Puncte Cardinale anul XIII, nr. 4 (148), aprilie 2003

"Am aflat şi sunt convins că în vremurile de acum 


credinta 
iubire 
speranta 


CASD:NALE 





vi 


. | 


oamenii trăiesc social în religie şi nu trăiesc religios în societate. 


PUNCLE 


A Pine De Î 
i A i N a 
me x a: i voi e ia. J 
A AD a mas = 
. RF LI] 4 E | + 
. Ames J 


ri | 
pp 


PER pre | 


sa e 


Nr. 4/148 


Aprilie 2003 


16 pag. - 15000 lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 







La case mari ... 


“SINDROMUL 
VĂCARULUI 
NEBUN” 


The crazy cowboy (titlul unui popular song american) a 
devenit în ultimele săptămîni eticheta cea mai des aplicată 
chiar de către americani propnului lor preşedinte. Intr-o 
recentă demonstraţie anti-războinică de la Washington D.C. 
a veteranilor din Vietnam, apelul curent Stop that crazy 
cowboy” a fost nuanţat, cu un umor mai degrabă negru, pnn 
aluzie la binecunoscutul sindrom al “vacii nebune”: “Opnţi 
sirul mul văcarului nebun!” 


A Năl căd VALCAIUI Ne DU (7 VUZI citi nu pa 
deloc dispus să se oprească. iar sindromul pare să-i [1 cuprim» 
iremediabil şi pe ceilalți lideri ai administraţiei amencane (in 
frunte cu Colin Powell şi Donald Rumsfeld). George W. Bush 
este hotărit “să meargă pină la capăt”, sfidind încruntat opinia 
nub'lică mondiă'X (îndeosebi pe cea europeană), îngrijorarea 
crescîndă a propriului popor şi chiar dezacordul formulat 
public al venerabilului său tată. Decit să-și revizuiască o idee 
fixă, “seniorii războiului” preferă să opereze arestări masive 
în rindul protestatarilor, de la un capăt la altul al Americii, 
ajungind de curind în situația grobiană de a aresta, printre alte 
mii de persoane, chiar doi laureați ai Premiului Nobel pentru 
Pace, Mairead Cormigan şi Jody Williams, precum şi mai mulţi 
episcopi romano-catolici sau protestanți! E de mirare cum de 
n-a fost încă arestat şi Scott Ritter, fostul şef al inspectonlor 
O.N.U, care a declarat pe postul de televiziune TSF nici mai 
mult, nici mai puţin decît că “Statele Unite vor pleca din Irak 
cu coada între picioare”! 

Incîntată de supremaţia sa mondială pe plan economic, 
mediatic şi militar, conducerea de la Washington pare să-şi [i 
pierdut atit luciditatea politică, cît şi simţul realității, iar 
serioasa poticnire a aşa-ziselor “trupe aliate” în Irak (redată 
perfect de trecerea infantilă de la acțiunea “Şoc şi groază” la 
acțiunea “Pas cu pas”) nu face decit să sporească furia oarbă 
a “jandarmului mondial”, incapabil să suporte feştelirea 
constantă a mitului său (ce părea inexpugnabil), de la || 
septembrie 200 şi pină azi. Deocamdată, pare cert că războiul 
se va prelungi timp de cel puţin cîteva luni, iar furtunile de 
nisip din deşertul irakian vor spulbera măcar în parte 
extrapolânle imperialiste ale “visului american” 


spor pote 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 











































- 


LDS BR 
AMERICA VO an 


“WOR 
ERR RI 


ps) 


A 
SI; 
e 
- 


Ea 


> 
> 


TAVILO'S WHO? 






La CQse Mic... 


SINDROMUL 
TREPĂDUȘULUI 
MIORITIC 


Este aproape o regulă că tragediile colective ale 
istonei scot la iveală o mulțime pestriță de mărunte 
tragicomedii individuale 

La noi, proamenicanismul oficial (de fapt, tactica 
“pupcurismului” de modă nouă) rămine aproape fără 
fisură. Dacă însă de la oficialii şi politrucii care au pariat 
dintru început pe S.U.A şi peN.A. T.O această consecvență 
nu trezeşte mirare, este în schimb cel puţin stranie 
convertirea bruscă la cel mai ieltin proamencanism 
propagandistic aunoroameni care pin ideunăzi nu pregetani 
să critice hegemonia globalizantă a polemului american 
sau primejdia unifonmizatoare a americanizâni (/he 
american way of life). 

Pentru noi, cazul cel mai deconcertant din această 
categorie este cel al publicistului “de dreapta” Bogdan 
George Rădulescu (redactor radio, teoretician plin de 
morgă al “Noii Drepie” şi mai recent “masterand în 
filosofie moral-politică””), nu pentru că ar fi unul ilustru, 
ci pentru că ne priveşte cel mai direct, căci i-au fost 
găzduite ani de-a rindul tiradele proeuropene şi 
antiamericane în paginile revistelor de dreapta (Puncte 
cardinale, Generaţia Dreptei, Rost etc.). Desigur, 
dumnealui are dreptul, democratic vorbind, să creadă şi să 
scne once, după cum “şeuleşte” sau "*masterează” vintul, 
in România liberă sau oriunde altundeva, dar de-acum 
inainte s-ar cădea măcar atit: să nu mai umble prin tîrg cu 
Măiastra vopsită. 

Dacă, la nivelul de sus, George W. Bush ilustrează, 
după cum cred americanii, “sindromul văcarului nebun”, 
la nivelul de jos (şi cu tot pitorescul implicit) Bogdan 
George Rădulescu ilustrează “sindromul trepăduşului 
mioritic”, caracterizat, înainte de toate, prin grațioasa (era 
să zic; greţoasa) disponibilitate “moral-filosofică” de a 
scuipa unde a lins şi de a linge unde a scuipat... 


[2 mâiastra 





. 
DREPTUL LA DITERESTA 
Vii român za ra hpemier. aici [utumaiva roate 


Dimea pb în re mm, comă pi emirii 





pat Poeta temeri min sm pita 
Imperrua am jarmritre immii po în pb 9 m 


d 
Vi umar poiigiba sa aragerua tm ști „4 
Când era Măiastra fată... 














PAG. 2 NR. 4/148 Aprilie 2003 





PUNCTE CARDINALE 


Puncte de vedere * Puncte de vedere $ Puncte de vedere * Puncte de vedere +? Puncte de vedere 


ACTUALITATEA MITURILOR ISTORICE: SĂRBĂTOAREA DE ZV4/AA 


În zilele de 14 şi 15 ale “lunii lui Adar”, orice evreu 
credincios este dator “să petreacă în mare veselie 
sărbătoarea de Purim” (R. Mereine Coen, Lareligione 
e le leggi piit necessarie per ogni israelita, Parma, 1982, 
p. 67; cf.. ca bază biblică, Estera 9, 19-32). 

Anul acesta, ziua de 15 Adar, zi culminantă a 
sărbătorii “Sorţilor” (Purim), coincide cu cea de 18 
martie din calendarul creştin. 

Întâmplător, tocmai aceasta a [ost și ziua aleasă de 
Statele Unite pentru declanșarea noului masacru 
“justițiar” împotriva Irakului... 

După cum se ştie, sărbătoarea de Purim 
rememorează anual un eveniment considerat 
“binecuvântat” din istoria vechiului Israel: uciderea 
prin uneltire și vicleșug a elitelor persane, fapt petrecut, 
după Cartea Esterei din Vechiul Testament, în timpul 
domniei lui Artaxerxes, când evreul Mardoheu, 
complotând cu fiica sa adoptivă, reuşise să devină 
primul sfetnic și dregător al Marelui Rege. În 
redactarea ebraică (textul masoretic), Cartea Esterei 
fixează numărul celor uciși la 75.000, în timp ce în 
redactarea grecească (Septuaginta) este avansată cifra 
mai plauzibilă de 15.000 de victime. 

Edouard Montet scria despre aceasta în a sa 
Histoire de la Bible: “Cartea Esterei ne-a izbit prin 
spiritul de o rară cruzime care o însufleţeşte. Se face în 





„.„B LA PROSSIMAT? 


ş, Pourim au Koweit E 


ea o apologie exagerată a iudaismului: fanatismul, 
îngustimea spirituală, setea de ură şi răzbunare, 
prigoana sălbatică împotriva vrăjmaşilor lui Israel 
suntaspectele cele mai deconcertante ale acestei scrieri” 
(E. Montet, Histoire de la Bible, Payot, Paris, 1924, p. 
46). 

Georges Dum&zil, care considera opera lui Montet 
drept “un tres bon livre de divulgation” (“Quelques 
(aux massacres”, în Revue Turque d'Anthropologie, 3, 
1927), număra masacrul cu pricina în categoria aşa- 
numitelor “false masacre”; toată istoria Esterei, după 
Dumâzil, n-ar [i decât un “roman rituel”, având scopul 
de a explica în mod legendar instituirea sărbătorii 
respective. 

Dar important nu este “adevărul istoric” al 
măcelului biblic. Chiar presupunând că Estera şi 
Mardoheu n-ar fi avut niciodată existență istorică 
propriu-zisă, cu toate acestea, ca figuri mitice, adică 
paradigmatice şi exemplare, ei au fost şi sunt prezenți 
în istorie cu o pregnanță superioară multor personaje 
istorice efective. În asemenea măsură încât au puterea 
să inspire şi să legitimeze chiar masacrele comise în 
Palestina sau în Irak de călăii zilelor noastre. 

Claudio MUTTI 
Citind din Cartea Esterei: soldaţi evrei americani 
din Kuweit la sărbătoarea de Purim 


Tania Ami db 


ORGANIZATIILE EVREIEȘTI SUNT ÎNGRIJORATE DE CONSECINȚELE RĂZBOIULUI CU IRAKUL 


Organizațiile evreieşti din America, puternic divizate 
în privința rațiunii războiului împotriva Irakului, sunt din ce 
în ce mai îngrijorate de tendințele “antisemite” de a-i blama 
pe evreii din administrația Bush pentru orice moarte sau 
rânire a americanilor 

Grupurile evreieşti vociferează impotriva unui articol 
al comentatorului conservator (şi fostcandidat la preşedinţie) 
Patrick Buchanan, care afirmă că “neoconservatoni” evrei 
de la Casa Albă şi Departamentul Apărării împing Statele 
Unite spre război. Articolul lui Buchanan, care vine pe 
urmele unor remarci similare făcute de deputatul democrat 
al statului Virginia, James P. Moran Jr.. dovedeşte că "acum 
este la modă să arunci vina pe evrei pentru războiul din 
Irak”, afirmă rabinul Marvin Hier, fondatorul Centrului 
“Simon Wiesenthal” din Los Angeles. 

Specialiştii în ştiinţe sociale, sprijiniți pe statistici 
profesionale, arată că americanii sub vârsta de 30 de ani sunt 
mai dispuşi decât generaţia imediat posterioară celui de-al 
doilea război mondial să aibă vederi antisemite. Ei afirmă 
că antisemitismul este în creştere în sânul stângii europene 
şi că războiul l-ar putea aduce și în Statele Unite. Deşi 
această “evidență” pare mai degrabă anecdotică, sunt totuşi 
motive “să credem că va exista un curent subteran de 
resentiment împotriva evreilor, dacă acest război se va 
dovedi prea amar”, afirmă Charles Moscos, sociolog de la 
Universitatea Virginiei de Nord, care studiază grupurile 
minoritare militare. El susține că a primit de curând mai 
multe e-mail-uri şi telefoane de la străini care îl întreabă 
“câți evrei sunt sub arme şi câți negri vor muri pentru 
Israel?7”. 

Deputatul Moran și-a cerut iertare [de 3 ori — n.tr.] 
pentru afirmaţiile sale din 3 martie, făcute la Forumul 
Antirăzboi din Reston:"“Dacă nuar exista puternica susținere 
a comunității evreiești pentru acest război cu Irakul, noi nu 
l-am face”. Recent, el a fost forțat să demisioneze din postul 
său de lider democrat. 

Buchanan neagă că vederile sale ar fi antisemite și nu 
şi-a cerut iertare pentru ele. “Noi afirmăm că o cabală a 
propagandiștilor și a funcţionarilor publici caută să 
implice țara noastră într-o serie de războaie care nu sunt 
în interesul Americii... Ceea ce doresc acești conservatori 
este să folosească sângele american spre a face lumea 
mai sigură pentru Israel”, scrie Buchanan în cel de al 24- 
lea număr al revistei pe care o editează — The American 
Conservalive. 


Un sondaj condus de către American. Jewish Commitee 
la sfârşitul lui decembrie şi începutul lui ianuarie a stabilit 
că 59% din evrei aprobă acțiunea militară pentru înlăturarea 
lui Saddam Hussein, în timp ce alte sondaje aratăcă 58% din 
populația generală aprobă inv azia Irakului. 

Agentul electoral Andrew Kohut spunea de curând că 
un sondaj condus de Pew Research Center pe ultimele 8 
luni demonstrează că evreii spnjină mai puțin acțiunea 
militară decât cetățenii de diferite alte credinţe. “Este o idee 
bizară că evreii ar susține cu entuziasm sălbatic acțiunea 
militară din Golf. Este, pur şi simplu, fals”, afirmă rabinul 
EricYoffie, preşedinte al Uniunii Congregaţiilor Evreieşti 
din America, O asociaţie a evreilor reformați: “Ceea ce am 
găsit eu — pretinde acesta — este o profundă ambivalenţă, 
adânci divergențe”. 

În timp ce catolicii şi linia principală a protestanților se 
opun cu hotărâre războiului din Irak, grupările de evrei au 
luat un mare număr de poziţii diferite. La stânga, rabinul 
Michael Lemer, conducătorul comunităţii Tikkum din San 
Francisco, chema deunăzi la o neascultare civilă non- 
violentă în caz că războiul ar fi izbucnit; la dreapta, Uniunea 
Congregaţiilor Evreieşti Ortodoxe declara, încă din 
octombrie, că susține folosirea forței. Gruparea centristă, 
care este, de departe, cea mai numeroasă, reunind deopotrivă 
evrei conservatori şi reformați, şi-a stabilit o condiţionare în 
a sprijini acțiunea militară, anume numai în cazul în care 
America ar epuiza toate mijloacele diplomatice alternative. 

Ca un semn al acestei divizări, Mişcarea Reformistă a 
trimis tuturor congregațiilor sale sfatul de a se alătura 
dezaprobării interne cu privire la necesitatea de a ataca 
Irakul: “Evreii au o experiență milenară în a nu fi de acord” 
— spune documentul emis. M. J, Rosenberg, directorul 
oficiului din Washingtonal organizaţiei /srae! Policy Forum, 
un grup format în 1993 pentru a sprijini negocierile arabo- 
israeliene, spune că, în timp ce afirmaţiile lui Moran sunt 
pur şi simplu false, “există ceva realmente urât” în articolul 
lui Buchanan, acesta punând sub semnul întrebării loialitatea 
funcționarilor guvernamentali evrei, 

“Există în guvern funcționari care, întâmplător, sunt 
evrei, Este ca şi cum i-ai lua pe Colin Powell şi pe Condi 
Rice şi ai zice: «Evident, comunitatea neagră stă în spatele 
războiului»”, spune Rosenberg. 

Printre înalții funcţionari de origine evreiască pe care 
Buchanan îi citează nominal se numără: Paul Wolfowitz, 
secretar la Apărare, Douglas J. Feith, subsecretar la Apărare; 


Elliot Abrams, director al Afacerilor din Orientul Mijlociu 
în Consiliul Naţional al Securității; Richard Perle, chairman 
al Biroului Politicii de Apărare de la Pentagon. 

Perle declara nu demult într-un interviu că el vede “o 
Soto voce antisemită” în substratul aserțiunilor că “acei 
dintre noi care dețin poziţii nu acționează în interesul cel 
mai bun al Americii, ci în cel mai bun interes al Israelului. 
Acest lucru este fals, este un atac nedemn, şi activitatea mea 
publică—caşi a celorlalți care se găsesc sub aceeaşi acuzație 
— este o carte deschisă, iar cetățenii pot judeca ei înşişi”, 
afirma Perle. “Puteţi observa că atunci când se aduc astfel 
de acuzaţii, nu se fac nici un fel de specificări. Nu există 
niciodată un argument fondat că poziția pe care o dețin are 
ceva ce demonstrează lipsă de caracter, sau că vederile mele 
sunt distorsionate în vreun fel spre folosul Israelului”, 

Buchanan a răspuns că “asemenea unui calamar, d-l 
Perle emite această cerneală fluidă despre nu ştiu ce 
antisemitism pentru a-şi acoperi propria sa răspundere în 
provocarea războiului. Citească oricine articolul meu de 
5000 cuvinte şi să judece singur dacă acuzația contra mea 
este întemeiată, sau dacă nu cumva d-l Perle este un agent 
de influență al unei puteri străine”. 


i Alan COOPERMAN 
(în româneşte de Pr. Gh. Calciu-Dumitreasa) 


Nota traducătorului: Părintele Michael Lupu ne trimite un 
articolal lui David Brody care ne anunţă că preşedintele Bush 
şi ministrul Apărării Donald Rumsfeld sunt rugaţi de apologeții 
drepturilor religioase să nu interzică soldaţilor trimişi pe 
frontul din Golf să-şi exprime sentimentele religioase prin 
insemne şi imnuri creştine. Acum 10 ani, când Bush tatăl a 
pornit războiul din Golf, ela interzis soldaţilor orice manifestare 
religioasă creştină, “spre a nu jigni sentimentele 
musulmanilor”! Bush fiul procedează astăzi la fel. Această 
măsură nu a fost însă luată în timpul invaziei trupelor 
americane într-o țară creştină ca fosta Iugoslavie! Atunci 
soldații americani au avut permisiunea să scrie pe bombele 
aruncate asupra populaţiei chiar în ziua Învierii: “Paşte 
fericit”, 

După concepţia fariseic-demagogică a conducătorilor, 
nutrebuie să jigneşti o populaţie prin exprimarea sentimentelor 
religioase ale atacatorului, însă nu există nici o restricție în a 
trata cu bombe populaţia respectivă, şi încă bombe cu o uriașă 
putere de distrugere! E greu să înţelegi “creştinismul” de azi 
al oficialilor americani, care altminteri par să creadă că duc 
un fel de “război sfânt”! 








p_) 


p EA 
Pa 3 a 


TIP... ——”.P— —.——— ar TIP Toro a. 


PUNCTE CARDINALE 





A trebuit să apară, vizibilă pentru toți, prima fisură în blocul “de monolit” al alianței 
euroatlantice pentru ca şi analiştii politici, incapabili să vadă dincolo de a doua sau cel 
mult a treia mutare, să-şi dea seama că “Noua Ordine Mondială”, pe care America vrea 
să o impună lumii, reclamă cu necesitate acum, după câștigarea “războiului rece” şi 
dispariția “imperiului răului”, o remodelare a relațiilor politice dintre noua putere 
hegemonică şi statele “second hand” (cum impardonabil s-a pronunţat, referindu-se nu 
mai puţin decât la Franța, o înaltă oficialitate americană), de la reconsiderarea alianțelor 
şi până la reformarea sau chiar abolirea unora dintre organismele internaționale create 
după cel de-al doilea război mondial (în frunte cu însăşi Organizaţia Naţiunilor Unite). 
Era evident, încă din 1990, că NATO, de exemplu, care îşi îndeplinise misiunea istorică 
şi. o dată cu destrămarea imperiului sovietic, rămăsese fără obiect. fie se va dizolva. fie 
se va remodela. transformându-se în cu rotul altceva decât ceca ce fusese la inceput. De 
dizolvat nu s-a dizolvat încă, dar. de câţiva ani buni. acest organism nu mai funcționează 
ca o alianță militară defensivă, ci mai degrabă ca o “cooperativă” de prestări de servicii 
militare. Politicienii şi diplomaţii noştri postdecembrişti, şi cei de stânga, şi cei pretinşi 
de dreapta, nu au înțeles însă acest lucru, ci s-au bulucit besmetic la porțile acestui 
organism, făcând din “integrarea euroatlantică” o adevărată obsesie, ba chiar o problemă 
de viață şi de moarte, şi sacri ficând (de fapt: trădând) în acest scop interese majore ale țării. 

La fel de previzibil era şi faptul că Organizația Naţiunilor Unite va deveni din ce în 
ce mai ineficientă. transformându-se cu timpul într-un “birou de reclamaţii” de care 
nimeni nu mai ţine seamă. Astăzi, Statele Unite, rămase singura superputere a lumii, 
acționează, când interesele îi dictează, în mod cu totul discreționar, refuzând să ia în 
considerație hotărârile ONU atunci când acestea nu-i convin. Atacarea Irakului 
demonstrează cu prisosință că America este astăzi decisă, aşa cum declara unul dintre 
principalii consilieri pe probleme de securitate ai preşedintelui George W. Bush, “să 
acţioneze de una singură în probleme de securitate internaţională”. Edificator este, din 
acest punct de vedere, şi un discurs al preşedintelui american în care acesta spune, printre 
altele, că Statele Unite “trebuie să profite la maximum de incredibila oportunitate care 
seoferă doar câtorva naţiuni de-a lungul istoriei — de a extinde împărăția păcii actuale 
către cel mai îndepărtat viitor. Aceasta ar fi o şansă de a proiecta influenţa paşnică a 
americanilor |sublinirea îmi aparține] mu mumai peste tot în lume, ci şi peste secole de 
acum înainte”. Parcă am mai auzit noi un asemenea discurs milenarist? Hitler avea, dacă 
ne aducem bine aminte, cam aceeași pretenţie. 

Războiul diplomatic iscat în legătură cu oportunitatea sau inoportunitatea intervenției 
militare în Irak demonstrează cu prisosință necesitatea creării unui al doilea centru de 
putere în lume, care să tempereze pretenţiile hegemoniste ale singurei supraputeri rămase 
pe mapamond după așa-numitul “război rece” şi să refacă bipolarilatea centrelor de 
putere, pentru ca acestea să se cenzureze reciproc. Acuzaţia de ingratitudine şi aroganță 
pe care unii analişti politici se întrec să o aducă popoarelor Europei care s-au opus 
intervenției militare în Irak este nefondată şi, uneori, făcută de-a dreptul cu rea-credinţă. 
Că Statele Unite au apărat şi au salvat Europa de comunism şi de comunizare, şi că au 
contribuit la refacerea ei economică după cel de al doilea război momdial, este adevărat, 
dar tot atât de adevărat este şi faptul că nu au făcut acest lucru dezinteresat. A fost pentru 

ei prilejul de a vasaliza Europa. Şi apoi aceşti analişti uită (sau nu au ştiut niciodată) că 
aceeaşi coaliție anglo-americană care acum luptă să “pacifice” şi să "'democratizeze” 
lumea a permis cu bună ştiinţă comunismului să pătrundă în Europa. Pentru că Yalta — 
cum am arătat cu alt prilej — nu a fost, aşa cum s-a lăsat să se înțeleagă, un mare eşec al 
diplomaţiei americane, ci ea s-a terminat aşa cum au vrut americanii să se termine. Toate 
concesiile şi sacrificiile făcute de ei cu această ocazie — pe seama altora, bineînţeles — au 
fost făcute deliberat şi bine calculat. La Yalta, Roosevelt şi staff-ul său (format în mare 


Aprilie 2003 NR. 4/148 PAG. 3 


parte din membrii Brain Trust-ului, de care preşedintele s-a înconjurat încă de la 
începutul primului său mandat şi cu ajutorul cărora a gândit şi conceput New-Deal-ul şi 
întreaga politică de perspectivăa Americii), care de orice pot fi acuzaţi, numai de naivitate 
şi miopie politică nu, au întins o cursă atât aliaţilor lor europeni, cât şi şiretului georgian, 
netezind astfel drumul politicii americane postbelice. Datorită “succeselor” dobândite la 
Yalta, Uniunea Sovietică a ieşit din război întărită şi cu un prestigiu destul de mare, 
devenind, în perioada imediat următoare, prin aroganță şi prin agresivitate, un fel de bau- 
bau pentu Europa, care, speriată, a acceptat fără să cârtească, ba fericită chiar, 
suzeranilatea Americii. 

Este de menționat faptul că singura putere europeană din coaliția antihitleristă care 
s-a opus atunci aranjamentelor anglo-americane de la Yalta, atât cât i-a permis situația 
ingrată în care se afla, a fost Franța. Ea singură, prin glasul generalului De Gaulle, a 
protestat, fără succes însă, împotriva acestor aranjamente. Este oarecum firesc ca astăzi 
aceeaşi Franţă să protesteze când Statele Unite, în virtutea dreptului celui mai puternic, 
se compoită discreționar şi, nesocotind principiile Organizaţiei Naţiunilor Unite, al cărei 
membru fondator este, “acționează de una singură în probleme de securitate 
internațională”. Faptul că acest organism funcționează întâmplător “în cea mai mare 
parte pe banii ei” (ai Americii), cum remarcă un analist politic, aceasta nu-i dă dreptul 
să-i încalce principiile. 

Desigur, s-ar putea să fie vorba şi de niscaiva interese economice care să fi împins 
Franța şi celelalte state europene “nealiniate” să se opună invaziei lrakului, dar nu acestea 
au fost determinante, ci salvarea unor principii fără de care lumea contemporană nu poate 
coexista, precum şi teama de ceea ce va urma. Căci America nu se va opri aici. O dată 
“pacificat” şi “democratizat” Irakul, vor urma alţii la rând: Iranul, Pakistanul, Coreea de 
Nord? Deocamdată nu se ştie cine, dar cineva va urma în scurtă vreme, căci “împilatori” 
sunt — sau par să fie — destui în lume, iar teribila maşină de război americană trebuie să 
funcționeze. Şi apoi “Noua Ordine Mondială” trebuie să fie într-adevăr mondială, iar 
“influenţa paşnică a americanilor — nu-i aşa? — trebuie proiectată peste tot în lume”. A 
spus-o doar însuși preşedintele George W. Bush, dând cu tifla până şi propriului său tată. 

Şi apoi, Franța mai are şi un alt motiv, oarecum “inconştient”, de a nu fi de acord 
cu acțiunile Americii. Împotrivindu-se Statelor Unite, ea se împotriveşte de fapt, 
instinctiv, americanizării lumii (şi a Europei în special). Căci la asta asistăm noi acum: 
la acţiunea de americanizare mai mult sau mai puțin forțată a întregii lumi. Se îndeplineşte 
profeția făcută de Simone Weil. Am mai citat-o şi cu altă ocazie pe această clarvăzătoare 
şi distinsă intelectuală creştină de origine evreiască, dar cred că menită să o mai cităm încă 
o dată. lată ce spunea ea în 1943: “Știm foarte bine că, după război, americanizarea 
Europei este un foarte mare pericol şi ştim, la fel de bine, ce vom pierde dacă acest lucru 
se va produce. O americanizare a Europei va pregăti, fără îndoială, americanizarea 
întregului glob pământesc. Umanitatea îşi va pierde trecutul”. Îşi va pierde trecutul, 
adică identitatea. Masivul export de civilizaţie americană duce, din păcate, la uniformizare, 
căci civilizaţia uniformizează şi doar cultura este cea care diferenţiază. In aceasta constă 
incompatibilitatea dintre America şi restul lumii; şi aceasta este şi chezășia că, oricât 
s-ar strădui ea, nu va reuşi să-şi impună la nivel mondial modelul şi stilul său de viaţă. 
Mai curând sau mai târziu, popoarele pe care vremelnic le va îngenunchea se vor 
“răzbuna”, întorcându-se asupra €i şi cucerind-o spiritualiceşte, aşa cum şi cultura 
Greciei antice a cuceritodinioară Roma imperială. lar pax americana pe care au pretenția 
să o întroneze “pentru secole de acum înainte” se va dovedi a fi tot atât de efemeră ca 
orişice utopie milenaristă. 


Demostene ANDRONESCU 



























PAG. 4 NR. 4/148 Aprilie 2003 


Sunt convins că aşa-zisa mişcare no global exprimă, fie şi în mod confuz, o exigență 

sacrosanctă: aceea de a împiedica tendințele de omologare culturală şi de împărțire 
nedreaptă a bogăției care însoțesc procesul de globalizare în curs. Sunt convins, de 
asemenea. căa lichida cauzele acestei mişcări, acuzând-o de extremism, de înclinaţie spre 
violență sau de nostalgie pentru fantasmele secolelor trecute, este un expedient ridicol al 
propagandei liberaliste, având drept scop să nege legitimitatea criticilor împotriva 
globalizării. 

Acestea fiind spuse, consider cuvenit să indic sintetic motivele pentru care mişcarea 
în discuţie, aşa cum s-a configurat ea _> la Seattle la Florenţa, mi se pare contradictorie 
ŞI incoerentă, iar prin urmare incapabilă să se opună în mod valabil fenomenului pe care 
declară că vrea să-l combată. 

Ar trebui să dea de gândit deja faptul că mişcarea no global se autodefineşte printr- 
o sintagmă anglo-saxonă, demonstrând astfel o acceptare pasivă a limbii oficiale a 
globalismului; observaţii analoge s-ar putea face şi cu privire la asumarea, de către mulți 
dintre membrii săi, aunorelemente culturale de proveniență nord-americană sau, în once 
caz, cu gust “global” (muzică. îmbrăcăminte etc.). 

În afară de problemele — desigur, nu secundare — de limbaj şi de stil, ceea ce iese 
adesea la iveală din valuta no global este u adeziune substanțială şi necritică la chiai 
premisele ideologice care inspiră globalizarea (individualism, materialism. umantansm 
abstract etc ), deşi este adevărat că unele ramuri ale mişcării au realizat elaborăn teoretice 
referitoare la “globalizarea posibilă” sau la "*democraţia globală”, propunând denumiri 
(de exemplu: new global) care dezvăluie aspirații foarte puţin antiglobaliste. 

Pe de altă parte, ar fi lipsit de realism să ne aşteptam la un refuz coerent şi radical al 
globalizării din partea unei mişcări în care sunt destul de evidente moştenirea unui 
cosmopolitism de origine iluministă. resturile unui pseudouniversalism evanghelic mai 
mult sau mai puţin secularizat, reziduurile unui utopism intemaționalist de tip comunist 
şi, în genere, manifestările a ceea ce Heidegger denunța drept “fratemizare universală 
lipsită de consistență”, adică o întreagă serie de simptome ale însuşi spiritului egalitarist, 
omologator şi nivelator, care astăzi îşi găseşte expresia cea mai curentă şi cea mai 
virulentă chiar in ideologia globalizării, adică în mondialism. 

Cu alte cuvinte, adevărații oponenți ai globalizării nu pot fi sigur aceia care, mai mult 
sau mai puțin conştient. îi împărtăşesc premisele mondialiste şi, în loc să conteste faptul 
în sine, se limitează la a polemiza asupra metodelor şi a modalităţilor, ba chiar îşi propun 
ca obiectiv să ““globalizeze globalizarea [sic], ştergându-i principalele asimetnii”, pentru 
a cita formula unui exponent al stângii parlamentare italiene; o formulă care, dincolo de 
grotescul limbaj democraticesc în care este exprimată, reia în mod semnificativ tezele 
unui neoconvertit la tematicile new global: speculantul planetar George Soros, adept 
interesat al “societăţii deschise” de moştenire popperiană şi promotor al unor suspecte 
activități pretins “filantropice”, 


x 


gezrera 


a 


Fri da. EA Manifestaţie antiglobalistă la Goteborg i 


Eu] "n > + 


PUNCTE CARDINALE 





RIDENDO CASTIGAT MORES.. 


Omologarea culturală, politică şi juridică a planetei îşi găseşte însă adversarii 
autentici şi radicali în acele realități pe care fundamentalismul occidental, instruit de 
teoreticienii “ciocnirii civilizaţiilor”, le-a indicat ca principale obiective de atacat: 
culturile tradiționale, comunitare și identitare, bazate pe spiritualitate şi pe înrădăcinare. 
Popoarele care le reprezintă, aflate în prima linie împotriva superputerii globalizatoare, 
luptă şi mor şi pentru noi, europenii, care suportăm chiar din partea duşmanului lor o 
ocupaţie militară. politică, culturală şi economică ce pare că nu trebuie să se termine 
niciodată. 

lată de ce, în condițiile agresiunii “euro-atlantice” împotriva Irakului (căreia îi vor 
urma, desigur, agresiunile împotriva altor țări), o mişcare antiglobalistă demnă de acest 
nume ar trebui să respingă acel pacifism generic şi ipocrit (care tinde adesea să pună pe 
același plan agresorul şi agresatul) şi ar trebui să se situeze în mod hotărât de partea celor 
pe care imperialismul i-a identificat drept duşmanii săi de moarte. 

Claudio MUTTI 
(în româneşte de R. Codrescu) 








CS O e CN e 





YI o PT DI 7: 


rr CI 2". 


Ci e me Lima ee Caii mint n e udă 


— 7"... 


i i N aa rii mea ne d Aaaa Sia 


PUNCTE CARDINALE 


Aprilie 2003 NR. 4/148 PAG. 5 





AMAGIRI & DEZAMAĂGIRI 


(urmare din numărul trecut) 


Actul de curaj al Regelui Mihai de la 20 august 1945, prin care cerea demisia 
guvemului Groza, pentru a se putea constitui un guvem reprezentativ, cerere notificată 
atât Comisiei Aliate de Control, cât şi guvernelor Statelor Unite, Uniunii Sovietice şi 
Angliei, nu a avut nici un rezultat. În semn de protest, suveranul României a refuzat să 
participe la celebrarea “victoriei” armatei roşii în România, care urma să aibă loc la 23 
august, aniversându-se astfel un an de la “alianţa” politică şi militară româno-sovietică. 
Dar nu numai atât. De la această dată se produce — o adevărată rebeliune constituțională 
- "greva regală” — prin care colaborarea normală şi firească între rege şi guvern a fost total 
suspendată. 

Pentru a se pune capăt acestei “ciudățenii” constituționale, miniştrii de Externe ai 
puterilor învingătoare, întruniți la Moscova în decembrie 1945, au decis ca o delegație 
alcătuită din Andrei lanuarevici Vişinski, din partea Uniunii Sovietice, şi ambasadorii 
Statelor Unite şi Angliei la Moscova. Averell Harman şi Sir Archibald Clark Kerr, să se 
deplaseze la Bucureşti pentru a **media” şi a rezolva lucrurile. 

Inainte de a prezentarezultatele acestei 
misiuni de “mediere”, sunt utile câteva 
precizări cu privire la situaţia din ţară la 
data la care avea loc intervenţia 
reprezentanților puterilor semnatare ale 
protocoalelor încheiate la Yalta şi la 
Potsdam, darşi la profilul politic şi moral al 
diplomaților cărora i s-a încredințataceastă 
misiune crucială pentru viitorul României. 

La începutul anului 1946, România 
era o ţară ocupată, efectivul trupelor de 
ocupație sovietice cifrându-se în jurul cifrei 
de 600.000 de oameni. Țara era condusă de 
un guvern comunist, care sub pretextul că 
pune în aplicare prevederea din “Declarația 

asupra Europei Eliberate”, conform căreia 
“popoarele eliberate trebuiau să distrugă 
până şi ultimul vestigiu de nazism sau 
fascism”, a dezlănțuit un amplu proces de 
“epurare” în toate instituțiile statului. Frau 
vizate cu precădere armata. învățământul și 
justiția ca principalele focare de opoziție 
anticomuniste. Concomitent se produce un 
fenomen aparent paradoxal. Rândurile 
Partidului Comunist, care a pomitcampania 
de cucerire a electoratului cu mai puțin de 
o mie de membri, mulți fiind alogeni sosiți 
în țară în furgoanele armatei roşii, se 
îngroşau vizibil, noii adepți provenind din 
două sectoare ale societății diametral opuse. 
Deo parte, comuniştilor li se alătura drojdia 
populaţiei; pe de altă parte, cei care îşi 
descopereau nu numai simpatii pentru 
stânga politică, dar chiar vocație marxistă, 
erau intelectuali consacrați în domeniile 
lor de activitate. Trunchiul neamului — 
clasa de mijloc şi țărănimea — s-a dovedit * 
sănătos şi imun la propaganda comunistă. 

Cât priveşte guvernele Statelor Unite 
şi Angliei, de la care românii aşteptau un sprijin efectiv pentru a face față avalanşei 
comuniste, acțiunile acestora au fost departe de aşteptări. În Statele Unite, inițiativa 
preşedintelui Harry Truman de a elimina din administraţie elementele procomuniste, sau 
de-a dreptul comuniste, era de abia la început. Ceea ce clădise Roosevelt timp de 12 ani 
nu putea fi reformat peste noapte. O situație similară era în Anglia, unde o dezicere 
categorică de politica externă a lui Churchill nu constituia o prioritate pentru guvernul 
Jaburist într-un moment în care Imperiul britanic era în plin proces de dezintegrare. Dar, 
cu toate acestea, situația din România devenise atât de tensionată în urma divorțului dintre 
rege, garantul aplicării constituției, şi guvernul Groza, încât cele trei mari puteri au hotărât 
să intervină. La Conferința celortrei miniştri de Externe — James Byrnes, secretarul de Stat 
al Statelor Unite, Emest Bevin, ministrul de Externe al Angliei, și Viaceslav Molotov, 
ministrul de Externe al Uniunii Sovietice de la Moscova, din decembrie 1945, s-a hotărât 
să se trimită la Bucureşti o delegaţie tripartită, cu scopul “recunoaşterii de către America 
și Anglia a guvernului Petru Groza”, condiţie necesară pentru organizarea, în România, 
de “alegeri democrate”, 

Delegaţia (despre care acum ştim că adevăratul ei scop era să mistifice poporul 
român, nu să-i rezolve problemacu care era confruntat, adică primejdia ““sovietizării”)era 
alcătuită din Sir Archibald Kerr și Averell Harriman, ambasadorii Angliei şi Statelor Unite 
la Moscova. şi Andrei lanuarevici Vişinski, împuternicitul Kremlinului pentru comunizarea 
României. Despre modul în care s-au achitat cei trei ambasadori de sarcina ce le-a fost 





Ati cata i a 0 Bacinte i DE ED (Mad 70 Ea 3 ADs 535 7: De cva a, eg a) 


Marginalii la relaţiile politice româno-americane (VIII) 


încredințată ne informează Nicolae Baciu, sursa noastră credibilă, în capitolul intitulat 
“Diplomaţii englezi şi americani mint poporul român” din cartea sa Yalra şi crucificarea 
României. Neobositul cercetător al arhivelor americane şi engleze aavut şansa săcitească 
raportul întocmit la 25 ianuarie 1946 de Sir Archibald Kerr, marcat “ultra secret”, către 
ministrul de Externe Emest Bevin, “pe care-l rezumă în părțile sale esenţiale”. Astfel 
aflăm că cei trei diplomaţi au făcut deplasarea cu trenul, călătoria durând trei zile. 

“La | ianuarie 1946-— relatează raportul —cei trei au fost primiţi în audienţă de Rege, 
cu care prilej i-au adus la cunoștință dorința unanimă a celor trei miniştri de Externe de 
a se ajunge cât mai repede la o soluție, care să permită recunoaşterea noului guvem de 
către Anglia şi Statele Unite. Ambasadorii Kerr şi Harriman au subliniat importanța 
acordată de guvernele lor alegerilor din România, care trebuiau făcute în respectul 
drepturilor şi libertăților fundamentale. La rândul său, Vişinski a subliniat nevoia ca 
alegerile să fie cu adevărat libere. Ei au arătat Majestății Sale procedura ce urma să fie 
aplicată. Mai întâi, trebuiau să fie incluşi în guvern doi reprezentanți ai opoziţiei, unul din 
Partidul Naţional-Ţărănist, altul din 
Partidul Liberal. Apoi, guvernul Groza 
trebuia să dea toate asigurările că alegerile 
vor fi libere, respectându-se libertățile 
fundamentale. În cele din urmă, Marea 
Britanie şi Statele Unite aveau să 
recunoască guvernul Groza”. Naivitate sau 
rea-credință? 

Răspunsul la această întrebare ni-l dă 
tot Nicolae Baciu, caracterizându-i pe cei 
doi emisari occidentali în următorii 
termeni: 

“Kerr nutrea convingerea personală 
— exprimată în concluziile raportului său — 
că guvernul Groza nu are intenția de a 
respecta nici litera şi nici spiritul deciziilor 
luate de cei trei miniştri de Exteme, la 
Moscova, în legătură cu alegerile libere. 
Căromânii nuaunici cea mai mică îndoială, 
caşi Sir Archibald Kerr dealtfel, căalegerile 
vor fi falsificate, Inainte de a încheia acest 
lung raport, ambasadorul britanic 
subliniazăcă V îşinski puvemează România 
ca pe o provincie a Uniunii Sovietice şi că 
guvemul Groza nu e decât un simplu 
instrument în mâinile lui. Şi acest om de 
onoare, loial în îndeplinirea misiunii ce i se 
încredințase de şeful său (a minţi, a 
convinge), are un cuvânt de milă pentru 
poporul pe care îl înşela: Părăsesc 
Bucureştii cu o tristeţe infinită şi cu 
mulțumirea că nu m-am născut român. La 
aceasta ar fi trebuit să mai adauge: ... şi 
pentru că am fost prezent la Kremlin, în 
noaptea de 9 octombrie 1944, când 


4 


pc a iuli MAR a e PASA 8 0 2: plita PRI A e 7 af le fe A vai tă 2 aut 
Regele Minai L al României victimă a duplicității politice anglo-americane șI Churchill a vândut România”, 


Acelaşi lucru se poate spune şi despre 
Averell Harriman. “EI cunoştea toate 
aranjamentele lui Churchill cu Stalin, 
privind cedarea României la 9 octombrie 1944, deoarece el era observator din partea lui 
Roosevelt la Teheran şi la Yalta, iar la Potsdam l-a însoțit pe Truman. Şi el cunoştea 
realitatea aspră a misiunii sale în România, ştiind că alegerile urmau să fie falsificate şi 
promisiunile să rămână fără urmări. Dar, ținând seama de faptul cănoul preşedinte, Harry 
Truman, nu recunoştea tâlhărescul acord de la Moscova dintre Stalin şi Churchill, 
raportul lui Harriman putea să capete altă greutate şi să aibă alte consecinţe decât raportul 
lui Kerr, Averell Harriman ştia că trebuie să mintă poporul român şi l-a mințit. EI ştia că 
misiunea sa impunea să-l mintă pe Rege, să-i tragă pe sfoară pe Maniu şi Brătianu, şi-a 
făcut-o cu sânge rece şi fără remuşcări. Românii voiau să ştie adevărul, să alle ce soartă 
li se pregătea din partea Aliaților, iar Hariman s-a comportat ca un om fără conştiinţă şi 
fără simţ de răspundere în fața istoriei”. 

Măsura abjecției morale a lui Harriman ne este dată de el însuşi. La moartea lui 
Vişinski, survenită în anul 1954, ziarul New York Times i-a luat fostului ambasador 
american la Moscova un interviu. Crezând că scoate în relief “cinismul” lui Vâşinski, 
Harriman povesteşte următorul moment din relaţiile sale cu acesta: 

“Primisem misiunea de a ne duce la Bucureşti să aranjăm lucrurile. Să-l determinăm 
pe Rege și partidele de opoziţie să organizeze alegeri libere. De la Moscova la Bucureşti, 


Gabriel CONSTANTINESCU 
(continuare în pag. 6) 

















PAG. 0 NR. 4/148 Aprilie 2003 





am făcut trei zile cu trenul. Invitat în vagonul ministerial al lui Andrei Vişinski, l-am 
intrebat: «Ce procentaj de voturi crezi dumneata că voravea comuniştii în România, dacă 
se fac alegeri libere?». «Dacă se fac alegeri libere — mi-a răspuns Vişinski — comuniştii 
nu vor avea nici măcar 10 la sută. Dar cum alegerile le vom face noi şi ele nu vor fi libere, 
comuniştii români vor avea 90 la sută, iar ceilalți 10 la sută»”, 

Comentând această relatare, Nicolae Baciu scrie: “lar Avere]! Harriman, ambasadorul 
celei mai mari puteri din lume, ambasadorul celui mai mare şi nobil popor, popor 
muncitor, cinstit şi generos, care n-ar fi acceptat niciodată acest răspuns, în loc să coboare 
la prima staţie de cale ferată şi să se întoarcă la Moscova. trântind uşa şi strigând lumii 
întregul adevăr, a continuat să bea liniştit şampanie, în compania lui Viîşinski. lar apoi, 
ajuns la Bucureşti, a mințit fără să roşească pe toți politicienii cu care a avut întrevederi 
ŞI, prin ei, întreaga lume, lată de ce păcatul lui Averell Harriman e mai mare decât al 
ambasadorului Kerr, vorbind despre cinismul lui Vîşinski şi conştient că la Bucureşti a 
indus în eroare poporul român. Trebuie să recunosc însă că amândoi diplomații, şi 
Vişinski, şi Harriman, s-au ținut de cuvânt. Unul a falsificat alegerile, altul a mințit cu 
neruşinare nația românească şi pe conducătorii ei”, 

Faptul în sine nu trebuie să surprindă. Averell Harriman făcea parte din numerosul 
detaşament de demnitari americani procomunişti din administrația Roosevelt. Şi din nou 
Nicolae Baciu. “Harriman provenea dintr-o bogată familie americană (căile ferate şi 
băncile americane), dar nutrea sentimente prosovietice încă din tinerețe. Fusese membru 
influent al Partidului Dernocrat, amic personal al lui Roosevelt şi membru fondator al 
faimosului Commitee for Foreign Affaires, comitet pro-rus şi liberal. După unii (vezi 
None dare call it conspiracy de Gary Allen), Averell Harriman, adică băncile sale, ar fi 
finanțat, alături de mulți alți americani, revoluţia lui Troțki, când acesta, împreună cu275 
de revoluționari, s-a îmbarcat pentru Leningrad, la27 martie 1917,pe vasul “Christiana” 
de la New York. Avea vreo zece milioane de dolari (valută 1917) împrumutați, în 
schimbul unor grase concesiuni minere”. 

Din aceeaşi familie ideologică, dar mult mai aproape de vârful puterii, făcea parte 
însăşi soția preşedintelui. Astăzi nu mai este nici un secret faptul că Eleonor Roosevelt 
— First Lady a Statelor Unite — a întreținut relaţii extraconjugale cu sergentul american 
Joseph P. Lash, fost şef al tineretului comunist american în timpul studenției, situație 
dezvăluită nu numai de documente oficiale, ci şi de personajul implicat în această 
aventură amoroasă, în cartea sa Eleonor Roosevelt and her friends, publicată după 
război. Şi pentru a confirma veridicitatea proverbului “Aşchia nu sare departe de 

“unchi”, fiul preşedintelui Roosevelt. James Roosevelt. a fost acuzat de comunism. 
Preşedintele Comitetului pentru Activităţi Antiamericane, deputatul Renkin, a dispus, 
in martie 1946, anchetarea atât a progeniturii prezidenţiale, cât şi a “Organizaţiei 
refugiaților spanioli antifranchişti”, conduse de el. 

Dar lista personalităților cu vederi prosovietice, pe care preşedintele Truman le-a 
moştenit de la predecesorul său, este mult mai lungă. Din conţinutul ei nu trebuie însă 
omise numele unor comuniști notorii, a căror activitate a influențat negativ politica 
externă americană. Este vorba, în primul rând, de Alger Hiss, funcționar superior în 
Departamentul de Stat, unul dintre membri importanți ai delegaţiei Statelor Unite de la 
Conferința de la Yalta. Cercetările ultenoare au stabilit că infiltrarea comunistă în 
administrația americană s-a exercittal direct prin filiera Alger Hiss, membrual Partidului 
Comunist. În anul 1950, el a fost anchetat de Comisia pentru Activități Antiamericane 


şi deferit justiției, care l-a condamnat la cinci ani de închisoare pentru sperjur (a negatsub 


jurământ că ar fi fost membru al Partidului Comunist). O anchetă amănunțită, făcută în 
anul 1963 de Senat, a stabilit că Hiss a fost ochiul şi urechea lui Stalin la Washington. 
ceea ce a permis Kremlinului să fie cu un pas înaintea Casei Albe în toate evenimentele 
importante din acea perioadă. 

La Casa Albă, Stalin mai avea infiltrat un agent, pe Michael Withney Straight. 
“Acesta era «negrul» preşedintelui, his speech writer adică cel care care îi scria 
discursurile. Michael Wittmey Straight era membru al Partidului Comunist şi făcea 
spionaj pentru ruşi încă din 1937. Recrutat de Anthony Blunt, consilierul arțistic (în 
materie de tablouri) al Reginei Angliei, pe când urma studiile la Cambridge, Michael 
Withney Straight aparținea aceleiaşi coterii de homosexuali, în fnunte cu Leo Long, Guy 
Burgess, McLean şi însuși şeful serviciului rus, Philby, ultimii trei refugiaţi la Moscova. 
Toţi aceştia se infiltraseră în serviciile de informaţii englez şi american, în cel mai mare 
și important eșalon. Cât despre Michael Withney Straight, el aparținea uneia dintre cele 
mai bogate și influente familii americane. Avea acces la toate dosarele Casei Albe, fiind 
persoana care pregătea discursurile preşedintelui Roosevelt, deci era unul caretrebuia să- 
i cunoască toate gândurile intime, toate faptele”, 

La întoarcerea lui Bymes de la Conferința celor trei miniştri de Exteme de la 
Moscova, Truman, aflând conţinutul documentelor pe care acesta le semnase împreună 
cu Molotov și Bevin, a avut o reacție violentă. “Eu nu cred — scrie Harry Truman în 
Memoriile sale că noi trebuie să facem o politică de compromis, Noi trebuie să refuzăm 
să recunoaștem România şi Bulgaria atâta vreme cât ele nu se conformează condiţiilor 
noastre...” Explicaţia capitulării secretarului de Stat american în fața lui Molotov ne este 
oferită explicit de amiralul Leahy, șeful de Stat Major al Casei Albe, care notează în 
Jurnalul său: "Astăzi am înţeles, pentru prima dată, că Byrnes nu este imun influenței 
comuniste a consilierilor săi din Deaprtamentul de Stat”. O recunoaştere explicită a 
infiltrării comuniste, activă și eficace, în forurile de decizie ale Statelor Unite. 

În ceea ce priveşte România, “răul” se săvârşise. Cu prețul unei concesii total 
nesemnificative (acceptarea a doi miniştri fără portofoliu, unul din partea Partidului 


PUNCTE CAADINALE 
AMĂGTIRI & DEZAMAGIRI 


(urmare din pag. 5) 


Naţional Ţărănesc, Emil Haţieganu, şi celălalt din partea Partidului Liberal, Mihai 
Romniceanu), Statele Unite şi Marea Britanie recunosc guvernul Groza, care cu acest gir 
înalt se poate pregăti de alegeri “libere”. 

cei de a menţiona faptul că în rândurile diplomaților americani au 
existat personalităţi distinse şi curajoase, care au luat atitudine în fața pe pstteoefi stima 
din interiorul Departamentului de Stat. După actul de la 20 august | 945 — greva regală 
_ secretarul de Stat James Byrmnesîi trimite reprezentantului american din Comisia Aliată 
de Control, Burton Berry, o telegramă cu un conținut revoltător. El îi atrage atenţia 
subaltemului său “să evite să-i vadă pe fruntașii politici români” şi adaugă: “Eu nu cred 
că trebuie dat nici un sfat şi nici o asigurare regelui în ceea ce priveşte actuala sa poziție 
dificilă faţă de guvernul Groza şi de autoritățile sovietice, sau privind evenimente ce ar 
putea să aibă loc cu privire la poziţia sa personală”. La acest avertisment, Berry răspunde 
printr-un lung memoriu, în care susține cu tărie: “Dacă România mai poate fi scăpată de 
un regim comunist impus în mod fraudulos, este esenţial ca cei trei aliați să acționeze 
repede asupra cererii regelui Mihai. Noi trebuie să acționăm repede — nu ca în trecut — sau 
să plătim pentru greşelile noastre. Plata în România ar fi o dezastruoasă subminare a 
întregii noastre poziții morale în această țară”. 

În februarie 1945, la întoarcerea de la Yalta, Churchill prezintă Camerei Comunelor 
un raport în care nu oboseşte elogiind Uniunea Sovietică şi pe Stalin pentru contribuția 
adusă la restaurarea păcii şi ordinii în lume! Următoarele afirmații din acest discurs au 
darul să pună în evidență ipocrizia şi cinismul de care pot da dovadă unii oameni politici, 
deținători ai unor poziţii înalte, care, în anumite momente ale istoriei, au puterea să 
hotărască nu numai libertatea, dar chiar dreptul la existenţă al popoarelor: 

“Mă întorc din Crimeea cu convingerea că mareşalul Stalin şi ceilalți conducători 
sovietici nutresc dorința de a trăi în relații de prietenie şi pe picior de egalitate cu 
democrațiile occidentale. Am încredere în cuvântul dat, pe care-l consider că valorează 
aur. De aceea refuz să mă angajez într-o discuție cu privire la buna credință a sovieticilor”. 
Era acelaşi Churchill care, la 9 octombrie 1944, după ce vânduse ruşilor nu numai 
România, ci toată Europa de Est, la banchetul de la ambasada engleză de la Moscova, 
unde s-a sărbătorit vânzarea, şi-a incheiat omagiul închinat lui Stalin cu cuvintele: 
“Dumnezeu să te binecuvânteze”! 

La alegerile parlamentare din 1945, Churchill este înfrânt. Din poziţia, de data 
aceasta, de şef al opoziției din Camera Comunelor, dominate de laburişti, versatul om 
politic, uitând de îmbrăţişările cu Stalin şi de ditirambii rostiți laadresa Uniunii Sovietice, 
laee 0 nouă piructă spectaculoasă. In lebruane 1946. el intrepnnde o călătone în Statele 
Unite. Nu este o vizită de curtoazie la Casa Albă. Ea face pante dintr-un scenariu riguros 
regizat de gazdele sale din Lumea Nouă, în care omul politic britanic avea rolul său bine 
definit. 

În perioada ce a urmat Conferinţei de la Potsdam, la Departamentul de Stat a avut 
loc rezolvarea unei crize profunde, care învrăjbea diplomaţia americană. De o parte, 
“Scoala de la Yalta”, fidelă vederilorrăposatului preşedinte Roosevelt, ai cărei reprezentanți 
militau pentru o strânsă colaborare, nu numai politică, dar şi ideologică cu Uniunea 
Sovietică. De cealaltă parte, “Şcoala de la Riga”, care prin viziunea profetică a 
teoreticianului ei, Joseph C. Grew, atrăgea atenția americanilor asupra primejdiei 
reprezentate de politica globală de expansiune a lui Stalin pe tărâm ideologic, economic 
şi militar. O victorie care a avut drept urmare reorientarea radicală a politicii externe a 
Statelor Unite în relațiile cu Uniunea Sovietică. Evenimentul, de o importanță crucială 
pentru viitorul omenirii, trebuia adus la cunoştinţa întregii lumi. O sarcină pe care şi-a 
asumat-o fostul prim-ministru britanic. 

În ziua de 5 martie 1946, la Colegiul presbiterian Westminster din orăşelul Fulton, 
în prezența preşedintelui Truman, lui Randolph Henry Spencer Churchill i s-a decernat 
titlul de Doctor honoris causa. Cu acest prilej, conducătorul Marii Britanii întimpul celui 
de-al doilea război mondial a rostit celebrul discurs, care în fapt însemna începutul 
“războiului rece”; 

“De la Stettin, la Marea Baltică, până la Triest, la Marea Adriatică, o cortină de fier 
acoborât pe întregul continent. În spatele ei stau acum capitalele vechilor state din centrul 
şi estul Europei: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia. 
Toate aceste frumoase capitale şi populaţia acestor țări zac acum sub zona de influență 
sovieticăşi toate sunt, subo formă saualta, nu numai sub influență sovietică, darsunt strict 
controlate de Moscova. Partidele comuniste, inexistente în aceste țări din răsăritul 

Europei, au fost promovate partide conducătoare şi urmăresc peste tot să obțină un 
control absolut. Guverne poliţieneşti guvernează peste tot. Coloanaacincease infiltrează 
peste tot sub controlul Cominternului, condus de Moscova. Uniunea Sovietică nu se 
opreşte în agresivitatea ei ideologică şi în expansiunea ei teritorială decât în fața forței...”. 

Comentând acest eveniment, care marchează începutul “războiului rece”, Nicolae 
Baciu'scrie în Agonia României:“*Ce drum lung, spinos şi puțin gloriosa parcurs Winston 
Churchill de la infama noapte din octombrie 1944, când a vândut Europa de răsărit lui 
Stalin, pânăla Fulton! Câtă cruzime şi cât cinism îi trebuie unui om ca săse poată schimba, 
peste noapte, cu 180 de grade! Şi cu toate acestea, ce imens serviciu a adus bătrânul 
luptător întregului Occident, «întregii civilizaţii creştine amenințate»!”, Pentru români 
cuvintele lui Churchill, rostite în fața studenților de la Westminster College din Fulton 
şi a președintelui Truman nu vor avea nici o urmare. Popoarele din spatele “cortinei de 
fier” vor fi total abandonate comunismului, Occidentul respectând întocmai înțelegerile 
cu Uniunea Sovietică privind împărţirea Europei în “zone de influență”. 


(va urma) 





=. 





PUNCTE CARDINALE 


Aprilie 2003 NR. 4/148 PAG. 7 





Vampirii din Carpaţi. O perspectivă creştin- 
ortodoxă asupra proiectului Dracula Park este 
o broșură semnată de neobositul publicist 
ortodox lon Alexandru Mizgan şi apărută de 
curând la Editura Bunavestire din Beiuş. li 
mulțumim autorului pentru demersul său 
responsabil și pentru promptitudinea cu care 
ne-a expediat broșura. Având în vedere că 
numele autorului a mai apărut în paginile 
Punctelor cardinale şi că problema în discuţie 
se cade să fie deplin conștientizată în toată 
gravitatea ei de un public cât mai numeros, ne- 
am îngăduit să extragem din broșşura respectivă 
două fragmente lămuritoare, cărora le-am 
adăugat, contextual, câteva note redacţio-nale 
şi un intertitiu, incluzând materialul chiar în 
numărul de Paști, când, în mod normal, 
sensibilitatea morală a cititorilor este mai vie 
decât oricând. Într-adevăr, depinde de fiecare 
dintre noi dacă România se va lăsa satanizată sau nu de o clasă politică fără nimic sfânt, 
îndărătul căreia se întrevede pe mai departe rânjetul apocaliptic al “bestiei roșii”, cu atât mai 
hidos cu cât este asezonat de la o vreme cu insanitățile, perversiunile şi mercantilismul unui 
Occident crepuscular. 


Ministrul 
Dan Matei 
Agathon 


Pta 





UMBRA LUI AGHATON LA SIGHISOARA 


Pentru a înțelege de ce Biserica Ortodoxă condamnă proiectul “Dracula Park”, e necesar să 
prezentăm pe scurt demersul intreprins de Ministerul Turismului în acest sens 

La 5 noiembrie 2001, ministrul Turismului, Dan Matei Agathon, a lansat “proiectul național 
Dracula Park”, pe care l-a calificat drept “cel mai spectaculos proiect din turism al acestui început 
de mileniu” şi “o juxtapunere orchestratăă ]'americaine pe o partitură sută la sută românească” (Sic) 

Partea cea mai importantă a proiectului este parcul de distracții 
intins pe o suprafață de 130 de hectare, situat la 6 kilometri de 
cetatea Sighişoarei. În vederea realizării acestui proiect au fost 
evaluate aproximativ 120 de parcuri de distracție din întreaga 
lume, iar || dintre ele au fost vizitate personal, pe banii 
contribuabililor, de actualul ministru al Turismului. Pentru 
linişurea localnicilor, care s-au arătat îngrijorați de apariția 
parcului Dracula, ministrul Turismului a dat asigurări că parcul 
nu va fi unul horror, ci “un parc de distracții care se adresează 
familiilor cu copii” (!). Acelaşi Dan Matei Agathon ne-a asigurat 
că nu are de gând să sperie pe nimeni, că “Prinţul Dracula” nu va 
fi -un Dracula proaspăt scos de la dentist „cu cearcăne şi mantie 
neagră, care să fugărească copiii prin parc În viziunea ministrului 

Azulhon “lumea se va distra şi va fure « vii3/+» de contele Dracula ! 
Pe de altă parte, ministrul a mai afirmat că nu va fi vorba de “un 
Cernobil”. ci de un parc de distracții gândit in conformitate cu 
normele de mediu (7). 

Se ştie că legenda “Prințului Dracula” este legată abuziv de 
numele domnitorului Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462. 1476). Se 
spune că acesta s-ar fi născut în 1431 la Sighişoara, în Transilvania, unde tatăl său aștepta 
incoronarea pe tronul Țării Românești. Se mai spune că emblema acestei familii ar fi fost dragonul 
[lat draco, gr. drâkon - n. Red.], de unde numele de Dracula. Evident că aceste afirmaţii nu rezistă 
in faţa acriviei istorice şi că rămâne de datoria istoricilor noştri să facă lumină în acest sens. Istoricul 
Neagu Djuvara consideră că Vlad Ţepeş nu a avut absolut nici o legătură cu Sighişoara (decât, 
eventual, că tatăl său trecuse pe acolo), iar numele de Dracula nu are nici o legătură cu personajul 
istoric Vlad Ţepeş. în Ba 

După ce, în 1897, irlandezul Bram Stoker şi-a plasat acțiunea romanului său de ficțiune în 
Transilvania, deşi n-a văzut niciodată acest ținut, el nepărăsind deloc orașul său natal, Dublin, 
Dracula s-a suprapus definitiv, în conştiinţa populară a Occidentului, peste personajul istoric Vlad 
Ţepeş. Ideea de a-și plasa în Transilvania ficțiunea romanului care i-a adus celebritatea i-a venit în 
urma unor discuții cu un ofiţer al imperiului austro-ungar, care se afla în concediu la Dublin. Acesta 
i-a împărtăşit lui Stoker ideea existenței unui vampir autentic în imperiu, în ținutul Cehiei şi 
Slovaciei. În realitate era vorba despre o femeie, contesa maghiară Elisabeta Bathory, cunoscută în 
vremea ei ca fiind o femeie sadică, ce se deda la tot felul de practici, care includeau, între altele, şi 
imbăierea în sânge de fecioară. Se pare că faptele acesteia au fost atribuite de scriitorul irlandez 
personajului său Dracula, a cărui faimă de băutor de sânge de om s-a suprapus ulterior peste 
imaginea reală a domnitorului Vlad Ţepeş. Mitul s-a răspândit ca atare în întreaga Europă şi chiar 
in America'. SER 

De la acest mit vampiric a plecat ministrul Dan Matei Agathon în derularea diabolicului său 
proiect intitulat “Dracula Park”. Plecând de la legenda că Vlad Ţepeş ar fi copilănit la Sighişoara, 
acest oraș a fost ales ca amplasament al viitorului parc de distracţii. Pentru a atrage mai mulți turişti, 
se spune că vizitatorii vor putea lua masa în restaurantul care se va deschide în casa unde se 
presupune că s-ar fi născut legendarul personaj. În afară de parcul de distracţii, proiectul Dracula 
include construirea unui castel, a unor catacombe, ba chiar și a unui Institut Internaţional de 
Vampirologie, care să reunească biblioteci, videoteci şi alte posibilităţi de informare a celor 


|. Legenda este mai veche (chiar contemporană cu Vlad Ţepeş) și s-a născut în mediile saşilor din 
Transilvania, suferind cu timpul numeroase contaminări şi având o circulație destul de derutantă. Ofițerul 
imperial i-a prezentat lui Bram Stoker ecoul ei Intârziat şi confuz. Cert este că încă din 1462 au fost publicate 
în limba germană nişte anecdote privitoare la Dracula (deja identificat cu voievodul muntean, receptal de 
contemporani că un personaj cumplit și plin de ciudățenii, pretându-se de minune extrapolănilor fanteziste, 
care au pierdut, cu timpul, orice legătură cu realitatea). Aceste anecdote mai degrabă pitorești au fost prelucrate 
şi în limba slavonă, spre 1490, ajungând să circule și în Rusia (unde mentalitatea ortodoxă cra in mai mare 
mâsură scandalizată şi confesional, imputându-i domnitorului muntean trecerea la catolicism). Aceste 19 
scurte povestiri suni îndeobşte denumite de istoria literară “anecdotele anonime germano-ruse despre Vlad 
Ţepeş” (c/, Între altele, Al. Piru, /sforia literaturii române de la origini până la 1830, Editura Științifică şi 
Enciclopedică, București, 1977, pp. 21-22). Mitul vampirismului s-a altoit pe această sursă mai veche, având 
ca “rațiune suficientă” caracterul sângeras al domnitorului, dar şi percepția Transilvaniei de către occidentali 
ca un ținut indepârtat și exotic. ca un fel de no man land de genul acelor arii geogralice neexplorate pe care 
cartoerafii medievali obişnuiau să scrie: //ic sunt leones. (Nota Redaciei, 





UVUAMPIRIU DIN CARPAŢI 


pasionaţi de legenda contelui Dracula. Suntem informaţi că în parcul de distracţii nu se va putea intra 
Cu maşina, ci se va circula numai pe jos sau cu trăsura. Structurile de cazare vor fi de tip vilă, pensiune, 
apartament, camping, dar se prevede şi construirea unui hotel de lux, cu arhitectură medievală și 
mobilier specific. Prin parc va circula un tren de tip “mocăniță”, dar cu motor electric, pentru a nu 
polua, vezi Doamne, mediul. În plus, se va amenaja un loc de agrement, un teren de golf şi o serie 
de săli de conferințe. Arhitectul care a fost desemnat pentru construirea parcului a precizat că întreg 
proiectul va fi gata la sfârşitul anului 2003, costul total al proiectului ridicându-se la 31, 5 milioane 
dolari, cu durata de amontizare de 10 ani. Pentru a câştiga adeziunea populației din zonă, se 
vehiculează ideea creării a peste 3000 de locuri de muncă, iar cea mai mare parte a veniturilor 
încasate din exploatare se preconizează să ajungă la bugetul local, pentrua fi utilizate la reconstrucția 
centrului istoric al cetății Sighişoara. 

Studiile efectuate arată că Dracula Park va atrage, incepând cu anul 2005, un milion de turişti 
pe an, realizându-se un venit anual de circa 27 milioane de dolari. Ministrul Turismului a afirmat 
că intenționează mutarea festivalului de artă medievală in interiorul parcului. Se mai menționează 
faptul că în luna septembrie a anului 2003 va avea loc premiera “operei” Dracula, la care va fi invitat 
de onoare actorul Tom Cruise, precum şi alte nume sonore de la Hollywood. (Se ştie că Tom Cruise 
a apărut în filmul lui Neil Jordan intitulat /nrerviucu un vampir, interpretând rolul unui soi de demon, 
al unui Dracula sui generis, desprins din romanul Annei Rice.) 


CONU AGATHON FAŢĂ CU *REACŢIUNEA” 


Proiectata apariţie a parcului Dracula în apropierea cetății Sighişoara a dat naştere la 
numeroase controverse de natură politică, ecologistă, culturală sau religioasă. Unele publicații 
de la noi, dar şi din străinătate, au condamnat vehement acest proiect, considerându-l neîntemeiat. 
De asemenea, Comisia de Cultură a Parlamentului European, U.N.E.S.C.O. şi Greenpeace 
International au cerut autorităților române să oprească orice demers legat de proiectul Dracula 
Park până când Comitetul pentru Patrimoniul Mondial îşi va face cunoscut punctul de vedere în 
legătură cu amplasarea acestui parc de distracţii. S-a anunțat, de asemenea, că în urma întrunirii 
celei de-a XXVI-a sesiuni, U.N.E.S.C.O. va prezenta rezultatele unui raport întocmit de o echipă 
de specialişti, care s-a deplasat la sfârşitul lunii martie 2002 la Sighișoara. Locul prevăzut pentru 
parcul de distracţii a fost vizitat şi de activişti de la Greenpeace, care au conchis că nu se impune 
construirea acestuia lângă cetatea Sighişoara, aşa cum menționa 
Matthias Schickhofer, purtătorul de cuvânt al filialei Greeenpeace 
pentru Europa Centrală şi de Est. Același Matthias Schickhofer 
a precizat că Greenpeace manifestă îngrijorare față de potențialul 
impact negativ al proiectului Dracula, pentu că el intră în conflict 
cu criteriile de bază ale turismului de calitate şi ale protejăni 
mediului. La fel ca şi majoritatea românilor, Matthias Schickhofer 
crede că Dracula Park ar putea distruge oraşul vechi şi pădurea 
de stejari seculari de pe platoul Breite. Prin urmare, Greenpeace 
a cerut realizarea unui studiu de impact asupra mediului, în 
concordanță cu directivele Uniunii Europene în domeniu. Dracula 
Park a ajuns deja o problemă internațională, stâmind îngrijorare 
până si în Parlamentul Furopean PreseJintele tAni. lon Iliescu. 
a dezvăluit personal presei că până și prințul Charles al Maru 
Britanii şi-a manifestat scepticismul față de acest proiect, 
interesându-se de posibilitatea sistării lui”. Tot preşedintele 
Iliescu a arătat că nu cu prea mult timp în urmă, când a vizitat 
Clujul, a primit o severă critică a proiectului Dracula Park din 

partea oamenilor de cultură ardeleni şi maialesa i P.S. Bartolomeu 
Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului. Nu mai insistăm asupra protestelor 
ecologiştilor şi ale unor organizaţii civile din țară şi din străinătate, pentru că spaţiul nu ne permite. 

Ținem însă să subliniem, în acest context, binevenita şi ferma poziție a istoncului Neagu 
Djuvara, care a avut curajul şi demnitatea de a-i spune in față ministrului Agathon următoarele 
cuvinte: “Sunt istoric și patriot român şi, ca atare, trebuie să spun că mă opun sufletește sută la sută 
acestui proiect de a crea la noi în țară un Dracula Park. Consider — şi imi măsor cuvintele — că este 
o crimă faţă de istoria poporului român. Eu nu iau acum apărarea, ca mulți istorici, că Ţepeş nu ar 
fi mai rău ca alți aspirnaţi din veacul lui. E într-adevăr un personaj extraordinar, cel puțin prin 
dimensiunea cruzimii sale. Istoricește, faptul că Mehmet al II-lea a descris o pădure de circa 20000 
de traşi în țeapă este ceva care nu exista în Europa pe vremea aceea. Dar ceea ce a scris Bram Stoker 
la sfârşitul secolului al XIX-lea [...] nu are nici o legătură cu personajul istoric Vlad Ţepeş. E absurd 
ca noi, românii, să preluăm această fantezie, oarecum jignitoare pentru noi, că-l facem vampir, când 
vampirii nici nu au existat în tradițiile populare românești [...]. Atunci de ce să aducem noi în țară 
pe străini, ca să le arătăm vampiri şi să creăm în jurul națiunii noastre o legendă de vampirenie care 
nu există?! Eu socotesc că este absolut inadmisibil. În 
principiu, găsesc că Dracula Land la noi este ceva ; 
aberant [...]. Eu cred că trebuie să facem tot ce ne stă | 
în putere, prin presa scrisă, prin radio, prin televiziune, 
prin orice mijloace, în țară şi în străinătate, ca să PE 
impiedicăm continuarea acestui proiect — iertaţi-mă, 
domnule ministru demenţial. Şi eu cred că generațiile 
viitoare, dacă cumva, Doamne fereşte, [proiectul] se 
implineşte, o să vă învinuiască de a fi inventat o 
asemenea enormitate”. 

Cuvintele istoricului Neagu Djuvara sunt foarte 
limpezi şi nu mai necesită comentarii 


Ion Alexandru MIZGAN 





2, Aflat anul trecut în vizită in România, prințul Charles s- 
a deplasat chiar la faţa locului și n-a ezitat să facă publică 
rezerva sa principială faţă de acest proiect. Având legâtun 
constante cu Sfântul Munte Athos, prințul Charles este un 
adversar consecvent al oricăror manifestări sataniste şi 
profanatoare, lar proiectul Dracula Park se integrează, orice 
ar zice partizanii săi din P.S.D, în această categorie imundă 
(cași alte demersuri ale actualei puteri, ca de pildă legiferarea 
dezincriminatorie a homosexualității, prostituţiei sau 
concubinajului, la care ne-am referit deja în paginile 
Punctelor cardinale). (Nota Redacției) 








PAG. 8 NR. 4/148 Aprilie 2003 





Zoriea laţeu Ţeodosia 


Editura SEMNE 





Cantea aceasta! vine ca din altă lume; impresia este 
lămurită de atitudinile deosebite ale autoarei faţă de 
moravurile/mentalitățile contemporane: reacția la condiția 
istorică (iminentaamenințare cu invazia bolşevică), aspirația 
de trăire a sacralității erosului ca împlinire a singurei unități 
(Şi nu ca igienă sportivă), studiile de Filologie clasică (în 
speță, limbile “moarte”, azi părăsite), credința (vai!) reală, 
vie şi dovedită în Dumnezeul cel Unul şi Intreit. Cercetarea 


unei astfel de cărți cu instrumentarul destructuralismului 


derridian, sau al scriiturii decriptate în maniera umoristic- 
barthesiană, ne-ar părea cel puţin “nepotrivite” şi în dauna 
dobânzilor anagogice. Aşadar. rostul şi temeiul acestui 
volum de poezii “de două feluri” (reliuioase şi laice) şi care 
“răspund, după caz, interesului pe care il au cititorii”, aşa 
cumsubliniază Arhimandritul Teofil Părăian de la Mânăstirea 
Brâncoveanu — Sâmbăta de Sus, ne sunt contextual mai 
importante în perspectiva axiologică a “valorizărilor” 
contemporane româneşti decât decelarea cutărei mode 
artistice sau a cutărei complezențe cosmopolite în 
textualizarea mesajului poetic. Şi nu dintr-o țâfnă retrogradă 
sau vreo toană “naționalistă” (un naționalism prost înțeles) 
care s-ar împotrivi integrării fireşti şi desigur necesare în 
spiritul vremii; doar că forma specială, derivată a bunei 
tradiții culturale balcano-egeene (citeşte: oreceşti), şi 
mireasma specifică textelor evlaviei şi devoțiunii creştine, 
atât de specifice neamului nostru între culturile Europei, ne 
par, alături de o abordare corespunzătoare, mai proprii decât 
oricare altele necesităților de comunicare ale spațiului cultural 
pe care îl populăm, în năzuința restaurării fiinţei morale sau 
măcar a determinării unui e/hos “decent” al fopos-ului 
românesc, 

“O minune ca realizare şi după cuprins” este, în opinia 
prefațatorului, volumul ce reunește versurile poetei culte 
Zorica Laţcu cu poemele evlavioasei maici Teodosia. 
“Minunea” constă — şi cine: cititor, editor, scriitor, o poate 
contrazice? — în existența ei obiectuală ca rezultat al lucrării 
împreună a unor “iubitori de frumuseți literare” care nu 
cunoșteau dinainte nici viața, nici opera Zoricăi Laţcu; şi 
chiar mai mult, ea constă în “minunăţia de gând şi de 
simţire” a cuprinsului acestui “ospăț literar”, dăruitor de 
înaltă bucurie. 

Li 

Câlugărița Teodosia de la Mănăstirea V ladimireştilor 
Tecuciului tipărise la Editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj, 
în 1947, ocarte de poezii religioase, cu titlul Osana Luminii, 
care dă numele unui ciclu din recentul volum. Autoarea, în 
legătură cu mănăstirea de la Sâmbăta, era şi O mare 
admiratoare a Părintelui Arsenie Boca, cel puternic în daruri 
harismatice, inzestrat duhovnicește, între altele, cu priceperea 
citirii gândurilor și faptelor ascunse ale oamenilor, cu știința 
tămăduirii miraculoase, cu harul ascultării spovedaniilor, cu 
cel al Zugrăvirii de icoane, și pe al cărui mormânt flonle nu 


|. Zorica Lajcu Teodosia, Poezii, Editura Semne, Bucureşti, 1999, 
cu o prefață de Arhimandri! Teofil Pârăian. 


PUNCTE CARDINALE 


Frumusetea de dincolo de mode 


se veştejesc nici iama. Maica Teodosia suferea de un defect 
care îi îngreuna exprimarea verbală, fără a-i poticni fervoarea 
interioară a gândului înălțător în rugăciune către Dumnezeu şi 
nici scrierea de texte lirice consecutive acestei trăini. 

Tânăra Zorica Laţcu, originară din Braşov, cunoştea 
germana din familie şi studiase limbile şi literaturile greacă şi 
latină la Universitatea din Cluj, unde a urmat, în paralel, 
cursuri de limba şi literatura franceză. A publicat la Editura 
Dacia Traiană din Sibiu, în 1944, volumul Spre insulă (titlul 
altui ciclu al cărții de Poezii), cu poeme în metru antic şi 
subiecte antice. A fost cercetător la Universitatea clujeană 
până în 1948, anul plecării la mănăstire. După un an, publică 
la Editura Ramuri din Craiova volumul Poemele iubirii. 
Arestată în anul 1956, o dată cu desființarea mănăstirii, a 
suferit 3 ani de detenţie politică. A urmat refugiul, timp de 
peste 10 ani, într-un sat din bărăganul Brăilei, apoi două 
decenii de şedere în casa părintească din Braşov şi, din 
februarie 1990, întoarcerea la mănăstirea reînființată, unde a 
trăit până la 8 august 1990, înmormântată fiind în cimitirul 
obştii de călugărițe din care a făcut parte. 

N 


Zonica Laţcu Teodosia ilustrează exemplar capacitatea 
utilizănii formelor poetice fixe, exersând o prozodie desăvârşită 
şi un nivel tematic de înaltă spiritualitate, rezultate ale studiilor 
de rigoare clasică făcute la Cluj. Crescută într-o familie de 
intelectuali, tânăra urmează moral un traseu firesc în 
împrejurările istorico-politice pe care le trăia (intrarea Țării în 
malaxorul antireligios şi antiromânesc al comunismului 
sovietic), Mugurii unei temeinice educații religioase şi a 
autenticei sale formaţii culturale înfloresc în sufletul şi conştiinţa 
poetei, revelându-se pe deplin în ceea ce Paul Evdokimov 
numeşte “harisma fundamentală a femeii: naşterea în inima ei 
a omului lăuntric, homo cordis absconditus”, sau, în expresie 
biblică, “frumusețea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, 
care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (7 Petru 3, 4), 

Y o 


Voi proceda la citarea în paralel a unor pasaje din studiul 

lui Evdokimov despre “Vocaţia religioasă a femeii * şi a unor 
versuri din opera Zoricăi Laţcu Teodosia. Astfel: “Femeia are 
felul său de a fi, propriul său mod de existenţă, capacitatea de 
a-şi împleti ființa în relaa personală cu Dumnezeu, cu ceilalți 
şi cuea însăşi. In ciudaalterărilor istorice cărora femeia le cade 
victimă, ea păstrează în adâncul ființei ei taina firii şi a 
harismelor proprii, taină desemnată de Sfântul Pavel prin 
«văl», simbol uimitor de bogat, semn evident al sacrului. 
Marea Desfrânată a Babilonului (Apoc. 17, 5) profanează şi 
degradează însă feminitatea, înțeleasă ca esență religioasă a 
femininului” (Evdokimov); iar la Zorica Laţcu Teodosia: 
Doris, deschide, deschide, să intre mireasa în casă / Tu ai să- 
i smulgi de pe faţă frumosul ei văl de mătasă / Noio să ducem 
la temple miresme curate şi miere / Pentru Hymen Hymenaios, 
Athene şi vajnica Here// Vântul suspina prin ierburi, şi 
murmura marea căruntă/ Mândre fecioare din Chios, să 
Ziceți cântarea de nuntă (Epitalam). 

Găsim în devenirea poetei un excelent exemplu, apt să 
contrabalanseze observaţiile gânditorului rus şi, în consecință, 
oferind posibilitatea fericitei înțelegeri a ambelor texte, prin 
oglindire particulară şi mutuală a Luminii unice răsfrânte în 
ele. Să mai notăm că multe alte poezii ale Teodosia nu s-au 
publicat, iar traducerile ei din limba greacă, după unele scrieri 
ale lui Origen şi Grigorie de Nyssa, au contribuit la alcătuirea 
unor traduceri din seria “Părinți şi Scriitori Bisericeşti”. 

“Saltul din natura umană în natura divină”, cum ar spune 
Crainic, este o determinantă a lirismului creştin al textelor 
poetei: Vreau să mă închid în cântec, ca-ntr-un mit/ Cutălcuri 
care astăzi sunt pierdute (Urme). Decantare a experiențelor 
iubirii omenești, ca înșelătoare sursă de răniri sufleteşti, ciclul 
Eros alcătuieşte treapta necesară orientării ulterioare către 
statomicia sentimentului care, sublimându-se sinelui, va fi 
oferit pentru totdeauna Divinităţii. Fervoarea mistică o apropie 
pe Zorica Laţcu Teodosia de Tereza de Avila. O poezie aflată 
în colecția medicului chirurg Dr. Gheorghe Telea, din Sibiu, 
care a îngrijit-o pe poetă, în anul dedicaţiei, 1957, spune: Mi- 
e sufletul noian adânc de ape! Încare stăpierdut mărgăritarul/ 
„CI, Doamne, fă-Te Tu pescuitor,/ Până-n adâncuri marea 
O despică/ Să cauţi bobul cel strălucitor (Mărgăritarul), 

“Fecioară sau soţie, orice femeie este mama in aetermuam; 
«caracterul sacramental» este înscris chiar în sufletul ei. 
Părțile lui componente o predispun la a «cloci» tot. ce-i iese în 





2 Paul Evdokimov: “Femeia şi Cuvântul: vocaţia religioasă a femeii”, 
trad. loana Milutinovici, în Punere Cardinale, Sibiu, an IX, nr. 8/104, 
august 1999, pp. 8-9 


cale, la a descoperi chiar şi în ființa cea mai virilă şi mai 
putemnicăun copil slab și fărăapărare” (Evdokimov). Aşvrea 
să-ţi iau în palme fruntea lată/ S-o netezesc incet, când e 
brăzdată, scrie Zorica Laţcu pentru iubitul infidel, bărbatul 
întors din aventuri exterioare, de care ea se legase în iubire; 
în rime împerecheate în aroma vetustă a unei etici erotice 
care, pe cei mai mulți dintre noi, ne face săridicăm din umeri, 
într-o amară “nostalghie” a cărei sorginte părem a fi uitat-o: 
Aş vrea să-ţi vindec arşița păgână! Din sufletul răni de altă 
mână (Întoarcere). Uşa închisă “domol” în urmă, din poezia 
Fragment, se deschide unei devoțiuni mistice, adorării cu 
trup-şi-suflet a Învățătorului, a doctrinarului Iubirii: 
Mântuitorul lisus. Înălțimea şi puterea sentimentului acestei 
iubiri vin să echilibreze, ca într-un ecou fiinţial, acel vid de 
iubire pe care îl acuza Hesperos — celălalt nume al stelei cu 
dublă identitate, Venus-prin glasul Luceafărului eminescian: 
ME ţine lutul meu de lut legat, Şi-n van vrea firea lumii să 
mă-mbete./ Spre tine merge dorul meu întreg./ La Tine-mi 
este orişice dorire./ Ci lasă-mă de lut să mă dezleg/ Să vadă 
sufletu-mi a Ta mărire (Împăcare). 

“Patemnităţii dumnezeieşti, caracteristice ființei divine, 
îi răspunde în mod direct maternitatea feminină ca specific 
religios al naturii wmane, capacitatea sa de receptare a 
divinului. Scopul vieții creştine este să transforme sufletul 
oricărui om într-o «mamă», într-o existență onentată spre 
taina Întrupării” (Evdokimov). Ci nu ştiu cum să Te numesc 
jubire:/ Părinte, frate, domn, prieten, mire... / Căcisăvorbesc 
cu meşteşug nu ştiu,/ Dar parcă, Doamne, Mumă-mi eşti şi 
Fiu (Rodire). 

“Inima femeii este cea din care izbucneşte în mod 
spontan, instinctiv, rezistența invincibilă împotriva 
materialismului şi a tuturor elementelor demoniace ale 
descompunerii civilizaţiei modeme. Mântuirea lumii nu va 
veni decât din sfințenie, or, aceasta îi este în mai mare măsură 
interioară femeii”, spune Evdokimov. Poeta îşi mărturiseşte 
evlavia în texte precum: Ruga mea, Rugăciune, în versuri ca 
acestea: Pune-n mine aluat! Să-l dospesc neincetat! Şi 
cuvântul Tău cel Sfânt În covată să-l frământ/.. / Şi să fac 
sfinte prescuri/ Pentru cuminecături (Aluat). Dar alungarea 
lui Dumnezeu dintr-o lume prăbuşită în adorare-de-sine — 
lume din care nici bătrâna Europă, nici noi, post-decembriştii 
autohtoni, nu am ieşit cu-adevărat — face un peisaj existențial 
a cărei pustietate poetao surprinde în catrene: 7uvii... Pogori 
în noi ca-ntr-o pustie / Te-mpiedici în nisip din loc în loc,/ 
Dar nu găseşti nici apă-n noi, nici foc,/ Nici alte dobitoace 
ca să-Ți fie// Tovarăşi buni în drumuri tăinuite/ Şi nici 
ciobani cu glugă de blândeţi (Aşteptare). Indoiala omenească 
nu înfloreşte revolta, ci, doar în aparențe amare desperată, 
adastă în tenacitatea nădejdii necurmate: Arhanghelii, venind 
din cerul lor,/ Ar îngheţa pe nevăzute trepte // Ci, Doamne- 
al meu, au dragosteaputea-va/ să dea'viaţă golului din noi?/ 
Aştept... În duh sunt gânduri cu noroi! Şi moartea-şi vântură 
în inimi pleava (Aşteptare). 

“Femeia are această chemare harismatică de a mărturisi 
şi deasluji Cuvântul, în felul său, în felul Duhului Sfânt Care 
|| manifestă, || descoperă şi Se ascunde în spatele imaginii 
porumbelului limbilor de foc de la Cincizecime” şi “Once 
femeie are o intimitate înnăscută, aproape o complicitate, cu 
tradiția, cu continuitatea vieții” (Evdokimov). Să spumege 
poemul lucitor/ Din strofele cu flori în smalțul lor,/ să-l duc 
la cina Domnului în dar,/ Să stea-n potir, pe masa din Altar 
(Vinul). 

Da 

Ca un răspuns îndemnului apostolic din Epistola cărre 
Filipeni (2, 1-2): “Deci, dacă este vreo încurajare în Hristos, 
dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo părtășie 
a Duhului, dacă este vreo duioșie şi îndurare, faceți-mi 
bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un 
gând!”, versurile poetei Zorica Laţcu Teodosia probează, cu 
râvnă lirismului lor mistic, valoarea ecumenică a darului 
învăţăturii cu care ne îmbie să ne îmbogățim: Găriți-vă mai 
bine cu sfinte bucurii/ În alb veșmânt de raze şi-n flori de 
fericire,/ Gătiţi-vă cu crinii ce-au dat Bunavestire/ Şi-n aur 
de iubire topiți podoabe vii ../ În imn de biruinţă, copile din 
Sion,/ Gătiţi pentru-miiere în vasul vechi arome,/ Veşmânt 
de sărbătoare să-mbrace azi Salome/ Şi stih de bucurie 
răsune în Chedron (Prohodire) 

Cartea propune, în marasmul contemporan, o dobândă 
a liniştii sufleteşti şi răspunde, cu adevărat magistral, acestei 
“provocări” creştine. O provocare de/la pace şi bucurie pe 
calea descoperirii necesare a sacrului nu doar camuflat, dar 
ocultat în profan... 


Mihai POSADA 








7 —OȚȚ Fa 7 —...ca_—_. cr. on" e 


—__7 37.7 DVI .PPy 


„Por. cr" 7, Pro 7.953, 1..." 51” 7999 AP 7. 
_ i Tar ”/ Fr, > O SR PPP FILET LI” PI OI, 00 2579557. 7. rr. 


LT. 


PUNCTE CARDINALE price 2003 NR paspaco 


TDIRII CI 3 257 Oz 20 


Viaţa mănăstirească de la Sâmbăta 
de Sus stă sub arcul de spintualitate care 
se intinde, ca o punte peste veacuri şi 
milenii. între maiestatea duhovnicească 
a Părintelui Arsenie Boca, mutat la - — SP: Mai. - 
Domnul în 1989, şi maiestatea duhov- |-* E: O JUMATA E E, AA DA L9 LA dă 
nicească a Părintelui Teofil Părăian, care bsi 1 D sa 
împlineşte anul acesta o jumătate de veac | 2 SD 


- » ră | = A Ă 
seoenivare irodnicăviețur însa AMR 3 RER ȘI NVI [3 Da 8 NV EI D ) BIS OR E 
Pai, re î : 


“MĂRI DULIOYNICI Al ORTODOXIEI ROMÂNEŞTI 


——— 


— 


mănăstire Brâncoveanu (unde a intrat în 
monahism la | aprilie 1953, după 
încheierea studiilor teologice de la Sibiu). 
Nu este deloc întâmplător că în anii din 
urmă gândirea duhovnicească a acestor 
două personalităţi referenţiale ale 
Ortodoxiei româneşti contemporane a 
apărut, sintetizată în 800 şi respectiv 750 
de capete, în două cărţi ziditoare de suflet 
şi cu prisosință răscumpărătoare ale 
vremurilor grele pe care ne-a fost dat să le 
infruntăm de la cel de-al doilea război 
mondial încoace. 
Pe vrednicul de aleasă pomenire 
Pănnte Arsenie nu mi-a fost dat să-l 
cunosc în came şi oase. (M-am dus o dată, 
plin de bune nădejdi. la Drăgănescu- 
Mihăileşti, unde încă lucra la pictura 
bisericii, dar sfinția sa tocmai plecase la 
Sinaia... iar apoi... "timpul n-a mai avut 
răbdare”...) Parcurgând însă paginile 
volumului Veniți de luaţi bucurie! 
(Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001), 
am retrăit ca şi aievea adânca înfiorare pe > 
care am Simțit-o pe la începutul anilor 
'80, când. călăuzit de nepreţuitul meu 
prieten Grigore Moga. am păşit cu sfială | 
în vatra monahală de la Sâmbăta de Sus, 
unde am avut şansa şi bucuria de a-l 
cunoaşte pe Părintele Teofil. Nu mai 
văzusem niciodată pe cineva cu atâta 
forță duhovnicească şi imi amintesc. pe 
de altă parte, cât de impresionatam rămas, 
printre altele, de faptul că sfinția sa era 
perfect avizat asupra misticilor spanioli 
(Sfântul loanal Crucii şi Sfânta Teresa de 
Avila), pe care eu îi descoperisem pe 
atunci cu tinerească încântare şi îmi 
propusesem deja să-i traduc (ceea ce 
n-am reuşit decât în parte şi abia mult mai 
târziu). lar câţiva ani după aceea nu mică 
mi-a fostmirareacă, revenind la Sâmbăta, 
bunul părinte, care m-arecunoscul îndată 
după voce, nu numai că reținuse numele 
unui nevrednic ca mine, dar îşi amintea şi 
fiecare detaliu al discuţiei pe care o 
purtasem! 

Deşi simplă, discretă şi — pentru 
păcatele mele—nemaireînnoită de atunci, 
întâlnirea faţă către față cu Părintele Teofil 
a rămas pentru mine una dintre acele 
întâlniri esenţiale de care Dumnezeu ne 
face parte pe traseul unei vieți. Şi cu atât 
mai mare este părerea mea de rău că mulți 
ani mai târziu, sub un alt nume 
(publicistic), cu care semnez penitent şi 


rândurile de faţă, am ajuns să-l mâhnesc VENITI DE LUAŢI 


pe Părintele cu o nefericită scăpare de B U (3 U R | E 


isicuo inabilă expresie a dragostei 
erapial de pată ada frumusete a. [i i ea PĂRĂIAN 


poeziei Zoricăi Lacu ( Maica Teodosia), 
în care s-ar fi cuvenit să mă (re)intâlnesc 

cu totul altfel cu marele înduhovnicit... 
Tinerilor de azi mă simt dator să le 
spun: Fiți mai puţin sfioşi şi mai smeriţi 
decât mine. bucuraţi-văcă sunteți trăitori 
în aceeaşi vreme cu Părintele Ti eofil şi mu 
pregetaţi să vă împărtăşiți din cuvântul 
preaputernic al sfinției sale, care face 
părtie in cer neamului nostru românesc! 
Răzvan Codrescu 





O sinteză a ginduii Părintelui Teofii în 750 de capete 











PAG. IO NR. 4/148 Aprilie 2003 


PUNCTE CARDINALE 








În contextul în care apare ea. nemenționat aici, 

această atitudine pare a fi toarte severă. Totuşi este vorba 
de învățătura comună a Sfinţilor Părinți. Sfântul Vasile cel 
Mare comentează episodul tânărului bogat (Matei 19, 16- 
30) şi, conform aceloraşi principii (1), “bogăţiile, ca toate 
lucrunle din lume, i se dau omului pentru a dobândi 
dragostea de aproapele şi nu pentru a-şi cultiva egoismul 
prin plăceri; dăruind celor lipsiți, bogatul câştigă mai mult 
decât aceştia. Tu, însă , te întristezi când dai aur, argint şi 
moşii, adică piatră şi lut, ca să dobândeşti viața cea 
fericită!” (2). “Pentru a rezuma, în această privință, 
«sophiologia» Sfântului Vasile”, scrie Th. Spidlik, 
“preşeala bogatului este de a-şi considera averea ca pe un 
bun personal, ov (3). Rămâne de văzut ce înseamnă 
acest adjectiv. El nu exprimă pur şi simplu noţiunea de 
proprietate. Un bun dobândit în mod legitim aparține 
proprietarului său. Atunci, ce poate exprima? Nu se referă 
nici la dreptul natural pe care-l avem asupra membrelor cu 
care ne-am născut şi cu care vom muri. Tot ce este exterior 
persoanei mele îmi vine ori din întâmplare (ceea ce un 
creştin nu poate admite!), ori de la Dumnezeu; “Spune-mi 
motivul pentru care ai primit-o de la El. Nu este oare 
nedrept Dumnezeu că a făcut între oameni o repartiție 
neegală a bunurilor? Pentru ce tu eşti bogat şi acela sărac? 
Negreşit, pentru ca tu să-ți primeşti răsplata bunătății tale 
şi a administrării credincioase a bogăției, iar acela să fie 
cinstit cu marile recompense ale răbdăni. Tu, care bagi 
totul în sânunile nesăturate ale zgârceniei, cum poți socoti 
că nu nedreptățeşti pe nimeni, când lipseşti de cele de trai 
pe nevoiaşi? Cine-i lacom? Acela care nu se mulţumeşte 
cu ceea ce are! Cine-i hoţ? Acela care ia cele ce sunt ale 
fiecăruia dintre noi! Oare nu eşti lacom. nu eşti hoţ când 
îţi insuşeşti cele ce ți-au fost date în administrarea ta? Cel 
care dezbracă pe cel îmbrăcat se numeşte borfaş. Merită 
oare altnume cel care nu îmbracă pe cel gol, o dată ce poate 
face asta? Pâinea pe care Oții tu este a celui flămând, haina 
pe care o păstrezi în lăzile tale este a celui dezbrăcat; 
incăltămintea care se strică în casele tale este a celui 
desculț argintul pe care-l ţii inoropat este al celui nevoiaş. 
Deci pe atâția oameni nedreptățeşti câtora ai putea să le dai 
din avuţiile tale” (4). Această ultimă frază, atât de şocantă. 
poate, se înscrie în tradiția ortodoxă: de exemplu, înainte 
cu două sute de ani, Sfântul Irineu spusese: “Oricine are 
posibilitatea să-și ajute aproapele şi nu o foloseşte, se face 
străin de porunca lubirii” (5). 

Ideile mai sus menționate aparțin, de asemenea, 
Sfântului loan Gură de Aur (6) şi Sfinților Părinţi în 
general. |deea care revine cel mai frecvent este că bogatul 
trebuie să fie un administrator chibzuit al averii sale, 
pentru binele comun. Definiţia creştină a dreptului de 
proprietate nu poate coincide cu cea romană: „/us ufendi et 
abutendi. Ar trebui mai degrabă formulată: Jus urendi et 
officiumelargiendi sau.Jus etofficium secundumcaritatem 
administrandi. Făcând din Stat unicul proprietar, 
marxismul i-a atribuit şi funcția de unic furnizor, jefuind 
astfel pe toată lumea; creştinismul nu jefuieşte pe nimeni, 
ci însărcinează pe toată lumea cu o dublă datorie: 

|) de a fi pregătiți să renunțe la avere din dragoste 
pentru Dumnezeu şi pentru aproapele; 

2) de a renunța cu adevărat la totul, în măsura în care 
O cere respectarea poruncilor lui Dumnezeu, în special 
aceea de a-și iubi aproapele, opere et veritare, ca pe sine 
însuși. 

Diferența dintre călugări şi mireni este mare în raport 
cu cel de-al doilea punct și nulă în raport cu primul: 
“Oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu 
poate să fie ucenicul Meu” ( Luca 14, 33). 


3. A treia obligaţie liber asumată de către călugăr este 
VTOTOrȚTI, ascultarea. De mult timp dreptul canonic şi 
Constituţiile fiecărei societăți religioase au precizat cu 
exactitate în ce constă legământul ascultăni. Conform 
sensului restrâns al termenului, ascultarea se reduce de 
fapt la atât: supunerea față de prepus, când el o cere, în 
virtutea votului depus. Această atitudine ar determina 
lipsa preocupării pentru desăvârşire de-a lungul întregii 
vieți, sau cel puțin pentru o mare parte din ea. Chiar și 


pentru monahi, supunerea nu are valoare în sine, ci prin 
motivaţia care o cauzează. 

Care este motivația corectă? Latura negativă constă în 
renunțarea în toate privinţele la voia proprie; cea pozitivă 
presupune acceptarea, în toate privințele, a voii lui 
Dumnezeu. Revine mereu acelaşi lucru: să-L iubeşti pe 
Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot 
cugetul tău, cu toată puterea ta, ceea ce, ca o consecință 
logică, postulează în prealabil înlăturarea avariţiei şi a 
iubirii de sine egocentrice. 

Însă toate acestea rămân valabile deopotrivă pentru 
mirean şi monah. Şi unul şi altul spun în acelaşi sens (Şi 
trebuie să spună cu aceeaşi dispoziție sufletească): Tată, 
facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. În 


$ ză - A Ap &: E a 6 FUEL a za pă zi Doi 
Irene Hausherr 
The “Dana za ae d = - păi 4 


RELAȚIA 
DINTRE 


VOCAȚIA CREȘTINĂ 
ȘI CEA 
MONAHALĂ (II) 


(urmare din numărul trecut) 





monahism se accentuează renunțarea la voia proprie care 
însă n-are valoare decât prin prisma acceptării din iubire a 
voii lui Dumnezeu. S-ar părea că mireanul se bucură de o 
independență totală. şi totuşi supunerea constantă taţă de 
voia lui Dumnezeu i se impune şi lui, la fel ca oricărui 
creştin. ba chiar la fel ca oricărui om, pentru că aici se află 
esențialul vocației comune tuturor, 

Această permanentă supunere are două aspecte pe care 
limba greacă le surprinde foarte bine prin doi termeni: 
VNOKON, şi VTOUOVNI. Între ei există o diferență: să asculți 
când Dumnezeu vorbeşte înseamnă să te supui voii pecare 
El Şi-o exprimă; să rămâi în starea în care El te-a adus 
înseamnă să te supui voii care ţi se impune. Este distincția 
clasică între ascultarea de bună voie şi ascultarea de nevoie, 
între conformarea activă, atunci când Dumnezeu ne cere să 
acţionăm, şi conformarea pasivă, când ne impune să îndurăm 
ceva. Or, e greu de spus asupra căreia au insistat mai mult 
Sfinţii Părinţi: asupra respectării poruncilor, ca mărturii ale 
voii lui Dumnezeu, Care ne cere să cooperăm prin propria 
noastră voință, sau asupra acceptării evenimentelorvieții ca 
manifestări ale voii lui Dumnezeu. 

Totuşi, să ne mai amintim că Sfântul Grigorie de Nyssa 
a tratat explicit această temă în opusculele care, de altfel, ar 
trebui citite integral: 1) Către Harmonios, despre sensul 
mumelui de creştin (P. G.46, 237-250, ediţie critică, Jaeger 
VIII, pp. 125-142); 2) Cărme monahul Olimpios, despre 
desăvârşire şi cum trebuie să fie creştinul (P. G. 46, 251- 
286, Jaeger VIII, pp. 173-214); 3) Despre ţinta cea după 
Dumnezeu şi despre asceza cea adevărată sau De Instituto 
Christiano, dupătitlul din colecția Migne. Multtimp ultimei 
cuvântări i s-acontestat autenticitatea şi discuţiile pe această 
temă încă nu s-au încheiat, în pofida descoperirii textului 
integral de către M. Jaeger (ed. L. C..pp.40-89); Gribomont 
dejaa dezminţit afirmaţiile lui Jaeger, acceptate cam repede 
de majoritate, cf. Dicţionar de Spiritualitate, vol. IV, 2, 
articolul Eustațiu de Sevasta, col. 1710:;*Spersădemonstrez, 
împotriva lui Jaeger, că Sfântul Grigorie de Nyssa se inspiră 
îndeaproape din Marea Epistolă a Sfântului Macarie..." 
(Two Rediscovered Works of Ancient Christian Literature 
Gregory of Nyssa and Macarius, Leyde, 1954). Dar, spre 
deosebire de celelalte două lucrări, a treia se adresează în 
special călugărilor 


Din nefericire. cele două opuscule despre desăvârşirea 
creştină încă n-au fost traduse, Există doar un studiu, de 
altfel excelent. realizat de Sora Mary Emily Keenan, De 
Professione Christiana and De perfectione. A studyofi the 
Ascetical Doctrine of Saint Gregory of Nyssa, Harvard 
University Press, 1950, pp. 167-207. 

Întreaga morală creştină se fundamentează pe Persoana 
Mântuitorului: “Trăsăturile specifice adevăratului creştin 
sunt cele pe care le cinstim la lisus Hristos. Pe cele pe care 
ni le putem împropria le imităm, iar pe cele inaccesibile 
firii noastre le contemplăm. În consecinţă, toate numele 
care derivădin semnificaţia numelui lui Hristos trebuie să- 
şi reflecte înțelesul asupra vieții creştinului, unele prin 
împropriere, altele prin cinstire, căci omul lui Dumnezeu 
trebuie să fie bine pregătit (grecescul apTog este tradus 
prin desăvârşi! ), aşa cum spune Apostolul, fără ca vreo 
faptă rea să-i umbrească virtutea” (7). Sora Keenan 
conchide în mod just: ““Trăsătura marcantă a celor două 
tratate, în special al celui intitulat De Perfectiomme, este 
accentul hristologic al Sfântului Grigonie care susține că 
este adevărat creştin doar cel care, unit cu Hristos prin 
credința în EI, face să transpară prin comportarea sa 
virtuoasăcomuniunea cu Hristos, unicul izvoral virtuţilor” 
(8). 

“Deci ce anume trebuie să facă cel care-i considerat 
demn să poarte numele nobil al lui Hristos? Nimic altceva 
decât să disceamă fiecare gând sau vorbă sau acţiune a sa, 
dacă este sau nu în Duhul lui Hristos, lucru uşor de 
îndeplinit, de altfel...” (9). Iar de va deține un nume fără 
semnificaţia lui, așa-zisul creştin riscă să trăiască pățania 
acelei maimuțe ridicole a cărei poveste Sfântul Grigonie 
nu se fereşte să o istonisească: “Un şarlatan îndemânatic 
din Alexandria dresase o maimuță să danseze după o 
compoziție de orchestră. El păcălea spectatorii deghizându- 
şi maimuța cu ajutorul hainelor şi al unei măşti, până când, 
într-o zi, un om mai viclean îi dădu pe faţă şiretlicul. În 
timp ce nătăfleții şi gură-cască aplaudau, acest poznaş 
aruncă pe scenă o mână de migdale... Dansatorul se grăbi 
să le inşface; pentru a le sparge mai uşor îşi smulse masca 
şi apăru în faţa intregii asistențe ca ceea ce nu incetase 
niciodată a fi: o simplă maimuţă...” (10). 

Or, să fii cu adevărat ceea ce te şi numeşti, adică să fii 
asemenea Mântuitorului, E! Însuşi Chip desăvârşit al 
Tatălui, iată unica voie a lui Dumnezeu în privința noastră; 
iar urmarea Fiului lui Dumnezeu întrupat coincide cu 
lăsarea în voia Lui. Aceasta o cerem noi de la Tatăl prin 
cuvintele “Vie împărăţia Ta”. lar împărăţia lui Dumnezeu 
este incompatibilă cu împărăția păcatului. “Dacă voim 
deci ca Dumnezeu să stăpânească între noi, atunci 
nicidecum să nu stăpânească păcatul în trupul nostru 
muritor (cf. Romani 6, 12) şi nici să nu ascultăm de 
poruncile lui, care îndeamnă sufletul nostru spre faptele 
cămii şi spre lucrări potrivnice lui Dumnezeu, ci să 
omorâm mădularele noastre, ale omului pământesc 
(Coloseni 3, 5), culegând roadele duhului, pentru ca 
Domnul să umble în noi ca într-un rai duhovnicesc şi să 
domnească singur peste noi, cu Hristosul Său...” (11). 

(Va urma) 


(După Irene Hausherr, “*Vocation chretienne et 
vocation monastique selon les Păres”, în Orientalia 
Christiana Analecta, nr. 183, pp. 464-484) 
(Traducere de Cristina CHECHE) 


|. St. Giet, Les idees er | 'action social, 
Perii 1911 1048 e de Saint Basile, 
2, In div, OmiliaVIl. 

3. La sophiologie de Saint Basile , p. 92. 

4, Hom. in illud: Destruam etc. n. 7 (P. G. 31, 2768 ss ) 
5, Harvey II, fragment gr. IV, p. 477. o 
cd pari Saint Jean Chrysostome, Paris, 1924 partea 
a Il-a, cap. V: avariţia, întrebuințarea averi etori 
7. P. G.46,456BşiC. aibe ola 
8. Op. cit, p. 206. 

9, P. G.46,284C, 

10. De Professionne Christ. (col. 240 ss,), 

11. Origen, De Oratione, 25, 3. 


PUNCTE CARDINALE Aprilie 2003 NR. 4/148 PAG. 11 





CREDINTA ILUSTRATĂ sau POPASUL TĂU DE SUFLET 





—— 
Sasa ke 





_- --j ui o... 
Pe se 


Marţi 4 martie 2003, în foaierul Teatrului Naţional din Bucureşti, a avut loc lansarea festivă a revistei lunare Credința ilustrată. 
Au luat cuvântul P. S. Ambrozie (episcop-vicar al Patriarhiei Române), d-l Cristian Tabără (principalul intervievat al primului număr, 
iar de la numărul al doilea — colaborator al echipei redacționale) şi d-l Răzvan Bucuroiu (inițiatorul şi redactorul şef al noii publicații). 
Au fost de față numeroşi reprezentanţi ai presei şi ai lumii culturale bucureştene, precum şi ai forurilor bisericeşti. 

Primul număr al revistei (80 de pagini A5 în policromie, la preţul de numai 18000 lei) s-a bucurat de o primire caldă şi chiar 
entuziastă atât din partea presei cât şi a cititorilor, tirajul iniţial (50000 de exemplare) epuizându-se în prima săptămână de la apariţie 
(ceea cea dus la o substanţială suplimentare de tiraj). Numărul al doilea, proaspăt apărut la data redactării acestor rânduri, este închinat 
cu precădere Sfintelor Paşti şi a fost scos într-un tiraj dublu şi cu un număr sporit de pagini (96). 

Redacţia îşi propune ca pentru numerele următoare să organizeze lansări sau colocvii şi în alte localităţi, Sibiul numărându- 
se printre cele avute cu prioritate în vedere, ca veche cetate a Ortodoxiei româneşti 

Din colectivul redacțional al Credinței ilustrate fac parte: Răzvan Bucuroiu (redactor şef), Răzvan Codrescu, Răzvan lonescu, 
Dan Micu (redactori), Cristina Delciza Nicolau (secretar de redacție), Dr. Pavel Chirilă. Corina Grid, Cristi Tabără (colaboratori 
permanenţi), Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Fratele Alexandru de la Prodromu — Sf, Munte Athos (corespondenți externi), 
Răzvan Bucur (Art& Design), Adrian Garganciuc (DTP), precum şi un grup de fotografi profesionişti, director executiv fiind lulian 
[oma (Esenţial Publishing s.r.].). Difuzarea la scară națională se face prin “Hiparion Distribution”, iar o dată cu numărul al treilea 
se vor putea contracta şi abonamente anuale, Adresa Redacţiei este: Calea Moşilor 145, et. 1, ap. 1, sector 2, Bucureşti, tel./fax: 
02 1/2117340, e-mail: redactia acredintailustrata.ro (unde se primesc şi eventualele propuneri de colaborare. revista năzuind o 
deschidere cât mai largă şi un pronunţat caracter interactiv) 

Experienţă inedită în publicistica creştină de la noi, mai ales prin caracterul de ghid practic al credinţei şi prin excelența ținutei 
sale grafice. revista se adresează unui public divers, aparținând tuturor marilor religii şi confesiuni, dar se situează principial pe o 


poziție ortodoxă de tip ecumenic, acordând o atenţie specială- şi credem că lesne de înțeles — tradiţiei religioase şi culturale româneşti 
(D. A.) 


CEI PATRU RĂZVANI... 


- 


Îi 


Ec Pipă [ fenlizalată ai “Ci redintei sta 


=: 





Cristian Tabără 
la lansarea 
“Credinței ilustrute” 





apare lunar 


M TEORA = MANĂSTIRILE DIN C, R 




















PAG. 12 NR. 4/148 Apnlie 2003 






APOSTAZIA 





PUNCTE CARDINALE 


LA ROMÂNIE 


Intr-o lume guvernată de relativism, a vorbi despre 
“apostazie” şi “apostaţi ”, constituie un sobiect anacronic, 
A caracteriza drept apostazie lichelismul politic, un 
comportament frecvent în lumea personajelor care se 
cred îndrituite să conducă treburile cetății, este mai mult 
decât o exagerare. Parlamentani Duvăz şi Sasu, ultimul 
caz care se adaugă numerosului detaşament de transfugi 
în permanentă migrație spre partidul aflat la putere, nu 
sunt “apostați”, ci reziduuri morale ale unei societăți 
aflate într-un proces de degradare morală progresivă. În 
schimb, recentul “caz” Emil Hurezeanu. gazetarul care, 
după ce şi-a creat un nume prin activitatea desfăşurată în 
perioada “războiului rece” la oficiile occidentale de 
propagandă anticomunistă, a devenit peste noapte 
“consilier personal” al lui Adrian Năstase, prim-ministrul 
României şi preşedintele Partidului Social Democrat, un 
partid de cea mai pură extracție comunistă, ne invită să 
reflectăm asupra fenomenului apostaziei în versiune 
contemporană. 

accepțiune originară, prin apostazie se înțelege 
actul de lepădare de oreligie în favoareaalteia. In concepția 
Vechiului Testament, apostaziaare la origine, întotdeauna, 
un instigator, care-l îndeamnă pe credincios să se lepede 
de adevăratul Dumnezeu, Moise prescriind care trebuie 
să fie reacția radicală într-o astfel de situaţie: “Dacă te 
îndeamnă, în taină, fratele tău (...), sau prietenul tău (...), 
zicându-ți: «Haider să slujim altor dumnezei, pe care tu 
şi părinții tăi nu i-ați ştiub» (...),să nu te învoieşti cuei, nici 
să-i asculți (...). Ci ucide-i; mâna ta să fie înaintea tuturor 
asupra lor, ca să-i ucidă, şi apoi să urmeze mâinile a tot 
poporul” (Deuteronomul 13, 6-9). 

„ Spre deosebire de spiritul sanguinar al Vechiului 
Testament, în care accentul este pus pe modul în care 
trebuie sancționat apostatul, în Predica de pe munte lisus 
dezvăluie caca care-l împinge pe om spre apostazie. 

“Nimeni nu poate să slujească la doi domni. căci sau pe 

unul îl va uri și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va hpi 
şi pecelălaltil vadispreţui; nu puteți săslujiți lui Dumnezeu 
şi lui Mamona” (Marei 6.24). Aşadar. la originea lepădănii 
se găseşte Mfamona. demonul banului, al avariţiei, al 
egoismului, al posesiunii bunurilor materiale. 

Apariția actelor de apostazie presupune existența 
următorului scenariu; prezența însânul aceleiași populații 
a două sau chiar mai multor religii, din acestea puterea 
politică recunoscând numai una singură ca deţinătoare a 
adevărului absolut. Celelalte religii sunt considerate nu 
numai eresuri, dar chiar organizații subversive, care pun 
în primejdie existența statului. O situaţie care atrage după 
sine scoaterea în afara legii şi persecutarea non- 
conformismului religios. Şi cum capacitatea umană de 
rezistență în fața presiunilorpsihice şi a caznelor fizice, la 
care, de multe ori, de-a lungul istoriei, autoritățile, în 
numele religiei oficiale, i-au supus pe cei care credeau 
altfel şi se închinau altor dumnezei, este limitată, 
persecuțiile cu motivaţie religioasă au provocat adevărate 
valuri de apostazie. 

Dintre nenumăratele persecuții consemnate de istoria 
religiilor, fără îndoială că *:modelul clasic” îl constituie 
persecuția creştinilor din Imperiul roman. Timp de trei 
secole, până la edictul de la Milan (313), sub diferiți 
împărați, cu o intensitate care a variat după gradul de 
înverşunare al iniţiatorului persecuției, creştinii au fost 
hăituiți fără milă, fiind consideraţi vinovați de toate 
calamităţile naturale şi invaziile duşmane care s-au abătut 
asupra Imperiului. Dar sub formă instituționalizată, prin 
măsuri legislative cu caracter generalizat, aplicate pe tot 
întinsul Imperiului, persecuția creştinilor a avut loc în 
rin edictul emis de împăratul Traianus Decius în anul 

0. 

““Toţi creștinii — scrie Pr. Prof. loan Rămureanu în 
capitolul intitulat «Persecuţiile» din /storia bisericească 
universală — de orice stare şi vârstă, şi chiar cei doar 
bănuiți a fi creştini, erau obligați să se prezinte înaintea 
unei comisii de'stat şi să (acăacte de adeziune la păgânism: 
sacrificii, libaţiuni, participare la ospeţe sacre. Creștinii 
au fost chemaţi nominal, după liste întocmite de autorități, 
și invitați să sacrifice zeilor, Celor ce făceau aceasta, li se 
eliberau certificate (/ibel/1). Fugarilor lise confisca averea, 
iar la întoarcere erau ucişi. Cei care nu veneau singuri erau 
aduși cu forța. Mărturisitorii credinței creștine erau aruncaţi 


în închisoare şi torturați. Unii erau chiar ucişi, spre a fi 
intimidaţi ceilalţi creştini. Autoritatea romană urmărea nu 
numai pedepsirea creştinilor, ci mai ales apostasierea lor de 
la credința creştină, negarea lui Hristos. Ne dă mărturie în 
privința aceasta Origen, care spune; «Judecătorii se 
întristează, dacă chinurile sunt suportate cucuraj; dimpotrivă, 
bucuria lor este fără margini, când pot triumfa asupra unui 
creştin» (Contra Celsum, VIII, 7)”. 

Cine nuauitatcum s-a desfăşurat procesul de convertire 
al românilor la comunism — creşterea numărului de membri 
de partid de la cei 800, cu care Ana Pauker a pormit la drum, 
până la cele peste 4 milioane pe care Ceauşescu le-a lăsat în 
urma sa — nu se poate să nu fie surprins de similitudinea 
metodelor folosite atât de romani, cât şi de comunişti pentru 
a-i constrânge pe creştini să se lepede de Hristos. In ambele 
cazuri apostazia creştinilor urmărea realizarea unei unități 
de credinţă, pe temeiul căreia se putea ajunge la dominaţia 
mondială. Dacă însă pentru lumea romană unitatea se 
realiza prin practicarea aceluiaşi cult, cu privire la comunism 
s-ar putea obiecta că are la bază doar convingeri politice, 
fără implicaţii religioase. O înțelegere fundamental greşită. 
Marxismul are toate caracterele definitorii ale unei religii. 
În primul rând, pretenția de a deţine “adevărul absolut”. 
Manxiştii consideră “materialismul dialectic şi istoric” 
(catehismul acestei religii) ca fiind nu doar una dintre 
multele concepții filozofice consemnate în tratatele de 
istoria filozofiei, ci “Filosofia” (cu majusculă). Actualii 
“neomarxişti”, care se străduiesc în Occident să resuscite 
ideile Profetului lor, nu mai fac nici un secret din calitatea 
de religie a marxismului, pe care-l caracterizează ca “religie 
fără Dumnezeu”. Filozoful evreu Emst Bloch, unul dintre 
fervenții teoreticieni ai “neomarxismului”, aduce câteva 
precizări în legătură cu această ciudată religie: “In locul lui 
Dumnezeu, un Paradis pământesc; stadiul final, fericirea 
absolută: o stare care există în permene aici pe pământ, spre 
care materia. în automişcarea ei dialectică, se indreaplă”. 

Aşadar. “Impărăţia lui Dumnezeu, fără Dumnezeu”! 

Dezvăluirea adevăratului chipal comunismului — religia 
fără Dumnezeu — face ca toți creştinii care au aderat la 
comunism, devenind membri de partid, să se facă vinovați 
față de Biserică de păcatul apostaziei. Dar Biserica zilelor 
noastre, păstorind peste din ce în ce mai puţini “credincioşi 
practicanți” şi peste din ce în ce mai mulți “creştini cu 
numele”, nu a avuttăria să acţioneze în spiritul principiului 
rostit limpede de Mântuitorul:**Nimeni nu poate săslujească 
ladoi domni”. A închis ochii în fața lepădănii de Mfărturisirea 
de credință creştină prin semnarea actului de adeziune la 
Partidul Comunist şi s-a sfiit să dea curs prevederilor 
canonice pentru astfel de cazuri. 

Cu totul altfel a procedat însă Biserica ieşită din furtuna 
persecuțiilor. După gravitatea actului de apostazie, lapsi 
(cei căzuți) au fost împărțiți în patru categorii: sacrificari, 
cei care au adus sacrificii zeilor, fhurificari, cei care i-au 
cinstit pe zei numai prin ardere de tămâie; libellarici, cei ce 
au obținut un certificat — /ibellus — din partea autorităților, 
obținut pe bani, fără să fi înfăptuit jertfa; acta făcientes, cei 
care au declarat la interogatoriu că nu sunt creştini. Pe toți 
aceştia, în funcţie de gravitatea vinei lor, Biserica i-a obligat 
la penitență. Totodată, au fost consemnate numele şi faptele 
numeroşilor martiri şi mărturisitori creştini care au înfruntat 
urgia prigonitorilor păgâni. 

Pentru cine cunoaşte istoria comunismului din surse 
obiective, dar mai ales pentru cei care au trăit comunismul 
pe viu, asemănările dintre persecuțiile creştinilor în numele 
zeilor păgâni şi cele în numele “religiei fără Dumnezeu” 
sunt izbitoare. Dar dacă Biserica din primele veacuri ale 
creştinismului a luat atitudine în faţa prigoanei, ținând 
evidența actelor martirice şi impunând penitenţe apostaților, 
Biserica zilelor noastre a adoptato poziţie, cel puţin ciudată, 
atât în perioada cât comunismul a deţinut puterea, cât şi 
după ce represiunea, teroarea şi crimele au luat sfârşit, în 
decembrie '89, 

Biserica Sfinţilor Părinţi s-a străduit să țină o evidenţă 
cât mai completă asuferințelor îndurate de martiri, colectând 
copii de pe procesele verbale de judecată, obținute de 
creştini de la tribunale, ca şi mărturii ale contemporanilor 
despre chinurile la care au fost supuși mănturisitorii lui 
Hristos. Aceste documente și mărturii erau făcute cunoscute 
la cult, pentru îimbărbătarea credincioșilor, şi erau păstrate, 
pentru posteritatea lumii creștine. Biserica zilelor noastre se 


ține departe de memoria tragediei pe care țara a trăit-o 
vreme de o jumătate de veac şi nu se implică nici în 
eforturile de dezvăluire a adevărului despre prigonirea 
creştinilor în anii comunismului, nici in aflarea celor care 
s-au lepădat de legea creştină, devenind mărturisitori ai 
“veligiei fără Dumnezeu”. Astfel s-a ajuns ca o îndatorire 
care ar fi trebuit inițiată şi dusă la bun sfârşit de Biserică 
să fie încredințată unei “instituții guvemamentale” - 
CNSAS, în faptunviespar comunist în care figuri dubioase, 
ca de-acum celebrul Onişoru, flancat de locotenenţii săi, 
unelte ale SRI-ului. să se căznească din răsputeri să-i 
împiedice pe Dinescu, Patapievici şi Pleşu să pătrundă în 
tainele Securității şi să aducă efectiv la cunoştinţa opiniei 
publice crimele săvârşite de aparatul de represiune 
comunist. Ă 

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. In decembrie “89 
regimul comunist s-a prăbuşit. Şi peste noapte, cu câteva 
excepții nesemnificative, toate cele 4 milioane de 
comunişti, cei mai mulți făcând parte din categoria celor 
care abjuraseră creştinismul pentru “religia comunistă”, 
au abjurat din nou; de data asta pentru “democrație”. 
Aşadar, un alt caz de apostazie în masă! Argumentele în 
sprijinul acestei teze ne sunt furnizate de Vladimir Volkoft 
îneseul intitulat Decemusuntdecârpe jumătate democrat, 
din care extragem următoarele pasaje: 

“Democraţia, care a fost, să ne aducem aminte, un 
mod printre altele de a desemna guvemanții, ne este 
prezentată astăzi ca un fel de religie sau de-a dreptul ca o 
religiea religiilor. Dinreligie, are dejaesenţialul: pretenția 
de a deţine monopolul adevărului (...). Ea are propriul său 
catehism: drepturile omului. În afara drepturilor omului 
nu există mântuire. Democraţia modernă mai conține şi 
alte elemente indispensabile oricărei religii. Un paradis: 
țările democratice liberale, înzestrate de preferință, cu o 
legislație anglo-saxonă. Un purgatoriu: dictaturile de 
stânga. Un infem: aşa-zisele dictaturi de dreapta. Un cler 
instituționalizat: gânditorii însărcinaţi să adapteze tezele 
marxiste la societăţile liberale. Un cler secular: jurnaliştii 
însărcinați să răspândească doctrina. Locaşe de cult: 
marile emisiuni televizate (...). Indulgenţe: livrate să 
pedepsească pe oricine ar pune sub semnul întrebării 
versiunea oficială a istoriei. Şi chiar armate însărcinate cu 
evanghelizarea non-democraţiilor «prin foc şi fien»...” 

Dincolo de ironia, pe alocuri acidă, care străbate 
eseul lui Volkoff, acesta enunță un adevăr fundamental: 
atăt mura îsmul, căt şi democruția sunt religii. Relien din 
categoria "religiilor fără Dumnezeu”. Aşa se explică de 
ce, după terminarea “războiului rece”, apostaziile de la 
marxism la democraţie şi de la democraţie la marxism nu 
necesită intervenţia organelor de represiuneale celor două 
sisteme. În speță, lon Iliescu şi întreg detaşamentul de 
activişti şi securişti din fostul P.C.R. se pot metamorfoza 
însocial-democraţi. la fel cum democratul Emil Hurezeanu 
poate deveni consilierul lui Adrian Năstase, a cărui social- 
democrație este de cea mai pură esență marxistă. 





Gabriel CONSTANTINESCU 


VIZITAŢI „ 


ROM 


Șă 





în) 


PE VE 
1 că 
a i 


E "u 
Sg j 
- 3 e. | 
sk A A, 
it 
DD Ai n pata 
SĂ 
. 
ă 


























PUNCTE CARDINALE — Apiiii: 2003 NR aiapac. 


PARINTELE tor GHEORGHE CALCIU 
GHEORGHE CALCIU 
LA 25 DE ANI 
DE LA 
CELE 7 CUVINTE , 

CĂTRE TINERI  |IINERI 4 


me 5 Mara 
a: 
pt 25 Lb 
Pi ce d 
e, ai 


În primăvara aceasta se împlinesc 25 de ani de 
când Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 1925), 
pe atunci profesor de franceză şi Noul Testament la 
Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti, a ținut, la 
Biserica Radu-Vodă, în Postul Mare al anului 1978, 
cele 7 cuvinte către tineri, cnticând fățiş, cu un “curaj 
sinucigaş” (S. Dumitrescu), îndoctrinarea ateistă a 
tineretului, lipsa de reacție a autorităților bisenceşti şi 
începutul campaniei scelerate de dărâmare a 
bisericilor. 


| 


Arestat şi condamnat la 10 ani de închisoare (în 
tinerețe mai făcuse 16, tot ca deţinut politic, trecând 


4 
(p:4 
P 

ic: 


7 ah 


4, 
FA 
| 1 ai 
SE] 


g P 4 


inclusiv pnn iadul de la Piteşti), a executat numai 29 4 9empta 


Ra 


dă Ji «d | 
fate ă 


PX SA: > 
) 


fă Y 


cf 3 
i, 3 
- 


se bi 
ă PE 04 


jumătate din condamnare, fiind pus în libertate în urma 


LIGA STUDENȚILOR presiunilor internaționale, dar văzându-se obligat să 
DIN UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI 


e 8 


părăsească ţara, cu întreaga familie, în 1985 


cu sprijinul revistei 


CREDINŢA 


Stabilit în Statele Unite (unde acum este parohul 


bisericii româneşti "Sfânta Cruce” din Alexandna, 
vă Invită la conferinţa cu titlul: 


Virginia, lângă Washington D.C ), şi-a continuat lupta 
ORTODOXIA pentru Hristos şi poporul român, iar din 1988 a fost 
ŞI PROVOCARILE ales presate de onoare al (goes ui cesti ctaii R. ri 7]; 0 j [| | 
LUMII CONTEMPORANE bienală a românilor de pretutindeni, cu un putemic A 
LHILYU 
Invitaţi: 


caracter anticomunist, desfăşurată inițial în exil, iar din 
Părintele GHEORGHE CALCIU-DUMITREASA 1998 strămutată în țară) După evenimentele din d, ] VAI 1 
Parohul Biserici Româneşti “Sfânta Cruce” (Washington DC) , A Ș 
j decembrie 1989, afost în maimulterândun în România, PDL A A 
Profesor Universitar Doctor ILIE BĂDESCU CuViuteie cabine tineri 


setul Catedrei de seceleşie a Facalușă de Secdolegie și Asineașă Secdal unde tinerii au continuat să-l iubească şi să-l caute, şi 


re Don Pa pi PI Dap Da unde, începând din 1996, i-au apărut mai multe cărți, 


iar numele său a fost o prezență constantă în presa 
Marţi, 11 martie 2003, orele 18.30 creştină (şi îndeosebi în paginile Punctelor cardinale). 


Aula Magna a Facultăţii de Drept — Universitatea din București Anul acesta, la începutul lunii martie, Părintele Pr. GHEORGHE 


CALCIU-DUMITREASA 






Calciu, venit pentru scurtă vreme în țară, spre a 
pregăti noua ediție pRomfest de la Galaţi-Cahul (ce EI 
urmează să aibă loc în luna octombne), a fost invitat 
să conferenţieze în Aula Magna a Facultăţii de Drept 
de la Universitatea din Bucureşti. Organizat de Liga 
Studenților, cu sprijinul revistei Credinţa ilustrată (la 
care Părintele Calciu este corespodent permanent), 
colocviul l-a avut ca invitat şi pe prof. univ. dr. Ilie 
Bădescu (şeful Catedrei de Sociologie din cadrul 
Facultății de Sociologie şi Asistenţă Socială a 
Universității bucureştene), iar moderator a fost i Ai 
publicistul Răzvan Codrescu. Tema colocviului (ce a 
beneficiat de o numeroasă şi caldă asistenţă) a fost 
"Ortodoxia şi provocânle lumii contemporane”, iar 
principala idee care s-a desprins din memorabilul 
cuvânt al Părintelui Calciu a fost aceea că păzirea 
credinței nu trebuie să împiedice practica iubini, vrajba 
dintre confesiuni reprezentând o mare primejdie pentru 
prezentul şi viitorul lumii creștine. (D. A.) 








PAG. 14 NR. 4/148 Aprilie 2003 





Cu 85 de ani în urmă, la Chişinău, pe 27 martie (sul 
vechi; Sapnlie,stil nou), “În numele Poporului Basarabiei”, 
Sfatul Ţării declara că “Republica Democratică 
Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, 
Nistru, Dunăre, Marea Neaoră şi vechile granițe cu Austria, 
ruptă de Rusia acum o sută de ani şi mai bine din trupul 
vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de 
neam, pe baza principiului ca popoarele singure să-şi 
hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se 
uneşte cu Mama sa, România”. 


Unirea de atunci a fost posibilă nu numai datontă | 


condițiilor generate de prăbuşirea Impenului țarist şi 
haosului provocat de bolşevizarea Rusiei, ci, în primul 
rând, ca urmare a unor viguroase şi coerente acțiuni menite 


să împlinească idealul naţional al Reîntregirii. Realitatea | 


că toate marile înfăptuiri legate de unitatea şi neatâmarea 
politico-statală românească s-au putut realiza numai în 


împrejurările în care “Marele vecin de la Răsărit” s-a aflat | 


în impastrebuie sărămânăun permanent memento, precum 
la fel de necesar este a se avea mereu în vedere calitatea 
celor aflați la cârma destinelor naționale în momente de 
cumpănă sau de răscruce. Personalitățile luminoase ale 
istoriei româneşti, atunci când imperativele destinului au 
cerut-o, au ştiut să mobilizeze şi să canalizeze energiile 
națiunii, cu ale cărei idealuri şi interese s-au confundat pe 
de-a-ntregul. Ce-a mai rămas, după 85 de ani, din 
entuziasmul şi capacitatea de acțiune şi sacrificiu este 
lesne de observat în jalnicele realități cotidiene de pe 
ambele maluri ale Prutului... 

Dacă limba rusă are (sau nu) statut de limbă “oficială”, 
ori rămâne doar “mijloc de comunicare curentă”, este mult 
mai puțin important decât atitudinea și conștiința românilor 
basarabeni înşişi cu privire la propria lor identitate. De 
aceea, nu este de aşteptat ca guvernanţii şi instituțiile 
statului “moldovenesc” (condus de comunişti nu doar 
declarați, ci şi mândri de identitatea lor politico-ideologică 
şi de antiromânismul lor notoriu) să funcționeze şi acționeze 
firesc şi corect în nicio privinţă În climatul intem dominat 
AI TSRaE7 
= east, O. - 


Pali 





„7 
boat Ay 


i 





E UD E AES Da a aaa 
Y cb poaea (] ă i 


foria scrisă de mână (11) 


PUNCTE CARDINALE 





de componenta filorusă şi în starea de tensiune ce domneşte 
în lume în urma declanşării războiului din Irak, nu este de 
presupus ca în Basarabia mersul lucrurilor să-şi găsească 
prea curând făgaşul normalității. 

Cu creierele spălate şi sufletele mutilate de educația 
comunistă atee de sub ocupaţia sovietică, actualii locuitori 
maturi ai Basarabiei — românii, în primul rând — rămân. din 
nefericire, omasă informă şi incoerentă. Lumea românească 
dintre Prut şi Nistru, profund marcată de tarele unui secol de 
colonialism țarist, peste care s-au suprapus dezastrele terorii 
sovietice, potențate în prezent de toate fărădelegile şi 
anormalitățile haosului postcomunist, rămâne în continuare 
un tărâm al debusolării şi al incertitudinilor, incapabilă de 
regăsire de sine. Şi asta cu atât mai mult cu cât în dreapta 
Prutului lipseşte reperul necesar. 

Stricăciunile mutilatoare petrecute în esența spiritului 
uman în deceniile comuniste îşi arată “roadele” prin efecte 
devastatoare în lumea de azi. Într-o stare de dezordine 
mondialăabil planificată, într-o lumea tuturor calamităților 


ETP 








E 
fe 
52 


şi a impunerii voinței forțelor oculte prin violenţă şi 
încălcarea făţișăa oricărei legalități sau moralități, idealurile 
româneşti de unitate au toate garanţiile neîmplinirii. Din 
sistemul obiectivelor “strategice” privitoare la feluritele 
“integrări” româneşti în diferite structuri conjuncturale 
lipseşte tocmai componenta esențialăa infegrăriiromâno- 
române, £ 

Din păcate, Unirea din 1918 nu a fost “pentru 
totdeauna”. În schimb, se manifestă curent consecinţele 
de acum uitatului Pact Molotov-Ribbentrop. Doar în spa- 
țiul românesc această fărădelege, înfăptuită cu peste 60 de 
ani în urmă, continuă să producă efecte. În România ca şi 
în “Republica Moldova” regimul corupției atotcuprin- 
zătoare, al fărădelegilor instituționalizate, al tranziției fără 
sfârşit şi spre nicăieri, toate își au originile în aceeaşi 
moştenire lăsată de comunism. Niciunde în Europa 
postcomunistă moştenirea '“marxist-leninistă” nu este mai 
împovărătoare ca în spațiul românesc. În nici o altă țară 
“fostă”, discursul oficial nu este mai demagogic şi nu se 
mulează mai pervers pe propaganda mondialistă a noii 
ordini new-age-iste. Oportunismul duplicitar, ambalat în 
limbaj adecvat, omat cu vădite accente de cinism, se 
împleteşte “armonios” cu slugărnicia grețoasă în folosul 
“mai marilor lumii”. Dincolo de vorbe, faptele “aleşilor 
naţiunii” dovedesc că ceea ce-i preocupă cu adevărat sunt 
propriile privilegii, pe care le apără cu ferocitate, într-o 
strânsă solidaritate a fărădelegilor. 

În mizeria de acasă şi pe fundalul tensionat al 
mapamondului actual, cine să mai aibă răgazul şi 
preocuparea pentru aniversări care nu mai prezintă nici o 
importanţă?! Şi pe cine să mai intereseze că minoritatea 
rusofonă din Basarabia se simte mai aproape de Rusia 
decât oricând?! Dar dacă acest fapt nu este surprinzător 
pentru nimeni, constatarea (rezultată din recente sondaje 
deopinie)că“moldovenii'”, în majoritatea lor, sunt regăsiți 
în aceeaşi '“apropiere” rusească, mai degrabă decât în cea 
a României, este mai mult decât întristătoare. 

Nicolae POP 


e uite die dmat ocina îi aliati e cine 3 "a 


=.” _———.  .—_ „PP Po 








E Ca ya AR „rof La să i 
<A p AN ză 
“au Ș 44 i «și + at 


> n - A 1 


: 2 a 
EP A » 
Li > -3 = Î.d «AA | 
D.- re p Dă PAD i 
i AA BOD 
„ia î, Fă 0 
a A : pi 
Sadiai e ă 
PDF a: i )., 


al cpu 
/ E Ş CANĂI 
45 Si 


2 4 
| î 4 


“m dh cu 


b. ŞÎ Î , %> 4 
i CARE AT NU) pu 
ME et Lai at 


să 


> le Pi pt: | 
LUI LA (ee 


TO JAY aid Ia Ie: 











SA NOASTRĂ CEA DETOATE ZILELE 


Presa noastră postdecembristă (îndeosebi cea cotidiană) este lăudată 
adeseori nu doar ca “a patra putere în stat”, dar şi ca substitut al unei 
adevărate opoziții democratice la actuala putere desorginteneocomunistă. 
Din nefericire, nivelul calitativ al cotidienelor româneşti lasă mult de 
dorit sub aspect intelectual și deontologic, iar faptul că pe Internet pot 
circula colecții de““perle” precum cea de mai jos—adevărate “capodopere” 
de umor involuntar — ar trebui să ardă obrazul oricărui om de presă din 
România... 


A- "Detaliu nefericit, această femeie fusese deja victima unui accident mortal 
cu un an înainte." (Libertatea) | 
> "Din nou ieri se formase coadă, în fața găurii de pe Calea Văcăreşti.” | 
(Libertatea) 
> "E pebune! Firul vieții victimei a fostsugrumat cu sălbăticie, cu multiple lovituri 
de cuțit.” (Libertatea) | 
d “Avea doaro strangulație superficială la umăr...” (Libertatea) 
A "Misterul femeii tăiate în bucăți rămâne întreg!” (Evenimentul zilei) 
> "Biserica fiind în reparații, victimele accidentului au fost comemorate în sala 
de festivități a primăriei.” (Evenimentul zilei) 
3 "Toţi purtau o cârpă la braţ...” (Evenimentul zilei) 
> "Familia mulţumeşte călduros celor care au luat parte la decesul scumpei 
lor Elisabeta M.” (România liberă, rubrica “Decese”) | 
A "Apa oceanului şi clima sunt foarte umede în această regiune.” (România 
liberă) | 
A "Arestarea s-a operat fără infuziune de sânge.” (Naţional!) 
A “Raportul poliției relevă că victima s-a sinucis singură.” (Actualitatea 
bănățeană) 
> "Spitaluljudețeana fost dotat cu un aparat de reanimare după ultimul strigăt”. 
(Monitorul de Cluj) 
Î-  “Găurile din lenjeria lui lăsau să se întrevadă o familie săracă...” 
(Monitorul de Timişoara) 


P-.—L 








PUNCTE CARDINALE Aprilie 2003 NR. 4/148 PAG. 15 


BIBLIOTECA 
“CHRISTIANA 








Antonie SAŞI si sin apăr 
“FILESDE. “PATERIC 
„DN ÎMPĂRĂȚIA MONAHILOR 
E a PAN TUL 

“ga “MUNTE 
“ATHOS 






ASOCIAŢIA MEDICALĂ CREŞTINĂ «CHRISTIANA» 


Şos. Pantelimon, nr. 27, sector 2, București; E-mail: chrAmediasat.ro 













INIŢIAŢIVA ÎNFIINŢĂRII: un grup de medici şi preoți ortodocşi din Bucureşti. 
ANUL ÎNFIINŢĂRII: 1990. 
TEMEIUL STATUTAR: asociație creştin-ortodoxă de caritate; acordă asistență medicală, socială şi spirituală; 


promovează conceptul de medicină creştină. 







VEROSS UIAA 


DINIIL DE Lil RIIRAL 







REALIZĂRI PÂNĂ ÎN PREZENT 






e 27 de filiale în România, cu învățământ medical preuniversitar (peste 10.000 de absolvenţi şi 5.000 elevi în curs 






de şcolarizare); 
e sponsorizarea a o sută monahii şi elevi săraci pentru efectuarea studulor de medic şi asistent medical; 


e editură profilată pe teme medicale şi teologice (peste 60 titluri de carte editate); 
e a inițiat şi sprijinit substanțial înființarea a trei mănăstiri, dintre care două cu slujire medicală; 


e a organizat 12 simpozioane şi numeroase schimburi de experiență, în țară şi străinătate, pe teme medicale şi de 


filantropie 









IMPASUL ACTUAL AL ASOCIAŢIEI 







În Bucureşti, activitatea Asociaţiei, în principal a şcolii şi a editurii, se desfăşoară într-o clădire 
închiriată, provizorie, improprie, motiv pentru care există riscul ca Ministerul Educaţiei și Cercetării să 







nu mai acorde școlii avizul de funcţionare. 
Pentru construirea unui sediu propriu, conform proiectului anexat, Asociaţia are nevoie de cca 


140.000 dolari SUA. 
Vă rugăm să contribuiţi, în limita posibilităților, la acest proiect. 












Cu recunoştinţă, 
Dr, Pavel Chirilă, Preşedinte 






rugăciuni 
şi rândulieli 






Persoane de contaci: Dr. Pavel Chirilă, preşedinte al Asociaţiei (tel: 4915133), Prof. Elizeta Dincă, director 
al şcolii (252 05 17); Biol. Nicoleta Macovei, manager al şcolii (tel: 448 03 07). 







Cont în valură: 

ROMANIAN BANK FOR DEVELOPMENT GSG Cont în lei: 
Bucharest Branch A.F.M.C. CHRISTIANA 
4 Doamnei Street, 3 District Bucharest, Romania B.R.D. - S.M.B, 
Account: 5410251100296130457 251100996130457 


Code Swifi: BRDEROBU 
Titular cont: A.F.M.C, CHRISTIANA (Şos, Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti, cod postal 73381) 








editura „> christlana 





Tehnoredactare computerizată 


aa biuultia 
„PE DE e E se ee Ea ai 


| Gabriel CONSTANTINESCU (director), 
Editura Răzvan CODRESCU (redactor şef), 


Ligia BANEA (secretar de redacţie), Marcel PETRISOR, Florea TIBERIAN Waal SRL 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 Printing Company 


PUNCTE CARDINALE Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 

















PAG. 16 NR. 4/148 Aprilie 2003 


Din Duminica Floriilor, care precede Săptămâna 
Patimilor, până in Duminica Tomei (numită în popor şi 
"Paştele cel mic”), care incheie Săptămâna Luminată, 
creştinătațea stă sub semnul timpului pascal. 

Dacă săptămâna de după Înviere, purtând 
pecetea luminii, este una de binecuvântată bucurie, 
cea dintre Florii şi Înviere, purtând pecetea intuneri- 
cului, este una de cemnită reculegere şi de compătimire 
cu Hristos. Ea se cheamă Săptămâna Mare sau 
Săptămâna Patimilor, când seară de seară, din 
Duminica Floriilor şi până în Vinerea Mare, au loc în 
biserici slujbele numite Denii, în care se face pomenire 
despre toate prin câte a trecut lisus, de la sosirea Sa 
în lerusalim şi până la moartea Sa pe cruce. Numele 
acestor slujbe de seară provine din limba slavonă, 
unde denieare ințelesul de “veghe” sau “priveghere”. 

Rememorăm maijos, mai cu seamă pentrucititoni 
mai tineri şi mai puțin familiarizați cu viața Bisericii, 
traseul Patimilor Domnului, aşa cum este el cinstit şi 
trăit de 2000 de ani în tradiția răsăriteană. (R. C.) 


Auzind că Învățătorul este gata să urce la Ierusalim 
şi ştiind că mai marii cetății |i puseseră gând rău, proprii 
Lui ucenici s-au codit să-L urmeze într-acolo. lată însă că 
Toma Geamănul (Didymos), unul dintre cei 12, îi 
imbărbătează şi pe ceilalți, zicând! "Să mergem şi noi şi 
să murim cu E!'" (loan 11, 16) Drumul Patimilor incepe 
cu intrarea Domnului în lenusalim, când poporul care 
peste câteva zile |i va cere moartea (Să fie răstgnit! 
Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noşin!” — 
Maltei 27, 23 şi 25) ÎI intâmpină acum cu ramuri de finic 
şi cu osanale (de unde proverbul: "Cine-ţi strigă azi 
Osanamâine te va răstigni”). Pnma denie pascală sețne 
chiar în seara zilei de Florii. Prin post, reculegere şi 
rugăciune, credincioşii |I însoțesc pe lisus ca şi când ar 
fi ei înşişi martoni direcți la ultimele zile ale vieții Lui 
pământeşti, pătimind cu El în duh şi munnd simbolic 
păcatului, ca să fie cu adevărat vrednici de bucuna 
Învierii 

În Sfânta şi Marea Luni este pomenit la denie losif 

cel preafnumos, patnarhul din Vechiul Testament, în care 
Biserica vede o preinchipuire a lui Hnistos, căci şi acela 
fusese vândut de frații săi pe 30 de arginți, ieşise viu din 
groapa unde-l azvărliseră, ajunsese mare stăpân peste 
Egipt şi salvase poporul de la foamete, sfârşind pnn a-i 
ierta pe toți câți îi greşiseră Tot acum se face pomenire 
despre smochinul neroditor, care s-a uscat la blestemul 
Domnului acesta inchipuie pomul păcatului şi secătuirea 
Legii celei vechi Dumnezeu cere de aici inainte roada 
Legii celei noi, a harului şi adevărului venit pnn lisus 
Hnstos (cf. loan 1, 17), Căruia însă 
chiar în această zi mai marii sinagogii 
Îi hotărăsc în taină pieirea 

În Sfânta şi Marea Marţi ne 
reamintim la denie de şirul predicilor 
in care Hastos a prevestit distrugerea 
templului din lerusalim, moartea şi 
invierea Sa, dar şi semnele vremu- 
rilor de pe urmă. Se pune un accent 
aparte pe parabola celor 10 fecioare 
care zăbovesc la uşa cămării Mirelui 
(imagine a lui Hristos): 5 înțelepte 
(aşteptând cu candelele pline) şi 5 
neînțelepte (rămase fără ulei în 
candelele lor). Refrenul acestor zile 
este indemnul la pnveghere; de 
aceea răsună acum mai puternic 
decât oricând rugăciunea: “lată, 
Mirele vine la miezul nopții şi fencită 
e sluga pe care o va afla priveghind, 
iar nevrednic este acela pe care-l va 
afla lenevindu-se ” 

În Sfânta şi Marea Miercuri 
denia aduce în prim-plan două 
personaje antitetice: luda, apostolul 
devenit vânzător, În care se coace 
deja gândul trădării, spre veşnica lui 
osândă, şi femeia desfrânată 
devenită mărturisitoare, ce spală 
picioarele lui lisus cu lacrimile ei 
pline de căință şi |I unge cu mir de 
mare preț, spre veşnica eimântuire 
După evanghelistul loan, ar fi fost 
vorba nu de odesfrânată, cide Maria, 
sora Martei și a lui Lazăr, pe care 
luda o acuză de nisipă (Dar el a zis 
aceasta nu pentru că îi era gnjă de 


săraci, ci pentru că era fur şi, având “5 
(et! 


IP INC IOIR e z 





Di 








































Dn ua , PE, 
i , . — . 

PD) ya > 
SEA a Xe "5 Ga 


DP PE PEPIZ STR Li sala ata ada E, ii 


TOTI ZE PAPEI PSI 0 eee Z 
HRISTOS N INVINT 


, LA, > 
De 
.-—_. - 


-- - 
4” <a 





Y 


Di ră 






















































* y %, 4 
ii e, iz „.. y adi i p* 


IPP 


ITAA 


ue I0E5 











EZRA 
e ==S0%, 
VA, E NADA AT 


Ei iaă 49 da. = Ci a mda aa 
3 E 2 
VIN Rae 





PUNCTE CARDINALE 


punga, lua din ce se punea în ea' - loan 12, 6)) E mai 
probabil, zice Sf loan Gură de Aur că aufost două femei 
care au făcut acelaşi gest, celebrat de Biserică drept 
“ungerea din Betania”: Maria şi femeia păcătoasă 
(identificată de unii cu Maria Magdalena, cea din care 
lisus scosese 7 demoni). În această zi, ca şi in Vinerea 
Mare, credincioşii obişnuiesc să țină “postnegru” (adică 
să nu pună nimic în gură până seara) 

În Sfânta şi Marea Joi este rânduită denia 
celor 12 Evanghelii. Evenimentele se precipită lisus 
spală, ca pildă de smerenie slujitoare, picioarele 
ucenicilor Săi, lar la Cina cea de Taină, la care-i adună 
în seara acestei zile, spre a sărbători Paştele evreiesc 
(care semnifică ieşirea evreilor din robia egipteană, sub 
Moise, prin trecerea minunată a Mării Roşii), El instituie 
Sfânta Taină a Euharistiei (Impărtăşaniei/Cuminecăni) 
"Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, care se frânge 
pentru voi. Beţi dintru aceasta toți, că acesta este 
sîngele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se 
varsă, spre iertarea păcatelor!” (Matei 26, 26-28), apoi 
se roagă Tatălui, cu sudori de sânge, in grădina 
Ghetsemani şi primeşte, în toiul nopții, sărutul lui luda 
vânzătorul. Cei ce au postit, se pot spovedi şi împărtăşi 
şi în zilele anterioare, dar Joia Mare e ziua predilectă 
pentru aceasta, fiind chiar ziua Cinei celei de Taină 
Începând de acum şi până la Inviere, în biserici nu se 
mai trag clopotele, ci se bate numai toaca 

În Sfânta şi Marea Vineri, numită şi Vinerea 
Neagră, rememorăm ziua aducerii la judecată, 
batjocoririi, schingiuirii, răstignini, morții şi ingropării lui 
lisus. Guvematorul roman Ponţiu Pilat, din pricina faptului 
că nu-i prea suferea cu evrei, dar şi din pricina unui vis 
al soției sale Claudia Procula, incearcă să-L scape de la 
moarte, după obiceiul ca de Paşte să fie eliberat un 
întemnițat. Pusă să aleagă între Hristos şi Baraba, 
mulțimea, ațâțată de preoți, cere însă eliberareatâlharului 
şi răstignirea lui lisus. Domnul Îşi poartă crucea spre 
Golgota (dealul “Căpățânii”), unde este răstignit între 
doi tâlhari (dintre care unul, recunoscându-l nevinovăția 
şi dumnezeirea, se invredniceşte de mântuire). Dându- 
şi El duhul pe cruce, spre seară |i se îngăduie drepţilor 
losif şi Nicodim să-l îngroape trupul după rânduială, iar 
mormântul este pecetluit şi pus sub pază, “ca nu cumva 
ucenicii Lui să vină şi să-L fure, spunând poporului că S- 
a sculat din morți” (Matei 27, 64) Seara se cântă în 
biserici denia Prohodului, adică slujba înmormântării 
Domnului. Alaiul îndurerat al credincioşilor trece pe sub 
Sf. Masă, ca şi când ar trece prin mormântul lui lisus, 
după care, în frunte cu preoții, dă ocol bisericii de 3 ori 
(câte o dată pentru fiecare zi a şedeni Domnului în 
mormânt). 

În Sfânta şi Marea 
Sâmbătă este zi de reculegere, in- 
chipuind “odihna” în mormânt a 
trupului lui Hnistos. Credincioşii se 
pregătesc pentru marea veghe de 
peste noapte, când întoatebisencile, 
la miezul nopți, preotul va vesti 
Învierea, va împărți lumina şi va ține 
slujba Sfintelor Paşti, sfinnd pasca, 
ouăle roşii şi celelalte bucate, pentru 
că postul de aproape 7 săptămâni 
s-a încheiat, iar întristarea s-a 
preschimbat în bucurie: "Luminea- 
ză-te, luminează-te, Noule lerusali- 
me, că slava Domnului peste tine-a 
răsărit! Saltă, saltă de-acum şi te 
bucură, Sioane, iartu, curată Născă- 
toare de Dumnezeu, veseleşte-te 
întru învierea Celui născut al 
tău/”. Pâinea stropită cu vin, nu- 
mită “Sfinte Paşti” şi împărțită 
acum credincioşilor, se va mânca 
dimineața, "pe inima goală”, 
când aceştia se vor intoarce, cu 
lumânări aprinse, la casele lor. 
Evangheliştii nu, dar tradiția spune" 
că lisus, în răstimpul şedenii cu trupul 
în mormânt, S-a pogorât la iad, ale 
cărui porți le-a sfărâmat, scoțându- 
ide acolope Adam şi pe Eva, precum 
şi pe drepții Vechiului Testament, 
ca arvună a învierii şi a mântuirii 
tuturor drepţilor, fapt adeseori 
reprezentat în icoanele închinate 
prăznulirii Sfintelor Paşti (tipul 
Anâstasis, de străveche origine 
bizantină). 






-—. 


ANVIAT: 


e e o 9 ui