Andrew Gross — [Ty Hauck] 01 Valul intunecat

ANDREW GROSS 


Seria: Ty Hauck 
Volumul 1 


VALUL ÎNTUNECAT 


Original: The Dark Tide (2008) 


Traducere din limba engleză: 
SMARANDA NISTOR 


virtual-project.eu 


PARALELA 


EDITURA 


2009 


VP - 


2 


PARTEA ÎNTÂI 


Capitolul 1 


Ora 6:10 A.M. 


Când razele soarelui de dimineaţă pătrunseră pieziș prin 
geam, Charles Friedman scăpă ștafeta. 

De ani de zile nu mai avusese acest vis, dar iată-l că 
reapăruse: era iar puștanul slăbănog de doisprezece ani, în 
tabăra de vară, alergând al treilea schimb al probei de ștafetă 
de care depindea rezultatul bătăliei dintre Albaștri și Gri. Cerul 
era de-un albastru scânteietor, spectatorii îngrămădiţi pe 
margine ţopăiau nerăbdători - oameni cu obrajii înroșiţi și părul 
tuns scurt, soldăţește, pe care nu îi va mai revedea niciodată, 
decât în vis. Colegul lui de echipă din schimbul anterior, Kyle 
Bregman, se apropia vertiginos de el, pufăind ca o locomotivă și 
străduindu-se din toate puterile să-și menţină micul avans pe 
care-l avea în fața adversarului. 

Întinde mâna... 

Charles se propti mai bine pe picioare, pregătit să ţâșnească 
în momentul când va primi ștafeta. Simţi furnicături în vârfurile 
degetelor de la mână, în așteptarea atingerii din palmă. 

Gata! Acum! Porni ca din pușcă. 

Brusc, se auzi un geamăt lung, copleșitor. 

Charles se opri și-și cobori îngrozit privirea. Ștafeta zăcea pe 
jos. Adversarii din echipa Gri făcură schimbul, sprintând pe 
lângă el către o victorie până atunci improbabilă, în timp ce 
suporterii lor săreau în sus de bucurie. Uralele triumfătoare 
amestecate cu huiduieli dezamăgite răsunară cu ecou în 
urechile lui Charles. 

Atunci se trezi. Ca întotdeauna. Suflând greu, pe cearșaful ud 
de sudoare. Se uită spre mâinile lui - goale. Pipăi cuvertura, de 
parcă bastonul de ștafetă ar fi putut, nu se știe cum, să zacă 
ascuns acolo, după treizeci de ani. 


VP-3 


Dar nu era decât Tobey, terrierul lor alb, fixându-l cu o privire 
plină de speranţă în ochii larg deschiși, și stând călare peste 
pieptul lui. 

Charles își lăsă capul să cadă înapoi pe pernă, cu un suspin. 

Aruncă o privire spre ceas: era șase și zece dimineaţa. Mai 
erau zece minute până să sune ceasul. Soţia lui, Karen, dormea 
încolăcită lângă el. El nu prea avusese parte de somn. Stătuse 
complet treaz între trei și patru dimineața, uitându-se la 
Campionatul Mondial de Culturism Feminin pe canalul ESPN2, cu 
televizorul dat pe mut, ca să n-o deranjeze pe Karen. Charles 
avea o mare greutate pe suflet. 

Poate era din cauza investiţiei pe care o făcuse în petrol 
extras din nisipurile canadiene joia trecută și pe care o 
menţinuse peste weekend - o mișcare extrem de riscantă, câtă 
vreme prețurile la petrol scădeau. Sau fiindcă se angajase să 
cumpere contracte pe șase luni la gaze naturale, intrând în 
paralel pe poziţie scurtă cu contractele pe un an. Vineri, indicii 
bursieri ai titlurilor energetice continuaseră să scadă. Îi era frică 
să se dea jos din pat, îi era frică să se uite la ecranul 
televizorului în dimineaţa aceasta și să vadă ce va descoperi 
acolo. 

Sau să fie din cauza lui Sasha? 

In ultimii zece ani, Charles își administrase în Manhattan 
propriul fond de investiţii în titluri energetice cu capital privat 
protejat, cu un grad de îndatorare a capitalului propriu de opt la 
unu. Pe dinafară, părea mai degrabă tipul de funcţionar de la 
serviciul de urbanism al primăriei - cu părul lui blond-cenușiu, 
ochelarii cu rame de baga și calmul pedant - sau de consultant 
fiscal, decât un om ale cărui măruntaie (iar acum și visele 
nocturne!) atestau faptul că trăiește într-un iad al volatilităţii 
bursiere. 

Cu un efort de voință, Charles se ridică în capul oaselor și 
rămase câteva clipe cu coatele rezemate pe genunchi. Tobey i-o 
luă înainte, sărind din pat și ducându-se să zgârie febril cu 
ghearele la ușă. 

— Dă-i drumul afară, se auzi vocea lui Karen, care se întoarse 
pe partea cealaltă și-și trase cuvertura peste cap. 

— Eşti sigură? 

Charles se uită spre căţel. Avea urechile lăsate înapoi și lipite 
de cap, tremura din codița scurtă și sărea pe labele din spate 


VP-4 


plin de nerăbdare, parcă ar fi vrut să răsucească butonul clanţței 
cu dinții. 

— Ştii ce-o să se întâmple. 

— Hai, Charlie, e rândul tău în dimineaţa asta. Fie-ţi milă și 
dă-i drumul bietului nenorocit... 

— Zise ea, cu ultimele cuvinte... 

Charles se ridică și deschise ușa care dădea spre curtea casei 
lor, o jumătate de hectar de teren împrejmuit cu gard, la o 
stradă distanță de malul oceanului, în Old Greenwich. lute ca 
fulgerul, Tobey ţâșni afară, luând repede urma vreunui biet 
animal, cine știe ce iepure sau veveriţă care habar n-aveau ce-i 
paște. 

Câinele începu imediat să latre ascuţit. 

Cu perna trasă peste urechi, Karen scoase și ea un mărâit 
prelung. 

Așa începea fiecare zi, cu Charles târându-și picioarele până-n 
bucătărie, unde dădea drumul la televizor pe CNN și punea de 
cafea, și cu câinele hămăind afară. Pe urmă Charles se ducea în 
birou, ca să verifice pe Internet cotaţiile europene la vedere 
înainte de a se băga sub duș. 

In dimineaţa aceea cotaţiile „spot” la contracte cu livrare 
imediată nu prea erau de natură să-l înveselească - o medie de 
72,10 dolari. Continuaseră să scadă. Charles făcu repede 
socoteala în cap. Incă trei contracte pe care va fi obligat să le 
vândă. Alte două milioane de dolari care s-au dus pe apa 
sâmbetei. Nici nu trecuse bine de ora șase dimineața și el avea 
deja probleme. 

Afară, Tobey era în toiul unei serii de lătrături non-stop, care 
dura de obicei minimum trei minute. 

Sub duș, Charles își făcu planul pe ziua respectivă. Trebuia 
neapărat să-și refacă poziţiile financiare. Avea de lămurit 
problema cu contractele astea pe nisipurile petrolifere din 
Canada, pe urmă o întâlnire cu unul dintre cei care-i 
împrumutau bani. Nu cumva venise momentul să dea totul pe 
față? Avea de făcut un transfer în contul pentru taxe al fiicei lui, 
Sam; la toamnă fata intra în ultimul an de liceu. 

Moment în care-și aminti brusc. La dracu'! 

Trebuia să ducă la service afurisita de mașină, taman în 
dimineaţa asta. 


VP-5 


Revizia tehnică la douăzeci și cinci de mii de kilometri, pentru 
Mercedesul lor. După multă pisălogeală, Karen reușise în final 
să-l determine, săptămâna trecută, să fixeze o dată fermă. Ceea 
ce însemna că el va trebui să ia trenul spre birou. Asta îl va 
întârzia puţin. Sperase să poată fi la birou până-n șapte și 
jumătate, ca să-și rezolve poziţiile descoperite. În condiţiile 
astea, Karen va trebui să vină și să-l ia de la gară cândva în 
cursul după-amiezii. 

Îmbrăcat, Charles era de obicei deja în plină viteză la ora asta. 
O striga pe Karen să se trezească la șase și jumătate și ciocănea 
la ușile lui Alex și Samantha, ca să-i pună în mișcare pentru 
mersul la școală. Apoi privea în treacăt titlurile principale din 
Wall Street Journal, în pragul ușii de la intrare. 

În dimineaţa asta, mulţumită poveștii cu mașina, îi mai 
rămânea un moment ca să-și soarbă cafeaua. 

Locuiau într-o casă veche și călduroasă în stil colonial, 
complet renovată, pe o stradă umbrită de copaci, la distanţă de 
doar un cvartal de brațul de ocean. Achitată în întregime, 
afurisita de hărăbaie valora probabil mai mult decât câștigase în 
toată viaţa lui tatăl lui Charles, un comis-voiajor din Scranton 
care vindea cravate. N-o fi putând el să se laude chiar ca unii 
dintre prietenii lor de familie, plini de bani, care-și cumpăraseră 
mega-case ceva mai sus, în North Street, dar se descurcase 
binișor. Luptase să-și facă loc la Universitatea Pennsylvania 
dintr-un grup de șapte sute de absolvenţi de liceu, se făcuse 
apoi remarcat ca operator bursier în departamentul de titluri 
energetice de la Morgan Stanley, și luase cu el câţiva clienţi 
când își deschisese propria firmă de administrare a investiţiilor, 
Harbor Capital. El și Karen aveau o cabană în Vermont, taxele 
de studii superioare ale copiilor deja plătite, și își petreceau 
vacantele în locuri exotice. 

Așa că unde naiba greșise?! 

Afară, Tobey zgrepțăna la ușa cu geam a bucătăriei, 
încercând să intre înapoi în casă. Bine, bine, oftă Charles. 

Săptămâna trecută, Sasha, cealaltă căţelușă terrier pe care o 
aveau, fusese călcată de o mașină. Exact pe strada lor cea 
liniștită și chiar în faţa casei. Charles fusese cel care o găsise 
plină de sânge și inertă. Toată lumea din casă era încă necăjită 
din cauza asta. Pe urmă venise bilețelul. Bileţelul care-i sosise 


VP-6 


lui la birou, într-un coș cu flori, chiar a doua zi după întâmplare. 
Il trecuseră toate transpiraţiile. Şi apoi începuseră coșmarurile. 


Ne pare rău pentru cutțulică, Charles. Ar putea urma 
copiii tăi? 


Cum naiba se ajunsese atât de departe? 

Charles se ridică și se uită la ceasul de deasupra plitei. Șapte 
fără un sfert. Cu puţin noroc, se gândi el, ar putea să termine la 
service până-n șapte și jumătate, să prindă trenul de opt fără 
zece și, după alte cincizeci de minute, să fie la biroul lui din 
Strada 49 colț cu Bulevardul 3. Și să vadă ce e de făcut. Lăsă 
câinele în casă. Acesta ţâșni imediat pe lângă el spre salon, cu 
un lătrat victorios, și apoi ieși din nou pe ușa principală, pe care 
Charles uitase, absent, s-o închidă după ce luase ziarul din prag. 
Acum o să trezească tot cartierul. 

Potăiţa asta mică îi dădea mai mult de furcă decât amândoi 
copiii la un loc! 

— Karen, am plecat! strigă el, apucându-și servieta de mâner 
și îndesându-și sub braţ Wa// Street Journal. 

— Pusi-pusi, îi răspunse ea, înfășurată în halat și ieșind 
grăbită din baie. 

El o găsea în continuare sexy, cu părul ei de culoarea 
caramelului ud de la duș și puţin ciufulit. Orice ai fi vrut să spui 
despre Karen, trebuia să recunoșşti că e frumoasă. Își păstrase 
silueta suplă și seducătoare. După ani de-a rândul de exerciții 
yoga pielea ei nu-și pierduse netezimea și ochii ei căprui aveau 
privirea aceea visătoare, care te prinde și nu te mai lasă să te 
desprinzi. Timp de-o clipă, Charles regretă că nu se întorsese 
lângă ea în pat, după ce Tobey zburase din cuib și le oferise 
șansa aceea neașteptată. 

Dar așa, se mulțumi să-i strige ceva despre mașină - și că va 
lua trenul Metro-North spre birou. Și că poate-o să-i telefoneze 
el ceva mai târziu, ca să vină și să-l ia de la gară, iar pe drumul 
de întoarcere să recupereze și mașina. 

— Te iubesc! îi strigă Karen peste zumzăitul uscătorului de 
păr. 

— Și eu! 

— După meciul lui Alex, ieșim la cină... 


VP -7 


La naiba, așa e, Alex avea meci de lacrosse, primul în sezonul 
care tocmai începuse. Charles se întoarse și măzgăli un bileţel 
pentru Alex, pe care-l lăsă pe blatul din bucătărie. 


Pentru atacantul nostru nr. 1! Dă cu ei de pământ, 
campionule! MULTA BAFTA!!! 


Se semnă cu inițialele, pe urmă le tăie și scrise Tata. Se uită 
lung la bileţel, câteva momente. Trebuia să-i pună capăt. 
Indiferent ce era cu povestea asta, nu va lăsa niciodată să li se 
întâmple ceva rău copiilor. 

Apoi o luă spre garaj și, peste zgomotul ușii care se deschidea 
automat și al câinelui care lătra în curte, o auzi pe soţia lui 
țipând să acopere uruitul uscătorului de păr: 

— Charlie, vrei te rog să bagi în casă afurisitul de căţel 


Capitolul 2 


Pe la opt și jumătate Karen era la yoga. 

Până atunci îi sculase pe Alex și Samantha din paturile lor, le 
pusese pe masă cutiile cu cereale și pâinea prăjită pentru micul 
dejun, depistase bluzița despre care Sam susținea că „a 
dispărut cu totul, mami” (în sertarul de la comoda fetei) și 
arbitrase două certuri pe tema a cine pe cine duce la școală cu 
mașina în dimineaţa aceea și ai cui sunt păduchii din chiuveta 
băii pe care o împărțeau cei doi adolescenți. 

De asemenea, hrănise cățelul, se asigurase că uniforma de 
lacrosse a lui Alex era călcată și, când duelul ghionţilor în umăr 
și al semnelor cu degetul mijlociu ridicat degenerase într-o 
îmbrânceală cu schimb de insulte, le făcuse vânt amândurora pe 
ușă spre mașina lui Sam, o Acura, luându-și la revedere de la ei 
cu un pupic, obținuse o ofertă de preț de la firma Sav-a-Tree 
pentru unul dintre ulmii lor din curte care trebuia tăiat și bifase 
două mesaje e-mail către membrii comitetului de organizare 
pentru iminenta campanie de strângere de fonduri a școlii. 

A mai început o zi, oftă Karen, dând din cap în semn de salut 
către cele câteva fețe familiare și grăbindu-se să li se alăture în 


VP-8 


exerciţiile de Salutul Soarelui, la studioul Sportsplex din 
Stamford. 

După-amiaza asta o să fie ca naiba. 

Karen avea patruzeci și doi de ani și era drăguță; știa că arată 
cu cel puţin cinci ani mai tânără. Datorită ochilor ei căprui și 
ageri, și celor câţiva pistrui care încă-i mai stăruiau pe pometi, 
lumea o compara adesea cu o versiune mai blondă a actriţei 
Sela Ward. Își purta părul des, șaten-deschis, strâns în coadă la 
spate și, zărindu-și imaginea în oglindă, nu-i fu deloc rușine de 
felul cum arăta în colanţi de yoga, mai ales că era o mamă care 
în ceea ce i se părea a fi o viață anterioară coordonase acțiunile 
de strângere a fondurilor pentru Compania de Balet a 
Municipalităţii. 

Acolo se și cunoscuseră, ea și Charles. La un dineu în onoarea 
donatorilor importanţi. Bineînţeles, el venise doar ca să ocupe o 
masă în numele firmei lui și n-avea habar de diferenţa dintre un 
plié și o piruetă. Nici acum nu le deosebea, îl tachina ea mereu. 
Dar era timid și modest - și, cu ochelarii lui cu ramă de baga, 
pantalonii prinși în bretele și claia de păr blond-cenușiu, aducea 
mai degrabă a profesor de științe exacte la politehnică, decât a 
broker la bursă, și încă o stea în plină ascensiune a 
departamentului pentru titluri energetice de la celebra bancă de 
investiţii Morgan Stanley. Lui Charlie păruse să-i placă faptul că 
ea nu era de prin partea locului - urma vagă de accent sudist 
tărăgănat pe care-o mai păstra încă în voce. Mănușa de catifea 
cu care-și învelea pumnul de fier, obișnuia el să-i spună 
admirativ, pentru că nu mai cunoscuse pe nimeni, pe absolut 
nimeni, care să poată rezolva lucrurile cu atâta eficienţă cum o 
făcea ea. 

Mă rog, accentul tărăgănat dispăruse de mult, la fel ca 
zveltețea perfectă a șoldurilor ei. Ca să nu mai vorbim de 
sentimentul că ar avea vreo fărâmă de control asupra propriei 
vieți. 

Pe-acesta îl pierduse cu doi copii în urmă. 

Karen se concentră pe ritmul respirației, aplecându-se în față 
pentru o postură care pentru ea era destul de dificilă, 
focalizându-și atenţia pe extensia braţelor și ţinuta rectilinie a 
coloanei vertebrale. 


VP-9 


— Spatele drept, Karen, spuse Cheryl, instructoarea lor de 
yoga. Donna, braţele sus pe lângă urechi. Karen, ai grijă la 
postură. Pune-ţi femurul la treabă. 

— Care femur, ăla care tocmai stă să-mi cadă?! bombăni 
Karen, clătinându-se pe picioare. 

Câteva colege de suferinţă începură să râdă. Apoi Karen se 
îndreptă de spate și-și recăpătă echilibrul. 

— Perfect! exclamă Cheryl, bătând din palme. Bravo! 

Karen crescuse în Atlanta. Tatăl ei avea acolo un mic lanţ de 
magazine de vopsele și articole pentru renovarea locuinţei. 
După liceu, Karen se dusese să studieze artele frumoase la 
Emory. Când împlinise douăzeci și trei de ani, plecase la New 
York împreună cu o prietenă bună, obținuse prima ei slujbă în 
departamentul de publicitate de la Sotheby's și lucrurile 
păruseră să meargă apoi de la sine. Nu-i fusese deloc ușor la 
început, după ce se căsătorise cu Charles. Să renunţe la cariera 
ei profesională, să se mute aici, într-un orășel mic, și să 
întemeieze o familie. Charlie era tot timpul la serviciu pe-atunci 
- sau era plecat din localitate - și chiar dacă era acasă, părea să 
aibă veșnic un telefon prins cu capse de una din urechi. 

Lucrurile au fost cam pe muchie de cuţit, la început. Charlie 
făcuse câteva mișcări greșite, când își deschisese propria firmă, 
și a fost cât pe-aci „să intre la apă”. Dar unul dintre mentorii lui 
de la Morgan Stanley intervenise și-l ajutase cu bani, iar de- 
atunci lucrurile merseseră chiar foarte bine. Nu trăiau pe picior 
mare, ca unele persoane din cercul lor de cunoștințe, care 
locuiau în ditamai castelele normande, la ţară, aveau case în 
Palm Beach și ai căror copii nu călătoriseră în viaţa lor altfel 
decât cu avioane particulare. Dar cine și-ar fi dorit așa ceva? 
Aveau cabana din Vermont, o barcă cu motor la un club de 
iahting din Greenwich. Karen continua să-și facă singură 
cumpărăturile la supermarket și să culeagă cu mâna ei răhăţeii 
de câine din curtea casei. Se ocupa de strângerea obiectelor 
pentru licitaţiile de la Centrul Adolescenţilor și de facturile casei. 
Bujorii din obrajii ei spuneau că e fericită. Își iubea familia mai 
presus de orice. 

Și totuși, îi scăpă un oftat, în timp ce se instala în Postura 
Scaunului: ce bine că, măcar pentru un ceas, grija copiilor, a 
câinelui, a facturilor care se adunau teanc pe biroul ei era la un 
milion de kilometri distanţă! 


VP - 10 


Atenţia îi fu atrasă de ceva care se vedea dincolo de peretele 
din sticlă. Lumea începuse să se adune în jurul tejghelei de la 
recepţie, cu privirile ridicate spre televizorul agăţat deasupra. 

— Gândiţi-vă la un loc minunat, le îndemna Cheryl. Inspiraţi. 
Folosiţi-vă de respiraţie ca să ajungeţi acolo... 

Karen se duse cu gândul la locul spre care-și îndrepta 
întotdeauna atenţia. Un golfuleţ retras de pe Insula Tortola, în 
Caraibe. Ea cu Charlie și copiii dăduseră întâmplător peste el, 
când navigau odată prin apropiere. Trăseseră la mal și 
petrecuseră o zi întreagă, nederanjaţi de nimeni, pe plaja cu 
nisip fin și în apa de culoarea turcoazului. O lume fără telefoane 
mobile și televizor. Nicicând nu-și mai văzuse soțul atât de 
relaxat. După ce copiii își vor lua zborul de acasă, spunea el 
mereu, după ce își va fi pus toate afacerile în cea mai bună 
rânduială, ei doi vor putea merge acolo. Vezi să nu. Karen 
surâdea întotdeauna în sinea ei. Charlie era condamnat la 
muncă pe viaţă. Îi plăcea la nebunie ceea ce făcea: să vândă și 
să cumpere la bursă, să riște. Golfuleţul putea să mai aștepte, 
chiar și o viață întreagă, dacă trebuia. Ea era fericită. Işi zări în 
treacăt fața reflectată în oglindă. Și zâmbi. 

Brusc, Karen își dădu seama că mulţimea adunată la recepţie 
sporise. Câteva persoane care alergau pe benzile fixe își 
ridicaseră privirea spre ecranele de pe pereţi. Până și instructorii 
veniseră la recepţie și se uitau. 

Se întâmplase ceva! 

Cheryl încercă să le recâștige atenţia, bătând din palme. 

— Dragii mei, concentraţi-vă! 

Dar fără rezultat. 

Unul câte unul, toți cei din clasa de yoga își lăsară baltă 
pozițiile și începură să se uite lung spre ce se petrecea la 
recepţie. 

O femeie din personalul clubului se năpusti și deschise ușa 
sălii lor. 

— S-a întâmplat o nenorocire! spuse ea, albă la față de 
îngrijorare. E un incendiu în gara Grand Central! Au explodat 
niște bombe. 


VP -11 


Capitolul 3 


Karen se repezi pe ușa de sticlă și-și făcu loc cu greu în faţa 
televizorului suspendat, ca să se uite. 

Toată lumea făcea același lucru. 

Un reporter transmitea de pe stradă din Manhattan, de peste 
drum de gară, confirmând cu vocea întretăiată că înăuntru 
avuseseră loc niște explozii, nu se știe de ce natură. 

— Posibil mai multe explozii... 

Pe ecran apărură apoi imagini luate de sus, din elicopter. Un 
vălătuc imens de fum negru se ridica spre cer din interiorul 
gării. 

— Doamne, Dumnezeule mare, îngână Karen, holbându-se 
îngrozită la ecran. Ce s-a întâmplat? 

— E ceva pe linii, spuse o femeie în maiou de balet care 
stătea lângă ea. Au zis că probabil a explodat ceva, un fel de 
bombă, foarte posibil într-unul din trenuri. 

— Băiatul meu a venit în oraș cu trenul în dimineaţa asta, 
bâigui altă femeie, ducându-și o mână la gură. 

O alta, cu un prosop aruncat pe după gât, abia ţinându-și 
lacrimile: 

— Și soţul meu la fel. 

Karen n-avu timp să se gândească la nimic, fiindcă începură 
să apară vești proaspete. O explozie, mai multe explozii, pe 
liniile de tren, exact când un express Metro-North intra în gară. 
Acolo izbucnise un incendiu teribil, spunea reporterul de la știri. 
Fumul se răspândea afară în stradă. Zeci de oameni erau încă 
prinși înăuntru. Dacă nu chiar sute. Rău, rău de tot! 

— Cine? murmurau cei adunaţi în fața televizorului. 

— Teroriști, din câte se pare, spuse unul dintre instructori, 
clătinând din cap. Dar nu se știe sigur... 

Cu toţii mai trecuseră o dată printr-un moment îngrozitor de 
același fel, nu cu multă vreme în urmă. Karen și Charlie 
cunoșteau amândoi oameni care-și pierduseră viaţa pe 11 
septembrie. Într-o primă fază, Karen privi totul cu îngrijorarea 
plină de empatie a cuiva aflat în afara tragediei care tocmai se 
desfășoară. Anonimi fără chip pe care ea se prea poate să-i fi 
văzut de sute de ori înainte: lângă ea în tren, citind pagina de 
sport a ziarului, alergând după un taxi. Cu ochii fixaţi pe ecran, 


VP - 12 


mulţi dintre cei prezenţi se prinseseră de mână, strângându-și 
unul altuia degetele. 

Apoi, dintr-odată, realitatea o izbi pe Karen. 

Nu ca o străfulgerare - ci ca o senzaţie de amorţeală, la 
început, în capul pieptului. Apoi intensificându-se, însoțită de 
sentimentul unei nenorociri iminente. 

Charlie îi strigase ceva, chiar înainte de plecare - cum că va 
lua trenul în dimineaţa asta. Peste uruitul uscătorului ei de păr. 

Cum că trebuie să ducă mașina la service și ea va trebui să 
vină și să-l ia de la gară mai târziu, în cursul după-amiezii. 

Cerule mare!... 

Karen simţi o gheară în piept. Privirea îi fugi spre ceas. 
Înnebunită, încercă să-și reconstituie în minte niște repere 
orare. Charlie, la ce oră a plecat, cât e ceasul acum... Incepea s- 
o sperie. Inima porni să-i bată din ce în ce mai repede. 

La televizor apărură ultimele vești. Karen se încordă. 

— Se pare că a explodat o bombă, anunţă reporterul. La 
bordul unui tren Metro-North, chiar în momentul când intra în 
gara Grand Central. Tocmai s-a primit confirmarea. Era pe /inia 
de legătură cu Stamford. 

În complexul sportiv se auzi un geamăt prelung, colectiv. 

Majoritatea abonaților erau din zonă. Toţi cunoșteau pe câte 
cineva - rude, prieteni - care lua în mod regulat trenul acela. 
Feţele se goliră de sânge - șocate. Oamenii se întorceau unul 
spre celălalt, fără să știe măcar cine erau cei de lângă ei, 
dorindu-și pur și simplu alinarea din privirea semenilor lor. 

— E groaznic, nu-i așa? spuse o femeie de lângă Karen, 
clătinând din cap. 

Lui Karen îi fu peste puteri să răspundă. Un fior îngheţat o 
cotropise pe neașteptate, săgetând-o prin toate oasele. 

Trenul de Stamford trecea prin Greenwich. 

Tot ce a putut face a fost să se uite îngrozită spre ceasul de 
pe perete: nouă fără un sfert. Pieptul îi era atât de încordat, 
încât abia dacă mai reușea să respire. 

Femeia de alături îi aruncă o privire lungă. 

— Draga mea, te simţi bine? 

— Nu știu..., îngână Karen cu ochii plini de groază. Cred că 
soțul meu s-ar putea să fie în trenul acela. 


VP - 13 


Capitolul 4 


Ora 8:45 A.M. 


Ty Hauck era în drum spre serviciu. 

Reduse viteza la opt kilometri pe oră pentru manevrele de 
intrare cu barca sa de pescuit cu motor, botezată Merrily, în 
Portul Greenwich. 

Hauck mai lua barca din când în când, dacă vremea era 
frumoasă. În dimineaţa aceasta, cu briza ei de aprilie limpede și 
răcoroasă, aruncă o privire circulară de pe puntea vasului și 
declară cumva solemn în mintea lui: Trecem oficial la ora de 
vară! Cele douăzeci și cinci de minute de navigaţie pe Canalul 
Long Island, de la locuinţa lui din apropiere de Cove Island, în 
zona Stamford, nu erau cu mult peste cât ar fi durat să vină la 
serviciu cu mașina, pe autostrada 1-95, în traficul de melc de la 
această oră a dimineţii. lar vântul rece și proaspăt care-i biciuia 
părul îl trezea mult mai repede decât orice cafea dublă de la 
Starbucks. Dădu drumul la CD-playerul portabil. Fleetwood Mac. 
Una din vechile lui melodii preferate: 

Rhiannon cântă-n noapte ca un clopoțel/Și n-ai râvni s-o poti 
iubi? 

Era motivul pentru care se mutase înapoi acolo, acum patru 
ani. După accident, după ce căsnicia lui se destrămase. Unii 
ziceau că fusese un mod de a fugi. De a se ascunde. Și poate că 
era, într-un fel. Doar puțin. Ei și, ce dacă? 

Ty Hauck conducea Unitatea de Infracţiuni cu Violenţă din 
cadrul Poliţiei Greenwich. Oamenii se bazau pe el. Si asta 
înseamnă tot fugă? Uneori lua barca și ieșea pentru o oră, o oră 
și-un pic, înainte de serviciu, în calmul trandafiriu dinaintea 
zorilor, la pescuit de merlan și biban de mare. Asta tot fugă se 
numește? 

Aici crescuse. În orășelul Byram, populat de familii din clasa 
mijlocie, lângă Port Chester de pe frontiera cu statul New York, 
la doar câţiva kilometri depărtare, dar la distanţă de-o viaţă de 
impunătoarele domenii rezidenţiale ce se aliniau acum de-o 
parte și de alta a șoselei, cu porți de care el trebuia să treacă în 
urmărirea câte unui puștan de bani gata care-și bușise Hummer- 
ul de șaizeci de mii de dolari. 

VP - 14 


Acum totul era altfel. Familiile de oameni liniștiți și așezați, 
care trăiseră aici în perioada tinereţii lui, cedaseră locul 
proaspetților îmbogăţiţi ai noii ere, oameni care la nici patruzeci 
de ani erau deja miliardari din tranzacţii cu fonduri de investiţii 
și care dărâmaseră vechile case și-și construiseră castele 
enorme în spatele unor porți de fier, cu piscine de mărimea unor 
lacuri și săli de cinema pentru uzul propriu. Toţi cei cu bani se 
îngrămădeau încoace. Acum începuseră și mogulii ruși - despre 
ăștia cine putea spune măcar cum își făcuseră averea? - să 
cumpere de-a valma terenuri întinse în Convers Farm, 
dărâmând fostele ferme și instalându-și heliporturi. 

Miliardarii îi dau la o parte pe milionari și le strică toată 
plăcerea. Hauck dădu din cap. 

In urmă cu douăzeci de ani, era fundaș de linie ofensivă în 
echipa de fotbal american a Liceului Greenwich. De acolo 
mersese mai departe și jucase la Colegiul Colby, în divizia a 
treia. Deși colegiul nu era nici pe departe de talia celor mai mari 
și celebre, diploma lui „exotică” îl ajutase să avanseze rapid în 
programul intern de formare profesională a anchetatorilor din 
Poliţia Statului New York, umplându-l de mândrie pe tatăl lui, 
care toată viața lucrase la Serviciile de Gospodărie Comunală 
din Orașul Greenwich. Rezolvase vreo două cazuri intens 
mediatizate și fusese avansat în funcţie. Ulterior, ajunsese la 
Biroul de Informaţii al departamentului de poliție, când avusese 
loc atacul terorist asupra Turnurilor Gemene. 

Deci acum se întorsese de unde plecase. 

In timp ce pătrundea cu motoarele duduind surd în port, 
având în stânga peluzele imaculate ale cartierului Belle Haven, 
două bărci mai mici alunecară pe lângă el în sens invers. 
Proprietarii lor făceau același lucru pe care-l făcea și el, 
mergeau la serviciu, dar în Long Island, peste canal, la 
depărtare de jumătate de oră cu barca. 

Hauck le făcu cu mâna. 

li plăcea aici, acum, chiar dacă între timp își pusese amprenta 
asupra lui multă suferință. 

Se simţea singur, de când el și Beth se despărțiseră. Mai 
scotea când și când în oraș câte-o femeie: o secretară drăguță 
de-a directorului mare de la General Reinsurance, o analistă de 
marketing care lucrase o vreme la Altria. Ba chiar și vreo două- 


VP -15 


trei fătuci din poliţie. Dar nu dăduse peste nimeni altcineva cu 
care să-și împartă viaţa. Deși Beth își găsise un nou bărbat. 

Ocazional, mai ieșea cu câţiva dintre vechii lui prieteni din 
școală, vreo doi care se umpluseră de bani construind locuinţe, 
dar și câţiva care deveniseră doar instalatori sanitari sau brokeri 
de credite ipotecare, precum și un altul care-și înființase o firmă 
de amenajări exterioare. Toţi continuau și acum să-l strige după 
porecla din liceu: „Leg”, cu „9”-ul pronunţat moale, ca în 
„legendă”. Nostalgicii locului, care încă-l mai ţineau minte cum 
se ridicase din două placaje, fără să fi scăpat mingea din mână, 
și marcase eseul victorios împotriva celor de la Stamford West, 
câștigând cupa campionatului local Lower Fairfield County, 
continuau să toasteze și acum în cinstea acelei faze antologice, 
afirmând că fusese cel mai bun meci jucat vreodată prin partea 
locului, de la Steve Young încoace, și-i făceau cinste lui Hauck 
cu bere. 

Dar cel mai important era că se simţea pur și simplu liber. Și i 
se părea că trecutul nu-l urmărise până aici. În timpul zilei nu 
voia nimic mai mult decât să facă puţin bine în jurul lui, să-i lase 
pe oameni să respire. Să nu nedreptățească pe nimeni. Și o 
avea lângă el pe Jessica la sfârșit la săptămână - fetița împlinise 
deja zece ani, o lua cu el la pescuit, jucau fotbal european pe 
iarba de la Tod's Point și apoi făceau împreună grătare. 
Duminică după-masă o urca pe Jessica în Fordul lui Bronco vechi 
de opt ani și-o ducea înapoi acasă, unde locuia acum, în 
Brooklyn. larna, în serile de vineri, juca hochei în liga locală a 
veteranilor de peste patruzeci de ani. 

Intr-un fel, încerca să-l împingă câte-un pic înapoi, cu fiecare 
zi - timpul, adică - străduindu-se să se regăsească pe sine cel 
de dinaintea momentului când totul se prăbușise în jurul lui. 
Momentul acela de dinaintea accidentului. Dinainte ca mariajul 
lui să se destrame. Dinainte ca el să renunţe. 

De ce să te întorci acolo, Ty? 

Oricât de mult te-ai strădui, niciodată nu poţi împinge lucrurile 
chiar atât de departe înapoi, până la capăt. Viaţa nu-ţi dă voie. 

Hauck zărea deja portul Clubului de lahting Indian Harbor, 
unde managerul de debarcader, Hank Gordon, un vechi amic, îl 
lăsa întotdeauna să-și ancoreze barca. Luă de jos staţia radio. 

— Mă apropii, Gordo... 

Dar managerul debarcaderului îl aștepta deja afară, pe chei. 


VP - 16 


— Ce naiba cauţi aici, Ty? 

Hauck strigă spre el: 

— Ora de vară, băiete! 

Băgă în marșarier și aduse barca la mal cu spatele. Gordo îi 
aruncă o parâmă și-l trase până la chei. Hauck opri motoarele. 
Se duse spre pupa, în timp ce barca se apropia încet de baliză, 
și sări pe mal. 

— E de vis la ora asta în larg. 

— Un vis urât, poate, spuse Hank. Lasă-mă să mă ocup eu 
aici, Ty. Tu ai face bine să-ţi mişti naibii fundul încolo, la muncă. 

Pe faţa managerului de debarcader se citea o expresie pe 
care Hauck nu prea știu cum s-o interpreteze. Aruncă o privire 
pe ceasul de la mână: nouă fără opt minute. De obicei, el și cu 
Gordo mai stăteau la povești timp de câteva minute, vorbind 
verzi și uscate, despre echipa Rangers sau ce trăsnăi mai 
ajunseseră în catastiful poliţiei în ziua anterioară. 

Atunci începu să sune telefonul mobil al lui Hauck. De la 
serviciu. Doi-trei-șapte. 

Doi-trei-șapte era codul de urgenţă al departamentului de 
poliție. 

— Nu ţi-ai lăsat staţia radio deschisă, nu-i așa? întrebă 
Gordon, legând strâns parâma. 

Hauck dădu din cap buimac. 

— Atunci înseamnă că habar n-ai ce s-a petrecut acolo, nu, 
domnule locotenent? 


Capitolul 5 


Karen nu și-a ieșit din minţi la început. Nu-i stătea în fire. Și-a 
tot repetat să rămână calmă. Charlie putea fi oriunde. Oriunde. 

Nici măcar nu știi sigur dacă era în trenul acela. 

Ca acum câţiva ani, când Samantha avea patru sau cinci ani 
și crezuseră că au pierdut-o în magazinul Bloomingdale's. După 
o căutare înnebunită, cu inima strânsă de spaimă, încercând să- 
și aducă aminte pe unde trecuseră, apelând la managerul 
magazinului și începând apoi să accepte realitatea faptului că se 
întâmplase ceva îngrozitor - că nu era o alarmă falsă! -, iat-o şi 
pe micuța lor Sammy, făcându-le cu mâna lui mami și lui tati din 


VP - 17 


vârful unei grămezi de covoare orientale, unde răsfoia liniștită 
una din cărticelele ei preferate cu poze, nevinovată ca un 
îngeraș, de parcă era pe scena de la grădiniţă! 

Și acum s-ar putea să fie exact ca atunci, încerca ea să se 
liniștească singură. Rămâi calmă, Karen. Fir-ar să fie, rămâi 
naibii calmă! 

Dădu fuga înapoi în sala de yoga, își găsi geanta și bâjbăi 
înăuntru după telefon. Cu inima bătându-i în gât, apăsă pe 
tastele de formare rapidă a numărului lui Charlie. Haide, haide... 
Degetele abia dacă o mai ascultau. 

În timp ce aștepta să se realizeze conexiunea, își dădu toată 
silinţa să revadă rapid în minte programul soțului ei pentru 
dimineața aceea. leșise din casă pe la șapte. Ea tocmai își 
termina de aranjat părul. Zece minute ca să ajungă în oraș, zece 
minute la service ca să lase mașina și să discute cu cei de acolo 
despre ce urmau să facă. Deci se făcuse cam cât: șapte și 
douăzeci? Încă vreo zece minute sau cam așa ceva până să 
ajungă la gară. La știri spuseseră că explozia avusese loc la ora 
opt și patruzeci și unu de minute. El ar fi putut să prindă un tren 
mai devreme. Sau chiar să fi împrumutat o mașină de la service, 
ca să nu mai ia trenul spre birou. Timp de o secundă, Karen își 
dădu voie să se simtă optimistă. Orice era posibil... Charlie era 
omul cel mai descurcăreț pe care-l cunoștea ea. 

Telefonul lui începu să sune. Karen văzu că mâinile îi 
tremurau. Haide, Charlie, răspunde... 

Spre dezamăgirea ei plină de groază, intră căsuţa vocală. „Aţi 
sunat la Charlie Friedman...” 

— Charlie, eu sunt, rosti Karen pe nerăsuflate. Sunt foarte 
îngrijorată pentru tine. Știu că ai luat trenul spre birou. Neapărat 
să mă suni, de îndată ce asculți mesajul ăsta. Puțin îmi pasă ce 
faci acum, Charlie. Sună-mă cât poţi de repede, iubitule!... 

Apăsă pe tasta de încheiere, simțindu-se complet neajutorată. 

Apoi își dădu seama: avea și ea un mesaj în căsuţa vocală! Cu 
sângele gonindu-i nebunește prin vene, rulă cât putu de repede 
meniul spre apeluri primite. 

Era numărul lui Charlie! Slavă Domnului! De bucurie, mai că-i 
ieși inima din piept. 

Nerăbdătoare, Karen introduse codul de acces în căsuţa 
vocală și-și apăsă telefonul de ureche. Se auzi glasul lui familiar, 
și era calm. „Auzi, iubito, mă gândeam că dacă tot trec prin 


VP-18 


Grand Central, aș putea să iau niște fripturi marinate de-alea de 
care-ţi plac ţie, de la Ottomanelli, în drum spre casă, și mai bine 
le facem noi la grătar, decât să mai ieșim în oraș... Ce zici? Sună 
bine? Dă-mi de știre. Pe la nouă o să fiu și eu la birou. M-au 
întârziat ăia de la service, parcă-i casă de nebuni la ei acolo. 
Pa!” 

Karen se uită lung la ecranul de mesaje: 8:34. Se îndrepta 
spre gara Grand Central când o sunase pe ea. Încă era în tren. 
Începură iar s-o treacă transpiraţiile. Își aruncă privirea înapoi la 
monitorul de afară, la giulgiul de fum care se aduna peste gara 
Grand Central, la haosul și deruta de pe ecran. 

Deodată, inima ei știu. Nu mai putea să nege evidenţa. 

Soţul ei era în trenul acela. 

Incapabilă să se mai controleze, Karen tastă numărul de 
apelare rapidă pentru biroul soţului ei. Haide, haide, îngână ea, 
iar și iar, în timpul celor câteva chinuitoare secunde cât dură 
pentru ca apelul să se conecteze. Într-un târziu, receptorul fu 
ridicat de Heather, secretara lui Charlie. 

— Biroul lui Charlie Friedman. 

— Heather, sunt Karen, spuse ea, încercând să se controleze. 
Soțul meu a sosit cumva? 

— Încă nu, doamnă Friedman. Mi-a trimis mai devreme un e- 
mail, de pe BlackBerry-ul lui, spunând că a trebuit să lase 
mașina la service sau ceva de genul ăsta. Sunt sigură că nu 
peste multă vreme o să-mi dea de știre pe unde a ajuns. 

— Știu că trebuia să ducă mașina la service, Heather! Tocmai 
de-asta sunt îngrijorată. N-ai văzut la știri? spunea că o să ia 
trenul. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă secretara lui, începând să- 
și dea seama de realitate. _ 

Bineînțeles că văzuse la știri. Toti văzuseră. Întreg biroul 
numai la asta se uita acum. 

— Doamnă Friedman, lăsaţi-mă să încerc să dau de el la 
telefon. Sunt sigură că trebuie să fie o întreagă nebunie acolo, 
pe lângă Grand Central. Poate că e în drum spre birou, dar 
telefoanele pur și simplu nu funcţionează. Poate că a luat trenul 
următor... 

— Am primit un mesaj de la el, Heather! La opt și treizeci și 
patru de minute. Spunea că tocmai se pregăteau să intre în gara 
Grand Central... 


VP-19 


Lui Karen îi tremura vocea. 

— Asta era la ora opt și treizeci și patru, Heather! Era în trenul 
acela. Altfel ar fi sunat din nou. Cred că era în trenul acela... 

Heather o rugă să-și păstreze calmul și spuse că-i va trimite 
un e-mail lui Charles, și că e convinsă că nu peste mult timp vor 
avea vești de la el. Karen încuviinţă din cap, dar când lăsă 
telefonul din mână, pulsul i-o luă la goană și capul îi zvâcnea, și 
n-avea nici cea mai vagă idee ce-ar mai putea face în 
continuare. Își apăsă telefonul în dreptul inimii și apoi mai formă 
o dată numărul. 

Haide, Charlie... Charlie, te rog... 

Din faţa gării Grand Central, un reporter confirma faptul că 
fusese vorba de cel puţin o bombă. Câţiva supraviețuitori se 
împleticiseră ameţiţi afară din gară. Acum stăteau adunaţi în 
stradă, buimaci, cu fețele mânjite de sânge și înnegrite de 
funingine. Unii îngânau ceva despre Linia 109, cum că 
avuseseră loc acolo cel puţin două explozii puternice și un 
incendiu violent, și o mulţime de pasageri erau încă prizonieri 
între fiarele contorsionate. Ceva sărise în aer undeva prin 
primele două vagoane. 

Karen îngheţă. Lacrimile începură în sfârșit să i se 
rostogolească pe faţă. 

Acolo stătea Charlie de fiecare dată. Pentru el era ca un fel de 
ritual. Întotdeauna se instala în primul vagon! 

Haide, Charlie... Karen se ruga în tăcere, uitându-se la ecranul 
de la recepţie. Oamenii încep să iasă. Uite, reporterii le iau 
interviuri. 

Îi formă iarăşi numărul de mobil, trupul ei începând să cedeze 
în faţa panicii atotcuprinzătoare. 

„Răspunde dracului odată la telefon, Charlie!” 


Capitolul 6 


Gândul îi zbură la Samantha și Alex. Karen își dădu seama că 
trebuie să se ducă acasă. 

Ce Dumnezeu ar putea să le spună? Charlie întotdeauna se 
ducea cu mașina la birou. Avea un loc rezervat în garajul clădirii 
unde lucra. De ani de zile proceda așa. 


VP - 20 


Că, dintre toate zilele, tocmai în dimineața asta blestemată îşi 
găsise să ia trenul! 

Karen mototoli tricoul de gimnastică, vârându-l în geantă, și 
ieși în fugă afară, pe lângă tejgheaua de la recepție și apoi pe 
ușile mari de sticlă de la intrare. Cu pași grăbiţi, se apropie de 
locul unde-și parcase Lexus-ul în variantă hibridă, pe benzină și 
pilă electrică, pe care Charlie i-l cumpărase cu nicio lună în 
urmă. lnăuntru încă mai mirosea a mașină nouă. Apăsă pe 
butonul telecomenzii agăţate de breloc, deschise portiera și sări 
înăuntru. 

Casa ei se afla la zece minute distanţă. leșind din parcare, 
Karen își lăsă telefonul mobil, conectat la cască, pe apelare 
automată a numărului lui Charlie. Te rog, Charlie, te rog, 
răspunde odată la afurisitul de telefon! 

Inima continua să i se afunde în vârtejul disperării. „Aţi sunat 
la Charlie Friedman...” 

Lacrimile i se scurgeau în jos pe obraji, în timp ce ea continua 
să-și împingă undeva spre fundul minţii cele mai negre temeri. 
Nu se poate, nu ni se poate întâmpla tocmai nouă! 

Luă o curbă strânsă la dreapta, ca să iasă din parcarea sălii 
Sportsplex, ieși pe Bulevardul Prospect, trecu pe roșu la colț și 
acceleră la intrarea pe autostrada l-95. Traficul era ţinut pe loc, 
încetinind toate mașinile care se îndreptau spre centrul 
Greenwich-ului. 

Apăreau tot felul de vești noi și contradictorii. La radio 
spuneau că avuseseră loc mai multe explozii. Că pe linii 
izbucnise un incendiu, pe care pompierii nu reușeau să-l aducă 
sub control. Că temperatura extraordinar de mare și riscul de 
inhalare a fumului toxic îi împiedicau pe pompieri să se apropie. 
Că numărul victimelor era destul de mare. 

Incepea s-o sperie de moarte pe Karen. 

Charlie putea fi prizonier în iadul acela. Oriunde. Putea fi rănit 
sau ars, incapabil să iasă. Putea fi pe drum spre spital. Existau o 
sută de nenorocite de scenarii posibile, oricare dintre ele la fel 
de plauzibil. Karen apăsă iar pe tasta de apelare rapidă. 

— Unde ești, Charlie, fir-ar să fie? Răspunde, te rog!... 

Gândul îi zbură iar la Alex și Samantha. Ei probabil că n-au 
habar de ce se întâmplă. Chiar dacă le-a ajuns la urechi vestea 
exploziilor, nu le-ar da prin cap să se îngrijoreze pentru tatăl lor. 
Charlie se ducea întotdeauna cu mașina la serviciu. 


VP -21 


Karen ieși de pe autostradă prin ieșirea 5, spre Old 
Greenwich, apoi se angajă pe Post Road. Brusc, telefonul din 
mașină începu să sune. S/avă Domnului! Inima aproape că-i sări 
din piept. 

Dar nu era decât Paula, prietena ei cea mai bună, care locuia 
nu departe, în Riverside, la doar câteva minute distanţă. 

— Ai auzit ce s-a întâmplat? 

În fundal se auzea sonorul televizorului, dat tare. 

— Bineînţeles că am auzit, Paula! Eu... 

— Au zis că trenul venea dinspre Greenwich. S-ar putea să fie 
oameni pe care noi... 

— Paula, o întrerupse Karen, chinuindu-se din toate puterile 
să-și smulgă vorbele din gură. Cred că și Charlie era în trenul 
acela. 

— Ce?! 

Karen îi povesti despre problema cu mașina și-i spuse că nu 
reușea nicicum să dea de el. Acum ea se îndrepta spre casă și 
ar fi preferat să ţină amândouă telefoanele libere, în caz că o 
suna el sau secretara lui. 

— Sigur, dragă! Înţeleg. Kar, nu-ți face griji, o să fie totul în 
regulă. Charlie întotdeauna iese din încurcătură. Știi asta, Kar, 
nu-i așa? 

— Știu, spuse Karen, deși era conștientă că se minte singură. 
Stiu. 

Karen traversă orașul, cu inima bătându-i nebunește, apoi 
intră pe Shore Road, în apropierea canalului. Pe urmă coti pe 
Sea Wall. La jumătatea străzii, trase de volan și băgă Lexus-ul 
pe aleea din faţa casei. Mustangul de colecție al lui Charlie era 
parcat în spaţiul al treilea al garajului, exact unde se aflase și 
acum o oră, când ea plecase de acasă. Traversă în fugă garajul 
și intră în bucătărie. Speranţele îi fură momentan renăscute la 
vederea ledului de mesaje care clipea pe afișajul telefonului fix. 
Te rog..., se rugă ea în sinea ei, și apăsă pe tasta de redare, 
simțind cum îi pulsează tot sângele de teamă. 

— Săru-mâna, doamnă Friedman, se auzi o voce ternă în 
difuzorul telefonului. 

Era Mal, instalatorul lor, zumzăind monoton și la nesfârșit 
despre boilerul de apă caldă pe care ea îl rugase să-l repare și 
pe care el nu reușea nicicum să-l pună la punct din cauză că nu 
găsea să cumpere nu știu ce blestemată de piesă. Lacrimile 


VP - 22 


începură să curgă pe obrajii lui Karen, iar picioarele n-o mai 
ascultară și ea se rezemă cu spatele de perete, lăsându-se să 
alunece neajutorată la podea. Tobey se apropie dând din coadă 
și încercă să-și apropie boticul umed de chipul ei. Ea își șterse 
energic lacrimile cu podul palmelor. 

— Nu acum, scumpule, te rog. Nu acum... 

Ridicându-se în picioare, Karen bâjbâi după telecomanda de 
pe tejgheaua din bucătărie. Deschise televizorul. Situaţia se 
înrăutăţise și mai mult. Pe ecran apăruse Matt Lauer - acum 
împreună cu Brian Williams - și veștile erau că se înregistraseră 
zeci de victime omenești pe liniile de tren de la intrarea în gară 
și că incendiul continua să se extindă, imposibil de ţinut sub 
control. Că o porţiune din structura inferioară a clădirii gării se 
prăbușise, și, în timp ce cei doi jurnaliști discutau cu nu știu ce 
expert despre Al Qaeda și problema terorismului, ecranul se 
împărţi în două, redând imagini cu norul negru de fum care se 
răspândea pe cerul Manhattanului. 

l-ar fi sunat, îşi dădu Karen seama, măcar pe Heather la birou 
- dacă ar fi scăpat teafăr și nevătămat. Probabil chiar înainte s-o 
sune pe ea, pe Karen. Asta era lucrul care-o speria cel mai tare. 
Închise ochii. 

Doar să fii bine, Charlie, oriunde te-ai afla. Doar să fii bine. 

Afară se trânti cu zgomot o portieră de mașină. Karen auzi 
soneria de la ușă. Cineva o strigă pe nume și intră fugind în 
casă. 

Era Paula. O privi fix pe Karen, care stătea grămadă pe podea, 
într-un hal în care n-o mai văzuse niciodată. Paula se lăsă și ea 
să cadă alături și amândouă se îmbrăţișară strâns, cu lacrimile 
scânteindu-le pe obraji. 

— O să fie bine, scumpo, spuse Paula, mângâind-o pe păr. 
Sunt absolut convinsă. S-ar putea să fie sute de oameni prinși 
acolo. Poate că nu merg telefoanele mobile. Poate-a avut nevoie 
de îngrijiri medicale. Charlie e un supravieţuitor. Dacă e să 
scape cineva cu viaţă, atunci în mod sigur el e acela! Ai să vezi, 
draga mea. Totul o să fie în regulă. 

lar Karen o aproba și ea din cap și repeta întruna „Știu, știu”, 
ștergându-și lacrimile cu mâneca. 

Amândouă au sunat și au tot sunat. Ce altceva ar fi putut să 
facă? Pe telefonul mobil al lui Charlie. La el la birou. De vreo 
treizeci, patruzeci de ori, dacă nu mai mult. 


VP - 23 


La un moment dat, Karen chiar reuși să zâmbească, 
smârcâind din nas printre lacrimi: 

— Ştii ce tare se enervează Charlie când îl sâcâi la birou? 

Până la zece fără un sfert se instalaseră pe canapeaua din 
salonul unde familia își petrecea cea mai mare parte a timpului. 
Atunci au auzit mașina oprindu-se și portierele trântite. Alex și 
Samantha dădură buzna prin bucătărie, strigând: 

— S-a-nchis școala! 

Își vârâră amândoi capetele în camera unde era televizorul. 

— Aţi auzit ce s-a întâmplat? întrebă Alex. 

Karen n-avu putere să-i răspundă. La vederea celor doi copii, 
inima i se umplu iar de groază. Le spuse să stea jos. Văzură 
amândoi, pe chipul mamei lor, că plânsese și că e îngrijorată. 
Era cât se poate de clar că ceva nu era deloc în regulă. 

Samantha se așeză pe un fotoliu din faţa canapelei. 

— Mami, ce s-a întâmplat? 

— Tata a lăsat mașina la service în dimineaţa asta, spuse 
Karen, ca să-i facă revizia. 

— Da, și? 

Karen înghiţi cu greu un nod care i se pusese în gât, altfel știa 
sigur că ar fi început să plângă. 

— După care - și aici făcu o pauză - cred că s-a dus în oraș cu 
trenul. 

Amândoi copiii făcură ochii mari și priviră după ea ca atrași de 
un magnet, către ecranul televizorului. 

— Tati e acolo? întrebă fiul ei. La Grand Central 

— Nu știu, scumpule. N-avem nicio veste de la el. Tocmai asta 
ne îngrijorează cel mai tare. M-a sunat și mi-a spus că e în tren. 
Asta se întâmpla la ora opt și treizeci și patru de minute. 
Nenorocirea s-a întâmplat la opt și patruzeci și unu de minute. 
Nu știu... 

Karen se străduia din răsputeri să pară optimistă și 
încrezătoare și să nu-i alarmeze, fiindcă știa, cu o certitudine 
nestrămutată, că în orice moment Charlie putea să-i sune și să 
le spună că a reușit să scape de acolo, că n-a păţit nimic. Așa că 
nici măcar nu simţi șiroiul de lacrimi care-i curgeau pe obraji și- 
apoi în poală, și nu văzu că Samantha se uită lung la ea, cu gura 
întredeschisă, cât pe-aci să izbucnească și ea în plâns. Și nici pe 
Alex - bietul ei Alex, care în general se străduia să pară bărbat, 


VP - 24 


alb ca hârtia - cu ochii lipiţi de vălătucul terifiant de fum care se 
ridica spre cerul Manhattanului. 

O vreme nimeni n-a scos niciun cuvânt. Au stat pur și simplu 
și s-au uitat, fiecare prizonier în propria-i lume aflată la graniţa 
dintre negarea realităţii și speranţă. Sam, cu braţele încolăcite 
moale pe după gâtul fratelui ei, cu bărbia rezemată de umărul 
lui. Alex, ţinând-o strâns de mână pe Karen prima oară după ani 
de zile, uitându-se avid, așteptând să vadă chipul tatălui lor. 
Paula, cu coatele sprijinite pe genunchi, gata pregătită să strige 
și să arate cu degetul: Vite-/, el e! Să ţopăie de bucurie. 
Așteptând, cu toată certitudinea din lume, să audă telefonul 
despre care era sigură că va suna curând. 

Alex se întoarse spre Karen: 

— Tati o să iasă teafăr de-acolo, nu-i așa? Nu-i așa, mami? 

— Sigur că da, puiule, îl strânse Karen de mână. Doar îl 
cunoști pe tatăl tău. Dacă e să scape cineva dintr-o situaţie 
grea, atunci tatăl tău e acela. O să iasă cu bine și din asta. 

Atunci au auzit cu toţii un uruit sinistru. Pe ecranul 
televizorului, camera de filmat se clătină de reverberaţiile încă 
unei explozii înăbușite. Spectatorii de la fața locului scoaseră un 
geamăt prelung, apoi începură să ţipe, atunci când încă un nor 
de fum negru și dens se văzu ieșind din clădirea gării. 

Samantha începu să se tânguie: 

— Doamne, Dumnezeule... 

Karen simţi un gol în stomac. Prinse în mâna ei pumnul lui 
Alex și-l ţinu cât putu de strâns. 

— O, Charlie, Charlie, Charlie... 

— Explozii secundare, mormăi un comandant de pompieri 
care tocmai ieșea din gară, clătinând din cap cu un aer de 
resemnare. Sunt multe, foarte multe cadavre acolo. Nici măcar 
nu putem să ne apropiem. 


Capitolul 7 


În jurul prânzului 


Când se primise apelul, Hauck vorbea la telefon cu Unitatea 
Centrală pentru Situaţii de Urgenţă a poliţiei orașului New York. 


VP -25 


Posibil incident 634. Părăsirea locului accidentului. West 
Street cu Post Road. 

Toată dimineaţa urmărise atent tot ce era legat de 
nenorocirea care se petrecuse în oraș. Oameni panicați 
sunaseră întruna la poliție, neputând să ia legătura cu cei dragi 
și neștiind ce altceva să facă. Atunci când fuseseră lovite 
Turnurile Gemene, el lucra la Biroul de Informaţii al 
Departamentului de Poliţie New York, și, săptămâni întregi după 
aceea, avusese sarcina să caute și să afle ce se întâmplase cu 
oamenii despre care nimeni nu mai știa nimic - întrebând prin 
spitale, chestionându-i pe cei care interveniseră printre primii la 
fața locului și apoi pe cei care lucrau la îndepărtarea molozului. 
Hauck încă mai avea prieteni acolo, la Informaţii. Se uită lung la 
lista victimelor cu domiciliul în Greenwich, pe care-o obținuse de 
la ei: Pomeroy. Bashtar. Grace. O'Connor. 

Atunci, prima dată, din sutele de persoane a căror soartă nu 
se cunoștea, nu mai găsiseră decât două. 

— Posibil incident 634, Ty! îl atenţionă pentru a doua oară 
sergentul de serviciu din tura de zi. _ 

Accident rutier cu victime și fugă de la locul accidentului. In 
jos pe Post Road, la intersecţia cu West Street, în apropiere de 
restaurantele fast-food și concesiunile auto. 

— Nu pot, îi răspunse Hauck poliţistei de serviciu. Pune-l pe 
Muñoz să se ocupe. Eu am deja ceva de rezolvat. 

— Muñoz e deja la faţa locului, domnule locotenent. E un 
accident mortal. Se pare că aveți un cadavru acolo. 

Nu i-au trebuit decât câteva minute lui Hauck să-și scoată din 
parcare automobilul Grand Corona, să țâșnească în sus pe 
bulevardul Mason, cu girofarul în funcţiune, să ocolească Parcul 
Greenwich Office, apoi să coboare pe Post Road spre West 
Street, până peste drum de concesiunea Acura. 

Din moment ce îndeplinea funcţia de șef al serviciului 
infracţiuni cu Violenţă din poliţia orașului Greenwich, acesta era 
un caz care-i revenea direct. Departamentul lui se ocupa în 
principal să-i despartă pe elevii de liceu care se încăierau în 
școală, dar mai primea ocazional câte-o sesizare de intrare prin 
efracţie și intervenea la certuri violente între soți. Cadavrele 
erau rare aici în Greenwich. 

Înșelăciunile financiare erau mult mai frecvente. 


VP - 26 


La capătul bulevardului, patru mașini de poliţie blocaseră 
aglomerata arteră comercială, iar luminile lor scânteiau orbitor. 
Traficul era deviat pe o singură bandă. Hauck încetini, 
salutându-i din cap pe cei doi polițiști de patrulă pe care-i 
cunoștea. Freddy Muñoz, unul dintre detectivii din echipa lui, se 
apropie în timp ce Hauck cobora din mașină. 

— Cred că-ţi arde de glumă, Freddy, spuse Hauck, clătinând 
din cap a neîncredere. Taman azi, din toate zilele posibile... 

Detectivul arătă, cu o expresie posomorâtă, către o 
grămăjoară acoperită din mijlocul străzii West, care intersecta 
Post Road și apoi continua în sus spre Railroad Avenue și 
autostrada 1-95. 

— i se pare că glumim? 

Mașinile de patrulă parcaseră în așa fel încât să formeze un 
soi de cerc protector în jurul cadavrului. Sosise și o ambulanţă, 
dar asistentul de pe ea rămăsese în picioare și aștepta echipa 
medicală regională din Farmington. Hauck se lăsă într-un 
genunchi și trase la o parte un colț al prelatei din plastic. 

lisuse! expiră zgomotos. 

Tipul nu era practic decât un băieţandru - douăzeci și doi, cel 
mult douăzeci și trei de ani - alb, îmbrăcat într-o uniformă 
maronie și cu părul lung și roșcovan împletit mărunt în codițe 
sârmoase adunate, în stilul jamaican rasta. Trupul îi fusese 
contorsionat în asemenea hal încât șoldurile i se răsuciseră 
puţin într-o parte și stăteau ridicate deasupra asfaltului, în timp 
ce spatele îi rămăsese lipit de pământ, cu faţa în sus. Ochii îi 
avea larg deschiși, cu momentul impactului îngheţat în pupile. O 
dâră de sânge se scurgea până pe asfalt din colțul gurii victimei. 

— Ai vreun nume? 

— Raymond. Primul prenume, Abel. Al doilea, John. Toţi îl 
strigau AJ, din spusele șefului lui, de la atelierul mecanic de 
peste drum. Acolo lucra. 

Un tânăr agent de poliţie în uniformă stătea la câţiva pași de 
ei, în picioare, cu un carneţel de notițe pregătit în mână. Pe 
ecusonul lui scria STASIO. Hauck presupuse că el ajunsese 
primul la locul accidentului. 

— Tocmai ieșise din tură, spuse Muñoz. A spus că se duce să- 
și ia niște ţigări și să dea un telefon. 

Arătă cu mâna spre un local de peste drum și adăugă: 

— Se pare că se îndrepta spre restaurantul de colo. 


VP - 27 


Hauck aruncă o privire spre locanta despre care știa că se 
cheamă Fairfield Diner, unde mai poposeau din când în când și 
polițiștii. | se întâmplase și lui să mănânce de câteva ori pe- 
acolo. 

— Ce știm despre mașină? 

Muñoz îl chemă pe agentul Stasio, care părea să nu fi ieșit de 
mai mult de-o lună de pe băncile Academiei de Poliţie, și care 
citi, un pic emoţionat, datele notate în carneţelul cu spirală. 

— Se pare că mașina care a provocat accidentul era o sport- 
utilitară albă, domnule locotenent. Mergea spre nord pe Post 
Road și a cotit brusc pe West Street exact aici... A dat peste 
victimă în timp ce aceasta traversa strada. Avem doi martori 
oculari care au văzut toată întâmplarea. 

Stasio arătă cu mâna spre doi inși, unul scund și îndesat, cu 
haină sport, mustăcios, așezat pe locul din faţă al unei mașini de 
patrulă deschise, scărpinându-se în creștet. Celălalt într-o bluză 
albastră din molton, stând de vorbă cu un agent în uniformă și 
dând din cap cu o expresie abătută pe față. 

— Pe unul din ei l-am găsit în parcarea de la Arby's, acolo. Un 
fost poliţist, din câte se pare. Celălalt a ieșit din clădirea băncii 
de vizavi. 

Puștiul se descurcase să adune la un loc toate datele 
necesare. 

— Ai făcut treabă bună, Stasio. 

— Mulţumesc, domnule locotenent. 

Hauck se ridică alene în picioare, simțind cum îi pocnesc 
articulațiile genunchiului. Un cadou primit la despărțirea de anii 
tinereţii în care jucase fotbal. 

Se uită lung înapoi spre asfaltul cenușiu de pe West Street: 
cele două urme prelungi de cauciucuri continuau încă vreo zece 
metri mai departe față de locul unde săriseră ochelarii și 
telefonul mobil al victimei. Urme de derapaj. Mult dincolo de 
locul impactului. Hauck trase scârbit aer pe nas, simțind cum i 
se contractă stomacul. 

Ticălosul nici măcar nu încercase să oprească. 

Își întoarse privirea spre Stasio. 

— Ești în regulă, băiete? 

Scria cu litere mari, de la un capăt la celălalt al feţei agentului 
de poliţie, că acesta era primul lui accident cu victimă decedată. 

Stasio dădu din cap. 


VP - 28 


— Da, domnule locotenent. 

— Nu-i niciodată ușor, îl bătu Hauck ușor cu palma pe umăr 
pe tânărul poliţist. Chestie valabilă pentru oricare dintre noi. 

— Mulţumesc, domnule locotenent. . 

Hauck îl trase deoparte pe Muñoz. Il puse să privească spre 
sud de-a lungul șoselei Post Road ruta pe care venise cel de la 
volanul mașinii ucigașe, iar apoi urmele de cauciucuri de pe 
asfalt. 

— Vezi și tu ce văd eu, Freddy? 

Detectivul încuviinţă posomorât din cap. 

— Jigodia n-a schiţat nici cel mai mic gest să oprească. 

— Cam așa ceva. 

Hauck scoase din buzunarul jachetei o mănușă chirurgicală pe 
care și-o trase cu îndemânare pe degete. Îngenunchind iar, se 
aplecă peste trupul inert. 

— OK. Să vedem ce ne spune victima... 

Hauck ridică pieptul lui Abel Raymond doar atât cât să tragă 
afară un portvizit negru din buzunarul de la pantaloni al 
victimei. Un permis de conducere emis în statul Florida pe 
numele Abel John Raymond. Mai era și o legitimaţie laminată, de 
elev la Școala Postliceală Seminole, datând de acum doi ani. 
Același zâmbet vesel, cu ochi strălucitori, ca pe permisul de 
conducere, doar că părul era mai scurt. Probabil că băiatul 
renunţase la studii. 

Mai era un MasterCard, pe numele lui, un card de la Sears, 
plus alte câteva: Costco, ExxonMobil, Asigurările Sociale. 
Patruzeci și doi de dolari bani gheaţă. Un bilet folosit, la finala 
Orange Bowl, a campionatului universitar de fotbal american din 
1996. Intre echipele Florida State și Notre Dame. Hauck își 
amintea meciul acela. Din peretele despărțitor al portvizitului 
scoase fotografia-instantaneu a unei femei atrăgătoare, o 
brunetă ce nu părea să aibă mai mult de douăzeci și ceva de 
ani, ţinând de mână un băieţel. Hauck i-o întinse lui Muñoz. 

— Nu prea arată a soră. 

Detectivul ridică din umeri. Victima nu purta verighetă. 

— lubită, poate. 

Va trebui să cerceteze și să afle cine este. 

— Cineva oricum n-o să aibă motive de bucurie astă-seară, 
oftă Muñoz. 

Hauck băgă la loc fotografia în portvizit și pufni pe nas. 


VP - 29 


— Mă tem că lista va fi cam lungă, Freddy. 

— Curată nebunie, șefu', spuse Muñoz, clătinând din cap; dar 
nu mai vorbea acum despre accidentul rutier. Știi, fratele 
nevesti-mii a luat trenul de șapte cincizeci și șapte, în dimineaţa 
asta. A ieșit din gară chiar înainte să se întâmple. Cumnată-mea 
își ieșise din minţi. N-a reușit să dea de el decât după ce a ajuns 
la serviciu. Mai moţăi în pat câteva minute, rămâi blocat în trafic 
la un semafor, pierzi trenul cu care pleci de obicei... lţi dai 
seama ce noroc a avut? 

Hauck se gândi la lista cu nume rămasă pe biroul lui, la 
glasurile emoționate și pline de speranţă ale celor care sunaseră 
ca să întrebe de acești oameni dispăruţi. Aruncă o privire spre 
martorii lui Stasio. 

— Hai, Freddy, să vedem dacă putem identifica mașina. 


Capitolul 8 


Hauck îl luă pe tipul cu jacheta sport, iar Freddy pe cel cu 
bluzonul de molton North Face. 

Martorul lui Hauck se dovedi a fi un poliţist ieșit la pensie din 
South Jersey, pe nume Phil Dietz. Pretindea că venise în zonă ca 
reprezentant comercial, încercând să promoveze din ușă-n ușă 
sisteme ultramoderne de securitate - „Cred că aţi auzit și voi, 
case așa-zis «inteligente», cu acţionare prin amprentă, senzori 
de identificare, mă rog, chestii de genul ăsta” - de care 
începuse să se ocupe cu trei ani în urmă, când își predase 
insigna și se retrăsese din poliţie. Tocmai își lăsase mașina în 
parcare la Arby's, în susul străzii, pentru a se duce să-și ia un 
sandvici, când văzuse toată tărășenia. 

— Mașina venea cu viteză destul de mare, spuse Dietz. 

Era un individ scund și îndesat, cu păr încărunţit, un pic rărit 
pe creștet, și o mustață deasă, și gesticula animat cu mâinile 
scurte și dolofane. 

— L-am auzit pe șofer cum ambalează motorul. A accelerat în 
josul străzii și-a luat colţul aici. - Arătă cu degetul spre 
intersecţia dintre West Street și Post Road. - Jigodia dracului l-a 
lovit pe bietul băiat fără măcar să atingă frâna! N-am văzut 
chestia asta decât când era deja prea târziu. 


VP - 30 


— Aţi apucat să vedeți ce fel de mașină era? întrebă Hauck. 

Dietz încuviinţă din cap. 

— O sport-utilitară albă, model nou. Marca Honda sau Acura, 
cred, sau ceva de genul ăsta. Aș putea să arunc o privire pe 
niște poze. Plăcuțele de înmatriculare erau și ele albe... scrise 
cu albastru, cred, sau poate verde. - Dădu din cap. - Era prea 
departe. Nu mai văd așa de bine ca pe vremea când eram și eu 
poliţist. - Pipăi cu degetele un toc cu ochelari de citit pe care-l 
ținea în buzunarul de la piept. - Acum nu mi se mai cere să fiu în 
stare să citesc altceva decât comenzi de vânzare. 

Hauck zâmbi, apoi își notă ceva în carneţel. 

— Nu era un număr local? 

Dietz clătină din cap. _ 

— Nu. Posibil de New Hampshire, ori poate Massachusetts. Imi 
pare rău, n-am putut să-l descifrez ca lumea. Nenorocitul n-a 
oprit decât o clipă... după! Am tipat la el „Alo, stai pe loc!” și am 
început să alerg în josul pantei. Dar el a demarat brusc și-a luat- 
o încolo. Am încercat să-i fac o poză cu telefonul meu mobil, dar 
totul s-a întâmplat prea repede. Până să scot telefonul, el 
dispăruse. 

Dietz arătă cu mâna în susul pantei, spre terasamentul șoselei 
Railroad Avenue. West Street descria o curbă largă, trecând pe 
lângă parcarea în aer liber a unor concesiuni auto și o clădire de 
birouri. Odată ajuns acolo sus, mai aveai de parcurs doar un 
minut sau două până la autostrada 1-95. Hauck știa că ar trebui 
să aibă mare noroc, ca să găsească pe cineva care să-l fi văzut 
pe șofer acolo sus. 

Se întoarse spre martorul lui ocular. 

— Ziceați că l-aţi auzit accelerând? 

— Exact. Tocmai coboram din mașina mea. Mă gândeam că 
am de omorât ceva timp înainte de următoarea întâlnire. 

Dietz își apăsă cu degetele încrucișate ceafa și partea din 
spate a capului, apoi adăugă. 

— Vânzare din ușă-n ușă... Dacă vreţi un sfat din partea mea, 
iată-l: să nu ieșiţi din poliţie. 

— Am să mă străduiesc, zâmbi Hauck, apoi îi redirijă atenţia 
lui Dietz, arătând cu mâna spre sud. 

— Venea din direcţia aia? Aţi reușit să urmăriţi mașina cu 
privirea înainte să cotească? 


VP - 31 


— Da. Mi-a atras atenţia în momentul când a început să 
mărească viteza, încuviinţă Dietz. 

— Şoferul era un bărbat? 

— Categoric da. 

— Avem vreo șansă să ne daţi o descriere? 

Dietz clătină din cap. 

— După ce mașina s-a oprit, individul s-a uitat înapoi pentru o 
clipă, prin geam. Poate a stat să se gândească puţin la ce 
făcuse. N-am putut să-i deslușesc expresia de pe faţă. Avea 
geamuri fumurii. Credeţi-mă că-mi doresc să fi putut. 

Hauck se uită din nou spre culmea colinei, urmărind în gând 
ceea ce își imagina că fusese traseul victimei. Dacă lucra la 
atelierul J&D Tint and Rims, trebuia să vină pe jos pe West 
Street și apoi să traverseze Post Road la semafor, ca să ajungă 
la restaurant. 

— Zicețţi că aţi lucrat în poliţie? 

— La municipalitatea Freehold, spuse martorul, cu luminițe 
vioaie în priviri. În South Jersey. Lângă Atlantic City. Timp de 
douăzeci și trei de ani. 

— Foarte bine. Deci, domnule Dietz, probabil că veți înțelege 
foarte bine ceea ce urmează să vă întreb. Aţi reușit cumva să 
observați dacă autovehiculul se deplasa cu viteză mare, în mod 
relativ constant, pe porţiunea de dinaintea intersecţiei unde-a 
avut loc impactul? Sau și-a mărit viteza în momentul când 
victima a coborât pe carosabil? 

— Aha, încercaţi să vă dați seama dacă a fost un accident sau 
un act intenţionat? 

Fostul polițist își înclină ușor capul într-o parte. 

— Pur și simplu încerc să-mi fac o idee despre cum s-au 
petrecut lucrurile, îi replică Hauck. 

— L-am auzit de-acolo de sus, arătă Dietz cu mâna spre 
porţiunea de stradă dinspre restaurantul Arby's. A coborât ca 
din pușcă pe pantă și pe urmă s-a învârtit ca un titirez, când să 
ia colţul... ca nebunul! După părerea mea, trebuie să fi fost 
beat. Pe urmă nu știu, am mai ridicat privirea doar când am 
auzit bufnitura. L-a târât pe bietul băiat ca pe-un sac de cartofi. 
Se văd și acum urmele. După care s-a oprit. Cred că puștiul era 
deja sub el, sub mașină, în momentul ăla, pe urmă a luat iar 
viteză și-a dispărut. 


VP - 32 


Dietz a mai spus și că primește bucuros să se uite la niște 
poze de SUV-uri albe, în încercarea de-a micșora raza de 
căutare pentru marca și modelul de mașină. 

— Faceţi tot posibilul să-l găsiţi pe nemernicul ăsta, domnule 
locotenent. Dacă credeţi că vă pot ajuta cu ceva, orice, nu 
trebuie decât să-mi daţi de știre. Vreau să fiu ciocanul care-i 
vâră un cui în coșciug. 

Hauck îi mulțumi. l-ar fi plăcut să aibă totuși ceva mai multe 
informaţii de plecare. Muñoz se apropie de el. Insul cu care 
stătuse de vorbă văzuse incidentul de peste drum. Un antrenor 
de cros din orășelul Wilton, aflat la vreo treizeci de kilometri de 
Greenwich. Pe nume Hodges. Și el identificase același 
autovehicul alb, tot cu numere pe alb, din alt stat. 

— Parcă AD scria. Și cred că am văzut un opt... 

Tocmai ieșea din clădirea băncii, după ce folosise bancomatul. 
Totul se petrecuse atât de rapid, încât nici el nu reușise să 
distingă prea multe detalii. În mare, descrisese și el cam aceeași 
turnură a evenimentelor pe care o schițase și Dietz. 

Muñoz ridică din umeri decepţionat. 

— Nu prea avem cine știe ce date cu care să lucrăm, nu, 
șefu'? 

— Nu, mormăi Hauck, strângând din buze a necaz. 

Se întoarse la mașina lui și lansă prin staţie un anunţ de 
căutare. Un autovehicul sport-utilitar, alb, model nou, „posibil 
marca Honda sau Acura, posibil cu plăcuțe de New Hampshire 
sau Massachusetts, posibil începând cu AD8. Foarte probabil cu 
urme de tamponare în partea din față”. Condus de un bărbat 
alb. Anunțul urma să fie difuzat spre toate unitățile de poliţie și 
atelierele de reparaţii auto din regiunea de nord-est. Poliţia îi va 
lua la întrebări pe toţi cei care circulau la nord de strada West, 
ca să verifice dacă nu cumva l-a zărit cineva trecând în viteză. 
S-ar putea să existe și camere de supraveghere video undeva 
pe șosea, care să fi intrat în funcţiune dacă depășise viteza 
legală. Asta ar fi fost cea mai bună șansă a lor să-l găsească. 

Asta, firește, dacă nu cumva se dovedea că lui Abel Raymond 
îi purta cineva sâmbetele. 

În apropiere aștepta un tip cu o șapcă de baseball pe cap, 
inscripționată cu numele echipei Yankees; aerul rece îl făcuse 
să-și strângă capul între umeri și să-și frece braţele cu palmele. 


VP - 33 


Stasio îl aduse în faţa celor doi detectivi. Dave Corso, 
proprietarul atelierului auto la care lucra AJ Raymond. 

— Era un puști de toată isprava, spuse Corso, dând vizibil 
amărât din cap. Lucra la mine-n atelier cam de vreun an. Un 
băiat talentat. Recondiţiona singur, cu mâna lui, mașini mai 
vechi. Era de loc de prin Florida. 

Hauck își aminti de permisul de conducere. 

— Știţi exact de unde? 

Patronul atelierului ridică din umeri. 

— Nu știu. Tallahassee, parcă, sau poate Pensacola... Mereu îl 
vedeai în câte-un tricou inscripţionat cu Florida State Seminoles. 
Cred că i-a scos pe toţi colegii lui de serviciu la o bere, când 
Seminoles au câștigat campionatul anul trecut. Mi se pare că 
tatăl lui era marinar sau ceva de genul ăsta. 

— Adică lucra pe o navă? În marina militară sau comercială? 

— Nu. Parcă pe un remorcher sau cam așa ceva. li ţinea poza 
prinsă cu pioneze pe perete, în atelier. Și acum e tot acolo. 

Hauck dădu din cap. 

— Unde locuia domnul Raymond? 

— Mai la nord, în Bridgeport, de asta sunt aproape sigur. 
Normal că avem adresa lui undeva la dosar, printre hârtiile 
firmei, dar știți cum e... lucrurile se mai schimbă. Ce știu sigur e 
că avea cont bancar la First City. 

Le mai spuse că AJ primise un telefon, cam cu vreo douăzeci 
de minute înainte să plece. Vopsea o caroserie, abia dacă 
ajunsese la mijloc cu operaţiunea. Pe urmă a venit și a spus că 
vrea să iasă din schimb mai devreme. 

— Marty nu știu cum, parcă a zis tipul de la telefon că-l 
cheamă. AJ a spus că se duce peste drum, ca să-și ia niște ţigări. 
De la restaurant, cred. Au acolo un automat de țigări. 

Corso își aruncă privirea la grămăjoara acoperită cu prelată 
din mijlocul drumului. 

— După care poftim... chestia asta! Cum mama dracului se 
poate întâmpla așa ceva? 

Hauck scoase portvizitul victimei dintr-o pungă de plastic și-i 
arătă lui Corso fotografia fetei, cu băieţelul ei de mână. 

— Aveţi idee cine-ar putea fi? 

Patronul atelierului auto ridică din umeri. 

— Mi se pare că avea o iubită acasă... Sau poate la Stamford. 
A venit să-l ia de la muncă, o dată sau de două ori. Staţi să mă 


VP - 34 


uit mai bine... Mda, cred că ea e. Lui AJ îi plăcea să lucreze la 
mașini vechi, modele clasice. Adică le restaura. Corvette, 
LeSabre, Mustang. Mi se pare că și săptămâna trecută, în 
weekend, fusese la o expoziţie de mașini vechi. Mă;, frate... 

— Domnule Corso, îl trase Hauck puţin la o parte. Vă vine în 
minte vreo persoană despre care v-aţi putea gândi că i-ar vrea 
răul domnului Raymond? Avea cumva datorii? Juca jocuri de 
noroc? Lua droguri? Orice lucru de genul ăsta, la care v-aţi 
putea gândi, ne-ar fi de mare ajutor. 

— Credeţi că n-a fost un accident? 

Patronul victimei făcu ochii mari. 

— Trebuie să întrebăm, asta ne e meseria, spuse Muñoz. 

— Drept să spun, n-am idee. Mi s-a părut un băiat de treabă. 
Venea la muncă. Lucra bine. Colegii lui îl simpatizau. Dar acum, 
că aţi adus vorba de fata asta, nu prea știu ce să zic... Mi se 
pare că era măritată, sau se despărţise de curând de soțul ei. 
Ţin minte că acum ceva vreme l-am auzit pe AJ pomenind ceva, 
cum că ar avea necazuri cu fostul ei soț. Mai bine l-aţi întreba pe 
Jackie, el s-ar putea să știe. E înăuntru, la atelier. Era mai 
apropiat de AJ. 

Hauck dădu din cap. îi făcu semn lui Muñoz să se ocupe el de 
discuția cu Jackie. 

— Dacă tot mergem la atelier, domnule Corso, aveţi ceva 
împotrivă să verificăm și de unde a venit apelul telefonic pe care 
l-a primit domnul Raymond? 

Instinctul de copoi îi spunea lui Hauck că ceva nu mirosea 
bine în povestea asta. 

Se duse la marginea șoselei și privi înapoi, în josul pantei, 
spre locul accidentului. Era clar foarte vizibil. Ramificaţia West 
Street. Nimic care să obstrucţioneze vizibilitatea. Mașina celui 
care lovise victima nu încetinise. Nu făcuse nicio manevră ca să 
oprească sau să-l ocolească pe puști. Un șofer în stare de 
ebrietate ar fi trebuit să fie beat turtă, într-o zi de luni la amiază, 
ca să-l lovească frontal pe băiat. 

Echipa medicală din nord ajunsese în sfârșit la fața locului. 
Hauck cobori de pe vârful colinei. Ridică de jos telefonul mobil al 
victimei. Va verifica numerele recent formate. Nu l-ar surprinde 
deloc dacă se va dovedi că unul dintre ele era al celui care 
sunase la atelierul auto. 

Cam așa se întâmpla, de obicei. 


VP - 35 


Hauck îngenunche o ultimă dată lângă trupul lui AJ Raymond, 
aruncând o privire lungă, concentrată, spre faţa puștiului. Am să 
aflu cine a fost, fiule, îşi jură el în gând. Gândul îi zbură o clipă la 
atacul cu bombe din tren. O mulţime de oameni din orășelul lui 
nu vor mai ajunge acasă diseară. Acesta nu era decât unul 
dintre ei. Dar pentru acesta măcar era în stare să facă ceva. 

Acesta - Hauck fixă cu privirea șuvițele lungi și împletite de 
păr roșcovan, simțind cum se trezește în el durerea surdă a unei 
răni vechi și nevindecate - măcar avea o faţă. 

Înainte să se ridice în picioare, Hauck mai căută pentru ultima 
oară în buzunarele victimei. În cele de la pantaloni găsi câteva 
monede și o chitanță de la benzinărie. Apoi vâri mâna în 
buzunarul de la piept, pe sub petecul de material brodat cu 
inițialele lui, AJ. 

Pipăi cu degetele și scoase afară o bucăţică de hârtie galbenă, 
un banal bileţel de hârtie autoadezivă Post-it. Pe el era scris un 
nume și un număr de telefon cu prefix local. 

Se prea poate să fi fost persoana pe care AJ Raymond se 
dusese s-o întâlnească. Sau poate că bileţelul era acolo de nu 
știu câte săptămâni. Hauck îl lăsă să cadă în punga de plastic cu 
probe materiale, alături de celelalte obiecte pe care le găsise la 
fața locului - încă o verigă în plus de verificat. 

Charles Friedman. 


Capitolul 9 


N-am mai primit niciun fel de vești de la soțul meu. N-am 
reușit nicicând să aflu ce s-a întâmplat. 

Incendiile au făcut ravagii în tunelurile de la gara Grand 
Central până aproape de sfârșitul zilei. Atentatorii folosiseră o 
substanță catalizatoare a focului foarte puternică, împreună cu 
explozibilul. Patru explozii. Câte una în fiecare dintre primele 
două vagoane ale trenului care pleca la șapte cincizeci și unu 
din gara Greenwich, declanșate în momentul când trenul oprise. 
Celelalte bombe fuseseră amplasate în coșuri de gunoi de-a 
lungul peronului, câte patruzeci și cinci de kilograme de 
hexagen: suficient ca să demolezi o clădire cu etaj. O facțiune 
teroristă, au spus la televizor. Pentru Irak. Vă vine să credeți?! 


VP - 36 


Charlie era total împotriva războiului din Irak. Au găsit nume, 
fotografii cu gara, urme de substante chimice acolo unde 
fuseseră confecționate bombele. Focul care a ars întruna 
aproape două zile la rând a atins o temperatură de peste o mie 
două sute de grade. 

Noi am așteptat. Am așteptat toată acea primă zi, ca să auzim 
ceva. Orice. Vocea lui Charlie. Un mesaj de la vreunul din 
spitale, cum că era acolo. Ni se părea că sunasem peste tot, în 
toată lumea: la poliție, la linia fierbinte care fusese înființată 
special pentru asta. La congresmanul nostru local, pe care 
Charlie îl cunoștea personal. 

N-am primit nicio veste, nicicând. 

Au murit o sută unsprezece oameni. Inclusiv trei dintre 
teroriști, despre care se bănuiește că s-ar fi aflat în primele două 
vagoane. Acolo unde stătea și Charlie întotdeauna. Mulți oameni 
n-au putut nici măcar să fie identificați. Nu existau rămășițe 
identificabile. Pur și simplu au plecat la serviciu într-o dimineaţă 
și s-au evaporat de pe suprafața Pământului. Ca și Charlie. Sotul 
meu, cu care eram împreună de optsprezece ani. Pur și simplu 
mi-a strigat la revedere peste uruitul uscătorului meu de păr și 
s-a dus să lase mașina la service. 

După care a dispărut. 

Ceea ce au găsit, totuși, a fost mânerul servietei din piele pe 
care copiii i-o făcuseră cadou anul trecut - cu porțiunea 
superioară, arsă pe margini, încă atașată de mâner și împinsă la 
mare distanță de suflul exploziei, purtând monograma CMF din 
litere aurite imprimate în relief. Acest lucru a pus pentru prima 
dată un punct final speranțelor noastre și ne-a adus iar lacrimi în 
ochi. 

Charles Michael Friedman. 

In acele prime câteva zile, am fost convinsă că se va târî el 
afară, cumva, din toată nenorocirea. Charlie era în stare să iasă 
cu fata curată din orice situație. Dacă ar fi alunecat de pe 
acoperiș, în timp ce se căznea să repare afurisita de antenă 
satelit, în mod sigur ar fi aterizat ca o pisică, în picioare. Da, 
chiar atât de mult puteai conta pe faptul că va scăpa teafăr. 

Doar că de data aceasta nu s-a întâmplat. N-a existat niciun 
telefon, nicio bucăţică din hainele lui, nici măcar o mână de 
cenușă. 

Și eu nu voi ști niciodată. 


VP - 37 


Nu voi ști niciodată dacă a murit din cauza exploziei inițiale 
sau a murit în flăcări. Dacă era conștient, dacă a simţit vreo 
durere. Dacă ultimul lui gând s-a îndreptat spre noi. Dacă ne-a 
strigat pe nume. 

O parte din mine și-a dorit nespus o ultimă șansă de a-l putea 
apuca de umăr, ca să-i strige în față: „Cum ai putut să te lași să 
mori acolo, Charlie? Cum ai putut?” 

Acum, însă, bănuiesc că nu mi-a mai rămas altceva de făcut 
decât să accept că s-a dus. Că nu se va mai întoarce niciodată. 
Deși e al naibii de greu... 

Să accept că nu va mai apuca niciodată s-o conducă pe 
Samantha cu mașina la facultate, în prima ei zi de studenție. 
Sau să-l vadă pe Alex cum marchează în meciurile lui de 
lacrosse. Sau să-i vadă ce fel de oameni mari au ajuns. Lucruri 
care l-ar fi făcut să se simtă atât de mândru. 

Ne pregăteam să îmbătrânim împreună. Să ne urcăm pe 
bărcuța noastră și să plecăm spre golfulețul acela din Caraibe. 
Acum el nu mai este, a dispărut ca fumul. 

Optsprezece ani din viata noastră. 

Optsprezece ani... 

Si nu pot nici măcar să-mi iau rămas-bun de la el cu un sărut. 


Capitolul 10 


Câteva zile mai târziu - vineri, sâmbătă, Karen le pierduse 
șirul - un detectiv de poliţie a venit la ei acasă. 

Nu de la departamentul metropolitan. Cei de la Poliţia 
Orașului New York și de la FBI fuseseră deja pe-acolo de câteva 
ori, încercând să stabilească un grafic al deplasărilor lui Charlie 
din ziua respectivă. Polițistul de acum era unul local. Mai întâi 
sunase și întrebase dacă ar putea discuta cu Karen, doar câteva 
minute, despre o chestiune care nu avea legătură cu bombele 
de la Grand Central. Ea spusese că da, bineînțeles. Orice lucru 
care o ajuta să-și mai ia gândul de la nenorocirea întâmplată era 
mană cerească pentru ea, acum. 

Se afla în bucătărie, aranjând niște flori care sosiseră în dar 
de la un mic magazin din zonă, unde Charlie cumpăra cu 
toptanul, când se întâmpla să oprească pe-acolo. 


VP - 38 


Karen știa că arată cumplit. Dar nu prea îi ardea ei de păstrat 
aparențele în asemenea momente. Tatăl ei, Sid, care venise din 
Atlanta și care se arăta foarte grijuliu cu ea, îl conduse pe 
poliţist în casă. 

— Sunt locotenentul Hauck, spuse acesta. 

Era bine îmbrăcat, pentru un poliţist, într-un sacou sport din 
stofă de lână englezească, pantaloni comozi și o cravată de bun- 
gust. 

— V-am văzut la întâlnirea de la primărie, luni seară. N-am să 
vă răpesc decât vreo câteva minute. Îmi pare foarte rău pentru 
pierderea pe care aţi suferit-o. 

— Mulţumesc. 

Karen dădu din cap și-și împinse părul cu mâna spre spate, în 
timp ce se așezau cu toţii în salonul de zi cu pereţi din sticlă, 
încercând să mai destindă atmosfera cu un surâs menit să-i 
exprime aprecierea. 

— Fiica mea nu se simte prea bine, interveni tatăl ei, deci, 
dacă nu vă supăraţi, indiferent ce aţi avea de verificat... 

— Tată, e în regulă, nu mă deranjează. 

Zâmbind, Karen clipi ironic-afectuos în direcţia tatălui ei, apoi 
prinse privirea locotenentului de poliţie. 

— E OK. Lasă-mă un pic, să vorbesc cu domnul poliţist. 

— Bine, bine, spuse el. Eu am plecat. Dacă ai nevoie de 
mine... 

Tatăl ei se întoarse în camera cu televizorul și închise ușa 
după el. 

— Nici nu mai știe ce să facă, spuse Karen cu un suspin 
adânc. Nimeni nu știe. E foarte greu, pentru toată lumea. 

— Vă mulţumesc că m-aţi primit, spuse detectivul. N-o să 
dureze mult. - Se așeză în faţa ei și scoase ceva din buzunar. - 
Nu știu dacă aţi auzit, dar a mai avut loc un incident aici, în 
orașul nostru, luni. Un accident de mașină cu victime, în josul 
colinei pe Post Road. A fost ucis un tânăr. 

— Nu, nu știam, spuse Karen surprinsă. 

— Numele lui era Raymond. Abel John Raymond. 

Locotenentul îi întinse fotografia unui bărbat tânăr și 
surăâzător, bine clădit, cu codițe roșcovane împletite în stil rasta, 
stând în picioare lângă o placă de surf, pe plajă. 

— I se spunea AJ. Lucra la un atelier auto, aici, în oraș. 
Traversa West Street, când a fost lovit în plin de un SUV care 


VP - 39 


făcea dreapta. Cine-o fi fost la volan nici măcar nu s-a deranjat 
să oprească. Şoferul l-a târât pe băiat după el vreo douăzeci de 
metri, apoi a dispărut. 

— Doamne, ce oribil, spuse Karen, uitându-se iar la fața din 
poză și simțind cum o săgetează o teribilă părere de rău. 

Indiferent ce i se întâmplase ei, locuia totuși într-un oraș mic. 
Putea să fie oricine de acolo. Băiatul oricui. In aceeași zi în care 
și ea îl pierduse pe Charlie. 

Își întoarse privirea spre poliţist. 

— Ce legătură are asta cu mine? 

— Există vreo posibilitate să-l mai fi văzut vreodată pe acest 
om? 

Karen își aruncă iar ochii pe fotografie. Un chip atrăgător, plin 
de viață. Codiţele sârmoase, roșii ca para focului, nu te-ar fi 
lăsat să-l uiţi prea ușor. 

— Nu, nu cred. 

— N-aţi auzit niciodată de numele Abel Raymond, sau poate 
AJ Raymond? 

Karen își fixă iar privirea pe poză, apoi scutură din cap. 

— Nu, domnule locotenent, nu cred. De ce? 

Detectivul păru dezamăgit. Își băgă iar mâna în buzunarul 
interior al sacoului, scoțând de data aceasta o bucăţică de hârtie 
galbenă, un bileţel Post-it mototolit și vârât într-un săculeț din 
plastic. 

— Am găsit asta în uniforma de serviciu a victimei, la locul 
accidentului. 

Uitându-se la ce scria pe bileţel, Karen simţi cum se 
încordează brusc pe dinăuntru și cum i se măresc ochii. 

— Acesta este numele soțului dumneavoastră, nu-i așa? 
Charles Friedman. Și numărul lui de telefon mobil. 

Karen ridică privirea, complet derutată, și încuviinţă din cap. 

— Da. Așa este. 

— Și sunteţi sigură că nu l-aţi auzit niciodată pe soţul 
dumneavoastră pomenindu-i numele? Raymond? Lucra într-un 
atelier auto din Greenwich, se ocupa de colorarea geamurilor și 
vopsitorie specială. 

— Geamuri colorate? clătină Karen din cap, surâzând numai 
cu ochii. În afară de cazul în care se pregătea să intre în vreo 
criză de andropauză, mie nu mi-a pomenit de așa ceva. 


VP - 40 


Hauck îi întoarse surâsul. Dar Karen își dădu seama că e 
decepţionat. 

— Aş vrea să vă pot fi de ajutor, domnule locotenent. Vă 
gândiţi că a fost premeditat acest accident de mașină? 

— Vreau doar să acopăr toate posibilităţile. 

El luă înapoi fotografia și bucăţica de hârtie cu numele lui 
Charlie. Era un bărbat bine, își zise Karen. Într-un fel mai aspru, 
dar perfect bărbătesc. Ochi albaștri, serioşi. Dar cu o sclipire 
grijulie în ei. Trebuie să-i fi fost greu să vină azi aici. Era limpede 
că voia să-i facă dreptate acelui băiat. 

Karen ridică din umeri. 

— Destul de neplăcută coincidenţă, nu? Numele lui Charlie pe 
hârtiuţa aceea. În buzunarul bietului băiat. În aceeași zi... 
obligându-vă să veniţi aici. 

— Una urâtă - încuviință el, forțându-se să schițeze un 
zâmbet chinuit - da. N-am să vă mai rețin. 

Se ridicară amândoi în picioare. 

— Dacă vă mai amintiţi ceva, daţi-mi vă rog de veste. Am să 
vă las o carte de vizită. 

— Bineînţeles. 

Karen luă cartea de vizită și se uită lung la ea: DETECTIV-ȘEF. 
INFRACȚIUNI CU VIOLENȚĂ. DEPARTAMENTUL DE POLIȚIE 
GREENWICH. 

— Îmi pare foarte rău pentru soțul dumneavoastră, repetă 
locotenentul. 

Ochii lui părură să alunece în treacăt spre o fotografie 
înrămată pe care Karen o ţinea pe etajeră. Ea și cu Charlie, 
îmbrăcaţi elegant, la patru ace. La nunta lui Meredith, verișoara 
ei. Lui Karen îi plăcuse întotdeauna la nebunie cum arătau ei doi 
în fotografia aceea. 

Surâse cu nostalgie. 

— După optsprezece ani petrecuţi împreună, n-am avut parte 
nici măcar de-un sărut de rămas-bun. 

Timp de câteva clipe rămaseră amândoi tăcuţi, ea dorindu-și 
să nu fi spus acest lucru, el mutându-și greutatea de pe un 
picior pe altul, aparent ocupat să contemple nu știu ce, puțin 
încordat. Apoi, el spuse: 

— Pe 11 septembrie eu lucram la Biroul de Informaţii al 
Departamentului de Poliţie New York. Sarcina mea era să încerc 
să dau de urma celor care fuseseră declaraţi dispăruţi. In fine, 


VP - 41 


despre care se bănuia că au rămas prizonieri în clădiri, că s-au 
pierdut. A fost foarte greu. Am văzut o mulțime de familii - își 
umezi buzele - în aceeași situație ca a dumneavoastră. De fapt, 
cred că tot ce vreau să spun e că am cât de cât idee prin ce 
treceţi acum... 

Karen simţi o înțepătură călduță în coada ochiului. Ridică 
privirea și se căzni să surâdă, neștiind ce să spună. 

— Să-mi dați de știre, dacă credeți că vă pot ajuta cu ceva. - 
Făcu un pas spre ușă. - Incă mai am câţiva prieteni la poliţia 
metropolitană. _ 

— Apreciez gestul dumneavoastră, domnule locotenent. - Il 
conduse prin bucătărie spre ușa din spate a casei, ca să evite 
mulţimea din faţă. - E groaznic. Vă doresc mult noroc, în găsirea 
autorului accidentului. Imi pare rău că nu v-am putut ajuta cu 
nimic. 

— Aveţi destule lucruri la care să vă gândiţi acum, spuse el, 
deschizând ușa. g 

Karen se uită la el. In glas îi răsări o notă abia simțită de 
speranță. 

— Și ați găsit până la urmă pe cineva? Când îi căutaţi pe cei 
dispăruți? 

— Două persoane, răspunse el, dând din umeri. Una la spitalul 
St. Vincent. Fusese lovită de nişte bucăți de moloz. Cealaltă 
persoană, un bărbat, întârziase și nu ajunsese deloc la serviciu 
în dimineața aceea. Asistase ca spectator la ceea ce s-a 
întâmplat și pur și simplu n-a fost în stare să se întoarcă acasă 
timp de câteva zile. 

— Nişte șanse destul de mici, surâse Karen, uitându-se la el 
de parcă ar fi ghicit ce-i trece prin cap. Pur și simplu ar fi mai 
bine dacă aș avea ceva, cât de cât... 

— Vă urez numai bine, doamnă Friedman, dumneavoastră și 
familiei dumneavoastră, încheie locotenentul, deschizând ușa. 
Imi pare tare rău pentru pierderea pe care aţi suferit-o. 

e 

Ajuns afară, Hauck rămase câteva clipe nemișcat pe trotuar. 

Sperase ca numele și numărul de telefon din buzunarul lui AJ 
Raymond să se dovedească mai de ajutor. Era cam tot ce-i mai 
rămăsese, în mare. 

Verificarea convorbirilor de la telefonul atelierului unde lucra 
victima nu dusese la niciun rezultat. Apelul pe care Raymond îl 


VP - 42 


primise - de la Marty nu știu cum, cum spusese managerul 
atelierului - provenea de la ceea ce compania de telefonie 
numea „apelant privat”. Un telefon mobil cu cartelă. Imposibil 
de identificat acum. 

Nici fostul soț al iubitei lui Raymond nu s-a dovedit o pistă 
relevantă. Insul era un nemernic, probabil genul de ticălos care 
își bătea nevasta, dar alibiul lui stătea în picioare. În momentul 
accidentului era la o ședință cu părinţii, la școala copilului lui, și 
oricum conducea o Toyota Corolla bleumarin, nicidecum un SUV. 
Hauck verificase de două ori. 

Acum nu-i mai rămăseseră decât două relatări cam 
contradictorii din partea celor doi martori oculari și ordinul de 
căutare pe care-l lansase pentru mașini sport-utilitare albe. 

Aproape nimic. 

Îl ardea pe dinăuntru. La fel ca părul roșu ca para focului al lui 
AJ Raymond. 

Cineva comisese o crimă și avea să scape nepedepsit. Fiindcă 
el, Hauck, pur și simplu n-avea cum s-o dovedească. 

Karen Friedman era o femeie atrăgătoare și cumsecade. Și-ar 
fi dorit s-o poată ajuta în vreun fel. Simţise o undă de regret, 
văzându-i încordarea și incertitudinea din ochi. Știind exact prin 
ce trecea. Și ce-o aștepta de acum încolo. 

Hauck știa că greutatea pe care-o simţea apăsându-i sufletul 
nu are chiar atât de multă legătură cu victimele din 11 
septembrie, așa cum afirmase. Ci cu ceva mai profund, ceva 
care niciodată nu era foarte departe de gândurile lui. 

Norah. Acum ar fi avut opt ani, nu? 

Amintirea ei îi reveni în minte ca o împunsătură de cuţit, așa 
cum se întâmpla întotdeauna. O copiliţă în bluză de trening bleu 
și cu aparat dentar, jucându-se cu sora ei pe alee. Cu o jucărie 
Tugboat Annie. 

li putea auzi și acum vocea cristalină ca un clopoțel. 

li putea vedea și acum părul roșcovan, împletit în codițe. 

Portiera unei mașini se trânti la marginea trotuarului, 
readucându-l brusc în prezent. Hauck ridică privirea și văzu un 
cuplu frumos îmbrăcat, cu flori în mână, apropiindu-se de ușa 
casei lui Karen Friedman. 

Ceva îi atrase atenţia. 


VP - 43 


În timpul scurs de când sosise el acolo, cineva deschisese una 
dintre ușile garajului. O menajeră trăgea afară un tomberon de 
gunoi. 

Intr-unul din spaţiile garajului era parcat un Mustang de 
culoarea aramei - un model din 1965 sau 1966, din câte-și 
dădea Hauck seama. Decapotabil. Cu un abțibild roșu în formă 
de inimă pe bara de protecţie din spate și cu o dungă albă, ca a 
mașinilor de curse, în părțile laterale ale caroseriei. 

Pe plăcuța de înmatriculare scria CHRLYS BABY. Scumpa lui 
Charlie. 

Hauck se duse mai aproape și îngenunche, trecându-și palma 
peste ornamentul din crom strălucitor. 

Fir-ar să fie... 

Cu asta se ocupa AJ Raymond! Restaura mașini vechi. Timp 
de o clipă, Hauck fu gata să izbucnească într-un hohot de râs. 
Nici nu știa prea bine cum să se simtă, dezamăgit sau ușurat, că 
ultima pistă care-i rămăsese se risipise în vânt. 

Totuși, hotărî el în timp ce pornea spre mașina lui, parcată 
dincolo de alee, acum măcar știa de ce avea băiatul în buzunar 
numărul de telefon al lui Charles Friedman. 


Capitolul 11 


Pensacola, Florida 


Uriașul tanc petrolier cenușiu își făcu apariţia din ceaţă și opri 
motoarele chiar la intrarea în port. 

Umbrele industriei grele: estacade cenușii din oţel, rezervoare 
de rafinărie, gigantice pompe hidraulice pregătite pentru ţiţei și 
benzină, toate așteptau tăcute să se apropie petrolierul. 

O singură șalupă de pilotaj îi ieși în întâmpinare. 

La cârmă, pilotul pe nume Pappy fixă direcţia spre vasul aflat 
în așteptare. Ca adjunct al căpitanului de radă, în cadrul 
Autorităţii Portuare Pensacola, sarcina lui era să ghideze 
vapoarele de mărimea unui teren de fotbal printre bancurile de 
calcar nisipos care înconjurau capul Singleton Point, iar apoi prin 
păienjenișul firelor de navigaţie ale radei interioare, veșnic pline 
de trafic comercial pe tot parcursul zilei. Călăuzea nave mari ca 


VP - 44 


aceasta încă de la vârsta de douăzeci și doi de ani - o muncă, 
practic aproape un ritual, pe care-o moștenise de la propriul lui 
tată, și el pilot de radă, care făcuse aceeași muncă de când 
avea și el douăzeci și doi de ani. Timp de aproape treizeci de 
ani, Pappy repetase de atâtea ori aceeași operaţiune, încât 
acum putea să aducă un vapor în radă chiar și cu ochii închiși, 
ceea ce ar fi și făcut în acest moment, în calmul neguros de 
dinaintea zorilor - dacă ar fi fost vorba de o dimineaţă normală 
și de un petrolier ca oricare altul. 

Cam sus faţă de nivelul apei, remarcă Pappy, cu privirea 
concentrată pe corpul navei. 

Prea sus. Linia de plutire era perfect vizibilă. Pappy își aruncă 
ochii pe sigla de la prora navei. 

Mai văzuse și înainte vapoarele astea. 

De regulă, adevărata măiestrie consta în a aprecia cam cât 
trăgea petrolierul impozant și a-l ghida să navigheze printre 
bancurile de nisip aflate la intrarea în port. Pe urmă, nu trebuia 
decât să urmezi culoarele de navigaţie, care pe la ora zece 
dimineaţa puteau fi chiar mai intens circulate decât porțiunea 
de centură de la intrarea în orașul New York, și să descrii un arc 
larg de cerc către Dana 12 - adică acolo unde scria în 
documentele de navlu că este desemnată să arunce ancora 
nava Persefona, încărcată ochi cu ţiţei venezuelean. 

Dar nu și în dimineaţa aceasta. 

Șalupa lui Pappy se apropie de petrolierul masiv dinspre 
babord. Pe măsură ce distanța se micșora, privirea i se 
concentră asupra siglei de la prora Persefonei, înfățișând un 
delfin în salt arcuit. 

Dolphin Oil. 

Se scărpină în barbă cu mâna uscăţivă, bătută de vânt și ploi, 
și-și cercetă cu privirea propriile documente de intrare de la 
Controlul Maritim: 2,3 milioane de barili de ţiţei la bord. Vaporul 
parcursese distanţa din Trinidad până aici în nici paisprezece 
ore. Rapid, remarcă Pappy, mai ales pentru un asemenea super- 
tanc din clasa super-gabarit, fabricat în 1970 - cu alte cuvinte, o 
rablă numai bună de aruncat la gunoi - și care mai era și tras în 
jos de-o încărcătură maximă. 

Navele ăstora ajungeau întotdeauna foarte repede aici. 

Dolphin Oil. 


VP - 45 


Prima dată, Pappy fusese pur și simplu curios. Vaporul sosise 
de la Djakarta. lar el se întrebase cum naiba se poate ca un vas 
plin-ochi cu ţiţei să plutească la așa o înălțime deasupra apei? A 
doua oară, în urmă cu numai câteva săptămâni, se furișase 
efectiv înăuntru, după ce nava trăsese la chei - intrase în burta 
petrolierului, trecând nonșalant pe lângă echipajul care era 
ocupat cu diverse alte chestii, și se uitase în rezervoare. 

Erau goale. Ceea ce nu reprezentase nicio surpriză. Cel puţin 
pentru el. 

Curate ca un fund de bebeluș. 

Îi raportase ciudăţenia căpitanului de radă, și nu o dată, ci de 
două ori. Dar acesta se mulțumise să-l bată ușurel pe spate, de 
parcă ar fi fost un nebun bătrân, și-l întrebase ce planuri are 
pentru când o fi să iasă la pensie. De data aceasta, însă, Pappy 
nu mai avea de gând să lase un birocrat plin de fumuri să 
îngroape toată povestea sub un teanc de hârtii. Avea și Pappy 
relațiile lui, oameni care lucrau exact unde trebuie. Oameni pe 
care i-ar interesa imediat o asemenea chestie. De data aceasta, 
după ce va fi adus nava la chei, va dovedi că nu vorbește 
prostii. 

2,3 milioane de barili... 

Pe dracu' milioane de barili, s-o spună ei lu mutu. 

Pappy trase de maneta sirenei și-și alinie șalupa la nivel cu 
prova vaporului. Copilotul lui, Al, preluă cârma. De pe puntea 
principală a petrolierului fu coborâtă o pasarelă retractabilă. Se 
pregăti să urce la bord. 

Atunci îi vibră telefonul mobil. Cu un gest grăbit, îl scoase de 
la curea. Era cinci și zece dimineața. Orice om sănătos la cap 
dormea la ora asta. Pe ecran scria NUMAR PRIVAT. Un mesaj- 
text. 

Mai bine zis, un fișier de imagine. 

Pappy zbieră la Al să ţină șalupa pe loc și sări înapoi de pe 
pasarela Persefonei. În lumina slabă de dinaintea zorilor, își miji 
ochii, aţintindu-și privirea pe ecranul telefonului. 

Înghetţă. 

Era un trup de om. Răsucit și contorsionat pe asfaltul străzii. 
Cu o băltoacă întunecată sub cap, de care Pappy își dădu seama 
că era sânge. 

Își aduse mai aproape de ochi ecranului telefonului și încercă 
să găsească un unghi mai bine luminat. 


VP - 46 


— O, Dumnezeule mare, nul... 

Privirea îi fu atrasă ca un magnet de imaginea șuviţelor 
împletite ale victimei, roșii ca focul. Pieptul îi fu săgetat de-o 
durere intensă, ca și cum l-ar fi înjunghiat cineva. Umerii i se 
gârboviră brusc; o menghină de fier îi strângea coastele, mai să 
i le crape. 

— Pappy! strigă la el Al, din cabina șalupei. Ai păţit ceva? Te 
simți bine? 

Nu. Nu se simţea bine. _ 

— Ăsta-i Abel, murmură el, simțind că rămâne fără aer. Asta e 
băiatul meu! 

Deodată, telefonul mobil începu iar să vibreze, anunţându-l că 
mai vine un mesaj. 

La fel: NUMĂR PRIVAT. 

De data aceasta nu erau decât patru cuvinte scânteind pe 
ecran. 

Pappy își desfăcu cămașa la guler, încercând să respire. Dar 
durerea din suflet îl săgeta acolo, în piept, nu un atac de inimă. 
Și mânia - era furios pe propriul lui orgoliu. 

Se prăbuși încet pe puntea șalupei, cu cele patru cuvinte 
clipindu-i incandescent în creier. 

ACUM Al VĂZUT DESTUL? 


Capitolul 12 


O lună mai târziu - la câteva zile după ce organizaseră în cele 
din urmă o ceremonie memorială pentru Charlie, Karen 
încercând să se arate optimistă și cu fruntea sus, deși era greu, 
atât de greu - curierul de la UPS i-a lăsat un pachet la ușă. 

Era în timpul zilei. Copiii erau la școală. Karen se pregătea și 
ea să plece de acasă. Avea ședință de comitet de organizare la 
școala copiilor. Se străduia din toate puterile să revină la un gen 
de rutină. 

Rita, menajera lor, a adus pachetul înăuntru, ciocănind la ușa 
dormitorului. 

Era un plic de dimensiuni mari, căptușit. Karen verifică adresa 
expeditorului. Pe etichetă scria că fusese trimis dintr-un punct 
de colectare din Brooklyn al firmei de curierat. Fără adresă de 


VP - 47 


returnare, fără nume. Karen nu-și amintea să cunoască pe 
nimeni în Brooklyn. 

Se duse în bucătărie, luă un coupe-papier și deschise plicul. 
Orice-o fi fost înăuntru, era cu grijă învelit în folie de plastic cu 
bule, pe care Karen o tăie atent cu cuțitul. Curioasă, scoase 
afară conţinutul. 

Era o ramă. Cam de douăzeci de centimetri pe douăzeci și 
cinci. Cromată. Cineva se străduise foarte mult. 

Înăuntrul ramei era ceea ce părea să fie o pagină ruptă dintr- 
un fel de blocnotes, cu marginile carbonizate în câteva locuri, cu 
urme de murdărie pe ea și cu colţul smuls în partea din dreapta 
sus. Pe toată suprafaţa avea mâzgălite tot felul de cifre la 
întâmplare și un nume. 

Karen simţi că i se taie brusc respiraţia. 

Pe foaia de hârtie scria De /a biroul lui Charles Friedman. 

Scrisul de mână era al lui Charlie. 

— Esta un cado? întrebă Rita, cu accentul ei hispanic, 
adunând resturile ambalajului. 

Karen încuviință din cap, aproape incapabilă să scoată vreun 
cuvânt. 

— Da. 

ÎI luă în camera de zi cu pereţi de sticlă și se așeză cu el pe 
pervazul lat, lângă geamul pe care ploaia de afară se scurgea 
șiroaie. 

Era blocnotesul soțului ei. Un cadou pe care i-l făcuse chiar 
Karen, în urmă cu vreo doi ani. Foaia de hârtie era ruptă. Cifrele 
scrise acolo n-aveau niciun sens pentru ea, iar numele mâzgălit 
în grabă, Karen nu-l cunoștea. Megan Walsh. Un colț al paginii 
era ars. Arăta ca și cum ar fi zăcut multă vreme pe jos, undeva 
în aer liber. 

Dar era Charlie - scrisul lui de mână. Karen simţi că începe să 
aibă furnicături. 

De ramă era lipit un bilețel. Karen îl desprinse de acolo și-l 
citi: Am găsit asta, la trei zile după ce s-a întâmplat, în 
terminalul principal al gării Grand Central. Trebuie să fi zburat 
dusă de vânt acolo. M-am hotărât greu s-o trimit, pentru că nu 
știam dacă va fi de ajutor sau doar va adânci suferința cuiva. Mă 
rog la Dumnezeu să fie de ajutor. 

Fără semnătură. 


VP - 48 


Lui Karen nu-i venea să-și creadă ochilor. La știri auzise că se 
împrăștiaseră mii de bucăţi de hârtie, în toată gara, după 
explozie. Așezându-se mai peste tot. Ca niște confetti după o 
paradă. 

Karen privi intens scrisul lui Charlie. Nu erau decât niște 
grupuri de cifre fără niciun înțeles pentru ea și un nume de 
femeie, necunoscut, mâzgălit într-o dungă. Pagina fusese datată 
22 martie, câteva săptămâni înainte de moartea lui. Un 
mănunchi de mesaje întâmplătoare, fără nicio îndoială. 

Dar era al lui Charlie. Scrisul lui. Era o parte din el, din ziua în 
care a murit. 

Poliţia nu-i returnase niciodată fragmentul de servietă pe 
care-l descoperiseră salvatorii. Asta era tot ce mai avea de la el. 
Strângând în mână rama cu bucăţica de hârtie, se simţi pentru o 
clipă ca și cum el ar fi fost acolo. 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

— O, Doamne, Charlie... 

Într-un fel, era ca și cum și-ar fi luat rămas-bun de la ea. 

Nu știam dacă va fi de ajutor sau doar va adânci suferința 
cuiva, scrisese cel care-i trimisese pagina arsă. 

O, da, mă ajută. Face mai mult decât să mă ajute... Karen 
strânse și mai tare la piept bucata de hârtie. De-o mie de ori mai 
mult. 

Nu era decât o amestecătură de cifre idioate și un nume, 
mâăzgălite de mâna lui. Dar era tot ce avea de la el. 

Karen nu putuse să plângă la ceremonia memorială. Era prea 
multă lume de faţă. Și chipul lui Charlie, dintr-o poză mult 
mărită, planând cumva sumbru deasupra lor. Și toți își doriseră 
să fie un moment optimist, nu unul trist. incercase să se arate 
tare și puternică. 

Dar acum, stând aici lângă geam, cu scrisul de mână al 
soțului ei apăsat în dreptul inimii, simțea că poate da frâu liber 
adevăratelor ei sentimente. Sunt aici, cu tine, Charlie, își zise 
Karen. Și în sfârșit își dădu voie să plângă. 


VP - 49 


Capitolul 13 


În josul străzii, un bărbat stătea ghemuit la volanul unei 
mașini cu toate luminile stinse, lăsând ploaia să se scurgă în 
voie pe parbriz. Fuma în timp ce ţinea sub supraveghere casa și 
doar crăpa când și când geamul portierei, ca să scuture scrumul 
pe asfalt. 

Furgoneta UPS abia plecase. Bărbatul știa că obiectul pe care- 
| adusese va stârni o furtună. Nu după multă vreme, Karen 
Friedman ieși în grabă pe ușa casei, cu un impermeabil tras 
deasupra capului, și se urcă la volanul Lexus-ului ei. 

Lucrurile promiteau să devină interesante. 

Mașina ieși cu spatele de pe alee, intră pe stradă, întoarse, și 
porni în direcția lui. Bărbatul din mașina întunecată se lăsă și 
mai tare în jos, când farurile Lexus-ului îi luminară frontal 
parbrizul, strălucind cu toată puterea în ploaie, în timp ce 
mașina trecea pe lângă el. 

Motor hibrid, observă el, impresionat, uitându-se în oglinda 
retrovizoare după Lexus-ul care se îndepărta pe stradă. 

Luă telefonul mobil, care odihnea pe locul din dreapta, lângă 
pistolul Walther P38, și tastă un număr privat. Privirea îi căzu pe 
mâinile proprii. Erau butucănoase și cu pielea aspră, mâini de 
muncitor. 

A venit momentul să mi le murdăresc din nou, oftă el în sinea 
lui. 

— Planul A nu pare să funcţioneze, spuse în telefon, când 
vocea pe care o aștepta răspunse într-un târziu. 

— Nu putem aștepta la nesfârșit, replică persoana de la 
celălalt capăt. 

— Exactamente. 

Bărbatul din mașină expiră. Învârti cheia în contact, scutură 
scrumul ţigării prin crăpătura geamului de la portieră și demară 
fără grabă, în urma Lexus-ului. Apoi adăugă: 

— Am trecut deja la planul B. 


VP - 50 


Capitolul 14 


Unul din lucrurile pe care Karen le-a avut de rezolvat în 
săptămânile următoare a fost lichidarea firmei lui Charlie. 

Ea niciodată nu se implicase prea mult în afacerile soțului ei. 
Harbor Capital era ceea ce legea numea „societate în comandită 
simplă”, cu un comanditat general îndeplinind și rolul de 
administrator, iar restul asociaţilor comanditari cu răspundere 
limitată. Contractul de societate prevedea că, în situaţia de 
deces al comanditatului general sau incapacității acestuia de a- 
și îndeplini atribuţiile, patrimoniul societăţii urma să le fie 
redistribuit celorlalți asociaţi. Charlie administra un fond de 
dimensiuni modeste, cu active care nu depășeau 250 de 
milioane de dolari. Printre investitorii principali se numărau 
banca de investiții Goldman Sachs, unde Charlie își începuse 
cariera profesională cu mulţi ani în urmă, și câteva familii 
bogate pe care el reușise să le atragă de-a lungul timpului. 

Saul Lennick, primul șef al lui Charlie de la Goldman Sachs, 
care-l și ajutase să se lanseze în afaceri, îndeplinea rolul de 
depozitar al firmei. 

Lui Karen nu i-a fost deloc ușor să treacă prin tot acest 
proces. Dulce-amar. Charlie nu avea decât șapte oameni în 
subordine: un operator bursier și o contabilă, Sally, care se 
ocupa de toate evidențele primare și care lucrase pentru el de la 
bun început, de când își deschisese propria firmă. Secretara lui, 
Heather, se ocupa și de mare parte din treburile lor personale. 
Karen îi cunoștea practic foarte bine pe toți. 

Avea să dureze câteva luni, o avertizase Lennick, până ce 
totul va putea să fie finalizat. Pe ea n-o deranja absolut deloc 
așteptarea. Charlie și-ar fi dorit ca toţi angajaţii lui să fie bine 
tratați. 

— La naiba, Saul, tu știi mai bine decât oricine că de-a lungul 
anilor și-a petrecut practic mai mult timp cu ei, decât cu mine, îi 
spusese ea cu un surâs plin de înţeles. 

Oricum, nu banii erau problema ei cea mai mare acum. Din 
punct de vedere financiar, ea și copiii se puteau considera 
liniștiți. Aveau casa din Greenwich, achitată în întregime la 
bancă, și cabana de schi din Vermont. În plus, Charlie reușise, în 
timp, să pună deoparte și o sumă deloc neglijabilă. 


VP -51 


Dar nu era deloc ușor să se uite cum firma lui, copilul lui de 
suflet, se dezintegrează. Poziţiile de investiții au fost vândute. 
Biroul din Park Avenue a fost scos pe piaţă. Unul câte unul, 
angajaţii și-au găsit alte slujbe și au început să plece. 

Ceea ce a reprezentat, într-un fel, ultima picătură. Dispăruse 
și ultimul semn al amprentei lui personale. 

Cam la vremea aceea, operatorul de bursă pe care Charlie îl 
adusese în firmă cu doar câteva luni înainte, Jonathan Lauer, a 
sunat-o acasă. Karen nu era acolo. El îi lăsase un mesaj pe 
robot: „Aș dori să discut ceva cu dumneavoastră, doamnă 
Friedman. Când vă găsiți un moment liber. Sunt câteva lucruri 
pe care ar trebui să le știți”. 

Câteva lucruri... Indiferent despre ce-ar fi fost vorba, ea nu se 
simţea în stare să le facă faţă chiar în momentul acela. Jonathan 
era nou-venit; abia anul trecut începuse să lucreze pentru 
Charles, care-l ademenise să plece de la Morgan Stanley. Karen 
îi transmisese mai departe mesajul lui Saul. 

— Nu-ţi face probleme, mă ocup eu, îi spusese el. Apar tot 
felul de chestiuni spinoase, când se închide o firmă. Fiecare 
încearcă să-și protejeze propriile interese, fiecare e cu 
aranjamentele lui. Posibil să se fi discutat și niște eventuale 
acorduri de premiere. Charlie nu se dădea peste cap să le pună 
pe toate în scris. În clipa asta nu e cazul să-ţi baţi tu capul cu 
asemenea lucruri. 

Avea dreptate. Nici nu putea să se ocupe de astfel de lucruri, 
în acest moment. În iulie plecase pentru o binemeritată 
săptămână de odihnă la casa Paulei și a lui Rick din Sag Harbor. 
Se înscrisese din nou la clubul de lectură, reîncepuse să meargă 
la studioul de yoga. Doamne, câtă nevoie avea de asta! Trupul 
ei își redobândise treptat alura de altă dată și-și recăpătase 
vioiciunea. Încet, încet, și sufletul ei revenise la viaţă. 

Venise și luna august, și Samantha obținuse o slujbă 
temporară la un club local de pe plajă. Alex plecase în 
cantonament cu echipa lui de lacrosse. Karen se gândea că 
poate n-ar fi o idee rea să-și ia autorizaţie de agent pe piața 
imobiliară. 

Jonathan o contactase din nou. 

De data aceasta, Karen era acasă. Totuși, nu ridicase 
receptorul. Ascultase același mesaj criptic, înregistrat de robotul 


VP - 52 


telefonic: „Doamnă Friedman, cred că este important să stăm 
de vorbă...” 

Dar Karen se mulţumi să lase banda să curgă mai departe. 
Deși nu-i placea să-i evite pe oameni. Charlie avusese 
întotdeauna numai cuvinte de laudă despre tânărul Jonathan 
Lauer. Fiecare încearcă să-și protejeze propriile interese... 

Pur și simplu nu era în stare să-i răspundă. Auzindu-i vocea 
cum își ia stins la revedere, se simţi prost. 


Capitolul 15 


Era septembrie, copiii începuseră școala, când Karen a dat din 
nou peste locotenentul Hauck, detectivul de la Poliţia 
Greenwich. 

În pauza de la mijlocul meciului de fotbal american, din 
campionatul școlar, de pe terenul Greenwich Field. Echipa locală 
contra liceului Stamford West. Karen se oferise voluntară să 
vândă bilete la tombola organizată de Centrul pentru 
Adolescenţi, în beneficiul departamentului sportiv. Nu mai 
găseai un loc liber nici să dai cu tunul. Era o sâmbătă dimineaţă 
răcoroasă, de toamnă timpurie. Pe teren intrase fanfara Huskies. 
Karen se dusese la bufetul în aer liber după o ceașcă de cafea 
fierbinte, ca să-și mai încălzească mâinile. 

Mai să nu-l recunoască pe detectiv, la prima vedere. Era 
îmbrăcat cu un bluzon din polar bleumarin și blugi, iar pe umeri 
îi stătea călare o fetiță frumușică foc, căreia Karen nu-i dădu 
mai mult de nouă-zece ani. Se ciocniră nas în nas, în mijlocul 
mulţimii. 

— Domnul locotenent... 

— Hauck. 

El se întoarse și se opri, cu o lucire de surpriză plăcută în ochi. 

— Karen Friedman sunt, dacă mă mai ţineţi minte. 

Karen dădu din cap a salut, punându-și palma streașină la 
ochi ca să-i ferească de soare. 

— Sigur că mai ţin minte. 

El lăsă fetiţa jos de pe umeri și-i spuse: 

— Jess, salut-o pe doamna Friedman. 


VP-53 


— Bună, îngână fetiţa, făcându-i timid cu mâna. Îmi pare bine 
de cunoștință. 

— Bună, scumpo, și eu sunt încântată să te cunosc, zâmbi 
Karen. Fiica dumneavoastră? 

Locotenentul încuviință din cap. 

— Uf, ce bine că ne-am întâlnit, oftă el, apucându-se cu 
mâinile de șale. Incepe să fie deja o fetiță mare, nu prea mai 
rezist s-o duc atâta în spate. Nu-i așa, iubito? Ce-ar fi s-o iei tu 
înainte și să le găsești pe prietenele tale? Vine și tati imediat. 

— Bine. 

Fetița o luă la fugă și se pierdu printre oameni, îndreptându- 
se spre marginea îndepărtată a terenului. 

— Nouă ani? ghici Karen, cu sprâncenele ridicate întrebător. 

— Zece! Nu știu cum, dar încă mai insistă s-o iau „dii, căluț”. 
Bănuiesc că mai am un an, maximum doi, în cel mai bun caz, 
până va începe ea însăși să se cabreze ca un căluț dacă voi mai 
îndrăzni vreodată să-i propun asta. 

— Fetitele au întotdeauna o relaţie specială cu taţii lor, 
scutură Karen din cap, cu un surâs ghiduș. Oricum, întreaga lor 
evoluţie e ca o curbă în formă de clopot. La un moment dat, toți 
copiii revin de unde au pornit. Cel puţin așa mă consolează pe 
mine lumea. Deși eu, una, încă n-am observat vreo revenire la 
ai mei... 

Mai rămaseră acolo câteva clipe, stând în calea șuvoiului de 
oameni. Un ins îndesat, purtând o bluză sport inscripționată cu 
Greenwich, îl bătu pe umăr pe Hauck, în timp ce trecea pe lângă 
el. 

— Salut, Leg! 

— Rollie! îi făcu locotenentul cu mâna. 

— Tocmai mă duceam să-mi iau o cafea, spuse Karen. 

— Daţi-mi mie voie, se oferi Hauck. Aveţi încredere, n-o să 
găsiţi ceva la preţ mai bun. 

Se apropiară amândoi de standurile cu gustări și băuturi 
răcoritoare. O femeie care avea în grijă mașina de făcut cafea 
păru să-l recunoască. 

— Salut, Ty! Ce mai faci, locotenente? Nu ne-ar strica deloc să 
te putem folosi azi pe teren. 

— Mda, dacă-mi torni pe gât vreo douăzeci de cafele din 
astea, plus o injecție cu cortizon în amândoi genunchii, o să fiu 
numai bun de împins pe iarbă! 


VP - 54 


Hauck scoase din buzunar două bancnote. 

— Din partea casei, domnule locotenent, îi făcu femeia semn 
să pună la loc banii. În cadrul programului de promovare. 

— Mulţumesc frumos, Mary. 

Hauck îi făcu cu ochiul, apoi îi întinse lui Karen un pahar de 
cafea. Era o masă liberă în apropiere. Hauck i-o arătă din cap și 
se așezară amândoi, fiecare trăgându-și câte un scaun de metal. 

— Aţi văzut? spuse el, sorbind o gură de cafea. Unul dintre 
puţinele avantaje legale care mi-au mai rămas. 

— Fiecare rang cu privilegiile lui, clipi Karen cu subiînţeles, 
prefăcându-se impresionată. 

— Da' de unde, ridică Hauck din umeri. N-are nicio legătură 
cu rangul. Am jucat fundaș de linie ofensivă pentru Liceul 
Greenwich. În 1975 am mers cu echipa până-n finalele pe stat. 
Lumea nu uită niciodată. 

Karen râse. Își netezi cu mâinile părul, scoţându-l de sub 
hanoracul cu glugă inscripţionat cu Liceul Greenwich, și-și făcu 
palmele căuș peste paharul cu cafea aburindă. 

— Deci cum mai merg lucrurile? întrebă detectivul. Am vrut să 
vă dau telefon, serios, de vreo câteva ori. Ultima dată când ne- 
am văzut, situaţia era încă destul de sensibilă. 

— Da, într-adevăr, spuse ea, ridicând iar din umeri. Așa 
stăteau lucrurile atunci. Acum sunt mai bine. Ce vreţi, timpul nu 
stă pe loc... 

Oftă, înclinând puţin într-o parte paharul de cafea. 

— Precum bine se spune, replică locotenentul, făcând și el la 
fel și surâzând. Așa deci, aveți copii la liceu? 

— Doi. Samantha termină liceul anul ăsta. Alex e în anul doi. 
Joacă lacrosse. Pentru el a fost foarte greu. Incă e foarte afectat. 

— Normal, spuse locotenentul. 

Cineva care trecea în grabă îl atinse pe spate. El dădu din 
cap, strângând din buze. Ce-ar fi putut spune? 

— La vremea aceea anchetați un accident de mașină, spuse 
Karen, schimbând subiectul. Un șofer care-a lovit un puști din 
Florida și apoi a fugit. L-aţi găsit? 

— Nu. Dar am descoperit totuși de ce era numele soţului 
dumneavoastră în buzunarul victimei. 

Îi povesti lui Karen despre Mustangul zărit în garaj. 

— Scumpa lui Charlie, dădu ea din cap, zâmbind. Era de 
așteptat. Încă mai avem mașina aia. Charlie a cerut prin 


VP -55 


testament să nu o vindem. Ce părere aveţi, domnule 
locotenent? Să-ţi dorești propria emblemă americană, din 
singurul an în care au fabricat-o în culoarea numită Emberglow. 
Licăr de jăratic. Nu costă decât opt mii de dolari pe an, ca s-o 
scoţi din garaj de vreo două-trei ori... 

— Scuze. Emblema mea americană se cheamă cont de 
economii pentru taxele de colegiu, râse Hauck. 

La megafon se auzi anunțul că echipele urmau să intre iar pe 
teren. Fanfara Huskies își făcu ieșirea pe acordurile unei versiuni 
„metalizate” a cântecului lui Bon Jovi, „Who Says You Can't Go 
Home?” Fetița locotenentului ieși în fugă din mulțime și strigă: 

— Tati, hai odată! Vreau să stau lângă Elyse! 

— Incepe repriza a doua, spuse locotenentul. 

— Foarte drăguță, spuse Karen. E cea mai mare? 

— Singura, replică detectivul după o scurtă pauză. 
Mulţumesc. 

Privirile li se întâlniră timp de câteva secunde. Karen avu 
senzaţia că se ascunde ceva în spatele ochilor lui afundați în 
orbite. 

— Deci ce părere aveţi de-un bilet la tombolă? întrebă ea. E 
pentru o cauză nobilă. În cadrul programului de promovare. - 
Chicoti amuzată. - Hai, ajutaţi-mă să nu rămân în urmă cu 
încasările. 

— Mă tem că eu deja mi-am plătit contribuţia, oftă Hauck 
resemnat, pipăindu-și cu mâna genunchii. 

Ea rupse un bilet din cotor și trecu numele lui cu pixul. 

— Din partea casei. Știţi, a fost foarte frumos din partea 
dumneavoastră ce mi-aţi spus atunci, când aţi venit la mine 
acasă. Că vă puteţi imagina prin ce trec. Bănuiesc că aveam 
mare nevoie de așa ceva, atunci. Am apreciat gestul. 

— Uau, exclamă Hauck, dând din cap. Luă biletul de tombolă 
din mâna ei, degetele lor atingându-se fugar. Astăzi plouă cu 
daruri pe capul meu. 

— Preţul pe care trebuie să-l plătiţi pentru a fi făcut o faptă 
bună, domnule locotenent. 

Se ridicară amândoi în picioare. Fetița poliţistului îl strigă iar, 
impacientată: 

— Tati, haide! 


VP - 56 


— Vă urez noroc cu biletele de tombolă, spuse el. Știţi, ar fi 
bine dacă aţi ajunge totuși să mai și vindeti câteva pe ziua de 
azi! 

Karen începu să râdă. 

— Mă bucur că ne-am întâlnit, domnule locotenent. 

Își scutură pumnii ca o majoretă, fluturând niște pompoane 
imaginare: 

— Hai Huskies! 

Hauck își luă la revedere, făcându-i cu mâna și pierzându-se 
în mulțime: 

— Ne mai vedem! 


Capitolul 16 


L-a luat prin surprindere în seara aceea, hotărî Hauck, 
aplicând tușe de vopsea pe pânză, în căsuţa lui închiriată, cu 
două dormitoare, de pe Euclid Avenue din Stamford, cu vedere 
la plaja Holly Cove. 

Incă o scenă marină. O goeletă într-un port, cu pânzele 
coborâte. Aproape aceeași scenă, văzută de pe terasa lui. Era 
singurul lucru pe care-l picta vreodată. Bărci cu pânze... 

Jessie era în camera ei, uitându-se la televizor și dând SMS- 
uri. Mâncaseră o pizza în oraș, la Mona Lisa, după care se 
duseseră să vadă noua premieră de desene animate. Jess 
pretinsese că s-a plictisit. Hauck se distrase de minune. 

— Hai mă tati, astea-s pentru mucoși de trei ani, se 
strâmbase Jessie, ridicând ochii în tavan. 

— A, pardon, spusese el, încetând s-o mai tachineze. Mie 
pinguinii mi s-au părut mișto. 

Lui Hauck îi plăcea aici. La o stradă distanţă de golfuleţul 
Holly Cove. Căsuţa lui cu etaj în stil Cape Cod, din anii șaizeci. 
Proprietarul o renovase cu grijă. De pe terasa exterioară a celui 
de-al doilea nivel, unde se afla camera de zi, puteai să vezi 
Canalul Long Island. Alături locuia un cuplu de francezi, Richard 
și Jacqueline, restauratori de mobilă stil - atelierul lor era în 
spate, amenajat în garaj - care îl invitau tot timpul la petrecerile 
lor, pline de tot felul de oameni cu accente dintre cele mai 
bizare și cu vin deloc rău. 


VP - 57 


Da, l-a luat prin surprindere. Ceea ce simţea. Felul cum 
remarcase ochii ei - căprui și seducător de mari. Cât de frumoși 
erau când râdea. Nuanţa de accent tărăgănat din vorba ei, de 
parcă n-ar fi fost totuși din partea locului. Părul castaniu cu 
sclipiri arămii, strâns la spate într-o coadă de cal care-o 
întinerea. 

Felul cum ea îi îndesase în buzunar biletul de tombolă și 
încercase să-l facă să zâmbească. 

Spre deosebire de Beth. Atunci când lumea e; se prăbușise. 

Hauck trasă o linie subţire dinspre catargul goeletei și-o lăsă 
să se piardă în albastrul oceanului. Se uită lung. Arăta ca naiba. 

Nimeni n-ar fi făcut greșeala să-l confunde cu Picasso. 

Ea îl întrebase dacă Jess era fetița lui cea mai mare, iar el 
replicase, după o pauză care păruse să dureze o veșnicie: 
singura. Ar fi putut să-i spună. Ea ar fi înţeles. Și ea trecea prin 
același lucru. 

Haide, Ty, de ce trebuie să te întorci mereu la asta? 

Pe-atunci avuseseră absolut totul. El și cu Beth. Îi venea greu 
să-și aducă aminte cât de îndrăgostiţi fuseseră și ei odată. Cum 
ea îl considera cel mai sexy bărbat de pe pământ. Și viceversa. 

Singura... 

Ce uitase el să ia de la magazin, de se repezise înapoi? 
Pudding Snacks... 

Se grăbise să oprească mașina și o lăsase fără frâna de mână 
trasă. De câte ori nu făcuse chestia asta - și nu se întâmplase 
nimic? De-o mie de ori? De-o sută de mii de ori? 

— Aveţi grijă, fetelor. Tati trebuie să iasă cu spatele din 
garaj... 

În timp ce se îndrepta spre garaj, cu bonul de casă într-o 
mână și cu portmoneul în cealaltă, auzise ţipătul. Vocea lui 


Jessie. 
Ochii  încremeniţi de groază ai lui Beth - „Doamne 
Dumnezeule, Ty, nu!” - urmărind prin fereastra de la bucătărie 


cum o ia mașina la vale. 

Norah n-apucase să scoată nici măcar un sunet. 

Hauck lăsă pensula din mână. Își sprijini fruntea în podul 
palmei. Îl costase căsnicia cu Beth. Îl făcuse să-și piardă curajul 
de-a se mai privi vreodată în oglindă fără să înceapă să plângă 
și, pentru o veșnicie, puterea de-a o lua în braţe pe Jess și de-ao 
strânge la piept. 


VP -58 


Pierduse totul. 

Mintea lui se întoarse la dimineaţa de azi. La pistruii care 
dansau pe obrajii ei. Amintirea îl făcu să surâdă. 

Trezeşte-te la realitate, Ty... Probabil că mașina pe care o 
conduce ea valorează cât tot fondul tău de pensii de la stat. 
Tocmai Și-a pierdut sotul. Într-o altă viață, poate. 

Într-un alt moment. 

Luând iar pensula în mână, își dădu seama că totuși era 
surprins. De ceea ce gândea acum... de felul în care se simţea. 

Trezit la viață. 

Și asta era ciudat, decise el. Pentru că nimic nu mai era de 
natură să-l surprindă. 


Capitolul 17 


Decembrie 


Vieţile lor tocmai începuseră să reintre în normal. Sam 
trimitea cereri de admitere la colegiu, primele ei opțiuni fiind 
Tufts și Bucknell. Karen o însoţise în necesarele vizite 
preliminare. 

Atunci au venit să-i bată la ușă cei doi bărbaţi de la Archer. 

— Doamna Friedman? se interesase cel mai scund dintre ei. 

Avea o faţă cioplită parcă cu dalta și păr deschis la culoare, 
tuns scurt, și purta un costum sobru, gri, pe sub impermeabil. 
Celălalt era înalt și uscăţiv, cu ochelari în rame de baga, și avea 
în mână o servietă din piele cu catarame, de soiul celor pe care 
le folosesc avocaţii. 

— Suntem de la o firmă privată de expertiză contabilă, 
doamnă Friedman. Vă deranjează dacă intrăm puţin? 

La început, lui Karen i-a trecut ca fulgerul prin minte că s-ar 
putea să fie de la fondul pe care guvernul spusese că vrea să-l 
înfiinţeze pentru ajutorarea familiilor victimelor unor atentate. 
Auzise prin intermediul grupului de sprijin comunitar din care 
făcea parte că oamenii de felul ăsta puteau fi destul de reci și 
oficiali. Deschise ușa. 

— Mulţumim. 


VP -59 


Insul mai blond vorbea cu un vag accent european și îi întinse 
o carte de vizită. Archer and Bey Associates. Din Johannesburg, 
Africa de Sud. 

— Numele meu este Paul Roos, doamnă Friedman. Partenerul 
meu se numește Alan Gillespie. Nu vă vom răpi prea mult timp. 
Am putea să ne așezăm? 

— Desigur..., spuse Karen, ezitând puţin. 

Chiar se simțea ceva rece și impersonal în atitudinea lor. 
Aruncă o privire mai atentă pe cărţile lor de vizită. 

— Dacă e vorba despre soțul meu, să știți că de 
supravegherea distribuirii fondurilor se ocupă Saul Lennick, de 
la Whiteacre Capital Group. 

— Am luat deja legătura cu domnul Lennick, răspunse Roos, 
cumva în treacăt, și făcu un pas în direcția salonului. Dacă nu vă 
deranjează... 

Ea îi conduse spre canapea. 

— Aveţi o casă foarte frumoasă, doamnă Friedman, îi spuse 
Roos, uitându-se în jur insistent. 

— Mulţumesc. Spuneaţi că sunteţi experţi contabili, răspunse 
Karen. Mi se pare că de verificarea conturilor soțului meu se 
ocupau niște experţi din New York. Ross and Weiner se cheamă 
firma... nu mai ţin minte numele firmei dumneavoastră. 

— Nu suntem aici în numele soțului dumneavoastră, doamnă 
Friedman, spuse sud-africanul, așezându-se picior peste picior, 
ci venim din partea unora dintre investitorii săi. 

— Investitori? 

Karen știa că, dintre investitorii fondului administrat de 
Charlie, de departe cel mai mare era banca de investiţii Morgan 
Stanley. Pe urmă erau familia O'Flynn și familia Hazen, oameni 
pe care-i avusese alături încă de la înfiinţarea firmei. 

— Care dintre ei? întrebă Karen, nedumerită. 

Roos se uită la ea cu un surâs ezitant. 

— Doar... niște investitori. 

Surâsul acela o făcu pe Karen să înceapă să se simtă 
stingherită. 

Partenerul lui, Gillespie, își deschise servieta. 

— Aţi primit anumite sume bănești rezultate din lichidarea 
activelor firmei înfiinţate de soţul dumneavoastră, nu-i așa, 
doamnă Friedman? 


VP - 60 


— Asta sună mai mult a audit financiar, spuse Karen, 
încordându-se. Da, într-adevăr. S-a întâmplat ceva? E ceva în 
neregulă? 

Procedurile de valorificare tocmai fuseseră finalizate. Partea 
lui Charlie, după scăderea unor cheltuieli pricinuite de 
închiderea firmei, se ridicase la aproape patru milioane de 
dolari. 

— Poate dacă mi-aţi spune pur și simplu care e problema?... 

— Verificăm încă o dată anumite tranzacţii mai vechi, spuse 
Gillespie, lăsând să cadă în fața lui, pe măsuţa de cafea, un 
raport gros, legat între coperţi de plastic. 

— Uitaţi care-i treaba, eu nu m-am implicat foarte mult, 
practic nu m-am implicat aproape deloc în afacerile soțului meu, 
răspunse Karen, pe care toată povestea începea s-o îngrijoreze. 
Sunt sigură că dacă luaţi legătura cu domnul Lennick... 

— Tranzacţii pe minus, de fapt, se corectă contabilul, cu o 
privire cercetătoare. 

Lui Karen nu-i plăceau deloc oamenii aceștia. Nu înțelegea de 
ce se află aici. Scrută din nou cele două cărți de vizită. 

— Spuneaţi că sunteţi experţi contabili? 

— Experţi contabili și judiciari, doamnă Friedman, îi spuse 
Paul Roos. 

— Judiciari?... 

— Încercăm să punem cap la cap anumite aspecte din 
activitatea desfășurată de firma soțului dumneavoastră, explică 
Gillespie. Evidenţele contabile se dovedesc a fi un pic cam... hai 
să zicem nebuloase. Sigur, ne dăm seama că, fiind vorba de un 
fond privat și independent de investiţii, cu capital protejat, soţul 
dumneavoastră nu era constrâns de toate formalităţile legale la 
care se supun fondurile de investiţii obișnuite. 

— Știţi ceva, cred că ar fi mai bine să plecați. Cred că ar fi mai 
bine dacă aţi discuta această problemă cu... 

— Dar ceea ce iese foarte limpede în evidență, continuă 
contabilul, și nu poate fi ignorat, este faptul că pare să /ipsească 
o importantă sumă de bani. 

— Să lipsească?... 

Karen îl privi în ochi, stăpânindu-și cu greu mânia. Saul nu-i 
pomenise niciodată absolut nimic despre vreo sumă de bani 
care să fie lipsă. 


VP-61 


— De-aceea aţi venit aici? Ei bine, nu-i așa că aveţi mare 
ghinion, domnule Gillespie? Soțul meu este mort, după cum 
probabil știți deja. A plecat la serviciu într-o dimineaţă, în urmă 
cu opt luni, și nu s-a mai întors nicicând acasă. Așa că, spuneți- 
mi vă rog - privirea ei îl străpunse pe Gillespie aidoma unui 
fascicul de raze X, și Karen se ridică în picioare - despre ce 
sumă vorbim, domnule Gillespie? Vreau să mă duc să-mi iau 
poșeta. 

— Vorbim despre două sute cincizeci de milioane de dolari, 
doamnă Friedman, răspunse contabilul. Se întâmplă să păstraţi 
o asemenea sumă în casă? In numerar? 

Lui Karen mai să-i stea inima în loc. Se așeză iar, simțind cum 
vorbele o lovesc ca niște gloanțe. Expresia de pe fața 
contabilului rămase perfect neschimbată. 

— Ce naiba vreţi să spuneţi? 

Roos preluă încă o dată conducerea discuţiei, aplecându-se 
ușor în faţă. 

— Ceea ce vrem să spunem este că lipsesc al naibii de mulţi 
bani, care-ar fi trebuit să fie acolo, în conturile firmei soţului 
dumneavoastră, doamnă Friedman. lar clienţii noștri doresc ca 
noi să aflăm unde sunt. 

Două sute cincizeci de milioane de dolari. Karen era mult prea 
năucită ca măcar să poată izbucni în râs. Procedurile de 
lichidare a firmei fuseseră încheiate fără nicio problemă. 
Întreaga valoare a afacerilor lui Charlie nu depășea decât cu 
puţin această sumă. 

Se uită încă o dată în ochii lor parcă plictisiţi, care nu-și 
schimbaseră nicio clipă expresia. Işi dădea seama că voiau să 
sugereze un anume lucru la adresa soțului ei. Charlie era mort. 
Nu putea să se apere. 

— Nu cred că mai avem ce discuta unii cu alţii, domnule Roos 
și domnule Gillespie, spuse Karen, ridicându-se în picioare. 

Voia să-i vadă plecaţi pe acești doi oameni. Voia să-i vadă 
afară din casa ei. Acum. 

— V-am spus, eu nu m-am amestecat niciodată în afacerile 
soţului meu. Va trebui să vă adresaţi domnului Lennick, dacă 
aveţi ceva de lămurit. lar acum aș vrea să plecați. 

Contabilii se uitară unul la celălalt. Gillespie luă dosarul, îl vâri 
la loc în servietă și acţionă încuietoarea. Amândoi se ridicară în 
picioare. 


VP - 62 


— N-a fost în intenția noastră să vă insultăm în vreun fel, 
doamnă Friedman, spuse Roos, pe un ton ceva mai conciliant. 
Ceea ce aș vrea să vă spun, totuși, este că s-ar putea să fie 
demarată o investigaţie, de un fel sau altul. În locul 
dumneavoastră, eu nu m-aș apuca să cheltuiesc, deocamdată, 
niciun ban din beneficiile încasate în urma lichidării. 

Zâmbi cu subiînţeles, aruncând o privire circulară în jurul lui. 

— Cum spuneam, aveţi o casă foarte frumoasă... Dar mi se 
pare corect să vă avertizez. - Ajuns în dreptul ușii, se mai 
întoarse o dată spre Karen. - E foarte posibil să trebuiască 
investigate și conturile dumneavoastră personale. 

Firișoarele de păr de pe braţele lui Karen se ridicară brusc, 
împinse de-un fior îngheţat. 


Capitolul 18 


N-au trecut decât câteva minute, dominate de înfrigurare ce-i 
drept, până ce Karen a reușit să-l găsească pe Saul Lennick la 
telefon. 

Cei de la firma lui Lennick spuseseră iniţial că nu-l pot 
contacta. Era plecat din ţară, cu treburi de serviciu. Dar 
secretara lui personală simţise agitația din vocea lui Karen. În 
cele din urmă, reușise să dea de el. 

— Karen? 

— Saul, îmi cer scuze că te deranjez. 

Mai avea puţin și izbucnea în plâns. Îi povesti despre vizita 
celor doi inși de la Archer, care-o dăduse complet peste cap. 

— Cine? 

— Ziceau că sunt de la o firmă care se numește Archer and 
Bey Associates. Sunt experţi contabili și judiciari. Pe cartea de 
vizită scrie că au sediul în Africa de Sud. Ziceau că au vorbit 
deja cu tine. 

El o puse să-i relateze din nou fiecare detaliu al discuţiei, 
intervenind doar ici și colo, punctual, cu întrebări precise despre 
numele lor și ce anume, exact, i-au spus. 

— Karen, ascultă-mă! În primul rând, vreau să te asigur că nu 
trebuie să te preocupe absolut deloc povestea asta. Dizolvarea 
legală a societăţii Harbor decurge fără niciun fel de problemă și 


VP - 63 


îți dau cuvântul meu că totul se petrece sută la sută cum scrie la 
carte. Doar așa, de dragul discuţiei, da, într-adevăr, Charlie se 
prea poate să fi înregistrat niște pierderi la sfârșit. A investit 
masiv în niște contracte la termen pe livrări de petrol canadian, 
care s-a întâmplat să-și diminueze semnificativ valoarea. 

— Cine sunt oamenii ăștia, Saul? 

— Nu știu. Vreo firmă de audit contabil din străinătate, 
bănuiesc, dar am să aflu eu. Probabil că au fost angajaţi de unii 
dintre investitorii străini ai lui Charles, în speranţa că vor reuși 
să ţină pe loc procesul de lichidare. 

— Dar vorbeau despre o sumă de sute de milioane de dolari, 
Saul! Știi bine că Charlie n-avea pe mână asemenea sume! Și au 
făcut tot felul de insinuări, m-au avertizat să nu mă apuc să 
cheltuiesc nimic din beneficiile încasate. Deși sunt banii lui 
Charlie, sunt banii munciţi de el! Mi s-a făcut părul măciucă de 
groază, Saul. Mi-au spus că e foarte posibil să trebuiască să-mi 
cerceteze și conturile mele personale. 

— Asta n-o să se întâmple, Karen. Uite care-i treaba, există 
unele detalii încă nelămurite până la capăt, pe seama cărora s- 
ar putea interpreta cum că există anumite probleme, dacă ar 
ţine cineva neapărat să... 

— Ce fel de detalii, Saul? 

Era pentru prima oară când Karen auzea de așa ceva. 

— Sunt anumite investiţii pe care cineva le-ar putea pune la 
îndoială. Vreo hibă sau două în unul dintre contractele de 
împrumut pe care le-a încheiat Charlie. Dar n-aș vrea să mă 
pripesc cu concluziile. E prematur. 

— Charlie e mort, Saul! Nu se poate apăra de acuzaţii. Vreau 
să spun că de atâtea ori l-am auzit făcându-și un milion de 
probleme, pentru că le-a promis ceva investitorilor, dar profitul 
lor n-a ieșit chiar cât ar fi vrut, e mai mic cu câţiva afurisiţi de 
bănuţi! O nenorocită de fracțiune dintr-un punct procentual! Ca 
să vină acum indivizii ăștia, cu insinuările lor mârșave... N-aveau 
niciun drept să vină aici, Saul! 

— Karen, vreau să te asigur că nu există absolut nicio bază 
reală pentru chestiile despre care vorbesc ei. Indiferent cine-ar 
fi, nu încearcă altceva decât să stârnească valuri. Și pur și 
simplu au abordat problema într-un mod cu totul nepotrivit. 

— Asta da, Saul, poţi s-o mai zici o dată! 

Furia din sângele lui Karen începuse să se risipească. Adăugă: 


VP - 64 


— Ai perfectă dreptate, Saul, au procedat cum nu se poate 
mai nepotrivit. Nu vreau să mai calce în veci în casa mea. Slavă 
Domnului că Samantha și Alex nu erau și ei aici. 

— Ascultă, Karen, vreau să-mi trimiţi prin fax o copie după 
cărţile lor de vizită. Am să fac niște cercetări de aici, de unde 
sunt acum. Îţi promit, am să iau toate măsurile pentru ca acest 
lucru să nu se mai repete. 

— Charlie avea o reputaţie fără pată, Saul. Tu știi mai bine 
decât oricine că era un om cinstit. _ 

— Da, Karen, știu asta. Charlie mi-a fost ca un al doilea fiu. Iți 
dai seama că întotdeauna mă gândesc în primul rând la binele 
tău și că ţin din tot sufletul să-ţi apăr interesele. 

Ea își împinse cu palmele părul căzut peste faţă, ca să-și mai 
răcorească obrajii înfierbântați. 

— Da, știu... 

— Trimite-mi prin fax cartea de vizită, Karen. Și vreau 
neapărat să fiu primul care află, dacă se întâmplă să te 
contacteze din nou. 

— Îţi mulțumesc, Saul. 

Dintr-odată, ceva cu totul neașteptat o potopi pe Karen, un 
inexplicabil acces de plâns. | se întâmpla uneori așa, pe nepusă 
masă. Un val de lacrimi apărute din neant. Gândul de-a trebui 
să-și apere soţul. Lăsă să treacă vreo câteva clipe, fără să spună 
nimic, luptându-se să-și recapete controlul. 

— Vorbesc foarte serios, Saul... Din tot sufletul meu, îţi 
mulțumesc frumos. 

Mentorul soţului ei îi spuse încet, cu blândeţe: 

— Nici măcar nu trebuie s-o spui, Karen. 

N-avea destulă inimă să-i spună acum. Sau curaj. 

Lennick puse la loc telefonul pe suport, în salonul Lumea 
Veche al hotelului Vier Jahreszeiten din Munchen. 

Cu o săptămână în urmă îl sunase omul lui de contact de la 
Royal Bank of Scotland, una dintre băncile finanţatoare pe care 
i-o găsise el lui Charlie și care îi avansa acestuia fonduri pentru 
afacerile firmei. Păruse o simplă discuţie de formă. Dar în tonul 
vocii bancherului se simţea o notă de îngrijorare. 

În atenţia celor de la bancă ajunsese un raport de verificare 
prin sondaj, din partea unui funcţionar vamal din portul 
Djakarta. 


VP - 65 


Lui Lennick mai să-i stea inima-n loc. Își schimbase brusc 
direcția și revenise la biroul lui. 

— De ce? 

— Nu știu ce discrepanţă, explicase bancherul, în privința 
conținutului declarat al încărcăturii navei. 

Care fusese consemnat în documente drept 1,4 milioane de 
barili de petrol. 

Se constatase de către funcţionarul vamal că vasul era gol, 
declară omul de la bancă. 

Lennick se făcuse pământiu la faţă. 

— Sunt sigur că-i vorba de o greșeală, atât și nimic mai mult, 
îi spusese bancherul scoţian. 

Se pare că acei 1,4 milioane de barili de petrol, la prețul de 
șaizeci și șase de dolari pe baril, fuseseră angajaţi anterior de 
Charles Friedman ca garanţie pentru împrumutul luat de la 
Royal Bank of Scotland. 

Bancherul își dresese glasul. 

— Există vreun motiv de îngrijorare? 

Lennick simţise un fior de alarmă coborându-i brusc pe șira 
spinării. Va verifica personal chestiunea, îi spusese 
interlocutorului său, și aceasta fusese suficient ca să-l facă pe 
bancher să se simtă liniștit. Dar de îndată ce pusese telefonul la 
loc, Lennick închisese ochii. 

Se gândise la pierderile recente ale lui Charlie, la presiunea la 
care fusese supus. La presiunea pe care o suportaseră cu toţii. 
Cât de departe mersese cu gradul de îndatorare a capitalului 
firmei. 

Charlie, idiot nenorocit. Lennick oftase. Se întinsese după 
telefon și începuse să formeze un număr. Cum ai putut să fii 
atât de disperat, zevzec fără minte, atât de neglijent? Chiar ai 
uitat cu cine te pui, chiar nu-ți dai seama cu ce fel de oameni ai 
de-a face? 

Oameni cărora nu le plăcea deloc să atragă atenţia. Sau să-și 
bage cineva nasul în afacerile lor. Acum totul trebuia reconstruit 
de la început. Totul, Charlie! 

Chiar și acum, după o săptămână, în salonul elegant al 
hotelului munchenez, întrebarea mai mult decât plină de 
delicateţe a bancherului scoţian îl făcea pe Lennick să-și simtă 
gura uscată. 

Există vreun motiv de îngrijorare? 


VP - 66 


Capitolul 19 


Era a doua zi de antrenament la hochei pe iarbă, spre sfârșitul 
lunii februarie. Sam Friedman își puse crosa în dulapul ei din 
vestiar. 

Juca pe postul de înaintaș dreapta în echipa feminină. 
Pierduseră două dintre cele mai bune atacante ale lor de anul 
trecut, deci vor avea viaţă grea în sezonul următor. Sam își 
smulse din cui jacheta vătuită și scormoni puţin printre cărțile 
din dulap. Mâine avea lucrare de control la engleză, despre o 
povestire de Tobias Wolfe, un capitol de parcurs despre 
Vietnam. De când primise acceptul preliminar de admitere la 
Colegiul Tufts, în ianuarie, cam trăsese barca pe uscat, în 
materie de școală. În seara asta se întâlneau toată gașca la 
Thataways Cafe, la o porţie de aripioare de pui și, eventual, o 
bere băută pe furiș. 

„Sindromul lehamitei” din ultimul an de liceu își făcea simțită 
prezenţa pe toate fronturile. 

Ajunsă afară, Sam se apropie cu pași grăbiţi de SUV-ul ei 
albastru, marca Acura, pe care-l parcase în aripa vestică după 
prânz. Sări înăuntru și-și aruncă rucsacul pe locul din față, după 
care porni motorul. Apoi își conectă iPodul și căută din rotiță 
după melodia preferată. 

„Și iar îți spun că n-am să plec...”, intonă ea în gura mare, 
căznindu-se să se apropie de performanţa lui Jennifer Hudson 
din Dreamgirls. Vru să o ia încet din loc. 

In acel moment a simţit o mână cum îi acoperă brusc gura și-i 
trage capul înapoi, proptind-o cu ceafa de tetieră. 

Samantha dădu ochii peste cap și încercă să scoată un țipăt 
înăbușit. 

— Să nu scoţi un sunet, Samantha! spuse o voce din spatele 
ei. 

Cerule mare! Asta o sperie încă și mai tare, faptul că individul 
știa cum o cheamă. Simţi un fior de spaimă pe șira spinării și 
privi disperată în toate părţile, încercând să zărească faţa 
atacatorului în oglinda retrovizoare. 

— Nici să nu te gândești, Samantha, mârâi atacatorul, 
îndreptându-i capul ca să rămână cu privirea înainte. Nu încerca 
să te uiţi la mine. E mult mai bine pentru tine dacă nu mă vezi. 


Lă 


VP - 67 


De unde știa cum o cheamă? 

Asta era rău de tot. Samantha se chinui să-și aducă aminte 
ceva, orice, din milioanele de lucruri despre care auzise mereu 
că trebuie să le faci, atunci când ţi se întâmplă așa ceva. Nu te 
lupta cu el. Lasă-l să facă ce vrea. Dă-i toți banii pe care-i ai la 
tine, bijuteriile, orice, chiar dacă sunt lucruri importante pentru 
tine. Lasă-l să-și facă menarele, nu te opune. 

Orice. 

— Ți-e frică, Samantha, nu-i așa? întrebă individul, cu o voce 
potolită. 

Îi ținea gura acoperită strâns cu mâna, sub ochii lărgiţi de 
groază. Fata dădu anevoie din cap. 

— Nici nu-i de mirare. Și mie mi-ar fi frică, în locul tău. 

Ea aruncă o privire cu coada ochiului afară, rugându-se să 
treacă cineva. Dar era târziu, și întuneric. Parcarea era pustie. li 
simţi răsuflarea fierbinte pe ceafă. Închise ochii. O, Dumnezeule, 
se pregătește să mă violeze. Sau mai rău... 

— Dar azi e ziua ta norocoasă. N-am să-ți fac niciun rău, 
Samantha. Nu vreau decât să transmiţi cuiva un mesaj. Vrei să 
faci asta pentru mine? 

Da, dădu Samantha din cap, da. Tine-ti firea, tine-ti firea, se 
imploră singură în minte. O să-ți dea drumul. 

— Un mesaj către mama ta. 

Mama ei?... Ce legătură are mama ei cu toată chestia asta? 

— Vreau să-i spui, Sam, că investigația va începe foarte 
curând. Și că totul va ajunge să fie cât se poate de personal. O 
să înțeleagă ea. Și că noi nu suntem genul de oameni care să 
aștepte răbdători... la nesfârșit. Cred că și tu îţi dai seama de 
asta, nu? M-ai înțeles, dragă Sam? 

Ea închise ochii. Tremurând. Încuviinţă din cap. 

— Perfect. Ai mare grijă și nu uita să-i spui că timpul trece. lar 
ea în niciun caz nu și-ar dori să ajungem la capătul răbdării, asta 
pot să ţi-o garantez eu. Mă auzi, dragă Sam? 

Insul își slăbi o idee strânsoarea mâinii de peste gura fetei. 

— Da, șopti Sam, cu vocea tremurândă. 

— Ai grijă și nu te uita după mine, spuse el. Acum o să mă 
strecor afară din mașină. - Individul purta un hanorac cu gluga 
trasă mult în jos peste faţă. - Poţi să mă crezi pe cuvânt, cu cât 
vezi mai puţine, cu atât mai bine pentru tine. 


VP - 68 


Samantha rămase înțepenită pe loc. Bărbia i se mișcă în sus 
și-n jos. 

— Am înţeles. 

— Foarte bine. 

Portiera se deschise. Individul alunecă neauzit afară din 
mașină. Ea nu se uită peste umăr. Nici nu încercă să-l 
urmărească. Stătu acolo, nemișcată, cu privirea fixată înainte. 
Exact așa cum i se spusese. 

— Eşti fetița cuminte a lui tati, Sam, nu-i așa? 

Ochii fetei se deschiseră larg. 

— Să nu uiţi suma. Două sute cincizeci de milioane de dolari. 
Spune-i mamei tale că nu vom aștepta foarte mult. 


Capitolul 20 


Karen își ţinea strâns fata în braţe pe canapeaua din camera 
de zi. Samantha suspina, cu capul îngropat în umărul mamei ei, 
abia reușind să mai vorbească. O sunase imediat pe Karen, 
după ce individul coborâse din mașină, apoi venise panicată 
acasă. Karen sunase fără întârziere la poliţie. Afară, strada lor 
liniștită era luminată toată de girofaruri care scânteiau 
intermitent. 

Karen discutase situaţia cu primii polițiști în uniformă care 
apăruseră la ușa lor. 

— Cum e posibil să nu existe niciun fel de pază la școala lor? 
Cum e posibil să lase chiar pe oricine înăuntru? - Apoi către 
Sam, cu o voce plină de necaz: 

— lubito, cum ai putut să lași mașina descuiată? 

— Nu știu, mami. 

Dar în sinea ei știa - degetele fetei încordate strâns și 
tremurând, faţa ei mânjită de lacrimi - că aici nu era vorba de 
Samantha. Că problema nu era paza de la școală. Sau faptul că 
ar fi trebuit să încuie portiera mașinii. 

Problema era Charlie. 

Ceva ce făcuse el, mai demult. Un lucru despre care ei 
începea să-i fie din ce în ce mai teamă că el i-l ascunsese, îl 
ținuse tot timpul secret. 


VP - 69 


Ar fi putut-o găsi pe Samantha și la mall, sau acasă la cineva, 
sau la clubul unde lucra. Dar nu pe Samantha încercau ei s-o 
intimideze, iar Karen știa asta. 

Încercau s-o intimideze pe ea. 

lar partea cea mai înfricoșătoare era că ea, Karen, n-avea nici 
cea mai vagă idee ce voiau oamenii aceștia s-o determine să 
facă. 

Zărindu-l pe locotenentul Hauck cum intră pe ușa principală, 
trupul ei aproape că o trădă pe loc. Țâșni în picioare și se repezi 
în întâmpinarea lui. A trebuit să facă un efort de voinţă ca să nu- 
| îmbrăţișeze. 

El îi puse o mână pe umăr. 

— Ce face Samantha, e bine? 

— Da, încuviință Karen ușurată. Cred că da. 

— Știu că deja a trebuit să povestească totul de cel puţin 
două ori, dar e nevoie să discut și eu cu ea. 

Karen îl conduse spre canapeaua unde stătea fiica ei. 

— În regulă. 

Hauck se așeză pe măsuţa de cafea, faţă în faţă cu Samantha. 

— Sam, eu sunt locotenentul Hauck. Conduc departamentul 
de investigaţii din cadrul poliţiei locale, de aici din Greenwich. O 
știu puţin pe mama ta, de-atunci de când a murit tatăl tău. Aș 
vrea să-mi povestești de-a fir a păr ce s-a întâmplat. 

Karen îi făcu fetei un semn cu capul, apoi se așeză lângă ea 
pe canapea și o luă de mână. 

Înghiţindu-și cu greu lacrimile, Samantha începu să spună iar 
de la capăt cum se petrecuseră lucrurile. leșise din sala de 
sport, după antrenament, urcase în mașina ei, conectase iPodul. 
Se trezise cu un bărbat pe bancheta din spate a mașinii, care o 
luase complet prin surprindere. Acoperindu-i gura cu o mână, ca 
să nu poată ţipa, și vorbindu-i cu un glas atât de tăios, și atât de 
aproape de ureche, încât vorbele lui parcă-i alunecau ca niște 
cuburi de gheață pe spinare. 

— Mi-a fost atât de frică, mami. 

Karen o strânse de mână. 

— Știu, scumpa mea, știu... 

Fata îi spuse lui Hauck că nu reușise să-l vadă bine pe 
atacator. 

— Mi-a spus să nu mă uit la el. 

Ea fusese convinsă că e pe cale s-o violeze sau s-o omoare. 


VP - 70 


— Ai procedat corect, draga mea, spuse Hauck. 

— A spus că investigația va începe curând. Și că va ajunge să 
fie la un nivel foarte personal. A pomenit ceva despre două sute 
cincizeci de milioane de dolari. - Samantha își ridică privirea 
spre Karen. - Ce naiba voia să spună cu asta, mami? 

Karen scutură nervos din cap. 

— Nu știu. 

După ce terminară de vorbit, Karen se îndepărtă cu blândeţe 
de fiica ei. Îl întrebă pe Hauck dacă n-ar vrea să vină puţin afară 
cu ea. Încă nu montaseră apărătoarea de soare de deasupra 
terasei. Era totuși prea frig. În întunericul de-afară se vedeau 
lumini scânteind pe ocean. 

— Aveţi idee despre ce vorbește fiica dumneavoastră? întrebă 
el. 

Karen trase adânc aer în piept și dădu din cap: 

— Da. 

Si nu... 

Îi făcu un rezumat al vizitei pe care o primise. Cei doi indivizi 
de la Archer and Bey, care-o presaseră în legătură cu niște bani, 
toţi banii aceia care lipseau. 

— Două sute cincizeci de milioane de dolari, recunoscu ea. 

lar acum, povestea asta. 

— Nu știu ce naiba se petrece, scutură Karen din cap, cu ochii 
umezi. Depozitarul lui Charlie... un prieten de familie... mi-a dat 
cuvântul lui că tot ce s-a făcut și s-a desfăcut în cadrul societăţii 
era sută la sută ca la carte. Și sunt convinsă că era. Dar oamenii 
ăștia... - Karen îi aruncă lui Hauck o privire stânjenită. - Charlie 
a fost un om bun. Niciodată n-a manevrat niște sume de bani 
atât de mari. Se pare că și-au luat drept ţintă pe cine nu trebuia, 
domnule locotenent. Soţul meu n-avea decât o mână de clienți. 
Banca de investiţii Morgan Stanley, vreo câteva familii mai 
înstărite, pe care le cunoștea de foarte multă vreme. 

— Vă daţi seama că va trebui să cercetez și pista asta, spuse 
Hauck. 

Karen dădu din cap că da. 

— Dar trebuie să vă spun că, fără o descriere a agresorului 
din partea fiicei dumneavoastră, va fi extrem de dificil. Există 
camere de supraveghere la intrările în incinta școlii. Poate găsim 
pe cineva care să fi observat o mașină. Dar era deja întuneric și, 


VP -71 


la ora aceea, nu prea mai rămăsese nimeni în școală. Și, 
indiferent cine-ar fi acești oameni, e clar că sunt profesioniști. 

Karen dădu iar din cap. 

— Da, înțeleg. 

Se aplecă spre el, dintr-odată atât de copleșită de întrebări 
fără răspuns, încât se simţi ameţită, cu genunchii moi, gata-gata 
să se prăbușească. 

Locotenentul îi puse o mână pe umăr. Ea nu se trase de sub 
atingerea lui. 

Făcuse față morţii lui Charles, lunilor lungi de nesiguranţă și 
singurătate, desființării firmei lui. Dar asta era prea mult. 
Lacrimile îi năvăliră în ochi - arzătoare. Lacrimi de teamă și 
derută, care nu se mai opreau. Teama că și copiii ei se treziseră 
brusc implicaţi. Teama de necunoscut, de ceea ce ea nu știa. 
Tot mai multe lacrimi începură să curgă. Karen detesta această 
senzație. Această îndoială răsărită pe neașteptate, în legătură 
cu soţul ei. Îi detesta pe acești oameni care le invadaseră viaţa. 

— Mă voi asigura că beneficiaţi de puţină protecţie, spuse 
locotenentul, strângând-o ușor de umăr. Am să pun pe cineva 
de pază în faţa casei. Și, o vreme, vom avea grijă să meargă 
cineva în urma copiilor la școală. 

Ea se uită lung la el, respirând încordată. 

— Am sentimentul că soțul meu se poate să fi făcut ceva, 
domnule locotenent. În afacerile cu firma lui. Charlie 
întotdeauna și-a asumat riscuri, iar acum unul dintre ele s-a 
întors ca să ne bântuie pe noi. Dar el a murit. Nu poate să 
descurce lucrurile pentru noi. - Își șterse ochii cu podul palmei. - 
El s-a dus, dar noi suntem în continuare aici. 

— Voi avea nevoie de o listă cu clienţii lui, spuse Hauck, cu 
mâna încă pe umărul ei. 

— OK. 

— Și va trebui să stau de vorbă cu acest domn Lennick, 
depozitarul soțului dumneavoastră. 

— Înţeleg. 

Karen se retrase, trăgând aer în piept, încercând să-și 
recapete stăpânirea de sine. Rimelul începuse să-i curgă de pe 
gene. Se șterse la ochi. 

— Nu se poate să nu găsesc eu ceva. Vă dau cuvântul meu. 
Voi face tot posibilul pentru ca să fiți în siguranţă. 


VP- 72 


— Mulţumesc, domnule locotenent, spuse ea, rezemându-se 
de el. Pentru tot. 

Scântei electrostatice pocniră mărunt, abia auzit, sub palma 
lui, în timp ce el își retrăgea mâna de pe puloverul ei. 

— Știţi ceva? zâmbi el. N-aș putea spune că-s expert în 
afaceri pe Wall Street. Dar ceva îmi spune că nu așa procedează 
cei de la Morgan Stanley când caută să-și recupereze banii de la 
datornici. 


Capitolul 21 


Telefonul a sunat la unsprezece și jumătate în seara aceea. 
Limuzina abia îl lăsase pe Saul Lennick la apartamentul lui din 
Park Avenue, aducându-l de la un spectacol de operă. Soţia lui, 
Mimi, era în baie, se demachia. 

— Poţi să răspunzi tu, Saul? 

Lennick apucase doar să se descalţe de pantofi și să-și scoată 
de la gât cravata. Apelurile atât de târzii, știa prea bine la ce se 
referă de obicei. Ridicase plin de năduf telefonul. Chiar nu se 
putea să aștepte până dimineață?! 

— Alo. 

— Saul? 

Era Karen Friedman. Vocea îi suna spartă și tulburată. El își 
dădu seama că ceva e în neregulă. 

— Karen, ce s-a întâmplat? 

Exasperată, ea îi povesti ce păţise Samantha la plecarea din 
parcarea școlii. 

Lennick se ridică în picioare. Sam îi era aproape ca o nepoată. 
Fusese la ceremonia ei de bat mitzvah. Infiinţase conturi de 
economii și investiţii pe numele ei și pe numele lui Alex, la firma 
lui. Fiecare os din trupul lui obosit înţepeni brusc. 

— Dumnezeule, Karen, a pățit ceva? 

— Acum e bine..., oftă Karen, înghiţindu-și un suspin de 
necaz. Dar... 

Îi povesti ceea ce spusese individul care o acostase pe fată, 
despre niște bani pe care cineva îi voia înapoi. Aceleași două 
sute cincizeci de milioane de dolari ca înainte. Partea cu „ești 
fetița cuminte a lui tati”. 


VP-73 


— Ce naiba a vrut să spună cu asta, Saul? Ce-a fost asta, un 
fel de ameninţare? 

Doar în lenjerie de corp și ciorapi, Lennick se lăsă să cadă pe 
pat. Mintea îi zbură înapoi la Charles. La avalanșa pe care 
acesta o declanșase. 

Idiot nenorocit ce ești. Clătină din cap și oftă. 

— Se petrece ceva necurat, Saul. Acum vreo două săptămâni, 
te pregăteai să-mi spui ceva. Dar ai zis că nu era momentul 
potrivit... Ei bine, eu tocmai mi-am culcat fata în propriul meu 
pat, spuse Karen. - Vocea i se înăspri. - Era speriată de moarte. 
Ce părere ai, Saul, nu crezi că acum a venit momentul potrivit? 


Capitolul 22 


Archer and Bey s-a dovedit a fi o firmă-fantomă. 

Mai bine zis, doar un nume tipărit pe o carte de vizită. Un 
telefon dat unui vechi amic care lucra la Interpol, plus o scurtă 
căutare pe Internet în registrul societăţilor comerciale din Africa 
de Sud, stabiliseră clar acest lucru. Până și adresa și numărul de 
telefon din Johannesburg erau inexistente. 

Cineva încerca s-o extorcheze pe Karen, își dădu Hauck 
seama. Cineva care știa foarte bine cu ce fel de afaceri se 
ocupase soţul ei. Chiar și Lennick, depozitarul lui, cu care Hauck 
vorbise ceva mai devreme și care părea să fie un om cinstit și 
de toată isprava, fusese de aceeași părere. 

— Mortier pe traiectorie, domnule locotenent! 

Apelul răsunase din secretariatul exterior sălii unde se adunau 
polițiștii, urmat de onomatopeea care imita șuieratul unui 
proiectil ce explodează. 

„Mortier” era numele de cod pe care-l foloseau atunci când la 
telefon era fosta nevastă a lui Hauck. 

Locotenentul stătu o clipă în așteptare, cu telefonul în mână, 
înainte să răspundă. 

— Bună, Beth, ce mai faci? 

— Bine, Ty, sunt bine. Tu? 

— Ce face Rick? 

— li merge bine. Tocmai i-au mărit teritoriul de vânzări. Acum 
se ocupă și de Pennsylvania, și de Maryland. 


VP - 74 


Noul soț al lui Beth era manager de district într-o firmă de 
intermediere a creditelor ipotecare. 

— Asta-i chiar foarte bine. Felicitări! Parcă am auzit-o pe Jess 
pomenind ceva în sensul ăsta... _ 

— Cam ăsta e și motivul pentru care te-am sunat. Intr-un fel. 
Ne-am gândit că ar fi cazul să plecăm și noi într-o scurtă 
vacanţă, pe care-o tot amânăm de nu știu când. Ții minte că i- 
am promis lui Jessie s-o ducem la Orlando? La parcul de 
distracţii? 

Hauck se îndreptă de spate. 

— Dar știi că speram s-o pot duce eu, Beth, să facem chestia 
asta împreună, ea și cu mine. 

— Mda, mă rog, știu că mereu spuneai asta, Ty. Dar... vezi tu, 
călătoria asta e pe bune, adică e de-adevăratelea, nu doar o 
promisiune. 

Remarca ei acidă îl săgetă dureros în coaste. Dar probabil că 
avea dreptate. 

— Și când vreţi să faceţi chestia asta, Beth? 

Incă o pauză. 

— Ne gândeam acum, de Ziua Recunoștinței, Ty. 

— De Ziua Recunoștinței? - De data aceasta, săgeata se 
înfipse adânc de tot, până-n măruntaiele lui. - Credeam că am 
căzut deja de acord, Beth, că anul ăsta Ziua Recunoștinței îmi 
aparține mie. Voiam s-o duc pe Jess la Boston, acasă la sora 
mea. Să-și vadă verișorii. A trecut ceva vreme de când n-am mai 
dus-o acolo. 

— Sunt convinsă că și ei i-ar plăcea, Ty. Dar a apărut ocazia 
asta. Și e vorba de Disney World, la urma urmei. 

El pufni supărat. 

— Ce, are Rick vreo ședință de vânzări acolo? 

Beth nu-i răspunse la înțepătură. 

— E vorba de Disney World, Ty. lar tu poți s-o iei de Crăciun. 

— Ba nu! replică el, dând cu pixul de masă. Nu pot s-o iau de 
Crăciun, Beth. Am discutat deja despre asta. Ne-am făcut deja 
planurile. De Crăciun plec și eu în vacanţă. 

Își făcuse planuri să meargă la pescuit în Bahamas, cu un 
grup de foști amici din școală, pentru prima oară după foarte, 
foarte multă vreme de când nu mai fusese plecat niciunde. 

— Am mai discutat despre asta, Beth, și am stabilit deja. 


VP -75 


— A, da, mă rog, oftă ea, de parcă tocmai acum își amintise, 
de parcă ar fi fost un amănunt neimportant. Ai dreptate. Acum 
mi-am amintit. 

— De ce n-o întrebi pe Jess? 

— Ce s-o întreb pe Jess, Ty? 

— S-o întrebi unde i-ar plăcea e/să meargă? 

— Nu trebuie s-o întreb pe ea, Ty. Sunt mama ei. 

El fu pe cale să-i replice tăios: La naiba, Beth, iar eu sunt tatăl 
ei, dar știa prea bine unde-ar duce asta. _ 

— De fapt, noi am cam rezervat biletele, sinceră să fiu. Imi 
pare rău, Ty. Să știi că nu te-am sunat ca să ne certăm. 

El expiră lung, exasperat. 

— Ştii cât de mult îi place lui Jess la Boston, Beth. La verișorii 
ei. Care deja ne așteaptă să venim. Și îi face și ei bine... să-i 
vadă măcar o dată sau de două ori pe an. 

— Știu, Ty. Ai dreptate. Data viitoare așa o să se întâmple, îți 
promit. - Încă o pauză. - Bine, acum te las, și mă bucur că ești 
înțelegător. 

Își luară la revedere. El se roti pe scaunul de la birou, privind 
fotografia cu Jessica și Norah, pe care o ţinea în stânga, pe 
corpul mobil. Cinci și trei ani. Cu un an înainte de accident. 
Amândouă numai zâmbet. 

Era greu să-și mai aducă aminte că el și Beth fuseseră odată 
îndrăgostiți unul de celălalt. 

— Hei, șefu'! 

Era Steve Christofel, care se ocupa de cazurile de escrocherie 
și fraudă. 

— Ce e, Steve? 

Detectivul ridică din umeri, cu un aer stânjenit, uitându-se la 
carneţelul pe care-l ținea în mână. 

— Vrei să vin mai târziu, șefu'? Dacă am nimerit într-un 
moment nepotrivit. 

— Nu, nu, e în regulă. Hai înăuntru. - Hauck își roti scaunul 
înapoi, supărat pe sine însuși. - Scuze. Ştii cum se întâmplă de 
obicei. 

— Mereu apare câte ceva, corect? Șefu', te superi dacă arunc 
și eu o privire pe dosarul ăla pe care-l ţii tot timpul aici? 

— Ce dosar? 


VP - 76 


— Ştii tu, ăla pe care-l ţii ascuns acolo, sub hârtiile de pe 
birou, râse detectivul. Cazul ăla mai vechi, cu fuga de la locul 
accidentului. Raymond. 

— A, ăla, ridică Hauck din umeri cu un aer vinovat, de parcă s- 
ar fi dat de gol. 

Il ţinea mai departe vârât sub un vraf de dosare ale unor 
cazuri în curs de cercetare. Nicidecum uitat, nicio secundă! Doar 
nerezolvat. Incă. Ridică teancul de dosare și scoase unul între 
coperţi galbene. 

— Care-i treaba? 

— Poate-mi joacă memoria o festă, șefu', dar parcă apăruse la 
un moment dat un nume legat de accidentul ăsta. Marty? Marty 
nu știu cum? 

Hauck dădu din cap că da. 

Persoana care îl sunase pe AJ Raymond la atelier, chiar înainte 
ca acesta să plece de acolo și să traverseze strada. Ceva gen 
Marty, spusese șeful lui. Doar că pista asta nu dusese nicăieri. 

— De ce întrebi? 

— Tocmai am primit o informaţie, spuse  Christofel, 
apropiindu-se și punându-și carneţelul de notițe pe biroul lui 
Hauck. Unii de la serviciul de urmărire a fraudelor prin cărţi de 
credit au încercat să-i dea de capăt, după tot acest timp. O carte 
de credit Amex, aparținându-i unui anume Thomas Mardy, cu 
„d” a fost folosită pentru plata unei deplasări cu o limuzină 
închiriată, de la New York la Greenwich. Clientul a fost lăsat în 
fața restaurantului Fairfield Diner cu puţin timp înainte de ora 
prânzului, șefu'. Pe nouă aprilie. 

Hauck ridică privirea și pulsul începu să i se accelereze. 

Nouă aprilie. Adică dimineaţa în care avusese loc accidentul 
mortal de mașină, cu fuga autorului de la faţa locului. Mardy, nu 
Marty - asta se potrivește! Un anume Thomas Mardy fusese 
adus cu o mașină închiriată și lăsat vizavi de locul unde fusese 
ucis AJ Raymond. 

Acum, fiecare celulă din corpul lui Hauck reveni brusc la viaţă. 

— Există totuși o bubă, domnule locotenent, zise detectivul, 
scărpinându-se în cap. Fii atent aici: Thomas Mardy căruia îi 
aparţinea cartea de credit Amex a murit în ziua de nouă aprilie. 
Și-a pierdut viaţa în atentatul cu bombă de la Grand Central. Era 
în trenul care-a sărit în aer... 

Hauck se holbă la el. 


VP - 77 


— Ceea ce s-a întâmplat cu vreo trei ore bune înainte să aibă 
loc accidentul de mașină, spuse detectivul. 


Capitolul 23 


În noaptea aceea, Hauck n-a putut dormi. Era puţin după 
miezul nopţii. S-a dat jos din pat. La televizor era emisiunea lui 
David Letterman, dar n-o urmărise. S-a dus la fereastră și s-a 
uitat în depărtare la braţul de ocean. Un vânticel rece se 
încăpăţțâna să bată. Mintea lui Hauck se întorcea mereu la 
accident. 

Cum? 

Cum e posibil ca un om să fi murit în atentatul din gară, iar 
câteva ore mai târziu, cartea lui de credit să fi fost folosită 
pentru o deplasare cu mașina la Fairfield Diner? Exact locul în 
care fusese ucis puștiul acela, Raymond. 

Cineva îl sunase pe băiat chiar înainte să plece și să 
traverseze strada. Un tip pe nume Marty nu știu cum... 

Mardy. 

Cum se putea face o legătură între Charles și AJ Raymond? 
Cum? 

Lui Hauck îi scăpa ceva. 

Işi aruncă pe el un tricou și o pereche de blugi și-și trase în 
picioare o pereche de mocasini ponosiţi. Afară, aerul era rece și 
te ciupea de obraji. Se urcă în vechiul lui Bronco. Strada era 
cufundată în întuneric. 

Porni mașina. 

Se făcuseră deja patru zile de când organizase măsurile de 
protecție. Trimisese o mașină care să stea în faţa casei și o alta 
care îi urmărea pe copii la școală. Nu se întâmplase nimic. Nu 
era surprinzător. Poate că indivizii care-o sâcâiau se hotărâseră 
să dea înapoi... Lucrurile fuseseră deja împinse destul de 
departe. 

Hauck părăsi autostrada pe leșirea 5. Old Greenwich. De 
parcă ar fi avut un sistem GPS interior. 

O luă spre Sound Beach și pătrunse în oraș. Strada principală 
era într-un întuneric total și nu se vedea ţipenie de om. Făcu 


VP -78 


dreapta pe strada Shore, spre malul oceanului. Și încă o dată la 
dreapta, pe Sea Wall. _ 

Hauck opri cam la douăzeci de metri de casa ei. In seara 
aceasta era de serviciu Stasio, bobocul de la patrulă. Hauck zări 
mașina cu însemne alb-albastre, cu luminile stinse, parcată de 
cealaltă parte a străzii, în dreptul casei. 

Se apropie și ciocăni în geamul mașinii. Tânărul agent de 
poliţie cobori geamul, surprins. 

— Domnule locotenent... 

— Pari obosit, Stasio. Ești căsătorit? 

— Da, domnule, răspunse bobocul. De doi ani. 

— Du-te acasă și trage și tu un pui de somn, spuse Hauck. 
Rămân eu în locul tău. 

— Dumneavoastră?! Domnule locotenent, mă descurc, 
protestă puștiul. 

— E-n regulă. Du-te acasă, spuse Hauck făcându-i cu ochiul, 
amical. Apreciez că-ţi faci datoria cum se cuvine. 

Nu s-a putut fără un ultim protest, dar până la urmă, Stasio, 
depășit în grad și funcţie, a cedat. 

Rămas singur, Hauck își strânse mâinile pumn și le vâri pe 
sub tricoul gros, ca să le mai încălzească. 

Peste drum, toate luminile din casă erau stinse, cu excepţia 
uneia singure, la etaj, lucind firav printr-o perdea. El își aruncă 
ochii pe ceasul de la mână. Avea o întâlnire cu șeful poliţiei, 
comandantul Fitzpatrick, la ora nouă dimineaţa. Schimbul lui 
Stasio va fi aici abia pe la șase. Trase în piept aerul umed și 
sărat care venea dinspre ocean. 

Ești nebun, Ty. 

Se duse înapoi spre mașina lui și deschise portiera. Tocmai 
când se pregătea să urce, observă că draperiile de la etaj se 
depărtaseră. Cineva se uita afară. Timp de o clipă, în întuneric, 
privirile lor se întâlniră. 

Lui Hauck i se păru că deslușește conturul vag al unui 
zâmbet. 

Sunt eu, Ty, rosti el neauzit, ridicând bărbia în direcţia 
ferestrei. Îi stătuse pe limbă să-i spună acest lucru de fiecare 
dată când ea i se adresa cu „domnule locotenent”. 

Mă cheamă Ty. 

Și în legătură cu soțul tău. Tot ce simţi tu acum, toată 
suferinţa prin care treci... eu /e cunosc prea bine. 


VP - 79 


Le cunosc al naibii de bine. 

Îi făcu cu mâna deși nu era sigur că ea-l putea vedea. Apoi se 
trase în mașină și închise portiera. Când ridică iar privirea, 
draperiile fuseseră trase la loc. 

Dar nu era nicio problemă. 

El știa că ea se simte acum în siguranţă, știindu-l pe el acolo. 
Cumva, și el se simţea la fel. 

Se lăsă mai jos în scaun, cu umerii adunaţi, și deschise 
radioul. 

Mă cheamă Ty. Chicoti ca pentru sine. Asta-i tot ce voiam să 
spun. 


Capitolul 24 


Aprilie 


Și uite-așa se făcuse anul. 

Un an fără soţul ei. Un an pe care-l petrecuse ocupată să-și 
crească singură copiii. Un an de când dormea singură în pat. O 
aniversare pe care Karen o așteptase cu groază. 

Timpul le vindecă pe toate, nu? Asta spune mereu toată 
lumea. Și, la început, Karen nu-și îngăduise să creadă acest 
lucru. Totul îi aducea aminte de Charlie. Orice lucru pe care-l 
atingea în casă. Orice moment petrecut cu prietenii lor. 
Emisiunile de la televizor. Muzica pe care o asculta. Durerea era 
încă prea proaspătă. 

Dar, de la o zi la alta, de la o lună la alta, durerea părea să se 
domolească. Pur și simplu se obișnuia cu ea. Aproape împotriva 
voinţei sale. 

Viaţa mergea pur și simplu înainte. 

Sam s-a dus în excursie de absolvire la Acapulco, împreună cu 
colegii ei de clasă, și s-a distrat mai bine ca niciodată. Alex a 
marcat un gol care-a adus victoria echipei lui de lacrosse, cu 
crosa mult ridicată sus în aer. Era o binecuvântare să vadă pe 
fețele lor cum le revine însuflețirea de altă dată. Karen trebuia 
să se apuce și ea de ceva. A hotărât să-și ia autorizaţia de agent 
imobiliar. Ba a mers și la întâlniri romantice, o dată sau de două 
ori. Doi prosperi oameni de afaceri din Greenwich, divorțaţi, bine 


VP - 80 


cotaţi în domeniul financiar. Nu prea erau însă genul ei. Unul 
vrusese s-o ducă la Paris în weekend. Cu avionul lui particular. 
După ce l-au cunoscut și ei, copiii dăduseră ochii peste cap: prea 
bătrân pentru ea, și votaseră împotriva lui. 

Era încă prea devreme, prea ciudat... Pur și simplu părea 
nepotrivit. 

Vestea cea mai bună era că situaţia cu indivizii de la Archer 
încetase de la sine. Poate că totul fusese adus la o intensitate 
prea mare. Poate că persoana care încercase să-i stoarcă de 
bani, indiferent cine-o fi fost, se speriase și dăduse bir cu fugiţii. 
Incet, încet, situaţia se destinsese. Poliţia contramandase 
acțiunea de protecţie, iar temerile lor se risipiseră. Era ca și cum 
tot acel episod înfricoșător dispăruse pur și simplu în neant. 

Sau cel puţin așa se ruga Karen în fiecare seară, atunci când 
stingea lumina. 

Pe opt aprilie urma să se difuzeze la televizor un documentar 
despre atentatul cu bombe - în seara din ajunul zilei când urma 
să se împlinească un an. Filmat de o echipă de jurnaliști atașată 
pe lângă unul din plutoanele de pompieri care răspunseseră la 
apel și completat cu material filmat de amatori, oameni care se 
întâmplase să fie în trecere prin gara Grand Central la momentul 
incidentului, sau în apropiere, pe stradă. 

Până atunci, Karen nu se uitase la absolut nicio emisiune 
despre ziua aceea. 

Nu putea. Pentru ea nu era un simplu eveniment: era ziua în 
care fusese ucis soțul ei. Și tot timpul părea să i se aducă 
aminte de ea. La știri. În episoadele din serialul Lege și ordine. 
Până și la meciurile de fotbal. 

Așa că au stat împreună de vorbă despre asta - în familie. Și- 
au făcut planuri să fie împreună în seara următoare, numai ei 
trei, ca să comemoreze moartea lui Charlie. Seara din ajun n-ar 
fi făcut decât să le distragă atenţia. Sam și Alex nu voiau să 
vadă documentarul, așa că au ieșit în oraș cu prietenii lor. Paula 
și Rick o invitaseră pe Karen la restaurant. Dar ea i-a refuzat. 

Nici măcar nu știa prea bine să spună de ce. 

Poate pentru că voia să-și demonstreze sieși că e destul de 
puternică. Să nu se ascundă. Charlie trecuse prin asta. Trecuse 
de-adevăratelea. 

Așa că trebuia să poată și ea. 


VP - 81 


Poate că era și o dorinţă vagă, dar imperioasă, de-a lua și ea 
parte la ceea ce se întâmplase. Mai devreme sau mai târziu, tot 
va fi obligată să facă faţă realităţii. Așa că de ce să amâne 
momentul? 

Indiferent care a fost motivul, Karen a rămas acasă în seara 
aceea și și-a pregătit o salată. A răsfoit vreo câteva reviste care 
se adunaseră necitite și a lucrat puțin pe calculator la niște liste 
comparative de oferte imobiliare. Cu un pahar de vin alături. În 
permanenţă, s-a simţit de parcă ar fi avut un ochi interior 
neliniștit, cu care se uita mereu la ceas. 

Poti să faci asta, Karen. Să nu te ascunzi. 

Puțin înainte de ora nouă, Karen a închis calculatorul. 
Butonând din telecomandă, a dat televizorul pe NBC. 

Când emisiunea a început, Karen s-a simţit cuprinsă de 
neliniște. Dar și-a făcut singură curaj. Charlie a trecut prin asta, 
și-a spus în sinea ei. Așa că și tu poți. 

Unul dintre prezentatorii de la jurnalele de știri a făcut o 
scurtă introducere. Emisiunea a început prin descrierea în stil 
„docudramă” a rutei parcurse de trenul care ajungea în gara 
Grand Central, începând cu plecarea din staţia Stamford la ora 
opt fără nouă minute. Oameni citind ziare, dezlegând cuvinte 
încrucișate, discutând despre meciul echipei Knicks din seara 
anterioară. 

Karen își simţi inima cum începe să-i bată tare în piept. 

Aproape că-l și vedea pe Charlie în primul vagon de la 
locomotivă, cufundat în lectura ziarului Wall Street Journal. Apoi 
camera de filmat s-a mutat pe doi inși vizibil de origine arabă, 
cu rucsacuri, unul dintre ei îndesând o valiză pe raftul pentru 
bagaje. Karen îl luă în braţe pe Tobey și-l strânse mai aproape 
de ea. Simţea un gol în stomac. La urma urmei, poate că n-a 
fost o idee chiar atât de bună să se uite... 

Apoi, pe ecran, ora indicată se transformă brusc în opt și 
patruzeci și unu de minute. Momentul exploziei. Karen își feri 
privirea într-o parte. Dumnezeule mare... 

Una dintre camerele de supraveghere din Grand Central 
înregistrase momentul. O cutremurare, pe urmă un fulger de 
lumină orbitoare. Toate luminile din tren se stinseseră brusc. 
Telefoanele cu cameră video din vagoanele aflate mai la capătul 
trenului înregistraseră mai departe. Un tremur. Întuneric. 
Oameni ţipând. 


VP - 82 


Betoane prăbușindu-se sub explozia a cincizeci de kilograme 
de hexagen și catalizator - vâlvătaia incendiului depășind o mie 
de grade, vârtejul de fum năpustindu-se în sala principală a gării 
și apoi în stradă. Imagini luate din aer de elicopterele de la 
circulaţie, care dădeau roată pe deasupra. Aceleași imagini pe 
care Karen le văzuse în dimineaţa aceea de groază. Oameni 
panicaţi, împleticindu-se anevoie afară din gară, tușind. Trâmba 
ucigătoare de fum negru învolburându-se spre înaltul cerului. 

Nu, am greșit, n-am forța necesară. Karen își încleștă pumnii 
și scutură din cap. Il strânse mai tare pe Tobey, simţindu-și ochii 
inundați de lacrimi. A fost o greșeală. Nu putea să se uite la așa 
ceva. Mintea îi zbură la Charlie, în mijlocul întregii nenorociri. 
Doamne, prin ce infern trebuie să fi trecut! Karen rămase acolo, 
stană de piatră, brusc transpusă înapoi la oroarea acelei prime 
zile. Era aproape de nesuportat. Oamenii mureau acolo. Soţul ei 
murea și el acolo... 

Nu. Imi pare rău, dragule, nu pot s-o fac. 

Se întinse după telecomandă și vru să apese pe buton. 

In momentul acela imaginile filmate începură să redea 
exteriorul, nivelul străzii. Intrarea în gară de la intersecţia dintre 
bulevardele Madison și Forty-eighth. Secvenţe surprinse de 
amatori: oameni care se clătinau pe trotuar, în stare de șoc, 
tușind și înecându-se, murdari de funingine și de cenușă, 
prăbușindu-se pe jos. Unii plângeau, alţii doar se uitau fix, 
bucuroși să fi scăpat cu viață. 

Oribil. Nu putea să se uite. 

Se pregătea să apese pe butonul care stingea televizorul, 
când ceva îi atrase atenţia. 

Clipi. 

Fu doar o clipă - o imagine, trecându-i rapid prin faţa ochilor. 
Vederea îi juca feste. Era o păcăleală crudă. Nu se poate, n-are 
cum... 

Karen apăsă pe butonul de derulare al telecomenzii, cu 
degetul mare, așteptând cele câteva secunde necesare pentru 
ca filmul să se deruleze din nou. Apoi apăsă din nou „play”, 
dându-se mai aproape de ecran. Oameni care se împleticeau 
afară din gară... 

Simţi cum îi îngheaţă fiecare celulă din corp. 

Înnebunită, Karen dădu iar filmul înapoi, cu inima bătându-i 
repede și, în cele din urmă, aproape oprindu-se de tot. Când 


VP - 83 


ajunse pentru a treia oară la momentul căutat, inspiră adânc și 
apăsă pe butonul de pauză. 

O, Doamne Dumnezeule!... 

Ochii i se lărgiră la maximum, de parcă pleoapele i-ar fi fost 
trase în sus și fixate strâns, să nu se mai miște. O gheară 
paralizantă îi cuprinse pieptul. Se ridică în picioare, simţindu-și 
gura uscată, și se trase mai aproape de ecranul televizorului. Nu 
se poate... 

Era un chip. 

Un chip despre care mintea ei ţipa înnebunită că nu poate fi 
adevărat. 

În exteriorul gării. În mijlocul haosului de afară. După 
explozie. Ferindu-se de camerele de filmat. 

Chipul lui Charlie. 

Karen simţi că i se ridică stomacul în gât. 

Probabil că nimeni nu l-ar fi remarcat vreodată, nimeni 
altcineva decât ea. lar dacă ea s-ar fi întâmplat să clipească 
tocmai în momentul acela, să-și fi mutat privirea în altă parte 
doar pentru o secundă, ar fi trecut neobservat. 

Dar era absolut real. Captat acolo. Oricât de mult ar fi 
încercat ea să nege acest lucru! 

Chipul lui Charlie. 

Karen se holba la soţul ei. 


VP - 84 


PARTEA A DOUA 


Capitolul 25 


Dimineaţa era senină și luminoasă, șoseaua din suburbia New 
Jersey-ului practic pustie, liberă de orice fel de trafic, cu 
excepţia celor vreo treizeci de bicicliști pedalând la unison în 
tricourile lor viu colorate. 

Ajungând aproape de vârful de pluton, Jonathan Lauer aruncă 
rapid o privire peste umăr, căutând din ochi tricoul verde-aprins 
al prietenului lui, Gary Eddings, operator pe obligaţiuni la Merrill. 
Îl zări în fugă, prins la înghesuială între alţi cicliști. Sansa ideală! 
Arcuindu-și spinarea în faţă peste ghidon, Jonathan începu să 
pedaleze cu toată forța, croindu-și drum prin labirintul celor care 
conduceau plutonul. Când în sfârșit văzu cum se deschide o cale 
liberă în fața lui, se desprinse de ceilalţi. 

Lauer, exclamă în capul lui un comentator imaginar, ce 
mișcare îndrăzneață, sigură! 

Chiar dacă nu erau decât un grup de tătici, trecuţi de treizeci 
de ani, care încercau să dea jos surplusul de calorii în fiecare 
duminică dimineaţă, el și cu Gary aveau un anume joc doar între 
ei doi. Mai mult decât un joc: un duel al ambiţiei. Intotdeauna se 
forțau unul pe altul să vadă cât rezistă. Se întreceau unul cu 
celălalt pe porţiunea dreaptă finală. Aștepta fiecare din partea 
celuilalt să facă prima mișcare. Învingătorul primea dreptul de-a 
se lăuda o săptămână întreagă și de-a îmbrăca simbolicul tricou 
galben. Învinsul plătea berile. 

Pedalând încordat, aplecat mult în faţă peste ghidonul 
LeMond-ului nou-nouț, din fibră de sticlă, Jonathan își adjudecă o 
marjă de vreo douăzeci de metri, după care se lăsă să alunece 
liber în curbă, cu tălpile ridicate de pe pedale. 

Linia de finiș, la intrarea în serpentina de după intersecţia cu 
șoseaua 287, era la vreo opt sute de metri în față. 

Uitându-se înapoi, Jonathan îl zări în treacăt pe Gary cum 
încearcă să se desprindă din pluton. Sângele începu să-i 
gonească prin vene, accelerând treptat pe măsură ce drumul de 


VP - 85 


țară se transforma într-o linie dreaptă perfectă pe ultima 
jumătate de kilometru. Făcuse mișcarea exact la ţanc! 

Pedalând crâncen acum, Jonathan simţea cum îi iau coapsele 
foc. Nu se gândea deloc la noua slujbă pe care o începuse cu 
doar câteva săptămâni în urmă, în departamentul de titluri 
energetice de la Man Securities - una din firmele de brokeraj cu 
adevărat mari de pe piață: o șansă pentru el de-a câștiga niște 
sume consistente, după nenorocirea de la Harbor Capital. 

Nu se gândea nici la depoziţia pe care trebuia s-o facă în 
săptămâna următoare. In fața unui auditor de la Royal Bank of 
Scotland și a unui avocat de la Parker, întrucât Kegg îl forțase să 
depună mărturie împotriva fostei lui companii după ce încasase 
un foarte atrăgător pachet de compensare atunci când firma se 
închisese. 

Nu, în mintea lui Jonathan nu era nimic altceva în dimineaţa 
aceea decât gândul de-a trece imaginara linie de finiș înaintea 
prietenului lui. Printr-o manevră iscusită, Gary reușise să iasă 
din pluton și să recupereze o parte din distanţă. Intersecţia era 
la doar câteva sute de metri în faţă. Jonathan se angajă în forță 
pe ultima porţiune, cu mușchii dureros de încordați și plămânii 
în flăcări. Mai trase pe furiș cu coada ochiului înapoi. Gary se 
ridicase în șa. Jocurile fuseseră făcute. Restul grupului de cicliști 
abia dacă se mai vedea în depărtare. Imposibil să-l mai prindă 
din urmă acum. 

Jonathan se lăsă să alunece în voie pe sub pasarela de intrare 
pe șoseaua 287 și pedală fără grabă de-a lungul volutei largi a 
serpentinei, ridicând braţele într-un gest triumfător. 

II făcuse praf pe Gary! 

La puţin timp după aceea, Jonathan pedala spre casă prin 
hăţișul străzilor rezidenţiale din Upper Montclair. 

Traficul era lejer. Mintea îi zbură alene la un algoritm 
complicat de interpretare a indicilor energetici pe care-l 
descrisese careva mai alaltăieri la serviciu. Gusta din plin 
sentimentul victoriei și de pe-acum exulta de plăcere, gândindu- 
se cum îi va povesti lui Stevie, puștiul lui de opt ani, felul în care 
„bătrânul” lui le-o arătase celorlalți pe ziua de azi. 

Pe măsură ce se apropia de cartierul lui, străzile deveneau 
ceva mai șerpuite și urcau ușor. Cobori pe porțiunea dreaptă de 
pe Westerly, apoi o luă pieptiș pe Mountain View, ultima colină 
de parcurs. Pufni pe nas, amintindu-și că-i promisese lui Stevie 


VP - 86 


că-l duce să-și cumpere niște ghete de fotbal european. Casa lui 
era doar la vreo patru sute de metri distanţă. 

În momentul acela a zărit mașina. O namilă neagră cât o 
casă, probabil un Lincoln Navigator sau un Ford Escalade, ceva 
de genul ăsta, cu un grilaj cromat lucios în faţă. 

Venea drept spre el. 

Timp de o secundă, Jonathan Lauer se enervă. frânează, 
idiotule. Se aflau pe o stradă rezidenţială. Era suficientă distanţă 
între ei doi. Nu se vedea nimeni în jur. Îi trecu fulgerător prin 
minte că poate a luat curba niţel cam prea larg. 

Dar nu auzi niciun scârţăit de frâne. 

Auzi cu totul altceva. 

Ceva nebunesc, ce-i transformă iritarea într-un cu totul alt 
sentiment. Ce sporea pe măsură ce grilajul SUV-ului negru se 
apropia din ce în ce mai mult. 

Auzi un zgomot de acceleraţie. 


Capitolul 26 


În următoarele câteva zile, Karen s-a uitat probabil de cel 
puţin o sută de ori la secvenţa aceea cu durata de nici două 
secunde. 

Îngrozită. Derutată. Incapabilă să înţeleagă ceea ce vedea. 

Chipul omului lângă care trăise timp de optsprezece ani. Al 
bărbatului pe care-l jelise, după care tânjise și din cauza căruia 
plânsese de-atâtea ori. A cărui pernă și-acum o mai strângea 
uneori în braţe noaptea, al cărui nume încă îl mai murmura cu 
dor. 

Era Charlie, soțul ei, surprins într-un cadru neașteptat, în timp 
ce obiectivul camerei video rătăcea la întâmplare peste feţele 
celor de pe stradă. 

În exteriorul gării Grand Central. După atentat. 

Cum naiba se poate să fii tu, Charlie?... 

Karen nu știa ce să facă. Cui ar fi putut să-i spună? S-a dus la 
jogging cu Paula, prietena ei cea mai bună, într-o dimineaţă, pe 
Tod's Point, și, ascultând-o cum pălăvrăgește despre nu știu ce 
petrecere la care fuseseră ea și cu Rick, într-o casă absolut 
fabuloasă din zona veche, în stil colonial, a cartierului Stanwich, 


VP - 87 


tot timpul nu și-a dorit altceva decât să se oprească în loc. S-o 
privească în față pe prietena ei și să-i spună: Paula, l-am văzut 
pe Charlie. 

Copiii? l-ar fi distrus, să-l vadă pe tatăl lor acolo. Ar fi murit pe 
loc. Părinţii ei? Cum ar fi putut să le explice așa ceva? Câtă 
vreme nu știa nici ea? 

Saul? Cel căruia Charlie îi datora totul. În niciun caz. 

Așa că n-a spus nimănui. S-a uitat la momentul acela captat 
pe film, iar și iar, până ce-a simţit că-și iese din minţi. Deruta se 
transformase treptat în mânie. lar mânia în durere și umilință. 

De ce? De ce, Charlie? Cum se poate să fii tu acolo? Cum ai 
putut să ne faci așa ceva, Charlie? 

Karen mai trecu o dată în revistă ceea ce știa. Numele lui 
Charlie era pe foaia de evidență a service-ului Mercedes. 
Salvatorii îi găsiseră rămășițele servietei făcute bucăți în timpul 
exploziei; și mai era fragmentul rupt din blocnotesul lui, cu 
marginile arse, pe care îl primise ea prin curier. El o sunase de 
pe mobil, la ora opt și treizeci și patru de minute! Toate astea n- 
aveau niciun sens pentru Karen. 

EI fusese în trenul acela! 

La început, încercase să se convingă singură că n-avea cum 
să fie el. Niciodată, sub nicio formă, el n-ar fi putut să-i facă una 
ca asta. Ei sau copiilor. Nu, Charlie nu era un asemenea om... Și 
ce motiv ar fi avut? De ce-ar fi făcut-o? De ce? Se uita lung la 
imaginea din film. Oamenii mai seamănă între ei. Propriii ochi, 
speranţele pe care ţi le faci - pot să-ţi joace niște feste teribile. 
Imaginea era niţel cam neclară. Dar de fiecare dată când se 
întorcea la cadrul acela, reluând probabil pentru a mia oară 
imaginea pe care-o salvase în memoria receptorului - chipul lui 
era acolo. De neconfundat. Și o treceau toate apele. Acuzaţia îi 
sfârteca măruntaiele. Genunchii i se muiau ca gelatina. 

De ce? 

Zilele au trecut. Ea încerca să pretindă că nu s-a întâmplat 
nimic cu ea, dar experienţa îi dădea o asemenea stare de rău și 
de confuzie, încât nu se simţea în stare de altceva decât să se 
ascundă în dormitor, să zacă în pat. Le-a spus copiilor că 
probabil luase vreun virus. Comemorarea morții lui Charlie. 
Toate acele sentimente care-o copleșeau din nou. Intr-o seară, 
bieţii copii chiar i-au adus cina la pat. Supă de pui, pe care-o 
cumpăraseră de la supermarket, și o ceașcă de ceai verde. 


VP - 88 


Karen le-a mulţumit și s-a uitat în ochii lor luminoși, care 
încercau s-o încurajeze. „Hai, mami, o să te faci bine”. De îndată 
ce i-a văzut plecaţi, a izbucnit în plâns. 

Apoi, mai târziu, când ei dormeau sau erau plecați la școală, 
ea dădea roată prin casă, studiind chipul soţului ei în fotografiile 
prezente peste tot. Pozele care însemnau totul pentru Karen. 
Tot ce mai avea de la el. Cea în care Charlie purta o cămașă 
înflorată și ochelari de soare Ray-Ban, pe care o măriseră pentru 
ceremonia memorială. Cea în care el și Karen se îmbrăcaseră de 
gală, pentru nunta verișoarei ei. Lucrurile personale pe care ea 
nu le strânsese nici acum de pe dulăpiorul din debaraua lui: cărți 
de vizită, chitanţe, ceasurile lui de mână. 

N-ai fi putut să-mi faci una ca asta, Charlie, nu-i așa? Să ne 
faci nouă una ca asta... 

În niciun caz tu... 

Trebuia să fie o coincidență. O coincidenţă dementă. Am 
încredere în tine, Charlie... Ti-am acordat încredere când trăiai, 
așa că blestemată să fiu dacă n-o să am încredere în tine și 
acum. Nici într-un milion de ani el n-ar fi putut s-o facă să sufere 
în felul ăsta! 

Karen continua să revină iar și iar la acel lucru, singurul care-i 
mai rămăsese de la el. Bucata de hârtie ruptă din carnetul lui de 
notițe, pe care cineva o găsise în gara Grand Central. De /a 
biroul lui Charles Friedman. 

Îi simţea prezenţa în hârtia aceea. Acolo încrederea trebuia să 
aibă câștig de cauză. Încrederea câștigată în optsprezece ani. 
Indiferent ce-ar fi văzut ea în cadrul acela de film, știa al naibii 
de bine în adâncul sufletului ei ce fel de om fusese soțul ei. 

Pentru prima oară, Karen s-a uitat la bucata de hârtie. S-a 
uitat atent, realmente atent. Nu doar ca la un suvenir. Megan 
Walsh. Numele necunoscut mâzgălit acolo, cu scrisul de mână al 
lui Charlie, aproape lizibil. Numărul de telefon trecut alături: 
964-1650. Și încă un număr, subliniat de mâna lui cu două linii 
groase și ferme: 

B1254. 

Karen a închis ochii. 

Nici prin cap să nu-ți treacă așa ceva, s-a admonestat singură, 
simțind cum suspiciunea i se furișează parșiv în suflet. Nu era în 
firea lui Charlie. În niciun caz n-ar fi putut. 


VP - 89 


Karen se trezi însă deodată uitându-se fix, cu ochii larg 
deschişi, la cifrele mâzgălite pe hârtie. Îndoielile se încăpăţânau 
să-i sfâșie inima. Îi văzuse chipul acolo, în imaginea de pe ecran. 
Era ca o fărâmă din trecutul lui, o verigă de legătură cu el - 
unica legătură. 

Oricât de nebunește ar suna, trebuie să mergi până la capăt 
și să suni, Karen. 

Chiar și numai ca să te ajute să te oprești, înainte de a-ti 
pierde mintile de tot. 


Capitolul 27 


A avut nevoie să-și adune tot curajul, ca s-o facă. 

Într-un fel, se simţea de parcă l-ar fi înșelat, de parcă i-ar fi 
trădat amintirea. Și dacă nici măcar nu era e/, în cadrul acela de 
film? Și dacă totul nu se petrecea decât în închipuirea ei, pusă în 
mișcare de cineva care doar arăta la fel ca el? 

Sotul ei era mort de mai bine de un an! 

Dar a format numărul de telefon, rugându-se în sinea ei ca la 
capătul celălalt să nu-i răspundă recepţia unui hotel, iar B1254 
să nu fie o cameră de acolo, pentru că de-acum înainte așa îi va 
rămâne soțul ei în amintire. Îndoieli dintre cele mai stranii îi 
trecură lui Karen prin minte în acel moment. 

— Banca JP Morgan Chase, filiala Fortieth cu Third Avenue, îi 
răspunse o voce de femeie. 

Karen răsuflă lung, ușurarea fiindu-i amestecată cu o notă de 
rușine. Dar, dacă tot ajunsese atât de departe, putea foarte bine 
să meargă până la capăt. 

— Aş vrea să vorbesc cu Megan Walsh, dacă se poate, vă rog. 

— Un moment, vă rog. 

Se vădi că Megan Walsh era șefa departamentului de conturi 
pentru persoane fizice al filialei. lar după ce Karen i-a explicat că 
soţul ei decedase și că ea era acum unica beneficiară a 
succesiunii, a reieșit că B1254 era numărul unei cutii de valori, 
un seif personal de depozitare închiriat în cadrul băncii cu câţiva 
ani mai înainte. 

Pe numele lui Charles. 


VP - 90 


Karen s-a dus cu mașina în oraș a doua zi de dimineaţă. 
Sucursala băncii se afla într-o clădire mare, înaltă, la doar 
câteva cvartale distanţă de biroul lui Charlie. Megan Walsh era o 
femeie atrăgătoare, de vreo treizeci de ani, cu părul lung, negru, 
și îmbrăcată într-un taior de bun-gust. O conduse pe Karen în 
biroul ei, despărțit cu paravane de șirul spaţiilor de lucru ale 
celorlalţi manageri. 

— Mi-l amintesc pe domnul Friedman, îi spuse ea lui Karen, 
tuguindu-și strâns buzele într-o expresie de compasiune. Eu 
însămi i-am deschis contul când a venit la noi. Îmi pare foarte 
rău pentru pierderea pe care ați suferit-o. 

— Incercam doar să pun ordine prin niște lucruri de-ale lui, 
spuse Karen. Cutia de valori nici măcar nu era trecută pe lista 
masei succesorale. Nici macar nu știam de existenţa ei. 

Directoarea de la bancă studie atent certificatul de deces al 
lui Charlie și certificatul de moștenitor al lui Karen. După care îi 
puse două întrebări de verificare: mai întâi, numele câinelui lor. 
Karen surâse. (Se vădi că el o numise pe Sasha.) Numele de fată 
al mamei lui. Apoi o luă pe Karen și o duse într-o încăpere 
izolată de lângă tezaurul securizat. 

— Contul a fost deschis cam cu vreo optsprezece luni în urmă, 
în luna octombrie a anului trecut. 

Doamna Walsh îi întinse lui Karen documentele. Semnătura 
pentru cutia de valori era clar a lui Charlie. 

Probabil simple chestii legate de afacerile lui, presupuse 
Karen. O să vadă ce este acolo și, indiferent ce-ar fi, îi va 
înmâna totul mai departe lui Saul. 

Megan Walsh se scuză și reveni după scurt timp cu o cutie 
metalică destul de mărișoară. 

— Nu trebuie să vă grăbiţi, puteţi rămâne aici cât timp doriţi, 
îi explică ea. - Așeză cutia pe masă, descuind-o cu propria-i 
cheie-duplicat în prezenţa lui Karen. - Dacă aveţi nevoie de 
ceva, sau dacă intenţionaţi să transferați ceva de aici în vreun 
cont, voi fi încântată să vă dau o mână de ajutor, după ce 
terminați. 

— Mulţumesc, dădu Karen din cap. 

Ezită să deschidă cutia, timp de câteva minute după ce ușa se 
închisese și ea rămăsese singură cu această părticică din fiinţa 
sotului ei pe care el nu i-o împărtășise niciodată. 


VP - 91 


Întâi fusese șocul de a-i vedea chipul pe ecranul televizorului. 
Acum cutia aceasta, care nu fusese nicicând menţionată ca 
parte din bunurile lui și nici măcar nu apăruse pomenită în 
vreuna din evidenţele firmei lui Charlie. Își trecu o mână peste 
muchiile din metal, niţel circumspectă. Ce Dumnezeu ar fi putut 
el să țină aici, departe de ochii ei? 

Karen trase în sus capacul cutiei și aruncă o privire înăuntru. 

Făcu ochii mari. 

Cutia era plină cu teancuri frumos aranjate de bani. Pachete 
de bancnote de o sută de dolari, prinse cu banderolă. Certificate 
de obligaţiuni la purtător, prinse cu benzi elastice și având 
deasupra o foaie de hârtie cu evidența valorică, notată cu scrisul 
de mână al lui Charlie: 76 000 $, 210 000 $. Karen scoase afară 
vreo două asemenea pachete, ținându-și respiraţia. 

Aici sunt cel puțin două milioane de dolari. 

Işi dădu seama pe loc că nu era în regulă. De unde-ar fi putut 
Charlie să pună mâna pe o asemenea sumă? Ei doi împărțeau 
tot. Parcă amorţită, lăsă teancurile de bani să cadă înapoi în 
cutie. De ce a preferat el să ţină ascunsă de ea această mică 
avere? 

Stomacul i se strânse. Își aminti cu o străfulgerare de cei doi 
inși de la Archer, de-acum două luni. Lipseste o sumă 
considerabilă de bani. Şi incidentul cu Samantha, în propria-i 
mașină. Două sute cincizeci de milioane de dolari. Aici nu era 
decât o infimă parte din suma aceea. 

Incă se mai holba uluită la conţinutul cutiei - acum începea s- 
o sperie. Ce dracu' se petrece, Charlie? 

Dedesubt, către fundul recipientului, mai era ceva. Karen 
scormoni cu mâinile și dădu peste un plic mare, din hârtie 
groasă. Desfăcu clama metalică și lăsă să alunece pe masă ceea 
ce era înăuntru. Nu-i veni să-și creadă ochilor. 

Un pașaport. 

Nou, nefolosit. Karen îl răsfoi. În poză era chipul lui Charlie. 

Chipul lui Charlie - dar un alt nume. Un nume fals. 

Weitzman. Alan Weitzman. 

Pe lângă asta, mai scoase afară câteva cărţi de credit, toate 
emise sub același nume fals. Karen simţi că i se face rău. Incepu 
s-o doară surd capul. Ce ascunzi tu de mine, Charlie? 

Complet dezorientată, Karen se lăsă moale în scaun. Trebuie 
să existe un motiv pentru toate acestea, o explicaţie logică. 


VP - 92 


Poate că faţa pe care o văzuse în filmul acela nu era de fapta 
lui Charlie. 

Dar uite ce-a găsit aici... Brusc, i se păru imposibil să mai 
pretindă altceva. Işi trecu repede privirea, din nou, peste fișa de 
istoric al contului. Cutia de valori fusese închiriată în urmă cu doi 
ani. Cu un an înainte ca el să moară. Semnătura lui Charlie, 
limpede ca lumina zilei. Toate operaţiunile fuseseră autorizate 
de el. Vreo două la puţin timp după închirierea cutiei. Apoi, o 
dată sau de două ori pe lună, se pare cu regularitate de 
ceasornic, aproape de parcă el s-ar fi pregătit pentru ceva. 
Karen sări spre final, fixându-și privirea pe ultima intrare din fișa 
de evidenţă. 

lată semnătura lui Charlie. Iscălitura lui grăbită, cu literele 
aplecate spre dreapta. 

Dar data... 9 aprilie. Ziua atentatului din gara Grand Central. 

Ochii i se fixară ca un magnet pe ora tranzacţiei: unu și 
treizeci și cinci, după-masă. Karen simţi cum încep s-o treacă 
toate transpirațiile. 

Asta fusese la patru ore și jumătate după presupusa moarte a 
soțului ei. 


Capitolul 28 


Karen se abţinu cu greu să nu vomite. 

Se simţea ameţită. | se învârtea capul. Se prinse strâns cu 
mâinile de marginea mesei, ca să-și menţină echilibrul, 
incapabilă să-și dezlipească privirea de ceea ce văzuse scris pe 
hârtie. 

Ora unu și treizeci și cinci. 

Brusc, nu păru să mai existe ceva care să aibă vreun sens 
pentru Karen. In afară de un singur lucru, ce ducea fulgerător 
înapoi la imaginea lui, filmată cu o videocameră de amator, care 
apăruse ca din neant pe ecranul televizorului. 

Soțul ei era categoric viu. 

Clătinându-se, Karen mai trecu o dată în revistă conţinutul 
cutiei de valori, acceptând în acel moment că tot ceea ce 
simţise ea și i se păruse de la sine înţeles pe parcursul ultimului 
an, fiecare cutremurare de durere și jale, de fiecare dată când 


VP - 93 


se întrebase cu infinită compasiune prin ce chinuri trebuie să fi 
trecut Charlie, de fiecare dată când întinsese mâna spre partea 
lui de pat în timpul nopţii și-i strânsese perna la piept, 
întrebându-se: De ce?... De ce? - totul nu fusese nimic altceva 
decât o minciună. 

El ţinuse secret tot ce era aici. Plănuise totul. _ 

N-a murit în ziua aceea, acolo. În explozia distrugătoare. În 
iadul de flăcări. 

Era viu. 

Mintea lui Karen zbură iarăși la dimineaţa aceea... Charlie 
strigându-i peste zgomotul uscătorului de păr că trebuie să ducă 
mașina la service. Cuvinte pe care în graba ei de atunci abia 
dacă le auzise. 

Charlie trăiește. 

Apoi la șocul care-o izbise ca o măciucă în sala de yoga, 
atunci când, cu ochii lipiţi de ecranul televizorului, lăsându-se 
cuprinsă de panică, începuse treptat să accepte ideea că el 
fusese în trenul acela. Mesajul lăsat pe telefonul ei - ultima oară 
când îi mai auzise vocea - că o să aducă el ceva de mâncare 
pentru cină. Apelul fusese făcut la ora opt și treizeci și patru de 
minute. Bucata din partea de sus a servietei, ruptă de explozie, 
cu inițialele lui pe ea. Foaia din blocnotesul lui, pe care cineva i- 
o trimisese acasă. 

Totul îi veni din nou în minte - pătrunzând din ce în ce mai 
adânc, cu forța unui ciclon. Toată durerea și disperarea pe care 
le simţise, fiecare lacrimă... 

EI fusese acolo. În trenul acela. 

Doar că nu murise. 

La început a fost ca o crampă, o săgeată de durere 
împingându-i măruntaiele în sus. A trebuit să facă mari eforturi 
ca să nu vomite. Ar fi trebuit să jubileze! Charlie trăiește! Dar în 
loc de asta, nu putea decât să se uite cu o privire goală la 
teancurile de bani și la pașaportul fals. El nu-i dăduse de știre că 
n-a murit. O lăsase să sufere crunt, la gândul că e mort, în tot 
acest an care trecuse. Starea ei de confuzie se transformă în 
mânie. Stătea acolo și se uita fix la fotografia de pe pașaportul 
contrafăcut. Weitzman. De ce, Charlie, de ce? Ce puneai la cale? 
Cum ai putut să-mi faci una ca asta? 

Cum ai putut să ne faci una ca asta? 


VP - 94 


Se iubiseră unul pe celălalt. Aveau o viaţă împreună. O 
familie. Călătoreau împreună. Discutau despre lucrurile pe care 
urmau să le facă după ce copiii își vor fi luat zborul din cuib. 
Făceau dragoste. Cum poți să falsifici așa ceva? Cum e posibil 
să-i faci așa ceva femeii pe care pretinzi că o iubesti? 

Dintr-odată, Karen simţi că i se înmoaie picioarele. Toţi acești 
bani, pașaportul acela, ce însemnau? Oare Charlie comisese 
vreo infracţiune? Zidurile încăperii începură parcă să se apropie 
ameninţător de ea. 

Avea sentimentul acut că trebuie să iasă afară. Acum. 

Karen trânti capacul peste cutia de valori și apăsă pe butonul 
de apel. După câteva clipe, Megan Walsh reveni în încăpere. 

— Aș vrea să las totul pentru moment aici, așa cum este, 
dacă se poate, spuse Karen, ștergându-și transpiraţia de pe 
obraji. 

— Desigur, îi răspunse d-na Walsh. Am să vă dau cartea mea 
de vizită. 

Karen o întrebă: 

— A mai avut cineva acces la această cutie? 

— Nu, numai soțul dumneavoastră, replică bancheriţa, 
uitându-se la ea cu o privire intrigată. Vă simţiţi bine? 

— Da, minţi Karen. 

Își luă poșeta, dar înainte de-a pleca, solicită să i se facă o 
xerocopie după jurnalul de operaţiuni al contului. 

— Voi reveni peste câteva zile să vă spun ce vreau să fac. 

— Foarte bine, doamnă Friedman. Nu trebuie decât să-mi 
comunicaţi ce-ați decis. 

Ajunsă afară, în stradă, Karen trase în piept o gură de aer 
care să-i răcorească plămânii înfierbântaţi. Se rezemă cu mâna 
de un stâlp, ca să-și vină în fire. Încet, încet, începea să-și 
recapete echilibrul. _ 

Ce dracu’ se petrece aici, Charlie? Işi feri faţa de trecătorii 
care-o depășeau mergând pe trotuar, de teamă să nu le dea 
impresia că ar fi vreo nebună scăpată din ospiciu, bântuind pe 
stradă într-un asemenea hal. 

N-am avut grijă de tine? Nu m-am purtat frumos cu tine, 
dragul meu? Te-am iubit. Am avut încredere în tine. Te-am jelit, 
Charlie. Mi s-a rupt inima, fir-ar să fie, la gândul că te-am 
pierdut, că ești mort. 

Cum se poate să fii viu? 


VP - 95 


Capitolul 29 


Biroul lui Saul Lennick se afla în apropiere, la al patruzeci și 
doilea etaj al unuia din turnurile acelea înalte de beton și sticlă 
aflate între Bulevardul 47 și Park Avenue. 

Karen se grăbi acolo, fără măcar să sune înainte, rugându-se 
în gând să-l găsească. Secretara lui, Maureen, ieși la recepţie și 
observă imediat tulburarea și nervozitatea de pe chipul lui 
Karen. 

— Pot să vă ajut cu ceva, doamnă Friedman? întrebă plină de 
solicitudine. Să vă aduc un pahar cu apă? 

Karen scutură din cap. 

— Veniţi cu mine, vă rog. Domnul Lennick e liber. Poate să vă 
primească acum. 

— Mulţumesc, răsuflă Karen ușurată. 

Slavă Domnului! 

Biroul lui Saul Lennick era spaţios și impozant, cu vedere spre 
Manhattan și spre Central Park, și etalând o colecţie întreagă de 
măști africane și artefacte funerare din Insula Bali. 

Saul tocmai închisese telefonul și aștepta, în picioare, cu o 
expresie de îngrijorare pe faţă, când Maureen o conduse pe 
Karen înăuntru. 

— Karen? 

— Se petrece ceva necurat, Saul. Nu știu despre ce e vorba. 
Dar Charlie a făcut ceva... în afacerile cu firma lui. 

— Ce anume? întrebă Lennick. 

Ocoli masa și-i trase lui Karen un scaun în faţa biroului lui, 
după care reveni și se așeză la loc. 

Ea era cât pe ce să-i povestească pe nerăsuflate tot ceea ce 
știa și ceea ce descoperise - începând cu faptul că zărise chipul 
lui Charlie în filmul documentar de la televizor. Și că el trăia! 

Dar reuși să se abţină în ultima clipă, temându-se ca nu 
cumva Saul să-și închipuie că stă de vorbă cu o nebună, și 
hotărând să nu-i spună decât ceea ce văzuse astăzi. 

— Am dat peste ceva, Saul. Ceva scris cu mâna lui de Charlie, 
înainte să moară. Nici măcar nu știu de unde să încep cu 
explicaţiile, dar ceea ce știu precis este că se leagă cu toate 
ciudățeniile demente care ni se întâmplă de la o vreme. Indivizii 


VP - 96 


ăia de la Archer. Samantha. N-am știut ce altceva să fac cu 
chestia asta. 

— Cu ce chestie? 

Agitată, Karen îi povesti cum a descoperit existența casetei 
de valori de la bancă. Banii și obligaţiunile la purtător. 
Paşaportul. Poza lui Charlie deasupra numelui fals. 

— In primul moment am crezut că e vorba de altă femeie, dar 
nici pomeneală de așa ceva, Saul. E și mai rău. Uită-te la mine, 
Saul, am ajuns să nu mai fiu bună de nimic. - Trase adânc aer în 
piept. - Charlie a făcut ceva. Nu știu ce anume. Era soţul meu, 
Saul. Și mi-e frică. Am sentimentul că indivizii aceia vor veni din 
nou. Întâi aflu că suntem vânaţi, după care, acum, dau peste 
caseta asta plină de bani și cu un pașaport fals. N-am de gând 
să-mi pun copiii în pericol, Saul. Ce motiv ar fi avut Charlie să 
ascundă de mine toate aceste lucruri? Mi-e clar că tu știi ceva. 
Ce naiba se petrece aici? Imi datorezi măcar atâta lucru, Saul, 
să-mi spui adevărul... Ce se petrece? Ce? 

Lennick se lăsă pe spate în fotoliul lui de piele. Dincolo de 
geam, orizontul vast al New York-ului se întindea în ambele 
direcţii ca într-o imensă fotografie panoramică. 

Lăsă să-i scape un oftat lung. 

— Bine, Karen. Speram că nu va fi nevoie niciodată să 
pomenesc de chestia asta. Că, într-un fel sau altul, se va rezolva 
de la sine. 

— Ce anume, Saul? Ce anume să se rezolve? 

El se aplecă în faţă. 

— Charles nu ţi-a vorbit niciodată despre cineva pe nume 
Coombs? lan Coombs? 

— Coombs? zise Karen, clătinând din cap. Nu cred. Nu, nu-mi 
amintesc. 

— Dar despre o firmă mică de investiţii numită Baltic 
Securities? Nu l-ai auzit niciodată vorbind despre cei de acolo? 

— De ce îmi pui toate întrebările astea, Saul? Eu nu prea m- 
am amestecat în afacerile soțului meu. Tu știi asta foarte bine. 

— Da, Karen, știu că nu te-ai amestecat, doar că... 

— Doar că ce, Saul? Charlie nu e de faţă, să se poată apăra. 
Brusc și dintr-odată, toată lumea vine cu tot felul de insinuări la 
adresa lui. Ce dracu’ a făcut soțul meu? 


VP - 97 


Lennick se ridică în picioare, îmbrăcat într-un costum 
bleumarin cu dungulițe subţiri și butoni din aur la manşete. Ocoli 
masa în fața căreia stătea Karen și veni să se așeze pe un colţ. 

— Karen, îţi amintești cumva să-ți fi pomenit vreodată Charlie, 
prin cine știe ce întâmplare, de alte conturi pe care el să le fi 
avut în administrare? 

— Alte conturi? 

Lennick încuviinţă din cap. 

— Complet separate de Harbor. Eventual în străinătate... în 
țări unde nu se plătesc impozite ca aici, de exemplu Bahamas 
sau Insulele Cayman? Acolo lucrurile nu sunt guvernate de legea 
americană a contabilităţii sau de Comisia Valorilor Mobiliare. 

Privirea lui era serioasă, calculată. 

— Mă cam sperii, Saul. Charlie era un om cinstit, un tip 
integru. Nu făcea lucruri pe ascuns. În niciun caz faţă de tine. 

— Știu asta, Karen. Și nici n-aş fi adus vorba. Doar că... 

Ea îl privi lung. 

— Doar că?... 

— Doar că tu ai aflat ceea ce ai aflat, Karen. Banii din casetă, 
pașaportul. Care, luate împreună, mie nu mi se par deloc o 
treabă cinstită, fără ascunzișuri. 

Karen se încordă. Gândul îi zbură pe loc la chipul văzut pe 
ecranul televizorului. În toată viaţa lor petrecută împreună, nu-și 
ascunseseră nimic unul altuia. Discutaseră totul: ce făceau cu 
copiii, câștigurile financiare, nemulţumirile pe care le aveau unul 
faţă de celălalt. Până și ce se petrecea cu câinii lor. Așa 
procedaseră în toate privinţele. Era o chestiune de încredere. 
Acum, în străfundul sufletului, Karen simțea un grăunte de 
îndoială. Care-o îngheţa. În privinţa lui Charlie. Era un sentiment 
pe care nu-l mai avusese niciodată înainte. 

— Despre ai cui bani vorbim noi aici, Saul? 

El nu răspunse. Se mulţumi să strângă din buze și să-și 
netezească părul sur, care începuse să se rărească. 

— Ai cui bani sunt? insistă Karen, uitându-se direct la el. 

Mentorul soțului ei lăsă să-i scape un oftat. Degetele îi băteau 
darabana în biroul din lemn de nuc, aidoma unor tobe care 
intonau un imn funerar. 

Dădu din umeri. 

— Tocmai asta-i necazul, Karen. Nimeni nu știe precis. 


VP - 98 


Capitolul 30 


Karen era înnebunită. În următoarele câteva zile, abia a reușit 
să se dea jos din pat, neștiind ce Dumnezeu să mai facă. 
Samantha începuse să fie preocupată de starea mamei ei. 
Trecuse aproape o săptămână de când Karen nu mai era ea 
însăși, de când îl văzuse pe Charlie în filmuleţul acela. In ochii 
fiicei ei se vedea că amândoi copiii își dădeau seama că s-a 
întâmplat ceva. 

— Ce se petrece, mami? 

Oricât de mult și-ar fi dorit, cum putea Karen să-i spună? 

Că omul pe care ea îl admira cel mai mult pe lume, care 
întotdeauna avusese grijă să nu-i lipsească nimic și-i fusese 
stâlp de nădejde, îi păcălise pe toţi în asemenea hal. Cum 
spusese Saul? Deschisese niște conturi pe ascuns. Rulase bani 
pentru niște oameni despre care ea nu știa nimic. In străinătate? 

Ce fel de oameni? 

Atât de mulți bani, că pe Karen o și speria ideea. Pentru ce 
erau? Începea să creadă că poate Charlie comisese cine știe ce 
infracţiune. Ti-a pomenit Charlie vreodată, din întâmplare, de 
alte conturi pe care le-ar fi avut în administrare? 

Nu, îi spusese ea. Doar îl cunoști pe Charlie, era un om onest. 
Își făcea probleme și pentru ultimul bănut, când venea vorba de 
clienții lui. 

Se păcălise Karen singură, în toţi acești ani? 

Au mai trecut câteva zile. Karen mai avea puţin și-și ieșea din 
minți, tot gândindu-se la Charlie care era pe undeva, nu se știa 
unde, și la ce puteau să însemne toate astea. Era într-o seară 
târziu. Luminile din camerele copiilor se stinseseră de mult. 
Tobey dormea pe patul ei. Karen s-a dus jos în bucătărie, ca să- 
și facă un ceai. 

Fotografia lui Charlie era pe tejghea. Cea de la ceremonia 
memorială: în bluza lui albă cu guler răsfrânt, pantaloni kaki 
până la genunchi, espadrile și ochelarii de soare Ray-Ban. Toţi 
spuneau că-l reprezintă perfect pe Charlie, relaxându-se pe 
puntea unui iaht în mijlocul Caraibelor - cu un telefon mobil lipit 
de ureche. 

Doar îl cunoșteai prea bine, Saul... 


VP - 99 


Karen ridică fotografia, pentru prima oară reprimându-și 
impulsul de-a o izbi de perete. Apoi, însă, o amintire mai mult 
decât stranie îi veni în minte. De undeva din adâncul grotei care 
era viaţa lor petrecută împreună. 

Charlie - făcându-i cu mâna. 

Fusese la sfârșitul unei splendide săptămâni de vacanţă în 
Caraibe, pe care o petrecuseră navigând cu iahtul. St. Bart. 
Virgin Gorda. Sfârșiseră prin a arunca ancora în Tortola. Copiii 
trebuiau să fie înapoi acasă a doua zi, fiindcă începeau școala. 

Pe urmă, foarte ciudat, Charlie anunţase că el trebuie să mai 
rămână. O schimbare de planuri. Era cineva cu care trebuia să 
se vadă aici, pe insulă. 

Din senin? 

Așa că îi însoţise până la aeroportul local, de unde un mic 
avion cu douăsprezece locuri urma să-i ducă înapoi la San Juan. 
Karen dintotdeauna se simţise niţel agitată la ideea să zboare 
cu avionașele acelea micuţe. Când decolau și aterizau, 
întotdeauna îl ţinea pe Charlie de mână. Toţi se amuzau pe 
socoteala ei... 

De ce își amintea de asta tocmai acum? 

Charlie își luase la revedere de la ei la poarta de îmbarcare 
improvizată, practic o ușă din sticlă care dădea direct afară, pe 
pista asfaltată. „O să fie bine”, îi spusese el, strângând-o în 
brațe. „Vin și eu, nicio grijă, sunt acasă peste două zile”. Dar 
când își pusese centura, în avionul cu două motoare, Karen 
simţise un inexplicabil fior de spaimă - de parcă s-ar fi putut să 
nu-l mai vadă niciodată. Se gândise atunci: De ce nu ești cu 
mine, Charlie?, fulgerată de ideea că e singură, întinzându-se 
să-l prindă de mână pe Alex. 

În timp ce elicele avionului zbârnâiau, Karen își îndreptase 
privirea spre hublou și-l văzuse pe Charlie, la balconul 
minusculului terminal, în cămașa lui înflorată și cu ochelarii de 
soare pe nas, lentilele închise la culoare reflectând lumina 
soarelui. 

Făcând cu mâna. 

Făcând cu mâna, ţinând telefonul mobil lipit la ureche, 
uitându-se la micuțul avion cum se îndepărtează pe pistă. 

În străinătate, îi spusese Saul lui Karen. Tortola sau Insulele 
Cayman. 


VP - 100 


Acum aceeași teamă o cuprinse pe Karen, în timp ce se uita la 
poză. Teama că, de fapt, nu-l cunoștea cu adevărat. Nu așa cum 
trebuie. Ochii lui erau întunecaţi acum, nu reflectând lumina 
soarelui, ci adânci, străini - ca o peșteră cu multe tuneluri. Niște 
tuneluri pe care ea nu le mai explorase până acum. 

| se făcu frică. Puse jos fotografia. Îi trecu prin cap ideea că el 
s-ar putea să fie pe undeva pe-acolo. Poate chiar gândindu-se la 
ea în acest moment. Poate întrebându-se, chiar în clipa asta, 
dacă nu cumva ea știe, dacă nu bănuia ceva, dacă nu-l simte. 
Gândul îi dădu fiori de spaimă. Ce naiba ai făcut, Charlie? 

Karen știa că nu putea să ţină totul în ea la nesfârșit. Ar 
însemna să-și piardă minţile. Trebuia să afle. De ce făcuse el 
ceea ce făcuse. Unde era acum. . 

Se lăsă să cadă pe un scăunel. Işi luă capul în mâini. Niciodată 
nu se mai simţise atât de derutată, atât de izolată. 

Nu exista decât un singur loc în care se putea gândi să se 
ducă. 


Capitolul 31 


Hauck urca scările spre biroul său, dinspre celulele de arest 
preventiv aflate la subsol. El și Freddy Muñoz tocmai îi luaseră o 
declaraţie unui puști latino-american, foarte speriat, membru al 
unei bande de hoţi din Norwalk care în ultima vreme tot furase 
mașini scumpe de lângă casele de la marginea Greenwich-ului. 
Declaraţia ar fi putut să ducă la rezolvarea cazului. Joe Horner, 
un detectiv de la poliţia din Norwalk, aștepta la telefon. 

Când Hauck intră de pe coridor, Debbie, secretara secţiei lui, 
îi făcu un semn ca să-i atragă atenţia. 

— A venit cineva să te vadă, Ty. 

Stătea pe bancheta din anticameră, îmbrăcată cu un pulover 
oranj pe gât și o jachetă de piele întoarsă moale, bej. Geanta de 
umăr din pânză de sac și-o pusese alături. Hauck nu încercă 
deloc să-și ascundă sentimentul de plăcere, la vederea ei. 

— Spune-i lui Horner că vin într-un minut, Debbie. 

Karen se ridică în picioare. Zâmbi, un pic intimidată să se afle 
acolo. Hauck n-o mai văzuse de câteva luni, de când cealaltă 
situaţie neplăcută, cu indivizii aceia care o hărțuiau, se liniștise 


VP - 101 


cu totul și poliţia nu mai trebuise să-i ofere protecție. O mai 
sunase o dată sau de două ori, ca să se asigure că e totul în 
regulă. Zâmbind, se apropie de ea. Chipul ei era palid și tras. 

— Aţi spus să vă anunţ, zise ea, ridicând din umeri. Dacă mai 
apare ceva. 

— Bineînţeles. 

Ea se uită lung la el. 

— Tocmai a apărut. 

— Veniţi la mine în birou, spuse el, luând-o de braţ. 

Hauck îi strigă lui Debbie că îl va suna el pe detectivul din 
Norwalk, după care o conduse pe Karen pe lângă șirul de mese 
unde stăteau detectivii și pe ușa din peretele de sticlă al biroului 
lui. Trase un scaun ieftin, din tubulatură metalică, până aproape 
de masa rotundă de ședințe din fata pupitrului lui. 

— Luaţi loc. 

Se vedea clar că e agitată. 

— Pot să vă servesc cu ceva? Niște apă? O ceașcă de cafea? 

Ea scutură din cap. Hauck mai trase un scaun lângă masă și 
se așeză față în faţă cu ea, trecându-și braţele pe după spătarul 
scaunului. 

— Deci spuneţi-mi ce se petrece. 

Karen trase adânc aer în piept și-și apăsă strâns buzele una 
de cealaltă, după care întinse mâna după ceva din geantă, 
expresia de pe fața ei oscilând undeva la granița dintre 
recunoștință și ușurare. 

— Aveţi un calculator la îndemână, domnule locotenent? 

— Sigur, dădu Hauck din cap, arătând apoi către un corp 
mobil de lângă biroul lui. 

Ea îi dădu un disc DVD video micuț. 

— Puteţi să-l puneţi? 

El se aplecă și introduse discul în unitatea de sub corpul 
mobil. Discul intră și apoi prinse viaţă pe monitor: nu știu ce 
program TV sau reportaj de știri, aflat deja pe la jumătate. O 
masă de oameni pe străzile New York-ului. În plină agitaţie. Se 
vedea că filmul fusese făcut de un amator, cineva care ţinea o 
minicameră în mijlocul mulţimii. Își dădu repede seama că se 
uita la minutele următoare atentatului cu bombă din gara Grand 
Central. 

Karen îl întrebă: 


VP - 102 


— Aţi văzut cumva, din întâmplare, documentarul ăsta, 
domnule locotenent? Miercurea trecută, spre seară? 

El clătină din cap. 

— Eram la muncă. Nu, nu l-am văzut. 

— Eu da. 

Ea îi îndreptă din nou atenţia asupra filmului: oameni care 
fugeau afară din clădirea gării, năpustindu-se în stradă. 

— A fost foarte greu pentru mine. O greșeală. A fost ca și cum 
aș fi trăit totul din nou, toată nenorocirea. 

— Îmi dau seama. 

Karen îi arătă cu mâna. 

— Cam din locul ăsta nu m-am mai putut uita. M-am ridicat și- 
am vrut să-l închid. 

Se ridică în picioare și veni până în spatele lui, aplecându-i-se 
peste umăr, cu faţa spre ecran. 

— Simţeam că îmi pierd minţile. Uitându-mă la moartea lui 
Charlie. Din nou. 

Hauck nu înţelegea unde voia să ajungă. Ea întinse o mână 
peste el, după mouse. Apoi așteptă, lăsând lucrurile de pe ecran 
să-și urmeze cursul, oameni care ieșeau din gară în stradă, 
clătinându-se pe picioare, înecându-se cu fum, tușind, cu fețele 
înnegrite. Minicamera se clătina în mâna operatorului amator, 
făcând să tremure imaginea. 

— Atunci am văzut, arătă Karen cu mâna. 

Poziționă mouse-ul pe bara de instrumente a ecranului și 
dădu clic o dată. Imaginea de pe ecran îngheţă. Ora nouă și 
șaisprezece minute dimineața. 

În cadru apărea o femeie, aplecându-se să dea o mână de 
ajutor cuiva care se prăbușise pe trotuar. In fața ei mai era 
cineva, un bărbat, cu jacheta plină de praf, ferindu-și chipul de 
obiectivul camerei și grăbindu-se să treacă mai departe. Ochii 
lui Karen priveau fix la ecran, cu ceva aproape rece ca otelul în 
expresia lor, devenită dură, dar, în același timp, observă Hauck 
fără să vrea, întristată. 

— Acesta este soțul meu, spuse ea, încercând să-și controleze 
vocea. 

ÎI privi drept în ochi. 

— Acesta este Charlie, domnule locotenent. 

Hauck simţi că i se oprește inima. Avu nevoie de câteva clipe 
ca să realizeze pe deplin ce voia ea să spună. Soţul ei murise 


VP - 103 


acolo. În urmă cu un an. El, Hauck, se dusese acasă la el, la 
ceremonia memorială. Dacă nu altceva, măcar atâta lucru era 
limpede. Se întoarse iar spre ecran. Trăsăturile i se păreau 
oarecum cunoscute, din fotografiile pe care le văzuse în casa lui 
Karen. Clipi des din ochi în direcţia ei. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nici eu nu știu ce vreau să spun, îi răspunse Karen. El era în 
trenul care-a explodat... de asta sunt sigură. M-a sunat din tren, 
chiar înainte de explozie. Salvatorii au găsit fragmente din 
servieta lui printre dărâmături... - Scutură din cap. - Doar că el 
n-a murit. 

Hauck se dădu puţin în spate, privind fix la ecran. 

— S-ar putea să fie și-o sută de oameni care să arate la fel. E 
plin tot de cenușă. Nu se poate să fiţi sigură, n-aveţi cum. 

— Asta e ce mi-am spus și eu, zise ea. La început. Sau cel 
puțin așa speram. - Karen se apropie iar de masa de ședințe. - 
În săptămâna care-a trecut, cred că m-am uitat la scena asta de 
mii de ori. 

Întinse mâna și trase afară din geantă o foaie de hârtie. 

— Pe urmă am găsit ceva. Nu contează ce. Tot ce contează e 
că m-a condus până la o casetă de valori din seiful unei bănci 
din Manhattan, despre care n-am știu niciodată că era în posesia 
soțului meu. 

Îi împinse peste masă lui Hauck foaia de hârtie. 

Era copia unui formular de activare a contului, emis de banca 
Chase Manhattan. Pentru o casetă de valori, și, atașat de el, 
ceea ce părea să fie o evidenţă de istoric al tranzacţiilor 
contului. Se făcuseră o mulţime de operaţiuni, începând cu doi 
ani în urmă. Toate intrările purtau aceeași semnătură. 

Charles Friedman. 

Hauck cercetă rapid cu privirea foaia până jos. 

— Uitați-vă la ultima dată, îi spuse Karen Friedman. Și la ora 
tranzacţiei. 

Hauck se conformă și simţi o durere ascuţită în piept. Privirea 
îi fugi iar spre ea, neînțelegând. Wu se poate... 

— Trăiește. 

Karen Friedman îi susținu privirea. Pupilele îi luceau umede. 

— A fost acolo, la bancă, la patru ore și jumătate după 
explozie. La patru ore și jumătate după ce eu credeam că a 


VP - 104 


murit. Charlie e cel din imagine, dădu ea din cap, aruncându-și 
ochii pe ecran. Acela este sotul meu, domnule locotenent. 


Capitolul 32 


— Cui ați mai povestit? 

— Nimănuli, zise ea. Se uită lung la el. Cum aș fi putut? Copiii 
mei... după toate prin câte au trecut, i-ar distruge, domnule 
locotenent. Cum ar putea ei să înţeleagă așa ceva? Cum ar 
putea să înțeleagă prietenii mei? - Scutură din cap, cu ochi 
înghețaţi. - Ce Dumnezeu aș putea eu să le spun, domnule 
locotenent? Că totul n-a fost decât o eroare absurdă, 
nebunească? „Scuze, Charlie de fapt nu e chiar mort. Doar m-a 
păcălit ca un nemernic, în tot anul ăsta care-a trecut. Ne-a 
păcălit pe toți!” La început m-am gândit că, în fine, ce se spune 
despre oamenii care trec prin situaţii din astea care-ţi schimbă 
cu totul viața, mă rog, că sunt afectați pentru totdeauna... - 
Puse un deget pe formularele bancare. - Dar pe urmă am dat 
peste chestiile astea. M-am gândit să mă duc cu ele la Saul 
Lennick. Știţi, Charlie i-a fost ca un al doilea fiu. Dar mi s-a făcut 
frică. Mi-am zis, dacă într-adevăr a făcut ceva rău? Ceva chiar 
foarte grav. Și dacă eu nu fac altceva decât să agravez 
lucrurile?... Și ajunge să-i afecteze pe toţi ceilalţi. Mi s-a făcut 
îngrozitor de frică. Înțelegeți ce vreau să spun? 

Hauck dădu din cap că da, sesizându-i limpede stresul din 
voce. 

— Așa că am venit aici. 

Hauck ridică hârtiile de la bancă. Dat fiind că era poliţist, 
învățase de-a lungul anilor să-și stăpânească reacţiile. Adună 
mai întâi toate faptele, fii un pic mai circumspect, până ce 
imaginea adevărului devine clară. Se uită pe formularul bancar. 
Charles Friedman fusese acolo. 

— Ce anume vreţi să fac eu? 

— Nu știu, clătină Karen din cap a consternare. Nici măcar nu 
știu ce-a făcut. Dar ceva este... Pur și simplu nu cred că Charlie 
ne-ar fi făcut una ca asta. ÎI cunosc prea bine. Nu era genul ăla 
de om, domnule locotenent. - Işi dădu de pe frunte o șuviţă de 
păr rătăcită și se șterse la ochi cu podul palmei, mânjindu-se de 


VP - 105 


lacrimi. - Adevărul e că n-am nici cea mai vagă idee ce naiba 
vreau să faceţi dumneavoastră. 

— E-n regulă, spuse el, strângând-o ușurel de braţ. 

Hauck se uită din nou la ecran, inventariind în gând reacţiile 
uzuale. Vreun efect alienant al șocului de după explozie - care 
să producă amnezie. Dar formularul de la bancă scotea rapid din 
calcul varianta asta. Vreo altă femeie? Delapidare? Prin minte îi 
trecu ca un fulger scena din parcarea liceului, cu fata lui Karen. 
Două sute cincizeci de milioane de dolari. Și totuși, Saul Lennick 
îl asigurase că fondul cu capital protejat administrat de Charles 
era perfect intact. 

— Dacă nu vă deranjează că vă întreb, ce-aţi găsit în casetă? 
întrebă Hauck, arătând spre fișa tranzacţiilor pentru caseta de 
valori. 

— Bani, suflă Karen lung. O grămadă de bani. Și un pașaport. 
Cu poza lui Charlie, sub un nume fals. Câteva cărți de credit... 

— A lăsat toate astea în urma lui? 

Cu un an în urmă. 

— S-ar putea să nu fie decât un soi de rezervă, în caz de 
necesitate. 

Hauck ridică din umeri. 

— Bănuiesc că vă daţi seama că n-a fost ceva nepremeditat. 
A plănuit toate astea. 

Ea dădu din cap, mușcându-și buza de jos. 

— Mi-am dat seama. 

Dar ceea ce Charles n-ar fi putut în veci să planifice, știa 
Hauck, era cum să pună totul în practică. Așteptase momentul 
potrivit. 

Gândurile i se opriră la un alt nume. Thomas Mardy. 

— Fiţi atentă, se întoarse Hauck cu scaunul spre ea. Trebuie 
să vă întreb: soțul dumneavoastră avea... adică l-aţi prins 
vreodată... 

— Cu ce să-l prind? se uită Karen lung la el. Adică dacă mă 
înșela? Nu știu. Acum o săptămână, aș fi spus că e absurd. 
Acum aproape că aș fi fericită să aflu că despre asta e vorba. 
Avea pașaportul ăla, cărţile alea de credit... A plănuit totul, în 
timp ce dormeam amândoi în același pat. În timp ce le făcea 
galerie copiilor, la meciurile de la școală. Cumva s-a descurcat 
să scape din trenul acela, în mijlocul haosului general, și și-a 


VP - 106 


spus: Acum e momentul. Acum e momentul să fug și să-mi las în 
urmă întreaga viată. 

Timp de câteva secunde, tăcură amândoi. 

Hauck își țuguie buzele, apoi întrebă din nou: 

— Ce vreţi să fac eu? 

— Nu știu! O parte din mine nu-și dorește altceva decât să-l 
iau în braţe și să-i spun cât de bine îmi pare că e viu! Dar 
cealaltă parte... Când am deschis cutia de la bancă, mi-am dat 
seama că o bună parte din viaţa lui, el a ţinut-o secretă faţă de 
mine. Faţă de persoana pe care se presupune că o iubea. Nu 
știu ce naiba vreau să faceți, domnule locotenent! Să-i trăsniţi 
două palme peste faţă! Să-l băgaţi la pușcărie! Nici măcar nu 
știu dacă a comis vreo infracțiune. Alta decât să mă rănească pe 
mine. Dar n-are importanţă. Nu de asta am venit aici. 

Hauck își dădu scaunul mai aproape. 

— Atunci de ce aţi venit? 

— De ce am venit? 

Ochii ei se umplură iar de lacrimi. Își strânse pumnii și izbi 
neputincioasă cu ei în masă. Apoi îl privi din nou în faţă. 

— Nu vi se pare destul de evident? Am venit aici pentru că nu 
știu unde să mă duc în altă parte! 

Hauck se ridică și se duse spre ea, prinzând-o chiar când ea i 
se prăbuși, ușoară ca un fulg, în braţe. Ingropându-și fața în 
umărul lui, își strânse pumnii și-i împinse în el. El o ţinu aproape, 
simţind-o cum tremură în brațele lui, iar ea nu se trase lao 
parte. 

— Era mort! L-am jelit. l-am dus dorul. Am înnebunit tot 
întrebându-mă dacă ultimul lui gând a fost la noi. N-a existat zi 
lăsată de la Dumnezeu în care să nu-mi fi dorit să mai fi putut 
sta de vorbă cu el măcar o dată, o ultimă dată. Ca să-i spun că 
e-n regulă, că sper să fie totul bine cu el. lar acum, să aflu că e 
viu... 

Trase cu greu aer în piept, ștergându-și lacrimile de pe obrajii 
umezi. 

— Nu vreau să-l vâneze nimeni. A făcut ce-a făcut, și probabil 
că a avut motivele lui. Nu-i un ticălos, domnule locotenent... 
indiferent ce-ați putea crede dumneavoastră despre el. Nu 
vreau nici măcar să vină înapoi. Acum e prea târziu. N-am idee 
nici măcar ce simt... Bănuiesc că vreau doar să știu. Vreau doar 
să știu de ce mi-a făcut asta, domnule locotenent. Vreau să știu 


VP - 107 


ce a făcut. Vreau să-i văd faţa și să-l oblig să-mi spună. 
Adevărul. Atât. 

Hauck dădu din cap. O strânse ușurel de braţ și-o lăsă să se 
desprindă. Ținea întotdeauna o cutie cu șerveţele pe birou. 
Scoase vreo două și i le întinse. 

Ea își suflă nasul, schițând un surâs printre lacrimi. 

— Mulţumesc. 

— Intră în dotarea standard. Se pare că toată lumea simte 
nevoia să plângă la mine în birou. 

Ea râse și-și tamponă ochii și nasul. 

— Probabil că par cam nebună, nu? De fiecare dată când mă 
vedeți... 

— A, nu, zise el făcându-i complice cu ochiul. In niciun caz. 
Totuși, aveţi talentul să veniţi cu tot felul de situaţii neobișnuite. 

Karen încercă să râdă iar. 

— Nici măcar nu știu ce naiba vreau să vă cer să faceţi. 

— Eu știu, îi replică el. 

— Nu am la cine altcineva să apelez, domnule locotenent. 

— Mă cheamă Ty. 

Replica păru s-o ia prin surprindere. Pentru o clipă stătură 
amândoi acolo, nemișcaţi, atrași unul spre celălalt. Ea își 
împinse la o parte o șuviţă de păr castaniu din ochii încă roșii de 
plâns. 

— OK, spuse ea trăgând adânc aer în piept și dând din cap. 
Ty... 

— lar răspunsul este da, adăugă el, așezându-se pe marginea 
biroului și încuviinţând din cap. Am să vă ajut. 


Capitolul 33 


Spusese da. Hauck revăzu încă o dată toată scena. 

Da, voia s-o ajute și o va ajuta. Da, știa ce avea ea nevoie ca 
el să facă. Deși își dăduse seama, din primul moment, că nu 
putea face acel lucru în calitate de poliţist. 

În noaptea aceea a luat barca, pe Merrily, și-a ieșit pe mare. A 
stat în întuneric, cu motoarele oprite; apa era calmă și luminile 
din centrul Stamford-ului licăreau pe mal. 

De ce?, s-a întrebat pe sine. 


VP - 108 


Pentru că nu-și putea scoate din minte imaginea ei? Sau 
senzația aceea de căldură pe care o avusese, când ea se 
sprijinise de el. Parfumul ei dulce încă îi vibra în nări și-și simțea 
fiecare firișor de păr ridicându-i-se înfiorat pe braț, fiecare nerv 
din trup trezindu-se din lunga adormire. 

Asta-i tot, Ty? Asta-i tot? 

Ori poate era din cauza chipului care îi apăru în minte în timp 
ce stătea cu picioarele ridicate pe copastie, bând o bere 
Harpoon. Un chip la care Hauck nu se mai gândise de luni de 
zile, dar care acum revenea iar la viaţă pentru el, 
înspăimântător de real. 

Chipul lui Abel Raymond. 

Sângele prelingându-se în jos pe sub părul lui lung și roșu. 
Hauck îngenunchind deasupra lui, promiţându-i că va afla cine a 
făcut asta. 

Charles Friedman nu murise. 

Ceea ce schimba totul, acum. 

Thomas Mardy. Fusese supraveghetor la o firmă de verificare 
a bonităţii debitorilor. Urcase în trenul care pleca la șapte 
cincizeci și șapte din gara Cos Cob și murise în explozie, pe 
șinele gării Grand Central din New York. 

Dar uite că, nu se știe cum, cărțile lui de credit fuseseră 
folosite pentru plata unei curse cu o limuzină închiriată către 
Greenwich, trei ore mai târziu. 

Acum Hauck știa cum. 

Se întrebă dacă povestea cu Mustangul se poate să fi fost 
doar o coincidenţă. Scumpa lui Charlie... Îl împinsese pe o pistă 
greșită. Oricine s-ar fi gândit la același lucru ca el. 

Dar după ce văzuse fața lui Charlie pe ecranul monitorului, el 
știuse exact - mai limpede decât și-ar fi putut imagina Karen 
Friedman vreodată - cum își petrecuse soțul ei ceasurile scurse 
între momentul când camera de filmat îl surprinsese ieșind din 
gara aceea și cel în care ajunsese, câteva ore mai târziu, în 
camera de tezaur a băncii din Manhattan. 

Nemernicul nu murise. 

În aceeași după-amiază, Hauck introdusese numele lui Charlie 
în baza naţională de date criminalistice a FBl-ului. Verificarea 
uzuală a bunurilor deţinute - cărţi de credit, conturi bancare, 
până și datele de la serviciul de imigrare. Freddy Muñoz îi 
adusese rezultatele, cu o expresie nedumerită pe față. 


VP - 109 


— Tipul ăsta a decedat, Ty. În nouă aprilie. 

Uitătura lui rezuma cumva toată chestiunea. 

— În atentatul cu bombă de la Grand Central. 

Nimic ieșit din comun. Dar asta nu-l surprindea pe Hauck. 

Charles Friedman și AJ Raymond avuseseră legătură unul cu 
celălalt. Dar nu prin intermediul Mustang-ului arămiu. Măcar 
atâta lucru știa și el acum. Duseseră existenţe foarte diferite, la 
un întreg univers distanță unul de celălalt. Și totuși, existase o 
legătură între ei. 

Dar ce legătură? 

Hauck își sorbi ultima înghiţitură de bere blondă. Răspunsul 
nu-l va găsi aici. Puștiul avusese familie. În Pensacola, parcă, 
nu? Fratele lui se prezentase să-i recupereze lucrurile. Tatăl lui 
era pilot portuar. Hauck își amintea fotografia bătrânului, găsită 
printre lucrurile lui AJ. 

Da, o va ajuta pe Karen, așa îi spusese. Hauck se urni din 
scaun și porni motorul bărcii. Merri/y reveni la viaţă, tușind. 

O va ajuta. Și nu spera decât ca ea să nu regrete ceea ce el 
va descoperi. 

e 

— Carl, o să-mi iau și eu niște zile de concediu, spuse Hauck, 
intrând în biroul șefului lui. Mi s-au adunat o grămadă, din anii 
trecuți. 

Carl Fitzpatrick, comandantul poliţiei din Greenwich, era la 
biroul lui, pregătindu-se pentru o ședință. 

— Sigur, Ty. Hai înăuntru, stai jos. - Se roti pe scaun spre un 
fișet din spatele lui și reveni cu un dosar de programări. - 
Despre câte zile vorbim? 

— Vreo două săptămâni, spuse Hauck, fără să-i dea 
amănunte. Poate chiar mai mult. 

— Două săptămâni? exclamă Fitzpatrick, uitându-se lung la el 
peste ochelarii de citit. N-am cum să aprob așa ceva! 

Hauck ridică din umeri. 

— Poate chiar mai mult. 

— Drace, Ty..., spuse șeful lui, aruncându-și ochelarii pe masă 
și uitându-se fix la el. Ce naiba se petrece? 

— Mai nimic. Lucrurile sunt destul de liniștite la ora asta. 
Indiferent de ce-ar apărea, Freddy și Zaro pot să se descurce 
fără probleme. De cinci ani nu mi-am luat concediu mai mult de- 
o săptămână odată. 


VP - 110 


— E totul în regulă cu tine, Ty? Sper că nu ai probleme cu 
Jess, nu? 

— Nu, Carl, stai liniștit. 

El și cu Fitzpatrick erau prieteni, așa că detesta să-i ascundă 
ceva. 

— Pur și simplu a apărut o chestie pe care trebuie neapărat s- 
o rezolv. 

— Două săptămâni... - Comandantul se scărpină la ceafă și 
răsfoi dosarul din nou. - Mai lasă-mă câteva zile. Am să văd cum 
îi reprogramez pe ceilalți. Când trebuie să pleci? 

— Mâine. 

— Mâine! căscă Fitzpatrick ochii mari. Mâine e imposibil, Ty. 
M-ai luat cu totul pe nepregătite! 

— Poate, spuse Hauck ridicându-se încet de pe scaun. Dar am 
nevoie de mult de o pauză. 


Capitolul 34 


Se auzi soneria de la intrare. Lătrând, Tobey se repezi spre 
ușă. Alex era acasă la un prieten, învățau amândoi pentru un 
examen. Samantha vorbea la telefon în camera de zi, cu 
picioarele atârnate peste marginea canapelei, și televizorul 
deschis la serialul Heroes. 

— Vrei să răspunzi, mamă? 

Karen tocmai terminase de făcut curat în bucătărie. Aruncă în 
chiuvetă cârpa de șters și se duse să răspundă la ușă. 

Când văzu cine era, se lumină la faţă. 

— Sunt câteva lucruri pe care le-aţi putea face pentru mine, 
spuse locotenentul, îmbrăcat într-o jachetă impermeabilă bej 
pentru a se apăra de ploaia măruntă. 

— Fiica mea e acasă, spuse Karen, aruncând o privire peste 
umăr spre camera de zi, nevrând s-o implice. 

Apucă de pe băncuţa din hol o haină de ploaie, și-o trase pe 
umeri și păși afară din casă. 

— Despre ce e vorba? 

— Aţi putea să aruncaţi o privire pe lucrurile personale ale 
soțului dumneavoastră. Pe hârtiile din birou. Cecuri anulate, 


VP - 111 


chitanțe pentru cărţile de credit. Orice lucru care-a rămas în 
urma lui. Mai aveţi acces la calculatorul lui? 

Karen dădu din cap că da. Nu simţise deloc nevoia să-l scoată 
din camera de lucru. Parcă nu fusese nicicând momentul 
potrivit. 

— Cred că da. 

— Bine. Uitaţi-vă pe toate e-mailurile lui mai vechi, pe 
eventualele site-uri de călătorie pe care s-ar putea să le fi vizitat 
înainte să plece, pe evidenţa convorbirilor telefonice. Ce s-a 
întâmplat cu lucrurile care ţineau de serviciul lui? Le mai aveţi în 
casă? 

— Am niște chestii pe care mi le-au dat înapoi când au lichidat 
firma, într-o cutie de la subsol. Nu știu să spun însă pe unde-a 
ajuns calculatorul lui de la serviciu. După ce trebuie să mă uit? 

— Orice care ne-ar putea ajuta să ne dăm seama cam unde s- 
ar fi putut duce. Chiar dacă se dovedește în final că nu acolo s-a 
dus, nu acolo se află el acum, măcar avem un punct de pornire. 
Ceva de care să ne agățăm... 

Karen își acoperi capul, ferindu-se de picăturile de ploaie. 

— A trecut mai mult de un an. 

— Știu că a trecut un an. Dar există destule evidențe. Luaţi 
legătura cu fosta lui secretară sau cu agenţia de voiaj la care 
obișnuia el să apeleze când călătorea. Poate că i-au trimis ceva 
broșuri sau i-au făcut niște rezervări, despre care nimeni nu s-a 
gândit pe atunci că sunt importante. Incercaţi să vă gândiţi și 
dumneavoastră, unde s-ar fi dus? Aţi trăit lângă el optsprezece 
ani. 

— Credeţi că nu mi-am stors deja creierii? 

Ploaia se înteţise. Karen își încrucișă strâns brațele la piept, 
înfrigurată. 

— Am să mă mai uit o dată. 

— O să vă ajut și eu, dacă e nevoie, spuse Hauck, după ce mă 
întorc. 

— După ce vă întoarceţi? De unde să vă întoarceţi? 

— De la Pensacola. 

— Pensacola? spuse Karen, privindu-l pieziș. Ce e acolo? Ceva 
care are legătură cu mine? 

— O să vă dau de știre, spuse Hauck cu un surâs, imediat ce 
aflu și eu ceva. Intre timp, vreau să luați totul la mână și să 
verificați tot ce puteţi găsi. Gândiţi-vă în retrospectivă. 


VP - 112 


Întotdeauna există un indiciu. Toţi lăsăm în urmă câte ceva. O 
să vă anunţ când mă întorc. 

— Mulţumesc, spuse Karen. 

Işi așeză mâna pe suprafaţa netedă și lucioasă a jachetei lui, 
lăsând ploaia să i se scurgă pe faţă. Cu ochii dintr-odată plini. 

Trecuse multă, foarte multă vreme de când simţise ultima 
oară prezenţa cuiva în viaţa ei, și iată-l acum pe acest bărbat, 
acest bărbat pe care abia dacă îl cunoștea, care pătrunsese în 
viața ei în mijlocul haosului de după moartea lui Charlie, și o 
zărise cum se clatină pe picioare, nesigură, ca o corabie împinsă 
în toate părţile de valurile mării furtunoase. lar acum, el era 
unica persoană de care ea se putea agăța pe lumea asta, 
singura ei ancoră. Era ciudat. 

— Imi pare rău că v-am târât în toată povestea asta, domnule 
locotenent. Sunt convinsă că aveţi destule pe cap la serviciu. 

— Nu dumneavoastră m-ați târât, scutură Hauck din cap. Și 
oricum, n-o fac în timpul serviciului. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— N-aţi vrut să afle nimeni ce se întâmplă, nu? Nu v-aţi fi dorit 
să trebuiască să raportez mai departe orice chestii ar fi ieșit la 
iveală. lar asta în niciun caz n-aș putea face, dacă aș fi în timpul 
serviciului. 

Ea se uită la el derutată. 

— Nu înțeleg. 

— Mi-am luat câteva săptămâni de concediu, spuse el, cu 
ploaia șiroindu-i pe gulerul jachetei. Apoi îi făcu cu ochiul amical: 
Nu vă faceți probleme. Oricum nu știam cu ce să-mi omor timpul 
atâtea săptămâni. Dar o să fiu pe cont propriu. Fără insigna de 
poliţist. Fără nimeni altcineva. - Ochii lui albaștri scânteiară de- 
un zâmbet blând. - Sper că nu vă deranjează. 

S-o deranjeze?! Karen nici nu știuse ce aștepta de la el, atunci 
când se dusese să-i vorbească. Probabil că nu voia decât s-o 
asculte cineva. Acum, însă, simţi cum i se moaie niţel inima, 
gândindu-se la ce era el dispus să facă pentru ea. 

— De ce?... 

El dădu din umeri. 

— Ceilalţi n-aveau nevoie de concediu... Ori erau foarte 
ocupați, într-adevăr, ori nu voiau de fapt decât indemnizaţia. 

Karen zâmbi, întorcându-i privirea, cu o senzaţie caldă, plină 
de recunoștință, umplându-i pieptul. 


VP-113 


— Vreau să spun, de ce faceți asta, domnule locotenent? 
Hauck își mută greutatea corpului de pe un picior pe celălalt. 
— N-aș prea ști să spun, de fapt. 

— Ba stiti. 

Karen se uită lung la el. Își împinse la loc un cârlionţ de păr ud 
care-i căzuse în ochi. 

— Și o să-mi spuneţi și mie, când va fi momentul potrivit. Dar 
vă mulțumesc oricum, domnule locotenent. Indiferent despre 
ce-ar fi vorba. 

— Credeam că pe asta am lămurit-o deja, spuse el. Mă 
cheamă Ty. 

— Bine, Ty, cum zici tu. 

Un licăr de recunoștință caldă răsări în privirea ei. Karen îi 
întinse mâna. El i-o luă într-a lui. Stătură acolo, nemișcați, 
lăsând ploaia să cadă peste ei. 

— Eu sunt Karen. - Ochii ei îi întâlniră pe ai lui. - Mă bucur să 
te cunosc, Ty. 


Capitolul 35 


Gregory Khodoshevsky își ambala motociclul sport T-Rex cu 
trei roţi, care costase șaptezeci de mii de dolari, și motorul de 
trei sute de cai putere împinse ca din pușcă vehiculul în lungul 
pistei improvizate, amenajată pe cei zece mii de metri pătraţi ai 
proprietăţii lui din Greenwich. 

Urmându-l la mică distanţă, fiul lui de paisprezece ani, Pavel, 
pe propriul motociclu T-Rex vopsit în roșu-aprins, încerca să țină 
pasul. 

— Hai, băiete! râse Khodoshevsky prin microfonul atașat la 
cască, în timp ce manevra motociclul în jurul unui con de 
semnalizare, ajungând în paralel cu băiatul de cealaltă parte a 
pistei. Doar n-ai de gând să lași un boșorog ca mine să ţi-o ia 
înainte, nu? 

Pavel tăie strâns turnanta, mai să-și dea peste cap motociclul. 
Apoi se redresă și acceleră la aproape optzeci de kilometri pe 
oră, plutind câteva secunde în aer deasupra unui dâmb. 

— Sunt chiar în spatele tău, moșule! 


VP - 114 


Ocoliră în viteză iazul artificial, trecură pe lângă heliportul 
betonat, apoi intrară săltând pe o porţiune lungă și dreaptă care 
traversa vasta proprietate a lui Khodoshevsky. Pe colina din 
mijloc trona casa din cărămidă roșie, în stil georgian, întinsă pe 
o mie șapte sute de metri pătraţi, ca un castel în mijlocul unei 
curţi imense, cu fântâni arteziene, și un garaj care putea să 
adăpostească opt mașini. In care Khodoshevsky ţinea o 
Lamborghini Murciélago, un Hummer galben în care defila 
nevasta lui, Ludmila, când ieșea în oraș, și un Maybach 
Mercedes negru, personalizat pe comandă, cu geamuri blindate 
și sistem Bloomberg de conectare prin satelit. Numai acesta din 
urmă îl costase o jumătate de milion de dolari. 

Deși n-avea decât patruzeci și opt de ani, „Ursul negru”, cum i 
se spunea uneori lui Khodoshevsky, era unul dintre cei mai 
puternici oameni din lume - chiar dacă numele lui n-ar fi putut fi 
găsit pe nicio listă. In cadrul c/eptocratiei care devenise 
trăsătura dominantă a valului de privatizări din Rusia anilor 
1990, Khodoshevsky convinsese o bancă de investiţii franceză 
să cumpere o fabrică veche și dărăpănată de piese auto din 
Irkutsk, după care se servise de acest lucru ca să obţină o 
poziţie de control în consiliul de administraţie al companiei 
Tazprost, cel mai mare producător de automobile din Rusia - 
aflat aproape în faliment -, iar apoi, când doi dintre membrii mai 
puțin cooperanţi ai consiliului își dăduseră brusc obștescul 
sfârșit, compania îi picase în brațe lui Khodoshevsky, care pe- 
atunci n-avea decât treizeci și șase de ani. De acolo, obținuse 
dreptul de-a deschide reprezentanţe Mercedes și Nissan în 
Estonia și Letonia, alături de sute de benzinării ale companiei 
Gaznost, pe tot cuprinsul Rusiei, cu care să umple rezervoarele 
mașinilor vândute. 

Sub Elțîn, o mână de kapitalisti flămânzi își împărţiseră între 
ei economia rusească. Un ditamai magazinul de dulciuri - așa o 
numea mereu Khodoshevsky. Profitând de încăierarea generală, 
fără reguli și fără limite, care se declanșase în sectorul finanţelor 
publice,  Khodoshevsky deschisese mai multe magazine 
universale după modelul Harrods de la Londra, unde se vindeau 
mărci occidentale scumpe. A cumpărat drepturile exclusive de 
distribuţie pentru șampanii și vinuri fine franţuzești. Apoi bănci 
și posturi de radio. Până și o companie aeriană cu bilete ieftine. 


VP - 115 


Astăzi, prin intermediul unui holding, Khodoshevsky era cel 
mai mare proprietar de imobile, persoană fizică, de pe celebrul 
bulevard parizian Champs-Elysee! 

In timp ce-și extindea imperiul, făcuse o mulţime de lucruri 
îndoielnice. Demnitari din ministerele economice ale lui Putin 
erau pe statele lui de plată. Despre mulţi dintre rivalii lui se știa 
că au fost arestaţi și băgaţi la închisoare. Nu puţini fuseseră 
eliminaţi fizic, suferind căderi de la ferestrele de sus ale 
birourilor lor sau inexplicabile accidente de mașină pe drumul 
spre casă. In ziua de azi, afacerile lui Khodoshevsky generau 
mai multe fluxuri libere de numerar decât economia unei ţări de 
mărime medie. În Rusia contemporană, ceea ce nu putea să 
cumpere, fura. 

Din fericire pentru el, nu avea genul de conștiință care să-l 
tulbure ziua sau să-i dea noaptea insomnii. Zilnic ţinea legătura, 
prin emisari, cu o mână de oameni foarte puternici - europeni, 
arabi, sud-americani - al căror capital devenise atât de vast, 
încât practic conduceau lumea. Averi care creaseră echivalentul 
unei supereconomii, făcând ca preţurile de pe piaţa imobiliară 
să rămână în creștere, mărcile de lux să prospere, fabricanţii de 
iahturi să nu-și mai vadă capul de treabă, indicii bursieri de pe 
Wall Street să rămână la niveluri ridicate. Dezvoltau economii 
așa cum Fondul Monetar Internaţional dezvoltase altă dată 
națiuni întregi: cumpărând cu toptanul zăcăminte de cărbune în 
Smolensk, câmpuri de trestie de zahăr pentru producţia de 
etanol în Costa Rica, oţelării în Vietnam. Oricum ar fi căzut sorții, 
ei sfârșeau întotdeauna prin a ieși deasupra. Khodoshevsky își 
crease cu mâinile lui mijlocul suprem de arbitraj! Cel mai 
protejat posibil, dintre toate fondurile cu capital protejat! l-ar fi 
fost imposibil să piardă. 

Poate cu unica excepţie a raliului de azi, când, ridicând niţel 
piciorul de pe acceleraţie, și-ar fi putut lăsa fiul să câștige. 

— Hai, Pavel, să te văd cât ești de tare. Dă-; bice acum! 

Râzând, intrară amândoi în viteză pe ultima porţiune dreaptă, 
apoi făcură o tură în jurul fântânii masive din curte, chiar în faţa 
casei. Motoarele supra-încălzite ale motociclurilor T-Rex urlau ca 
niște carturi transformate pentru curse de viteză. Săltau în aer 
ca niște mingi, peste pietrele de pavaj aduse din Belgia, tată și 
fiu întrecându-se care ajunge primul la finiş. 


VP - 116 


— Te-am luat, Pavel! strigă Khodoshevsky, ajungând în 
paralel cu el. 

— S-o crezi tu, moșule! 

Hotărât să câștige, băiatul apăsă la maximum pe acceleraţie 
și rânji. 

Pe ultimii câţiva metri, amândoi se dezlănțuiră. Apropiindu-se 
primejdios, își frecară roţile unul de celălalt. Scântei zburară în 
toate părţile și Khodoshevsky se izbi de bazinul giganticei 
arteziene în stil baroc, pe care-o aduseseră cu ei din Franţa. 
Sașiul din fibră de sticlă al motociclului se îndoi de parcă ar fi 
fost făcut din carton. Pavel ridică braţele victorios, depășindu-l. 

— Am câștigat! 

Țeapăn, Khodoshevsky reuși să se elibereze din scheletul 
contorsionat al motociclului. O pierdere irecuperabilă, observă 
melancolic în sinea lui. Șaptezeci de mii de dolari duși pe apa 
sâmbetei. 

Pavel sări jos de pe motociclul lui și se apropie alergând. 

— Tată, ai păţit ceva? 

— Dacă am pățit ceva? 

Khodoshevsky își scoase casca de protecţie și se pipăi pe 
toate părţile, chipurile să se asigure. Avea o zgârietură la cot. 

— Nimic rupt. Bună depășire, băiete! Ne-am distrat pe cinste, 
nu? O să iasă din tine un pilot de curse de toată isprava! Hai, 
acum ajută-mă să trag în garaj gunoiul ăsta, până nu se prinde 
maică-ta ce-am făcut. - Îi ciufuli părul băiatului. - la zi, cine mai 
are așa jucării? 

Atunci i-a sunat telefonul mobil. Rusul băgă mâna în 
buzunarul blugilor și-și scoase afară BlackBerry-ul. Recunoscu 
numărul. 

— Stai o secundă. 

Îi făcu un semn cu mâna lui Pavel. 

— Băiete, mă tem că e vorba de afaceri. 

Se așeză pe ghizdul fântânii de piatră și-și deschise telefonul. 
Își trecu mâna cu degetele răsfirate prin părul negru ciufulit. 

— Khodo sunt. 

— Voiam doar să-ţi spun, începu interlocutorul, un bancher 
privat pe care Khodoshevsky îl cunoștea, că activele despre care 
vorbeam au fost transferate. Eu personal îi duc omului ultima 
tranșă. 


VP - 117 


— Foarte bine, pufni Khodoshevsky. Probabil că are ceva poze 
cu tine, dragă prietene, dacă tot îi mai acorzi încredere, după ce 
încurcătură a putut să facă anul trecut. Doar să ai mare grijă și 
să-i explici ce preţ are faptul că face afaceri cu noi. De data 
aceasta, să te asiguri că a înţeles pe deplin. 

— Poţi să fii convins că așa voi face, spuse bancherul german. 
Am să ţin minte să-i transmit și toate cele bune din partea ta. 

Khodoshevsky închise telefonul. N-ar fi pentru prima oară, își 
spuse el, când se va mânji pe mâini. În mod sigur nici ultima. 
Omul era un amic foarte bun. Khodoshevsky împărţise de multe 
ori bucatele cu el, și nenumărate sticle de vin bun. Nu că ar fi 
contat. Khodoshevsky își încleștă fălcile. Nimeni nu-și permite să 
piardă atâţia bani din averea lui, fără să simtă repercusiunile pe 
propria piele. 

Nimeni. 

— Haide, băiete. - Ridicându-se, se apropie de Pavel și-l bătu 
pe spate. - Ajută-mă să car porcăria asta în garaj. Am acolo una 
nou-nouţă. Ce zici, nu ţi-ar plăcea să-i mai dai o șansă de 
revanșă bătrânului tău? 


Capitolul 36 


— Domnule Raymond? 

Hauck ciocănea la ușa unei căsuțe albe, cu acoperiș din 
ardezie și umbrar ieftin, de culoare verde, deasupra intrării, 
situată în zona locuită de clasa de mijloc din Pensacola. În faţă 
avea un petic de iarbă ofilită, iar în garajul pentru o singură 
mașină era parcată o camionetă GMC neagră, cu un abțibild 
PANA ȘI LUI IISUS IIl PLACE O BERE BUNA lipit pe bara de 
protecție. 

Ușa se deschise și în prag apăru un bărbat oacheș, ars de 
soare, cu privirea mijită. 

— Tu cine mai ești? 

— Numele meu este Hauck. Sunt locotenent la departamentul 
de poliție al orașului Greenwich, statul Connecticut. M-am 
ocupat de cazul fiului dumitale. 

Raymond era bine clădit, de înălțime mijlocie, cu o barbă sură 
nerasă de câteva zile. Hauck îi dădu în jur de vreo șaizeci de ani. 


VP - 118 


Tenul lui brăzdat de riduri, având culoarea roșcovelor, arăta mai 
mult a mască din piele tăbăcită, punându-i în umbră ochii 
albaștri și limpezi. Pe braţul drept, cu bicepși pronunţaţi, avea 
un tatuaj soldăţesc decolorat, în roșu și albastru. 

— Toţi mă știu de Pappy, mormăi el, deschizând ușa. Numai 
ăia de vin după bani îmi zic domnu' Raymond. De-aia nu eram 
sigur. 

Hauck păși dincolo de ușa cu plasă pentru țânțari într-un 
living strâmt, sărac mobilat. O canapea care părea să fie acolo 
de peste patruzeci de ani, o masă din lemn cu două cutii de 
bere Budweiser pe ea. Televizorul mergea - un episod din CS/ în 
reluare. Pe perete erau agăţate două fotografii înrămate. Copii. 
În uniforme de școală și de baseball. 

Hauck îl recunoscu pe unul dintre ei. 

— Luaţi loc, spuse Pappy Raymond. V-aș servi cu ceva, dar 
nevastă-mea-i dusă la soră-sa, în Destin, așa că n-am nimic 
decât niște tocană veche de-o săptămână și bere caldă. Ce v- 
aduce aici, domnule locotenent Hauck? 

— Fiul dumitale. 

— Fiul meu? spuse Raymond, întinzându-se după 
telecomandă și stingând televizorul. Fiul meu e mort, deja de-un 
an și ceva. Accident de mașină. Şoferul a fugit de la locul faptei. 
Nu l-au prins niciodată. Cazul a fost clasat, din câte-am înţeles 
eu. 

— Au apărut niște informaţii noi, spuse Hauck, pășind peste 
un vraf de ziare clădite pe podea, care s-ar putea să pună cazul 
într-o lumină nouă. 

— Într-o lumină nouă..., repetă bătrânul, după care își ţuguie 
buzele și mimă o expresie impresionată. Ca să vezi, al dracului 
de la ţanc... 

Hauck îl privi lung. Arătă cu mâna spre perete. 

— Acolo în poză e AJ, nu? 

— Da, e Abel, încuviință Raymond și expiră lung. 

— Juca pe post de fundaș defensiv, dacă nu mă înșel? 

Raymond făcu o pauză lungă, până să spună: 

— Uite ce e, fiule, știu că ai bătut drum lung până aici, și că 
încerci, nu știu cum, să-l ajuţi pe băiatul meu... - Se opri și-l privi 
pe Hauck cu ochii mijiţi. - Da’ de ce mama dracului ai venit, de 
fapt? 

— Charles Friedman, răspunse Hauck. 


VP - 119 


Dădu la o parte de pe scaun un teanc de pagini de sport 
scoase din ziarul local și se așeză în fața lui Raymond. 

— Se întâmplă cumva să fi auzit vreodată de numele ăsta? 

— Friedman. Nţ. N-am auzit în viaţa mea de el. 

— Ești sigur? 

— Așa am spus, nu? Mâna dreaptă îmi cam tremură, de la o 
vreme, dar mintea încă nu. 

Hauck zâmbi. 

— Nu cumva AJ... Abel, adică, nu l-a pomenit niciodată? 

— Faţă de mine, nu. Mă rog, nu s-ar putea spune că am vorbit 
foarte des, în ultimul an după ce el s-a mutat acolo, în nord. - Își 
frecă faţa cu mâna. - Nu știu dacă știi, dar am lucrat treizeci de 
ani în port. 

— Mi s-a spus acest lucru. De către celălalt fiu al dumitale, 
când a venit să ridice efectele personale ale lui AJ. 

— Viaţă grea, oftă lung Pappy Raymond. Nu trebuie decât să 
te uiţi la mine cum arăt. 

Luă o fotografie în care apărea el însuși, la timona a ceea ce 
părea să fie un remorcher, și i-o întinse lui Hauck. 

— Dar uite că ne-a dat de mâncare la toţi. Abel a avut parte 
de ceva care mie mi-a lipsit... adică un pic de școală, deși nu 
prea se poate spune că s-a ostenit s-o folosească la ceva. A 
hotărât să-și aleagă singur drumul... Toţi ne luăm propriile 
hotărâri, nu, domnule locotenent Hauck? - Puse fotografia jos. - 
În fine, nu, nu cred că a pomenit vreodată în faţa mea de 
numele Charles Friedman. De ce? 

— Exista o legătură între el și AJ. 

— Zău? 

Hauck dădu din cap. 

— Era administratorul unui fond de investiţii cu capital 
protejat. S-a crezut despre el că a fost ucis în atentatul cu 
bombă din gara Grand Central, în aprilie anul trecut la New York. 
Dar nu așa s-a întâmplat. După aceea, eu cred că a găsit 
mijlocul să se ducă cu mașina la Greenwich și să-l contacteze pe 
fiul dumitale. 

— Să-l contacteze pe Abel? De ce? 

— De-aceea am venit aici. Ca să aflu de ce. 

Ochii tatălui se îngustară, circumspecți, într-o căutătură pe 
care Hauck o cunoștea prea bine. Bătrânul izbucni în râs. 


VP - 120 


— Ca să vezi ce dandana. Un mort care se duce să se- 
ntâlnească cu alt mort. 

— AJ n-a pomenit niciodată cum că ar fi amestecat în ceva 
încurcături, înainte de-a fi omorât? Droguri, jocuri de noroc... 
poate chiar vreun șantaj? 

Raymond își trase jos picioarele urcate pe masă și se îndreptă 
de spate. 

— Știu că ai bătut cale lungă până aici, domnule locotenent, 
dar nu văd de ce te-aș lăsa să faci asemenea insinuări despre 
băiatul meu. A 

— N-am vrut să insinuez nimic, spuse Hauck. Imi cer scuze. 
Nu mă interesează absolut deloc ce și cum a făcut, decât în 
măsura în care mă ajută să aflu cine l-a ucis. Dar ceea ce mă 
interesează foarte tare este cum se face că un om care tocmai a 
trecut printr-o situație limită, și a cărui existenţă este la câțiva 
ani-lumină distanţă de cea a fiului dumitale, să duce până la 
Greenwich și ia legătura cu băiatul dumitale, imediat după 
aceea. 

Pappy Raymond ridică din umeri. 

— Eu nu-s poliţist. Da' normal mi s-ar părea să te duci și să-l 
întrebi direct pe el. 

— Aș vrea să pot să fac asta, îi răspunse Hauck. Dar omul a 
dispărut. De peste un an. S-a evaporat. 

— Atunci în direcția aia m-aș strădui eu să-mi îndrept atenţia, 
fiule, dacă aș fi în locul tău. Îţi pierzi timpul aici. 

Hauck îi întinse înapoi lui Pappy Raymond fotografia. Se ridică 
în picioare. 

— Crezi că tipul ăla l-a omorât pe Abel? îl întrebă Pappy 
Raymond. Charles Friedman ăsta? Că a dat peste el cu mașina? 

— Nu știu. Dar cred că știe ce s-a întâmplat. 

— A fost un băiat bun. 

Raymond expiră cu zgomot. În ochii lui albaștri și limpezi 
apăru o licărire. 

— Încăpăţânat. O ţinea numai pe-a lui. La fel ca știm noi cine. 
Rău îmi pare că n-am petrecut mai mult timp cu el. - Trase 
adânc aer în piept. - Dar îţi spun o chestie: băiatul meu n-ar fi 
făcut rău nici unei muște, domnule locotenent. N-ar fi meritat... 
- Scutură din cap. - N-ar fi meritat să moară așa. 

— Poate mai există oameni pe care i-aș putea întreba, insistă 
Hauck. Care ar putea să știe ceva. Aș vrea mult să vă ajut. 


VP - 121 


— Pe mine? 

— Să aflu cine l-a omorât pe AJ, domnule Raymond, pentru că 
asta simt eu că a fost: un omor. 

Bătrânul chicoti, lăsând să-i scape un hohot astmatic din 
piept. 

— Pari să fii un om de treabă, domnule locotenent, și-ai bătut 
cale lungă. Cum ziceai că te cheamă? 

— Hauck. 

— Hauck, repetă Pappy Raymond, apăsând pe-un buton al 
telecomenzii și aprinzând televizorul. Du-te mătăluță frumușel 
înapoi, locotenente Hauck. Înapoi de unde-ai venit. În 
Connecticut. Fiindcă nici într-o mie de ani n-o să mă ajute pe 
mine „noile informaţii” peste care-ai dat mătăluță. 


Capitolul 37 


Pappy Raymond avea ceva de ascuns. Altfel de ce l-ar fi 
respins atât de categoric pe Hauck, și cu atâta îndârjire? Hauck 
mai știa și că bătrânul va fi o nucă tare - un om pe care doar 
foarte greu îl va face să vorbească. 

Se întoarse la hotelul Harbor Inn, de pe malul Golfului 
Pensacola, unde-și luase o cameră, oprindu-se pe drum la 
magazinul de cadouri ca să-i cumpere lui Jess un tricou pe care 
scria PENSACOLA ROCKS, apoi își pescui o bere Seminole din 
minibar și se trânti pe pat, deschizând televizorul pe CNN. 

Ceva se întâmplase. O explozie la o rafinărie de petrol din 
Lagos, Nigeria. Peste o sută de morți. Explozia făcuse să crească 
prețul la petrol, toată ziua. 

Întinse mâna și căută numărul de telefon al fratelui lui AJ 
Raymond, Pete, care venise la Greenwich după accident ca să 
intre în posesia lucrurilor lui personale. 

Hauck îl sună. Pete spuse că e de acord să se întâlnească cu 
el la bar, după ce ieșea din tură, în ziua următoare. 

Barul „Bow Line” era situat în apropierea portului, unde Pete, 
care părăsise serviciul Pazei de Coastă cu doi ani în urmă, lucra 
acum ca pilot de ghidaj, la fel ca tatăl lui. 

— A fost de parcă ar fi murit ceva în tata, așa, dintr-odată, 
spuse Pete, sorbind dintr-o sticlă de Budweiser. AJ murise. 


VP - 122 


Nimeni n-a spus vreodată despre tata că ar fi un ursulet 
drăgălaș, dar azi s-a dus chitit la serviciu, hotărât să facă 
absolut tot ce-i stătea în putinţă ca să aflăm ce s-a întâmplat, iar 
a doua zi s-a purtat de parcă dăduse totul la spate. N-aveam 
voie nici măcar să pomenim de moartea lui. Nu ne-a spus 
niciodată ce are pe suflet. 

— Crezi că e vorba, în parte, de un sentiment de vinovăţie? 

— Vinovăţie? 

Hauck luă o gură de bere. 

— Am interogat destui oameni la viaţa mea, Pete. Cred că pot 
să-mi dau seama când cineva îmi ascunde ceva. 

— În legătură cu AJ? zise Pete, ridicând din umeri și 
îndesându-și mai tare pe cap șapca inscripționată cu 
Jacksonville Jaguars. Ceva era în neregulă... La serviciu. Unii cu 
care tata a stat de vorbă mi-au povestit că dăduse peste o 
chestie... o înșelătorie descoperită accidental. Nu știu ce 
vapoare, despre care el credea că își declară în fals încărcătura. 
Ziceai că-i cine știe ce chestie importantă, de siguranţă 
națională. Se ambalase teribil. Pe urmă s-a întâmplat povestea 
cu AJ. Și asta i-a pus capac. Pentru el, totul s-a terminat. - Pocni 
din degete. - | s-a stins un beculeţ. Indiferent ce-ar fi fost, eu n- 
am mai auzit nicio vorbuliță despre asta, în veci. Ca și cum 
întreaga poveste ar fi dispărut până a doua zi. 

— Nu vreau să pară că-mi vâr nasul unde nu-mi fierbe oala, 
spuse Hauck, înclinându-și sticla cu bere. Tot ce vreau eu e să-l 
găsesc pe ucigașul fratelui tău, căci exact asta cred eu că a fost: 
omor premeditat. Nu știi pe nimeni care mi-ar putea da mai 
multe informaţii despre povestea asta? 

Pete se gândi câteva clipe. 

— Ți-aș putea da câteva nume. Vechi amici de-ai lui. Dar nu- 
mi prea dau seama ce te face să crezi că are legătură. 

Hauck zvârli câteva bancnote pe tejgheaua barului. 

— Mi-ar fi de foarte mare ajutor. 

— Treizeci de ani..., îngână Pete, ridicându-se în picioare și 
dând pe gât ultimul rest de bere. Tata erau un fel de Dumnezeu, 
acolo în port. Nimic nu se petrecea acolo, despre care el să nu 
știe sau la care să nu fi participat și el. Acum, uită-te la el. 
Dintotdeauna a fost un tip dur, dar n-aș fi zis niciodată despre el 
că-i un om rău. L-a afectat teribil ceea ce s-a întâmplat cu 
fratele meu. În plin l-a izbit, mai tare decât mi-aş fi imaginat eu. 


VP - 123 


Mai ales când te gândești că se aveau ca șoarecele cu pisica, pe 
vremea când AJ încă mai trăia. 
e 

În ziua următoare, Hauck dădu un tur pe la docuri. În 
dimineața aceea, devreme, intraseră în port două vapoare de 
marfă mari. Macarale uriașe de marfă și elevatoare hidraulice 
fâsâiau de zor, descărcându-le containerele. 

ÎI găsi pe Mack Tyler, secund de pilot pe remorchere, un tip lat 
în spate și ars de soare, în clădirea dispeceratului. Tocmai se 
întorsese dintr-o cursă. 

Tyler se arătă un pic bănuitor la început. Oamenii de pe-aici 
își protejau tovarășii, iar polițistul ăsta venit din nord punea 
dintr-odată tot soiul de întrebări. l-a trebuit lui Hauck ceva 
diplomaţie, și nu puţină iscusinţă, ca să-l determine să 
vorbească. 

— Ţin minte că ieșisem într-o zi cu el la ghidaj, spuse Tyler, 
rezemându-se de un parapet și aprinzându-și o ţigară. Tocmai 
se pregătea să urce la bordul unui petrolier pe care trebuia să-l 
conducem la docuri. Pappy vorbea întruna despre nu știu ce 
vapoare pe care el le mai văzuse și înainte, care făceau 
declaraţii false. Cum că au linia de pescaj mult prea sus 
deasupra apei, imposibil să fie cu rezervoarele pline, așa cum 
scria în hârtii. Cred că odată s-a și dus pe furiș să verifice un vas 
din ăsta, în cală. În fine... - Tyler suflă fumul pe nas. - De data 
asta, de care vorbesc eu, noi aliniasem vedeta la babord, ei 
coborâseră pasarela și Pappy se pregătea să urce pe punte. Pe 
urmă a primit un apel pe telefonul mobil. La dracu', era ora cinci 
dimineața! A scos telefonul și dintr-odată l-am văzut cum se 
schimbă la faţă, se face alb ca varul... de parcă l-ar fi pocnit 
brusc un infarct. Am chemat altă vedetă să facă ghidajul. Eu a 
trebuit să-l aduc pe bătrân la mal. N-a vrut să chemăm pe 
nimeni la punctul medical. Cică n-a fost decât un simplu atac de 
panică. De ce s-a speriat, asta n-a mai spus. Atac de panică, 
auzi... draci uscați! 

— ii minte când a fost asta? întrebă Hauck. 

— Normal că ţin minte, spuse marinarul uriaș, aspirând încă 
un fuior de fum. La puţină vreme după moartea băiatului lui, sus 
în nord. 

Mai târziu, Hauck se întâlni cu Ray Dubose, unul dintre ceilalți 
piloţi din port, la o gheretă cu cafea de lângă șantierul naval. 


VP - 124 


— Lucrurile o cam luaseră razna, spuse Dubose, o namilă de 
om cu păr creț încărunţit, scărpinându-și începutul de chelie din 
creștet. Pappy tot pălăvrăgea întruna, cui vrei și cui nu vrei, 
despre nu știu ce companie petrolieră care-și  falsifica 
documentele de marfă. Cum că navele lor pluteau prea sus 
deasupra apei. Și cum le mai văzuse el și înainte. Aceeași firmă, 
cică. Cu aceeași siglă... parcă un fel de balenă desenată, sau un 
fel de rechin. Nu mai ţin minte. 

— Și pe urmă ce s-a întâmplat? 

— Șeful de la administraţie i-a spus să-și vadă de treaba lui, 
spuse Dubose, sorbind din cafea. Asta s-a întâmplat! Și că eo 
chestie pentru ăia de la vamă, nu ne privește pe noi. „Noi doar 
le aducem în docuri, Pappy”. Şi că o să raporteze mai departe. 
Dar Pappy, să-l ţină Dumnezeu, nu voia în ruptul capului să 
renunţe. S-a dus și-a făcut un ditai tămbălăul cu ăia de la vamă. 
A încercat să intre în contact cu un reporter de la un ziar 
economic, pe care-l știa de la bar, de parcă dăduse peste nu știu 
ce mare chestie, de care depindea securitatea naţională, iar el, 
Pappy, era mai greu de ucis ca Bruce Willis! 

— Zi mai departe. 

Dubose ridică din umeri. 

— Toată lumea i-a zis să-și vadă naibii de treaba lui, asta-i tot. 
Dar ţi-ai găsit cu Pappy, să asculte el de cineva! Un nătărău 
bătrân, încăpățânat ca un catâr. Cunoști genul, cred. Așa l-a 
făcut mama lui. Deși, sincer să fiu, uneori chiar mi-e dor de el. 
La puţină vreme după ce băiatul lui a murit, acolo la voi în nord, 
bătrânul Pappy și-a făcut socoteala că are treizeci de ani de 
muncă în spate și gata, a pus serviciul în cui. Grea lovitură a fost 
pentru el. 

Dubose făcu ghemotoc în pumn paharul din care-și băuse 
cafea și-l azvârli în tomberonul de lângă zid. Apoi adăugă: 

— Ştii care-i chestia ciudată, totuși? După ce s-a întâmplat 
povestea cu băiatul, nu l-am mai auzit suflând niciun cuvințel 
despre nenorocitele alea de tancuri petroliere. 

Hauck îi mulțumi și se întoarse cu mașina la hotel. Restul 
după-amiezii și-l petrecu stând în balconașul de unde se vedea 
albastrul splendid al Golfului Pensacola. 

Bătrânul îi ascundea ceva. Hauck o simţea până-n adâncul 
fiinţei lui. De nenumărate ori mai văzuse expresia aceea, de om 


VP-125 


pe care-l bântuie ceva. Nimic din ce-ai putea face mătăluță nu 
mă mai poate ajuta pe mine acum... 

Se prea poate să nu fie altceva decât un sentiment de 
vinovăţie, pentru felul cum îl ţinuse la distanţă pe mezinul lui. Și 
pentru ceea ce se întâmplase apoi. 

Sau s-ar putea să fie mai mult. S-ar putea ca accidentul acela 
cu autor necunoscut să nu fi fost chiar atât de accidental, la 
urma urmei. Ca tocmai de-aceea să nu fie ei capabili să 
găsească nimic care să semene măcar cu SUV-ul descris de cei 
doi martori. De aceea nimeni altcineva nu mai văzuse o 
asemenea mașină. Poate că cineva îl ucisese în mod deliberat 
pe fiul lui Pappy Raymond. 

lar Hauck era sigur că tancurile acelea petroliere aveau o 
legătură. 

Pritoci îndelung o bere. Se gândi s-o sune pe Karen, să vadă 
dacă ea o fi găsit ceva. 

Dar orice-ar fi făcut, gândul îi revenea mereu la privirea 
încrâncenată din ochii bătrânului marinar. 


Capitolul 38 


Karen s-a apucat să cerceteze prin lucrurile lui Charlie, așa 
cum o rugase Hauck. A deschis cutiile de carton pe care le ţinea 
clădite la subsol, străduindu-se din toate puterile să nu le atragă 
atenţia copiilor. Cutii grele, pline cu mape și dosare, pe care 
secretara lui, Heather, i le trimisese împreună cu un bileţel: Nu 
se știe niciodată ce veti găsi în ele. Poate ceva ce-ati vrea să 
păstraţi. Broșuri pentru călătorii pe care le făcuseră toți 
împreună, în familie. Cabana de schi pe care o închiriaseră într- 
un an la Whistler. Scrisori. Un milion de scrisori. O grămadă de 
chestii despre  Mustangul pe care Charlie îi ceruse, în 
testamentul lăsat, să nu-l vândă. 

Practic, suma vieților lor împreună. Lucruri pe care Karen nu- 
și putuse face curaj să le sorteze. Dar nimic care s-o ajute. La un 
moment dat, s-a lăsat pe spate, rezemată de zidul din beton al 
subsolului, și în sinea ei l-a înjurat. Charlie, de ce dracu’ ne-ai 
făcut chestia asta? 


VP - 126 


Apoi s-a dus să verifice calculatorul care și acum stătea pe 
masa lui de lucru. L-a deschis pentru prima oară de la incident. 
Avea un sentiment straniu, cumva de agresivitate - de parcă ar 
fi cotrobăit în ființa lui. Amprenta personalităţii lui era peste tot. 
Nici într-un milion de ani ea n-ar fi făcut una ca asta, când el 
trăia. Charlie nu folosise niciodată o parolă. Karen putea să 
pătrundă direct în tot ce era acolo. Ce Dumnezeu ar fi fost de 
ascuns? 

Căută mai întâi în fișierele de text din Word. În majoritate, 
erau scrisori oficiale din partea firmei, pe care el le scrisese 
acasă - către oameni din branșă, către publicaţii economice. 
Ciorna unui discurs pe care-l ţinuse. Karen intră în contul lui de 
e-mail de pe AOL. Orice eventuale mesaje pe care el le-o fi scris 
înainte să dispară probabil că fuseseră șterse de mult. 

Se simțea aiurea, de parcă făcea ceva complet inutil. Și 
josnică, băgându-și nasul prin lucrurile lui. Stătu mult timp 
acolo, în fața mesei din camera lui de lucru veșnic dezordonată, 
rămasă aproape exact la fel ca în urmă cu un an, unde el plătea 
facturi, își citea revistele economice și-și verifica situația 
investițiilor la bursă, printre vrafurile și acum neatinse de 
prospecte de emisiune și rapoarte de tranzacţionare. 

Nu era nimic acolo. El nu voia să fie găsit. Ar fi putut să fie 
oriunde în lumea asta largă. 

lar adevărul era că ea n-avea nici cea mai vagă idee ce avea 
de gând să facă, dacă îl va găsi vreodată. 

O sună pe Heather, care lucra acum la o mică firmă de 
avocatură. Și pe Linda Edelstein, la care Karen apela ocazional 
când avea nevoie de-o agenție de voiaj. Pe amândouă le rugă să 
se gândească puţin și să încerce să-și amintească dacă nu 
cumva Charles făcuse vreo achiziție neașteptată („vreun 
apartament pe undeva, oricât de aiurea ar suna chestia asta, 
sau poate o mașină?”) sau rezervase vreun bilet de avion în 
săptămânile dinainte să moară. Drept justificare, inventă o 
poveste fără cap și fără coadă, cum că descoperise ceva în 
biroul lui despre o călătorie-surpriză pe care el începuse s-o 
planifice, drept cadou de aniversare. 

Cum ar fi putut ea să le spună ce era de-adevăratelea în 
mintea ei? 

În calitate de prietenă, Linda îi făcu hatârul să caute prin 
calculatorul de la serviciu. 


VP - 127 


— Nu, Kar, nu cred. Mi-aș fi amintit imediat, încă de-atunci. 
Îmi pare rău, scumpo. La noi nu există nimic. 

Era total absurd. Karen stătea acolo, printre lucrurile soţului 
ei, la capătul nervilor, cu mânia crescându-i în suflet, dorindu-și 
să nu se fi uitat în veci la documentarul acela. Din cauza asta se 
schimbase totul. De ce să ne faci tu una ca asta, Charlie? In ce 
Dumnezeu încurcătură ai putut să te bagi? 

Spune-mi, Charlie! 

Apucă un vraf de hârtii disparate și vru să le arunce cu năduf 
de perete. Dar chiar în acel moment, îi căzu sub ochi o notă 
internă de la firma Harbor, care data de anul trecut. Işi trecu 
privirea peste numele celor care apăreau la destinatari. Poate 
vreunul din ei să știe ceva. În ochi îi sări un nume - un nume 
care nu-i mai trecuse prin minte de luni de zile. 

Împreună cu o voce. O voce căreia nu-i răspunsese niciodată, 
dar care acum îi răsună brusc în urechi, cu același mesaj lăsat 
pe robotul telefonic: 

Aș vrea să stau de vorbă cu dumneavoastră, doamnă 
Friedman... Sunt câteva lucruri pe care ar trebui să le știți. 


Capitolul 39 


Adresa era la numărul 3135 pe Mountain View Drive, o șosea 
care șerpuia pe colinele unei zone rezidenţiale. In Upper 
Montclair, New Jersey. 

Karen găsise adresa lui Jonathan Lauer într-unul din dosarele 
lui Charlie. Intâi a verificat să vadă dacă mai era valabilă. Nu 
voia să discute cu el la telefon. Era într-o după-amiază de 
sâmbătă. 

Sunt câteva lucruri pe care ar trebui să le ştiţi... 

Saul spusese că nu era decât o chestiune administrativă de 
personal, ceva legat de retribuţie. Karen nu mai primise niciun 
mesaj de la el. Și nu că ea n-ar fi avut încredere în Saul. Pur și 
simplu, din moment ce se apucase să purice totul de-a fir a păr, 
așa cum voia Ty, se gândea că n-ar strica deloc să audă direct 
din gura lui Lauer ce avusese de spus. Ea nu-l sunase nicicând 
înapoi. Trecuse îngrozitor de mult timp. 


VP - 128 


Dar uite că, dintr-odată, exprimarea criptică a dealerului lui 
Charlie începuse să capete o semnificaţie mai importantă. 

Karen a oprit mașina pe aleea din faţa casei. În garajul 
deschis, de două locuri, se vedea un minibuz alb. Casa era o 
structură din lemn de cedru și sticlă, în stil arhitectonic 
postmodern, cu o fereastră imensă la intrare, de la parter și 
până la etaj. Pe gazon se vedea trântită o bicicletă de copii. 
Lângă o poartă de fotbal european. Rânduri de pachysandra și 
merișor flancau aleea pavată cu dale care ducea spre ușa de la 
intrare. 

Karen se simţea niţel agitată și stânjenită, după atâta timp. 
Sună la ușă. 

— Răspund eu, mami! 

O fetiță cu codițe împletite, care părea să aibă cinci-șase ani, 
deschise ușa. 

— Bună, scumpo, zâmbi Karen. Mami sau tati sunt acasă? 

O voce de femeie se auzi dinăuntru: 

— Lucy, cine e acolo? 

Kathy Lauer apăru și ea la ușă, ţinând în mână un făcăleț. 
Karen o întâlnise o dată sau de două ori - mai întâi la o reuniune 
a personalului de la firma lui Charlie, apoi la ceremonia 
memorială. Era o femeie minionă și brunetă, cu părul lung până 
la umeri, purtând o bluză verde, inscripționată cu Nantucket. Se 
holbă la Karen, surprinsă. 

— Nu știu dacă mă mai ţii minte..., începu Karen. 

— Bineînţeles că vă mai ţin minte, doamnă Friedman, îi 
răspunse Kathy Lauer, trăgând-o pe fetiță alături și lipindu-i 
capul de coapsa ei. p 

— Te rog să-mi spui Karen. Imi cer scuze că te deranjez. Știu 
că probabil te întrebi ce m-a apucat să apar aici, așa, din senin. 
Mă gândeam dacă aș putea schimba două vorbe cu soțul tău, în 
caz că e acasă. 

Kathy Lauer se uită la ea oarecum ciudat. 

— Soţul meu? 

Urmă o mică pauză stânjenitoare. 

Karen dădu din cap. 

— Jon m-a sunat de vreo două ori, după ce Charlie... - Se opri 
înainte să rostească fatidicele vorbe. - Sunt puţin cam jenată. 
Nu l-am sunat înapoi. Dar eram teribil de prinsă, în perioada 


VP - 129 


aceea. Știu că a trecut cam mult timp. Dar ela pomenit de niște 
lucruri... 

— Nişte lucruri? 

Kathy Lauer se holba în continuare la ea. Karen nu reușea să-i 
descifreze complet reacţia, dacă era nervozitate sau iritare. 
Kathy o rugă pe fetiţă să se ducă înapoi în bucătărie, 
promiţându-i că va veni și ea în câteva minute, ca să termine de 
frământat împreună aluatul pentru biscuiței. Fetiţa fugi și se 
făcu nevăzută. 

— Nişte lucruri despre firma soțului meu, limpezi Karen 
situația. Se întâmplă cumva să fie acasă? Știu că pare cam 
ciudat, să vin aici tocmai acum... 

— Jon a murit, spuse Kathy Lauer. Credeam că știi. 

— A murit?! 

Karen simţi că i se oprește inima-n loc și că tot sângele îi fuge 
în jos, lăsând-o albă la faţă ca hârtia. Clătină buimacă din cap. 

— Dumnezeule! Imi pare rău... Imi pare atât de rău... Nu se 
poate... 

— Acum o lună, spuse soţia lui. Era pe bicicletă, se întorcea 
acasă pe șosea, pe Mountain View. O mașină a dat peste el. 
Accident cu autor necunoscut. Individul care l-a lovit nici măcar 
n-a oprit. 


Capitolul 40 


„Dock 39” era un bar întunecos, decorat în stil nautic, din 
incinta portului, nu departe de șantierul naval. O reclamă 
luminoasă la berea Miller, care făcuse pe undeva un scurtcircuit, 
se stingea și se aprindea spasmodic în vitrină, iar deasupra 
intrării, pe fațada din plăci de lemn, atârna prova unei corăbii, 
sculptată tot din lemn. Din stradă, Hauck putea vedea înăuntru 
un televizor aprins. Transmisia unui meci de baschet. Era 
perioada finalului de campionat. În jurul barului erau adunaţi 
grămadă mai mulţi mușterii gălăgioși. 

Hauck păși înăuntru. 

Locul era întunecat, plin de fum, plin până la refuz cu trupuri 
asudate, abia ieșite de la docuri. Grupul gălăgios de la bar 
urmărea meciul. Pistons contra Heat. Oamenii erau încă în 


VP - 130 


hainele de lucru, răcorindu-se după o zi de muncă grea. Docheri 
și marinari. Exclus să dai peste funcţionari la costum. Ray 
Dubose îi spusese lui Hauck că aici avea șanse să-l găsească. 

__ Hauck prinse privirea barmanului și-i ceru o bere blondă Bass. 
Il zări și pe Pappy, înghesuit între câţiva tovarăși de-ai lui, bând 
bere la capătul îndepărtat al tejghelei. Pe bătrân nu părea să-l 
intereseze meciul. Se uita fix în faţa lui, ignorând exclamaţiile 
bruște care răsunau din când în când sau ghiontul pe care i-l 
trăgea cu cotul câte-un vecin, când careva marca vreun coș. La 
un moment dat, Pappy se întoarse și îl observă pe Hauck; ochii i 
se îngustară, sclipind primejdios, și își încleștă vizibil fălcile. Își 
luă berea de pe tejghea și se ridică de pe scaun, împingându-i la 
o parte pe camarazii lui. 

Se apropie de Hauck, făcându-și drum fără menajamente 
printre clienţii înghesuiți. 

— Am auzit că ai întrebat de mine. Credeam că ţi-am spus 
deja să te duci de unde ai venit. 

— Incerc să rezolv o crimă, îi spuse Hauck. 

— N-am nevoie să rezolvi nicio crimă. Tot ce vreau e să mă 
lași în pace și să te duci acasă. 

— Peste ce ai dat fără să vrei? îl întrebă Hauck. Din cauza 
asta nu vrei să discuţi cu mine, nu-i așa? Din cauza asta ţi-ai 
lăsat slujba... sau ai fost silit s-o faci. Cineva te-a ameninţat. 
Degeaba te prefaci că nu s-a întâmplat nimic, în speranța că 
totul o să treacă. Acum n-o să mai treacă. Fiul dumitale e mort. 
Despre asta a fost vorba, nu-i așa, atunci când s-a petrecut 
„accidentul” din Greenwich. Din cauza asta a fost ucis AJ. 

— Lasă-mă dracului în pace și cară-te de-aici! 

Pappy Raymond împinse la o parte braţul lui Hauck. Care își 
dădu seama că bătrânul e beat. 

— Incerc să aflu cine ţi-a asasinat băiatul, domnule Raymond. 
Și am s-o fac, indiferent dacă vrei să mă ajuţi sau nu. De ce nu 
vrei să ușurezi puțin lucrurile și să-mi spui ce-ai descoperit? 

Pe măsură ce Hauck vorbea, furia din ochii lui Pappy 
Raymond sporea. 

— Nu mă asculţi deloc, nu-i așa, fiule? - îl izbi pe Hauck în 
piept cu halba de bere. - Nu vreau să mă ajuţi. N-am nevoie de 
ajutorul tău. Du-te, cară-te de-aici. Du-te înapoi acasă. 

Hauck îl prinse de braţ. 


VP - 131 


— Eu nu-ţi sunt dușman, omule. Cel mai mare dușman ţi-e 
faptul că te lași ros de remușcări, nefăcând nimic în privinţa 
morții băiatului tău. Vapoarele alea aveau documente false, deci 
încercau să ascundă ceva. Aveau rezervoarele goale, nu? Cineva 
pusese la cale o mare înșelătorie. Și de-aia a fost omorât AJ. N-a 
fost vorba de niciun „accident”. Eu o știu prea bine... și o știi și 
tu. Și n-am de gând să renunţ. Nu-mi spui tu acum, OK, o să-mi 
spună altcineva. O să-mi instalez un cort în faţa casei tale și-o 
să stau de pază acolo până ai să-mi spui. 

De la bar se auzi un val de exclamaţii incitate. 

— Hai, Pappy, ce faci? strigă la el unul din tovarășii lui. Wade 
a băgat unul de trei puncte. Mai avem șase de marcat și-i luam! 

— Asta e ultima oară când îți mai spun, mârâi Pappy, 
străpungându-l pe Hauck cu o privire care-ar fi putut face găuri 
în tablă. Du-te naibii acasă. 

— Nu, scutură Hauck din cap. N-am să mă duc. 

Atunci bătrânul ridică braţul și-i trase un pumn. O lovitură 
aiurea, atingând umărul unui mușteriu de alături, dar venind din 
partea cuiva care știa să se bată, și care îl luă pe Hauck pe 
surprindere, izbindu-l într-o parte a feţei. Halba îi zbură din 
mână, făcându-se țăndări pe podea și împrăștiind berea în jur. 

Lumea se întoarse spre ei. 

— Alo, ce faceți aici... 

— Ce vrei, dom'ne de la mine? 

Pappy îl prinsese pe Hauck de guler. Ridică pumnul din nou. 

— De ce dracu’ nu poţi să pleci înapoi de unde ai venit și să 
lași lucrurile așa cum sunt? Vrei să faci pe eroul, foarte bine, 
rezolvă crima altcuiva. Pe mine și pe familia mea să ne lași în 
pace. 

— De ce îi aperi pe oamenii ăștia? Indiferent cine ar fi, ţi-au 
ucis băiatul. 

Faţa lui Pappy era la doar câţiva centimetri de a lui Hauck, 
duhnind a bere și strâmbată de furie. Își ridică iarăși pumnul. 

— De ce? îl privi Hauck lung. De ce?... 

— Pentru că mai am și alţi copii, spuse Pappy, cu o privire 
nenorocită în ochii arzători. 

Pumnul îi ezită. 

— Nu înţelegi? Care au și ei copii! 

Dintr-odată, turbarea din ochii bătrânului începu să se 
atenueze, iar ceea ce mai rămăsese acolo era cu totul altceva. 


VP - 132 


Neajutorare. Disperarea cuiva care s-a trezit împins cu spatele 
la zid, fără putinţă de scăpare. 

— Tu nu știi, mârâi Pappy în direcţia lui, lăsându-și pumnul jos 
și dându-i drumul la guler. Pur și simplu n-ai habar... 

— Ba da, spuse Hauck, susținându-i privirea. Știu foarte bine. 
Și eu am pierdut un copil. 

După care vreo doi dintre camarazii lui Pappy veniră în sfârșit 
să-l ia de acolo, scuzându-l în faţa lui Hauck cum că exagerase 
niţel cu băutura și oferindu-se să-i facă ei cinste cu altă bere. 
Înainte ca ei să se depărteze, Hauck îi strecură ceva în mână lui 
Pappy. Îl traseră după ei înapoi la bar, unde bătrânul rămase 
așezat, cu fața înroșită de alcool și năuceală, singur și tăcut 
printre răgetele și fumul celorlalţi. 

Cu o expresie descurajată, Pappy își deschise pumnul și se 
uită fix la ce avea în palmă. Ochii i se lărgiră brusc. Apoi se uită 
din nou la Hauck. 

Te rog, se citea pe faţa lui, de data aceasta cu disperare. Te 
rog, du-te de-aici. 


Capitolul 41 


— Mami 

Samantha bătu la ușa dormitorului. 

Karen se întoarse. 

— Da, draga mea. 

Karen era în pat, cu televizorul aprins. Nici măcar nu știa la ce 
se uită. Pe tot drumul înapoi spre Greenwich, în minte îi pulsase 
același gând năucitor: Jonathan era mort. Lovit de o mașină ce 
cobora pe deal, în timp ce se întorcea pe bicicletă acasă. 
Dealerul lui Charlie încercase să-i spună lui Karen ceva. Avea 
familie, doi copii mici. Și, exact la fel ca puștiul care avea 
numele lui Charlie scris pe un bilețel în buzunar, care murise în 
Greenwich chiar în ziua dispariţiei lui Charles... și Jonathan 
murise în același fel. Un accident de mașină cu autor 
necunoscut. Dacă ei nu i-ar fi dat prin cap să se ducă și să-l 
vadă, n-ar fi aflat nicicând. 

Samantha se așeză lângă ea. 

— Mami, ce se petrece? 


VP - 133 


Karen dădu sonorul mai încet. 

— Ce vrei să spui? 

— Mami, te rog, nu ne lua de tâmpiţi. De peste o săptămână 
nu mai ești în apele tale. Nu cred că am nevoie de-o diplomă de 
doctor, ca să-mi dau seama că nu gripă ai tu, așa cum spui. 
Ceva se întâmplă. Ai păţit ceva? 

— Bineînţeles că n-am păţit nimic, scumpo! 

Karen știa că faţa ei spune cu totul altceva. Dar cum ar fi 
putut să-i spună fiicei ei un asemenea lucru? 

Sam se uită lung la ea. 

— Nu te cred. Uită-te la tine! De zile întregi abia dacă ai ieșit 
din casă. Nu mai faci deloc mișcare, nu te-ai mai dus nici măcar 
la yoga. Ești palidă ca o fantomă. Nu se poate să te ascunzi de 
noi chiar așa. Dacă e vorba de ceva important. Nu ești bolnavă, 
nu? 

— Nu, draga mea, spuse Karen, întinzându-se s-o ia de mână. 
Nu sunt bolnavă, îţi dau cuvântul meu. 

— Atunci ce este? 

Ce-ar fi putut să-i spună? Că lucrurile începeau să se așeze 
într-un fel care pe ea o speria de moarte? Că văzuse chipul 
soțului ei după ce se presupunea că el murise? Că dăduse peste 
bani și pașapoarte false? Că el se prea poate să fi făcut ceva 
ilegal? Că doi oameni care probabil ar fi putut arunca puţină 
lumină asupra întregii tărășenii acum erau morți? Cum să le spui 
copiilor tăi că tatăl lor îi înșelase pe toţi, într-un mod atât de 
monstruos? Asta se întreba Karen. Cum să dezlănţui un 
asemenea val de derută și durere asupra celor pe care-i iubești 
mai presus de orice? 

— Însărcinată, deci? o presă Sam, cu un zâmbet mucalit. 

— Nu, draga mea... - Karen îi întoarse zâmbetul. - Nu sunt 
însărcinată. 

O lacrimă îi scânteie în ochi. 

— Ești tristă la gândul că plec la colegiu? Pentru că dacă asta 
e, atunci eu nu mă mai duc. Aș putea să mă înscriu undeva în 
apropiere. Și să stau aici, cu tine și cu Alex... 

— Of, Samantha... - Karen își trase fata mai aproape și o 
strânse în brațe. - Niciodată, dar absolut niciodată, nu ţi-aș face 
una ca asta! Sunt atât de mândră de tine, iubito! De felul cum ai 
făcut faţă la tot. Știu cât de greu ţi-a fost. Sunt mândră de 


VP - 134 


amândoi. Aveţi fiecare o viață de trăit. Ce s-a întâmplat cu tatăl 
vostru nu poate schimba asta. 

— Și-atunci ce este, mami? spuse Sam, îndoindu-și un picior 
sub ea. L-am văzut pe detectivul ăla, când a venit aici, mai 
alaltăieri. Cel de la poliţia din Greenwich. Aţi stat amândoi afară 
în ploaie. Te rog frumos, mie poţi să-mi spui! Tu întotdeauna îmi 
ceri să fiu sinceră cu tine. Acum e rândul tău. 

— Știu, spuse Karen, dându-i ușor cu mâna părul de pe ochi. 
Întotdeauna ţi-am cerut sinceritate și tu nu m-ai minţit 
niciodată, nu-i așa? 

— Cam nu, ridică Samantha din umeri. Au mai fost și niște 
chestii pe care nu ţi le-am spus. 

— Cam nu, zâmbi Karen din nou, uitându-se în ochii fiicei ei. 
Cam asta e tot ce pot pretinde, nu-i așa, scumpa mea? 

Samantha îi zâmbi și ea. 

— Știu că acum e rândul meu la sinceritate, Samantha. Dar 
pur și simplu nu pot să-ţi spun. Nu încă. Imi pare rău. Sunt 
anumite lucruri... 

— E vorba de tata, nu-i așa? Te-am văzut cum îi cotrobăiai 
prin lucrurile rămase. 

— Sam, te rog, trebuie să ai încredere în mine. Nu pot... 

— Știu sigur că tata te-a iubit enorm, mami! spuse Sam, cu 
ochi strălucitori. Ne-a iubit pe toţi. Nu pot decât să sper că o să 
am destul noroc în viaţă, încât să întâlnesc pe cineva care să mă 
iubească la fel. 

— Da, iubita mea... - Karen o strânse mai tare la piept. 
Lacrimile își făcură drum în jos pe obrajii ei, în timp ce ea și Sam 
se agăţau cu disperare una de cealaltă. - Știu, iubito, știu... 

Apoi, chiar la mijlocul propoziției, se opri. Un gând neliniștitor 
îi traversase mintea. 

Soția lui Lauer spusese că el era programat să depună 
mărturie în legătură cu activitatea firmei Harbor chiar în 
săptămâna în care murise. Saul Lennick ar fi trebuit să știe 
acest lucru. Lasă-mă pe mine să mă ocup, Karen... Dar nu-i mai 
pomenise niciodată absolut nimic. 

Dintr-odată, Karen începu să se întrebe: Oare el știa? 

Stia că Charlie n-a murit? 

— Da, iubito..., îngână Karen, continuând să-și mângâie fiica 
pe păr. Sper din tot sufletul meu ca într-o zi să găsești un 
asemenea om. 


VP - 135 


Capitolul 42 


Saul Lennick aștepta pe Podul Carol din Praga, care se arcuia 
peste fluviul Vltava. 

Podul era un adevărat furnicar de turiști și de pietoni ieșiţi la 
plimbarea de după-amiază. Pictori în faţa șevaletelor, căutând 
să imortalizeze priveliștea. Violoniști care interpretau bucăţi din 
Dvořák și Smetana. Primăvara adusese un aer festiv în oraș. 
Lennick își ridică privirea spre turnurile gotice ale Catedralei Sf. 
Vitus și ale Castelului Praga. Era una dintre priveliștile lui 
preferate. 

Trei bărbaţi în costume sobre pășiră pe pod, intrând dinspre 
strada Linhart, și se opriră sub turnul de observație din partea 
răsăriteană. 

Cel cu păr cânepiu, purtând palton, pălărie maro de fetru și 
ochelari cu ramă subţire de metal, și având o expresie de bună- 
dispoziție pe chipul roșcovan, se apropie, ducând în mână o 
geantă-diplomat din metal, în timp ce ceilalţi doi rămaseră să 
aștepte la câţiva pași în urma lui. 

Lennick îl cunoștea prea bine. 

Johann-Pieter Fichte era neamţ. Lucrase în departamentele de 
servicii bancare pentru persoane private de la Credit Suisse și 
de la Bundesbank. Fichte avea un doctorat în științe economice 
de la Universitatea Basel. Acum era bancher privat și se ocupa 
de clienţi individuali din cercurile financiare cele mai înalte. 

Se știa despre el și că îi reprezintă pe unii dintre cei mai 
dezagreabili oameni din lume. 

Bancherul era un „traficant de bani”, cum se spune în branșă. 
Măiestria lui aparte consta în capacitatea de-a muta valori 
substanţiale din orice parte a lumii în diverse alte părți, 
indiferent sub ce formă ar fi fost aceste valori: bani gheaţă, 
pietre preţioase, arme - ba chiar și droguri, ocazional. Ulterior, 
ele apăreau miraculos, exprimate într-o cu totul altă monedă, 
sub forma unor fonduri perfect curate și numai bune de investit. 
Făcea acest lucru printr-o reţea întreagă de dealeri de pe piaţa 
monetară și de firme-paravan, un păienjeniș de relaţii labirintice 
care se întindea din colţurile cele mai întunecate ale lumii 
interlope și până în sălile de consiliu ale unor companii 
respectabile de pe tot globul. Printre clienţii mai puţin vizibili ai 


VP - 136 


lui Fichte se numărau clerici irakieni și șefi militari afgani care 
prădaseră în voie fondurile americane de reconstrucţie; un 
ministru al petrolului din Kazahstan, văr al președintelui, care 
deturnase o zecime din rezervele ţării sale; oligarhi ruși, care se 
ocupau eminamente de droguri și prostituție; până și carteluri 
columbiene ale traficanţilor de droguri. 

Fichte îi făcu cu mâna, croindu-și drum cu dibăcie prin 
mulțime. Cei doi tovarăși ai săi - gărzi de corp, presupunea 
Lennick - rămaseră la câţiva pași în spate. 

— Saul! spuse Fichte, îmbrăţișându-l pe Lennick cu un zâmbet 
larg pe față și așezându-i lângă picioare geanta metalică. Ca de 
fiecare dată, e o plăcere să te revăd, dragă prietene. Și când mă 
gândesc la tot drumul pe care l-ai bătut până aici. 

— Ăsta-i preţul, când lucrezi în domeniul serviciilor, râse 
Lennick, strângându-i mâna. 

— Într-adevăr, noi nu suntem decât niște comisionari și 
contabili pentru cei bogaţi, chiar dacă ne plătesc regește, zise 
bancherul, ridicând din umeri. Trebuie să le stăm la dispoziţie 
oricând. Așa, și ce mai face fermecătoarea ta soţie? Și fiica ta? E 
tot la Boston, nu-i așa? Foarte frumos oraș. 

— Amândouă sunt bine, Johann. Mulţumesc de întrebare. 
Trecem și la afaceri? 

— A, da, afacerile, oftă Fichte, întorcându-se cu faţa spre 
fluviu. Faimosul stil american... Excelenţa Sa domnul general- 
maior Mubuto îţi transmite cele mai alese sentimente. 

— Sunt onorat, minţi Lennick. lar tu i le vei transmite pe ale 
mele, firește. 

— Firește. 

Bancherul german zâmbi și mai larg. Apoi, cu o voce înceată, 
privind în zare ca și cum ar fi urmărit în depărtare zborul grațios 
al unei păsări care se lăsase pe valurile Vltavei, începu să 
explice: 

— Fondurile despre care am discutat vor fi sub forma a patru 
livrări diferite. Prima a intrat deja în cont la Zurich Bank, gata de 
transfer oriunde în lume, pe baza ordinelor tale. A doua livrare 
este deocamdată în custodie la BalticBank, în Estonia. Se află 
sub forma unui fond fiduciar caritabil, destinat să finanţeze 
ajutoare alimentare din partea ONU către populaţiile înfometate 
din Estul Africii. 


VP - 137 


Lennick zâmbi. Fichte dintotdeauna avusese un simţ cultivat 
al ironiei. 

— Mă gândeam eu că o să-ţi placă ideea. A treia livrare este 
la ora actuală într-o formă nefinanciară. Dotări militare. Din care 
o parte fabricate chiar de nobila ta ţară, din câte mi s-a spus. Ar 
trebui să părăsească locul de expediţie până la sfârșitul 
săptămânii. Generalul a insistat destul de mult asupra factorului 
timp. 

— De ce atâta grabă? 

— In funcţie de evoluţia situaţiei forțelor armate etiopiene 
comasate la frontiera cu Sudanul, se poate imagina 
eventualitatea ca Excelenţa Sa, împreună cu familia, să fie 
nevoit să părăsească ţara foarte repede. 

Fichte îi făcu cu ochiul. 

— Mă voi ocupa ca fondurile să nu stea degeaba, fără să 
producă nimic, prea multă vreme, promise Lennick cu un surâs. 

— Un lucru care va fi extrem de bine apreciat, se înclină 
neamțul, după care tonul vocii îi redeveni sobru și aferat. Așa 
cum am discutat, fiecare dintre livrări se va ridica la suma de 
două sute cincizeci de milioane de euro. 

Mult peste un miliard de dolari. Până și Lennick trebui să se 
minuneze. li trecu prin minte, oare câte capete or fi trebuit să 
cadă și câte mii de vieţi să fie distruse pentru a se aduna o 
asemenea sumă? 

Bancherul spuse: 

— Cred că am parcurs deja în mare termenii contractului. 

— Combinația de produse este una foarte diversificată și 
perfect transparentă, la nevoie, replică Lennick. În general, 
acţiuni americane și din diferite alte ţări, titluri la societăţi de 
investiţii imobiliare, participaţii în fonduri cu capital protejat. 
Douăzeci la sută vor rămâne în fondul nostru privat de acțiuni. 
Așa cum bine știi, am reușit să obţinem un randament mediu de 
peste douăzeci și doi la sută, pe portofoliul de investiţii, în 
ultimii șapte ani... scoțând din calcul, desigur, orice fluctuații 
neprevăzute. 

— Fluctuații..., repetă neamţul, cu căldura din ochii lui albaștri 
brusc diminuată. Presupun că te referi la fondul acela pe titluri 
energetice care s-a prăbușit anul trecut. Sper că nu va fi nevoie 
să-i fac pe clienţii mei să-și aducă aminte de neplăcerea pe care 
le-a provocat-o acel eveniment, nu, Saul? 


VP - 138 


— Cum spuneam... - Lennick înghiţi greu nodul pe care-l 
simţea în gât, încercând să evite subiectul. - A fost o fluctuaţie 
neprevăzută, Johann. Nu se va mai întâmpla. 

Adevărul era că, la cât capital disponibil exista în lumea de 
azi, Lennick învățase cum să facă bani în orice mediu de piață 
imaginabil. Și în vremuri de avânt economic, și în cele de 
stagnare. Și pe pieţe bune, și pe pieţe rele. Chiar și după 
anumite acte de terorism. Nu va mai simţi niciodată panica pe 
care o simţise după 11 septembrie 2001. Avea miliarde 
investite, de ambele părţi ale registrului contabil economic, 
imune la capriciile sorții, care decideau cine învinge și cine iese 
învins. În ziua de azi, tendinţele și deplasările geopolitice nu 
erau decât niște simple sughiţuri în circuitul global al 
transferurilor de capital. Da, întotdeauna există mici anomalii - 
cum fusese Charlie, care se încăpăţânase să parieze pe petrol și 
nu reușise să-și acopere contractele de vânzare la vedere când 
preţurile acestuia o luaseră în jos. Dar dincolo de asta, nu 
trebuia decât să te uiţi la uriașele fonduri de investiţii ale 
saudiţilor și kuweitienilor, cei mai mari producători de petrol din 
lume, care își protejau propriile poziții cumpărând cu nemiluita 
toate plantațiile de trestie de zahăr din lume, numai bune să 
producă etanol. 

Era cel mai mare motor de amplificare a capitalului din lume. 

— Deci nu te deranjează deloc, dragă prietene? întrebă pe 
neașteptate bancherul german. Eşti evreu, nu? Și totuși, știi 
prea bine că acești bani, pe care-i preiei periodic, ajung în 
mâinile unor oameni care nu au deloc la inimă rasa din care faci 
parte. 

— Da, sunt evreu, spuse Lennick, uitându-se la el și dând din 
umeri. Dar am aflat cu foarte mult timp în urmă, Johann, că 
banii sunt neutri. 

— Da, banii sunt neutri, îl aprobă Fichte. Totuși, răbdarea 
clientului meu nu este. - Expresia i se înăspri din nou. - 
Pierderea a peste o jumătate de miliard de dolari din fondurile 
proprii nu le cade deloc bine unor oameni de felul ăsta, Saul. Mi- 
au cerut să-ţi reamintesc... fiica ta are copii acolo la Boston, nu? 
- îl privi pe Lennick drept în ochi. - Unul de doi ani și altul de 
patru? 

Tot sângele îi fugi lui Lennick din obraji. 


VP - 139 


— Am fost rugat să mă interesez de starea lor de sănătate, în 
general, dragă Saul. Sper că le merge bine. Doar un gând, atât 
și nimic mai mult, din partea celor care m-au angajat. Te rog să 
nu te preocupi prea mult. Totuși... - Zâmbetul îi reveni pe figură, 
odată cu o bătaie ușoară și afabilă pe braţul lui Lennick. - Un 
mic stimulent, pentru ca tu să menţii la minimum acele... cum 
le-ai spus? A, da: fluctuații. 

O mărgică rece de sudoare îi alunecă lui Lennick pe șira 
spinării, pe sub cămașa Brioni, de șase sute de dolari. 

— Omul tău ne-a făcut să pierdem o sumă considerabilă de 
bani, spuse Fichte. N-ar trebui să fii deloc surprins, Saul. Știi cu 
cine ai de-a face. Nimeni nu e mai presus de răspundere, 
prietene dragă... nici măcar tu. 

Fichte își așeză la loc pălăria pe cap. 

Lennick simţi o gheară în piept. Strânse din toate puterile 
balustrada podului cu palmele devenite brusc alunecoase din 
cauza transpiraţiei. Dădu din cap. 

— Vorbeai de patru noi livrări, Johann. De câte două sute de 
cincizeci de milioane de dolari fiecare. Până acum n-ai pomenit 
decât de trei. 

— Ah, cea de-a patra... 

Bancherul german zâmbi și-l bătu amical cu palma pe spate. 
Își îndreptă apoi privirea spre geanta de metal aflată la 
picioarele lui. l 

— Pe cea de-a patra ţi-o dau astăzi, Herr Lennick. in 
obligaţiuni la purtător. Oamenii mei vor fi încântați să te 
escorteze oriunde vei vrea să te duci cu ea. 


Capitolul 43 


Până dimineaţă, umflătura de pe fața lui Hauck se mai 
retrăsese puțin. Hauck își făcuse bagajele și se pregătea să 
coboare la recepție să plătească. Nu mai era nevoie să-l preseze 
pe bătrânul marinar. Avea și alte căi prin care să afle ce voia să 
știe. Își aruncă ochii pe ceas. Avea un avion la ora zece. 

Când deschise ușa să iasă, îl găsi pe Pappy Raymond pe hol, 
rezemat de balustradă. 


VP - 140 


Bătrânul era palid și tras la faţă, cu ochii roșii de nesomn. 
Arăta de parcă și-ar fi petrecut noaptea încovrigat undeva pe jos 
pe vreo alee lăturalnică. Sau de parcă s-ar fi încăierat cu un 
dihor. lar dihorul ar fi ieșit învingător! 

— Ce-ţi face ochiul? 

Se uita la Hauck, iar undeva în tonul vocii lui se ghicea un 
grăunte de scuză. 

— Merge, ridică Hauck din umeri, frecându-și obrazul cu 
mâna. Mai mult după bere mi-a părut rău, sincer să fiu... 

— Aha, mormăi Pappy cu un soi de surâs timid. Cred că la 
faza asta îţi rămân dator cu una. - Strălucirea albastră din ochi îi 
răzbătu brusc pe sub pleoapele lăsate. - O iei spre casă? 

— Ceva mă face să cred că n-ai avea nimic împotrivă. 

— Hm, pufni Pappy. Oare ce-oi fi făcut, să-ţi dau impresia 
asta? _ 

Hauck aşteptă. Işi lăsă bagajele jos. 

— Am fost un mare prost de când mă știu, zise Pappy într-un 
târziu, desprinzându-se de balustradă. Încăpăţânat ca un catâr, 
cu cei mai buni. Chestia e că trebuie mai întâi să îmbătrânești 
ca să-ți dai seama de asta. lar atunci e prea târziu. 

Scoase din buzunarul jachetei biletul pentru Orange Bowl pe 
care Hauck i-l pusese în mână cu o seară înainte. Işi strânse 
buzele. 

— Am mers toată ziua cu mașina, ca să vedem meciul ăla. 
Pentru băiatul meu, ai fi zis că era finala Super Bowl, așa de 
mult conta. De fapt, chiar mai mult. Dintotdeauna a ţinut cu 
Seminoles, era echipa lui de suflet. - Se scărpină în cap, cu 
privirea brusc devenită limpede. - Probabil că ar trebui să-ţi 
mulțumesc. Tin minte că aseară ai spus... 

— Fata mea avea patru ani, spuse Hauck, uitându-se drept în 
ochii lui. A fost călcată de mașina noastră, chiar pe aleea din 
faţa casei. Acum cinci ani. Eu fusesem la volan. Am crezut că 
am tras frâna. După ce durerea s-a mai atenuat, m-am 
încrâncenat. Fosta mea nevastă nici acum nu se poate uita în 
ochii mei fără să revadă iarăși toată scena. Așa că știu cum e... 
Asta-i tot ce-am vrut să spun. 

— Nu dispare niciodată, nu? spuse Raymond, mutându-și 
greutatea pe balustradă. 

Hauck clătină din cap. 

— Niciodată. 


VP - 141 


Raymond expiră lung. 

— M-am uitat la afurisitele alea de tancuri petroliere cum intră 
în port de trei, patru ori. Dinspre Venezuela, Filipine, Trinidad. 
Pe două chiar eu le-am adus la docuri. Până și-un tâmpit și-ar fi 
dat seama că pluteau mult prea sus deasupra apei. Nu 
transportau nici strop de ţiţei. O dată chiar m-am furișat în cală, 
ca să văd cu ochii mei. - Clătină din cap. - Erau curate ca 
lacrima. Nu era corect, ce încercau ei să facă... 

Hauck întrebă: 

— l-ai raportat șefului tău? 

— Șefului meu, comandantului de port, ălora de la vamă... Pe 
petrol nu se pune taxă vamală, așa că ce-i durea pe ei? Cine știe 
câtă şpagă or fi luat. Imi tot spuneau: „Bătrâne, treaba ta e să 
le-aduci și să le amarezi. Nu mai agita spiritele”. Dar eu m-am 
încăpățânat. Pe urmă am primit un telefon. 

— Ca să te convingă să încetezi? 

Pappy încuviinţă din cap. 

— „Nu mai face valuri, tataie. Nu se știe niciodată unde-or să 
se spargă”. În final, am primit și o vizită. 

— ȚI-l mai amintești pe cel care a venit? 

— M-a așteptat în fața barului, la fel ca tine. Bărbie 
pătrăţoasă, păr negru, mustață. Genul de marţafoi căruia i se 
vedea pe faţă că nu glumește. A pomenit de băiatul meu care 
lucrează undeva în nord. Ba mi-a arătat și o poză. AJ cu nu știu 
ce fată, de pe-acolo, și cu un ţânc. Mi-am dat seama ce vrea să 
spună, dar tot nu m-am lăsat. L-am sunat pe-un reporter pe 
care-l cunoșteam. l-am zis că o să-i aduc dovada clară. Atunci 
m-am urcat la bord. O săptămână mai târziu, mi-au trimis asta. 

Pappy își vâri mâna adânc în buzunarul de la pantaloni, 
același gen de nădragi bleumarin din pânză groasă pe care-i 
purtase și când era în serviciu, și scoase un telefon mobil, în 
care căută până ce găsi un apel memorat. l-l întinse lui Hauck. 

O fotografie. Hauck suflă lung. AJ Raymond zăcând pe jos în 
mijlocul drumului. 

Pappy arătă cu degetul: 

— Vezi ce mi-au scris acolo? 

ACUM AJ VĂZUT DESTUL? 

Un val de mânie și înțelegere îl cuprinse brusc pe Hauck. 

— Cine ţi-a trimis chestia asta? 

Pappy dădu din cap. 


VP - 142 


— N-am aflat niciodată. 

— Nu te-ai dus la poliţie? 

Bătrânul scutură iar din cap. 

— M-au învins. Nu. 

— Aș vrea să trimit poza asta pe telefonul meu, dacă se 
poate. 

— Dă-i bătaie. Nu mai vreau să stau de-o parte. Acum e ata. 

Hauck își trimise imaginea pe telefonul lui. 

— Era un băiat bun, puștiul meu. - Pappy îl privi în ochi pe 
Hauck. - Îi plăcea să facă surfing și să iasă la pescuit. Îi plăceau 
mașinile. N-ar fi făcut rău nici unei muște. Nu merita să moară 
așa... 

Hauck îi întinse înapoi telefonul. Se apropie de bătrânul 
rezemat de balustradă. 

— Oamenii ăștia, ei i-au făcut asta băiatului tău, nu tu. Tu 
doar ai încercat să faci ceea ce ţi se părea corect. 

Pappy se uită lung la el. 

— Tu de ce-ţi dai atâta osteneală, meștere? Și nu mi-ai arătat 
nicio insignă. Nu cred că e numai pentru AJ. 

— Fata mea, spuse Hauck ridicând și el din umeri, avea și ea 
părul roșu, ca AJ. 

— Deci suntem la fel, zâmbi Pappy. Într-un fel. Am greșit, 
domnule locotenent, în felul cum m-am purtat cu dumneata. Mi- 
era frică pentru Pete și pentru celălalt băiat al meu, Walker, și 
pentru familiile lor. Să dezgrop iar toată tărășenia. Dar tu să nu 
te lași. Să-i prinzi pe ticăloșii care mi-au ucis băiatul. Nu știu de 
ce au făcut-o. Nu știu ce voiau să nu se afle. Dar orice-ar fi fost, 
nu merita să se întâmple asta. Să-i prinzi, m-ai auzit? Indiferent 
unde te-ar duce toată povestea asta. lar când o să pui mâna pe 
ei - bătrânul îi făcu cu ochiul, cu un licăr tăios în privire - să nu 
stai pe gânduri când o fi să-i bagi după gratii, m-ai înţeles? 

Hauck zâmbi. ÎI strânse pe bătrân de braţ. 

— Deci cum îi zicea? 

Pappy îl privi pieziș. 

— Cui? 

— Cum se numea tancul petrolier? întrebă Hauck. 

— Un cuvânt grecesc, pufni Pappy. M-am uitat în dicţionar. 
Zeița lumii de dincolo. Persefona, așa-i zicea. 


VP - 143 


Capitolul 44 


Vito Collucci putea să găsească orice, dacă era vorba despre 
bani. Își câștiga pâinea lucrând ca expert contabil judiciar, dând 
de urma valorilor bine pitite de soţii afemeiați, pentru fostele 
neveste chitite să se răzbune. Sau ale profiturilor ascunse de 
unele firme mari, care încercau să scape de repercusiunile unor 
procese civile intentate de clienţi în nume colectiv. Înainte să-și 
deschidă propria „prăvălie”, fusese detectiv în poliţia din 
Stamford timp de cincisprezece ani. Acolo îl cunoscuse Hauck. 

Vito Collucci era în stare să-ţi găsească o sămânță proastă 
într-o bancă de spermă, cum îi plăcea chiar lui să spună. 

— Vito, am nevoie să-mi faci o favoare, îi spuse Hauck la 
telefon, în timp ce se îndrepta spre aeroport, ca să ia avionul 
care avea să-l ducă din Pensacola. 

Firma lui Vito ajunsese în prezent la dimensiuni respectabile. 
Era des invitat în calitate de expert de cei de la televiziunea 
MSNBC, dar el nu uitase niciodată că Hauck fusese cel care-i 
trimisese primele câteva cazuri atunci când intrase în afaceri pe 
cont propriu. 

— Cât de repede? întrebă Vito. 

Când îl suna Hauck, știa că, de obicei, era vorba de informații. 
Informaţii care erau greu de găsit. 

— Astăzi, spuse Hauck. Sau mă rog, mâine, dacă nu poți azi. 

— Azi e bine. 

Hauck ateriză la ora două, recuperându-și Fordul Bronco din 
parcarea aeroportului La Guardia. Trecând prin Greenwich în 
drum spre Stamford, la distanţă de nici doi kilometri de postul 
de poliţie, îi trecu prin cap că se afunda din ce în ce într-un lucru 
care se depărta cam multișor de lege - un pic cam prea mult, 
pentru gustul lui. Se gândi s-o sune pe Karen Friedman, dar 
hotărî să mai aștepte. Avea un SMS pe telefon. 

La locul obișnuit. De la Vito. Ora trei după-masă era perfect. 

Locul obișnuit era o pizzerie fără pretenţii, frecventată de 
polițiști, aflată pe Main Street, dincolo de centrul comercial și 
aproape de Darien. 

Vito era deja acolo, la una din mesele lungi acoperite cu feţe 
de masă în pătrăţele. Scund și îndesat, cu braţe groase de 
luptător profesionist și păr sârmos pornit să încărunţească, în 


VP - 144 


față avea o farfurie de paste ziti cu sos și un bol cu salată de 
andive și boabe de fasole verde. 

— Te-aș încărca mai serios la nota de plată, spuse el când îl 
văzu pe Hauck, dar ai noroc. Ellie m-a pus la regim, cică mi-a 
crescut prea tare colesterolul. 

— Se vede cu ochiul liber, rânji Hauck și se așeză. Comandă și 
el același lucru, apoi întrebă: 

— Deci cum îţi mai merge? 

— Bine, spuse Vito. Am de lucru cât cuprinde. 

— La televizor pari mai slab. 

— lar tu nu pari să îmbătrânești deloc, spuse Vito. Dacă nu 
punem la socoteală frumusețea aia de vânătaie cu care te-ai 
procopsit. Ar trebui să-ţi intre în cap, Ty, că nu mai e cazul să te 
pui cu dobitocii ăștia tineri. 

— Am să ţin minte. 

Vito avea pe masă lângă el un plic din hârtie groasă, maro. l-l 
împinse lui Hauck. 

— Aruncă o privire. O să-ţi spun ce am descoperit. 

Hauck se uită pe conţinut. 

— Cu vaporul a fost ușor. L-am găsit în catalogul serviciului de 
informaţii Jane's. Persefona, nu? - Vito împunse cu furculița în 
câteva macaroane. - Super-tanc petrolier, de super-gabarit. 
Construit în Germania, în 1978. Devenit super-vechitură la ora 
asta, ca să zic așa. Ce-ai de gând, să-ţi dai bărcuţa ta cu pânze 
pe un petrolier, că-i mai mare și mai potrivit pentru ieșit în largul 
oceanului? 

— Nu mi-ar displăcea să defilez prin faţa vecinilor cu un tanc 
petrolier, dădu Hauck din cap. Doar că ar fi niţel cam dificil de 
tras la mal. 

Cercetă rapid din priviri o pagină xeroxată după un manual 
nautic, în care se vedea imaginea vaporului. Șaizeci și două de 
mii de tone. 

— A trecut prin mâinile mai multor cumpărători, de-a lungul 
anilor, continuă Vito. Ultima dată a ajuns la o companie 
grecească de transport naval... Argos Maritime. Iți spune ceva 
numele? 

Hauck clătină din cap. 

— Așa mă gândeam și eu. Drept care m-am ţinut de treabă 
mai departe. Pretinzând că sunt asistentul legal al unui avocat 
de-al firmei, care merge pe firul unui caz cu daune. In ultimii 


VP - 145 


patru ani, mormanul ăsta de fier vechi a fost închiriat unei 
companii de prospecţiuni petroliere, despre care nu reușesc să 
găsesc nimic pe nicăieri. Dolphin Oil. 

Hauck se scărpină în cap. 

— Cine deţine Dolphin? 

— Să mă ia naiba dacă știu, ridică Vito din umeri. Crede-mă, 
am verificat și răsverificat. Nu apare în indexul Dun & 
Bradstreet. Pe urmă am încercat pe lista companiilor de 
explorări și dezvoltări petroliere, dar nici acolo nu apare. Dacă 
Dolphin chiar face afaceri cu petrol și gaze, atunci le face în așa 
fel încât să nu știe nici vântul, nici pământul. 

— Crezi că e o firmă-fantomă? 

— Așa m-am gândit, spuse Vito, împingându-și farfuria la o 
parte. Așa că am săpat mai departe. Am încercat într-un catalog 
de evidenţă a companiilor înregistrate în străinătate. Dolphin nu 
apare nici în Europa, nici în Asia. Mi-am zis, cum naiba ajunge o 
firmă de care n-a auzit nimeni în domeniu să închirieze un 
super-petrolier? Și ghici peste ce-am dat? Poţi să dai pagina. 

Ceea ce Hauck și făcu. 

Vito rânji cu gura până la urechi. 

— Pe Insula Tortola... din arhipelagul Virginelor... atenţie, 
doamnelor și domnilor... apare: Do/phin Oil! 

— În Tortola? 

Vito încuviinţă din cap. 

— O mulţime de firme se înfiinţează acum acolo. E ca un fel 
de mini-insulele Cayman. Nu plătesc taxe și impozite. Fondurile 
rămân la distanță de ochiul vigilent al guvernului american. 
Precum și de cel al Comisiei Valorilor Mobiliare, dacă sunt pe 
acţiuni tranzacţionate la bursă. Din câte-mi dau eu seama, și nu 
mi-am pierdut cu ea decât vreo două ore, Dolphin e practic doar 
o companie holding. N-are nici încasări, nici profituri, de niciun 
fel. Zero tranzacţii. O simplă cochilie goală. Echipa de conducere 
pare să fie doar o adunătură de avocaţi locali. Uită-te și pe lista 
consiliului de administraţie... după fiecare nume apare 
prescurtarea SRL. După câte văd eu, practic îi aparţine unei 
societăți de investiţii care-și are sediul tot acolo. Falcon 
Partners. 

— Falcon... n-am auzit de firma asta, clătină Hauck din cap. 

— Păi tocmai asta e și ideea, Ty. De-aia a și fost înființată 
acolo! E un soi de societate în comandită având ca obiect de 


VP - 146 


activitate investiţiile financiare. Adică era. Societatea a fost 
dizolvată și activele ei redistribuite asociaţilor ei cu răspundere 
limitată, cam pe la începutul anului. Mi-a luat ceva timp ca să-mi 
dau seama de ce. Speram să pot pune mâna pe-o listă cu 
numele asociaţilor, dar e în totalitate privată... închisă sub șapte 
lacăte. Indiferent cine sunt asociaţii, banii s-au întors probabil de 
mult în locul de unde-au venit inițial. 

Hauck cercetă cu privirea rezumatul de o pagină al datelor 
despre Falcon Partners. Instinctul îi spunea că începuse să se 
apropie. 

Proprietarii firmei Dolphin, cine-or fi fost ei, se ocupaseră să 
acopere un fel de mânărie. Se folosiseră de tancuri petroliere 
goale, dar declarându-le pline-ochi cu ţiţei. Pappy dăduse din 
întâmplare peste chestia asta, iar ei încercaseră să-l facă să 
tacă, dar indiferent ce aveau ei de ascuns, bătrânul marinar nu 
era genul căruia să-i bagi ușor pumnul în gură, iar toată 
povestea îl costase în final viaţa fiului său. Acum ai văzut 
destul? Dolphin ducea la Falcon. 

Era destul de aproape, simţea Hauck, cu firișoarele de păr de 
pe braţ ridicate în așteptare tensionată. 

— Cum naiba ajungem noi la Falcon, Vito? 

Detectivul particular se uita lung la el. 

— Ce rost are toată tărășenia asta, Ty? 

— Cum adică? 

Vito dădu din umeri. 

— De când te cunosc eu, e prima dată când nu ești perfect 
sincer cu mine. Spionii mei mi-au spus că ești în concediu. 

— Spionii tăi ţi-au spus probabil și de ce. 

— Cică e ceva personal, atât și nimic mai mult. Nu știu ce caz 
mai vechi care te roade. 

— Se cheamă crimă, Vito, indiferent pentru cine aș lucra. lar 
dacă ar fi fost chiar atât de personal - Hauck îi aruncă o privire 
poznașă, ridicându-și colţul gurii a zâmbet - aș fi apelat la o 
agenţie matrimonială, nu la tine. 

Vito râse. 

— Nu vreau decât să-mi avertizez un vechi prieten să nu 
depășească limitele, asta-i tot. 

Detectivul particular scoase din buzunarul de la sacou o hârtie 
împăturită și o împinse peste masă. 


VP - 147 


— Indiferent cine au fost proprietarii firmei Falcon, Ty, au ţinut 
neapărat să rămână în umbră. Consiliul director e format cam 
din aceiași avocaţi ca la Dolphin. 

Hauck. cercetă foaia cu privirea, până jos. Nimic. Al naibii de 
aproape... 

— Mai e un lucru, totuși, adăugă Vito. Ziceam că Falcon era o 
societate în comandită simplă, unde comanditarii au vrut să 
rămână în umbră. Dar comanditatul trebuie să fie menţionat și 
chiar este. În contractul de investiţii, limpede ca lumina zilei. E 
firma care administrează fondurile societății. 

Hauck dădu pagina. Îi sări în ochi un nume. Vito îl evidenţiase 
cu markerul galben. 

Când privirea îi căzu pe cele două cuvinte, Hauck simţi cum i 
se lasă inima în jos - nici vorbă să-i salte în piept, așa cum își 
imaginase tot timpul că se va întâmpla. Îşi dădu seama unde îl 
va conduce toată povestea. 

Harbor Capital. Comanditatul general. 

Harbor era firma care-i aparținuse soţului lui Karen Friedman. 

— Asta căutai? întrebă Vito, uitându-se la Hauck cum adastă 
asupra paginii. 

— Mda, frăţioare, asta căutam, oftă Hauck. 


Capitolul 45 


Bărbatul ieși la suprafaţă, spărgând oglinda lucitoare a apei 
turcoaz din golfuleţul izolat, pierdut în inima Caraibelor. 

Nu era nimeni în jur. Locul acesta n-avea nici măcar nume, 
era doar un punctuleț pe hartă. Singurele zgomote ce se auzeau 
erau tipetele câtorva păsări-fregată, care plonjau în mare, în 
căutarea unei prăzi. Bărbatul își întoarse privirea spre semiluna 
perfectă a plajei cu nisip alb, de sub palmierii care se unduiau în 
briza languroasă de pe mal. 

Putea fi oriunde. Oriunde în lume. 

De ce alesese tocmai acest loc? 

La douăzeci de metri distanţă, barca lui cu pânze sălta alene 
pe valurile blânde. În urmă cu ceea ce părea acum o viaţă de 
om, își dădu el seama, îi spusese nevestei lui că și-ar putea 
petrece restul existenţei într-un loc exact ca acesta. Un loc fără 


VP - 148 


piețe financiare, fără indici bursieri. Fără telefoane mobile și 
televizoare. Un loc unde nimeni nu te căuta. 

Și unde nu era nimeni care să te găsească. 

Cu fiecare zi, acea parte a vieţii lui se retrăgea într-o zonă tot 
mai îndepărtată a minţii. Gândul acesta exercita o atracţie 
ciudată asupra lui. 

Restul vieții lui. 

Işi ridică fața spre razele calde de soare. Acum avea părul 
tuns scurt într-un fel care i-ar fi făcut probabil pe copiii lui să-și 
dea ochii peste cap: ia uite și la moșul ăsta, se crede mai tânăr 
cu o sută de ani! Avea o condiţie fizică excelentă și niciun pic de 
grăsime. Nu mai purta ochelari. Obrajii și bărbia îi erau acoperite 
de tuleie aspre. Era la fel de bronzat ca un băștinaș. 

Și avea bani. 

Destui bani cât să-i ajungă o veșnicie. Dacă reușea să-i 
gestioneze așa cum se cuvine. Și un nume nou. Hanson. Steven 
Hanson. Un nume pe care-l plătise. Un nume pe care nu-l știa 
nimeni. 

Nici soția lui, nici copiii. 

Nimeni dintre cei care ar fi putut dori să-l găsească. 

In această lume complicată a calculatoarelor și a datelor 
personale pe care nu aveai cum să le ascunzi, el pur și simplu se 
evaporase. Dispăruse. Punând capăt unei vieţi - cu remușcări și 
regrete pentru durerea pe care știa că o provocase, pentru 
încrederea pe care-o înșelase. Totuși, trebuise s-o facă. Fusese 
necesar. Ca să-i salveze pe ei. Ca să se salveze pe sine. 

O viaţă ajunsese la final - și începuse o alta. 

Când apăruse ocazia, el nu putuse să-i dea cu piciorul. 

Acum abia dacă se mai gândea la asta. Explozia. La un 
moment dat, plecase din primul vagon ca să dea un telefon, și 
atunci bum! Un nor negru și asurzitor, cu un miez de căldură 
portocalie. Ca într-un cuptor. Hainele îţi luau foc pe tine. El se 
trezise trântit de perete. Într-o înghesuială cumplită de oameni 
care urlau. Fum negru peste tot, valul întunecat năpustindu-se 
asupra lui. Fusese convins că a murit. Tinea minte că se 
gândise, ca prin ceață, că așa era cel mai bine. Se rezolva tot. 

Nu trebuie decât să mori. 

Când își venise în fire, se uitase la vagonul distrus. Absolut 
fiecare locșor prin care trecuse, cu doar câteva momente 
înainte, acum nu mai exista. Totul fusese spulberat. Fotoliul în 


VP - 149 


care stătuse. Pasagerii din jurul lui, care citeau ziarul sau își 
ascultau muzica în căștile de la iPod. Nu mai erau. Dispăruseră 
într-un ocean îngrozitor de flăcări. Începuse să tușească de la 
fum. Trebuie să ies de aici, își zisese. Creierul îi zbârnâia. 
Amorţit. Clătinându-se, se cățărase la peron. Oribilă priveliște: 
sânge peste tot, miros de cordită și de carne arsă. Oameni 
gemând, strigând după ajutor. Ce putea el să facă? Trebuia să 
iasă afară, să-i dea de știre lui Karen că a supravieţuit. 

Pe urmă, totul devenise uluitor de clar. 

Aceasta era calea. Aceasta era ocazia care-i fusese oferită pe 
tavă. 

Putea să moară. 

Se împiedicase de ceva. Un cadavru. Desfigurat complet, cu 
fata aproape de nerecunoscut. |n tot acel haos, își dăduse 
seama că trebuie să devină altcineva. Pipăise în buzunarele de 
la pantaloni ale bărbatului întins pe jos. In întunericul plin de 
fum, ce cufunda toată gara într-un val negru. Găsise portvizitul. 
Nici măcar nu se uitase să vadă cum îl cheamă. Ce mai conta? 
Apoi o luase la fugă. Cu mintea mult mai limpede decât fusese 
vreodată. Asta era calea! Alergând, împiedicându-se de 
mulțimea celorlalți supraviețuitori, îndreptându-se nu spre 
intrarea în gară, ci spre celălalt capăt al șinelor. Cât mai departe 
de flăcări. Pasagerii din vagoanele de la coada trenului într- 
acolo fugeau. Spre intrările dinspre nord. Cât mai departe de 
flăcări. Cu singurul lucru pe care-l avea de făcut răsunându-i în 
minte. Abel Raymond. Aruncase o ultimă privire spre vagonul 
fumegând. 

Putea să moară. 

— Domnu' Hanson! 

O voce îl aduse brusc în prezent, întrerupându-i firul întunecat 
al amintirilor. Lăsându-se pe spate în apă, Charles se uită spre 
barcă. Pilotul lui, un insular din Trinidad, era aplecat peste pupa. 

— Domnu' Hanson, ar cam trebui să plecăm. Dacă vrem să 
fim acolo până la lăsarea nopții. 

Acolo. Locul spre care se îndreptau. Un alt punctuleț de pe 
hartă. Unde se afla o bancă. Și un negustor de pietre preţioase. 
Ce conta? 

— Bine, vin imediat, strigă Charles. 

Călcând apa, se uită pentru ultima oară spre golfulețul idilic. 


VP - 150 


De ce venise aici? Amintirile nu făceau altceva decât să-i 
provoace suferinţă. Amintirea glasurilor vesele și a clipelor 
fericite nu făcea altceva decât să-l umple de regrete și rușine. 
Se ruga fierbinte ca ea să-și fi clădit o nouă viaţă, să-și fi găsit 
pe cineva care s-o iubească. Cât despre Sam și Alex... Ei erau 
unica speranţă care-i mai rămasese acum. Am putea să ne 
petrecem restul vieții aici, îi spusese el odată. 

Restul vieților noastre. 

Charles Friedman porni înot spre barca ancorată, al cărei 
nume era scris cu litere aurii la prova. Singura legătură cu 
trecutul pe care și-o permisese. 

Emberglow. Licăr de jăratic. 


VP - 151 


PARTEA A TREIA 


Capitolul 46 


De două ori pe săptămână, martea și joia, Ronald Torbor lua 
prânzul de regulă acasă. În acele zile, domnul Carty, managerul 
general al băncii, se ocupa și de clienţii lui între ora unu și trei. 

Ca asistent-manager al băncii First Caribbean, de pe insula 
Nevis, Ronald locuia într-o casă confortabilă din zidărie de 
piatră, cu trei dormitoare, situată pe marginea șoselei spre 
aeroport, destul de mare pentru toată familia: soţia, Edith, 
copiii, Alya, Peter și Ezra, plus mama soţiei lui. La bancă, 
oamenii veneau la el să-și deschidă conturi, să ceară credite - 
funcţia îi conferea, în ochii concetățenilor lui, o anume 
importanţă. Îi făcea de asemenea plăcere să se îngrijească și de 
necesitățile câtorva dintre clienţii mai înstăriți aflaţi pe insulă. 
Chiar dacă în copilărie bătuse și el mingea de fotbal pe 
maidane, lui Ronald îi plăcea acum să joace golf la sfârșit de 
săptămână pe terenul de pe insula St. Kitts. lar când managerul 
general, care urma curând să fie transferat, va pleca înapoi 
acasă, Ronald era sigur că avea șanse mari să devină primul 
manager al băncii născut pe insulă. 

În martea aceea, Edith îi gătise mâncarea lui preferată: pui 
înăbușit în sos curry verde. Era luna mai. La birou nu prea avea 
cine știe ce treabă. La închiderea sezonului turistic, Nevis se 
transforma iar într-o insuliţă adormită. În zilele de felul ăsta, în 
afară de a-i face cu mâna domnului Carty ca să-i dea de știre că 
s-a întors, Ronald nu considera că ar fi vreo urgență pentru care 
să se grăbească înapoi. 

Așezat la masă, Ronald își aruncă privirea pe ziar: rezultatele 
campionatului caraibian de crichet, care se ţinea în Jamaica. 
Băiețelul lui de șase ani, Ezra, se întorsese de la școală. După 
masa de prânz, Edith urma să-l ducă la doctor. Băiatul avea 
ceea ce se numește „sindromul Asperger”, o formă ușoară de 
autism. lar pe Nevis, în ciuda recentei năvale de dezvoltatori 
imobiliari cu bani, serviciile medicale nu erau foarte bune. 


VP - 152 


— După serviciu poţi să vii să-l vezi pe Peter jucând fotbal, 
spuse Edith, așezată în scaunul de lângă Ezra. 

Băieţelul avea în mână un camion de jucărie, cu care se juca 
făcând zgomot. 

— Da, Edith, oftă Ronald, bucurându-se de răgazul lui de 
pace. 

Se concentră la tabelul cu scoruri. Matson, jucând pentru 
Barbados, îl surprinsese pe Anguilla pe picior greșit și-i luase 
șase puncte! 

— Și poţi să-mi aduci și mie niște lipie roti proaspătă de la 
doamna Williams, te rog frumos. Brutăria doamnei Williams era 
chiar peste drum de bancă, și era cea mai bună de pe insulă. 
Știi de care-mi place mie, cu ceapă și... 

— Da, doamnă, mormăi Ronald din nou. 

— Și nu mă lua cu „doamnă” în fața băiatului, de parcă ai 
vorbi cu vreo profesoară de la școală, Ronald! 

Ronald își ridică ochii din ziar și-i făcu pe furiș cu ochiul lui 
Ezra. 

Băieţelul de șase ani începu să râdă. 

De afară se auzi scrâșnetul pietrișului de pe alee, semnalând 
venirea unei mașini dinspre șosea spre casa lor. 

— Ăsta trebuie să fie domnul P., spuse Edith. - Paul Williams, 
vărul ei. - l-am spus că poate să treacă pe la noi ca să discute 
cu tine despre un credit. 

— Doamne, Edith, se vaită Ronald, nu puteai să-i spui să vină 
la bancă?! 

Dar nu era domnul P. Erau doi bărbaţi albi, care coborâră 
dintr-un Jeep și se apropiară de ușa principală. Unul era scund și 
îndesat, cu ochelari de soare care-i acopereau și partea laterală 
a feţei, și o mustață deasă. Celălalt era mai înalt, îmbrăcat într- 
un sacou sport din țesătură subţire, peste o cămașă colorată de 
plajă, iar pe cap cu o șapcă de baseball. 

Ronald ridică din umeri. 

— Cine-s ăştia? 

— Nu știu, spuse Edith și se duse să deschidă ușa. 

— Bună ziua, stimată doamnă. 

Mustăciosul își scoase politicos șapca de pe cap. Privirea îi 
alunecă dincolo de Edith. 

— Am putea vorbi cu soțul dumneavoastră? Văd că e acasă. 


VP - 153 


Ronald se ridică în picioare. Nu-i mai văzuse în viaţa lui pe 
oamenii aceștia. 

— Despre ce e vorba? 

— Treburi de bancă, spuse necunoscutul, pășind pe lângă 
soția lui Ronald și intrând în casă. 

— Banca e închisă... pentru pauza de prânz, spuse Ronald, 
străduindu-se să nu pară lipsit de amabilitate. Mă găsiţi acolo 
începând cu ora trei. 

— Ba nu, spuse mustăciosul, ridicându-și ochelarii pe frunte și 
zâmbind. Mă tem că banca e deschisă, domnule Torbor. Chiar 
aici. 

Necunoscutul închise ușa. 

— Gândiţi-vă pur și simplu că faceţi ore suplimentare. 

Un fior de spaimă îl traversă pe Ronald din cap până-n 
picioare. Edith se uită în ochii lui, de parcă ar fi încercat să 
înţeleagă ce se petrece, după care se apropie din nou de masă, 
oprindu-se lângă băiatul ei. 

Mustăciosul îi făcu semn din cap lui Ronald. 

— Staţi jos. 

Ronald se conformă, iar necunoscutul apucă și el un scaun și-l 
trase până aproape de Ronald, cu un zâmbet ciudat pe figură. 

— Chiar ne pare foarte rău că vă întrerupem de la masă, 
domnule  Torbor. Dar vă puteţi întoarce la treburile 
dumneavoastră de îndată ce ne spuneţi ceea ce vrem să știm. 

— Ceea ce vreţi să știți...? 

— Exact, domnule Torbor, spuse celălalt, vârându-și mâna în 

buzunarul jachetei și scoțând afară o foaie de hârtie împăturită. 
Acesta este numărul unui cont privat deschis la banca 
dumneavoastră. Ar trebui să vi se pară cunoscut. O sumă 
substanţială de bani a fost transferată în el acum vreo câteva 
luni, din Tortola, de la banca Barclays de acolo. 
__ Ronald se holbă la cifrele scrise pe hârtie. Făcu ochii mari. 
Intr-adevăr, erau de la banca lui, First Caribbean. Bărbatul mai 
înalt își trăsese un scaun lângă Ezra și se strâmba în toate 
chipurile la băieţel, făcându-l să râdă. Ronald îi aruncă lui Edith 
o privire înfricoșată. Ce naiba caută oamenii ăștia aici? 

— Acest cont nu mai este activ, domnule Torbor, îi spuse 
bărbatul cu mustață. Fondurile nu se mai află în banca 
dumneavoastră. Dar ceea ce vrem noi să știm, și 
dumneavoastră ne veți ajuta să aflăm, domnule Torbor, dacă 


VP - 154 


sperati să vă puteţi întoarce la masa dumneavoastră de prânz și 
la această mică existenţă fericită pe care o duceţi aici, este 
unde anume, precis, au fost trimiși acești bani. Și, de asemenea, 
cui au fost trimiși. 

Cămașa albă, proaspăt călcată a lui Ronald începuse să se 
ude de transpirație. 

— Dar nu se poate să nu știți că nu pot să vă dau genul 
acesta de informații. E vorba de date  confidenţiale. 
Regulamentul băncii... 

— Date confidenţiale, dădu din cap mustăciosul, aruncând o 
privire spre partenerul său. A 

— Regulament, oftă bărbatul în cămașă colorată. Intotdeauna 
ne dă bătaie de cap. Într-un fel, chiar ne așteptam la chestia 
asta. 

Cu o mișcare bruscă, întinse mâinile și-l smulse pe Ezra de pe 
scaunul lui. Surprins, băieţelul scânci. Bărbatul îl luă în poală. 
Edith încercă să-l oprească, dar el o împinse cu cotul trântind-o 
la podea. 

— Ezra! ţipă femeia. 

Băieţelul începu să plângă. Ronald sări în picioare. 

— Stai jos! 

Mustăciosul îl prinse de braț. Cu mâna cealaltă, scoase ceva 
din jachetă și puse obiectul pe masă. Negru și metalic. Văzându- 
|, Ronald simţi că i se oprește inima-n loc. 

— Stai jos! A 

Disperat, Ronald se lăsă înapoi în scaun. Intoarse spre Edith o 
privire neajutorată. 

— Orice doriţi, numai să nu-i faceţi rău lui Ezra. Vă rog! 

— Nu văd de ce am face-o, domnule Torbor, zâmbi 
mustăciosul. Dar n-are rost să mai batem apa-n piuă. lată ce vei 
face dumneata acum: vei suna la bancă și o vei pune pe 
secretara dumitale, sau cu cine dracu' o să vorbești de-acolo, să 
verifice contul care ne interesează. Te descurci dumneata să 
găsești o scuză, o justificare, ceva. Știm că nu intră prea des 
sume de felul ăsta în băncuţa dumitale adormită. Eu vreau să 
aflu unde s-au dus banii, în ce ţară, în ce bancă și pe ce nume. 
M-ai înţeles? 

Ronald rămase tăcut. g 

— Tatăl tău înțelege ce vreau să spun, nu-i așa, băiete? - Il 
gâdilă la ureche pe micul Ezra. - Pentru că, dacă n-a înțeles... - 


VP - 155 


privirea i se întunecă - ... îți dau cuvântul meu că vieţile voastre 
n-or să mai fie deloc fericite de acum încolo și că o să vă 
amintiţi de acest moment cu părere de rău și nespusă durere 
cât veți trăi. E limpede ce spun eu aici, nu, domnule Torbor? 

— Fă-o, Ronald, te rog, fă-o! îl imploră Edith, ridicându-se cu 
greu de la podea. 

— Nu pot. Nu pot, spuse el, tremurând. Există proceduri 
pentru lucrurile de felul ăsta. Chiar dacă aș fi de acord, trebuie 
să respect niște reglementări bancare internaţionale. Legile... 

— lar am ajuns la reglementările alea, spuse mustăciosul, 
clătinând din cap și suspinând zgomotos. 

Bărbatul mai înalt care-l ţinea pe Ezra scoase și el ceva din 
buzunar. 

Ochii lui Ronald se holbară mai să-i iasă din orbite. 

Era un recipient cu gaz de brichetă. 

Ronald ţâșni de pe scaun ca să-l oprească, dar mustăciosul îl 
pocni în tâmplă cu pistolul, expediindu-l în patru labe la podea. 

— Dumnezeule mare, nu! ţipă Edith, încercând să-l tragă pe 
necunoscut departe de băiatul ei, dar acesta o izbi brutal cu 
cotul. 

Apoi, surâzând, cel care-l ţinea pe Ezra îl prinse de guler pe 
băiat și începu să-l stropească cu gaz lichid. 

Ronald se repezi iar, dar mustăciosul trăsese piedica armei, 
pe care acum o ridică, îndreptând-o spre fruntea lui Ronald. 

— Ţin minte că ţi-am tot spus să stai jos. 

Ezra urla acum ca din gură de șarpe. 

— Vite-ţi mobilul, domnule Torbor, îi împinse mustăciosul 
telefonul de pe masă. Sună la bancă și gata, noi am plecat. 
Acum! 

— Nu pot, îngână Ronald, întinzându-și rugător mâinile 

tremurânde. Dumnezeule mare din cer, nu face asta! Eu... nu 
pot... 
— Știu că-i niţel dus, domnule Torbor, spuse celălalt, clătinând 
din cap. Dar e un băiețaș nevinovat. Mare păcat să-i faci rău în 
felul ăsta. Doar pentru niște reguli prostești... Și oricum, nu-i o 
priveliște prea drăgălașă la care să asiste și nevasta dumitale, 
nu? 

— Ronald! 

Bărbatul care-l ținea pe Ezra scoase din buzunar o brichetă 
din plastic. O aprinse dintr-o mişcare, lăsând-o să ardă cu 


VP - 156 


flacără neîntreruptă. O aduse mai aproape de tricoul umed al 
băiețelului. 

— Nu! ţipă Edith ascuţit. Ronald, te rog, nu-i lăsa să facă asta! 
Pentru numele lui Dumnezeu, fă ce-ţi cer, Ronald, te implor!... 

Ezra ţipa și el. Bărbatul care-l ţinea apropie flacăra și mai 
tare. Cel cu mustață împinse telefonul în faţa lui Ronald și se 
uită fix la el. 

— Exactamente, domnule Torbor. Dă-le dracului de reguli. E 
momentul să suni. 


Capitolul 47 


În acea după-amiază de marţi, Karen se grăbi să-l ducă pe 
Alex la Centrul pentru Adolescenţi din Arch Street, unde se 
organiza o acțiune de strângere de fonduri pentru adăpostul 
„Kids în Crisis” din oraș. 

Când o sunase Hauck, fusese încântată. Conveniră să se 
întâlnească la barul „L'Escale”, cu vedere spre Portul 
Greenwich, care era foarte aproape. Abia aștepta să-i spună ce 
descoperise. 

Hauck stătea la o masă de lângă bar și-i făcu semn cu mâna 
când o văzu intrând. 

— Bună, îl salută ea, așezându-și jacheta de piele pe spătarul 
scaunului. 

Timp de câteva momente, se văită de traficul din oraș, care la 
ora asta din zi ajungea să fie un adevărat blestem. 

— la încearcă să găsești un loc de parcare pe bulevard! zise 
ea, ridicând ochii în tavan, chipurile a frustrare. Trebuie să fii 
poliţist, ca să ai vreo șansă! 

— Mi se pare corect, ridică Hauck din umeri și ascunzându-și 
un zâmbet. 

— Pardon, uitasem cu cine stau de vorbă! râse Karen. Chiar 
nu poți să faci nimic în problema asta? 

— Sunt în concediu, ai uitat? După ce mă întorc, îţi promit că 
va fi chiar primul lucru de care mă ocup. 

— Bravo! încuviinţă Karen strălucind toată, de parcă nu mai 
putea de încântare. Să nu mă dezamăgești. Mă bazez pe tine. 


VP - 157 


Chelneriţa se apropie de ei și Karen avu nevoie cam deo 
secundă ca să comande un Pinot Grigio. Hauck pritocea deja o 
bere. Karen se fardase puţin și purta un pulover bej drăguţ 
peste o pereche de pantaloni mulaţi. Ceva o făcea să-și 
dorească să arate bine. Când îi sosi vinul, Hauck își înclină 
paharul în direcţia ei. 

— Ar trebui să închinăm pentru ceva, spuse ea. 

— Pentru vremuri mai simple, propuse el. 

— Amin, râse Karen, și-și ciocniră ușor paharele. 

La început s-au simţit niţel cam stângaci, așa că s-au 
mulțumit să pălăvrăgească. Ea i-a povestit despre participarea 
lui Alex la acţiunile caritabile pentru adolescenţii ajunși în 
situaţii de criză, Hauck declarându-se foarte plăcut impresionat 
și considerând că-i un lucru „de-a dreptul admirabil” din partea 
lui. 

Karen zâmbi. 

— Serviciul obligatoriu în folosul comunităţii, domnule 
locotenent. Toţi copiii trebuie să participe, într-un fel sau altul. E 
un soi de ritual de primăvară, fără de care nu te poţi înscrie la 
colegiu. 

Ea îl întrebă la ce școală mergea fiica lui și el răspunse 
„Brooklyn”, varianta scurtă, în care nu trebuia să pomenească 
nimic de Norah și de Beth. 

— Crește repede, spuse el. În curând, va trebui să mă ocup și 
eu de povestea cu serviciul în folosul comunității! 

In ochii lui Karen se aprinse o luminiţă jucăușă. 

— Stai să vezi când o să-și dea examenele de absolvire! 

Treptat, pe măsură ce barierele dintre ei păreau să dispară, 
Hauck începu să se destindă, simțind cum revine la viaţă sub 
strălucirea caldă a ochilor ei căprui, uitându-se la pistruii 
presăraţi pe obrajii ei, la buzele pline, la sclipirea de miere a 
părului, ascultându-i vocea cu o vagă urmă de accent sudic. 
Hotărâse să nu-i spună deocamdată ce aflase despre Dolphin Oil 
și despre legătura dintre compania petrolieră și Charles. Nici 
despre Thomas Mardy și faptul că el fusese de faţă la accidentul 
lui AJ Raymond. Până nu știa cu certitudine. Nu va face altceva 
decât s-o rănească și mai tare, împingând lucrurile pe o cale pe 
care poate într-o zi o va regreta. Și totuși, când se uita la Karen 
Friedman, se simţea transportat înapoi într-o porţiune a vieţii lui 
neafectată de nicio pierdere. Și își imagina - după râsul ei 


VP - 158 


neprefăcut, la al doilea pahar de vin, după cum râdea la toate 
replicile lui, așa cum sperase el să se întâmple - că și ea simte 
la fel. 

Într-o pauză de conversaţie, Karen își lăsă pe masă paharul. 

— Deci ziceai că ai mai făcut ceva progrese? 

El încuviință din cap. 

— Îţi amintești de accidentul acela cu autor necunoscut, care 
s-a petrecut în ziua atentatului cu bombă, atunci când am venit 
la voi acasă prima oară? 

— Bineînţeles că-mi amintesc. 

Hauck își lăsă jos berea. 

— Am aflat de ce a murit puștiul acela. 

Ea făcu ochii mari. 

— De ce? 

El se gândise îndelung la asta înainte ca ea să vină, la ce 
putea să-i spună, iar acum se auzi povestindu-i despre o 
companie care era implicată într-o înșelătorie, o companie 
petrolieră, iar tatăl puștiului - care era pilot de ghidaj - dăduse 
din întâmplare peste întreaga poveste și-și băgase nasul în 
afacerile necurate ale companiei. 

— A fost un avertisment, ridică Hauck din umeri. Dacă-ţi poți 
imagina așa ceva. Ca să-l determine să-și vadă de treabă. 

— A fost o crimă? spuse Karen, simțind cum o străbate o undă 
de șoc. 

Hauck confirmă: 

— Da. 

Ea se rezemă uluită de spătarul scaunului. 

— Vai, ce îngrozitor! Tu n-ai crezut nicio clipă că a fost un 
accident. Cerule mare... 

— Și a funcţionat. 

— Ce vrei să spui? 

— Bătrânul s-a oprit. N-a mai scos o vorbă, în faţa nimănui. N- 
ar fi ieșit nimic la iveală, dacă nu m-aș fi dus eu acolo. 

Karen păli la faţă. 

— Spuneai că te duci acolo pentru mine. Ce legătură are asta 
cu Charles? 

Cum ar putea el să-i spună? Despre Charles, Dolphin Oil, 
vapoarele goale? Sau că în ziua accidentului Charles fusese în 
Greenwich? Cum ar putea el s-o rănească și mai tare decât 


VP - 159 


fusese deja rănită, până nu știa sigur? Până nu era absolut 
sigur? 

Și fiind acum cu ea, înțelese de ce. 

— Compania aceea, spuse Hauck, avea o legătură cu Harbor 


Capital. 
Lui Karen i se scurse tot sângele din obraji. 
— Cu Charlie? 


Hauck dădu din cap că da. 

— Dolphin Petroleum. Îţi sună cunoscut numele? 

Ea clătină din cap. 

— Se poate să fi făcut parte dintr-un pachet de investiții 
deținute de el. 

Karen ezită. 

— Cum adică, investiţii? 

— În străinătate. 

Karen își duse mâna la gură și-l privi lung. Parcă era ecoul a 
ceea ce-i spusese Saul. 

— Crezi că Charles a fost implicat? În accidentul ăsta cu autor 
necunoscut? 

— Nu vreau să tragem concluzii pripite, Karen. 

— Te rog, Ty, nu încerca să mă protejezi. Tu crezi că era 
implicat? 

— Nu știu, oftă el, ţinând pentru el faptul că Charles fusese în 
Greenwich în ziua aceea. Mai există încă o mulţime de piste pe 
care trebuie să le verific. 

— Piste? 

Karen se rezemă de spătarul scaunului. Ochii ei aveau o 
expresie stranie, derutată. Își apăsă palmele una de cealaltă, în 
faţa buzelor, și dădu din cap. 

— Și eu am descoperit ceva, Ty. 

— Ce anume? 

— Nu prea știu, dar mă cam sperie un pic... la fel cum mă 
sperii tu acum. 

Îi povesti cum luase la verificat lucrurile rămase în urma lui 
Charles, așa cum o rugase el, vechile lui dosare și fișiere din 
calculator, cum discutase cu fosta lui secretară și cu agenta de 
voiaj, dar fără să poată afla nimic relevant. 

Până ce dăduse peste un nume. 

— Tipul m-a sunat de vreo două ori, imediat după moartea lui 
Charles. Era cineva care lucrase pentru el. 


VP - 160 


Îi povesti cum Jonathan Lauer încercase să ia legătura cu ea, 
mesajele criptice pe care i le lăsase. Nişte lucruri pe care ar 
trebui să le știți... 

— Pur și simplu nu mă simţeam în stare să fac faţă unei 
conversații, la vremea aceea. Era prea mult. l-am pomenit de el 
lui Saul. Care mi-a spus că-i o simplă problemă de personal, de 
care se va ocupa el. 

Hauck dădu din cap. 

— OK... 

— Dar pe urmă m-am gândit la chestia asta în lumina a tot 
ceea ce ieșise la iveală și a început să mă roadă. Drept care m- 
am dus să-l văd, cât timp tu ai fost plecat. La New Jersey. M-am 
dus să-l întâlnesc. Nu știam unde lucrează acum și tot ce aveam 
era adresa de acasă, din perioada în care lucrase la firma lui 
Charles, împreună cu un număr de telefon fix. M-am gândit să- 
mi încerc norocul. Când am ajuns acolo, la ușă a venit soţia lui. - 
Ochii lui Karen se umeziră. - Care mi-a spus cel mai îngrozitor 
lucru cu putinţă. 

— Ce? 

— E mort. A fost omorât. L-a lovit o mașină în timp ce mergea 
cu bicicleta, acum câteva luni. lar ceea ce face ca toată chestia 
asta să pară niţel cam sinistră e faptul că ar fi trebuit să depună 
mărturie, să facă o declaraţie oficială în legătură cu o problemă 
legată de Harbor, cândva spre sfârșitul săptămânii respective. 

— Ce fel de problemă? 

— Nu știu. Dar n-a fost numai asta. A fost și felul cum a murit. 
Pus laolaltă cu felul în care a fost ucis și puștiul Raymond, care 
avea în buzunar numele lui Charlie. 

Hauck își puse paharul pe masă, simțind cum încep să-i 
bâzâie antenele care sesizau lucrurile necurate. 

— L-a lovit o mașină, spuse Karen. Exact la fel ca pe victima 
din cazul tău. A fost un accident cu autor necunoscut. 

Un grup de clienţi așezați în apropiere de ei, funcţionari după 
înfățișare, începu brusc să devină mai gălăgios. Karen se aplecă 
înainte, strângându-și genunchii la un loc, cu faţa ușor palidă. 

— Ai făcut treabă bună, spuse Hauck, arătând că e încântat. 
Chiar foarte bună. 

Culoarea reveni parțial în obrajii ei. 

— Ți-e foame? întrebă Hauck, încercându-și norocul. 


VP - 161 


Karen ridică din umeri, aruncându-și privirea pe ceasul de la 
mână. 

— Pe Alex îl aduce acasă un vecin, cu mașina. Cred că am un 
pic de timp la dispoziţie. 


Capitolul 48 


Pe drumul spre casă, Hauck îi telefonă lui Freddy Muñoz. 

— Hei, șefu'! exclamă surprins subalternul lui. Cam de 
multișor nu ne-am auzit. Cum e în vacanță? 

— Nu sunt în vacanţă, Freddy. Ascultă, vreau să-mi faci un 
favor. Am nevoie de o copie după dosarul unui caz de 
omucidere din New Jersey, încă nerezolvat. Zona Upper 
Montclair. Numele victimei este Lauer. L-A-U-E-R, ca Matt Lauer, 
tipul de la televizor. Prenumele, Jonathan. S-ar putea să existe o 
anchetă paralelă a Poliţiei Statale din Jersey. 

Muñoz își nota de zor. 

— Lauer. Și care-i motivul pentru care le spun că ne trebuie și 
nouă, șefu'? 

— Tipar similar cu al unui caz la care lucrăm noi. 

— Și ce caz ar fi acela, șefu'? 

— Accident cu autor necunoscut. 

Muñoz făcu o pauză. În fundal se auzeau niște glasuri de copii 
strigând, probabil se uitau la un meci de-al echipei Yankees, la 
televizor. 

— Drace, Ty, nu cumva începe să devină o obsesie morbidă la 
tine? 

— Trimite pe cineva să-mi lase hârtiile acasă, mâine 
dimineaţă. Dacă aș fi fost în serviciu, o făceam singur. Și 
Freddy... - Hauck îl auzi pe Will, băiatul lui Freddy, chiuind și 
încurajându-și favoriţii. - Chestia asta rămâne între noi, OK? 

— Mda, șefu', îi răspunse detectivul. Desigur. 

e 

Piste noi, își zicea Hauck în sinea lui. 

Una ducea în mod categoric la Lennick, depozitarul firmei lui 
Charlie Friedman. Aproape un fel de membru al familiei. El nu se 
putea să nu știe de Lauer. Știa oare și despre Dolphin Oil și 
Falcon? 


VP - 162 


Ti-a pomenit Charlie vreodată cum că ar fi administrat și niște 
conturi din străinătate? 

Cealaltă pistă ducea la New Jersey, la acest al doilea accident 
cu autor necunoscut. Hauck nu fusese niciodată omul care să 
creadă prea mult în coincidenţe. 

In timp ce conducea, gândurile îi tot fugeau înapoi la Karen. 
Fără să stea prea mult să cugete, găsea fără probleme zece 
motive bine întemeiate pentru care ar trebui să se oprească 
acum, înainte ca lucrurile să meargă prea departe între ei doi. 

Incepând cu faptul că soțul ei trăia. Și că Hauck se jurase să-l 
găsească. Și că nu voia să-i provoace ei încă și mai multă 
suferință inutilă, faţă de cea prin care trecuse până acum, 
ascunzându-i anumite lucruri. 

Și că era bogată. Obișnuită cu un alt stil de viaţă. Aparţinând 
unei lumi în totalitate diferite de a lui. 

La naiba, Ty, nu s-ar putea spune că ai cele mai bune cărți în 
mână, la ora asta. 

Și totuși, nu putea să nege că simţea ceva în prezența ei. 
Descărcarea de-a dreptul electrică, în momentul când mâinile 
lor se atinseseră în treacăt, o dată sau de două ori, în timpul 
prânzului luat împreună. Aceeași senzaţie pe care o avea și 
acum, când se gândea la ea. 

Trăgând de volanul Fordului Bronco, ieși de pe autostrada 95 
luând-o spre Stamford. li trecu brusc prin minte de ce nu-i putea 
spune. De ce îi ascundea adevărul. Faptul că Charles se 
întorsese în Greenwich după atentatul cu bombă. Că fusese și el 
amestecat în asasinarea acelui băiat. Poate și în moartea celui 
de-al doilea. 

De ce nu voia să implice poliţia în toată tărășenia. Să-i implice 
și pe alţii. 

Pentru că Hauck își dădea seama cât de dezrădăcinat și 
singur fusese în acești ultimi patru ani. lar Karen Friedman era 
singura de care se simţea legat în clipa asta. 


Capitolul 49 


În după-amiaza următoare, cineva bătu la ușa lui Hauck, iar 
acesta se duse să deschidă. 


VP - 163 


Era Freddy Muñoz. 

li întinse lui Hauck un plic mare și voluminos, din acelea 
legate cu sforicică, pentru corespondenţa dintre departamente. 

— Sper că nu te deranjez. M-am gândit să-ţi aduc chiar eu ce 
mi-ai cerut, dacă nu te superi. 

Hauck tocmai se întorsese de la jogging. Era transpirat tot. 
Purta un tricou cenușiu inscripţionat cu Colby College și șort. 
Cea mai mare parte a dimineţii și-o petrecuse lucrând la 
calculator. 

— Nu mă deranjezi deloc. 

— E frumos aici, la tine, spuse detectivul, dând din cap 
aprobator. Dar se simte nevoia unei mâini de femeie, nu crezi? 
Eventual să descurce niţel lucrurile pe-acolo prin bucătărie. 

Hauck aruncă o privire spre vraful de farfurii clădite în 
chiuvetă și spre cutiile desfăcute de mâncare împrăștiate pe 
blat. 

— Te oferi cumva voluntar? 

— Nu pot, spuse Muñoz, pocnind din degete și prefăcându-se 
dezamăgit. Sunt de serviciu diseară, șefu'. Dar mă gândeam să 
mai pierd și eu vremea pe-aici câteva minute, până te uiţi peste 
ce ţi-am adus, ce zici? 

Hauck desfăcu nerăbdător sfoara care ţinea plicul închis și 
lăsă conţinutul să alunece pe măsuţa de cafea, în timp ce Muñoz 
se tolănea comod într-un fotoliu larg și moale din camera de zi. 

Primul lucru care-i sări în ochi fu raportul asupra accidentului. 
Relatarea făcută de polițistul însărcinat cu constatarea. Poliţist 
de la departamentul de poliţie al Ținutului Essex. Date despre 
decedat. Numele: Lauer. Adresa: 3135 Mountain View. Decedat 
la locul accidentului. Descriere: bărbat alb, aproximativ treizeci 
de ani, îmbrăcat cu un costum galben de ciclist, traumatisme 
corporale grave și hemoragie. Un martor ocular a descris un 
autovehicul sport-utilitar de culoare roșie, marcă neidentificată, 
îndepărtându-se în viteză. Plăcuțe de înmatriculare de New 
Jersey, număr neidentificat. Ora: zece și șaptesprezece minute 
dimineața. Declaraţia martorului ocular atașată la raport. 

Toate astea păreau teribil de familiare. 

Hauck aruncă o privire peste fotografii. Erau fotocopii. 
Victima. In tricou de ciclist. Lovită frontal. Traumatisme grave, 
închise, la cap și torace. Era și o poză a bicicletei, care practic 
fusese redusă la un morman de ţevi îndoite. Două fotografii de 


VP - 164 


la locul faptei, cu șoseaua văzută din ambele direcții. Din susul 
dealului, din josul lui. Mașina se îndrepta clar spre baza dealului. 

Urme de cauciuc abia după locul impactului. 

Exact ca în cazul lui AJ Raymond. 

Mai departe, Hauck  răsfoi raportul medicului legist. 
Traumatisme severe rezultate în urma ciocnirii cu un corp 
contondent, pelvisul zdrobit și vertebre fracturate, traumatism 
cranian. Hemoragie internă masivă. Mort pe loc, presupunea 
medicul legist. 

Hauck își aruncă privirea și pe rapoartele detectivilor care 
anchetaseră cazul. Procedaseră exact la fel cum procedase 
Hauck, în Connecticut. Cercetaseră zona, căutând martori 
oculari, notificaseră poliția statală, puseseră întrebări la 
atelierele auto din împrejurimi, încercaseră să identifice o 
posibilă marcă de anvelope, pornind de la urmele de pe asfalt. 
Discutaseră cu soţia celui mort, cu angajatorul. „Niciun motiv 
identificat” pentru a se presupune că n-ar fi fost vorba de un 
accident. 

Nici aici nu existau suspecți. 

Muñoz se ridicase în picioare și se apropiase de o pânză la 
care lucra Hauck lângă fereastră. O ridicase de pe șevalet. 

— Arată chiar foarte bine, șefu'. Chiar că te pricepi. 

— Mulţumesc, Freddy. 

— Nu-i exclus să ajungem să te vedem la Muzeul Bruce într-o 
zi. Și n-am de gând să stau atunci la coadă. 

— Eşti liber să te servești de pe-acum cu ce-ţi place, mormăi 
Hauck, răsfoind paginile din dosar. Într-o zi or să valoreze 
milioane. 

Era de-a dreptul frustrant - exact la fel ca și cazul lui. Poliţiştii 
din Jersey nu găsiseră niciun fel de indicii solide. 

Totul se reducea la o coincidență, o coincidenţă în care Hauck 
nu credea, o coincidenţă care nu ducea nicăieri. 

— Ție ţi se pare rezonabil, Freddy? îl întrebă Hauck. Să fie 
două cazuri separate de omucidere cu fugă de la locul 
accidentului? In două state diferite. Amândouă având o anumită 
legătură cu Charles Friedman. 

— Citește mai departe, șefu', spuse Muñoz, tolănindu-se iarăși 
cu picioarele ridicate peste rezemătoarea pentru braţe a 
fotoliului masiv. 


VP - 165 


Nu-i mai rămăseseră de parcurs decât amănuntele din 
declaraţiile martorilor oculari. Declaratia. Nu exista decât una. 

Aruncându-și ochii pe hârtie, Hauck înțepeni. Simţi că rămâne 
cu gura căscată, ochii fiindu-i atrași ca de-un magnet de numele 
scris pe prima pagină a declaraţiei. 

— Vezi ce-am văzut și eu? spuse Freddy Muñoz, îndreptându- 
se de spate și dându-și jos picioarele de pe fotoliu. 

— Mda, încuviinţă Hauck și trase adânc aer în piept. Ba bine 
că nu. 

Unicul martor ocular la asasinarea lui Jonathan Lauer fusese 
un fost poliţist, ieșit la pensie, din New Jersey. 

Pe nume Phil Dietz. 

Același martor ocular ca în cazul accidentului cu autor 
necunoscut care-i curmase viaţa lui AJ Raymond. 


Capitolul 50 


Făcuse o mare greșeală. Hauck îi citi mărturia o dată, de două 
ori, apoi încă o dată. 

Făcuse o greșeală cât roata carului! 

Imediat, Hauck își aminti cum îl descrisese Pappy Raymond 
pe tipul care-l așteptase în faţa barului și-l presase să-și vadă de 
treabă. /ndesat, cu mustață. |n aceeași clipă, lui Hauck îi fu 
foarte clar cine făcuse fotografiile acelea cu cadavrul lui AJ 
Raymond prăbușit pe stradă. 

Dietz. 

Bătăile inimii parcă i se opriră brusc. 

Hauck căută să-și amintească detaliile propriului caz. Dietz 
spusese despre el însuși că lucrează la pază și securitate. 
Spusese că dăduse fuga la locul accidentului imediat după 
ciocnire. Că nu apucase să se uite bine la mașină, un SUV alb, 
cu numere din alt stat, care se îndepărtase în viteză pe șosea. 

Pe dracu', să se uite bine. 

Dietz fusese plantat intenţionat acolo. 

Tocmai de-aceea nu reușiseră polițiștii din Connecticut să 
depisteze niciun SUV alb cu numere de Massachusetts sau New 
Hampshire. Tocmai de-aceea polițiștii din New Jersey nu 
putuseră găsi niciun autovehicul similar la ei acolo. 


VP - 166 


Fiindcă acestea nici nu existau! Totul fusese o înscenare. 

Exista o șansă la o mie ca cineva să facă legătura între cele 
două incidente - dacă n-ar fi văzut Karen chipul soțului ei în 
filmul acela documentar. 

Hauck rânji. Dietz fusese de faţă în ambele locuri. La distanță 
de două state între ele și la peste un an diferență în timp. 

Bineînţeles, asta însemna că și Charles Friedman avea o 
legătură cu întreaga poveste. 

Hauck își întoarse privirea spre Muñoz, simțind cum îi 
pulsează în artere senzaţia că în sfârșit ajunge undeva. 

— Mai știe cineva de chestia asta, Freddy? 

— Ai zis să rămână între noi, șefu', ridică detectivul din umeri. 
Așa că n-am spus la nimeni. 

Hauck se uită fix la Freddy. 

— Vezi să rămână în continuare așa. 

Muñoz încuviinţă din cap. 

— Aş vrea să mă mai uit o dată pe dosarul Raymond. Să-mi 
aduci o copie, până la sfârșitul zilei. 

— Da, să trăiţi. 

Hauck se uită lung la mutra mustăcioasă și gregară - un fost 
polițist - acum metamorfozată în expresia rece și calculată a 
unui ucigaș profesionist. 

Cele două cazuri nu se contopiseră, ci practic se ciocniseră 
unul de celălalt. Direct și frontal. lar de data aceasta existau și 
alți oameni cu care trebuia să stea de vorbă. Sângele îi curgea 
năvalnic prin vene. 

Ai încurcat-o, îi spuse el în gând lui Dietz. Ti-a ajuns funia la 
par, ticălos ce ești! 

(J 

Primul lucru pe care l-a făcut Hauck a fost să-i trimită o poză 
de-a lui Dietz lui Pappy, care o zi mai târziu i-a confirmat că el 
era mustăciosul din Pensacola. Chiar și numai acest fapt ar fi 
fost probabil suficient pentru ca Hauck să-l aresteze imediat pe 
Dietz, sub acuzaţia de complicitate la uciderea lui AJ Raymond, 
și, eventual, la uciderea lui Jonathan Lauer. 

Dar nu l-ar fi dus cu nimic mai aproape de Charles Friedman. 

Coincidenţele nu dovedeau nimic. Un avocat bun ar fi putut 
susține, într-o pledoarie convingătoare, că prezența la locul 
ambelor accidente nu fusese nimic mai mult decât o 
coincidență. lar el își dăduse cuvântul în fața lui Karen că va afla 


VP - 167 


ce s-a întâmplat cu soțul ei. Charles fusese în Greenwich. Lauer 
lucrase la firma lui. Amândoi aveau legătură cu Dolphin Oil. 
Dietz era și el amestecat. Lui Hauck nu-i plăcea absolut deloc 
unde duceau toate astea. Presupunerea unei conexiuni între 
Charles și Dietz ar fi un punct de pornire. Dar în acest moment 
Hauck se temea că dacă scoate pe tapet toată povestea, cine 
știe unde-ar putea duce oricare dintre fire? 

Ar trebui să te duci și să-i raportezi lui Fitzpatrick, îi spuse o 
voce interioară. Să înaintezi o acuzaţie oficială, ca să se poată 
obține un mandat. Și să-i lași pe agenţii federali să-și bată capul 
mai departe. Ai depus un jurământ când te-ai făcut poliţist. În 
toată viaţa ta de până acum l-ai respectat cu sfinţenie. Karen a 
descoperit fără să știe o conspirație. 

Dar ceva îl oprea. 

Și dacă totuși Charles era nevinovat? Și dacă nu va putea găsi 
nicio legătură între Charles și Dietz? Dacă va ajunge s-o 
rănească pe Karen, să le facă rău ei și copiilor ei, după ce-și 
luase angajamentul s-o ajute, doar fiindcă voia să rezolve cazul 
lui, nu al ei? Trebuia să-l reţină pe Dietz. Să pună tunurile pe el. 
N-avea cum să nu-l facă să vorbească. 

Sau ea era cauza? Şi ceea ce începuse să simtă, când aceste 
două cazuri se ciocniseră unul de celălalt. Dorinţa de-a o proteja 
încă puţin, doar până va ști cu certitudine cum stau lucrurile. 
Ceea ce fierbea cu atâta ardoare în sângele lui. Lucrurile la care 
stătea noaptea treaz să se gândească. Pradă unor impulsuri 
contradictorii. Ca poliţist, știind prea bine că propriile 
sentimente îl fac să calce pe de lături. 

A sunat-o pe Karen mai târziu în cursul zilei, uitându-se lung 
la mărturia lui Dietz. 

— Mă duc la New Jersey mâine. S-ar putea să fi descoperit 
ceva. 

In glasul lui Karen se simţi o notă de entuziasm. 

— Ce anume? 

— M-am uitat pe dosarul accidentului lui Jonathan Lauer. 
Unicul martor ocular de acolo, un tip pe nume Dietz... este și 
unul dintre cei doi martori de la accidentul lui AJ Raymond. 

Karen scoase o exclamaţie de uimire. În pauza care urmă, 
Hauck își dădu seama că și ea se gândește la semnificaţia 
acestui lucru. 


VP - 168 


— Au fost înscenări, Karen. Individul ăsta, Dietz, a fost de față 
la ambele accidente. Atâta că n-au fost accidente, Karen. Au 
fost două crime. Făcute ca să acopere ceva. Ai realizat o chestie 
extraordinară. Nimeni n-ar fi făcut legătura între ele dacă tu nu 
te-ai fi dus să-l vizitezi pe Lauer. 

Ea nu răspunse. Nu se auzea decât tăcere. Tăcerea în care ea 
încerca să decidă ce însemnau toate astea. În ceea ce-l privea 
pe Charles. Și pe ea. Și pe copiii ei. 

— Ce naiba ar trebui eu să cred acum, Ty? 

— Stai, Karen, să nu ne pripim cu niște concluzii care... 

— Ştii ceva? spuse Karen. Imi pare rău, sincer, pentru oamenii 
ăștia. E groaznic ce li s-a întâmplat. Știu că tu tot timpul la asta 
te-ai și gândit. Dar eu nu mă pot abţine să nu cred că se petrece 
ceva necurat aici și începe să mă sperie, Ty. Ce înseamnă toate 
astea, ce legătură au cu Charles? 

— Nu știu. Asta și vreau să aflu. 

— Să afli, cum, Ty? Ce ai de gând să faci? 

Erau o mulţime de lucruri pe care el nu i le spusese. Că exista 
o legătură între Charles și Falcon. Și Pappy Raymond. Că el era 
convins că Charles fusese complice la moartea lui AJ Raymond - 
și poate și la cea a lui Jonathan Lauer. Dar cum ar fi putut el să-i 
spună ceva din toate astea, acum? 

— Am de gând să mă duc la Dietz acasă, spuse el. Mâine. 

— La el acasă? Pentru ce? 

— Să văd ce naiba pot să descopăr. Să încerc să-mi dau 
seama care-ar trebui să fie pasul nostru următor. 

— Pasul nostru următor? Trebuie să-l arestezi, Ty. Ştii prea 
bine că el e de vină pentru ce li s-a întâmplat bieţilor oameni. El 
e responsabil pentru moartea lor! 

— Ai vrut să știi ce legătură au toate astea cu soţul tău, 
Karen! Nu de asta ai venit la mine? Voiai să știi ce-a făcut. 

— Dar individul ăsta e un ucigaș, Ty. Doi oameni au murit. 

— Știu că au murit doi oameni, Karen! De lucrul ăsta chiar că 
nu-i nevoie să-mi reamintești! 

— Ce vrei să spui, Ty? 

Tăcerea se lăsă îngheţată între ei, timp de câteva clipe. Dintr- 
odată, Hauck avu convingerea că, prin mărturisirea că nu se 
duce acolo ca să-l aresteze pe Dietz, de fapt lăsa să se 
întrevadă tot ce-i răvășea lui sufletul acum: sentimentele pe 
care le avea pentru ea, șuviţele împletite de păr roșcovan care-l 


VP - 169 


împinseseră până acolo, ecoul unei dureri venite de departe din 
trecut. 

Într-un târziu Karen spuse, înghițind greu: 

— Nu mi-ai spus tot, Ty, nu-i așa? Charles are legătură cu 
toate astea, nu-i așa? O legătură mult mai profundă decât m-ai 
lăsat până acum să cred? 

— Da. 

— Soţul meu... - Karen lăsă să-i scape un chicotit amar. - 
Întotdeauna paria împotriva tendinţelor. Era un contrarian, vezi 
Doamne. Așa-și spunea el. Un mod mai preţios de-a spune că te 
crezi întotdeauna mai deștept decât toţi ceilalţi. Ai mare grijă ce 
faci pe-acolo, Ty, indiferent ce ţi-ai pus în cap. 

— Sunt poliţist, Karen, spuse Hauck. Cu asta se ocupă 
polițiștii. 

— Ba nu, Ty, polițiștii îi arestează pe oameni atunci când sunt 
implicaţi într-o infracţiune. Eu nu știu ce ai de gând să faci tu 
acolo, dar ceea ce știu precis e că în parte are legătură cu mine. 
Și asta mă sperie, Ty. Te rog, ai doar grijă să faci numai ceea ce 
se cuvine, OK? 

Hauck deschise dosarul și se uită lung la faţa lui Dietz. 

— OK. 


Capitolul 51 


Ceva straniu se strecură în gândurile lui Karen, în noaptea 
aceea. După ce închise telefonul, după discuţia cu Ty. 

În legătură cu ce descoperise el. 

Îi ridicase moralul, la început. Conexiunile dintre accidente. 
Ideea că ea îl ajutase cu adevărat. 

Apoi n-a mai fost sigură de ce simţea. O vagă senzaţie de 
neliniște, la gândul că doi oameni legaţi de soţul ei fuseseră 
omorâţi pentru a acoperi nu știu ce - și bănuiala, o bănuială pe 
care Ty nu voia să i-o clarifice, că Charlie era cumva implicat. 

Jonathan Lauer lucrase pentru el. Băiatul peste care dăduse o 
mașină în Greenwich, în ziua când el dispăruse, avea numele lui 
Charlie scris pe o hârtie împăturită în buzunar. Caseta de valori 
cu mormanul acela de bani și cu pașaportul falsificat. Tancul 
petrolier care avea legătură cu firma lui Charlie. Dolphin Oil... 


VP - 170 


Nu-și dădea seama unde duceau toate astea. 

In afară de concluzia că omul care-i fusese soț timp de 
optsprezece ani fusese amestecat într-un lucru pe care-l ţinuse 
secret faţă de ea și că Ty nu-i spunea tot ce știa. 

Alături de faptul că mare parte din viaţa dusă de ea în ultimii 
optsprezece ani, toate acele mituri în care crezuse, fuseseră de 
fapt o minciună. 

Dar mai era ceva care-o rodea. Chiar mai mult decât spaima 
că familia ei încă se afla în pericol. Sau decât compasiunea 
pentru cei doi oameni care muriseră. Două morți despre care ea 
începea să creadă, împotriva propriei voințe, că sunt inextricabil 
legate de Charles. 

Işi dădu seama că e îngrijorată pentru el, pentru Hauck. Din 
cauza a ceea ce se pregătea să facă. 

Nu-i mai trecuse nicio clipă prin cap până atunci, dar acum își 
dădu seama. Că ajunsese să se bazeze pe el. Că știuse, după 
felul în care el se uitase la ea - atunci, în ziua aceea cu meciul 
de fotbal, și data următoare, la circa de poliţie, când ochii lui se 
luminaseră brusc văzând-o - și după felul cum își asumase toată 
responsabilitatea în locul ei. Că era atras de ea. 

Și că, într-un mod dintre cele mai subtile și imposibil de 
detectat, Karen simţea același lucru. 

Dar mai era ceva. 

Era sigură că el se pregătește să facă un gest nesăbuit, mult 
dincolo de limita legalităţii. Că ar putea să se pună în pericol. 
Dietz era un ucigaș, indiferent ce-ar fi făcut. Și că nu voia să-i 
spună niște lucruri - care aveau legătură cu Charlie. 

Pentru ea. 

După ce a vorbit cu el la telefon, Karen a rămas în bucătărie 
ca să încălzească la microunde o pizza congelată cu blat 
franțuzesc pentru Alex, care părea să subziste numai cu chestii 
de felul ăsta. 

După ce pizza s-a făcut, Karen l-a strigat pe băiat să vină la 
masă, iar ea i-a ţinut companie, ascultându-i poveștile de la 
școală - cum luase un B cu plus, pentru o prezentare la istorie 
europeană care reprezenta jumătate din examenul de sfârșit de 
an, și cum fusese numit co-președinte al comitetului de 
conducere al organizaţiei „Kids în Crisis”. De asta chiar era 
mândră. În final și-au dat întâlnire, oficial, ca să se uite 


VP - 171 


împreună la Friday Night Lights la televizorul din camera de zi, 
ceva mai târziu în seara aceea. 

Dar după ce ela urcat înapoi în camera lui de la etaj, Karen a 
rămas mai departe cu coatele pe blatul din bucătărie, într-o 
stare de neliniște, simțind cum sângele îi curge furtunos prin 
vene. 

Straniu, inexplicabil, ajunsese să se înfiripe ceva între ei. 

Ceva ce ea nu putea să nege. 

Așa că, după ce emisiunea lor a luat sfârșit și Alex i-a spus 
noapte bună și s-a dus la culcare, Karen s-a dus în biroul de la 
parter și a ridicat receptorul. Simţea un gol în stomac, ca pe 
vremea când era școlăriță, dar nu-i păsa. A format numărul lui, 
cu palmele transpirate. El a răspuns după al doilea ţârâit. 

— Domnule locotenent? spuse ea, așteptând obiecția. 

— Da? răspunse el, fără să protesteze. 

— Am vrut doar să te rog să fii atent, spuse ea din nou. 

El încercă să minimalizeze totul, glumind cum că mai făcuse 
treaba asta de cel puţin un milion de ori, dar Karen îi tăie vorba. 

— Te rog, îi spuse pe un ton rugător. Te rog. Nu mă face să 
mai trec o dată prin ce-am trecut. Nu te rog altceva decât să ai 
grijă, Ty. Asta-i tot ce-ţi cer. Mă auzi? 

Timp de o secundă n-a fost decât tăcere, apoi el spuse: 

— Mda, te aud. 

— Bine, spuse ea încet și lăsă receptorul la loc. 

Karen a rămas acolo pe canapea vreme îndelungată, cu 
genunchii strânși la piept. Avea o presimţire neagră făcându-și 
încet drum prin fiinţa ei - exact la fel ca atunci, în avionul acela 
micuţ care-și învârtea elicele pe aeroportul din Tortola, când 
Charlie îi făcuse cu mâna de pe balcon, cu soarele reflectându- 
se în lentilele de la ochelarii lui - un neașteptat sentiment de 
pierdere. Un tremur de spaimă. 

— Ai grijă, Ty, murmură ea din nou, pentru sine, și închise 
ochii, înfricoșată. 

N-aș putea suporta să te pierd și pe tine. 


VP - 172 


Capitolul 52 


Autostrada interstatală care trecea la nici doi kilometri 
distanţă de unde locuia Hauck în Stamford, l-95, se transforma 
în șosea obișnuită la intrarea în New Jersey, la sud de Podul 
George Washington. 

Pe acolo a luat-o Hauck, trecând pe lângă mlaștinile din 
Meadowlands, pe lângă vastele porțiuni de piloni electrici și 
zonele de depozite de la nord de New Jersey, pe lângă 
Aeroportul Newark, conducând mai mult de două ore spre 
partea sudică a statului, la nord de locul unde autostrada cotea 
spre Philadelphia. 

Părăsi autostrada prin leșirea 5 spre Burlington, trezindu-se în 
mijlocul unui hăţiș de drumuri secundare care treceau prin 
ținuturile rurale ale statului - Columbus, Mount Holly, orășele 
adormite legate între ele prin nesfârșite câmpuri, un ţinut al 
crescătorilor de cai, la distanță de-un univers întreg faţă de 
aglomeraţia industrială din nord. 

Dietz fusese polițist în orașul Freehold. Hauck verificase, 
înainte de-a pleca. Lucrase acolo șaisprezece ani. 

Șaisprezece ani cărora le puseseră capăt brusc vreo două 
reclamaţii de hărțuire sexuală și două mustrări pentru aplicarea 
abuzivă a măsurilor de forță, precum și încă o altă poveste care 
nu mai putuse fi ținută sub control, în legătură cu martora 
minoră dintr-un caz de trafic cu metamfetamină, pe care se 
constatase că Dietz o forțase să depună mărturie - ceea ce suna 
mai degrabă a viol în toată regula. 

Lui Hauck îi scăpaseră toate astea. Dar ce motiv ar fi avut să 
verifice? 

De atunci, Dietz se apucase să lucreze pe cont propriu la o 
firmă, Dark Star, care se părea că presta servicii de pază și 
securitate. Hauck căutase în baza de date a Registrului 
Comerțului. Greu de spus cu ce se ocupa firma în realitate. Pe 
hârtie scria că furniza servicii de pază. Gărzi de corp. Paznici. 
Angajaţi pe bază de contract. Nici vorbă de instalarea vreunor 
sisteme de securitate sau ce spusese el că ar fi făcut prin zonă 
atunci când fusese ucis AJ Raymond. 

Dietz era un ticălos. 


VP - 173 


Conducând mașina pe drumeagurile de ţară, Hauck își lăsă 
mintea să-i rătăcească în voie. Era poliţist de cincisprezece ani. 
Practic vorbind, nici nu știa să facă altceva. Urcase repede prin 
hăţișul birocratic care era Departamentul de Poliţie al Orașului 
New York. Ajunsese la rangul de detectiv. Fusese repartizat să 
facă parte din unităţi speciale. Acum conducea propriul lui 
departament, în Greenwich. Intotdeauna respectase legea. 

Ce avea de gând să facă, odată ajuns acolo? Nici măcar n- 
avea un plan. 

leșind din Medford, Hauck găsi drumul secundar 620. 

De amândouă părţile drumului erau câmpuri cu pante 
domoale înconjurate de garduri albe. Câteva semne indicatoare, 
pentru grajduri de cai și ferme. Merryvale Farms, „casa” 
armăsarului Barrister, „record mondial la viteză pe patru sute de 
metri”. Lângă Taunton Lake, Hauck își verifică sistemul GPS. 
Adresa lui Dietz era la numărul 733 pe Muncey Road. Cam la 
vreo cinci kilometri depărtare de oraș, spre sud. Unde a înţărcat 
mutu' iapa. Hauck găsi locul, între un câmp împrejmuit cu 
garduri și un post local de pompieri. Intră pe drumeagul lateral. 
Pulsul începu să i se accelereze. 

Ce cauti tu aici, Ty? 

Muncey Road era un drumeag acoperit cu asfalt crăpat, având 
mare nevoie de reparaţii capitale. Erau câteva case lângă 
intrarea din șoseaua principală, ferme sărăcuțe cu pereţi din 
lemn, cu câte-o mașină de teren și ocazional o rulotă pentru cai 
în față, și curţi cu iarbă necosită și pline de buruieni. Hauck zări 
o cutie poștală numerotată: 340. Mai avea destul de mers. 

La un moment dat, asfaltul se termină și începură hârtoapele. 
Hauck își continuă drumul, zdruncinându-se în Fordul Bronco. 
Casele erau din ce în ce mai rare. La o curbă, dădu peste mai 
multe căsuțe poștale grupate laolaltă, iar pe una din ele scria 
733. Serviciul poștal nu mergea mai departe. Un fior îl traversă 
pe Hauck, când își dădu seama că se apropia. Cât despre 
graniţe, știa că le lăsase de multă vreme în urmă. Nu avea 
niciun fel de mandat. Nu anunţase la serviciu unde se duce. 
Dietz era potenţial complice la două omucideri. 

Ce naiba cauti aici, Ty? 

Trecu pe lângă o casă zugrăvită în roșu, în stilul ranch al 
anilor cincizeci: numărul 650. O peliculă de transpiraţie i se 


VP - 174 


adunase la încheieturile mâinilor și sub guler. Se apropia tot mai 
mult. 

Acum locuințele se aflau la distanţe considerabile una de alta. 
Poate cinci sute de metri. Nu se auzea niciun sunet, în afară de 
scrâșnetul pietricelelor sub roţile mașinii lui Hauck. 

În sfârșit, îi apăru în faţa ochilor. De după o cotitură largă, 
cuibărită într-un pâlc de ulmi înalţi, la capătul drumului. O fermă 
veche, cu pereţi albi. Gardul de lemn din faţă avea grabnic 
nevoie de reparaţii. O bucată de streașină atârna sub acoperiș. 
Gazonul arăta de parcă n-ar mai fi fost tuns de luni de zile. Dacă 
nu luai în seamă prezenţa unui Jeep cu două locuri, la care 
fusese atașat un cârlig de plug, nu prea părea să fie o casă în 
care locuia cineva. Hauck încetini puţin, în timp ce trecea cu 
mașina prin faţă, încercând să nu atragă atenţia. Pe Jeep, în 
spate, era lipit un autocolant al Poliţiei Orașului Freehold. 
Numărul scris pe stâlpul verandei de la intrare îi confirmă 
bănuiala: 733. 

Bingo! 

Garajul dărăpănat pentru două mașini era închis. Hauck nu 
văzu nicio lumină aprinsă în casă. In pustietatea asta, nu prea 
vedeai multe mașini trecând, și în niciun caz una după alta. El 
nu voia să fie zărit trecând din nou cu mașina pe-acolo. Cam la 
vreo cincizeci de metri mai departe, observă un drumeag 
lateral, mai potrivit pentru cai decât pentru mașini, și o luă pe 
acolo, săltând pe terenul denivelat. După o oarecare distanţă, o 
luă la stânga printr-un câmp cu fân uscat, mascat complet de 
tufișurile înalte până la brâu. De la vreo două sute de metri 
distanță, Hauck putea să vadă destul de bine casa. 

OK, și-acum ce urmează? 

Dintr-un rucsac, Hauck scoase un binoclu și, coborând geamul 
mașinii, cercetă îndelung cu privirea casa pe lângă care trecuse. 
Nicio mișcare. Un oblon atârna indolent la una din ferestre. 
Niciun semn că ar fi fost cineva acolo. 

Din același rucsac, Hauck își scoase pistolul automat Sig, cu 
siguranţa trasă, verificând ca toate cele șaisprezece gloanțe de 
șaisprezece milimetri să fie așezate în încărcător. De ani de zile 
nu-și mai folosise arma. Își aminti cum intrase alergând pe o 
alee și trăsese trei gloanţe într-un suspect care fugise dintr-o 
clădire, după ce-și descărcase arma TEC-9 spre partenerul lui 
Hauck, în timpul unei descinderi în căutarea unor traficanţi de 


VP - 175 


arme. Îl nimerise pe individ în picior cu unul dintre gloanțe. ÎI 
adusese la secţie. | se recunoscuseră meritele prin ordin de zi 
pentru asta. Fusese singura dată când trăsese cu arma în timpul 
serviciului. 

Hauck lăsă pistolul pe scaunul din dreapta lui. Apoi deschise 
torpedoul și scoase afară etuiul din piele neagră în care-și ţinea 
insigna de poliţist din Greenwich. Nu prea știa ce-ar fi putut face 
cu ea, așa că o vâri în buzunarul de la haină. Luă apoi sticla cu 
apă de doi litri și trase o dușcă prelungă. Avea gura uscată. Se 
hotărî să nu se gândească prea mult la ce făcea acolo. Mai 
cercetă o dată casa cu binocilul. 

Nimic. Absolut nicio mișcare. 

Atunci făcu exact ceea ce făcuse de sute de ori, în diverse 
operaţiuni de supraveghere de-a lungul anilor. 

A desfăcut o cutie de bere și s-a uitat la secundarul ceasului 
de la mână cum se mișcă. 

Și a așteptat. 


Capitolul 53 


A ţinut casa sub observaţie toată noaptea. Nu s-a aprins nicio 
lumină. N-a apărut nicio mașină, n-a intrat nimeni în casă. 

La un moment dat, Hauck a căutat numărul de telefon pe care 
i-l dăduse Dietz odată cu adresa de acasă și l-a format. După 
patru ţărâituri, a intrat robotul telefonic. „Aţi sunat la Dark Star 
Security. Vă rugăm să lăsaţi un mesaj”. Hauck închise. Deschise 
radioul pe 104,3 Classic Rock și dădu peste The Who. Nimeni nu 
știe cum e să fii tipul cel rău... Pleoapele i se îngreunară și o 
vreme moțăi. 

Când s-a trezit, afară era lumină. Nu se schimbase nimic. 

Hauck își vârf pistolul la curea. Işi trase pe mâini o pereche de 
mănuși din latex. Pe urmă apucă o lanternă Maglite și telefonul 
mobil și se dădu jos din Fordul Bronco. Înaintă anevoie prin 
câmpul cu vegetaţie densă până găsi cărarea. 

Se hotărâse ca, în cazul în care Dietz era totuși acasă, să-l 
aresteze. li va suna pe cei de la poliţia din Freehold, iar la detalii 
se va gândi după aceea. 

Dacă nu era acasă, o să arunce și el o privire pe acolo. 


VP - 176 


Merse pe drumul prăfuit până în faţa casei dărăpănate. Pe 
peticul de iarbă plin de bălării era înfiptă o tăbliță: PROPRIETATE 
PRIVATĂ. CÂINE RĂU. Urcă treptele verandei, cu Inima bătându-i 
tare în piept și cu palmele umezite de transpiratie. Se dădu într- 
o parte a ușii principale și încercă să arunce o privire printre 
scândurile unui oblon de la fereastră. Nu se vedea nimic. Trase 
aer în piept și se întrebă dacă nu cumva făcea o mare prostie. 
Acum e acum... Puse o mână pe mânerul pistolului automat. Cu 
mâna cealaltă apucă lanterna și bătu în ușa de la intrare. 

— E cineva acasă? 

Niciun răspuns. 

După câteva clipe, bătu din nou. 

— M-am cam rătăcit... E cineva acasă? 

Tăcerea fu singurul răspuns. 

Veranda înconjura toată casa. Hauck se hotări să meargă la 
ușa din spate ocolind pe verandă. In iarbă, la mică distanţă de 
aleea pentru mașină, zări cutia metalică a unui tablou electric, 
ascunsă într-o tufă, și se duse să ridice capacul. Era tabloul 
general de alimentare al casei. Hauck trase mânerul în jos, 
dezactivând linia telefonică și alarma. Apoi se întoarse pe 
verandă. Văzu pe fereastră sufrageria cu o masă simplă de 
lemn. Ceva mai încolo, dădu peste bucătărie. Era veche, cu 
faianţă și linoleum după moda anilor cincizeci; n-o mai 
modernizase nimeni de ani de zile. Încercă ușa bucătăriei. 

Și acesta era încuiată. 

Brusc, se auzi lătratul unui câine, iar sunetul păru să-i 
străbată tot corpul. Hauck înțepeni, ţinându-și respiraţia, 
simțindu-se expus. Apoi își dădu seama că lătratul venea de pe 
o proprietate învecinată - un hămăit îndepărtat, care-i reverbera 
prin oase, de la sute de metri distanţă. Hauck își aruncă privirea 
spre câmpurile separate cu garduri. Pulsul i se linişti. Emoţii/e... 

Își continuă drumul prin spatele casei. Trecu pe lângă o 
magazie încuiată, o mașină de tuns iarba acoperită cu o prelată, 
câteva unelte ruginite împrăștiate în jur. Era o verandă și în 
spatele casei, din lemn de cedru, cu o treaptă mai sus. Un 
grătar Weber vechi. O masă din lemn în faţa unui colţar de 
exterior. Două uși cu geam duceau în casă. Perdelele erau trase. 

Hauck păși cu grijă și se opri o clipă, ascuns de perdele, în 
faţa ușii. Era tot încuiată. Avea multe ochiuri de geam. Ivărul era 
tras. Hauck luă lanterna și ciocăni într-unul din ochiurile de 


VP - 177 


geam de lângă clanţă. Geamul se mișcă. Juca între șipci. 
Ingenunche și lovi ochiul de geam încă o dată, tare. Geamul se 
sparse și căzu înăuntru. 

Rămase pe loc câteva secunde cu mâna pe pistol, așteptând 
să audă vreun zgomot. Nimic. Se îndoia că Dietz avea o 
conexiune directă de alarmă cu poliţia locală. Nu și-ar fi dorit el 
să-și asume riscul inutil ca vreun nepoftit să-și bage nasul în 
bârlogul lui. 

Hauck își vâri o mână prin spărtură. Trase ivărul, apoi apucă 
butonul clanţei și-l răsuci. 

Ușa se deschise larg. 

Nu se auzi nicio alarmă, niciun sunet, de nicăieri. Pășind cu 
prudenţă, Hauck pătrunse înăuntru. 

Constată că se afla într-un fel de salonaș sărăcăcios decorat. 
Scaune cu tapiţțeria decolorată, o masă din lemn. Câteva reviste 
împrăștiate pe masă. Forbes. Outdoor Life. Security Today. 

Cu inima bătându-i tare în piept, Hauck apucă strâns pistolul 
și o luă înapoi spre bucătărie, scândurile podelei scârţțâind la 
fiecare pas. Casa era întunecată, nemișcată. Aruncă o privire în 
camera de zi și văzu un televizor nou Samsung, cu ecran plat. 

Intrase. Dar n-avea nici cea mai vagă idee ce căuta. 

Hauck găsi o încăpere micuță între camera de zi și bucătărie, 
care avea dulapuri cu rafturi aliniate pe pereţi. Un birou. Se 
vedea și un mic șemineu din cărămizi, un pupitru simplu cu 
hârtii împrăștiate deasupra, un calculator. Mai multe fotografii 
pe perete. Hauck se uită. Il recunoscu pe Dietz. In uniformă, cu 
alți polițiști. In haine de pescuit, ţinând în brațe un pește-spadă 
de dimensiuni respectabile. Incă una, făcută pe un fel de barcă 
mare cu pânze, având chila vopsită în negru, lângă un bărbat 
oacheș cu pieptul gol. 

Hauck se uită la hârtiile de pe masă. Câteva facturi răzlețe, 
vreo două note interne cu antetul Dark Star pe ele. Nimic care 
să-i aducă vreo lămurire. Calculatorul era deschis. Hauck văzu 
iconița de Gmail pe ecran, dar când dădu clic pe ea, îi apăru un 
chenar de parolă. N-avu ce face. La noroc, dădu clic pe iconiţa 
de Internet și intră pe pagina de pornire Google News. Căută să 
vadă pe ce site-uri navigase Dietz de curând. Ultimul site vizitat 
fusese cel al liniei aeriene American Airlines. Secțiunea de rute 
internaţionale. Alte câteva site-uri păreau să fie simple 
magazine de comerț electronic. Ceva mai jos apărea un site 


VP - 178 


denumit AIMI. Dădu clic: Asociaţia Internaţională a Managerilor 
de Investiţii. 

Hauck simţi furnicături în tot corpul. 

Harbor Capital, firma lui Charles Friedman, fusese introdusă în 
câmpul de căutare a informaţiilor. 

Se așeză în scaunul lui Dietz și încercă să urmărească până la 
capăt căutarea. Apăru un fișier Web despre firmă. Descrierea 
obiectului de activitate: portofolii de investiţii în titluri 
energetice. Tipul activelor gestionate, câteva grafice de 
performanţă. O scurtă istorie a firmei, cu o pagină de date 
despre echipa managerială. O fotografie de-a lui Friedman. 

Dar asta nu era tot. 

Falcon Partners, societatea de investiții înregistrată în Insulele 
Virgine, fusese și ea introdusă în câmpul de căutare. _ 

Acum, lui Hauck sângele îi alerga nebunește prin vene. și 
dădu seama că era pe calea cea bună. Pagina asociaţiei AIMI nu 
spunea mare lucru despre Falcon. Nu erau niciun fel de 
informaţii sau de date despre activitatea firmei. Doar numele 
unei persoane de contact și o adresă din Tortola, pe care Hauck 
și le copie în carneţel. Apoi reîncepu să caute prin hârtiile de pe 
pupitrul lui Dietz. Mesaje, corespondenţă, facturi. 

Nu se putea să nu găsească ceva. 

Într-o tavă de corespondenţă, din plastic, găsi ceva care-i 
atrase atenţia. Copia xerox după o listă de nume, emisă de 
Asociaţia Naţională a Societăților de Valori Mobiliare, cu cei 
cărora li se acordase autorizaţia de a intermedia valori mobiliare 
în scopuri de investiţii. Lista se întindea pe nenumărate pagini, 
sute de nume și denumiri de firme, de pe tot globul. Hauck 
scrută prima pagină de sus până jos - oare după ce s-aruita 
Dietz? 

Apoi, dintr-odată, își dădu seama ce anume era deosebit la 
lista aceasta de autorizaţii. 

Toate fuseseră emise în ultimul an. 

Răsfoind-o, Hauck observă că mai multe nume fuseseră 
încercuite. Altele fuseseră tăiate, cu notite scrise de mână 
alături. Erau sute. Va fi nevoie de o căutare anevoioasă și 
îndelungă, ca să le reducă numărul. 

Dar brusc își dădu seama. 

Karen Friedman nu era singura persoană care credea că soțul 
ei trăiește! 


VP - 179 


Era un copiator-imprimantă pe corpul mobil de lângă pupitru 
și Hauck băgă înăuntru lista, cu tot cu notițele scrise de Dietz. 
Continuă să caute. Printre niște foi răzlețe, găsi o notă scrisă de 
mână pe o hârtie cu antetul Dark Star. 

Banca Barclays. Sucursala din Tortola. 

Dedesubt era scris un număr cu multe cifre, care nu putea fi 
decât un număr de cont, apoi săgeți care duceau spre alte 
bănci: First Caribbean Bank. Nevis. Banc Domenica. Și nume. 
Thomas Smith. Ronald Torbor. Acesta din urmă fusese subliniat 
de trei ori. 

Cine erau oamenii ăștia? Ce căuta Dietz? Hauck nu se îndoise 
nicio clipă că exista o legătură între Charles și Dietz. Accidentele 
cu autor necunoscut... 

Atunci l-a izbit realitatea ca o măciucă. /isuse... 

Și Dietz îl căuta tot pe Charles. 

Hauck luă din tava de corespondenţă o foaie de hârtie 
mâzgălită cu ceea ce părea a fi un itinerar de voiaj. American 
Airlines. Tortola. Nevis. Începu să simtă furnicături în tot corpul. 

Dietz i-o luase înainte. Oare era posibil ca el să știe deja unde 
este Charles? 

Băgă hârtia în copiatorul-imprimantă și apăsă pe butonul de 
start. Aparatul începu să se încălzească. 

Brusc auzi un zgomot dincolo de fereastră. Lui Hauck i se opri 
inima în loc. 

Scrâșnetul roților de mașină peste pietricele, urmat de 
pocnetul unei portiere trântite. 

Cineva venise acasă. 


Capitolul 54 


Lui Hauck îi îngheţă sângele în vene. Se duse la fereastră și 
aruncă o privire printre perdelele trase. Biroul lui Dietz nu dădea 
în direcţia bună; nu avea cum să vadă cine era. Își scoase de la 
brâu pistolul și verifică încărcătorul. Încălcase toate regulile 
venind aici - fără mandat, fără colegi polițiști care să-i vină în 
ajutor. 

In sinea lui, Hauck se rugă doar să nu fie Dietz. 

Auzi un ciocănit în ușă. Cineva care strigă: 


VP - 180 


— Phih 

Apoi, după o scurtă pauză, ceva care-i făcu pulsul s-o ia din 
loc ca o rachetă. Zgomotul unei chei vârâte în broască, ușa de la 
intrarea principală deschizându-se. O voce de bărbat. 

— Phih 

Hauck se ascunse după ușa biroului. Apucă strâns mânerul 
pistolului și-și apăsă tot trupul de ușă. N-avea nicio cale de 
ieșire. Oricine-o fi fost, nou-venitul intrase deja în casă. 

Hauck auzi zgomot de pași apropiindu-se, scârțâitul lemnului 
din podeaua de scândură. 

— Phil Esti aici? 

Inima începu să-i bată nebunește. Panicat, se întrebă dacă era 
posibil ca mașina lui să fi fost văzută. Işi dădu seama că, mai 
devreme sau mai târziu, dacă se apuca să caute prin toată casa, 
persoana care intrase, indiferent cine era, va observa ochiul de 
geam spart al ușii din spate. Își va îndrepta pașii spre birou. 
Oricine-o fi fost, era clar că avea acces în casă. Pe de altă parte, 
Hauck era în totală ilegalitate. Nu avea mandat. Nu anunţase 
poliția locală. Ar fi fost sancţionat pe loc chiar și numai pentru 
simplul fapt că venise înarmat. Pașii se apropiară. Hauck nu 
prea știa ce să facă. Nu știa decât că se băgase singur, cu capul 
înainte, într-o grămadă mare de rahat, și se adâncea în ea cu 
fiecare clipă. Individul luase la rând încăperile din casă. Să 
încerce să iasă în fugă? 

Atunci s-a întâmplat ceva care-i ridică lui Hauck pulsul la cer. 

Blestematul de copiator începu să meargă. 

Foile pe care Hauck le băgase în tava de alimentare; brusc, 
aparatul se apucase să le copieze. Zgomotul pe care-l scotea 
era mai ceva decât o sirenă de alarmă. 

— Phil! 

Pașii se apropiau din ce în ce. În spatele ușii, Hauck își strânse 
pistolul, apăsându-i ţeava de obraz. Aparatul continua să 
printeze. N-avea cum să-l oprească! Gândește-te, gândește-te, 
ce-ar trebui să faci? 

Hauck îngheță, auzind scârțâitul unei scânduri din podeaua 
holului, când celălalt, cine-o fi fost, veni spre ușa biroului. Se 
uită înăuntru. Hauck rămase pe loc, ţeapăn ca lemnul. 

— Phil, nu mi-am dat seama că ești aici... 

Individul se opri, rămânând în pragul ușii. Foile continuau să 
intre în copiator, una câte una. 


VP - 181 


Hauck își tinu răsuflarea. La dracu... 

O secundă mai târziu, ușa biroului îl izbi în piept, luându-l prin 
surprindere și făcându-l să scape arma din mână. 

Privirea lui Hauck zbură după pistol, în timp ce ușa îl izbea din 
nou, lovindu-l în cap, ameţindu-l pe moment; pistolul se 
rostogolise, alunecând pe podea. 

Bărbatul îl mai trosni o dată pe Hauck cu ușa, după care intră 
în cameră, strivindu-i lui Hauck mâna dreaptă între țâțâni. In 
cele din urmă, Hauck reuși să se împingă cu toată greutatea 
corpului în ușă și o trânti înapoi cu toată puterea de care era 
capabil, azvârlindu-l pe celălalt înăuntrul încăperii. 

Individul avea părul tuns periuţă și nasul mare, iar obrazul îi 
sângera de la izbitură. Îl săgetă cu o privire plină de furie pe 
Hauck: 

— Ce dracu’ cauţi aici? Cine ești? 

Hauck îl privi lung. Își dădu seama că-l mai văzuse. 

Cel de-al doilea martor. Tipul în bluză de trening de la 
accidentul cu autor necunoscut în care murise AJ Raymond. 
Parcă antrenor de cros sau ceva de genul ăsta. 

Hodges. 

Privirile li se întâlniră, într-o înfruntare pe cât de uimită, pe- 
atât de plină de mânie. 

Ochii lui Hodges se lărgiră la fel de uluiţi. 

— Tu! 

Privirea lui Hauck fugi spre arma de pe podea, în timp ce 
Hodges apucă obiectul cel mai la îndemână, un corn de fildeș cu 
încrustații decorative, pe care Dietz îl ţinea pe o măsuţă, și se 
repezi cu el în direcţia lui Hauck, înfigându-i vârful ascuţit în 
țesătura bluzei și sfâșiindu-i pielea. 

Hauck scoase un țipăt involuntar. Fildeșul i se înfipse în piept, 
parcă dându-i foc la coaste. 

Hodges își trase brațul înapoi, după care atacă din nou; Hauck 
dădea disperat din mâini, căutând să-i blocheze loviturile, 
prinzându-l de braţ și răsucindu-i-l la spate, în timp ce Hodges 
împingea din toate puterile cu mâna liberă în gâtlejul lui Hauck. 

Hodges îi trase brusc un genunchi în coaste lui Hauck, acolo 
unde îl rănise cu fildeșul. 

— Aaaah! 

— Ce cauţi aici? zbieră Hodges din nou la el. 

— Știu, mârâi Hauck printre dinți. Știu ce s-a întâmplat. 


VP - 182 


Sângele începuse să-i îmbibe țesătura sfâșiată și umedă de 
sudoare a bluzei. 

— S-a terminat, Hodges. Știu totul despre așa-zisele voastre 
accidente. 

Adunându-și toate forțele, Hauck îi dădu peste cap degetele 
atacatorului, căutând să ajungă la mânerul ornamentului de 
fildeș. Acesta căzu, rostogolindu-se departe. 

Hauck i se uită drept în ochi, ţinându-se cu mâna de rana din 
coastă. 

— Știu că au fost înscenări. Știu că erau menite să-i protejeze 
pe Charles Friedman și Dolphin Oil. Poliţia e deja pe drum 
încoace. 

Încă se simţea ametit în urma loviturilor primite, cu răsuflarea 
tăiată. Gâtul îl durea și pulsa, pe cale să se umfle, acolo unde îl 
strânsese Hodges. 

— Ai încurcat-o, frate. 

— Poliţia..., îl îngână Hodges pe un ton sceptic. Nu mai spune! 
Și-atunci tu cine dracu’ ești, avangarda călare?! 

Cu ochii în flăcări, se repezi spre șemineu, apucă un vătrai de 
fier rezemat de margine și încercă să-l lovească pe Hauck cu el, 
cât putea de tare, trecând la doar câţiva centimetri de capul lui 
și izbind peretele din spate - fragmente de tencuială sărită din 
zid se împrăștiară în toate părţile pe jos. 

Hauck se năpusti cu capul înainte spre el, ca un berbece, 
răsturnându-l pe Hodges peste pupitru și împingându-l până 
într-un raft de la perete; cărți grele și fotografii înrămate căzură 
de-a valma peste ei amândoi și copiatorul-imprimantă se 
prăbuși de pe poliţă. 

Se rostogoliră pe podea, Hodges reușind să se ridice 
deasupra. Era puternic. În urmă cu câţiva ani, probabil că Hauck 
ar fi reușit să-l dovedească, dar încă mai era ameţit de la 
loviturile primite cu ușa și de la rana adâncă din coaste. Hodges 
se lupta ca un om care nu mai are nimic de pierdut. Îi trase un 
genunchi între picioare lui Hauck cu toată forța, făcându-l să-și 
golească plămânii de tot aerul, și, apucând vătraiul de fier cu 
ambele mâini, îl puse peste pieptul lui Hauck, pironindu-l ca într- 
o menghină, și apoi îl împinse în sus, apăsându-i gâtlejul. 

Hauck horcăi, căznindu-se cu disperare să tragă aer în piept. 


VP - 183 


— Tu așa crezi, că am făcut-o ca să-l protejăm pe el? spuse 
Hodges, apăsând și mai tare, din ce în ce mai roșu la față. Nu 
știi nimic, dobitocule! 

Continuă să preseze cu vătraiul în cavitatea gâtului lui Hauck. 
Acesta simțea cum i se închid căile respiratorii, o strânsoare ca 
de gheare cuprinzându-i plămânii. Din ce în ce mai tare. Incercă 
să-și împingă atacatorul la o parte, să-l lovească cu genunchiul, 
dar era pironit la podea și bara de metal îi storcea ultima 
picătură de energie. Simţea cum i se adună tot sângele în față, 
cum îl lasă puterile și plămânii-i stau să explodeze. 

Hodges avea de gând să-l omoare. 

Incordându-se, încercă cu ultimele puteri să împingă vătraiul 
în sus. Răsuflarea îi era șuierată, plămânii tânjindu-i după aerul 
pe care nu-l putea respira. Vasele de sânge din cap îi stăteau 
gata să plesnească. 

Atunci simţi pistolul împungându-l în spate. Hodges îl ţintuise 
la podea, dar Hauck reuși cumva să-și împingă un umăr în sus și 
să caute cu o mână în spate, în timp ce se străduia zadarnic cu 
cealaltă să scape din strânsoarea lui Hodges. Cu degetele 
încordate, Hauck dădu peste oţelul călduț al ţevii și împinse 
arma în așa fel încât să se învârtească pe sub trupul lui, ca s-o 
poată apuca de mâner. 

— Stai, gâfâi el, stai! Lasă-mă să vorbesc. 

— Cum ai ajuns aici? strigă Hodges la el. Cum ai aflat? 

Hauck se simţea de parcă îi înfipsese cineva o grapă de oțel în 
gât, pe dinăuntru. Intr-un târziu, reuși să apuce cu degetele 
mânerul pistolului. Ținând arma în continuare sub el, începu s-o 
manevreze încet. 

— Cum? întrebă iar Hodges, ţintuindu-i lui Hauck picioarele 
sub coapsele lui și forțându-i afară din piept ultimele guri de aer. 

Hauck nu putu decât să se ridice puţin ca să-și facă loc să 
tragă pistolul de sub el înainte ca Hodges să-și dea seama ce 
voia să facă. 

Atunci, forțându-se și mai mult, își propti genunchiul în brațul 
lui Hauck și-i împinse vătraiul și mai adânc în laringe. 

Plămânii lui Hauck erau pe cale să explodeze. 

Umărul îi era apăsat atât de strâns, încât n-avea nicio șansă 
să poată ochi cu arma. Reuși să-și vâre un deget pe după 
trăgaci, dar ţeava era proptită în propriu-i trup. N-avea nici cea 


VP - 184 


mai vagă idee în ce direcție era îndreptată, nu mai știa decât că 
forțele îl părăseau și că rămăsese fără aer... Nu mai era timp. 

Işi făcu curaj pentru explozia care avea să urmeze în coasta 
lui. 

Și trase - un pocnet înfundat, la mică distanță. 

Hauck simţi o zdruncinătură. Șocul surd păru să reverbereze 
în trupurile amândurora. Se încordă în așteptarea durerii. 

Dar nu se întâmplă nimic. 

Deasupra lui, Hodges se strâmbă. Bara de oțel era în 
continuare apăsată pe gâtlejul lui Hauck. 

Hauck simţi un iz usturător de cordită în nări. Încet, încet, 
presiunea asupra gâtului lui slăbi. 

Hodges își aţinti privirea spre propriul piept. Hauck văzu 
acolo, într-o parte, o pată roșie care creștea văzând cu ochii. 
Hodges se îndreptă de spate, își duse mâna la coaste și-o trase 
înapoi mânjită de sânge. 

— Ticălosul dracului..., mârâi el surd. 

Hauck îi împinse picioarele și Hodges, cu ochii deveniți 
sticloși, se rostogoli la o parte de pe el. Gâfâind anevoie, Hauck 
trase avid aer preţios în piept, până în fundul plămânilor. Își 
simţea coasta de parcă luase foc. Era plin de sânge peste tot - 
deși n-ar fi putut spune sigur de al cui sânge. Hodges se târa cu 
greu către ușă. 

— S-a terminat, hârâi Hauck din fundul gâtului, uitându-se în 
direcția lui Hodges și abia reușind să-l ţintească cu arma. 

Anevoie, Hodges se ridică în picioare. O pată umedă și 
sângerie i se lărgea întruna pe cămașă. Se prinse de locul rănii 
cu mâna. 

— Nici n-ai habar, idiotule, spuse el, scuipând un hohot de râs 
amar. 

Se strâmbă. Stătu acolo, așteptând ca Hauck să apese pe 
trăgaci. Epuizat, Hauck abia dacă putea să ridice arma. 

— Esti un om mort! Încă nu-ţi dai seama, dar ești un om mort, 
îi zise Hodges cu o privire plină de furie. Habar n-ai cu cine 
dracului te pui! 

Gârbovindu-și spinarea, ieși clătinându-se din încăpere. Hauck 
nu putu să facă nimic ca să-l oprească. Trebui să-și adune și 
ultima fărâmă de energie doar ca să se ridice de la podea, 
tușind, căznindu-se să respire; hainele îi erau ude de sudoare. 
Se duse împleticindu-se afară după Hodges, ţinându-se de 


VP-185 


coaste. Nimic nu mersese așa cum trebuie, totul o luase razna. 
Auzi motorul mașinii lui Hodges cum pornește și zări o dâră de 
picături de sânge ducând de la verandă spre aleea de acces. 

— Hodges! 

Hauck cobori treptele și își îndreptă pistolul spre mașină. 
Aceasta ieși cu spatele din alee și demară în viteză pe drum. 
Hauck ochi roţile din spate, simțind cum îi pulsează degetul de 
pe trăgaci. 

— Oprește! strigă după el. 

Oprește... Nici măcar el nu-și auzi vocea. 

Dar rămase acolo, pur și simplu, uitându-se după mașina care 
se îndepărta, ţintind cu arma norul de praf care se făcea tot mai 
mic. 

l-a trebuit lui Hauck toată puterea rămasă ca să se poată 
concentra la un singur gând. 

Acela că era implicat în ceva - ceva care-i explodase în faţă. 

Și că el nu mai reprezenta pe nimeni și nimic. Nici jurământul 
de-a apăra ordinea și legea, nici adevărul, nici măcar pe Karen. 

Doar propria lui dorinţă, de-a dreptul nevoie biologică, de-a 
afla unde duce totul. 


Capitolul 55 


Coastele parcă îi luaseră foc. 

Gâtul i se umflase de două ori cât era în mod normal. Abia 
dacă putea să înghită. 

De fiecare dată când respira îl dureau coastele, ca și cum ar fi 
boxat zece reprize cu un campion de categorie grea. Pieptul îi 
era traversat de-o umflătură roșu-aprins. 

Nu prea mai știa ce făcuse. 

Se întorsese ca să ia hârtiile pe care le xeroxase la copiatorul- 
imprimantă. Apoi o pornise spre mașină. 

Pe drumul de întoarcere, primele gânduri ale lui Hauck se 
îndreptaseră spre Jessica - cât de mare noroc avusese el să 
scape cu viaţă. 

Ai fost un prost, Ty, pur și simplu un prost. Încercă să 
evalueze cât de cât situația. Tot ceea ce făcuse fusese în afara 
jurisdicției lui. Intrase prin efracţie în casa lui Dietz. Își luase cu 


VP - 186 


el arma. Nu informase autorităţile locale. Cât despre Hodges... 
rana nu era mortală, va supravieţui. Dar, își dădu Hauck seama, 
asta nu era nici pe departe adevărata problemă. Dietz va afla - 
și la fel și cei pentru care lucra. Povestea asta putea să 
explodeze. Bineînţeles, ei n-aveau de unde să știe că el 
acţionase pe cont propriu. Sau, gând care îl făcu să se calmeze 
puţin, că exista vreo legătură între ceea ce făcuse el și Karen. 

Singurul lucru bun din toată încurcătura asta afurisită. 

l-au trebuit peste trei ceasuri ca să ajungă înapoi acasă. 
Trecuse puţin de prânz. Se trânti epuizat pe canapea, după care 
își cercetă rana din coastă, cu capul dat pe spate, încercând în 
același timp să găsească un sens logic tuturor prostiilor pe care 
le făcuse. Încălcase legi. O grămadă. O pusese pe Karen în 
pericol. Jurămintele pe care le făcuse de-a lungul vieţii lui, să 
apere legea, să fie întotdeauna corect - toate erau făcute praf. 

Hauck își dezbrăcă hainele pătate de sânge și le aruncă 
ghemotoc în coșul de rufe. Simplul gest de a ridica braţele îi 
trimitea săgeți de durere în tot corpul. Împunsătura din coastă 
era plină de sânge închegat, cu pielea sfâșiată acolo unde îl 
rănise Hodges. Umflături de-un purpuriu strălucitor îi acopereau 
gâtul și pieptul. Se uită în oglindă și se strâmbă. Nu știa dacă 
avea nevoie de îngrijire medicală. Avea capul greu. Nu voia 
decât să doarmă. Se simţea singur. Pentru prima oară în viaţa 
lui, nu știa ce să facă. 

Se lăsă cu grijă înapoi pe canapea. Nu-i venea în minte decât 
o singură persoană pe care s-o sune. 

— TB... 

— Karen, ascultă-mă, am nevoie de tine, bâigui el. Aici, la 
mine. 

Sunase mai mult a implorare, decât a enunţ. Se opri și trase 
aer în piept. 

— Ty, ai pătit ceva? exclamă Karen alarmată. Eram 
îngrijorată. Am încercat să te sun. Nu mi-ai răspuns. 

— Karen, s-a întâmplat ceva... Vino încoace. Te rog. 

Aproape ametit, el îi spuse adresa. 

— Gata, vin. Nu pari să fii bine, Ty. Mă sperii rău. Spune-mi 
dacă vrei să-ţi aduc ceva. 

— Mda, suspină el, lăsând să-i cadă capul pe spate. Spirt. Și 
tifon, cât cuprinde. 


VP - 187 


Hauck se duse clătinându-se spre ușă când o auzi ciocănind. 
Îmbrăcat cu un şort și cu un halat deasupra, care să-i ascundă 
rănile. Zâmbi larg, palid la faţă, cu o expresie care părea să 
spună: Zău îmi pare rău că te-am târât în chestia asta. După 
care se aplecă, gata-gata să se prăbușească peste ea. 

Ea îi aruncă o privire îngrozită. 

— Ce naiba s-a întâmplat, Ty? 

— Am găsit bârlogul lui Dietz. L-am ţinut sub observaţie toată 
noaptea. Nu credeam să fie cineva acolo. De dimineaţă, am 
intrat înăuntru. 

— Și el era acolo? 

— Nu. 

Hauck îi luă din mâini punga cu obiectele de îngrijire medicală 
pe care i le ceruse - spirt, leucoplast și tifon. Se duse înapoi spre 
canapea, șchiopătând ușor, și se așeză cu grijă. 

— Dar era Hodges. 

Ea își miji ochii. 

— Care Hodges? 

— Celălalt martor ocular de la accidentul cu autor necunoscut 
al lui AJ Raymond. Bănuiesc că erau amestecați amândoi. 
Complici. 

— Amestecaţți în ce? 

Atunci abia i-a căzut lui Karen privirea pe urmele roșii de pe 
gâtul lui Hauck. 

— Dumnezeule mare, Ty, ce-ai pățit? 

Karen îi trase înapoi gulerul halatului, cu ochii mari, trecându- 
și cu blândeţe degetele peste carnea lui învineţită, examinându- 
i încheieturile cu pielea sfâșiată, mută de groază, luându-i plină 
de grijă mâinile într-ale ei. 

— Aici e mai rău, ridică Hauck din umeri cu un aer vinovat, 
desfăcându-și halatul ca să se vadă sângele închegat și urmele 
de carne sfârtecată imediat mai jos de subsuoară. 

— O, Doamne Dumnezeule! 

— Totul a fost o înscenare, spuse el, încercând să-i explice. 
Abel Raymond. Lauer. Accidentele acelea au fost de fapt 
asasinate. Dietz și Hodges i-au omorât pe amândoi. Ca să 
acopere totul. 

— Ce să acopere? 

Pe faţa lui Karen se citea un aer de confuzie, dar, în același 
timp, și ceva mai profund - spaimă, ca și cum știa cumva că 


VP - 188 


lucrurile pe care el nu i le divulga în totalitate aveau legătură cu 
ea. Că și Charlie era amestecat. 

— Ce s-a întâmplat cu Hodges? întrebă ea, trăgând la 
îndemână spirtul și rupând ambalajul cutiei de bandaje. 

Expresia de pe chipul lui era ca de piatră. 

— Hodges a fost împușcat, Karen. 

— Împușcat? făcu ea, lăsând iar jos spirtul și tifonul, și pălind 
la faţă. A murit?... 

— Nu. Cel puţin eu cred că nu. 

Îi povesti totul. Cum se dusese în casă, gândindu-se că nu vor 
fi probleme, și cum Hodges intrase peste el, surprinzându-l în 
biroul lui Dietz. Cum se luptaseră, Hodges înjunghiindu-l cu un 
ornament din fildeș, iar apoi ţintuindu-l la podea cu un vătrai de 
fier de-a curmezișul gâtului, iar Hauck crezuse că i-a sunat 
ceasul. Cum îl împușcase pe Hodges. 

— O, Doamne, Ty... 

Ochii lui Karen erau măriţi și plini de înțelegere. Consternarea 
de pe chipul ei se transformă apoi în spaimă. 

— Și cei de la poliţie ce-au spus? Doar ai fost în legitimă 
apărare, nu? Individul încerca să te omoare, Ty! 

Hauck nu-și luă privirea de la ea. 

— N-am chemat poliţia, Karen. 

Ea clipi nedumerită. 

— Poftim?... 

— N-aveam niciun drept să fiu acolo, Karen. Toată povestea a 
fost ilegală de la bun început. Nu aveam niciun fel de mandat. 
Nu există niciun caz deschis împotriva lor. La naiba, nici măcar 
nu sunt în timpul serviciului, Karen, sunt în concediu! 

— Ty... 

Într-un gest reflex, Karen își duse mâna la gură, începând să 
realizeze cum stătea situația. Apoi spuse: 

— Dar nu poţi să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic. Ai 
împușcat pe cineva. 

— Individul ăsta a încercat să mă omoare, Karen! Vrei să 
chem poliția? Tu chiar nu înţelegi? Soțul tău era mână-n mână 
cu oamenii ăștia, Karen. Dietz, Hodges. Când Charlie a plecat 
din gara Grand Central, în dimineaţa aceea, s-a dus spre 
Greenwich. l-a furat cartea de credit unui necunoscut care 
murise în explozie. AJ Raymond a primit un telefon, Karen, de la 
restaurantul de peste drum. Charlie a fost cel care a sunat, 


VP - 189 


Karen. Soţul tău. Fie a fost direct implicat în uciderea lui AJ 
Raymond, fie a dat o mână de ajutor la asasinarea lui. 

— Charlie?... - Karen clătină din cap. - Nu se poate să crezi 
despre Charlie că ar fi un asasin, Ty. Nu. De ce? 

— Ca să acopere ceea ce tatăl lui Raymond a descoperit 
întâmplător la Pensacola. Anume că falsificau transporturi de 
petrol, în una dintre firmele controlate de Charlie. 

Karen clătină iar din cap, sfidător. 

— E adevărul adevărat. Ai auzit vreodată de Dolphin Oil, 
Karen? Sau de o firmă pe nume Falcon Partners? 

— Nu. 

— Sunt niște filiale deţinute de firma lui. De Harbor Capital. 
Înregistrate în străinătate. Vrei să chem poliţia, Karen? Dacă o 
fac, se va emite imediat un mandat de arestare pe numele lui. 
Temeiuri există câte vrei: fraudă, spălare de bani, complicitate 
la comiterea unei crime. Asta vrei să fac, Karen? Asta vrei să-ţi 
fac ţie și copiilor tăi? Să chem în ajutor poliţia? Fiindcă exact așa 
se va întâmpla. 

Karen își duse o mână la frunte și scutură din cap gânditoare. 

— Nu știu. 

— Charlie era legat de ei. Prin companiile de investiţii pe care 
le controla. Prin Dietz. E amestecat în amândouă crimele, 
Karen... 

— Nu cred! Nu te poți aștepta de la mine să cred că soţul meu 
e un criminal, Ty! 

— Uită-te aici! 

Hauck se întinse și apucă hârtiile pe care le luase din biroul lui 
Dietz, punându-i-le în față. 

— Numele lui apare peste tot! Doi oameni au murit, Karen. lar 
acum tu trebuie să mă asculţi și să iei o decizie, pentru că s-ar 
putea să mai fie și altele. Individul ăsta, Dietz, îl caută și el pe 
Charlie. Nu știu cine dracu' este și pentru cine lucrează, dar 
există, Karen, și cumva a aflat și el că Charlie trăiește, așa cum 
am aflat și noi, și îl caută și el... uită-te, am găsit pistele pe care 
s-a apucat să le cerceteze! Poate că ei încearcă să-i închidă 
gura, nu știu. Dar îţi garantez că dacă Dietz îl găsește înaintea 
noastră nu va fi în niciun caz ca să-l privească melancolic în ochi 
și să-l întrebe cum de-a putut să-ţi facă ţie una ca asta! 


VP - 190 


Karen dădu din cap șovăitor, cutremurându-se toată de 
confuzie. Hauck se întinse spre ea și-o prinse de mână. li 
cuprinse cu degetele pumnul strâns. 

— Așa că să-mi spui tu, Karen, dacă asta este ce vrei să fac. 
să chem poliţia? Pentru că poliţia este deja implicată. £u sunt 
implicat. Și după ziua de azi, după tot ce s-a întâmplat, nu pot 
să dau pur și simplu ceasul înapoi și să mă duc de unde-am 
venit cu mâna goală. 

Ochii ei erau plini de lacrimi. 

— E tatăl copiilor mei. Nici nu știi de câte ori mi-am dorit să-l 
omor chiar eu, cu mâna mea, dar ce-mi spui tu acum... nu, nu 
se poate! Un criminal cu sânge rece? Nu, nu cred, și n-am s-o 
cred până n-o aud din gura lui. 

— Am să-l găsesc pentru tine, Karen. Îți promit. Dar trebuie să 
înţelegi foarte bine că, după tot ce s-a întâmplat, oamenii ăștia 
știu că le-am luat urma. De-acum înainte suntem băgaţi 
amândoi în toată povestea. Dacă există ceva despre care crezi 
că nu-i poţi face faţă... și aș înțelege perfect dacă ar fi... acum e 
momentul s-o spui. 

Karen își cobori privirea. Hauck simţi atingerea unui deget 
care i se încolăcea pe după mână, degetul ei mic, precaut și 
tremurând. ÎI strânse. Ochii ei aveau o expresie înfricoșată, dar 
dincolo de asta mai era ceva, mai profund, o scânteie de 
hotărâre. Ea se uită la el și scutură iar din cap. 

— Vreau să-l găsești, Ty. 

Chipul ei se aplecă ușor în faţă, aproape de al lui, iar buclele 
ei îi atinseră obrazul. Respira aproape de el și întretăiat. 
Genunchii li se atingeau. Hauck simţi cum sângele îi revine la 
viață, când ea se șterse de braţul lui cu partea laterală a 
pieptului. Buzele lor s-ar fi putut atinge chiar atunci. N-ar fi fost 
nevoie decât de o atingere, și ea s-ar fi lăsat moale în braţele lui 
- iar o parte din el își dorea acest lucru foarte tare, dar o altă 
parte spuse nu. Firișoarele de păr de pe braţul lui se ridicară 
înfiorate, în timp ce el o asculta cum respiră. 

— Ai știut tot timpul, îi spuse ea. Despre Charlie. Că toate 
astea duc la el. Și mi-ai ascuns lucrul ăsta. 

— Nu voiam să te rănesc și mai tare, până ce nu eram sută la 
sută sigur. 

Ea dădu din cap. Își strânse degetele pumn în căușul palmei 
lui. 


VP-191 


— N-ar fi în stare să omoare pe nimeni, Ty. Puțin îmi pasă cât 
de idioată par când spun chestia asta. Îl cunosc. Am trăit lângă 
el aproape douăzeci de ani. E tatăl copiilor mei. Îl cunosc. 

— Deci ce vrei să facem? 

Karen trase cu blândeţe de halatul lui Hauck, desfăcându-l. El 
se încordă. Ea își trecu degetele peste pieptul lui. Se întinse spre 
punga cu oblojeli pe care o adusese. 

— Vreau să mă ocup puţin de rana ta. 

— Stai, spuse el, prinzând-o de mână. Te-am întrebat ceva. 

Ea rămase nemișcată o clipă, lăsând ca mâinile lor să se 
atingă în continuare. 

— Vreau să aud din gura lui ce a făcut, de ce ne-a părăsit, de 
ce-a lăsat în urma lui aproape douăzeci de ani de căsnicie și doi 
copii. Vreau să-l găsim, Ty. Să-l găsim pe Charles. A apărut 
ceva, cât timp tu ai fost plecat. Cred că știu ce trebuie să facem. 


Capitolul 56 


Era vorba despre mașină. 

Ea verificase deja totul de două ori, exact cum îi ceruse Ty. 
Totuși, cât el fusese plecat în Jersey, simţise că trebuie să-și 
ocupe timpul cu ceva. Ca să nu-și mai facă atâtea gânduri 
negre. 

Așa că luase iar la puricat lucrurile lui Charlie, încă o dată - 
facturile vechi, teancurile de chitanţe pe care el le lăsase în 
dulapul lui, hârtiile de pe masa lui de lucru. Până și site-urile de 
Internet pe care el le vizitase, înainte „să moară”. 

larăși caut cai verzi pe pereţi, își spusese în sinea ei. 

Doar că de data aceasta chiar a dat peste câteva lucruri. Un 
dosar vârât adânc într-un fund de sertar, ascuns sub un vraf de 
documente contractuale. Un dosar pe care Karen nu-l mai 
remarcase niciodată. Datând dinainte de moartea lui Charlie. Cu 
lucruri pe care ea nu le-a înţeles. 

O bucăţică de carton, de mărimea unei cărți de vizită, într-un 
plic pe măsură - adresat lui Charles. Genul care însoțește de 
obicei un cadou sau un buchet de flori trimise cuiva. Karen l-a 
deschis, ezitând niţel, și a văzut că era un scris de mână pe care 
ea nu-l cunoștea. 


A 


VP - 192 


A rămas blocată. 

Ne pare rău pentru cuțulică, Charles. Ar putea urma copiii tăi? 

Ne pare rău pentru cuțulică. Karen văzu că mâinile îi tremură. 
Oricine-o fi scris mesajul acela se referea mai mult ca sigur la 
Sasha. Și ce Dumnezeu putea să însemne asta, că urmează la 
rând copiii? 

Copiii lor... 

Brusc, Karen simţi o gheară în piept. Ce făcuseră oamenii 
ăștia? 

Pe urmă, în același dosar bine pitit, dăduse peste una din 
felicitările personalizate pe care ei le trimiseseră prietenilor de 
sărbători, înainte de dispariţia lui Charles. Având o poză 
înăuntru, cu ei patru stând așezați pe un gard de lemn, într-un 
câmp din apropiere de cabana lor de schi din Vermont. Un 
moment fericit din viața lor. 

Deschise felicitarea. 

Fu cât pe-aci să vomite. 

Chipurile copiilor, al Samanthei și al lui Alexander - fuseseră 
amândouă decupate din poză. 

Karen își acoperi faţa cu mâinile și simţi cum i se ridică tot 
sângele-n obraji. 

— Ce mama dracului se petrece aici, Charlie? 

Se uită îndelung la poză. /n ce naiba te-ai băgat? Ce ne-ai 
făcut, Charlie? Pe neașteptate, incidentul din mașina Samanthei, 
petrecut în parcarea școlii, îi reveni brusc și năruitor în minte lui 
Karen, accelerându-i pulsul. Inima începu să-i bată nebunește. Și 
acuzator. Se ridică de la masă. Voia să dea cu pumnii în ceva. Își 
duse o mână la față. Se uită în jurul ei. 

Camera lui. 

— Vorbește cu mine, Charlie, ticălos ce ești, vorbește-mi! 

Apoi văzu brusc ceea ce căuta. 

In mijlocul îngrămădelii de hârtii și prospecte și reviste de 
sport, pe care nici până acum nu se învrednicise să le arunce. 

Teancul. Teancul ordonat, frumos aliniat, pe care Charlie îl 
ținea în raft. Fiecare număr. Un „pericol de incendiu garantat 
sută la sută”, cum îi spunea mereu Karen. Mica lui colecție de 
vis, datând de când își cumpărase jucăria preferată, cu opt ani 
în urmă. 

Revista Mustang World. 


VP - 193 


Se dusese lângă raft - lângă vraful de reviste clădite ca un 
turn. Luase una sau două ediţii, în timp ce ideea începea să i se 
contureze în minte. 

Asta era! Un lucru pe care el nu putea în veci să-l schimbe. 
Indiferent sub ce nume s-ar fi ascuns acum. Sau cine ar fi 
pretins că este. 

Sau unde. 

Prostia lui de mașină. Scumpa lui Charlie. Citea despre 
idioţeniile astea în puţinul lui timp liber, le verifica preţurile la zi, 
pălăvrăgea cu alţii despre ele pe Internet. Ea și copiii mereu îl 
luau peste picior pe chestia asta. Cum că mașina era practic o 
parte din el. Amanta cu care Karen, pur și simplu n-avea încotro, 
trebuia să se împace. Ea îi spunea mașinii Camilla - aluzie la 
nevasta de acum, și fosta amantă, a Prințului Charles al Marii 
Britanii. E mai bună decât Camilla, glumea Charlie de fiecare 
dată. „Și oricum arată mai bine decât ea”. 

Mustang World. 

Tot timpul dădea anunţ că vinde mașina, după care renunţa s- 
o mai vândă. Vara se ducea cu ea la raliuri pentru mașini de 
epocă. Monitoriza site-urile pe care se adunau alți pasionaţi. 

Karen nu înţelegea la ce se refereau biletul și felicitarea pe 
care le găsise. O speriau. Nu știa ce-ar trebui să creadă despre 
ce făcuse Charlie. 

— Dar asta e calea, îi spuse Karen lui Hauck, în timp ce se 
pregătea să-i bandajeze rana. 

Se întinse după geantă și scoase o revistă pe care o lăsă să 
cadă pe masă. Mustang World. 

— Așa o să-l găsim, Ty. După Scumpa lui Charlie. 


Capitolul 57 


În Police Plaza din sudul Manhattanului, la numărul unu, era 
sediul departamentului administrativ al Poliţiei New York, dar și 
al Grupului Operativ de Coordonare Inter-Autorităţi, care se 
ocupa de securitatea metropolei. 

Hauck aștepta în curtea din fața clădirii, uitându-se la 
panorama Străzii Frankfort, care ducea spre Podul Brooklyn. Era 
o după-amiază caldă de mai. Trecători în pas de voie și biciclişti 


VP - 194 


traversau întinderea de oțel a podului, funcţionari numai în 
cămașă și femei cu rochii subţiri care se plimbau câţiva pași 
după pauza de prânz. Cu câţiva ani în urmă și Hauck își avusese 
biroul în clădirea aceasta. De mult nu mai trecuse pe aici. 

Un bărbat firav și cu un început de chelie, într-un pulover 
bleumarin de uniformă a poliţiei, îi făcu în treacăt cu mâna unui 
coleg, în timp ce se apropia de Hauck, având prinsă la piept 
insigna de poliţist. 

— Crema apărătorilor legii din New York! 

Oprindu-se în faţa lui Hauck, bărbatul îi făcu cu ochiul. 

Se așeză lângă el pe bancă și-și ciocniră amical pumnii 
strânși. 

— Cei mai tari! râse Hauck. 

Locotenentul Joe Velko devenise de foarte tânăr 
coordonatorul secţiei de detectivi din Circumscripţia 105, după 
care făcuse un masterat în criminalistică informatică la 
Universitatea New York. Ani de zile, el și Hauck fuseseră colegi 
în echipa de hochei a departamentului: Hauck un apărător cu 
genunchi de fier care nu ierta nimic pe linia din faţa porţii, iar 
Joe un atacant crâncen care învățase să mânuiască orice 
semăna cu un băț pe străzile din Elmhurst, în cartierul Queens. 
Soţia lui Joe, Marilyn, fusese secretară la firma Cantor Fitzgerald 
și murise în atentatele din 11 septembrie 2001. La vremea 
aceea, Hauck organizase un meci de hochei în scop de 
binefacere, ale cărui încasări merseseră la copiii lui Joe. Acum, 
căpitanul Joe Velko conducea unul dintre cele mai importante 
departamente ale întregului serviciu de poliţie din New York. 

„Watchdog” era un program informatic ultramodern și super- 
sofisticat, realizat de Centrul Naţional pentru Aplicaţii pe 
Supercalculatoare, rulat pe nouă asemenea computere situate 
într-un centru de comandă subteran din Brooklyn, peste fluviu. 
Ceea ce făcea „Watchdog” în principal era să monitorizeze 
miliarde de biţi de date care circulau pe Internet, în căutarea 
unor legături aleatorii care s-ar fi putut dovedi utile în scopuri de 
securitate. Bloguri, mesaje e-mail, site-uri Web, pagini pe 
MySpace - miliarde de biţi de trafic internaut. Programul încerca 
să depisteze orice relaţie neobișnuită între nume, date 
calendaristice, manifestări publice programate, chiar și expresii 
colocviale repetate, pe care apoi le „scuipa” la centrul de 
comandă sub forma unor alerte zilnice - după care un întreg 


VP-195 


pluton de analiști le lua la puricat, hotărând dacă sunt suficient 
de importante pentru a se acţiona în baza lor sau pentru a fi 
transmise mai departe altor echipe de securitate. Cu câţiva ani 
în urmă, „Watchdog” descoperise un complot pus la cale de un 
grup militant antiglobalizare pentru aruncarea în aer a Centrului 
Citigrup, doar pe baza faptului că programul făcuse legătura 
între aceeași exprimare aparent nevinovată, dar repetată: „să 
ne reînnoim permisele de conducere”, și o dată aleatorie, 24 
iunie - data unui eveniment organizat în centrul respectiv și 
marcat de vizita președintelui Băncii Mondiale. Cercetările 
duseseră către un membru al echipei de catering, care era 
complicele dinăuntru al complotiștilor. 

— Așadar, cărui fapt îi datorez această vizită? se întoarse 
Velko spre Hauck. Știu că acesta nu este unul din locurile tale 
preferate. 

— Vreau să-ţi cer o favoare, Joe. 

Poliţist cu experienţă, Velko păru să sesizeze pe chipul lui 
Hauck ceva care-l făcu să nu mai comenteze nimic. 

— Incerc să dau de urma cuiva, îi explică Hauck. - Scoase de 
sub sacoul sport un plic subţire, cafeniu. - N-am nici cea mai 
vagă idee unde-ar putea fi. Sau ce nume ar putea să folosească. 
Foarte probabil, nici nu se mai află în ţară. 

li puse lui Velko plicul în poală. 

— Mă gândeam eu că vii tu cu vreo provocare, ca să-mi pui la 
încercare ambiția. 

Scoase afară conţinutul plicului: o copie după fotografia din 
pașaportul lui Charles Friedman, împreună cu alte câteva lucruri 
pe care i le dăduse Karen. Expresiile „Mustang Emberglow din 
1966. GT. Interior în stil Pony. Greenwich, Connecticut”. Un loc 
din Florida, Ragtops, de unde Charles cumpărase mașina. Raliul 
Mașinilor de Epocă din Greenwich, la care se dusese uneori să 
se mândrească cu ea. Câteva site-uri specializate în automobile, 
despre care Karen își amintea că se numărau printre preferatele 
lui Charlie. Și, în sfârșit, câteva exprimări preferate pe care el le- 
ar putea folosi, gen „N-ai treabă”. Sau „Câștig garantat mie-n 
sută”. 

— Probabil îţi închipui că dacă ai înghiontit câţiva amărâţi de 
pompieri de pe linia de apărare, care încercau să mă-nghesuie 
să-mi dau duhul, acum îţi sunt dator, nu? 

— Joe, au fost niţel mai mulţi, nu doar câţiva, zâmbi Hauck. 


VP - 196 


— Un Mustang din șaizeci și șase. Interior Pony. De ce nu te 
bagi pur și simplu pe eBay, la licitaţie, dacă-ţi trebuie chestii de- 
astea, Ty? râse Velko. 

— Mda, dar așa e mult mai sexy, îi replică Hauck. Uite care-i 
treaba, tipul s-ar putea să fie undeva în Caraibe, ori poate prin 
America Centrală. Și încă ceva, Joe... oricum o să dai peste 
chestia asta în cursul căutării, așa că mai bine ţi-o spun din 
start. Individul pe care vreau să-l găsesc se presupune că e 
mort. In atentatul cu bombă de la gara Grand Central. 

— Se presupune că e mort? Adică nu e „mort de-a binelea”? 

— Nu mă pune să intru în detalii, partenere. Incerc să dau de 
el pentru cineva. 

Velko vâri hârtiile înapoi în plic. 

— Trei sute de miliarde de biţi de date care traversează 
Internetul în fiecare zi, securitatea orașului pe umerii noștri, iar 
eu trebuie să mă uit la o alertă de căutare pentru Mustangul din 
șaizeci și șase al unui tip mort. 

— Mulţam fain, frate. Îţi rămân recunoscător pentru orice iese 
la iveală. 

— Un ditai găuroiul în legea securităţii naţionale, zise Velko, 
dregându-și glasul. Fix asta o să iasă la iveală. Ştii că nu suntem 
un serviciu de căutare a persoanelor dispărute, sau chestia asta 
ţi-a scăpat? 

Se uită lung la Hauck, remarcând urmele de pe fața și gâtul 
lui, și felul ţeapăn în care-și mișca braţul. 

— Tot te mai dai pe gheaţă? 

Hauck încuviinţă din cap. 

— Într-o echipă locală de amatori. Dar am intrat în liga celor 
peste patruzeci de ani, de-acum. In cea mai mare parte, brokeri 
de pe Wall Street și agenţi de credite ipotecare. Si tu? 

— Eu gata, spuse Velko, ciocănindu-se cu degetul în cap. Nu 
mă mai lasă superiorii. Par să creadă că am un creier prea bun 
ca să mi-l zguduie alţii dându-mi cu crosele-n cap. Prea riscant, 
la noul meu serviciu. Dar Michelle continuă să joace. Ar trebui s- 
o vezi! Mamă, știe să-ţi facă niște vânătăi! Joacă în echipa de 
băieţi a școlii. 

— Mi-ar plăcea s-o văd, spuse Hauck cu un surâs înduioșat. 

Când Marilyn murise, Michelle avea nouă ani, iar Bonnie șase. 
Hauck organizase un meci în beneficiul lor, contra unei echipe 


VP - 197 


de celebrități locale. După aceea, Joe și fetele lui coborâseră pe 
gheaţă și primiseră un tricou semnat de toţi participanţii. 

— Știu că ţi-am mai spus, Ty, dar întotdeauna ţi-am fost 
recunoscător pentru tot ce-ai făcut. 

Hauck îi făcu amical cu ochiul. 

— In fine, hai să mă apuc de ce m-ai rugat, da? Strict secret... 
specializat și clasificat. 

Joe se ridică în picioare și adăugă: 

— Toate bune, în rest? 

Hauck încuviinţă din cap. Rana din coastă continua să-l doară 
de-i săreau ochii. 

— Toate bune și la locul lor. 

— Orice-o fi să iasă la iveală, spuse Joe, te găsesc tot la biroul 
tău din Greenwich? 

Hauck clătină din cap. 

— Mi-am luat niște zile libere. Numărul meu de mobil e pe 
prima pagină din plic. Și, Joe... ţi-aș rămâne dator dacă ai ţine 
chestia asta numai între noi. 

— O, nu-i cazul să-ţi faci probleme în privinţa asta. - Joe ridică 
plicul și dădu ochii peste cap. - Ţi-ai luat niște zile libere... 

În timp ce se întorcea spre clădirea poliţiei, Velko schiţă în 
direcţia lui Ty un surâs neîncrezător: 

— In ce naiba te-ai băgat, Ty? 


Capitolul 58 


După întâlnirea cu Velko, Hauck se duse la birourile firmei 
Media Publishing, situate la etajul treizeci al unei clădiri înalte, 
de sticlă, de la intersecţia Străzii 46 cu Third Avenue. 

Redacţia revistei Mustang World. 

A trebuit ca Hauck să-și fluture insigna de poliţist mai întâi în 
fața fetei de la recepţie, apoi a doi funcţionari mai mărunți de la 
marketing, până să ajungă în final la persoana potrivită. Aici n- 
avea niciun fel de autoritate. Ultimul lucru pe care și-l dorea era 
să se vadă obligat să mai ceară ajutorul vreunui vechi amic din 
Poliţia New York. Din fericire, tipul în faţa căruia ajunsese până 
la urmă părea perfect dispus să-l ajute și nu-i ceru să plece și să 
revină doar când are mandat. 


VP - 198 


— Avem două sute treizeci și două de mii de abonaţi, spuse 
managerul de marketing din faţa lui, aparent copleșit. Există 
vreo șansă să mai îngustați aria de căutare? 

— Nu-mi trebuie decât lista celor care s-au înscris în ultimul 
an, îi spuse Hauck. 

li dădu omului o carte de vizită. Managerul îi promise că se va 
ocupa cât de curând posibil și că-i va trimite rezultatele prin e- 
mail, pe adresa de la serviciu. 

In mașină pe drumul spre casă, Hauck recapitulă ce avea de 
făcut. Spera că această căutare în lumea fanilor Mustang îi va 
aduce ceva de la care să pornească. Dacă nu, măcar avea în 
continuare pistele găsite în biroul lui Dietz. 

Traficul pe autostrada Major Deegan se târa ca melcul, iar 
Hauck mai prinse un ambuteiaj și lângă Stadionul Yankee. 

Într-o inspiraţie de moment, dibui prin buzunar după numărul 
de telefon al băncii caraibiene pe care-l găsise acasă la Dietz. 
De pe insula St. Kitts. În timp ce forma numărul pe telefonul 
mobil, se gândi că nu-i exclus să fie o mișcare neinspirată. N- 
avea de unde să știe dacă omul de la bancă nu era pe statul de 
plată al lui Dietz. Dar, din moment ce tot se apucase să parieze 
pe niște șanse minimale... 

După o oarecare întârziere, telefonul începu să sune. 

— First Caribbean, răspunse o voce de femeie cu un puternic 
accent insular. 

— Thomas Smith? zise Hauck. 

— Rămâneţi la telefon. 

După o scurtă pauză, se auzi vocea unui bărbat: 

— Thomas Smith la telefon. 

— Numele meu este Hauck. Sunt detectiv la poliţia din orașul 
Greenwich, statul Connecticut. În Statele Unite. 

— Cunosc oraşul Greenwich, spuse bărbatul plin de 
însufleţire. Am urmat colegiul în apropiere, la Universitatea 
Bridgeport. Cu ce vă pot fi de folos, domnule detectiv? 

— Incerc să găsesc pe cineva, îi explică Hauck. E vorba de un 
cetățean american. Numele pe care îl știu eu este Charles 
Friedman. S-ar putea să aibă sau să fi avut un cont deschis la 
banca dumneavoastră. 

— Nu am cunoștință de nimeni pe nume Charles Friedman 
care să aibă cont deschis la noi, îi replică managerul de bancă. 


VP - 199 


— Uitaţi care-i treaba, știu că nu-i foarte ortodox ce vă cer, 
dar nu prea am încotro. Omul are aproape un metru optzeci 
înălțime. Păr șaten, constituție medie. Poartă ochelari. Posibil să 
fi transferat bani la banca dumneavoastră de la o bancă 
corespondentă din Tortola. Se poate ca Friedman să nu fie 
numele pe care îl folosește în prezent. 

— Cum spuneam, domnule detectiv, aici nu avem pe nimeni 
înregistrat drept titular de cont pe acest nume. Și nici n-am 
văzut pe nimeni care să se potrivească cu descrierea 
dumneavoastră. Nevis e o insulă mică. Și probabil vă dați seama 
de ce aș fi reticent să vă dau această informaţie, chiar dacă aș fi 
văzut pe cineva. 

— Înţeleg perfect, domnule Smith. Dar este o problemă în 
atenţia poliţiei. Poate dacă aţi mai întreba și pe alţii din bancă, 
dacă aţi vrea să verificați... 

— Nu-i nevoie să verific, spuse managerul. Am făcut-o deja. - 
Ceea ce îi spuse mai departe lui Hauck îl făcu pe acesta să 
tresară brusc. - Sunteţi a doua persoană din Statele Unite care îl 
caută pe acest domn, în săptămâna aceasta. 


Capitolul 59 


Michel Issa își miji ochii prin lupă deasupra pietrei 
scânteietoare. O adevărată splendoare. De-un galben-canar 
briliantin și cu luminescenţă perfectă, cel puţin un calificativ de 
clasa C. Făcuse parte dintr-un lot mai mare pe care-l cumpărase 
și era caimacul! Studiind îndelung piatra prin lupă, Michel știa 
sigur că-i va aduce un preț bun, din partea cumpărătorului 
potrivit. 

Specialitatea lui. 

Familia lui Issa făcea negoţ cu diamante de peste cincizeci de 
ani. Emigraseră în Caraibe din Belgia și deschiseseră un 
magazin pe Mast Street, în partea olandeză a insulei St. 
Maarten, când Michel încă era copil. Timp de câteva decenii, 
firma Issa et Fils cumpărase pietre de bună calitate direct din 
Antwerp și de pe câteva piețe „gri”. Veneau la ei oameni din 
toată lumea - și nu doar cupluri coborâte de pe vaporul de 
croazieră, chitite să se logodească, deși îi serveau și pe clienţii 


VP - 200 


de felul acesta, grijulii să-și întreţină faţada respectabilă. Ci 
oameni importanţi, oameni care aveau ceva de ascuns. În 
branșă, Michel Issa era cunoscut, la fel cum fuseseră înaintea lui 
și tatăl, și bunicul, drept genul de negustor care știa să-și ţină 
gura, suficient de discret încât să execute o tranzacţie privată, 
indiferent de mărimea sumei. 

Cu circuitul banilor devenit atât de transparent între bănci 
după evenimentele din 11 septembrie 2001, transformarea lor 
în ceva tangibil - și transportabil - era în ziua de azi o afacere 
înfloritoare. Mai ales când aveai ceva de ascuns. 

Michel lăsă jos lupa și puse magnifica piatră înapoi în cutie, 
alături de celelalte. Le așeză pe toate în sertarul lui și răsuci 
cheia în broască. Ceasul de pe perete arăta ora șapte seara. 
Venise momentul să închidă magazinul. Soţia lui, Marte, îl 
aștepta acasă cu masa: un meniu în stil tradiţional belgian, pe 
bază de varză cu cârnaţi. Mai târziu, în serile de marți, obișnuiau 
să joace cărți cu un cuplu de prieteni englezi. 

Michel auzi clopoțelul ușii exterioare, dinspre stradă. Oftă. 
Prea târziu. Tocmai își trimisese vânzătorii acasă. Nu tresări 
alarmat. Aici pe insulă nu existau infracţiuni. Cel puţin nu genul 
ăsta de infracţiune. Toată lumea îl cunoștea, și, chiar mai 
relevant, se aflau pe o insulă, înconjurați de apă. Pur și simplu n- 
aveai unde să te duci. Totuși, îi părea rău că va trebui să se 
arate nepoliticos. Ar fi trebuit să încuie ușa. 

— Monsieur Issa? 

— Vin imediat, strigă Michel. 

Aruncă o privire prin ferestruică, spre încăperea principală a 
magazinului, și văzu un bărbat îndesat și mustăcios, cu ochelari 
de soare pe nas, așteptând lângă ușă. 

Mai răsuci o dată cheia în broasca sertarului blindat. Odată 
ajuns în magazin, văzu că erau de fapt doi bărbaţi. Cel care 
vorbise mai devreme, cu un soi de surâs circumspect pe faţa 
întunecată, se apropie de tejghea. Celălalt, înalt, cu o cămașă 
colorată de plajă și o șapcă de baseball pe cap, rămase lângă 
ușă. 

— Sunt Issa, spuse Michel. Cu ce vă pot fi de folos? 

Işi așeză piciorul stâng lângă butonul de alarmă din spatele 
tejghelei, observându-l pe bărbatul mai înalt cum continuă să 
stea în mod suspect în preajma ușii. 


VP - 201 


— Aş vrea să aruncaţi o privire pe ceva, monsieur Issa, spuse 
mustăciosul, vârându-și o mână în buzunarul de la cămașă. 

— Pietre? oftă Issa. La ora asta târzie? Tocmai mă pregăteam 
să plec. Nu se poate să stabilim o întâlnire pentru mâine? 

— Nu pietre, clătină din cap mustăciosul. Poze. 

Poze. \ssa îl privi pieziș. Mustăciosul puse pe tejghea un 
instantaneu în care apărea un bărbat în costum. Nu prea înalt, 
păr grizonant. Ochelari. Fotografia părea cumva decupată dintr- 
o broșură de prezentare a unei firme. 

Issa își așeză pe nas ochelarii de apropiere și se uită lung. 

— Nu. 

Necunoscutul se aplecă înainte. 

— Asta a fost făcută acum ceva timp. Acum s-ar putea să 
arate altfel. Părul s-ar putea să fie mai scurt. S-ar putea să nu 
mai poarte ochelari. Am așa, o bănuială, că se poate să fi venit 
aici la un moment dat, ca să facă o tranzacţie. Genul de 
tranzacţie care rămâne precis în memorie, monsieur Issa. E 
vorba de o sumă foarte mare. . 

Michel nu-i răspunse pe loc. Incercă să-și dea seama cine ar 
putea fi cei doi care-l chestionau. Incercă să minimalizeze 
situaţia cu un surâs modest. 

Mustăciosul îi aruncă un zâmbet plin de înțeles. Dar în spatele 
lui se ghicea ceva care lui Issa nu-i plăcu deloc. 

— Poliţişti? întrebă el. 

Avea aranjamente făcute cu cei mai mulți dintre ei. Cu cei 
locali, chiar și cu cei de la Interpol. Îl lăsau în pace. Dar indivizii 
din faţa lui nu păreau să fie genul. 

— Nu, nu suntem polițiști, zâmbi rece  mustăciosul. 
Anchetatori privați. E o chestiune personală. 

— Îmi pare rău, ridică Michel din umeri. Nu l-am văzut pe-aici. 

— Sunteţi foarte sigur? A plătit cu bani gheaţă. Sau, eventual, 
prin transfer bancar de la First Caribbean Bank, ori poate de la 
MaartensBank de aici, de pe insulă. Să zicem acum vreo cinci 
sau șase luni. Cine știe, poate chiar a mai revenit de-atunci. 

— Îmi pare rău, spuse Michel din nou, datele precise începând 
să-l alarmeze. Nu-l recunosc. Și l-aș recunoaște precis, dacă ar fi 
fost pe-aici. lar acum, dacă nu vă supăraţi, aș vrea să... 

— Staţi atunci să v-o arăt și pe asta, spuse mustăciosul pe un 
ton mai ferm. Încă o poză. Știţi cum merg uneori treburile astea. 
S-ar putea să vă împrospăteze pe loc memoria. 


VP - 202 


Individul scoase o a doua fotografie din buzunarul de la piept 
și o așeză pe tejghea lângă prima. 

Michel îngheță. Gura i se uscă instantaneu. 

A doua fotografie o înfățișa pe fiica lui. 

Juliette, care trăia în Statele Unite. În Washington, D.C. Se 
măritase cu un profesor de la Universitatea George Washington. 
Tocmai li se născuse o fetiță, Danielle, prima nepoţică a lui Issa. 

Necunoscutul se uită cum stăpânirea de sine a lui Issa începe 
să se destrame. Părea să-i facă plăcere. 

— Chiar mă întrebam dacă o să vă ajute să vă recăpătați 
memoria, rânji el. Dacă acum o să-l cunoașteți pe cel din poză. 
Fiica dumneavoastră este o femeie foarte drăguță. Amicii mei 
îmi spun că există și un bebeluș, venit de curând. Asta-i un 
motiv de bucurie, Monsieur Issa. Nu văd de ce ar trebui să fie și 
ei implicaţi într-o afacere urâtă ca asta, dacă înțelegeţi ce vreau 
să spun. . 

Issa simți cum i se strânge stomacul. Inţelegea foarte bine ce 
vrea să spună individul din fața lui. Privirile li se întâlniră, Michel 
lăsându-se moale pe taburetul lui, cu tot sângele scurs din 
obraji. 

Dădu din cap a încuviințare. 

— Este american, spuse Michel, uitându-se în jos spre poză și 
umezindu-și buzele. Cum spuneaţi, nu mai arată la fel, acum. 
Are părul tuns foarte scurt, aproape ras. Știţi, cum e moda la 
tineret în ziua de azi. Purta ochelari de soare, nu de vedere, 
când a venit. M-a vizitat de două ori... de ambele dăţi cu 
contacte la bănci locale. Așa cum spuneați, în urmă cu vreo cinci 
sau șase luni. 

— Și care a fost natura afacerii, Monsieur Issa? se interesă 
mustăciosul. 

— A cumpărat pietre de cea mai bună calitate... și prima, și a 
doua oară. Părea să dorească să transforme banii numerar în 
ceva mai ușor transportabil. Sume mari, așa cum spuneați. Nu 
știu unde se află acest domn acum. Sau cum se poate da de el. 
M-a sunat o singură dată, de pe telefonul lui mobil. Nu i-am 
cerut adresa. Cred că a pomenit ceva despre o barcă pe care 
locuiește. N-a fost aici decât de cele două dăţi despre care v-am 
spus. - Michel se uită la el. - Nu l-am mai văzut deloc de atunci. 

— Numele? ceru să afle mustăciosul, pupilele lui întunecate 
surâzând și presându-l, în același timp. 


VP - 203 


— Eu nu cer să mi se dea niciun nume, i-o reteză Michel. 

— Care era numele lui? spuse din nou necunoscutul și, de 
data aceasta, mâna lui apăsă cu putere brațul lui Michel. Avea 
un cec bancar, nu? Care trebuia să fie emis pe numele cuiva. Aţi 
făcut o tranzacţie mare. Eraţi obligat s-o înregistraţi cumva. 

Michel Issa închise ochii. Nu-i plăcea deloc să facă un 
asemenea lucru. Incălca toate regulile după care-și ducea el 
existența. Cincizeci de ani. Vedea prea bine cine sunt acești 
oameni și ce voiau ei. Și putea vedea, după intensitatea privirii 
din ochii interlocutorului lui, ce avea să urmeze mai departe. Nu 
avea de ales! 

— Hanson. - Issa își umezi buzele din nou și expiră prelung. - 
Steven Hanson sau cam așa ceva. 

— Cam aşa ceva? 

Necunoscutul prinse cu degetele lui groase pumnul lui Issa și 
strânse tare. Incepea să-i producă durere fizică. Pentru prima 
oară, lui Michel i se făcu realmente frică. 

— Așa îl cheamă. - Michel se uită la cel din faţa lui. - Hanson. 
Nu știu cum să iau legătura cu el, vă jur. Cred că locuiește pe 
barca lui. Aș putea să caut data la care a fost aici. Trebuie să 
existe o înregistrare în evidenţele căpităniei portului. 

Mustăciosul îi aruncă o privire peste umăr amicului său. Și îi 
făcu cu ochiul, aparent satisfăcut. 

— Ar fi foarte bine, spuse el. 

— Deci suntem în regulă cu toate, da? întrebă Michel agitat. 
Niciun motiv să ne mai deranjaţi din nou. Sau pe fiica mea? 

— De ce am face una ca asta? rânji mustăciosul în direcţia 
acolitului său. Noi n-am venit aici decât ca să aflăm un nume. 

e 

Încă tremurând, Michel își închise magazinul și plecă la scurtă 
vreme după aceea. Încuie și intrarea din spate a magazinului. În 
spate, într-o parcare privată nu prea mare, își ţinea și mașina, 
un mic Renault. 

Deschise portiera. Nu-i plăcea deloc ce făcuse. Regulile 
acestea îi menţinuseră familia în branșă de generaţii întregi. El 
le încălcase. Dacă se afla, era terminat: ar fi pierdut tot ce 
obţinuseră prin muncă în atâta amar de ani. 

Urcă la volan, dar când se pregătea să închidă portiera, simţi 
cum îl împinge ceva din spate cu forță. Fu aruncat peste scaunul 


VP - 204 


din dreapta. O mână puternică îi apăsă faţa de tapiţeria din 
piele. 

— V-am dat numele lui, scânci Michel, cu inima bătându-i 
nebunește. V-am spus tot ce voiaţi să știți. Și voi aţi promis că n- 
o să mă mai deranjaţi vreodată. 

Simţi cum îl apasă în ceafă un obiect dur din metal. 
Neguţătorul de diamante auzi clinchetul dublu al unui pistol 
căruia i se trage piedica, și, în panica lui, gândul îi zbură la 
Marte, care-l aștepta cu cina. Închise ochii. 

— Vă rog, vă implor, nu... 

— Scuze, moșule. - Pocnetul pistolului care se descărca a fost 
amortizat de duduitul motorului mașinii. - Ne-am răzgândit. 


Capitolul 60 


Primul lucru pe care-l obținu au fost datele din partea celor de 
la Mustang World. Lista noilor abonaţi, pe care o ceruse Hauck. 

Ajuns acasă, Hauck se uită în zigzag peste lunga listă de 
nume. Nu mai puţin de o mie șase sute șaptezeci și cinci, 
înșiruite pe câteva pagini. Ordinea era după codul poștal și 
alfabet, începând cu statul Alabama. Entuziaști ai mărcii 
Mustang de pe tot mapamondul. 

Pornind de la datele bancare pe care le găsise în biroul lui 
Dietz, părea o ipoteză valabilă să presupună că Charles s-ar 
putea afla în Caraibe sau în America Centrală. Karen îi povestise 
că obișnuiau să navigheze pe acolo. Managerul de bancă din St. 
Kitts îi spusese lui Hauck că îl mai căutase cineva pe Charles. Și 
trebuia să aibă acces la aceste bănci, la un moment dat. 

Dar, pe măsură ce-și plimba privirea pe lista aceea lungă, 
Hauck își dădu seama că Charles putea fi oriunde. Dacă era aici, 
printre aceste nume... 

Incet, începu să le ia la rând. 

e 

Următorul lucru pe care l-a primit a fost un apel din partea lui 
Joe Velko. 

Agentul Grupului Operativ de Coordonare Inter-Autorități îl 
prinse pe Hauck într-o sâmbătă dimineaţă, tocmai când acesta 
se apucase să facă un morman de clătite pentru Jessie, care-și 


VP - 205 


petrecea weekendul cu el. Când ea îl chestionase despre urmele 
roșii de pe gât și felul ţeapăn în care se mișca, Hauck îi spusese 
că a alunecat pe puntea bărcii. 

— Am scos câteva rezultate pentru tine, în legătură cu 
căutarea aceea, îl informă Joe. Nimic grozav, dar pot să ţi le 
trimit prin fax, dacă vrei. 

Hauck se duse la masa lui de lucru. Se așeză, în șort și tricou, 
ținând spatula de clătite în mână, uitându-se cum ies din fax 
douăsprezece pagini de date. i 

— Fii atent, îi spuse Joe, nu-i nimic sigur. In general, putem să 
obținem o mie de potriviri operative la una singură care s-ar 
putea să ducă efectiv spre ceva relevant... și mă refer aici doar 
la ceva care să merite trimis mai departe spre biroul unui 
analist. Eventualele corelaţii cu un criteriu-cheie de căutare noi 
le numim „alerte” și le ordonăm după gradul de importanţă. 
Adică redus, moderat și ridicat. Majoritatea potrivirilor intră în 
tranșa celor de importanţă redusă. Te scutesc de partea cu 
formulele și metodologia. Ce-ar fi să sari direct la pagina a treia? 

Hauck luă un pix și găsi locul de pe pagină. O căsuţă hașurată 
în care scria „Căutarea AF12987543. ALERTA”. 

Joe îi explică: 

— Astea sunt potriviri aleatorii, de pe un buletin informativ 
online, pe care calculatorul le-a sesizat. De pe un site care se 
numește Casa de Licitaţii Carlyle, specializată în mașini de 
epocă, din Pennsylvania. - Joe chicoti amuzat. - Curat material 
de capă și spadă, Ty! Vezi ce scrie? „Mustang Emberglow 1966. 
Stare: excelentă. Kilometraj redus. Rog seriozitate! Frank 
Bottomly, Westport, Connecticut”. 

— Văd. 

— Calculatorul a sesizat denumirea mașinii și adresa de 
Connecticut. Anunţul acesta e de anul trecut... Practic, e vorba 
doar de cineva care se interesa să cumpere o asemenea 
mașină. Precum vezi, programul i-a atașat un calificativ de 
relevanţă REDUS. Mai sunt o grămadă de felul ăsta. Simplă 
pălăvrăgeală. Poţi să treci mai departe. 

Hauck răsfoi următoarele câteva pagini. Mai multe e-mailuri. 
Programul monitoriza interacțiuni private. Tone întregi de 
discuţii și replici schimbate pe site-urile dedicate automobilelor 
clasice, bloguri, eBay. Yahoo.com. Orice se întâmpla să conţină 
criteriile de referință pe care le dăduse Hauck. Câteva potriviri 


VP - 206 


de pe site-ul concursului de eleganţă automobilistică din 
Greenwich, Concours d'Elegance. Toate clasificate cu 
importanţă REDUSĂ. Apărea până și o trupă rock din Texas, pe 
nume Ember Glow, care cântase în deschiderea concertului 
susținut de cântărețul Kinky Friedman. Prioritatea alocată 
acestei potriviri fusese etichetată drept ZERO. 

Erau nu mai puţin de douăsprezece pagini pline de așa ceva. 
Într-unul din e-mailuri era literalmente vorba de un tip care 
povestea despre o fată pe nume Amber, cu comentariul: „li 
strălucește părul ca o crupă de mustang”. 

Nici urmă de Charles Friedman. Nimic din Caraibe. 

Hauck se simţea frustrat. Nimic care să se adauge la lista 
primită de la Mustang World. 

— Tat? 

Un iz înțepător îi pătrunse în nări lui Hauck. Jessie stătea în 
picioare lângă aragazul din bucătărie, iar din clătitele ei se 
ridicau fuioare de fum. 

— La naiba! Joe, stai niţel! 

Hauck alergă înapoi în bucătărie și scoase clătitele înnegrite 
din tigaia compartimentată, răsturnându-le pe o farfurie. Fata lui 
își încreţi nasul, dezamăgită. 

— Mersi. Pe astea să le mănânci tu! 

— O să fac imediat altele. 

— Ai o urgență? se interesă Joe la telefon. 

— Da, o urgenţă de unsprezece ani. Tati a stricat micul dejun. 

— Asta chiar e important. Uite, eu zic să parcurgi materialul, 
totuși. E doar un prim pas. O primă aplicare a algoritmului. 
Voiam doar să-ţi dau de știre că mă ocup. O să te sun, dacă mai 
apare ceva. 

— Îţi rămân dator, Joe. 


Capitolul 61 


Karen intră cu Lexus-ul pe aleea de acces. Opri în dreptul 
cutiei poștale și cobori capacul ca să-și ia corespondenţa. 
Samantha era acasă. Mașina ei, Acura MPV, era parcată în faţa 
garajului. 


VP - 207 


Sam mai avea doar câteva zile de mers la școală, urmând să 
absolve peste o săptămână. Pe urmă, ea și cu Alex plecau la 
safari în Africa, împreună cu părinţii lui Karen. Ce mult i-ar fi 
plăcut și ei să meargă, dar, când se făcuseră planurile, în urmă 
cu câteva luni, ea tocmai se apucase de treabă la agenţia 
imobiliară, iar acum, cu tot ceea ce se întâmplase și continua să 
se întâmple, cum ar fi putut să-și ia tălpășiţa și să-l lase baltă pe 
Ty? Și oricum, se gândise ea, ce putea fi mai bine decât să-i 
vadă pe copii plecând într-o asemenea aventură cu bunicii lor? 

Precum spuneau în reclame: De nepretuit! 

Karen se întinse pe geamul de la portieră și trase afară 
corespondenţa. Prostiile obișnuite, broșuri publicitare, facturi și 
oferte pentru cărți de credit. Vreo câteva solicitări de donaţii 
pentru acţiuni caritabile. Printre care o invitaţie la Muzeul Bruce. 
Aveau o colecție fabuloasă de tablouri, americane și europene, 
și era chiar în Greenwich. În urmă cu un an, Charlie fusese ales 
în consiliul de tutelă. 

Uitându-se lung la plic, Karen lăsă gândurile să-i fugă la un 
eveniment organizat acolo anul trecut. Işi dădu seama că fusese 
cu doar două luni înainte ca soţul ei să dispară. Un spectacol 
tematic; invitaţii erau rugați să se prezinte în ţinută de gală, iar 
Charlie obținuse o masă. Îi invitaseră pe Rick și Paula. Pe mama 
lui Charlie, venită din Pennsylvania. Pe Saul și Mimi Lennick. 
(Charlie îl bătuse la cap pe Saul să-și ia angajamentul pentru o 
sumă considerabilă.) Karen își aminti că el trebuise să-și pună 
smochingul și să ţină un discurs în seara aceea. Cât de mândră 
fusese de el! 

În gândurile ei pătrunse brusc încă cineva din seara aceea. Un 
tip din oraș, un rus, pe care ea nu-l mai întâlnise niciodată, dar 
pe care Charlie părea să-l cunoască foarte bine. Charles îl 
convinsese să doneze cincizeci de mii de dolari. 

Un bărbat plin de farmec, își aminti Karen, oacheș și bine- 
clădit, ca un taur, și cu părul negru și des. ÎI ciupise pe Charlie 
de obraz, ca și cum s-ar fi cunoscut de-o viaţă, deși Karen nu-l 
auzise niciodată vorbind despre el. Rusul acela remarcase că, 
dacă ar fi știut ce nevastă atrăgătoare are Charles, ar fi fost 
încântat să doneze mai mult. Pe ringul de dans, Charlie îi 
spusese în treacăt că tipul era proprietarul celui mai mare vas 
cu pânze particular din lume. Un afacerist din domeniul 
financiar, bineînţeles - un adevărat mogul - și prieten cu Saul. 


VP - 208 


Nevastă-sa avea pe deget un diamant mare cât ceasul de la 
mâna lui Karen. Îi invitase pe toţi la el acasă - la ţară. Are un 
adevărat palat, spusese Charlie, ceea ce pe Karen o frapase. „Ai 
fost acolo?”, întrebase ea. „Ei, așa am auzit și eu”. Charlie 
ridicase din umeri și continuase să danseze. Karen își aminti 
cum se gândise că ea nici măcar n-avea habar de unde 
Dumnezeu ajunsese el să cunoască un asemenea personaj. 

După ce se întorseseră acasă, plecaseră să facă o plimbare pe 
plajă, puţin înainte de miezul nopţii, îmbrăcaţi așa cum fuseseră 
la petrecere - el în smoching, ea în rochie lungă de seară. 
Luaseră cu ei o sticlă de șampanie pe jumătate plină, adusă de 
la petrecere. Bând direct din sticla pe care o împărțeau frăţește, 
ca doi adolescenţi, se descălțaseră, Charlie își suflecase 
pantalonii și se așezaseră pe stânci, uitându-se la luminile care 
străluceau în depărtare pe Long Island, dincolo de braţul de 
ocean. 

— lubitule, sunt atât de mândră de tine, spusese Karen, 
nițeluș ameţită de la atâta vin și șampanie, dar cu mintea foarte 
limpede în privinţa acestui subiect. 

Îi petrecuse un braţ pe după gât și-l sărutase lung, drăgăstos, 
picioarele lor goale atingându-se în nisip. 

— Încă un an sau doi și pot să ies din chestia asta, replicase 
el, cu papionul desfăcut. Am putea pleca undeva. 

— Nu cred până nu văd cu ochii mei, răsese Karen. Haide, 
Charlie, știi prea bine că-ţi place la nebunie ce faci. Plus că... 

— Ba nu, vorbesc serios, spusese el. 

Când își întorsese fața spre ea, văzuse că era încordat, 
neliniștit. Avea o expresie de supunere în ochi pe care Karen nu 
i-o mai văzuse niciodată. 

— Nu înţelegi... 

Ea se dăduse mai aproape de el și-l mângâiase pe frunte, 
îndepărtându-i o șuviță rebelă de păr. 

— Ce să înţeleg, Charlie? 

II sărutase din nou. 

Două luni mai târziu, el dispăruse în explozia din gară. 

Karen trase frâna și rămase acolo, în fața casei, brusc 
năpădită de un val inexplicabil de lacrimi pe care cu greu le 
putea ţine în frâu. 

Ce să înțeleg, Charlie? 


VP - 209 


Că mi-ai ascuns niște lucruri toată viața asta petrecută de noi 
împreună, că mi-ai ascuns cine ești cu adevărat? Că în timp ce 
te duceai în fiecare zi la birou, când veneai cu mine la 
cumpărături în Costco, la fiecare sfârșit de săptămână, când te 
duceai la școală să le faci galerie lui Alex și Sam, la meciurile 
lor, tu de fapt plănuiai un mod prin care să pleci și să ne 
părăsești? Că e posibil să fi fost chiar amestecat în uciderea 
unor oameni nevinovaţi? Pentru ce, Charlie? Când a început 
povestea asta? Când a început să se schimbe omul căruia m-am 
devotat, lângă care am dormit atâţia ani, cu care am făcut 
dragoste, pe care l-am iubit din tot sufletul meu - când ar fi 
trebuit să înceapă să-mi fie frică de tine, Charlie? Când s-a 
schimbat totul? 

Ce să înțeleg? 

Ștergându-și lacrimile cu podul palmei, Karen adună 
teancurile de scrisori și reviste din poala ei. Băgă iar mașina în 
viteză și porni ușor spre garaj. Atunci observă ceva care ieșea în 
evidență printre celelalte hârtii din teanc: un plic mare, cenușiu, 
care-i era adresat ei. Se opri în faţa garajului și îl desfăcu înainte 
să coboare din mașină. 

Era de la colegiul Tufts, unde urma să meargă Samantha 
începând din august. Nicio siglă de identificare pe plic; înăuntru 
era doar o broșură, de felul celor pe care le primiseră la 
începutul procedeului de admitere, în care le era prezentată 
școala. 

Pe copertă fuseseră scrise câteva vorbe. Cu pixul. 

Citindu-le, Karen simţi cum inima i se oprește în piept. 


Capitolul 62 


O zi mai târziu, Hauck și Karen conveniră să se întâlnească. 
Au ales Cafeneaua Arcadia, aflată pe o străduţă lăturalnică din 
centru, nu foarte departe de locuința lui Karen. Hauck era deja 
la una din mese, când sosi ea. Karen îi făcu cu mâna, apoi se 
apropie de tejghea și comandă o cafea cu lapte. Apoi veni și se 
așeză în faţa lui, la o masă de lângă fereastră, în partea din 
spate a cafenelei. 

— Ce-ţi mai face rana? 


VP - 210 


El ridică brațul. 

— Nicio problemă. Sunt ca nou. Ai făcut treabă bună. 

Ea primi complimentul cu un surâs, dar în același timp se uită 
la el dezaprobator. 

— Ar trebui totuși să lași pe cineva care se pricepe să se uite 
niţel la rana ta, Ty. 

— Am primit niște rezultate, spuse el, schimbând subiectul. 

Îi împinse peste masă o copie după lista cu abonaţii la 
Mustang World. Karen dădu câteva pagini, apoi pufni cu zgomot, 
exprimându-și frustrarea în faţa lungimii nemaivăzute a listei. 

— Am reușit totuși s-o mai micșorez. Cred că nu greșim cu 
nimic dacă presupunem că Charlie nu mai este în ţară. Dacă are 
fonduri pe care le ţine în Caraibe, la un moment dat trebuie să 
poată ajunge la băncile acelea. Există șaizeci și cinci de nume 
numai în Florida, alte șaizeci și opt peste graniță. Treizeci dintre 
ele sunt în Canada, patru în Europa, două în Asia, patru în 
America de Sud, deci pe astea le putem scoate din calcul. 
Douăzeci și opt sunt în Mexic, în Caraibe sau în America 
Centrală. 

Hauck le evidenţiase cu un marker galben-electric. 

Karen își adună palmele căuș în jurul ceștii cu cafea. 

— OK. 

— Am un prieten care-i detectiv particular. M-am dus la el cu 
informaţiile pe care ţi le-am arătat despre compania pe care 
Charlie o avea înregistrată în Tortola. Împreună am eliminat pe 
loc patru dintre numele de pe listă. Erau spaniole. Alte șase erau 
societăţi comerciale... concesionari auto, furnizori de piese de 
schimb. Pentru restul l-am pus să facă o verificare financiară 
rapidă. 

— Și ce-aţi descoperit? 

— Am mai scos de pe listă alte șase nume, din motive care 
țineau de vechimea lor la reședința respectivă și de alte chestii 
pe care le-am putut deduce din istoria cărților de credit. Alți 
cinci erau oameni căsătoriți, or, cu excepţia eventualităţii în 
care Charles a fost chiar un om foarte ocupat în anul care-a 
trecut, cred că putem să-i eliminăm și pe ei. 

Karen dădu din cap și zâmbi. 

— Deci rămânem cu unsprezece. 

Îi subliniase pe toți, pagină cu pagină. Robert Hopewell, care 
locuia pe Shady Lane, în Insulele Bahamas. Un oarecare F. 


VP - 211 


March, din Costa Rica. Karen se opri puţin asupra lui. Ea și 
Charles, împreună cu Paul și Rick, fuseseră odată acolo. Un 
Dennis Camp, care locuia la Caracas, în Venezuela. Un Steven 
Hanson, cu adresa la o căsuţă poștală din insula St. Kitts. Alan 
O'Shea, din Honduras. 

Și încă cinci. 

— Îţi sună cunoscut vreunul dintre numele astea? o întrebă 
Hauck. 

Karen parcurse întreaga listă și clătină din cap. 

— Nu. 

— Câţiva și-au dat și numerele de telefon. Nu-mi vine-a crede 
că vreun om care se vrea invizibil ar face așa ceva. Majoritatea 
sunt doar căsuțe poștale. 

— În cazul în care e și el pe lista asta? 

— Da, încuviință Hauck cu un oftat. Singurul nostru avantaj e 
că el nu știe că cineva ar avea vreun motiv să creadă că 
trăiește. - Se uită lung la ea. - Dar mai am încă niște variante în 
lucru, înainte să te gândești măcar că va trebui să dai vreun 
telefon. 

— Nu asta e problema, spuse Karen, frecându-și fruntea și 
clătinând din cap. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să-ţi arăt ceva, Ty. 

Băgă mâna în poșetă. 

— Am găsit niște chestii săptămâna trecută, ascunse adânc în 
sertarul de la biroul lui Charlie, când m-ai rugat tu să-i verific 
încă o dată lucrurile. Ar fi trebuit să ţi le arăt încă de-atunci, dar 
erau chestii vechi și m-au speriat. Nu prea știam ce să fac. Sunt 
de dinainte de ziua exploziei. 

— Hai să le vedem. 

Karen le scoase din poșetă. Primul obiect era un carton ca de 
carte de vizită, în pliculețul aferent, adresat lui Charles. Hauck îl 
deschise. Era un cartonaș din acelea care însoțesc de obicei 
florile făcute cadou. 


Ne pare rău pentru cuțulică, Charles. Ar putea urma 
copiii tăi? 

Se uită la Karen. 

— Nu prea înţeleg. 


VP - 212 


— Înainte ca el să moară... - Karen își umezi buzele. - înainte 
ca el să plece, noi aveam alt câine terrier, de fapt o cățelușă. 
Sasha. A călcat-o o mașină, chiar pe strada noastră. Și exact în 
fața casei. A fost oribil. Charlie a gasit-o. Cu vreo două 
săptămâni înainte de explozia din gară... 

Hauck se uită iar la cartonaș. // amenințau. 

— Şi asta..., adăugă Karen, împingându-i celălalt obiect, după 
care își frecă fruntea cu mâna, privind încordat. 

Era o felicitare de sărbători personalizată. Cu o fotografie a 
întregii familii înăuntru. Din vremuri mai fericite. Din partea 
familiei Friedman. Charlie, într-un pulover gros tricotat și cu o 
vestă groasă, din polar, trasă pe deasupra, înconjurând-o cu un 
braţ pe Karen, în blugi și haină de fâs, așezați pe un gard- 
palisadă din lemn, undeva la ţară. Ea arăta mândră și cu ochii 
plini de strălucire. Frumoasă foc. Vă dorim numai sănătate și 
toate cele bune pentru anul care vine... 

Hauck tresări, ca și cum l-ar fi izbit în pântece un berbece de 
asalt. 

Feţele copiilor, Samantha și Alex... fuseseră amândouă 
decupate din poză. 

Se uită iar la ea. _ 

— Cineva îl ameninţa pe Charles, Ty. Acum un an. Inainte ca 
el să plece. Charlie ţinea ascunse lucrurile astea. Nu știu ce 
anume a făcut, dar sunt sigură că are legătură cu indivizii ăia 
doi de la Archer și cu toţi banii ăștia din străinătate. 

Cineva îl ameninţa într-adevăr, se gândi Hauck, dându-i înapoi 
lui Karen cele două obiecte. 

— Pe urmă, ieri, am primit asta. 

Karen băgă mâna în poșetă și mai scoase ceva, de data 
aceasta un plic mare, cenușiu. 

— Prin poștă. 

Ochii ei erau plini de îngrijorare. Hauck împinse cu degetul 
mare clapeta plicului și lăsă să alunece afară ce era înăuntru. O 
broșură. De la Tufts. Unde urma să se ducă Samantha de la 
toamnă, își aminti el. 

Era ceva scris pe prima copertă. Cu același scris de mână 
aplecat spre dreapta, ca pe cartonașul de anul trecut. 


Încă ne mai datorezi nişte răspunsuri, Karen. Noi n-am 
plecat nicăieri. Tot aici suntem. 


VP - 213 


— Îmi ameninţă copiii, Ty. Nu pot lăsa să se întâmple una ca 
asta. 

El își puse o mână peste a ei. 

— Nu. Nu vom lăsa să li se întâmple nimic. 


Capitolul 63 


Apelul pe telefonul mobil a venit exact când Hauck se 
pregătea să intre la comandantul Fitzpatrick, cu rugămintea ca 
o mașină de patrulă să fie repartizată să supravegheze din nou 
casa lui Karen. 

— Joe? 

— Fii atent, îi spuse agentul de la Grupul Operativ, am ceva 
important aici. Îţi trimit un fax chiar acum. 

Paginile începură să curgă înainte ca Hauck să se fi întors 
măcar la biroul lui. 

— Ce-ţi trimit aici e transcrierea unei serii de conversații 
online luate de pe un site al pasionaţilor de mașini, îi explică 
Velko. Primul schimb de replici a avut loc în februarie. - In urmă 
cu trei luni. Joe părea încântat. - Cred că am dat de-o urmă 
bună. 

Hauck începu să citească transcrierea, pe cât de repede 
putea smulge paginile din aparat. Pe prima pagină, sus, era scris 
ALERTĂ. În chenarul hașurat apăreau numărul de înregistrare al 
transcrierii și o dată, 24 februarie. Mai era și o listă cu 
principalele „expresii activatoare” pe care Hauck i le dăduse lui 
Joe: „Ford Mustang 1966. Emberglow. Greenwich, Connecticut. 
Concours d'Elegance. Scumpa lui Charlie”. Şi câteva dintre 
clișeele lui verbale preferate. 

Gradul de prioritate era stabilit la „RIDICAT”. 

Hauck se așeză la masă și citi, simțind cum îi pulsează 
sângele în așteptare. 


KlassicKarMania.com: 

Mal784: Hei, dau la schimb un Mustang Ember Glow 
din 66 contra Merţan 230 decapotabil din 69. Careva 
interesat? 


VP - 214 


DragsterB: Am văzut una din astea într-un film anul 
trecut. Cu Sandra Bullock. Arăta bine. 

Xpgma: Mașina sau tipa? 

DragsterB: Ce să spun, ce amuzant. 

Mal784: Casa de lângă lac îi zicea. Da, numai că a 
mea e GT, cu acoperiș de cârpă. O sută de mii de 
kilometri la bord. 280 de cai putere. Aproape nouă. 
Careva interesat? Accept treizeci și opt jumate. 
DragsterB: Știu pe cineva care-ar putea să fie. 
SunDog: Unde e mașina? 

Mal784: În Florida. Boynton Beach. Rareori vede 
lumina zilei. 

SunDog: Posibil. Am avut și eu una, mai demult. Mai 
sus, în nord. Ce cod VIN are? C sau K? 

Mal784: K. Înaltă performanţă. Fără discuţie. 
SunDog: Cum e înăuntru? 

Mal784: Piele Pony originală. Radio original. Nicio 
zgârietură. Nu știu cum fac afurisitele astea mici, dar ţi 
se bagă sub piele. Nu le mai scoţi în veci, corect? 
SunDog: Eu a trebuit s-o vând. M-am mutat de-acolo. 
O mai scoteam la paradă. 

Mal784: Unde? 

DragsterB: Alo, ce-i asta, o conversație privată? Are 
careva pe aici idee cum să fac rost de-un set de jante 
Crager de 16 inci??? 

SunDog: Pe ici-pe colo. Stockbridge, în 
Massachusetts. Concours d'Elegance din Greenwich. 
Odată și prin zona ta, la Palm Beach. 

Mal784: Hei, ai mai fost pe-aici acum ceva vreme, nu? 
Dar sub alt nume. CharlieBoy sau cam așa ceva, nu? 
SunDog: Mi-am schimbat viaţa, frate. Dă să văd și eu 
mașina. Pune-i o poză. 

Mal784: Dă-mi adresa. 

SunDog;: Posteaz-o pe site, Mal. O să arunc o privire. 


Asta era tot. Hauck citi din nou întreg dialogul. Instinctul îi 
spunea că a dat peste o urmă serioasă. Dădu pagina mai 
departe. Mai era un schimb de replici. Acesta avusese loc două 
săptămâni mai târziu, pe 10 martie. 


VP - 215 


Mal784: Habar n-ai cu ce se mănâncă Mustangii, 
frăţioare. Verifică-ţi numărul de VIN. Dacă vezi K, 
înseamnă mai mulți cai putere. Normal că merită mai 
mulţi bani. Al tău are doar J. Nu-ţi dă nimeni peste 27- 
28 de miare. 

Opie$: OK, o să verific. 

Mal784: Așa mai înveţi și tu ceva. Unii oameni nu știu 
ce au în ogradă. 

SunDog: Așa deci, Mal, încă mai ai Mustangul ăla 
Ember Glow??? 

Mal784: Hei!!! la uite ce-au adus valurile la mal! Ce-ai 
păţit, frate? Ti-am postat o poză, cum ai zis. Nu m-ai 
mai căutat. 

SunDog: Am văzut-o. O mașinuţă de n-ai treabă, asta- 
i clar. Deci n-ai reușit s-o dai? Păcat. Oricum, eu nu pot 
s-o iau acum. 

Mal784: Negociem. Nu ţin cu dinţii de preţ. 

SunDog;: Nu asta-i problema. Doar că zilele astea sunt 
mai mult pe apă decât pe uscat. Plus că ar trebui să 
găsesc un mod s-o trec prin vama de aici. 

Mal784: Unde? 

SunDog: Caraibe. Nu contează. Oricum ar mânca-o 
rugina în soarele ăsta. Dar s-ar putea să te mai caut, 
totuși. Mulţam. 

Mal784: Stai frate, stai să vorbim. O scot la licitație, 
dacă nu vrei să negociem. 

SunDog: Îți urez noroc. Ar trebui să funcţioneze, din 
partea unuia care-a cumpărat ieftin și-a vândut scump 
de nenumărate ori la viaţa lui. Mai vorbim. 

Opie$: Hei, stai că m-am uitat. Care-i treaba cu un 
cod VIN care începe cu N? 


— Gata, Ty, le-ai citit? întrebă Joe Velko. 

Hauck puse paginile la un loc. 

— Mda. Cred că am dat peste numărul câștigător. Deci cum îl 
găsim pe tipul ăsta care-și spune SunDog? 

— Deja am lansat o comandă de identificare a IP-ului de 
utilizator, prin serverul site-ului. Sper că înţelegi, Ty, că n-aș 
face chestia asta dacă n-ar fi vorba de tine? 

— Știu asta, Joe. 


VP - 216 


— Deci m-am dus direct la cei care administrează site-ul. Nu 
s-au opus prea tare. Uluitor, ce poate să facă o agenţie 
guvernamentală după 11 septembrie, chiar și fără mandat de la 
judecător. Ai un pix? 

Hauck bâjbâi în grabă cu mâna printre lucrurile de pe masă. 

— Deja mă simt mult mai în siguranţă, Joe. Dă-i drumul. 

— SunDog e doar un nume de utilizator. l-am stabilit legătura 
cu o adresă de e-mail, primită de la administratorii site-ului. 
Oilman0716Qhotmail.com. 


Capitolul 64 


Hauck se uită fix la adresă. Oilman. Petrolistul. Știa deja, fără 
să mai aibă nevoie de nimic altceva, că-l găsiseră. Totul îi 
spunea că acesta este Charles. 

— Avem cum să dăm de el? 

— Da... și nu. Precum bine știi, Hotmail e un serviciu de e-mail 
gratuit, pe Internet. Deci n-ai nevoie de nimic altceva ca să te 
înregistrezi ca utilizator decât de un nume, care nici măcar nu 
trebuie să fie unul real. Adică să fie numele tău pe bune. Și nici 
măcar de-o adresă reală. Dar putem să ne ducem la 
administratorii de la Hotmail și să le cerem să vedem ce scrie în 
cererea de deschidere a contului. Și există o evidenţă 
cronologică a mesajelor, pe care o putem accesa. Ceea ce nu 
putem face, totuși, e să legăm toate datele astea de un 
amplasament geografic anume. 

Hauck simţi un val de optimism încălzindu-i sângele. 

— OK. 

— Activitatea pare să vină din zona Caraibelor. Dar nu dintr- 
un loc anume, ci de pe o reţea locală de comunicaţii fără fir. 
Serverul a identificat activitate venind de lângă St. Maarten, din 
zona Insulelor Virgine. Și chiar de mai departe, din Panama. 

— Tipul voiajează? 

— Probabil, sau poate e pe un vas. 

Un vas. Asta i se părea logic lui Hauck. 

— Putem îngusta căutarea după chestia asta? 

— În timp, da, îi explică agentul de la Grupul Operativ. Putem 
să instituim o operaţiune de supraveghere pentru monitorizarea 


VP - 217 


activităţii viitoare și să triangulăm un punct de origine. Dar 
pentru asta e nevoie de oameni. Și de completat o mulţime de 
hârtii oficiale. Plus implicarea autorităţilor din alte ţări. Pricepi ce 
vreau să spun. Și eu am înţeles că e o chestie cu care nu prea ai 
chef să ieși în evidenţă oficial, Ty, nu-i așa? 

— Nu, recunoscu Hauck. Aș prefera să nu fie nevoie. 

— Așa mă gândeam și eu. Așa că iată care ar cam fi pasul 
următor optim, în condiţiile date. Am obţinut de la serviciul 
Hotmail informaţiile din cererea de deschidere a contului de e- 
mail. Pot să ţi le dau, nicio problemă, dar de-aici încolo trebuie 
să te descurci singur. 

— E perfect așa! 

— Adresa comunicată pentru contul de e-mail e o căsuţă 
poștală deschisă la oficiul poștal central de pe insula St. Maarten 
din Caraibe. Am mers cât de departe am putut, fără a mai 
implica pe nimeni altcineva, și am verificat. Căsuţa e 
înregistrată pe numele unui oarecare Steven Hanson, Ty. Iti 
sună cunoscut? 

— Hanson? 

La început, nu i-a spus nimic, dar pe urmă ceva s-a aprins ca 
un beculeț în capul lui. 

— Stai o secundă, Joe... 

Se învârti cu scaunul și începu să răscolească printr-un vraf 
de hârtii. Până găsi ceea ce căuta. 

Lista noilor abonaţi la Mustang World. 

O restrânsese până la numai o mână de nume. De peste tot 
din regiune: Panama, Honduras, Insulele Bahamas, Insulele 
Virgine... Îi luă câteva secunde să caute pe listă. Hopewell, 
March, Camp, O'Shea. 

Dar era acolo! 

S. Hanson. Data de începere a abonamentului: 17 ianuarie. 
Anul acesta! Unica adresă indicată era o căsuţă poștală de pe 
insula St. Kitts. 

Steven Hanson. 

Un val de optimism confirmat începu să circule prin venele lui 
Hauck. 

Steven Hanson era 0ilman0716. lar Oilman0716 trebuia să fie 
Charles. Erau prea multe coincidente. 


VP - 218 


Mașina. Concours d'Elegance. Clișeele verbale. Karen avusese 
dreptate. Partea aceasta din el n-avea cum s-o schimbe. Mașina 
lui. Scumpa lui. 

Il găsiseră! 


Capitolul 65 


Se auzi soneria de la intrare și când Karen se duse să 
răspundă rămase pironită locului de surpriză. 

— Ty... 

Samantha era în bucătărie, mâncând un iaurt și uitându-se la 
televizor. Alex își aburcase picioarele peste spătarul canapelei 
din salon, mârâind și exultând alternativ, complet absorbit de 
cel mai recent video-joc pe consola Nintendo Wii. 

Pe faţa luminată de satisfacţie a lui Hauck se citea 
nerăbdarea. 

— Trebuie neapărat să-ţi arăt ceva, Karen. 

— Haide înăuntru. 

Karen încercase să-i ţină pe copii la distanţă de ceea ce se 
petrecea - schimbările ei bruște de dispoziţie, îngrijorarea care 
mai nou părea săpată permanent pe chipul ei. Răscolitul prin 
lucrurile vechi ale lui Charles, târziu în noapte. 

Dar era o bătălie dinainte pierdută. Copiii ei aveau destulă 
minte ca să observe schimbările din jurul lor. Circumspecţia ei 
total nefirească, faţă de cum o știau ei pe mama lor, starea de 
încordare permanentă, felul în care se mânia acum din te miri 
ce. Faptul că Ty își făcea apariţia la ei acasă, neanunţat, n-ar fi 
făcut decât să le stârnească și mai mult suspiciunile. 

— Hai încoace, spuse Karen, luându-l după ea în bucătărie. 
Sam, ţi-l mai amintești pe domnul detectiv Hauck? 

De pe taburetul pe care stătea cu genunchii adunați sub ea, 
îmbrăcată în pantaloni de trening și un tricou inscripţionat cu 
Greenwich Huskies, fata ridică privirea, cu o expresie cumva la 
mijloc între derută și surpriză. 

— Bună seara. 

— Mă bucur să te revăd, spuse Hauck. Am auzit că te 
pregătești de absolvire, nu? 


VP - 219 


— Mda, săptămâna viitoare, dădu ea din cap, aruncându-și 
privirea spre Karen. 

— Și mergi mai departe la Tufts, nu? 

— Mda, spuse ea din nou. Abia aștept. Ce se-ntâmplă? 

— Trebuie să discut cu domnul detectiv Hauck câteva clipe, 
iubito. Poate-ar fi mai bine să ne ducem... 

— Lasă, nicio problemă, spuse fata, ridicându-se de pe 
taburet. Mă duc dincolo. 

Işi aruncă paharul gol de iaurt în coșul de gunoi și lăsă 
lingurița să cadă în chiuvetă. 

— Mi-a părut bine să vă revăd, îi spuse ea lui Hauck, 
înclinându-și puţin capul și mijindu-și ochii în direcţia lui Karen, 
cu sprâncenele ridicate, gen: Care-i treaba? 

Hauck îi făcu semn cu mâna. 

— Și mie la fel. 

Karen închise televizorul din bucătărie și-l conduse pe Ty spre 
salonașul cu pereți de sticlă. 

— Hai să intrăm aici. 

Ea se așeză pe colţul canapelei cu tapiţerie înflorată. Ty 
ocupă fotoliul de lângă ea. Karen își strânsese părul într-o coadă 
la spate și purta un tricou gri-închis clasic inscripţionat cu Texas 
Longhorns. Nu era fardată. Știa că arată groaznic. Dar știa și că 
el nu și-ar fi făcut apariţia așa, pe neașteptate, seara târziu, 
dacă n-ar fi fost vorba de ceva important. 

El o întrebă: 

— Copiii știu? 

— Despre ce-am găsit în cutia poștală? - Karen scutură din 
cap. - Nu. Nu vreau să-și facă griji. Săptămâna viitoare vin și 
părinţii mei aici, pentru ceremonia de absolvire. Plus mama lui 
Charlie, care vine din Pennsylvania. Vor pleca în Africa la safari, 
cu ai mei, după câteva zile. Cadoul de absolvire pentru Sam. Din 
clipa în care o să-i văd urcați în avion, o să mă simt și eu cu 
mult mai bine. 

Ty dădu din cap. 

— Sunt convins. Uite... - Scoase din jachetă niște hârtii. - 
Scuze că te deranjez acasă, la ora asta. - Lăsă hârtiile pe 
măsuța din faţa ei. - Cred că ar fi cel mai bine să le citeşti tu 
singură. 

Cu un aer circumspect, Karen le ridică. 

— Ce-i asta? 


VP - 220 


— O transcriere. A doua conversații de pe Internet. De pe unul 
din site-urile de mașini ale soțului tău. Una a avut loc în 
februarie, iar cealaltă în martie. Una dintre agenţiile cărora le- 
am dat informaţiile furnizate de tine a reușit să le intercepteze. 

Firișoarele mititele de păr de pe brațele lui Karen se ridicară 
brusc. 

începu să citească transcrierile. Emberglow. Concours. 
Greenwich. Pulsul i se accelera cu încă o bătaie, de fiecare dată 
când întâlnea o exprimare bine-cunoscută. Deodată, în mintea 
lui Karen se făcu lumină și își dădu seama ce citea. SunDog. 
Menţionarea unei schimbări de viaţă, în Caraibe. O referire la 
vechiul nume folosit de Charlie pe Internet: Char/ieBoy. 

O mână invizibilă părea să fi apucat inima lui Karen cu 
pumnul ei de gheaţă, nemaivoind să-i dea drumul. Ea se uită 
îndelung la nume. Apoi se uită la Hauck. 

— Crezi că e vorba de Charlie, nu? 

— Ce cred eu e că sunt o mulţime de lucruri care sună teribil 
de cunoscut, îi replică el. 

Karen se ridică, traversată din cap până-n picioare de-o 
descărcare nervoasă. Până acum se simţise în perfectă 
siguranţă la gândul că totul nu era decât un fel de puzzle 
abstract. Vederea chipului lui pe ecranul televizorului; 
descoperirea casetei de valori din New York. Chiar și groaznica 
moarte a dealerului care lucrase pentru firma lui, Jonathan... 
Totul ducea cumva către ceva nebulos și îndepărtat, un lucru pe 
care ea practic nu se gândise niciodată că va trebui să-l 
înfrunte. 

Acum, însă... Inima i-o luase la goană. SunDog. Karen și-l 
putea imagina foarte bine inventând o chestie de genul ăsta. 
Acum exista o posibilitate foarte reală ca tot ceea ce se 
întâmplase să fie perfect adevărat. Acum ea putea să citească 
vorbe și expresii pe care el se prea poate să le fi rostit, și 
aproape că-i putea auzi și vocea: familiară, vie. Undeva în lume 
- făcând aceleași lucruri, având aceleași conversații pe care le 
purtase altă dată cu ea. 

Karen își simţi fruntea pulsând. 

— Nu știu ce să fac cu asta, Ty. 

— l-am pus pe oamenii mei de contact să caute, spuse el. E 
un site gratuit de pe Internet, Karen. Hotmail. Nu există niciun 


VP - 221 


nume de persoană în cererea de deschidere a contului, doar o 
căsuță poștală de pe insula St. Maarten. Din Caraibe. 

Karen își tinu răsuflarea și dădu din cap. 

— Căsuța poștală a fost înregistrată pe numele de Steven 
Hanson. 

— Hanson? spuse Karen, părând neliniștită. 

— Iţi spune ceva? 

— Nu. 

Hauck ridică din umeri. 

— Nici n-ar avea de ce. Dar mie mi-a adus aminte de ceva 
văzut de curând. Am verificat lista pe care am primit-o de la 
Mustang World. - Îi întinse lui Karen încă o foaie de hârtie. - 
Uite, apare un S. Hanson acolo. Fără adresă personală, doar 
numărul unei căsuțe poștale. Aceasta este pe insula St. Kitts. 

— Ceea ce nu dovedește că ar fi el, spuse Karen. Doar cineva 
interesat de același fel de mașini... de aici. O mulţime de 
oameni ar putea fi interesați. 

— Cineva care se străduiește extraordinar de tare să nu fie 
identificat, Karen. Căsuţe poștale, nume false. Am verificat în 
baza de date a companiilor de cărţi de credit cu activitate acolo 
și știi ce rezultate am primit? Niciunul. 

— Ceea ce în continuare nu dovedește că ar fi vorba de 
Charles! - Vocea ei avea o nuanţă de disperare. - De ce? De ce 
faci asta, Ty? De ce ţi-ai lăsat serviciul? - Ea se întoarse spre 
canapea și se așeză pe brațul acesteia uitându-se fix la el. - Ce 
ai tu de câștigat din asta? De ce naiba mă pui să mă confrunt cu 
toate astea? 

— Karen..., spuse el încet, așezându-i o mână pe genunchi și 
apăsând cu blândețe. 

— Nu! 

Se trase de sub atingerea lui. 

Ochii lui adânciţi în orbite o priveau fără să șovăie și, pentru 
câteva clipe, ea se temu că nu va mai rezista și va începe să 
plângă. Ar fi vrut ca el s-o ţină în brațe. 

— Spuneai că există și o adresă de e-mail? 

— Mda. Uite-o. 

El se întinse și-i dădu o bucăţică de hârtie. Karen o luă cu 
degetele tremurânde. 

Oilman0716(Qhotmail.com. 


VP - 222 


O citi de câteva ori la rând, până când adevărul se instală 
încet în conștiința ei. 

Apoi își ridică privirea spre el cu un soi de surâs abia schiţat, 
de parcă o înţepase ceva, rănind-o. 

— Petrolistul..., smârcâi ea din nas, simțindu-se cumva 
ridicată în aer o secundă, iar apoi trântită din nou la pământ. 

O boare de lacrimi îi ardea ochii. 

— El este, dădu ea din cap. El este, Charlie. 

— Eşti sigură? 

— Da, sunt sigură. - Expiră cu zgomot, de parcă și-ar fi 
adunat forțele în fața tăvălugului de lacrimi care se pregătea s-o 
izbească în plin. - Cifrele astea, zero, șapte și șaisprezece... 
întotdeauna le foloseam, amândoi, când stabileam câte-o 
parolă. E aniversarea noastră... șaisprezece iulie. Data la care 
ne-am căsătorit. În 1989. £ Charlie, Ty! 


Capitolul 66 


Casa era cufundată în întuneric. Karen stătea în biroul lui 
Charlie. Copiii își închiseseră de mult ușile la camere și se 
culcaseră. 

Karen se uita îndelung la adresa de e-mail. 0ilman0716. 

Valuri de mânie și incertitudine o traversau din cap până-n 
picioare. Mânie amestecată cu acuzaţii, incertitudine faţă de 
ceea ce ar trebui ea să facă acum. Nici măcar nu era prea sigură 
de sentimentele ei, dar cu cât se uita mai mult la numărul atât 
de familiar, cu atât îi dispărea orice dubiu. Ştia că trebuie să fie 
Charlie. 

lar lucrul acesta îi smulgea ceva din suflet. Ultima licărire de 
încredere pe care încă o mai avea în el. În viaţa pe care o 
duseseră împreună. Ultima ei speranţă. Charlie, ticălosule... 

Să-l contacteze? Nu știa nici măcar ce-ar putea să-i spună. 

Cum ai putut, Charlie? Cum ai putut să ne părăsești așa? 
Eram o echipă. lar noi doi eram suflete-pereche, nu? Nu 
spuneam noi mereu cât de bine ne completăm unul pe celălalt? 
Cum ai putut să faci lucrurile astea oribile? 

Karen își simțea capul de parcă ar fi cântărit sute de 
kilograme. Se gândi la AJ Raymond și la Jonathan Lauer. Două 


VP - 223 


morţi de care soţul ei era clar legat. Gândul îi provoca repulsie, îi 
întorcea stomacul pe dos. 

Toate astea sunt adevărate? 

De-a lungul anului care trecuse, ea învățase cum să se 
împace cu ideea că soţul ei a murit. Făcuse tot posibilul, 
indiferent cât i-ar fi fost de greu. lar acum el se întorsese. Viu - 
tot atât de viu ca și ea. 

Ea putea să-l înfrunte. 

Oilman 0716. 

Dar ce-ar fi putut să-i spună? 

Trăiești, Charlie? Poţi să citesti asta? Íti dai seama cum mă 
simt? Cum ne-am simti cu toţii, dacă și copiii ar ști? Cât de 
groaznic ai putut să mă rănești? În ce hal ai putut să degradezi 
toți acești ani pe care i-am petrecut împreună. Charlie, cum ai 
putut?... 

Karen intră pe contul ei de pe AOL. KFried111. De două ori, 
reuși să-și adune suficient curaj încât să scrie adresa lui de e- 
mail. Oi/man. 

Apoi se opri. 

Ce-ar avea de câștigat dacă deschidea această cutie a 
Pandorei? Să-l facă să spună că-i pare rău. Să-l facă să 
recunoască în faţa ei că era cu totul alt om decât cel pe care-l 
cunoscuse ea. Că făcuse toate acele lucruri - în timp ce trăia 
lângă ea, în timp ce dormea în pat cu ea. Plănuindu-și fuga. Să-l 
audă pretinzând că el o iubise odată, că-i iubise pe toți?... 

De ce? Ce avea ea de câștigat? Își va târî familia din nou prin 
toată suferinţa. Doar că de data aceasta va fi mult mai rău. 

O lacrimă arzătoare se scurse pe obrazul lui Karen. O lacrimă 
plină de îndoială și indignare acuzatoare. Se uită fix la adresa de 
pe ecran și începu să plângă. 

— Mami? 

Karen ridică privirea. Samantha era în cadrul ușii, îmbrăcată 
sumar, într-un tricou lăbărțat, prea mare pentru ea, și chiloței. 

— Mami, ce se întâmplă? De ce stai aici, pe întuneric? 

Karen își șterse repede lacrima de pe obraz. 

— Nu știu, scumpa mea. 

— Mami, ce-i cu tine? - Sam veni spre masă și se lăsă în 
genunchi lângă ea. - Ce faci aici, la biroul lui tati? Nu, să nu-mi 
spui că n-ai nimic... de două săptămâni încoace pe tine te 
frământă ceva. - Își puse o mână pe umărul lui Karen. - E ceva 


VP - 224 


în legătură cu tati, nu-i așa? Detectivul acela a fost iarăși pe-aici. 
lar acum e o mașină afară, un pic mai jos de casa noastră. Ce 
naiba se petrece, mamă? Uită-te la tine... vii aici ca să plângi! 
Oamenii ăia au început iar să ne facă necazuri, nu-i așa, mami? 

Karen dădu din cap că da, trăgând cu zgomot aer în piept. 

— Mi-au mai trimis un bilet, spuse ea, ștergându-și ochii 
umezi. Tot ce vreau eu e să ai o zi numai a ta, de care să fim cu 
toții mândri, iubito. O meriţi din plin. lar apoi să pleci în călătoria 
aceea. 

— Și pe urmă ce-o să mai fie, mamă? Ce naiba a făcut tata? 
Mie poţi să-mi spui, mami. Nu mai am șase ani. 

Cum? Cum ar fi putut să-i spună? Să-i spună tot? Ar fi fost, 
într-un fel, ca și cum i-ar fi furat întreaga inocenţă, amintirea 
caldă pe care i-o purta tatălui ei. Il jeliseră, îl lăsaseră să se 
odihnească în pace. Învăţaseră să trăiască fără el. Naiba să te 
ia, Charlie. De ce mă silești să fac toate astea acum? 

O prinse drăgăstos pe Sam cu braţul pe după talie și trase 
adânc aer în piept. 

— E posibil ca tata să fi făcut niște lucruri rele, Sam. Se poate 
să fi rulat banii unor oameni... răi. Nişte oameni fără scrupule, 
scumpo. Prin conturi din străinătate. În mod ilegal. Nu știu cine 
sunt oamenii ăștia. Tot ce știu e că acum îi vor înapoi. 

— Ce vor, mami? 

— Nişte bani care nu se știe unde sunt. Pe care tati se poate 
să-i fi pierdut. Acesta era mesajul pe care ei au vrut să mi-l 
aducă mie. 

— Cum adică își vor banii înapoi de la tati? Doar e mort! 

Karen își trase fiica în poală și-o strânse tare, la fel cum făcea 
când era mică, ba chiar aspirând în nări o boare din familiarul 
parfum de piele proaspăt spălată cu săpun al lui Sam. O trecu 
un fior, la gândul a ceea ce urma să spună. 

— Da, iubito, e mort, încuviință, cu faţa îngropată în părul 
fiicei ei. 

— Mai sunt niște chestii pe care nu mi le spui, mami, nu-i așa? 
Să știi că mi-am dat seama. În ultima vreme vii toată ziua aici și 
răscolești prin lucrurile rămase de la el. Acum ești tot aici, în 
creierii nopţii, în biroul lui, în faţa calculatorului lui. Tati n-ar fi 
făcut nimic rău sau greșit. Era un om bun și cinstit. L-am văzut 
cum muncea. V-am văzut pe voi doi, cum vă purtați unul cu 
celălalt. El nu e aici, ca să se poată apăra, așa că numai de noi 


VP - 225 


depinde. N-ar fi făcut niciodată ceva care să ne bage pe noi în 
bucluc. Sigur că era bărbatul tău, mamă, dar era și tatăl nostru. 
Și eu îl cunoșteam, la fel de bine. 

— Da, scumpa mea, ai dreptate, oftă Karen, strângând-o în 
braţe. Depinde numai de noi. 

O mângâie pe cap, iar Sam se lăsă moale în îmbrăţișarea ei. 

Depinde numai de noi, ca să punem capăt la ceea ce se 
întâmplă. Indiferent ce-ar fi vrut oamenii aceștia de la ea. Sam 
avea o viață de trăit. Cu toţii aveau. Ce-o să facă mai departe 
coșmarul ăsta - să-i urmărească pe vecie? 

Chiar ai vrea să știi, scumpa mea, dacă eu m-aș hotări să-ți 
spun? Ceea ce a făcut el? Chiar ai vrea ca amintirile tale și 
dragostea ce i-o purtai să fie distruse? Cum s-a-ntâmplat cu ale 
mele. N-ar fi mai bine să-l iubești pur și simplu așa cum crezi tu 
că a fost, să-l ţii minte exact ca acum? Ducându-te la patinaj, 
ajutându-te la matematică. Să rămână veșnic în inima ta așa 
cum îl simţi acum? 

— Chestia asta a început să mă cam sperie, mami, spuse 
Sam, trăgându-se și mai aproape. 

— N-o lăsa să te sperie, scumpa mea. 

Karen își sărută fiica pe păr, dar în sinea ei își spuse: Și pe 
mine mă sperie. 

Blestemat să fii, Charlie! De ce a trebuit să-ți văd chipul 
atunci la televizor? 

Uită-te și tu ce-ai făcut! 


Capitolul 67 


Veni în sfârșit și ziua când copiii trebuiau să plece. Karen îi 
ajută să-și facă bagajele și-i duse cu mașina la aeroportul JFK, 
unde urmau să se întâlnească cu părinţii ei, sosiți în ziua 
anterioară, la terminalul liniei aeriene British Airways. 

Parcă mașina și intră cu ei înăuntru, ca să-și ia permisele de 
îmbarcare, iar acolo se întâlniră cu Sid și Joan, părinţii ei. Toată 
lumea fremăta de entuziasm. Karen o strânse pe Sam în braţe 
cu toată puterea de care era în stare și-i spuse să aibă grijă de 
fratele ei. 


VP - 226 


— N-am chef să-și tragă pe urechi căștile de la iPod și să-l ia 
pe sus o turmă de lei. 

— E un DVR portabil, mami, nu un iPod. Și e mai probabil să 
atragă o turmă de babuini, nu de lei. 

— Gâdilă-mă ca să râd, se strâmbă Alex, trăgându-i surorii lui 
un ghiont. 

De la bun început se lăsase rugat să meargă în această 
călătorie, văitându-se întruna că n-are niciun chef să fie mușcat 
de insecte monstruoase și să se îmbolnăvească de malarie. 

— Hai, hai, nu vă-ntreceți cu gluma... - Karen îi îmbrățișă 
drăgăstos pe amândoi. - Vă iubesc din tot sufletul. Dar asta deja 
o știți. Să vă distraţi! Și să nu mă uitaţi. Măcar un telefon, din 
când în când... 

— Nu putem să dăm telefon, mami, îi reaminti Alex. Suntem 
la safari! În inima sălbăticiei! 

— Mă rog, atunci să faceţi poze, spuse ea. Mă aștept la tone 
de poze, m-aţi auzit? 

— Da, da, te-am auzit, zâmbi Alex pe sub mustață. 

Amândoi copiii o cuprinseră în braţe și-o strânseră cu foc. 
Karen nu se putu abţine - i se umplură ochii de lacrimi. 

Alex pufni dezaprobator. 

— lar începe mama să dea apă la șoricei! 

Karen își șterse repede ochii cu mâna. 

— Of, mă lași?! 

Își îmbrăţișă și părinţii, apoi se uită la ei cum se îndepărtează, 
făcându-le cu mâna o ultimă dată, în timp ce ei se apropiau de 
controlul de securitate - Alex cu o șapcă de baseball pe cap, 
inscripționată cu Syracuse, și cu rucsacul plin cu revistele lui 
despre automobile, Sam îmbrăcată în trening și cu iPodul la 
îndemână, făcându-i și ei cu mâna o ultimă oară. Karen abia 
dacă se mai putea ţine cu firea. 

Se gândea la avertismentul pe care tocmai îl primise și la e- 
mailul lui Charles. Și la cât de mult își dorea să-și protejeze 
copiii, să-i știe în siguranţă - și-atunci ce era în capul ei, să-i 
trimită în Africa?! Ajunsă înapoi în mașină, rămase câteva clipe 
în parcare, înainte de-a învârti cheia în contact, își apăsă fața pe 
volan și începu să plângă, mulţumită că își trimisese copiii 
departe, dar simțindu-se în același timp și foarte singură... și 
știind că venise momentul, în sfârșit. 

Momentul să-l înfrunte. 


VP - 227 


Depinde numai de noi, nu-i așa? 
e 

În noaptea aceea, Karen s-a așezat în faţa calculatorului lui 
Charles. 

Nu-i mai era teamă, nu-și mai punea întrebarea ce-ar trebui 
să facă. Nu mai era decât hotărârea pe care o simţea acum, de- 
a înfrunta situaţia. _ 

Îi trecu prin minte că poate-ar trebui să-l sune pe Ty. În 
ultimele săptămâni, începuse să fie tot mai apropiată de el, 
dându-și seama că stârnește în ea niște simțăminte aparte, 
simțăminte amestecate cu deruta faţă de ceea ce se întâmpla în 
legătură cu Charles, și pe care ei i se păruse că ar fi mai bine să 
le nege. Și nu-i dăduse nicicând lui Ty un răspuns la întrebarea 
ce-ar fi ea pregătită să facă cu lucrurile descoperite de el. 

Intră în contul ei de e-mail. 

KFried111. Denumire pe care Charlie ar recunoaște-o 
instantaneu. 

Îi dădea răspunsul ei. 

Acum suntem numai noi doi, Charlie. Și adevărul. 

Ce-ar fi putut ea să-i spună? De fiecare dată când se gândise 
la asta, totul îi revenise în minte. Cumplita suferinţă de a-l 
pierde. Șocul de a-l vedea din nou, viu, pe ecran. Descoperirea 
pașaportului, a banilor. Realizarea faptului că el nu murise, ci o 
abandonase. Spaima fiicei ei, după ce fusese atacată în propria 
mașină. 

Totul revenea în forţă, dar Ty avea dreptate. Nu va dispărea 
de la sine. 

Muriseră oameni. 

Ezitând, tastă adresa de e-mail. Oilman0716. Karen o mai 
făcuse de câteva ori înainte, dar de data aceasta nu mai exista 
cale de întoarcere. Se întrebă, cu o urmă de surâs amar, ce-o să 
creadă el, cum se va schimba lumea lui, ce fel de ușă deschide 
ea acum, o ușă care poate-ar fi mai bine să rămână închisă. 

Nu se mai poate, Charlie. 

Karen tastă două cuvinte. Le citi încă o dată și înghiţi în sec. 
Două cuvinte care-i vor schimba viața a doua oară, 
redeschizând niște răni care abia se vindecaseră. 

Dădu clic pe butonul Trimitere. 


Bună, Charlie. 


VP - 228 


Capitolul 68 


Într-un loc izolat, pe nume Little Water Cay, în apropiere de 
insulele Turks și Caicos, Charles Friedman își deschise laptopul. 
Iconița de conectare sclipi intermitent, anunțându-l că era 
conectat la Internet în bandă largă prin satelit. 

Un sentiment neliniștitor de groază nelămurită se adâncea în 
sufletul lui. 

Prima oară fusese acum o săptămână, pe insula Domenica. O 
casieră de la banca de acolo, cu care mai flirta din când în când, 
îi povestise că a fost cineva cu o săptămână înainte, un tip 
scund și mustăcios, care s-a interesat la unul dintre managerii 
băncii despre un american care transferase fonduri prin ordin 
bancar. Dând o descriere foarte asemănătoare cu a lui Charles. 
Individul chiar venise să le arate tuturor o fotografie. 

Pe urmă, articolul pe care îl despături acum în poală. 

Din ziarul Caribbean Times. Secţiunea de știri regionale. 
Despre o crimă petrecută pe insula St. Maarten. Un negustor de 
diamante, de multă vreme stabilit pe insulă, fusese împușcat în 
propria mașină. Magazinul nu fusese spart, nici nu se furase 
nimic din magazin sau din mașină. Numele celui ucis era Issa. 
Era pe insulă de cincizeci de ani. 

Comerciantul /u; de pietre preţioase. Persoana /u; de contact. 
În ultimul an, făcuse două tranzacţii cu Issa. Privirea lui Charles 
se aţinti sfredelitoare pe titlul mare de ziar. O asemenea crimă 
nu mai avusese loc pe insulă de peste zece ani. 

Cumva, știau. Incepuseră să se apropie prea mult. Va trebui 
să-și schimbe punctele de oprire. Trebuie că-l urmăriseră prin 
rețeaua lui de bănci, descoperind că fondurile din contul lui de 
comisioane de la Falcon fuseseră retrase. Acum, moartea 
negustorului lui de pietre prețioase. Gândul că s-ar putea să fie 
de vină pentru ceea ce i se întâmplase bietului bătrân îl întrista 
pe Charles. li plăcuse Issa. Curând, Charles va avea nevoie de 
bani. Dar începea să fie prea periculos să se arate la față în 
acest moment. Până și aici. 

Dintotdeauna știuse că e foarte probabil ca într-o zi ei să 
adulmece urma banilor. 

Plouase cu găleata peste noapte. Câţiva nori pufoși încă mai 
adăstau pe cerul de-un albastru cristalin. Tolănit pe puntea 


VP - 229 


bărcii lui, cu o cană mare de cafea în faţă, își deschise contul de 
pe Bloomberg - ritualul lui matinal. Verificându-și poziţiile de 
investiții, exact la fel cum proceda de douăzeci de ani încoace, 
chiar dacă acum făcea tranzacţii numai pentru propriul profit. 
Curând, va trebui să termine și cu asta. Poate că aveau metode 
să-i urmărească și activitatea bursieră - amprenta lui personală 
putea fi găsită în orice tranzacţie de investiţii pe care o făcea. 
Dar asta era tot ce-i mai rămăsese, ca să nu-și piardă minţile de 
tot. Acum va trebui să renunțe și la asta. 

Laptopul începu să toarcă, readus la viaţă. Serverul îl anunţă 
că avea patru mesaje noi. i 

Nu primea prea multe e-mailuri în noul lui cont. In majoritate, 
simple spam-uri, care reușiseră într-un fel sau altul să ajungă 
până la el: propuneri de creditare ipotecară și reclame la Viagra. 
Ocazionalul buletin informativ bursier. Nu îndrăznea să atragă 
atenția asupra noii lui identități. Nu se putea altfel. N-avea 
încotro. 

Și așa se și gândea, că erau din nou spam-uri, în timp ce, 
sorbindu-și cafeaua, cercetă cu privirea lista de mesaje. 

Până ce privirea i se opri. 

Ba nu, nu ăsta era cuvântul potrivit - se prăbuși cu zgomot, 
ca un avion în picaj, ridicându-i stomacul în gât, peste adresa 
expeditorului din al treilea rând de sus. 

KFried11.1. 

Charles lăsă să-i cadă picioarele de pe copastie. Spinarea i se 
arcui, de parcă l-ar fi fulgerat un curent de înaltă tensiune. Se 
concentră iar asupra numelui, clipind des, ca și cum s-ar fi 
temut că ochii îi joacă feste. 

Karen. 

Cu inima zbătându-i-se în piept, mai verifică o dată, ca să se 
asigure că nu cumva intrase din greșeală pe vechea lui adresă 
de e-mail, deși știa că era absolut imposibil. Dar ce altceva 
putea fi? 

Nu, contul era cel bun. Oilman. 

Își simţi gâtul uscat ca iasca. Mai rău, după aceea, îl izbi brusc 
în moalele capului realizarea că, dintr-o mișcare, totul îl 
ajunsese din urmă. Trecutul lui. Înșelătoriile lui. Ceea ce făcuse. 
Cum era posibil așa ceva? Cum se poate ca ea să-i fi descoperit 
numele? Adresa? Nu, își dădu el seama, astea nici măcar nu 
sunt întrebările potrivite. 


VP - 230 


Cum e posibil ca ea măcar să știe că el trăiește? 

Trecuse un an. El își acoperise perfect toate urmele. Nu avea 
absolut nicio legătură cu fosta lui viaţă. Niciodată nu dăduse nici 
măcar din întâmplare peste cineva care să-l cunoască - mereu 
spaima lui cea mai mare. Degetele lui Charles tremurau. 
KFried111. Karen. Cum să fi fost ea capabilă să-i dea de urmă 
până aici? 

Un amalgam de emoții îl năpădi: panică, frică, dor. Amintiri. 
Le văzu din nou chipurile, simţindu-le acut lipsa în acest 
moment, la fel de mult pe cât le-o simţise în primele luni. 

Într-un târziu, Charles își adună destul curaj ca să dea clic pe 
mesajul primit. Nu erau decât două cuvinte. Le citi, culoarea 
scurgându-i-se din obraji, ochii umplându-i-se de lacrimi 
usturătoare de rușine și vinovăție. 


Bună, Charlie. 
Capitolul 69 


Când sună telefonul, Saul Lennick abia se urcase în pat, în 
pijamaua lui de mătase Sulka. Se uita peste un prospect 
financiar pentru o ședință pe care o avea a doua zi de 
dimineaţă, atenţia fiindu-i distrasă din când în când de știrile 
nopții de la TV. 

Alături de el, Mimi, cufundată în lectura unui roman de Alan 
Furst, oftă agasată, aruncându-și privirea spre telefonul lui 
mobil. 

— Saul, e trecut de unsprezece. 

Lennick dibui după telefon pe noptieră. Nu recunoscu 
numărul, dar era din afara ţării. Barbados. Inima începu să-i 
bată mai repede. 

— Scuze, draga mea. 

Își scoase ochelarii de citit și desfăcu clapeta telefonului. 

— Nu poate aștepta până dimineaţă? 

— Dacă se putea, aș fi așteptat, îi replică de la celălalt capăt 
Dietz. Calmează-te, sun de pe o cartelă telefonică. Nu se poate 
depista. 


VP - 231 


Lennick se ridică în capul oaselor și-și trase papucii în 
picioare. Mormăi un fel de suspin vinovat în direcţia soţiei lui, 
pretextând că e vorba de afaceri. Luă telefonul cu el în baie și 
închise ușa. 

— Gata, dă-i drumul. 

— Avem probleme, îl anunță Dietz. E un detectiv de la 
omucideri din Greenwich, care s-a ocupat de chestia pe care am 
făcut-o acolo. Cel care m-a interogat. S-ar putea să-ţi mai fi 
pomenit de el. 

— Așa, ȘI?... 

— Tipul știe. 

— Ce știe? zise Lennick, în picioare în faţa oglinzii din baie, 
scobindu-și cu unghia un por de pe faţă. 

— Știe de accident. Mai știe și despre chestia cealaltă, din 
New Jersey. Nu știu cum, a ajuns să-mi intre și-n casă. A făcut 
legătura între mine și unul din ceilalţi martori. Începi să-ţi faci 
acum o idee despre ce vorbesc? 

Cu glas pierit, Lennick suflă un „Doamne Dumnezeule!” Acum 
nu se mai uita fix la porul buclucaș, ci la fața lui, care devenise 
albă. 

— Stai jos. Ce urmează e și mai rău. 

— Cum dracu’ se poate să fie și mai rău de-atât, Dietz?! 

— II ţii minte pe Hodges? Unul din oamenii mei. 

— Zi mai departe. 

— A fost împușcat. 

Lennick simţi că-i plesnește inima. Dietz îi povesti cum se 
dusese Hodges la el acasă și dăduse peste poliţist. Înăuntru. 
Cum se încăieraseră cei doi. 

— Acum fii atent, Saul, până nu-ți plesnește vreo arteră, am 
totuși și-o veste bună. 

— Ce poate fi bun aici?! oftă Lennick, lăsându-se jos. 

— N-are niciun mandat. Detectivul din Greenwich. Indiferent 
ce-are de gând să facă, o face pe barba lui. Nu-i în cadrul 
niciunei anchete oficiale. A intrat prin efracţie în casa mea. A 
avut armă cu el acolo și a folosit-o. Nici prin cap nu i-a trecut să- 
| aresteze pe Hodges. Îţi dai seama ce înseamnă asta? 

— Nu, spuse Lennick panicat. Nu-mi dau seama ce înseamnă. 

— Înseamnă că-i complet în afara legii, Saul. În afara 
jurisdicției lui. Pur și simplu dădea și el târcoale. Înainte să te 
sun pe tine, am sunat la postul lui de poliţie din Greenwich. 


VP - 232 


Nenorocitul e-n concediu! O face pe cont propriu, Saul. Nici 
măcar nu e-n serviciul activ. Dacă ar ieși la iveală ce-a făcut, l-ar 
suspenda pe loc. L-ar aresta pe el, nu pe mine. 

Un junghi de durere surdă explodă în pieptul lui Lennick. Își 
trecu o mână prin părul alb, simțind cum i se adună sudoarea pe 
sub bluza de pijama. Refăcu imediat în minte traseul a ceea ce 
ar fi putut ști cineva, care să poată duce cumva înapoi la el. 

Respiră zgomotos. Totul se reducea la Dietz. 

— Fii atent acum care-i șpilul, continuă Dietz. Am pus pe 
cineva, un amic de-al meu din zonă, să stea cu ochii pe el. 
Noaptea s-a dus să supravegheze o casă din Greenwich, în 
mașina lui. 

— A cui casă? 

— A unei femei. O femeie pe care tu o cunoști bine, Saul. 

Lennick păli. 

— Karen? 

Incercă să pună lucrurile cap la cap. Reușise Karen, cumva, să 
afle? Chiar dacă aflase despre incidentul cu Lauer, cum ar fi 
putut ea să facă legătura între acesta și celălalt? Acum un an. 
Găsise caseta de valori de la bancă, pașaportul, banii. 

Lennick își umezi buzele. Trebuia neapărat să bage lucrurile în 
viteză. Îl presă pe Dietz. 

— Cum merge treaba pe-acolo? 

— Progresăm. A trebuit să fac niște chestii „pe de lături”, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. Dar cum asta n-a părut să 
deranjeze niciodată înainte... Cred că omul nostru e pe un vas, 
în larg. Nu știu unde, dar pe-aproape, oricum. l-am adulmecat 
urma prin trei dintre băncile lui. O să aibă nevoie de bani. lar eu 
o să pun mâna pe el. Curând. Mă apropii din ce în ce. Dar, fii 
atent, revenind la detectiv, se poate să fi găsit anumite lucruri 
în biroul meu... legate de ceea ce fac eu aici. Poate chiar și 
despre tine. Nu pot fi sigur. 

Un detectiv de poliție? Lucrurile începeau să se complice un 
pic cam prea tare pentru gustul lui Lennick. Ar însemna să sară 
calul de tot. Dar, pe de altă parte, n-avea de ales. 

— Ştii cum să rezolvi problemele de felul ăsta, Phil. Scuze, dar 
acum trebuie să te las. 

— Incă un lucru, spuse Dietz. Dacă detectivul știe, mai mult 
ca sigur că știe și ea. Îmi dau seama că voi doi sunteţi în relaţii 
de prietenie. Și că ai ceva de-a face cu copiii ei. 


VP - 233 


— Da, mormăi alb Lennick. 

Ținea mult la Karen. Și, cum le fusese aproape ca un unchi, de 
când erau mici, având în grijă fondurile lor de rentă pentru când 
aveau să devină majori, da, puteai spune că avea destul de mult 
de-a face și cu copiii ei. 

Dar aici era vorba de afaceri. Lauer fusese o chestiune de 
afaceri, puștiul Raymond la fel, fusese și el o simplă chestiune 
de afaceri. Ridurile de pe fața lui părură să se adâncească și mai 
tare, parcă dăltuite cu o mână nemiloasă. Îl făceau să pară mai 
bătrân - mai bătrân decât se simţise vreodată. 

— Fă ceea ce trebuie să faci. 

Lennick închise telefonul. Își stropi faţa cu puţină apă și-și 
netezi părul cu mâna. Târșâindu-și papucii, se întoarse gârbovit 
înapoi în pat. 

Știrile de noapte se terminaseră. Mimi stinsese lumina, 
începuse emisiunea lui David Letterman. Lennick se întoarse să 
vadă dacă soţia lui a adormit. 

— Nu ne uităm și noi la monolog, dragă? 


Capitolul 70 


Karen a așteptat două zile. Charles nu i-a răspuns. 

Nici nu era convinsă că o va face vreodată. 

Îl cunoștea pe Charles. Încercă să-și imagineze șocul și groaza 
pe care e-mailul ei trebuie să i le fi provocat. 

Același șoc pe care îl avusese și ea, atunci când îi văzuse 
chipul pe ecran. _ 

Karen și-a verificat e-mailurile de câteva ori pe zi. Își dădea 
seama prin ce trebuie să treacă el acum. Stând ascuns undeva, 
în vreun colț îndepărtat de lume, uitându-se cum eșafodajul 
atent construit al noii lui vieţi se dărâmă brusc. Trebuie că se dă 
de ceasul morţii - refăcând în gând fiecare pas, analizând o mie 
de posibilităţi. 

De unde putuse ea să afle? 

De câte ori n-o fi recitit el acele două cuvinte, își închipuia 
Karen. Retrăind totul în mintea lui, muncindu-și creierul, 
depănând de-a fir a păr toate pregătirile pe care le făcuse. 
Măruntaiele răsculându-se în el. Nereușind să doarmă noaptea. 


VP - 234 


Pe Charles stresul întotdeauna îl afectase în acest fel. Așa-ţi 
trebuie, i-a spus ea în gând, uitându-se cu negrăită satisfacţie la 
această imagine a lui, panicat, dat peste cap. Asa-ti trebuie, 
pentru toată suferința prin care m-ai făcut să trec. Pentru toate 
minciunile... 

Dar nu-l putea ierta. Pentru ceea ce-i făcuse ei, pentru ceea 
ce le făcuse copiilor - nu, nu putea să-l ierte! Nu mai știa dacă 
între ei mai exista vreo fărâmă de dragoste. Dacă mai exista 
ceva, în afară de amintirea unei vieţi petrecute împreună. Dar 
oricum nu conta. Ea nu voia decât să-l audă. Voia să-l vadă: față 
în faţă. 

Răspunde-mi, Charlie!... 

Într-un final, după trei zile, Karen a mai tastat un mesaj. Și-a 
închis ochii și l-a implorat. 


Te rog, Charlie, te rog... Stiu că ești acolo. Știu că 
trăiești. Răspunde-mi, Charlie. Nu te mai poti ascunde. 
Stiu ce-ai făcut. 


Capitolul 71 


Stiu ce-ai făcut! 


Charles stătea în colţul unui Internet cafe liniștit din portul de 
pe insula Mustique, unde aruncase ancora, holbându-se cu 
groază la ultimul mesaj de la Karen. 

În jur, o amestecătură de băștinași cu lungi șuviţe împletite în 
stil rasta, bând bere jamaicană, și o gașcă de surferi nemți 
itineranţi, tatuaţi și cu basmale legate peste frunte. Avea o 
spaimă covârșitoare, până și aici, că totul începea să se dărâme 
peste el. 


Stiu ce-ai făcut! 
Ce? Ce știi tu că aș fi făcut eu, Karen? Și de unde? Ascuns în 


spatele ochelarilor de soare cu lentile negre, sorbi o gură de 
Caribe și citi mesajul pentru a zecea oară la rând. Ştia că ea nu 


VP - 235 


va renunţa. O cunoștea prea bine. Deja nu mai era un lucru pe 
care să-l poată pur și simplu ignora. 

Si cum naiba ai dat de mine? 

Ce vrei tu acum să-ți spun, Karen? Că sunt un ticălos? Că te- 
am trădat? Charles simţea furia care reverbera din vorbele ei. Și 
știa că are tot dreptul. Merita din plin, orice-ar fi simţit ea. 
Pentru că-i părăsise așa cum o făcuse. Pentru că le provocase 
atâta suferinţă. Pierderea unui soț, a unui tată. Apoi, după ce se 
liniștiseră într-un târziu apele, ea să afle brusc că el trăiește! 


Răspunde-mi, Charlie! 


Ce anume știi, Karen? 

Dacă ai ști, dacă într-adevăr ai ști adevărul, ai înţelege. Măcar 
un pic. Că n-am avut nicio clipă de gând să te fac să suferi. Ar fi 
fost chiar ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit. 

A fost ca să te protejez, Karen. Ca tu să fii în siguranţă. Ca 
Sam și Alex să fie și ei în siguranţă. Ai ști, atunci, de ce a trebuit 
să fug. De ce, atunci când ușa s-a deschis, când mi s-a oferit 
ocazia, eu a trebuit „să mor”. 


Te rog, Charlie, te rog... Răspunde-mi, Charlie. 


Surferii râdeau zgomotos și comentau gutural în germană 
ceva ce găsiseră pe YouTube. O băștinașă masivă, într-un 
veșmânt tradițional viu colorat, se așeză la pupitrul cu calculator 
din fața lui, trăgând după ea o fetiță care sorbea o Fanta. 
Charles realiză cât de mult timp din tot acest an petrecuse 
ascunzându-se, pitindu-se în tenebre, întorcându-se cu spatele 
la tot ceea ce însemnase viaţa lui. La tot ceea ce iubise odată. 

Și uite că, dintr-odată, parcă se simțea din nou viu! Pentru 
prima oară într-un an de zile! Își dădu seama foarte bine: 
niciodată nu poţi ucide tot. Tot ce există în tine. Cine ești cu 
adevărat. 

lar acum, Charles înțelegea că, dacă doar atingea o tastă de 
calculator, dintr-o singură mișcare a mâinii, și trimitea înapoi 
acest mesaj, dacă îi răspundea lui Karen, totul s-ar fi redeschis. 
Lumea întreagă s-ar fi schimbat din nou. 


Stiu ce-ai făcut. 


VP - 236 


Sorbi o gură de bere. Poate că era timpul să se pună iarăși în 
mișcare. Spre Vanuatu, în Oceanul Indian. Sau înapoi în Panama. 
Nimeni nu l-ar fi găsit. Avea bani acolo. 

Işi ridică ochelarii de soare de pe nas. Se uită de aproape la 
cuvintele pe care le scrisese. Cutia Pandorei era pe cale să se 
deschidă iar. Pentru ea și pentru el. lar de data aceasta nu va 
mai exista cale de-a o închide. Nu va mai fi nicio explozie care 
să intervină pe neașteptate - niciun loc unde să se mai ascundă. 

La naiba cu toată povestea, îşi spuse. Termină și restul de 
bere. Ea îl găsise. Pumnul de fier de sub mănușa de catifea... își 
aminti cu tandreţe. 

Ea nu va renunţa niciodată. 

Da, sunt aici. Da, eu sunt, spuse el. Cu o ultimă reflecţie, 
apăsă tasta de trimitere, azvârlindu-și din nou lumea într-un 
vârtej ameţitor. 


Bună, iubito... 
Capitolul 72 


Spre seară Hauck ieșise să facă o tură de jogging în cartier. 
Stătea acasă deja de două zile și tot nu primise nicio veste de la 
Karen. Aerul nopţii era fierbinte, lipicios. Greierii ţârâiau. Într-un 
târziu, simţise pur și simplu nevoia să-și calmeze frustrarea 
care-i clocotea în piept. 

Ştia că n-are niciun drept să insiste. Ştia cât de greu trebuie 
să-i fie ei să-și înfrunte soțul. Era ca și cum o parte din povestea 
lui cu Norah i-ar fi fost adusă în faţă, să se confrunte iar cu ea. 
Se deschideau brutal răni care nu se vindecaseră. Nu era prea 
sigur: să aștepte și să vadă dacă ea încă mai voia să-l găsească 
pe Charles? Sau, acum că știa adevărul - sau cel puţin o parte 
din el -, să pună punct. Să se ducă la Fitzpatrick cu ceea ce 
aflaseră până în acest moment. 

Va trebui să redeschidă cazul. Accidentul lui AJ Raymond, cu 
autor necunoscut. 

Doar asta-l și pusese pe urmele întregii povești de la bun 
început, nu? 


VP - 237 


Spre marea lui surpriză, când venea în jos pe Euclid spre 
casă, zări Lexus-ul deja cunoscut parcat în stradă. Karen stătea 
așezată pe treptele din faţa intrării principale. Când el se 
apropie și se opri, ea se ridică în picioare. 

Un zâmbet ușor stânjenit. 

— Salut... 

Purta o cămașă neagră cambrată peste o pereche de blugi 
bine croiţi, avea părul de culoarea caramelului niţel în dezordine 
și o brățară lucitoare, din bucățele pătrăţoase de cuarț, îi atârna 
lejer la încheietura mâinii. Era o noapte caldă de vară. Lui i se 
părea că arată minunat. 

— Scuze că dau buzna așa, spuse ea, cu o expresie de-a 
dreptul stingheră, de școlăriță timidă, desenându-i-se pe faţă. 
Pur și simplu aveam nevoie să stau de vorbă cu cineva. Mi-am 
încercat norocul. 

Hauck dădu din cap. 

— Nu dai buzna, ești bine-venită oricând. _ 

O conduse în sus pe trepte și deschise ușa. Inhăţă un prosop 
de pe blatul din bucătărie și-și șterse faţa transpirată. O întrebă 
dacă vrea o bere din frigider. 

— Nu, mulțumesc. 

Karen era ca un pachet tensionat de nervi și umbla prin casă 
de parcă ar fi ţinut ceva ascuns în străfundul ei. Se apropie de 
șevaletul montat lângă fereastră. El o urmă și se așeză pe 
taburet. 

— Nu știam că pictezi. 

Hauck ridică din umeri. 

— Mai bine uită-te încă o dată, de aproape, până să folosești 
cuvântul „pictezi”. 

Ea făcu un pas spre șevalet. Stătea atât de aproape, încât 
Hauck îi putea simţi parfumul în nări: dulce, floral, făcându-i 
pulsul să se accelereze. Işi reprimă cu greu impulsul s-o atingă. 

— Drăguţ, spuse ea. Ești mereu plin de surprize, domnule 
locotenent, nu-i așa?... 

— Cred că ăsta-i cel mai frumos compliment pe care l-am 
primit vreodată pentru tablourile mele, zâmbi el. 

— Probabil că și gătești, nu? Pun pariu că... 

— Karen... 

El n-o mai văzuse niciodată atât de încordată, ca un arc. Se 
răsuci pe scaun și se întinse s-o prindă de braţ. 


VP - 238 


Ea se trase la o parte. 

— El era, spuse, cu ochii de-a dreptul lichizi de mânie, 
aproape ucigându-l din priviri. Mi-a răspuns la mesaj. A durat 
trei zile. A trebuit să-i scriu de două ori. - Își duse o mână la 
ceafă. - Nici nu știam ce să-i spun, Ty. Ce mama naibii puteam 
să spun? „Știu că tu ești, Charles. Te rog, răspunde-mi”? Într-un 
târziu, a făcut-o. 

— Ce ţi-a spus? 

— Ce mi-a spus? pufni ea disprețuitor. A spus: „Bună, iubito”. 

— Asta-i tot? 

— Mda. - Pe fața ei se desenă un mic surâs chinuit. - Asta a 
fost tot. 

Mai făcu câţiva pași, ca și cum ar fi încercat să stăvilească un 
torent mânios, studiind din toate unghiurile peisajul care se 
vedea de pe terasa casei. Se duse lângă o consolă încastrată în 
zid, pe care el ţinea câteva fotografii înrămate. Le ridică pe 
rând, una câte una. O poză cu cele două fiice ale lui, pe când 
erau mici. El o văzu cum se uită îndelung la aceasta. O alta, cu 
barca lui Hauck, Merrily. 

— E ata? 

— A mea, încuviinţă Hauck din cap și se ridică în picioare. Nu-i 
chiar iahtul sultanului din Brunei, dar Jessicăi îi place. Vara ne 
ducem amândoi la Newington cu ea sau pe Shelter Island. 
Pescuim. Când avem parte de vreme bună, mi s-a întâmplat să 
prind și... 

— Le faci pe toate, Ty, nu-i așa? - Ochii ei aruncau flăcări, 
săgetându-l nemilos. - Ești ceea ce se numește un om bun. 

Hauck nu prea știa dacă s-o ia ca pe un compliment. Karen își 
strânse buzele și-și trecu o mână prin părul ciufulit. Ai fi zis că 
stă gata să explodeze. 

El făcu un pas înainte. 

— Karen... 

— „Bună, iubito”, spuse ea din nou, cu o voce gâtuită. Asta-i 
tot ce-a găsit de cuviinţă să-mi spună, Ty. De parcă ar fi zis: „Și 
ce-ai mai făcut tu, scumpo, de când nu ne-am văzut? Ceva nou 
în legătură cu copiii? Era Charles! Omul pe care eu l-am 
îngropat. Omul lângă care am dormit timp de optsprezece ani! 
„Bună, iubito”. Ce mama dracului să-i spun eu lui acum, Ty? Ce 
naiba se va întâmpla de acum încolo? 


VP - 239 


Hauck veni lângă ea și o luă în brațe. De data aceasta, așa 
cum visase dintotdeauna, ţinând-o strâns, strângând-o cu 
putere la piept. Sângele aproape că-i spărgea venele. 

La început, ea încercă să se tragă înapoi, scuturată încă de 
mânie. Apoi îl lăsă s-o ţină, udându-i de lacrimi tricoul, 
gâdilându-i fața cu buclele dezordonate ce miroseau a miere, 
presându-și sânii plini de pieptul lui. 

El o sărută. Karen nu se opuse. Dimpotrivă, își despărți buzele 
drept răspuns, limba ei părând tot atât de nerăbdătoare ca și a 
lui să exploreze, ceva ce le depășea amândurora puterea de 
control punând stăpânire pe ei, parfumul ei pătrunzând adânc în 
nările lui - o boare ameţitoare, ceva dulce, ca de iasomie - și 
înnebunindu-i simţurile. 

Mâna lui cobori pe spinarea ei arcuită, degetele strecurându- 
se pe după cureaua blugilor ei. Aţăţat, își trase mâna înapoi și-i 
desfăcu bluza, descoperind căldura pântecului ei, apoi și mai 
sus, peste suspinul întretăiat care-i încordase pieptul, și-i prinse 
chipul între palmele lui. 

— Nu trebuie să faci nimic, îi spuse el. 

— Nu pot, spuse Karen, uitându-se la el cu obrajii uzi de 
lacrimi. Nu pot să rămân singură acolo. 

El o sărută din nou. De data aceasta, limbile lor zăboviră 
îndelung, încolăcite într-un dans lent, plin de dulceaţă. 

— Pur și simplu nu pot... 

Hauck îi șterse lacrimile de pe față. 

— Nu trebuie s-o faci, spuse el din nou. Nu trebuie să faci 
nimic. 

Apoi o ridică în brațe. 

e 

Au făcut dragoste în dormitor. 

Încet, fără grabă, el i-a desfăcut nasturii de la cămașă, și-a 
trecut mâinile peste dantela neagră a sutienului, coborând 
tandru spre partea de jos a pântecului ei, în timp ce ea se 
trăgea înapoi, niţeluș temătoare, ferindu-și părţi din trup care nu 
mai fuseseră atinse de peste un an. 

Cu răsuflarea îngreunată, Karen își rezemă fruntea de pieptul 
lui. 

— Ty, n-am mai făcut de foarte multă vreme asta. 


VP - 240 


— Știu, spuse el, ajutând-o blând să-și scoată brațele din 
mâneci, plimbându-și mâna de-a lungul coapsei ei, peste 
țesătura blugilor. 

Ea se încordă în așteptare. 

— Vreau să spun cu altcineva, spuse. Am fost cu Charles 
douăzeci de ani. 

— E OK, spuse el. Știu. 

O așeză ușor pe pat, întinzând-o pe spate, și-i trase blugii de 
pe coapsele cu mușchi netezi și fermi, fiecare picior pe rând, și 
apoi își strecură mâna pe sub chiloțeii de dantelă, simțind 
tremurul de anticipație care-i înfiora carnea acolo. Zvâcnetul din 
pântec o înnebunea pe Karen. Își ridică privirea spre el. El îi 
stătuse mereu alături, o ajutase și-o menţinuse pe linia de 
plutire, când totul în jur părea că o ia razna complet. El fusese 
unicul lucru în care mai putea crede, întinse mâna și-i atinse cu 
sfială pieptul într-o parte, acolo unde rănile începuseră să se 
vindece, și le sărută ușor, simțind gustul dulce al transpiraţiei 
lui. Hauck, încordat, își desfăcu nasturele de la pantaloni. El era 
singurul lucru care-o ţinuse în picioare. Fără el, nu știa ce s-ar fi 
făcut. 

Își apropie faţa de el. 

— Ty... 

El își trase ferm trupul peste al ei, cu fesele încordate și 
braţele puternice, de atlet. Corpurile lor se uniră ca într-un val 
călduț, trimițând un curent de electricitate prin șira spinării lui 
Karen. Ea își arcui spatele. Sânii ei se lipiră de pieptul lui, 
contopindu-și fierbinţeala. 

Brusc, n-a mai existat nimic care să-i reţină. Ea simţi o erupție 
de dorinţă ridicându-se din miezul fiinţei ei. Își lăsă capul să 
cadă pe spate, legănându-și-l într-o parte și-n alta, în timp ce el 
o pătrundea, zguduită de-un tremur care-o traversa din vârfurile 
degetelor de la mâini până în cele de la picioare, ca un curent 
năvalnic, ca un premiu de multă vreme așteptat. Îi prinse fesele 
tari în căușul palmelor și-l trase mai adânc în ea. Un val sălbatic 
puse stăpânire pe amândoi. Gemeau, cu trupurile transformate 
într-un ghem de braţe și picioare încolăcite. Ea se agăță de el. 
Bărbatul acesta riscase totul pentru ea. Faţă de el, nu voia să 
mai ascundă nimic. Se legănau amândoi în ritm. Ea voia să-i 
dăruiască tot. O parte din ea pe care n-o mai dăruise nimănui. 


VP - 241 


Nici măcar lui Charles. O parte din ea pe care mereu o ţinuse 
ascunsă. 
Tot. 


Capitolul 73 


După aceea au zăcut amândoi pe pat, epuizați. Corpul lui 
Karen strălucea tot de transpiraţie dulce, încă radiind 
fierbinţeală. Hauck o răcori suflând peste pieptul ei, peste gât. 
Părul ei se transformase într-o claie de bucle încâlcite. 

— Trebuie că a fost ziua ta norocoasă, cugetă ea cu voce tare, 
dându-și ironic ochii peste cap. In mod normal, nu cedez decât 
după cel puţin a treia întâlnire. Regula numărul unu, necesară și 
obligatorie, pe orice site matrimonial. 

Hauck râse, trecându-și un picior peste celălalt genunchi. 

— Dacă te ajută cu ceva, promit să te mai scot de două ori la 
masă. 

— Uau! exclamă Karen, chipurile ușurată. Chiar că mi-ai luat o 
piatră de pe inimă. 

Işi aruncă privirea în jur, prin dormitor, uitându-se după 
lucruri care să-i spună ceva despre el, ceva ce încă nu știa. Un 
pat simplu pe ramă de lemn, o noptieră cu două cărţi deasupra - 
o biografie a lui Einstein, un roman de Dennis Lehane - și o 
pereche de blugi aruncaţi pe un scaun, în colţ. Un televizor mic. 

— Asta ce mai e? întrebă Karen, arătând cu degetul spre ceva 
rezemat de perete. 

— O crosă de hochei, spuse Hauck, lăsându-se să cadă pe 
spate. 

Karen se ridică într-un cot. 

— Te rog, nu-mi spune că m-am culcat cu un tip care-și ţine în 
dormitor o crosă de hochei! 

Hauck dădu din umeri. 

— Campionatul de iarnă. Am uitat s-o pun bine. 

— Ty, ce naiba, suntem în iunie! 

El dădu din cap, ca un băiețel surprins cu o rezervă de 
bomboane ascunse sub pat. 

— Norocul tău că n-ai venit săptămâna trecută. Atunci aveam 
aici și patinele. 


VP - 242 


Karen își trecu ușor mâna peste obrazul lui. 

— Mă bucur să te văd râzând, domnule locotenent. 

— Cred că despre amândoi s-ar putea spune că n-am mai 
făcut-o cam de multișor. 

O vreme, au zăcut acolo în patul larg ca două stele de mare 
pe nisip, abia acoperiţi, atingându-se doar cu vârfurile 
degetelor, încă descoperindu-se reciproc. 

— Ty..., spuse Karen ridicându-se în capul oaselor. Trebuie să 
te întreb ceva. Am văzut când am venit atunci la tine la birou. 
Aveai o fotografie pe corpul mobil de lângă masă. Cu dovă 
fetițe. Când ne-am întâlnit la meciul de fotbal, mai demult, și am 
făcut cunoștință cu fiica ta, mi-ai spus că e singurul tău copil. lar 
astăzi, astă-seară, am mai văzut o poză cu două fetiţe, acolo... - 
Se dădu mai aproape de el. - N-aș vrea să redeschid niște răni 
vechi... 

— Nu, clătină Hauck din cap. Nu redeschizi nicio rană veche. 

Uitându-se în tavan, el îi povesti despre Norah. In sfârșit. 

— Acum ar fi avut nouă ani. 

Karen simţi în tot corpul un junghi dureros de tristeţe. 

El îi povesti cum tocmai se întorsese de la magazin și 
constatase că a uitat ceva și se grăbise atât de tare să dea fuga 
înapoi. Urma să intre în schimb la serviciu, deja era în întârziere. 
Beth se înfuriase rău de tot pe el. Pe-atunci locuiau în Queens. 
Cumpărase alt desert decât cel care trebuia. „Pudding 
Snacks”... 

El lăsase mașina în faţa garajului și se repezise înăuntru, după 
bonul de casă, cu gândul la schimbul care începea peste o 
jumătate de oră. 

— Pudding Snacks, repetă Hauck, ridicând din umeri în 
direcția lui Karen, cu un surâs gol pe buze. Fetele se jucau afară, 
pe trotuar. Cu o jucărie Tugboat Annie, cum ne-a spus Jessie mai 
târziu. Ştii cântecelul: Merrily, merrily, merrily... - Trase adânc 
aer în piept. - Mașina a pornit-o singură cu spatele. N-am auzit 
decât țipetele lui Jessie. Și ale lui Beth. Ţin minte privirea pe 
care mi-a aruncat-o. „O, Ty, o, Dumnezeule mare!” Totul s-a 
întâmplat atât de brusc... - El își ridică privirea spre ea și-și 
umezi buzele. - Avea patru ani. 

Karen se îndreptă de spate și-i mângâie fața transpirată cu 
mâna. 


VP - 243 


— Încă mai porţi povara asta, nu-i așa? O văd în ochii tăi. Am 
văzut-o încă de când ne-am întâlnit prima dată. 

— Tu erai cea care avea de înfruntat o mare suferință atunci 
când ne-am cunoscut. 

— Da, dar tot am văzut-o și pe a ta. Cred că tocmai de-aceea 
ţi-am și mulţumit. Pentru ceea ce mi-ai spus. M-ai făcut să simt 
că mă înțelegeai. Nu cred că putem să uităm vreodată. 

— Cum poti să uiţi așa ceva, Karen? 

— Știu, dădu Karen din cap. Știu... Dar soţia ta? Beth o 
cheamă, nu? 

Hauck se lăsă într-o parte, cu umerii adunaţi, parcă 
neajutorat. 

— Nu cred că m-a iertat niciodată. Ironia e că din cauza ei mă 
grăbeam să mă întorc la magazin. - Se întoarse și-o privi pe 
Karen în faţă. - Tii minte cum m-ai tot întrebat de ce fac toate 
astea, Karen? 

Ea încuviinţă iarăși din cap. 

— Da. 

— lar unul din motive este, cred, că m-am simţit atras de tine 
încă din primul moment. Nu mi te-am mai putut scoate din cap. 

Karen îi luă mâna într-a ei. 

— Dar celălalt motiv, spuse el, și clătină din cap, a fost puștiul 
Raymond zăcând acolo pe asfalt. De la bun început mi-am dat 
seama că are ceva... că e ceva la el, care pur și simplu mă 
aduce înapoi în timp, mă aduce cu gândul la Norah. N-am reușit 
să scap de asta... de imaginea lui. Nici acum nu pot. 

— Părul lor, spuse Karen, cuprinzând în palmă mâna lui Hauck 
și aducându-i-o aproape de sânul ei. Amândoi aveau același păr 
roșcovan. În tot acest timp, tu ai încercat să te revanșezi pentru 
accidentul de atunci. Rezolvându-l pe cel de acum. Și făcând pe 
eroul pentru mine. 

— A, nu, partea asta a fost doar planul meu de-a te aduce în 
pat cu mine, o tachină el cu o expresie impasibilă pe faţă. 

— Ty. - Se uită lung în ochii lui plini de tristeţe. - Eşti un om 
bun. Partea asta mi-a fost clară de când ne-am întâlnit prima 
dată. Oricine care te cunoaște își dă seama de asta. Toţi facem 
lucruri stupide, în fiecare zi... coborâm de pe trotuar fără să ne 
uităm dacă vine vreo mașină, urcăm la volan după ce-am băut 
un pahar în plus, uităm să stingem o lumânare când ne ducem 
la culcare. Și nu se întâmplă absolut nimic, lucrurile merg mai 


VP - 244 


departe fără probleme. Până într-o bună zi când o iau razna. Nu 
poţi să te condamni la nesfârșit. S-a întâmplat cu foarte multă 
vreme în urmă. A fost un accident. Ti-ai iubit fiica. Și acum o 
iubești. Nu mai trebuie să plătești pentru nimic. 

Hauck surâse. Işi apăsă mâna pe obrazul ei și-i mângâie 
chipul. 

— Asta mi-o spune o femeie care-a venit astă-seară aici, după 
ce-a descoperit că soţul ei fost-decedat e noul ei prieten de 
corespondență pe e-mail. 

— Astă-seară, da, râse Karen. Mâine... cine naiba mai știe? 

Se lăsă să cadă înapoi pe pat. Brusc, își aminti de ce venise. 
Frustrarea care-i înţepa trupul cu mii de ace. Bună, iubito... 
Toate astea parcă începeau s-o copleșească. Îi luă mâna într-a 
ei. 

— Deci ce naiba facem noi acum, Ty? 

— O lăsăm baltă, spuse el, strecurându-și un deget peste 
curbura spatelui ei și lăsându-l să zăbovească pe dâmbul ferm al 
unei fese. Oricum, nu prea e propice, Karen. 

— Propice? Propice pentru ce? întrebă ea, brusc conștientă de 
freamătul reînnoit din pântec. 

El se întoarse spre ea și ridică din umeri. 

— Ca s-o facem iar. 

— S-o facem iar? 

El o trase pe Karen deasupra lui, trupurile lor însufleţindu-se 
iar de dorinţă vie. Ea își frecă vârful nasului de al lui, lăsându-și 
părul să cadă în cascadă parfumată peste faţa lui, după care 
începu să râdă. 

— Ştii cât a trecut de când n-am mai auzit cuvintele astea? 


Capitolul 74 


Dimineaţă, Hauck puse de cafea. Era afară, pe terasă, când 
Karen veni și ea, după ora nouă, purtând un tricou mult prea 
mare pentru ea, inscripţionat cu Fairfield University, pe care-l 
găsise într-un sertar, și frecându-se la ochi să alunge ultimele 
urme ale somnului. 

— 'Neaţa, zise el, ridicând privirea și atingându-i în treacăt 
coapsa cu mâna. 


VP - 245 


Ea se rezemă de el și-și odihni capul pe umărul lui. 

— Bună. 

Era o dimineaţă strălucitoare și caldă, de început de vară. 
Karen privi spre braţul de ocean, peste șirul de case modeste. 
La debarcader, proprietarii de bărci se pregăteau să pornească 
în larg. Un vaporaș de navetă către Cove Island tocmai pornise 
în cursă. Câţiva pescăruși cu penaj cenușiu se roteau sus pe cer. 

Ea se apropie de balustradă. 

— E frumos aici. - Arătă cu capul spre tabloul neterminat de 
pe șevalet. - Am impresia că am mai văzut priveliștea asta. 

Hauck făcu semn cu mâna spre vraful de pânze de lângă 
perete. 

— Toate sunt cu același peisaj. 

Karen își ridică fața spre soare și-și trecu o mână prin părul 
încurcat, răsfirat de briza ușoară. Apoi se așeză lângă el, 
cuprinzând cana de cafea în mâinile făcute căuș. 

El spuse: 

— Ştii, apropo de aseară... 

Ea ridică o mână și-l opri. 

— Eu prima. N-am vrut să sar așa pe tine. Dar pur și simplu 
nu suportam ideea să mai stau singură. Voiam... 

— Mă pregăteam să spun că azi-noapte am avut cel mai 
frumos vis, spuse el, zâmbind jucăuș în direcţia ochilor ei 
somnoroși. 

— Și eu eram pe cale să spun tot ceva de genul ăsta, surâse 
timid și Karen. N-am mai fost cu altcineva de aproape douăzeci 
de ani. 

— Ce nebunie. Atâta energie înăbușită... 

— Da, sigur..., se strâmbă ea ironic. 

El se răsuci să ajungă cu faţa spre ea. 

— Ştii mișcarea aia de yoga, când îţi arcuiești mult spatele, 
așa, și... 

Karen îl plesni în glumă peste încheietura mâinii: 

— Of, ești o figură! 

Ty o prinse de mână, privind-o de data aceasta drept în ochi. 

— Am vorbit foarte serios, Karen. Când ţi-am spus de ce m- 
am băgat în toată povestea asta. Pentru tine. Dar asta deja o 
știai. Niciodată n-am fost un bun jucător de pocher... 

Karen își rezemă iarăși capul de umărul lui. 


VP - 246 


— Ty, ascultă-mă, nu știu dacă-i o idee prea bună, în 
momentul ăsta. 

— E un risc pe care va trebui să mi-l asum. 

— Sunt prea multe lucruri încurcate pe care eu va trebui să le 
lămuresc. Ce facem cu Charlie, cu copiii mei? Afurisitul ăla de 
bărbat al meu trăieşte, Ty! 

— Te-ai hotărât? 

— În legătură cu ce? Ajută-mă și tu puţin. Am de ales dintr-un 
ditamai maldărul de probleme! ` 

— În legătură cu Charles, spuse Hauck. În legătură cu ce vrei 
să fac. _ 

Karen trase adânc aer în piept. In privirea ei se citea acum o 
hotărâre ce înlocuia anxietatea de noaptea trecută. Dădu din 
cap. 

— M-am hotărât. Îmi datorează niște răspunsuri, Ty, și vreau 
să le aud de la el. Când a început să mă mintă. Când a început 
să fie lucrul acela pe care-l vâna mai important decât mine și 
decât copiii. Și n-am de gând să închei acest capitol care este o 
jumătate, aproape, din toată viața mea, fără să aud aceste 
răspunsuri. De la el. N-am de gând să-l las să scape. Sunt ferm 
decisă să-l găsesc pe omul ăsta, Ty. 

e 

După ce Karen a ajuns acasă, a făcut un duș, și-a periat părul 
și s-a așezat din nou în faţa calculatorului. Toată acea anxietate 
pe care o resimţise noaptea trecută se transformase într-o 
hotărâre nestrămutată. 

Dădu clic pe contul de e-mail de pe AOL și găsi răspunsul lui 
Charlie la mesajul ei. Îl mai citi o dată. 


Bună, iubito... 
Începu să scrie. 


Nu mai sunt „iubita” ta, Charlie. Gata, s-a încheiat. 
Sunt doar o femeie pe care ai rănit-o îngrozitor - 
dincolo de orice limită pe care ti-ai putea-o imagina. O 
femeie foarte derutată. Dar asta deja o știi, Charlie, 
nu-i așa? 

O știai, atunci când mi-ai răspuns la mesaj. Trebuie s-o 
fi știut încă din ziua când ai plecat. Deci uite care-i 


VP - 247 


târgul: vreau să te văd, Charles. Vreau să aud din gura 
ta de ce ai făcut asta. De ce te-ai folosit de noi, 
Charlie, de oamenii pe care se presupunea că-i iubești. 
Dar nu pe Internet. Nu așa. Vreau s-o aud direct de la 
tine. Fată în față. Vreau să înțeleg cine ești cu 
adevărat, Charlie. 


Trebui să facă un efort ca să se controleze. 


Rămâne să decizi tu cum vom face. Tu să-mi spui unde 
ne putem întâlni, Charlie. Trebuie s-o faci, ca să-mi pot 
vedea și eu de viață mai departe - în caz că-ți mai 
pasă cât de cât de lucrul ăsta. Nici să nu te gândești 
să spui nu. Nici să nu te gândești să te ascunzi, 
Charlie. Spune-mi când și cum. 

Karen 


Capitolul 75 


Charlie era la banca South Island, de pe insula Santa Lucia, 
când primi mesajul lui Karen pe BlackBerry. 

Vorbele ei îl săgetară drept în inimă, ca o injecție cu 
epinefrină. 

Nu. Nu putea să facă asta. Nu putea s-o vadă. Chestia asta n- 
avea cum să meargă. El deschisese ușa, dar fusese numai un 
moment de slăbiciune și stupiditate. Acum trebuia s-o 
trântească înapoi, s-o închidă pentru totdeauna. 

Completase un formular de lichidare a contului prin transfer la 
altă bancă. Scrisese datele de transfer și numerele noilor 
conturi. Își lichida toate depunerile de aici, trimițând fondurile 
spre Banco Nacional de Panama din Panama City și spre 
Seitzenbank din Luxemburg, iar de acolo spre locuri mai sigure. 

Era momentul să plece. 

Charles aşteptă să termine clienta dinaintea lui, o localnică în 
veșminte viu colorate, apoi se așeză în fața biroului 
managerului. Acesta era un insular amabil, cu care mai 
discutase și înainte, și care păru încântat să-l revadă pe Charles, 
ca de fiecare dată. 


VP - 248 


Dar fu dezamăgit să-l vadă închizându-și contul. 

— Deci, domnule Hanson, spuse managerul, conformându-se 
respectuos solicitării, s-ar părea că n-o să vă mai vedem pe la 
noi. 

— O vreme probabil că nu, spuse Charles, ridicându-se în 
picioare. Mulţumesc. 

Cei doi își strânseră mâinile. 

Plecând, cu mintea concentrată la mesajul stăruitor al lui 
Karen - luând hotărârea să-i spună nu și să nu-l mai contacteze 
niciodată -, Charles nici nu băgă de seamă cum managerul se 
întinde după o bucăţică de hârtie pe care o ţinea ascunsă în 
sertar. Și că ridică telefonul din furcă, înainte măcar ca el, 
Charles, să fi pășit afară din bancă. 

e 

Karen încă mai era la calculator când a venit replica lui 

Charlie. 


Nu, Karen. E mult prea periculos. Nu pot să risc. 
Lucrurile pe care eu le-am făcut și despre care tu crezi 
că le știi... află că te înșeli. Pur și simplu n-ai idee. Te 
rog să accepti asta. Îmi dau seama cum te simţi, dar te 
rog, te implor, încearcă să-ți continui viața. Nu spune 
nimănui că m-ai găsit. Nimănui, Karen! Te-am iubit. 
Nicio clipă n-am vrut să-ți fac rău. Dar acum e prea 
târziu. M-am împăcat cu asta. Dar te rog, te rog 
frumos, indiferent ce sentimente ai putea avea, te rog 
să nu-mi mai Scrii. 


Mânia îi înfierbântă tot sângele lui Karen. Îi scrise înapoi: 


Ba nu, Charlie, teamă mi-e că ÎȚI VEI ASUMA acest 
risc! Când spun că știu ce-ai făcut, nu mă refer doar la 
faptul că trăieşti. Știu! Știu despre Falcon și despre 
banii pe care tu i-ai gestionat prin firme din 
străinătate, Charlie. Lucruri pe care tu mi le-ai ascuns 
atâta amar de ani. Și despre Dolphin. Despre 
petrolierele acelea goale, Charlie. Despre omul acela 
din Pensacola care ti-a descoperit înșelătoria. Ce naibii 
ai încercat să-i faci, Charlie? 


VP - 249 


De data aceasta, răspunsul lui veni în câteva secunde - cât se 
poate de panicat: 


Cu cine ai stat de vorbă, Karen? 
Ce importanță are cu cine am vorbit, Charlie? 


Acum dialogau de-a binelea. Karen și omul despre care ea 
crezuse că era o fantomă. 


Tu chiar nu pricepi. Tot ce contează este că știu. Știu 
despre băiatul care a fost ucis în Greenwich. În ziua 
când ai dispărut tu. In ziua când noi ne dădeam de 
ceasul morții aici, cu gândul la tine, Charlie. Și știu că 
tu ai fost acolo. Nici acum nu-ți ajunge? Știu că ai venit 
aici după explozia de la gară. Explozia în care se 
presupunea că ai murit, Charlie. Știu că l-ai sunat pe 
băiat, dânau-te drept altcineva. 


De unde știi tu asta, Karen, de unde? 


Si știu cine era el, Charlie. Știu că era fiul celui din 
Pensacola. Lucru pe care și propriul tău dealer, 
Jonathan Lauer, l-a aflat și a încercat să mi-l spună. 
Nici acum nu-ți ajunge, Charlie? Fraudă. Crimă. 
Inscenare ca să-ți acoperi urmele. 


Câteva secunde mai târziu, Charlie îi scrise: 
Karen, te rog... 
Ea se șterse la ochi. 


Copiilor nu le-am spus nimic din toate astea. Dacă aș 
face-o, mai mult ca sigur că i-aș distruge, Charlie. Așa 
cum m-am distrus și pe mine, fir-ar să fie! Copiii sunt 
plecați acum. S-au dus la safari cu ai mei. Cadoul de 
absolvire pentru Sam. Dar am fost amenințați, Charlie. 
Au fost amenințați COPIII! Asta ai vrut, Charlie? Asta ai 
vrut să lași în urma ta? 


VP - 250 


Trase adânc aer în piept și continuă să tasteze. 


Stiu că există riscuri. Dar va trebui să ni le asumăm. 
Altfel nu voi avea încotro și mă voi duce cu toate astea 
la poliție. Vei fi pus sub acuzare, Charlie. Aici vorbim 
despre crimă. Poliția te va găsi. Dacă eu am reușit, 
crede-mă că și poliția va fi în stare s-o facă. Și asta vor 
crede copiii tăi despre tine, Charlie. Că ai fost un 
ucigaș. Nu omul pe care îl admiră ei acum. 


Karen era pe punctul să trimită mesajul, dar apoi ezită. 


Deci ăsta e prețul, Charles, pentru tăcerea mea. 
Pentru ca să tin totul ascuns. Tie întotdeauna ti-a 
plăcut să faci un schimb echitabil. Nu te vreau înapoi. 
Nu te mai iubesc. Nici nu știu dacă mai am vreun 
sentiment pentru tine. Dar vreau să te întâlnesc, 
Charlie. Vreau să aud din gura ta de ce ne-ai făcut 
asta, s-o aud de la tine, față în față. Așa că spune-mi 
doar cum urmează s-o facem. Nimic altceva. Niciun fel 
de scuze. Niciun fel de păreri de rău. Pe urmă n-ai 
decât să dispari pentru tot restul vietii tale mizerabile. 


Apăsă pe butonul de trimitere. Și așteptă. Timp de câteva 
minute. Nu veni niciun răspuns. Karen începu să se îngrijoreze. 
Dacă divulgase prea multe? Dacă îl speriase, determinându-l să 
dispară? De tot. Acum, când în sfârșit îl găsise! 

Așteptă o vreme, care i se păru o eternitate. Uitându-se fix la 
ecranul gol. Nu-mi face asta, Charles. Nu acum. Haide, Charlie, 
prefă-te că m-ai iubit odată! Nu mă pune să trec iar prin ce-am 
trecut! 

Karen închise ochii. Poate chiar aţipi o vreme, complet lipsită 
de vlagă, extenuată. 

Auzi un zgomot. Când deschise ochii, văzu că sosise un e- 
mail. Dădu clic să-l deschidă. 


Singură. Numai așa accept. 


VP - 251 


Karen se uită lung la mesaj. Un mic surâs de satisfacţie i se 
desenă pe buze. 


OK, Charlie. Singură. 
Capitolul 76 


A mai trecut o zi, în care ea a așteptat instrucţiunile din 
partea lui Charles. De data aceasta, nu mai era agitată sau 
speriată. Nici surprinsă, atunci când într-un târziu le-a primit. 

Doar hotărâtă. 


Vino la Clubul St. James de pe insula St. Hubert, din 
arhipelagul Virginelor britanice. 


Karen știa unde este. Navigaseră pe-acolo de câteva ori. Era 
un loc splendid, pe o plajă în formă de potcoavă, cu o mână de 
bungalow-uri rustice, acoperite cu stuf, cuibărite chiar pe plajă. 
Perfect izolat. 

Charles adăugă: 


Curând. În câteva zile, Karen, nu săptămâni. O să te 
contactez eu acolo. 


Erau multe lucruri pe care Karen se gândea să i le spună. Dar 
tot ce i-a scris a fost: 


Voi fi acolo. 
o... 

Ronald Torbor se lupta din greu cu sine însuși, ca să ia o 
decizie. Chiar în dimineaţa aceea, ridicând privirea, îl 
descoperise pe Steven Hanson, americanul, așteptând în faţa 
biroului lui. 

Venise să-și închidă conturile. 

Managerul de bancă încercase să-și ascundă surprinderea. De 
când cei doi americani fuseseră la el acasă, se rugase în gând să 
nu mai dea ochii cu acest om în viaţa lui. Dar uite-l că venise. 
Tot timpul cât au vorbit și-au pus la punct detaliile lichidării 


VP - 252 


conturilor, inima lui Ronald a bătut ca un ciocan, mai-mai să-i 
sară din piept. De îndată ce americanul a plecat, Ronald s-a 
repezit la toaletă. Cu mâini tremurânde, și-a împroșcat apă rece 
pe faţa înfierbântată. 

Ce să facă? 

Știa că nu e în regulă - ceea ce îi ceruseră oamenii aceia 
îngrozitori. Ştia că ar încălca toate regulile. Că va fi concediat pe 
loc, dacă vreodată va afla cineva. Va pierde absolut toate 
lucrurile pentru care muncise atâta amar de ani. 

Și Ronald îl simpatiza. Pe domnul Steven Hanson. Era 
întotdeauna bine dispus și politicos. Intotdeauna avea o vorbă 
bună de spus despre Ezra, a cărui fotografie se afla pe masa lui 
Ronald, și pe care Hanson îl văzuse o dată, când Ezra și Edith 
veniseră în vizită la bancă. 

Dar avea de ales? 

Pentru fiul lui trebuia să facă acest lucru. 

Mustăciosul îi dăduse cuvântul lui: dacă descoperă vreodată 
că Ronald l-a tras pe sfoară, se va întoarce, cu amicul lui cu tot. 
lar dacă ei reușiseră să-i dea de urmă lui Hanson până aici, 
puteau să-i dea de urmă și mai departe. Și dacă aflau că-și 
lichidase conturile de aici, va fi cu atât mai rău pentru el. Și 
pentru Edith și Ezra. 

Mult, mult mai rău. 

Ronald își dădu seama că în joc era un lucru mult mai 
important decât slujba lui. Era vorba de familia lui. Il 
amenințaseră că-l vor ucide. Pe Ezra. Ronald se jurase că nu va 
mai trebui să vadă încă o dată expresia aceea de spaimă și 
teroare în ochii soției lui. 

Domnule Hanson, vă rog să mă-nțelegeți. Nu am de ales! 

La capătul îndepărtat al pieţei unde se afla banca era cabina 
unui telefon public. Lângă o bancă, având lipit un afiș pe ea, 
fotografia  coruptului conducător actual al insulei Nevis, 
deasupra sloganului: LE-A VENIT VREMEA SA PLECE. 

Băgă o cartelă preplătită în fantă și formă numărul 
internaţional care-i fusese dat. A; grijă să-mi dai de știre, 
Ronald, spusese mustăciosul înainte de-a pleca, atingând cu 
palma creștetul lui Ezra. 

— Drăguţ băiat, rânjise el și-i făcuse cu ochiul. Sunt convins 
că-l așteaptă un viitor strălucit. 


VP - 253 


Telefonul începu să sune. Ronald își înghiţi cu greu nodul de 
spaimă. 

— Alo, răspunse un glas. 

Ronald îi recunoscu timbrul. Simplul fapt că-l auzea din nou îi 
trimise un fior de rușine și repulsie pe șira spinării. 

— La telefon Ronald Torbor. De pe Nevis. Aţi spus să vă sun. 

— A, Ronald! Mă bucur să te aud, îi replică mustăciosul. Ce 
mai face Ezra? Toate bune? 

— L-am văzut, spuse Ronald, fără să-i răspundă la întrebare. 
Pe cel pe care-l căutați. A fost aici astăzi. 


Capitolul 77 


— Mă duc singură, îi spuse Karen lui Hauck. 

Se întâlniseră din nou la Arcadia, cafeneaua din oraș. Karen îi 
povestise cum a contactat-o Charlie, în sfârșit, și ce instrucţiuni 
îi dăduse. î 

— A spus să vin numai eu. Asta e târgul pe care l-am încheiat. 
Trebuie s-o fac, Ty. 

— Ba nu. Nu te duci. - El își lăsă jos cafeaua și clătină din cap. 
- Nu ţine, Karen. Nu știi cine altcineva s-ar putea să mai fie 
implicat în chestia asta. Nici prin cap nu-mi trece să te las să te 
pui în pericol! 

— Asta a fost înțelegerea, Ty. Şi eu am zis da. 

— Karen. - Hauck se aplecă spre ea, coborându-și vocea 
pentru ca oamenii de la mesele învecinate să nu-l audă. - Omul 
ăsta v-a părăsit, pe tine și pe copii. Știi foarte bine ce-a făcut. ȘI 
mai știi și ce fel de lucruri are de protejat. E periculos ce vrei să 
faci, Karen! Aici nu vorbim de-o escapadă adolescentină. Tu i-ai 
spus exact lui Charlie ce-ai descoperit despre el. Au murit 
oameni. Nici mort nu te-aș lăsa să duci acolo de una singură. 

— Nu trebuie să-mi amintești care e miza, Ty. - Vocea lui 
Karen era încordată și devenea tot mai puternică. Se uită 
rugător la el. - Când am venit la tine, am făcut-o pentru că am 
avut încredere în tine. Ti-am spus lucruri pe care nu le-aș putea 
spune nimănui altcuiva. 

— Cred că am arătat deja că-ţi merit încrederea, Karen. 


VP - 254 


— Da, încuviință Karen. Știu că ai demonstrat. Dar acum 
trebuie să ai și tu încredere în mine, măcar puţin. Mă duc, spuse 
ea, cu privirea lucidă și neclintită, așa cum am promis. E vorba 
de soţul meu, Ty. Îl cunosc, în ciuda aparenţelor. Și știu că el nu 
mi-ar face niciun rău. l-am spus că mă duc, Ty. N-am de gând să 
scap șansa asta. 

Hauck lăsă să-i scape un oftat lung, ca un șuierat, căutătura 
lui dârză arătându-i clar opoziţia. Putea foarte bine s-o oprească, 
și el știa asta. Putea să dea totul pe faţă, chiar azi. Dar acesta 
era lucrul pe care i-l promisese. Incă de la bun început. Să-l 
găsească pe Charles. Și, pe măsură ce analiza pe rând toate 
celelalte opţiuni, își dădea seama că, în multe privinţe, era deja 
amestecat mult prea mult. 

— Trebuie să vă întâlniți undeva într-un loc public, cu multă 
lume în jur, spuse el într-un târziu. Trebuie să am posibilitatea 
să te ţin sub observaţie. Numai așa se poate. 

Ea făcu ochii mari. 

— Ty... 

— Nu negociem pe tema asta, Karen. Dacă situația mi se pare 
sigură, după ce am aflat toate detaliile, poți să te duci să-l vezi. 
Singură. Îți dau cuvântul meu. Dar voi fi și eu prin zonă. Asta-i 
târgul. 

Expresia de pe fața lui Karen era ușor mustrătoare. 

— Nu te poţi folosi de mine ca să ajungi la el, Ty. Trebuie să- 
mi promiţi. 

— Crezi că vreau să mă duc și să-l arestez, Karen? Ce-ti 
închipui, că am să-i anunţ pe cei de la Interpol și-am să regizez o 
cascadorie cu lunetiști și urmăriri de mașini ca-n filme, ca-n 
serialul ăla, Miami Vice? - Hauck o privi fix. - Motivul pentru care 
vreau să vin și eu e că, probabil, m-am îndrăgostit de tine, 
Karen... tu chiar nu înțelegi?... Sau, mă rog, ceva foarte aproape 
de dragoste. Mă duc acolo pentru că nici într-un caz n-am să te 
las să te bagi într-o situație care te depășește și să risc să fii 
ucisă. 

Expresia din ochii lui era una de hotărâre nestrămutată, 
inflexibilă. Albastrul lor strălucitor se întunecase, devenind gri ca 
oţelul. O vreme, amândoi au stat acolo tăcuți, Hauck parcă 
scoțând scântei de mânie. 

Pe urmă, încet, Karen zâmbi. 

— Ai spus „probabil”. 


VP - 255 


— Mda, probabil, dădu Hauck din cap. Și, dacă tot veni vorba, 
probabil că sunt și puţin gelos. 

— Pe Charles?! E 

— Pe cei optsprezece ani pe care i-ai dăruit, Karen. Asta e 
omul cu care ţi-ai construit viața, indiferent ce naiba a făcut! 

— Partea asta s-a încheiat, Ty. 

— Nu știu ce anume s-a încheiat. - El își feri privirea pentru o 
clipă, apoi trase aer în piept, plin de necaz. - In fine, am spus-o 
și gata, oricât de prostește ar suna, asta e și gata. 

Karen îi luă mâna între amândouă palmele ei și-i mângâie 
ușor încheieturile degetelor. În cele din urmă, el o privi în ochi. 

— Ştii ceva? Probabil că și eu te iubesc. - Ea ridică din umeri. 
- Sau, mă rog, ceva pe-aproape. 

— Sunt copleșit. g 

— Dar dacă facem asta, Ty, n-o putem face așa. Te rog. Asta 
e cel mai important lucru pentru mine, acum. De-aceea mă și 
duc acolo. Pe urmă... - Karen împinse cu degetul mare în palma 
lui. - Pe urmă, vom vedea. Batem palma? 

El își încolăci degetul mic pe după al ei și-și dădu reticent 
acordul. 

— Cunoști locul cu pricina? 

— Clubul St. James? Am fost o dată acolo, cu barca noastră. 
Am ancorat ca să mâncăm de prânz. - Ea îi sesiză îngrijorarea. - 
Ty, zău, e ca într-o revistă de reclamă pentru agenţiile de 
turism! În niciun caz nu e un amplasament potrivit pentru o 
ambuscadă. 

— Deci când vrei să mergi? 

— Să mergem, Ty. Amândoi. Mâine, spuse Karen. Am rezervat 
deja biletele. 

— Biletele? 

— Da, Ty, biletele, râse Karen. Tu chiar crezi, sincer, că mi-am 
imaginat vreo clipă că ai să mă lași să mă duc de una singură? 


Capitolul 78 


Lăsă câinele la vecini. Rick și Paula erau plecați. La fel și copiii 
ei. Karen trimise un e-mail la pensiunea unde stăteau Sam și 
Alex, spunându-le că va pleca și ea pentru câteva zile. Își dădu 


VP - 256 


seama că trebuie să spună totuși cuiva unde se duce. Formă un 
număr și o voce familiară îi răspunse, la telefonul de acasă. 

— Saul? 

— Karen? - Lennick părea surprins, dar încântat. - Ce mai 
faci? Ce-ţi mai fac năzdrăvanii? 

— Suntem toţi bine, Saul. Tocmai de-aceea te și sun. Plec din 
oraș pentru vreo câteva zile. Copiii sunt în Africa, dacă-ţi poți 
imagina. La safari. Cadoul de absolvire pentru Sam. Cu ai mei. 

— Da, îmi amintesc că mi-ai povestit ceva, spuse el pe un ton 
relaxat. Vezi ce bine e să fii tânăr în ziua de azi? 

— Da, Saul, spuse Karen, ai perfectă dreptate. Uite, mi-e 
destul de greu să iau legătura cu ei acolo, așa că le-am lăsat 
numărul tău de telefon de la birou. Asta așa, în caz că apare 
ceva. Nu prea știam la cine altcineva să apelez. 

— Bineînţeles, Karen, aș fi mai mult decât încântat să dau o 
mână de ajutor. Ştii că aș face orice pentru voi. Deci unde ai 
pornit-o? În caz că am nevoie să te contactez? 

— Spre Caraibe. Insulele Virgine... 

— Excelentă idee. E foarte frumos acolo în perioada asta a 
anului. Vreun loc anume? 

— O să-ţi las numărul meu de mobil, Saul. - Decisese să nu-i 
mai spună și restul. - Dacă e nevoie, poţi să mă suni oricând. 

Saul era mentorul lui Charlie. Se îngrijise de închiderea firmei 
lui. Aflase diverse lucruri despre el. Povestea cu Archer. 
Conturile din străinătate. Dar ei nu-i pomenise niciodată despre 
ele. Străbătută de un fior, Karen se întrebă deodată: Oare știe 
tot? 

— Știu că au existat niște lucruri necurate pe care Charlie le-a 
făcut, Saul. 

El făcu o pauză. 

— La ce te referi, Karen? Ce vrei să spui? 

— Știu că avea în grijă o grămadă de bani. Conturile despre 
care am discutat, din străinătate. În legătură cu ele erau 
pașaportul acela și ce-am găsit eu în cutia de valori, nu-i așa? 
Nu m-ai mai sunat deloc după aceea, Saul, dar știu că știi și tu. Il 
cunoșteai mai bine decât mine. Și l-ai proteja, Saul, nu-i așa, 
dacă ar ieși la iveală ceva? Chiar și acum? 

— N-am vrut să-ți faci griji, Karen. Asta e datoria mea. Și te-aș 
proteja și pe tine. 


VP - 257 


— Chiar așa, Saul? - Brusc, Karen avu impresia că înţelege 
ceva. - Chiar dacă ar însemna o ameninţare la adresa ta? 

— O ameninţare? Cum ar putea să reprezinte o ameninţare 
pentru mine, Karen? Ce vrei să spui? 

Ea era pe cale să insiste - să-l întrebe dacă știa. Știa că soţul 
ei trăiește? Era și Saul părtaş la toată povestea? La povestea 
asta din cauza căreia se ascundea Charlie... sau, o fulgeră pe 
Karen un gând de rău-augur, poate chiar persoana de care 
fugea, de care se ascundea? Era părtaș la lucrul acesta 
îngrozitor care se interpusese între ei doi? Saul In mod sigur 
știuse despre Jonathan Lauer. Dar ei nu-i spusese niciodată 
nimic. Karen simţi cum i se strecoară în suflet un fior de îndoială 
și nervozitate, ca și cum ar fi pătruns pe furiș într-o loc interzis, 
într-o văgăună înghețată și închisă ermetic. 

Saul își drese glasul. 

— Bineînţeles că aș face-o, Karen. 

— Ce anume Saul? 

— Să te protejez, Karen. Și pe copii. Nu asta m-ai întrebat? 

Dintr-odată, Karen fu sigură. Saul știa. Mult mai mult decât 
voia să-i spună ei. Își dădu seama din tremurul ezitant al vocii 
lui. Saul era mentorul lui Charlie. 

Știa. N-avea cum să nu știe. 

lar acum Saul știa că și ea știe. 

— Nu mi-ai spus niciodată. - Karen își umezi buzele. - Ştiai că 
Jonathan Lauer a murit. Știai că a încercat să ia legătura cu 
mine. Ştiai că Charlie a manevrat toţi acei bani. Charlie e mort, 
Saul, nu-i așa? El e mort... iar tu îl protejezi în continuare. 

Urmă o pauză. 

— Firește că e mort, Karen. Charlie te-a iubit foarte mult. 
Asta-i singurul lucru la care ar trebui să te gândești acum. Cred 
că cel mai bine ar fi să lăsăm lucrurile așa. 

— Ce-a făcut soţul meu, Saul? Ce e cu voi, oameni buni? De 
ce îmi tot ascundeți lucruri? 

— Încearcă să te simţi bine acolo unde te duci, Karen. 
Indiferent unde te duci. Știi foarte bine că mă voi ocupa de tot 
ce trebuie făcut aici. Știi asta, draga mea, nu? 

— Da, spuse Karen. 

Își simţea gura uscată. Un fior de nesiguranţă o traversă de 
sus până jos, o fereastră lăsată deschisă către o lume în care 
avusese odată încredere. 


VP - 258 


— Știu asta, Saul. 


VP - 259 


PARTEA A PATRA 


Capitolul 79 


Avionul Cessna cu douăsprezece locuri al companiei Island Air 
ateriză pe pista insuliței îndepărtate, roţile lui găsind cu 
dificultate limba de uscat din mijlocul verde-albastru al Mării 
Caraibelor. Micul avion încetini și se opri în fața terminalului - 
practic o baracă prefabricată Quonset, cu un turn de control și o 
giruetă. 

Hauck îi făcu cu ochiul lui Karen peste culoarul dintre scaune. 

— Gata? 

Doi hamali în șorturi și tricouri cu mânecă scurtă ieșiră în fugă 
afară, de îndată ce elicele încetară să se mai învârtă. 

Tânărul pilot cu ochelari de soare îi ajută pe pasageri să 
coboare pe asfalt, la capătul scării de aterizare. 

— Foarte plăcut zbor, îl complimentă Hauck. 

— Bun venit în paradis, zâmbi pilotul. 

Luaseră cursa de dimineaţă spre San Juan de pe aeroportul 
JFK, prinseseră legătura American Eagle spre Tortola, iar acum 
avionașul acesta înghesuit, peste marea de cleștar, până la St. 
Hubert. Karen fusese tăcută cea mai mare parte a călătoriei. 
Dormise, apoi răsfoise nervoasă o cărţulie pe care-o adusese cu 
ea. Era neliniștită. Lui Hauck nici că se putea să-i apară mai 
atrăgătoare, în maioul maro mulat și pantalonii pescărești albi, 
cu un lănţișor cu pandantiv din onix în jurul gâtului și ochelari de 
soare cu ramă de baga ridicaţi pe cap. 

Hauck o ajută să coboare ultima treaptă și-și lăsă pe ochi 
propriii ochelari de soare. Indiferent ce-i aducea pe ei aici, era 
superb. Soarele strălucea orbitor. O briză răcoroasă venită 
dinspre mare le dezmierda pielea. 

— Friedman? Hauck? 


VP - 260 


Un reprezentant local al agenţiei de turism, purtând o cămașă 
albă cu epoleți și ținând o mapă în mână, îi căuta printre cei 
sosiți. 

Hauck îi făcu semn cu mâna. 

— Bine aţi venit pe St. Hubert, le ură negrul tânăr, zâmbind 
politicos. Eu vă voi conduce la hotel. 

Își încărcară bagajele într-un Land Cruiser cu însemnele 
hotelului. Insula nu părea să fie mai mult decât o panglică lată 
de nisip și vegetaţie, în mijlocul mării. Doar câţiva kilometri, de 
la un capăt la celălalt. Un mic lanţ muntos care tăia insula în 
două, câteva tarabe improvizate cu mâncare, băștinași care 
vindeau fructe și rom făcut în casă, câteva capre. Vreo două 
panouri colorate făcând reclamă unui serviciu local de închiriat 
mașini și berii Caribe. 

Drumul până la hotel n-a durat mai mult de cincisprezece 
minute de hurducături pe asfaltul denivelat. Curând, intrară în 
spaţiul privat al complexului St. James. 

Peisajul era magnific, cu vegetaţie luxuriantă și palmieri înalți. 
Lui Hauck i-au trebuit cam două secunde ca să-și dea seama că 
nu era genul de loc pe care și l-ar fi putut permite. O săptămână 
aici costa probabil mai mult decât salariul lui pe o lună. La 
recepţia în aer liber, sub un acoperiș din stuf, Karen ceru cele 
două camere alăturate pe care le rezervase în hotelul incintei. 
Discutaseră deja chestiunea. Pe Hauck nu-l deranja. Nu erau în 
vacanţă. Era important să ţină minte, exact, pentru ce veniseră 
aici. 

— Vreun mesaj? se interesă Karen, în timp ce completau 
formularele. 

Recepţionera, o  localnică frumușică foc, cercetă rapid 
monitorul computerului. 

— Îmi pare rău, doamnă Friedman, n-aveţi nimic. 

Un angajat al hotelului îi conduse în camerele lor, amândouă 
amenajate cu mult gust, fiecare cu câte un pat larg, cu 
baldachin, și mobilier scump din ratan. Baia spațioasă, în 
marmură, cu o cadă cât toate zilele. Afară, palmierii se legănau 
până în dreptul terasei, care dădea spre plaja perfectă, cu nisip 
alb. 

Se întâlniră pe balcoanele lor adiacente, să se uite la mare. Pe 
plajă se vedeau câteva umbrele colorate, împrăștiate ici și colo. 
Și un splendid iaht alb, de zece metri, ancorat la debarcader. 


VP - 261 


— E superb, spuse Hauck, uitându-se în jur. 

— Da, îl aprobă Karen, inhalând briza oceanului, așa e. 

— Nu prea are rost să stăm degeaba înăuntru, până îţi dă el 
de știre, spuse Hauck. Vrei să mergem să înotăm? 

— De ce nu? zâmbi Karen. Sigur. 

Un pic mai târziu, Karen cobori din cameră, purtând un 
costum de baie întreg, elegant croit, de culoarea bronzului, pe 
sub un sarong, și cu părul prins în creștet cu agrafe. Hauck 
îmbrăcase o pereche de pantaloni scurți „de designer” - Colby 
College. 

Apa era caldă și înspumată. Valuri mărunte și albe clipoceau 
la picioarele lor. Plaja era aproape pustie. Era iunie și complexul 
nu prea părea să fie plin. La vreo două sute de metri în larg se 
vedea un mic recif plat, pe care făceau plajă câteva persoane. 
Un cuplu de tineri se jucau cu mingea și paletele în apă. Marea 
era liniștită ca o oglindă. 

— Dumnezeule, e magnific, suspină Karen, parcă în al 
nouălea cer, intrând în apă. 

— Uau, exclamă și Hauck. 

Plonjă în spuma unui val care se retrăgea, iar după ce reveni 
la suprafaţă, îi arătă spre larg: 

— Vrei să înotăm până la recif? 

— Să înotăm? râse Karen. Ce-ar fi să ne luăm la întrecere? 

— Să ne luăm la întrecere? Ştii cu cine vorbeşti, stimată 
doamnă? râse și Hauck. Sunt încă pe locul trei, în clasamentul 
celor mai tari viteziști ai Liceului Greenwich! 

— Vai, nu mai pot de frică, dădu Karen ochii peste cap, deloc 
impresionată. Mai bine vezi să nu te muște vreun rechin! 

Plonjă cu graţie la distanţă în fața lui. Hauck o lăsă să 
parcurgă vreo două lungimi de braț, după care porni după ea. 
Inota în forță, simțind vălurelele de apă spărgându-i-se de trup. 
Karen înainta prin apa înspumată părând să nu facă niciun efort. 
lar el nu câștiga deloc teren. Oricât s-ar fi străduit, pur și simplu 
nu reușea să reducă din distanță. O dată sau de două ori, 
încercă să-și facă vânt și s-o apuce de picioare. Totul n-a durat 
decât vreo trei minute. Karen l-a întrecut de departe, ajungând 
prima pe recif. Deja îl aștepta, întinsă la soare, când el s-a 
căţărat pe coral, răsuflând greu. 

— Ce ţeapă mi-am luat... 

Ea îi făcu cu ochiul. 


VP - 262 


— Am fost campioana statului Atlanta la înot, la juniori sub 
doisprezece ani. - Își scutură părul de apă. - Ție ce naiba ţi-a 
luat atât de mult? 

— Am dat peste un rechin, mormăi el, zâmbindu-i pe sub 
mustață. 

Karen se lăsă pe spate, pe nisipul fin. Hauck se așeză cu 
brațele înlănţuite pe genunchi, uitându-se spre acoperișurile din 
stuf și palmierii unduitori de pe minunata insulă tropicală. 

— Deci ce altceva mai faci bine? întrebă el, prefăcându-se 
descurajat. Măcar să ştiu dinainte. 

— Gătesc chili. Joc tenis de câmp. Obţin sume mari de la 
donatorii bogați. - Karen râse. - Am reușit, la viața mea, să adun 
fonduri consistente. Tu? 

— Eliberez de adversari o linie de apărare la hochei. Dau jos 
mâţe din copaci. Dau gata o gogoașă din câteva înghiţituri. Mai 
încasez câte-o lovitură. 

— Şi pictezi, îl încurajă Karen. 

— Asta ai văzut deja. 

— Da. - Îl împunse jucăuș cu degetul mare de la picior. - Poţi 
să-i zici pictură! 

Hauck privi picăturile de apă uscându-se pe pielea ei udă. 

— Deci ce se va întâmpla mai departe? întrebă Karen, tonul 
vocii ei sugerând că schimbase subiectul. După? 

— După ce? 

— După ce mă văd cu Charles. Ce se va întâmpla cu el, Ty? 
Toate lucrurile acelea pe care le-a făcut... 

— Nu știu, suflă greu Hauck, punându-și mâna streașină la 
ochi să se ferească de soare. Poate reușești să-l convingi să se 
predea. Dacă noi l-am găsit... s-ar putea să-l găsească și alţii. 
Nu poate fugi la nesfârșit. 

— Vrei să spui să meargă la închisoare, nu? 

Hauck ridică din umeri. 

— Nu cred că se va întâmpla asta, Ty. Nu prea cred. 

El azvârli o pietricică în apă. 

— Stai să vedem mai întâi ce are de spus. 

Ea încuviinţă din cap. Se uitară unul la celălalt timp de câteva 
secunde, niciunul din ei nevrând să-și exprime în cuvinte 
temerile faţă de un viitor pe care nu-l cunoșteau. Apoi Karen îl 
împunse iar cu degetul mare de la picior, zâmbind. 

— Deci... ăăă, pariem dublu pe cursa înapoi? 


VP - 263 


— Nici vorbă. Ar trebui să te avertizez, nu prea mă împac cu 
înfrângerile. 

— Tu pierzi! chicoti Karen cristalin, cu un surâs complice, 
aruncându-i o privire peste umăr în timp ce se arunca în valuri. 

El sări după ea. 

— Pe de altă parte, nu prea mă dau în vânt nici să fiu făcut de 
râs! 

Mai târziu, s-au întâlnit pentru cină. Terasa-restaurant care 
dădea spre plajă abia dacă era ocupată pe jumătate. Câteva 
cupluri în luna de miere și vreo două familii de europeni. 

Hauck comandă o specialitate locală cu pește și multe 
condimente; Karen ceru homar. Hauck insistă să plătească el și 
comandă o sticlă de vin scump, Meursault. Karen, deja niţel 
bronzată, purta o rochie neagră de dantelă. Hauck știa regulile 
de bază ale comportării în societate, dar cu greu își putea dezlipi 
ochii de la ea. 

După aceea, au venit în plimbare pe aleea care ducea spre 
recepţie. Ea și-a verificat BlackBerry-ul, decepţionată. Apoi a 
întrebat la recepţie dacă n-avea vreun mesaj. 

Nici acolo nimic. 

— A fost o zi foarte plăcută, spuse el. 

Karen zâmbi dulce. 

— Într-adevăr. 

Ajunși sus, el o conduse până la ușa camerei ei. După care a 
urmat un scurt moment stânjenitor, până ce Karen s-a aplecat 
spre el și i-a dat o sărutare pe obraz. 

l-a surâs din nou, cu un licăr de recunoștință în ochi, și i-a 
făcut un semn amical din deget, în timp ce închidea ușa. Dar lui 
Hauck nu-i scăpă expresia de îngrijorare din ochii ei. 

Tot n-avea nicio veste de la Charles. 


Capitolul 80 


Nimic nici în ziua următoare. Karen devenea tot mai 
tensionată. 

O simţea și Hauck. De dimineață, el a ieșit să alerge prin 
împrejurimi, după care s-a întors și a ridicat o vreme greutăţi. 


VP - 264 


Mai târziu, a încercat să-și distragă atenţia cu niște analize 
departamentale pe care le luase cu el înainte să plece. 

În camera ei, Karen a verificat de o sută de ori dacă are vreun 
mesaj pe BlackBerry. 

Dacă l-a speriat? s-a întrebat ea. Dacă a decis să fugă iar și să 
se ascundă? Putea să fie deja la mii de kilometri depărtare. 

Dar i-ar fi spus, s-a gândit ea. N-ar mai tortura-o încă o dată. 

După-amiază, Hauck s-a dus iar înot spre recif și a stat acolo, 
plutind pe spate, timp îndelungat. Gândindu-se la ce spusese 
Karen, la ce va face el în privinţa lui Charles - după. Odată 
întorși acasă. 

Știa că va trebui să dea totul la iveală. Dietz. Hodges. Banii 
ascunși în conturile din străinătate. Tancurile petroliere goale. 
Pappy Raymond. Așa-zisele accidente de mașină cu autori 
necunoscuți. 

Totul. 

Chiar dacă ea îl va implora să n-o facă. Va avea loc o anchetă. 
Vor investiga comportamentul lui Hauck. În mod sigur va fi 
suspendat din poliţie. S-ar putea chiar să-și piardă slujba. 

A amânat deocamdată toate aceste gânduri și s-a dus sus în 
cameră. S-a întins pe pat. Își simţea măruntaiele de parcă le-ar 
fi sfredelit cineva cu sârmă ghimpată. Tăcerea lui Charles îi 
nimicea pe amândoi. Și gândul la „ce va fi după”. Dintr-odată, 
viitorul și tot ce aducea el nu mai păreau chiar atât de departe. 

Aruncă vraful de hârtii de la serviciu pe pat, trase ușa 
glasvand și păși afară pe balcon. 

O zări pe Karen dincolo, în partea ei de terasă. Stătea cu fața 
spre ocean, făcând yoga, într-o pereche de colanți și un maiou 
scurt de bumbac. 

Rămase acolo, uitându-se la ea. 

Era graţioasă, trecând de la o postură la alta ca într-un dans. 
Arcuindu-și braţele frumos modelate, cu degetele întinse în sus, 
gata-gata să atingă cerul. Respirând în ritm constant, pieptul 
umflându-se și contractându-se, curbura adâncită a spinării ei 
delicate urmând mișcarea braţelor. 

Hauck simţi cum i se pune sângele în mișcare. 

Ştia că e îndrăgostit de ea. Nu „probabil”, așa cum zisese în 
glumă - ci total. Știa că ea îl trezise dintr-o moleșeală profundă, 
ispita dulce a ceva ce lâncezise în el multă vreme. 

Și care acum exploda cu toată forța. 


VP - 265 


Ea nu l-a observat de la început, atât de concentrată era pe 
mișcările pe care trebuia să le facă. Arcuirea piciorului, ridicarea 
pelvisului, mușchii întinși. Buclele strânse în coada de cal, 
împinse de gravitație și rostogolindu-i-se peste frunte. Buricul 
expus vederii. 

Fir-ar să fie, Ty... 

Ea își readuse brațele înapoi, într-un semicerc larg, și păru să 
deschidă ochii. Privirile lor se întâlniră. 

La început, Karen doar a zâmbit, de parcă ar fi fost surprinsă 
în mijlocul vreunui ritual privat, ca baia. 

Hauck îi zări pata de transpiraţie de pe maiou, breteaua 
alunecată de pe umăr, șuvița cârlionţată de culoarea mierii 
care-i căzuse în ochi. 

Nu mai putu să suporte. Era ca o flacără care ardea în trupul 
lui. Reflectându-se în modul în care își înclină capul. Niciunul din 
ei n-a spus o vorbă, dar ceva fără cuvinte și imperios s-a 
comunicat între ei. 

— Karen... 

El a fost la ușa ei chiar în clipa când ea a deschis, prinzând-o 
în braţe și împingând-o înapoi în cameră, lipind-o cu spatele de 
perete, înainte ca ea măcar să apuce să șoptească: 

— Ce naiba vrei de la mine, Ty? 

El își apăsă gura peste a ei, înăbușind orice protest, gustându- 
i dulceața răsuflării. Mânată de aceeași dorinţă imperioasă, 
Karen îi smulse tricoul și îl trase de marginea pantalonilor scurți. 
El își făcu palma aspră căuș peste curbura de sub țesătura 
colanţilor, ce radia căldură din toţi porii, incapabil să se mai 
stăpânească. 

Pieptul ei urca și cobora anevoie. 

— Doamne, Ty... 

EI îi trase jos colanţii dintr-o mișcare. Pielea ei era umedă și 
alunecoasă de la exerciţiile de afară. El o ridică în braţe chiar 
acolo, sprijinind-o de fotoliul din ratan cu spătar înalt, auzindu-i 
murmurul, simţindu-i braţele în jurul gâtului lui, ridicând-o până 
ce ajunse s-o pătrundă, amândoi ca doi oameni înfometați 
năpustindu-se asupra mâncării, picioarele ei încolăcindu-se pe 
după coapsele lui. 

De data aceasta n-a fost nici urmă de tandreţe. Doar o dorinţă 
imperioasă care urca din interiorul amândurora. Ea își îngropă 
fața în pieptul lui și i se legănă în braţe. El se agăţă de ea mai 


VP - 266 


strâns decât se ţinuse de orice alt lucru din viaţa lui. lar când 
totul s-a terminat, cu un ultim geamăt lipsit de orice inhibiţie, el 
continuă s-o strângă, apăsându-i trupul de al lui, după care o 
lăsă să cadă ușor în fotoliul imens, rezemându-se el însuși de 
perete și alunecând apoi la podea, epuizat. 

— Pân-aici ne-a fost cu condiţiile, gemu Karen, dându-și la o 
parte părul umezit de pe faţă. 

— N-au prea funcţionat..., oftă Hauck, ridicându-și un 
genunchi de la podea. 

— Am putea pur și simplu să plecăm, îi spuse el. Nu trebuie să 
stăm și să așteptăm după el, Karen. Știu că sunt niște lucruri pe 
care vrei să le auzi de la el, dar dă-le naibii... nu vor reuși 
altceva decât să-ţi facă rău, Karen, să te facă să suferi, 
indiferent cum le-ai privi. Am putea să plecăm și gata. Lasă-l pe 
Charles să plece dracului, unde vrea el. 

Karen dădu din cap. Se sili să zâmbească. 

— Nu prea sună a atitudine de poliţist, Ty... 

— Poate pentru că nu mă prea simt poliţist. Poate pentru că, 
prima oară în cinci ani, mă simt împlinit. Mi-am petrecut toată 
viața încercând să fac numai ce se cuvine și mi-e teamă... o 
dată în viaţă mi-e și mie teamă, de ce se va întâmpla după ce te 
vezi cu el. Ceea ce facem noi aici, Karen, chestia asta s-ar putea 
să fie cea mai mare minciună din lume. Dar indiferent ce-ar fi, e 
o minciună care eu nu vreau să se termine. 

— Nici eu nu vreau să se termine, Ty. 

Un ţărâit strident îi întrerupse vorbele. Venea dinspre masa 
unde se afla geanta lui Karen. Ambele perechi de ochi priviră 
brusc într-acolo. Ea își trase în grabă maioul peste cap și fugi să 
dibuie după micuțul ei BlackBerry. 

Începuse să vibreze. 

Ea ridică privirea, neliniștita. 

— El este. 

Karen deschise mesajul. „La opt dimineaţa va fi un vas 
ancorat la doc. Numele pilotului este Neville. El te va aduce la 
mine. Doar pe tine, Karen. Numai așa se poate. Dacă vii singură. 
Charles”. _ 

Ea veni și-i dădu telefonul lui Hauck. El citi mesajul. In sufletul 
lui, simţi că totul începe să se năruie. 

— E soţul meu, spuse Karen, lăsându-se să alunece lângă el. 
Îmi pare rău, Ty, dar trebuie să mă duc. 


VP - 267 


Capitolul 81 


La șaizeci de kilometri distanţă, Phil Dietz sorbea un cocktail 
margarita „Cactus Negru” în barul Black Hat din Tortola. O 
formaţie cânta ceva de Jimmy Buffett și Wyclef Jean, un grup de 
tineri dansau, vărsând bere pe jos, cu creierele nepăsătoare și 
fără griji pline de rom. Dietz remarcă o fătucă drăguță într-un 
maiou decoltat, așezată la capătul îndepărtat al barului, și se 
gândi, ce naiba, în fond de ce nu, ar putea s-o acosteze la un 
moment dat, mai târziu, chiar dacă, după cum arată, va trebui 
să-i plătească. Dar merita și el atâta lucru. O să treacă 
cheltuiala în contul lui Lennick, decise pe loc. Ca un fel de 
sărbătorire, fiindcă mâine distracţia se va încheia. Va trebui să 
revină pe pământul natal. 

Își găsise omul. 

Fusese floare la ureche să meargă pe urmele lui Karen 
Friedman. Lennick îl alertase. Știa că peștele mușcase din cârlig. 
Dacă ea se ducea spre Insulele Virgine, era foarte probabil că va 
trece prin San Juan, așa că sunase să întrebe de rezervări. Liniile 
aeriene încă mai dădeau asemenea informaţii. Îi ușurau lui 
munca. Așa că-l pusese pe Lenz, cel care era la volan când 
regizaseră accidentul din Greenwich, dar a cărui față le era 
necunoscută lui Karen și lui Hauck, să se uite după ei în Tortola. 
Îi văzuse urcând în avioneta Island Air către St. Hubert. lar acolo 
nu exista decât un singur loc în care se puteau duce. 

Ceea ce nu prevăzuse Dietz era prezenţa poliţistului. Dar știa 
că nu prea poate fi vorba de-o escapadă pur amoroasă. Deci 
Charles nu putea să fie prea departe. 

El îi adusese acolo. 

Indiferent ce se va întâmpla în continuare, partea asta îi era 
servită pe tavă lui Dietz. Charles își va face curând apariţia. 
Dietz îl pusese pe Lenz să se instaleze la club și să-i ţină sub 
observație pe cei doi. Dietz închiriase un mic avion. Restul va fi 
chestie de rutină. Genul de treabă pentru care era plătit. Genul 
de abilităţi pe care și le perfecționa de-o viață întreagă. 

Dietz mai sorbi o gură. Fata cu piept generos, gata să iasă 
afară din maiou, zâmbea în direcţia lui. Incepu să se simtă 
atâtat. 


VP - 268 


Ştia că nu arată prea grozav. Era scund și îndesat, cu braţe 
groase pline de tatuaje soldățești. Dar femeile îl observau 
întotdeauna și erau atrase spre el într-un fel dur, primejdios. 

Gândul îi zbură la poliţist. Prezența lui complica lucrurile. 
Dacă știa despre Dolphin, foarte posibil să fi dat și peste 
boșorogul băgăcios din Pensacola. lar asta, în combinaţie cu 
Lauer, însemna că s-ar putea ca descinderea lui în casa lui Dietz 
să nu fi fost chiar o expediţie la noroc, doar ca să vadă ce 
găsește. 

Charles știa niște lucruri. Mai multe decât își puteau ei 
permite să-l lase să divulge. Se arătase neglijent, dar neglijenta 
va trebui să se sfârșească. 

Dietz își scărpină mustata și scutură trabucul. A venit 
momentul să plătești, Charles. _ 

Între timp, însă, avea și el dreptul la niţică distracţie. Îi mai 
aruncă o privire fetei și-și termină băutura din pahar. și 
deschise telefonul mobil. Un ultim apel. 

Tastă numărul pe care-l avea mereu în minte. Îi răspunse un 
glas bolovănos, cu accent străin. Întotdeauna e mai bine să joci 
la două mâini, îşi zise în gând Dietz. | se spusese să raporteze 
cum înaintează lucrurile, să ţină legătura. 

— Veşti bune, spuse Dietz, cu un ochi asupra fetei. Cred că l- 
am găsit. 

— Excelent, replică vocea de la celălalt capăt. Cum ai reușit, 
prin circuitul conturilor? 

Băncile, transferurile electronice. Negustorul de diamante pe 
care-l descoperiseră cu atâta trudă. 

— N-a fost nevoie. Până la urmă, am găsit altă cale. Nevastă- 
sa ne-a condus direct la el. 

Dietz se ridică în picioare și aruncă o bancnotă de douăzeci pe 
tejghea. Mâine... mâine trebuia să se întoarcă la treabă. Se va 
îngriji și de Hodges. Astă-seară, însă... Fata vorbea cu un surfer 
înalt și blond. Dietz trecu pe lângă un grup de pescari amatori, 
care se lăudau cu ce prinseseră. Când ajunse în dreptul fetei, 
aceasta ridică privirea. 

— Unde ești? întrebă Dietz în telefon. 

— Nu-ţi face griji, replică vocea grosolană. Sunt prin zonă. 


VP - 269 


Capitolul 82 


Era o dimineaţă caldă și pâcloasă. 

Karen s-a trezit devreme și-a luat un mic dejun ușor în camera 
ei. S-a dus afară pe balcon și și-a sorbit cafeaua uitându-se cum 
răsare soarele din marea liniştită. Încercând să se calmeze. Un 
stol de păsări plana deasupra recifului, scoțând ţipete ascuţite și 
plonjând după o pradă matinală. 

In jur de șapte și jumătate, a văzut o șalupă albă trăgând la 
docurile clubului St. James. Un pilot sări pe mal. Ea se ridică în 
picioare și încercă să-și liniștească stomacul agitat. Deci 
începem... 

Imbrăcă o rochiță de plajă înflorată și-și trase în picioare o 
pereche de espadrile. Îşi prinse părul într-un coc lejer, lăsându-și 
ceafa dezgolită, și-și dădu cu puţin roșu în obraji și-o idee de 
luciu pe buze, doar cât să arate pusă la punct. Apoi își verifică 
bagajul: cremă solară, balsam de buze, vreo două sticle cu apă. 
Luă și câteva poze de-ale copiilor, pe care le adusese cu ea. 

Jos la parter, Ty o aștepta pe aleea care ducea spre plajă. Îi 
făcu cu ochiul, în semn de încurajare. Ce altceva ar mai fi fost 
de spus, de fapt? 

— Am ceva pentru tine, zise el. 

O trase după el sub umbrar, într-un loc unde să nu-i audă 
nimeni, și o puse să se așeze într-un șezlong pe cadru din lemn. 
Îi apăsă un disc mititel în palmă. 

— E un receptor GPS de mare putere. Ascunde-l în geantă. În 
felul ăsta, te pot găsi. Vreau să mă suni din oră în oră. La fiecare 
oră. Doar cât să știu că ești în siguranţă. Promiţi să faci asta 
pentru mine, Karen? 

— Ty, nu mi se va întâmpla nimic rău. E vorba de Charles. 

— Vreau să-mi promiţi, spuse el, dar nu pe un ton rugător de 
data aceasta, ci mai mult imperativ, ca un ordin. 

— OK, cedă ea și-i zâmbi. Promit. 

Din buzunar, Hauck mai scoase ceva - un obiect metalic de 
culoare închisă, îndeajuns de mic încât să-i încapă lui în palmă - 
care o făcu pe ea să se cutremure. 

— Karen, vreau să iei și ăsta cu tine. 

— Nu. 


VP - 270 


— Vorbesc serios, Karen. - El apăsă obiectul în palma ei. - 
Doar în caz că se întâmplă ceva. E un pistol Beretta de calibru 
22. Are piedica pusă. S-ar putea să nu fie nimic. Dar nu știi în ce 
te bagi. Chiar tu ai spus-o: au murit oameni. Așa că ia-l cu tine. 
Te rog. Doar ca să fie acolo, în caz de ceva. 

_ Karen se uită lung la armă, cu inima bătându-i mai repede. 
Incercă să i-o dea înapoi. 

— Ty, te rog, e vorba doar de Charles... 

— E vorba de Charles, spuse el, dar tu n-ai nici cea mai vagă 
idee cine altcineva s-ar putea să mai fie acolo. la pistolul, Karen. 
Nu-i o rugăminte, ci un ordin. Poţi să mi-l dai înapoi după- 
amiază. 

Ea se uită lung la armă și aceasta îi reaminti că, indiferent 
cum ar încerca ea să-și joace cărţile, el avea dreptate - era 
speriată. 

— Nu prea vreau să-l iau cu mine fiindcă mă gândesc că s-ar 
putea să mă apuce nebunia și să-l folosesc împotriva lui, încercă 
ea să glumească. 

Dar îl vâri în geantă, sub celelalte lucruri. 

— Karen, ascultă-mă, spuse Ty, ridicându-și ochelarii de soare 
pe frunte. Te iubesc din tot sufletul. Cred că m-am îndrăgostit 
de tine chiar din prima zi când am intrat în casa ta. Știi bine 
asta. Nu știu ce se va întâmpla cu noi după ce se termină ceea 
ce facem aici. Vom vedea atunci. Dar acum e rândul meu și 
vreau să mă asculţi, să-ţi intre bine în cap ce-ţi spun acum. Fii 
cât se poate de atentă, Karen. Incearcă să rămâi pe cât se poate 
în locuri publice. Nu te duce nicăieri cu el... după. Nu-ţi asuma 
niciun fel de risc, m-ai înţeles? 

— Da, să trăiţi, dădu Karen din cap, cu un surâs involuntar 
făcându-și drum prin starea ei de agitaţie. 

— Ce naiba te aștepți să-ţi spun, Karen? Doar sunt poliţist! 

Pilotul vasului, un negru de vreo treizeci de ani, în pantaloni 
scurţi de surfing și cu o șapcă de baseball pe cap, sări de pe 
șalupă. Numele scris pe ea era Sea Angel. Îngerul Mării. Pilotul 
părea să se uite la ceasul de la mână. 

Karen spuse: 

— Cred că trebuie să plec. 

Se aplecă spre el și el o îmbrăţișă. Ea îl sărută pe obraz și-l 
strânse tare. 


VP - 271 


— Nu-ţi face griji pentru mine, Ty. - Se ridică în picioare și se 
strădui cât putu să surâdă. - E vorba de Charlie. Probabil că pe 
la zece o să fim în vreun local, bând bere amândoi. 

Porni în grabă spre debarcader, întorcându-se o dată ca să-i 
facă lui Hauck cu mâna, dar cu inima bătându-i totuși nebunește 
în piept. Ty ieși de sub umbrar și o urmă câţiva pași, în nisip, 
fluturând din mână. Apoi ea ajunse la debarcader în fugă și se 
apropie de pilotul bărcii Sea Angel, care o privea cu o expresie 
afabilă. 

— Dumneata ești Neville? 

— Da, doamnă, spuse el, luându-i geanta. Ar cam trebui s-o 
luăm din loc. - Îl observă pe Ty făcând un pas sau doi în direcţia 
lor. - A spus să veniţi numai dumneavoastră, doamnă. Numai 
dumneavoastră, altfel nu plecăm. 

Karen îl prinse de mână și sări la bord. 

— Nu sunt decât eu. Unde să plecăm? 

Neville păși și el la bordul șalupei, aruncând frânghia de 
amaraj înapoi pe debarcader. 

— A spus că o să știți dumneavoastră. 


Capitolul 83 


Într-adevăr, știa. Undeva adânc în inima ei. Își aduse aminte 
după ce ieșiră în larg, pe măsură ce insulițele îi deveneau tot 
mai familiare. Cu un fior crescând de anticipație în suflet. 

Mergeau spre vest. După ce au trecut de recif, ambarcaţiunea 
cu două motoare luă viteză. Karen se duse la pupa. Flutură din 
mână în direcția lui Hauck, care venise la debarcader. Câteva 
minute mai târziu, barca luă o curbă strânsă și el dispăru din 
vedere. 

Karen era acum în mâinile lui Charles. 

Priveliștea era splendidă. O mulţime de insulițe cu nisip alb, 
fâșii minuscule și nelocuite de plajă imaculată și palmieri. Apa 
era de-un verde-albastru transparent, smălţuit cu vălurele de 
spumă albă. Soarele bătea în jos spre ei, prin aerul limpede și 
cald. Șalupa sălta în viteză peste valuri, lăsând în urma ei un siaj 
lat, pilotul simțindu-se evident ca la el acasă pe apele din zonă. 
Părul lui Karen flutura în briza sărată. 


VP - 272 


— ÎI cunoști pe Charles? strigă ea spre Neville, căutând să se 
facă auzită peste zgomotul motoarelor. 

— Adică pe domnul Hanson? spuse el. Da. Eu îi conduc vasul. 

— Șalupa asta? 

— Nu, doamnă, râse larg Neville, parcă amuzat. Nu, nici 
vorbă. 

Treceau pe lângă plaje pustii. Câteva sătucuri înghesuite la 
umbra copacilor. Locuri în care fuseseră împreună. Dintr-odată, 
ea își dădu seama de ce îi ceruse Charles să vină aici. Din când 
în când, depășeau în viteză câte-un iaht magnific, ieșit în larg. 
Sau bărcuţe de pescuit, cu pescari în bustul gol. La un moment 
dat, Neville zâmbi larg și-i arătă cu mâna spre orizont: 

— Pește-spadă. 

Starea nelămurită de agitaţie a lui Karen începu să se 
domolească. 

Călătoria a durat cincizeci de minute. Șalupa începea să se 
apropie de niște insulițe nelocuite. 

Brusc, își dădu seama că Neville avusese dreptate. Un 
sentiment bizar de familiaritate începu s-o copleșească. 
Recunoscu un restaurant de pe plajă lângă care opriseră odată - 
nu mai mult decât o colibă mare, acoperită de stuf, cu un grătar 
în aer liber, unde mâncaseră homar și pui. Câteva bărci mai mici 
erau ancorate acolo. Ceva mai departe, clădirea unui far de care 
își amintea, zugrăvit cu dungi albe și albastre. Numele îi veni 
brusc în minte lui Karen. 

Bertram's Cay. 

Acum știa unde o duce Charles. Un ultim golfuleț cu apă 
albastră și gata, îl văzu. 

Inima îi crescu în piept. 

Plaja izolată unde veniseră ei odată cu barca lor cu pânze, 
unde ancoraseră amândoi. Gândul îi zbură la Charlie, cu părul 
vâlvoi și ochelarii de soare pe nas, stând la cârmă. Trebuiseră să 
se ducă înot până la mal, ducând cu ei ceva de mâncare și bere 
într-o cutie etanșă, și apoi cutreieraseră ca niște căutători de 
comori plaja pustie, cu nisip alb și fin, apărată de palmieri 
unduitori. 

Golfuleţul lor propriu și personal. Cum îl botezaseră? Laguna 
„Nu-i treaba voastră”. 

Unde naiba s-au dus Charlie și Karen? ar fi întrebat toţi. 


VP - 273 


Karen se duse la prova, în timp ce ambarcaţiunea își încetinea 
mersul, și-și puse mâna streașină la ochi. Cu pulsul accelerându- 
i-se, cercetă din priviri plaja micuță, în formă de potcoavă. 
Neville dirijă cu pricepere șalupa, care trebuie că pătrundea 
aproape un metru adâncime în apă, până la vreo câţiva metri de 
mal. 

Arăta la fel. Exact la fel ca atunci când o descoperiseră ei, cu 
opt ani în urmă. Pe nisip era trasă o bărcuţă gonflabilă de 
culoare galbenă. Inima lui Karen începu să bată mai repede. Se 
uită în jur. Nu văzu pe nimeni. Nu se-auzea decât țipăt de păsări 
- câțiva pescăruși și pelicani zburând deasupra copacilor. 

Charlie... 

N-ar fi știut să spună ce simte. Nu știa nici ce reacție ar fi 
putut avea. Își scoase încălţările uşoare și păși cu grijă pe punte, 
sprijinindu-se cu mâna de balustradă. Aruncă o privire peste 
umăr spre Neville, iar el îi făcu un semn de avertizare cu mâna, 
să aștepte, în timp ce împingea barca puţin mai aproape și se 
apropia de mai dintr-o parte. Apoi dădu din cap, arătându-i din 
bărbie că poate să coboare. Acum... 

Karen sări jos, cu geanta pe umăr. Apa era caldă și 
înspumată, ajungându-i până la jumătatea coapselor, udându-i 
partea de jos a rochiei. O luă spre plajă. Nu vedea pe nimeni 
acolo. Se întoarse să se uite înapoi. Il văzu pe Neville cum 
pornește motoarele și se îndepărtează cu Îngerul Mării de mal. 
EI îi făcu un semn de salut cu mâna. Karen se răsuci iarăși cu 
fața spre mal și, pentru prima oară, începu realmente să-i fie 
frică. 

Era singură. Pe această fâșie de pământ complet pustie. Care 
probabil că nici nu apărea pe vreo hartă. 

Și dacă el n-avea să vină după ea? 

Își dădu seama brusc că nu l-a sunat pe Ty. Rămâi undeva 
într-un loc public, insistase el. Loc public? Acesta era cel mai 
pustiu loc cu putinţă, din toată lumea asta afurisită! 

Karen făcu câţiva pași șovăielnici spre vârful dunei nu prea 
înalte. Soarele de dimineaţă încălzise nisipul, pe care-l simţea 
fierbinte și mătăsos sub picioarele goale. Nu se auzea niciun 
sunet, doar un ciripit de păsări dinspre copaci și foșnetul moale 
al valurilor. 


VP - 274 


Băgă mâna în geantă după telefon, în timp ce un freamăt abia 
simţit de frică îi traversa suprafaţa pielii, ridicându-i firișoarele 
de păr. 

Atunci a auzit tufele mișcându-se și apoi glasul lui, înainte de 
a-i vedea silueta. 

Încet, straniu de familiar. Parcă retezând-o cu cuțitul. 

— Karen. 

Simţi cum i se încordează pieptul și se răsuci în loc. 


Capitolul 84 


Ca o fantomă, Charlie ieși din tufărișul dens și întunecat. 

Inima lui Karen mai să se oprească în loc. 

Pe buzele lui se desenase un surâs ezitant. Se uită la ea și-și 
scoase ochelarii de soare. 

— Bună, iubito. 

Karen simţi cum o străpunge o undă de șoc, ca un cuțit. 

— Charles?... 

Uitându-se lung la ea, el confirmă din cap. 

Karen și-a dus mâna la gură. Nici n-a știut ce să facă, la 
început. A uitat și să mai respire. Stătea doar acolo și se holba la 
el. Arăta foarte schimbat. Complet schimbat. Probabil că nici nu 
l-ar fi recunoscut, dacă ar fi trecut pe lângă el pe stradă. Purta o 
șapcă de baseball kaki, dar dedesubt Karen văzu că era practic 
ras în cap. Obrajii îi erau acoperiţi cu ţepi de barbă, ochii 
ascunși. Trupul îi părea mai zvelt și mai bine legat. Și era 
bronzat. Purta pantaloni scurţi de plajă, cu motive florale verzi și 
rozalii, sandale de mers prin apă și un baston ușor, alb. N-ar fi 
putut spune dacă arată mai tânăr sau mai bătrân. Doar... altfel. 

— Charles? 

El păși spre ea. 

— Bună, Karen. 

Ea se dădu un pas înapoi. Nu prea știa ce-ar trebui să simtă. 
Era toată un ghem confuz de emoţii, văzându-l brusc pe 
bărbatul lângă care trăise toate momentele fericite și 
importante ale vieţii ei de adult și pe care îl jelise crezându-l 
mort, și simțind dezgustul care-i ardea acum în suflet față de 
străinul care-i abandonase pe ea și pe copiii ei. Simţi că dă 


VP - 275 


înapoi chiar și numai la auzul vocii lui. Vocea unui om pe care ea 
îl îngropase. Soţul ei. 

Atunci el se opri. Din reflex, ea făcu vreo câţiva pași stângaci 
ca să micșoreze distanţa dintre ei. Privirea lui era șovăitoare, 
stânjenită. Ea îl săgetă cu o privire ca din raze X. 

— Arăţi cu totul altfel, Charles. 

— O schimbare inevitabilă aici, dădu el din umeri, cu un surâs 
subţire și vag ironic. 

— Cred și eu. Drăguţ din partea ta, Charles, să mă aduci în 
locul ăsta. 

Continuând să vină spre el, absorbindu-i imaginea, ca și cum 
ar fi privit o lumină incomod de strălucitoare care se domolește 
încet-încet, până se pierde în umbră. 

EI îi făcu cu ochiul. 

— Mă gândeam eu că o să-ți placă. g 

— Mda, zise Karen, pășind și mai aproape. Intotdeauna te-ai 
priceput la ironii, nu-i așa, Charles? Acum chiar că te-ai întrecut 
pe tine. _ 

— Karen... - Se schimbă la faţă. - Imi pare atât de rău... 

— Taci! scutură ea din cap. Să nu spui asta, Charles! 

Sângele i se înfierbântase acum, după ce șocul trecuse. 
Adevărul o pocni brusc în moalele capului, de ce o adusese el 
aici. 

— Să nu-mi spui că-ţi pare rău, Charles! Tu nici măcar n-ai 
habar ce înseamnă regretul! 

Un val nemilos de furie și neputinţă o cuprinse de sus până 
jos. Își simţi pumnii cum se strâng singuri, instinctiv. Charles 
dădu resemnat din cap, primind lovitura, îndepărtându-și 
ochelarii de soare. Karen îl privi fix, cu dinţii încleștaţi, 
îngustându-și ochii și săgetând cu o căutătură mânioasă 
familiarii lui ochi cenușii. 

ÎI plesni cu toată puterea peste faţă. El se clătină pe picioare, 
făcu un pas înapoi, dar nu încercă să se apere. 

Karen îl lovi din nou - și mai tare, deruta iniţială 
transformându-se într-o mânie clocotitoare și dezlănțuită. 

— Cum ai putut? B/estemat să fii, Charles! Cum poţi sta acum 
în faţa mea, să mi te uiţi în ochi?! 

Ridică mâna și-l lovi din nou. De data aceasta în piept, cu 
pumnul, făcându-l să se clatine pe picioare. 


VP - 276 


— Blestemat să fii până-n fundul iadului, Charles! Cum ai 
putut să-mi faci una ca asta? Cum ai putut să ne faci novă una 
ca asta? Lui Alex și Sam, Charles, familiei tale. Ne-ai omorât și 
pe noi. Ai luat cu tine o părticică din noi, Charles. Pe care nimeni 
și nimic nu poate să ne-o mai dea înapoi vreodată. Tu, însă, ești 
aici... N-ai să știi niciodată cum a fost. Te-am jelit, Charles, cu 
atâta durere, încât ai fi zis că a murit și o parte din noi. - ÎI izbi 
iarăși în piept cu pumnii, lacrimi de mânie strălucindu-i în ochi, 
Charles apărându-se acum de loviturile ei, care continuau să 
plouă asupra lui, dar fără să încerce să plece. - Te-am plâns în 
fiecare zi, timp de un an de zile! Am aprins lumânări în 
amintirea ta. Cum poti să stai acum în fața mea, Charles? 

— Știu, Karen, spuse el, plecându-și capul. Știu. 

— Ba nu, Charles, nu știi! îl înfruntă ea cu ochii aprinși. N-ai 
nici cea mai vagă idee, fir-ar să fie, ce-ai putut să ne răpești! Lui 
Sam și lui Alex, Charles. Și pentru ce?! Numai că eu știu. Știu 
exact ce-ai făcut. Știu în ce minciună ai trăit. Știu ce-ai ţinut 
ascuns de mine. Dolphin. Falcon. Petrolierele acelea, Charles. 
Bătrânul acela din Pensacola... 

Privirea lui se fixă asupra ei. 

— Cu cine ai stat de vorbă, Karen? 

Ea îl lovi din nou. 

— Du-te dracului, Charles. Asta vrei de la mine, de asta m-ai 
adus aici? Ca să-ţi spun ce știu? 

In cele din urmă el o apucă de braț, prinzându-i încheietura cu 
degetele. 

— Tot spui că știi, Karen! Ba nu știi! Trebuie să mă asculți, și 
să mă asculţi până la capăt. Nicio clipă n-am vrut să-ţi fac un 
asemenea rău. Dumnezeu mi-e martor, nici într-o mie de ani n- 
am crezut că tu ai să afli. Tot ce-am făcut, Karen, am făcut ca să 
vă salvez pe voi. Pe voi toţi. Imi dau seama cât de mult trebuie 
să mă urăști. Imi dau seama ce trebuie să simţi, văzându-mă 
aici. Dar trebuie să faci ceva pentru mine, Karen. Te rog, doar 
ascultă-mă până la capăt, ascultă ce am de spus. Fiindcă tot ce 
am făcut și motivul pentru care stau acum aici, în fața ta, 
luându-mi viața în mâini, a fost pentru tine. 

— Pentru mine? 

— Da, pentru tine, Karen. Și pentru copii. 

— Bine, Charles, îngână Karen, abia stăpânindu-și lacrimile. 


VP - 277 


Se mutară din soare, în apropiere de tufăriș. Se așezară pe 
nisip, care aici era mai puţin fierbinte. 

— Întotdeauna te-ai priceput să mă farmeci, Charles, nu-i 
așa? Bine, hai să-ţi aud cea mai bună încercare de-a spune 
adevărul. 

El înghiţi greu. 

— Spui că știi ce-am făcut. Firmele din străinătate, Falcon, 
Dolphin Oil... Toate astea sunt adevărate. Sunt vinovat de toate. 
Ani de zile am rulat bani despre care nu ţi-am spus niciodată 
nimic, Karen. Pe urmă am întâmpinat niște probleme. Probleme 
de lichiditate. Foarte mari, Karen. A trebuit să mă acopăr 
cumva. Am intrat în panică. Am pus la cale o schemă 
frauduloasă foarte elaborată. 

— Petrolierele acelea goale... Te-ai apucat să falsifici 
documente pentru transporturi de petrol. 

Charles dădu din cap că da și trase aer în piept. 

— N-am avut încotro. Rezervele mele erau atât de scăzute 
încât dacă băncile unde eram dator prindeau de veste, mi-ar fi 
revocat contractele de împrumut înainte de scadenţă. Aveam un 
grad de îndatorare a capitalului de opt la unu, Karen. Pentru 
fiecare dolar propriu, eram dator alţi opt la bănci. Trebuia 
neapărat să vin cu garanții. Asta a fost. 

— Dar de ce, Charlie, de ce? De ce a trebuit să faci toate 
aceste lucruri? Nu te iubeam destul, Charlie? Nu-ţi eram 
aproape? Nu aveam o viaţă suficient de bună împreună? Și 
copiii... 

— Nu, nicio clipă n-a fost vorba de asta, Karen. N-a avut nicio 
legătură cu tine. - El clătină din cap. - Ții minte că acum câţiva 
ani gradul de îndatorare al firmei mele devenise excesiv și a fost 
cât pe-aci ca Harbor Capital să dea faliment? 

Karen încuviinţă din cap. 

— Am fi rămas fără nicio leţcaie, Karen. Eu aș fi rămas fără 
absolut nimic. Aș fi sfârșit prin a mă întoarce iar la un birou de 
operator mărunt de bursă, cu coada între picioare, încercând să- 
mi fac iarăși drum spre vârf. Aș fi avut nevoie de ani de zile ca 
să-mi plătesc datoriile. Dar salvarea a avut și ea un preţ. 

— Un preţ? 

— Mda. 

Îi povesti despre fondurile pe care le administrase. 


VP - 278 


— Nici nu se compară cu flecușteţele de care mă ocupam la 
Harbor, acolo era doar mărunţiș. 

Societăţile în comandită înfiinţate în străinătate. Falcon. 
Conturile ascunse. 

— Miliarde de dolari, Karen. 

— Dar erau bani murdari, Charles. Tu ai spălat bani. De ce nu- 
i spui pe nume? Cine ţi-a făcut asta, Charles? 

— Ba nu, nu spălam bani, Karen. Nu înţelegi... nu judeci niște 
fonduri atât de mari. Doar le rulezi. Gestionezi banii. Și cu asta 
mă ocup eu, Karen. Asta mi-e meseria. Era șansa noastră de 
scăpare. Și am profitat de ea, Karen, în ultimii zece ani. Habar n- 
aveam de unde naiba vin banii sau pe cine naiba jefuiseră sau 
de la cine îi furaseră. Eu știam doar că sunt acolo și trebuie 
gestionaţi. Și știi ceva? Nici nu-mi păsa. Din punctul meu de 
vedere, erau doar niște conturi ale unor clienţi. Eu doar 
investeam pentru ei. Exact la fel, cu nimic deosebit de ce făceau 
și alţii, unii ca Levinson sau Coumier sau Smith Barney. Eu nici 
măcar nu i-am cunoscut vreodată pe oamenii ăștia, Karen. Saul 
i-a găsit pentru mine. Și tu ce-ţi închipui, că nu mai sunt și alţii? 
Că nu mai sunt și alţii care fac asta în fiecare zi, oameni 
respectați, care vin acasă în fiecare seară și bat mingea pe 
gazon cu copiii, și se uită la Spitalul de urgență, și-și duc 
nevestele la operă! Oameni la fel ca mine! Asta e lumea în care 
trăim, Karen. Finanţatori ai traficului cu droguri, mafioţi, oameni 
care golesc în propriile buzunare conductele de petrol ale ţărilor 
lor. Așa că am profitat de ocazie. Așa cum ar fi făcut oricine 
altcineva. Era calea noastră de scăpare. N-am spălat niciodată 
niciun ban, Karen. Eu doar le-am administrat conturile. 

Karen se uită lung la el - ca o rază laser, îl străpunse cu 
privirea. Adevărul, ca un norișor pe cer, topindu-se în înalt. 

— Ai făcut mai mult decât să le gestionezi pur și simplu 
conturile, Charlie. Asta sună foarte bine, nu-i așa? Dar greșești. 
Și eu știu... Ăsta e lucrul pe care voia să mi-l spună Jonathan 
Lauer, Charlie. După ce tu ai „murit” la ţanc. Numai că acum e/ 
e mort, Charlie. De-adevăratelea. Nu se mai poate întoarce pe 
vreo insulă. Așa ca tine... Era programat să depună mărturie, la 
câteva săptămâni după ce tu ai dispărut, dar a fost ucis, călcat 
de o mașină, exact la fel că băiatul acela nevinovat din 
Greenwich, Charlie. 

Charles își feri chipul într-o parte. 


VP - 279 


— Pe care tu te-ai dus să-l întâlneşti, Charlie, după explozia 
de la Grand Central, când ai furat identitatea unui biet mort. 
Băiatul la a cărui moarte ai dat și tu o mână de ajutor, Charlie. 
Sau pe care poate chiar tu l-ai omorât. N-am de unde naiba să 
știu. Ce urma să facă bietul băiat, Charlie, să te dea de gol? Să 
scoată la lumina zilei mica ta escrocherie? Nu ești doar un 
spălător de bani oarecare... ești mult mai rău decât atât, 
Charlie. Oamenii ăștia au murit, nu-i mai aduce nimeni înapoi. 
Ca să nu mai vorbim de câte alte mii s-au văzut ruinaţi sau uciși, 
în numele acestor bani pe care tu i-ai investit cu atâta sfințenie! 
Of, Charlie... ce mama dracului ai făcut? Cum de ţi-ai rătăcit 
calea? Asta era marea ta șansă de scăpare, iubitule, nu?... Ei 
bine, uită-te acum la tine! Uită-te unde ne-a adus pe toți. 

Charles se uită lung la ea, cu o privire imploratoare. Clătină 
din cap și-și umezi buzele uscate. 

— N-am făcut asta, Karen. Ceea ce crezi tu. Îți jur. Poţi să mă 
urăști, dacă vrei, poţi să mă urâști pentru toate lucrurile pe care 
le-am făcut. - Își scoase șapca din cap și-și trecu o mână peste 
scalpul ras. - Dar nu l-am ucis eu pe băiatul acela, Karen. 
Indiferent ce-ai crede tu. M-am dus acolo ca să încerc să-l 
salvez. 


Capitolul 85 


— Să-l salvezi? - Un val de mânie răbufni cu forță în Karen. - 
Așa cum voiai să mă salvezi și pe mine, Charlie? 

— M-am dus acolo ca să-l opresc, Karen! Știam ce voiau ei să 
facă. 

— Cine, Charles? îl înfruntă Karen, dând din cap exasperată. 
Spune-mi, despre cine vorbești? 

— Nu pot să-ți spun, Karen. Nici măcar nu vreau să știi, fir-ar 
să fie! - Expresia de pe faţa lui Charles se întunecă; trase cu 
dificultate aer pe nas, își umflă obrajii și expiră prelung, încet. - 
II mai întâlnisem o singură dată. Lângă atelierul unde lucra. Am 
încercat să-l conving să-l facă pe catârul de taică-su să-și vadă 
pur și simplu de treabă, să nu se mai amestece. Dacă ieșea la 
iveală ce făceam noi cu petrolierele, riscam să se deșire tot firul, 
să se afle tot. Lucrurile astea sunt ca un glonţ tras aiurea, nu știi 


VP - 280 


niciodată pe cine nimerește. Așa că m-am dus acolo. Înapoi la 
Greenwich. După explozia din gară. Eram complet debusolat. O 
parte din mine vedea asta ca pe-o ocazie ideală, să dispar pur și 
simplu. Ar fi trebuit să mor acolo, oricum. Oamenii ăștia deja mă 
ameninţaseră, Karen. Nici n-ai idee. O altă parte din mine nu 
voia decât să facă în așa fel încât să dispară toată povestea 
asta. Așa că l-am sunat. Pe Raymond. Să vină și să ne întâlnim. 
L-am sunat de peste drum, folosindu-mă de numele tipului mort 
în explozia de la gară. Şi am stat acolo, la o nenorocită de masă, 
fără să am habar ce-o să fac sau ce-o să-i spun. Nu mă 
gândeam decât că povestea asta trebuie să se termine odată. 
Acum. Oamenii ăștia sunt răi, nu se joacă. Nu puteam să am pe 
conștiință moartea bietului băiat. Și pe urmă am văzut totul. - 
Charles se uită prin Karen, în gol. - L-am văzut pe băiat, prin 
nenorocita de fereastră, venind spre mine, traversând strada, 
deschizându-și telefonul mobil... Și am văzut mașina, un SUV 
negru, venind în jos pe Post Road, în paralel cu el, și mărind 
viteza. Mașina a luat colțul. Puștiul, cu părul ăla roșu al lui strâns 
la spate, și-a dat seama ce o să i se întâmple. În momentul 
acela mi-am dat seama că ușa se închisese după mine, Karen. 
Pierdusem toţi banii aceia. Îmi falsificasem rezervele. Nemernicii 
ăștia voiau sânge. lar acum, eu am pe mâini sângele bietului 
băiat. - Işi ridică privirea spre ea. - Nu se poate să nu înţelegi, 
Karen, că eram în pericol. Tu erai în pericol, copiii... Nu mai 
aveam cum să repar situaţia. Nu voiam să-mi petrec următorii 
zece ani din viaţă în pușcărie. În fond, ar fi trebuit să-mi pierd 
viața în trenul acela. Deci, așa am și făcut. 

— Pentru ce, Charles? Ca să-i protejezi pe monștrii ăia? 

— Tu chiar nu înţelegi! exclamă el, clătinând din cap în 
direcţia ei. Am pierdut peste o jumătate de miliard de dolari! În 
fiecare zi mă uitam cum diferenţa negativă dintre poziţiile mele 
de investiţii devenea tot mai mare, pe măsură ce trebuia să-mi 
onorez contractele a căror valoare scădea. Mă uitam cum se 
duce viața noastră de râpă. Mi-am epuizat toate rezervele. Nu 
mai aveam cu ce să-mi acopăr împrumuturile. Oamenii ăia m-ar 
fi omorât, Karen. Trebuia să-i ţin la distanţă. Așa că am început 
să falsific diverse chestii. Am trimis nenorocitele alea de tancuri 
petroliere să se fâţâie în zigzag pe tot globul: Indonezia, 
Jamaica, Pensacola... Toate goale! lar idiotul ăla încăpățânat ca 
un catâr, din Pensacola, care nu voia să-și vadă de treabă... 


VP - 281 


Karen îi atinse brațul. El se cutremură de parcă l-ar fi lovit. 

— Puteai să-mi spui, Charles. Eram nevasta ta. Eram o familie. 
Ai fi putut să împarţi toate astea cu mine. 

— Cum aș fi putut să le împart cu tine, Karen? Mi-au trimis 
felicitare de Crăciun cu feţele copiilor decupate din poză. Ti-ar fi 
plăcut să împart cu tine așa ceva? Au omorât-o pe Sasha. Mi-au 
trimis un bileţel în care-mi spuneau că urmează la rând copiii 
noștri. Cum ti s-ar fi părut, Karen? Oamenilor de soiul ăsta nu le 
poți trimite un raport în care să le promiţi că repari lucrurile 
cândva, în trimestrul viitor. Casa noastră mare, viața noastră 
frumoasă... totul a avut un preţ, Karen. Să-ţi fi împărtășit și 
asta? Cine eram eu? Ce făceam? Oamenii ăștia sunt niște 
ucigași, Karen. Asta e târgul pe care l-am făcut. 

— Târgul pe care l-ai făcut? Fir-ar să fie, Charles, uită-te unde 
te-a adus. Uită-te la noi. Acum ești mulțumit? 

Charles trase aer în piept, cu greu, de parcă l-ar fi durut. 

— Ştii, de sute de ori m-am gândit să plecăm. Să plecăm cu 
toţii. Chiar am făcut rost de pașapoarte pentru noi toți. Pe nume 
false. Ții minte când v-am pus să vă faceţi toți fotografii? Am 
spus că sunt pentru vize, pentru o călătorie în Europa, în care nu 
ne-am mai dus nicicând... 

Karen clipi des, înghiţindu-și cu greu lacrimile. 

— O, Charlie... 

— Așa că spune-mi, continuă Charlie, trebuia să vin la tine, 
Karen? Asta e viaţa pe care ţi-ai fi dorit-o? Să-ţi fi spus ce-am 
făcut eu și ce trebuie să facem acum cu toții, să-i dezrădăcinăm 
pe copii, pe tine, și să plecăm, în câteva zile? Să-i luăm pe furiș 
de la școală, să-i ducem departe de toate lucrurile pe care le 
cunoșteau, care reprezentau toată viața lor. Să vă pun pe toţi în 
primejdie. Să vă fac și pe voi părtași la toată nenorocirea asta. 
Ce mi-ai fi spus tu atunci, Karen? Spune-mi, draga mea, ai fi 
acceptat? 

Charles se uită lung la ea, privirea lui oglindind o rază 
sfărâmată de înțelegere, dând răspuns la întrebare, în locul ei. 

— Oamenii ăștia au mijloacele cu care să dea de urma oricui, 
Karen. Tot timpul aţi fi fost în pericol, și tu, și copiii... Când a 
avut loc atentatul cu bombe, a fost aproape ca un cadou. 
Răspunsul a părut deodată perfect limpede. Știu că tu nu-l poţi 
vedea la fel. Știu că tu crezi că ar fi existat căi prin care eu să 


VP - 282 


pot face faţă situaţiei, și poate chiar au existat. Dar niciuna care 
să fie mai sigură decât asta, Karen. Nu pentru voi. 

— Dar n-a fost deloc sigură pentru noi, Charlie. 

Tulburată toată, ea îi povesti despre vizita celor de la Archer, 
care o speriase prima oară, apoi despre individul care o 
acostase pe Sam în mașina ei. Și, de curând, cum i se trimisese 
broșura de la Tufts, unde urma să meargă Sam din toamnă, cu 
cuvintele Suntem în continuare aici. Nici vorbă să fi renunţat să 
ceară înapoi banii. 

— Totuși, cu cine ai stat de vorbă, Karen? 

— Cu nimeni, Charlie. Doar cu un detectiv de la poliţie care m- 
a ajutat. Cu Saul. Asta-i tot. 

Charlie își încleștă maxilarul. O luă de mână. 

— Cum ai aflat că sunt aici? Cum ai aflat că trăiesc? 

— Ti-am văzut chipul, Charlie! 

Ochii lui Karen scânteiau, umezi și larg deschiși, și ea se uita 
direct la el, luptându-se din greu să-și stăpânească valul de 
lacrimi. 

— Mi-ai văzut chipul...? 

— Da. 

Îi povesti despre filmul documentar. Cum un an de zile îl 
jelise, păstrând neatinse acele părţi din viaţa lui pe care nu le 
putuse da deoparte, încercând să-și astupe golul din inimă. 

— N-ai idee cum a fost, Charlie. 

lar apoi văzuse documentarul, în ziua când se împlinea un an 
de la atentat. Cum se forțase să se uite, dar era prea mult, și se 
dusese să închidă televizorul. 

Și atunci, pentru o clipă care trecuse ca fulgerul, apăruse 
imaginea lui. Pe stradă. După explozie. Ferindu-și faţa de 
aparatul de filmat. 

— Te-am văzut. Trecând în fugă, pierzându-te în mulţime. 
Cred că m-am uitat la cadrul acela de mii de ori. Dar tu erai. 
Oricât de imposibil mi-ar fi fost mie să cred. Atunci am știut că 
trăieşti. 

Charles se îndreptă de spate. Chicoti, la început aproape 
amuzat, parcă nevenindu-i să creadă. Vieţile lor, separate de 
moarte, se  încrucișaseră într-un moment captat pe-o 
videocameră oarecare, în ciuda miilor de precauţii. 

— M-ai văzut. 


VP - 283 


— N-am știut ce să fac. Simţeam că înnebunesc, Charlie. 
Copiilor nu le-am spus. Cum aș fi putut? Ei te iubesc, Charles. l- 
aș fi distrus. 

Umezindu-și buzele, el încuviinţă din cap. 

— Pe urmă am găsit caseta ta de valori. 

El făcu ochii mari. 

— Cea în care ţineai celălalt pașaport, Charlie. Pe un alt 
nume. Și toți banii ăia. 

— Cum ai ajuns la caseta de valori? 

Karen îi povesti despre bucata de hârtie smulsă din 
blocnotesul lui și pe care ea o primise, înrămată. După explozie. 
Cineva o găsise în gara Grand Central. Cu toate mâzgălelile 
acelea pe ea. 

— Printre care erau și informaţiile despre caseta de la bancă. 
Nu aveam nimic altceva de făcut, Charlie. 

Charles se uită lung la ea. Cu o figură șocată. Pământiu la 
față. Un blocnotes. Asta o condusese pe ea la el. Ceva ce nu 
fusese distrus în explozie. Apoi, se încordă. Ochii i se întunecară. 
O strânse de mână, însă de data aceasta cu răceală, mai tare 
decât ar fi făcut-o doar în semn de sprijin. 

— Cine mai știe despre asta, Karen? 


Capitolul 86 


Neliniștit, Hauck se hotărî să facă o tură de alergare, ieșind 
din incinta împrejmuită a complexului și luând-o în sus pe 
drumul care șerpuia pe lângă malul oceanului, în pas rapid și 
constant. Nu mai putea sta fără să facă nimic. Tot uitându-se la 
GPS, lăsându-și mintea să-i rătăcească spre concluzii de 
neevitat, simțea că o ia razna. 

GPS-ul se oprise cu ceva timp în urmă. Fixat. La 18,50 grade 
latitudine nordică și 68,53 grade longitudine vestică. Un 
minuscul recif acoperit cu nisip din mijlocul Caraibelor. La 
aproape patruzeci de kilometri depărtare. Cam cel mai puţin 
public loc în care s-ar fi putut afla Karen. El îi spusese să-l sune 
și să-i dea de știre ce face. 

Asta fusese în urmă cu două ceasuri. 


VP - 284 


În timpul serviciului, Hauck participase alături de un partener 
la zeci de misiuni de pândă și supraveghere. Așteptase neliniștit 
în mașină, în timp ce partenerii lui își riscau viața în prima linie. 
Întotdeauna i se păruse mai ușor să fie el cel care se duce să 
dea ochi cu adversarul. Și totuși, nicicând nu se simţise mai 
neajutorat sau mai răspunzător ca acum. Continuă să alerge de- 
a lungul drumului asfaltat, dar denivelat, care se întindea pe 
toată circumferința insuliței. Trebuia să facă ceva. 

Să se miște. g 

Picioarele lui musculoase întețiră ritmul. In fața lui se ridica o 
colină destul de mare, înverzită de vegetație și având în vârf un 
pinten de stâncă, ieșind ca un dinte din ocean. Hauck o luă într- 
acolo, urcând panta colinei, simțind cum i se accelerează bătăile 
inimii, o peliculă de sudoare întunecându-i partea din spate a 
tricoului și scurgându-i-se pe piele. Soarele îl ardea direct în cap. 
Câtă briză o fi fost, rămăsese jos, la nivelul plajei. 

Din când în când, se oprea și verifica ecranul GPS-ului, pe 
care și-l prinsese la brâu. Tot aceeași latitudine și longitudine. 
Tot în același loc. Tot nicio veste. Trecuseră deja două ore. El 
încercase s-o sune. Dar intrase căsuţa ei vocală. Poate că n- 
avea semnal, acolo unde se afla. Ce putea el să facă, să se urce 
într-o barcă și să pornească după ea? li dăduse cuvântul lui. 

Așa că a alergat. Priveliștea dinspre mare era superbă, 
panorama neîngrădită a unor întinderi de apă verde-albastră, 
câteva ridicături de teren înverzit răsărind pe neașteptate din 
albul plajelor, ici și colo câte-o ambarcaţiune albă pe oglinda 
mării, conturul cețos al unei insule îndepărtate la orizont. 

Dar Hauck n-avea ochi pentru așa ceva. Era furios pe sine 
însuși că o lăsase să se ducă. Furios că cedase rugăminţilor ei. 
Mușchii din coapse începeau să-l ardă ca fierul înroșit, pe 
măsură ce terenul se înălța. Își scoase tricoul și și-l înfășură pe 
după mijloc, simțind transpiraţia cum îi îmbracă trupul ca o 
platoșă. Haide, Karen, sună-mă... Sună-mă! Plămânii i se 
încordau. 

Incă o sută de metri... 

În sfârșit, ajunse în vârful colinei. Se opri, aplecându-se în 
față, simțindu-se plin de mânie, neajutorat, răspunzător. 

Strigă în pustiu: 

— Fir-ar al dracului! 


VP - 285 


Își turnă în cap apa din sticla de la brâu. Se părea că se află 
pe cel mai înalt punct al insulei. Se uită înapoi, în direcţia din 
care venise, și văzu clădirile complexului mici și îndepărtate, 
părând să se afle la mulți kilometri distanţă. 

Ceva îi atrase atenţia, în larg. 

În apropierea capătului îndepărtat al insulei. Hauck își duse o 
mână streașină la ochi, ca să-i ferească de soare. 

Era un vas mare și negru. O ambarcaţiune cu pânze. Ceva 
nemaivăzut de el până atunci. O barcă imensă: trebuie să fi avut 
lungimea unui teren de fotbal american, și ultramodernă, cu trei 
catarge metalice strălucitoare, reflectând razele de soare. Se 
uita hipnotizat. 

Băgă mâna în borseta de la brâu și scoase binoclul pe care-l 
adusese cu el. Işi aţinti privirea spre ocean și-i potrivi 
teleobiectivul. 

Spectaculos. Zvelt și de-un negru scânteietor. Numele era 
scris de-a latul pupei. Focaliză binoclul. 

The Black Bear. Ursul negru. 

Barca aceea îi inspira un sentiment de admiraţie, dar, în 
același timp, îi dădea o nelămurită senzaţie de neliniște. Ştia că 
o mai văzuse undeva. 

Iși scoase telefonul mobil și-i făcu o poză. 

O mai văzuse, precis - încercă să-și amintească. 

Doar că nu reușea să-și mai aducă aminte unde. 


Capitolul 87 


— Ascultă-mă, Charles, chestia asta e importantă. - Karen se 
întinse și-l atinse pe braţ. - Noi nu suntem singurii care știm că 
trăieşti. 

El se scărpină nedumerit pe frunte. 

— „Noi”? 

— Da, „noi”. - Karen îi spuse despre Hauck. - E detectiv. De la 
poliția din Greenwich. Incerca să rezolve cazul lui Raymond, 
accident de mașină cu autor necunoscut, care s-a întâmplat în 
aceeași zi. Băiatul avea în buzunar o hârtie cu numele tău și 
numărul de telefon. A avut grijă de mine, cât de cât, în zilele 


VP - 286 


acelea, când nu eram siguri dacă ai murit. Pe urmă au început 
să se întâmple toate chestiile astea fără noimă. 

— Ce fel de chestii? 

— Oameni care dintr-odată încercau să te găsească pe tine, 
Charles. Sau măcar toţi acei bani. Ți-am spus, vorbeau despre 
sute de milioane de dolari. Au venit la noi acasă. Pe urmă au 
ameninţat-o pe Samantha. La școală. Nu știam la cine să apelez, 
Charles. 

— Când zici „oameni”, la cine te referi, Karen? 

— Nu știu cine erau. N-am reușit să aflăm. Nici poliţia, nici 
Saul. Dar nu asta contează de fapt acum. Ce contează e că 
detectivul acesta, Hauck, e/ a descoperit toată povestea. 
Ascultă, Charles, se pare că ei te caută și pe tine. Nu numai 
banii. Pe tine! Ţi-au luat urma prin conturile bancare de aici. 
Individul ăsta, pe nume Dietz... Îl cunoști? 

— Dietz? 

Charles clătină din cap. 

— A luat parte la accidentul în care a fost ucis Raymond. Era 
unul din martori, acolo în Greenwich. Dar chestia e că a fost de 
faţă și la accidentul lui Jonathan Lauer! Ambele morți au fost 
crime, aranjate să pară altceva, Charles. N-au fost accidente. 
Dar deja știi asta, nu? Ştii foarte bine ce încercau ei să 
protejeze. lar acum eu cred că au venit și aici, Charles, 
încercând să te găsească. Cumva, nu știu cum, au aflat. Ești în 
pericol. 

Charles își împinse în sus șapca și-și masă fruntea, părând că 
încearcă să revadă în minte o serie de evenimente, iar concluzia 
la care păru să ajungă îl alarmă. 

— Ei știu de contul de comisioane, spuse, uitându-se sumbru 
la ea. 

— Ce comisioane, Charles? 

— O grămadă de bani, Karen. Bani pe care i-am câștigat, din 
munca mea, spuse el. Nu i-am furat. Un procent și un sfert, la 
două miliarde de dolari. Cumulate de-a lungul ultimilor opt ani. 
Întotdeauna am ţinut banii ăștia într-un cont din străinătate. 
Scutit de taxe. Erau pentru insula noastră. Îţi amintești? Vorbim 
despre mai mult de șaizeci de milioane de dolari, Karen. 

Ochii lui Karen se lărgiră brusc. 

— Niciodată nu mi-a păsat de bani, Charlie. Niciodată nu mi- 
am dorit insula asta a ta. Era o prostie. N-avea cum să se 


VP - 287 


întâmple vreodată. Era doar visul nostru prostesc. - Se uită lung 
la el. - Mie nu-mi păsa decât de tine, Charlie. Imi păsa de noi, de 
familia noastră. Oamenii ăștia vor să pună mâna pe tine. Pot și 
ei să-ți dea de urmă, la fel ca mine. Ce-ai de gând să faci, 
Charlie, să fugi de ei tot restul vieţii tale? 

El lăsă capul în jos, trecându-și o mână tremurândă peste 
scalpul ras. Un mic zâmbet nostalgic apăru în ochii lui cenușii. 

— Ştii că m-am întors o dată, Karen? La ceremonia de 
absolvire a lui Sam. Am gasit data pe site-ul Web al școlii. 

— Ai fost acolo? 

El dădu din cap, înduioșat. 

— Într-un fel. Am stat în mașină și m-am uitat la voi cum ieșiţi, 
după ceremonie, de peste drum. Tu purtai o rochiţță scurtă, 
galbenă. Sam avea o floare în păr, după ureche. l-am văzut și pe 
ai mei acolo. lar Alex... ce înalt s-a făcut... 

— Ai fost acolo! exclamă Karen, simțind un junghi în inimă. O, 
Charlie, cât mai ai de gând să lași să continue încurcătura asta? 

— Nu știu. Nu știu, spuse el. lar apoi: 

— Spune-mi... - cu privirea luminându-i-se - cum merge jocul 
de lacrosse al lui Alex? 

— Lacrosse? - Lacrimi de derută se adunară în ochii ei. - Nu 
știu, Charlie, cred că joacă în linia a doua, sau în atac. In cea 
mai mare parte a timpului stă pe banca de rezerve. Sam însă a 
avut un an bun. A marcat golul învingător contra Academiei 
Greenwich. Are... - Apoi se opri. - Of, Charlie, de ce facem noi 
asta? Vrei să știi cum a fost? A fost greu, Charlie. Al dracului de 
greu. Știi cum s-ar simţi ei dacă ar putea să vadă acum? l-ar 
ucide, Charlie. Sam, Alex... ar muri pe loc. 

— Karen... 

O forță ciudată o împinse spre el, care era speriat și confuz, și 
amândoi își întinseră braţele unul spre celălalt. Cât de straniu se 
simţea, să-i simtă braţele cum o înconjoară. Atât de familiar, și 
totuși atât de stângaci. Ca o fantomă. 

— A fost un adevărat iad, Charlie. Mai întâi, fiindcă tu nu mai 
erai, iar apoi... Cât de tare m-ai făcut să sufăr. - Se trase înapoi, 
ceva între durere și acuzaţie scăpărându-i în ochi. - Nu te pot 
ierta, Charlie. Nici nu sunt sigură că am să pot vreodată. Ne-a; 
distrus viața, Charles! 

— Știu că a fost greu, Karen, dădu el din cap, înghițind cu 
noduri. Știu ce-am făcut. 


VP - 288 


Karen își trase nasul și se șterse la ochi cu podul palmei. 

— Ba nu, spuse ea, nu știi deloc. N-ai habar, n-ai idee ce-ai 
putut să faci. 

El se uită lung la ea. Pentru prima oară, păru s-o privească în 
întregime. Chipul ei. Silueta. Cum arăta în rochia aceea. Un 
surâs abia mijit îi lumină privirea. 

— Și acum arăţi bine, Karen. 

— Mda, și tu nu mai porţi ochelari? 

— Operaţie Lasik, dădu el din umeri. Ce vrei, necesitate 
ocupațională, ca să zic așa. 

Ea zâmbi. 

— În sfârșit, ţi-ai luat inima-n dinţi? 

— M-ai prins. 

Zâmbetul lui Karen se amplifică, o rază de soare reflectându- 
se luminoasă din pistruii de pe faţa ei. 

— Vreau să fii fericită, Karen. Vreau să-ţi trăieşti viața mai 
departe. Invaţă să iubeşti pe altcineva. Trebuie să fii fericită. 

— Ei da, ţi-ai găsit un moment ideal ca să te simţi brusc 
preocupat de mine, Charlie. 

Pe faţa lui se desenă un mic surâs plin de regret, care inspira 
milă. 

— Ascultă, Charles, nu trebuie să se termine așa. Poţi să te 
predai. Detectivul de care-ţi spuneam, Hauck, a venit și el cu 
mine aici, Charlie. 

Charles păru îngrijorat. 

— Poţi avea încredere în el, Charlie, pe cuvânt. E prietenul 
meu. N-a venit ca să te aresteze. Poţi să le explici ce s-a 
întâmplat. Tu n-ai omorât pe nimeni. Ai falsificat niște garanţii, 
Charlie. Ai minţit. Poţi să dai banii înapoi. Să plătești o amendă. 
Chiar dacă va trebui să faci închisoare, poţi să te întorci la viața 
ta dinainte. Copiii merită să fie lângă tatăl lor, Charlie. Chiar 
dacă nu ne mai putem întoarce la ce-a fost, ei te vor ierta. Sunt 
sigură de asta. Poţi s-o faci, Charlie. 

— Nu, clătină el din cap, fără vlagă. Nu pot. 

— Ba da, poţi. Te cunosc, Charlie. 

— Nu pot s-o fac, Karen. O să stau la pușcărie douăzeci de 
ani. Nu pot! Plus că n-aș fi nicicând în siguranţă. Și nici tu. Așa e 
mai bine, indiferent cum ar părea. - El se uită lung la ea și 
zâmbi. - Și, ca să fim foarte sinceri, Karen, niciunul dintre noi 
nu-și dorește să fie nevoit să le explice toate astea copiilor. 


VP - 289 


— Copiii și l-ar dori pe tatăl lor înapoi, Charlie. - Ea trase 
adânc aer în piept. - Ce-ai de gând să faci, să fugi pentru tot 
restul vieţii tale? 

— Nu. - Clătină din cap, apoi în ochi parcă i se aprinse o 
luminiţă de înțelegere. - Ascultă, Karen, sunt câteva lucruri pe 
care trebuie să ţi le spun. Spui că oamenii ăștia mă caută. Dacă 
mi se întâmplă ceva, am mai multe casete de valori, în diverse 
locuri. Pe St. Kitts, în Panama, pe Tortola... 

— N-am nevoie de banii tăi, Charles. Tot ce vreau eu de la 
tine este... 

— Ssst... - El îi luă mâna și o opri. O strânse cu blândeţe. - 
Încă mai ai Mustangul, nu-i așa? i 

— Bineînţeles că-l mai am, Charlie. Doar așa ai spus tu. In 
testamentul tău. 

— Foarte bine. Sunt câteva lucruri pe care vei avea nevoie să 
le știi. Lucruri importante, Karen. Dacă o fi să mi se întâmple 
ceva. Adevărul. Adevărul a fost întotdeauna în inima mea. 
Trebuie să înţelegi asta, Karen. Promite-mi că ai să te uiţi. Asta 
va explica o mulţime de lucruri. 

— Despre ce naiba vorbeşti, Charlie? Trebuie să vii înapoi cu 
mine. Poţi să depui mărturie împotriva lor, a oamenilor care te 
urmăresc. Poţi să intri în arest preventiv, dacă altfel nu se 
poate. Dar ei or să te găsească, Charlie. Nu poți fugi la nesfârșit. 

— N-am de gând să fug la nesfârșit, Karen. 

— Ce vrei să spui? 

EI își aruncă privirea pe ceasul de la mână. 

— E momentul să pleci înapoi. Am să mă gândesc la ce mi-ai 
spus. Dar nu-ţi promit nimic. - Se ridică în picioare, se uită în 
depărtare spre ocean și flutură din mână. De pe /ngeru/ Mării, 
Neville semnaliză înapoi. Karen auzi motoarele pornind. Ceva 
mai departe în larg, o ambarcaţiune mai mare apăruse de după 
cotitura plajei. Charlie îi arătă cu mâna spre ea. - Barca asta ea 
mea. Casa și căminul meu, de-un an încoace. Să te uiţi, când 
treci pe lângă ea la întoarcere. S-ar putea să te surprindă să-i 
vezi numele. 

Inima lui Karen începu să bată mai repede, îngrijorată, în timp 
ce se uita la șalupa care venea s-o ia. Era absolut convinsă că 
exista ceva ce ea neglijase să spună. 

— Promite-mi că nu uiţi de mașină. 

— Ce anume să nu uit, Charlie? 


VP - 290 


— Trebuie să pleci acum. - El o prinse de umeri și apoi îi 
așeză blând o mână pe obraz. - Intotdeauna te-am considerat 
foarte frumoasă, Karen. Cel mai frumos lucru de pe lumea asta. 
Mă rog, poate cu excepţia culorii ochilor scumpetei mele. 

— Charlie, nu pot să te las aici pur și simplu. 

El aruncă o privire în sus spre cer. 

— Trebuie să pleci, Karen. 

Neville manevră dibaci șalupa câtre mal. Charles luă brațul lui 
Karen și intră cu ea în apa călduță a golfulețului. Ea porni 
înainte, plescăind prin spuma clipocitoare și îndreptându-se spre 
partea din faţă a bărcii. Zâmbind cu gura până la urechi, Neville 
o trase la bord. Ea se întoarse spre Charlie. Mica șalupă începu 
să se îndepărteze. Ea se uita la el cum stă în picioare pe mal. Un 
val de tristeţe o covârși. Simţea că lasă ceva acolo, o parte din 
ea însăși. Părea atât de însingurat. Era sigură că-l vede pentru 
ultima oară. 

— Charlie! strigă ea, peste uruitul motorului. 

— O să mă gândesc, spuse el, făcându-i cu mâna. Promit. 
Dacă mă răzgândesc, am să-l trimit mâine pe Neville după voi. - 
Făcu un pas în apa puţin adâncă și flutură iar din mână. - 
Mustangul, Karen... 

Apoi își lăsă înapoi pe ochi ochelarii de soare Ray-Ban cu 
lentile întunecate. 

Karen rămase ţinându-se de balustradă, în timp ce motoarele 
gemene ale Îngerului Mării prindeau viteză, lăsând un siaj larg în 
urma lor. Neville întoarse ambarcaţiunea pe loc, iar Karen fugi la 
pupa, înainte ca barca să prindă de-a binelea viteză. Silueta lui 
Charlie de pe plajă devenea tot mai mică. El îi mai făcu o ultimă 
dată semn cu mâna. Karen cedă în sfârșit imboldului de-a 
izbucni în plâns. 

— Să știi că mi-a fost dor de tine, murmură ea. Mi-a fost atât 
de dor de tine, Charlie. 

Depărtându-se în viteză de golfuleț, Îngerul Mării trecu la 
mică distanţă pe lângă vasul lui Charlie - o barcă cu pânze mai 
mare, în genul la care visase el dintotdeauna, care se îndrepta 
spre mal. Pe măsură ce se apropiau, Karen putu să deslușească 
numele bărcii, scris în litere aurii cu înflorituri pe pupa din lemn. 

Emberglow. 

Aproape că o făcu să râdă, în timp ce lacrimi calde și 
înduioșate îi inundau ochii. Își scoase telefonul mobil și-i făcu o 


VP - 291 


poză, drept amintire, fără să știe ce va face cu ea sau dacă va 
putea s-o arate cuiva vreodată. 

Nici nu băgă de seamă micul avion care se rotea sus, în 
înaltul cerului, deasupra ei. 


Capitolul 88 


Karen n-a ajuns înapoi la hotel decât mult după ora prânzului. 
Hauck era deja în camera lui, așezat într-un scaun de ratan și cu 
picioarele ridicate pe marginea patului, lucrând la rapoartele 
departamentale ca să-și mai distragă atenţia. Cele mai negre 
temeri ale lui se risipiseră. Karen îl sunase de îndată ce șalupa 
ajunsese în larg, ca să-i dea de știre că n-a păţit nimic. Vorbea 
pe un ton cumva vag, poate chiar ușor distant emoţional, dar îi 
spusese că o să-i povestească mai multe după ce va ajunge 
înapoi la hotel. 

Se auzi un ciocănit în ușă. 

— E deschis, spuse el. 

Karen păși în cameră. Arăta puţin obosită și pradă unor 
sentimente contradictorii. Avea părul în neorânduială, cu totul 
altfel decât de obicei. Lăsă geanta pe care-o purta pe umăr să 
cadă pe măsuţa de lângă ușă. 

El întrebă: 

— Deci cum a mers? 

Ea se strădui să surâdă. 

— Cum a mers? 

Putea foarte bine să descifreze - oricine ar fi putut să 
descifreze ceea ce întrebase el de fapt. S-a schimbat ceva? 

— Poftim, spuse ea, așezând pe măsuţa de lângă pat pistolul 
pe care el i-l dăduse. Nu el i-a ucis pe oamenii aceia, Ty. A comis 
o fraudă, cu tancurile petroliere, ca să-și acopere pierderile, și a 
recunoscut că s-a dus în Greenwich după atentatul de la gară, 
așa cum ai spus tu... luând identitatea altcuiva. Ca să se 
întâlnească cu Raymond, Ty, nu ca să-l omoare. Ca să încerce 
să-l determine, o dată pentru totdeauna, să-l facă pe tatăl lui să 
înceteze. 

Hauck dădu din cap a încuviinţare. 

Ea se așeză pe marginea patului, în faţa lui. 


VP - 292 


— Eu îl cred, Ty. Mi-a spus că a văzut cum s-a întâmplat toată 
povestea și că și-a dat seama, atunci, că nu mai avea cale de 
întoarcere. Oamenii ăștia îl amenințaseră. Ti-am arătat 
felicitarea aceea de Crăciun. Biletul în care spuneau ce i-au 
făcut cățelușei noastre. El a crezut că ne salvează, Ty, indiferent 
cum sună chestia asta. Dar tot ce spune... se potrivește. 

— Ce se potrivește e că s-a vârât până-n gât într-o mare 
grămadă de rahat, Karen. 

— Și asta știe. Am încercat să-l fac să vină cu mine, ca să se 
predea. l-am spus chiar și despre tine. l-am spus că n-a omorât 
pe nimeni, că tot ce-a făcut a fost să comită o fraudă, că ar 
putea să dea banii înapoi, să plătească o amendă, să stea 

O vreme la închisoare, orice va decide justiţia că trebuie. Să 
depună mărturie. 

— ȘI?... 

— Și el a spus că o să se gândească. Dar nu sunt foarte 
sigură. E speriat. Îi e frică să se confrunte cu ce-a făcut. Să vină 
în faţa copiilor, a familiei noastre. Cred că pur și simplu i se pare 
mai ușor să fugă. Când șalupa s-a îndepărtat, mi-a făcut cu 
mâna. Am sentimentul că ăsta a fost răspunsul lui. Nu cred că-l 
voi mai vedea vreodată. 

Hauck își trase picioarele jos de pe pat și aruncă hârtiile pe 
masă. 

— Karen, tu vrei ca el să se întoarcă? 

— Să se întoarcă? Să-l vreau înapoi? - Ea se uită lung la el și 
clătină din cap, cu ochii aburindu-i-se ușor. - Nu în felul în care 
te gândești tu, Ty. Între noi doi nu mai este nimic de felul ăsta. 
N-aș putea în veci să mă întorc la ce-a fost. Așa cum nici el n-ar 
putea. Dar mi-am dat seama de ceva, cât am stat acolo. 
Uitându-mă la el, ascultându.-l... 

— De ce anume? 

— Copiii mei, Ty. Merită să afle adevărul. Merită să-l aibă 
înapoi pe tatăl lor, indiferent ce-ar fi făcut, câtă vreme mai 
trăiește. 

Hauck încuviinţă din cap. Înţelegea foarte bine. Și el o avea 
pe Jessie. Indiferent ce-ar fi făcut el. Trase aer în piept. 

Karen se uita la el, sfâșiată. 

— Îţi poţi da seama cât de greu mi-a fost să fac asta, Ty? 

Ceva îl reţinu pe loc. 

— Da, cred că da. 


VP - 293 


— Să-l văd. - Ochii ei se umplură de lacrimi. - Să-mi văd soțul, 
în faţa mea, din nou. Să-l aud vorbind. După tot ce-a făcut... 

— Știu cum a fost, Karen. 

— Cum? Cum a fost, Ty? 

— Ce vrei să fac, Karen? 

— Vreau să mă ţii în brațe, fir-ar să fie! Vreau să-mi spui că 
am făcut ce trebuia. Chiar nu înţelegi? - Işi lăsă mâna să cadă 
pe piciorul lui. - Oricum, mi-am mai dat seama de un lucru, cât 
am stat cu el acolo. 

— De ce anume? 

Ea se ridică și veni să i se așeze în poală. 

— Mi-am dat seama că te iubesc cu adevărat, Ty. Nu ceva pe- 
aproape... - Zâmbi, ștergându-și o lacrimă. - Te iubesc pe de-a- 
ntregul. 

— Pe de-a-ntregul? 

— Înî, dădu Karen din cap și se trase mai aproape, lipindu-se 
de pieptul lui. Pe de-a-ntregul. _ 

El o înconjură cu braţele, apăsându-i faţa de umărul lui. Işi 
dădu seama că ea a început să plângă. Nu se mai putuse abține. 
El continuă s-o ţină la piept, simţindu-i trupul cald și simţindu-și 
propria inimă devenind mai ușoară, în timp ce a ei bătea ritmic 
lângă trupul lui. Pe gât simţea boarea umedă a câtorva lacrimi 
călduţe. 

— Te iubesc, șopti ea, cuibărindu-se în el. Oricât de imposibil 
ar părea. 

El ridică din umeri, aducându-i blând faţa până în dreptul 
pieptului lui. 

— Nu-i chiar atât de imposibil. 

— Ba da, este. Total și al naibii de imposibil. Tu chiar crezi că 
nu pot să te citesc? Ca pe-o carte deschisă. - Apoi, se trase 
înapoi. - Dar nu-l pot lăsa să dispară iar, pur și simplu. Vreau să- 
| aduc înapoi acasă, la copii. Orice ar fi făcut. Tatăl lor trăiește. 

Hauck îi șterse cu vârful degetului mare o picătură umedă de 
pe obrazul pistruiat. 

— O să găsim noi o cale, spuse el. O să găsim. 

Ea îl sărută fugar pe buze și-și rezemă fruntea de a lui. 

— Îţi mulțumesc, Ty. 

— Mie nu mi se pare chiar atât de imposibil, spuse el din nou. 
Bineînţeles, poate pentru copii... 


VP - 294 


— Of, Doamne! - Karen scutură din cap, măturându-și de pe 
faţă o cascadă de bucle. - Când mă gândesc câte explicaţii o să 
am de dat, după ce se întorc copiii... 

e 

În noaptea aceea au rămas amândoi în camera lui. N-au făcut 
dragoste. Doar au stat acolo, el cu un braț petrecut după 
mijlocul ei, ținându-i trupul cuibărit aproape, cu umbra soțului ei 
plutind ameninţător, ca un vânt de rău augur venit dinspre 
mare, peste liniștea lor. 

Pe la ora unu, Hauck s-a ridicat din pat. Karen dormea adânc, 
făcută covrig. El o acoperi cu cuvertura, își trase pe el pantalonii 
scurți și se apropie de fereastră, uitându-se în depărtare la 
marea luminată de lună. Ceva îl rodea. 

Ursul Negru. _ 

Barca aceea imensă pe care-o văzuse ieri. li apăruse în somn. 
În vise. O prezenţă întunecată. Și își amintise, în vis, unde 
anume o mai văzuse înainte. 

În biroul lui Dietz. Într-o fotografie. 

Dietz cu brațele petrecute pe după umerii a doi acoliţi de-ai 
lui, cu un pește-spadă atârnând între ei. 

Dietz fusese pe vasul acela. 


Capitolul 89 


Charles Friedman stătea singur pe puntea vasului Emberg/ow, 
ancorat acum în larg lângă Gavin's Cay. Noaptea era liniștită. 
Charles stătea cu picioarele pe balustradă și ajunsese la 
jumătatea unei sticle de rom Pyrat xo Rezerve, care încerca să-l 
ajute să se hotărască. 

Ar trebui pur și simplu s-o ia din loc. În noaptea asta. Ceea ce- 
i spusese Karen, cum că sunt niște oameni pe urma lui, îl 
îngrijora. Avea o casă pe care o cumpărase la Bocas del Toro, 
mai la nord, în Panama. Nimeni nu știa de ea. Nimeni nu i-ar 
putea lua urma într-acolo. lar apoi, mai departe spre Pacific, 
dacă va fi nevoie... 

Felul în care ea se uitase la el. Ce-ai de gând să faci, Charles, 
să fugi pentru tot restul vietii tale... 

N-ar trebui să-i implice și pe ei, tocmai acum. 


VP - 295 


Și totuși, un gând nou începuse să-l răscolească, să nu-i dea 
pace. Gândul la cine era acum, faţă de cine fusese. Vederea lui 
Karen îl trezise la viață. Nu, nu pentru ea - partea aceea era 
încheiată. Nicicând nu-i va mai recâștiga încrederea. Și nici n-o 
merita. Măcar atâta lucru știa și el. 

Ci pentru copii. Alex și Sam. 

Ecoul vorbelor ei îi răsuna în cap: Ei te vor ierta, Charles... 

Oare? 

Mintea îi zbură înapoi la ziua ceremoniei de absolvire, când îi 
văzuse ieșind din curtea școlii. Cât de greu fusese numai să se 
uite, cu sufletul greu de dor, iar apoi să demareze și să plece 
mai departe. Cât de profund îi ardea în memorie imaginea lor, și 
dorul nebun în inimă. Ce bine-ar fi să-și poată relua viața. Să fie 
doar o fantasmă? Să fie doar o speranţă la beţie? Să-și reia 
viața, oricât l-ar costa. Să redevină cine a fost. S-o smulgă din 
mâinile acestor oameni. 

De ce trebuie să câștige ei mereu? 

Ce făcuse el, de fapt? Nu omorâse pe nimeni. Putea să explice 
totul. Să facă închisoare. Să-și plătească datoria. Să-și recapete 
viaţa. 

Gândul la ceea ce pierduse îl făcu pe Charles să-și dea seama 
cât de groaznic de rău îi pare că a trebuit să renunţe la tot. 

Neville era pe mal. La o petrecere între marinari. De 
dimineață urmau s-o ia spre Barbados. De acolo, el va lăsa 
barca și va lua avionul spre Panama. 

Faptul că o văzuse făcea dintr-odată ca lucrurile să fie mult 
mai dificile. 

Cu un an în urmă, avusese de făcut o alegere similară. Se 
uitase cum fusese omorât băiatul acela. Călcat de mașină în fața 
ochilor lui. Se uitase plin de groază cum mașina neagră ia viteză 
și dispare. Ceva dinăuntrul lui îi spusese atunci că nu se mai 
poate întoarce. Că de-acum lumea aceea era închisă pentru el. 
Groapa era deja săpată. Așa că de ce să nu profite de ocazie? 
Timp de o clipă, stătuse pe gânduri dacă să cheme sau nu o 
mașină. Să-i spună șoferului s-o ia în sus pe Post Road. Spre 
orășelul lui - Old Greenwich. Pe urmă pe Soundview, înspre 
Shore - în direcţia oceanului. Acasă... Karen ar fi trebuit să fie 
acolo. Îngrijorată, poate chiar panicată, după ce auzise despre 
atentatul cu bombă. Și văzuse că el nu sună. El îi va spune că a 


VP - 296 


fost în stare de șoc. Și îi va mărturisi totul. Dolphin. Falcon. 
Nimeni nu va trebui să știe unde a fost el. Acolo era locul lui. 

In loc de asta, fugise. 

Intrebarea continua să-l chinuie, ca un junghi ascuţit. De ce 
trebuie să câștige ei mereu? 

Imaginea lui Sam și a lui Alex apăru în mintea lui Charles 
odată cu răspunsul: Nu trebuie. Se gândi la bucuria pe care-o 
simţise cu Karen, doar auzind-o cum îi pronunţă numele. 

Nu trebuie să câștige. Charles așeză romul jos. Răspunsul 
apăruse dintr-odată limpede în mintea lui. 

Dădu fuga jos sub punte. Işi găsi telefonul mobil în cabină și-i 
lăsă lui Neville un mesaj detaliat cu instrucţiuni. În cap îi 
răsunau întruna aceleași cuvinte: Nu trebuie să câștige. Se duse 
la masuţa rabatabilă din perete care-i servea drept birou și-și 
deschise laptopul. Căută adresa de e-mail a lui Karen și tastă 
repede cele câteva vorbe venite din inimă. 

Citi încă o dată mesajul. Da. Se simțea ușurat. Se simţea din 
nou viu în propriul trup, pentru prima oară într-un an întreg. Nu 
trebuie să câștige. Se gândi la momentul când o va vedea din 
nou. Când își va ţine iar copiii în braţe. Putea să-și capete viața 
înapoi. 

Apăsă pe butonul de trimitere. 

Un zgomot se auzi atunci de sus, ca o barcă lovindu-se de 
marginea vasului, pregătindu-se să  amareze. Neville, 
întorcându-se de la petrecăreţii lui. Charles îl strigă. Emoţionat, 
o luă în sus pe scări spre punte. Inima îi bătea nebunește. leși 
de sub covertă. 

— Schimbare de plan... 

Când colo, se trezi față în față cu doi bărbaţi. Unul era înalt și 
ciolănos, îmbrăcat cu o cămașă înflorată și pantaloni scurți, și 
ținând un pistol în mână. Celălalt era mai scund, cu piept ca de 
taur și cu mustăcioară. 

Amândoi aveau un aer foarte satisfăcut, de parcă tocmai 
încheiaseră o lungă căutare și acum se uitau la un premiu pe 
care și-l doreau de foarte multă vreme. Cel cu mustață afișa un 
rânjet. 

— Bună, Charles. 


VP - 297 


Capitolul 90 


— Ty, trezește-te! Uite! 

Karen era în picioare la marginea patului, scuturându-l ca să 
se trezească. 

Hauck se ridică în capul oaselor. Până aproape în zori nu mai 
reușise să adoarmă la loc, tulburat de descoperirea făcută în 
legătură cu barca neagră. 

— E un mesaj de la Charlie, spuse Karen pe un ton plin de 
entuziasm. Vrea să venim la el. 

Hauck își aruncă un ochi pe ceas. Văzu că era aproape de ora 
opt. Niciodată nu dormea atât de târziu. 

— Să venim unde? 

Karen, într-un halat de baie de-al hotelului, abia ieșită de la 
duș, îi vâ sub nas BlackBerry-ul ei, vrând parcă să-i alunge 
somnul din ochii încă lipiţi. 


Karen, m-am tot gândit la ce mi-ai spus. Nu ţi-am spus 
chiar tot ce știu. Neville te va aștepta la debarcader la 
ora zece și te va aduce la mine. Poţi să aduci cu tine 
pe cine vrei. Poate a venit momentul. Ch. 


Se repezi la mâna lui Hauck și-o prinse strâns, cu un aer 
victorios. 

— O să vină cu noi, Ty. 

Se îmbrăcară rapid și se întâlniră jos, în sala pentru micul 
dejun. Abia acolo a informat-o Hauck pe Karen, temându-se să 
nu-i taie elanul, că soţul ei va trebui să fie arestat. In timp ce se 
bărbierea, ajunsese la concluzia că unicul mod în care problema 
putea fi rezolvată cât de cât convenabil era să-l determine pe 
Charles să vină de bunăvoie cu ei înapoi în Statele Unite. Ajunși 
acolo, Hauck putea să-l reţină oficial. Aici, Charles ar fi obligat să 
stea în închisoare, în așteptarea extrădării. Ei ar trebui să obţină 
un mandat de arestare, ceea ce însemna să spună totul 
autorităţilor de acasă, inclusiv, și nu era deloc puţin lucru, 
partea care-i revenea lui Hauck în toată tărășenia și tot ce 
făcuse. Putea să dureze zile, dacă nu chiar săptămâni. 
Extrădarea putea fi contestată. Lui Charles putea să i se facă 


VP - 298 


teamă și să se răzgândească. lar Dietz și oamenii lui deja 
dădeau târcoale prin apropiere. 

Puțin înainte de ora zece, el și Karen porniră spre debarcader. 
Neville, la cârma Îngerului Mării cu chila lui cea albă, tocmai 
venea încet dinspre intrarea golfului. 

Karen îi făcu semn cu mâna de pe mal. 

— Bună ziua, doamnă. 

Pilotul îi răspunse și el cu o fluturare de mână, în timp ce 
șalupa se apropia de țărm. Un angajat al hotelului, care avea 
grijă de ambarcaţiunile andocate, apucă parâma aruncată de 
Neville. O ajută pe Karen să urce la bord, în timp ce Hauck o 
urmă fără niciun ajutor. 

— Ne duci la domnul Friedman? 

— La domnu' Hon-son, doamnă. Asta mi-a spus el, îi răspunse 
respectuos Neville. 

— Ne întoarcem tot acolo? 

— Nu, doamnă. Nu de data asta. Barca e pe mare. Nu-i 
departe. 

Hauck se așeză în partea dinspre pupa, iar Karen își găsi loc 
față în față cu el; ajutorul de la hotel îi azvârli înapoi lui Neville 
parâma. Hauck își pipăi discret în buzunar pistolul Beretta pe 
care-l luase cu el. Acolo se putea întâmpla orice. 

O luară spre vest, dar fără să depășească o jumătate de 
kilometru în larg, ocolind de aproape coastele insulițelor 
împrăștiate ca niște pistrui pe obraz. Cerul era albastru, dar 
bătea vântul, și barca sălta pe valuri, motoarele gemene 
desenând creste înalte de siaj. 

Niciunul dintre ei n-a prea vorbit cât a durat călătoria. Un 
sentiment nou, de jenă și tulburare, coborâse asupra lor. 
Charles îi putea da lui Hauck pista spre ucigașul lui AJ Raymond, 
care era exact motivul pentru care se vârâse în toată povestea 
asta, de la bun început. Karen era și ea tăcută, poate 
frământată de gândul cum le va explica toate acestea copiilor 
ei. 

Cam la vreo patru insule la est față de St. Hubert, Neville 
reduse mult viteza. Hauck verifică pe hartă. Era o fâșie de 
pământ pe nume Gavin's Cay. În partea nordică a insulei se afla 
un orășel, Amysville. Ei se aflau în partea cvasi-nelocuită, la sud. 
Dădură ocol unei limbi de pământ. 

Neville arătă cu mâna. 


VP - 299 


— Acolo e! 

O barcă cu pânze de dimensiuni mari se legăna ancorată într- 
un golfuleţ izolat. 

Ținându-se cu mâna de balustradă ca să nu-și piardă 
echilibrul, Hauck o porni spre prova. Karen îl urmă. Barca era 
lungă de vreo optsprezece metri. Probabil cu destul loc înăuntru 
cât să adăpostească opt persoane, aprecie Hauck. La pupa 
flutura drapelul panamez. 

Neville cobori și mai mult viteza, până sub zece noduri. Ocoli 
cu precizie un recif, fiind evident că știa locurile. Apoi ridică o 
stație de emisie-recepţie și spuse: 

— Ne apropiem cu Sea Angel, domnu’ Hon-son. 

Niciun răspuns. 

Vasul lui Charlie era cam la vreo jumătate de kilometru 
distanță. Ancorat. Hauck nu zărea pe nimeni la bord. Neville 
ridică iar staţia, din care se auzeau pârâituri. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Hauck spre el. 

Pilotul își aruncă privirea pe ceasul de la mână și ridică din 
umeri. 

— Nu e nimeni acolo. 

— Ce s-a întâmplat, Ty? întrebă Karen, brusc alarmată. 

El clătină din cap. 

— Nu știu. 

Cu viteză minimă, se apropiară dinspre babord de 
ambarcaţiunea care sălta ușor pe valuri. Un cablu de ancoră se 
întindea sub apă dinspre prova. Niciun semn de viaţă pe punte. 
Nimic. 

— Când ai vorbit ultima oară cu el? strigă Hauck spre Neville. 

— N-am vorbit. - Pilotul ridică din umeri. - Mi-a lăsat mesaj pe 
telefonul mobil aseară. A zis să vă iau la zece și să vă aduc aici. 

Aduse Îngerul Mării la distanţă de vreo cincisprezece metri. 

În continuare nu se vedea nici ţipenie. 

Hauck se căţără cât putu de sus pe balustradă și-și încordă 
privirea. 

Neville veni încet cu șalupa și mai aproape de vas. Strigă: 

— Domnu' Hon-son? 

Doar tăcere. O tăcere de rău augur. 

Karen își puse o mână pe umărul lui Hauck. 

— Nu-mi place chestia asta, Ty. 

— Nici mie. 


VP - 300 


Hauck își scoase pistolul din buzunar. Întinse mâna și se 
apucă de balustrada bărcii mai mari, când /ngerul/ Mării ajunse 
în paralel cu ea. Îi spuse lui Karen: 

— Tu stai acolo unde ești. 

Sări la bord. 

— Alo, e cineva aici? 

Puntea principală a vasului lui Charles era complet pustie. Dar 
într-o dezordine deloc liniștitoare. Șezuturile tapiţate ale 
banchetelor erau ridicate. Sertarele erau trase afară. Hauck 
remarcă o sticlă goală de rom pe jos. Se aplecă, atingând cu 
degetul o mică pată pe care-o observase, și nu-i plăcu deloc ce 
văzu. 

Urme de sânge. j 

Se întoarse spre Karen, care era tot pe Ingerul Mării, și se uita 
la el cu o expresie îngrijorată pe față. 

— Stai acolo. 

Trăgând piedica armei, Hauck coborî sub punte. Prima 
încăpere de care dădu a fost o bucătărie spațioasă. Cineva 
fusese aici. Chiuveta era plină de vase, căni și farfurii. Dulapurile 
aveau uşile deschise, se cotrobăise prin ele, se vedeau 
condimente împrăștiate peste tot pe podea. Mai încolo, spre 
pupa, Hauck dădu peste trei cabine de dormit. In primele două, 
paturile fuseseră răvășite, iar sertarele trase afară și golite. 
Cabina mai mare arăta de parcă trecuse pe-acolo „furtuna 
perfectă” - cel mai cumplit uragan. Salteaua stătea într-o rână, 
și peste tot erau cearșafuri sfâșiate, sertare aruncate, haine 
împrăștiate pe podea. 

Hauck îngenunche. Privirea îi fusese atrasă de aceleași urme 
roșii, pe podea. 

Se întoarse pe puntea principală. 

— Poţi să urci, strigă el spre Karen. Nu-i nimeni la bord. 

Neville îi aruncă o parâmă și-o ajută să urce. 

— Cum adică nu e nimeni? Unde naiba e Charles, Ty? spuse 
Karen, agitată de-acum. 

— „Zodiac” e tot aici, spuse Neville, arătând spre barca 
gonflabilă din cauciuc galben pe care Karen o văzuse în ziua 
dinainte; voia să spună că Charles nu se dusese cu ea spre mal. 

— Cine știa că el era aici? îl întrebă Hauck pe Neville. 

— Nimeni. Domnu’ Hanson nu prea vorbea cu nimeni. Abia 
ieri după-masă ne-am schimbat poziţia. 


VP - 301 


Pe faţa lui Karen se citi încordarea. 

— Nu-mi place deloc chestia asta, Ty. El a vrut să venim 
încoace. 

Hauck își aruncă privirea până dincolo de golfuleț, către 
insulă, cam la vreo două sau trei sute de metri depărtare. 
Charles putea fi oriunde. Mort. Răpit. Dus pe alt vas. Nu voia să-i 
spună lui Karen despre sânge, care complica lucrurile. 

— Unde este cel mai apropiat post de poliţie? îl întrebă pe 
Neville. 

— În Amysville, răspunse pilotul. Cam la vreo zece kilometri. 
După cotul plajei, spre nord. 

Hauck dădu grav din cap. 

— Contactează-i prin radio și spune-le să vină aici. 

— Doamne, Charlie..., suspină amar Karen, clătinând din cap. 

Hauck se duse spre capătul dinspre prova al punţii și examină 
iar pernele aruncate de pe banchetă, uitându-se după picăturile 
de sânge. Păreau să ducă drept spre marginea vasului. Se 
aplecă peste balustradă. Cablul ancorei cobora în apă imediat 
de dedesubt. Hauck își trecu o mână peste cablu. 

— Neville, stai puțin! 

Pilotul se întoarse spre el, de pe puntea de comandă, cu staţia 
radio în mână. 

Hauck îl întrebă: 

— Ştii de unde se ridică ancora? 

— Bineînţeles. 

— Ridic-o, te rog. 

Karen trase puternic aer pe nas, apoi întrebă, pe un ton 
speriat: 

— Poftim? De ce? 

Neville se uită și el puţin nedumerit, apoi apăsă pe un 
comutator de lângă timonă. Instantaneu, cablul ancorei începu 
să se învârtă înapoi pe tamburul de sus. Hauck se aplecă în 
afară, pe cât de departe putea, ţinându-se de balustradă. 

— Nu te apropia, îi spuse el lui Karen. 

— Ty, ce crezi tu că se petrece? întrebă ea, cu neliniște 
crescândă. 

— Stai acolo, când îţi spun! 

Motorul ancorei zuruia. Cablul împletit strâns se învârti la loc. 
În cele din urmă, un obiect străpunse suprafaţa apei. Ca un fel 
de sfoară. Fir de pescuit. Cu alge înfășurate în jur. 


VP - 302 


— Ty? 

O groaznică presimțire îl traversă pe Hauck, ca un fior, când 
se uită mai atent. 

Firul de pescuit era legat pe după o mână. 

— Neville, stop! strigă el, ridicându-și propria mână. 

Se întoarse spre Karen. Privirea lui spunea tot. 

— O, Cerule mare, Ty, nu se poate, nu!... 

Alergă spre margine ca să se uite, panicată. Hauck veni 
repede după ea și-o prinse, ascunzându-i ferm fața în pieptul lui, 
ca s-o scutească de oribila priveliște. 

— Nu... 

O ţinu strâns, când ea zvâcni, încercând să scape din braţele 
lui. li făcu semn din cap lui Neville să mai ridice puţin ancora. 

Cablul se mai învârti de câteva ori după tambur. Mâna care 
ieși de sub apă era prinsă ca o gheară în jurul cablului. Încet- 
încet, începu să apară și restul trupului. 

Hauck simţi că-i stă inima în loc. 

El nu-l văzuse niciodată pe Charles, decât în fotografiile lui 
Karen. Ceea ce-i apăru acum în faţa ochilor era o versiune 
umflată de apă și fantomatică a lui. Hauck apăsă tare capul lui 
Karen de pieptul lui, ca să nu vadă. 

— El este? întrebă ea, ferindu-și ochii, incapabilă să se uite. 

Fața albă și buhăită a lui Charles se ridică la suprafața apei - 
cu ochii larg deschiși. 

Hauck ridică mâna și-i făcu semn lui Neville să se oprească. 

— EI este, Ty? întrebă Karen din nou, abia stăpânindu-și 
lacrimile. 

— Da, el este. - Hauck îi apăsă iar faţa aproape de pieptul lui 
și-o inu în brațe, în timp ce ea se scutura de plâns. - El este. 


Capitolul 91 


O vedetă cu polițiști în uniforme albe din orașul Amysville a 
sosit o oră mai târziu, având la bord și un detectiv criminalist. 

Impreună, l-au ridicat din apă. 

Karen și Hauck au rămas pe margine, uitându-se cum 
cadavrul lui Charles este tras pe punte, cum sunt îndepărtate 
algele unsuroase și alte gunoaie care se agăţaseră de el și cum 


VP - 303 


sunt tăiate firele de pescuit care-l ţinuseră legat de cablul 
ancorei. 

Hauck s-a legitimat ca detectiv de poliţie din Statele Unite și a 
stat de vorbă cu reprezentantul oficial local, pe nume Wilson, în 
timp ce Karen stătea deoparte, ţinându-și faţa în mâini. Hauck a 
spus că este fosta soţie a lui Hanson, explicând că reluaseră 
legătura după un an și că veniseră în vizită. Amândoi au 
declarat că nu au idee cine-ar fi putut să facă un asemenea 
lucru oribil. Tâlhari, probabil. Uitaţi-vă la dezordinea de pe vas. 
Varianta asta părea cea mai simplă, nedând totul în vileag. 
Indiferent ce se va întâmpla în continuare, Hauck ajunsese la 
concluzia că era important ca el să controleze din Statele Unite 
ancheta, iar dacă le spuneau autorităţilor locale întregul adevăr, 
acest lucru n-ar mai fi fost posibil. Și-au dat numele și adresele 
din Statele Unite. Câte o scurtă declaraţie. l-au spus detectivului 
cu ce se ocupase Hanson - investiţii. Hauck știa că, atunci când 
polițiștii vor verifica, noul nume al lui Charles nu le va spune 
mare lucru. 

Detectivul le mulțumi cordial, dar păru să privească 
declaraţiile lor cu scepticism. 

Doi dintre oamenii lui îl ridicară pe Charles și-l așezară într-un 
sac galben de morgă. Karen întrebă dacă i se poate acorda un 
moment pentru a sta singură lângă trupul lui. Ei n-au avut nimic 
împotrivă. 

Ea îngenunche alături de el. Simţea că deja și-a luat la 
revedere de la el, de atâtea ori înainte, și l-a plâns până i-au 
secat toate lacrimile. Dar acum, uitându-se la expresia straniu 
de calmă de pe fața lui, la pielea puhavă, care prinsese o nuanţă 
albăstrie, și amintindu-și atât chinul sufletesc, cât și surâsul 
resemnat pe care i le arătase el, pe plajă, cu o zi înainte, 
lacrimile începură să-i curgă iar. Indurătoare de data aceasta, 
fără să-l mai judece. Pârâiașe fierbinţi croindu-și drum pe obrajii 
ei. 

O, Doamne, Charlie... Karen îi culese din păr o bucăţică de 
algă. 

Atât de multe amintiri dădeau acum năvală în mintea ei. 
Seara în care se cunoscuseră, la serata de binefacere - Charlie 
la patru ace în smoching, cu o cravată roșie ca focul. Ochelarii 
cu ramă de baga pe care-i purta mereu. Ce-i spusese, de o 
fermecase? „Cu ce-ai greșit, de trebuie să stai în compania asta 


VP - 304 


plicticoasă?” Nunta lor la restaurantul Pierre. Ziua în care își 
deschisese firma, Harbor Capital, și prima lui tranzacţie - cu 
titluri Halliburton, își aminti ea - totul atât de plin de speranțe și 
optimism. Cum se ducea el la meciurile de lacrosse ale lui Alex, 
și fugea pe lângă tușă, murind și înviind cu fiecare punct 
marcat, încurajându-l: „Hai, Alex, hai, nu te lăsa!”, bătând 
exuberant din palme. 

Dimineaţa în care strigase de jos spre ea, încă aflată în baie, 
și-i spusese că va lua trenul spre serviciu. 

Karen își trecu vârfurile degetelor peste fața lui. „Cum de-ai 
lăsat să se întâmple una ca asta, Charlie? Ce să le spun eu acum 
copiilor? Cine-o să te mai plângă acum, Charlie? Ce naiba să fac 
eu cu tine, fir-ar să fie?” 

Oricât s-ar fi străduit, nu putea să-l ierte. Dar el continua să 
fie bărbatul cu care ea își împărțţise viaţa timp de aproape 
douăzeci de ani. Care făcuse parte din absolut fiecare moment 
important al existenţei ei. Care era în continuare tatăl copiilor ei. 

lar ea văzuse, în căinţa din ochii lui, ieri, o imagine grăitoare a 
ceea ce lui îi lipsea atât de tare. 

Sam. Alex. Ea. 

Ce naiba să fac eu cu tine, Charlie? 

— Karen... - Hauck veni în spatele ei și-i așeză blând palmele 
pe umeri. - Trebuie să-i lăsăm pe oamenii aceștia să-și facă 
datoria. g 

Ea dădu din cap. Işi puse degetele pe pleoapele lui Charlie și-i 
închise ochii pentru ultima oară. Așa era mai bine. Acesta era 
chipul pe care voia să-l ia mai departe cu ea. Se ridică cu 
greutate în picioare și se rezemă, ușor, abia simţit, de Hauck. 

Unul dintre polițiști se apropie de Charles și trase fermoarul 
sacului protector. 

Și asta a fost tot. El nu mai era. 

— Or să ne lase să plecăm, îi spuse Hauck la ureche. Le-am 
dat eu toate datele de contact. Dacă apar unele chestii, și e 
foarte probabil să apară, or să vrea să discute iar cu noi. 

Karen încuviinţă din cap. 

— Ştii că s-a întors o dată în State? - Karen își ridică privirea 
spre Hauck. - Pentru ceremonia de absolvire a Samanthei. A 
stat acolo, în mașină, peste drum, și s-a uitat la noi. Vreau să-l 
aduc înapoi acasă, Ty. Vreau să fie iar cu noi. Vreau să afle și 
copiii tot ce s-a întâmplat. Era tatăl lor. 


VP - 305 


— Putem solicita trimiterea cadavrului, după ce medicul legist 
termină autopsia. 

Karen smârcâi din nas. 

— Bine. 

Urcară înapoi la bordul Îngerului Mării și se uitară la Charles 
cum este ridicat în vedeta poliţiei. 

— Oamenii aceia l-au găsit până la urmă, Ty... - Karen își 
stăpânea cu greu valul de furie care-i înfierbânta tot mai tare 
sângele. - Ar fi venit cu noi acasă. Știu sigur asta. De-aceea ne-a 
și chemat. 

— Nu ei l-au găsit, Karen. - Imaginea neliniștitoare a 
imensului schooner negru pe care Hauck îl văzuse devenea tot 
mai clară în mintea lui. - Noi am făcut-o. Noi i-am condus direct 
la el. - Se uită lung la barca răvășită a lui Charles. - lar 
adevărata întrebare este, ce mama dracului căutau? 


Capitolul 92 


Poate că așa a fost, admise Karen într-un târziu, revăzând iar 
și iar în minte, de nenumărate ori, oribila imagine a lui Charles, 
în următoarele câteva zile. 

Poate că li se întinsese o cursă. Poate că ei doi i-au condus 
direct la el. 

Dar cine erau ei? 

Hauck îi povestise despre barca neagră cu pânze pe care o 
văzuse în ziua anterioară. Și pe care o văzuse și acasă la Dietz, 
într-o fotografie pe perete. Karen își aminti și ea un avion care 
zburase în cerc sus pe cer, deasupra insulei, atunci când ea și 
Charles își luaseră rămas-bun, deși pe moment nu-l remarcase. 

Dar nimic din toate astea nu mai conta pentru ea acum. 

Să-l vadă așa pe Charlie - bietul lui trup umflat de apă, 
indiferent ce-ar fi făcut, indiferent câtă suferință a provocat, 
acesta era lucrul care-i bântuia mintea. Își petrecuseră jumătate 
din viaţă împreună. Împărţiseră unul cu celălalt cam toate 
momentele fericite din viaţa fiecăruia. Stând să reflecteze acum, 
lui Karen îi venea greu până și să-și separe propria viaţă de a 
lui, atât de întrepătrunse erau cele două. 


VP - 306 


Lacrimile i-au revenit și odată cu ele niște simțăminte 
amestecate, greu de înţeles. Pentru ea, era ca și cum el ar fi 
murit din nou. Nu-și închipuise niciodată, după ce-l pierduse în 
urmă cu un an, iar apoi ţinuse în ea atâta furie adunată 
împotriva lui, că putea fi atât de dureros. Cine, sau de ce - asta 
era treaba lui Ty să afle. 

Au luat avionul spre casă a doua zi. Hauck a vrut ca ei să 
ajungă înapoi în ţară înainte ca ancheta din insule să descopere 
că Steven Hanson n-avea niciun fel de trecut. Înainte ca ei să se 
vadă obligaţi să dea explicaţii complete. 

lar Karen... ea voia să scape de lumea aceea de coșmar cât 
mai curând posibil. Odată ajunși acasă, Hauck a lăsat-o cu 
prietena ei, Paula. În niciun caz nu putea rămâne singură. 
Trebuia să-și deschidă sufletul, într-un târziu, faţă de cineva. 

— Nici măcar nu știu de unde să încep, a spus Karen, iar Paula 
a prins-o de mână. Dar trebuie să-mi juri, Paula, că asta va 
rămâne numai între noi. Între mine și tine. Nu se poate să spui 
nimănui. Nici măcar lui Rick. 

— Firește că n-am să spun, Karen, promisese Paula. 

Karen a înghiţit greu. A clătinat din cap și a lăsat să-i scape un 
suspin care părea că fusese închis acolo, adânc în sufletul ei, de 
săptămâni întregi. Și chiar așa și era. S-a uitat la prietena ei cu 
un surâs încurcat. 

— Tii minte documentarul acela, Paula? 

e 

În aceeași după-amiază, Hauck s-a dus în Greenwich. La 
secţia de poliţie. Fără a-și saluta oamenii din propria unitate, s-a 
dus direct la comandantul Fitzpatrick, în biroul de la etajul al 
patrulea. 

— Ty! se ridică Fitzpatrick în picioare, parcă transportat de 
bucurie. Toată lumea se întreba când o să te mai vedem la față. 
Avem deja vreo câteva ciudăţenii care te așteaptă, dacă ești 
gata să te întorci. Pe unde-ai umblat? 

— Stai jos, Carl. 

Comandantul se așeză încet. 

— Nu știu dacă-mi place cum sună chestia asta, frate. 

— N-o să-ţi placă. 

Înainte să intre în problemă, Hauck își privi șeful ferm în ochi. 

— Îți amintești accidentul ăla cu fuga autorului de la locul 
faptei, de care mă ocupam eu? 


VP - 307 


Fitzpatrick trase aer în piept. 

— Aha, mi-amintesc. 

— Ei bine, am câteva informaţii în plus. _ 

Hauck îi povesti apoi totul, de-a fir a păr. Incepând cu 
începutul. 

Karen. Numărul de telefon al lui Charles în buzunarul victimei. 
Vizita făcută de el în sud, la Pensacola. Cum descoperise 
conturile din străinătate, cum duseseră toate înapoi la Charles. 
Cu stăpânire de sine, îi relată lui Fitzpatrick escapada lui în casa 
lui Dietz. Ochii comandantului se lărgiră de uimire. Apoi 
încleștarea lui cu Hodges... 

— Cred că-ţi baţi joc de mine la modul absolut, domnule 
locotenent. - Comandantul își împinse scaunul la distanță de 
biroul din fața lui. - Ce dovezi aveai? Ceea ce s-a petrecut 
acolo... Ca să nu mai vorbim că n-ai raportat imediat, fir-ar al 
dracului, că ai împușcat pe cineva!... Ceea ce s-a petrecut acolo 
a fost totalmente ilegal! 

— N-am nevoie să-mi reciţi regulamentul, Carl. 

— Nici nu mai știu, Ty, spuse șeful lui, privindu-l lung. Poate 
că ai nevoie! 

— Mă rog, înainte de asta ar mai fi ceva. 

Hauck continuă prin a-i povesti despre al doilea accident cu 
fugă de la locul faptei, petrecut în New Jersey. Cum Dietz fusese 
martor și acolo. 

— Au fost crime premeditate, Carl. Ca să reducă niște oameni 
la tăcere. Ca să-și acopere pierderile financiare. Știu că n-am 
procedat corect. Știu că s-ar putea să trebuiască să fiu 
sancționat. Dar accidentele au fost puse la cale. Asasinate, Carl. 

Comandantul își duse mâinile la faţă și-și apăsă cu vârfurile 
degetelor pielea din jurul ochilor. 

— Partea bună e că s-ar putea să fi descoperit suficiente date 
ca să redeschizi cazul. Partea proastă... e că s-ar putea să fie 
folosite într-un caz împotriva ta. Ai mai multă minte decât atât, 
Ty. De ce naiba nu te-ai oprit la timp? 

— Încă n-am terminat, Carl. 

Fitzpatrick clipi neîncrezător. 

— O, Sfinte Părinte și Fecioară... 

Hauck îi relată și ultima parte. Călătoria pe St. Hubert. Cu 
Karen. Cum îl localizaseră pe Charles. 

— Cum? 


VP - 308 


— Nu contează, ridică Hauck din umeri. L-am găsit și gata. 

li povesti șefului lui cum găsiseră cadavrul lui Charles legat de 
ancora vasului. Pe urmă, cum îi indusese oarecum în eroare pe 
anchetatorii insulari. 

— Sfinte Dumnezeule, Ty, tu chiar a; tinut mortis să încalci 
absolut toate regulile?! 

— Nu. - Hauck surâse și clătină din cap, în sfârșit încheindu-și 
povestea. - S-a întâmplat de la sine, Carl. 

— Cred că va trebui să-mi dai insigna și arma ta de serviciu, 
Ty. 

(J 

Înainte să plece, Hauck se duse la un calculator de la al doilea 
etaj. Membrii unității lui veniră la el, curioși și nerăbdători. 

— Gata, te-am primit înapoi, șefu'? 

— Nu chiar, spuse el cu un aer de resemnare, încă nu. 

Se așeză la computer și dădu o căutare pe Google - ceva ce-l 
sâcâia de câteva zile. 

The Black Bear. Ursul Negru. 

Căutarea îi aduse mai multe răspunsuri. Vreo duzină de site- 
uri despre animale sălbatice. Un hotel-cabană din Vermont. 

Abia pe a treia pagină de rezultate găsi Hauck în sfârșit prima 
informaţie relevantă. 

Pe site-ul unui constructor italian de nave, Perini Navi. 


The Black Bear. laht de lux cu pânze. Acest Clipper de 
88 de metri lungime (290 de picioare) este cel mai 
mare vas privat cu pânze din lume, care folosește 
conceptul tehnologic avansat de propulsie DynaRig. 
Are două motoare Duetz de câte 1800 de cai-putere. 
Viteza maximă este de 19,5 noduri. Design 
ultramodern, pe negru, cu trei catarge din fibră de 
sticlă, înalte de 58 de metri, suprafaţă totală sub 
pânze de 2 400 de metri pătraţi. Vasul are șase cabine 
de lux, dotate cu sisteme complete de comunicații prin 
satelit, terminal Bloomberg, televizor cu plasmă 
extralat, sală de forță complet echipată, plasmă de 50 
de inci în salonul principal, sistem de sunet. Are în 
dotare o șalupă de servitute Pascoe cu două motoare. 
Capacitate de 12 pasageri, plus echipajul de 16 
persoane. 


VP - 309 


Remarcabil, își zise Hauck, căutând mai departe printre 
rezultate. O pagină mai încolo, pe site-ul unei reviste electronice 
pentru entuziaștii navigatului pe mare, găsi ceea ce căuta de 
fapt. 

Hauck își împinse scaunul în spate. Se opri îndelung asupra 
numelui. Își aducea aminte. Odată chiar fusese la om acasă. Și 
ce mai casă! 


lahtul The Black Bear era proprietatea magnatului rus 
Gregory Khodoshevsky. 


Capitolul 93 


Noi i-am condus la el, Karen. 

Toată acea primă zi de la întoarcerea acasă, după ce-i 
povestise Paulei întreaga tărășenie și-o pusese să jure că va ţine 
secretul, Karen își scormonise creierii încercând să înțeleagă. 

Pe cine am condus? 

Ea nu spusese nimănui unde se duceau. Rezervările le făcuse 
ea însăși. Foindu-se fără rost prin casă, în încercarea de a-și lua 
gândul de la Charles, reanaliză totul de la bun început. 

Documentarul. Groaznicul șoc de a-i vedea chipul la televizor. 
Apoi bucata de hârtie smulsă din blocnotesul lui de la birou, pe 
care o primise prin curier - fără nicio adresă a expeditorului. 
Care o condusese la pașaport și la bani. 

Apoi indivizii aceia de la Archer, nemernicul care-o îngrozise 
pe Sam în propria-i mașină. Lucrurile oribile pe care ea le găsise 
în biroul de acasă al lui Charles - felicitarea de Crăciun și biletul 
despre Sasha. Mintea ei se întorcea inevitabil la Charles. Pe 
plajă. Și apoi pe vas. 

Ce incercau ei să găsească acolo, Charles? 

Cine sunt „ei'? Cine, Charlie? Spune-mi! De cine fugeai tu? Și 
de ce ar continua ei să se ţină și acum după tine? 

Karen știa că Ty se dusese la serviciu ca să dea totul pe față. 
Va trebui să redeschidă cele două cazuri de accidente cu autor 
necunoscut. Acum ar trebui să aibă posibilitatea de-a descoperi 
cine erau investitorii lui Charlie. 


VP - 310 


Spune-mi, Charlie. De unde au știut ei că n-ai murit? Trebuie 
că au văzut că fusese lichidat contul de comisioane, spusese el. 
Urmăriseră traseul banilor prin bănci. După un an întreg, ce mai 
voiau de la el? Ce credeau ei că are? Toţi acei bani? 

Karen își lăsă mintea să hoinărească, în timp ce se uita pe 
fereastra de la birou. Răspunsese câtorva mesaje e-mail primite 
de la copii. Asta îi stârnise entuziasmul, făcuse ca lucrurile să 
pară normale. Copiii se simțeau nemaipomenit. 

Ușile de la garaj erau deschise. Observă Mustangul lui Charlie, 
parcat în spaţiul cel mai îndepărtat faţă de casă. 

Brusc, își aminti. Ceea ce îi spusese Charlie: Adevărul a fost 
întotdeauna în inima mea, Karen. 

Ceva chiar ti s-a întâmplat, Charlie. 

De ce n-ai putut să-mi spui? De ce-a trebuit să-mi ascunzi 
lucrul acela, Charlie, la fel ca pe toate celelalte? Ce anume 
spusese el, atunci când ea insistase? Tu chiar nu înţelegi, Karen, 
nici nu vreau să știi. 

Nu vrei să știu ce, Charlie? 

Tocmai se pregătea să semneze mesajul către copii, când 
mintea îi zbură din nou la toate cele petrecute. 

De data aceasta, tot trupul parcă i se cutremură. 

Adevărul... a fost întotdeauna în inima mea. 

Karen se ridică în picioare. O năpădi un val de sudoare, își 
aruncă privirea pe geam. 

Spre mașina lui Charlie. 

Încă mai ai Mustangul, Karen, nu-i aşa? 

Ea crezuse că el doar trăncănește aiurea! 

O, cerule mare! 

Karen se repezi afară din birou, cu Tobey pe urme, ieșind pe 
ușă și îndreptându-se spre garajul deschis. 

Acolo era. Pe bara de protecţie din spate a Mustang-ului. 
Acolo unde fusese tot timpul. Autocolantul de pe mască. Ea ÎI 
văzuse, își trecuse privirea peste el - în fiecare zi, de un an 
încoace. Cuvintele scrise acolo: IUBIREA VIEȚII MELE. 

Scrise pe o inimă de-un roșu strălucitor! 

Karen își simţi tot trupul apucat de convulsii. 

— O, Charlie, gemu ea cu voce tare. Dacă totuși nu asta ai 
vrut să spui, te rog să nu crezi despre mine că-s cea mai mare 
cretină din lume. 


VP - 311 


Karen îngenunche lângă bara din spate a mașinii. Curios, 
Tobey își împinse și el botul rece și umed în sus. Karen îl dădu 
ușurel la o parte. 

— Lasă-mă puţin, scumpule, te rog. 

Se lăsă jos, întinsă pe spate, își vâri mâna pe sub bara 
cromată și începu să pipăie în jur. 

Nimic. Și la ce se așteptase? Doar praf și mizerie unsuroasă, 
umplându-i mâna de dâre negre ca de funingine. Se prefăcu că 
nu se simte ca ultima caraghioasă. 

Va explica o mulțime de lucruri, Karen. 

Karen întinse iarăși mâna. De data aceasta, cât putu de 
departe. _ 

— Mă străduiesc, Charlie, spuse cu voce tare. /mi dau toată 
silința. 

Pipăi orbește imediat în spatele „interiorului” inimii. 

Degetele ei dădură de ceva. Un obiect micuț. Lipit cu bandă 
adezivă pe partea interioară a măștii. 

Inima lui Karen începu să bată mai repede. Își împinse corpul 
încă puţin sub mașină și desprinse obiectul de marginile 
cromate. 

Ceea ce era acolo se desfăcu. 

Era un pachetțel strâns înfășurat într-o folie de plastic cu bule 
antișoc. 

Karen se uită lung spre Tobey, nevenindu-i să creadă. 

— O, Doamne Dumnezeule. 


Capitolul 94 


Karen veni cu pachețelul în bucătărie. Căută în sertar, scoase 
o lamă cu mâner pentru desfăcut ambalaje și tăie banda 
adezivă, desfăcând cu atenţie folia de plastic protectoare. Ridică 
obiectul în mână. 

Era un telefon mobil. 

Dar nu un telefon pe care ea să-l mai fi văzut vreodată 
înainte. Gândindu-se, își aduse aminte că și Charlie avea un 
BlackBerry. Care nu fusese nicicând găsit. Karen îl privi lung - 
parcă temându-se să-l ţină în mâinile ei. 

— Ce încerci tu să-mi spui, Charlie? 


VP - 312 


Într-un târziu, apăsă butonul de pornire. Uluitor, după atâta 
timp, ecranul cu cristale lichide reveni la viaţă. 

TASTATURĂ BLOCATĂ. 

La naiba. Dezamăgită, Karen îl lăsă pe blatul melaminat. 

Recapitulă în minte un fișier virtual al parolelor pe care 
Charles le-ar fi putut folosi. Mai multe posibilităţi, începând cu 
cea mai evidentă. Tastă data lor aniversară, 0716. Ziua în care 
Harbor Capital începuse să funcţioneze. Numele lui de pe e-mail. 
Apăsă enter. , i 

Nimic. TASTATURA BLOCATA. 

Draci. Introduse în continuare 0123, douăzeci și trei ianuarie, 
ziua lui de naștere. Tot nimic. Pe urmă douăzeci și unu august, 
aniversarea ei. Greșit - a treia oară. Karen încercă atunci 
amândouă datele de naștere ale copiilor. Treizeci martie, pe 
urmă doisprezece noiembrie. Nici acum n-avu noroc. Incepea s-o 
exaspereze. Chiar dacă raţionamentul ei era corect, tot 
rămâneau sute de variante posibile. Un număr cu trei cifre, 
poate - să elimine zeroul din față? Sau poate un număr de cinci 
cifre - să includă și anul? 

Draci. 

Karen se așeză pe un scaun. Luă un carneţel din sertar. 
Trebuia să fie una dintre combinaţii. Se pregăti să le parcurgă 
pe toate la rând. 

Atunci și-a amintit brusc! Ce altceva îi mai spusese Charles în 
ziua aceea? Ceva despre „Tot frumoasă ești, Karen”. 

Ceva despre „culoarea ochilor scumpetei mele”. 

Scumpa lui Charlie. 

La inspiraţie, Karen tastă cuvântul - culoarea „scumpetei” lui. 
Emberglow. Licăr de jăratic. 

Spre uluirea ei, iconita BLOCAT dispăru de pe ecranul 
telefonului. 


Capitolul 95 


Saul Lennick stătea în biblioteca spațioasă a casei sale de pe 
Deerfield Road, pe terenurile Country Clubului Greenwich. 

Din sistemul stereo răsunau acordurile operei lui Puccini, 
Turandot. Muzica aceasta îi inducea dispoziția potrivită pentru 


VP - 313 


studierea procesului-verbal al celei mai recente ședințe de 
consiliu a Operei Metropolitane din New York la care participase. 
Din fotoliul lui de piele, Lennick avea în faţă panorama grădinii 
impecabil amenajate din spatele casei, cu copaci înalţi și o 
pergolă ducând spre splendidul foișor ridicat la marginea lacului 
- totul luminat ca un decor de teatru pitoresc. 

Se auzi trilul telefonului mobil. 

Lennick deschise telefonul. Aștepta acest apel. 

— M-am întors, spuse Dietz. Acum poţi să te odihnești niţel. S- 
a rezolvat. 

Lennick închise ochii și dădu din cap. 

— Cum? 

— Nu te frământa tu peste măsură cu chestia asta. S-ar părea 
că vechiul tău amic Charlie avea o slăbiciune pentru partidele 
de înot la lumina lunii. 

Vestea îl făcu pe Lennick să se simtă ușurat. Dintr-odată, 
greutatea pe care-o tot purtase după el păru să i se ridice de pe 
umerii obosiţi. Nu-i fusese deloc ușor. Charlie era prietenul lui. 
Saul îl cunoștea de peste douăzeci de ani. Trecuseră prin multe 
împreună, bune și rele. Fusese cuprins de tristețe atunci când 
auzise că a murit în atentatul cu bombă. Acum, însă, nu mai 
simțea nimic. Charlie se transformase de multă vreme într-o 
povară inutilă care se cerea îndepărtată. 

Lennick nu simţea nimic - în afara unui nou și înspăimântător 
sentiment de conștientizare a lucrurilor de care era capabil. 

— Ai reușit să afli ceva? 

— Niente. Indiferent ce informaţii o fi avut, amărâtul naibii le- 
a luat cu el în mormânt. Și doar știi bine că pot să fiu extrem de 
convingător. l-am răscolit barca de sus până jos. Am demontat 
până și afurisitul de bloc motor. Nimic. 

— Nu-i nimic, oftă Lennick. Poate că nici n-a avut nimic, 
niciodată. Oricum, trebuia de mult rezolvată treaba asta. 

Poate că nu era decât o spaimă a lui. /nstinctu/ de 
supraviețuire, reflectă Lennick. Cu adevărat uimitor, ce poate 
face omul când se simte amenințat. 

— S-ar putea totuși să mai fie o problemă, spuse Dietz, 
întrerupându-i gândurile. 

— Ce anume? 

Detectivul, își aminti Lennick. Acum, că se întorsese. 


VP - 314 


— Charles s-a întâlnit cu nevastă-sa. Înainte ca noi să putem 
ajunge la el. Ea și cu polițistul, ei l-au găsit. 

— Nu, spuse Lennick cu amărăciune, asta nu-i bine. 

— Au discutat vreo două ceasuri pe insula aia. Aș fi încercat 
să fac eu ceva încă de-acolo, dar peste tot mișunau polițiștii 
locali. Tipul știe despre amândouă accidentele. Și despre 
Hodges. Și cine poate ști ce i-o fi spus băiatul tău, Charles, 
nevesticii lui? 

— Nu, nu putem lăsa chestia asta în aer, conchise Lennick. 

Acesta era un lucru pe care el îl lăsase să coacă prea mult, ca 
pe un abces netratat. Il întrebă pe Dietz: 

— Ei unde sunt acum? 

— Aici acasă. 

— Hmmm... 

Lennick fusese student la Yale. La vremea lui, se numărase 
printre cei mai tineri parteneri promovați vreodată la Goldman 
Sachs. Acum, era în termeni amicali cu câţiva dintre cei mai 
puternici oameni din lume. Putea să sune pe oricine și i s-ar fi 
răspuns imediat. Avea pe telefonul mobil, în meniul de apelare 
rapidă, numărul direct al ministrului de Finanţe al Statelor Unite. 
Avea patru nepoți drăgălași și iubitori... 

Dar când vine vorba de afaceri, niciodată nu poţi fi prea 
prudent sau prea abil. 

— Hai să facem ceea ce avem de făcut, spuse Lennick. 


Capitolul 96 


— Am fost trimis în concediu fără plată, ca măsură 
disciplinară, spuse Hauck la Arcadia, încălzindu-și degetele în 
jurul ceștii de cafea. 

Karen îl sunase cu un ceas mai devreme. Îi spusese că are 
ceva important să-i arate. El venise s-o întâlnească în oraș. 

— Și cu slujba ta cum rămâne? îl întrebă ea. 

— Nu știu sigur, oftă Hauck resemnat. Nu cred că mă mai 
propune nimeni pentru Polițistul Anului. Le-am spus tot. - Zâmbi 
pe sub mustață. - De la cap la coadă. Va avea loc o anchetă. 
Problema e că mi-am cam dat singur cu stângul în dreptul, 
băgându-mă în povestea aia de acasă de la Dietz, în Jersey. 


VP - 315 


Totuși, avem cele două cazuri de așa-zis accident cu autor 
necunoscut... Sunt sigur că Pappy Raymond va depune mărturie 
că Dietz a fost cel care l-a forțat să nu se mai amestece în 
povestea cu petrolierele. Deocamdată va trebui să fie suficient - 
până mai apare și altceva. 

— Îmi pare rău, spuse Karen. - Își puse o mână peste mâna 
lui. Ochii ei scânteiau, rotunzi. Și în ei miji un zâmbet. - Dar cred 
că s-ar putea să te pot ajuta, domnule locotenent. 

— Cum așa? 

Se uită la ea, iar pulsul începu să i se accelereze ușor. 

Ea râse: 

— A apărut altceva. 

Karen își vâri o mână în geantă. 

— Un cadou. De la Charlie. L-a lăsat intenţionat ca să-l găsesc 
eu. A pomenit ceva de el, când m-a condus înapoi spre barcă, 
atunci, la întâlnirea de pe insulă, spunând că sunt lucruri pe 
care ar trebui să le știu, dacă e să i se întâmple lui ceva. A zis că 
adevărul este undeva în inima lui. Credeam că bate câmpii. Nici 
măcar n-am vrut să mă mai gândesc la asta, până nu am văzut- 
O. 

— Ce-ai văzut? 

— Inima! exclamă Karen, triumfătoare. Mustangul lui Charlie. 
Scumpetea lui! 

Îi întinse lui Ty telefonul mobil. El se uită lung la ea, 
neînțelegând nimic. 

— Era lipit cu bandă adezivă pe dinăuntrul măștii din spate de 
la mașina lui. De-aceea nu voia s-o vând. Acolo l-a ţinut tot 
timpul ascuns! Asta voia el ca eu să găsesc. 

— Ce anume, Karen? 

Ea dădu din umeri. 

— Nici eu nu prea știam. Așa că am verificat toată agenda de 
contacte. Dar nu mi-a spus mare lucru. Poate găsești tu vreun 
număr sau două pe care să le pui în legătură cu toată povestea. 
Pe urmă m-am gândit mai bine... telefon mobil... poze! Poate că 
avea niște fotografii în memorie, care să implice pe cineva. 
Trebuia să existe un motiv pentru care el l-a ascuns atât de 
bine. Așa că am intrat în meniul Media...la poze. - Karen 
deschise capacul telefonului. - Dar nici acolo nu era nimic. 

Hauck luă telefonul. 

— Pot să-l dau la verificat tehnicienilor de la laborator. 


VP - 316 


— Nu-i nevoie, domnule locotenent... am găsit eu! Era o 
înregistrare audio. Habar n-aveam că jucăriile astea 
funcţionează și ca reportofon, dar era acolo, lângă submeniul de 
poze. Așa că am dat clic. - Karen luă înapoi telefonul și căută 
submeniul de înregistrare audio. - Poftim! Aici este altcevaul 
tău, Ty. Un cadou din partea lui Charlie. Direct din mormânt. 

Hauck se uită lung la ea. 

— Nu pari prea încântată, Karen. 

— Stai puţin și ascultă, spuse ea, apăsând pe o tastă. 

Incepu să se audă o voce cu timbru metalic. „Tu crezi că mie- 
mi convine unde a trebuit să ajung”. 

Hauck se uită la Karen și Karen spuse: 

— Asta-i Charles. 

„Crezi că mie-mi place în ce dezastru m-am băgat. Dar sunt 
înăuntru până-n gât. Și nu mai pot continua așa”. 

„Ba nu”, îi replică o a doua voce. Pe aceasta, Hauck era sigur 
că o mai auzise undeva și înainte. „Suntem amândoi băgați, 
Charles". 

Karen se uita lung la el; expresia de șoc dispăruse, înlocuită 
de un licăr vindicativ. 

— Ăsta-i Saul Lennick. 

Hauck clipi surprins. 

Inregistrarea continuă. „Asta-i toată problema, Charles. Tu 
crezi că ești singurul a cărui viață ești pe cale s-o nenorocești, 
din cauza propriei tale nesocotințe. Dar și eu sunt amestecat, 
exact la fel de mult ca tine. Știai care sunt riscurile. Știai cine-s 
oamenii ăștia. Dacă vrei să joci la masa celor mari, Charles, 
trebuie să pui miza potrivită”. 

„Am primit o felicitare de Crăciun, Saul. Pentru numele lui 
Dumnezeu, cu fețele copiilor mei decupate din poză! De unde 
naiba putea să vină decât de la ei?” 

„lar eu am nepoți, Charles. Tu crezi că numai capul tău e în 
joc?” O scurtă pauză. „Ti-am spus ce să faci. Ti-am spus cum să 
gestionezi situația. Ti-am spus că trebuie să-i închizi gura 
țărănoiului bătrân de acolo. Și-acum ce vrei să faci?” 

„E prea târziu”, oftă Charles. „Cei de la bancă deja 
suspectează că..." 

„De bancă pot să mă ocup eu, Charles! Dar tu... tu trebuie să- 
ți cureti singur mizeria pe care ai făcut-o. Dacă nu, te asigur că 
mai există și alte metode, Charles". 


VP - 317 


„Ce alte metode?" 

„Mi s-a spus că are un băiat, care locuiește aici, în zonă”. 

Pauză. 

„E un avantaj, Charles. Un avantaj de care te-ai folosit fără 
probleme când a fost vorba să ne bagi pe amânaoi la apă”. 

„Nu-i decât un moșneag amărât, Saul”. 

„Vrea să se ducă la ziare, Charles. Vrei să-i vezi pe jurnaliști 
că-și bagă nasul, crezând că descoperă nu știu ce subiect de 
securitate națională, și cu ocazia asta să dea peste ce știi foarte 
bine că vor da? O să am eu grijă ca bătrânul să-și țină gura. Am 
oameni care sunt specializați în genul ăsta de lucruri. Tu doar ai 
grijă să-ți pui la punct bilanțul contabil, Charles. Avem la 
dispoziție o lună. O lună, Charles, și fără alte belele! M-ai înțeles 
ce vreau să spun, Charles? Nu ești singurul care are capul în 
lať”. 

Un răspuns abia auzit. „Am priceput, Sauf”. 

Hauck se uită lung la Karen. 

— Saul a fost, spuse ea, lacrimile luptându-se să-și croiască 
drum în ochii ei. Dietz, Hodges... lucrează pentru el. 

El îi acoperi mâna cu a lui. 

— Îmi pare rău, Karen. 

O umbră de tristețe îi întunecă faţa lui Karen. 

— Charlie îl iubea ca pe un frate mai mare, Ty. Saul a fost 
lângă noi de fiecare dată când viaţa noastră se afla la cotitură. 
Ca un frate mai mare... - Își încleștă dinţii. - Nemernicul a luat 
cuvântul la ceremonia memorială a lui Charles. Și a putut să-i 
facă una ca asta... Saul a fost, Ty! Dumnezeule mare, și eu m- 
am dus la el când au venit indivizii de la Archer. Când Sam a 
fost atacată. Îmi vine să vărs... 

Hauck o strânse de mână. 

— M-am dus la el, Ty... înainte să plecăm. Nu i-am spus exact 
unde ne ducem, dar probabil că și-a putut da seama și singur. - 
Faţa ei se făcu albă ca hârtia. - Poate am fost și urmăriţi, nu-mi 
dau seama. 

— Tu n-ai greșit cu nimic, Karen. 

— Chiar tu ai spus că noi i-am condus la el. - Karen ridică 
telefonul de pe masă. - Asta e ce căutau ei, atunci când au 
întors pe dos barca lui Charles. S-ar putea ca el să le fi spus că 
are dovezi. Înainte de atentatul cu bombă. Ca un fel de poliţă de 
asigurare. Pe urmă, au descoperit că n-a murit în explozie. 


VP - 318 


Lăsă să-i scape un suspin lung, plin de un sentiment al trădării 
și mâniei. 

— Deci ce facem acum? 

— Tu ai să te duci acasă, spuse Hauck, uitându-se ferm la ea. 
Du-te și împachetează-ţi câteva schimburi și așteaptă-mă acolo. 
Dacă oamenii ăștia ne-au urmărit până la Charles, nu se poate 
să nu știe și că te-ai întâlnit cu el acolo. 

— OK. Dar tu? 

El se întinse după telefonul mobil. 

— Eu mă duc până acasă, să fac o copie după înregistrarea 
asta, doar ca să fim mai siguri. Pe urmă am să-l sun pe 
comandantul Fitzpatrick. Până mâine, o să obțin un mandat, 
înainte ca povestea asta să meargă mai departe. 

— L-au omorât pe Charles, spuse Karen, strângând ușor din 
pumni, după care îi dădu lui Hauck telefonul. Fă ceva util cu el, 
Ty. Charlie voia să ajungă la mine. Nu-i lăsa să câștige. 

— Îţi promit că nu vor câștiga. 


Capitolul 97 


Karen s-a întors cu mașina acasă. 

Degetele îi tremurau pe volan. Nicicând nu mai simţise un 
asemenea gol în stomac, o asemenea senzaţie de incertitudine. 
Nu cumva era în pericol acum? 

Cum a putut Saul să-i facă așa ceva? Ei, lui Charles? 

Un om în care avusese încredere nestrămutată, ca într-un 
membru al familiei, de-a lungul ultimilor zece ani. Un om la care 
alergase ea însăși după sprijin. Aproape că-i venea să verse. O 
minţise. Se folosise de ea ca să ajungă la Charlie, exact așa cum 
se folosise și de soțul ei. lar Karen știa că și-o făcuse cu mâna ei. 
Brusc, se simţea complice la tot ceea ce se întâmplase. 

Până și la moartea lui Charlie. 

Gândul îi zbură la Saul, amintindu-și cu câtă dragoste vorbise 
despre Charles la înmormântare. Cât de tare trebuie să-l fi 
amuzat, își zise Karen în sinea ei, clocotind de furie, că soarta 
intervenise cu atâta graţie, exact la ţanc! Dând la o parte din 
calea lui Saul un asemenea pericol potenţial. 

Și în tot acest timp Charlie fusese în viaţă. 


VP - 319 


Oare Charlie știa? Și-a dat el seama vreo clipă cine anume îl 
vâna? Credea că îl urmăresc investitorii lui, ca să se răzbune. 
Sunt oameni răi, fără scrupule, Karen... Dar Dietz și Hodges 
lucraseră pentru Saul. De la început până la sfârșit fusese doar 
vechiul lui partener, înfricoșat. Încercând să-și protejeze propriul 
cap de iepure fricos și laș. 

Of, Charlie, mereu le-ai înțeles greșit, nu-i așa? 

Coti pe Shore, îndreptându-se spre ocean. Se gândea să se 
ducă direct la Paula acasă, dar apoi își aminti ce-i spusese Ty. 
Întoarse iar pe Sea Wall. Nu văzu pe nimeni. Intră cu Lexus-ul pe 
aleea de acces spre casă. 

Toate luminile erau stinse. 

Karen intră în grabă, pe ușa din garaj, și aprinse lumina de 
îndată ce ajunse în bucătărie. 

Pe loc avu senzaţia că ceva nu era în regulă. 

— Tobey! îl strigă pe căţel. 

Îndreptă cu mâna teancul de corespondenţă pe care-l lăsase 
pe masa din bucătărie. Câteva facturi, vreo două cataloage. 
Întotdeauna se simţea niţel altfel când Alex și Sam erau plecaţi 
de acasă. De când nu mai era Charles. De câte ori se întorcea în 
casa întunecată. 

Strigă iar: 

— Tobey? Unde ești, băiete? 

De obicei, îl auzea imediat zgâriind la ușă. 

Nicio reacţie. 

Karen scoase o sticlă de apă din frigider și se duse în casă cu 
corespondenţa. 

Deodată îl auzi pe căţel - dar undeva departe, schelălăind. 

În birou, la etaj? Karen se opri, încercând să-și amintească. 
Nu-l lăsase în bucătărie, când plecase? 

O luă prin casă după lătratul câinelui. Aprinse o lumină de la 
comutatorul de lângă ușa principală. 

Un fior înghețat îi traversă șira spinării. 

Saul Lennick stătea pe un scaun din camera de zi, cu fața 
spre ea și picioarele încrucișate. 

— Bună, Karen. 


VP - 320 


Capitolul 98 


Simţi cum inima i se târăște sus în gât. Se uită la el, 
înmărmurită, scăpând plicurile din mână pe podea. 

— Ce naiba cauţi aici, Saul? 

— Vino încoace și stai jos, îi făcu el semn, bătând ușurel cu 
palma pernele canapelei de lângă el. 

— Ce cauti aici? întrebă Karen din nou, simțind un fior de 
spaimă. 

Ceva dinăuntrul ei îi striga că ar trebui s-o rupă imediat la 
fugă. Era lângă ușă. /eși de-aici, Karen! Acum! Ţinându-și 
respiraţia, privi spre ușa principală. 

— Vino și stai jos, Karen, spuse Lennick din nou. Nici prin cap 
să nu-ți treacă să pleci. Mă tem că asta nu-i în cărți. 

O siluetă se desprinse din umbrele de pe holul care ducea 
spre biroul ei, unde Tobey lătra din toate puterile. 

Karen îngheță. 

— Ce vrei de la mine, Saul? 

— Avem câteva lucruri de pus la punct, tu și cu mine, nu-i 
așa, draga mea? 

— N-am idee despre ce vorbești, Saul. 

— Hai să nu ne mai prefacem, bine? Amândoi știm că te-ai 
întâlnit cu Charles. Și acum știm amândoi că este mort. În sfârșit 
e mort, Karen. Haide... - Bătu iar ușurel cu palma pernele 
canapelei, de parcă ar fi încercat să convingă cu binișorul un 
nepoțel recalcitrant. - Vino și stai lângă mine, draga mea. 

— Nu mă lua cu „dragă”, Saul! se răsti Karen la el, cu privirea 
arzând. Ştiu ce-ai făcut. 

— Ce-am făcut? - Saul își încrucișă degetele. Căldura 
binevoitoare din privirea lui se duse. - Nu e o rugăminte, Karen. 

Bărbatul de pe coridor se mișcă în direcția ei. Era înalt, 
îmbrăcat cu o cămașă colorată de plajă, și avea părul strâns la 
spate, într-o codiţă scurtă. Cumva, ea avu impresia că-l mai 
văzuse și înainte. 

— Ti-am spus să vii aici. 

Cu inima începând să-i bată mai repede, Karen se apropie lent 
de el. Gândul îi zbură la Ty. Cum să facă să-i dea de veste? Ce 
aveau de gând să facă cu ea? Se lăsă pe canapea, acolo unde îi 
arătase Lennick. 


VP - 321 


El zâmbi. 

— Aș vrea să încerci să înţelegi, Karen, cam ce înseamnă, de 
fapt, cifra de un miliard. Dacă am vorbi despre timp, un milion 
de secunde ar fi cam unsprezece zile și jumătate. Un miliard, 
Karen... ar însemna peste treizeci și unu de ani! lar un trilion... - 
Ochii lui Lennick se luminară. - Ei da, îţi vine greu până și să te 
gândești... treizeci și unu de mii de ani! 

Karen se uită la el încordată. 

— De ce-mi spui asta, Saul? 

— De ce? Ai măcar idee cât de mulţi bani se află depuși în 
conturile bancare din locuri scutite de taxe, cum ar fi Grand 
Cayman și Insulele Virgine, Karen? În jur de 1,6 trilioane de 
dolari. Greu de imaginat cât înseamnă asta, de fapt... peste o 
treime din toate depozitele bancare din Statele Unite. Aproape 
cât PIB-ul Marii Britanii sau al Franței, Karen. „Economia 
turcoaz”, cum i se mai spune. Deci spune-mi tu, Karen, la o 
sumă atât de mare, atât de monumental de importantă, ce 
poate fi greșit? 

— Ce încerci să justifici față de mine, Saul? 

— Să Justific. - Lennick purta un pulover subţire cafeniu din 
cașmir, cu deschizătură în formă de V, și dedesubt o cămașă 
albă imaculată. Se aplecă înainte, sprijinindu-și coatele pe 
genunchi. - N-am nevoie să justific nimic faţă de tine, Karen. 
Sau față de Charles. Am zece oameni ca și Charles. Fiecare cu 
sume sub formă de investiţii cel puţin la fel de mari. Ai măcar 
vreo idee pe cine reprezentăm noi? Poţi să-i cauţi pe Internet, 
Karen, dacă dorești, și motorul Google îţi va întoarce la rezultate 
câţiva dintre cei mai cunoscuţi și mai influenţi oameni din lume. 
Nume pe care le-ai recunoaște imediat. Familii importante, 
Karen, magnați, și altii... 

— Infractori, Saul! 

— Infractori? - El izbucni în râs. - Noi nu spălăm bani, Karen. 
Noi îi investim. Când banii vin la noi, indiferent dacă din 
vânzarea tabloului unui maestru clasic sau dintr-un fond fiduciar 
din Liechtenstein, nu sunt decât bani pur și simplu, Karen. La fel 
de verzi și de curaţi că ai tăi sau ai mei. Nu supui banii la 
judecăţi morale, Karen. Până și Charlie ţi-ar fi putut spune asta. 
Banii îi înmulţești. Îi investești. 

— Tu ai pus să fie omorât Charlie, Saul! Deși te iubea ca pe 
fratele lui! 


VP - 322 


Saul zâmbi, parcă amuzat. 

— Charlie avea nevoie de mine, Karen. Exact la fel cum și eu, 
având în vedere ce făcea, aveam nevoie de el. 

— Ești un mare ticălos, Saul! - Lacrimile tremurau în ochii lui 
Karen. - Cum e posibil să aud așa ceva din gura ta?! Cum de-am 
putut să mă înșel atât de îngrozitor? 

— Ce-ai vrea tu să recunosc acum, Karen? Că am făcut nu știu 
ce lucruri? Am fost obligat, Karen. Și la fel a fost și Charles. Crezi 
că el a fost vreun sfânt? A înșelat bănci. Și-a falsificat conturile... 

— Ai pus să fie omorât băiatul acela, Saul, în Greenwich... 

— Din cauza mea a murit? Eu m-am jucat cu petrolierele alea? 
- Figura lui Lennick se încordă. - Charles a pierdut peste un 
miliard din banii lor afurisiţi, fir-ar să fie! S-a jucat de-a alba- 
neagra cu propriile lui credite bancare, împrumuturi de care eu 
îi făcusem rost. Eu l-am omorât? Tu crezi că aveam de ales, 
Karen? Tu cum crezi că procedează oamenii ăștia? Te mângâie 
pe cap și te consolează, „Nu-i nimic, ţi-ai dat toată silința, lasă, 
poate avem mai mult noroc data viitoare”? Toţi suntem supuși 
la aceleași riscuri aici, Karen. Toţi care jucăm jocul ăsta. Nu 
numai Charles. 

Karen îl fulgeră cu o privire scăpărătoare. 

— Deci cine erau cei de la firma Archer, Saul? Cine era 
individul acela care-a atacat-o pe Samantha în mașină? Din 
partea ta veneau? Ticălosule, te-ai folosit de mine. Te-ai folosit 
de copiii mei, Saul. Te-ai folosit de Sam. Ca să ajungi la soțul 
meu, la prietenul tău. Ca să-/ ucizi, Saul. 

El încuviință din cap, cu un aer niţel vinovat, dar ochii îi 
ramaseră reci și terni. 

— Da, m-am folosit de tine, Karen. Din momentul când am 
descoperit că, nu se știe cum, Charles era în viaţă. Din 
momentul când am constatat că toate comisioanele care 
rămăseseră în conturile lui din străinătate, după presupusa lui 
moarte, au fost retrase. Cine altcineva ar fi putut să fie? Pe 
urmă am dat peste însemnarea aceea a lui, din blocnotesul de 
la birou, cu codul casetei de valori. Trebuia neapărat să aflu ce 
conţine, Karen. Nu reușeam să ajungem nicăieri, urmărind 
conturile. Așa că am încercat să te speriem puţin, atâta tot. Să 
te băgăm și pe tine în joc, în speranţa, oricât de slabă, că poate 
Charles te va contacta. N-am avut de ales, Karen. Nu mă poți 
învinovăți pentru asta. 


VP - 323 


— M-ai pândit ca o pasăre de pradă! - Karen căscă ochii mari, 
tot nevenindu-i să creadă. - De ce, Saul, de ce? li erai ca un 
frate lui Charles. Te-ai ridicat și l-ai omagiat la ceremonia 
memorială... 

— A pierdut peste un miliard de dolari din banii lor, Karen! 

— Nu. 

Ea îl privi lung, pe acest om care întotdeauna îi păruse atât de 
important, atât de stăpân pe el și pe destinele altora. Și, într-un 
mod ciudat, simţi brusc că ea e mai puternică decât el, 
indiferent cine i-ar fi suflat în ceafă. Indiferent ce i-ar fi putut el 
face. 

— Nicio clipă, dar absolut nicio clipă, n-a fost vorba de bani, 
Saul. 

Expresia de pe chipul lui se înmuie. Nici măcar nu încercă să 
se ascundă. 

— Nu. 

— Nu banii aceia lipsă îi căutai tu, nu din cauza asta au întors 
oamenii tăi peste cap barca lui Charlie. - Karen zâmbi. - Ai găsit- 
o, Saul? 

— Am găsit ceea ce ne trebuia, Karen. 

— Ba nu, clătină Karen din cap, prinzând curaj. Nu prea cred. 
Te-a învins, Saul. S-ar putea să nu-ţi dai seama încă, dar a 
reușit. Tu ai pus să fie omorât băiatul acela. Ca să-ţi protejezi 
propriile interese. Ca să ţii ascuns ceea ce reușise să descopere 
tatăl lui. Pentru că tu erai în spate, Saul, nu-i așa? Șeful cel mare 
și important, care trăgea toate sforile. Dar pe urmă, când ai 
văzut că fondurile din conturile lui Charles au fost retrase, ai 
înțeles brusc că era viu. Că trăia, Saul, nu-i așa? Prietenul tău. 
Partenerul tău. Care știa adevărul despre tine, corect? 

Karen chicoti. 

— Eşti jalnic, Saul. Nu l-ai ucis pentru bani. Chestia asta 
măcar ţi-ar putea conferi un pic de demnitate. Ai pus să fie ucis 
din lașitate, Saul... fiindcă ţi-era frică. Pentru că te avea la 
mână, iar tu nu puteai conta pe el că nu va vorbi niciodată. Că 
nu va depune într-o zi mărturie contra ta. Și era ca o bombă cu 
ceas. Care oricând putea să explodeze, fără niciun avertisment. 
Într-o zi, când pur și simplu ar fi obosit să tot fugă... Cum se 
numește asta, Saul, în cercurile de afaceri? O datorie pe termen 
lung? 


VP - 324 


— Un miliard de dolari, Karen! l-am acordat toate șansele 
posibile. Mi-am pus și viaţa în joc pentru el... și viețile nepoților 
mei! Nu, nu puteam lăsa să-mi atârne o asemenea sabie 
deasupra capului, Karen. Nu mai puteam avea încredere în el. 
Nu după ce făcuse. Intr-o zi, când obosea, când obosea să se tot 
ascundă, putea să vină și să ceară un târg, ca să se predea. - 
Sprâncenele vârstate cu alb ale lui Saul se încruntară. - După un 
timp, ajungi să te obișnuiești... influenţă, putere. Nu te mai poți 
lipsi de ele, Karen. Îmi pare sincer rău, dacă nu-ți place ce vezi 
când te uiţi la mine. 

— Ce văd? - îl privi lung, cu ochii strălucind de lacrimi 
mânioase. - Ce văd eu nu e un om puternic, Saul. Văd un om 
bătrân... și speriat. Și demn de milă. Dar știi ceva? E/a învins. 
Charlie a învins, Saul. Știai că are o dovadă împotriva ta. Tocmai 
de-aceea ai și venit acum aici, nu-i așa? Ca să afli ce știu eu. Ei 
bine, Saul, ticălos laș și nenorocit ce ești, poftim: a făcut o 
înregistrare audio. Cu vocea ta, Saul. Vocea ta, clară și 
inconfundabilă, spunând răspicat ce anume te pregăteai să-i faci 
bietului băiat din Greenwich. De asta ce mai spui? Cu oamenii 
tăi cu tot, care se ocupă de lucruri de-astea. Chiar în acest 
moment, și sper să te amuze și pe tine, Saul, la fel de mult cât 
mă amuză pe mine ideea, înregistrarea se află în mâinile celor 
de la poliţie, care o folosesc ca să emită un mandat de arestare 
pe numele tău. Așa că, orice aveaţi de gând să-mi faceţi, tu și 
lacheii tăi, zău nu mai are niciun rost. Până și tu poţi vedea asta, 
Saul, deși știu că în niciun caz n-o să-ţi provoace insomnii. E 
prea târziu. Poliţia știe. Ştie că tu ești la mijloc, Saul. Poliţiștii 
deja știu. 

Karen îl fixa cu o privire arzând de mânie. Și, pentru câteva 
clipe, Saul chiar păru să ezite, nesigur pe ce-ar trebui să facă 
acum, expresia de aroganță topindu-se de pe faţa lui. Ea 
așteptă să-l vadă cum își pierde sângele rece. 

Dar nu s-a întâmplat așa. 

In loc de asta, el ridică din umeri și buzele i se încreţiră într-un 
surâs ironic. 

— Sper că nu te referi la prietenul acela al tău, Karen. Cum îl 
cheamă? A, da, Hauck. 

Privirea scăpărătoare a lui Karen rămase fixată asupra lui, dar 
o senzaţie de frică începu să-și facă drum prin măruntaiele ei. 


VP - 325 


— Pentru că, dacă la el te gândeai, mă tem că problema a 
fost deja rezolvată, Karen. Bun poliţist, totuși... perseverent. 
Pare și să ţină sincer la tine. - Saul se ridică în picioare, își 
aruncă ochii pe ceasul de la mână și oftă. - Din păcate, mă tem 
că la ora asta nici măcar nu mai e în viață. 


Capitolul 99 


Hauck a plecat spre casă de la cafeneaua din Old Greenwich, 
aflată cam la cinci minute de mers cu mașina în sus pe Post 
Road. Plănuia să copieze pe o casetă înregistrarea audio din 
telefon, după care să i-o ducă în chiar seara aceea lui Carl 
Fitzpatrick, care stătea aproape, în Riverside. Karen găsise 
exact ceea ce îi trebuia lui: dovezi inatacabile, care să nu poată 
fi anulate din motive de procedură. Fitzpatrick va trebui acum să 
redeschidă totul. 

Ajuns în Stamford, coti de pe Post Road pe Elm Street, plin de 
elan. Întoarse înapoi pe sub autostradă și pe sub pasarela căii 
ferate Metro-North, către Cove, spre ocean, spre strada Euclid, 
unde locuia. În casa de peste drum, a restauratorilor de mobilă 
Robert și Jacqueline, luminile erau aprinse. După toate 
aparențele, dădeau o petrecere. Hauck coti la stânga pe aleea 
îngustă, cât să încapă o singură mașină, din faţa casei lui. 

Deschise compartimentul de bord, scoase pistolul Beretta pe 
care i-l dăduse lui Karen și-l vâri în buzunarul de la sacou. Trânti 
portiera Fordului Bronco și se repezi în sus pe scări, oprindu-se 
să ia corespondența. 

În timp ce-și scotea cheile, nu se putu abţine să nu 
zâmbească, gândindu-se la Karen. Ce-i spusese Charles înainte 
să moară, cum pusese ea totul cap la cap și găsise telefonul. Ar 
ieși o polițistă pe cinste din ea - râse el în gând - dacă afacerea 
cu agenţia imobiliară nu merge cum și-ar fi dorit. De fapt... 

Un bărbat ieși din umbra întunecată, ţinând în mână ceva 
îndreptat spre pieptul lui. 

Înainte să tragă, Hauck apucă să-l privească în faţă, 
recunoscându-l instantaneu, și, în aceeași clipă, mintea îi fugi 
iarăși la Karen și își dădu seama că făcuse o greșeală enormă. 


VP - 326 


Prima împușcătură îl dobori la pământ, o durere ascuţită și 
arzătoare săgetându-l în partea de jos a abdomenului, în timp ce 
se răsucea într-o parte, ferindu-se. Băgă mâna inutil după 
pistolul din buzunar, în timp ce se prăbușea. 

Al doilea glonţ l-a nimerit în coapsă, când se răsturna pe 
spate, căzând neajutorat în jos pe scări. 

Nu auzise niciun sunet. 

Deznădăjduit, Hauck încercă să se apuce de balustradă, și, 
nereușind, se rostogoli până jos. Odată ajuns la capătul scărilor, 
rămase într-o poziţie șezândă în vestibul, cu creierul învăluit de 
un nor ceţos de buimăceală. O imagine reuși totuși să-și facă 
drum prin aburul din creierul lui, însoţită de-un sentiment 
paralizant de groază. 

Karen. 

Atacatorul cobori în urma lui pe scări. 

Hauck încercă să se ridice, dar parcă întreg trupul îi era din 
cauciuc. Se răsuci cu faţa spre casa lui Robert și Jacqueline și 
clipi des înspre luminile scânteietoare. Știa că ceva îngrozitor e 
pe cale să se întâmple. Incercă să strige. Cât mai tare. Deschise 
gura, dar de pe limbă nu-i alunecă decât un gust metalic, ca de 
cupru oxidat. Incercă să gândească, dar creierul îi era pur și 
simplu scurtcircuitat. Gol. 

Deci așa se petrece... 

Îi veni în minte o imagine de-a fetiţei lui, nu Norah, ci Jessie, 
ceea ce i se păru ciudat. Işi dădu seama că n-a sunat-o deloc de 
când s-a întors. Pentru o clipă, se gândi că parcă era vorba să 
vină și să petreacă împreună weekendul ăsta, nu-i așa? 

Auzi zgomot de pași venind în jos pe scări. 

Işi băgă mâna în buzunarul de la sacou. Instinctiv, dibui după 
ceva de-acolo. Telefonul lui Charlie - nu-i putea lăsa să-l ia! Sau 
era vorba de pistolul Beretta? Creierul lui era amorţit. 

Suflând greu, se uită din nou peste stradă, la casa lui Robert 
și Jacqueline. 

Pașii se opriră. Cu ochii înceţoșaţi, Hauck ridică privirea. Un 
bărbat se oprise lângă el. 

— Hei, jigodie nenorocită, mă mai ţii minte? 

Hodges. 

— Înî..., dădu Hauck din cap. Te ţin minte. 

Individul îngenunche deasupra lui. 

— Arăţi absolut jalnic, domnule locotenent. Eşti varză. 


VP - 327 


Hauck pipăi orbește în sacou și apucă cu degetele obiectul 
metalic de acolo. 

— Știi ce-am tot purtat după mine în ultimele două 
săptămâni? spuse Hodges. 

Își puse două degete în faţa ochilor lui Hauck. Ca prin ceaţă, 
Hauck desluși obiectul închis la culoare și turtit pe care-l ținea 
acolo. Un glonţ. Hodges îi deschise gura cu forța lui Hauck, îi 
împinse înăuntru ţeava pistolului, metalică și călduță, mirosind a 
cordită, și trase cocoșul. 

— Mă gândeam să ţi-l dau înapoi. 

Hauck se uită în ochii lui care râdeau. 

— Păstrează-l. 

Apăsă pe trăgaciul din buzunarul lui. Se auzi un pocnet scurt, 
urmat de un miros de ars. Glonţul îl lovi pe Hodges sub bărbie, 
fixându-i pe veci rânjetul pe faţă. Capul îi zvâcni brusc înapoi, 
sângele explodându-i din gură. Trupul lui căzu violent într-o 
parte, deasupra lui Hauck, de parcă l-ar fi împins cineva. Ochii i 
se dădură peste cap. 

Hauck își trase picioarele de sub cele ale mortului. Arma lui 
Hodges îi alunecase pe piept. Nu voia decât să stea câteva clipe 
așezat acolo. Durerea îl săgeta prin tot corpul. Dar nu asta era 
problema. Nu asta îl îngrijora. 

Groaza care-și croia drum prin valul de durere. 

Karen. 

Adunându-și toate forțele, Hauck își împinse trupul în sus, 
ridicându-se în picioare. Un strat alunecos de sânge i se așternu 
pe palmă, acolo unde-și atinsese rana de sub coaste. 

Luă arma lui Hodges și se împletici spre mașină. Deschise 
portiera și se întinse spre stația radio. Se conectă la postul de 
poliţie din Greenwich. Îi răspunse subofiţerul de serviciu, dar 
Hauck nu recunoscu vocea. 

— Aici locotenentul Hauck, spuse el, mușcându-și buzele ca 
să-și stăpânească durerea. A fost un atac armat la mine acasă, 
la numărul 713 pe Euclid Avenue, în Stamford. Vreau să trimiteţi 
un echipaj local. 

O pauză. 

— Cerule mare, sunteţi domnul locotenent Hauck?... 

— Cu cine vorbesc? întrebă Hauck, cu o grimasă de durere. 


VP - 328 


Răsuci cheia în contact, închise portiera și ieși cu spatele din 
alee, izbind o mașină parcată pe stradă, după care porni mai 
departe. 

— Sunt sergentul Dicenzio, domnule locotenent. 

— Sergent, ascultă-mă cu atenţie, ai auzit ce-am spus... dar 
mai întâi, și e foarte important, vreau ca două echipaje, oricine 
se află mai aproape, să fie trimise imediat la numărul 73 de pe 
Surfside Road, în Old Greenwich. Vreau să controlați și să păziţi 
casa. M-ai înţeles, sergent? Vreau să o găsiţi pe femeia care 
locuiește acolo, Karen Friedman. Situaţie potenţial periculoasă. 
M-ai înțeles, sergent Dicenzio? 

— Foarte bine, domnule locotenent. 

— Și eu mă îndrept într-acolo. 


Capitolul 100 


Un fior de spaimă o traversă pe Karen, făcând ca tot sângele 
să i se scurgă din obraji. Neîncrezătoare, se mulţumi să clatine 
din cap. 

— Ba nu, ăsta-i un b/uff, Saul. 

Ty n-avea cum să fie mort. Abia se despărțise de ea. Plecase 
spre secția de poliție. Urma să se întoarcă s-o ia. 

— Mă tem că nu, Karen. Am rugat un vechi prieten de-al lui 
să-l aștepte când se întoarce acasă. S-ar putea chiar ca Ty să 
aibă asupra lui ceva care ne interesează direct. Am dreptate, 
draga mea? 

— Nu! - Karen se ridică în picioare. Sângele îi clocotea de 
turbare. - Nu! 

Se repezi la Lennick să-l lovească, dar bărbatul cu codiţă la 
spate, care se furișase pe tăcute în spatele ei, o prinse de mâini 
și-o ţinu pe loc. 

Ea încercă să se smulgă din strânsoarea lui. 

— Du-te dracului, Saul! 

— Eventual mai târziu, spuse el ridicând din umeri. Dar între 
timp, Karen, mă tem că n-am să mă duc decât înapoi la mine 
acasă, la o cină cam târzie. Cât despre tine... - Își netezi cutele 
de la pulover și-și îndreptă gulerul cămășii. Avea o expresie pe 
faţă care părea de-a dreptul întristată. - Ştii că nu-mi face 


VP - 329 


absolut nicio plăcere ce se întâmplă, Karen, fiindcă dintotdeauna 
am ţinut la tine. Dar trebuie să-ţi dai seama că nu există nicio 
altă cale, nu ne putem permite să te lăsăm să scapi. 

In acel moment, ușile din sticlă care dădeau spre curtea din 
spate se deschiseră și un alt bărbat păși înăuntru - mai scund, 
cu părul negru și o mustață încărunţită. 

Karen îl recunoscu pe loc, după descrierile auzite. Dietz. 

— Liber peste tot, spuse acesta. 

Karen observă că pantofii îi erau murdari de nisip și noroi. 

Lennick dădu din cap. 

— Bine. 

Karen fu cuprinsă brusc de frică. 

— Ce-ai de gând să-mi faci, Saul? 

— Mă gândeam că nu ţi-ar strica o mică partidă de înot la 
lumina lunii. Copleșită de durere și oroare, după ce-ai descoperit 
că soțul tău trăiește... doar ca să-l vezi din nou mort. E mult 
prea mult pentru oricine, Karen. 

Karen scutură din cap. 

— N-o să ţină, Saul. Hauck s-a dus deja la șeful lui. l-a povestit 
tot. Despre așa-zisele accidente de mașină, despre Dietz și 
Hodges. Işi vor da seama cine a făcut asta. Și vor veni după tine, 
Saul. 

— După mine? - Lennick pornise spre ușă, în timp ce Karen se 
lupta cu individul care-o ţinea de mâini. - Nu-ţi bate tu capul tău 
drăgălaș cu chestia asta, scumpo. Prietenul nostru Hodges va 
trece și el prin câteva momente dificile, în noaptea asta. lar 
domnul Dietz, aici de faţă... - Lennick îi făcu un semn 
conspirativ din cap. - Mă rog, poate-ar fi mai bine să-l las chiar 
pe el să-ţi explice situaţia. 

Ea se căzni iar să scape din strânsoarea de oţel a atacatorului 
ei, cu lacrimi de ură arzându-i în ochi. 

— Cum de-ai putut să te transformi într-o asemenea târâtură 
greţoasă, Saul? Cum ai să mai poţi vreodată să-i priveşti în ochi 
pe copiii mei, după asta? 

— Sam și Alex. - Lennick își netezi cu mâna părul rărit din 
creștet. - O, poţi să fii convinsă că nu le va lipsi nimic, Karen. 
Copiii aceștia se vor trezi cu o grămadă de bani, pe care i-au 
moștenit. Răposatul tău soţ era un om foarte bogat. Nu știa? 

— Arză-te-ar focul, Saul! Ticălos nenorocit ce ești! 


VP - 330 


Karen se zvârcoli înnebunită, în timp ce el închidea ușa în 
urma lui. 

Plecase. Karen începu să suspine. Hauck. Charles. Nu-i va mai 
revedea niciodată pe Sam și pe Alex. Gândul că Saul o va „jeli” 
și pe ea. Că Sam și Alex nu vor ști niciodată, ceea ce-i stârni un 
val arzător de mânie în piept. Se gândi la Ty și-o copleși o 
tristețe amară. Ea îl târâse în toată povestea asta. Se gândi la 
fiica lui, care nu va afla niciodată. 

Apoi se întoarse spre Dietz, împietrită de spaimă. Lacrimi 
fierbinţi îi curgeau pe faţă. 

— Nu trebuie să faci asta, se rugă ea. 

— Ei hai, nu te mai da atâta de ceasul morții, ca să zic așa, o 
luă în bătaie de joc individul cu mustață. Se spune că e ca 
atunci când adormi. Te lași pur și simplu în voia lucrurilor. Cam 
ca atunci când faci sex, nu? Îţi place mai brutal? Sau îţi place cu 
binișorul? - Chicoti în direcţia acolitului său. - N-am vrea să fim 
consideraţi niște sălbatici, nu-i așa, Cates? 

— Sălbatici? Nu, în niciun caz, spuse cel care-o ţinea. 

Îi trase un genunchi în partea din spate a picioarelor și Karen 
scoase un țipăt, prăbușindu-se cu toată greutatea. 

Dietz luă în mână o rolă de bandă adezivă care era pusă pe 
masă. Rupse o bucată și-o lipi fără menajamente peste gura lui 
Karen. Îi tăie răsuflarea. Apoi rupse o fâșie mai lungă și i-o 
înfășură strâns pe după încheieturi. 

— Haide, păpușă, zise el, prinzând-o de braț. Păcat de 
iubițelul tău, totuși. Adică, vreau să spun, după ce-a dat buzna 
așa la mine-n casă... mi-ar fi plăcut să-l aranjez eu, cu mâna 
mea. 

O târâră după ei prin ușile deschise de la terasa din spatele 
casei. Karen îl putea auzi pe Tobey lătrând înnebunit din camera 
unde era încuiat. Se luptă cu ei, împinsă în întuneric împotriva 
voinţei ei, schelălăiturile cățelului umplând-o acum nu doar de 
îngrijorare, ci și de un sentiment crescând de amărăciune. 

De ce dracu trebuie să câștige ei? 

O traseră mai departe, coborând-o de pe terasă în curtea din 
spate. Era o cărare în spatele proprietăţii ei, trecând de poarta 
de lemn, care ducea spre drumul lăturalnic către Teddy's Beach, 
o porțiune de plajă rezervată numai rezidenților riverani, aflată 
la doar câţiva zeci de metri distanţă. 


VP - 331 


Teddy s Beach. Brusc, un val nou de spaimă o cuprinse pe 
Karen. Bucata aceea de plajă era mică și pustie. Avea un dig de 
protecţie sparge-val, din bucăţi de stâncă, și, în afară poate de 
ceva adolescenți teribiliști, care să se fi dus acolo noaptea ca să 
facă un foc de tabără sau să fumeze puţină marijuana, Karen își 
dădu seama că va fi complet pustie. Și ferită vederii dinspre 
celelalte case. 

La asta se referise Dietz, când spusese „Liber peste tot”. 

Fir-ar să fie, nu! Îl izbi pe Dietz în gleznă cu vârful pantofului, 
iar acesta se răsuci pe loc, enervat, și-o plesni peste față cu 
dosul palmei lui grosolane. Lui Karen îi țâșni sângele pe nas. 
Neputând să tușească, fu cât pe-aci să se înece. 

Dietz îi aruncă o căutătură fioroasă. 

— Ti-am spus să stai cuminte! 

O luă pe sus și-o aruncă peste un umăr, ca pe un sac de făină, 
și-i smulse pantofii din picioare. Apoi o cobori la loc și-i propti 
țeava pistolului în nări. 

— Ascultă aici, nenorocito, ţi-am spus exact ce variante ai. 
Vrei s-o termini simplu... sau mai brutal? Tu hotărăști, lua-te-ar 
naiba. Mie îmi e totuna, și-așa, și-așa. Dar te-aș sfătui să stai 
dracului cuminte și să te bucuri de cât ţi-a mai rămas. Nici n-o 
să-ți dai seama când s-a terminat. Poţi să mă crezi pe cuvânt, ai 
parte de-o soartă mult mai blândă decât a iubițelului tău. 

O cără pe sus de-a lungul potecii dintre copaci; crengute pline 
de spini ieșite din tufișuri îi zgăriau picioarele. Singura ei 
speranţă era să-i vadă cineva. Incercă să strige, mișcându-și 
buzele frenetic pe sub banda adezivă, dar abia dacă putea 
scoate vreun sunet. Te rog, Doamne, fă să fie cineva acolo, se 
rugă ea în gând, te rog... 

Dar chiar și-așa, cu ce s-ar alege? Probabil doar cu un glonte 
în cap. 

leșiră din pădurice la capătul celălalt al drumului lăturalnic. 
Complet întunecat și pustiu. Nu era nimeni. Briza sărată îi 
pătrundea în nări lui Karen. Dincolo de golf, câteva lumini 
sclipeau dinspre casele aflate la mare depărtare. 

Dietz o lăsă să cadă pe pământ și-o trase de braţe. 

— Hai să mergem. k 

Nu... Karen plângea. Incrâncenată, își trase încheieturile 
legate din mâinile lui, dar nu avea nicio scăpare. Lacrimile i se 
rostogoleau pe obraji. Se gândi la Ty, și lacrimile îi deveniră și 


VP - 332 


mai grele, imposibil de controlat, înecând-o, nelăsând-o să 
respire. O, iubitule, nu se poate să fii mort. Te rog, Ty, te rog, 
încearcă să mă auzi... Inima aproape că-i plesni în două, la 
gândul că din cauza ei i se întâmplase ceva rău. 

Cei doi o târâră în jos, prin nisip, în timp ce ea scutura din cap 
înainte și înapoi, urlând în sinea ei: Nu! 

Cates, nemernicul cu codiță la spate, o îmbrânci în apă. 

Karen îi trase un genunchi în testicule. El scoase un grohăit de 
durere, iar apoi se răsuci spre ea, turbat de furie. 

— Mama dracului! 

Îi trase un pumn în stomac, apoi o împinse cu faţa înainte, în 
apa puţin adâncă. Extenuată, Karen nu mai putu opune nicio 
rezistenţă. Cates îi ţinu cu sila capul sub spuma călduţă a mării. 

— Am auzit că-n perioada asta a anului curentul e numai bun 
pe-aici, chicoti Cates. N-ar trebui să-i displacă foarte tare. 


Capitolul 101 


l-au trebuit doar câteva minute lui Hauck, coborând în viteză 
pe autostrada Route 1, cu girofarul portabil scos pe mașină, să 
ajungă până-n fața casei de pe Sea Wall. 

Două echipaje locale, cu însemne alb-albastre, i-o luaseră 
deja înainte și erau acolo. 

Hauck remarcă Lexus-ul alb al lui Karen parcat în faţa 
garajului. Işi scoase pistolul și se strecură afară din Fordul lui, 
menajându-și pe cât posibil piciorul drept. Doi polițiști în 
uniformă, fiecare cu câte-o lanternă aprinsă în mână, ieșeau de 
pe ușa principală a casei. Il recunoscu pe unul dintre ei, Torres. 
Hauck se apropie de ei, ţinându-se cu o mână de coaste. 

— E cineva înăuntru? 

Torres ridică din umeri. 

— Am găsit un căţel încuiat într-o cameră, domnule 
locotenent. În afară de asta, nimic. 

Ceea ce nu era deloc în regulă. Mașina lui Karen era aici. Dacă 
ei veniseră după el, era clar că veniseră și după ea. 

— Dar doamna Friedman? Aţi verificat și la etaj? 

— Am căutat prin toată casa, domnule locotenent. O'Hearn și 
Pallacio sunt încă înăuntru... - Privirea polițistului căzu pe partea 


VP - 333 


laterală a corpului lui Hauck. - Cerule mare, ce-ați păţit, 
domnule locotenent... 

Hauck trecu pe lângă el și intră în casă, lăsându-l pe agentul 
de patrulă să se holbeze la urmele de sânge pe care le lăsa în 
urmă. 

Hauck strigă: 

— Karem 

Niciun răspuns. Inima începu să-i bată nebunește. Auzi un 
lătrat. Agentul Pallacio cobora pe scări, cu arma pregătită în 
mână. 

— Afurisitul ăla de căţel, spuse clătinând din cap. A zburat pe 
lângă mine ca o mașină de formula unu. - Păru surprins să-l 
vadă pe Hauck. - Domnule locotenent! 

— E cineva pe-aici? îl întrebă Hauck pe un ton imperativ. 

— Nimeni, domnule. Doar Scooby Doo, care-a fugit afară. 

Arătă cu degetul spre partea din spate a casei. 

— Aţi verificat și la subsol? 

Polițistul încuviinţă din cap. 

— Peste tot, domnule. 

La dracu'! Mașina lui Karen era aici. Poate se dusese la 
prietena ei?... Hauck se căzni să-și amintească. Oare cum o 
cheamă? Paula. Privirea îi căzu pe o rolă de bandă adezivă, 
pentru împachetat, aruncată pe un scaun. Mai multe reviste și 
plicuri zăceau împrăștiate pe jos. Ușile cu geam dinspre terasa 
din spate erau întredeschise - iar Tobey lătra ca un dement 
afară! 

Nu-i plăcea deloc senzaţia pe care începuse s-o aibă. 

leși pe ușile cu geam și se uită afară, în curte. Noaptea era 
limpede, cu un cer fără nori. Simţea în nări mirosul brațului de 
ocean din apropiere. Pe terasă, câinele lătra întruna. Era clar 
agitat. 

— Unde naiba s-a dus, Tobey? 

Hauck trase aer în piept. De fiecare dată când făcea asta, 
simţea că-și dă duhul. 

Șchiopătând, o luă spre capătul curții din spate. Era o mică 
piscină acolo, cu vreo două șezlonguri alături. Instinctul îi 
spunea că ea este în pericol. Vorbise cu Charles. Știa. N-ar fi 
trebuit în veci s-o lase să vină aici singură. Ce rost ar fi avut să-l 
reducă la tăcere numai pe eh 

Un pic mai încolo, privirea îi fu atrasă de ceva zăcând în iarbă. 


VP - 334 


Pantofi. Ai lui Karen. Cei pe care îi purtase ceva mai devreme, 
astă-seară. O rafală de adrenalină îi străbătu tot corpul. Bătăile 
inimii i se intensificară. 

— Karer? o strigă iar. 

De ce-ar fi venit ei până aici? 

Se uită și mai departe. Pe jos se vedeau niște unelte de 
grădinărit, o stropitoare din plastic. Către capătul îndepărtat al 
curții, dădu peste o poartă din lemn - descuiată. Dădea într-o 
potecă îngustă, șerpuind printre copaci. O luă pe-acolo. Brusc, 
Hauck își dădu seama unde ducea. 

Ocolind prin pădurice, ajungea la drumul lateral care lega 
șoseaua Surfside de malul oceanului. 

Spre Teddy's Beach. 

Auzi o voce în spatele lui: 

— Domnule locotenent, aveţi nevoie de ajutor acolo? 

Cu mâna încleștată pe pistol, forțându-se să-și scoată din 
minte durerea, Hauck o luă înainte pe potecă. Impinse la o parte 
din calea lui câteva crengi. După vreo treizeci-patruzeci de 
metri, prin spatele altor case de pe Sea Wall, văzu capătul 
drumului lateral. 

Își duse mâinile pâlnie la gură: 

— Karen! 

Niciun răspuns. ă 

Ceva de pe jos îi atrase privirea. Ingenunche, gata să se 
prăbușească sub valul de durere care-l înjunghiase prin coapsă. 

O bucată de țesătură. Portocalie. 

Inima i se opri în loc. Karen purta o bluză portocalie, mai 
devreme. _ 

Un tremur de groază îl scutură din cap până-n picioare. Işi 
aruncă privirea spre plajă. Cerule mare! Se căzni din toate 
puterile s-o ia la fugă. 


Capitolul 102 


Faţa ei era apăsată sub apă, respiraţia încordându-i dureros 
plămânii. Deși flutura disperată din braţe ca să se desprindă de 
atacatorul ei, mâinile puternice ale lui Cates îi pironeau ceafa. 


VP - 335 


Karen se luptase cu el din toate puterile. Zgăriindu-l, 
încercând să-l muște de braţ, căscând gura avid, ca să tragă în 
plămâni o gură de aer preţios. La un moment dat chiar reușise 
să-l dezechilibreze, răsturnându-l peste capul ei în apă, 
amuzându-l pe Dietz și udându-l până la piele pe Cates, care-o 
ameninţase cu pumnul în faţă, turbat de furie. 

— Mamă, Cates, a dracului muiere! îl auzise ea pe Dietz 
chicotind. 

Karen scuipă apă din gură și încercă să ţipe. El o vâri iarăși cu 
capul sub apă. 

Acum se apropia sfârșitul. Cates îi smulsese într-un târziu 
banda adezivă de pe gură, iar ea înghiţea apă, în sforțarea ei 
disperată de-a găsi un pic de aer, străduindu-se cu ultimele 
picături de energie, tușind, dar el îi astupă gura cu mâna și-o 
împinse înapoi sub apă, înainte ca ea să fi apucat să scoată 
vreun sunet. 

Și oricum, cine-ar fi putut s-o audă? Cine s-o audă la timp? 
Gândul îi zbură la Ty. O, Doamne, te rog... te implor... Apa 
năpădea acum nestăvilită. Ea se răsuci o ultimă dată în mâinile 
lui Cates, horcăind. Gata, s-a sfârșit. Nu mai avea putere să se 
lupte. Într-o încercare disperată, Karen întinse o mână în spate, 
căznindu-se în van să-l apuce pe nemernic de picior. 

Îl auzi strigând: 

— Cum ţi se pare temperatura apei, scârbă? 

Un efort deznădăjduit de voinţă se ridica în calea impulsului 
de a-și deschide pur și simplu gura, de a se da bătută. De a se 
lăsa în voia valului întunecat. Se gândi la Sam și Alex. 

Nu, Karen, nu... 

Nu te mai gândi la ei. Te rog... Ar însemna că s-a terminat. Nu 
te da bătută. 

Apoi refuzul dinăuntrul ei destinzându-se încet, mintea 
ratacindu-i, printre ultimele-i sforțări inutile, câtre o imagine 
care până și-n spaima ei nemăsurată o surprinse: o insuliță cu 
palmieri unduind în bătaia brizei, cineva pe nisipul alb, cu o 
șapcă de baseball pe cap, pășind spre ea. 

Făcându-i cu mâna. 

Karen făcu și ea un pas către el. O, Doamne... 

Chiar în clipa când mâna care-o pironea sub apa întunecată 
păru brusc să-și slăbească strânsoarea. 


VP - 336 


Hauck ieși clătinându-se dintre ierburile înalte de pe creasta 
dunei, simțind cum piciorul îi explodează de crâncenă durere. 

De la treizeci de metri distanţă, îl zări pe bărbatul 
îngenuncheat deasupra ei în apă, apăsând-o cu faţa în jos. Un 
altul - Dietz, mai mult ca sigur - stând în picioare la câţiva metri 
în spate pe plajă, părând amuzat de ceea ce se întâmpla. 

— Karen! 

Păși înainte, potrivindu-și pistolul cu ambele mâini în poziţie 
de tragere, în chiar momentul când cel îngenuncheat deasupra 
lui Karen ridică privirea. 

Prima împușcătură îl nimeri în umăr, împingându-l înapoi, cu o 
expresie de surpriză pe figură. A doua și a treia îl nimeriră fără 
greș în cămașa înflorată de plajă, scuipând roșu în jurul lor. 
Bărbatul se prăbuși pe spate în apă și nu se mai mișcă. 

Karen se prăvăli într-o parte și ridică o mână prin valul 
înspumat. 

— Karen! 

Hauck făcu un pas spre ea și, în același timp, se răsuci pe loc 
spre Dietz, care venea anevoie prin nisip, trăgându-și arma de la 
brâu. Lumina strălucitoare a lunii căzuse direct pe primul 
individ, cel din apă, dar pe nisip era întuneric. Dietz era ca o 
umbră mișcătoare. Hauck apăsă pe trăgaci. Glonţul trecu pe 
lângă. Următorul îl lovi în genunchi, când încerca să se repeadă 
în fugă spre dig. Dar se căzni mai departe, împiedicat, ca un 
mânz care-și rupsese piciorul. 

Hauck alergă, chinuit, înspre Karen. 

Încet, anevoie, ea se rostogoli în apa puţin adâncă, înecându- 
se, tușind și scuipând apă. Se săltă cu greu în patru labe. 
îngrozită, se holbă la cadavrul lui Cates, care murise cu ochii 
larg deschiși - lângă ea în apă, cu faţa în sus, și se dădu înapoi 
cu oroare, de parcă ar fi fost o reptilă dezgustătoare. Se întoarse 
spre Hauck, nevenindu-i să creadă, cu ochii plini de lacrimi la fel 
de usturătoare ca apa sărată. 

Dar Dietz se mișcase strategic până în spatele ei, plasând-o 
direct în raza vederii lui Hauck. Își ţinea pistolul aţintit asupra lui 
Hauck, deocamdată ferit de trupul lui Karen ca de-un scut. 

— Las-o să vină încoace, spuse Hauck, continuând să 
pășească înainte. Las-o, Dietz. N-ai nicio cale de scăpare. - Işi 
potrivi arma cu cătarea în dreptul pieptului lui Dietz. - Probabil 
îți închipui cu câtă plăcere te-aș împușca. 


VP - 337 


— Ai face bine să mă nimerești, se hlizi Dietz. Dacă ratezi, 
domnule locotenent, următorul glonte e pentru ea. 

— N-am să ratez, dădu Hauck din cap. 

Hauck făcu un pas spre el. Mai mult un șchiopătat împiedicat 
prin nisip. Abia atunci își dădu seama că i se muiau genunchii și 
că-l lăsau puterile, încet-încet. Pierduse foarte mult sânge. 

— N-are rost să mori ca prostul aici, Dietz, spuse el. Știm cu 
toții că Lennick s-a aflat în spatele crimelor. Ai pe cine să dai 
vina, Dietz. De ce să mori pentru el? Poţi să faci o înţelegere. 

— De ce?... - Dietz dădu roată pe după Karen, dar fără s-o 
scape din priviri. Ridică din umeri. - Bănuiesc că asta mi-e firea, 
domnule locotenent... 

Folosind-o pe Karen drept paravan, apăsă pe trăgaci. 

Un fulger strălucitor trecu razant pe deasupra umărului lui 
Hauck, căldura lui arzându-l. Piciorul rănit i se îndoi, moale de 
genunchi, când el făcu un pas clătinat înapoi. Se strâmbă de 
durere, coborând braţul, rămânând descoperit. 

Văzând că e în avantaj, Dietz făcu un pas înainte, gata să 
tragă din nou. 

— Nu!..., ţipă Karen ascuţit, ridicând mâinile din apă să-l 
oprească. Nu! 

Dietz își îndreptă pistolul spre ea. 

Hauck urlă cât îl ţineau bojocii: 

— Dietz! 

Trase. Glonţul îl nimeri pe Dietz drept în frunte. Braţul 
ucigașului plătit zvâcni convulsiv, în timp ce arma i se descărca 
în aer. Căzu pe spate în nisip, inert, aterizând ca un înger de 
zăpadă, cu brațele și picioarele larg desfăcute. Un firișor de 
sânge începu să se scurgă din gaura rotundă ca un bănuț, din 
fruntea lui, în spuma clipocitoare a valurilor. 

Karen se întoarse, cu fața udă, lucind. Timp de câteva clipe, 
Hauck rămase nemișcat acolo, răsuflând anevoie, cu ambele 
mâini ţinând strâns mânerul pistolului. 

— N-ai plecat, spuse ea, clătinând din cap. 

— Niciodată, spuse el, cu un surâs chinuit, după care se 
prăbuși în genunchi. 

— Ty! 

Karen se ridică greu în picioare și-o luă la fugă spre el. Din 
trupul lui se scurgea o dâră de sânge întunecat, udându-i mâna 


VP - 338 


cu care se ţinea de coaste. În spatele lor se auzeau strigăte, 
raze de lanternă luminând plaja în evantai. 

Epuizată, Karen îl apropie de pieptul ei, cuprinzându-l strâns 
cu brațele, un suspin de ușurare ca un hohot de râs 
strecurându-se printre lacrimile ei de spaimă și extenuare, 
începu să plângă. 

— S-a terminat, Ty, s-a terminat, spuse ea, ștergându-i faţa 
de sânge, lăsând lacrimile să-i năpădească ochii. 

— Ba nu, spuse el, nu s-a terminat. - Se prăvăli greu peste ea, 
mușcându-și buzele de durere, cu fața îngropată în umărul ei. - 
Mai avem o ultimă oprire de făcut. 


Capitolul 103 


Apelul a venit exact când Saul Lennick se așezase să ia o cină 
mult întârziată, la masa din bucătărie, în casa lui de pe Deerfield 
Road. 

Ida, menajera, îi încălzise niște ruladă de carne cu ciuperci 
gratinate, înainte să plece. Lennick își turnă un pahar de vin 
Chateau Conseillante, cam trezit. Mimi vorbea la telefon în 
dormitorul de la etaj, recapitulând lista donatorilor de fonduri 
pentru Balul Crucii Roșii din acest sezon. 

Își zări faţa reflectată în fereastra care dădea spre grădina lui 
Mimi. Fusese cât pe-aci. Doar câteva zile să fi întârziat, și nu se 
știe unde-ar fi ajuns lucrurile. Dar el avusese grijă să le îndrepte 
la timp. Povestea se terminase chiar foarte convenabil. 

Charles era mort și, odată cu el, orice teamă că Lennick s-ar 
putea trezi cu vreo problemă pe cap. Pierderile imense și 
încălcarea contractelor de împrumut aveau să fie puse pe 
seama lui Charles. Sărmanul idiot pur și simplu fugise, de frică. 
Polițistul era mort. Hodges, un alt potenţial pericol, va fi și el 
„rezolvat” în același mod, chiar în noaptea asta. Hodorogul ăla 
din Pensacola, ce mai conta acum dacă-i mai turuie gura verzi și 
uscate? Dietz și Cates, de îndată ce el va fi primit apelul, vor fi 
niște oameni bogaţi și în drum spre țări mai calde. Departe de 
ochii tuturor. 

Da, Lennick făcuse niște lucruri de care nici el nu se crezuse 
vreodată capabil. Lucruri pe care nepoţii lui nu le vor afla 


VP - 339 


niciodată. Dar asta era, de fapt, cariera lui. Întotdeauna trebuie 
să faci compromisuri, nu poţi câștiga fără să pierzi ceva. Uneori 
ești pur și simplu obligat să faci anumite lucruri ca să-ţi protejezi 
capitalul, nu-i așa? Fusese cât pe-aci să se ducă totul de râpă. 
Dar acum era în siguranţă, reputaţia lui fără nicio pată, reţeaua 
lui de contacte rămasă neatinsă. De dimineaţă, avea niște bani 
de făcut. Așa se procedează - pur și simplu mergi mai departe. 

Dai uitării pierderile din ziua precedentă. 

Auzind trilul telefonului, Lennick deschise clapeta, identitatea 
afișată pe ecran a apelantului luându-i o piatră de pe inimă și, în 
același timp, întristându-l niţel. Dădu pe gât o gură de vin, ca să 
împingă la vale o îmbucătură de mâncare. 

— S-a rezolvat? 

Vocea de la capătul celălalt îi făcu inima să se oprească în loc. 

Nu doar să se oprească - să se sfarme în bucăţi. Lui Lennick i 
se bulbucară ochii în cap, zărind abia acum luminile de girofar 
care scăpărau afară. 

— Da, Saul, s-a rezolvat, spuse Karen, care vorbea de pe 
telefonul lui Dietz. Acum s-a rezolvat întrutotul. 

e 

Trei mașini de poliție cu însemne alb-albastre ale secţiei din 
Greenwich erau trase în curtea impunătoarei case a lui Lennick, 
o adevărată fortăreață în stil normand, care se ridica la 
marginea terenurilor împădurite ale Country Clubului 
Greenwich. 

Karen stătea rezemată de una din ele, înfășurată într-o 
pătură, cu hainele încă ude pe ea. Plină de satisfacție, îi dădu 
înapoi lui Hauck telefonul luat de la Dietz. 

— Multumesc, Ty. 

Carl Fitzpatrick însuși se dusese înăuntru - dat fiind că Hauck 
se afla în îngrijirea unui asistent de pe ambulanță - și 
comandantul împreună cu doi agenţi de patrulă în uniformă îl 
scoaseră pe Lennick afară din casă, încătușat cu mâinile la 
spate. 

Soția bancherului, îmbrăcată doar cu un halat subţire peste 
cămașa de noapte, alerga după ei, înnebunită. 

— De ce te-au luat așa, Saul? Ce se petrece? Ce tot 
spuneau... de unde până unde crimă?! 


VP - 340 


— Sună-l pe Tom! îi strigă Lennick peste umăr, în timp ce-l 
conduceau pe aleea circulară, pavată cu cărămizi, spre una din 
mașini. 

Privirea lui se încrucișă cu a lui Hauck; Lennick îi aruncă 
detectivului o căutatură plină de dispreţ. 

— O să fiu acasă până mâine, își asigură el soția, aproape 
batjocoritor. 

Ochii îi căzură pe Karen. Ea se cutremură, în ciuda păturii 
groase de pe umeri, dar nu-și feri privirea. În ochii ei se citea 
urma unui surâs satisfăcut, fără cuvinte. 

De parcă i-ar fi spus: E/ a învins, Saul. Dând tacit din cap. Ela 
învins. 

ÎI împinseră pe Lennick într-una din mașini. Karen veni spre 
Hauck. Doborâtă de oboseală, își odihni capul pe braţul lui 
slăbit. 

S-a terminat. 

Sunetul veni din spatele lor. Doar un zgomot ascuţit, ca de 
sticlă care se sparge. 

Le-a luat doar un moment ca să-și dea seama. Moment în 
care Hauck striga deja că se trage și o trânti pe Karen pe aleea 
de acces, acoperind-o cu trupul lui, încercând s-o protejeze. 

— Ty, ce se petrece? 

Toată lumea se aruncă la pământ sau se lăsă în genunchi în 
spatele mașinilor. Pistoalele polițiștilor fură scoase din toc, 
stațiile radio pârâiră. Oamenii țipau: 

— La pământ! Toată lumea la pământ! 

Totul se opri la fel de brusc pe cât începuse. 

Impușcătura venise de undeva de sus, din copaci. Dinspre 
terenurile clubului. Nu se auzi nicio mașină pornind. Niciun 
zgomot de pași. 

Cu armele scoase afară, polițiștii îl căutară pe trăgător în 
întuneric. 

Se auziră strigăte: 

— E cineva rănit? 

Nu răspunse nimeni. 

Freddy Muñoz se ridică și luă stația de emisie-recepţie ca să 
ceară încercuirea zonei, dar existau zeci de moduri prin care se 
putea ieși de acolo. Către Hill Street. Pe Deerfield Road. Pe 
North Street. 

Pe oriunde. 


VP - 341 


Hauck se trase la o parte de deasupra lui Karen. Privirea îi fugi 
spre mașina de poliție care aștepta. Stomacul îi urcă în gât. 

— O, Doamne, Dumnezeule... 

Pe geamul portierei din spate, în dreapta, era desenat un 
păienjeniș de sticlă crăpată. Cu o găurică rotundă în mijloc. 

Saul Lennick era căzut într-o rână spre geam, de parcă ar fi 
ațipit. 

Pe tâmplă i se lățea o pată întunecată. Părul alb începuse să-i 
devină roșu. 


Capitolul 104 


Percheziţie ilegală. Intrare prin efracţie. Folosirea neautorizată 
a armei de foc din dotare. Neraportarea unui delict criminal. 

Acestea erau doar câteva dintre infracțiunile cu care Hauck 
știa, de pe patul de spital din Greenwich, că se va confrunta. Ca 
să nu mai vorbim de inducerea voită în eroare a anchetării unei 
crime, în Insulele Virgine, dar asta, cel puţin pentru moment, era 
în afara jurisdicției de aici. 

Dar, în timp ce zăcea conectat la o întreagă rețea de tuburi și 
electrozi de monitoare, recuperându-se după operaţiile la 
abdomen și la picior, își dădu seama că speranţa de a-și putea 
continua cariera ca apărător al legii și ordinii avea acum cam 
aceeași valoare ca o perfuzie cu morfină. 

În dimineaţa următoare, veni în vizită comandantul Carl 
Fitzpatrick. Adusese cu el un aranjament de narcise, pe care îl 
puse lângă florile trimise de sindicatul local al polițiștilor, pe 
pervazul ferestrei, ridicând din umeri spre Hauck cu o expresie 
cam nătângă, ca și cum ar fi încercat să spună: Ce vrei, Ty, 
nevastă-mea m-a obligat s-o fac! 

Hauck dădu din cap și spuse, cu o expresie cât se poate de 
serioasă pe faţă: 

— De fapt, să știi că le prefer pe cele cu violet și roșu, Carl. 

— Bine, am să ţin minte pentru data viitoare, zâmbi 
Fitzpatrick pe sub mustață, așezându-se. 

Se interesă de rănile lui Hauck. Glonţul care-l lovise într-o 
parte avusese bunul-simţ să treacă pe lângă organele vitale. 
Rana aceea avea să se vindece fără probleme. Piciorul, însă - de 


VP - 342 


fapt, șoldul drept al lui Hauck - era, după cât alergase și 
șchiopătase pe urmele lui Dietz și ale lui Lennick, cam dus pe 
copcă. 

— Doctorul zice că mi-am luat adio definitiv de la îmbrăţișările 
frăţești pe patinoarul de hochei, zâmbi Hauck. 

Șeful lui dădu grav din cap, de parcă i s-ar fi părut mare 
păcat. 

— Mă rog, nu că ai fi fost cine știe ce Bobby Orr... 

Apoi, după o pauză, Fitzpatrick se aplecă în față: 

— Ştii, mi-ar plăcea să-ţi pot spune „Bună treabă, Ty”. Adică, 
vreau să spun, aia chiar că a fost mama descinderilor ca-n filme. 
- Clătină grav din cap. - De ce n-ai venit de la început cu toată 
chestia asta la mine, Ty? Am fi putut s-o facem naibii ca la carte. 

Hauck se foi în pat. 

— Cred că m-am lăsat dus de val... până peste cap. 

— înî, zâmbi subţire șeful lui, părând să sesizeze dublul 
înţeles al exprimării lui Hauck. Cam așa i-ai putea spune, că te- 
ai lăsat dus... până peste cap. 

Fitzpatrick se ridică în picioare. 

— Trebuie s-o-ntind. 

Hauck întinse o mână spre el. 

— Fii sincer cu mine, Carl, ce șanse am să mă întorc la 
serviciu? 

— Sincer? 

— Da, suspină Hauck. Sincer. 

Comandantul expiră îndelung. 

— Nu știu ce să zic... - Înghiţi în sec. - Categoric va trebui să 
facem o anchetă. Oamenii vor aștepta de la mine vreun soi de 
suspendare. 

Hauck inspiră adânc. 

— Înţeleg. 

Fitzpatrick ridică din umeri. 

— Eu știu, Ty, tu ce părere ai? Așa, cam vreo săptămână? - Pe 
față i se desenă un zâmbet hâtru. - Al naibii să fiu, locotenente, 
dacă aia n-a fost o acţiune de toată isprava! Nu prea pot să 
aprob pe faţă cum ai procedat. Dar m-a uns pe suflet. Indeajuns 
ca să te vreau înapoi. Așa că odihnește-te. Ai grijă de tine, Ty. 
Probabil că n-ar trebui să-ţi spun chestia asta, dar ar trebui să fii 
mândru de tine. 

— Mulţumesc, Carl. 


VP - 343 


Fitzpatrick îi strânse camaraderește brațul lui Hauck și o luă 
înspre ușă. 

— Hei, Carl... 

Comandantul se întoarse din prag. 

— Da? 

— Dacă aș fi procedat ca la carte... Dacă aș fi venit la tine și 
ți-aș fi spus că vreau să redeschid cazul puștiului Raymond. 
Inainte să fi avut vreo dovadă. Spune-mi-o pe-a dreaptă, ai fi 
fost de acord? 

— Să fiu de acord? - Comandantul își miji ochii, cugetând. - 
Să redeschidem cazul? Fără nimic la mână? - Incepu să râdă, în 
timp ce ieșea pe ușă. - Domnule locotenent, un singur cuvânt 
pot să-ți spun: exclus! 

(J 

Hauck moțăi o vreme. Se simțea renăscut. Pe la ora prânzului, 
se auzi un ciocănit în ușă. Jessie intră în salon. 

Cu Beth. 

— Bună, scumpo..., râse Hauck larg. 

Când încercă să-și deschidă braţele ca s-o cuprindă, îl săgetă 
un fior de durere. 

— Vai, tati... - Cu lacrimi de îngrijorare în ochi, Jessie veni în 
fugă și-și rezemă faţa de pieptul lui. - Tati, o să te faci bine? 

— Deja sunt bine, scumpo. Și-o să-mi revin complet. O să fiu 
mai tare ca niciodată. 

Jessie dădu din cap și Hauck o strânse lângă el. Se uită spre 
Beth. 

Ea își trecu pe după urechi părul castaniu tuns scurt și se 
rezemă de ușă. Zâmbind. El era convins că o să-i spună ceva 
gen: Bună treabă, domnule locotenent, bravo tie sau Chiar că 
te-ai depășit pe tine însuți de data asta, Ty. 

Dar n-a făcut-o. 

În loc de asta, s-a apropiat și s-a oprit în picioare lângă pat. 
Ochii îi luceau umezi, cu o privire adâncă, și i-a trebuit ceva 
timp până să poată spune ceva, dar când a făcut-o, a fost cu un 
surâs înduioșat și strângându-l tandru de mână. 

— E în regulă, a spus ea, poţi s-o iei tu de Ziua Recunoștinței. 

El se uită la ea și zâmbi. _ 

Și, pentru prima oară după ani de zile, simţi ceva acolo. In 
ochii ei înlăcrimaţi. Ceva ce el aștepta de multă, foarte multă 
vreme. Un lucru care se pierduse și pe care el nu-l mai putuse 


VP - 344 


găsi timp de atâţia ani, dar pe care acum, cu obrajii uzi ai fiicei 
lor apăsându-i pieptul, îl regăsi. 

Iertare. 

Îi făcu cu ochiul lui Beth și-o ţinu pe Jessie strâns. 

— Îmi pare bine să aud asta, Beth. 

e 

În noaptea aceea, Hauck se simţea cam ameţit de la atâtea 
medicamente. Deschisese televizorul la meci, dar nu-l putea 
urmări. Auzi o bătaie ușoară în ușă. 

Karen păși înăuntru. 

Purta tricoul ei gri cu Texas Longhorns și o jachetă de blugi 
aruncată peste umeri. Avea părul ridicat la spate. Hauck 
observă o tăietură într-o parte a buzei - acolo unde o plesnise 
Dietz. Adusese un singur trandafir, într-o vază micuță, pe care 
veni și-o așeză lângă patul lui. 

— Inima mea, spuse, arătând floarea cu mâna. 

El zâmbi. 

— Arăţi bine, îi spuse el. 

— Da, precis. Arăt de parcă m-a călcat autobuzul. 

— Ba nu. Totul arată bine. Morfina își face efectul. 

Karen zâmbi. 

— Am fost aici și azi-noapte, când te operau. Doctorii au stat 
de vorbă cu mine. Ai noroc cu carul, Ty. Ce-ţi face piciorul? 

— Eh, niciodată n-a fost el chiar mlădios ca nuiaua. Acum e 
doar plin de plumb, de la un cap la altul. - Hauck chicoti. - Pe 
de-a-ntregul... 

— N-o spune, îl opri Karen. Te rog. - Îi strânse mâna între 
amândouă mâinile ei și-l privi lung în ochii umbriţi de pleoapele 
grele. - Îţi mulţumesc, Ty. Îţi datorez totul. Aș vrea să știu ce 
naiba să spun. 

— Nu spune... 

Karen își apăsă degetele în palme și scutură din cap. 

— Pur și simplu nu știu dacă putem lua lucrurile de unde le- 
am lăsat. 

El încuviință din cap. 

— Charlie e mort, spuse ea. O să fie nevoie de ceva timp... lar 
copiii... se întorc în curând. 

Se uită lung la el. Printre toate tuburile acelea, cu monitoarele 
clipind și bipăind. Începu să plângă. 

— Înţeleg. 


VP - 345 


Ea își așeză capul pe pieptul lui. Îi simţi respiraţia. 

— Pe de altă parte... - Smârcâi din nas, înghiţindu-și câteva 
lacrimi. - Cred că am putea măcar încerca. 

Hauck râse. Mai mult o strâmbătură, durerea săgetându-l prin 
pântec. 

— Aha. 

O tinu acolo. Îi mângâie părul. Curbura moale a obrazului. O 
simţi cum încetează să mai tremure. Și simţi cum începe și el să 
se destindă. 

— Am putea încerca. 


Capitolul 105 
Două săptămâni mai târziu 


La volanul Fordului Bronco, Hauck veni până în fața porții 
masive de piatră. 

Cobori geamul de la portieră și se aplecă să apese un buton 
de interfon. O voce răspunse: 

— Da? 

— Sunt locotenentul Hauck, spuse Hauck în microfon. 

— Veniţi cu mașina până în faţa casei, îi replică vocea, în timp 
ce porțile se deschideau încet. Domnul Khodoshevsky vă 
așteaptă. 

Hauck porni în sus pe aleea lungă, asfaltată. Chiar și când 
apăsa foarte ușor pe pedală, piciorul drept tot îl mai durea. 
Incepuse să facă fizioterapie, dar mai avea în faţă destule 
săptămâni de muncă. Doctorii îi spuseseră că s-ar putea să nu 
mai fie niciodată în stare să meargă fără să șchioapete. 

Proprietatea era uriașă. Trecu pe lângă un ditamai iazul. Se 
vedea și un câmp împrejmuit cu gard - pentru cai, probabil. 
Ajuns pe culmea colinei, se apropie de o monumentală clădire 
din cărămidă roșie, în stil georgian, cu o grădină magnifică în 
față, având în centru o fântână arteziană bogat ornamentată, cu 
apa ţâșnind din feţele sculptate în havuzul de marmură. 

Miliardarii îi dau la o parte pe milionari și le strică toată 
plăcerea, îşi aminti Hauck. Chiar și judecând după standardele 


VP - 346 


din Greenwich, care nu erau neglijabile, niciodată nu mai văzuse 
ceva chiar atât de grandios. 

Se dădu jos din mașină. Trase afară și bastonul. Îl ajuta. Urcă 
treptele spre ușile impozante de la intrare. 

Apăsă pe butonul soneriei. Acorduri corale grave, răsunând 
puternic. Nu fu deloc surprins. Îi răspunse o femeie tânără. Est- 
europeană. Probabil o menajeră. 

— Domnul Khodoshevsky mi-a spus să vă conduc în salonul 
mic, spuse ea cu un zâmbet. Pe aici. 

Un ţânc de vreo cinci-șase ani trecu în viteză pe lângă el, 
călare pe-un soi de mașină de jucărie cu motor. 


— Tiit! Tiit! 

Menajera strigă la el: 

— Michael, nu! 

Apoi surâse cu un aer încurcat: 
— Scuze. 


— Sunt poliţist, îi făcu Hauck cu ochiul. Așa că spune-i să nu 
depășească șaizeci la oră prin casă. 

Fu condus printr-o serie de încăperi demne de un palat către 
o cameră amenajată confortabil, în partea laterală a casei, 
având ca element central un perete curbat cu ferestre ce 
dădeau spre terenurile proprietății. O canapea de piele, având 
agăţat deasupra un tablou în stil contemporan, despre care 
Hauck presupuse că e nemăsurat de valoros, deși nu-i era prea 
clar felul în care pictorul se folosise de albastru. Un sistem TV- 
audio cu boxe uriașe era clădit lângă perete, cu sunet stereo 
care nu se oprea niciodată. Plasma de rigoare, cu ecran de 
șaizeci de inci. 

Pe care rula acum un western de pe vremuri. 

— Domnule locotenent. 

Hauck zări o pereche de picioare ridicate pe un taburet 
turcesc. După care un trup masiv, cu păr des și sârmos, se ridică 
dintr-un fotoliu, îmbrăcat în pantaloni largi, scurţi până la 
genunchi, și un tricou galben lălâu pe care scria: BANII SUNT 
CEA MAI BUNĂ RĂZBUNARE. 

— Sunt Gregory Khodoshevsky, spuse bărbatul, întinzând o 
mână și strângând-o pe-a lui Hauck cu putere. Vă rog să luaţi 
loc. 

Hauck se lăsă cu grijă într-un fotoliu, scăpând de greutatea 
care-i apăsa picioarele. Se rezemă în baston. 


VP - 347 


— Mulţumesc. 

— Nu vă simţiţi prea bine, din câte văd? 

— Fac puţină fizioterapie, minţi Hauck. Mă mai supără șoldul 
din când în când. 

Rusul dădu din cap. 

— Și eu mi-am scos genunchiul din balamale, de câteva ori. 
La schi. - Surâse larg. - Așa am învăţat... că omul nu-i făcut să 
schieze printre copaci. - Se întinse după telecomandă și dădu 
sonorul mai încet. - Vă plac filmele western, domnule 
locotenent? 

— Bineînţeles. Cui nu-i plac? 

— Și eu sunt fan. Ăsta-i preferatul meu: Ce/ bun, cel rău, cel 
urât. Deși n-aş putea spune, foarte exact, cu care dintre ei aș 
putea să mă identific. Nevastă-mea insistă să creadă că cel urât, 
firește. 

Hauck râse. 

— Dacă mai ţin bine minte, chiar asta era una dintre temele 
filmului. Fiecare își avea motivele lui. 

— Da. - Rusul surâse. - Cred că aveţi dreptate... fiecare avea 
niște motive. Deci cărui fapt îi datorez această vizită, domnule 
locotenent Hauck? 

— Lucrez la un caz. A apărut un nume care speram că poate 
vă spune dumneavoastră ceva. Charles Friedman. 

— Charles Friedman? ridică rusul din umeri. Îmi pare rău, dar 
nu, domnule locotenent. Ar trebui să-mi spună ceva? 

Tipul e bun, se gândi Hauck. Un actor înnăscut. Il privi atent. 

— Așa speram. 

— Deși, acum că tot aţi adus vorba... - Faţa lui Khodoshevsky 
se lumină. - Chiar îmi amintesc de cineva pe nume Friedman. A 
organizat un bal de binefacere la care am fost și eu, acum vreun 
an sau doi. Muzeul Bruce, parcă. Am făcut o donație. Da, acum 
mi-amintesc, avea o soţie tare drăguță. Cred că îl chema 
Charles, dacă despre el e vorba. Deci ce spuneaţi că a făcut? 

— E mort, spuse Hauck. Avea o anume legătură cu un caz de 
care mă ocupam, un accident de mașină în care autorul a fugit 
de la locul faptei. 

— Un accident de mașină, grimasă Khodoshevsky. Mare 
păcat. Traficul auto de-aici e infernal, domnule locotenent. De 
nesuportat. Sunt convins că și dumneavoastră știți asta. Uneori 
mi-e și frică să traversez, când ies în oraș. 


VP - 348 


— Mai ales când cineva își dorește să nu reușiţi, spuse Hauck, 
uitându-se fix în ochii ca de oțel ai rusului. 

— Da. Îmi închipui că așa e. Există vreun motiv pentru care aţi 
făcut legătura între acest domn și mine? 

— Da, încuviinţă Hauck. Saul Lennick. 

— Lennick! exclamă rusul, trăgând apoi zgomotos aer în 
piept. Ei, da, pe Lennick într-adevăr l-am cunoscut. Groaznic. Că 
se poate întâmpla un asemenea lucru. Chiar la bietul om acasă. 
Chiar aici, în oraș. În văzul lumii. O mare provocare pentru 
dumneavoastră, sunt convins, domnule locotenent. 

— Domnul Friedman a fost și el omorât acum vreo câteva 
săptămâni. În Insulele Virgine... A reieșit în final că el și domnul 
Lennick erau parteneri financiari. 

Ochii lui Khodoshevsky se dilatară, parcă de surpriză. 

— Parteneri? Ce lucruri bizare se mai întâmplă pe-aici! Dar mă 
tem că eu nu l-am mai întâlnit niciodată pe acest domn. Imi 
pare rău că ați bătut atâta drum, până la mine acasă, ca să 
aflaţi asta. Mi-aș fi dorit să vă pot ajuta mai mult. 

Hauck se întinse după baston. 

— Nu-i chiar o pierdere totală. Nu mi se întâmplă des să văd 
asemenea case. 

— Aș fi încântat să v-o arăt în întregime. 

Hauck se ridică anevoie în picioare, strâmbându-se de durere. 

— Altă dată. 

— Vă urez noroc cu piciorul. Și să-l găsiţi pe cel vinovat de un 
asemenea lucru îngrozitor. 

— Mulţumesc. - Hauck făcu un pas spre ușă. - Știţi, înainte să 
plec, ar mai fi ceva ce-aș vrea să vă arăt. Doar așa, în 
eventualitatea că v-ar putea împrospăta memoria. Eu însumi am 
fost în Caraibe acum o săptămână. - Hauck își scoase telefonul 
mobil. - Am remarcat ceva interesant... în apă. Lângă insula 
asta. De fapt, chiar i-am făcut o poză. Ca să vedeţi ce 
coincidență, la doar câţiva kilometri depărtare de locul unde a 
fost omorât Charles Friedman. 

Îi întinse telefonul mobil lui Khodoshevsky, care se uită curios 
la imaginea de pe ecran. Cea pe care Hauck o captase când 
ieșise să alerge. 

Schoonerul lui Khodoshevsky. Ursu/ Negru. 


VP - 349 


— Hmmm... - Rusul clătină din cap, întâlnind privirea fixă a lui 
Hauck. - Ciudat, cum ajung vieţile oamenilor să se intersecteze, 
nu-i așa, domnule locotenent? 

— La timpul trecut. De-acum încolo, s-a terminat, spuse 
Hauck uitându-se la el. 

— Da, aveţi dreptate. - Îi dădu telefonul înapoi. - S-a terminat. 

— Nu mă conduceţi, mă descurc, spuse Hauck, punându-și 
telefonul înapoi în buzunar. Doar un ultim sfat din partea mea, 
domnule Khodoshevsky, dacă nu vă supăraţi. Păreţi să aveţi o 
slăbiciune pentru westernuri, deci cred că veţi înţelege ce vreau 
să spun. 

— Și care-ar fi acest sfat? spuse rusul, privindu-l cu un aer 
nevinovat. 

Hauck ridică din umeri. 

— Cunoașteţi expresia „Să dispăreţi din Dodge”? 

— Cred că am mai auzit-o. Șeriful le-o spune mereu tipilor răi 
din film. Dar, bineînțeles, ei nu-l ascultă niciodată. 

— Nu, nu-l ascultă. - Hauck făcu un pas spre ușă. - Altfel nu s- 
ar mai putea face westernurile. Dar de data asta, măcar de data 
asta, ar trebui să asculte, domnule Khodoshevsky. - Hauck îl 
scrută atent. - Dumneavoastră ar trebui să ascultați. Dacă m- 
ați înţeles ce vreau să spun. 

— Cred că am înțeles, zâmbi rusul. 

— A, și apropo... - Hauck se răsuci pe loc, în pragul ușii, 
înclinându-și bastonul. - Barca aia e super-meseriașă, domnule 
Khodoshevsky... dacă înțelegeţi ce vreau să spun! 


VP - 350 


EPILOG 


— Carnea se face ţțărână și cenușă. Cenușa noastră se 
întoarce în pământ. Acolo unde, în prefacerea lucrurilor pe care 
Atotputernicul ne-a sortit-o, viaţa va răsări din nou. 

Era o zi caldă de vară, cu cerul de-un albastru perfect. Karen 
privi în jos, la sicriul lui Charlie aflat în groapă. Il adusese acasă, 
așa cum promisese că va face. Charlie merita asta. O lacrimă îi 
ardea lui Karen în colțul ochilor. 

Merita asta, și chiar mai mult. 

Karen îi ţinea strâns de mâini pe Sam și pe Alex. Pentru ei era 
cumplit de greu, mai greu decât pentru oricine altcineva. Nu 
înțelegeau. Cum a putut el să ţină astfel de secrete, să se 
ascundă așa de ei? Cum a putut să plece, pur și simplu, 
indiferent ce-ar fi făcut? Indiferent cine-ar fi fost? 

— Eram o familie, îi spusese Samantha lui Karen, deruta, 
amestecată chiar cu un dram de acuzaţie, tremurând în vocea 
ei. 

— Da, eram o familie, spusese Karen. 

Ea ajunsese să-l ierte. Ajunsese până și să-l iubească din nou 
- într-un anumit fel. 

Eram o familie. Într-o zi, poate, vor ajunge și ei să-l iubească 
din nou. 

Rabinul își rosti ultimele rugăciuni. Karen îi strânse și mai tare 
pe copii de mână. Își revăzu întreaga viaţă. Ziua în care ei doi se 
cunoscuseră. Cum se îndrăgostiseră unul de celălalt. Cum, într-o 
zi, ea își spusese că el era cel sortit. 

Charlie, pilotul de vas - la cârma bărcii cu pânze în care 
navigase prin Caraibe. Făcându-i cu mâna, de pe plaja lor 
personală, la sfârșit. 

Sângele îi alerga iute prin vene, împins de curentul cald al 
celor optsprezece ani. 

— lar acum, obiceiul nostru este să-i cinstim o ultimă dată pe 
cei morţi, aruncând în groapă un pumn de ţărână, reamintindu- 
ne astfel că orice viaţă-i trecătoare și umilă în faţa lui 
Dumnezeu. 


VP - 351 


De groapă se apropie tatăl lui Karen. Luă lopăţica de la rabin 
și azvârli puţin pământ peste sicriu. Și mama ei, la fel. Apoi 
mama lui Charlie, Margery, susţinută de braţ de fratele lui. Apoi 
Rick și Paula. 

Pe urmă Samantha, care făcu gestul iute, cu un aer rănit, 
întorcându-și capul. Îi întinse lopăţica lui Alex, care rămase 
multă vreme la marginea gropii, ridicând în cele din urmă 
privirea spre Karen și clătinând din căpșorul lui de adolescent. 

— Nu pot, mamă... Nu. 

— Dragul meu, îl strânse Karen mai tare de mână. Ba da, poţi. 
- Cine-ar fi putut să-l blameze? - Este tatăl tău, iubitule, 
indiferent ce-ar fi făcut. 

Într-un târziu, luă lopăţica și aruncă peste sicriu grămăjoara 
de pământ, încercând să-și stăpânească lacrimile care-l 
podideau. 

Apoi a venit rândul lui Karen. Ridică lopăţica plină cu ţărână. 
Ea își luase deja la revedere de la el, și nu o dată. Ce altceva ar 
mai fi fost de spus? 

Te-am iubit cu adevărat, Charlie. Și știu că și tu m-ai iubit, la 
rândul tău. 

Aruncă pământul peste sicriu. 

Deci se terminase. Viaţa lor împreună. Tocmai mi-am îngropat 
soțul astăzi, îşi spuse Karen în sinea ei. De tot. lrevocabil. Işi 
câștigase dreptul că spună acest lucru. 

Toată lumea veni s-o îmbrăţișeze și ei trei au mai rămas să 
aștepte câteva minute, în timp ce restul cortegiului o porni în jos 
pe deal. Karen își trecu mâna pe după cotul lui Alex. Cu cealaltă 
o prinse pe Samantha de după umeri, aducând-o mai aproape 
de ea. 

— Într-o zi îl veţi ierta și voi. Știu că e greu. Dar a venit înapoi, 
Sam. A stat afară, în stradă, și s-a uitat la noi, când am fost la 
ceremonia ta de absolvire. Îl vei ierta. În asta constă viaţa, de 
fapt. 

În timp ce coborau colina, ea îl văzu stând sub un ulm 
înfrunzit, puţin mai la o parte. Purta un sacou sport bleumarin și 
arăta bine. Tot cu bastonul după el. 

Privirile li se întâlniră. 

Ochii lui Karen se umplură de-un sentiment cald, pe care de 
mulţi ani nu-l mai simţise. 

— Haideţi, le spuse ea copiilor, vreau să cunoașteţi pe cineva. 


VP - 352 


În timp ce se apropiau, Alex îi aruncă o privire derutată: 

— Dar deja îl cunoaștem pe domnul locotenent Hauck, mamă. 

— Știu, iubitule, spuse Karen, ridicându-și pe cap ochelarii de 
soare și zâmbindu-i. Dar aș vrea să-l cunoașteţi din nou. ÎI 
cheamă Ty. 


VP - 353 


virtual-project.eu 


VP - 354