Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1944_053_0006

PROPRIETAR: 
SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 3 - a 
DIRECTO? ȘI AD-TOR DELEGĂT, STELIAN POPESCU 
Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov îsi f E 


+9: Pi 


a —— 


GIRAUDOUX 


de RAINER BIEMEL 


LECŢIA LU 





jean Giraudoux a murit 
și ne dăm seama cu toții 
că am pierdut un prieten. 
in această vreme a morţii, 
când războiul smulge în 
ficare clipă ființe tinere 
destinului lor uman, pleca- 
rea lui Giraudoux aruncă o 
umbră asupra tristeţii lu- 
mii: o făgăduială de îferici- 
xe dispare. 

Era tânăr, în ciuda vâr- 
stei legale. Avea aerul 
că debutează cu fiecare 
din operele sale şi fiecare 
rând pe care îl scria avea 
prospețimea,  spontansiia- 
tea unui suilet deschizân- 
du-se asupra lumii odată 
cu primăvara. Giraudoux 
avea gingășia primăverii 
din Franța, ușurința și graţia ei. Fiecare cuvânt de- 
venea sub condeiul său un cuvânt nou. Limba lui are 
bogăţia, strălucirea unui măr înflorit. 


Secretul său stă în această descoperire continuă a 
lucrurilor și a ființelor. O pornire stioasă îl oprea la 
marginea poeziei, căci era un suilet numai poezie care 
șovdia să se dăruiască, Nu descoperise el la vârsta de 
doisprezece ani că poeziile lui Villon și ale lui Ron- 
sard îi aparțineau într'atât, încât le citea camarazilor 
săi ca și cum le-ar fi scris el? . 

Un lucru mi se pare că a hotărit destinul literar al 
lui Tlean Giraudoux — constiinta însusirilor si a boaă- 
țiilor civilizației franceze. Iși căuta locul în interiorul 
literaturii franceze, în încăperea cea mai intimă, în care 
nu mergi decât cu pași înceți. 

Fantezia sa il îndemna să refacă lumea în felul lui 
Jean Paul, să-și făurească mitul așa cum a tăcut Cha- 
misso, dar a știut să renunțe la un destin cu totul per- 
sonal pentru a se mulțumi cu un loc care nu comporta 
nici o aventură, care părea că este al său de totdeau- 
na. Ar îi putut să aibă geniu, dar s'a mulțumit să aibă 
talent știind că geniul nu are nici o putere față de o 
civilizaţie care a atins toate culmile. 


Dar cu toatecă alegerea sa nu trezeşte nici o îndo- 
ială și că spiritul său îl înrudește cu tamilia cea mai 
literară din Franța, rămâne la el umbra unei nostalgii 
abia mărturisite, urma părerii de rău dea nu-șitii 
luat sborul ca Nerval, de a nu îi scris „Himerele” sale. 

Dar şi aici, văd o renunțare voluntară. Visul său ră: 
mâne treaz, vreau să spun că a făcut din arta sa un 
vis minunat. 

Luaţi „Provinciales“, prima sa carte. Alegerea este 
vădită. Toate întâmplările au aureola visului care nu 
este indicat decât de ritmul alunecos al frazei şi de ca- 
litatea imaginilor. Nu lui Giraudoux ar ti putut Paul 
Valâry să-i reproșeze că a spus: „Un tel ouvrit une 
porte et entra”. Romancierul Giraudoux nu-i banal ni- 
ciodată, faptul cel mai neînsemnat este plin de poezie: 
ușile sunt deschise de razele soarelui. 

S'a putut spune despre Jean Giraudoux că a tost în- 
treaga sa viaţă un protesor fără catedră, şi ar rămâne 
să desprindem lecţia sa spre a întări această imagine. 

Care a iost această lecție? Nu găsim în opera lui nici 
o doctrină, nici o teorie, nici o profesiune de credinţă. 
N'a făcut parte din nici o școală literară, din niciun sa- 
lon, n'a aparținut niciunei catenele. Ideile sale asupra 
artei, literaturii şi teatrului, nu și le-a precizat decât târ- 
ziu, cu diferite prilejuri care i se otereau. Volumul cara 
reuneşte aceste scrieri critice n'a apărut decât în 1942 
sub titlul „Litierature“, Aici se găsesc ideile esențiale 
care au călăuzit însăşi munca sa de scriitor și pe care 
am putea să le rezumăm spunând: literatura este o 
lume pe care inima și mintea și le construiesc alături de 
lumea vizibilă de toate zilele și această lume literară 
are legile și valorile sale proprii pe care nu putem să 
le oontundăm cu acelea ale vieții. în această calitate 
Jean Giraudoux n'a vrut să tie decât un om de litere și 
nimic mai mult; înseamnă că dacă există o lecţie, ea 
se va găsi în însăși opera sa. 





PN N ON O A Oa 





(Urmare în pag: 2-3) 


a Co E E tgp PR a ae Ca ZE 





ABONAMENTE: 
„mia ale IE ACEI 
entorităţi şi instituții 1000 le 
particulare 12 luni 500 „ 
6 luni 400 „ 
3 iuni 210 „ 


———— 


REDACŢIA Şi ADMINISTRAŢIA 
BUCUREȘTI 1 Str, Brezoianu 23—25 


TELEFON O 3.30.10 





GALEŢII 


Un prieten întors gepe iront şi poposit de 
curând în casa mea, scotocindu-şi  ranița 
supraincăreată, ca să-i mai reducă volumul, 
a scos din întâmplare o cutie paraielipipe- 
dică de metal, ermetic închisă ia amandouă 
capetele. Nu şiiu dece vederea acestei suranii 
cărămizi de ținichea mi-a dat un tior; mi-am 
revăzut într'o strătulgerare copilăria: cutia 
era exact așa cum, gângăvind, am încercat 
să-mi confirm emoţionat, o cutie de galeți: 
pesmeți de războiu, din aluat nedospit, pă- 
traţi şi tari, care, ronţăiţi, dau o pastă albi- 
civasă, mai mult sărată decât duice, și ioarte 
apropiată de gustul ostiei catolice ori a pâștii 
evreeşti, 

Mi-aduc aminte că, demult,  într'o epocă 
istorică nu prea îndepărtată, dacă încero să 
număr anii pe calendar, »biectiv, dar locali- 
zată în adâncimi geologice de conștiință, 
laolaltă cu facerea lumii şi cu întâile mijiri 
ale duhului din placiditatea undelor origi- 
nare ale materiei, cutiile prizmatice de metal 
jucau un roi! în biografia unui copil de o 
şchioapă, cu rochiţă şi breton, urcând pe 
brânci imensul building de 10 trepte al cer- 
dacului, până la depozitul de gaieţi impro- 
vizat. (Nu știe toată lumea, uit, că m'am 
născut în războiul celălalt, pe la sfârşitul 
lui, şi că în primii ani de pace sau distri- 
buit pe alocuri populaţiei rezervele alimen- 
tare ale armatei). Era, trebuie să fi fost pe 
undeva și mâna atentă care să taie tini- 
cheaua cutiei, ca să-mi permiţă regalul ne- 
egalat al pepilelor gustative, pentru care 
prăjitură mai delicioasă decât galetul stărâ- 
micios şi uscat sau țare ca piatra și cu me- 
putință de ros alifel decâţ muiat, nu putea 
exista. Peste putință să-mi evoce astăzi, po- 
zitiv, satisfacţiile neînchipuite ale aegustării, 
savoarea împărătească a bietului aluat pre- 
sat, şi necopt bine. E destul că emoția de 


(E 
Să 


N 
EEORa 
d 


E 


3 
N 

3 A 
ŞC 
ÎN 


pr | A 


EUGEN STEC 


sl | 
N 





ION FRUNZETTI 


acum, paralizatoare, mi-arăta cât trebuie să 
fi fost de puternică plăcerea astă, qăinuina 
in subronştient mai mult de două decenii, 
și neizeouită de lot maldărul amărăciunilor 
înșirate de-alungul unei adolescențe precoce 
și suportate până — hăt!... în pragul bătrâ- 
neţei la fel de precoce de astăzi. Cutia de 
galeţi era pentru conștiința mea, de-acum, 
ceeace numele sirizat brusc, al personali- 
tății reale lepădate ge insul în transă bip- 
notică, poate însemna, la un moment dat, 
pentru adormitul acesta, o reîntoarcere la 
luciditate. N'am îndrăznit să-mi explic dece 
atâta emoție pentru o cutie de galeți... 

Era, la Constanţa, în 1922 mi se pare, e 
casă în afară de oraș, ţerminată numai până 
la etaj și dărăpănată mai înainte ae a fi 
complet acoperită, căreia toată mahalaua îi 
spunea „cucurigul lui Mailgren”. Malgren 
era fonetizarea autohtonă a numelui pro- 
prietarului, care, de vati având urmaşi, le 
cer iertare, astăzi, dacă 1a patru ani nu mă 
interesa orthografia, mai ales cea franceză. 
De-a dreapta şi de-a stânga scării de piatră 
care ducea, prin cerdac, într'un coridor cen- 
tral, erau doi pini prăfuiţi, cu fructe mici 
țepoase şi verzi, brumate albăstrui, și lipi- 
cioase dacă le rupeai. Muşcate, lăsau un gust 
agurid şi astringent, ca de rășină, şi nu știu 
dece, poate prin asociaţie cu albastrul lor 
afumat ca şi cerul Constanţei veșnic în luptă 
cu negura şi cu fumui  vapoarelor, mi se 
părea că poamele perfide şi — fantazam — 
otrăvite, aveau gust de cer. (Nici nu se putea 
să fie cerul decât aşa: seducător aparent, 
mușcat cu voluptate şi astringent, acid, caute: 
ca apa tare. Sintezele subeonștiente ale co- 
pilărieă creeau metafore mai juste decât 
le-aş dibui, poate, lucid, astăzi). 





(Urmare în pag. 5-a) 


iai , 


LA A CZ 
Nas 
Z 


A 


Mar. 


(7, 


/ 


DIV, 


SONS 
4 Mau SĂ Stoa e pi 
sed URI 
SO as CU CUCU 
ÎS ANS N AN 
see of, Sul N 
Ay S- 


Di 


i 
Pastorală 





IVEDSUL LITERA 


Apare de 3 'ori pe lună 
PREŢUL 20 LEI: 












UL LIII Nr. 6 
sr: gu: 29 Februarie 1944 


i “Noir responsabil: "TRAIAN CHELARIU 





ORIENT şi OCCIDENT 


Nu constitue, poate, o simplă îmtăm- 
plar> faptul că, de curând, d. Anton 
Dumitriu, profesor de filozofie şi gân- 
ditor de reală valoare, a tipărit o lu- 
orare asupra raportului şi semnificației 
pe care le comportă Orientul și Occi- 
dentul. Dacă pentru. publicistul francez 
Renă Gudnon, tratarea, sub același 
titlu, a problemei anunţate, a consti- 
“uit, în trecut, posibilitatea unei ple- 
duamii ferme în  fawoarea Orientului, 
bucuria inițială, prealabilă oricăror 
consideraţiuni critice, pe care ne-au o- 
ferit-o metoda şi mumca intelectuală a 
cercetătorului de adevăr care este d. 
Anton Dumitriu — consistă tocmai în 
lipsa unei aprecieri romantice a tezei 
și ca atare: în prezentarea ei, fără con- 
cluziuni anticipative, D. Anton Dumitriu 
nu este 'un apoioget al Orientului, după 
Cum mu este un detractoy al acestei 
lumi; nu desnădăjdueşte şi nu infirmă 
vaorile sau energiule spirituale ale Oc- 
cidentului (Spengler, Guenon), după 
cum nu ezită a identiţica 'lipsa: die orga- 
nicitate a Oocidentului, în raport cu 
unificarea metafizică a Orientalilor, De 
aceea, la capătul lucrării d-sle, pe care 
am citit-o cu un interes particular şi în- 
diferent de rezultatele investigaţiunilor 
spirituale, proprii autorului, — urmă- 

“oarea constatare a. fost restituită spon- 
tan: metoda întrebuințată în prezenta- 
rea problemei indică, pe de o parte, o 
maturitate şi o ținută curat intelectuală 
der to:odată, maturitatea Amei epoci, ca 
aceea actuala, care nu mai îngădue con- 
testarea subiectivă sau prezentarea 
intenționat antinomică a termenilor, im- 
punând cu necesitate ştiinţifică, cule- 
gerea adevărului, de acolo de unde el 
există și atât cât ewistă, în oricare din- 
tre ungherele unde îl ascundeau impe- 
vativele atitudinilor moniste, intransi- 
gente. Este, după părerea noastră, în 
acest fenomen de maturizare și o răs- 
frângere a experienţei sau a rezultatelor 
la care obligă cumplita interferență a 
celor două lumi, astăzi în luptă, obliga- 
țiune ce se adresează în primul rând 
spiritului cercetător, dar nu mai puţin 
înfometat a cunoaşte și a concilia dacă 
este posibil, Orientul și Occidentul. Din 
acest punct de vedere, repetăm, apariția 
recentă a lucrării d-lui Anton Dumitriu, 
sar putea să înwvedereze mai puţin o 
simplă întâmplare de laboralor spiri- 
tua), cât conştiinţa unei întuiţii profun- 
de despre posibilitatea de înțelegere şi 
de rejudecare a unor valori, numai apa” 

"rent desuete. 

Este adevărată, este reală criza Ocai- 
dentului? Intelectualismul Occidentului, 
să fie adevărat că ai sugrumat suțletul 
din viața continentului nostru, îmbătrâ- 
nindu-l pretimpuriu? (Spengler). Dar 
„„superioritatea” Orietului în ce rezidă? 
Sunt civilizațiile orientale superioare 
aceleia occidentale? Simpla enunţare a 
problemei invită la prudenţă în elabo: 
rarea răspunsului şi totodată la. preciza- 
rea noțiunilor, 

Distingând între civilizaţie şi cultură, 
d. Anton Dumitriu observă că Occiden- 
tul este foarte bătrân, sui raportul civi- 
lizaţiei, dar totuşi foarte tânăr sub ra- 
portul culturii, dacă prin cultură trebue 
să înțelegem „sistemul de principii” 
după care are loc întreaga activitate, 
pe toate laturile, a unei colectivităţi”, 

Cultura referindu-se, aşa dar, ha însăşi 
unitatea şi organicitatea „sistemului de 
prinicipii“ care călăuzeşte (Sau nu) o civi- 
lizaţie, se înţelege de ce unitatea şi uni- 
ficarea metafizică a „Orientului încre- 
menit” conferă lumii răsăritului o vârs- 


de MIRCEA MATEESCU 


tă culturală înaintată, deși sub raportul 
civilizaţiei, Răsăritul axe încă multe de 
învăţat și este tributar ca atare : Occi- 
dentului. Nu se poate vorbi aşa dar, sub 
raportul vârstei culturei de: „apusul Ole- 
cidentului”, întrucât din acest punct de 
vedere continentul nostru, deși exponent 
al civilizației, apare totuşi ca foarte tâ- 
năr, Spre deosebire de cultura orientală 
„de tip eleat“ (tradițiomală, pornită pe 
îintroversiune metafizică, lipsită de neas- 
tâmpăr ştiinţific, de dinamism, de cer- 

cetare dramatică în ordinea fenomena- 

lității), cultura Occidentului este „esen- 

țial heracleitică”, prin acest termen în- 

țelegând pasiunea şi dinamismul euro- 

peanului în a descoperi cât mai mult, 

mereu mai mult şi mereu altceva, în 

ordinea şi în devenirea exteriorității 

materiale, Etse, adică, „spiritul ştiinţi- 

fic“ all Occidentului și d. Anton Dumi- 

driu indică îm această trăsătură ele- 

mentul specific și totodată tradiţia cul- 

turei europ ne actuale. 

In lumina constatărilor de mai sus, 
Sar părea că drama Occidentului (nu 
criza lui) vine tocmai din acest speci- 
fic heracleitic al sulturei sale, întrucât 
umificazea şi organicitatea orientală, 
au fost, sunt și vor fi posibile riumai 
întrucât repauzează pe modalitatea exis- 
tențială orientală, wfectată în sensul 
cunoaşterii subiectului (introversiune, 
izolare de lum2) şi ca atare în totul dos- 
prinsă, dacă nu chiar ostilă cercetării 
fenomenalității obiective, adică a lumei 
exterioare. S'ar mui putea deduce de 
aci concluzia, tristă şi totuşi măreaţă, 
(atât cât poate fi, cumulativ, tristă şi 
măreaţă: însăși ideia de destin) — că 
ursita și specificul Occidentului, identt- 
ficându-se cu „spiritul său științific” 
particularist — despre o cultură în sen- 
sul organicităţii şi al umijicării sisteme- 
lor, astfel cum a fost definită inițial de 
d. Dumitriu — nici nu va putea fi vorba 
vreodată, unificarea orientală fiind toc- 
mai rodul preocupării interiorizante, de 
eliberare a eului de haosul sau de „răul” 
material al lumii exterioare, Libertăţii 
creatoare, științifice, sa Occidentului, O 
rientul îi opune „eliberarea” prin sufe- 
rință, adică prin scoaterea individului 
de sub influenţa sa din preocuparea le- 
gilor materiei. 

Intre aceaste poziţii spirituale, unde 
se află însă adevărul? Cum vom depăşi 
dilema, cum vom concilia cele două 
lumi, care dintre ele este mai aproape 
de absolut? Soluţiunea pe care o oferă 
d, Dumitriu este reclamată de opera şi 
sistemul d-sale de gândire, cristalizat 
mai ales în „bazele filosofice ale știin- 
ței” „Logica nouă” și „Logica polivalen- 
tă“. Matematician prin formaţie şi 
structură inteleatuală, cercetător . pro- 
fund al celor iai moderne contribuţi- 
uni științițice cu privire la logică — d. 
Dumitriu a împărtăşit cititorilor, nu de 
mult, rezulțiaitul lulitim al acestor cerce- 
tări, (Logica polivalentă). Depășind lo= : 
gica bivalemtă aristotelică (Adevăr — 
eroare : tertiuim mom datur) sistemele 
aatualle intuesc posibilitatea unor logice 
trivalente sau chiar polivalente (1. Lu- 
kasievicz, Brounver-Heyting) în care an- 
tiniormia adevăr — eroare alpare desuetă,. 
atâta v rame cât, pornindu-se dela. aut- 
fel de premize axiomatice (propoziții 
tot logice) se verifică coexistența para- 
lelă a mai mniltor logice, respectiv a 
mai multor adevăruri, excluzând aşa 
dar credința îm umicitatea logică “a 
Adevărului... 








(Urmare în paz. 5-a) 





Gib. 1. Mihăescu a fost comparat cu Dostoievski încă dela 
primele sale încercări literare. Pe măsură ce operele sale se 
înmulţeau şi talentul său se desvolta, atenţia criticilor literari 
era toț mai atrasă de multilateraiitatea temelor sale, Ori câte 
isvoare și modele i se puteau găsi, maestrul său — cum just 
a observat atunci cineva — rămânea mereu Dostoievski 1). 

Să prercizăm însă deia început că între Gib. I. Mihăescu şi 
Dostoievski e o înrudire da structură sufletească şi nu una 
de filiaţiune lL.vrescă. Intr'o convorbire publicaţtă întruna 
din revistele literare ale vremii, Gib. Mhăescu spunea că 
„prin temperamentul meu de moldovean sunt înrudit mai ales 
cu scriitorii ruși” 2). Afirmația lui e plină de adevăr. Dincolo: 
de micile împrumuturi —merente dealifei oricărui scriitor — 
stă temperamentul: lu: de mare scormonitor al sufietului 
uman, (când se definea ca „moldovean”, Gib. Mihăescu se 
referea desigur imai mult lirismul scrisului său decât la pu- 
-terea lui de scrutare). Pornind dela temperamentul lui Gib. 
Mihăescu, ne putem explica nu numa: natura operei sale, 
dar, ca urmare firească, şi firele care o apropie ori o îndepăr- 
tează de restul câtorva creaţii universale. 


Propunându-ne să-l apropiem pe Gib. 1. Mihăescu ae Dos- 
toievski, se cere să ştim mai dinainte ce sunt în snea lor 
suf.etul rusesc și sufletul românesc. Tema constitue desigur 
unul dintre cele mai grele capitole de literatură comparată, 
cu atât mai mult, cu cât răspunsul nu vine dintr'o singură 
direcţie, ci din mai multe. In cele ce urmează, ne vom strădui 
să ajungem la o conctuizie cât mai accepțabilă. In acest scop, 
vom fi nevoiți să facem uneori şi încercări de filosofie a lite- 
raturii, 


Sufietul rusesc e asemeni labirintului din poveste. Ori cât 
te-ai strădui să-l cuprinzi cu mintea, în întregime nu reu- 
șești. Nu știi ce cale să apuci, și, odată pătruns în făgașurile 
ascunzişurilor lui, nu ştii pe ce dimm să mai ieși, Are :nfimițe 
fațete, toate egal de atrăgătoare în a fi cercetate. Relig os 
până la bigotism, omul rus e capabil și de cel mai feroce 
ateism. Pendulânad dela o extremitate la ata, gespre el sa 
zis că de fapt în adâncurile fiinţei sale nici nu sălășluește 
vreo re.ig.e. Totul ar fi lipsit de lumină, fiindcă totul ar veni 
dn întuneric. Desigur, afirmaţia din urmă cuprinde exage- 
rări. Ca orice ființă umană, omul rus simte şi el pe Dumne- 
zeu încolțind în inima lui. Nu religiozitatea îi lipsește, ci con- 
stanța: ei. Nicăieri ca în Rusia nu sau ivit atât de multe ere- 


zii religioase și nicăieri ca acolo sufletul uman na cunoscut 
goluri mai sinistre şi mai anihilante, urmate după epoci de 
credință putemică. In măsura în care crede, omul rus şi nea- 
gă. Această contradicţie a fost observată că există nu numai 
succesiv dar și simultan. „Rusul poate uri și iubi, crede și se 
indoește, neagă și afirmă în acelaş timp. Fiecare din Europeni 
conţine în el atâta contradicţie cât «e firesc să aibă orice su- 
îiet. Contradicţia lor e succesivă, ea se observă în timp dela 
un moment ia altul. La Ruși contradicția e simultană” 3). 
Contradicţa simultană a: omului mus a fost considerată că 
ține de legea participaţiei, denumită astfel de Levy Bruhl. S2 
Ştie. că după acest f.losof, omul primitiv se deosebește de 
amul european prin absența simțului logic). Lumea rusă ar 
fi din acest punct de vedere, tot una cu lumea primitivă. 
Ruşii judecă iucrul după organizarea mintală  pre.logică. 
„Pentru ei un iucru poate să existe și să nu existe în acelaș 
timp; un fenomen se poate întâmpla simultan în două locuri 
deoseb:te; un obiect poate ocupa un loc în spaţiu împreună 
cu un altul. Lucrurile participă unele la altele, fiindcă ei — 
Rușii — nu cunosc rațiunea noastră care le explică, le opu- 
ne, le clasifică” 5), Plecând de aci ne putem explica multe din 
componenţele sufletului rusesc. Ne fiind ajuns întrun stadiu 
care să-i: permită să se conducă după rațiune, omul rus e un 
mistic. Misticismul său are însă ceva deosebi de ceeace în- 
tâlnim pe acest plan de simțire — în lumea europeană, 
Iubirea şi ura lu: sunt infinite, aupă cum infinite sunt şi 
înciinările sale spre sinucidere pri setea de sacrificiu. In 
Rusia s'au întâmplat cele mai mumeroase grame 'sentimenta:e 
şi tot ea a oferit-—în ultima sută de ani—și cele mai muite 
şi mai bizare sinucideri. Cât priveşte setea de sacrificiu, e de 
ajuns să amintim că Rusia ara — înainte de întronarea co- 
munismului — țara au cei mai mulți martiri şi apostoli, A-. 
proape că fiecare mare ser-itor rus sa simțit chemat să se 
sacrifice pentru „vinovăția” semenilor săi. Tipici din acest 
punct de vedere au rămas, prin opera şi exemplul vieții lor, 


GIB. 1. MIHĂESCU ŞI DOSTOIEVSKI 


de. VLADIMIR DOGARU 


Tolstoi şi Dostoievski, Cu toate bunurile pe care i le punea 
la dispoziţie starea sa secială, cu toate bucuri.la pe care le 


"găsia în mediul său înconjurător, cu tot felul său vesel de a 
ti, Tolstoi era, în fond, un mare şi incorigibil nefer-cit, Tot... 


deauna sa dorii perfect. Imcă din tinereţe sa străduit să gă- 


- sească un m.jloc de îndreptare. In Jurnalul. său din „acea 


vreme, se pot cit. deseori fraze ca acestea: „Cred într'un sin- 
gur Dumnezeu, atotputernic şi bun, cred în nemurirea sufie- 
tului, cred în pedeapsa ori răsplata etemă a, iaptelor . mele, 
vreau să fiu bun! Doamne, ajută-mij !” 5). Altădată, pe când se 
afla în preajma Sevastapolu.ui, unde. participa la războiul din 
Crimeea. ?) notează. în toul nopţii aceste d-stăinuitoare. rân- 
duri :. „Am privit până adineaori cerul, Ce noapte frumoasă ! 
Doamne, iartă-mă : sunt rău, Aută-mă să gevia: bun şi feri- 
cit. Incă odată, Doamne, iartă-mă!'8). Conștiinţa .v.movăţici 
îl va urmăii pe Toistoi până la adânci bătrânețe. Infrăţită cu 


dorință mântu.rii — ia care se va adăoga din ce în ce și tea- 


ma Morţ.i—ea îl. va. împinge: mai târziu pe 'octogenarui: pro- 
fet dela Iasnaia-Poliana să-fugă în lume, în căutamea unvi 
loc, unde să poată muri nevăzut de nimeni. Torturat. de a- 
îlarea -acetui. biblie colţ, Tolstoi se. stinge într'o gară răz- 
ieață, pe băncile  colțuroase de lemn, ale unei muriare săli 
de așteptare. Ă 

La Dostoevski, conştiinţa vinovăției se găsește în!watât de 
mare măsură, încât în ochii jiu:, ea capătă valoare de fenomen 
universal. Ca și Tolstoi, s'a considerat și: el toată viața vino- 
vat. „Avea impresia — scrie undeva Henri Troyat.— că e v- 
novat de o cr:mă teribilă și că nimic nu-l va scăpa de ur- 
mările păcatului” s). Apăsarea acestei închipute crime îi. va 
tortura toată viaţa şi din ea sau născut .desigur multe din 
trăsăturile eroilor săi. ză FPS: . 

Vimovăţia, de care îş: închipuiau că sunt tesponsabili: "Fols- 
toi şi Dostoievski, mu constitue deloc un: fapt izolat, și-cu atât 
mai puţin, unul literar. Ea e o caracteristică esențială a omu- 
lui rus, care după cum se va vedea, lipsește omului 'român: 


„PAUL MIRACOVICI 


Izvorul ei trebue pus în legătură cu altă caracteristică a su 
Hetului rus : dualismul. In. mod general, Rusul se închnă de o 
potrivă de egal și lui Dumnezeu şi Diavoiului. Dostoievski 
descoperă acest adevăr în însăşi adâmcurile ființe: sâle. După 
eliberarea sa din Siberia, într'o serisoare particulară, el măr-! 


„ vurisește fără incoujur următoarele: „Sunt un copil al mecre- ? 


dinţii și al îndoelii, până aicum și până la mormânt, Ce teribi- - 
le răscoliri îmi provoacă această sete de a crede, care este cu 
atât mai puternică în sufletul meu, cu cât argumentele con- 
trare sunt mai putemice. Și totuși, Dumnezeu îmi. trimite une. 
ori minute de deplină înseninare. In astfel de minute 'com- 
pun în mine o profesiune de credinţă, în câre totul esta clait 
și sfânt” 10). Minutele de care vorbeşte Dostoievski, ori cât ar: 
fi fost de înseninătoare, erau menite să-i desvăluie — după.. 
cum însuși recunoaște „răscoliri teribile”, ” 


(ai . 
"tUrmare în pag. 3-a) ii, 





——— 2 


CRONICA DRAMATICĂ 


„TEATRUL NOSTRU”. CĂLA- 
PORIA CEA MARE”, piesă în 
trei acte de SUTTON VANE, 
în româneşte de d-nul N. D. 
COCEA, 

TEATRUL MUNICIPAL: „NU 
SUNT VINOVAT“, dramă în 
trei acte de LUIGI CHIA- 
RELLI, traducere de DAN bE- 
TRAŞINCU. 


Cred că a fost o frumoasă in- 
spirație aceea a Teatrului No- 
stru de-a inscrie pe afiş acea- 
stă iucrare. N 

E o piesă şi de calitate, dar 
şi de o factură deosebită. 

Ea iese din comunul serieri- 
lor de teatru obișnuite atât prin 
ideia ei de bază cât și prin wa- 
tarea ei. 

Teatra mente este o grotescă. 

Aşi putea spune că este o 
piesă de fantezie, dar ...fără 
fantezie, în mod voit fără fan- 
tezie! 

Căci, în detinitivy, ce voiţi mai 
straniu decâţ să  materializezi 
moartea și toate problemele in- 
solubile .egate de ea, până in- 
tr'atât încât să ajungi s'o ase- 
muiești unui pachebot ca ori- 
şicare altul, cu lumini roşii şi 
verzi, la babord și la triburd, 
cu bar şi cu barman, cu „wisky 
und soda”, cu „gin” și cu pasa- 
geri care se cred în voiaj de a- 
faceri traversând „Canalul!”, ple- 
când la Marsilia sau în Indii??.. 

O imagine a morţii foarte ha- 
zardată în orice caz! 

Operâţiunea 'ogică în aseme- 
nea situaţie este uşor de recu- 
noscut : moartea așa dar este 
„Călătoria tea mare”! 

Antoru', cu alte cuvinie în- 
cepe prin a o ridica la un rang 
de simbot pentru ca, după a- 
ceea, simbolul, e! însuși. să fie 
rescoborit la cea mai comună, cea 


mail curentă și mai convenţio- 
nală materializare, complet in 
cotidian. 

Si, pentru a împinge această 
materializare a morţii și a tu- 
turoc valorilor transcendente le- 
gate de ea, cât mai departe, ri- 
diculezându-le sau banalizându- 
te, dând cu tifla taturor con- 
cepţitor noastre în materie, fie 
că suntem anroraţi într'o cre- 
dință religioasă. fie că suntem 
dintre liberii cugetători. înlo- 
cuind credintele religioase cu 
concepte filozofice autorul. până 
la urmă. cu surâsul pe buze şi 
gluma în coltul gurei, 'ichidează 
fără multă bătae de cap şi pra- 
blema nemuririi sufletului și 
judecata din urmă. si viața de 
dinroio totul, binenteles, în- 
tr'un chip cu totul a: lui si apli- 
cân la toate aceeaşi tehniră a- 
rătată mai sus a mafterial:zări- 
lor până la burlesc — unii ar 
putea să spună: până la blasfe- 
mie — a tuturor acestor Idei, a 
credințelor şi a simbolurilor ce 
sunt legate de ee. 

Astfel, „Judecata din urmă” 
— sau, dacă voiţi „Judecata“ 
pur și simoiu, pentru că nu ni 
se mai spune dacă e „cea din 
urmă” sau dară e una singură, 
cea dela încenut care e şi cea 
din urmă — devine datorită lui 
Sutton Vane. o caricatură şi o 
neaştentat de buriesră narodie 
asemulită celei mai obişnuite re- 
vizii vamale făcută pe un va- 
por, cunoscută în aspectele cei 
de toţi cei care au crăfătorit cât 
de putin şi care. desigur că este 
în speriat de un asvert cu to- 
tu' familiar anzlo-americanilor. 
turiști și voiajori prin vocaţie. 

Singura deosebire este că în 
locul funcţionarului sau impie- 
gatului vamal. venit pentru ve- 
rificarea pasapoartelor sau a ha- 
gaje'or, Sutton  Vane încradin- 
țează această mislune unui preot 
foarte  exnansiv, vesel. hine 
hrănit şi bine disnus bun prie- 
ten cu unul dintre călătorii cu 
care îşi dă ghionti şi căruia se 
oferă să-i fară rost de o gazdă 
_bună n căsuţă la tărm si cn ver- 
deată în fata casei. Asta, obser- 
vati. la sosire... pe lumea cea- 
laltăt 


"Cechnica nu este nouă şi ex- 
travaganțe  dintracestea sunt 
destule în istoria tentrului cău- 
tând pentru mai multă origina- 
litate, să se jonsteze tocmai cu 
lucrurite care erau mail mult res- 
pectate, adesea chiar cu cele 
sfinte. . 

Un „luda Iscamiotul” — titlu! 
exact, nu-l cunose — ma făcut 
dealţte!' senzaţie de curând în 
America şi n'a stârnit anumite 
entuziasme tocmai pentru unele 
atitudini — «e drept originale — 
dar wait şi desigur căutat ireve- 
rențioase, pe cari acea piesă le 
pferea? 

Şi nu numai acum! 

Montherlant, în polemica pe 
care o are. ca să zic așa, „pos- 
tum” cu Guevara, cu privire la 
piesa lui, „La Reine Morte”. 
despre care sar fi spus că mar 
(i decât o transpunere în fran- 
țuzeşte a piesei acestuia din ur- 
mă „Reigner aprâa la mort” nu 
relatează că Guevara ar fi şi au- 
torul unei piese în care îl face 
pe Isus ':Chriatos că se în”răgo- 
stească de Maria Magdalena?! 

Pentru Spania de arum câte- 
va secole. pentru Spania catoli- 
că şi — chiar si Ja acea enncă— 
încă inchizitorială. desigur că 
invenţia lui Guevara nu-i lip- 
sită nici ea de orisinaiitate, ba 
mici chiar de îndrăzneală! 

Technica aceasta prin urmare 
a ridiculizării, a  bagatelizării 
sau a materializării unor con- 
cepte mari, sau chiar a unor fi- 
gauri mari ale istoriei sau ale re- 
lgiei. unele devenite ele înșile 
simboimri, 3 prob emelor mari 
ohimuitoare, ale lumii, nu este 
în sine nici prea nouă nici prea 
dificilă! Odată prinsă — şi lu- 
cerul mar fi de mirare — eu ar 
putea ajunge să fle aplicată pâ- 
nă la saturație, în toate dome- 
niile, la toate fenomenele și la 
toate. problemele, 

„ „Bâpe. înțeles că în acest caz 
" aneaage parfum pe care aseme- 
mes încercări acum reuşesc să-l 
aibă, sar irosi imediat ce teh- 





- Srece, 


nica ar deveni rutină iar aler- 
gărcă după Nouiăi gi senzapo- 
Năi din „grolesca-saostare! sar 
termina puna 18 Urma 1n „gro- 
tesca-cușceu”! 

Cred insă că aceea este o vre- 
-M6 INUepăriană — şi aua0g — 
toluiăca $e 101pPrODa.ă, saanucă 
Broifoua Dutavuăă Du Vă Aia 
Cuinpiti AN SuScdi DUDLCuIUI, ea 
Îuuu IDăacătă Gea inceput cu 
Ppevolea Sieriutiăţai Gun inoment 
ce prin deuniţie este 0 trraiu- 
ne a Spiluvuau,  Crbapuli e sae- 
lectuaiă, adresându-se ca atare 
tot  spuratuuul, tot inceectu ui, 

Ori teătrul autenti, cei Via- 
bi, este Vaya şi se aaresează 
Vii, chiar uacă nu 0 reuro- 
duce în uetauue ei verittue — 
până la amănunt și fotografie— 
așa cum crtulea Necesar nud 
Tea iiăvuraliSta şi câtre, Mal pre- 
Sus ae ore, mai presus decat 
detaliui tosvgratuc, iepuie in ori 
ce caz sâ-1 Surprihua esente! 
Desusur, insă, ca pană la acea 
dacă indepartata și unprobabiiă, 
cind asemenea lucrari ar putea 
să se inmuuțească peste masă, 
cele câteva reumizân teatra.e ue 
această natură — vo.besc ue 
ce.e reușite — vor avea întat- 
deauna un farmec al ijor pe care 
întotdeauna se vor găsi destui 
intelecţuali, destui iubitori ai 
lucrului fin, ai originalității sau 
al fanteziei, amuzante chiar 
când este „a rebours”, să le sa- 
vureze, 

De alifel un alt farmec ai ei, 
poate că stă şi în faptul că o 
simțim totuşi la limită, mereu 
la limită, pe o muchie de cuţit, 
intre a îi o aberaţie pură şi sim- 
pă sau un lucru delicios şi dea 
vedea că, cu toate acele ete- 
mente care, trebuie să recu- 
noaștem, puteau să-l facă în vot 
momentul pe autor să compro- 
mită această piesă, nu are to- 
tuşi nici-o scăpare dintr'acelea 
care să-i strice o anumită gra- 
ţie şi armonie pe care o are. 

In privința asta Sutton Vane 
dovedeşte virtuozităţi care în ce 
priveşte acest gen de jongierie 
dintre real şi imaginaţie, între 
baroc şi fantezie fină, îl aşează 
alături de un Cromerlynk sau 
aături de un Giraudoux, nu 
cel dim „Eleotra” sau din ,Ju- 
dith“ ci, mai cu osebire ce din 
„Intermezzo“ sau cel din „Noul 
voiaj al lui Cook”, 


Iar dacă acum. la meritele, pe 
cari le are „Călătoria cea mare“, 
mai adăogăm şi faptul că la 
Teatrul Nostru această piesă a 
fost și densebit de bine pusă'n 
scenă şi deosebit de bine jucată, 
se poate spune că suntem în 
fata unui spectacol în adevăr 
bun. 

Interpreţii, aproape toți fără 
deosebire. s'au prezentat cu to- 
tu' remarcabil: în special d-na 
Marieta Rareş prin jocui d-sale 
spirituai, întotdeauna originală 
şi interesantă când este nevole 
de un joc întelisent; d. Fory 
Etterle, prezentând, ca de obi- 
cei, un rol bine studiat; d. JI. 
Constantinescu care, ne zi ce 
ştie să atragă tot mal 
mult atentia asupra realizărilor 
d-sa'e întotdeauna pe linia cea 
mai justă a interpretărilor ce-i 
sunt încredințate; în fine deo- 
sebit de bine de data aceasta 


d-nii Jules Cazaban şi lon 
Manta si deasemenea frumos 
prezentat rolul lui William 


Duke. interpretat de d. Valen- 
tin Gustav. 

Deasemenea nu trebuie uitată 
d-na Irina Cazaban. al cărei joc 
4 dat dovadă de o nunţată în- 
țelegere a situțiilor cum si ă-ra 
Lia Şahishian şi d. C. Bărbu- 
lescu, deasemenea bine. deşi 
poate cu oarerari nesigurante, 

Ideia de decor a d-lui Ștefan 
Noris pe cât de simpiă pe atât 
de frumoasă. 

Resita A-lui Sahighian, foarte 
bună. având, în special. meritul 
să fi dat un ton unitar întregei 
piese şi chiar interpretilor, în a- 
fară si veste diversitatea tempe- 
ramentată a personasiilor. sta- 
tornicind astfe' e anume atmas- 
feră extrem de neresară acestei 
piese pentrucă trebuie să se re- 
cunoască adevărul că orice gre- 
şită viziune într'o prezentare a 
unei lucrări cum este „Călătoria 
cea mare“ — din cele de mai 
sus se întelege dece — ar îi pu- 
tut imediat să-i dăuneze, com- 
promitâniu-i echilibrul pe care 
dară autorul a reuşit să i-l asi- 
guze. se cerea ca și regisorul să 
știe să i-l realizeze. 

In ce priveşte traducerea sem- 
nată de d. N. D. Cocea, pare a 
îi. deasemenea foarte bună. in- 
dependent de ori și ne control, 
încovând de altfel chiar cu titul 
— „Călător'a cea mare“. — care 
este o formulă de fericită trans- 
punere in româneşte. 

Din toate cele de mai sus cred 
că pot spune că, luat în general, 
acesta este unul dintre specta- 
colele cele mai interesante în 
momentul de faţă şi, din punct 
de vedere artistic, dintre cele 
mai realizate. 


* 


In ce priveşte piesa. deși mai 
bună ca altele pe care le-a dat 
uneori „Teatrul Municipal“, cre 
că şi de data asta este departe 
de a avea o va are apreciabilă. 

Nu-i nici dramă cum ar vrea 
să fie, nu-i nici meiodramă 
cum ar putea să pară. Este una 
dintre acele piese nerealizate, 
un fel de „piesă iască“. 

De aifel sar părea că este o 
specialitate a teatrului italian de 
astăzi. 

Şi aceasta din cauză că este 
infimențat de prestigiul lui Pi- 
randello, de a urmări 0 anu- 
mită dialectică teatrală care nu 
întotdeauna şi nu pe oricine îl 
prince, care nu ori cui îi reu- 
şeşte şi care, cine știe dacă nu 
cumva timpul va dovedi vr'o- 
dată că însăși operei dramatice 
a inițiatoruui unei astfel de li- 
teraturi teatrale îi va fi fatală 
şi-i va atârna ca un balast în 
procesul pe care va trebui să-l 
susțină în fața posterităţii. 

Se poate spune dar, că tea- 
trul italian de astăzi pare a fi 








iuat în antrepriză anumiţe sec- 
toare rezuitate aie inovațiunei şi 
încercărilor pirandeilene b'ne- 
înțeles spre a fi exp oatute pe 
cont propriu şi după sensibilita- 
tea proprie a fiecăruia dintre 
autori. 

Cât priveşte pe Luigi Chia- 
relii, probiema nu se pune mai 
importantă mici în cazul -ui: ca 
și in „Masca și obrazult, Luigi 
Chiarelii nu esie decat un autor 
artificial, goi, iără nici-o rtzo- 
nanţă în public, ale cărui re- 
plici şi scene se simte că nu vin 
organic,  prezentindu-se  iniot- 
deauna — chiar cand sunt sus- 
ţinute de un mare iaent — uwiai 
muit sub raportul unui interes 
de pură expunere sau, ducă 
vreţi, a unui interes pur perso- 
nal pe care un actor îl poate 
stârni Sau întreține prin ei in- 
suşi. 

Şi e curios cum acest tearu 
italian a putut deveni în aşa 


măsură, cerebral, cum aceasta a . 


putut prinde şi tocmai la acest 
popor ! Cel puţin dacă ar îi un 
teatru spiritual, vioi şi amu- 
zant, cum este teatrul francez 
bulevardier, căci şi francezii, din 
când în când, fac şi ei piese cari 
se adresează numai minţii, nu- 
mai inteligenţi. 

Reţeta franceză obişnuită de 
teatru modern, aşa cum s-a zi, 
şi în alte ocazii, este în princi- 
pal aceia a unui teatru al inimii, 
dar, alături de acesta, ei au și un 
teatru celebral fiinâcă, în defi- 
nitiv, altfel cum s'ar putea numi 
chiar şi acee piese sperific 
franţuzeşti, acele comedii ex- 
trem de spirituale şi de amu- 
zante, bine scrise, întotăeauna 
inteligente și inteligent cons- 
truite. la cari oricând, binein- 
țeles fără nici-o preteniie, ie 
poţi amuza două ore în şir? De- 
sigur că şi acestea sunt tot piese 
cerebrale dar spirituale, în loc 
să fie cerebrală dar greoaie. Le 
să spunem însă. atunci când o 
piecă este şi celebrală dar niel 
măcar nu este amuzantă ?!... Sau 
măcar interesantă? In asemenea 
condiţii impresia care se impu- 
ne este că un astfei de teatru 
se găseşte pe un drum greşit. 

Dar atunci, Luigi Chiarelli și 
„Nu sunt vinovat“!?... care, după 
un limbaj folosit uneori, prin 
presă. „bate un recoră“: de a fi 
în acelaş timp şi melodramă și 
de a fi în acelaş timp şi piesă 
cerebrală... 

De, ori şi cum! Una, cel pu- 
țin, exclude pe cealaltă! 

Spectacolu' însă — așa cum se 
întâmplă adesea — se poate să 
meargă | 

Dar să nu ne înșelăm: fără 
îmdoială că nu dim cauza piesei: 
ci fiindcă-i d. Jon Manolescu !... 

Și, fiindcă, în general, este 
destul de bine jucată. 

Ceiace de aittel nu poate de: 
cât să te facă să refieectezi şi la 
felul cum se stabilesc uneori 
chiar reputaţiile unor piese! 

Interpretarea însă, cum am 
spus, şi mai sus, bună, 

In primul rând maestrul lon 
Manolescu căruia i-am admirat 
întotdeauna talentul. 


Iar reintrarea d-sale îm scenă, 
după o îndelungă lipsă de pe a- 
fișu: teatrelor bucureștene, i-a 
dat ocazie şi publicului, și ad- 
miratorilor cât şi numărului 
mare de elevi care umpleau săa 
Municipalului, de a-i face o pri- 
mire deosebit de caldă, echiva- 
lând — şi pe drept cuvânt — 
cu o sărbătorire. 





UNIVERSUL LITERAR 


In interpretarea lui Daniele 
Morgante d-sa a dat dovadă de 
acelaş talent și aceiaşi virtuosi- 
tate de totdeauna. 

Menţionez în special accen- 
tele calde din actul doi şi, poate 
Încă şi mai muult, cu toate că mai 
Pian spectacular, jocul d-sale 
admirabil dozat din actul întâiu, 
în acea întâlnire dintre Morgânte 
şi Profesoru! Apollo Tarquini, 
un joc deosebit de frumos, ad- 
mirabil stilizat, admirabil punc- 
tat de pauze prin care a anumită 
ironie amară a vieţii este reali- 
zată numai pe minucă și nuanţe, 
de-o deosebită diserepe, o iro- 
nie pe care jocul şi mimica 
d-sale o lăsau mai mult să se 
ințelează. D. Ion Manolencu este 
un artist care are in adevăr in- 
stinctul scenic. 

Și aşi fi chiar ispitit să folo- 
sesc o expresie care ar putea 
constitui un fel de barbarism 
pentru un limbaj de cronică 
dramatică: are, poate, mai pre- 
sus de orice „instinctul. textu- 
Dai 26 

Căci aceleaşi îraze şi aceleași 
cuvinte, debitate de altcineva, 
desigur că n'ar mai fi însenunat 
nimic, 


Ă In ce priveşte restul distribu- 
ției în genera. bună. 

Asttel d-na Lili Popovici dela 
Teatrul Naţional a fost o bună 
inteapretă a Giovannei Viali. 

D. Cezar Teodoru deasemenea, 
care a reşuit printr'un joc de- 
stul de elocvent, să se menţie la 
o înă țime cu totul apreciabilă 
mai cu seamă că avea in faţă 
un partener şi în scenă o pre- 
zentă ca aceea a d-lui Mano- 
lescu. 


D. George Sion ne-a prezentat 
deosebit de bine şi agreabil 
nunţată figura profesorului A- 
pollo Tarquini. 

Destul de bine de asemenea 
A-nii: Dimu Macedonschi, lon 
Aurel Manolescu, Vasile Haşie- 
ganu, Jean Tomescu şi d. 1. 
Brătulescu. 

In ce priveşte d-şoara Mia 
Coca pare să fie în adevăr 
potrivită — în specia” prin fizi- 
cul şi vioiciunea d-sale — pen- 
tru a interpreta pe Lida Tar- 
quini. Şi. deasemenea, trebuie 
menționată d-ra Elena Zaharini 
care — pentru un prim rol de o 
oarecare întindere — a reușit 
să se prezinte într'un mod care 
merită toate încurajerile. 

Decorurile d-lui Traian Cor- 
nescu în general bune, direcția 
de scenă a d-lui Mihail Zirra 
deasemenea, 


ALEXANDRU DRĂGHICI 








MEMENTO 
CINEMATOGRAFE 


SCALA: „25 ami de fericire“ şi 
jurnal, 

REGAL: „Femei în lanţuri“ și 
jurnal. 

VICTORIA: „Conflict“, jurnal şi 
balet. 

ELYSEE: „Cavalerul fără nume“, 
juma] şi revistă. 

VOLTA BUZEȘTI: „Dreptul la 
viaţă, jurnal şi revistă. 

ROMA: „Hoaţa de nevastă-mea“, 
revistă şi jurnal. 

CARMEN SYLVA: „Secretul 
doamnei în alb'“, jurnal şi re- 
vistă. 








“ 





.——— 


“Calaigian, Marcela 


LA DATORIE... 


Câteva oume cari altădată n'au 
spus altceva decât împlinirea unei 
profesiuni în teatru azi s'au le- 
gat mai strâns de jertfa unei mi- 
Siuni cerută de datoria solicitată 
acolo, unde şi iarba îşi depune 
sfârcul ei de viaţă. 





Pentru sârgu'nța cu care sau 
pus în serviciu comandat, și pen- 
tru generositatea cu cari au Știut 
să-şi lege sufletul cu datoria ce 
li se cerea, înscrim aceste nume 


Îi] 


6 CONFERINŢE EXPERIMEN- 
TALE DE MUZICA 


Asociaţia Creştină a Tineri- 
lor organizează Duminică, la 
orele 4.30 p. m. în sala I. Dailes 
un ciclu de 6 conferinţe expe- 
rimentale de muzică, în abo- 
nament. 

D. kmanoil Ciomac va con- 
ferenţia în acest ciclu: 

i. Duminică 12 Martie des- 
pre Schubert. 

2. Duminică 26 Martie des- 
pre Schumman, 

3. Duminică 9 Aprilie des- 
pre Verdi. 

4. Duminică 30 Aprilie des- 
pre Debussy. 

5. Duminică 14 Mai despre 
Ravel. 





6. Duminică 28 Mai despre 
Enescu. 


Exemplif.cănile vor fi făcute 
de d. d. 

Lisette Georgescu, Viky Mi- 
licescu-Schmied gen, Arax Sa- 
vagian, Nella Dimitriu, Arta 
Florescu, Magda Nicolau, Flo- 
rence Lupescu, Olivia Nicolae- 
Nanu, Aurora Sotropa, Eliza 
Tomescu, 


Gerda Schmidt, Constantin 


Stroescu, Ion Filionescu,  Mi- 


ron Șoarec, Dr. uiaby Popescu, 
Tonel Fotino, Virgil  Gheor- 
ghiu, Corneliu Gheorghiu, Mi- 
ron Constantinescu,  G. Ava- 
chian, Ionel Geantă, Ion Voicu 
Radu Aldulescu, Andrei Pen- 
cova etc. 


de artişti pe îndatorirea ce-o a- 
vam de-a stabili și sacriticiul lor 
pentru ţară. 


PORTRET... 


Nu a lăsat multora numai un 
meşteşut, a lăsat atâtora şi su- 
fletul de-a şti cum să se lege cu 
teatrul. 

Şi care altul putea să facă asta, 
decât maestrul PAUL GUSTI, di- 
rectorul de scenă al Teatrului 
Naţional ? 

Cuvântul meritat de maestru, 
nu şi l-a abătut dela înţelesul 
lui adevărat: deşi multora le este 
drag să-l adreseze şi celor cari 
— luându-i ca o momedă — n'au 
acuperire. 

Azi, la împlinirea vârstei de 85 
de ani, nu-i numai o aniversare, 
E o sărbătorire pentru mulţi şi” 
mai ales pentru cei cari găsese 
îmcă în mimtea şi puterile macs- 
tirului sfatul, fapta şi meșteșugul 
făcute să folosească desăvârșivii 
şi stabilirii meseriei multor ti- 
meri şi deci să folosească singurei 
lui pasiuni: arta dramatică, 

Cu o vechime de 65 de ani in 





29 Februarie 1944 








teatru, maestrul Paul Gusti n'a 
Ştiuţ decât să dăruiască realizări 
şi lucrări de cea mai respectuoasă 
stimă, 

Noi ii sumtem recunoscători şi 
îi urăm dim suflet: să ne trăeşti 
maestre... 


AFIȘ... 

Am dori să apară pe afişele 
teatrelor și nume.e câ:orva ele- 
mente tinere car: dintr'o soco- 
feală a unora sau dintr'o negli- 
jență a aitora, unele sunt uitate, 
iar altele lăsate laoparte. 


Din cele uitate e și mumele 
aptisiei -Puji Georgescu, fost 
cândva angajată la Teatrul Na- 
ționa!, cu succes stabilit în atâ- 
tea piese, ca: „Pierde vară” de 
Riuleţ, „Doua Quichotte”, „Bol- 
năavul închipuit” „Faust? şi al- 
lee, care azi stă fără nici un 
angajament și căreia doar, tea- 
trui-radio îi mai oferă prilejul 
de-a ji aproape de arta drama- 
tică. 

Ceielalte nume lăsate laoparte, 
deși sunt în teatre, rămân însă 
nefolosite, din motive 
cute. 


NECUNROS- 


I. M, LEHLIU 





-- SIAN IORGA 


Stiam Jorga — apreciatul actor 
al Teatrului Municipal — a că- 
zut la datorie, 

Pildă vie a celor dim generaţia 
lui, S'a dăruiț ţării pentru gloria 
veşnică a neamului, 

Minunat om, cu o judecată pu- 
temică, Stan Iorga a fost acto- 
rul care — în aceste vremuri — 
a întruchipat conștiința și vir- 
tutea adevărate, rămânând pen- 
tru generaţia sa o îlacără ce va 





lumina calea grea a artei pe care 
a iubit-o atât de mult. 

Actor de frunte, înzestrat de 
Dumnezeu cu o bunătate şi dis- 
tincţie sufletească rare, gata în- 
totdeauna să dea tot sprijinul său 
camaradului în nevoie, trăind în- 


tr'o exemplară cinste şi muncă 
demne de urmat, Stan Iorga ne 
lasă în suflete amintirea neştear-- 
să a virtuţii, 

Şi ne va trebui vreme să înţe- 
lezem că am pierdut pe unui dan- 
tre cei mai buni camarazi, că 
inima lui nu va mai bate pentru 
bucuriile şi durerile noastre, că 
nu-l vom mai privi venind — 
aşa cum l-am văzut plecând ul- 
tima oară: cu zâmbetul pe buze, 
cu fruntea de Arhanghel înăl- 
țală către Dumnezeu, cu pieptul 
lui de voinic legendar, pornind cu 
paşi siguri spre a cuceri cea mai 
inălțătoare glorie dobândită de 
eroi prin jerţiă pentru neam. 

Gândind la el, ne amintim 
că osemintele eroilor sunt teme- 
lia indistruetibilă a unui neam și 
că ţara clădită pe asemenea te- 
melie va dăinui in veci. 

Regina Maria a spus: „Eroiii 
hu se plâng, se preamăresc“, iar 
lacrimile care vor picura țotuş la 
amintirea lui, să nu fie decât un 
pios omagiu penitrp el — care a 
fost unu! din cei mai buni din- 
tre noi, pentru Stan Iorga, 


G. M. 








LECȚIA LUI GIRAUDOUX 


(Urmare din pag. I-a) 


In momentul în care Giraudoux debuta în literatură în 
1907, măreața mișcare literară franceză născută la în- 
ceputui secolului este pe punctul de a-și preciza con- 
tururile, Provincia poetică este puternic stăpânită de 
Maliarme și de simboliști, Claudel şi P6guy se afirmă, 
Gide este deja un maestru. Și cu toate acestea, iorțele 
care vor lua locul simbolismului nu s'au scoborit încă 
în arenă. Moreas la masa sa dela „Cais Vachette” dic- 
tează legi, Maurras la „Cai6 Flore” predică Felibrii, 
pe Mistral și neo-clasicismul. Tânăra generație n'are 
nici școala, nici cateneaua ei. De fapt, nu va avea nici 
pe una nici pe alta, va avea mult mai mult decât asta: 
două case de editură și o revistă. 


„Intr'o zi Bernard Grasset văzând pe prietenul său 
Pigal, fost camarad de studii la Montpellier, sosind ia 
Vachstte ioazte trist, căci îşi văzuse manuscrisul refu- 
zat de toţi editorii îi spune: „Te editez, eu. Din acea zi 
generaţia lui Mauriac, Morand, Montheriant a avut nu 
numai un editor, ci și un apărător care nu se mulțumea 
să aleagă opere de calitate, dar care avea şi tăria să 
le impună. : 

Câţiva ani mai târziu, a fost înființată „la Nouvelle 
Revue Franșaise“ de Andr6 Gide, Drouin, Jaques Co- 
peau împotriva lui Dreyius și Gaston Gaillimard. Gene- 
xația tânără avea un al doilea port unde putea să se 
simtă la ea acasă, 

Se poate vorbi de o doctrină Grasset sau de o doc- 
trină& Gallimard sau N. R. F.? Da, dacă ne gândim că 
Bernard Grasset a fost şi prieten cu Maurras pe 
când marii burghezi dela N. R. F., fuseseră mai curând 
de partea lui. Dar nu trebuie să uităm că în 1907 
afacerea era cam dată uitării, că era ideologiilor 
în literatură pare închisă pentru un moment. Ceeace 
vrea Grasset ca şi Gide, este calitatea și nimic altceva. 
Acest cuvânt — calitate — defineşte cea mai pură 
tradiție a literelor tranceze. E vorba să creiezi opere în 
care să trăiască toate bogăţiile pe care experienţele 
ultimilor ani le-au scos la lumină. Simbolismul a redat 
poeziei drepturile sale regești și a făcut posibilă redes- 
coperirea romanticilor germani, romanul deschide noi 
perspective, desvăluind toate tainele inimii omenești, 
filosofia lui Bergson, în siârșit, a schimbat în chip ciu- 
dat însăși cadrul creaţiei literare, afirmând drepiul in- 
tangibi! al unei iorme de cunoaștere la care participă 
întreaga noastră sensibilitate, instinctul, credința, sen- 
su! duratei, 

leșind din învălmășeala naturalistă și simbolistă, ge- 
neraţia care avea douăzeci de ani în 1900, regăseşte 
odată cu voinţa calității, calea regală a literaturii fran- 
ceze, legea care a dominat secolul XVII și XVIII. 

Jean Giraudoux a simţit foarte puternic aceasta și 
sentimentul de solidaritate cu tradiţia franceză a de- 
terminat sensul lecției sale care era să apere și să 


E 


ilustreze civilizația franceză, adică această formă 
de viață particulară care sa născut și s'a desfășurat 
pe pământul Franţei în decursul secolelor. 

Jean Giraudoux n'a vrut să ție decât un lucrător con- 
ştiincios la înălțarea acestui ediiiciu literar despre care 
știa că dela Chanson de Roiana depășea toaie voin- 
țeie, toate posibilitățile și toate bogăţiile pe cure cel 
mai mare geniu ar fi putut să le dărmască Franţei. 

« Vorbina despre Hacine, Giraudoux a detinitţ foarte 
clar acest sens al lecjiei sale: 

„Pour ceux qui croient encore au gânie, ils ont egale- 
ment l'occasion, en contemplant Racine, de constater 
que dans une civilisation dont tous les taîtes sont ante- 
ints et dont les pratiquants regoivent une âme €Egale- 
ment nourrie en totutes ses parts, le genie ne peut rien 
pretendre contre le talent. C'est cette civilisation qui est 
elle-mâme le gânie, — queile soit celle de Pericles ou 
celle de Louis XIV'—... 

Ce vrea să spună dacă nu, că civilizația este o operă 
care depășește cu mult cele mai mari posibilităţi indi- 
viduale și că nu există o mai înaltă misiune pentru un 
artist decât să se integreze în această civilizaţie, slu- 
jind-o cât poate mai bine. | 

Giraudoux spune civilizaţie și în româneşte ar tre- 
bui spus cultură. Dar, e clar că termenul de civilizaţie 
are sensul de cultură și înseamnă felul de viață al unui 
popor, îmbrățișând totalitatea creațiilor sale. 

Intreaga operă a lui Giraudouz ilustrează această 
lecţie a măreției, a supremației unei civilizaţii. Mai întâi 
ea realizează continuitatea tradiţiei literare născute în 
veacul al XVil-lea, afirmă voința calității în căutarea 
unei forme desăvârșite, obţinută printro economie 
exterioară a mijloaceloor. O limbă simplă, cristalină, 
menită să exprime sentimentele cele mai înalte, toate 
tainele inimii, toate nuanțele spiritului. Este ceeace e 
prețios în cel mai bun înţeles al acestui cuvânt. 

In sfârșit, Giraudoux optând pentru claritate n'a sa- 
crifiacat misterul. Nu lui i s'ar putea aplica acest cu- 
vânt al lui Voltaire „je suis pareil au ruisseau; je suis 
clair parce que je suis peu protfond”. Claritatea lui 
Giraudoux e aceea a unui peisagiu în plin soare unde 
la orizont o brumă ușoară lasă să se întrevadă munții 
inaccesibili ai inimii omenești. El a reușit sinteza uni- 
că a prozei și a poeziei, unindu-le prin ritmul şi muzi- 
ca stilului său. 

Acest stil este cea mai de seamă creație a sa. Co- 
tespunzând exigențelor franceze: claritate și precizie, 
iace și el parte din lecţia lui Giraudoux. 

Această lecție comportă un anumit număr de con- 
secințe din care critica trebuie să tragă folosul ei. 

S'a convenit să se vorbească de câtva timp de o 
criză a criticii. De mult timp nu mail era nici o îndoială 
că istoria literaturii socotită drept știință așa cum o 





visase Taine era condamnată unui eșec. Ultima mare 
incercare, aceed a 1Ul LOLSON, d dus ueasemeua la un 
Unu, BE ainu DScui IzuiQiuu ui&i OpeLe iului. e- 


„Sigur, opera ese anceva decăt viața; ea se naşte din 


Was, GșU CUM mad 10 nașiere ain apă, aar are ie- 
gue saie propriu, este o lume nchisu, îi nu uepuie să 
UNLGIN CĂ ULSGISIC iune deosev.a UMeș+e, Cuaa des- 
Pilusa Ge crea.orui e, O VIOţU ucosevli.u, CA eu unu este 
POoibUA in (GIA UNEI CIVINzAN, CA aceasi Civuizarie 
poana creauue lierare și arusuce așa cum duce apa, 
giaţa. 

Oz, când este vorba de arta franceză şi nu mă gân- 
desc numai 10 jiieraiulă, cl și la piciuid, scuipură, 
MUZICE, ese vădi! ca aceasta an este in Moa 1NG.50- 
lubil legata de avilizaţia iranceza, 
| Și, tomul se peuece in Frana ca şi cum lucrul esen- 
Hal nu ar ii sa se producă geali universale ca Shakes- 
peare sau Goethe, ca Bacn sau Beihoven, ca micnel 
Angelo Și Danie, ci să se asigure continuitatea per- 
manentă a creației artistice. i 


Am exprimat aceasta, acum câtva timp, spunând că 

după epoca Catedraleior, când aceste vaste clădiri 
erau char ogunzile unei civiuzaţii, mari carți în care 
liecare putea să citească, o altă epocă a început, 
care e și a noastră, și în decursul căreia, dealungul 
veacurilor, fiecare generaţie dă echipa sa de oameni 
de litere, de poeți, de pictori şi muzicieni în vederea 
ridicării vastei catedrale a artei iranceze. 
Thibaudet pusese deja accentul pe această continu- 
itate, pe această succecare a generaţiilor. Lecţia lui 
Giraudoux va îndemna poate critica să cerceteze co.- 
respondenţele multiple care se stabilesc în cadrul unei 
civilizații între artă și viaţă și să găsească acolo un 
domeniu mai mare şi mai bogat peniru studiile sale. 

Nu eo întâmplare că moartea lui Giraudoux a avui 
un atât de adânc răsunet în România. Căci poate nu 
este o altă țară în Europa în care lecţia sa să aibă mai 
multe șanse de a îi înțeleasă. Nu stabilirea continuită- 
ţii dintre poezia modernă și folklor, imagine a spiritu- 
lui civilizației românești, este preocuparea tuturor po- 
eţilor români începând cu Alecsandri? Eminescu izbu- 
lise să realizeze această continuitate prin forma, mu- 
zica versului său. Semănătoriștii au eșuat pentrucă 
s'au mărginit la o ideologie, la o formă goală, Un Blaga. 
a reușit pe deplin deoarece în loc să piece dela formă 
sau dela motiv, a găsit însăşi izvoarele care adapă po- 
ezia populară, 

Astfel, această lecţie a unităţii operei de artă, a con- 
tinuității creației artistice şi a solidarității ei cu civili- 
zaţia nu se limitează numui la Franţa, ci are un sens 
general a cărui importanţă ne va apare pe deplin gân- 
dindu-ne la valorile sale spirituale și umane pe care 
Occidentul le-a moștenit dela geniul grec: omul, liber- 
tatea sa, condiție a desăvârșirii sale şi a virtuților, tă- 
ria de a purta tragicul existenţei, forța de a da o formă 
vieții modelând-o după legile frumosului, ale binelui 
și ale adevărului, iată sensul suprem al lecţiei lui Jean 
Giraudouz. 


i RAINER BIEMEL 


=== 29 Februarie 1944 _——_—— 


ISTANBUL ROMANȚAT 


ISTANBUL ROMANȚAT 





Către Fanar, din schit în schit, 
Si poposi şi 'n Viah Serai 
Ca să se nască "n ieslele-i 
Domnul Hristos. 


Dorm laolaltă ca'ntr'un ţare 
Boturi pe gâturi lângă pod, 
OQile blânde, bărcile 
Capuchehaia lui Mihai, 
Vodă al Ţării Româneşti, 
O găzdui și "n ca cinsti 

Vechiul Bizanţ. 


De năvodari 


Baba Chindia toarce 'n nori 
Şi cu'n picior de rază'n goli - 
Leagănă albia de caic 
Vultur cu două capete 
Ca 'ntr'o pecete de hrisov, 
Doarme 'n colac de marmură 

Pe pardosea. 


La Carachioi. 


Podul închide goli de-amurg. 


Gâlgâe marea sub motor : 


Firul de-argint şi-l deapănă II : 
Raze 'n icoane de argint, 


Par'că 'nviază cuvioşi 
Ctitori, în stranele de lemn, 
Chipuri de Domni. 


Către Fanar. 


Cine e iata care stă 

Mândră la proră 'n pori cernit ? 
N'are nimica sfidător Vezi pe Dimitrie Cantemir 
Un băeţandru ?n Istambul, 


Dat ca ostatec şi cirac 


Totuş: ce vrea? 


La Enderon 


Dibue "'n coarde de tambur 
Muzica turcă — Incântat, 
Dascălul grec l'intâmpină : 

. „Aftos Ephi!“ 


Și beizadeaua-cărturar, 

Află din hronici că se trag 

Moldo-Valabhii, din strămoși 
Daco-Romani. 





Cu-ochi de erete, aţintiţi, 
Vezi-o departe 'n fâlfâit _ 
Cum ciugulește aurul Zid milenar cu poarte spre 
Adrianopol ! Şi mai jos 
Poarta ce dă în spre Balat: 

fEgri Capu! 


De pe giamii. 


Cum se numesc minunile ? 
Ne lămurește. Şi răsar 


C ; » . RE a, 
a ntrun ierbar, sub degetu-i, Roșul moloz, sub mătura 


De rășchirate pene tari 
“Ale eretelui crăiesc, 


Flori de moschei. 
Străjue trandafiri, boboci Cade în şanţ. 
De minarete în sclipiri, 
Floarea ?ntre flori a lui Sinan : 
Suleyman€. 


Ce ieniceri şi-au agăţat 
De monoliți, turbanele 
Inmărmurite ca "n cuier, 


N'are pereche 'n Istanbul Sub chiparoşi ? 


Alta decât, pe după deal, 


Hagia Sophia, „Megali Nu joacă table, rasi în cap, 


In cafenea ? Fumează, beau. 
Mâni de pistoane zvârlă ?n lemn, 
Zarele tari. 


Ycclesia”. 


Neîntrecută din vechimi, 
Hagia Sophia ! Ctitorul 
Strigă ?n trecut și 'n viitor: 
„V'am biruit !* 


Hagia Sophia! Când Fatih 
O prefăcu 'n moscheie, vezi, 
Patriarhia, — sufletu-i — 

Ii pribegi, 








Asia Mică-şi tângue 
Jalea în rad:o-diiuzor 
Vancuri sub poartă urue 
Spre Edirne... 


Litanie pentru 
aducere aminte 


Când anii îşi vor scutura, ca frunze moarte, 
Crâmpeie de-amintire și de viaţă, — 

“Şi le vor îngropa cu luare-aminte, 

Cum noaptea engropată *n dimineaţă, 


„.. Dacă din prat şi larmă vrei 
Să te încânte-un loc tăcut, 
Intră 'n moscheia Mihrimah. 


Vino să-i sorbi 


Din înălțimi de-albastre bolti, 
Dorul de ochi cu zări de vis 


Când tinerețea va fi doar o violină Unde răcoarea-şi leazănă 
Cu coarde rupte şi cu cântec mut, 
lar amintirea-o rană sângerândă 


Şi o mâhnire adâncită 'n lut, 


Liniştile. 


Visele mândrei Mihrimah 
Cântă 'n faiante sinilii 
Şi pe covoare moi, trezesc 
Pașii de dans 


Vei plânge, ca o cristal.nă vară, 
Scăldată'n ploaie de petale 
Și nimeni nu va înțelege poate 


Mâhnirile şi cântecele tale. Ă „ IEI 
De te întorci în arșiţă 


Vezi sub ruini. întrun ungher, 
Ca 'n mozaic, ur ied sărind. 
"Două găini 


Dar eu, un luier care-a râs în soare, 
Alăturea de tine, când râdean şi anii, 
Fărâmele durerii ie voiu sfărma în tine 
Și'n locul uor, îţi, voiu ritma litanii.:, 
: Albe, coteodăcesc de zor: 
Una, desprinsă din zig-zag 
“De ciguleli, în prag de zid, 

Alta ?n cuibar. 


Cântec de onapte 


Va fi o zi de veghe şi stelele — ciorchini —, 
Vor atârna pe ramuri, ca vișinile coapte, 
Trecutul şi-amintirea îşi vor vorbi în șoapte 


EMIL, RIEGLER-DINU 
Şi voiu intra în moarte, tăcut, umil, străin. cul 





Din vârf de deal, stejarul se va uita la mine 
Şi umbra lui, discretă, mă va chema la ea, 

Tu vei vedea, de-acolo, căzând pe cer o stea. 

Și gându-ţi, — o săgeată — se va'mplânta în tine. 


UNIVERSUL LITERAR = 





ORIENTĂRII 


revista de preocupări perio- 
dice, economice și sociologie 
are, în iltimu-i caiet, acest 
sumar: Reflexiumi asupra drep- 
turilor omului în 1944 (de Sirve 
Botez), Deapre opinia publică 
(de Șerban Văleanu), Efecte 
neprevăzute (de Victor Po- 
pescu), Insemnări (de  Siroe 
Botez, Barbu  Nicuiescu, A 
Dobrescu, Eugen 'Trancu-lași, 
M. Andreescu şi Dinu Vasi: 
lescu- Mugur), Ca în totdeauna 
revista Orientări se situiază Li 
acelaș nivel de preocupări st- 
mioase şi sugestive. 


CAIETE DE FILOSOFIE 
publică, în numărul 7 al seriei 
pe anul trecut, de tot valoroa- 
se contribuţii în jurul temei 
„Ştiinţă şi Cunoaştere“, lată 
cuprinsul: Lege şi miracol (de 
Eugen Angelescu), Individ şi 
ereditate (de Ion Biberi), Cris- 
tal şi viaţă (de Ion Zugrăves- 
cu), Libertate şi destin (de An- 
ton Dumitriu), Embrion şi 
Cosmos (de Al. Mircnescu) şi 
2+ 2==4 (de Gr. C. Moisil). 


REVUE DES ETUDES indo- 
curopâennes, buletinul publi- 
cat sub direcția d-lui conf. 
univ. Vlad Bănăţeanu, aduce, 
în tomul al III-lea (1943) ur- 
mătoarele contribuţii: Debrun- 
ner Albert (anteros-alios: Ein 
indogermanischer  Lautwan- 
del?), Pedersen Holger  (To- 
charische Beitrăge), Friedrich 
Johannes (Zum  Namen von 
Karthago), Dr. A. J. van Win- 


denkans (Note sur deux dif-. 





Li imita 


CĂRȚI ȘI REVISTE 


ficultes de la grammaire com- 
parte armenienne), Peruzzi B- 
milio (Per una ecologia lin- 
guistica), Pisani Vittore (Ety- 
ma latina),  Peruzzi Emilio 
(Remarques hittites hierogiy- 
phiques), Brandestein Wilheim 
(Zur Friihgeschichte der Ty- 
rahener), Şiadbei Ion (Sur les 
affets de analogie dans le sys- 
theme verbal! du roumain com- 
mun), Coman LI. (Quelques 
traits indo-europâens des Scy- 
thes seion Herodote), Frenkian 
Aram (Puruşa-Gayomard-An- 
thropos), Bănăţeanu Vlad (No- 
ten zur griechischen Termino- 
logie des Wagens). 


SCRIIND 


în Bacăul (22/11 crt.) despre 
Teatrul lui Camil Petrescu, d. 
Ion Șiugariu, duăce creionea- 
ză câteva juste păreri despre 
personalismul creator al aces- 
tui mare scriitor român, lrage 
următoarea concluzie: „iată 
așadar un teatru așezat pe ba- 
zele solide ae unei audlize su- 
fleteşti de primul ordin, care 
fără nicio exagerare constituie 
una dintre cele mai demne de 
laudă victorii. Iată un teatru 
care nu va desminți niciodată 
marea personnitate literară pe 
cure Cumil Petrescu şi-o atrt- 
buie pz bună credință și pen- 
tru care nu se sfieşte să a- 


A 


prindă candeie de superioară 
resemnare temerarei singură - 
răţi“. 


CÂND IN LITERATURA 
universală apare un roman cu 
subiect și cadru din viaţa ru- 
rală““, — scrie d. Theodor Râş- 
canu (Acțiunea V, 1040) — 


„nimeni nu se indignează... 


Numai la noi, când apare un' 


roman cu ţărani, lumea se 
scandalizează. Criticii şi băie- 
ţii din redacţii fac spume la 
gură. Cum apare un roman cu 
țărani, toţi ţipă: „sămănăto- 
rism“ şi se miră că „mai în- 
drăzneşte azi să facă cineva 
sămănătorism'“,  „„Sămănăto- 
rism“ a devenit sinonim cu 
ruralism. Orice roman ruralist 
este, în ţara noastră, prin de- 
finiţie  „sămănătorist“ şi, ca 
atare, anatemizat. Cerând din 
partea scriitorilor noştri mai 
multă stimă pentru romanul 
ruralist, d. Theodor Râşcanu 
pune, întemeiat pe realităţi e- 


"vidente, o problemă de prim 


ordin în ceeace priveşte roma- 
nul românesc. Suntem, întru- 
totul, alăturea da d-sa. 


„BUCOVINA LITERARĂ“ 


a implinit um an de rodnică a- 
pariție românească.  Reţinom 
din Bilanţul reacţional urmd- 
toarele: 


„Desigur că în decursul a- 
cestui an nu vom fi înfăptuit 
lucruri extraordimar de mari, 
din punct de vedere al creației 
artistice, dur ne-am serviţ col- 
țul nostru de pământ romă- 
nesc cu toată însujflețirea și 
cu tot entuziasmul, prejerână 
grandomaniilor unor pigmei a- 
tinși prea de curând de caii 
la creer sinceritatea în expresii 
şi cuvântul curat, cari prepuesc 
mult mai mult decât bâlbâelle 
atâtor debili minitali, aciuiați 
îm periferia presei. 

Trăim în certitudinea victo- 
riei românești, şi nu ne putem 
aventura în confuzii, interpre- 
tări răuvoite sau false a toi ce 
au creat predecesorii moştri, în 
spiritualitatea românească, fi- 
îndcă lor şi numai lor datorim 


„progresul literar şi artistic ae 


care ne mândrim azi“. 

Pe cât ne-a fost :posibil, am 
urmărit cu mult interes activi- 
tatea „Bucovinei Literare“ al 
cărei suflet este d. George 
Drumur poetul apreciat. Se în- 
țelege insă că toate paginila 
luminoase ale acestei reviste 
de afirmare spirituală. româ- 
nească în nordul țării se diaiv- 
rească și zaloșilor d-sale 'coia- 
boratori. Felicitându-i pe toţi 
pentru dnumul străbătut, îi a- 
sigurăm şi pentru viitor de 
toată simpatia noastră prețui- 
toare. 


_vlăstar 








CERCURI IN APĂ 


Alături, gard în gard cu casa, („,gard în 
gard” e un fel de a vorbi: garduj se pără- 
ginise şi mimeni nu se mai gândea să-l re- 
facă. Pe o porţiune restrânsă, cât ţinea stra- 
da, era cârpită sârma cu nuiele dese, ver- 
tical dispuse, ca să nu iasă puii cloştilor în 
stradă. Altminteri.  vecinătăţile le erau 
vraişte; niciodată însă vre-o cloşcă n'a uitat 
să şi-i adune până la cel din urmă, pentru 
culcare. Asta mă enerva, cred, fiindcă eu 
aveam foarţe des impulsul uşarnic de a dor- 
mi pe undeva pe-atară, şi exemplul lor scos 
în faţă de etica didactică a mamei nu mi-o 
îngăduia), era o vie părăsită, Butucii, groși 
cât genunchii vitelor scăpate uneori prin 
spărturile  gardurilor, nu mai rodeau de 
mult. Era jalnic să descoperi cum încercau 
coardele selerozate lemnos, să mai înmugu- 
rească primăvara. Pe urmă, creștea câte-un 
roșiațic, ici şi co'o, pe care noi, 
copiii  mahaialci îl condamnam curând. 
fiindcă vlăstarele tinere de viță, cojite, au 
un miez fraged, acrișor şi picant, numai bun 
de supt între dinţi, ca beţigaşele de. „sucre 
d'orge” descoperite mai târziu. Destigurată 
și gheboasă, bătrâna viţă ne despăgubea de 
păcăleala îructelor perfide ale pinilor, chi- 
peşi și inutili lângă scară. 

Aici, în via părăginită, cu ţărâna încinsă 
de soare şi scormonită de găini, tolăniţi cu 
ochii la iulgii sburătăciţi ai câte vr 'unui 
nour, Stăteam ore întregi, sugâna mlădiţe, 
cu sentimentul fermecător că savurăm vo- 
luptăţi interzise. Câteodată, când vreunuia 
dintre noi i se făcea foame, cineva număra 
„€nichi,  benichi”, şi cel ieşit la numărat 
pornea să facă alpinism pe scară, pânăn 
cerdacul cu galeți. Uneori, stâmpărați în pri- 
vinţa stomacului, ne-aventuram pe treptele 
șubrede ale etajului neterminai, cu ferestre 
sparte şi cerceve!e desprinse din pervaz, 
până în podul clădirii. „Cucurigul” avea un 
acoperiș (uguiat, cu bârne plebuite şi afu- 
mate, în crăpăturile cărora atârnau ziua, 
orbi, cu capul în jos, liliecii moi de guta- 
percă, și ro:au împre:urul unor mozaicuri 
perfecte cu pietrele  sărite, sute de viespi 
galbene și subiiri, cu sborul ţiuit feminin, 
nu gros şi bas, ca al bondarilor. Lutul se 
usease pe podină, și-l scorojise căldura, ples- 
nindu-l într'o sumedenie de cioburi cu col- 
ţurile în sus, care se spărgeau sub tălpile 
noastre scăpate aepe bulevardul grinzilor 
elastice, pe care ţopăiam. Printr'un bageac 
se vedea cerul, hăt, la depăriarea dincolo 
de care servanţii observatorului din Cucuriz 
nu mai puteau pricepe ce poate fi cdată ce 
marea sc sfârșea precis, violetă, ja dunga 
aceea din zare. Câteodată hăulea o geaman- 
dură... 

Când venea gerul, flueratul sirenelor se 
rărea. In pod nu mai cra voie să mergem, 
șim via cu malădiţe roșii, veștejite de brumă, 
se aşternea zăpada. Nici puii nu mai erau 
pui, puioşi și arăgălaşi: etau găini banale, 
greoaie şi chiorăing tâmp, cu gâtul răsucit, 
cu un picior nedecis să se înșurubeze în 


Viaţa trebue să fie goală 


(Urmare din pag. 6-a) 





(Ummare din pag. 1-a) 


pământ fixând cerul de plumb, cu ochiul 
spălăcit prin care treceau ape de somno- 
lenţă. Mâncam galeți cu nasul lipit de geam 
și ascultam urletul geamandurelor şi-al vân- 
tului. Doar pinii erau toţ verzi, trufaşi şi 
inutili lângă scară, şin poamele lor înşelă- 
toare păstrau gustul albăstrui şi taninos al) 
cerului văratec. 
* 

Aşa cum mi le-am  așterbui aici, amin- 
tirile acestea ţin, spuscn cuvinte, măcar 
atâta cât e necesar să le citeşti. 

La vederea cuţiei prizmatice de tinichea. 
însă, ele s'au declanşat năvalnic, fără să se 
formuleze, viu, chinuitor, într'o clipită, şi'n- 
tr'o clipită s'au şi şters. 

N'am îndrăznit să-mi explic dece atâta 
emoție pentru o cutie de galeți... 

* 

Mă ruşinam, poate, de amintirea copilului 
cu breion şi șorțuleţ țăvălit prin țărână ? De 
metaforele lui intuitive dela patru ani? De 
faptul că nici azi, după douăzeci și doi, nu 
știm mai bine care-i gustul adevărat al 
cerului, nici dacă nu cumva-i la fel de în- 
şelătoare  poama lui brumată cu azur, şi 
taninoasă, licoare co'oidă, otrăvitoare pentru 
cei ce se căznesc s'o soarbă? Mi-e ruşine că 
nu mă mai pot tolăni sub butuci, în ţărna 
incinsă de, soare şi scormonită de orătăniilr 
vieţii sociale, mai sgălăgioase decât cloştile 
de-atunci; mi-e ciudă că mam mai urmărit 
demult pe boltă fulgii  sburătăciţi ai câte 


a] 


unui nour alb, sau vis, şi c'am lăsat pesavu- 
rate până şi mlădiţele cu miez picant şi 
fraged, ale tuturor plăcerilor întinse de clipe. 
şi interzise de veşnicii, 

Mi-e ruşine şi mi-e ciudă. Dela bageacuri- 
le  cucurigurilor mele succesive, mai de 
surghiun, mai de: răsplată, mi-e ruşine că nu 
m'am mai întrebat cu aceeaş tărie, ce poate 
fi dincolo de linia violetă care 'nchida zarea 
vieților noastre ? Și mi-e ciudă că n'am 
păstrat, afară de pezmeţii țari aj visului 
ronţăit cu desperare, de care-ţi sângerează, 
in cântec, gingiile şi ți se asprește limba 
până la sudalmă, mi-e rușine că n'am putut 
păstra, nealterată de dulciurile nic; măcar 
cuceriie, venite de-agata, dela viață, savoa- 
rea neegalabilă a aluatului învechit, necobt 
Și muced, al galeţilor copilăriei. 


MP'am sfiit să-i cer prietenului un pesmet. 

M'aș fi stiit și să-l mănânc, de sar fi 
gândit să mi-l dea: mi-ar fi fost teamă să nu 
verific, constatându-l muced, necopt și înve- 
chit, lipsit de orice savoare şi de nemâncat, 
mi-ar fi fost teamă să nu verific cât de de- 
finitiv murisem de douăzeci şi doi de ani, 
de când urcam aproape de-a-bușilea buil- 
dingul de 70 trepie al cucurigului lui Mal- 
grcm, până la înălțimea crengilor cu fructe 
otrăvite, de cer. 


ION FRUNZETTI 





ORIENT şi OCCIDENT 


(Urmare din pag. I-a) 


Concluzia ce trage, d. Dumitru, din 
cpena d-sale anterioară, în ce priveşte 
problema Orient-Occident este pe cât 
de prometeică pe atât de sguduitoare: 
„Gândirea europeană, ajunsă aci, şi-a 
câștigat o libertate absolută; ea își 
creiază singură chiar şi criteriile, în 
virtutea cărora se mișcă în goana după 
adevăr. Omul își construește adevărul 
în întregime, el este măsura tuturor 
iucruri.9T, „a celor ce sunt, cum că 
sunt, a celor ce nu sumt, cum că nu 
sunt“... 

Vom articula, impreună cu satisfac- 
țiunea intelectuală pe care ne-a for- 
mat-o iubitorul de adevăr, care este 
Anton Dumitriu,  urmăloareie  între- 
bări, întru totul proprii constatări.or 
d-sale atât de originale: sunt 'aplica- 
bile rezultatele logicei polivalente (0b- 
ținute din investigațiunea științifică în 
ordinea materiei, îm exterioritate) — 
ordinei spirituale ? Pot ține loc de 
„Adevăr“ (in ordinea spiritului) „ade- 


vărurile“ verificate sau postulate în 
ordinea materiei biofizice? Cultura, 
care tinzând da iwnificarea sistemelor, 
repauzează pe „Spiritual“ poate fi ju- 
decată din punctul de vedere al legilor 
de cunoaştere a materiei, pe care re- 
pauzează civilizația, termen distinct, 
dacă nu chiar opus, aceluia de cultură? 
Se pare că dificultatea majoră a pro- 
blemei nu scapă d-lui Dumitriu atunci 
când constată că „mareie merit ad lui 
Aristotel este de a fi pus accentul, în 
logica lui pe ontologic“ (Logica Poli- 
valentă) şi totodată că „moi mu Cu. 
moaștem natura atunci când o angajăm 
într'um cadru matematic, dar ne-o Pu- 
tem reprezenta mui bine“ (Orient şi 
Occident). lar aceste constatări fimale 
probează, încăodată, maturitatea :cer- 
cetătorutui dar şi prudența ta care în- 
dică rejudecaraa modalităţii  'existen- 
țicle a continemtului nostru, ajuns el 
însuși la maturitate... 


MIRCEA MATEESCU 





strâmb pe craniu un ies de hârtie; şi scheletul părea 
un soldat în poziția de drepți, ascultând lecţia pe 
care Ciro Colli, sculptor-caporal i-o dădea, între o 
putăitură și alta. î 


— Și tu, dece te-ai dus la vânătoare? Vezi în ce 


Dar nu vei şti atuncea că am murit şi cum 

Cu mâna-ţi vei culege flori multe şi frumoase, 

In raze de lumină cu gesturi mătăsoase, 

Le-oi pune... Eu, departe, pluti-voiu pe-alt tărâm... 





Te voiu simţi, atuncea, aproape, mai aproape. 
Şi ploapa obosită va tremura discret, 

Cu mâinile, cuminte întinse, reci, pe piept 
Voiu fi o nouă viaţă călătorind pe ape... 


Văzduhul, lângă mine, îl voiu simţi cum suie 
Şi'n ploaia de lumină mă voiu trezi, curând, 
Alăturea cu norul, pe cuimile de gând, 
Voiu poposi aevea, ca fumul de tămâie... 


C. D. PAPASTATE 


Pogliani se aplecă şi o luă. 

— Mulţumesc, spuse iata... Ştii, acum am să îfo- 
losesc desenul dumitale? Nici n'am să mă mai uit 
la fotografia asta urită... 

Şi deodată ridicând ochii, i se păru că odaia s'a 
luminat. Ca și cum isbucnirea ei de admiraţie îi ri- 
dicase o greutate de pe inimă, şi respira ca într'o 
beție, bând parcă lumina care intra prin geamul 
deschis spre încântătorul peisaj al grădinii învăluite 
în tarmecul primăverii. O clipă. Și nu-și putu explica 
ce i se întâmplase. Avu impresia neprevăzută că 
este nouă ca toate lucrurile noi din jurul ei. Nouă 
şi liberă, tără coșmarul ce o suiocase până atunci. 
O adiere, ceva, intrase pe fereastra deschisă și-i 
zdruncinase tumultuos toate sentimentele, pusese o 
strălucire în toate acele lucruri din jur, cărora ea le 
negase viața, lăsându-le neatinse să vegheze cu 
ea moartea unui vis. 


Și auzindu-l pe tânărul acesta ușa de elegant iău- 
dând priveliștea, casa, în timp ce vorbea cu mama 
ei care-i arăta și celelalte camere, îi urmă cuprinsă 
de o turburare ciudată, ca şi cum el, acest strein, era 
gata să pună stăpânire pe visul ei şi să-i dea viaţă. 
Şi impresia aceasta era așa de nouă, că nu mai 
putu trece pragul camerei de culcare; şi văzând o 
privire schimbată repede, pe îiuriş, ca de înțelegere, 
între mama ei și tânărul acesta, nu se mai putu 
stăpâni; isbucni în plâns. Și plânse peniru acelaş 


motiv pentru care mai plânsese de atâtea ori; dar 
fără să-şi dea seama, simţi că plânsul era altial, 
că sughițurile nu mai deșşteptau în sufletul ei ecoul 
vechei dureri şi amintirile de altădată. Şi o simți 
mai ales când maică-sa alergă s'o mângâie cu ace- 
leași cuvinte, cu aceleași sfaturi. Nu mui putu să le 
rabde; cu o siorțare, încetă plânsul; şi tu foarte re- 
cunoscătoare tânărului acela care o ruga, ca s'o 
distreze, să-i arate niște desene ce se găseau pe un 
scaun. 

Laude, laude, măsurate şi sincere și corectări şi 
observații, întrebări ce o sileau să explice, să dis- 
cute, însfârşit siatul de a studia, de a da curs talen- 
tului ei, întradevăr deosebit. Altfel ar îi fost păcat, 
mare păcat! Nu încercase niciodată uleiul ? anici- 
odată, niciodată? De ce? N'ar îi trebuit muliă bătaie 
de cap, cu pasiunea, cu darul ei... 

Costantino Pogliani se oferi s'o îndrumeze, iata 
primi; şi lecţiile începură chiar a doua zi, aici în 
casa nouă care aștepta și invita par'că...., 


* 


Peste vreo două luni, în atelierul lui Pogliani plin 
tot de monumentul uriaș plăsmuit în linii mari, Ciro 
Colli, lungit pe canapea și cu şorțul lui vechiu 
strâns ghem între picioare, fuma o pipă şi ținea un 
discurs ciudat scheletului înfipt pe-un scăunel, îm- 
prumutat de la un prieten al lui, medic. Ii trântise 


hal ai ajuns? Urât și cu picioarele astea uscatel... 
Te-ai uscat din cap până'n picioare..... Spune drept, 
mai ţi se pare că se poate tace căsătoria asta ? 
Viaţa, dragă uite-o ici)... uite ce bujor de tată mi-a 
eşit în mâini....... Și chiar speri că o să te iu de băr- 
bat ? Se apropie de tine timidă și nesigură, plânge 
cu hohote... dar nu ca să-ți îa ție veregheta... Asta 
să-ți iasă din cap! Jos, jos punga dragă... l-ai 
dat-o?.... Și-acum ce vrei dela mine? Degeaba mă 
mai întrebi de cred... Cine crede e un prost! Viaţa 
s'a apucat să studieze pictura; şi știi cine-i e prote- 
sor ? Costantino Pogliani. Ca să tim sinceri, gluma 
întrece marginile... Dac'aş fi în locul tău, dragă, 
l-ași provoca. Ai auzit ce spunea azi dimineaţă? 
Ordin: nu vrea, mă o-preş-te să o tac goală! Și 
totuși el, oricât de prost sculptor ar îi, știe că trebuie 
să o faci goală mai întâiu, chiar dacă pe umă o 
îmbraci..... Dar să-ți explic cum e treaba: el nu vrea 
să se vadă pe nudul ăsta minunat, chipul domni- 
șoarei lui Consalvi. Ai văzut cum s'a urcat sus? lu- 
rios şi cum cu două lovituri, pac, pac... l-a stricat... 
Ştii dece dragă?..... I-am strigat: „Los-o! Ţi-o imbrac 
imediat. Ţi-o imbrac“... Dar ce îmbrăcat? Acum vor 
să fie goală, Viaţa, goală și crudă aşa cum e)... Au 
revenit la primul meu desen, la simbol... Jos cu por- 
tretul! Tu o apuci şi ea nu vrea să se lase şi.se a- 
pără... Dar pentru Dumnezeu, dece te-ai dus la vâ- 
nătoare? Poţi să-mi spuli?..... 
Traducere de RODICA DAMIAN 









s—Află dragă că un mort, oricât o fi el de mort, 
vrea să aibă casa lui. Şi de e şi un mort de neam, 
o vrea izumoasă,; și pe bună dreptate! Vrea să-i fie 
şi bine în ea și să ie şi de marmoră, şi de se poate 
chiar decorată, Și dacă-i un mort în stare să cheltu- 
iască, apoi o vrea cu ceva... cum se zice?... a da, 
cu ceva alegoric! cu o alegorie adâncă, de un 
sculptor mare ca mine: o inscripție lapidară lati- 
nească: hic jacet... cine-a fost, cine n'a fost... o gră- 
diniță irumușică în jur cu salată şi tot ce mai trebue, 
o portiță care să o apere de câini şi de... 

— M'ai plictisit ură Costantino Poliani, intor- 
cându-se spre ei, aprins la faţă şi transpirat. 

Ciro Colli ridică depe piept capul cu bărbuja lui 
ascuţită pe care o tot irământa; stătu o clipă pri- 
vindu-și prietenul pe sub pălăria ca o căpățână de 
zahăr îndesată până peste nas, apoi cu un fel de 
convingere biajină, dădu drumul cuvântului: 

— Măgar! 

Atât, 

Şedea culcat pe spate, cu picioarele întinse unul 
ici altul colo pe covorașul bătut bine şi aşezat cum 
trebue în iața canapelei. lar Pogliani pleznea de 
ciudă văzându-l așa, răsturnat, în timp ce el se o- 
mora rânduind atelierul, așezând ghipsurile așa ca 
să facă cât mai multă impresie, dosind bucăţile în- 
gălbenite și prătuite trimise înapoi de pe la concur- 
suri, ducând cu grijă în față soclurile cu lucrările 
pe cari le putea arăta, acum acoperite cu cârpe 
ude. Bombănea, 

— la ascultă, pleci ori nu? 

Za Nu. € . 

— Atunci cel puţin nu sta acolo unde am făcut cu- 
rat, pentru Dumnezeu! Cum să-ți mai spun că aștepi 
niște doamne? 

— Nu cred. 

— Uite ici scrisoarea. Citește. Am primit-o ieri de 
la d. Seralli: „Stimate prietene, te anunț că mâine 
dimineaţă, pe la unsprezece... 

— Acum e unsprezece? 

— Trecute, 

— Nu cred. Mai departe! : 

— «vor veni ia d-ta, trimise de mine, d-na Con... 
ce scrie aici? 

— Confucius, 

— Cont... sau Consalvi, nu se vede bine şi fiica 
sa care au nevoie de d-ta. Desigur că... etc. etc... 

— Nu ţi-ai scris-o tu 
singur? întrebă Ciro Colii 

sprijinindu-și iar capul în 
piept. 

—  Idiotule! exclamă 
Pogliani ca întrun gea- 
măt, nemaiștiind, de e- 
nervare, dacă să plângă 
sau să râdă. ia 

Colli ftcu semn cu de- 
getul că nu. 

— Să n'o spui. Mă su- 
păr. bentiucă dac'aşi îi 
idiot, șiii cum cș arăta? 
M'aș vita ic lume cu mi- 
l&, Bine îrabrăcai, bine 
încăhai, ca o cruvală.... 
cur sc zice... o țipătoa- 
re Li: citi şi cu o vesti ae 
catiiea cu a ti. Cauzav 
m'aş jilace cu o vesti de 
cutite: ca a ta, coiciiitul 
de mine!  Ascauiu- mt 
peniru binele tău. Caci 
doamnele acesteu, Con- 
fucius, vin de-adevărat, 
să punem atelierul iar in 
neorânduială, aitiel or 
să-și iacă o proastă pă- 
rere de tine. Și ar îi chiar 
mai bine să te găsească 
lucrând în  sudoarea.. 
cum se zice ?... cu frun- ă 
tea... a nu, în sudoarea. frunţii. la o bucată de 
ghips, arunc-o ici pe soclu și începe-mă pe mine aşa 
cum stau culcat. O să-i spui „Luptând“ şi să vezi 
că o să-l cumpere Galeria Naţională. Am pantoiii... 
hm, nu prea noi, dar tu dacă vrei poți să-i faci noi 
de tot, pentrucă tu ca sculptor — nu ţi-o spun ca sa 
te linguşesc — dar eşti un cizmar grozav. Ă 

Dar Costantino Pogliani, ocupat să agaţe niște 
desene pe pereţi, nu-l mai asculta. _ de aia 

Il socotea pe Colli un nenorocit, rămășiță încăpă- 
țânată a unor timpuri apuse şi a unei mode de mult 
părăsită de artiști; dezordonat, incult, neglijent și 
leneș până în măduva oaselor. Păcat de el, pentru- 
că dacă ar avea chei de treabă, se lua la întrecere 
cu cei mai tari. Și el mai ales ştia asta, deoarece 
chiar aici în atelierul lui, cu câteva atingeri ale de- 
getului mare, pline de un iel de energie dispreţui- 
toare, dăduse de multe ori viață unor bucăţi din 
care el nu mui putea scoate nimic. Dar ar îi trebuit 
să studieze, măcar puţin istoria artei, să-și fi rân- 
duit viaţa, să se fi îngrijit niţel: aşa în halul de mi- 
zerie în care se aila, nu te puteai apropia de el. 

EI, Pogliani,... ei da, avea doi ani de universitate 
și apoi... era un domn, avea o situaţie... se vedea.... 

Două ciocănituri uşoare în uşă îl făcură să sară 
de pe scăunașul pe care se suise ca să atârme de- 
senele, 

— Sunt ele! Și acum? spuse arătând pumnul. 

— Ele intră și eu ies, răspunse Colli fără să se 
scoale. Faci atâta caz! Dealtiel ai putea să mă pre- 
zinţi, egoistule! | 

Costantino Pogliani alergă să deschidă ușa, po- 
trivindu-și bucla blondă, cârlionțată, ce-i cădea pe 
frunte. | 

p. 

Intâiu intră doamna Consalvi, apoi iata; în doliu 
şi cu un văl des pe față, iar în mână cu un sul de 
hârtie; cealaltă îmbrăcată cu o rochie cenuşiu des- 
chis, ca tumată; cenușie rochia, cenușiu părul piep- 
tănat tinereşte sub pălărioara grațioasă împodobită 
cu violete. Doamna Consalvi lăsa să se înțeleagă că 
se știe încă irumoasă şi tânără, în ciuda anilor tre- 
cuți. lar când își ridică vălul, tata apăru şi ea la fel 
de frumoasă, deși puțin cam palidă şi ca pierdută 
în haina de doliu, 

Pogliami iu silit să-l prezinte pe Coili, rămas pe 
loc cu mâinile în buzunar, cu mucul de ţigară stins 
în colțul gurii cu pălăria întundată pe cap şi ne- 
dând nici cel mai mic semn că ar avea de gând 
să plece, 

— Sculptorul? întrebă d-ra Consalvi roșindu-se 
puţin cin cauza mirării, Colli? Ciro? 

— Chiar ei! spuse acesta, devenit deodată atent, 
scoțârdu-zi năl&ria din cap şi descoperindu-și sprin- 
ceneie sburlite și îmbinate şi ochii apropiaţi de nas. 
Sculrtorul. de ce nu? 

— Das, resă putin încurcată tata, mi s'a spus că 
nu mai siaţi !c Roma. 

— Ei da... Eu... cum se zice?,.. Mă plimb, răspunse 


mape me cpr ae omu sotie AROME Tia 


TIPOGRAFIA „ONIYERS 























trei i ep 


- nuvelă — 
de 
Luigi 
Pirandeilo 


Colli. Călătoresc. Mă plimb prin lume. Inainte trân- 
dăveam la Roma, pentrucă-mi pusese Dumnezeu 
mâna în cap: Căminul, apoi... 

D-ra Consalvi, privind încurcată pe mgaică-sa care 
râdea, zise: - 

— Atunci ce facem? 

— Trebue să plec? întrebă Colli. 

"— Nu, nu, dimpotrivă, se grăbi să răspundă ea. 
Chiar vă rog să rămâneţi deoarece... 

— Ce încurcătură! exclamă doamna. Și apoi către 
Pogliani: Dar vom face ceva. Dv. sunieţi prie- 
teni, nu? 

— Foarte buni! se grăbi Pogliani. 

Iar Colli: 

— Imchipuiţi-vă că adineaori voia să mă dea ala- 
ră în brânci. 

— Taci din gură! i-o tăie Pogliani. Vă rog d-nelor, 
luaţi loc, Ce doriţi? 

— Vitaţi ce este, începu d-na Consaivi, fata mea 
a avut nenorocirea să-și picrdă pe neașteptate lo- 
godnicul. 

— Oh! 

— Da, îngrozitor. Inchipuiţi-vă, chiar în ajunul 
nunții. Un accident de vânătoare. Poate aţi citit în 
ziare. Giulio Sorini, 

— A, Sorini, da! spuse Pogliani. l-a explodat puș- 
ca în mână?,., 

— La începutui lunii trecute... Adică nu... cea- 
laltă... însfârşit acum trei luni. Săracul de el, eram 
puţin rude, era băiatul unui văr plecat în America 
după moartea nevesti-si. Și acum Giulietta (știți, și 
ea se numește tot Giulia, ca el)... 

Aci Pogliani tăcu o plecăciune. 

— Giulietta, urmă d-na Consalvi, vrea să facă în 
amintirea lui un monument, ceva foarte deosebit, 
pentrucă să știți, tata mea are o adevărată pasiune 
pentru desen. 

— O, nu, mamă... întrerupse intimidată, cu ochii 
în jos, tata. Așa, ca distracție... 

— Ba te rog. Bietul Giulio, nu vroia să iei lecţii de 
desen? 

— Mamă! apăsă ea, Apoi: 

Am văzut într'o revistă ilustrată desenul unui nio- 
nument iunerar de d-nul Colli, şi mi-a plăcut foarte 
mult Și... 

„_— Exact, sublinie doamna, ca să vină în ajutorul 
"ietei, care pierdea șirul, 





ADR 
[iso 7 COŞ: 


— Scuzaţi, despre ce este vorba? întrebă Colii. 
Am făcut atâtea desene, sperând că cel puţin morţii 
să mi le comande, dacă nu viii... 

— D-ră vă rog, sări Pogliani, supărat că este oa- 
recum lăsat deoparte, aţi imaginat Dv. un monument 
după desenul prietenului meu? 

— Nu, chiar la fel nu, iată... Desenul d-lui Colli 
reprezintă, dacă nu mă înșel, Moartea care atrage 
Viaţa.,, 

— Am înţeles! strigă acesta! Un scheiet întășurat 
întrun giulgiu, nu? se ghicește abia printre cute; şi 
apucă Viaţa, o fetișcană care nu vrea să se lase. 
Da, da, foarte frumos! Măreţ! Am înțeles! 


Doamna Consalvi abia-şi mai putea ţine râsul în 
iața istețimii personagiului acesta curios. 

— Modest, nu? șopti Pogliani. Un tip deosebit. 

— Haide Giulia, spuse doamna Consalvi, mai 

bine arată desenul. 
_— Așteaptă mamă, se rugă tata. Intâiu să mă în- 
țeleg cu d-nul Pogliani. Când mi-a venit ideea mo- 
numenitului, mărturisesc că m'am gândit la d. Colli... 
Ştiţi, desenul lui... Dar mi s'a spus că nu mai e la 
Roma. Atunci am încercat să transform desenul du- 
pă gândul și sentimentele mele, adică așa ca să 
reprezinte cazul meu special, înțelegeţi? 

— De minune, aprobă Pogliani. 

— Am lășat, continuă ea, cele două figuri, Moar- 
tea și Viaţa, dar am înlăturat violența gestului, Adi- 
că Moartea nu mai apucă Viaţa, ci chiar ea se lasă 
cu un fel de resemnare în mâinile destinului, şi se 
mărită cu Moartea, 

— Se mărită? întrerupse Pogliani uluit, 

— Cu Moartea, repetă cu modestie fata. Şi am 
vrut să reprezint limpede simbolul căsătoriei. Sche- 
letul stă rigid, cum l-a desenat d-nul Coili, dar din 
cultele giulgiului scoate o mână ce întinde o veri- 
ghetă. Viaţa se' apropie de el modestă și-i întinde 
mâna ca el să-i pună verigheta. 

— Splendid! Măreţi! Il văd! isbucni Colli. Asta e o 
idee nouă! Uluitoare într'adevăr! Altceva, cu totul 
deosebit! Uluitor! Verigheta... degetul... Măreţ! 

—. Du, recunoscu ea, roșindu-se din nou în fața 
atâtor laude. Este puțin schimbată. Dar vedeți că 
m'am folosit de desenul Dv. şi... 

— Nu vă faceți nici o mustrare, o întrerupse Colii, 
Ideea dv. e mult mai bună ca a mea, şiea dv. A 
mea cine ştie a cui o fi. . 

Domnişoara Consalvi ridică din umeri şi plecă 
ochii. 

— Ca să spun drept, întrerupse doamna Consalvi, 
eu o las să vorbească, dar mie nu-mi place deloc 
ideea asta. 

— Mamă, te rog, spuse fata, apoi către Pogliani: 
am cerut statul d-lui Seralli, un bun prieten al aos- 
tru... 

— Trebuia să fie martor la cununie, adăogă ma- 
ma suspinând, 

—— Și deoarece ne-a vorbit de Dv., am venit. 


” E. A. BUCUREȘTI STR. BREZOIANU 22 


UNIVERSUL LITERAR  —— 








— Nu, nu, se repezi Pogliani, deoarece l-aţi g&sit 
la mine pe prietenul meu... 

— la ascultă, să nu mă plictiseşti! isbucni Coili 
ridicându-se furios și pornind spre uşă. Pogliani il 
apucă cu forța de braţ: 

— lartă-mă, dar uite... dacă d-ra... n'ai auzit? A 
venit la mine deoarece credea că nu ești la Roma... 

— Dar dacă a schimbat totul! se smuci Colli. La- 
să-mă. Ce rost mai am eu? A venit la tine. lertaţi- 
mă  domnișoară! Iertaţi-mă doamnă! Respectele 
mele, 

— Să ştii, spuse Pogliani hatăriit, iără să-i dea dru- 
mul. Eu nu-l tac. Nu-i taci tu, dar nu-l iac nici eu... 

— Scuzaţi-mă, dar... împreună, propuse mama. — 
n'ați putea... impreună?.., 

— Imi pare rău că eu sunt de vină, încercă fata. 

— Vai nu, săriră deodată şi Coili şi Pogliani. Şi 
primul continuă: 

— Eu nu mai am nici un rost domnișoară! Și-apoi 
uitaţi, nu mai am nici atelier, nu mai sunt in stare 
de nimic, nu mai sunt bun decât să vorbesc de rău 
pe toată lumea. Trebue neapărat să siliţi pe idiotul 
ăsta... 

— De geaba, i-o reteză acesta, — ori împreună, 
cum a spus doamna, ori nu primesc. 

— Imi daţi voie domnişoară? spuse deodată Colli 
apucând sulul de hârtie lăsat pe canapea. Mor de 
curiozitate să-l văd. După aceea.., 

— 0, vă rog să nu credeţi că e ceva extraordi- 
nar, şopti domnişoara Consalvi, destăcând sulul cu 
mâini tremurătoare. Deabia ţin creionul în mână. 
Așa câteva linii, ca să dea ideea... uitaţi... 

— Imbrăcată? sări ca ars Colli, ca şi cum cineva 
i-ar îi tras o palmă, 

— Cum... îmbrăcată? întrebă intimidată și neli- 
niștită iata, 

— 0, nu, vă rog să mă iertaţi! reluă Colli cu căl- 
dură. Dv. aţi tăcut Viaţa în cămaşă... adică să zi- 
cem, în tunică. Ei bine, nu merge... Goală, goală, 
goală! Viața trebue să fie goală, dragă domnişoară, 
aitiel nu are nici un rost. 

— Vă rog să mă iertaţi, — spuse cu ochii în jos 
iata, — vă rog să vă uitaţi mai bine... 

— Văd, văd, — spuse cu repeziciune Colli, Aţi 
vrut să vă faceţi autoportretul — și permiteți-mi să 
vă spun că sunteţi mult mai frumoasă... şi aici vrea 
să fie Viaţa măritându-se cu Moartea. Ei bine, dacă 
scheletul e îmbrăcat, Viața trebue să iie goală, e 
simplu, goală şi mândră, ca să contrabalanseze prin 
contrast înfățișarea sinistră a dumnealui, așa înfă- 
șurat. Nu-i așa Pogliani? Goală, duduie dragă, goa- 
lă din cap până'n picioare. Altiel, credeţi-mă, parcă 
ar fi o scenă de spital: el cu cearcealul pe el, ea cu 
capotul... Trebue să facem sculptură, ce Dumnezeu, 
nu există motive care să reziste! 

— Nu, nu, vă rog, spuse hotării iata, scuiându-se 
odată cu maică-sa. Aveţi poate dreptate din punci 
de vedere artistic, nu spun nu, dar eu nu pot decât 
așa, Altiel trebue să renunţ... 

— Dar dece, mă rog? Pentrucă dv. priviţi scena 
și vă vedeți pe dv,, iată dece, nu un simbol. Și nu se 
poate spune că e prea grozav... 

— Ştiu, tocmai deaceea nici n'am vrut să iac un 
simbol, ci pe mine, cazul meu, scopul meu, nu se 
poate altiel. Mă gândesc apoi la locul unde va îi 
pus monumentul, Insiârșit... nu primesc... 

Colli ridică din umeri: 

— Prejudecăţi! 

— Sau mai curând, — corectă tata cu un surâs 
dulce și blând, — un sentiment ce vreau să ilie res- 
peciat, 

Hotăriră ca cei doi prieteni să se înțeleagă cu. 
domnul Se:alli, şi apoi doamna Consalvi și fata ei în 
doliu plecară. 

Ciro Colii, — doi paşi — tralalaia lalala — se în- 
vârti pe călcâie şi își frecă mâinile. 

* 


După vre-o săptămână, Pogliani se duse la d-na 
Consalvi, ca să o invite pe domnișoara Giulietta la 
o şedinţă de poză pentru capul Vieţii. 

Allase dela domnul Seralii, bun prieten al doam- 
nei Consalvi, că Sorini supravieţuise trei zile acci- 
dentului şi lăsase logodnicei toată averea moșşteni- 
tă dela tatăl său şi destul de însemnată; aşa că mo- 
numentul trebuia făcut fără să se ţină seamă de 
cheltuieli. 

Domnul Seralli era „6puis6” de atâtea griji, de a- 
tâtea gânduri şi plictiseli câte avusese din cauza 
nenorocirii, mărite de caracterul puţin „emporte“, 
„Voila“, al domnişoarei Consalvi, care în fond, să- 


raca de ea, merita toată mila, deşi, Doamne, părea. 


că se cam complace în durerea ei. O, desigur un 
„Choc” îngrozitor, cine spune nu? un trăznet din se- 
nin! Şi era așa de bun, bietul băiat! Și un tânăr așa 
de bine! Și îndrăgostit la culme! Săraca tată, ar fi 
făcut-o fericită. Poate și de asta murise. 

Și bietul Sorini părea chiar că iusese aşa de bun, 


d 


0, 


numai şi numai ca să mărească grijile d-lui Seralli. 

Dar să-și închipue că fata nua vrut să vândă 
casa pe care logodnicul ei o mobilase complet: un 
cuib, „un joli reve de luxe et de bien 6tre“. A dus 
acolo toată zestrea ei și stă zile întregi, nu plânge, 
dar se pierde în amintiri şi visuri în jurul vieţii ei 
de soție atât de definitiv distrusă, „arrachâe”, 

Intradevăr Pogliani nu o găsi acasă. Servitoarea 
îi dădu adresa casei noi, în strada Porta Pinciana. 
Și pe drum, se gândea la voluptatea amară și chi- 
nuitoare a sărmamei logodnice, văduvă înainte de 
a îi iost soție și hrănindu-se cu visul atât de aproa- 
pe de întăptuire al unei vieţi pe care însă destinul 
nu a vrut să i-o dea, 

Toate lucrurile alese cine știe cu câtă grije și dra- 
gosie de cei doi logodnici, orânduite cu bucurie în 
casa în care ar fi locuit peste câteva zile, cine știe 
câte promisiuni închideau în ele! 

Inchide o dorinţă într'o cutie: deschide-o: vei găsi 
o deziluzie. Dar aici nu: toate lucrurile păstrau ca 
o desmierdare, dorințele, jurămintele și nădejdile. 
cae stat să îi iost de crude amintirile deșteptate 

e ele 









































. 3 


29 Februarie 1944 =——== 


— Și timpul ăsta! suspină Pogliani. 

In limpezimea proaspătă a aerului se simiea ve- 
nirea primăverii; şi primele raze călduțe ale soa- 
relui te îmbătau, Și în casa cea nouă cu ferestrele 
deschise în acest soare, sărmana domnişoară Con- 

O găsi desenând portretul logodnicului. O iăcea 
cu multă timiditate, mărindu-l după o fotogratie 
mică, în timp ce maică-sa, ca să-i treacă timpul, 
citea un roman iranțuzesc din biblioteca domnului 
Seralli. De fapt, Giulieita ar fi preterat să rămână 
singură în cuibul ei gol. Prezenţa mamei o cam su- 
salvi, cine știe ce visuri și ce chin! 
păra. lar aceasta stătea mereu acolo, de teamă ca 
fata într'un moment de exaitare, să nu facă cine şiie 
ce gest de disperare romantică, se chinuia abia stă- 
rea ei. 
pânindu-și enervarea provocată de înc&pățâna- 

Rămasă văduvă foarte tânără şi fără nici un spri- 
jin, cu un copil mic, doamna Consalvi nu putuse în- 
chide ușa în nas vieții, punând durerea de sentine- 
lă, ca iata ei. Nu spunea că Giulietia n'ar trebui să 
plângă: dar socotea, ca și bunul ei prieten, domnul 
Seralli, ei bine, socotea că exagerează şi că îmbo- 
gățită cu averea lăsată moştenire de mori, săracul, 
iŞi putea permite luxul unui dosiu așa de demodat. 
Și cunoscând din nenorocire greutăţile neindură- 
toare ale vieții, greutăţi pe care trebuise să le su- 
portie încă sdrobită și indoliată de moartea soţului, 
ca să-și iacă un rost, ei da, găsea cam ușuratic a- 
ces! doliu a! fetei; şi experiența ei accentua latura 
aceasta, scuzabilă desigur, dar cu condiţia să nu 
țină prea mult, „voilă“, vorba domnului Serali. 

Femee înțeleaptă și cunoscătoare a vieţii. încer- 
case de nenumarate ori s'o tacă să înțeleagă, de- 
geaba. Prea visăloare, Giulietta avea mai curând 
ideea durerii decât sentimentul însuși, Pentrucă sen- 
timentul, cu timpul, în rod normal ar fi slăbit; ideea 
insă nu, era îixă și o făcea să comită unele extra- 
vaganțe ca aceea cu monumentul funerar, cu Viaţa 
maritată cu Moartea (irumousă căsătorie!)... şi as.a- 
laltă cu cuibul nupția! păstrat neatins, ca să conser- 
ve visul unei vieți netrăite cu adevărat! 

Doamna Consalvi fu recunoscătoare lui Pogliani 
pentru vizita lui neașteptată. Geamurile erau des- 
Chise în soare și pinii din grădina Borghese, sub 
strătulgerarea orbitoare de lumină ce părea că se 
ăsirânge pe câmpuri de verdeață, respirau par'că 
fericiţi albastrul dulce al cerului de primăvară. 

__ Imediat domnișoara Consalvi se sculă în picioare, 
incercând să ascundă desenul; dar Poglicmi o opri: 

— Dece? nu vrei să mi-l arăţi şi mie? 

— Abia l-am început... 

— L-ai început admirabi!! spuse aplecându- 
să-l studieze. Foarte bine... E el nu-i e soee 
Da, acum mi-aduc aminte... Da, da, l-am cunoscut... 
Dar... avea ciocul ăsta?,, 

— is se grăbi fata, în ultimul timp nu-l mai avea. 

— ba, așa mi se părea şi mie. ânăr bi 
foarte bine chiar. i AL ut 

— Nu știu ce să fac, reluă iata, fotografia asta nu 
mal corespunde cu imaginea pe care i-am păstrat-o. 

— Da, recunoscu Pogliani, era mult mai bine, 
mult... mai viu... da... aș putea spune... 

— O făcuse în America, înainte de a se logodi 
explică mama. 

— Și nu mai am altele! suspină tata. Uite, închid 
ochii, aşa, și-l văd cu precizie, aşa cum era, dar 
abia-i deschid şi încep să desenez, nu-l mai văd; 
mă uit la totograție și mi se pare așa deodată că-i 
el, viu, încerc să-l desenez și nu-l mai regăsesc în 
lilniile astea. E îngrozitor! 


— la uite-te Giulia, 
am Spuse deodată doamna 
A Consalvi, cu ochii la 
 Pogliani, — vorbeai a- 
|if dineaori de liniu bărbi- 
ei, dacă i-ai scoate 
barba. Nu ți se pare că 
dorinul Pogliani... 
Acesta se înroși, su- 
'|, răse. Fără să vrea, ri- 
| dică bărbia şi i-o pre- 
zentă, ca și cum tata ar 
îi trebuit să i-o ia cu 


aie Da i St... mâna şi s'o pună acolo, 


| pe portratul lui Sorini. 
Ea abia ridică ochii 
|| şi-l privi intimidată, tur- 
M burată... (Ce Dumnezeu 
și mama, nu avea nici 
un pic de respect pen- 
d tru doliul e1)).... 

Si — Şi mustăţile, uite, 
A i continuă dodina  Con- 
salvi, fără să o tacă in- 


| să întradins. Nu ți se 
pare că și bietul Sorini 
le avea la fel în ultimul 
timp? 

— Dar mustăţile cum 
N, viei să îie? spuse lovi- 
gi tă par'că tata. Nu-i ma- 
Ca re lucru să le iaci... 

N — Sigur, nu-i mare lu- 

Cru... 

Se apropie de șevalet: 

N — Uite, dacă-mi dai 

MESS voie, în câteva trăsă- 

SEX luri aici... nu te deranja 
Îi ie rog... în colțul hăâr- 

i tiei... apoi şiergem... ui- 

5 te cum mi-l aduc aminte 
pe bietul Sorini, 

Şi cu ajutorul fotogratiei, începu să-i schiţeze 
capul, în timp ce fata urmărea cu un entuziasm: 
crescând, iar un da... da... da... din tot sufletul, 
dădea parcă viață, conducea creionul... La urmă, 
nu-și mai putu stăpâni emoția: 

— Mamă, uite e chiar el..... O, îți mulțumesc.... Ce 
fericire, să poţi... așa de bine..... e pertect... 

— Obișnuinţa, spuse ridicându-se Pogliani, cu o 
umilință sub care se vedea plăcerea provocată de 
laudele ei. Și apoi mi-l aduc aşa de bine aminte 
pe bietul Sorini.... 

Domnișoara Consalvi nu se mai sătura privind 
desenul : 

— Bărbia... și aici... ce precizie... O, mulțumesc, 
mulțumesc... 

In acel moment, fotografia bietului Sorini alunecă 
de pe șevalet și tata, cufundată în' admirarea schiţei 
lui Pogliani, nu se aplecă s'o ridice. Acolo, pe po- 
dea, puțin decolorată, părea și mai tristă, ca şi cum 
ar fi înțeles că nu se va mai ridica niciodată, 


— .Î 


zu Îc0s 





(Urmare în pag. 5-a) 





Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir, G-ie P, f. T. Nr, 24.494.939