pripit şi mai descoperi că 
plătind aceste acareturi netrebuincioase s-a lipsit da alte 
cheltuieli mai grabnice. Încăperile erau mari, dar tot atât 
de goale. N-avea un ţol pe jos, o scoarță pe perete, un dulap 
şi o masă mai acătării. 

Parcă se afla în treacăt, fără gând de îndelungă şedere. 

Plătea laptele, lemnele de foc, mălaiul şi sacul de cartofi. 
Îşi făcea singur fiertura. Toate neîndemânatic şi cu 
părăduială, cum se întâmplă într-o gospodărie de burlac. 

Cercetându-şi carnetul cu socoteli, acele însemnări 
dovediră neted că mai puţin costisitoare fusese viaţa de la 
jupân Aizic; mai măsurată şi mai fără surprize. Ştia că are 
de plătit atâta pe lună, nu se ivea nici un adaos; ar fi pus şi 
ceva la o parte dacă într-acea vreme nu aco-perea din 
punga lui lipsurile şcoalei. 

Domnul Aizic Gold, ca şi cum ar fi simţit de la dis-tanţă 
tulburarea şi necazurile fostului chiriaş, se înfăţişă 
răsucindu-şi sfârcul bărbiţei şi scotocind cu ochii ungherele 
odăilor deşarte. 

— Mai vin să văd cum o duci, domnule învăţător! Eu nu 
sunt ca dumneata, să-mi scutur papucii şi să nu mai dau pe 
unde am trecut... 

— Îmi pare rău, domnule Aizic. Nici eu nu sunt ingrat. Nu 
uit că m-ai găzduit cu cinste şi cu dragă inimă. 

— Să dea Cel-de-sus să fie şi aşa! rosti jupân Aizic cu 
oarecare scepticism. Eu te înţeleg pe dumneata. Ai trecut 
hopul cel greu. Cu conu Lascarache ai ajuns la înţelegere. 
Dacă te-a luat dumnealui sub aripă, ce nevoie mai ai de-un 
păcătos ca Aizic Gold? 

— Mai întâi să ne lămurim, domnule Aizic!... Nu m-a luat 
domnul Sofian sub nici o aripă. A înţeles că nu se cuvine în 
comuna sa să fie o şcoală mai dărăpănată decât un grajd... 

Jupân Aizic continuă, clipind cu subînţelesuri: 


—.şi că nu se cuvine ca învățătorul din comuna domniei- 
sale să trăiască mai rău ca un vizitiu de la curte. Eu ţi-am 
spus că boierul Lascarache e o persoană de inimă, numai să 
ştii cum să-l iei! Îmi pare bine că ai ajuns şi dumneata la 
vorba mea... 

Nicolae Apostol îşi dădu seama cât de zadarnică ar fi 
încercarea să-l scoată pe jupân Aizic din aceste convingeri. 
Iar jupân Aizic îi arătă o mirare sinceră: 

— Nu ştiu, mă rog, de ce stai dumneata adică în aşa o casă 
mare şi goală? Aici trebuie mobilă de târg, cum se cuvine la 
un domn învăţător, nu ca la nişte ţărani ca vai de capul lor... 

— 'Tot ce se poate, domnule Aizic. Numai că deocamdată 
nu-mi pot permite luxul acesta. Am datorii... 

— Şi ce dacă ai datorii? Cine n-are datorii? Ai să trăieşti, ai 
să le plăteşti şi ai să mai faci altele sănătos... Eu am o idee 
şi am nişte prieteni buni, negustori cinstiţi, în târg. De la 
dânşii poţi dumneata să cumperi mo-bilă câtă vrei şi s-o 
plăteşti când vrei. Şi pot să recomand şi un croitor extra, un 
nepot de-al Suricăi mele... 

Involuntar, învățătorul îşi acoperi genunchiul cu palma. 

Aşadar se vedeau ţesăturile pantalonilor? Le zărise şi 
jupân Aizic, de vreme ce se oferea să-i dea adresa de 
croitor. 

— Îţi mulţumesc pentru bunăvoință, domnule Aizic! Dar n- 
am nevoie nici de mobilă, nici de croitor. Când o fi să am 
nevoie, am să apelez la recomandaţiile dumitale. 

— Cum văd, te-ai supărat! constată domnul Aizic Gold. 
Regret. Eu n-am vrut să te supăr. Eu am vrut numai să fac 
un bine şi am uitat că dumneata acuma nu mai ai nevoie de 
binele meu... 

— Aci te înşeli, domnule Aizic. Toată chestia e mult mai 
simplă. Nu pot şi nu vreau să mă îndatorez... 

— Dacă oamenii nu cer bani şi-aşteaptă, ce-ţi pasă 
dumitale? Ei sunt negustori, şi negustorul ştie că se află 
muşterii pe care trebuie să-i ademeneşti cu creditul, şi alţii 
la care nu trebuie să le dai pe datorie nici atâtica, măcar 


de-ar veni ei la uşă să te roage în genunchi. La o persoană 
ca dumneata aş acorda eu credit doi şi trei ani, fără să te 
supăr o singură dată şi fără să cer o chitanţă. Ştiu eu bine 
că după doi-trei ani ai să vii singur şi ai să-mi spui: „Haide, 
jupâne! A venit şi rândul tău să ne răfuim!” Şi atuncea nici 
n-ai să vrei să primeşti rest. N-are să-ţi pese de restul meu, 
fiindcă atuncea, ca şi grădinarii lui conu Lascăr, după ce-au 
altoit şi au aşteptat, încep să culeagă şi tot culeg, culeg 
mereu... 

Jupân Aizic făcu o pauză. 

Cu brazda adâncită între sprâncene, învățătorul căută să 
lămurească tâlcul ascuns al parabolei cu grădinarii lui conu 
Lascăr, cu altoii şi roadele culese după doi-trei ani. Domnul 
Aizic Gold crezu că a surprins o şovăială în încăpăţânarea 
fostului chiriaş. 

Se ridică de pe scaun, se apropie şi vorbi mai încet, deşi 
nu-i putea auzi nimeni: 

— Poate dumneata nu vrei să rămâi dator la nişte 
negustori pe care nu-i cunoşti? Nu face nimica. Este leac şi 
pentru asta. Mă înţeleg eu cu negustorii şi iau datoria 
asupra mea. Nu garant. Datoria întreagă la mine: pe dânşii 
nici nu-i ştii, nici nu i-ai văzut. 'le socoteşti cu mine când 
crezi şi când ai să poţi. Eu n-am să te supăr şi n-am să spun 
la nimeni că domnul învăţător are da-torie la mine. N-am 
nici un interes! 

Nicolae Apostol alungă ispita care luase chipul şi 
asemănarea lui jupân Aizic. 

Cârciumarul plecă răsucindu-şi meditativ sfârcul bărbiţei 
şi tot gânditor rămase şi învățătorul în casa mare şi goală. 

Ce-l mâna pe hangiu să-l caute cu asemenea oferte? Îl 
aducea vreun calcul ascuns? Sau poate socotea şi el, ca şi 
ceilalţi, că, „luat sub aripa” domnului Lascăr So-fian, 
dăscălaşul era de acum sortit să ajungă departe? 

În asemenea împrejurări, orice serviciu însemna un 
plasament sigur pentru viitor. 


Deocamdată, Nicolae Apostol îşi întări cu aţă neagră 
țesătura din genunchii pantalonilor şi îşi acoperi în fiecare 
dimineaţă cu vax „Albina” crăpăturile încălţărilor. 

După câteva zile, un argat, trimis de cucoana Catinca 
Ştirbulescu, îl pofti la curte. 

Cum invitaţia nu era însoţită de nici o lămurire, Nicolae 
Apostol trecu printr-un ceas neplăcut de îndoieli şi 
prepusuri, care de care mai absurde. 

Îşi pregăti şi un răspuns pentru cazul când abia acum 
proprietăreasa Ponoarelor va fi aflat despre zvonurile de 
astă-iarnă şi îl cheamă să-i ceară vreo explicaţie. 

Se gândi şi la cine ştie ce uneltire a logofătului scos din 
casă; nu era exclusă nici vreo lucrătură politicească a 
domnului Spirică Necşulescu, avocatul, procuristul şi 
consilierul moşieresei, acum, când învățătorul trecea drept 
un om intrat definitiv în slujba domnului Lascăr Sofian. 

Împresurat de-o atmosferă suspicioasă, pentru el mai greu 
de suportat decât ostilitatea surdă de acum câteva luni, 
Nicolae Apostol îşi schimbase bolnăvicios firea. Bănuitor, 
vedea pretutindeni o conjurație a împrejură-rilor ca să-i 
arate că nu mai are drept să păşească cu fruntea sus, că nu 
mai are mâinile libere şi că o botniţă îi astupă glasul. 

Urcă aşadar dealul până la conac fără nici o tragere de 
inimă. Se încrucişă în drum cu logofătul izgonit din casă. 
„Semn rău!” îşi spuse. 

Nu! Era semn bun. 

Logofătul, cu harapnicul spânzurat de braţ, în loc să 
treacă pe lângă dânsul abia mormăindu-i un duşmănos,'nă 
ziua”, ca până acum, îl opri, mtâmpinându-l cu deschise 
semne de prietenie: 

— Facem pace, domle învăţător? 

— În război n-am fost niciodată! ocoli răspunsul Nicolae 
Apostol. 

— Dumneata nu, că nici n-aveai de ce să fii! Dar eu? 
Oameni suntem... Acuma se cheamă că s-o isprăvit. Tot răul 
se-ntoarce în bine. M-am ţinut grapă de cucoană şi cred că 


m-am pricopsit cu un loc mai grozav de casă. Colea pe 
coastă, cu opt prăjini de livadă şi acareturi, să-ţi arăt eu 
dumitale ce e aceea o gospodărie în lege! 

— Arată, bade Pintilie! Aceasta nu poate decât să mă 
bucure, pe mine şi pe ceilalţi din sat... 

Logofătul făcu din mână un semn de scârbă pentru 
„ceilalţi” din sat... 

Nicolae Apostol a străbătut jumătatea drumului mai 
înviorat şi mai sprinten. O povară i se ridicase de pe inimă. 

Intră pe poartă şi îndată înţelese că a păşit în altă 
gospodărie, după altă orânduială, deosebită de aceea a 
Sofienilor. 

Fără îndoială, totul fusese şi aci croit pe-o largă mă-sură 
de către vechii stăpâni. 

Dar stăpâna cea nouă nu ţinea la frumuseți zadarnice, 
pentru ochi. 

Grajdurile îşi descojiseră tencuiala şi arătau cărămida cu 
tot atâtea răni sângerate; şindrila putredă a şurilor era 
cârpită cu acoperământ nou de stuf şi de paie; locuinţele 
argaţilor şi bucătăriile ieşeau la întâmplare din aliniere, cu 
pereţi coşcoviţi şi lipiţi cu lut; pe acoperişul de tablă al 
clădirii principale se putea citi cum au fost înlocuite 
parcelele ruginite an cu an, pe măsură ce lăsau apa să 
treacă: aci o insulă mai veche, dincolo una mai proaspătă, 
dincoace un petec nou de tot, cu tinicheaua sclipind 
strident în soare. Nici o alee, nici un rond de flori, nici un 
gărduţ de arbuşti retezaţi. Numai urmele lor, ştirbite şi 
bătătorite de picioare. Un nuc pe jumătate uscat, sub care 
ciuguleau cloştile cu pui; coveţi cu apă murdară, hârburi de 
tigăi scoase din uz la bucătărie, dar folosind încă pentru 
mălaiul muiat al păsărilor; porci scurmând cu râtul în 
movile de gunoi, rațele bălăcindu-se în băltoace lutoase. 

Cucoana Catinca Ştirbuleasca nu sacrifica utilul 
frumosului, nici nu părea convertită la arta de a îmbina 
utilul cu frumosul, aşa cum stătea pilduire pentru trei 
ţinuturi gospodăria Sofienilor. 


Ridicată din neam de vechili şi de arendaşi, poate încă o 
poruncă atavică o împiedica să creadă în stăpânirea de veci 
a pământului. Se simţea în drepturi trecătoare şi în 
consecinţă urma învăţătura din părinţi, arendăşească: să 
stoarcă tot ce poate da pământul până la sleire, fără 
investiţii costisitoare şi nerentabile. 

Aci pe învăţător nu-l întâmpină un câine de rasă, cu 
zgardă nichelată şi cu profil decorativ. 

Îi năvăli înainte o scroafă cu purcei, grohăind şi poate 
cerându-şi tainul în întârziere. Îl asaltă dintr-o coastă un 
cârd de gâşte, cu un gânsac astmatic repezindu-se cu 
aripile deschise. Nicolae Apostol înaintă vai-nevoie, 
împiedicându-se în godaci, împingându-i cu piciorul, 
apărându-se de gânsac, stârnind o larmă cumplită de 
guiţări şi de gâgâituri. 

Când larma se potoli, liniştea păru ireală. Iar în liniştea 
aceasta, tot atât de ireal pătrunse cântecul unui clavir. 

Atunci învățătorul îşi aminti că doamna Ecaterina 
Ştirbulescu are o fată, domnişoară cu studii la pension, şi că 
fata a cântat la clavir, în oraş, la o reprezentaţie de 
binefacere. 

Îşi inspectă ţesăturile grosolane din genunchii 
pantalonilor, crăpăturile ghetelor rudimentar tencuite cu 
vax „Albina“; o clipă, numai una, regretă că a respins oferta 
lui jupân Aizic şi că n-a profitat de creditul deschis la 
croitorul extra de la târg, nepotul madamei Surica. 

Şi tot o clipă, numai una, îşi dădu seama că e început de 
mai, că e tânăr şi atât de singur într-un sat uitat de 
Dumnezeu la marginea lumii, ca satul Ponoare. 

Cântecul continua, în languroase mlădieri de suspine, în 
cascadări întrerupte, în grave accente care contrastau din 
cale afară cu gălăgia purceilor şi a gâştelor de adineauri. 

Nicolae Apostol încetini lânced paşii sub fereastră, s- 
asculte cu o încântare de vag înţelegător al muzicii. 

Tresări. 


În spatele lui izbucnise un fel de urlet, imitând foarte 
izbutit urletul câinilor când îi înnebuneşte luna sau cântecul 
pianului. 

— Auuu-uuu! Au-uuuu! 

Nu era câine. 

Era numai 'Ţică, feciorul coanei Catinca, zbânţuitul care 
umpluse satul cu isprăvile lui de pomină. 

Se crăcănase la spatele lui Nicolae Apostol, făcuse palma 
pâlnie la gură şi, cu ochii închişi, urla, urla, urla... 

Când clavirul din casă încetă, îşi curmă şi el urletul. 

Lămuri, făcând complice cu ochiul: 

— "Ţi-a plăcut? Aista-i concertul nostru... Cum începe 
dânsa, o tai! O tai, până ce vine să cadă la tocmeală cu 
bădia. Azi n-am căzut la împăcare. Se ţine tare. Foarte bine! 
Mă ţin tare şi eu. La sfârşit, tot Ticuţă-i în câştig... Nu vrei 
să-mi ţii isonu? Dacă începe iar, începem şi noi. Pe urmă 
împărţim... 

Aşa a fost intrarea lui Nicolae Apostol în casa cu-coanei 
Catinca Ştirbulescu, şi aşa a făcut cunoştinţă cu viitorul său 
elev. 

Stăpâna Ponoarelor nu-l chemase să-i ceară vreo socoteală 
pentru zvonurile de astă-iarnă. Poate nici nu-i ajunseseră la 
ureche, poate nici nu le dăduse vreo aten-ţie, aşa cum se 
alarmase în deşert învățătorul. 

Povestea era mai simplă. 

Se apropiau examenele; faimosul Ţică avea nevoie de un 
preparator. Cucoana Catinca aflase din toate sursele demne 
de încredere că învăţătoraşul din Ponoare e fără pereche în 
meşteşugul de a scoate apă din piatră seacă. 

Îi preda ca atare odrasla, să scoată până în vară un 
absolvent de patru clase primare. Anul trecut învățase la 
oraş. Anul acesta n-a mai vrut să-l lase la gazdă, şi nici nu se 
afla o gazdă să-l poată ţine în frâu. L-a adus acasă, a 
încercat să-l prepare Matilda, dar Matildei i-a scos sufletul, 
ca un împieliţat ce este... 


De la început, după chipul cum a pronunţat epitetul 
„îimpieliţat”, Nicolae Apostol a înţeles că pentru cucoana 
Catinca odrasla care avea să-i moştenească numele era o 
mare slăbiciune. 

— 'Ţi-o spun dinainte. De deştept, e deştept de sca-pără! 
Dară tot pe atâta-i de rău şi de nebun. Asta-i meseria 
dumitale, să scoţi răutatea şi nebunia din el, ca să rămână 
numai ce-i soi bun... Ce facem? 

Coana Catinca Ştirbuleasca aştepta hotărârea cu 
amândouă palmele pe genunchi, lăţită pe-un jilţ scund şi 
privind la învăţător cu mare încordare. 

Era scurtă şi lată; o clădire de rotunjimi: cap rotund, guşă 
rotundă, piepţi rotunzi, şolduri rotunde, pulpe - sub fuste - 
rotunde. Rotundă, sprâncenată şi mustăcioasă. Răguşită şi 
de-o familiaritate de ţaţă. 

— Ce facem? stărui. 

— Nu pot spune nimic pe nevăzute!... rosti cu rezervă 
Nicolae Apostol. Îmi trebuie măcar o zi, ca să văd copilul, 
să-mi dau seama ce-a învăţat şi ce ştie... Numai după aceea 
mi-aş lua răspunderea. 

Coana Catinca începu să râdă gros, plescăindu-şi 
genunchii cu palmele. 

— Ce-a învăţat şi ce ştie? Ce-ţi trebuie să mai afli asta? [i-o 
spun eu. De ştiut, ştie prea multe pentru vârsta lui, de mă 
crucesc câte mai aud că-i ies din gură. Dară de învăţat, 
dacă învăţa el fără ca cineva să-l muştruluiască, nu mai 
aveam nevoie de dumneata şi nu te mai chemam să-l pui la 
manej. 

— Tocmai! Mă tem să nu fie prea târziu. Până la examen 
abia mai este o lună şi câteva zile... 

Coana Catinca nu împărtăşi acest scepticism. 

— Şi ce-i cu asta? Dumnezeu n-a făcut lumea cu tot ce se 
vede în şase zile? Şi nu i-a mai rămas încă ziua a şaptea să 
se odihnească? N-ai să ai nici dumneata duminică, n-are să 
aibă nici el... Trebuie să ştii că eu de felul meu sunt strânsă 
la pungă. Nu fac zbranca-n parale! Dar pentru aşa ceva nu 


stau la tocmeală. Plătesc bani buni; ne mai putem înţelege 
şi pentru ceva pe deasupra. Să-ţi bag o vită în cireada mea. 
Să-ţi dau o falce, două de fâneaţă. Spune un preţ şi să 
vedem dacă este ori nu ceva de rupt din preţul dumitale. 

Stingherit, Nicolae Apostol rosti un preţ. lar acel preţ nu-l 
socotise după ceasurile de muncă şi bătaia de cap. Îl 
rotunjise după costul aproximativ al unui rând de haine şi al 
unei perechi de ghete. 

Coana Catinca îşi săltă pepenii sânilor într-un râs grozav 
de vesel! 

— Ei, bată-te să te bată! Acuma înţeleg eu de ce tot aud de 
la unii şi de la alţii că nu eşti ca toată lumea... La atâta îţi 
preţuieşti dumneata munca şi învăţătura? Atunci prost o 
mai preţuieşti şi păcat de dânsa!... Eu mi-am probăluit că ai 
să ceri măcar de trei ori pe atâta şi mă gândeam să rup aşa, 
ceva, numai ca să nu crezi că mă poate prosti oricine cu 
una, cu două... Nu vreau să te fur, măcar că mi-a scos mie 
lumea că nu-s dreaptă la cântar şi la măsurătoare... Pe 
dumneata am să te fac scăpat de la măsurătorile şi de la 
cântarul meu. Nu-ţi dau cât ceri. Îţi dau cât am crezut eu c- 
ai să ceri... 

Nicolae Apostol se simţi încă mai stânjenit. 

Nu ştia ce mutră să facă. Toate se petreceau împotriva 
judecăților fireşti. Împotriva plănuirilor şi închipuirilor sale. 

Un om ca Lascăr Sofian, duşman al şcoalei, îi făcea şcoală. 
Un negustor ca Aizic Gold îl ruga să-i acorde onoarea de a-l 
accepta garant la datorii. O femeie cu reputaţia de hapsânie 
a cucoanei Catinca Ştirbulescu îi oferea de trei ori câta 
cerut pentru o muncă. Şi el se mai plângea că toate-i stau 
împotrivă. 

O clipă avu chiar o suspectă imagine a realităţii de până 
acum. 

Poate până în prezent numai din pricina lui, a firii sale 
inutil îndârjite şi bănuitoare, întorcea tot ce-i întor-cea viaţa 
cu dărnicie în prilejuri de necaz şi amărăciune. Poate el 
complica viaţa, iar viaţa era simplă. Poate până acum a 


suferit numai exagerările închipuirii, aşa cum pătimesc unii 
cai de nălucă. 

— Ne-am înţeles? întrebă coana Catinca. Bate palma! N- 
are să-ţi pară rău. Află de la mine că e bine pentru un 
învăţător să-şi mai aducă aminte că mai sunt şi proprietari 
pe moşii. Folosesc şi ei la ceva... Când e ca boier Lascăr, 
învăţat să lucreze turceşte, mai scoate un om din casă ca 
să-şi pună omul său în loc. Când e ca mine, o ia mai domol, 
dar se poate întâmpla să meargă mai departe... 

Învățătorul nu mai încercă să pătrundă înţelesul acestei 
enigmatice făgăduieli. 

În acea clipă tot cugetul îi era stăpânit de frenetice 
socoteli: atât pentru ghete şi haine; cu atât are să-şi 
înjghebeze şi câteva rânduri de schimburi; cu atât poate 
cumpăra şi o scoarță pentru o odaie... 

Coana Catinca se prefăcu a-şi aminti un amănunt scăpat 
din vedere: 

— Uitasem ceva. Toată înţelegerea noastră rămâne bună, 
aşa cum am hotărât... Dar plata, pe văzute. A trecut băiatul 
clasa? Ai încasat şi dumneata banii. Nu? Ferească 
Dumnezeu, dar spun şi asta. Atunci nici dumneata n-ai 
pentru ce să-mi ceri ceva, nici eu n-am pentru ce da... 
Treabă cinstită. Văzut şi făcut! 

Socotelile lui Nicolae Apostol se năruiră brusc. Nu fiindcă 
avea atât de puţină încredere în el şi în odrasla coanei 
Catinca Ştirbulescu; ci fiindcă acum i se părea cu neputinţă 
să mai aştepte cu asemenea haine şi cu asemenea încălțări 
până în a doua jumătate a lui iunie... 

Poate coana Catinca îi citise această dezamăgire şi 
nerăbdare în ochi; poate condiţia fusese numai o încercare 
glumeaţă ca să necăjească un om pe care îl ve-dea atât de 
naiv şi nepregătit în chestii băneşti. Se prea poate tot aşa 
de bine să-şi fi luat seama de celălalt obicei, tot atât de 
prudent, de a lega orice afacere cu o arvună. 

Nicolae Apostol nu mai găsi de cuviinţă să cerceteze atât 
de adânc cauzele; răsuflă doar uşurat când coana Catinca 


scoase cheile de la cingătoare şi se îndreptă spre saltar, 
spunând: 

— Hai, mai bine să treacă de la mine! Eşti tânăr, şi 
tinereţea are nevoie de parale... Poate ai vreo drăguță care 
aşteaptă să-i cumperi mărgele şi falbarale! Nu vreau să mă 
blesteme pe mine. Primeşti jumătate acuma; jumătate după 
examen... 

Învățătorul mototoli hârtiile şi le băgă în buzunar cu un 
simţământ de umilinţă. 

Coana Catinca îi atrase atenţia: 

— Nu le boţi aşa, tinereţe! Sunt bani munciţi cu sudoare, 
şi cu sudoare ai să-i plăteşti şi dumneata. Acuma să-l chem 
şi pe jupânul Ţică şi să-ţi prezint pe fie-mea. Strigă, 
detunat, ca la arie: Matildăăă! Maatildaaa! 

Capitolul XVI 

„Atunci s-a arătat şi demonul cel mai viclean al pierzării...” 

La o întrebare nu izbutea să găsească răspuns Nicolae 
Apostol: „Prin ce minune, din mădularul grosolan al 
Catincăi Ştirbuleasca a putut să salte o mlădiţă atât de 
subţire şi diafană ca nepământeasca sa copilă?” 

Răspunsul îl căutase şi în albumul familiei, din salon. 

Răposatul soţ al coanei Catinca, Matache Ştirbulescu, 
vechil pripăşit de aiurea, ca să devină arendaş şi mai apoi 
proprietar, fusese tot aşa de noduros la trup şi păros la faţă 
ca dânsa. Nu putea fi vorba nici despre vreo moştenire mai 
depărtată, cum se pretinde că asemănările sar câteodată 
într-un neam peste două-trei generaţii. Părinţii coanei 
Catinca o zidiseră după tiparul lor. Arătau în fotografiile 
vechi, şterse şi ieftine, de acum treizeci de ani, aidoma cu 
proprietara Ponoarelor de astăzi. Legea se împlinise fără 
abatere şi pentru odrasla sa zurbagie şi râzgâiată, 
„îimpieliţatul de Ţică”. Zburlit şi pătrat la cap, lung în mâini 
şi scurt în picioare, când cobora din copacii livezii parcă 
scobora tot atunci şi din maimuţă. Fără deşteptăciunea într- 
adevăr ascuţită şi drăcească, sclipindu-i câteodată în ochi şi 
atunci transformându-i tot chipul, s-ar fi spus că s-a născut 


înadins pentru ca nu cumva să se stingă de pe lume 
urâţenia omenească. 

Iar în mijlocul lor şi străină de dânşii, deopotrivă de 
străină prin fire şi prin înfăţişare, această făptură aeriană: 
Matilda! 

Nicolae Apostol îi şopti numele o dată, de două, de zece 
ori. Îi părea dulce cum nu există un nume de femeie în viaţa 
de aievea; un nume ca pentru un roman sau o dramă 
romantică, unde de-a curmezişul dragostei se înalţă un zid 
de nerăzbit, un blestem, fatalitatea. 

Aci ajunsese! 

În două săptămâni aci ajunsese. 

Se lepădase de Didactica Magna şi Metodologia lui Plotin, 
de Leonard şi Gertruda, Paulsen, Foerster, Lubock şi 
Spencer. 

Peste cărţile vechi, citite şi răscitite, subliniate şi adnotate, 
se aşternea praful. 

Nu le mai atingea decât Marița Bot, când venea pe furiş să 
deretice şi să dea prin unghere cu cârpa. Nicolae Apostol îşi 
petrecea orele de şcoală pe jumătate absent, se pomenea 
că l-au furat gândurile, se scutura şi revenea anevoie şi nu 
deplin la realitate. Alerga după aceea să-şi sfârşească ziua 
şi să-şi scoată sufletul cu împieliţatul de Ţică. 

Roşea şi se fâstâcea de-a mai mare jalea şi râsul când îi 
apărea înainte Matilda. Dădea atunci răspunsuri pidosnice. 
Suferea atunci fiindcă i s-a părut că în surâsul ei a fostun 
subinţeles batjocoritor şi că a apăsat pe anumite cuvinte 
într-un anumit fel. 

Lumină şi întuneric i se făcea acum nu după mersul 
soarelui, ci după o privire ridicată sau furişată în lături pe 
sub genele lungi. 

lar noaptea, singur, acasă, devora cu nemiluita romane şi 
drame romantice, unde i se părea că regăseşte toată 
povestea lui. 

Librarul din oraş îi deschisese cont, şi îi trimitea unul după 
altul pachetele cu cărţi. El trăia în afară de viaţă, între 


ameţitoarea şi dulcea chinuire a acestei îndrăgostiri fără 
nădejde şi între plăsmuirile fantasmagorice ale cărţilor. 

Cel puţin acolo, autorii, stăpâni pe destinul eroilor şi pe 
mersul evenimentelor, răsturnau în ultimul moment un 
ultim obstacol şi lăsau îndrăgostiţii să-şi cadă în braţe. Sau 
îi împingea pe amândoi să se rostogolească într-o prăpastie; 
să moară în mijlocul valurilor; să-şi ducă taina în mormânt. 

El trăia şi era osândit să trăiască într-o viaţă unde 
asemenea deznodăminte nu există. 

Trăia într-un sat ca Ponoarele, între oameni ca Ioniţă Ţăpu 
şi jupân Aizic, moş Lecachi Colţun zis Zamă-Lungă şi 
notarul Ilie Bosânceanu, între ţărani desculți şi rufoşi şi 
între copiii lor, mai desculți şi mai rufoşi. 

Misiunea lui era să le bage în cap tabla lui Pitagora şi 
regulile sintaxei române, conjugarea verbelor auxiliare şi 
numele celor 32 judeţe, cu capitalele lor; unde mai 
rămânea loc şi timp să-şi tămăduie arşiţa care-i mistuia 
sufletul? Nicolae Apostol îşi blestemă soarta şi misiunea. Ce 
însemna un biet învăţătoraş în ochii unei făpturi atât de 
nepământene ca Matilda? 

N-a crezut niciodată că se poate isca din senin o asemenea 
urgie, dureroasă şi dulce, să bântuie un suflet. 

Mereu îi venea în minte şi pe buze împerecherea aceasta: 
„Dureroasă şi dulce”... 

Cu două săptămâni în urmă, când urca întâia oară drumul 
spre curte, se temuse să nu-l aştepte o nouă pri-mejdie şi 
cine ştie ce ameninţări. S-a gândit la oricare, la oricât de 
absurde ameninţări, în afară de singura care îl aştepta într- 
adevăr. Ce ascunse şi ce crud şăgalnice sunt tainele 
viitorului! Unde sunt presimţirile care te apără şi te întorc 
din drum? 

L-a întâmpinat atunci în curtea Catincăi Ştirbulescu o 
privelişte urâtă, o scroafă cu purcei şi un cârd de gâşte cu 
gânsacul sâsâind să-i apuce în cioc pulpana putredă a 
hainei. Şi l-a întâmpinat un cântec neobişnuit de clavir; un 
cântec „dureros şi dulce”. Nici o clipă n-a bănuit ce-l 


pândea mai departe, dincolo de ceasul acela şi de pereţii 
urâţi ai casei. 

A slăbit şi s-a scofâlcit. A început să se jigărească. Aproape 
că nici nu mai mănâncă. Toate i se opresc în gât. 

Iubirea „dureros de dulce” îl chinuia mai teribil decât 
foamea şi setea. 

Nicolae Apostol s-a ridicat de pe scaun, a împins de sub 
ochii buimaci cartea cu o poveste absurdă de dragoste, se 
uită la ceas şi îi pare că minutarul abia se clinteşte. 

Abia opt! Şi el tocmai la nouă trebuie să fie la curte, sus, 
unde-l aşteaptă o zi întreagă, tot „dureroasă şi dulce”. 

E duminică. 

Pentru învățătorul şcoalei - zi liberă. 

A orânduit elevii să meargă la biserică sub supravegherea 
lui Ţăpu Vasile. Din această parte n-are nici o grijă. Ştie că 
şcolarii lui n-au să-i pricinuiască supărare acum, la sfârşit 
de an, şi îl ştie pe Ţăpu Vasile vrednic de răspunderea să-l 
înlocuiască. Treptat se lasă furat de aceste amăgiri. 
Dezertează de la datorie şi nu-şi dă seama că o face: nu 
numeşte aceasta o dezertare. Are şi el drept la viaţă! Măcar 
la înşelarea „dureroasă şi dulce” care pentru dânsul 
înseamnă acum viaţa. 

Toată ziua are s-o petreacă sus, cu zănaticul lui elev, 
amestec de inteligenţă şi de opacitate, de lene şi de 
surprinzătoare aviditate de a cunoaşte, de cruzime şi de 
bunătate, de mândrie şi de umilinţă, de lăcomie şi de 
generozitate, cum încă n-a văzut adunate atâtea porniri 
contrarii într-un pui de om. De soarta examenului nu se 
teme. A izbutit să aleagă o parte din sămânţa cea bună de 
neghină. Are senzaţia că a început să dreseze o 
sălbăticiune. Altădată l-ar pasiona cu deosebire prilejul 
acesta rar pentru un dascăl. L-ar socoti un caz. 

Acum nerăâbdarea cu care priveşte la ceas e din altă 
pricină. Va rămâne toată ziua sus. E invitat la masă. Întâia 
oară se vor afla o zi întreagă sub acelaşi acoperiş: Matilda şi 
el, el şi Matilda. 


Pe coperta cărţii desenează o monogramă. Un N şiun M: 
Nicolae şi Matilda. Încearcă şi şterge, încearcă şi şterge. 

E imposibil de împletit două iniţiale atât de nepotrivite 
pentru o monogramă. Nu se leagă. Se resping. Poate e un 
semn ascuns. Un avertisment. Prea târziu însă au început 
să vină avertismentele. Acuma la ce i-ar mai folosi? 

Nicolae Apostol şterse apăsat monogramele neizbutite. Se 
ridică să se privească în oglindă; să-şi potrivească părul şi 
mustaţa proaspăt tunsă, nodul cravatei şi acul cu perlă 
falsă. 

Oglinda e verzuie şi cu valuri. Lucru ieftin şi prost. Îi 
trimite îndărăt, în ochi, o imagine nemulţumitoare. Ceva îi 
lipseşte, şi el ştie foarte bine anume ce îi lipseşte şi îi va lipsi 
întotdeauna. 

Duminica trecută au fost convocați la revizorat toţi 
învățătorii din judeţ. O conferinţă în vederea sfârşitului de 
an şi pentru interpretarea unor circulare ministeriale. 

Atunci şi-a văzut toţi camarazi. Întâia oară i-a cu-noscut 
pe toţi: dascălii şi dăscăliţele dintr-un ţinut. lar din chipul şi 
din îmbrăcămintea lor a aflat ce-i lipseşte şi lui. Erau 
stângaci şi, cum se aflau înşiraţi pe bănci şi pe scaune, într- 
o sală de adunare improvizată, păreau elevii unei şcoli de 
adulţi. Unii erau stânjeniţi, ascunzându-şi hainele vechi şi 
sărace, ca hainele lui. Alţii erau stânjeniţi de hainele nouă, 
aşa cum sunt acum ale lui. Femeile, la fel. Cu pălării 
demodate, cu rochii prea strâmte sau prea largi, cu 
încălțări absurde. (Îşi privi ghetele nouă. Sunt scumpe şi 
pretenţioase. Nu sunt ca pentru un învăţător: ghete cu 
postav cenuşiu şi cu nasturi poate să poarte domnul prefect 
Emil Sava, domnul Spirică Necşulescu, feciorul domnului 
Lascăr Sofian de la Paris. Dar unui învăţător îi trebuiesc o 
pereche de încălțări solide şi simple, ca pentru noroaiele şi 
praful satelor, pentru drumuri lungi pe jos şi pâraie fără 
punți.) 

Lui, în sala conferinţei, i-a fost parcă ruşine atunci de 
colegii de breaslă. 


S-a simţit deodată străin de dânşii, a uitat că îi leagă 
aceleaşi pătimiri şi acelaşi destin, că sunt fraţii şi mucenicii 
unei credinţe. S-a dat la o parte de dânşii cu un fel de 
vrăjmăşie, fiindcă pe chipul şi îmbrăcămintea lor se citeau 
stigmatele de pe chipul şi din îmbrăcămintea lui. Se 
recunoştea şi recunoştea osânda unei bresle. 

Acum, lui Nicolae Apostol îi este ruşine şi de încălţările lui 
pretenţioase, cu postav şi cu nasturi, şi de hainele făcute la 
croitorul extra de la târg, nepotul madamei Surica. 

A schimbat straiele, dar i-a rămas portul. 

N-a putut o dată cu ele să lepede şi stângăcia, asprimea 
mişcărilor şi a feţei, acea ascunsă asemănare care îngăduie 
atât de uşor să identifici oamenii dintr-o breaslă ca şi cum 
ar purta cu toţii o insignă corporativă. Mulţi au plecat copii 
de acasă, în straie ţărăneşti, când au intrat în şcoala 
normală. Ani de zile mai apoi au purtat uniforma. Pe urmă 
au trecut brusc la veşminte care cer o anumită nuanţă a 
gesturilor, un anumit chip de a înnoda cravata şi de a purta 
pălăria. În gulerele lor tari, unele prea strâmte, altele prea 
largi, unele prea înalte, altele prea joase; cu butonii ieşiţi 
afară sub nodul cravatei; cu pantalonii de-o culoare şi 
surtucul de alta; cu lanţul ceasornicului spânzurat la 
butonieră - nu se deosebeau de înfăţişarea mahalagiilor 
când pleacă duminica împreună cu familia să bea must şi să 
mănânce mititei la o cârciumă cu grădină din mahalaua lor. 

Nici o clipă Nicolae Apostol n-a simţit atunci tristeţea şi 
mila acestei constatări. I s-au părut toţi numai băţoşi şi 
numai vulgari, fiindcă toată inima îi era desprinsă de dânşii. 
Fiindcă se vedea pe el în ei, iar pe el se vedea în ochii 
Matildei. În gând şi în vis, îi spunea încă de pe atunci, de 
duminica trecută, pe nume. Oare are să-i spună tot aşa şi în 
viaţa cea de aievea? 

Dacă ar fi învăţat altă şcoală, dacă în casa proprietarei din 
Ponoare ar fi intrat cu o licenţă în drept sau în litere la 
buzunar, în uniformă de ofiţer sau cu orice altă carte de 
vizită, minunea ar fi fost cu putinţă. Chipul şi inteligenţa îi 


dădeau acest drept; nu i-l dădea însă „cariera”, meseria lui 
fără glorie şi fără zarişte. Un învăţător rămâne ultimul 
codaş pe ultima treaptă a învăţământului - şi atât! Dascăl la 
plodurile ţăranilor, predestinat să trăiască toată viaţa în 
mijlocul lor, să adopte apucăturile lor, vorba lor, grijile şi 
necazurile lor, ceea ce e mai deznădăjduit: bucuriile şi 
desfătările lor. 

N-are drept să râvnească mai departe şi mai sus. 

Un învăţător bătrân cu haine de şiac - cel puţin acela era 
la locul său în hainele de şiac - l-a tras la o parte să-i spună 
că a auzit de la un nepot din şcoala normală despre dânsul 
şi că mare bucurie îi face să-l cunoască. Era cărunt de-a 
binelea şi i s-a părut timid. 

Curios! Un bătrân timid faţă de un copilandru tovarăş de 
breaslă! Şi-a spus numele: Gheorghe Ceapă, învăţător din 
Suseni, comuna Piscul-Voievodesei. Avea ochi albaştri şi 
vorba moale. Nepotul, elev prin clasele începătoare ale 
şcoalei normale unde învățase Nicolae Apostol, îi istorisise 
cu însufleţire şi admiraţie despre faima celui mai strălucit 
element care a ieşit de pe bănci în ultimii zece ani. 
Învățătorul din Suseni se minunase când a aflat că un 
asemenea absolvent glorios a căpătat un post de surghiun 
ca cel de la Ponoare. „Eu l-am ales!” rectificase Nicolae 
Apostol, de astă dată fără sumeţia de odinioară, cu oarecare 
melancolie. „Dumneata? Hm!” continuă să se minuneze 
dascălul bătrân. Pe urmă, după un timp de tăcere şi de 
gândire, se luminase: „Am înţeles; ai ales înadins un loc 
unde-i mai greu de desţelinat un pământ în care n-a intrat 
încă fierul plugului! Înţeleg şi te admir!” Nicolae Apostol 
era gata să-i întoarcă spatele. N-avea nevoie de admiraţia 
nimănui. Mai ales acum, când orice admiraţie se prefăcea în 
batjocură. 

Bătrânul s-a ţinut însă grapă. Nu l-a slăbit, invitându-l să 
vină o dată şi în satul lui, să vadă ce-a izbutit şi el cu puţine 
mijloace şi mult mai slabe puteri, să stea mai îndelung de 
vorbă şi să se cunoască. Îi răsufla în obraz, iar răsuflarea 


duhnea a tutun şi a ceapă. Aceasta era cartea lui de vizită. 
Îl chema Ceapă şi mâncase ceapă! Între asemenea oameni 
se afla osândit să trăiască. Aceş-tia erau fraţii lui de necaz şi 
de apostolat! „Văd că n-ai verigă pe deget! observase 
bătrânul. Eşti burlac şi aşadar liber, stăpân pe timpul 
dumitale. Poţi veni când vrei... Sau poate să mă urc eu într- 
o zi în şarabana mea şi să te aduc cu nepusă-n masă! 
Cunosc drumul. L-am cunoscut şi pe sărmanul Andrei 
Colibăşeanu; am fost colegi de şcoală, pe urmă el mi-a 
trecut înainte... O bucată de vreme am fost prieteni, 
veneam pe la dânsul înainte de a cădea în patima şi ruina 
care l-a dus în mormânt. N-am uitat drumul şi-mi pare bine 
că pot să-l bat iarăşi, pentru un tânăr rar ca dumneata.” 

Acestea i le spusese învățătorul bătrân din Suseni, şi încă 
altele. 

La toate a dat din cap, răspunzând rar şi zgârcit la vorbă, 
cu gândurile aiurea - la un clavir, la ochii cu genele lungi, la 
o făptură atât de departe de oamenii cu straiele lor 
mizerabile şi ridicole, cu glumele lor grosolane. Căci mai 
râdeau şi mai glumeau nenorociţii! Se strigau pe porecle şi 
făceau aluzii la păţanii cunoscute. Glume şi anecdote 
didactice! 

A simţit scârba urcându-i-se-n gât ca după o mâncare 
sleită. 

Ceilalţi l-au socotit înfumurat şi ţâfnos. I-a surprins 
întorcându-se după dânsul, şoptindu-şi părerile şi 
urmărindu-l pe furiş. 

Pot să creadă ce vor şi să spună ce vor! Ceva a săpat 
adânc o prăpastie între dânsul şi toţi. Ar fi nostim să se ţină 
de cuvânt moşnegăria din Suseni şi să descalece într-o zi 
din şarabană! l-ar face o primire de pomină. 

Nicolae Apostol îşi cercetă din nou ceasul. În sfârşit, opt 
jumătate. Are să meargă încet, are să ocolească, are să 
treacă pe la moară, pe unde erau plimbările lui singuratice 
de astă-iarnă, când atât de aproape trecea de o casă unde 
cânta un clavir şi el nu presimţea atunci nimic. 


Îşi potrivi părul, nodul cravatei, acul cu perla falsă, îşi 
petrecu peria pe haine, pe postavul ghetelor cu nas-turi, pe 
pălăria cu boruri mari şi largi cât o roată de car. 

Pe urmă plecă împins de neastâmpărul „dureros de dulce”. 

Gospodarii în straie albe de duminică îi urau bună 
dimineaţa. El răspundea îngândurat şi se temea acum să 
nu-l oprească vreunul, să-i ceară vreun sfat, o părere ori 
numai să schimbe un cuvânt. 

Altădată îi căuta. Îi oprea el. Acuma fugea de dânşii. 

Fugea, dar călca cu băgare de seamă pe cea mai 
bătătorită potecă, să nu-şi prăfuiască hainele de la croitorul 
din târg şi postavul ghetelor cu nasturi. Încetini paşii când 
ajunse la marginea satului. Întârzie un timp la moară, dar 
nu recunoscu frumuseţea acelui colţ umbrit, cu sălciile 
scăldându-şi plete verzi în apă şi cu mirosul plăcut, de 
brazdă udă, de fum şi de făină caldă. 

N-avea suflet pentru toate acestea. 

Cerceta mereu ceasornicul. La nouă fără cinci minute luă 
grăbit dealul în piept şi la nouă fix urca gâfâind treptele 
cerdacului. 

— Bravo, flăcăule! îl primi coana Catinca în prag. Eşti mai 
exact ca trenu! În locul dumitale, aş lăsa şcoala din 
ticăloasele astea de Ponoare şi m-aş face şef de gară, să-i 
mănânc comândul lui Atila Gheorghiu...! 

Cam aşa erau toate glumele coanei Catinca şi cam acestea 
erau comparaţiile rezervate lui Nicolae Apostol. 

Îl vedea când şef de gară, în locul lui Atila Gheorghiu, omul 
cu galoşii de reclamă „Triunghi”; când în locul lui Ioniţă 
Ţăpu, primar la ordinele domnului Lascăr Sofian şi 
domnului prefect Emil Sava. 

Învățătorul înghiţi în sec. Îngăimă o explicaţie destul de 
lipsită de convingere, pomenind despre timpul scurt şi 
apropierea examenului, 

— Diavolul meu se vede că-i de altă părere, mânca-l-ar 
puricii, că nici acum n-a făcut ochi. Doarme, duglişul! Mă 
duc să-l scol, să-i torn o cană cu apă în cap şi ţi-l trimit. Până 


atunci, ia te rog să-mi pofteşti acolea în cerdac, să guşțti 
ceva. Ce-ţi cere inima? O cafeluţă neagră? Cafea cu lapte? 
Poate o gustărică şi un rachiuaş? Rostind diminutivele, 
coana Catinca ţuguia drăgălaş buzele cu puf îngroşat de 
mustață şi n-aşteptă răspuns: Nu face ochii aşa cât pălăria, 
că nu mă sperie! Ce-i dacă te-am întrebat de oleacă de 
spirt? Nu strică! Numai să nu cazi la patimă, ca nevolnicul 
de Colibăşeanu. Altfel? Eu aşa încep ziua: o gustare, o 
felioară de slănină afumată cu piper, o felioară de muşchi şi 
un păhărel de secărică. Drege cumplit! Asta-i unsoarea 
maşinăriei. O ungi bine de dimineaţă, merge fără să 
scârţâie toată ziua... 

Nicolae Apostol n-avu când să strecoare şi el un cuvânt. 
Nu-i prea dădea răgaz niciodată coana Catinca. 

De astă dată, din uşă, adăugă o vorbă ameţitoare, dulce, 
fără să mai fie şi dureroasă: 

— Până una-alta, ţi-o trimit pe Matilda să-ţi ţină de urât! 
Eu am de furcă dimineaţa cu hoţomanii mei, ana-fura şi 
închinarea mamei lor de potlogari... 

Învățătorul roşi pentru vocabularul păros al coanei 
Catinca Ştirbuleasca şi pentru urechile diafanei sale copile, 
care poate zilnic se aflau spurcate de asemenea triviale 
expresii. 

Se rezemă de stâlpul cerdacului. 

Aşa, întâlnirea avea să se desfăşoare mai simplu, fără ca el 
să se ridice de pe un scaun, să-l dea la o parte, să se 
ploconească, poate să răstoarne ceva ori să târâie faţa de 
masă agăţată de nasturele hainei, cum veşnic era în panica 
unei catastrofe. Încrucişă braţele pe piept, fiindcă altfel n- 
ar fi ştiut ce să facă cu mâinile. Era o atitudine silită, 
dovedind stânjenirea, dar aşa, fără să-şi dea seama, luase o 
poziţie romantică, asemeni lui Chateaubriand din celebra 
gravură contemplând oceanul de pe-o stâncă abruptă a 
Bretaniei. Cu singura deosebire că în loc să i se înfăţişeze 
înaintea ochilor talazurile zbuciumate de uragan, privea 
într-o prozaică ogradă cu porci scurmând în gunoaie, rațe 


bălăcindu-se în treuci, gâşte păscând troscotul şi câini 
puricându-se fără pudoare în părţi ruşinoase. 

Un foşnet de rochie, dureros de dulce, îi curmă respiraţia. 

— Bună dimineaţa, domnule Apostol! 

Într-o fulgerare, învățătorul gândi: „Mi-a spus domnule 
Apostol, nu domnule învăţător! Nu mă tratează ca pe un 
vulgar dascăl de sat; nu-mi aminteşte mereu distanţele: 
înadins îmi arată că mă consideră altceva!” 

Nicolae Apostol ridică ochii recunoscător: 

— Bună dimineaţa, duduie Matilda... 

Ridică ochii, iar numele duduii Matilda îl şopti cu glas 
sfârşit; iar respiraţia i se stinse încă mai mult pe buze. 

Într-aceasta dimineaţă de sfârşit de mai, oare mai există 
undeva sub soare un muritor întâmpinat într-un cerdac de- 
o atât de nepământeană făptură? Apariţia înainta către el în 
rochie albastră, spumoasă şi uşoară, cu guler şi mâneci de 
dantelă. 

Abia atingea urâtele scânduri cu vârful pantofilor albi. 

Cum de respirau amândoi acelaşi aer? Şi cum de se 
ofereau privirii lui atât de simplu ochii cu genele lungi, 
sprâncenele arcuite, obrazul sub care străveziu se citeau 
vinele albastre spre tâmple? Prin ce putere se împlinea 
această minune, fără ca nimic să se schimbe pe lume; toate 
să rămână în jurul lor, aşa cum sunt: ograda cu porcii 
scurmând şi rațele bălăcindu-se în treuci? 

Nicolae Apostol sărută ca prin vis mâna întinsă. 

Duduia Matilda întrebă cu un glas obosit: 

— Ce priveai dumneata atât de visător, domnule Apostol? 

— Cerul, duduie. Depărtările... 

Duduia Matilda râse uşor, neîncrezătoare: 

— Cerul? Depărtările? De ce minţi?... Pot să-ţi spun eu ce 
priveai. Te uitai la ograda noastră cât e de urâtă, cu atâta 
murdărie, atâtea orătănii şi hârburi... Făceai poate 
comparaţie cu parcul şi conacul de la Sofieni... Spune, nu? 

Învățătorul rosti cu un elan care în aceeaşi clipă îl 
înspăimântă prin temeritatea cuvintelor: 


— Nu, duduie Matilda! Nu făceam nici o comparaţie. Mă 
întrebam numai cum poţi mata să trăieşti în asemenea 
decor. Îmi pari ca o domniţă surghiunită... 

— Vai! exclamă ironic duduia Matilda, ducând mâna mică 
la sânul mic de sub țesătura albastră. Nu-mi închipuiam că 
eşti atât de poetic... Domniţă, şi încă surghiunită? 

— Domniţă, şi încă surghiunită... repetă apăsat Ni-colae 
Apostol. 

Duduia Matilda ridică sprâncenele, subliniindu-şi 
nevinovata mirare: 

— Dar, domnule Apostol, nu mă simt surghiunită de fel. Nu 
uita că aici m-am născut, aici am crescut. Poate nu ştii că eu 
mă scol dimineaţa să dau de mâncare la păsări şi să 
controlez cloştile? 

Învățătorul respinse cu oroare imaginea acestor te-restre 
îndeletniciri. 


— Da-da! întări fata coanei Catinca. Acestea sunt ideile 
mamei, şi le aprob. Aşa m-a crescut, şi poate că n-a greşit... 
Pensionul de o parte, gospodăria de alta. Când am să mă 
mărit... 

Nicolae Apostol simţi un cuţit împlântat în inimă. 

Duduia Matilda îl răsuci cu o delicioasă cruzime: 

— Când am să mă mărit, nu vreau să părăduiesc 
agoniseala părinţilor. Aceasta am să i-o hotărăsc soţului: 
dimineaţa, până la nouă, să nu se uite la mine, să întoarcă 
faţa la perete... N-am să încep cu pudra şi cu frizatul 
părului. Mai întâi cămara şi cheile; după ce-am pus toate la 
punct, am destulă vreme-toată ziua să fiu şi cucoană mare... 

Cuţitul răsucit în inima lui Nicolae Apostol, după durerea 
ascuţită de la început, dădu drumul la o năvală fierbinte de 
sânge. Ce senzaţie dureros de dulce! Şi ce gânduri nebune 
îi năluciră. Adică, în care scop anume i le spunea toate 
acestea? Nu le rostea la întâmplare. Arăta aşa că nu se 
consideră o domniţă surghiunită. Că idealul ei e o viaţă 
modestă, de gospodărie cumpănită, poate alături de un om 
deprins şi el să trudească la munca pe care a văzut-o ea de 
când a deschis ochii: câmpul, plugăria... Cum de nu s-a 
gândit la aceasta mai demult? Purtarea coanei Catinca era 
destul de ciudată şi de semnificativă. Îl primea cu prietenie. 
Îi trimitea copila să-i ţină de urât. Poate pentru fata ei un 
asemenea soţ visa. Un om tânăr, energic, gata să ducă mai 
departe o gospodărie de ţară. Un om fără mofturi şi 
pretenţii... Ar da demisia... (Nicolae Apostol se lepădă de 
credinţa lui înainte de al treilea cântat al cocoşilor...!) Si-ar 
da demisia şi ar intra la şcoala ei, să înveţe plugăria în lege 
şi să adauge la experienţa ei o energie bărbătească... 
Gândurile nebune îi înfierbântară tâmplele; împingeau 
sângele cu zvâcnituri năvalnice în inimă... 

Duduia Matilda, aşezată pe scaun şi jucându-se cu dantela 
mânecii, înălţă ochii şi-l întrebă mirată: 

— Nu spui nimic? N-am dreptate? 


— Desigur... Fără îndoială... Negregşit... îngăimă Nicolae 
Apostol. 

Duduia Matilda lăsă dantela între degete şi îl ameninţă cu 
arătătorul: 

— Bagă de seamă! Dacă aş fi eu profesoară şi dumneata 
elev, ţi-aş pune notă rea. Nu e prea lăudabil pentru un 
profesor să repete de trei ori trei cuvinte care spun acelaşi 
lucru: desigur, negreşit, fără îndoială... Mama ar avea drept 
să se îngrijească de soarta lui Ţică la examen cu asemenea 
profesor... Schimbă tonul, neprevăzut: Ce răutăcioasă sunt! 
Dar nu e aşa că nu mă iei în serios...? 

„Ce încântătoare e! gândi Nicolae Apostol. Nu e acesta un 
semn de iubire? A necăji nevinovat pe cineva înseamnă a-i 
arăta că-i porţi interes, a-i dovedi într-un chip mai discret 
simpatia... Şi a spus profesor! - nu un dascăl oarecare de 
sat. Profesor e şi Spiru Haret, şi Xenopol, şi Titu Maiorescu, 
şi Iorga...” 

— Te-ai supărat de taci? stărui duduia Matilda. Îmi pare 
rău... Îmi cer scuze... Dar fac şi eu ce pot, să treacă timpul. 
Nu m-a trimis mama să-ţi ţiu de urât? 

Edificiul înălţat de imaginaţia lui Nicolae Apostol s-a 
clătinat din temelii. 

Aşadar, toate au fost numai „ca să treacă timpul”? 

S-a clătinat edificiul, dar nu s-a ruinat. Îndată învățătorul a 
descoperit o explicaţie optimistă: „Pudoarea feminină nu-i 
îngăduie să-şi trădeze un sentiment. Şi-a dat seama că a 
lăsat să se înţeleagă prea mult. Acuma încearcă să 
retracteze. O femeie invocă întotdeauna alte motive, frivole 
şi răutăcioase, ca să-şi ascundă, din delicateţe şi orgoliu, 
motivul grav care o face să ro-şească...” 

Şi, cu încredere, pe aceste fragile temelii Nicolae Apostol 
clădi mai departe palatul său şi al nălucirilor. 

Capitolul XVII 

„Deşteptările din vis sunt câteodată tot aşa de crunte ca 
scufundările în moarte...” 

A trecut a doua jumătate a lunii mai. 


A trecut şi întâia jumătate a lui iunie. 

A trecut şi elevul Stirbulescu Constantin examenul, cu 
răspunsuri îndrăcite, care-au uluit şi în acelaşi timp au iritat 
solemnii examinatori. Încă nu mai dăduseră peste 
asemenea dihanie de copil! 

Nicolae Apostol s-a întors din oraş glorios, cu trăsura de 
mare gală a coanei Catinca. 

El pe scăunaş, coana Catinca şi Matilda în fundul trăsurii, 
Ţică pe capră, lângă vizitiu, unde obținuse ca un prim acont 
al recompenselor de vacanţă învoirea să apuce hăţurile şi 
să mâne el caii. Atâta a aşteptat! 

— 'Ţineţi-vă bine! strigase, scuipând în palme şi întorcând 
capul zbârlit, după ce lepădase bereta de marinar care-l 
incomoda. Ţineţi-vă bine şi faceţi-vă cruce! Mamă, ţi-ai făcut 
testamentul...? 

Spuse, se propti în hăţuri şi dădu bici cu frenezie, ca unul 
care nu o dată trecuse prin şanţuri şi hârtoape, în galop, cu 
harabalele de la arie şi de la treburile câmpului. 

Matilda ţipă uşor şi-l rugă să se potolească. Coana Catinca 
fu de altă părere; 

— Lasă-l, copilă! Asta-i treabă bărbătească. Astăzi să 
înveţe a struni caii în zăbale, mâine oamenii! Nu-l vreau o 
mămăligă! Recunoscătoare, puse mâna lată pe genunchii lui 
Nicolae Apostol: Dumitale trebuie să-ţi mulţumesc că mi-ai 
întărit o părere veche a mea. Ştiam eu că are stofă în el, dar 
n-aveam proba. Acuma am proba. Şi mai am probă că şi pe 
dumneata te-a făcut Dumnezeu cu mână tare. Bravo! Halal! 
Bine mi l-ai mai dat la manej!... Nu te-aş schimba pe zece 
plăcinte cu moşnegăriile pe care le-a vârât în sperieţi la 
examen, păduchiosul mamei, păduchios! 

Păduchiosul mamei pocnea din bici şi chiuia, de sfârâiau 
roţile trăsurii. 

Nicolae Apostol plecă ochii cu modestie, copleşit de 
elogiile coanei Catinca. 

Îl munceau, pe scăunaşul îngust, gândurile şi simţirile cele 
mai potrivnice. Se bucura de victoria sa pedagogică; dar se 


întrista la gândul că tocmai cu acest preţ de acum înainte 
nu mai are de ce urca dealul până la curte. Simţea uşoară şi 
ameţitoare atingerea Matildei, genunchii lor apropiaţi; dar 
îl sugruma siguranţa că totul s-a sfârşit, că numai 
întâmplarea are să-i mai pună faţă în faţă. 

Într-o lună de zile chinuirea lui a crescut. 

Câteodată i se părea că Matilda îi iese înadins înainte, că îl 
caută. 

Altă dată răspundea distrată la întrebări şi părea că nici 
nu-i observă prezenţa. Nu era o chinuire? Dar o chinuire 
dureroasă şi dulce. De acum se întoarce acolo unde îi este 
locul sortit pe veci: între ţăranii desculți şi rupţi, să se 
împărtăşească de la necazurile lor, străin însă acum cu 
desăvârşire de mulţumirile şi de bucuriile lor, netrebnice, 
de golani. 

— Mamă, nu e aşa că domnul Apostol are să mai vie pe la 
noi? Nu e aşa că n-aisă ne ocoleşti acuma, dom-nule 
Apostol? 

Matilda (i s-a părut, sau aşa a fost într-adevăr?) a pus o 
anumită mlădiere în glas, deosebită, stăruitoare, se-cretă. 

— Duduie... 

Începuse şi nu ştia ce va spune mai departe. Îl salvă coana 
Catinca: 

— Ce duduie? Cu dânsa vorbeşti ori cu mine? Să-ţi spun eu 
ce-ai să faci! De-acuma ai vacanţă... Cine te opreşte să mai 
vii pe la noi, fără interes, aşa, pe gratis? Până acuma veneai 
pentru 'Ţică, pentru cei trei sute de lei (treacă de la mine, 
acuma s-au făcut patru), pe care i-ai câştigat cu merit şi i-ai 
muncit cu sudoare. Acuma mai vină şi pentru Matilda! 
Dumneata citeşti cărţi şi romanţuri; romanţuri citeşte şi ea. 
Nu cu mine are să vorbească deci despre năzdrăvăniile din 
cărţile dumneavoastră. Aşa încât numai pofteşte mătăluţă 
să nu-mi vii, că mi te struneşte Catinca Ştirbuleasca mai 
abitir ca Ticuţă telegarii...! 

Ce blândă şi îndurătoare providenţă i s-a părut 
învățătorului această coană Catinca în toane bune! 


Stătea lăbărţată în fundul trăsurii, clădăraie de rotunjimi 
îmbrăcate în rochia de atlaz negru şi lucios. Părea 
caricatura unui bine hrănit idol chinezesc, din care un 
glumeţ şi-a făcut cuier pentru pălăria vişinie de pai lăcuit, 
zvârlită pe ceafă. 

Dar Nicolae Apostol o vedea cu alţi ochi, cu totul alţi ochi, 
şi cu totul transfigurată. 

Fără îndoială, această invitaţie nu era străină de cine ştie 
ce ascunse şi stăruitoare proiecte. 

Matilda, în pardesiul alb de doc, cu pălăriuţa mică pe ochi, 
delicată şi fină, cu genele pudrate de praf şi încă mai 
delicioasă aşa, părea străină de rezultatul discuţiei. Desigur 
numai din pudoare s-a prefăcut deodată că n-o interesează. 

Cu surâsul uitat pe buze, privea dincolo de dânşii, departe, 
peste timpuri, linia orizontului. 

— Nu e aşa, Matilda? 

Întrebând, coana Catinca se răsucise pe jumătate, 
amenințând echilibrul din arhitectura rotunjimilor care 
alcătuiau plurisferica sa făptură. 

— Ce să fie aşa? rosti Matilda revenind la realitate. A, da! 
Desigur, fără îndoială, negregşit... 

„Ce divină joacă! gândi Nicolae Apostol. Îi place să mă 
necăjească.” Aluzia la povestea cu: „Desigur, fără îndoială, 
negreşit” e un secret al lor. Un secret al lor, numai al lor...! 

Matilda îşi scutură praful de pe gene cu degetul mic uşor 
rotunjit, într-un alintat gest de cochetărie. 

Tot aşa de gingaşă e toaleta porumbiţelor când îşi 
lustruiesc fulgii. 

Nicolae Apostol o mânca din ochi. Coana Catinca mânca 
bomboane de răguşeală şi tuşă. Într-un târziu Matilda 
spuse, făcând o legătură de gânduri numai de ea 
cunoscute: 

— Apropo, mamă! Nu e aşa că nu s-a schimbat nimic din 
înţelegerea noastră? Îi scriu Estelei cum a fost vorba. O 
chem să stea toată luna lui iulie la noi... O aduce fratele ei, 
la plecare vine tot fratele ei s-o ia... 


— Bine, copilă, eu nu-mi iau vorba înapoi! N-ai decât s-o 
chemi; n-are decât să vină! Numai să ştiţi că n-am să vă 
slugăresc în toiul muncilor... 

— M-ai slugărit vreodată, mamă? 

— Nu, copilă, să nu păcătuiesc. De altfel, Estela ta-i fată 
bună. Dacă nu s-o fi schimbat prea mult şi n-a căpătat 
mofturi, pot spune că-mi place... Dintre toate marţafoaicele 
din şcoala ta, asta era cea mai pe gustul meu... 

— Aşa a fost şi tot aşa este, mamă. [i-o garantez... 

Rămas în afară de discuţie şi în necunoştinţă de cauză, 
Nicolae Apostol presimţi o primejdie nouă şi alarmantă. 

Lumina soarelui deveni deodată fumurie. 

O prietenă însemna un adversar neprevăzut. Mai ales o 
colegă de şcoală. Rostul lui dispărea. Învățătorul din sat n- 
avea decât să rămână devale, în satul lui, printre desculţii 
lui. 

Restul drumului a continuat astfel, mai puţin glorios 
pentru Nicolae Apostol. 

N-a mai fost vorba despre succesele lui Ţică, despre 
calităţile sale pedagogice, despre invitaţia să ţină de urât 
Matildei şi să discute năzdrăvăniile din cărţile lor! Fiecare 
s-a scufundat în lumea sa, izolată de a celorlalţi. Matilda 
tăcea visătoare. Ţică îndemna caii cu biciul şi 


Cu sudălmi de surugiu. Coana Catinca se răsucea şi 
încerca să se înalțe, ca să vadă mai bine cum arătau 
câmpurile arendaşilor şi proprietarilor pe care îi cunoştea 
până la a noua spiţă a neamului şi până la ultima poliţă de 
la zarafii târgului. 

Pe unii îi aproba: „Brava! Halal! Asta mai zic şi eu 
orzoaică!” Pe alţii îi condamna cu scârbă şi fără drept la 
recurs: „Poftim! lan priviţi la păpuşoaiele păcătosului! Nici 
sămânţa şi praşila întâi n-are s-o scoată!... Până într-un an îl 
vedem şi pe aista vândut la darabană! D-apoi ovăzul? 
Puchinoşenia asta-i ovăz?” 


Nicolae Apostol nu putea spune dacă puchinoşenia era 
ovăz sau nu. Nu vedea nimic înaintea ochilor în afară de 
întunecatele ameninţări ale viitorului. Iar, deocam-dată, de 
aceste ameninţări îl consola senzaţia dulce a genunchiului 
atins uşor de genunchiul Matildei, în linele clătinări ale 
arcurilor. 

Presimţirea a fost aşadar. A trecut însă repede. S-a risipit 
ca fumul. Nicolae Apostol a uitat de ea cum uiţi dintr-o clipă 
pe alta schimbătoarele rotocoale ale fumului. 

Timpul, timpul pândea însă să i-o amintească, neîndurat, 
într-o aprigă precipitare de întâmplări. 

Peste examenele sfârşitului de an păşise ca un lunatic. N- 
ar fi ştiut să spună lămurit cum s-au petrecut toate. 

Poate elevii lui au simţit această înstrăinare. Poate că nu. 

S-a despărţit pentru o vară de dânşii, grăbind formalităţi, 
semnând certificate, împărțind fără pompă nişte premii 
sărăcăcioase şcolarilor deodată străini de intere-sul şi de 
sufletul său: lui Vasile Ţăpu şi Măriei Bot, lui Alexandru 
Blănariu şi la vreo doi din nenumăraţii Col-ţun, nepoţii lui 
moş Lecachi Zamă-Lungă. S-ar fi zis că copiii mai aşteptau 
şi altceva. 

El nu le-a citit în ochi aşteptarea. 

Domnul Lascăr Sofian n-avea a se plânge de excesul de zel 
al dăscălaşului din Ponoare. Se ţinea de cuvânt. 

Se arăta om de înţelegere. Căpătase şcoală: îşi împlinise 
fantezia. Căpătase casă: se astâmpărase. 

Nu mai încurca pe nimeni. Nu mai stătea în calea nimănui. 
Nu mai stătea prea mult nici chiar acasă la el. Nu-şi rodea 
pragul. 

Mai mult rosese peria tot ştergându-şi mereu straiele şi 
pălăria când pleca sub o sută de pretexte nou născo-cite, ca 
să bată drumul curţii, sus, la Ştirbuleasca. 

Asemenea rătăciri se iscă din senin în viaţa fiecărui om. 
Mai târziu, păţitul pomeneşte despre ele cu un fel de 
uimire, ca despre neînţelesele fapte ale unui nebun, străin 
de adevărata sa fiinţă. Mai târziu... 


În timpul cât le trăieşte, însă, îi par, ca şi lui Nicolae 
Apostol, o nebunie dureros de dulce. 

Viaţa din afară de conacul cu porci scurmând în gunoaie şi 
cu cârduri de rațe bălăcindu-se în treuci, viaţa cealaltă, a 
satului, a oamenilor, a ţării mai de departe, nici nu exista. 
Oamenii treceau pe dinainte-i ca umbrele; tot ca umbrele, 
fără să lase urmă, treceau peripeţiile lor. 

Într-acel timp a ars acoperişul de la hanul lui jupân Aizic. 
Neguţătorul a scos boarfele afară, au început co-piii a se 
văita în limba lor plângătoare, a leşinat madama Sura şi de- 
abia au adus-o la simţire vecinele. Au scăpat cu spaima. Au 
sărit oamenii - era zi de duminică - şi au stins pălălaia. 

Nicolae Apostol n-a găsit vreme să se abată pe la jupân 
Aizic şi să-i spună un cuvânt de părere de rău. 

După câteva zile s-a săvârşit din viaţă feciorul cel din urmă 
al părintelui Ştefan, după ce se întorsese de la oaste şi de la 
învăţătură, să zacă aproape doi ani într-un fund de pat. L-au 
bocit toate femeile şi l-a dus la groapă tot satul. 

Nicolae Apostol s-a repezit în fugă să bălmăjească vorbe 
încurcate şi reci preotului bătrân, surpat pe scaun cu faţa în 
palme, preotesei cu ochii uscați de plâns. L-au simţit fără 
îndoială amândoi cât de străin era de durerea lor, cât de 
puţin era el pregătit în asemenea ceas să gândească la 
moartea cea plină de spaimă, căderea în noapte şi în nimic. 
În ochi îi sclipea un lacom neastâmpăr de viaţă. 

În acea zi sosea prietena Matildei, multaşteptata Estela. 
Se hotăra întrucâtva soarta lui. De chipul cum avea să-l 
primească această prietenă a Matildei depin-deau poate 
drumurile lui mai departe la conacul din deal. Se lepădau 
de dânsul? Nu-i rămânea decât să se înfunde în bârlogul gol 
şi să-şi mistuie suferinţa şi ruşinea citind romanele şi 
dramele unde toate deznodămintele se petrec altfel. 

S-a furişat deci din mulţimea adunată să petreacă la 
groapă un tânăr mort înainte de a fi apucat să trăiască, s-a 
prelins ca un răufăcător pe lângă garduri şi a tulit-o la deal. 

Prietena Matildei sosise. 


I-a găsit pe toţi în cerdac, în afară de coana Catinca, 
pentru care timpul acesta de seceră şi de treier era prea 
preţios ca să-l piardă cu musafiri. Încolo erau toţi: Estela 
Mărgineanu, fratele ei, Dinu, locotenent de cavalerie, 
Matilda şi 'Ţică. Şi când s-a ivit, toţi au tăcut. 

Cunoştea el asemenea tăcere. Se întinde când apare 
nechemat tocmai omul care făcea obiectul discuţiei. Această 
impresie i-a pecetluit şi lui cuvântul pe buze. A fost 
stângaci, mut şi prostănac. 

S-a chinuit să inventeze un pretext, o carte despre care-i 
vorbise Matilda. 

Venea s-o ceară. 

— Imediat! spusese Matilda şi alergase să aducă volumul. 

O grabă cu intenţia destul de străvezie. Îi dădea cartea, 
putea să plece: îl expedia! 

Ela mai stat. 

Simţea că trebuie să plece, ştia, îşi hotăra: „Uite acum, 
într-un minut, mă ridic, îmi iau ziua bună...!” Dara rămas 
încleştat pe scaun, mut şi îndobitocit, numai ca să mai 
aspire acelaşi aer din care aspira Matilda, s-o mai vadă, s-o 
ştie mişcând aproape, chiar când nu ridica ochii să-i 
urmărească mişcările. 

Stătea şi tăcea. 

Prietena Matildei i-a pus câteva întrebări indiferente, de 
simplă politeţe. 'Ţică era ocupat cu nişte cutii cu jocuri 
căpătate în dar. Locotenentul de cavalerie, după câteva 
glume cu Matilda, pe care el nu şi le-ar fi permis niciodată, 
s-a interesat despre caii de călărie, despre o oarecare şa şi 
alte chestiuni hipice. 

Toţi îi ignorau existenţa, lăsându-l în afară de conversaţie, 
şi el nu pleca. Iar ofiţerul o tutuia pe Matilda, făcea aluzii la 
amintiri comune, aprindea cu dezinvoltură ţigara şi îi 
arunca fumul în nas, fiindcă ea se plângea că nu-i place 
fumul de tutun. 

Pe urmă, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, zurnăindu- 
şi pintenii, locotenentul înaintase în capătul cerdacului, 


examinase curtea cu ochi de strateg, chemase: 

— la veniţi, fetelor! 

Au sărit amândouă. Ela rămas locului. 

Pe dânsul nu-l chema nimeni să-i afle vreo părere. 

— Ia poftiţi, jupâneselor, să facem un consult... Ce ziceţi de 
planul meu? În locul coanei Tincuţa, ştiţi cum aş proceda? 
Mai întâi aş da jos toate şandramalele astea... Sunt o ruşine 
şi un scandal! La pământ cu ele şi la foc!... Pe urmă aş pune 
să ridice un rând de grajduri sistematice la stânga, şurile şi 
ocoalele în fund. Locuinţele argaţilor îa dreapta... 

Arăta cu braţul întins, ca un comandant indicând operaţiile 
pe un câmp de manevră. 

— Şi mai ce? Şi mai ce? îl înteţeau fetele. Ce faci cu toată 
curtea din mijloc? Manej? 

— Nici de fel! Nu credeţi voi că mă luaţi peste picior cu 
una, cu două!... Ce fac? Împrejmuire de sârmă - gazon şi 
trandafiri. Asta fac! Trag două alei. Una de la poartă la 
scări; alta spre grajduri şi şuri. Toată porcăria şi găinăria - 
afară cu ele! Mutate în dosul casei... 

— Bine, Dinule! Ştii că n-ai idei proaste?! îl luă în răsfăţată 
bătaie de joc Estela. Să i le spui acestea diseară tântei 
Tincuţei şi o să avem de ce râde... Ce-ai să păţi cu noi n-ai 
să împărţi... 

La râsul Estelei se adăugase surâsul Matildei. 

Dar locotenentul Dinu Mărgineanu nu se dădu bătut. 

— Râdeţi voi, râdeţi! Eu ştiu ce ştiu... Mă pricep cum s-o 
iau pe coana Tincuţa... Şi poate, dacă are să spună astăzi 
nu, mâine are să spună da! Ce crezi, Matilda? 

Matilda n-a răspuns, descoperind că s-a deplasat o 
panglică din agrafa pantofului şi necăjindu-se să-i 
restabilească poziţiile iniţiale, aşa cum cerea moda din acea 
vară: la fiecare pantof o fundă ca două aripi de fluture 
prinse-n inel nichelat. 

— Dă-mi voie, Matilda! 

Locotenentul Dinu Mărgineanu n-aşteptă autorizaţia; puse 
un genunchi în pământ, şi în doi timpi şi trei miş-cări repară 


catastrofa. 

— Fin picior! Mic pantof? Când bem şampanie din el, ca 
nişte adevăraţi urmaşi ai Romei, nişte răi şi nişte fameni...? 

Nici acum Matilda nu spuse nimic. Nu l-a pus la locul său. 

A surâs şi a plecat genele, să-şi acopere pudic lumina 
ochilor. 

Nicolae Apostol s-a desprins în sfârşit de pe scaun. Şi-a 
luat ziua bună. Nu l-a reţinut nimeni. A mers până la poartă 
împresurat de scroafe cu purcei şi de cârdul gâştelor, 
simțindu-se privit din spate, ridicol şi jalnic: un mârlan, un 
învăţător de sat, îmbrăcat mai pretenţios decât îi permite 
lungul nasului, incomodat de manşete, pipăindu-şi borurile 
pălăriei ciufulite de Ţică. 

Pentru aceasta a fugit el de la înmormântarea celui din 
urmă dintre copiii părintelui Ştefan, pe care-i sece-rase an 
de an oftica, şi pentru aceasta n-a găsit timp şi suflet să 
rostească o vorbă de alean pentru durerea unui tată! 

Două zile s-a frigărit acasă: de pe pat pe scaun şi îndărăt. 

A treia zi nu s-a putut birui. 

Cu deznădejde a purces a urca iarăşi dealul, să aducă 
îndărăt cartea împrumutată. 

Locotenentul Dinu Mărgineanu plecase. 

Singure, Matilda şi Estela i-au făcut altă primire. Sau 
poate numai lui i s-a nălucit că i-au făcut altă primire. 

Au discutat despre cartea adusă de el, despre alte cărţi. 
Estela Mărgineanu i s-a părut mai puţin nesuferită ca în 
ziua dintâi. Era o fetişcană veselă şi fără astâmpăr, 
copilăroasă şi cu întrebări de-o obrăznicie nostimă. Se 
înşela Nicolae Apostol, sau într-adevăr prietena Matildei îl 
privea cu oarecare curiozitate? Poate Matilda i-a destăinuit 
ceva. Poate i-a spus ceea ce nici el nu ştie... 

Învățătorul a prins grai şi curaj. Ca să fie pe placul Estelei, 
a început să povestească istorisiri vesele, anecdote, 
întâmplări citite şi auzite, în care, dintr-un mize-rabil 
orgoliu şi dintr-o dorinţă de a se face interesant, lăsa să se 


înţeleagă că a jucat şi el un rol important şi întotdeauna 
simpatic. 

Exagera... 

Din ce în ce era mai departe de el, cel adevărat. 

— Şi cum te-ai resemnat să adopţi o asemenea ca-rieră? 
întrebă într-un târziu Estela. Uite, să te fi întâlnit oriunde în 
altă parte, într-un tren, la băi, într-un oraş, aş fi putut jura 
că eşti orice altceva: avocat, profesor de liceu, magistrat... 
Orice, în afară de un învăţător care e condamnat să trăiască 
toată viaţa într-un sat şi să predea lecţii la copiii ţăranilor... 

Altă dată, acum câteva luni, Nicolae Apostol ar fi dat 
răspunsul fierbinte care însemna credinţa lui de-o viaţă, 
justificarea sa pe pământ. 

Acum, împins mai departe de demonul pierzării, inventă o 
istorisire romantică şi plină de peripeții confuze. Orfan, 
dintr-o familie cu stare pe vremuri şi apoi sărăcită, a intrat 
în şcoala normală numai fiindcă nu voia să fie sarcină 
rudelor mai îndepărtate. A preparat şi liceul în particular. 
Va da o licenţă, poate două... Înadins a cerut un post retras 
de lume, ca să-şi poată continua aceste studii - pe care le 
ţine secrete faţă de altă lume... Pe urmă, peste vreun an, 
doi, drumul lui va fi altul şi va duce aiurea... Deşi (aceasta 
era pentru Matilda), deşi a descoperit că viaţa de ţară îi 
place foarte mult, e interesantă, plină de pitoresc... Poate 
chiar mai târziu, când îşi va da una din cele două licenţe, 
cea în drept, va căuta un post de magistrat la ţară. Departe 
de lume şi izolat, lucrezi, citeşti, scapi de tirania relaţiilor. 

— Dumneata eşti un romantic! declară Estela. Romantic 
sau îndrăgostit... N-ai venit cumva aci ca să-ţi ascunzi o 
dragoste nenorocită? 

Nicolae Apostol roşi - i se păru că Matilda a întors capul şi 
priveşte în altă parte, ca să-şi ascundă şi ea roşaţa din 
obraz. 

— Domnişoară, răspunse, nu sunt un om dintre acei care- 
şi strigă sentimentele în piaţa publică. Am pudoarea 
sentimentelor... 


— Genul tău, Matilda! rosti Estela Mărgineanu şi poate 
înadins a schimbat vorba. 

De atunci Nicolae Apostol îşi petrece ziua şi noaptea 
sfărâmându-şi mintea să scornească mereu alte explicaţii 
absurde pentru stăruința cu care se înfăţişează ca un 
cerşetor la poarta coanei Catinca Ştirbulescu. 

Uneori Matilda şi Estela îl primesc cu voie bună. Vorbesc 
despre Sadoveanu şi Vlahuţă, Anghel şi Iosif, Semănătorul 
şi Viaţa Românească. Estelei îi plăcea Pătrăşcanu şi 
Caragiale. Când e vorba de anumite pasaje, aleargă în casă 
să caute cartea şi citeşte cu un mare dar actoricesc, cu o 
seriozitate calculată, din care scoate cele mai comice 
efecte. 

Alteori, însă, de cele mai multe ori, Nicolae Apostol se 
simte de prisos. 

Prietenele discută între ele despre cărţi cu totul 
necunoscute de dânsul, despre anume romane franţuzeşti 
cu mare faimă la pension. Trec apoi la amintirile lor, la 
întâmplări cu eleve şi profesoare, la fostele colege care s-au 
logodit ori s-au măritat, la moda pălăriilor şi a rochiilor, la 
concerte. 

Matilda cântă din ce în ce mai rar la clavir. 

Cel puţin atunci tăcerea lui însemna o cucernicie de 
ascultător. Aşa, e o mărturie umilitoare de ignoranță, 
hotarul care desparte două lumi. 

La început s-a oferit să execute oarecare servicii mărunte. 
Bunăoară, să ducă scrisorile la primărie înaintea factorului 
sau să aducă el ziarul şi corespondenţa, ca să scutească 
argaţii de-un drum. 

Acum nu-l mai aşteaptă să-şi ofere serviciile. I le cer ele, 
găsind foarte natural rolul acesta subaltern. 

Lui Nicolae Apostol îi pare totuşi încântătoare situaţia de 
curier şi de om de serviciu. 

Mai puţin îl incintă ghiduşiile lui Ţică atunci când pentru o 
farsă bine izbutită îl alege victimă pentru înveselirea crudă 
a Estelei şi a Matildei. 


Farsele lui Ţică sunt crude şi uneori păguboase. 

O dată i-a agăţat un rac viu la spate, de haină, iar el s-a 
învârtit prin cerdac fără să ştie de ce cele două prietene 
izbucnesc mereu înnebunite de râs. Altă dată i-a strecurat 
pe la ceafă, prin guler, praf de scărpinat, silindu-l să se 
stăpânească şi să stea ţeapăn pe scaun, când lui i-ar fi venit 
să-şi scarpine spinarea de un stâlp, cum se scarpină godacii 
din ogradă, cu grohăituri de mulţumire. Păguboasă a fost 
gluma pe urma căreia s-a ales cu haina agăţată. Haina lui 
de la croitorul extra din târg. Matilda s-a supărat şi l-a 
dojenit pe Ţică, s-a oferit să repare ea dezastrul, a venit cu 
ac şi cu aţă şi a început să coase ruptura, cu toate 
împotrivirile lui Nicolae Apostol. 

Nu şi-a scos haina - cum şi-ar fi putut permite aşa ceva? A 
cusut-o Matilda pe el. Ce dulce şi neuitat moment! Îi simţea 
atingerea uşoară a degetelor, respiraţia caldă - el aspira 
parfumul părului, suav şi ame-ţitor. 

Atunci, în acea seară, a luat hotărârea îndrăzneață să-şi 
mărturisească iubirea într-un răvaş. L-a scris. Avea să pună 
plicul într-o carte chiar a doua zi. A doua zi scrisoarea nu l-a 
mulţumit. A început alta, şi alta... Pe urmă, când scrisoarea i 
s-a părut în sfârşit definitivă, n-a avut curajul s-o pună în 
carte. 

Sosise locotenentul Dinu Mărgineanu mai devreme decât 
fusese vorba. S-a invitat singur să stea o săptămână, pe 
urmă să plece cu Estela şi cu Matilda într-o excursie cu 
trăsura, la mănăstirile din ţinutul Neamţului. 

Rostul lui Nicolae Apostol din nou rămânea în afară de 
plimbările, de discuţiile şi petrecerile celorlalţi. Jucau 
crochet; perechile partizilor se completau cu Ţică. Odrasla 
coanei Catinca îşi descoperise o aptitudine deosebită 
pentru asemenea jocuri de îndemânare şi precizie. Ajungea 
corsar înaintea tuturor şi-şi făcea o plăcere să trimită bila 
Matildei şi a locotenentului Dinu Mărgi-neanu pe sub 
hambare, în treuci şi tocmai în fundul ogrăzii, la grajduri. 
Nicolae Apostol rămânea spectator bleg şi neinteresant. 


Pleca pipăindu-şi scrisoarea, care se mototolea în 
buzunarul de la piept. 

Într-o zi nu i-a găsit. 

Erau plecaţi undeva pe câmp, în pădure, nimeni nu ştia 
exact unde. Nici nu avea nimeni dintre argaţi şi slujnice 
libertatea de cuget să răspundă la asemenea întrebări. Toţi 
forfoteau cu ochii în pământ. Stăpâna, mânioasă, tuna şi 
fulgera, la uşa cancelariei unde se încheiau socotelile şi se 
făceau plăţile. Un român necăjit, cu pălăria în mână, 
ridicase ochii şi poate glasul. Nicolae Apostol l-a 
recunoscut. Tudose Bot, tatăl Mariţei Bot, gospodarul 
prăpădit, cu o casă de ploduri. Ridicase ochii şi poate glasul, 
să-şi apere cine ştie ce mizerabilă a lui dreptate. 

Alături de el, logofătul Pintilie, înalt şi ţeapăn, cu 
harapnicul spânzurat pe braţ, îl îndemna să-şi ţină gura, iar 
Tudose Bot n-a dat ascultare poveţei. În aceeaşi clipă coana 
Catinca s-a prăvălit de pe cele două trepte de unde se 
răstise cu mâinile în şolduri; vânătă de mânie, a smuls 
harapnicul de pe braţul logofătului şi a început să-l 
plesnească pe Tudose Bot peste obraz. 

Una, două, trei lovituri!... Trei, şi mai multe. 

— Nu da, cucoană! 

— Hristosul şi panaghia voastră de hoţi!... Nu da, 
cucoană? Hai? Nu da, cucoană?... Vrei socoteală dreaptă? 
Na, socoteală dreaptă! 

— Nu da, cucoană, că intru-n păcat...! 

— Na pentru păcat! [ine pentru păcat, calicule! 

Loviturile răpăiau pe obrazul şi pe umerii omului cu şerpii 
curelelor şi cu codirişca, ponciş peste ochi, şuierat peste 
sfârcul urechilor. 

Nicolae Apostol a asistat la scenă fără să aibă drept la 
cuvânt. 

Şi ce cuvânt, întru a cui dreptate ar fi putut el oare să mai 
scoată acum? Ar fi dorit să se afle departe, cât mai departe, 
să n-o fi văzut niciodată aceasta. 


S-a dat îndărăt pas cu pas, spre poartă. Pe lângă ela 
trecut Tudose Bot, cu pălăria în mână, ştergându-şi vârcile 
de sânge cu mâneca murdară a cămeşoiului. I s-a părut sau 
a fost adevărat? Tudose Bot a făcut o mişcare, ca şi cum ar 
fi vrut să se oprească şi să spună ceva învățătorului. Poate 
să i se jeluiască, poate să-l facă martor al asupririlor pe 
care le îndură, poate numai să aştepte un cuvânt de alean, 
cum se mulţumeşte orice năpăstuit în asemenea 
împrejurări. A şovăit numai o clipă pasul şi, smucindu-se, a 
trecut mai departe, fără să-i dea ziua bună, ocolindu-i 
privirea. Îşi făcuse socoteala, bietul Tudose Bot! 

Cum s-ar fi putut să-i dea lui dreptate şi să-i asculte păsul 
un surtucar venetic care stârcea toată ziua la curtea 
Ştirbuleascăi, după ce stârcise toată iarna şi primăvara la 
aceea a boierului Lascarache? 

Nicolae Apostol citi osânda din această răzgândire a lui 
Tudose Bot. 

Dar scrisoarea din buzunar, de deasupra inimii, îi dădu 
destulă tărie să înfrunte judecata lui Tudose Bot şi să 
strângă din umeri la osândele lui. 

A doua zi, dimineaţa, Mariţa Bot s-a oprit de vreo două ori 
din dereticatul încăperii. Voia să spună ceva şi n-avea curaj. 
Dădea târcoale tuşind, ştergând a treia oară praful de pe 
aceeaşi carte, aşteptându-l pe domnul învăţător să ridice 
ochii. Domnul învăţător nu-i ridica. 

Era scufundat, se vede, într-o lectură cumplit de 
atrăgătoare, deşi de o jumătate de ceas n-a întors foaia. 

N-a ridcat ochii Nicolae Apostol nici când copila, 
înfrângându-şi sfiala, a întrebat cu glas tremurat: 

— Ai auzit mata cum l-a bătut Ştirbuleasca la curte pe 
tătuca? 

— Cu harapnicul l-a plesnit, ca pe gâţe. 


— Mi se pare că erai şi mata pe acolo? 


— Aşa am înţeles eu de la tătuca. Dară i-am spus că nu se 
poate. Dacă erai pe acolo, săreai să pui un cuvânt, să-l 
scapi... 

— Măcar de-ar fi fost pe sfânta dreptate! Aşa, el o mâncat 
bătaie, şi Ştirbuleasca ne-o mâncat munca noastră pe-o 
săptămână... Fiindcă trebuie să ştii mata că o săptămână 
toţi am ieşit la praşila păpuşoiului, cu căţel şi cu purcel. 
Tătuca, şi mămuca, şi eu; toate plodurile, de l-o dus şi pe cel 
micuţ în covată, să-l mănânce mugştele. Acuma, 
Ştirbuleasca, pe cuvânt că s-o mâniat, a tras linie roşie în 
condică la socoteala noastră. Gata! Scurtă socoteală! Bună 
socoteală! Taman cum ne ex-plicai mata la lecţie că aşa 
urgie era numai pe vremea fanarioţilor şi că a scăpat acuma 
românul de dânsa. Spune mata dacă a scăpat. Spune dacă 
nu scrie câteodată şi minciuni gogonate în cărţile pe care 
le-nvăţăm? 

— Văd că te supăr pe mata cu pustiile noastre de necazuri 
şi că mata ai de citit... 

— De-acuma fug!... Am prăşit şi fasolea din grădină de- 
aicea. Mata ai cam uitat de dânsa. Fiecare cu necazurile lui. 
Poate ai şi mata destule... Cu sănătate!... Şi nu mai fi mata 
amărât de cele ce te-au amărât, că toate trec... Aşa-i 
spuneam eu şi tătucăi, de mi-o dat un picior undeva 
aseară... 

Marița Bot, în costumul ei de gospodină în miniatură, cu 
fustă creaţă şi brâuşor, aşteaptă un cuvânt. Cuvântul nu 
vine. Fetiţa lipeşte încetişor uşa. 

În cameră e răcoare, curat, miros de busuioc. Ea a dat 
muştele afară, ea a stropit pe jos, ea a tăbârcit doniţa cu 
apă; chiar muşcatele din fereastră ea le-a adus, ea le udă, 
printr-însa trăiesc. A plecat, iar pretutindeni a rămas 
prezenţa ei. 

Nicolae Apostol şi-a ascuns obrajii în palme. 


Pe urmă...? 

Pe urmă a venit şi ceasul celei mai crunte dezmeticiri. 

Întâmplarea s-a petrecut repede. Tot aşa sunt deşteptările 
dintr-un somn cu vis dulce, când vraja te poartă pe alte 
tărâmuri şi deodată deschizi ochii cu spaimă să vezi că 
acoperişul arde undeva în vâlvătaie şi e gata să se surpe 
peste tine. 

Nicolae Apostol plecase în acea dimineaţă avântat de 
acasă, cu o hotărâre care nu mai îngăduia amânare. A 
schimbat scrisoarea din plicul mototolit de atâta purtare în 
altul proaspăt. Pornea să-şi joace soarta. A doua zi ar fi fost 
prea târziu. 

Matilda pleca împreună cu toţi în excursia din Munţii 
Neamţului. Urma apoi să revină numai două zile şi să-şi 
pregătească bagajele pentru o lipsă mai lungă... 

Familia Mărgineanu îi întorsese invitaţia, poftind-o să 
petreacă restul verii la vila lor, la Constanţa. 

Rămâneau astfel la conacul de la Ponoare numai coana 
Catinca, să mai muştruluiască mârlanii cu harapnicul, şi 
Ţică, să bage satul în sperieţi când trece călare, galop, în 
vârtejuri de praf. Pentru aceştia, Nicolae Apostol n-ar fi avut 
de ce să mai urce drumul bătătorit de aproape trei luni... La 
toamnă... Dar cine mai poate şti câte se vor petrece până la 
toamnă?... În ultimele zile i s-a părut că privirea Matildei 
întârzie stăruitor, gânditoare şi melancolică asupra lui... 
Poate că şi ea gândeşte la fel. Poate că simte la fel. Poate că 
şi ea e pătrunsă de triste-ţea acestei îndepărtări. Şi poate 
înadins pleacă, numai ca să-şi verifice puterea unui 
simţământ încă nemărturisit, dar năvalnic. Scrisoarea lui va 
limpezi pentru amândoi o îndoială. Va deschide un drum. E 
o scrisoare umilă, arzătoare şi deznădăjduită. N-o poate 
supăra... lubirea nu ofensează niciodată pe nimeni... Va 
pune plicul în carte, îi va da cartea în mână, spunându-i că 
se află înăuntru ceva numai pentru dânsa. Ea va înţelege 
îndată. Va alerga din cerdac în camera ei, nerăbdătoare... 
Iar el va aştepta, silindu-se să pară cât mai natural, 


discutând banalităţi cu domnişoara Estela Mărgineanu, 
povestindu-i anecdote aşa cum îi plac ei şi cum pentru 
dânsa colecţionează acum toate hazurile din cărţi, din ziare 
şi din almanahuri. 

Peste un sfert de oră are să apară Matilda. Îi va afla 
răspunsul din ochi şi din îmbujorarea obrazului. 

Totul e simplu. Totul aşa s-a petrecut de când există pe 
lume iubire!... De ce-o fi fost atât de prostănac până acum? 
De ce a aşteptat atâta, până în ceasul al doisprezecelea? 

Totul e simplu, a devenit miraculos de simplu. 

Viaţa, ca să-i dovedească de îndată cât de simple sunt 
toate, încă de la poartă l-a întâmpinat cu semne de 
excepţională favoare. De astă dată nu i-au mai ieşit înainte 
nici porcii grohăind, nici n-au tăbărât gâştele cu larmă. 
Toropite de arşiţa dimineţii, toate vietăţile curţii moţăiau în 
cotloane umbrite. Vietăţile curţii, orătănii şi animale, argaţi 
şi slujnice - toţi, toate, tot. 

Nu mai rămânea decât să-i iasă înainte Matilda, sin-gură. 
Ca totul să fie cu atât mai simplu! Îi va preda cartea şi plicul 
fără martori... 

Când a ajuns la ultima treaptă a cerdacului, a tuşit. A bătut 
în uşa deschisă. Aşteaptă. Nimeni. Fereastra deschisă. 'Tot 
nimeni. Nu face nimic! Va aştepta până ce va da semn de 
viaţă cineva în această casă deodată pustie. Chiar nu atât 
de pustie dacă ascute auzul şi ascultă. Din cealaltă cameră, 
din fund, prin uşa deschisă străbat în camera din faţă, în 
salon, ecouri de glas şi de râsete. Aşadar acolo sunt?... În 
sufragerie, desigur, încă la cafeaua cu lapte, leneşii! 

Oare Matilda n-are nici o presimţire? N-are să tresară 
când va ieşi în cerdac şi va da cu ochii de dânsul? 

S-a aşezat pe grinda cerdacului să aştepte... Nici n-avea 
mult de aşteptat. Se aud scaunele mişcate, glasurile 
învălmăşite, semn că s-au ridicat de la masă. Au trecut în 
salon... Acum. Acum, dacă providenţa îi este până la sfârşit 
de partea sa, toţi au să rămână în casă, iar afară va ieşi 
numai Matilda. Aşa cum ştie că trebuie să se Sntâmple. 


Numai această siguranţă l-a îndemnat să tacă şi să 
aştepte, în loc să-şi anunţe prezenţa tuşind ori bătând din 
nou în uşă. Dar de ce el, care a învăţat copiii ţăra-nilor fără 
creştere că a asculta la uşi e năravul cel mai scârbavnic, de 
ce el s-a dat la adăpost, să asculte ce vorbesc cei dinăuntru? 

E adevărat că el asculta la o fereastră deschisă, nu la uşă, 
şi e adevărat că totul a venit înainte de a se dezmetici, fără 
premeditare. 

— 'Ţii pariul? întrebase glasul Estelei Mărgineanu. 

— Care pariu, Steluţo, că n-am fost atentă? 

E glasul Matildei. 

— Pariul de-adineauri. Ce Dumnezeu, ai uitat atât de 
repede? Pariul că astăzi Niculiţă Pisălogul are să se 
prezinte cu un buchet de flori, de adio. 

— Nu pun nici un pariu, Steluţo, fiindcă şi eu mă cam tem 
de aşa ceva. A început să devină agasant. No-roc că plecăm! 
Aşa, n-are să ne silească să fim nepoliticoase şi să-i dăm a 
înţelege că ne-a obosit toată ziua bună ziua! 

Acesta e glasul Matildei? Acestea sunt vorbele rostite de 
buzele Matildei? 

Urmează glasul locotenentului Dinu Mărgineanu, 
acompaniat de un hohot sonor de râs: 

— Te pomeneşti că în legea lui ţi-o fi făcând curte, Matildo! 

Când râsul locotenentului s-a potolit, intervine vocea 
coanei Catinca, răguşită şi groasă: 

— Lăsaţi-l în pace, fetelor şi dumneata, Dinule! Mie îmi 
pare om destul de deştept şi la locul său. Îşi cunoaşte lungul 
nasului. Dacă i-o fi venit lui vremea de făcut curte, găseşte 
el o fată de popă ori de învăţător, ca pentru nasul lui... De 
unde aţi mai scos-o şi asta? Să fi simţit aşa ceva, nu-i 
făceam eu vânt să se trezească tocmai devale? Vine şi el, 
sărmanul, să se simtă între lume mai subţire! Nu-ţi fi vrând, 
ca răposatul Colibăşeanu, să se tâmpească numai cu beţivi 
şi cu muierile din sat... Vine, a venit, şi iaca n-are să mai 
vină de-acuma! 


— Să vă arăt eu cum vine, a venit şi n-are să mai vină? se 
repezi glasul Estelei Mărgineanu. Păcat că n-am o pălărie 
ca o roate de car. Staţi! Am găsit. licuşor, ia dă-mi tu 
capacul de la cutia de carton. Aşa. 

Aşteptaţi acum să vă arăt cum vine, a venit şi nu va mai 
veni domnul Niculiţă Pisălogul. 

Urmează o pauză. 

Unghiile lui Nicolae Apostol au însângerat palmele. 

Desigur, înăuntru, Estela, cu darul ei actoricesc şi cu 
capacul cutiei de carton în chip de pălărie, imită mersul şi 
apariţia în cerdac a lui Niculiţă Pisălogul, alias Ni-colae 
Apostol de la şcoala comunei Ponoare. 

Parodie deplin izbutită, căci după pauza atentă a izbucnit 
un hohot general de râs. Se disting toate râsurile în corul 
pe patru voci. Râsul gros al coanei Catinca, rostogolindu-se- 
n toate sferele corpului; râsul lui Ţică, însoţit de tropăituri 
şi întrerupt de icnete; râsul nechezat al locotenentului de 
cavalerie Dinu Mărgineanu; râsul uşor şi chicotit al 
Matildei. 

Da, şi râsul Matildei, şi râsul Matildei! 

Nimeni, nu întrerupe nimeni această crudă joacă. 
Dimpotrivă, toţi, cu Matilda împreună, se întrec strigând 
prin hohote: 

— Încă! Bis! Brava, Steluţo! Brava, Estela! Bată-te cucul, 
Estelo, fată hăi, că nebună mai eşti! Bis! Te rugăm, Steluţo, 
înc-o dată...! 

Ce-l mai ţine oare locului pe Nicolae Apostol? Cum de nu 
se prăbuşeşte oare un om din picioare când înăuntru-i s-a 
petrecut o asemenea surpare? 'Totu-i sfârşit, şi el nu se 
desprinde de pe grinda unde-a rămas încleştat, cu pumnii 
încleştaţi, cu fălcile încleştate... Aşteaptă. Ce mai vrea încă? 

Înăuntru altă pauză; alt hohot de râs. Estela Mărgi-neanu 
s-a executat şi a doua oară; depăşindu-se pe sine, desigur, 
căci hohotul e mai nebun. 

Pe urmă, când toţi s-au potolit, glasul lui 'Ţică străbate cu o 
neaşteptat de umană şi reparatorie indulgență, să ceară 


graţie pentru învățătorul Nicolae Apostol: 

— Matilda, nene Dinule, la logodna voastră nu e aşa că o 
să-l invitaţi şi pe domnul Apostol? Zău! E caraghios el când 
stă şi tace ca un moroi, dar zău că mi-e drag! Nu-i chiar aşa 
de ţoapă! 

După o clipă, cu nestatornicia drăcească şi ascuţimea 
neîndurată pe care Nicolae Apostol prea bine i-o cunoştea, 
acelaşi glas al lui Ţică adăuga: 

— Numai mă tem că n-aveţi să-l chemaţi, ca să nu fii tu 
gelos, nene Dinule, pe dânsul când o veni el s-o invite pe 
Matilda la dans... Vreţi să vă arăt eu cum are s-o invite? 
Aşteptaţi... 

Pizmuind succesul actoricesc al Estelei, Ţică a uitat 
accentele generoase de acum o clipă. Înăuntru încearcă să 
reconstituie imaginara invitaţie la dans a învățătorului din 
Ponoare, aşa cum se va petrece la mai puţin imaginara 
logodnă a domnişoarei Matilda Ştirbulescu cu locotenentul 
Dinu Mărgineanu din cavalerie. 

A încercat şi vede-se că a izbutit, judecând după 
intensitatea celui de al treilea hohot de râs şi după 
exclamaţia coanei Catinca: 

— Mânca-l-ar mama, că are toate talenturile, păduchiosul 
mamei, păduchios! 

În gura lui Nicolae Apostol s-a revărsat un gust de fiere şi 
de moarte. 

S-a desprins de pe grinda cerdacului. Umerii au căzut, 
mâinile spânzură lălâi. Îşi târâie paşii sleiţi spre poartă, ca 
omul cel mai gârbov de pe pământ. 

Nu-l latră câinii, nu-l întovărăşesc scroafele cu godaci, n- 
au tăbărât asupra lui cârdurile de gâşte. Nimic nu s-a 
schimbat pe lume. 

Soarele e tot sus şi tot atât de strălucitor; numai albastrul 
cerului parcă e nesuferit de dureros acum. 

Capitolul XVIII 

„Pe o noapte cu lună s-a întors din mormânt un strigoi...” 


Trântit în pat, cu faţa în jos, cu ochii înfundaţi în perne, 
Nicolae Apostol s-a frământat toată ziua şi o noapte 
întreagă, înghiţindu-şi cocleala din gură. 

Mereu gustul acela de venin şi de fiere! Oare avea să mai 
dispară vreodată? 

Nu-l mai chinuia umilinţa celor auzite în cerdacul unde 
atâtea dimineţi urcase treptele împins de nebuneşti 
năluciri. Nu-i lăsase un deşert pânza căzută de pe ochi, ca 
să vadă deodată aşa cum arată într-aievea nepământeasca 
„lui” Matilda. N-o blestema, n-o ura, nu-i găsea vină. 

Ce vină purta dânsa? 

Era o fată ca oricare alta, de proaspăt închiaburiţi, nici 
mai bună, nici mai rea decât celelalte, urmându-şi fără 
abatere un destin dinainte scris. Ochii lui o idealizaseră, o 
desprinseseră de pe pământ, o împodobiseră cu frumuseți 
şi simţiri pe care ea nici nu le avea, nici nu încercase 
făţarnic să le arate. Ea aşteptase o dragoste şi un bărbat 
potrivindu-se cu lumea ei nouă, cu învăţătura şi prieteniile 
de pension, cu agoniseala şi ambițiile coanei Catinca 
Ştirbulescu. 

Locotenentul Dinu Mărgineanu din cavalerie, tânăr, 
fercheş, de neam bun şi cu viitor, răspundea din partea 
acestor aşteptări. 

Nimic mai firesc. Nici măcar n-avea dreptul să-i arunce 
Matildei vina că a fost în vreun fel cochetă, că în aşteptarea 
logodnicului s-a amuzat, scoțând din minţi învățătorul din 
sat, ca să-şi bată joc de dânsul. Totul pornise de la el, 
crescuse numai în el, fusese o nebunie numai a lui. El fusese 
cel care îşi bătuse joc de dânsul. 

Iar nu acestea îl chinuiau şi nu acestea îl zdrobeau de 
ruşine. 

Toate veneau ca o pedeapsă binemeritată de Nicolae 
Apostol pentru sminteala lui Nicolae Apostol. 

Dezminţirea însă îl pusese faţă în faţă cu faptele 
învățătorului Nicolae Apostol din ultimele luni. Acesta era 
aşadar? Atât de uşor şi pentru atât de deşarte şi 


condamnabile năluciri se lepădase de la chemarea lui 
dăscălicească? Pentru atâta părăsise copiii, întorsese ochii 
de la necazurile plugarilor din Ponoare, asistase cu braţele 
spânzurând neînsufleţite când amarnica moşiereasă 
plesnea cu harapnicul peste obraz un clăcaş obidit ca 
Tudose Bot, jăcmănit de munca lui şi bătut? Atât de şubredă 
i-a fost credinţa care-l adusese aci sumeţit, cu voinţa de 
criţă? 

La întrebările acestea cu răspuns deznădăjduit şi plin de 
umilinţă, Nicolae Apostol îşi înfunda mai scârbit obrajii în 
pernă, mai fierbinţi simţea potopindu-l valuri de sudoare, ca 
îndată să se pomenească pătruns de un fior îngheţat şi 
clănţănind din dinţi. A auzit cântările cocoşilor chemându- 
se din ogradă în ogradă la miezul nopţii. L-au prins 
cântările cocoşilor dinainte de a se lumina de ziuă. lar 
dimineaţa l-a făcut să ridice ochii nedormiţi un scârţâit de 
care oprite în poartă, glasuri şi bătăi de codirişte în stâlp. A 
sărit să afle pricina. Abia atunci şi-a amintit. 

Coana Catinca Ştirbulescu îi vorbise despre aceste patru 
care de lemne, dăruite pentru tocmeala lor, fiindcă elevul 
Ştirbulescu Constantin izbândise atât de strălucit la 
examen. A stat în cumpănă. Cel dintâi gând, plin de 
mândrie rănită şi de îndârjire, a fost să trimită carele 
înapoi, încărcate. Al doilea gând, mai chibzuit, a fost să le 
treacă de-a dreptul în ograda şcoalei. A scris un bilet de 
mulţumire pentru lemnele dăruite şcoalei din Po-noare, nu 
lui. 

Şi s-a înverşunat într-o ispravă ciudată. 

A trecut în vecini ca să capete un ferăstrău. De-acasă şi-a 
luat toporul. Două zile a tăiat lemne şi a despicat butuci. 

Fără surtuc, cu mânecile suflecate, nu şi-a lăsat răgaz să 
răsufle. Toată înverşunarea şi-o istovea în această muncă a 
braţelor, pentru el încă neobişnuită, în care găsea o plăcere 
sălbatică. Gospodarii treceau pe drum şi se minunau. Puţin 
îi păsa lui de minunarea lor. 


În seara a treia şi-a admirat stivele frumos rânduite sub 
streaşina din coasta şcoalei. S-a culcat cu braţele şi cu 
şalele frânte de oboseală. A dormit tun, neîntors. S-a 
deşteptat cu ochii limpeziţi şi cu un început de împăcare. În 
această istovire a trupului aflase alean pentru boala 
sufletului. 

Atunci s-a pomenit el pe neaşteptate şi cu şarabana trimisă 
de învățătorul Gheorghe Ceapă din Suseni, comuna Piscul- 
Voievodesei. Bătrânul învăţător nu venise. Îl înlocuia un 
argat şi o scrisorică, amintindu-i înţele-gerea de la 
întâlnirea lor din primăvară. 

Altă dată, acum două săptămâni, săptămâna trecută, s-ar fi 
descotorosit repede de-o invitaţie atât de străină de sufletul 
său. Acum făcu pregătirile de plecare cu o voie bună de 
şcolar în vacantă. 

Simţea nevoia să se apropie de o suflare omenească 
prietenoasă şi caldă, străină de pătimirile lui de aci. Şi-a 
bărbierit obrazul ţepos, neras de patru zile, şi-a periat 
hainele de la croitorul de târg, şi-a potrivit pălăria cât o 
roată de car şi a purces la drum. 

Argatul nu prea suferea de patima vorbei. 

Tăcut, şfichiuia cu biciuşca perechea de cai mărunți şi 
pietroşi; arăta numai cu codirişca întinsă spre satele 
pitulate la poalele colinelor: „lacă şi Clincenii!... Colo-i 
Valea-Seacă!... Vezi dumneata, pe vârful cela de deal, 
bisericuţa de lemn? Aceea-i biserica din Piscul-... 
Voievodesei! De-acuma într-un ceas suntem şi noi acasă...!” 

Aceasta rar, dintr-o jumătate de ceas în alta. 

Nicolae Apostol binecuvântă tovărăşia unui om fără 
mâncărime de limbă, care îl lăsa în pace cu gândurile lui. 

Iar gândurile erau mai puţin deznădăjduite. 

Nu se aştepta la o mare ispravă de la o întâlnire cu un 
învăţător învechit şi molâu, aşa cum i-a părut Gheorghe 
Ceapă la conferinţa dascălilor de astă-primăvară. Dar 
drumul acesta prin locuri necunoscute era pentru dânsul 


odihnitor; iar depărtarea de satul şi de oamenii faţă de care 
se simţea vinovat însemna pentru sufletul lui o destindere. 

— Acum mai avem o întinsoare de trap şi am ajuns! vesti 
argatul. 

Dădu bici. Caii pietroşi au prins a ţăcăni mărunt din copite. 

— Simt că s-apropie de casă! lămuri omul prinzând 
deodată glas şi sămânță de vorbă. Ai să vezi dumneata că 
nu degeaba îi dau zor, procleţii!... Cam nu prea seamănă 
satul nostru cu al dumneavoastră, măcar că nu-i comună cu 
primărie şi post de jândari...! 

Într-adevăr, nu se aseamănă satul Suseni cu urâtele şi 
tristele Ponoare. 

Când s-au apropiat, Nicolae Apostol a înţeles mândria care 
străbătuse în cuvintele rândaşului până atunci tăcut şi 
mocnit. Îndreptăţită mândrie! Îndreptăţită şi goana 
căluţilor să ajungă mai repede la asemenea voioase aşezări. 
Învățătorul din Ponoare se răsuci cu neastâmpăr pe scaunul 
şarabanei, să privească în dreapta şi în stânga gospodăriile 
temeinice, cu livezi şi grădini, cu şuri şi stoguri de fân, cu 
albele case scăldate în soare. 

— Vrednic sat! exclamă. Sat de răzăşi, bade, nu? 

— Ce răzăşi, domnule învăţător? Unde vezi dumneata 
răzăşi? Poate la Piscul-Voievodesei... Acolo se află răzăşi, 
numai că-s mai prăpădiţi acum decât creştinii noştri de 
aici... Tot ce vezi cu ochii îs gospodării de pălmaşi... În afară 
de douăzeci-treizeci, câţi s-au căpătat cu pământ pe vremea 
lui Cuza-vodă, fie-i ţărâna uşoară şi numele slăvit... Şi 
acuma se cheamă că nu se mai deosebesc unii de alţii. 
Încetul cu încetul s-au învăţat să scoată apă din chiatră 
sacă... Au învăţat să lupte cu hămeseala proprietarului şi a 
arendaşului; cu tertipurile vechililor şi cu măsluielile din 
condicile crâşmarilor. Dumnealui, domnu Gheorghe, să 
trăiască şi să-i dea Cel-de-sus sănătate!... El ne-a învăţat să 
strigăm când ne doare şi să tămăduim rănile unde am fost 
loviți! El ne-a învăţat să lucrăm chibzuit grădinile şi livezile, 
pentru a mai scăpa de urgia învoielilor hoţeşti, cu care ne 


gâtuia proprietarul şi arendaşul. Şi am scăpat într-o bună 
parte... Nu de tot, fiindcă la aşa ceva nu-i nădejde! Dar în 
bună parte, cât a putut să ne lumineze la minte domnu 
Gheorghe cu pildele sale... Fără dânsul, vai şi amar era de 
capul nostru, cum am văzut că vai şi amar este de capul 
prăpădiţilor din Ponoare până-n ziua de azi! 

Nicolae Apostol pierdu deodată cheful de întrebări. În 
glasul argatului a crezut că descoperă o dojană, îndreptată 
în bună parte şi asupra sa, nu numai a prăpădiţilor din 
Ponoare. 

— laca am ajuns. Buun! Se cheamă că şi poarta-i 
deschisă... Tragem colea boiereşte, la scară... 

Şarabana făcu pe un podeţ cu întărituri de mesteacăn, 
intră în ogradă pe-un drumeag prunduit, trase într-adevăr 
boiereşte la scară. 

Casa era mai puţin boierească. 

Scundă sub streaşina lată de şindrilă, cu cerdac larg de jur 
împrejur, poate părea mai umilă şi mai puţintică din pricina 
aşezării sfioase printre pomii voinici de livadă, poate din 
pricina viţei-de-vie făcând perdea în stâlpii cerdacului. 

Nicolae Apostol sări jos, scoţându-şi pălăria cât roata de 
car. 

Aştepta să apară cineva în prag, cu oarecare stânjenire, 
fiindcă aşezarea gospodărească de aci şi toate aşezările 
satului îl sileau să facă o umilitoare comparaţie cu tot ce-a 
lăsat el în urmă, în comuna Ponoare. 

Îl primi glas nu de la uşă, ci din grădină. Dintr-acolo venea 
spre dânsul, călcând printre straturi, învățătorul Gheorghe 
Ceapă. Îşi freca mâinile şi-şi scutura ţărâna de pe degete: 

— Fii binevenit şi iartă că-ţi întind mână de grădinar. Am 
aşteptat... am aşteptat... Şi cum eu nu pot sta cu mâinile 
încrucişate, nu m-a răbdat inima să nu fac o inspecţie la 
straturi... Ia poftim înăuntru... 

Gheorghe Ceapă purta o pălărie mare de pai împletit şi 
avea o înfăţişare de adevărat grădinar surprins în exerciţiul 
funcţiunii. 


Dar lui Nicolae Apostol îi păru mult mai simpatic şi mai la 
locul său decât cum îl văzuse la conferinţa didactică din 
oraş. 

— Poftim, poftim! Dă-mi voie să deschid eu... 

Curată încăpere şi răcoroasă! Scoarţă pe perete, scoarță 
pe jos, lăicer pe divan, perne cu motive româneşti, mobile 
simple şi tari, de lemn afumat. O casă de ţăran gospodar, 
fără nimic din urâţeniile mobilelor mahalageşti, de gust 
corcit. 

Gheorghe Ceapă crescu în prețuirea învățătorului din 
Ponoare. 

— Colb pe drum, nu-i aşa? De două săptămâni nu s-a mai 
milostivit Domnul cu un strop de ploaie... Cere câmpul apă 
grozav... Dacă până duminică nu se-ndură, au să pornească 
oamenii să aducă sfânta de la Trifeşti... 

Ciudat! 

Învățătorul din Suseni vorbea ca un plugar oarecare 
despre câmp şi ploaie, împărtăşind superstiţioasa lor 
credinţă că o icoană sfântă din Trifeşti poate să schimbe 
pronosticurile meteorologice. 

Mirările lui Nicolae Apostol nu s-au oprit aci. Se afla numai 
la începutul lor. A făcut cunoştinţă cu nevasta învățătorului 
Gheorghe Ceapă, o bătrânică măruntă, cu port țărănesc, 
tulpan şi ghete de ghemţ. A cunoscut feciorii, unii încă la 
şcolile din oraşe: un normalist în ultimele clase, un elev la 
şcoala practică de agronomie, alţi doi mai în vârstă, 
gospodari în sat, cu port şi vorbă ţărănească şi cu mâinile 
bătătorite de muncile câmpului. A cunoscut şi cele trei fete, 
una măritată cu un gospodar, alta elevă la o şcoală 
profesională, cea mijlocie normalistă în ultimul an. 

Învățătorul Gheorghe Ceapă i-a chemat pe toţi înadins, ca 
să-şi arate prăsila cu un fel de mândrie. lar Nicolae Apostol 
n-a găsit nimic în această întemeiată fală de părinte din cele 
ce-ar fi găsit şi ar fi cugetat el fără prietenie şi căldură 
acum o lună ori două, când, înde-părtat de breasla 


dăscălicească, străin şi duşmănos cu toţi renegaţii, 
descoperea pretutindeni prilej de scârbire. 

Copiii vorbeau respectuos, dar deschis. Îşi necăjeau 
părintele în glumă pentru anumite slăbiciuni nevinovate; 
amestecau în discuţie întrebări şi răspunsuri despre 
chestiuni gospodăreşti şi de grădinărie. Nicolae Apostol 
cunoscu în sfârşit o familie, alta decât a coanei Catinca 
Ştirbulescu, alta decât a domnului Lascăr Sofian cu feciorul 
său de la Paris, alta decât familia funcţionarului de ultima 
treaptă din mahalaua unde venea să-şi petreacă vacanţele 
de normalist. 

N-a avut tăria să refuze invitaţia şi a petrecut o noapte 
neuitată într-o asemenea casă primitoare. Stânjenirea s-a 
risipit. S-a lăsat purtat în grădina cu straturi şi în livadă, la 
alte gospodării din sat şi la gospodăriile feciorilor şi a fetei 
măritate cu un zdrahon şugubăţ şi necăjindu-şi mereu 
socrul pentru anumite altoiuri care-au dat greş, în loc de 
fructele arătoase din catalog rodind nişte stârpituri de 
mere cât nuca. Astfel, Nicolae Apostol a descoperit o viaţă 
ascunsă, cu bucurii şi mulţumiri simple, cu o armonie până 
acum greu de admis pentru el între copiii cu pregătiri şi 
şcoli diverse şi între ceilalţi, rămaşi la brazdă şi la port 
țărănesc. Abia acum întrezărea aici un semn al viitorului, 
când prăpastia dintre sat şi oraş va fi ştearsă. 

Seara, târziu, la lumina lunii, sub nucul din grădină, după 
ce s-a isprăvit masa, bătrânul Gheorghe Ceapă şi-a trimis 
copiii la culcare şi au rămas singuri. 

Prinsese poftă de vorbă, fiindcă se întrecuse cu numărul 
paharelor, sau poate înadins întrecuse numărul paharelor, 
ca să capete glas. 

— Mi-ai făcut mare bucurie! spuse îndepărtând paharul. 
Pentru mine e o cinste că am primit în casa mea un om din 
altă croială, care are să facă mândria breslei noastre 
dăscăleşti. Căci trebuie să-ţi spun şi aceasta... Eu carte nu 
prea ştiu, nici n-am râvnit să fac mare is-pravă de pe 
catedră. Nu m-am simţit în putere. Am fost codaş în 


şcoală... Cam greu de cap. Nici n-am sfârşit şcoala. Asta de 
bună seamă n-o ştii şi are să te mire. Am pierdut un an. L.- 
am scos pe celălalt din greu la capăt... Pe vremea aceea nu 
era mare lucru să capeţi un post şi fără şcoala întreagă... 
M-am căpătuit cu locul de aicea şi am fost mulţumit că nu se 
bătea nimeni pe asemenea procopseală... 

Bătrânul trase paharul aproape, îşi turnă, gustă întâi o 
înghiţitură, plescăi din limbă şi numai după aceea îl sorbi 
până la fund. 

Urmă, zâmbind amintirilor îndepărtate: 

— Pentru că trebuie dumneata să ştii că n-avea de ce să se 
bată nimeni pe atuncea pentru un post de învăţător în satul 
Suseni. Era un sat calic, urât şi ticăloşit. Ceva aşa cam ca 
Ponoarele dumitale. Poate încă mai rău... Şcoala? O 
cocioabă. În cel dintâi an m-a prins un fel de deznădejde. 
Nu mă gândeam eu la îndreptări. Nu cutezam la asemenea 
rosturi peste puterile mele. Mă gândeam la mine. Omul cu 
puteri puţine se strânge în el ca melcul, se teme numai 
pentru sufleţelul lui. Zi-ceam: Dacă se desfiinţează şcoala”? 
Dacă rămân, aşa un neisprăvit cum eram, fără nici un 
căpătâi? Norocul meu a fost aiurea. Mă aştepta în altă 
parte... Eram amărât nevoie mare. Cu şcoala n-o urneam 
din loc. Nu puteam culege plodurile de pe drumuri să 
împlinesc un număr în clasă... Mă apuca groaza să nu se 
ivească într-o zi un revizor ori un inspector, să vadă 
cocioaba goală, s-o închidă şi să mă trimită la plimbare. 
Cum vezi, mă gândeam la mine, nu la şcoală! Mai ţine 
socoteala că pe lângă altele mă mai chema şi Ceapă. 
Gheorghe Ceapă. Dumneata ai venit în lume cu altfel de 
nume, parcă ales înadins... Apostol! Mândru nume... 

Nicolae Apostol râse cu amărăciune, gândindu-se ce-a 
făcut el din numele şi din misiunea lui în ultima vreme. 

Bătrânul nu luă aminte la întunecarea de pe faţa tânărului 
frate de breaslă. 

El începu să hohotească înveselit la amintirile sale: 


— Va să zică, pe mine nici numele nu mă ajuta. Gheorghe 
Ceapă! Românul gata e să afle loc de glumă, cât o fi el de 
necăjit şi de nevolnic. Aşa au început se-menii mei să mă ia 
peste picior, strigându-mă: „Domnul Ceapă!” încoace şi 
încolo. Unii mai hâtri au găsit că nu fac ca dascăl nici cât o 
ceapă degerată... Şi nu făceam la şcoală nici cât o ceapă 
degerată. Greu e să fii dascăl bun şi să înveţi carte pe alţii 
când ai fost şcolar codaş şi n-ai prea învăţat carte nici 
pentru tine!... Mai eram şi goluţ. Când a prins iarna să sufle 
cu vânt subţirel, mă iscodeau unii şi alţii dacă nu tremur în 
straiele pir-pirii ca foaia de ceapă... Mă rog, câte şi mai 
câte! Şi cum eram eu mai amărât şi mă simţeam privit cu 
mai multă neîncredere într-un sat ca Susenii de pe atunci, 
numai ce dă Domnul şi mă îndrăgostesc eu de o fată 
săracă... Îţi închipui dumneata ce înseamnă o femeie în 
viaţa unui om? 

Nicolae Apostol răspunse cu un oftat din băierele inimii. 

— Eşti tânăr. N-ai avut vreme să cunoşti. Are să-ţi vină 
rândul. Cum îţi spun, eu m-am îndrăgostit de o fată săracă. 
O ţărancă de la Piscul-Voievodesei, fata unui ajutor de 
grădinar de la curtea Ilovenilor. Aceasta-i Măndiţă mea. 
Băbuşca mea de azi. Fată de slujitor la grădină... Mă 
îndrăgostesc, o cer de nevastă, mă însor, o aduc în cocioaba 
noastră şi începem s-o târâm din greu, ca sania pe uscat... 
Dar femeia m-a adus cu ochii pe pământ. De unde umblam 
fără căpătâi, neştiind de unde s-o încep, ne-am înhămat 
amândoi la gospodărie. Mi-a vârât în sânge patima 
grădinăriei. Hâtrii scorniseră alta de-a lor: „Trage ceapa la 
grădină...!” Am tras la grădină şi mi-a mers bine! Am 
început a mă simţi cu mai puţină frică de ziua de mâine. 
Hâtrii au prins a râde şi dânşii mai puţin. Pe urmă s-au dat 
pe lângă mine să afle cum de-o descurc aşa de frumos 
toamna şi cum de mă înţoleam, după ce mă văzuseră gol şi 
prăpădit ca o ceapă goală... Unii au învăţat una, alţii alta... 
Venisem să fiu dascăl la şcoală, eram mai mult dascăl în sat, 
pentru oamenii în puterea vârstei. Au venit copiii; nu m-au 


speriat. Am opintit mai din greu, şi, pe măsură ce mă 
înstăream, se înstăreau şi vecinii, după pilda mea... Nu sunt 
cititor de cărţi. Dar am aflat eu mai târziu aşa ceva într-o 
istorioară de-a lui lon Slavici, Popa Tanda... Ţi-o mai aduci 
aminte?... Scrie acolo: „Pe Valea-Seacă este un sat pe care 
oamenii îl numesc Sărăcenii. Un sat Sărăceni pe-o vale 
seacă; mai rău nu poate să sune însemnarea unui loc...” Am 
învăţat-o pe de rost, pot zice, fiindcă am aflat că săvârşisem 
şi eu, fără să ştiu, ceea ce-a săvârşit Popa Tanda în satul lui, 
Sărăceni. O vale seacă este şi pe aici. Dar satul de acolo a 
rămas cum a fost şi acum treizeci de ani. Cu Susenii s-a 
petrecut povestea altfel, fiindcă învățătorul Gheorghe 
Ceapă, codaş neisprăvit în şcoala normală, luându-şi 
nevastă o fată de lucrător la grădinărie, s-a învrednicit 
măcar a da pildă de bun gospodar. Ce zici? Nu-i de-a 
minune lucrul? 

— Cred că exagerezi din modestie, domnule Ceapă. 

— Zi-mi moş Ceapă! Sau moş Gheorghe, cum îmi spun mie 
mulţi din foştii elevi... Acum o spun fără gând de luare în 
râs. Şi mai pot spune că în această privinţă n-aş avea de ce 
să fiu modest. Satul acesta dacă a fost scos un pic din 
paragină şi din calicie, numai nouă ni se datoreşte. Asta ţin 
să o spun. Dar adaug că la început ni se datoreşte fără ca 
eu s-o fi vrut şi s-o fi ştiut. Nevasta m-a pus la lucru, aşa 
cum a învăţat dânsa munca din copilărie... Eu am încercat 
şi am izbutit. Încercarea şi izbutinţa mea a dat ghes şi 
altora. A slujit pildă. Exemplul a trecut din unul în altul, s-a 
întins la toate treburile gospodăreşti. Pe urma vredniciei 
gospodăreşti a câştigat prestigiu pe dată şi dascălul. Eu 
cred că mi-am făcut datoria, iară o minune e, înc-o dată o 
spun, că această datorie mi-am împlinit-o fără s-o ştiu... 

— Şi şcoala? N-o să cred eu că şcoala ai lăsat-o în părăsire, 
cum dai dumneata a înţelege... 

— În părăsire, nu... Ai văzut că am şcoală frumoasă şi 
luminoasă, cum nu se văd multe în împrejurimi. Înălţată de 
noi, pe socoteala noastră, a satului. Aceasta întrucât 


priveşte clădirea. Despre învăţătura pe care o capătă 
şcolarii mei în aşa şcoală măreaţă, sunt mai puţin grăbit să 
mă laud. Ţi-o spun drept. E slabă. Slăbuţă... La început 
fugeam eu să culeg plodurile de pe drumuri. Acuma vin şi 
singuri, nechemaţi. Dar văd că nu prea pot să le fac faţă. Eu 
sunt un dascăl de modă veche, care nici la moda cea veche 
n-am prea fost bun de ispravă. O cârpim şi noi cum putem. 
Am o nădejde... Când mi-or ieşi băiatul şi fata din şcoala 
normală, poate izbutesc să-i aduc aicea. Au să lucreze cu 
mine un an, doi. Mă ajunge vremea de pensie. Mă trag la o 
parte şi le fac loc. „Du-ceţi cu bine la capăt ce-am început 
eu cu slabele mele puteri!” 

Învățătorul bătrân, Gheorghe Ceapă, îşi turnă alt pahar 
plin din urciorul de lut. 

Îl goli şi se rezemă de spătarul băncii, privind grădina 
scăldată în lumina lunii. 

— Ce-ţi zici, acuma, dumneata? întrebă. Şi tot el răspunse: 
Îţi zici: „Am venit să văd un învăţător şi-am găsit un 
grădinar...!” Aşa mă tratează pe mine domnul revizor. El 
are teoriile sale şi eu nu corespund la aceste teorii. De 
aceea nici nu prea dau pe la conferințele de la târg. Mi-e 
ruşine să mă aflu printre alţii cu ştiinţă de carte, eu, un 
prost şi un neştiutor... Când ne-am văzut noi întâia oară, 
miroseam a ceapă ca un jupân. Ce ţi-ai spus dumneata? „Ce 
nesimţit!” Nesimţire era... Trăiesc aicea printre ţărani şi de 
la dânşii am învăţat cuviinţa lor. N-au să pornească ei 
niciodată la o întâlnire cu o faţă înaltă după ce au mâncat 
ceapă şi usturoi. Eu am pus dimineaţa atunci ceapă în gură, 
înadins ca să nu mă dau ispitei şi să nu mai pornesc la 
drum. Ce să caut? La teorii nu mă pricep... Ceilalţi 
învăţători mai tineri vor-besc despre autori şi pedagogi 
despre care n-am auzit niciodată... Mă întorc întotdeauna 
mai împuţinat în ochii mei. Aşa eram hotărât şi atunci 
dimineaţa. Şi taman atunci primesc o carte poştală de la 
nepotu-meu, normalistul. Zice: „Caută să-l cunoşti pe 
domnul Nicolae Apostol. Are să fie o cunoştinţă frumoasă şi 


o prietenie bună...” Cu o vacanţă înainte tot despre 
dumneata îmi vorbise... „Stai! spun. Iaca un prilej să-l 
cunosc.” M-am suit în şarabana mea şi, cu toată ceapa, mi- 
am călcat pe hotărâre... Nu-mi pare rău. Învăţ şi eu ceva de 
la ţi-nereţe... 

Nicolae Apostol vorbi încet, cu glas tremurat: 

— Moş Gheorghe... Dă-mi voie să-ţi spun moş Gheorghe... 
De la mine nu ai ce învăţa... Ioată ştiinţa mea de carte s-a 
dovedit deşartă până acuma. În schimb eu am învăţat de la 
dumneata atâta cât nu m-au învăţat toate cărţile şi 
profesorii mei... A fost pentru mine o zi hotărâtoare. Mult 
mai însemnată decât îţi închipuieşti... lar seara aceasta n- 
am s-o uit niciodată... Mi-ai deschis ochii la multe lucruri pe 
care n-am ştiut să le văd... 

— Îţi place să-ţi râzi de-un bătrân? clătină din cap 
Gheorghe Ceapă cu neîncredere. 

— De fel, moş Gheorghe! lată un singur exemplu. Am citit 
şi eu Popa Tanda a lui Slavici. Am citit şi alte cărţi, cu tot 
atât de cuminte învăţătură. Una se numeşte În slujba 
adevărată, a unui scriitor rus Potapenko, tradusă în 
biblioteca „Minerva”. 

— Acum aud întâia oară... 

— Dumneata n-ai nevoie nici să auzi despre aceste cărţi, 
nici să le citeşti. N-ai ce afla nou din ele. Dum-neata ai 
săvârşit, cum spui, fără s-o ştii, tot ce-au săvârşit eroii din 
acele cărţi. Dar vezi ciudăţenia întâmplării? Eu le-am citit şi 
n-am învăţat nimic din ele. Până la dumneata, n-am deschis 
ochii la această învăţătură... Acuma deodată le-am înţeles... 

— Ce fel de vorbă e asta? Nepotul meu îmi spunea că eşti 
tobă de carte, că ai învăţat singur nemţeşte şi franţuzeşte, 
că nu mai ieşeai din biblioteca şcoalei... 

— Tot ce se poate, moş Gheorghe. Numai că în cărţile 
acelea căutam şi eu teorii, ca domnul revizor al nostru... Pe 
când de la dumneata am învăţat să găsesc înainte de toate 
îndreptări pentru viaţă... 


— Vorbeşti ca sărmanul Andrei Colibăşeanu! mărtu-risi 
înduioşat la amintire bătrânul Gheorghe Ceapă. Dacă aş fi 
închis ochii, aş fi crezut că aud glasul lui... 

Nicolae Apostol, cu cugetul sfredelit de amintirile sale 
mult mai proaspete şi amare, tresări ca sub atingerea unui 
şfichi de bici. 

— Nu-mi pomeni despre acest nume. Pentru breasla 
noastră a fost o ruşine... 

Se înverşuna împotriva înaintaşului acestuia netrebnic, 
fiindcă acum, după propria lui zdruncinare, măsura mai 
sever căderile celuilalt. 

Bătrânul Gheorghe Ceapă înălţase ochii şi îl privea cu 
luare-aminte în bătaia lunii. Cu luare-aminte şi cu o 
întristare. 

— De ce vorbeşti aşa? Cum poţi să fii atât de neier-tător cu 
un mort? 

— Pentru toate câte le ştii... Acestea nu se iartă! 

Bătrânul clătină din cap, repetând: 

— Pentru toate câte le ştiu? Dar cine poate şti adevărul 
asupra lui Andrei Colibăşeanu? 

— Le ştie toată lumea. Ela murit. Faptele lui însă au lăsat 
urme... 

Gheorghe Ceapă simţi datoria să apere memoria fostului 
camarad şi prieten. 

Ca să prindă putere şi avânt, mai deşertă un pahar. 

Spuse apoi: 

— Eu nu mă pricep să citesc în suflete, cum nu prea am 
învăţat să citesc nici în cărţi. Dar am credinţa că Andrei 
Colibăşeanu a dus cu el în mormânt o taină... 

— O înecase mai întâi în spirt! rosti cu asprime Nico-lae 
Apostol. 

— Nu acesta e păcatul! Un pahar de vin vezi dum-neata 
că-mi place să deşert şi eu din când în când, fără să fiu un 
păcătos... Poate nu din pricina băuturii s-a pierdut... Poate 
din pricină că s-a simţit pierdut a alunecat în patima 
băuturii... 


— Pentru mine e totuna... 

— Văd că zadarnic încerc să-l apăr... Şi nu ştiu de ce mi se 
pare mie că de acolo, din mormântul lui, glasul îmi spune cu 
mâhnire: „De ce te lepezi de mine? Ştii că n-am fost 
întotdeauna un păcătos...” Într-adevăr, Andrei Colibăşeanu 
n-a fost întotdeauna un păcătos. Când am legat prietenie, 
dacă prietenie se poate numi, Andrei Colibăşeanu era faima 
şcoalei... Era idolul nostru... O tinereţe, şi o minte, şi un 
cuvânt!... M-am trezit alături de el în bancă şi în catalog... 
Dar acestea nu mai au nici o însemnătate; n-am eu puterea 
să le spun aşa cum au fost... Eu am rămas pe drum... Am 
pierdut un an. După al doilea am ajuns neisprăvit aci... Ela 
mers mai departe, a mai învăţat nu ştiu cât, nu ştiu unde... 
După patru ani am aflat că a fost numit la Ponoare. M-am 
mirat, aşa cum m-am mirat că şi dumneata ţi-ai ales un 
asemenea loc. Îţi spun drept, parcă m-am înfiorat: „Ce e cu 
aceste Ponoare? Ce au toţi cu Ponoarele acestea? Sunt 
făcute să îngroape tot ce se află în breasla noastră mai 
frumos şi mai de nădejde...?” Mă ierţi că am gândit aşa 
ceva? Gânduri de bătrân slab la minte... 

Fostul camarad şi prieten al lui Andrei Colibăşeanu 
aşteptă un semn. Nicolae Apostol se frământă cu 
neastâmpăr pe bancă. 

Apropierea profetică între destinul său şi al lui Andrei 
Colibăşeanu nu însemna o îmbărbătare după întâmplările 
din ultima vreme, numai de el cunoscute. 

— De ce să mă supăr? rosti, silindu-se să pară nepăsător. 

— Tocmai!... Cu el s-a sfârşit. S-a dus. Dumneata ai să 
ridici ceea ce nu s-a învrednicit să dureze el, cu toată 
învăţătura şi ascuţimea lui de cuget... Unde am rămas?... A, 
da! Când am aflat că e la Ponoare, m-am dus să-l văd... Era 
ca un om căzut din lună. Încă nu se dezmeticise. Dar nici o 
clipă n-a arătat semn de neîncredere în el şi în îndreptările 
pe care avea să le săvârşească. N-avea casă, n-avea 
şcoală... „Cu atât mai bine! spunea el. Aici totul e de făcut 
din nou... Ai să vezi peste doi-trei ani...!” După un an am 


trecut din nou... Nu mai vorbea atât de avântat. Parcă îl 
răzbise o oboseală. Ceva ascuns. Ştiu eu? Şcoală tot n-avea. 
Casă tot n-avea. Se plângea despre oarecare vrăjmăşii care- 
i zădărnicesc planurile. Pe urmă, în anul al doilea, mi s-a 
părut aşa... cum să spun?... aşa ca într-o frământare care 
nu-i dădea răgaz să te asculte, să-şi strângă gândurile într- 
un loc. Stătea jos şi se ridica. Umbla zece paşi şi se aşeza să 
răsucească ţigara. Aprindea ţigara şi o zvârlea. Râdea fără 
pricină şi se întrista fără pricină. Mi-a spus că are oarecare 
nădejdi să-şi ajungă ţinta mai repede decât crezuse. 
Căpătase încrederea lui Lascăr Sofian. Trebuie să ştii că pe 
atunci Lascăr Sofian, întors din străinătate şi însurat de 
tânăr, nu arăta omul închis de acum. Venise cu planuri de 
reforme. Nu vedea şcoala cu ochi răi, nici nu-l speria 
ridicarea satelor. S-a întors la părerile neamului său mai 
târziu, mai încoace, după ce s-a stins în el căldura cu care a 
venit din străinătate. Se însurase de vreo opt-nouă ani. Olga 
Sofian era vestit de frumoasă în toată Moldova. Avea un 
copil mai mare decât acesta, Mitif, de la Paris. Un băiet de 
alt soi: 

Lăscăruş... Vorbesc în noaptea asta numai despre morţi... 
Bătrânul se opri. Privi în livada ninsă de lumina lunii, de 
unde se desprindeau poate, înaintând către el, umbrele 
atâtor morţi: Vorbesc despre morţi, căci şi Olga Sofian e 
moartă, mort e şi Lăscăruş Sofian, mort şi sărmanul Andrei 
Colibăşeanu... Lăscăruş împlinise şapte ani... Era crescut cu 
guvernantă, o elveţiancă. Crescut cum se cuvenea să fie un 
copil dintr-un asemenea neam. Franţuzească, nemţească... 
Pentru învăţătura românească, Lascăr Sofian l-a angajat pe 
Andrei Colibăşeanu... [in minte că sărmanul Andrieş se 
arăta foarte mândru de această sarcină şi de un elev cu 
daruri atât de nemaipomenite. Mi-a lăsat să înţeleg că Olga 
Sofian s-a interesat de soarta şcoalei din sat. Că l-a convins 
pe Lascăr Sofian, dacă nu cumva va fi fost convins dinainte, 
că datoria lor de mari proprietari în comună e să ridice o 
şcoală, aşa cum ctitoreau bătrânii altădată biserică... Se 


vede că din această pricină sărmanul Andrei Colibăşeanu 
nu-şi mai găsea loc şi astâmpăr... Se apropia de visul lui... 
Vezi, el nu era ca mine, să se mărginească la o viaţă strânsă 
în necazurile mele, să se gândească îndată la casă, 
gospodărie, bunăstare... Se lepăda de el pentru şcoala lui. 
Aşa îmi vorbise şi cu doi ani înainte, şi cu un an înainte, aşa 
îmi vorbise şi în toamna aceea... Pe urmă, iarna cu viscolele 
şi cu troienele de atunci ne-a despărţit... În primăvară am 
găsit alt om. Ce s-a întâmplat, nu ştiu. Poate n-are să ştie 
nimeni niciodată... Ai văzut un om ridicat după boală? Aşa 
era el. Dar fără să fi bolit... Nu mi-a mai vorbit nimic nici 
despre şcoală, nici despre copilul lui Lascăr Sofian, nici 
despre interesul pe care-l purta Olga Sofian şcolii din sat. 
N-am izbutit să-i smulg un cuvânt... Nu m-a mai chemat să 
trec pe la el. N-a mai trecut pe la mine. Am aflat după un 
timp de vreme că ar fi căzut la patima beţiei. M-am dus să-l 
caut. M-a primit fără nici o bucurie, duşmănos. Am bătut 
drumul şi a doua oară, a treia oară... Pe urmă am înţeles că 
se pierde şi că nu mă vrea martor la această ruinare. Aşa a 
dus-o, din an în an mai mult ticăloşindu-se. L-am mai întâlnit 
de vreo câteva ori prin oraş, în anii din urmă. O dată ieşea 
dintr-o cârciumă, altă dată intra într-o cârciumă... O dată s- 
a prefăcut că nu mă vede. Altă dată s-a întors din drum să- 
mi ceară bani cu împrumut. Vorbea şi se uita în altă parte. A 
întins mâna şi se uita în altă parte... Primăvara trecută s-a 
îndurat Dumnezeu şi l-a strâns de pe drumuri... Aceasta e 
povestea lui Andrei Colibăşeanu, aşa cum am văzut-o eu pe 
dinafară... Poate viaţa sa, aşa cum o ştia numai el, va fi fost 
alta... Eu nu-l pot judeca însă cu asprimea dumitale. Abia 
cutezam să ridic ochii la el şi să-l înfrunt când începea să 
vorbească... De unde aş găsi tăria să-l osândesc acuma?... 
Căderile omu-lui sunt de multe feluri, şi pricinile în multe 
feluri ascunse... Ţi-e frig? 

Nicolae Apostol se cutremurase de-un fior îngheţat. 

— Nu, nu! protestă. Nu mi-e frig... 


— Mai bine să mergem la culcare de-acuma. Nopțile 
acestea prea senine sunt înşelătoare... S-a umezit frunza de 
rouă. 

Capitolul XIX 

„Vin semne care nu întotdeauna se pot citi lămurit...” 
„Astfel se poate spune că popoarele într-adevăr fericite au 
fost acele care n-au avut istorie...” 

Nicolae Apostol închise cartea şi rămase gânditor, cu 
bărbia sprijinită în podul palmei, cu volumul sub cot. 

De la masa aşezată în dreptul ferestrei cuprindea cu ochii 
jumătate din ogradă: cele câteva păsări ciugulind, şirul 
pomilor sădiţi de astă-primăvară, grajdul cu uşa în lături, 
stogul de fân perfect geometric, făţuit ca o jucărie. 

Într-adevăr, fericite sunt popoarele despre care istoria 
pomeneşte numai în câteva rânduri. Bătăliile mari, 
răscoalele şi cuceririle se săvârşesc cu preţul vărsării de 
sânge şi de lacrimi. Frumos scrie în carte despre ele, dar cu 
amar este plătită această glorie! 

Pe când alături, alte noroade îşi petrec o viaţă lină, cruţată 
de tulburări, de întrebări şi de zbateri. Întocmai ca şi în 
viaţa lui de un an încoace. Nu-l mai frământă nimic, nici în 
traiul lui zilnic, nici noaptea prin somn şi prin vis. lotul a 
fost ca o apă năvalnică, năpustită în strâmtori să-şi spargă 
drum prin stâncă. După mânie şi clocot, scapă la drum 
potolit, se răsfiră între maluri ierboase pe pat de nisip, 
caută lenevos coturi molatice cu umbră de sălcii. 

„Numai de n-aş prinde, ca apele liniştite, mâluri şi 
putreziciune la fund!” gândi Nicolae Apostol, şi îndată se 
mustră pentru asemenea temeri. Pentru Dumnezeu! abia şi- 
a săpat o matcă statornică pentru viaţă, iar neastâmpărul 
începea oare din nou să-l muncească? 

I se pare că de un an încoace viaţa i-a fost prea tihnită. 
Nefiresc de tihnită. 

Peste două zile se deschide şcoala. Al treilea an al său de 
dăscălie în satul acesta părăsit la marginea lumii, unde-a 
descoperit el la început atâtea dureri, vrăjmăşii, patimi şi 


ruinări; atâţia pumni încleştaţi. Şi nimic, nimeni nu-l mai 
zădărăşte de nicăieri. 

S-ar spune că toţi şi-au dat cuvânt să-l lase în pace şi s- 
aştepte. Poate fiindcă toţi erau târâţi în vultori de necazuri 
şi de lupte cu totul străine de dânsul. N-avea când să-i 
poarte grija, strânşi în grijile lor. 

Coana Catinca Ştirbulescu îşi măritase fata, se războise cu 
domnul prefect Emil Sava pentru răzbunătoare procese de 
delict silvic şi chestiuni de măsluite învoieli agricole. Pe 
urmă, îndată după Crăciunul lui 1910, partidul domnului 
Emil Sava plecase de la putere, au venit conservatorii lui 
Petrache Carp, cu mari schimbări de oameni şi de principii, 
adică de fapt cu înlocuiri de primari, cu alte alegeri 
măsluite, alte furturi de urne, alţi prefecţi, alţi revizori şi 
inspectori. 

Domnul revizor, cu teoriile sale, a fost trimis la plimbare, 
cu tot cu teorii, ca să facă loc unui alt revizor, cu ochi şi cu 
mustăţi de lapon, cu faţa măslinie şi cu prea mari ambiţii 
politice, vizând prea sus pentru a mai avea răgaz să se 
ocupe de şcolile satelor. 

La alegeri, poruncile de sus au făcut ca domnul Emil Sava, 
devenit opozant, să lupte alături, cot la cot, cu duşmanul 
său, domnul Spirică Necşulescu, împotriva noului vrăjmaş 
comun: guvernul. 

Au luptat împotriva guvernului, dar mai ales au luptat să 
se tragă reciproc pe sfoară. Domnul Lascăr Sofian şi-a dat 
demisia din şefia organizaţiei locale a partidului, a fost 
proclamat preşedinte de onoare, dar a refuzat să mai 
candideze. Sub cuvânt că se simte bătrân, ostenit şi bolnav; 
scârbit, a făcut loc altora mai grăbiţi şi a plecat câteva luni 
în străinătate, o lună în Parisul tinereţilor, unde a încercat 
să dea de rostul feciorului care nu-şi mai isprăvea 
doctoratul. Se pare că a dat de acest rost; iar descoperirile 
i-au confirmat teama, căci s-a întors cu buzele mai 
împietrite, cu privirea mai cruntă, cu părul mai alb. 


Domnul Spirică Necşulescu nu şi-a văzut deocamdată visul 
cu ochii, să se înfigă într-un scaun de deputat. L-a consolat 
doar faptul că acum are tovarăş de suferinţă şi pe domnul 
Emil Sava, căzut din mărire şi putere, ca să se ocupe ca 
simplu particular de afacerile lui Boldur Iloveanu, boierul 
înstrăinat din PisculVoievodesei. 

Ceilalţi mai mărunți, smulşi şi răsturnaţi de vârtejul 
furtunilor mari, s-au rostogolit şi s-au ridicat fără să-şi dea 
seamă ce vânturi îi poartă. Domnul Ioniţă '[ăpu a fost trimis 
să logofeţească pe moşia Sofienilor şi a făcut loc unui 
primar bleg, bătrân şi neştiutor de carte, iscălind cu sigil: 
Gheorghe Baraboi, zis moş Bodrângă. Domnul şef de post 
Stănică Care-va-să-zică a luat alte drumuri. 

Pe urmă toţi au intrat în viaţa lor măruntă. 

Cât despre Nicolae Apostol, pe el, atât cei mari, pre-cum şi 
cei mărunți, l-au lăsat să dăscălească în pace, ca pe un om 
deodată cuminţit şi cu cerbicia potolită. 

Jupân Aizic, exprimând opinia generală a satului şi a mai- 
marilor, îi mărturisea răsucindu-şi bărbiţa ceva mai căruntă 
ca acum doi ani: 

— Domnule învăţător, pot spune că de-abia am în-ceput 
pentru ca să te înţeleg... Dumneata eşti om tare şi ai să fii 
omul viitorului! Eu, cu capul meu de negustor deprins să 
steie la tejghea şi să vândă covrigi şi scrâmbie şi să nu vadă 
dincolo de tejgheaua lui, eu nu te-am cunoscut până acuma 
destul de bine. Aşa m-am temut pentru dumneata şi am 
venit să-ţi bat capul cu sfaturi. Parcă dumneata erai un om 
ca să ai nevoie de sfaturile mele! Dumneata ai ştiut mai bine 
ce ai de făcut şi ai făcut! În loc să porneşti ca un păcătos de 
jidan ca mine şi să te ploconeşti şi să rozi pragurile la cei 
mai mari, ai stat la o parte şi, când a fost nevoie, ai arătat că 
ai şi unghii şi că dacă te supără cineva, poţi chiar ca să 
zgârii. Pe urmă, după ce le-ai arătat şi au venit unii şi alţii să 
te vadă, le-ai mai dovedit că poţi fi şi om de pace. Le-ai 
arătat, te-ai tras din nou la o parte şi stai! Acuma stai! De ce 
stai?... Mă rog, de ce adică stai dumneata şi nu te amesteci? 


— Mă întreb şi eu... îl iscodi Nicolae Apostol, surâzând, 
acum fără nici un gând bănuitor, fiindcă nu-l mai chinuiau 
bănuielile. 

— Am să răspund tot eu pentru dumneata! Stai fiindcă aşa 
trebuie. Stai fiindcă aşa-i cuminte... E aşa o încăierare mare 
şi un aşa amestec de limbi, de parcă acuma s-au luat toţi la 
bătaie de la turnul Babilonului şi nu-l pot împărţi... Ei se 
încaieră şi se trag de păr, şi ţipă, şi strigă unul la altul, care 
mai de care... Dumneata taci şi aştepţi să se lămurească 
hărmălaia asta, pentru ca să vezi care unde are să ajungă. 
Pe urmă n-are să mai fie nici atuncea nevoie să-l întrebi pe 
Aizic Gold ce ai de făcut. Ai să ştii singur şi ai să faci cum 
este mai bine pentru interesele dumitale... Până atuncea nu 
te poţi plânge că trăieşti rău. Conu Lascăr s-o scârbit de 
oamenii săi. Dar de dumneata nu s-o scârbit şi nu te uită. 
Pentru asta vâr şi mâna în foc. Iaca, sunt gata! Aşa ceva 
încă nu mi-o fost mie dat să aud şi să văd. Coana Catinca te 
laudă. Conu Lascăr zice că numai să nu te deochi. Conu 
Spirică mai aşteaptă şi el să-i vină vremea. Românii din sat 
nu te vorbesc de rău. Dumneata ai împăcat şi varza şi 
capra, ca să arăţi lumii că se poate ceea ce scrie în carte că 
nu se poate... 

Părerea satului e aceasta. Alături de adevăr. 

Dar pe Nicolae Apostol nu-l mai frământă; nu-i mai dau 
nopţi de nesomn părerile nedrepte ale altora. Au trecut 
peste el tinereştile îndârjiri. A învăţat că are alături un bun 
şi credincios tovarăş cu care va sparge toate potrivniciile: 
timpul. Şi-a dat socoteală că păcatul lui cel mare de la 
început a fost nerăbdarea, graba să isprăvească toate 
repede-repede. 

Acum ştie s-aştepte. 

Şi mai ştie că un gând nu trebuie strigat la răspântie de 
drum, nici zvârlit omului în faţă... Lucrează cu răbdarea 
unui grădinar. Aşa cum a prins cuminţenia învățătorului 
bătrân şi cu cartea neisprăvită, Gheorghe Ceapă din 
Suseni. Când îşi sfârşeşte datoria lui de dascăl, toată grija o 


îndreaptă la înjghebarea unei gospodării care să poată sluji 
altora de pildă. Începuturi destul de modeste. Nu se mai 
avântă în proiecte măreţe. Nu vrea să răstoarne, singur 
lumea. Dimpotrivă, păşeşte ca un copil când învaţă să 
meargă copăcel. Un pas, doi, şi iar fuga la perete! Un pas, 
doi, şi iar fuga la celălalt perete! 

La început o luase razna şi căzuse de-a buşilea. Poate că 
va fi fost nevoie şi de aceasta. Până ce nu capătă cucui, 
copilul nu poate şti că orice necumpătare aduce cădere; 
căderea, lovitură; lovitura, durere. 

Bună s-a dovedit îndeosebi învăţătura la care atâta vreme 
se înverşunase să nu dea ascultare. Ca să dăruieşti altora 
sfat şi îndrumare, ca să orânduieşti tu vieţile altora, începe 
mai întâi cu viaţa ta! Fă-o aşa ca să slujească de la sine 
îndemn. 

Nicolae Apostol a prins să-şi întocmească o viaţă şi o 
gospodărie pe măsura satului Ponoare, în afară de teorii şi 
de măreţe ambiţii. 

Trăieşte viaţa celor pe care vrea să-i lumineze şi încearcă 
pe spinarea lui experienţele lor. 

Are un început de livadă tânără, peste ceea ce i-a lăsat 
moştenire logofătul Pintilie când i-a dat casa în primire. Are 
o vacă cu vițel: Joiana şi Sâmbotin. Un stog de fân. O claie 
de paie pentru aşternutul grajdului. Un ogor de păpuşoi şi o 
bucată de fâneaţă, arendate de la coana Catinca 
Ştirbulescu fără nici un fel de scutire ori păsuire, cu toate 
împotrivirile moşieresei, care-ar fi vrut să se arate filotimă 
cu dânsul. 

Socoteala gospodăriei e rotundă acum, şi tot ce iese din 
pungă intră în casă. Nu mai cumpără nimic de la a doua 
mână. 

Casa e încă deşartă de răsună paşii când intri. Dar au să 
vină pe încet şi celelalte. 

Prin ochii bătrânului dascăl Gheorghe Ceapă din Su-seni a 
învăţat Nicolae Apostol să citească în povestea cu tâlc a lui 
Ion Slavici: povestea lui Popa Tanda şi a unui sat. Ponorenii 


l-au privit altfel când l-au văzut ieşind cu coasa la fân în 
această vară. Se dă la brazdă dăscălaşul! 

Iar din a lor bunăvoire i-au făcut surpriza câţiva băietani şi 
câteva fetişcane să-i înjghebe clacă la întors şi la strâns. 
Nicolae Apostol a părăsit hainele de la croitorul extra din 
târg şi ghetele cu postav cenuşiu şi cu nasturi. A îmbrăcat şi 
el strai de şiac, cu urzeală să ţină cinci ani. Şiac călugăresc, 
de la mănăstirea Agapia. 

Printre gospodari e acum aproape ca toţi. 

Tudose Bot nu mai întoarce ochii când se întâlnesc în 
drum. Nu-l mai mustră dureros nici ochii fetiţei Marița Bot. 
Copiii l-au simţit că se întoarce la dânşii după neînţeleasa 
înstrăinare din primăvara trecută. A avut tot anul destui 
elevi în cele două încăperi; anul acesta vor fi încă mai mulţi. 
Atâţi cât pot cuprinde încăperile. Totul s-a limpezit, s-a 
luminat; nu se mai simte împresurat de ameninţări ascunse. 
Nici din afară, nici dinăuntru, din el: şovăieli, neîncredere şi 
rătăciri. 

Cum a crezut el că n-are să se şteargă niciodată gustul 
coclit de fiere şi de moarte din gură? E neînchi-puit de 
blândă puterea aceasta de a uita. A uitat; s-a tămăduit... Un 
an a trecut ca oapă lină; va mai trece altul, şi altul... Numai 
să nu se aşeze nămolul la fund, ca în apele prea stătute! 

Nicolae Apostol s-a ridicat de la masă. 

A pus cartea în raft, acolo unde se prăfuiesc acum 
romanele şi dramele de dragoste atât de lacom devorate 
primăvara şi vara trecută. S-au adăugat alte cărţi la cele ale 
lui Comenius şi Spencer, Pestalozzi şi Paulsen. Cărţi de 
economie rurală, de grădinărie şi de creşterea păsărilor, de 
cultura plantelor furajere şi cataloage de seminţării. Cărţi 
despre problema ţărănească şi luptele sociale ale viitorului. 
Încă nu-i sunt de un folos prea mare, dar îi vor fi mâine. Le 
potriveşte cu dragoste pe poliţa din perete. Pleacă să facă 
inspecţie şcoalei, unde Marița Bot şi doi dintre nenumăraţii 
Colţun s-au îndemnat de bunăvoie să măture, să văruiască 


şi să spele pe jos, sa s-o facă mai primitoare pentru ziua cea 
dintâi de deschidere. 

O portiţă prinsă în cârlig duce de-a dreptul din ograda lui 
în ograda şcoalei. 

Trecând, îşi zisE. Că nici ograda lui nu e a lui, nici cea de 
dincolo nu e a şcoalei. Mâine, o schimbare poate să-l alunge 
pe el din casă, aşa cum poate să alunge şi şcoala din casa 
babei Paraschiva Stoleriu. 

Se scutură de gând ca de-un scai prins în straiul lui de 
şiac. Iarăşi începe să-şi facă năluci? Iarăşi începe să nu aibă 
încredere în tovarăşul său bun, timpul, cu al cărui ajutor va 
da comunei Ponoare o şcoală a sa, cum lui îşi va înjgheba o 
gospodărie a sa? 

Marița Bot i-a ieşit înainte. E înfofolită cu o basma albă, 
stropită de var şi cu obrazul învăpăiat de frigurile 
răspunderii. Ea are conducerea operaţiilor şi e mândră de 
acest semn de încredere. 

— Gata, domnule învăţător! Numai să isprăvească 
mocoşiţii ceia de Colţun cu spălatul podelelor... 

— Bravo, Mariţo! o răsplăteşte Nicolae Apostol cu vorba, 
apucând-o de bărbie şi ridicându-i capul să-i privească în 
ochi. Cum văd, o ţii de bună; te-ai tocmit slugă la mine şi la 
şcoală. 

— Parcă era mai bine dacă rămâneam la jupân Aizic? Ia să 
vezi mata mai degrabă cum o ieşit văruitul! Tot cum 
spuneam eu... Mai multă sâneală, asta trebuia... Eu te-am 
lăsat pe mata să spui ce ştii mata, şi eu am făcut ce ştiu eu. 
Am dat fuga la jupân Aizic, am mai luat în contul matale un 
pachet cu albastru, l-am turnat frumos în var, şi-o ieşit bine! 
Da' ştii cum îmi ţâţâia inima? Zic: dacă iese rău şi ai avut 
mata dreptate, vai şi amar de oasele mele...! 

— Apoi să ştii tu! o ameninţă râzând Nicolae Apostol. Mai 
întâi te urecheam. Pe urmă te puneam să plăteşti alt var şi 
să dai alt rând... 

— Să plătesc? Chiar că am eu cu ce... Cu carboave de 
prund culese de pe pârău... 


Marița Bot s-a lipit de prag şi aşteaptă cu emoție efectul 
experienţelor sale de gospodină. 

Pereţii sunt albi-lăptoşi, cu o uşoară nuanţă albăstrie. 

— Când s-or usca mai bine, mâine, au să fie mai albi! se 
grăbeşte Marița să prevină orice obiecţie. Zău! Uite mata, 
încă-s jilavi... 

— Deocamdată-s cam albaştri! o necăjeşte învățătorul. 

Dar din glas se înţelege că nici el nu-şi dă crezare 
cuvintelor. E încântat de înfăţişarea proaspătă şi luminoasă 
a încăperii, de podelele şi băncile spălate, de acest aer 
sărbătoresc. 

— Ştii mata ce zic eu? propuse Marița Bot. Să mă pui pe 
mine monitoare de curăţenie. Să stau eu la uşă şi să-i 
scutur eu pe hojmalăii care intră fără să-şi şteargă 
copitele... Să-i prind eu pe nesimţiţii care lasă urmele 
labelor pe pereţi. Să le fac eu mustru...! 

— Bine, Mariţo! Ai să fii monitoare pentru curăţenie. 

— Mulţămesc! N-are să-ţi pară matale rău!... Acuma 
poftim să vezi şi dincoace, unde n-au isprăvit mocâăiţii iştia... 

Mocăiţii: Culiţă Colţun şi Grigore Colţun, cu iţarii suflecaţi 
peste genunchi, prefăcuseră a doua încăpere într-un fel de 
scăldătoare. Bălăceau bucăţile de sac în lacul de apă şi, la 
apariţia dascălului, socotiră de a lor datorie să arate că nu 
sunt de fel mocăiţi. Îi trăgeau de zor, plescăind cârpele ude 
şi întorcându-se să le mai moaie încă în găleată. 

— Nu aşa, măi năucule! se ţipoti Marița Bot cu autoritate. 
Nu vezi că stropeşti pereţii? Tu i-ai văruit? Am să te pun să-i 
speli cu limba! 

— Mariţo, mai domol! o calmă învățătorul surâzând. Încă 
n-a început monitoria ta. De-abia poimâine intri în serviciu. 

— Parcă până poimâine nu trebuie să dau tot eu în 
primire? Deodată îşi aduse aminte: Vai de mine şi de mine, 
că eram să uit! Este în cancelarie o adresă de la primărie. 
Am iscălit eu în condică de primire... 

Nicolae Apostol trecu în cancelarie. 


Săracă şi goală cancelarie! Aşa cum a voit-o domnul 
Lascăr Sofian. O masă cu sertare, două scaune, un cuier, un 
dulap. Săracă, dar pătrunsă de fiinţa învățătorului: cu o 
hartă a României şi a ținuturilor, alcătuită cu mâna lui în 
lipsa hărţii oficiale. Cu portretele lui Horia, Cloşca şi Crişan, 
al lui Tudor Vladimirescu şi Avram Iancu, desprinse din 
suplimentele calendarelor şi înrămate de el. Cu două-trei 
cărţi poştale, reproduceri după tablourile lui Grigorescu, 
puse sub sticlă. 

Adresa, în plic galben, aştepta pe masă, la vedere. Nu era 
de la primărie, ci de la revizorat. 

Nicolae Apostol desfăcu plicul, minuţios, cu economie, căci 
acelaşi plic întors şi lipit cu gumă trebuia să-i servească a 
doua oară, la expedierea corespondenţei. 

Deschise, citi şi rămase cu foaia în mână, gânditor, 
surprins şi nemulţumit. 

Revizorul anunţa că în comuna Ponoare s-a înfiinţat un 
post nou, pentru primele două clase, că vechiului titular îi 
rămân clasele ultime şi răspunderea conducerii, că pentru 
clasa I-a şi a Il-a a fost numită domnişoara Ana Puşchilă, 
care se va prezenta la post o dată cu începerea anului 
şcolar. 

Nu-l bucură ştirea, cum ar fi fost firesc. Se gândi deodată 
la îndârjirea concurenţilor pe-un loc aşa cum l-a descoperit 
el când a coborât din tren şi a intrat în Ponoare. Candidatul 
domnului Atila Gheorghiu, al lui Ilie Bosânceanu, nepoata 
părintelui Ştefan... Cine ştie pe cine i-au trimis şi din cine 
ştie ce pricini s-a înfiinţat un post pe care nu-l ceruse. Vreo 
neisprăvită! Vreo protejată a revizorului celui nou, ori a 
prefectului celui nou, ori a vreunui elector cătrănit în rele 
de prin împrejurimi. Ana Puşchilă! Parcă o vede descinzând 
dintr-o căruţă, din căruţa lui moş Lecachi Colţun, zis Zamă- 
Lungă: el e ales de soartă să transporte toţi dascălii 
surghiuniţi în comuna Ponoare. 

Parcă o vede împopoţonată cu o pălărie cu pene şi flori, cu 
umbrelă şi mănuşi, pantofi de lac şi bluză de mătase. 


Marița Bot ghici de pe faţa învățătorului că a primit o ştire 
departe de a fi îmbucurătoare. 

Întrebă: 

— E ceva de rău, domnu învăţător? 

— Ce te priveşte pe tine? E ceva bun. Foarte bun. Ceva 
foarte bun!... (Apăsă pe cuvinte ca să se convingă.) Vă 
soseşte o învăţătoare nouă... 

— Şi cum? Mata? Cu mata cum rămâne... adică? 

— Rămân şi eu, vine şi ea. N-avem acum două încă-peri de 
clasă? 

Marița Bot răsuflă uşurată. 

— Şi mata la ce clase ai să fii? 

— La cele mari... La voi, bineînţeles! 

Marița Bot răsuflă a doua oară; încă mai uşurată. 

— Aşa da! aprobă. Atuncea nu-i nimic... Apoi, cu 
neîncredere: Aş vrea şi eu s-o văd cum are să-şi mai 
stuchească sufletul cu mangosiţii din clasa întâi! Tocmai 
acum se-ntâmplă, când intră şi frate-meu Ionică în şcoală. 
N-a avut parte şi el... 

— De ce parte e vorba? Ce n-a avut parte, Bot Maria? la te 
rog, vezi-ţi de treburile tale. Ai început să te cam întreci! 
Nu-ţi prea cunoşti lungul botului. 

Marița Bot a ieşit să ducă ştirea deocamdată celor doi 
Colţuni, mocoşiţi şi scăldaţi până la urechi în lacul de zoi, că 
le mai vine în Ponoare o dăscăliţă nouă, şi că din această 
pricină domnul învăţător e mânios foc şi pară! 

Capitolul XX 

„Nu toate întâmplările cu arici şi soboli sfârşesc ca în 
fabulă.” 

Învăţătoarea cea nouă n-a coborât din căruţa lui moş 
Lecachi Colţun, împopoţonată cu pălărie cât un cuib de 
pasăre ori cât o grădină, cu umbrelă, mănuşi şi pantofi de 
lac, aşa cum o aştepta Nicolae Apostol. 

Toată ziua şi a doua zi după primirea adresei de la 
revizorat, dascălul din Ponoare pândise cu urechea atentă 
duruitul căruţelor de pe drum, gata să se desfăteze la scena 


acestei debarcări, pe care, fără să ştie de ce, şi-o închipuia 
numaidecât comică. 

Poate şi-o închipuia aşa fiindcă numai aşa răspundea unei 
anume socoteli lăuntrice, care îşi făcea cu încăpățânare loc, 
fără voia lui. Străina se va afla de la început dezorientată, 
căzută din lună, oarecum umilită de contrastul dintre 
aşteptări şi realitate, desigur dezarmată. lar dacă va fi 
pornit cumva la drum cu pretenţii şi mofturi, prima 
confruntare cu satul Ponoare e de natură s-o răcorească. 

Îndată are să-şi dea seama că numai de la învățătorul cel 
vechi poate să ceară îndrumare şi ajutor. Şi astfel, înainte 
de a intra sub acoperişul şcoalei, îşi va recunoaşte 
inferioritatea şi nepregătirea. Va înţelege că aici cuvântul 
lui Nicolae Apostol e hotărâtor, experienţele sale au 
precădere în treburile dăscăliceşti dinăuntrul şi dinafara 
pereţilor de clasă; va învăţa, ca Marița Bot, să-şi cunoască 
lungul nasului. 

Fără nici o pricină, pe nevăzute, dintr-o strâmbăciune a 
firii omeneşti, Nicolae Apostol nu se pregătea să primească 
o tovarăşă şi o colaboratoare, o soră mai mică zvârlită de 
întâmplare să împărtăşească acelaşi destin într-un sat 
pierdut pe harta ţării. 

El aştepta o străină, o musafiră nepoftită, tulburătoare de 
linişte şi de orânduieli. 

Ca atare, se cuvenea pusă la locul ei de la început; redusă 
la rolul de auxiliară fără glas. 

Domnişoara Ana Puşchilă. 

Ce poate să priceapă, măcar să presimtă o domnişoară 
Ana Puşchilă, venită din toată lumea, despre întortocheatele 
mijloace cu care se săvârşeşte obscura şi vitrega operă de 
apostolat? Ce ştie şi ce poate o femeie? Aci nu era oare să 
cadă până şi el răpus? N-a căzut oare înaintea lui răpus 
Andrei Colibăşeanu?... Ana Puş-chilă!... El n-a crezut 
niciodată în prea marea virtute dăscălicească a femeilor. 

Când va da de-un obstacol în mizeria vieţii de sat, când se 
va lovi de toate neajunsurile şi umilinţele, are să-şi ascundă 


faţa în palme şi are să înceapă a se boci. Cunoaşte el...! 

Acestea au fost gândurile de mizantrop şi de mizoghin ale 
multpăţitului învăţător din Ponoare aşteptându-şi camarada 
anunţată cu adresa laconică de la revizorat. 

A lungit gâtul tot privind pe fereastră. A început că-i ţiuie 
urechile ascuţind auzul să prindă un duruit de căruţă 
apropiindu-se. 

După-amiază aşteptarea a ostenit. Lăsă fereastra de la 
drum şi începu a răsfoi câteva cărţi şi cursuri litografiate, 
caiete de notițe, ca să-şi pregătească lecţia de deschidere a 
anului, în care îi plăcea să pună oarecare ceremonie. A 
plecat de acasă la şcoală, să inspecteze înc-o dată clasele. | 
s-a părut că hărţile şi tablourile nu mai pot aştepta până ce 
s-o zvânta bine varul. 

S-a cocoţat pe scaun, cu ciocanul în mână şi cu gura plină 
de cuişoare, bătând o ţintă, coborându-se şi depărtându-se 
să vadă dacă n-a ridicat un colţ prea sus. 

Poate nu i-ar fi stricat aici ajutoi'ul elevei din clasa ultimă, 
Marița Bot. 

Dar Mariţa Bot, acasă, îşi pregătea desigur şi dânsa 
caietele de vacanţă pentru cea dintâi zi de şcoală, sau spăla 
rufele fratelui mai mic, lon Tudose Bot, ca să fie cât mai 
prezentabil mâine la debutul său de elev în clasa întâi 
primară. Deci, cu ţintele în gură şi cu spatele întors spre 
clasă, cocoţat pe un scaun şi potrivind colţurile unei hărţi 
judeţene, Nicolae Apostol zâmbea, nu fără o oarecare 
răutate, la gândul celor ce-o aşteaptă pe domnişoara Ana 
Puşchilă în rolul său de dăscăliţă pentru clasa întâi. Pe cei 
de-a doua i-a dresat el. Numai să nu-i strice!... Dar cei din 
clasa întâi? Nici nu ştiu să spună cum îi cheamă. Încep prin 
a se minuna că au alt nume acasă şi altul la şcoală. Nu ştiu 
cum şi când trebuie să se ducă... afară. Domnişoara Ana 
Puşchilă îşi va inaugura cariera didactică învățând dintru 
întâi prăsila plugarilor din comuna Ponoare să 
întrebuinţeze hârtia în locul frunzei de brusture! Nostim! 
Are să fie nostim! 


Se pregătea să bată ţinta în colţul în sfârşit potrivit. 

— Nu! Nu! Mai jos. O idee mai jos...! 

Glasul răsunase atât de neaşteptat, încât Nicolae Apostol 
se balansă pe scaun şi, cu echilibrul primejduit, era cât pe 
ce să vină de-a rostogolul. 

Înainte de a se întoarce, izbucni în spatele său un râs 
străin şi voios. 

— Mă ierţi? A fost fără voie... Nici nu mi-am dat seama; 
dar colţul era prea sus... Păcat să găureşti peretele... 

În uşă glăsuia, stăpânindu-şi izbucnirile de râs, 
necunoscuta, dăscăliţa cea nouă, domnişoara Ana Puşchilă. 

Nicolae Apostol cobori de pe scaun, îşi scoase mai întâi 
cuiele din gură, ca să poată vorbi, lepădă din pumn ciocanul 
şi aceste ţinte, ca să poată întinde mâna. 

Nu era o prezentare în avantajul său. 

lar domnişoara Ana Puşchilă nu era de fel, dar de fel aşa 
cum şi-o zugrăvise. 

În fustă neagră şi creaţă de caşmir, cu o bluză albă de 
pânză cu motive româneşti în negru, cu o pălărioară mică, 
aproape de uniforma şcolărească; nu purta nici umbrelă de 
soare, nici pantofi de lac, nici o grădină de flori sau un cuib 
de păsărele pe cap. Nici nu coborâse din căruţa lui moş 
Lecachi Colţun, zis Zamă-Lungă, aşa cum cerea tradiţia 
dăscălicească din comuna Ponoare. 

Răsărise din pământ şi râdea în uşă, puţin îmbujorată la 
faţă de peripeţiile acestei şăgalnice prezentări. 

Înaintă fără sfială. Întinse mâna şi îl privi pe Nicolae 
Apostol în ochi. 

— Cred că nu este nevoie să mă prezint, domnule Apostol? 
Ai ghicit! Eu sunt ploconul pe care ţi l-a trimis revizoratul 
pe cap... 

Învățătorul mormăi câteva cuvinte nedesluşite. Nu-i putea 
ierta echilibristica de pe scaun. Noroc că n-a căzut. Frumos 
spectacol ar mai fi fost! S-ar fi dus pe gârlă toată 
demnitatea! 

O clipă au tăcut amândoi şi s-au cercetat din ochi. 


Ochii Anei Puşchilă erau albaştri, cu genele şi sprâncenele 
negre. Poate această rară îmbinare - faţă brună, păr negru 
şi ochi albaştri - îi dădea o înfăţişare neobişnuită. 
Atrăgătoare... „Atrăgătoare? Dar e insuportabilă!” corectă 
îndată Nicolae Apostol. 

— Am venit să ne cunoaştem şi să primesc instrucţii... 
spuse Ana Puşchilă, râzând fără nici o pricină. Dar văd că 
eşti ocupat... Nu vreau să te întrerup de la treburile 
dumitale... 

Făcu o pauză şi luă o hotărâre: 

— Pot să te ajut şi eu... Atâta cât mă pricep... În doi are să 
meargă mai repede. 

Harta spânzura într-un cui, mai legănându-se încă. 
Nicolae Apostol rosti, cu oarecare satisfacţie pentru 
surprizele neplăcute pe care viaţa le pregătea acestei 
fetişcane prea grăbite şi prea voioase: 

— Îţi mulţumesc, domnişoară. Dar harta poate să mai 
aştepte. Pe când dumneata, venită de pe drum, ai lucruri 
mai urgente de rezolvat... 

— Adică?... întrebă Ana Puşchilă, ridicând sprânce-nele, 
mirată. 

— În primul rând, e chestia găzduirii... Dacă eram vestit 
mai dinainte, luam măsuri... Aici e un sat de oameni foarte 
săraci... O locuinţă nu se găseşte aşa de repede, cum poate 
ai crezut. 

Dăscăliţa cea nouă îl aşteptă să termine cu un surâs 
atoateştiutor. Îl asigură: 

— Îţi mulţumesc pentru cele ce ai fi putut dumneata face... 
Dar am rezolvat singură toată povestea... M-am descurcat. 
După cum mă arată mutra, sunt fată descurcăreaţă... 

Era rândul lui Nicolae Apostol să întrebe: 

— Adică? 

— Adică mi-am găsit cameră... Sunt foarte mulţumită. Am 
să-i trag un var şi am să fac oarecare schimbări... Încolo, e 
mai bine decât mă aşteptam. 

— Nu se poate! exclamă Nicolae Apostol cu neîncredere. 


— Ba e tot ce se poate, de vreme ce am găsit, mi-am 
descărcat zestrea, am intrat în stăpânire şi m-am pre-zentat 
aci... 

Volubilitatea şi siguranţa acestei copile nu-i era pe placul 
lui Nicolae Apostol. 

El nu fusese atâtea luni în stare să se strămute de la 
domnul Aizic Gold, nu s-a mutat decât atunci când alţii s-au 
milostivit şi i-au oferit casă de-a gata; iar fetişcana venită 
din toată lumea a isprăvit totul dintr-o răsucitură de călcâie. 

— După cum înţeleg, ai tras la han... 

— La jupân Aizic? Nu! Mulţumesc. Aşa se pricepe toată 
lumea... Am găsit ceva mai bun. 

— La părintele? 

Ana Puşchilă răspunse ridicând numai sprâncenele şi 
coborând buzele: „Ei aş!” 

— La primar?... La notar...? 

— Nici! Nici!... Ce importă? Ai să vezi şi ai să te convingi 
cât era de simplu pentru o fată descurcăreaţă. Până atunci, 
mai bine să terminăm. Uite cum spânzură harta aceasta! O 
doare urechea atârnată numai într-un cui. 

Trecând de la vorbă la faptă, Ana Puşchilă apucă ea 
ciocanul şi cuiele în mână. Se opri. 

— Dacă-mi dai voie... Mai întâi să vedem ce-avem de pus. 
Să facem o revizie şi să alegem locurile dinainte, ca să 
stabilim oarecare simetrie... 

„Să vedem, să alegem, să facem...” 

Toate se arătau departe de proiectele lui Nicolae Apostol, 
care aştepta o auxiliară supusă şi necuvântătoare. 

Descurcăreaţă, cum se recomandase singură, Ana Puşchilă 
cercetă hărţile şi tablourile răsucite sul, măsură din ochi 
pereţii, aprobă numai pe jumătate convinsă: 

— Asta merge cum am început-o... Pardon! Cum ai început 
dumneata... Dar mă gândesc că i-ar face bună pereche, în 
faţă, o hartă a plăşii... 

— Tot ce se poate! aprobă ironic Nicolae Apostol. Când 
revizoratul şi Casa şcoalelor s-or îndura să ne trimită o 


hartă a plăşii. Deocamdată şi aceasta a judeţului. 

— Am văzut, am văzut! Şi aceasta a judeţului ai făcut-o 
dumneata. Ca şi cea a ţării din cancelarie şi din cealaltă 
clasă. Te felicit! Ai talent. Toate talentele! 

— Mulţumesc! rosti Nicolae Apostol, trecând de la ironie la 
sarcasm. 

— N-ai dumneata nevoie de aprecierile mele. Te apreciază 
o lume întreagă... Foştii dumitale profesori şi toate seriile 
dinainte şi din urma dumitale, din şcoală... Altfel, nu 
alegeam eu locul acesta. 

Nicolae Apostol ciuli urechea. 

Începea să afle ceva nou. Aşadar, n-a fost o numire 
întâmplătoare! Era vorba de o alegere! 

— Te surprinde? întrebă surâzând Ana Puşchilă, 
apropiindu-se să-l privească în ochi şi ducând mâinile cu 
ciocanul şi cuiele la spate. Dar, domnule Apostol, dum- 
neata, cu pătrunderea dumitale, cum de n-ai observat oare 
că toate acestea nu pot fi o simplă întâmplare? N-ai cerut 
înfiinţarea unui post nou, şi totuşi postul s-a înfiinţat! 
Comuna Ponoare n-are faima unei localităţi balneo- 
climaterice, şi totuşi o fată vine să se exileze de bunăvoie 
aci!... De ce toate acestea? Fiindcă subsemnata a fost 
foarte, foarte bine informată despre existenţa dumitale. 
Fiindcă de la distanţă a prețuit hotărârea cu care ai venit 
aici. Fiindcă subsemnata a ieşit şi ea de pe băncile şcolii cu 
asemenea idei năstruşnice în cap... Şi, în fine, fiindcă aşa 
vom lucra doi în loc de unul. Vom pune umăr la umăr. Voi 
învăţa de la dumneata ceea ce nu ştiu şi nu poatei cuprinde 
o minte de femeie. lată de ce ţi-am căzut plocon pe cap. 

— Mă încântă... rosti Nicolae Apostol fără nici o 
convingere. 

— Ba chiar! Se şi vede de pe figură. Şi se înţelege după 
glas!... Hai mai bine să isprăvim aci, pe urmă o să putem sta 
de vorbă, ai să afli ceva şi despre mine... Ai să vezi că 
apostolatul nu e un monopol al bărbaţilor. Şi o să devenim 
buni prieteni, nu numai camarazi. Crede-mă pe cuvânt! 


Nicolae Apostol n-a crezut-o pe cuvânt. 

Nici atunci, nici mai târziu, când în cancelarie Ana 
Puşchilă s-a spovăduit cu o simplitate atât de desăvârşită, 
încât părea prefăcută, calculată, dinainte învățată pe de 
rost. Şi, cu toate acestea, povestea copilandrei curajoase, 
pornită să înfrunte asprimile vieţii voioasă ca la o petrecere 
de nuntă, nu păstra nimic ascuns din-colo de cele spuse. 
Fată de învăţător, cu doi fraţi mai mari şi cu patru surori şi 
fraţi mai mici, crescuse în necazurile şi măruntele 
mulţumiri ale breslei. N-o speria cariera, fiindcă de 
bunăvoie o alesese, prea bine ştiind ce-o aşteaptă. În şcoală 
nu trecuse frunte de promoţie, cu notări excepţionale, ca 
Nicolae Apostol, dar nici codaşă. Abia în ultimii doi ani a 
cuprins-o dragostea cea mare de-o carieră aleasă fără 
entuziasm, numai fiindcă era pe vadul familiei. Tată 
învăţător, un frate mai mare învăţător, un frate şi o soră mai 
mică normalişti. 

Mergea înainte cu turma... 

Deodată, acum doi ani, în penultima clasă, şi-a descoperit 
vocaţia. Nu-şi poate lămuri cum... A fost ca o deşteptare din 
somn. De atunci s-a aşternut să citească pentru a umple 
golurile din urmă, cât învățase de mântuială; s-a amestecat 
în tot felul de cursuri suplimentare, practice, lucrări în 
afară de programul strict. Aşa încât se simte bine pregătită 
ca să facă faţă celor mai grele îndatorinţe. A aflat despre 
faima lui Nicolae Apostol încă de acum un an, de la foşti 
camarazi de şcoală. Şi încă de acum un an s-a hotărât, 
îndată ce va căpăta diploma, să mobilizeze toate stăruinţele 
pentru a căpăta o catedră alături, ca să lucreze alături. Căci 
avea oarecare stăruinţe prin oarecare cercuri politice. 

Toată vara a uneltit întru acest sfârşit: au fost puse la 
contribuţie ambițiile domnului revizor cu mutra de lapon, 
amiciţiile şi partenerii de tabinet ai domnului prefect 
Dominic Stârcea. 

— Am avut noroc! Dacă sfârşeam şcoala anul trecut, nu 
era rost să ajung aci. Domnul Lascăr Sofian n-ar fi admis să- 


i crească şcoala sub ochii săi. Domnul exrevizor nu şi-ar fi 
ieşit din cuvânt şi ar fi descoperit o teorie ca să arate de ce 
nu trebuie lărgită şcoala din Ponoare. Domnul ex-prefect 
Emil Sava n-ar fi vrut să-şi indispună şeful cu fleacuri... Îşi 
rezerva dreptul să-l opereze pe chestiuni mai importante. 
Pe urmă, nici n-aveam sfinţi la lerusalim pentru guvernul 
trecut. Anul trecut sfinţii mei nu făceau două parale... Anul 
acesta moaştele s-au urcat la preţ... 

— Cum văd, eşti foarte versată în politică! se miră cu 
intenţie şi sarcasm Nicolae Apostol. 

— Ba nu-s de fel versată în politică. Descurcăreaţă; sunt 
numai descurcăreaţă, ca în toate! se apără Ana Puşchilă cu 
modestie. Nevoia m-a învăţat să întrebuinţez toate 
mijloacele ca să ajung la scop. Ştii? Eu cam dau prin băț. Cu 
mine au avut mulţi de furcă şi ai să ai şi dumneata. Crezi că 
a fost uşor? Să-ţi spun numai cum am operat. Proprietarul 
nostru e cumnat cu prietenul cel mai bun al prefectului de 
aci, domnul Dominic Stârcea. M-am pus cu serviciul pe 
dânsul. Toată ziua eram la curte. Mi-a ajutat mult şi nevasta 
proprietarului, o femeie foarte de ispravă. Cu revizorul am 
procedat la fel. Am pus pe unii şi pe alţii să-l bombardeze cu 
scrisorile, până ce l-am exasperat. Aşa sunt eu!... Mă dai pe 
o uşă afară, intru pe alta! Privi la uşă, surâzând: Aici am 
intrat întâi fiindcă era uşa deschisă, vraişte. Ţi-am umblat 
prin hârtii. Zău că da! Am auzit ciocănind în perete, în 
clasă. Am intrat tot fiindcă era uşa vraişte. Văd deocamdată 
că nu m-ai dat afară nici de acolo, nici de aici. Nici să nu- 
ncerci. Pierzi timpul degeaba. Intru pe fereastră... 

Nicolae Apostol nu arăta să împărtăşească asemenea ton 
glumeţ. 

Poate că de aceea nici nu-i inspira încredere fetişcana 
aceasta, prea optimistă, prea gureşă şi descurcă-reaţă. 
Flecărea! Desigur flecărea şi cu aşa-zisa ei vocaţie, şi cu 
deşteptarea ei din somn. 

Despre asemenea frământări lăuntrice şi arzătoare nu se 
vorbeşte cu uşurătate, jucându-te cu creionul, desenând 


figuri şi ştergându-le, mâzgălind coala proaspăt întinsă pe 
masă, privind pe sub gene şi pufnind de râs. „Să te ve-dem 
mâine, fetiţo, pe catedră! Atunci să-mi vorbeşti despre 
vocaţie... Şi încă nici atunci. După aceea! După o lună ori 
două!” 

Fetiţa nu arăta nici o nelinişte pentru ziua de mâine, nici 
pentru cele de peste o lună ori două. 

Se răsuci pe scaun ca să privească pereţii, iar cu vorba 
răsuci un cuţit în pieptul lui Nicolae Apostol: 

— Cam goluţ aci. Cam rece! 

Nicolae Apostol replică iritat, ca un nedreptăţit căruia 
ingratitudinea omenească nu-i recunoaşte suferinţele şi 
luptele ascunse: 

— Hm! Goluţ? Rece?... Aş fi voit să văd ce cap ai fi făcut 
acum doi ani... 

Ana Puşchilă, în loc să ia aminte la înţelesul tăinuit şi amar 
al acestei presupuneri, hohoti uşor, apărându-se cu 
amândouă mâinile şi dând capul pe spătarul scaunului: 

— O! o! o! Să nu mă pui cumva la încercare şi să-mi ceri să 
analizez gramatical aşa ceva... Cum ai spus? „Aş fi voit să 
văd ce cap ai fi făcut acum doi ani...” Să nu mă puila 
analiză, că-ţi pierzi iluziile despre mine, dacă ţi-ai fi făcut 
până acuma vreuna... Uite, ţi-am furat secretul 
construcţiilor! Deodată se întrerupse din gâlgâitul vesel, şi 
cu alt glas dădu celălalt răspuns, pe care îl aştepta Nicolae 
Apostol: Dar, domnule Apostol, nu e nevoie să-mi aminteşti 
dumneata aceasta! Eu îmi închipuiesc prea bine ce-a fost 
aici, fiindcă am aflat. Nu ţi-am spus că sunt peste seamă de 
iscoditoare? Ştiu cum era şcoala. Ştiu cum a lăsat-o 
nenorocitul de Andrei Colibăşeanu. De altfel, tata l-a 
cunoscut... Ştiu ce-ai găsit aci şi ce-ai făcut în doi ani. Şi 
tocmai de aceea mi-am permis să-mi spun răspicat o 
părere. le-am supărat că mi s-a părut rece, goluţ? Sunt 
convinsă că şi dumneata recunoşti aceasta, dar în 
momentul de faţă nu-ţi permite amorul propriu să-mi dai 
dreptate. Am spus-o fiindcă aci, de azi înainte, intervine şi 


rolul meu... Mă pricep şi eu la ceva. Un ochi de femeie vede 
altfel şi o mână de femeie are altă îndemânare. Ştiu să 
scoată ceva din nimic. Ai să-mi dai voie să iau asupra mea 
chestiu-nile de gospodărie femeiască din şcoală. Uite, 
dumitale îţi rămâne grădina. Şi şcoala în sine. Chestiunile 
mai înalte. 

— Mulţumesc. Mă expulzezi de aci! Mă expediezi afară...! 

— Ariciul şi sobolul! completă râzând voios Ana Puşchilă. 
Fii fără frică!... Nici dumneata nu eşti sobol, nici eu 
aricioaică. O să ne împăcăm şi o să ducem casă bună. 

Capitolul XXI 

„lar pe tovarăşa trimisă lui de viaţă a primit-o mai îndârijit 
ca pe o duşmancă...” 

În optimismul său copilandru şi gureş, Ana Puşchilă se cam 
înşelase. 

Nu s-au împăcat atât de repede şi n-au dus casă bună de 
la început. 

Într-adevăr, nu era aricioaică. Dar arici se arăta a fi 
Nicolae Apostol. Ghimpe, îndată zbârlind ţepii. 

Nu-l înţelegea. 

De altminteri, nu se mai înţelegea pe sine nici el sin-gur, 
Nicolae Apostol; domnul Aricilă, domnul Ghimpoşilă, 
domnul Înţepoşilă, cum îl botezase ea, cu o regretabilă lipsă 
de seriozitate. 

El se pregătise pentru o viaţă lină, de înfăptuiri prudente, 
cu o cuminţenie câştigată după amare experienţe. 
Copilandra aceasta îl irita ca o musculiţă intrată sub 
pleoapă. Venise din toată lumea să-i tulbure orânduielile, să 
născocească în fiecare zi altă drăcovenie, să opună 
vehementă împotrivire la un plan al lui şi să apere unul al 
ei; unul necugetat, necântărit, nesocotit pe hârtie - năzărit 
spontan în jocul vorbirii. 

Mai curios şi mai scandalos era că mai toate îi izbuteau! 

— Am mână norocoasă! spunea, suflecându-şi mânecile 
bluzei ca o gospodină care se pregăteşte să frământe 
cozonacii. 


Şi avea într-adevăr mână norocoasă. 

În prima zi de clasă, Nicolae Apostol se pregătea să asiste 
la cel dintâi duş rece. La o potolire bruscă a entuziasmului. 

N-a fost nimic. 

Ana Puşchilă a cucerit de la început iubirea copiilor, le-a 
țintuit atenţia, a pus stăpânire pe cele două serii de şcolari 
într-o întorsătură de mână şi a făcut faţă ceasului dificil cu o 
naturaleţa de soră mai mare venind în mijlocul unei 
puzderii de fraţi mai mici fără nici o preocupare 
pedagogică. Şi totuşi preocuparea exista. Dar un instinct 
fin, feminin, o apărase de toată pedanteria cu care 
debutantul Nicolae Apostol pornise acum doi ani să aplice 
învăţătura manualelor. 

El asudase. 

Ea se juca 

— Ţi-a plăcut? întrebase, satisfăcută ca după o glumă bine 
izbutită. 

Răspunsul lui Nicolae Apostol a fost în doi peri. Era 
contrariat de un succes atât de uşor; gelos pe unul atât de 
deplin. 

Ana Puşchilă presimţi aceasta. În chip de consolare, 
explică: 

— Vezi, secretul meu e foarte simplu... Chiar dacă ţi-l 
spun, nu mi-l poţi fura. Îmi aparţine... Ţi-am povestit de la 
început că am patru fraţi mai mici. Surori şi fraţi. Am 
crescut cu dânşii. Pot spune că eu i-am crescut de când 
erau de-o şchioapă, în locul mamei, care avea alte greutăţi 
ale gospodăriei. I-am păzit, i-am lăut, le-am dat să mănânce, 
i-am cârpit... Aşa că înainte de a fi învăţat la şcoala normală, 
fără Pestalozzi şi Herbart, am învăţat, cum să iau copiii. Mi- 
a intrat învăţătura în sânge. Pe urmă, tata mă lăsa de multe 
ori, mai târziu, să-i ţin locul în clasă. Eram eleva lui, şi 
deodată, prin drept divin, devenisem profesoară! Îţi 
închipui mutră pe mine!... Cu cei mai mulţi dintre colegi mă 
jucasem şi mă hârjonisem în recreaţie. Nu era lucru uşor să 
trec din bancă pe catedră şi să fac pe belfereasa, fiindcă 


tata pleca la târg sau la strânsul fânului. Am bătut şi la 
palmă! Mă crezi? Am bătut la palmă, fiindcă bătea tata. 
Acum sunt de alte principii. El tot mai bate. Eu îi fac morală. 
Sunt de idee că baţi mai grozav cu cuvântul! 

Mereu vorbea despre familia ei, despre tatăl ei, fraţii ei, 
mama ei! Nicolae Apostol, orfan înăsprit în viaţa de 
internat, străin de căldura unei vieţi de familie, purta prin 
viaţă răceala unui copil care n-a cunoscut alintare de 
mamă. 

Poate de aceea nu înţelegea locul exagerat pe care îl 
ocupau amintirile din copilărie în toate istorisirile Anei 
Puşchilă şi chiar în principiile sale pedagogice. Îi combătea 
pe Pestalozzi şi pe Herbart cu suvenirurile ei de copilă'! 
Iconoclastă, le arunca o sfârlă în nas şi îi poftea s-o lase în 
pace cu teoriile lor. 

Pe urmă, îl surprindea pe Nicolae Apostol uşurinţa de 
adaptare a fetişcanei de nouăsprezece ani, mişcându-se 
atât de sigur într-un sat unde nu-i mai călcase piciorul. 

Într-un ceas descoperise adăpost şi găzduire. Era departe 
casa, în marginea de sus a satului, la doi gospodari fără 
copii, ursuji, cu bărbatul mereu pe drumuri; loma 
Cârlibaba, posomorât şi pletos, pristav peste pădurarii 
coanei Catinca Ştirbuleasca, nu se prea avea bine cu satul 
din pricina rostului său de păzitor al unui bun la care mulţi 
râvneau să răşluiască o sarcină de uscături ori o inimă de 
car. Dar gospodăria era curată, ceva mai cuprinsă decât a 
nevolnicilor din vale; câţiva stupi umpleau ograda de 
bâzâitul subţire al albinelor. 

Nicolae Apostol nu fusese în stare să iscodească un 
asemenea adăpost în câteva luni. 

Ana Puşchilă mersese de-a dreptul, ca şi cum ar fi 
cunoscut dinainte casa şi oamenii. 

Tot aşa îşi făcea în fiecare zi drum pe la alte gospodării, 
intra în vorbă cu femei, le dădea un sfat sau cerea un sfat, 
se amesteca în viaţa lor, şi în trei luni ştia mai multe decât 
aflase Nicolae Apostol după doi ani trecuţi despre 


necazurile şi faptele ponorenilor. N-a stat în cumpănă să 
bată şi poteca uitată de Nicolae Apostol, până la curtea 
coanei Catinca Ştirbulescu. Numai că ea n-a urcat dealul 
aprinsă de aceleaşi năluciri, care pe dânsul îl făceau şi 
acum să roşească. Ea s-a dus o dată pentru a mijloci 
dreptatea unei femei cu socotelile încurcate de logofătul 
Pintilie; a doua oară pentru a căpăta straie şi daruri 
destinate pomului de Crăciun. 

Când s-a întors cu obrazul învăpăiat de ger şi cu şo-şonii 
încărcaţi de zăpadă, din uşa cancelariei i-a strigat lui 
Nicolae Apostol: 

— Victorie pe toată linia! Am operat-o pe zgripţoroaică de 
n-are să-şi mai găsească somn la noapte! Dar nu mai are 
încotro! Şi-a dat cuvântul... 

Ana Puşchilă şi-a lepădat şoşonii, a dezbrăcat paltonaşul 
de postav aspru cu blană de miel şi s-a apropiat de sobă să- 
şi dezmorţească degetele. 

După ce le-a dogorit bine, s-a întors şi cu spatele, să-şi 
dogorească umerii şi spinarea. 

La masă, Nicolae Apostol corecta caietele. Era zi de 
duminică. După-amiază de duminică. Zâmbise sceptic când 
Ana Puşchilă îl vestise că pleacă la curte şi când îi spusese 
cu ce gânduri. Dar, nerăbdător, nu-şi găsise loc în casă, 
venise la cancelarie să afle rezultatul, cu nădejdea ascunsă 
că fetişcana aceasta, căreia toate îi mergeau prea bine şi 
prea uşor, are să se întoarcă de data aceasta cu nasul în 
pământ. 

Se osândea, scârbit de sine, pentru asemenea tulburi şi 
uricioase simţăminte, dar nu şi le putea birui. 

Îi părea nedrept ca acolo unde ela dat greş, unde a 
întimpinat vrăjmăşii, rezistenţă şi umilinţă, altcineva să 
izbândească în joacă. 

— Nu pari prea bucuros! observă Ana Puşchilă. Sunt 
sigură. Nu-ţi vine să crezi... Îţi închipui că m-am mulţumit 
aşa, cu un nimic: doi-trei colaci, două-trei sute de nuci. Ei 
bine, nu! Află că nu! Mai întâi am căpătat brad din pădure. 


Brad şi căratul până aici. Pe urmă o sută de lei pentru cărţi. 
Una sută lei!... Ştii ce înseamnă asta de la o zgripţoroaică 
gen coana Catinca Ştirbuleasca? 

— Mda... 

— 'Te cred!... Mda, fiindcă şi dumneata ai avut de-a face cu 
dânsa. Dar stai, că n-am isprăvit. Ce crezi că am mai 
căpătat? 

— Luna din cer, stelele! răspunse ţepos Nicolae Apostol. 

— Ba chiar că am căpătat şi tot ce-mi trebuie pentru o 
stea... Bani separat, să le facem copiilor o stea cum n-au 
avut încă... Să laşi chestia asta pe socoteala mea. Eu le 
fabricam steaua şi procleţilor de fraţi mai mici... Dar nu-i 
vorba despre stea. Am căpătat, domnule Apostol, nici mai 
mult, nici mai puţin de şase rânduri de străiţe; trei pentru 
băieţi, trei pentru fete... Plus altele: nuci, bon la jupân Aizic 
pentru smochine, lumânărele, poleială şi alte multe... Ce 
zici? Felicită-mă, domnule Aricilă! 

Ana Puşchilă înaintă de la sobă şi îi întinse voiniceşte mâna 
fierbinte. Nicolae Apostol o prinse moale, fără convingere. 

El nu consimţea atât de uşor la asemenea jocuri fri-vole. 
Spuse, distanţând cuvintele şi apăsând pe ele: 

— Foarte frumos. Te felicit! Numai că... 

— Numai câ? 

— 'Toate acestea se plătesc. 

— Fireşte! Le plăteşte coana Catinca din vechea sa 
pungă... 

— Să fim serioşi!... Se plătesc altfel. Pe coana Catinca n-a 
apucat-o filantropia din semn. Urmăreşte ea un scop... 
Mâine are să-ţi ceară să nu mai intervii în chestii care nu ne 
privesc, ca, de pildă, socotelile logofătului Pintilie... În cel 
mai fericit caz aceasta - dacă n-o să-ţi ceară cumva altele 
mai greu de acceptat... 

— Ei, şi dacă are să-mi ceară? S-o creadă ea! [i-am spus 
din ziua dintâi când ne-am cunoscut că-s învățată să dau 
prin băț. Ea are să-mi ceară una. Eu am să fac alta! Ce ştiu 
eu şi cum ştiu eu! 


— Să dea Domnul! clătină sceptic din cap Nicolae Apostol. 

— Are să dea! Şi până la Domnul, are să ne mai dea ceva şi 
domnul Lascăr Sofian, şi domnul Spirică Necşulescu. Mâine 
îţi cer să-mi împrumuţi un monitor ori o monitoare, de 
exemplu pe Bot Maria. Fă-mi hatârul şi desparte-te de 
simpatia dumitale pe-o zi. O pun pe catedră, îi încredinţez 
sacra misiune să mă reprezinte, îmi iau toiagul şi plec cu 
colinda la Sofieni şi la Stulpicani... 

— Domnişoară, înc-o dată îţi atrag atenţia că lucrurile nu 
sunt aşa de simple cum le iei dumneata, în uşor. Ascultă-mă 
pe mine... 

— Ascult. Tot păţitu-i priceput! Vorbeşte un păţit, nu-i aşa? 

— Nu e vorba de pătăraniile mele. E vorba de evidenţă. 
Orice serviciu de la asemenea oameni înseamnă un 
angajament faţă de asemenea oameni. Filantropia lor 
ascunde un calcul, o cursă... 

— Şi a domnului Lascăr Sofian? 

— Şi... 

Nicolae Apostol răspunse înainte de a măsura intenţia 
precisă a întrebării. Ana Puşchilă izbucni în hohot de râs: 

— Aşadar, dumneata eşti oarecum obligatul domnului 
Lascăr Sofian? Singur mi-ai spus-o. El a făcut şcoală de 
hatârul dumitale, nu al şcoalei. Ela scos un om cu drepturi 
şi contract dintr-o casă ca să te instaleze pe dumneata... Şi 
totuşi domnul Lascăr Sofian n-a venit până acum să-ţi ceară 
vreo plată. De-acum înainte sunt şi mai puţine probabilităţi 
că are s-o facă, de vreme ce Emil Sava şi oamenii săi l-au 
trecut la categoria moaşte... Lasă-mă, te rog, pe mine, să le 
descurc eu acestea. Dumneata prea mult împarţi un fir de 
păr în patru... 

— Fiindcă ştiu cum se pot întoarce răspunderile. 

— Treci toate răspunderile asupra mea. Când voi face o 
prostie, eu am să trag consecinţele. Dumneata n-ai decât să 
strângi din umeri şi să te descarci: „Ea singură a făcut de 
capul ei. O nebună şi o zănatică...!” Crede-mă, nu merge cu 
măsuratul de trei ori până să tai o dată. Acestea sunt bune 


să le predicăm noi copiilor... Dar dacă vom lucra aşa, nu 
mai ajungem noi să ridicăm şcoală în Ponoare nici în 
douăzeci de ani, aşa cum se cuvine, şi rămâne şcoala numai 
în planurile din sertarul dumitale. Nu vom ajunge nici să 
luminăm cugetele oamenilor, pentru a căpăta singuri 
conştiinţa de drepturile lor. 

Nicolae Apostol rupe vârful creionului, apăsând în fi-lele 
de caiet. „Vom lucra... nu mai ajungem noi... să ridicăm 
n0i...” Acum nu mai e şcoala lui, lupta lui, înverşunarea 
lui...! 

Se încruntă ca un avar când nepoţii risipitori îi pomenesc 
despre chipul cum vor prădui zimţii agonisiţi cu sudoare şi 
suferinţă. 

Ana Puşchilă, cu palmele răsucite la spate, lipite de sobă, îl 
priveşte cu un surâs în care străbate o uşoară tristeţe. 

Discuţiile lor cam acestea sunt întotdeauna. 

Există între dânşii un obstacol nevăzut, un perete subţire, 
dar inexpugnabil, împiedicând sufletele lor să cir-cule cald 
de la unul la altul. Ar fi aşa de simplu! Aşa de uşor! 

Amândoi au venit aduşi de aceeaşi chemare într-un sat 
urgisit. Dar amândoi nu se potrivesc în fire şi în părerile 
despre chipul cum şi-ar putea împlini această chemare. 

Nicolae Apostol e aspru, colţuros, bănuitor; îşi creează din 
senin cazuri de conştiinţă. Mereu e stăpânit de teama să nu 
contracteze obligaţii faţă de oamenii pe care nu-i iubeşte şi 
nu-i stimează; cu toate acestea, e preocupat de judecata 
oamenilor pe care nu-i iubeşte şi nu-i stimează. 

Ana Puşchilă nu-şi complică viaţa cu asemenea griji. Nici 
nu se poate pătrunde de gravitatea solemnă şi încruntată a 
misiunii sale. Merge direct la faptă. Se achită de ea cu 
simplitate şi voioşie; cu un simţ practic fe-meiesc şi cu o 
femeiască lipsă de scrupul. Ea alege din viaţă numai 
luminile şi fuge de umbre. 

Sunt două firi. Se zgărie reciproc în loc să-şi aline reciproc 
rănile de fiecare zi ale vieţii şi oamenilor. 


Acuma de ce stă încruntat, parcă i s-au înecat coră-biile, şi 
de ce nu scoate nasul din caiet? De ce nu ridică ochii la 
dânsa, care a venit cu atâta voie bună să-i împărtăşească o 
biruinţă a ei, a lor? De ce nici nu i-a mulţumit când i-a făcut 
surpriza transformărilor din cancelaria aceasta uricioasă şi 
rece, goală, aşa cum o găsise când a venit? 

A aşteptat înadins să plece la oraş. Cu Bot Maria şi cu 
Chihaia Toader a schimbat dulapul, hârtiile colorate din 
rafturi, tablourile şi harta din perete; a adus ea altele de 
acasă. Era în drept să o recompenseze măcar cu o 
exclamaţie... Nicolae Apostol n-a găsit altceva mai bun de 
spus decât: „Mai lipsesc nişte cordeluţe roz!” 

Ei i-au venit lacrimile în ochi. Şi de multe ori de atunci îşi 
ascunde ochii podidiţi de plâns. Cum poate fi un om tânăr 
aşa de ursuz? 

Lumea din sat spune că gazda ei, badea Toma Cârlibaba, e 
ursuz. Dar badea Toma, cât e el de ursuz, nu-i rezistă când 
începe ea a sporovăi. Îl loveşte râsul, îşi leapădă toporişca 
de sub braţ, ca să se poată bate cu pal-mele pe genunchi: 
„Ei, bată-te norocul să te bată, că multe mai ştii, duduiţo, şi 
multe-ţi mai dau prin căpşorul ista de dumbrăveancă!” Aşa-i 
spune: dumbrăveancă, fiindcă o asemuie cu o pasăre de 
fânețe cu pene albastre şi viorii... Nicolae Apostol nu-i 
spune nici într-un fel. „Domnişoară...” 

Parcă nu-s camarazi, tovarăşi de exil de trei luni pe a 
patra. 

— S-a făcut cald aici. Nu te ispiteşte să-i tragem o 
plimbare până la moară? 

— Nu, domnişoară. 

— Bine, domnule Aricilă. Mă duc singură. 

Şi Ana Puşchilă îşi încalţă şoşonii, îşi îmbracă paltonaşul de 
postav de Azuga, îşi trage căciuliţa brumărie pe frunte şi 
porneşte singură pe drumul îngheţat al satului. 

Zăpada scrâşneşte sub paşi. 

Gospodinele o opresc să-i vorbească despre un proclet 
care s-a zbânţuit prin ger, dihocat la gât, şi a căpătat gălci; 


altele s-o poftească cu nişte ouă, fiindcă le-a croit o fustă; 
jupân Aizic a scos nasul şi vârful barbişonului printre uşă 
să-i ureze plimbare plăcută. E „populară” în sat, cum ar 
spune domnul Spirică Necşulescu. 

Dar aceasta n-o încântă şi n-o mulţumeşte. De ce-a rămas 
domnul Ghimpoşilă în cancelaria lui, în loc să se bucure de 
asemenea soare sclipitor în zăpezi? 

Aceasta a durat iarna întreagă. Cu unele zile încă şi mai 
puţin vesele. 

O dată nu şi-au vorbit o săptămână. 

— Bună dimineaţa! 

— Bună ziua! 

— La revedere! 

Şi atât! O săptămână întreagă, fiindcă de capul ei a găsit 
de cuviinţă să solicite fără nici o demnitate ajutorul 
domnului Spirică Necşulescu pentru şcoală. 

Episodul s-a petrecut la han. Ea intrase să cumpere aţă 
din micul bazar al lui jupân Aizic. A dat peste dânsa 
proprietarul Stulpicanilor, s-a prezentat, au intrat în vorbă, 
s-a minunat că şcoala din Ponoare e onorată cu o asemenea 
dăscăliţă distinsă şi drăguță şi că el habar n-a avut. 

Ana Puşchilă l-a luat repede: 

— Acuma ai habar. Şi-mi pare bine! Fiindcă şcoalei din 
Ponoare nu-i ajunge să aibă o dăscăliţă distinsă şi drăguță 
precum pretinzi dumneata că aş fi, probabil fiindcă nu ţi-ai 
pus ochelarii să mă examinezi mai atent. Mai are nevoie şi 
de altceva... 

— Mă rog, mă rog! se cocoşise domnul Spirică Necşulescu. 
S-auzim. 

— Când ai să auzi, tare mă tem că ai să fii mai puţin 
vesel... 

— Îmi pare rău, duduiţă drăguță! Spune, şi sunt la 
dispoziţie. 

— Cu vorba? 

— Cu fapta! 


— Nu cu fapta. Cu punga. Ştii dumneata că deschidem o 
listă de subscripţie? Vreau să ridicăm aici o şcoală model. O 
şcoală la care să contribuie toţi locuitorii din comună, mari 
şi mici, săraci şi bogaţi. Tot ce-a făcut domnul Lascăr Sofian 
e provizoriu... Intenţiile sale sunt mai... în sfârşit, mai 
boiereşti; mai grandioase. Dar m-am gândit - adică ne-am 
gândit, eu şi colegul meu - că nu e bine ca o şcoală să fie 
ridicată din banul şi voinţa unui singur om, mai ales ale unui 
reacţionar în principii ca domnul Lascăr Sofian. Dumneata 
mă înţelegi... Domnul Lascăr Sofian pentru moment s-a 
retras din politică. Mâine poate să revină asupra 
retragerii... Atunci şcoala din Ponoare devine un capital 
electoral... Aceasta nu o vrem noi. Ioţi, ori niciunul! 
Deschidem o listă de subscripţie, dăm serbări, adunăm un 
fond. În doi-treipatru ani o să vorbim altfel. 

Ana Puşchilă făcu o pauză să-şi tragă răsuflarea. 

Vorbise repede şi improvizase un basm fantasmagoric tot 
atât de repede. Totul fusese o născocire a ei, sub inspiraţia 
momentului. Dar simţea o ameţeală dulce şi un tremur de 
emoție ca la un examen de care depindea soarta ei de 
mâine. Reluă: 

— M-am gândit să încep cu dumneata. Eşti mai mult decât 
un simplu proprietar. Un intelectual şi şeful unui partid 
democrat în înţelesul cel mai dezinteresat al cuvântului. 
Pentru inaugurarea primei liste nici nu se poate o alegere 
mai fericită. 

— Domnişoară, mă onorează aceste aprecieri măgulitoare. 

— Onorează şi dumneata lista!... Domnule Aizic, dă-mi te 
rog o foaie de hârtie şi un creion...! 

Pe tejghea, Ana Puşchilă scrise titlul: 

LISTA DE SUBSCRIPŢIE No. 1 pentru ridicarea şcoalei 
primare din com. Ponoare. 

Apoi aşteptă, înălţând privirea albastră sub genele negre. 

— Să scriu cât? Se răzgândi: Adică scrie dumneata. Poftim 
creionul... 


Domnul Spirică Necşulescu scrise în capul listei: „Lei 
100.” 

Ana Puşchilă făcu o schimă de evidentă decepţie: 

— Mi-ai turtit fesul! Dumneata eşti om de o sută de lei? Şi 
pentru inaugurarea unei liste de subscripţie, înseamnă o 
încurajare serioasă o sută de lei? Ce-au să spună ceilalţi...? 

Domnul Spirică Necşulescu trase hârtia şi se pregăti să 
corecteze pe 1 în 2. 

— Dă-mi voie, spuse Ana Puşchilă. Lasă-mă să corectez eu! 
Mai simplu! Mă pricep în chestiile astea de corectat, după 
câte caiete îmi cad mie în mână toată ziua. 

Luă foaia şi corectă într-adevăr simplu. 

Mai adăugă un zero la sută: „Lei 1.000”. 

— Dar e aproape preţul unui vagon de grâu, domnişoară! 
protestă domnul Spirică Necşulescu. 

— Obrazul subţire cu cheltuială se ţine, dragă dom-nule 
Necşulescu. Gândeşte! Numele dumitale! Surpriza, te 
asigur, puţin plăcută pentru domnul Lascăr Sofian şi pentru 
domnul Emil Sava... Fapta în locul vorbelor. 

Domnul Spirică Necşulescu oftă adânc şi băgă mâna în 
buzunar. 

Nici nu ştia dacă are o mie de lei asupra sa. Îi avea. 
Încercă măcar să se plătească, apucând dăscăliţa de bărbie, 
cu un suspin ştrengăresc. 

— Ah! ce nu face un om pentru o fetiţă atât de dră-guţă? 

Ana Puşchilă rosti, privindu-l în ochi: 

— Mai întâi, pentru o fată drăguță şi singură, un om lasă 
mâna în jos şi n-o tratează ca pe slujnicuţele de hotel. 

Mâna grăsună a domnului Spirică Necşulescu părăsi cu 
regret bărbia rotundă şi catifelată a dăscăliţei. 

Nicolae Apostol ascultă cu fălcile încleştate, cu ochii 
crunţi. 

— Când mi-a pus mâna pe bărbie, am stat la îndoială dacă 
să nu-i trag una peste labă... Am făcut mai bine. L-am silit 
să se simtă el. Nu zici nimic? O mie de lei! Una - mie - lei! 


Una mie, aproape cât un vagon de grâu. Pentru un început 
e mai mult decât în visul nostru. 

— Al dumitale poate, nu al meu! 

Ana Puşchilă se opri, cu toată bucuria din figură stinsă. 

— CuM. Aceasta găseşti să-mi spui? Aceasta e mulţumirea 
dumitale...? 

— Recapitulează singură, domnişoară! glăsui Nicolae 
Apostol cu asprime. Mai întâi, tot ce i-ai istorisit acestui 
domn au fost pure invenţiuni. Mai apoi, nu te-a autorizat 
nimeni să vorbeşti şi în numele meu... În sfârşit, lăsând la o 
parte cele o sută şi una de alte lucruri, pe care te rog să le 
meditezi, domnişoară, rămâne vina dumitale cea mai gravă. 
O persoană care se respectă nu riscă să se pună în 
situaţiunea dumitale: să se lase apucată de guşă într-un han 
de un individ din toată lumea. 

— Pardon! încercase Ana Puşchilă să întoarcă totul în 
glumă Pardon! S-o iau şi eu metodic, cu,mai întâi”... Mai 
întâi, eu n-am guşă. De unde ai scos că am guşă? Mai apoi, 
domnul Spirică Necşulescu nu e un individ venit din toată 
lumea. E proprietar, avocat, şef de partid politic... Şi, în 
sfârşit... 

— Am terminat! 

Nicolae Apostol a ieşit trântind uşa. 

Ana Puşchilă a rămas să plângă, cu obrajii în palme, cu 
coatele rezemate pe masa unde atât de triumfătoare 
răvăşise lista de subscripţie şi dania domnului Spirică 
Necşulescu. 

O săptămână nu şi-au vorbit. Îşi ocoleau privirile. Pe urmă, 
vorbele au venit rare şi stânjenite de amândouă părţile. 

Şi, în sfârşit, peste ele a venit primăvara. 

Capitolul XXII 

„Primăvara, până şi scaieţii cei mai ghimpoşi dau floare şi 
cheamă albinele...” 

— Să-ţi spun adevărul cel adevărat, urâciosule? 

— Fireşte, Ana! Mai ales aceasta aştept, să-mi spui 
adevărul cel adevărat! o încurajă Nicolae Apostol, surâzând 


cu înseninarea care de o săptămână îi lumina chipul. 

O sorbea din ochi. 

Ana se răsfăţa sub privirea drăgăstoasă, ca o pisică în 
soare. 

Îi ciuguli mai întâi un puf de păpădie de pe straiul aspru 
de şiac. Era un gest feminin de posesiune, de grijă şi de 
supunere în acelaşi timp. 

Pe urmă îl apucă de piepţii hainei cu amândouă mâi-nile, 
se înălţă în vârful degetelor, să-l privească în ochi cu o 
uşoară încruntare de îndoială între sprâncene. 

Erau atât de aproape, încât Nicolae Apostol se vedea în 
pupilele Anei mic şi ireal, ca în două oglinzi fan-tastice. 

— Dar nu te superi? întrebă Ana. 

— Nu mă supăr. 

— Nici nu te bosumflezi? 

— Nici nu mă bosumflez... 

— Fiindcă, înţelegi? Cu tine nu pot şti niciodată la ce să mă 
aştept. Te ariceşti din senin. 

Nicolae Apostol o cuprinse cald cu braţele în jurul 
umerilor şi o asigură, zâmbind, cu vocea moale: 

— De data aceasta nu mă mai aricesc din senin. [i-o 
promit... Hai, spune, mica mea Anişoară, adevărul cel 
adevărat. 

Ana se desprinse din înfăşurarea braţului. Se plecă să 
smulgă o păpădie cu globul pufos al seminţelor, suflă asupra 
firelor în vânt până ce-au zburat toate şi a rămas între 
degete numai cu pedunculul florii isprăvit într-un nasture 
alb de mănugşă. 

Privi puful risipit, legănându-se în plutire pe câmpuri. 

— Na! spuse. Aşa să se ducă de-acum bosumflările şi 
aricelile toate dintre noi! Şi-acum să-ţi spun... Plecă ochii în 
pământ, vorbi tipărind în vârful ghetei praful de pe potecă: 
Să-ţi spun adevărul cel adevărat... Pentru mine n-a fost 
chiar o surpriză ceea ce se petrece cu noi de-o săptămână. 
Eu am înţeles că ai început să simţi ceva pentru mine încă 
de multişor, domnule Aricilă! Din ziua când te-ai supărat 


după istoria de la han cu lista de subscripţie şi ai ieşit 
trântind uşa. Cred că-ţi mai aduci aminte cum te-ai aricit, 
atunci, urâciosule? Ai trântit uşa, m-ai lăsat singură. Am 
plâns... Pe urmă, după ce-am isprăvit de plâns, mi-am şters 
ochii, m-am smârcâit şi mi-a venit să râd. Deodată m-am 
simţit fericită şi veselă. Mi s-au deschis ochii. Adică de ce mi 
te-ai supărat oare mătăluţă aşa de grozav? Ce crimă am 
făcut? Bine!... Admit. Meritam să mă iei la refec cât de 
sever. Am fost o nebună... Nu mi-am păstrat demnitatea, am 
compromis o idee care ţie îţi era scumpă. Am degradat-o 
pornind cu căldăruşa, măcar că tot la aceasta o să ajungem. 
Da-da! Lasă, că vorbim noi altă dată despre aceasta... Să ne 
întoarcem la supărare... Le-ai suportat, toate, până când ţi- 
am spus că onorabilul Spirică Necşulescu a ridicat laba şi 
m-a apucat de bărbie. Atunci deodată te-ai făcut verde la 
faţă. Atunci nu te-ai mai putut stăpâni... Toate mi s-au 
luminat în minte, şi de unde plângeam, am început să 
ţopăiesc în cancelarie într-un picior şi să bat din palme: „Mă 
iubeşte! Mă iubeşte.” Spune că nu e adevărat? Spune că nu 
ţi-ai dat şi tu atunci seama întâia oară? 

— Poate... consimţi Nicolae Apostol. 

— Ce poate? Sigur! i-o spun eu. De altfel, fiindcă am 
pornit pe calea mărturisirilor, pot să mai adaug şi altele... 
Dar bagă de seamă contractul nostru cu bosumfleala! Să 
nu-mi tragi o nouă morală! Încă n-ai dreptul! 

— Ei, spune, te rog! începu să-şi piardă răbdarea Nicolae 
Apostol, curios să afle alte tainice ascunzişuri ale acestei 
făpturi pline de neastâmpăr şi în dosul neastâmpărului de o 
atât de surprinzătoare perspicacitate. 

— Uite! Ce crezi tu, că eu am venit aici aşa, cu ochii 
închişi?... Ai văzut cât de bine informată eram!... Ne-am 
făgăduit să fim sinceri unul cu altul. Sunt sinceră până la 
sfârşit... Află, aşadar, că am venit fiindcă m-a lovit şi pe mine 
apostolatul, fiindcă voiam şi eu să fac ceva mare, nou şi bun, 
fiindcă nu mă mulțumea să rămân o simplă funcţionară a 
învăţământului: să aştept să se sfârşească luna şi să încasez 


leafa... Toate astea ţi le-am spus. Ţi-am spus şi că m-a atras 
faima ta. Să lucrezi cu un asemenea om - mi-am zis eu - 
iată idealul, iată adevăratul apostolat! Faima ta din şcoală 
ajunsese până la noi, adusă de normalişti, din seriile din 
urma şi dinaintea ta. Ţi-am spus că suntem o familie... 
didactică. Nu se mai isprăvesc la noi în casă normaliştii şi 
belferii: fraţi, veri, unchi, nepoți... Toţi parcă-şi dăduseră 
cuvântul să-mi îmbuibe urechile cu numele tău. Când i-am 
spus tatei că vreau să viu aici şi când am pus în mişcare 
toată maşinăria de stăruinţe să creeze postul, tata m-a 
aprobat cu totul... E învechit, dar nu e ramolit; în felul lui îşi 
iubeşte breasla, aşa cum se pricepe şi cât îi permite o casă 
cu şapte copii... „Faceţi voi mai mult decât mine!” asta-i 
vorba lui! Perfect!... Toate acestea, într-un fel sau altul, le 
cunoşti. Ţi le-am spus şi răspus! Nu ţi-am spus încă şi 
altceva. Anume că nu m-am interesat numai cum era în 
şcoală şi ce făcea în şcoală această celebritate de Nicolae 
Apostol! M-am interesat şi cum arăţi la chip. Am pus mâna 
pe o fotografie a ta cu şcoala, cu ultima serie, când ai 
absolvit. Cunoşti fotografia! Acolo unde directorul ţine 
mâna pe umărul tău, ca şi cum ar vrea să-şi sprijine pe tine 
bătrâneţea şi nădejdile lui... Atunci m-am hotărât eu 
definitiv. Aşa da! Arătai la mutră cum te arăta faima. Altfel, 
dacă erai un cocoşat, ori cu mutră bleagă de bucher, cu 
ochelari şi cu umerii pleoştiţi, poate entuziasmul meu ar fi 
fost mai slab... Ce vrei? Sunt femeie. Naiba să mă ia!... Nu- 
ţi place că sunt sinceră? 

— Ce copilă eşti tu, Ana! 

— Copilă-copilă! Dar dată naibii! Stai, că n-am sfârşit! Mai 
află că m-am interesat şi la colegul de şcoală al tatei, la moş 
Gheorghe Ceapă din Suseni. Suntem şi cu dânsul un fel de 
cimotie de departe. Dar mai mult decât cimotie, e prieten 
cu tata. Se văd cam rar. El dintr-un judeţ, de aci, noi tocmai 
de la al treilea judeţ... Dar nu m-a speriat distanţa. Într-o 
bună zi s-a pomenit cu mine. L-am descusut şi l-am întors 
pe-o faţă şi pe alta. Îţi închipuieşti că mi-a spus câte-n lună 


şi în soare despre tine. Bravo! Nu m-am înşelat! Şi m-am 
pus mai cu foc să port bileţele de colo-colo ca să se 
înfiinţeze al doilea post din Ponoare. Moş Gheorghe Ceapă 
şi-a dat cuvântul să nu sufle nimic despre ancheta mea. Văd 
că s-a ţinut de cuvânt... Erai ţinta unei conspirații şi habar 
n-aveai. 

— Într-adevăr! recunoscu Nicolae Apostol cu uimire. 

— Stai!... Încă tot n-am terminat. Îţi aduci aminte cum a 
fost cunoştinţa noastră? Erai să cazi de pe scaun, cu 
ciocanul în mână şi cu ţintele în gură. Te-ai uitat la mine aşa 
de necăjit şi erai aşa de caraghios, încât îmi venea să te 
sărut. De-atunei mi-a venit să te sărut... Uite! A venit 
vremea să nu las sărutul acela pierdut... 

Spunând, Ana se înălţă în vârful ghetelor şi atinse buzele 
lui Nicolae Apostol cu un sărut fugar. 

Nicolae Apostol se uită îngrijorat de jur împrejur, să nu 
apară cineva, în capătul potecii. 

Ana strânse din umeri. 

— Şi chiar dacă ne-ar vedea cineva, ce e cu asta? Nu 
suntem ca şi logodiţi? N-o să fiu la vară doamna Nicolae 
Apostol? N-o să ne întoarcem la toamnă din vacanţă, 
doamna şi domnul Nicolae Apostol? 

Nicolae Apostol îi prinse braţul. Au pornit mai de-parte, în 
soarele primăverii, pe poteca dintre sălcii, spre moară. 

S-au rezemat amândoi de sprijinitoarea podeţului, să 
privească în apa adâncă şi neagră a iazului. 

Acolo se mai rezemase altădată acelaşi Nicolae Apostol, 
singur, mistuit de o arşiţă lăuntrică, aşteptând să se facă 
exact ceasul când poate să urce dealul sus la conacul 
Catincăi Ştirbuleasca, unde milogea în cerdac privirea 
Matildei, astăzi doamna locotenent Mărgineanu. Parcă n-au 
fost niciodată zilele acestea. Parcă nu le-a trăit tot el, 
acelaşi Nicolae Apostol de-acum. 

Cu braţul încins după mijlocul Anei, îşi apropie obra-zul de 
obrazul ei mat. Ce dulce atingere şi dezmierdătoare! Fără 
nimic dureros, fără nimic „dureros de dulce”. 


În singurătatea lui aspră şi dârză, asaltată de vrăjmă-şiile 
de afară şi de nălucirile dinăuntru, Nicolae Apostol simţea 
în sfârşit blândeţea vieţii. 

— Tu nu ştii ce mi-ai adus tu, Ana! Ce-nsemni tu pentru 
mine! Nu ştii cât de singur am trăit şi câte am îndurat eu 
aci... 

Ana spuse cu gravitate, contrastând cu tonul şăgalnic de 
până acum: 

— Poate le-ai îndurat şi din cauza ta. De ce te cunosc mai 
bine, de ce sunt convinsă că te-ai fi scutit de multe 
neplăceri dacă ţi-ai fi îmblânzit puţin firea. Pentru tine e 
mai important să fii prețuit şi respectat decât să fii iubit. Eu 
cred altfel. Iubirea învinge mai repede şi mai sigur. Ca să 
vorbesc ca în clasificările de la lecţiile de psihologie, tu ai 
pasiunea dominaţiei, nu a posesiunii... Ca să-ţi impui o 
vedere a ta, o hotărâre, eşti în stare să rişti totul... Tu ai 
vrea să se dea viaţa după tine... Viaţa e altfel, dragul meu... 
Ne sileşte să fim ca apa aceasta. Ia forma mâinii dacă o 
prinzi în pumni, a paharului dacă o pui în pahar... Aşa şi 
n0i... Tu ai vrea însă să rămâi neclintit, ca apa îngheţată, ca 
o apă îngheţată pentru totdeauna... Gheaţa se sparge, 
dragul meu... Apa lunecă printre degete... Aşa aş vrea şi eu 
să lunec prin viaţă, să mă strecor, să scap cu cât mai puţine 
lovituri. Ai să-mi spui că sunt laşă?... Poate nu! Poate şi 
acesta e un curaj, să faci din viaţă, aşa cum e, ceva bun... 
Mie mi-e dragă, mă bucur de ea, n-am ambiţii mari, mă 
mulţumesc cu puţin... Nu mă reped să răstorn obstacolele... 
De ce să-mi rup unghiile zgăriind în pereţi?... Cad sin-guri 
pereţii, se macină dacă ştii să aştepţi, ajutând discret 
elementele care surpă... Şi eu am dreptate, nu tu! Am 
dreptate, fiindcă tu, cu toate principiile şi cu toate planurile 
tale pe un an înainte, pe-o viaţă scrisă ca în carte, tu n-ai 
ştiut că ai să stai într-o zi aici, lângă mine, cu mine... Pe 
când eu am presimţit... Dar n-am silit nimic. Am lăsat în 
grija vieţii să ne aducă aici... Să ne poarte ca o apă. Până 
acum apa ne-a dus bine... Ce zici, domnule Posomorala? 


Viaţa i-a dus mai departe, după orânduielile ei tainice. 

Primăvara a trecut lină, cu multe zile de soare, cu ploi 
repezi şi scurte, după care se arcuiau pe cer curcubee mai 
limpezi şi mai întregi ca niciodată. 

La şcoală amândoi şi-au pus tot sufletul într-un fel de 
întrecere, iar copiii, molipsiţi de această însufleţire, au 
depăşit tot ce puteau să aştepte cei doi dascăli tineri de la 
prăsila unei comune ticăloase ca Ponoarele. Câte un ziar 
desfăcut pe masa cancelariei şi uitat acolo aducea ştiri 
despre întâmplări stranii: scandalul bisericesc şi procesul 
tramvaielor. Sinodul chemat să judece primatul şi să scoată 
din scaun un episcop. Sfărâmarea conservatorilor în trei 
tabere. Opiniile unui oarecare Deşliu şi succesele electorale 
ale unui oarecare conu lancu Brătescu. Declaraţiile 
domnului P P Carp şi urgia „banditului de la Interne”: 
Alexandru Marghiloman. Bătăi şi răfuieli în Cameră. 
Întruniri şi fluierături în sălile pu-blice ale capitalei. 
Supărarea domnului Fleva, tribunul poporului, şi 
nenumărate banchete cu tâlc. 

Toate ajungeau aci ca dintr-o altă lume. Poate într-adevăr 
aceea era ţara şi poate că acele personaje despre care nu-şi 
va aminti nimeni peste o jumătate de veac hotărau 
chestiunile de viaţă şi de moarte pentru ea. 

Dar până una-alta, în comuna Ponoare viaţa curgea altfel, 
şi oamenii ridicau ochii la cer să aştepte ploaia şi soarele, 
singura îndurare pe care nu le-o putea nici da, nici lua 
vremelnicii cârmuitori de departe. Ziarul rămânea inutil 
desfăcut pe masă, cu literele titlurilor mari, negre, dar 
moarte. Nici Nicolae Apostol, nici Ana n-aveau ce să afle 
nou şi îmbucurător de acolo. 

Bucuria de viaţă era în ei şi în primăvara de-afară. 

Mai era şi în nădejdile crescute tot în ei, cum s-a ridi-cat 
din grăunte paiul verde de grâu aşteptându-şi vremea să 
dea spicul plin. 

În amurg plecau acum împreună de-a lungul satului, până 
la umbra sălciilor de la moară. 


Îi întovărăşeau priviri bune. Îi saluta jupân Aizic Gold din 
uşa hanului, frecându-şi mâinile, parcă ar fi făcut el 
personal o afacere strălucită. În cuvintele lor de iubire şi de 
primăvară se amestecau plănuiri deopotrivă legate între 
ele, despre dânşii, despre şcoală şi despre sat. 

Mai tare fusese duhul feminin şi mlădiu al Anei decât 
pietroasa încăpățânare a lui Nicolae Apostol. Treptat, ca o 
apă care pătrunde şi îşi deschide firul subţire al cursu-lui 
printre ierburi, ocolind piedicile şi îmbrăţişând colinele, Ana 
infiltrase în sufletul lui Nicolae Apostol o nouă înţelepciune, 
mai omenoasă, poate mai puţin dârză, dar mai apropiată 
faptelor şi stărilor de atunci. Căci princi-palul e să câştigi o 
victorie, nu să mori pierzând o luptă... Învățătorul nu mai 
socoti o nelegiuită trădare a cauzei perspectiva de a ridica 
şcoală în Ponoare cu liste de subscripţii şi cu ajutoare de la 
oamenii pe care nu-i preţuia. Altfel, cine să facă şcoala? 
Cum? Prin ce miracol...? 

Lista cu numele domnului Spirică Necşulescu a fost scoasă 
din sertar. Ana a mai adunat din bucăţi două mii, a îndurat 
aspre lecţii de la domnul Lascăr Sofian, a căzut la tocmeli 
cu coana Catinca, a descoperit şi slăbiciunile arendaşului 
Solomonică Fişer, îndeobşte invizi-bil, a smuls doi poli chiar 
de la jupân Aizic Gold. 

Pe urmă, deodată, izvoarele au secat. 

Făcându-şi socoteala, cu fişicurile de argint şi cu hârtiile 
împăturite în faţă, a descoperit că multă vreme nu vor mai 
avea ce aştepta de la nimeni. 

— Slăbuţ, spuse. Teribil de slăbuţ! După cum o pornisem, 
credeam că numai să mă mişc, şi adun zece mii... Va trebui 
să dăm serbări... Am să mă pun cu serviciul şi pe protectorii 
mei, ca să mai căpătăm ceva şi de la autorităţi, de la 
minister... Ce Dumnezeu! Doar şcoala nu ne-o facem nouă. 
O facem satului şi statului... 

Autorităţile erau însă cu toată suflarea suspendată pe 
buzele domnului PP Carp, care se supărase pe domnitor, 
pe ţară şi pe partid, amenințând în fiecare zi că pleacă la 


Ţibănegştii săi, unde boul are limbă lungă, dar n-o foloseşte 
să mintă, să lingă unde a scuipat, să linguşească şi să înşele. 
Autorităţile aveau deci alte griji, iar protectorii Anei s-au 
dovedit fără putere, stăpâniţi de-ale lor mai arzătoare 
necazuri. 

Astfel i-a ajuns vacanţa şi vara. 

Nicolae Apostol şi-a încuiat casa, a dat cheia în paza 
absolventei de şcoală primara Maria Bot, premiul întâi cu 
cunună, şi a plecat să-şi cunoască viitoarea familie de peste 
hotarul celui de-al treilea judeţ. 

De atunci a mai făcut două drumuri îndărăt. O dată singur, 
o dată cu Ana, pentru oarecare pregătiri gospodăreşti. lar 
toamna s-au întors „domnul şi doamna Nicolae Apostol”, ca 
să afle în grajd, dar de casă nouă, un căluţ şi doi juncani, 
trimişi de domnul Lascăr Sofian. 

— Eu pe omul acesta nu-l înţeleg! rosti Ana, netezind 
crupa rotundă de pepene a căluţului. Pe tine te-a făcut nu o 
dată cu ou şi cu oţet. Pe mine, la fel... Şi când nu te aştepţi, 
vezi că avea ochii asupra ta şi că prin faptă dezminte ceea 
ce spunea prin vorbă. 

— Poate că sunt două lumi care se luptă în el. Doi 
oameni!... se dădu cu părerea Nicolae Apostol, gânditor. 
Unul, omul pur şi simplu. Altul, omul clasei şi lumii sale. Pe 
acesta nu-l pot iubi. L-am urât chiar nu o dată. Dar pe 
celălalt nu o dată mi s-a întâmplat să descopăr că-l stimez... 

— Fiindcă se apropie în fire cu tine, de aceea vă preţuiţi, 
dar nu vă puteţi iubi... Tu eşti de-o parte - ca să spun cum 
scrie la carte -,de-o parte a baricadei”; el, de alta. Dar vă 
asemănaţi grozav! Tu aperi o lume care creşte acuma; el 
una care moare acuma... El presimte că tu, cu şcoala ta, 
eşti duşmanul cel adevărat al lumii sale, şi îi pare rău că nu 
te poate nesocoti cu scârbă, aşa, ca pe-un Emil Sava sau ca 
pe-un Spirică Necşulescu. 

— Am putea face pace, un armistițiu măcar, pe această 
temă... îşi continuă Nicolae Apostol gândul. Căci despre 
domnul Emil Sava şi domnul Spirică Necşulescu avem 


păreri la fel. Sunt măcar tot atât de duşmani ai satului 
acestuia cât e duşman domnul Lascăr Sofian. Cu deosebire 
că... 

Ana pufni în râs: 

— Haide, fugi! Lasă deosebirea... Facem filosofie în grajd. 
Mai mare ocara pentru filosofie şi pentru grajd. Pofteşte-n 
casă, domnule Filozofilă, şi lasă-mă pe mine să pun la cale 
oarecare isprăvi gospodăreşti. Tu ia-ţi cartea şi filosofează! 

În ziua aceea Nicolae Apostol a luat cartea, dar n-a trecut 
de prima foaie deschisă. 

Ochii fugeau mereu spre scoarţa din perete, spre oalele cu 
flori, spre dulapul cu tomuri şi reviste, rânduite în rafturi. 

Nu se mai sătura de această pace, de casa lor, de lucrurile 
lor, de intimitatea lor. 

Zestrea Anei era modestă, dar potrivită pe măsura vieţii şi 
a trebuinţelor de ţară. În casă nu mai răsunau paşii a gol. 
Abia acum măsură cât de aspră i-a fost singurătatea şi cum 
l-a îndârjit de multe ori, numai din pricină că-l osândea să 
se mistuie singur în el. Acum erau doi - şi toate se 
desfăşurau înainte pentru o viaţă înceată şi lungă. Nu mai 
deznădăjduia pentru şcoala din Ponoare, pentru 
îndreptarea satului Ponoare. Acum pilda din istorisirea lui 
Ion Slavici, ridicarea satului Sărăceni, fără hotărâri şi 
cuvinte patetice, era mai aproape încă de puterile sale. I-a 
şi venit un flăcău să-i ceară o părere pentru aşezarea casei 
în care vrea să-şi cuibărească viitoarea gospodărie. La 
primăvară pune câţiva stupi în grădină; pomii s-au prins 
toţi, s-a prins şi viţa agăţătoare a cerdacului, pomi a sădit şi 
în ograda şcoalei. Surtucarul venetic de la hanul lui jupân 
Aizic a început să prindă rădăcini. 

Nu mai pare aşa de îndrăzneţ gândul să încerce peste un 
an, doi întemeierea unei bănci, a unei cooperative, sau 
poate chiar o obşte care să ia în arendă moşia ţinută până 
acum de domnul Solomonică Fişer. 

Neliniştea zilei de mâine l-a cutremurat întotdeauna. Chiar 
anul trecut, când se credea copt de experienţe, se simţea 


împresurat de ameninţări ascunse. Ajungea un capriciu al 
domnului Sofian. Un interes politic al domnilor Emil Sava 
sau Spirică Necşulescu. 

Şcoala era a nimănui, nu a satului, sau a statului. Casa 
unei bătrâne, a babei Paraschiva Stoleriu, care oricând 
putea să-şi ceară cocioaba ei îndărăt. Casa lui nu era a lui. 
Oricând epitropii lui Alexandru Blănariu puteau să-l scoată 
în drum. Totul era clădit pe nisip mişcător. 

Şi totuşi ziua de mâine o aşteaptă acum fără temere, cu o 
siguranţă nestrămutată, fiindcă sunt doi. 

Nimic din afară nu s-a schimbat. 

Dar a crescut o pace în el de când e alături o făptură care 
îl întregeşte, pe care se poate sprijini, cu tot neastâmpărul 
şi uşurătatea ei aparentă. 

Aşa ar fi curs viaţa sa, viaţa lor de mâine, de poimâine şi 
dintotdeauna, ca o apă înceată şi lină, fără vâltori; iar 
povestea lui Nicolae Apostol am fi părăsit-o acestei trăiri 
fără surprize, de necazuri mărunte şi de mărunte bucurii, 
de-o răbdurie înfăptuire dacă aşa ar fi vrut crugul vremii. 

Dar mari şi zguduitoare schimbări aşteptau pirotind 
ascunse în sâmburele viitorului. 

Peste viaţa lui Nicolae Apostol s-au potopit alte urgii, ca şi 
peste viaţa plugarilor din Ponoare. 

Capitolul XXIII 

„Timpul macină toate ca o piatră de moară care n-alege...” 

O ştire neaşteptată şi amară l-a purtat pe Nicolae Apostol 
în toiul iernii la Bucureşti. A fost moartea ministrului cu 
gânduri şi fapte înaintate, în preziua sărbătorilor de 
Crăciun. 

Ziarul cu vestea i-a lunecat din mână. 

L-a ridicat Ana să vadă de ce îngălbenise. 

Au rămas amândoi fără să schimbe un cuvânt. 

Parcă deodată s-a stins o lumină: parcă au fost deodată 
mai singuri. 

Omul acela nu le făcuse niciodată nici un bine. Nici nu ştia 
că există. Chiar în ceasurile cele mai grele de cumpănă şi 


de deznădejde, Nicolae Apostol nu s-a gândit să ajungă la el 
cu vreo suplică, să ceară povaţă, sprijin sau apărare. Dar în 
tot ce a săvârşit, de când a dăscălit în satul Ponoare, mereu 
i se părea că-l urmăresc ochii lui şi că îl aprobă sau îl 
osândesc. 

Acum reazemul acesta dispăruse. 

Nicolae Apostol îşi închipui în această seară viscoloasă de 
iarnă sute şi sute de dascăli umili şi necunoscuţi, pierduţi în 
sate umile şi necunoscute. Toţi au lăsat ziarul să le cadă pe 
genunchi. 'Toţi au îndreptat ochii pe ferestrele întunecate, 
afară, spre slaba pâlpâire care mai păstra un sâmbure de 
lumină şi acuma s-a stins. Satele vor fi mai negre. Ei nu vor 
mai fi ai nimănui. 

Tot aşa rătăciţilor în beznă le cad braţele de deznă-dejde şi 
li se împleticeşte mersul când vântul a suflat văpaia 
călăuzitoare, de undeva, în fund şi în noapte, la capătul 
drumului. 

Nicolae Apostol s-a urcat a doua zi de dimineaţă în tren şi 
a pornit, cum mulţi dascăli din multe şi îndepăr-tate sate au 
călătorit în acea zi în vagoanele de clasa a treia, ca să-şi 
petreacă sfântul lor la groapă. 

Ceremonia s-a desfăşurat îndelungă şi solemnă, cu paradă, 
armată, becuri cernite, în prezenţa principelui moştenitor şi 
a înalţilor diregători din toate partidele, cu multe coroane şi 
cuvântări. Dar poate iarna vrăjmaşă de-afară, poate larma 
oraşului nepăsător prin care a trecut convoiul, poate atâtea 
feţe solemn înţepenite în gulere sau poate numai 
dezobişnuinţa lui Nicolae Apos-tol cu atâtea pompoase 
orânduieli, dacă nu cumva toate împreună, au făcut ca 
jalnica scoborâre în pământ să-i pară străină de el şi rece. 
Se aflau mulţi învăţători în straiele lor sărace, cu feţele lor 
aspre şi împietrite de adevărată durere. 

Pe toţi, gardiştii în mare ţinută i-au împins la urmă, în 
gloata cea multă. 

Zid au făcut în faţă oameni ai politicii şi ai cuvântărilor. Le- 
au furat mortul. L-au confiscat şi l-au făcut al lor, deşi nu 


era al lor. 

Pe urmă n-a mai fost al nimănui. A rămas al pământului. 

Nicolae Apostol s-a întors pe străzile murdare, cu zăpada 
fărămiţită de copitele cailor, sleită în noroaie, clădită în 
hâde troiene pe marginea trotuarelor. S-a întors cu privirea 
în pământ, asurzit de bălăngănitul tramvaielor cu cai şi de 
strigătul vânzătorilor de gazetă. S-a oprit să mănânce la un 
birt economic şi a desfăcut ziarele acelea să citească. Ce 
spuneau toate? „Iache sau Petrache? Senzaţionalele 
declaraţii ale lui Nicolae Fleva, tribunul poporului. Care 
popor? Actul de felonie al dom-nului Alexandru 
Marghiloman. Amărăciunea domnului P P Carp. O nouă 
dizidenţă conservatoare. Între Nicu Filipescu şi Tache 
Ionescu... D. Titu Maiorescu tace şi face. Regele şi-a găsit o 
nouă slugă în locul lui Miţita Sturză: se numeşte Titu 
Maiorescu, bătrânul regizor al trădărilor... Cazul Seculici şi 
d. P P Carp... Dunga de la pantalonii domnului 
Marghiloman.” Şi aşa mai departe, pe alte şi alte foi, cu alte 
şi alte litere, cât mai mascate. Ce-aveau de-a face toţi 
aceştia şi toate acestea cu satul Ponoare, unde mugesc de 
foame vitele-n pătule şi unde copiii cu opincile flendurite vin 
să înveţe la şcoală iubirea de patrie şi credinţa în dreptate? 

În birtul economic sfârâiau la grătar fleicile şi mirosea 
rânced a peşte prăjit în ulei. Lui Nicolae Apostol i-a părut 
rău că s-a despărţit de alţi dascăli, vagi cunoscuţi, ca să 
rămână singur. 

Simţea acum nevoia să se ştie cot la cot cu aceşti tovarăşi, 
care peste câteva ore vor urca în vagoanele de clasa a treia, 
să se risipească neştiuţi de nimeni în mâhnitele lor unghere 
de ţară. 

Dar era singur, şi oraşul îi păru duşmănos, crud şi nebun 
în lărmuitoarea lui forfoteală. 

Se miră că altă dată, atunci când a coborât în gara unde-l 
întâmpinase atât de vrăjmaş domnul Atila Gheorghiu, se 
miră că atunci a putut să privească în urma trenului cu 
regret, să gândească melancolic că trenul acela duce spre 


oraşe cu vitrine pavoazate feeric, cu teatre, muzee, statui şi 
tot ce-i părea atunci strălucirea unei civilizaţii. Oraşul i se 
arătă deodată ceea ce într-adevăr îl făcuseră oamenii 
politicii, oamenii afacerilor, oamenii nesaţiilor. Un ţarc de 
ziduri, în care se îmbulzeşte fără istov o mulţime 
duşmănoasă, nebună şi crudă, unde mortul băgat în groapă 
a şi fost uitat, ca toată luareaaminte să se îndrepte îndată la 
chiotul actualităţii. Şi ce actualitate? Dunga şi cărarea 
domnului Alexandru Marghiloman, despre care nu-şi va mai 
aminti nimeni peste o jumătate de veac, senzaţionala 
atitudine a domnului Nicolae Fleva, tribunul poporului, 
despre care de asemeni nimeni nu-şi va mai aminti şi peste 
mai puţină vreme. Cele două jucării de tinichea vândute cu 
douăzeci de bani perechea: Tache sau Petrache? Două 
jucării despre care iarăşi nimeni nu va mai pomeni o vorbă 
peste aceeaşi jumătate de veac. Aceasta era tot; iar dincolo 
de lărmuirea deşartă, viscolul acoperea cu nămeţi cealaltă 
ţară, a satului Ponoare şi a altor Ponoare, care mai au de 
trăit înainte veacuri şi veacuri, fiindcă poporul e nemuritor. 

S-a pomenit bătând în uşa bătrânului său director, acum 
pensionar şi retras într-o căsuţă depărtată de inima prea 
zvâcnitoare a oraşului. 

Lipsea. 

Îl întrevăzuse la înmormântare, dar desigur bătrânul nu şi- 
a mai recunoscut în omul cu scurtă de şiac şi căciulă 
țurcană flăcăul pe care l-a trimis cu o sărutare pe frunte la 
postul înaintat din comuna Ponoare. Acum lipsea... 

Nicolae Apostol a rătăcit mai departe pe străzi în 
aşteptarea ceasului de plecare, privind la vitrinele 
librăriilor, citind alişe, călcând fără ţintă, ca un adevărat 
ţăran dezorientat de tumultul capitalei. Ar fi vrut amurgirea 
aceea mâhnită pentru dascălii satelor şi pentru să-tele de 
departe, să sfârşească altfel după ce pământul le-a înghiţit 
îndreptătorul cel mare. Să-i găsească adunaţi într-o durere 
adâncă şi puternică, dar încordaţi într-o hotărâre comună, 
jurând să-i execute testamentul, să-i păstreze credinţa, să-i 


samene mai departe cuvântul... Aşa s-ar fi voit strânşi toţi 
îndelaolaltă, cum în catacombele Romei căzute în desfrâu şi 
în bezmetică pierzanie, împotriva tuturor prigonirilor şi a 
măcelurilor din arene, veneau primii creştini să-şi oficieze 
cultul şi să pregătească lumea cea nouă a veacurilor de 
atunci. Dar erau singuri. Risipiţi. Fiecare pornise sau se 
pregătea să pornească în vagoanele îngheţate şi calice din 
coada trenurilor, spre sate unde îi aşteaptă întunericul şi 
indiferența, dacă nu ascunsele socoteli ale altor domni 
Spirică Necşulescu şi Emil Sava. 

N-a fost o durere fecundă, care să călească voinţele şi 
hotărârile. 

S-a fărâmiţat pentru toţi, împuţinată, spurcată de 
înfricoşătoarea nepăsare a târgului de politicieni, de 
afacerişti nărăviţi, de clienţi ai localurilor de lux. 

Nicolae Apostol şi-a amintit pe drum că poate s-ar fi 
cuvenit să aducă Anei un dar de la Bucureşti. Nu se 
gândise, însă nici Ana nu-l aştepta. 

Îl întâmpină cu altă întrebare: 

— Ştii ce am hotărât eu, Niculăiţă? 

— Botezăm şcoala noastră, când va fi gata, cu numele 
răposatului om al şcolii!... Va fi prinosul nostru în locul 
coroanei de înmormântare de care el n-avea nevoie... 

— Şi eu m-am gândit, Ana, cum spui tu... Dar când are să 
se întâmple aceasta? Încă nici n-am început. 

— O să începem. Răbdare... Acum povesteşte-mi cum a 
fost... 

Povestirea lui nu se va fi deosebit de a multor dascăli 
întorşi la şcolile lor calice şi părăsite, cu sufletul deopotrivă 
de gol. Şi nici viaţa lor de a doua zi şi de mai târziu nu se va 
fi deosebit prea mult. 

A suflat vântul primăverii peste nămeţi, s-au întors 
cocostârcii şi rândunelele, a dat floarea merilor şi cire-şilor 
tineri din tânăra livadă a lor şi a şcoalei; Ana a pregătit 
patru stupi şi a aşteptat să roiască albinele ursuzului 


pristav peste pădurari: Toma Cârlibaba. A pretins că puţină 
încredere îi inspiră Manualul bunului apicultor, în care 
Nicolae Apostol s-a pus să citească învăţătură; ea s-a 
mulţumit cu poveţele şi ştiinţa de vechi prisăcar a lui loma 
Cârlibaba. lar Nicolae Apostol a descoperit mai lămurit o 
ciudată întorsătură a tovarăşei sale de viaţă. Treptat, se 
lepăda de litera seacă a cărţilor. Ea nu mai frunzărea acum 
tratatele lor de peda-gogie şi psihologie, caietele de notițe 
şi de cursuri. Dădea precădere practicii de fiecare zi; 
lecţiile minunate şi vii nu se mai conformau lecţiilor tip din 
manuale; lucra după inspiraţie şi dispoziţie, cu o mobilitate 
într-adevăr feminină. 

Erau şi aici două contraste. 

EI, chiar când se lepăda de cărţi, o făcea într-o pornire de 
revoltă, în accese care se potoleau după o săptămână. 
Revenea tot la raftul bibliotecii. Însemna observaţii pe 
margine; capitole care-l satisfăceau întru totul, confruntate 
cu experienţa, altele osândite, fiindcă se dovedeau alături 
de realitatea cea vie. 

Anei puţin îi păsa de toate acestea. Iar şcolarii ei nu erau 
nici mai puţin pregătiţi, nici mai şovăielnici în răspunsuri. 
Nicolae Apostol se indigna împotriva cutărei şi cutărei 
metode pedagogice introduse după autori şi experienţe 
străine şi potrivite copiilor cu alt spirit şi cu altă disciplină 
mentală; dar îndată, în locul unei teorii condamnate, voia să 
aplice una a lui. Ana n-avea nici o teorie, nici a altora, nici a 
ei. Se lăsa condusă de un instinct fără greş. 

lar copiii, dacă o respectau poate mai puţin, o iubeau mai 
mult. 

O iubeau şi gospodinele din sat. Ca o furnică, mişuna dintr- 
o casă în alta, avea cu dânsele secretele ei. Nicolae Apostol 
observă că s-au înmulţit în sat cămăşile cu altiţe în locul 
urâtelor bluze de cit şi de flanelă. Jupân Aizic se tângui, pe 
jumătate în glumă, pe jumătate în serios, că îi primejduieşte 
negoţul. Ana îl ameninţă râzând, tot pe jumătate în glumă, 
pe jumătate în serios, că acesta e numai un început şi că va 


avea de ce să se căineze mai mult când se va întemeia în sat 
banca populară şi o cooperativă. Părintele Ştefan păru o 
clipă deşteptat din somnolenţă de învăţătoarea care îi 
străbătuse în casă, legase prietenie cu preoteasa şi-i 
ademenise pe amândoi la planurile lor. Pe urmă, bătrâneţea 
îl toropi iarăşi, şi la tot acest neastâmpăr răspunse cu vorbe 
şi gesturi obosite de sfârşeală. 

— Aici ne trebuieşte un preot tânăr! hotări ea cu energie 
într-o zi. Cu un preot tânăr am face minuni... Oamenii încep 
să vină spre noi, au căpătat puţină încredere... Dar numai 
un preot îi poate împinge mai repede, să se mişte... 

— 'Tot ce se poate, Ana! recunoscu Nicolae Apostol. 
Deocamdată, noi şi satul ne resemnăm la părintele Ştefan. 
Bătrâneţea nu e un păcat. 

— Dar e câteodată o piedică! 

— Ţi-ţi, ce feroce devii tu câteodată, Ana!... Ce vrei să 
facem cu părintele Ştefan? Să-l aruncăm într-un pom ca 
sălbaticii şi să-l scuturăm?... Dacă nu se poate ţine în vârful 
pomului, să-l condamnăm la moarte şi să-l mâncăm fript...? 

— Nu noi!... Am să-l pun să lucreze în locul nostru pe 
domnul Lascăr Sofian. Cu puţină diplomaţie ajungi la 
rezultate care au să cucerească şi pe domnul Sofian în 
persoană. 

— Măi-măi! se miră în glumă Nicolae Apostol. 

— Răzi tu, dar ai să vezi!... Lucrul e simplu ca lumina zilei. 
Domnul Sofian ţine la biserică pentru motive bine 
cunoscute. Chiar mai deunăzi, când am obţinut şindrila 
pentru biserica părintelui Ştefan, mi-a făcut o teorie... 
Tocmai cu teoria lui am să-l aduc la oile noastre. [ine la 
biserică fără să creadă în biserică... Mi-a vorbit despre 
rostul social al bisericii etcetera. S-a arătat chiar puţin 
îngrijorat că acuma a prins satul interes şi pentru şcoală, în 
dauna bisericii, pretinde dânsul... Pretindă, căci mie nu mi- 
a dat voie să spun un cuvânt... 

— Ştiu, cunosc... mărturisi Nicolae Apostol, amintindu-şi 
întâlnirile de altădată cu proprietarul Sofienilor, când îl 


ţintuia pe scaun şi nu-l lăsa să ridice glas. 

— Aşadar, pe el de prisos ai mai încerca să-l scoţi din nişte 
convingeri mai neclintite ca stânca, aşa cum ar spune 
domnul Emil Sava şi cum desigur a spus când l-a operat şi i- 
a luat şefia. Şi aşa, vin la tactica mea... Îl las să priceapă că 
are puţină dreptate... Nu i-o declar direct... Din satisfacția 
şi optimismul nostru s-o deducă. Acum, aşază-te, te rog, în 
locul său. În noi nu poate să aibă neîncredere... Asta ţi-o 
garantez. Nu suntem, adică tu nu eşti nici omul lui Emil 
Sava, nici al lui Spirică Necşulescu, cu atât mai puţin al 
unui prefect zaharisit ca al nostru. Ne vedem de datorie 
modest şi cu un tact pe care l-a recunoscut şi el. Ce-i 
rămâne de făcut unui om ca domnul Lascăr Sofian în 
această situaţie? Să apere şi frontul bisericii sale, ca să ţină 
piept şcoalei primejdioase, aşa cum o botează dânsul, 
şcoalei care creşte şi va creşte sub ochii săi. Părintele 
Ştefan e un om mort. Are să aducă altul viu: tânăr, viu şi 
energic. E încă destul de puternic domnul Lascăr Sofian, cu 
toată şefia sa onorifică, pentru a aduce aici pe cine vrea şi 
când vrea... Părintele Ştefan are să rămână pensionarul 
bisericii, o relicvă... Cel tânăr, în chip fatal, are să se 
apropie de noi, are să meargă alături de noi, spre dezolarea 
domnului Lascăr Sofian. El are să ştie că biserica şi şcoala, 
în condiţiile actuale, nu se resping, nu se exclud; se 
completează! Aceasta e tot, şi aşa am să încurc iţele... 

— Şi aceasta numeşti tu diplomaţie? 

— Dar ce e, Niculăiţă dragă? Ce e dacă nu-i diplomaţie? 

— Sforărie politică, Dumnezeu ştie! Machiavelism! 
Ipocrizie! 

— Fie şi aşa! Fie şi asta! Nouă ne este indiferent cum se 
cheamă. Numai să ajungem la scopul nostru. 

Nicolae Apostol îşi privi nevasta cu un surâs din nou amar: 

— Îţi dai tu seama, Ana, ce impresie am acuma despre noi? 
Parcă punem la cale o faptă urâtă. Parcă suntem nişte 
răufăcători când pregătesc o lovitură... Câte întorsături, 


câte socoteli!... Ce intrigi! Când ar fi atât de simplu să le 
vorbim oamenilor de la inimă la inimă! 

— Ar fi simplu dacă s-ar putea aşa. Cum nu se poate aşa, 
ne dăm după păr, folosim mijloacele lor... Exploatăm 
slăbiciunile şi strâmbăciunile lor... 

Cu această hotărâre, Ana Apostol, făcându-şi drum la 
curtea Sofienilor, a început pe departe să uneltească pentru 
aducerea unui preot nou şi energic, tocmai ferindu-se să 
arate domnului Lascăr Sofian că i-ar bucura prezenţa în sat 
a unui preot tânăr şi energic. 

Dar socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu celelalte socoteli 
ale destinului: domnul Lascăr Sofian era stăpânit de alte 
griji, mai aproape de inima sa. Cu privirea mai încruntată şi 
cu trăsăturile mai împietrite, nici n-a descleştat gura. 

Feciorul de la Paris, Mitif, nu voia să se întoarcă acasă, cu 
toate somaţiile şi amenințările. Nu-i mai trimitea bani, dar 
el avea bani. lar domnul Lascăr Sofian îşi cam închipuia de 
unde îi are şi cu ce preţ. 

Pe urmă, Ana Apostol nu şi-a mai simţit ea sufletul uşor să 
bată calea Sofienilor. Nicolae Apostol a fost chemat la 
reghiment; oastea românească a trecut Du-nărea în 
Bulgaria. Satul s-a golit de flăcăii şi gospodarii în putere, 
porniţi cu raniţa la spinare. Ioată vara Ana a urmărit cu 
ochii plânşi listele morţilor de holeră. Iar toamna, când 
Nicolae Apostol s-a întors ogăriit şi cu ochii sticloşi, după ce 
zăcuse de tifos într-un lazaret, s-au strâns amândoi unul în 
altul ca după o mare cum-pănă care numai i-a încercat şi a 
trecut. 

Viaţa le trimisese un avertisment. Ana n-a mai po-vestit 
bărbatului cât fusese de întreg avertismentul şi cât de urât. 
În vremea când el aiura, clănţănind din dinţi cu man-taua 
pe cap pe laviţa lazaretului din Bulgaria, schimbări grăbite 

se petrecuseră în ţinut. 

Domnul Spirică Necşulescu, până atunci victimă a 
manevrelor şi a dihoniei din guvern, pe nedrept înlăturat de 
la os, izbutise să mazilească vechiul prefect, pe Dominic 


Stârcea, conservator zaharisit, absent de la trebu-rile 
politice şi pătimaş jucător de tabinet la clubul boieresc din 
oraş. Îi luase locul şi se aşternuse cu nădejde pe treabă, mai 
întâi plătind oarecare datorii vechi fostului său (pe rând) 
adversar şi tovarăş de lupte electorale, Emil Sava. S-a 
năpustit să schimbe primari, să pună şi el la cale 
contravenţii şi delicte silvice, răfuieli şi procese pentru 
călcături de la legea învoielilor agricole. 

Ca unul care mult aşteptase, mult era grăbit să le facă pe 
toate. 

În drum către Stulpicanii săi, se oprise şi la dăscăliţa din 
Ponoare. Îl apucase setea. 

Nimic mai firesc pe-o zi de arşiţă, când desigur li s-o fi 
uscat gâtul şi soldaţilor risipiţi pe coclaurile prăfoase ale 
Bulgariei. 

Cerea un pahar cu apă într-o casă de creştin. 

Iarăşi nimic mai firesc. 

Păşise pragul fără să fi fost poftit, iar după ce a de-şertat 
paharul brumat, şi-a lins buzele lipicioase, după o poftă mai 
veche şi neîmplinită. 

— Ei, acum facem şcoala? Facem târgul? 

— De ce nu? Aşteptăm mila mai-marilor, fiindcă puterile 
noastre sunt slabe! răspunse ea pe de rost, ca din carte, 
căutând cu nelinişte spre uşa închisă. 

Domnul prefect Spirică Necşulescu, om cu pretenţie de 
irezistibilă trecere la femei, se miră galant: 

— Astea numeşti mătăluţă puteri slabe? Mi-a arătat o dată 
cât de slabe erau domnişoara de acum doi ani!... Doamnei 
de-acum i-au crescut acţiunile... Acţiunile, adică puterile! 
Dacă ne purtăm bine şi nu mai scoatem unghiuliţele, poate 
s-o ducem la capăt cu şcoala, şi cu altele. 

Spunând, domnul prefect Spirică Necşulescu, stacojiu la 
obraz, şi-a şters buzele umede cu batista, a împăturit-o 
grațios, a pus-o în buzunar şi s-a apropiat s-o apuce de 
bărbie cu mai mult curaj decât în hanul lui jupân Aizic. 


Ana i-a dat peste mână. De astă dată i-a dat! S-a tras apoi 
afară, în cerdac, în dreptul ferestrei, la văzul uliţei, şi nu s-a 
mai mişcat de acolo până ce domnul prefect Spirică 
Necşulescu nu şi-a văzut de drum. 

De atunci presimte altă ameninţare plutind asupra lor. Dar 
de prisos s-o mai mărturisească lui Niculăiţă, aşa cum s-a 
întors el cu ochii sticloşi şi cu pielea întinsă pe oase. 

Un răstimp însă n-au mai pomenit amândoi despre nevoia 
unui preot nou în sat, nici despre şcoala care rămânea un 
vis. Nici domnul prefect Spirică Necşulescu nu se mai arăta. 
Alerga strâns din urmă de domnul Emil Sava, care din nou 
simţea apropiindu-se ceasul său. 

Guvernul boierilor sadea era din nou pe ducă. Pe-semne 
nu-i priau dunga şi cărarea domnului Alexandru 
Marghiloman şi se vede că-i purtase piază-rea supărarea 
senzaţională a domnului Nicolae Fleva, tribunul poporului 
din gropile lui Ouatu. În schimb, şeful partidului în care 
boierii, neguţătorii şi bancherii mergeau mână în mână 
zvârlise ţării o proclamaţie, în care Nicolae Apostol a crezut 
o clipă că recunoaşte un răsunet al glasului din mormânt: 
glasul ministrului său cu idei înaintate, în-gropat într-o 
iarnă cu vifore. „Dreptul statului de expropriere, creşterea 
proprietăţii ţărăneşti, îmbunătăţirea soartei ţăranului, 
înmulţirea mijloacelor de instrucţiune şi de educaţiune a 
muncitorilor săteşti.” Toate sunau ca o proaspătă chemare 
la viaţă. 

Dar nu tot aşa sunau şi prin gura domnului Emil Sava. 
Căci tot ce venea dintr-o parte ori alta cu făgă-duieli de 
nădejde, chiar gândul limpede şi poate bun, se tulbura şi se 
spurca până ce ajungea la dânşii, pritocit prin atâtea guri şi 
linciurit prin ciurul atâtor interese. 

Domnul Emil Sava nu-şi pierduse timpul de când a rămas 
liber de îndatorinţele publice. Adăugase deocamdată încă o 
cheiţă, a doua, la veriga sa din lanţul răsucit pe deget 
morişcă atunci când se ridica la adunări să pomenească 
despre darul cel mare al partidului său pentru norodul ţării: 


„Colegiul unic electoral, chemarea mulțimilor la drepturi, la 
libertăţi şi la datorii politice egale...!” 

— Acum ai să fii cu noi, n-ai încotro! îl asigurase pe 
Nicolae Apostol. Vă porunceşte omul şcoalei din mormânt. 

Dar n-aşteptase cuvântul învățătorului. Cu automobilul său 
n0u, de care se arăta foarte mândru, gonea spre Piscul- 
Voievodesei, unde deocamdată îl chemau interesele sale de 
avocat şi de procurist al boierului Boldur Iloveanu, cel 
strămutat la Paris, să aştepte din ţară numai câştigurile şi 
oarecare sume împrumutate cu ipoteci. Câştigurile se 
împuţinau, dobânzile ipotecilor erau din ce în ce mai grele 
şi se adăugau la capete, dar afacerile domnului Emil Sava 
prosperau strălucit: o do-vedea automobilul, o dovedea a 
doua cheie din veriga lanţului, o dovedea începutul de burtă 
şi siguranţa cu care se pregătea să dicteze în politica 
ținutului, măcar cu tot atâta putere ca fostul său şef din 
scaun, Lascăr Sofian. 

Nu mai era nerăbdător. Îşi râdea de agitarea colegului de 
barou şi a adversarului politic, domnul Spirică Necşulescu, 
despre care gurile rele spuneau că în fiecare seară se culcă 
prefect, cu teama că a doua zi are să se deştepte simplu 
particular. 

El trecuse peste asemenea crize de neastâmpăr şi de 
nesiguranţă. 

Tot ce-aştepta de-acum înainte erau drepturi care îi vin, nu 
pe care trebuie să le caute. Şi de drepti-a şi venit scaunul 
de prefect când altă schimbare a adus la cârmă partidul cu 
strălucitele făgăduieli după întoarcerea oştilor de peste 
Dunăre. 

Nicolae Apostol nu s-a bucurat. 

Făgăduielile veneau de sus şi de foarte departe. Aci, în 
Ponoare, le aducea domnul Emil Sava, iar pe domnul Emil 
Sava îl cunoştea acum îndestul... 

S-a pregătit deci pentru alte cazne ale sufletului, alte 
temeri şi alte îndoieli. 


Nu presimţea că peste toţi se pregătea vremea să tragă o 
brazdă mai adâncă: despărţitoare între două lumi şi între 
două veacuri. 

În iulie s-a dezlănţuit războiul cel mare al noroadelor. 

În septembrie Ana i-a şoptit ceva la ureche lui Nicolae 
Apostol, cu ochii plecaţi în pământ şi cu obrazul îmbujorat. 

A strâns-o la piept, a legănat-o pe braţele lui tari: 

— Dacă e fetiţă, îi spunem, cum?... Dacă e băiat, îl 
botezăm, cum...? 

— Lasă tu aceasta... 

În decembrie Nicolae Apostol a primit ordin de 
concentrare la regimentul pus să sape bordeie şi şanţuri pe 
crestele Carpaţilor. 

Capitolul XXIV 

„Astfel a purces războiul noroadelor, când toate vietăţile s- 
au amestecat într-o singură moarte...” 

Din ceasul acela i-a înghiţit vălmăşagul cel mare. 

Viaţa nu le-a mai fost a lor. 

Ca firele de nisip răsucite-n vârtej, s-au amestecat cu 
destinul altor milioane şi milioane de vieţi vreme de 
aproape şase ani. Povestea celor doi dascăli din comuna 
Ponoare, pe urmă a celor doi dascăli şi a fetiţei din lea-găn e 
scrisă în cartea războiului, unde-au încăput vieţile şi morţile 
tuturor. 

Bărbatul a stat mai întâi luni şi luni în şanţurile lui de 
pământ, aşteptând scrisori de-acasă şi numărând zilele. 
Femeia şi-a urmat cu vitejie simplă, fără cuvinte mari, viaţa 
ei singuratică şi îndatorinţele dăscăliceşti. 

Când a venit copilul, s-a împărţit între leagăn şi copiii 
altora. 

Pe urmă, oştile au ieşit din şanţuri, au pornit să 
îndeplinească porunca dată de îngerul vărsării de sânge şi 
de nesaţiul stăpânitorilor. Ana a tremurat iarăşi 
despăturind în fiecare zi ziarul cu listele de morţi. 

Citea pentru ea şi citea pentru femeile din sat, adunate în 
juru-i să asculte cu broboada pe ochi şi cu mâinile lor 


bătătorite la gură. Mureau pe câmpuri de luptă şi bărbaţii, 
şi fraţii, şi copiii lor: plecaseră şi aceia chiuind. Dar fără să 
ştie prea bine pentru ce-au plecat... Domnii ştiuseră mai 
bine. De aceea unii au rămas la Bucureşti, alţii au fugit la 
laşi, cu toate cucoanele şi căţeii lor, şi chiar mai departe, la 
Odesa, şi pe sub cercul polar, la Paris, în Elveţia, în 
America... Totul s-a petrecut cum era mai frumos şi mai 
bine - şi cum a rămas cetluit în cartea războiului. 

Scrisorile sublocotenentului, mai apoi ale locotenentu-lui 
Nicolae Apostol ajungeau mototolite, cu litera creionului 
ştearsă. 

Nu aduceau nimic deosebit din ce-au adus toate scrisorile 
de atunci. Întrebau doar: „Ce face Nina?” acolo unde alte 
răvaşe de părinţi şi de fraţi întrebau: „Ce face Puiu?” sau 
Mărioara, sau lonică, sau Gheorghieş. 

Nina învaţă să râdă în leagănul ei, cu două gropiţe în 
obraz. 

Râdea luminii şi cerului, ca şi cum nu s-ar fi născut sub 
semnul îngerului vărsării de sânge; râdea cu gropiţe în 
obraz, ca şi cum nu se strângea în jurul lor cercul morţii cu 
dinţii rânjiţi. 

Povestea aşadar nu înfăţişează nimic alt, mai nou, sau mai 
crud, sau mai duios, decât poate înfăţişa povestea tuturor 
celor ce-au trăit ori au murit atunci. 

„Ce face Nina?” 

Nina creştea. 

Începea să se ridice, sprijinindu-se de pereţi. Începea să 
gângurească. Spunea: „Mama! Mama!” Spunea şi: „Iata 
Dar pentru ea cuvântul acesta nu răspundea la nimic. 

Cum se vede, în anii aceia de urgie totul a fost la fel, 
pentru toţi, pretutindeni. 

Nicolae Apostol a căzut rănit. S-a ridicat ca să cadă a doua 
oară. Pe urmă s-a întins o tăcere, şi Ana Apostol n-a mai 
ştiut dacă Nina mai are ori nu pentru cine să repete 
chemarea ei în deşert: „Iată! Tată...” 

O listă îl trecuse mort. Alta - prizonier. 


LLA 


Întocmai cum s-a întâmplat la fel pentru mulţi, 
pretutindeni. 

Şi tot aşa, cum s-a întâmplat pentru mulţi, pretutindeni, o 
scrisoare târzie, sosită pe drum ocolit, de la Cru-cea Roşie 
din Elveţia, i-a dat din nou viaţă. 

Rănit greu, dar întreg la trup, locotenentul prizonier 
Nicolae Apostol întreba ce face Nina... 

„Ciudat! gândi Ana Apostol. Nici n-a văzut-o la ochi şi 
întreabă ce face Nina. De mine a uitat.” 

— Nina, vino la mine!... Scrie tata. Vino să te sărut pentru 
tata... 

Nina a ridicat degetul şi a repetat: 

— Tata?... Nu vleau tata... Vleau tu... 

Capitolul XXV 

„lar după război a izbucnit pacea.” 

Nicolae Apostol s-a întors întreg, Târzâu de tot, s-a întors 
cu pieptul de două ori străpuns de glonţ şi de schijă, dar 
întreg. 

De pe câmpul de bătălie fusese cules cu suflarea pe buze 
şi dus pe targă într-o ambulanţă vrăjmaşă; din ambulanţă a 
fost trimis la spital; din spital, pe jumătate tămăduit, în 
lagăr; din lagărul de prizonieri, strămutat în altul mai 
aspru, pentru o îndrăzneață încercare neizbutită de fugă; 
de aci liberat, abia când au intrat ostile româneşti a doua 
oară şi pentru totdeauna în Ardeal, ca să-şi găsească 
regimentul în drum. 

Nu şi-a mai recunoscut nici regimentul, nici oamenii: 
câţiva soldaţi răzleţi, doi-trei camarazi, atâţia mai 
supravieţuiseră. 

Steagul, numele şi numărul. Încolo, alte feţe, alţi 
comandanţi, alţi flăcăi... Şi-a găsit însă îndată locul său 
vechi. 

Şi după alte bătălii de la Tisa, ordinul l-a ţinut mai departe 
sub arme, ca să se întoarcă acasă cu ultimii demobilizaţi, 
într-o ţară de două ori mai mare, dar întru nimica mai 
fericită. 


În tren, ducea mâna la piept când îl apuca uneori tusa şi-l 
trăgea un cârlig de fier din cicatricele coastelor. Alţii au 
pierdut un picior ori o mână; atâţia, viaţa! 

EI era deci printre cei norocoşi. 

Trei zile a stat în casă să-şi joace fetiţa pe genunchi. 

— Nina...! 

— Tata...! 

Acum, pentru amândoi, la chemările lor răspundeau 
glasuri şi făpturi într-aievea. Şi nu se mai săturau 
descoperindu-se. 

— Are ochii tăi. Ochii şi genele tale, Ano...! 

Ana răspundea, bosumflându-se în glumă: 

— Desigur... Bine că măcar aşa îţi aminteşti şi de ochii 
mei!... Dar observi? Are exact nasul tău în miniatură. Cât 
despre încăpățânare? Tu, în picioare... Când vrea ceva, nu-i 
mai poţi scoate cu nimica din cap... 

Nina netezea obrazul aspru cu palma: 

— De ce-nţepi tu aşa? Mama nu-nţeapă... 

— Aşteaptă, aşteaptă! îi făgăduia Ana. Ai să vezi tu în 
curând că mai înţeapă şi altfel, nu numai cu barba, domnul 
Înţepoşilă! 

Domnul Înţepoşilă avea câteva fire albe la tâmple. Ana - o 
păienienire fină de cute la colţul pleoapelor. 

Timpul săpase în ei cu unghii de fier. 

Dar alţii s-au întors numai cu un picior ori o mână; şi mulţi 
nu s-au mai întors de fel. Viaţa, oricât de obidită şi 
ameninţată oricât de strâmbătăţile păcii, era încă frumoasă 
şi se cuvenea trăită cu tot nesaţiul după ce îngerul vărsării 
de sânge şi-a întors faţa de la dânşii. 

— Nina, am pentru tine ceva... o chema Ana, ascunzând la 
spate jucăria ei cea mai iubită până alaltăieri. 

— Nu vleau nimica... Nu-mi tlebuie nimica. 

— Ninişor, hai la culcare. 

— Nu pot. Stau cu tata! 

Trei zile au rămas tustrei ferecaţi în casă. 


Pe urmă. Nicolae Apostol, muncit de neastâmpăr şi de 
toate jurămintele tranşeelor, a plecat să-şi vadă satul, foştii 
elevi, orfanii şi văduvele; fiindcă acum, în satul Ponoare, la 
fiecare două-trei case se afla o văduvă şi câteva guri de 
orfani. 

În ziarul adus de el în buzunar, cu litere tot aşa de groase 
cum erau arătate pe vremuri luptele dintre Tache şi 
Petrache, senzaţionala atitudine a domnului Fleva, tribunul 
poporului, şi succesele electorale ale domnului Iancu 
Brătescu, tot aşa stăteau scrise acum ştiri despre 
neînțelegerile a două tabere în alcătuirea guvernului, 
despre senzaţionalele destăinuiri în legătură cu Consiliul 
dirigent, despre dihonia între fruntaşii ardeleni, supă-rarea 
unui fruntaş bucovinean, lacrimile unui bătrân fost socialist 
din epoca eroică şi primejdiile apropiatelor alegeri. 

Nu se schimbase nimic, decât oamenii. Se mai înmulţiseră. 
Ţara se lăţise, dar tot nu-i încăpea. 

Aceasta era ţara de-acolo! 

Nicolae Apostol rupse gazeta bucăţi şi semănă hârtiile pe 
marginea şanţului. 

Sămânţa era însă aruncată de mult. Avea s-o cunoască şi 
aceasta, fără întârziere. 

Deocamdată porni să străbată satul. Să-şi vadă ţara lui, 
de-aci. 

Lipseau mulţi. Se schimbaseră mulţi. Teodor Chihaia îşi 
lăsase oasele pe undeva, în mocirlele Dunării. Tudose Bot |- 
a întâmpinat sprijinit într-o cârjă. Neamul Colţunilor se 
rărise din partea bărbătească, iar vechiul proces pentru 
hotar dintre cei doi Colţuni, care se judecaseră vreo cinci 
ani, rămăsese pe socoteala văduvelor să-l ducă mai departe. 
Moş Lecachi Colţun, zis Zamă-Lungă, purta acum barbă 
călugărească, îşi pierduse ultimii dinţi, fonf şi cu privirea 
împâăclită, nu mai avea chef de vorbă lungă, poate nu mai 
avea nici amintirea lămurită a lucrurilor. 

Îl privise pe învăţător cu mâna paravan ochilor, fără să-l 
recunoască. 


Se îndreptase de şale, gemând şi mormăind ruşinat: 

— laca, pe dumneata nu te-oi şti cine eşti, domnule...! 

— Gândeşte, moş Lecachi...! 

— Ce să gândesc? Atâţia au trecut pe aici, au venit şi s-au 
dus...! 

— Moş Lecachi, se poate?... Adu-ţi aminte. Învățătorul... 
Nicolae Apostol. 

— Aha! Bărbatul coanei Anuţa. Va să zică, tot n-ai murit, 
cum se zvonise? 

— Precum se vede, moşule. 

— Iaca-i bun! Alţii nu s-au mai întors... Tot îi aşteaptă 
muierile, dar nu se mai întorc... 

Moş Lecachi Colţun îl priveşte fără vreun semn de bucurie 
sau de mirare. Îşi molfăie amintirile şi vorbele: 

— Mi se pare mie că eu te-am adus în căruţă când ai venit 
întâi şi-ntâi în Ponoare... Ba nu, ce zic? Asta a fost cu 
celălalt învăţător, de tare demult, Andrieş Colibăşeanu... 

— M-ai adus şi pe mine, moş Lecachi... Era o ploaie de 
toamnă, o pâclă de-ţi pătrundea în oase... Dumneata veneai 
de la târg prin dreptul gării, cu căruţa şi cu un cal bălan... 

— "Tot ce se poate... Aşadar, atunci aveam cal şi căruţă? 
Apăi asta-i treabă veche. Acuma nu mai am... 

— Ce fel de vorbă, moş Lecachi? Nici nu pot să mi te- 
nchipui altfel decât cu cal şi căruţă... 

— Iaca, eu trăiesc şi aşa cum nu ţi-ai închipuit dumneata, 
fără cal şi fără căruţa. Mi le-a luat la rechiziţie şi mi-o dat on 
belet galbăn. Ian vezi dumneata ce scrie în el... îmi dă mie 
căruţa-napoi, ori batir banii? Acuma, că s-a făcut pace şi 
ţară mare... 

Moş Lecachi Colţun a scos din chimir bonul de rechiziţie, 
îmbucăţit în patru decât a fost împăturit şi despă-turit de 
moşneag tot arătându-l şi aşteptând de la ştiutorii de carte 
o dezlegare. 

Nicolae Apostol n-a ştiut să dea dezlegarea, cum n-ar fi 
ştiut s-o dea nimeni. 

Acestea erau întrebările şi necazurile de pretutindeni. 


Femeile îşi boceau îndelaolaltă bărbaţii morţi şi vitele luate 
la rechiziţie. Pentru bărbaţi nu căpătaseră bon. Aşteptau 
plată, să li se dea înapoi măcar preţul de pe bonul vitelor şi 
căruţelor. 

Astfel, dureri mărunte au prins a împunge în pieptul lui 
Nicolae Apostol, ca vârful subţire de ace în rănile vechi. 

A aflat că Marița Bot, cu tot premiul ei cu cunună, şi-a 
urmat un destin pentru care cartea şi ascuţimea de minte 
se dovediseră de prisos. E acum slujnică în târg şi s-a 
măritat cu un rândaş beţiv şi bătăuş. 

Tot aşa, unele flori ce-ar fi putut da rod mor de timpuriu, 
călcate-n picioare. 

Domnul Ilie Bosânceanu, în schimb, el a înaintat provizoriu 
în grad. Din notar a ajuns subprefect, delegat în Basarabia, 
cu puteri trecătoare, dar îndestule pentru a ului primarii şi 
notarii de acolo cu circularele presărate de radicalii scumpi 
inimii sale. [ăpu Vasile, fostu-i elev, e la oaste şi aşteaptă 
eliberarea contingentului. E ser-gent, a scăpat în permisie, 
s-a oprit să-l salute lipind călcâiele. 

Lui Nicolae Apostol nu-i vine să-şi creadă ochilor. 

Nu şi-ar fi recunoscut fostul învățăcel în sergentul acesta 
cu mustăţi bărbătoase şi cu vocea de bas. Numai după ce-l 
cercetă mai atent află privirea scormonitoare, îndrăzneață 
şi supusă în acelaşi timp, privirea lui unchiu-său, Ioniţă 
Vulpoiul. 

Sergentul Ţăpu Vasile a luat poziţia de repaos, trage din 
chioştecul ţigării şi întreabă: 

— Ce zici, domnule învăţător? A mai venit şi rândul 
nostru... Mai învârtim şi noi oleacă de politică, nu numai 
domnul Emil Sava şi Spirică Necşulescu... Şi-au trăit traiul 
şi şi-au mâncat mălaiul...! 

— Aceasta este încă de văzut, '[ăpu Vasile... Deocamdată 
apasă alte necazuri mai grele pe capul oamenilor... La voi, 
care mi-aţi fost elevi, la ceştialalţi mai tineri, ca tine, mi-e 
nădejdea... Acum să vă văd la ce v-a folosit învăţătura! 


Ţăpu Vasile scuipă printre dinţi, schimbă un picior pe 
celălalt şi îşi urmăreşte ideea lui: 

— Ai să vezi, numai dacă ai să mergi cu noi... Se cheamă 
că, vrând-nevrând, o rânduială nouă trebuie să ne dea 
drepturi şi pământ. Mai vine şi rândul nostru... Cred că ai 
să votezi cu noi, domnule învăţător, nu cu ciocoii... 

— N-am votat niciodată cu duşmanii voştri, [ăpu Vasile. Eu 
n-am făcut şi n-am să fac niciodată nici un fel de politică. 
Am să fiu însă întotdeauna alături cu cei care cred eu că vor 
binele. 

Sergentul 'Ţăpu Vasile răsuceşte mâna cu mucul ţigării 
într-un gest de neîncredere: „Cunoaştem noi ce fel de 
bine...!” 

— Cum înţeleg, te trage aţa la binefăcătorii cei vechi! 
rosteşte, privindu-l în ochi fără sfială. Rău faci... Ascultă-mă 
pe mine. 

Cu această învăţătură a politicii trecută prin capul său se 
eliberează de la oaste Ţăpu Vasile. 

Alţi ostaşi au învăţat altceva. 

Aşa, un prăpădit până în ajunul războiului, unul Costache 
Runcu, de unde avea o cocioabă lângă hanul lui jupân Aizic, 
s-a întors din prizonierat şi a prins să-şi dureze casă cu 
grajd şi şură, cum a văzut el în satele din ţara nemţească. 
Robia i-a fost de-un folos, în loc să-l culce la pământ. 
Nevasta lui a păcătuit cu un rus. A alungat-o şi a găsit alta. 
Au mai păcătuit şi alte ne-veste cu ruşii; în sat s-au născut 
câţiva copii bălani, alţii mai vechi au murit de tifos 
exantematic. S-a păstrat aşa un echilibru al numărului în 
prăsila gospodarilor plecaţi să moară la hotarele unei ţări 
pe care numai cu prilejul războiului au cunoscut-o. 

Priveliştea şcolii i-a strâns inima lui Nicolae Apostol. 

Din nou cădea în proptele. 

Un timp slujise de cancelarie pentru trecătoarele trupe 
germane. Nemţii plecaseră. Dar urmele lor au rămas. Pomii 
ronţăiţi de cai, uscați şi ciungi... Împrejmuirea căzută... 
Ferestrele din nou cu ochiuri de hârtie. 


Nu toate însă s-au ruinat după asemenea scurgere a 
puhoiului de oştiri. 

Coana Catinca, bunăoară, a mai cumpărat o bucată de 
pădure, cai, căruţe şi vite. 

Ginerele său, Dinu Mărgineanu, se întorsese colonel tânăr, 
cu multe decoraţii pe piept, române şi străine; strămutat în 
garnizoana oraşului, se repezea la fiecare două zile să 
supravegheze prefacerile curţii: zidirea altor grajduri şi 
aşezări, aşa cum locotenentul de pe vremuri le plănuise 
într-o zi, în cerdac, cu o mână în şold şi cu cealaltă tăind în 
văzduh poziţia viitoarelor aca-returi. 

Ţică Ştirbulescu, student la Bucureşti, speria şi tortura 
profesorii cu amestecul lui de sclipitoare deşteptăciune şi 
de crudă sminteală. Domnul Emil Sava găzduise în timpul 
retragerii mulţi atotputernici în pribegie, cu slugile, 
cucoanele, copiii şi căţeii lor. Astfel, se întărise situaţia 
politică dincolo de hotarele judeţului său. 

Mai prost încurcase iţele domnul Spirică Necşulescu. În 
loc să-şi urmeze şeful, înfocat francofil, într-o clipă de 
rătăcire se dăduse de partea unei tabere care vedea alt 
sfârşit şi alte profituri războiului; acum îşi ispăşea greşeala 
socotelilor, purtând ponosul de vândut nemților şi aşteptând 
la o parte cu nerăbdare să-l ajute o altă întorsătură a 
vremii. Pieriseră câteva sute de mii de oameni luptând. Se 
agitau câteva zeci de mii să se pricopsească. 

Trecând din casă în casă şi ascultând din om în om, 
Nicolae Apostol cunoscu astfel că nici aci viaţa n-a stat pe 
loc. 

Unii au căzut, alţii s-au ridicat. 

Toate se plămădeau din lutul dintotdeauna, animat însă de 
o suflare mai înveninată ca totdeauna. Nu era o bucurie a 
întoarcerii. 

Străbătea în chipuri şi în stări numai o jale a întoar-cerii, o 
înăsprire şi pumni încleştaţi. 

Din urmă l-a ajuns un preot în puterea vârstei, călcând 
apăsat şi fluturând poalele anteriului. 


— Domnul învăţător Apostol? întrebă, întinzând mâna şi 
retezându-i calea, cu obrajii îmbujoraţi şi bine hrăniţi, 
cercetându-l pătrunzător cu ochii albaştri, de-o nevinovăție 
vicleană. Eu sunt părintele Gherasim Saftu. Am aflat că ai 
venit de trei zile... Aşteptam să ne vedem şi să ne 
cunoaştem. 

Nicolae Apostol mărturisi că n-a avut ştiinţă despre 
această schimbare. Ana nu-i spusese nimic despre vreun 
preot nou. 

— Mă mir... Preoteasa mea e foarte prietenă cu ma-dam 
Apostol. Izbucni în râs, luându-şi seama: Dar ce să mă mir? 
E de înţeles că, după atâta lipsă, aţi avut altceva mai bun de 
făcut decât să discutaţi despre popa cel nou din sat... 

Lui Nicolae Apostol nu-i plăcu acest fel de a vorbi al 
părintelui Gherasim Saftu. 

Îl măsură bănuitor cu privirea. 

Era înalt, spătos, poate cam pretimpuriu pântecos, cu o 
barbă creaţă de haiduc. 

— N-ai o direcţie precisă? întrebă părintele. 

— Nu. Am ieşit să văd satul, oamenii... 

— Înţeleg. Ai plecat în recunoaştere. În acest caz, îmi dai 
voie să te poftesc la mine? Cred că avem lucruri interesante 
de pus la cale. 

Nicolae Apostol consimţi. În drum, părintele Gherasim 
Saftu i-a povestit, în scurte cuvinte, căile care l-au mânat 
aci. Venea din Dobrogea. N-apucase să prindă rădăcini într- 
un sat de bulgari şi de turci, când l-a târât de acolo urgia 
refugiului. A pribegit, zvârlit dintr-o parte în alta, cu 
preoteasa şi cu doi copii, până ce-a dat peste acest sat. 

— Îndată m-a prins! mărturisi voios. Eu am ochi de 
colonist! Nu m-a speriat înfăţişarea urâtă şi săracă de pe 
dinafară. Am înţeles că este ceva de făcut... 

Nicolae Apostol simţi tresărindu-i uşor inima. 

În sfârşit, hotărârea ascunsă a destinului îi trimitea poate 
în cale omul pe care îl aşteptase. 


— Am înţeles că nu-i ocazie de pierdut, continuă părintele 
Gherasim Saftu. Mari proprietari de jur împrejur!... Un 
preot fără putere, pe ducă... N-avea băiat, n-avea ginere, n- 
avea nepot seminarist ca să-i lase moştenire cutia milelor... 
M-am lipit pe lângă unii şi alţii, cu deosebire pe lângă 
răposatul Lascăr Sofian, şi iată cum, din refugiat, am 
devenit duhovnicul ponorenilor... 

Însufleţirea lui Nicolae Apostol mergea în descreştere pe 
măsura cuvintelor rostite de părintele Saftu... Argumentele 
cu marii proprietari dimprejur şi cutia milelor, cinismul cu 
care arăta cum s-a „lipit” pe lângă unii şi alţii numai bine nu 
sunau în gura unui duhovnic. 

De aceea rosti, fără entuziasmul tresărit numai o clipă şi 
îndată răcit: 

— Îmi pare bine. Satul avea nevoie de un asemenea preot 
energic şi,. 

— Nu ştiu dacă satul acesta avea nevoie de mine, dare 
sigur că eu aveam nevoie de un sat ca acesta. Nădăjduiesc 
că o să lucrăm mână în mână. Sunt multe de făcut, şi vântul 
vremii ne suflă în pânză... Părintele Ştefan nu mai există 
nici cu numele, ca la început. Acuma e scos din circulaţie. 
Boleşte... Nu se mai mişcă din jilţ, dintre boarfe... Aşa că 
toate au să se petreacă între noi. 

Se opri să deschidă portiţa. 

Nicolae Apostol se minună cum a răsărit din pământ o 
asemenea casă acolo unde ştia că a lăsat gospodăria calică 
a lui Petrache Ivăncioaia, cunoscut de ponoreni mai mult cu 
numele de Petrache Of, după cât ofta şi îşi căina zilele. Nu 
se-ncurca la treabă părintele Gherasim Saftu! 

— Îţi place? întrebă, nestăpânindu-şi satisfacția. Toate, în 
trei luni... Cred că-ţi mai aminteşti ce-ai lăsat aici?... Ţi-am 
spus eu că am ochi de colonist! Ochi şi practică de colonist! 
Am venit, am văzut şi pot spune că voi învinge... 

L-a poftit în casă. Nicolae Apostol a făcut cunoştinţă cu 
preoteasa, care purta părul tuns şi îmbrăcăminte 
orăşenească. De altfel, femeie cu privirea ascuţită, cu vădită 


ştiinţă a purtării în lume, cu atenţii şi grijă să se arate 
plăcută. 

— Singurul nostru inamic este acesta! o prezintase 
părintele Saftu. Ea nu se prea împacă aşa de uşor cu ideea 
să rămână toată viaţa într-un sat... Ar fi vrut să ne mutăm la 
oraş... Nu s-a convins încă de adevărul că viitorul e de-acum 
înainte al satelor, cel puţin pentru noi, preoţii, şi pentru 
dumneavoastră, învățătorii. 

Preoteasa a rostit la rându-i câteva generalităţi despre 
semnele acestor timpuri, s-a interesat ce face Ana şi Nina; 
cu tact, s-a retras, să lase bărbaţii singuri, după ce a servit 
dulceaţa şi cafeaua. 

Nicolae Apostol, purtându-şi ochii prin încăpere, 
recunoscu pe perete o scoarță pe care o văzuse la coana 
Catinca Ştirbulescu; în odaie, unele mobile vechi din casa 
boierului Lascăr Sofian. 

Păstră aceste descoperiri pentru o judecată mai târzie. 
Părintele Gherasim Saftu se strămută pe un scaun mai 
apropiat, aprinse o ţigară şi începu: 

— Înainte de toate să mă achit de-un fel de comision de 
dincolo de moarte, pe care dumneata nu-l bănuieşti şi 
desigur are să te surprindă... Eu am vegheat la ultimele zile 
ale lui Lascăr Sofian... S-a dus repede şi a murit singur... A 
ştiut că i se sfârşesc zilele şi parcă voia să moară. După cât 
îmi pare, în timpul din urmă i-a pri-cinuit mari mâhniri 
feciorul de la Paris... Poliţe petrecute prin mijlocirea unor 
zarafi în ţară, datorii... Acestea nu le pot şti... Ştiu atâta, că 
a închis ochii cu o mare grijă pentru soarta moşiei şi a 
gospodăriei sale. Mai nădăjduia slab că, poate după moarte, 
feciorul, dezmeticit, are să apuce altă cale... Aci însă s-a 
înşelat. Domnul Dimitrie Sofian a sosit din străinătate la 
înmormântare; îl vestisem cu telegramă şi era pe drum 
când L.ascăr Sofian încă nu închisese ochii... A sosit, dar nu 
l-a mai găsit în viaţă. A luat cunoştinţă de testament. A făcut 
oarecare încasări, a vândut oarecare cereale din hambare 
şi oarecare vite din grajd, a plecat din nou... Acum e la 


Bucureşti şi am cuvinte a crede că va pleca nu peste multă 
vreme îndărăt, la Parisul său... Te interesează toate 
acestea? 

— Spune, te rog. Ascult... 

— Ajung şi la ceea ce te interesează mai de aproape. 
Înainte încă de a cădea la pat, îmi vorbise Lascăr Sofian 
despre dumneata. Avea o mare nădejde şi se bucurase când 
a aflat că numai din greşeală ai fost dat pe lista morţilor. 
Spunea atunci că după încheierea păcii are de gând să facă 
o experienţă cu dumneata. Mai exact: cu mine şi cu 
dumneata... Să dea o parte din moşie în arendă ţăranilor. 
Să facem o obşte şi să încercăm un an, doi. Se temea de 
experienţa aceasta, dar îl atrăgea... Pentru mine era un om 
greu de înţeles... Poate se gândea numai să împace aşa 
viaţa pe care o ducea la Paris fiu-său cu cele ce rămâneau 
aci. În loc să arendeze moşia la un străin, să-şi facă 
arendaşi din ţărani, de vreme ce feciorul de la Paris nu 
arăta că se va inte-resa vreodată direct de agricultură... În 
fine, aceasta e chestiune moartă. A rămas o dorinţă a lui, şi 
atât... Chiar să fi trăit, se schimbau lucrurile. Acum vine 
expro-prierea. Pământul are să treacă la ţărani cu voia şi 
fără voia proprietarilor. Şi de veci va fi al ţăranilor; nu 
arendat prin obşti. i-am istorisit însă această intenţie a 
răposatului Lascăr Sofian fiindcă merita să ai cunoştinţă de 
dânsa. Arată că îţi purta interes şi că avea nădejdi în 
dumneata... Care au fost raporturile dumitale cu dânsul mai 
înainte de a pleca în război, nu le pot reconstitui bine. 
Informaţiile mele au fost contradictorii. Unii spun într-un 
fel; alţii, altfel. Cum are să spună lumea şi despre mine 
mâine, ori poimâine... Să vin mai aproape, la alte proiecte 
ale răposatului... Mai voia să repare din temehe biserica, s- 
o zugrăvească, s-o înzestreze cu un loc mai mare. Tot aşa, 
te aştepta ca să facă pentru şcoală mai mult decât spunea 
că făcuse... Îşi dădea seama că dacă n-o apuca să facă el, de 
la feciorul de la Paris puţină nădejde rămânea pentru şcoala 
şi biserica din comună. Cum vezi, nu era un om atât de 


ruginit cât pretindea lumea... Dumnezeu însă a voit să se 
sfârşească din viaţă înainte de a-şi îndeplini gândul. N-a 
apucat decât să înscrie în testament o sumă modestă 
pentru şcoală şi o sumă aproape tot atât de modestă pentru 
biserică. Pe numele nostru, al fiecăruia. Spunea că mai 
multă temeinicie pune pe cinstea noastră, că noi n-o să dăm 
altă folosinţă banilor, decât pe executorii testamentari. Aşa 
că dumneata eşti înscris în testament cu zece mii de lei; eu, 
cu douăzeci... Banii se pot ridica oricând de la bancă. Eu i- 
am ridicat. Pe dumneata te aşteaptă... Sunt ai dumitale, dar 
sunt pentru şcoală... Credeai aşa ceva? 

— Nu! mărturisi Nicolae Apostol. Sau, dacă gândesc mai 
binE. Poate că da!... Era într-adevăr un om ciudat. Chinuit 
de o luptă din el... Cred că s-a prăpădit un om. Intre atâţia 
neoameni ai politicăriei! 

— S-a prăpădit la timp! îi rosti prohodul, cu indiferenţă, 
părintele Gherasim Saftu. Trecuse vremea lui. Îl aşteptau 
ceasuri neplăcute. 

— Păcat... stărui gânditor Nicolae Apostol. 

— Acum ce să mai prohodim? Să ne întoarcem la ale 
noastre. Ne-am cunoscut. Îţi mărturisesc că aşteptam 
cunoştinţa aceasta cu oarecare neastâmpăr... Mă temeam 
să nu dau peste un om cu rezerve sau ifose. Văd că eşti un 
om deschis. Putem vorbi deschis. Eşti de părere? 

— Mă rog... 

— Se potriveşte de minune că ne-am întâlnit doi oameni 
care nu suntem oricine... Despre dumneata m-am interesat 
şi am aflat. Să-ţi spun şi ceva despre mine... În seminar am 
fost şi eu destul de prețuit de colegi şi de dascăli. Bun 
vorbitor, bun cântăreţ... Am făcut şi teologia... M-a apucat 
războiul aşezat numai de doi ani la parohia mea din 
Dobrogea. Din acest punct de vedere, războiul, retragerea, 
refugiul au fost pentru mine un noroc. M-au adus aci... Şi 
m-au adus tocmai când vremurile cântă în struna noastră. 
Eu politică de partid n-am făcut. N-aveam pentru cine face. 
Dar acum am să fac. Avem să facem amindou 


— Aceasta nu cred! îl opri apăsat Nicolae Apostol. 

— Nu te grăbi. Lasă-mă să sfârşesc. Nu zic acuma, 
imediat... Mai aşteptăm câteva luni să se limpezească 
situaţia... În acest timp ne pregătim. Votul universal va 
schimba lucrurile! Până acum alergam noi la boieri să ne 
milogim pentru una şi alta. Acum au să vină dânşii să se 
milogească la noi pentru a duce voturile satului într-o parte 
ori alta... Îţi dai dumneata seama ce însemnează aceasta? 

— Poate că da... Şi de aceea îmi pare că începe să apese 
asupra noastră o mare răspundere. 

Părintele Gherasim Saftu se înveseli foarte, săltându-şi 
pântecul bine hrănit: 

— De răspundere te temi? Lasă aceasta în grija 
gheneralului Averescu. În politică asta-i dulceaţa. Nu-s 
răspunderi. Cine răspunde? Cui să răspundă? Acuma are să 
fie pe strigatele... Care strigă mai tare... lară eu am un glas 
de se cutremură catapeteasma bisericii când îi dau 
drumul... 

Capitolul XXVI 

„Atunci a pornit urgia cea mare a celor care strigă mai 
tare...” 

Mare dreptate a avut pântecosul părinte Gherasim Saftu! 
Bine a mai ştiut să citească în semnele timpului. 

A fost într-adevăr „pe strigatele”! 

S-a năpustit asupra tării întregi o grindină de strigăte, de 
manifeste, de programe şi mai cu seamă de legăminte 
tulburătoare de cugete şi aţâţătoare de pofte. 

Partidele s-au înmulţit, oameni noi cu nume necunoscute 
au fost zvârliţi din afunduri la suprafaţă, alţii vechi s-au 
scufundat ca şi cum n-ar fi fost. Aşa, într-o zi de august, 
învățătorul din Ponoare a citit în gazetă, prizărită printre 
neînsemnate informaţii cu litere foarte mărunte, ştirea că 
Nicolae Fleva a murit la moşia sa. Atât: şapte cuvinte. 

Cunoştea bine numele, deşi nimic nu era de cunoscut 
despre faptele omului. 


Dar numele umpluse într-o vreme ţara. De-atâtea ori îl 
întâlnise învățătorul din Ponoare în aceeaşi zvonire a 
tiparului! Numai că atunci se răsfăţa numele pe şapte 
coloane, dintr-un capăt în celălalt al foii, cu titluri de afiş: 
„Senzaţionalul discurs al lui Nicolae Fleva, tribunul 
poporului! Formidabila manifestaţie a cetăţenilor la 
întrunirea convocată de Nicolae Fleva, tribunul poporului! 
Sosirea d-lui Fleva, tribunul poporului! Plecarea d-lui Fleva, 
tribunul poporului!” 

Atunci se ţinea minuțioasă numărătoare cine l-a însoţit la 
gară, se zugrăvea în emoţionante şi lirice pasaje, cu semne 
de exclamare, cine i-a înmânat buchetul de flori şi cine i-a 
rostit cuvinte de despărţire, fiindcă domnul Fleva, tribunul 
poporului, pleca numai la moşie, numai la o întrunire a 
partidului sau numai la băi. Sute de oameni: urale, cântece, 
bande de lăutari...! 

Acum plecase din viaţă pe uşa de din dos. 

Nu-i mai rostise nimeni jalnice cuvinte de despărţire. 
Şapte cuvinte - şi atât. 

Actualitatea şi senzaţionalul s-au strămutat. Alţi Nicolae 
Fleva ai timpului şi alţi făţarnici tribuni ai poporului 
răsăriseră, ca să umple pagina gazetelor cu ştiri despre 
plecările şi sosirile lor, cuvântările lor, trecerea lor dintr-un 
partid în altul - şi vorbe, şi vorbe, şi vorbe! 

A fost aşadar pe strigatele. 

Cu deosebire că, de astă dată, cei cu strigătele părăsiseră 
ulițele târgului şi veneau cu alaiul lor de automobile să 
strige şi la sate despre grija care i-a lovit pe toţi să dea 
numaidecât ostaşului de la Oituz şi de la Mărăşeşti drepturi, 
libertate şi pământ, ca să-i ceară în schimb numai votul. 

Până acum comuna Ponoare nu ştiuse că are drept la 
drepturi şi că dintr-o alegere de deputat poate să-i răsară 
atâtea binecuvântări. 

Toate se petreceau departe, în afară de priceperea şi 
puterea ponorenilor. Dregeau şi stricau conu Lascăr Sofian, 
domnul Emil Sava, domnul Spirică Necşulescu, domnul 


Dominic Stârcea; dânşii şi alţii mai de sus şi încă mai de 
departe. 

Pe dânşii nu-i întreba nimeni. 

Alegea Ioniţă 'Ţăpu câţiva ştiutori de carte de pe liste, îi 
mâna cu jandarmul să voteze simbriaşii regelui; gospodarii 
se pricopseau cu o pâine la subsuoară şi cu câteva cinzece 
de rachiu. 

Pe urmă se întorceau să pună gâtul în jug şi palmele în 
coarnele plugului, până ce alt primar în locul lui Ioniţă Ţăpu 
şi alţi jandarmi îi mânau să aleagă alţi slugoi ai regelui cu 
ifose de stăpâni, fiindcă se stricase borşul cu cei vechi. 
Toate se petreceau numai ca să împlinească o formă. 
Bătăliile cele adevărate se duceau la târg, între oameni 
care ştiau cine e Tache sau Petrache şi ce au de aşteptat de 
la fiecare. Acuma târgurile rămăseseră de căruţă. Alaiul 
căuta satele. Tribunii poporului căutau altfel de popor... 

Bine citise în crugul vremii părintele Gherasim Saftu şi 
puţină dreptate avea preoteasa sa când tânjea după viaţa 
oraşului! Minte femeiască! Pentru un popă cu glas să 
detune catapeteasma bisericii când îi dă drumul, nu se 
putea afla un sat mai potrivit ca Ponoarele şi mai prielnice 
vremuri ca acestea. 

Părintele Gherasim Saftu şi-a suflecat mânecile anteriului, 
şi-a dres glasul şi s-a aşternut pe ispravă. 

A luat şi celelalte sate şi cătune ale comunei în pri-mire, a 
pornit cu căruţa cu un cal să glăsuiască şi să organizeze. A 
luminat minţile oamenilor despre rostul semnelor de pe 
listele de alegeri şi din buletinele de vot: snop, seceră, stea, 
cruce, plug şi alte icoane ale treburilor plugăreşti şi 
creştineşti. Unii gospodari i-au dat ascultare; alţii, mai 
puţin. Veniseră, câţi au scăpat de pe front, cu învăţătura lor. 
Ei credeau în stea. Alţii, în snop. Alţii, în seceră. Şi fiindcă 
nu încăpeau atâtea credinţe deosebite într-o singură 
comună şi nu se puteau împăca toate, oamenii au început să 
se învrăjbească, să se ia la scărmănat în crâşma lui jupân 
Aizic, să-şi moaie unul altuia mădularele ca să-l aducă la 


credinţa cea bună pe „iriticul” căzut în păcat. Pe vremuri îşi 
sfărâmau ţeasta cu sapa ori se judecau frate cu frate până 
în pânzele albe, ca răposaţii Colţuni, pentru o bucată de 
pământ şi pentru hatul care-a răşluit o brazdă din avutul 
vecinului. Acum descoperiseră alte pricini de ciomăgeală şi 
duşmănie. Se pocneau la mir pentru snop, seceră, stea şi 
cruce... 

Alţi Colţuni din nesfârşitul lor neam au găsit astfel alte 
prilejuri de snopeală şi de ocară, în aşteptarea pământului 
făgăduit de manifestele domnilor sosiți cu automobilul să se 
întreacă împărțind ceea ce n-aveau. 

Cu o strângere de inimă, Nicolae Apostol a văzut 
împlinindu-se prezicerile răposatului Lascăr Sofian. Foştii 
săi elevi, flăcăiandri şi fetişcane care folosiseră învăţă-tura 
de carte doar pentru a desluşi tremurata slovă a părinţilor 
şi fraţilor plecaţi pe front, acum nu mai pridideau citind cu 
glas tare neştiutorilor slova tot altor şi altor manifeste şi 
proclamaţii lipite pe uşa primăriei, pe garduri, pe stâlpii de 
telegraf sau zvârlite din goana automobilelor, măcar că 
nimeni nu credea în ele. Ascultând, bătrânii se întărâtau la 
vorbă... Jupân Aizic, cu barbişonul alb colilie, gârbovit de 
spinare şi cu un şal vărgat pe umeri, asculta şi el pe un 
scaun cu ochii pierduţi şi părea că e îndepărtat cu totul de 
asemenea zarvă. Fe-ciorii şi fetele se ridicaseră. Alţii se 
împărţiseră la şcoli şi la uceniciile din târg. Îşi oprise pe 
lângă el un singur băiat, Leizărică, deşirat şi pripit la vorbă, 
care-i ţinea locul la tejghea şi păstra el acum în catastif 
rânduiala datoriilor. 

Jupân Aizic părea că nici nu ia aminte, străin de acest nou 
război al gospodarilor pentru nişte semne de pe hârtie, 
deopotrivă de deşarte. Dar el lua ştiinţă prea bine de 
schimbarea stărilor şi a năravurilor, se minuna că 
învățătorul nu iese la drum ca părintele Gherasim, să-şi 
adune oamenii în jur, să meargă în fruntea lor la întruniri şi 
alegeri, ca să câştige faimă până-ntr-al nouălea sat şi 
căutare din partea celor mai mari. 


— Eu îţi zic drept, domnule Apostol, că iar nu te mai 
înţeleg pe dumneata. Eşti un om secret. Ai închis lăcata şi ai 
dat cheia la cucoana Anişoara, s-o păstreze ascunsă... 

— De ce, domnule Aizic? Mi se pare că tot ce am de spus 
spun răspicat omului, în faţă... 

— Se vede că ai puţine de zis de nu te aude nimeni zicând. 
Iaca, părintele a vorbit ieri oamenilor şi le-a dat ce mesteca 
pe-o săptămână. Azi a venit conu Spirică şi l-o luat cu 
automobilul, să vorbească oamenilor din Stulpicani şi din 
Cireşoaia. Pe urmă mâine are să-l cheme în altă parte... 
Dumneata stai aici şi parcă ţi-ai pierdut limba în război... 

— N-am pierdut-o, domnule Aizic! Dar nu cred că mi-a fost 
dată să înveninez şi să asmuţ oamenii nevoiaşi între ei, când 
duşmanii lor sunt alţii... 

— Cum adică? Vrei să spui că părintele îi înveninează şi-i 
asmuţă? El îi învaţă să-şi aleagă persoane de încredere, 
care să le facă dreptate şi măsurătoare bună de pământ. 

— Persoane de încredere ca domnul Spirică Necşulescu? 
— De ce nu? A greşit o dată la măsurătoare conu Spirică; 
pe urmă, dacă a văzut că a greşit, a făcut altă socoteală din 
nou. Acuma merge cu secera, şi-i merge bine... Mâine îl 

vedem poate ministru... 

— Să fie sănătos! 

— Să fie!... Să fii şi dumneata. Şi dacă ai să fii sănă-tos, 
parcă ţi-ar strica să mai fii pe deasupra şi om de credinţă la 
un ministru, poate să ajungi deputat, poate inspector? 
Acuma se întâmplă fel de fel de minuni care nu s-au mai 
văzut în ţara românească... Un învăţător de-al dumitale a 
fost ministru, şi are să mai fie... Asta-i puţin? Asta nu-i 
NIMIC? 

— Este, domnule Aizic. Fie la dânşii acolo... 

— Dacă este, atuncea nu te-nţeleg nici atâta... 

— Este, domnule Aizic, dar nu văd care-i binele din toate 
acestea pentru ponorenii noştri şi pentru alţi vreo câteva 
milioane ca dânşii, câtu-i ţara de lungă şi lată. 


— Nu-i pentru dânşii fiindcă nu poate să fie pentru toată 
lumea. Poate să fie bine însă pentru dumneata... Atâta nu-i 
destul? 

— Pentru mine, nu, domnule Aizic. 

Într-adevăr, pentru Nicolae Apostol nimic nu se arăta 
acum nici destul, nici bine, nici măcar pătruns de-o 
întăritoare iluzie. 


Cu părintele Gherasim Saftu n-a putut duce casă bună. Nu 
s-a prins la legământul să cutreiere satul din casă în casă, şi 
plasa din sat în sat, ca să culeagă voturi pentru partidul cel 
nou al domnului Spirică Necşulescu. Înc-o dată, omul care 
nu sfinţea o idee îl făcea bănuitor cu ideea. Poate că pe ici- 
colo, printre unii cărturari de la cârmă, se va fi aflat şi o 
grijă cinstită pentru necazurile şi îndreptările unor 
prăpădiţi de plugari ca aceştia din comuna Ponoare. Poate 
tot aşa se va fi aflat un sâmbure de credinţă curată şi 
printre unii cărturari cu mintea înaintată din alte partide. 
Dar până să ajungă aci, în satul Ponoare şi în toate satele 
semănând Ponoarelor, gândul era copleşit de lihniţii 
slujbelor şi onoru-rilor; spurcat de socotelile unui domn 
Spirică Necşu-lescu, ori ale altuia la fel. 

Aci n-ajungea decât cuvântul deşert, făgăduiala 
mincinoasă, asmuţarea înveninată. 

Părintele Gherasim Saftu abia îi mai dă ziua bună. Nu-i 
iartă că i-a înşelat aşteptările. Nicolae Apostol culege 
mâhniri, iar părintele Gherasim Saftu culege spic plin. 

Mâhnirile sunt de multe feluri. 

Războiul a făcut o ruptură în şiragul copiilor care-i treceau 
prin mână. A fost sămânță căzută pe piatră stearpă. 

Unii au ajuns, ca Marița Bot, slugi, cu cinci clase primare 
şi cu premiul întâi cu cunună, ca pâinea de slugă să le fie 
mai amară. 

Alţii, ca Ţăpu Vasile, din prima lui serie de absolvenţi, s-au 
întors de la oaste să se lepede de plug şi să se prefacă în 
şefi de căprărie politică, luptând pentru stea împotriva 
secerii părintelui Gherasim. 

Cum nici lui nu i-a tors maică-sa pe limbă, cum e dezgheţat 
şi cu oleacă de ştiinţă de carte, nu se sfieşte să ţină piept 
părintelui când se întâlnesc în drum, să-i făgăduiască în 
râsul celorlalţi că are să-i secere barba şi, până una-alta, să 
păstreze el lista de cei cărora li se cuvine pământ, cât, unde 
şi de ce. 

Primar încă n-a fost, dar are să fie. 


Iar Nicolae Apostol ştia că nu va fi mai bun decât unchiu- 
său de pe vremuri, Ioniţă Ţăpu, vechilul răposatului Lascăr 
Sofian, fiindcă atunci când dascălul din Ponoare a avut în 
mână această pastă moale şi putea să o modeleze, nu şi-a 
împlinit deplin datoria. Putea să facă din el un om. S-a 
mulţumit că era isteţ şi că-şi învăţa bine lecţiile; i-a 
încredinţat rosturi de supraveghetor ca să-şi facă ucenicia 
cea înrăită pentru rosturile de acum, iar el bătea în acel 
timp drumul la curtea coanei Catinca, milogind o privire de 
la domnişoara Matilda Ştirbulescu. 

Toate se plătesc şi se ispăşesc. 

Nicolae Apostol ispăşea în cugetul său, târziu, ceasul când 
se lepădase de breaslă pentru o rătăcire a tinereţii. 

De câteva ori, Ţăpu Vasile îl înfruntase. Nicolae Apostol îl 
întrebă într-o zi cu blândeţe dacă aşa învăţătură i-a dat, ca 
să pună la cale bătăi şi să batjocorească un om ca preotul 
satului. 

— O boaită, poate că vrei să zici? 

— Nu aşa te-am învăţat eu să vorbeşti în faţa mea, Ţăpu 
Vasile. 

— Că n-oi fi vrând să stau smirnă în faţa dumitale, cum 
stăteai dumneata în faţa lui Lascăr Sofian...! 

Aceasta, o dată. 

A doua oară, [ăpu Vasile, cu chef, s-a desprins din mijlocul 
oamenilor să-i ceară socoteală de-a dreptul de ce nu merge 
cu dânşii şi de ce s-a vândut pentru cei zece mii de lei din 
testamentul boierului Lascăr. Răspunsul nu l-a ascultat. Nici 
nu-ntrebase ca să aştepte numaidecât un răspuns. Voia 
numai să arate tovarăşilor de petrecanie că nu are frică de 
nimeni şi că a trecut vremea când surtucarii făceau lege în 
sat, ca şi cum învățătorul ar fi făcut-o vreodată. 

Cu gura amară, Nicolae Apostol intra în casă. Toate îi 
apăreau încă mai îndepărtate de ţintă şi cu mai scump 
sânge plătit decât îl înfricoşau în ceasul dintâi, când 
coborâse din căruţa lui moş Lecachi Colţun. 

Nina se dădea alintată pe lângă dânsul: 


— Ial s-au înecat colăbiile, tăticule? 

O ridica în braţe, o aşeza pe genunchi, o învăţa să zgârie 
pe hârtie chipuri tremurate cu vârful creionului colorat. 

— Ăsta-i cocostâlc! Am ghicit,. Ce bine-mi pale că am 
ghicit! 

Iar după o clipă de gândire: 

— Dai mie când ale să-mi aducă cocostâlca un flate?... 
Vleau şi eu un flate... 

— Să-i scriem şi să aşteptăm... Auzi, Ano? Întreabă Nina 
când are să-i aducă barza un frate? 

Ana se încruntă fără să arate poftă de râs: 

— Şi tu îi ţii hangul? Parcă nu ne-ajung grijile pentru trei 
guri câte suntem! Mai bine vezi te rog şi sfârşeşte povestea 
cu molâul de Blănariu... Tot te caută şi tot îl amâni. 

Nicolae Apostol se posomorăşte şi nu-şi găseşte loc pe 
scaun. 

Se ridică, lasă fetiţa jos, merge la fereastră, se întoarce să 
ia foaia de hârtie cu mâzgăliturile colorate şi să 
îngrămădească socoteli peste socoteli. Câteodată i se pare 
că „spiritul practic” al Anei devine tiranic. Mereu îi aduce 
aminte despre aceasta! Dar când pune mâna pe creion să 
înşire cifrele, o înţelege şi-i dă dreptate. De atâţia ani s-au 
deprins să considere casa aceasta a lor! Au reparat şi au 
ridicat garduri, magazie, au săpat fântână, au sădit pomi... 
E a lui Alexandru Toader Blănariu, fostul şcolar care-l 
mânca pe r, cum îl mănâncă acum Nina. 

Alexandru Toader Blănariu se apropie de majorat; 
epitropii au de dat socoteală pentru administrarea averii; 
iar flăcăului i s-a făcut de însurat înainte de a pleca la 
oaste... 

— lată-l că vine din nou. 

Ana l-a anunţat cu un fel de duşmănie în glas, deşi 
Alexandru Blănariu vine numai ca să se intereseze de un 
drept al său. 

Viaţa şi grijile au făcut-o însă nerăbdătoare şi injustă; i-au 
stins veselele izbucniri de râs de odinioară, fermecătorul ei 


optimism. 

— 'Te rog, Nicolae, de data aceasta să sfârşeşti. Să sfârşim! 
Chiar dacă ar fi să ne îndatorăm. Dar nu mai pot... Nu-mi 
vine să mai bat un cui într-o casă în care nu ştiu dacă o să 
mai stau ori nu mâine... 

— Bine, Ano. Am să încerc... 

Nici Nicolae Apostol nu mai are hotărârea dârză de 
odinioară. Cuvântul de atunci, tare şi răspicat. Răspunde 
acum şovăielnic. 

A măcinat şi din el viaţa tot ce era mai preţios: cremenea 
care scăpăra la atingere. 

Alexandru Blănariu bătu în uşă. Intră şi nu cuteză să 
înainteze, răsucind pălăria în mână. 

Numai el, împotriva timpului, a păstrat mai mult decât 
ceilalţi înfăţişarea şi firea copilului bălan din clasa a doua 
primară, aşa cum l-a găsit întâi Nicolae Apostol într-un 
capăt de bancă. E înalt acum, subţire şi firav; dar tot aşa, cu 
glasul moale, cu ochii albaştri spălăciţi, cu o sfială de fată 
mare. Întâia oară Nicolae Apostol, după atâţia ani, se 
gândeşte că are în faţă copilul nelegi-tim al predecesorului 
său, cel dintâi dascăl din Ponoare, Andrei Colibăşeanu. 

— Ia loc pe scaun, Alexandre. 

— Lăsaţi, că vorbim şi-aşa... 

— Îţi spun, ia loc, Blănariule! N-o să te invit de multe ori în 
casa ta... 

Alexandru Blănariu a roşit, plecând ochii în pământ şi 
zgândărind cu degetul cordeaua pălăriei. 

— Dacă o porniţi aşa, cu casa „mea”, domnule învăţător, n- 
are să mă mai tragă inima a mai călca pe aicea... Cu asta 
mă alungaţi... 

Nicolae Apostol l-a apucat de umeri şi l-a apăsat pe scaun. 
Ar vrea să pară sigur de sine, nepăsător, ca un om care nu 
dă mare însemnătate unei chestiuni uşor de lichidat în trei 
cuvinte. 

Dar în faţa acestui flăcăiandru blajin şi domol, care-a fost 
elevul său, se simte tot atât de stânjenit ca şi dânsul. 


S-a silit deci să înceapă pe un ton glumeţ: 

— Blănariule, ţin astăzi să faci pentru mine o ex-cepţie. Să 
uiţi că ţi-am fost profesor şi tu elev. S-a terminat cu aceasta. 
A dispărut profesorul, a dispărut ele-vul. Acum am rămas 
eu, chiriaşul tău, tu, proprietarul meu. Oştile stau faţă în 
faţă. Începe atacul... 

— Domnule învăţător, ştiţi bine că tot ca fost elev v-am 
bătut în uşă şi am intrat în casă... 

— Nu vreau să ştiu nimica atâta vreme cât am rămas 
„domnule învăţător”. M-asculţi? Spune ce ai de spus 
chiriaşului...! 

— Atunci, iaca, să vă spun „domnule Apostol”, propuse cu 
toată bunăvoința Alexandru Blănariu. Dacă dumneavoastră 
credeţi că aceasta schimbă ceva... 

„Ce curios! gândea Nicolae Apostol. L-am avut elev în 
bancă; banca a doua, în dreapta. Se fâstâcea când îl 
chemam la lecţie. Tot aşa răsucea întotdeauna ceva între 
degete, cum răsuceşte panglica pălăriei. L-am tratat tot 
timpul ca pe-o sărmană făptură a lui Dumnezeu, slabă de 
duh. Mă înduioşa sârguinţa lui peste puteri, desprinderea 
de tot ce înseamnă o armă a individului în viaţă: egoism, 
voinţă, ambiţie. Îl compătimeam. Şi acum, înaintea lui, eu 
mă aflu într-o situaţie de inferioritate. Eu trebuie să-i 
speculez întrucâtva dezarmarea, neputinţa lui de a spune: 
„Nu!” 

Dar paşii Anei dm cealaltă cameră şi glasul Ninei i-au 
împrăştiat gândurile acestea nepotrivite momentului şi l-au 
adus pe pământ. 

Plimbându-se prin încăpere şi oprindu-se din când în când 
să puncteze cu un gest cuvintele, Nicolae Apostol vorbi 
repede, să-şi descarce toată povara şi să răsufle. 

— M-am gândit la tot ce mi-ai spus tu, Blănariule. Mi-am 
făcut socotelile mele. Şi iată răspunsul: aş vrea să rămân pe 
loc! 

Alexandru Blănariu lărgi ochii nedumerit. Nu îndrăzni să 
întrebe. Învățătorul îl scuti de întrebare: 


— Să te lămuresc... Vrei să te muţi în casa ta; eşti în tot 
dreptul Un contract propriu-zis nu există. loate s-au făcut 
cu epitropii tăi încă de pe vremea răposatului Lascăr 
Sofian... 'Tot ce se cuvenea plătit a fost plătit în fiecare an la 
termen. Nu m-am lăcomit să mănânc drep-tul unui orfan 
fără apărare. Eu, din voinţa mea, fără să-mi ceară nimeni, 
am mai adăugat ceva când mi s-a părut că plăteam prea 
puţin. Deosebit de aceasta, ştii bine că am mai băgat aci 
muncă şi bani; chiar de la început am răscumpărat de la 
logofătul Pintilie un grajd şi nişte acareturi făcute de el, 
fără să le scad din nici o socoteală. Am îngrijit casa ca şi 
cum ar fi fost a mea. M-am deprins cu dânsa. E lângă 
şcoală. Mai ales acum, când ne pregătim să cumpărăm de 
veci locul de şcoală, să dăm jos clădirea veche şi să ridicăm 
o şcoală nouă. Mi-ar fi greu să mă strămut aiurea, să 
cumpăr loc, să zidesc... Tu o poţi face aceasta. Eşti tânăr. 
Pentru tine casa de-aici ţi-e mai străină acum decât pentru 
mine. Încât, ca să scurtez, îţi propun să-mi vinzi casa şi 
locul. Cu bani îţi cumperi loc aiurea. Clădeşti cum vrei tu, 
pe măsura nevoilor tale... Până ce devii major după lege 
mai ai un an. Epitropii nu prea înţeleg de ce s-ar amesteca: 
au să aprobe tocmeala noastră... M-am înşelat? Eu cred că 
nu, Alexandre... 

Poate fostul elev simţi străbătând în întrebarea 
profesorului o rugăminte atât de stăruitoare, încât consimţi 
îndată, tot aşa cum se despoia odinioară de creioane, de 
caiet, de peniţele din cutia de lemn. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră, aşa să fie. 

— Nu dacă spun eu, Alexandre. Dacă vrei tu! Dacă se 
împacă aceasta cu interesele tale. 

— Pentru mine e totuna... Tot ce se vede aici nu mai are 
nimic din casa care a fost a mămucăi. Aţi schimbat, aţi 
mărit, aţi clădit... Înţeleg foarte bine. Acuma mi-a venit şi 
mie rândul să muncesc cu palmele şi cu sudoarea mea dacă 
vreau să am casă... Aşa e drept. Am să scot casa 


vânzătoare, cunosc legea oleacă. Nu cunosc formele. 
Căutaţi un avocat să le pregătească el toate... 

Nicolae Apostol respiră: 

— Să trăieşti, Blănariule! Nici nu mă aşteptam la altceva. 
Nu în toţi foştii mei elevi mai găsesc eu sămânţa de omenie 
pe care am pus-o... 

Vorbea, şi în acelaşi timp alt glas îl mustra la ureche: „De 
ce aceasta? De ce aşa? Acum de ce ai devenit milog? De ce 
mulţumeşti ca pentru o pomană? Ţi-ai pus în gând să tratezi 
totul ca o afacere, în care nimeni nu pierde, nimeni nu 
câştigă. Atunci de ce mulţumirile acestea, ca jupân Aizic 
când îşi freacă mâinile după un gheşeft şi îşi petrece clienţii 
la uşă?” 

Întrebă, ca să astupe glasul din ureche: 

— Şi acuma: preţul? 

— Preţul nu eu îl hotărăsc! răspunse Alexandru Blănariu. 
Dumneavoastră aţi pus toate aici, cum bine spuneaţi: 
muncă şi bani. Aşa că nu după tot ce se vede se poate face 
un preţ. Scădeţi munca şi cheltuielile. Ce mai rămâne? 
Locul şi casa cât preţuiau atunci. Aşa cum era casa - o 
dărăpăânătură. 

— Văd că pledezi pentru mine în loc să-ţi aperi interesele 
tale... rosti Nicolae Apostol, surâzând cu aceeaşi milă cum 
surâdea când elevul Blănariu Alexandru ex-plica de ce a 
împărţit el jumătatea de creion cu vecinul de bancă. 

— Nu vorbesc pentru nimeni, vorbesc pentru ce-i drept. 
Dumneavoastră aţi făcut socoteala. Această socoteală o 
primesc dinainte... 

Nicolae Apostol îşi şterse năduşeala de pe frunte. Îşi 
făcuse socoteala. Prea de multe ori o făcuse. 

Era dreaptă aşa cum nici nu i-ar fi îngăduit cugetul s-o 
încheie altfel. Nu scăzuse nici pe sfert din ce-a investit an 
cu an, fără să-şi dea seamă, când într-un zăplaz, când într- 
un adaos de cămară. 

Dar suma de plată era peste puterile lui. Trebuie să vândă 
cal, să vândă vite, să împrumute. Toate economiile lor abia 


rotunjeau câteva mii de lei. De câte ori se gândise la casa 
aceasta, altfel îşi plănuise el o dezlegare. Alexandru 
Blănariu numai peste un an intră la oaste. Tocmai peste alţi 
doi se elibera. Până ce avea să se întoarcă, îşi făcuse 
socoteală că le va rămâne destul răgaz să înjghebeze suma 
pe îndelete. Acuma, din senin, l-a lovit însurătoarea! 

Şi astfel Nicolae Apostol, cu tot duhul de dreptate care-i 
alcătuia armătura sufletului, printr-o omenească slăbiciune 
de-o clipă, în loc să preţuiască lepădarea de sine a fostului 
elev, îl scoase parcă vinovat fiindcă s-a îndrăgostit de-o fată 
şi vrea s-o ia de nevastă, ca să n-o găsească a altuia când se 
va întoarce de la oaste. Putea să mai aştepte, bolândul! 

Din nou îşi şterse al doilea rând de sudoare de pe frunte. 

Ce urâte zăcăminte sunt într-un suflet de om! 

Ca să-şi pedepsească simţământul scârbavnic, scrise 
apăsat pe hârtie un preţ mult mai mare decât cel din 
socotelile lui. 

Întinse hârtia sub ochii lui Alexandru Blănariu: 

— laca ce spun socotelile mele. Acesta e preţul pe care-l 
pot da, Blănariule... 

— E mult, domnule învăţător. Din cale-afară de mult... 

Capitolul XXVII 

„Toate păcatele, oricât de uitate, odată tot ajung la 
ispaşă...” 

— Se mănâncă el popa cu învățătorul, dar acum are să-i 
mănânce bădia pe amândoi! se viteji Vasile Ţăpu ieşind din 
primărie şi plesnindu-şi jambierele cu o vărguţă subţire. Am 
să-i ating cu steaua la mir, să vadă stele verzi! 

— Pe părintele, înţeleg, domnu primar! rosti telefonistul, 
un băietan proaspăt numit în slujbă şi gudurându-se pe 
lângă Vasile Ţăpu, cu paşi mărunți, ca un căţel pe lângă 
stăpânul care i-a zvârlit dărabul de mămăligă. Dar cu 
domnu învăţător de ce să ne-ncontrăm? 

— Cu-adevărat, Vasile! se amestecă în vorbă Iordache 
Băbuşcă, mâna dreaptă a primarului cât au durat alegerile. 
Pe popă, înţeleg să-l miruim oleacă. Lasă-l pe mâna mea. îi 


vine lui rândul la răfuială. Dar cu învăţă-torul ce-avem? N-a 
zis nici da, nici ba! O stat la o parte. O mers la vot singur, s- 
o întors singur: nici nu poţi şti pe ce-o pus pecetea. 

— A stat la o parte? se îndâriji 'Ţăpu Vasile. Apoi tocmai de 
asta! A sta la o parte tu, slujbaş plătit cu banul statului, 
înseamnă că nu pui mâna şi că nu sai în ajutorul celui care 
te hrăneşte. A sta la o parte înseamnă a băga îndoiala în 
oameni. Nu-i destul să nu spui nici da, nici ba! Trebuia să 
spună: „Da! Da, oameni buni. Votaţi guvernul, fiindcă de la 
el are să vină pacea şi ordinea în ţară! Nu vă luaţi după 
popă. Nu vă luaţi nici după vânduţii lui Emil Sava. Mergeţi 
şi votaţi guvernul majestăţii-sale.!” Aşa trebuia să 
vorbească un învăţător şi un fost militar... A stat la o parte? 
Aşa a mai făcut el şi pe alţii să stea la o parte. Dacă nu 
strângeam şu-rubul, o sfecleam rău de tot. Noroc că ne-a 
miluit stăpânirea de la Bucureşti cu un prefect care nu se- 
ncurcă la treabă! 

Telefonistul gâlgâi de râs cu mâna la gură: 

— Asta-i adevărat, bădiţă Vasile. Mi-a plăcut şi mie cum a 
pus să-l umfle pe domnu Spirică, de l-au legat cobză cât îi 
de gras. Dădea din picioare şi se zvârcolea între jandarmi 
ca un porc când îl duci la tăietoare. Şi ce subţire mai guiţa! 
Tot ca un godac pălit peste rât guiţa, bată-l cucu lui să-l 
bată! 

Tustrei s-au înveselit cu lacrimi la această amintire. 

A fost unul din episoadele cele mai măreţe ale alegerilor. 
Domnul Spirică Necşulescu guiţând între jandarmi. 
Partizanii săi şi părintele Gherasim luptând să-l slo-boadă; 
ceilalţi ţărani, cu primarul în frunte, dându-i cu huideo! 

Aghiotantul primarului, lordache Băbuşcă, vlăjgan meşter 
la tăvăleală, care-şi descoperise de curând vocaţia de 
elector, se înveselea cu atât mai cumplit cu cât el îl 
îmbrâncise pe domnul Spirică Necşulescu în braţele 
jandarmilor. 

— Amarnic mai guiţa! întări ştergându-şi mustăţile 
ghimpoase cu dosul mâinii. Eu mă dădeam cu gândul să-i 


luăm şi oleacă de sânge. 

— Mai bine... Acuma îi ajunge. La altă alegere avem să-i 
luăm şi sânge şi are să mai guiţe. Până atunci aş vrea să-l 
văd guiţând şi pe popă. Stă el închis în casă de trei zile, dar 
tot trebuie să scoată barba din coteţ... Să ne cadă colea, în 
palmă. Auzi, haramul! Dă telegramă la Bucureşti! 
Banditism şi teroare! Am să-i arăt eu ce se cheamă 
banditism şi teroare, de are să-i culeagă potcapul din şanţ! 

Domnul primar Vasile 'Ţăpu s-a oprit în mijlocul drumului, 
scoțând din tabacheră o ţigară boierească cu capătul poleit. 

Telefonistul i-a întins chibritul cu flacără apărată în 
găvanul palmelor. 

O dată cu fumul, domnul primar savurează cu nesaţ beţia 
puterii. 

Este cine să-l asculte. Este cine să-i întindă foc. Îi ştie de 
frică jumătate din comună. 

Are un singur stăpân şi stăpâneşte peste atâţia! 

Când cu istoria guiţatului, domnul Spirică Necşulescu i-a 
strigat din mijlocul jandarmilor: „Bagă de seamă, Ţapule! 
Ne mai întâlnim noi!” „Ne-om întâlni când te-oi căuta eu!” i- 
a răspuns şi a dat haidamacilor semn să-i acopere guiţatul 
cu huiduieli. A trecut vremea când îşi scotea căciula până la 
pământ şi se gudura pe lângă dânsul ca acest trepăduş de 
telefonist. 

Tot aşa, cu o zi mai înainte, încercase să-l moaie domnul 
Emil Sava, O luase mai pe departe, cu duhul blânaeţii, ca un 
mare mehenghi ce este. Că moşu-su, loniţă Ţăpu, a fost 
omul de încredere al lui Lascăr Sofian, că Lascăr Sofian a 
purtat grijă bisericii şi satului, cum a lăsat cuvânt şi cu 
limbă de moarte, că de pe urma lui s-au înţolit toţi din 
neamul logofătului Ioniţă, că el tocmai se pregătea să-l bage 
la bancă, şi alte câte şi mai câte!... Îşi şi găsise omul! Ioniţă 
Ţăpu a mers cu vremea lui, iar Vasile Ţăpu merge cu 
vremea lui. 

Aşa i-a răspuns, în auzul oamenilor, şi domnul Emil Sava a 
şters-o binişor, fără să mai ţină adunare. 


lar prefectul numit din Bucureşti a chemat primarul din 
Ponoare în faţa altor primari becisnici şi fără hotărâre, ca 
să-l dea pildă vrednică de urmat. L-a bătut pe umăr şii-a 
strâns mâna. l-a făgăduit să înceapă cu el împroprietărirea. 

Peste o săptămână, când vor veni toţi cu alai să bage 
plugul în moşia Sofienilor, acuma nu se mai îndoieşte că 
alegerea loturilor are să se facă după listele sale, nu după 
comitete şi alte prostii. Păcat că din Ponoarele Catincăi 
Ştirbuleasca nu s-a putut rupe decât prea puţin. Ar fi guiţat 
şi ea, să se-audă până-n şapte văi şi-o valeadâncă. 

Dar zgripţuroaica a ştiut să treacă din vreme jumătate pe 
numele fetei, ca zestre veche, şi un sfert pe numele 
odorului de Ticuţă. Tot aşa, din Stulpicanii lui Spirică 
Necşulescu n-au căzut în măsurătoare decât nişte imaşuri 
mâncate de apă. 

Fără Sofienii cât sunt de întinşi, cu pământ gras şi cruțat 
de plugăria răposatului Lascăr Sofian, greu s-ar fi 
îndestulat atâtea guri şi urât ar fi rămas făgăduielile 
guvernului de minciună...! 

Acuma treaba s-a pus pe roate. Au să postească şi au să 
capete loturi la sfântu-aşteaptă doar oamenii lui Spirică 
Necşulescu şi ai lui Emil Sava... 

Să le dea dintr-al lor dacă au de dat! 

Domnul primar Vasile 'Ţăpu sloboade norii de fum pe nări 
cu o mare plăcere. Aşa are să le răspundă celor care-au 
votat cu snopul, cu secera, clopotul şi crucea... Şi are să-i 
vadă cu ochii în pământ, înghiţindu-şi nodul din gât. Domnul 
primar scuipă ţâşnit printre dinţi, din-colo de şanţ, şi 
înaintează flancat în stânga de telefonist, în dreapta de 
aghiotantul său principal în alegeri, Iordache Băbuşcă. 

Ziua e blândă, cu soarele învăluit în nori subţiri, albi şi 
înalţi. 

Satul s-a golit după frământarea de săptămânile trecute. 

Au rămas numai afişele rupte, proclamaţii şi chemări lipite 
pe garduri şi pe stâlpii de telegraf. Oamenii s-au împrăştiat 
la câmp, la popuşoaiele scăpate-n buruiană, să câştige 


timpul pierdut, cât au ascultat vorbirile măsluitorilor de 
voturi, cât a a silabisit şi au dezbătut tipăriturile 
manifestelor, cât s-au luat la harţă, s-au suduit şi s-au păruit 
în ajunul şi în ziua alegerilor. 

Acum s-a întins liniştea ca după retragerea puhoaielor. 

În jurul caselor numai babele şi copiii mărunți cotcodăcesc 
cu găinile. 

Ar fi o zi frumoasă şi blândă, anul s-anunţă bun pentru 
câmp, multe necazuri s-ar alina dacă acolo, la ogoa-rele lor, 
unii n-ar încleşta mâna pe sapă încruntându-se la amintirea 
întâmplărilor proaspete, dacă alţii n-ar cloci gând crud să-şi 
răzbune. 

Domnul primar Vasile 'Ţăpu, păşind înaintea fiecărei case, 
îşi petrece prin minte purtarea gospodarului şi îi cântăreşte 
drepturile sale la pământ de frunte, la prunduri spălate de 
apă sau la împroprietărirea de la sfântuaşteaptă, după cum 
s-a arătat alegător de credinţă la vot ori a mers cu tâlharii 
părintelui Gherasim Saftu şi cu alţi tâlhari câţi au ridicat 
semnul snopului, crucii şi clopotului. 

În dreptul şcolii s-a oprit şi a scuipat. 

S-a mai oprit şi a scuipat cu obidă când a ajuns la casa 
învățătorului. Şi-a ridicat pălăria pe ceafă cu un bobârnac, 
oţărându-se la o amintire neplăcută. 

— Mă întrebai dumneata, Iordache, ce am eu cu 
învățătorul? Ai uitat, pare-mi-se, că el şi nu altul s-a pus 
între noi şi nu ne-a lăsat să-l înşfăcăm pe Pavăl Colţun când 
suduia steaua, ca să-i arătăm noi ce poate steaua, 'tu-i 
steaua mamei lui de ciung! Spui că a stat deoparte 
învățătorul? Atunci de ce n-a stat deoparte şi când l-am 
înşfăcat pe Pavăl, să-i arăt oleacă de muştru? 

— Asta-i drept! încuviinţă Iordache. Putea să-şi vadă de 
drum. 

— 'Te cred. Numai că nu şi-a văzut de drum. Vine să-mi 
spuie că şi Pavăl a luptat pe front, că şi-a lăsat o mână la 
Oituz şi că are măcar tot atâtea drepturi ca mine... L-a 
întrebat cineva? Ce mă ia adică la repede? Fiindcă mi-a fost 


profesor? Mi-a fost, şi acuma nu-mi mai este. Cât mi-a fost, 
l-am ascultat. Acuma mi-a venit vremea să mă duc şi după 
capul meu... Pe cât s-arată, nu mă duce rău... Mai degrabă 
ne-ar spune dumnealui cu ce bani şi-a cumpărat casa? De 
unde bani? 

— Din leafă... Au două lefi. Din leafă şi din econo-mie, 
fiindcă amândoi sunt oameni strânşi la pungă... încercă o 
slabă apărare aghiotantul Iordache Băbuşcă. 

Domnul primar Vasile Ţăpu râse cu dispreţ: 

— Din leafă? Apoi lefurile lor împreună nu fac cât leafa 
şoferului de la prefectură. Am vorbit eu cu Samoilă, şoferul, 
când m-a adus aci săptămâna trecută. 

Domnul primar era foarte fălos de acest eveniment, care 
dovedea satului cum se bucura el de o deosebită 
consideraţie din partea prefectului trimis de guvern de la 
Bucureşti. 

Se plimbase cu automobilul: îl chemase la prefectură cu 
automobilul, îl expediase îndărăt cu automobilul. 

— Am vorbit cu şoferul şi am aflat ce leafă primeşte. N-am 
aflat însă că din leafa lui, care face cât două, are bani puşi 
deoparte să cumpere casă. Aşa că de unde? Cine-l plăteşte 
pe învăţător, peste leafă, ca să stea aci în mijlocul satului şi 
să ne spioneze? Că se mănâncă cu popa, nu-i de mirare. Se 
mănâncă de la împărţeală pe socoteala noastră, a ta şi a 
mea, şi a pârlitului istuia. Se mănâncă unul pe altul care să 
ne vândă pe preţ mai bun. Aicea văd eu o chestie de 
descurcat... A primit bani pentru şcoală, dar comuna tot 
fără scoala-i acuma. În schimb, domnul învăţător are casă, 
de unde până anul trecut plătea chirie. Dumnezeu ştie cum 
o plătea şi pe aceea... 

Aşa s-a pornit zvonul în sat. 

Învățătorul, în loc să dea banilor lăsaţi de răposatul Lascăr 
Sofian întrebuinţarea scrisă în testament de mâna 
binefăcătorului, şi-a cumpărat casă pentru el, pe dea-supra 
mai prostind şi un băietan slab de duh ca Alexandru 
Blănariu. 


Zvonul n-a prins la mulţi, e adevărat. 

Se aflau îndestui gospodari care-ar fi pus mâna în foc că-i 
numai o născocire ticăloasă la mijloc. Se aflau foşti elevi de 
ai săi, tineri însurăţei, flăcăiandri şi fete, îndârjindu-se să-i 
ia apărarea. 

Câteva case din sat s-au înălţat din temelie după povaţa şi 
cu ajutorul lui. 

El le făcea plan pe hârtie, după chipurile din cărţi; el 
venea să ridice cu dânşii măsurătoarea locului, să bată 
ţaruşi şi să stea la chibzuială unde-i de schimbat o fereastră 
şi unde-i de lărgit o streaşină. 

El aducea răsaduri de pomi şi se prindea să-i altoiască la 
vreme. 

Niciodată nu i-a sfănţuit, nu s-a gândit să le ceară ceva în 
schimb. Nici măcar voturi... 

Cum se aude de vreun copil bolnav ori de vreo femeie 
lehuză, învăţătoarea e gata cu leacuri de-ale ei, mai mult 
băbeşti decât cele de la spiţerie. Şi mai mult decât cu 
leacurile, tămăduieşte cu mâna ei, bună de la Dumnezeu. 
Deci zvonul nu-i altceva decât o născocire fără temei. 

Dar sunt şi alţii, care judecă altfel. 

Oameni dintre cei mai apropiaţi ai părintelui Gherasim 
Saftu, cât sunt ei de înduşmăniţi cu oamenii dom-nului 
primar Vasile 'Ţăpu, cad la împăcare când e vorba de 
învăţător, de chipul cum a folosit el banii primiţi pentru 
şcoală şi cum a întors mintea unui motoflete ca Alexandru 
Blănariu. Lucru curat nu-i la mijloc! Părin-tele Saftu ştie de 
la Spirică Necşulescu o poveste mai veche. Atunci, înainte 
de război, umbla o listă de bani pentru şcoală. El cu mâna 
lui a semnat şi a plătit o mie de lei. Dacă ela dat atâta, cât 
vor fi dat oare alţii care nu mai sunt s-o spună, ca răposatul 
conu Lascăr? 

Unde-i lista? 

Unde-s banii? 

Ia bancă nu i-a pus, cum nu i-a pus nici pe ceilalţi zece mii 
din testament. Părintele Saftu a lucrat altfel, cu socoteală, 


pe faţă. A căpătat douăzeci de mii pentru biserică; îndată ce 
a ridicat banii, a chemat meşteri şi a luat chitanţă pentru 
material şi pentru muncă. Pe urmă a adunat câţiva oameni, 
le-a ţinut o vorbire şi le-a înfăţişat socoteala, măcar că nu i- 
o ceruse nimeni. La aceasta nici primarul Vasile Ţăpu, cât e 
el de colţos şi cât se războieşte el cu părintele, n-are ce 
spune. Lucru cinstit, văzut cu ochii, scris negru pe alb, 
măcar că toc-mai această grijă de a chema martori de faţă 
ar cam da de bănuit. 

— Eu socot că toate aieste n-au de ce să te supere, 
domnule învăţător! a încheiat Tudose Bot, ridicându-şi cârja 
de pe marginea cerdacului şi pregătindu-se de plecare. Aşa 
le-am cumpărat, aşa le vând. M-am gândit că poate 
dumneata nu ştii câte-i în stare să scornească gura lumii... 

— Ba ştiu, Tudose... Mai stai, nu pleca. Nu te alungă 
nimeni... Ştiam povestea. Mi-a ajuns şi mie pe la ureche. Am 
râs şi am strâns din umeri. Banii sunt la bancă. Cum i-am 
primit, aşa i-am depus. Dar chitanţă cui aveam să arăt şi de 
ce să arăât?... Deocamdată n-are nimeni a-mi cere 
socoteală... Se crede cineva în drept, să poftească! 

— Bine ai făcut că ai pus banii la bancă. Mai cuminte aşa. 

În glasul lui Tudose Bot stăruie o îndoială. 

Poate crede şi el că banii au fost depuşi la bancă abia 
acum, în ultima vreme, de când a pornit zvonul. Nicolae 
Apostol îşi aminteşte că e de prisos să-i arate scrisul de la 
bancă, unde se poate vedea data veche: Tudose Bot nu ştie 
să citească. 

Iar învățătorul se gândeşte în acelaşi timp că odată, 
demult, pe acest Tudose Bot l-a întâlnit cu obrazul vărgat 
de vânătăi şi plin de sânge, şi nu s-a oprit în drum să-i 
spună cuvânt de îmbărbătare; după cum n-o oprise pe 
coana Catinca să-l lovească şi să-i sângereze ochii, 
smulgându-i harapnicul din mână. 

Acum omul dinaintea lui e încă mai nevoiaş şi încă mai 
bântuit de soartă. Cu un singur picior, mai greu îşi câştigă 
mămăliga copiilor. Vasile Ţăpu are să-i zvârle un lot de 


împroprietărire undeva prin prunduri, fiindcă n-a mers în 
alaiul cel mare la alegeri. 

Şi în ciuda tuturor acestora, Tudose Bot a uitat, a ier-tat, 
mai găseşte loc în inima lui pentru necazuri care nu sunt 
ale lui. Vine să-l vestească despre vorbele urâte din sat, ca 
învățătorul să-şi ia din vreme măsuri de apărare. 

— În orice caz, îţi mulţumesc, Tudose. 

— Nu-i vorba de mulţămit. Mi-era oarecum să nu te supere 
că mă fac eu ştafeta lumii... 

— N-are ce mă supăra, Tudose. Oamenii s-au înrăit. Nu 
mai cred în nimeni şi în nimic. În loc să-şi adune sărăcia şi 
puterile, se lasă căzuţi în dezbin. Poate nu din vina lor s-au 
înrăit. 

— Asta-i adevărat. Înainte ne belea unul pe toţi. Acuma s- 
au înmulţit cei care ne belesc şi ne mai belim şi între noi 
unul pe altul. Cum să nu se înrăiască lumea dacă toţi fură? 
N-ai auzit dumneata ce spuneau toţi câţi ne-au căutat să le 
dăm vot?... Fiecare spunea că celălalt e tâlhar mai mare. Pe 
urmă venea a doua zi celălalt, să spună că nu! Tâlharul cel 
mare şi adevărat cică a fost cel de ieri... După aceea, iaca 
scobora din automobil al treilea, să ne spună el că amândoi 
ceilalţi sunt nişte hoţomani care nu se mai află. Eu nu ştiu 
de unde mai găsesc ei să prade atâta! 

Nicolae Apostol surise cu tristeţe la această simplistă 
înfăţişare a lucrurilor. 

— Poate că nu pradă ei chiar aşa cum spun. Ura şi 
duşmănia îi fac să mai strige şi ceea ce nici dânşii nu cred. 
Au sisteme de furat mai subţiri. Societăţi, con-tracte, bănci, 
tovărăşii... 

— Atuncea-s mai mult proşti decât tâlhari şi vicleni. 

— Cum asta, Tudose? Nu prea înţeleg tâlcul. 

— Mă rog, dacă nu-i chiar aista adevărul cel curat, dacă 
nici dânşii nu cred cele ce strigă în gura mare, cine-i pune 
să vină la noi cu pâra unul împotriva celui-lalt? Răfuiască-se 
între dânşii, cum făceau înainte, între dânşii să rămâie... Au 
început a se scârbi şi oamenii din sat. Oamenii ascultă de la 


unul, ascultă de la altul, şi noi îi credem pe cuvânt... Noi să 
ne vedem cu ogoarele făgăduite, iară votul să şi-l ţină 
dumnealor înapoi şi să facă borş cu dânsul. Noi nu pentru 
vot ne-am bătut. Nu cerem, că nu pricepem cui să-l dăm. 
Pământ am cerut, şi cu pământ ne mulţumim. Votu-i pe 
deasupra, ca s-aducă dihonie şi crâşcare... Numai că 
pământul întârzie, dară vot avem de nu ştim ce să mai 
facem cu dânsul... 

— Are să treacă şi aceasta, Tudose. Ca un strai nou, nu s-a 
dat încă pe trup. Pe încetul, cu vremea, se învaţă şi trupul 
cu straiul, se dă şi straiul pe trup. Aceasta le-am spus-o şi le 
tot spun oamenilor. Încet şi cu luareaminte! Şi din această 
pricină mi-am ridicat şi eu duşmănii din senin... Mai bine să 
vorbim despre altceva. Mai spune-mi ce-i cu Marița? 

Tudose Bot se întunecă la faţă. 

— Rău! spuse scurt. Cu dânsa-i rău! 

— N-o duce bine cu stăpânii? 

— N-o duce cu dânşii; n-o duce cu bărbatul. Stăpânul o 
pocneşte; huiduma de bărbat o pocneşte. Am fost acum 
două săptămâni la târg s-o văd. O podidit-o plânsu, de-mi 
venea să iau cârja şi s-o rup de spinarea haidăului. El, de 
colo, rânjea la mine şi duhnea a rachiu. Spuneai dumneata, 
când era de-o şchioapă şi ai scos-o de la jupân Aizic, că-i 
păcat să se piardă şi că are să se aleagă mare lucru de 
dânsa dacă i s-o lumina mintea cu învăţătură... laca la ce-a 
luminat-o mintea! 

Nicolae Apostol închise ochii de durere. 

Dar în ochi îi stăruia chipul fetiţei cu port de gospo-dină în 
miniatură, cu privirea sclipind de deşteptăciune, cu 
mişcările ei repezi şi mărunte de furnică. Şi glastrele din 
fereastră udate cu mâna ei. Şi cărţile din rafturi orânduite 
cu mâna ei. 

— Tudose, n-ar fi oare bine să încercăm ceva? S-o chemăm 
aici. Noi tot avem nevoie de un ajutor. La noi n-are să fie 
slugă. Are să se întoarcă în sat. Cu încetul, şi-o înfiripa o 
casă, gospodărie... 


— Şi bărbatul? Haidăul? Acela nu vine în sat. Acela-i om de 
târg. Nu lasă el crâşmele de acolo pentru poşârca lui jupân 
Aizic 

— O căsnicie se poate desface. 

— Dac-ar da Domnul! Să încercăm... Măcar că eu nu cred. 
O ţine haidamacul strâns, ca să-i beie simbria. 

— Am să vorbesc eu cu dânsa, Tudose! Fă-o să se învoiască 
O zi şi să vină pe la noi. Eu pe de o parte, nevastă-mea pe de 
alta, om face tot ce ne stă în putinţă. 

— Doar aşa! Din cuvântul dumitale nu ieşea s-o tai, şi dacă 
nu erai dumneata şi nu eram eu în pustiul cel de război, 
poate altfel se alegea de dânsa. 

— Cu mulţi se alegea altfel, Tudose. 

Tudose Bot a plecat, şontâc-şontâc, în cârja care-i strâmbă 
umărul stâng în sus. 

Piciorul de lemn bocăneşte întâi în scândura cerdacului, 
apoi pe scări, pe urmă surd pe poteca bătătorită. 

Nina îi ajută să deschidă portiţa. 

Alungă ea câinele, să nu latre. Închide ea portiţa la loc. 
Vine apoi tropăind şi îl apucă pe Nicolae Apostol de pulpana 
hainei: 

— Haide acum să udăm flolile! Văd că te-ai cam lăsat pe 
tânjală şi le-ai uitat... 

Învățătorul ia stropitoarea şi începe să care apă. Dar 
gândurile lui nu sunt la florile de aci şi nu sunt nici la o 
floare din lume. O hotărâre îl roade de câteva zile. E 
împotriva oricărei bune judecăţi. Roade însă în el ca o 
patimă deşteaptă, nu-i dă răgaz de prea multă chibzuială. 

— 'Tăticule, da' ce-i cu tine? Nu vezi că tolni apa tot pe 


bujoli? 

— Adevărat, Nina... Nu prea am astăzi poftă de 
grădinărie. 

— Ial ţi s-au înecat colăbiile? 

Capitolul XXVIII 


„A trecut ceasul aşteptărilor şi a venit acel al unei singure 
hotărâri...” 


Nicolae Apostol a făcut chemare la şcoală, într-o dimineaţă 
de duminică, după sfârşitul slujbei de la biserică. 

Primarele, ca din întâmplare, şi-a adus deodată aminte că 
domnul prefect dorea neapărat să-l vadă. 

Aşadar, a plecat de îndată la târg. 

Tot ca din întâmplare părintele nu putea lipsi în acea zi de 
la domnul Spirică Necşulescu, la Stulpicani, unde se afla 
mare sfat pentru a pregăti campania de răsturnare a 
guvernului. Căci astfel mergeau treburile. De-abia se 
înscăuna un partid la ocârmuire, şi toţi se năpusteau a doua 
zi să-l dea peste cap. Care pe care... 

Au răspuns deci la chemarea învățătorului numai câţiva 
din foştii elevi, flăcăiandri cu pană de păun la pălărie; parte 
din părinţii şcolarilor mărunți câţi cântaseră dis-de- 
dimineaţă răspunsurile la liturghie, măcar că părintele nu-şi 
mai dădea ziua bună cu Nicolae Apostol; s-au adunat o 
mână de gospodari câştigaţi de mult de partea omului care 
nu-i mânase la vot, nici nu-i minciunise vreodată. S-au 
strecurat însă şi unele iscoade de-ale primarului, de-ale 
părintelui Gherasim, precum şi de-ale domnului Emil Sava. 

Nicolae Apostol i-a întâmpinat strângând mâini şi făcându- 
le loc cu tineresc neastâmpăr. 

Când i-a văzut în număr, a ridicat semn de tăcere şi de 
ascultare şi le-a vorbit cu înverşunarea inimoasă a 
dăscălaşului coborât odinioară din căruţa lui moş Lecachi 
Colţun. Zvonurile netrebnice deşteptaseră în el o îndârjire 
aţipită. 

Îl mistuia din nou arşiţa arzătoare în ochi. 

Numai că nu le mai cuvânta un băietan în strai pirpiriu de 
târgovăţ, rătăcit printre dânşii, cum arăta el atunci. Acum li 
se asemăna la chip şi la port; faţa se înăsprise de vânturi şi 
de soare; trăsăturile erau săpate adânc de aceleaşi 
necazuri; când ridica mâna, se vedea palma bătătorită de 
aceleaşi munci. 

Era unul de-ai lor. Şi în graiul lor li se spovăduia. 


Oprindu-se din când în când şi aşteptând aprobarea 
spuselor, Nicolae Apostol urmărea pe feţele de mult 
cunoscute o încordare care-i împânzea ochii. O ciudată 
ameţeală îi înteţea zvâcnirile inimii. 

Parcă din nou îşi punea viaţa în joc. Parcă se apropia de-o 
comoară tainică şi până acum legată cu un blestem; în alui 
dibăcie stătea puterea s-o ridice la lumină, ori s-o afunde 
mai adânc în tainiţele pământului şi să rămână pierdută. îi 
fulgera în amintire altă adunare, de altădată, când erau 
încă proaspete întâmplările anului 1907, iar absolventul de 
şcoală normală venea să săvârşească misiuni scrise ca din 
carte. 

Mulţi din ascultătorii de atunci lipseau. Ca o apă îi 
înghiţise întunericul cel mare înainte de a-şi fi dat seamă că 
au trăit şi de ce le-a fost dăruită osânda vieţii. 

Copilandrii din băncile de-atunci luaseră locul părinţilor. 
Acum aveau ei mustață groasă şi se pregăteau ei să aştepte 
ploduri pe care să-i trimită la şcoală. 

Le cunoştea slăbiciunile şi păcatele, dar le cunoştea şi ce-a 
cruțat încă bun vremea în unii şi în alţii. Oricum, o 
schimbare se vădise. Ştia că acum vorbele lui n-au să mai 
cadă toate în vânt, aşa cum s-au risipit atuncea, după o 
uşoară tulburare a sufletelor, îndată împotmolită în 
resemnare de moarte. 

Sub stăpânirea acestor amestecate amintiri ale tinereţii, 
mâhnite şi duioase, Nicolae Apostol le-a pomenit cum a 
venit el cu o hotărâre măreaţă şi cum prea puţin s-a 
învrednicit s-o îndeplinească. Le-a înşirat protivnicia 
oamenilor şi vremilor; pătimiri numai de dânsul ştiute. Le-a 
spus că-l înfricoşează anii câţi trec pe nesimţite şi-l 
îndepărtează de înfăptuirea gândului vechi. 

Poate chiar i-a tremurat glasul mai mult decât ar fi vrut, 
căci a simţit un neastâmpăr în rândurile din faţă. 

Aşa încă nu le-a vorbit niciodată nimeni. Părintele Saftu se 
bătea cu pumnul în piept şi mugea împotriva ticăloşilor de 
la guvern. Domnului Spirică Necşulescu i se piţigăia glasul. 


Domnul Emil Sava se stropşea împotriva altor ticăloşi. 
Învățătorul lor nu zvârlea vina pe nici un ticălos închipuit 
ori într-adevăr ticălos. Vina cea mai grea şi-o chema asupră- 
şi, mărturisind că nu întotdeauna a fost la înălţimea datoriei 
şi că puterile nu l-au ajutat cum s-ar fi cuvenit. 

Era ceva nou. 

Acum Nicolae Apostol socotea ca a venit şi rândul 
ponorenilor să nu-l mai lase singur cu slabele lui puteri, să-i 
vină într-ajutor, să pună mână de la mână şi să-şi ridice ei 
şcoala pe care nu se-nvredmceau să le-o ridice stăpânirile 
trecătoare. „Ajută-te, şi te voi ajuta!” aşa sună şi cuvântul 
Evangheliei. 

E scrisese la revizorat, la prefectură, la inspectorate; 
bătuse drumuri fără folos. 

Pretutindeni a găsit uşi închise, oameni cu alte griji, mai 
grăbite. Ca să arate ponorenilor rostul şcoalei, aşa cum o 
făcuse atunci când îl măsurau cu ochii ca pe-un venetic 
trecător, îi pare acum de prisos. Câţiva feciori din comună 
au păşit la învăţătură mai înaltă; se vor întoarce învăţători, 
profesori, silvicultori, ceea ce nu s-a pomenit în anii mai 
vechi. Alţii, cei mai mulţi, câţi au rămas la brazdă, altfel ştiu 
acuma să-şi împărţească timpul şi munca, să-şi întocmească 
o gospodărie, să cunoască preţul zilei când îşi vând o vită de 
soi ori prisosul bucatelor în anii buni şi cu spor. Satul a 
prins să capete altă faţă. Nu-i încă aşa cum trebuie să fie. 
Aşa cum trebuie nu va fi încă multă vreme, până ce nu se 
vor schimba rânduielile din ţara întreagă şi nu vor pieri 
uzurpatorii ei stăpâni. Dar nu-i nici adunătura de bordeie 
pe care-a găsit-o el. Aceasta l-a îndemnat să-i adune şi să le 
ceară sprijin la faptă. Faţă de şcoală ei sunt datori, fiindcă 
mai ales prin învăţătura de carte vor căpăta învăţătura 
îndreptărilor. Din puţinul lor şi cu palmele lor au datoria să 
ajute la ridicarea unui locaş cum se cuvine. Nu-i spre 
cinstea unui sat de gospodari o şcoală care se dărâmă pe 
dânşii. Din a altora filotimie s-au strâns câteva mii de lei; au 


fost treisprezece mii.; cu dobânzi, s-au făcut douăzeci. Sunt 
depuşi la bancă. Le-arată chitanţele de depunere... 

Chitanţele au trecut din mână în mână. 

Mulţi nici n-aveau de ce să le cerceteze. Ajungea cuvântul 
învățătorului. 

Le-au întors însă pe-o faţă şi pe alta, mai stăruitor, oamenii 
veniţi mai mult ca să iscodească decât să ajutore la 
ridicarea şcolii. 

— Păi sunt bani pe numele dumitale! rosti Iordache 
Băbuşcă. Aşa poţi să ne arâţi orice chitanţă... Cine 
garantează? 

Nicolae Apostol îşi stăpâni glasul. Răspunse cu blândeţe: 
— Bade Iordache, să-ţi păstrezi întrebările de felul acesta 
pentru adunările de alegeri. Acolo toţi garantează. Eu v-am 
chemat ca pe nişte oameni de credinţă, să facem o ispravă 

de credinţă. 

— Aşa-i! întăriră gospodarii, întorcându-se spre Iordache 
Băbuşcă să-l pună la locul său cu privirile. 

— Are să se vadă dacă e aşa ori nu! ameninţă zborşit 
iscoada primarului. 

Un tovarăş al părintelui Gherasim Saftu găsi potrivit să 
pună altă întrebare, dinainte, şi nu după mintea sa, 
pregătită: 

— Bine-bine! Să spunem că se face şcoală. Am aflat însă că 
dumneata vrei să botezi şcoala cu numele unui ministru 
politic. Asta nu se poate... 

— Şi cam de ce nu s-ar putea, bade Ioane? 

— Fiindcă acel ministru al dumitale a fost liberal, şi noi nu- 
nţelegem să dăm banii noştri, munciţi cu su-doarea noastră, 
ca să cinstim un nume de liberal. Când or face ei şcoală, s-o 
boteze sănătoşi cu crucea lor... 

— Mai întâi, nici n-am ajuns la botezul şcoalei, fiindcă nici 
n-o avem, bade loane. Să nu vindem pielea ursului din 
pădure! Mai pe urmă, când vom ajunge şi la asta, are să 
hotărască satul întreg, nu dumneata. Nu-i vorba de ce-a 
fost acel ministru. E vorba de mult-puţinul pe care l-a făcut 


pentru şcolile din sate şi pentru sate atunci când nu ne 
purta nimeni de grijă şi nu făcea pentru sate nici barem 
atâta. 

Omul nu se lăsă bătut. 

Rânji, luându-i spusele-n răspăr: 

— Dacă o făcut el atâta de-l pomeneşti cu evlavie 
dumneata, de ce n-o făcut şi şcoală în Ponoare? 'le cruța pe 
dumneata de bătaia asta de cap. 

— A făcut aiurea, bade. Şi poate că ajungea rândul să facă 
şi aici dacă îl lăsa vremea şi nu-l împiedicau oa-menii politici 
din partidul său. 

Colţos, badea Ion se agăţă de cuvânt: 

— Aha! Va să zică tot la vorba mea ajungi? Spunea 
ministrul dumitale da, şi spunea Hâncu, tot al dumitale, ba! 
Hâncu, adicătilea răposatul conu Lascarache. 

— Bade, nu pângări amintirea morţilor... Lasă-i să se 
odihnească în paza Domnului, după faptele lor. Să ţinem 
socoteală că până acum dania cea mai mare pentru şcoală 
tot a răposatului Lascăr Sofian rămâne. 

— Mare pomană! Zece mii de lei! Nici pe-un sfert din 
preţul de azi al unui vagon de grâu, când îi putrezeau lui în 
hambare cu zecile de vagoane... 

Nicolae Apostol începu să-şi piardă răbdarea faţă de atâta 
rea-credinţă: 

— De ce nu eşti drept, creştin al lui Dumnezeu? Atunci 
când i-a înscris el în testament, zece mii de lei făceau cât 
cinci vagoane de grâu, pe puţin... Nu putea să ştie cum are 
să cadă banul 

— Aşa-i, ţine-i înainte parte! se îndârji omul părintelui 
Gherasim. Şi, întorcându-se către ceilalţi: Asta am făcut-o 
anume, oameni buni, ca să vedeţi voi singuri unde vrea să v- 
aducă pe după piersic. Acuma aţi văzut şi aţi înţeles. Şcoala 
să se cheme cu numele unui mi-nistru dintr-un partid care 
ne sugruma ieri! Noi să mergem şi să îngenunchem pe 
mormântul lui Lascarache Sofian, care punea vechilii să ne 
scoată la munci ca pe vite, cu harapnicul!... Poate n-aţi ştiut 


că aţi fost chemaţi la o adunare liberală. Acuma ştiţi. Mai 
lipseşte numai domnul Emilache Sava, să vă ţină o 
cuvântare şi să vă dea binecuvântarea... 

Un credincios al domnului Ennl Sava, înţepat de viespe, 
sări să-şi apere stăpânul politic: 

— la mai tacă-ţi gura, loane, dacă vrei să nu ieşi altoit de- 
aicea! Ce ai tu, măi, cu conu Emil? 

— Ba bine a grăit, răsună vocea groasă a lui Iordache 
Băbuşcă. Vezi tu, de colo, să nu te altoiesc eu... 

Făcându-şi loc cu coatele, omul primarului se întoarse la 
rândul său către adunare şi întări: 

— Cât te ştiu eu de păcătos şi de robit popii şi lui 
Necşulescu, dară de data asta bine-ai grăit... Adevărat, 
Ioane! Iaca pentru ce-aţi fost ţinuţi de rău, oameni buni, că 
mergeaţi cu noi ori cu popa. Ca să vă aducă pe toţi la traista 
cu grăunţele lui jupân Sava... 

— Ce jupân, măi? Ce jupân? Ţi-a vândut ceva la tej-ghea 
conu Emil de-i spui lui jupân? Te trezeşti că ai de-a face tot 
cu alde jupân Aizic, unde-ţi faci veacul! 

Nicolae Apostol îşi muşca mustaţa. 

Nu simţea mâme, nici revoltă. Se tociseră acestea. Simţea 
durere şi milă pentru asemenea înveninare a sufletelor. 
Minciuniţi de manifeste şi proclamaţii, nărăviţi de 
apucăturile alegerilor, înrăiţi de sminteala cea nouă, a 
demagogiei fără obraz, lipsiţi de-o cârmă grijulie şi cinstită, 
de-un partid cu adevărat al muncitorilor, nu al veşnicilor 
uzurpatori, oamenii nu mai puteau înţelege o faptă sub care 
să nu se ascundă măsluielile politicii. Adoptaseră şi ei 
judecata domnului Emil Sava şi a călătorului prin partide 
Spirică Necşulescu. Acum erau toţi o apă şi-un pământ. 

Îşi muşcă mustaţa şi vorbi apăsat: 

— N-aţi sfârşit? Vă poftesc să sfârşiţi. Care aveţi a vă altoi, 
uşa-i deschisă, mergeţi să vă altoiţi afară... Deocamdată eu 
sunt cel care v-am chemat aici. lar aici sunteţi în casa mea. 
Cui nu-i place, nu-l ţiu cu sila... Poftească la Aizic ori aiurea, 


să mă foarfece şi să mă judece cum îl rabdă inima... 
Ceştilalţi dorim să rămânem numai noi în de noi. 

Murmurul glasurilor a dat dreptate învățătorului. 

Iscoadele au pus nasul în pământ şi au căzut pentru 
moment la tăcere. 

Nicolae Apostol şi-a dus până la capăt adunarea cu 
gospodarii puţini la număr, dar câştigaţi faptei. 

Astfel s-a prins legământ să ajutore fiecare după puteri: 
unii cu bani, alţii cu palmele, alţii cărăuşind. 

Ca să meargă treaba mai repede, învățătorul trecea peste 
formele migăloase ale legii. Moştenitorii babei Paraschiva 
Stoleriu, strânsă de Dumnezeu în timpul războiului, fiind 
gospodari cu alte aşezări, se arătau gata să vândă locul 
vechi de şcoală pe-un preţ de omenie; jumătate decât l-ar fi 
plătit comuna ori statul. Iar locul îl cumpăra învățătorul pe 
numele său, împreună cu doi aleşi ai adunării. 

Semnau înscris să înalțe mai întâi şcoala, după puterile şi 
priceperea lor, pe urmă s-o facă danie comunei. 

Aşa nu mai aveau drept la amestec autorităţile, cu formele 
şi oamenii gata pe întârzieri, rapoarte, devize şi recepții. 

Până la vacanţă mai era o lună. Îi grăbea timpul din urmă. 
Pregăteau material. Adunau bani. Făceau săpă-turile la 
temelie. În vară purcedeau la lucru cu temei. Clădirea cea 
veche o cruţau. Rămânea, după plan, în fundul ogrăzii. 
Primenită şi feţuită, mai putea sluji pen-tru o casă de citire 
şi pentru atelier de lucru. Toate cu o grijulie cumpătare, ca 
să nu se întindă mai mult decât le-ar îngădui puterile. 

Spre a sa minunare şi neaşteptată mulţumire, Nicolae 
Apostol a văzut crescându-i sub ochi lista cea veche, în 
frunte cu semnătura domnului Spirică Necşulescu. Unii s- 
au înscris cu două mii, alţii cu o mie, alţii numai cu o sută 
ruptă din calicia lor. 

Se apropia în sfârşit împlinirea visului vechi. 

Învățătorul uitase că orice lăcaş, ca să dureze, cere o viaţă 
de om zidită în mormântul de cărămidă şi var. 


Gospodarii s-au risipit agale, zăbovind pe drum să mai 
dezbată legământul. Iscoadele au mers să zăbovească în 
crâşma lui jupân Aizic. 

Aici s-au împărţit la mese după partidele respective, şi, 
deşertând rachiul servit de Leizărică, au pus la cale 
oarecare măsuri de poprelişte. Învățătorul se „întindea”, 
ademenea oamenii de partea sa, care nu era partea nici a 
părintelui Gherasim, nici a primarului Vasile Ţăpu. 

Strica prea multe socoteli. 

Jupân Aizic, măcar că moţăia cu degetele în bărbiţa colilie, 
din ungherul de sub şiragurile de covrigi, prinse prea bine 
cu urechea că învățătorului i se pregătesc alte noi şi amare 
necazuri. 

Nicolae Apostol nici nu le presimţea. 

Pe portiţă trecuse din ograda şcolii acasă, cu o lumină 
avântată de mulţumire în ochi. 

O mare putere şuvoia în el, ca zăporul primăverii. 

Străbătu sprinten livada, plecându-şi capul sub crengile cu 
fructe crude. Se gândi că la toamnă, când merele acestea 
domneşti vor fi coapte, coaptă va fi şi fapta sa. Din pământ 
se va fi înălţat atunci, în sfârşit, şcoala plăsmuită de 
amintirea băietănaşului coborât din căruţa lui moş Lecachi 
Colţun într-o ploioasă şi urâtă zi de octombrie. 

Strigă de departe, să anunţe vestea cea bună: 

— Ana... Ana! 

Îi răspunse Nina în loc, tropăind mărunt pe potecă şi 
ieşindu-i în cale: 

— Las-o pe mama. A chemat-o o femeie bolnavă. Zice că 
moale. Vino mai bine să-ţi alât eu ceva... 

Apucându-l de mână, îl trăgea după dânsa. 

Nicolae Apostol se miră cu o exagerată curiozitate: 

— Ce poţi să-mi arăţi tu aşa de grozav?! 

— Ai lăbdale... Mămica mi-a spus să nu spun, dal eu tot îţi 
spun. 

— Măi-măi-măi! Tare mă tem că iar ai făcut vreo ispravă... 


— Ale să-ţi placă isplava. Ascultă-mă pe mine! îl asigură 
Nina, târându-l de mână pe scări. 

— Aşadar, în casă e pozna? 

— Dai nu-i nici o poznă. Mata numai pozne clezi că pot eu 
să fac... lan te uită! Asta-i poznă? 

Foarte triumfătoare, Nina arătă uşorul, aşteptând. 

Acolo se aflau crestate, de vreo patru ani încoace, semnele 
de măsurătoare, după care se cunoştea cât a crescut Nina 
la fiecare şase luni. O crestătură proaspătă şi albă trecea cu 
două degete peste semnele vechi. 

— Ei, mai zi mata ceva...! 

— Dacă s-ar afla pe lume şi un semn pentru măsurat cât ţi- 
a crescut mintea, pe acela aş vrea eu să-l văd şi să mă 
bucur! o necăji surâzând Nicolae Apostol. 

Nina încrucişă braţele: 

— Aşa volbeşti? Bine-ţi spune mămica domnu Ghimpoşilă! 
Nu se măsoală aicea şi mintea? 

— Ei cum? Asta încă n-am ştiut-o. Aşadar, se mă-soară şi 
mintea cu metrul? 

— Ba se măsoală! Nu spunea Mâlita că numai dacă am să 
fiu cuminte am să clesc? Dacă nu elam cuminte, lămâneam 
chilcită... Aşa am clescut şi am să mai clesc!... Ca să vezi 
mata cât de cuminte sunt eu când vleau... 

Nicolae Apostol o ridică în braţe. O strânse la piept. Nina 
se zvârcoli din picioare 

— Lasă-mă, te log, că-mi boţeşti lochiţa! Nu vezi că-i nouă? 

Nicolae Apostol o depuse la pământ, cerându-şi iertare cu 
o comică părere de rău: 

— Scuzaţi, domnişoară! N-am observat că vă şifonez 
toaleta şi cordeluţele. 

Nina îşi tipări cu mâinile cutele rochiţei, răsucindu-şi capul 
să poată constata şi dezastrul de la spate. 

— Poftim! Uite cum mi-ai boţit-o! Nu ştii că asta-i lochiţa 
cu care am să mă duc la şcoală? 

— Stai mai încet, Nino dragă! Până la toamnă mai este... 
Dacă ai să creşti cum ai pornit-o, are să-ţi rămână mică... 


Nina bătu din palme bucuroasă, trăgând imediat o 
concluzie în vederile ei: 

— Foalte bine! îmi face mămica alta, nu-i aşa? Atuncea am 
să mă pun eu pe clescut, ca să-mi facă mămica alta 
albastlă... Şi gata! 

Nicolae Apostol gândi că poate în semnele ascunse ale 
vieţii stă şi această potrivire. 

I-a fost dat să nu ridice el şcoala în Ponoare până în anul 
când cea dintâi elevă în şcoală nouă va fi şi copila lui, ca 
destinele lor să se împletească. 

— Numai să nu mă faci de ocară, Nino, la şcoală, cu tot cu 
rochiţa ta albastră... 

— Va să zică am să am şi lochiţă albastlă? prinse Nina din 
zbor confirmarea speranţelor. Atuncea să n-ai mata nici o 
glijă! Am să fiu plemianta întâi, cum a fost Mâlita în fiecale 
an... Numai că eu nu vleau să mă fac selvitoale, ca dânsa... 
Vleau să mă fac plofesoală, ca mama... 

Nicolae Apostol ridică ochii. 

Lipită de perete, asculta Mariţa Bot. Intrase fără să se 
audă, cu picioarele desculţe. 

Pe chipul ei nu se citea nici o mâhnire, nici un amar că 
toate premiile întâi cu cunună nu i-au slujit să ajungă mai 
mult decât o servitoare cu picioarele goale. Ea era fericită. 
Tudose Bot şi domnul învăţător o scoseseră din viaţa 
înveninată în care trăise. Îi aflaseră avocat să facă formele 
pentru despărţenie. 

Din nou uda acum glastrele din fereastră, ştergea pra-ful 
de pe cărţile din dulap şi din rafturi. 

Numai obrajii se ofiliseră. Numai lumina cea vie din ochi 
se împâclise. Plutea acum pe chipul ei o fericire apatică, aşa 
cum fericiţi par şi unii morţi după ce din toată zbaterea lor 
deşartă şi-au aflat odihnă. 

Vorbi cu glasul sleit, uniform: 

— Duduia a spus să nu aşteptaţi cu masa... Poate întârzie. 
S-o dus la nevasta lui 'loma Cârlibaba, cică-i pe moarte... 


Vorbea de moartea altora, şi moartea era în ea; vorbea 
despre moarte, iar moartea, ca o albină din stupii lui Toma 
Cârlibaba, le dădea pe aci, pe-aproape, târcoale, fără ca 
nimeni s-o simtă şi s-o bănuiască. 

Albinele-şi aleg florile cele mai proaspete, cu parfumul mai 
viu. 

Capitolul XXIX 

„Încearcă o faptă bună şi vei înverşuna o sută de 
duşmănii...” 

Vara a fost uscată şi fierbinte, vitregă pentru câmpuri. 

Se stârnea din senin un vânt buiac, răsucind vârtejuri de 
colb, foşnind în porumburi sfârlogite, zvântând bălțile, dar 
neizbutind să ridice un nouraş de ploaie la marginea zării. 
Pe urmă, se ogoia dinspre seară, şi a doua zi arşiţa dogorea 
mai cumplit. 

Oamenii căutau cu ochii la cer. 

Vitele căutau umbrele înguste. Izvoarele au prins a se 
trage la fund. 

Numai Nicolae Apostol nu le vedea şi nu le simţea toate 
acestea. 

Dacă înălța şi el ochii câteodată spre cer, n-o făcea 
aşteptând ropotul izbăvitor al apei. 

Dimpotrivă, se temea să nu sfârşească seceta şi să nu 
înceapă cumva săptămânile de ploi îndelungi care împiedică 
mersul lucrărilor de zidărie. Până acum îl ocrotiseră 
puterile de sus. 

Câţiva gospodari, chiar dintre cei mai inimoşi tovarăşi la 
isprava învățătorului din Ponoare, s-au pomenit clătinând 
din cap şi tânguindu-se cu zăduf: 

— Văd că eşti mai tare la Dumnezeu decât noi şi decât 
părintele Gherasim! Prea din cale afară ţine numai cu ale 
dumitale... Mai lasă să ne mai vină şi nouă rândul! Au 
început gâţele a mugi de foame şi de două zile scot cu 
ciutura din fântână numai un fel de glod, bun de lipit 
hardughia asta de şcoală cu dânsul... 


Nicolae Apostol le răspundea la alean cu vorbe care nu-i 
porneau de la inimă. Şi lui i se sfârlogea păpuşoiul în ogor. 
Şi el cosise ovăzul mai mult pai uscat din crud decât spic. Şi 
fântâna din ograda lui se sleise. 

Dar ce însemnătate aveau toate aceste pagube şi necazuri 
trecătoare fată de fapta trainică, din zid şi din bârne, care 
creştea văzând cu ochii? 'loate erau răscumpărate cu 
prisosinţă. 

El nu simţea nici arşiţa din gât, nici şiroaiele de năduşeală 
de pe obraz, nici nu se trăgea la loc umbros să se căineze. 
Dis-de-dimineaţă se înfăţişa la datorie, cu cei dintâi 
salahori, ca să plece în urma tuturor, tot aşa ca altădată 
baba Paraschiva Stoleriu. Cu deosebire că acum el avea tot 
cuvântul; el împărțea poruncile şi el era stăpân pe 
schimbări. 

Planul cel vechi, din sertar, îngălbenit de vreme şi cu 
cernelurile decolorate, făcuse loc altuia, primenit, cu 
adaosuri potrivite timpului. Se afla mai cu seamă încântat 
învățătorul că la toate îl ajutorase un arhitect tânăr din 
oraş, luând asupră-şi fără nici o plată alcătuirea definitivă şi 
dând şcoalei o înfăţişare prietenoasă. 

Nu înălța o cazarmă ori un spital, urâtă clădire, care 
respinge ochiul de la început şi stinge bucuria din su-fletul 
unui copil, intimidându-l. Era într-adevăr ceva rar, fără 
sumeţire, luminos şi cald. 

Domnul Emil Sava nu pierduse prilejul să se abată, în 
treacăt, să se înscrie cu o contribuţie pe care nu i-o ceruse 
nimeni şi să-i mulţumească învățătorului că nu l-a uitat pe 
răposatul ministru de pe vremuri, marele binefăcător al 
şcolii şi mândria partidului său. 

Răsucind lanţul cu veriga pe care mai adăugase o cheiţă, 
două la cele vechi, se plimbă de jur împrejurul clădirii, 
încuviinţă şi admiră, se scutură cu mănuşile pe pantaloni de 
praful roşu al cărămizilor şi, înainte de a se urca în 
automobil, la plecare, îi şopti în mare taină şi cu mai mare 
satisfacţie: 


— Ştiam eu că tot aici ai s-ajungi! Tot spre noi era dat să te 
aducă ale lumii valuri!... Mai bine mai târziu decât 
niciodată... 

— Dar nu m-au adus ale lumii valuri câtre nimeni, stimate 
domnule Sava! protestă învățătorul. Dacă îţi aminteşti, încă 
de-acum mai bine de doisprezece ani am vorbit noi despre 
această şcoală. Şi atunci am rămas cu vorba. Eu n-am 
deznădăjduit; am izbutit să trec şi dincolo de vorbe, la ceea 
ce se vede. 

— Atunci era cel de colo! arătă domnul Emil Sava spre 
Sofienii unde se afla înmormântat Lascăr Sofian. El avea 
cuvântul... Ştii că nu se putea trece uşor peste dânsul. 

Fostul şi viitorul prefect minţea cu seninătate, zvârlind 
toată răspunderea pe-un mort. Nicolae Apostol socoti de 
prisos să mai scotocească aceste uitate şi amare socoteli. 

Dădu să plece. 

Domnul Emil Sava se rezemă pe marginea automobilului, 
fluierându-i printre buze, voios şi complice: 

— Ssst! Puţină răbdare... în scurt timp ne vine şi rândul 
nostru. Bandiţii ăştia de la guvern sunt pe ducă. Atunci fii 
sigur că n-am să te uit... 

Automobilul se urni şi dispăru îndată într-un uragan de 
praf. Nicolae Apostol se întoarse gânditor la schelele sale. 

Erau bune şi miile din dania domnului Emil Sava, dar mai 
puţin bune erau prepusurile marelui elector. Ar fi dorit 
poate ca în zidul de cărămidă şi de tencuială să nu intre nici 
un ban de la asemenea oameni, cu asemenea scârbavnice 
ispitiri. Nu se arăta însă cu putinţă. Oamenii de ispravă se 
numărau pe degete: puţini, şi încă nevoiaşi. lar şcoala lui nu 
putea să aştepte. 

Mai ales că nici părintele Gherasim Saftu, nici domnul 
Spirică Necşulescu, nici primarul cu al său prefect nu 
stăteau cu braţele încrucişate. 

Umblau vorbe şi umblau denunţuri. 

Nicolae Apostol fusese chemat la revizorat şi la prefectură, 
să dea seama cu a cui învoire îşi permite să clădească şcoli 


de capul lui şi mai ales cu ce bani. S-a dezvinovâăţit şi s-a 
învârtoşat la cuvânt, scoțând act doveditor că el nu clădeşte 
deocamdată şcoală, şi nici nu clădeşte pe socoteala comunei 
ori a statului, pe locul comunei ori al statului. Zideşte pe 
locul său, cumpărat cu doi tovarăşi, o clădire căreia îi vor da 
întrebuinţarea ce-o vor crede - el şi tovarăşii - de cuviinţă. 

Prefectul trimis de la Bucureşti a ridicat mânios din 
sprâncene, zvârlindu-i hârtiile peste birou, pe covor: 

— Ce-mi arăţi acte? Şi ce mă priveşti aşa de neobrăzat? 

— Ca să mă ţii minte mai bine, domnule prefect! Îmi pare 
că undeva ne-am mai văzut o dată... Poate mă-nşel. Vreau 
să nu mă-nşel a doua oară... 

Într-adevăr, locotenentul de rezervă Nicolae Apostol 
cândva îl mai văzuse. 

Dar nu într-o împrejurare care să-i facă mare cinste 
celuilalt. Îl mai văzuse în ziua când ela căzut întâi rănit şi a 
fost ridicat în nesimţire de brancardieri. Atunci domnul 
prefect de astăzi se prefăcuse nebun şi fusese evacuat 
înainte de semnalul atacului. 

Povestea se întinsese în tot regimentul. Nicolae Apos-tol a 
aflat-o când s-a întors vindecat să-şi reia locul ca să cadă a 
doua oară, de astă dată străpuns şi cules de brancardele 
inamicului. 

Se vorbea de-o judecată, de-un raport al comandantului, 
de-o intervenţie de sus şi de-o muşamalizare. 

Poveştile de atunci se vede însă că au fost repede şi pentru 
toţi uitate. Căci în cuvântările sale de astăzi, domnul prefect 
se înfăţişa în numele luptătorilor de la Oituz şi de la 
Mărăşeşti: el reprezenta regenerarea ţării prin eroii 
frontului. 

— Strânge-ţi hârtiile! poruncise domnul prefect. Aş putea 
să dau ordin jandarmilor să oprească porcăria dumitale cu 
forţa. N-o fac! Voi sezisa mai întâi parchetul să lămurească 
această chestie suspectă... Pe urmă mai vorbim, onorabile! 

Nicolae Apostol şi-a cules hârtiile de pe covor. 

A plecat să dea seamă şi revizorului despre porcăria sa. 


Om mai prudent şi întrucâtva intimidat de notările 
excepţionale ale învățătorului, revizorul nu l-a ameninţat cu 
parchetul. I-a atras numai binevoitor atenţia asupra 
aşternutului prea puţin moale pe care şi-l pregăteşte 
punându-se în serviciul lui Emil Sava pentru a ridica o 
şcoală menită să slăvească memoria unui liberal încarnat şi 
a unui demagog didactic ca fostul ministru al 
învăţământului. 

Noroc că vacanţa şi căldurile i-au risipit pe toţi pe la băi şi 
la locuri răcoroase. Toamna, când se vor întoarce, vor găsi 
şcoala gata de inaugurare. 

Pe urmă n-au decât să înceapă cercetări şi anchete. Se vor 
lămuri ce faptă criminală a săvârşit. 

Îi uşurează sufletul şi îi îndârjesc cerbicia ajutoarele câte 
s-au strâns în jurul său. Foştii elevi veniţi de la şco-lile lor 
orăşeneşti n-au aşteptat să fie chemaţi. Pătrunşi de vechea 
lui învăţătură, cu tinere şi inimoase puteri, se plătesc acum, 
stându-i la dreapta cu rândul. Într-o zi unul face drum la 
târg să grăbească o comandă de geamuri ori de ciment. În 
altă zi altul pune mâna alături cu dulgherii la fasonatul 
lemnului. Au pregătit şi au dat serbări în comunele vecine, 
pentru a mai rotunji sumele de trebuinţă. Au câştigat, 
printre părinţi şi neamuri, alţi gospodari cu inima până mai 
ieri îndoielnică. 

De-un trecător dar preţios şi neaşteptat sprijin s-a dovedit 
Ţică Ştirbulescu, feciorul coanei Catinca, studentul 
zurbagiu de la Bucureşti. Când s-a prezentat, Nicolae 
Apostol mai-mai să nu-l recunoască. Nu era frumos Ţică; nu 
semăna cu actorii de cinema foarte la modă. Acelaşi păr 
zbârlit, cu acelaşi ciuf în creştet. Aceeaşi faţă pătrată şi 
acelaşi nas zvârlit în sus ca o provocare cerului. Dar în ochi 
fulgera inteligenţa, încă mai vie şi mai plină de neastâmpăr. 

Nicolae Apostol îl primise cu „domnule Ştirbulescu”. 

Ţică sărise fript: 

— Ştii că ai haz? „Domnule”? Adu-ţi aminte cum îmi 
spunea coana Catinca! „Păduchiosul mamei...” Pentru 


dânsa tot aşa am rămas. Aş dori să rămân şi pentru 
dumneata la fel. Mai ales că multe din cele bune dumi-tale ţi 
le datoresc. Cele rele sunt de la coana Catinca... 

Fostul preceptor al lui Ţică a aflat astfel că „păduchiosul 
mamei” a trecut strălucit, cu notări maxime, penultimul 
doctorat la Medicină. A mai aflat că se va consacra 
chirurgiei şi că spintecă în oameni cu o voluptate de asasin. 
Pe urmă s-a oferit să-i scoată lemne, piatră şi alte materiale 
de la coana Catinca, măcar aşa, ca să facă puţin venin 
domnului Spirică Necşulescu şi părintelui Gherasim Saftu. 

— Fiindcă trebuie să ştii că ai aci nişte inamici care te 
operează în rate, fără stovaină... 

— Ştiu, 'Ţică! Ştiu, şi deseori o simt. Dar nu toţi au mâna ta 
sigură de chirurg, cum ţi-o lauzi şi ţi-o doresc. Se prea 
poate să se taie într-o bună zi tocmai ei singuri în cuţit... 

— Să sperăm! Să sperăm... Dă-mi repede listă de ce ai 
nevoie, şi în douăzeci şi patru de ore mă execut... Acum am 
o chestie mai urgentă... Un cal, un debutant, în burta căruia 
astăzi am să-i pun eu pintenii întâi... Ca să-i arăt iubitului 
meu cumnat, Dinu, domnului cavalerist, ce e aia călărie şi 
călăreț... 

Sceptic, Nicolae Apostol i-a dat lista. 

Şi spre a sa surpriză, '[ică Ştirbulescu s-a executat o dată 
şi a doua oară. 

A treia oară, cu neastâmpărul care făcea parte din fiinţa 
lui, a dispărut fără să mai dea de ştire, mânat de capriciu la 
nişte băi de peste frontieră, de unde-i scrisese un prieten. 
Surâzând, Nicolae Apostol a deplâns anticipat soarta 
viitorilor pacienţi ai chirurgului Constantin Ştirbulescu. Se 
arăta în stare să lase bolnavul în mijlocul operaţiei pe masă, 
cu abdomenul deschis ca un geamantan, şi să o ia la goană 
pe stradă, cu masca pe obraz şi cu mănuşile de gumă pe 
mâini, fiindcă şi-a amintit că în ziua aceea sunt curse la 
Băneasa ori are o întâlnire cu un prieten la berărie. 

Dar meteorica apariţie a ex-elevului său i-a fost 
întăritoare. Aici pusese el ceva bun, deşi pământul nu se 


anunţa din cel mai grozav, şi aici mai supravieţuia ceva bun 
din ce semănase. În celălalt elev, Ţăpu Vasile, nu-şi adunase 
toată răspunderea să smulgă buruiana cea rea. Acum spinii 
pe care nu i-a plivit atunci pe el îl înghimpă mai întâi. 

E o binemeritată ispăşire. 

Clădirea se înălța. O ploaie de trei zile i-a dat răgaz de 
odihnă, şi plugarilor le-a adus suflarea pe buze. 

Pe urmă, iarăşi s-a înverşunat să zorească meşterii cu ochii 
la ceas şi la calendar. 

Şi deodată, în miezul lui august, primarul, însoţit de 
jandarm, s-a prezentat, rânjind, cu ordin de suspendarea 
lucrărilor. Nicolae Apostol era chemat la parchet să 
răspundă unor denunţuri şi să dea socoteală pentru mai 
multe călcări de lege. Lansase liste de subscripţie fără 
autorizaţie. Momise un minor să-i vândă casa, frustrându-l 
şi speculând raporturile dintre un fost dascăl şi un fost elev. 
Nicolae Apostol a plecat să bată drumul la târg de trei ori 
pe săptămână. 

S-a urcat în tren să ajungă la regimentul din Transilvania 
unde Alexandru Blănariu îşi făcea oastea, şi s-a întors cu 
declaraţia lui autentificată, care s-a dovedit până una-alta 
nefolositoare. 

Şcoala îşi aştepta acoperişul. 

Învățătorul nu-şi găsea somn, încleşta fălcile şi simţea din 
nou gustul coclit, de venin, în gură. O parte din sat s-a 
ridicat să meargă cu întâmpinare la oamenii stăpânirii 
împotriva acestei prigoane. Domnul Emil Sava s-a oferit de 
îndată să facă oficiul de avocat; din proprie iniţiativă a 
trimis telegrame indignate la diferiţi miniştri din capitală; a 
pus să se tipărească articole în gazetele partidului, 
stigmatizând infama înscenare; iar atunci când Nicolae 
Apostol a refuzat asistenţa sa de avocat şi s-a lepădat de 
asemenea ajutoare, ca să-şi poarte singur răspunderile, 
fostul şi viitorul prefect şi-a adus aminte că în definitiv 
învățătorul din Ponoare a fost întotdeauna un individ cu 
apucături suspecte. 


Nicolae Apostol a rămas singur, cu puţinii şi preatinerii săi 
învăţăcei, cu o mână de gospodari credincioşi faptei. 

Erau cu toţii dârzi, hotărâți să facă zid în jurul dascălului. 

Dar zilele treceau, se apropia începutul de an şcolar; în 
ziua de Tăierea capului sfântului loan s-au potopit ploile 
mărunte şi mucede, pregătindu-se pentru durată lungă. 

În casă, Ana păşea în vârful picioarelor. Cu ochii adânciţi în 
orbite, munciţi de nesomn, semăna şi ea acum cu Marița 
Bot, cea veştedă la obraz şi mocnită-n privire. 

Cu un semn încruntat din sprâncene şi cu degetul la buze 
o oprea pe Nina când se pregătea să întrebe: 

— Da' ce-i, tăticule, ial ţi s-au mai înecat şi azi colăbiile? 

Capitolul XXX 

„Un glas din mormânt a cerut izbăvire.” 

Patru făpturi se strecurau pe rând din casa învăţăto-rului, 
furişându-se una după alta, ca să treacă măcar de două ori 
pe zi în ograda şcolii şi să cerceteze cât a mai părăduit 
ploaia din clădirea neisprăvită şi lăsată de izbelişte. 

Ana îşi făcea drum ocolit, chip că merge la grajd ori la 
curtea depărtată a păsărilor. 

Cu şalul pe cap, privea de la portiţa din grădină într-o 
parte şi în cealaltă, zvâcnea dincolo, tupilându-se. După un 
sfert de ceas se întorcea udă leoarcă şi se închidea în odaie 
să plângă pe ascuns. Mariţa Bot venea afurisind şi 
blestemând răutatea oamenilor. Se răcorea pe căţei şi pe 
mâţe. Apuca un gătej şi stropşea fără pricină nevinovatele 
dobitoace cu atâta necaz, încât acum toate o împungeau la 
goană când dădeau ochii cu dânsa şi se piteau prin cotloane 
scheunând, stupind şi mieunând. 

Nina, fiindcă observase aceste expediţii, făcea şi ea la fel. 
Aştepta să scape de sub supraveghere, trăgea o fugă până 
la cealaltă curte, mai luneca în noroi, mai cădea într-o 
băltoacă; apărea murată până la piele şi blestema şi ea, ca 
Marița, „lăutatea oamenilol”, care a adus atâta jale şi 
tulburare în casă. 


Iar Nicolae Apostol, cu capul gol şi cu obrazul spălat de 
ploaie, urca schela şi intra în încăperi cu molozul chiftind 
sub paşi, muşcându-şi buzele până la sânge când vedea că 
prin acoperământul provizoriu de leaţuri a prins a şuroi altă 
dâră, şi umezeala roade din cărămida roşie ca din rana vie. 

O bufniţă alungată de cine ştie unde îşi găsise acolo 
adăpost. 

Îl privea de pe-o bârnă cu ochii enormi de sticlă gălbuie. 

Noaptea dădea drumul la un vaier lugubru. 

Şcoala din Ponoare începea să capete înfăţişare de ruină 
înainte de a fi ajuns la sfeştanie. 

Nicolae Apostol se zăvora în camera lui, cu fruntea 
încleştată în palme. Şi ploaia potopea, potopea mărunt, 
monoton, pornită pe veşnicie. 

Două zile şi-a răscolit încă mai sălbatic amarul scriind 
foştilor camarazi risipiţi în mai ospitaliere unghere de ţară. 

Apucase din vară să-i cheme pentru această mare şi târzie 
sărbătoare a vieţii sale, hotărând inaugurarea cu două zile 
înainte de începutul anului şcolar. Primise răspunsuri din 
vreme. De la unii, oarecum mirate că atât de târziu gloria 
unei promoţii mai dădea semn de viaţă; de la alţii, voioase şi 
prietenești; de la câţiva, scuze şi reci urări. 

Căci fiecare îşi urmase de atunci drumul său. 

Hortopan îi trimisese o dată cu scrisoarea o mono-grafie 
groasă de-un lat de palmă, înfăşurată într-o bandă roşie, 
care anunţa recompensa unui însemnat premiu al 
Academiei. Iliescu se oferea să sosească înainte cu o 
săptămână şi să organizeze el un cor măiestru pentru 
festivitatea inaugurării. Amza nu se putea mişca, fiindcă 
aştepta al şaselea copil pe drum şi îl ţineau pe loc treburi de 
întinsă plugărie. Tincu era deputat şi-i făgăduia un discurs, 
poate ca să nu-şi dezmintă porecla de moară hodorogită a 
clasei. Volintiru ajunsese inspector, nu credea să poată veni, 
încurcat toamna până peste cap în importante chestiuni de 
numiri, detaşări şi transferări. 


Câţiva nu dăduseră nici o ştire; poate morţi, poate 
îndepărtați de breaslă spre alte îndeletniciri mai mănoase. 

O mare bucurie îi adusese scrisoarea lui Sache Dodon, 
cârlanul, care se anunţa cu trei lădoaie cu cărţi, daruri 
pentru bibliotecă. 

Acum o lună, când arşiţa sfârlogea vârful ierbii şi răsunau 
din zori ciocanele zidarilor în cărămidă, toate aceste răvaşe 
i-au tresăltat în piept ameţeala dulce a biruinţei. 

Seara le recitea Anei înainte de a le orândui în cutie. 
Fiecare nume deştepta amintiri aţipite până în ajun într-un 
zăcământ ascuns, dar cald păstrate acolo. Se pomenea furat 
de peripeții vesele, de întâmplări duioase, de episoade 
memorabile în istoria promoţiei; se aprindea însufleţindu-le, 
şi toate îi păreau simple şi bune, şi toţi îi păreau simpli şi 
buni, chiar flecarul ajuns deputat, chiar linguşitorul ajuns 
inspector după ce-i milogise vreme de şapte ani tezele ca să 
poată copia greşit câteva pasaje nărod înţelese. 

Ana chibzuia locuri de găzduire pentru atâţia oaspeţi. Voia 
să-i identifice numaidecât pe fotografia cea mare a 
absolvenţilor din seria în care directorul îşi sprijinea 
bătrâneţele şi nădejdea pe umărul lui Nicolae Apostol. Nina 
se căţăra pe genunchi, să-şi dea şi ea părerea despre mutra 
unuia ori altuia. 

Sfârşeau seara într-o încântare. 

Adormeau noaptea cu un surâs stăruind pe buze. 

Acum toate au devenit deodată zadarnice şi moarte. 

Nicolae Apostol trimitea ştiri risipiţilor camarazi că i-a 
înşelat. Făcuse chemări de botez. Le contramanda cu 
anunţuri de înmormântare. 

Sărbătoarea cea mare a vieţii lui era amânată pentru un 
ceas pe care nici el, nici nimeni nu-l mai putea cunoaşte. 

Când a isprăvit răvaşele şi le-a dat drumul la toate, a tras 
din sertar caietul aşezat de Marița pe marginea mesei într- 
o dimineaţă din săptămâna trecută. 

Era un caiet vechi, prăfuit, cu foile galbene şi cu colţurile 
ciuciulite, cu cerneala decolorată, ca un fantomatic scris al 


unei fantome. Pe scoarţa caietului, un nume şi un an: Andrei 
Colibăşeanu, 1883. Îl descoperise Marița Bot în pod, sub o 
grindă, într-o cutie de tablă plină cu butoni şi peniţe 
ruginite, capete de creion, petice de hârtie, câteva tăieturi 
din gazetele celuilalt veac. E poate tot ce rămăsese pe urma 
răposatului dascăl din Ponoare; fusese cruțat de logofătul 
Pintilie când a reparat casa şi a înălţat tavanul; cruțat de 
lucrătorii lui Nicolae Apostol mai târziu, când a pornit la a 
doua primenire a locaşului - înadins ca să-i vină sub ochi 
într-un asemenea ceas. 

Scoarţele caietului au fost odată albastre; acum erau pale 
şi pătate de rugină. 

Înăuntru, o primă foaie albă, iar pe a doua, începând de 
sus de tot, însemnări de mâna lui Andrei Colibăşeanu. După 
scrisul mărunt şi înghesuit, s-ar fi spus că întâiul dascăl din 
Ponoare pornise cu hotărârea să păstreze un migălos jurnal 
al faptelor şi vieţii sale; că-şi economisea spaţiul ca să 
încapă cât mai întinsă cronică într-un singur caiet. 

Dar scrisul îndată se lăţea moale, rândurile se răreau, 
cuvintele cădeau fără vlagă, amintind exemplele tratatelor 
de grafologie când vor să ilustreze un temperament 
deprimat şi învins. Ici-colo apărea o zvâcnire de voinţă şi de 
hotărâre. O zi din săptămână, din lună şi din an, mai apăsat 
subliniată pe frontispiciul unei pagini, câteva rânduri din 
vechea caligrafie. 

Şi iarăşi scrisul istovit, măsurând curbele de cădere dintr- 
o viaţă de om, tot aşa de fidel cum un tablou sinoptic 
înfăţişează în diagramă ruinarea treptată şi falimentul final 
al unei întreprinderi. 

La început, în alte vremuri, Nicolae Apostol ar fi zvârlit 
caietul cu scârbă şi cu duşmănoasă pornire, ca tot ce-i 
amintea faptele şi viaţa unui mişel trădător al breslei. 

Acum spovedania îi era scumpă. 

Abia acum pe om îl înţelegea. 

Abia acum în el regăsea un frate dureros; unul de-ai lor, 
căzut singur, obscur, neştiut de nimeni, asemeni 


santinelelor uitate în retragerea expedițiilor la margine de 
pustiu, ca să le putrezească stârvul ciugulit de corbi şi să le 
înălbească oasele fără un nume. 

* 

Însemnările din caiet erau acestea: 

10 aprilie 1883. Duminica Floriilor. În sfârşit, iată-mă cu 
numirea în buzunar! Mâine plec. Cum vor fi fiind oare 
aceste Ponoare, despre a căror existentă acum am aflat 
întâia oară?... Am căutat punctul negru pe hartă. L-am găsit 
departe, departe de toate căile mari ale lumii. Cu atât mai 
bine! E ceea ce eu singur am cerut şi-am vrut. Dar ce 
ciudate idei în capul celor de la minister! Un post înfiinţat 
de astă-toamnă; o şcoală care n-a funcţionat încă; un titular 
care a refuzat să se prezinte şi a dezertat înainte de a-şi 
vedea satul şi şcoala. Zadarnice orice obiecţii. „Mergi şi-ţi fă 
datoria! Şcoala figurează în buget. Trebuie s-o avem la 
număr. Scoate o serie de absolvenţi de clasa întâi, ca să 
putem înfiinţa la anul şi a doua... Interesul ne impune să 
facem dovadă că au funcţionat toate şcolile care figurează 
pe tabloul nostru!...” ş.a.m.d. Să scot absolvenţi de-o clasă 
în două luni? „O bătălie mare se câştigă şi într-o singură zi. 
Lui Napoleon i-a fost destul o singură dimineaţă!” Aceasta e 
ideea domnilor din minister! Orice-ar fi, plec! După o iarnă 
întreagă de spital, după atâta timp pierdut, acum mă simt 
tare şi însetat de muncă. E o primăvară fără seamăn 
afară!... O simt clocotind şi în mine. Astăzi am trecut pe la 
Şosea. E ultima zi când mai văd Bucureştii. Poate cine ştie 
când, peste câţi ani, voi mai călca pe aci, unde nu mă mai 
leagă nimic. La Şosea, mare petrecere boierească. 
Vânătoare de papernant. Echipaje, călăreţi, trâmbiţaşi, 
jachete roşii, şepci negre, cizme de lac. D. Alexandru 
Marghiloman conducând vânătoarea cu prinți şi cu 
prințese; pe urmă dans, muzică şi petrecere. Ce vor fi ştiind 
despre toate acestea viitorii mei consă-teni din Ponoare? Ce 
vor fi ştiind despre viitorii mei consăteni din satul Ponoare 
domnii aceştia cu jachetele lor roşii şi cizmele de lac? I-am 


privit de departe, amestecat în mulţimea de gură-cască. 
Două lumi. Două lumi despărțite de-o prăpastie, de-un 
ocean. Datoria mea mi-a apărut mai înfricoşător încărcată 
de răspundere. Mâine plec. Oare presimte cineva din satul 
acela îndepărtat cu ce inimă şi cu ce hotărâre vine spre 
dânşii tânărul dascăl care trebuie să fabrice în două luni 
absolvenţi de-o clasă, din ordin? 

Marţi, 12 april. Trist sat, sărac sat! Se arată lucru din 
greu. Gospodarul Lecachi Colţun, tot drumul cât m-a adus 
de la oraş ca căruţa lui, n-a contenit să-mi istorisească 
necazuri pe care nici nu le pot pricepe complet. Dar 
primăvara, ce minunată, cu cireşi înfloriţi pe marginea 
drumului şi cu pajişti ca în tablourile bucolice! Fac 
literatură. În lături cu ea! Am venit cu o mentalitate de 
orăşean. Mai întâi pe aceasta trebuie s-o stârpesc. Nimic 
mai primejdios ca romantismul târgoveţilor când se apropie 
de viaţa rurală. Sunt ca doamnele de la curtea Mariei- 
Antoaneta, făcând pe păstoriţele şi jucându-se cu mieluţe 
înzorzonate cu panglici. Mieii de aci au scai în blană. Dar 
sunt mai adevăraţi! 

Miercuri, 13 april. Şcoala figurează în buget. Dar nu există 
pe teren. Nici local, nici bănci, nici elevi. 

Joi, 14 april. Drum la oraş. D. Revizor lipseşte. Vacanţă. Nu 
aflu pe nimeni să înţeleagă că tocmai această vacanţă ar 
trebui folosită pentru a înjgheba o cameră de clasă cu trei- 
patru bănci, ca îndată după Paşti să poată funcţiona aşa- 
zisa şcoală. 

Duminică, 17 april. Prima sărbătoare a Învierii într-un sat 
străin, unde toţi privesc la surtucarul de mine cu bănuială şi 
luare în râs. Încerc să mă amestec, să intru în vorbă... 
Rezultatul destul de îndoielnic. 

Miercuri, 20 april. Primul conflict cu D. Primar Ţăpu. Să 
sper că şi ultimul. La întrebarea cum putem înjgheba 
şcoala, m-a trimis la curte, la un oarecare d. Sofian, la 
„boierul”. „Mi se pare că şcoala nu-i a boierului, ea 
comunei!” mi-am dat părerea. „Ba e a boierului! Şcoala ea 


boierului, şi comuna e a boierului, şi noi toţi suntem ai 
boierului!” Ciudat! Parcă am sosit aci ca un duşman al 
tuturor. 

Joi, 21 april. Încerc altceva. Rostuiesc eu o casă. Deschid 
şcoala, care „figurează în buget”, pe socoteala mea, din 
puţinele mele economii. Pe urmă, când va trece vacanţa şi 
va sosi D. Revizor, voi obţine restituirea cheltuielilor. 

25 april. Şapte elevi, prinşi cu arcanul. Mi se pare că mai 
uşor îi era lui Napoleon să câştige o mare bătălie în-tr-o 
singură dimineaţă decât să-i învăţ pe aceşti şapte pui de 
sălbatici alfabetul până în luna iunie. Şi, totuşi, ce lumină în 
ochii lor când izbuteşti să-i domesticeşti puţin! 

7 mai. Neplăcută întrevedere cu d. Sofian. Contrast între 
bibliotecă şi idei. Maniere de mare senior, privind cu dispreţ 
la servii fără drept de cuvânt. Om tânăr, Paris, studii - la ce- 
i vor fi folosit acestea? 

8 mai. La revizorat cuvântul de ordine: „la contact cu d. 
Sofian!” 

9 mai. D. Primar loniţă '[ăpu, despre care acum am aflat că 
e vechil boieresc în timp de opoziţie, vine să-mi restituie 
cheltuielile. Plăteşte el casa rostuită de mine. Cel puţin am 
scăpat de această grijă pentru moment. Mâine, în toată 
ţara, paradă, fanfare, defilări, discursuri. Ce naiv eram 
acum douăzeci de zile, când îmi făceam şi eu planuri de-o 
serbare, să adun oamenii, şi cu acest prilej să le vorbesc de 
independenţă, de Peneş Curcanul, de şcoală şi iar şcoală! 

10 mai. Nimic. Mi-e dor să vorbesc cu un om. 

17 mai. D. Revizor, în drum spre curtea boierului Sofian. 
Popas de cinci minute. „Foarte frumos! Vezi că se poate face 
ceva cu puţină iniţiativă? Îmi place. Pare că nu-ţi lipseşte 
iniţiativa...” Mulţumesc. 

20 mai. Din şapte au mai rămas cinci. Cinci elevi! Ura! 
Trăiască învăţământul primar gratuit şi obligator! 

22 mai. Din cinci s-au făcut opt. Explicabil. Plouă de ieri. 

28 mai. Un ziar citit aci parcă aduce veşti de pe altă lume, 
din alt continent. Camere de revizuire. Retragerea 


opoziţiei. Revizuiesc ce? Se retrag pentru ce? 

7 iunie. Se apropie sfârşit de an şcolar. Pentru cine voi fi 
jucând şi eu comedia aceasta? Mă uit în oglindă. N-am 
nimic din chipul lui Napoleon. Şi totuşi trebuie să câştig o 
bătălie, fiindcă mi-a fost comandată. 

8 iunie. Pricina e că sunt aici singur, prea singur. N-am cu 
cine schimba un cuvânt, de la cine aştepta un sfat. Voi 
îndeplini o formalitate. Voi trece şapte elevi, sau 6 din 7, în 
clasa a doua, chiar dacă nu ştiu decât să se iscălească. 
Ordinul trebuie executat! Dar din toamnă mă voi aşterne cu 
temei la lucru. Voi repeta clasa întâi întreagă cu toţi... 
Doamne, dar ce spun programele? Ce spun manualele de 
pedagogie? Nici nu le-am scos din ladă. La ce-ar folosi? 

20 iunie. Ah, cine-ar fi crezut vreodată şi cui i-ar fi trecut 
prin gând? Din şapte elevi, am promovat în clasa a doua 
opt! Al optulea a răsărit pe neaşteptate în ajunul 
examenului. Chestia frecvenţei nu se mai putea pune. 
Egalitate şi fraternitate, o dată ce legea, regulamentele şi 
programele, tot, au fost reduse la neant din ordin. lar spre 
a mea umilinţă, cel de-al optulea elev a fost şi singurul care 
cunoştea tot alfabetul, tabla lui Pitagora, Tatăl Nostru, 
Crezul şi fabula Toporului şi a pădurii. „Unde-ai învăţat?” 
„Acasă!” „Cum ai învăţat?” „Cum am putut!” „Cu cine?” 
„Mai mult singur. Mai întrebam pe părintele, că mămuca-i 
slugă la părintele...” „Bine, băiete! Premiul întâi cu 
cunună!” 

12 iulie. Ce lungă vacanţă se anunţă! Un om - unde să 
găsesc un om? În aşteptare, scot cărţile de pedagogie din 
ladă şi mă pun să recapitulez toată învăţătura, ca să mă afle 
toamna pregătit pentru o ispravă spornică. 

18 iulie. Consătenii mă privesc ca pe-un trântor. Un 
trântor în straie nemţeşti, care umblă pe câmpi cu 
terfeloage în buzunări. 

15 septembrie. Al doilea conflict cu D. Primar [ăpu. Pe 
chestia înscrierilor în şcoală şi a frecvenţei obliga-torii. 
„Vezi-ţi de treabă! Oamenii au nevoie de ploduri la câmp, la 


vite!... Lasă şi dumneata pe la toamnă, târziu, când or da 
ploile, după culesul păpuşoiului...!” Legea? Mâine mă duc la 
oraş, la revizorat. 

16 septembrie. Mai lungă-mi fuse calea, acum, la-ntors 
acasă!... D. Revizor m-a luat în primire cu aceleaşi cu-vinte 
ale domnului primar. 

29 septembrie. Doamne, ce se întâmplă cu mine? Deodată 
parcă nimic din toate acestea nu mă mai interesează şi nu 
mă privesc. Ca un negustor într-o prăvălie fără clienţi - dar 
într-o prăvălie a altuia - intru dimineaţa în unica sală goală 
de clasă. Mă uit pe fe-reastră să văd dacă nu vine ploaia să- 
mi aducă elevi. E senin, frumos, senin de toamnă lungă. 
Casc şi citesc. Pe urmă închid prăvălia şi mă duc să casc 
acasă. Orice încercare să conving un părinte cu vorba e de 
prisos. N-au cerut ei şcoală! Li se pare că vânez elevi 
fiindcă altfel îmi voi pierde leafa. Poate ar fi mai bucuroşi să 
mă vadă plecat de aci. Ce caut eu, un venetic, printre 
dânşii? Nici măcar n-am venit să deschid cârciumă, ca d. 
Aizic Gold, junele ovreiaş care forfoteşte de câteva zile în 
faţa hanului proaspăt spoit, lăudându-şi marfa şi poftind 
clienţi la prăvălie nouă. 

1 octombrie. Nimic. Cer senin; vreme frumoasă; deci 
şcoala goală. 

9 octombrie. În sfârşit, ploile şi, în sfârşit, primii musafiri la 
şcoală. De ce deznădăjduiam? Ceva se poate face. La 
început ceva. Pe urmă mult; poate tot. Răbdare. 

10 octombrie. Ziua de azi îmi pare prima mea adevărată 
victorie. Azi-dimineaţă au fost numai nouă. Patru din cei 
vechi, de astă-primăvară. Cinci proaspeţi, din clasa întâi... 
După-amiază au venit paisprezece. S-au adus unii pe alţii. 
Aşadar, cele două ore jumătate de azi-dimineaţă au trecut 
pentru dânşii atât de repede, încât s-au convins că şcoala 
nu e neapărat o corvoadă, şi clienţii vechi mi-au adus alţi 
muşterii. În felul meu procedez ca d. Aizic Gold la cârciuma 
sa. Clienţi serviţi prompt, marfă bună. Vom face vad. Vom 
face vad! 


12 octombrie. Recitesc rândurile de alaltăieri. A mai 
scăzut optimismul Din nou timp frumos: deci din nou elevi 
mai puţini. Dar câţiva tot au rămas. Semn bun. 

20 octombrie. Bună şi plăcută zi, cu fostul meu coleg de 
şcoală. Gheorghe Ceapă. E învăţător la Suseni. A aflat că 
sunt aci. A venit să mă vadă. ŞI, fireşte, să-mi dea sfaturi, ca 
unul care e mai vechi în breaslă tocmai fiindcă a fost mai 
codaş elev în şcoală şi s-a lăsat de dânsa pe drum. E 
mulţumit. N-are planuri mari, dar are deocamdată brişcă şi 
cal. S-a însurat cu o grădinăreasă, fată de grădinăreasă sau 
aşa ceva. Îl preocupă mai mult grădina decât şcoala. De 
altfel, multe lecţii e silit să le înveţe o dată cu elevii. Dar de 
ce-l bârfesc? Mă credeam mai bun. După câtă sănătate 
sufletească mi-au adus cele câteva ceasuri petrecute cu el, 
a gândi la învăţătura şi la notele lui din şcoală, la porecla 
Ceapă-buccie de atunci, înseamnă curată ingratitudine. Să 
trăieşti, prietene Gheorghe Ceapă!... E bine că te ştiu pe 
undeva pe aproape. Poate îţi voi întoarce vizita cât de 
curând şi îţi voi aduce ştiri bune, să sper, veşti cât mai bune. 

6 decembrie. Sf. Neculai. Zăpadă până la genunchi. Al 
treilea conflict cu D. Primar, pe chestia lemnelor. Nu-mi 
rămâne decât să alerg cu talerul la d. Sofian, la d. 
Ştirbulescu. Capitolul cerşelilor a fost neglijat în pregătirea 
bunului normalist. Lipseşte. Aviz domnilor reformatori. 

Ianuarie 1884. An nou. De ce nu pot să mă conving că va fi 
şi an bun? 

30 martie. Am presimţit just. Nu-mi aduce nimic bun acest 
an nou. Dar dezgustul mă opreşte să le recapitulez toate. 
Primăvară. Se împlineşte peste câteva zile un an de când 
am sosit aci. Ce-am făcut de atunci? Cu mine, cu planurile şi 
cu hotărârile mele ce-am făcut? Gheorghe Ceapă a venit să 
mă cheme la el pentru sărbătorile Paştilor, să-mi arate casa, 
gospodăria, nevasta şi odraslele. Nu-mi trebuie. Nu vreau 
să ştiu de nimeni, să văd pe nimeni. Sunt obosit de stat 
degeaba. Invidiez oamenii care-au ieşit cu plugurile la câmp 
îndată ce s-au topit nămeţii şi s-a zvântat puţin pământul. 


Toţi fac ceva. Au conştiinţa că fac ceva, chiar dacă rodul 
muncii e mai mult pentru d. Sofian şi d. Ştirbulescu decât 
pentru dânşii! Încredinţează pământului o sămânță din care 
va răsări colţ tânăr, vor secera spic plin. Eu aştept să-mi 
apară şi să-mi dispară elevii aduşi de vânturi. Am adus aci o 
sămânță care nu-i trebuieşte nimănui... Putrezeşte în 
traistă şi putrezeşte în mine... Vântul mi-a suflat iarăşi 
aproape toţi elevii la câmp. L-am văzut dimineaţa pe d. 
Sofian. De sus, de pe cal, strunind zăbalele şi făcând 
armăsarul să joace, mi-a rostit o aspră morală, ca unui 
argat necuviincios, fiindcă am cutezat să mă plâng că 
primarele şi jandarmii nu-şi împlinesc datoria scrisă în lege. 
„Care lege...?”. Şi a dat pinteni calului. „Care lege?” N-avea 
nevoie să mai adauge: „Legea sunt eu!” 

18 septembrie. Şi totuşi acelaşi d. Sofian de acum şase luni 
trimite azi după mine să poftesc neapărat la curte. Ca să-mi 
dea ordine? Să mă cravaşeze cu privirea din şea?... Sămă 
duc? Nu? Trebuie! Altfel, mă pomenesc poate mâine umflat 
cu jandarmi şi dus fedeleş la scară. 

19 septembrie. Nu d. Sofian mă chemase. Doamna Sofian. 
E vorba să mă angajeze preceptor la băiatul cel mai mare, 
crescut cu guvernantă din Şviţera. Îl cheamă Lăscăruş pe 
copil; ştie nemţeşte, franţuzeşte, dar nu ştie să scrie un 
cuvânt românesc. Pare inteligent. Are ochii doamnei Olga 
Sofian. Prea femenini pentru un băiat. Prea dulci. 

20 septembrie. M-am angajat. În fiecare zi, docarul de la 
curte mă va duce şi mă va aduce, să predau noului meu elev 
noţiuni de gramatică, geografie şi istorie românească. A 
rămas surprinsă guvernanta elveţiană când m-a auzit 
vorbind nemţeşte. Surprinsă a fost şi doamna Olga Sofian. 
I-am povestit întâmplarea. Cum am aflat acum doi ani 
despre concursul de bursă pregătit pentru altul şi pentru 
cu totul alte studii. Cum m-am prezentat la concurs şi cum 
comisiunea, jenată, n-a avut ce face. Mi-a acordat bursa şi 
dreptul de a sta în Germania un an. Cum însă în al doilea an 
bursa a fost desfiinţată, ca să fie din nou înfiinţată şi 


acordată celui pentru care luase fiinţă, de astă dată fără 
riscurile unui concurs. „A fost o şansă pentru dumneata să 
poţi studia fie şi cât de puţin şi în străinătate...” mi-a spus d- 
na Olga Sofian. „Nu, doamnă. Poate o nefericire... Mi-a dat 
iluzia că aş putea face mai mult decât fac acum...!” M-a 
privit lung, gânditoare. „Am să mă interesez de şcoala 
dumitale. Am să discut aceasta şi cu Lascăr... Dar ce le 
trebuie în definitiv ţăranilor şcoală?” 

21 septembrie. Poate de-abia acum mă apropii de 
împlinirea hotărârii cu care am venit aci. N-am închis ochii 
toată noaptea. „Am să mă interesez de şcoala dumitale”... 
Nu-mi mai pare atât de nebunesc gândul să văd înălţându- 
se aci, în satul acesta de oameni istoviţi, o şcoală care să-i 
deştepte din toropeală. „Am să mă interesez de şcoala 
dumitale”... Doamnă Olga Sofian, şcoala nu ea mea.E a 
tuturor de aci. Ce bine-ar fi dacă s-ar putea spune a 
noastră, a tuturor îndelaolaltă: ţărani, proprietari, dascăl, 
toţi câţi au acelaşi drept la viaţă sub soare şi la lumină. 

8 octombrie. D-na Olga Sofian e înaltă şi subţire ca o 
smicea de salcie. Îmi pare câteodată prea plăpândă când o 
întâlnesc coborând scările să se plimbe în parc. „Cum te 
împaci cu elevul dumitale, domnule Colibăşeanu?” „Face 
progrese, doamnă. Pot spune uimitoare...” „le rog să nu-l 
surmenezi. E debil. Mai mult ai să ai de furcă, peste câţiva 
ani, cu băiatul meu cel mai mic, cu Mitif. Acesta e zdravăn şi 
promite să fie rebel.” Despre şcoala din sat, nimic. Voi 
proceda încet, cu tact, în tot decursul iernii, ca în primăvară 
să punem piatra de temelie. De ce nu? De ce nu? Pentru d. 
Sofian, o şcoală n-o să-i facă spărtură în buget mai mare 
decât calul care a murit alaltăieri, fiindcă l-a gonit un vizitiu 
beat. Ce scenă! Cravaşa sângerând obrazul vizitiului; 
doamna Olga Sofian, cu palmele astupându-şi ochii: 
„Lascăr, te rog, ce faci, Lascăr? Încetează, te rog. Văd 
copiii... Ce educaţie e aceasta pentru dânşii?...” Lăscăruş a 
plâns la lecţie. Pentru calul care era favoritul tuturor? 


Pentru argatul bătut? E o lume atât de departe de mine, de 
tot ce simt şi înţeleg eu! 

9 octombrie. Departe, dar nu străină. Doamna Olga Sofian 
a vrut să asiste la o lecţie. M-a invitat apoi la cafea în salon. 
E încântată de progresele lui Lăscăruş. Mult mai îngrijorată 
de apucăturile lui Mitif. Pare surprinsă de cunoştinţele mele 
în chestii de educaţie. Mi-a cerut câteva nume de autori 
care au scris despre educaţia preşcolară a copilului, ca să 
comande cărţile... Ce gene lungi! Despre şcoală n-am 
îndrăznit să aduc vorba. M-am temut să nu par interesat, 
brutal, avid, ca un ins care profită de atenţia pe care i-o 
acorzi ca să stoarcă o promisiune, un angajament. 

27 octombrie. Din nou vizita lui Gheorghe Ceapă. Bietul, 
ce va fi crezut oare despre mine? Eram preocu-pat, distrat, 
aşteptam docarul ca să mă ducă la Sofieni. I-am vorbit în 
câteva cuvinte despre şcoala care acum sunt aproape sigur 
că se vă ridica aci, în Ponoare, prin graţia doamnei şi 
domnului Sofian; mai mult prin a doamnei Olga Sofian. 

20 noiembrie. Au plecat. Toţi. Pentru trei luni. D. Lascăr 
Sofian ca să participe la adunările Camerei, doamna Olga 
Sofian să-şi vadă prietenele, să meargă mai apoi o lună pe 
Riviera - Nisa, Monte Carlo... Din nou rămân singur până la 
primăvară, când voi relua lecţiile cu Lăscărugş. Iar cu şcoala 
nu s-a fixat încă nimic. Am sentimentul că mi-am trădat 
puţin cauza. N-am fost destul de stăruitor. Am amânat o 
discuţie precisă. Uitam că ţara lor e mai mare... Ameae 
numai aci. Satul Ponoare, comuna Ponoare. 

21 noiembrie. Ce noapte oribilă şi ce ruşine! Cum de-am 
ajuns la cârciuma lui Aizic Gold şi de ce n-am rezistat ispitei 
să gust din vinul său proaspăt desfundat? Am trecut să 
cumpăr tutun; primarul Ioniţă '[ăpu cinstea cu oameni din 
alt sat, cărăuşi în drum. M-a luat repede cu vorba. Mă 
simţeam cu un fel de gol... Un pahar, două, zece... Toţi au 
plecat, şi eu am rămas cel din urmă, până când d. Aizic Gold 
a început să tragă obloanele. Mă doare capul. 


8 decembrie. Într-un ziar din Bucureşti, printre 
persoanele care au alcătuit asistenţa unei recepții de Sf. 
Neculai: „Doamna Olga Sofian, într-o splendidă toaletă 
mauve...” 

18 decembrie. În acelaşi ziar: „larna geroasă adună în 
fiecare după-amiază la Cişmigiu tot ce capitala po-sedă mai 
distins. Patinajul a ajuns o furie şi uneori face ravagii când o 
graţioasă patinoară, lunecând, lasă să se vadă din zbor un 
colţ din albele şi dantelatele desuuri. Doamna Olga 
Sofian...” 

19 decembrie. E adevărat. Uitam. Toţi fac parte din acea 
lume pe care, în ajunul plecării din Bucureşti, am văzut-o cu 
şepci negre, jachete roşii şi cizmuliţe de lac, jucându-se de- 
a vânătoarea la Şosea şi la Băneasa... Aici ori acolo, sunt 
aceiaşi. Cum şi-ar mai aminti oare despre şcoala din 
Ponoare şi despre învățătorul din Ponoare? D. Primar Ioniţă 
Ţăpu îmi face cu ochiul când mă întâlneşte: „Hai, domnule 
învăţător! Văd că te-ai dat pe brazdă... Când mai cinstim un 
păhărel la jidov?” Fac semn ca să scap: „Altădată!” Dar 
vinul lui Aizic are şi el meritele sale. Te doare capul a doua 
zi. Seara însă uiţi tot şi toate se par uşor de realizat! 

1 ianuarie 1885. Alt an nou. Ce amestec am descope-rit în 
mine, în celălalt an, încheiat astă-noapte! Mă tem de mine. 
De ce nu pot striga: „Ajutor!”? 

13 martie. S-au întors. Au început pregătiri pentru 
muncile câmpului. D. Sofian porunceşte din capul scărilor, 
argaţii foiesc, mă priveşte curios: „Dumneata?” 

14 martie. Nu mai am ce căuta la curte. Au renunţat la 
concursul meu de educator. Pentru Lăscăruş au adus un 
preceptor din Bucureşti, un student în convalescenţă. 
Doamna Olga Sofian şi-a cerut scuze pentru acest 
aranjament neprevăzut cu o graţie care mi-a făcut mai du- 
reros gândul că nu o să mai am pentru ce bate drumul până 
la curte. Lăscăruş a venit să-şi ia adio de la mine. Noul 
preceptor, studentul în convalescenţă, m-a măsurat de jos 
în sus cu un aer superior şi zeflemist. În definitiv sunt 


numai un învăţător dintr-un sat de calici. Se va fi mirat că 
nu port opinci şi că nu stau cu pălăria în mână. Sunt trist. S- 
a îndepărtat visul cu şcoala înălţată din mila domnului şi 
doamnei Sofian. Sunt trist pentru şcoală? Numai pentru 
şcoală? 

15 martie. Aizic a desfundat un butoi nou de vin. Butoiul 
Nou, dar vinul vechi... Găseşti uneori şi ce să vorbeşti cu 
oamenii simpli de aci, când prind chef de taifas şi au 
deşertat câteva pahare de vin. De-o pildă, cum îmi spunea 
Năstase Colţun: „Asta-i, domnule învăţător. Omul nu poate 
să sară peste umbra lui.” Într-adevăr, nu poţi sări peste 
umbra ta. 

29 iunie. Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Împărţirea premiilor. 
Haha! Premii cu cunună pentru copiii troglodi-ţilor din 
Ponoare! Oare în Congo se împart premii puilor sârguitori 
de negri?... Doamna Olga Sofian a trecut cu trăsura spre 
oraş. Probabil vizite, patroane... Am salutat până la pământ. 
Nu m-a văzut. Eram în uşă, la cârciuma lui Aizic Gold. 

3 mai 1886. Ziare din alt continent aduc veşti stranii. D. 
Nicolae Fleva demisionează cu scandal din primăria 
capitalei. Bătăi, urgie, opoziţie, focuri de revolver la 
întruniri. Opinia publică indignată! Unde-o fi publicul acela, 
cu a sa opinie indignată?... Publicul de la Aizic Gold n-are 
despre toate acestea nici o opinie. Nu e indignat. Nu ştie că 
există un d. Fleva, nici că „Vizirul trebuie să plece”. Singura 
noastră opinie priveşte calitatea vinului din butoiul lui Aizic. 
Vinul e destul de bun; în orice caz, împacă totul şi toate, pe 
toţi. 

1 septembrie. Doamna Olga Sofian nu mai este din această 
lume. Înmormântarea a fost ieri. A trecut prin viaţă ca o 
făptură care nu fusese urzită pentru această viaţă. M-au 
adus doi oameni pe braţe astă-noapte de la Aizic. Cine-or fi? 
Nu-mi aduc aminte. Oare acolo, beat, n-am plâns? Nu-mi 
aduc aminte. 

10 aprilie 1896. Răscoale ţărăneşti la Bacău şi aiurea. Ce 
vor”? Şi ce pot, chiar dacă ar şti să voiască şi ce să voiască? 


Măsor tot timpul cât am fost aici un dezertor, nu o 
santinelă. Mă uit în oglindă, şi nimic nu mai recunosc din 
chipul meu de acum treisprezece ani. Obraz buhăvit, ochi 
îndobitociţi de vită. De când nu m-am tuns oare?... Sunt tot 
eu acela? Cireşii de afară totuşi au înflorit ca şi atunci, în 
primăvara când m-a adus Lecachi Colţun cu căruţa lui. La 
Aizic datoria a crescut. D. Las-căr Sofian abia mai ridică un 
deget la pălărie când îl salut. Răscoale ţărăneşti? Pentru 
ce? Ce mai vor? Ce ştiu ei? Ce pot voi şi ce pot şti? 

2 decembrie 1898. Revizorul a strigat la mine şi m-a numit 
un beţiv care dezonorează tagma învăţătorească. Dar 
şcoală nici acum nu vor să zidească. Nici legea s-o aplice. 
Sunt un beţiv! Nimeni nu întreabă însă cum am ajuns un 
beţiv şi de ce am ajuns un beţiv. 

3 decembrie. Laşitate! De ce ieri dădeam vina pe 
împrejurări din afară de mine? Sunt un beţiv fiindcă eram 
predestinat să ajung un beţiv. Răul era în mine. Victima e 
şcoala din Ponoare; vinovatul, învățătorul din Ponoare. 

1 ianuarie 1900. An nou, veac nou. Pentru morţi anii nu se 
mai numără. Nu mai citesc gazete. Undeva se află o 
capitală unde se hotărăsc schimbări de guverne, se anunţă 
programe şi reforme. Ce pot să intereseze toate acestea pe 
un învăţător beţiv dintr-o comună ca Po-noare? Am visat-o 
astă-noapte pe Olga Sofian. Cobora scările de la curte, în 
parc, să se plimbe. S-a oprit, mi-rată: „Ce cauţi aci? Acum ai 
şcoala, aşa cum ai dorit-o... Am avut destule neplăceri cu 
Lascăr până ce l-am con-vins să admită toate devizele 
dumitale... Nu lipseşte nimic din ce-ai vrut! Şi, spre 
surpriza mea, aflu că stai mai mult la cârciuma lui Aizic 
decât la şcoală...” „Dar n-am şcoală, doamnă. Nu există nici 
o şcoală! Aţi fost înşelată, doamnă. Nu există nici o şcoală, v- 
o jur...!” N-a ascultat. Mi-a întors spatele şi s-a dus în parc 
să se plimbe. Am căzut pe trepte, cu obrajii în palme... Pe 
urmă m-am ridicat să viu în grabă până la Ponoare. Poate s- 
a zidit şcoală şi eu nu ştiu. Fugeam pe câmp şi gâfâiam 
apăsându-mi pieptul. Nu era iarnă, cum izbeşte acum 


viscolul în fereastră. Era primăvară dalbă, cu flori de cireş, 
ca în ziua când am sosit în Ponoare. Fugeam să văd mai 
repede şcoala care s-a ridicat în lipsa mea, fără ştirea mea, 
dar după planul şi devizul meu... Nu-mi părea imposibilă 
această minune absurdă. În vis nimic nu-mi pare imposibil. 
Haha! În locul şcoalei mă aştepta hanul lui jupân Aizic. lar 
jupân Aizic, din uşă, îmi flutura un cont... Mi-a spus 
dimineaţa Safta că am plâns, am gemut şi m-am zvârcolit în 
somn. 

2 ianuarie 1900. Ce-aş mai avea de însemnat aci? Totul 
este sfârşit. Blestemat ceasul când am început acest caiet... 
De două ori mi l-a smuls Safta când am vrut să-l zvârl în foc. 
Ce ştie ea? Ce-şi închipuie că se află scris aci? Câteodată 
mă ameninţă că nu-mi dă hainele să plec la Aizic. Îmi 
ascunde încălţările. Mă reped şi o bat. Da, mă reped cu 
pumnii şi o bat!... Pe urmă cad şi eu pe marginea laiţei, cu 
tâmplele în pumni. Ea m-a cules de pe drumuri. Ea mă 
spală, mă cârpeşte, îmi dă de mâncare chiar când leafa mea 
s-a dus întreagă la Aizic. Iar eu, în schimb, o bat. Ca să fie 
totul complet, i-am făcut şi un copil. Scânceşte în leagăn, şi 
când vin beat, îl scuip... El îmi zâmbeşte, şi eu îl scuip. Un 
nenorocit mai mult. Dar ce importă un nenorocit mai mult 
în satul Ponoare? Poate să fie unul mai mare ca mine? Unde 
mi-o fi ascuns Safta cizmele? 

Nicolae Apostol ridică privirea rătăcită de pe caietul cu 
înfricoşatele spovedanii. 

Aşadar, aceasta a fost? 

N-avu însă când să cugete mai mult asupra însemnă-rilor 
în care regăsea atâtea zile trăite de altul şi totuşi nu străine 
de el. N-avu când să măsoare toate asemănă-rile - chiar 
acele simetrice episoade: Olga, Matilda. 

Paşi repezi sunau afară. Urcau scările. Ascunse caietul în 
sertar, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l surprindă cineva 
despoind un cadavru. 

Intră fără să bată, trântind uşa, Ţică Ştirbulescu. 


Era îmbrăcat în manta de cauciuc, mirosea a ploaie. Îi 
scăpărau ochii de-o mânie loială şi bărbătească. 

Îi scutură mâna: 

— Ce-i, tată Apostole? Ce-am auzit? Acum un ceas am 
sosit... De-abia m-am spălat şi am început să desfac 
bagajele, când aflu toată ticăloşia... Adevărat? 

— Adevărat... Cum vezi, am vrut să făptuiese o crimă 
oribilă! Oamenii de bine au prins de veste şi m-au 
împiedicat la vreme... 

Ţică Ştirbulescu îi urmări cu ochii micşoraţi mişcările 
lâncede, surâsul amar. Îl zgudui de umeri: 

— Şi stai? 

— Dacă ai aflat totul, atunci ştii că n-am stat. lot ce 
omeneşte s-a putut face am încercat. Acum aştept... 

— Dar se macină cărămida... Plouă înăuntru. Am trecut 
înainte de a veni aci şi-am văzut toată mizeria... Cum poţi 
tolera aceasta? 

— Mă mir şi eu! Se vede că puterea de îndurare a 
fiecăruia ne depăşeşte întotdeauna imaginaţia. 

Ţică Ştirbulescu se plimbă agitat prin cameră. Apa şiroia 
de pe el pe scoarţa de zestre a Anei. Se opri după un timp, 
cu mâinile în buzunarele pardesiului de ploaie, cu picioarele 
răşchirate, privindu-l cu o sinceră compătimire. 

Spuse: 

— Îmi dai voie să fiu sincer? 

— Fii, Ţică! Aceasta nu ţi-a lipsit niciodată... 

— Sunt, şi te rog să mă asculţi până la sfârşit. Să nu spui 
nimic până ce nu termin. Promiţi? 

— Promit. 

— Cum văd, eşti într-o perioadă de deprimare. Te-ai 
zbătut, urmează deprimarea. Lasă-mă să văd eu şi să 
acţionez eu. Mama spune că ştie mai multe găina decât oul. 
De data asta, dă-mi voie să ştiu şi să pot eu mai multe decât 
dumneata, care m-ai clocit pe vremuri... Toată porcăria ştiu 
de la cine porneşte. O coaliţie de imbecili şi de canalii. Şi-au 
dat mâna tusea cu junghiul. Eu pot să ţi-i fac knock-out pe 


toţi. Cu armele şi cu metodele lor. Primul e Vasile 'Ţăpu. Aş 
putea să-l iau în palme. Nu-liau. Pot să fac ceva mai bun. Să 
fac să-i dea ordin prefectul. Cum vezi, ajung direct la 
prefect. Iar pe el ştii cum ţi-l pun la punct? În doi timpi şi 
trei mişcări! Îl am la mână. O dată, chestia cu stâlpii de 
telefon!... N-ai de unde şti că aceştia au fost furnizaţi de 
către Fişel Einhorn. lar Fişei Einhorn de douăzeci de ani e 
clientul coanei Catinca. De la noi cumpără lemne de foc 
pentru depozitul lui, de la noi stejar de traverse şi, evident, 
tot de la noi a furnizat şi stâlpii de telefon. Am aflat astă- 
seară de la el cât a încasat prefectul, bani în palmă, ca să se 
caseze alte licitaţii şi să-i treacă oferta lui. Una la mână! A 
doua... Cunoşti chestia cu tăbliţele? Ai tăbliță cu număr la 
poartă, ai tăbliță cu număr la car, la brişcă. Au toţi. Au fost 
obligaţi să se execute şi cei mai pârliţi ţărani din Ponoare, 
din Sofieni, din tot judeţul. Ştii cât s-a câştigat net la o 
tăbliță? Şaptesprezece lei cincizeci. Nici mai mult, nici mai 
puţin. Cunosc cifra exactă, fiindcă pentru judeţul nostru 
furnizorul a fost o asociaţie, o bandă, tot sub conducerea lui 
Fişel Einhorn. Şi ştii cât a încasat domnul prefect de la 
fiecare tăbliță? Şapte lei cincizeci. Fă socoteala, O sumă 
destul de rotunjoară. Acestea se ştiu vag. Eu pot să trec de 
la vag la precis şi să-i smulg lui Fişel Einhorn declaraţie, 
hârtie, ce vrei. Am metodele mele. I le extirpez ca o 
tumoare... Lasă-mă să continuu. Cu aceste acte în mână, mă 
prezint în douăzeci şi patru de ore la prefectură. Joc cu 
cărţile pe faţă. Vrei scandal, onorabile? Ai scandal! Nu? 
Poftim hârtiile şi lasă omul în pace să-şi facă şcoală... 
Subscrie, fie din bugetul dumitale, fie din ce-ai furat, vreo 
cincizeci, o sută de mii de lei. Aceasta, pe deasupra, să afle 
lumea cât de generos eşti... Te asigur că ei n-au să spună 
nici pis... Rămân onorabilul părinte Gherasim şi nenea 
Spirică Necşulescu; celălalt front. Am ac şi de cojocul lor. E 
mai simplu. Aci nici nu e nevoie să dau eu din mâini. Coana 
Catinca îşi iubeşte destul „păduchiosul mamei” ca să se dea 
în vânt pentru el şi să ţi-i pună dânsa la rezon. Încât nici nu 


te mişti. În trei zile cel mult, dacă stau ploile, ai să poţi 
reîncepe lucrul. Admis? 

Nicolae Apostol vorbi încet: 

— Cu acest preţ, nu pot! Îţi mulţumesc, însă nu pot... 

— Dar eşti absurd, tată Apostole! sări Ţică Ştirbu-lescu de 
la fereastra de unde vorbise, ca să-l scuture din nou de 
umeri. Eşti absurd şi romantic! 

— Sunt absurd şi romantic, Ţică! E nostim şi drăcesc ce-mi 
propui tu. Dar e un şantaj. Nu pot. Mă ştii că atunci când 
spun o dată nu, nu rămâne... 

Ţică Ştirbulescu lăsă mâinile în jos cu un gest de 
dezarmare: 

— Altfel nu se poate... Cu oamenii aceştia altfel nu se 
poate... Are să mai treacă multă vreme, până ce vei osteni, 
până ce te vor vedea capitulând. Doar dacă se schimbă 
guvernul, atunci numai poate că Emil Sava are să dea şi el 
zor ca să inaugureze o şcoală care va purta numele unui 
fost ministru din partidul său... 

Nicolae Apostol rectifică: 

— Şcoala, în orice caz, nu va purta numele unui fost 
ministru, din orice partid fie el. Se va chema şcoala „Andrei 
Colibăşeanu”, pe numele celui dintâi învăţător din Ponoare. 

Ţică Ştirbulescu se uită atent la Nicolae Apostol, să-i 
citească în ochi semnul de sminteală. 

Capitolul XXXI 

„Nu stă un zid în picioare până ce nu i-ai dat un suflet de 
om...” 

De două zile viscolul opinteşte-n ferestre, să despice sticla 
şi să năpustească înăuntru. 

N-a izbutit nici ieri, nici astă-noapte, nici toată dimineaţa. 

Chiuie afară bezmetic, învolbură zăpada în caiere 
dezrăsucite, dă ocol casei să zguduie uşile, smulge o 
şindrilă din streaşină şi o împlântă în coasta unui troian ca 
un cuţit, zbârnâie-n lamă, o răsuceşte şi o astupă adânc, 
pare o clipă că s-a ogoit şi atunci firele aspre de ninsoare 


sună-n geam ca nisipul. Pe urmă, din nou se dezlănţuie-n 
şuier, dănţuind de pe o creastă a nămeţilor în alta. 

Satul s-a pitulat zgribulit după pereţi de cetate. 

Nu străbate suflare de om ori de vită. 

Oamenii s-au ghemuit lângă vetre, să clănţănească din 
dinţi şi să-şi perpelească palmele la jar; vitele s-au încolăcit 
în aşternuturi de paie, cu boturile albe de promoroacă; 
câinii dârdâie în şopruri; toată noaptea au urlat, 
răspunzând lupilor. 

Din şcoala cea nouă şi neisprăvită au zburat leaţurile 
acoperişului zvârlite-n drum - dar nu acolo caută viscolul. 
Acolo şi-a încheiat pohodul. A smuls, a răsturnat căpriori, a 
potopit, a clădit omătul tot una în încăperile cu intrări 
desfundate. E la el acasă, stăpân în casă pustie. 

Acum vrea să străbată dincoace, la căldură, şi dincoace nu 
biruie. De câte ori îşi încoardă toate puterile să izbească în 
ferestre, sticla cât e ea de gingaşă, vibrează, dar ţine opust; 
abia o aţă subţire dacă se prelinge prin cercevele, să clatine 
perdelele albe din odaie. 

E cald înăuntru; prea cald. 

Cald cum se cuvine să fie într-o odaie de bolnav. 

Şi Nina aiurează. 

În pat, cu capul scufundat în pernă şi cu părul răvăşit în 
inele umede, îngână prin somnul care nu e somn, ci numai 
torpoare de febră. 

Îngână: 

— Gleielul... De ce nu s-aude gleielul...? 

Ana îi ţine mâna fierbinte şi oftează. 

Nicolae Apostol îi ţine cealaltă mână şi încleaştă dinţii. 

Marița Bot îşi ascunde ochii, privind într-o parte, spre 
ferestrele cu flori late de gheaţă şi cu perdelele înfiorate de 
şuviţa vântului. 

—.m-mMico, de ce nu mai cântă gleielul? 

Ana se pleacă să-i şoptească, deşi ştie zădărnicia 
răspunsului într-o ureche de copil aiurând: 


— Are să cânte, Ninişor... Deseară... Întotdeauna cântă el 
seara... 

Întrebarea se repetă monoton şi încăpățânat: 

— De ce nu cântă gleielul meu...? 

— Deseară, Ninişor, deseară... 

Povestea greierului e legată de boala Ninei. 

Din prima seară când a fost culcată în pat, cu o uşoară 
arşiţă care n-avea de ce pricinui mare îngrijorare, de atunci 
a prins ea de veste că-i ţine tovărăşie un greier. 

Ana îi dăduse să bea o ceaşcă de ceai fierbinte, un praf de 
răceală în linguriţă, o învelise până la bărbie şi o rugase: 

— Nu e aşa că stai cuminte, Nina? Mă duc să caut ceva în 
cămară şi mă-ntorc... 

— Dal mi-e ulât singulă, mămico... 

Se alinta. 

Boala o făcea dintr-o dată persoana cea mai impor-tantă 
din casă. 'Tăticu îi pusese termometrul. Mămica o 
dezbrăcase s-o culce. Mariţa venise cu apa fierbinte pentru 
ceai. Avea acum şi ea drept să comande şi toţi s-o asculte. 
Nu în fiecare zi îl loveşte pe-un copil noro-cul să se 
îmbolnăvească! Mâine n-are să se mai ducă la şcoală. Toţi 
aveau să întrebe ce e cu Nina, să se întris-teze că e bolnavă, 
să se repeadă în recreaţie până aici, ca să afle de la Marița 
cum îi mai este. Şi când vecinul de bancă, Ghiţă Colţun, va 
gângăvi ca întotdeauna la despărţirea în silabe, ori când 
Amăriuţei Ileana va arăta nişte mâzgălituri pe placă în loc 
de scrisul frumos şi citeţ, atunci toţi la locul ei gol vor privi 
şi la dânsa se vor gândi îndată: „Ce păcat că nu e Nina aici! 
Să vă alate ea ce-nsemnează despălţilea în silabe! Să vă 
alate ea ce-nsemnează sclis!” 

Deci Nina se alinta: 

— Mi-e ulât singulă, mămico... Atunci de ce mai sunt 
bolnavă dacă mă lăsaţi singulă...? 

— Numai cinci minute, Nina, şi m-am întors... Hai, 
cuminte, Ninişor! Mă duc să scotocesc eu nişte leacuri 
băbeşti din cămară. 


A rămas singură cinci minute. 

Atunci, în tăcere, a auzit ea deodată, după sobă: „[iric- 
țiric... Ţiric-ţiric...” 

Un greier alungat de-nceputul iernii de-afară îşi găsise 
culcuş cald în vreo ascunzătoare a olanelor şi dădea glas de 
recunoştinţă sau poate ştire vreunui tovarăş pierdut: „[iric- 
țiric. Ţiric-ţiric.” 

Ana a găsit-o dezvelită, în capul oaselor, surâzând, cu 
degetul pe buze şi făcându-i semn de tăcere. 

O mustrare supărată: 

— Ce înseamnă asta, Nina? Aşa ne-a fost vorba?... De ce 
mi te-ai dezvelit...? 

— Ssst! Ascultă, mămico... Îl auzi? 

Greierul continua chemarea lui mecanică: „[iric-ţiric.” 

Ana zâmbise şi ea, poate unor amintiri depărtate de copilă, 
când cântul unui greiere era o fericire şi un miracol! 

Dar vorbi îndată, cu sufletul ei înăsprit de acum: 

— Bine-bine! E un greier... Acesta nu-i un motiv să te 
dezveleşti şi să nu stai liniştită după ce-ai luat doctorie şi 
ceai. 

A învelit-o din nou până la bărbie. Greierul ţârâia înainte. 
Pentru Nina dispăruse rolul ei important de bol-navă. 
Renunţase la el. 

O preocupa greierul. 

— Îmi pale bine, mămico, că a păcălit-o pe fulnică... 

— Cum adică, Nino? 

— Nu s-a mai dus la dânsa să-i ceală de mâncale şi să-i 
facă molală... Toată vala ai cântat, acum zoacă dacă poţi! El 
o fost mai deştept... O venit la noi... Tlebuie să-i punem de 
mâncale... 

— Ceva friptură şi-o cafea după masă? întrebase Ana 
surâzând. 

— Ba nu vleau să lăzi mata de mine!... Să-i punem 
filmituli... 

— Bine, Nina. O să-i punem şi firimituri. Deocam-dată stai 
cuminte, ca să te faci bine... 


Greierul, dezmorţit de căldura sobei, cânta în răstimpuri: 
„Ţiric-ţiric.” 

Aşa a început boala Ninei. Fără să anunţe nimic 
ameninţător. 

O răceală de copilă care-a alergat dezbrăcată afară şi a 
pişcat-o primul frig al iernii. Era şi un greier să-i ţină de 
urât. Nici Ana, nici Nicolae Apostol nu s-au alarmat mai 
mult cât se cuvine. Dar linia termometrului s-a urcat în 
fiecare zi. Au chemat doctorul. E a cincea oară de când vine 
şi s-au împlinit două săptămâni de când Nina zace cu capul 
între perne. 

De trei zile e încă mai rău. 

Numai seara, după ce se aprinde lampa, pare că se 
întoarce dintr-o lume depărtată, să roage pe toţi din jurul ei 
cu privirea: „Vă rog, linişte, să ascultăm acum greierul...” 

Şi greierul, fidel la datorie, răspunde chemării: „Ţiric- 
țiric... Ţiric-ţiric...” 

Aseară a lipsit. A tăcut. A fugit? A murit? L-a omorât 
căldura prea mare a sobei sau gerul prea mare de-afară? L- 
a amorţit undeva în culcuşul lui tăinuit? 

Nu l-a aşteptat numai Nina. Toţi: Ana, şi Mariţa, şi Nicolae 
Apostol făceau linişte, vorbeau în şoaptă, călcau în vârful 
degetelor, ca să nu-l sperie, parcă rugându-l să înceapă. 
Greierul n-a mai cântat, şi Ninei i-a fost mai rău. 

— De ce nu cântă gleielul meu? Unde-i gleielul meu?... L-a 
omolăt lăutăcioasa de fulnică... 

A adormit târziu, cu aceste cuvinte. Prin somn şi în 
torpoare a scâncit aceste întrebări. S-a deşteptat cu ele... 

— Vleau gleielul meu! Mă log, chemaţi-l pe gleielul meu... 

— Are să cânte iarăşi, deseară, Ninişor dragă... Deseară! 

Ţinând mâna copilei, Ana ridică ochii spre Nicolae Apostol 
ca şi cum în puterea lui ar sta să învie ori să aducă greierul 
care de-aseară a amuţit. Are supersti-ţioasa credinţă că 
dacă în astă seară greierul va cânta din nou, toate se vor 
sfârşi cu bine, şi Nina va birui boala. 


Nicolae Apostol în chipul împietrit nu lăsa să se vadă nimic 
din lupta lui lăuntrică. Fiindcă în el o înfricoşată luptă 
lăuntrică se dă. 

Îşi pipăie cu mâna cealaltă scrisoarea din buzunar. E acolo. 
Iar chinuirea lui de la această scrisoare porneşte. 

Ana nu ştie. 

Obrazul ei e golit de sânge, privirea istovită, trăsăturile 
crispate de suferinţă şi nesomn; dar tot lui îi poartă de 
grijă. Îi spune în şoaptă, cum vorbesc acum toţi în casă: 

— N-ai dormit toată noaptea. Du-te puţin şi te odihneşte. 
Lasă-ne pe noi... Pe urmă faci tu cu rândul... 

Nicolae Apostol consimte, clătinând din cap. Îşi desprinde 
mâna de mâna Ninei. 

Dar nu se duce în cealaltă cameră să se odihnească, 
Îndată ce a închis uşa, desface scrisoarea şi o reciteşte a 
zecea oară. De ce tocmai acum îi vine, într-un asemenea 
ceas? 

Scrisoarea e scurtă. 

În altă clipă i-ar fi adus pe buze cel mai sălbatic chiot de 
biruinţă. Căci, uite, o dreptate tot există undeva pe lume, şi 
atunci când ai ostenit alergând după dânsa, vine ea la tine 
să te caute. E scurtă scrisoarea şi e de la un vechi, bun şi 
uitat tovarăş. Pe Virgil Săulescu, profesorul de liceu şi 
căpitanul rezervist, l-a cunoscut în lagărul de prizonieri din 
Germania. Cu el a pus la cale evadarea. Cu ela fugit. Şi cu 
el a fost prins la jumătatea drumului, ca să fie amândoi 
judecaţi, puşi trei luni la temniţă grea, pe urmă trimişi în alt 
lagăr de represiune. 

Uitase. 

S-au pierdut din vedere. Îi citise uneori numele prin ziare. 
Parcă se îndoia că poate fi vorba de acelaşi om. Deputat, 
discursuri, campanii de opoziţie, pe urmă lider al 
majorităţii... Nu putea fi tot el. Sau dacă era tot el, cu atâta 
mai trist! Încă un om înghiţit de politică. Şi deodată 
scrisoarea aceasta! 


Întâmplarea făcuse ca fostul său tovarăş de evadare şi de 
pătimiri din lagărul de prizonieri să se întâlnească acum 
cinci zile cu 'Ţică Ştirbulescu, şi acesta să vorbească despre 
comuna Ponoare, despre învățătorul din Ponoare, despre 
cruntele lui ispăşiri fiindcă încercase crima neizbutită de a 
ridica o şcoală împotriva tuturor conjuraţiilor vrăjmaşe. Iar 
fostul său camarad din tim-puri grele deodată îşi amintise 
de toate şi socotise că a venit ceasul să-i dovedească 
prietenia. Fusese la minis-ter, aflase că există oarecare 
denunţuri, plângeri şi rapoarte absurde, un ordin de 
anchetă aşteptând până când îi va veni poftă de plimbare 
vreunui inspector. Vorbise cu ministrul de-a dreptul. 

Îi scria să se urce în primul tren şi să vină neapărat la 
Bucureşti cu actele doveditoare. Îl asigură nu numai că 
toate zădărnicirile vor fi pentru totdeauna spulberate; dar 
temutul vorbitor al majorităţii mai căpătase cuvântul 
ministrului că va acoperi toate cheltuielile de lipsă pentru 
ca şcoala să poată fi isprăvită în primăvară. Adăuga 
prietenul că nu e loc să socotească aceasta, drept o 
mărinimie politică, obligându-l la vreun legământ. Aflase de 
la Ţică Ştirbulescu îndârjirea lui împotriva unor asemenea 
tocmeli şi o cunoştea de altfel mai demult, din îndelungatele 
lor nopţi de captivitate. El nu-i va cere nimic. Ministrul nu-i 
va cere nimic. 

Punea o singură condiţie: să nu întârzie nici douăzeci şi 
patru de ore de la primirea scrisorii. 

El pleacă peste câteva zile la un congres interparlamentar 
din America. lar guvernul e pe ducă. Şi se poate să cadă din 
zi în zi. Bugetul e pe drojdie şi, ca orice guvern care se 
respectă, grăbea şi acesta să lase succesorului vistieria 
goală. Încât soarta şcolii din Ponoare e astăzi, mai mult 
decât a fost întotdeauna, în mâna lui Nicolae Apostol. 

Scrisoarea a întârziat pe drum dm pricina viscolelor şi 
înzăpezirilor de trenuri. 

Poate Virgil Săulescu se va fi mirând de ce n-a sosit încă. 


Poate începe şi el să creadă că denunţurile, plângerile şi 
rapoartele aflate la minister n-or fi fiind atât de ab-surde, 
de vreme ce învățătorul din Ponoare se sfieşte a da ochii cu 
ministrul şi a lămuri tulburile întâmplări. 

Răvaşul e scurt, a fost ticluit chiar acolo, hârtia poartă 
frontispiciul cabinetului ministerial; în cuvinte, în caligrafia 
nervoasă, în tonul care nu admite vreo obiecţie recunoaşte 
firea hotărâtă a omului cu care a pornit de-a curmezişul 
unei ţări duşmane să înfrunte toate primejdiile. Un 
asemenea prilej nu va mai întâlni niciodată. De trei ceasuri 
scrisoarea îi arde buzunarul, şi Nicolae Apostol e cu tălpile 
încleştate de pământ ca într-un vis rău. 

Afară viscolul năpusteşte-n ferestre, a smuls leaturile din 
acoperişul şcolii neisprăvite, a năpădit troienind încăperile 
cu intrări desfundate, iar dincolo, în cealaltă cameră, Nina, 
cu tâmplele scăldate în năduşeală, îşi cere aiurind greierul 
ei... 

Cum să-şi găsească odihnă? 

În sertar răscoleşte hârtiile, actele, chitanţele doveditoare. 

Sunt toate în cămaşa lor de dosar, numerotate, clasate, să 
lumineze într-o jumătate de oră chiar îndărătnicul de cea 
mai vădită rea-credinţă. 

Dar între el şi singurul judecător din clipa aceasta se 
întinde jumătate de ţară măturată de crivăţ, cu trenuri 
întârziate în gări şi cu firele telegrafice rupte. Şi dincolo, 
Nina... 

Lumina se învineţeşte în fereastră. Acuşi e noapte - încă o 
zi pierdută, poate pentru totdeauna. Din nou rânduieşte 
actele în scoarţa dosarului. Se ridică iarăşi de pe scaun, 
păşeşte iarăşi până la sobă, de aci iarăşi la fereastră, din 
nou îndărăt; captiv în cuşcă, aşa cum a petrecut cele trei 
luni încarcerat după încercarea lor de evadare. Măcar de s- 
ar putea trimite o telegramă! Ar scrie una lungă cât o 
scrisoare, o sută de cuvinte, oricâte, deşi nu o telegramă îi 
cere prietenul şi ministrul, ci o înfăţişare cu actele în mână. 

Nicolae Apostol a ridicat ochii, a încordat auzul. 


Crivăţul deodată a stătut. Brusc, ca o şuvoire retezată cu 
stăvilarul. 

Nu se mai clinteşte nimic, nimic nu se mai bate în 
streaşină. 

O mare tăcere încremenită. Omul cu inima sfâşiată 
abureşte gheaţa din geam cu suflarea; prin rotocolul 
translucid priveşte în înnoptarea albăstrie. După atâta 
urgie şi vaier, neclintirea pare anormală. Poate e un semn 
bun; în sfârşit, un semn bun. 

Stihiile au fost poate închise în peştera lor şi din nou are 
să sclipească mâine un soare luminos în nămeţi. 

Mai citeşte scrisoarea o dată. O împătureşte şi o aşază să-i 
ardă iarăşi buzunarul. 

În vârful picioarelor intră să vadă ce face Nina. 

Dincolo-au aprins lampa. Şi Nina nu mai e cu ochii închişi. 
Surâde; cu degetul la buze, îi face semn să tacă: 

— Ssst! Nu-l spelia! A venit ial gleielul meu... 

Într-adevăr, greierul s-a întors, s-a dezmorţit, a înviat. 

Fidel şi voios, îşi ţârâie chemarea lui: „[iric-ţiric! 'Ţiric- 
ţiric...” 

Obrajii Ninei au altă viaţă. Doamne, poate totul n-a fost 
decât un vis rău: încă o încercare crudă, dar ultima! 

„Ţiric-ţiric... Ţiric-ţiric...” 

— Parcă i-a dat viaţa acest greier... lămureşte Ana. Cum a 
început adineauri, Nina a şi mişcat capul şi a prinsa 
zâmbi... 

„Ţiric-ţiric... Ţiric-ţiric...” 

— 'Tăticule, mămică... Aţi văzut că tot n-a putut să-l omoale 
lăutăcioasa ceea de fulnică? Lasă, c-am să-i alăt eu ei...! 

„Ţiric-ţiric... Ţiric-ţiric...” 

Nicolae Apostol gândeşte, cu mâna mică a Ninei în mâna 
lui: „Este un tren care pleacă dimineaţa din oraş... Are 
legătură şi cu cel de la haltă... Dacă aş porni dimineaţa la 
patru... Mai bine ar fi poate cu cel direct din oraş... M-ar 
aştepta sania acolo...” 


— Când am să mă fac bine, numai eu am să-i dau lui de 
mâncale, nu e aşa, mămică?... Să-mi stlângi filmituli... 

— Da, Nina, da! Acum stai liniştită, ca să te poţi face bine... 

„Ţiric-ţiric... Ţiric-ţiric...” 

— Poate dă Dumnezeu... şopteşte Ana, ridicând ochii spre 
Nicolae Apostol. 

Nicolae Apostol pipăie scrisoarea în buzunar. Plicul îi arde 
degetele. 

Dar gândul roade stăruitor: „Dacă pornesc dimineaţa la 
patru...” 

Cu o mişcare somnambulică întinde scrisoarea Anei. 

Ana o citeşte, ţinând-o într-o singură mână, fără s-o 
desprindă pe cealaltă de pe mâna Ninei. 

„Ţiric-ţiric... Ţiric-ţiric...” 

— Şi acum ce vrei tu să faci? întreabă mama dureros. Vrei 
să pleci? Ai putea tu să pleci în asemenea momente? 

Nicolae Apostol răspunde tot somnambulic, cum a întins 
plicul adineauri: 

— Dacă aş porni dimineaţa la patru... 

Ana oftează. Ea îl înţelege. Ea singură ştie cum au fost 
zilele şi nopţile lor de patru luni încoace. 

Cedează, cu o sfâşiere de inimă, dar cedează: 

— Să vedem cum are să-i mai fie pină la patru dimineaţa... 
I-a mai scăzut febra... N-ar trebui să pierdem aceasta; nu, 
n-ar trebui... [ie nu ţi se pare că arată mai bine...? 

Nina zâmbeşte dintre pernele albe, cu o uşoară încruntare 
de nerăbdare la îmbinarea sprâncenelor subţiri: 

— De ce nu tăceţi? îmi speliaţi gleielul...! 

„Țiric-ţiric.,” 

Greierul nu se sperie. S-a învăţat cu toate sunetele casei. 
Ştie că aci n-are nici un vrăjmaş. A scăpat şi de morala 
furnicii, amorţită undeva, în pământul îngheţat, sub troian. 

„Ţiric-ţiric... Ţiric-ţiric...” 

— Am să mă duc. Irebuie să mă duc!... hotărăşte Nicolae 
Apostol. Până atunci te culci tu, Ana. Rămân eu cu Nina... 

— Pentlu numele lui Dumnezeu, tăceţi odată...! 


„Ţiric-ţiric...” 

Nicolae Apostol a plecat la patru din noapte, prin 
întuneric, cu sania despicând pârtie în troiene cât statul de 
om. 

A prins trenul la gară, şi trenul a purces la rându-i să 
despice alte troiene, gâfâind şi întârziind în staţii, cerând 
alte locomotive de ajutor, aşteptând pluguri să deschidă 
calea. A ajuns târziu, noaptea, dar tot a ajuns. Înainte de a 
trece la hotel, cu nerăbdare, s-a oprit la adresa fostului 
camarad de armă, dascălul de liceu Virgil Săulescu. Teama 
lui cea mare nu era întemeiată. 

Prietenul nu pornise la îndepărtatele lui congrese. 

Cu geamantanele gata, îşi amânase înadins plecarea, ca 
să-l aştepte. S-au îmbrăţişat şi nu l-a lăsat să se culce la 
hotel. A trimis servitorul să urce sărăcăcioasa lui va-liză de 
învăţătoraş, s-a mâhnit când a aflat ce lăsase acasă Nicolae 
Apostol şi a încercat să-l îmbărbăteze; i-a făgăduit că a doua 
zi dis-de-dimineaţă are să-l urmărească pe ministru cu 
telefonul, ca să-i poată da drumul acasă cu primul tren, şi 
până tărziu s-a trudit să-l zguduie din îngândurare cu 
amintirile lor vechi şi amare, care acum se învăluiau în 
duioşie. 

Iar, într-adevăr, a doua z: toate au fost gata până la 
amiază. Nicolae Apostol se întorcea spălat de netrebnicele 
prepusuri, cu o adresă de mulţumire şi de felicitare din 
partea ministrului, cu ordonanţă de plată pentru o sumă 
care acoperea toate rămăşiţele cheltuielilor, până la ultimul 
mâner de uşă şi dulap de bibliotecă. 

Le avea toate, şi totuşi nimic nu i se luminase pe figură. 

— Vezi că şi din oamenii cei mai răi, şi din politica cea mai 
ticăloasă tot se poate stoarce ceva bun, încrun-tate 
Apostole?! îl dojeni prietenul, încântat că încheiase atât de 
repede o faptă bună. Îmi pare însă că nici cu aceasta nu eşti 
destul de mulţumit... 

— Sunt! Dar de ce toate cu acest preţ?... Dreptate aveam 
şi acum trei zile, şi acum patru luni... Fără tine nu mi-ar fi 


recunoscut-o nimeni... Sau mi-ar fi recunoscut-o cine ştie 
când. Târziu. Prea târziu... 

— Ce vrei? Ţara, prietene! Aşa e ţara! Aşa sunt oamenii! 
Aşa sunt vremurile! M-am resemnat şi să tund părul de pe 
broască, dacă se poate. Tot e ceva! strânse sceptic din 
umeri Virgil Săulescu. Se uită la ceas şi continuă: Şi fiindcă 
aşa e ţara, Apostole, şi n-am izbutit s-o schimbăm nici eu, 
nici tu, hai să mergem până la capăt, pe vadul vechi... E 
şleau bătut şi sigur. Hai să te descurc tot eu şi tot cu 
metodele mele, până la sfârşit. Până la tren mai aio oră 
jumătate. Mergi cu mine la Finanţe şi aranjez cu secretarul 
general să încasezi imediat ordonanța. Altfel, ai să mai 
stârceşti cu dânsa pe la uşi până la sfântul-aşteaptă... 

Virgil Săulescu l-a târât şi la Finanţe. 

Nicolae Apostol se lăsă dus, străin de larma capitalei, de 
încrucişarea vijelioasă a automobilelor, de strigătul 
vânzătorilor de ziare vestind prematur criza guvernului, de 
femeile în blănuri scumpe şi de bărbaţii întorcând priviri 
lihnite după ele, buimăcit de atâta forfoteală şi de atâta 
mulţime pentru care nu exista nici satul Ponoare, nici şcoala 
viscolită de acolo, nici tot ce-i stătea lui căscat în minte: o 
odaie în care o fetiţă, cu arşiţă de patruzeci de grade, 
aşteaptă să-i cânte un greier venit din fabulă şi din basm: 
„Ţiric-ţiric! Ţiric-ţiric...” 

Înc-o dată măsură cât de uşor şi de repede se deschid 
pentru alţii uşile câte i-au fost lui întotdeauna închise. 

Temutul prieten, salutat în dreapta şi-n stânga, a mers 
ţintă la o intrare. Uşierul a deschis ploconindu-se, 
secretarul general a lepădat ţigara şi s-a ridicat de la birou 
să primească un lider al majorităţii şi un raportor al 
bugetului cu toate onorurile cuvenite. L-a poftit să ia loc, a 
citit ordonanța, a sunat la telefon, a dat un ordin, a trimis 
ordonanța prin uşier, şi într-un sfert de oră Nicolae Apostol 
îşi apăsă cu latul palmei în buzunarul de la piept teancul 
hârtiilor nou-nouţe, încă neatinse de mână de om. 


— Cum vezi, toate se pot face! glăsui Virgil Săulescu, 
scoborând scările şi răspunzând distrat la saluturi. Tu nu 
ştii ce-a însemnat aceasta... Casa închisă; s-a deschis. Avizul 
încă neprimit; a mers şi fără aviz. Toate se pot face... 

— "Toate, prietene! Ai dreptate. Toate se pot face, dar nu 
pentru toată lumea... 

— Ei, asta-i! Atunci la ce mi-ar folosi politica?... Să lăsăm 
povestea, Apostole! Nu vreau să ne despărţim împungându- 
ne. Pentru mine e chestie închisă. Am încercat şi eu să 
îndrept politica. N-am izbutit. Singuri şi răzleţi nu vom 
izbuti niciodată M-a stricat ea pe mine. E mai tare. Ce să-i 
fac? Dreptul celui mai tare... Acum merg să te predau şi la 
gară, pachet. Drum bun şi să aud numai de bine... 

Camaradul providenţial l-a dus cu automobilul la gară. 

S-au îmbrăţişat în amintirea unei vieţi care-i conto-pise, 
deşi de atunci aceeaşi viaţă îi despărţea. 

— Drum bun, Apostole! 

— Şi ţie drum bun... 

Drumul îndărăt a fost pentru Nicolae Apostol mai lung, cu 
toate că trenul îl străbătea acum mai repede prin troienele 
o dată deschise. În oraş, la han, îl aştepta sania, cum a 
rămas înţelegerea. 

Hangiul a încercat să-i oprească, fiindcă se aflau încă în 
puterea nopţii. Nicolae Apostol a arătat revolverul încărcat, 
blănile groase de oaie. 

Nimic nu-l putea ţine locului. 

Cerul sticlos, cu stele jucăuşe de ger şi cu luna plină, le va 
lumina calea. 

— Cât mai repede, Ioane! 

Ion îşi făcu semnul crucii, dădu bici. Nicolae Apostol îşi 
potrivi revolverul la îndemână. 

— Zice c-o mâncat lupchii două femei din Prigoreni! îl puse 
în curent Ion. Vorbeau nişte creştini din partea locului... Le- 
ar hi găsit cică numai încălţările şi brâiele. 

— Tot ce se poate, Ioane. Dar de lupi n-avem a ne teme. 
Dacă am scăpat eu de oameni, n-am a mă teme de lupi. 


— Adivarat! întări loa. Aşadară, înţeleg că vii cu veşti bune 
de la Bucureşti? 

— Mai teamă mi-i acuma de cele de acasă. 

Ion tăcu. Tăcu şi Nicolae Apostol. 

Au mers aşa un ceas, şi alt ceas, cu luna în faţă, de-a 
curmezişul câmpurilor albe şi pustii. 

Când a prins a se apropia satul, a început şi Nicolae 
Apostol să se frământe cu neastâmpăr. Dorm oare?... Va 
intra încet, ca să nu-i deştepte. Pe dindos, la bucătărie, pe la 
Marița... Are să intre încet-încet; şi mâine dimi-neaţă, când 
va deschide ochii Ana... Acum nu se mai temea de cele de- 
acasă. 

Pe măsură ce se apropia, se temea mai puţin, într-o 
siguranţă absurd crescută în el. La a treia casă vru să 
oprească şi să scoată zurgălăii calului. Dar n-a mai fost 
nevoie. 

A văzut un om ieşind pe poartă, trecând prin faţa şcolii cu 
zidurile înfundate de nămeţi, apărând în bătaia lunii şi 
venind către dânşii. Era părintele Gherasim Saftu, şi 
deodată, într-o spaimă mai cruntă ca aceea care a simţit-o 
când schijele i-au sfărâmat pieptul, a înţeles. 

Părintele Gherasim Saftu l-a cuprins de umeri, de mijloc, l- 
a purtat ca pe-un copil când învaţă să meargă. 

Atât spunea: 

— Ai să mă ierţi! Trebuie să mă ierţi pentru câte am spus 
şi am făcut. Ai să mă ierţi. Trebuie să mă ierţi... 

A urcat scările, a deschis uşa; părintele Gherasim Saftu a 
rămas afară cu capul gol, cu fruntea rezemată de stâlpul 
cerdacului. 

El a intrat. 

Înăuntru se aflau şi preoteasa, şi alte femei din sat, şi una 
bătrână pe care n-a văzut-o niciodată, cum ies unele făpturi 
ale morţii din vizuini numai când au simţit a mort. 

S-au dat toate la o parte şi l-au lăsat să pătrundă în 
cealaltă cameră, unde pâlpâie luminări de ceară aprinse. 


A căzut cu fruntea pe patul mic, peste trupul mic, şi 
mâinile lui cu ale Anei s-au amestecat, şi lacrimile lor s-au 
amestecat, şi suspinele lor s-au topit într-un singur geamăt. 

Târziu de tot, când a ridicat ochii goliţi, Mariţa Bot, cu 
spatele lipit de uşă, astupa semnele crestate acolo: 
„Tăticule, numai să vezi mata cât am clescut de data 
tlecută...” 

Iar greierul, fidel la datorie, nu contenea chemarea lui 
caldă, fără să ştie că nu mai are de-acuma pe cine chema: 
„Ţiric-ţiric. Ţinc-ţinc. , 

Epilog ,Îndărăt sunt morţii, înainte - viaţa; drumul nu 
se opreşte niciodată.” 

— S-arată să fie o toamnă foarte frumoasă! Spuse noul- 
venit, Mircea Dodon, un tânăr roşcovan la faţă şi cu o 
pornire pretimpurie spre îngrăşat. 

Cu ochii mici, verzui şi veseli, care n-aveau nimic 
contemplativ în privire, măsură satisfăcut şcoala cu livada 
încărcată de fructe, rondul de flori din faţă, satul, coli-nele 
mai de departe, cerul de septembrie molatic şi pal. 

— O toamnă foarte frumoasă! repetă. Mai rar o asemenea 
privelişte! 

— Da! întări lon Amza. Toamnele de aci sunt foarte 
frumoase. Chiar când încep ploile cele mocnite şi lungi, nu 
ţi se urăşte. Îţi închipuieşti că într-un sat ca acesta, cu 
livezi, cu gospodării înstărite şi cu drumuri pietruite de 
nădejde, trec mai uşor chiar săptămânile de ploaie. E un loc 
binecuvântat. 

— Ai avut noroc! exclamă cu pizmă Mircea Dodon. Mare 
noroc să capeţi catedră aci! La Sofienii mei cred că nu m- 
aşteaptă aceeaşi procopseală... 

— Ba de fel. Ai să mergi şi ai să vezi. Nu-i chiar ca aici. Un 
sat mai mic, dar tot gospodăresc şi destul de vrednic. Mai 
toate satele dimprejur s-au ridicat în câţiva ani din vechea 
lor ticăloşie şt resemnare. A fost destul ca reşedinţa 
comunei s-o ia înainte, ca toate să se ţină după aceste 
Ponoare, în ciuda pustiului şi sărăciei de odinioară. Fireşte, 


nu-s sate model, ca în pozele cărţilor. Dar nici ruinile care 
cutremurau pe părinţii noştri. 

Amândoi au tăcut un timp, uitându-se la casele albe 
ascunse-n livezi, la şoseaua şerpuind spre culmea dealului 
din faţă, cu pomi tineri plantați de o parte şi de cealaltă. 

Ion Amza îşi aminti datoria de gazdă mai veche şi pofiti 
noul-venit să ia loc pe banca dintre brăduţi: 

— Să stăm jos! Mai avem de aşteptat măcar jumătate de 
ceas până se întoarce moş Nicolae de la cimitir. 

— 'Ţi-e rudă de-i spui moş Nicolae? întrebă Mircea Dodon, 
aşezându-se cu mâna rezemată de spata băncii. 

Ion Amza începu să râdă: 

— Nici nu mi-e rudă şi nici nu e atât de bătrân domnul 
Nicolae Apostol ca să-i spun moş... Dar aşa mi-a venit pe 
buze de la început, acum trei ani, când am sosit să-mi iau 
postul în primire şi l-am cunoscut. Mi-a venit să-i spun moş 
Nicolae ori moş Apostol, fiindcă e sfătos, răbdător şi blajin 
ca un unchiaş... E mult mai înţelept şi mai trăit decât îl 
arată vârsta... 

— Cum nu se potrivesc părerile despre oameni! exclamă 
Mircea Dodon. Tata spunea despre dânsul că în şcoală era 
toarte focos. Scăpăra! Mi l-a zugrăvit aşa ca pe-un armăsar 
care mereu se frământă să rupă zăbăluţa. 

— Şi de la tata ştiam acelaşi lucru... mărturisi lon Amza. 
Numai că şi eu, şi dumneata, şi părinţii noştri am uitat cu 
toţii că dânşii l-au cunoscut acum douăzeci şi şase, douăzeci 
şi opt, treizeci de ani. Atunci, în şcoală, va fi fost într-adevăr 
altfel. Viaţa a trecut, a lăsat urme şi răni, a potolit multe 
avântări şi a alinat multe ama-ruri... 

— Văd că vorbeşti şi dumneata ca un unchiaş! zâmbi 
Mircea Dodon cu un sclipet de veselie în ochii mici şi verzui. 
Mi se pare că te-ai molipsit de înţelepciune. 

Ion Amza se apără, zâmbind la rându-i: 

— Ba deocamdată încă nu! Trebuie să mărturisesc că încă 
n-am prins înţelepciune. Mie încă îmi vine să zburd. La 
fiecare două-trei luni îmi dă prin cap altă năzbâtie de 


reformă şi vin cu dânsa în proţap la moş Nicolae! Moş 
Nicolae mă ascultă surâzând cu un fel de mâhnire. „Mai 
încet, tinereţe! îmi spune. Viaţa omului e lungă, şi din 
nefericire nimic nu se poate face bătând din palme... Din 
nefericire multe nu se pot schimba nici cu cel mai fierbinte 
avânt singuratic. Vor fi cu putinţă numai într-o schimbare 
generală, din temelii...” Pe urmă văd că are dreptate. Graba 
e duşmanul cel mai mare al binelui. Eu o învăţ acum, şi 
învăţătura mi-e uşoară, fiindcă stă el lângă mine să mă ţină 
în frâu când vreau să iau câmpii. A lui a fost mai grea, 
fiindcă era singur, făcea pe socoteala lui experienţele şi 
fiindcă nu avea încă nimeni încredere în experienţele lui... 
Numai la un an după ce-am ajuns aici mi-am dat pe deplin şi 
treptat seama ce-a pătimit dânsul aici şi cu ce-preţ le-a 
săvârşit toate. Le-am aflat de la unii şi de la alţii. Le-am 
reconstituit în orice caz, prea puţine din toate acestea le-am 
cunoscut de la el. Nu-i place să vorbească despre ce a făcut 
şi cum a făcut... Iata n-a greşit când m-a trimis aici. 

— Cum?... se miră Mircea Dodon. Şi pe dumneata tot 
tătânele dumitale te-a trimis aci?... Ce curios! Pe mine, la 
fel. Când mi-am luat diploma, tata mi-a spus acelaşi lucru: 
„Ca să iasă un dascăl ca lumea din tine, trebuie să faci 
măcar doi ani ucenicie la Nicolae Apostol!” După asemenea 
vorbe, nu e nevoie să-ţi mai arăt ce cult are el pentru acest 
moş Nicolae... E şi uşor de închipuit! În şcoală, domnul 
Apostol culegea jucându-se toate premiile şi concursurile. 
Tata era în gloata cea mare... Sache Dodon, Cârlanul, aşa-i 
spunea... Singura lui celebritate i-o făceau colacii şi colivele 
trimise de bunicu-meu, părintele Mihalache Dodon, 
Dumnezeu să-l ierte, din care se înfrupta toată şcoala... Şi 
aşa am ajuns eu astăzi aici. I-a scris Domnul Nicolae Apostol 
i-a răspuns că tocmai se înfiinţează o şcoală, deocamdată 
numai cu două clase, la Sofieni... l-a făgăduit că mă ia sub 
aripa sa. Se pare că are trecere aici în judeţ, la revizorat, 
printre oamenii politici, la minister... Peste tot. A fost destul 
să scrie el ca să capăt numirea aşa cum a vrut-o tata, pe 


vremea asta, când e atâta bătaie pe locuri. Face politică de 
se bucură de atâta ascultare? 

Ion Amza prinse a râde din toată inima: 

— Să-ţi dau un sfat! Să nu-i vorbeşti cumva de po-litică şi 
de partide. E singura discuţie în care se supără şi îşi pierde 
cumpătul. Nu numai că nu face politică, dar are ură pe 
politica de procopseală şi a dezbărat toate satele dimprejur 
de patima politicii după năravul partidelor... 

— Asta-i ceva nou! se minună proaspătul venit. 

— Nou, şi pot spune extraordinar! Ai să asişti poate la vreo 
alegere, fiindcă nu trece un an, doi să n-avem alte alegeri în 
ţară. Ai să vezi atunci cum toate bandele de agenţi 
electorali ocolesc satele acestea. E ştiut acum că oamenii de 
pe aici, doar cu rare, foarte rare excepţii, dau ascultare 
numai lui moş Nicolae. Vin, îl întreabă: „Ei, ce ne facem, 
domnule învăţător? Votăm alţi răi?” Dânsul îi lămureşte şi îi 
luminează: „Nu vă lăsaţi amă-giţi, fiindcă nimeni nu vă 
doreşte binele până ce nu s-o înjgheba un partid cu 
adevărat al muncitorilor”. Iar ei nu-i ies din cuvânt. De 
aceea toţi cloncanii politici de prin partea locului, domnul 
Emil Sava, domnul Spirică Necşulescu şi alţii, nu-şi mai 
trimit dălcăuşii la noi... Acum se întrec, cum vin la putere, 
care să facă un pod, care o şosea. Ştiu că vorbele şi 
palavrele nu mai prind la oamenii noştri... S-au legat în 
hora asta şi comunele de primprejur. Aşa se întâmplă 
drăcia-dracului că moş Nicolae, care nu face politică şi are 
dezgust de politica partidelor de procopseală, hotărăşte el 
soarta multor liste în alegeri. Împinge de o parte ori de alta 
patru-cinci mii de voturi ca nimica, iar voturile acestea 
cântăresc greu în balanţă, după cum cârmuitorii partidelor 
în luptă fac legământ ori nu pentru unele îmbunătăţiri 
măcar prin partea locului. Aşa, satele tot se aleg cu ceva. 

Mircea Dodon se răsuci pe speteaza băncii, să privească 
mai bine şcoala chipeşă, încăpătoare şi veselă în spoiul ei 
alb, cum nu mai văzuse încă alta. Spuse: 

— Atunci nu mă mir că a izbutit să capete aşa şcoală! 


Învăţăcelul mai vechi al lui Nicolae Apostol protestă cu 
indignare: 

— Aici te înşeli! Şcoala n-a căpătat-o de la maimarii zilei. A 
făcut-o el singur, cu sânge şi cu multe suferinţe... E o istorie 
pe care nimeni n-are s-o ştie niciodată deplin, fiindcă n-o 
spune la nimeni. Unele amănunte le-am aflat de la alţii. 
Altele, nu! Se pare că odată, atunci când a fost în joc soarta 
scolii acesteia şi viaţa fetiţei lui, şi-a lăsat fetiţa pe patul de 
moarte şi a plecat să-şi salveze şcoala. 

— Dar asta-i cruzime! Nu-i ceva prea lăudabil pentru un 
părinte... 

Ion Amza zâmbi cu tristeţe: 

— Se poate să fie şi ceva crud. Dar e ceva în afară de 
egoismul omenesc. Meşterul Manole nu şi-a zidit şi el 
nevasta la mânăstirea Curtea-de-Argeş? Iar nimeni nu-l 
osândeşte acum pentru aceasta! A devenit erou de 
legendă... Eu înţeleg mai bine, ca unul care sunt feciorul 
unui învăţător ce nu s-a învrednicit să înfăptuiască nimic în 
felul meşterului Manole. Suntem şase copii. Tata s-a îngrijit 
de noi, s-a îngrijit de pământ. E om cu stare. Cu mai multă 
stare decât are nevoie un învăţător. A adunat zestre fetelor. 
Am fraţi mai mici la Universitate, la şcoala militară, la 
liceu... Dar şcoala din satul lui e cum a găsit-o acum 
douăzeci şi şase de ani... Dacă toţi ar face numai aşa, în 
slujba noastră ne-am reduce să încasăm lefurile şi să 
aşteptăm minuni de acolo de unde nu pot veni. 

Flăcăul lui Sache Dodon, Cârlanul, nu-şi stăpâni sclipirea 
ironică din ochii verzui: 

— Până una-alta, mă conving de un lucru: moş Apos-tol al 
dumitale şi-a găsit un ucenic înfocat... Încă n-am auzit pe 
cineva vorbind cu atâta evlavie despre un om. 

Ion Amza îşi privi noul camarad cu atenţie. Voia să afle 
dacă nu străbate o batjocură răutăcioasă pe chipul noului- 
venit. 

Dar nu era aceasta. 

Era numai o nepotrivire de fire. 


Mircea Dodon, nepot de preot bine hrănit, fecior de dascăl 
bine hrănit, el însuşi bine hrănit, socotea toate cu o fără-de- 
grijă uşuratică şi judeca viaţa cu o voioşie prea tânără. Pe 
când el, smead la faţă, cu ochii arzători de o patimă care-l 
muncea de trei am, patimă aici deş-teptată, părea mult mai 
copt, fiindcă se folosise de experienţa părintelui său 
sufletesc. 

Neîncrederea de o clipă se risipi. 

Urmă avântat: 

— Am evlavie fiindcă omul acesta m-a deşteptat dintr-un 
somn. Când am venit aici, eram un vierme. 'Ţi-am spus în 
câteva minute care a fost atmosfera de acasă... Iata se 
achita şi se achită de slujba lui ca un funcţionar bucuros că 
nu-l apasă prea mare control de sus. A că-pătat dragoste de 
ban. Dragostea s-a făcut nesaţiu. El e arendaş, morar, orice, 
în afară de dascăl cu tragere de inimă pentru dăscălia lui. 
Aşa am crescut... Tot ce-am învăţat la şcoală n-a deşteptat 
altceva în mine. Îmi părea rău numai că am fost sacrificat 
oarecum. Sunt copilul cel mai mare. Iata m-a dat la 
normală numai fiindcă pe atunci nu era destul de cuprins şi 
fiindcă eu căpă-tasem o bursă. Pe ceilalţi fraţi mai mici i-a 
înlesnit să urmeze cariere, ca să spun aşa, mai nobile. Unul 
se face ofiţer. Altul - magistrat. O soră a urmat literele... Mă 
consideram o victimă. Îmi pusesem în gând să fac şi eu ca 
tata, doar ceva încă mai mult. Să mă instalez la o şcoală, să- 
mi caut întâi de sufleţelul meu, să mă însor, să învârt şi eu o 
afacere ca dânsul, de arendăşie sau de pădure sau de 
moară... Cu obştiile ştiam că se pot face destule învârteli! 
Pe urmă, când voi simţi că am prins destul cheag, să mă 
arunc şi în politică şi să mă pricopsesc de-a binelea... După 
război, atâţia dascăli de tară au ajuns deputaţi şi prefecţi! 
Eu de ce nu? Cu aceste gânduri am venit aici... 

Ion Amza se opri să privească departe, poate nu peste 
dealul din fată, ci în el însuşi, cel de atunci. 

— Te plictisesc toate acestea? întrebă deodată. 


— Nu! pronunţă Mircea Dodon. Când te aud, parcă aud 
cele ce povestea tata despre începuturile lui. Şi el şi-a 
descoperit chemarea după ce-a ieşit din şcoală, abia când s- 
a frecat de viaţă. Numai că el n-a luat-o în tragic. S-a 
înhămat la ham şi a tras înainte cum l-au ajutat puterile... 

— Eu am avut alt noroc... Pornisem aşa, iar aci am dat 
peste acest mucenic al nostru, neştiut de nimeni. El, şi mai 
cu seamă faptele sale mi-au deschis ochii... Când venisem, 
de-abia era inaugurată şcoala de un an. Atunci se 
înfiinţaseră încă două catedre. Ca şi dumneata, m-am 
minunat de această şcoală măreaţă. L-am invidiat pe moş 
Nicolae că atât de bine ştiuse să se învârtească. Numai pe 
urmă am aflat cu ce preţ le-a plătit toate... Au dânşii o 
femeie de credinţă a casei, una Marița Bot. De la dânsa am 
prins eu câte un cuvânt despre peripeții de necrezut... 
Duşmăniile de aci, politică, prigoane, preotul şi un politician 
hotărâți să-l îngenunche ori să-l extermine, primarul, un 
fost elev de-al lui, dându-şi mâna cu dânşii în această nobilă 
operă... Şi deodată toate s-au şters, s-au năruit, au căzut la 
pământ. A biruit el! Dumneata spui că a fost crud când între 
copilă şi şcoală a ales şcoala?... Nici nu-ţi închipuieşti însă 
cum s-au petrecut lucrurile... Se întorcea în sfârşit cu hârtia 
care punea capăt tuturor piedicilor, cu banii pentru 
termina-rea clădirii. Acasă îl aştepta fetiţa cu mâinile pe 
piept... Tot timpul cât fusese bolnavă ascultase uu greier... 
Era bucuria ei... Un greier al casei, ascuns undeva în sobă. 
Cântând: „[iric-ţiric”. Toată iarna a mai cântat şi după ce au 
dus-o la groapă. Imaginează-ţi nopţile lor! Un tată şi o 
mamă care şi-au îngropat copilul, iar greierul continuând 
cântarea lui o noapte, zece, o sută, până în primăvară... Şi 
un semn la uşă, unde măsurau cât a crescut copila la 
fiecare şase luni... Semnul există şi acum, crestat cu 
briceagul... Aceasta nu e cruzime. Eu o numesc mucenicie, 
martiraj, eroism, sacrificiu - aşa i-aş spune dacă el n-ar 
avea oroare de cuvinte sforăitoare. El spune cu simplitate 
că şi-a făcut datoria... Vezi, aşadar, că pentru un asemenea 


om nu se poate să nu am evlavie... De altfel, sămânţa lui a 
prins mai adânc în mine. Aici mă simt un parazit. Am venit 
la lucru de-a gata. Mai stau anul acesta şcolar care începe. 
Dar la toamna viitoare plec aiurea, cer o mutare într-un loc 
unde este totul de făcut din nou... 

Ion Amza tăcu. 

Noul-venit privi cu alţi ochi impunătoarea clădire în jurul 
căreia fâlfâia nevăzută umbra unei copile moarte, pentru 
care o iarnă întreagă cântase un greier chemând-o 
zadarnic: „[iric-ţiric, ţiric-ţiric...” 

Prin ferestrele deschise se vedeau pereţii proaspăt spoiţi 
pentru începutul de an nou şcolar, tablourile murale, hărţile 
mari. 

Niciunul dintre dânşii n-aveau de unde să ştie cum a fost 
vreodată şcoala cea veche şi sprijinită în proptele, unde 
Nicolae Apostol, coborât singur într-un sat apatic şi 
împresurat de vrăjmăşii, desena el, cu creioane colorate, 
hărţile pe coli de hârtie lipite, şi tot el croise copiilor din 
Ponoare cea dintâi privată. 

Mircea Dodon ceru nedumerit o lămurire: 

— Şi cine e acest Andrei Colibăşeanu? De ce se cheamă 
şcoala „Andrei Colibăşeanu”? Vreun donator, ceva? 

Ion Amza răspunse cu un fel de înverşunare: 

— Nu e un donator! E numele celui dintâi-învăţător din 
Ponoare. Aici nu-l înţeleg eu pe moş Nicolae. Acest Andrei 
Colibăşeanu a fost vreo douăzeci şi cinci de ani învăţător în 
sat. N-a făcut nimic. A sfârşit rău, în beţie şi ticăloşie. Iar 
moş Nicolae, în loc să-i lase netrebnicia uitată, a găsit de 
cuviinţă să-l slăvească, dând numele lui celei mai frumoase 
şcoli din judeţ. L-am întrebat... Mi-a răspuns că sunt prea 
tânăr ca să înţeleg. Mi-a spus că breasla noastră numără şi 
astfel de oameni căzuţi la datorie, neştiuţi de nimeni, 
omorâţi din viaţă... De aceea a vrut el să boteze şcoala cu 
numele unui anonim ca acesta. Are şi el curiozităţile sale... 
Un om nu poate să fie perfect. 


— În sfârşit! râse înveselit Mircea Dodon. Bine că te-am 
prins şi cârtindu-l puţin. Mă luasem de gând cu atâta 
evlavie şi apostolat... 

Celălalt se apără: 

— Nu-l cârtesc. Însă nu-l înţeleg!... Aceasta e tot. Sunt 
unele lucruri la el care îmi scapă. Bunăoară acuma. S-a dus 
cu soţia la cimitir. Aceasta o fac în fiecare duminică. Înţeleg. 
Se duc să pună flori şi să aprindă can-dela la mormântul 
fetiţei. Pentru dânşii nu există măcar consolarea altui copil. 
N-au mai avut altul. Era prea târziu. Se duc şi se întorc, 
foarte împăcaţi acum cu viaţa. Cu un fel de tristeţe care îi 
înnobilează, şi atât!... Le-a rămas şcoala, care prin ei există, 
satul, care prin ei este aşa cum îl vezi. Dar de ce mai poartă 
grijă şi de mormântul acestui Andrei Colibăşeanu? I-au 
făcut cruce de piatră. Şi aprind candelă. Nu-i înţeleg. Un 
beţiv şi un ticălos care ne-a făcut breasla de ocară nu 
merită asemenea cinste. lon Amza se ridică de pe bancă: 
Uite-i că vin! 

— Pare un ţăran. Un fel de răzeş... spuse Mircea Dodon cu 
deziluzie. 

Ana şi Nicolae Apostol se apropiau de marginea drumului 
pietros cu paşi lânceziţi de moleşeala dimineţii de 
septembrie, ori poate de anii câţi îi purtau cu dânşii, ori 
poate de amintirile mâhnite din cimitir. 

EI era îmbrăcat în straie de şiac, purta pălăria în mână, să- 
şi lase fruntea lată în bătaia soarelui molcom. Ea era 
îmbrăcată în rochie neagră în pliuri, de stofă călugărească, 
şi cu bluză albă de ţară, cusută la mâneci, pe umeri şi piepţi 
cu fluturi negri de arnici. 

Amândoi aveau tâmple surite. 

Dar amândoi pliveau senin înainte. 

Nicolae Apostol l-a recunoscut îndată pe noul-venit. I-a 
întins mâna cu bucurie: 

— Nu-i nevoie să te numeşti! Semeni leit cu Sache Dodon 
al nostru, de acum douăzeci şi şase de ani. la poftim; 


poftim, că astăzi eşti oaspetele nostru la masă. Haide să-mi 
dai veşti de la Cârlanul nostru. 

După masă au pornit tustrei: Nicolae Apostol, Mircea 
Dodon şi lon Amza; au pornit spre Sofieni, să dea în primire 
noului dascăl şcoala cea nouă. 

Au făcut drumul agale pe jos, în lumina lină a începutului 
de toamnă, cu funigei plutind legănaţi în văzduh. 

De la şcoală, Nicolae Apostol s-a abătut la vechea şi 
părăsita curte a boierului Lascăr Sofian. 

După expropriere, Dimitrie Sofian vânduse şi restul moşiei 
la ţărani. Conacul rămăsese pustiu, aşteptând o folosinţă 
care prea mult întârzia. Feciorul fostului stăpân cheltuia 
ultimii bani în străinătăţile lui. Aici totul se prefăcuse, şi 
încă se mai primenea. Bordeiele pălmaşilor de atunci îşi 
dezghiocaseră învelişul de lut. Din scoica veche, lepădată, 
au răsărit pe ici-colo case tinere în livezi tinere. 

Numai clădirea cea mândră şi parcul sălbăticit se 
părăgineau, trase la o parte din calea veacului. 

Nicolae Apostol o luă înainte. 

Cei doi învăţăcei rămăseseră în urmă să cerceteze arbuştii 
rari, crescuţi în neorânduială şi năpădiţi de liane. 

Nicolae Apostol a urcat treptele, acuma pustii, pe care de 
atâţia ani le cunoştea. 

Deodată a zvâcnit schelălăind un câine jigărit, un câine al 
nimănui, fugind cu coada între picioare şi ascunzându-se 
sub un hambar strâmb în piloţi. Şi o amintire de mult aţipită 
într-un ascunziş al tuturor amintirilor s-a deşteptat 
împâclind privirea învățătorului din Ponoare. 

A rotit ochii. Toate acestea le mai văzuse. Le mai ştia. Le 
recunoaşte. 

Aşa i-au mai apărut lui o dată, atunci când cobora treptele 
însoţit de câinele cel mare şi negru, cu zgarda nichelată şi 
cu mersul decorativ. Erau ferestrele lumi-nate, se auzeau 
înlăuntru zumzet de muzică şi zângăt de pahare, afară 
mulţimea ospăta în jurul focurilor şi al buţilor desfundate. 
Într-o stranie nălucire de o clipă, totul se stinsese, amuţise, 


ca să apară aşa cum arată acum. Le recunoştea toate 
Nicolae Apostol. 

Clădirea părăginită cu ferestrele oarbe, parcul sălbăticit, 
brazii ciungi, grajdurile ruinate, toată curtea golită de alaiul 
de-atunci şi de glasul stăpânului; totul mort, negru, pustiu, 
sfârşit, chiar şi câinele acesta de adineauri, al nimănui, 
dormind pe granitul peronului acoperit de muşchi şi de 
lăstarii crescuţi printre lespezi. 

O lume se pregătea s-o înlocuiască pe cealaltă. 

Povestea celei dintâi se apropia de încheiere. A cesteilalte 
abia va să înceapă. 

Învățătorul din Ponoare cobori treptele cu mersul lui 
pretimpuriu bătrân. 

Jos îl aşteptau învăţăceii cei tineri. Trecură fiecare de o 
parte şi de alta. Mircea Dodon rosti: 

— După câte-mi spune colegul Amza, acest Lascăr Sofian a 
fost un teribil satrap al ținutului. Asemenea oa-meni au 
ţinut ţara în loc... 

Nicolae Apostol îl potoli cu blândeţe: 

— Da şi nu. Nu trebuie să-i osândim atât de repede. Îşi 
apăra o lume a lui, care murea. Era cel puţin un duşman pe 
fată. Mai primejdioşi mi-au părut întotdeauna ceilalţi, 
demagogii, care, sub cuvânt că grăbesc lumea cea nouă, o 
împing cu viclenie pe drumuri rătăcite numai ca să-şi 
îndestuleze nesaţiul lor... 

Mircea Dodon lăsă să treacă un timp, nedumerit de 
asemenea păreri. 

Târziu, nu-şi putu stăpâni gândul: 

— Mă miră asemenea vorbe de la un om care-a făcut tot 
ce-ai săvârşit dumneata. 

— Mirările au să-ţi treacă! îl asigură domol Nicolae 
Apostol. Cu timpul au să-ţi treacă, atunci când ai să înţelegi 
că drumul nostru prin viaţă nu-i scris cu o linie dreaptă şi 
neîntreruptă într-o carte. E plin de ocoluri, de şovăieli, de 
opriri. Da căderi chiar. Unii au putere să se ridice... Alţii 


rămân acolo, căzuţi. N-avem de ce-i osândi. Dreptul acesta 
nu-l avem. Cel mult îi putem plânge... 

Nicolae Apostol privi cu ochii lui uzaţi drumul pe care 
altădată păşea un flăcăâiandru cu hainele pirpirii suflate de 
vânt. 

— Da! repetă. Îi putem plânge, dar să nu întârziem prea 
mult jelindu-i. Viaţa e aspră. Nu-ţi îngăduie să priveşti 
înapoi nici ca să regreţi, nici ca să osândeşti. Priveşti ca să 
aduni de acolo puteri vechi şi să porneşti mai hotărât 
înainte. Datoriile noastre înainte sunt, şi sunt multe... 

Pe urmă paşii lui au tresărit mai vii. S-ar fi zis că în praful 
potecii caută urmele altor paşi, lăsate acolo de tânărul de 
odinioară, când învățătorul cel nou din Po-noare urca dealul 
în singurătatea neprimitoare a unui sfârşit vântos de 
toamnă şi când îl privea din spate, cu o brazdă încruntată 
între sprâncene, stăpânul de atunci al acelor locuri. 


SFÂRŞIT