Melvin Burgess — Decizie mortala

"DECIZIE 
MORTALA 


MELVIN 
BURGESS 
DECIZIE MORTALA 


Traducere din limba englezā: 
OFELIA AL GAREEB prin Lingua Connexion 


Editura RAO 


Pentru Brandon Robshaw, 
Joe Chislett și Barry Cunningham 
- complicii mei 


PARTEA ÎNTÂI: 
MOARTEA 


CAPITOLUL 1 
MOARTEA PUBLICA A LUI JIMMY EARLE 


Pentru Jimmy, nimic nu era mai important decât fanii lui. Se 
spune adeseori că un interpret se dăruiește întru totul pe scenă, 
dar nimeni n-a promis vreodată un show mai măreț decât cel 
făcut de el în acea seară. 

Lui Adam îi venea greu să creadă, dar simţea că face parte 
din ceva special. Jimmy Earle era de ani de zile cel mai bun, 
spectacolele sale erau legendare, însă nimic nu egala 
spectacolul de acum. Unii oameni veniseră tocmai din California 
și din Beijing pentru a fi acolo. Acesta urma să fie concertul 
suprem, o experienţă pe care nimeni nu avea s-o mai repete 
vreodată. 

— Seamănă cu sacrificiul uman, spuse Adam. Ar trebui să-i 
smulgă inima din piept, ca aztecii. Asta chiar c-ar fi ceva. 

— N-ai mai glumi dacă ar face-o cu adevărat, spuse Lizzie. 

Adam clătină din cap. Asta nu s-ar fi întâmplat niciodată. 
Jimmy avea tot ce-și putea dori - avere, tinereţe, o înfățișare 
plăcută, talent. Puteai înţelege de ce rataţii și scursurile de pe 
giganticele terenuri virane luau drogul numit Moartea. Nu aveau 
nimic și nici nu urmau să aibă ceva vreodată. De ce să nu 
trăiești o săptămână nebună într-o lumină arzătoare? Dar Jimmy 
Earle? În niciun caz. 

— Vrea să devină membru al Clubului 27:, spuse Lizzie 
agitată. Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Kurt 
Cobain, Amy Winehouse - și Jimmy Earle. Toţi, în vârstă de 


1 Grup de muzicieni renumiţi, care au murit la vârsta de 27 de 
ani, adeseori ca rezultat al abuzului de droguri și alcool, ori de 
moarte violentă (crimă sau sinucidere). (n. tr.) 


douăzeci și șapte de ani. De asta se tem toţi. Uită-te la ei! 

E adevărat, gândi Adam, în timp ce intrau în arenă. Peste tot 
erau gardieni, bărbaţi masivi, amplasați pe culoare. Cu toţii 
păreau a avea nervii întinși la maximum. 

— Dacă moare în seara asta, lumea își va aminti de el pentru 
totdeauna, spuse Lizzie. 

Adam rânji. 

— Mda. Şi noi ne vom aduce aminte toată viața de 
spectacolul ăsta. 

— Doamne, cumpăratul biletelor - încă un lucru la care te 
pricepi! îl tachină ea. 

Lizzie îl punea la punct întotdeauna, dar Adam tot nu se putea 
abţine să nu se laude. In noaptea aceasta, gloria lui Jimmy Earle 
era și gloria lui Adam. 

— Unde erai în noaptea când a murit Jimmy Earle? întrebă el, 
intrându-și în rol. Eram acolo. Am văzut totul. 

O prinse de mână. Ea îi zâmbi și îi strânse mâna. Adam simţi 
că ameţește. Intr-atât demult îi plăcea de ea. 

Lizzie nu era de nasul lui, o știa prea bine. Se cunoșteau de 
ani de zile, încă de când erau în școala primară. Fuseseră buni 
prieteni - își petreceau timpul împreună, mergeau la aceleași 
petreceri. Apoi, tatăl lui a trebuit să-și părăsească slujba, Adam 
a trebuit să se mute la o altă școală și au pierdut legătura, până 
când au dat unul de altul în oraș, cu doar două luni în urmă. A 
fost ceva magic - s-au înţeles dintr-un foc, de parcă n-ar fi fost 
despărțiți atâţia ani. 

Când, o săptămână mai târziu, l-a lăsat să o sărute, Adam a 
fost încântat și uluit. Într-o lume în care erau atât de mulţi 
oameni și atât de puţine slujbe, era o chestie serioasă ca o 
persoană bogată să aibă o relaţie cu una săracă. Familiile își 
păzeau averile precum balaurii. Și uitaţi-vă la el! Cu ea alături 
simţea că este regele lumii. Putea pune pariu că niciunul dintre 
prietenii ei bogaţi nu putea să-i facă rost de un bilet pentru 
Jimmy Earle, cum făcuse el în acea seară. 

De fapt, fratele lui, Jess, îi procurase biletele. Dumnezeu știe 
cum - jess nu mergea niciodată nicăieri, nu făcea niciodată 
nimic. Totuși, nu era cazul să știe și Lizzie asta. 

Își croiră drum spre locurile lor. Zgomotul era deja asurzitor. 
Oamenii strigau în direcția scenei, deși nu era nimeni acolo să-i 
audă. 


— Jimmy, te iubesc! 

— Nu face asta, Jimmy! 

— Ba nu, fă-o! Autodepășește-te! Ajută-mă să nu mai dau 
banii pe următorul tău album de rahat, urlă un tip din 
apropierea lor, după care, rânjind, se întoarse spre tovarășii lui, 
care râdeau fără convingere. 

O fată în lacrimi ţipă la el să-și ţină gura. Două rânduri mai 
jos, un bărbat se oferi să-l pocnească zdravăn dacă mai 
deschidea gura. 

Întregul spaţiu era prea încins, prea iritant. Pe când își făceau 
loc spre scaunele lor, mâna lui Lizzie alunecă din mâna lui 
Adam. Lizzie se așeză și se uită în jurul ei, încercând să 
absoarbă totul dintr-o privire. 

— Crezi că vreunul de-aici a luat drogul? întrebă ea. 

— Cu certitudine, spuse Adam. 

Lizzie râse agitată. Este speriată, gândi el, și își dădu seama 
că și el era speriat. Cei care luau acel drog erau periculoși. Nu 
aveau nimic de pierdut. Asta era și ideea. 

Moartea începuse ca un drog folosit pentru eutanasiere, care 
oferea celor bolnavi în faze terminale o săptămână de viaţă 
minunată și un mod decent de a pleca pe cealaltă lume. Nimeni 
nu își imaginase vreodată că și tinerii vor începe să-l consume; 
dar nici nu și-a imaginat nimeni ce putea oferi tineretului - 
super- tinereţea. Când luai Moartea, erai mai bun - mental, fizic, 
sexual, pe toate planurile. Era cea mai intensă senzaţie 
inventată vreodată. 

Cel puţin, așa se spunea. Și, bineînţeles, avea și un preţ. O 
pilulă de Moarte costa mii de dolari. 

Și nici nu era cale de întoarcere. Nu i se găsise antidotul, iar 
majoritatea savanților nu se așteptau să descopere vreunul prea 
curând. Jimmy Earle era o mare vedetă - cea mai mare - dar, 
din acest punct de vedere, era ca toată lumea. Dacă luase 
Moartea, era ca și mort. Discuta despre drog de mult timp, în 
presă și pe site-ul său. Concertul fusese contramandat de două 
ori de când anunţase că, în sfârșit, mersese până la capăt. 
Autoritățile erau înspăimântate. Moartea cauzase deja cel mai 
mare val de sinucideri înregistrate vreodată în rândul celor sub 
douăzeci și cinci de ani. A obţinut aprobare pentru concert 
numai când și-a retras declaraţia și a jurat că era doar o 
manevră publicitară. 


Întrebarea era, pe cine încerca Jimmy să prostească? 
Autorităţile sau fanii? Luase sau nu Moartea? Și dacă da - de ce? 

— Lista dorinţelor?, spuse Adam. O, da! 

— Nu despre asta-i vorba! exclamă Lizzie. Nu contează ce 
faci, ci ceea ce simţi când o faci. Tot ce faci, faci pentru ultima 
dată. Orice gest mărunt contează. Despre asta e vorba. Când 
intri în faza Morţii, viaţa devine extrem de intensă! Cei mai mulţi 
așteaptă până când ajung bătrâni și neputincioși. Jimmy a decis 
s-o facă cât încă mai este tânăr... 

Adam pufni. 

— Numai o fată putea spune așa ceva. l-ai citit lista? Vreau să 
zic - hai să fim serioși! 

Lista dorințelor lui Jimmy Earle devenise o legendă. Costase 
peste 20 de milioane de lire. Se culcase cu o sută de fete într-o 
săptămână; cel puţin douăzeci dintre ele rămăseseră 
însărcinate. Călătorise în jurul lumii, mâncase două kilograme de 
caviar la o masă, băuse o sută de litri de șampanie, prizase o 
jumătate de kilogram de cocaină, călătorise în spaţiu, omorâse 
un om, vânase leoparzi de zăpadă, urcase pe Everest... și lista 
nu se oprea aici. 

Bineînţeles, era o fantezie. Nimeni n-ar fi reușit să facă toate 
acestea într-o săptămână. Ori poate că da? Moartea nu se 
mulțumea să te omoare - te dădea peste cap mai mult decât 
ecstasy-ul și te energiza, în același timp. Cu putere, un corp bine 
întreţinut și credinţă de partea ta, puteai face orice. 

Poate că totul era adevărat. 

Nu, gândi Adam. Publicitate, asta-i tot. Dar n-ar fi fost într- 
adevăr fantastic să existe cineva care chiar să fi făcut toate 
acestea într-o singură săptămână? lar dacă acel cineva ar fi fost 
chiar el... 

Lizzie îl ţintui cu privirea. 

— Tu ai face-o, Adam? Dacă lista lui ar fi a ta? Chiar ai face-o? 

Adam se încordă. Ura să fie strâns cu ușa. Dacă era adevărat, 
Jimmy Earle făcuse mai multe într-o singură săptămână decât 
avea să facă el în întreaga viaţă. Mai multe fete. Mai multă 
distracţie. Mai mult orice. Era un gând extraordinar. Dar ceea ce 
dorea Lizzie să știe de fapt, era dacă ar începe să se culce cu 


2 The Bucket List (de la expresia to kick the bucket - „a da 
colţul, a muri“) e o listă care include lucrurile pe care o 
persoană dorește să le facă înainte de a muri. (n. tr.) 


toate fetele pe care le-ar găsi. lar el și-o dorea doar pe ea... 

— Dar dacă ai mai avea doar o săptămână de trăit? Ei bine... 
Ai face-o, nu-i așa? 

— Nu știu. Care e lista dorințelor tale? o întrebă el. 

Lizzie zâmbi. 

— Aș face dragoste cu toţi bărbaţii atrăgători pe care i-aș 
găsi, spuse ea. 

Şi Adam, spre surpriza lui, se simţi rănit. 

Ea pufni amuzată. Îşi râdea de el. Şi-i ieșea de fiecare dată. 

Pentru ea, totul mergea bine. Tatăl ei avea o slujbă bună, 
viitorul ei era asigurat. lar Adam nu vedea decât muncă grea, 
niciodată un câștig suficient de mare încât să-și îndeplinească 
dorințele. Ar fi fost altceva dacă s-ar fi descurcat mai bine la 
trialurile de fotbal de acum câteva săptămâni. Era un jucător 
strălucit, dar erau mulţi alţii mai buni decât el, și trebuia să se 
obișnuiască și cu ideea asta. 

Dar încă nu se dădea bătut. Antrenament, antrenament, 
antrenament - asta trebuia să facă. Dacă se străduia suficient, 
încă mai avea șanse. 


Arena se umplu. Toată lumea era agitată. Ilzbucniră câteva 
bătăi, dar acestea fură repede aplanate, adeseori de către alte 
persoane din mulţime. Și, chiar dacă toate biletele fuseseră 
vândute, concertul putea fi anulat, în continuare, în orice 
moment. 

Când Earle apăru pe scenă, furtuna sonoră atinse apogeul, 
chiar înainte să se audă prima notă. Cântărețul își întinse 
mâinile și așteptă să se calmeze tumultul. 

— Vom cânta câteva melodii, spuse el. Și va fi cel mai reușit 
spectacol din viaţa mea. 

Se întoarse spre trupă, făcu un gest poruncitor cu mâna, iar 
trupa începu să cânte, exploziv, prima melodie. Mulțimea urlă. 

— Este fabulos! Este atât de minunat! strigă Lizzie. 

— E fantastic! urlă Adam. 

Oamenii, adrenalina, zgomotul. Nu mai văzuse așa ceva în 
viaţa lui. Se întreba dacă exista cineva care să fi văzut ceva 
asemănător vreodată. În jurul lor, mulţimea ţâșni în picioare și 
săriră și ei cu ea; toată lumea râdea, plângea, ţipa, dansa. Și nu 
era decât prima melodie. 

Concertul era extraordinar. Jimmy părea să cânte cu toată 


forța sa vitală, condensată în intervalul a numai două ore. 
Vacarmul devenea din ce în ce mai puternic pe măsură ce se 
apropia momentul magic - ora zece și treizeci de minute - când 
trebuia să moară. Moartea era precisă; puteai să stabilești cu 
precizie de un minut momentul când urma să mori. Era oare 
suficient de nebun - suficient de dedicat cauzei - încât să fi luat, 
într-adevăr, Moartea? 

Când era vorba de Jimmy, nu puteai ști niciodată. 

Pe măsură ce ultimele minute se scurgeau, trupa începu să 
cânte cel mai recent single, „Something to Live For.”? Jimmy își 
forţă vocea și se plimbă ţanţoș pe scenă. Veni ora zece și 
treizeci de minute, iar el continua să cânte. Totul fusese doar o 
păcăleală - bineînţeles! 

Dar când toată lumea se resemnase deja, vocea i se frânse 
dintr-odată. Vedeta se clătină. Mulțimea suspină. Jimmy aproape 
se prăbuși, dar reuși să se îndrepte și-și strânse microfonul la 
piept. Formaţia încheia melodia. Din difuzoare se revărsă un 
ritm accelerat. 

Babangbangbangbangbabangbangbabababang bang. 

Inima lui Jimmy. De parcă voia să evadeze din piept, croindu- 
și drumul cu lovituri ca de ciocan. B AB ANGB AN GB AB AN GB 
AN G B ANGB ANG. 

Trupa începu o numărătoare inversă. 10-9-8-7... 

Mulțimea o luă razna. 

— Nu face asta, Jimmy! Nu ne părăsi! strigă cineva. 

...-4-3-2-1. 

Nimic. 

Jimmy Earle privi mulțimea și zâmbi. Îşi deschise larg braţele 
de parcă ar fi vrut să spună: „V-am păcălit!” Apoi se aplecă și 
căzu lat la pământ. 

Urmă un moment de tăcere împietrită. Oamenii rămăseseră 
pe scaune, așteptând să se ridice. Era un alt truc? Sigur era un 
alt truc. Un asistent medical vânjos se repezi pe scenă, îl 
întoarse pe Earle pe spate și începu să-l resusciteze. Totul era 
redat pe ecranele uriașe, de o sută de ori mai mare. Tipul îi 
izbea pieptul lui Earle de parcă voia să-i rupă coastele. 

Mulțimea se stârni din nou, cu un altfel de zgomot de această 
dată - ca un bâzâit profund, nervos, străpuns de strigăte și 
ţipete, amplificându-se din ce în ce mai tare. Pe scenă, unul 


3 „Ceva pentru care merită să trăieşti“. (n. tr.) 


dintre chitariști se închină, își deconectă chitara și o șterse. 
Bateristul cobori de pe scaun, veni în faţa scenei și spuse ceva 
la microfon. Nimeni nu înţelegea ce spunea, dar părea a fi 
„Felicitări!”. Mulțimea devenea din ce în ce mai zgomotoasă. 
Cineva din apropiere strigă, „Te iubesc, Jimmy, te iubesc!” O 
fată din faţa lor ţipă, „la-mă cu tine, Jimmy! Vreau să merg și 
eu!” 

Niște tipi de la Crucea Roșie veniră în fugă printre spectatori, 
dar nu reușiră să ajungă la scenă. Se dezlănţui haosul. Mulțimea 
se îmbulzi înspre scenă, încercând să ajungă la Jimmy. Oamenii 
îl implorau să se ridice, îl implorau să trăiască, își cereau banii 
înapoi. Paznicii reacționară cu furie, izbind și aruncând oamenii 
de pe scenă. 

În mijlocul vacarmului, întins pe scenă, cu ochii larg deschişi, 
dincolo de orice agitaţie, sau distracţie, sau tristeţe, sau 
plăcere, sau durere, zăcea Jimmy Earle, în vreme ce pieptul său 
era lovit violent de asistentul medical cel vânjos. Aerul îi intra și 
îi ieșea din plămâni, iar sângele îi pompa în toate direcţiile în, și 
din inima sa sfârtecată. Niciun strop de sânge nu mai avea să Îi 
folosească vreodată. 


CAPITOLUL 2 
INCENDIUL DIN MANCHESTER 


Ecranele gigantice se întunecară, pentru ca nimeni să nu 
poată vedea ce se întâmplă, dar asta n-a oprit haosul. Lucruri 
zburau în toate direcţiile. Papuci, cutii din aluminiu, chiar și 
sticle zburau prin aer pentru a cădea apoi în mulţime. Se auzeau 
ţipete; unii erau răniţi. Au izbucnit lupte, paznicii erau depășiți. 
Totul se transforma într-o răzmeriţă în toată regula. Prin 
sistemul de amplificare se emiteau avertismente cum că 
întregul spaţiu se afla sub supraveghere video și că vandalii vor 
fi arestaţi dacă actele de violenţă nu vor înceta. Greu de crezut 
că cineva auzise măcar ce se spunea. 

Apoi urmă un alt anunţ - Jimmy trăia! Până la urmă, fusese 
doar o altă găselniţă. Vă rugăm să vă liniștiți! Un minut sau 
două, apelul păru să aibă succes. Oamenii se înghesuiau 
derutaţi. Apoi, după numai o clipă - uite-l! Jimmy Earle intră pe 
scenă, fluturând din mână și zâmbind. Dar era patetic - în mod 
evident era vorba doar de o sosie, un bărbat îmbrăcat în 
costumul lui de scenă. Dacă se mai îndoia cineva că Jimmy Earle 
murise cu adevărat, îndoielile au luat sfârșit atunci și acolo. 

Brusc, lucrurile se înrăutăţiră. Scaune rupte zburau în toate 
părțile. Oamenii încercau să urce pe scenă pentru a fura 
echipamentul - ar fi valorat o avere după evenimentele din acea 
seară. Apoi, dintr-odată ușile se deschiseră și năvăliră brigăzi 
întregi de polițiști, luând cu asalt rândurile de scaune, îmbrăcați 
în echipament complet de luptă. Işi făcură cu greu loc până în 
faţa scenei, se întoarseră către mulțime - cu scuturile ridicate și 
bastoanele pregătite - apoi începură să-și croiască drum prin 
mulţime. Intenţionau, literalmente, să împingă publicul până în 
stradă. 

Mai urmă un anunţ; banii aveau să le fie returnaţi online celor 
care nu vor fi puși sub acuzare. Organizatorii își cereau scuze și 
rugau pe toată lumea să părăsească în tăcere sala. Intr-un final, 
părea că situaţia a fost rezolvată. 

Impinși de poliţie, oamenii începură să se îndrepte spre ieșiri. 

Adam și Lizzie aveau locuri bune, aproape de scenă, așa că au 
fost printre ultimii care au plecat. Au auzit sirenele când încă 
erau înăuntru, iar când în sfârșit au reușit să iasă, spiritele erau 
deja înfierbântate. Mii de fani agitaţi și supăraţi pe străzile din 


Manchester, într-o seară de vineri, neavând nimic de făcut - în 
mod cert aveau să fie probleme. Locul concertului era asigurat, 
dar acum agitatorii aveau la dispoziţie întregul oraș pentru a 
stârni o revoltă. 

Pe străzi, atmosfera era electrizantă. Oamenii alergau de 
colo-colo în grupuri, grupurile fuzionau în bande, bandele în 
mulţimi. În drum spre Piccadilly Gardens, câţiva copii trecură în 
fugă pe lângă Adam și Lizzie și-i îmbrânciră. 

— Hei! strigă Adam după ei. 

Dar banda dispăruse deja. După câţiva metri, văzură despre 
ce era vorba - o vitrină de magazin fusese spartă, iar poliţia 
încerca să oprească jaful. Cineva trecu clătinându-se pe lângă ei 
cu o cutie uriașă din carton în mâini, aplecat pe spate în efortul 
de a-și păstra echilibrul, asemenea unui personaj de benzi 
desenate. Apoi, o altă bandă apăru de nicăieri și începu să 
arunce cu pietre și cărămizi în poliţie. 

Era ca și cum cântecul lui Jimmy Earle prinsese viaţă, în 
muzica lui fusese întotdeauna vorba despre iubire și sex, despre 
pierdere și speranţă, despre revoltă și jaf sau despre lupta 
împotriva sărăciei și eșecului; acum, în Manchester, toate 
deveniseră realitate, manifestându-se vulcanic în noaptea 
umedă. In seara aceasta, străzile le aparţineau fanilor lui Jimmy, 
iar ei aveau de gând să profite la maximum de asta. 

Adam și Lizzie își continuară drumul în grabă. Orașul era în 
flăcări. Magazinele fantomatice, cu vitrinele sparte, lăsau 
oamenii să intre și să iasă după voie. La colţul lui Princess 
Street, cineva lovea cu o bucată de pavea în portierele din spate 
ale unei furgonete. Se auzeau strigăte și sirene, pluteau nori de 
fum, puteai simţi duhoarea de cauciuc și benzină care ardeau. 
Era o zonă de război. Dar pentru ce? 

Adam se simţi ametit de agitaţie. 

— Un jaf! Ce spui de asta? șuieră el în urechea lui Lizzie. 

— Uau! Uită-te! la uită-te! strigă Lizzie, privind în jur cu ochii 
mari și strălucitori. 

— Ti-e teamă? 

— Nu! Îmi place la nebunie! 

Lizzie trăise toată viaţa ei în siguranţă, protejată de banii 
părinţilor. Uneori avea sentimentul că viața nu duce nicăieri. Și 
acum, ia te uită! Orașul fumega, iar ea era chiar în mijlocul 
evenimentelor. 


Își croiră drum pe Princess Street până în Albert Square. 
Strada gemea de oameni. În faţa primăriei avea loc un fel de 
luptă, o masă nemiloasă de oameni încercând să-și facă loc cu 
forța. Poliţia era de faţă, încercând să împiedice oamenii să ia cu 
asalt clădirea. Poliţiștii se comportau mai curând ca niște soldaţi 
decât ca niște apărători ai legii, lovindu-i pe oameni cu 
bastoanele. Dar erau depășiți numeric, iar mulţimea care li se 
împotrivea sporea cu repeziciune. Brusc, renunţară la luptă și o 
luară la fugă, croindu-și drum printre oamenii care se dădură în 
lături pentru a le face loc. Se auzi un strigăt de victorie, iar cei 
din faţă începură să spargă ferestrele primăriei și să bată cu 
pumnii în ușile grele din stejar, încercând să intre. 

Poliţia refăcuse cordonul și încerca să-și facă loc înapoi în faţa 
primăriei, dar fără succes. Ușile cedau, iar oamenii se târau deja 
înăuntru prin ferestrele sparte. Băncile și sediile marilor 
companii din jurul pieţei erau și ele atacate. Sticle și cărămizi 
zburau de pretutindeni. Nu exista cale de mijloc. Cei care nu 
doreau să se implice plecaseră deja; nu mai rămăseseră decât 
cei mai duri. Pe străzile ticsite de magazine și în mall-urile din 
apropierea lor, hoţii continuau să facă prăpăd, dar aici, în piaţă, 
oamenii nu erau interesaţi de televizoarele cu ecran extra-lat, 
sau de lăzile cu bere. Doreau mai mult. Incercau să distrugă 
întreg orașul cu mâinile goale și s-o ia de la capăt. 

Și erau organizaţi. Din locul în care se aflau, Adam și Lizzie 
puteau vedea oameni purtând măști de șobolan. Adam șuieră 
emoţionat. Fanatici! Pe jumătate protestatari smintiţi, pe 
jumătate rebeli înarmaţi - chiar aici, în Manchester, încercând să 
cucerească sediul administraţiei locale. 

— Nu e vorba doar de vandalism și furturi, strigă Lizzie. Este o 
revoluţie, Adam! 

Peste drum de primărie, se iscă un val în mulţime. Când 
ridicară ochii, văzură cum un banner uriaș, lat de treizeci de 
metri, se desfășura ca un val de apă pe faţada clădirii. Infăţișa 
un șobolan gigantic, care strângea între labe un spray cu vopsea 
roșie și privea furios mulțimea, iar în spatele lui se vedea 
sloganul fanaticilor, scris cu roșu: „VA VENI ȘI ZIUA NOASTRA!” 

Mulțimea din piaţă își urlă aprobarea. Pe fundalul zgomotului, 
se făcu auzită o voce amplificată: 

— Primăria este a noastră. Cașcaval la liber pentru toată 
lumea! 


În jurul lor, oamenii ţipau, extaziaţi. Sus, pe acoperiș, puteau 
vedea fanaticii cu măști de şobolan privind în jos spre mulţime. 
Unul dintre ei flutura o mitralieră. Să fi fost adevărată? se 
întrebă Adam. Fanaticii erau peste tot - ripostând, împingând 
polițiștii și mânându-i de la spate de parcă ar fi fost arestaţi. Un 
grup cărase un ciocan pneumatic până la Banca Barclays, din 
colț; altul punea clei în lacătele de la Natwest. In boxe începu să 
răsune melodia lui Jimmy Earle, „The Rats Are Taking Over”?. 
Mulțimea se agita ca o maree. Un om se izbi în ei și le înghesui 
un pumn de pilule sub nas. 

— Ce e asta? întrebă Adam, întinzând mâna. Droguri gratuite! 
Poate ecstasy? 

— Dulciuri, spuse omul rânjind. Din partea lui Jimmy Earle. 
Ultimul punct de pe lista lui de dorinţe. 

Adam îi dădu una lui Lizzie și le priviră amândoi cu atenţie. Pe 
fiecare pilulă, imprimat elegant cu negru, era un craniu micuţ. 

— Este Moartea! 

— Nu se poate... 

Dar așa era. Toată lumea știa cum arată pilulele. Adam îl văzu 
pe om cum se îndepărtează, împărțind în dreapta și în stânga 
pumni cu pastile mici și mortale. Trebuie să fi costat o avere. 

lar oamenii le luau. Îi vedea cum își dau capul pe spate și 
aruncă pastilele pe gât. „Să trăieşti din plin, să mori tânăr!”, 
striga omul. Râse și azvârli un pumn de pastile în aer. In jurul 
lui, oamenii se aruncau la pământ să le culeagă. 

— Am fi putut să luăm și noi o pastilă fără să ne dăm seama 
ce facem, exclamă Lizzie. 

Adam se uita fix la pilula negru-cu-alb din palmă. Oare cum ar 
fi să trăieşti - să simţi ca Jimmy Earle, pentru o săptămână 
scurtă, dar atât de dulce... 

Își duse repede mâna la gură și rânji ca un nebun la Lizzie. 
Înghiţi. Ea făcu un pas în spate, șocată - dar el îi arătă palma, în 
care pilula se odihnea neatinsă. 

— Ticălosule, strigă ea, și pufni în râs. 

Se uită la pacheţelul de nebunie din propria-i palmă, în jurul 
lor, oamenii înghiţeau pastilele fără să clipească! 

— Crezi că e pe bune? îl întrebă ea. 

— S-ar putea, dacă a plătit Jimmy Earle pentru ele. Are banii 
necesari. 


4 „SȘobolanii preiau conducerea“. (n. tr.) 


Se priviră, șocați de cât de mare era tentaţia drogului. 
Fuseseră acolo cu Jimmy. Văzuseră totul, erau parte a acelui 
eveniment! Dacă luau Moartea în noaptea aceasta, ar fi trăit și 
ei ceea ce trăise Jimmy. 

— Nu merită, spuse Lizzie. 

Aruncă pastila în mulţime. Adam făcu același lucru. Moarte, 
într-o noapte ca asta? El voia să trăiască. 

Numai că, după cum spuneau unii, Moartea te făcea să te 
simţi exact așa: viu. De undeva, de departe, se auzeau sirene. 
Intăririle erau pe drum. Orașul devenise un loc periculos în 
noaptea aceasta. Brusc, se auzi un foc de mitralieră. Instinctiv, 
Adam și Lizzie se ghemuiră la pământ. Pe acoperișul primăriei, 
fanaticii cu mască de șobolan își fluturau armele în aer. Într-o 
altă parte a acoperișului, puteau vedea un ghem de flăcări 
dansând. Se legănă câţiva metri, apoi căzu; de la distanţa aceea 
părea că privesc o peliculă filmată cu încetinitorul. Mulțimea își 
tinu răsuflarea; ghemul de foc se rostogoli spre marginea 
abruptă a acoperișului, căzu peste streașină și se prăbuși pe 
trotuar. 

Era o persoană. Își dăduse foc. Dincolo de glumele despre 
cașcaval și măștile de șobolani, Fanaticii erau dispuși să moară 
pentru credinţa lor. La fiecare câteva săptămâni, cineva murea 
dându-și foc sau aruncându-se în aer în atacuri cu bombă. Era o 
nebunie, dar nu puteai să nu le respecţi implicarea totală în 
cauza lor: libertate și hrană pentru toţi! 

Deasupra mulţimii, difuzoarele începură să împroaște cu 
sloganuri: „Egalitate! Libertate! Putere poporului! Jos cu 
profiturile și lăcomia corporatistă! Guvernul a fost cumpărat de 
corporații - luptaţi pentru dreptul de a vă guverna singuri!” 

De undeva se auzeau din nou focuri de armă. Oamenii fugeau 
pentru a se salva. Adam și Lizzie se lăsară la pământ și se luară 
după mulțimea care părăsea piaţa și intra pe Crown Street. În 
spatele lor, se trăgea serios. In noaptea aceea, unii aveau să 
moară. Turiștii nu-și aveau locul acolo. 

Dincolo de Albert Square, poliția aproape dispăruse de pe 
străzi, iar jafurile continuau în voie. Centrul comercial Arndale 
era făcut ţăndări; puteai intra fără probleme să te servești cu 
orice doreai. Oameni i aduseseră mașini și camionete pentru a 
căra cu nemiluita. Adam și Lizzie hoinăreau pe străzile 
incendiate, intrând și ieșind din magazinele sparte, în urma 


mulțimilor. Luară și ei câteva eșarfe dintr-un magazin jefuit, iar 
adăpostul anonimităţii îi făcu să se simtă invincibili, de parcă ar 
fi putut trăi toată viaţa din hrana furată, ca niște animale 
sălbăticite într-un oraș transformat în junglă. 

După un timp, poliţia reveni, încercând să alunge mulțimile și 
să aresteze vinovaţii; poate că războiul din Albert Square se 
terminase. Adam și Lizzie se treziră captivi într-un magazin de 
aparate foto-video și fură nevoiţi să fugă cu polițiștii pe urmele 
lor. Dar atenţia agenţilor fu distrasă de câţiva puști care 
devastau o mașină. Se petreceau atât de multe infracţiuni în 
noaptea aceea, încât nu știau încotro s-o ia. 

Apoi, dintr-odată, seara se încheie. Pe când alergau împreună 
cu alţii pe o stradă îngustă, urmăriţi de vreo doi polițiști, un alt 
om al legii le sări în faţă dintr-o parte. Adam se strecură pe 
lângă el și scăpă, dar omul o apucă pe Lizzie de braţ și nu-i mai 
dădu drumul. 

Adam se opri. Ar fi vrut s-o ajute, dar nu îndrăznea să se 
apropie. 

— Nu făceam altceva decât să ne uităm! strigă el. 

Polițistul trase eșarfa de pe fața lui Lizzie. Lui Adam i se părea 
că urmărește un film - polițistul solid, îmbrăcat din cap până în 
picioare în echipament de protecţie; și subţirica Lizzie, atârnată 
de braţul lui ca un iepure. 

Polițistul îi aruncă o privire scurtă. 

— La dracu'! Vrei să sfârșești la zdup, proasto? 

O îmbrânci și se îndreptă spre strada principală. Adam alergă 
să o ajute și să-i scuture praful de pe haine. 

— E timpul să mergem, spuse, Lizzie, tremurând. 

Adam  încuviință. Dincolo de flăcări, cerul își schimba 
culoarea. Se lumina. Amândoi erau șocați de cât de aproape 
fuseseră de pericol. Ultima dată când avuseseră loc revolte, 
oamenii rămăseseră întemnițați luni întregi, numai pentru că se 
aflaseră în stradă. Cu un gest brusc, Lizzie își căută mobilul în 
buzunar. Telefonul fusese dat pe silențios încă de când începuse 
spectacolul, își ridică privirea. 

— Mama și tata cred că sunt înnebuniţi de grijă, spuse ea. E 
trei dimineaţa. Şi habar n-au ce se întâmplă... 

Adam își căută și el telefonul. Același lucru. 

— Am dat de belea, spuse el. 

Și rânjiră copilărește unul la altul. 


— Da a fost minunat, nu-i așa? întrebă el. 

— A fost cea mai tare noapte din viaţa mea, spuse ea cu 
convingere. 

Se sărutară. Când buzele li se atinseră, Adam simţi cum îl 
trece un fior. N-ar fi minunat dacă ar putea merge undeva să 
facă dragoste chiar acum, pe fundalul focurilor aprinse? Dar era 
imposibil... 

— Totul se schimbă, spuse Lizzie. Nu doar aici. În întreaga 
lume. Oamenii s-au săturat. 

Cu numai câteva ore înainte, viitorul părea sigur. Banii 
aparțineau băncilor și marilor corporaţii, economia era în 
cădere, nu existau locuri de muncă, asistenţa socială era o 
glumă proastă. Decenii întregi, toți se mulțumeau să se plângă 
și nimic nu se schimba. Acum, dintr-odată, totul devenise 
posibil. Fanaticii arătaseră naţiunii cum să-și construiască 
viitorul arzând prezentul. Cine putea ști ce va aduce ziua de 
mâine? 

— Când ne mai vedem? o întrebă Adam. 

Tot ce-și dorea era să fie lângă Lizzie. Gândul că totul va 
reveni la normal imediat ce se vor întoarce acasă era 
insuportabil. 

Se mai plimbară cam o sută de metri pe stradă, dar știau că 
totul se terminase - în noaptea aceea, cel puţin. 

— Mai bine l-aș suna pe tata, să vină să mă ia, spuse Lizzie în 
sfârșit. 

Făcu o pauză cu telefonul în mână. 

— Să-l rog să te ducă și pe tine acasă? 

— Nici vorbă! 

Părinţii ei îl urau pe Adam. 

— M-ar omori. 

Ea încuviinţă și își sună tatăl, stabilind să se întâlnească pe 
Oxford Road, lângă universitate, departe de zonele cu probleme. 
Adam o însoţi până acolo și așteptă împreună cu ea. Când apăru 
în Jaguarul său, tatăl ei îi aruncă o privire furioasă. Lizzie îl 
sărută cu pasiune pe Adam pe buze, apoi alergă la mașină și 
plecă. Adam își începu lungul drum spre casă. 

Se simţea euforic. Era îndrăgostit, iar viitorul îi aparţinea. 


CAPITOLUL 3. 
DIMINEATA DE DUPA 


Adam simţi telefonul vibrându-i în buzunar. Era tatăl lui. 

— Unde ești? Ce s-a întâmplat? 

— Poliţia a închis orașul. De-abia acum am scăpat. 

— L-ai văzut pe Jess? 

— Nu, răspunse Adam, surprins. 

Fratele lui, neclintit ca o stâncă, era chimist cercetător la Pak- 
Hilliard, una dintre giganticele corporaţii care deţineau jumătate 
din lume. Era întotdeauna acolo, muncind fără oprire pentru a 
câștiga bani. Tatăl lor era invalid, iar mama lucra noaptea, într- 
un call-center. Dacă nu i-ar fi ajutat Jess, nu și-ar fi putut plăti 
facturile. 

— Nu s-a întors de la lucru. Și nu pot lua legătura cu el, se 
plânse tatăl. 

— Probabil că lucrează peste program. 

— Nu la ora asta. 

— O fi ceva legat de revolte, atunci. 

Adam era surprins, dar nu și îngrijorat. Plicticosul de Jess. Ce 
căuta el pe afară atât de târziu, când magazinele ardeau, iar 
protestatarii și polițiștii mureau pe stradă? Probabil se ascundea 
în vreun subsol, lucrând la vreo formulă care să facă garniturile 
din plastic să reziste mai mult. 


Când ajunse acasă, tatăl său era încă treaz și bea ceai stând 
în picioare, lângă ceainic, cu o pătură pe umeri. Era frig. 
Întotdeauna oprea căldura când Jess nu era acasă. Marele 
Dumnezeu Jess. Imediat ce el ieșea pe ușă, ceilalţi începeau să 
tremure. 

Încă nu avea vești. 

— N-ai sunat-o pe mama, nu? îl întrebă Adam. 

— Bineînţeles că am sunat-o. Vrea să știe ce s-a întâmplat cu 
fiul ei. 

Adam mormăi. Tatăl său o deranja întotdeauna pe mama sa 
la serviciu cu grijile lui stupide. 

— Ar trebui să nu te mai consumi pentru toate cele, spuse el. 

Tatăl său își târșâi picioarele de la bufet la masă, cu o ceașcă 
de ceai în mâna lui bună, stânga, sprijinindu-se cu cealaltă de 
spătarul unui scaun. 


— Tu ar trebui să fii cel îngrijorat. N-am nimic altceva de făcut 
decât să-mi fac griji, spuse el și zâmbi cu amărăciune. 

Era o glumă amară tipică lui. Adam suspină. Bătrânul avea de 
gând să stea treaz toată noaptea, dar nu putea face nimic. Cu 
siguranţă, Jess era nevătămat. Ar fi fugit cât colo la primul semn 
de pericol. 

Adam se duse la culcare, multumind providenţei că nu era în 
locul lui Jess. Viaţa sa avea să fie altfel. Își întrezărise viitorul, iar 
acesta era cu totul al lui. 

Alarma telefonului îl trezi pe Adam a doua zi, la zece. 
Sâmbătă dimineaţă: fotbal. Îl aştepta şi un mesaj de la Lizzie: 

„Ce noapte! Tu și cu mine, Ads! xxxx te rog să nu trimiţi 
mesaj tata mi-a luat telefonul”. 

Adam își încrucișă braţele pe piept și se întoarse pe o parte, 
pentru a se privi în oglinda de pe ușa dulapului. Părul blond, 
cârlionţat, îi cădea peste ochi. Pielea îi strălucea în lumina care 
pătrundea printre perdele, își zâmbi. Cum ar fi putut să-i reziste? 
După ce ratase preselecţiile pentru Man U’ și City6, viaţa nu i se 
mai păruse visul de aur la care sperase întotdeauna. Dar norocul 
îi surâdea din nou. Moartea unui star rock îl făcuse să 
strălucească. 

Şi nu era vorba doar de Jimmy Earle. Era vorba și de Lizzie. 
Simţea că trebuie să fie împreună cu ea. Dar nu era doar un vis 
romantic. Adevărul era că o poveste de dragoste între ei i-ar fi 
schimbat viaţa. „Banii deschid orice ușă”, obișnuia să spună 
tatăl lui. Adam închise ochii și-și puse o dorinţă. Își dorea atât de 
mult să fie îndrăgostit de ea și ea de el, dar știa că e o prostie. 
Nu aveau decât șaptesprezece ani. Se putea întâmpla orice. 

Oftă. Orice s-ar fi întâmplat, viața mergea înainte. Se ridică 
din pat, făcu un duș și cobori la parter. 


Bineînţeles că Jess era acolo. La fel și mama, stând lângă tatăl 
lor, așezați amândoi la masă, mâncând pâine prăjită. Jess părea 
palid. Mama sa era extenuată, ca de obicei, cu ochii încercănați. 
Adam se duse la ea să o sărute de bună dimineaţa - doar că, 
pentru ea, era un sărut de noapte bună. Intotdeauna aștepta să 
îl vadă dimineaţa, chiar și atunci când avea o nevoie disperată 
de somn. 


5 Echipa de fotbal Manchester United. (n. tr.) 
6 Echipa de fotbal Manchester City. (n. tr.) 


— Ce ţi s-a întâmplat? îl întrebă Adam pe Jess, servindu-se cu 
cereale și așezându-se la masă. 

— M-am dus în oraș să beau ceva și am rămas blocat, spuse 
Jess. 

Adam izbucni în râs. 

— Da' chiar ţi-ai ales noaptea perfectă, spuse el. 

jess rareori ieșea undeva - și când o făcea, exploda 
Manchester-ul! 

— Trebuie să ai grijă, îl certă tatăl său. Ti se putea întâmpla 
orice. 

Adam era exasperat. 

— Şi ce să facă, să nu iasă din casă niciodată, de teama 
vreunei revolte? Mai lasă-ne, tată. 

— Adam are dreptate, spuse mama lor. Jess trebuie să iasă 
mai des. 

— Ai văzut ce-a fost? Totul ardea. Tu unde erai? întrebă 
Adam. 

— Am rămas într-un bar, spuse Jess. 

— Nici măcar n-ai ieșit să arunci o privire? 

— Era periculos! spuse Jess. 

Tipic pentru el. Lumea se schimba în jurul său, iar el era 
blocat într-un bar, la adăpost. 

— Fanaticii erau acolo. A fost fantastic! Au ocupat primăria. 

— Jefuind și distrugând proprietatea altora, insistă tatăl său. 
La televizor au spus că Fanaticii le ofereau tuturor Moartea. 
Haimanale inconștiente. 

— Drogul a fost plătit de Jimmy Earle. Eu n-am văzut Fanatici 
care să distribuie pastile, spuse Adam. 

— Eu îi cred în stare de așa ceva, spuse mama sa. 

— Nu sunt doar tâlhari, spuse Jess. 

În pofida faptului că se temea de viaţă, era pasionat de 
politică. Doar că nu făcea nimic în direcţia asta. 

— Fanaticii nu fac altceva decât să încerce să-i convingă pe 
oameni să gândească - să încerce să-i trezească. 

— Da - jefuind și încurajând tinerii să se sinucidă, replică acid 
tatăl lui. Asta da politică. 

Adam scutură enervat din cap. 

— Erau pe acoperișul primăriei. Poliţia a urcat după ei. S-au 
auzit focuri de armă. Scutură din cap amintindu-și scena. Ce 
noapte fusese! 


— Nu au zis nimic despre asta la știri, spuse tatăl lui. 

Jess zâmbi în zeflemea. Toată lumea știa că programele de 
știri erau controlate de guvern. Trebuia să cauţi pe internet și pe 
site-urile de socializare, dacă voiai să afli adevărul. 

— Ei bine, vreau ca amândoi să staţi departe de asta, anunţă 
mama lui. Au fost peste douăzeci de morţi în Manchester 
noaptea trecută. Și se crede că au fost distribuite mii de pastile 
din alea. 

Dădu din cap, îngrozită. 

— Mă întreb ce părere au tinerii aceia acum, dimineaţă? 

Se ridică. 

— Mă duc să mă culc, spuse ea. Voi doi, faceţi liniște. 

Vorbea cu tata și cu Jess, care s-ar fi certat ore în șir pe teme 
legate de politică, dacă ar fi putut. Mama înconjură masa, 
împărțind sărutări. 

Se ridică și Adam. 

— Fotbal, explică el. 

Șterpeli niște bani de la mama sa pentru biletele de autobuz, 
sub ochii acuzatori ai tatălui. 

— E o pierdere de timp, spuse tatăl său, imediat ce mama 
părăsi bucătăria. Un pește mare într-o baltă mică. 

Ridică privirea spre televizorul micuţ care trăncănea pe un 
raft și sorbi din ceai. Adam rămase pe loc, uluit. 

— Și eu te iubesc, spuse el. 

Se întoarse și plecă. 

Jess alergă după el și-l prinse la poartă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Adam. 

— Nimic. Doar... ai grijă de bătrâni, da? Tata te iubește cu 
adevărat. 

— Are un mod foarte ciudat de-a o arăta. 

— Mda. 

Jess râse stânjenit. Se purta straniu. 

— Ai grijă, prietene, spuse el, salutându-l cu o mișcare scurtă 
a capului. 

Adam dădu și el din cap și o șterse. 


În drum spre terenul de fotbal, Adam simţi că fierbe. 
Nereușita la Man U sau City aproape că-i frânsese inima. Incă 
mai spera să intre în altă parte - poate Burnley. Chiar și 
Blackburn era bun. Dar tatăl său îl trata deja ca pe un ratat. 


Autobuzul vechi și rablagit făcu un salt și își croi drum prin 
gropile de pe marginea drumului. Uitându-se afară, Adam văzu 
trecând pe banda alăturată un autobuz elegant, lung și înalt, 
care ducea copiii bogaţi la școala celor înstăriți, cu prânzuri 
copioase în rucsacuri și o educaţie scumpă la capătul liniei. Cu 
șase ani în urmă, Adam obișnuia să ia și el autobuzul acesta. 
Apoi, tatăl lui avusese un accident de muncă și toate se 
schimbaseră. 

— Nu ne putem permite să vă ţinem pe amândoi la 
universitate, iar Jess are mai multe perspective academice decât 
tine, spusese tatăl lui. 

La acel moment, lui Adam nu îi păsase prea mult. Credea că 
sportul va fi soluţia salvatoare pentru el. Dorea să zboare, nu să 
se târască. Dar acum... 

Un pește mare într-o baltă mică. 

Măcar o avea pe Lizzie. Dar pentru cât timp? 

Pe terenurile de sport, toată lumea vorbea despre Jimmy Earle 
și despre revolte. Așa mai mergea. Frate - el fusese acolo! 
Băieţii se înghesuiau în jurul lui, în timp ce el le prezenta 
detaliile concertului și evenimentele care urmaseră. 

Un lucru era sigur - Earle atinsese un punct sensibil. 

— l-ai citit blogul? întrebă cineva. Era tot timpul drogat. Era 
praf! 

— Nu, n-avea nevoie de droguri. Totul era exacerbat. Gen, 
stătea și câte o oră și se uita la ceva. 

— Așa distracţie mai zic și eu, spuse Adam. 

— Nu pricepi. Nu ai nevoie de experienţe majore dacă simţi 
lucrurile astea în interiorul tău. Totul îți alimentează starea. 
Poate că mai avea doar o săptămână, dar niciunul dintre noi nu 
va trăi vreodată ce a trăit el, indiferent ce-om face. 

— Cum rămâne cu lista de dorinţe? Totul se rezumă la asta, 
spuse Adam. 

Jack, prietenul lui, își trecu limba peste buze. 

— Chiar crezi că toate femeile alea s-au culcat cu el? Erau 
acolo o groază de celebrități de primă mână. Pun pariu că nici 
măcar nu le cunoștea pe jumătate din ele. 

— Dacă ai mai avea doar o săptămână de trăit? Ce tipă ti-ar 
putea spune nu? întrebă altcineva. 

Și izbucniră toţi în râs. 

Incepură să discute ce ar face ei dacă ar mai avea o 


săptămână de trăit. Care ar fi lista dorințelor tale? Majoritatea 
listelor începeau cu sexul. Se dădeau nume. După aceea urmau 
drogurile, banii, călătoriile. 

— Vreau să pun piciorul pe lună. 

— S-o las pe una însărcinată. 

— Să devin bogat. 

— Pentru ce? Doar urmează să mori. 

— Ca să am ce cheltui, prostule! 

— Să las ceva în urmă, pentru ca oamenii să-și amintească de 
mine. 

— Să omor pe cineva. 

— Pe cine? 

— Pe vreun răufăcător. Așa, măcar faci un bine. 

Să fac sex cu o prinţesă. Să scriu o carte. Să mă îndrăgostesc. 
Să arunc în aer guvernul. Să mor cu un zâmbet pe buze. 

— Să las familiei suficienţi bani încât să nu mai trebuiască să 
muncească niciodată. 

Toată lumea încuviinţă. Bineînţeles că asta ţi-ai dori. 

— Dar de revolte ce ziceţi? întrebă Adam. Fanaticii erau și ei 
acolo. 

Unul dintre băieţi scutură din cap. 

— Nişte ratațţi, care profită de pe urma situaţiei. 

— Hai, las-o încolo. Atacau băncile. Au luat cu asalt primăria, 
spuse Adam. Cașcaval gratis pentru toată lumea! 

Băieţii râseră stingheriţi. Fanaticii erau subiect de glumă, dar 
erau și cât se poate de serioși. Nimeni nu știa ce să creadă 
despre ei. 

— N-au rezistat prea mult la primărie, spuse cineva. 

— Nu, dar a fost nevoie de armată pentru a-i alunga. Poliţiștii 
se băteau între ei, spuse altcineva. 

Jack dădu din cap. 

— Asta-i tare. Când poliţia refuză să execute ordinele, 
guvernul are probleme mari. 

Se stârni o ceartă între cei care nu doreau ca lucrurile să se 
schimbe și cei care considerau că guvernarea trebuia răsturnată 
și schimbată. Adam se mulțumi să asculte. Tot ce-și dorea - tot 
ce-și doreau cu toţii, de fapt - era să aibă o viaţă. Intrebarea 
era, unde puteau găsi oamenii ca ei așa ceva? Cu siguranţă nu 
într-o lume ca aceea, unde alţii făceau jocurile. 

Imediat ce apăru antrenorul, Adam uită de fanatici și se 


alătură jocului. 
* 

Lizzie se gândea, uluită, la cât de rapid putea trece viața de la 
explozia de adrenalină la plictiseala totală. Noaptea trecută, cu 
Adam, simțise că-și ține viitorul în palmă. Fiecare fereastră 
spartă, fiecare ușă dată de perete păreau să dărâme 
prejudecățile și convențiile care o încorsetau din toate părţile. Il 
părăsise pe Adam în al nouălea cer, se urcase în mașina tatălui 
ei - și îndurase jumătate de oră de nefericire. 

— Umbli prin oraș cu oameni de cea mai joasă speţă... 
distrugi bunurile altora... vandalizezi orașul, rostise el apăsat. Ce 
ai de gând să faci - să renunți la toate și să ajungi precum 
preţiosul tău prieten, fără viitor și fără speranţă? 

— Habar n-ai despre ce vorbești, ripostase ea. Eram cu toţii în 
stradă încercând să facem ceva. Este vorba despre speranţă. 
Despre un viitor nou. Să nu ne mai gândim doar la ce putem 
aduna pentru noi. 

— Tu ai un viitor, spusese el. Mi-aș dori să te maturizezi odată 
și să înţelegi asta. 

Acasă i se luase telefonul și fusese trimisă la culcare ca un 
copil. Era prea obosită ca să protesteze. Dimineaţa următoare, a 
aflat și consecinţele. În casa ei nu existau pedepse, ci doar 
consecinţe. Nu mai avea voie să-l vadă pe Adam. Era pedepsită 
pentru două săptămâni. Fără bani de buzunar. Fără acces la 
internet. Fără telefon timp de o zi. Fără aia, fără cealaltă. 

Pedepsită - la șaptesprezece ani? Ce își imaginau? Cu cât 
pleca mai repede de acasă, cu atât mai bine. 

Târziu spre seară, s-a furișat la niște vecini care aveau o fiică 
pe nume Sarina, cam de vârsta ei. Lizzie voia să-i utilizeze 
calculatorul pentru a-l suna pe mobil pe Adam. 

Sarina nu a fost tocmai de acord. 

— Ce-ţi pasă ţie? o întrebă Lizzie, așezându-se în faţa 
monitorului. 

— Bineînţeles că-mi pasă. Părinţii tăi sunt prieteni cu ai mei. 
Ce se întâmplă dacă mami și tati află că ai utilizat calculatorul 
nostru, când ţi s-a interzis să intri pe internet? 

— Hai, las-o baltă, Sarina! N-o să afle nimeni, nu? 

— Știu. 

Lizzie naviga de la un site la altul, încercând să-l găsească pe 
cel de care avea nevoie. 


— Părinţii tăi au și ei drepturi, știi? bodogănea Sarina. Nu poți 
să-i învinovăţești. Revoltele alea au provocat pagube de 
milioane de lire. Ai putea ajunge la închisoare... 

— Ti-am spus, n-am furat nimic și nu am distrus nimic. Nu e 
ilegal să te afli pur și simplu acolo. 

Uite-l. Mobile4free.com. Lizzie urmă comenzile afișate și își 
activă contul. 

— Orice om întreg la cap ar fi plecat imediat. Mami și cu mine 
urma să mergem la cumpărături în Manchester săptămâna asta. 
Acum se pare că va trebui să mergem la Leeds. 

Sarina se uită peste umărul ei. 

— Lizzie, ce website e ăsta? Este ilegal! 

— Sarina, e important. Este prietenul meu. Chiar vrei să stai 
în calea dragostei adevărate? o întrebă ea, întorcându-se pentru 
a o privi în ochi. 

— Chestiile astea pot fi supravegheate. Acum o s-avem 
probleme cu toţii din cauza ta! 

Lizzie acoperi tastatura cu palmele pentru a o împiedica pe 
Sarina să ajungă la ea. Iconița de telefon dansa în centrul 
ecranului. Hai, Adam, răspunde! gândi ea. Simţea nevoia să 
discute cu el. Apoi dintr-odată, îi trecu prin cap înfiorătorul gând 
că, peste noapte, afecțiunea pentru ea dispăruse pur și simplu. 

— Alo? 

— Eu sunt. 

— Lizzie! Ești bine? 

— Mda. Tu? 

— Mda. 

Urmă o pauză în care fiecare rânji la capătul firului. 

— Ei, ia ghici, Ads? Nu mai am voie să te văd. Mi-au interzis. 

— Pe bune? 

— Tu vrei să mă vezi? 

— Tu ce crezi? Pur și simplu mi-e dor de tine. E ca și cum... 

În spatele ei, Sarina se agita. Lizzie încerca din răsputeri să 
facă abstracţie de ea. 

— Am trăit noaptea aceea și acum toate sunt nelalocul lor, 
pentru că suntem despărțiți, spuse Adam. 

Așa era. Chiar asta era senzaţia. 

— Ce faci mâine? întrebă ea. Verișoara mea Julie dă o 
petrecere. E putred de bogată - va fi ceva extraordinar! Mama 
vrea să merg, crede că mi-aș putea găsi un prieten mai răsărit 


acolo. E posibil chiar să-mi primesc telefonul înapoi, glumi ea. 
Mami îi va spune lui Julie că tu n-ai voie să vii, dar lui Julie nu 
cred că-i va păsa. O fi având ea o imagine de fată cuminte, dar 
dincolo de ea e rea, atât de rea... 

Căzură de acord să se întâlnească în fața cinematografului din 
Stockport. Lizzie urma să-l ia cu mașinuţa ei Punto. Şi... 

— Și, Ads? continuă ea. Asta va fi noaptea în care... 

Apoi închise telefonul, înainte ca Adam să aibă răgazul să-i 
răspundă. 

Sarina, care reţinuse toate informaţiile ca un burete, se holba 
la ea. 

— Ce înseamnă „asta va fi noaptea”? întrebă ea. 

— Vezi-ţi de ale tale, îi răspunse Lizzie. 

Dar nu reușea să-și mascheze zâmbetul de pe buze. 

Sarina îi zâmbi și ea. 

— Eşti îndrăgostită de el? o întrebă ea. 

Lizzie își lăsă capul în jos. Ar fi vrut să fie, dar era prea 
devreme. 

— Nu ai cum să fii îndrăgostită, pentru că ești prea tânără, 
spuse Sarina. Doar crezi că ești, bănuiesc eu. Dar tot e frumos. 
Ţi-ai ales metoda de contracepţie? 

— Că tu tare te mai pricepi la asta, nu-i așa, Sarina? 

— Am făcut deja sex. Acum două luni. Cu un băiat pe care l- 
am întâlnit la o petrecere. Am făcut-o într-unul dintre 
dormitoarele libere. 

— Te întâlneai cu el? 

— Nu. Am fost doar curioasă. 

Lizzie izbucni în râs. Ciudată mai era și Sarina asta. Dar și 
Lizzie era curioasă. 

— Ţi-a plăcut? dori ea să știe. 

Sarina se strâmbă. 

— Probabil că devine mai bine cu timpul. 


Lizzie se îndreptă spre casă. Mâine noapte. Părinţii fuseseră 
deja de acord să o lase la petrecere. Julie era bogată, iar ăsta 
era un lucru bun din punctul lor de vedere. Sperau să 
întâlnească vreun puști plicticos cu munţi de bani. Nicio șansă. 
Erau doar ea și Adam, până la capăt. Până /a capăt. 

Gândul îi trimise un fior de emoție în stomac. Când se 
întâlniseră prima dată, i se păruse cam enervant - avea o părere 


mult prea bună despre el însuși. Dar acum știa că dincolo de 
aparenţe se ascundeau o mulţime de calităţi. Şi apoi, fuseseră 
evenimentele de noaptea trecută. Spectacolul, moartea lui 
Jimmy Earle, revoltele care i-au urmat, toate o răvășiseră. O 
apropiaseră de el într-un mod pe care nu-l putea descrie - era 
foarte palpitant. 

Să fi fost oare dragoste? 

Işi dorea să fie. Noaptea trecută fusese sigură că era iubire, 
dar cum avea să fie data viitoare când se întâlneau în lumina 
rece a zilei? 

Se căţără și intră pe fereastra de la baie. Să fie iubire, gândi 
ea. Se strecură pe lângă sufragerie, unde părinţii urmăreau 
prostii la televizor. Să fie iubire. Să fie ceva. Să fie orice altceva 
în afară de asta. 


CAPITOLUL 4 
PRABUSIREA 


Adam se întoarse acasă mai fericit ca niciodată. „Asta va fi 
noaptea”, spusese Lizzie. Şi nu putea să însemne decât un 
singur lucru. Se simțea ca un copil în Ajunul Crăciunului. 

Era sâmbătă seara și ar fi putut ieși cu prietenii, dar refuză. 
Dorea să fie odihnit pentru a doua zi și, oricum, nu avea bani 
pentru două ieșiri în oraș pe săptămână. Mama lui era încă în 
pat când ajunse acasă, dar tatăl lui era treaz, agitându-se în faţa 
televizorului. Din nou, Jess nu răspundea la telefon. 

— Unde ar putea fi, de e așa un secret? dori el să știe. 

— La lucru, spuse Adam. Nu răspunde niciodată când e la 
serviciu, știi asta. 

Enervantă situaţie. Lui Adam i se dădea voie întotdeauna să 
facă tot ce dorea, dar Jess era păzit mai ceva ca bijuteriile 
Coroanei. Adam nu știa dacă să se simtă jignit sau fericit, dar 
era hotărât să nu lase neliniștea tatălui său să îi strice buna 
dispoziţie. 

— Ei, poate că are și el o fată. Nu trebuie să-ţi raporteze totul, 
știi? 

Tatăl lui mormăi - era singurul mod prin care recunoștea că 
poate nu avea dreptate. Căută pe internet până găsi un canal 
de știri. 

Revoltele continuau. 

— Din nou. 

Clătină din cap. 

— Când se va fi terminat totul, Manchester-ul va fi cenușă. 

Dar nu era vorba doar de Manchester. Fanaticii și câteva 
dintre celelalte grupuri de rebeli lansaseră un apel prin care 
rugau oamenii să nu jefuiască, dar să participe la proteste. lar 
locuitorii orașelor îi auziseră. Mulţimi întregi se adunau în Leeds, 
Londra, Birmingham, Bristol, Newcastle - toate orașele mari. În 
Albert Square se adunaseră deja douăzeci de mii de oameni - 
mult mai mulţi decât în noaptea precedentă. Veniseră să-și 
arate sprijinul tot felul de oameni - studenţi, muncitori, 
profesioniști. Era cel mai amplu protest din ultimele decenii. 

Moartea lui Jimmy Earle fusese punctul de plecare. 
Nemulțumirea creștea de ani de zile; acum, găsise și o scânteie. 
Neliniștea se făcea simțită în toată ţara. 


Fanaticii ocupaseră pentru a doua oară primăria și reușiseră 
să urce pe acoperiș; din nou, poliţia își făcuse apariţia în 
încercarea de a-i scoate din clădire - dar de data aceasta li se 
opuneau mai mulţi oameni. Nimeni nu se manifesta violent, 
nimeni nu azvârlea cu sticle și cărămizi. Mulțimea se mulțumea 
să rămână fermă pe poziţii, înfruntând polițiștii, plasându-se 
între ei și Fanatici. Cineva montase un banner uriaș, care se 
desfășura pe jumătate de piaţă: „Nu Veţi Trece”. 

Se pare că poliţia ajunsese la o înţelegere cu manifestanţii: 
dacă nu ne atacați, nu vă vom ataca nici noi. Până acum, se 
părea că ambele tabere își onorează angajamentul. 

Adam era fascinat. Chiar și tatăl lui trebuia să recunoască 
ineditul situației. 

— Poate că guvernul va face acum ceva pentru omul de rând, 
comentase el. 

Adam se culcă târziu, după două noaptea. Adormi cu un 
zâmbet pe buze. Mâine urma să fie ziua cea mare. O mare 
petrecere, cu oameni bogați. 

El și Lizzie. 

Acum avea pentru ce să trăiască. 

* 

Plănuise să rămână în pat până târziu, dar tatăl lui intră pe la 
zece, cu o ceașcă de ceai, pe care o așeză pe noptiera de lângă 
pat. Rămase acolo, în picioare, uitându-se la el până când Adam 
n-a mai putut suporta. 

— Ce-i? mormăi el. 

— Jess încă nu s-a întors. 

— Nu, tati! 

Nu din nou. Se cuibări înapoi. Chiar era nevoie să stea treji de 
fiecare dată când Jess petrecea noaptea în oraș? Era nebunie 
curată! 

— N-ai auzit? Jess a dispărut. N-a sunat, n-a trimis niciun 
mesaj, n-a dat niciun semn. Scoală-te, scoală-te! 

— Pentru ce? 

— Trebuie să ne ajuţi. 

Tatăl lui se răsuci pe călcâie și ieși din cameră. Cât de 
enervant! Jess își găsise în sfârșit o fată, și-și închisese telefonul 
ca să nu fie obligat să-și asculte tatăl cicălindu-l încontinuu în 
timp ce el își vedea de treaba lui. Şi ce dacă? Pentru numele lui 
Dumnezeu! 


— Sunteţi nebuni! ţipă el. 

— Vino la parter. Și mama ta e trează, strigă tatăl lui din 
capul scărilor. Nici asta nu-ţi trezește îngrijorarea? Scoală, 
scoală! E o urgenţă. 

Adam și-ar fi dorit să se culce din nou, dar era prea nervos. 
Nebunul ăsta bătrân o trezise și pe mama. Totuși trebuia să 
recunoască: era puţin ciudat. Jess suna întotdeauna acasă - 
întotdeauna întotdeauna întotdeauna. Se ridică greoi și cobori la 
parter, să vadă ce se întâmplă. Mama lui, sprijinită de blatul din 
bucătărie, îl urmărea cum se apropie cu o faţă posomorâtă, încă 
morocânos că fusese trezit prea devreme. 

— Cred că de data asta chiar avem motive de îngrijorare, 
spuse ea. 

Tatăl lui nu închisese un ochi toată noaptea, așteptând și 
făcându-și griji. Pe la șase dimineaţa începuse să dea telefoane. 
Într-un final, cam cu o oră în urmă, dăduse de urma numărului 
firmei la care lucra Jess, singurul pe care fiul său nu i-l dăduse 
niciodată. Aflase astfel că Jess nu mai lucra acolo de patru luni. 

— Ne-a minţit în tot acest timp, spuse bătrânul. 

— Hai să nu-i zicem chiar așa, spuse mama lui Adam. 

— Da' cum altfel numești asta? Ne-a spus că lucrează acolo. 

— Poate a fost doar o minciună nevinovată. Poate că nu voia 
să ne facem griji... 

— Poate că și-a luat, pur și simplu, o altă slujbă, spuse Adam. 
Ştii cum ești, tati, îţi faci întotdeauna griji. Poate că a fost 
retrogradat sau ceva de genul acesta. Mai puţini bani, înţelegi? 
N-ar fi vrut să te îngrijorezi din cauza asta, nu? 

— Păi nu prea i-a reușit, spuse tatăl. 

Adam privi încrezător spre mama sa. De data aceasta, însă, 
era și ea speriată. 

Tatăl lui încercă să-l declare pe Jess dispărut la poliţie, dar n- 
avea nicio șansă. Ar fi trebuit să lipsească măcar o săptămână, 
pentru ca poliția să facă ceva. Ca să-și mai ocupe timpul, mama 
pregăti micul dejun pentru toată lumea, apoi merse la culcare, 
pentru că i se închideau ochii. Deși era într-adevăr o situaţie 
ciudată, Adam nu credea că existau motive de îngrijorare. Nimic 
nu i se întâmpla niciodată lui Jess, fratele său mai mare cel 
cuminte și plicticos. 

Nici nu bănuia cât de mult se înșală. Răspunsul le parveni în 
miezul zilei, prin poștă. 


Adam îl găsi pe covoraș - un plic alb, dichisit, cu o banderolă 
neagră în jurul lui. Știu imediat ce însemna, îl văzuse la 
televizor. Fanaticii îl trimiteau rudelor luptătorilor căzuţi la 
datorie. 

Jess? Luptător? Nu-i venea să creadă. 

Plicul le era adresat părinţilor lui, dar nu era timbrat. Probabil 
că fusese livrat de către cineva. Adam deschise ușa și alergă în 
stradă, dar nu văzu pe nimeni. Cel care adusese plicul plecase 
deja. 

Luă plicul și-l duse tatălui său în sufragerie. 

— Ce-i asta? întrebă tatăl lui, uitându-se la el, mic și fragil în 
fotoliul său. 

— Fanaticii. 

Pe faţa tatălui se putea citi spaima. Rupse plicul și citi rapid. 
Faţa i se schimonosi. 

— Este imposibil. Nu Jess. 

Își ridică privirea spre Adam, apoi și-o cobori din nou spre 
bucata nemiloasă de hârtie, care își menținea, încăpăţțânată, 
semnificația. 

— Nu, nu, nu, murmură el. Nu, nu, nu, nu. 

Adam citi peste umărul lui. În antet se afla logo-ul organizaţiei 
- un șobolan furios cu o cutie de vopsea în labe - dar sloganul 
era altul. Înainte era Va veni și vremea noastră. Acum: Vremea 
noastră a sosit. Sub logo, urma anunţul: Jess Whitely își dăduse 
viaţa în lupta pentru drepturile omului și pentru 
autodeterminare în bătălia de sâmbătă noaptea din Albert 
Square. 

— Este una dintre glumele lor, murmură Adam. 

Nu putea fi adevărat. Își cunoștea bine fratele, nu? Inima îi 
spunea, însă, că nu-l cunoștea deloc. 

Tatăl lui se luptă să se ridice în picioare și urcă în fugă la etaj. 

— Sharon, Sharon! Spun că băiatul nostru e mort. Sharon! 

La etaj, Adam își auzi mama exclamând adormită. Se așeză la 
masa din bucătărie, așteptând să vadă ce se va mai întâmpla. 

* 

Îşi petrecură restul zilei încercând să facă față șocului. Mama 
lui continua să plângă, ceea ce, mai mult decât altceva, 
începuse să-l convingă pe Adam că într-adevăr se întâmplase 
ceva îngrozitor. Treceau în revistă, în mod obsesiv, toate 
informaţiile, dar niciunuia dintre ei nu îi venea să creadă că Jess 


ar fi putut fi cu adevărat un Fanatic. Fusese doar prins în toiul 
revoltelor, sau poate răpit, sau fusese arestat din greșeală. Din 
moment în moment urma să îi sune și să le explice totul. Dar 
ziua trecu și apelul nu sosi. Tatăl lui Adam sună din nou - la 
spitale, la poliţie, la locul de muncă al lui Jess. Poliţiștii veniră la 
ei imediat ce auziră de scrisoare și goliră camera lui Jess, în 
căutarea unor dovezi. li luară toate lucrurile, inclusiv scrisoarea. 
li informară că aveau să verifice fișele stomatologice, ADN-ul, 
tot ce se putea, pentru a identifica rămășițele pe care le 
adunaseră în Manchester cu o zi înainte. 

— Rămășițe? întrebă tatăl lui. Fiul meu va mai avea totuși un 
chip, nu? 

Polițistul ridică din umeri și spuse că asta era procedura, dar 
Adam știa ce voia să spună. Oficial, informaţia nu fusese 
niciodată confirmată, dar el văzuse cu ochii lui cum își dăduse 
foc un Fanatic pe acoperișul primăriei. Se pare că noaptea 
trecută fuseseră mai multe astfel de incidente, oameni care-și 
dăduseră foc pe acoperișurile clădirilor în două sau trei orașe din 
țară. Să fi fost Jess unul dintre cei care, împleticindu-se până la 
streașină, cădeau în flăcări peste mulţime? 

Ziua trecea chinuitor; veștile începeau să devină reale. Pe la 
trei după-amiază, mama lui n-a mai putut suporta și s-a întors în 
pat. Adam a rămas cu tatăl său, încercând să se uite la 
televizor. Stăteau și priveau în gol ecranul, fără să se abată de 
la rutina zilnică, de parcă asta i-ar fi ajutat să scape de 
epuizanta suferinţă. Tatăl lui făcea neîncetat ceai și în cele din 
urmă izbucni în plâns, urmărind cel mai recent buletin de știri. 
Cu stângăcie, Adam se așeză pe braţul fotoliului, îi cuprinse 
umerii și încercă să-l aline. 

— Oare unde se ducea în tot timpul acesta? se întrebă tatăl 
său printre lacrimi. Tot timpul îmi aducea bani. De unde îi avea? 
Răspunde-mi tu la asta. 

— Poate că-i dădeau Fanaticii? sugeră Adam. 

Tatăl lui scutură din cap. Nu-i venea să creadă așa ceva. Nici 
lui Adam nu-i venea ușor să accepte informaţia. Toată viaţa lui, 
Jess păruse o persoană atât de obișnuită - chiar banală. Acum 
se părea că de fapt nu știuseră nimic despre el. 

— Ce înseamnă asta? își întrebă el tatăl. 

— Pentru tine? La asta te gândești, nu? 

Din când în când, tatăl său îi arunca aceste remarci 


răutăcioase. Ar fi trebuit să se obișnuiască până acum, dar 
continuau să-i taie răsuflarea. 

— Înseamnă că trebuie să îţi iei o slujbă. Te lași de școală. 
Trebuie să-ţi găsim de lucru. Doar dacă nu găsești tu una pentru 
mine, bineînţeles. Își ridică mâna schilodită și o scutură în aer. 

În tăcere, Adam se ridică şi se duse în camera lui să se întindă 
în pat. După o vreme, îl auzi pe tatăl său intrând în dormitorul 
mamei, iar aceasta începu din nou să plângă. Auzi vocea tatălui 
său, vorbindu-i blând, încercând să o aline. Işi simţi propria 
durere în gât ca pe un nod dur, dar încă nu avea lacrimi, nu 
încă. Rămase în pat mult timp, încercând să-și imagineze ce se 
întâmplase și ce însemnau toate astea, și descoperi că-i era 
imposibil. După un timp, începu și el să plângă. Apoi adormi. 

x 


Pe la șase după-amiaza, se trezi dintr-un vis bizar și își dădu 
seama că întârziase. Asta era seara cea mare. Avea de mers la 
o petrecere. 

În liniște, Adam se ridică și începu să se îmbrace în hainele 
sale cele mai bune. Ştia că n-ar fi trebuit să meargă, dar mai 
știa și că nu avea de gând să se abţină. Durerea și șocul 
provocat de cele întâmplate îl făceau să simtă că lumea lui 
devenea tot mai mică. Fără școală, fără educaţie - asta nu era 
viaţă. Avea să sfârșească precum mama sa, lipită de telefonul 
de la call-center paisprezece ore pe zi. Petrecerea putea fi 
ultima lui șansă. În ceea ce o privea pe Lizzie, oricine putea 
vedea că era prea bună pentru el. Nu avea de gând să-i spună 
ce se întâmplase sau ce însemna asta. Umilinţa ar fi fost prea 
mare. 

Înainte de a ieși, Adam își scoase de sub pat prezervativele pe 
care le ţinea ascunse într-o cutiuţță din carton. Le puse în 
buzunar, cu excepţia unuia, apoi se așeză lângă o priză veche 
din perete, care fusese deconectată cu ani în urmă. Desfășură 
firele subţiri de cupru care ieșeau din perete și se folosi de unul 
dintre ele pentru a face o gaură în prezervativ. Era foarte mică, 
invizibilă cu ochiul liber. Stând pe pat, îi scrise un mesaj. 

„Mă pregătesc de plecare”, scrise el. Apoi tastă cuvintele 
magice: „Te iubesc”. 

Un enunţ atât de scurt, Te iubesc. Ce însemna? însemna: 
Vreau să-mi petrec toată viaţa cu tine. Vreau să-mi dai viața ta. 
Te rog să mă iubești și tu. 


Se ridică și se strecură pe scări ca un hoţ în miez de noapte. 
Luă autobuzul spre Stockport, unde urmau să se întâlnească. Pe 
drum, primi un mesaj. 

„Și eu te iubesc, Adam”. 

Adam își băgă telefonul în buzunar. Autobuzul continua să 
înainteze prin seara care se lăsa. Își sprijini capul de fereastră şi 
simți cum îl podidesc lacrimile. Le șterse cu dosul mâinii. In 
buzunar, prezervativele îl însoțeau - cele bune, în stânga, iar cel 
defect în buzunarul din dreapta. 

Bineînţeles că n-avea s-o facă. Sigur că nu. Cum putea să-i 
facă asta lui Lizzie? Chiar dacă acum, că Jess nu mai era, ea 
rămânea singura lui șansă de scăpare. 


CAPITOLUL 5 
DEPOZITUL DE CONTAINERE 


O tânără era bătută într-un container de camion. 

Era unul dintre cele câteva mii dintr-o zonă de depozitare 
neacoperită, aflată în apropierea căii ferate din estul 
Manchesterului. Containerele erau așezate câte două, trei sau 
mai multe, unele peste altele, rânduri întregi, întinzându-se cât 
vedeai cu ochii, de parcă un uriaș copil autist se jucase cu ele. 
Așa și era. Copilul se numea industrie. Cu decenii în urmă, locul 
zumzăia de activitate, camioanele intrau și ieșeau de pe alei, 
stivuitoarele încărcau și descărcau containerele din camioane, 
stivuindu-le, depozitându-le, golindu-le. Acum, după douăzeci de 
ani de recesiune, peste locul acesta se lăsase tăcerea - cel puțin 
așa părea la prima vedere. În spatele aparenţelor, în multe 
dintre aceste containere se desfășura o activitate intensă. 

O lovitură puternică în burtă o făcu pe tânără să se 
chircească, dar nu căzu din picioare, pentru că era ţinută din 
spate. Cineva îi trase o lovitură în rinichi, iar un altul o lovi cu 
pumnul în faţă. Abia apoi o lăsară să cadă la pământ. Se prăbuși 
pe covor cu un zgomot înfundat. 

— Gata? întrebă bărbatul îndesat, cu păr cărunt, care 
coordona bătaia. 

Tânăra clătină din cap, scuipând sânge și salivă pe jos. 
Rânjind, bărbatul mai vârstnic călcă pe coapsa femeii, iar 
aceasta se încovoie de durere. 

Dinăuntru, nu ai fi bănuit că se aflau într-un container. 
Podeaua era acoperită cu un covor, pereţii erau împodobiţi cu 
un tapet în dungi, spaţiul era mobilat cu un birou și un fotoliu 
directorial, un automat de cafea și diverse echipamente. Alte 
containere fuseseră transformate în dormitoare, spaţii de locuit, 
birouri, cantine, o sală de gimnastică și câteva laboratoare. 
Totul era organizat ca într-o fabrică. Ei produceau Moartea. 

Florence Ballantine se așeză înapoi la biroul său și le tăcu 
semn oamenilor săi să continue. Ori fata era mai puternică 
decât părea, ori într-adevăr nu știa nimic, dar Ballantine era 
sigur de ceva: Moartea care fusese distribuită în Albert Square 
vineri noaptea provenea din fabrica lui. Într-o săptămână, o 
groază de tineri aveau să moară brusc. Ceea ce nu era o 
problemă pentru el - cu excepţia faptului că, în loc să cumpere 


drogul în euforia celor întâmplate cu Jimmy, îl căpătaseră 
degeaba, pe cheltuiala lui, iar asta era o cu totul altă problemă. 

Drogurile fuseseră cu siguranţă ale lui. In afara faptului că era 
singurul om de pe planetă care producea Moarte ieftină, 
urmărea și fiecare pilulă care părăsea linia de producţie, și-i 
lipseau câteva mii. 

— Loviţi-o în rinichi sau în sâni. Nu vreau să-i afectăm 
minunata minte, îi spuse Ballantine bărbatului masiv care o 
bătea pe fată. 

Ultimul lucru pe care și-l dorea era ca fata să nu mai poată 
lucra. Avea nevoie de ea, cel puţin deocamdată. Ea și prietenul 
ei, care trecuse deja prin toată procedura, erau Fanatici, 
angajaţi în fabrica lui Ballantine să supravegheze fabricarea 
Morţii comercializate la negru. De ce accepta grupul de rebeli 
să-l ajute să fabrice Moartea, era dincolo de puterea lui de 
înţelegere, dar cu certitudine nu avea să-i refuze - cel puțin 
până avea să știe cum să o fabrice singur. Asta se dovedea a fi 
mai dificil de aflat decât crezuse. 

Bărbatul masiv îi trase o lovitură puternică în rinichi. Fata se 
prăbuși la pământ, gemând, și vomă pe covor. La dracu'! Tipii 
ăștia habar n-aveau să aplice o corecție. Biroul urma să miroasă 
toată ziua a dezinfectant. 

Ballantine se aplecă deasupra fetei cu mâinile sprijinite pe 
genunchi. 

— Oricum prietenul tău ne-a spus totul, comentă el. Trebuie 
doar să primim o confirmare. Mai bine ne-ai răspunde, încercă el 
s-o ispitească. Până acum ne-am mulţumit doar cu puţină 
violenţă. Doar nu vrei să le spun băieţilor ăstora să fie mai duri, 
nu? 

— Dar nu știu! insistă fata și începu să plângă. Ballantine făcu 
un semn. Unul dintre tipi o lovi în sân. Ea se ghemui, tăvălindu- 
se și gemând de durere. Dar tot nu vorbea. Se părea că într- 
adevăr nu știe nimic. 

În cazul acesta, pilulele fuseseră furate de unul dintre oamenii 
lui. Ballantine simţea cum îi crește tensiunea numai când se 
gândea la asta. 

— E rândul meu, spuse o voce din spatele lui. Vreau să încerc 
ceva... 

Era Christian, fiul lui. Ballantine îl privi dezgustat. Arăta ca un 
ciudat - avea patruzeci și cinci de ani și se îmbrăca precum un 


adolescent, în blugi lăbărțaţi, cu șapcă de baseball și un tricou 
cu imaginea unei fete în bikini, care făcea snowboarding. Ce 
gangster se îmbrăca așa? La dracul 

— Las-o în pace, spuse el. 

N-avea să-l lase pe Christian să se apropie de fată sub nicio 
formă - la cum își cunoștea el fiul, ar fi distrus-o. Ghinionul 
făcuse ca fiul său să fie un psihopat. Il privi în ochi, bănuitor. 

— Îţi iei nenorocitele alea de medicamente? 

— Isuse, tată, chiar trebuie să vorbim despre asta în public? 
se văicări Christian. 

— Își ia dracului medicamentele? întrebă  poruncitor 
Ballantine, adresându-se unui individ solid care stătea lângă 
Christian - Vince, bodyguardul lui. 

Vince dădu afirmativ din cap. 

— Desigur, domnule Ballantine. În fiecare zi. Le scot din 
ambalaj eu însumi. 

Ballantine îi mai aruncă o privire fiului său, care clocotea 
pentru că i se amintise în faţa băieţilor că era un psihopat care 
înghiţea medicamente. Apoi își cobori privirea spre fată, care se 
ridicase în patru labe și sângera pe nas și pe gură. 

— Fii atentă, fato, spuse el, dacă mă minţi, n-o păţești doar 
tu, ci toată familia ta, prietenii tăi, oamenii pe care i-ai întâlnit în 
autobuz când ai venit la lucru săptămâna asta. În regulă. Până 
descoperim cine mă fură, rămâi pe-aproape. Nu pleci nicăieri. 
Nu te duci nici până la budă fără să-mi spui. Acum, luaţi-o de 
aici. 

Fata fu târâtă afară. Lui Ballantine nu-i plăcea ca oamenii să 
umble pe afară ziua în amiaza mare, dar personalului îi prindea 
bine să vadă un coleg șchiopătând pe acolo. Făcea bine la 
disciplină. 

Unul dintre băieţi clătină din cap. 

— Duri micuţii, spuse el. 

— Ăștia, duri? rânji Ballantine. Sunt chimiști, nu? l-am lucrat 
bine pe amândoi și n-au scos un cuvânt. Abia au terminat 
facultatea, de vreun an, n-au vână. Ceea ce înseamnă, 
domnilor, că unul dintre voi sau o persoană din echipa voastră, 
ceea ce e tot aia, fură droguri de la mine. Nu sunt fericit deloc. 

Băieţii își târșâiau picioarele, părând îngrijoraţi. 

— Avem o scurgere de informaţii. 

Ballantine cântări cât de tare îl enerva situaţia și începu să 


urle: 

— Aveţi idee cât mă costă afacerea asta? E un risc imens și 
sunt extrem de dezamăgit. Oamenii obțin marfa pe gratis, m-aţi 
auzit? Pe gratis, la dracu’! Isuse! 

— Domnule Ballantine, puștii ăștia mint. Sigur mint. Toţi 
ceilalţi sunt de încredere; ei sunt singurii care nu au mai lucrat 
cu noi până acum. 

— Şİ unde au învăţat să suporte așa o bătaie? La 
Universitate? „Cum să suporţi bătaia” este o nouă disciplină la 
facultatea de chimie? Nu. Așa că aţi face bine să aflaţi cine e 
hoţul înainte să aflu eu, da? Pentru că atunci când voi afla, îi voi 
da afară pe toți cei vinovaţi și îl voi concedia și pe cel care 
răspundea de ei. Nu ar fi trebuit să se ajungă până aici. 

Băieţii se foiră, tot mai înfricoșaţi. Aici, a fi dat afară însemna 
mult mai mult decât să-ţi pierzi slujba. 

— Înapoi la lucru. Christian, Alan. Distribuţia. Vreau să 
scoateţi drogul pe străzi înainte ca oamenii să înceapă să-și dea 
seama că nu e o idee bună să consumi așa ceva. Și vreau să 
plătească pentru el de data aceasta. 

Imbufnaţi, băieţii se retraseră, grăbindu-se să-și ia la întrebări 
propriii oameni. Cineva trebuia să plătească pentru asta. Tot 
ceea ce-i interesa era să nu fie ei aceia. 


CAPITOLUL 6 
PETRECEREA 


Când Lizzie primi mesajul lui Adam cu „Te iubesc”, fu 
surprinsă. Totuși, n-o făcea să se simtă fericită - doar speriată. 
De ce? Nu asta își dorise? 

Își dorise, da. Dar... 

Doar că totul se întâmpla prea repede. Nici măcar nu se 
gândise la dragoste până noaptea trecută, când Jimmy Earle 
murise pe scenă în faţa lor și-și petrecuseră noaptea pe străzi, 
prinși în iureșul revoltei. Fusese cea mai memorabilă noapte. 
Dacă i-ar fi spus-o atunci, l-ar fi crezut. Dar acum, la lumina zilei, 
nu mai era atât de sigură. Dacă asta era dragoste, ea încă n-o 
simţea. De ce se grăbise el și se comporta de parcă deja se 
întâmplase? 

O făcea să se simtă furioasă pe el, dar, în aceeași măsură, și 
pe ea însăși. În inima ei erau o sută de voci iar nouăzeci și nouă 
dintre ele erau în culmea fericirii. Una, însă, repeta în neștire: 
„Da? Chiar crezi?” lar pentru Lizzie, care era cum era, nouăzeci 
și nouă la sută nu era un procent suficient de mare. 

Se întâlniră la cinematograf, iar el arăta groaznic. 

— Te simţi bine? îl întrebă ea. 

— Da, foarte bine. Mă simt minunat. Hei, aşteptam cu 
nerăbdare asta, îi spuse el și-i aruncă un zâmbet atât de morbid, 
de străin, încât fu șocată. 

Până să ajungă la autostradă, își dăduse seama ce se 
întâmpla de fapt. Îi spusese c-o iubea, iar acum regreta, tipic 
pentru un băiat. Tipic pentru Adam! Te făcea să crezi că ești 
centrul universului lui, pentru ca imediat să te trateze de parcă 
i-ai fi greșit cu cine știe ce. 

Un lucru era sigur - el încă aștepta, probabil, partida de sex 
pe care i-o promisese. Ei, cât despre asta, mai vedem, gândi ea. 
Intră pe banda rapidă și apăsă acceleraţia la maximum, până la 
o sută patruzeci de kilometri pe oră. Poate că atmosfera va 
deveni mai plăcută la petrecere. Cu cât ajungeau acolo mai 
repede, cu atât mai bine. 


Casa lui Julie nu era la stradă, așa că trecură pe lângă ea de 
două ori. Proprietatea avea porți electrice, vopsite în negru și 
auriu, și o alee care șerpuia printre rododendronii tineri. Apoi, 


după ultima curbă, văzură casa. 

— Da-da! făcu Lizzie. 

Era ieșită din comun, pe jumătate imitație de stil Tudor, pe 
jumătate cabană elveţiană cu turnulețe. Adam și Lizzie se opriră 
și se uitară lung la clădire. Era fabuloasă sau hidoasă? Adam nu 
știa ce să creadă. 

— Probabil că a fost construită de un fotbalist, spuse Lizzie. 

Parcarea amenajată alături era plină de mașini scumpe - două 
Ferrari, un Rolls vechi, câteva Porsche și Jaguare. Lizzie parcă și 
îi aruncă o privire lui Adam. El îi răspunse, și de această dată, cu 
un zâmbet fantomatic. 

— Te iubesc, Lizzie, spuse el. 

— Ads... spuse ea. 

— Ce-i? 

— Nimic. 

Cobori din mașină și se îndreptă spre casă, iar el o urmă. 


Verișoara lui Lizzie îi văzu când intrară și se repezi să-i 
întâmpine. 

— Lizzie! Ai ajuns. 

— Julie! El e Adam... 

— Hei, fiţi atenţi! Scuză-mă, am nevoie de ea doar pentru un 
moment - Adam, ia-ţi ceva de băut, găsești acolo. 

Julie flutură din mână spre stânga, în timp ce pleca spre 
dreapta, trăgând-o pe Lizzie după ea. 

— N-o să lipsim mult, spuse ea. 

Lizzie nu avu timp decât să-i arunce un zâmbet surprins 
înainte de a fi târâtă prin mulţime și urcată în viteză pe scări. 

— N-o să-ți vină să crezi cine sunt cei care au venit la 
petrecerea asta, spuse Julie. Unii dintre ei deţin, practic, lumea! 

— Aici locuiesc părinţii tăi? Nu mai aveţi casa aia drăguță din 
Knutsford? 

— Tata a devenit foarte bogat. 

— Am crezut că era deja foarte bogat. 

— A devenit mult mai bogat. 

— Şi era o casă atât de frumoasă! Locul acesta arată de parcă 
a fost proiectat de un fotbalist. 

— Păi chiar a fost! 

Izbucniră amândouă în râs. 

— Ei știu ce se întâmplă? întrebă Lizzie. Părinţii tăi? N-or să se 


supere când vor afla că ai organizat o petrecere uriașă? 

— Sunt plecaţi... într-o vacanţă pe undeva. Nu vor afla 
niciodată. Firma de curăţenie se va ocupa de tot. Sunt 
profesioniști. 

— Dar unele chestii se pot strica. Întotdeauna sparg lucruri. Își 
vor da seama. 

Julie se opri și-și puse degetul pe laterala nasului. 

— Nimeni nu va ÎNDRĂZNI. La petrecerea aceasta sunt 
oameni care se vor ocupa de oricine o ia razna. Dacă vreunul 
strănută pe o tartă, se va trezi întors pe dos. La propriu. 

Lizzie râse, neîncrezătoare. 

— Ce fel de oameni? 

— Nu m-ai crede dacă ţi-aș spune. Nici măcar n-o să ți-i 
prezint. Tipul acela de oameni. 

Julie era beată, iar ochii ei strălucitori dovedeau că nu 
consumase doar băutură. O trase pe Lizzie într-o cameră mică și 
scoase dintr-un sertar o oglindă pe care erau câteva linii de 
pudră albă și o bancnotă de cincizeci de lire răsucită într-un tub 
subţire. 

— Fii atentă. Nu e diluat. 

— Ce-i asta? 

—XL 5. 

— Ce-i asta? ` 

— Combustibil de rachetă. Incearcă-l. 

Lizzie se opri, apoi să aplecă și trase pe nas capătul uneia 
dintre liniuțe. 

— Uau, spuse ea. 

— Nu-i aşa? Şi fii atentă - nu plătesc pentru nimic. Nici pentru 
droguri, nici pentru băutură - pentru nimic! 

— Dar cine plăteşte? 

— Nişte tipi în vârstă. 

— Julie! 

— Nu genul acela de bărbați mai în vârstă. Nu aşteaptă nimic 
de la mine. Gen, când eu vreau să dau o petrecere, ei vor să 
dea o petrecere, eu pun la dispoziție casa, aşa că ei vin cu 
băuturile și... comestibilele nazale, înţelegi? 

— O, Dumnezeule! 

— Ce-i? 

— Creierul meu. Trupul meu! 

— Mda, nu că-i mişto? Vino! Să-ţi prezint câţiva dintre invitaţi. 


— Dar nu pe cei mai în vârstă. 

— Nu! Nu dintre cei mai vârstnici. Nu ţi-i prezint pe cei 
periculoși. Tipii pe care-i vei cunoaște sunt de înaltă clasă, 
numai buni să-ţi devină iubiţi. 

— Am deja un prieten. Tocmai m-ai despărţit cu forța de el. 
Pot să-i duc și lui puţin din asta? 

— Ăla nu-i iubit, cum se spune în showbiz, e doar o noapte 
petrecută acasă cu o pungă de snacks-uri și un film plăcut. 

Julie îi strecură un pachet din spatele sertarului. 

— Eu mă refer la ceva mult mai antrenant. Vorbesc despre 
genul de iubit care te scoate în cluburi. Vorbesc despre băieţi 
care cunosc părţi ale corpului tău despre care nici măcar tu nu 
știai că există. Al tău e așa de banal. 

— Eşti o proastă. 

— Vino! Să ţi-i prezint. 


Rareori se simţise Adam atât de nelalocul lui. În jurul său, 
oameni frumoși leneveau așezați pe piesele scumpe, dar de 
prost gust, de mobilier sau vorbeau între ei, întinși pe covorul 
crem, uriaș. O fată într-o pereche de jeanși care costau mai mult 
decât pensia pe o lună a tatălui său trăgea dintr-o ţigară cu 
marijuana și privea cum cea mai bună jachetă din piele a lui 
Adam, care costase peste o sută de lire la second hand, se 
transformă pe el într-o zdreanţă de doi bani. 

Oamenii frumoși își fereau privirile frumoase. 

Își croi drum spre bar, care era o masă lungă plină ochi cu 
sticle de alcool, de toate felurile. De cealaltă parte a mesei, un 
barman în costum alb ridică din sprânceană când îl văzu. 

— Ăăă. Ce-mi recomanzi? întrebă Adam. 

Două minute mai târziu avea în mână o halbă în care se 
găsea o băutură numită Zombie. Un cub de zahăr se topea încet 
deasupra unei movile de gheaţă. Își îndesă într-un buzunar o 
doză de bere, iar în celălalt o sticluță de vodcă - ceva îi spunea 
că va avea nevoie de prieteni în noaptea aceea - apoi plecă s-o 
caute pe Lizzie. O găsi destul de repede, râzând în hohote 
împreună cu lulie în mijlocul unui grup de petrecăreţi. Toţi erau 
înalţi, zvelți, bronzaţi și îmbrăcaţi cu haine scumpe. Păreau să 
fie și foarte amuzanţi. Lizzie se distra de minune. 

Trecu pe lângă ei de câteva ori, în speranţa că îi va atrage 
atenţia, dar ea nici măcar nu-l observă. In cele din urmă, se 


băgă cu forţa printre ei și făcu: „Da-da!”, de parcă tocmai le 
jucase o farsă. 

Asta măcar îi câștigă puţină atenţie. Oamenii frumoși se 
holbară la el, apoi izbucniră în râs. Habar n-avea dacă râdeau cu 
el sau de el. Apoi începură să trăncănească din nou, uitându-se 
pieziș la Adam, de parcă era acoperit de măzgă. Totuși, Lizzie 
reuși să-i strângă braţul, înainte ca Julie să o răpească din nou. 

— Ne vedem imediat, șuieră ea. 

Îi strecură în mână un pachetel, îi făcu cu ochiul şi dispăru. 
Adam încercă să facă puţină conversaţie. 

— Cu ce te ocupi? îl întrebă o fată. 

— Incă sunt la școală, răspunse el. 

— Tatăl tău cu ce se ocupă? continuă ea. 

Adam se gândi puţin la răspuns și hotărî că nu merita să 
încerce s-o impresioneze. 

— A fost zidar, dar a avut un accident la muncă, îi spuse, și 
urmări cum fetei îi cade faţa. 

— Glumești. 

— Deloc. 

— Deci tu... i 

— Nu am niciun ban. Încă. Încă, spuse el. 

— Și atunci, ce cauţi aici? dori ea să știe. 

— Sunt turist, îi spuse el. 

Ea zâmbi. 

— Atunci, noi... 

— Mda. Voi sunteţi exemplarele de la grădina zoologică. 

Fata se schimbă la faţă, pentru a doua oară. Adam se depărtă 
alene de ea. Nu se simţea grozav, dar să-ţi baţi joc de altcineva 
era mai bine decât să fii tu însuţi ținta batjocurii. 

Avea nevoie la toaletă, așa că priză în baie tot pachetul pe 
care i-l dăduse Lizzie. 

Uau, gândi el. Dintr-odată avea chef de petrecere. leşi în fugă 
din baie și se alătură primului grup de persoane pe care-l întâlni. 
Totul era minunat! Toate temerile lui inițiale că nu se va integra 
aici dispăruseră. Era haios, atrăgător, plin de idei și de glume. 
Rareori se simţise atât de bine în toată viaţa lui. Problemele - 
Jess, părinţii, întreaga sa viaţă - toate dispăruseră într-o fântână 
scânteietoare de fericire și bunăstare. 

Dură cam cincisprezece minute, crescând fără oprire. Apoi se 
instală panica. Îl luă aproape pe nepregătite. Acum pălăvrăgea 


fericit cu o fată în hol apoi, într-o clipă, inima începu să-i bată 
prea repede și, înainte să-și dea seama, simţi cum capul stă să-i 
explodeze și de-abia mai poate respira. Se sprijini cu o mână de 
peretele din faţa lui ca să nu cadă. Fata îl privi nedumerită. 

— Eşti bine? îl întrebă ea. 

El se uită la ea, deschizând și închizând gura asemeni unui 
peștișor auriu, fără să reușească să scoată vreun sunet. 

Fata râse strident. 

— la uitaţi-vă la ăsta, ţipă ea. Arată de parcă îi va ieși creierul 
pe urechi. 

Adam se răsuci pe călcâie și o rupse la fugă, poticnindu-se, 
până în grădină, cu inima bătându-i ca un picamer, creierul 
prăjindu-i-se în grăsime încinsă. Ce se întâmpla? Era din cauza 
prafului pe care îl prizase? Băuse și niște cocktailuri. Câte? Cel 
puţin trei. Se uită la telefon să afle cât e ceasul. Erau la 
petrecere de mai puţin de o oră și deja era atât de ametit, încât 
de-abia mai putea să vorbească. Cum de se întâmplase asta? 

Lizzie nu trebuia să-l vadă așa sub nicio formă. Trebuia să se 
ascundă. A 

Traversă peluzele, afundându-se în noaptea care îl învăluia. In 
jurul straturilor de flori erau lumini, iar deasupra veghea o lună 
mare, galbenă și ceroasă, luminându-i calea. In cele din urmă, 
ajunse la un ochi de apă, străjuit de un copac întunecat și înalt. 
Se târî sub bolta deasă, unde frunzișul îl ascundea complet. Se 
întinse pe pământ în umbra întunecată și aşteptă ca inima să i 
se liniștească, să nu i se mai zbată în piept precum un șobolan 
într-o capcană. 

Treptat respiraţia i se liniști, iar inima începu să-i bată ritmic. 
Apoi, unul câte unul, de parcă nu se gândise niciodată la ele, 
evenimentele zilei începură să-l copleșească. Părinţii care 
plângeau acasă, în timp ce el fugise pentru a se distra. 
Prezervativul spart din buzunar - și Jess! Jess! Cumva, reușise să 
uite cu totul de el în ultimele două ore, dar acum realitatea 
îngrozitoare îi penetră mintea ca un piron din fier. Minunatul lui 
frate dispărut era cel la care credea că se uită de sus, dar pe 
care, de fapt, îl admira mai mult decât pe oricare altul. 
Întotdeauna considerase că Jess era o persoană pe care se 
poate baza, mai mult decât pe mama și tatăl lui, dar acum Jess 
era mort, iar Adam nici măcar nu-l cunoscuse cu adevărat. 
Nimic nu era așa cum crezuse. Toată speranţa și tot optimismul 


ultimelor două zile se transformaseră în disperare. Viaţa lui era 
distrusă. N-avea să-și mai vadă niciodată fratele. 

Întorcându-se pe o parte, întins pe frunzele moarte, Adam își 
strânse genunchii la piept și-și ținu respiraţia. Ţinu aerul în 
plămâni cât de mult putu, dar în cele din urmă trebui să răsufle, 
iar odată cu gura de aer veniră și lacrimile - suspine profunde, 
devastatoare, care îi sfâșiau pieptul și pe care nu le putea 
controla. Zăcea în ţărână, tânguindu-se ca un suflet rătăcit, uluit 
de intensitatea durerii și de faptul că nu realizase, până în acel 
moment, care sunt adevăratele sale sentimente. 

* 

Julie avusese dreptate când spusese că la petrecere erau 
câțiva oameni interesanți. Într-o singură oră, Lizzie cunoscuse 
staruri rock, traficanţi de droguri, avocați, un judecător de la 
Curtea Supremă, politicieni și persoane de vază implicate în 
diverse tipuri de afaceri bănoase. Era distractiv, dar o îngrijora 
faptul că-l abandonase pe Adam. Ea și Julie erau la etaj, 
flecărind cu un contabil din străinătate, când îl observă pe Adam 
cum își făcea loc prin mulţime, de unul singur. Părea pierdut. 

Ameţită de la XL5 și șampanie, inima lui Lizzie se topi. Adam 
era doar un băiat. N-ar fi avut cum să știe ce este un sentiment 
nici dacă l-ar fi mușcat de fund. Era atât de derutat! Sărăcuțţul! 

Stătea în puterea ei să îl liniștească. 

— E distractiv, nu? o întrebă Julie. Dacă vezi pe vreunul care 
să-ţi placă... miaună! 

— Ti-am spus, am deja un prieten. 

— O, chiar îţi place de el, nu? Aţi făcut...? 

Julie își dădu ochii peste cap și-și legănă lasciv șoldurile. 

Lizzie râse. 

— Nu încă. 

— Dar intenţionezi? 

— Cred că da. 

— Bineînţeles, adăugă Julie, băieţii ca el sunt doar pentru 
antrenament, știi? Sigur e o idee bună să exersezi foarte mult, 
dacă-mi înţelegi aluzia. Deci, e prima dată cu el? Dar el a făcut-o 
de multe ori? 

— Nu. Pentru el va fi prima dată. 

— O, Dumnezeule! 

Julie se opri brusc și se zgâi la ea. 

— Şi tu...? 


— Şi pentru mine va fi prima dată, recunoscu Lizzie. 

— Cât de drăguţ! Bine. Vino aici. 

O trase într-un loc liniștit de pe casa scărilor, cotrobăi în 
poșetă și scoase o cheie. 

— Păstram asta pentru o ocazie specială. Este cheia de la 
casa noastră de vară. E înconjurată de copaci, are un frigider, 
ceva șampanie la gheaţă. O combină audio de calitate. Ştii ce 
zic? E foarte intimă, găsești și o cuvertură uriașă... Luna a ieșit, 
casa e lângă lac. Hei! Ce părere ai? 

— Chiar a ieșit luna? 

Lizzie privi cu ochii mijiţi pe fereastră - și da, luna era pe cer, 
mare și galbenă, plutind printre copaci. 

— Și e și plină, aproape, spuse Julie. Cam siropoasă situaţia, 
nu? 

— E perfect! se lumină Lizzie la faţă, luând cheia. 

Julie îi aruncă și ea un zâmbet strălucitor. 

— Îndrăznește, draga mea, spuse ea. Dar fii blândă cu el, 
strigă ea în urma lui Lizzie, care o luase la fugă. 

Oftă fericită. Lizzie era atât de naivă, își făcuse probleme dacă 
s-o invite sau nu. În noaptea aceea se adunaseră acolo niște tipi 
destul de dubioși. Dar totul era în regulă. Lizzie nu își dorea 
decât să fie cu acel băieţel virgin și dulce. 

Timp de douăzeci de minute, Lizzie îl căută pe Adam, 
alergând de la un grup la altul, cu cheia de la casa de vară în 
buzunar, încercând să transforme visurile lui Adam în realitate și 
eșuând lamentabil. Enervantă situaţie! Unde era? 

Își dădu seama că îl judeca prea aspru - în definitiv, ea era 
cea care îl părăsise și se distrase singură ore în șir - dar își 
aminti și că era supărată pe el de la început. Te iubesc. Serios? 
Așa, pur și simplu? 

Mama ei o avertizase că Adam este un vânător de zestre. 

— Credeam că doar femeile pot fi vânători de zestre, spusese 
ea. 

— Nu, Lizzie. Vânătorii de zestre sunt săraci, îi răspunsese 
mama ei. 

Imposibil. Și atunci, de ce avea dintr-odată senzaţia că asta 
încerca să facă Adam cu ea? Probabil că era disperat să se culce 
cu ea. Foarte bine. Totuși, unde dispăruse? 

Sfârși prin a ajunge la mezanin, de unde spera să-l spioneze 
pe Adam, dar în loc de asta se trezi încolţită de doi tipi cu 


adevărat ciudaţi - probabil unii dintre acei bărbaţi mai în vârstă 
despre care îi povestise Julie. Primul era un bărbat uriaș, 
puternic, cu o constituţie solidă. Era îmbrăcat cu un costum atât 
de bine călcat, încât ai fi putut să-ţi legi reverele la pantofi și să 
patinezi cu ele. Părea cu totul nelalocul lui la o petrecere ca 
aceasta. 

Cel de-al doilea bărbat avea în jur de patruzeci de ani și părea 
destul de atrăgător la prima vedere, dar dacă îl priveai mai 
îndeaproape îţi dădeai seama că aspectul se datora unei 
multitudini de operaţii. Cel mai ciudat era modul în care se 
îmbrăcase, ca un adolescent dintr-un film american din anii '80: 
blugi lăbărțaţi, care îi atârnau pe fund, un tricou cu o imagine 
sângeroasă a trupei Metallica pe partea din faţă, teniși și, 
maximum de ridicol, o șapcă de baseball al cărei cozoroc era 
răsucit spre ureche. La început crezuse că se îmbrăcase în 
glumă, dar judecând după modul în care se purta, era evident 
că se credea grozav. Nu o privea niciodată în ochi, în schimb 
privirea îi cobora continuu spre sânii ei. Una peste alta, era unul 
dintre cei mai înfiorători oameni pe care-i văzuse vreodată. 

Se dovedi până la urmă că Vince, bărbatul în costum elegant, 
era de fapt angajatul adolescentului bătrânicios, al cărui nume 
era Christian. 

— Şi ce face pentru tine? dori să știe Lizzie. 

Christian zâmbi. 

— Orice vreau eu, spuse el. Nu-i așa, Vince? 

— Bineînţeles, domnule Christian. 

— Vrei să spui că e un fel de servitor? întrebă ea. Ca Jeeves și 
Wooster’? E majordomul tău? pufni Lizzie. 

— Într-un fel, spuse Christian. Este și bodyguardul meu. 

— Uau, se miră Lizzie. Își întoarse privirea către costumul 
elegant. Şi la ce-ţi trebuie un bodyguard? întrebă ea. 

Christian ridică din umeri. 

— Sunt bogat, spuse el, aruncând în treacăt o privire spre 
zona ei inghinală. Bogaţii sunt răpiți, atacați, jefuiţi. Tot felul de 
chestii rele. Scutură din cap. Întotdeauna vor exista oameni 
nemulţumiţi de succesul altora. 

Lizzie se gândi la cuvintele lui. 


7 Jeeves și Wooster, personajele serialului britanic cu același 
nume. Wooster, un burlac din aristocrația inferioară, Jeeves, 
valetul său, foarte bine informat și talentat. (n. tr.) 


— Ar încasa chiar și un glonţ pentru tine? întrebă ea. 

Christian păru surprins de idee. 

— Ai face asta? întrebă el, întorcându-se spre Vince. 

— Pentru asta sunt plătit, domnule, spuse Vince. 

Christian zâmbi. 

— La naiba, doar îl plătesc cu o căruţă de bani! E înarmat. 
Arată-i! ordonă el. 

Ascultător, Vince se întoarse cu spatele la mulţime și-și 
deschise sacoul impecabil, scoțând la iveală un toc de pistol cu 
o armă în el. Lizzie fu atât de șocată, încât aproape că se înecă. 

— Şi eu sunt înarmat. Dar eu nu port pistol. Christian își ridică 
tricoul și-i arătă un cuțit rezistent, cu o lamă ciudată, scurtă. 

— De ce are lama atât de scurtă? dori ea să știe. 

— Este pentru experţi, răspunse Christian, dar nu se oferi să-i 
spună la ce se folosea. 

Lizzie era speriată, dar și fermecată. 

— Uau. Dar cu ce te ocupi? îl întrebă ea. Cum de vor să te 
omoare atâţia oameni? 

Vince tuși discret. 

— Mulţi ar considera asta o întrebare copilărească, spuse el. 

— Lizzie nu face parte dintre ei, spuse Christian. 

Îi zâmbi, arătându-și dinţii care păreau cu cel puţin douăzeci 
de ani mai tineri decât restul trupului său. 

Exasperat, Vince scoase un sunet slab, ca un părinte enervat. 

Christian nu îl băgă în seamă. 

— Mă ocup cu tot felul de chestii. Droguri. Arme. 

— Eşti gangster? 

El clătină din cap. 

— Om de afaceri, îi răspunse. 

— Nu arăţi ca un gangster, îi spuse Lizzie. El arată ca un 
gangster, adăugă ea, făcând un semn către Vince. 

— Poate că sunt deghizat, spuse Christian. 

O glumă! Nu era chiar atât de amuzantă, însă Lizzie râse 
oricum, din amabilitate, dacă nu de altceva. Christian era 
încântat; îi zâmbi larg. 

— Îmi place de tine, îi spuse el, întinzând mâna și atingând-o 
ușor pe braţ. 

Se dădea la ea, cu siguranţă. 

— Foarte drăguţ din partea ta, mulţumesc, spuse Lizzie. 

Era momentul să scape de acolo. Incercă să se îndepărteze, 


dar el o prinse de haine. 

— Mai vrei să bei ceva? o întrebă el, pe un ton poruncitor. Ce 
vrei? Vince îţi aduce orice vrei, nu-i așa, Vince? 

— Dar ar însemna să te lase nepăzit, nu-i așa? spuse Lizzie. 
Dacă vine un asasin? Hei - dacă eu sunt un asasin? 

— Eşti? 

— Nu, recunoscu ea. 

— Nici n-am crezut c-ai fi. Deci, ce vrei să bei? 

Lizzie scutură din cap. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Trebuie să-mi caut prietenul. Cu 
altă ocazie, da? 

— Stai puțin... 

Christian pescui o carte de vizită din buzunar. 

— Sună-mă cândva, îi spuse el. 

— Mulţumesc. Excelent, spuse Lizzie, pe un ton jovial. 

Se răsuci și-și făcu loc pe scări spre parter. 

În urma ei, Christian îi dădu un cot gărzii sale de corp. 

— Îmi place de ea, spuse el. Ar fi bună de iubită. Urmărește-o! 

Vince își privi suspicios patronul. 

— Domnule, scuzaţi-mă că vă întreb, dar v-aţi băut laptele de 
dimineață? 

Christian se înfurie. 

— Lua-te-ar dracu, Vince, spuse el. Suntem la o petrecere. Nu 
vorbim despre lapte la petrecere. Pentru știința ta, da, mi-am 
băut tâmpenia aia de lapte, după cum bine știi, din moment ce 
m-ai pândit până l-am înghiţit. Cu cât te plătesc, Vince? 

— O afurisită de grămadă de bani, domnule. 

— Bine spus. Așa că du-te și fă așa cum ţi-am spus. 

— Da, domnule Christian, spuse Vince, și-și făcu loc printre 
oameni în urma lui Lizzie. 


CAPITOLUL 7 
NEBUNIA 


În cele din urmă, îl prinse pe Adam în holul de la intrare. 

— Unde ai fost? dori ea să știe. 

Adam îi oferi un zâmbet șovăielnic. 

— Nu te-am putut găsi și m-am dus să mă plimb, spuse el. 

Arăta cu adevărat ciudat. Pe haine avea frunze și noroi. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă ea. 

El râse stângaci. Dintr-odată, o cuprinse o bănuială 
îngrozitoare. Frunze pe haine...? 

— Pari să fi fost la o tăvăleală, spuse ea pe un ton afectat. 

— Nu, nu, nu. A trebuit să mă întind puţin. Eram într-o mare 
încurcătură. Chestia pe care mi-ai dat-o... 

— XL5, spuse ea și îl privi mai atent. Avea ochii roșii. 

— Ai plâns? îl întrebă ea. 

— Nu! insistă Adam. 

Suferise atât de mult, încât nu-și putea recunoaște durerea în 
faţa nimănui - cu atât mai puţin în faţa lui Lizzie. 

— Am luat prea mult din drogul acela, asta-i tot. 

— Cât ai luat? 

— L-am luat pe tot, recunoscu el. 

— Tot? Adam! 

— Am simţit că trebuie să ies la aer, altfel îmi exploda 
creierul. 

Lizzie oscilă un moment între mânie și milă - mânie pentru că 
prizase toată rezerva, milă pentru că... 

— Nu trebuia să prizezi decât o linie. Era neprelucrat. 

— Nu mi-a spus nimeni, comentă el, iar vocea îi suna de parcă 
era gata să izbucnească în lacrimi. 

Sentimentul de milă câștigă. 

— Of... Vino aici. 

Îl îmbrăţișă și îi plantă un sărut pe obraz. 

— Bietul soldat. Învins de droguri. 

lar el surâse - un alt surâs șovăielnic, timid. Ce drăguţ! 

— Te simţi mai bine? 

— Puțin mai bine. 

Părea atât de necăjit, încât o bufni râsul. 

— Vino cu mine. 

leșiră din casă și coborâră treptele. O sticlă de șampanie, 


muzică relaxantă, o giugiuleală sub pătură. Dacă nici asta nu-l 
va face să se simtă mai bine, nimic n-o va face. 


Luna, aerul înmiresmat, muzica plutind dinspre casă. Adam 
era copleșit, trezindu-se treptat din starea euforică, simțind din 
plin durerea pentru fratele său, pentru viaţa lui, pentru 
Dumnezeu mai știe ce, fiind ușor panicat încă; chiar și așa, știa 
că acum e momentul lui cu Lizzie. O strânse de braţ. Era din nou 
pe calea cea bună. Se simţea cu adevărat ciudat, dar era pe 
calea cea bună. Cu cealaltă mână pipăi pachetul de prezervative 
de care se ocupase mai devreme, aflate în buzunarul de la 
spate. Urma să-și piardă virginitatea și să-și sfideze soarta dintr- 
o singură lovitură. Era atât de jalnic, încât pufni, amuzat de 
propria-i persoană. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Lizzie. 

— Mă simt atât de bine, spuse el, dar remarca avea o nuanţă 
sarcastică. Se grăbi să adauge: 

— Uite ce e. De ce nu ne strecurăm la etaj într-una dintre 
camere? 

Lizzie scutură din cap. 

— Vino cu mine, îi spuse ea. 

— Pentru ce? 

— Vreau să mă plimb. Îl conduse peste peluză spre lac, dar 
Adam se opuse. Mergeau în direcţia greșită. Voia înapoi în casă, 
voia să găsească o cameră. Voia sex. 

— Am mai fost pe aici, spuse el. 

Ea îi aruncă o privire ciudată. 

— Fă-o pentru mine, se alintă ea. 

Dar Adam se opri. 

— Nu, hai să intrăm și să găsim o cameră. Doar nu te-ai 
răzgândit din nou... Contrar dorinţei lui, vocea îi suna 
bosumflată. 

— Adam... nu-mi face asta, nu acum... 

Dar el deja se hotărâse că Lizzie își bătea joc de el. 

— Întotdeauna faci promisiuni, se lamenta el. Și când e să 
treci la fapte, te retragi. Întotdeauna, același lucru. 

— Adam, oprește-te! 

— O facem sau nu? întrebă el, pe un ton poruncitor. 

Lizzie își desprinse mâna dintr-a lui și scutură din cap. 

— Ştii ce, Adam? Nu, n-o facem. Doar... 


Se întoarse brusc și, fără a termina ce voia să spună, porni 
hotărâtă înapoi spre casă. 

— N-ai intenţionat niciodată s-o faci, nu? strigă el după ea. 

Lizzie se răsuci pe călcâie. 

— Asta, spuse ea, scoțând cheia și fluturând-o în direcţia lui, e 
cheia de la casa de vară. Acolo era șampanie la gheaţă, 
ascultam muzică bună și priveam luna deasupra lacului. Așa aș 
fi vrut să fie, iar tu nu doreai decât sex. Așa că găsește-ţi pe 
altcineva cu care să ţi-o tragi, ok? Pentru că nu voi fi eu aceea! 

Apoi o rupse la fugă. 

— Mincinoaso, strigă Adam. 

Rămase nemișcat și o urmări cum dispare, apoi își prinse 
capul în mâini. Oare era adevărat? Bineînţeles că da! El era 
singurul vinovat pentru acest eșec. Totul se ducea dracului. Tot 
ce atingea - chiar și gândurile sale, își dădu seama - toate se 
duceau dracului. 

Trebuia să-și repare greșeala, dar habar n-avea cum. Trebuia 
să o implore să-l ierte. Să-i spună că e un ticălos. Să-i spună cât 
de mult o iubea, înainte ca Lizzie să afle adevărul și să-i dea un 
șut. 

Răsucindu-se pe călcâie, alergă înapoi spre casă, făcându-și 
loc printre cei aflaţi la petrecere, căutând, căutând, căutând-o 
pe Lizzie. Dar ea nu era de găsit. 


Până la urmă, aveau dreptate. Puteai trăi o noapte perfectă, 
într-un decor perfect, lângă un lac perfect, sub lumina perfectă 
a lunii, ascultând muzica perfectă, dar n-avea să-ţi iasă dacă 
aveai de-a face cu un idiot. 

Lizzie de-abia intrase în casă când dădu peste Vince, care îi 
spuse că șeful ar dori să-i ofere ceva de băut. 

— Nu, mulţumesc, spuse ea. 

Se închise în baie să plângă puţin, însă când ieși, o aștepta 
Christian. Alături de el era Vince, care ţinea în mâini o tavă cu 
două cocktailuri elegante. Fu atât de surprinsă, încât acceptă 
una dintre băuturi și sfârși așezată sub un bovindou într-unul din 
saloane, în vreme ce Vince îi supraveghea discret, ceea ce, 
presupuse ea, făcea parte din îndatoririle lui. Işi dădea seama că 
erau destul de feriți de privirile indiscrete. Și dacă venea Adam 
să o caute? Ei bine, n-avea decât. Dacă se străduia, o putea 
găsi. 


Nefericirea nu îl cuprinsese cu totul pe Adam, dar nici departe 
nu era. Ar fi trebuit să fie acasă, să jelească alături de părinţii 
săi. În loc de asta, încercase să-și păcălească iubita, asigurându- 
și astfel, pe gratis, un viitor. Durerea, trădarea, dezgustul de 
sine și un sentiment copleșitor că a dat-o în bară îl asaltau. 
Curând, renunţă să o mai caute pe Lizzie și se mulţumi să se 
sprijine de un perete, scufundându-se cu repeziciune în propria-i 
melancolie sorbind bere dintr-o doză, când Julie trecu pe lângă 
el și-l observă. 

— Ce faci aici? întrebă ea. Am crezut că ai plecat cu Lizzie. Ea 
unde este? 

— Nu știu, îi răspunse el. 

Julie aruncă o privire de expert la muntele de nefericire din 
faţa sa. 

— V-aţi certat, spuse ea. 

Adam își plecă fruntea. 

— La dracu’! Unde e? 

Julie îl înșfacă de braţ și îl târî după ea, căutând-o pe Lizzie. O 
găsiră în cele din urmă, izolată sub un bovindou, vorbind cu un 
tip ciudat, îmbrăcat într-un echipament elegant de skateboard. 
Adam se trase înapoi și o privi neliniștit pe Julie, care se uita cu 
gura căscată la cei doi. Fata începu să-i șuiere la ureche. 

— La dracu, la dracu’. E de rău, e foarte grav. Il vezi pe tipul 
acela cu care vorbește? E Christian Ballantine. Este un adevărat 
animal de pradă. Vreau să spun, tipul e un pervers, de primă 
clasă - și e bogat. Nimeni nu-l poate atinge nici măcar cu-n 
deget. Trebuie să o luăm de lângă el. 

Adam clătină din cap. Julie nu îl băgă în seamă. 

— Tu mergi pe aici, eu o iau pe partea cealaltă. Mișcare de 
cleşte. Eşti atât de prost, adăugă ea, disperată. Il vezi pe tipul 
ăla mare, la costum? E o gorilă care va încerca să nu lase pe 
nimeni să se apropie de ei. Trebuie să te strecori pe lângă el. Ai 
înțeles? 

Adam se uită pe furiș la bărbatul corpolent. 

— Dar oare ea vrea să fac asta? 

— Bineînţeles că vrea. Ţine mult la tine. Mi-a spus. Du-te și 
salveaz-o, viteazule. Spune-i că-ţi pare rău și ia-o de acolo cât 
de repede poţi, înainte... 

— Înainte să ce? 


— Înainte s-o șteargă el cu ea și... să-și facă mendrele cu ea. 
E a ta, nu? 

Adam își umezi buzele. Rămășițele umile de speranţă se 
zvârcoleau în sufletul lui. Incă mai avea o șansă! 

— Și vezi să nu te vadă tipul în costum! șuieră Julie. Îi 
îmbrânci pe Adam, iar acesta porni clătinându-se spre cei trei, în 
timp ce Julie se strecură în viteză pe partea cealaltă, încercând 
să ajungă la Lizzie. 

Isuse, gândi ea, ăsta da asalt. Christian era foarte bogat, 
foarte ciudat și foarte puternic. Și credea că poate face tot ceea 
ce își dorește. Și avea și un motiv bine întemeiat: chiar putea. 

* 

Lizzie încerca să găsească o stratagemă pentru a scăpa într- 
un mod cât mai subtil când Adam apăru, dintr-odată, lângă ea. 

— Putem vorbi? întrebă el. 

Christian se răsuci și îl privi mânios. 

— Unde dracu e Vince? întrebă el. 

Adam o trase pe Lizzie de mânecă; Christian o apucă de braţ. 

— Nu pleci nicăieri, spuse el. 

Lizzie se săturase. Amândoi trăgeau de ea și, așezată între ei, 
se simțea ca umplutura dintr-un sendviș. Se zbătu furioasă. 
Adam îi dădu drumul imediat, dar Christian o strânse și mai tare, 
provocându-i durere. Asta era prea de tot. Lizzie răsuflă adânc și 
făcu ceea ce i se spusese ani de zile să facă în astfel de cazuri - 
îl privi pe Christian drept în ochi și urlă cât de tare putu. 

Brusc, se lăsă tăcerea. În jurul lor, toţi cei aflaţi în camera 
aglomerată se întoarseră să privească, văzură de la cine venea 
problema și își feriră tăcuţi privirea, în liniștea profundă, Lizzie 
lăsă să-i scape un hohot de râs sarcastic. Din acel moment, 
lucrurile începură să se deruleze foarte repede. 

Adam, încă beat, încercă să-l lovească pe Christian cu 
pumnul, însă, spre ghinionul său, îl nimeri în ureche. Christian 
lăsă să-i scape un urlet, în timp ce Adam se făcu nevăzut în 
spatele lui. Lângă ei apăru, ca din senin, Julie, care îi zâmbi larg 
lui Christian și o împinse în grabă pe Lizzie printre oameni spre 
ieșire. 

— Ce-i? Ce se întâmplă? 

— Nu. Nu, nu, nu, nu, nu, spuse Julie. Pleci imediat. 

Adam, în schimb, se trezi condus către treptele de la intrare, 
cu gulerul jachetei sale de piele strâns cu putere în pumnul uriaș 


al lui Vince. Acesta îl târî pe Adam departe de privirile curioșilor, 
undeva după colţul clădirii, îl aruncă pe pietriș și-i aplică o 
corecție ca la carte; îl năuci cu o lovitură în cap, vreo doi pumni 
trimiși în cădere și trei sau patru lovituri de picior după ce Adam 
se prăbuși pe pietriș. La urmă, îl călcă pe cap. După care intră 
înapoi în casă. La scurt timp după aceea apăru și Julie, în goana 
mare, trăgând-o pe Lizzie după ea. Aceasta plângea. 

— Dă-mi înapoi cheile, implora Lizzie. 

— Nu, nu ești în stare să conduci, spuse Julie. Uite-l pe Harold, 
te duce el acasă, adăugă ea, văzând mașina care se apropia pe 
alee. 

— Mai bine nu veneam, gemu Lizzie. 

Situaţia i se părea de-a dreptul umilitoare. Fusese batjocorită 
de Adam, brutalizată de Christian, împinsă încoace și încolo de 
Julie... iar acum, colac peste pupăză, era trimisă acasă înainte 
de vreme. 

— E vina ta, Liz. Băiatul ăla e un fraier, un adevărat pierde- 
vară. Şi pe deasupra să te lași îmbrobodită de nimeni altul decât 
Christian Ballantine... 

— Nu mă îmbrobodea... 

— Ba da, asta făcea! Mama ta are dreptate; ești ca un copil. 
Oamenii ăia sunt mafioţi! Sunt periculoși. Nu ai deloc simţul 
realităţii, nu înţelegi lucrurile astea. Ești ca o căprioară surprinsă 
de farurile unui bolid pe o șosea întunecoasă. Te-a luat în vizor 
de la o poștă. 

Lizzie bolborosea neputincioasă - mașina opri lângă ele, iar 
Julie o așeză pe bancheta din spate. 

— Îţi aduc mașina mâine, bine? O duci direct acasă, îi ordonă 
ea apoi șoferului. 

— Cum rămâne cu Adam? strigă Lizzie. 

— Mă descurc eu cu el, îi spuse Julie, înverșunată. Și, Liz - nu 
te mai întâlni cu el. E un prost. Nu e detine. 

Închise portiera, iar mașina porni. Nici nu plecaseră bine, că 
din tufiș apăru împleticindu-se o siluetă care se îndreptă spre ei 
în fugă. 

— Lizzie! strigă Adam, întinzându-și mâinile spre ei pentru a-i 
opri. Mașina îl ocoli ușor și goni mai departe. 

— Lizzie! gemu el. 

Julie se îndreptă spre el, băţoasă, și îl împinse cu putere. 

— Prostule, ţipă ea. Eşti un mare bou! Dacă te mai prind 


vreodată pe lângă verișoara mea, pun pe cineva să te bată pe 
bune, m-auzi? 

— Îmi pare rău, se smiorcăi Adam. 

— Eşti absolut jalnic. Șterge-o... spuse ea și se răsuci pe 
călcâie. 

— N-am bani să mă întorc acasă, strigă Adam în urma ei. 

— Dumnezeule! 

Julie își dădu ochii peste cap. Cotrobăi în buzunar și scoase de 
acolo patruzeci de lire. 

— Să nu te mai văd niciodată pe aici, spuse ea, intrând în 
casă. 

Adam băgă banii în buzunar și se strecură înapoi în tufiș, să-și 
mai plângă o vreme de milă. Apoi telefonă după un taxi care să-l 
ducă acasă. 


CAPITOLUL 8 
GARRY 


În mașină, Adam continuă să plângă. Cu doar o zi înainte, 
viitorul îi zâmbea. Acum îi rânjea răutăcios, ca un craniu 
mirosind a moarte, dezgustător și încărcat de temeri. 

Credeai că sunt al tău? rânjea tigva. Ei bine, nu sunt. 

De ce i se întâmplau toate astea? Nici măcar nu era vina lui! 
Dacă era cineva vinovat, acela era Jess. Fratele lui care se 
prefăcuse că-și iubește familia. Jess, care trăise o viaţă paralelă 
și murise fără ca vreunul dintre ei să știe ceva despre asta. Jess 
mincinosul, Jess șarlatanul. Părinţii lui îi spuneau întotdeauna 
cât de important era fratele lui, dar el nu crezuse asta niciodată. 
Acum murise, iar viața lui Adam se încheiase. Adam avusese 
încredere în el și fusese dezamăgit. Dintr-odată, îl ura pe Jess 
din toată inima. Voia să-l calce în picioare, să-l lovească, să-i 
facă rău, să-l scoată din pământ și să-l strângă de gât. Mai 
presus de toate, voia să-l întrebe - de ce? De ce îi prostise atâta 
amar de vreme? De ce-i minţise? Ce făcuse în tot acest timp? 

Pentru numele lui Dumnezeu, cine era cu adevărat? 

N-avea să mai afle niciodată. Jess scăpase pentru totdeauna 
de întrebări, de vină, de rușine, de durere. Poate că ceea ce îl 
mânia pe Adam mai mult decât orice era faptul că Jess devenise 
intangibil, iar el nu putea schimba cu nimic asta. 

ÎI dureau rinichii. Genunchiul începea să i se umfle și să 
devină din ce în ce mai rigid, iar pietrișul îi înroșise fața. Avea și 
o coastă fisurată; îl durea de fiecare dată când respira. O 
pierduse pe Lizzie; își spulberase orice șansă de a mai fi cu ea. 
Găsi sticla mică de vodcă pe care o furase de pe masă șiluă o 
înghiţitură, încercând să se ferească de privirile taximetristului, 
care deja îl urmărea suspicios. 

Ce ar fi trebuit să facă? Să se întoarcă acasă? Pentru ce? Să-și 
înceapă noua viaţă? Ce glumă! Nu avea nevoie de muncă, ci de 
răspunsuri. Cineva trebuie să fi știut ce făcuse Jess în tot acest 
timp - să-l fi cunoscut așa cum familia nu-l cunoscuse niciodată. 
Dar cine? în toţi acești ani, avusese o singură prietenă, o fată 
numită Maryse, care plecase la Londra la optsprezece ani și nu 
mai fusese văzută niciodată. La școală și la universitate avusese 
doar unul sau doi prieteni... Garry, de exemplu. Și-l amintea pe 
Garry. Un tip cu barbă, în scaunul cu rotile. Fusese și pe la ei pe 


acasă de câteva ori. 

Acum, că se gândea la asta, Adam era convins că îi auzise pe 
Jess și pe Garry discutând de câteva ori despre Fanatici, cu ani 
în urmă. Işi amintea și conversațiile și certurile cu tatăl lui, 
despre cât de tari sunt Fanaticii, cum măcar ei fac ceva. Genul 
acesta de discuţii. 

Garry era un tip simpatic. Nu se lăsase demoralizat de faptul 
că era imobilizat într-un scaun cu rotile. Juca baschet. 

ȘI... Adam știa unde locuiește. Oarecum. Pe drumul de 
întoarcere, după o ieșire în oraș cu Jess, îl sunaseră să-i facă o 
vizită. Locuia într-o casă veche, cu două camere la parter și 
două la etaj, situată în Fallowfield. El și Jess fuseseră prieteni 
buni o perioadă. Mai mult ca sigur că Garry era și el implicat în 
povestea cu Fanaticii! Dacă cineva putea să știe mai multe 
despre viaţa lui Jess, atunci acela era Garry. 


Adam nu știa sigur unde locuiește Garry, cunoștea numai 
strada. Odată ce plăti taxiul și cobori din mașină, începu să aibă 
dubii. Ultima dată fusese acasă la Garry cu ani în urmă. 

Avea însă noroc. Tocmai termina vodca rămasă în sticlă, 
șchiopătând de-a lungul străzii, când văzu casa pe care o căuta. 
Recunoscu burlanul, care era vopsit în stacojiu. 

La etaj, luminile erau aprinse. 

Ciocăni la ușă. Niciun răspuns. Bătu cu pumnul. Nimic. 
Rămase un timp în faţa ușii, clătinându-se. 

La dracu”, gândi el, o să mor aici. 

— Garry! urlă el brusc. Garry! 

Incepu din nou să plângă. Nu veni nimeni, dar i se păru că 
aude un zgomot la fereastră. 

— Lasă-mă să intru! strigă el. 

Deasupra lui, perdelele se mișcară. 

— Unde e fratele meu? Ce s-a întâmplat cu Jess? Garry! 
Răspunde-mi! Tu știi. Știu că știi. 

Izbi cu piciorul în ușă și, spre surpriza lui, aceasta se îndoi 
ușor. Era făcută din placaj. Îşi luă avânt și o izbi cu umărul. Yala 
ieși prin lemnul subţire, iar Adam intră împleticindu-se în casă, 
icnind din cauza durerii din coaste. La etaj, cineva strigă 
surprins. Adam se trezi într-o sufragerie înghesuită. Printr-o ușă 
deschisă, aflată în faţa lui, vedea o scară prevăzută cu un lift. 

— Ce dracu’ se întâmplă? Isuse... 


Alergă și privi în susul scărilor. Garry se pregătea să coboare 
cu liftul. 

— Cine dracu ești? urlă el. Ce cauţi aici? leși din casa mea! 

Adam alergă înaintea lui. 

— Sunt fratele lui Jess. Ce s-a întâmplat cu el? Ni s-a spus că a 
murit alături de Fanatici. Tu știi ce s-a întâmplat, nu-i așa, știi 
sigur... 

La etaj se auziră zgomote. Garry nu era singur. Adam privi în 
sus. 

— Cine e acolo? 

Garry era furios. 

— Prostule, să nu te audă poliţia. Nu știu nimic, Adam. Pleacă! 

Garry părea incapabil să oprească liftul așa că trecu pe lângă 
Adam, continuându-și coborârea spre parter, încercă să îl prindă 
de mânecă în timp ce, cu cealaltă mână, acţiona comenzile 
liftului. Adam se trase îndărăt. 

— Obișnuiaţi să vorbiţi despre Fanatici. Unde este? Cine e la 
etaj? El este? 

— Nu, bineînţeles că nu e el. Adam, vino aici, coboară și hai 
să discutăm. Isuse, porcăria asta nu vrea să funcţioneze! 

Garry se lăsă pe spate și încercă din nou să îl prindă pe Adam 
de braţ, în timp ce liftul își continua coborârea. 

— Adam! De unde să știu ce s-a întâmplat cu el? 

— Cine e la etaj? Ce se întâmplă? 

In mintea confuză a lui Adam, tot ceea ce se întâmpla avea 
legătură cu el și fratele lui. Se eliberă din strânsoare și urcă în 
fugă scările, în timp ce Garry, urlând de mânie și frustrare, își 
continua coborârea cu viteza melcului. Adam năvăli în dormitor. 
Pe pat se afla cineva, acoperit cu o plapumă. Adam o trase 
deoparte. Sub ea se afla o fată pe jumătate dezbrăcată. Ea lăsă 
să-i scape un vaiet, apoi ieși în fugă din cameră și se repezi pe 
scări. g 

— Stella! Nu pleca. Intoarce-te. Stella! 

Apoi auzi uşa de la intrare, izbindu-se cu putere. 

— Adam! urlă Garry. 

Adam stătea lângă pat privind înnebunit în jurul lui. Era sigur 
că Garry știa ceva. Incepu să scotocească prin cameră, căutând 
un indiciu. Pe pat, pe podea, pe scaun, pe masă... Deschise un 
sertar de lângă pat, din care căzu ceva. O pungă cu pilule. Le 
înșfăcă. Din spatele lui se auzi din nou un urlet. Garry, roșu la 


față de mânie, ţinea ușa strâns, iar fața sa păroasă era 
schimonosită într-o grimasă înfricoșătoare. 

— Plod cretin, urlă el. Se împletici spre el, încercând să-i 
smulgă punga. 

— Dă-mi aia... dă-mi-o... 

Adam se îndepărtă de el. Așadar, Garry era traficant de 
droguri? 

— Spune-mi ce s-a întâmplat cu el! Ce știi despre asta? 

— Nu știu nimic. Ce-i cu tine? 

— Ştii ce-i cu mine! 

Adam, spre rușinea lui, începu să plângă din nou. 

— Ticălosule. Dă-mi aia! Ce crezi că faci? 

— Asta este plata pentru... asta este plata... îngăimă Adam, 
printre lacrimi. 

Îl împinse pe Garry din drum, iar invalidul căzu pe podea. 
Adam ieși în fugă din cameră și cobori scările. 

— Adam, nu! Nu știi ce faci. Întoarce-te! 

Dar Adam dispăruse, ieșind în goană pe ușă, văzându-și de 
drum. Ţipetele lui Garry încetară brusc. Adam continuă să 
alerge. Alergă și alergă, până când afluxul de adrenalină se 
domoli, iar durerea din coaste îl lovi din nou. Se aplecă, 
încercând să-și recapete respiraţia. Când se mai linişti, băgă 
punga cu pastile în buzunar și se târî spre casă. 


Avea de mers peste un kilometru și jumătate și fiecare pas 
era agonizant. La jumătatea drumului se opri sub un felinar, 
scoase punga cu pilule și se uită mai bine. 

Erau inconfundabile. Capsule mici, albe, cu o imagine neagră 
simplă, imprimată pe fiecare. Un craniu și două oase încrucișate. 

În pungă nu putea fi decât Moarte. 

Dar așa ceva era imposibil. Moartea costa o avere, toată 
lumea știa asta. Ce căuta sărăântocul de Garry cu astea? Trebuie 
să fi fost vreo cincizeci de pilule iar valoarea lor... Era o nebunie! 
Mii. Zeci de mii. Cel mai probabil erau contrafăcute... 

Adam băgă punga înapoi în buzunar și își continuă drumul 
spre casă. Când ajunse, liniștea învăluia totul. Se strecură la etaj 
cât de tăcut putu și se întinse pe pat. Rămase liniștit, încercând 
să nu gândească. Încercă să-i trimită un mesaj lui Lizzie. 

— Îmi pare rău. Te rog să vorbesti cu mine. 

Nimic. 


— Te rog, Lizzie, te rog. Am nevoie de tine. 

Se uită fix la ecran, apoi trimise mesajul din nou. Nimic. 

Asta era. Se terminase. N-avea s-o mai vadă niciodată. 

Adam scoase punga cu pastile și ţinu una în palmă. Porni 
televizorul. Rula un film vechi. Un bărbat și o femeie se sărutau. 
Ea își punea capul pe umărul lui și suspina profund. 

Pastilele erau, cu siguranţă, o păcăleală. Nu erau pe bune. La 
știri anunţaseră că Fanaticii înmânau astfel de pilule în Albert 
Square. Dacă Garry avea legături cu Fanaticii... 

Orice era posibil. Poate că da, poate că nu. Cine putea ști? 

Adam aruncă pastila în gură, fără să o înghită. Putea fi un 
răspuns, nu? O săptămână de glorie. Ce altceva și-ar mai fi 
putut dori acum? 

— Avem nevoie de un loc al nostru, spunea bărbatul de la TV. 
Femeia se ridica pe vârfuri și-l săruta din nou. Suspina. 

Putea vinde celelalte pilule. Se putea distra mai bine decât o 
făcuse vreodată. De ce nu? 

Pilula i se dizolva în gură. Avea un gust înțepător. Adam se 
întinse spre paharul de lângă pat, luă o gură de apă și înghiţi 
pastila cu totul. 

Rămase întins pe pat. Ce făcuse? Nu mare lucru, se gândi el. 
Ce avea de pierdut? Nu mare lucru. 

O viaţă de rahat. 

Ştia că ar fi trebuit să se ridice și să-și bage degetul pe gât, 
dar n-o făcu. Rămase întins pe pat și aşteptă să vadă dac-o va 
face până la urmă, dar n-o făcu. De fapt, se simţea ușurat. 

Apoi, închise ochii și adormi. 


PARTEA A DOUA: 
LISTA 


CAPITOLUL 1 
ZIUA 1 


Când se trezi a doua zi dimineaţă, contactul cu realitatea fu 
atât de brusc, încât Adam rămase uluit. Deschise ochii 
instantaneu. Mintea îi era limpede precum cristalul. Sângele îi 
fierbea. Era fericit. 

Ce se întâmplă? se întrebă el - apoi ultimele zile i se 
perindară prin faţa ochilor în cele mai mici detalii cu o claritate 
maximă. Concertul, revoltele, Jess, petrecerea, Lizzie, cât de rău 
o dăduse în bară, Garry, fata, liftul... apoi, ultima dintre amintiri 
îl izbi ca un accident de mașină, ca un impact cu un zid de 
cărămidă... Moartea. 

Luase Moartea. 

Adam sări din pat și se privi în oglinda de la șifonier. Ochii îi 
străluceau. Avea o piele impecabilă - chiar și petele micuţe de 
pe frunte îi dispăruseră fără urmă. Avea să moară? Imposibil! Nu 
se simţise niciodată mai viu. 

Dar cum de era posibil? Avusese loc o altercaţie. Fusese bătut 
măr! își pipăi coasta fisurată. Simţea o durere ascuţită, dar 
suportabilă. Noaptea trecută fusese agonie curată. 

Bătaia nu fusese un vis, dar Moartea își făcea efectul magic, 
umplându-l până la refuz cu viaţă, înainte de a i-o lua. Era 
transformat. Era rapid, deștept și puternic. Era capabil de 
orice... 

Şi apoi urma să moară. ; 

Adam se uită lung în oglindă. Asta era el. O săptămână de 
viață? încercă să se imagineze mort, căutând să simtă fiorul de 
teamă care trebuie că era pe undeva prin ființa lui. In schimb, se 
simțea prea plin de viață. Asa s-a simțit probabil și Jimmy Earle. 
Acum înțelegea. Își privi degetele, vârtejurile de pe vârfuri, 
carnea, sângele și oasele lor. Erau un miracol al ingineriei. £/ era 
un miracol. Viața însăşi era un miracol. Modelul tapetului, 
culorile covorului. Dincolo de fereastră, o pasăre cânta. Cântecul 
ei era un miracol. Întregul spectacol al vieții pulsa, pulsa - 


așteptându-l să-și ia zborul, iar Adam era parte din el. 

O săptămână, da? Moartea era pe urmele lui, nu-i așa? l-o va 
lua înainte, o va domina, o va fenta, îi va supravieţui - apoi o va 
întâmpina ca pe un vechi prieten. | se tăie răsuflarea când un 
nou val îl străbătu, blând, rapid și perfect. Și devenea din ce în 
ce mai bine! O săptămână însemna suficient timp pentru a face 
tot ce avea de făcut. La urma urmei, cât trăia cu adevărat o 
persoană din cei optzeci-nouăzeci de ani ai vieţii? Cât timp își 
petreceau privind în gol un perete, rușinaţi, adormiţi, drogaţi, 
stupizi, cum or fi? Câţi dintre ei erau cu adevărat vii, așa cum 
era el acum? Puţini. Poate niciunul. O săptămână era timp 
destul să faci tot ce doreai pe lume, dacă trăiai suficient de 
intens, suficient de hotărât, suficient de tânăr, suficient de 
sincer. Orice altceva era o pierdere de vreme. 

Așteptarea se terminase. Era timpul să trăiască - acum! 

Fără regrete. Regretele erau pentru oamenii meschini. 
Speranţa era pentru îngeri. Timp de o săptămână, Adam se va 
număra printre aceștia din urmă. 

Voia să alerge afară, sub razele soarelui, și să-și înceapă 
viaţa. Faptul că stătea pur și simplu acolo respira și se simţea 
viu era minunat - dar secundele erau preţioase și treceau atât 
de repede. 

Lista dorințelor! Ultimele lui fapte pe pământ, înșfăcă un 
creion și o bucată de hârtie și începu să scrie. 

Să mă îndrăgostesc. 

Ce tot spunea? Era îndrăgostit deja. O luă de la capăt. 

Sex cu Lizzie. Să o las însărcinată. 

Mda. Dorea să lase ceva în urmă. Un fiu! își dorea un fiu. 
Întotdeauna se gândise că va avea copii cândva. Nu atât de 
curând - dar acum nu mai avea timp de pierdut. Trebuia să facă 
lucrurile să se întâmple. 

Foarte mult sex cu foarte multe fete. Cu mai multe deodată. 

Perfect! O viaţă întreagă de sex trebuia condensată într-o 
săptămână. O singură fată n-ar fi putut face faţă la așa ceva. 

Ce altceva? Bani. Mda. Avea nevoie de bani de cheltuială. 
Viața pe care urma să o ducă nu era ieftină. ȘI... părinţii lui! 
Oamenilor le va fi dor de el. Trebuia să le asigure o viaţă 
decentă după ce el nu va mai fi. 

Să mă îmbogățesc. Să le las părinților mei și lui Lizzie 
suficienţi bani încât să nu mai trebuiască să muncească 


vreodată. 

Incapabil să mai stea locului, Adam sări de pe pat și începu să 
se agite prin cameră. Pierdea timpul! Trebuia să se pună în 
mișcare. 

Se întoarse la birou și-și termină lista într-o notă triumfală. 

Să beau șampanie până nu mai pot. 

Să prizez cocaină. 

Să mă plimb prin Manchester la volanul unei super mașini. 

Să ucid pe cineva care merită să moară. 

Să fac ceva care să rămână pe veci în memoria umanității. 

Să mor în muntii Himalaya, privind asfinţitul soarelui. 


Adam citi din nou lista. Mda. Era o listă bună. Era o listă 
minunată. Era ceva ce ar fi făcut într-o viaţă și era posibilă. Fără 
probleme. Primul punct - Lizzie. Dragoste. O dorea lângă el cât 
își trăia ultima săptămână pe pământ. Ridică telefonul și o sună. 
Niciun răspuns. Fie. Încă era supărată pe el. Mda, ei bine, 
avusese o zi proastă, dar și el la fel. O făcea el pe bosumflatul? 
Nu, deloc. Și, la dracu, urma să moară! 

Urma să moară... 

Nu te gândi la asta, nu te gândi la asta. Nu te gândi la nimic. 
Să nu îndrăznești. Trebuie să trăieşti. 

Scrise un nou mesaj: „Lizzie, te iubesc! Am vești minu! Sn- 
mă!” 

Ce urma? Banii. Hei! Avea deja ceva bani. Căută printre 
cearșafuri pilulele pe care le furase de la Garry. Moartea. Magic! 
Valorau o avere. Va trăi ca un zeu în următoarele șapte zile. 

Adam se aplecă spre oglindă și se privi rânjind. În pofida vieţii 
care clocotea efervescentă în el, din oglindă îl privea un craniu 
sarcastic. Privi îngrozit pentru un moment, apoi se puse pe 
treabă. Se îmbrăcă și cobori grăbit. Trebuia să se miște, trebuia 
să meargă mai departe. În timp ce cobora dintr-un salt ultimele 
trei trepte, simţi un gheizer mic, dur și fierbinte care i se 
învârtea prin stomac. Ce mai era și asta...? 

Era teama. Teama că își irosise singura poartă de aur spre 
acest univers năucitor, de necuprins. Chiar și acum, când drogul 
pusese stăpânire pe el, asaltându-i simţurile cu dragoste și 
bucurie, simţea și disperare. Nici nu putea fi altfel. Adam se opri 
la baza scărilor, gâfâind înspăimântat, gândindu-se la toate 
lucrurile la care renunţase. 


Nu există niciun antidot, își spuse el. Nu mai pierde timp 
gândindu-te la asta. Fără regrete! își făcu vânt pe lângă 
balustradă și intră în bucătărie. Mu gândi, trăiește doar. Doar 
asta însemna să trăiești. Asta fusese întotdeauna viața, numai 
dacă el ar fi avut curajul să o trăiască. Ei bine, acum nu mai 
avea de ales. 

Nu te gândi. Nu trebuie să-ţi pese. Trebuie doar să actionezi. 

* 


__ Tatăl lui stătea la masă citind ceva pe ecranul laptopului. 
Intotdeauna urma cursuri, Încercând să pătrundă din nou pe 
piața muncii. Acum venise rândul limbilor străine. Ce glumă! 
Tatăl lui nu era bun la asta. Nu-i plăcuse niciodată să studieze - 
creierul lui se afla în mâini, cum spunea întotdeauna mama sa. 

Soarta făcuse ca, atunci când avusese accidentul, să-i fie 
afectate mâinile. 

— Unde e mama? întrebă Adam. 

Intotdeauna îl aștepta să-l salute dimineaţa. 

— A plecat la culcare. 

Tatăl îl privi pe Adam cu răceală. Un moment, Adam nu 
înţelese - cu ce greșise? Apoi își aminti. Jess. Petrecerea. Rahat. 

— Imi pare rău, începu el, dintr-odată furios. 

Mai avea o săptămână de trăit. Ce era să facă, să stea în 
casă, ţinându-se de mână cu ei, din cauza nenorocitului de Jess? 

— Nu te înţeleg. Fratele tău e mort, iar tu fugi de noi. În 
momentele astea ar trebui să fim împreună, spuse tatăl său. 

— Ne-a minţit în legătură cu viaţa lui, asta nu e vina mea, 
spuse Adam. 

Se opri lângă bufet, gândindu-se: Ce caut aici? Pierdea timp 
preţios. 

— Mama ta este supărată, spuse tatăl lui. 

Vorbind, ochii i se umplură de lacrimi, iar inima lui Adam se 
înmuie. Pentru el, familia era misiunea lui de-o viaţă. Întâi își 
pierduse mâinile, apoi îi murise fiul cel mare. lar acum, și Adam 
avea să-l părăsească. Ce-i mai rămânea bătrânului, din toată 
comoara vieţii lui? Un val de iubire îl străbătu pe Adam. Alergă 
și-și îmbrăţișă tatăl. 

— Va fi bine. Am un plan. Voi da lovitura, tati! 

Era vorba tatălui său, în vremurile bune. 

Tatăl clătină din cap și-l împinse neputincios. Părea un om 
distrus. 


— Nu, nu, înţeleg ce simţi, Adam. Ești obligat să abandonezi 
școala pentru a mă întreţine. Nu e bine. V-am dezamăgit pe 
toţi... 

Adam izbucni în râs. Tatăl lui credea că totul e pierdut. Cât de 
mult greșea. Minunat! 

— Nu, serios! Am un plan. Vom da lovitura. 

Bărbatul se încruntă. 

— Slujba... începu el. 

— Nu, nu o slujbă. Un plan adevărat. Vei vedea. Te iubesc, 
tati. 

Se aplecă și plantă un sărut zgomotos pe obrazul tatălui său, 
care aproape că sări de pe scaun surprins. Nu erau o familie de 
pupăcioși. 

— O, Dumnezeule! spuse el. 

Apoi zâmbi și-l îmbrăţișă pe Adam. 

— Și eu te iubesc, fiule. N-o spun niciodată, dar te iubesc. Să- 
ți amintești întotdeauna asta. 

În acel moment, Adam simţi dorinţa de a-i mărturisi tatălui 
său totul, dar nu îndrăzni. Se întoarse și o rupse la fugă. 

— Vor fi bani suficienţi pentru toate, strigă el, peste umăr. 

În spatele lui, tatăl său se ridică în picioare, alarmat. 

— Ce faci? întoarce-te! Fără necazuri, Adam! Fără necazuri... 

Dar Adam ieșise deja pe ușă, să-și împlinească destinul, să-și 
transforme visurile în realitate și să facă lumea mai bună pentru 
toți cei care-l iubeau. Pentru asta avea la dispoziţie o 
săptămână. 


Nu îndrăznești să te gândești și simţi atât de multe... Te simţi 
atât de bine, și ești atât de speriat, și dorești atât de mult să 
trăieşti, dar nu vei apuca. Simti viața cum ţi se scurge prin 
vârfurile degetelor, iar dacă ar veni cineva la tine acum și ti-ar 
spune: „Poţi să-ţi recapeţți viața, dar n-ai să te mai simţi așa 
niciodată - ce ai spune? Pentru că asta este Moartea. Este preţul 
vieții, al frumuseții, bucuriei și iubirii. Adio fericire pentru 
totdeauna, cel puțin această fericire, fericirea adevărată... ”. 

Nu! Nu! Nu! Bineînțeles că ai spune nu. Și „Da”, fericirii, 
frumuseții, iubirii, și Morţii. Nu anilor în care nu ai afla niciodată 
ce înseamnă să trăieşti cu adevărat. Acum trebuie să privesti 
viața în față. N-ai altă variantă. Ai ales când ai înghițit pilula 
aceea micuță. Așa că, nu, nu ai schimba asta pentru nimic în 


lume, nu poți, nici pentru mama și tata, ale căror inimi le vei 
frânge, nici pentru Lizzie, nici măcar pentru tine însuţi. Pentru 
nimic în lume. 

Călătorești cu autobuzul și ești atât de plin de bucurie și de 
lacrimi, si de tinereţe, și de viață, și de moarte, încât nici nu știi 
ce să faci mai întăi, în afară de faptul că, indiferent ce te decizi 
să faci, va trebui să începi acum, chiar acum, pentru că la asta 
se rezumă totul, prietene, la ceea ce faci acum, aici, în acest 
moment, acest moment prețios numit acum. Asta-i tot ce ai. Nu 
ÎI risipi. Ţi-a mai rămas atât de putin timp. 

Autobuzul gonea. Adam încercă să nu se gândească. Regretă, 
uită, regretă, uită, cânta creierul lui, și cântă, și iar cântă, până 
când ajunse în Wilmslow. 

* 

Lizzie se trezi ca o broască țestoasă care iese la suprafață 
într-un canal. Se simţea îngrozitor - îi era greață, o durea capul 
și era panicată, de parcă evenimentele de noaptea trecută de- 
abia urmau să se petreacă. Cineva bătea la fereastră. i 

Probabil că era tatăl ei. Putin respect pentru muribunzi. |și 
trase plapuma peste cap și încercă să ignore zgomotul. O să 
dispară. Toată lumea va dispărea. Chiar și durerea asta de cap 
va dispărea în cele din urmă. 

Nu. Mai tare ca niciodată! De necrezut, cât egoism! Și era 
chiar lângă urechea ei, chiar lângă urechea ei! în întuneric, 
scrâșni din dinţi. Dimineţile de luni din vacanţele școlare erau 
incompatibile cu starea de conștienţă, iar el știa asta. Ticălosul. 

Își înălţă cu greu capul. 

— Pleacă! urlă ea, însă în momentul în care strigătul îi ieși 
printre buze, își aminti că dormitorul ei este la primul etaj. Se 
uită peste umăr. Între perdele era suficient spaţiu cât să vadă că 
ticălosul era Adam. Stătea la fereastra ei, rânjind ca un maniac. 

Lizzie se holbă la el un moment, apoi puse din nou capul pe 
pernă. Sigur încă dormea și visa. 

Când își dădu seama că de fapt totul era real, evenimentele 
nopţii trecute o înghiţiră ca o avalanșă. Se răsuci în pat și făcu 
ochii mari. Mda. Era chiar Adam, care se balansa pe cornișa 
geamului ei, la șase metri înălțime - Isuse! 

Se pregăti să sară din pat, să deschidă fereastra și să-l 
salveze, dar își dădu seama că era goală. Conștientă că era mai 
bine să te vadă cineva dezbrăcată decât să-l lași să moară, se 


înfășură în plapumă și alergă spre fereastră. Adam părea să se 
simtă cât se poate de bine. Dezvelindu-și dinţii, își luă mâinile 
de pe cadrul ferestrei, astfel încât alunecă puţin în spate, iar 
Lizzie, care se grăbi să-l prindă, simţi că i se strânge stomacul. 

— Idiotule! șuieră ea. 

Deschise ochiul de geam din partea de sus a ferestrei, 
temându-se că dacă îl deschidea pe cel mare, îl va dărâma pe 
Adam. Plapuma căzu pe jumătate de pe ea și fu nevoită săo 
tragă înapoi. Adam zâmbi fericit și lăsă să-i zboare de pe buze 
un fluierat admirativ. 

— Ce faci? Cum ai ajuns sus? 

— M-am căţărat. 

— Ba nu, n-ai făcut asta. 

Lizzie privi pe fereastră. Cum reușise oare? Când era mică, 
obișnuia să se uite pe geam când era încuiată în cameră, 
imaginându-și cum ar putea cobori. Existau câteva șuruburi 
vechi, care fuseseră utilizate cu mult timp în urmă pentru 
sârmele care susțineau o plantă agăţătoare. In afară de ele, nu 
mai era nimic. 

— Cum ai făcut-o? voi ea să știe. 

— Lasă-mă să intru, o rugă Adam. 

N-avea de ales. Deschise fereastra, iar el intră în cameră și 
încercă să o ia în braţe, dar ea se întoarse cu spatele. 

— Cred că ţi-ai pierdut minţile! leşi! 

— Lizzie... Te rog! 

— Vorbesc serios, Adam. Ai fost îngrozitor noaptea trecută. 

ÎI privi cu atenţie, conștientă nici ea nu arăta mai bine, și, deși 
era hotărâtă să nu-i cedeze, se înfloră simțind trupul lui Adam 
atât de aproape de ea, aici, în dormitorul ei, cu plapuma bine 
strânsă la piept, singurul lucru care îi ascundea goliciunea. 

— Știu asta. Dar ascultă-mă - Jess a murit. 

— Ce? Jess...? 

— Mi-a fost teamă să-ţi spun. 

— Adam... 

Lizzie se schimbă la faţă și se prăbuși pe pat. Abia își mai 
ţinea ochii deschişi. Creierul îi era moale ca gelatina. 

— Trebuie să mă las de școală. Tata nu are bani. Jess ţinea 
toată casa. 

Lizzie clătină din cap. 

— Îmi trebuie niște analgezice. Așteaptă... 


Se duse la măsuţa ei, cu plapuma pe lângă trup, și înghiţi 
niște paracetamol. Se întoarse în pat, își potrivi plapuma strâns 
în jurul trupului și se uită fix la Adam. Adam se așeză ușor lângă 
ea și-i aruncă un zâmbet pieziș. Lizzie scutură din cap, însă, în 
ciuda calmului aparent, se simţea mult mai puţin sigură pe ea 
decât și-ar fi dorit să fie. Escaladase zidul pentru a ajunge la 
fereastra ei. Era ca în Romeo și Julieta. Acum se afla în 
dormitorul ei. Nimeni nu știa că el este acolo. Arăta minunat, 
transpirat din cauza efortului, cu ochii săi albaștri. De fapt, dacă 
era să fie sinceră, arăta cu adevărat fantastic - mult mai bine 
decât de obicei, și doar îi plăcuse și înainte. 

Și fratele lui era mort. Rahat. De-abia acum începea să 
înţeleagă. Se întâmplase ceva îngrozitor. Cum de părea atât de 
fericit? 

— Povestește-mi, spuse ea. Și ai face bine să ai o poveste 
bună. 


Pe măsură ce Adam povestea, Lizzie simţea ridicându-se în 
sufletul ei un val de panică. Jess, mort. Nu-i de mirare că părea 
atât de ciudat la petrecere. Adam trebuia să abandoneze școala 
și să-și ia o slujbă de doi bani. Din ce în ce mai rău, dar nimic 
neobișnuit până la... Moarte. Luase Moartea. 

Când Adam pronunţă cuvintele, pe Lizzie o pufni râsul. Nu de 
plăcere, ci de teamă. Nu putea înţelege ceea ce auzea. Chestiile 
astea se întâmplau altora. Nu era posibil ca în viaţa ei să ajungă 
așa ceva. 

— Nu te cred, spuse ea. 

— Am escaladat zidul casei tale, răspunse Adam. M-am agăţat 
cu degetele de la mâini și de la picioare de spaţiile dintre 
cărămizi. Sunt... sunt viu pentru prima dată. Cu adevărat viu. 
Privește. 

Avea dovada pe faţă, în felul cum arăta, în viteza și focul din 
el. Dar avea și dovezi solide. Scormoni în micul rucsac pe care îl 
ducea pe umăr și scoase punga cu pastile. 

— O, Dumnezeule! 

— Vezi? 

Era adevărat. 

— Adam! Ce-ai făcut? 

Un fior de emoție și de teamă îi străbătu trupul. Adam era 
condamnat - și totuși părea atât de plin de viaţă! 


— De ce ai făcut asta? 

Adam o privi uimit. 

— Nu spune asta. Am o săptămână întreagă, Lizzie. Va fi cea 
mai frumoasă săptămână pe care a trăit-o vreodată cineva. Și 
vreau s-o petrec cu tine. 

— O, Dumnezeule! 

Lizzie își acoperi gura cu mâna și clătină din cap. Asta nu 
însemna că-l refuza, dar Adam dădea vehement din cap - 
încercând să o convingă, să o determine să accepte! Da, la 
orice. Îi topea inima - chiar acum, i-o zdrobea în fărâme mici. 
Lizzie putea auzi cum se crapă. Nici măcar nu-și dăduse seama 
că era îndrăgostită. 

— Spune da. Spune da, insista Adam hotărât. Vreau să fiu cu 
tine pentru tot restul vieţii. Te iubesc, spuse el. lubește-mă și tu. 
O săptămână. Spune da. Te rog, Lizzie. 

Ea îi auzi disperarea din voce și scutură din cap. 

— Ce vrei de la mine, Adam? Nu-ţi pot salva viața. 

— Nu vreau să mi-o salvezi. Ti-am spus. Vreau să-mi petrec 
ultima săptămână cu tine. Cum poţi să mă refuzi? 

Lizzie își strânse capul în mâini. Încerca să gândească, dar 
mintea sa refuza să o ajute. 

— E prea mult, spuse ea. Îmi ceri... Nu știu ce-mi ceri! 

— Îţi cer să-mi dai o săptămână din viaţă. 

— Nu este doar o săptămână! E tot timpul pe care îl mai ai! 
îmi ceri să te văd murind. E... ca și cum ne-am căsători. 

— O căsătorie cam scurtă, spuse Adam și, fără voia ei, Lizzie 
pufni în râs. 

— Eşti ceva de groază, Adam, știi asta? 

— Acum, chiar sunt, spuse el serios. 

Voia să-i spună că întotdeauna fusese deosebit, că 
întotdeauna meritase ceva mai bun, dar ce sens ar fi avut? Era 
prea târziu pentru adevăruri banale. Lizzie se simţea flatată și 
profund mișcată. Mai avea o săptămână de trăit și, dintre toate 
lucrurile de pe lume, dintre toţi oamenii, dintre toate locurile, 
Adam o voia pe ea. 

O săptămână, se gândi ea. Atât de puţin timp în care să-ți 
trăieşti viaţa. Putea să facă asta pentru el și apoi să-l 
abandoneze și să-și vadă de viaţa ei, însoţită doar de amintiri? 
Dar ce amintiri ar fi! 

Brusc îi veni o idee. 


— Ai o listă, nu? 

Adam închise ochii și încercă să-și amintească ce era pe listă. 
Câte fete...? 

— Încă... mai lucrez la ea. 

— Dă-mi-o! 

— E o chestie personală, Lizzie. 

— Personală? Vrei să las totul baltă pentru tine și-mi spui că 
lucrurile pe care le vom face împreună sunt o chestie privată? 

— Am conceput-o azi-dimineaţă, spuse Adam. Nu e finalizată. 

Lizzie întinse mâna. 

— Dă-mi-o! 

Adam căută în buzunar și scoase hârtia. Aruncă o privire 
peste ea. 

— Sexul e printre cele mai importante dorinţe de aici, 
recunoscu el. 

Lizzie i-o smulse din mână și o trecu repede în revistă. 

— Măcar sunt la numărul unu, spuse ea. Apoi făcu ochii mari. 
Însărcinată? Vrei să mă lași însărcinată? Și să mă abandonezi 
după aceea, să mă lași să cresc un copil singură? Ei bine, să te 
ia dracu’! Făcu foaia de hârtie cocoloș și o aruncă pe podea. 

— Nici n-o să fii aici la nașterea lui, ticălosule, spuse ea; și din 
nou, nu se putu abţine să nu râdă. Era atât de caraghios! 

Adam îi zâmbi și ridică lista. 

— E doar o primă versiune. Hai, Lizzie. Vreau să spun, nu ai 
vrea să lași ceva în urma ta? 

— Ba da, dar mi-ar plăcea să-l văd cum crește. 

Scutură din cap. 

— Însărcinată. Nu-mi vine să cred. Dă-mi lista aia! Bine. 

Lizzie luă bucata de hârtie și căută în sertarul noptierei un pix. 
Tăie sarcina de pe listă. 

— În regulă? 

— Mda, bine. Cum spui tu, Lizzie. 

Să mă culc cu cât mai multe fete posibil. Două sau trei 
deodată, citi ea. Şi se uită la el. 

— Trei fete deodată. Chiar crezi c-o să fac asta pentru tine, 
nu? 

Adam ezită. 

— Nu te-ai întrebat niciodată cum ar fi? 

Pixul lui Lizzie rămase nemișcat în aer deasupra punctului doi. 

— Uite ce este, spuse Adam. Săptămâna asta va fi o 


experienţă totală. Două sute la sută. Nu e ceva normal, ci e 
totul. Tot ceea ce ai fi făcut dacă mergeai la universitate, dacă 
mergeai la război, dacă te căsătoreai și aveai copii sau pur și 
simplu o luai razna. Ştii? Poate acum spui că nu vrei un triunghi 
amoros, dar cum poţi fi sigură că nu-ţi vei dori niciodată? Pentru 
că despre asta e vorba - despre veșnicie. 

— Veșnicia într-o săptămână, spuse Lizzie, clătinând din cap. 
Şi dacă refuz? dori ea să știe. Atunci ce se întâmplă? 

— Atunci - voi continua să încerc să te conving. 

Zâmbi, slab. 

— S-ar putea să devin insuportabil. 

— S-ar putea? Deja ești! Și dacă spun da? Toate dorinţele 
astea - trebuie să le facem pe toate. Asta-i înțelegerea, nu? 
Trebuie să fac tot ce vrei? 

Adam privi lista. 

— Le putem lua pe rând, sugeră el. 

— Mulţumesc. 

Reveni la listă. 

— Să ucid pe cineva? exclamă ea. Vrei să-mi lași moștenire și 
o acuzaţie de crimă? 

— Nu! Adam scutură din cap. Bine, încă nu m-am gândit la 
detalii. Vreau să spun, numai dacă ar fi vorba de cineva care s-o 
merite cu adevărat. Hitler, sau unul ca el. 

— Hitler e mort, Adam. N-o să-l întâlnim pe Hitler. 

— Un criminal în serie, atunci. Am face tuturor un bine. 

— Cu excepţia mea. Nu putem decide cine trăiește și cine 
moare. Lizzie clătină din cap. Vreau să am posibilitatea de a 
spune nu. 

— Bine, bine. Nicio problemă. O facem numai dacă ești de 
acord. 

— Discutăm pe rând fiecare punct de pe listă. 

— Da! în definitiv ești și tu implicată în asta, nu? 

— Da. 

Adam o privi. 

— Să înţeleg că ești de acord. 

— Nu, nu asta spun, sări ea. 

Dar asta spunea, și o știa și ea foarte bine. Se întoarse și-l 
privi, așezat alături de ea, zâmbind și... sperând? Nu. Cuvântul 
„speranţă” nu era suficient. Părea că toată viaţa lui, lumea lui, 
toată ființa sa atârnau de răspunsul ei. Toate astea erau în 


mâinile sale. Asta era. Se dăruise ei, în întregime, trup și suflet, 
iar asta o lăsa fără respiraţie. 

— Te iubesc, Lizzie, spuse el. 

lubire - ce era asta? Nu era ca și cum te-ai fi împiedicat de o 
cărămidă și ai fi căzut în nas în mijlocul drumului. Bineînţeles că 
trebuia să întâlneşti persoana potrivită, dar trebuia să-ţi asumi și 
riscuri, nu? Trebuia să fii pregătit să sari în ocean și să te îneci. 
Acel cineva, acea persoană specială, nu ajunsese să însemne 
totul pentru tine din pură întâmplare. La un moment dat, trebuia 
să te dăruiești acelei persoane, cu întreaga ta fiinţă, pregătit 
fiind să sacrifici totul pentru celălalt. Asta îi oferea Adam, și tot 
asta îi cerea în schimb. Așa trebuie să fi fost iubirea, nu? Ca 
Romeo și Julieta. Ca Bonnie și Clyde. Dragostea ta adevărată 
trebuia să însemne mai mult pentru tine decât viața însăși. 

Escaladase zidul până la fereastra ei. Mai avea o săptămână 
de trăit și venise la ea. Urma să o ducă în locuri unde nici nu 
visase să ajungă. Avea să se îndrăgostească. Inima avea să-i fie 
frântă. Putea chiar să-și piardă viața. 

— Acceptă, Lizzie. Te rog, spune da. 

lar Adam era minunat, nu? Minunat, și blestemat, și nebun, și 
atât, atât de sexy. Și da, uneori simţea că își iese din minţi de 
plictiseală și... și... 

— Pot să mă retrag oricând doresc, da? 

— Orice dorești. 

— Pot spune nu. 

— Orice. 

— Luăm lucrurile pe rând. 

— Pe rând. Orice dorești! 

— Şi... și Lizzie făcu o pauză. 

Adam zâmbea ca un soare, strălucind de parcă o lumină se 
aprinsese în inima sa. lar ea era lumina. 

— Te iubesc, Lizzie, spuse el din nou. 

Ar fi putut spune Hai, las-o baltă, sau Maturizează-te, sau Te 
rog! Sau doar Nu te cred. |n loc de asta, se ridică brusc, îl 
îmbrăţișă și îl strânse puternic, iar el o ridică și o învârti de jur- 
împrejur chiuind vesel, ca Peter Pan. 

— Şi eu te iubesc, spuse ea, cu încrâncenare. 

ÎI trase spre ea și îl sărută, goală-pușcă, în camera ei, cu 
plapuma căzută pe jos. Și... Da! se gândi ea. Avea să-l ajute să 
se simtă mai bine ca niciodată. 


CAPITOLUL 2 
DOMNUL B 


Cam în același timp în care Adam escalada zidul spre 
dormitorul lui Lizzie, Garry, de la care furase Moartea cu o 
noapte în urmă, era la telefon, susţinând o conversaţie foarte 
dificilă cu un om pe care îl cunoștea drept Domnul B. Era prima 
dată când discuta personal cu Domnul B - de obicei ajungea să 
discute doar cu subalternii lui, dar astăzi i se făcuse legătura cu 
șeful cel mare în persoană. Din acest motiv, știa că era într-o 
situaţie foarte gravă, care îi putea provoca multă durere. 

— Îmi pare rău, imploră el. Am fost jefuit de un necunoscut. A 
apărut un tip care a întors casa pe dos. Ce puteam să fac? Să 
chem poliţia? întrebă el și râse slab la propria glumă. 

Domnul B tăcu pentru o clipă, apoi spuse: 

— Trec pe la tine mâine și discutăm situaţia. 

— Dumneavoastră? întrebă surprins Garry. 

— Îmi place să mă ocup personal de toate problemele care se 
ivesc. 

— Nu va fi nevoie de asta, nu? 

Niciun răspuns. Garry chicoti nervos. 

— Voi avea banii, Domnule B, mai lăsaţi-mă încă două zile. 
Chiar dacă aveam produsul, tot îmi lua ceva timp să-l vând. 
Sunteţi om de afaceri, știți asta. 

— Mâine, la ora unsprezece dimineaţa, spuse Domnul B. 

— Nu-i corect! strigă Garry. 

— Să fii acolo, spuse Domnul B și închise. 

Garry rămase nemișcat, uitându-se fix la telefonul din mâna 
sa. Era de rău. Fusese avertizat că Domnul B este periculos, dar 
fusese sărac toată viaţa lui. Moartea îl ajutase să-și reia vechile 
legături cu Fanaticii și, prin ei, să vândă drogul. Tentaţia se 
dovedise prea mare. 

— Sunt în rahat până peste cap, murmură el, molfăindu-și 
vârful bărbii. 

Era țintuit într-un scaun cu rotile. Ce ar fi trebuit să facă? Să 
umble de bezmetic pentru a-l prinde pe rahatul ăla mic? l-ar fi 
luat pe puţin o jumătate de oră să urce și să coboare din 
autobuz. 

Ridică telefonul și formă un alt număr - era un apel destinat 
numai circumstanțelor cu totul deosebite. Așteptă mult timp, cu 


telefonul ţârâind la ureche, până când conexiunea se întrerupse. 
Apoi sună din nou. Și din nou, și din nou. Răspunsul veni abia 
după jumătate de oră. 

— Sper că e vorba despre ceva foarte important, Garry, spuse 
o voce de la capătul celălalt. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că ai răspuns, izbucni ușurat 
Garry. Ceva este în neregulă. N-o să-ţi vină să crezi. 

Garry își expuse problema, conștient că la celălalt capăt al 
firului îl aștepta doar o tăcere indiferentă, până când menţionă 
numele... 

— Adam? întrebă vocea, neîncrezătoare. 

— Da! Rahatul ăla mic. Ce mă fac, oare? 

Urmă o pauză. 

— Nu te pot ajuta. 

— Fii serios! Mă întâlnesc cu tipul mâine. Domnul B. Ştii ce se 
spune despre el. 

— Nu pot periclita tot ceea ce am realizat până acum doar 
pentru asta. 

— Doar pentru asta? Vorbim despre viaţa mea. Tu ești cel 
care produce drogul ăla, pentru numele lui Dumnezeu. 
Strecoară-mi și mie puțin. 

— Sunt un Fanatic, Garry. Mă supun regulilor. N-am de gând 
să fur de la propria organizaţie. 

— Mai zilele trecute era împărţit pe nimic în Albert Square. 

— Aia a fost o manevră. Uite ce e, Garry. Mi-am abandonat 
familia pentru asta. Dacă am fost în stare să fac asta, ce te face 
să crezi c-o să-mi pun obrazul la bătaie pentru tine? Ti-am spus 
în ce te bagi când te-am pus în legătură cu Domnul B, și ţi-ai 
asumat riscul. 

— Voiam și eu să am o viaţă, știi... spuse Garry. 

— lar eu am renunţat la a mea, răspunse Jess, morocănos. 

— Tu aveai o viață. Eu am nevoie de cel puţin zece minute 
pentru a ajunge la toaletă în tâmpenia asta de casă. Liftul se 
strică tot timpul; se blochează ba când urcă, ba când coboară. 
Să vezi cum e când ai o nevoie urgentă. Voiam și eu o viaţă. 
Voiam să-mi fie și mie mai ușor. 

Garry începu să plângă, teatral. 

— Vorbește cu Adam. N-are ce să strice. 

— El crede că sunt mort. Dacă ar afla că sunt în viaţă, s-ar 
stârni o groază de neplăceri. Și, oricum, ce voia Adam de la 


tine? 

— Te căuta, ce altceva? Nu arăta deloc bine - cineva l-a bătut 
măr. E disperat, Jess, toată familia ta este disperată. La ce te 
așteptai? Cu toţii te cred mort. 

— Sunt mort. 

— Te rog, Jess, te rog... 

Jess oftă. Ura situaţia din tot sufletul. Blând din fire, îi venea 
foarte greu să ia decizii dure. 

— Poate că va trebui să mori, Garry. Mulţi dintre noi o vor 
face. 

— Dar nu așa, imploră Garry. Oricum, spuse el, străfulgerat 
brusc de un gând, ce să-i spun Domnului B? Știu unde locuiește 
Adam. Toată familia ta. Vreau să spun, știi tu, dacă voi fi 
torturat? Ce fac dacă se ajunge la asta? 

Urmă o pauză. 

— Mă ameninţi, spuse Jess. 

— Nu! insistă Garry, dar chiar asta făcea. Uite ce e, nu sunt 
un om rău. Nu vreau să fac asta, dar s-ar putea să fiu obligat, 
înţelegi? 

— Garry, ticălosule, ţi-am făcut un serviciu! 

— Uite ce e, te rog... nu mă obliga să fac asta, bine? Acum știi 
și tu cum e, adăugă Garry. 

— Trebuie să mă gândesc. 

Jess închise brusc telefonul. Garry rămase nemișcat încă un 
timp. Nu i-ar fi spus Domnului B unde locuiește familia lui Jess. 
Ajunsese el pe fundul prăpastiei, dar n-avea de gând să se 
coboare chiar atât de jos. Dacă simpla ameninţare că o va face 
îl determina pe Jess să încerce să recupereze pilulele, cu atât 
mai bine. 

Se deplasă până în bucătăria aflată sub scări și își pregăti o 
ceașcă de ceai. 

* 

În sala de gimnastică aflată la subsolul unei case mari, în 
inima unui petic de pădure, undeva la vest de Manchester, 
Vince zăcea cu fața în jos pe o saltea, în vreme ce Christian 
stătea călare pe el, studiindu-i ceafa. Ambii bărbaţi erau 
îmbrăcaţi în echipament de judo. Christian îi apăsa vertebrele lui 
Vince cu un deget și număra în gând, în timp ce Vince aștepta 
nerăbdător să termine. 

— Pot să mă ridic acum, domnule? întrebă Vince. 


Christian îl eliberă. Făcură o plecăciune, apoi reluară bătălia. 
Christian îl aruncă pe Vince de câteva ori, îi trase câteva șuturi 
în fund, îl întoarse cu capul în jos pe saltea și-l pocni repetat în 
ceafa până când se plictisi. 

— Ajunge pe ziua de azi. 

Vince se ridică în picioare, gâfâind. 

— Ai cam obosit, Vince. Trebuie să mai lucrezi la rezistenţă, 
sugeră Christian. Te-ai cam blegit. 

— Îmi pare rău, domnule. Voi ieși să alerg în după-a- miaza 
asta, mârâi Vince. 

— Nu. 

Christian își șterse faţa cu un prosop. 

— Am o treabă pentru tine. 

— E vorba de infirmul despre care ne-a spus chimistul? 
întrebă Vince. N-ar fi trebuit niciodată să facem afaceri cu el. 
Vreţi să rezolv problema, domnule? 

Christian scutură din cap. 

— Mă ocup eu de asta. Am altceva pentru tine. Vreau să o 
găsești pe Lizzie. Dădu din cap. Să fugă așa de mine! Poate o fi 
având necazuri. 

Vince făcu o pauză, nefiind sigur despre cine era vorba. Apoi 
își aminti - fata pe care o cunoscuseră la petrecerea de noaptea 
trecută. 

— De ce vă faceţi griji pentru ea, domnule? Nu e tocmai iubita 
dumneavoastră, nu? sublinie el. 

— Cu nebunul ăla de fost prieten al ei prin preajmă? Sunt 
îngrijorat pentru ea. Ocupă-te de asta. Poţi începe cu prietena 
ei, cea care a organizat petrecerea. Julie parcă o cheamă? Ea. Și 
cât mai curând, dacă nu te superi, Vince, adăugă el când 
bărbatul se opri și se uită curios la el. 

Vince dădu din umeri. 

— Mă ocup imediat, domnule. 


Vince îl lăsă singur pe Christian și se îndreptă către camera 
sa. Odată ajuns acolo închise ușa, se dezbrăcă și se privi în 
oglindă. Vânătăi mari și negre îi înfloreau pe tot corpul, însă cele 
mai grave răni nu se vedeau. Erau doar niște umflături moi, pe 
ceafa, acolo unde Christian îl lovise cu pumnul cel puţin o dată 
pe zi în ultimele nouă luni. Era de fiecare dată același lucru, iar 
asta nu-i făcea deloc bine la sănătate. 


Christian era nebun de legat. Ar fi fost internat demult la 
Broadmoor? dacă n-ar fi fost fiul lui Florence Ballantine. De fapt, 
Vince nu era atât un majordom/ bodyguard, cum sugerase 
Lizzie, cât un paznic/ majordom. Sarcina lui era să-l ajute pe 
Christian în toate cele - inclusiv procurarea de „prietene”, când 
simţea nevoia - până în punctul în care o lua razna. Când se 
întâmpla asta - de-ar fi avut norocul acesta - avea voie să Îi 
aplice măsuri restrictive. 

Doamne! Cât de mult își dorea să-i aplice măsurile alea. 

Își termină dușul și, înainte de a pleca, îi duse lui Christian 
laptele de după-amiază. În fiecare zi, lucrurile se desfășurau 
după un scenariu bine stabilit. Astăzi, Christian era bosumflat. 
Vince și-ar fi dorit să refuze medicaţia, pentru că atunci ar fi 
putut să îi aplice măsurile restrictive. Deocamdată, Christian nu 
îi făcuse această bucurie. 

Chiar și așa, și în pofida faptului că stătea și îl privea pe 
Christian cum își înghite medicamentele cu lapte, de două ori pe 
zi, fără abatere, comportamentul din ultimul timp al șefului său 
începea să-l îngrijoreze. Chestia asta cu iubita, spre exemplu. 
Era un semnal de alarmă. 

Vince se îndreptă spre mașină, un model clasic de Porsche, și 
se opri lângă portieră pentru a-i telefona adevăratului său șef. 

— Domnule Ballatine. 

— Vince. Cum merge treaba? 

Vince făcu o pauză, cântărindu-și cuvintele. 

— Ştiu că nu e ușor, spuse Ballantine, înţelegător. 

— lar m-a bătut în sala de antrenament. 

— Uau! Am auzit de neveste bătute, dar un bodyguard bătut? 
Există vreun grup de sprijin sau vreo întrunire la care să poţi 
participa? Ştii tu, să vă împărtășiţi experienţele, chestii de- 
astea? 

În fundal, Vince auzea hohote stridente de râs. Scutură din 
cap și se crispă. 

— Mă lovește întotdeauna la gât. Este periculos. Până la 
urmă, o să-mi provoace vreo traumă. 

— Hai, lasă, Vince. Eşti băiat mare. Poţi să suporţi puţină 
durere. 

Vince tăcu; nu dorea să recunoască faptul că ura din toată 


8 Cel mai cunoscut dintre cele trei spitale psihiatrice de înaltă 
securitate din Anglia. (n. tr.) 


inima ședințele acelea zilnice. 

— Sper că nu m-ai deranjat doar ca să te plângi de condiţiile 
de lucru, Vince? își ia medicamentele? Asta-i singurul lucru care 
contează. Vince, spune-mi te rog că își ia medicamentele. 

— Le ia, domnule Ballantine. Nu-i asta. E... e vorba despre o 
altă fată. 

— Şi ce-i cu asta? întotdeauna apare câte o fată nouă. 

— Da, domnule, dar pe asta o numește iubita lui. 

Urmă un moment de liniște. 

— Şi chiar e iubita lui? 

— Nu, domnule. 

— De unde știi? 

— Fata încearcă să scape de el, domnule. 

Ballantine rumegă informaţia în gând. 

— Nu asta fac iubitele, Vince? 

Bărbatul oftă. Așchia nu sărise departe de trunchi. 

— Nu și dacă te plac cu adevărat, domnule. 

Din nou, tăcere. Vince aproape că auzea nepăsarea. 

— Ştii ce, spuse Ballantine, multe sunt anormale la Christian, 
dar faptul că-i plac fetele nu e unul dintre ele. Asta îl face fericit, 
iar dacă el e fericit, și eu sunt fericit. Și... își ia medicamentele! 
Atât timp cât își ia medicamentele, nu se va ajunge la ce-i mai 
rău. Crede-mă - am văzut cum e fără medicamente. Nu vrei să 
știi. 

— Nu e bine, domnule. Ultima oară a trebuit să-l ajut. 

— He-he-he, slujbă grea, nu? Vince, cât te plătesc eu pe tine? 

— O afurisită de grămadă de bani, domnule. 

— Şi cât te plătește Christian? 

— O afurisită de grămadă de bani, domnule. 

— Așa e. Cele două grămezi de bani laolaltă înseamnă... cât? 
O grămadă a dracului de enormă, dacă nu greșesc. Utilizez un 
termen tehnic, Vince, sper că observi. 

— Știu, domnule. 

— De când lucrezi pentru el? 

— De nouă luni, domnule, spuse Vince. Nouă luni împlinite. 

Ballantine dădu din cap. N-ar fi recunoscut-o, dar era 
impresionat. Era un record. 

— Uite cum facem, Vince. Îţi fac programare la doctorul meu 
personal. Să-ţi vadă gâtul. Dacă într-adevăr este așa de rău, 
poate vom face ceva. 


— O vacanţă ar fi binevenită, domnule. 

— Vince. 

— Da, domnule. 

— Ești un plângăcios. 

— Îmi pare rău, domnule. 

— Şi mie îmi pare rău, Vince, pentru că am o groază pe cap în 
momentul acesta fără să trebuiască să-l ascult și pe cel care îl 
dădăcește pe fiul meu, plângându-se de condiţiile grele în care 
își desfășoară activitatea foarte bine plătită. 

— Îmi cer scuze, domnule, spuse Vince, dar Ballantine 
închisese deja. _ 

Vince ridică din umeri. Încercarea moarte n-are. Își întinse 
gâtul și-și scutură mâinile. Îl săgetau dureri înțepătoare. În fine. 
Până una alta, avea o treabă de făcut. 

Se urcă în mașină și se îndreptă spre M56. 


La câţiva kilometri distanţă, Jess se sprijinea de marginea 
unui container în compania Annei, fata care fusese bătută cu o 
zi înainte. Amândoi arătau groaznic. Aveau ochii umflaţi, buzele 
supradimensionate și vânătăi pe tot corpul. Oamenii lui 
Ballantine erau profesioniști. Bineînţeles, bătaia primită nu le 
afectase capacitatea de a munci. 

Jess fierbea. Anna îi asculta, plină de compătimire, povestea 
despre Garry. 

— Şi ce ai de gând să faci? întrebă ea. 

Jess o privi furios. 

— Ce pot face? 

— Du-te și lămurește situaţia cu el. 

— Nu pot, știi asta. 

— Ba da, poţi. 

— Chiar dacă aș vrea asta, am primit niște ordine. Trebuie să 
rămânem aici până primim altă misiune. Asta am de gând să 
fac. 

Cotrobăi în buzunar după ţigări. Mâinile îi tremurau de 
supărare, dar nu ar fi ridicat nici măcar un deget pentru a-și 
salva fratele. Era soldatul perfect, gândi Anna. Intotdeauna 
urma ordinele, nu depășea niciodată măsura, iar dacă o făcea, 
era pentru că i se ordonase asta. Fanaticii erau viața lui. 

— E fratele tău, spuse ea. Chiar nu-ţi pasă? Și vorbește mai 
încet, adăugă ea. 


Făcu un semn din cap câtre paznicul care se sprijinea de un 
container din apropiere și care îi urmărea cu interes. Ajunseseră 
acolo ca simpli angajaţi, oferiţi de Fanatici. Acum, erau mai 
degrabă prizonieri. 

Jess inspiră profund și se chinui să vorbească pe un ton calm. 

— N-o să risc totul pentru că fratele meu este idiot, spuse el. 
M-am rupt de ei. Viaţa aia s-a terminat. Din punctul lor de 
vedere, sunt mort. Ce sens ar avea să mă arăt vreunuia dintre 
ei? într-o săptămână, voi fi oricum mort cu adevărat. 

— l-ai scăpa de Christian. Aș spune că este un bun început. 

Din cauza agitaţiei, Jess săpase cu tălpile două gropi în 
macadam. 

— M-am rupt de ei, repetă el. Trebuie să se descurce singuri. 
E rândul lui Adam să aibă grijă de ei acum. 

— Nu pare că se pricepe prea bine la asta, spuse Anna. 

— E un egoist mic... 

— E tânăr, spuse ea. 

Agitat, Jess pufăia furios din ţigară. Era atât de pasionat, de 
inteligent, de dedicat. Dar trebuia să-ţi faci timp și pentru tine și 
pentru cei care contau pentru tine, altfel, ce sens avea? 

Anna îi aruncă o privire paznicului, care se relaxase sprijinit 
de container, fumând și el o ţigară. 

— Putem scăpa de aici, dacă vrem, spuse ea. Ei cred că 
suntem doi șoareci de bibliotecă. Am fost atentă la ce se 
întâmplă. Nu e nicio problemă. Poţi să ieși și... 

— Nu! Am primit niște ordine. 

— Jess, cine-o să știe? 

— Eu voi ști. 

Se lăsă pe vine sprijinit de container, pentru a se liniști. 

— Ei mă cred mort. Şi așa voi rămâne. 

Anna se lăsă lângă el. Un timp, fumară în tăcere. 

— Am un mesaj de la Comandant, spuse ea. 

— Am primit o ţintă? întrebă el, nerăbdător. 

— Nu. Trebuie să rămânem aici și să ne asigurăm că 
producţia se desfășoară conform planului. Vor să scoată pe 
stradă o cantitate cât mai mare de drog până vinerea viitoare. 

— Vezi? dădu din cap Jess. Exact cum am spus. Ordine. 

— Vineri e o zi mare, spuse Anna. 

— Mada. Amploare din ce în ce mai mare? 

— O, da. Mitinguri mari în toate orașele principale. Se pare că 


participă sute de mii de oameni. S-a făcut apel la o grevă 
generală. Este incredibil. lar orașul Manchester este în centrul 
acţiunilor. 

Anna clătină din cap. 

— Se întâmplă la doar câţiva kilometri distanţă, iar noi 
suntem blocaţi aici și ratăm toate evenimentele... 

Jess o privi emoţionat. 

— A început, spuse el. Tu ce crezi? 

— Poate. 

— Eu cred că da. Sunt convins, spuse el. 

Anna zâmbi. Își linse buzele și rosti cuvântul: 

— Revoluţie. 

Cuvântul magic. Scopul pentru care munciseră toată viaţa. 
Crezul lor, speranţa lor, raţiunea lor de a trăi. Obiectivul pentru 
care, ca Fanatici, urmau să moară. 

Fanaticii erau întotdeauna în căutare de voluntari. Atât Anna, 
cât și Jess se oferiseră, iar cererea le fusese acceptată. Urmau, 
poate, să își dea foc deși, la cum se derulau lucrurile acum, 
devenea tot mai puţin probabil. Era modalitatea perfectă de a 
atrage atenţia, dar odată ce oamenii te ascultau, era momentul 
să acţionezi. Cel mai probabil, aveau să ducă la îndeplinire 
atacuri  sinucigașe cu bombă. Organizaţii precum cea a 
Fanaticilor aveau nevoie întotdeauna de oameni pregătiţi să 
moară, pentru a elimina ţintele dificile. 

Totul lua sfârșit în vinerea viitoare, în ziua comemorării morții 
lui Jimmy Earle. Următoarea misiune: să moară. 

— Gândește-te, spuse ea. Totul se întâmplă la o aruncătură 
de băț, iar noi suntem prinși aici ca într-o capcană. Nu crezi că e 
o nebunie? 

Jess se încruntă. 

— Ordinele, spuse el. 

— Of, la dracu, Jess. Eu îţi spun că nu am de gând să stau aici. 

O privi, alarmat. 

— Haide! O zi sau două. Ce importanţă ar avea? Suntem parte 
din mișcare, Jess. Am ajutat la făurirea ei. Dacă tot e să mor 
pentru revoluţie, măcar să o văd. In fiecare noapte are loc câte 
un protest, de fiecare dată mai mare. Până vineri, se vor strânge 
milioane de oameni. Acesta este viitorul și se întâmplă chiar 
aici, spuse ea și făcu un semn spre linia de cale ferată, unde se 
afla Manchester, inima revoluţiei. 


— Merităm asta. Avem dreptul să fim acolo. 

Jess se schimbă la faţă. 

— Nu ești măcar curios, Jess? 

Jess scutură ușor din cap. Bineînţeles că era! Dar... ordinele. 

— Hai să mergem acolo, Jess, insistă ea. Meriţi asta. Jimmy 
Earle a fost declanșatorul, dar mișcarea nu ar fi căpătat 
amploarea de acum, dacă nu ţi-ai fi dat tu seama cum să faci 
chestia asta ieftină. În sfârșit, oamenii își dau seama cât de rău 
stau lucrurile, că foarte mulţi tineri sunt pregătiţi să se sinucidă 
doar pentru a avea parte de o săptămână nebună. Depinde 
numai de tine. Nu crezi că merităm măcar o noapte acolo, cu ei? 
îți spun, eu plec, iar tu ar trebui să mergi cu mine - trebuie, 
întâlnește-ţi fratele. Recuperează drogurile, astfel încât Christian 
să-ţi lase familia în pace. Petrece-ţi noaptea în Albert Square și 
gustă din ceea ce și tu ai făcut să se întâmple. Apoi întoarce-te 
și totul va fi bine. De ce nu? Nu trebuie decât... s-o faci. 

— Nu, spuse el, când Anna încercă să-l întrerupă, am spus 
familiei că sunt mort, pentru că sunt, în ceea ce-i privește. Așa 
procedez eu. 

Își stinse ţigara cu piciorul. 

— Lucrurile pot lua o întorsătură urâtă, spuse el. Ordinele 
există dintr-un motiv simplu. Dacă suntem prinși sau împușcați? 
S-ar putea întrerupe linia de furnizare. S-ar putea întâmpla 
orice. Dacă ai de gând să mergi, eu trebuie cu atât mai mult să 
rămân aici, să mă asigur că misiunea este dusă la bun sfârșit. 

— Am putea merge împreună. Jess, ar fi atât de plăcut! De ce 
nu? 

E| se ridică. 

— Dacă vrei să mergi, e treaba ta. Eu rămân. 

Și se întoarse la muncă. Uneori Jess o enerva îngrozitor de 
tare. Amândoi aveau să moară curând. Erau o mulţime de 
lucruri pe care dorea să le facă și n-avea să mai apuce. Era 
pregătită să renunţe la ele - va renunța la ele. Intre timp, însă, 
voia să profite de orice șanse i se iveau. 

Soldatul perfect, gândi ea. Solitar ca un călugăr. Păcat. Era un 
tip atrăgător. Mare păcat, din toate punctele de vedere. 

— E timpul să mergem, domnișoară. 

Paznicul îl împiedicase pe Jess să plece, iar acum îl obliga să o 
aștepte. Își stinse și ea ţigara și îi urmă spre laborator. 


CAPITOLUL 3 
VIRGIN PE JUMATATE 


— Preţul șampaniei este strigător la cer, glumi Adam. 

Se întorceau de la magazine. Lizzie privi pieziș la el. Strigător 
la cer era expresia potrivită. Mărcile cu adevărat bune, Cristal 
sau Dom Perignon, costau peste două sute de lire sticla. Două 
sute de lire pentru o sticlă de vin! Chiar și băuturile cunoscute 
de lux, ca Bollinger-ul, costau peste o sută. Dar așa cum 
spusese Adam, ce sens avea, dacă nu profitai de ce ai? Ce era 
să facă? Să economisească banii? 

Doar că nu erau cu adevărat banii lui. Adam hotărâse să nu 
aștepte până la vânzarea Morţii. Ar fi putut dura zile întregi. 
Lizzie sugerase să fure ce-și doreau - o idee minunată! Era în 
spiritul Morţii. Să intri ca o furtună și să iei ceea ce-ţi dorești. 
Dă-i bătaie! 

Toată lumea știa ce păţeau consumatorii de Moarte, dacă 
poliția punea mâna pe ei. li închideau, le refuzau cauţiunea și 
așteptau ca ei să moară. Cum să-și petreacă ultima săptămână 
închis într-o celulă a poliţiei? Zău așa! N-avea de gând să-și riște 
libertatea de fiecare dată când mergeau la cumpărături. 

Hoţia putea să mai aștepte. Exista o soluţie mai sigură. Lizzie 
trebuia doar să se întoarcă acasă și să-și ia carnetul de 
economii. Șase sticle de Bolly - șase sute de lire. Economisise 
banii pentru o vacanţă cu prietenii; acum îi cheltuia pe Adam. El 
era consumatorul de Moarte - cum de ea era cea care se 
comporta de parcă ziua de mâine nu avea să mai vină? Era tipic 
pentru Adam. Ea făcea tot ce putea să se convingă de faptul că 
era un privilegiu măreț să fie cea Aleasă de El pentru a-și 
petrece împreună ultima săptămână. Și-ar fi dorit totuși să nu 
fie atât de costisitoare. 

Erau în drum spre casa ei. Mama și tatăl ei erau la lucru, așa 
că toată casa era a lor. Era locul perfect în care să bei șampanie 
până nu mai poţi. Şi, bineînţeles, să îţi pierzi virginitatea. 

Niciunul dintre ei nu spusese asta, dar Lizzie știa ce aștepta 
Adam de la ea. Intr-un fel, era corect - vorbiseră adeseori 
despre asta. Chiar și așa, era nemulțumită. Poate că era egoistă. 
Să recunoaștem, Adam o încolţise. Așa că, deși fusese de acord 
să participe la toată distracţia, își dădea seama, cumva, că pe 
parcurs devenise ea însăși un simplu punct de pe listă, iar asta o 


făcea să se simtă prost. În același timp, era din ce în ce mai 
speriată de ceea ce fusese de acord să facă. 

Toate astea treceau, bineînţeles, pe lângă urechile lui Adam. 
El se distra de minune. Imediat ce intrară în casă el începu să-i 
arate toate lucrurile pe care le putea face de când luase 
Moartea - să lovească mingea de perete folosindu-și capul, în 
timp ce făcea piruete, sau să meargă în mâini de jur-împrejurul 
camerei. Era amuzant și minunat, în același timp, cu părul lui 
blond răvășit și fața roșie de la efort în timp ce valsa, stând pe 
mâini, prin dormitorul ei. 

Lizzie chicotea, simțindu-se deja foarte agitată. Puse cinci 
dintre sticle la congelator, să se răcească mai repede, luă două 
pahare din bucătărie și îl conduse în camera ei, unde se așeză 
pe marginea patului și scoase dopul celei de-a șasea sticle, în 
timp ce Adam ţopăia în jurul ei. 

Bang! Dopul ţâșni. Adam bătu din palme. Lizzie turnă vinul și 
râse de bulele care spumegau din sticlă, în realitate îngrozită de 
ceea ce se întâmpla. Ce Dumnezeu făcea acolo, bând șampanie 
cu un mort? Pentru că la asta se rezumau toate. Fratele lui 
tocmai murise, iar ei sărbătoreau - era o nebunie! Nici măcar 
nu-l pomenise pe Jess de când îi povestise ce se întâmplase. 
Unde era durerea? Când avea să iasă la iveală? Ce Dumnezeu 
avea Adam de gând să facă? 

Adam își luă paharul din mâna ei cu o mișcare teatrală. Era 
timpul să petreacă! Dădu pe gât un pahar, apoi încă unul, și încă 
unul, în numai cinci minute. 

— Stai puţin. Cum rămâne cu mine? Bei toată șampania. 

— Nu, mai avem cinci sticle. 

Adam înclină paharul și linse picăturile. Se grăbea. Lizzie 
înșfacă sticla și-și turnă încă un pahar, înainte să se termine. 

Îl privi pe Adam, care făcea un stând-în-mâini în mijlocul 
camerei, murmurând: 

— Te iubesc, Lizzie Hollier, te iubesc, Lizzie Hollier, te iubesc, 
Lizzie Hollier. 

Ei nu i se părea a fi iubire. 

— Cât de beat ești? întrebă ea, suspicioasă. 

Făcu un salt și, din nou în picioare, o privi cu ochi luminoși. 
Avea un gând. : 

— Deloc, recunoscu el. Inșfacă sticla și o privi. 

— Cât de tare e chestia asta? întrebă el. 


— Ca orice vin, cred, spuse Lizzie, sarcastică. 

Dar Adam nici n-o auzi. Se repezi la parter să mai aducă o 
sticlă. Lizzie se așeză pe pat și suspină. Moartea părea să 
lucreze în valuri. Acum era relativ calm, pentru ca în secunda 
următoare să se comporte ca o minge de ping-pong. Era 
istovitor. 

Trebuie să încetez să fiu așa iritabilă, gândi ea. Nu era corect 
faţă de el. Doar o săptămână de viaţă! | se tăia răsuflarea. Dacă 
ar fi știut ce se întâmplă atunci când erau la petrecere, poate că 
l-ar fi putut opri. 

Era un gând care o înfricoșa. 

Adam veni alergând cu sticla, scoase dopul și bău direct din 
sticlă. Vinul îi spumegă pe bărbie, scurgându-se pe podea. 

— Nu simt nimic încă, spuse el. Tu simţi? 

— Mda. 

El privi curios sticla. 

— Hei, poate e de la Moarte, spuse ea. Ştii tu. Te face extrem 
de rezistent, nu? Poate că ești imun și la băutură. 

— Nu! Adam era sincer șocat. 

Lizzie pufni amuzată. 

— Ar trebui să-ți vezi faţa, chicoti ea. 

Era foarte amuzant. Se presupunea că Moartea te ajută să te 
distrezi. Când colo, era exact invers. Amândoi începură să râdă. 
Chicoteli. Semn de isterie. Ceea ce era și mai amuzant și, pentru 
câteva minute, râseră amândoi de se ţineau cu mâinile de 
burtă. Treptat, râsul li se domoli. Lizzie își dădu seama că deja 
se simţea foarte beată. 

— Crezi că asta o fi? întrebă Adam. 

— Nu, spuse ea, deși asta credea. Este din cauză că ești atât 
de agitat, asta e tot. Așază-te. Ai să te îmbolnăvești înainte să 
se întâmple ceva important. 

— Înainte să se întâmple ce anume? zâmbi el cu toţi dinţii. 

— Înainte să se întâmple orice. Stai jos. 

Adam se așeză lângă ea pe pat. O cuprinse cu braţul și 
încercă s-o sărute. 

— Te iubesc, Lizzie, spuse el. Te iubesc, te iubesc, te iubesc. 

— Fie, hai s-o facem, spuse ea. 

Dintr-odată, își dorea să termine cu povestea asta. Adam își 
făcu puţin de lucru cu sânii ei, apoi trecu repede la jeanși. Lizzie 
se ridică, și-i scoase, își trase tricoul de pe ea și se băgă în pat, 


îmbrăcată doar cu sutienul și chiloţii. 

Adam se strecură și el în pat și își scoase hainele sub 
așternuturi. Ea făcu același lucru. Gol, își lipi trupul de al ei, iar 
ea îl simţi pe toată pielea. 

— E plăcut, spuse ea. 

— Doamne, spuse Adam. 

Scutură din cap, apoi făcu ochii mari. Ea râse și-l sărută. 

El mai bâjbâi puţin, apoi, grăbit, se așeză deasupra ei și 
începu să împingă. O durea. 

— AU, spuse ea. 

Adam se opri. 

— Ești bine? întrebă el. 

— E în regulă, continuă. 

El apăsă cu mai multă blândeţe și o pătrunse. Începu să se 
miște și, pe neașteptate, Lizzie își aminti că Adam era ca și 
mort. Era oribil. Îi îngheţase sângele în vene. Își întoarse faţa de 
la el și încercă să nu plângă, dar sentimentul era copleșitor. 

— De ce nu... oprește-te, spuse ea. 

Adam se opri, surprins, apoi se dădu la o parte. 

— Ce-i? 

— Îmi pare rău, spuse ea. 

Nu voia s-o vadă plângând. 

— Mi-e rău, spuse ea. Am băut prea mult. 

Adam se opri, neștiind ce să facă în continuare. 

— Chiar mi-e rău, spuse ea. 

— Vrei un castron, ceva? întrebă el. 

— Lasă-mă câteva momente. Coboară la parter. Voi fi bine. 
Oribil! adăugă ea. 

— Ok, ok. Se dădu jos din pat și-și puse jeanșii. N-are 
importanţă, Lizzie. Este în regulă, nu mă supăr. 

— Am băut prea mult. Îmi revin în curând. 

— Sigur. Nu-i nicio problemă. 

leși din cameră tăcut. 

Lizzie aruncă o privire peste umăr, pentru a fi sigură că 
plecase. Apoi dădu frâu liber lacrimilor. O săptămână. Cu ce 
Dumnezeu fusese de acord? Avea să fie insuportabil. 

* 


În bucătăria de la parter, Adam clocotea. Se punea la 
socoteală? Ajunsese acolo - dar pentru mai puțin de un minut. 
Ce însemna asta? Era încă virgin, sau nu? Era un soi de virgin pe 


jumătate. Nu era drept. 

— Nu am timp pentru asta, murmură el. Luă încă o sticlă din 
congelator, o desfăcu și trase o dușcă zdravănă. Șampania îi 
spumegă în gură și-l făcu să se înece. 

Nu era deloc distractiv. Nimic nu îi ieșea așa cum plănuise. 

Ridică din nou sticla și dădu șampania pe gât, cu grijă. 
Spumega și clocotea în gâtul lui, dar continuă să bea, până când 
termină toată sticla, în valoare de o sută de lire. După ce 
termină, rămase neclintit, simțindu-se... 

Încă treaz. 

Lizzie avea dreptate. Moartea îl ţinea treaz. Era ca o 
scamatorie. Oare trebuia să cheltuiască de patru ori mai mult 
pentru a se îmbăta? Poate că nici șase sticle nu aveau să fie de 
ajuns? Nu era corect. Ar fi trebuit să fie în toiul unei partide 
magnifice de sex, după care să leșine din cauza alcoolului. In 
schimb, era pe jumătate virgin și încă treaz, nu avea destulă 
șampanie pentru a se îmbăta, în timp ce o fată dezbrăcată 
zăcea în pat la etaj, simțindu-se prea rău ca să facă sex cu el. 
Cum se întâmplase asta? A 

Pe masa din bucătărie se găsea un laptop. Il deschise și intră 
pe net, navigând în căutare de informaţii despre Moarte. 

Una la mână, nu era singur. Sute, poate mii de oameni 
luaseră drogul în Albert Square noaptea trecută. Vinerea 
viitoare, o groază de oameni aveau să moară în același timp, iar 
asta nu era tot. În mod normal, Moartea costa mii de lire, dar 
cineva se pare că reușise să o producă ieftin. Peste noapte, 
Moartea ieftină inundase străzile. La început în Manchester, dar 
se răspândise pretutindeni - Londra, Birmingham, Leeds, apoi în 
toată ţara. 

Toată lumea voia să moară. 

Informaţiile erau foarte interesante, dar asta nu-i aducea lui 
Adam o partidă de amor, nu? Găsi un site despre Moarte de care 
mai auzise, regretit-forgetit.com. Acolo găseai o groază de 
chestii - secţiuni în care să-ţi postezi experienţele, gândurile, 
întrebările, răspunsuri pentru întrebările tale frecvente. 

Întrebări. Mda. Avea nevoie de un plan de rezervă. 

Adolescent consumator de Moarte caută tinere cu care să se 
culce. iţi ofer distracţia vieţii tale, tu faci același lucru pentru 
mine. 

Era o tâmpenie, dar într-un fel era adevărat. Adam apăsă 


„postare”. Era ceea ce trebuia să facă. Aici nu mergeau 
jumătăţile de măsură. Trebuia să fii sigur. Aici era vorba despre 
el. Eu, eu, eu, eu, eu. Lizzie va înţelege... dar poate că era mai 
bine să nu-i spună... 

Accesă secţiunea întrebărilor frecvente. 

— Pot să mă Îîmbăt sau să mă droghez dacă iau Moartea? Cât 
de mult îmi trebuie? 

— Da, poţi! suna răspunsul. Dar Moartea înseamnă că va 
trebui să bei mai mult, mai repede. Dacă iei droguri, doza 
trebuie să fie de patru ori mai mare. Cu băutura, e aceeași 
chestie. Cel mai bine e să bei repede. Patru sticle de vin te vor 
îmbăta. Distracţie plăcută! 

Patru sticle ca să te îmbeţi, hm? Adam voia să fie mai mult 
decât beat. Voia să fie paralizat. Așadar, cu patru sticle erai 
beat. Exista deci posibilitatea ca după șase sticle să nu mai poţi 
să mergi. 

Lizzie era knockout, la etaj. N-avea sens să o trezească. Ziua 
1 se apropia cu repeziciune de final. Trebuia să se miște repede. 

Adam scoase din congelator cele trei sticle de șampanie 
rămase și le alinie pe bufetul din bucătărie. 

Numărul unu. Scoase dopul, ridică sticla la buze și bău cu 
grijă. Bulele erau enervante - te împiedicau să bei! Păcat că nu 
putea să o răsufle. Ba stai - poate că putea. Căută prin 
bucătărie până găsi ceea ce căuta - o găleată. Deschise toate 
cele trei sticle și le turnă una după alta în găleată. Da! O găleată 
de Bolly! Acum mai vii de-acasă! 

Invârti lichidul pentru a elimina gazul, apoi, ridicând găleata la 
buze, începu să bea cu nesaţ. Mai bine. Încă era spumoasă, dar 
era mult mai ușor așa decât să o bei direct din sticlă. Acum nu 
mai trebuia decât să o bea cât de repede putea pentru 
maximum de efect. 

Cincisprezece minute mai târziu, printre gâlgâituri și sughiţuri, 
găleata era goală. Adam se împletici prin bucătărie. Da! Era 
beat. Destul de al naibii de beat, ca s-o spună pe-a dreaptă. 
Dar... încă putea merge - cătinel. Moartea dracului! Altfel, ar fi 
fost mort de-a binelea până acum, la cât băuse. Ha ha ha ha ha 
ha, gândi el. Ha ha ha ha ha ha. 

Stai puţin. Văd dublu. Mi-e greață. Mi-e tare greață. Merg. 
Ușă. Ridică-te. 

Făcu doi pași spre ușă și căzu în nas. Încercă să se ridice și nu 


reuși. 

— Sunt prea beat să ștau pă pișoare, anunţă el unui public 
absent. 

Apoi își deșertă stomacul pe jos. Succes! 

Și leșină. 

Adam se trezi pe podea într-o baltă de vomă rece. Lizzie 
stătea la masa din bucătărie privindu-l mânioasă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Ai băut-o pe toată. Nemernic hapsân. 

— Îmi pare rău. 

Se ridică și încercă să-i zâmbească, ceea ce se dovedi a fi 
dificil cu jumătate de faţă acoperită de vomă. 

— Tu dormeai, bolborosi el. lar timpul e scurt. Măcar am 
realizat un punct de pe listă. 

— Realizat? ridică ea vocea. Sampanie de șase sute de lire 
înseamnă un punct realizat? Mulţumesc, Adam. Mai vrei să 
realizezi ceva pe banii mei? Câţi mi-au mai rămas? 

— ie ţi-era rău, îi aminti el. În definitiv e vorba despre mine, 
nu? O săptămână, îi spuse. Ţi-i dau înapoi, nu-ţi face griji. 

Ea avea chef de ceartă și strica toată atmosfera. 

— Mă duc sus să fac un duș. Hei - voi avea nevoie de alte 
haine, astea duhnesc, adăugă el, și o zbughi la etaj înainte ca ea 
să-i poată răspunde. 


În baie, Adam se așeză pe marginea căzii. Se simţea rău și 
incredibil de agitat. Probabil că era din cauza mahmurelii. Găsi 
niște analgezice și le dădu pe gât, apoi se dezbrăcă și intră în 
duș. _ 

Nu te gândi nu te gândi nu te gândi. li era greu să se 
gândească la ceea ce făcuse atâta timp cât îl bântuia 
mahmureala; stomacul i se întorcea pe dos. Wu te gândi la asta! 
Ce urma? Sexul era punctul doi pe listă. Ar fi trebuit să facă asta 
deja. Trebuia să treacă mai departe - avea atâtea de făcut și 
atât de puţin timp... 

Apa se revărsă peste el, eliberându-l de sudoare și de 
mirosuri, purtându-le pe toate la canal. 

Nu te gândi - dar nu poți să nu te gândești, pentru că asta 
face creierul tău, gândește tot timpul, nu vrea să se oprească. 
Nu te gândi la viitor, pentru că viitorul iţi dispare de sub ochi. Nu 
te gândi la trecut, pentru că si acesta se șterge... 


Toate amintirile dispar, toate speranțele și regretele dispar. 
Oriunde te uiţi vezi moartea; trecutul, prezentul și viitorul, toate 
dispar, ca apa în gaura de scurgere... 

De pe podea se auzi muzică. Telefonul din buzunarul blugilor. 
Aplecându-se din duș, îl ridică și-l deschise. Era un număr pe 
care nu-l cunoștea. Apăsă tasta pentru răspuns și îl duse la 
ureche. 

— Bună, Adam, spuse o voce. 

Șocat, se împletici și se izbi de peretele din spatele lui. 

— Cine este? șopti el. 

— Nu mă recunoști? 

Adam nu îndrăzni să răspundă. Cel mai probabil era o 
greșeală. 

— Sunt Jess, spuse vocea. Trebuie să ne vedem. 

* 

Lizzie bea o cafea când Adam intră valvârtej cu vestea. Jess 
trăia! 

Ea holbă ochii. Nu putea ține pasul cu ritmul lui. Mai ieri, Jess 
era mort - acum era viu. Cu zece minute în urmă, Adam zăcea 
inconștient într-o baltă de vomă. Acum alerga prin cameră, 
bătând câmpii ca un lunatic. 

— Adam, oprește-te! 

Era atât de agitat, încât părea că-și iese din propria piele. 

— Vorbește mai încet. Jess trăiește? Este bine? 

— Da! Nu știu. Părea să fie în regulă. Vrea drogurile înapoi. 

— Ce, Moartea? De unde știe de asta? 

— Probabil că i-a spus Garry. 

Adam se plimba agitat, încercând să pună lucrurile cap la cap. 
La știri spuseseră că Fanaticii erau cei care distribuiseră 
Moartea gratuit vineri noaptea. 

— Jess este chimist, nu? 

Lizzie stărui asupra gândului. 

— E groasă, Adam. Jess probabil că este amestecat în asta 
cumva. 

Adam clătină din cap. 

— De ce ar vinde Fanaticii Moarte? Jess n-ar face asta. 

Sau da? 

Adam de-abia acum afla cât de puţine știa despre propriul 
frate. 

— Când te întâlneşti cu el? 


— În două ore, în parcul Platt Fields. 

— Întreabă-l despre antidot, spuse brusc Lizzie. 

Adam se răsuci spre ea, șocat... oripilat... plin de speranţă. 

— Nu există antidot! Ştii asta... 

— Asta vor ei să credem. Dar unul ca Jess știe sigur... 

— Nu există antidot, șuieră el furios. Asta e și ideea, nu? Voi 
muri. Obișnuiește-te cu gândul ăsta. E un lucru bun, adăugă el. 

Da, voia asta! Da, o primea cu braţele deschise! Dar cuvintele 
i se opriră în gât și, spre rușinea lui, emoția îl cotropi, și izbucni 
în lacrimi. 

— Hei! Hai, calmează-te. 

Lizzie se ridică de la masă și el o lăsă să-l cuprindă în braţe. 

— Nu pot, spuse el slab. Pur și simplu, nu pot... 

— Ce nu poţi? 

— Nu mă pot gândi la asta. Nu pot spera. Ce sens are, când 
nu există nicio speranță? 

— Dar dacă ar exista? 

— Nu! spuse el și o împinse deoparte. Nu pricepi, nu? Voi 
muri. Mai am o săptămână, atât mai am. Trebuie să fie de ajuns. 
TREBUIE să fie de ajuns. Nu înţelegi? strigă el plângând. 

— Uite ce e, Adam. Nu! îl întrerupse ea, când Adam dădu 
semne că vrea să o oprească. Hai să discutăm acum, pentru 
prima și ultima dată. Ok? Doar o dată. Pentru că, Adam, chiar 
trebuie să avem discuţia asta. Eu trebuie să vorbesc despre 
asta. Trebuie să știu. Este... face parte din călătoria la care m- 
am înhămat, bine? 

Face parte din călătorie. Adam o privi fix. 

— Dacă ar exista un antidot. Ce-ar fi atunci? L-ai lua? 

Urmă o pauză. 

— Nu pot gândi în felul ăsta. Nu pot face asta, Lizzie... închise 
ochii și încercă să-și înăbușe lacrimile înlăuntrul său, acolo unde 
nu aveau importanţă. 

Dar lacrimile erau un răspuns clar. 

— Așa că, uite ce e. Întreabă-l pe Jess. Bine? întreabă.-l. 
Cumva, este implicat în toate astea. Fanaticii, Moartea, tot ceea 
ce se întâmplă. Dacă spune că nu, foarte bine. Continuăm cu 
planul de o săptămână. Dar dacă există un antidot, noi - eu - 
voi încerca să-l obțin. Nu de dragul tău, insistă ea înainte ca el 
să aibă ocazia s-o întrerupă. Pentru mine. Pentru că nu vreau 
doar o săptămână cu tine. Vreau mai mult. Bine, Adam? Nu este 


vorba doar despre tine. Niciodată n-a fost vorba doar despre 
tine, și nici nu va fi. Este vorba și despre mine. Este vorba și 
despre Jess, despre mama și despre tatăl tău. Ne privește pe noi 
toţi, cei care suntem obligaţi să te vedem murind. O voi face 
pentru tine, dacă este nevoie. Dar dacă există o altă variantă, 
atunci vom încerca să-ţi salvăm viaţa, fie că vrei, sau nu. Bine? 
Ne-am înţeles? 

Adam avea sentimentul că Lizzie îl rupea în două. Dar - fie. 
Pentru ea. Pentru Lizzie. Nu pentru el. Încuviinţă dând din cap. 

— Bine. Lizzie zâmbi și păru mulțumită, în sinea ei își spunea 
însă că, dacă Jess era viu, Adam luase Moartea degeaba. Cum 
urma să reacționeze când avea să-și dea seama? 


__ CAPITOLUL 4 
ÎNTÂLNIREA DIN PARC 


Adam o implorase să meargă cu el la întâlnirea cu Jess, dar 
Lizzie, neclintită, refuzase. Problema îi privea pe el și pe Jess, îi 
spusese ea. Dar nu era chiar adevărat. 

Adevărul era că ea nu credea că există un antidot. Nu se știe 
niciodată, speranța moare ultima, se spune - dar dovezile 
împotrivă erau copleșitoare. Nu. Adam urma să moară. Murea 
chiar acum, în timp ce se plimba cu ea pe trotuar, clocotind de o 
viață pe care ea n-o va cunoaște niciodată. li promisese că urma 
să-și petreacă această ultimă săptămână cu el și intenţiona să-și 
ţină promisiunea, dar nu avea să-i fie ușor. Nimic din ceea ce 
avea să mai facă în viaţă - naștere, dragoste, sex, propria 
moarte - nu avea să se compare cu intensitatea trăirilor de 
acum. Avea să fie rai și iad, deopotrivă. 

Işi dorea câteva ore de singurătate, să pună lucrurile cap la 
cap. Probabil că urmau să fie singurele ore de singurătate 
înainte de moartea lui. 

Adam urcă în autobuz, își întoarse faţa tristă și albă spre ea și 
îi zâmbi larg, de parcă voia să-i spună, Mda, cam la asta se 
rezumă toate. |l salută la rândul ei apoi se îndreptă spre casă 
pentru a face ordine și pentru a-și strânge câteva lucruri într-o 
geantă. N-avea de gând să rămână acasă. Mama și tatăl ei nu 
trebuiau să afle ce se întâmpla. 

N-avea nici cea mai vagă idee unde se vor ascunde. Era 
nevoie de o planificare riguroasă. După ce făcu ordine, Lizzie se 
așeză pe pat și își deschise laptopul. Inter netul era inundat de 
Moarte. 

Era uluitor. Tineri din tot Manchesterul îl urmau pe Jimmy 
Earle în întunericul nopţii și odată cu ei se revărsa cel mai mare 
val de infracţiuni din istorie. Jafuri, violuri, crime. Dintr-odată, 
mii de oameni invadau străzile, tineri care nu mai aveau nimic 
de pierdut sau de câștigat, în afară de o săptămână de 
distracție. Poliţia încerca disperată să găsească sursa drogului, 
dar, până atunci, Moartea inunda străzile. 

Găsi un comentariu despre un Muribund care comisese online 
o crimă. Uau! Găsi clipul destul de ușor - fusese vizionat de trei 
milioane de ori deja, deși fusese postat cu numai două ore în 
urmă. 


Începea destul de banal - o cunoscută reporteriţă vorbea cu 
un tânăr despre Moarte. Îl întreba de ce-și irosește viaţa în felul 
acesta. 

lar el, rânjind, o întreba: 

— Îţi place? 

— Ce vrei să spui? întreba reporteriță. 

Ca răspuns, tânărul se arunca asupra ei și o înjunghia cu forță 
în stomac. Lizzie sări în picioare, șocată. Crimă - chiar în faţa ei. 
Reportera scotea un sunet ciudat, pe jumătate geamăt, pe 
jumătate oftat de surpriză. Tânărul flutura cuțitul în fața camerei 
- Lizzie simţi că i-l agită în faţă - împroșcând cu sânge lentila 
aparatului de filmat. Echipa încerca să-l prindă, dar criminalul o 
lua la fugă, împingându-i pe toţi din calea sa și scăpând cu 
ușurință. 

De ce o făcuse? Cumva, Lizzie știa răspunsul. Era un tânăr 
care n-avusese nimic în viaţă. Acum avea măcar ce avusese 
reporteriţa - mai mult chiar pentru că ea era moartă, iar el mai 
avea câteva zile de trăit. 

O făcuse pentru că putea. 

Reveria îi fu întreruptă de un apel pe mobil. Era Julie. 

— Păpușico, spuse Julie. Ce faci? 

— Bine, răspunse absentă Lizzie, șocată încă de imaginile de 
pe ecranul calculatorului. 

— Nu, nu ești bine. Ești în cea mai mare încurcătură pe care 
ţi-ai putea-o imagina. 

— Poftim? 

Pentru o secundă, se gândi că Julie aflase cumva despre 
Adam. Dar nu despre asta era vorba. Tipul pe care-l pocnise 
Adam la petrecere, Christian, era interesat de ea. 

— Şi ce dacă? întrebă Lizzie. 

Cum și ce dacă? Julie era furioasă. Avea Lizzie, oare, cea mai 
vagă idee cine este Christian? Nimeni altul decât fiul celui mai 
mare mafiot din nordul Angliei, ceea ce, fără îndoială, însemna 
cel mai mare din întreaga ţară, pentru că bandele din 
Manchester erau cele mai dure. Pe deasupra era și un pervers 
bolnav și scârbos. Ei erau cei care scoteau pe piaţă Moarte 
ieftină. Julie primise deja o vizită din partea bodyguardului său, 
tipul mare în costum, care dorea să știe unde locuiește Lizzie. 
Erau într-adevăr vești proaste. Foarte proaste. Cum de fusese 
atât de naivă încât să intre în vorbă cu el la petrecere? 


— De unde era să știu? Tu m-ai invitat la o petrecere la care 
participa și un gangster și tot a mea e vina? 

— Nu eu l-am invitat, a venit pur și simplu. 

— De ce nu m-ai prevenit? 

— Pentru că orice idiot poate vedea din prima că nu e în toate 
minţile! 

— l-ai spus unde locuiesc? întrebă Lizzie. 

— Nu, bineînţeles că nu. Ei bine, nu toate datele. l-am dat e- 
mail-ul tău. 

— E-mail-ul meu? Ce vacă ești, Julie. De ce ai făcut asta? 

— Isuse, Lizzie! De ce crezi? Ca să nu mă bată, la dracu. 
Dumnezeule, Lizzie, ești atât de egoistă! 

Lizzie gemu. 

— Deci acum voi fi bombardată de e-mail-uri perverse de la 
ciudatul ăla. Perfect. l-ai dat și contul meu de Facebook? 

— Lizzie, Christian nu e interesat să-ţi trimită e-mail- un 
libidinoase. Nu e tipul acela de pervers. Mai curând îi place 
interacțiunea directă. Mă îndoiesc că vei primi e-mail-uri. Vei 
primi, cel mai probabil, o vizită în persoană, imediat ce află 
unde locuiești. 

— Poate să facă asta? 

— O, da. 

— Rahat. Dar de ce are nevoie de mine? Ce urmărește? 

— Ce crezi că urmărește? Vrea să-ţi facă tot felul de 
perversiuni și nu mă întreba ce înseamnă asta, că habar n-am. 

— Ei bine... și atunci ce pot să fac? Să sun la poliţie? 

— Nu asmuţi poliția pe oameni de-ăștia! Oamenii ăștia SUNT 
poliţia. Să nu faci asta sub nicio formă. 

Trebuie să te ascunzi. Așteaptă câteva săptămâni, probabil îi 
va trece și va chinui pe altcineva. 

— Să mă ascund? 

— Da. Asta am să fac și eu, chiar dacă pe mine nici măcar nu 
mă vrea. Nu mă contrazice, Lizzie, o avertiză Julie. Nu ai de ales. 
Şi părinţii tăi vor trebui să se ascundă. li sun și pe ei. 

— Nu! 

— Ba da! Vrei să-i bată și să le dea foc? 

Lizzie cântări situaţia. Nu prea avea de ales - și, oricum, 
poate că era mai bine pentru ea. 

— Ok, spuse ea, dar n-am de gând să mă ascund împreună cu 
părinţii mei. Aș ajunge la balamuc. Am nevoie de un loc numai 


al meu, cel puţin pentru un timp. 

Mai discutară puțin, dar în cele din urmă, Lizzie învinse. 

— Dar unde? întrebă ea. 

Julie știa locul potrivit. 

* 

În vreme ce Julie îi explica lui Lizzie ce și cum, Adam era în 
autobuzul care îl ducea spre parc, gândindu-se la mama și la 
tatăl lui pentru prima dată de când luase Moartea. 

Conversaţia cu Jess îl trezise cu totul. 

Lizzie avea dreptate; nu fusese niciodată vorba doar despre 
el. Din acest punct de vedere, Adam se sinucisese. Era în cădere 
liberă. Era o cale lungă, dar urma să ajungă la capăt cât de 
curând, iar el nu avea să fie singura victimă. Ca un soldat care 
trage cu arma, executase și speranţele și visurile părinţilor lui. 
Punând punct vieţii sale, le-o distrusese și pe a lor. 

Și totuși, poate nu. Încă îl aveau pe Jess, revenit din morţi. Ca 
întotdeauna, Jess avea să se întoarcă acasă și să repare 
lucrurile. Odată ce va afla ce făcuse Adam, nu va avea încotro. 
Atunci totul se va întoarce la normal. Toate visurile și speranţele 
părinţilor lor se vor aduna pe umerii lui Jess. Jess le va dărui 
nepoți, îi va ajuta, îi va susţine la bătrâneţe și le va oferi bucuria 
de a-și vedea urmașii crescând și devenind înţelepţi. 

Doar că nu toate aveau să revină la normal, bineînţeles. Era o 
persoană pentru care nimic nu mai putea fi schimbat: Adam. 
Revenind la viaţă, Jess îndepărtase orice sens al morţii lui. Jess, 
trișorul, făcuse ca disperarea lui Adam să-și piardă 
însemnătatea. 

Doar dacă... oare să fi existat cu adevărat, așa cum sugerase 
Lizzie, un antidot? Toate lumea spunea că nu există, dar 
circulau niște zvonuri - cum că fabricanţii spuneau asta, doar 
pentru că antidotul ar fi costat mai mult decât Moartea însăși, 
sau că guvernul suprimase adevărul, pentru că, să 
recunoaștem, excluzând moartea care venea odată cu el, era un 
drog fantastic pe care toată lumea și l-ar fi dorit. 

Speranţă. Asta simţea Adam, străbătând orașul cu autobuzul. 
Speranţă. Şi speranţa, descoperea Adam, era cel mai 
înfricoșător lucru. 


Stabiliseră să se întâlnească lângă o baracă abandonată care 
fusese, cu ani în urmă, casă de bilete pentru bărcile de pe lac. 


Când Adam își văzu fratele, alergă să-l întâmpine. Nu se simţise 
atât de fericit în toată viaţa lui. Când se apropie, simţi însă cum 
îl cuprinde din nou furia. Uitase pentru câteva secunde că Jess îl 
trădase - își înșelase întreaga familie. Aproape că puteai spune 
că Jess era cel care îl ucisese. 

Rămaseră pe loc, uitându-se unul la altul, fără a se atinge. 
Jess părea emoţionat, iar ochii îi străluceau. Părul lui castaniu 
era tuns scurt și purta niște haine bizare. Un nou Jess. 

— Trăiești, spuse Adam. 

Nu știa dacă să-l îmbrăţișeze sau să-l lovească. 

Jess încuviinţă. 

— Le-ai adus? întrebă el. 

Adam se simţi jignit. Deci așa îi ura fratele său bun- venit. 
Scoase pilulele din pantaloni, de unde le ascunsese și i le 
înmână. Jess înșfacă punga și se uită în ea. 

— Sunt toate? întrebă el. 

— Mai puţin una. 

Jess îi aruncă o privire tăioasă. 

— N-ai luat-o tu, sper? 

— Am faţă de prost? spuse Adam, fără să gândească, își dădu 
seama imediat că nu va fi atât de ușor să-și ia cuvintele înapoi 
odată ce le pronunţase. 

— Ai vândut-o? 

— Mda. 

Pentru prima dată, Jess îl privi drept în ochi pe Adam. Ridică 
ușor din sprâncene. 

— Atunci, cineva va muri. 

— Ce cauţi tu cu chestia asta? îl întrebă Adam. N-avea de 
gând să mai suporte nimic din partea lui 

Jess. 

— l-ai ajutat s-o fabrice? 

Jess ignoră întrebarea. 

— A fost o prostie să le furi. Garry putea muri din cauza ta, știi 
asta? întrebă el, îndesându-și punga în pantaloni. 

Adam îl privi mânios. 

— Deci e vina mea, nu? izbucni el. 

Jess își feri privirea. 

— Ce se petrece? întrebă Adam. De ce au spus Fanaticii că 
ești mort? 

Se opri pentru o clipă. 


— Le-ai spus mamei și tatei că ești bine? 

Jess își feri din nou privirea, apoi se uită la Adam. 

— N-am de gând să le spun, Adam, murmură el. Și nici tu n-o 
să le spui. 

— Glumești? 

Acum chiar că se enervase. 

— Bineînţeles că trebuie să știe. Ce jocuri faci, Jess? 

Jess făcu doi pași în spate, ferindu-se de privirile trecătorilor 
de pe poteca din apropiere. 

— Vorbește mai încet. Ai uitat că am droguri asupra mea? 

Așteptă ca Adam să i se alăture, apoi continuă. 

— Voiam să credeţi toţi că sunt mort, spuse el. Ar fi fost mai 
Ușor așa. 

— Mai ușor decât ce? ripostă Adam. Cum putea fi altceva mai 
greu? 

Jess făcu o grimasă și scutură din cap. Părea furios pe el 
însuși. 

— Nu este vorba doar despre tine, sau despre mine, sau 
mama și tata, spuse el. Este vorba despre toată lumea. Intreaga 
rasă umană. 

— Noi suntem rasa umană, în caz că n-ai observat. Și tu ești o 
fărâmă din rasa umană, spuse cu amărăciune Adam. 

— Crezi că eu nu îi iubesc? Că nu te iubesc pe tine? 

Adam își feri privirea. El și fratele lui nu vorbiseră niciodată 
despre iubire. Jess își prinse fratele de braţ. 

— Crezi că mie nu mi s-a frânt inima când am făcut ce-am 
făcut? 

— Ştiu că le-ai frânt lor inimile. Mamei și tatei. 

Jess părea îngrozit. 

— Imi pare rău, Adam, spuse el. Chiar îmi pare rău, dar nu le 
poţi spune. N-ar face decât să le frângă din nou inimile. Oricum 
voi muri. Am spus ce-am spus ca să rezolv situaţia. 

Adam era oripilat. 

— Ce vrei să spui? N-ai luat Moartea, sper, nu? întrebă 
insistent. 

— Nu, bineînţeles că nu. M-am oferit voluntar. 

— Ce, să mori? 

— Sunt un Fanatic. Se întâmplă. Autoincendiere. Sinucidere 
cu bombă, dacă am noroc. 

Preţ de o clipă, Adam rămase încremenit. Era de necrezut. 


— Când? murmură el răgușit. 

Jess strânse din umeri. 

— Poate mâine, poate săptămâna viitoare. În curând, oricum. 

— Dar e o tâmpenie! N-are sens, urlă Adam. La ce-ar folosi? 
Nimeni nu-și va schimba atitudinea doar pentru că tu ţi-ai dat 
foc sau te-ai aruncat în aer... 

Jess scutură vehement din cap. Mai auzise argumentele astea 
de sute de ori. Adam n-avea să schimbe cu nimic situaţia. 

— Fanaticii, rosti Adam scârbit. Deci îi ajuţi să producă 
Moartea, asta e? Gruparea asta a ta a fost cea care a distribuit 
Moartea la liber în piaţă în acea noapte, nu-i așa? E minunat, 
nu? Toţi nevinovaţii ăia vor muri. Și ei s-au oferit voluntari? 

— E un război, Adam! insistă Jess. Există întotdeauna victime 
colaterale. Și funcţionează. Ai văzut mulțimile din Manchester? 
Oamenii se adună în grupuri de câteva sute de mii. Vinerea 
asta, o săptămână după ce a murit Jimmy Earle, va avea loc cel 
mai mare protest de până acum. Poliţia va trece de partea 
noastră, poate și parte din armată. Ar putea izbucni o revoluţie. 

— V-au spălat creierul, spuse Adam. 

Jess negă acuzaţia cu un gest. 

— Asta vor ei să credeţi, spuse el. Dar de fapt voi sunteţi cei 
care aveţi creierul spălat. Guvernul dă bir cu fugiţii. Toţi știu că 
le-a sunat ceasul. Sunt pregătit să mor pentru credinţa mea. 
Asta nu înseamnă că mi s-a spălat creierul. Poate că într-o zi vei 
crede și tu în ceva. 

— Cum rămâne cu mama și cu tata? spuse Adam, deși, în 
inima lui, întrebarea era - Cum rămâne cu mine? 

Jess îi aruncă un zâmbet fragil. 

— Vrei să-mi îngreunezi situaţia. Nu-mi poate fi mai greu de 
atât. Voi face ceea ce am credința că trebuie făcut, Adam. Rasa 
umană se duce de râpă. Oamenii au fost abandonaţi, pentru ca 
o mână de investitori să poată face miliarde în timp ce noi, toţi 
ceilalţi, ne afundăm în mocirlă. Există suficiente rezerve în lume 
pentru a ne îmbrăca, a ne educa șia ne hrăni cu toţii, dar toate 
s-au dus pe bănci și arme. Ducem un război. În război pier 
oameni. Familii se destramă. Se mai întâmplă. 

— Asta nu-i un război, insistă Adam. Spui asta doar pentru că 
sună bine. Nu erai obligat să faci nimic din toate astea. Mi-ai 
distrus viața, Jess, ticălosule. Am avut încredere în tine și tu mi- 
ai distrus viaţa... 


Lacrimi amare îi umplură ochii, dar Jess n-avea de gând să 
cedeze. 

— Of, nu începe cu asta. Cum ţi-am distrus eu viaţa? 
Obligându-te să-ţi iei o slujbă? Oricum aveai să-ţi cauţi o slujbă 
cândva. Te-am împiedicat să prinzi un loc în echipa de fotbal? 
Nu aveai să-l obţii niciodată. Credeai c-o să-mi petrec toată 
viaţa muncind ca un sclav pentru ca tu să poţi visa că vei deveni 
o mare vedetă? Trezește-te, Adam. Îmi pare rău că a trebuit să 
fiu eu cel care a tras semnalul de alarmă. Asta e adevărata 
viaţă. E nasoală. La ce te așteptai? 

Adam era îngrozit. Asta gândea fratele lui cu adevărat? 

— Se numește realitate, spuse Jess, furios. Primește-o cu 
braţele deschise. Nu sunt regulile mele; nu trebuie să fie 
neapărat ale tale. Mama și tata au ales să le urmeze. Eu am ales 
să ripostez și, știi ce, Adam? Nu te oprește nimic să ripostezi și 
tu. Ai și tu de ales, ca și mine, ca și oricine altcineva. Cu toţii 
putem lupta, putem riposta. 

— Vrei să-i abandonez pe mama și pe tata, așa cum ai făcut 
tu? 

— Atunci asumă-ţi rolul și muncește pentru ei! Nu mai este 
loc pentru visuri decât dacă ești pregătit să le dai viaţă. Uită-te 
în jurul tău! Jess își ridică braţul, fără să-i mai pese dacă îl auzea 
lumea. Oamenii mor. Oamenii își irosesc vieţile muncind pentru 
niște ticăloși lipsiţi de inimă care dețin aproape totul și care încă 
nu sunt mulţumiţi. Societatea moare, trei sferturi din lume 
moare de foame, iar tu vrei să joci fotbal. Cuvintele ieșiră 
învăluite într-un dezgust fluid. 

Adam nu știuse că în fratele lui putea exista atâta venin. 

— N-ai spus niciodată... 

— Ba am spus tot timpul. Tu n-ai ascultat. Niciunul dintre voi 
nu m-a ascultat. 

Brusc, Jess îl prinse pe Adam în braţe și-l strânse. 

— Te iubesc, spuse el. 

Adam îi simţi respiraţia fierbinte pe faţă. 

— Să nu uiţi asta niciodată. Știu că te vei descurca și vei lua 
decizia corectă. 

Jess îl îmbrăţișă strâns până când Adam îl împinse și rămase 
privindu-l cu sălbăticie. 

— Bine, spuse el. Bine. 

Gâfâia de emoție. Avea o ultimă carte de jucat - atuul. Şi îi 


jucă. 

— Pastila aia lipsă. Dacă ţi-aș spune că eu am luat-o? întrebă 
el. Ce ai face? Atunci ai fi obligat să te întorci. 

Jess se încruntă și îi scrută faţa. 

— Şi, ai luat-o? îl întrebă el. 

— Da. Am luat-o. Și acum, ce facem? 

Jess rămase nemișcat, gândindu-se. Apoi scutură din cap. 

— Atunci ești un prost și nu te pot ajuta, spuse el. 

Râse, obosit. Dintr-odată, părea stors de puteri. 

— Doar... asigură-te măcar că te bucuri din plin de săptămâna 
asta, dacă atât ţi-a mai rămas. 

Îşi croi drum pe lângă Adam spre alee. Avea de gând să plece. 
Adam își jucase ultima carte, iar Jess tot pleca. 

— Puțin îţi pasă de mine. Nu ţi-a păsat niciodată de niciunul 
dintre noi, strigă după fratele lui. 

Jess clătină din cap. Nu mai rămăsese nimic de spus. 

— Jess - așteaptă! 

Jess se opri din drum. Adam își făcu curaj să-i pună întrebarea 
de un milion de dolari. 

— Există un antidot? întrebă el. 

— E o stradă cu sens unic, așa cum au spus. 

Jess îl privi pe Adam pentru ultima dată - o privire lungă, 
scormonitoare. 

— Te iubesc oricum, spuse el. 

Mai zăbovi pentru un moment. 

— Mi-aș dori să te pot ajuta, dar nu am cum. 

Și se îndepărtă cu repeziciune. Adam îl urmări nemișcat cum 
dispare. Dintr-un moment în altul, gândi el, se va întoarce și va 
rezolva toate problemele. Asta făcea Jess întotdeauna. 

Dar nu și de data asta. Jess se îndepărtă pe cărare și dispăru 
după niște tufișuri. Deci, asta era tot. Adio pentru totdeauna. 

Adam mai rămase câteva clipe. Deci, asta e, gândi el, apoi 
părăsi parcul și se îndreptă spre locul unde avea să o 
întâlnească pe Lizzie. 

* 

După întâlnirea cu Adam, Jess se îndreptă spre Fallowfield să-l 
vadă pe Garry și să-i dea pilulele. Faptul că îl văzuse pe Adam îi 
frânsese inima, dar n-avea să se lase abătut din drum. Se 
dăruise Fanaticilor cu mult timp în urmă, iar ceea ce-l durea sau 
îl făcea fericit nu mai era problema lui. Arma îl convinsese că ar 


trebui să dedice câteva ore și propriei persoane, nu numai 
cauzei. Nu era sigur că are dreptate, dar fusese incapabil să 
reziste tentației de a vedea cu ochii lui cum iau amploare 
evenimentele din Albert Square - un preambul al revoluţiei, 
dacă lucrurile ieșeau așa cum voiau ei. Își dăruise viaţa acestui 
ţel. Nu se cuvenea să guste și el puţin din acest vis, dacă putea? 

Faptul că acceptase să-l întâlnească pe Adam fusese o 
greșeală. Îl durea prea tare. 


După ce trecea pe la Garry, urma să meargă în oraș, să se 
întâlnească și cu Anna și să-și petreacă noaptea în piaţă, 
urmărind sfârșitul erei disperării și începutul epocii speranţei. 
Apoi avea să se întoarcă la depozitul de containere, unde 
Ballantine fără îndoială avea să le tragă o mamă de bătaie - 
dacă Anna decidea totuși să se întoarcă, bineînţeles. Avea o 
bănuială că Anna se hotărâse deja să nu revină. 

În ceea ce-i privea pe părinţii lui, nici nu îndrăznea să se 
gândească la ei. Întâlnirea cu Adam fusese suficient de dificilă. 
Nu era destul de puternic pentru a-i mai vedea și pe ei. g 

Luă autobuzul de pe Wilmslow Road și porni spre oraş. li 
venea să plângă. Dar la ce ar fi folosit lacrimile de tristețe când 
cea mai fericită zi dintre toate era atât de aproape? 


„__ CAPITOLUL 5 
SA INCEAPA REVOLUIIA 


Soluţia lui Julie la problema numită Christian se dovedi a fi 
perfectă. Lizzie urma să locuiască într-un apartament din oraș 
care aparţinea unui prieten de-al ei care era plecat în 
străinătate pentru câteva luni. Era perfect - nu numai pentru 
Lizzie, ci și pentru Adam. 

Drumul cu autobuzul dură o eternitate, iar când Lizzie ajunse, 
în sfârșit, în centrul orașului era deja întuneric. Proprietarii de 
magazine trăgeau obloanele, poliţia ieșise pe străzi, instituind 
blocade și formând cordoane de apărare în faţa clădirilor 
importante. Ajunsă pe Portland Street, văzu un grup de oameni 
purtând măști de șobolani, care coborau pe frânghii de pe 
clădirea Bruntwood. In faţa imobilului, polițiștii se sprijineau de 
mașini și priveau scena. Era incert de care parte a baricadei se 
află. 

Lizzie se opri mai întâi în Deansgate, unde locuia Julie, pentru 
a lua cheile de la apartament, apoi porni spre Piccadilly 
Gardens, unde avea întâlnire cu Adam. Discutase cu el despre 
Jess. Părea supărat și atunci, dar acum era înnebunit - plângea, 
urla, era gata să se sinucidă pentru a nu se mai gândi la ceea ce 
făcuse. Jess îi dăduse speranţe - apoi i le răpise. Acum privea în 
ochi marele neant. Nu mai avea ani sau luni, nici măcar o 
săptămână. Nu mai era cale de întoarcere, dar nici înainte nu 
mai avea unde merge. Adam era asemeni unui Peter Pan? ajuns 
la adolescenţă. Nu avea să mai crească niciodată. Mai avea doar 
câteva zile, apoi uitarea. 

— Călătoria contează, Adam, călătoria, îi tot spunea Lizzie. 

Işi trăia întreaga viaţă într-o săptămână - cu siguranţă aveau 
să fie și urcușuri, și coborâșuri. Nu la asta se rezumă totul? îl 
trase după ea, dornică să-l ia de pe străzi înainte să observe 
careva ce se întâmpla. Manchesterul era înțesat de oameni - 
navetiștii se grăbeau să iasă din oraș înainte ca lucrurile să se 
înrăutăţească, iar protestatarii erau pretutindeni - campaţi în 
Albert Square și în Piccadilly Gardens, sau mărșăluind pe 


9 Peter Pan: personaj creat în 1902 de romancierul și 
dramaturgul scoţian J.M. Barie; este un băieţel pus pe șotii, 
care poate zbura, și nu crește niciodată (n. red.) 


Deansgate; unele grupuri umblau de colo-colo afișând bannere, 
sau stăteau în fața barurilor și pub-urilor, așteptând să înceapă 
protestul. 

Ce avea să se întâmple în acea noapte? se întrebă Lizzie. 
Auzise la știri că oamenii cereau guvernului să demisioneze. In 
ritmul acesta, nu avea să mai rămână nimic în picioare. 

Își croiră drum prin mulțimile agitate spre Northern Quarter, 
unde se afla apartamentul pe care li-l găsise Julie. Aici nu era 
atâta lume, dar cum cotiră de pe drumul principal pe o străduţă 
lăturalnică auziră strigăte în spatele lor. O fereastră spartă, un 
țipăt. Lizzie se întoarse și văzu o mulţime agitată care se 
îndrepta spre ei. 

Erau vreo sută de tineri dezlănţuiţi, plini de furie. Lizzie îl 
trase pe Adam sub o cornișă. Mulțimea era amenințătoare, 
puternică și violentă. Un bătrân căzu la pământ și fu călcat în 
picioare. O femeie fu prinsă în vâltoare; cineva o apucase de 
haine și biata de ea fusese târâtă după gloată. Feţele tinerilor 
erau contorsionate de furie. Sau, poate, de disperare? 

Ceva era în neregulă cu ei. Ce se întâmpla? Lizzie nu mai 
văzuse niciodată așa ceva. 

Se apropiară de cornișa sub care se ascundeau Lizzie și Adam 
și trecură ca o furtună pe lângă ei. Lizzie își cobori capul și se 
ascunse. Nu pe mine, se rugă ea, nu pe mine. Răgetele și 
urletele tinerilor se auzeau la doar un metru sau doi distanţă - 
era sigură că, dacă o prindeau, ar fi violat-o sau ar fi ucis-o. 
Nimeni însă nu încercă să pună mâna pe ea și, în câteva 
secunde, grupul dispăru. Așteptă încă o clipă, apoi se uită cu 
grijă pe stradă și-l văzu pe Adam urmând mulţimea. Ţâșni de 
sub cornișă și-l prinse de braţ. ` 

— Nu pe acolo, Adam... pe aici. Il trase înapoi, dar el i se 
împotrivi, uitându-se cu jind după mulțime. 

— Muribunzi, murmură el. 

Asta să fi fost? Lizzie privi și ea în urma grupului, urmărindu-i 
cum își croiau drum pe stradă cu forţa. Probabil erau oamenii 
care luaseră Moartea în piaţă, în noaptea în care murise Jimmy 
Earle. Cumva, se strânseseră laolaltă și bântuiau orașul, 
distrugând totul în cale. 

li scutură braţul. 

— Asta îţi dorești? întrebă ea. Să fii ca ei? 

— Ei sunt ca mine. Toţi suntem la fel, spuse Adam. 


— Credeam că vrei să fii cu mine. 

Adam o privi, scutură din cap, apoi se uită după ei. Pe stradă, 
în depărtare, se auzi o sirenă, iar un grup de mașini de poliţie 
trecu în viteză pe lângă ei. Cu greu, își luă privirea de la grupul 
de muribunzi. Lizzie îl târî spre clădirea unde se afla 
apartamentul și-l conduse pe scări. Sunt o proastă, gândi ea. 
Trebuia să-l las să plece. 


Ajuns în apartament, Adam era de neconsolat. Își îngropă 
capul în braţele ei și plânse ca un copil. 

— Nu vreau altceva decât să trăiesc, suspină el. 

Ea îi luă capul în mâini și-i mângâie faţa. Ce putea spune? Nu 
existau cuvinte care să-l ajute în situaţia lui. 

— Dimineaţă te vei simţi mai bine, spuse ea, sperând că va fi 
adevărat. 

El se ghemui lângă ea pe canapea, bău o sticlă de vin pe care 
o găsise Lizzie în frigider și treptat se linişti. Era sfârșitul Zilei 1 
și amândoi erau extenuați, tulburaţi, nefericiţi. Un preț prea 
mare pentru o viaţă, gândi Lizzie. Îl trezi și îl duse în pat, apoi se 
întinse lângă el, iar el o cuprinse în braţe și, în cele din urmă, din 
fericire, adormi. 

Ea aşteptă până când Adam se linişti, apoi se ridică din pat și 
se așeză în camera de zi, profund zdruncinată. Până atunci nu 
știuse ce înseamnă adevărata disperare. Ochii lui Adam erau ca 
niște găuri negre care duceau către moarte. Toate website-urile 
pe care le vizitase menţionau această schimbare, așa că se 
așteptase la asta, dar intensitatea fenomenului era 
cutremurătoare. Vor mai fi momente ca acesta - din ce în ce 
mai multe, bănuia ea. 

Muribunzii de pe stradă erau cel mai bun exemplu, gândi ea, 
cei care nu mai aveau nimic de pierdut și nimic de câștigat, 
pregătiţi să moară. Adam, însă, nu era așa. Dimpotrivă, era gata 
să-și înceapă viaţa. Era egoismul sinuciderii. Vită-te la minei Voi 
muri. Compătimește-mă. Fii lângă mine. Fă ce vreau eu. Era o 
sinucidere, dar cu toate avantajele care vin din faptul că-ţi vezi 
prietenii cum te jelesc. 

— Totul se învârte în jurul tău, Adam, șopti ea. 

Se ridică și merse la fereastră. Afară, evenimentele se 
precipitau, dar ea nu putea vedea mare lucru. Girofaruri de 
poliţie luceau în zare, iar lumina incendiilor pâlpâia în apropiere. 


Deschise fereastra și lumea din exterior se năpusti peste ea. 
Ţipete, urlete, scandări, muzică, scrâșnitul roţilor de mașină, 
urletul sirenelor. Şi undeva, nu foarte departe, rafalele și 
clinchetul armelor de foc. 

Lizzie se înfioră. Ce se întâmpla cu adevărat? Cu doar câteva 
zile înainte lumea părea încremenită, blocată în propria rutină. 
Acum, totul se topea, iar viitorul se construia, aici, pe străzile 
din Manchester, chiar sub ochii ei. 

Un singur lucru era cert. Guvernul poate că avea să cadă, 
hrana și banii poate că urmau să devină proprietate comună, 
noua ordine poate că avea să fie crudă sau blândă, tiranică sau 
democratică - dar niciuna dintre acestea nu avea să-l atingă pe 
Adam. Timpul lui se apropia de sfârșit. ş 

Va fi atât de palpitant, gândi ea. Nu-l va părăsi pe Adam. Işi 
va ţine promisiunea. Dar era greu, foarte, foarte greu să fii legat 
de cineva care deja trăia în trecut, când întreg viitorul ţi se 
așternea în faţă. Ce păcat, gândi ea, că și-l va aminti pe Adam 
ca pe o bestie mică și egoistă, care înfulecă tot ce prinde, când 
cu doar puţin timp înainte fusese atât de blând și de dulce. Care 
dintre aceștia doi era, cu adevărat, Adam? 

Dar, la urma urmelor, ce importanţă mai avea? 


CAPITOLUL 6 
A FI DRAGUI CU CHRISTIAN 


Domnul B sună la ușa lui Garry la ora nouă fix, ceea ce Îl luă 
prin surprindere pe Garry, pentru că spusese că va sosi la 
unsprezece. Ştia cine era la ușă, pentru că vizitatorul se 
sprijinise de sonerie un minut întreg. Cine altcineva putea fi? 

Când Domnul B ajunse, Garry era la baie. Se aruncă de pe 
scaunul toaletei în cârje, se târî până în capul scărilor, se urcă în 
lift și porni spre parter. 

— Te rog, te rog, te rog, te rog, implora el. Te rog, fă să se 
poarte frumos cu mine, te rog ajută-mă să decurgă totul cât mai 
calm și mai repede posibil. Şi bineînţeles, te rog fă să meargă 
liftul. 

Domnul B era genul de persoană pe care nu voiai să o lași să 
te aștepte. 

— Vin! urlă, cât de bucuros putu. 

La jumătatea drumului, așa cum se aștepta, liftul o luă înapoi 
și începu să urce la etaj. 

— Nu! Garry apăsă butonul cu un arătător butucănos. 

De ce el? De ce picioarele lui? De ce liftul lui? în cele din 
urmă, după o serie de apăsări și lovituri disperate, chestia hârâi, 
oprindu-se, și refuză să pornească vreme de douăzeci de 
secunde, după care se smuci din nou la vale. 

Christian nu părea amuzat. 

— Îmi pare rău, îmi pare rău, bolborosi Garry. Liftul are o 
voinţă proprie. Sus, jos, e un circ întreg. He-he- he, chicoti el, 
rânjind ca un căţelandru surescitat, retrăgându-se din faţa ușii. 

Christian intră. Încercă să nu se arate deranjat de faptul că 
locul era umed și jegos. N-ar fi fost politicos. Christian se 
mândrea cu bunele sale maniere și aștepta același lucru și de la 
ceilalţi. Faptul că Garry îl lăsase să stea în faţa ușii atât de mult 
până să-i răspundă era trist, dar previzibil. Era un exemplu tipic 
de proastă creștere. 

— Intră, intră! ciripi Garry, cu totul inutil. la un loc. Ceai? 
Biscuiţi? O bucăţică de tort? 

— Nu, mulţumesc, spuse Christian, privind cu dezgust la 
chicineta soioasă de sub scări. 

El nu mânca decât meniuri de catering sau produse 
semipreparate, de cea mai bună calitate, iar casa îi era plină de 


tăvi din aluminiu cu mâncare mâncată pe jumătate și alimente 
vizitate de muște. Comparativ cu ea, casa lui Garry era aproape 
curată. Dar exista o diferenţă: casa lui Christian era acoperită cu 
jeg de bogătaș, pe când a lui Garry puţea a sărăcie, iar jegul 
sărac, cum știe oricine, este mult mai murdar și mai contagios 
decât cel de soi. 

Săracii, săracii, gândi Christian. Sunt întotdeauna în preajma 
noastră, dar asta nu înseamnă că trebuie să faci afaceri cu ei. 
Vince avea dreptate. Acest om n-ar fi trebuit niciodată să aibă 
acces la droguri scumpe. 

În timp ce tot stătea acolo, zâmbindu-i larg, Garry gândea: 
Bogatii, bogatii! întotdeauna puși pe câștig. Ei bine, așteaptă tu, 
frate. În câteva zile, va veni timpul nostru, iar al vostru se va 
sfârși. 

— O ceașcă de cafea? sugeră el. 

— Nu. Banii vor fi de ajuns, mulţumesc. 

— A, banii! Pot face mai mult de-atât. Uite... 

Garry își răscoli pijamalele, spre dezgustul lui 

Christian, și scoase punga de polietilenă în care se afla 
Moartea. Zâmbi cu toţi dinţii. 

— Ştii ce? Aș prefera să le dau înapoi. Sunt puţin depășit de 
situaţie, ca să fiu sincer. Aici, drogurile nu sunt în siguranţă. 
Până la urmă, tot intru în vreo belea. 

— Mda! zâmbi Christian. 

Chicotiră amândoi, gândindu-se cât de aproape fusese Garry 
de belele. 

— Lipsește doar una, spuse Garry. Am aici banii pentru ea. 

Scormonind din nou prin pijamale, scoase o mână plină de 
bancnote. 

— Mulţumesc pentru ofertă, spuse Christian. Dar avem un 
contract. Eu furnizez bunurile. Tu plătești pentru ele. 

Garry tresări. 

— Un contract? spuse el. Vrei să spui - unul legal? 

Chicoti slab la propria glumă. 

Christian încuviinţă. 

— Mda, e un fel de-a spune. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Te rog, spuse Garry. Nu vreau să te trag pe sfoară. Știu că 
sunt depășit de situaţie. |ți dau înapoi marfa. Te rog. 

Christian ocoli scaunul și începu să-și frece degetele pe ceafa 


lui Garry, făcându-și drum, prin carne, către oasele de dedesubt. 
Cu cealaltă mână scoase pe ascuns, un cuţit cu lamă scurtă din 
buzunarul hainei. 

— Ce faci? întrebă înspăimântat Garry. 

Masajul era aproape plăcut. Nimic n-ar fi putut fi mai 
înfricoșător. 

— Cvadriplegic sau paraplegic? întrebă brusc Christian. 

— Îi? A, para, ştii? Mâinile și coatele, dar fără genunchi și 
degetele de la picioare, spuse Garry, răsucindu-se ca să se uite 
la Christian, repetând o frază pe care mama lui obișnuia s-o 
spună în urmă cu douăzeci și cinci de ani, când Garry avusese 
accidentul. 

— Cvadriplegic, spuse Christian. 

Îi prinse capul lui Garry şi îl î împinse cu forţă în faţă. În timp ce 
Garry se zvârcolea neputincios în strânsoarea lui, Christian 
ridică lama. Ținti atent și o cobori cu o izbitură înfundată în 
ceafa lui. Lama se afundă până la plăsele între cele două 
vertebre de la baza craniului. Un fir subţire de sânge se prelinse 
pe sub gulerul lui Garry și acesta lăsă să-i scape un țipăt 
înăbușit. Trupul i se cutremură. Christian îi eliberă capul lui 
Garry din strânsoare, iar acesta rămase, bălăbănindu-se într-un 
unghi ciudat, pe piept. Christian se îndepărtă pentru a-și admira 
opera. 

Se antrena de mult timp pentru acest tip de incizie. Era dificil 
să o execuțţi corect. Ridică unul dintre braţele lui Garry și-l lăsă 
să cadă ca pe o bucată de ţelină inertă. Până acum, toate bune. 
Dar tipul era prea tăcut. Christian se aplecă și-l privi în faţă. 

— Cum e? întrebă el. 

Garry clipi, dar nu scoase o vorbă. Nu era bine. Christian 
ţintise spre C4, secționând coloana vertebrală între vertebrele 4 

5. Cvadriplegic, dar victima putea să respire - dacă lucrai 
corect. 

II răsturnă pe Garry de pe scaunul cu rotile și-i privi faţa. 
Culoarea i se schimba. Rahat! îl împinse cu faţa în jos și îl pipăi 
pe gât, încercând să numere vertebrele de la baza craniului. 
Ticălosul avea ceafa groasă. Christian ura cefele groase. 
Calculase greșit, lovise C3 în loc de C4 și întrerupsese și 
respiraţia victimei. La picioarele lui, Garry se sufoca în tăcere. 

Drace! Dezgustat, Christian lovi cu piciorul trupul inert. Era a 
treia oară când greșea. Asta îl scotea din sărite. 


Scutură din cap, băgă punga cu pastile în buzunar și plecă. 
Mai avea nevoie de antrenament. Data viitoare va reuși cu 
siguranţă. 

În spatele lui, incapabil să respire, Garry îl urmări pe Christian 
cum își șterge pantofii scumpi, lucraţi manual, pe covorul de la 
intrare, de parcă n-ar fi vrut să murdărească străzile cu microbii 
ieftini de pe covorul abject. Ușa se deschise și se închise; 
ucigașul său plecase. Garry se înroși, apoi se învineţi, apoi se 
albi și muri cu un murmur ca un gâlgâit, la zece minute după ce 
Christian părăsise clădirea. 


CAPITOLUL 7 
JAFUL 


Marţi dimineaţă, Adam stătea în bucătărie, îndopându-se 
fericit cu ouă și șuncă. Mâncarea era perfectă, la fel ca toate 
celelalte. Ziua îl aștepta numai pe el, iar cerul sufla vălătuci de 
un alb murdar și nori cenușii pe cerul albastru numai pentru 
plăcerea lui. Lizzie era la duș, iar el era îndrăgostit. 

Mai presus de toate, nu mai era virgin. Adam zâmbi. Sexul era 
perfect. Adora sexul. Era, fără îndoială, cel mai minunat lucru 
care i se întâmplase vreodată și-l făcuse cu cea mai minunată 
persoană pe care o întâlnise vreodată. Dacă ar fi fost mai fericit, 
s-ar fi topit de bucurie, la propriu. 

Lizzie, Lizzie, Lizzie. 

— Te iubesc! strigă peste umăr și o auzi răspunzându-i de sub 
duș: 

— Te iubesc! 

Cât de norocos era? Poate că o vor face din nou. Apoi din nou, 
și din nou... N-ar fi fost minunat să pună niște muzică și să 
petreacă întreaga zi în apartament? Să stea în pat, făcând sex, 
să discute, să se relaxeze, apoi să facă din nou sex... poate mai 
târziu să iasă la un pahar în oraș...? 

Dar nu putea. Nu avea timp. Trebuia să facă lucrurile care 
erau pe listă. 

Peste noapte, toate se rezolvaseră cumva de la sine în mintea 
lui Adam. Așa acţiona Moartea - fiecare zi era proaspătă și nouă 
- următoarele douăzeci și patru de ore se deschideau ca o nouă 
viaţă, care ţi se așternea la picioare. 

Scoase lista și o trecu în revistă. 

Să mă îndrăgostesc. Bifat! 

Sex cu Lizzie. Bifat! 

S-o las însărcinată. Da, ei bine... ne vom gândi la asta mai 
târziu. 

Foarte mult sex cu foarte multe fete. Cu mai multe deodată. 
Se simţea vinovat pentru asta, dar știa că avea să viziteze acel 
website, regretit-forgetit.com, să vadă câte răspunsuri primise. 
Lizzie avea să înţeleagă, într-o bună zi. 

Să beau șampanie până nu mai pot. Bifat! 

Să prizez cocaină. De-abia aștepta asta. 

Să mă plimb prin Manchester la volanul unei super mașini. 


Să ucid pe cineva care merită să moară. 

Să fac ceva care să rămână pe veci în memoria umanității. 

Să mor în muntii Himalaya, privind asfinţitul soarelui. 

Avea să se ocupe de acestea mai târziu. 

Să mă îmbogățesc. Să le las părinților mei și lui Lizzie 
suficienți bani încât să nu mai fie nevoiţi să muncească 
vreodată. 

Corect. Avea nevoie de bani pentru a duce la bun sfârșit tot 
ce scria pe listă, iar problema trebuia rezolvată astăzi. Avea să 
devină bogat. 

Deja realizase trei puncte din zece și era abia Ziua 2! Fabulos. 
Și, mai mult decât atât, uită-te la apartamentul acesta - era 
uriaș! Ar fi putut pune „să locuiesc într-un loc fabulos!” pe listă 
și ar fi putut bifa dorinţa ca îndeplinită. Era dotat ultramodern, 
având tot ce îţi puteai dori. Jacuzzi. Saună. Da, ai auzit bine - o 
saună. lar panorama - puteai vedea jumătate de Manchester! 
Asta da, viață! Mâncarea avusese un gust mai bun decât orice 
mâncase înainte. Era efectul Morţii, buna lui prietenă Moartea, 
care îi ascuţea simţurile, făcând ca totul să fie mult mai bun, 
mult mai adevărat. 

Lizzie apăru îmbrăcată într-un halat și se așeză în faţa lui. 
Adam sări și o sărută. Visuri. Le va îndeplini pe toate. 

— Ştii protestele, spuse Lizzie. 

— Mda. 

— Ce-ar fi să mergem și noi? Toată lumea vorbește despre 
ele. Se pare că de data asta chiar se va întâmpla ceva. 

Adam se încruntă. 

— Dar nu e pe listă, nu? 

— Să lași ceva în urma ta este. Se întâmplă ceva important, 
Adam. S-ar putea să cadă guvernul. In starea ta ai putea 
contribui la asta. Ai lăsa o moștenire, știi? 

Adam analiză ideea în timp ce făcu un duș. Mda, moștenirea 
era pe listă. Un soi de gest spectaculos sau ceva de felul ăsta, 
care să arate că nu și-a trăit viaţa degeaba. Dar cum putea face 
asta? mai avea doar șase zile. Un fior de teamă îl străbătu și se 
trezi sprijinindu-se de peretele băii, chinuindu-se să respire. 
Teama îl lua prin surprindere de fiecare dată. 

Lizzie intră în dormitor pentru a se îmbrăca și se opri să 
asculte freamătul minţii unui om care trebuia să-și consume 
toată tinereţea, iubirea și energia în numai șase zile. Il auzi pe 


Adam murmurând, cântând aproape neauzit, „... nu te gândi la 
asta, nu te gândi la asta, nu te gândi la asta...” și realiză că nu 
avea de gând să plănuiască răsturnarea guvernului. Cine s-ar fi 
obosit să voteze știind că ziua de mâine nu avea să mai vină? 

Se așeză pe pat și oftă. Dacă ar fi fost după ea, și-ar fi 
petrecut toată ziua în pat, iar seara s-ar fi alăturat protestelor. 
Romantism, emoție și dragoste. Ar fi putut fi minunat. Așa, era... 
ei bine, sexul fusese ok. Era așa cum spusese Sarina - cu câto 
făceai mai des, cu atât era mai bine. Dar n-avea niciodată să fie 
așa cu Adam. Așa că se simţea... dar, până la urmă, ce 
importanţă avea ce simţea ea? 

Adam se ciocni de ea și îi zâmbi. 

— Ghici ce? spuse el. Vom jefui o bancă. 

* 

În mijlocul orașului se afla un HSBC: uriaș - nimeni nu s-ar fi 
așteptat să atace chiar acolo. Adam urma să aplice o strânsoare 
puternică, alimentată de Moarte, unuia dintre funcţionari, să-i 
forțeze să îl lase înăuntru, să deschidă seiful și să iasă cu banii. 
Floare la ureche. 

Lizzie se chinui vreme de cincisprezece minute să-l facă să se 
răzgândească. Existau motive întemeiate pentru care nimeni nu 
se aștepta ca ei să atace HSBC - în primul rând pentru că era ca 
o fortăreață armată. Apoi, Fanaticii atacau toate marile bănci și 
companiile. 

Ca urmare, poliţia era peste tot, iar gardienii înarmaţi păzeau 
clădirea. Centrul orașului era ultimul loc în care ai fi putut să 
reușești un jaf. 

Adam veni cu alt plan - magazinul Booze R Us de pe Wilmslow 
Road, din Fallowfield. Din cauza evenimentelor care se 
desfășurau în apropiere, locurile mai mici din afara orașului 
aveau să rămână neprotejate. 

Lizzie nu se arătă tocmai încântată de idee. Cunoștea 
magazinul acela. Tejgheaua și băuturile erau protejate de un 
perete din sticlă și trebuia să spui vânzătorului ce dorești. El îţi 
aducea produsul, iar tu plăteai printr-o deschizătură de 
dimensiunea unei cutii de scrisori, aflată sub sticlă. Nu te puteai 
apropia de bani. 


10 HSBC, The Hongkong and Shanghai Banking Corporation 
este o bancă britanică multinațională înfiinţată în 1665, 
considerată a doua ca mărime la nivel mondial (n. red.) 


— Există o intrare în spate, spuse Adam. De câte ori vreun 
membru al personalului vrea să fumeze o ţigară, iese pe acolo și 
lasă ușa deschisă. Tot ce avem de făcut este să trecem de ei, să 
intrăm în magazin și să ne servim. Rânji. Vezi? îţi trebuie doar 
curaj și hotărâre. 

— Şi atunci de ce-și iau atâtea măsuri de precauţie pentru a 
împiedica oamenii să ajungă la băutură și la tejghea, dacă apoi 
lasă ușa deschisă? întrebă Lizzie. 

Adam avea un răspuns și pentru asta. Avea răspuns la orice 
întrebare. 

— Pentru că sistemul a fost proiectat de consultanţi în 
securitate, dar este operat de maimuțe. Simplu. Nicio problemă! 
Ne facem plinul! 

Luară un autobuz de pe Oxford Road, apoi ocoliră prin spatele 
magazinelor pentru a supraveghea locul. Așteptară câteva 
minute, apoi ușa din spate se deschise și ieși un bărbat cu părul 
negru și lins. Își aprinse ţigara și se sprijini de perete în 
apropiere de ușa pe care, așa cum spusese Adam, o lăsase 
deschisă. 

— Să mergem, șuieră Adam. 

Lizzie îl privi atent. | se făcea rău de teamă. 

— Îmi rămâi dator, șopti ea. 

Adam îi răspunse cu un zâmbet. 

— N-o să trăiesc suficient demult încât să-mi plătesc datoria. 
Hai odată! Ai și tu o cotă parte din ce luăm, nu? Hai odată-hai- 
HAI! 

O luă înainte. Lizzie îl urmă și se apropiară amândoi de 
vânzător de parcă s-ar fi plimbat agale, nevinovaţi. Dar nu 
îndeajuns de nevinovaţi. Poate că modul în care mergeau părea 
suspect - poate faptul că Lizzie își trăsese pe faţă șapca din 
lână, pentru a nu fi recunoscută, poate tocmai gestul acesta o 
făcea să arate exact ca un hoţ. Oricare ar fi fost motivul, 
vânzătorul păru să-și dea seama imediat că erau puși pe rele. Se 
îndreptă spre ușă înainte ca ei să fi ajuns la jumătatea drumului. 
Adam grăbi pasul. Vânzătorul sări înăuntru și le trânti ușa în nas. 

— Fugi! strigă Lizzie, pornind în fugă înapoi, dar Adam nu 
renunţțase încă. Se aruncă asupra ușii și avu noroc. Vânzătorul 
încă se chinuia să închidă zăvorul, iar ușa cedă sub greutatea lui 
Adam. Lizzie intră alergând și-l găsi pe Adam într-un depozit plin 
de lăzi cu băutură, aplecat deasupra vânzătorului îngrozit, care 


se făcuse mic pe podea. 

— Nu-l răni! spuse ea. 

— Nu-l rănesc, șuieră Adam. Intră repede! 

Ea se îndreptă spre ușa din faţă a depozitului. De cealaltă 
parte era un coridor scurt care ducea la magazin. Se uită înapoi; 
Adam dădu din cap, iar Lizzie își continuă drumul. În spatele ei, 
Adam îl forță pe bărbat să se așeze pe burtă. Se simţea atât de 
puternic, încât ar fi putut face orice. 

— Stai liniștit, șuieră el, și n-o să păţești nimic. _ 

Vânzătorul își lipi faţa de podea și încuviinţă din cap. Ilnăuntru, 
Adam o auzea pe Lizzie mișcându-se zgomotos. 

— Nu pot deschide casa de marcat! strigă ea. Apoi: Au! Ads, 
mai este cineva aici. 

— Nu-mi pronunţa numele, idioato! strigă Adam. 

ÎI ridică pe vânzător în picioare tocmai când Lizzie se întorcea 
alergând. În acel moment, o alarmă începu să sune. Înjurând, 
Adam îi împinse pe Lizzie și pe vânzător înapoi în magazin. 
Acolo, ghemuit lângă tejghea, se afla un om în vârstă, de peste 
șaizeci de ani, cu părul cărunt, chelios... 

— Rahat, Lizzie, este bunicul cuiva, doar n-o să ne temem de 
el, își arătă colții Adam, furios. 

ÎI împinse pe vânzător lângă bătrân și îi apucă pe amândoi de 
păr. Era atât de plin de adrenalină, încât ar fi putut să 
trântească la pământ și un rinocer. 

— Deschide casa, urlă el. 

— Nu, chiţăi bătrânul. 

Adam îi lovi ușor cap în cap. 

— Ok! Ok! Ok! ţipă bătrânul. Se întinse și deschise sertarul. 

lată-i - banii mult visaţi. Adam întinse mâna, scoase un pumn 
de bani și îi sărută. Adună și restul de bani, apoi se întoarse 
brusc și o luă la fugă, cu Lizzie pe urmele lui. 

Fugiră cât mai departe, iar sunetele alarmei rămaseră în urma 
lor. Nimeni nu le luă urma - scăpaseră. După cinci minute, 
încetiniră și se ascunseră pe o alee pentru a-și recăpăta 
răsuflarea și pentru a-și evalua prada. O făcuseră! Cât de tari 
erau? Adam scoase din haină un teanc mare de bancnote. Le 
numără: o mie de lire. Nu era rău. Îi flutură bancnotele în faţă lui 
Lizzie. 

— Îi putem cheltui pe ăștia, apoi o mai facem o dată. Acum 
știm cum, se lăudă el. 


Lizzie încuviinţă, dar în realitate se simţea îngrozitor. Cu 
numai o zi înainte, se plictisea la ea acasă. Acum, fugise de 
acasă, avusese prima partidă de sex cu prietenul ei care luase 
Moartea, era căutată de un mafiot pervers - nici măcar nu se 
sinchisise să-i spună asta lui Adam - iar acum iat-o comiţând o 
infracţiune majoră, care i-ar fi putut aduce o pedeapsă cu 
închisoarea, dacă era prinsă. Era extenuată emoţional și 
bolnavă de frică. Era prea mult. Începu să se smiorcăie. 

Adam o cuprinse cu braţul. 

— O! Ce s-a întâmplat? 

Ea îl privi. Ce s-a întâmplat? Nici măcar nu-și dădea seama? 
începu să plângă de-a binelea, cu lacrimi fierbinţi, în timp ce se 
ghemuia pe alee, iar Adam vântura mia de lire pe sub nasul ei, 
încercând s-o înveselească. 

— Hai, Lizzie. Am reușit! Hei - știi ce? 

Lizzie scutură din cap. 

— Ai văzut ce faţă a făcut ăla când i-am lovit cap în cap? 

Lizzie ridică privirea. Buza îi tremura. Adam dădu din cap. Hai, 
hai, hai! Lizzie, te rog, bucură-te de distracţie. Fă-o pentru mine! 
Spre ușurarea lui, treptat, Lizzie începu să zâmbească strâmb, 
apoi să râdă în hohote. 

— Părea c-o să facă pe el, nu-i așa? spuse Adam. Și cum arăta 
celălalt când l-am făcut să se așeze în genunchi? Probabil a 
crezut că-l pun să se roage! 

Da, caraghios! Lizzie începu să chicotească, deși nu-și putea 
da seama dacă râdea de nervi, sau de ridicolul situaţiei. Râseră 
și iar râseră, încercând să se ridice, însă sfârșiră prin a se 
prăbuși înapoi pe asfalt, într-un final, sughiţând și chicotind, se 
îndreptară spre o staţie de autobuz. Poanta era că autobuzul i-a 
dus pe lângă locul pe care tocmai îl jefuiseră. Mai amuzant era 
că se adunaseră mașini de poliţie, iar agenţii împiedicau 
oamenii să intre sau să iasă din local. Era minunat. Îi prostiseră 
pe toți. 

Autobuzul își continuă drumul pe Wilmslow Road înspre oraș, 
pe lângă Curry Mile și Galeria de Artă Whitworth. Adam și Lizzie 
căutară pe telefon să vadă unde puteau să mănânce, ce să facă, 
ce se mai întâmpla. Erau la jumătatea drumului când Adam își 
dădu seama că staţionau de prea mult timp și se uită pe 
fereastră. O mașină de poliție oprise lângă ei. Se ridică și se uită 
afară. Mai era o mașină de poliţie trasă pe drum în faţa 


autobuzului. 

Înţelese imediat. 

— Ne urmăresc, șuieră el. 

Sări de pe scaun și se repezi spre scări. Lizzie se ridică - apoi 
se așeză la loc. Adam era iute, poate că el ar fi putut să le 
scape, dar pentru ea cel mai bine era să se ascundă acolo, 
printre ceilalți oameni din autobuz. lar Adam... se dăduse singur 
de gol. 

Adam aproape că se prăbuși pe scări. Ușa era închisă. O 
deschise cu forța și sări - drept în braţele polițiștilor. 

— Presupun că tu ești vinovatul, spuse unul dintre ei. 

Doi polițiști îl apucară strâns, îl împinseră și-l culcară la 
pământ. 

— V-am văzut în autobuz râzând în hohote, spuse un altul, 
stârnind hohote generale de râs. 

Era într-o situaţie lipsită de speranţă. Adam era înconjurat, cu 
faţa în jos pe pavaj, cu braţele prinse la spate. Își ridică privirea; 
cătușe. Odată puse, o încurcai. 

Se răsuci brusc și reuși să se întoarcă pe spate. Trebuie să 
încerci, nu? Se arcui, cu umerii pe asfalt, apoi lovi cu ambele 
picioare și-l nimeri pe unul dintre polițiști drept în piept. Omul 
zbură în spate. Adam făcu o săritură, își strânse picioarele sub el 
și o rupse la fugă cât de repede putu, sărind peste capota unei 
mașini, luând-o apoi la goană pe stradă. Fugi - fugi, și fugi, și iar 
fugi, cu polițiștii pe urmele lui. Unul dintre ei era supraponderal 
- n-avea nicio șansă - însă celălalt era tânăr, cu picioare lungi și 
în formă. În ciuda efectului Morţii, Adam pierdea teren. 

Avea să fie prins - trebuia să facă ceva! Se lăsă brusc la 
pământ și se făcu ghem. Polițistul se lovi cu piciorul de spatele 
lui și zbură la pământ. Lovitura îl atinsese însă pe Adam în 
rinichi. Sări imediat în picioare și încercă să-și continue fuga, dar 
durerea îl împiedica. Se împletici pe stradă, picioarele trădându- 
|. Polițistul era deja în picioare. Işi zgâriase mâinile și fața 
aterizând pe asfalt și arăta îngrozitor, plin de sânge, dar rănile 
erau superficiale. Îl ajunse din urmă cu ușurință pe Adam, îl 
răsuci și-l împinse din nou cu faţa la pământ. 

— Rahat cu ochi ce ești, șuieră el și-l lovi cu putere în rinichi. 
Se numesc răni inevitabile suferite în timpul capturării și 
reţinerii, spuse el. 

Celălalt polițist veni și el în fugă. Îl ridicară pe Adam în 


picioare și-l împinseră înspre mașina de poliţie. 

O prinseseră și pe Lizzie, cu șapca ei neagră din lână. Doar că, 
atunci când se apropie, își dădu seama că nu era Lizzie. Era un 
alt băiat, puţin mai tânăr decât Adam, cu același tip de haine ca 
și Lizzie, privindu-l speriat în timp ce era condus spre mașină. 

— Spune-le, frate, spuse băiatul. Nu am fost eu, nu-i așa? 
Prietenul tău a scăpat. 

— lmi pare rău, Al, spuse Adam. Ne-au prins. 

Băiatul se holbă la el, apoi pricepu ce spunea. 

— Ticălosule, ţipă el strident. Hei, minte, credeţi-mă, vă 
minte, nu am fost eu... 

Poliţia îi conduse la mașinile care îi așteptau. 

— E o înscenare, se plângea băiatul, dar polițiștii îl împinseră 
în mașină. 

Adam fu luat cu o altă mașină. Înainte de a porni, Adam reuși 
să arunce o privire și văzu faţa albă a lui Lizzie prin geamurile 
de la etaj ale autobuzului. 

Măcar ea scăpase. Dar în ce-l privea pe Adam - acela era 
finalul. Urma să fie testat pentru Moarte și închis fără vreo 
posibilitate de cauţiune. N-aveau nevoie decât de o săptămână. 
Urma să-și petreacă restul scurtei sale vieţi dincolo de gratii. 

* 

Celula era o cutie din metal - pereți din metal sudat, ușă din 
metal, dușumea din metal, un pat din metal și o toaletă din 
metal într-un colț. Un mic pătrat din sticlă cu grosimea de 
jumătate de metru lăsa să pătrundă o lumină slabă și cenușie, 
înecată de un tub strălucitor de neon, prins pe plafon, protejat 
de o carcasă din metal. Duhnea a urină și a rahat și ar fi putut 
rezista atacului unui dinozaur, darmite al unui băiat amărât. Îl 
lăsară acolo să fiarbă în propria-i zeamă vreo jumătate de oră - 
apoi, dintr-odată, ușa se deschise brusc și doi polițiști robuști 
năvăliră înăuntru, urlând și înjurând, amenințându-l. Timp de 
câteva minute, celula răsună de înjurăturile zgomotoase ale 
polițiștilor; apoi, la fel de brusc, plecară și-l lăsară singur, 
zguduit și mai speriat ca niciodată. 

Scena se repetă de două ori; apoi începură întrebările, îl 
duseră într-o cameră de interogatoriu și-i spuseră că ar fi cu 
mult mai bine pentru el dacă ar mărturisi acum. Tovarășul lui, 
Al, se pare că deja cedase și le spusese totul. Fuseseră chemaţi 
părinţii lui, și îl așteptau afară. Mama lui plângea; la fel și tatăl 


lui. Nu păreau să-și permită cauţiunea, dar poate ajungeau la o 
înţelegere dacă vorbea acum. Chiar dorea ca părinţii lui să stea 
acolo toată noaptea, făcându-și griji pentru el? 

Apoi fu din nou lăsat singur. Urmară alte ameninţări. Un 
poliţist intră în celulă și-i aplică o corecție. Apoi, din nou tăcere, 
urmată de țipete și urlete, apoi de o altă bătaie. Adam continua 
să tacă, mai mult din instinct; nu putea spune că are un plan. In 
cele din urmă, după câteva ore, un doctor veni pentru a-i face 
testele de sânge și urină. Odată întors în celulă, stând pe podea 
și inspirând duhoarea toaletei, ultima speranţă a lui Adam muri. 
Acest moment, această tristeţe - așa urma să fie tot restul vieţii 
lui. 

Orele trecură, una câte una. Fu luat din nou de poliţie și dus 
într-o cameră mică, unde îl acuzară de jaf și rezistenţă la 
arestare. Apoi fu condus pe un coridor și după ce dădu colţul, se 
trezi în faţa secţiei de poliţie, unde îl așteptau mama și tatăl lui. 

Era cu totul derutat. Cum rămânea cu testele de sânge? Nu 
aflaseră despre Moarte? Polițistul le explică părinţilor ce urma să 
se întâmple. Rezultatele testelor aveau să sosească într-o 
săptămână. 

O săptămână! Era liber. Dintr-odată, se simți fericit. Nu fusese 
niciodată atât de bucuros să vadă pe cineva. Le zâmbi larg 
părinţilor, dar aceștia îl priviră cu răceală și, aproape imediat, se 
întristă și el - ce avea să le spună? Cum le putea explica 
vreodată ce-și făcuse lui și ce le făcuse lor? 

Toţi trei stăteau acolo ca niște copii obraznici, în timp ce 
sergentul le ţinea o predică despre ce înseamnă să fii un părinte 
bun și un copil bun. Mama îl îmbrăţișă, în timp ce tatăl semnă 
câteva documente, apoi le fu înmânat ca un căţel pierdut aflat 
în grija lor. 

Călătoria spre casă fu oribilă. Cauţiunea fusese uriașă - mai 
mult decât își puteau permite, dar făcuseră cumva rost de bani 
pentru el, din dragoste. Mama conducea; tatăl stătea răsucit în 
scaun spre el, încercând să-i vorbească, dar Adam n-avea nimic 
de spus. 

— De ce? îl tot întreba tatăl lui. Crezi că asta ne va rezolva 
problemele? N-ai făcut decât să le înrăutăţești. Cauţiunea a fost 
o grămadă de bani. 

— Nu e vorba despre bani, spuse mama. 

— Nu doar despre bani, spuse tatăl lui. Gândește-te, 


Adam! Ce-o să ne facem? Cum ne vom descurca? 
* 

Ajunși acasă, mama îi pregăti cârnaţi, în timp ce tatăl lui 
stătea la masă și bea ceai. Se grăbi să meargă la culcare și-i 
trimise lui Lizzie un mesaj că era liber. Nu primi niciun răspuns. 

Îi auzi certându-se la parter - evident, din cauza lui. După un 
timp, tatăl lui urcă să-i spună noapte bună. Se aplecă să-l 
sărute, ceva ce nu mai făcuse de ani buni. 

Barba lui aspră și căruntă, atingându-l pe obraz, îi aminti lui 
Adam de copilărie. 

— Trebuie să nu uiţi că te iubim foarte, foarte mult. Indiferent 
ce se va întâmpla, Adam. Indiferent. Ne avem unii pe ceilalţi, 
întotdeauna! Dar trebuie să încetezi cu asta. Ai jefuit un 
magazin! Un biet om care își făcea treaba, probabil că l-ai 
speriat groaznic. Trebuie să accepţi viaţa așa cum este și să ne 
ajuţi. Ai înţeles? 

Adam încuviinţă. 

— Vreau să-ți dai cuvântul. Cuvântul de onoare, Adam, că vei 
înceta cu asta. 

Adam rosti dintr-o suflare: 

— Promit. Îţi dau cuvântul de onoare. Îmi pare rău, chiar îmi 
pare rău. 

— Bine, aprobă tatăl lui dând din cap. 

Pentru el, cu asta se încheia totul. Adam își dăduse cuvântul. 
Nu vor mai fi întrebări sau îndoieli. Adam era, însă, singurul care 
știa că onoarea lui nu mai valora nimic. 

Bătrânul se opri la ușă pentru a fi sigur că s-a făcut înţeles. 

— Te iubesc. Te iubesc, iar chestia asta trebuie să înceteze, 
repetă el. 

Mai dădu o dată din cap și plecă. 

Adam încercă să adoarmă - cu cât ziua asta se sfârșea mai 
repede, cu atât mai bine. Nu-și dorea decât acel sentiment 
minunat din dimineaţa în care se trezise cu Moartea proaspătă 
în vene. Ştia că mama lui va urca și ea să-l vadă. După zece 
minute, i se auziră pașii pe trepte. Ușa se întredeschise. Ea îi 
șopti numele să vadă dacă e treaz. El nu-i răspunse, însă își 
săltă capul de pe pernă, iar mama intră în tăcere, se așeză pe 
pat lângă el și-l mângâie pe cap. 

— lmi pare rău, spuse el. 

— Știu că-ţi pare rău, spuse ea. Și mie. 


— Pentru ce? 

— Pentru nenorocirea asta. Nu asta mi-am dorit pentru copiii 
mei. Tatăl tău, handicapat. Eu, transformându-mă într-o umbră. 
lar Jess, bineînţeles, mai ales Jess. Dar știi ce, Adam? Ciudat e că 
sunt oarecum mândră de el, într-un fel. 

Adam era furios la culme. 

— Dar el este cel care ne-a abandonat! 

— Şi-a apărat crezul. Şi poate că are dreptate - te-ai gândit la 
asta? Toţi muncesc din ce în ce mai mult pentru din ce în ce mai 
puţin. Astfel, câţiva oameni devin din ce în ce mai bogaţi, iar noi 
ceilalți devenim din ce în ce mai săraci, cu fiecare an care trece. 
Tinerii se sinucid pentru a avea și ei parte, o dată, de un trai mai 
bun. Jess dorea să acţioneze cumva. 

— Nu pot să cred că îl compătimești, spuse Adam. 

— Ştiu că ne-a abandonat. Și eu sunt supărată pentru asta, 
dar cel puţin a făcut-o pentru o cauză nobilă. Oamenii vorbesc 
despre o revoluţie, știi? Chiar poate avea loc dacă ne-o dorim. 
Pe străzile din Manchester sunt jumătate de milion de oameni 
chiar acum. Jumătate de milion! Ceva trebuie să se schimbe. 

Adam rămase tăcut. 

— Chestia e, Adam... 

Îi strânse mâna și se aplecă puţin mai aproape, încercând să 
răspândească cuvintele înlăuntrul fiinţei lui. 

— Viaţa încă merită trăită. Există atâtea lucruri minunate. Poţi 
avea o slujbă care să nu-ţi placă - mai toţi trebuie să facem ce 
nu ne place, dar rămâne o aventură. Toate te așteaptă. Să 
crești, să ai copii. Să faci dragoste. Să te îndrăgostești. 

Îi zâmbi. 

— E chiar așa cum auzi în cântece. lubirea este cel mai mare 
lucru de pe lume. Nu renunţa la toate doar pentru că mai ai 
parte și de lucruri rele. Viaţa poate fi și generoasă, și rea. 
Promite-mi, Adam, că îţi vei aminti asta întotdeauna. 

Alte promisiuni. Adam încuviinţă din cap. Avea să-și ţină 
promisiunea, o simţea. Avea să își amintească vorbele ei până 
în ziua morții. 

Ea se aplecă să-l sărute. 

— Noapte bună, șopti ea. 

— Noapte bună, mami. 

Când se închise ușa, Adam se întoarse pe o parte, încercând 
să rămână treaz. Așteptă până când în casă se lăsă o tăcere 


profundă, apoi se ridică, ieși pe ușa din faţă și plecă. 


CAPITOLUL 8 
LIZZIE ARE ÎNTÂLNIRE 


În autobuz, Lizzie scăpase pentru că rămăsese pe loc. Nimeni 
nu păruse să-și dea seama că era cu Adam, iar dacă o făcuseră, 
n-au spus nimic atunci când polițiștii au urcat și l-au luat pe 
băiatul acela cu ei. Lizzie a stat liniștită până când autobuzul a 
ajuns în oraș, iar din staţie a mers direct la apartament. 

Așadar, totul se terminase. Bang. Adam era ca și mort. 

Rămasă singură, izbucni în lacrimi. Ce zile fuseseră! Era 
epuizant să stai lângă Adam, privindu-l cum debordează de 
viaţă, și să știi că într-o săptămână va fi mort. lar acum, 
dispăruse pentru totdeauna. 

Era ușurată, și se simţea groaznic din cauza asta. Era tristă; 
era mânioasă. O dezamăgise, dar și ea îl dezamăgise... nici ea 
nu știa ce simte. 

Se plimbă prin apartament, întrebându-se ce avea de făcut. 
Părinţii ei probabil că deja o luaseră razna, își porni telefonul, pe 
care îl ținea închis pentru că nu voia ca ei să o sune și, 
bineînţeles, văzu o listă lungă de apeluri ratate și mesaje. Unde 
ești? Ce se întâmplă? Nu vrem decât să știm că ești bine. Pentru 
prima oară plecase de acasă fără să le spună. Plănuise să se 
întoarcă într-o săptămână, dar se părea că deja venise 
momentul să se ducă acasă. 

Viaţa o va lua de la capăt, gândi ea. Acasă. Școală. Prietenii. 
Mama și tata. Și în tot acest timp, Adam va fi într-o celulă, 
așteptând să moară. 

Încă nu. Nu era pregătită să meargă acasă. Deschise telefonul 
și navigă pe internet căutând informaţii despre Moarte, și află 
toate noutăţile: bandele care devastau Manchesterul, zvonurile 
potrivit cărora Fanaticii fabricau Moarte ieftină. Stadiile prin care 
treceau muribunzii. În primele zile era o nebunie, apoi lucrurile 
se calmau. Atunci se instala disperarea. 

Izbucni din nou în plâns. Nu se putea gândi la Adam fără să 
plângă. În ultimele două zile se purtase ca un rahat, dar asta nu- 
| reprezenta - era drogul. Își șterse lacrimile și mai navigă o 
vreme până găsi ceea ce căuta. O pagină pe site-ul unui 
Muribund: Antidotul. 

Speranţa era slabă - dar era singura. 

Existau o groază de zvonuri, dar nu și dovezi. O postare a unui 


jurnalist explica faptul că antidotul era o imposibilitate, din 
cauza modului în care drogul se ancora în creier. Exista însă și 
un tip care susţinea că ar fi luat antidotul după ce-l furase dintr- 
un laborator guvernamental secret. Povestea e reală, promitea 
el. Antidotul exista. Trebuia doar să-l cauţi... 

O altă postare avertiza asupra acestei șarlatanii crude. 

Cine știe? Dacă exista un antidot, atunci Lizzie se afla unde 
trebuie. Era în Manchester, centrul tuturor evenimentelor. Poliţia 
era aproape sigură că Moartea ilegală era fabricată aici. Mai 
mult, Lizzie bănuia cine ar fi putut să fie implicat. 

Era periculos, știa asta - Julie nu se temea de Christian 
degeaba. Viaţa lui Adam era, însă, în joc. Trebuia măcar să 
încerce. Dacă nu ar fi făcut-o, nu și-ar fi iertat-o niciodată. 

Avea numărul lui de telefon - i-l strecurase la petrecere în 
timp ce vorbeau. Nu voia să se arunce cu capul înainte, așa că 
începu prin a o suna mai întâi pe Julie. 

Verișoara ei se îngrozi când auzi că Adam luase Moartea, dar 
se arătă mulțumită că fusese prins. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că nu mai e pe străzi, spuse ea. 
Muribunzii sunt niște neica-nimeni. Mă înfurie la culme. Așa-i 
trebuie. Dumnezeu știe în ce belea te-ar fi băgat. A avut noroc 
că te-a avut lângă el zilele astea, așa puţine câte au fost. Tipii 
ăștia devin tot mai răi pe măsură ce li se apropie clipa. 

Continuă prin a-i povesti despre un cuplu care fusese la 
petrecerea ei. Amândoi luaseră Moartea. 

— A început bine, erau fantastici. Zici că erau Zen sau ceva 
de genul ăsta. Stăteau și priveau asfinţitul și intrau în 
comuniune cu universul, gen. Ştii tu. A doua zi, ia ghici? Ea îl 
prinde cu două prostituate. Și el spune: „Ei, e în regulă, mă 
bucur de ultimele mele zile”. În secunda doi, sar unul la 
beregata celuilalt. Au trecut de la iubire la ură în două minute. 
Cât de Zen e chestia asta? Ea l-a iertat, cu chiu, cu vai, dar - 
ghici ce? Sexul cu cele două curve l-a făcut să-și dea seama ce-a 
pierdut! Cât de umilitor e asta pentru o fată? A doua zi l-a găsit 
în baie cu beregata tăiată, rece ca un hamburger vechi de-o zi. 
S-a trezit, deci, că mai are doar două zile, și-a căutat un antidot, 
știi? Care nici măcar nu există. Halal distracţie, nu? încă o 
săptămână pe planetă? N-a rezistat nici măcar patru zile. 

— E adevărat ce se spune despre antidot? întrebă Lizzie. Ştii 
sigur? Adică, nu există niciun antidot, nu? 


Spera să o audă pe Julie spunând: „Nu, nu există niciun 
antidot. Sunt sigură”. Aproape că-și ţinu răsuflarea așteptând 
sentimentul de ușurare. 

În loc de asta, Julie se enervă. 

— Ascultă-mă, Liz, spuse ea. Oamenii care fac contrabandă cu 
chestia asta sunt foarte bogaţi, foarte puternici, foarte lacomi și 
foarte periculoși. Ar face orice pentru a obţine ce-și doresc. 
Dacă există un antidot, numai ei știu de el și n-au de gând să 
spună și altora. 

— Deci, vrei să spui că s-ar putea să existe un antidot? 

— Nici să nu îndrăznești să te gândești la asta. Tocmai ai avut 
un noroc al naibii de chior. Christian Ballantine era pe urmele 
tale, și aveai un iubit de doi bani, iar acum, șansa a făcut să 
dispară ambele probleme. Așa că, las-o baltă, da? La dracu. Ce 
încerci să faci? Ai șaptesprezece ani. Nu te mai purta de parcă ai 
fi o fetiță prostuţă. Fereşte-te de oricine. In special Christian e 
băgat până peste cap în tot rahatul ăsta. Ai priceput? 

— Te-am auzit, spuse Lizzie neutru. 

Julie mai șuieră și mai ţipă un timp, dar deja făcuse o serie de 
greșeli fatale. O numise pe Lizzie fetiță prostuță, însă, mai 
presus de toate, confirmase faptul că Christian era implicat în 
traficul de Moarte. 

* 

Christian fu încântat să o audă. 

— Unde ai fost? Am încercat să dau de tine, gânguri el. 

— O, pe aici, răspunse Lizzie, vag. 

— N-ar trebui să fii la școală? întrebă el. 

— E vacanţă. Ei - am o întrebare pentru tine, spuse ea. 
Christian era întins în cadă. Se așezase confortabil în apa cu 
spumă, cu o ceașcă de ceai lângă el. Fusese destul de supărat 
pe Vince pentru că nu reușise s-o găsească pe fata cea nouă - și 
acum iat-o, livrată direct la domiciliu. 

— Este ceva legat de Moarte, spuse Lizzie. 

Christian se opri, cu ceașca de ceai la jumătatea drumului 
spre buze. 

— De ce mă întrebi așa ceva? întrebă el, arţăgos. 

— Ai vorbit despre droguri. Părea foarte interesant, spuse 
Lizzie. Am crezut... știi... 

— Bine, spuse Christian. 

Fata asta nu era doar atrăgătoare, ci și periculoasă. 


— Mă întrebam dacă știi de vreun antidot. Am auzit că există 
unul, spuse Lizzie. 

Tăcerea fu întreruptă doar de un ușor plescăit. 

— Pentru că am un prieten, insistă Lizzie. Un tip. A avut o 
perioadă foarte grea și a făcut-o. A luat Moartea. Mă întrebam... 
știi tu... 

— Înţeleg, spuse Christian. Ei bine, ar trebui să ne întâlnim și 
să discutăm despre asta. 

— Poţi să mă ajuţi? întrebă ea. 

— Dacă te-aș putea ajuta - și nu spun că pot - ar trebui să te 
întâlneşti cu mine, nu-i așa? Vreau să spun, ce-ai vrea? Să ţi-o 
trimit prin poștă? 

În ciuda neîncrederii, Lizzie întrezări o rază de speranţă. 

— Vrei să spui că există într-adevăr un antidot? întrebă ea, 
calm. Fii sincer cu mine. 

— Lizzie, nu la telefon. Nu pot vorbi despre asta acum. 

— Trebuie să știu. Nu ne întâlnim până nu-mi spui. 

— Hai să zicem că în ziua de azi oamenii pot face multe, da? 
Ştii ce zic? Au descifrat întregul genom uman. Fizica particulelor. 
Am citit că de curând au făcut să crească la loc piciorul unui 
invalid. Și totuși, spun că nu pot crea un antidot la Moarte. E 
ciudat, nu? 

— Ştiam eu, spuse calm Lizzie. Ştiam eu. Toată lumea spune 
că nu există un antidot, dar eu eram sigură că există. 

— Așa crezi tu. 

— Tu nu? 

Christian pufni în râs. 

— Mda, de fapt și eu cred. Dar va trebui totuși să vii să mă 
vezi. 

— Ai putea să-mi faci rost? 

— Nu putem vorbi despre asta la telefon. 

— Cât ar costa? Va trebui să aduc bani cu mine. 

— Mai mult decât ţi-ai putea permite. 

— Pot să-ţi dau zece mii. Am zece mii, spuse ea. 

Era adevărat. Mătușile și unchii îi dăduseră banii pentru 
fondul de studii. 

Christian pufni. 

— Glumești. E mult mai scump de atât. 

— Asta e tot ce am. 

— Treci pe la mine. Nu vei avea nevoie de bani. 


Lizzie făcu o pauză. 

— Dacă vin, mi-l dai? 

Christian izbucni în hohote de râs. 

— O, ţi-l dau, nu-ţi face griji în privinţa asta, spuse el și chicoti 
ca un copil. 

Deci despre asta era vorba. Se gândise ea că la asta se va 
ajunge. Oare până unde ar fi mers pentru a-i salva viaţa lui 
Adam? 

— Ce anume vrei de la mine, Christian? întrebă ea. Spune 
odată. 

— Te vreau, aici și acum. În patul meu. 

— Deci, asta e învoiala? întrebă ea. Sex în schimbul 
antidotului, da? 

— Asta e învoiala. 

— Cât timp de gândire îmi dai? 

x 

Casa lui Christian era la țară. Lizzie era atât de agitată în timp 
ce conducea într-acolo, încât la un moment dat chiar opri 
mașina și o luă înapoi. In scurt timp se răzgândi și o luă din nou 
spre casa lui Christian. Avea de salvat o viaţă. Cât de netrebnică 
ar fi fost dacă l-ar fi lăsat pe Adam să moară din cauza sexului? 

Așa era dintotdeauna. Băieţii porneau într-o acţiune de 
salvare cu arma în mână, iar fetele cu bikinii în buzunar. Care 
dintre ei greșea? în felul ăsta, se gândea ea, cel puţin nimeni nu 
va fi rănit. 

Ajunsă la destinaţie, mai zăbovi un minut sau două în mașină, 
la intrarea pe alee. E ultima ta șansă să te retragi. Apoi străbătu 
aleea și parcă pe pietrișul din faţa casei. 

Clădirea o intimida. Arăta ciudat. Era o construcţie pătrăţoasă 
mare, asemănătoare unei vechi case parohiale. Perdelele erau 
trase în lături, dar unele dintre ele scăpaseră din cârlige. 
Vopseaua se cojea, de la cel puţin două dintre ferestrele de la 
etaj lipseau ochiuri de sticlă, iar o tulpină de iederă fusese 
smulsă de pe unul dintre pereţii laterali și atârna acolo ca o 
bucată de piele descuamată. Pajiștile și tufișurile care 
mărgineau casa erau invadate de vegetaţie sălbatică, dar zona 
cu pietriș din faţa casei fusese greblată cu grijă. Acolo se aflau 
trei mașini lustruite perfect, foarte costisitoare - un Porsche, un 
Lamborghini și încă una al cărei nume nu-l cunoștea. Pe pietriș 
erau urme de cauciucuri, de parcă cineva ar fi făcut acrobaţii 


auto pe două roți. Dacă n-ar fi fost mașinile din faţa casei, ar fi 
crezut că a nimerit greșit. 

Bătu la ușă, iar Vince îi deschise aproape imediat, tăcut, 
mulțumindu-se să se dea la o parte pentru ca ea să poată intra. 
Era uriaș, uitase cât de masiv era. Pe lângă el, se simţi într- 
adevăr foarte mică. 

Vince se răsuci și o conduse în casă, fără să scoată, în 
continuare, nicio vorbă. Părea că, în cazul ei, amabilităţile nu 
mai erau necesare. Asta o făcea să se simtă ca un gunoi. Poate 
că așa se simțeau prostituatele de fiecare dată. 

Străbătură un hol fără covoare, trecură pe lângă câteva uși 
foarte lucioase, dar extrem de prăfuite, și pereţi acoperiţi de un 
tapet care părea a fi foarte scump. Intreaga casă era așa - 
decorată frumos, cu mobilă minunată, dar extrem de murdară. 
Pe lângă asta, duhnea a mâncare stătută și haine vechi. 

Vince deschise una dintre uși și o conduse într-o cameră de zi 
uriașă, fără covor, în care se găsea o canapea enormă și o masă 
acoperită cu tăvi de catering murdare. Christian o aștepta. Când 
Lizzie intră, el se ridică. 

— Bună, spuse ea. 

— Bună, arăţi minunat, răspunse el. 

Se apropie de ea și o sărută. Crezuse că vor bea ceva înainte, 
dar nu, se repezise direct la ea, cu limba lui grasă, umedă, de 
boșorog. Șocul fu atât de mare, încât îl împinse și se trase 
înapoi. 

Christian o privi mânios. 

— Ai de gând s-o faci, sau nu? 

Ea încuviinţă. 

— Atunci, sărută-mă. 

Işi apropie fața de a ei și rămase așa, ca un băieţel supărat, 
cu buzele ţuguiate, și capul împins înainte. Lizzie se cutremură. 
El țâțâi de ciudă și încercă să o sărute din nou, la fel ca prima 
dată, cu o limbă umedă. Era un sărut oribil, pornografic, își dădu 
ea seama. La ce se așteptase? La romantism? Acceptase să fie 
starletă porno pentru el. 

Christian îi aplică o serie de sărutări mărunte pe gât în jos, 
gâdilând-o. Pentru el, era doar începutul. Îi cobori bretelele 
maieului, eliberându-i sânii pe care îi apucă strâns. Îngrozită, se 
îndepărtă din nou de el. 

— Vrei să fii iubita mea, sau nu? întrebă el. Nu mă duci cu 


zăhărelul, nu? 

— M-am simţit ciudat, spuse ea. 

— Oh. Voi, fetele, spuse el, dintr-odată jucăuș. Vino-n- coace. 

O apucă brutal din nou, sărutând-o și frământându-i grosolan 
sânii. Nu ajunse prea departe, pentru că se auzi un zgomot: 
cineva bătea la ușă. 

— La dracul urlă Christian. Ce e? 

Vince se îţi în cameră. 

— Domnul Mindly e la ușă, domnule, spuse el. 

— Mindly. Acum și-a găsit. 

Christian se dezlipi de Lizzie, se șterse la gură cu mâneca și 
se îndreptă spre fereastră pentru a privi afară, lăsând-o pe Lizzie 
cu maieul și sutienul atârnându-i în jurul taliei. Vince stătea 
lângă ușă, holbându-se la ea. Își trase hainele înapoi pe ea și își 
plecă faţa, cât de delicat putu. 

— Ticălosul! exclamă Christian. Să mă deranjeze acasă. Cât 
ne datorează? 

Vince își scoase telefonul și îl consultă. Aruncă o privire spre 
Lizzie. 

— N-o băga în seamă. E iubita mea, spuse Christian. 

Vince ridică din umeri. 

— Cam cincizeci de mii, spuse el. 

N-ar trebui să aud asta, nu-i așa? își spuse Lizzie. Dar acum 
era prea târziu. 

Christian îi aruncă o privire. 

— Mergi la etaj. Du-te și încălzește patul. Este a treia pe 
stânga cum ajungi în capul scărilor. În partea din faţă a casei. 
Du-te! 

Lizzie ieși grăbită. Vince o privi cum urcă pe scări și intră în 
dormitor, apoi merse la ușa din faţă și o deschise. 


Camera era mare, recent decorată și murdară. Pe pereţii din 
spatele patului erau pete împroșcate, iar de undeva venea un 
miros de mâncare putrezită. Descoperi sursa destul de repede, 
pe o tavă de lângă pat - un burger pe jumătate mâncat, care își 
depășise data de expirare cu secole în urmă. 

Lizzie îl aruncă în vasul de toaletă din baia adiacentă, trase 
apa, apoi rămase în picioare, privindu-se în oglinda de deasupra 
chiuvetei jegoase. Propria imagine o șocă. Nu fusese niciodată 
atât de palidă. Ochii îi erau ca două pietre. Maieul îi fusese 


sfâșiat la linia gâtului, acolo unde Christian trăsese de el. Era 
împietrită de frică. 

Venise momentul să fugă, nu? 

Nu discutaseră nicio secundă despre antidot. Ar fi trebuit să-l 
facă să i-l dea înainte să o dezbrace. Dacă o minţise? Sau dacă 
spusese adevărul, dar apoi se răzgândise, de vreme ce obținuse 
ce-și dorea? 

Întotdeauna avusese încredere în instinctele ei, dar trecuse 
peste ele de dragul lui Adam, iar acum nu știa ce se petrecea 
sau cum să iasă din situaţia asta. Incercase să facă pe eroina, 
însă se întreba dacă nu ajunsese, în schimb, să facă o prostie. 

Mirosul hamburgerului putrezit încă plutea în aer și îi provoca 
greață. Brusc, hotări că se săturase. Se îndreptă în vârful 
picioarelor spre ușă, o întredeschise și încercă să asculte. Se 
auzeau voci ridicate. O ceartă era în plină desfășurare. Se furișă 
până la casa scărilor și se uită peste balustradă. Nu era nimeni... 

Apoi, chiar când se pregătea să se strecoare, în vârful 
picioarelor, la parter, din senin se auzi un foc de armă. 

Lizzie sări, ţipă ușor, apoi îngheţă, cu totul incapabilă să se 
miște. La parter se deschise o ușă și Christian ieși pe hol. In 
urma sa lăsă o amprentă însângerată - doar una. De pe pantoful 
stâng i se scurgea sânge. Privi în urma lui și, ridicându-și 
piciorul, descălță pantoful vinovat. 

— Idiotule, spuse el, vorbind înspre camera pe care tocmai o 
părăsise. A fost prea rapid, mult prea rapid pentru cât ne datora. 
Aș fi putut să-l arunc în aer. Mi-a stricat covorul. Nu călca pe el, 
strigă el brusc. Scoate-ţi pantofii. E un covor bun. Ar fi trebuit 
să-l împuști pe dalele de gresie, pentru Dumnezeu. Uite! Ce 
mizerie. 

— Voia să-și scoată arma, domnule. 

— Chiar? 

Christian se întoarse și intră înapoi în cameră. 

— Buzunarul interior, domnule. 

Urmă o pauză. 

— Ăsta-i portofelul lui, cretin blestemat. Portofelul lui. Uite, 
avea bani în el. Voia să-și scoată portofelul, așa că l-am 
împușcat. Cum ar suna asta la proces? Vince, ești un dobitoc. 
Voia să-și scoată portofelul. 

Cei doi începură să râdă și, cumva, sunetul o readuse pe 
Lizzie la viață. Trebuia să scape - fusese martoră la o crimă. Se 


retrase de lângă balustradă și alergă neauzită de-a lungul 
holului spre partea din spate a casei. Avu noroc - acolo mai era 
un rând de scări. Dar înainte să poată cobori, o altă ușă se 
deschise la etajul inferior și ieși Christian, ţinându-și mâinile în 
faţă, plin de sânge. Avu timp doar să ţâșnească într-o cameră 
din apropiere, în timp ce Christian urca scările. Spre ghinionul 
ei, se trezi într-o baie, chiar cea înspre care se îndrepta și 
Christian. Avu timp doar să se urce în cadă, să tragă perdeaua 
de duș și să se întindă, iar el intră aproape imediat. 

Christian petrecu ceva timp la chiuvetă, spălându-și sângele 
de pe mâini și încercând să scoată petele de pe tricou. Apoi 
urină, se scutură și plecă. Lizzie așteptă câteva minute înainte 
să iasă din cadă. Se apropie tăcută de ușa pe care Christian o 
lăsase întredeschisă. Un etaj mai jos, îi putea auzi pe cei doi 
certându-se. 

Trebuia să scape. Altfel, aveau s-o ucidă. 

Cobori scările din faţă, dar găsi ușa încuiată, așa că se 
îndreptă spre partea din spate a casei, trecând chiar pe lângă 
camera în care cei doi se certau în legătură cu cea mai bună 
metodă de a scoate petele de sânge de pe covorul de mătase. 
Tot ce avea de făcut acum era să ajungă la mașina parcată în 
faţa casei și să-și ia zborul. 

Se întuneca deja. Avea să fie bine! Dacă se ţinea pe lângă 
tufișuri și evita ferestrele, avea să reușească! Ajunsese în faţă și 
tocmai se pregătea să părăsească adăpostul tufelor și să se 
aventureze pe aleea cu pietriș pentru a ajunge la mașină, când 
ușa din faţă se deschise, iar Christian ieși, urmat de Vince, care 
căra ceva greu, înfășurat în saci menajeri negri. Christian 
deschise portbagajul Posche-ului. Vince aruncă povara înăuntru. 

Lizzie era ascunsă în spatele unor tufișuri. Se lăsa seara, ea 
era protejată de verdeață, nimeni n-o putea vedea. Vince urcă 
în mașină, porni motorul și plecă de pe loc, însă când coti înspre 
alee, farurile o luminară. Lizzie le apăru în toată splendoarea sa, 
albă ca un cearșaf, așezată în spatele a ceea ce se dovedi a fi 
un copac cu crengi încâlcite. 

— Lizzie! urlă Christian. 

Ea se întoarse și fugi cât putu de repede, dar nu ajunse prea 
departe. După doar câţiva metri, picioarele îi fură secerate. Se 
prăbuși la pământ și fu descoperită în doi timpi și trei mișcări. 

Christian o cără în braţe spre casă ca un erou care salvează o 


fată rănită. Se opri lângă mașină, unde îl aștepta Vince. 
— Tu du-te, spuse el. Am eu grijă de ea. 
— A văzut totul, spuse Vince și plecă. 


CAPITOLUL 9 
JANET 


Adam ajunse la apartament pe la ora trei și jumătate în 
dimineaţa zilei de miercuri. Lizzie nu era de găsit, îi trimise un 
mesaj, o sună; niciun răspuns. Unde era oare? Bântui din 
cameră în cameră, ca un copil rătăcit, căutând indicii, dar nu 
găsi nimic. Se înfurie și distruse câteva farfurii și dulapuri din 
bucătărie. Avea nevoie de ea! Sună din nou și urlă și plânse la 
telefon; apoi îi trimise un alt mesaj în care o implora să-l ierte și 
o ruga să se întoarcă. Deschise televizorul încercând să-și uite 
gândurile, dar fără folos; starea lui de spirit era în cădere liberă. 
Faptul că-și văzuse părinţii îl obligase să se confrunte cu 
sentimentele pe care încercase cu atâta disperare să le evite, 
sentimente de eșec, de izolare și de nimicnicie. Lizzie îl părăsise, 
el își distrusese viaţa, și pe cea a părinţilor lui; tot ce-și mai 
dorea acum era ca totul să înceteze. 

Se gândi îndelung să se sinucidă, aruncându-se de la 
fereastră - ajunse chiar să deschidă geamul și să calculeze 
înălțimea. Tânjea după uitarea de la sfârșitul căderii, dar îi 
lipsea curajul de-a înfrunta călătoria până jos. Căută prin toată 
casa, încercând să găsească niște analgezice care l-ar fi ajutat 
să scape de toate, dar în baie nu găsi decât un pachet pe 
jumătate folosit de paracetamol - nu erau suficiente pastile nici 
cât să omoare un bebeluș, darămite un tânăr puternic, susținut 
de Moarte. In cele din urmă, se culcă, convins că singurul motiv 
pentru care nu-și pusese capăt vieţii era pentru că îi lipsea 
curajul. Fu trezit două ore mai târziu de mama și de tatăl lui, 
care îl căutau la telefon. Opri telefonul, se aplecă peste pat și 
vomită. Era literalmente bolnav de frică. Se răsuci pe o parte și 
adormi. 

* 

Se trezi cu o durere de cap și, își dădu el seama, și cu o 
senzație de greață. Ce se întâmpla? Moartea parcă trebuia să te 
facă să se simţi fantastic, nu? 

Nu mă face să râd. 

Apoi se gândi la Lizzie. 

Işi deschise telefonul. Avea o duzină de apeluri ratate și 
mesaje de la mama și tata, unele de la prieteni. Dar de la Lizzie, 
nicio vorbă. 


M-a părăsit, se gândi el. 

Se așeză înapoi pe pat. Cum putea ea să-i facă una ca asta? 
Era în Ziua 3 - și se simţea deja ca în Ziua 7 - și îl lăsase singur. 
Gândul acesta era atât de înfricoșător încât nu îndrăznea să 
sune și să încerce să dea de ea. Mai rămase în pat o oră, 
simțindu-se prea trist pentru a face orice, apoi se ridică, făcu un 
duș, bău niște suc, deschise televizorul și urmări un timp o 
comedie veche. Dimineaţa era târzie când încercă, într-un 
sfârșit, să dea de ea. 

O sună acasă. Nimic. Răspundea robotul. Încercă la Julie - le 
lăsase un număr - dar nici ea nu răspundea. Lizzie îi spusese ce 
se întâmplă. Urma să moară și toată lumea stătea în fotolii 
urmărind spectacolul, așteptându-l să dispară, gândindu-se - Ce 
ratat! 

Avea o zi prețioasă în faţa lui și n-avea nici cea mai vagă idee 
la ce-o să-i folosească. 

Comedia de la televizor se termină și urmară știrile. Dintr- 
odată, ecranul fu invadat de imagini în care mulțimi de oameni 
se adunau pe străzile din Manchester. Numărul manifestanţilor 
era impresionant. 

Adam urmărea știrile uluit. Bineînţeles - revoltele. Vag, începu 
să-și reamintească scenele de agitaţie pe care le văzuse 
desfășurându-se în oraș și în afara lui. Cumva, evenimentele 
trecuseră pe lângă el. Acum, nu mai era vorba de revolte - de 
fapt, revoltele deveniseră imposibile cu atâţia oameni în jur. 
Fanaticilor li se alăturaseră alte grupări: sindicate, grupări 
studențești, grupări pentru drepturile civile, tot ce vreţi. Poliţia 
declarase public că nu se va angaja în acţiuni împotriva 
protestatarilor legitimi. Se anunţase o grevă generală pentru 
acea vineri, comemorarea unei săptămâni de la moartea lui 
Jimmy Earle. Chiar și canalele controlate de stat vorbeau 
deschis despre ea. 

Revoluţie. Oare asta urma să se întâmple? Mulţimile se 
adunau pe străzi și urlau sfidătoare. Aflat atât de aproape de 
inima Manchesterului, Adam băgă de seamă că zgomotul nu 
venea doar de la televizor. Se auzea de afară. Deschise larg 
fereastra și lăsă strigătele să intre - și iată! Urletul unui milion 
de gâturi. La televizor prezentau acţiunea în direct, iar el era 
chiar acolo, ascultând mulţimea. Pe toată lungimea străzii, mii 
de oameni se împingeau, încercând să ajungă la protestele 


principale din Piccadilly Gardens și Albert Square. Niciodată 
până atunci nu se adunaseră atât de mulţi oameni într-un loc, 
toţi având un obiectiv comun. 

— Libertate! urlă mulţimea. 

Viitorul, gândi Adam. Dar n-avea nimic de-a face cu el. 

Închise fereastra și intră în cameră. Nu avea nevoie să vadă 
asta. 

Își alesese cel mai tâmpit moment din istorie să înghită 
Moartea! Lumea se schimba. Nimeni nu știa încotro avea să se 
îndrepte, iar lui nu-i era de niciun folos. 

Găsi site-ul regretit-forgeit și se logă. Primul lucru pe care îl 
căută fu propria postare, în care solicita fete pentru sex. Și - 
avea o accesare! Cineva răspunsese la mesajul lui. 

Bună, Adam, scria acolo. Sunt cu siguranță interesată. Nu 
postez o fotografie, pentru că nu vreau să-mi vadă toată lumea 
poza, așa că trebuie să mă crezi pe cuvânt că nu sunt hidoasă! 
Sunt un fel de doamnă bătrână totuși, cu toţi cei 25 de ani ai 
mei. Presupun că-ţi par o mumie, dar dacă te-ar interesa să te 
întâlneşti cu o femeie mai în vârstă - anunţă-mă. 

Bineînțeles că era interesat. Adam apucă tastatura și 
introduse răspunsul: Anunţă-mă când ești disponibilă. 

Lucrurile începeau să arate mai bine. 

Navigă pe restul site-ului. Foarte mulţi oameni luau Moartea! 
Găsi o pagină unde oamenii își povesteau experienţele. Se 
apucă să citească unele dintre postări. 

Bună, pentru tipii de la Garajul BP de pe Finland Road - 
mulțumesc pentru bani, sper să n-aibă nimeni probleme. Imi 
pare rău pentru braţul rupt, uriașule cu părul negru! 

Un jaf. Bravo, gândi Adam. Și, uau, ce norocos fusese ieri că 
scăpase! 

Le-am spus mamei și tatălui meu astăzi. 

ÎI străbătu un junghi de durere. 

Nu te gândi la asta nu te gândi la asta nu te gândi la asta... 
Navigă rapid la următoarea postare. 

Astăzi am spus adio întregii lumi. Plec înainte de vreme. 

Uau! Asta chiar că îl făcu să înlemnească pe scaun. Să plece 
înainte de vreme? Oricum, timpul era foarte scurt. Își aminti 
cum se simţise cu o noapte înainte - dar aici era vorba de ceva 
cu totul diferit. Nu suna a disperare. Navigă spre comentariile de 
dedesubt. 


MIZERABIL ce ești! iți irosești viața, omule! MOARTEA e 
pentru a trăi, nu pentru a muri! 

Ce viaţă bicisnică și vidă trebuie că ai avut, spunea un altul. 

Dar nu înțelegeți, zicea altcineva. Când ești pregătit să pleci, 
ești pregătit să pleci, indiferent ce vârstă ai sau cât ţi-a mai 
rămas. Cred că este minunat să pleci luându-ţi rămas-bun. De la 
cine ţi-ai luat rămas-bun? 

Dedesubt, cel care postase iniţial scrisese: Mi-am luat rămas- 
bun de la tot ceea ce a contat pentru mine vreodată și am făcut- 
o foarte lent. 

Adam se lăsă pe spate și medită la acele cuvinte, înțelegea 
mesajul. Nu era de acord cu partea despre sinucidere - nu încă, 
oricum. Că ar fi fost o acţiune lentă. El se zbuciumase ca un 
lunatic. Poate că venise timpul să o ia mai încet. Lizzie avusese 
dreptate până la urmă. Totul este pentru ultima dată. Chiar și 
cel mai mic lucru contează. Lucrurile căpătau o altă perspectivă. 
Procedase cu totul greșit - prea rapid, prea pripit. Astăzi, se 
gândi el, avea să facă totul mai calm. 

Să își ia rămas-bun. Mda. Fără grabă. Să arunce o privire la 
vechea lui școală, la casa lui. Nu voia să vadă pe nimeni - nici 
prietenii, nici părinţii. Pentru că imediat ce avea să-i vadă, 
pacea lui interioară avea să fie spulberată, era convins de asta. 
Poate că va face câteva poze cu telefonul, apoi le va posta 
pentru a le vedea și ceilalţi, și măcar așa vor ști că a fost pe- 
acolo. Hei, asta chiar că era o idee. Putea să le lase câteva 
mesaje. Era un mod de a-și lua rămas-bun. 

Mai bine decât să se întâlnească faţă în faţă. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai bună i se părea ideea. 
Așa era corect. 

Inainte să plece, își verifică din nou mesageria - avea deja un 
răspuns. 

OK. Ne vedem la restaurantul Piccolinos de lângă Albert 
Square, astăzi, la 5? Sunt blondă, îmbrăcată cu o haină albastră. 
Te voi recunoaște. Putem bea ceva și dacă nu ne plăcem, ne 
luăm la revedere. Dacă da... hai să vedem, vrei? 

Avem întâlnire răspunse Adam. 

Ora cinci. Miezul zilei se apropia deja. Ziua de astăzi avea să 
fie o zi bună. Va savura totul, se va bucura de toate. Mirosurile, 
priveliştile, sunetele unora dintre locurile familiare lui în această 
viaţă. Işi va lua rămas- bun. 


O sună din nou pe Lizzie. Niciun răspuns. Asta îl duru, 
profund, dur, până în adâncul sufletului. Dar n-avea timp să-și 
facă griji pentru asta. Işi termină cerealele, ieși pe stradă și își 
începu ziua. 


Adam intenţiona să ia autobuzul direct spre Fallowfield, dar în 
drum spre staţia de pe Oxford Road, fu prins în mulţime. Sute 
de mii de oameni se adunau în Manchester pentru proteste. 
Vedeai corturi în Piccadilly Gardens, se instalau standuri cu 
mâncare și bucătării de campanie. Posterele și bannerele cereau 
demisia guvernului, distrugerea băncilor, controlarea 
corporațiilor, care deveniseră mai puternice decât statele, 
proprietatea comună asupra capitalului. Două dintre turnurile cu 
birouri afișau semne pe care scria „ELIBERAŢI MANCHESTERUL”. 
Era o declarație, nu o cerere. 

Oamenii veneau să vadă naşterea viitorului. Urma să se 
întâmple ceva remarcabil, ceva care îţi putea schimba întreaga 
viață peste noapte. Adam simţea că visează, avea sentimentul 
că nimic din ceea ce urma să se întâmple nu era real. Nu era. El 
era exclus din viitor. Viitorul era pentru cei vii, nu pentru cei 
morți. 

Hoinări printre mulţimi o vreme, dar în curând hotărî că 
văzuse suficient și se îndepărtă de-a lungul lui Portland Street. 
Pe Oxford Road, în faţa lui Palace Hotel, avea loc o bătălie. 
Rebelii încercau să preia clădirea, iar conducerea hotelului își 
angajase o echipă de securitate pentru a-i alunga. Oamenii se 
luptau în hol și pe trotuarul din faţă, iar în mijlocul acţiunii, unii 
alcătuiseră o coadă anemică, în așteptarea autobuzului - viaţa 
continua chiar și în mijlocul haosului. 

Adam li se alătură. Urcă în numărul 42 și se îndreptă către 
periferia orașului. Aici lucrurile erau mult mai liniștite, iar în zona 
universităţii nu ţi-ai fi dat seama că, la mai puţin de doi kilometri 
distanţă, lumea se schimba pentru totdeauna. 

Ajungând în propriul cartier, Adam fu cuprins de un sentiment 
de uimire - lumea continua să meargă înainte! Cu tine sau fără 
tine, întotdeauna era acolo. Cobori din autobuz și hoinări prin 
împrejurimi, temându-se să nu-și întâlnească prietenii sau 
părinţii. Mama era la serviciu, bineînţeles, dar bătrânul era 
acasă, își porni telefonul pentru a face poze, dar dădu sonorul la 
minimum, păstrându-l pe vibrații. Lizzie nu era, și cu altcineva 


nu voia să discute. 

Se opri la colțul dintre Copson Street și Wilmslow Road și privi 
comercianții care umblau de ici-colo. Bătrânica din România 
care vindea „Big Issue”!! era acolo, încercând să atragă 
cumpărătorii. Da, viaţa mergea înainte, indiferent de ce se 
întâmpla. Era frumos, dar trist, și încercă să se consoleze cu 
ideea că viaţa va fi tot acolo, urmându-și căile ei, indiferent că el 
era fericit sau trist, norocos sau ghinionist, viu sau mort. La 
capătul drumului, ce importanţă mai avea? După aceea, trecu 
pe lângă școala lui. Aceeași clădire, aceiași elevi, aceiași 
profesori care predau aceleași lecţii. Moartea lui avea să 
însemne foarte puţin pentru lume. Chiar și părinţii lui vor trece 
peste asta. Viaţa mergea înainte. Ce importanţă avea când și 
cum intrai și ieșeai din ea? 

Se sătură de toate mai devreme decât se aștepta. Nu voia să 
se întoarcă acasă, dar o făcu totuși, doar pentru a face o poză 
pe care să o posteze pentru ca părinţii lui să știe că fusese aici, 
gândindu-se la ei. 

Pe drumul de întoarcere, se opri la Curry Mile să mănânce - 
era restaurantul unde obișnuia să meargă cu tatăl lui și, o dată 
sau de două ori, cu prietenul lui Jack. Se gândi dacă să-i dea un 
telefon lui Jack, dar era deja ora patru. Intr-o oră, avea să aibă 
loc întâlnirea. Mâncă, plăti nota și luă autobuzul spre oraș. 

Apropiindu-se, în mijlocul mulțimilor, începu să se întrebe 
dacă Piccolinos nu va fi închis, dar nu avea de ce să-și facă 
probleme. Oamenii tot trebuie să mănânce. Cu toate aceste 
mulțimi aflate în centrul orașului, restaurantul făcea chiar 
afaceri grase. 

Deschise ușa și intră. Era jumătate restaurant, jumătate bar. 
Nu era genul deloc pe care obișnuia să-l frecventeze. Oamenii 
beau vin. Era prea bătrânicios pentru el și imediat se simți 
nelalocul lui. 

Partenera lui - Janet, acesta era numele pe care și-l dăduse - 
îi spusese că este blondă și că va purta o haină albastră; și chiar 
acolo, stând la masa lungă care mărginea barul, se afla o tânără 
drăguță și blondă. Ea îi răspunse la privire, dar nu era îmbrăcată 
în albastru. Adam privi în jur, dar nu mai văzu pe altcineva. Se 
uită din nou la femeie. Ea îi făcu semn spre scaunul de lângă ea. 


11 Ziar publicat pe patru continente vândut de persoanele fără 
locuinţă, având la bază un demers social. (n. tr.) 


Acolo se afla o haină albastră. 

Adam îngheţă. Ea zâmbi și se apropie de el. 

— Adam, spuse ea. la loc. Bei ceva? Eu beau un prosecco. 

— Da, te rog. De unde ai știut că eu sunt? întrebă el. 

— Câţi băieţi de șaptesprezece ani vezi tu pe aici? Mă întreb 
dacă vor accepta să te servească. Făcu semn unui chelner și 
ceru un alt pahar. Omul se încruntă privindu-l pe Adam. 

— Doamnă, pare prea tânăr... 

— Atunci, adu-ne o sticlă cu apă și încă un pahar, spuse ea și 
îi făcu cu ochiul lui Adam. Chelnerul ridică din umeri și plecă 
după comandă. 

Janet se așeză din nou pe scaun și-i aruncă o privire lungă. 

— Ești acceptabil, spuse ea și izbucni în râs. Dar eu, cum 
sunt? Satisfăcătoare? 

— Bineînţeles! insistă Adam. 

| s-ar fi părut imposibil să spună nu oricum ar fi fost, dar 
profită de ocazie pentru a o privi din cap până-n picioare. Ea își 
deschise braţele pentru a se arăta cu totul, apoi râse și roși 
ușor. Era destul de scundă, cu o siluetă zveltă, purta o bluză 
albă deschisă la guler, un pulover negru și o fustă verde, destul 
de scurtă. Adam se întreba deja dacă avea să vadă ce se afla 
sub acele haine. Gândul îl făcu să roșească și își ridică repede 
privirea pentru a-i întâlni ochii. Sub machiaj, unul dintre ochi 
părea vânăt, gândi el. 

— Acceptabilă, murmură el și ea râse din nou, dar râsul era cu 
o notă prea sus și neconvingător, pentru că răspunsul lui fusese 
cam morocănos și deloc flatant. 

Sosi vinul, împreună cu apa. Adam o studie în timp ce 
chelnerul îi servea. Dacă priveai mai atent, avea mai multe 
vânătăi. Cineva o bătuse de curând, iar în jurul ochilor avea 
câteva riduri de expresie, care n-o făceau să pară bătrână, 
hotărî el. 

Ea așteptă până când chelnerul plecă, apoi îi turnă lui Adam 
un pahar de vin. 

— Lumea se destramă afară, iar el se teme să nu-și piardă 
licența. Noroc, spuse ea, ridicându-și paharul. 

Adam îl ridică pe al lui, ciocniră și apoi băură. Urmă o pauză 
scurtă. 

— Mă temeam să nu fie închis, spuse Adam, arătând barul. 

— II folosesc și Fanaticii, spuse ea. Și unele dintre celelalte 


grupuri rebele. O, e un adevărat focar de răzmeriţă aici. Și e plin 
de spioni, bănuiesc. 

Adam se uită la ceilalți oameni aflaţi în local. Cei mai mulţi 
dintre ei aveau douăzeci-treizeci de ani. Bine îmbrăcaţi. Cum îţi 
puteai da seama de partea cui erau? Habar n-avea. Dar gândul îl 
alarmă. 

Urmă din nou o tăcere stânjenitoare. Janet zâmbi slab. 

— Presupun că nu te pricepi la conversațiile banale, nu? 
spuse ea. 

— Aăă... lucrezi în Manchester? încercă el, dar ea îl opri. 

— Îmi pare rău, e vina mea. Nu vreau să știi nimic despre 
mine, spuse ea. Te deranjează? 

— Nu, dar îngreunează puţin conversaţia banală. 

Janet aprobă. 

— Nu te descurci rău, îi spuse ea. Râse din nou, mai relaxată. 
Este distractiv. Parcă ar fi întâlnirile la care obișnuiam să merg 
când eram adolescentă. O, Dumnezeule, deveneam atât de 
băţoasă! îmi răscolește amintirile! 

— A fost chiar așa de îngrozitor? întrebă el, pentru că așa 
părea că fusese. Se simţea insultat. 

Ea se gândi la asta. 

— Privind retrospectiv, întotdeauna am considerat că a fost 
îngrozitor. Dar acum îmi dau seama că poate că n-a fost atât de 
rău. Dar tu? continuă ea. Părinţii tăi știu... ce ai făcut? 

Adam o privi cu răceală. Se gândise să facă sau să spună 
orice ca să n-o sperie sau s-o alunge, dar avea și el mândria lui. 

— Nici eu nu vreau să știi nimic despre mine, spuse el. 

— Touché! strigă ea. Asta chiar îngreunează situaţia, nu-i 
așa? Dar îmi place conversaţia măruntă, este ceva romantic, nu- 
i așa, să stăm aici în vreme ce orașul arde în jurul nostru și totul 
e pe cale să se schimbe. Suntem ca niște mercenari, nu-i așa? 
Sau ca spionii, sau ceva asemănător. 

Zâmbi. 

— Şi n-avem ce să ne spunem unul altuia. 

— Nu vreau să discut despre familia mea, asta e tot, spuse el. 
Mă poţi întreba orice altceva. 

— Chiar pot? Nu este oare familia ta lucrul cel mai important? 
întrebă ea. 

Adam clătină din cap. Nu voia să aibă discuţia asta. Vorbiră în 
schimb despre proteste, iar Adam îi spuse că fusese la concertul 


lui Jimmy Earle în noaptea în care începuse totul. Janet dorea să 
afle amănunte. 

— Aș fi dat orice să particip la acel concert, spuse ea. 

Îi mai puse câteva întrebări despre el, despre școală, despre 
prietenii săi, despre iubita sa. Adam o aștepta să-i pună marea 
întrebare - cea despre decizia de a lua Moartea. Se pregătise 
pentru asta. „Nu mai vedeam un viitor din care să-mi doresc să 
fac parte”, era replica lui favorită. Ceva de genul acesta. Dar 
spre surpriza sa, întrebarea rămase nerostită. 

În cele din urmă, ea dădu vinul pe gât. 

— Bine, spuse ea. Hai să mergem. 

Adam înghiţi în sec și încuviinţă. Își goli paharul și o urmă 
afară. Era o zi răcoroasă, cu vânt, mai rece decât părea. Ea o luă 
spre Albert Square, dar era prea aglomerat, așa că se îndreptară 
în direcţia opusă, pe străzile lăturalnice, înguste, spre Oxford 
Road. Janet îl luă de braţ, își cobori capul și zâmbi. 

Se cazară la Palace Hotel pe Oxford Road, unde puţin mai 
devreme avuseseră loc lupte. Totul părea să fi revenit la normal, 
personalul era la posturi, totul era tăcut. Poate că ajunsese în 
stăpânirea celorlalți. Nu-ţi puteai da seama dacă așa era. 

intrarea în hotel se dovedi îngrozitor de stânjenitoare. 
Personalul probabil că-și dăduse seama ce se întâmplă. Spre 
surpriza lui, și Janet se simţea la fel. 

— A fost tare jenant, nu? spuse ea când ajunseră în siguranţă 
în lift. M-am gândit tot timpul că se întreabă care dintre noi este 
prostituatul. 

Camera era uriașă - pat matrimonial, două canapele, un 
birou, o masă și scaune. Camera avea și baie, cu o cadă 
suficient de lungă încât să te întinzi în ea, și un duș separat. 
Toate erau supradimensionate. 

— Iţi place? spuse ea. 

Râse și privi pieziș la el. 

Adam se gândi că el ar trebui să facă prima mișcare, așa că 
se apropie de ea, dar fata ţâșni spre dulapuri și începu să le 
cerceteze. 

— Uite! exclamă ea. 

Era un minibar într-un frigider mic, ascuns într-un dulap, sub 
birou. Scoase o sticlă de șampanie de jumătate, pe care i-o dădu 
lui Adam să o deschidă, în timp ce ea găsi două pahare. 

— Sunt emoţionată! mărturisi ea. Nu e o prostie? 


Turnă pentru amândoi. Ciocniră paharele și băură vinul cu 
înghiţituri mari. 

— Ai făcut... începu ea. 

— Ce? 

— Ai mai făcut asta până acum? 

Adam se îmbujoră. 

— Da, bineînţeles. De câteva ori, minţi el. Şi tu, presupun. 

— Nu cu un băiat de șaptesprezece ani care mai are doar o 
săptămână de trăit. Sunt virgină din punctul acesta de vedere. 
Râse din nou și mai luă o înghiţitură de șampanie. 

— Bine. Mă duc la baie să mă dezbrac. Tu bagă-te în pat și vin 
și eu lângă tine. Bine? 

Adam încuviinţă, iar Janet se strecură în baie. Adam își dădu 
jos hainele cât de repede putu, se băgă în pat... și așteptă. 

Ea nu întârzie mult. leşi înfășurată strâns într-un halat alb și-l 
obligă să se uite în altă parte până se strecură lângă el în pat. 

— E o tâmpenie! spuse ea. Se presupune că eu sunt femeia 
mai în vârstă și mai sofisticată, dar sunt foarte timidă. 

— De ce ești timidă? întrebă el. 

— Din cauza ta! 

Se apropie și se lipi de el. Îi simţi întreg trupul - sâni, picioare, 
bust, tufișul mic și aspru pe piciorul lui. 

Ea îl sărută. 

— Poţi să mă atingi dacă vrei, spuse ea. 

Ea îi ridică mâna și i-o apăsă pe sân. Eli-l masă blând și simți 
cum i se întărește sfârcul în palma lui. Ea își coborî mâna și îl 
atinse sub așternuturi, apoi se trase spre el pentru un sărut. 
Avea gust de vin. Apoi suspină, se relaxă și-l trase peste ea. 


După aceea, aţipiră puţin. Adam se trezi înaintea ei și se 
mulţumi să stea acolo, cu capul ei pe braţ, așteptând-o să se 
trezească. 

Deci, asta era. A doua oară, a doua parteneră. Nu avusese 
timp să se gândească la asta prima dată, cu Lizzie, dar acum îi 
amintea puţin de zilele de naștere și de gândurile sale de atunci 
- Deci, acum am zece ani, ori Am treisprezece ani. De fiecare 
dată se concentra să simtă schimbarea, dar era în zadar. Sexul 
nu era cu mult diferit de virginitate. Poate că trebuia să aștepți 
să te îndrăgostești. Poate că trebuia să aștepți toată viaţa 
pentru a simţi altceva. 


Își amintea că tatăl lui îi povestise ce spusese bunicul la cea 
de-a șaptezeci și cincea aniversare. „Știu că sunt bătrân, dar nu 
mă simt așa. Mă simt ca la optsprezece ani”. 

Te mulțumeai să faci lucruri. O ţineai tot așa și făceai și altele. 
Dar toate erau la fel. Poate că asta era lecţia pe care voia 
Moartea să i-o dea. Că, până la urmă, n-avea nicio importanţă. 

Totuși... fusese foarte, foarte plăcut. Se simţea vinovat faţă 
de Lizzie, dar, la urma urmelor, ea îl părăsise. Nutri speranţa 
unei alte partide, când Janet se trezi, dar ea nu era interesată. 
Fata se duse la baie, apoi se întoarse în pat și-l sărută pe buze. 

— Mulţumesc, spuse ea. Credeam că te voi face să te simţi 
mai matur, în schimb, tu m-ai făcut să mă simt de cincisprezece 
ani din nou - timidă, și dulce, și speriată. Dar poate că, de data 
aceasta, mai încrezătoare în mine. Asta mi-a plăcut, să știi. 

Se sprijini pe perne și termină vinul. În pofida faptului că 
refuzase să-i ofere amănunte despre viaţa ei, se porni să 
sporovăiască despre tot felul de chestii irelevante - baruri din 
Londra și Manchester, un băiat pe care îl cunoștea și care poate 
că era dragostea vieţii ei, dar căruia nu părea să-i pese de ea, și 
cum simţea că i se frânge inima și cum nu reușea să treacă 
peste asta. 

— Nici nu cred că voi reuși vreodată, spuse ea. Nici în ultima 
zi a vieții mele. 

Își zvârli capul pe spate și râse, apoi îi aruncă o privire tristă 
lui Adam. El știa, sau i se părea că știe, ce gândea Janet: că el 
nu va ajunge să înfrunte astfel de dileme. Povestea lui se 
apropia deja de final. 

Când o privi din nou, văzu că Janet plângea. Dorea să o 
consoleze, dar nu știa cum. Ea se aplecă după un șerveţel, își 
suflă nasul și-și șterse ochii. 

— La vârsta mea, am devenit sentimentală, spuse ea. 

Din nu se știe ce motiv, poate din cauza sexului sau din cauza 
lacrimilor, ori pentru că îi mărturisise un secret, Adam dorea să-i 
împărtășească și el ceva. 

— Fratele meu face parte din gruparea Fanaticilor, spuse el. 

Janet se întoarse spre el. 

— Povestește-mi despre el, spuse ea; și parcă s-ar fi ridicat un 
baraj. 

Sufletul i se deșertă în valuri - îi povesti despre Jess, despre 
cât de mult îl iubea și-l admira și cât de furios era acum și cât de 


dezamăgit se simţea. Despre părinţii lui și cum le distrusese 
viaţa și cum era prea slab să le spună măcar că-i pare rău. Și 
despre Lizzie, bineînţeles; cum i-a spus că o iubește pentru că 
nu conta dacă era adevărat sau nu, dar că ea acum plecase și 
nu putea s-o învinovăţească, nu? Cum ar putea să 
învinovăţească pe cineva pentru ceva, după ce el făcuse ce 
făcuse? 

Și, mai presus de toate, îi vorbi despre cât de mult își dorea 
să n-o fi făcut niciodată. Cât își dorea să fie din nou săptămâna 
trecută. Viaţa i se părea îngrozitoare atunci, dar, de fapt, era 
prețioasă, frumoasă, demnă de trăit, iar el stricase totul pentru 
că nu ieșise așa cum voise el, ca un plod bosumflat care își 
aruncă din leagăn ursuleţul de pluș. Acum își dorea viaţa înapoi 
cu ardoare, dar era dusă pentru totdeauna și nimeni nu i-o 
putea da înapoi... 

Janet ascultă cu atenţie, dar nu-i oferi niciun sfat, nu-i puse 
nicio întrebare. Când începu să plângă, îi luă mâna și i-o 
mângâie și așteptă până când se opriră șiroaiele de lacrimi. 

— Fratele tău pare un soldat adevărat, spuse ea. 

Suspină și se uită la ceasul de pe noptieră. 

— Ce vrei să faci? o întrebă el. Nu mai poți sta? 

Nu voia să fie singur. 

— Revoluţia, spuse ea. Ascultă! 

De afară se auzeau lozincile scandate - jumătate de milion de 
voci care cereau schimbarea. 

— Vreau să fac și eu parte din ea, măcar pentru câteva nopţi. 

Câteva nopţi? Asta însemna... 

— Ai luat și tu Moartea? întrebă el. 

— Nu, nici vorbă de așa ceva. Nu mă întreba, pentru că nu-ţi 
voi răspunde. 

Se ridică din pat și începu să se îmbrace. Adam observă 
vânătăile de pe trupul ei, dar nu îndrăzni s-o întrebe ce se 
întâmplase. Când termină îmbrăcatul, își aranjă părul în oglindă 
și se așeză lângă el pe pat. _ 

— Acum, Adam, spuse ea, vreau să mă asculţi cu atenţie. li 
cunosc pe Fanatici. Nu, nu mă întrerupe. Pe unii dintre ei îi 
cunosc foarte bine și îţi pot spune ceva ce nu mulţi pot. Există 
un antidot. Ințelegi? Eu ţi-l pot procura. 

Işi cobori ochii spre el, iar faţa îi era aproape inexpresivă, de 
parcă făcea un experiment pe el. 


— Nu te cred, spuse el. Dar spera din suflet să fie adevărat. 

— Îmi va lua vreo două zile, spuse ea. Dar îţi promit, îţi promit 
sincer să fac asta pentru tine. Tot ce ai de făcut este să te ţii 
departe de probleme. Până vineri. 

Îl privi atent. 

— Ei bine? întrebă ea. Ce spui? Vrei antidotul? Sau ai prefera 
să te ţii de săptămâna ta? 

Săptămâna ta. O spusese cu dispreţ. O măsură prea mică faţă 
de întreaga viaţă. 

— De ce faci asta? întrebă el, pe un ton stăruitor. 

— Pentru că pot, spuse ea. 

Acum era rece, ca un doctor, așezată pe marginea patului și 
spunându-i ce are de făcut. 

— Dar nu mai am decât patru zile, spuse el. 

Janet zâmbi cu amărăciune. 

— Și dacă nu-i adevărat, și te mint, vei fi risipit două zile 
prețioase ţinând capul la cutie. Doar că aceste zile nu sunt 
preţioase, nu, Adam? Sunt dureroase, și oribile, și neplăcute, 
pentru că știi că vei muri când întreaga lume e pe cale să se 
schimbe, Dumnezeu știe în ce, și când toată lumea așteaptă cu 
nerăbdare viitorul și ar fi trebuit să ai toată viaţa înaintea ta. Ei 
bine, ţi-o ofer înapoi. O vrei, sau nu? Spune-mi. Și nu pune 
întrebări, spuse ea, când el dori să deschidă gura. Nu-ţi pot 
răspunde la ele. Tot ce ai de făcut este să ai grijă de tine și să fii 
aici când ajunge antidotul vineri seara. E foarte simplu. Da sau 
nu. 

— Dar toată lumea spune că nu există un antidot, murmură 
el. 

Janet se aplecă și mai aproape de el. 

— Toată lumea se înșală, îi spuse ea. 

Se întinse spre el și-l sărută pe buze. 

— Toată lumea cu excepţia mea. 

Și izbucni în râs. 

— Eşti de acord? 

— Da, spuse el. Da. 

Spunând asta, își recunoștea din plin slăbiciunea. Făcuse cea 
mai îngrozitoare greșeală posibilă. Și, mai presus de toate, voia 
să trăiască. 

— Bine. 

Janet se ridică și îi zâmbi. 


— Mulţumesc pentru seara aceasta minunată, spuse ea. Își 
luă poșeta și se îndreptă spre ușă, unde se opri și-și ridică un 
deget, avertizându-l. 

— Ai grijă de tine, îi spuse ea. Este periculos pe străzi. Dacă 
aș fi în locul tău, aș rămâne aici, în camera aceasta. Nu-ţi asuma 
riscuri inutile, Adam - pentru că îmi asum eu suficiente pentru 
tine. Înţelegi? 

Adam încuviinţă. 

Imediat ce ușa se închise în spatele ei, sări din pat și, rămas 
în mijlocul încăperii, își simţi inima bătând ca o tobă de fericire. 
Era un miracol. Până la urmă, avea să trăiască! 

Înșfacă telefonul și o sună pe Lizzie. Trebuia să-i spună! N-ar fi 
fost minunat dacă ar fi venit aici să petreacă aceste două zile cu 
el? Lizzie trebuia să afle! Toată lumea trebuia să afle! 

— Am să trăiesc! strigă el. 

lar ecoul îi răspunse din toate colțurile încăperii. Era mai 
fericit ca niciodată. 


CAPITOLUL 10 
CAPTIVITATEA 


Cam pe când Adam striga „Aleluia!” în camera lui de hotel, 
Lizzie stătea în vârful patului, bând o ceașcă de cafea. Ochiul 
stâng i se umflase până aproape se închisese și un firicel de 
sânge îi curgea din nas. Era cât se poate de conștientă că de 
fiecare dată când Christian se enerva și o lovea, devenea mai 
urâtă. Ceea ce nu era o mișcare bună din partea ei, pentru că, 
după cum subliniase și el după ce o lovise ultima dată, cu doar 
câteva minute în urmă, ieșea cu ea numai pentru că îi plăcea 
cum arată. 

Şi nu-i plăcea nici că-i era frică de el. O făcea să pară proastă, 
iar modul în care se dădea îndărăt când își ridica mâna asupra ei 
era pur și simplu iritant. Ceea ce era mare păcat, pentru că 
ultima zi fusese cea mai îngrozitoare din viaţa ei. Pe moment, se 
concentra cât de tare putea să nu-și verse cafeaua. Tremuratul 
se pare că o făcea să arate ca o retardată și cine și-ar fi dorit o 
iubită retardată? 

Christian stătea la câţiva metri distanță de ea, îmbrăcându-se 
în niște haine noi - tricou larg, adidași și o pereche de blugi de 
firmă pe care tocmai îi primise. 

Avea și o placă nouă de Skateboard. Poza cu ea sub braț în 
faţa unei oglinzi mari. 

— Ce părere ai? întrebă el. 

Lizzie își umezi buzele și încercă să-și controleze răsuflarea, 
speriată că dacă va vorbi, va izbucni în lacrimi amare. 

— Nu-ţi place? întrebă Christian. Nu-ţi place? 

— Eu, eu, eu... începu ea; și lacrimile ţâșniră - fierbinţi, 
ridicole, umilitoare, urâte. 

— Ce-i cu tine, Lizzie? întrebă poruncitor Christian. Uită-te la 
chestiile astea - sunt de calitate. 

— Trebuie, trebuie, trebuie... începu ea din nou, încercând 
disperată să-și controleze vocea. 

Christian își dădu ochii peste cap. 

— Ce-ti trebuie, Lizzie dragă? întrebă el sarcastic. 

— Trebuie să merg la baie! spuse ea. 

Avea nevoie de ceva vreme, dar se abţinuse, pentru că a 
merge la baie implica a fi umilită. lar a fi umilită, în ochii lui 
Christian, era aproape la fel de rău cu a fi urâtă. 


— Asta-i bună! exclamă Christian. Vince! urlă el. lubita trebuie 
să meargă la baie. 

Urmă o pauză. 

— Vince! urlă Christian. lubita! Toaletă! Unde dracu ești? 

Ușa se deschise și intră Vince. Își ridică pantalonii imaculațţi 
până la genunchi și se aplecă să scoată oala de noapte de sub 
pat. 

— Da știu că nu te-ai grăbit, se plânse Christian, întorcându- 
se la oglindă. 

— Incheiam o afacere. 

Christian își închise ochii, obosit. 

— Vince, ești o slugă. Nu umbli lela cu un telefon în mână 
când ar trebui să ai grijă de mine și de iubita mea și de nevoile 
noastre. Of... 

— Imi pare rău, domnule, spuse Vince. 

Puse olița pe podea și se ridică. 

— Fă pipi, îi spuse Christian lui Lizzie. 

— Îmi acordaţi puţină intimitate? întrebă ea. 

Christian scutură din cap. 

— Sunt iubitul tău. Asta e un servitor. Bogaţii nu se sinchisesc 
de chestii de genul acesta. Pot să-i poruncesc să-mi ţină scula 
când mă piș, cum face tipul acela pentru Prinţul Charles, și n-ar 
fi nimic pervers în asta. Așa ne comportăm la acest nivel al 
societăţii. Hai. Fă pipi. 

Lizzie simţea că explodează. Se dădu jos din pat. O parte a 
feţei i se umfla. Urâtă, urâtă, urâtă. Mâna îi era încătușată de 
stâlpul patului, dar, întinzându-și cât putu demult mâna, reuși să 
ajungă la ploscă și să se ghemuiască pe ea. Cu capul plecat, 
putea pretinde că e singură. Măcar purta o cămășuţă de noapte, 
chiar dacă nu ascundea prea multe. 

Ambii bărbaţi stăteau în picioare urmărind-o. După ce 
termină, Christian îi aruncă o cutie cu șerveţele. În timp ce Lizzie 
se ștergea, el se apropie, îi dădu părul într-o parte și îi împinse 
capul înainte, descoperindu-i gâtul. Pe ceafă avea o serie de linii 
desenate cu cerneală neagră - CI, C2, C3, C4, C5. Lizzie știa 
perfect ce reprezentau liniile acelea, deoarece Christian îi 
explicase că dacă lucea o tăietură la C3, n-ar mai fi putut spune 
nu de prea multe ori, nu? 

Vince se aplecă să privească mai îndeaproape. Christian 
simţea în mod evident dezaprobarea lui Vince. 


— E iubita mea, spuse el nervos. Pot face orice vreau cu iubita 
mea, nu? 

Vince se încruntă. 

— Credeam că am căzut de acord că nu e iubita 
dumneavoastră, domnule. 

— Păi, e în patul meu. Asta înseamnă că e iubita mea. 

— Numai dacă vrea să fie aici. 

— Ba pe dracu'! Lizzie! Vrei sau nu vrei să fii în patul meu? 
întrebă el. 

Ambii bărbaţi se întoarseră să o privească. 

— Da?! răspunse ea prudent. 

— Vezi? Of, m-am plictisit de moarte. Mă duc să mă joc pe 
Xbox, anunţă Christian. 

Păși arogant spre ușă, scuturând exasperat din cap. Vince 
rămase pe loc, urmărindu-l pentru o clipă curios, înainte de a 
ridica oala de noapte și a o goli în baie. Când se întoarse, Lizzie 
îi vorbi pe un ton jos. 

— Ce mă fac? îl imploră ea. Te rog. Ajută-mă. 

Vince nu răspunse nimic. Puse plosca înapoi sub pat și luă 
ceașca de cafea. Se îndreptă spre ușă. 

— Te rog, Vince. Nu știu ce să fac, îl imploră ea din nou. 
Văzuse cum îl trata Christian pe uriaș; n-avea cum să-i placă sub 
nicio formă. Era singura ei șansă. 

Vince se opri și o privi peste umăr. 

— Comportă-te de parcă ai fi iubita lui, îi spuse el. 

— Doar atât? Și mă va lăsa să plec? plânse ea. 

Vince scutură din cap. 

— Întotdeauna se termină la fel. Dar măcar nu vei mai fi lovită 
de atâtea ori pe parcurs. Te face să arăţi ca naiba, spuse el și 
ieși din cameră. 

În spatele lui, Lizzie își închise ochii și încercă să-și controleze 
tremurul. Comportă-te de parcă ai fi iubita lui, spusese Vince. 
Era singurul indiciu pe care îl primise până acum. Pentru că - La 
dracu cu toate astea, gândi ea. Trebuia să existe o modalitate 
de a ieși din situaţia asta. Întâi și întâi de toate, trebuia să 
găsească o cale de a nu mai fi atât de neputincioasă, patetică și 
speriată ca proasta tot timpul. 


După ce o lăsă pe Lizzie, Vince cobori în bucătărie, unde 
deschise un dulap ticsit cu cutii de medicamente. Christian îl 


îngrijora. Până acum, fusese vorba doar de simple răpiri, urmate 
de violențe. Acum era iubita lui. Era de-a dreptul ciudat. Se 
întâmpla ceva și putea să pună pariu că era din cauza 
medicamentelor. 

Scoase un pachet nou de pastile, înlătură celofanul de pe el și 
se uită înăuntru. Totul era în ordine: etichetele corecte, firma 
corectă, toate erau corecte. Suspină. Poate că, pur și simplu, 
urcușurile și coborâșurile psihopatiei galopante îl făceau pe 
Christian să se comporte așa. 

Vince extrase mai multe pastile din învelișul lor de aluminiu, 
le zdrobi într-un mojar și le amestecă minuţios într-un pahar cu 
lapte cald, asigurându-se că s-au dizolvat complet. Apoi merse 
în sufragerie să i le dea lui Christian, care era lipit de jocul lui. 

Acesta lăsă să-i scape o exclamaţie de exasperare când îl 
văzu venind, dar întinse mâna să-și ia laptele, întorcându-se 
spre Vince, îl bău, îl plimbă prin toată gura și făcu o gargară 
zgomotoasă înainte de a-l da pe gât. 

— Mmm, tare gustos! Mda. Mă simt deja mult mai calm. 

Începu să râdă chicotind strident, ca un nebun, cu hohote 
care ar fi putut aparţine ori unui nebun, ori unui nebun prefăcut, 
ori unui nebun care se preface că se preface că e nebun, ca să 
ascundă faptul că este nebun. Orice combinaţie a celor trei 
posibilităţi ar fi putut fi cea corectă. 

Vince îl privi impasibil. Dacă acest cretin patologic nu înceta 
cât de curând să mai fie așa ciudat, trebuia neapărat să-l vadă 
pe domnul Ballantine pentru a stabili o consultaţie la medic. In 
vinerea aceea aveau să meargă să mai ridice o cantitate de 
Moarte. Avea să discute cu domnul Ballantine atunci. 

lar dacă mă îmbrobodești cumva și aflu, își promise Vince, al 
dracului să fiu de nu profit de ocazie ca să te pocnesc de toţi 
pereţii camerei ăsteia, până-ţi fac boașele ring-ding-dong pe 
frunte. Asta, stimate domnule, e o promisiune. 

— Eşti un bou astăzi, sublinie Christian. Fii atent. Am primit un 
telefon de la tata. Se pare că cineva a reclamat dispariţia iubitei 
mele la poliție. Imaginează-ţi asta, Vince! Mă întreb ce i s-a 
întâmplat, oare? Mai bine cercetează problema, da? Probabil că 
părinţii ei au făcut asta. Fă-le o vizită. Și fufei ăleia de Julie. Doar 
ne-a dat o adresă greșită, nu? 

— Așa a făcut. 

Vince se simţea întotdeauna mult mai bine afară decât în 


casă. Încuviinţă. 

— Mă ocup imediat de asta. 

— Așa să faci, spuse Christian. Ne vedem mai târziu, uriașule. 
Fizzie și cu mine ne vom uita la televizor. Poate c-o să facem și 
nițeluș sex cu Figuri, hm? 

— Distracţie plăcută, domnule, spuse Vince. 

Slabe speranţe, gândi el. Christian era impotent de ani de zile. 
Ar fi trebuit să-i spună asta fetei, pentru că în mod cert avea să 
fie vina ei dacă nu i se scula. 

Fluierând în surdină, își luă cheile de la mașină. O călătorie în 
oraș. Drăguţ. Poate că după ce-i va suna pe părinţii lui Julie și va 
afla unde locuiesc, va avea timp să bea ceva cu niște amici. 

* 


Adam se trezi a doua zi simțindu-se foarte bine, cu inima 
ușoară și foarte calm. Se afla într-o cameră spațioasă și 
frumoasă, iar prin ferestre intra o lumină blândă, dar 
strălucitoare. Locul îi era complet străin, dar era cât se poate de 
confortabil. Capul îi era golit de gânduri. Mai rămase un timp 
lungit, bucurându-se de sentimentul plăcut, știind însă că starea 
aceasta plăcută nu avea să dureze prea mult. 

Când își schimbă poziția, toate amintirile îl inundară. Se ridică 
în capul oaselor. Era salvat. Avea să trăiască! Trebuia să mai 
aștepte doar două zile, dar simţea nevoia să o aibă pe Lizzie 
lângă el - era obligatoriu. Îşi luă telefonul și o sună. Din nou, nu-i 
răspunse. În sfârșit, acum, în cele din urmă, începu să-și facă 
griji pentru ea. Dacă-l părăsise cu adevărat, n-o putea 
învinovăţi. Dar nu-i stătea în caracter să dispară așa, pur și 
simplu. l-ar fi spus. Nu? 

Îi lăsă un mesaj și începu să sune la toate cunoștințele. 
Părinţii îi răspunseră de data aceasta, dar n-aveau nici cea mai 
vagă idee unde ar fi putut fi. Ceea ce era ciudat. Părinţii lui 
Lizzie păreau speriaţi. Adam începea să se îngrijoreze și el. 
încercă să o sune pe Julie. Niciun răspuns, din nou. 

Era aproape de prânz când în sfârșit îi răspunse cineva. Julie. 
Nu păru foarte fericită să-i audă vocea. 

— O caut pe Lizzie... începu el. 

— O, bineînţeles, îl maimuţări Julie. Vrei să știi unde e iubita 
ta. Băiete, ce frumos din partea ta! Ai o inimă ATÂT de mare. Ei 
bine, să vedem. O, da, a fost răpită de o bandă de mafioţi, apoi 
părinţii ei au depus reclamaţie la poliţie și s-au trezit că le arde 


casa. Mda - așa a fost. 

— Ce? 

— Hei! Lizzie va fi atât de fericită să audă că încerci să iei 
legătura cu ea, între două bătăi și un viol în grup! E atât de 
frumos din partea ta. O să-i facă ziua foarte frumoasă, onanist 
ce ești! 

— Ce se întâmplă? Glumești, sper. Încetează! Unde este 
Lizzie? 

— Şi vrei să știi de ce, rahat cu ochi ce ești? Pentru că a 
încercat să te ajute, și le-a picat direct în braţe. Voia să afle 
dacă ei sunt cei care fabrică Moartea și dacă au un antidot, iar 
dacă da, să i-l dea și ei - dar te anunţ oficial că nu există niciun 
antidot - iar ei au spus, „Sigur! - Mda. Treci pe la noi și te vom 
lega în lanţuri și te vom viola în grup pe vecie.” 

— Poliţia... spuse el. 

— Poliţia știe, deșteptul dracului, de aceea au pățţit-o mama și 
tatăl ei. In paranteză fie spus, tot de aia au păţit-o și mama și 
tatăl meu. Acum se ascund. Și eu mă ascund. Probabil chiar 
poliția a făcut-o, iar tu, Adam, stai departe de toate astea, da? 
Doar dacă nu vrei ca și asupra familiei tale să se abată aceleași 
rahaturi. 

— Cine a răpit-o? 

— O, da, chiar așa, tocmai voiam să-ţi spun asta... Lua-te-ar 
dracu' și de-ai muri odată. 

Şi-i trânti telefonul în nas. 

Creierul lui Adam începu să-i bolborosească, oferindu-i toate 
explicaţiile din lume pentru ce i se întâmplase lui Lizzie. Sună 
din nou, dar nu-i mai răspunse nimeni. Încă o dată - niciun 
răspuns. Sună la mama lui Lizzie și o întrebă despre fiica ei și... 
da, da, Lizzie nu era de găsit, iar ei erau foarte îngrijoraţi, poate 
știa el ceva? Pentru numele lui Dumnezeu, nu voiau decât să 
afle că e bine... 

— Gata, Jean, am hotărât să nu mai vorbim cu nimeni despre 
asta... se auzi o voce. Tatăl ei. Legătura fu întreruptă. 

Adam se ridică, își puse haina, ajunse lângă ușă și se opri. 
Pentru că... 

Pentru că dacă mergea să o salveze pe Lizzie, cel mai 
probabil avea să moară și el - și avea o viaţă de trăit! Janet îi 
promisese antidotul. O viaţă întreagă, viaţa lui, avea să-i bată la 
ușă a doua zi. Nu trebuia decât să întindă mâna și să-și ia viața 


înapoi. Își dorea asta mai presus de orice. De ce să riște și să 
arunce totul pe geam? 

Simţea că înnebunește. Alerga în jurul camerei, mormăind în 
sinea lui. Cum de se întâmplase una ca asta? Lizzie voia ca el să 
trăiască, nu pentru asta încercase să facă rost de antidot? lar 
acum el trebuia să se lase ucis din nou, de dragul ei? Nimic nu 
era cum ar fi trebuit să fie. Absolut nimic. Simţea că îi 
explodează capul. 

Brusc, se opri din alergat și își duse mâna la buzunarul din 
spate. Lista. Incă era acolo - fusese acolo tot timpul. O scoase și 
citi. 

Să ucid pe cineva care merită să moară. Ei bine, îl va omori 
pe ticălosul care o răpise pe Lizzie. 

Să le las părinților mei și lui Lizzie suficienţi bani încât să nu 
fie nevoiți să mai muncească vreodată. Oamenii ăștia erau 
mafioţi, probabil că aveau mormane de bani. Îi va lua pe toți. 

Să fac ceva care să rămână pe veci în memoria umanității. 
Nimeni nu va uita vreodată cum a salvat-o el pe Lizzie și a 
renunţat la singura speranţă de a trăi. Era un scop nobil. Lizzie 
nu avea să uite niciodată, iar ăsta era singurul lucru care conta. 

Incă mai avea timp. Trei zile. Lista era din nou de actualitate! 

Avea atât de puţin timp și atât de multe de făcut. Urma să 
moară, asta era sigur. leși pe ușă în grabă și porni la drum. Liftul 
era ocupat, așa că o luă pe scări, coborându-le câte trei 
deodată. 


PARTEA A TREIA 
REVOLUTIA 


CAPITOLUL 1 
VIN SA TE SALVEZ 


Julie era în apartamentul ei din Manchester, aruncând ultimele 
lucruri în valiză, când se auzi soneria. Cine dracu' era? Părinţii ei 
reușiseră să ţină secretă adresa, în pofida eforturilor lui Vince, 
după cum o demonstrau degetele rupte ale tatălui său. El și 
mama sa planificaseră în grabă o călătorie la Los Angeles și nu 
voiau ca Julie să meargă cu ei. De fapt, păreau să nu mai 
dorească să o vadă mult, mult timp. 

Și mai era Lizzie. Biata Lizzie! Dumnezeu știe ce-i făcea 
ciudatul acela chiar acum. | se rupea inima, dar nu avea cum s-o 
ajute. Lizzie era ca și moartă. Tot ce putea face Julie era să 
încerce să se salveze, iar asta însemna să-și ia adio de la 
Manchester și Londra și să fugă la New York sau la Los Angeles 
cât mai repede. Dacă Vince o căuta, avea să o găsească. Poate 
că-i va lua câteva zile, dar până la urmă o va găsi. Cu cât pleca 
mai repede, cu atât mai bine. 

Julie alergă la interfonul de lângă ușă într-o liniște deplină și 
ascultă. 

— Ai de gând să-mi deschizi, sau trebuie să dărâm ușa? 
întrebă Vince. 

Rahat rahat rahat rahat rahat. Ce putea să facă? Gândește-te! 
Să evadeze. Pe unde? Pe fereastră? E prea sus. Holul? La parter, 
se auzi zgomotul ușii de la intrare trântite, urmat de sunetul 
pașilor cuiva care urca în lift. 

Panicată, alergă în apartament, încuie ușa și sfârși, în mod 
ridicol, prin a se ascunde sub pat, ca un copil. Vince bătu la ușă 
și așteptă cam două secunde, după care distruse yala și intră. 
De pe podea, Julie putea să-i vadă picioarele, în timp ce Vince își 
scoase haina și o atârnă, ca un afacerist la lucru, lângă ușă, pe 
hol. 

— Uite cum facem, zise el. Dacă ieși de acolo de bunăvoie, 
promit să nu te lovesc în faţă. 

Julie știa că era cea mai bună ofertă pe care avea s-o 


primească. Închise ochii și se târî afară. 

— Pentru ce-mi faci asta? întrebă ea pe un ton plângăcios. 

— Pentru că ai raportat absenţa lui Lizzie la poliţie. 

— Nu eu am făcut-o. 

— Cine știe? spuse Vince și începu să o lovească. 

Trei minute mai târziu, coastele îi erau toate rupte pe o parte, 
iar ficatul și rinichii se prea poate să fi fost și ei lezaţi. Dar Vince 
era un om de cuvânt; faţa îi rămăsese neatinsă. Dacă o priveai, 
nu-ţi dădeai seama că fusese lovită. 

Ea tuși puţin sânge și se șterse la gură. 

— Ai terminat? 

Înainte ca Vince să-i poată răspunde, cineva ciocăni în ușa 
apartamentului. Vince se strecură în dormitor, pentru a nu fi 
văzut. Ușa spartă se deschise, iar Adam își băgă capul prin 
deschizătură. Julie se avântă spre ușă și-l împinse afară înainte 
să poată intra mai mult în casă. 

— Unde este? Spune-mi, te rog, și plec, o imploră el. 

— Habar n-am despre ce vorbești, răspunse Julie icnind. 

Până și să vorbească era o agonie. Se pregăti să închidă ușa, 
dar Adam își strecură piciorul în prag. 

— Uite, spuse el. Mai am trei zile de trăit. Voi muri. N-am 
nimic de pierdut. Măcar lasă-mă să încerc, bine? 

— Șterge-o, Adam, mârâi ea. 

Dar renunţă să-l mai împingă dincolo de ușă. Realitatea era 
că avea dreptate. Nu era o soluţie perfectă, dat fiind că era un 
fraier, dar... Julie își iubea verișoara mai mică și, dacă putea să-i 
arunce un colac de salvare, indiferent cât de mic, era tentată s-o 
facă. Dar când se repezise să ţină ușa, încheietura i se lovise de 
haina lui Vince, care atârna ordonat în cuierul de lângă ușă, și 
ceva din buzunar scosese un clinchet. 

Chei. 

— Şterge-o! mârâi ea din nou și lovi ușa de piciorul lui, în 
același timp făcându-i cu ochiul. 

Adam, idiotul, își trase piciorul din pragul ușii. Ea îl fixă cu 
privirea și-și dădu ochii peste cap. 

— Pune-l înapoi! spuse ea pe mutește. 

El făcu ce-i ceruse, iar ea îl lovi din nou cu ușa. De această 
dată, însă, Julie își cobori mâna în buzunarul hainei lui Vince și 
scoase cheile. Șansele erau slabe, dar nu puteai ști niciodată... 

— la-ţi piciorul din ușa mea! ţipă ea. 


ÎI împinse cu mâna în piept, ca și cum ar fi vrut să-l împiedice 
să intre, și lăsă cheile să cadă în buzunarul din faţă al cămășii. 
Apoi îi făcu din nou cu ochiul, îi împinse piciorul din ușă și îi 
trânti ușa în nas. 

Urmă o tăcere scurtă, apoi, spre ușurarea ei, auzi sunetul 
pașilor lui Adam îndepărtându-se. Nu știa dacă avea să-și dea 
seama la ce foloseau cheile, dar asta era altă problemă. Nu 
putea decât să spere. Făcuse tot ce-i stătea în putinţă. 

Vince ieși din cameră. 

— Ce i-ai dat? o întrebă el. 

Julie scutură din cap. Tipul era un monstru. Cum de văzuse ce 
se întâmplase? Fusese tot timpul întoarsă cu spatele la el. 

— Nimic. 

Vince o prinse de umăr și o pălmui violent peste obraz. 
Așteptă un moment înainte s-o lase să cadă la podea, apoi o 
ridică de păr și îi trase un pumn în nas. Nasul se sparse. Sângele 
sări în toate direcţiile. 

— Ce i-ai dat? întrebă el din nou. 

— Faţa mea, ai promis, spuse ea. 

— N-o să mai ai nevoie de ea, spuse el. 

O lovi din nou, mai tare. Ea se învârti pe loc, ca o păpușă și se 
prăbuși. Obrazul începu să-i sângereze. Vince se așeză pe un 
scaun din hol. 

— Eşti în stare de șoc, îi spuse el. Ai nevoie de un minut ca să- 
ţi revii și să-mi răspunzi. 

Își ridică manșeta puţin și se uită la ceas. 

— Minutul s-a terminat, spuse el. Deci, ce i-ai dat? 

Afară, auziră cum pornește motorul unei mașini. 

Vince înțepeni. 

— Cheile de la mașina ta, spuse Julie, și se întoarse să-i vadă 
expresia șocată de pe chip. 

* 

Întreaga conversație fusese năucitoare. Adam înţelesese 
cumva că Julie încerca să-l ajute. Dar să-i dea niște chei de 
mașină? La ce foloseau? Când ajunse în stradă, apăsă butonul 
„Deschidere” de pe lanţul de chei și o mașină ţiui și clipi din 
faruri chiar lângă el. Şi nu orice mașină - un Porsche clasic, 
argintiu. 

— O, frate. Un bolid veritabil, spuse uluit Adam. 

Se împlinea un alt punct de pe lista lui - Să mă plimb prin 


Manchester la volanul unei super mașini! Zeii ţineau cu el. 
Deschise portiera, se strecură pe scaunul șoferului, introduse 
cheia în contact și porni motorul. Acesta mârâi în surdină, ca un 
val cremos care se sparge pe pietrișul fin. Pe bord era o pereche 
de ochelari de soare, îi luă și și-i puse la ochi. Erau prea mari, 
dar tot arăta bine. Așa se purtau ochelarii aceștia. 

Începu să experimenteze cu schimbătorul de viteze și 
ambreiajul împins până la podea. Luase câteva lecţii de șofat și 
exersase puţin, așezat alături de mama sa în mașina familiei. 
Era departe de carnetul de șofer, dar Adam n-avea de gând să 
lase acest detaliu să-i strice bucuria unei astfel de oportunități. 

Tocmai băgase în treapta întâi, când ușile blocului lui Julie 
zburară în lături și silueta uriașă a lui Vince se năpusti spre el. 

Era tipul care-l bătuse la petrecere. Era mașina /u/? 

Cu un țipăt, Adam își propti piciorul pe pedala de acceleraţie. 
Scrâșnind și mugind, Porsche-ul porni pe stradă, săltând ca un 
purcel beteag. Uriașul urlă la el și se aruncă pe mașină, 
aterizând pe capotă, cu faţa schimonosită de furie, privindu-l pe 
Adam prin parbriz. 

Porsche-ul se opri. 

— Nuuuuu! 

Adam îl porni din nou și o luă săltând pe drum, virând dintr-o 
parte în alta. Vince, întins pe capotă, trase un pumn în geamul 
lateral de pe partea pasagerului. Sticla se crăpă și deveni opacă. 
La următoarea lovitură, pumnul uriaș intră direct prin geam și 
încercă să-l apuce pe Adam de beregată. 

Adam se îndepărtă pe cât putu de pumnul lui Vince și ambală 
motorul; mașina ţâșni înainte - și se opri din nou. Vince căzu. 
Adam porni mașina încă o dată, fără să vrea, forță schimbătorul 
într-a treia și alunecă înainte cu pas de melc, trecând peste 
ceva de pe drum. Vince? Ţipetele demonstrau că da, era Vince. 
În sfârșit, nimeri raportul corect schimbător/acceleraţie și țâșni 
ca un glonţ, mașina mugind și smucindu-se violent dintr-o parte 
în alta. Izbi în trecere un automat de parcare, un Jaguar și o 
camionetă de gunoi într-o succesiune rapidă, după care se 
îndepărtă, ţâșnind într-un nor de fum negru și în duhoarea de 
cauciuc ars. 

În spatele lui, Vince se ridică. Adam trecuse peste antebraţul 
lui. Mai mult decât atât, îi lovise mașina. Vince își iubea mașina 
aproape la fel demult ca și corpul. Lăsă să-i scape un răget de 


furie. O să-l omoare pe tipul acela, foarte-foarte încet, și va 
savura fiecare clipă. 

Adam n-avea nici cea mai vagă idee ce să facă mai departe. 
Avea mașina lui Vince. Excelent! Și? Opri lângă trotuar și 
verifică torpedoul, apoi cercetă podeaua și scaunele din spate, 
căutând indicii. Găsi câteva batoane de ciocolată, pe care le 
mâncă, dar nimic altceva care să-i spună ce să facă în 
continuare. Încercă să o sune din nou pe Julie. 

Niciun răspuns. 

Rămase locului, rozându-și o unghie. Ce-ar fi trebuit să facă? 
Evident, Julie se gândise că asta avea să-l ajute. Chiar crezuse 
ea că el știa deja unde este ţinută Lizzie? Exista vreun indiciu pe 
aici, pe undeva? 

Privi din nou cu atenţie prin mașină. Un CD player, un GPS, o 
hartă în spate. Frunzări harta. Nimic. Se întoarse spre GPS. De 
ultimă generaţie. 

— Unde vrei să mergi? întrebă o voce. 

— Aăă... la casa lui Christian, spuse Adam. 

— Mergem la... casa lui Christian, spuse vocea. 

Era o femeie, cu accent de Salford. De fapt, era vocea mamei 
lui Vince - un cadou aniversar pentru băiatul ei. 

— Întoarce mașina, fiule, spuse ea. 

Adam se conformă. 

— Bine. Următoarea la dreapta. Ai pornit. Şi nu mai goni ca 
nebunul! se oţări vocea. 

Adam nu o ascultă, și împinse acceleraţia până la podea. 

* 


Ziua lui Lizzie începuse destul de bine, cu micul dejun la pat - 
omletă și somon afumat, cafea și croissante, făcute de Christian 
cu propriile mâini. Avură o conversaţie plăcută, urmărind 
emisiunile de la televizor. Știrile tratau exclusiv subiectul Morții, 
revoltele și demonstrațiile din ce în ce mai ample din orașe, care 
cereau guvernului să demisioneze. Inchinară cu ceștile de cafea 
pentru creșterea vânzărilor de Moarte, îi ironizară pe Fanatici 
pentru  fervoarea revoluționară și clătinară din cap la 
incapacitatea poliţiei, care nu era suficient de dură pentru a ieși 
pe stradă să rezolve situaţia. 

Lizzie își exersase rolul de iubită și simţea că începe să se 
priceapă. În parte, în rol intrau acţiuni bine cunoscute - să stai 
în pat și să-ţi pilești unghiile, vorbind despre viitoarea ta 


coafură, sau să probezi vestimentaţii noi în faţa iubitului. Din 
alte puncte de vedere, Christian era mai modern. O iubită bună, 
din perspectiva lui, trebuia să fie independentă, deșteaptă și 
sexy. Problema era că Christian se considera întruchiparea 
tuturor acestor calităţi și, ca atare, se aștepta ca ea să fie de 
acord cu el în tot ceea ce dorea să facă. 

Era un rol greu de jucat la perfecţie. Cel mai rău era când îi 
testa aptitudinile de iubită închizând ochii și așteptând ca ea să-i 
spună ce dorește. Era înspăimântător, în cel mai bun caz, nu 
făcea decât să amâne puţin bătaia. Indiferent cât de grijulie era, 
Christian avea să se facă de râs în cele din urmă, iar Lizzie avea 
să fie de vină. 

După ce se uitau la televizor, urma sexul, care degenera rapid 
în violență, pentru că Lizzie nu reușea niciodată să îl excite. 
lubitele se lăsau lovite, așa că învățase să-și accepte bătăile 
într-o tăcere dureroasă. În realitate, era chiar ușurată. Era 
îngrozitor să fie bătută, dar era mult mai bine decât să fie 
violată, din punctul ei de vedere - mai ales un viol pe care 
trebuia să pretindă că și-l dorește. Măcar de data aceasta 
reușise să-și protejeze bine faţa - aflase cât de important era să- 
și mențină faţa frumoasă încă din prima zi, când fusese bătută 
pentru o remarcă stupidă, apoi din nou, pentru că era urâtă. 

După ce o mai pocni câteva minute prin pat, Christian se 
îndreptă spre fereastră să bea un pahar, apoi se hotărî dintr- 
odată că avea să fie o zi de leneveală. A doua zi trebuia să mai 
ia un transport de droguri de la fabrica tatălui lui, dar astăzi vor 
lenevi în pat, vor urmări episoadele serialului Eastenders din 
uriașa lui colecţie și se vor mulțumi să... fie împreună. 

Minunat! replică entuziasmată Lizzie. Eastenders. Serialul ei 
favorit. 

Christian o privi fericit. 

— Şi al meu! E uluitor, nu? 

Nu-i așa? gândi Lizzie. Da - cu certitudine, începea să se 
priceapă. De-ar fi putut supravieţui suficient timp încât să 
găsească o cale de evadare. 


Începea să se însereze când sună Vince. Christian nu se arătă 
deloc fericit. 

— Sper să merite. Ştie că nu trebuie să mă sune când 
urmăresc “'Enders, mormăi el. Lizzie ţistui aprobator. Işi duse 


mobilul la ureche și ascultă. 

— l-a dat cheile de la mașina ta? 

Christian era cât se poate de amuzat. 

— Nu prea știi cum să te porţi cu fetele, nu, Vince? Am să-ţi 
dau niște ponturi. Eu și Lizzie ne simţim foarte bine, nu-i așa, 
Lizzie? 

— Da - șttt, nu așa tare, încerc să aud. 

— Ai auzit? exclamă Christian, triumfător. Cuiva îi place să 
urmărească 'Enders cu mine. Vezi? 

Opri înregistrarea și mai ascultă câteva clipe ce-i spunea 
Vince, apoi se făcu roșu. 

— Să vină aici? Cum se poate una ca asta? GPS-ul dracului? Ai 
adresa mea pe GPS? Ce altceva mai ai pe el? Fabrica? Harta pe 
care ai însemnat locurile unde ai îngropat cadavrele? Prostule. 
Isuse! 

Se aşeză fierbând, în timp ce Vince bătea câmpii în 
continuare. Lizzie se așeză lângă el, pilindu-și unghiile și 
ascultând cât de mult putea. Era posibil să vină cineva? Trebuia 
să spere că are chiar și cea mai mică șansă de a scăpa de 
acolo... 

— Pocnește-o pentru asta. Fă-o să sufere. Apoi mișcă-ţi fundu- 
ncoace. Mai bine, vino acum. Ne ocupăm de Julie mai târziu, 
după ce-ai rezolvat situaţia. Isuse! 

Încheie conversaţia, se holbă la telefon, apoi îl azvârii cu 
sălbăticie înspre televizor. 

— Chiar în toiul lui 'Enders, se plânse el. Și își mai spune 
bodyguard. 

Se ridică din pat și se îmbrăcă. 

— Ghici ce? o întrebă el. Fostul tău prieten vine să te salveze. 
Ce spui de asta? 

— Adam? 

O rază de speranţă îi lumină sufletul. 

— E îngrozitor! Probabil că... nu poate accepta faptul că ne- 
am despărțit. 

— Urăsc tipii de genul acesta, mârâi Christian. Un fel de 
ciudat care te urmărește. Va trebui să-l omorâm. 

Continua să o privească suspicios. Greșise oare cu ceva? Un 
gând păru să-i treacă prin minte, pentru că se întoarse spre ea 
cu ochii plini de durere. 

— Nu i-ai spus încă despre noi? spuse el. Când, Lizzie? Când? 


Câteodată îngreunezi lucrurile într-un hal... 

— l-am spus! Doar că... nu vrea să accepte. Ştii tu... 

Christian o plesni peste cap, dar numai o dată. Apoi plecă să 
se pregătească pentru venirea lui Adam. 

Lizzie se prefăcu că plânge în pernă, dar de fapt jubila. Adam! 
Dumnezeu să-l binecuvânteze. În inima ei, știa că nu are nicio 
șansă. Probabil nu va face decât să îngreuneze situaţia. Dar 
măcar încerca. Încerca... și nu se știa niciodată. Trebuia să 
spere. 

Christian se întoarse în cameră cu mai multe lucruri. O crosă 
de golf. O pereche de ciorapi. Nişte cătușe, funii, lanţuri și o 
brichetă. 

— Îmi pare rău, draga mea, spuse el. E pentru binele tău. O 
ridică din pat, îi încătușă braţele pe după spătarul unui scaun și 
îi băgă ciorapii în gură. 

— Uite care-i planul. Dacă apare, păstrăm tăcerea absolută. 
Să intre în casă și să cotrobăie puţin. Apoi, când dau semnalul, 
urli cât poţi. Când vine alergând sus, îi secer picioarele cu crosa 
de golf, apoi îi scot creierii ticălosului. Bine? Dă din cap dacă ești 
de acord. 

— Mnng, răspunse ea. 

El o privi. Lizzie încuviinţă din cap. 

— Chestia e - și să nu încerci să negi, Lizzie - eu cred că încă 
mai ai sentimente pentru băiatul acela, nu-i așa? O, știu că așa 
este, insistă el, când ea negă din cap. Nu că nu aș avea 
încredere în tine, dar... ei bine. Aprinse bricheta și îi plimbă 
flacăra pe sub nas. În caz că ai nevoie de puţin ajutor. 

Chicoti, se apropie de fereastră și se aplecă, fluierând o 
melodie - „Whistle While You Work”!?. Ce era al lui, era al lui. 
Indiferent cât de tare o lua razna, nu-și pierdea niciodată 
umorul. 

Lizzie trase de legături. N-avea nicio șansă. Indiferent ce avea 
să aducă următoarea jumătate de oră, ea avea să o petreacă 
stând pe scaun, urmărind totul. Putea fi de folos într-un singur 
mod: sub nicio formă n-avea să ţipe. Când Christian avea să-i 
scoată călușul ca să ţipe, când flacăra brichetei avea să 
strălucească, avea să strige pentru a-l avertiza pe Adam. Era 


12 „Fluieră în timp ce muncești“, coloană sonoră realizată de 
Frank Churchill în 1937 pentru desenul animat Albă-ca-Zăpada 
și cei șapte pitici. (n. tr.) 


hotărâtă să facă asta. 
* 

Adam era suficient de inteligent să nu tragă mașina în fața 
casei, dar Christian recunoscu zgomotul motorului care se 
apropia pe drumul principal. Câteva minute mai târziu, se auzi 
șuierul și pocnetul ușor al ferestrei glisante de la parter pe care 
o deschidea Adam. Urmă scârțâitul pașilor ușori pe parchet. În 
sfârșit, zgomotul treptelor când începu să le urce. 

Lizzie știa exact ce urma să se întâmple și era pregătită 
pentru asta. Christian îi puse bricheta sub carnea moale 
încheieturii. Imediat ce auzi scârţâitul scărilor, aprinse cu 
mână bricheta, așteptă ca arsura să pătrundă adânc, apoi 
scoase ciorapii din gură cu cealaltă mână. 

— AaaaRRRRRRGGHHHH! urlă ea. 

Era imposibil. O durea prea tare. Christian îi vâri ciorapii 
înapoi în gură și se ascunse în spatele ușii, cu crosa de golf în 
mână, înainte ca Lizzie să mai poată scoate un cuvânt. 

— Mnng, mnng, bolborosi ea, zguduind scaunul dintr-o parte 
în alta. Dar era prea târziu. Pe scară se auziră pași grăbiţi, apoi 
ușa se deschise și Adam se repezi eroic înăuntru. Christian, 
aplecându-se pentru a folosi la maximum balansul crosei 
înălțate deasupra capului, o repezi violent în jos, spre tibiile lui 
Adam. Acesta urlă de durere și căzu ca un bolovan. Christian se 
aplecă asupra lui și - pac! îl lovi în cap cu crosa. 

Şi asta fu tot. 


2009 


Când își reveni, observă că era legat de scaun, iar mâinile îi 
erau încătușate la spate. Tibiile îi ardeau de durere, îi curgea 
sânge în ochi și avea o durere înfiorătoare de cap. Vince și 
Christian stăteau la fereastră, certându-se în legătură cu ceva, 
iar Lizzie era în partea opusă a camerei, pe un scaun. Faţa îi era 
acoperită de vânătăi. 

— Te ub... încercă el să spună. Gura îi era acoperită cu un 
căluș. Ea îl privi și scutură din cap. Adam încercă din nou. Te... 
ubsc... 

— Taci dracului din gură, pricepi? spuse Vince. 

Se apropie și-l plesni cu dosul mâinii. 

— Mi-ai furat mașina, spuse el, de parcă nu-i venea să creadă, 
și îl pocni și peste celălalt obraz, aruncându-l încă o dată în 
întuneric. 


Când își reveni din nou, cei doi încă se certau și, din câte își 
dădea el seama, era vorba despre cum să procedeze cu Lizzie. 

— Domnule Christian, NU e iubita dumneavoastră, spunea 
Vince. O iubită nu trebuie să fie legată de pat și arsă pentru a-și 
atrage fostul prieten la etaj, ca să-i puteţi zdrobi creierii. O 
iubită ar face lucrurile astea de bunăvoie. Ar fi fericită să facă 
asta pentru dumneavoastră. Nici n-ar trebui să i-o cereţi - s-ar 
oferi ea. Ar fi plăcerea ei. 

Christian îl urmărea cu greu și rânjea, zâmbea, se zvârcolea, 
incapabil să se hotărască. In cele din urmă, Vince reuși să-l 
convingă. 

— Bine! Ai dreptate. Japita m-a dus de nas, spuse el. Vaca 
dracului, îţi vine să crezi? Puteam să fiu ucis, spuse el și tresări 
de mânie. Bine. Omoar-o. Omoară-i pe amândoi. Să nu mai 
pierdem timpul. Împușcă-i pe amândoi, ticăloșii, chiar acum. 

Dar Vince ridică o mână. 

— Domnule, asta ar însemna alte cadavre, sublinie el. Tot 
timpul umblu dintr-o parte într-alta cu cadavre în mașină. Dacă 
aș putea sugera altceva - ce spuneţi de o pastilă, domnule? 
Băiatul a luat-o deja. Dacă îi dăm fetei una acum, îi închidem 
într-o magazie... și punct. Nimeni nu va veni să sape pe aici, va 
avea grijă de asta domnul Ballantine. Intr-o săptămână, vor fi 
amândoi morţi și vom putea arunca trupurile unde vom dori. 
Toată lumea va crede că e vorba de încă o pereche de 
Muribunzi. 

Lui Christian îi plăcea ideea. 

— Bine, bine, e o idee bună. Să moară într-o magazie, să vadă 
atunci cât de distractiv e. Dar nu în aceeași magazie, nu vrem 
să se consoleze unul pe altul, Vince. Să sufere fiecare separat. 

— Cu siguranţă că nu, domnule, încuviinţță Vince. Să trec la 
treabă, da? 

— Mada. Christian zâmbi. Bine. lubitul ei poate asista. Apoi am 
de gând s-o f... pentru tot restul zilei - și se poate uita și la asta. 
Fain, nu? 

— Foarte fain, domnule, spuse Vince. 

O făcură cu o pâlnie și apă. Christian întoarse scaunul pe care 
stătea Adam, pentru a-l obliga să privească. Adam își scutură 
scaunul, imploră înăbușit de căluș, dar nu avea ce să le ofere, ce 
compromis să propună. Vince îi trase lui Lizzie capul pe spate și- 
i forță pâlnia pe gât, până când îi veni să vomite. Christian lăsă 


să cadă în pâlnie o pastilă, apoi turnă un pahar cu apă. 
Rămaseră acolo, ţinând pâlnia nemișcată, și o loviră peste gât 
până se făcu roșie și înghiţi. 

— Este numai vina ta, spuse Christian. 

Adam închise ochii și izbucni în plâns. Eșuase. Lizzie era la fel 
de moartă ca și el. 

— |lmi pare rău, spuse el. Mi pr rău. 

Ea nu-i răspunse. Christian îi puse înapoi călușul și Lizzie își 
cobori capul, fără să se mai uite la Adam. Ce ar fi putut să 
spună? Christian avea dreptate, era numai vina lui. 

În timp ce Christian radia de bucurie deasupra lui Adam, 
pocnindu-l din când în când, Vince își ridică haina de pe pat, 
unde o pusese deoparte în timp ce își făcea treaba cu Lizzie. 
Când făcu asta, văzu colţul unei cutii familiare, care ieșea pe 
jumătate de sub pat. 

Se aplecă să o ridice. Erau medicamentele lui Christian. Dar 
ce căutau acolo? întotdeauna își ţinea medicamentele sub cheie. 

Vince mirosi ceva nelalocul lui. Rupse celofanul și deschise 
cutia. 

Cutia era plină de polistiren. Era o copie. O copie foarte 
reușită. Dar ce căuta oare Christian cu o falsă cutie de 
medicamente? 

Dintr-odată, mintea i se lumină. Comportamentul din ce în ce 
mai bizar al lui Christian... cutii false de medicamente... Jigodia 
își făcuse copii și le schimbase cu... 

— Rahat viclean! 

Christian se opri din ceea ce făcea, îi aruncă o privire și își 
dădu seama că a fost prins. Vince scutură cutia înspre el. 

— De cât timp îţi dau medicamente false? Ce e în capsule? 
Zahăr? Ajungi direct la balamuc, puţă mică. 

— Vorbești prostii, spuse calm Christian și, fără un alt cuvânt, 
se răsuci și se repezi spre ușă. 

Vince lăsă să-i scape un răget și ţâșni după el, prinzându-l de 
guler înainte de a apuca să iasă. Spre încântarea lui, Christian 
încercă să-i tragă una. 

Vince se gândise mult timp cum să procedeze într-un astfel 
de caz. Nu putea să-i lase prea multe semne prostului, pentru că 
domnul Ballantine s-ar fi supărat. Îl învârti și-i administră câţiva 
pumni în ceafă. Răzbunarea era atât de dulce! Una, două, trei, 
patru. Christian se prăbuși la podea fără un sunet. Vince îl ridică, 


îl pocni în plexul solar - întotdeauna o idee bună, pentru că 
durea ca dracul, îţi întrerupea respiraţia și lăsa foarte puţine 
urme. Apoi, îi pocni capul de perete. 

Christian căzu la podea ca o păpușă. Perfect. 

Vince scoase mobilul și îl sună pe domnul Ballantine. Sosise 
timpul unei binemeritate vacanțe. Unde? New York, Paris, 
Insulele Bahamas? Zâmbi fericit - dar făcuse o greșeală gravă. 
Observă că Lizzie și Adam se uitau fix la ceva aflat undeva în 
spatele lui și realiză ce însemna asta. Christian, care nu-și 
pierduse cunoștința, îi sări în spinare. 

Vince era cu jumătate de metru mai înalt decât el, iar 
Christian fu nevoit să se cocoaţe pe el ca o maimuţă, punându-și 
tălpile pe șoldurile lui, apoi pe șezut, până când putu să-l prindă 
de păr și să i se urce pe umeri. Strângând puternic picioarele în 
jurul gâtului uriașului, începu să-i împingă capul în faţă cu o 
mână, iar cu cealaltă bâjbâi la brâu, căutând cuțitul mortal cu 
lamă scurtă. 

Vince știa exact ce însemna asta. Lăsă să-i scape un urlet 
gâlgâit de furie și teamă, și începu să danseze prin cameră și să 
se scuture ca un urs, trăgând și împingând nebunește greutatea 
din spinare. Dar Christian se ţinea strâns și nu se lăsa dat jos. 
Disperat, Vince se izbi cu spatele de perete, cât de tare putu, 
tăindu-i respiraţia torţionarului din spinare; Christian avea însă 
toată rezistenţa și patima nebuniei și se ţinu strâns, urlându-i în 
ureche pe când se rostogoleau prin cameră: 

— Am să te fac cvadriplegic. Am să te fac cvadriplegic. C4! 
C4! Iha! 

Adam și Lizzie, legați strâns de scaune, nu puteau decât să 
urmărească scena uluiţi. Adam habar n-avea ce se petrece - tot 
ce știa era că nici Vince, nici Christian nu se uitau la el. Era 
târziu, era teribil de târziu, dar încă se mai puteau salva. 
Trebuia să o scape pe Lizzie din strânsoarea acestui psihopat 
monstruos, să se întoarcă la hotel și să aștepte sosirea 
antidotului. Era șansa lui - dar ce putea face, legat de mâini și 
de picioare de scaun? 

Adam începu să se clatine înainte și înapoi. Habar n-avea ce 
va realiza cu asta, dar o făcu oricum și, în cele din urmă, se 
balansă suficient de tare încât scaunul se înclină în față. Reuși 
să se oprească înainte să se răstoarne și sfârși într-un echilibru 
fragil, pe vârfurile picioarelor, încă așezat în scaun, aplecat în 


faţă. Putea mișca puţin picioarele și, cu mare dificultate, începu 
să se târască pe podea ca o insectă, spre ușă. leși din cameră 
până în capul scărilor, unde se opri să privească în urma sa. 
Vince era ocupat încercând să-l facă pe Christian bucăţi izbindu-l 
de partea superioară a scrinului. Lizzie, încă pe scaun, îl privea 
cu ochii mari pe deasupra călușului. 

Adam dădu din umeri. Ce avea de pierdut? Răsucindu-se în 
cădere, se aruncă pe scările din marmură și se rostogoli până la 
parter. 

În spatele lui, Lizzie privea șocată. Ce Dumnezeu făcea, 
încerca să se sinucidă din nou? Și, de altfel, ce mai conta? 
Oricum avea să moară. Ascultă cum Adam se prăbușea pe scări 
ca o legătură de vreascuri; apoi nu se mai auzi nimic. 

Vince trecu în fugă pe lângă ea, urlând. Christian reușise să-și 
scoată în cele din urmă cuţitașul odios și îl flutura în aer, urlând 
triumfător. Vince se roti, gata să-l izbească de dulapul care avea 
o margine ascuţită chiar la nivelul tibiilor, dar Christian îi 
împlântă brusc cuțitul în spate cu o bufnitură surdă. 

Efectul a fost instantaneu. 

Uriașul se opri brusc și rămase clătinându-se pe picioare, cu o 
expresie de surpriză și oroare pe față. Christian sări de pe el, ca 
un băieţel care coboară de pe un cal, chiar când Vince începu să 
cadă. Se prăbuși ca un copac la picioarele lui Lizzie, cu braţele 
inerte pe lângă corp, izbind covorul cu bărbia. Incercă să urle de 
furie și disperare, dar nu se auzi niciun sunet. Ochii i se ridicară 
și îi întâlniră pe ai ei. Apoi îi închise și lăsă să-i scape cel mai 
micuţ, slab și neputincios suspin de înfrângere. 

Christian se aplecă să examineze cuțitul din ceafa, apoi se 
uită la faţa uriașului. Își apropie mâna de gura lui Vince. 

— Respiră, murmură extaziat. Încă respiră. 

Apoi o luă razna. 

— C4 - C dracului 4! Am făcut-o, ticălosule. Să te văd cum 
mai suni la tata acum. C4! C4! C4! 

Și urlând triumfător, execută un dans al victoriei în jurul 
trupului prăbușit, în timp ce Lizzie, în scaunul ei, plângea, se 
zbătea și făcea tot posibilul să nu ţipe. Era sigură că urma ea la 
rând. 

Abia după cinci minute Christian își dădu seama că Adam nu 
mai era acolo. Dintr-un motiv neștiut, informaţia îi declanșă o 
criză de panică. 


— Unde a plecat? Isuse! Unde este? se văicări el. 

Alergă de jur-împrejurul camerei, se uită pe fereastră, sub 
pat, în baie. 

— Unde este? o întrebă implorator pe Lizzie. 

Fata scutură din cap, incapabilă să vorbească prin căluș. 
Christian se holbă la ea un moment, apoi ieși în goană din 
cameră și cobori scările. Dedesubt, ușa de la intrare se trânti. 

Lizzie nu se putea opri din plâns. Ce mai urma? Se uită la 
Vince, întins pe burtă, cu mânerul cuţitului ieșindu-i din ceafa. 
Ochii i se rotiră pentru a-i întâlni pe ai ei și se uitară unul la 
celălalt pentru o clipă, amândoi la fel de neputincioși. Niciunul 
dintre ei nu putea mișca niciun mușchi. 

Apoi... Un miracol. Ușa se deschise și intră Adam. Aruncându- 
se pe scări, se lovise destul de tare, dar stricase și scaunul, 
suficient cât să se poată elibera, scăpând din legături. Încă mai 
avea călușul, mâinile îi erau încătușate la spate, iar picioarele i 
se împleticeau în frânghia scurtă folosită pentru a-l lega de 
scaun - dar era liber. Reușise să urce înapoi scările, să se 
ascundă și să aștepte până când Christian ieșise în fugă, iar 
acum venise, împleticindu-se, să-și salveze iubita. 

Se îndreptă grăbit către Lizzie și rămase un timp în faţa ei, 
scoțând sunete ciudate din cauza călușului. Lizzie făcu același 
lucru - amândoi făceau grimase și mormăiau. Adam renunţă. Se 
întinse pe spate, își ridică picioarele și o lovi violent în stomac. 
Lizzie se îndoi cu un geamăt. Înnebunise și Adam? Adam sări în 
picioare, se întoarse, îi scoase călușul și îi băgă degetele pe gât. 

— Adam, ce faci? mormăi ea. 

— Vmit pstila, spuse el. 

Cu greu, Lizzie înţelese ce voia să spună. Încerca să o facă să 
regurgiteze drogul. 

Da! încuviinţă din cap și-și ridică faţa, în timp ce Adam îi 
scurma în gât cu degetele. Râgâi și încercă să vomite - dar nu 
reuși. 

Lizzie se opri. 

— Adam, spuse ea. Adam. 

— Hmm. Ng9g, ngg... mormăi el. 

Ea își scutură capul. 

— Te-ai întors după mine. 

— Nggg. T ubsc. 

— Mda, știu că mă iubești, dar, Adam, trebuie să pleci, chiar 


acum. 

— Nnng? Nnnuu... eu... 

— Da, trebuie, îi spuse ea. Christian se va întoarce în curând. 
Pleacă, cât încă mai poţi. Eu rămân aici. 

— Nu, spuse Adam. 

Dădu din cap. Avea să o salveze! Nu avea de gând să 
renunţe. Se uită disperat în jur după ceva care să-l ajute să o 
elibereze din cătușe și frânghie. Nu avea chei, nu avea mâini, nu 
avea foarfecă, nu avea nimic. Călușul îi era legat strâns în jurul 
capului, băgat adânc în gură, așa că, deși limba îi era împinsă 
mult în interior, dinţii îi erau liberi. În disperarea sa, se aplecă și 
începu să ronţăie frânghia din jurul mâinilor lui Lizzie. 

Lizzie îi privea ceafa. Faţa o durea, trupul o durea. | se dăduse 
Moartea cu forța și avea să moară, iar Adam încerca să o 
elibereze cu dinții. 

Incepu să râdă. 

Adam o privi pieziș. Nu găsea situația amuzantă, începu din 
nou să ronţăie frânghia. Lizzie dădu din cap. 

— Adam, spuse ea din nou. 

El își ridică privirea și șuieră sfâșietor. 

— Trebuie să pleci. 

— Nu! Urrg, mmm, spuse el, dând din cap disperat și indicând 
camera. 

— Hai - fii realist măcar o dată, da? Christian se va întoarce 
într-un minut. Dacă te prinde aici, ne omoară pe amândoi. Nu-mi 
ești de folos mort. Pleacă! Mă salvezi mai târziu. 

La parter, se auzi o ușă trântită. 

— Pleacă! șuieră ea. Dintr-odată, se simţi și furioasă, și 
speriată. Ascul/tă-mă, Adam, măcar o dată. 

— Bne. Plc, spuse Adam, apoi se întoarse și ţopăi ca un iepure 
gigantic prin cameră spre fereastră. Se uită pe furiș afară. Era 
drum lung până jos, iar fereastra era blocată. 

Cineva urca scările. Nu avea cum să scape pe acolo. 

Făcu câţiva pași îndărăt și sări prin fereastră în clipa în care 
ușa se dădu de perete în spatele lui. Îşi luă zborul într-o explozie 
de cioburi, ca un înger cu un căluș în gură strălucind în lumina 
soarelui după-amiezii. In jos, tot mai jos... 

Căzu pe pământ într-un tufiș de trandafiri, cu picioarele 
înainte, și se prăbuși într-un păienjeniș de spini. Se rostogoli și 
mai adânc în tufișuri pentru a evita ploaia de gloanţe care se 


revărsă asupra lui de la fereastra casei. Ar fi trebuit să fie o ţintă 
ușoară, dar Adam avea un avantaj. Soarele strălucea puternic 
pe latura aceea a clădirii, iar Christian fu orbit de lumină. Adam 
se sprijini și se ridică în picioare. Se clătină, cu mâinile 
încătușate la spate, și goni nebunește spre mașină. 

* 


Sus, la fereastră, Christian înjură. Se întoarse către Lizzie, cu 
arma în aer. Bolborosind, i-o flutură în față. 

— Ce faci, idiotule? strigă Lizzie. Nu vezi că-ți scapă? 

Era singura ei șansă. In mintea lui, ea nu ar fi putut fi decât de 
partea lui, sau împotriva sa. 

Se dovedi că așa era. Christian înjură din nou, ieși pe ușă și 
alergă în jos pe scări. 

— Nemernicul! Nemernicul! striga el. 

Ușa din faţă se trânti din nou și îl auzi alergând pe pietriș 
după Adam. Lizzie își ţinu respiraţia pentru a auzi mai bine, cu 
inima bătându-i în piept ca un ciocan. Te rog, Doamne, ajută-l 
pe Adam să scape! Te rog, Doamne, scoate-mă de aici. Te rog, 
te rog, te rog! Cu mâinile și picioarele legate de scaun, nu putea 
face nimic. Işi aminti ce făcuse Adam, cum înclinase scaunul și 
plecase cu el în spate. Încercă și ea, însă căzu într-o parte pe 
podea, cu faţa la vreo jumătate de metru de cea a lui Vince. 
Bărbatul zăcea nemișcat, cu ochii închiși. Lizzie presupuse că 
era mort. 

Focurile de armă nu se mai auzeau. Camera, care până atunci 
fusese plină de zgomote și urlete, fu învăluită de liniște. Se 
auzea doar respiraţia ei sacadată, pe jumătate suspin. Auzi un 
nou foc de armă, în depărtare. O pasăre începu să cânte într-un 
copac de afară. 

Ca prin minune, era vie, dar luase Moartea. Situaţia nu era 
tocmai roz, dar știi ce? însemna că nu mai avea nimic de 
pierdut. 

Dacă e să mor, te iau cu mine, ticălosule, gândi ea. 

Incepu să suspine din nou și se forță să se oprească. Trebuia 
să fie puternică. Trebuia să se comporte ca o iubită și să rămână 
în viață îndeajuns demult încât să aibă ocazia să-l ucidă pe 
Christian. 

În faţa ei, Vince deschise deodată ochii. Ea ţipă înăbușit, 
speriată de acest nou șoc, apoi răsuflă ușor. 

— Vince. Ești... bine? întrebă ea. 


El își dădu ochii peste cap, sarcastic. Încercă să vorbească, 
dar vocea îi era atât de slabă, încât de-abia putea s-o audă. Işi 
trase cu greu scaunul mai aproape de el. 

— Ce? 

— Omoară-mă, spuse el, cu o voce slabă. 

Abia mai putea respira, însă era încă în viaţă. 

— Să te ucid? Cum? întrebă ea. Pentru o clipă se uitară lung 
unul la celălalt. 

— Ce să fac, Vince? Ce să fac? îl imploră ea. Spune- mi ce să 
fac. Poate că-l pot calma în ceea ce te privește. 

Vince pufni ironic. Slabe șanse. 

Lizzie își încleștă dinţii. Trebuia să poată să-l ajute cumva! 

— „telefonul... spuse Vince. 

— Ce? 

— Telefonul meu. 

Bărbatul privi într-o parte. Telefonul lui zăcea în mijlocul 
camerei, acolo unde îl scăpase atunci când îl atacase Christian. 
Era un iPhone ca al ei. Da! Târând scaunul cu propriul trup, 
Lizzie reuși să străbată camera, și, contorsionându-și corpul, 
apucă telefonul în mâini. 

Comunicare. Cumva, cu cineva, undeva. Cu Adam, dacă mai 
era în viaţă. Cu părinţii ei. Greoi, cu aceleași mișcări de broască 
țestoasă, se îndreptă spre pat, ascunse telefonul dedesubt și își 
reluă locul, chiar în momentul în care la parter se auzi trântindu- 
se ușa. Christian urcă încet scările și intră în cameră, cu arma 
atârnându-i în mână. Se opri lângă capul ei și o privi în creștet. 

Arăta oribil. Avea dinţii plini de sânge și înclinați într-un unghi 
ciudat. Nasul i se deplasase în laterală, ochii aproape că-i 
dispăruseră, înghiţiţi de vânătăile de pe faţă. Vince îi aplicase o 
corecție serioasă. Psihoza era singura care îl mai ţinea pe 
picioare. Părea complet nebun. 

— Iubitul tău este mort, spuse el. 

Lizzie n-avea de unde să știe dacă spune adevărul sau nu. 
Probabil că așa era. Dar trebuia să spună repede ceva, altfel ar 
fi urmat ea. 

— Foarte bine, spuse ea. Ticălosul acela știa c-o să i se 
înfunde odată și-odată. 

Era uluită de forța propriului instinct de supravieţuire. 
Christian nu-i răspunse. Se mulțumi să se întoarcă și să se uite 
la Vince. Își înclină capul într-o parte. 


— Ţi-a luat al dracului demult, spuse ea, continuând, în 
speranţa că va atinge o coardă sensibilă în mintea lui iraţională. 
Și cum poţi să-ţi tratezi iubita așa? Mă lași aici cu ciudatul ăsta? 

Christian o privi. Își umezi buzele. 

— lubită, spuse ea. 

— lubită, spuse el. 

— Da, iubită. Altfel, de ce aș fi în dormitorul tău? Nu pot nici 
măcar să mă machiez sau să-mi pilesc unghiile dacă mă ţii așa. 
Ce-ar fi să mă dezlegi ca să mă fac frumoasă pentru tine? 

Începu să plângă de teamă. Nu putea decât să spere că arăta 
și se purta așa cum se comportau iubitele. 

— lubită, spuse Christian din nou. 

Brusc își ridică braţul în aer. 

— Da! spuse el. Excelent! 

— Foarte bine, spuse Lizzie. Atunci, ce zici de o ceașcă de 
ceai? Şi poate și un sendviș. Sunt lihnită. 

Întins pe podea, Vince zâmbi în sinea lui. /steață fată, gândi 
el. Christian încuviinţă. Verifică muniţia, armă pistolul, îl ridică 
și-l împușcă pe Vince în ceafa. 

— Nu avem timp, spuse el. Trebuie să ne mișcăm repede. 
Avem multe de făcut, știi tu. Şi se aplecă să o dezlege. 


CAPITOLUL 2 
NOI ORDINE 


Jess stătea întins în magazia lui din parcul de containere, cu 
mâinile sub cap, uitându-se fix la tavan. Anna, după ce văzuse 
ce se întâmpla în oraș, refuzase să se întoarcă și încercase să-l 
convingă și pe el să rămână cu ea, dar el insistase să ducă la 
bun sfârșit misiunea Morţii. 

— Soldatul perfect, spusese ea. Era adevărat, dar nu știa cât 
de tare îl durea să fie așa. 

Așa cum bănuise, atunci când ajunsese înapoi, Ballantine îl 
primise cu o bătaie soră cu moartea, după care îl închisese. 
Inainte îi fusese permis să se plimbe prin curte cu un paznic 
după el. Acum, nu ieșea decât pentru a merge la muncă. Restul 
timpului era închis în magazie. Mai mult, îi luaseră televizorul, 
radioul și telefonul. Afară, guvernul poate căzuse deja, 
parlamentul poate că își închisese porţile, lumea poate că se 
răsturnase cu susul în jos, arcuindu-și degetele de la picioare 
către stele, iar Jess n-ar fi avut de unde să afle. 

Avea o singură legătură cu exteriorul - telefonul dat de 
Fanatici, același model cu cel privat. Il ţinea acum strâns în 
pumn, gata să-l ascundă dacă intra cineva peste el. Işi dorea din 
tot sufletul să sune pe cineva, Comandamentul sau pe Anna, 
pentru a afla ce se întâmpla afară, dar nu îndrăznea. Oamenii lui 
Ballantine îi găsiseră și îi confiscaseră singurul încărcător, iar 
bateria era descărcată aproape complet. Aștepta un telefon - de 
două zile deja. Mai mult ca sigur avea să primească noi ordine. 
După cum stăteau lucrurile, probabil că urma să-și croiască 
drum prin mulţimea adunată la demonstraţia de mâine și să 
moară pentru cauză; sacrificiu public. Autodafe!?. Acum însă, 
poate n-aveau să-i mai irosească preţioasa viaţă în protest. Cu 
certitudine - și se ruga pentru această șansă - vor dori să lupte. 

In majoritatea zilelor putea auzi sunete venind dinspre oraș. 
Albert Square era la mai puţin de trei kilometri jumătate 
distanţă, iar dacă vântul bătea din direcţia potrivită, puteai auzi 
vocile a zeci de mii de oameni cântând și scandând la unison. 


13  Autodafe - ceremonie în cursul căreia persoanele 
condamnate de inchiziţie pentru erezie erau arse pe rug; 
ardere publică (n. red.) 


Era vocea oamenilor - dar câţi să fi fost? O sută de mii, două 
sute de mii? Un milion? N-avea de unde să știe. 

Jess se rostogoli pe burtă. Situaţia îl înnebunea. Scopul pentru 
care muncise era aproape atins, iar el era închis într-o cușcă. 
Mâine era vineri, se împlinea o săptămână de la moartea lui 
Jimmy Earle. Urma să aibă loc o demonstraţie în masă, o grevă 
generală. Poate și altele. Cine știe câte lucruri se schimbaseră 
de când el era închis aici? Și, mai presus de toate, urmau să 
facă marele anunţ pentru care muncise până acum. Trebuia să 
fie acolo... dar Ballantine nu avea să-l lase să plece sub nicio 
formă. Acum că Anna fugise, el rămăsese singurul care știa cum 
să fabrice Moartea. Incă aveau nevoie de el. 

Jess ridică telefonul în aer și-l cântări în palmă ca pe o bucată 
de speranţă. În acel moment, în sfârșit, după două zile de 
așteptare, sună. 

— Jess, ești acolo? 

— Anna! 

— Eşti bine? 

— Da. Tu? Nu pot vorbi mult, telefonul e aproape mort și mi- 
au luat încărcătorul. Ce se întâmplă acolo? 

— O, Doamne, Jess, ar fi trebuit să rămâi cu mine. Este 
fantastic! Nu cred că lumea va mai fi vreodată la fel. 

Jess gemu. Rata toate evenimentele! 

— Poți să scapi? întrebă ea. 

— Nu, m-au închis aici. Mi-au luat radioul și televizorul. Spune- 
mi - ce se întâmplă? Spune-mi repede, o imploră el, sfâșiat între 
dorinţa de a ști și dorinţa de a-și păstra bateria pentru ordinele 
pe care spera să le primească. 

— Totul! Are loc greva generală. Poliția, armata, toţi sunt cu 
noi. Oamenii mărșăluiesc spre Westminster și nimeni nu ridică 
un deget pentru a-i opri. Doar câteva detașamente de armată 
mai rezistă... 

Era deci adevărat. 

— Se întâmplă? întrebă el. Se întâmplă cu adevărat? 

— Chiar se întâmplă. Mâine facem marele anunţ. Este 
programat pentru ora unu. Trebuie să scapi de acolo, Jess! 

— Încerc. 

Emoţionat și frustrat, Jess se ridicase în picioare și făcea 
înconjurul camerei metalice în care era închis. Trebuia să fie și 
el acolo! Dar cum? 


— Uite ce e, trebuie să închid. Dacă mă sună cu noi ordine, 
am nevoie de telefon... 

— Îți transmit eu ordinele, spuse Anna. 

Jess se opri din mers. 

— Care sunt? 

— Mișcă-ţi fundul încoace! spuse ea și izbucni în râs. Vino aici 
odată! 

— Serios? Vor să vin și eu acolo? 

— Bineînţeles că te vor aici! Ce părere ai? 

— Dar m-am oferit voluntar pentru echipa morţii. 

— Te-au scos de pe acea listă. 

Jess își simţi inima sărindu-i în piept. Viaţă. Speranţă! Vestea 
aproape că-l dărâma. Nu-și imaginase niciodată că dorește atât 
de mult să trăiască. 

— De ce? 

— De ce crezi? Nu știi ce-ai făcut? Dacă nu erai tu, nu s-ar fi 
întâmplat nimic din toate acestea. Nu vor să te piardă. Vor să 
trăieşti. 

Jess asculta cu respirația tăiată. Crezuse că avea să moară. 
Era pregătit să moară. Crezuse că își dorește să moară, dar 
acum i se înapoiase viaţa. 

Brusc, un gând îi trecu prin minte... 

— Cum rămâne cu Adam? L-ai găsit? 

— O, da. E închis într-o cameră de hotel. Anna pufni amuzată. 
Astfel va fi ferit de pericole. Mă duc mâine pe la el cu antidotul. 

Și râse în hohote. 

Jess își simţea inima galopând, inima lui care îi fusese 
îngheţată atâta vreme începea să pulseze. Viaţă. Familia lui, 
care îl aștepta. Putea să se întoarcă la ei. Era incredibil. 

— Cum rămâne cu tine? întrebă el. Ai ieșit și tu din echipa 
morții? 

— Eu, nu, spuse ea. 

Jess împietri. 

— De ce nu? 

Aproape că putea simţi cum fata strânge din umeri. 

— Probabil că sunt mai puţin importantă. 

— Ce vor să faci? 

— Sunt o bombă, Jess. Izbucni în râs. O bombă blondă, asta 
sunt. 

Sinucidere cu bombă. Mult mai bine decât să arzi de viu. 


Dar... mult, mult mai rău decât să trăiești. 

— Când? 

— Mâine. 

— Care e ţinta ta? 

— Secret. 

Râse din nou, neconvingător. 

— Îmi pare rău, Jess. 

Telefonul începu să ţiuie. Bateria era pe terminate. 

— Trebuie să te las, spuse el. Te voi mai vedea vreodată? 
Vreau să te mai revăd. 

— Nu prea cred, Jess. Pleacă de acolo. Nu pot trimite pe 
nimeni să te ajute, înţelegi? Ești pe cont propriu. leși de acolo 
cum poţi. Şi Jess. Ghici ce? Voiam doar să-ţi spun că... 

Şi telefonul muri. 

— La dracu'! 

Jess se uită la dispozitivul inutil din mâna lui, care nu mai 
folosea la nimic. Ce încercase oare să-i spună? 

Nu mai conta. Mergea la război. Urma să lupte pentru 
revoluţie. Tot ce avea de făcut era să evadeze, iar asta era mai 
ușor de zis decât de făcut. 


CAPITOLUL 3 
NU PLANGE-UCIDE 


După ce-l împușcase pe Vince, Christian dorea să plece cât 
mai departe, cât mai repede. O dezlegă pe Lizzie de pe pat și o 
grăbi spre ușă, dar ea reuși să-l oprească, subliniind faptul că 
era încă îmbrăcată în cămașa de noapte. 

— Nu contează, urlă el. 

— Ba da! ţipă și ea. 

Și își privi corpul. 

— Numai pentru ochii tăi. 

Mărâind, dar flatat, Christian o lăsă să-și adune hainele și să 
se îmbrace. În felul acesta, Lizzie reuși să recupereze de sub pat 
telefonul lui Vince. 

Gata! Se simţea bine - puternică, rapidă, isteață. Nu își dădu 
seama ce se întâmplă până când el nu o împinse spre mașină; 
simţea primele efecte ale Morţii. Era o senzaţie care probabil că 
nu avea să dureze, dar dacă o ajuta să scape de Christian, era 
mai mult decât binevenită. 

Christian se îndreptă către Manchester, unde, pe Deansgate, 
avea un apartament în care își desfășura afacerile. Lupta cu 
Vince părea că-l dezechilibrase cu totul. Poate pentru că nu mai 
trebuia să se prefacă. Poate faptul că fusese lovit de perete îi 
afectase mintea, însă starea de spirit îi oscila periculos de la 
sentimentalism la violenţă. Odată ajunși în apartament, își 
petrecură restul serii uitându-se la televizor, cu Lizzie încătușată 
de canapea. Haina în care ascunsese telefonul era în dormitor, 
atârnată pe ușă. Nu avea nicio șansă să se apropie de ea. 

În timp ce filmul se derula, Christian începu să murmure către 
sine, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai tare. 

— Mâine mergem la fabrică, anunţă el, vorbind ca pentru 
sine. 

— Unde e asta? întrebă Lizzie, pe un ton lejer. 

Christian sări în sus și o privi suspicios. Era evident că uitase 
că ea e acolo. _ 

— Nu-i răspunde, spuse el. Incearcă să te stoarcă de 
informaţii. Nu, nu-i adevărat! Vrea doar să știe. Ai încredere în 
ea? întrebă el, neîncrezător. Ai încredere în ea? Par prost? strigă 
el dintr-odată. 

— Sunt iubita ta, Christian, îi spuse ea, pe un ton mânios, 


făcând tot ce-i stătea în putință să nu arate cât de 
înspăimântată era. Bineînţeles că ai încredere în mine. 

— Am, oare? 

Christian biciui aerul în panică. 

— Tu? Dar cine mai ești tu? ceru el un răspuns. 

— Doar eu, spuse ea. lubita ta. Iubita ta. iți amintești? Lizzie. 
lubită. Când bem și noi un ceai, Christian? întrebă ea, 
încruntându-se. 

Faptul că îl ruga să facă una sau alta pentru ea părea să-l ţină 
departe de gândurile periculoase. 

Christian își mușcă articulaţia degetului și ajunse la o 
concluzie. 

— Ea e tot ce am, își explică sieși. 

O sărută și merse la bucătărie să vadă ce era de mâncare. Se 
întoarse cu un singur bol cu supă de roșii, tot ce avea. Nu voia 
să iasă să cumpere altceva, pentru că era convins că viaţa îi era 
în pericol. Probabil că era pură paranoia, dar poate că îi era 
teamă de Adam. Nu-i văzuse cadavrul. Poate că era încă în 
viaţă. 

Oricum, Lizzie putea măcar să spere. 

Împărţiră supa, dar nu era nici pe departe de ajuns și, după o 
oră, Christian începu să se înfurie pentru că-i era foame. Lizzie 
știa că el nu ar fi acceptat ca ea să iasă la cumpărături și făcu o 
întreagă tevatură despre cât de important era să rămână în 
casă și să se ascundă de dușmani. Asta îl calmă și îl convinse că 
ea era la fel de implicată ca el în tot ceea ce se întâmpla. Ea îl 
ajută să caute prin dulapuri, dar nu găsi decât o pungă cu zahăr. 
Își petrecu seara făcând litri întregi de ceai dulce și fierbinte, pe 
care îl băură împreună, cocoţaţi în pat, ca doi copii care se 
ascundeau de fantome. Orele și minutele trecură încet. O bătu 
de două ori; o dată la miezul nopţii, apoi din nou după alte două 
ore. Spre prima geană a zorilor, se îndrăgosti din nou de ea și îi 
adormi în braţe, plângând cu lacrimi sentimentale. 

Lizzie îl veghea. O legase cu lanţuri de pat și de el. Nu avea 
nicio armă la îndemână. Se întrebă dacă ar fi fost în stare să-l 
stranguleze, dar se gândi că probabil că nu. Era tentant, dar nu 
era momentul. Astfel că așteptă, supraveghindu-l, până adormi 
în sfârșit și ea. 

* 
După ce se prăbușise pe fereastră într-o ploaie de sticlă 


spartă și ieșise din tufișul de trandafiri, Adam ţâșnise cu pași 
mici spre pădure, clătinându-se, cu mâinile încă încătușate la 
spate. De-abia parcursese vreo douăzeci de metri când Christian 
se năpustise prin ușa de la intrare și începuse să tragă sălbatic 
printre copaci, în direcţia lui. 

Fugise cât de repede putuse, împiedicându-se și căzând la 
fiecare câţiva pași, până își dăduse seama că nu trebuia 
neapărat să rămână cu mâinile legate la spate - putea păși 
peste ele pentru a le aduce în față, dezlegându-și apoi 
picioarele. De ce nu se gândise la asta mai înainte? Se opri 
pentru a se elibera, însă îl auzi pe Christian cum își croia drum 
prin pădure, urlând furios, la doar douăzeci sau treizeci de metri 
distanță de el. Alerga însă în direcţia greșită, fără să știe sigur 
unde era Adam. Se aplecă, își dezlegă repede picioarele și o luă 
la goană. Acum, Christian îl văzu și trase câteva gloanţe, dar 
norocul era de partea lui Adam. Până la Porsche-ul lui Vince mai 
erau încă două sute de metri, iar Adam îi străbătu alergând 
înclinat, în vreme ce Christian îl urmărea, furios, ieșit din minţi, 
împiedicându-se și blestemând, urlând la el să se oprească și 
trăgând în fiecare umbră pe care o vedea. 

Adam ajunse la mașină și, pentru un moment îngrozitor, crezu 
că pierduse cheile. Pescui disperat în toate buzunarele, până le 
găsi. Dădu înapoi, scrâșnind din cauciucuri și forțând 
schimbătorul de viteze, chiar în momentul în care Christian ieși 
dintre copaci și începu să alerge spre el. Pe drum, i se opri brusc 
motorul; un camion care trecea pe lângă el claxonă și vira, 
pentru a nu-l atinge. Reuși să pornească mașina din nou și se 
îndepărtă, atingând suta de kilometri pe oră în doar câteva 
secunde. Încă două împușcături atinseră portbagajul, iar Adam 
simţi impactul prin caroserie, apoi ieși din raza de acţiune a lui 
Christian, îndepărtându-se de pericol în mare viteză. 

Dar lucrurile erau departe de a fi rezolvate. Nu putea spune 
asta atâta timp cât Lizzie era încă prizonieră. Christian avea să 
se întoarcă la ea. Poate avea să o împuște pe loc, dar Adam 
spera că acum, că înghiţise și ea Moartea, va urma planul lui 
Vince și o va lăsa să-și trăiască săptămâna rămasă. Oricum, 
trebuia să o elibereze. Cu cât o lăsa mai mult acolo, cu atât mai 
rău avea să fie pentru ea. 

Se opri la un refugiu de pe șosea și așteptă câteva minute, ca 
să lase impresia că a plecat, apoi întoarse și se apropie din nou 


de casă. Parcă mașina departe de alee și își croi din nou drum 
spre casă, dar era deja prea târziu; cei doi plecaseră. Rămăsese 
doar Vince, mort pe podea, împușcat în cap. 

Adam evadase. Lizzie era ca și moartă. 

Atunci, asta era. O pierduse și nu avea nici cea mai vagă idee 
unde s-o găsească. Fusese obligată să înghită Moartea - cum 
aveau să fie ultimele ei zile pe pământ, cu Christian ca 
temnicer? Nici nu suporta să se gândească la asta. 

Hoinări prin casă, încercând să găsească un indiciu despre 
destinaţia lor, dar nu găsi nimic. În cele din urmă, se întoarse la 
mașină și se așeză la volan, încercând să pună lucrurile cap la 
cap. 

Christian avusese dreptate într-o privință. Era numai vina lui. 

Cât mai avea? Ziua 4; mâine, Ziua 5. Încă două zile. Își 
pierduse viața, ruinase vieţile părinţilor lui, iar acum o 
distrusese și pe cea a lui Lizzie. Așezat la volan, Adam începu să 
plângă, mai întâi în tăcere, apoi din ce în ce mai puternic, până 
ajunse să plângă în hohote. Se întuneca, dar rămase acolo, 
pentru că nu avea nimic mai bun de făcut, până când, din 
fericire, adormi în mașină. 

* 

În dimineața următoare, vineri, norocul încă nu o părăsise pe 
Lizzie; Christian se trezi simțindu-se revigorat. Părea aproape 
normal. Se sărutară, vorbiră puțin, se uitară la televizor. 
Christian ieși chiar să cumpere câte ceva pentru micul dejun. 

Imediat ce el ieși pe ușă, Lizzie se dădu jos din pat. 
Telefonul... era la doar câţiva metri distanţă, în haina ei, care 
atârna pe ușă. Patul era o chestie mare din stejar care cântărea 
o tonă și fu nevoită să-l tragă centimetru cu centimetru după ea 
pentru a ajunge la telefon. Işi scrise mesajul panicată - 
magazinul era la doar câţiva pași distanţă și Christian se putea 
întoarce în orice moment. Ajunsese la cuvintele „la fabrică”, iar 
ușa din față se deschise. Se întorsese deja! Avu timp să scrie 
numărul lui Adam și să trimită mesajul, târându-se disperată, cu 
patul după ea, la loc, gemând la zgomotul de târât pe parchet, 
sigură că va fi prinsă. Aruncă telefonul sub pat și de-abia reuși 
să pună totul la loc cum era, când el intră, aducând croissante și 
gem. Ea îi zâmbi dulce. Rezolvat! Nu era cine știe ce mesaj, dar 
era un început. Reușise măcar să trimită un semn către lumea 
de afară. 


Mâncară și băură cafea împreună, în pat. După ce terminară, 
Christian se șterse la gură și spuse gânditor: 

— Ştii ce, Lizzie? Cred că ar trebui să plecăm undeva departe. 
Doar tu și cu mine, într-o lungă vacanţă. In Thailanda, poate. 
Toate semnele indică spre Răsărit. Japonia. Întotdeauna ne-am 
dorit să mergem în Japonia. Ce crezi? 

— E minunat! Când plecăm? izbucni ea. 

Christian îi zâmbi, iar inima i se chirci. Mai avea o săptămână 
- tot ce-i mai putea oferi viaţa acum. Cât de oribil ar fi să fie 
obligată să o petreacă pretinzând că este îndrăgostită de 
Christian. Dorea să-și vadă părinţii, să-l vadă pe Adam - dorea 
să facă atât de multe în aceste puţine și mizerabile zile. Pentru 
prima dată, începu să se întrebe dacă lupta asta 
înspăimântătoare de a rămâne în viaţă merita preţul. Oricum 
avea să moară, probabil într-un mod oribil. Poate că ar fi fost 
mai bine să termine odată cu toate. Orice ar fi fost mai bine 
decât ce trăia în acele momente. 

Dar nu încă. Nu era pregătită pentru asta. Peste câteva zile, 
poate... 

Ideea de vacanţă părea să ţină. Christian rezervă bilete 
pentru un zbor spre Tokyo. Puteau găsi un hotel la destinaţie. 
Totul era pregătit, însă lucrurile începură să se strice. Christian 
termină de vorbit la telefon și făcu ceai, pe care îl serviră în pat; 
apoi, brusc, începu să devină agitat. Incepu murmuratul. Lizzie 
încercă să-i distragă atenţia vorbindu-i despre Tokyo, dar 
degeaba. 

— Idiotule! urlă ea brusc. Ai uitat de afaceri. 

Se roti brusc și se uită direct la ea. Lizzie se făcu mică - era o 
mișcare greșită, dar nu se putu abţine. 

— Nu mă face idiot! ţipă el. Se întorsese cu spatele la ea, 
vorbind cu cineva din mintea lui. 

— Da, asta ești, nu-i așa? Ai afaceri. Ce-o să spună tata... ce-o 
să gândească... ce-o să facă? 

Tremurând de frică, Christian își întoarse ochii înspăimântați 
înspre Lizzie, implorând-o parcă să-i ofere o soluţie. În orice 
moment, se putea declanșa criza de furie. Ea încercă să 
zâmbească. 

— Hm... ar trebui să rezolvăm problemele de afaceri înainte 
de a pleca, nu crezi? 

Christian o privi suspicios: 


— Ce știi tu despre afacerile mele? întrebă el. 

— Nimic, dar întotdeauna ai afaceri de rezolvat. Nu trebuia 
parcă să faci ceva? Nu trebuia să mergem la... fabrică astăzi? 
întrebă ea, încercând să-și amintească. 

Christian își dădu ochii peste cap, panicat. 

— Fabrica... da. Asta era. Așa e. Fabrica. Bună fată. Bună fată, 
Lizzie! 

Alergă să o sărute, apoi se grăbi să pună lucrurile în ordine. 
Lizzie apucă să suspine de două ori înainte să se întoarcă 
Christian, care îi porunci să se îmbrace. Plecau chiar acum. De 
data aceasta, spre dezgustul ei, rămase lângă ea, urmărind-o ca 
un vultur, așa că nu avu timp să ia telefonul. 

Cincisprezece minute mai târziu, după ce folosi câțiva metri 
de funie pentru a o lega de scaunul pasagerului, porni spre est. 
Telefonul rămăsese sub pat. Trebuia să spere că Adam era încă 
în viaţă și că, dacă era, va găsi singur soluţia. Nu era un gând 
care s-o umple de încredere, însă, spre surprinderea ei, avea o 
certitudine. Era absolut convinsă că Adam poate era un prost 
din multe puncte de vedere, dar un lucru era sigur; era idiotul ei 
și nu avea să renunţe la ea nici într-un milion de ani. Nu credea 
că mai există cineva pe lume despre care să poată spune 
același lucru. Și nu era sigură că mai cunoaște pe cineva pe 
lume care să aibă această calitate. 

Ce chestie, gândi ea. Și ce mod de a descoperi asta. Era păcat 
că nu mai aveau decât câteva zile de trăit. Și, cu acest gând, 
dintr-odată, izbucni din nou în lacrimi. 

Dar nu era timp de doliu. Christian, care, evident, era foarte 
agitat din cauza călătoriei, începu să îi explice că o dorea lângă 
el ca sprijin moral. 

— Ce soi de sprijin moral? întrebă ea. 

El mormăi, jumătate pentru el, jumătate pentru ea, dar din ce 
putu ea să înţeleagă, trebuia să-l asigure pe tatăl lui că-și lua 
medicamentele; și că Vince nu fusese ucis, ci nu era cu ei 
pentru că avusese o altă treabă importantă de rezolvat; și că el, 
Christian, era, de fapt, la fel de normal la cap ca oricine. 

— Nicio problemă, spuse Lizzie, veselă. Se așeză mai 
confortabil în scaun și privi pe fereastră. Adam avea să moară, 
dacă nu era deja mort, iar ea avea să moară și ea; știa asta. Dar 
cu puţin noroc, poate că avea să reușească să ia cu ea și câţiva 
dintre ticăloșii ăștia care fabricau acest drog oribil. Christian era 


primul pe listă, iar tatăl lui era al doilea. 
De ce nu? se gândi ea. Asta e pentru tine, Ads. Să lași în urma 
ta o lume mai bună, cum este scris pe listă. Asta vom face! 
Christian o privi pieziș, cu ochii rotindu-i-se ca bilele de sticlă. 
Lizzie îi răspunse la zâmbet. Wu plânge, gândi ea. Nu plânge - 
ucide. Chiar dacă îl lua doar pe unul dintre ei cu ea, și tot va fi 
meritat. 


Se așteptase la o călătorie lungă, dar curând observă că se 
aflau pe un straniu tărâm pustiu, acoperit de containere de tir 
un Lizzie era uluită. Habar n-avea că există astfel de locuri atât 
de aproape de centrul Manchesterului, Erau sute de containere, 
poate mii, stivuite unele peste altele, dispuse în șiruri nesfârșite. 

Mașina trase în mijlocul acestei pustietăţi, iar Christian cobori. 
Rămase locului un moment, flexându-și umerii și privind în jurul 
lui. Asta să fie? M-a adus aici să mă omoare? se întrebă ea. 
Christian se aplecă însă în mașină și o sărută pe obraz. 

— Nu lipsesc mult, iubire, spuse el. 

— Nu mă duci să-l cunosc pe tatăl tău? întrebă ea. 

— Nu. Christian era cât se poate de amuzat. Sub nicio formă. 

— Dar ai spus... 

— Nu fi ridicolă, Lizzie, spuse el. 

Scutură iritat din cap și se îndepărtă. Lizzie îl privi cum 
dispare în spatele unui container. Dintr-odată, se trezi singură. 
Trase de legături, dar erau bine strânse. Avea mâinile libere, dar 
nu putea să ajungă la nodurile care fuseseră legate în spatele 
scaunului. Era prinsă în capcană, iar dacă nu profita de șansa 
asta, cine știe dacă avea să mai primească vreuna. 

Un singur lucru putea face. Se aplecă spre scaunul șoferului și 
apăsă claxonul. Doamne, dă să fie cineva acolo. Claxonul urlă în 
tăcerea depozitului. Și funcţionă. In jurul ei, ușile se deschiseră. 
Locul era înţesat de oameni care se ascundeau în containere. 
Alergară toţi înspre ea. Unul dintre ei era Christian. 


CAPITOLUL 4 
FABRICA MORŢII 


Adam se trezi în aceeași poziție în care adormise - așezat în 
mașină, cu capul odihnindu-i-se pe volan. Se simţea oribil - 
durere de cap, greață, disconfort fizic. Unde era veselia 
minunată din prima dimineaţă trăită cu Moartea? De ce era atât 
de obosit? Nu înţelegea. 

Răsuci cheia în contact și se uită la ceas. Era deja ora 
unsprezece. Atât de târziu! Dormise ore întregi. 

lar... Lizzie. O pierduse pe Lizzie. 

Nu vedea nicio cale de ieșire. Era Ziua 5 - vineri - ziua în care 
Janet îi spusese că se vor întâlni să-i dea antidotul. Oare asta 
trebuia să facă - să-și salveze propria piele? Dacă tot nu putea 
face nimic pentru Lizzie, putea măcar să facă pentru el ceva. 

Se simţea foarte prost din cauza asta, dar avea să-i treacă, 
nu-i așa? Putea recupera totul. Părinţii, viața, munca. Toate îl 
așteptau. Putea merge la hotel să aștepte antidotul și să-și 
continue viața. Urma să trăiască de-acum încolo cu ce i se 
întâmplase lui Lizzie pe conștiință, dar avea să uite în cele din 
urmă. Avea să înveţe cum să depășească situaţia. Asta se 
întâmplă. Trăim, trecem mai departe. Perseverăm. 

Adam își scoase telefonul și îl porni. După cum se așteptase, 
avea cincizeci de mesaje de la părinţi. Se părea că, la urma 
urmelor, vor avea noroc. Erau zeci de mesaje și de la prietenii 
lui, care, evident, fuseseră puși în temă de părinţi. „Unde ești, 
ne lipsești, vrem doar să știm că ești bine”. Le trecu în revistă și 
pe acestea. 

Apoi, un număr necunoscut. Deschise mesajul, care conţinea 
un singur cuvânt: „Fabrica”. 

Adam se holbă la mesaj. Unde auzise cuvântul acesta? La 
Vince, nu-i așa? 

Se întoarse spre GPS și pronunţă cuvântul „fabrică”. Locul 
apăru pe ecran. Adam rămase locului o clipă, uitându-se lung la 
monitor. Trebuie că era de la Lizzie. Putea să se întoarcă la viaţă 
- la toate lucrurile, bune sau rele, pe care crezuse că le-a 
pierdut pe vecie, sau putea încerca s-o ajute pe Lizzie - și, 
probabil, să moară. 

Adam rămase așezat la volan, fără să gândească sau să 
simtă, așteptând doar, de parcă dacă stătea acolo suficient 


demult, avea să descopere un mod de a rămâne în viaţă și de a 
suporta urmările. 
* 

Jess era în laborator, adâncit în experimente, când se porni 
agitația afară. O maşină care parca, o portieră trântindu-se. Era 
ceva cu totul neobişnuit. Nimeni, dar absolut nimeni, nu făcea 
zgomot în timpul orelor de lucru în parcul de containere. Chiar și 
Ballantine evita să se miște ziua, iar el era proprietarul locului. 
Toată lumea din laborator, gardieni și tehnicieni, se opriră, se 
ridicară și ascultară, încercând să înţeleagă ce se întâmplă. Apoi 
se auzi claxonul, ca o sirenă, iar gardienii o luară la fugă, ca 
niște câini fugărind un iepure, cu puștile scoase și feţele 
încruntate. 

Lăsaseră ușa deschisă. Jess se îndreptă, cu pași calmi, spre 
ea. 

— Hei, unde pleci? ţipă unul dintre tehnicieni. 

— Nu-ţi face griji, mă duc să arunc o privire. Merg să fumez, 
spuse Jess. 

Se sprijini de ușă și scoase o ţigară. Tehnicienilor nu le 
convenea, dar nu era treaba lor să-l păzească. Și apoi, erau și ei 
curioși. Unii se îndreptau deja în urma lui spre ușă, pentru a 
arunca o privire. Jess căscă, dar pe dinăuntru clocotea de 
emoție. Era miezul zilei. Mai avea o oră până la întâlnirea cu 
Anna. Afară, în centrul Manchesterului, mulțimile se adunau. 
Chiar și aici, la kilometri depărtare, zgomotul se auzea. In 
fiecare zi devenise din ce în ce mai puternic - urletul unui milion 
de voci care puneau întrebări la care guvernul nu putea 
răspunde. Părea că toată ţara era acolo, încă nevăzută, 
așteptând să cucerească viitorul. Lui Jess i se dăduse o șansă să 
li se alăture, să fie cu ei - să moară pentru ei, dacă va trebui. 

Tot ce avea de făcut era să ajungă acolo. 

Aruncă o privire în spatele lui. Unii dintre tehnicieni încă îl 
priveau. Încă nu... nu încă. Răbdare. Dacă fugea prea devreme, 
aveau să-l prindă imediat. 

Se aplecă peste pragul ușii să arunce o privire la agitația de 
afară. Văzu o mașină, și o fată care îi părea cunoscută. Fata 
striga: „Nu şi-a luat medicamentele! Nu și-a luat 
medicamentele”, din toate puterile. 

O cunoștea. Unde o mai văzuse? 

Atunci își aminti. Lizzie, nu? Prietena lui Adam. Ce Dumnezeu 


căuta acolo? Și dacă ea era acolo, oare nu era și Adam pe 
aproape? Anna spusese că e într-o cameră de hotel. Jess gemu. 
Nu! Nu aici, din toate locurile posibile. Adam! Prostule! 

În jurul mașinii se aduna deja mulţimea. Christian Ballantine 
era acolo, urlând ca un animal, încercând să ajungă la Lizzie cu 
mâinile prin geam, în timp ce câţiva tipi masivi încercau să-l ia 
de acolo. Părea nebun, de parcă creierul i se topea văzând cu 
ochii. Fata se chircise în mașină, acoperindu-și faţa cu mâinile. 
Dacă te uitai la ea, vedeai că primise câteva bătăi. Florence 
Ballantine însuși ieșise, pășind agale cu o faţă dură ca un pumn, 
dorind să afle ce era cu zgomotul acela. 

Tehnicienii trecură pe lângă el, să arunce o privire. Nu vedeai 
așa ceva în fiecare zi. Nimeni nu-i acorda vreo atenţie. Ţinându- 
și respiraţia, Jess se strecură în tăcere în spatele laboratorului. 
Asigurându-se că nu-l mai vede nimeni, începu să alerge, 
intrând și ieșind din containere. După câteva sute de metri, se 
opri să asculte. Se auziră ţipete. Observaseră că lipsește, dar nu 
aveau de unde să știe încotro o luase. 

începu să alerge din nou. Se îndepărtase. Aproape că era 
liber. Și... avea să trăiască! Pentru Jess, era minunat să-ți dai 
viața pentru ceva în care credeai. Trăise cu ideea morţii sale 
atât de mult timp, încât i se părea incorect să fie privat de 
sacrificiu, de parcă ar fi fost tras pe sfoară. Dar astăzi era ziua - 
aniversarea unei săptămâni de la moartea lui Jimmy Earle; era 
ziua marelui anunţ din Albert Square. Poate că era și ziua în care 
guvernul avea să demisioneze. Trebuia să se întâmple. Dacă ar 
fi putut fi acolo când avea să se întâmple, ar fi simţit că nu a 
trăit degeaba. 

Cum rămânea, însă, cu Adam? Jess îl iubea - dar își iubea 
cauza mai mult. Era păcat. L-ar fi ajutat dacă ar fi putut, dar 
astăzi era ocupat. Astăzi avea loc revoluţia. Telul pentru care 
sacrificase totul - prietenii, familia, propria viaţă, dacă ar fi fost 
nevoie. Nu putea să lase nimic să-i stea în cale - nici măcar 
fratele lui. 

Alergă cu viteză spre gardul care înconjura perimetrul. 

x 


Pentru câteva secunde, Lizzie crezu că aveau să-l lase pe 
Christian să o rupă în bucăţi. Dar tipii aceia masivi îl îndepărtară 
și un bărbat scund, mai în vârstă, evident șeful, apăru și începu 
să urle la toată lumea. Părea foarte supărat pe Christian. Il 


apucă de revere și urlă la el: 

— Așa e, rahat mic? Nu ţi-ai luat medicamentele, este 
adevărat? Este adevărat? 

— Lizzie! strigă Christian, cu o voce chinuită. Cum ai putut? 
Cum ai putut? Și, izbucnind în lacrimi, începu să plângă ca un 
copil. 

Ballantine îl eliberă din strânsoare. Reacţia lui Christian îi 
răspundea la întrebare. Pentru o clipă, toţi rămaseră pe loc, 
urmărind scena stingheriți; dar Ballantine realizase ce se 
întâmplă fără să se lase prostit de prefăcătoria fiului său. 
Christian ţâșni brusc, împingând bărbatul mai în vârstă 
deoparte, și o rupse la fugă cu viteză maximă. 

— Prindeţi-l, nenorociţilor! ţipă Ballantine. Unii dintre oameni 
ţâșniră după el. Bărbatul o privi pe Lizzie, ghemuită în mașină, 
așteptând să vadă ce urma să se întâmple. 

— Ce se petrece? întrebă el. 

Lizzie își lăsă capul pe volan. Din lac în put, gândi ea. Dar încă 
nu era moartă. Se uită în sus și-i zâmbi cât de calm putu. 

— Dacă unul dintre oamenii tăi m-ar dezlega, spuse ea, ţi-aș 
explica. 

Ballantine făcu semn unuia dintre ei să o dezlege. El urmări 
totul, cu braţele încrucișate, încruntându-se. 

— Deci, unde-i Vince? 

— Ultima dată când l-am văzut, avea un cuţit în ceafa, spuse 
Lizzie. 

Ballantine se opri și o privi îndeaproape. 

— Glumești? N-o face pe interesanta cu mine, îi spuse, însă nu 
mai părea atât de mânios. Aduceţi-o în magazia mea, spuse el 
oamenilor. 

— Da, domnule, spuse unul dintre ei, încă luptându-se cu 
funia. Doi dintre ceilalți ezitară, încercând să-și adune curajul 
să-i spună șefului că evadase chimistul. Ne pare rău, domnule, 
dar... 

Puteai auzi strigătele de mânie până la linia de cale ferată, la 
aproape un kilometru distanţă. 

Containerul lui Ballantine, spre mirarea lui Lizzie, era 
organizat în interior ca un birou elegant. O scară conducea la 
containerul de deasupra și, din câte își putea da ea seama, mai 
era o scară care urca și mai sus. Era ca o casă. 

Bărbatul mai în vârstă se așeză la birou și îi spuse unuia 


dintre linge-blide să aducă biscuiţi și ceai. Lizzie pufni în râs și, 
odată ce se porni, nu se mai putu opri. Toţi rămaseră în jurul ei, 
privind cum râde isterică vreo cinci minute, până când, în 
sfârșit, își recăpătă controlul. Atunci, bărbatul în vârstă o întrebă 
din nou ce se întâmplă. 

Ballantine ascultă cu atenţie, dând din cap, oferindu-i din 
când în când biscuiţi și ceai - foarte politicos, foarte calm. Când 
se opri în mijlocul povestirii pentru că avea nevoie la baie, îl 
puse pe unul dintre oamenii lui să o conducă la etaj, la toaletă, 
iar ea profită de ocazie pentru a-și spăla faţa și pentru a-și 
aranja părul. O tratau foarte frumos. Voia să arate bine, pentru 
că domnul Ballantine nu părea genul de persoană care să 
răspundă bine la slăbiciune. 

Când termină, el scutură din cap. 

— Ce să spun? zise el. Îmi cer scuze pentru comportamentul 
fiului meu. Îmi pare rău că te-a tratat atât de urât și sunt 
devastat pentru că te-a obligat să iei Moartea. Îmi doresc să pot 
face să dispară toate astea, dar... își întinse braţele, ca într-un 
gest de neputinţă. Ce pot spune? repetă el. Privi în jur, la 
oamenii săi. Închideţi-o în magazie, spuse el. 

— Să o închidem în magazie? repetă unul dintre oameni. 
Sunteţi sigur, domnule Ballantine? 

— Bineînţeles că da. Îl cunoaște pe Christian. L-a văzut 
omorându-l pe Vince. Ştie despre locul acesta. Ce vrei să fac, să 
o urc în următorul avion spre Costa Brava? îmi pare rău, îi spuse 
din nou lui Lizzie. Cum am spus, mi-aș dori să fac să dispară 
toate acestea, dar nu pot. 

Unul dintre oameni o luă de braţ. Ea se ridică tremurând. 

— Mă băgaţi în magazie? întrebă ea. 

Domnul Ballantine zâmbi liniștitor. 

— Nu e atât de rău cum sună. Nu e ca și cum ai fi îngropată 
de vie sau ceva asemănător. Doar te băgăm în container pentru 
o vreme. Cât să te ținem în siguranţă. 

Lizzie scutură mâna omului de pe cotul ei. 

— În siguranţă? spuse ea. Pentru cât timp? 

— Cam o săptămână. Ballantine ridică din umeri. Cum am 
spus... 

— Dar cum rămâne cu antidotul? îl imploră ea. Nu poţi face 
nimic? Şi rămase fără cuvinte. Dacă doreau să se asigure că nu 
va spune niciodată nimic nimănui, doar nu erau să se 


străduiască să-i prelungească viaţa, nu? 

— Dacă te consolează cu ceva, deși presupun că nu, spuse 
Ballantine, ridicându-se de parcă dorea s-o conducă, nu există 
un antidot. Moartea se atașează de creier în primele câteva ore. 
După aceea, ești ca și mort. Toată lumea e de acord cu asta. Imi 
doresc să fi putut să-ţi ofer un mod mai plăcut de a-ţi petrece 
ultimele zile, dar nu va fi posibil. Sau poate dorești să scapi mai 
repede? Un glonţ? oferi el. 

— Domnule Ballantine, se smiorcăi unul dintre oameni. E atât 
de tânără. 

— Am doar cincisprezece, spuse Lizzie. Crezu că dacă scade 
vreo doi ani din vârstă, asta o va ajuta. 

Ballantine scutură din cap iritat. 

— Ce e cu voi, băieţi? Sunteţi fericiţi să vă împușcați bunicile, 
dar imediat ce dați de vreo fată care e cu câteva luni sub vârsta 
legală, începeţi să faceţi ochi de căţeluș la mine. Hai să facem 
așa. Stai un timp la cutie, gândește - te. Dacă vreunul găsește o 
soluţie mai bună de rezolvare a problemei, voi fi cât se poate de 
bucuros să o analizez, între timp - puneţi-o la cutie, spuse el 
gorilelor. Nu uita - oferta cu glonţul rămâne valabilă, adăugă el, 
pe când Lizzie era condusă afară. Incă încerca să fie drăguţ cu 
ea. 

Ajunseră imediat la locul care avea să fie ultima ei casă și 
închisoare. Înăuntru, era întuneric beznă. Fără lumină, fără 
nimic. Se întoarse și privi acuzator la bărbatul care o condusese. 

— Îmi pare rău, spuse el. Ridică din umeri, rușinat, și o 
împinse ușor înăuntru. Se opri un moment. Ai avut ceva ghinion, 
spuse el. 

— Așa crezi? 

— Vrei să trec pe la tine mai târziu? întrebă omul. Domnul 
Ballantine este un gentleman, nu va lăsa pe nimeni să te 
molesteze, dar poate că ar privi cu ochi buni o întâlnire. 

— O întâlnire? spuse ea, uluită. Îmi ceri o întâlnire? 

Individul dădu din umeri. 

— Ultima ta săptămână și toate astea. 

Lizzie scutură din cap. 

— Răspunsul e nu. Am lucruri mai bune de făcut... cum ar fi 
să stau pe întuneric și să plâng. Ştii? 

Tipul deveni rigid. 

— Cum vrei, spuse el și închise ușa. 


Lăsată singură, făcu ce spusese - stătu pe pat în întuneric și 
plânse. Se abținuse atâta vreme, încât trebuia să răbufnească 
mai devreme sau mai târziu. Nu avea nimic și pe nimeni care s- 
o ajute. Telefonul rămăsese în apartamentul lui Christian, Adam 
era probabil mort și, chiar dacă nu era, nu era sigură că cele 
două cuvinte din mesaj vor fi suficiente ca să-l aducă la ea. Dar 
nici nu putea să renunţe. Avea în ea Moartea, care o umplea de 
energie. Își plânse toate lacrimile și începu să pipăie în jurul ei 
prin magazie. In jur dădu de ceva resturi - bucăţi de mobilă 
veche pe care cineva le aruncase pentru ca prizonierii să stea 
pe ele, poate. O saltea, o masă, un fotoliu vechi, o canapea 
veche din piele. 

Rămase pe loc un moment, până reuși să se adune, apoi 
merse spre ușă și o atinse. Era închisă ermetic, așa că începu să 
pipăie pereţii containerului, căutând orice crăpătură sau 
deschizătură, indiferent cât de mică, pe care să o utilizeze în 
folosul ei. Era plină de Moarte. Era puternică. Supravieţuise 
până atunci. Trebuia să fie ceva aici care să o ajute să scape. 
Intr-un fel sau altul, avea s-o facă. Și când va reuși, va merge 
să-și îndeplinească lista de dorinţe. Pe ea avea un singur lucru - 
să omoare cât de mulţi ticăloși putea. Și, frate, de-abia aștepta 
s-o facă. 


CAPITOLUL 5 
DE-AV-AJI ASCUNSELEA 


Adam era pe șoseaua M56, gonind spre Manchester. Porsche- 
ul arăta jalnic. Avea găuri de gloanţe în spate și două geamuri 
sparte. Dacă poliția îl vedea, era terminat. Parcă șofa ceva mai 
bine, dar nu suficient de bine. Ceilalţi șoferi lăsau cât de mult 
spaţiu puteau între el și ei, iar el îi depășea nesigur cu peste 
două sute de kilometri pe oră pe banda de viteză. GPS-ul îl 
bătea la cap să încetinească, dar continua să-i spună încotro să 
meargă. 

Se mai domoli odată ce ajunse în Manchester - nu avea sens 
să caute necazul cu lumânarea. Când ajunse la destinaţie, fu 
dezamăgit. Era un pustiu industrial - kilometri întregi! GPS-ul îl 
orientă spre două porţi din fața containerelor și îi spuse să intre, 
dar porţile erau închise. 

leși din mașină și se urcă pe gard, să arunce o privire. 

Pe o latură era ceva ce părea a fi un loc de depozitare 
abandonat. Văzu utilaje mari - camioane, buldozere, tractoare - 
ruginind acolo unde fuseseră lăsate. Dincolo de ele, un depozit 
enorm se sfărâma în atmosfera umedă, în faţa lui era zona de 
depozitare a containerelor. Se întindea pe kilometri întregi. 

Lizzie era undeva acolo... poate. Nu avea nicio șansă să o 
găsească dacă mergea pe jos; i-ar fi luat o veșnicie. Avea nevoie 
de GPS, care părea să funcţioneze pe baza unei hărţi. Un singur 
lucru era de făcut... 

Adam dădu cu spatele și încercă să treacă în viteză prin porţi. 
Le izbi cu o sută de kilometri pe oră, aplecându-și capul când 
lovi porţile - și bine făcu, pentru că, trecând prin ele, rămase 
fără capotă. Zdrobi resturile de sticlă din geamul fisurat, ca să 
poată vedea mai bine, și porni printre containere. Auzi motoare 
în spatele lui și se întoarse să privească. Două motociclete 
porniseră în urmărirea lui. La dracu'! Acceleră, șerpuind furios 
de la dreapta la stânga. 

Mașina lui Adam era rapidă, dar motocicletele erau mai ușor 
de manevrat și începea să piardă teren. Trebuia să scape de ele. 
Se întoarse la nouăzeci de grade, derapând violent, lovi un 
container, apăsă pedala accelerației până la podea și porni în 
viteză pe aleile lungi dintre magazii. 

— Întoarce la stânga. Încetinește. Întoarce la o sută optzeci de 


grade. Întoarce la dreapta, ordona GPS-ul. Și apoi - „Ai ajuns la 
destinaţie. Ai trecut de destinaţie”. Adam privi disperat în jur. Pe 
lângă ce trecuse? Aici nu era nimic - doar alte containere pustii 
sub cerul liber. Luă o curbă la nouăzeci de grade și se întoarse, 
dar o motocicletă răsări în faţa lui. Blestemă, viră după un colț, 
apoi după altul, apoi altul, apoi altul, frână și sări din mașină. 
Măcar dacă era fără mașină se putea ascunde. De-abia reușise 
să se adăpostească, și motocicliștii apărură. Uitându-se pe furiș 
de după colţul unui container, îi văzu coborând de pe 
motociclete și apropiindu-se pentru a examina Porsche-ul. 

In timp ce bărbaţii discutau, Adam încercă să deschidă ușa 
magaziei celei mai apropiate de el; era încuiată. La fel și 
următoarea, și următoarea. Probabil că toate erau încuiate. In 
spatele lui, unde nu-i mai putea vedea, motocicliștii porniseră 
din nou. Dar încotro? Adam se opri, neștiind în ce parte să o ia. 
Pentru o cursă, era un loc desprins parcă dintr-un coșmar, cu un 
milion de colţuri, dar fără ascunzători. Putea fugi, putea privi, 
putea băga capul la cutie - dar nu putea ieși niciodată de pe 
aleile nesfârșite dintre magazii. 

luţi pasul spre locul unde îi spusese GPS-ul că se află 
destinaţia sa. 


Dacă Adam ar fi putut să zboare la o înălțime de un kilometru 
în aer și să surprindă panorama parcului de deasupra, ar fi văzut 
că era departe de a fi pustiu. Printre magazii se mișcau oameni, 
fiecare ascunzându-se de ceilalți, ca niște șobolani într-un 
labirint enorm. 

Jess era și el acolo, alergând în zigzag spre gardul nordic al 
perimetrului, unde se afla terenul de evacuare. Ca și fratele său, 
Jess se ascunse când se apropiară motocicletele, apoi porni din 
nou imediat ce acestea se îndepărtară. La distanţă, putea 
întrezări clopotele primăriei bătând sfertul de oră; douăsprezece 
și un sfert. Mai erau patruzeci și cinci de minute până la anunț. 

Grăbi pasul. El, Adam și Christian, la acel moment, nu erau la 
distanță mai mare de douăzeci de metri unul de celălalt, dar 
niciunul dintre ei nu știa unde sunt ceilalți. Jess auzi cum cineva 
își târâie picioarele pe macadam și se opri. Cine să fi fost? 
Prieten sau dușman? Se opri din nou și se ascunse, ascultând cu 
atenţie, încercând să-și dea seama în ce direcţie se îndreptau 
pașii și cui aparţineau. 


Oamenii lui Ballantine erau și ei pe afară - unii pe jos, alţii pe 
motociclete în echipe de câte patru, căutându-i pe Jess, pe 
Christian și pe Adam. Ordinele pentru băiatul care spărsese 
poarta în mașina lui Vince erau să-l împuște pe loc. Pe Jess îl 
doreau în viaţă; le era util. Şi Christian, bineînţeles, trebuia prins 
viu. 

Christian însuși era încă în zonă. Când Lizzie îl dăduse de gol, 
fugise până la marginea parcului de containere să se ascundă și 
să plângă. Credea că se iubesc, iar ea îl trădase ca pe un câine. 
Inima îi era zdrobită. Nu avea să se vindece niciodată. Era la fel 
ca toți ceilalţi. 

Acum, murmurând către sine, cu o voce monotonă și joasă, își 
făcea loc târâş spre centrul depozitului, spre unitatea de 
securitate, unde, fără îndoială, tatăl lui o încuiase pe Lizzie. In 
mână avea cuțitul - chestia scurtă, cu lamă grosolană, care îl 
ucisese pe Vince. 

— Să vedem cum mai spune ea nu atunci, murmură către 
sine. Şi să vezi cum face tot ce i se spune, cu dulceaţa asta 
înfiptă în gât. Ne vedem curând, Lizzie. 

O motocicletă urlă în apropiere. Christian îngheţă, dar 
motocicleta trecu în viteză pe lângă deschizătura dintre două 
containere din faţa lui și dispăru fără ca motociclistul să-l vadă. 
Christian rânji. Îl ucisese pe Vince, fugise de tatăl lui. Nimic nu-l 
mai putea opri acum. „În curând, în curând”, fredonă el şi 
continuă să se furișeze. 

Adam simţi în scurtă vreme cum îl cuprinde disperarea, 
pentru că nu găsea nimic în niciunul dintre containere. Nu avea 
nicio speranţă. | se părea că trecuse de locul unde îi spusese 
mașina că se află destinaţia lui, dar n-avea cum să fie sigur, 
pentru că toate arătau la fel. 

Auzi înainte să vadă ceva: o voce scăzută, care murmura. Dar 
de unde venea? îngheţă, incapabil să-și dea seama unde se afla 
posesorul vocii. În acel moment, dintre magazii apăru o siluetă, 
chiar în faţa lui, cu spatele la el. Era un bărbat; Adam îl 
recunoscu după hainele ciudate pe care le purta. 

Instinctul îi spuse lui Adam să fugă. Să se îndepărteze de 
Christian, care era cea mai înfricoșătoare persoană pe care o 
întâlnise vreodată. Dar dacă Christian era acolo, Lizzie era și ea 
pe aproape. Se uită cu grijă de după magazie. Christian plecase 
deja. Adam habar n-avea încotro. 


Alergă cu pași ușori înainte. Acolo. La dreapta lui. Un zgomot 
târșâit. Aplecându-se, înaintă din nou. Putea fi văzut cu ușurință 
de la o distanţă de un kilometru printre magaziile alea. Pe unde 
plecase Christian? 

Se opri să asculte. Oricine o fi fost, era aproape - foarte 
aproape. Chiar după colţ, aici... 

Aruncă o privire furișă pe după colţul magaziei - apoi își trase 
brusc capul îndărăt. Christian era la mai puţin de trei metri. Se 
schimbase. Ochii i se întunecaseră, colțurile gurii îi atârnau și 
întreaga lui faţă părea să aibă o altă formă, de parcă nebunia îl 
deformase din interior. Era ghemuit la pământ, cu capul plecat, 
vorbind singur. Ascultând atent, Adam reuși să-i înţeleagă 
cuvintele cu greu. 

— M-a dezamăgit. M-a trădat. Nu, nu, nu. Era speriată, 
prostule, atâta tot. Prea speriată. Nu îndeajuns de speriată. 
Trădat! gemu el, cu o voce spartă. Întreab-o. Omoar-o. Întreab- 
o! Ce s-o mai întreb, ce scuză mai poate avea? Era speriată, era 
speriată. Şi eu sunt speriat. 

Christian gâfâia și suspina. Din ascunzătoarea sa de după 
colţ, Adam îi putea auzi picioarele pe macadamul nisipos și 
tocmai se gândea să riște și să arunce o privire, când Christian 
însuși apăru, traversând chiar prin faţa lui. Adam îngheţă, dar 
Christian, concentrat pe intenţiile sale criminale, nu se uita nici 
în dreapta, nici în stânga, mergând tot înainte. Adam își tinu 
răsuflarea, așteptă până când Christian se îndepărtase la o 
magazie-două distanţă și atunci, cât mai tăcut cu putinţă, se 
strecură după el. 

După alte cinci minute, Christian se opri lângă unul dintre 
containere. Pentru Adam arăta la fel ca oricare altul, dar 
Christian se aplecă și își lipi urechea de perete. După un 
moment, își dezgoli dinţii, lovi peretele de metal cu pumnul și se 
ridică. Adam ţâșni în ascunzătoare. Se auzi scrâșnetul metalului 
și Adam aruncă din nou o privire. 

Christian încerca să spargă lacătul care ţinea închise ușile 
containerului. Scoase un pistol din buzunar și, privind temător în 
jur, lovi lacătul cu mânerul pistolului. Nu se întâmplă nimic. 
După două încercări, renunţă, întoarse pistolul invers, ţinti și 
sparse lacătul dintr-un foc. Deschise ușa și scrută întunericul din 
interior. 

— Lizzie! strigă el cu voce joasă. Lizzie! Ești acolo, iubito? Se 


aplecă peste prag, ridică pistolul și ţinti. 

Adam strigă: 

— Nu! 

Christian sări, surprins și întoarse pistolul înspre el. Instinctiv, 
Adam se dădu înapoi, dar fără folos. Trebuia să acţioneze. Cu un 
țipăt, se aruncă înainte, alergând în zigzag cât de repede putu 
spre dușmanul său. Christian avea pistolul aţintit spre el, 
urmărindu-l, ochind, pregătindu-se să tragă. Dar înainte să 
apuce să o facă, ușa se izbi în lături, iar Lizzie ieși alergând, 
fluturând o bucată de lemn. Se aruncă direct spre Christian și, 
cu un balans nebun, îl lovi pe acesta în tâmplă. Da! Christian se 
împletici câţiva pași, dar nu căzu. Lizzie se opri, orbită de 
lumină. Christian profită de șansă și îi aruncă pistolul în față. 

— Lizzie! strigă Adam. 

Pistolul o lovi, Lizzie se prăbuși, iar Christian o prinse în braţe 
- ea îngenuncheată, el în spatele ei, cu părul în mână, capul 
împins înainte. În cealaltă mână, ţinea sus în aer cuțitul 
grosolan, cu lamă scurtă. Se întoarse să-i arunce un zâmbet lui 
Adam. 

— Să nu te apropii, spuse cu sarcasm. Taţi, nu. A fost o fată 
rea. 

Adam se repezi înainte, însă înainte de a face câţiva pași, o 
siluetă apăru din spatele unui container. Christian probabil că 
văzu privirea lui Adam, pentru că începu să se întoarcă - dar era 
prea târziu. Omul îl lovi în cap, iar Christian căzu jos ca un 
bolovan. 

Toate se întâmplaseră într-o clipă. Adam alergă spre Lizzie. Ea 
rămăsese îngenuncheată acolo unde o lăsase Christian, încă 
buimăcită, cu mâna în partea laterală a capului, unde o lovise 
pistolul. Adam o îmbrăţișă și își ridică ochii spre bărbatul care îi 
privea. Era Jess. 


CAPITOLUL 6 
FUGIȚI SĂ VĂ SALVAŢI 


Adam îşi privi fratele, nevenindu-i să-și creadă ochilor, 
luptându-se să înțeleagă ce căuta acolo; lângă ei se afla însă 
cineva mai important pentru el. Lizzie primise o lovitură 
puternică în cap, dar drogul care îi fusese administrat cu forţa 
lucra puternic în ea și deja se ridicase. Adam o ajută. 

— Ţi-am primit mesajul, spuse el, mândru. Lizzie gemu și 
scutură din cap, încă ameţită de la lovitură. Adam privi spre 
Jess. 

— Ai apărut la ţanc, spuse el. 

Jess îi aruncă o privire posomorâtă și se uită la ceas. Ca și 
Adam, îl auzise pe Christian umblând de colo-colo, murmurând 
că o va ucide pe fată. Se gândise serios dacă să-l urmărească 
sau nu. Habar n-avea că era pe cale să-l salveze pe fratele său 
cel prostuţ. Acum, se simţea ușurat că o făcuse, dar își 
diminuase drastic șansele de a ajunge în Albert Square la timp 
pentru anunț. 

In timp ce vorbea cu Adam, de undeva din apropiere se auzi 
urletul motoarelor. Fuseseră reperațţi. Pe aleile parcului de 
containere, zgomotul făcut de focul de armă al lui Christian era 
greu de localizat, dar nu avea să dureze mult până să fie 
descoperiți. 

— Trebuie să mergem. 

Jess se uită de-a lungul unei alei să vadă dacă putea să-și dea 
seama unde erau urmăritorii, dar Lizzie își revenise suficient cât 
să-și recapete raţiunea și era mai interesată de Christian, care 
zăcea înaintea ei pe pământ. Era monstrul care o ţinuse 
prizonieră, într-o stare de teroare, două zile întregi. Era cel care 
o obligase să înghită Moartea. 

— Ticălosule! strigă ea dintr-odată și îl călcă pe mână. 
Ticălosule! Ticălosule! 

Adam o apucă de braţ 

— ȘSSSI 

— De ce? M-a omorât, șuieră ea. 

Adam se întoarse spre Jess. 

— A obligat-o să ia Moartea. Trebuie să obţinem antidotul, 
spuse el. 

Jess scutură din cap. 


— Nu-ţi pasă? întrebă Adam. Ştiu că există un antidot. Sigur 
știi ceva despre asta. Jess, vom muri. Trebuie să ne ajuţi. 

Se auziră strigăte - erau deja foarte aproape de ei. 

— Uite, ai înţeles greșit, spuse Jess. Veţi trăi. Vă promit. Dar 
trebuie să fugim - acum! 

— Dar... 

— Acum! 

Jess o luă la fugă, iar ei îl urmară. 


În jurul lor, motocicletele virau şi derapau pe asfaltul umed. 
Adam și Lizzie habar n-aveau încotro merg, dar se părea că Jess 
știe. Se opri și deschise ușa unuia dintre containere. 

— Aici! 

Intrară în container, iar Jess închise ușa după ei. Imediat, fură 
înghiţiţi de întuneric. Afară, o motocicletă trecu în viteză, dar nu 
opri. Îşi ţinură răsuflarea și ascultară sunetul celorlalte 
motociclete care se îndepărtau. Erau în siguranţă - deocamdată. 
Cel puţin până aveau să se miște din nou. 

— Vom fi în siguranţă aici, spuse Jess. Majoritatea magaziilor 
sunt încuiate, dar Fanaticii au deschis-o pe aceasta pentru noi, 
în caz că vom avea nevoie să ne ascundem. Ballantine și 
oamenii lui nu știu despre ea. 

Răsuflă ușurat și se lăsă să lunece pe lângă peretele 
containerului, pe podea. După tot ce se întâmplase, avea să-i fie 
dor de locul acesta! Lângă el, Adam îi atinse braţul lui Lizzie. 

— Eşti bine? 

— Tu ce crezi? răspunse ea nervoasă. 

— Îmi pare rău... începu el să spună. 

Dar ea nu avea nevoie de părerile lui de rău. 

— Deci, ce se întâmplă? Cum rămâne cu antidotul? întrebă 
ea. 

— Am întâlnit o fată. A spus că-i știe pe Fanatici. Ea... 

Jess îi tăie vorba. 

— Nu doar că îi cunoaște pe Fanatici. Este una dintre noi. Te-a 
minţit: nu există niciun antidot. 

Își îndreptă spatele și continuă: 

— Dar n-o să muriţi. Drogul pe care l-aţi luat este fals. Știu 
sigur. Eu sunt cel care l-a creat. 

Moarte falsă? Adam se holbă în întuneric la silueta fratelui 
său. 


— Asta e o nebunie. De ce? 

— Pentru viaţă, spuse Jess. 

Lui Lizzie nu-i venea să creadă. 

— Of, la dracu cu toată vorbăria codată, șuieră ea. Spune-ne 
ce se întâmplă. Deci, suntem bine? Vom trăi? 

— Mada. Veţi trăi. Vreau să spun, dacă scăpăm cu viaţă de aici. 

— Dar n-are niciun sens, spuse Adam. Mă simţeam atât de 
bine. Mai puternic, mai rapid, așa cum au spus. Cum se face? 

— Fals nu e chiar cuvântul corect, spuse Jess. Adaptat. 
Această versiune are multe din ingredientele originalului. Dar 
am găsit un mod de a-l împiedica să se conecteze la creier. 
Urmează o perioadă neplăcută, de cădere - o lungă cădere. Vă 
va fi destul de rău. Dar nu vă va omori. Jess zâmbi confuz. 

— Aș fi putut fi bogat. Va fi un drog destul de popular când 
lumea va realiza ce se întâmplă. 

Lui Lizzie nu-i venea să-și creadă urechilor. Trecuse prin toate 
acestea - pentru ce? 

— Vrei să spui că e vorba de o farsă stupidă? 

— Nu! E mai mult de-atât. Ai idee câţi oameni au luat Moartea 
ieftină a lui Ballantine de când a murit Jimmy Earle? Zeci de mii. 
Peste trei mii au luat drogul doar în prima noapte. Imaginează-ţi 
toţi oamenii aceștia, colindând prin lume, crezând că vor muri. 
Crezând că nu au niciun viitor. În ultima săptămână, aproape 
toți au descoperit același lucru pe care l-ai descoperit și tu, 
Adam: că viața este singurul lucru care merită. Toţi oamenii 
aceștia vor realiza că nu vor să moară. Vor doar să trăiască, iar 
viaţa ar fi singurul lucru pe care nu-l vor putea avea. Jess râse. 
Noi le vom da asta înapoi. În cel mai bun mod posibil. 

Puteau auzi emoția din vocea lui Jess. Lizzie, pe de altă parte, 
era ultragiată. 

— Deci, a fost o minciună, spuse ea. Totul, o mare minciună. 

— O minciună bună! insistă Jess. Ai văzut ce s-a întâmplat pe 
străzi. Lucrurile se schimbă, iar acest drog a declanșat totul. Le- 
a arătat oamenilor cât de mult înseamnă viața pentru ei. Le-a 
arătat că merită să lupţi pentru ea. Oamenii au luat atitudine. 
Nu merită toate astea o minciună, chiar și una mare? La ora 
unu, în Albert Square, Fanaticii vor face un anunţ: „Veţi trăi”. Vă 
puteţi imagina cum se vor simţi oamenii? Speranţa? Lumea se 
schimbă în jurul lor. Dintr-odată, vor face din nou parte din ea. 
Ca și voi doi. În întuneric, încercă să-i îmbrăţișeze. 


— E viaţa, spuse el. Aţi primit-o înapoi. Viitorul este al 
vostru... 

Lizzie îl respinse. 

— Ne-ai luat vieţile, iar acum ni le dai înapoi? Minunat. Te-ai 
jucat de-a Dumnezeu. Cât de arogant poţi fi! Dumnezeu să ne 
ajute dacă revoluţia este pusă la cale de oameni ca tine. 

— N-am plănuit-o. Nici n-am visat că se va ajunge aici. Noi 
doar am aprins fitilul. Nu mai suntem singuri acum. Grupurile de 
rebeli, sindicatele, partidele politice. Toată lumea e implicată. 

Jess se apropie de ușă pentru a arunca o privire afară. 

— Vreau să fiu acolo unde se întâmplă totul. Puteţi să veniţi 
cu mine, dacă vreţi... 

Adam asculta mărturisirea lui Jess în transă. Toate 
întâmplările, toată săptămâna lui, nu fuseseră decât o iluzie. 
Disperarea, durerea, furia, iubirea, teama - fuseseră irosite. 
Emoţiile crude prin care trecuse - emoţiile prin care trecuseră 
atât de mulţi - fuseseră puse la cale doar pentru a-i ajuta pe 
Fanatici să-și exprime opiniile politice. 

Dar ce opinii... 

— Cum rămâne cu antidotul? spuse el. Fata aceea... 

— Numele ei adevărat e Anna, spuse Jess. A lucrat aici cu 
mine, dar a reușit să scape. Am rugat-o să încerce să te 
găsească. 

Își privi ceasul. Douăsprezece jumătate. Trebuia să ajungă în 
Albert Square în jumătate de oră, iar el pierdea timpul! 

— Dar... de ce mi-a spus să rămân la hotel? 

— Oamenii care au luat Moartea își asumă riscuri. Mulţi dintre 
ei nu rezistă o săptămână. Noi speram că, dacă vei crede că 
există un antidot, vei avea mai multă grijă de tine. 

— Nu te-ai gândit să-i spui adevărul, nu? întrebă Fizzie. 

— Nu, sări Jess. Nu puteam pune în pericol întregul plan 
lansând informaţia prea curând. Ar fi putut strica totul. 

— Toată durerea aceea. Toţi oamenii aceia. Gloată nebună de 
ticăloși, șuieră Lizzie. Cum rămâne cu cei care au murit? Ce bine 
că nu va trebui să le explici și lor, nu? 

— Într-un război există întotdeauna victime. Eu însumi eram 
pregătit să mor. Încă mai sunt. 

— Deci, le-ai dat o lecţie. Bravo! Bătu din palme, iar zgomotul 
răsună cavernos în spaţiul închis. 

— Am pornit o revoluţie, spuse Jess. 


— Nici tu nu crezi asta, îi răspunse Lizzie. Dacă despre asta e 
vorba, atunci avea să vină oricum. 

În timp ce Jess și Lizzie se certau peste capul lui, Adam se 
lăsă pe podea, copleșit de întreaga întâmplare. Totul era fals. 
Fusese fals de la bun început - dar asta însemna că avea să 
trăiască. Lizzie avea să trăiască. Cu o clipă în urmă, nu avea 
nimic. Acum, avea totul. 

Copaci, se gândi. Și... ciocolată. Aer proaspăt și mașini. Mere 
și pere. Muzică. Glume. Să te îndrăgostești - așa cum spusese 
mama sa. Întreaga aventură. 

— Să te îndrăgostești, spuse cu voce tare. 

— Poftim? spuse Lizzie. 

— Vom trăi. Ne primim viaţa înapoi. Întreaga viaţă! Torturi cu 
cremă și zile de vară și haine noi, și... cinele de duminică, și 
cartofi prăjiţi cu pește. Totul! 

În întuneric, Lizzie făcu o grimasă. Adam continuă. 

— Creștem și îmbătrânim, avem copii și ne facem ipotecă, 
suntem dezamăgiţi în dragoste și ne julim genunchii, și plăcinte 
cu bacon, și plictiseală, și... 

— Prosteală, spuse ea. Şi să tragi în jos oamenii după tine și... 
aproape să-i omori! ţipă ea. 

— Mda, fratele meu e un tâmpit, spuse Jess. Și poate că și eu 
sunt. Dar știi ce, Lizzie? A crezut că are antidotul în mână și 
totuși a venit să te caute. Chiar te iubește. 

În întuneric, Lizzie de-abia putea desluși silueta lui Adam. Era 
adevărat; chiar o iubea. După tot ce se întâmplase, nu era 
sigură însă că mai dorea să fie iubită. 

— Uneori, Adam... știi ce? spuse ea. Dacă dragostea nu e de 
ajuns? 

Adam se mulţumi să o privească, nedumerit, de parcă nu-i 
trecuse niciodată prin cap așa ceva. 

— Va fi dragoste, spuse Jess. Și grija față de mama și tata. Şi 
muncă. Şi trezitul în dimineţile geroase, și îngrijorarea. 

— Mda. Toate acestea, spuse Adam. 

ÎI dureau toate, se simţea rău - intrase în perioada neplăcută 
a Morţii. Dar avea să trăiască. Nimic altceva nu mai conta. Se 
ridică și strigă tare, din simpla plăcere de a se auzi. 

Jess zâmbi. Adam avea să fie bine, iar asta îl bucura, dar 
acum se grăbea să plece. 

— Trebuie să o iau din loc, spuse el. Mergeţi cu mine? Haideţi! 


Nu vreţi să fiți în Albert Square când fac anunţul? Sau vreţi să 
rămâneţi în siguranţă și să așteptați până se întunecă? 

Adam o privi pe Lizzie. Ea scutură din cap furioasă. 

— Hai, Lizzie, spuse el. Vorbeai despre demonstraţii. Voiai să 
iei parte la ele. 

— Uită trecutul, spuse Jess. S-a terminat. Acesta este viitorul 
și se întâmplă chiar la ușa noastră. 

Lizzie ezită. Era furioasă pe Jess, supărată pe Adam - dar era 
adevărat. Voia să facă parte din viitor. 

— N-am mai auzit demult motocicletele. Cred că l-au prins pe 
Christian și au plecat, spuse Jess. 

Lizzie oftă. 

— Bine, spuse ea. Dar nu pentru tine, Adam, ci pentru că nu 
vreau să pierd ocazia de a vă demonstra ce pot, vouă, 
muieruștelor. S-a înțeles? 

Adam sări s-o cuprindă în braţe, iar ea îl lăsă. Dragostea, nu? 
Poate da. Sau poate nu. 

— Ce mai așteptăm? spuse ea. Să mergem. 


CAPITOLUL 7 
DEȘEURILE 


leșiră, oprindu-se când și când, privind atent după fiecare 
container, fugind tot mai departe. Nu mai era nicio urmă sau 
sunet de motociclete sau mașini. Poate că, în sfârșit aveau puțin 
noroc. În câteva minute ajunseră la un șir de containere așezate 
perpendicular față de rândurile obișnuite. Ocoliră și se treziră 
faţă în față cu gardul care înconjura parcul. Pe o latură se afla 
locul de depozitare a gunoaielor, cu utilaje vechi ruginind pe 
cauciucuri sparte, și uriașul depozit fără uși pe care îl văzuse 
Adam când venise. 

Aruncară o privire în jur și dădură înapoi. Era periculos. Un șir 
lung de magazii se întindea paralel cu gardul până în celălalt 
capăt al parcului. Gardul era înalt, avea cam trei metri, ar fi 
putut să-l sară, dar imediat ce ajungeau dincolo de el, aveau să 
se găsească în câmp deschis pe o rază de jumătate de 
kilometru. 

Intrebarea era cine mai supraveghea gardul? 

Răspuns: Christian. 

După ce fusese pocnit în cap de Jess, se trezise cu o migrenă 
infernală și o stare de spirit și mai și frumoasa lui faţă fusese 
distrusă. Mai rău, și minunatul său creier era prăjit. Ştia asta din 
cauză că era întotdeauna furios și pentru că de-abia reușea să-și 
amintească fragmente din ceea ce se întâmplase recent. li 
rămăsese în minte un singur lucru: trădarea. 

Lizzie. Târfuliţa aia! îi spusese că-l iubește, apoi îl trădase în 
faţa tatălui său, iar acum, ca să pună capac, fugise cu un alt tip. 
Toţi erau băgaţi în asta. Trebuiau să moară toţi. 

N-avea nicio îndoială că își va omori dușmanii. Avea dreptatea 
și justiția de partea lui, un pistol și multe gloanţe. Bănuia că 
dușmanii lui vor încerca să scape din parc pe la vechiul loc de 
depozitare a deșeurilor - era cea mai scurtă cale de ieșire și nu 
era delimitată de canale sau domenii private, precum 
majoritatea celorlalte laturi. Işi croi drum într-acolo și se așeză 
jos, ascuns printre magaziile de lângă gard, în așteptare. Nu 
dură mult și iată! Doar o străfulgerare, o privire fugară atunci 
când ridicară capul să se uite la gard. Se retrăseseră foarte 
repede, dar ei erau, la numai două sute de metri distanţă de el. 

Acum urma să pună capăt poveștii. Aveau să încerce să fugă 


spre gard, iar când aveau să facă asta, el urma să-i aștepte cu 
pistolul și cuțitul pregătite. 

Lăsându-se jos, aproape una cu pământul, Christian începu să 
se târască printre magazii, mai aproape de locul unde se 
ascundeau ei, ca să poată ţinti mai bine. 

— li prindem, preţiosul meu, spuse el către sine; și, chicotind 
la propria glumă, se strecură înainte ca un șarpe. 

* 

— Uite acolo! șopti Jess. 

— Ce? 

— O gaură. Vezi? Sârma e ruptă. 

Priviră pe furiș. Era o gaură în gard la circa douăzeci de metri 
distanță de ei - suficient de mare pentru ca o persoană să se 
strecoare prin ea. 

Era la fel de periculos, dar mai rapid decât să sară gardul. 

— Când dau semnalul, pornim toți deodată, spuse Jess. Când 
ajungem pe partea cealaltă, alergați spre depozit - este cea mai 
bună şansă a noastră de a ne ascunde dacă trebuie. 

— Bine, spuse Adam. Lizzie încuviinţă și ea. 

— Hai! strigă Jess. 

Tâşniră toți trei. In secunda următoare, se auzi o împușcătură. 
Christian nu ajunsese atât de aproape pe cât și-ar fi dorit - era 
la zece containere distanţă. Ar fi trebuit să păstreze liniștea, dar 
faptul că o văzuse pe Lizzie fusese prea mult pentru el. Cuprins 
de o furie oarbă, se aruncă asupra lor. 

— Japiţă! Trădătoareo! urlă el. 

Mai trase câteva focuri, dar nu nimeri - erau prea departe. 
Dar nu pentru mult timp. 

Urmă un moment îngrozitor, în care se luptară să treacă, rând 
pe rând, prin gaura din gard, în timp ce Christian se îndrepta în 
goană spre ei. Trecură dincolo și ajunseră printre buldozerele, 
excavatoarele și tirurile decrepite, alunecând pe terenul umed. 

— Vin acum! ţipă Christian. 

Ajunsese deja la gaura din gard și încerca să se strecoare prin 
ea, la mai puţin de cincizeci de metri în urma lor. 

— Depozitul, spuse Jess gâfâind. 

Ocoliră o grămadă de cutii din care curgea vopseaua, 
ajunseră sub acoperișul depozitului și se treziră în faţa unei 
movile enorme de metal ruginit. Clădirea fusese folosită pentru 
depozitarea aparaturii vechi - în principal frigidere și 


congelatoare, trimise aici pentru a fi reciclate, cu secole în 
urmă. Între timp venise recesiunea, care le răpise orice valoare, 
astfel că rămăseseră acolo, un munte de carcase metalice 
abandonate, care se înălța până la tavan. Jess sperase că s-ar 
putea strecura printr-o altă ieșire, dar singura cale de scăpare 
fusese blocată de o avalanșă de obiecte ruginite aduse acolo cu 
ani în urmă. Exista o singură cale de acces, iar Christian venea 
spre ei chiar pe acolo. 

— Acoperișul - putem ieși pe acolo, șopti Jess. 

N-aveau altă soluţie decât să se cațăre pe muntele de metal. 
Christian, urlând în spatele lor, se opri să tragă din nou, dar era 
încă prea departe. Blestemă și începu din nou să alerge. Inainte 
ca ei să reușească să urce câţiva metri pe muntele de deșeuri, 
Christian intrase deja în depozit. 

Adam se agăța cu unghiile ca să urce, dar costul Morţii 
adaptate care îi părăsea organismul se făcea simţit. Se simţea 
slăbit și ameţit. Carcasele de metal erau stivuite într-un 
echilibru fragil și, ca să complice lucrurile și mai mult, niciuna 
dintre ele nu fusese golită înainte de a fi aruncată. In 
ascensiunea lor, ușile de frigidere și congelatoare se deschideau 
spre ei ca niște guri în putrefacție, iar din ele curgea o mâzgă 
neagră, tot ceea ce mai rămăsese din alimentele care putrezeau 
înăuntru de ani de zile. Duhoarea era copleșitoare. Se lipea de 
mâinile și picioarele lor, de feţe. Dar nu se puteau opri. Incă un 
glonţ trecu șuierând pe lângă ei. Christian ajunsese la poalele 
muntelui. Își băgă pistolul în curea și începu să se cațăre după 
ei. 

— Japiţă, te omor, japiță! Am să vă fac un C4 la toţi... 

Vocea i se frânse când inhală duhoarea, dar nebunia îi dăduse 
o putere și o nesăbuinţă inumane și nu se opri. Chiar și acum, 
agăţându-se cu unghiile de frigidere și congelatoare, câștiga 
teren, apropiindu-se de ei. 

Era un efort îngrozitor. Picioarele li se afundau în cavități, ori 
alunecau pe suprafeţele văscoase. Sub tălpi, aparatele ruginite 
se  înclinau periculos. Un accident nu putea fi evitat. 
Împingându-se în picioare pentru a avansa, Jess alunecă; 
piciorul îi rămase prins într-o gaură, înţepenit între două hârburi 
masive; încercă să tragă, dar piciorul refuză să se miște. 
Panicat, trase din nou și reuși să-și scoată piciorul, dar era grav 
rănit. Imediat ce încercă să se sprijine pe el, îi cedă. 


Sub el, Christian văzu ce se întâmplă și rânji: 

— C4, șuieră el agitat și apoi urlă spre ei, un urlet nedeslușit 
de furie și nebunie, pe care nimeni nu-l înţelese. 

Jess plonjă înainte, disperat să scape, dar alunecă din nou și 
căzu câţiva metri înapoi. Christian ţipă triumfător; Adam și Lizzie 
se întoarseră din drum să-l ajute. 

— Plecaţi! Plecaţi! le ceru Jess. 

Insă Adam scutură din cap. El și Lizzie încercară să-l tragă pe 
Jess după ei, dar suprafaţa pe care se aflau începu să se clatine 
și să se surpe. Se aflau în echilibru pe latura unei uriașe unităţi 
industriale de răcire, un fel de congelator antic pentru carne, 
unul dintr-un ciorchine de astfel de aparate care se înălțau 
deasupra lor ca niște stânci. Intregul ansamblu era foarte 
instabil, înclinându-se sub greutatea lor. 

— Să plecăm de pe chestia asta - poate reuşim să o 
împingem în jos, spuse Adam. 

Toţi trei coborâră de pe colţul congelatorului uriaș, în spatele 
lui, și împinseră. Masa de metal se deplasă câţiva centimetri - 
apoi se înţepeni. 

— Impreună, șuieră Jess. 

Impinseră din nou. Nu se întâmplă nimic. Aparatul se blocase. 

— Am să v-o fac, idioţilor! urlă Christian. 

Era la mai puţin de zece metri de ei, căţărându-se, împingând 
și aruncând lucrurile din cale pentru a ajunge la ei. Ei erau 
ascunși în spatele congelatorului industrial, dar Christian avea 
să-i depisteze curând. 

— Din nou! spuse Adam. Unu... doi... trei... împingeţi. 

Se opintiră împreună. Mașinăria imensă se deplasă în jos, 
alunecă puţin lateral - și, în cele din urmă, cedă. Incă un efort și 
o porni la vale, prinzând viteză, alunecând, răsucindu-se, 
dislocând și distrugând totul în jur, direct spre Christian. Pentru 
o secundă, păru că vrea iar să se blocheze - dar aparatele de 
dedesubt se sfărâmară și nimic nu-i mai putu sta în cale. 
Christian sări disperat la o parte, dar congelatorul era pur și 
simplu prea mare pentru a fi evitat și trecu peste el. O secundă 
sau două după aceea îl văzură, o masă ciudată aplatizată și 
întinsă pe metalul de dedesubt. Unul dintre braţe avu un spasm, 
apoi totul se puse în mișcare - o avalanșă de frigidere. Mare 
parte dintre ele se adunaseră deasupra lui, cu un zgomot de 
moară care macină scrâșnind, ca un râu de metal peste un 


munte de tinichea. Departe, în mijlocul zgomotului înfiorător, se 
auzi un urlet, întrerupt brusc. 

Avalanșa încetini, oprindu-se într-un sfârșit. Lizzie se uită la 
locul unde dispăruse Christian. Se terminase, nu? în sfârșit. 
Christian era mort. 

Se întoarse și îl privi pe Adam. 

— Da? întrebă ea. 

— Da, răspunse Adam. 

Lizzie zâmbi larg. 

— El era și pe lista mea, spuse ea. 

Şi scoase un strigăt de bucurie. 

— Hei! Bate palma! 

Ceea ce și făcură. 

— Îmi pare rău să vă stric atmosfera, băieţi - dar nu s-a 
terminat până nu scăpăm de aici, spuse Jess. Ballantine și 
oamenii lui trebuie să fi auzit balamucul. Tocmai i-am omorât 
singurul fiu. 

Arătă spre vârful muntelui. 

— E mai sigur să urcăm, cred. Pe acoperiș sunt niște scări. 

Aruncă o privire la ceas. Unu fără un sfert. Încă mai avea 
timp... 

Începură să urce ultima bucată. 

* 

Movila de frigidere și congelatoare devenise instabilă și le era 
greu să vadă pe unde mergeau în întunericul adânc de sub 
acoperiș. Dar reușiră. După aceea, urmă o scurtă plimbare pe 
acoperiș, spre scările din spatele clădirii. Se aflau la jumătatea 
drumului când pe acoperiș apăru un grup de oameni. 

N-aveau nicio șansă de scăpare. Se aflau la cincisprezece 
metri înălţime - cu siguranţă ar fi murit dacă săreau. li așteptau 
șase sau șapte oameni înarmaţi. Unul dintre ei era Florence 
Ballantine însuși. 

Jess se lăsă iute în jos, se așeză pe acoperiș și-și cobori capul. 
Fuseseră atât de aproape - atât de aproape! 

— Nasol, nu-i așa? spuse Ballantine. Aţi crezut că scăpaţi. 
Moarte falsă. Scutură din cap. O, da - știu despre asta. Două 
dintre, cum să le spunem, experimentele noastre ar fi trebuit să 
moară acum câteva ore. N-a fost foarte greu să-mi dau seama 
ce se întâmplă. Dădu din cap și făcu din deget spre Jess: 

— Deștept băiat. Şi uite! Nici măcar nu sunt furios. De ce aș 


fi? Drogul acesta va deveni mult mai popular decât chestia 
reală. Te alegi cu o săptămână minunată - și mai și 
supravieţuiești! în pofida lipsei de maniere pe care ai 
demonstrat-o încercând să fugi de mine, încă mai vreau să 
lucrez cu tine. Fiule, tu și cu mine intrăm împreună în afaceri, 
doar că, de data aceasta, a; să-mi arăţi cum să fac singur 
Moartea, indiferent de ce vor spune șefii tăi Fanatici. Și apoi... 
poate te voi lăsa să pleci. Poate-ţi voi lăsa fratele să plece. Cine 
știe? 

Îi zâmbi larg. 

— În ceea ce vă privește, spuse el întorcându-se înspre Adam 
și Lizzie, am doar o întrebare. Christian e pe aici pe undeva - 
știm că v-a urmărit. Așa că, vă rog. Unde este fiul meu? Și să 
nu-mi spuneţi că i-aţi făcut ceva, pentru că dacă i-aţi făcut, mă 
voi enerva foarte-foarte tare. 

Lizzie își umezi buzele. 

— Ne urmărea, spuse ea. 

— Mda. 

— Era pe frigidere ultima dată când l-am văzut, începu Adam. 

Dar Ballantine nu era interesat de astfel de amănunte. 

— Mă gândesc pe care dintre voi să-l rezolv? Am nevoie de 
băiat ca să îl ţin în șah pe Jess. Ceea ce înseamnă că rămâne... 
Lizzie, nu, parcă așa te cheamă? îmi pare rău, dragoste, dar îmi 
pari de prisos. Și își deschise braţele. Așa că, cine vrea să 
vorbească primul? înainte să încep să rup unul câte unul 
degetele domnișoarei. Ori poate băieţii ar vrea puţin sex înainte. 
Hmm? 

Nu vorbi nimeni. 

— Tot voi afla, spuse Ballantine. Ştiţi și voi asta. Așa că am să 
vă mai întreb o singură dată: unde este... fiul... meu? Haideţi! N- 
are nimeni nimic de spus? 

— Eu vreau să spun ceva. 

Ballantine se răsuci. Vocea, una feminină, venea din spatele 
lui. Silueta zveltă a unei tinere stătea pe marginea acoperișului, 
lângă una dintre scări. 

Era Anna. 

— Tu! Atât de proastă ești, încât să fugi și să te întorci. Deci, 
acum am grupul întreg. Băieți, o supravegheați, da? 

— O supraveghem, șefu'. 

Anna zâmbi. 


— Domnule Ballantine, spuse ea. Și eu știu să fabric chestia 
asta. Îţi voi arăta cum - dacă mă plătești, bineînţeles. 

— Şi ce te face să crezi că trebuie să plătesc pe cineva? 

— E mai ușor așa. Dar nu mă aștept să mă crezi pe cuvânt. 
Am formulele și procesul chimic chiar aici - minus un rând-două, 
bineînţeles. Care vor fi adăugate ecuaţiilor imediat ce mă văd cu 
banii în buzunar. Poftim... 

Încet, cobori o mână spre buzunarul de la haină și începu să 
avanseze spre el. 

— Rămâi pe loc! strigă unul dintre malaci. 

Ballantine ridică mâna. 

— În regulă, hai să vedem ce ai. Scoate totul din buzunar, îi 
spuse. Dar foarte-foarte încet. Inţelegi? 

— Înţeleg. 

Cu atenţie, își băgă mâna în buzunar și scoase un carneţel. 

— Totul e aici. Tot ce ai de făcut este să respecţi dozajele. 

Gangsterul clătină aprobator din cap. Cu braţele ridicate, 
Anna se apropie încet de el și-i înmână carneţelul. 

Ballantine îl răsfoi. 

— Va trebui să fac rost de un chimist care să verifice tot ce 
scrie aici, spuse el. 

— Atunci, de ce să nu mergem să găsim unul? 

El se opri, apoi încuviinţă. 

— Nu strică să verificăm. Dar toate la rândul lor. Voi doi, 
spuse el, revenind la Adam și Lizzie, chestia asta s-ar putea - și 
repet, s-ar putea - să-l salveze pe fratele tău. Dar - tot vreau să 
știu unde e fiul meu. 

De dincolo de terenul de deșeuri și de parcul de containere, 
dinspre oraș, se auzi un tumult. În Albert Square începuseră 
discursurile. Chiar dacă distanţa le transforma într-un murmur în 
surdină, tot puteai să-ţi dai seama că sunetul ieșea dintr-un 
milion de gâturi. 

Anna zâmbi. 

— Ascultaţi! spuse ea. 

Gangsterul se opri și înălță capul, iar când îl văzu făcând asta, 
Anna se repezi la el, apucându-l de gât. 

— Fugiţi! strigă ea. 

Ballantine încercă să o lovească și o nimeri în față, dar 
strânsoarea ei era puternică. Adam, Jess și Lizzie o luară la fugă. 
Unul dintre oameni se pregătea să fugă după ei, dar Ballantine 


ţipă să-l scape mai întâi de fata din spinare, iar atunci toţi 
gealaţii se întoarseră să ajute. Anna dispăru sub o grămadă de 
trupuri, iar asta le oferi lui Adam și celorlalţi timp să străbată 
scurta distanţă până la scară și să înceapă să coboare, unul 
după altul. 

— Are o bombă! ţipă cineva. 

Adam, ultimul care cobora, se opri să vadă ce se întâmplă. 
Malacii dăduseră îndărăt, iar Anna îl eliberase pe Ballantine și se 
afla întinsă pe jos. Gangsterul și oamenii lui încercau să fugă, 
dar era prea târziu. Anna se ridică în picioare cu o mișcare 
aproape graţioasă, își deschise larg haina, scoțând la iveală 
pachetele cu un aspect ciudat care erau legate de trupul ei. 
Adam o văzu stând dreaptă câteva momente, cu telecomanda 
micuță în mână, cu haina deschisă larg, capul sus, mândră ca 
un soldat ce era. Apoi, explodă. 

Se iscă un fulger de lumină orbitoare care sfâșie noaptea, 
urmat de o explozie surdă. Adam se lăsă jos la baza zidului și se 
tinu strâns de scară, pentru a se proteja de suflul exploziei care 
traversa acoperișul spre el. Deasupra capului său se înălţau în 
aer așchii de plastic arzând desprinse din acoperiș, cuprinse 
într-o răbufnire de praf încins și foc. Explozia nu fusese însă prea 
puternică; nici nu era nevoie. De cealaltă parte a peretelui, 
acoperișul se prăbușise; Ballantine și oamenii lui căzură în golul 
căscat sub ei. Trupurile lor fură cuprinse de flăcări și se 
zvârcoliră până când praful se așternu deasupra lor și-i ascunse 
pe vecie. 

Anna își primise ţinta. Ultimul lucru pe care îl doreau Fanaticii 
era o bandă de mafioţi care să lucreze împotriva lor atât de 
aproape de oraș. Unul dintre primele lucruri pe care le 
plănuiseră fusese să reducă crima organizată. Curăţenia 
începuse. 

Explozia se stinsese. Adam își înălță capul să vadă ce mai 
rămăsese. Cea mai mare parte a acoperișului dispăruse. Sus, 
deasupra lui, bucăţi de acoperiș încă mai cădeau, unele în 
flăcări. Un nor de praf și cenușă se cernea în faţa lui, însă deja 
începuse să se așeze, iar prin el se putea vedea orașul. 

— Adam! Ești bine? Ce s-a întâmplat? 

Adam privi fața şocată a lui Lizzie. Protejată de zid, nu văzuse 
nimic. Îşi scutură capul, incapabil să vorbească. 

Nici Jess nu văzuse nimic, bănuia ce se întâmplase. 


— Anna? întrebă el. 

— Avea explozibil pe ea. Și... a... 

Jess își sprijini capul de scară, apoi își ridică privirea. 

— Vino aici, spuse el. 

Adam se strecură cu grijă pe marginea zidului, în timp ce Jess 
și Lizzie urcară înapoi. 

— Sinucidere cu bombă, spuse Adam, ca răspuns la privirea 
îngrozită a lui Lizzie. 

— S-a aruncat în aer? Dumnezeule, e îngrozitor! 

— Ne-a salvat viaţa, spuse Adam. 

_ Dar de ce? se întrebă el. Când a apăsat pe buton, zâmbea. 
Incă îi vedea faţa, zâmbindu-i senină în momentul în care 
detonase bomba. Și-o amintea în acea cameră de hotel de acum 
câteva zile. lubise viața, nu se îndoia de asta, și totuși se pare 
că dorise să moară. Cum era posibil să alegi să mori, deși iubești 
viața? 

— Nu înţelegi, spuse Jess. Asta și-a dorit. 

Privi în jos spre cazanul de praf fumegând de sub ei, unde 
rămășițele încă se depuneau. Muntele de aparatură veche 
începuse din nou să se miște sub greutatea dărâmăturilor care 
căzuseră peste el, și un nou nor de praf se ridica încet sub ei. 

— A fost un soldat. Nu a făcut-o doar pentru noi; a murit ca un 
Fanatic, pentru credinţa ei. Ballantine era ţinta ei. A făcut un 
lucru nobil. Nici măcar nu cred că l-a considerat un sacrificiu. 

— Nobil? întrebă Lizzie. Nici măcar nu va ști ce a făcut. A 
pierdut totul... 

Jess privea cu o expresie de tandreţe în jos, în interiorul 
depozitului fără acoperiș în care murise prietena lui. Părea 
aproape fericit pentru ea. 

— O invidiezi? îl întrebă Adam. 

Jess se întoarse și îl privi. Întrebarea îl luase, evident, pe 
nepregătite. Crezuse pentru mult timp că va avea același destin 
ca Anna. Cândva, își dorise asta mai mult decât orice pe lume. 

— Nu, răspunse, într-un sfârșit. Mi-aș dori s-o invidiez, dar nu 
pot. 

Privi din nou în jos. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Anna. l-ai lovit în plin. 

De cealaltă parte a parcului de containere, ceasul de la 
primărie bătu ora unu. 

Adam îl privi pe Jess, împietrit. 


— N-ai ajuns, spuse el. 

— Ştii ceva? spuse Jess. 

Arătă dincolo de parc. 

— E o perspectivă fantastică, nu-i așa? 

Adam îi urmări privirea. Fumul de la explozie se spulbera în 
vânt, iar orașul Manchester se întindea la picioarele lor. Se 
vedea Turnul Hilton, străpungând cerul deasupra orașului. 
Zăreau blocurile, magazinele, catedrala, primăria. Era o 
priveliște minunată. Peste toate se așternu tăcerea. 

— Anunţul, spuse Jess. Cred că este rostit chiar acum. 

— Îmi pare rău că l-ai ratat, spuse Adam. 

Acum, că erau în siguranţă, se simțea îngrozitor. 
Supravieţuiseră, dar frumoasa, sufletista Anna era moartă, iar el 
trecuse printr-o săptămână mai intensă decât și-ar fi putut 
imagina vreodată. Și, până la urmă, la ce folosise? 

— N-am pierdut nimic, spuse Jess. Sunt în viaţă. Sunt aici, sus, 
cu fratele meu, și pot vedea tot ce se întâmplă. Priviţi! Nimeni 
altcineva nu mai are o astfel de priveliște. 

Făcu din nou un gest cu mâna, cuprinzând întreg orizontul. 

— Este viitorul. Și știi ce? Pentru prima dată, Adam, acesta ne 
aparţine. 

Adam era, însă, de neconsolat. Lizzie îl luă în braţe. 

— Ce este, Ads? întrebă ea. 

— Am făcut atâtea greșeli, începu el să plângă. Am distrus 
totul. Aproape v-am omorât pe tine și pe Jess. Vă datorez viaţa. 

Ridică ochii spre ei. 

— Ce să fac? întrebă el. Spuneţi-mi ce să fac cu viața mea, şi- 
o voi face. 

Jess clătină din cap. 

— Trăiește-o. 

— Da! spuse Lizzie. Bucură-te de ea! 

Făcu o pauză. 

— Ascultaţi! Anunţul. 

Dincolo de parcul de containere se ridică un strigăt uriaș, mai 
puternic ca niciodată, în momentul în care mii de oameni își 
dădură dintr-odată seama că vor trăi și că viitorul era al lor. Sus, 
pe zidul depozitului, Adam, Lizzie și Jess se ridicară în picioare și 
porniră să li se alăture. 


MULTUMIRI 


Am auzit pentru prima dată de acest volum într-o convorbire 
telefonică cu Barry Cunningham, directorul Editurii Chicken 
House. Mi-a povestit despre un scenariu improbabil în care erau 
implicaţi studenţi eminenţi de la Filosofie, îndrumătorii lor și o 
idee despre un drog recreaţional care te omora într-o 
săptămână. 

— Şi m-am gândit - pe cine cunosc eu care să lucreze altfel 
decât restul lumii? a spus Barry. 

Interesant... 

Decizie mortală este o carte neobișnuită, pentru că are atât 
de mulţi părinţi. Nu a fost ideea mea. O parte dintre decoruri - 
în special parcul de containere - și majoritatea personajelor au 
fost imaginate în altă parte. În unele cazuri, au rămas doar 
denumirile, și sper că am reușit să mi le însușesc, dar cert este 
că această carte nu ar fi fost scrisă dacă n-ar fi existat și ceilalţi. 
Mă simt ca un părinte adoptiv al acestui volum. Fără aceste 
persoane care mi-au dat în grijă „copilul” lor cu atâta 
generozitate, nu aș fi avut niciodată plăcerea de a concepe 
acest scenariu, aceste personaje, și aș fi fost privat de 
fascinanta experienţă de a aduce pe lume copilul altora. 

Așadar, datorez o recunoștință deosebită, mai întâi de toate, 
lui Brandon Robshaw și lui Joe Chislett, pentru că au venit cu 
ideea strălucită de a utiliza un thriller pentru a aborda 
problemele importante. Tot lor le datorez multe dintre decoruri 
și personaje, dar mai ales ideea fundamentală a cărţii - cea a 
unui drog care te ucide într-o săptămână și a răspunsului 
minunat la întrebarea: cum ţi-ai petrece acea săptămână? Le 
datorez mulţumiri călduroase și studenţilor lor, care au ajutat la 
creșterea acestor idei. 

Bineînţeles, este minunat să ai o idee valoroasă, dar cealaltă 
față a monedei este să recunoști asta. Mulţi dintre noi, de-a 
lungul vieţii, avem, fără îndoială, nenumărate idei care s-ar 
putea transforma în cărţi, filme și show-uri de televiziune 
reușite, dar fără darul de a ne da seama care idee e bună și care 
e nereușită, e ca și cum n-ai fi avut nicio idee. Ai nevoie de 
talentul de a putea alege grâul de neghină. Prin urmare, îi 
datorez mulțumiri profunde lui Barry Cunningham, care a ales 
această idee dintre multe altele, care apoi m-a ales dintre mulți 


autori posibili. Este un talent rar să pui cartea potrivită în 
mâinile potrivite (cel puţin așa sper) și sunt încântat că mâinile 
au fost ale mele. 

Îi mulţumesc și editorului meu, Rachel Leyshon, care a avut 
atât de multă răbdare și a făcut atât de multe sugestii utile - a 
fost o plăcere să lucrez cu ea. 

Îi mulţumesc și lui Banksy pentru că mi-a inspirat logoul 
Fanaticilor, și tuturor celor care au lucrat la carte, la copertă, la 
promovarea cărţii, în relaţiile cu publicul, tuturor colaboratorilor 
- vă mulţumesc! 

Melvin Burgess 
lanuarie, 2013