A. E. Van Vogt — Casa Vesniciei

A. E. Van VOGI 


A. E. Van VOGI 


CASA VEȘNICIEI 


PROLOG. 

Îşi recăpătase cunoştinţa şi primele impresii se asociau cu 
vocea unui bărbat, din întuneric: 

— Am auzit de asemenea răni, doctore, dar e prima pe 
care am ocazia să o şi văd. 

Apoi a înţeles că glonţul, venit dintr-o alee laterală - şi-şi 
amintea bine asta - îl rănise doar. Era încă în viaţă. Mai 
trăia! Bucuria i se topi însă ca gelatina în apă fierbinte, în 
timp ce recădea într-un somn adânc. 

Când s-a trezit din nou, a auzit o voce de femeie: 

— Tannabhill... Arthur Tannahill din Almirante, California... 

— Sunteţi sigură? 

— Sunt secretara unchiului lui. L-aş recunoaşte oricum. 

Pentru prima dată îşi aminti că are un nume şi că vine 
dintr-un anumit loc. 

Prinse putere. Şi apoi, brusc, o mişcare. 

— Bine - şopti cineva - daţi-i drumul uşor pe fereastră. 

Întuneric, senzaţie de legănare... 

Un bărbat râse scurt şi o femeie spuse: 

— Dacă nava nu vine la timp, o să... 

Apoi simţi o mişcare puternică înainte, însoţită de un 
zgomot vibrând intens, undeva în spate. Totul se pierdu în 
întuneric... o voce de bărbat: 

— Sigur că va fi multă lume la înmormântare. E important 
să pară că a murit la datorie. 

Încercă să reziste senzaţiei că e doar un pion în acest vis. 
Dar era țintuit de un fel de paralizie, ca şi cum ar fi fost 
mort cu adevărat, în timp ce, undeva, aproape, se cânta 
solemn muzică funebră. Şi rămase tăcut, prins ca într-o 


menghină, chiar şi în momentul înfiorător al fixării 
capacului. 

Cutia de lemn în care se afla sicriul se lovi de pământul din 
groapă, sunând a gol. 

Un întuneric apăsător îl învălui, dar ceva în el părea să 
continue încă o luptă disperată. Înţelese - deodată perfect 
conştient - cât de mult dormise. 

Tot în sicriu era când o adiere rece şi proaspătă îi trecu 
peste faţă. Tannabhill întinse mâna în întuneric. Peste tot, 
Chiar şi deasupra, căptuşeală de satin. Dar, după un 
moment, respira acelaşi aer rece. 

Se încordă, cuprins din nou de groază şi, deodată, simţi 
mişcare deasupra. 

Se săpa. Cineva deschidea mormântul. 

Se auzi o voce de bărbat: 

— Bine, ridicaţi cutia şi scoateţi repede sicriul. Nava 
aşteaptă. 

Era mai mult decât putea suporta. Când se trezi din nou, 
se afla într-un pat de spital. 


CAPITOLUL 1. 

Mai erau trei zile până la Crăciun. Ca să nu aibă griji de 
sărbători, Stephens rămase să lucreze până târziu. 

Prezenţa în clădire la ora aceea urma să devină cândva 
cea mai importantă coincidenţă din viaţa lui. 

Chiar înainte de miezul nopţii, când tocmai îşi strângea 
cărţile, sună telefonul. Ridică receptorul, răspunzând 
mecanic: 

— Allison Stephens. 

— Western Union, răspunse fata de la celălalt capat al 
firului, o telegramă de la Walter Peeley, Los Angeles, pentru 
dumneavoastră, domnule. 

Peeley era avocatul-şef, care se ocupa de proprietăţile 
Tannabhill. El îl numise pe Stephens administrator al 


domeniului. 

Stephens se întrebă plictisit: „Ce-o mai fi?” Apoi tare: 

— Citiţi-o, vă rog! 

Fata începu rar: 

Arthur Tannahill trebuie să sosească în seara asta sau a 
sosit deja noaptea trecută în Almirante. Rămâi la dispoziţia 
lui, dar, te rog, fără exagerare! Ar fi bine să te prezinţi la el 
după Crăciun. Domnul Tannahill a fost împuşcat din 
greşeală şi tocmai a ieşit din spital după o convalescenţă 
îndelungată. Se pare că nu doreşte să se afle de asta. Va sta 
o vreme la Almirante. Spunea că vrea „să descopere ceva”. 
Ajută-l când te va ruga şi hotărăşte singur în privinţa 
relaţiilor tale cu el! Are în jur de treizeci de ani, ca şi tine, şi 
asta ar putea să-ţi fie de ajutor. Nu uita totuşi că reşedinţa 
lui Tannabhill - Grand House - nu te priveşte, ca 
reprezentant local al domeniilor, decât dacă Tannabhill ţi-o 
cere personal. Am vrut doar să te previn. Succes! 

Fata încheie: 

— Acesta a fost mesajul. Să-l mai citesc o dată? 

— Nu, am înţeles. Mulţumesc. 

Se ridică, îşi încuie sertarul biroului şi, întorcându-se, se 
opri să privească pe fereastră. 

Doar câteva lumini risipite. Cea mai mare parte a oraşului 
Almirante se pierdea în stânga. Cerul era negru ca smoala 
şi nici un luciu de apă nu amintea că Pacificul era la mai 
puţin de cinci sute de metri. Stephens nu văzu mai nimic. Îl 
preocupa telegrama. Tonul mesajului părea să dea de 
înţeles că Peeley era îngrijorat şi nesigur. Totuşi, sfaturile 
erau bune. Dacă moştenitorul Tannahill se comporta ciudat, 
trebuia ca angajaţii săi să fie atenţi. Ar fi o prostie să-şi 
piardă postul numai pentru că tânărul proprietar l-ar 
considera nelalocul lui. 

„ÎL caut mâine - se hotărî Stephens - pentru a-mi oferi 
serviciile. Dacă nu-i convine, oricum n-am să mai stau mult 
timp pe aici.” 


Se oprise în holul exterior să verifice dacă e bine închisă 
uşa, când auzi deodată - clar şi inconfundabil - ţipătul 
ascuţit, tânguitor al unei femei, venind de undeva din casă. 
Se întoarse să caute. Nimic. Începea să audă zgomote 
confuze în diferite părţi ale clădirii. În liniştea creată de 
absenţa furnicarului uman din timpul zilei, construcţia 
reacţiona la schimbarea temperaturii, pe măsură ce aerul 
rece şi umed al oceanului învăluia pământul. Podeaua de 
lemn trosnea uşor. Obloanele pocneau la ferestrele 
deschise. Zgomot de uşi. Nimic nu părea să indice prezenţa 
altcuiva în clădire. 

„Presupun că - în calitate de reprezentant al 
administraţiei - ar trebui să verific.” 

Palms Building forma o structură vastă şi ocupa o bucată 
bună de teren. Biroul lui dădea într-un coridor lung, unde 
două becuri slabe răspândeau o lumină difuză. Urma un 
altul, în mijloc, cu trei corpuri de iluminat în plafon. Un al 
treilea coridor, mai îndepărtat, avea încă două lumini. Nu se 
vedea nimic neobişnuit. 

Stephens se îndreptă încet spre ascensor şi apăsă pe 
buton. Se auzi uşa trântindu-se şi începu să urce, însoţit de 
bâzâitul electric al motorului şi scârţâitul cablurilor. Uşa se 
deschise şi Jenkins, mecanicul de noapte, îl salută vesel: 

— Aşa târziu plecaţi? 

— Bill, cine mai e sus? Întrebă Stephens. 

— De ce? A, numai indienii aceia. Se roagă sus, la 322. 
Ei... şovăi, dar ce s-a întâmplat, domnule? 

Stephens îi explică fără chef. Regreta acum că-şi făcuse 
griji. Era dezamăgit. O singură frază a lui Jenkins fusese de 
ajuns. Indieni rugându-se... Îşi aminti vag de 322 din 
registrele de evidenţă ale locatarilor. Camera era ocupată 
de o firmă mexicană. 

— Ei bine, nu sunt chiar indieni, răspunse Jenkins la 
întrebarea sa. În afară de doi dintre ei, restul sunt destul de 
albi. Dar Madge spune că locul e plin de statuete indiene. 

Stephens încuviinţă din cap cu regret. 


O parte din averea lui lannahill provenea din sculptură 
veche mexicană şi, după ce devenise reprezentant al 
administraţiei terenurilor, citise mult despre asta. Un 
subiect incomod. „Indivizi goi şi barbari”, gândea el. Dar 
asta explica strigătul. Era doar produsul vreunuia dintre 
nenumăratele culte ai căror membri se tânguiau, 
mormâăiau, urlau prin toate oraşele de pe coasta de vest. 

— Cred, spuse Stephens, că ar fi mai bine să batem la uşă 
Şi... 

Se întrerupse. Un al doilea țipăt se auzi înăbuşit, prelung, 
înspăimântător, sugerând o frică insuportabilă. Când se 
termină, Jenkins era cenugşiu la faţă. 

— Anunţ poliţia, spuse el grăbit. 

Uşa liftului se trânti şi cabina dispăru în adânc, scârţâind. 
Era din nou singur, dar acum ştia încotro s-o ia. 

Porni cu ezitarea omului care n-are chef să fie implicat în 
ceva ce ar putea să întrerupă plăcuta rutină a vieţii sale. 

Pe uşă scria: Societate Mexicană de Import. 

O lumină licărea slab prin panourile de sticlă mată şi 
Stephens vedea înăuntru umbre de oameni mişcându-se 
încet. Deveni prudent, văzând cât de mulţi erau. Încercă 
mânerul de la uşă - era încuiată, după cum se aştepta. Din 
cameră se auzea o voce joasă şi mânioasă, de bărbat. 
Cuvintele nu se distingeau clar, dar Stephens înţelese 
despre ce era vorba. 

— Nu există acţiune separată... eşti cu noi sau împotriva 
noastră... grupul operează la nivel naţional şi internaţional 
ca... 

Un murmur de încuviinţare acoperi restul frazei. 

— Hotărăşte-te! 

Se auzi vocea încordată a unei femei: 

— Suntem obligaţi să rămânem chiar dacă s-ar produce un 
război atomic şi va trebui să mă ucizi înainte de... 

Răsună zgomotul unei palme şi apoi un țipăt de durere. Un 
bărbat trase o înjurătură straşnică, dar Stephens nu mai 
auzi urmarea. Bătu cu pumnul în geam. În cameră se făcu 


linişte şi o umbră se îndreptă spre uşă, care se deschise. Un 
individ scund, cu o faţă galbenă şi un nas enorm, îl privea 
stăruitor pe Allison Stephens. 

— Ai întârziat... începu. 

Faţa îi încremeni de uimire. Încercă să închidă, dar 
Stephens împinse uşa cu mâna şi cu piciorul, folosind 
puterea celor aproximativ optzeci de kilograme ale sale. 
Deschise, împotriva rezistenţei disperate a celuilalt. Într-o 
clipă trecu pragul şi spuse tare: 

— Sunt administratorul acestei clădiri. Ce se întâmplă 
aici? 

Era o întrebare retorică. Era clar ce se întâmpla. Nouă 
bărbaţi şi patru femei aşteptau încordaţi, în diferite poziţii. 

Una dintre femei, o blondă strălucitoare, fusese 
dezbrăcată până la brâu. Gleznele şi încheieturile mâinilor 
îi erau legate cu frânghii subţiri de scaunul pe care era 
aşezată. Pe spatele ei bronzat se vedeau urme de sânge, iar 
pe podea, un bici. Stephens observă, cu coada ochiului, că 
omuleţul năsos trăgea uşor din buzunar un obiect fusiform. 
Nu mai stătu să vadă despre ce e vorba. Făcu un pas şi-l lovi 
pe celălalt peste încheietura mâinii. Arma, dacă asta era, se 
învârtea acum, lucind, prin aer. Căzu pe podea cu un 
straniu sunet muzical şi alunecă sub birou. 

Individul blestemă. Scoase un cuţit de undeva din haină, 
dar, înainte de a-l folosi, altcineva din preajmă spuse tăios, 
în murmurul general: 

— Opreşte-te, Tezla! Elibereaz-o! Las-o să se îmbrace! 

Stephens, care se retrăsese din faţa cuţitului, mai mult 
uimit decât speriat, interveni: 

— Nu puteţi pleca! Vine poliţia! 

Omul îl privi gânditor. Spuse rar, cântărind cuvintele: 

— Aşadar dumneata eşti administratorul clădirii... Allison 
Stephens... căpitan de marină... ai obţinut licenţa în drept 
acum doi ani. Ei bine, pari destul de inofensiv. Aş vrea totuşi 
să ştiu cum de mai eşti aici la ora asta... 


Se întoarse, fără să mai aştepte răspunsul. Nici el, nici 
ceilalţi nu-i mai dădură nici o atenţie lui Stephens. Un 
bărbat şi două femei terminaseră de dezlegat prizoniera. 

Patru bărbaţi stăteau într-un colţ, lângă nişte statuete, 
vorbind încet. Tezla, singurul al cărui nume îl aflase, stătea 
în genunchi, încercând să culeagă obiectul fusiform de sub 
birou. După câteva secunde, cineva spuse: 

— Să mergem! 

Începură să se retragă, pe lângă Stephens, care, fiind 
singur împotriva tuturor, nu făcu nici un gest să-i oprească. 
— Pe scara de serviciu, se auzi vocea unui bărbat din hol. 
În câteva minute, Stephens rămase singur în cameră cu 

tânăra albă la faţă. Fata se străduia să-şi îmbrace bluza. 
Când, în sfârşit, reuşi, se repezi spre haina de blană căzută 
pe podea, în spatele biroului. O ridică cu greu, clătinându- 
se. 

— Ai grijă! Spuse Stephens. 

Era îmbrăcată acum. Se întoarse şi-l privi cu pleoapele 
strânse: 

— Vezi-ţi de treabă! Veni răspunsul ei scurt. 

Se îndreptă spre uşă, dar se opri şi se întoarse la zgomotul 
liftului. Schiţă un zâmbet: 

— Ar trebui să-ţi mulţumesc, spuse, dar ochii ei verzi 
exprimau contrariul. 

Stephens începea să se relaxeze, dar, surprins de 
nerecunoştinţa ei, spuse ironic: 

— Presupun că hotărârea de a-mi mulţumi nu are nici o 
legătură cu sosirea poliţiştilor. 

Se auziră paşi apropiindu-se din hol. Un poliţist apăru în 
uşă. În spatele lui, Jenkins, ezitând. 

— E totul în ordine, domnule Stephens? 

— Ce s-a-ntâmplat aici? Întrebă ofiţerul. 

Stephens se întoarse spre tânără. 

— Cred că doamna ne poate explica. 

Ea scutură din cap: 


— Nu ştiu de ce v-au chemat, domnule ofiţer! E o greşeală. 
Stephens clipi, încremenit de uimire: 

— O greşeală? Spuse tare. 

Îl studia. Apoi continuă cu o expresie de nevinovăție în 
ochii verzi ca apa mării: 

— Nu ştiu ce credeţi dumneavoastră că s-a întâmplat, dar 
noi participam la un mic ceremonial când, deodată. 

— Se-ntoarse spre ofiţer şi-l arătă pe Stephens - domnul 
acesta a spart uşa. 

— Ceremonial! Observă ofiţerul, uitându-se prin cameră, 
măsurând figurinele de piatră cu o urmă de înţelegere în 
privire. Cel puţin aşa i se părea lui Stephens, care-şi 
imagina acum la ce se putea gândi celălalt. Şi nici nu era de 
condamnat pentru asta. 

Îi era silă şi surpriza, produsă de tăgăduirea adevărului, se 
stinse, cedând dorinţei ca totul să se termine cât mai 
repede. Totuşi, îi explică el ofițerului, crezuse că aude cum 
cineva era biciuit. Acesta se întoarse spre fată: 

— Ce spuneţi de asta, doamnă? 

— Totul e o greşeală. N-a fost decât un ceremonial. 

Apoi ridică din umeri şi recunoscu, fără tragere de inimă: 

— Presupun că domnul Stephens are unele motive să fie 
de altă părere. 

Stephens înţelese că incidentul era încheiat. Ofiţerul îl 
întrebă, mai mult de formă, dacă vrea să depună o 
plângere. Nu putea acţiona fără mărturia victimei. Fata 
puse capăt discuţiei: 

— Pot pleca, domnule ofiţer? 

leşi în hol, strecurându-se pe lângă el, fără să mai aştepte 
răspunsul. 'Ţăcănitul tocurilor se pierdu în depărtare. 

Jenkins se ridică şi el: 

— Mai bine mă întorc la lift. 

Polițistul nu mai stărui. Rămas singur, Stephens aruncă o 
privire prin cameră, întrebându-se ce se întâmplase de fapt. 
Ceea ce auzise nu avea nici un sens. Statuetele, 


reprezentând nu se ştie ce zeități străvechi, îl fixau cu ochii 
lor de piatră. Era linişte. 

Îşi aminti deodată că individul, care-i deschisese uşa, 
aştepta pe altcineva, o persoană cu care semăna atât de 
bine încât, pentru un moment, fusese confundat. Privi 
înfiorat în lungul coridorului. Nimeni. 

Se întoarse în încăpere şi, tocmai când se îndrepta spre 
comutatorul de lângă uşă, ca să stingă lumina, văzu geanta 
femeii, uitată lângă birou, unde fusese şi haina înainte. Se 
duse s-o ridice, fără ezitare. O pipăi nehotărât, apoi o 
deschise. Găsi cartea de vizită pe care o căuta. Citi: Mistra 
Lanetit. 

Mai privi o dată prin „camera de tortură” a Societăţii 
Mexicane de Import. Un gând continua să-l obsedeze: „Ce 
fel de politică naţională şi internaţională putea să-i 
determine pe adepţii unui anumit cult să-l biciuiască pe 
unul dintre membri, din cauza unui război atomic?” 

Încruntându-se, Stephens plecă în biroul său, luând şi 
geanta. Apoi cobori la parter. 

— Vă duceţi la casa Tannahill? Îl întrebă Jenkins. 

Stephens se trezi la realitate şi, la început, crezu că 
Jenkins auzise de sosirea tânărului Tannahill. Răspunse, 
într-un târziu, prevăzător: 

— De ce m-aş duce acolo? 

— Păi, n-aţi auzit? 

— Ce să fi auzit? 


Lui Stephens îi trecu imediat prin minte gândul că 
moştenitorul fusese ucis. 

— O, Doamne! Spuse, dar înainte să mai întrebe altceva, 
Jenkins continuă: 

— Poliţia l-a găsit pe îngrijitorul negru zăcând într-una din 
vechile fântâni din spatele casei. 

— Oh! 

Stephens oftă de uşurare, dar se posomori din nou când îşi 
aduse aminte de telegrama lui Peeley. Se uită la ceas - 


12.30. Nu era deloc ora potrivită să se prezinte la Tannahill. 
leşi şi se îndreptă spre colţul de unde obişnuia să privească 
spre Grand House. Abia după câteva secunde putu distinge 
contururile nedesluşite ale casei, profilându-se pe cerul 
nopţii, deasupra masei întunecate a muntelui. Nu se vedea 
nici o lumină. Mulţumit că locul e pustiu, Stephens se urcă 
în maşină şi porni spre casă. 

Odată ajuns, în drum spre dormitor, se opri să bată la uşa 
menajerei. Dorea micul dejun devreme, a doua zi. Uşa era 
întredeschisă şi el îşi aminti că femeia îşi luase o vacanţă de 
două săptămâni, ca să-şi viziteze familia. Plecase cu o zi în 
urmă. 

Stephens se dezbrăcă, îşi puse pijamaua şi halatul şi 
tocmai se spăla pe dinţi, când se auzi discret, de trei ori, 
soneria de la intrare. leşi în hol să descuie, dar o cheie 
intrase deja, bâjbâind, în broască. Uşa se deschise încet şi 
Mistra Lanett se strecură înăuntru. Respira precipitat. 
Trânti uşa şi trase zăvorul. Atunci îl văzu pe Stephens. 

— Nu puteam aştepta, îngăimă sufocându-se. Mă 
urmăresc, închide luminile, încuie uşa din spate şi pe cele 
care dau în curtea interioară! Pe urmă sună la poliţie! 

Probabil că nu se mişca destul de rapid, pentru că ea trecu 
în goană pe lângă el, ajunse în bucătărie, apoi se auzi, clar, 
ţăcănitul zăvorului de siguranţă. Asta îl puse şi pe el în 
mişcare. Încuie uşile dinspre curtea interioară, dormitor şi 
cabinetul de lucru. O întâlni când ieşea din baia de serviciu. 
Trecu pe lângă el ca o săgeată şi începu să stingă luminile. 
Cu ajutorul lui, în mai puţin de un minut, se făcu întuneric. 
Dar ea continua să fie mai rapidă. În beznă, o auzi formând 
un număr de telefon. Tăcere. 

— Nu răspunde, vocea îi era foarte încordată. Linia... pare 
moartă. Au tăiat firul. 

Pauză prelungită. Apoi, foarte slab: 

— N-ai vrea să vii lângă mine? Simt că mă arde o rază-ac, 
aici, într-o parte. Mă doare! 


CAPITOLUL II. 

În bezna din salon, Allison Stephens îşi găsi drumul, pe 
bâjbâite, până la divan. Rază-ac! Se gândea confuz: „Ce 
putea să-nsemne asta?” Întrebă: 

— Unde eşti? 

— M-am întins pe jos, veni răspunsul foarte slab. 

Stephens îngenunche pe podea lângă ea. Era şi el foarte 
încordat acum. Din cauza întunericului, totul era ca un 
coşmar. Îşi imagina că un grup mare de oameni vor da 
buzna imediat în casă. 

Starea i se schimbă brusc. Şovâăise, nedorind să fie 
amestecat într-o afacere care nu-l privea. Dar, într-o clipă, 
spaima se transformă într-o furie oarbă. 

Îşi aminti că are o armă. Sări în picioare şi o luă la fugă 
spre dormitor. Prinse curaj, ştiind că „suvenirul” japonez 
avea puterea unui Luger. Era un pistol automat, foarte 
eficient, cu şapte încărcături. Se întoarse în grabă în salon 
şi îngenunche din nou lângă Mistra Lanett. 

Sesiză acum că se produsese o transformare în el - era 
nerăbdător, voia să se implice şi era hotărât să meargă 
până la capăt. 

— Unde eşti rănită? 

— Aici, într-o parte. 

Lămurirea, venită în şoaptă, nu-i era de mare ajutor în 
întunericul acela. Dar faptul că ea putea încă să vorbească 
îl făcu să se simtă mai bine. Îşi aminti cum alerga prin casă. 
Probabil, frica o stimulase şi slăbiciunea de acum era doar 
reacţia inversă. 

— Crezi că aş putea să te duc în camera menajerei? O 
întrebă. Fereastra ei se deschide spre râpă. Ar avea nevoie 
de scară pentru a intra pe acolo. Am putea aprinde lumina. 

Nu aşteptă răspunsul. Îi căută stângaci trupul în întuneric; 
ezită când îi atinse coapsa dezgolită - i se ridicase rochia, 
probabil. 


— O cuprinse uşor cu o mână pe sub genunchi şi cu 
cealaltă de umeri. 

— 'Ţine-te de mine! O încurajă. 

Era mai uşoară decât ar fi crezut. O aşeză pe pat şi 
aprinse lumina. Când se întoarse, văzu o urmă subţire de 
sânge, şerpuind de la uşă până la pat. 

Era foarte palidă când Stephens începu să-i descheie 
bluza. Purta o haină de vizon peste costumul gri şi, sub 
taior, se vedea o bluză albă. Partea de jos a bluzei era 
îmbibată de sânge. Îi pătase deja fusta şi o dungă lipicioasă, 
roşie, se întindea şi pe căptuşeala hainei de blană. 

Stephens renunţă să-i scoată hainele pentru că asta ar fi 
obligat-o să se ridice. Îi descheie jacheta şi bluza. Apoi 
porni, orbecăind, spre bucătărie după un cuţit. Cu un vârf 
ascuţit sfâşie combinezonul. Dedesubt era rană. În câteva 
minute aduse apă fierbinte şi spălă crusta de sânge. Glonţul 
pătrunsese doar superficial. Rănile pe unde intrase şi ieşise 
glonţul, cam la zece centimetri una de alta, arătau ciudat, 
de parcă ar fi fost cauterizate. Mai sângerau puţin. 

Examinând-o, Stephens înţelese că n-a pierdut prea mult 
sânge. Nu avea de ce să se alarmeze. Văzuse oameni 
scăldaţi în propriul sânge, care au fost totuşi salvaţi. Asta 
era mai nimic. Tânăra se aplecă şi ea să privească. 1 se citea 
enervarea pe faţă. Se lăsă la loc pe spate: 

— Lua-m-ar naiba, spuse dezgustată, nu e mai nimic şi 
când te gândeşti că eram paralizată de frică! 

— Îţi fac un bandaj, spuse Stephens. 

Puse câteva comprese şi le prinse cu o bandă adezivă. 
Lucra repede, ţinându-şi respiraţia, ca să poată auzi mai 
bine. Dar când făcu un pas înapoi, ca să vadă rezultatul, 
continua să fie linişte; nici un sunet nu venea din noapte. O 
privi încordat: 

— Ce se întâmplă? De ce nu acţionează? 

Ea se lăsase pe pernă. Îl studia, uşor încruntată: 

— Îţi sunt de două ori datoare, spuse. 

Dar pe Stephens nu-l interesau acum datoriile. 


— Ce crezi că vor face? 

De data asta ea înregistră întrebarea. Răspunse, într-un 
târziu: 

— Depinde de cine mai e cu Cahunja. Zâmbi straniu. Sunt 
sigură că e Cahunja printre ei. El e singurul care ar fi în 
stare să mă împuşte. Dar e extrem de precaut când e în joc 
propria lui piele. Totuşi, dacă Tezlacodanal îl însoţeşte, nu 
vor renunţa, odată ce au început. Toţi se tem de Tezla, una 
din cele mai blestemate vipere care au existat vreodată. 

Îi zâmbi dulce şi cam în zeflemea: 

— Ţi-am răspuns la întrebare? 

Stephens abia auzi. Se gândea la pericolele posibile, nu la 
cuvintele care le descriau. Dacă ar fi fost mai mulţi, ar fi 
încercat să intre în casă, de data asta. Cântări ideea un 
moment şi ieşi în hol. 

— Mă întorc, aruncă peste umăr. 

Se îndreptă spre uşa din faţă şi privi pe geam, în 
întunericul de afară. Cerul era încă înnorat; noaptea - 
liniştită. Nu vedea nimic şi pe nimeni. Verifică, încă o dată, 
dacă uşile şi ferestrele sunt bine închise. Toate erau la locul 
lor. Mai liniştit, se întoarse în camera menajerei. 

Tânăra deschise ochii şi-i zâmbi cu un aer obosit: 

— Mi-e somn. 

Îşi petrecu restul nopţii în salon. Părea cea mai bună 
poziţie pentru apărarea casei. Aţipea, din când în când, şi 
iar se deştepta. Cât a ţinut întunericul, nu s-a auzit nimic 
suspect. Spre dimineaţă, căzu într-un somn adânc. Târziu, 
se trezi, înțelegând că s-a luminat de-a binelea. Se uită la 
ceas: unu şi cinci minute. Se ridică oftând şi se duse, în 
vârful picioarelor, spre dormitor. Trecând pe lângă camera 
menajerei, observă uşa închisă. El o lăsase uşor 
întredeschisă. Se opri. Bătu la uşă. Nici un răspuns. Bătu 
din nou, apoi apăsă pe clanţă. Era descuiat şi camera era 
goală. Rămase acolo un moment, simțindu-se părăsit. 

Era ca şi cum întâmplarea îi făcuse plăcere şi, totuşi, îşi 
amintea că fusese încordat şi încruntat tot timpul, chiar şi în 


momentele când se străduia să pară relaxat. Probabil că 
femeia era de vină. Avusese odată, în San Francisco, o 
legătură ocazională cu o fată la fel de frumoasă ca Mistra 
Lanett. Trecuse mult timp de atunci. Astăzi nu se mai 
simţea atras de o femeie doar pentru că arăta bine. Nu-şi 
imagina că s-ar putea îndrăgosti de această străină. 
Presupunea că-i fusese milă de ea. Evident, ea era într-o 
situaţie disperată. Urmărită, căutase adăpost la un 
necunoscut. Şi totuşi, nu se îndoia de curajul ei. Chiar când 
era biciuită, fără vreo speranţă de salvare, le răspunsese 
impertinent agresorilor ei. 

Încruntându-se, Stephens descuie uşa de la intrare şi ieşi. 
Soarele strălucea şi se auzea marea la câteva sute de metri. 
Vila în care locuia el aparţinea tot lui Tannahill şi fusese 
construită la oarecare distanţă de drumul care urca faleza. 
Câteva dealuri joase o izolau de reşedinţele din apropiere. 
Avea o piscină încălzită, un garaj pentru trei maşini şi patru 
dormitoare, fiecare cu baie separată. O închiriase doar cu 
şaizeci şi cinci de dolari pe lună. Un timp se simţise vinovat 
pentru asta, deşi fusese propunerea lui Peeley. Cu timpul, a 
ajuns să o considere ca făcând parte din existenţa fără griji 
a unui administrator pe domeniile Tannahill. 

Merse pe drumul de acces, până când văzu urmele 
cauciucurilor care-i arătau că o maşină fusese scoasă din 
şosea, apoi se întorsese. Era mulţumit că putea aprecia 
dimensiunile maşinii după distanţa dintre roţile din faţă şi 
cele din spate. Era vorba, probabil, de un Cadillac sau un 
Lincoln. 

Se întoarse spre intrarea în casă şi privi cablul telefonic, 
acolo unde se ramifica dinspre şosea. Trase de sârme într-o 
parte. Fuseseră tăiate. Trebuia să sune la Societatea de 
Telecomunicaţii pentru a anunţa vandalismul comis. Ar fi 
vrut să-l sune şi pe Tannahill, dar trebuia să mai aştepte. 

Îşi scoase halatul de casă şi pijamaua şi se scufundă în 
piscina din dreptul salonului. Apa era rece, aşa că înotă 
grăbit spre treptele ce duceau afară. Tocmai ieşea, când 


văzu un chip fixându-l din adânc. Avu un şoc teribil. Pentru 
un moment, crezu că este un om. Cobori şi, prin apa verde, 
care estompa contururile, găsi o mască. Era subţire şi 
lipicioasă şi risca să se rupă în mâna lui. O scoase uşor din 
apă şi o aşeză pe ciment. Părea făcută dintr-o peliculă 
foarte subţire, dar nu asta îl surprinse. Obiectul avea 
trăsături cunoscute, neclare la margine din cauza acţiunii 
apei. Dar semăna, neîndoielnic, cu cineva. Era figura omului 
care-l împiedicase pe Tezla să-l înjunghie. 

Stephens lăsă masca acolo, se îmbrăcă şi, puţin înainte de 
ora două, plecă la birou. Îşi amintise că geanta Mistrei 
rămăsese acolo. 

N-o cercetase prea atent noaptea trecută şi era posibil să-i 
afle adresa scotocind în ea. Era timpul să găsească o 
explicaţie şi să ia legătura cu Tannahill, să clarifice situaţia 
„adepților indieni” care vorbeau de războaie atomice, îşi 
biciuiau confrații şi foloseau arme teribile. 

Mai întâi - Mistra. Aparţinând grupului şi fiind urmărită de 
ai săi, ea era cheia misterului. După un sfert de oră, 
examina conţinutul genţii ei, împrăştiat pe birou: un 
portţigaret, un portofel pentru bancnote şi unul pentru 
mărunţiş, chei, nişte cărţi de vizită, o batistă scumpă şi un 
pachet mic, învelit în pânză. Le cercetă în ordine, tot mai 
dezamăgit. Niciunul din obiecte nu avea măcar o iniţială. 
Tocmai desfăcea pachetul din pânză, când îi veni o idee: nu 
avea nici ruj, nici pudră - nici un fel de farduri. Motivul 
deveni evident când termină de scos ambalajul de pânză. 
Înăuntru era o mască. Arăta surprinzător de natural, altfel 
decât cele pe care le văzuse el vreodată. Se uită fix la ea şi 
simţi cum îi piere culoarea din obraji. 

— Ce dracu se întâmplă aici? 

Se calmă şi privi din nou masca. Era semitransparentă şi 
extrem de subţire. 

Începu să bombăne. Nu avea destule informaţii ca să 
înţeleagă despre ce e vorba şi să decidă ce are de făcut, iar 


evenimentele cereau o hotărâre rapidă. Pe urmă mai era şi 
Mistra, întâi torturată şi apoi urmărită, pentru a fi ucisă. 

Realitatea era atât de şocantă încât îl puse în mişcare. Era 
conştient că undeva, chiar aici în clădire, există o posibilă 
sursă de informaţii. Fără să ezite, ieşi din birou şi se 
îndreptă de-a lungul coridorului, spre Societatea Mexicană 
de Import. 

Uşa era încuiată. Deschise cu un şperaclu şi ridică 
transperantele. Totul părea neschimbat. Doar statuetele, 
observate mai atent, s-au dovedit a fi din lut, nu din piatră. 
Păreau goale pe dinăuntru. Ridică una pentru a se 
convinge. Era mai grea decât se aştepta. Când s-o pună la 
loc, văzu un cablu electric pornind de sub ea. Era conectată 
la o priză din podea. 

Stephens nu mai ştia ce să creadă. Era totuşi curios. 
Deconectă cablul şi puse statueta deoparte. Sârma dispăru 
într-un mic orificiu lăsat în lut. Era imposibil de văzut în 
interior şi nu putea înţelege scopul legăturii electrice. Puse 
figurina la loc, exact cum o găsise şi se întoarse spre birou. 

Sertarele erau încuiate, dar reuşi să le descuie cu o cheie 
luată din geanta Mistrei. Înăuntru se aflau acte, facturi, 
registre, o mapă cu scrisori, care începeau în general astfel: 
Dragă domnule, vă expediem obiecte de artă în valoare 
de... Mai era un dosar cu copii ale unor scrisori de 
confirmare sau ceva în genul: Veţi găsi cecul nostru 
alăturat... În sfârşit, un altul cu buletine de expediţie, pe 
care erau tipărite adresele beneficiarilor „obiectelor de 
artă”. Majoritatea aveau antet mexican. 

Stephens numără de douăzeci şi şapte de ori numele 
Waldorf Arms, înainte de a fi sigur că asta poate constitui o 
pistă posibilă. Văzuse locul de câteva ori. Era o clădire de 
locuit, cu cinci etaje, într-un cartier elegant, destul de 
ciudat construită şi, după cât se părea, cu acces limitat. 

Din păcate, nici un formular nu conţinea vreun nume, dar, 
cel puţin, putea să afle adresele şi apoi să controleze cine 
locuia acolo. Îşi notă vreo duzină. 


Întors în biroul său, îşi aminti de Tannabhill şi sună la Grand 
House. Îi răspunse imediat o voce răguşită: 

— Cine sunteţi? 

Stephens îşi spuse numele, surprins de tonul morocănos. 
„Să fi fost Tannahill?” Omul de la celălalt capăt se lămuri: 

— A, avocatul! Domnul Tannahill nu-i aici, domnule 
Stephens. Sunt paznicul, sergent Gray, de la poliţie. Sunt 
singur aici cu electricienii. Aţi auzit de crimă, nu-i aşa? 

— Da. 

— Bine. Domnul Tannahill a plecat la tribunal să discute cu 
domnul Howland. 

Stephens îşi stăpâni o exclamaţie. Era convins că Tannahill 
nu e foarte încântat să-şi rezolve singur astfel de probleme. 
Îi mulţumi ofițerului în grabă şi închise telefonul. În câteva 
minute se îndrepta spre biroul procurorului districtual. 


CAPITOLUL III. 

Încă din holul tribunalului, Stephens auzi voci vesele, 
undeva în clădire, dar, abia după ce apăsase de câteva ori 
butonul liftului, înţelese ce se întâmplă - petrecerea de 
Crăciun era în toi. 

Urcă pe scări şi aruncă o privire în biroul lui Howland. 
Totul părea în dezordine - femei şi bărbaţi, în picioare sau 
aşezaţi pe marginea birourilor, chiar pe podea, în grupuri 
mai mari sau mai mici, zeci de sticle şi pahare cu băuturi 
peste tot. 

Nimeni nu stătea singur. Fiecare era cuprins într-un grup, 
aşa că Tannahill, dacă se afla acolo, petrecea şi el cu ceilalţi. 

Îl găsi pe Frank Howland stând pe podea, într-un colţ 
îndepărtat. Stephens îşi turnă ceva de băut şi aşteptă ca 
procurorul să-şi ridice privirea împăienjenită, din paharul 
cu lichid maroniu, şi să-l recunoască. Asta se întâmplă abia 
după câteva secunde. Howland îl întâmpină gălăgios: 

— Bună, Stephens! 


Se ridică anevoie în picioare şi îi sări de gât. Erau amândoi 
destul de înalţi, dar înainte ca Stephens să se poată apăra, 
se simţi luat pe sus. 

— Dragii mei, zbieră Howland, vi-l prezint pe vechiul meu 
prieten, Allison Stephens. Tipul ăsta s-a îmbogăţit rapid şi 
nu înţeleg cum a făcut-o. E administratorul unui domeniu 
care ţine cât toată zona asta blestemată. 

Ridică paharul, invitând pe toată lumea cu generozitate. 
Paharul se lovi de umărul lui Stephens şi lichiorul i se vărsă 
pe haină şi pe pantaloni. Howland nici măcar nu observă, 
iar Stephens îl înjură în gând pe idiot. Procurorul răcnea 
acum cu o voce de bariton: 

— Să fie clar, Stephens este prietenul meu şi-l invit la 
această petrecere! Purtaţi-vă cu el cum aţi face-o faţă de 
mine însumi! O. K., Stephens, stăm de vorbă mai târziu; 
acum, caută-ţi un loc! 

Îl împinse, rânjind, într-un cerc de femei: 

— Al vostru e fetelor, încă e burlac. 

Se arătară încântate. Una din ele îşi scoase batista şi-i 
şterse haina udă: 

— Cabotinul! Ştii, aşa face mereu! 

Erau femei de diferite vârste. Stephens bău, rămânând un 
timp în mijlocul lor. Dar, când se despărţiră, habar n-avea 
despre ce discutaseră. Îl găsi pe Howland în braţele unei 
fete înalte, care se lăsă moale pe podea, când Stephens îl 
trase pe procuror, desfăcându-i braţele din jurul taliei ei. 

— Pleacă, îngăimă ea, vreau să dorm! 

Şi chiar adormi pe loc. Lunganul nu părea conştient că 
fusese despărţit de prietena lui. Înţelese brusc şi începu să 
se agite ca să scape din strânsoarea lui Stephens. Ţipă: 

— Ce dracu' faci? Tipa asta a fost întotdeauna un sloi de 
gheaţă şi, tocmai când o ţineam şi eu în braţe, vii tu... 

Se opri şi clipi, păru să se dezmeticească şi-l prinse pe 
Stephens de mână: 

— Eşti exact omul pe care voiam să-l văd. Să-ţi dau ceva să 
citeşti! Am vrut să i-o arăt şi lui Iannabhill, dar n-a trecut pe 


aici. A venit cu poşta de dimineaţă - recomandată. Deştept 
tip, şefu' vostru, râse afectat. Tare aş vrea să ştiu ce joc 
face. Hai la mine în birou! 

Descuie un sertar şi scoase o foaie de hârtie împăturită. 
Stephens o desfăcu şi o citi, încruntându-se. Scrisoarea era 
bătută la maşină şi nesemnată: 

Dragă domnule Howland, Dacă vei deschide mormântul lui 
Newton Tannahill, vei vedea că sicriul e gol. Nu crezi că 
asemănarea între unchi şi nepot e uimitoare? Te las să tragi 
singur concluziile. Nu uita de îngrijitorul negru, găsit mort 
noaptea trecută! 

Stephens o reciti cu buzele strânse, încercând să facă 
legătura cu evenimentele recente. Adevărat sau nu, era clar 
că cineva voia să răscolească lucrurile. 

Din cealaltă cameră izbucni un râs de beţiv. Cineva striga 
ceva. Clinchetul paharelor şi murmurul discuţiilor continua. 

Stephens îşi umezi buzele şi privi spre Howland. Omului îi 
căzuse bărbia în piept şi părea adormit. Se mişcă brusc şi 
bolborosi: 

— Nu înţeleg. Ce l-ar putea determina pe un om să se 
prefacă mort pentru a-şi moşteni propria avere? N-are 
sens. Cum ar putea să pară mai tânăr, aşa, deodată? 

Tăcu. Stephens clătină din cap şi strecură hârtia la loc, de 
unde o scosese Howland. Apoi încuie sertarul şi puse cheia 
în buzunarul procurorului. Acesta nici nu se mişcă. 

Stephens cobori scara, însoţit de urletele beţivilor, până în 
momentul când închise, în sfârşit, uşa de la intrare. Se urcă 
în maşină şi se gândi calm la următoarea mişcare necesară. 
Apoi se hotărî: „Trebuie să-l văd pe Tannahill!” 

Porni motorul şi trecu pe la chioşcul de ziare. Anunţul 
mortuar se reducea la o singură coloană, lungă de şapte- 
opt centimetri. Relata pe scurt cum fusese găsit cadavrul 
îngrijitorului negru, John Ford, într-o fântână maya, pe 
jumătate plină, de către Arthur Tannahill, de curând sosit 
acasă. În rest, prima pagină era dedicată sosirii lui 
Tannabhill în Almirante. Apăruse şi o fotografie înfăţişând un 


tânăr slab, cu o faţă îngustă, dar frumoasă. Părea obosit, 
dar ziarul avea o explicaţie şi pentru asta: tânărul Tannahill 
fusese internat aproape doi ani într-un spital din est, în 
urma unei răni grave la cap. Fusese împuşcat accidental şi 
se afla încă în convalescenţă. 

Povestea continua pe celelalte pagini, cuprinzând şi o 
scurtă istorie a familiei Tannahill. Stephens, care citise o 
relatare completă şi la fel de elogioasă la biblioteca publică 
din Almirante, împături ziarul şi se întrebă ce va mai urma. 
Hotări să sune din nou la Grand House. Îi răspunse tot 
sergentul Gray: 

— Nu, încă nu s-a întors. 

Stephens cină într-un restaurant numit Contentment 
Bar?2. Se simţea nemulţumit. Avea senzaţia că nu face 
destul. Şi, ce era mai rău, Ilannabhill nu părea conştient de 
pericolul în care se afla. Nici Stephens nu era, de fapt, prea 
lămurit. 

Termină de mâncat şi mai bău o ceaşcă de cafea, în timp 
ce recitea, mai atent de data asta, articolele despre 
Tannahill. Una dintre ideile importante era că „...tânărul 
domn 'Tannahill nu e cunoscut în oraşul pe care l-a vizitat 
doar de două ori, pe când era copil. Studiase la New York şi 
în Europa. Glonţul îl rănise aşa de grav încât nu-şi 
recăpătase cunoştinţa timp de un an şi şaptesprezece zile. 
Aceasta, în afară de perioada 24 aprilie - 5 mai, când, încă 
sub influenţa şocului, fugise din spital. Se restabilea greu şi, 
din păcate, avea încă amintiri neclare despre unele 
evenimente din viaţa sa.” 

Stephens rămase surprins când citi data dispariţiei lui 
Tannabhill. „Aş putea verifica”, se gândi, „şi chiar acum”. 

leşi nerăbdător pe uşă. Din fericire, se întunecase. Avea 
nevoie de acoperirea nopţii pentru a-şi atinge scopul. Nu se 
simţea tocmai bine, gândindu-se unde se duce, dar 
suspiciunile lui trebuiau să înceteze. Ca avocat al lui 
Tannahill, avea nevoie de cât mai multe informaţii. Porni 
maşina spre cimitirul din partea de nord-vest a oraşului. În 


patru minute ajunse şi găsi planul locului la poartă. După ce 
localiză mormântul lui Tannahill, parcă sub un copac şi 
porni pe jos, de-a lungul unei alei întunecoase. Ajuns la 
gardul dinspre nord, se întoarse spre est şi îşi dădu seama 
că se apropie. Începu să citească inscripţiile de pe pietrele 
funerare. Găsi mormântul după cinci minute. Merse pe 
marginea unui gard de fier şi intră pe sub arcada unei 
porţi. Numele era fixat deasupra, în litere de metal şi, chiar 
în întunericul luminat doar de farurile maşinii, arăta destul 
de bine. Erau aproape o duzină de pietre funerare în 
interior. Stephens se aplecă deasupra celei mai apropiate. 
Scria în spaniolă şi numele era ortografiat destul de ciudat: 

Francisco de Tanequila y Merida febrero 4, 1709 - julio 3, 
1770 

Următorul nume era tot spaniol. Datele erau: 1740 - 1803. 
Abia pe a treia piatră, numele căpătase versiunea engleză - 
Tannehill, cu „e” în loc de „a”. Acel strămoş murise în 1852. 
Probabil că trăise în perioada „goanei după aur”. 

Stephens îşi continuă drumul, mai liniştit acum. 
Nerăbdarea îi dispăruse. Îl impresiona vechimea 
mormintelor, era mândru de legăturile sale cu o familie ce 
avea în urmă o atât de lungă istorie, îşi imagină cum se 
născuse Francisco de Tanequila la poalele muntelui şi cum 
fusese înmormântat aici, în vreo zi luminoasă a lui 1770. 
Probabil, înainte de revoluţie - cu mult, mult timp în urmă. 
Familia Tannabhill avea rădăcini adânci în pământurile 
acestea. 

Simţi cum îl cuprinde frigul nopţii. Bătea vântul dinspre 
mare. Foşneau copacii şi frunzele se scuturau în cântecul 
lor şoptit, acelaşi cântec auzit noapte de noapte, încă de 
când mormintele acelea tăcute fuseseră săpate. 

Se aplecă mult deasupra ultimei cripte. Lumina îl ajuta să 
vadă numele: Newton Tannahill. Reciti data decesului, 
pentru a fi sigur, şi se îndreptă brusc. Simţea oboseala unui 
om care a ajuns la capătul unui drum lung. Newton 
Tannahill, unchiul, fusese înmormântat la 3 mai, anul 


curent. Între 25 aprilie şi 5 mai, Arthur Tannahill, nepotul, 
lipsise din spital. 

Stephens voi să se întoarcă, dar auzi un zgomot uşor în 
spatele lui. Un obiect bont şi tare îl izbi în spate şi o voce 
rosti calm: 

— Nu mişca! 

Stephens ezită, dar, înțelegând că nu există alternativă, 
acceptă înfrângerea. 


CAPITOLUL, IV. 

Era linişte în întunericul de sub copacii din cimitir. 
Stephens se încordase pentru a profita la timp de cea mai 
slabă şansă. Dacă ar fi încercat să-l lege, s-ar fi luptat. Auzi 
din nou vocea aceea blândă în spatele lui: 

— Aşează-te jos, cu picioarele încrucişate. Dacă mă asculţi, 
n-o să-ţi fac nimic. 

Folosirea persoanei întâia singular îl linişti pe Stephens. 
Fusese sigur că erau mai mulţi împotriva lui. Dar persoana 
întâia fusese folosită pe un anumit ton, greu de descris, 
care nu lăsa nici o urmă de îndoială asupra intenţiilor 
agresorului. Era un singur om, aşa că nu avea de gând să se 
supună orbeşte: 

— Ce vrei? 

— Să stăm de vorbă. 

— De ce în felul acesta? 

Urmă un râs scurt: 

— Pentru că ai putea face o mişcare bruscă. Stând cu 
picioarele încrucişate, nu vei putea să mă ataci. Vocea îşi 
pierdu timbrul plăcut. 

— Stai jos! Spuse ascuţit. 

— Despre ce vrei să vorbim? 

— Aşează-te! 

Tonul era dur şi convingător, iar obiectul bont îl împingea 
din nou de la spate. Se ghemui, în silă, blestemând printre 


dinţi. Se aşeză, încă încordat, hotărât să nu mai accepte nici 
o altă umilinţă. 

— Ce dracu! vrei? Întrebă aspru. 

— Cum te numeşti? Vocea era din nou blândă. 

Când Stephens răspunse, omul rămase tăcut câteva 
secunde. 

— Mi se pare că am mai auzit numele ăsta undeva. Cu ce 
te ocupi? Stephens îi spuse ce meserie are. 

— Avocat, da? Acum ştiu despre cine e vorba. Peeley mi-a 
vorbit de dumneata, dar n-am fost atent. 

— Peeley! Exclamă Stephens. Înţelese imediat. 

— Doamne, dumneata eşti Tlannahill. 

— Da, eu suni. 

Lui Stephens i se luă o piatră de pe inimă. Se ridică 
vorbind repede: 

— Domnule Tannahill, v-am căutat peste tot. 

— Nu te întoarce! 

Stephens se opri cu călcâiul îngropat în praf. Era şocat de 
ostilitatea ordinului. Tannahill continuă liniştit: 

— Domnule Stephens, eu nu judec niciodată numai în 
funcţie de prima impresie. Aşa că vei rămâne cu spatele la 
mine până când clarificăm câteva lucruri. 

— Sunt sigur că v-aş putea dovedi că sunt administratorul 
domeniilor dumneavoastră şi că acţionez în consecinţă. 

Începea să înţeleagă la ce se referea Peeley în telegramă. 
Cu acest Tannahill trebuia lucrat cu mănuşi. 

— Vom vedea, veni imperturbabil răspunsul. Spui că m-ai 
căutat peste tot? 

— Da. 

— Şi cum ai ajuns aici? 

Stephens înţelese imediat la ce se referea Tannahill. Îşi 
imagină - instantaneu, dar pregnant - cum va fi arătat cu 
lanterna în mână, cercetând numele de pe pietrele 
funerare. Trecu repede peste asta şi îşi punea acum 
întrebări, încercând să-şi explice prezenţa celuilalt acolo. 


Dar înţelese că, înainte de a cere lămuriri, trebuia să-şi 
justifice propria prezenţă. 

Descrise, cât putu de succint, tot ce i se întâmplase, 
începând din după-amiaza aceea, de când plecase de acasă. 
Când ajunse la scrisoarea pe care i-o arătase Howland, se 
opri să adauge: 

— Asta m-a adus aici; aveam de gând să verific câteva 
date. 

Celălalt nu comentă, aştepta ca Stephens să termine ce 
avea de spus. Şi, chiar după aceea, rămase tăcut cel puţin 
un minut, înainte de a răspunde: 

— Hai să ne aşezăm sub copacii aceia! Trebuie să vorbesc 
cu cineva. 

Stephens observă că şchiopăta destul de rău. Totuşi, nu 
părea să-l doară, pentru că se aşeză pe iarbă cu destulă 
uşurinţă. După ce Stephens însuşi se aşeză, Tannahill 
începu: 

— Crezi că vor deschide mormântul? 

Stephens tresări. Nu se gândise atât de departe, dar 
recunoscu, în sinea lui, că întrebarea mergea direct la ţintă. 
Se întrebă dacă asta însemna că sicriul e într-adevăr gol... 
Ezită, gândindu-se că procurorul Frank Howland fusese 
destituit din funcţia de administrator al domeniilor 
Tannabhill şi că, fiind o persoană importantă în grupul 
Adams-Howland-Porter, avea posibilitatea să-i facă multe 
necazuri fostului său patron. 

Spuse rar: 

— Mi-e teamă că la asta nu vă pot răspunde, domnule. L.- 
am sunat pe Peeley şi, îndată ce soseşte, vom merge la 
Howland, să vedem dacă a reuşit să-l identifice pe autorul 
anonimei. Aveţi cumva idee cine ar putea fi? 

— Eu sunt cel care pune întrebări, veni răspunsul tăios. 

Stephens îşi muşcă buzele: 

— Aş fi fericit să pot răspunde la toate întrebările 
dumneavoastră, domnule Tannahill, dar eu ştiu mai bine 


cum merg lucrurile pe aici şi aş putea ajunge în miezul 
problemei foarte repede. 

— Stephens, situaţia e foarte simplă din punctul meu de 
vedere! Am stat mult timp în spital, paralizat pe partea 
dreaptă. Am fost inconştient timp de încă un an după 
accident. În aprilie trecut, spre sfârşitul lunii, am dispărut 
din spital şi am fost regăsit pe trepte, la 5 mai, încă 
inconştient. Abia după o săptămână mi-am revenit. După 
încă trei săptămâni am primit scrisoarea unei femei, care 
semna Mistra Lanett... Ce s-a întâmplat? 

Stephens nu-şi putuse stăpâni un strigăt, însă nu spuse 
decât: 

— Continuaţi, domnule! 

Tannahill ezită, dar povesti mai departe: 

— Mistra Lanett s-a prezentat ca fiind secretara lui 
Newton Tannahill, mort, se pare, şi înmormântat chiar în 
zilele când lipseam eu din spital. Mi-a explicat apoi că voi fi 
confirmat drept unic moştenitor al domeniului şi al uneia 
din cele mai mari averi din California. Aş fi putut deci să mă 
mut acolo şi să-mi formez un spital propriu, cu personal cu 
tot. Dar aveam două motive să rămân unde eram. Primul: 
aveam mare încredere într-unul din medicii spitalului. 
Acesta nu s-a lăsat cumpărat şi n-am putut să-l iau de acolo, 
dar mi-a justificat într-adevăr încrederea. Acum pot să 
merg - încet, dar merg. Celălalt motiv e legat de o amintire 
confuză, ca un vis, în legătură cu ceva ce mi s-a întâmplat 
pe când lipseam din spital. N-o să-ţi spun nimic despre asta, 
dar este ceea ce m-a convins, de fapt, să vin aici sănătos, nu 
ca un invalid. 

Respiră adânc: 

— Evenimentele însele par a susţine această decizie a 
mea. 

A urmat o tăcere lungă. Apoi, pe un ton ceva mai aspru, 
continuă: 

— Dimineaţă, după ce am ajuns aici - eram încă la hotel - 
am fost vizitat de trei bărbaţi. Unul dintre ei era un indian 


mexican, mărunt, cu un nas enorm. Pretindeau că îmi sunt 
vechi prieteni şi s-au prezentat: Tezlacodanal era indianul, 
Cahunja - unul care părea metis, şi încă un individ, al cărui 
nume nu l-am reţinut. Se încăpăţânau să mi se adreseze cu 
numele unchiului meu, Newton Tannahill. Nu mi-era teamă 
de ei, dar, ca să câştig timp pentru propriile mele 
investigaţii, am semnat o scrisoare, pe care mi-o tot vârau 
sub nas. 

— Scrisoare? Se auzi Stephens ca un ecou. 

— Era pentru Peeley şi, prin ea, îl autorizam să continue 
plăţile către membrii Clubului Pan-American - acesta era 
numele. Am adăugat o clauză: ca această împuternicire să 
fie reînnoită la fiecare şase luni. N-au avut obiecţii şi, ţinând 
cont de ignoranţa mea în astfel de afaceri, cred că am 
scăpat destul de uşor. 

— V-aţi simţit ameninţat? 

— Nu. Mi s-a părut, însă, foarte ciudat să fiu confundat cu 
unchiul meu. Asta m-a hotărât. 

Stephens se gândea din nou la ceea ce spusese Tannahill 
despre scrisoare. Întrebă, în sfârşit: 

— Expresia „să continue plăţile ca şi până acum” era 
precis menţionată? 

— Da. 

— Bine, se linişti, asta înseamnă că a existat o asociere 
anterioară. Putem să-l întrebăm pe domnul Peeley. Dar cum 
puteau să vă confunde cu unchiul dumneavoastră? El era cu 
cel puţin douăzeci de ani mai în vârstă... 

Tannabhill nu răspunse imediat. Când vorbi, vocea îi suna 
foarte îndepărtată şi fără urmă de mânie: 

— Stephens, eu trăiesc un coşmar. În spital, am avut vise 
ciudate, în care apăreau personaje fantastice. 

O dată mi s-a părut că mă aflu într-un sicriu. Altă dată m- 
am văzut aici, în Almirante, California, privind bătrâna 
mare. Îmi aminteam casa, ca prin ceaţă. Desigur, Peeley îmi 
trimisese câteva cărţi despre ea şi ceea ce am citit mi-a 
influenţat probabil visele. În aceste cărţi se spune că Grand 


House e mai veche decât îşi pot aminti albii. Poate că ştii că 
are o arhitectură pre-maya. Dacă te uiţi la treptele lungi, 
din faţă, ce se întind pe toată lungimea acestei laturi a 
casei, ţi se pare mai mult templu decât casă, deşi interiorul 
a fost ingenios împărţit, tocmai pentru a fi locuit. Când 
eram în sicriu... 

Se opri. Era linişte în întunericul cimitirului. Apoi: 

— Dacă citeşti ziarele, ştii şi restul. 

— Aţi amintit, adineauri, numele Mistra Lanett. Spuneaţi 
că a fost secretara unchiului dumneavoastră? 

— Da. 

Stephens era din ce în ce mai uimit. Nu se gândise nici un 
moment că Tannahill ar putea avea o legătură cu Societatea 
Mexicană de Import şi cu grupul acela de brute. Trebuia să 
ţină cont de asta. Nu trebuia să menţioneze nici un fel de 
nume acum, când celălalt era încă neîncrezător. Totul suna 
la fel de fantastic ca şi povestea lui Tannahill însuşi. Se 
încruntă la gândul ce-i trecu prin minte: „Nu vom putea 
spune nimic din toate astea în faţa unui tribunal condus de 
Adams-Howland-Porter.” 

Gândea deja în termeni juridici şi constatarea aceasta îl 
stimulă. Continuă cu toată seriozitatea. 

— Domnule Tannahill, trebuie să dăm de capătul acestei 
afaceri cât mai curând posibil! Am o bănuială că aţi putea fi 
acuzat de o crimă - uciderea îngrijitorului negru. Oricum, 
cineva se străduieşte să demonstreze asta şi, fie că se va 
dovedi adevărat, fie că nu, noi trebuie să fim pregătiţi. V-aţi 
referit, mai devreme, la coşmarul de a fi fost îngropat de 
viu. Nu ştiu dacă v-aţi dat seama de asta. A intervenit 
întâmplător. De fapt, ce voiaţi să spuneţi? 

Tăcere. 

— Domnule Tannahill, cinstit vorbind, nu cred că trebuie 
să-mi mai ascundeţi nimic acum! 

Din nou tăcere. Stephens renunţă. Spuse încet: 

— Poate aţi prefera să aşteptaţi sosirea domnului Peeley 
pentru a discuta împreună tot ce s-a întâmplat. 


De data asta Tannabhill vorbi. Vocea părea că vine de 
departe, ca şi cum gândurile i se întorceau de la mare 
distanţă: 

— A fost un vis. Am visat că sunt îngropat de viu. Ţi-am 
spus că trăiesc un coşmar. 

Vocea i se schimbă. Se însufleţi: 

— Şi acum, Stephens, cred că ar fi bine să punem capăt 
întâlnirii noastre. Am câteva planuri în minte şi ţi le voi 
dezvălui mâine, dacă vei veni la Grand House să mă vezi. 
Până atunci, poate reuşeşti să iei legătura cu Peeley. Spune- 
i să vină urgent aici. 

Se ridică încet şi se sprijini în baston. 

— Cred că ar fi mai bine să plecăm separat. N-ar fi bine ca 
Howland să descopere... - Ezită şi încheie în şoaptă - că 
moştenitorul lui Tannahill şi avocatul său au venit în cimitir 
împreună, să verifice data unui deces. 

— Dar mai este o problemă, domnule. Sper că aveţi permis 
de port-armă. Asta ar... 

— Nu am nici o armă. 

— Dar... 

Se auzi un chicotit şi bastonul ieşi din umbră şi-l pocni pe 
Stephens exact deasupra centurii. 

— Cum e? Râse Tannahill. 

— Oho! 

— S-ar putea să te sun mâine. Sau, mai bine, lăsăm după 
Crăciun. Aranjăm atunci o întâlnire. Altceva? 

Stephens şovăi. Avea o întrebare atât de importantă încât 
se gândea să nu forţeze lucrurile dacă o pune acum. Spuse 
rar: 

— Ziarele afirmă că rana v-a afectat serios memoria. În 
povestea dumneavoastră, lucrurile par chiar mai grave. N- 
aţi putea să-mi spuneţi dacă sunteţi sau nu amnezic? 
Celălalt răspunse după o pauză: 

— Nu-mi amintesc nimic din viaţa mea dinainte dea mă 
trezi în spital. Vorbesc, gândesc normal, dar, în ce priveşte 
faptele anterioare trezirii din primăvara trecută, în mintea 


mea e un mare gol. Nu-mi mai ştiam nici numele, până când 
l-am auzit rostit în jurul meu. Râse scurt. Te asigur că asta 
complică mult situaţia. Şi acum, domnule Stephens... 

Se opri şi apoi continuă cu seriozitate: 

— Sper că-ţi dai seama că am avut încredere în dumneata, 
spunându-ţi ceea ce nici o altă fiinţă umană n-a mai auzit. 
Am făcut-o pentru că te consider un om cinstit, cel puţin 
pentru moment, şi pentru că am nevoie să mă ajuţi să 
clarific această situaţie. 

— Puteţi conta oricând pe mine, răspunse Stephens. 

— Nu vei spune nimănui, decât cu încuviințarea mea. 

— Nimănui. 

Stephens se întoarse la maşină şi rămase câteva minute 
înăuntru, gândindu-se. Era obosit şi, în acelaşi timp, 
neliniştit - prea multe întrebări fără răspunsuri. De ce ar 
vrea cineva să insinueze că unchiul şi nepotul sunt aceeaşi 
persoană? Şi de ce să ia în consideraţie această posibilitate 
în loc să râdă de ea? Faptul că nimeni nu-l văzuse pe nepot 
înainte de moartea unchiului nu demonstra nimic. Ce rost 
aveau măştile, atât de perfect lucrate încât - era obligat să 
recunoască - puteau fi purtate fără ca cineva să-şi dea 
seama că sunt măşti? 

Avea o senzaţie de irealitate, ca şi cum ar fi fost implicat în 
coşmarul unui nebun. Se eliberă de asta. 

Din conversaţia cu Tannahill obținuse, totuşi, un indiciu 
despre Mistra Lanett. Părea să fie în legătură cu celelalte 
detalii. 

Stephens porni motorul şi se îndreptă spre Waldorf Arms. 
Nu avea nici un plan de acţiune. Dar era convins că acolo e 
un centru de unde grupul operează. Altfel, numele n-ar 
reveni atât de des în documentele Societăţii Mexicane de 
Import. 

Îşi parcă maşina lângă clădire, dar nu cobori imediat. În 
întuneric, arhitectura neobişnuită a clădirii încununate cu o 
cupolă se zărea nedesluşit. La nivelul solului arăta doar ca 


un bloc obişnuit, de formă pătrată, chiar puţin demodat, 
construit simplu, din cărămidă. 

Era gata să se dea jos din maşină, când văzu un omuleţ 
grăbindu-se spre intrare. O statură şi un nas 
inconfundabile. Tezlacodanal, cel care îl ameninţase cu 
cuțitul noaptea trecută. Încordat şi nerăbdător, Stephens 
urcă pe trotuar. Incontestabil, dăduse peste o urmă 
recentă. 


CAPITOLUL V. 

Din umbra maşinii, Stephens îl urmărea pe individul scund 
intrând pe sub porticul puternic luminat. Porni repede după 
el. Ajunse la uşă cu răsuflarea tăiată şi aruncă o privire prin 
geam. 

Se retrase în grabă, apoi înaintă din nou, până când reuşi 
să vadă în interior. Indianul aştepta lângă un stand de 
reviste, pe jumătate întors cu spatele spre Stephens, şi se 
uita într-un ziar subţire. Apropiindu-se, văzu titlul The 
Almirante Herald şi îşi dădu seama că celălalt citea cu 
interes articolul despre sosirea lui Tannahill. 

Tezlacodanal îşi puse ziarul împăturit sub braţ, ridică 
dispreţuitor din umeri şi porni, prin holul spaţios, în direcţia 
liftului. Îl salută din cap pe mecanic şi trecu mai departe, 
intrând într-un coridor strălucitor luminat. Se opri la 
jumătate, în dreptul unei uşi, scoase o cheie, încercă 
stângaci să deschidă şi dispăru. 

Stephens îşi croi drum prin gardul viu şi se deplasă de-a 
lungul unei laturi a clădirii. Se opri lângă o fereastră, de 
unde se strecura o rază de lumină prin storuri. 

Fereastra era deschisă şi perdelele se mişcau în briza care 
adia uşor. Era linişte şi nici o umbră nu se vedea în interior. 
După o jumătate de oră de aşteptare, Stephens începu să se 
întrebe dacă a apreciat corect distanţa. Să fi fost acesta 
apartamentul în care intrase Tezlacodanal, sau altul? 


Se întoarse, oprindu-se la fiecare fereastră. Storurile erau 
pe jumătate trase şi putu verifica astfel că toate camerele 
comunicau între ele. 

Stephens se trase în umbra unui boschet şi reîncepu să 
aştepte. Timpul trecea greu şi se făcea din ce în ce mai 
rece. Luna se ridica în stânga, peste vârfurile copacilor, ca o 
felie mare de lămâie ce se furişa tot mai sus, pe cer. Veghea 
aceasta devenea tot mai stranie. Era greu să-ţi câştigi 
existenţa ca avocat. 

Lumina stăruia în spatele storurilor, o licărire slabă, ca o 
sfidare. Era tot mai agitat şi mânios pe Tezlacodanal, că nu 
se duce la culcare; apoi mânios pe sine însuşi. Cum putea să 
creadă că lumina nestinsă însemna obligatoriu că omul e 
încă treaz? Gândul acesta îl determină să acţioneze. 

Se apropie de fereastră şi, împingând storurile, privi 
înăuntru. Văzu un divan, un covor roşu, un scaun şi o uşă 
deschisă. De acolo venea lumina, de la o lampă de birou. În 
spate se vedeau rafturi cu cărţi şi nişte statuete de lut. 

Stephens se îndreptă, precaut, spre cealaltă parte a 
ferestrei, împinse marginea storului şi privi din nou. Umbre. 
Mai multe scaune şi lumina reflectată. Uşa deschisă nu se 
vedea de aici. Nici un zgomot care să indice vreo urmă de 
viaţă, prezenţa vreunei fiinţe umane. 

Era din ce în ce mai atent, dar nu ezită. Împinse fereastra 
şi, într-o clipă, se balansa pe pervaz. Prinse storul şi, 
ridicându-l, se furişă pe sub el, lăsându-se pe divanul de sub 
fereastră. Cobori storul la loc, aşteptă câteva secunde, apoi 
păşi fără zgomot pe covor. Din cinci paşi mari, traversă 
camera şi ajunse lângă uşă. 

Nu era nimeni în cea de a doua cameră, dar o uşă deschisă 
ducea mai departe. În timp ce stătea acolo, auzi respiraţia 
regulată a unui om care dormea. 

Stephens nu se mişcă imediat. Ce voia de fapt? Informaţii. 
Dar ce fel de informaţii se aştepta să obţină? 

Nehotărât, aruncă o privire prin cameră. Cabinetul nu era 
aşa mare cum părea de la fereastră şi toate cărţile se aflau 


într-o singură bibliotecă. Stephens privi scurt într-acolo şi 
tocmai voia să se întoarcă, preocupat de principala lui 
problemă, când un titlu îi atrase atenţia: Viteazul Tanequila. 
Era un volum subţire şi nu-i luă prea mult timp să şi-l 
strecoare în buzunar. Apoi, atent, le trecu repede în revistă 
pe celelalte. Majoritatea erau în spaniolă, limbă pe care n-o 
prea cunoştea. Dar mai erau şi trei în engleză, care-l făcură 
curios. Luându-le cu grijă, se retrase în salon şi apoi spre 
fereastră. 

Ajuns afară, în siguranţă, uimirea-i crescu la gândul că 
reuşise să se retragă şi, mai ales, să intre. Acasă îşi găsi 
telefonul reparat şi sună la Societatea de Telecomunicaţii. 
Dar cu Peeley tot nu reuşi să ia legătura. 

Hotărât să aştepte un răspuns, îşi puse pijamaua şi halatul 
de casă şi se aşeză pe sofaua din salon, cu cărţile furate 
lângă el. Erau toate despre Grand House şi despre stăpânii 
ei şi nu-şi amintea să fi văzut vreuna din ele până acum, nici 
măcar la biblioteca publică din Almirante, secţiunea 
specială Tannahill. 

Stephens alese mai întâi istoria clădirii (The History of the 
Grand House) şi citi pe pagina de gardă: 

Prima ediţie. 

Treizeci şi cinci de volume publicate. 

Distribuită cu regim special. 

Ianuarie 1870 

Întoarse pagina şi citi primul paragraf din capitolul I: 

De mai bine de o mie de ani, neclintită pe un deal înalt, o 
casă extraordinară stă de veghe la malul mării. Nu se ştie 
precis cine anume a construit-o. 

Stephens trecu cu privirea peste întreaga pagină, le răsfoi 
pe următoarele, citind câte un fragment la întâmplare şi 
reţinând esenţialul din celelalte. Modul acesta de a citi se 
dovedi folositor, îşi amintea de romanele istorice citite 
cândva. Imaginaţia autorului furniza amănunte din belşug 
despre una din cele mai puţin cunoscute epoci din istoria 


lumii: Vechiul Mexic şi California de Sud, de la anul 900 d. 
C.3 până la venirea spaniolilor. 

Complexitatea detaliilor îi suna fals lui Stephens. Cunoştea 
destul de bine istoria populațiilor maya şi toltecă pentru a-şi 
da seama că detaliile depindeau de descoperirile 
arheologice şi de descifrarea unui sistem de fapte 
înregistrate, dar neprelucrate. Şi iată: nume de preoţi, 
soldaţi din garda unui personaj numit Uxulax, care fusese 
țintuit cu săgeți pentru nu se ştie ce crimă. Cu o mie de ani 
în urmă, acest ticălos, ivit acum din noaptea uitării, fusese 
executat şi înmormântat în partea de est a dealului, sub 
nişte pini, doborâţi mai târziu de tolteci. Şi toate astea erau 
povestite în două fraze, fără vreun scop aparent. 

Când au venit, în şiruri lungi de soldaţi, asudând obosiţi, 
de-a lungul coastei, în căldura unei toamne timpurii, toltecii 
au vrut să distrugă casa. Dar, ca şi celelalte expediţii care 
ajungeau, din când în când, pe aceste tărâmuri îndepărtate, 
nu aveau echipamentul necesar pentru a distruge o 
construcţie de marmură. 

Şi preoţii-soldaţi au mai descoperit ceva. Confortul lăsat 
de foştii proprietari, care se retrăseseră în grabă, într-un 
sat mai sigur din nord, era superior tuturor condiţiilor pe 
care le-au avut ei vreodată. Şi-au împăcat conştiinţele prin 
construirea unui templu de lemn, pe o colină artificială, 
astfel încât acesta să domine casa. Kukulcan fiind astfel 
aparent satisfăcut, au folosit clădirea ca reşedinţă pentru ei 
şi femeile lor. Favorita unui lung şir de preoţi-comandanţi a 
fost... Numele era şters. Stephens privea fix şi încurcat la 
scrisul acum ilizibil. Nu părea să existe vreun motiv pentru 
asta, dar cerneala cu care fuseseră tăiate rândurile era 
foarte închisă la culoare şi nu se mai vedea nici o urmă de 
literă dedesubt. 

Ridică din umeri şi continuă să citească. Era fascinat 
acum, pe măsură ce înainta. Numărul mare de detalii crea o 
anumită atmosferă. 


Criza civilizaţiei ocupanților tolteci a survenit după ani şi 
ani lipsiţi de expediţii militare importante. Preotul 
comandant depăşise zece ani în această funcţie şi, fiind un 
individ limitat. 

— Alt nume şters - a decis să fie asasinat înainte de a 
descoperi secretul de la Grand House. 

Privirea lui Stephens trecu brusc pe pagina următoare. Se 
opri. Prima propoziţie n-avea nici o legătură cu cele 
dinainte. Se uită un moment, încruntat şi apoi descoperi ce 
nu era în ordine. Paginile 11 şi 12, conţinând detalii ale 
asasinatului şi, probabil, referiri la misteriosul „secret”, 
fuseseră rupte. 

Lăsă istoria şi luă apoi biografia strămoşului familiei 
Tannahill. Numele însuşi - Viteazul Tanequila - avea 
farmecul său. Primele capitole începeau cu o perioadă 
timpurie din viaţa personajului, căpitanul Tanequila - 
naşterea sa în nordul Spaniei, călătoriile de-a lungul coastei 
Africane, metodele, nu prea ortodoxe, de îmbogăţire şi 
călătoria finală în America. Aceasta se terminase cu 
naufragiul corabiei sale, Almirante, pe ţărmul Californiei, în 
timpul unei furtuni cumplite, în anul 1643, cu mai mult de 
300 de ani în urmă. 

Stephens reflectă somnoros la aceste date, luptându-se să- 
şi aducă aminte cifrele indicând naşterea şi decesul acelui 
Tanequila înmormântat în cimitirul de curând cercetat. 
Acela murise în 1770, dacă îşi aducea bine aminte. Impresia 
sa că acesta fusese primul dintre strămoşi era deci falsă. 
Greşise cu mai mult de o sută de ani. 

Întoarse pagina. Începea un capitol nou, numit După 
furtună. Până acum, Stephens doar frunzărise cartea. Dar 
acest capitol îl citi integral. 

DUPĂ FURTUNĂ. 

La prânz, toţi supraviețuitorii ajunseseră la țărm. Nu mai 
aveam nici un semn de la Espanta, de Courgil, Margineau 
sau Kerati şi nu ne îndoiam că se înecaseră. Îmi părea rău 
de Margineau. Era o canalie ironică, dar ceilalţi trei erau 


mult mai răi - nişte lepădături ursuze din port, care vor 
putrezi în iad pentru necazurile pe care mi le-au pricinuit. 
Probabil că va trebui să spun o rugăciune pentru sufletele 
lor, pentru a face pe placul echipajului. Dar, pentru 
moment, am ridicat doar o cruce în nisip, am mormăit 
câteva cuvinte şi i-am trimis pe toţi la muncă. 

N-aveam timp de pierdut. Alonzo văzuse nişte băştinaşi 
dând târcoale pe acolo şi nu puteam fi siguri că sunt din 
soiul obişnuit, al idioţilor prietenoşi. Era obligatoriu să ne 
recuperăm armele de pe nava care se scufunda. 

Pe la două, Cahunja observă că furtuna se îndepărta, aşa 
că l-am trimis, cu încă doisprezece oameni, în două bărci, să 
înceapă descărcatul navei, inclusiv al armelor. Vântul şi 
valurile slăbeau oră de oră şi seara marea era calmă. lot 
seara, aveam deja două tunuri şi mai multe muschete la 
mal, aşa că am încetat să mă mai tem de băştinaşi. De fapt, 
în dimineaţa următoare, am trimis un grup să înceapă 
tratativele cu cei care s-ar arăta pe acolo, pentru a face rost 
de mâncare. 

Ne aflam pe un țărm sălbatic. În toate direcţiile se 
întindeau dealuri joase, cu vegetaţie abundentă, pentru că 
era iarnă şi plouase mult. Erau şi câteva mlaştini lângă 
tabăra noastră şi desişul din jur mişuna de păsări sălbatice. 
Ţipetele şi cârâiturile lor ascuţite nu mai conteneau toată 
ziua. Cei care plecaseră în căutarea hranei împuşcaseră 
trei căprioare şi găsiseră şi nişte rădăcini comestibile. 
Acestea, împreună cu mâncarea de pe corabie, îndepărtau, 
pe moment, pericolul de a muri de foame. De fapt, chiar din 
prima zi, foamea n-a mai fost o problemă. Nu mai văzusem 
niciodată un pământ atât de bogat, cu o climă atât de 
constantă. Ne-am dat seama de asta încă din primele 
săptămâni şi am avut dreptate. Aici este una din cele mai 
minunate grădini ale lumii tot timpul anului. 

Într-a cincea zi, oamenii de pază au adus un indian în 
tabără - un om mic şi urât, care vorbea perfect spaniola. 
Era, desigur, un nemernic şi primul impuls a fost să ascult 


ce are de spus şi pe urmă să-l înec. Dar se dovedi un 
interpret nepreţuit şi, pe deasupra, aducea veşti bune. Ne-a 
confirmat ceea ce noi deja bănuiam - că exista un sat spre 
nord. Marele şef, care locuia în casa de pe dealul cel înalt 
de deasupra satului, ne invita la el. Din nefericire, el trebuia 
să plece pentru un timp şi nu ne putea întâmpina personal. 
Femeile au primit vestea cu bucurie - pentru ele, viaţa în 
aer liber fusese foarte neplăcută - dar eu mărturisesc că 
eram neîncrezător. De ce ar invita un om, destul de deştept 
pentru a ajunge şef de trib, un grup de spanioli să intre în 
casa lui, când ar trebui să ştie că va înceta să fie stăpânul ei 
în ziua în care noi vom ajunge acolo? 

Dar nu conta. Cu armele noastre puteam învinge orice 
încercare de trădare. Mai mult, ne-am lămurit după aceea 
că aşa-numitul mare şef se retrăgea din propria casă, 
pentru a putea cântări pericolul pe care noi îl reprezentam. 
Eram hotărât să-l ucid în clipa când va risca o întoarcere. 
Inteligența băştinaşului putea fi periculoasă. 

Ocuparea casei s-a dovedit chiar mai simplă decât 
credeam. Aveam opt tunuri şi, aşezându-le în spatele 
digurilor de piatră din jurul coastei dealului, dominam toată 
zona. Într-o săptămână ne întărisem atât de mult poziţiile, 
încât numai europeni bine înarmaţi ne-ar fi putut ameninţa. 
N-am întâmpinat nici un fel de rezistenţă. Servitorii 
misteriosului şef absent au acceptat sosirea noastră ca pe 
ceva normal şi nici unuia nu i s-a părut curios ca eu să ocup 
dormitorul fostului stăpân. 

Odată cu trecerea timpului, a fost evident că ne aştepta o 
lungă şedere pe aceste meleaguri. Cunoscându-i pe 
căpitanii celor două corăbii ale mele şi, amintindu-mi de 
înţelegerea noastră cu privire la împărţirea profitului, nu 
aveam nici o îndoială că „neglijaseră” să mă caute, dacă ei 
înşişi scăpaseră. În cazul acesta, se îndreptau, cu siguranţă, 
spre capul Horn şi Spania şi vor mai trece ani până când să 
ajungă aici altă corabie. Pornind de la această presupunere, 
am decis să lămuresc situaţia echipajului în sat. 


Am coborât eu însumi şi i-am adunat pe băştinaşi în şiruri 
lungi - bărbaţi, femei şi fete. A fost foarte simplu să aleg 
treizeci dintre cele mai frumoase femei şi să-i izolez pe soţii 
lor, pentru a fi imediat executaţi. Fiecare membru al 
echipajului îşi alese câte o femeie dintre văduve şi cele 
câteva fete. I-am căsătorit, după Biblie, şi le-am împărţit 
colibele, în funcţie de proprietarii anteriori. Am înţeles că 
exista totuşi o problemă - aceea a bastarzilor pe care 
femeile îi aveau de la băştinaşi, dar am lăsat pe fiecare 
bărbat să rezolve asta în felul său. Viaţa a redevenit 
normală în sat, într-o lună. 

În anul următor m-a preocupat, în mod deosebit, 
dezvoltarea ținutului. Pentru a obţine rezultate cât mai 
bune, am decis interzicerea înrobirii localnicilor. Am trimis, 
în schimb, grupuri înarmate pentru a captura oameni din 
satele îndepărtate. Locuitorii noului sat Almirante le 
explicau prizonierilor ce îndatoriri au şi vegheau ca aceştia 
să şi le îndeplinească. Nu păreau să observe că munca 
prizonierilor era numai în beneficiul meu. Au fost şi 
incidente nefericite. Dar, până la sfârşitul anului, o mulţime 
de terenuri erau cultivate, datorită noului sistem. 

La sfârşitul celui de al doilea an, fostul proprietar al casei 
nu dăduse încă nici un semn de viaţă. Am dedus de aici că 
apreciase corect situaţia şi că cedase casa pentru a 
împiedica distrugerea ei. N-am găsit nici o urmă a 
templelor toltece care, conform legendei, se înălţau cândva 
în jurul casei. Fuseseră, desigur, dărâmate şi orice urmă a 
existenţei lor dispăruse. 

Casa mi se părea un exemplu de arhitectură maya. Stilul 
palenque4 era bine reprezentat, atât în interior cât şi la 
exterior, deşi oarecum diferit de tot ce văzusem eu până 
atunci în America Centrală. 

Aceste probleme nu mă preocupau însă pe atunci şi 
aproape că mi-au ieşit din minte în timpul celui de-al treilea 
an, când au început tentativele de asasinat. Ne-a salvat 
intuiţia mea că ceea ce se întâmpla nu era doar o serie de 


evenimente izolate, ci acţiunile fostului proprietar pentru a- 
şi goli casa de intruşi. Cuţitul lui Tezlacodanal mi s-a înfipt 
în spate şi m-ar fi ucis, dacă individul ar fi avut mai multă 
putere. Săgeata, trasă spre Cahunja, era cât pe ce să-i 
perforeze plămânul drept. Dar a scăpat. Alonzo a avut 
ghinion. Iubita lui indiană, Gico Aine, l-a înjunghiat. Vieţile 
femeilor nu erau în pericol, dar lor li se pregătea altceva. 

Gico şi 'Tezlacodanal au scăpat împreună cu alţi doi indieni. 
Dar am prins totuşi unul şi l-am executat, suspectându-l de 
complicitate, deşi n-aveam nici o dovadă. Acesta a fost 
primul dintr-o lungă serie de atentate, pe care le voi descrie 
amănunţit în alt capitol. Ele constituie o bună parte din 
drumul care ne-a dus la o eventuală descoperire a 
secretului de la Grand House. Acest secret care... 

Pagina era ruptă la jumătate. Fusese decupată de-a 
curmezişul şi în lungul marginii interioare. Stephens căută 
să vadă dacă bucata ruptă nu fusese cumva pusă în altă 
parte, în carte. Dar nu descoperi decât că mai erau alte 
şapte pagini astfel rupte. 

Dintr-o privire, observă că toate pasajele tăiate se 
refereau la „secretul” de la Grand House. 

Stephens mai căută şi alte pasaje cu astfel de trimiteri. 
Nemaigăsind nimic, se întoarse la capitolul citit. Acolo era 
menţionat numele Tezlacodanal. Era interesant de ştiut că 
existau descendenţi. Se gândea încă la asta, sau aşa i se 
părea, când, deodată, se trezi din somn tresărind. 


CAPITOLUL VI. 

O lumină crepusculară se răspândi în încăpere. Era atât 
de slabă că abia reuşi să observe două umbre lângă el. Se 
uita fix în întuneric, cu încordarea omului ameninţat de 
nişte intruşi în plină noapte. 

La început, nu recunoscu pe nimeni. 

Se auzi o voce de bărbat: 


— Nu mişca, Stephens! 

Se încordă şi mai tare. Tonul era ameninţător. Stephens 
înghiţi în sec şi observă acum, când ochii i se mai 
obişnuiseră cu lumina, că erau cel puţin zece-doisprezece 
oameni în cameră. 

În mod ciudat, asta îl învioră. Era de aşteptat ca doi 
oameni să încerce să-l ucidă. Dar acum erau prea mulţi. Nu 
era nevoie de atâţia pentru asta. Nu avea vreun motiv 
întemeiat să creadă aşa ceva, dar asta era părerea lui, aşa 
simţea în momentul acela. 

Se calmă şi gândi: „E grupul care o biciuia pe Mistra.” 

Cei doi de lângă el se aşezară pe nişte scaune în 
apropiere. Primul care vorbise continuă: 

— Stephens, să nu faci vreo mişcare necugetată! Purtăm 
„ochelari de noapte”, cu care vedem perfect în întuneric. 

Pauză, apoi: 

— Cine eşti tu, Stephens? 

Acesta, încercând să-şi imagineze ce fel de ochelari erau 
aceia, repetă involuntar: 

— Cine sunt eu? Cum adică? 

Intenţionase să continue, dar se opri. Întrebarea era 
nefirească. Simţi iar un gol în stomac. „Banda” n-ar fi pus o 
astfel de întrebare. Ei ştiau cine e. 

Odată ajuns cu raţionamentul aici, întrebă: 

— Dar voi cine sunteţi? 

O femeie şopti din întuneric: 

— Mecanismul lui de gândire e uşor de descifrat. Cred că 
e nevinovat. 

Omul, care părea că vorbeşte în numele grupului, nu luă în 
seamă întreruperea. Spuse: 

— Stephens, pentru moment nu suntem mulţumiţi de tine 
în această afacere. Dacă eşti, într-adevăr, cine pari a fi, te 
sfătuiesc foarte serios să răspunzi la întrebări. Dacă nu, vei 
încerca, desigur, să ne induci în eroare. 

Stephens asculta concentrat. Nu putea să se decidă şi se 
gândea la consecinţe. Avea din nou senzaţia că lunecă în 


ireal. Descoperi deodată că ar putea obţine o mulţime de 
informaţii, ca avocat al lui 'Tannahill. Spuse, înviorându-se: 

— Nu ştiu la ce vă referiţi, dar daţi-i drumul înainte. 

Femeia, care-i întrerupsese puţin mai devreme, râse încet: 

— Crede că va afla ceva. 

„Purtătorul de cuvânt” părea iritat: 

— Draga mea, îţi apreciem talentul de a citi gândurile dar, 
te rugăm, abţine-te de la aceste comentarii inutile. 

— Acum s-a speriat prosteşte, zise femeia, dar se 
întrerupse, înţelegătoare. Gata, am tăcut! 

Se lăsă o tăcere grea. Stephens era tentat să fie cinic şi 
totuşi simţea că aici se ascunde ceva. Era o chestiune de 
bani, de inteligenţă şi de brutalitate - oamenii puteau fi 
biciuiţi şi împuşcaţi fără ezitare. 

Se simţi din nou crispat şi-şi dădu seama foarte clar de 
propria sa situaţie. „De ce sunt judecat”? Se întrebă. Nu 
ştia nici măcar de ce e acuzat. 

Înainte de a mai spune ceva, omul reveni: 

— Stephens, ţi-am cercetat trecutul. Într-adevăr, a existat 
un copil numit Allison Stephens, născut acum treizeci şi unu 
de ani în nordul Californiei. A urmat şcoala într-un oarecare 
orăşel, liceul la San Francisco şi, conform datelor noastre, 
personajul cu acest nume a intrat în marină în 1942. 

Se opri. Stephens îşi derulă în minte informaţiile 
respective: imaginea oraşului copilăriei, un incident din 
liceu, ziua când s-a îmbarcat pentru serviciul activ. 
Încuviinţă din cap şi aşteptă. 

Acestea erau adevăruri acceptate deja. Tăcerea se 
prelungea şi el înţelese că o lăsau pe cititoarea de gânduri 
să-i observe reacţiile. Faptul îl uimi puţin, nu reuşea să 
înţeleagă rostul întâlnirii. Un gând nou îi încolţi în minte. 
Spuse tare, uluit: 

— Staţi puţin! Cine credeţi că aş putea fi? 

Femeia răspunse: 

— Sincer vorbind, nu cred că e cazul să mai continuăm. 
Văd clar cum i se înlănţuiesc gândurile şi simt că emoția, 


surpriza din voce sunt reale. 

Se auzi un al doilea bărbat vorbind: 

— Dar de ce a pătruns în apartamentul lui Tezla? 

— Stephens, dacă răspunzi mulţumitor la asta, eşti liber! 
Spuse primul. 

Tocmai deschidea gura să le explice cum îl văzuse pe Tezla 
la Waldorf Arms, dar se opri. 

Femeia îl întrerupse: 

— Acum e mânios. Şi-a dat seama deodată că e o mare 
obrăznicie din partea noastră să venim şi să-l interogăm, ca 
şi cum am avea vreo calitate oficială. 

Izbucniră în râs cu toţii. Bărbatul care vorbea, în mod 
obişnuit, în numele celorlalţi, continuă imperturbabil: 

— Totuşi, ce l-a îndemnat să intre? Stephens, nu te lăsa 
stăpânit de furie! Răspunde! 

Acesta ezita. Era impresionat de tonul serios al celuilalt. 
„Şi apoi, de ce nu? Dacă răspunsul l-ar scăpa de aceşti 
indivizi periculoşi, de ce să nu-i asculte?” Spuse încet: 

— 'Tocmai vorbisem cu Tannahill şi el mi-a spus că Mistra 
Lanett fusese secretara unchiului său. Asta era legătura 
între ea şi voi. Aşa că, atunci când l-am văzut pe... ezită... 
cum se numeşte...?. 

Femeia îl întrerupse: 

— Cred că motivele lui sunt mai complexe. Probabil, voia s- 
o găsească pe Mistra. E un tip îngâmfat. 

Se ridicară. Unul dintre ei spuse cu voce joasă: 

— Luaţi cărţile! 

Uşa se deschise - se auzi târşâit de paşi, apoi zgomotul 
maşinilor care porneau. Vibraţiile motoarelor se 
îndepărtau. 

Stephens îşi verifică uşa. Mai întâi o deschisese Mistra, 
acum, oamenii aceştia. Trebuia să schimbe încuietoarea, 
deşi ar fi fost mai bine să cerceteze proveniența cheilor, pe 
care ei toţi le aveau. Se retrase într-un dormitor şi îşi dădu 
seama, pentru prima dată, că femeia care citea gândurile 
pierduse din vedere un lucru important. Nu descoperise că 


el aflase adresa lui Tezla în biroul de la Societatea Mexicană 
de Import. Părea o greşeală gravă şi-i permisese lui să 
păstreze celelalte adrese, pe care le putea cerceta mâine 
dimineaţă. Poate că una din ele era a Mistrei. 

Posibilitatea era tentantă şi se duse la culcare gândindu-se 
cât era ea de frumoasă. 

Puțin după ora nouă, în dimineaţa următoare, alese una 
dintre adresele de pe listă. La numărul pe care-l căuta, se 
afla o mică proprietate, înconjurată cu gard înalt de fier. 
Casa era la oarecare distanţă de şosea. Un băieţel, în 
trecere pe acolo, îi explică: 

— Este casa domnului judecător Adams. 

Stephens se gândea, aproape absent: 

— Asta-i ridicol. Judecătorul n-ar face... 

Nu reuşi să decidă ce-ar face sau nu judecătorul. 

A tot verificat adresele notate până aproape de ora 
unsprezece. Aparţineau, fără excepţie, notabilităţilor 
oraşului: judecătorul William Adams, judecătorul Alden 
Porter, John Carewell şi Martin Grant, proprietarii celor 
două cotidiene, conducătorii a trei trusturi de construcţii, 
Madeleine Mallory, care deţinea singura bancă particulară 
din Almirante, alte două doamne din înalta societate şi un 
reputat comerciant. Ultimul, dar nu mai puţin important, 
era ]. Aswell Dordee, proprietar al unei fabrici de oţeluri în 
est, cunoscut pentru a se fi retras, încă tânăr, în Almirante, 
să-şi îngrijească sănătatea. 

Lista era atât de impunătoare, încât, pe măsură ce se 
completa, Stephens se convinse că a intrat într-un cuib de 
viespi. Credinţa că ar putea ameninţa cu publicarea listei, 
dacă membrii bandei ar continua să-l urmărească pe 
Tannahill, cedă în faţa neplăcutei constatări că oraşul era în 
întregime controlat de ei. Petrecu mai mult de o oră în 
bibliotecile celor două ziare, studiind fotografiile 
personalităţilor din Almirante. N-a cerut imagini anume, 
aşa că n-a reuşit să găsească decât şapte persoane dintre 
cei identificaţi. 


Le cercetă feţele, încercând să hotărască dacă aceştia ar fi 
putut, cu ajutorul măştilor, să se transforme în membrii 
bandei cunoscute. 

Nu era sigur. Ar fi trebuit să-i vadă personal şi să le audă 
vocile. Şi nici asta n-ar fi fost suficient. O voce se putea 
imita uşor, îl asigurase odată un actor. În ce priveşte 
înfăţişarea, în lipsa chipurilor cu care să compare 
fotografiile, oamenii puteau să semene foarte bine unii cu 
alţii. Stephens plecă de la ziar fără să fi luat vreo hotărâre 
asupra pasului următor. Era 24 decembrie, o zi nu tocmai 
potrivită pentru cercetări. Magazinele erau deschise până 
la nouă seara, dar majoritatea instituţiilor erau deja 
părăsite. Era nerăbdător să înceapă căutarea amprentelor 
lui Newton Tannahill, deşi, fără ajutorul poliţiei, asta 
devenea o problemă. După vacanţă, o s-o roage pe 
domnişoara Chainer să caute documente semnate de 
bătrânul Tannahill. Amprentele lăsate întâmplător pe o 
hârtie nu sunt uşor acceptate ca aparţinând unei anumite 
persoane, dar era totuşi un pas necesar. 

Stephens porni, fără tragere de inimă, spre casă. În 
ultimul moment, se decise să ocolească pe la Waldorf Arms. 
Luând astfel hotărârea să provoace soarta, i se păru normal 
să oprească la cincizeci-şaizeci de metri de intrare, în 
speranţa că va veni cineva. Se afla acolo de vreo zece 
minute, când uşa maşinii se deschise brusc şi Mistra Lanett, 
respirând greu, se aşeză în scaunul de lângă el. 

— Trebuie să mă ajuţi să intru în casă. N-am curaj să trec 
pe acolo singură. 


CAPITOLUL VII. 

Stephens nu răspunse imediat şi nici nu se mişcă. Avea un 
sentiment ciudat: pe jumătate mânie, pe jumătate plăcere. 
Era fericit să o reîntâlnească şi, în acelaşi timp, era furios 
că ea găseşte întotdeauna metode melodramatice de a se 


apropia de el. Dar trebui să admită că n-a prea avut de ales 
la ultima lor întâlnire, îi reveni glasul: 

— Cum te mai simţi? Întrebă cu un aer nepăsător. 

Mistra avu un gest de nerăbdare: 

— A, a fost un fleac. S-a vindecat în aceeaşi noapte. 

Purta un costum verde, care se potrivea cu culoarea 
ochilor ei. Efectul era izbitor. Îi împrumuta un fel de 
strălucire. Era încântat, dar se abţinu şi preferă să spună 
doar: 

— Presupun că-ţi dai seama că-mi datorezi o explicaţie. 

O surprinse uitându-se stăruitor spre intrarea clădirii. 
Fără a-şi întoarce privirea, zise: 

— Putem vorbi înăuntru. Te rog, să nu mai pierdem timpul. 

— Vrei să spui că cineva ar putea să te împiedice să intri în 
propriul tău apartament? 

— Nu, dacă sunt însoţită de un bărbat. 

Mistra ieşi din maşină: 

— Să mergem! 

Nimeni n-a încercat să-i oprească. Stephens, care fusese 
prea preocupat noaptea trecută pentru a mai fi atent, avea 
acum posibilitatea să privească uimit în jur. Plafonul era 
foarte înalt şi avea o lucrătură foarte complicată. Covoarele 
valorau, desigur, mii de dolari. 

Liftul se opri la etajul trei şi străbătură, împreună, un 
coridor larg, iluminat nu se ştie de unde. Pereţii şi tavanul 
reflectau o strălucire rece, albăstruie. Mistra se opri în faţa 
unei uşi transparente de sticlă. Stephens văzu o altă uşă în 
spatele acesteia. Era opacă şi, aparent, metalică. Cheia 
intră într-o fantă aproape invizibilă din uşa exterioară. Se 
deschise scârţâind. 

Intrară. Ea aşteptă o clipă, până când prima uşă se închise 
în urma lor şi apoi o descuie pe cea de a doua. Se deschidea 
într-un hol, neobişnuit de înalt - cinci metri probabil. La fel 
era şi camera în care-l conduse. 

Mistra îşi aruncă geanta şi eşarfa pe un scaun şi se 
îndreptă spre un fel de bar, mascat în perete. 


Stephens îşi scoase pistolul. 

— Mai bine verific puţin apartamentul. 

— Nu e cazul, răspunse Mistra fără să se întoarcă. Aici 
suntem în siguranţă. 

Siguranţa ei nu-l satisfăcu. Alergă spre holul care ducea la 
cele două dormitoare, fiecare cu baie separată. La capăt 
erau o scară şi o uşă închisă. Nu numai că era încuiată, dar 
era metalică şi părea foarte rezistentă. 

Se întoarse în salon şi o luă pe alt hol, spre un fel de 
cameră de muzică. În spatele vitrinelor, până la înălţimea 
tavanului, se vedeau albume de discuri. Dar asta numai pe 
peretele opus uşii. În dreapta era aparatură electronică: 
pick-up, televizor, radio şi chiar o staţie de emisie, cu 
transformatoare şi tablou de comandă. Clătină din cap şi se 
întoarse spre biblioteca de pe peretele din stânga. Avea 
multe cărţi şi era curios să-i afle preferinţele literare. 
Primele rafturi nu reprezentau mare lucru - cărţi tehnice, 
ştiinţifice, cu sutele. 

Acum se orienta mai repede şi găsi câteva rafturi de 
istorie - cam jumătate din cărţi în spaniolă. Îşi notă şi 
câteva titluri în engleză: Istoria civilizaţiei spaniole în 
America, Influențe spaniole în vechiul Mexic, Începuturile 
oraşului Almirante, Viteazul Tanequila, Grand House - 
istoria ei. Un clinchet de pahare dinspre salon îi aminti că o 
femeie frumoasă e mai importantă decât orice carte. O găsi 
în spatele barului, turnând un lichid cafeniu închis în două 
pahare. Îi întinse unul: 

— Încearcă! Probabil că n-ai mai băut aşa ceva niciodată. 

Stephens se aşeză pe un taburet şi privi băutura cu 
atenţie. Părea un fel de apă murdară. 

— Ce este? 

— Bea! 

Era ca şi cum ar fi înghiţit un chibrit aprins. Arsura cobori 
pe gât, spre esofag. Puse paharul jos, sufocându-se. Simţi 
că scoate fum pe nas. Ochii îi lăcrimau. Îi era ruşine de sine 
însuşi, Allison Stephens, care-şi înghiţise lacom licoarea, 


făcându-se praf dintr-un singur pahar. Clipi să-şi alunge 
lacrimile şi o văzu pe fată, sorbindu-şi băutura amuzată. 

— Nu te da bătut! Îi spuse încurajator. Asta e ca muzica 
clasică. [i se pare din ce în ce mai bună pe măsură ce o 
asculţi. E mai bună decât orice alt lichior. 

Stephens bău din nou. Efectul se dovedi la fel de cumplit, 
nediminuat. Dar de data asta nu se mai înecă, nici nu mai 
lăcrimă. Când termină, se uită la ea: 

— Repet, ce-i asta? 

— Octli. 

Trebuie să fi avut o figură perplexă. 

— O veche băutură mayaşă, îi explică Mistra. Asta e, 
bineînţeles, versiunea mea. 

Menţionarea mayaşilor îi aminti lui Stephens de cărţile din 
bibliotecă. Mai bău o înghiţitură, se simţi din nou ameţit şi 
spuse, în sfârşit: 

— Ce-i cu toată povestea asta? Cine sunt oamenii care te 
biciuiau? 

— O, ridică ea din umeri, membri ai unui club. 

— Ce fel de club? 

— Cel mai greu accesibil din lume, râse uşor. 

— Care sunt condiţiile de înscriere? Insistă Stephens, deşi 
simţea deja că ea se amuză pe seama lui. 

— Să fii nemuritor, râse din nou. 

Ochii ei verzi străluceau. Figura întreagă era plină de 
viaţă, fierbinte şi provocatoare. 

Stephens se încruntă. Era evident că nu va obţine nici un 
răspuns mulţumitor de la ea, dacă nu va spune el însuşi 
câte ceva. 

— Uite, ce-i cu cărţile de acolo? Care e secretul de la 
Grand House? 

Vreme îndelungată, Mistra îl fixă stăruitor. Se colorase 
puţin la faţă şi ochii îi erau anormal de mari. Răspunse, într- 
un târziu: 

— Cred că te-am auzit în bibliotecă. Cât ai reuşit să citeşti? 

— Nimic. 


Stephens îi povesti despre cărţile luate de la Tezlacodanal. 
Clătină din cap, cu o expresie gânditoare: 

— Paginile acelea lipseau şi din volumele mele, când le-am 
luat. 

— Şi cuvintele şterse? 

Încuviinţă. Câteva minute băură în tăcere şi Stephens avea 
impresia că ea va spune mai mult. Şi chiar asta făcu: 

— Întâmplător, eu ştiu numele şterse. Toate sunt folosite 
de micul nostru cult. Râse şi-l privi întrebător. 

Lui Stephens i se părea greu de crezut. 

— Deci asta era. Vocea îi sună răguşit. 

— Asta era. 

O văzu umplându-şi iar paharul. O urmări cu fixitate de 
bufniţă până termină şi pe urmă bău şi el puţin. 

— Ce dracu', bolborosi, se întâmplă cu California? Tot soiul 
de culte trăsnite ori încotro te-ai uita. Se înfurie: această 
aşa-numită civilizaţie mexicană timpurie - dacă a existat 
vreodată vreun popor care şi-a pierdut sufletul, ei au fost 
aceia. 

Ochii ei străluceau ca două nestemate. Totuşi îi vedea 
trăsăturile neclar, ca printr-o lentilă nefocalizată. Continuă 
încruntat: 

— Vechii mexicani erau, într-adevăr, civilizaţia cea mai 
sângeroasă. În ultima lor perioadă, se ofereau mai mult de 
cincizeci de mii de sacrificii umane pe an celei mai murdare 
bande de zei şi zeițe, pe care imaginaţia unor ignoranţi i-a 
născocit vreodată. Diavoli nemernici! Minţi scârboase şi 
bolnave, gunoaie ale lumii. 

Observă că terminase şi al doilea pahar. Se ridică, nesigur, 
ţinându-se de bar. 

— Hai să nu mai vorbim! Şi nici să nu mai bem, te rog! O 
singură înghiţitură în plus şi mă îmbăt. 

Se apropie de ea şi o prinse în braţe. Nu se feri de sărutul 
lui şi, după un moment, chiar îi răspunse. Rămaseră 
îmbrăţişaţi, sărutându-se preţ de un minut. Apoi el îi dădu 
drumul şi făcu un pas înapoi. Vocea îi tremura: 


— Eşti cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o 
vreodată. 

Sesiză că îl priveşte din nou, aşteptând. Părea o invitaţie. 
Urmă o lungă îmbrăţişare şi răspunsul ei era mai mult 
decât şi-ar fi dorit vreodată. 

Dar, când se ridică, se clătina şi camera se învârtea. Se 
prinse iar cu o mână de bar şi spuse, pe un ton de reproş: 

— Sunt beat. 

— Adică drogat, îl corectă ea. 

Se afla, nu se ştie cum, în centrul camerei, legănându-se, 
privind-o prin ceața care se lăsa în jurul lui. 

— 'Ţi-am dat un narcotic. 

Stephens păşi cu greu către ea, dar simţi cum podeaua se 
înalţă spre el. Poc! 

Se trezi puţin, în şocul căderii. 

— Dar de ce? Ce... 

Erau ultimele lucruri oarecum clare pe care şi le amintea. 


CAPITOLUL VIII. 

Stephens se trezi cu soarele bătându-i în ochi. Rămase 
mult timp întins, privind ca prin ceaţă tavanul unei camere 
ciudate. Apoi înţelese brusc unde se află. Se ridică din pat 
şi, aducându-şi aminte, ezită să meargă mai departe. Încet, 
începu să se relaxeze. Era în viaţă. Oricare ar fi fost motivul 
pentru care îl drogase, nu i se întâmplase nimic grav. 

Îşi găsi hainele pe un scaun. Se îmbrăcă repede şi privi pe 
fereastra dormitorului. Îşi aminti că mai e un dormitor la 
câţiva metri, pe coridor. Merse acolo în vârful picioarelor, 
găsi uşa deschisă şi aruncă o privire. 

Câteva secunde o fixă pe Mistra, încă adormită. În somn, 
faţa ei părea uimitor de tânără. În alte împrejurări i-ar fi 
dat cu cinci-şase ani mai puţin decât îi dăduse la început. 
Părea să aibă douăzeci şi patru de ani, nu treizeci, cum 
crezuse. 


Îşi amintea totuşi că ea nu se odihnise toată noaptea. Nu-i 
era clar dacă fusese în aceeaşi cameră cu ea sau în camera 
alăturată. Dar o auzise ţipând de câteva ori. Vorbise mult 
despre Grand House. 

Majoritatea cuvintelor erau nedesluşite, dar unele lucruri 
şi le amintea limpede. Probabil că lăsaseră în memorie 
urme la fel de puternice ca cele de „octli” pe gât. Amintirile 
erau zguduitoare şi era gata să se retragă, când sesiză că 
ea deschisese ochii şi îl privea. Stephens se retrase 
automat. Ochii ei erau schimbaţi, luminoşi, dar adânciţi în 
orbite. Îşi amintea strălucirea aceea ciudată dinainte de a fi 
fost prea adormit ca să mai observe ceva. 

Simţi deodată că avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, 
chiar mai mult de treizeci. Şi-o aminti vorbind de nemurire. 

— Casa cea veche... spusese în întunericul nopţii, crispată 
şi agitată, ca şi cum orizonturi ascunse ale vieţii ei s-ar fi 
spart ca nişte valuri uriaşe, arătându-i viziunea morţii. 

— Casa cea veche, veche... 

Şi Stephens înţelese, în sfârşit, fără umbră de îndoială, 
secretul de la Grand House. Şi-l cuprinse un frig ca de 
moarte când observă că ea simţise că şi el ştie. Deschisese 
gura şi se ridicase pe jumătate, pentru a se apropia de el. 
Păturile păreau să se topească în jurul ei. Ochii ei erau 
adâncuri de foc, în lumina soarelui, ce pătrundea prin 
ferestre. Muşchii feţei păreau tot atât de duri ca şi 
trăsăturile de piatră ale unei statui, iar corpul îşi pierduse 
frumuseţea, de încordat şi rigid ce era. 

Reacţia ei violentă luă sfârşit repede. Trupul i se destinse. 
Se cufundă la loc, în aşternut. Zâmbi şi spuse leneş: 

— Ce e asta? Vii la mine furişându-te? 

Vraja se rupse. Stephens păru să se trezească din adâncul 
fantasmelor sale la o luciditate jenată. Femeia asta se 
comporta prea firesc pentru el. 

— Nu. Mă duc să mă rad. 

Era important acum pentru Stephens să se îndepărteze de 
ea. Bărbieritul era o realitate palpabilă. 


— Vei găsi tot ce-ţi trebuie în baia mare din capătul 
holului. 

În timp ce se rădea, îşi aminti că era Crăciunul. Dar 
interesul său nu dură prea mult. Gândurile îi alunecară iar 
spre Mistra. Nu se auzea nici un sunet. În tot apartamentul 
era aşa o linişte, încât îşi putea auzi propria respiraţie. 
Imaginaţia sa reîncepu să lucreze. 

Se întreba dacă anumite idei, odată intrate în mintea unui 
om, mai pot fi scoase de acolo. Termină de îmbrăcat şi se 
duse în bibliotecă. Se gândi: „Aş avea nevoie să citesc 
cărţile acelea integral.” Grand House - istoria ei nu era la 
locul ei pe raft. După o scurtă cercetare descoperi că nu 
mai era nicăieri. Lipseau, de asemenea, Începuturile 
oraşului Almirante şi Viteazul Taneqguila. 

Stephens se retrase uimit. | se părea de necrezut ca ea să 
fi ascuns cărţile. Încă mai stătea acolo, nemişcat, când auzi 
duşul. Deci Mistra se sculase. 

Stephens traversă salonul şi holul care ducea la 
dormitorul ei. Soarele păâtrundea prin toate ferestrele 
sudice şi estice şi, în lumina aceea, se topiră toate gândurile 
ceţoase ale nopţii. Se simţea ridicol. Fantezia nemuririi se 
destrămă. Dar mai erau totuşi lucruri pe care dorea să le 
afle. 

Uşa dormitorului era deschisă. Stephens bătu destul de 
tare, ca să-şi împace conştiinţa, dar nu destul ca Mistra să 
audă, prin zgomotul apei care curgea. Înăuntru se distingea 
şi mai tare zgomotul duşului, pentru că uşa de la baie era 
deschisă. Aburul se împrăştia leneş afară. 

Apa se opri şi urmă un lipăit de picioare goale. Pauză. 
Apoi, Mistra, înfăşurată într-un halat mare, fluierând uşor, 
ieşi din baie. Se uită la el gânditoare, dar nu spuse nimic. 
Se aşeză în faţa unei oglinzi imense, pentru a-şi aranja 
părul. 

Stephens aştepta. Sentimentul ciudat, trăit mai devreme 
în preajma ei, revenea - nu aşa de puternic, nici aşa de 
confuz, ci mai personal. 


Era, hotărât, o femeie frumoasă, frumuseţea ei datorându- 
se înfăţişării plăcute, maturității şi încrederii în sine. Părul 
blond, ochii verzi şi strălucitori, faţa subţire şi bine 
conturată o făceau să arate tânără şi, în acelaşi timp, 
inteligentă. Pielea era frumos bronzată şi, după trăsăturile 
feţei, părea să aibă strămoşi pe continent. Se îndoia că 
înaintaşele ei îşi aleseseră bărbaţi numai în limitele strâmte 
ale unei singure rase. Femeia aceasta avea sânge fierbinte, 
venind de undeva, de foarte departe. 

Gândurile îl îndepărtaseră de la scopul venirii sale în 
dormitorul ei. Se încordă şi începu: 

— Azi noapte păreai preocupată să afli din ce carieră 
provine marmura de la Grand House. Ştie cineva asta? 

Îi văzu faţa în oglindă, privirea atentă. Ochii ei se 
întoarseră spre el, fixându-l calm şi cercetător. Se gândea 
că nu-i va răspunde, când ea spuse: 

— Deci am avut iar coşmaruri, de la „octli”, nu-i aşa? 

Adăugă râzând: 

— Cred că ar trebui să renunţ să mai beau aşa ceva. 

Râsul ei nu suna deloc amuzat şi, în fond, nu-i răspunsese 
la întrebare. O aşteptă să termine. Apoi spuse: 

— În legătură cu carierele acelea de marmură... îl 
întrerupse: 

— De unde să ştiu? Blestemata de casă are mai mult de o 
mie de ani. 

Stephens insistă: 

— Am înţeles, din primul paragraf al cărţii despre Grand 
House, că nimeni nu ştie cine a construit-o, dar ar putea 
exista indicii referitoare la locul de unde provine piatra. 

Mistra îl privea din oglindă şi zâmbea ironic. Spuse: 

— Nu mă mir când oamenii reacţionează ca tine. Ai 
aproape toate indiciile necesare. Nu pare să te supere 
faptul că te-am drogat. Văd, pe faţa ta, şi ghicesc, din 
întrebările tale, că explicaţiile mele ţi se par rezonabile. Şi 
totuşi continui să lupţi. 


Stephens se aplecase înainte, concentrându-se involuntar 
pentru a-i auzi răspunsul. Se retrase acum în scaunul său, 
simțindu-se caraghios. „lată un cult care practica o religie 
veche şi însetată de sânge. Membrii lui purtau numele unor 
morţi. Era un grup ezoteric, amoral şi, probabil, criminal.” 
Aproape fără să-şi dea seama de asta, se lăsase prins de 
această atmosferă nefirească, chiar până la a crede, pentru 
o jumătate de oră, imposibilul. 

— De ce m-ai drogat? 

Îi răspunse fără ezitare: 

— Credeam că pot să aflu ceva aducându-te în acea stare 
de dezorientare. 

— Nu înţeleg. 

Ridică din umeri: 

— Am vrut, de asemenea, să mă lămuresc dacă eşti 
persoana de care se tem ceilalţi că ai putea fi. 

Stephens nu reuşi, pe moment, să vadă legătura. 

Spuse uimit: 

— Cine cred ei că sunt? 

Se întoarse şi-l ţintui cu privirea: 

— Nu ţi-ai dat seama? 

Părea uimită. Se opri, nehotărâtă, şi spuse apoi încet: 

— Cineva a construit Grand House. Cine? A fost o dilemă 
în toţi aceşti ani. 

Explicaţia îl dezamăgi pe Stephens. Era o nebunie care 
nu-l mai interesa, dar Mistra continuă: 

— Dacă tu ai construit-o, ai reuşit să te ascunzi de mine 
foarte bine. Oricum, celorlalţi nu le strică să se teamă, în 
continuare, de tine. Tresări de uimire. Pentru că, nebunie 
sau nu, deja fusese ucis un om. De ce n-ar fi şi el eliminat, 
dacă-l considerau periculos, ucis pentru că vreun nebun îl 
credea în vârstă de o mie de ani? Rosti cu greu: 

— Voi l-aţi ucis pe John Ford, nu-i aşa? 

Scutură din cap şi-i răspunse cu seriozitate: 

— Nici un membru al grupului nu e vinovat de asta. Cea 
care citeşte gândurile ne-a verificat pe toţi cincizeci şi trei. 


— Cincizeci şi trei! Repetă Stephens involuntar. Nu se 
aştepta la această informaţie exactă. 

Mistra părea să nu audă: 

— Aparent, e o crimă banală, dar poate că-mi va ajuta în 
atingerea scopului meu. Nu ştiu încă. 

„Scopul ei” - Stephens se crispă. Chiar despre asta ar fi 
vrut el să afle. Se aplecă spre ea, întrebând fără să aştepte, 
de fapt, un răspuns: 

— Care este scopul tău? 

Se lăsă o tăcere lungă. Continua să-şi aranjeze părul cu 
îndemânare. Figura i se vedea gânditoare în oglindă. Se 
aplecă încet, trase un sertar şi scoase o foaie de hârtie. 
Spuse, fără să-l privească: 

— E un ultimatum pe care-l voi transmite în curând la 
radio pentru guvernul din Lorillia. Termenul limită va fi în 
funcţie de ziua când voi lansa mesajul. Referirea la Marte 
apare din motive psihologice. Vreau să le strecor destulă 
îndoială în suflete, pentru a fi sigură că vor evacua uzinele 
pe care le voi numi. Ascultă! 

Citi rar, cu o voce clară şi hotărâtă: 

Către cei care lucrează la proiectul atomic „Blackout5”. 
Exact în două ore, întregul combinat va fi distrus de fluxuri 
energetice, venite de pe o navă cosmică. Acţiunea a fost 
autorizată de poporul planetei Marte, deoarece 
conducătorii voştri plănuiesc un atac atomic - surpriză 
asupra Statelor Unite ale Americii. 

Plecaţi repede acasă! La ora douăsprezece să nu mai fie 
nimeni în fabrici! N-aveţi cum să vă apăraţi. 

Noi nu vom accepta un război atomic pe Pământ! 

Îl privi şi spuse, ca din întâmplare: 

— S-ar putea să schimb ora, dar restul va rămâne. Ce 
părere ai? 

Stephens abia auzise. La început, rămăsese perplex, dar 
acum, deodată, se sperie: 

— Eşti nebună? 

Îi răspunse rece: 


— Foarte normală, foarte hotărâtă şi, până la un punct, 
depinzând de ajutorul tău. Nimeni nu poate învinge singur 
o fortăreață bine apărată. 

— Dacă vei ataca Lorillia, vor presupune că Statele Unite 
sunt de vină şi vor dezlănţui un contraatac rapid. 

Îl privea cu buzele strânse şi clătina din cap: 

— Oamenii ăştia sunt abili şi îndrăzneţi. Au plănuit să 
bombardeze prin surprindere şi apoi să nege că ei au făcut- 
o. Nici nu-ţi dai seama ce idee groaznică e asta. 

— N-ar putea scăpa aşa uşor. 

— Ba da - tonul ei era imperturbabil. Dacă principalele 
oraşe americane ar fi şterse de pe faţa pământului, toată 
reţeaua industrială şi cea de apărare ar fi distruse. Cine ar 
mai declara război, dacă primele bombe ar cădea la 
Washington, în timpul unei sesiuni a Congresului? 

Mistra clătină din cap şi ochii îi sclipiră. 

— Prietene, nu eşti deloc lucid. Te asigur că grupul nostru 
nu s-ar fi gândit să părăsească pământul, decât în faţa 
pericolului pe care ţi l-am semnalat. 

Stephens ezita. Apoi răspunse, aproape fără rost: 

— Mă comport de parcă aş crede că au nave cosmice, de 
parcă... 

Privirea i se opri pe hârtia din mâna ei: 

— Lasă-mă să văd acel ultimatum! 

I-l întinse, cu un zâmbet enigmatic. Stephens îl luă şi 
înţelese, dintr-o privire, de ce se amuza Mistra: mesajul era 
într-o limbă străină. Nu ştia limba lorilliană destul de bine 
încât să-l descifreze integral, dar presupuse că ea spunea 
adevărul. 

Mistra îi explică: 

— Ăsta e motivul rupturii dintre mine şi ceilalţi. Ei vor să 
mute Grand House de pe Pământ, până când trece furtuna. 
Eu cred că avem nişte responsabilităţi aici. Nu putem 
continua să ne folosim cunoştinţele doar pentru propria 
plăcere. 


— Unde s-ar putea duce? Îşi dădu seama că aştepta 
răspunsul ei aplecat înainte, cu respiraţia oprită. 

Părea să nu fie conştientă de tulburarea lui. Spuse, cu 
voce nepăsătoare: 

— Pe Marte. Avem acolo un centru la mare adâncime, 
unde casa ar fi în siguranţă. 

— V-aţi muta cu toţii acolo? 

— Numai în timpul războiului. 

— Nu cumva v-aţi speriat degeaba? Chiar dacă intenţiile 
lorillienilor sunt confirmate, crezi că-şi vor irosi bombele în 
Almirante? 

Pe faţa ei trecu un zâmbet mohorât. 

— Nu, dar dacă apele de pe coasta opusă, faţă de Los 
Angeles şi San Francisco, vor deveni radioactive, vom fi şi 
noi afectaţi. Radioactivitatea ar influenţa acel ceva din 
marmură, care prelungeşte viaţa. Chiar şi noi, cei care ne- 
am opus zborului, ne dăm seama că n-am avea nici o şansă. 

Stephens era gata să continue, când observă că 
intervenise ceva nou. Spuse repede: 

— Deci se mai opun şi alţii ca voi să părăsiţi Pământul. De 
ce nu te ajută? 

— Desigur, Tannahill a fost împotrivă. Aici, el este 
proprietarul legal al casei. Pe Marte nu există trupe ale 
statului, care să-i garanteze dreptul de proprietate. Ar 
pierde avantajele pe care le are asupra noastră. 

— Înţeleg. 

Chiar înţelegea încurcătura în care se afla Tannahill. Se 
încruntă: 

— Nu văd însă cum l-aţi fi putut convinge împuşcându-l. 

— Asta n-are nici o legătură. 

Era uşor neliniştită: 

— Soluţia era mult mai simplă. Grupul a acceptat să 
devină dependent financiar faţă de Tannahill. Fiecare 
persoană urma să semneze cedarea tuturor proprietăţilor 
către domeniul Tannabhill, în schimbul unei rente. Oricine ar 


fi fost descoperit, după aceasta, că adună bani şi alte 
bunuri, ar fi fost pedepsit. 

— Dar aici e vorba doar de bani, protestă Stephens. Dacă, 
într-adevăr, casa are atâta putere, atunci e fără preţ. 

— Nu uita că planul a fost propus pentru a proteja casa de 
pericole şi mai mari. 

Mistra îi spulberă argumentele printr-un simplu gest. 

— Ar merge foarte bine. Ceilalţi sunt atât de hotărâți, 
încât, după împuşcarea lui Tannahill, au aşteptat să fie în 
afara oricărui pericol şi au înscenat acea falsă 
înmormântare. Şi-au transferat proprietăţile pentru ca totul 
să fie pregătit în momentul în care Tannahill s-ar trezi şi ar 
semna aprobarea pentru mutarea casei pe altă planetă. 

În mintea lui Stephens se făcu lumină. 

— Deci Tannahill şi unchiul său sunt una şi aceeaşi 
persoană. Când şi-a revenit îşi uitase trecutul? 

— Eu am făcut asta. M-am dus la spital şi l-am drogat. l-am 
luat prin surprindere. Credeau că ne contrazicem doar în 
planul ideilor. 

— L-ai drogat pe Tannahill şi i-ai distrus memoria! 

Nu mai întrebă nimic. O credea. Vorbind cu această femeie 
cu voinţă de fier, se simţea depăşit de situaţie. 

Se gândea: „Sunt reprezentantul legal al lui Tannabhill şi 
totuşi stau să ascult toate astea.” Nu voia să folosească 
informaţiile împotriva ei. Presupunea că n-ar fi putut dovedi 
nimic şi că, mai mult, drogul trebuie să fi fost produsul unei 
chimii mult mai avansate decât cea a pământenilor. Cine L- 
ar fi crezut? 

Mistra continuă: 

— De fapt, mecanismul uitării e uşor de controlat. La 
nevoie, asta se poate realiza şi cu ajutorul unei hipnoze 
puternice. Narcoticul pe care l-am folosit eu are calitatea 
de a fi mai persistent. Şi îi pot da oricând antidotul. 

— De ce nu. i-l dau ceilalţi? 

— Pentru că, spuse ea cu un zâmbet cochet, ei nu ştiu ce 
substanţă am folosit şi în ce dozaj. Ar fi periculos să 


intervină. 

Stephens clătina uimit din cap, încă în dilemă. 

— Atunci cine l-a împuşcat pe Tannahill? 

— Probabil au fost doar nişte lupte de stradă. 
Clarvăzătoarea a constatat că nimeni nu e vinovat, în 
grupul nostru. 

Stephens îşi aminti că cea care citea gândurile omisese 
ceva în legătură cu el. Şovăi, dar, până la urmă, îi spuse: 

— Păreţi foarte dependenţi de femeia aceea. 

Se opri din nou, ezitând să-i demonstreze că femeia- 
telepat ratase decodarea unei importante informaţii, în 
cazul lui. 

— E totuşi greu de crezut că, într-un astfel de moment 
crucial, o împuşcătură ar fi putut să-l ţintească, din 
întâmplare doar, pe proprietarul de la Grand House. Nu se 
mai opunea nimeni altcineva la plecarea de pe Pământ? 

— O singură persoană, dar s-a răzgândit, ca şi Tannahill, 
de altfel. 

— Adică s-a răzgândit aparent. 

— 'Triselle l-a verificat. 

— 'Triselle e numele telepatei, nu-i aşa? 

— Da. 

Izbucni: 

— Nu minimaliza pericolul unei împuşcături 
întâmplătoare! Acesta e coşmarul nostru: accidente, şoferi 
beţi, incendii, lupte între bande, război. 

— Totuşi... 

Stephens se ridică, neterminându-şi gândul. 

— 'Toată discuţia asta mă face să mă simt ca şi cum mi-aş 
neglija îndatoririle. Mai bine i-aş telefona lui Tannahill, chiar 
dacă e Crăciunul. 

Mistra se întoarse şi-l privi uimită: 

— Crăciunul! Se pare că drogul a avut un efect puternic, 
nu-i aşa? Suntem în 26 decembrie. Nu-ţi aminteşti? 

— Cum? 


După primul şoc, Stephens făcu eforturi să-şi aducă 
aminte, dar fără folos. Nu păstra în memorie decât o noapte 
lungă, întreruptă doar de ţipetele Mistrei. Mormăi pentru 
sine: 

— Atunci, chiar trebuie să telefonez, şi încă repede. 

Dispăru în salon, unde văzuse telefonul. II sună întâi pe 
Tannahill, formulându-şi scuzele în minte. Dar nu era 
nevoie. Tannahill îi răspunse: 

— "Tocmai voiam să sun eu, Stephens! Aş vrea să cunoşti pe 
cineva. Vom fi la tine într-o oră. Sper că te-ai distrat bine de 
Crăciun. 

Stephens răspunse că da. Închise, după ce-i explicase că 
nu e acasă, dar că va ajunge imediat. Tannahill părea calm. 
Aparent, nu se întâmplase nimic neobişnuit. 

Începea să se simtă mai bine. Formă numărul de la birou, 
auzi receptorul ridicându-se şi apoi vocea secretarei: 

— Alo, Almirante 852. 

— Domnişoară Chainer, aş dori... 

Femeia îl întrerupse: 

— O, domnule Stephens, îmi pare aşa de bine că aţi sunat! 
Aici s-a petrecut o crimă. Domnul Jenkins, mecanicul de lift, 
a fost ucis în Ajunul Crăciunului. 


CAPITOLUL IX 

— Ucis! Repetă Stephens ca un ecou. Ce să însemne asta? 

Indirect, Jenkins era angajatul lui 'Tannahill. Dar era greu 
de crezut că ar fi avut vreun loc în tabloul vast, care 
începea să se contureze. Şi totuşi - mai întâi un îngrijitor 
ucis, apoi un liftier. Cineva acţiona hotărât şi fără milă. Dacă 
nu grupul, atunci cine? 

Începu să pună întrebări. Nu se ştiau prea multe. Jenkins 
fusese găsit lângă lift, cu o rană de cuţit în spate. Putând fi 
vorba de gelozie, soţia lui fusese arestată. 


În timp ce i se povesteau aceste amănunte, pe Stephens 
începu să-l apese un simţământ foarte neplăcut. Îi fusese 
simpatic Jenkins. 

— Uite, spuse în final, am să vin şi eu mai târziu. Acum, la 
revedere! 

Rămase încruntat. Se întâmplau tot felul de lucruri şi nu se 
putea şti clar unde duc. Dar, după spusele Mistrei, grupul 
nu prea acordase importanţă morţii îngrijitorului, decât în 
măsura în care asta îl afecta pe Tannahill. 

S-ar putea să li se pară că moartea lui Jenkins n-are nici o 
legătură cu ei. Şi chiar aşa s-ar putea să fie, dar trebuia 
dovedit. Stephens simţi că el este într-o poziţie cheie pentru 
a dovedi asta, împreună cu multe altele. 

Se întoarse în hol, bătu la uşa Mistrei şi intră, după un 
moment de aşteptare. Ea îl privi întrebător când îi spuse că 
trebuie să plece pentru a-l întâlni pe Tannahill. Întrebă apoi 
neliniştit: 

— Dar tu? 

— N-o să mi se întâmple nimic, răspunse ea cu indiferenţă. 

— Poate vii şi tu. 

Acum era rece. 

— Nu. Mi-era teamă să intru doar. Acum sunt în siguranţă, 
ţi-am spus. 

Stephens ezită, venindu-i în minte că nu ştia încă de ce se 
teme ea. 

— De ce era greu să intri? 

— Pentru că ei nu vor ca eu să am o navă la dispoziţie. 

Stephens deschise gura să spună ceva, dar se răzgândi. 

— Navă? 

Era nedumerit şi, în chip ciudat, nu îndrăznea să împingă 
lucrurile mai departe. Spuse: 

— Aş putea veni mai târziu să te însoțesc - înăuntru sau 
afară. 

— Mulţumesc, îi răspunse indiferent, dar nu voi fi aici. 

Stephens avu sentimentul că niciodată în viaţa lui nu i se 
dăduseră papucii într-un mod mai definitiv şi mai 


lamentabil. O fixă curios: 

— Nu ţi-e teamă că voi spune cuiva...?. 

Râse: 

— Te vor crede nebun. 

Totuşi nu-i venea să plece. 

— Te mai văd? 

— Poate. 

Spuse „La revedere” şi ieşi din dormitor, pe jumătate 
sperând că-l va chema înapoi sau se va despărţi de el 
prieteneşte. N-a făcut-o. Deschise cele două uşi de la 
intrare şi le trânti în urma lui. 

Cobori cu liftul şi se trezi deodată afară, clipind în lumina 
puternică a amiezii. 

I se oprise ceasul, dar presupuse că e aproximativ ora unu. 

Ajunse acasă fără alte incidente. 

Sosi şi Tannahill, cam la zece minute după aceea, singur. 
Stephens îi deschise uşa şi tresări la gândul că se vedeau, 
pentru prima oară, la lumina zilei. Şi totuşi l-ar fi putut 
recunoaşte oriunde: un tânăr palid, slab, cu obrajii supţi, 
care mergea sprijinindu-se într-un baston. Fotografia din 
ziar combinată cu imaginea din cimitirul întunecat îl ajutau 
să-l identifice cu uşurinţă. 

Stephens îi oferi braţul, dar Tannahill îl înlătură cu un 
gest. 

— Am decis să venim separat, aşa că am venit eu mai 
devreme. 

Nu-i explică cine era cel ce urma să sosească. Merse 
şchiopătând spre salon şi se aşeză. Stephens se mira cât de 
impasibil părea. Încerca să şi-l imagineze aşa cum fusese 
omul acesta înainte de a fi fost împuşcat: „viteazul 
Tanequila”, bătrân de sute de ani, cu minte de oţel, 
căpitanul unei corăbii spaniole din secolul al 
şaptesprezecelea. Părea imposibil, pentru că omul acesta 
era stânjenit şi nefericit. Poate nici nu era aşa, în realitate. 

Tannabhill privi în pământ, respiră adânc şi spuse: 


— Trebuie să mărturisesc, Stephens, că ai scos de la mine, 
noaptea trecută, mai mult decât intenţionam să spun cuiva. 
Şi asta mă obligă să continui cu mărturisirile. Aştepta acum 
răspunsul lui Stephens, care clătină din cap şi zise: 

— Nu pot decât să repet că sunt profund preocupat de 
situaţia dumneavoastră. 

Tannahill continuă: 

— Am să-ţi spun un secret, pe care hotărâsem să nu-l 
divulg. 

Se opri din nou, apoi: 

— Îmi aduc aminte că am fost într-un sicriu. 

Stephens aştepta în tăcere. 1 se părea că un singur cuvânt 
ar rupe vraja. Tannahill interveni: 

— Mai bine mă grăbesc; altfel, vom fi întrerupţi. 

În câteva cuvinte, îi povesti cum fusese luat din spital, dus 
la mare distanţă cu o navă spaţială, îngropat de viu şi, în 
sfârşit, adus înapoi la spital. 

Vocea lui Tannahill se stinse şi se făcu linişte în salon. 
Stephens întrebă, după o scurtă ezitare: 

— La ce etaj vă aflaţi, în spital? 

— Când m-am trezit ultima dată, la al cincilea. Mai înainte, 
nu ştiu. 

Stephens încuviinţă: 

— Putem controla. Ar fi interesant dacă v-ar fi coborât 
printr-o fereastră de la etajul al cincilea. Cum ar fi putut s-o 
facă? 

I-ar fi plăcut să întrebe despre navă, dar putea fi 
primejdios, ţinând cont de ceea ce ştia deja. Avea o 
puternică reţinere numai la gândul existenţei unor nave 
cosmice şi al unor indivizi care învinseseră moartea, fiind 
mai avansați tehnologic decât întreaga umanitate. Acum 
credea tot ce-i spusese Mistra. 

Gândurile i-au fost întrerupte de un zgomot de motor. O 
maşină intrase pe alee şi ambreia ca să urce dealul. 
Stephens privi întrebător la Tannahill, care spuse repede: 


— Am angajat un detectiv la Los Angeles. El trebuie să fie. 
Cât ar trebui să-i spun, din ceea ce ştii tu? 

— Un detectiv! 

Era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat şi era destul de 
dezamăgit. Totuşi asta dovedea că povestea lui Tannahill 
era adevărată. Răspunse prevăzător la întrebările lui 
Tannahill, dar cam fără chef. 

— Depinde ce fel de om este. 

Maşina se oprise. Se auzeau acum paşi pe pietrişul aleii şi 
apoi pe scări. Sună şi, în câteva clipe, Stephens făcu 
cunoştinţă cu un omuleţ robust. 

— Bill Riggs? Repetă Stephens numele. 

— Bill Riggs, încuviinţă personajul pistruiat. 

Era un nume care nu se putea uita. Stephens strânse 
mâna care i se întinsese şi rămase în picioare, apatic, în 
timp ce Riggs vorbea: 

— Trebuie să fiţi atenţi la mine câteva minute să vedeţi 
cum le-am aranjat pe toate. 

Tannahill încuviinţă, dar Stephens nu era prea curios. Abia 
era atent la Riggs. Tannahill se întorsese spre el şi-l întreba: 

— Ce părere ai, Stephens? 

Atunci îşi luă inima în dinţi şi răspunse: 

— Îl cunoşteaţi pe domnul Riggs înainte de a-l angaja? 

— Nu l-am văzut în viaţa mea. 

Riggs deveni, astfel, o figură îndepărtată, impersonală, 
neimplicată în problemele locale. Dacă l-ar fi putut găsi pe 
cel care-i scrisese lui Howland, le-ar fi putut fi de folos. 

— Cred că ar trebui să-i spuneţi totul, remarcă Stephens. 

Tannahill acceptă, aparent fără rezerve. Se opri o singură 
dată, pentru a-i cere lui Stephens să rezume conţinutul 
scrisorii primite de procurorul districtual. Vocea i se înmuie 
când ajunse la coincidenţa dintre data înmormântării lui 
Newton Iannahill şi absenţa sa din spital. Dar spuse totul. 
Când termină, Riggs interveni: 

— Dar amprentele? 


Stephens şovăi. Dacă Mistra spusese adevărul, amprentele 
ar fi putut să corespundă. Spuse: 

— Nu s-au descoperit până acum. 

Riggs încuviinţă şi-i recomandă lui Tannabhill: 

— Dacă povestea ajunge la tribunal, încercaţi să amintiţi 
cât mai puţin de amnezie. E lucru destul de obişnuit, dar, la 
un proces, sună fals. Se întrerupse: 

— Ei. Acum am o mulţime de lucruri de făcut. Se întoarse 
spre uşă, dar se opri. Desigur, m-am interesat, în oraş, de 
dumneavoastră - cu prudenţă şi ca din întâmplare. Am 
înţeles că familia Tannahill deţine cam un sfert din 
California, dar am descoperit că, aşa cum mi-aţi spus deja, 
dumneavoastră personal nu sunteţi cunoscut în Almirante. 

Se opri. lannahill replică: 

— Şi? 

— Păi, domnule, nu e bine să nu fiţi cunoscut. Prima 
reacţie a oamenilor, faţă de un om bogat, e invidia. Trebuie 
să simtă că aveţi interese comune. Sfatul meu e să mai 
cheltuiţi din banii moşteniţi. Faceţi-i pe oameni să creadă că 
vă împărtăşesc norocul. Apoi, dacă va începe un proces, vor 
privi din perspectiva propriilor interese. 

Tannahill aruncă o privire spre Stephens, care încuviinţă 
din cap şi spuse: 

— E o idee bună. Am să încep imediat să cheltuiesc, 
domnule Tannahill. 

Riggs deschise uşa şi iar se-ntoarse: 

— Vă telefonez, îndată ce dau de vreo urmă. 

Stephens urmări, de la fereastră, maşina veche a 
detectivului îndepărtându-se pe alee şi dispărând după un 
pâlc de copaci. Întâlnirea îi lăsase o impresie mai bună 
decât se aştepta. 

— Cred că ne putem baza pe el. 

În momentul în care vorbi, îşi dădu seama că folosise, 
inconştient, pluralul. Era o remarcă foarte potrivită - exact 
la asta te puteai aştepta de la un avocat loial. Şi totuşi, 


însemna că, în mintea lui, stăruia ideea că viaţa poate să 
continue ca şi înainte. 

Şi era clar că nu se putea. 1 se spusese că există o casă în 
care se poate trăi veşnic. Dacă era aşa, dreptul de 
proprietate pentru Grand House era foarte important. 
Lovind în proprietarul oficial, Mistra perturbase modul de 
viaţă al întregului grup. 

Îl auzi pe Tannahill: 

— Stephens, vrei să suni la Agenţia de Plasare Ilvers să 
vezi dacă au ceva pentru mine? 

Se întrerupse. 

— Unde e bucătăria? Aş vrea un pahar cu apă. 

Stephens îi arătă şi pe urmă sună la agenţie. Nu apucă să 
spună decât: 

— Sun din partea domnului Tannahill... 

O voce de bărbat îi şi răspunse: 

— A, atunci poate îi transmiteţi dumneavoastră ceva. Ilvers 
la telefon. Spuneţi-i domnului Tannabhill că am găsit o 
menajeră pentru dumnealui. 

Stephens ascultă în tăcere. Fata în casă urma să dea o 
probă pe 28 şi omul de la agenţie era sigur că vor fi 
mulţumiţi de ea. Avusese noroc să găsească personal cu 
experienţă. 

Stephens tocmai închidea, când intră Tannabhill. Îi rezumă 
discuţia. 

— Vreau să iau cina în oraş şi apoi să fac un chef şi să dau 
de băut la toată lumea. Obrajii palizi i se colorară. Am mare 
nevoie de asta. Ţi-ar plăcea să vii şi tu? 

Stephens clătină din cap: 

— Mai bine stau aici şi încerc să iau legătura cu Peeley. 
Dacă reuşesc, mă iau după urmele de sticle aruncate şi vin 
şi eu. 

Aşteptă ca celălalt să plece, se uită la ceas şi bombăni - 
era trecut de trei - apoi sună la Societatea de 
Telecomunicaţii. După o lungă aşteptare, telefonista 
răspunse: 


— Doreaţi o convorbire personală, domnule Stephens, nu-i 
aşa? Am sunat de câteva ori la domnul Peeley - şi acasă, şi 
la birou. Dar nu l-am găsit. Aţi vrea să vorbiţi cu cineva din 
casă? 

— Ei bine, da! 

După câteva secunde, răspunse un om din personalul de 
serviciu: 

— Domnul Peeley e plecat în deşert, pe timpul vacanței, 
domnule... Nu, domnule, nu-i ştiu încă adresa. Ştiu că aţi 
mai sunat, dar asta e situaţia... Domnul Peeley a spus că 
ţine legătura cu noi, dar până acum n-a dat nici o veste. 
Avem şi telegrama dumneavoastră aici. 

Stephens lăsă instrucţiuni ca avocatul să sune, ori la el, ori 
la Tannahill, cât mai curând posibil. 

Cerul era ca o catifea albastră, aerul - rece şi proaspăt, 
când Stephens se întoarse în oraş. Aveau un nou liftier la 
Palms Building. Era socrul paznicului. Bătrânul îl înlocuise 
temporar pe Jenkins. 

Corpul acestuia fusese ridicat curând după ce-l găsiseră. 
Dar Stephens îl rugă pe portar să-i arate locul crimei. 
Fusese descoperit la capătul scării care ducea la subsol, în 
spatele liftului. Nu reuşi să găsească nici măcar o urmă sau 
pată care să-i indice că Jenkins luptase să-şi apere viaţa. 

Dezamăgit, dar conştient că e doar un început, Stephens 
urcă la el în birou. Rămase acolo numai cât să caute adresa 
lui Jenkins. Cunoştea situaţia familială a acestuia şi, ştiind 
că doamna Jenkins e la închisoare, era curios să vadă ce va 
putea afla. Ajunse acolo pe drumul cel mai scurt. Era în 
zona săracă a oraşului - o casă din stuc, cu palmieri înalţi. 

Sună, dar nimeni nu răspunse. Cobori o potecă năpădită 
de buruieni, ce ducea în spatele casei. Curtea, împrejmuită, 
era plină de gunoi şi de iarbă înaltă, netăiată la timp. În 
capătul celălalt se găsea garajul şi undeva, înspre nord, sub 
un Copac, se vedea o rulotă mică. Prin coşul ei metalic se 
strecura o dâră subţire de fum. Stephens se îndreptă într- 
acolo şi ciocâni la uşă. 


Îi deschise o femeie. O recunoscu pe Madge, una din 
femeile de serviciu de la Palms Building. Rămase cu gura 
căscată când îl văzu: 

— A, domnul Stephens! Exclamă ea. 

— O caut pe doamna Jenkins, minţi Stephens. 

Faţa îngustă şi vulgară se posomori: 

— E arestată. Poliţia crede că ea l-a omorât. 

Stephens privi gânditor spre Madge. Femeia ştia cam tot 
ce se întâmpla în Palms Building, iar el avea intenţia să afle 
cât mai mult din ce ştia ea. 

Afişă expresia lui cea mai fermecătoare: 

— Ei, Madge, chiar crezi că ea a făcut-o? 

Ochii ei şireţi clipiră: 

— Noo, ce motiv ar fi avut? Nu era soiul care să-şi 
găsească uşor pe altul. Şi o femeie de soiul ăsta trebuie să 
aibă mare grijă ce face. 

Era clar că Madge nu avea astfel de temeri în ce-o privea. 
Părea gata să vorbească şi Stephens spera să afle ceva, 
având în vedere că Jenkins nu se prea ferea de ea. 

— Madge, aş vrea să te gândeşti la lot ce s-a întâmplat în 
zilele dinaintea morţii lui Jenkins. Aminteşte-ţi tot ce ţi-a 
spus. Orice amănunt ar putea fi un indiciu important. 

Madge ridică din umeri: 

— Nu prea cred să vă pot ajuta, domnule Stephens. Bill 
mi-a spus de ţipătul pe care l-aţi auzit în biroul indienilor, 
chicoti ea. Şi, când domnul Peeley a venit, mai târziu, în 
noaptea aceea, el i-a povestit şi... 

— Peeley! 

Rămase trăsnit, dar se stăpâni: 

— Te referi la Walter Peeley, avocatul din Los Angeles? 

— Da, el. Îi dădea întotdeauna câte zece dolari lui Bill. E 
un domn bine. 

— Da, spuse Stephens absent, cred că da. 

În mintea lui se formase o imagine fantastică, cu multe 
fațete. Dar se potrivea! 


Îşi aminti că, în acea primă noapte, Tezlacodanal 
deschisese uşa, aşteptând un bărbat solid. 

Peeley era solid. 

Nici nu-i trecuse prin minte c-ar fi putut fi unul dintre ei, 
mai ales pentru că Mistra menţionase atitudinea posesivă a 
lui Tannahill, în legătură cu Grand House. Aparent, casa era 
suficientă pentru acest individ încăpățânat. Nu se 
împotrivise ca ceilalţi să participe la detaliile administrative. 
În sfârşit, Stephens spuse: 

— Ascultă, Madge, dacă-ţi aminteşti ceva, spune-mi mie 
mai întâi, O. K.? 

— Sigur. 

Se întoarse, întrebându-se de ce l-ar fi omorât Peeley pe 
Jenkins. De ce să nu fi vrut să se ştie că este în oraş? În 
fond, nu era obligat să-şi explice acţiunile, nici lui Allison 
Stephens, nici altcuiva. 

Cobori, din nou, în oraş şi observă că era trecut de cinci. 
Mâncă ceva şi apoi, timp de două ore, urmări, din maşină, 
cine intra sau ieşea de la Waldorf Arms. Avea o teorie 
despre locatarii clădirii. Erau membri ai grupului care, 
pentru moment, nu se deghizaseră în cetăţeni respectabili. 
Ca şi Mistra, erau exact ceea ce păreau a i. 

Stând de veghe, văzu în total cinci oameni intrând sau 
ieşind din casă. Dintre ei, i-au atras atenţia doi, ambii albi, 
distinşi şi necunoscuţi. 

Pe la nouă renunţă să mai spioneze şi se îndreptă spre 
Palms Building. 

Avu un sentiment de dezamăgire şi, în acelaşi timp, de 
uşurare, când văzu întuneric în biroul Societăţii Mexicane 
de Import. Ascultă la uşă, ca să fie sigur, şi apoi deschise cu 
şperaclul. Încurajat, aprinse lumina, verifică dacă e singur 
şi găsi registrul cu adresele, chiar fără nume, ale 
partenerilor societăţii mexicane. Mai adăugă douăzeci şi 
două la cele pe care deja le avea. După ce termină, ridică 
una din figurinele de lut şi începu să o cerceteze. Se întreba 
cum ar putea ajunge la mecanismul interior, când un 


zgomot îi atrase atenţia. Se întoarse repede şi sări în 
picioare. Un om îl urmărea din pragul uşii. Străinul era înalt 
şi bine făcut. 1 se părea foarte familiar, dar nu-l recunoscu 
imediat. 

Omul purta pe faţă o mască, semănând perfect cu Allison 
Stephens. Avea sentimentul că se uită în oglindă şi... 
luminile se stinseră brusc. 


CAPITOLUL X. 

Se trezi în întuneric. Părea că se află întins pe pământul 
gol. Pipăi în jurul său. Nu era nici o îndoială - pământ. 

Stând acolo, îşi aminti că fusese lovit, probabil pe la spate, 
şi îşi pierduse cunoştinţa. 

Simţi că înţepeneşte când îşi aduse aminte şi se pipăi la 
ceafă. Dar nu descoperi nici o contuzie şi nici vreun loc 
sensibil la palpare. Nedumerit, se ridică în picioare şi-şi 
căută pistolul. Spre uşurarea lui, era în buzunar. Repede, 
căută şi găsi o cutie de chibrituri. Primul se aprinse şi se 
stinse atât de repede că nu văzu nimic. Pe celălalt îl aprinse 
în căuşul palmei şi reuşi să vadă pământul gol deasupra, 
dedesubt şi în toate părţile. 

O peşteră. 

Chibritul se stinse şi rămase din nou în întuneric. Se 
gândi: „Nu pot fi prea departe de Palms Building.” 

Asta-l mai întări. Aprinse un al treilea chibrit şi observă că 
şi în spatele lui era întuneric, nu numai înainte. Se uită şi la 
ceas. Era zece fără cinci. Chibritul pâlpâi şi se stinse. 
Stephens porni în direcţia spre care era orientat deja. Se 
mişca încet, ţinându-se de perete, păşind atent şi 
asigurându-se că terenul e sigur, înainte de a se lăsa cu 
toată greutatea. Îşi dădu seama, la un moment dat, că urcă. 

Pentru scurt timp, se simţi mai bine. Cel puţin, era o 
direcţie logică spre ieşire. 

Trecu o jumătate de oră. 


„Doamne, se gândi, unde sunt? Şi unde mă duc?” 

Îşi aminti de natura solului pe care se trezise şi, deodată, 
mintea i se lumină. Desigur! Urca spre Grand House. 
Încercă să-şi amintească dacă e departe. Cam jumătate de 
milă, bănuia. 

După vreo oră simţi că nu mai era în peşteră. Picioarele îi 
călcau pe o duşumea acoperită cu un covor. Se opri şi 
rămase ascultând în întuneric. Nici un sunet. Mai scăpără 
un chibrit şi văzu, la lumina lui slabă, că ajunsese într-o 
cameră mică. 

Într-un colţ se găsea o sofa, într-o nişă, iar pe masă erau 
câteva lămpi ciudate, cu gaz. Încercă să aprindă una din 
ele, dar fitilul părea înţepenit şi nu reuşi decât să irosească 
vreo câteva chibrituri. Scotocind după abajurul lămpii, 
atinse un buton. Apăsă şi se dădu înapoi, surprins, când 
lampa se aprinse strălucitoare. Toată camera se lumină ca 
în timpul zilei. 

Stephens s-ar fi oprit să cerceteze această lumină, dar era 
prea încordat, prea conştient de faptul că fusese adus aici 
cu un anumit scop, neştiut de el. 

Notă, dintr-o privire, că mai erau trei scaune franţuzeşti, 
pe lângă sofa, şi alte mobile ciudate. Dar lucrul cel mai 
important era că descoperise un coridor strâmt, 
deschizându-se în spatele unei draperii. Luând lampa, 
Stephens porni înainte, până la nişte scări. Urcându-le, 
descoperi un panou metalic, opac. 

Îl împinse, căută un mecanism secret de deschidere dar, 
nereuşind, se întoarse în cameră pentru a o examina cu mai 
multă atenţie. 

Nu exista nici un semn că ar fi fost locuită. Era plină de 
praf. lapiseria de la sofa era decolorată de praful gros şi 
deasupra se afla o copie a volumului Grand House - istoria 
ei. Când îl ridică, căzu o foaie de hârtie din el. Era acoperită 
de desene fanteziste şi deasupra era scris, cu cerneală 
decolorată: Mai bine traduci. Încep să uit această limbă. Îşi 
aminti de gândurile ce-i trecuseră prin minte când îşi 


aruncase privirea prima dată peste această povestire. Se 
aruncă pe canapea şi începu să citească, cu lăcomie. Cartea 
era deschisă la un capitol cu titlul Salvarea Casei. 

La început, citea nerăbdător, dar, încet, se calmă. Cartea îl 
fascina şi uită de sine însuşi. Expediția spaniolă, călătorind 
din Mexico spre Golful San Francisco, nu văzuse casa 
datorită unei acţiuni curajoase a lui lezlacodanal. Indianul 
coborâse să întâlnească grupul. Fără ezitare, a denunţat 
călăuzele indiene ale grupului, ca fiind spioni ai triburilor 
războinice, şi s-a oferit să conducă el expediţia de-a lungul 
țărmului. Stăpânirea perfectă a limbii spaniole l-a 
impresionat pe comandantul de Portala, care fusese deja 
numit guvernator al Californiei. Atâta încredere îi inspirase 
noul ghid, încât idiotul n-a bănuit nimic. Călătorii şi escorta 
lor militară au fost conduşi în interior, apoi din nou pe 
coastă, lăsând casa în spatele lor. 

Călătoria de întoarcere a urmat acelaşi drum, iar 
proprietarii de la Grand House au avut timp să decidă ce e 
de făcut. 

Acoperind casa cu pământ şi plantând copaci în faţa ei, au 
reuşit s-o facă invizibilă dinspre mare. Dar acum era 
necesară o soluţie drastică şi permanentă. Altfel, ar fi fost 
observată de aventurierii şi preoţii spanioli, care veneau în 
număr din ce în ce mai mare. 

S-au decis să simuleze distrugerea casei. 

Au fost puse santinele pe toate drumurile. Indienilor din 
sat li s-a interzis să mai urce dealul şi sute de lucrători au 
fost aduşi din nord. Dormeau în barăci păzite, iar în timpul 
zilei, locuitorii casei, întotdeauna înarmaţi şi vigilenţi, îi 
urmăreau cărând mari cantităţi de pământ, de pe dealul 
estic, pentru a camufla casa. 

Au îngropat-o cu totul, au continuat să planteze copaci în 
faţa ei şi au reuşit să păstreze întreaga operaţiune secretă 
pentru cei de jos. 

A fost necesar un an şi încă două luni şi, când au terminat, 
muncitorii au fost duşi înapoi, la casele lor. Dar a doua zi 


după sosire, o armată bine organizată de indieni din munţi 
s-a năpustit sălbatic asupra lor şi i-a masacrat până la unul: 
bărbaţi, femei şi copii. Nu era nici un indiciu, în carte, că 
atacul ar fi fost pus la cale de vreun Tannahill, dar le-a fost 
de mare folos. A spulberat, dintr-o singură lovitură, pe toţi 
cei care ştiau de mascarea casei. 

Seara târziu, puţin după aceea, locuitorii din Almirante au 
văzut un foc mare pe munte. A ars aproape toată noaptea şi 
dimineaţă, când li s-a permis să se apropie, au putut vedea 
mari lespezi de marmură pe pământul acoperit de 
funingine - peste tot dovezi că Grand House arsese cu 
adevărat. 

Deasupra casei a fost ridicată o mică hacienda spaniolă. S- 
au mai plantat copaci, iar Tanequila a coborât în Mexico 
City şi a oferit câteva petreceri somptuoase oficialităților. 
Nu-i rămăsese o avere care să trezească invidia cuiva, dar a 
obţinut o donaţie de terenuri de mari proporţii de la un 
guvernator căruia îi plăcuseră delicatesele servite la mesele 
sale. Donaţia a fost înregistrată la Madrid şi s-a numărat 
printre cele ratificate ulterior de guvernul american. 

Stephens se opri şi-şi imagină un Tannahill neînduplecat, 
jucându-se de-a gazda cu oameni morţi de două sute de ani, 
când, deodată, deveni conştient de ceea ce făcea. Pur şi 
simplu stătea şi citea. Era uimit. „Se pare că mă simt în 
siguranţă”, îşi zise. Revăzu în minte tot ce se întâmplase, 
încercând să descopere ce anume îl relaxase. Cartea? 

Acesta părea să fie răspunsul. Cartea stabilea legătura 
între peşteră şi Grand House. Era o parte din ceea ce se 
întâmplase. Din nu se ştie ce motiv, un membru al grupului 
îl adusese în această peşteră secretă, ajutându-l, după toate 
semnele, s-o descopere. De ce? Şi unde plecase? 

Ajuns în acest punct, Stephens se poticni. Nu-şi putea 
închipui nici un motiv rezonabil. Ascultă, încordat deodată. 
Nu se auzea nimic. Tăcerea era apăsătoare. Îşi îndesă 
cartea în buzunar, ridică lampa şi rămase în picioare, 
nehotărât. Încotro s-o ia? 


În sfârşit, dădu perdeaua la o parte şi, împiedicându-se, o 
luă pe coridorul strâmt, înspre trepte şi ajunse la panoul 
metalic, opac, pe care-l cercetase mai devreme. Puse lampa 
jos. Trase cu putere, împinse şi, după un minut, respira 
liber. Insistă şi simţi că o parte din zid se ridică, pliindu-se 
fără zgomot. 

Prin deschizătura formată, razele lămpii luminau o cameră 
mare. Stephens zări vitrine cu cărţi şi câteva figurine de lut, 
asemănătoare celor din biroul Societăţii Mexicane de 
Import. 

Ridică lampa şi pătrunse prudent în cameră. Lăcerea îl 
învăluia ca şi în peşteră, şi asta-i dădu curaj. Camera era 
mai mare decât crezuse şi la un capăt se găsea o scară. Se 
grăbi spre ea, trecând printre două rânduri de vitrine. 
Părea să fie destul loc, în aceste vitrine, pentru expunerea 
unor figurine şi a unor bijuterii ciudate. Bănui că este un 
muzeu, dar nu se opri să privească mai atent. 

Şi totuşi, pe când urca scara, începu să identifice locul. 
Ajuns în vârf, putea vedea holul luminat de la Grand House. 
Stephens înaintă încet. Prin uşile duble putea să vadă că 

afară e încă întuneric. 

Prinse curaj. În ciuda orei indicate de ceasul său, fusese 
conştient că s-ar fi putut să fie dimineaţă, nu noapte. Deci 
îşi pierduse cunoştinţa doar pentru câteva minute. 

Aruncă o privire în salon, apoi într-o cameră plină cu cărţi 
şi într-un dormitor. Erau goale şi nu se auzea nici un 
zgomot de nicăieri. Dar nu era momentul să rămână la 
Grand House. Se grăbi să coboare în muzeu. Se opri să 
verifice intrarea în peşteră, să vadă cum funcţiona din 
interior. Apoi trase panoul metalic în urma lui. 

Nu se opri, ci parcurse repede camera mică şi ajunse în 
peşteră. Era din nou încordat, dar hotărât. Avea timp să 
exploreze peştera şi asta intenţiona să facă. 

Cobori, urcă apoi până la locul unde un al doilea tunel, mai 
MIC, se deschidea spre dreapta. Se uită la ceas. Era 12.15. 
Nu era prea înţelept să se abată din drumul drept. Şi totuşi, 


merse mai departe. Intră în tunel şi începu să alerge, 
luminându-şi drumul cu lampa strălucitoare pe care o luase 
cu el. Peştera cobora şi se întorcea curbându-se spre Grand 
House, numai că, acum, era probabil cu câteva sute de 
metri sub nivelul casei. 

Peştera se termina într-un nou tunel - transversal. 
Stephens privi întâi într-o direcţie şi apoi în cealaltă. Nu ştia 
încotro să se îndrepte. Traversă coridorul subteran şi atinse 
peretele. Era din metal. 

Avea o culoare ştearsă şi crezuse că e din piatră. Măsură o 
sută de metri până-n locul unde metalul continua să descrie 
o curbă şi peştera se închidea cu un perete opac. 

Întorcându-se în punctul de plecare, Stephens împinse 
peretele metalic de câteva ori, dar suprafaţa zgrunţuroasă 
nu cedă. Merse aproximativ o sută cincizeci de metri, 
depăşind tunelul transversal şi întâlni, şi în direcţia aceea, 
un perete metalic. 

Se întoarse, din nou, de unde plecase şi se îndreptă spre 
ceea ce considera a fi tunelul principal. Când ajunse, cobori 
în lungul coridorului până la un alt perete metalic, care se 
întindea pe toată lăţimea peşterii. Împinse, convins că 
trebuie să existe un drum şi că va putea să-l găsească, pe o 
suprafaţă atât de îngustă. Şi, într-adevăr, când încercă să-l 
dea la o parte, peretele cedă şi un fel de uşă glisantă se 
desprinse uşor, basculă înainte şi se răsuci fără zgomot spre 
stânga, lăsând o deschidere largă. 

Păşi într-acolo şi se trezi în subsolul de la Palms Building. 
Câteva momente, Stephens rămase ascultând. Apoi aprinse 
lumina electrică, şi îşi stinse lampa. O cercetă rapid, 
apăsând pe buton, aprinzând-o şi stingând-o de câteva ori. 
Mulţumit că operaţia e destul de simplă, o duse la loc, în 
tunel, şi o lăsă pe pământ. 

Repede, închise uşa metalică şi observă că, înăuntru, era 
tencuită, ca să semene cu pereţii subsolului. O deschise şi o 
închise, ca să înţeleagă mecanismul. Apoi se îndreptă spre 
biroul Societăţii Mexicane de Import. 


Nimic nu se schimbase de la plecarea lui: uşa deschisă, 
lumina aprinsă şi statuetele la locul lor. 


CAPITOLUL XI. 

Pe la ora unu, Stephens plecă să-l caute pe Tannahill. II 
găsi cu o ceată de tineri veseli într-un club de noapte numit 
Drink Haven6. Un chelner îi puse lui Stephens un pahar în 
mână. 

— E-n ordine, spuse voios. Tannahill, milionarul, plăteşte. 

Se auzi un murmur aprobator în întreaga încăpere, mare 
şi întunecoasă. 

Stephens încercă să-şi croiască drum spre Tannahill, care 
se afla într-un separeu, în partea opusă uşii. Auzea frânturi 
de conversaţie: 

— Ştii, nota de la... 

— Stephens nu prinse numele barului - a fost de opt sute 
nouăzeci şi şase de dolari. 

— Cineva mi-a spus că a dat bacşiş fiecărui chelner câte 
cincizeci de dolari: 

— Se spune că bunicii lui organizau petreceri de câte o 
săptămână. 

— Sper ca vremurile acelea să se întoarcă. 

Cineva îl înghionti pe Stephens. Se uită în jos şi-l văzu pe 
Riggs: 

— Am vrut doar să ştii că sunt aici. Ne mai vedem. 

Plecă. 

Stephens îl urmă îndeaproape pe Tannahill, până la barul 
următor. Patronul îi întâmpină la uşă şi era clar că fusese 
înştiinţat dinainte. Cu o voce limpede, îl invită pe Tannahill 
în cel mai mare şi mai aglomerat salon. Apărură cel puţin o 
duzină de tinere, care voiau să-l sărute pe Tannahill. Acesta 
părea să se simtă bine şi Stephens nu putea să-l condamne. 
Un om care stătuse atâta timp în spital avea ceva energie 


de descărcat. Decise să nu mai încerce să se apropie de 
clientul său, ci să rămână la petrecere până va obosi. 

După vreo oră, era pe punctul de a pleca acasă, când o 
femeie brunetă, cu o faţă palidă, dar drăguță, se strecură 
lângă el. Era scundă şi purta o rochie de un roşu aprins. 
Avea cercei mari, cu rubine, iar pe degete îi străluceau 
inele cu diamante şi smaralde, probabil false. Rochia era de 
asemenea brodată cu pietricele. Spuse: 

— M-a trimis domnul Tannahill să punem totul la punct. 

Stephens clipi mirat, iar ea dădu drumul unui râs muzical. 

— Am văzut casa şi am nevoie de cel puţin trei fete să mă 
ajute. Trebuie să le găsim un loc unde să doarmă. Eu o să 
rămân în casă: Sunteţi de acord? 

Menajera! Aburii băuturii păreau să se destrame şi 
Stephens înţelese că asta era femeia despre care vorbise cu 
cel de la biroul de plasare. Îşi aminti că Tannabhill era 
nerăbdător să aibă personal de serviciu. 

— Dacă domnul Tannahill e de acord, sunteţi angajată. 
Când puteţi începe? 

— Domnul Tannahill vrea să încep mâine dimineaţă, dar eu 
nu voi putea decât poimâine. Va trebui să înţeleagă. 

Vorbea foarte ferm. 

— Vreţi să spuneţi pe 29? 

— Domnul Tannahill mi-a oferit o primă de o sută de dolari 
dacă încep mâine şi cincizeci dacă încep pe 29. 

Râse veselă: 

— O să mă mulţumesc cu cincizeci. 

Află că se numea Gico Aine şi observă, în acelaşi timp, că e 
ora două noaptea. 

Îi luă ceva timp să-şi amintească unde mai întâlnise 
numele acesta. În Viteazul Tanequila era un paragraf în 
care se spunea: „Alonso a avut ghinion. lubita lui indiană, 
Gico Aine, l-a ucis cu un pumnal”. 

Stephens încă se mai gândea la implicaţiile acestui nume 
când ajunse acasă, pe la patru. Deci banda încerca să intre 
iar la Grand House, într-un fel sau altul. 


Se făcuse ziuă când Stephens se trezi la sunetul unor vase 
ciocnite în bucătărie. Clipi şi, pentru moment, avu impresia 
că e menajera lui. Dându-şi apoi seama că nu putea fi ea, 
sări din pat şi-şi puse halatul. 

Se opri în pragul bucătăriei. Mistra Lanett se urcase pe un 
taburet şi deschisese o uşă de la dulap. Îl văzu şi spuse 
calm: 

— Pregătesc micul dejun. 

Stephens simţi cum îi creşte pulsul. Rămase aşa, câteva 
secunde, tremurând de emoție. Pe urmă reuşi să se 
stăpânească. 

O privi furios. Femeia asta avea mai multă putere asupra 
lui decât ar fi fost dispus să recunoască. Pentru ea, relaţia 
lor părea pur şi simplu întâmplătoare. 

Se apropie încet de ea: 

— E o întoarcere cam rapidă pentru cineva care a spus că 
„s-ar putea” să ne mai vedem. Ce mai ai de gând? 

Ea se întinsese spre raftul de sus şi, sub privirea lui, luă 
câteva farfurii, apoi se întoarse, tachinându-l cu un zâmbet 
uşor: 

— Ce se întâmplă? Nu te aşteptai să mă mai vezi? 

Era prea experimentat ca să-i permită unei femei să-l 
chinuie flirtând astfel. Făcu un pas şi o strânse puternic în 
braţe. Simţi, prin pijamaua subţire, cum trupul ei cedează. 
Buzele ei aşteptau, dar nu-i întoarse sărutul. Îi dădu drumul 
şi o întrebă sec: 

— Ai reuşit să ieşi cu bine de la Waldorf Arms? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Am ridicat nava cam la o sută cincizeci de kilometri şi 
am coborât într-o capsulă de salvare. 

Nu se aştepta la un asemenea răspuns. 

— Aveţi nave cosmice? 

Mistra punea masa. Vorbi fără să-l privească: 

— Doar ai fost într-una din ele. 

Încă o dată, nu reuşi să-i urmărească răspunsul. O privea 
enervat. Şi totuşi mintea lui se străduia să lege noua 


informaţie de ceea ce ştia. Apartamentul ei era special 
construit. Clădirea întreagă, acea structură grandioasă, era 
ciudată. Era o idee fantezistă, dar nu mai mult ca altele deja 
acceptate. 

— Care e procedeul? Întrebă într-un târziu. Se creează o 
deschidere în clădire în nopţile ceţoase şi atunci nava ta 
zboară în întuneric? 

Tonul lui suna glumeţ. 

— Ciudat, dar este o descriere destul de fidelă. Aşa se şi 
întâmplă. Dar acum te rog să te îmbraci. Stăm de vorbă la 
masă. E urgent. 

Stephens se bărbieri şi se îmbrăcă, neîncetând să se 
frământe. Nu reuşi să se relaxeze decât în faţa pâinii prăjite 
cu şuncă şi a ceştii de cafea. Privi deschis spre Mistra. Ochii 
ei verzi erau senini, părul aranjat meticulos, faţa... 

Se opri, amintindu-şi masca pe care i-o găsise în geantă. 
Faptul că o purta la ea sugera că adevărata ei identitate era 
cea cunoscută: Mistra Lanett. Văzu că-l observă, obrajii 
încreţindu-i-se într-un zâmbet. O mască nu putea să fie atât 
de sensibilă, să-şi schimbe expresia atât de uşor. 

O întrebă curios: 

— Care e secretul nemuririi? 

Mistra ridică din umeri: 

— Grand House. 

Stephens insistă: 

— Dar ce influenţă are asupra corpului? 

— Celulele pielii se dez-diferenţiază. 

Stephens repetă cuvântul şi o privi întrebător. 

Ea îi explică: 

— Celulele pielii se întorc la starea de tinereţe. Ceea ce 
afectează întregul trup, organele, totul. Mă rog, aproape 
tinereţe. De fapt noi îmbătrânim, dar foarte încet. 

— Cum adică, celulele se întorc la tinereţe? Şi cu restul 
corpului ce se întâmplă? 

Tonul ei deveni indiferent: 


— Secretul tinereţii este în piele. Păstrează pielea tânără 
şi ai învins timpul. 

— Vrei să spui că toate cosmeticienele astea, care pun 
accentul pe frumuseţea pielii, sunt pe drumul cel bun? 

Ridică din umeri: 

— Orice tratament corect al pielii este benefic. Dar 
procesul de întinerire e mult mai profund decât simpla 
îngrijire a epidermei. Ai auzit că există fiinţe cărora pot să 
le crească braţe sau picioare noi... Ăsta e procesul de dez- 
diferenţiere şi depinde de piele. Se întrerupse. Altă dată am 
să-ţi spun mai mult. Acum timpul ne presează. Am nevoie de 
un avocat. 

Deveni brusc serioasă, ochii i se îngustară. Se apropie de 
el: 

— Howland m-a sunat ieri după-amiază. M-a convocat la 
biroul lui, azi, înainte de prânz, în calitate de martor în 
procesul declanşat de uciderea lui John Ford. Trebuie să 
merg însoţită de un avocat. 

Explicaţiile ei atinseră o coardă sensibilă. Stephens simţea 
acum, cu mai multă acuitate, primejdia. Mai întâi, întregul 
grup se simţea frustrat de controlul absolut al lui Tannahill 
asupra casei. Acum Mistra era obligată să-şi spună povestea 
- o poveste, în orice caz - unui reprezentant al legii. 
Teoretic, ar putea scăpa punându-şi o mască şi făurindu-şi o 
nouă identitate. Dar asta se pedepsea conform legii. Orice 
tranzacţie, implicând transfer de bani sau de proprietate, 
de la un individ la altul, ajungea să fie, mai devreme sau mai 
târziu, de competenţa unui funcţionar guvernamental, chiar 
dacă acesta era doar perceptorul. Totuşi, un avocat ar 
putea obţine un avantaj din toate acestea. 

Mistra spuse: 

— Vrei să fii avocatul meu? 

Stephens ieşi din visare: 

— Da, presupun că da. Dar stai puţin! 

Se încruntă. „Putea oare el, care se ocupa de 
administrarea domeniului, să reprezinte pe cineva implicat 


în proces, fără să-l consulte, mai întâi, pe Tannahill?” 
Încercă să câştige timp: 

— Ce legătură ai tu cu crima? Adăugă repede: Ştiu câte 
ceva, dar aş vrea să-mi spui totul, de la început. 

— Am fost secretara lui Newton Tannahill şi am locuit în 
casă până acum câteva săptămâni, când am renunţat, din 
motive personale. În esenţă, cam asta este. 

— Atunci l-ai văzut pe John Ford ultima dată? 

— L-am mai văzut o dată pe stradă, săptămâna trecută. 

— Înţeleg, spuse Stephens, clătinând din cap. Dintr-o dată 
se hotărî. Merg cu tine pentru audiere, dar nu-ţi garantez 
că te voi reprezenta la proces. Trebuie să respect etica 
profesională. Acum, hai să găsim o poveste pentru Howland 
şi, ţinând cont de trecut, ar trebui să fie plauzibilă, încheie 
el sardonic. 

Mistra răspunse: 

— Am să-ţi povestesc despre mine. 

Stephens ascultă fascinat. Povestirea începea cu cinci ani 
în urmă, când fata intrase în serviciul lui Newton Tannahill. 
Îi explică natura îndatoririlor ei: fusese angajată să pună în 
ordine şi să catalogheze colecţia de artă dar, mai târziu, 
munca ei se extinsese. În timpul lungilor lui absenţe, 
ajunsese chiar să răspundă de casă şi de terenul aferent. 
Povestirea avea însă două omisiuni importante. Pe de o 
parte, cum de ea, care acum câţiva ani avea nevoie de o 
slujbă, ajunsese să poarte haină de vizon şi să conducă o 
maşină scumpă? Pe de altă parte, nu explică de ce 
renunţase aşa de brusc la slujba ei, cu două săptămâni în 
urmă. Howland va pune aceste întrebări, desigur. De aceea 
întrebase şi Stephens. 

— A, banii mei! Părea că se gândeşte la asta pentru prima 
oară. Am făcut investiţii după sfaturile domnului Tannahill. 
Era foarte priceput. 

— Şi de ce ţi-ai lăsat serviciul? 

— Am rămas din loialitate pentru domnul Newton 
Tannahill. Asta nu are nici o legătură cu moştenitorul său. 


Avea o expresie cât se poate de blândă. Stephens se gândi 
puţin şi încuviinţă: 

— Sună bine. Eşti sigură că nu există ceva care să se 
întoarcă împotriva ta? 

Şovăi. Pe urmă negă clătinând din cap: 

— Nimic din ce-ar putea afla Howland. 

Stephens o privi un moment, în timp ce ea strângea 
repede masa. Scena avea ceva tihnit, foarte plăcut. Îi prinse 
braţul când trecu pe lângă el. Ea şi-l retrase: 

— Ai de dat un telefon, spuse cu prefăcută severitate. 

Stephens râse, bine dispus, se ridică şi formă numărul lui 
Howland. 

Secretara îi făcu legătura imediat. Procurorul nu admitea 
nici un fel de întârziere: 

— Vreau să fie aici în dimineaţa asta. Fără glumă, 
Stephens! 

Acesta răspunse încet: 

— Nu ţi se pare că exagerezi puţin? În fond, doamna e 
oricând disponibilă. 

Howland replică tăios: 

— Dacă azi la prânz nu e aici, am să emit un mandat de 
arestare. 

Stephens nu încercă să-şi ascundă uimirea: 

— Protestez faţă de o atitudine atât de aspră, dar, dacă 
insişti, venim. 

— Insist, spuse Howland. Dar acum, dacă n-ai nimic 
împotrivă, vreau să te întreb ceva... 

Vocea i se schimbă, deveni mai suavă, mai confidențială: 

— În legătură cu uciderea lui John Ford, Stephens! 

— Da? 

Stephens aştepta. 

— Domnişoara Lanett e singura ta legătură cu acest caz? 

„Nu, n-ai să faci asta!” gândi Stephens. „N-o să mă faci să 
recunosc nici măcar că ne-am gândit la acelaşi lucru”. 
Spuse tare: 

— La ce te referi? 


— Nu te-a mai contactat nimeni altcineva? 

— Nu încă. M-ai recomandat cuiva? 

Celălalt râse amuzat. 

— Nu prea. Acum, serios, Stephens, cineva o să fie 
condamnat pentru uciderea acelui negru! Afacerea pare 
serioasă. Am motive să cred că ucigaşul se teme şi mă 
gândeam că te-a angajat pe tine ca avocat. 

Stephens întrebă sec: 

— Deci ştii cine e, nu-i aşa? 

— Da, cred că da. Problema e să obţinem dovada şi să 
aflăm motivul. Dar mai sunt neclarităţi, la care n-aş vrea să 
mă refer. Acum, uite, Stephens - autoritar - o aduci pe 
tânăra doamnă în dimineaţa asta şi va fi totul în ordine. La 
revedere! 

Stephens închise şi începu imediat să formeze numărul de 
la Grand House, dar se răzgândi şi puse receptorul jos. 

Se gândi să aştepte până după audiere, pentru a avea ce 
povesti. 

Mistra tocmai intra, veselă: 

— Luăm maşina mea. Azi sunt şoferul tău, oriunde ai vrea 
să mergi. 

Maşina era un Cadillac nou, decapotabil, strălucitor. 
Stephens o privi lung şi urcă lângă ea. Îi studia profilul în 
timp ce ea intra pe şosea. Se miră în sinea lui: „secretară cu 
cinci ani în urmă şi acum...” Era greu de explicat. 

Ajunseră la tribunal fără nici un incident şi au fost imediat 
invitaţi în biroul lui Howland. Procurorul se ridică şi-o privi 
insistent pe Mistra, trecând de la hainele elegante la 
pantofii scumpi, urcând din nou spre garnitura de vizon de 
la gât şi spre pălăria de bună calitate. Un zâmbet de 
satisfacţie i se întinse pe faţă. Pe urmă îşi schimbă 
atitudinea. I se adresă, pe neaşteptate, aspru: 

— Domnişoară Lanett, aţi fost amanta lui Newton 
Tannahill? 

Mistra păru surprinsă, pe urmă amuzată. Spuse ferm: 

— Nu. 


— Dacă e aşa, continuă Howland cu încăpățânare, cum 
explicaţi că în fiecare lună, de când aţi fost angajată, vi se 
plăteau 12.000$, în total 144.000$ pe an? Şi asta timp de 
cinci ani. Un salariu notabil, trebuie să admiteţi, pentru o 
secretară, iniţial angajată să catalogheze colecţia de artă. 

Stephens era pe jumătate întors să vadă reacţia Mistrei. 
Se gândea: „Da, cum explici asta?” Cifrele erau 
impresionante. Calmul său se topi. Se simţea ca un om în 
balans deasupra prăpastiei, nesigur de poziţia sa, căutând 
cu disperare să se prindă de ceva şi să-şi menţină cumva 
echilibrul într-o situaţie atât de complexă. Ajunsese să 
creadă orice. Era convins de existenţa unui grup de 
nemuritori, locuind de secole într-o casă fără vârstă, pe un 
deal înalt, deasupra oceanului nesfârşit. Acceptase ideea că 
posedau o ştiinţă avansată şi că erau foarte bogaţi. 

Cunoştinţele abstracte îl inspiraseră în acţiune, dar, la un 
anumit nivel, începea să gândească concret, în termeni 
legali. 

Dezvăluirea veniturilor ei îl şocase. 144.000$ pe an! Nu 
era omul care să judece numai în funcţie de bani, dar suma 
era impresionantă. 

Ca şi cum s-ar fi întors de la mare distanţă, deveni încet 
conştient că Howland spunea ceva: 

—...încredere că domnişoara Lanett va înţelege să 
coopereze cu autorităţile. Cred că nici n-a visat să termine 
printr-o crimă un simplu caz de decepţie. Desigur, ştie la ce 
mă refer. Nu-i aşa, domnişoară Lanett? Tânăra răspunse: 

— N-am nici cea mai vagă idee. Neg toate acuzaţiile şi 
insinuările sau ce altceva sunt. Nu ştiu nimic despre 
moartea lui John Ford. 

Howland o privi neliniştit: 

— Haideţi, domnişoară Lanett! Ar fi mai bine să vă daţi 
seama în ce situaţie vă aflaţi. Încă vă privesc cu prietenie şi 
vreau să fiu înţelegător. N-aş vrea să fiţi prezentată curţii 
drept complice sau participantă la o conspirație terminată 
cu o crimă. 


Stephens decise că e timpul să intervină. Înghiţi în sec, 
făcu un ultim efort să-şi revină şi întrebă: 

— Ce vrei de la domnişoara Lanett? 

Se calmă, reuşi să se stăpânească şi continuă: 

— În legătură cu întrebarea ta, aş vrea să ştiu un lucru: 
cum a murit Newton Tannahill? 

Howland o privea pe Mistra ironic: 

— Chiar, domnişoară Lanett, cum a murit? 

Mistra tresări, dar vorbi calm: 

— Atac de cord. Domnul doctor de las Ciengas va fi în 
măsură să vă spună mai bine decât mine. Ela examinat 
corpul înainte de înmormântare. Am luat drept bun ce mi s- 
a spus şi ce era scris pe certificatul de deces de la New 
York. 

— A, da, New York, spuse Howland. Are cineva idee unde 
se găseşte acest certificat? L-a văzut cineva vreodată? Se 
întrerupse şi spuse în silă: dar asta nu mai contează acum, 
domnişoară Lanett! 

Vocea lui suna ascuţit şi Stephens deveni deodată atent. 
Văzu că şi Mistra sesizase schimbarea de ton şi că îl privea 
cu încordare. 

— Da? Întrebă ea. 

— Aveţi ceva împotrivă să-l întâlniți pe Arthur Tannahill, 
moştenitorul domeniului? 

Mistra ezită: 

— Nu ţin neapărat. 

Howland sări din scaun: 

— Nu cumva rezerva dumneavoastră se datorează faptului 
că azi dimineaţă, când am deschis mormântul lui Newton 
Tannahill, am găsit cripta goală? 

Ocoli biroul: 

— Dacă n-aveţi vreo obiecţiune, mergem chiar acum la 
Grand House şi vă prezint domnului Ilannahill. 

Stephens, care se gândise la consecinţe, spuse: 

— Am să-i telefonez domnului Tannahill şi-am să-i explic 
situaţia. 


Howland se întoarse spre el ameninţător: 

— N-o să-i spui nimic. Încearcă doar să-l previi şi vom 
trimite o escortă a poliţiei acolo. Vreau să fie o surpriză, 
rânji el. 

Stephens se înfurie: 

— E cea mai mare porcărie pe care am întâlnit-o vreodată. 
Eşti sigur că ştii ce faci? 

— N-am fost niciodată mai sigur. 

Stephens se controlă şi spuse cu o voce în care se simţea 
tensiunea: 

— Pentru Dumnezeu, omule, gândeşte-te puţin! Cel cu 
care vrei să te porţi astfel este un Tannahill. Şi amprentele? 
Sigur, pot fi verificate şi, astfel, toată afacerea va fi 
rezolvată. 

Se simţea cam strâmtorat. Dacă Mistra spusese adevărul, 
atunci amprentele nepotului erau, logic, aceleaşi cu ale 
unchiului. Era imposibil ca ei să nu se fi gândit la acest 
lucru. 

Howland spuse: 

— Am controlat. Niciuna din agenţiile obişnuite nu are 
amprentele lui Newton Tannahill. Având în vedere că numai 
amprentele luate de oficialități sunt legale, nu putem face 
NIMIC. 

Stephens nu reuşi să se decidă dacă veştile îi aduceau 
liniştea sau nu. 

— Oricum, spuse îndărătnic, lasă-mă să-i telefonez şi să 
stabilesc o întâlnire! Sunt sigur că vom putea aranja 
lucrurile fără o nepoliteţe inutilă. 

Howland clătină din cap: 

— La dracu'! Toţi suntem egali în faţa legii; nu există 
favoriţi. Vii cu noi sau pun un poliţist să te ţină aici până 
ajungem - eu şi domnişoara Lanett - la Grand House? 

Luând-o înainte pe scări, Stephens se gândea: „ăsta e 
rezultatul faptului că Howland a pierdut postul de 
administrator al domeniului; loveşte cât poate.” 


Afacerea avea însă şi o parte bună: de acum înainte 
interesele sale coincideau cu ale lui lannahill. 


CAPITOLUL XII. 

Casa era străveche. De o mie de ani, sau mai mult, stătea 
de veghe pe muntele ei, privind în jos către aceeaşi mare. 
Ca marea însăşi, nu avea nici țeluri, nici gânduri, nici 
dorinţe. Cu trecerea anilor se mai schimbase câte ceva în 
exterior, dar numai atât: noi decoraţiuni, efortul de a o 
menţine curată, interioarele altfel aranjate. Ornamentele 
erau mereu schimbate. Diferite modele de grădini erau 
concepute şi lucrate cu îngrijire, pentru a crea un decor şi 
mai viu, şi mai rafinat. Grămezi de pământ erau mutate 
pentru a crea un peisaj, lăsate ani de zile şi iar mutate. 
Copacii plantați trăiau şi se uscau, erau tăiaţi. Casa nu 
vedea, nu simţea, nu-i păsa şi nu se schimba. Dăinuise de-a 
lungul anilor, puternică, pe un pământ puternic, un edificiu 
fără viaţă, din marmură şi mister. 

Era o casă impunătoare, cu o istorie unică, stând neclintită 
pe un deal înalt. Stephens se gândea adesea că ceea ce o 
apărase de curiozitatea trecătorilor era bariera de copaci, 
care-i masca dimensiunile remarcabile. El fusese 
impresionat de simpla vedere a scărilor, singura dată când 
se apropiase de casă, cu ani în urmă. 

Pe când maşina urca, el privea în urmă. Soarele se 
oglindea pieziş într-o vastă întindere de apă, care începea 
exact la marginea estică a oraşului. În dreapta şi în stânga, 
suburbiile se desfăşurau pe nişte dealuri verzi. Departe, în 
sud, se vedeau, argintii, două licăriri gemene, acolo unde 
linia ferată ieşea din desiş şi dintre văile care o ascundeau. 
De aici se îndrepta spre Pacific. 

Maşina ocoli un pâlc de copaci, urcă panta şi iată casa! 

Prima imagine îl făcu pe Stephens să se ridice în scaun. 
Uitase de efectul treptelor sau poate că această casă nu 


însemnase atât de mult pentru el ultima dată când o văzuse. 
Perdeaua de copaci fusese plantată probabil tocmai pentru 
a înceţoşa amintirile. Ascundea scara. Trecătorii puteau 
privi pe deasupra copacilor şi vedeau doar o casă mare, cu 
un singur etaj. Nici o treaptă nu era vizibilă de jos şi erau 
douăzeci şi cinci, după cum numără Stephens. Se întindeau, 
în partea din faţă, pe toată lungimea casei, cel puţin treizeci 
de metri, şi urcau apoi spre o terasă largă de marmură, 
centrată în funcţie de o uşă dublă de sticlă. 

Treptele erau de marmură. Casa era construită din dale 
lustruite, din acelaşi material, şi albul ei accentua impresia 
de depărtare. Văzută de aproape, sub albul strălucitor se 
desluşea o tentă verzuie. 

Stephens îi urmă pe Mistra şi Howland afară din maşină, 
urcă încet terasa, în spatele lor şi aşteptă, în timp ce 
Howland suna la uşă. După un moment, mai sună de vreo 
cinci ori, dar nu răspunse nimeni. 

Stephens plecă de lângă uşă. Se plimba pe terasă, simțind 
liniştea casei. O briză uşoară îi atingea obrajii şi asta-i 
aduse aminte de şocul pe care îl suferise în biroul lui 
Howland. Se gândea cum, acum o mie de ani, o femeie, azi 
încă în viaţă, stătuse pe aceeaşi marmură eternă şi simţise 
mângâierea aceleiaşi brize, într-o după-amiază de iarnă 
californiană, atemporală, la fel ca aceasta. 

De fapt, pe atunci, ţinutul nu se numea California7. Era 
înainte de stăpânirea spaniolă, cu denumirile ei de Baja sau 
Alta California, înainte de venirea aztecilor şi chiar înainte 
de legendarii tolteci. 

Stephens privi în jos, unde ţărmul verde întâlnea marea 
strălucitoare şi calmă. De aproape cincizeci de generaţii, 
casa privea, de la înălţimea ei, în aceste adâncuri. Văzuse 
oameni ciudaţi, veniţi din ţări îndepărtate şi necunoscute, 
de dincolo de orizont. Stephens simţi cum îl cuprinde 
melancolia, invidia şi repulsia faţă de bătrâneţe şi moarte, 
în timp ce casa aceasta eternă îşi continua veghea sub 
cerul, mereu fierbinte, al Californiei. 


Privi posomorât peste marginea de marmură a terasei. 
Treptele erau la fel de bine şlefuite şi în părţile laterale, dar 
mai săriseră câteva aşchii, din loc în loc. Se întrebă dacă nu 
se datorau cumva vechilor lupte, pietrelor aruncate, 
vârfurilor de săgeți. 

Îşi continuă gândurile... Ce avea special locul acesta? Cum 
îi ajuta casa pe oameni să trăiască veşnic? Îngenunche şi 
desprinse o aşchie de marmură. O puse în buzunar, 
intenţionând s-o analizeze mai târziu. Dar, întorcându-se, o 
văzu pe Mistra, la câţiva metri. Ochii li se-ntâlniră; 
Stephens îşi retrase privirea, jenat, dar nu înainte de a 
observa că ea se amuză. 

Deschiderea uşii curmă momentul neplăcut; se auzi vocea 
lui Tannahill vorbind cu Howland. Stephens se avântă: 

— Domnule Tannahill, am vrut să vă telefonez, dar am fost 
ameninţat cu închisoarea dacă voi îndrăzni. 

Tannahill îl privi printre gene, apoi pe Howland... 

— Mai bine intraţi cu toţii. 

Adăugă, după o pauză: 

— Aţipisem şi nu am încă servitori. Pe aici! 

Stephens intră ultimul. Se aflau în holul central al casei. 
Pardoseala de marmură era bine lustruită. La capăt se afla 
o scară, ce ducea în jos spre un palier, de unde scările 
coborau, în unghiuri drepte, ieşind din câmpul său vizual. 
De o parte şi de alta a holului se găseau douăsprezece uşi 
de stejar - şase pe fiecare parte. 

Tannahill îi conduse spre cea mai apropiată. Stephens 
rămăsese în urma celorlalţi, pentru a-i şopti: 

— Situaţia e gravă. 

Tannahill încuviinţă. 

— Mă aşteptam. 

Se aşezară cu toţii în salon, în afară de Tannahill. Privirea 
lui se fixă asupra Mistrei. 

— A, secretara unchiului meu, Mistra Lanett, domnişoara 
care a demisionat brusc, chiar înainte de sosirea mea. De ce 
aţi făcut-o? 


Howland îl întrerupse: 

— Pot să vă ofer o explicaţie plauzibilă a acţiunii ei. Am 
motive să cred că Mistra Lanett era amanta unchiului 
dumneavoastră. Acum câţiva ani, el a îndepărtat-o. V-a 
creat neplăceri pentru a se răzbuna. 

Tannahill spuse: 

— Hai să încetăm cu mascarada asta! Aţi deschis 
mormântul? 

— Da. 

— Ce aţi găsit? 

— Sicriul e gol. 

— Aveţi de gând să mă acuzaţi de crimă? 

— Da, desigur. 

— Idiotule, spuse Tannahill. 

Dar Stephens observă că pălise. Se făcu linişte, Stephens 
nu se mişcă şi nu vorbi. Nu i se părea că Tannahill ar greşi, 
forțând nota. Nimeni nu ştia mai bine decât el că Howland 
întrecuse orice măsură. 1 se părea că procurorul fusese 
surprins de modul direct în care fusese demascat 
adevăratul lui scop, din chiar momentul intrării în casă. 

Îl privi pe Tannahill cum şchiopăta spre un scaun, pe care 
se aşeză. Howland se lăsă şi el pe alt scaun, în partea opusă 
a camerei. O privi pe Mistra şi zise: 

— Ei, domnişoară Lanett, eşti gata să intri în joc? 

Tannabhill clipi. Un strop de culoare îi urcă în obraz. 

— Aş vrea să-i pun câteva întrebări domnişoarei Lanett. 

Howland spuse aspru: 

— Puteţi să vă confruntaţi când va fi pe banca martorilor. 
Tot ce vreau eu acum de la ea... 

Aici interveni Stephens cu ton muşcător: 

— Howland! Vreau să aflu, clar, natura acuzațiilor care i se 
aduc domnului Tannahill. Îl învinuiți pentru omorârea 
unchiului său şi a lui John Ford sau numai pentru John 
Ford? 

Howland îl puse la punct, scurt: 

— Ne vom formula acuzaţiile în momentul arestării. 


— Presupun, răspunse Stephens neclintit, că motivele 
fostului administrator al domeniului Tannahill ar putea fi 
greşit înţelese, când acesta, în funcţie de procuror acum, îşi 
acuză vechiul client. Eşti pregătit să suporţi astfel de 
insinuări? 

Era evident că Howland nu era omul care să se teamă 
prea mult de viitor. Făcu un gest de nerăbdare: 

— Desigur, arestarea nu va avea loc până când cazul nu va 
fi complet. Aşteptăm confirmări de la spitalul unde a fost 
internat, despre acţiunile sale din ziua de 3 mai. Şi mai sunt 
alte câteva amănunte. Îl previn însă pe domnul Tannahill că 
ar fi mai bine să nu părăsească oraşul. 

Tannahill se ridică. Părea obosit. 

— Mi se pare că domnul Howland greşeşte încercând să 
ajungă departe fără, hai să zicem, suportul financiar local, 
pe care sunt sigur că l-ar fi obţinut, dacă ar fi folosit metoda 
potrivită. Pot să-i spun un singur lucru - îl privi pe Howland 
drept în ochi - dacă se hotărăşte să formuleze această 
acuzaţie ridicolă împotriva mea, se va găsi implicat într-o 
luptă fără cruţare. 

Încheie încet: 

— Şi acum, la revedere, domnule Howland! Sigur ne vom 
mai vedea. 

Howland se înclină ironic: 

— Şi eu sunt sigur de asta. 

Se ridică şi o privi pe Mistra: 

— Mergeţi, domnişoară Lanett? 

Tânăra se apropie uşor de Stephens: 

— Îl conduc pe Howland şi mă întorc să te iau. 

Nu aşteptă răspunsul lui. Se întoarse şi porni spre uşă. leşi 
împreună cu Howland. Stephens privi în jur - Tannahill îl 
observa. Rămăseseră doar ei în casa, pentru moment, la fel 
de importantă ca o fiinţă umană. Stephens se aşeză şi 
începu să se gândească. Nu se auzea nici un sunet. Casa de 
marmură mai rezistase, tăcută, încă unei zile din lunga ei 


existenţă, nepăsătoare la agitația locuitorilor ei. Într-o mie 
de ani se dovedise imună la astfel de nervozităţi mărunte. 

Tannahill rupse tăcerea: 

— La ce te refereai? A fost Howland fostul administrator al 
domeniului? 

Când Stephens îi explică, Tannahill rămase gânditor, cu 
buzele strânse. Apoi: 

— Oamenilor nu le place, în general, să se simtă 
cumpăraţi. Dar să nu te superi dacă-l amăgesc pe Howland, 
oferindu-i, de formă, postul înapoi. Înţelegi că asta nu se va 
întâmpla definitiv. Nici eu, nici el n-am avea încredere. Dar 
posibilitatea recâştigării unui venit considerabil poate să 
aibă efect asupra lui, chiar dacă oferta concretă va fi 
refuzată. 

Stephens nu comentă, dar nu era chiar atât de sigur de 
refuzul lui Howland. Spuse încet: 

— Domnule Tannahill, aveţi idee de ce un om s-ar preface 
că moare, ar plăti o taxă mare de moştenire şi s-ar muta din 
nou pe propriul domeniu, pretinzându-se propriul său 
nepot? 

— Nu vorbi prostii! Am o ipoteză, dacă asta vrei să spui. 
Pare clar că am fost pus în groapă pentru că nu aveau 
trupul unchiului meu. Se aplecă spre Stephens serios: 

— Ce altă explicaţie logică poate fi? Moartea lui a 
declanşat întregul şir de evenimente. Oricine ar fi vinovat 
de asta trebuia să simuleze o înmormântare legală, ca să 
scape de bănuiala unei crime. Aşa că au luat trupul meu 
inconştient din spital şi l-au substituit. Aparent, era o 
asemănare. Fiind inconştient, nu trebuia să-mi amintesc 
incidentul. 

Era plauzibil. Stephens răspunse, prevăzător: 

— Ne-am putea construi apărarea pornind de la toate 
astea. Ar merita. 

Tannahill era întunecat: 

— Dar ce facem cu domnişoara Lanett? 


— Ca secretară a unchiului dumneavoastră, va fi, fără 
îndoială, un martor important. Nu sunt prea îngrijorat de 
ceea ce va spune; unele fapte ar putea fi legate şi de poziţia 
ei aici, de bogăţia evidentă şi aşa mai departe... 

— Înţeleg, spuse Tannahill, dus pe gânduri. 

Stephens încercă să se scuze: 

— Îmi pare rău, dar situaţia vă este potrivnică. 

Tannahill rămase concentrat şi întunecat: 

— Cred că ştiu ce vrea această Lanett. Şi o voi face, dacă e 
necesar. Vocea i se înăspri: 

— Să fie clar, Stephens, nu există nici un lucru pe care n- 
aş fi în stare să-l fac. Am aflat din istoria familiei mele că un 
om curajos nu-şi limitează în nici un fel acţiunile, în 
momente de criză. 

Stephens se întrebă câte cărţi ale familiei citise Tannahill, 
dar nu insistă asupra detaliilor. Auzea un automobil urcând 
dealul şi ghici că se întorcea Mistra. După o scurtă ezitare, 
spuse: 

— Domnule Tannahill, după părerea mea, în primul rând, 
trebuie să evităm o posibilă arestare. Pentru asta, cred că 
trebuie să ne sprijinim pe respectul localnicilor. 

Îi explică la ce se gândise şi încheie: 

— Va trebui să avem încredere că ziarele ne vor susţine şi 
că vor publica ce le spunem noi. Dar cred că ar trebui să le 
anunţăm dinainte. 

Tannahill, pe al cărui chip se citea limpede neîncrederea în 
acest plan, spuse fără tragere de inimă: 

— Se vede că-ţi place să iei taurul de coarne. 

— De asemenea, voi trece pe la judecătorii Porter şi 
Adams. Cred că ei nu ştiu ce vrea Howland să facă. 

Nu prea era sigur de asta, dar era posibil ca nimeni din 
grup să nu ştie ce se plănuia împotriva lor. 

În această privinţă, nu putea avea încredere în Mistra. Ea 
era împotriva lui Tannabhill şi s-ar fi putut să nu vrea să-l 
salveze. În plus, ea avea propriile ei planuri. 

Tannahill îi întinse mâna: 


— Dumnezeu mi-e martor că începe să-mi placă tot mai 
mult încurcătura asta. 

După ce-şi strânseră mâinile, Stephens spuse: 

— Cea mai bună apărare, în cel mai rău caz, e să găsim noi 
înşine criminalul. Vă sun îndată ce aflu ceva important. 

Se opri sus, pe trepte, şi privi în jur. Mistra tocmai intra pe 
alee. Briza era acum mai puternică şi perspectiva îi tăie 
respiraţia. 

Cerul după-amiezii era strălucitor. Pacificul, o masă de 
valuri mărunte, scânteietoare ca pietrele preţioase, fremăta 
în soare. Dedesubt, oraşul purta cea mai verde mantie a sa. 
Casele abia se mai zăreau prin vegetaţia luxuriantă. 

Mistra opri maşina la scară, iar Stephens începu să 
coboare. Când ajunse destul de aproape, ea se întinse şi-i 
deschise uşa. Spuse: 

— Repede, te rog! 

Speriat de tonul şi de expresia ei, Stephens urcă în grabă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Nu-i răspunse, dar maşina porni în viteză. Apăsă pe un 
buton şi acoperişul alunecă uşor, închizându-se deasupra 
capetelor lor. Ferestrele se închiseră şi ele. 

Când ajunse la capătul drumului principal de acces, în loc 
să se întoarcă şi să coboare dealul, ea coti pe după un grup 
de copaci şi ajunse pe o alee îngustă, coborând printre două 
garduri vii, foarte înalte. Viteza deveni atât de mare, încât 
Stephens ţipă: 

— Mistra, pentru Dumnezeu...!. 

Se opri şi se înecă. După vreo treizeci de metri, drumul se 
termina pe marginea unei stânci. Stephens se întoarse spre 
ea îngrozit şi văzu că poartă o mască transparentă în 
dreptul nasului şi gurii. În acelaşi timp, simţi un miros 
ciudat în maşină. 

Încă se mai gândea ca prin ceaţă la ce se întâmplă şi 
bâjbâia după frâna de mână, când capul i se lovi uşor de 
tabloul de bord. Senzaţia nu dură decât o clipă... apoi totul 
se topi în neant. 


CAPITOLUL, XIII. 

Stephens clipi şi o auzi pe Mistra spunând: 

— Poţi să-l suni pe Tannahill, dacă vrei să-l avertizezi. 

Cuvintele păreau fără sens; aducându-şi aminte de situaţia 
disperată - maşina gonind spre marginea unei stânci - avu 
din nou reflexul de a trage frâna. 

Dar nu era acolo. 

Uimit, se uită în jur şi văzu că se afla în apartamentul 
Mistrei. În dreapta era barul, iar în stânga coridorul care 
ducea la dormitor. Deasupra, într-o parte, era o fereastră 
prin care intrau razele strălucitoare ale soarelui. Un radio 
se auzea în surdină dintr-un colţ, iar Mistra, care, după 
toate semnele, fusese aplecată în spatele barului când se 
uitase el prima oară într-acolo, se ridică aducând două 
pahare. 

Îl privi atent: 

— Te asigur că poţi suna de aici. Telefonul e conectat la un 
sistem de relee şi, prin el, cu liniile telefonice obişnuite. 

Stephens privi telefonul şi clătină din cap, nevrând să 
recunoască, faţă de ea, că nu pricepe despre ce e vorba. Se 
întoarse a doua oară, în mintea sa, la cele întâmplate, dar 
nu-şi amintea decât cursa spre marginea stâncii, încercarea 
de a prinde frâna şi atât. 

Asta era! 

O privi acuzator: 

— Cu ce m-ai lovit? 

Mistra zâmbi: 

— Îmi pare rău, dar n-aveam timp să-ţi explic şi mi-a fost 
frică să nu te împotriveşti. 

El răspunse iritat: 

— Dacă-mi aduc aminte bine, trebuia să-l duci pe Howland 
la birou şi apoi... 

Îl întrerupse repede: 


— Am luat legătura cu grupul şi le-am spus de planurile lui 
Howland. S-a hotărât că acum contează un singur lucru: să 
avem o acoperire. Deci se vor face presiuni asupra lui 
Howland. Dar ne e teamă că nu va merge. 

Stephens se gândi la toate personalităţile oraşului pe care 
le ştia membre ale grupului şi care ar fi putut să facă 
presiuni şi spuse tăios: 

— De ce nu? 

Mistra clătină din cap: 

— Dragul meu, nu înţelegi? Howland are ambiţii politice. 
Dacă prietenii îl forţează, se va întoarce împotriva lor. S-a 
mai întâmplat o dată, în istoria noastră, şi am pierdut 
controlul asupra oraşului pentru câţiva ani buni. Nu vrem 
să se întâmple asta din nou. 

— Atunci ce are organizaţia voastră de gând să facă? 

Mistra răspunse concis: 

— Mai întâi o încercare de a-l face pe Howland să se 
răzgândească. Dacă nu reuşim, am decis să-l lăsăm să facă 
ce vrea. Sigur, în cazul acesta, îl vom distruge. 

— Vrei să spui că-l veţi lăsa să-l aresteze pe Tannahill? Se 
încăpăţâna Stephens. Îmi pare rău, dar eu încă intenţionez 
să împiedic asta, dacă pot. 

— De ce? 

— Nu pot să nu-mi dau seama că femeia care l-a drogat pe 
Tannabhill, nu-i va apăra interesele. Şi dacă grupul întreg îl 
consideră antipatic, atunci avem de-a face nu cu o salvare, 
ci, pur şi simplu, cu o linşare. Ei bine, eu refuz să particip. 

— S-ar putea ca grupul să nu-l placă, dar asta nu le-a 
influenţat hotărârea. Ei ştiu că schimbarea proprietarului e 
un proces complex. Nu există moştenitori şi am putea chiar 
pierde casa. Am simţit că trebuie să încerc să opresc grupul 
să părăsească Pământul, dar n-am făcut-o cu plăcere. 

Stephens spuse cu hotărâre: 

— E o capcană undeva. Ai fost de acord că grupul e foarte 
nerăbdător să se pună la adăpost. Poţi să juri că nu 
plănuiesc să-l sacrifice pe Tannahill? 


Răspunsul ei veni prompt şi suna destul de onest: 

— Nu pot să jur, dar aşa cred, după cât îi cunosc eu. 

Nu putea vorbi în numele celor din grup. Doar ei înşişi 
puteau să-şi cunoască intenţiile secrete. Poate şi telepata. 
Spuse: 

— Cred că trebuie să împiedicăm o arestare neplăcută. 
Cred că am putea să-l convingem pe Tannahill, prin 
avocatul său, să se predea şi să fim gata să-l eliberăm pe 
cauţiune. Sub nici un motiv Howland nu poate fi lăsat să 
facă ce-l taie capul. 

— Atunci, mai bine sună-l pe Tannahill. Lui Howland 
tocmai i se cere să lase baltă cazul. Dacă reacţionează cum 
ne aşteptăm, va avea mandatul de arestare într-o oră. 

— Cum? 

Sări în picioare şi, un moment mai târziu, vorbea cu 
Tannahill. Îi explică ce se petrece, fără a-i spune de unde 
are informaţiile şi-i înfăţişă planul lui. Încheie: 

— Trebuie să aveţi o maşină de serviciu, undeva pe 
domeniu, care să nu fie uşor de identificat. Luaţi-o! Dacă se 
poate, de câte ori vă daţi jos din maşină, nu folosiţi 
bastonul... lăsaţi-vă mustață... şi ne putem întâlni cum v-am 
sugerat. 

Tannahill nu părea impresionat: 

— E un sfat bun şi o să-l urmez. 

Stephens închise mai liniştit. 

Mistra spuse, ca din întâmplare: 

— Nu vrei să te uiţi pe fereastră? 

Stephens se încruntă: 

— Fereastră! 

Se ridică bănuitor. Storurile venețiene erau lăsate şi 
lumina soarelui pătrundea prin ele ca o flacără. Ridică 
storurile şi se opri, clătinându-se. Era gata să leşine, deşi nu 
putea spune că nu se aştepta la aşa ceva. Rămase cu gura 
căscată: 

— O Doamne! 


Cerul era întunecat. Dedesubtul lui se desfăşurau distanţe 
ameţitoare. 

Şocul iniţial trecu. Lumea de jos părea informă şi fără 
viaţă. O sfericitate ciudată mărea sentimentul de irealitate. 
Îşi aminti unde mai văzuse astfel de imagini nedesluşite: 
fotografiile luate de „Voyager 2” de la o înălţime de peste 
100 de mile creau acelaşi efect bizar. 

Se desprinse de la fereastră, se apropie uşor de Mistra şi 
apoi o luă la fugă, de-a lungul coridorului, spre camera de 
muzică. Era aşa cum şi-o amintea. leşi după o privire scurtă 
şi observă că uşa metalică din vârful scărilor (închisă la 
prima lui vizită) era acum deschisă. Urcă în ceea ce putea fi 
numit camera de control a navei. 

Acolo se găseau patru scaune fixate în podea. Erau 
aşezate la rând, în faţa unui tablou de control lung şi jos. 
Camera era aşezată, evident, deasupra spaţiilor de locuit, 
pentru că, prin ferestrele ei, putea privi în toate direcţiile şi 
observă şi corpul metalic al navei, curbat, aerodinamic şi 
totuşi cu secţiune aproape pătrată. Deasupra ferestrelor, 
exact în faţa scaunelor de control, erau fixate ecrane T. V. Şi 
pe fiecare se putea distinge câte o imagine a lumii de 
dedesubt. 

Nava părea să plutească. Nu avea senzaţia de mişcare şi 
nu auzea zgomotele motoarelor. 

Stephens se aşeză într-unul din scaune, dar sări în sus 
gândindu-se: „E chiar apartamentul ei. De aceea clădirea 
Waldorf Arms are cupola aceea pe acoperiş - acolo era de 
fapt hangarul acestei nave. Deci nu m-a păcălit.” 

Se întreba acum de ce negase atâta timp evidenţa, în 
ciuda informaţiilor pe care le avea. Cuvintele nu fuseseră de 
ajuns pentru a-l convinge. Şi acum vedea cu propriii săi 
ochi. 

Dar gândurile i se întoarseră totuşi la cuvinte - la tot ce 
spusese ea despre atacul lorillienilor. 

Reveni în salon, cu paşi rari. Mistra stătea pe sofa cu 
paharele pe o masă, în faţa ei. Îl privi scrutător şi clătină din 


cap. 

— Tot nu vrei să mă ajuţi? Întrebă ea. 

— Nu pot. 

— De ce? 

Simţi nevoia să se justifice şi totuşi nu avea un răspuns 
clar. Spuse, în final: 

— De ce crezi că ai nevoie de mine? 

Remarcă simplu: 

— În ultimul război, bombardierele aveau echipaje 
numeroase - un om pentru fiecare sarcină. Am instalat 
relee care, teoretic, îmi vor permite să fac totul singură. 
Dar, în practică, nu m-aş putea descurca în faţa unui foc 
inamic foarte puternic. 

— Chiar trebuie să se ajungă la asta? 

— Pentru scurt timp vom fi în raza de acţiune a celei mai 
puternice apărări antiaeriene din lume, iar această navă n-a 
fost concepută pentru război. De aceea mi-au şi lăsat-o. Aşa 
mi s-a spus astăzi. Le convine să creadă că nici un membru 
al grupului nu-şi riscă viaţa în mod serios. 

— Şi tu o vei face? 

— Allison, trebuie să încercăm! Nu există altă cale. 

Stephens căută un răspuns potrivit, dar nu-l găsi şi, în cele 
din urmă, spuse iritat: 

— Nu înţeleg de ce atâta grabă. 

— Am primit ştiri decisive. Atacul asupra Statelor Unite va 
fi în octombrie, în loc de ianuarie viitor. 

— Mai sunt opt luni şi tu ai începui deja să te agiţi. 
Stephens simţea cum i se ridică tensiunea. 

— Nu înţelegi că bombele pe care le vor folosi sunt încă 
depozitate la un loc? Săptămâna viitoare vor începe deja să 
le distribuie la depozite, pentru avioane şi submarine. După 
asta nu ne rămâne decât războiul psihologic. 

Îl privi lung şi spuse: 

— Va trebui să mă crezi pe cuvânt în privinţa atacului şi a 
pericolului. 

Se opri din nou: 


— Allison, în felul ăsta poţi intra în casă. 

Oferta era prea neaşteptată ca el să înţeleagă imediat. Se 
aşeză jos foarte liniştit; şocul îi încetinea goana gândurilor. | 
se păru normal să fi presupus că ea îi va face cândva o 
astfel de ofertă. În fond, ştia atât de multe lucruri, încât 
grupul nu putea face decât două lucruri: să-l ia printre ei la 
Grand House sau să-l ucidă. Mistra îi propunea acum, în 
schimbul unui preţ, o cale de intrare. 

Tresări, conştient de obstacolele existente. Ar fi vrut cu 
disperare să creadă că ea putea face asta, dar ultimele 
evenimente şi faptul că ea însăşi era în pericol făceau oferta 
să pară ireală. 

Într-un târziu, spuse posomorât: 

— Nu cred că tu, singură, poţi deschide pentru mine 
Grand House. 

— Cred că pot. 

Continuă fără să-l privească: 

— Dragul meu, viaţa lungă are momentele ei întunecate. 
Te macină tot felul de gânduri: Ce rost are totul? Încotro 
mergem? Allison, eu m-am jucat cu copii mici, pentru ca, 90 
de ani mai târziu, să fiu tot neatinsă de vârstă, în timp ce ei, 
îmbătrâniţi şi veştejiţi, erau încredinţaţi pământului pentru 
totdeauna. E greu, crede-mă! Unii dintre noi au devenit 
cinici şi cruzi, punând astfel o barieră între ei şi duritatea 
ciclului viaţă-moarte. Un timp am fost şi eu aşa. Trăiam 
clipa. Aveam nenumărați amanți, unul după altul, 
abandonându-i la primul semn de îmbătrânire. Dar faza 
asta a trecut şi am trăit un timp ca o călugăriţă. Era doar 
reacţia adversă. Am început să descopăr o filosofie de viaţă 
lungă mult mai subtilă. Şi, ciudat, această filosofie, la care 
am ajuns aşa de greu, e bazată pe lucruri simple. Trebuie 
să înţelegi că ceea ce e sănătos e şi bun, că nevoile fizice 
trebuie să se îmbine cu cele spirituale şi multe alte idei care 
sunt mult mai profunde decât par. Dar am mai învăţat ceva: 
că o femeie are mai multă nevoie de un anumit lucru decât 


de orice altceva. Şi totuşi eu am lăsat această nevoie 
neîmplinită. Înţelegi la ce mă refer? 

Stephens o privi serios, mişcat de neobişnuita căldură din 
vocea ei joasă. Tresări de emoție când înţelese la ce se 
referea. 

— N-ai avut niciodată un copil. Asta e, nu-i aşa? 

Mistra încuviinţă. 

— Regula grupului este: fără copii. S-au născut câţiva, de- 
a lungul timpului, dar au fost adoptați de familii din afara 
grupului. S-a făcut asta fără remuşcări şi eu însumi am 
acceptat această atitudine ca necesară. Dar acum nu mai 
pot s-o fac. Şi astfel, de zece ani, caut un om potrivit să fie 
tatăl copilului meu. 

Se opri şi respiră adânc: 

— Allison, presupun că ai ghicit: aş vrea să fii tu omul 
acela! 

Degetele ei îi atinseră blând încheietura mâinii. Se 
apropiase încet, fără ca el să-şi dea seama, şi atingerea 
bruscă a fost ca o scăpărare de scântei. Un tremur fierbinte 
îi trecu prin tot corpul. Îi prinse mâna, o strânse şi apoi i-o 
sărută delicat. 

— Dar de ce eu? Îngăimă. 

— Ştiu, sunt prea raţională, Allison, dar numai pentru că 
nu am timp destul să-ţi arăt ce simt. Şi trebuie făcut ceva 
pentru a salva Pământul. Te iubesc cu adevărat şi e, 
probabil, pentru prima dată. 

Vocea ei era moale. Stephens o sărută, încă neputând să 
creadă. Buzele ei răspunseră cu o intensitate care nu lăsa 
loc îndoielii. 

— Mistra, eşti aşa de frumoasă! 

Râse cu vocea ei plină: 

— Şi e pentru totdeauna. Să nu uiţi asta! 

Uitase. Încercă să se elibereze de gânduri. Pentru o clipă, 
o strânse atât de tare încât ea râse sufocându-se: 

— Dragul meu, aer! 


Stephens îşi desprinse braţele din jurul ei. Se dădu înapoi 
şi spuse serios: 

— Vorbeşti despre copii, vrei să aduci o viaţă pe lume. Dar 
cum rămâne cu miile de vieţi care se vor stinge în timpul 
atacului tău? 

Îl privi şi scutură din cap mirată: 

— 'Ţi-am arătat avertismentul pe care-l vom transmite. 

— Ştii foarte bine că nu-l vor lua în seamă. 

Se aplecă spre el: 

— Allison, atacul trebuie pregătit, oricare ar fi 
consecinţele. Trebuie să mă ajuţi. 

Continuă repede: 

— Doar nu ai de gând să-ţi iroseşti şansele de a intra în 
casă, şansa dragostei noastre! Jur că le voi da toate 
posibilităţile de scăpare! 

— Dar văd că pe tine nu te socoteşti printre şansele mele. 

— Eu nu am un preţ anume. Nu poţi plăti dragostea decât 
cu dragoste. Şi asta mai târziu. 

Pentru o clipă asta îl reţinu, dar apoi scutură încet din cap. 
Spuse, în sfârşit: 

— Îmi pare rău, draga mea. Aş da aproape orice... 

Se opri şi-şi întinse mâinile, neputincios. 

— Dar nu trebuie să dai nimic. 

Stephens nu răspunse pe loc, dar era hotărât. Dacă ar 
face acest pas, n-ar mai fi stăpân pe propriile sentimente. 
Se analiza, foarte conştient că ar putea deveni un 
îmbrobodit, din cauza acestei femei. Şi totuşi, nu voia să se 
elibereze cu totul. 

Acum era momentul hotărâtor. Trebuia să aleagă: să 
meargă înainte sau să dea înapoi. Şi chiar pentru dragoste, 
trebuia mai întâi să fie credincios idealurilor sale. 

N-avea ce să-i reproşeze. Ea credea în țelul ei. Dilema era 
numai a lui. Puteau fi mii de oameni în fabricile pe care ea 
dorea să le bombardeze. Vor fi acolo, în ciuda oricărui 
avertisment, şi el nu putea să-i pună în primejdie. Îşi explica 


sentimentele cu poticneli; se simţea ca un prost, ca şi când 
n-ar fi avut destulă forţă. 

Dar, în fond, el se hotărâse. Un bărbat şi o femeie nu 
puteau duce un război împotriva unei naţiuni. Când termină 
de explicat, Mistra încuviinţă gânditoare şi spuse: 

— 'Te duc înapoi în Almirante imediat ce se întunecă. 


CAPITOLUL XIV. 

Noaptea era întunecoasă. Doar briza foşnea uşor prin 
cimitirul tăcut. Tannahill întârziase deja o oră. Mistra 
începu să se foiască lângă el: 

— Probabil că poliţiştii l-au atras într-o cursă. 

Stephens nu răspunse, dar se gândi şi el că nu era un 
lucru imposibil. Ordonând arestarea lui Tannahill, la nici o 
oră după ce se întorsese la birou, Howland făcuse un pas 
hotărâtor. Nu exista cale de întoarcere. Nici blocarea 
traficului nu era exclusă. 

După o jumătate de oră, chiar înainte de miezul nopţii, 
Mistra vorbi din nou: 

— Poate ar fi mai bine dacă aş rămâne eu aici, iar tu te-ai 
duce să telefonezi la poliţie, să vezi dacă l-au prins. 

— Nu încă. Putea să întârzie dintr-o mulţime de motive. 
Se făcu, din nou, linişte. El sugerase cimitirul ca loc de 
întâlnire pentru că le devenise familiar, lui şi lui Tannahill. 

Stephens interveni, într-un sfârşit: 

— M-am gândit mult la grupul vostru. Aţi avut multe 
neînţelegeri în trecut? 

— Nu, de când o avem pe clarvăzătoare printre noi, de 
două sute de ani. 

— Chiar voiam să te întreb de ce aveţi numai una. Am 
crezut că cititul gândurilor se datorează unei vieţi foarte 
lungi. 

— Nu, veni răspunsul ei scurt. Unul dintre membri s-a 
infiltrat într-o familie cu rezultate remarcabile în această 


direcţie, undeva, în Europa. Timp de două generaţii s-a 
încercat, experimental, obţinerea unui copil cu calităţi 
paranormale. A fost ales, până la urmă, un nepot al primei 
perechi. 

— Aţi făcut asta cu acordul tuturor? 

O observă cum se întoarce şi-l priveşte: 

— Unde vrei să ajungi? 

— Nu ştiu. 

Era adevărat. Încerca să pună cap la cap lucruri care nu 
fuseseră încă explicate. „De ce-l lăsaseră să vadă peştera 
subterană? Cine era omul care i-o arătase...?.” Motivele 
Mistrei păreau acum destul de clare. Era, de asemenea, 
evident că reuşise s-o dezarmeze pe femeia-telepat, 
opunându-se pe faţă planului lor de a părăsi Pământul. 

Era însă puţin probabil că cineva ar putea păstra, 
nestingherit, un secret faţă de un telepat, pentru o lungă 
perioadă de timp. Ar fi însemnat să-ţi reţii doar anumite 
gânduri şi să le dai drumul celorlalte; era o problemă de 
autodisciplină, aproape la limitele neputinței. Motiv pentru 
care era posibil ca cineva din afară să fi comis crimele. 

Şi totuşi, el însuşi reuşise să dovedească posibilitatea de a 
ascunde un gând important. Nereuşind să observe că el 
deţinea informaţii importante despre Societatea Mexicană 
de Import, clarvăzătoarea îşi trădase vulnerabilitatea. 
Cineva din grup ar fi putut să observe asta de o bună 
bucată de vreme. Stephens şi-l închipui pe individ 
ascunzându-şi gândurile cât putea de mult. Îşi aminti, de 
asemenea, că planul crimelor fusese probabil conceput în 
ultimul an. Nesupunerea Mistrei era doar un moment în 
istoria grupului. 

Stephens întrebă: 

— S-a opus cineva la ideea de a avea un telepat în grup, 
când a fost atins acest subiect prima dată? 

— Da - tonul ei era uşor ironic - toţi, în afară de persoana 
care descoperise calităţile paranormale ale femeii. 

— Cine? 


— Tannahill. 

— Având în vedere că el dispune de casă, presupun că 
avea motivele lui. 

Mistra deveni serioasă: 

— Desigur, cele mai importante motive. Bănuia că suntem 
nemulţumiţi de conducerea lui şi voia să le dea de înţeles 
eventualilor complotişti că nu au nici o şansă. 

Stephens încuviinţă din cap: 

— Cine s-a împotrivit cel mai mult? 

— Lucrurile nu stau chiar aşa. Trebuie să înţelegi că 
majoritatea suntem destul de conservatori. Am dori să ne 
organizăm într-un comitet director, având casa drept bază. 
Nefiind posibil, preferăm, în condiţii normale, să o lăsăm în 
grija lui 'Tannahill. Deşi ne e dezagreabil, ştim perfect în ce 
situaţie suntem cu el. Un alt proprietar ar putea aduce ceva 
neprevăzut. Aşa că n-a fost foarte greu să fim convinşi că un 
telepat ar avea un efect stabilizator. I-am obligat pe 
„recalcitranţi” să-şi exprime gândurile ascunse şi când, în 
sfârşit, s-a trecut la vot, a fost o unanimitate surprinzătoare. 
Ei, de fapt, nu chiar surprinzătoare. Râse puţin ciudat. 

Stephens interveni: 

— Mai fuseseră încercări de a scoate casa de sub controlul 
lui Tannabhill? Înainte de propria ta încercare, vreau să 
spun. 

— Fostul proprietar! Cred că asta ar putea fi considerată o 
astfel de încercare. 

— Te referi la misteriosul şef, care locuia acolo când a 
venit Tanequila pentru prima oară? Întrebă surprins. S-a 
mai arătat? Vreau să zic, s-a mai întors înapoi? 

— Da, s-a întors, şi mulţi dintre noi s-au întors cu el. 

— Ai fost şi tu printre ei? Asta era a doua surpriză. lu ai 
fost înaintea lui Tannahill? 

Rămase tăcută: 

— Allison, tu nu pari să înţelegi cât de mult timp a trecut 
de-atunci! Mă aflam pe o corabie, unde pasagerii trebuiau 
să se apere singuri într-o răscoală a echipajului şi a sclavilor 


de la vâsle. Am învins, dar a venit furtuna şi nimeni nu ştia 
să navigheze. Am atins ţărmul de câteva ori, o dată în Africa 
ecuatorială, presupun, apoi în America de Sud; în sfârşit, 
complet pierduţi, deşi încă hotărâți să ajungem la 
destinaţie, am fost duşi de vânt spre Capul Horn. 

— Dar de ce te aflai pe corabia aceea? Unde te duceai? 

Stephens aştepta fascinat. 

Ea ezită un moment, apoi spuse: 

— Eram, pe atunci, fiica unui comandant roman în 
Britania. 

Stephens înghiţi, apoi întrebă: 

— În ce an era? 

— Aproximativ 300 e.n. 

— Casa e chiar atât de veche? 

— Cu mult mai veche. Când am ajuns la țărm, toţi oamenii 
noştri au fost ucişi de proprietarii ei. lar ei se aflau acolo de 
secole. 

— Dar cine a construit-o? 

— Asta am vrea şi noi să aflăm, răspunse ea sec. Ne-am 
gândit că s-ar putea să fii chiar tu acela. Îţi aminteşti? 

Stephens nu spuse nimic; apoi făcu un pas hotărâtor: 

— Mistra, marele şef, dinaintea venirii lui Iannabhill, era 
Peeley? 

— Da. 

— De cât timp e în grup? 

Tăcere. 

— Mistra! 

— Mă gândesc, spuse ea blând. Aşteaptă! 

— Cât de bine îţi aminteşti? 

— Perfect... Dar... şşş! 

Din nou linişte. În sfârşit, continuă, oftând: 

— Peeley a fost foarte activ în experimentele care au dus la 
selectarea celei care citeşte gândurile. A fost printre primii 
care au acceptat ideea lui Tannahill că e nevoie de o 
asemenea persoană. Cred că eşti pe o pistă falsă, dragul 
meu. 


— Numai dacă n-a descoperit o metodă de a-şi ascunde 
gândurile, sublinie Stephens. 

Mistra ezită din nou, apoi se hotări: 

— În situaţia lui nu poate să facă nimic. 

— E avocat al domeniului. 

Vocea ci era acum mai sigură: 

— E important, dar nu decisiv. Am fost foarte prudenţi. Nu 
pot intra în amănunte, dar un birou separat în Almirante, 
sub conducerea unei persoane neutre, e una din măsurile 
de precauţiune - Howland, tu, alţii înaintea voastră. 

— De ce a fost Howland dat la o parte? 

— A observat, întâmplător, că semnătura de pe un 
document de acum o sută de ani e aceeaşi cu aceea de pe 
unul recent. 

Stephens râse ironic: 

— Deci a fost înlocuit cu un om căruia i s-a spus acum 
totul. 

— De către mine, sublinie Mistra. N-am spus că grupul e 
de acord cu asta. Se întrerupse. Allison, e ora unu. Dacă nu 
te duci să telefonezi, o voi face eu. Nu-mi face nici o plăcere 
să stau toată noaptea într-un cimitir. 

Stephens cobori din maşină fără chef. 

— Presupun că ai dreptate, spuse. O privi. Stătea la volan, 
cu chipul în umbră. Mă duc întâi la farmacia din apropiere. 
E la două străzi de aici. Dacă au închis, merg mai departe, 
chiar până în oraş. 

I se păru că Mistra a încuviinţat din cap, deşi nu spuse 
nimic. Se întinse şi o sărută. Buzele ei nu-i răspunseră, dar, 
deodată, îi înconjură gâtul cu braţele. Stephens se retrase 
repede. Vocea îi tremura puţin când îi vorbi: 

— Ar fi mai bine să ieşi din maşină şi să aştepţi mai în 
umbră. Aşa poţi să vezi pe oricine se apropie. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, am o armă! Metalul luci în 
mâna ei, pe când şoptea: Aminteşte-ţi că salvarea 
Pământului e mai importantă decât orice altceva, chiar 
decât noi înşine! 


Stephens porni repede spre poartă. Odată ajuns, se opri 
să cerceteze strada, de cealaltă parte a cimitirului. Nu 
observă nici o mişcare. 

Traversă repede, în umbra copacilor, plantați de-a lungul 
străzii. Aşa cum bănuia, prima farmacie era închisă; 
următoarea - la fel. Abia pe la două fără zece intră într-un 
bar şi reuşi să sune la poliţie. Răspunsul la întrebarea lui 
veni prompt şi la obiect: „Arthur Tannabhill n-a fost încă 
arestat”. 

Parcurse în grabă distanţa înapoi până la prima staţie de 
taxi. Opri şoferul puţin mai departe de poarta cimitirului. 
Alergă aproape tot drumul. Zgomotul paşilor săi pe 
caldarâm trăda nerăbdare. Încetini încurcat. Îşi spuse în 
sine: „Maşina era de partea asta a mormintelor familiei 
Tannahill”. 

Îşi continuă drumul câţiva paşi, apoi se opri. Deşi era 
întuneric, putea să vadă grilajul care înconjura mormintele. 
Era la câţiva metri spre dreapta. Rămase nemişcat. Drumul 
părea pustiu, înainte şi înapoi. Probabil că Mistra trăsese 
Cadillac-ul undeva sub copaci. Presupunerea nu părea însă 
întemeiată. 

— Mistra! Hei, Mistra! Strigă. Nici un răspuns. Şi nici un 
sunet, în afara bătăilor inimii sale. Încăpăţânat, dar fără 
speranţă, începu să caute. Se convinse după vreo 
cincisprezece minute. 

Mistra şi maşina nu se mai aflau în cimitir; nici Tannahill 
nu părea să fi apărut. 

Stephens luă un taxi spre apartamentul ei, dar nu-şi făcea 
prea multe iluzii. Ea nu era acolo şi nici la el nu era. Sună la 
Grand House, dar nu răspunse nimeni. Dădu drumul 
taxiului, îşi scoase propria maşină din garaj şi se întoarse în 
oraş. Trecuse de trei jumătate dimineaţa, când ajunse la 
Palms Building. O singură lumină mai era aprinsă în hol, în 
faţa liftului, şi uşile erau încuiate. Asta nu însemna nimic. 
Peeley avea chei - era, de fapt, singurul, în afară de 
Stephens şi de portar, care le avea legal. 


Strecură cheia în broască, apoi se retrase indecis. Ce avea 
de gând să facă? Avea arma la el, în caz de primejdie. Dar 
era oare bine ca Peeley să-şi dea seama că fusese 
descoperit? 

Răspunsul era „nu”. Dar dacă o luaseră prizonieră pe 
Mistra... 

Intră încet în clădire. Urcă până la etajul trei, pe scara de 
serviciu. În biroul Societăţii Mexicane de Import era 
întuneric. Câteva minute ascultă la uşă, apoi cobori încet în 
subsol. I-a luat câteva minute să tragă de peretele fals, 
pentru a-l forţa să cedeze. Coborând în peştera de 
dedesubt, găsi lampa unde o lăsase, închise după el uşa 
secretă şi începu să scruteze întunericul dinaintea lui. N- 
avea nici o altă soluţie. Peştera era singurul loc rămas 
necercetat, înainte de a porni să controleze, una câte una, 
adresele celor identificaţi ca membri ai grupului. 

Ridică din umeri şi porni mai departe. Tunelul se lărgea 
progresiv şi cobora, revenind apoi la acelaşi nivel. Stephens 
mergea repede. Ajunsese deja la o distanţă de cinci sute de 
metri, în inima muntelui pe care se afla Grand House. 
Uitându-se la ceas, observă că trecuseră douăzeci de 
minute, când ajunse la al doilea tunel, care se ramifica din 
primul. Îşi continuă drumul fără să ezite. Când ajunse la 
peretele metalic, văzu că o parte fusese ridicată şi de acolo 
pornea un coridor cu pereţi de metal. 

Se retrase în grabă şi micşoră lumina. Îşi auzea bătăile 
inimii, în întuneric. Trecuseră deja zece minute şi nu se 
auzea nici un zgomot. Îşi continuă drumul, pe lângă perete, 
până la uşă. Împinse puţin şi se strecură înăuntru. Sesiză o 
licărire difuză, ca reflectarea unei lumini foarte slabe. 
Imposibil să mai aştepte. Mistra putea fi în pericol. 
Stephens intră, cu arma într-o mână şi cu lampa în cealaltă. 

Se trezi într-un hol mare, bine luminat, cu pereţi din sticlă 
translucidă. Se opri să cerceteze materialul, dar nu găsi nici 
o deschidere. „Sticla” părea foarte rezistentă. 


Ajunse la o cameră spațioasă, acoperită cu o cupolă; acum 
văzu de unde se reflecta lumina. Într-un colţ, aproape 
ascuns de mai multe panouri de sticlă strălucitoare, era un 
glob care răspândea o sclipire verzuie. 

Stephens privi în jurul său, uimit. Încă din prag i se păruse 
că aude ceva. Era ca o vibraţie nedesluşită, dar persistentă, 
ca şi cum un mecanism ascuns ar fi pulsat continuu, 
reacţionând poate la propria lui prezenţă. Efectul era 
straniu şi nenatural. 

Descoperi că mai sunt şi alte coridoare, ramificându-se din 
camera centrală, dar nu porni imediat în explorarea lor. Se 
apropie, însă, cu mare atenţie, de glob. Pâlpâia cu scurte 
intermitențe. Lumina nu rămânea constantă mai mult de 
câteva clipe. Stephens era la aproximativ un metru şi 
jumătate de prima „barieră” de sticlă, când, deodată, o 
zonă cam de jumătate de metru pătrat de pe glob, chiar în 
faţa lui, îşi schimbă brusc culoarea - mai întâi în galben pal 
şi apoi în alb. 

Aştepta încordat în timp ce o imagine începea să se 
contureze. Era o sferă luminoasă pe un fundal întunecat, 
punctat de sclipiri minuscule. 

Sfera se mărea rapid şi Stephens văzu nişte semne pe ea, 
liniile familiare ale Americii de Nord şi de Sud, 
promontoriul peninsulei Iberice. 

Pământul! Era o imagine dintr-o navă spaţială, venind de 
la mari distanţe. Planeta ocupa acum tot ecranul şi continua 
să crească. Stephens văzu braţul Californiei; apoi imaginea 
deveni prea vastă pentru capacitatea ecranului. 

Înţelese că maşinăria cobora vertiginos, parţial scăpată de 
sub control. Oceanul trecu în goană pe lângă el, pe urmă, o 
scurtă vedere a ținutului muntos... prăbuşirea! 

Efectul era cu atât mai uluitor cu cât totul se petrecea 
într-o linişte perfectă. Cu un minut înainte, nava se balansa 
pe culmea unui munte; apoi, întunericul. 

Stephens se gândea, mut de uimire: „Nava asta trebuie să 
se fi prăbuşit aici cu cinci mii de ani în urmă. Cine să fi fost 


pasagerii?” 

O altă imagine se forma acum pe suprafaţa vibrândă a 
globului... 

Privi vreo două ore, neîntrerupt. Întregul set de imagini se 
repetă de vreo câteva ori, pentru o mai bună fixare. De 
fiecare dată, erau inserate noi secvenţe pentru clarificarea 
altora, mai obscure. Povestea începea să se contureze, 
devenind tot mai coerentă. 

Cândva, în trecutul îndepărtat, nu se ştie momentul precis, 
o navă spaţială condusă de un robot-computer se prăbuşise 
pe o stâncă, din cauza unei defecţiuni accidentale. Impactul 
a generat alunecări de teren şi nava a fost îngropată sub 
stânci, la mai bine de treizeci de metri adâncime. 
Computerul supravieţuise. Fiind programat să citească 
gândurile şi, concomitent, să le transmită pe ale sale, 
stabilise imediat contacte cu un grup de primitivi. Minţile 
lor erau sub influenţa superstiţiilor, aşa că lui i-a fost uşor 
să le imprime ideea de a săpa, pentru a-şi deschide drum 
până la intrarea navei. 

Erau însă incapabili să repare nava ori să înţeleagă ce se 
dorea de la ei. Atunci computerul le-a sugerat să 
construiască un templu, şi să aducă mai întâi fiecare bloc de 
piatră în navă, pentru tratare specială. Ca să-i impresioneze 
pe sălbatici, procesul se petrecea într-o explozie de scântei 
şi străfulgerări de lumini orbitoare. Procedeul consta, de 
fapt, în bombardarea materialului cu particule subatomice, 
obţinute din elemente artificiale foarte rare. Scopul era să 
prelungească vieţile celor care urmau să-l ajute pe robot în 
repararea navei. 

Din primul grup de primitivi, a căror viaţă a fost 
prelungită, toţi, în afară de unul, au fost ucişi prin mijloace 
violente. Printre noii iniţiaţi, Stephens a recunoscut, cu 
uimire, un bărbat înalt cu pielea albă, care semăna Peeley şi 
cu siguranţă că era chiar el. El şi cu supravieţuitorul din 
primul grup, un individ mai scund, au început să bănuiască 
adevărul: nava nu era un zeu. Creierul electronic i-a primit 


şi a început, în secret, să le furnizeze informaţii ştiinţifice. 
Au învăţat, printre altele, care parte a robotului era 
receptorul gândului şi care transmiţător. 

La un moment dat, robotul descoperi că preoţii mai noi ai 
templului receptau unele din gândurile transmise de el. Ca 
măsură de prevedere împotriva suspiciunilor ivite, 
computerul le-a arătat celor doi acoliţi ai săi cum să regleze 
transmiţătorul de gânduri, pentru a-i limita zona de acţiune 
la interiorul navei. 

L-au oprit complet. 

A fost un impuls de moment. Ostilitatea venea, mai ales, 
din ura şi teama adânc înrădăcinate în mintea individului 
mărunţel din prima serie de aderenţi. 

Cei doi erau îngroziţi. Folosind armele găsite pe navă, au 
distrus transmiţătorul. Pentru a se apăra, robotul a 
răspândit automat un gaz toxic. Tuşind, cu trupurile 
contorsionate de durere, cei doi au fugit. Uşa s-a blocat în 
urma lor. N-au mai fost niciodată admişi în interior. 

Cu timpul, au analizat ce se întâmplase; datorită 
cunoştinţelor ştiinţifice pe care le aveau acum, au ghicit 
ceea ce nu ştiau. I-au ucis pe toţi ceilalţi, din grupul al 
doilea. Au acoperit groapa şi au săpat canale şi peşteri 
subterane. Plănuiau să urce din nou la bord să cerceteze 
încărcătura. 

Computerul dorea doar să repare nava, pentru a-şi 
continua călătoria. Era conştient că se pune la cale ceva şi 
că, în cele din urmă, va fi nevoit să-şi asume unele riscuri. 

Într-o zi, cei doi intrară în peşteră cu echipament de 
forare. Dar pereţii metalici ai navei au rezistat chiar la 
uneltele prevăzute cu diamant. În timpul acesta, 
computerul a înregistrat intenţia individului mai scund de a 
acţiona împotriva celorlalţi din grup şi rezistenţa lui Peeley 
la această idee. 

Criza datorată războiului atomic îl îndemnase pe mărunţel 
să încerce un plan final, decisiv. Robotul nu putuse 
determina care era exact schema planului. Complotistul 


stătea prudent la distanţă, în afara zonei de captare a 
receptorului de gânduri. 

Îl împuşcase pe Tannahill, intenţionând să-l ucidă, pentru 
ca Peeley, ca avocat al domeniului, să controleze transferul 
proprietăţii. Ambiţia lui nemăsurată includea chiar 
dominaţia asupra întregii lumi. Dar Stephens nu reuşea să-i 
recunoască figura. Dacă era încă prin preajmă, purta 
probabil o mască. 

Când filmul s-a oprit, Stephens petrecu câteva minute 
examinând conţinutul navei. Conform imaginilor 
înregistrate, rafturile secrete erau încărcate cu mici 
capsule strălucitoare, conţinând fiecare o cantitate mică 
dintr-un element artificial, în stare pură. 

Erau elemente necunoscute pe Pământ, atât de 
îndepărtate de uraniu, în sistemul periodic al elementelor, 
încât, în ipoteza că ar fi existat vreodată în stare naturală, 
asta se întâmplase doar într-un scurt moment în istoria 
universului. 

Stephens nu prea ştia ce să facă cu ele. Păreau fără 
valoare în situaţia de faţă. Era puţin probabil să existe 
vreun cumpărător... poate cineva din grup... Se făcuse şase 
şi un sfert când Stephens intră obosit în subsolul de la 
Palms Building şi urcă treptele. Îl obseda gândul că n-avea 
nici o indicație asupra identităţii tovarăşului lui Peeley, 
ucigaşul. Era vital să afle cine e şi să informeze grupul. 

Ajunse la suprafaţă, rămase o clipă lângă lift şi apoi urcă la 
birou. Lia jumătatea palierului, întrezări pe scară un om. 
Mâna lui Stephens se strecură fulgerător în buzunar, 
cântărindu-şi arma între degete. Dar îşi scoase mâna goală. 

— Ei, Bill Riggs! Spuse. 


CAPITOLUL XV. 
Odată ajunşi în biroul lui Stephens, detectivul începu: 


— Am informaţii cu privire la înmormântarea lui Newton 
Tannahill. Antreprenorii au fost de la o societate de pompe 
funebre din Almirante, deţinută de un oarecare Norman 
Moxley, care o cumpărase cu câteva luni înaintea 
înmormântării şi a vândut-o imediat după aceea. 

Se opri. Stephens clătină din cap. Astea erau fleacuri, pe 
lângă informaţiile năucitoare, aflate de el pe navă. Şi, totuşi, 
nu erau mai puţin necesare. Cunoaşterea în ansamblu a 
întregii situaţii şi a istoriei ei îl ajuta să înţeleagă totul cu 
mai multă acuitate. Poate îi întărea şi poziţia pentru 
târguiala finală. Dar aici, în Almirante, era încă preocupat 
de acuzaţiile aduse lui Tannahill. 

Se îndoia că Moxley ar fi părăsit oraşul. Probabil folosise o 
mască, iar acum o scosese. Trebuia doar să afle cine, dintre 
personalităţile oraşului, fusese „plecat”, în timpul şederii lui 
Moxley, pentru a-l identifica pe membrul bandei care jucase 
respectivul rol. Dar toată această mascaradă era imposibil 
de dovedit. 

Îşi dădu seama că Riggs îi aştepta comentariile. Spuse 
tare: 

— Nu sună prea încurajator. Procurorul ar putea folosi 
faptele împotriva domnului Tannahill. 

— Într-adevăr, admise Riggs, şi informaţiile despre doctor 
sunt cam de acelaşi fel. Se numeşte Jaime de las Ciengas. A 
absolvit o universitate californiană acum 15 ani, dar n-a 
început să profeseze decât anul trecut în decembrie, când 
s-a stabilit în Almirante. Şi-a vândut cabinetul, cu 100$, la 
15 mai, şi a plecat din oraş a doua zi. Un individ alunecos, 
după părerea mea. 

Stephens deveni curios: 

— De unde ai aflat toate astea? 

— Am început prin a compara cartea de telefon din 
perioada când a avut loc înmormântarea, cu ultima ediţie. 
Numele doctorului de las Ciengas era înscris în prima, dar 
nu şi în cea de-a doua, iar societatea de pompe funebre şi-a 
schimbat acum numele în Benson Brothers Funeral Parlor8. 


Am trecut pe acolo şi am aflat tot ce ţi-am povestit. În plus, 
când au cumpărat ei întreprinderea, formalităţile au fost 
perfectate de filiala locală a Băncii Americane. Am aflat de 
la directorul băncii cât de mult plătise Moxley, la 
cumpărare. Atât fraţii Benson, cât şi directorul băncii îl 
descriu pe Moxley ca fiind un englez înalt, rezervat, distins 
şi politicos. Auziseră că e un jucător împătimit, dar nu 
aveau informaţii certe despre asta. Părea să aibă în jur de 
patruzeci de ani. 

— Şi cu doctorul cum rămâne? Întrebă Stephens, 
gândindu-se cum ar putea folosi informaţiile împotriva lui 
Peeley. 


— Am aflat câte ceva de la secretara asociaţiei locale a 
medicilor. Era un pierde-vară prietenos, cu o mutră cinică, 
dar simpatizat de colegii lui. Avea şi un hobby - otrăvurile - 
şi o documentaţie impresionantă în legătură cu ele, dar, 
odată ce otrăvurile nu au legătură cu cazul nostru, n-am 
mai insistat în direcţia asta. 

Se opri şi se uită întrebător la Stephens. Ochii i se 
îngustaseră şi Stephens avea impresia că detectivul îi 
urmăreşte fiecare reacţie şi că ştie mai mult decât spune. 

Nu era chiar atât de sigur că otrăvurile nu aveau legătură 
cu cazul. Oamenii aceia foloseau, în mod sigur, drogurile 
pentru scopuri determinate cum ar fi producerea amneziei. 
Ar fi trebuit cercetat, dar mai târziu. 

Înţelese, deodată, că apariţia sa în clădire nu fusese 
lămurită şi că Riggs ar fi putut să se întrebe ce caută el 
acolo, în primele ore ale dimineţii. Trebuia să dea o 
explicaţie. Poate că nu strica să-şi facă un confident din 
micul detectiv, măcar până la un punct, începu: 

— Domnule Riggs, domnul Tannahill şi cu mine am ajuns la 
concluzia că o organizaţie importantă acţionează aici. E 
vorba de mulţi bani. Cercetările mele dovedesc 
complexitatea situaţiei. 

Îi povesti despre veniturile Mistrei şi despre scrisoarea pe 
care Tannahill fusese obligat s-o semneze. Fără să 
menţioneze că Mistra e sursa informaţiilor sale, îi spuse că, 
după părerea lui, membrii grupului sunt acum dependenţi 
financiar de Tannahill. Aduse vorba şi despre peşteră, dar 
afirmă că o descoperise din întâmplare. 

Nu-i spuse nimic despre navă, nemurire, culte, măşti sau 
despre modul cum descoperise el întregul grup. Conchise: 

— Situaţia e dificilă, domnule Riggs. Într-un fel ar trebui să 
demascăm acest grup, dar nu ştiu dacă ar fi spre binele 
celui care ne-a angajat. Trebuie să avem grijă să nu-i facem 
domnului Tannahill noi duşmani şi să-l găsim pe adevăratul 
ucigaş. 

Riggs încuviinţă, dus pe gânduri. Spuse, într-un târziu: 


— Peştera aceea... credeţi că are vreo legătură cu cazul? 

Stephens ezită, apoi minţi: 

— Mă îndoiesc. 

— Atunci s-o lăsăm deoparte, continuă Riggs serios. Vă 
spun eu, domnule Stephens, aluziile acestea la amnezie, 
peşteri secrete, bande, mă cam sperie. Cred că am face 
bine să nu vorbim despre astfel de lucruri. Şi acum, trebuie 
să vă spun cinstit că v-am urmărit toată ziua. 

— M-ai urmărit! Se auzi Stephens ca un ecou. Îl cuprinse o 
senzaţie de gol, apoi de spaimă. Îşi aminti, rapid, 
evenimentele din timpul nopţii. Nu-l deranja ca Riggs să fi 
aflat tot ce i se întâmplase, în afară de incidentul din 
peşteră, şi nu era nici un semn că ştia ceva despre asta. 
Spuse uşurat: Sunt uimit. 

Riggs continuă: 

— Cum puteam şti că nu sunteţi chiar dumneavoastră 
duşmanul tipului care m-a angajat? M-am gândit că e mai 
bine să vă verific. A fost, ce-i drept, cam plicticos, în cimitir, 
să stăm toţi patru acolo fără să facem nimic. 

Calmul lui Stephens dispăru. Se ridică pe jumătate, din 
scaunul în care stătea, apoi se lăsă încet la loc: 

— Patru? 

— Nu ştiu dacă o să vă placă, dar ela aşteptat acolo câteva 
ore să plecaţi dumneavoastră, spuse Riggs. 

— Cine? 

— Tannahill. Am avut impresia că el şi fata se înţeleseseră 
dinainte. Oricum, când, în sfârşit, aţi plecat, el a venit la ea. 
I-a spus că vrea să fie sigur că ea o să facă ce a promis. lar 
ea a răspuns: „Da, o să ne căsătorim.” Pe urmă el s-a urcat 
în maşină şi au pornit către Las Vegas. Se opri şi ochii lui 
albaştri aveau o nuanţă de înţelegere când continuă: 

— Văd că asta vă dă o lovitură grea. Îmi pare rău! 

Stephens deveni conştient că se ghemuise în scaun, cu 
faţa încordată, dinţii încleştaţi. Simţi că-l dor ochii şi gâtul la 
fel, după ce înghiţise repede, de câteva ori, în sec. Cu un 
efort, se stăpâni şi întrebă anevoie: 


— Ce s-a mai întâmplat? 

— V-aţi întors şi v-am urmărit prin tot oraşul. Când aţi 
ajuns la Palms Building, aţi intrat şi aţi încuiat uşa. Mi-a luat 
două ore să intru printr-o fereastră de la etajul trei şi apoi 
ne-am întâlnit în hol. Asta-i tot. 

Stephens încuviinţă din cap şi spuse: 

— Cred că avem amândoi nevoie de un somn bun. 

Mai erau o mulţime de lucruri de făcut: să dispună plata 
cauţiunii, dacă va fi nevoie, apoi detalii ale apărării, 
pregătirea documentelor legale. Aceasta va fi activitatea lui 
de faţadă. Restul privea încercările sale de a se apropia de 
grup. Trebuia să fie în cea mai bună formă posibilă. 

În timp ce-i spunea „Noapte bună” lui Riggs, se gândea că 
hotărârea Mistrei fusese determinată de refuzul său. 
Nereuşind să obţină ajutor de la el, făcuse un pas decisiv. Îşi 
amintea ultimele ei cuvinte - că salvarea Pământului e mai 
importantă decât dragostea lor. 

Îl avea pe Tannabhill. Putea să amenințe grupul cu ajutorul 
lui. 

Extenuat, Stephens se întinse pe patul de campanie din 
cabinetul de lângă biroul său. 

Nu adormise încă, la 8,30, când sosi domnişoara Chainer. 
A coborât la frizeria din clădirea alăturată, s-a bărbierit şi a 
traversat să-şi ia micul dejun. Se întorcea la birou când a 
văzut, nu departe, firma unui laborator de analize. Nu era 
prima dată când o observa, dar până acum nu-l interesase. 

Scotoci, involuntar, în buzunarul hainei, după bucăţile de 
marmură luate de la Grand House. Intră în clădire şi întinse 
aşchiile de piatră omului din spatele tejghelei. Întrebă: 

— Cât de repede le puteţi analiza? 

Laborantul era slab, în vârstă şi purta ochelari cu ramă de 
aur. Răspunse tot cu o întrebare: 

— Cât de repede aveţi nevoie de rezultat? 

Mormăi ceva despre vacanţă. 

Stephens îl întrerupse: 

— Uite, plătesc dublu, dacă-l am mâine dimineaţă. 


Repede omul îi dădu chitanţa: 

— Pe la 10, spuse el. 

Pe când ieşea, Stephens auzi un băiat cu ziare strigând: 
„Citiţi despre atacul lorillienilor!” 


CAPITOLUL XVI. 

Stephens cumpără ziarul cu mâinile tremurând. Pe prima 
pagină scria mare: LORILLIA ACUZĂ STATELE UNITE DE 
ATAC ARMAT. 

Dedesubt, mai mic, dar tot cu majuscule, era scris: 
AMBASADORUL ÎNMÂNEAZĂ O NOTĂ DE PROTEST 
DEPARTAMENTULUI DE STAT. 

Apoi începea articolul: 

Guvernul Suitelor Unite a respins categoric acuzaţia că 
avioanele de război americane ar fi atacat uzine şi instalaţii 
din Lorillia, astăzi la prânz (după ora lorilliană). Secretarul 
de Stat Walter Blake a anunţat că guvernul nu acceptă 
protestul... 

Privirile lui Stephens alunecară mai departe, căutând 
informaţii mai substanţiale decât proteste şi acuzaţii. Sări la 
un paragraf în care se putea citi: 

Observatorii din corpul diplomatic au fost uimiţi de 
acuzaţiile Lorilliei, neacordându-le nici un fel de încredere. 
Totuşi, din Antulla a sosit o relatare că mesajele radio au 
fost interceptate şi transmise la Palatul Congresului. Piloții 
lorillieni raportau, la bazele lor, că sunt în imposibilitate de 
a continua urmărirea navelor inamice, care scăpaseră 
ridicându-se la o înălţime inaccesibilă celor din Lorillia. Mai 
mulţi piloţi pretind că au creat pagube serioase atacatorilor, 
deşi nu există nici o dovadă că vreo navă a fost doborâtă... 

Stephens citea şi înghiţea în sec, pentru a-şi stăpâni 
emoția. Îşi imagina scena: Mistra coborând printr-un 
adevărat iad de proiectile teleghidate, rachete antiaeriene 
şi obuze de mare calibru. Relatarea din ziar era dovada că 


ea rezistase focului dezlănţuit. Îşi riscase trupul nemuritor - 
şi pentru ce? Pentru o lume care s-ar putea să nu afle 
niciodată că a fost în pericol. 

Părea evident că mai multe nave participaseră la atac, dar 
asta nu mai conta. Grupul capitulase de frică. Confruntaţi 
cu ameninţarea de a-l ucide pe Tannahill, alarmaţi de noi 
complicaţii posibile, o ajutaseră să-şi ducă planul la 
îndeplinire. 

Era o schimbare majoră de strategie. Grand House va 
rămâne la locul ei şi grupul, de asemenea. Dacă lorillienii, 
nedumeriţi şi mânioşi, nu vor crea noi puncte de litigiu, nu 
va fi nici un război. 

Înainte de prânz, Stephens a sunat la biroul procurorului 
districtual şi, după o scurtă întârziere, a fost pus în legătură 
cu Howland. Acesta întrebă rece: 

— Îţi dai seama că dispariţia lui Tannahill este dovada 
vinovăţiei lui? Înseamnă că am avut dreptate să emit 
mandat de arestare pe numele lui. 

Stephens îşi exprimă uimirea, prevăzător, temându-se că 
ar putea fi înregistrată convorbirea. Spuse foarte clar: 

— Cu toate acestea, un om care nu ştie că va fi arestat, cu 
greu ar putea fi acuzat de a fi încercat să scape. 

— Uite ce este... începu Howland. 

— E posibil - minţi Stephens - ca domnul Tannahill să fi 
plecat la San Francisco, pentru a petrece Revelionul acolo. 
Spunea că ar vrea să se distreze puţin. Îndată ce aflu ceva, 
îl voi preveni în legătură cu acţiunea dumitale. Între timp, îi 
voi prezenta o cerere de eliberare pe cauţiune 
judecătorului Adams şi voi solicita o audiere urgentă. 

După prânz, întorcându-se la birou, intră într-o librărie din 
centru. Îl întrebă pe vânzător: 

— Aveţi ceva referitor la longevitate? 

— A, vreţi cărţi de geriatrie, nu-i aşa? 

Stephens presupuse că asta era, deşi nu cunoştea 
cuvântul. Îl urmă pe vânzător de-a lungul unor rafturi, 


urmărindu-l cum examinează un şir de titluri. Scoase o 
carte subţire. 

— A, Prelungirea vieţii, scrisă de un rus, Bogomolets. Te 
învaţă să mănânci iaurt bulgăresc, care conţine o bacterie 
ce le distruge pe celelalte, din intestine. Eu însumi fac asta, 
dar e prea devreme ca să vă pot spune la ce rezultat duce. 

Râse şi apoi continuă: 

— Acum, avem aici broşura Viaţă lungă şi fericită, editată 
de Comitetul Afacerilor Publice din New York. Dacă ceva nu 
e în regulă undeva, nu te lăsa până ce nu e totul vindecat! 
Ai vârsta celui mai bătrân organ al tău - asta e ideea. Ce 
folos că ai o inimă de patruzeci de ani, dacă ai un ficat de 
nouăzeci? 

Stephens cercetă cartea şi, în final, o acceptă. 

Spuse ezitant: 

— Altceva? Ceva în legătură cu diferenţierea celulelor? 

Îi explică, dar vânzătorul clătină din cap a îndoială: 

— Avem o carte despre cameleoni - fascinantă! 

Stephens le cumpără pe toate trei. Se întoarse la birou, 
conştient deodată de tensiunea în care trăieşte. Se aşeză la 
masă şi începu să se gândească. 

În Almirante era un singur om care, legal, avea destulă 
putere pentru a acţiona împotriva grupului: Frank 
Howland. El putea emite ordine de arestare, putea face 
apel la curţi superioare, în cazul unor sentinţe care nu îi 
conveneau. El era în stare să polarizeze atenţia publică şi 
să pună pe cineva sub urmărire. Problema ar fi să-i 
furnizeze lui Howland destulă informaţie pentru a-l stimula, 
dar nu destulă pentru a ghici adevărul. 

Frank Howland... asociat. Râse, dar nu foarte vesel şi se 
hotări: „îl caut mâine.” 

Ridică receptorul, sună la aeroport şi închirie un avion 
care să-l ducă la Los Angeles, la miezul nopţii. 

leşi, cumpără o cazma şi o lopată şi le puse în maşină. În 
noaptea aceea trebuia să verifice acel aspect al afacerii 
despre care nu avea nici o dovadă. Aceşti oameni erau 


probabil nemuritori, dar nu se putea baza doar pe vorbele 
unei singure persoane. 

Întors în birou, scoase un carnet de însemnări şi scrise: 
Presupunând că tot ce am aflat e adevărat, ce ar mai fi de 
cercetat? 

O mulţime de lucruri, dar, surprinzător, puţine care puteau 
fi abordate direct. Nu se aflase încă cine-i ucisese pe 
Jenkins şi pe îngrijitorul negru şi nici cine-i trimisese lui 
Howland scrisoarea. Rolul lui Peeley, de conspirator, 
împreună cu indianul neidentificat, rămăsese nelămurit. 

Ce puneau oare cei doi la cale? De ce se opusese individul 
cel scund plecării de pe Pământ într-atât încât să încerce 
uciderea lui Tannahill, când acesta acceptase mutarea 
casei? Şi cum spera el să-l folosească pe Allison Stephens, 
pentru a forţa computerul să cedeze? 

Problema lui, decise Stephens, se reducea la o întrebare: 
cum putea folosi informaţiile căpătate pentru a-i întinde o 
cursă ucigaşului, a zădărnici intenţiile grupului şi a obţine 
casa pentru el, Mistra şi restul lumii? 

Se uită la ceas. Patru fără cinci minute. Mai avea de 
aşteptat cel puţin patru ore până să acţioneze. 

Trecu pe la morgă, care în Almirante se afla lângă 
pompele funebre. Verifică dacă Ford murise din cauza unei 
împuşcături. Jenkins fusese înjunghiat. Asistentul de 
serviciu se miră: 

— Ciudat lucru, rana asta! Ai crede că a fost ucis de un 
cuţit înroşit în foc. Rana e complet cauterizată. 

Raza-ac! 

Stephens simţi un fior rece. Îşi petrecu restul după-amiezii 
şi o parte din seară verificând adresele extrase din registrul 
de la Societatea Mexicană de Import. Grupul de nume 
reprezentau o bună parte a magnaţilor din acea zonă. 

Mai mult ca oricând, simţi ce handicap are un om obişnuit 
măsurându-se cu astfel de forţe întărite şi bine apărate. 

Cină şi, puţin înainte de ora nouă, se duse acasă şi îmbrăcă 
o pereche de pantaloni vechi, o cămaşă groasă şi o jachetă. 


Porni spre cimitir şi ajunse în zona mormintelor familiei 
Tannahill. Ascultă câteva minute, aşteptând un semn că a 
fost văzut. Dar liniştea era la fel de deplină ca şi în noaptea 
trecută. Era evident că poliţia locală nu considera că e vreo 
primejdie ca cineva să încerce să deschidă mormintele, aşa 
că nu luase nici o precauţie împotriva acestei eventualităţi. 

Stephens ieşi din maşină. Intenţiona să deschidă două 
morminte. Primul era a lui Francisco Tanequila, mort în 
1770, şi celălalt urma să fie ales la întâmplare. După o oră, 
se afla, ud de sudoare, într-o groapă puţin adâncă pe care o 
săpase în primul mormânt. Era înspăimântat de densitatea 
solului. Parcă era cărămidă. După o oră se gândea deja să 
renunţe. Dar întunericul absolut al nopţii l-a hotărât să mai 
rămână. Şi a fost răsplătit când lopata lui a atins, deodată, 
un pământ mai afânat. După încă o oră, scoase o bucată de 
lemn putred, desfăcu sicriul şi înlătură pietrele. Erau vreo 
duzină, în greutate totală de vreo 90 de kg. Stephens se 
asigură că sicriul nu mai conţine şi altceva, pe urmă umplu 
groapa la loc şi se aşeză să se odihnească. Ştia că mai are 
de săpat la al doilea mormânt. 

Încercă mai multe, înfigându-şi cazmaua în pământ. Alese 
solul cel mai moale şi începu să sape. Dar, după vreo 
treizeci de centimetri ajunse la ceva care rezista loviturilor 
lui. 1 se păru ciudat şi îşi aprinse lanterna. Începu să caute 
cu mâinile prin pământ. Haine... 

În câteva clipe, scormonind cu atenţie, descoperi capul. 
Faţa era distrusă, de nerecunoscut. Stephens se cutremură 
văzându-l. Dar, după un moment de gândire, îi luă o mână, 
îşi scoase ochelarii de soare din tocul lor, şi-i imprimă 
amprentele degetului arătător şi ale celui mare pe lentile. 
Îşi puse ochelarii la loc în toc şi-i strecură în buzunar. 

Simţind un gol în stomac, Stephens acoperi cadavrul cu 
grijă şi se îndreptă spre casă. Era miezul nopţii şi trebuia să 
ajungă şi la aeroport. Conduse până acasă fără nici un 
incident, sună la aeroport, să vadă dacă pilotul pe care-l 
angajase îl aşteaptă, apoi făcu o baie, şi se îmbrăcă. 


Pe la unu, avionul decolă şi ateriză după o jumătate de oră, 
lângă Western Avenue, pe un teren pustiu, din partea de 
sud a oraşului. Luă un taxi până pe bulevardul Sunset, unde 
se afla biroul lui Peeley, într-o curte în genul celor spaniole. 
Locul era întunecos, toate magazinele şi birourile fiind 
goale la ora aceea din noapte. 

Era pregătit să intre cu forţa, dar una din cheile luate din 
poşeta Mistrei se potrivea. A fost simplu să găsească 
scrisoarea, semnată de Tannahill, prin care-l autoriza pe 
Peeley „să continue” plăţile către membrii Clubului Pan- 
American. 

Pe drumul de întoarcere, Stephens dormi tot timpul şi se 
duse la culcare, imediat ce ajunse acasă. 

La prânz era din nou în centru. 

Îşi cercetase ochelarii în timpul nopţii şi amprentele 
mortului păreau destul de vizibile. Acum, la lumina zilei, le 
privea din nou. Ambele lentile aveau pe ele câte o amprentă 
bine conturată. Stephens le studie, apoi îşi scoase batista şi 
şterse, parţial, amprenta degetului arătător. Pentru scopul 
său, nu era tocmai bine să aibă ambele amprente aşa de 
clare. Odată luată această măsură de precauţie, se îndreptă 
spre circa de poliţie şi dădu ochelarii ofițerului de serviciu. 
Explică: 

— Acum câteva zile am anunţat că nişte vandali mi-au 
întrerupt legăturile telefonice. Azi dimineaţă am găsit aceşti 
ochelari în iarbă. Mi-am zis că merita să vi-i aduc pentru a 
fotografia şi controla amprentele de pe ei. 

Locotenentul, cu ochelari şi el, examină lentilele cu 
interes. 

— Sigur, vom verifica. Vă căutăm noi, domnule Stephens. 

Stephens se întoarse să plece, dar reveni lângă poliţist. 
Criza pe care voia s-o determine nu putea aştepta să se facă 
investigaţiile cu încetinitorul. Urmă: 

— Am impresia că va trebui să controlaţi şi la Washington 
şi la Departamentul Circulaţie - secţia permise de 
conducere din Sacramento. Cât timp o să vă ia? 


Ofiţerul răspunse la întrebare: 

— Dacă nu figurează în evidenţele noastre ar putea dura o 
săptămână. 

Stephens, mai pesimist, calculă două săptămâni. Şovăi 
puţin şi apoi spuse: 

— Din câte ştiu eu, puteţi afla totul telegrafic. 

— Pentru un simplu vandal? Omul era uimit. 

Stephens răspunse: 

— Sunt curios şi nu am de gând să consider incidentul 
neimportant. Aşa că am să plătesc eu verificarea 
telegrafică. Vreţi să-mi daţi formularul să-l semnez? 

Stephens trecu apoi pe la laboratorul de analize. Bătrânul 
veni din spate, clipind: 

— Da' ştiu că sunteţi bine! Îmi oferiţi plată suplimentară 
pentru a fi gata la 10 şi nu veniţi să aflaţi rezultatul. 

— Plătesc totuşi aşa cum am promis, îl linişti Stephens. 

Celălalt începu să-i explice: 

— Mostra pe care mi-aţi adus-o nu are nimic deosebit din 
punct de vedere chimic. E, pur şi simplu, carbonat de calciu 
- marmură. 

— La naiba! Izbucni Stephens. 

— Nu vă grăbiţi! N-am terminat încă, zâmbi bătrânul. 

Stephens aştepta. 

— În ultimul timp, datorită cercetărilor moderne, cu 
privire la oxidul de uraniu, am inclus şi testele cu 
electroscopul printre cele obişnuite. Surprinzător, dar 
marmura dumitale e radioactivă, îl privea triumfător pe 
Stephens şi repeta: 

— Radioactivă... foarte puţin. N-am reuşit să recuperez 
nici o bucată. Şi, luate separat, calciul, carbonul şi oxigenul 
nu sunt radioactive. Foarte interesant. Dacă asta ar putea 
duce mai departe, ce-ar fi să lăsaţi cercetările în seama 
noastră? 

— Numai dacă nu spuneţi nimic la nimeni, răspunse 
Stephens. 

— Dar dumneata ce crezi că am făcut? 


Din nou afară, Stephens se gândi: „Radioactivitate...” 

Asta explica totul şi nimic. Era un aspect al naturii pe care 
omul nu reuşise să-l cerceteze complet. Îşi imagină, 
deodată, omenirea locuind în case radioactive pentru a 
deveni nemuritoare. Se întreba dacă robotul nu putea 
opera decât în cadrul unor limite stabilite. Ar putea 
procesul să fie extins la mai mult decât câţiva privilegiați? 
Să ajungă vreodată la scara întregii umanităţi? 


CAPITOLUL XVII. 

Plecă spre birourile editorialului Almirante Herald. Dar 
Carewell, proprietarul ziarului, „nu era în oraş”. Sună la 
judecătorii Porter şi Adams şi la încă o serie de membri ai 
grupului. Toţi erau „plecaţi în vacanţă”, „plecaţi din oraş”, 
„aşteptaţi să se întoarcă mâine”. 

Stephens le lăsă la toţi câte un mesaj, rugându-i să-l caute 
la orice oră din zi sau din noapte, când se vor întoarce. 

Mâncă la prânz, apoi se duse la biroul lui, se aşeză la masa 
de lucru şi începu să se gândească la ceea ce făcuse. Nu 
mai putea să şteargă telefoanele pe care le dăduse. 
Membrii grupului, întorcându-se la casele lor, vor găsi 
mesajul lui. Când îşi vor povesti între ei despre mesajul 
primit, vor înţelege limpede că Stephens ştie cine sunt ei. 

Din punctul lor de vedere, el putea să pară un intrus, un 
om care ştie prea multe. 

Trebuia să-şi întărească poziţiile, chiar să atace, dacă era 
necesar. 

Încă se întreba cum ar putea să facă asta şi cu ajutorul cui, 
când domnişoara Chainer îl sună: 

— Domnule Stephens, vă caută domnul Howland. 

Stephens simţi un fior ciudat. Pentru că, desigur, se gândi 
el aproape pierzându-şi răsuflarea, ar putea fi o „cale”... 

Putea fi doar o faţetă, dar nu una lipsită de importanţă. 
Poliţia putea fi de mare folos în momentele de criză. 


Se auzi, după un moment, vocea lui Howland: 

— Aş vrea să vii la mine, la birou, azi după-amiază. Ai 
putea? 

— Ce-ar fi să vin chiar acum? 

— Bine. 

Închise şi, încet, tensiunea scăzu. Deodată îşi dădu seama 
că era atât de concentrat asupra lucrurilor pe care trebuia 
să i le spună lui Howland, încât nu se întrebase ce avea 
acesta să-i spună lui. 

Oftă pentru că intrase în joc şi trebuia să continue. Nu se 
mai putea întoarce. Telefonă încă o dată să vadă dacă s-au 
întors ziariştii sau judecătorii. Nu. 

Stephens lăsă mesaj, cu rugămintea să i se telefoneze. 
Plecă la tribunal şi fu imediat poftit în birou. Howland se 
ridicase de la masa de lucru, pentru a-l întâmpina. Îi întinse 

mâna. 

— Ia loc! 

Stephens se aşeză. Howland se întoarse în scaunul său şi 
spuse rar: 

— Stephens, am reuşit să descoperim amprentele lui 
Newton Tannahill. Nu se potrivesc cu ale nepotului său, 
Arthur. Deci am făcut o mare greşeală ordonând arestarea 
lui Tannabhill. 

Se opri şi părea să-i studieze reacţiile lui Stephens. Acesta 
făcea eforturi să-şi menţină o expresie impasibilă. Spuse 
rece: 

— Ţi-am spus să nu te grăbeşti. 

Howland scrâşni din dinţi: 

— La naiba! De ce mai întâi n-a avut nici un fel de 
amprente? Apoi se calmă. Zise: Am nevoie de ajutorul tău. 

Stephens de-abia îl mai auzea. Prima senzaţie de năuceală 
din mintea lui făcuse loc unei mari uimiri. Grupul reuşise să 
rezolve problema modificării amprentelor. Nu putea decât 
să ghicească metoda, dar era probabil în legătură cu 
diferenţierea celulelor. Dacă celulele întinereau, putea să se 
producă şi schimbarea amprentelor. O altă explicaţie mai 


bună nu avea. Doar dacă nu era pregătit să renunţe la 
ideea nemuririi, ca la o mistificare. Dar îşi dădu seama, 
posomorât, că nu se simţea în stare de aşa ceva. Se întoarse 
cu gândul la ce spunea Howland şi la ce avea, el însuşi, de 
spus. Decise că situaţia nu se schimbase prea mult. 

Howland se aplecase spre el: 

— Stephens, sunt gata să uit trecutul! Gata! Mi-am băgat 
minţile în cap. Acum, iată care-i problema: dacă retrag 
acuzaţia, sunt ruinat. Dacă-mi poţi sugera o ieşire, te ascult. 

Stephens lupta împotriva tensiunii care-i contractase 
muşchii stomacului. Asta era exact şansa pe care o aştepta. 
Spuse: 

— Am să-ţi spun exact cum o s-o scoatem la capăt cu 
domnul Ilannahill! 

— Te ascult! Zise Howland blând. 

Stephens îi povesti, dintr-o suflare, despre biciuirea 
Mistrei, dar nu-i spuse cine erau oamenii care făcuseră 
asta. Nu dădu nume, nu menţionă nici navele spaţiale, nici 
peştera, nemurirea sau computerul de pe nava din 
subteran. 

Dimpotrivă, se concentră asupra faptului că un număr de 
indivizi, aparţinând unui cult misterios, obțineau bani de la 
Tannabhill. Asta explica uciderea îngrijitorului negru şi toate 
celelalte evenimente. 

Când plecă din biroul procurorului, Stephens se simţea de 
parcă ar mai fi făcut un pas mare în întuneric. Porni spre 
Grand House. După ce ocoli pâlcul de copaci, scările 
deveniră vizibile şi el se aşteptă să vadă un semn de viaţă în 
casă. Dar nu era aşa. 

Sună câteva minute la uşă, fără nici un răspuns. Ar fi putut 
intra cu una din cheile Mistrei, dar, în loc de asta, merse 
până la marginea terasei, sări în iarbă şi se strecură în 
spatele casei. De acolo, casa părea întunecată şi 
disproporţionată, proiectându-se pe cerul albastru, având 
în fundal marea strălucitoare, de o nuanţă mai închisă. Era 


tăcută şi izolată, sub povara unei vârste de neînchipuit, ce 
apăsa parcă şi asupra lucrurilor din jur. 

Casa se ridica în soare. Nu încăpea îndoială că aici crima 
era o poveste veche, violenţa - un fapt comun, iar uneltirile 
- la fel de fireşti ca ciclul vieţii şi al morţii, pe care fusese 
construită să-l înfrângă. Era la fel de plină de secrete ca şi 
de ani, iar zidurile ei elegante ascundeau o istoric 
sângeroasă... 

Toate dependinţele erau la oarecare distanţă, separate de 
casă prin grădini de flori şi două rânduri de boschete. 
Copacii fuseseră plantați, cu măiestrie, pe lângă diferitele 
clădiri, pentru ca urâţenia lor să fie ascunsă ochilor celor ce 
locuiau în casă. 

Ajunse pe panta estică a dealului. O vale puţin adâncă se 
întindea înaintea lui şi putea să vadă, printre copaci, la o 
oarecare distanţă, acoperişul verde al unei ferme. Apoi, din 
nou dealuri, ondulându-se spre orizont. Stephens merse de- 
a lungul crestei, până în punctul unde drumul cobora pe 
marginea unei stânci - acelaşi drum şi aceeaşi stâncă spre 
care-şi îndreptase Mistra maşina. 

Când se întoarse la cea mai apropiată clădire, avea deja o 
imagine de ansamblu a casei şi a împrejurimilor. Soarele 
coborâse spre apus, iar apa unduia la nesfârşit, 
scânteietoare. Stephens nu avea nici un interes să spargă 
lacătele de la uşile celor nouă depozite din spatele casei. 
Bănuia că nu era nimic semnificativ acolo. Doar Grand 
House conta. 

Intră pe uşa din faţă şi cercetă cele douăsprezece camere. 
Erau opt dormitoare, o bibliotecă vastă, o sufragerie, 
salonul şi o bucătărie enormă. Fiecare cameră avea uşi 
mari, cu canaturi de sticlă, deschizându-se spre curtea 
interioară. 

Se opri în hol, studiind planul clădirii. Văzu că fuseseră 
cândva trei arcade principale, perfect reconstruite, cu câte 
două camere în fiecare secţiune. 


Se întuneca în timp ce Stephens cobora dealul. Era 
oarecum deprimat. Trebuia să găsească o modalitate de a 
afla identitatea indianului, singurul supravieţuitor din 
primul grup de locuitori ai casei. 

Cină în oraş şi apoi se întoarse acasă. Îşi parcă maşina şi 
tocmai voia să intre, când o frânghie, aruncată de undeva 
dintr-un boschet, îi înconjură umerii. Laţul se strânse în 
jurul coatelor şi îl trânti la pământ. Căderea îl ameţise şi nu 
reuşise să se apere de frânghia încolăcită în jurul lui. Simţi 
cum îi îndesau un căluş în gură. 


CAPITOLUL XVIII 

— Gata, Stephens, ridică-te şi vino aici. Stephens. 
Folosirea numelui îi risipi speranţa că ar putea fi o simplă 
bandă de noapte, pornită să jefuiască. Se ridică în picioare, 
dar se clătină când nişte mâini puternice îi înşfăcară 
pardesiul şi i-l smulseră, căutând să-i apuce şi haina, 
desfăcută brutal, odată cu cămaşa. Pe jumătate gol, se trezi 
izbit de trunchiul unui copac şi legat cu o frânghie. 

După câteva secunde, se auzi un sunet subţire, şuierător şi 
simţi un bici plesnindu-l peste umerii goi. Se sufoca. Era ca 
şi cum i-ar fi sfâşiat spatele cu un cuţit. A doua şfichiuire îi 
tăie răsuflarea, iar spaima că biciul îi va sfâşia şi faţa îl făcu 
să se contorsioneze. Cu dinţii încleştaţi, îşi apără capul într- 
o scorbură a copacului: „Dumnezeule, o să plătească ei 
pentru asta!” 

Furia îl susţinea, în timp ce biciul îl lovea fără milă. 
Durerea aceea ascuţită se transformă într-o amorţeală 
confuză. Genunchii începură să i se îndoaie şi un fel de 
ceaţă îi cuprinse mintea. Totul devenise neclar când bătaia 
încetă. Se auzi o voce aspră: 

— Puteam să te omorâm. Ăsta e doar un avertisment. Dacă 
te mai amesteci vreodată în afacerile noastre, oricare ar fi 


motivul, o să te însemnăm pe viaţă. Îţi vom scoate ochii şi-ţi 
vom face franjuri mutra asta drăguță. 

Plecaseră, probabil, pentru că se făcuse linişte. Se 
sprijinea de copac să nu cadă. Îşi revenea cu greu şi, abia 
când primele raze de lumină apărură dinspre est, simţi că 
se poate ţine din nou pe picioare. Observă că frânghia e 
desfăcută la un capăt şi încolăcită. O desprinse şi de copac 
şi se eliberă. Căzu pe iarbă, respirând greu. Într-un târziu, 
porni spre casă. 

Descuie uşa, bâjbâi prin salon şi se lăsă să cadă pe o 
canapea. Puţin mai târziu intră în dormitor, se spălă şi-şi 
întinse o alifie care să-i aline durerea, pe spatele plin de 
râni. Se pansă şi făcu apoi nişte cafea. După prima ceaşcă, 
furia începu să i se potolească şi se simţi ceva mai bine. 

Zăcu toată dimineaţa şi o parte din după-amiază. Îi reveni 
încet curajul abia mai târziu, când înţelese că grupul nu-şi 
dă seama cât de multe ştie el. Altfel, era greu de crezut că 
se aşteptau ca el să renunţe. 

Miza era mare. Un grup de nemuritori, trăind, în secret, 
printre muritori, fuseseră forţaţi să se deconspire în urma 
acţiunilor câtorva membri ai grupului şi din cauza iminenţei 
unui război atomic. Acum, fără a fi conştienţi de planurile 
misteriosului indian, încercau să strângă rândurile. Dacă 
reuşeau, asupra tuturor celor întâmplate s-ar fi lăsat ceața. 
Allison Stephens ar fi rămas în umbră, împreună cu 
victimele - John Ford şi William Jenkins. Într-o zi nu prea 
îndepărtată, ar fi devenit doar un nume pe o lungă listă a 
morţilor. Câţiva ani, câteva decenii, un moment de 
eternitate. Cu totul în afara planurilor incerte de a face 
nemurirea accesibilă întregii omeniri, propria lui dorinţă 
era destul de puternică pentru a-l determina să meargă mai 
departe, indiferent de primejdie. 

Pe la două şi jumătate, Stephens se simţi în stare să se 
ridice din pat. Se bărbieri şi se îmbrăcă, apoi îşi luă ceva de 
mâncare din frigider şi sună la Grand House. După câteva 


apeluri, cineva ridică receptorul şi răspunse - o voce de 
femeie: 

— Aici menajera. Cine e la aparat? 

Era vocea lui Gico Aine. Deci grupul se întorsese. 

Stephens îşi spuse numele, aşteptă, pentru că ea părea să 
se fi depărtat de receptor, până veni răspunsul, rece: 

— Domnul Tannahill mă roagă să vă informez că a lămurit 
tot ce era de lămurit în scrisoarea pe care v-a trimis-o la 
birou. 

— Scrisoare? Întrebă Stephens încurcat. 

Încercă să se adune. 

— Domnişoara Lanett este acolo? 

— Domnişoara Lanett nu este nici dumneaei disponibilă 
pentru dumneavoastră. 

Clic! 

Stephens închise şi el. Pe urmă, plecă la birou. Domnişoara 
Chainer îl anunţă din uşă: 

— Aveţi o scrisoare recomandată pe birou. Vă este 
adresată „personal”, aşa că n-am deschis-o. 

— Mulţumesc! Spuse Stephens automat. 

Citi cu buzele strânse: 

Dragă domnule Stephens, Vă anunţ, prin această scrisoare 
că angajamentul dumneavoastră cu domeniile Tannahill s-a 
încheiat, începând de astăzi. V-aş ruga să trimiteţi cheile la 
Grand House şi să părăsiţi biroul în răstimp de o oră. Veţi fi 
recompensat adecvat, la timpul cuvenit. 

Al dumneavoastră, Arthur Tannahill. 

Stephens împături scrisoarea şi o puse în buzunarul de la 
piept. Era blocat, dar nu deprimat. Grupul se debarasa de 
el. Probabil că urmau represalii. Chiar referirea la 
„recompensă” era o mişcare tactică. În cazul în care ar fi 
acceptat să plece din Almirante, probabil că ar fi primit 
totuşi o sumă mare de bani. 

Îl sună pe Riggs la hotel şi îl prinse imediat. Acesta îi 
răspunse: 


— Îmi pare rău, domnule Stephens, dar nu v-am mai sunat 
pentru că am primit o scrisoare de la domnul Tannahill, în 
care mi se spunea că dumneavoastră nu mai aveţi nici o 
legătură cu cazul şi că nu mai e nevoie să vă caut. 

— Doar o scrisoare? Nu v-aţi mai întâlnit? 

— Nu. 

— Nici măcar un telefon? 

— Ce vreţi să spuneţi? Riggs părea alarmat. 

— Uite ce e, Bill, serios acum, am toate motivele să cred că 
domnul Ilannahill e ţinut prizonier. Ţi-au trimis foile de 
drum? 

— Păi, în scrisoare se afirmă că nu mai e nevoie de ele. 
Urma să adaug costul călătoriei la nota de plată... La 
dracu'! Vreţi să spuneţi că ne trag pe sfoară? Eu tocmai îmi 
făceam bagajele. 

— Mai bine despachetează, dacă vrei să rămâi în afacere! 

— Sigur că rămân. Unde ne întâlnim? 

— Nicăieri. Trebuie să forţez nişte indivizi periculoşi să 
dea cărţile pe faţă şi am nevoie de tine... 

Telefonă la ziare. Nici Carewell, nici Grant nu erau acolo. 
Cel puţin aşa i se spusese. În ambele cazuri, discută cu 
redactorii şefi şi îi zise fiecăruia: 

— Anunţaţi-vă patronul că vor fi evenimente importante în 
noaptea asta. Ştie dânsul unde. Este singurul reprezentant 
al presei invitat şi ar fi bine să vină personal. Tot grupul va 
fi prezent. 

Sună apoi la judecătorii Porter şi Adams şi, neputând să ia 
legătura cu ei, discută cu secretarele. Au fost singurele 
apeluri către membri ai grupului. Zvonul avea să circule şi 
ceilalţi puteau veni şi neinvitaţi. Stephens era sigur că vor fi 
acolo: grupul şi ucigaşul, maniacul şi victimele sale, omul 
care aspira să domine întreaga planetă şi cei care-i stăteau 
în cale. 

Ăsta trebuia să fie răspunsul. Omul risca enorm. În orice 
moment, ceilalţi puteau descoperi că unul dintre ei 
unelteşte în secret. Iar asta era o crimă de neiertat. 


Ar fi trebuit să-i omoare pe toţi ca să se salveze. 

Gândul acesta îi aduse aminte lui Stephens de cadavrul 
găsit într-unul dintre mormintele familiei Tannahill. 
Telefonă la poliţie, dar amprentele nu fuseseră încă 
identificate. Închise bombănind. Voia o discuţie lămuritoare 
în noaptea asta şi încă nu avea acea informaţie vitală. 

Neliniştit, luă un carneţel şi scrise: 

Cadavrul este sau nu legat de această afacere? Trebuie să 
presupun că este. 

Rămase pe gânduri şi mâzgăli iar: 

Îl cunosc. Nu-l cunosc. 

Stephens rămase gânditor, fixând hârtia cu o privire 
întunecată. Nu era logic să presupună că-l cunoaşte. Dar, 
fără această presupunere, trebuia să pună capăt imediat 
analizei lui. Scrise din nou: 

Presupun că-l cunosc. Cine e? 

După un moment de gândire, scrise în capul paginii: 

Caracteristici fizice ale cadavrului: cam de statura mea... 
Pe cine cunosc din această afacere care are talia mea? 
Waher Peeley. 

Se opri. Această identificare improbabilă determina o 
mulţime de ipoteze noi, ca nişte semnale luminoase în 
mintea lui. Selectă rapid faptele importante din şirul de 
raționamente posibile. Peeley lipsea de o săptămână. 
Jenkins îl văzuse în noaptea când Mistra fusese biciuită, dar, 
în ciuda tuturor încercărilor de a-l găsi, nu mai fusese văzut 
de atunci. Computerul îl informase că Peeley se opune 
planurilor violente ale complicelui său. Acum, la 
declanşarea crizei, probabil că individul îşi ucisese 
„colegul” prea scrupulos, în ciuda precauţiunilor pe care, 
conform spuselor robotului, Peeley şi le luase. 

Mai mult decât oricând, toate astea dovedeau că sosise 
momentul decisiv. Ucigaşul nu părea să se teamă că Allison 
Stephens ar spune grupului ceva despre navă. Şi totuşi, el 
ascunsese această informaţie mai mult de o mie de ani. 


Ori acum nu-i mai păsa, ori - şi asta era mai plauzibil - era 
convins de reuşită. 

Stephens se mai gândea încă la asta, când uşa se deschise. 
Domnişoara Chainer intră, înghiţi în sec, se înecă: 

— A venit o domnişoară Lanett, care vrea să vă vadă. 

La apariţia Mistrei, domnişoara Chainer păru să se 
ofilească. Parcă era o căpiţă de fân ruginiu, toamna. Uşa se 
închise şi Stephens o fixă pe Mistra cu ochi strălucitori. 

Dar încântarea lui se stinse repede. Privirea ei era rece. 

— Pot să stau jos? 

Stephens o studia posomorât. Bănui că va încasa încă un 
refuz. Zise: 

— Văd că ai câştigat în atacul contra Lorilliei. 

Ea încuviinţă. 

— Te-a şocat? 

Clătină din cap. 

Oricum, nu puteam să particip, dar, odată ce tu credeai că 
ai dreptate... Se întrerupse brusc: Te-ai căsătorit cu 
Tannahill? 

Se uită la el cu luare-aminte: 

— Cine ţi-a spus? 

Stephens n-avea de gând să-l trădeze pe Riggs, acum, 
când detectivul urma să joace un rol atât de important în 
întâlnirea sa cu grupul. Răspunse: 

— Era soluţia logică. Căsătorindu-te cu Tannahill, deţii 
automat jumătate din bunurile lui, după legea californiană. 

După o scurtă tăcere, Mistra continuă: 

— Am venit să-mi iau geanta, cea pe care am uitat-o în 
prima noapte. 

Se înfioră. Nici nu încerca măcar să nege căsătoria. 
Deschise sertarul de jos al biroului şi-i dădu geanta, fără un 
cuvânt. Ea o luă, o goli şi puse la loc obiectele, unul câte 
unul. Îşi ridică privirea spre el: 

— Unde sunt cheile? 

— A! Căută prin buzunare şi i le întinse. Am să vin diseară 
să ne întâlnim cu toţii. Probabil ai auzit deja. Îl privi ciudat: 


— Ar trebui să ştii că Tannahill şi-a recăpătat memoria. 
Astfel stând lucrurile, nu ţi-a mai rămas nici un prieten în 
grup. 

Stephens o privi fix câteva momente: 

— Niciunul? 

Vocea ei era impasibilă: 

— Niciunul. 

Stephens zâmbi acru. Era „debarcat” pe toată linia. Nu 
voiau să înţeleagă că aşa ceva nu era posibil - cel puţin cât 
timp va mai avea suflare în trup. 

— Să-i spui lui Tannahill că nu mă poate concedia. Sunt 
angajat de Walter Peeley. Numai el mă poate da afară. 

Asta era culmea ironiei. Dacă Peeley era acolo, în 
mormânt, i-ar fi fost destul de greu să-l concedieze pe 
Stephens. 

Mistra îi răspunse: 

— Foarte bine, o să-i cerem domnului Peeley să te anunţe 
oficial. 

— Dar cum rămâne cu noi doi. Dragostea ta - era doar o 
problemă de strategie? 

— Nu, îi răspunse, dar chipul ei nu se îmblânzi. Am să 
depăşesc momentul. Am sute de ani la dispoziţie. O să-mi 
revin şi poate, cândva, o să apară altcineva. 

Răceala din vocea ei îl paraliză. Înţelese că are nevoie de 
ceva important ca să o mai poată impresiona. Întrebă: 

— Clarvăzătoarea mai e cu voi? 

Încuviinţă, privindu-l întrebător. 

— Împuşcaţi-o! Spuse el. Nu e bună. 

— Tot pe „tema Peeley” cânţi? 

Stephens ezită. 

— Unde e Peeley? S-a întors? 

Răspunsul veni greu: 

— Nu încă. Dar nu te teme! Suntem gata. Dacă lucrează 
împotriva noastră... 

— Nu el. Mi-a scăpat ceva... cred... 

— Atunci cine este? 


Se aplecă spre ea cu seriozitate: 

— Mistra, sunteţi toţi într-o primejdie de moarte! 

Ea clătină din cap şi zâmbi ironic: 

— Allison, eşti prea melodramatic şi e limpede de ce. 
Încerci să ne sperii pentru a fi acceptat printre noi. N-o să 
meargă. Te asigur că nu ne ameninţă nici un pericol. 
Niciodată n-am fost mai prevăzători. Îşi luă mănuşile. 
Stephens insistă: 

— Mistra, stai! 

Se lăsă la loc în scaun. Ochii ei verzi erau întrebători. Îl 
auzi: 

— Nu înţelegi că încerc să vă ajut? Am informaţii... 

— Ce informaţii? 

Stephens n-avea nici o intenţie să-i împărtăşească acestei 
tinere reci şi ostile ceea ce creierul electronic al navei îi 
dezvăluise. În plus, planul său de bătaie consta tocmai în a-i 
ţine sub tensiune, dacă era necesar. Şi, pentru asta, el era 
cel care avea nevoie de informaţii. Întrebă: 

— Mistra, există vreo modalitate de a distruge Grand 
House? 

Ea râse: 

— Doar nu crezi că aş spune cuiva asta, nu-i aşa? 

Stephens se aplecă înainte: 

— Dacă ţii la viaţa ta, încearcă să răspunzi! 

Ochii ei se măriră: 

— Dar e ridicol! Crezi că ar putea fi cineva din grup atât 
de prost? Casa e tot ce avem. 

Stephens continuă, neînduplecat: 

— Încerc să-ţi sugerez că acesta este chiar scopul 
trădătorului şi ştiu ce spun. Deci, există vreo modalitate 
rapidă de-a distruge casa pentru totdeauna? Poate un 
exploziv special. Nu mă refer la o bombă atomică, ci la ceva 
care s-ar putea ascunde într-un buzunar, de pildă. Ştiu că-ţi 
cer foarte mult... 

Ea ezită dar, în cele din urmă, încuviinţă: 


— Nu văd nici un rău în a-ţi spune. Oricum n-ai putea să 
foloseşti aceste cunoştinţe împotriva noastră. Elementul 
167 este o anomalie a naturii. Răspândit, în pudră fină, 
creează instabilitate atomică în marmură şi ar putea să o 
dezintegreze astfel încât niciodată n-am mai putea 
recupera materialul, în forma lui originară... 

— Elementul 167? Altceva n-ar putea să o distrugă? 

— Asta-i tot, din câte ştiu. 

— Mulţumesc. Îmi pare rău că nu pot identifica persoana. 
Poate-mi mai spui tu câte ceva despre oamenii voştri. Câţi 
sunt în oraş acum? 

— Patruzeci şi unu. 

„Din cincizeci şi trei, reflectă Stephens. Ar fi o mare 
lovitură dacă i-ar prinde pe toţi.” Continuă cu fermitate: 

— Trebuie să fie acolo toţi. Să creadă că e unica lui şansă. 
E singura cale de a-l demasca. Înţelegi, nu-i aşa? 

Mistra se ridicase şi începuse să-şi pună mănușşile. 

— Îţi garantez o audienţă în seara asta. Dar, dacă nu poţi 
dovedi nimic, eşti un om mort. 

Adăugă cu o voce joasă şi serioasă: 

— Restituindu-i memoria lui Tannabhill şi pierzând controlul 
asupra lui, nu mi-a mai rămas decât un vot. Nu pot face 
nimic pentru tine şi nici n-o să încerc. Trebuie să te 
descurci singur. 

Se întoarse şi părăsi biroul. Stephens aşteptă câteva 
minute, pe urmă ieşi şi-i spuse domnişoarei Chainer: 

— Dacă vine cineva înainte să pleci, spune-le că mă întorc 
pe la şase. 

Cobori, aşteptă un moment potrivit şi intră în subsol, fără 
să fie văzut. Ajuns în peşteră, se simţi în siguranţă şi se 
îndreptă cât putu de repede spre nava computerizată. Pe 
măsură ce se apropia, era tot mai încordat. „Îl va accepta 
oare robotul din nou?” 

Se sufocă aproape de emoție, când văzu uşa deschisă. Dar 
încrederea mecanismului electronic îi dădu curaj. Planul 
său era deci acceptat, cel puţin parţial. 


Când se apropie de sfera verde, pe ea se formă o imagine. 
I se arătă, exact, pe ce raft va găsi elementul 167, dar şi 
elementele care i-ar putea anula efectele distrugătoare. 
Computerul părea să considere că elementul 221, un gaz, 
ar fi cel mai potrivit. Stephens luă, în câte o eprubetă, o 
mostră din fiecare element şi se întoarse la globul luminos. 
Dar pe el nu mai era nici o imagine. Computerul nu putea 
să-l ajute mai mult, nu putea să verifice dacă, într-adevăr, 
cadavrul lui Peeley se afla în mormântul lui Tannahill. 

Stephens se întoarse posomorât la Palms Building. 
Domnişoara Chainer plecase, dar, când intră în cabinetul 
său de lucru, văzu că are un vizitator. 

Walter Peeley stătea în scaunul confortabil din spatele 
biroului său. 


CAPITOLUL XIX. 

După ce se salutară, Stephens se uită nedumerit la 
celălalt. Apariţia lui Peeley - considerat mort, în evoluţia 
logică a evenimentelor - nu-i afecta planul de a determina o 
explicaţie în noaptea aceea. Dar imaginaţia lui febrilă 
începu să lucreze. Dacă acel cadavru nu era Peeley, atunci 
cine era? 

I se păru că Peeley nu arătase niciodată mai bine. Faţa lui 
cu vagi trăsături indiene, greu de identificat însă, şi cu 
multă culoare în obraji, răspândea o impresie de sănătate, 
inconfundabilă. 

Peeley zise: 

— Tocmai am stat de vorbă cu Frank Howland. Mi-a spus 
că aveţi un plan pentru a-i aresta pe paraziţii care au 
ocupat domeniul Tannahill în toţi aceşti ani. Stephens 
rămase mut de uimire. Îndiscreţia procurorului districtual îi 
produse un şoc. Întrebă cu o voce pierită: 

— Ce ţi-a spus Howland? 


Îşi dădu seama că remarca suna critic la adresa celui care 
deconspirase totul. Continuă repede: 

— Vreau să spun... dacă mi-ai relata ceea ce ştii deja, aş 
putea să-ţi completez informaţiile. 

Ascultându-l pe Peeley, înţelese că Howland îi spusese tot 
ce ştia. Stephens se lămurise că e o trădare la mijloc. Dar 
nu mai conta, ideea de a aresta grupul pentru port ilegal de 
arme şi pentru folosirea măştilor nu putea cauza decât o 
supărare minoră, i-ar fi uşurat situaţia lui lannahill. Grupul 
ar fi avut de-a face cu legea pentru un timp. Poate, după 
nenumărate tergiversări, ar fi fost pronunţate şi câteva 
sentinţe de condamnare la închisoare. 

Dar toate astea n-ar fi dizolvat grupul. De asemenea, 
ucigaşul, ambițiosul complice al lui Peeley, n-ar fi putut fi 
identificat. Dar nici planul lui n-ar fi fost afectat prea mult, 
unele aspecte constituind o surpriză neplăcută pentru 
Peeley însuşi. 

Totuşi, Peeley era unul din cei doi conspiratori din grup. În 
cazul acesta, poate că nu-i va preveni pe ceilalţi. 

Peeley sugeră apoi să cineze împreună, în oraş. În timpul 
mesei, lui Stephens i se păru deodată incredibil ca Howland 
să-i fi povestit planurile sale lui Peeley. Erau prea multe în 
joc pentru ca procurorul districtual să rişte. Ordonând 
arestarea lui Tannahill, comisese o eroare gravă pentru 
cariera sa viitoare. Dar atunci, de unde căpătase Peeley 
toate informaţiile? 

Stând acolo, la masă, o nouă bănuială i se strecură în 
minte: cadavrul era al lui Frank Howland. Peeley îl ucisese 
pentru a se proteja de complicele său trădător. Robotul nu 
reuşise să explice cum se proteja Peeley, dar acum părea 
evident. 

În fond, Peeley îl angajase pe Howland, un om de aceeaşi 
statură cu el, asemănător ca înfăţişare. Încă fiind 
reprezentant al domeniului Tannahill, Howland devenise 
procuror districtual. Odată confirmat în această funcţie, 
observase asemănarea dintre cele două semnături - una din 


secolul XVIII şi alta din secolul XX. După aceasta, Peeley 
impresionase grupul prin rapiditatea cu care îl concediase 
pe Howland, tăindu-i orice legătură cu domeniul. 

Şi astfel ajunsese să-l angajeze pe Allison Stephens, din 
nou asemănător lui, ca statură şi înfăţişare. 

În momentul critic, cei doi urmau să fie ucişi, iar Peeley, 
având pregătite sediile din Los Angeles, putea să poarte 
când masca unuia, când a celuilalt şi să joace rolul unuia 
sau al amândurora. 

Imaginea era atât de convingătoare, încât Stephens se 
scuză, intră într-o cabină telefonică şi sună la Howland, la 
birou. Nu era acolo. Plecase. Îi telefonă şi acasă, unde 
răspunse o femeie: 

— Domnul Howland nu e aşteptat în seara asta decât 
foarte târziu. 

Stephens se gândi să întrebe dacă stă de vorbă cu doamna 
Howland. Ar putea să afle dacă ea a observat ceva ciudat la 
soţul ei, în ultimele zile. Renunţă însă şi închise. Se întoarse 
încet la masă. Deşi nu reuşise să-l găsească pe Howland, 
asta nu era o dovadă definitivă în sprijinul teoriei sale. 
Presupunea însă că era adevărată, chiar fără dovezi. 

Era tentat să-i arate lui Peeley scrisoarea prin care 
Tannabhill îl concedia. Astfel l-ar fi convins că nu i-ar folosi la 
nimic să-l omoare. N-ar mai fi putut, oricum, să folosească 
postul lui, după cum avea de gând probabil. Încă se mai 
gândea să scoată scrisoarea, când Peeley spuse: 

— Ce-ar fi să mergem la tine, după ce mâncăm, şi să mă 
ajuţi să-mi formez şi eu o imagine de ansamblu despre 
situaţie. 

Stephens îşi închipui ce-ar fi însemnat să se afle singur, 
într-o casă de la marginea oraşului, cu Walter Peeley. 
Prompt, îi arătă scrisoarea lui lannahill. 

Peeley o citi şi i-o înapoie, fără comentarii. Părea adâncit în 
gânduri, pe drumul spre vila lui Stephens. 

După un whisky cu sifon, Peeley îi mai ceru o dată 
scrisoarea. O reciti încet şi, în sfârşit, spuse: 


— Cum de s-a întors împotriva ta? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Sper să-i intru iar în graţii 
în seara aceasta. 

— Deci intenţionezi să-ţi duci planul la îndeplinire? 

— Acum nu mă mai pot opri, minţi Stephens. Am aranjat 
totul împreună cu Howland. 

Faptul că omul din faţa lui avea probabil masca lui Frank 
Howland în buzunar şi era gata oricând să o folosească, nu 
schimba nimic. 

Continuă să vorbească despre domeniu încă vreo oră. 
Peeley părea să asculte, aparent plin de interes. Putea să 
însemne că vrea să capete informaţii de la un om care 
tocmai fusese îndepărtat din grup. 

La nouă şi un sfert sună telefonul. Stephens tresări. Ridică 
receptorul cu o mână tremurătoare: 

— La telefon Allison Stephens. 

Vocea omului de la celălalt capăt i se adresă: 

— Domnule Stephens, aici poliţia. În legătură cu 
amprentele... avem identificarea pe care aţi cerut-o. 

— Da? Spuse Stephens calm, dar inima începu să-i bată 
puternic. 

Închise, năucit. Îşi reveni, încet. Nu mai era altceva de 
făcut, decât să continue aşa cum plănuise. Va începe prin a-l 
acuza pe Walter Peeley. Pe urmă va ajunge la punctul 
culminant, neaşteptat pentru ceilalţi. Apoi... clătină din cap 
încurcat. Nu-şi dădea scama exact care va fi răspunsul la 
acest punct culminant, dar, oricum, i se părea că va fi 
aproape sigur ucigător. 


CAPITOLUL XX. 

Când parcă, Stephens observă şi maşina Mistrei acolo. Cel 
puţin părea să fie a ei. Alte câteva limuzine erau aliniate în 
apropiere. 


Îl urmă pe Peeley pe scări, observând că toată casa e 
strălucitor luminată. Sunară la uşă şi le răspunse Gico Aine, 
arătând cu totul altfel, foarte distinsă, fără bijuteriile ei 
ieftine. Îi conduse, tăcută, în salon, unde Stephens numără 
unsprezece oameni, aşezaţi pe scaune sau stând în picioare. 
Îi recunoscu pe judecătorii Adams şi Porter, pe Carewell şi 
Grant, Iannahill şi Mistra. Mai erau două femei şi trei 
bărbaţi necunoscuţi. 

Tannabhill îl întâmpină cu o urmă de zâmbet ironic pe faţă. 
Nu-i întinse mâna: 

— Dumneata eşti Stephens? Întrebă de parcă n-ar fi fost 
sigur. 

Stephens încuviinţă scurt din cap şi se întoarse spre 
întregul grup. Era nerăbdător să înceapă. Îşi aranjase 
sosirea cu patruzeci de minute mai înainte de a lui 
Howland, cu scopul de a înainta principalele acuzaţii şi de a 
câştiga, dacă era posibil, încrederea grupului. 

Îşi deschise servieta, scoase nişte hârtii şi privi încă o dată 
în jur. Se întreba care din femei e cea care ghiceşte 
gândurile - şi nu pentru că s-ar fi temut de ceea ce ar fi 
putut ea afla. Se îndoia că femeia ar putea descurca 
planurile foarte complicate pe care urma să le pună el în 
mişcare - unele serioase, altele, simple tertipuri. Spera ca 
ea să-şi dea seama că pericolul nu venea de la el, cel care 
vroia doar să exercite presiuni asupra grupului, cu un 
anumit scop. 

Începu solemn: 

— Prima mea grijă a fost, fireşte, să-i fiu de folos domnului 
Tannahill. Văzu, cu coada ochiului, cum remarca sa aduce 
un zâmbet întunecat pe faţa lui Tannahill, dar continuă: 

— De aceea am pregătit dovezile care, cred că veţi fi de 
acord cu mine, vor convinge pe toată lumea că domnul 
Tannahill nu este şi n-a fost niciodată vinovat de crimă. 

Era conştient că Mistra, aşezată în celălalt capăt al 
salonului se uita la el de parcă ar fi încercat să-i prindă 


privirea. Dar el continua să-i urmărească cu atenţie pe cei 
aşezaţi în grup, mai în faţă. 

Îşi expuse argumentele împotriva lui Peeley, simplu, direct, 
cu forţă. Şi fiecare cuvânt îi făcea să înţeleagă cât de 
puternică ar fi fost pledoaria sa într-un tribunal, la un 
proces. Vizite secrete în Almirante, legături cu banda şi 
sume imense din veniturile domeniului Tannahill plătite 
unor persoane neautorizate. 

Şi, ceea ce ar fi fost mai convingător, după audierea 
preliminară, Peeley ar urma să dispară. Aceasta ar fi ca şi 
cum şi-ar admite vinovăția. 

De câteva ori, în timp ce vorbea, Stephens îl studie pe 
Peeley. Omul privea încruntat în podea şi, de două ori, îl 
observă foindu-se în scaun. 

Dovezile lui Stephens nu aveau nimic de-a face cu 
nemurirea, navele cosmice sau războiul atomic. Erau foarte 
„terestre”, încercând să îmbine lucrurile la nivel superficial. 


(Newton Tannahill a fost ucis pentru că a descoperit cum 
se furau sume mari de bani, de pe proprietatea sa.) 

Stephens avea fapte evidente în sprijinul său: dispariţia 
doctorului şi a îngrijitorului. 


(Nepotul a fost îngropat în locul unchiului. De ce? Pentru 
că, probabil, cadavrul unchiului fusese mutilat.) 

În logica sa, deliberat superficială, Stephens analiză la fel 
de simplu motivul uciderii lui John Ford. 


(A fost ucis pentru a face presiuni asupra lui Arthur 
Tannahill, ca să-l forţeze să semneze o scrisoare prin care 
să autorizeze continuarea plăţilor din veniturile 
domeniului.) 

Jenkins? (L-a văzut pe Peeley în acea primă noapte şi nu 
trebuia să spună nimănui că acesta fusese în oraş.) 

Stephens termină acuzarea spunând: 


— Nu am avut intenţia să explic motivele care l-au 
determinat pe domnul Peeley să dea sume de bani atât de 
mari, care nu-i aparţineau, grupului implicat. Dar acum 
cred că sunt îndreptăţit să vă sugerez că importanţa 
spirituală a cultului maya sau aztec - niciodată n-am reuşit 
să le disting - căruia domnul Peeley îi aparţine, nu trebuie 
subestimată. Avem aici de-a face cu ceea ce am putea numi 
loialitate religioasă... Doamnelor şi Domnilor, asta este tot 
ce am avut de spus în cazul domnului Peeley. 

Pentru prima dată, se uită fix la Mistra. Ochii ei erau reci, 
dar părea încurcată. Stephens zâmbi forţat, se îndreptă 
spre un scaun de lângă uşă şi se aşeză. 


CAPITOLUL XXI. 

Totul în cameră era la fel ca la început. Câţiva abia îşi 
schimbaseră uşor poziţia. În rest, numai el se mişcase. Cei 
doi ziarişti îşi notau ceva. Tannahill stătea pe o canapea, cu 
faţa în mâini; părea că râde. Judecătorul Porter, cu figura 
lui blândă şi amabilă, cu ochelarii săi fumurii, ca un scut ce-i 
ascundea expresia ochilor, îl fixa, zâmbind ironic, pe Peeley. 
Zise: 

— Ei, domnule Peeley, ce ai de spus în apărarea dumitale? 

La început, Peeley continuă să tacă. Stătea într-un scaun 
adânc şi merita să-i priveşti faţa. Părea nehotărât. Clipi spre 
Stephens şi... încă o dată... Pe urmă privi spre uşa ce ducea 
în hol. Suspină şi se uită lung la Stephens: 

— Deci de asta te grăbeai... 

Se lăsă din nou tăcerea. Păru să-şi dea seama că toţi îl 
priveau, pentru că râse aspru, îşi scoase o ţigară din 
buzunar, ducând-o nervos la gură: 

— Aş vrea să mai aud o dată explicaţia dumitale în 
legătură cu motivele pe care le-aş fi avut de a comite aceste 
crime. Spune clar ce ai de spus! 


Asculta, ţinându-şi capul uşor ridicat, de parcă ar fi 
încercat să prindă un ton mai subtil, dincolo de ceea ce 
exprimau, la suprafaţă, cuvintele lui Stephens. Când acesta 
rezumă, din nou, conţinutul scrisorii pe care Tannahill 
fusese obligat s-o semneze, avocatul începu să râdă, din ce 
în ce mai tare şi mai hotărât. Arăta ca un om care se 
încăpăţâna să reziste în faţa primejdiei. Spuse: 

— Idiotule! Ai spus tu însuţi că, prin scrisoare, sunt 
autorizat să continui - înţelegi? 

— Să continui plăţile către respectivul grup. Din scrisoare 
reiese clar că Tannahill ştia mai bine decât mine scopul 
acestor plăţi. 

Stephens îi răspunse liniştit: 

— Ai scrisoarea la tine? 

Tonul său îşi făcu efectul. Până în acel moment, Peeley 
crezuse probabil că reuşise să micşoreze importanţa 
scrisorii. Acum nu reuşi să-şi stăpânească o privire uimită. 
Ochii i se holbară: 

— Ah, canalie! Ai fost în biroul meu din Los Angeles! 

— Sunt sigur că-ţi dai seama - nici o încercare de a deveni 
melodramatic şi de a nega existenţa scrisorii nu va convinge 
pe nimeni din cei de faţă. 

Peeley se aşeză. Ciudat, dar părea să aibă o neclintită 
stăpânire de sine. Îl privi calm pe Stephens, apoi pe ceilalţi. 
Judecătorul Porter îşi şterse ochii şi se încruntă spre Peeley: 

— Nu crezi că exagerezi? Văd că ai în vedere posibilitatea 
de a duce tu tot greul situaţiei şi consider asta o dovadă de 
înţelepciune. Pe de altă parte, nu putem lăsa să planeze o 
umbră asupra proprietarului casei. De asemenea, 
hotărârea ta ar respinge temerile pe care le-am avut în 
ultimele zile, în ce te priveşte. Privi înspre cei doi ziarişti: 

— Ce părere aveţi, domnilor? 

Carewell, un individ înalt şi slab, care vorbise până atunci 
în şoaptă cu Grant, se ridică: 

— Ediţia noastră specială de dimineaţă va conţine 
reabilitarea şi justificarea acţiunilor domnului Tannahill. 


Începu să citeze: 

Familia Tannabhill este, de generaţii, coloana vertebrală a 
oraşului Almirante. Acest ziar, cu o lungă şi onorabilă 
tradiţie în oraş, nu va accepta înjosirea unei familii tipic 
americane şi californiene. Într-o lume asaltată de 
incertitudine, aproape distrusă de parvenitism şi 
imoralitate, de indivizi fără principii, trebuie să ne 
întoarcem mereu înspre oamenii care au rădăcini adânci în 
aceste pământuri şi nu înspre vagabonzi fără nume. În ce 
priveşte acuzaţia de crimă - privi spre Mistra - totul e cât 
se poate de banal. Tânărul dumneavoastră colaborator 
dovedeşte o logică elementară solidă, dar nici un pic de 
imaginaţie. 

Mistra se ridică şi îi făcu semn lui Stephens. Se retraseră 
împreună, într-un colţ. Ea vorbi cu voce joasă: 

— Asta e marea revelaţie? Parcă spuneai că nu e Peeley. 
Stephens răspunse mânios: 

— Unde dracu' e clarvăzătoarea? Nu poţi s-o aduci aici? 
Vreau să-i vorbesc. 

Mistra îl privi lung. leşi repede din cameră, fără să mai 
spună nimic. Se întoarse însoţită de o fată drăguță, cu ochi 
foarte ageri. Cel puţin aşa părea - până când s-au apropiat 
şi Stephens văzu că ochii ei, în ciuda sclipirii tinereşti, erau 
calmi şi înţelepţi. Mistra o prezentă: 

— Ea este Triselle. 

Fata îi strânse mâna, cu o figură gânditoare: 

— Nu pot ghici ce ai de gând să faci. 

— "Ţi-ai dat seama ce se întâmplă? 

— A fost evident de când a intrat. Nu i-ar conveni să plece 
în felul ăsta. 

Stephens întrebă neliniştit: 

— Ce altceva mai ştii? 

— Nu l-am găsit pe informatorul tău - ezită - nu ştiu ce 
înseamnă asta, pentru că totul e în întuneric. Oricum, 
oricine ar fi cel care ţi-a spus ce ţi-a spus, se înşeală. Nu e 
nimeni... 


Stephens o întrerupse scurt: 

— Hai să nu ne certăm acum! Simţi sau nu ameninţarea 
unei primejdii? 

— Nu, doar că... se opri. 

— Da? 

— Foarte neclar... 

— De la cine? 

— Nu... nu ştiu! Îmi pare rău că nu te pot ajuta - îşi muşcă 
buzele, concentrată. 

Stephens privea neajutorat spre Mistra, care clătină din 
cap: 

— Nu prea sunt lămurită despre ce vorbiţi. Dar asta se 
întâmplă în mod obişnuit, când Triselle stă de vorbă cu 
cineva. 

Stephens tăcea. Triselle dovedea calităţi telepatice mai 
bune decât crezuse el. Cel care o înşela reuşise, evident de- 
a lungul anilor, să-şi dezvolte o mare abilitate de a-şi 
ascunde gândurile. O privi din nou pe fată. Dar ea clătina 
deja din cap: 

— Toţi încearcă. Ore întregi stau de vorbă cu mine, 
încercând diferite metode prin care să-şi tăinuiască 
gândurile. Uneori am impresia că unii reuşesc dar, desigur, 
nu pot fi sigură. 

Stephens încuviinţă: 

— Succesul lor te-ar împiedica să a afli dacă gândul a 
apărut sau nu. Cine ţi-a creat impresia, în mod deosebit, că 
ar fi reuşit? 

Femeia oftă: 

— Văd că nu m-ai înţeles. Toţi au reuşit, într-un moment 
sau altul. Acum îmi dau seama că şi dumneata ai reuşit să 
ascunzi o informaţie vitală în noaptea aceea. 

În celălalt capăt al încăperii, Peeley se ridicase în picioare: 

— Bine, domnilor, după cum văd, trebuie să dispar şi să 
duc eu tot greul căutării ucigaşului. Accept acest rol. 

Stephens înaintă repede până în mijlocul încăperii: 


— Staţi jos, domnule Peeley! Spuse politicos. Mai am câte 
ceva de spus. 

Nu aşteptă răspunsul ci, întorcându-se spre grup, explică, 
pe scurt, de ce Frank Howland şi Allison Stephens fuseseră 
aleşi, pe rând, ca reprezentanţi locali ai domeniului. 
Conchise: 

— Prevăd că, ieşind de aici, domnul Peeley se va întoarce 
curând, dar în rolul domnului Howland. 

Se opri şi privi în jur. Erau din nou stăpâniţi de nerăbdare. 
Uimitor însă, nu bănuiau încă adevărul. Tannahill îl fixa, cu 
o ironie muşcătoare, pe Peeley: 

— 'Tot vechile tale şmecherii, nu-i aşa? 

Judecătorul Porter spuse: 

— Walter, eşti într-adevăr incorigibil. Am avut şi eu astfel 
de idei. Dar nu am încercat niciodată să le pun în practică. 

Stephens continuă: 

— Domnul Howland şi cu mine aveam un plan: toţi cei 
prezenţi să fie arestaţi pentru port ilegal de armă şi să le fie 
scoase măştile. Astfel, n-ar fi fost identificaţi ca fiind 
cetăţeni importanţi ai oraşului şi ar fi fost eliminaţi, pentru 
un an sau chiar mai mulţi, în funcţie de sentinţele date. 

Judecătorul Porter clătină din cap: 

— Nu pare un plan înţelept. Mă mir de tine, Walter! 

Stephens era uluit. Aceşti oameni trăiseră prea mult. Erau 
prea amorali. În faţa trădării, se comportau de parcă ar fi 
fost normal ca anumiţi membri ai grupului să încerce, din 
când în când, să preia controlul la Grand House. Spuse, în 
sfârşit: 

Din păcate, o altă întâmplare nefastă a dejucat planurile 
domnului Peeley. Imaginaţi-vă: el l-a ucis pe John Ford şi i-a 
scris lui Howland. A fost văzut de Jenkins şi a trebuit să-l 
ucidă grabnic, folosind „raza-ac”, pe care îmi închipui că o 
păstraţi pentru situaţii speciale. Şi totuşi, cu toate măsurile 
lui de prevedere, a făcut o greşeală fatală. 

Stephens ajunsese la punctul culminant al atacului său, 
conştient că Peeley începea să se neliniştească. Observa 


asta cu coada ochiului pentru că omul stătea mai în spate şi 
uşor lateral faţă de el. Îl auzi: 

— Eu plec. E prea melodramatic totul. 

— Înainte de a pleca, îl opri Stephens, scoate-ţi masca! În 
timp ce vorbea, îşi apucă repede pistolul şi-l îndreptă spre 
Peeley. Mişcarea nu păru să-i deranjeze pe ceilalţi. Nu ieşi 
la iveală vreo altă armă. Dar cuvintele lui avură un efect 
foarte puternic. Câţiva săriră în picioare. Tannahill, care era 
deja ridicat, spuse ascuţit: 

— Masca! 

Stephens aşteptă să se facă din nou linişte, după care 
repetă, calm: 

— Scoate-o, prietene! Ai acţionat în legitimă apărare. Te 
asigur că vei scăpa, fie că grupul e de acord, fie că nu. Să 
mă ajute cineva! Trebuie să existe o metodă rapidă de 
înlăturare a măştii. 

Triselle înaintă. Avea o sticlă cu lichid incolor. Îi zise lui 
Peeley: 

— Întinde mâinile! 

Acesta ezită, ridică din umeri şi o lăsă să-i toarne soluţia în 
palmele întinse. Mâinile i se ridicară şi, când coborâră, 
Frank Howland se afla în faţa lor. Avea o figură 
amenințătoare şi rânjea când recunoscu: 

— Bine, o să fiu mai atent, în ce vă priveşte! L-am omorât 
pe Peeley în legitimă apărare, dar nu-mi pot permite o 
acuzaţie de crimă. 

Stephens se încruntă. Cuvintele nu dovedeau o înţelegere 
deplină a situaţiei. 

— Howland, ce ştii despre activitatea - făcu un semn spre 
cei prezenţi - acestor oameni? 

Howland păru surprins: 

— Dar mi-ai spus. Un cult... odată ce am fost implicat - se 
întrerupse scurt - nu contează. 

Stephens privi spre ceilalţi. Tannahill fixa, împietrit, 
podeaua. 


Judecătorul Porter îl privea gânditor pe Howland. Mistra 
vorbea încet cu 'Triselle. Stephens înţelese că-i împărtăşeau 
toţi părerea: omul nu era periculos. Şi totuşi nu era 
mulţumit. Spuse: 

— Howland, de unde ai luat masca lui Peeley? 

Mişcare. Îşi ridicară toţi privirile. Howland ezită: 

— A venit cu poşta. 

Fruntea îi era acoperită de sudoare. 

— A venit împreună cu o scrisoare prin care mi se dădeau 
instrucţiuni de folosire. Îmi amintea de cariera mea de 
actor - vreau să spun, talentul de a imita voci. Cel care-mi 
scria îmi sugera să folosesc acest talent sau, altfel, poliţia va 
afla unde se află cadavrul lui Peeley. 

— Care trebuia să fie motivul tău de a acţiona, dacă ai fi 
fost prins? 

— Trebuia să spun că pentru bani... Ridică din umeri. Era 
destul de greu, dar odată prins, nu puteam decât să spun 
adevărul. 

— După seara aceasta erai liber, nu-i aşa? 

— Da. 

Stephens îl observa şi era dezamăgit. Nu-i punea spusele 
la îndoială, dar părea greu de crezut că a putut fi prins 
astfel în cursă. Era oare posibil să fi fost înşelat în aşa fel 
încât să fie convins că a comis o crimă? Dacă era aşa, 
lămuririle definitive trebuiau să mai aştepte. Îl duse pe 
Howland la uşă spunându-i: 

— Trec pe la tine mâine. Mai vorbim... 

Howland încuviinţă. Faţa îi era încă încordată. Zise: 

— Doamne, sunt fericit să ies din camera asta! Ce se 
întâmplă, de fapt, cu oamenii ăştia? 

Stephens n-avea de gând să-i răspundă. Se gândea încă la 
pericolul cel mare. Întrebă crispat: 

— Unde sunt poliţiştii? 

— Doar nu mă crezi atât de prost să fi amestecat poliţia în 
treaba asta! 

— Cum? 


Stephens îşi stăpâni spaima. Calculă, în minte, cât timp i- 
ar trebui ca să organizeze o patrulă destul de mare pentru 
a cerceta terenul. Înţelese că n-ar putea fi destul de rapid. 
Îl urmări pe Howland cum coboară scările, străbătu repede 
terasa şi cobori în curtea interioară. Fluieră uşor şi aşteptă. 

O siluetă ieşi din întuneric. Umbra şopti: „Riggs”! Şi îi 
strecură lui Stephens o foaie de hârtie în mână. Apoi 
dispăru în întuneric. 

Stephens se grăbi spre intrare. Trecând pe lângă o 
fereastră, citi nota detectivului: Totul pregătit. Mototoli 
hârtia, o puse în buzunar şi intră în salon. 

Afară, omul mărunţel îşi puse masca lui Riggs şi se 
îndreptă încet spre una din uşile din curtea interioară. 


CAPITOLUL XXII. 

Mai apăruseră câţiva din grup în timpul absenței sale. Se 
aflau acum în camera lambrisată cu stejar, cu uşi mari, cu 
canaturi din sticlă, deschizându-se spre curtea interioară. 
Toate, în afară de una, erau închise. 

Stephens numără doisprezece bărbaţi şi şase femei în 
cameră. Toţi îl priveau. 

Se îndreptă repede spre clarvăzătoare, ignorându-i pe 
ceilalţi. Ea clătină din cap: 

— Amenințarea părea să crească, puţin mai înainte, dar 
acum a scăzut iar. Acum înţeleg mai bine de ce te temi, dar 
nu simt nimic de felul ăsta prin preajmă. 

Stephens aruncă o privire spre Mistra: 

— Câţi oameni sunt aici, în casă? 

— Patruzeci. 

— Cine lipseşte? Nu spuneai ca sunt patruzeci şi unu în 
oraş? Întrebă încordat. 

— Îl numărasem şi pe Peeley, spuse ea simplu. 

Stephens se întoarse, dat o privi apoi din nou: 

— Sunt toţi aici în momentul acesta? 


Îi răspunse Triselle: 

— Nu, Tezla a plecat, acum douăzeci de minute, să 
controleze grădina. 

Vorbiseră destul de tare pentru ca toţi cei din încăpere să 
audă. Se făcu linişte. Stephens simţi că tensiunea se mai 
risipise. Iată-i deci: optsprezece nemuritori. Îi studie curios. 
În ciuda hainelor scumpe, bărbaţii erau destul de insipizi. 
Soarta nu se ostenise să aleagă nişte exemplare 
impresionante. Totuşi, femeile erau, fără excepţie, 
frumoase. Poate că de aceea fuseseră alese. 

Probabil că acum fiecare din ei se gândea la indianul acela 
mărunt şi sinistru. Stephens aşteptă până începură să se 
agite şi spuse: 

— Am văzut o fotografie. Acolo apărea Peeley şi un om, 
cam de statura lui Tezla, dar nu semăna cu el. Izbucni 
deodată: La dracu'! Măştile astea perfecte ale voastre! 
Oricine se poate transforma în oricine. L-am văzut de două 
ori pe Tezla. Aşa e în realitate sau purta o mască? 

— O mască, răspunse Tannahill. 

Stephens înjură. 

— E indian? 

— Da. Fotografia pe care ai văzut-o... de când era? 

— De două mii de ani. 

Tannahill se răsuci rapid în scaun şi ordonă: 

— Căutaţi peste tot! Păziţi toate uşile! Dacă îl găsiţi, 
aduceţi-l imediat! Vom lămuri toate astea pe loc. 

— Aşteptaţi! 

Vocea ascuţită a lui Stephens străbătu încăperea şi-i opri, 
la jumătatea gestului, pe cei care se îndreptau spre uşi. 
Tannahill se întoarse şi-l privi în faţă; diferenţa dintre omul 
care-şi pierduse memoria şi cel care şi-o recâştigase era 
evidentă. Se vedea în ochi şi în expresia gurii. Privirea lui 
Tannabhill îl străfulgera, printre pleoapele strânse iar buzele 
i se subţiaseră. 

— Stephens, cum dracu-ţi permiţi să-mi dai mie ordine? 


— În momentul în care una din aceste uşi se deschide, un 
agent al meu va răspândi elementul 167 într-una din curţile 
interioare de marmură, pe terasă sau chiar în casă. Aşa am 
convenit. Stephens continuă în grabă: Nu trebuie să vă 
speriaţi, dacă într-adevăr am identificat omul. Acum să 
vedem cum am putea să-l manevrăm. 

— O să ne descurcăm în felul nostru, după propriile 
noastre legi, interveni Tannahill arogant. 

— O veţi face aşa cum vă voi spune eu, spuse Stephens. Şi, 
prietene, te anunţ că s-a terminat cu puterea ta absolută. 
Am, în servietă, cincizeci de copii ale acordului pe care-l 
veţi semna, pentru transformarea grupului într-o fundaţie 
al cărei consiliu directorial îl vom forma cu toţii. Te-am 
numit, pentru început, preşedinte, dar am inclus şi numele 
meu pe listă. Urmă neînduplecat, după o pauză: Ar fi mai 
bine să începeţi să semnaţi, pentru că nu-mi voi chema 
agentul înăuntru, decât atunci când fiecare membru va 
avea un exemplar al acordului în mână. Să aducă cineva 
documentele acelea! 

Mistra a fost cea care le-a luat. Ochii ei străluceau când le 
puse pe o masă, lângă Tannahill. Acesta aruncă o privire 
mânioasă şi era gata să riposteze, când Stephens i-o tăie 
scurt: 

— Repede, omule! Întreab-o pe Triselle dacă spun 
adevărul sau nu. Am elementul 167. Există un agent afară, 
la ordinele mele. 

— Triselle! Strigă Mistra. E adevărat? 

— Da. 

Tannahill mârâi: 

— Dar de ce dracu' nu m-ai prevenit? Ce dracu' vrei... 

— Pentru că are dreptate şi ştie ce face, spuse femeia 
calm, şi doar nu-ţi închipui că aveam să-l deranjez când îl 
căuta cu atâta disperare pe acela dintre noi care... 

Stephens o opri: 

— Trebuie să-l luăm uşor pe Tezla. Gândiţi-vă la toţi aceşti 
ani în care a purtat povara convingerii că el, ca 


supravieţuitor al primului grup, este deţinătorul legitim al 
casei! Acum a fost descoperit. Tensiunea trebuie să 
înceteze. Se întrerupse. Tannahill, trebuie să semnezi! Nu 
uita că trebuie să-l prindem şi să-l convingem! 

Proprietarul de la Grand House încă mai ezita. Apoi, brusc, 
scoase un stilou şi începu să-şi mâzgălească semnătura pe 
foile întinse. 

Stephens începu să împartă copii - mai întâi bărbaţilor. 
Când fuseseră semnate deja zece, el însuşi având una în 
buzunarul de la piept, ieşi să-l cheme pe Riggs. Când 
detectivul intră, câţiva oameni începură să se împrăştie pe- 
afară. 

— Deci, domnule, intrăm în acţiune! Ce urmează? Se 
interesă Riggs. 

Stephens zise: 

— Dă-mi, te rog, capsula aceea pe care ţi-am dat-o! 

Riggs i-o înmână prompt iar Stephens i-o dădu Mistrei. 

— Tezla are acest element din laboratoarele voastre 
secrete, desigur. Analizându-i planul, înţeleg scopul pentru 
care m-a ajutat să urc la bordul navei... 

— Navă? Întrebă Mistra. 

Stephens nu răspunse. Acum, că documentele erau 
semnate, intenţiona să le spună despre nava care venise din 
stele, cu două mii de ani în urmă. Dar asta mai târziu... 
Pentru moment, continuă: 

— Scopul lui era să afle dacă mai funcţionează 
computerul. 

— Computer? Allison, ce tot spui acolo? 

— Dacă funcţiona, atunci nu avea decât să distrugă casa, 
după care... computerul ar fi fost obligat să trateze cu el. 
Nu putea să mai spere nimic altceva... 

Sesiză că Triselle se apropiase de ei. Întrebă: 

— Omuleţul care tocmai a ieşit în hol - cine e? 

Stephens se întoarse pe jumătate: 

— Nu te teme, e Riggs! Dacă cineva e inofensiv aici, el 
este... 


Se opri. Îl cuprinse o ciudată senzaţie de deznădejde. 
Avusese impresia că Tannahill îl angajase pe detectiv la 
întâmplare, alegându-l din cartea de telefon a oraşului Los 
Angeles. 

Dar, de fapt, Tannahill nu spusese asta. Dintr-o dată, 
Stephens îşi aminti foarte clar scena. Întrebă înecându-se: 

— Ce citeşti în mintea lui? 

— Gânduri paşnice. E doar puţin îngrijorat. Dacă s-a 
hotărât să distrugă casa şi se ascunde, atunci o face grozav 
de bine. 

Stephens se apropie de Tannahill, care spuse: 

— Nu-mi amintesc prea bine, dar ştiu că eram amândoi 
într-un bar. Mi-a oferit ceva de băut... 

— Dar dumneata i-ai telefonat mai întâi, nu-i aşa? 

— Să-i telefonez...?. Nu, sigur că nu. 

Stephens privi spre uşă, dar Riggs nu se mai vedea. Se 
îngrozi: 

— Va cobori în muzeu, va răspândi elementul 167 şi va 
intra în tunel, să forţeze robotul... 

Fugi spre uşă. Acolo se calmă şi ieşi, ca din întâmplare, în 
holul puternic luminat. Riggs nu era nicăieri. 

Stephens alergă spre scări şi începu să coboare. Acum se 
deplasa prudent, atent să nu facă zgomot. 

Uşa din sticlă, de jos, era deschisă. Prin ea, Stephens îl 
văzu pe Riggs scoțând capacul de la o cutie. Trase şi el, din 
buzunar, eprubeta luată de pe navă. Trecu pragul, gata să o 
deschidă. 

— Riggs! 

Omul se întoarse impasibil: 

— Admiram obiectele acestea de artă toltecă. Foarte 
interesante. 

Nu prea era momentul pentru consideraţii estetice. 

— Riggs-Tezla, încă poţi să-ţi salvezi viaţa! N-ai cum să- 
nvingi! Renunţă! 

Se lăsă o tăcere lungă. Omul se întorsese şi-l privea în faţă. 

— Stephens, noi doi putem conduce lumea! Cârâi el. 


— Nu fără Grand House. Închide cutia aia! 

— N-avem nevoie de casă, nu înţelegi? Avem nava şi 
computerul. Putem obţine de-acolo orice informaţie. Dacă 
ceilalţi vor fi daţi la o parte, va trebui... 

O strălucire vagă, albăstruie se răspândea din cutia lui. 
Stephens îi strigă pătrunzător: 

— Închide-o! Repede! 

— Mi-aş pierde mâna acum! Ascultă, Stephens...!. 

— Mâna sau viaţa! Grăbeşte-te! Am elementul 221 aici. 
Nimic în lume nu e mai puternic. Se va combina chimic cu 
167. Şi împinse dopul eprubetei şi eliberă conţinutul ei, în 
direcţia lui Riggs. Acesta trimise o „rază-ac”, dar nu-l 
nimeri. Se aplecase la timp. Se întoarse şi porni repede, în 
sus, pe scări. 

Sub el, camera se cutremură. Un fum albastru inundă 
scările. Apoi, întuneric. 

— Mistra Lanett, îl iei de soţ pe acest bărbat? 

— Da - vocea ei era fermă. 

Mai târziu, în maşină îi spuse lui Stephens: 

— Mă simt ciudat. Îţi dai seama că mă căsătoresc pentru 
prima dată? 

Stephens nu răspunse. Se gândea la nava îngropată sub 
Grand House. În curând, călătoria ei, lungă vreme 
întreruptă, va reîncepe... şi el avea o idee care-i tăia 
respiraţia: De ce n-ar pleca şi el, împreuna cu Mistra? 

— Eu aş vrea o fată. Şi băieţii sunt drăguţi, dar... o auzi pe 
Mistra. 

El oftă. Femeile astea, cu ideile lor despre casă şi copii. 
Puteau începe cea mai mare aventură posibilă, universul 
nemărginit îi chema şi ea se gândea la copii. Se întoarse şi o 
privi. Dorul de aventură i se topi sub farmecul privirii ei. 
Erau mai multe lumi în ochii ei verzi, decât în întregul 
univers imaginabil. 

— O fetiţă şi un băiat, spuse, căutându-i buzele. Iubirea lor 
sfida chiar nemurirea. Hotări deci că veşnicia poate să mai 
aştepte. 


SFÂRŞIT 


1 Building = clădire (n. Trad) 

2 Contentment = plăcere, mulţumire (n. Trad) 

3 d. C.= după Christos/era noastră (n. Trad) 

4 Palenque - centru al civilizaţiei maya, la sud-vest de 
Yucatan (Mexic); stil caracteristic sculpturilor găsite aici (n. 
Ed.) 

5 Blackout = camuflaj (n. Trad) 

6 Haven = port, liman, refugiu (n. Trad) 

7 California în limba spaniolă înseamnă „căldură de 
cuptor” (n. Trad) 

8 Societatea Funerară a Fraţilor Benson (n. Trad)