Betty Mahmoody — 03 Rapiti

BETTY MAHMOODY 
WILLIAM ȘI MARILYN 
HOFFER 


RĂPIȚI 


Coperta IV 

La şaisprezece ani, Patsy crede că îşi găseşte fericirea în 
braţele lui Chaim Yarden, tânăr soldat israelian de origine 
yemenită. Părăseşte totul pentru a-l însoţi la Tel Aviv. 

La douăzeci şi doi de ani, devenită mamă a trei copii, îşi 
dă seama că este prizoniera unui bărbat violent şi cu un 
caracter necontrolabil. Umilită, bătută, reuşeşte totuşi să 
se elibereze. Ca urmare, el jură să-i „distrugă viaţa”. Şi 
aproape că izbuteşte. La 11 decembrie 1986 îi răpeşte pe 
cei trei copii ai lor. 

Până să-şi regăsească fiul şi cele două fiice, în Statele 
Unite, Patsy va trebui să îndure şase ani de suferinţe şi de 
lacrimi şi o interminabilă urmărire prin întreaga lume. 


Mă îndrept singură spre parc. O nouă sâmbătă, un nou 
Sabat în Stanford Hill. Este vară, ziua este pe sfârşite, dar 
căldura persistă. Parcul este aproape pustiu. Zăresc în 
depărtare un grup de şase sau şapte fetiţe. Le depăşesc cu 
câţiva paşi apoi, brusc, trupul meu reacţionează. Mă 
străbate un fior, inima îmi bate cu putere, mă cuprinde 
ameţeala, de parcă un pumn m-ar fi izbit în plină faţă. 

Moriah? Oare privirea mi s-a întâlnit cu cea a lui 
Moriah? Beată de emoție, înaintez încet, ca să nu-i sperii 
pe copii, înaintez, înaintez, apoi, în cel mai firesc mod 
posibil fac o întoarcere în loc, asemenea unei persoane 
care se plimbă fără o ţintă anume, dar în realitate sunt 
moartă de spaimă. Când a dispărut, Moriah avea patru ani. 
Acum are şase. Pentru a-i cerceta faţa fără ostentaţie, 
trebuie să mă apropii de acest copil la mai puţin de doi 
metri. Fetiţa se află în mijlocul grupului. 


BETIY MAHMOODY 
WILLIAM ŞI MARILYN HOFFER 
autorii celebrelor romane NUMAI CU FIICA MEA 


Şi 

DIN DRAGOSTE PENTRU UN COPIL... 

Revin în actualitate cu povestea lui PATSY HEYMANS 
EDITURA ELIS, BUCUREŞTI, 2004 


Coperta: Răzvan Aurel Pavel 

1995, Editions Robert Laffont Fixot Seghers Berlitz 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
MAHMOODY, BETTY 

Răpiţi! / Betty Mahmoody, William şi Marilyn Hoffer. 

Bucureşti: Elis, 2004 


CUVÂNI ÎNAINTE 


În 1986, când m-am înapoiat în sfârşit în patrie, 
împreună cu fiica mea Mahtob, nu aveam nicio cunoştinţă 
despre problema răpirii copiilor de către propriii lor 
părinţi. Îmi închipuiam că tot ce mi se întâmplase mie era 
un caz unic. Şi eram foarte departe de a bănui că 
„Niciodată fără fiica mea” - acea frază pe care i-o 
strigasem soţului meu - era strigătul de revoltă al atâtor 
femei din întreaga lume. 

Patsy Heymans a fost una dintre acestea. Era tânără, 
îndrăgostită, încrezătoare, iubea cu înfocare ţara în care 
soţul ei o dusese să trăiască în Israel. Şi, dintr-odată, totul 
s-a răsturnat: seducătorul a devenit un torţionar, ţara - o 
închisoare, libertatea de a gândi sau de a acţiona - o iluzie 
pierdută. 

Viaţa lui Chaim şi a lui Patsy nu mai era decât o 
confruntare crudă între două fiinţe, una dintre ele voind s- 
o domine pe cealaltă, făcându-şi-o sclavă. Când sclava s-a 
răzvrătit, când a vrut să fugă şi să-şi scape copiii de sub 
influenţa unui tată devenit paranoic, acesta a urmărit-o, a 
hărţuit-o şi a ameninţat-o, ajungând să conceapă singura 
răzbunare de a cărei eficacitate era convins: aceea de a-i 
răpi pe cei trei copii ai lor şi de a dispărea împreună cu ei. 
Din partea lui Chaim nu era Vorba de iubire părintească şi 
nici de dorinţa de a-şi creşte el însuşi copiii, ci numai de 
răzbunarea ale cărei victime erau Marina, Simon şi 
Moriah. 

Patsy Heymans nu a dezarmat niciodată, cu toate că 
această mamă tânără şi fragilă a trecut prin cea mai 
cumplită încercare. Căci ceea ce înduri, zi de zi, când ţi se 
răpeşte cel mai de preţ bun de pe faţa pământului - copilul 
tău - constituie o suferinţă animalică. Această suferinţă a 
fost trăită de Patsy vreme de şase ani. Nu ştia absolut 


nimic despre soarta copiilor ei. După arestarea soţului său, 
a înţeles că ei se aflau încă în viaţă, undeva, în lume, în 
mâinile unor persoane necunoscute. 

Fuseseră smulşi de lângă ea nu numai de către tatăl lor, 
ci şi de o sectă religioasă integralistă, cu sediul în Statele 
Unite, care nu se temuse să-i ofere răpitorului ajutor 
financiar şi logistic. Sfidând legile, secta şi-a însuşit copiii 
cu scopul de a-i „apăra” de lumea exterioară, considerată 
impură, i-a încătuşat în doctrina sufocantă, distrugătoare a 
independenţei de gândire, şi le-a tăiat toate legăturile cu 
familia lor. 

Prea mulţi sunt în lume oamenii care, în numele religiei, 
a unor convingeri înguste şi al nu ştiu cărui 
fundamentalism ar vrea să-şi transforme copiii în fiinţe 
fanatice. Marina, Simon şi Moriah, lipsiţi de dragostea 
mamei lor, nu aveau nicio şansă să scape de acest 
obscurantism. Însă în asemenea situaţii de răpire, religia 
reprezintă mai degrabă un pretext. A te sprijini pe o sectă 
constituie un mijloc de a obţine un ajutor, de a scăpa mai 
lesne de urmăriri şi, totodată, de a-ţi asigura aliaţi, 
convingând diverse persoane să acţioneze spre binele 
copiilor, în numele religiei. După şase ani de lupte, Patsy a 
trebuit să-şi reînveţe copiii să trăiască normal: să 
frecventeze o şcoală normală, să vorbească, să gândească 
şi să iubească fără teamă şi fără constrângere. 

La data de 11 decembrie 1986, când au fost răpiți copiii 
lui Patsy Heymans, ei aveau şase, patru şi trei ani. 
Incepând din ziua aceea, Patsy a străbătut lumea în 
căutarea lor, a traversat Atlanticul de zeci de ori, 
nemaitrăind decât pentru a-i regăsi, cheltuindu-şi forţele în 
descoperirea celui mai mic indiciu, suportând şantajul, 
tortura morală şi presiunile, ajungând până la limita 
forţelor ei psihologice. Dar a rezistat. 

Instinctul matern al lui Patsy, mai puternic decât toate 


obstacolele, a răsturnat realmente munţii şi mi-a stârnit 
admiraţia, mie ca şi celor care au avut de-a face cu ea. 

Familia lui Patsy a susţinut-o în mod activ şi i-a acordat 
sprijin financiar. Fără ajutorul familiei, ea n-ar fi reuşit să 
dărâme zidurile, să înfrângă legile, să convingă F.B.I.-ul, să 
lupte împotriva forţei invizibile care voia să-i transforme 
pe Marina, Simon şi Moriah în nişte fiinţe lipsite pentru 
totdeauna de libertate fizică şi intelectuală. 

Rezistenţa şi curajul acestor trei copii, capacitatea lor de 
recuperare sunt şi ele demne de toată admiraţia. Ei nu vor 
uita niciodată ziua în care Patsy a deschis cu timiditate uşa 
unui birou din New York al F.B.L.-ului, spunându-le: „Sunt 
mama voastră”. 

Ea era copilăria lor pierdută, dragostea care nu-i 
părăsise niciodată. Le întindea braţele, dar ei nu 
îndrăzneau să se avânte spre ea. 

În decursul îndelungatei lor despărţiri, se încercase - 
dar fără succes - să li se inoculeze credinţa că mama lor a 
murit. Dar Patsy Heymans nu a acceptat să-şi abandoneze 
copiii într-o lume lipsită de dragostea ei. 

Povestea lui Patsy, a Marinei, a lui Simon şi a lui Moriah 
este ca o lumină în întunecata listă a copiilor răpiți. 

Betty MAHMOODY 
Michigan, lulie 1995. 


ATENŢIE! 


Cele scrise aici sunt o poveste adevărată. Personajele şi 
întâmplările din această istorisire sunt reale. Însă, în mod 
voit, identitatea unor persoane n-a fost dezvăluită pentru a 
le apăra, împreună cu familiile lor, împotriva unor 
eventuale discriminări. Este vorba de Samuel Katz, prieten 
din Tel Aviv al tatălui meu; Rachel, prietena mea din Israel; 
„Ducesa”, agentul secret Nechemia; Sarah, mamă într-o 


familie hasidică!, ai cărei nouă copii au fost răpiți, şi 
Abraham, „luda”, „Ecou” şi „Samariteanul”, informatorii. 

În decursul întâmplărilor relatate în această carte, am 
fost deseori acuzată de antisemitism. Nu sufăr de această 
boală a sufletului. Am trăit un conflict personal cu un om 
de origine ebraică şi cu câţiva dintre „fraţii” lui. Prin lupta 
mea nu mă împotriveam decât lor, nicidecum unei religii 
sau unui popor. Cei care m-au acuzat de antisemitism sunt 
duşmanii mei personali. Probabil li s-a părut tentant să se 
folosească de acest argument viclean pentru a-şi justifica 
acţiunile criminale. 

Eu respect felul de a gândi al fiecăruia, sperând ca al 
meu să fie respectat. 

Mă încred în judecata lui Dumnezeu! 

Patsy Heymans 


1 Hasidic. adjectiv derivat de la substantivul ebraic hasid pios, care 
defineşte un membru al unei secte evreieşti, înfiinţate în secolul al 
XVIII-lea. (n.t.) 


PROLOG 


De-atâtea ori am revăzut în minte acea dimineaţă care 
începuse la fel ca toate celelalte! 

— Simon, trezeşte-te! E vremea să te scoli! 

Îi era mai greu decât fetelor să se scoale dimineaţa; 
privirea lui adormită exprima cât de mult dorea să-şi 
afunde iar capul în pernă. 

—  Grăbeşte-te, Simon! Marina a şi început să se 
îmbrace... 

Sora lui îşi îmbrăcă uniforma albastră a şcolii: bluză albă 
cu fustă şi pulover bleumarin. Împlinise în octombrie şapte 
ani şi se descurca singură. M-am dus să o trezesc şi s-o 
îmbrac pe Moriah, continuând să repet, ca-n fiecare 
dimineaţă: 

— Haide sus, Simon!... 

Moriah dormea întotdeauna cu „puşica” ei, o păpuşă de 
cârpe dezmembrată, cu un cap din material plastic şi cu 
ochi albaştri ale căror pleoape se deschideau şi se 
închideau. Puşica suportase atâtea mângâieri încât nu mai 
era prea prezentabilă. 

Moriah se trezi veselă, fremătând de energia celor patru 
anişori. Era şapte dimineaţa; pregătisem micul dejun de cu 
seară, ca de obicei. Simon sosi la masă ultimul, după ce-şi 
trăsese pe el blugii şi un pulover cu dungi galbene, tricotat 
de mine. 

Îşi băură laptele şi înghiţiră repede tartinele cu 
dulceaţă, în timp ce eu le împachetam gustarea şi le 
verificam ghiozdanele. 

Marina bombăni, nefiind mulţumită de felul în care era 
pieptănată - fetiţele la vârsta ei devin cochete. 

— Dă-i zor, Marina, îmbracă-ţi paltonul! 

La opt fără un sfert eram cu toţii gata de plecare. 

Mă revăd ieşind din casă, în aerul rece al acelei zile de 


decembrie, şi instalând copiii pe bancheta din spate a 
maşinii, aşezând-o pe Monah la mijloc. Vechea mea maşină 
nu avea portiere cu blocare automată şi cei doi copii mai 
vârstnici aveau sarcina de-a o împiedica pe mezină să 
meşterească la mânere. 

Peste cinci minute am sosit la şcoala „Saint-Joseph”. Un 
pupic lui Simon: 

— La revedere, Simon, îţi doresc o zi plăcută... 

O sărutare Marinei, care-şi ţinea de mână sora. 

— Noroc la extemporalul de astăzi... 

Un pupic lui Moriah... 

— Să fii cuminte... 

Era ziua de 11 decembrie 1986, ora opt fără zece 
dimineaţa. Ziua blestemată. Cea mai cumplită din viaţa 
mea. 


KKK 


Într-o zi, un bărbat mi-a spus: „Te iubesc, Patsy! 
Dovedeşte-mi că mă iubeşti şi tu! Dovedeşte-mi!” 

Aveam şaptesprezece ani: o copilă îndrăgostită orbeşte 
care nu ştia nimic. _ 

Cinci ani mai târziu, acelaşi bărbat răcnise: „lţi voi 
distruge viaţa!” 

Aveam douăzeci şi doi de ani, eram mama celor trei copii 
ai lui, şi de astă dată ştiam multe. 

Marina, Simon şi Moriah au fost arma aleasă de el 
pentru a mă distruge. Au dispărut într-un univers închis - 
în spatele zidurilor de nepătruns ale unei secte religioase - 
unde eu, mama lor, nu aveam niciun drept să exist. 


1. Autocritică 


Patsy, ai şaisprezece ani, te consideri grasă, şi acesta-i 
adevărul. Eşti tot timpul bolnavă, şi răzvrătirea ta continuă 
constituie un protest împotriva plăcerii de a trăi. Patsy, 
fata mea, tu nu eşti fericită. Te nemulțumeşte propria-ţi 
persoană şi nimeni nu te iubeşte. Îţi târăşti viaţa ca pe o 
povară... 

Cam asta îmi trece prin cap în primăvara anului 1977, în 
oraşul meu natal, Bruxelles. Cu siguranţă nu sunt singura 
fată de vârsta mea care scuipă atât pe oglindă cât şi pe 
cântar dar, bineînţeles, nu vreau să se ştie asta. 

Mă simt prost, totul merge prost. Celorlalţi le place 
muzica, mie nu. Ceilalţi au prieteni de vârsta lor, eu nu. 
Ceilalţi se îndoapă cu dulciuri, eu nu. Ceilalţi mănâncă 
normal, eu poftesc. O sută de grame de carne, o sută de 
grame de legume, un fruct sau nimic. Acesta îmi este 
meniul. 

În ultimii doi ani pubertatea mi-a otrăvit viaţa. Există 
adolescente fericite, fără coşuri, fără kilograme în plus, 
care nu vorbesc despre ciclul lor, pe care niciodată nu le 
doare pântecele şi care încep existenţa de adulte cu o 
dezinvoltură pe care o invidiez. Eu, Patsy, acumulez 
probleme peste probleme. 

Ciclul îmi vine când vrea el şi, când se întâmplă să-l am, 
crampele sunt atât de dureroase încât deseori ajung la 
şcoală încovoiată de durere. Medicamentele care se 
presupune că mă vor ajuta să devin o fată normală m-au 
făcut să mă îngraş. 

Singura fată între trei fraţi, îi aud denumindu-mă cu 
regularitate  „caltaboş” sau „balonaş”. Au cruzimea 
inconştientă a băieţilor de vârsta lor. 

„Dă-te mai încolo, grăsano...” 

La masă, părinţii sunt obligaţi să mă îndepărteze în mod 


strategic de fratele meu mai mare. Nu-i suport ironia. O 
singură privire batjocoritoare şi explodez. Ne batem ca 
nişte câini turbaţi. Oare mă disprețuieşte pentru că sunt 
fată? Fiindcă sunt grasă? Deoarece am părul drept şi 
tepos? Nu are nicio importanţă. Atac. Violenţa face parte 
din viaţa mea. 

Deoarece eu însămi nu mă plac şi pentru că nu-mi pot 
petrece timpul explicând asta prin cuvinte, mă exprim aşa 
cum se cuvine. 

Privind în urmă, mi-aş da cu plăcere câteva palme; cu 
siguranţă le-am stârnit tuturor dorinţa de a face asta. Imi 
amintesc situaţii în care m-am comportat la limita 
suportabilului... Ca de exemplu, criza aceea izbucnită din 
cauza unei foi de salată... 

Ca să slăbesc, mi se impune un regim alimentar 
draconic. Dacă, în vizită la prieteni, ronţăi câteva alune, 
trebuie să le scuip după ce am avut imensa „plăcere” de a 
le mesteca. Doar de a le mesteca. Frustrarea îmi este atât 
de mare încât îmi vine să-i muşc pe toţi. Nu pot să sufăr 
senzaţia de foame. Şi m-am săturat până peste cap de 
salata verde. Într-o seară, la masă, tata îmi spune: 

— Patsy, trebuie să mănânci cel puţin o frunză de salată! 

Dar mie nu-mi plac poruncile. Constituie un atac 
insuportabil la adresa nevoii mele exagerate de 
independenţă. Aleg frunza aceea cu mare băgare de 
seamă... în scopul acesta le răscolesc pe toate şi depun în 
cele din urmă una în farfuria mea, cu ostentaţie, ca o 
martiră. 

Tata zice că n-am luat destul sau că frunza e prea mică - 
nu mai ţin bine minte - şi atunci eu îmi răstorn în farfurie 
întregul castron de salată, urlând: 

— Aşa-i bine? 

— În cazul acesta mănâncă tot! 

Eu azvârl dracului şi castronul şi salata. Dacă mă aleg cu 


câteva palme, adevărul este că le-am căutat cu lumânarea. 
Dar, în final, rezultatul este întotdeauna acelaşi: nimeni nu 
mă iubeşte. De altminteri, îmi sunt eu însămi nesuferită şi, 
fără îndoială, izbucnesc în crize de mânie. Strig atât de 
tare încât, în familie, am fost poreclită „Domnişoara 
Trompetă”. 


Mama îşi dorea o fetiţă; Dumnezeu i-a dăruit una după 
alţi doi copii. S-au născut la rând: Eric, fiul mai mare, apoi 
Gery, al doilea, Patsy, fata, şi Michel, mezinul. Vârstele 
noastre sunt apropiate - nouăsprezece, şaptesprezece, 
şaisprezece şi cincisprezece ani... 

Am văzut lumina zilei în ianuarie 1961. Mamei i-ar fi 
plăcut să mă vadă crescând într-o rochiţă cu volănaşe, cu 
funduliţe în păr şi cu un surâs îngeresc. S-a pomenit foarte 
curând în faţa unui băieţoi. Şi acum, în faţa unei fete care, 
la şaisprezece ani şi la o înălţime de un metru şaizeci, 
cântăreşte şaptezeci de kilograme. 

Dacă n-aş fi decât grasă, ar mai merge, dar necazurile se 
tin lanţ. Probleme cu inima, cu rinichii. Uneori mi se 
întâmplă să iau şi câte şaisprezece medicamente pe zi. Şi 
trebuie să dorm cel puţin nouă ore pe noapte, pentru ca 
rinichii mei să-şi îndeplinească aşa cum se cuvine funcţia 
de eliminare a toxinelor. 

Toată această suferinţă datorată feminităţii mă revoltă. 
Chimia aceasta interioară care refuză să se reglementeze 
mă obsedează zi de zi. Nu mă simt „fată”. Mi-a intrat în 
cap că niciodată nu voi fi o femeie normală, că voi fi sterilă. 
Or, în mintea mea, lucrul cel mai important pentru o 
femeie este să aducă pe lume copii. Copilul înseamnă 
încununarea vieţii ei, necesitatea existenţei sale. Ador 
copiii. Dacă nu reuşesc să devin mamă, ce altceva mai pot 
spera? Nimic. 

Am o fire imposibilă. Sunt o puştoaică antipatică. O 


încăpăţânată, îndărătnică şi voluntară. Când vreau ceva, 
pentru a obţine ceea ce-mi doresc mă bat până în pânzele 
albe. Mama zice că sunt aşa încă de la vârsta de trei ani. 
Discut, argumentez, mă cert cu părinţii mei, mă iau la 
harţă cu fraţii, însă duşmanul preferat în aceste bătălii 
familiale este tata. De la el am moştenit îndârjirea de a-l 
forţa pe celălalt să-ţi adopte opinia, de a-l convinge că tu ai 
dreptate. Vreau să fiu lăsată să fac lucrurile aşa cum am 
hotărât eu să le fac. Părinţii mei ştiu că sunt întotdeauna 
aproape de a fugi de acasă. Când izbucneşte un conflict 
între tata şi mine, reacţionez cu o violenţă exagerată fiind, 
de fapt, disperată. 

Sunt în stare să mă ascund în portbagajul maşinii lui şi 
să îl las să colinde cartierul, mort de îngrijorare, 
nebănuind că o transportă chiar în propria lui maşină pe 
vulcanica-i fiică. Odată am deschis pur şi simplu portiera 
maşinii ca să sar din mers. 

Deseori, când ating culmea furiei, familia nu mai are altă 
scăpare decât să facă apel la ajutorul celui mai bun prieten 
al meu, Didier. Coleg de clasă cu fraţii mei, Didier este 
singurul în stare să mă calmeze. Singurul căruia mă pot 
destăinui. Este aproape fratele meu, prezentând avantajul 
de a nu-mi fi rudă. Prietenia noastră e tot atât de curată pe 
cât este de trainică, şi am încredere în el. Este echilibrat 
atât din punct de vedere moral cât şi fizic, calm, înarmat 
cu rațiune şi indulgență. Şi presupun că, în relaţia cu mine, 
acestea sunt foarte necesare. 

Am primit o educaţie catolică şi unul dintre principalele 
motive de ceartă cu părinţii îl constituie refuzul meu de a-i 
însoţi la biserică. Nu-mi place ceea ce, la toate religiile, 
consider a fi o comedie: exteriorizarea, latura pioasă. Am 
reuşit deja marea performanţă de a fi exmatriculată, 
pentru că i-am spus într-o zi unei călugăriţe: „Du-te 
dracului!” 


Şcoala... Ştiu ce părere au la şcoală despre Patsy 
Heymans, ba chiar sunt de acord. „Caută soluţiile uşoare, 
nu-şi dă niciodată silinţa”. Măicuţele nu au reuşit să 
găsească metoda de educaţie potrivită în cazul meu. Pe 
mine nu mă interesează aproape nimic. 

Vârsta de şaisprezece ani nu-i cea mai frumoasă 
perioadă a vieţii. 

Pe toţi cei care pretind aşa ceva îi sfătuiesc să-şi pună o 
dată pentru totdeauna această credinţă în raftul cu iluzii. 


KKK 


Mă simt întrucâtva asemenea patriei mele, Belgia - 
acest amalgam de culturi diverse. Valonii sunt romantici, 
flamanzii - realişti. Cei dintâi visează sub clar de lună, 
ceilalți au picioarele pe pământ, sunt dotați cu simțul 
datoriei şi cu deplină rigurozitate. 

Tatăl meu, Jacques Heymans, nu aparține nici uneia din 
aceste două categorii. Crescut în Flandra, vorbea la şcoală 
olandeza, iar acasă franceza. Este un strălucit om de 
afaceri. Exportă în întreaga lume echipament militar de 
înaltă tehnologie. Are un glas impresionant - adânc, 
răguşit. Ai putea crede că este de o severitate de temut, 
însă râsul îi izbucneşte cu uşurinţă şi este molipsitor. E 
generos şi are o fire pasionată. 

Helene, mama mea, este rigurozitatea în persoană. 
Porecla cu care a rămas din copilăria noastră, „Mizou”, 
îmblânzeşte puţin rigiditatea pe care a primit-o prin 
educaţie. Este o mamă perfectă în rolul său de stăpână a 
casei - se pricepe admirabil să primească oaspeţi - dar 
este, totodată, o mamă emotivă, incapabilă să-şi 
stăpânească sentimentele. Şi trebuie să recunosc că asta 
mă enervează. Pasiunea ei o constituie familia şi grupul ei 
de prieteni. 


Mizou, mama mea, este frumoasă: ochi limpezi, de un 
albastru azuriu, strălucind de viaţă; păr blond, un chip cu 
trăsături fine, foarte slab, cu pomeţi accentuati; gura 
perfect conturată, nasul drept, o siluetă prelungă şi 
graţioasă, suplă şi plină de vioiciune. Este tot atât de 
feminină pe cât sunt eu de băieţoasă. Şi, cu cât mi se 
atrage atenția asupra acestui lucru, cu atât mă 
încăpăţânez să nu renunţ la blugi. 

Relaţiile de afaceri ale tatii şi talentul de gazdă al mamei 
atrag la noi invitaţi din lumea întreagă. Din punct de 
vedere cultural, familia mea are o deschidere largă. Vastul 
complex de beton al cartierului general al NATO, situat 
între centrul Bruxelles-ului şi aeroport, lasă să se scurgă 
spre noi un şuvoi de musafiri străini. Americani, englezi, 
canadieni, pakistanezi, indieni, egipteni se aşază în mod 
obişnuit la masa noastră. 

Eu îi apreciez în mod deosebit pe vizitatorii israelieni. Îi 
consider inteligenţi, energici, în slujba marilor interese ale 
patriei lor şi care ştiu să se poarte fermecător. 

Israelul reprezintă cea mai plăcută amintire din 
adolescenţă. 

În urmă cu un an ne-am petrecut vacanţa pe străvechile 
pământuri biblice. Când am coborât din avion, pe 
aeroportul „Ben Gurion” din Tel-Aviv, am avut senzaţia 
bruscă şi ciudată că mă aflu, în fine, la mine acasă. Acea 
ţară, acel pământ erau casa mea, locul meu în această 
lume. 

În vreme ce familia făcea turul monumentelor, mi-am 
petrecut timpul studiindu-i pe tineri. Erau altfel. În Europa, 
adolescenţii cu păr lung şi veşminte neglijente nu-mi plac. 

Nu le aprob nici dezinvoltura, nici latura rebelă care îmi 
pare mai mult o atitudine la modă decât reflectarea unei 
adevărate concepţii de viaţă. Cu părul tuns scurt, cu un 
mers hotărât şi o expresie serioasă, băieţii israelieni sunt 


mai maturi, poate datorită faptului că sunt fiii pionierilor 
care, prin curaj, îndrăzneală şi tenacitate, au făurit 
destinul patriei lor în sânul unei regiuni ostile. 

Ţara aceasta este o ţară-erou. Am transformat-o în 
obiectul admiraţiei mele aşa cum alţii l-au idolatrizat pe 
Che Guevara sau au lipit în camerele lor postere cu 
Marilyn Monroe. Sorb absolut orice cărţulie care apare 
referitor la Israel şi aş vrea să învăţ ebraica. Îmi plac 
limbile străine, le învăţ cu plăcere şi rețin cu uşurinţă 
muzicalitatea sunetelor, accentul. Pentru o fată care în 
clasă este aproape o nulitate şi care nu depune eforturi 
decât pentru a obţine o medie de trecere, această pasiune 
constituie probabil o supapă, o necesitate vitală. 

Acea călătorie de câteva zile m-a impresionat în aşa 
măsură încât, de atunci, toţi banii mei de buzunar i-am 
cheltuit pe cumpărarea de cărţi sau reviste în care se 
vorbeşte despre Israel. Chiar şi la şcoală am dormit până 
în ziua în care am avut posibilitatea de a mă înscrie la o 
activitate în grup referitoare la Israel. În perioada aceea 
mi-am petrecut seri întregi întinsă pe burtă, pe pardoseala 
camerei mele, cu nasul în cărţile de şcoală răspândite pe 
mochetă. Istoria Israelului m-a fascinat. Visez să mă 
reîntorc acolo. Părinţii şi-au luat angajamentul de a-mi 
oferi jumătatea costului unui bilet de avion, şi muncesc ca 
o nebună să strâng bani: activitate de baby-sitter, menaj - 
spăl geamuri, frec podele, fac orice pentru a-mi creşte 
economiile. 

Părinţii sunt mulţumiţi să mă vadă atât de activă, 
urmărind cu interes un obiectiv. În timpul acesta mai uit 
de kilograme şi acnee. Dar nici nu poate fi vorba să mă 
lase, la şaisprezece ani, să plec singură în Israel. Şi, tocmai 
de aceea, sosirea la noi acasă a părintelui Edgar, în seara 
aceea, a fost pentru mine un adevărat miracol. Un dar al 
Cerului. 


KKK 


Îl ador pe părintele Edgar. Vine să ia cina la noi în 
fiecare miercuri seara; aproape face parte din familie. De 
Crăciun şi de Paşti, cu toate prilejurile sărbătorite prin 
dangăt de clopot, este prezent. Călugăriţele de la şcoala 
mea sunt lipsite de umor, ceilalți preoți din parohie sunt 
afectați, dar el nu le seamănă. Se ocupă de o casă pentru 
adolescenți „dificili” şi foloseşte limbajul generaţiei şi 
caraghioslâcurile elevilor săi, ca să fie pe aceeaşi frecvență 
cu ei. Este mai curând un soi de bunic vesel, decât un 
preot paroh. Ochii lui albaştri strălucesc de umor, şi 
mama, o catolică ferventă, îl adoră, îl admiră mult şi are 
deplină încredere în el. 

Terminându-şi cea de-a doua porţie de cartofi prăjiţi, 
tocmai anunţă cel mai favorabil lucru din lume: va pleca în 
pelerinaj în Ţara Sfântă, în săptămâna Mare a Paştilor... 

Ochii mi se măresc cât cepele şi simt că mă mănâncă 
limba. Economii am destule, nu-mi mai lipseşte decât un 
însoțitor cu care să fie de acord părinţii mei... întrebarea 
care mă frământă este, fără îndoială, tot atât de vizibilă în 
privirea mea rugătoare ca o reclamă cu neon. 

Şi atunci, umplându-i iar paharul cu vin, tata îl întreabă: 

— N-aţi putea s-o luaţi cu dumneavoastră pe Patsy? 

lar mama adaugă: 

— Ştiţi cât de bine i-ar face asta... 

Subînţelegând: „Firea ei  oribilă, problemele de 
adolescentă, propria mea îngrijorare în privinţa ei...” 

Părintele Edgar cunoaşte toate astea. Cugetă, îşi 
rumegă decizia, soarbe o înghiţitură de vin, şi în timpul 
acesta eu freamăt în sinea mea de nerăbdare. Este evident 
că bunul părinte se pregătea să facă o călătorie liniştită, 
destinsă, fără a i se agăța de poale - măcar de astă dată - 


vreun adolescent cu probleme. Se scarpină în cap, îşi 
ciufuleşte părul albit, mai înghite câţiva cartofi prăjiţi şi, în 
cele din urmă, pe buze îi apare un uşor zâmbet şiret: 

— Bineînţeles, Patsy, cu mare plăcere! 

Debordez de fericire. Paştele îmi luminează viaţa 
mohorâtă şi speranţa străluceşte ca steaua de la Bethleem. 
Singură în Israel, cu părintele Edgar! Să pun iar piciorul 
pe pământul ce vibrează de istoria poporului evreu. 
Pasiunea mea de la cincisprezece ani. Acolo, în acea ţară 
cu atât de multe probleme şi atât de minunată, voi reveni 
la viaţă, voi respira, voi exista. Departe de ceţurile 
Bruxelles-ului unde, în această primăvară a anului 1977, se 
întâmpină mari greutăţi în încercarea de a mă împăca pe 
mine cu mine însămi. Am nevoie de căldură şi de soare ca 
de un drog. 

Acolo nu voi mai fi bolnavă nici mintal, nici trupeşte. 
Acolo îmi voi umple ochii de culori şi mă voi desfăta cu 
toate parfumurile. Voi respira, în sfârşit. Acolo... 

„„„mă aşteaptă ceva ce nu cunosc. Cineva al cărui nume 
nu-l ştiu. 

Care totuşi există; care, fără a şti, mă aşteaptă şi el. Se 
numeşte Chaim, este frumos şi misterios. Are părul tuns 
scurt şi o privire adâncă. Fumează ţigări „Camel”. Un 
aventurier de nouăsprezece ani. Un vânător de prăzi 
uşoare. Un manipulator diabolic. 

Cel care, într-o zi, mi-a spus: „Patsy, te iubesc!” 

Şi eu l-am crezut. 

Cel care mi-a spus, de asemenea: „Patsy, o să-ţi distrug 
viaţa!” 

Şi aproape a reuşit. 


lată cine eram pe vremea când aveam vârsta dificilă de 
şaisprezece ani, care mă făcea să sufăr. 
Oare întotdeauna culegi ce ai semănat? în mod cert, da. 


2. Paştele la Ierusalim 


Punând din nou piciorul pe pământul Israelului, 
retrăiesc aceeaşi stranie senzaţie de fericire şi de bruscă 
libertate. 

Căldura este suportabilă; ar trebui să fiu în formă, dar 
iată că mă simt bolnavă. În Vinerea Sfântă, la biserica 
catolică din vechiul Ierusalim, aproape leşin. 

Părintele Edgar este nevoit să mă ducă înapoi la hotel. 
Astăzi este gata să-şi petreacă ziua închis în hotel, cu 
mine, pentru a-şi îndeplini rolul de însoțitor grijuliu. Dar 
faptul de a-l şti lipsit de pelerinajul şi de liniştea lui mă 
îmbolnăveşte şi mai rău. Îl conving să mă lase singură în 
cameră, făgăduindu-i că-l voi însoţi pe la începutul după- 
amiezii, dacă mă voi simţi mai bine. Îmi fixează întâlnire în 
apropiere de Zidul Plângerii. De acolo vom porni într-o 
vizitare a Bethleem-ului. 

Pe la două după prânz îmi pun o pereche de blugi vechi 
şi o bluză sport; mă simt într-adevăr mai bine. Îmi leg 
părul într-o coadă de cal şi cobor în hol. Portarul îmi 
explică unde se află o staţie de autobuz destul de apropiată 
pentru a ajunge în oraşul vechi. Aştept. Nu vine niciun 
autobuz. Scrutez cu priviri disperate orizontul şi încep să 
mă tem că voi rata întâlnirea. 

La capătul acestui drum izolat, sub un soare arzător, nu 
văd nici ţipenie. Deodată îmi amintesc că este sâmbătă, 
suntem în plin Sabat şi evreii tradiţionalişti respectă cu 
scrupulozitate această odihnă, de la amurgul zilei de vineri 
şi până sâmbătă seara. 

Nimeni nu munceşte, nu va mai sosi niciun autobuz. Mă 
înapoiez la hotel şi am o discuţie cu portarul care uitase să 
mă avertizeze. Se scuză propunându-mi să folosesc cursa 
hotelului, şi şoferul acestuia mă lasă cât mai aproape cu 


putinţă de locul fixat pentru întâlnirea mea. Dar părintele 
Edgar nu se mai află acolo, am întârziat prea mult. Şi-a 
închipuit, probabil, că eram prea obosită pentru a-l însoţi. 

Nu voi vedea Bethleem-ul astăzi, dar singurătatea nu mă 
deranjează, dimpotrivă. 

Pornesc printr-un labirint de străduţe atât de înguste 
încât soarele nu reuşeşte să le lumineze. Sorb cu nesaţ 
aromele care parfumează această umbră precară - piper, 
coriandru, cânepă indiană, ardei iute. Pătrund adânc în 
suk?; copiii aleargă ciripind pe alei, fac slalom printre 
tarabe; grupuri de gură-cască se adună în mici pâlcuri 
zgomotoase în faţa maldărelor de mărfuri de toate felurile. 
Miroase a sudoare şi a condimente - mirosul Orientului 
atât de drag mie. 

După ce am trecut de sinagoga Josif Forat, ajung în fine 
la Zidul Plângerii. Această masă de piatră, lungă de 
patruzeci şi cinci de metri şi înaltă de douăzeci, constituie 
doar un fragment - partea de sud-est - din templul lui Irod. 
In faţa acestui monument impresionant te simţi minuscul, 
plin de respect şi de teamă. Murmurul rugăciunilor se 
înalţă continuu spre vechile pietre, cel mai sfânt loc din 
lume pentru evrei şi un loc de cult pentru celelalte religii. 
Aici a fost prezentat la templu copilul lisus, aici a fost 
ispitit El de Satana. După Mecca şi Medina, împrejurimile 
acestui zid simbolic reprezintă şi unul dintre cele mai 
importante sanctuare ale Islamului. 

Hoinăresc o vreme în vecinătatea tribunalului Vechiului 
Templu, apoi îmi scot sandalele ca să pătrund în moscheea 
Al-Aqsa. După aceea, în moscheea Stâncii. Deasupra 
capului şi sub picioarele mele se află mai mult de 
douăsprezece secole. Deşi Mohamed n-a venit niciodată la 
Ierusalim, legenda spune că de aici a plecat el spre 
Paradis, pe un cal alb. 


2 Suk (lb. arabă): piaţă, târg. (n.t.) 


Timpul se scurge paşnic, păşesc desculţă pe mozaicurile 
răcoroase şi privirea îmi este inundată de splendoarea ce 
mă înconjoară. Umbră, apoi lumină aurie şi blândă. 

Paştele la Ierusalim - în fine l-am obţinut! 

lată-mă pornind iarăşi pe străduţele oraşului vechi, unde 
se desfăşoară spectacolul continuu dintre muşteriii care se 
târguiesc şi negustorii care se lasă greu, al privirilor 
întunecate sau pline de râs ale copiilor, al siluetelor 
femeilor voalate şi al unor tineri occidentali care, la colţul 
unui zid, se ciocnesc pe negândite unii de alţii. Eu sunt 
belgiană, de rasă albă şi mai degrabă blondă, în vene nu- 
mi curge nicio picătură de sânge oriental şi, totuşi, mă 
simt bine aici, în siguranţă şi cu o încântătoare senzaţie de 
libertate. 

Mă înapoiez la hotel pe jos. Probabil că există câteva 
taxiuri ale căror şoferi arabi nu respectă Sabatul, dar eu n- 
am un ban, nu vorbesc ebraica şi n-aş fi în stare să-i indic 
şoferului numele hotelului sau direcţia în care se află - n- 
aş fi capabilă nici să-i explic că-l va plăti portarul. Tot 
lăsându-mă purtată de vise, iată-mă pierdută, singură pe 
această colină aridă care domină locurile sfinte şi terasele 
albe ale orizontului. 

Un glas bărbătesc mă întreabă, rostogolind consoanele 
zzz mei engleze pe care cu greu o înţeleg, dacă am nevoie 
de ajutor. La început mă prefac că nu-l aud. Aici bărbaţii 
au tendinţa de a fi insistenţi cu femeile străine. Nu-i arunc 
nicio privire, merg înainte. Dar bărbatul insistă, cu o voce 
gravă şi adâncă. Tonul nu este agresiv, ci mai curând 
prietenos; poate că nu există niciun motiv de teamă. 
Probabil a ghicit că m-am rătăcit. 

Mă întorc încet spre el. Este tânăr, musculos. Ca să-l 
privesc bine, sunt nevoită să ridic capul, deoarece mă 
depăşeşte cu cel puţin cincisprezece centimetri. Chipul îmi 
pare superb, cu trăsături fine, sculptate pe tenul întunecat, 


aproape tăioase, cu nasul coroiat, cu părul tuns foarte 
scurt: imaginea perfectă a soldatului din Tsahal, armata 
israeliană. Cu o expresie mândră, clipeşte din pleoape 
datorită fumului ţigării sale. 

Uniforma mă linişteşte - în jurul nostru e lume şi 
adevărul este că am nevoie de ajutor. Aşa că încerc să-i 
explic, într-o engleză bălmăjită, că aş vrea să mă întorc la 
hotelul meu dar că nu ştiu cum. Imi ascultă cu răbdare şi 
politeţe explicaţiile greoaie, apoi se prezintă: Chaim 
Edwar. Conversaţia noastră este dificilă, dar reuşesc să 
înţeleg că este paraşutist. El ar vrea să afle cum am ajuns 
până aici şi ce monumente am vizitat. Din politeţe în 
politeţe, îmi propune să-mi fie ghid prin Ierusalim şi apoi 
să mă conducă la hotelul meu. 

Zâmbetul tineresc care-i dezvăluie dinţii albi, alura 
dezinvoltă şi militărească mă conving pe deplin că am găsit 
soluţia problemei mele. Este de o curtoazie încântătoare, 
pentru mine, care nu cunosc decât brutalitatea fraţilor mei 
şi limbajul grosolan, întâlnirea aceasta îmi suceşte minţile. 
Oare de ce îşi manifestă interesul faţă de un caltaboş plin 
de coşuri cum sunt eu?... Cum de-am reuşit să-l fac să dea 
atenţie paşilor mei şi să coboare poteca de pe creasta 
zidului, să vină să-mi vorbească şi să se ocupe de mine? 
Blugii ăştia spălăciţi şi bluza asta sport zdrenţuită, care-mi 
slujesc drept protest vestimentar, alături de uniforma lui 
frumoasă... Simt că-mi cresc aripi... O întâlnire, un tânăr 
chipeş într-un oraş exotic îndepărtat; soarele care păleşte 
pe cerul albastru, briză uşoară... Sunt cu adevărat eu cea 
care păşeşte lângă bărbatul ideal? Niciodată n-am 
îndrăznit să visez o asemenea scenă. 

Mă aflu din nou în piaţa largă unde, în depărtare, se 
înghesuie siluete de bărbaţi şi femei îngenunchiaţi în 
rugăciune, din nou zidul încrustat cu mici pietre albe. El 
vorbeşte iar eu îl las să ducă greul conversaţiei, deoarece 


engleza lui este mai bună decât a mea. Nu înţeleg tot, dar 
muzica glasului grav mă leagănă. Ne oprim într-un mic bar 
din inima cetăţii unde sorb pe îndelete un suc de portocale 
în timp ce el bea o cafea. 

Are optsprezece ani şi deja aspectul unui adevărat 
bărbat, în timp ce eu sunt o copilă. 

— Ai mai fost în Israel? 

Îi povestesc prima călătorie făcută cu familia, îi 
mărturisesc cât de mult iubesc această ţară şi cum am 
procedat ca să revin aici. 

— Familia ta călătoreşte des? 

Enumăr ţările pe care le-am vizitat: Scoţia, Anglia, 
Iugoslavia, Franţa... lista e deja lungă. Deoarece în opinia 
părinţilor mei călătoriile îţi deschid mintea şi constituie 
baza unei bune educaţii, am fost răsfăţată în acest 
domeniu. Chaim mă ascultă foarte impresionat şi atent. 

Pentru prima dată în viaţa mea de adolescentă simt că 
exist în ochii cuiva. Savurez fiecare minut al acestei 
plimbări prin labirintul de arcade şi galerii, până la hotelul 
„Regele David”, de unde luăm un taxi pentru a ajunge la 
hotelul unde sunt cazată. 

Cu prudenţă, îl rog pe Chaim să-i spună şoferului să 
oprească la începutul aleii şerpuite care duce la hotel. Nu 
vreau să fiu remarcată de portar şi să risc ca părintele 
Edgar să-mi ceară socoteală cu privire la partenerul meu 
de escapadă. 

Străbatem restul drumului împreună, unul lângă altul, 
până la o mică peşteră săpată în stâncă, apoi facem turul 
grădinii. 

S-a sfârşit. El va pleca şi îşi va lua adio. Nu-l voi mai 
revedea. De ce aş avea un asemenea noroc? Nu şi-a 
manifestat interesul faţă de mine decât din politeţe; eu nu 
sunt decât o tânără turistă rătăcită pe care el a ajutat-o şi 
pe care o va uita. 


Bunul părinte Edgar se îngrijorase deja, aşteptându-mă. 
Îi relatez plimbarea făcută de una singură, îi descriu în 
amănunt monumentele pe care le-am văzut şi închei cu o 
fază vagă: 

— De fapt, m-am rătăcit, dar m-a adus înapoi cineva... 

A doua zi dimineaţă, în timp ce mă pregătesc să-l 
însoțesc pe părintele Edgar la liturghia de Paşti, portarul 
mă anunţă: 

— Vă caută cineva la recepţie. 

Acel cineva nu poate fi decât el, Chaim. 

Cu inima bătându-mi mai-mai să-mi spargă pieptul, mă 
năpustesc pe scări, emoţionată dar şi fâstâcită. 

— Vrei să ne plimbăm împreună şi astăzi? 

Zâmbetul lui este ispititor. Aş vrea să spun imediat „da”, 
însă nu am decât şaisprezece ani şi părintele Edgar ar 
dezaproba această invitaţie din partea unui tânăr soldat. 
Mintea îmi caută o idee - vreau atât de mult să-l însoțesc! 

— Aşteaptă-mă în grădina din spatele hotelului... 

Ceea ce a mers în ajun ar trebui să meargă şi astăzi. Va 
fi de ajuns o mică minciună. 

Urc scara câte patru trepte odată şi, când bat la uşa 
părintelui Edgar, încerc să-mi stăpânesc respiraţia puţin 
prea precipitată. 

— Nu prea mă simt bine, părinte, mă tem că iarăşi îmi va 
fi rău în timpul slujbei. Cu atâta lume în jur, cu siguranţă 
mă voi sufoca... 

— În cazul acesta odihneşte-te în camera ta... 

Spre mai mare siguranţă şi pentru a nu-l înşela cu totul, 
adaug: 

— Poate că mă voi plimba mai târziu, aerul proaspăt îmi 
va face bine. 

Crizele de astm nu-i dau de bănuit părintelui Edgar. Abia 
scăpată de supraveghetorul meu, alerg să-l regăsesc pe 
Chaim. 


— Vreau să-ţi arăt ceva uimitor... 

Pornim spre sud, pătrundem pe strada Rav Uziel, 
îndreptându-ne către cartierul periferic Bayit Ve Gan, până 
la hotelul „[ara Sfântă”. Acolo, pe o suprafaţă de mai bine 
de un hectar, se află macheta Ierusalimului aşa cum era pe 
vremea celui de-al doilea templu, la puţin timp după 
domnia regelui Irod. Epoca lui Christos. Un emoţionant 
camaieus, executat dintr-un amalgam de marmură, pietre 
şi lemn de esențe preţioase. Este un spectacol superb; 
oraşul-miniatură se întinde de la turnul lui Psephimus şi 
până la terenurile joase din valea Kidron-ului. Un joc de 
lumini reconstituie răsăritul şi apusul soarelui. A 
reproduce în amănunt străzile Yeroshalayim-ului“, „oraşul 
păcii”, a imagina, în spatele uşilor minuscule ale caselor, 
tot acel popor străvechi este ca un plonjon în trecut, o 
formidabilă lecţie de istorie vizuală. Mă întreb de ce oare 
şcoala este incapabilă să ne redea istoria într-un mod tot 
atât de vibrând de viaţă. 

Chaim este fericit că eu sunt fericită. lar eu îi sorb 
cuvintele şi zâmbetul discret. Îl urmez fascinată în această 
nouă plimbare, până când ne despărţim. A doua zi, aceeaşi 
minciună ca să scap de supraveghere şi o altă plimbare. 

M-am îndrăgostit de frumosul meu soldat. Fericirea de a 
parcurge în tovărăşia lui oraşul pe care-l îndrăgesc cel mai 
mult pe lume mă uluieşte. Nu mai privesc peisajul - ascult. 
Nu înţeleg tot, dar puţin îmi pasă, şi când el îmi prinde 
mâna şi mă sărută pe obraz spunându-mi „la revedere”, 
inima îmi creşte de fericire şi de speranţa zilei de mâine. 
El nu încetează să sporovăiască, sigur de el, pe un ton 
categoric; este mândru că este paraşutist, repetă întruna 
că este cel mai bun. Cel mai bun în comparație cu cine? Nu 


3 Camaieu: gravură în lemn realizată doar cu tonurile aceleiaşi culori, 
(n.t.) 
4 Yeroshalayim: denumirea ebraică a oraşului lerusalim, (n.t.) 


ştiu, nici nu mă interesează, il cred pe cuvânt. 

Aş crede orice şi, oricum, sensul general al spuselor lui 
îmi scapă în întregime. Dar energia şi siguranţa care-l 
însufleţesc, precum şi entuziasmul lui, sunt molipsitoare. 

Îmi pune extrem de multe întrebări privitoare la familia 
mea, la stilul nostru de viaţă; vrea să ştie cine este tata, 
cine e mama, unde locuim, dacă avem o casă mare. 

— Casa e mare, situată într-un cartier rezidenţial, poate 
cel mai frumos din Bruxelles. Am o cameră doar pentru 
mine, şi fraţii mei la fel. Există două saloane, unul mare 
pentru primirea invitaţilor şi unul mic pentru copii. Avem 
şi o casă la ţară în apropiere de Nassogne, tata este 
pasionat de vânătoare... 

De fiecare dată când sunt întrebată despre meseria tatii, 
trebuie să explic că nu e negustor de arme, ci că lucrează 
pentru guvern, în domeniul armamentului. Nu are nicio 
legătură cu un ticălos de vânzător de tunuri! 

Situaţia materială a tatălui meu, viaţa înstărită pe care o 
evoc îl impresionează mult pe Chaim. Iar eu, în naivitatea 
mea, sunt mândră că vorbesc despre familia mea, despre 
călătorii, despre vânătoare şi viaţa la ţară... în schimb el 
pomeneşte puţin despre propria-i familie: este fiul unor 
imigranţi yemeniţi. Părinţii lui s-au instalat în Israel după 
război mai mult de atât nu aveam să aflu. Dar, în definitiv, 
eu sunt străina aflată în ţara lui. El face tot ce poate pentru 
a-mi arăta oraşul său. Prefer nesfârşitele plimbări pe jos în 
tovărăşia lui decât pelerinajul convenţional al părintelui 
Edgar. Nimic nu se compară cu a merge liber, cu mâinile 
în buzunare, fără o ţintă anume. 

Şi-n afară de asta, sunt nebună după el. Nu mă gândesc 
decât la el. Este primul meu prieten intim, primul care a 
venit să mă caute, care mă ţine de mână, mă sărută pe 
obraz, apoi pe buze, făcându-mă să-mi bată nebuneşte 
inima. 


Vizităm un cimitir militar, şi contemplu mormintele 
aliniate ostăşeşte pe care este gravată steaua lui David. 
Chaim, purtându-şi uniforma, alături de mine şi cu o 
expresie gravă în faţa fraţilor săi căzuţi pentru patrie, îmi 
impune respect. Apoi, de pe înaltul colinei, îmi arată o 
serie de clădiri mici, cu totul neatrăgătoare, de câte două 
sau trei etaje - construcţii mizere, locuinţe de serviciu. 

— Vezi cum locuim noi aici? Parterul serveşte deseori ca 
adăpost împotriva bombelor. Suntem întotdeauna sub 
ameninţarea unui război, a devenit un obicei. Vrei să vezi 
de aproape un apartament israelian? îţi pot arăta 
apartamentul unui prieten. O să-ţi dai mai bine seama. 
Când stai la hotel nu vezi lucruri de felul acesta. 

Accept fără să ezit, dar deodată, în mijlocul acelor 
locaşuri pustii, o nelinişte ascunsă vine să-mi strice 
plăcerea plimbării. Ce-ar spune părintele Edgar? Patsy, 
protejata lui, pretinzându-se bolnavă şi vizitând un 
apartament în tovărăşia unui tânăr necunoscut? Vreme de 
câteva minute mă simt  neliniştită, întrebările şi 
răspunsurile se înghesuie în mintea mea. Dacă prietenul 
lui Chaim nu e acasă? Pur şi simplu n-am putea intra. Şi 
dacă amicul este acasă? Ei, bine, îl voi saluta, nu e nimic 
rău în asta. In definitiv, de ce îl bănuiesc? De ce ar vrea să 
mă atragă într-o cursă? Ba nu, nu există nicio şansă ca să 
mă aflu cu el singură în apartament... O situaţie pe care n- 
am întâlnit-o niciodată şi care mă sperie puţin. 

Chaim se opreşte în faţa unei uşi şi, mirată, îl văd cum 
scoate din buzunar o cheie. 

— Ai o cheie?! 

— Prietenul meu îmi permite uneori să-i folosesc 
apartamentul, când sunt la Ierusalim; am întotdeauna 
cheia la mine. 

Este prea târziu ca să mai fac stânga-mprejur. Dacă aş 
protesta, aş părea o mironosiţă care face pe manierata. O 


puştoaică înfricoşată de el sau care îi pune în seamă 
intenţii pe care el nu le are... Mă autoconving. Totul e-n 
ordine, el este un băiat cinstit, de două zile întregi te 
plimbi cu el şi n-a făcut niciun gest deplasat. Poartă-te 
degajat, Patsy, destinde-te, doar eşti fetiță mare... 

El strecoară cheia în broască, deschide uşa şi intrăm. De 
pe canapeaua pe care stătea tolănit, prietenul lui Chaim se 
ridică, mirat şi surprins, să ne întâmpine. Răsuflu uşurată, 
dar Chaim în pare dezamăgit că-l găsim acolo. Probabil 
spera să stea de vorbă liniştit cu mine. Trebuie să mă 
conving de asta. Şi reuşesc foarte bine. În ciuda vizitării 
rapide a apartamentului, de altfel cât se poate de obişnuit. 
Trei încăperi minuscule, un divan transformabil în pat, 
mobile mediocre şi puţine, datorită lipsei de spaţiu. 
Înghiţim o ceaşcă de ceai şi, zece minute mai târziu, ne 
aflăm deja afară. 

Câţiva ani mai târziu am înţeles limpede că în ziua aceea 
intenţiile lui Chaim nu erau deloc cinstite. Cheia din 
buzunarul lui, dezamăgirea când descoperise că prietenul 
său era acasă, vizita prea rapidă şi plecarea semănând cu o 
fugă... Dar eram deja personificarea iubirii oarbe. De 
altminteri, incidentul nu era foarte grav. Este greu să-i 
reproşezi unui băiat de optsprezece ani genul acesta de 
şiretenie prin care urmăreşte să fie singur cu o fată. Dar cu 
educaţia pe care o aveam, aşa copilă cum eram pe vremea 
aceea, în ciuda falselor aere de emancipare, cu greu aş fi 
trecut prin acea situaţie. Eram îndrăgostită, desigur, dar 
numai cu mintea, ca în vis. Deloc pregătită să fac faţă 
realităţii relaţiilor sexuale. Cine ştie, dacă prietenul lui 
Chaim n-ar fi fost acolo, şi dacă el ar fi schiţat vreun gest, 
poate aş fi luat-o la fugă... Dar cu „dacă” şi cu „poate” ai 
reuşi să vâri lerusalimul într-o sticlă... 


KKK 


Părintele Edgar bănuieşte ceva. Cu siguranţă, cineva de 
la hotel i-a vorbit despre tânărul militar care mă aşteaptă 
zilnic în grădină şi cu care dispar braţ la braţ de îndată ce 
el se întoarce cu spatele. Sau m-a văzut el însuşi. În orice 
caz, alibiul meu nu mai ţine. Mentorul meu şi-a petrecut 
viaţa printre adolescenţi, fără îndoială cunoaşte toate 
vicleşugurile şi secretele atât de prost păstrate... 

— Patsy, mi-ar face mare plăcere să mi-l prezinţi pe noul 
tău prieten... 

Am un mic şoc dar nu urmează nicio dramă. Bunul 
părinte avea să-i spună lui Chaim: „Încântat de 
cunoştinţă”. lar Chaim avea să răspundă: „Şi eu mă 
bucur”. 

După această scurtă întrevedere, comentariul părintelui 
Edgar avea să fie pe un ton amuzat: 

— Băiatul ăsta îmi pare a fi foarte politicos şi 
fermecător... 

Patru zile la Ierusalim, patru zile cu Chaim - un spaţiu 
luminos şi vrăjit prin timp. Ne plimbăm pentru ultima oară 
pe aleea din spatele hotelului, ţinându-ne de mână. El se 
uită în pământ, eu îmi privesc picioarele. Măslinii îmi spun 
adio. 

În mica peşteră devenită refugiul nostru, ne făgăduim să 
ne scriem. Strecor adresa mea în buzunarul de la piept al 
uniformei lui. 

Sunt acolo, un mic petic de hârtie împăturit, pe inima 
lui. 

Primul meu sărut adevărat, rezemată de peretele de 
stâncă, umbra acestui bărbat aplecată asupra mea, toată 
această tandreţe o voi lua cu mine sub cerul cenuşiu al 
Belgiei mele, ca pe un fragment de soare furat Israelului. 
El îmi oferă un mic galon din epoletul uniformei sale, pe 
care-l leg ca pe ceva foarte preţios de cureaua genţii mele. 


Prima mea iubire fulgerătoare mă cufundă într-o tot atât 
de fulgerătoare suferinţă datorată dragostei. Străbat 
singură poteca şerpuită spunându-mi: S-a sfârşit. Era prea 
frumos ca să fie adevărat; el rămâne aici, tu pleci la mii de 
kilometri depărtare. Ne vor despărți ani-lumină. Te va uita, 
Patsy, nu eşti o persoană care nu poate fi uitată. 

Recad în întunecata disperare a îndoielii de mine însămi. 
Urăsc avionul acesta care zboară spre casă. Mă apasă o 
tristeţe de moarte. Sunt tristă aşa cum ştii să fii trist la 
şaisprezece ani. 


3. Iubirea 


Pândesc cutia de scrisori ca un căţel dornic să fie 
mângâiat. N 

Imi bate inima când deschid plicurile. Întreaga 
corespondenţă este adresată altora. Speranţa îşi ia zborul, 
apoi, a doua zi renaşte cu aceeaşi putere. Vreau o 
scrisoare, o vreau, o vreau... O am! 

Plicul denotă un scris voluntar, cu trăsături largi. Mi-a 
scris numele şi adresa cu majuscule. Mă refugiez în 
camera mea, luând cu mine dicționarul de engleză. In felul 
acesta savurez fiecare cuvânt, mă încredinţez de sensul lui, 
mi-l repet în minte şi în inimă. „Te iubesc, mi-e dor de tine, 
te iubesc, mi-e dor de tine”... Pagina e plină de aceste 
declaraţii. Unele fraze sunt subliniate cu o linie atât de 
puternică încât urma este încă vizibilă şi pe a cincea 
pagină. Cinci pagini ca să spună: „te iubesc, mi-e dor de 
tine”. 

Depărtarea şi încântătorul mister al unui astfel de mesaj, 
venit de la o asemenea distanţă, îmi inspiră un sentiment 
nou. Mă maturizez - cel puţin aşa cred. Devin cineva: o 
fiinţă de sine-stătătoare, obiectul iubirii unei alte făpturi. 
Cuprinsă de entuziasm, răspund imediat, căutând cu nesaţ 


în dicţionar cuvinte cu care să spun acelaşi lucru, 
adăugând nebunie în plus. De acum înainte se stabileşte o 
legătură regulată. Scrisorile sosesc de obicei miercurea şi 
număr cu nerăbdare zilele: numai miercurea este o zi 
fericită, restul săptămânii nu-i decât o aşteptare 
bolnăvicioasă. De cum soseşte scrisoarea, mă închid în 
camera mea, s-o citesc şi s-o tot recitesc. 

Princesse, micul meu teckel, s-a cuibărit sub cuvertură, 
lângă mine. Îi mângâi părul negru savurând cuvintele 
tandre şi pătimaşe. 

Chaim nu-mi dă nicio veste despre el, nu vorbeşte decât 
despre dragoste şi scrisorile lui sunt o încântare. 

Mama a remarcat timbrele, m-a văzut încuindu-mă în 
cameră săptămână de săptămână şi, mai mult ca probabil, 
a fost informată de părintele Edgar cu privire la întâlnirea 
mea cu Chaim. 

La început nu zice nimic, dar într-o bună zi se decide: 

— Cine este cel care îţi scrie? 

— Oh, un prieten... i 

Răspund încercând să par indiferentă. În familia noastră 
este respectată discreţia şi intimitatea fiecăruia. Ştiu că 
mama nu va insista. Îşi spune cu siguranţă că fiicei sale i s- 
au aprins călcâiele după cineva - un mic amor trecător, 
care se va stinge de la sine odată cu sfârşitul scrisorilor 
venite din Israel. 

De data aceasta a sosit un pacheţel. Poartă scrisul lui 
Chaim şi proveniența i se poate recunoaşte cu uşurinţă. 
Mama mă urmăreşte cu o expresie de interes în timp ce 
îndepărtez straturile de bandă adezivă. Stând la un capăt 
al mesei mari de lemn din bucătărie, mă enervez, plină de 
nerăbdare; nervozitatea mea pare s-o amuze, aşa că iau 
foarfecele şi tai direct ambalajul. Mai întâi un scurt mesaj: 
„Te iubesc”. Mama se află în spatele meu, uitându-mi-se 
peste umăr. Ascund repede bileţelul de dragoste în 


buzunar. Cadoul este minuscul: un mic pandantiv din 
material plastic cu semnul zodiacal al lui Chaim - un 
scorpion. Îl prind în mod simbolic pe geanta mea, alături 
de galon. 

În felul acesta îl port zilnic cu mine pe Chaim. Nu mă 
părăseşte. Nici Israelul nu mă părăseşte. Pasiunea mea 
pentru această ţară sporeşte întruna şi-mi bat la cap 
părinţii să mă înscrie la un curs de ebraică, o dată pe 
săptămână. Răspund la fiecare scrisoare. Însă acestea 
încep să se rărească. Vidul exasperant din cutia poştală mă 
macină. Cu încăpățânare, continuu să scriu, închipuindu- 
mi tot felul de explicaţii posibile - frumosul meu paraşutist 
este soldat, se află cine ştie unde, în misiune. Nu-i poate 
scrie iubitei sale, aflată atât de departe... Sau a cunoscut 
altă fată, sau nu se mai gândeşte la mine, totul n-a fost 
decât o joacă. 

Îmi petrec vacanţa mare cu moartea în suflet. 
Deprimată. Luni sinistre şi pustii; timpul pare că stă în loc; 
fericirea a dispărut. 

Septembrie. Părinţii m-au înscris la o foarte bună şcoală 
particulară de secretariat; trebuie să mă ocup serios de 
viitorul meu. Dar ritmul studiilor nu-mi convine. Imi 
lipseşte disciplina, maturitatea. Plictiseală, frustrare, 
singurătate... Acea Patsy, care cândva crezuse că-şi va lua 
zborul, îşi târăşte iarăşi picioarele. Am recăzut pe pământ, 
purtând iarăşi cu mine povara îndoielilor privitoare la mine 
însămi, cu întreaga-mi revoltă profundă. M-am săturat să 
fiu grasă, m-am săturat de coşurile mele, m-am săturat de 
lipsa mea de interes faţă de orice, m-am săturat de faptul 
că m-am săturat de toate. Destinul meu este un drum 
înfundat. Îmi târşâi picioarele pe Rue des Fleurs ca să mă 
duc la şcoală şi să revin acasă, înfrunt la masă familia cu 
cele o sută de grame de carne şi legume, de parcă aş muri 
chiar mâine. 


Mama nu vine niciodată să mă ia de la şcoală şi, în ziua 
aceea, văzând-o la ieşire, mă cuprinde teama. Cu siguranţă 
s-a întâmplat ceva grav. 

— Ia priveşte cine a venit să te vadă, Patsy... 

În spatele său se află Chaim. Surâzător, îmbrăcat în 
blugi şi cămaşă, ţinând în mână nelipsitul lui pachet de 
ţigări Camei şi bricheta. 

— A bătut la uşă azi-dimineaţă! 

În capul meu se învălmăşesc gânduri înnebunite. Iar 
sentimentele dau năvală unele peste altele. A făcut o 
călătorie atât de lungă pentru a mă vedea şi asta mă umple 
de mândrie şi fericire. Dar totodată mă invadează jena, 
surprinderea şi mânia. N-a mai scris de câteva săptămâni 
şi acum, deodată, iată-l aici? A bătut la uşa casei noastre, 
de parcă toată lumea nu-l aştepta decât pe el?! 

— Bună ziua... 

Pentru moment niciun alt cuvânt nu-mi poate ieşi de pe 
buze. 

Mama a venit cu maşina. Chaim şi cu mine urcăm în 
spate şi, foarte repede, el vrea să-mi prindă mâna într-a 
lui. Mă împotrivesc, dar el mi-o ia cu forţa. Mama aruncă 
priviri furişe în oglinda retrovizoare şi presupun că se 
simte jenată. Ca şi mine. Parcurgem în tăcere drumul până 
acasă. Acolo, Chaim îmi explică motivul pentru care a fost 
nevoit să înceteze să-mi scrie: o rană la braţul drept. 

— S-a întâmplat în timpul unor manevre, uite! 

Îmi arată cu mândrie pansamentul şi cicatricele. Pentru 
bravura lui a primit o permisie excepţională, de care a 
profitat ca să vină să mă vadă. Faţă de această explicaţie 
pe care o lau de bună, fără nicio bănuială, moralul mi se 
ridică imediat. El a făcut tot drumul ăsta numai şi numai 
de dragul meu, tăcerea lui n-a fost voită, l-am judecat 
greşit. 

În casa noastră, ospitalitatea este lege, ceva ce le-a 


intrat în sânge părinţilor mei. Foarte firesc, îi propun lui 
Chaim să-şi părăsească hotelul şi să vină să locuiască la 
noi pe durata sejurului său. Mama îi pregăteşte camera la 
etajul doi. Şi ne regăsim la cină, în jurul mesei din 
bucătărie. Chaim este primit aşa cum îi primim pe toţi 
oaspeţii noştri, cu căldură, chiar dacă în ochii mamei 
zăresc o scânteie de jenă. Un prieten intim pentru Patsy a 
ei, fetiţa de şaisprezece ani... poate că i se pare puţin cam 
devreme. 

De când îmi pot aminti, mama a acordat întotdeauna 
multă atenţie culturii şi tradiţiilor altor persoane. De 
exemplu, dacă avem invitaţi evrei, nu serveşte la masă 
carne de porc. M-a întrebat: 

— Presupun că prietenul tău mănâncă potrivit practicii 
religioase, cuşer... 

— Nu. 

Aşadar, în seara asta mâncăm carne de porc. Chaim cere 
o a doua porţie. Mama zâmbeşte. 

— Mă bucur că-ţi place carnea de porc! 

— Nu spuneţi că-i porc! 

Replica este brutală. Chaim pare şocat, iar mama, 
tulburată, trece în defensivă: 

— Ba da, e carne de porc! 

— Nu! Nu trebuie să spuneţi că-i carne de porc! 

Pare să vorbească serios şi tonul îi rămâne autoritar, 
ceea ce-i face pe toţi să se simtă stânjeniţi. Fraţii mei 
schimbă priviri, nehotărându-se ce atitudine să adopte. 
Deodată se aşterne o tăcere apăsătoare, căci nimeni nu 
înţelege. Să fie o gafă? Oare Chaim se simte contrariat 
pentru că a mâncat carne de porc fără să ştie? în fine, 
binevoieşte să ne lămurească în privinţa ciudatei remarci: 

— Este preferabil să o numim „carnea care-mi place”. 

Cu buzele strânse, mama înălţă o sprânceană în semn de 
mirare. Apoi, imediat dă replica: 


— Asta-i pură ipocrizie, nu-i aşa? „Carnea care-mi 
place”? 

— Păi da, aşa este perfect... aşa trebuie să se procedeze. 

Chaim zâmbeşte, dar refuză încă o felie. Jena din jurul 
mesei se risipeşte cu greu. Simt o dezaprobare colectivă a 
familiei faţă de această purtare. Toţi rămân politicoşi, dar 
şi-au făcut o părere. Mama avea să capete o confirmare 
încă de a doua zi, însă deocamdată, eu nu aveam să ştiu 
nimic. 

Chaim îl roagă pe fratele meu Eric să-l ia cu el la 
vânătoare, în apropiere de Gentinne. Acolo, sub arbori, 
sunt instalate platforme de tir. Eric iubeşte la nebunie 
păsărelele, este un adevărat ornitolog. Fratele meu adoră, 
ca şi tata, natura şi singurătatea, precum şi vânătoarea. 
Câteva ore mai târziu, când se înapoiază, Eric are o mutră 
întunecată, o expresie îmbufnată. 

Mama întreabă: 

— Ce este? N-a mers bine? 

— Tipul ăsta n-a fost niciodată paraşutist! Este militar 
tot aşa cum sunt eu papă! 

Eric ironizează întotdeauna, este a doua lui natură. Are 
darul de a pune întotdeauna degetul pe slăbiciunile 
celorlalţi, în copilărie, tonul lui batjocoritor m-a scos 
deseori din fire. 

— li este frică de înălţime! îl apucă ameţeala! Când i-am 
arătat prima platformă, într-un arbore, s-a eschivat, 
pretextând că are mâinile îngheţate şi că nu va reuşi să se 
caţere acolo. Pe naiba! Era mort de frică! 

Mama nu-mi spune nimic, nu voi afla de această 
conversaţie decât mai târziu. Nu voia să mă dezamăgească 
dar începea să se îngrijoreze. Dacă mi s-ar fi spus la 
vremea aceea despre Chaim că este un fricos şi un laş, n- 
aş fi crezut decât că era vorba de veşnica ironie a fratelui 
meu. 


Eu şi Chaim ne plimbăm mult, mult. Mergem ceasuri 
întregi la fel ca în Ierusalim, singuri, liberi în vorbe şi în 
gesturi, iar el face întruna fotografii. 

— Stai în faţa casei, le voi arăta poza colegilor mei de 
dormitor, la cazarmă. 

De ce întotdeauna casa? Pare să-l fascineze. Cartierul 
Rue des Fleurs, locuinţele frumoase, printre care şi a 
noastră, constituie subiectul unui reportaj meticulos. Iarba 
mereu verde, grădinile, sunt un fel de paradis pentru el, 
care vine dintr-o ţară aridă, unde casele se aseamănă toate 
între ele; dar ceva îmi spune că principalul obiectiv al 
atenţiei lui este casa familiei noastre. Vrea s-o poată arăta 
acolo, zicând: „lată casa prietenei mele!” 

Nu ştiu dacă asta ar trebui să-mi trezească mândria sau 
să mă enerveze. Oricum, Chaim este tandru, plin de 
pasiune, iar sentimentele mele faţă de el sporesc întruna. 
Reţinerea discretă dar evidentă a familiei mele faţă de 
bărbatul adorat nu mă opreşte. Dimpotrivă, îmi amplifică 
iubirea. Mă apropie şi mai mult de el. 

Însă nici câinele meu nu-l simpatizează. Şi el îl tratează 
cu aceeaşi antipatie. 

— Te ocupi mai mult de câinele tău decât de mine! 

Nici instinctul animalic nu va reuşi să mă facă să devin 
bănuitoare. Sunt vrăjită, orbită. 

Chaim avea să-mi mărturisească, mult mai târziu, că 
prima noapte după sosirea lui în Belgia, în toamna anului 
1977, şi-o petrecuse sub ferestrele noastre, contemplând 
luminile clădirii cu trei etaje, elegantă şi spațioasă, în care 
locuia micuța lui Patsy. Frumoasa casă cu porţi de fier, 
grele şi albe, în spatele căreia se întindea o grădină, 
reprezenta pentru el luxul suprem. Părinţii lui locuiau la 
est de Tel-Aviv, într-o suburbie plină de praf, în apropiere 
de deşert. Iar el nu era ceea ce pretindea că este, nu era 
ceea ce lăsa să se vadă. 


În timp ce fuma noaptea, sub fereastra mea, eu 
dormeam în propria-mi cameră. Aproape îl uitasem. Şi 
dacă soarta ar fi vrut ca eu să locuiesc într-o casă mizeră, 
nu l-aş fi revăzut niciodată. Nu pe mine mă voia, ci acea 
casă, simbolul a ceea ce el îşi închipuia că ar fi bogăţia. 
Mai întâi a evaluat situaţia şi a doua zi dimineaţă a revenit 
să bată la poartă, ferm hotărât să prindă în plasa lui 
gâsculiţa pe care o întruchipam. Naivă, încăpăţânată, 
orbită de dragoste, mi-am băgat de bună-voie piciorul în 
laţ. Dacă familia mea ar fi încercat în vremea aceea să se 
opună iubirii mele nebune, aş fi fugit de acasă. Părinţii mei 
ştiau asta şi-au suportat totul în speranţa că lucrurile nu 
vor merge prea departe. Însă eu eram o copilă răzvrătită, 
care nu se plăcea pe sine şi care era gata de orice nebunie 
pentru cel care spunea că o iubeşte. 


KKK 


Weekend-ul pe care l-am petrecut la țară, în casa de la 
Nassogne, a fost pentru mine o încântare. La depărtare de 
o oră şi la sud de Bruxelles, găsim pădurea, aerul curat şi 
liniştea pe care le ador încă din copilărie. Ca şi casei din 
Bruxelles, mama s-a priceput să-i dea aceleia de aici o 
căldură deosebită. Trofeele de vânătoare ale tatii de pe 
pereţi, şemineul de piatră, mobilierul simplu şi confortabil, 
lumânările, alunele puse pe masă pentru a fi ronţăite, 
florile din vaze, parchetul lustruit, masa mare de stejar, la 
care pot lua loc douăsprezece persoane... 

Chaim contemplă rusticitatea acestui decor, opulenţa 
calmă a pietrei şi a lemnului. Priveliştea de afară se întinde 
la nesfârşit. Imensa pădure ce îmbracă munţii Ardeni, 
stâncile de granit... Prin însăşi asprimea lui, peisajul îţi dă 
un profund sentiment de securitate. 

Şi aici găseşte Chaim un mijloc prin care să se afirme în 


ochii familiei mele. Tata nu se pricepe să meşterească şi 
deseori, în glumă, declară: 

— Am două mâini stângi şi zece degete mari! 

În schimb, Chaim are mâini foarte iscusite. Fie că-i 
vorba de instalaţii electrice sau sanitare, fie că e nevoie să 
prelucreze lemn sau metal, pare capabil să facă orice. S-a 
apucat să repare zăvorul de la uşa camerei de baie, şi tata, 
mirat şi încântat, exclamă: 

— O să te numim „Degete de aur”! 

— Sunt cel mai bun! 

Este convins de asta. Se mândreşte cu complimentul 
tatălui meu. Acest avantaj faţă de alţii îi scoate în evidenţă 
valoarea. Cum să critici un băiat de vârsta lui, care se 
pricepe să facă orice? 

Didier, bunul meu prieten, nu pare a fi impresionat de 
„cel mai bun”. Când le fac cunoştinţă, la întoarcerea 
noastră din weekend, cei doi schimbă priviri glaciale. 
Poate că silueta înaltă a lui Didier, părul castaniu, ochii 
albaştri şi râsul spontan îl fac pe Chaim să devină gelos. Li 
explic ce reprezintă pentru mine Didier - aproape un frate, 
cel care îmi linişteşte crizele de furie, prietenul 
nedezminţit. Niciodată n-am flirtat. Prietenia noastră n-ar 
fi supravieţuit şi amândoi ţinem prea mult la ea. 

Chaim îmi dă impresia că a reţinut informaţia, dar nu 
face niciun comentariu. Cu toate acestea, spre sfârşitul 
vizitei sale, în timp ce sporovăiam liniştit - nu mai ţin bine 
minte despre ce anume - Chaim mă întreabă pe nepusă 
masă: 

— Eşti fecioară? 

Întrebarea mă surprinde. Mă întreb dacă am înţeles 
corect. Virgină, a zis într-adevăr virgină, fecioară... 

Răspund cu glas lipsit de intonaţie: 

— Evident. 

— N-ai făcut niciodată dragoste cu un băiat? 


Mă face să mă simt jenată. De fapt, soiul acesta de 
întrebări îmi este insuportabil. 

— Nu! Bineînţeles că nu! 

Toată conversaţia de mai înainte, despre care n-am 
păstrat decât o amintire vagă, a purtat-o pentru a ajunge la 
asta. Cu viclenie, pe nesimţite. A aflat ceea ce voia să ştie. 
A fi fecioară la şaisprezece ani era normal, ţinând seama 
de educaţia mea şi de felul meu de a gândi în privinţa 
aceasta. Nu am niciun iubit, îmi este greu să mă încred în 
băieţi şi, dacă totuşi am avut încredere în Chaim, asta s-a 
datorat atitudinii lui întotdeauna respectuoase, faptului că 
afirmă că mă iubeşte şi că-şi repetă declaraţia îndeajuns de 
mult încât s-o cred. 

Întrebarea aceea m-a tulburat profund. Şi chiar dacă aş 
fi vrut s-o uit, n-aş fi reuşit, deoarece abia reîntors în 
Israel, Chaim îmi trimite o scrisoare care începe cu 
următoarele cuvinte: „Mica şi draga mea fecioară”. În 
toate celelalte avea să menţioneze această virginitate 
căreia părea să-i acorde o importanţă aproape mistică. 


KKK 


Chaïm revine câteva luni mai târziu, după ce m-a 
bombardat cu scrisori de dragoste. Părinții mei sunt 
plecaţi într-o călătorie, frații mei şi cu mine suntem singuri 
acasă, şi eu am împlinit de curând şaptesprezece ani. Nu 
mă întreb, cum se întreabă părinţii şi fraţii mei, cum de 
călătoreşte el atât de des, sau dacă armata este într-adevăr 
aşa de generoasă cu permisiile. Pentru mine, iubirea este 
un motiv suficient. Îi este dor de mine, nu poate trăi fără 
mine. Venirea lui umple de bucurie şi de soare iarna 
mohorâtă din Bruxelles. 

La două sau trei zile după sosire, Chaim atacă subiectul 
lui preferat. Pentru a-şi continua ancheta, îndreaptă cu 


iscusinţă conversaţia spre relaţiile sexuale în general. 

— Spune-mi adevărul. Te-ai culcat vreodată cu un băiat, 
da sau nu? 

Din nou stânjenită, răspund cu calm şi sinceritate: 

— Nu., niciodată. 

— Dovedeşte-mi! 

Să-i dau dovada virginităţii mele? Cum să fac asta? Oare 
cuvântul meu nu este de ajuns? 

— Singura soluţie, ca să te cred, este să te culci cu mine. 
De altminteri, pentru tine este preferabil aşa. Prima dată e 
mai bine ca o fată să se culce cu cineva cu experienţă. 

Nu ştiu cum să reacţionez faţă de acest ultimatum. 
Discutăm în salon, după cină. Fraţii mei se află în camerele 
lor, nu ştiu dacă ei bănuiesc că nu sunt şi eu într-a mea - şi 
puţin îmi pasă. Dacă Eric sau Géry mi-ar face o observaţie, 
m-aş pricepe să le spun să-şi vadă de treburile lor. De asta 
sunt convinşi şi ei. Iar părinţii sunt în Spania. 

Salonul acesta, de obicei atât de vesel, rezervat pentru 
copiii casei şi prietenii lor, cu canapelele sale moi, a 
devenit locul în care se desfăşoară convorbirile noastre de 
îndrăgostiţi. Chaim se uită la mine cu ochi mânioşi, 
poruncitori. Nasul lui, asemănător cu ciocul unei păsări de 
pradă, profilându-se în lumină, şi gura lui cu buze subţiri şi 
autoritare mă impresionează. Este un bărbat adevărat. Are 
experienţă, iar eu nu sunt decât o gâsculiţă. Şi lucrul cel 
mai greu de suportat pentru o fată, în orice caz pentru 
mine, este tocmai să fie considerată o gâsculiţă. Trebuie să 
dau impresia că ştiu, că sunt mare. 

— Şi dacă rămân gravidă? 

Chaim îmi cunoaşte problemele de sănătate. Ştie ce 
tratament urmez şi, cu un aer competent, îmi trânteşte: 

— Păi nu poţi rămâne gravidă! E imposibil! 

După părerea lui, eu nu fac parte din categoria femeilor 
care pot rămâne gravide. li accept condamnarea. Ce alt 


argument aş putea să avansez? De vreme ce mă iubeşte, 
eu îl iubesc, dacă el are douăzeci de ani şi eu 
şaptesprezece, dacă suntem liberi şi vrea să-i dau 
preţioasa dovadă că nu-i aparţin decât lui... 

Pentru prima oară în viaţa mea mă aflu în faţa cuiva care 
se dovedeşte a fi mai convingător şi mai încăpățânat decât 
mine. 

Este hotărât să obţină ceea ce vrea. Posedă iscusinţa şi 
metodele necesare pentru a-şi atinge scopul. Este soiul de 
om care explică totul, analizează, despică firul în patru şi-l 
convinge pe celălalt că are dreptate. Nu se lasă până nu 
izbuteşte. 

La drept vorbind, nu-i nevoit să depună prea mari 
eforturi. Sunt atât de îndrăgostită, atât de orbită de 
pasiune, încât pentru el m-aş arunca şi în foc. Singura 
barieră care mă opreşte cu adevărat este teama de a 
rămâne gravidă.  Sugerez utilizarea unui mijloc 
anticoncepţional. Dar scutură din cap cu dispreţ. 

— La ce bun? N-ai nevoie de aşa ceva, eşti sterilă, sunt 
sigur. 

Incă mai ezit. Atunci, deoarece sunt o începătoare total 
neştiutoare, îmi azvârle un sfat: 

— Ascultă, dacă asta te îngrijorează, n-ai decât să te 
speli bine după aceea. 

Toate fetele tinere au trăit această clipă. Prima dată... în 
cazul meu există, desigur, iubirea. Precum şi faptul că 
propriu-mi trup nu-mi este cel mai bun prieten. Am vrut să 
fac ceea ce nu mă pricepeam să fac: dragoste. Deoarece îl 
iubeam pe Chaim moralmente, am vrut să-i dovedesc că-l 
iubesc şi fizic. Rezultatul a fost absolut deprimant. 

Totul s-a petrecut foarte repede, în nu mai mult de cinci 
minute, într-o noapte în care aşteptam cu răbdare ca fraţii 
mei să adoarmă. Imediat după aceea sunt totuşi fericită, 
vreau să fiu fericită pentru că i-am dăruit plăcere. Dar 


suntem într-un complet decalaj. Mai întâi, el mă întreabă: 

— Ai văzut? Sunt super, nu-i aşa? 

Nu mă pricep deloc. Am suferit strângând din dinţi şi n- 
am zis nimic din pudoare. N-am simţit nimic „super”, cum 
spune el. Habar n-am la ce trebuia să mă aştept de la acest 
prim contact sexual. landreţe, precauţii, o atenţie 
deosebită... Nu îndrăznesc să-l contrazic. Dar după aceea 
are o reacţie ciudată. 

— De ce n-ai ţipat? Dacă ai fi fost virgină ar fi trebuit să 
te doară! Ar fi trebuit să sângerezi! 

Incremenită la auzul acestei acuzaţii, îl privesc cum îmi 
cercetează cămaşa, afirmând cu răutate că „participarea” 
mea evidentă îmi dovedeşte experienţa în materie de 
relaţii sexuale! Am vrut pur şi simplu să adopt o atitudine 
demnă, să nu par a fi o nuia speriată de moarte, aşa cum 
eram în realitate. Şi el numeşte asta experienţă! Pentru el, 
purtarea mea constituie dovada că nu sunt fecioara pură la 
care se aştepta. Degeaba insist; refuză să mă creadă. Cu 
toate acestea eu m-am dăruit într-adevăr acestui băiat 
pentru prima oară în viaţa mea, şi m-am dăruit cu trup şi 
suflet. Educaţia mea catolică îmi interzice să iau lucrurile 
cu uşurinţă. Şi interogatoriul acesta este penibil, umilitor. 

Probabil asta urmărea el mai presus de orice. Să mă 
umilească, să mă facă să mă simt vinovată, să mă oblige să 
devin un „obiect” ascultător, temător. Avea să progreseze 
în acest domeniu ajungând până la spălarea creierului. 
Prea târziu voi realiza acest lucru. Deocamdată reacţionez 
ca o vinovată, ca o sclavă care se străduieşte cu disperare 
să-şi dovedească nevinovăția în faţa stăpânului. 

După câteva zile, în timpul cărora nu încetează să mă 
piseze cu acuzaţia lui, îmi dă lovitura de graţie: 

— Dovedeşte-mi că erai virgină! 

Cum procedezi ca să dovedeşti aşa ceva? iată-mă în faţa 
unei cărţi de telefon, în căutarea unui ginecolog. Formez 


numărul şi pun ciudata întrebare. Bineînţeles, mă trimite 
la plimbare. 

Atunci mă decid să-l sun pe cel care mi-a tratat 
dereglarea hormonală. 

— Vă rog, când m-aţi examinat prima oară eram virgină? 

Puțin jenat, el se bâlbâie: 

— Din câte îmi amintesc, da... 

— Aţi putea declara acest lucru în scris? 

Întrebarea mea este absolut prostească. 

— Dar la ce bun? Pentru ce ai nevoie de un asemenea 
document? 

Profund umilită, îi explic situaţia. Răspunsul doctorului 
nu putea fi altul decât cel pe care mi-l dă: 

— Un băiat care nu te crede pe cuvânt nu merită să te 
ataşezi de el! Părăseşte-l! 

Înnebunită de dragoste, refuz să deschid ochii, să dau 
pur şi simplu dovadă de bun-simţ. Aşadar, problema 
virginităţii mele rămâne în suspensie între Chaim şi mine, 
ca o armă otrăvită, un reproş nedrept de care se poate sluji 
ori de câte ori pofteşte. 

În paralel cu această anchetă, se ocupă de sănătatea 
mea. lau asta drept dovadă de iubire. Mă convinge să 
micşorez progresiv doza mea zilnică de medicamente. Şi 
are dreptate. 

Sănătatea mi se îmbunătăţeşte în mod considerabil; 
ajung să cred că tratamentul era mai nefast decât boala 
însăşi. 

Chaim a devenit pentru mine un soi de guru. Mă tem de 
viitor. El va pleca iar, lăsându-mă singură, fără iubire - 
vidul imens. 

Nu mă gândesc la nimic altceva decât la el, nu am niciun 
scop, nicio pasiune. Certurile cu fraţii mei se ţin lanţ. 
Confruntarea cu tata este aproape iminentă. Rezultatele 
mediocre de la şcoală, plictiseala, disperarea unei vieţi 


fără el. 

— Dacă aici eşti nefericită, vino în Israel! Vei vedea, o să 
facem tot felul de lucruri interesante, plimbări prin ţară, 
vei sta la soare - îţi place atât de mult soarele! Vino! Voi 
avea grijă de tine. 

„Vino! Vino în Israel!” Mă las cu atât mai lesne convinsă 
cu cât sunt profund încredinţată că-i aparţin întru totul - 
am făcut dragoste cu el. 


KKK 


Chaïm a plecat din nou. Îmi trimite scrisori insistente, 
declarații de iubire care pentru mine - singură la 
Bruxelles, faţă-n faţă cu firea mea sucită de copil răsfăţat - 
sunt tot atâtea motive de disperare. De acum înainte am 
posibilitatea de a rupe punţile care mă leagă de familia 
mea. Să realizez fuga aceea de-acasă cu care îmi ameninţ 
întruna rudele. Îmi anunţ intenţia de a mă duce să-l vizitez 
pe Chaim în Israel. 

Discuţia iscată în familie e furtunoasă. Mai întâi tata, cu 
glasul lui grav, exclamă: 

— Este o nebunie! Şi studiile tale? La studii te-ai gândit? 
Dacă pleci în Israel, renunţi la studii! 

Mama abordează în alt fel problema. Recurge la 
blândeţe. 

— Patsy, eşti sigură că acesta este băiatul de care ai 
nevoie? 

Răspunsurile sunt tăioase, categorice. Nici nu vreau să 
ascult, nu-mi trebuie sfaturi. Le strig cu violenţă părinţilor 
mei: 

— Cu sau fără voia voastră, eu plec! La Chaim! 

— Pentru cât timp? 

— Habar n-am. Vom călători prin ţară. Două săptămâni, 
poate trei... de ce vă interesează? Chiar dacă nu sunteţi de 


acord, tot voi pleca, o să mă descurc eu! 

Este un şantaj ale cărui urmări sunt cunoscute. Dacă 
refuză să mă ajute, mă pierd. Or ei nu vor să mă vadă că 
plec din casă trântind uşa; întotdeauna au încercat să mă 
apere de mine însămi, să negocieze cu răzvrătirea mea. 
Aşa că deocamdată cedează, deşi cu părere de rău. Voi 
căpăta banii care-mi mai lipsesc pentru a-mi cumpăra un 
bilet de avion cu întoarcere fără termen limită. 

Libertate! Biletul acesta reprezintă aşadar cel mai 
formidabil „capriciu” din viaţa mea: posibilitatea de a fugi 
departe de familia mea ca să-mi regăsesc iubitul şi de a mă 
înapoia oricând aş vrea... Dacă voi vrea. 

Dacă părinţii mei n-ar fi cedat, oricum aş fi fugit. Nici 
palmele, nici raţionamentele, nici afecțiunea alor mei nu 
mă puteau împiedica. Glasurile din jurul meu, cel al 
mamei, al tatii, al lui Eric şi al lui Gery nu ajungeau până la 
mine. Faptul că ei condamnau această nebunie nu făcea 
decât s-o amplifice. 

Am luat avionul cu aceeaşi senzaţie cu care o înecată 
iese la suprafaţa unui ocean ostil. 


4. Fuga în Israel 


Pentru mine clipa în care pun piciorul pe aeroportul 
„Ben Gurion” este întotdeauna o adevărată fericire. 

Tel-Aviv - „colina primăverii”, în ebraică - imensa cetate 
industrială şi modernă... Traficul rutier este infernal, iar 
zgomotul - asurzitor. Urcăm imediat într-un autocar cu 
direcţia Ierusalim. Chaim în mă conduce într-o tabără de 
curând înfiinţată în partea arabă a oraşului. Ne petrecem 
acolo noaptea, într-o rulotă. Chiar de a doua zi dimineaţă 
începe prima plimbare. Cu rucsacurile în spinare pornim 
să străbatem deşertul din nord-estul Ierusalimului, 
îndreptându-ne spre lerichon, cetatea veche despre care 


se spune că ar avea mai mult de zece mii de ani. O oază ce 
datează din epoca de piatră! 

Avem de parcurs douăzeci de kilometri pe malul vestic al 
Iordanului, un teritoriu ocupat de pe vremea războiului 
celor „Şase Zile”, din 1967. Chaim merge cu pas vioi 
înaintea mea. Nu este un deşert nisipos, solul este aşternut 
cu o mulţime de pietricele minuscule, care îmi crestează 
picioarele încălţate în sandale. Urmăm o potecă şerpuită 
folosită odinioară de păstorii arabi. Uneori marginile 
potecii nu se mai disting, fiind acoperite de pietriş, dar 
Chaim are o hartă şi mă informează că a străbătut de mai 
multe ori acest traseu, în cadrul unor expediţii militare. 

Călcând pe urmele paşilor lui, sorb cu nesaţ fericirea 
aventurii, a iubirii, a libertăţii. Pentru cine n-a mers 
niciodată prin deşert, este o senzaţie cu neputinţă de 
redat. 

Deodată ne apare în faţă o stâncă lungă şi plată, pe care 
cineva a pictat trei balauri negri. Chaim nu cunoaşte 
originea acestui desen misterios şi diabolic, care mă 
impresionează. 

După o scurtă oprire pornim iar către lerichon. Dar spre 
după-amiază am nişte băşici enorme, picioarele-mi sunt 
numai răni dureroase şi chinurile-mi sporesc cu fiecare 
pas. Nu mai pot suporta, ochii mi se umplu de lacrimi. 

— Curaj, Patsy, nu mai avem mult - stai jos câteva clipe, 
de aici încolo drumul va fi mai bun. 

Sandalele astea afurisite nu sunt făcute pentru mersul 
pe jos. Sufăr cumplit, şi poteca urcă în pantă abruptă până 
la o colibă la care Chaim vrea să ajungem pentru a ne 
adăposti peste noapte. Mă încurajează şi eu mă agăţ de tot 
ce pot, înaintând. 

Dar o noapte petrecută în deşert cu Chaim, sub cerul 
liber, este în clipele acelea o adevărată simfonie a fericirii. 
A doua zi dimineaţă ne reluăm drumul, mai încet, deoarece 


picioarele continuă să mă doară. Zăresc de departe o 
tabără de refugiaţi palestinieni, unde flutură drapelul 
Naţiunilor Unite. Trecem pe lângă şiruri de căsuțe joase, 
cu pereţi din argilă roşie. În apropiere de lerichon, ne 
oprim la o mică băcănie, să facem un stoc de provizii: 
conserve de carne de vită şi legume. 

Acest oraş, care a fost cândva darul lui Marc Antoniu 
făcut Cleopatrei, este un miraj ivit din deşert. Arbori uriaşi 
de hibiscus”, cu flori de un roşu catifelat, livezi de 
portocali, culturi de bananieri cât vezi cu ochii... După 
căldura înăbuşitoare a pustiului, te afli în faţa unui miracol 
de umbră şi răcoare. Cumpărăm tifon ca să-mi pansez 
rănile şi reuşesc să vizitez superbele ruine romane. 

Când ne-am început călătoria voiam să traversăm malul 
apusean al Iordanului şi să ajungem la Meshramot, un 
kibutz& în care locuieşte fratele mai mare al lui Chaim, 
Mordechai. Picioarele nu-mi îngăduie să merg prea repede, 
am băşici cu diametrul de câţiva centimetri. Este imposibil 
să mergi o sută de kilometri fără încălţăminte potrivită. 
Pornim aşadar înapoi spre Tel-Aviv, ca să cumpărăm ceea 
ce-mi trebuie. Chaim decide ca, din când în când, să luăm 
autobuzul. Mâncăm la iarbă verde, în mijlocul livezilor, în 
parfumul ameţitor al lămâilor de un galben auriu sau verzi, 
al portocalelor şi grepfruturilor. Cerul înstelat ne slujeşte 
drept acoperiş. Am impresia că o vrajă ne învăluie, oprind 
timpul în loc... Apusul soarelui, ivirea zorilor, umbra 
parfumată, gustul de grepfrut proaspăt cules cu mâna 
noastră... chiar şi suferinţa fizică, pe care-o simt la fiecare 
pas, contribuie la starea euforică în care mă aflu. Am făcut 
până la capăt drumul acesta înfrângându-mi durerea, 
depăşindu-mi limitele şi, pentru prima dată, sunt mândră 


5 Hibiscus: specie de arbust ornamental înrudit cu nalba, având flori 
foarte larg-deschise. (n.t.) 
6 Kibutz: fermă colectivă în Israel (n.t.) 


de mine. 

Cu o pereche de bocanci în picioare şi simţindu-mă mult 
uşurată, sunt gata să pornesc iar către nord. Chaim, mereu 
atent, n-a încetat să mă încurajeze, oprindu-se de fiecare 
dată înainte de a mă părăsi total puterile. Acum merg mai 
bine. Înaintăm de-a lungul coastei, străbătând oraşe şi sate 
din alte vremuri. Hezliya, Shefayyim, Netanya, perla 
Sharon-ului, plaje superbe cu nisip fin, ce se întind pe 
kilometri întregi, Avihavil, Hadera. 

Dragostea mea faţă de această ţară creşte cu fiecare zi 
ce trece, la fel ca şi iubirea pentru Chaim, ghidul meu, cel 
care-mi dezvăluie această fericire romantică. Puțin îmi 
pasă de hoteluri şi de plajele de lux; să dormi sub cerul 
liber, să aprinzi un foc de tabără, să deschizi râzând o 
cutie de conserve şi să-ţi înfigi dinţii într-o portocală - la 
vârsta mea, acesta este adevăratul lux al libertăţii. Să faci 
duş sub stropitorile rotitoare din livezile înmiresmate, să 
priveşti cum zboară prin aer picăturile de apă prețioasă, 
sclipind în lumină... Mi-ar plăcea să pot striga în gura mare 
această fericire. 

La Meshramot fac cunoştinţă cu Mordechai Edwar, 
fratele mai mare al lui Chaim, cu soţia lui Gila şi cu cele 
două fetiţe ale lor. Mordechai este tehnician, lucrează în 
mica uzină a kibutz-ului. Foarte curtenitor, se poartă 
amabil cu mine, pare ceva mai educat decât Chaim. Observ 
cu interes, pentru prima dată, acest exemplu de viaţă în 
comun care a stârnit atât de multe visuri în capetele 
tineretului din anii şaptezeci. În fiecare dimineaţă bărbaţii 
pleacă să muncească în livezi sau la uzină, ca şi unele 
femei; celelalte îşi împart timpul între diverse sarcini ale 
comunităţii: bucătărie, spălatul rufelor, grădinărit, paza 
copiilor, şcoală. Casele sunt mici, mobilate cu simplitate; 
masa este servită într-o imensă sală comună. Singurul 
lucru care nu-mi place într-un kibutz este completa 


absenţă a unei vieţi intime. Mă simt prea individualistă şi 
independentă ca să pot suporta mult timp să trăiesc în 
permanenţă sub ochii altora, în faţa celorlalţi. 

Nu rămânem la Meshramot decât două zile şi ne 
întoarcem la Tel-Aviv. Iubirea mea se află aici. Atât 
pământul cât şi bărbatul. Vraja este totală. 


KKK 


Aud vocea mamei care ridica receptorul. 

— Tu eşti, Patsy? 

— Nu mă înapoiez acasă, mămico. Rămân în Israel cu 
Chaïm! 

Intotdeauna merg drept la ţintă. Şi, ca de obicei, nu-i 
ascult argumentele cu care protestează. La ce bun, doar le 
ştiu pe dinafară! „Eşti prea tânără, studiile tale...” Mă 
anunță că va sosi la Tel-Aviv Împreună cu tata, cu primul 
avion, şi sunt convocată să vin la hotel însoţită de Chaim. 

Intrevederea este încordată. Părinţii mei sunt nervoşi, 
Chaim este agresiv. Poate că în Belgia ar fi tăcut, dar aici, 
în Israel, unde se ştie acasă, trece la atac. Întrerupe brusc 
conversaţia în cursul căreia îmi înfrunt părinţii. 

— Oricum, nu era virgină! 

Mânia şi neîncrederea se întipăresc pe chipul mamei 
mele. Această provocare ridicolă este în mod clar destinată 
să-i pună în încurcătură pe părinţii mei. Şi, într-adevăr, ei 
sunt profund tulburaţi. Chaim nu le-a vorbit niciodată pe 
un asemenea ton, cu o totală lipsă de respect. Oricum nu-l 
plăceau; acum le este teamă pentru mine. Mai târziu, 
mama avea să-mi spună că discuţia aceea, purtată într-o 
cameră anonimă a unui hotel din Tel-Aviv, a însemnat 
începutul unui lung şir de zile grele. Presupun că în ziua 
aceea le-a trebuit un mare curaj ca să nu i se opună cu 
brutalitate bărbatului care, cu atâta aroganță, le furase 
practic fiica. Ştiau că, dacă ar fi făcut-o, ar fi pierdut orice 


legătură cu mine. Sperau că, mai devreme sau mai târziu, 
aveam să-mi recapăt minţile, şi că în momentul acela nu 
voi ezita să apelez la ei. O ruptură între noi ar fi fost 
deosebit de adâncă. Nici tata, nici mama nu puteau folosi o 
asemenea strategie. 

Dimpotrivă, tata decide să obţină tot ce era posibil în 
situaţia respectivă. 

— De acord, poţi să rămâi, încă mai ai biletul tău de 
avion fără termen de întoarcere; tot e bine dar, pentru a-ţi 
îngădui acest sejur prelungit, îţi impun o condiţie: te vei 
înscrie la şcoală şi vei învăţa ebraica. 

Bineînţeles că mă grăbesc să accept cu bucurie această 
propunere care evită o dramă - fiindcă n-am împlinit 
optsprezece ani şi autoritatea părintească este în 
continuare o frână pentru setea mea de libertate totală. 

Ei pleacă. Adio constrângeri, iată-mă singură pe lume cu 
Chaim Edwar, voi trăi cu el. Voi dormi cu el, mă voi trezi 
alături de el, pentru totdeauna. 


KKK 


Un cub de ciment din care se iese într-o grădină. Este 
casa părinţilor lui Chaim şi se află la est de Tel-Aviv, într-o 
mare suburbie situată între Ramat-Gan şi Petakh Tikwa. 
Străzi pline de praf, clădiri aliniate - periferia deşertului. 

Casa părintească a făt-frumos-ului meu seamănă cu 
toate celelalte locuinţe din acest cartier fără personalitate: 
o vastă încăpere centrală şi trei alte camere mai mici, care 
servesc tuturor scopurilor. În fiecare încăpere - un pat şi 
un dulap îndesat cu pături. Există şi o bucătărie şi o 
cameră de baie de mici dimensiuni. Trecerea timpului a 
supus la grea încercare soliditatea zidurilor. Acolo unde se 
îmbină cu acoperişul, se strecoară din loc în loc raze de 
soare sau ploaia. 


Tatăl lui Chaim, Sholomo, slab, nervos, cu bărbia 
împodobită cu o barbă albă, ascuţită, este primul evreu 
practicant al religiei iudaice pe care îl cunosc. Pe fiecare 
obraz poartă perciunii tradiţionali - lungi şuviţe de păr 
care coboară până sub lobul urechii. Arborează 
întotdeauna o pălărie ovală, neagră, peste părul lui cărunt. 
Omul acesta nu mă iubeşte. Mă respinge din primul minut. 
Sunt creştină, şi pentru evreul acesta habotnic, emigrat 
din Yemen, asta-i un blestem. La început n-am înţeles de ce 
se mişca prin casă atât de încet, sprijinindu-se de pereţi cu 
mâinile lui slabe şi noduroase. În cele din urmă mi-am dat 
seama că era în permanenţă beat. Se întoarce acasă pe la 
patru după-amiaza şi scotoceşte prin toate dulapurile, 
căutând o sticlă de votcă. Paharul dozator se află în 
buzunarul lui. Este o modalitate de a trăi sau de a se 
sinucide, nu prea ştiu, dar i se întâmplă să bea atât de mult 
încât se prăbuşeşte într-o sincopă. 

Leah, soţia lui, este o fiinţă afectuoasă: o femeie 
bondoacă şi trupeşă ce poartă rochii lungi peste şalvari. Şi 
ea tot de origine yemenită, a fost căsătorită cu Sholomo 
încă de când era puberă. O copilă care a rămas gravidă de 
îndată ce i-a venit ciclul. Care le dă ascultare soţului şi 
fiilor săi, potrivit tradiţiei seculare, până la a le deveni 
sclavă. Femeia îi aparţine soţului, mama trebuie să fie 
devotată fiilor. În timpul zilei munceşte într-un cămin de 
copii. 

Seara se întoarce repede acasă, pentru a fi pregătită 
când se înapoiază soţul şi copiii ei, gata să le îndeplinească 
dorinţele, mereu zâmbitoare. E singura care face efortul de 
a mă accepta în familie. În pofida soţului ei, care nu 
întârzie să-mi adreseze întruna injurii. Îl aud mereu 
bombănind, ca şi cum n-aş fi acolo: 

— Târfă creştină! Căţea creştină! 

Ne-au lăsat să ne instalăm în fundul curţii din spatele 


casei lor, într-o altă construcţie de ciment de dimensiuni 
extrem de mici. Este casa noastră. În afară de încăperea 
principală, se mai află aici o bucătărie liliputană şi un duş 
montat într-un colţ. Iarna vom folosi o sobă cu păcură, iar 
apa va fi încălzită, ca în majoritatea locuinţelor israeliene, 
cu ajutorul energiei solare. Vara, casa este un cuptor. Dar 
această viaţă spartană, la câţiva metri de părinţii lui 
Chaim, îmi convine de minune. Tot datorită idealismului 
vârstei mele şi atracției faţă de noutate. Mi se pare 
romantică nevoia de a desface în fiecare seară canapeaua- 
pat care ocupă întreaga cameră, romantic să mă scol 
devreme dimineaţa, mergând în vârful picioarelor ca să nu- 
l trezesc pe Chaim. iată-mă şi pe mine pionieră a noii mele 
vieţi. 

Chaim nu se trezeşte decât către ora unu după-amiaza, 
face un duş, îşi pune costumul şi cravata şi pleacă spre 
îndeletniciri misterioase. Cei mai mulţi oameni de pe aici 
muncesc vara în şort şi într-o cămaşă subţire, dar Chaim 
consideră că este important să ai înfăţişarea unui tânăr 
dinamic. Şi-a terminat stagiul militar şi are la dispoziţie 
toate zilele, pentru a se ocupa de viitorul nostru. Il vede 
măreț. Ar vrea să înfiinţeze o întreprindere, să organizeze 
activităţi de import-export, să câştige mulţi bani. Până una- 
alta, se mulţumeşte să vândă enciclopedii, ca vânzător 
ambulant. 

Eu am acasă propriile mele ocupaţii. Mai întâi deschid 
radioul, pe frecvenţa postului „Kol ha Shalom”, Vocea 
Păcii. Staţia nu-i aparţine statului şi emite de pe o navă ce 
se află în afara apelor Israelului, prin urmare în mod ilegal, 
după cum afirmă Chaim. Pentru mine prezintă avantajul de 
a difuza cântece, atât în engleză, cât şi în ebraică, de a 
vorbi despre pace şi iubire, în timp ce mătur şi fac 
curăţenie în căsuţa noastră. După aceea trec la spălatul 
rufelor cu mâna. Soarele este atât de puternic încât 


cearşafurile se usucă afară într-o jumătate de oră. Spre 
sfârşitul după-amiezii iau o pauză, să mă duc în vizită la 
mătuşa lui Chaim. Aceasta s-a căsătorit cu un francez şi 
posibilitatea de a vorbi puţin limba mea maternă mi se 
pare odihnitoare. Deşi am făcut progrese, tot îmi este greu 
să vorbesc englezeşte cu Chaim, iar ebraica încă îmi cere 
eforturi. 


KKK 


Nu mă pricep deloc la bucătărie. Mama mea este 
expertă în acest domeniu, dar în faţa maşinii de gătit eu nu 
sunt bună de nimic şi, din fericire, luăm mesele la părinții 
lui Chaim. Într-o seară, în timpul cinei alcătuită ca de cele 
mai multe ori dintr-o delicioasă supă de pui şi legume, 
Sholomo se ridică brusc şi începe să mă ocărască. 
Vorbeşte în ebraică şi mult prea repede ca să-l pot 
înţelege, dar mi se pare evident că, fără să vreau, trebuie 
să fi făcut ceva rău. Chaim dă impresia că-mi ia apărarea, 
discuţia se sfârşeşte prin a se linişti, dar toţi membrii 
familiei au înfăţişări jenate. Sunt nevoită să aştept să fim 
singuri în cuibul nostru de ciment pentru a-l întreba ce 
sacrilegiu am putut săvârşi. 

— Tata a crezut că torni lapte în farfuria lui, alături de 
pui. Nu acceptă să mănânce de faţă cu cineva care nu 
mănâncă la fel ca el, cuşer. 

— Lapte? Dar era maioneză! 

Fusese atât de beat încât le confundase. 

Regulile cuşer impun ca, după ce ai consumat carne, să 
aştepţi câteva ore înainte de a mânca lactate. Nu cunosc 
raţiunea acestei reguli. Şi îmi e greu să-i găsesc o 
explicaţie. Mă cert cu Sholomo la fiecare masă. 

Nu ţin deloc să jignesc pe cineva, oricine-ar fi, din 
această familie. li respect, tot aşa cum aş vrea să fiu şi eu 


respectată, şi mănânc cuşer pentru că ei mănâncă potrivit 
regulilor cuşer. Am pus multe întrebări cu privire la aceste 
reguli, lui Chaim precum şi celorlalţi. Mi s-a spus că, la 
origine, este vorba de reguli de igienă. Nu trebuie să 
mănânci carnea animalelor carnivore. Porcul, care 
mănâncă de toate, este considerat un mâncător de 
cadavre, deci impur, ca şi tot ce provine din mare şi nu 
poartă un înveliş protector de cochilii. 

Părerea mea este că, de-a lungul secolelor, cele mai 
multe dintre aceste reguli au devenit o constrângere 
inutilă... 

Certurile mele cu Sholomo fac ca atmosfera din casă să 
devină apăsătoare. 

Leah nu spune nimic. Faţa ei a îmbătrânit înainte de 
vreme, trupul i-a obosit datorită faptului că a adus pe lume 
copii mult prea devreme. Suportă urletele soţului ei 
alcoolic. Trebuie să fi fost o fetiţă când, în momentul 
exodului evreilor yemeniţi, a fost căsătorită, fără a i se 
cere părerea, cu Sholomo, pentru a se evita înrolarea 
acestuia în armata israeliană. 

Leah a adus pe lume cinci băieţi, realizare cu care se 
mândreşte. Pe unul din fii l-a pierdut la vârsta 
adolescenţei, i-au rămas Mordecha i, Asher, un tânăr cu o 
fire deschisă şi plăcută, foarte în largul său cu femeile şi 
copiii, spre deosebire de Chaim, care ar putea fi categorisit 
drept un macho” dur; şi pe urmă Goory, mezinul de opt ani. 
Cu el învăţ cel mai bine ebraica. Mai întâi pentru că-l 
amuză ceea ce ia drept o joacă, cât şi fiindcă este foarte 
bun «din fire. 

Chaim rămâne preferatul şi alintatul mamei sale. Fiul 
îndrăgit, cel căruia i se iartă totul, „cel mai bun”. Ceea ce 
afirmă el atât de des despre sine este un adevăr stabilit de 
mama lui. Ea mi-a dat de înţeles că, în adolescenţă, el 


7 Macho{lb. spaniolă): mascul, bărbat viril, (n.t.) 


săvârşise câteva prostii, dar că se lăsase antrenat de câţiva 
prieteni. 

— Nu a fost vina lui... 

Leah e mândră de curajul fiului ei, rănit în armată. 
Mândria aceasta se traduce printr-o adoraţie care aproape 
că mă jenează când, uneori, şi-o exprimă cu emfază. Într-o 
zi, Leah scoate dintr-o cutie de carton o cămaşă zdrenţuită, 
înroşită de sânge. 

— A primit un glonţ în timpul unor trageri! în noaptea 
aia, când s-a întors acasă, uniforma îi era plină de sânge! 

— Dar de ce păstrezi cămaşa pătată? Nu vrei s-o speli? 

— Chaim vrea să o păstreze amintire. 

Chaim sau tu? Sau amândoi? 'Tot ce vrea Chaim vrea şi 
mama lui. Cămaşa însângerată se înapoiază în cutia de 
carton, relicvă prețioasă a eroului. Când aveam să capăt 
îndoieli cu privire la realitatea bravurii eroului şi a faptelor 
sale de vitejie, avea să fie prea târziu. 

Pentru Chaim, armata este un continuu motiv de mânie. 
Armata nu i-a oferit îngrijirile medicale ce-i erau necesare, 
armata îşi bate joc de el, de Chaim cel viteaz... în fiecare 
an, rezerviştii trebuie să repete un stagiu militar de o lună, 
asta până la vârsta pensionării. De asemenea, sunt 
mobilizați în caz de stare de alarmă. Nu ştiu de ce Chaim, 
un paraşutist de elită, nu este şi el convocat, ca toţi 
ceilalţi. 

— Din cauza rănii de la braţ! 

Poartă mereu un bandaj elastic, cum au sportivii. 
Niciodată nu m-am lămurit cu adevărat care îi era 
infirmitatea şi dacă rana lăsase sechele. Chaim este un 
erou al armatei, de vreme ce aşa afirmă. 


KKK 


M-am înscris la nişte cursuri de ebraică, dar lecțiile se 


transformă în plictisitoare discuţii politice. Anul trecut, 
preşedintele egiptean Anwar El-Sadat a venit la Ierusalim 
să ţină un discurs la Knesset, parlamentul israelian, şi în 
ţară adie, pentru prima dată după mulţi ani, un vânt de 
optimism. Restabilirea păcii cu ţările arabe este posibilă. 
Eu doresc pacea, bineînţeles, dar urăsc politica. Susţin 
Israelul, îi cunosc istoria şi înţeleg conflictele istorice care 
îl opun palestinienilor. Însă am constatat că majoritatea 
palestinienilor sunt oameni obişnuiţi - nu nişte terorişti - 
care încearcă pur şi simplu să-şi câştige existenţa. Nu am 
chef să mă las atrasă în discuţii politice arbitrare, aşa că 
mă decid să renunţ la cursuri. În Belgia am dobândit 
suficiente noţiuni care să-mi îngăduie să vorbesc ebraica 
acasă, cu micul Goory. Mă învaţă cântece, îmi corectează 
greşelile. Vorbesc mult şi cu Leah, lucruri simple, ca de 
pildă despre bucătăria yemenită, menaj, bărbaţi, familie. În 
felul ăsta aflu, din frânturi, povestea acestei femei 
curajoase. 

Sholomo şi ea erau bogaţi când au părăsit Yemenul 
pentru a se stabili în Israel. Şi sosirea lor, după război, în 
Tara Făgăduinţei a fost plină de greutăţi. Înghesuiţi în 
tabere înjghebate în grabă şi ca vai de lume, locuind în 
hangare metalice, în care vara căldura era îngrozitoare, au 
trăit în condiţii de viaţă înspăimântătoare. 

Sistemul ebraic al castelor din Israel, aşa cum mi l-a 
descris Leah, este uimitor. Evreii din Europa sau din 
America se află la capătul de sus al scării sociale, evreii din 
Africa de Nord la capătul de jos, ca şi yemeniţii. Au 
reputaţia de a fi ţărănoi neciopliţi şi grosolani, cu un spirit 
de clan şi obiceiuri tipic arabe în modul lor de viaţă. Leah 
se consideră victima respingerii şi a unui oarecare dispreţ. 
Aşa se face că soţii Edwar au devenit săraci. lar Chaim 
vrea să fie bogat. 

Este un inspector de temut şi maniac în domeniul 


menajului. Când se întoarce de la ocupațiile lui, 
inspectează casa şi face tot felul de observaţii. Chiar dacă 
sunt neîndreptăţite. 

— Eşti o soţie rea! Au trecut trei săptămâni de când n-ai 
mai spălat cearşafurile! Sau chiar o lună! 

— Nu-i adevărat! Le spăl de două ori pe săptămână, aşa 
cum mi-ai cerut. 

— Nu le văd afară! 

— Pentru că se usucă mai puţin de o oră! Le pun imediat 
la loc, de aceea nu le vezi uscându-se! 

Deoarece pare să nu-mi dea crezare, începând din ziua 
aceea las cearşafurile întinse, aşteptându-i întoarcerea ca 
să le strâng de pe frânghie. 

Este soiul de bărbat care atinge masa cu degetul şi care 
schiţează o grimasă, acuzându-mă că n-am şters praful, 
sau că n-am măturat, sau mai ştiu eu ce altceva. De fapt, 
are tendinţa de a mă conduce neîncetat spre statutul de 
menajeră, şi atitudinea aceasta mă face să mă simt prost, îl 
iubesc, dar încă nu ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea, şi un 
viitor în care să nu fac altceva decât să şterg pe jos sau să 
spăl rufe obligatoriu, la ordinele unui soţ maniac, nu mă 
încântă prea mult. Căci la el este vorba de manie. Chiar 
dacă nu există niciun fir de praf, mă acuză că mi-am 
neglijat îndatoririle de gospodină... Protestez, şi reuşeşte 
să mă convingă că greşesc. 

Femeie - trebuie să fiu femeie de la vârful picioarelor şi 
până la fruntea plecată în semn de obedienţă faţă de 
bărbat. Am fugit de-acasă pentru a fi împreună cu el, este 
adevărat, şi încă mai sunt îndrăgostită, şi oarbă, dar fuga 
aceasta nu mi-a rezolvat problemele. Uneori sunt fericită 
că mă aflu aici, sub cerul acesta pe care-l iubesc, şi alături 
de el. Alteori simt acut vidul, absenţa unor prieteni, a 
familiei mele, iar strada asta prăfuită, care duce 
întotdeauna la aceeaşi băcănie, la aceeaşi staţie de 


autobuze, mă deprimă. 


KKK 


O scrisoare de la mama îmi aduce veşti bune. Pe 16 
noiembrie 1978 este ziua de naştere a tatălui meu. Mama 
îmi scrie: 

„Ca să-i fac o surpriză, am invitat întreaga familie şi pe 
toți prietenii lui. Vom avea o petrecere formidabilă şi ar fi 
minunat dacă am putea fi toți laolaltă. Vă ofer biletele de 
avion, ca să puteti veni amândoi”. 

Chaim începe prin a refuza. Dar insist atât de mult încât 
în cele din urmă cedează. Cu o oră înainte de începerea 
petrecerii, aterizăm la Bruxelles. Eric a venit să ne ia de la 
aeroport şi să ne conducă la bunica, în aşa fel încât să 
păstreze elementul de surpriză. Bunica locuieşte chiar 
lângă casa părinţilor mei. 

Chaim este prost-dispus, şi în astfel de situaţii găseşte 
orice pretext ca să strice atmosfera cu o înverşunare 
uimitoare. Mai întâi refuză să urce în maşina condusă de 
Eric. Luăm un taxi. Pe urmă, când eu visez să mă cufund în 
baia somptuoasă a bunicii, ca să mă relaxez după oboseala 
drumului, el se împotriveşte. Nu îndrăznesc să protestez, 
cu toate că de multă vreme n-am mai făcut o baie. Nu ştiu 
pentru ce cedez. Chaim mă domină. 

Colac peste pupăză, acum, când a sosit ceasul marii 
surprize, nu vrea să meargă la părinţii mei. Eric nu pricepe 
nimic. 

— E timpul, petrecerea a început! 

— Nu vreau să merg. 

Eric nu face niciun comentariu şi dispare, s-o prevină pe 
mama care, la rândul ei, vine şi încearcă să-l convingă pe 
Chaim să se poarte raţional. Deoarece nu îşi motivează 
refuzul - în mod evident o ţâfnă - mama declară cu 


fermitate: 

— Nu-i acum momentul să faci pe încăpăţânatul! Dacă ai 
o problemă, ne-o vei explica mâine! 

Impotriva voinţei, Chaim cedează. Binevoieşte să asiste 
la petrecere, la strigătul de bucurie al tatii, care mă 
strânge în braţe. Dintr-odată, se poartă extrem de 
curtenitor cu toată lumea. Parcă-i alt om. Dar chiar de a 
doua zi redevine ursuz şi refuză cu încăpățânare să-i 
adreseze vreun cuvânt lui Eric. 

Imi interzice să mă apropii de câinele meu. Degeaba dă 
din coadă şi se agită sărmana mea Princesse, privindu-mă 
cu ochii ei duioşi; cei ai lui Chaim sunt întunecaţi de 
dispreţ. 

— Lasă câinele, este ridicol! 

O săptămână la Bruxelles, între fericire şi supărare, 
între îndoială şi îngrijorare. Ca prin ceaţă, nu simt decât 
un singur lucru: frica de a-l pierde. Îi dau ascultare, îl 
urmez ca un căţeluş fidel. Nu-mi dau seama ce anume îl 
nemulţumeşte. In realitate, ca toate persoanele posesive, 
se teme că familia mea m-ar putea influenţa contra lui. Îi 
povestesc încăierările mele de băieţoi cu Eric, deoarece 
este evident că-l detestă. Tot aşa cum îl urăşte pe tatăl 
meu şi pe toţi bărbaţii cu care vin în contact. 

Iau din nou avionul spre Tel-Aviv, încăpăţânându-mă să- 
mi urmez cu ochii legaţi destinul. 


KKK 


La scurtă vreme după întoarcerea noastră, asist, într-o 
dimineaţă, la o scenă surprinzătoare. Se aud bătăi 
puternice în uşă. Uitându-mă pe fereastră, văd un coleg 
de-al lui Chaim, un tânăr care, din câte ştiu, vinde 
împreună cu el enciclopedii, încep să se certe; eu încă nu 
ştiu destul de bine limba ca să înţeleg care-i motivul 


neînţelegerii lor. Amândoi sunt foarte enervaţi. Deodată, 
musafirul scoate din buzunar un revolver. Nu-l îndreaptă 
spre Chaim, ci se mulţumeşte să-l arate. Amenințarea este 
limpede. Nu vreau să aflu ce se întâmplă. Tot ce ştiu este 
că, în mod normal, un vânzător de enciclopedii nu se 
plimbă cu un revolver în buzunar. les foarte repede din 
casă, trec ca o furtună pe lângă cei doi bărbaţi, spunându-i 
lui Chaim: 

— Scuză-mă! 

Mă refugiez la unchiul Henri, francezul, şi aştept o 
vreme până să mă înapoiez acasă. Individul cu revolverul 
nu mai este acolo, dar Chaim este nebun de furie! 

— Trebuie să rămâi mereu alături de mine! Ce te-a 
apucat, de m-ai lăsat baltă? 

Vocea îi capătă accente stridente, trăsăturile îi sunt 
deformate, mânia lui îmi sfâşie inima. De ce se 
înverşunează împotriva mea? N-am nimic de-a face cu 
treburile lui. Dimpotrivă, nu voiam nici să mă amestec, nici 
să-i pun întrebări. 

— Datoria ta este să rămâi lângă mine! Să mă aperi, 
dacă e nevoie* 

Să-l apăr, eu? împotriva unui revolver? 

— Dar de ce te-a ameninţat omul acela? 

— Asta nu te priveşte! 

Imaginea ideală cu care visam să-mi petrec viaţa se 
spulberă dintr-odată în mii de ţăndări. 

Cu toate acestea rezist, refuz să gândesc că este un laş, 
că probabil e implicat în afaceri dubioase, că, în fond, nu 
ştiu nimic despre el. Iubirea nu se lasă ucisă cu uşurinţă. 
Este atât de greu de ucis încât, încă n-am încetat să sufăr. 
Şi să descopăr în mine o fire pe care n-o bănuiam. 
Răbdarea, umilinţa, autoritatea, tot ce am respins în 
adolescenţa mea, voi suporta până la totala aservire. 

În zilele următoare, Chaim face tot ce-i stă în putinţă ca 


să mă ajute să uit ceea ce el numeşte „trădarea” mea. 


5. Pedeapsa 


— Îţi interzic să vorbeşti cu oricine, indiferent cine ar fi! 
M-ai înţeles? Cu nimeni, fără încuviințarea mea! 

În timpul meselor luate în familie se poartă cu ipocrizie; 
Chaim se comportă normal dar, de cum ne întoarcem în 
căsuţa din curtea mizerabilă din spate, nu am voie să mai 
deschid gura. Este o tortură psihică. Singurătatea şi 
tăcerea impuse mă încarcerează mai rău decât zidurile 
unei închisori. 

Şi atunci, în mine se confruntă două Patsy - cea care se 
înfurie când se vede supusă unui tratament nedrept, şi cea 
care o mustră: 

— Patsy, nu te-ai maturizat, nu eşti decât un copil prost 
crescut, trebuie să înveţi să-l asculţi pe bărbatul pe care-l 
iubeşti. 

Şi Patsy cea supusă o învinge pe Patsy răzvrătită. Accept 
pedeapsa. Şi când călăul meu se decide să mă elibereze, îi 
sunt recunoscătoare. M-am cufundat în universul lui, mă 
las cuprinsă de inerție, de un soi de moliciune, de 
indiferenţă, îmi pierd pofta de mâncare şi deja am slăbit 
zece kilograme. Mă tem să nu-mi reapară simptomele care 
mă chinuiau înainte de întâlnirea mea cu Chaim. 

Leah, mamă grijulie, este singura mea confidentă. Şi, în 
plus, confidenţa aceasta este discretă. Îi dau de înţeles că 
sunt nefericită şi ea îmi făgăduieşte că va încerca să stea 
de vorbă cu fiul ei. M-am ales cu un necaz. După o 
convorbire cu mama lui, discuţie ale cărei amănunte nu le 
cunosc, Chaim este nebun de furie. 

— Încerci să mă umileşti? Vrei s-o faci pe mama să 
creadă că nu sunt în stare să te fac fericită? îţi interzic să 
mai vorbeşti! 


Chipul tânăr pe care-l iubesc, cu sprâncene stufoase, cu 
păr aspru, pare să se schimbe de pe o zi pe alta. S-ar părea 
că răutatea gratuită îl secătuieşte. 

Rămasă singură în coliba pe care o consideram 
romantică şi care nu-i decât jalnică, mă hotărăsc să fierb 
nişte ouă. Pun o cratiţă pe sobă şi aştept să fiarbă apa. 
Deodată, maşina de gătit ia foc - probabil o scurgere de 
păcură. Alerg spre uşă, chemând ajutor. Asher se 
năpusteşte şi înăbuşă focul. 

— De ce l-ai chemat în ajutor pe fratele meu? mă 
întreabă Chaim. 

— Păi luase foc soba! Era ceva urgent! 

— Îți interzisesem să vorbeşti! Nu mă interesează 
împrejurările! Nu m-ai ascultat, aşa că acum îţi interzic să 
ieşi din casă. 

De astă dată Patsy răzvrătită o învinge pe cealaltă. 
Nimeni nu m-a sechestrat vreodată. Dacă vreau să ies, voi 
ieşi. Dar unde să mă duc? Spre cine să mă îndrept? Fără 
bani, fără prieteni, vorbind o ebraică încă aproximativă, 
depind cu totul de Chaim. Cât despre părinţii mei, nu 
reuşesc să mă hotărăsc să le telefonez. Le-am refuzat 
sfaturile, am vrut să-mi afirm independenţa - ar fi jalnic 
pentru mine să le cer ajutorul. Şi atunci, neavând altă 
soluţie şi amintindu-mi de un prieten al tatălui meu, 
Samuel Katz, un om de afaceri care locuieşte la Tel-Aviv, 
mă decid să-i cer adăpost. Această persoană îndatoritoare 
nu va refuza să mă ajute şi va putea să joace rolul de 
intermediar între părinţii mei şi mine. 

De îndată ce pleacă Chaim, îmi pregătesc febril mica 
valiză şi o şterg de-acasă. Dar deodată, pe drum, mintea mi 
se zăpăceşte. Pierd contactul cu realitatea. Nimic nu mai 
funcţionează.  Dezorientată,  nemaiştiind încotro să 
înaintez, incapabilă să mai păşesc, mă refugiez sub un pâlc 
de  portocali. Ghemuită lângă trunchiul copacului, 


strângând în braţe geamantanul, adorm. O inconştienţă 
totală. Nu ştiu cât timp am rămas acolo. 

Pâlcul de portocali sub care m-am refugiat se află pe 
peluza unui spital de psihiatrie. Cel care mă descoperă 
este un infirmier. În palmă ţin un mic brici; nu l-am folosit, 
nici măcar nu-mi amintesc să-l fi luat cu mine. Habar n-am 
ce intenţionam să fac cu el. Mă trezesc lent din această 
stare ciudată. Infirmierul îmi vorbeşte blând, îşi dă seama 
că nu reprezint niciun risc, că nu constitui un pericol 
pentru nimeni. De altminteri mi-am revenit în fire şi, când 
îmi propune să mă însoţească până acasă, îi răspund 
normal. Docilă, mă ridic ca să-l urmez. O Patsy buimacă 
porneşte iarăşi pe drumul ce duce la Chaim. 

Tocmai am săvârşit faţă de Chaim un şir întreg de 
păcate, i-am sfidat autoritatea ieşind din casă singură, am 
vorbit cu cineva şi, mai rău decât orice, acea persoană era 
un bărbat. Urlă ceasuri întregi. Nici nu mai ştiu ce urlă. 
Când în colibă se aşterne din nou liniştea, el încheie prin 
obişnuita sentinţă: 

— Îţi interzic să vorbeşti cu cineva, indiferent cine ar fi. 

Singurătatea devine cu totul insuportabilă şi, încă o 
dată, mă hotărăsc să plec. Aceeaşi valiză, aceeaşi fugă cu 
intenţia de a mă refugia la Samuel Katz. Destinul îmi pune 
bețe în roate. Trecând prin faţa părinţilor lui Chaim, îl 
zăresc pe Go6ry care încearcă zadarnic să ajute un pisoi să 
coboare din vârful unui arbore în care s-a căţărat şi care 
miaună cu disperare. Spectacolul acesta mă înduioşează. 
Mă opresc să ajut copilul şi pisica şi, în felul acesta, mă las 
prinsă în flagrant delict. 

Cu geamantanul lângă picioare, mă aştept la obişnuitul 
val de injurii. Dar Chaim se comportă exact invers. Are o 
mutră spăşită, pare chinuit de remuşcări. 

— Iartă-mă, Patsy, am un caracter nesuferit... Te 
iubesc... Te implor, nu mă părăsi! Te implor, te iubesc... 


A rostit cuvintele pe care le aşteptam. Ca şi pisoiul din 
copac, care, înnebunit de spaimă la gândul săriturii pe 
care trebuia s-o facă, se liniştise mai adineauri sub 
mângâierea mâinilor mele. 

Mă întorc spre casă, cu braţul lui Chaim pe umărul meu. 

Mă iubeşte. A 

În întreaga ţară încă mai răsună vestea. În urmă cu 
câteva luni, la Camp David, în Maryland, Anwar El-Sadat şi 
Menahem Begin au semnat tratatul de pace între Egipt şi 
Israel. Pacea depinde, printre alte probleme, de evacuarea, 
într-un termen relativ scurt, a zonei Sinai-ului. 


KKK 


Am semnat şi eu o pace stranie cu Chaim, în urma căreia 
am rămas slăbită şi vlăguită. În ziua în care, în sfârşit, mă 
decid să cer sfatul unui medic, aflu că sunt gravidă în trei 
luni. Ciudat este că, în mod instinctiv, bănuiam asta. 
Desenam siluete de femei însărcinate pe toate fragmentele 
de hârtie pe care le găseam. Aşadar nu sunt sterilă. Toate 
argumentele prin care Chaim încerca să mă convingă de 
contrariu erau stupide. Aproape reuşise să-mi vâre în cap 
prostia asta. 

Voi avea un copil! 

Plutesc, sunt euforică, fericită. Copilul din pântecele 
meu îmi redă dintr-odată întreaga energie pierdută. Acum 
am un ţel precis, acela de a fi mamă. 

Chaim întâmpină vestea cu un calm care mă miră. Ca şi 
cum nici nu l-ar interesa. Mă aşteptam că voi discuta cu el 
despre acea sterilitate care se dovedise a nu exista, despre 
viitor, despre copil, dar... nimic. Aici, copiii sunt treaba 
femeilor. Oare a spus măcar: „Bine” sau „Mă bucur pentru 
tine, pentru noi”? Nu-mi amintesc să o fi făcut. Dacă i-aş fi 
semnalat apariţia unui coş pe nasul meu nu ar fi reacţionat 


altfel. 

Îngrijorată din cauza unor sângerări, mă duc la un nou 
consult - mi se confirmă sarcina, mi se recomandă odihnă 
şi sunt întrebată: 

— Te-ai hotărât? 

În Israel avortul este ilegal dar se poate recurge la el cu 
uşurinţă. 

— Il păstrez. 

Dacă mi s-ar lua copilul ar fi totuna cu a mi se smulge 
inima. În timpul acestei perioade de acalmie, Chaim se 
poartă drăguţ, foarte protector, are grijă de mine, îmi 
satisface capriciile. 

Părinţii mei, mereu atenţi să nu mă piardă din vedere, 
ne trimit bilete de avion, oferindu-ne o scurtă vacanţă în 
Belgia. Plecăm. 

Încă nu le-am dat vestea şi, deşi ei ştiu foarte bine că în 
Israel trăim împreună, aici, în casa lor, va trebui să 
continuăm să locuim în camere separate. În definitiv, 
oficial, Chaim nu le-a cerut părinţilor mei voie să împartă 
patul cu fiica lor. Eu sunt cea care am plecat... 

Mama nu-mi remarcă rochiile largi. Oricum, chiar dacă 
ar bănui ceva, atâta vreme cât eu nu voi vorbi despre asta, 
va tăcea şi ea. Servitoarea noastră, Helene, care o ştie pe 
mama de când era în leagăn şi pe care o consider ca pe o 
bunică, încearcă o apropiere: 

— Patsy, să ştii că mie poţi să-mi vorbeşti... Ştiu ce- 
nseamnă să fii tânăr... 

Dar nici ei nu vreau să-i destăinuiesc secretul meu. O 
sarcină încă incipientă, ezitantă, atât de fragilă, cu tot 
trecutul meu de probleme hormonale... Mai întâi vreau să 
ştiu dacă pruncul este sănătos. Mă hotărăsc să fac o 
ecografie. În Belgia, examenul medical îmi va fi rambursat 
de către asigurările sociale şi nimeni nu va afla nimic. Aşa 
îmi închipui eu. Dar, peste câteva zile, soseşte acasă o 


scrisoare pe numele doamnei Heymans. Şi mama, crezând 
că îi este adresată ei, o desface liniştită şi află că este 
gravidă în patru luni!... 

Sunt în camera de baie şi, fără o vorbă, mama îmi 
întinde factura centrului medical. Apoi îşi ia inima în dinţi: 

— Am fost o proastă că n-am observat nimic... 

În aparenţă primeşte vestea cu calm, chiar dacă nu o 
bucură. 

— După-masă vom merge să cumpărăm îmbrăcăminte 
pentru gravide. 

Şi printre rochii, salopete şi cărucioare de copii, atacă în 
mod serios subiectul, păstrându-şi calmul. 

— Ce ai de gând să faci acum? 

Ridic din umeri. Nimic. Voi aştepta. Ea nu insistă. Dar în 
zilele următoare presiunea familiei se face simțită. O 
presiune fermă şi, în fond, logică deoarece vine din partea 
unor părinţi. 

— Patsy, te-ai hotărât să trăieşti cu Chaim, ne-ai spus că 
ai luat această decizie ca om adult; acum trebuie să te 
porţi în mod responsabil. 

— Asta înseamnă să mă căsătoresc cu Chaim? 

— Trebuie să legitimezi copilul acesta. 

Niciodată nu mi-a trecut prin minte ideea căsătoriei. 
Nici măcar nu m-am gândit să mă mărit cu Chaim. În ochii 
mei, o hârtie nu are nicio valoare. Adevăratul angajament 
se află în altă parte, este ceva personal şi nu are nevoie să 
fie înregistrat de un preot sau primar. Trăind cu un bărbat, 
pot simţi că sunt căsătorită cu el fără să-mi fie necesare tot 
felul de ceremonii. Dar lui Chaim ideea pare să-i placă. Şi 
insistența părinţilor sfârşeşte prin a-mi învinge rezistenţa. 
La urma urmei, de ce nu, dacă în felul acesta le fac tuturor 
pe plac? Numai vechiul meu prieten din copilărie, Didier, 
stând în picioare în mijlocul bucătăriei, îi declară franc 
mamei: 


— Nu trebuie s-o obligaţi să se mărite, este o nebunie! 
Nu faceţi aşa ceva! 

— Dacă există o şansă la un milion ca această căsătorie 
să reuşească, trebuie să încercăm. Patsy e gravidă şi 
catolică. Trebuie să se căsătorească măcar civil. 

Didier îşi ia în serios rolul de avocat, argumentează cât 
poate, dar tata şi mama nu-şi schimbă părerea. Bunicul 
meu din partea mamei, care l-a antipatizat pe Chaim din 
prima clipă, insistă ca încheierea căsătoriei să fie făcută în 
regim de separare a bunurilor. Jignită, eu mă opun, dar el 
este neînduplecat: 

— Patsy, dacă nu faci asta, e simplu: o dezmoştenesc pe 
mama ta. Nu vreau ca acest Chaim să-şi vâre în buzunar 
niciun bânuţ din averea noastră. 

În noaptea aceea, în salon, Chaim Edwar şi Patsy 
Heymans se ceartă aprig. El se plânge de faptul că este 
tratat ca un străin, că nu este acceptat de familia mea. 
Incerc să-l calmez: 

— Părinţii mei doresc această căsătorie, nu vorbi prostii! 

— Posibil, şi în curând voi face parte din familie. Şi 
totuşi, purtându-se aşa, mă resping! 

lată-mă prinsă între două focuri şi nu ştiu cum să 
procedez. Mi-e greu să rezist presiunilor lui Chaim, dar 
greu şi să susţin poziţia adoptată de părinţii mei. Însă în 
cele din urmă mă decid să tranşez problema. 

— Trebuie să accepti, Chaim. De dragul mamei. 

Mândrie rănită? Sau dezamăgire că nu poate profita de o 
moştenire la care râvnea? Se retrage în camera lui 
mormăind. lar a doua zi nu vrea să-mi vorbească. Pretinde 
că are de rezolvat nişte treburi în oraş şi dispare toată 
ziua. La înapoiere mă ignoră cu totul. Din nou legea 
tăcerii, şi asta pe durata a cinci zile. 

Când binevoieşte să-mi adreseze un cuvânt, regăseşte o 
Patsy pocăită şi docilă, devotată stăpânului ei. 


Întrunirea de la notar mă face să devin nervoasă. Când 
acesta evocă clauza separării bunurilor şi-l întreabă pe 
Chaim dacă este de acord, abia îndrăznesc să privesc 
trăsăturile crispate ale viitorului meu soţ. Cu chipul palid, 
din care parcă s-a scurs tot sângele, el sfârşeşte prin a 
şopti: 

— Da. 

Nuntă. 20 iulie 1979. Port o rochie largă de culoare 
cafenie şi o vestă bej. Bunica mi-a oferit o superbă broşă 
cu diamante - o bijuterie de familie, de mare valoare. 
Chaim pare calm şi liniştit sufleteşte. Imbrăcat cu un 
pantalon de culoare deschisă, cu un blazer bleumarin şi cu 
cravată, stă lângă mine în faţa biroului primarului, în 
primăria din Bruxelles. Părintele Edgar este martorul meu. 
Ceremonia e scurtă. Chaim răspunde primul: „Da”. Eu 
privesc drept înaintea mea şi, când îmi vine rândul, am 
impresia că primesc în faţă un pumn. O lovitură care mă 
doboară. Ezit să răspund, în minte îmi dansează o mulţime 
de imagini, înghesuindu-se unele în altele: chipul viitorului 
meu soţ, deformat de mânie, glasul lui grav plin de injurii, 
pretenţiile lui; apoi o văd pe Leah - supusă, obosită şi 
resemnată şi, în cele din urmă, pe tatăl lui, tremurând, cu 
o expresie plină de răutate, căutând o sticlă de votcă... 
Niciun sunet nu reuşeşte să-mi iasă din gură. Tăcerea 
impusă de Chaim îmi revine ca un ecou. În străfundul 
minţii mă aud strigând: „Nu! Spune nu!” Dar de pe buze 
nu-mi iese niciun cuvânt... 

Mă întorc spre feţele îngrijorate şi atente din spatele 
meu. Fraţii mei, Eric, Gery şi Michel, părinţii mei... Nu pot 
să le fac aşa ceva. Nu pot să strig: „Nu!”, şi s-o iau la fugă! 
Au pregătit totul, gustările, recepţia; ei sunt cei care au 
oferit biletele de avion ca să ne vadă. Ei mi-au spus: 
„Patsy, poartă-te ca un adult!” 

Și Chaim? Să-l umilesc? Să-l las baltă acolo? Şi copilaşul 


meu? Aceste câteva clipe de panică sunt îngrozitoare. A-ţi 
pune laţul de gât este o expresie care ilustrează bine ceea 
ce vrea să zică. Eu simt această funie care îmi apasă glota, 
îmi comprimă muşchii, până când murmur: 

— Da. 

Chaim îmi pune pe deget un inel de aur alb; întâmpină 
dificultăţi, căci de când sunt gravidă mâinile mi s-au 
umflat. Şi când vine rândul meu, tremur atât de tare încât 
las să-mi cadă verigheta. 


KKK 


Mama a prevăzut într-adevăr totul. Pentru noaptea 
nunții noastre avem dreptul la două paturi alăturate, în 
camera mea, la pleduri şi cearşafuri noi. Biata mama! 
Jenată, îmi prezintă o rugăminte la care se gândeşte cu 
siguranţă de câtăva vreme dar pe care nu o putea formula 
înainte ca fiica ei să fi devenit în mod oficial soţia lui 
Chaim. 

— Patsy, ai vrea să-l rogi pe Chaim să-şi scoată chiloţii 
când îşi face duşul? îi găsesc zilnic, uzi, pe pardoseală. 

— Chaim, de ce faci asta? 

— Nu pot să-mi scot slipul înainte de a avea la îndemână 
un prosop sau un halat în care să mă înfăşor! 

În sinea mea îmi zic că asta nu l-ar împiedica să şi-l 
culeagă după aceea de pe jos, în loc să-l lase cu nepăsare 
să zacă acolo pentru ca mama sau oricine altcineva să-l 
ridice în locul lui. Dar în privinţa goliciunii lui este sincer. 
Niciodată nu l-am văzut în pielea goală. Insistă să se 
ascundă sub aşternuturi. Şi totuşi eu port copilul lui. 

— Măcar ia-l de jos, pentru mama... 

— Bine, bine, o să-l pun în coşul cu rufe murdare... De 
ce-o fi trebuind să faci atâta caz pentru asemenea lucru? 

Şi, începând de a doua zi, mama are plăcerea de a găsi 


chiloţii lui Chaim, uzi leoarcă, printre celelalte rufe. 


KKK 


Am fost nevoită să discut îndelung pentru a reuşi să 
rămân în Belgia până la naştere. Tata a considerat că-i 
logic să-i sugereze ginerelui său să-şi găsească un serviciu. 
Dar Chaim refuză să muncească sub ordinele cuiva. Vrea 
să fie propriul său patron şi începe prin a se instala fără 
jenă în biroul tatălui meu, care se învecinează cu camera 
noastră. 

Telefonează ore în şir, pe tot globul, luând legătura cu 
relaţiile sale din domeniul import-exportului, arătându-se 
interesat de toate produsele. De la ţigară până la bidonul 
de benzină. Seara, la cină, de faţă cu tatăl meu vădit 
crispat, vorbeşte despre milioane de dolari, de afaceri 
ultra--rentabile... 

— În curând nu va mai trebui să muncesc! 

În funcţie de decalajele de fus orar, se scoală noaptea 
pentru a se face stăpân pe birou, mă trezeşte ca să 
transmit un telex. Şi-a găsit o asociată în afaceri, o tânără 
brunetă, mărunţică, care locuieşte la hotelul „Metropole”, 
în piaţa Brouckere, situată în centrul Bruxelles-ului. Se 
duce s-o viziteze zilnic, îi telefonează des şi, deoarece 
vorbesc în engleză, trag concluzia că ea nu este nici 
belgiancă, nici israeliană. Dar nu ştiu nimic altceva despre 
ea. Afacerile lui Chaim rămân domeniul lui, misterul lui. 

Mă plictisesc. Când Chaim nu-mi încredinţează vreo 
lucrare de birou, o ajut pe mama la spălatul rufelor. Uneori 
mergem la cumpărături pentru copil, dar zilele sunt lungi. 

Aştept. 

Chaim devine mai mult decât posesiv. La început eram 
în stare să cred că purtarea lui este măgulitoare, dar acum 
mă sufocă. Subiectul preferat al geloziei lui este căţeluşa 


mea. 

— O iubeşti mai mult decât pe mine... 

— Nu, n-o iubesc mai mult decât pe tine. 

— Bine, admit. 

În realitate nu admite absolut nimic. Tactica lui este 
campania de convingere subtilă şi vicleană. Niciodată nu 
va spune deschis: „Descotoroseşte-te de câinele ăsta!” Dar 
te face să simţi, să ghiceşti că asta-i ceea ce vrea. Aruncă 
aluzii, insinuează, îţi răvăşeşte mintea, ţi-o macină, şi pe 
urmă, ca un şarpe, se strecoară cu iscusinţă printr-o 
crăpătură. Şi bineînţeles că este mult mai uşor să-i cedezi 
decât să rezişti faţă de exigenţele lui meschine. Poate că în 
legătură cu probleme serioase m-aş dovedi mai dârză, însă 
în ceea ce priveşte amănuntele de zi cu zi nu am curaj să 
rezist. Chaim mă istoveşte. 

Ştiu şi că sub aparenta lui linişte clocoteşte o mânie care 
abia aşteaptă să explodeze. Tot refuzând să mă despart de 
Princesse, micul meu teckel, mă cuprinde o mare oboseală. 
Puțin câte puţin, aleg în mod inconştient soluţia de a nu 
mă mai ocupa de căţeluşă, de a o neglija. Şi, ca şi cum n-ar 
fi aşteptat decât indiferența mea, Princesse se stinge cu 
încetul şi moare. 

Rămân cu un cumplit sentiment de vinovăţie. Şi noua 
ţintă a lui Chaim se şi conturează. Cel mai bun prieten al 
meu, Didier. 

— Vorbeşte-mi puţin despre prietenul tău Didier. Ai fost 
intimă cu el? 

Izbucnesc în râs. 

— La un moment dat ne-a ispitit gândul de-a fi dar, în 
cele din urmă, prietenia noastră s-a dovedit a fi mai 
puternică, nu voiam s-o distrugem. 

Chaim se îmbufnează. Apoi, câteva zile mai târziu 
răcneşte: 

— Îţi petreci prea mult timp cu acest Didier. Vreau să 


pui capăt acestei relaţii! 

Şi aşa cum am învăţat să-mi neglijez câinele, încep să 
mă depărtez de prietenul meu din copilărie. 

În schimb nu am dreptul să manifest nici cea mai mică 
urmă de gelozie faţă de micuța doamnă de la „Metropole”. 
Se duce acolo de dimineaţă şi deseori îi cere mamei să-l 
lase cu maşina la treptele hotelului. Sunt de acord că 
aceasta poate fi un loc de muncă plăcut. Este o clădire 
elegantă, având farmecul unor vremuri trecute, cu 
candelabre din 1900, cu admirabile decoraţiuni interioare 
din lemn; dispune de apartamente superbe şi de un 
personal care nu ştie cum să te servească mai bine. 

Uneori, Chaim nu se înapoiază decât către ora patru 
dimineaţa, cu taxiul. Într-o zi, curiozitatea este mai tare 
decât mine. 

— Cum se face că îţi petreci atât de mult timp cu ea? O 
inviţi în restaurante şic, iar mie îmi oferi localuri ca „Mac 
Donald's”? 

— E vorba de relaţii profesionale! Doar profesionale! 
Vrei să reuşesc? Atunci lasă-mă să muncesc aşa cum 
vreau! 

În fond este adevărat. În ce am de gând să mă amestec? 
Mă port ca o puştoaică! Cine sunt eu ca să-i critic relaţiile 
de afaceri, când de fapt el se trudeşte pur şi simplu pentru 
a face faţă nevoilor căsniciei noastre şi ale viitorului copil? 


KKK 


Pe la mijlocul lui octombrie 1979, cu o lună înainte de 
termen, simt câteva contracții. Medicul constată că deja mi 
s-a dilatat colul şi îmi recomandă odihnă. In timpul 
ecografiei n-am vrut să aflu dacă-i fată sau băiat. Şi n-am 
ales niciun prenume, deoarece Chaim nu vrea să discute 
despre asta. Nu se poate spune că ar fi de un entuziasm 


nebun. 

La câteva zile după control, pe 18Octombrie, contracţiile 
se repetă, mai regulate, şi mă cuprinde panica. Nu am 
decât optsprezece ani şi voi fi mamă. Realitatea mă izbeşte 
cu brutalitate, îmi strânge inima, nu mă simt pregătită. 
Trupul meu este pregătit, dar nu şi eu. Dintr-odată mă simt 
ca o fetiţă! 

Până să ajung la spital sunt nebună de spaimă şi de 
durere. Infirmiera e nevoită să mă calmeze. 

— Strânge-mă de braţ şi linişteşte-te, drăguţo! 

Îi apuc braţul şi-l muşc până la sânge. O reacţie 
animalică, necontrolabilă şi care mă potoleşte, dar 
nefericita femeie refuză să mai pună piciorul în sală. 

Am gâtul uscat. Contracţiile devin tot mai dese, dilataţia 
este aproape totală, dar medicul încă se teme să nu fie 
necesară o cezariană şi, pentru cazul în care ar trebui să 
fiu operată, interzice să mi se dea să beau apă. Il implor pe 
Chaim să-mi dea indiferent ce, o cârpă udă, cuburi de 
gheaţă... Mă refuză şi pleacă. Infirmiera este cea căreia îi e 
milă de mine şi, în timp ce suntem singure, se îndură să 
plece în căutarea unui pahar cu apă. 

Şi, în vreme ce sunt chinuită de dureri, mă cuprinde 
spaima. Chaim mi-a interzis să beau; dacă ar afla că nu i- 
am dat ascultare? Mă apucă ameţeala. Din fericire, înainte 
ca infirmiera să revină, simt o formidabilă nevoie să 
împing; scot un urlet şi sunt dusă în grabă în sala de 
naşteri. 

Pe piept îmi este depusă o minusculă fetiţă de două 
kilograme şi jumătate, cu păr negru strălucitor şi imenşi 
ochi căprui. 

Este teribil - această viaţă nouă, responsabilităţile... 
Sunt copleşită de emoţii contradictorii dar, când privesc 
această faţă micuță, totul este dat la o parte într-o clipă. 
Nu-i nicio îndoială, simt pentru acest copil al meu o 


dragoste adâncă, puternică. În minte îmi răsare un 
prenume. 

— Tu eşti Marina... 

Marina pleacă iar cu infirmierele, înfăşurată într-un 
scutec roz, ca o bomboană scumpă în hârtie poleită. 
Marina era o fetiţă de care aveam grijă seara, pe vremea 
când îmi ofeream serviciile de baby-sitter... 

Marina suferă de lipsă de calciu, de hipoglicemie şi de 
hipotermie. Nu-i necesar să fie pusă în incubator, dar va fi 
găzduită într-o sală specială a cărei temperatură este 
menţinută la 32 grade. În nasul minuscul al fiicei mele a 
fost introdusă o sondă nazală, iar eu am dreptul s-o iau în 
braţe doar purtând o bluză, o mască, mănuşi şi ghete 
sterilizate. Medicul spune că, dacă s-ar fi născut cu o 
săptămână mai devreme, probabil ar fi avut probleme mult 
mai serioase. 

Este greu de suportat. Celelalte trei mame din camera 
mea îşi au copilul cu ele. Alăptează liniştite, în timp ce eu, 
pentru a-mi hrăni de două ori pe zi copilul aflat atât de 
aproape şi, totodată, atât de departe de mine, sunt obligată 
să mă supun umilitoarei folosiri a pompiţei de extras 
laptele. Sunt disperată, profund deprimată, aşa cum se 
întâmplă uneori după naştere. Chaim se poartă încurajator. 

— O să scape ea... 

Cinci zile mai târziu mi se face ieşirea, dar Marina 
trebuie să rămână în spital. Sănătatea i se îmbunătăţeşte, 
însă îngrijorarea nu mă părăseşte şi, într-o seară, pe la ora 
zece, nu mai rezist. 

— Trebuie să mă duc s-o văd! 

— Nu poţi s-o vezi la ora asta! Este împotriva 
regulamentului spitalului! 

— Poate că nu mă vor lăsa s-o iau în braţe, dar cel puţin 
o voi vedea. Doar puţin! 

Chaim a înţeles că noaptea aceea nu voi dormi până n-o 


văd, şi mă duce cu maşina la spital. 

Marina, fiica mea, este o păpuşică cu o conformaţie 
perfectă, toată lumea o consideră încântătoare, iar eu sunt 
mândră cum n-am fost niciodată. În mintea mea tocmai s-a 
întipărit o certitudine. 

— Patsy, eşti făcută pentru a avea copii. Acesta-i rolul 
tău pe lumea asta. 5 

Marina îmi este redată zece zile mai târziu. Încă trei 
săptămâni trebuie să mai stea la căldură, fără a ieşi din 
casă. 

Pentru ea, camera este supraîncălzită, şi noi dormim 
prost. Dar este aici. 


KKK 


Afacerile lui Chaim nu aduc bani. A revopsit toate 
ferestrele casei de pe Rue des Fleurs şi, drept răsplată, 
părinții mei ne-au cumpărat un Ford vechi. Chaïm îl 
foloseşte pentru întâlnirile lui, despre care eu nu ştiu 
nimic. Continuă să se laude că face progrese... Dar 
cheltuielile sunt apăsătoare. A pus în aşa măsură stăpânire 
pe linia telefonică încât nimeni nu mai poate lua legătura 
cu tatăl meu şi, atunci când călătoreşte, el e cel care nu 
reuşeşte să dea de noi. Nota de plată se ridică la 350.000 
de franci belgieni şi, de fiecare dată când tata sau mama 
încearcă să abordeze acest subiect, el găseşte întotdeauna 
un pretext s-o şteargă. 

Tata a ajuns la capătul răbdării. 

— Chaim, îmi pare foarte rău, dar nu vei mai folosi 
telefonul. 

Rezultatul este că, în următoarele două săptămâni, 
factura pentru telex Urcă la 60.000 de franci belgieni. 
Chaim îi calcă pe nervi pe toţi. Permanenta lui litanie, care 
constă în a se prezenta drept „cel mai bun”, îi face acum 


pe membrii familiei mele să ofteze. Noi, cei din neamul 
Heymans, suntem solidari. Uneori uşile se trântesc dar, 
dacă din afară vine cineva să ne caute râcă, imediat se 
formează un bloc unitar. Aşadar, familia se uneşte, 
incluzându-mă şi pe mine, în faţa lipsei de politeţe a lui 
Chaim. Şi, într-o seară, cearta care mă situează în tabăra 
adversă soţului meu capătă proporţii de nesuportat. El se 
ia de tata şi-i reproşează atitudinea. Când este vorba de 
atacuri îndreptate împotriva mea sunt incapabilă să mă 
apăr, dar dacă se atinge de tata sau de oricare altul din 
familie, devin o furie. Văzând că îl înfrunt, părăseşte casa 
ca un uragan. După o scurtă vreme se înapoiază. Eu 
trântesc uşa, închid ferestrele şi strig: 

— Dacă tot eşti afară, stai acolo! Sunt în casa părinţilor 
mei şi am dreptul să rămân aici! Urcă iar în avion şi cară- 
te! 

Imediat, tonul lui se schimbă. 

— Îmi pare nespus de rău, Patsy! Nu ştiu de ce am 
reacţionat în felul ăsta. lartă-mă, n-o să se mai repete. 

lar eu deschid uşa, pentru a pune capăt unei scene 
ridicole mai înainte ca părinţii mei să revină acasă. Nu 
vreau să-l umilesc în faţa lor. Un bărbat ca el, dat pe uşă 
afară de către o femeie... 


KKK 


Orice pretext e bun pentru a declanşa o criză de mânie... 

— Unde ti-e verigheta? 

Când mă fixează în felul acesta, cu pleoapele îngustate şi 
sprâncenele încruntate, ghicesc ce urmează. 

Mi-am scos verigheta când am ajutat-o pe mama să 
pregătească masa din seara de Anul Nou, şi probabil am 
lăsat-o pe pervazul ferestrei din bucătărie... Ne aflăm în 
casa de la Nassogne, unde întreaga familie sărbătoreşte 


ziua de 

Sfântul Silvestru. Suntem adunaţi în salon, în faţa 
şemineului din piatră în care trosneşte focul, instalaţi 
confortabil în fotolii vechi, îmbrăcate-n piele. Mă simt 
nespus de bine! Mama termină de pregătit platoul cu 
fructe de mare. Vom avea somn afumat, friptură de vânat, 
şi suntem pe punctul de a ne aşeza la masă. 

Dau fuga în bucătărie, să-mi recuperez inelul - nu mai 
este acolo. Eram sigură că-l pusesem pe marginea 
ferestrei. 

Revenind în salon, mă prefac a fi dezinvoltă, în speranţa 
de a evita o scenă. 

— Am rătăcit-o, nu-i grav, cu siguranţă o vom găsi. 

Pentru moment suntem singuri în salon şi el profită de 
împrejurare, deoarece de faţă cu părinţii mei n-ar îndrăzni 
să se poarte brutal. Mă loveşte peste umăr îndeajuns de 
tare încât să-mi pierd echilibrul, îmi prinde încheieturile 
mâinilor şi mi le strânge ca într-o menghină, zgâlţâindu-mă 
fără milă şi privindu-mă crunt. 

— Îţi cer s-o găseşti imediat! 

Înnebunită, mă înapoiez să scotocesc prin bucătărie. 

Îmi este ruşine, mă simt vinovată de pierderea 
simbolului puterii lui asupra mea. Mama nu înţelege 
această frenezie subită. 

Eu tremur de enervare. 

— Ce este, Patsy? 

— Verigheta mea! Trebuie neapărat s-o găsesc!! 

Amândouă trecem casa prin sită, fără a reuşi să găsim 
inelul. 

Instalat confortabil pe patul din cameră, privindu-mă 
prin uşa deschisă şi fumând liniştit o ţigară, Chaim insistă 
pe un ton ironic: 

— Ei, ce se-ntâmplă, o găseşti sau nu? 

Mama se molipseşte de la nervozitatea mea, căci am 


ridicat fiecare pernă, am cercetat toate ungherele casei, 
fără niciun rezultat. 

— Dacă n-o găseşti, va însemna că nu mai eşti soţia mea! 

În pragul unei crize de nervi, plâng cu suspine în tot 
cursul mesei de Revelion, şi mama, căreia îi e milă de 
mine, este în aceeaşi stare. Cina este ratată. Tata se 
străduieşte cât poate să vorbească despre tot felul de 
lucruri, dar de petrecere şi de vacantă s-a ales praful. 

În decursul următoarelor două săptămâni, Chaim nu 
scapă niciun prilej fără să-mi amintească întâmplarea. 
Până în ziua în care, triumfător, îmi arată verigheta. 
Uşurată, fericită îl întreb unde a găsit-o. 

— În bucătărie, în seara de revelion; era pe pervazul 
ferestrei... 

— De atunci o ascunzi? De ce? 

— V-am păcălit straşnic! Am pus-o în aparatul de radio. 
Eram sigur că nimeni nu se va gândi s-o caute acolo. 

Abordând un zâmbet ironic, plin de răutate, pare 
încântat de renghiul lui. Inelul se află iar pe degetul meu, 
dar când îi relatez mamei povestea asta n-o privesc în ochi. 
Mi-e ruşine, sunt profund tulburată, şi la fel este şi ea. 
Cine-i acest bărbat? Ce urmăreşte? Continuu să nu vreau 
să ştiu. Căci, dacă i-aş analiza personalitatea după acest 
comportament, romanul meu de dragoste n-ar mai avea 
niciun înţeles. Aşadar, îmi poruncesc să uit. Să-ţi ascunzi 
capul în nisip, să nu-ţi exprimi niciun gând, să te aperi. Să 
taci. 


KKK 


Acum, că suntem căsătoriţi şi că sunt mama copilului 
său, Chaim consideră că-şi poate permite orice, inclusiv să 
le facă ochi dulci fetelor. Mă străduiesc să nu dau atenţie 
nici acestei purtări. Dar e greu de înghiţit. 


O tânără franţuzoaică - ten de porțelan şi păr lung, 
castaniu - locuieşte în cartier, împreună cu familia ei. Nu i- 
am vorbit decât o dată sau de două ori, mi se pare puţin 
snoabă. Dar Chaim o apreciază mult. De la fereastra mea îl 
văd traversând strada ca s-o viziteze, o dată sau de două 
ori pe zi, motivând că fata zace la pat din cauza unei gripe 
serioase. Aerul lui vinovat şi pretextele pe care le găseşte 
îi trădează intenţiile. 

— Eşti obligat să te duci s-o vezi atât de des? 

— Şi ce-i rău în asta? Doar şi tu aveai un prieten! Acel 
Didier al tău! Şi nu vedeai nimic rău în acel fapt, nu-i aşa? 

După vecina noastră, vine rândul tinerei mele verişoare, 
Cathy, în trecere prin Bruxelles. Cathy este fermecătoare, 
îşi petrece câtva timp la bunica şi, într-o zi, vine să mă 
caute în camera de baie, ca să-mi vorbească între patru 
ochi. _ 

— Îmi displace să-ţi spun asta, Patsy, dar n-am încotro... 
este în legătură cu Chaim... Mi-a scris un bileţel şi-mi cere 
să mă întâlnesc cu el. Iti poţi închipui că i-am răspuns 
trimiţându-l la plimbare. I-am zis ce părere am despre el! 

— Cu siguranţă te-ai înşelat cu privire la intenţiile lui. 
Sunt convinsă, Cathy, că ai înţeles greşit! 

Ea mă priveşte îngrijorată, mirată de atitudinea mea. 
Oare nu vreau să ştiu? 

— Bine, Cathy, îţi promit că mă voi gândi serios la asta... 
Verişoara mea pleacă, lăsându-mă singură în faţa oglinzii. 

Ea a spus ce avea de spus; dacă eu mă încăpăţânez să- 
mi păstrez legătura de pe ochi, asta-i treaba mea. 


KKK 


Deoarece marile proiecte ale lui Chaim n-au văzut 
lumina zilei, în februarie 77decide că trebuie să ne 
întoarcem în Israel, fiind sigur că acolo lucrurile se vor 


schimba în bine. 

Părinţii mei ne ajută să  înjghebăm lucrurile 
trebuincioase unei căsnicii - mobile pe care le înghesuim 
într-o ladă lungă de trei metri şi jumătate. Indes spaţiile 
goale cu pachete de scutece pentru Marina, căci în Israel 
sunt foarte scumpe. 

Împreună cu tot restul, vechiul nostru Ford va face 
drumul cu vaporul. 

Şi plec luând cu mine visurile mele şi speranţa că acolo 
totul va merge mai bine. În ţara natală, Chaim îşi va regăsi 
un echilibru, vom alcătui o familie, una adevărată, fericită 
şi stabilă. Mama va veni să ne vadă în vacanţă. Cu 
generozitate, tata i-a oferit lui Chaim 250.000 de franci 
belgieni, ca să pornească o afacere. 

În ziua plecării, Marina împlineşte patru luni. Are 
obrăjori rotunzi, sănătoşi, şi ochi limpezi. 

Vreau să cred în fericire. 


6. Tatăl fiului meu 


— Semnează aici! 

Formularele de intrare în Israel sunt redactate în 
ebraică. 

În avion, Chaim mi-a explicat că aceste hârtii îmi vor 
asigura statutul de imigrant şi îmi vor permite să primesc 
din partea guvernului un ajutor financiar, precum şi o 
alocaţie pentru locuinţă. 

— În ţara asta, dacă vrei să te integrezi, este preferabil 
să te dai drept evreică. 

Semnez. Închiriem o casă în Hod Hasharon, un oraş 
situat la câţiva kilometri de Tel-Aviv şi de părinţii lui 
Chaim. 

Dimensiunile casei sunt foarte reduse: un dreptunghi 
alcătuit din două încăperi, care are în curte o mică grădină 


plantată cu tufe pline de flori roşii şi roz şi patru lămâi. 
Foarte aproape de noi se află o grădiniţă de copii unde îmi 
petrec ore în şir privind cum se joacă micuţii, visând la 
ziua în care Marina va putea să li se alăture. Locul acesta 
modest este cea dintâi casă a noastră. Am pus scaunele din 
salon cu faţa spre fereastră, pentru a putea admira florile 
şi lămâii. 

Incep o adevărată viaţă de soţie casnică. Menajul, piaţa 
şi Marina îmi umplu zilele, iar Chaim caută de lucru. Tot 
maniac, când revine inspectează casa cu grijă, vânând un 
fir de praf inexistent, dar este calm, tandru, respectuos. 
Aşadar aveam dreptate să sper, îi lipsea patria lui; 
fericirea va sosi mâine. 

Marina este un copil cuminte şi ascultător, care plânge 
rareori şi-i atât de puţin pretențioasă încât deseori se 
întâmplă să uit de ora biberonului. Un bebeluş care 
doarme fără întrerupere de seara până dimineaţa este un 
dar al Cerului. Dacă s-ar putea ca şi cel de-al doilea copil al 
meu să fie la fel de cuminte!... Am convingerea, pe care-o 
păstrez pentru mine, că sunt iarăşi gravidă. 

Chaim circulă cu vechiul Ford, fără a se fi îngrijit să-i 
schimbe numărul de înmatriculare. Şi fără să aibă carnet 
de conducere. Această dezinvoltură continuă să mă 
îngrijoreze puţin. A pus la bancă toţi cei 250.000 de franci 
oferiţi de tatăl meu fără a-i converti în lire israeliene, 
deoarece asupra cursurilor valutare s-a abătut de curând 
un val de inflaţie şi Chaim crede că în felul acesta va putea 
să facă o mică avere. 

Vremurile sunt grele, totul e îngrozitor de scump. 
Eforturile lui Chaim de a-şi găsi o slujbă se soldează în 
mod regulat cu eşecuri. De vină nu este doar criza, 
deoarece el a găsit mai multe, dar niciuna nu-i convine. Ori 
îşi dă demisia, ori reuşeşte să fie concediat imediat. Cea 
mai stabilă slujbă a lui durează trei săptămâni: este 


angajat ca director al unei mici firme şi, într-o seară, se 
întoarce acasă scârbit: 

— M-am săturat! Bomba aia e condusă de nişte imbecili! 
Nu le mai suport mutrele! 

Economiile noastre se topesc văzând cu ochii; în curând, 
în bancă nu ne-au mai rămas decât 40.000 de franci 
belgieni. Chaim schimbă des banca şi se pare că, de fiecare 
dată, funcţionarii îl primesc cu mare bucurie. Eu nu ştiu 
nimic în legătură cu aceste tranzacţii din care el face un 
mare mister. Dar întotdeauna insistă să-l însoțesc, 
împreună cu Marina. Nu înţeleg însă la ce foloseşte să 
rămân în maşină, în faţa uşii băncii, de vreme ce nu vrea 
să intru şi eu. 

De astă dată a depus cei 40.000 rămaşi din averea 
noastră pe un cont nou, la banca „Leumi” din Hod 
Hasharon. Şi se întâmplă ceva ciudat. Când priveşte prima 
foaie de conturi descoperă o greşeală. O greşeală serioasă, 
deoarece cineva a adăugat un zero, ceea ce urcă suma la 
400.000 de franci belgieni. Chaim este atât de surescitat 
încât, în mod excepţional, nu-i în stare să păstreze 
informaţia pentru el. Prin urmare sunt la curent şi, când 
mama vine să-şi petreacă în Israel câteva zile, îi povestesc 
şi ei întâmplarea. La rândul ei, mama i-o relatează la 
telefon tatii. 

— Trebuie să-i spui lui Chaim să se ocupe imediat de 
asta. Banca a făcut o greşeală, mai devreme sau mai târziu 
va voi să-şi recupereze banii! 

Dar Chaim nu vrea. Atunci, tata îl sfătuieşte să pună 
banii pe un cont cu dobândă, în aşa fel încât să încaseze 
valoarea acesteia şi să poată înapoia capitalul. Astfel, 
banca nu-i va face necazuri. Chaim promite că va reflecta. 
Dar sfaturile celorlalţi îl enervează. În loc de a se purta 
raţional şi crezându-se şmecher, retrage banii din bancă, îi 
foloseşte ca să cumpere acţiuni şi-mi flutură prin faţa 


ochilor mirajul unor beneficii miraculoase. După părerea 
lui, acţiunile cu riscuri mari ar trebui să-şi dubleze 
valoarea în timp scurt. Foarte repede pierde banii dar se 
încăpăţânează şi, în câteva săptămâni, nu ne mai rămâne 
nimic. Totul s-a dus pe apa sâmbetei. 

Nici chiar al doilea copil, a cărui venire i-am menționat- 
o, n-a izbutit să-i frâneze nebunia speculei bancare. 


KKK 


Iată-ne din nou în Belgia, pentru a ne petrece o scurtă 
vacanță oferită, bineînțeles, de părinții mei. Şi aici 
surprind o conversaţie care mă zdruncină cu totul. În timp 
ce o schimb pe Marina, Chaim a ieşit din cameră, este la 
telefon şi-l aud vorbind în ebraică. După câteva minute 
înţeleg că interlocutorul este soacra fratelui său mai mare, 
Mordechai. Această femeie, căreia Chaim îi spune mătuşă, 
este o evreică modernă, pe care el o iubeşte mult şi o 
respectă. Dar un cuvânt) pe care tocmai l-a pronunţat mi 
se înfige ca un cuţit în inimă. Hapala. Avort. 

— Cum să facem ca să avorteze? Nu-i prea târziu? 

De îndată ce a pus receptorul în furcă pornesc la atac: 

— Pentru ce vorbeşti de avort? 

— Este prea devreme ca să avem un al doilea copil! 
Există şanse mari să fie anormal! Şi-n afară de asta nu ne 
putem permite o asemenea nebunie! 

Un nod cumplit îmi strânge gâtul, încerc să-mi înghit 
lacrimile. 

— Nu vreau să avortez! 

Mă duc să mă refugiez în spatele perdelelor de la 
fereastră. Şi plâng, balansându-mă înainte şi înapoi, ca o 
nebună, ghemuită într-un colţ, ca un animal hăituit. Nu 
ştiu cât timp am plâns până când mama intră în cameră. 

— Ce se petrece, Patsy? Nu voiam să vin, nu vreau să mă 


amestec în treburile voastre, dar nu pot să te aud hohotind 
aşa! O să te îmbolnăveşti! 

Între două suspine sfâşietoare, spun adevărul. Ştiam că 
mama nu-l va suporta. lese din cameră furioasă, gata să-l 
înfrunte pe Chaim. Aud cearta de departe. 

— Nici nu se pune problema ca Patsy să avorteze! 
înţelegi ce-ţi spun, Chaim? Cum îndrăzneşti să vorbeşti 
despre aşa ceva? 

— l-am zis că-i prea devreme ca să avem un al doilea 
copil! Abia de curând a născut-o pe Marina şi nu ne putem 
permite din punct de vedere financiar! 

După o discuţie furtunoasă, mama sfârşeşte prin a 
încheia: 

— Dacă-i vorba de o problemă financiară, o iau asupra 
mea! Cheltuielile medicale, hrana, îmbrăcămintea, tot ce 
vei vrea! Voi plăti eu totul! 

Drept răspuns - tăcere. Totuşi, eu îl cunosc pe Chaim. 
Nu va renunţa la acest subiect până când nu va fi încercat 
orice ca să-mi spele creierul şi să-mi sădească în minte 
ideea lui. Zi de zi reîncepe discuţia, dar în privinţa aceasta 
sunt capabilă să rezist. Inflexibilă. Mă poate sili să cedez 
aproape la orice, dar nu şi să accept un avort. Niciodată. O 
victorie pe care va trebui s-o plătesc. 

— Calcă-mi blugii! 

— Păi abia i-am scos din maşina de spălat, aşteaptă să se 
usuce. 

— Nu, vreau să-i îmbrac acum, calcă-i! 

— Dar sunt uzi! 

— Calcă-i până se usucă! 

Fără o vorbă, mama mă priveşte cum îi dau ascultare. 
Chaim îmi urmăreşte eforturile. Aburul îmi tulbură vederea 
şi nu îndrăznesc să-mi ridic ochii spre mama. Ştiu foarte 
bine ce gândeşte. După ce termin această muncă 
prostească, Chaim ia blugii şi apoi îi lasă să cadă pe un 


scaun. 

— Prefer să îmbrac alţi pantaloni. 

Sarcina mă istoveşte. Reîntorşi în Israel, nu am putere 
să mă ocup de menaj şi Chaim mă ajută uneori puţin, la 
spălatul vaselor, sau ca să-i pun în ordine lucrurile, dar cel 
mai adesea îmi reproşează neglijenţa, inspectează casa şi 
mă ocărăşte. 

Pentru a mă insulta are un stil al lui. Niciodată nu 
rosteşte vreun cuvânt grosolan, preferă fraze care dor, 
care mă umilesc şi mă culpabilizează în mod eficient. S-ar 
zice că nu se satură să mă silească să plătesc faptul că l- 
am sfidat refuzând avortul. 

Fiindcă a fost obligat să cedeze, are nevoie să facă ceva 
ca să simt că el este cel care ţine frâiele. Eu mă las 
copleşită de moleşeală, dorm câte şaisprezece ore pe 
noapte... Nu mă scol decât ca să mă ocup de Marina, şi 
numai cu puţin înainte de a se întoarce Chaim acasă. De 
fapt, deşi nu-mi dau seama, sunt profund deprimată. 

Refuz să privesc în faţă realitatea. Nimic nu merge cum 
trebuie. 

— Ei, bine, nu se poate spune că locuinţa noastră 
sclipeşte de curată! 

— Evident, n-am făcut curăţenie! 

De data asta i-am râs în nas. Îşi strânge buzele într-un 
rictus plin de răutate şi încearcă să aibă ultimul cuvânt. 

— Bine, casa nu-i curată, dar în curând va fi, ăsta-i 
principalul! 

Mă încearcă o poftă nebună să-l sfidez din nou. Las-o 
baltă, Patsy, potoleşte-te, nu turna gaz pe foc! Taci din 
gură! 


KKK 


Yom Kippur, 1980. Ziua aceasta este destinată pocăinţei. 


Chaim nu merge până într-acolo încât să asiste la slujba de 
la sinagogă, dar respectă postul. Se presupune că ar trebui 
să-şi petreacă ziua în rugăciuni pentru a-i fi iertate 
păcatele săvârşite în cursul anului trecut şi ar fi de 
aşteptat ca astăzi să se poarte în mod exemplar. Nimic din 
toate acestea. Este nervos, se plictiseşte, se plânge de 
această plictiseală şi, deodată, declară că se va ocupa el 
însuşi de educaţia Marinei. 

Puişorul meu încă n-a împlinit un an, abia începe să-şi 
exerseze echilibrul, învaţă să se ridice singură, se agaţă de 
stofa scaunelor ca să reuşească să se salte în picioare. 
Tatăl ei o priveşte cu atenţie. Şi mă vede când îmi ajut fiica 
să se aşeze iar pe jos, fără să cadă. 

— Las-o în pace! Dacă-i în stare să se ridice, e capabilă 
şi să se reaşeze singură. 

Marina îşi reîncepe micul exerciţiu, se agaţă de pernă, 
se saltă şi, cu ochii, îmi cere aprobarea. 

— Bravo! 

Îmi răsplătesc cu aplauze copila care îmi zâmbeşte, 
mândră nevoie mare. Pe urmă se clatină, teama înlocuieşte 
surâsul şi, din priviri, mă imploră s-o ţin să nu cadă, ca de 
obicei. În clipa în care mă aplec spre ea, Chaim bombăne 
ameninţător: 

— Nu! Trebuie să reuşeşti singură, Marina! Poţi să te 
descurci perfect! 

Îi vorbeşte ca unui adult şi feţişoara ei se crispează. 

Buza inferioară începe să tremure; îi este frică, stă să 
plângă. Atunci mă apropii s-o ajut, dar Chaim se 
năpusteşte asupra mea, îmi înhaţă braţul, mă târăşte până 
în bucătărie, mă împinge afară şi-mi trânteşte uşa în nas. 
Aud cum răsuceşte cheia în broască. 

Oare a înnebunit? Dau ocol casei, să văd pe fereastră ce 
se întâmplă în cameră. O obligă pe Marina să stea în 
picioare. Ea tremură pe picioruşe, plânge de disperare, 


căutând în zadar vreun ajutor în jurul ei. Însă tatăl ei se 
aşază pe un scaun şi-şi pune picioarele pe perna de care se 
agaţă cu greu mânuţele copilului. 

Marina mă caută şi, întorcând capul, mă vede dincolo de 
fereastră, ceea ce stârneşte plânsele şi mai disperate. Nu 
înţelege că sunt neputincioasă şi scoate ţipete stridente. 
Simt că o să înnebunesc, plâng ca şi ea, tremur; se 
declanşează o adevărată criză de nervi, şi-mi ţin pântecele 
cu amândouă mâinile, pentru a-mi proteja copilul de şase 
luni. Tortura aceasta gratuită este de nesuportat. Marina 
plânge fără încetare; nu mai sunt în stare s-o văd, s-o aud - 
mă prăbuşesc la intrarea casei, încovoiată, cu genunchii la 
gură, astupându-mi urechile. Dar ţipetele fiicei mele îmi 
străpung timpanele. Niciodată n-am auzit-o urlând în halul 
ăsta. Aş vrea să mor. 

Coşmarul stupid durează o oră şi jumătate, până când 
picioarele Marinei sfârşesc prin a ceda şi ea cade pe 
pardoseală. Cu lacrimi mari şiroindu-i pe obraji, extenuată, 
se cufundă într-un somn agitat, scuturată de suspine şi 
sughiţuri de plâns. Abia atunci se decide Chaim să-mi 
deschidă uşa. 

— Ei, bine, iată! A înţeles! 

Nu-i dau atenţie, este preferabil să-l ignor. Pentru mine 
e mai important să-mi legăn sărmanul copilaş, să-l 
liniştesc. De altminteri, nu am putere să discut despre 
cruzimea lui. Eu însămi sunt epuizată de hohotele de plâns 
care mă înăbuşă. 


KKK 


Potrivit calculelor medicului, cel de-al doilea copil al 
meu se va naşte în preajma Crăciunului şi, pentru a naşte, 
mă întorc împreună cu Chaim în Belgia. Voi împlini 
douăzeci de ani şi ne-am hotărât să sărbătorim în avans 


aniversarea mea, Crăciunul şi sosirea copilului, deoarece 
data naşterii este deocamdată incertă. 

Mama a făcut adevărate nebunii. Un inel splendid pe 
care l-a comandat special pentru mine, cerând să i se 
monteze diamante scoase de pe broşa ei: două diamante 
de câte un carat fiecare, încadrate de alte două mai mici, 
montate pe un inel din aur alb. 

Din păcate, minunea asta nu trece peste obstacolul 
articulaţiilor mele umflate şi mama este nevoită s-o ducă la 
bijutier, spre a fi lărgită. Privirea lui Chaim în faţa acestei 
bijuterii care mi-a provocat extazul este cea a masculului 
jignit în mândria lui. Dă fuga imediat să cumpere un alt 
inel, împodobit cu un mic safir, şi care-l costă 6.000 de 
franci belgieni. 

Crăciunul trece şi, deoarece l-am sărbătorit în avans, 
ziua aceasta pare oarecum stranie. Tot din cauza naşterii- 
surpriză, ne ducem la Nassogne, să sărbătorim, de 
asemenea în avans, şi Anul Nou. Apropo de inel, toţi evită 
să vorbească despre incidentul de anul trecut, dar îmi 
închipui că nimeni nu l-a uitat. Oricum, atmosfera este 
încordată. Se scurg câteva zile fără ca eu să simt nici cel 
mai mic semnal de avertizare. Medicul se întreabă dacă nu 
cumva confratele lui israelian nu s-a înşelat în calcule. În 
sfârşit, în noaptea de 1 spre 2 ianuarie sunt trezită brutal 
de primele contracţii. 

— Chaim, trezeşte-te, trebuie să mergem! Doare rău! 

— Mai aşteaptă puţin! 

Mă împinge în cealaltă parte a patului ca să adoarmă 
iar. 

Aştept, stând culcată în tăcerea nopţii, înspăimântată. 
Glasul lui moleşit de somn avea rezonanţa ordinului căruia 
trebuie să-i dau ascultare. Contracţiile se îndesesc. Încerc 
de mai multe ori să-l trezesc, dar mama este cea care, 
intrigată de agitația mea, îşi face apariţia din camera 


alăturată şi-l obligă pe Chaim să mă ducă imediat la spital. 
Simt deja nevoia să împing şi ajungem aproape prea târziu. 
Infirmiera şi moaşa sunt nevoite să reţină capul copilului 
cu o compresă de tifon. Au şi de ce: cordonul ombilical, 
răsucit în jurul gâtului copilului, ar fi putut să-l 
stranguleze. 

In mijlocul acestei agitaţii se naşte fiul meu. Vocii care 
mă întreabă sub ce prenume să-l înscrie, îi răspund: 

— Rony. 

Primul care mi-a venit în minte. Dar avem cinci zile în 
care-l putem declara la primărie. Foarte mândru, Chaim le 
telefonează părinţilor lui ca să le dea vestea cea bună. Un 
fiu este ceva important. Apoi se întoarce să se culce iar. A 
doua zi după-amiaza îl revăd, împreună cu părinţii mei, dar 
nu şi în următoarea. Soseşte la spital seara, târziu, în mod 
vizibil ameţit de băutură. 

— Unde ai fost? De ce n-ai venit să ne vezi? 

— Ei, bine, am sărbătorit naşterea fiului meu! 

— Cu cine? 

— Cu nişte prieteni. 

Mă întreb cine or fi aceia; nu cunoaşte decât puţină 
lume la Bruxelles. A doua zi, când se înapoiază de la 
primărie, mă anunţă pe un ton liniştit: 

— Gata, am rezolvat, îl cheamă Simon! 

Nu i-a păsat câtuşi de puţin de numele Marinei. Nu 
decisesem nimic nici în privinţa lui Simon. Pronumele „noi” 
nu se foloseşte în familia noastră. 


KKK 


Părinții mei se îngrijorează cu adevărat. Mama m-a găsit 
astăzi tristă şi nu înţelege de ce Chaim nu este cu mine. 
Când telefonez seara, cerând să vorbesc cu Chaim, el 
refuză să vină la aparat. 


Familia încearcă să-l convingă, dar în zadar. A doua zi el 
încă mai este în pat, în vreme ce ceilalţi iau micul dejun. 
De astă dată tata îşi pierde răbdarea şi declară că, dacă-i 
necesar, îl va târi până la spital trăgându-l de pielea 
feselor. Toată lumea îi dă dreptate, Chaim a epuizat 
răbdarea alor mei care socotesc că a sosit momentul să-i 
dea o lecţie. 

Tata bate în uşa camerei şi, necăpătând niciun răspuns, 
intră, îl trezeşte pe Chaim şi-l acuză de lene, nesimţire şi 
cruzime. 

— Îţi abandonezi soţia şi fiul! Un neisprăvit, asta eşti! 
Pretinzi că reuşeşti să faci lucruri pe care niciodată nu le 
duci la îndeplinire! Acum, destul! Te vei scula, te vei 
îmbrăca şi te vei duce s-o vezi pe Patsy la spital! 

Mânia părintească îl ia pe nepregătite. Atacul îi atinge 
cele două puncte mai sensibile: familia şi reuşita 
profesională. 

Bănuiesc că în momentul acela a fost bolnav de umilire, 
dar prea laş ca să-i răspundă unuia mai puternic ca el. Tata 
este un om echilibrat, sigur de sine, a cărui voce, când 
bubuie, este impresionantă. 

Văd sosind în camera mea un Chaim turbat de furie. Un 
potop de reproşuri mi se revarsă asupra capului. Tatăl meu 
îl acuză pe nedrept, prin urmare eu trebuie să fiu cea 
pedepsită. 

— Îţi interzic să vorbeşti, îţi interzic să le adresezi vreun 
cuvânt tatălui tău sau mamei tale! 

Cum poate crede, măcar o secundă, că o să-i dau 
ascultare? Cu propriii mei părinţi? Când locuim în casa 
lor? 

— Chaim, îmi ceri ceva imposibil. Nu pot. 

— Ba da, poţi, îţi poruncesc! 

Devine ameninţător şi nu ştiu ce să mai spun. Mă 
cuprinde panica, făcându-mi inima să mi se zbată 


înnebunită. Nici băieţelul acesta pe care de curând îl am în 
braţe şi care ar trebui să mă umple de bucurie nu reuşeşte 
să-mi împrăştie spaima. 

Mă simt slăbită, obosită, Chaim încearcă să distrugă 
totul în jurul meu. Prietenul meu Didier a dispărut din 
viaţa mea. Câinele mi-a murit. Nivelează, curăţă terenul, 
vrea să fiu singură, totalmente singură. 

— Îţi interzic să le adresezi vreun cuvânt părinţilor tăi! 

Şi pleacă. Văzându-mi chipul disperat, a înţeles că voi 
ceda. Când mama soseşte, după-amiaza, tocmai mă 
înapoiez după ce am dat o raită pe la magazinele de la 
parterul spitalului şi dau nas în nas cu ea în faţa 
ascensorului. Mama deschide uşa însoţindu-şi gestul cu un 
călduros „bună-ziua”, dar eu întorc capul. 

— Patsy? 

Mă uit la pereţi, la podea, la picioarele mele, la orice 
numai la mama nu... Ajungând la primul etaj, o las 
încremenită în ascensor şi dispar de-a lungul coridoarelor. 
Când revin în camera mea, la etajul destinat maternității, 
găsesc pe pernă un bileţel: „Patsy, dacă ai nevoie de tata 
sau de mine, vom fi întotdeauna aici pentru tine.” 

A înţeles în clipa aceea în ce măsură mă domină Chaim. 
A înţeles că exercita asupra mea o putere totală, 
demenţială. Şi că eram de-a dreptul hipnotizată de 
bărbatul acela. 

Plâng ore în şir, terorizată. După o naştere, femeia este 
întotdeauna mai vulnerabilă decât de obicei şi sunt 
frământată de sentimente tulburi de nebunie şi neputinţă. 
Chiar şi după trecerea anilor, întrebarea rămâne. Cum de 
am suportat, cum de m-am supus şi mi-am continuat viaţa 
cu Chaim? Unde era revolta aceea care mă făcea să sar în 
sus la cea mai mică încercare de manifestare a autorităţii 
părinteşti, la cea mai mică glumă îndoielnică a fraţilor 
mei? 


KKK 


După naşterea lui Simon sunt ca un sac gol, fără forte, 
fără voință. Doctoriţa a ghicit multe lucruri; golurile i le- 
am completat eu. Încearcă să abordeze cu prudență 
problema. 

— Şi dacă v-aţi muta la alt spital, dumneata şi copilul? 
Aşa, ca să te odihneşti, să ai timp de gândire. În timpul 
acesta nu ţi-ai vedea soţul, ceea ce n-ar fi prea rău. 

— Dar dacă mă găseşte? 

Îmi închipui că, fără îndoială, consecinţele ar fi 
îngrozitoare. Este ciudat cum, atunci când eşti prins în 
cursă, ca un şoarece într-o cuşcă, nu descoperi mijloacele 
prin care să scapi. 

— O să mă mai gândesc. Dar nu cred că-i ceea ce ar 
trebui să fac. 

Chaim ar porni în căutarea mea, aş fi vinovată că am 
fugit, totul ar fi din vina mea - a mea, nu a lui. Niciodată a 
lui. 

Şi astfel, câteva zile mai târziu, părăsesc spitalul 
împreună cu Chaim, iar el ne duce la un evreu foarte 
religios care cumulează funcţiile de birtaş cuşer şi de 
specialist în circumciziune. Vrea ca Simon să fie circumcis. 
Nu-i pasă absolut deloc de regulile religiei iudaice, nici de 
cele ale igienei. Omul care va face operaţia nu este nici 
rabin, nici medic. Nu se oboseşte să murmure nicio 
rugăciune, dar operează rapid pe masa din sufragerie. 

Simon nici măcar n-a plâns. Eu n-am ridicat nici cea mai 
mică obiecţie. 

Revin la părinţii mei, unde continuu să-i dau ascultare 
soţului meu. În fiecare dimineaţă, mama pune fără zgomot 
rufe curate în faţa uşii. Fără comentarii, se ocupă de 
Marina. Pregăteşte mâncarea pentru mesele la care luăm 


parte cu toţii, în ciuda tăcerii de gheaţă şi stupide a lui 
Chaim... şi a mea. Această cruzime mentală nu are niciun 
sens, dar familia a decis să tolereze situaţia până la 
absurd, pentru a evita să-mi creeze necazuri cu Chaim. 

Ca un păianjen, el a reuşit să ţeasă o pânză de nepătruns 
între mine şi ei. Îmi închipui ce mult le-ar plăcea tatii şi 
fraţilor mei să facă praf această pânză şi să mă smulgă 
definitiv din ghearele lui Chaim. Dar ei ştiu că a-l înfrunta 
pe acest om, câtă vreme eu nu cer aşa ceva şi mă 
resemnez, n-ar avea ca rezultat decât să-mi îngreuneze 
situaţia, să-mi mărească nefericirea, şi totodată şi pe a lor. 

Familia mea e formidabilă. 

Simon este un copil nervos şi dificil, nu are calmul 
surorii lui, şi rareori doarme mai mult de trei sferturi de 
ceas. Nopțile sunt istovitoare, zilele la fel, deoarece plânge 
întruna. Tot îngrijindu-l zi şi noapte nu mai pot de 
oboseală. 

Chaim alege această perioadă de încordare ca să 
decreteze că Marina, care abia a împlinit un an şi trei luni, 
trebuie să înveţe să fie curată. Se înverşunează ziua şi 
noaptea să rezolve această problemă, o obligă să stea ore 
întregi pe oliţă. Ochii mi se umplu de lacrimi, dar el îmi 
interzice să plâng. Sunt autorizată - în mod excepţional, 
ţinând seama de legea tăcerii pe care mi-o impune - să-i 
vorbesc fiicei mele şi să-i spun poveşti ca s-o liniştesc, dar 
nu am voie s-o ridic de pe oală. Gemetele Marinei sunt un 
supliciu, abia îmi pot stăpâni braţele să n-o iau de acolo. 

Mama şi cu mine schimbăm priviri elocvente, fără a 
îndrăzni să ne vorbim; tăcerea dintre noi este încărcată de 
suferinţă. S-a dus să ia de la bijutier inelul dar nu mi l-a 
dat înapoi. Ochii ei mi-au spus: „Nu acţionez astfel pentru 
a-ţi face rău, ci ca să-l împiedic pe Chaim să ţi-l ia”. 

Simon are abia două săptămâni, când Chaim decide să 
ne întoarcem în Israel. La şase dimineaţa părăsesc casă, cu 


cei doi copii ai mei. Chaim - soţul, tatăl - a luat această 
hotărâre nesăbuită ca urmare a unei toane şi familia mă 
priveşte în tăcere cum plec. Apăsată de o tristeţe de 
moarte, nu îndrăznesc să spun „la revedere”. Nici măcar 
atât. 


7. Mamă vinovată 


Am părăsit căsuţa noastră din Hod Hasharon pentru a 
ne instala într-un apartament din Tel-Aviv - Tel-Aviv, 
supranumit Israelul modern. Eu urăsc oraşul acesta. În 
ochii mei nu-i decât o îngrămădire de blocuri de beton 
lipsite de orice originalitate. 

Circulaţia e demenţială şi aici domneşte o umiditate 
permanentă. 

Apartamentul nu este situat în centrul oraşului - oricum, 
nu mă duc acolo niciodată: se spune că poluarea de-acolo 
face să moară muştele şi ţânţarii. În ţara pe care-o iubesc 
atât de mult, Tel-Aviv este ultimul loc în care-mi place să 
trăiesc. 

Chaim şi soarele dogoritor din acest oraş mă copleşesc 
în aceeaşi măsură. El poate fi fermecător şi seducător, dar 
tot atât de bine e-n stare să se poarte ca o brută 
necontrolabilă. Drăgălăşenia personificată sau un demon. 
Îşi schimbă faţa ca o monedă, în câteva secunde: pe o 
faţetă vezi un zâmbet strălucitor de bunătate - faţa pe care 
a arborat-o când l-am cunoscut; pe cealaltă faţetă 
întâlneşti chipul unui nebun. Nu-mi amintesc când şi 
pentru ce m-a lovit prima dată. Poate că voia doar să mă 
îmbrâncească şi nu s-a putut stăpâni... 

Deseori, după o ceartă între noi, a cărei cauză îmi 
rămâne de obicei neînţeleasă, scotoceşte în dulapul meu, 
scoate veşmintele şi le taie cu foarfecele. Această purtare 
infantilă mă îmbolnăveşte, dar nu vreau să-i dau satisfacția 


de a-l lăsa să-mi vadă disperarea. Rezistenţa mea foloseşte 
şi ea la ceva. De îndată ce-l apucă furiile, scot lucruri de 
îmbrăcăminte şi i le întind: 

— Dă-i drumul! Vrei să te joci cu foarfecele? Asta e? 

El sfâşie o rochie, iar eu îl privesc cu un jalnic sentiment 
de răzbunare. Jocul nu-l mai amuză, de vreme ce eu parcă 
puţin îmi pasă. _ 

Uneori mă pune în situaţii cu totul inexplicabile. Într-o zi 
mă îndeamnă să ies din apartament împreună cu copiii, 
iese şi el în urma noastră, încuie uşa cu cheia, urcă în 
maşină şi dispare. 

Habar n-am ce am făcut ca să merit soiul acesta de 
pedeapsă şi mă pomenesc singură în faţa propriei mele uşi, 
cu Simon în braţe şi Marina alături. Biberonul lui Simon 
este înăuntru. Cum să procedez ca să-i dau să mănânce, 
dacă totuşi Chaim nu se înapoiază? 

Aştept, mă gândesc cum să reacţionez, ce să spun când 
se va întoarce. În cele din urmă, când revine, îl primesc cu 
voioşie: 

— Ai avut o idee bună, ne-am distrat de minune. Ne-am 
prefăcut că ne ducem la picnic; astăzi a fost frumos şi 
răcoare, aşa că ne-am aşezat pe iarbă, să ne jucăm. Marina 
a împletit brățări din fire de iarbă... Am petrecut foarte 
bine. 

Şiretenia mea este transparentă, iar replica - uşor de 
dat. De astă dată ne încuie în apartament. Vreme de câteva 
zile nu vom avea dreptul de a-i vorbi nimănui, şi practic 
nimic de mâncare. 

Deoarece Chaim n-a făcut cumpărături, nu mai avem 
lapte şi sunt obligată să umplu biberonul lui Simon cu 
făină amestecată cu apă. Nu-i prima dată. 

Dar pedeapsa cea mai cruntă, care-mi dă senzaţia că 
sunt pe cale să înnebunesc, părăsită într-o singurătate 
nesfârşită, este tăcerea - interdicţia de a vorbi. Singura 


cale de ieşire este de a plânge, de a mă aşeza la picioarele 
lui, implorându-l să-mi ierte greşelile. El îşi prelungeşte 
plăcerea, din când în când îmi aruncă o privire plictisită, 
de parc-aş fi un căţel capricios, care scânceşte întruna. Se 
concentrează iar asupra cărţii sau ziarului său, fumează o 
ţigară, mă ignoră atât cât consideră că este necesar pentru 
ispăşirea păcatelor mele. 

Uneori, când mă privesc dimineaţa în oglindă, am 
impresia că nu mai exist. Patsy a dispărut, i s-a spălat 
creierul. Tortura mentală distilată în felul acesta, când 
depinzi în întregime de călău, te distruge total. Nu mai ai 
amor-propriu, nicio fărâmă de mândrie, te târăşti. 


KKK 


Chaïm nu are bani. În momentul acesta toți israelienii o 
duc greu. Benguin a luat măsuri drastice, toată lumea îşi 
strânge cureaua... 

Într-o seară, soţul meu mă duce la restaurant. Ca de 
fiecare dată când decide să mâncăm în oraş, aşteptăm ca 
Marina şi Simon să adoarmă. Faptul de a-i lăsa singuri, 
închişi într-un apartament, mă împiedică să mă bucur de 
cină. Până nu ne întoarcem acasă nu mai trăiesc, dar nu 
mă pot opune dorințelor lui. Din fericire, până acum nu s-a 
întâmplat nimic în lipsa noastră. 

În seara asta mi-a cerut să mă îmbrac elegant şi să-mi 
pun bijuteriile. Localul în care ne oprim este cât se poate 
de banal şi eleganța mea este complet deplasată. Am 
impresia că fac piaţa în rochie de seară. La un moment dat 
se apropie de noi un necunoscut; Chaim îl pofteşte să ia loc 
la masa noastră, îl îndeamnă să-mi admire broşa şi 
individul se uită la ea cu mare curiozitate, de parcă ar 
evalua-o. Mă face să mă simt prost. N 

— Nu-i rău. Dar diamantele nu-s prea mari. În ceea ce 


priveşte calitatea, nu ştiu... 

Când ne întoarcem, Chaim îmi cere să-i încredinţez 
broşa. 

— Ce vrei să faci cu ea? 

— E mai bine s-o pun într-un seif. 

Nu aveam s-o mai văd niciodată. 

El este cel care decide soarta finanţelor familiei, el 
decide totul. 

— Semnează asta! în partea de jos a paginii. 

Este o coală de hârtie goală şi eu refuz să semnez ceva 
în alb. 

— Îţi zic să semnezi! Este ca să înlocuiesc formularul 
pentru impozite, în felul acesta nu voi fi nevoit să revin 
acasă pentru a ţi-l da la semnat. 

Mă supun şi el desfăşoară în faţa mea mai multe foi de 
hârtie, toate nescrise. 

— Mai semnează! Pentru cazul în care aş greşi când 
copiez formularul. 

Crizele lui de mânie sunt imprevizibile; îi fac pe plac 
orice mi-ar cere. 

Pe neaşteptate, povestea cu banca iese la suprafaţă. 
Chaim este nevoit să-mi vorbească despre ea, deoarece 
sunt singura care-l poate ajuta. Greşeala a fost 
descoperită, cei 400.000 de franci belgieni pe care i-a 
pierdut jucând prosteşte la bursă îi sunt ceruţi de bancă, 
din sumă fiindu-i scăzuţi, bineînţeles, cei 40.000 de franci 
care îi aparţineau. 

Poate că asta n-ar fi chiar atât de grav, dar mai este ceva 
ce se resemnează să-mi mărturisească. 

— Am mai fost condamnat o dată, în octombrie 1978, de 
către tribunalul din Nazareth - la un an de închisoare cu 
suspendare de pedeapsă şi la trei ani de libertate 
condiţionată. Dacă banca mă reclamă, voi fi obligat să-mi 
îndeplinesc sentinţa. 


— Pentru ce ai fost condamnat? 

— Spargere. 

— Dar ce fel de spargere? Ce anume ai făcut? 

Niciun răspuns. Sunt căsătorită cu un hoţ. Patsy, te-ai 
îndrăgostit de un hoţ, te-ai măritat cu el şi acesta este tatăl 
copiilor tăi. Şi dacă va face puşcărie? Ce se va întâmpla cu 
tine şi cu copiii tăi? Contribuie cu puţin la întreţinerea 
noastră dar, oricât de neînsemnat, aportul lui este totuşi 
necesar. 

Şocul acestei dezvăluiri, teama, dezgustul... mintea mi 
se tulbură. Cum să mă descurc într-o asemenea situaţie? 
Soluţia lui Chaim e simplă şi murdară: 

— Părinţii tăi! Numai ei ne pot da banii. O să le 
telefonezi şi le vei explica situaţia. Dacă plătesc suma 
cerută de bancă, o să-ţi permit să reiei legătura cu ei. 

Santaj! Ne ţine ostateci, pe copii şi pe mine, departe de 
familia mea încă de la naşterea lui Simon, şi acest ticălos 
care ia ostateci îmi încredinţează mie, victima, sarcina de a 
începe negocierile. Mă apucă ameteala. Închisoare, hoţ, 
şantaj, bani... 

— Telefonează-le imediat! 

Ceea ce-mi cere să fac este îngrozitor. Dar nu am de 
ales; neascultându-l, aş provoca un dezastru. Insă telefonul 
îmi tremură în mână, glasul îmi răguşeşte când aud vocea 
voioasă a mamei şi pe tata, fericit că mă aude după atâta 
vreme şi punând o sumedenie de întrebări privitoare la 
copii. Izbucnesc în hohote de plâns. Mi-e greu să-mi spun 
povestea şi tata îmi cere amănunte, e normal. Mă 
străduiesc să nu mă refer la Chaim ca la un hoţ, dar nu pot 
evita să pomenesc faptul că a săvârşit o spargere, că a 
escrocat o bancă şi că-mi dă voie să vorbesc cu părinţii mei 
cu condiția să obţin suma indispensabilă pentru 
suspendarea pedepsei. Ceea ce le cer prin telefon este o 
răscumpărare. 


Tata discută pe un ton aspru cu Chaim, dar părinţii mei 
sfârşesc prin a accepta, de dragul copiilor mei. Monstrul 
ştia că aşa avea să fie. 

Când mama soseşte în Israel aducând banii şi când îi 
întinde lui Chaim cecul, e foarte palidă. 

— Te previn! Este ultima dată când vă dau bani! 

Dacă familia mea mai avea unele iluzii cu privire la 
Chaim, de data asta s-a terminat. Începând de atunci, 
părinţii mei aveau să aştepte cu răbdare şi vigilenţă 
momentul în care vor putea să mă ajute să-l părăsesc pe 
acest bărbat distrugător; pe acest individ lacom şi profitor 
care nu-şi îndreptase atenţia spre mine decât din interes. 

Acum mă închid în mine însămi. Senzaţia de eşec, 
înşelătoria, prefăcătoria... nu vreau să mai ştiu nimic. Este 
singura mea apărare; fuga de mine însămi. Refuz chiar să 
recunosc - şi asta aveam s-o fac vreme de mai mulţi ani - 
că EU sunt cea care le-a telefonat părinţilor mei ca să 
ceară acea răscumpărare. 

Din punct de vedere psihologic, totul este prea de 
nesuportat. 


KKK 


Escrocheria lui Chaim a avut răsunet în presă şi numele 
lui de familie devine un handicap în căutarea unei slujbe. 
Insă în Israel e foarte uşor să-ţi schimbi numele. Statul 
oferă mari înlesniri imigranţilor care doresc să adopte un 
nume patronimic ebraic. În consecinţă, Chaim Edwar 
completează formularele necesare pentru a deveni Chaim 
Yarden. Semnează, se aplică la repezeală câteva ştampile 
şi devenim cu toţii familia Yarden. 

Dar Chaim Yarden nu se simte prea în largul său. El 
trăieşte permanent în pielea acelui Chaim Edwar constrâns 
să ceară ajutor familiei Heymans. Caracterul îi devine şi 


mai rău, crizele de mânie încep de cum se trezeşte. Pleacă 
de acasă urlând porunci, revine criticând ceea ce am făcut 
sau ce n-am făcut. 

— N-ai pus la loc hârtia asta, n-ai curăţat astălaltă, n-ai 
făcut ordine aici... ai spus asta şi asta... 

Încerc să-i contracarez cele mai crude atacuri, să nu-i 
arăt niciodată că m-a umilit sau jignit. Dar nu-i pot înapoia 
palmele. Chiar înălţându-mă pe vârful picioarelor nu-i 
ating obrazul şi el mă împinge la o parte cu uşurinţă. 
Această slabă rezistenţă nu reuşeşte decât să-i sporească 
furia. Mă bate cu o sălbăticie din ce în ce mai mare şi are 
grijă să nu-mi lase urme. Mă loveşte pe spinare, în stomac; 
uneori îmi smulge câte o şuviţă de păr. 

Incasez atâtea bătăi încât devin insensibilă la durere - 
asemenea copiilor care nu se mai tem de palmele primite 
de la părinţi. Imi adun toate puterile ca să nu plâng. Nu 
vreau să-i dau această satisfacţie. Şi ca să nu uit, număr la 
nesfârşit, îmi recit în minte alfabetul până când el se 
opreşte. Sunt o persoană introvertită, care cu greu îşi 
exprimă sentimentele şi emoţiile; încă din copilărie ţin 
totul în mine. Când eram adolescentă, preaplinul acesta 
exploda sub formă de răzvrătire şi mânie. Acum ţin în mine 
totul. 

Se întâmplă ca uneori Chaim să piardă bătălii, chiar 
dacă eu nu câştig niciodată războiul. 

Intr-o zi, după o ceartă violentă, îi pun pe Marina şi 
Simon în cărucior, ca să mă duc la biroul de alocaţii. În 
calitate de imigrantă am dreptul la un bon de ajutoare. De 
obicei mă întorc imediat acasă şi i-l dau lui Chaim. Dar în 
ziua aceea, furioasă la culme, m-am dus direct la bancă să 
încasez banii şi i-am cheltuit pe toţi: îmbrăcăminte şi 
jucării pentru copii, farduri pentru mine. 

La înapoierea mea, el înţelege imediat ce am îndrăznit 
să fac. Mâna i se abate pe faţa mea cu o asemenea forţă 


încât am impresia că mi-a fracturat nasul. Sângerez 
abundent şi nu mai sunt în stare să respir. A doua zi, la 
dispensar, îi înşir medicului povestea clasică: 

— M-am sculat în mijlocul nopţii şi m-am izbit de uşă. 

Mi se pare că medicul ar vrea să afle mai multe despre 
uşa aceea. O uşă nu face un astfel de dezastru... Uşile sau 
scările sunt deseori folosite în relatările femeilor bătute, 
dar eu nu mă văd spunând: „Soţul meu mă bate”. Medicul 
mă examinează cu grijă; nu mă poate ajuta cu nimic, decât 
să-mi îngrijească nasul. 

Nu este spart şi plec de la dispensar cu un medicament 
care să-mi atenueze umflătura şi durerea. 

După ce mă bate, Chaim adoptă două tipuri de atitudini. 
Se poate transforma într-un soţ pocăit, care regretă 
cumplit că şi-a ieşit din fire, plângându-se mai mult pe el 
decât pe mine: 

— Îmi pare nespus de rău, niciodată nu voi mai face aşa 
ceva. 

Insă de cele mai multe ori, după o chelfăneală, am 
dreptul la o predică. Vina este a mea, purtarea mea l-a 
obligat să mă pedepsească. Am săvârşit atâtea păcate, 
încât înşiruirea lor poate dura până la patru dimineaţa. În 
consecinţă*, învăţ să negociez etapa de după bătaie: 
părând aţipită, cu ochii întredeschişi, murmur din când în 
când câte un „da”, pentru a-i răspunde la reproşuri şi 
justificări. Durează mult. Îţi vine să crezi că Chaim nu va 
înceta niciodată să vorbească, şi această tortură verbală 
termină de măcinat şi stropul care mi-a mai rămas din 
rațiune. 

Cea mai mare grijă a mea este aceea de a-i apăra pe 
copii de toată această violență. Privirea unui copil asupra 
mamei sale bătute ar fi insuportabilă. Din fericire, 
niciodată nu m-a bătut de fată cu ei. Nu încă... 


KKK 


Puținele noastre relații sociale le întreţinem cu cupluri 
ce duc o viață asemănătoare cu a noastră: soțul stabileşte 
legea, soția se supune. Acestea sunt singurele persoane pe 
care Chaïm îmi dă voie să le întâlnesc. Exemplul lor îi este 
de folos pentru a-şi justifica propria-i purtare. Un soţ „are 
dreptul să...” O soţie „nu are dreptul să...” Ajung să uit că 
există şi alte forme de viaţă socială, ca de exemplu cuplul 
alcătuit din părinţii mei care funcţionează altfel, bazat pe 
dragoste şi respect reciproc. Am acceptat o normă, pe cea 
a lui Chaim Yarden. Trăiesc şi respect într-o ceaţă de 
supunere perpetuă. 

Din asta face parte datoria conjugală. O bună soţie 
trebuie să se plece în faţa dorinţei soţului. De mai multe 
ori pe săptămână. 

În materie de sexualitate există un „stil yemenit”, cum 
se spune în Israel. Asta înseamnă că totul se petrece foarte 
repede. De fiecare dată am impresia că sunt supusă unui 
viol psihologic. 

Într-o seară stau în sufragerie, ocupată cu hrănirea 
Marinei şi a lui Simon. Pentru a simplifica lucrurile, am 
pregătit o farfurie pentru amândoi, şi aceeaşi lingură trece 
succesiv de la o gură la alta. Pun hrana în ciocurile puilor 
mei. 

— Ce fel de mamă eşti? Nedemnă! Leneşă şi proastă! 
Cum poţi să faci aşa ceva? 

— E mai uşor, iar pe copii nu-i deranjează! Le este 
indiferent. De ce te superi? 

— Mă supăr pentru că îi tratezi ca pe nişte câini! 

Deocamdată părăseşte lupta, dar revine la atac în timpul 
nopţii. 

Sunt o femeie mizerabilă, o mamă nedemnă, nimic nu 
mă pricep să fac bine, ratez orice aş întreprinde... 


— Nici să dorm nu pot, cu o femeie ca tine! Du-te să 
dormi în salon! 

Perspectiva de a dormi singură este o uşurare. lau la 
repezeală un pled şi nu peste mult timp adorm pe canapea, 
în toiul nopţii vine şi-mi zgâlţâie umărul. 

— Trezeşte-te... Vino înapoi în cameră. 

Ştiu la ce se gândeşte; n-am deloc chef să mă supun şi 
ţin ochii închişi, prefăcându-mă că dorm adânc. După o 
vreme se întoarce în cameră. Apoi, în noaptea următoare, 
mă instalez din proprie iniţiativă pe canapea. 

Timp de câteva zile simt cum se pregăteşte să 
izbucnească furtuna. Chaim nu spune nimic, dar refuzul 
meu tăcut îl scoate din răbdări. La rândul meu, sunt gata 
să explodez, iritarea amestecându-se cu o bruscă oboseală 
fizică. Recunosc simptomele: este începutul unei sarcini. 

— Chaim, am nevoie de lapte pentru copii. 

— Ia făină şi apă, ai mai făcut asta. 

— Simon a crescut, îi trebuie... 

N-am timp să-mi sfârşesc fraza. Mă îmbrânceşte cu atâta 
putere încât mă prăbuşesc pe podea. Surprinsă de 
bruscheţea atacului, rămân câteva secunde năucă. Profită 
pentru a-mi trage o lovitură de picior în pântece; vârful 
încălțămintei lui îmi taie răsuflarea. Cu trupul încovoiat, 
mă sufoc, mă străduiesc să respir. El mă împinge cu 
piciorul şi, de astă dată, mă loveşte în şale. O durere 
insuportabilă îmi sfredeleşte coloana vertebrală. Marina, 
refugiată într-un colţ al încăperii, începe să urle de groază. 
Simon plânge cu suspine. Este prima oară când Chaim 
îndrăzneşte să mă lovească în prezenţa lor şi asta mă 
doare mai rău decât izbiturile pe care mi le dă cu piciorul. 
Deşi mă ghemuiesc, nu reuşesc să le evit, mereu găseşte 
un loc în care să lovească. Deodată aud ciocănituri în uşa 
apartamentului şi glasul unui vecin îngrijorat care întreabă 
ce se întâmplă. 


Chaim mă împinge într-o parte şi se duce să 
întredeschidă uşa. 

— Nu-i nimic! Am lăsat să cadă o scrumieră mare. 

Vecinul nu insistă, închide uşa bombănind. 

Vreme de două săptămâni merg cu greutate. Ca să-i 
îngrijesc pe copii trebuie să fac un efort de voinţă. Mi-e 
imposibil să mă aşez şi mănânc în picioare, aşteptând 
momentul în care voi putea să mă lungesc pe burtă şi să nu 
mai mişc. M-a lovit rău în regiunea şalelor, durerea este 
insuportabilă. Ar trebui ca vreme îndelungată să mă aşez 
numai pe perne. 


KKK 


Guvernul israelian le face o ofertă tinerelor cupluri care 
acceptă să se instaleze în nordul țării, în schimbul 
reducerii dobânzii la împrumutul pentru locuință. Chaïm se 
decide să profite de ofertă şi mă duce să văd un 
apartament situat la etajul opt al unei clădiri noi din 
Karmiel, un oraş aflat la treizeci şi cinci de kilometri la est 
de Haifa. 

Încă nu mi s-au vindecat rănile, ştiu că sunt gravidă 
pentru a treia oară şi depresiunea psihică mă macină: o 
senzaţie de vid interior şi totodată de profundă îngrijorare. 
Trupul meu nu reacţionează la fel ca în celelalte dăţi. 

Pentru a obţine acest apartament, Chaim are nevoie de 
justificarea unui serviciu şi a unui salariu, dar nu-l are nici 
pe unul nici pe celălalt. Aşa că telefonează la Bruxelles şi-i 
cere tatălui meu să-i trimită o scrisoare din partea firmei 
lui, prin care să ateste că este angajat pentru un anume 
salariu. Şantajul este implicit. Dacă tata refuză, el va aplica 
legea tăcerii şi din nou va rupe legătura cu familia mea. 
Tata ştie şi acceptă. 

Ne pregătim de mutare, apartamentul e plin de cutii de 


carton. Mă târăsc făcând pachete. Ceva nu-i în ordine. Într- 
o noapte încep contracţii puternice şi se porneşte o 
hemoragie. Chaim cheamă o ambulanţă care mă duce la 
spital, şi asistentul medical mă sfătuieşte să strâng 
picioarele, ca şi cum, prin simpla mea voinţă, aş putea 
împiedica inevitabilul. Sufăr, mi-e frică, dar când doctorul 
vrea să mă examineze, nu-i permit. 

— Este nevoie de acordul soţului meu. 

— E complet absurd! Chiar şi cei din secta hasidică 
acceptă ca un medic să le examineze soțiile în caz de 
urgenţă. 

Evreii hasidici fac parte dintre cei mai tradiţionalişti... 
Dar mă tem prea tare de mânia lui Chaim, dacă aş lua 
singură această decizie. Este chemat, iar el cere ca 
medicul care mă va examina să fie o femeie. Deoarece aşa 
ceva nu-i posibil, se resemnează. 

Copilul este mort. După ce a efectuat chiuretajul 
necesar, medicul îmi spune că nu ştie care-i cauza morţii 
fetusului şi că, pentru a o determina, va face unele analize. 
Tata, care se află în Israel într-o călătorie de afaceri, vine 
să mă vadă a doua zi seara. Sunt singură în pat şi plâng 
moartea copilului meu nenăscut. Tata e foarte trist. Şi încă 
nu ştie tot. Nici lui nu sunt în stare să-i mărturisesc 
adevărul. 

În noaptea aceea am un coşmar îngrozitor, care îmi va 
reveni apoi cu regularitate. Mi se smulg din pântece 
membrele unui copil, care sunt aruncate într-o pubelă, ca 
nişte bucăţi de pui stricat. Mă trezesc scăldată în sudoare, 
gâfâind, şi deschid ochii mari ca să regăsesc realitatea. Mi- 
e teamă să adorm din nou. Coşmarul va reveni... Şi revine. 

Am adus pe lume doi copii, unul după altul; al treilea s-a 
născut mort. Sunt complet vlăguită, obosită de toate şi 
măcinată de gândul că poate niciodată nu voi mai fi în 
stare să port o sarcină până la capăt. 


Când mă întorc la apartament, trebuie să-l părăsim 
deoarece se încheie termenul de închiriere. Dar imobilul 
din Karmiel nu este încă finisat. Ne instalăm pentru o lună 
la părinţii lui Chaim. Îl regăsesc pe Sholomo, cu insultele şi 
votca lui, pe Leah şi blândeţea ei de femeie supusă. Pe 
urmă mă duc să iau de la spital rezultatul examenelor 
efectuate asupra copilului meu pe care nu l-am văzut 
niciodată viu. Medicul este uimit. 

— Copilul era perfect normal, n-am putut determina 
cauza morţii lui. Era mort deja de două luni, cu mult 
înainte de începutul contracţiilor. 

Vreme de două luni mi-am purtat copilul mort. Aşa se 
explică senzaţia aceea de vid, de gol interior, şi profunda 
mea disperare. Două luni. Moartea copilului meu coincide 
cu bătaia încasată de la Chaim, când m-a lovit în şale şi 
când am simţit durerea aceea intensă, ca un sfredel, în 
toată coloana vertebrală. A ucis copilul nostru cu lovituri 
de picioare. 

Este oribil, dar prefer să păstrez pentru mine această 
oroare, să nu vorbesc despre ea. Ar fi inutil să-l confrunt 
pe Chaim cu această îngrozitoare constatare medicală şi, 
mai ales, penibil. Ar reuşi să mă convingă că eu sunt 
răspunzătoare, că totul este din vina mea şi că sunt 
singura care ar trebui să poarte doliul acestei tragedii. 
Singură. Mereu singură şi întotdeauna vinovată. Nu mai 
am lacrimi, nu mai am rezistenţă, drama aceasta mă ucide. 


KKK 


Sholomo Edwar mi-a declarat un război intens. În 
prezența lui Leah mă ignoră dar, de îndată ce ea iese din 
cameră, declanşează tirul. Eu sunt târfa creştină a lui 
Chaim. Mă pândeşte, îmi urmăreşte orice mişcare în timp 
ce-mi văd de treburile casei. Dacă deschid o fereastră, el o 


închide, dacă aprind lampa, el o stinge. Am senzaţia că 
târăsc în urma mea un bolovan. De regulă reuşesc să nu-i 
iau în seamă prezenţa - însă într-o zi se poartă deosebit de 
urât. 

Mai întâi, când ies la cumpărături, se ţine după mine pe 
stradă, împleticindu-se ameţit de votcă şi urlându-şi 
obişnuitele obscenităţi. Nu reacţionez. Dar seara, când 
suntem la masă, dintr-odată îşi dă drumul. 

Mâncăm ouă fierte. Sholomo dă năvală în cameră, 
arătând cu degetul copiii şi strigând: 

— Câini creştini ce sunteţi! 

Pe mine mă poate insulta, îmi poate arunca orice injurie 
pofteşte, dar nu şi copiilor. Nu copiilor. Niciodată nu voi 
lăsa pe cineva, oricine-ar fi, să-mi insulte copiii. Pun mâna 
pe ouă şi le arunc asupra persecutorului meu, urlând: 

— N-ai decât să te iei de mine! Puțin îmi pasă! Fă-mă 
nefericită, mi-e totuna! Dar dacă te atingi de copii...! 

Un ou se izbeşte de perete, al doilea a aterizat pe şapca 
bătrânului Sholomo, care râde cu răutate. 

— Aha, uite ce-ai făcut! Eşti mândră de tine? 

Chaim cască ochii mari de mirare, dar tace. În mod 
excepţional, de astă dată e de partea mea. Sărmana Leah 
vrea să curețe peretele dar Sholomo îi interzice; chiar şi 
şapca îi va rămâne pătată de gălbenuş. Şi peste câteva 
săptămâni, de faţă cu mine, îi arată petele unui musafir: 

— Uite ce-a făcut creştina! 

— Spune-i şi de ce am făcut-o! Nu-i spui? De ce? 

Bătrânul iese din încăpere ocărând: 

— Creştini blestemaţi! 


KKK 


Sufăr de o serioasă lipsă de vitamine. Pielea mi se usucă, 
am degetele crăpate, încep să sângereze. Nu mai pot nici 


să curăţ ceapă, aciditatea îmi roade pielea şi-mi este greu 
să închid şi să deschid pumnul. Dacă mă spăl pe cap, 
mâinile mi se umplu de băşici. Gingiile mi se umflă. 

În timpul sarcinilor mele, Chaim mi-a interzis 
întotdeauna să iau medicamente, nici măcar vitaminele 
obişnuite. lar medicul mi-a recomandat să nu rămân 
gravidă decât peste cel puţin şase luni. Dar soţul meu nu 
acceptă să utilizez vreun anticoncepţional. Nici nu vrea să 
ia în discuţie problema. 

La începutul lui septembrie 1981, mă trezesc într-o 
dimineaţă convinsă că în noaptea aceea am rămas gravidă. 
Bineînţeles că nu există niciun simptom, dar eu ştiu. În 
ciuda încordării nervoase dintre noi, cu tot avertismentul 
doctorului şi în pofida oboselii mele, sunt fericită. 
Certitudinea se află acolo, în pântecele meu; încă mai sunt 
bună la ceva, încă mai pot aduce pe lume un copil. E 
singurul lucru care contează în momentul acela. Singurul. 

Şederea noastră la părinţii lui Chaim se prelungeşte. 
Imobilul cel nou tot nu este locuibil. Şi la acea vreme 
Chaim îmi explică mai întâi că trebuie să treacă printr-un 
examen de control pentru rana de la cot, precum şi printr- 
un test psihologic. Procedura aceasta durează o săptămână 
întreagă. Apoi, îmi arată un permis nou-nouţ. 

— Mi-a fost greu să-l obţin, cu toate testele astea! 

— Ce fel de teste? Vrei să zici un examen medical de 
sănătate? 

— Nu, teste mentale! 

— Pentru ce? Ai fost rănit la cot, nu la cap. 

— Da, dar aşa este regulamentul. 

Mirată, îl ascult povestindu-mi cu mândrie cum i-a 
„întins o cursă” psihiatrului. , 

— l-am zis: „Zbor deseori spre Belgia!” Ala şi-a 
încrucişat braţele, m-a privit într-un mod bizar şi m-a 
întrebat: „Vrei să spui că eşti în stare să zbori?” 


„Bineînţeles că nu, zbor cu avionul!” 

Chaim este foarte mândru de acest răspuns pe care-l 
consideră subtil şi care, după părerea lui, l-ar fi convins pe 
medic de deplinătatea facultăţilor lui mentale. In felul 
acesta şi-a obţinut permisul de conducere fără osteneală! 

Şi tot astfel, drept urmare, noul său statut militar îl 
obligă să participe la mici misiuni în cadrul armatei de 
rezervă. De exemplu, să facă de pază la colţuri de stradă. 
O muncă rezervată de obicei veteranilor în vârstă şi care 
nu le este încredinţată tinerilor rezervişti. Pentru mine, 
relaţiile lui Chaim cu armata israeliană sunt destul de 
misterioase. Frumosul paraşutist, eroul - care se teme să 
se caţere în arbori - face de planton şi se supune unor 
teste psihologice pentru o rană la cot... este ciudat. 


KKK 


Atâta timp cât ne aflăm la părinții lui Chaïm, eu 
beneficiez, pe lângă insultele lui Sholomo, tatăl, de o 
relativă protecție din partea lui Leah, mama. Chaïm ştie 
foarte bine că ea n-ar tolera ca el să-mi facă vreun rău din 
punct de vedere fizic. Dar într-o noapte, în intimitatea 
camerei noastre, el îşi pierde orice control, mă înşfacă de 
păr şi mă sileşte să cobor din pat, trăgându-mă atât de tare 
încât am impresia că-mi smulge pielea capului. Părul meu 
este lung şi-l poate apuca bine. 

După ce m-a târât pe pardoseală, mă cotonogeşte cu 
lovituri de picioare, alegându-şi bine locurile. Eu număr în 
tăcere: unu... doi... trei... Ghemuită în întuneric, n-am nici 
forţa, nici voinţa de a rezista. Pe urmă Chaim ia un 
foarfece şi-mi ciopârţeşte cu sălbăticie părul. Când furia i-a 
trecut, nu mai am practic nimic în cap. 

A doua zi de dimineaţă, Leah mă priveşte îndelung, 
uluită. Din pletele mele lungi, care de obicei mi se leagănă 


în jurul feţei şi pe umeri, n-au mai rămas decât câteva 
smocuri de câţiva centimetri. 

— Ce s-a întâmplat? 

Ridic din umeri. 

— Chaim. 

Leah îşi îndreaptă privirile întrebătoare către fiul său. El 
răspunde cu dezinvoltură: 

— Cu cât va fi mai urâtă, cu atât va fi mai bine... 

Mama îşi lasă ochii în jos. Nu va intra în conflict cu fiul 
ei. Chiar şi cel mai mic dintre copiii ei va obţine de la ea 
tot ce pofteşte. Într-o zi l-am văzut obligându-şi mama să-şi 
părăsească patul, după ce suferise o operaţie şi nu se 
putea ţine pe picioare, şi cerându-i să-i dea nu mai ştiu ce. 
Un castron cu lapte, parcă! Şi Leah a sfârşit prin a-i da 
ascultare puştiului, clătinându-se pe picioare. 


KKK 


Simon are exact zece luni şi tocmai îl schimb, când 
Marina intră în cameră să-mi ceară ceva. Doar cât întorc 
capul să-i răspund şi bebeluşul meu îşi pierde echilibrul şi 
cade pe spate. Capul i se izbeşte de pardoseală şi copilul 
rămâne ciudat de tăcut. Cu inima strânsă de spaimă, îl 
ridic cu precauţie, luându-l în braţe. 

—  Iartă-mă... iartă-mă, copilaşul meu... iartă-mă, 
Simon... 

Nu plânge şi mă tem că înţeleg ce înseamnă asta. Un 
traumatism cranian. În curând începe să vomite. Sunt 
singură acasă, trebuie să-l aştept pe Chaim ca să ne ducă 
la spital, dar, când soseşte, după o jumătate de oră, înalţă 
din umeri: 

— Nici nu poate fi vorba! îţi meriţi pedeapsa! Asta o să 
te-nveţe minte să te ocupi mai serios de copii. 

— Chaim, te rog! Dacă nu pentru mine, fă-o pentru 


Simon! Este fiul tău! 

— Ai ceea ce meriţi! 

Toată seara pândesc cu disperare semne de ameliorare 
pe feţişoara lui Simon. Tot în stare letargică, vomită din 
când în când. Şi eu stau acolo, neputincioasă, vinovată. 
Adorm şi mă trezesc dintr-un coşmar. M-am văzut, mamă 
nevrednică, având trăsăturile nedefinite ale unei femei 
enorme, dar necunoscuta eram eu. În fine, Chaim se îndură 
să ne ducă la spital, jucând acum, în faţa medicului, rolul 
tatălui responsabil şi îngrijorat, în timp ce eu mă simt 
nervoasă şi vinovată, ceea ce, cu siguranţă, se vedea pe 
chipul meu. 

— Doamnă Yarden? Pentru ce aţi aşteptat atât de mult 
până să aduceţi copilul? L-aţi bătut? i-aţi făcut ceva? 
Suferă de o comoţie cerebrală, aşa ceva nu se întâmplă de 
la sine! 

Este îngrozitor, îngrozitor! Mă acuză de comportare 
brutală, solicită examene suplimentare pentru a stabili 
dacă 

Simon a fost sau nu maltratat. Deoarece spitalul e 
supraaglomerat, Simon este instalat într-un leagăn, pe 
coridor, şi îmi petrec noaptea stând pe un scaun lângă el. 
Privirile infirmierelor şi ale medicilor care trec pe coridor 
mă acuză. N-am spus adevărul în privinţa lui Chaim. Din 
cauza lui sunt slabă, terorizată, obosită, fără voinţă şi mă 
simt vinovată, aşa este; vinovată de a nu fi răspuns imediat 
că monstrul este el! Dar eu n-am ridicat niciodată mâna 
asupra copiilor mei. Niciodată. 

Simon se însănătoşeşte încetul cu încetul. Când ajunge 
să înghită puţin lichid fără să-l vomite, mi se dă voie să 
plec împreună cu el. 

Nu mai am niciun pic de încredere în mine. Chaim are 
dreptate. Simon a căzut pentru că mă uitam în altă parte, 
fiindcă n-am fost atentă. Sunt o proastă, nu-s bună de 


nimic. Şi nu sunt vrednică să fiu mamă, aşa a spus şi 
medicul. Ca să vii cu copilul la spital nu aştepţi. O mamă 
nu aşteaptă. O mamă trebuie să ştie tot, să domine tot, să 
reuşească tot. 

Chaim nu renunţă la plăcerea de a reaminti incidentul, 
ca dovadă a incapacității mele de a fi o mamă demnă de 
acest nume. Sunt vinovată de căderea fiului meu. lar el a 
fost cât pe-aici să-l lase să moară. Îl preocupă mult mai 
mult sexul copilului decât capul lui. În fiecare zi 
inspectează aparatul genital al bebeluşului ca să fie sigur 
că se dezvoltă normal şi, într-o zi, când i se pare că 
observă o diferenţă de mărime între testicule, ne trimite 
imediat la pediatru! Care, bineînţeles, ne asigură că Simon 
are o constituţie perfectă. 

Această preocupare  maniacă îmi produce silă. 
Sexualitatea lui Chaim mă îngreţoşează. Dragostea făcută 
cu el nu este dragoste, ci un soi de gimnastică exasperantă 
pe care sunt nevoită s-o îndur, fie că vreau, fie că nu. 


KKK 


Modul de viață din Israel, mai ales practicile religioase 
îmi par complicate. Părerea mi-o formez observând 
obiceiurile părinților lui Chaïm. În viața de zi cu zi, 
Sholomo nu manifestă nicio fervoare, însă respectă cu 
scrupulozitate regulile Sabatului. Leah nu-i o practicantă 
religioasă dar, în general, se conformează felului de a se 
purta al soțului ei. Doar foarte rar i se întâmplă să aprindă 
lumina atunci când acest lucru este interzis. 

_ Sabatul constituie un subiect de ceartă între tată şi fiu. 
Intr-o zi de Sabat, copiii devin centrul ostilităților. Se joacă 
în curte. Am lăsat uşa întredeschisă ca să-i supraveghez de 
la distanță, dar Sholomo, considerând că micuţii nu dau 
dovadă de respect - într-o zi de Sabat nu te joci! - 


trânteşte uşa, să nu-i mai vadă. Mă duc s-o deschid din 
nou, el o trânteşte iar cu putere, şi tot aşa până ce pe 
Chaim îl apucă furiile şi, de astă dată, îmi ia apărarea. Din 
nefericire, în timpul certei sfârşeşte prin a trânti fără să 
vrea uşa peste degetul mare al tatălui său. Sholomo scoate 
un urlet; îşi petrece restul zilei arătându-şi tuturor degetul 
umflat şi mormăind prin aburii alcoolului: 

— Uitaţi-vă! Poftim numai de vedeţi ce i-a făcut tatălui 
său într-o zi de Sabat! 

Evreii pot adopta tot felul de atitudini faţă de religie, 
mergând de la o laicitate totală până la integralismul 
hasidicilor. Există liberali, conservatori şi ortodocşi. Cei 
care mănâncă numai cuşer şi cei cărora puţin le pasă de 
asta. E ceva extrem de complicat. De exemplu, o persoană 
calificată ca fiind „pioasă” nu este neapărat hasidică, iar în 
funcţie de convingerile celui care vorbeşte, termenul 
„pios” poate enunţa o părere admirativă, una snoabă sau 
una dispreţuitoare. 

Evreii hasidici sunt uşor de recunoscut după stilul lor 
vestimentar. Femeile se îmbracă în rochii lungi, informe, 
ale căror mâneci le acoperă încheieturile mâinilor, şi îşi 
pun ciorapi groşi, lungi, în aşa fel încât să lase la vedere 
cât mai puţină piele. Bărbaţii poartă costume negre, pălării 
negre cu boruri mari şi nelipsiţii perciuni pe ambii obraji. 

În ziua căsătoriei sale, o femeie hasidică trebuie să-şi 
radă complet capul, pentru a fi cât mai puţin atrăgătoare 
pentru ceilalţi bărbaţi. Începând din acea zi, când va ieşi 
din casă va purta o perucă sau o basma. 

În religia ebraică părul are o importanţă simbolică, dar 
nu cunosc care-i raţiunea. Însă în noaptea în care Chaim 
aproape că m-a ras în cap i-am suferit consecinţele. 

Evreii hasidici vorbesc între ei în idiş şi comunică doar 
în ebraica veche - „loşen kodes” - pe care o consideră o 
limbă sfântă, rezervată religiei. Sunt scutiţi de serviciu 


militar, dar joacă un rol important în viaţa politică a ţării. 
Nu reprezintă decât o minoritate, însă greutatea votului lor 
este uneori decisivă şi deseori deţin frâiele puterii. 

Chaim şi cu mine ducem o viaţă completamente laică, 
dar ne străduim să respectăm principiile părinţilor lui. De 
exemplu, dacă vrea să fumeze într-o zi de Sabat, Chaim 
iese în grădină. 

Când ne abatem de la regulile Sabatului încercăm să fim 
discreţi, însă la folosirea maşinii n-am renunţat. La 
aproape fiecare sfârşit de săptămână ne ducem la ţară, să 
luăm masa la iarbă verde sau să dormim o noapte în cort. 
Chaim ia cu el un televizor portabil şi-şi petrece tot timpul 
în faţa ecranului, nedându-ne nicio atenţie, copiilor şi mie. 
Dar mie îmi plac cel mai mult clipele acestea; natura, 
peisajele superbe, faptul de a fi departe de Sholomo 
constituie o gură bună de oxigen. Până în ziua în care 
Chaim avea să mă lipsească şi de această plăcere. 


KKK 


Este o zi de vară, ne-am instalat cortul într-un loc 
apropiat de marea Galileei. Chaïm ne-a adus cu maşina 
aici, sub un pâlc de eucalipţi, şi a plecat să pescuiască. 
Zona este deosebit de aridă. După ce le-am aranjat un 
culcuş confortabil copiilor, adun câteva vreascuri ca să fac 
un foc pe care cu greu reuşesc să-l aprind. O rafală de vânt 
răspândeşte puţin jăratic, nişte frunze uscate se aprind şi 
focul începe să se întindă cu o rapiditate înspăimântătoare. 
Îndepărtez copiii şi calc în picioare frunzele dar, de fiecare 
dată când izbutesc să sting un focar, izbucneşte altul şi mă 
tem să nu cuprindă arborii. Epuizată, reuşesc să opresc 
acest început de incendiu. Chaim revine şi se dezlănţuie 
într-o criză de furie cumplită. Sunt o imprudentă, o 
proastă, în aşa hal încât încheie: 


— O să rămâi aici. Voi veni să te iau când voi avea chef. 

E teribil de cald şi mă refugiez cu copiii sub un arbore. 
Marina este acum destul de mare pentru ca mânia tatălui 
ei s-o îngrijoreze. 

— 'Tăticu ne păcăleşte, o să se-ntoarcă, nu te teme... se 
va întoarce curând. 

Degeaba adopt un ton lejer, nu sunt deloc liniştită. Zona 
este sălbatică, ostilă, soarele ne arde şi umbra e rară. 
Deodată îşi face apariţia o maşină şi şoferul, mirat că vede 
în locul acesta pustiu o femeie singură cu doi copii mici, se 
opreşte în dreptul meu. 

— Aveţi nevoie de ajutor? 

— Nu, mulţumesc, e-n ordine... mulţumesc. 

Dacă aş accepta ajutorul unui străin aş spori mânia lui 
Chaim. Trebuie să aştept, să suport, privind cerul orbitor, 
pământul uscat şi distrându-i pe copii atât cât îmi stă în 
putinţă. Vreme de trei ore. În fine, stăpânul revine dar, în 
ultima clipă, mă împiedică să urc în maşină. 

— li iau pe copii, dar nu şi pe tine. Tu rămâi aici! 

Demarează şi eu alerg în urma maşinii, înspăimântată. 

Timp de câteva minute, de fiecare dată când sunt pe 
punctul de a ajunge la portieră, accelerează, obligându-mă 
să-mi măresc viteza. Chipul terorizat al Marinei, în spatele 
geamului, mă face să-mi dau seama de cruzimea acestui 
joc imbecil şi, brusc, mă opresc. 

Oare cine este bărbatul acesta pe care l-am iubit? Cum 
de se joacă aşa cu frica mea? De ce plăcere bolnăvicioasă 
are nevoie? Ce vrea să dovedească? Desigur, este stăpânul 
atotputernic. Văzând că nu mă mai joc, binevoieşte să mă 
lase să mă urc în maşină. 

Această scenă crudă, desfăşurată într-un peisaj arid şi 
ostil, maşina asta care accelerează şi încetineşte, eu 
alergând în urma copiilor mei - toate acestea sunt semne 
prevestitoare ale viitorului care mă aşteaptă dar eu încă nu 


ţin seama de ele. 
8. Să spun, în sfârşit, totul 


Această a patra sarcină este mai greu de suportat decât 
precedentele. Încă din primele luni sufăr din cauza unor 
grave probleme de circulaţie. Într-o noapte, când Simon a 
început să plângă şi Chaim doarme, ca de obicei, mă ridic 
să văd ce are copilul şi piciorul îmi cedează sub greutatea 
trupului. Mă prăbuşesc. A doua zi, la spital, piciorul îmi 
este atât de dureros încât medicul îmi recomandă odihnă 
la pat, fără a vrea să-mi facă radiografie, din cauza 
sarcinii. 

— Rămâneţi culcată o zi sau două. Dacă nu vă simţiţi 
mai bine, reveniţi la control. 

Chaim nu acceptă ca eu să stau în pat, fără să fac 
treabă. Nici nu poate fi vorba de odihnă: trebuie să mă 
ocup imediat de un maldăr de rufe murdare şi să pregătesc 
masa, ţopăind într-un picior. În noaptea aceea mă trezeşte 
din somn la ora două. 

— Du-te să-mi găteşti tocană! 

— Dar acum dorm. 

— Acum! 

— Durează mult să fac tocană, Chaim... Sunt obosită... 

Mă trage jos din pat cu forţa şi mă împinge către 
bucătărie urlând, fără a-i păsa de copii sau de vecini. 

— Fă-mi tocană! M-auzi? Vreau tocană! 

Am junghiuri în picior, sunt pe jumătate adormită, dar 
mă supun. În frigider avem carne de vită - o tai în 
cubuleţe, tai felii ceapa şi roşiile, adaug ardei iute şi 
condimente şi fierb totul la foc mic până când carnea 
devine fragedă. Leah, care a auzit zgomot în bucătărie, s-a 
sculat şi ar vrea să mă ajute, dar privirea furioasă a fiului 
ei o convinge să renunţe. Mă priveşte tăcută cum muncesc. 


Când mâncarea e gata, umplu o farfurie şi mă întorc să i-o 
dau lui Chaim, dar acesta a dispărut. Ţinând în mână 
farfuria aburindă, umblu prin toată casa în căutarea 
soţului meu. În cele din urmă îl găsesc în pat, sforăind. 


KKK 


Am ajuns în aceeaşi stare de dependenţă ca şi Rachel - 
singura mea prietenă de aici; o femeie tânără din vecini la 
care mă duc deseori după-amiaza, cu copiii. Rachel a 
rămas gravidă de nenumărate ori dar nu are decât un 
singur copil, tăcut şi ursuz. De fiecare dată când am 
încercat să aflu câte ceva despre viaţa ei, mi-a evitat 
întrebarea: 

— Scuză-mă, e vremea să te întorci acasă la tine, iar eu 
trebuie să gătesc pui pentru soţul meu; în seara asta vrea 
să mănânce pui... 

Pui sau tocană, depinde ce vrea soţul ei. Îi este atât de 
frică de el ca mie de Chaim - teama paranoică de a face 
ceva ce ar contraveni unei dorinţe sau unui ordin. Şi ne 
interzicem orice comentariu între noi cu privire la felul în 
care se poartă ei. 

Fără să recunoaştem, Rachel şi cu mine ne asemănăm. 
Suntem singure, nefericite şi incapabile să ne încredem 
una în cealaltă. Oare dacă i-aş povesti necazurile mele i le- 
ar repeta soțului ei? Care i le-ar repeta lui Chaim... Ea 
simte aceeaşi neîncredere faţă de mine. Oricum, o voi 
vedea mai rar pe Rachel - în sfârşit, ne mutăm. 


KKK 


Apartamentul nu e în întregime finisat şi suntem obligaţi 
să ne depozitām deocamdată lucrurile în celelalte 
apartamente neocupate de pe etaj. 


Fereastra bucătăriei de la etajul opt dă spre un peisaj de 
stânci şi tufişuri uscate şi chircite. La mai puţin de o sută 
de metri zăresc corturile albastre ale unei tabere de 
beduini, oile, caprele şi găinile. Această parte a Karmiel- 
ului este o zonă de construcţii noi care atrage multe 
perechi tinere. Chaim crede că aici va face afaceri şi 
intenţionează să deschidă un magazin de articole sanitare: 
plăci de faianţă, ţevi, robinete - genul de lucruri de care 
vor avea nevoie viitorii locatari. Nu ştiu care-i motivul 
pentru care s-a hotărât să înregistreze această firmă pe 
numele meu. Îl întreb de ce, şi el îmi răspunde: 

— Eşti prea proastă ca să pricepi. Semnează hârtiile şi 
nu-ţi bate capul cu restul. 

De îndată ce magazinul se deschide în mod oficial, 
aproape că nu-l mai văd deloc acasă, ceea ce-i o uşurare. 
Am linişte, aşa că altceva nu mă interesează. Dar există 
lucruri pe care nu le poţi ignora, de exemplu urmele de ruj 
de pe o cămaşă. 

— De unde-i asta, Chaim? Ce este? 

— Nimic, o carioca... 

Scaunul de lângă şofer este uneori mai înclinat decât de 
obicei. 

— Ai condus pe cineva cu maşina? 

— Pe nimeni. 

Într-o noapte nu se întoarce acasă. A doua zi dimineaţă, 
pe la ora zece, îşi face apariţia foarte liniştit. 

— Ce s-a întâmplat? De ce nu m-ai prevenit? 

— Am încercat să te previn! Aveam de aranjat nişte 
afaceri. l-am telefonat unuia dintre muncitorii care 
lucrează în imobil, nu ţi-a transmis mesajul? 

În fond, puţin îmi pasă. De vreme ce mă lasă în pace, mă 
mulţumesc cu aceste răspunsuri confuze. O pace care 
seamănă cu o singurătate totală, căci celelalte 
apartamente rămân neocupate, noi fiind singurii locatari 


care locuim la ultimul etaj al imobilului. Nu avem telefon, 
cea mai apropiată cabină telefonică se află la un kilometru 
şi jumătate, şi oricum nu pot suna decât cu taxă inversă. 
Chaim ţine toţi banii asupra lui. Ca şi paşaportul şi 
legitimaţia de identitate. Eu nu posed nimic, nu-i am decât 
pe copiii mei. Ca să cumpăr ceva, trebuie să cerşesc sau să 
primesc acel lucru de la Chaim. 

Fac progrese la ebraică, dar vocabularul meu este 
deocamdată limitat şi mi se întâmplă să nu înţeleg unele 
cuvinte de la radio. 

— Ce înseamnă cuvântul acela, Chaim? 

— Eşti prea tâmpită ca să pricepi. 

Aud asta cu atâta regularitate încât sfârşesc prin a-l 
crede. O dată sau de două ori pe săptămână am voie să mă 
duc la băcănie, dar fără bani. Semnez facturi pe care, apoi, 
Chaim le cercetează în amănunţime. 

— De ce ai cerut două pachete de orez? Unul e de ajuns. 
Nu trebuie să cumperi altceva decât aripi de pui. Doar asta 
ne putem permite. 

Singurul moment în care am puţini bani asupra mea este 
atunci când mă duc la piaţa de legume şi, de cele mai 
multe ori, Chaim face în aşa fel încât să mă însoţească. 
Toată îmbrăcămintea copiilor provine de la părinţii mei, 
Chaim nu are bani pentru aşa ceva. In schimb, el nu se 
lipseşte de costume noi. Cât despre jucării, acestea sunt 
excluse din buget. Confecţionez eu însămi cărţi de colorat, 
inventez jocuri. Pentru a înveseli acest univers trist încerc 
o viclenie. 

— Te rog, Chaim, pot păstra restul de la piaţă ca să le 
cumpăr copiilor jucării? Te rog mult. 

— Bine, de acord, puteţi păstra mărunţişul. N 

Grămăjoara mea de monede creşte cu repeziciune. În 
câteva săptămâni am izbutit să cumpăr jucărioare ieftine, 
dar reuşita mea îl face să se răzgândească. 


— Păstrezi prea multe monede! Dă-mi-le înapoi. 

O dată - o singură dată - aduce, cu regret, o jachetă 
pentru Simon. Este mult prea mare dar, în loc să îi atrag 
atenţia, mă hotărăsc s-o ajustez. Scurtez mânecile şi le pun 
un elastic. Mă mândresc cu opera mea, simțind că sunt şi 
eu bună la ceva. 

— Uite ce-am făcut! Nu e rău, nu-i aşa? 

— Ai îndrăznit?! Fără permisiunea mea? 

Se lansează într-o diatribă care durează ceasuri întregi, 
reamintindu-mi că l-am lăsat pe Simon să cadă pe 
pardoseală, şi o mulţime de alte prostii, reale sau 
imaginare, pe care se presupune că le-aş fi săvârşit. Soţie 
nepricepută, mamă nevrednică, nedemnă, incapabilă... 

— De acord. Începând de acum înainte o să-ţi cer voie 
pentru absolut ORICE! 

Zâmbetul satisfăcut pe care-l afişează nu întârzie să i se 
şteargă, când încep să-l urmăresc prin apartament ca o 
fetiţă, scâncind: 

— Pot să deschid fereastra? Pot să aprind lumina? Pot să 
mă aşez? 

— Tacă-ţi gura, că de nu, îţi dau o mamă de bătaie de 
faţă cu copiii. 

Recepţionez mesajul. E momentul să mă opresc. Copiii 
constituie un mijloc de şantaj a cărui valoare o cunoaşte 
prea bine. 


KKK 


În faţa imobilului, câteva mame se întâlnesc de două ori 
pe zi, dimineaţa şi după-amiaza, ca să-şi supravegheze 
copiii care se joacă în curte, la soare. 

— Mă pot duce? 

— Copiii da, dar tu nu! 

— Nu-i pot lăsa să se joace nesupravegheaţi! 


— Bine. Îţi îngădui să te duci, dar să nu vorbeşti cu 
nimeni! 

Îmi pecetluiesc buzele, dar nu are cum să mă împiedice 
să-mi folosesc ochii şi urechile. În jurul meu - femei tinere 
şi vesele, copii care se joacă scoțând chiote de plăcere. 
Femei care-şi cheltuiesc banii aşa cum socotesc ele, libere 
să se ducă unde vor, să-şi vadă de treburi atunci când pot. 
„Voi face ordine în casă mâine, azi-dimineaţă n-am avut 
timp...”, „leri eram obosită, cina a pregătit-o Aaron”. Soţul 
meu mi-a dăruit colierul acesta...” 

În izolarea în care mă sileşte Chaim să trăiesc, aproape 
uitasem că o femeie căsătorită poate fi liberă şi fericită. 
Lent, în mod sistematic, m-a rupt de realitate. Şi iată că, 
încetul cu încetul, în soarele din curtea aceea, tot 
ascultându-le pe femei, îmi dau seama de anormalitatea 
căsniciei mele. Nu-i normal să nu pot vorbi cu aceste 
femei. Nu-i normal să răspund cu teamă la întrebările lor, 
monosilabic. 

Îmi este din ce în ce mai greu să nu le vorbesc. Sunt 
prietenoase, deschise. Una dintre ele este o americancă şi 
cu ea reuşesc să schimb câteva frânturi de conversaţie 
personală. Dar rămân prudentă. 

Într-o zi, pe un ton calm, constată: 

— Pe-aici, pereţii sunt subţiri... 

Ştie că soţul meu mă bate cu regularitate, privirea ei îmi 
spune că vrea să mă ajute dar o reţine violenţa lui Chaim. 
Îmi dau seama că felul meu de viaţă este anormal, de 
pericolul care mă ameninţă dacă voi continua să-l suport, 
însă întotdeauna am avut tendinţa de a-mi păstra 
sentimentele pentru mine. Mândria şi o  pudoare 
bolnăvicioasă mă împiedică să cer ajutor. Ca şi teama cu 
totul iraţională că Chaim ar putea să afle ce aş face. Să 
vorbesc, să-mi încredinţez altcuiva gândurile, pe scurt să 
trăiesc. 


Am simţit deseori nevoia arzătoare de a-i implora pe 
părinţii mei să mă ierte, să vină în ajutorul meu. Nevoia 
acesta mă înăbuşe fără să reuşesc să mi-o satisfac. L-am 
vrut pe acest bărbat, am acceptat această situaţie şi acum 
plătesc. Este cumplit să-ţi dai seama de propria-ţi lipsă de 
rațiune, îngrozitor, să te afunzi într-o greşeală atât de 
monstruoasă şi să nu te poţi opri. 

Bunicul întreprinde o croazieră. Se află în trecere prin 
Israel şi vaporul lui face escală la Haifa. Ne ducem să-l 
vedem, dar el îl întâmpină pe Chaim cu dispreţ şi cu o 
Răceală vizibilă, fără a încerca să-şi ascundă antipatia şi 
neîncrederea. Îmi dau seama în ce măsură a reuşit Chaim 
să şi-i îndepărteze pe toţi membrii familiei mele. Când ne 
despărţim de bunicul meu, singurătatea devine şi mai 
apăsătoare, şi mai încărcată de amărăciune. Ce caut eu 
alături de Chaim? Unde a dispărut iubirea? 


KKK 


Se apropie luna iunie 1982, voi naşte în curând şi mama 
vine să aibă grijă de Simon şi de Marina, ca să-mi uşureze 
îndatoririle. Însă şi de această dată bebeluşul întârzie faţă 
de termenul prevăzut, iar mama nu-şi poate amâna ziua 
plecării. Este nevoită să plece la Bruxelles înainte de 
naşterea copilului. Oare despre ce am vorbit? Ca de obicei, 
despre nimic ce-ar avea legătură cu Chaim. Nu vreau să 
ştiu ce crede ea, nu vreau să plâng şi nici să mă arunc în 
braţele ei. Asta-i situaţia. 

Avionul în care se află mama tocmai a decolat şi, pe 
neaşteptate, vestea cade ca un trăsnet. Armata israeliană 
porneşte o operaţiune militară de mare amploare împotriva 
Libanului: „Pace pentru Galileea”. Obiectivul este 
distrugerea bazelor de comando ale OLP?-ului, din care se 


8 OLP. (O.E.P.) Organizaţia pentru eliberarea Palestinei (n.t.) 


lansează asupra ţării atacurile teroriste. Prin Karmiel trec 
către Liban transporturi militare, drumurile sunt blocate. 

La 6 iunie 1982 izbucneşte războiul. Israelul atacă 
Libanul de Sud. Se împlinesc patruzeci şi opt de ore de 
când, ca urmare a atentatului săvârşit la Londra asupra 
ambasadorului israelian, aviația bombardează intens 
poziţiile palestiniene, şi tocmai acum încep contracţiile 
mele, pe la cinci dimineaţa. La ora unu apreciez că e 
vremea să pornim către spitalul din Haifa. În principiu, ca 
să ajungem acolo ne trebuie patruzeci şi cinci de minute. 
Când ajungem la şoseaua principală încep să regret că n- 
am chemat o ambulanţă. Pretutindeni - tancuri, baraje, 
soldaţi care verifică actele. 

Mă lungesc pe bancheta din spate, străduindu-mă să 
respir adânc la fiecare nou val de durere. Maşina se 
opreşte, un soldat se apropie, Chaim îi explică situaţia şi 
pornim din nou la drum. Scena se repetă de nu ştiu câte 
ori. Peste două ceasuri şi jumătate ajungem la singurul 
spital din Haifa în stare să primească urgentele de naştere. 
Toate celelalte sunt pline de soldaţi răniţi. Şi chiar şi aici 
culoarele sunt invadate de tărgi. Sunt una dintre 
persoanele care are norocul de a i se da un pat minuscul, 
într-o boxă ascunsă în spatele unor perdele. Chaim pleacă 
să-i ducă pe Simon şi pe Marina la părinţii lui. Are de 
străbătut un drum lung. Aşadar, voi naşte singură; la 
gândul acesta mă simt uşurată. 

Noaptea se scurge cu o încetineală exasperantă. Pierd 
mult sânge şi se ia decizia să mi se facă de urgenţă 
cezariană. Chiar în clipa în care acul cu substanţa 
anestezică e pe cale să-mi pătrundă în venă, simt nevoia 
irezistibilă să împing... Seringa anestezistului rămâne în 
aer şi, peste câteva minute, aud: 

— Este o fetiţă. 

Zăresc cu greu un mic obiect întunecat, violaceu, care- 


mi este luat imediat din raza vizuală, şi strig: 

— E vânătă! Nu-i normal! 

— Linişteşte-te, întotdeauna sunt aşa la naştere. 

— Nu încercaţi să mă faceţi să cred asta, este al treilea 
copil al meu, ştiu ce spun! 

Dar medicul a şi dispărut cu copilaşul meu. Şi rămân 
acolo, singură în boxa aceea îngustă, înspăimântată, fără 
nimic în braţe. Plâng în tăcere. 

Sunt instalată într-o sală prevăzută pentru trei paturi, în 
care se află deja şase femei. Trece ziua, trece şi seara, le 
privesc pe celelalte cum alăptează, cum îşi leagănă copiii şi 
le schimbă scutecele, aşteptând cu disperare veşti despre 
al meu. Suntem în război şi resursele spitalului sunt 
limitate. Nimeni nu schimbă aşternuturile, mesele sunt 
sărăcăcioase şi, când Chaim vine la mine în vizită, nici 
măcar nu mă întreabă cum a decurs naşterea. Poate că e 
dezamăgit că are o fetiţă... 

— Te rog, du-te s-o vezi, spune-mi cum se simte, de azi- 
dimineaţă nimeni nu vrea să spună nimic! 

Peste câteva minute revine şi mă anunţă: 

— E bine. 

Şi pleacă. 

Noaptea s-a lăsat fără ca nimeni să-mi dea vreo ştire 
concretă. De fiecare dată când pun o întrebare uneia 
dintre infirmiere, ea îmi promite că se va duce să-mi vadă 
copilul, însă nu se mai întoarce. Suferinţa fizică şi 
epuizarea nu sunt nimic în comparaţie cu spaima care-mi 
strânge inima. Noaptea este îngrozitoare; până în zori îmi 
imaginez tot ce-i mai rău. Nici măcar nu ştiu în ce secţie au 
dus-o, am născut-o fetiţă dispărută. A doua zi dimineaţă, o 
infirmieră îmi aduce copilul, surâzându-mi încurajator: 

— Totul este în ordine. 

Imi cercetez amănunţit bebeluşul, înspăimântată. Are pe 
picioare nişte pete vinete, care se opresc la glezne ca nişte 


şosete, şi un mic cerc întunecat pe piept. Infirmiera mă 
linişteşte. 

— Nu-i nimic grav. Tatăl este yemenit, şi la ei aşa ceva 
se întâmplă deseori. O să dispară cu timpul. 

Într-adevăr, îmi amintesc că Simon avea pe fese un semn 
asemănător, care deja a dispărut. 

Fetiţa mea micuță, care a avut o naştere atât de dificilă, 
se numeşte Moriah, după numele muntelui pe care 
Abraham l-a oferit spre sacrificiu pe fiul său Isaac - 
Moriah, pe care tatăl său o consideră doar un prilej de a 
primi o primă de paternitate, fără a-i acorda niciun pic de 
tandreţe. 


KKK 


La douăzeci şi patru de ore după naşterea lui Moriah 
sunt obligată să părăsesc spitalul supraîncărcat. Nici nu se 
pune problema de a mai fi răsfăţată de acum încolo. Chaim 
nu vrea să aştepte până a doua zi ca să intre în posesia 
primei. De cum ajungem acasă îmi porunceşte să mă duc la 
bancă. Sunt prea slăbită, prea epuizată, am dureri, nu-mi 
poate pretinde aşa ceva... îl implor să mă lase să mă 
odihnesc puţin, dar el insistă. Aşadar, mă duc să-mi iau 
locul la o coadă imensă, cu capul zvâcnindu-mi de oboseală 
şi clătinându-mă pe picioare. 

De îndată ce am adus preţioasa primă, Chaim se decide 
să-i ia pe Simon şi pe Marina de la părinţii lui. 

— Dar nu voi avea putere să mă ocup de ei, nu mai 
putem aştepta o săptămână? 

Cererea mea este idioată, sunt un copil răzgâiat. Mânia 
ameninţă deasupra capului meu. Atunci, ca s-o domolesc, 
mă înham la treburile casnice. Cât am lipsit eu, Chaim a 
întors apartamentul cu susu-n jos. Văzându-mă că mă apuc 
să spăl vraful de vase murdare pe care le-a înghesuit în 


chiuvetă, Chaim consimte să amâne revenirea copiilor. 

O săptămână mai târziu, ne ducem să-i luăm pe Simon şi 
pe Marina. Micuţul Goory spune cu inocenţă: 

— Presupun că ai avut o fetiţă, de vreme ce nu ne-a spus 
nimic Chaim... 

Naşterea lui Moriah a declanşat în căsnicia noastră o 
stare de alarmă. Certurile devin din ce în ce mai violente, 
bătăile din ce în ce mai dure. Este imposibil ca vecinii de 
sub noi să nu-şi dea seama ce se-ntâmplă. Uneori, Chaim 
mă ameninţă că o să plece cu copiii. A intrat într-un ciclu 
de violenţă pe care nu-l mai pot controla deloc. Ne certăm, 
criza nerezolvată atrage după sine o alta, apoi începe 
accesul de furie şi loviturile, încordarea slăbeşte, pentru ca 
totul să pornească iar de la început. O rutină jalnică, 
epuizantă, oribilă. 

Am nevoie de încălţăminte; ca să scutească o cheltuială, 
îmi aduce o pereche de pantofi vechi care i-au aparţinut 
mamei lui. 

— Nu-i pot încălţa, Chaim, poartă cu două numere mai 
puţin decât mine! 

Sunt o ingrată, nu am discernământ, nu pricep absolut 
nimic, sunt o egoistă proastă... Vinovată, în orice caz, de a 
fi adus pe lume trei copii într-un univers atât de haotic. Mă 
ocup de ei cât pot de bine, dar nu întotdeauna am forţa 
necesară pentru a-i educa aşa cum s-ar cuveni - să le 
vorbesc, să le explic, să râd împreună cu ei. Viaţa noastră 
este sinistră şi eu sunt cea răspunzătoare. Din toate 
acestea trebuie să desprind un învăţământ, să iau o 
hotărâre şi să supraviețuiesc aşa cum pot. 

În gând, jur să nu mai nasc niciun copil. Înainte de a se 
întoarce în Belgia, mama mi-a lăsat puţini bani. Chaim nu 
ştie. Mă pot duce pe ascuns să consult un medic şi să-mi 
procur un sterilet. Intre 1979şi 1982am rămas gravidă de 
patru ori. Dacă aş trăi în fericire şi pace nu m-aş plânge, 


însă nu am dreptul de a-i impune şi altui copil o asemenea 
existenţă. 

Cum de-a aflat? Oare are spioni pretutindeni? Să fi fost 
văzută? Am fost denunţată? 

— O să te duci să-ţi scoţi steriletul ăla! 

— Nu. În situaţia noastră, cu atâtea certuri şi cu trei 
copii este destul de greu. Nu vreau. 

— Nu vrei?! 

— Nu, nu vreau. Nici nu poate fi vorba să-l scot! 

Mă îmbrânceşte afară din casă, încuie uşa cu cheia şi 
rămâne înăuntru cu copiii. Îl aud ocărând ca un turbat şi 
strigându-le copiilor: 

— Este o mamă rea! O ticăloasă! 

Ghemuită lângă uşă, cu urechea la pândă, o aud pe 
Moriah plângând. Trec minute în şir şi plânsetele nu 
încetează. Moriah nu este obişnuită să fie lăsată să plângă 
timp îndelungat. Urina ei are un conţinut de uree foarte 
ridicat. Cu zăpuşeala verii şi cu scutecele de pânză, suferă 
de iritaţii serioase. Trebuie să fie schimbată şi spălată des, 
dar lui Chaim puţin îi pasă. Umblu de-a lungul coridorului 
ca un animal prins în cuşcă, disperată la auzul plânsetelor 
lui Moriah. Bat la uşă din ce în ce mai tare şi sfârşesc prin 
a urla. 

Chaim deschide uşa, şuieră ca un şarpe şi o închide iar, 
trântind-o. 

— Faci prea mult zgomot! 

M-a îmbrâncit cu sălbăticie. Mi-e teamă să nu dispară cu 
copiii, teamă să cer ajutor; nu ştiu ce să mai fac. Trece un 
ceas, trec două, apoi trei, şi Moriah plânge întruna. M-am 
lungit în faţa uşii ca un câine care-şi aşteaptă stăpânul. Un 
preş. O epavă plină de suferinţă. Într-un târziu, Chaim 
deschide uşa şi-mi azvârle: 

— Acum trebuie să ies în oraş! O să rămâi aici două ore 
să faci curăţenie, să găteşti şi să te ocupi de mormoloci! 


Când mă voi întoarce, afară cu tine! 

Moriah a sărit peste masă, patul ei este ud, are pielea 
opărită şi este deshidratată. Mă grăbesc cât pot s-o spăl, se 
hrănesc şi s-o legăn. Dar nu reuşesc s-o adorm. Plânge în 
hohote şi se sufocă de lacrimi. Atunci alerg în toate părţile 
să fac curăţenie prin casă, să pregătesc masa - fac o 
mulţime de treburi deodată. A spus două ore... Dar lipseşte 
mult şi, când se înapoiază, nu-şi pune în aplicare 
ameninţarea. A reinstaurat pur şi simplu legea tăcerii. 

Vreme de şase săptămâni nesfârşite nu-mi adresează 
niciun cuvânt. Nu exist. Trece prin faţa mea şi eu, femeie 
invizibilă, nu am dreptul la câteva vorbe decât afară. Îşi 
petrece serile citind în salon, nedând absolut nicio atenţie 
copiilor. La capătul a şase săptămâni nu mai suport; vin să 
mă aşez la picioarele lui, plângând şi mărturisind câte 
păcate vrea el. 

Sunt o mamă rea, o soţie rea, mă milogesc să mă ierte, 
îndelung. Ceasuri în şir. Pentru a auzi cum, în cele din 
urmă, mi se dăruieşte cu glas calm o uşurare de moment: 

— Bine, te iert. 

Să-l părăsesc? Gândul acesta îmi revine tot mai des, însă 
îl alung imediat. Nu pot, nu trebuie, nu, nu... Şi cum să fac 
asta? 


KKK 


Nu ştiu cum reuşesc să mai dau dovadă de o umbră de 
rezistenţă când, în cursul unei discuţii, ridică mâna asupra 
mea: 

— Nu poţi să mă domini din punct de vedere intelectual, 
aşa că mă loveşti! 

Cu toate acestea palma se abate, dar l-am atins unde-l 
doare mai tare. Fizic, este mai puternic decât mine, dar eu 
îi sunt superioară ca inteligenţă. Nu el este „cel mai bun”, 


aşa cum adesea se laudă. 

Mă pomenesc iarăşi izgonită pe palier ore întregi. La 
gândul că vecinii m-ar putea găsi într-o situaţie atât de 
umilitoare, mă refugiez pe terasa imobilului. Mi-e frică 
mereu să nu-şi îndrepte agresivitatea împotriva copiilor. 
Ştiind că mă tem de şedinţele de snopeală în faţa lor, ca să 
mă terorizeze, a descoperit o tehnică şi mai îngrozitoare. 
Cu glas insinuant, sinistru, îmi spune: 

— Du-te în cameră şi aşteaptă-mă; o să te bat... Du-te, 
sau o fac în faţa copiilor... 

Ajunsă în punctul acesta de supunere, sfârşesc prin a mă 
destăinui lui Sarah, tânăra de origine americană care a 
părut că-mi înţelege situaţia. Ea îmi explică: 

— Ar trebui să te bată de faţă cu martori, altminteri 
poliţia nu face nimic. Şi chiar şi aşa se va mulţumi să-l 
mustre şi te vor trimite înapoi la domiciliul conjugal, 
împreună cu el... Doar dacă soţul tău te-ar băga în spital... 
însă, oricum, ca să te poţi plânge, îţi trebuie unul sau mai 
mulţi martori. Am o prietenă care locuieşte chiar sub voi. 
Data viitoare când o să te bată Chaim, deschide uşa şi 
strigă după ajutor. Ea va veni cu alţi vecini şi vor depune 
mărturie la poliţie pentru tine. 

N-am fost nevoită să aştept mult. Dar problema este să- 
mi adun curajul în timp ce mă loveşte. Dă-i drumul Patsy, 
urlă, cheamă, cere ajutor, este singura ta şansă de 
scăpare... Intervine ruşinea, vinovăția, un amestec de 
sentimente pe care numai femeile bătute îl cunosc. Să-ţi 
aduni curajul când te afli în plină confuzie emoţională. 

În cele din urmă reuşesc. Alerg până la uşă, o deschid şi 
strig „ajutor”! Chemarea mea răsună pe coridoarele pustii. 

Vecinii deschid cu timiditate uşile, ridică ochii spre 
etajul de unde strig. Unii urcă vreo câteva trepte dar 
prezenţa lor nu-l convinge pe Chaim să înceteze să mă 
lovească ci, dimpotrivă, mă urmăreşte pe coridor. 


E greu să te dai în spectacol. Mă aflu pe pardoseală, el 
îmi toarnă lovituri de picioare şi vecinii se înapoiază încet 
la ei în casă, în tăcere. În toată viaţa mea nu m-am simţit 
atât de umilită. A doua zi toată lumea refuză să depună 
mărturie. Vecina îmi spune că le-a fost frică. 

— Este prea violent, am văzut ce-i în stare să facă. Este 
un nebun furios. Părăseşte-l. 

Dacă aş fi singură, probabil că problema ar fi fost de 
mult rezolvată. Nu-l mai iubesc, dar există cei trei copii pe 
care nu poţi să-i arunci într-un geamantan şi să pleci. 
Moriah se dezvoltă greu, mai încet decât ceilalţi - 
consecinţa naşterii ei cu probleme. O dată pe lună trebuie 
s-o duc la o clinică din Haifa pentru o şedinţă de masaj 
terapeutic şi mi se arată ce exerciţii să-i fac eu acasă. O 
culc pe burtă şi îi rulez încheieturile mâinilor pe o minge 
mare de cauciuc, apăsând tare ca să-i întăresc muşchii. 
Pentru ea exerciţiul este dureros, şi plânsetele ei răsună în 
apartament. Atmosfera devine şi mai sinistră. 


KKK 


Am douăzeci şi doi de ani, sunt mama a trei copii şi 
totuşi, în multe privinţe, încă mai sunt eu însămi un copil. 
Simt lipsa familiei mele, a experienţei şi tăriei părinţilor 
mei, a dragostei, însă mândria mă împiedică să-i chem în 
ajutor. Mă gândesc deseori că, în caz de urgenţă, m-aş 
putea adresa lui Samuel Katz. În februarie 1983 mă decid 
să-i telefonez. Nu ştiu ce-i voi spune, dar trebuie neapărat 
să vorbesc cu cineva, să încerc să descurc ghemul 
complicat care mă ţine prizonieră. 

Căci sunt prizonieră. În fiecare dimineaţă Chaim îmi 
cere să-i expun programul meu pentru ziua respectivă şi, 
după aceea, nu am dreptul să-l modific. Aleg aşadar o 
dimineaţă în care se presupune că i-am luat cu mine pe 


copii la clinică, pentru îngrijirile necesare lui Moriah. Nu 
departe de acolo există o cabină telefonică. 

Pe drum îmi dau seama cu groază că am uitat să iau 
hârtia pe care am notat numărul de telefon al lui Samuel 
Katz. Ce să fac? Dacă mă înapoiez s-o iau de acasă, risc să 
mă întâlnesc cu Chaim. Prin urmare încerc să-mi fac 
ordine în minte şi să-mi amintesc numărul. Dar în capul 
meu este un vid total. Cu toate acestea ştiu numărul acela, 
m-am uitat deseori la el. Nu-mi rămâne de făcut decât un 
singur lucru: deschid uşa cabinei, ridic receptorul şi, în 
mod miraculos, numărul se formează ca de la sine sub 
degetele mele. 

Trebuie să încep prin a-i cere acestui om să nu repete 
nimănui nimic din conversaţia noastră. 

— Poate că voi avea nevoie de ajutorul dumneavoastră, 
este posibil să mă decid să-l părăsesc pe Chaim... poate, nu 
mai ştiu... 

Mă încurc în explicaţii. Îi spun că sunt nefericită dar nu 
îndrăznesc să pomenesc despre comportamentul îngrozitor 
al soţului meu. Samuel Katz încearcă să mă liniştească, 
simte că sunt în pragul unei crize de isterie, dar este prea 
politicos şi diplomat pentru a-mi pune cu brutalitate 
întrebarea de ce nu-l părăsesc pe Chaim. Ştie, sau 
bănuieşte. Spune doar: 

— Patsy, când te vei decide, voi fi aici să te ajut, nu ezita 
să mă chemi. 

În momentul acela habar n-aveam că tata îi vorbise deja 
despre problemele mele conjugale. Nu ştiam nici că 
părinţii mei aveau să vină în curând în Israel, pentru o 
călătorie de afaceri, împreună cu unchiul meu. 

Mă înapoiez la apartament cu inima bătându-mi gata să 
se spargă, terorizată la gândul că Chaim ar putea să afle ce 
am făcut, de parcă pe frunte mi-ar fi scris cu litere 
luminoase: „l-am dat telefon duşmanului”. În timpul acesta 


părinţii mei discută cu Samuel Katz, pentru a stabili cea 
mai bună modalitate de a mă ajuta. 

Tata avea să-mi spună mai târziu că, dacă ar fi acţionat 
aşa cum îl îndemna inima, m-ar fi obligat să plec cu copiii. 
Dar ştia, evident, că eram singura în măsură să iau 
asemenea hotărâre. Că decizia trebuia să vină din partea 
mea şi că era preferabil să mi se dea de înţeles că ei erau 
gata să mă ajute. 

La rândul ei, mama vine să mă vadă, singură, îndată 
după sosirea în Israel; aşteaptă răbdătoare să mă 
destăinuiesc. Chaim nu-i dă mamei mele nicio atenţie şi, 
oricum, mare parte a zilei nu-i acasă. Mama mă ia cu ea la 
cumpărături şi - culmea luxului! - cumpără pentru cină 
cotlete. Chaim se ospătează cu această raritate dar nu se 
osteneşte să-i mulţumească. 

Eu încerc să dau impresia că totul e perfect - râd, 
fredonez. Încă nu i-am destăinuit nimic. Mama mă 
cunoaşte îndeajuns de bine ca să ştie că mândria este cea 
care mă împiedică; aşteaptă şi îşi alege cu iscusinţă 
momentul ca să evite prezenţa lui Chaim. Când dispar o 
clipă pentru a mă duce la baie, vine după mine şi bate uşor 
în uşă. 

— Pot să intru, Patsy? 

Repede, în intimitatea încăperii înguste, şopteşte: 

— Să-ţi fie limpede un lucru. Ştiu foarte bine ce se 
petrece între Chaim şi tine. Dacă ai nevoie de ajutor, te 
vom ajuta, dar decizia trebuie să vină de la tine. 

— Ss... sst... 

Cu uşa întredeschisă, cu Chaim la o distanţă de câţiva 
metri, n-am răspuns nimic în afară de acest „sst” 
înspăimântat. Cu toate acestea, când se înapoiază la 
Bruxelles, mama este sigură că mă voi decide. Nu ştie 
când, dar îi declară tatălui meu: 

— O va face. Va dura o vreme, poate câteva luni, sau 


chiar mai mult, dar îl va părăsi. 


KKK 


Este Paştele evreiesc şi plecăm la iarbă verde. Genul de 
lucruri care odinioară îmi plăcea atât de mult să le fac cu 
Chaim. Un „odinioară” care nu-i atât de îndepărtat dar de 
la care mi se pare că au trecut secole. 

De Paşti, evreii mănâncă tradiţională matză?, azima, dar 
Chaim preferă pâinea normală, care în perioada aceasta se 
găseşte cu greu. În consecinţă, am cumpărat din timp o 
cantitate mare pe care am pus-o în congelator. In ziua 
picnicului, în maşină se iscă o ceartă din cauza unei prostii 
făcute de mine. Am pus în biberonul lui Monah sare în loc 
de zahăr pudră. Întâmplarea este stupidă, sunt prima care 
regretă şi, bineînţeles, Chaim mă numeşte „mamă 
nedemnă”. Când parchează maşina la umbra unui pâlc de 
eucalipţi, este deja într-o dispoziţie îngrozitoare. 

lese din automobil trântind portiera şi se depărtează 
fără a întoarce capul. Îi instalez pe copii, scot coşul cu 
mâncare, aleg cel mai bun loc la umbră şi aştept. La mică 
distanţă de noi o altă familie profită şi ea de această 
frumoasă zi de primăvară. Întind o faţă de masă din hârtie 
şi, împreună cu copiii, încep să mănânce. Revine şi Chaim. 
Mugşcă din pâine şi scuipă: 

— Pâinea asta nu-i proaspătă! N-ai congelat-o la 
momentul potrivit! 

Dacă nu s-ar fi plâns decât o dată aş fi suportat dar 
povestea asta cu pâinea congelată se repetă în cursul 
întregii după-amiezi, ca un laitmotiv însoţit de insulte. Sunt 
o proastă care nu se pricepe nici măcar să congeleze o 
pâine. 


9 Matză / maht să: Pâine nedospită, pentru sărbătorile de primăvară 
evreieşti ce durează din a 14-a până în a 21-a zi din a şaptea lună a 
anului evreiesc, simbol al eliberării israeliților din robia egipteană, (n. t.) 


Mă uit la copiii mei. Marina se joacă liniştită cu câteva 
frunze. La trei ani şi jumătate, este o fetiţă calmă şi 
rezervată, extrem de temătoare. Oriunde ne-am duce, se 
agaţă de fusta mea; nevoia ei de protecţie este imensă, îi 
este frică de orice. Simon este un hiperactiv. Are obiceiul 
de a-şi descărca furiile pe obiecte: un pantof, o piatră, 
indiferent ce îi cade în mână. Are ceva mai mult de doi ani 
dar încă se mai trezeşte în toiul nopţii plângând ca un 
bebeluş. Moriah, care a împlinit zece luni, nu poate să stea 
în şezut decât dacă este sprijinită. Şi acolo, la umbra 
eucalipţilor, în superbul peisaj de ţară al Israelului pe care- 
l iubesc, acolo mă hotărăsc. In concertul penibil al 
lamentărilor lui Chaim în legătură cu pâinea congelată. 
Paştele anului1983. S-a sfârşit. Nu voi mai suporta atâta 
suferinţă. 


KKK 


Marina este la grădiniță; despre Chaïm ştiu că va fi 
ocupat la magazin vreme de câteva ore. O aşez pe Moriah 
în cărucior şi plec, cu Simon alergând cu paşi mărunți pe 
lângă mine, ţinându-se cu mânuţa de fusta mea. Cabina 
telefonică apare la orizont, intru şi-i chem pe părinţii mei. 
Cu taxă inversă, deoarece n-am bani. Când aud vocea 
mamei, spun foarte repede: 

— Mamă, îl părăsesc pe Chaim. 

Gata, am rostit cuvintele acestea. 


9. Fuga 


Tata a luat imediat atitudine şi a sesizat existența a doua 
probleme. Prima este aceea că paşaportul meu se află în 
posesia lui Chaim. Trebuie să obţin un duplicat fără ca el 
să ştie. Cea de-a doua problemă e mai gravă. Potrivit 


legislaţiei în vigoare, copiii născuţi dintr-o căsătorie mixtă 
au, în mod obligatoriu, naționalitatea tatălui. Aşadar, chiar 
şi în patria mea, Marina, Simon şi Moriah ar fi israeliți. 

Nu-mi este uşor să telefonez. Părinţii îmi aşteaptă 
apelurile cu sufletul la gură şi au grijă ca întotdeauna să 
fie cineva lângă aparat. Convorbirile mele sunt concise. 
Tata mă informează că pe 21 aprilie 1983 va sosi în Israel; 
şi-a rezervat o cameră într-un hotel din Tel-Aviv, cel mai 
apropiat de ambasada Belgiei. Convenim ca, începând de 
la acea dată, eu să-i telefonez zilnic, între zece dimineaţa şi 
prânz sau între orele şase şi opt seara. Complotul familiei 
pentru eliberarea mea e în plină desfăşurare şi, între timp, 
eu sunt nevoită să trăiesc fără să creez suspiciuni. În caz 
de urgenţă, înainte de sosirea tatii, pot să-l sun pe Samuel 
Katz. 

Ca să reuşesc, e necesar să joc strâns. Traiul de zi cu zi 
alături de Chaim este un drum presărat cu umiliri şi 
primejdii. Copiilor nu le pot spune adevărul de teamă să nu 
le scape vreo vorbă care m-ar distruge. De fiecare dată 
când Chaim caută ceartă, mă rețin să nu-l provoc cu vreun 
răspuns, ca să evit bătaia. Dar nu-i posibil nici să-ncep 
brusc să suport totul. Aş deveni suspectă. Şi dacă mi-ar 
bănui intenţiile, ar pleca luând cu el copiii. 

Tata credea că se poate baza pe ambasada noastră dar 
funcţionarii n-au deloc poftă să se implice în ceea ce 
consideră a fi un conflict familial. Voi obţine un paşaport 
nou, cu condiţia de a le pune la dispoziţie o fotografie de 
identitate, dar pe acest document nu voi înscrie numele 
copiilor. Ceea ce este totuna cu a spune că, fără 
consimţământul lui Chaim, nu pot pleca împreună cu ei. 
Tata încearcă să-mi pledeze cauza, ca măcar să mă pot 
refugia cu ei la ambasadă, dar răspunsul este negativ. 
Furios, se sfătuieşte cu un avocat care are relaţii la 
Ministerul de Externe de la Bruxelles. Ca urmare, un înalt 


funcţionar acceptă să trimită la ambasada Belgiei de la Tel- 
Aviv un telex codificat prin care se cere să mi se înscrie pe 
paşaport copiii. Dar trebuie să aşteptăm câteva zile până 
să ajungă telexul la ambasadă. La telefon, tata îmi spune: 

— Vei putea pleca joi, când voi deţine toate 
documentele. Vom lua orice avion, indiferent de destinaţie. 
Esenţial este să decolăm imediat. Am făcut rezervări 
pentru mai multe zboruri; dacă-i posibil, îl vom lua pe 
primul, în cazul în care ar apărea probleme, pe-al doilea... 

Când voi părăsi apartamentul va trebui să nu iau nimic 
cu mine. M-ar putea vedea cineva că plec cu un geamantan 
şi l-ar avertiza pe Chaim. Aşadar nu voi lua asupra mea 
decât bijuteriile şi câteva lucruri de îmbrăcăminte pentru 
copiii, înghesuite în două sacoşe de piaţă. Mi-e frică, am 
devenit paranoică şi accept cu greu să-mi asum riscul de a 
mă destăinui prietenei mele, americanca. Aceasta acceptă 
să-mi aducă sacoşele în parcarea clinicii. Baza mea de 
plecare. 


KKK 


E marți. Marea evadare este plănuită pentru joi. Nu ne 
mai despart decât două zile. Cu obsesia asta în minte, adun 
lucrurile copiilor. Deodată, aud deschizându-se uşa şi pasul 
lui Chaim. Se înapoiază acasă pe neaşteptate, iar eu las să 
cadă sacoşele pe pardoseală şi le împing cu piciorul sub 
pat. 

— Ce făceai? 

— Nimic... scuturam lucrurile copiilor. 

Mă duc la bucătărie să spăl câteva pahare, străduindu- 
mă să vorbesc pe cel mai neutru ton cu putinţă: 

— Cum se face că te-ai întors aşa devreme? 

— Mi-am uitat hârtiile, nu stau decât un minut. 

Îşi caută prin apartament hârtiile, deschide sertare, iar 


eu nu mai sfârşesc cu spălatul paharelor, cu ştersul lor, şi 
număr acel minut care se prelungeşte până la o jumătate 
de oră. Mă prefac că mă ocup cu curăţenia casei; mâinile 
îmi tremură, strâng între degete cârpa de praf sau coada 
măturii şi când, în cele din urmă pleacă, încep să plâng de 
uşurare. 

În noaptea de marţi spre miercuri, Chaim pretinde să 
facă dragoste, suport cu mintea şi cu trupul pietrificate, 
neavând decât un singur gând: este ultima oară... ultima 
oară... 

Miercuri dimineaţa mă trezesc în zori. Mai e doar o zi. 
Când îl sun pe tata, primesc un duş rece. 

— Nu putem pleca. Incă n-am obţinut paşaportul tău. 

— Tată, te implor! Nu mai pot aştepta încă o zi, nu mai 
am puteri. Să văd de casă, să fac mâncare, când de fapt 
ştiu că totul se va termina dintr-o clipă într-alta... este mai 
presus de forţele mele. In minte, am şi plecat, e prea 
greu... 

— Trebuie să rezişti, Patsy. Ne-am înţeles? Vineri. 

Şi dacă nu va fi vineri? Dacă ne vor face să mai 
aşteptăm? Dacă într-un fel sau altul mă voi trăda? 

— N-o să reuşesc, tată... Nu mai pot... 

— Bine. Ascultă-mă! îmi petrec tot timpul la telefon şi 
nimeni nu vrea să expedieze nenorocitul ăla de telex! Dar 
ai încredere în mine, o să-i hărţuiesc, o să cer hârtia aia 
până ce-o să sosească, nu-i voi slăbi niciun minut. Şi vom 
acţiona mâine! O să închiriez o maşină şi, la nouă fix, ne 
întâlnim în piaţă. Fii tare, rezolvăm mâine! 

Bietul meu tată! A înţeles că era posibil ca teama să mă 
facă să săvârşesc vreo prostie. Incă o bătaie şi s-ar putea 
să-ncep să urlu: „O să te părăsesc!” 

În seara aceea tatonez terenul în legătură cu maşina. 

— Am oră fixată la maseur, pentru Moriah, să nu uiţi. 
Voi avea nevoie de maşină ca să mergem la Haifa. 


— Da, ştiu... 
— După aceea, mă voi duce la piaţa de legume... 
Chaim ridică din umeri, indiferent. 


KKK 


Joi dimineață. Trebuie să îndeplinesc fără nicio greşeală 
rutina obişnuită. Să prepar micul dejun pentru toată 
lumea; pâine, dulceaţă şi lapte pentru copii, cafea pentru 
Chaim şi pentru mine. O ajut pe Marina să se îmbrace 
pentru grădiniţă, deşi ştiu că nu se va duce acolo. 
Pregătesc masa de prânz: pui şi paste făinoase cu sos de 
roşii. Pun la spălat câteva rufe. A sosit, în fine, ora de 
plecare. Toate acestea le-am făcut în mod automat, atât de 
încordată încât toţi muşchii îmi sunt întăriţi. 

Oare a remarcat ceva? Sporovăiesc despre una şi alta, 
moartă de frică să nu cumva să nu fiu îndeajuns de 
naturală. Poate vorbesc prea mult? Sau nu? Oare par 
nervoasă? Ce să răspund dacă mă întreabă pe negândite: 
„Ce este?” 

Ajungem în faţa magazinului. Chaim scoate maşina; mă 
instalez la volan, cu picioarele ca de cârpă. Demarez şi 
merg de-a lungul câtorva blocuri, până ce sunt sigură că 
am ieşit din raza lui vizuală. Atunci fac stânga-mprejur şi 
mă reped spre apartament. li las pe copii câteva minute la 
prietena mea, urc scara în fugă, recuperez sacoşele de sub 
pat şi îmi acord puţin timp, cât să montez o mică punere în 
scenă destinată lui Chaim. Poşeta pe care o port de obicei 
va rămâne la intrare, ca şi cum aş fi ieşit doar câteva 
minute cu copiii. lau o alta, în care să-mi pun portofelul... 

În clipa în care mă pregătesc să închid uşa, mă străbate 
un frison. Şocul realităţii pe care o trăiesc. Patsy, draga 
mea, a sosit clipa. Îţi iei soarta în mâini, hotărăşti viitorul 
copiilor tăi... Oare ai făcut cea mai bună alegere pentru ei? 


Chiar nu-i puteai vorbi despre decizia aceasta soţului tău? 
Ca unei fiinţe raţionale? în faţa acestei uşi devin adultă. 
Prin minte mi se desfăşoară toată viaţa mea cu Chaim. 
Mama lui a fost bună cu mine, prin plecarea mea o voi 
îndurera. Nu te gândi la Leah, Patsy, gândeşte-te la tine, la 
copii. Încheie acest capitol, scapă pentru totdeauna de 
loviturile acelea, de insulte, închide uşa asta! 

Îmi vine greu, atât moralmente cât şi fizic, să închid uşa 
blestemată. Vreme de câteva clipe, simbolul pe care-l 
reprezintă mi se pare mai puternic decât mine... 

Nu mai privesc în urmă, cobor în goană scara şi îi dau 
prietenei mele cele două sacoşe. Pleacă la rândul ei cu 
maşina - ne vom regăsi peste cinci minute în garaj. Acum, 
dacă din nefericire mi-aş încrucişa drumul cu Chaim, n-ar 
vedea în maşină nimic care să-i dea de bănuit. 

Copiii simt că se petrece ceva neobişnuit. O strâng prea 
tare în braţe pe Moriah, iar Marina şi Simon nu se 
depărtează de mine niciun milimetru. Încă nu le pot spune 
nimic, cel puţin deocamdată. Trebuie să demarez, să 
conduc până la parcare, îndeplinesc toate gesturile 
necesare ca şi cum aş fi desprinsă de trupul meu; mă 
privesc cum acţionez de undeva de sus, dedublată. Odată 
ajunsă în parcare, în vreme ce-mi aştept prietena, le dau 
copiilor o explicaţie simplă, pe care ei o pot înţelege: 

— Ne ducem să-l vedem pe bunicul şi după aceea ne 
vom plimba împreună cu el... 

Cu ochii pe cadranul ceasului de la mână, aştept sosirea 
prietenei mele; întârzie, întârzie prea mult. Ce se 
întâmplă? Poate că am judecat-o greşit. Poate că m-a lăsat 
baltă. Sau l-o fi prevenit pe Chaim. Fiecare siluetă de 
bărbat care se profilează la orizont mă umple de spaimă, 
iat-o, în fine, sosind şi scuzându-se pentru nu ştiu ce 
problemă pe care nici măcar nu stau s-o ascult. Arunc 
sacoşele în maşină. 


— La revedere, Patsy. O să vin cu maşina în urma ta, 
până îţi vei întâlni tatăl. Noroc! 

Conduc, literalmente în transă. Traseul mă obligă să trec 
prin faţa magazinului lui Chaim. Nicio uşă sau fereastră nu 
dă spre strada pe care merg dar s-ar putea prea bine să se 
afle pe trotuar. 

Când ajung în piaţă este trecut de ora nouă. Tata, 
îngrijorat de această întârziere, mă pândea în oglinda 
retrovizoare a maşinii lui. Îi văd mâna făcându-mi semn să- 
l urmez, pe cea a prietenei mele care şi-o flutură în chip de 
adio şi cele două automobile ale comandoului pornesc spre 
Tel-Aviv. La un moment dat îi fac semn tatălui meu să se 
oprească. 

Mi-e teamă să nu fac un accident, sunt prea nervoasă, pe 
frunte am broboane de sudoare. Căldura este sufocantă. 

Trebuie să le vorbesc cu calm copiilor; abia dacă îşi mai 
cunosc bunicul. 

— Veţi urca în maşina bunicului, iar eu o să vă urmez. 
De acord? Marina? Simon? 

Mă ascultă, cu o încredere plină de inocenţă. Chiar şi 
micuța mea Moriah, care-i la o vârstă prea fragedă ca să 
înţeleagă. 

Demarăm din nou şi le văd ochişorii urmărindu-mi 
maşina, asigurându-se că vin în urma lor. Tata a preferat 
să meargă pe drumul de coastă care ne va duce aproape 
de ambasada Belgiei şi la hotelul lui. Incă n-a obţinut 
paşaportul meu. 

În timp ce tata-mi reţine o cameră învecinată cu a lui şi 
mă aşteaptă cu copiii, încerc să las maşina în parcarea 
unui imobil, la adăpost de priviri curioase, dar o femeie mi 
se adresează pe un ton agresiv: 

— Ah, nu! Nu poţi rămâne acolo! Este locul meu! 

— Vă rog, nu durează decât două minute! 

Mă scrutează cu o privire duşmănoasă şi prefer să nu 


risc s-o enervez şi mai rău. Mă îndrept spre parcarea 
hotelului. 

Copiilor le e foame - comandăm ceva de mâncare ca să-i 
hrănim în cameră şi tata se înverşunează să trateze la 
telefon cu cei de la ambasadă. Telexul tot n-a venit. Vom 
rata primele două zboruri prevăzute, asta-i evident. Tata se 
duce iarăşi la agenţia de voiaj ca să modifice rezervările; 
pe mine mă apucă crampele de stomac iar copiii adorm. 
Culcată alături de ei, contemplu tavanul fără să-l văd. 
Zarurile sunt aruncate, mă aflu la hotelul acesta cu 
Marina, Simon şi Moriah, fugită de acasă. Drum de 
întoarcere nu mai am. 

Tata soseşte cu alte două rezervări şi îmi dă bani ca să 
mă duc să-mi fac o fotografie pentru paşaport. 

Este greu să găseşti la Tel-Aviv un automat foto. Parcurg 
străzi, merg pe lângă vitrine, traversez intersecţii - nimic, 
şi timpul trece. Zăresc vitrina unui atelier fotografic dar 
trebuie să mai aştept câteva minute până să fie gata 
fotografiile. După aceea trepidez de nerăbdare într-o staţie 
de autobuz, ca să mă înapoiez la hotel. Nu mai ştiu câte 
ora, unde sunt, ce fac. Un suflet rătăcitor. 

Tata se îngrijorează. 

— Unde-ai dispărut? 

De fapt, întârzierea noastră nu are nicio importanţă, 
deoarece s-au ivit alte complicaţii. Preţiosul telex a sosit, în 
fine, însă funcţionarul care se ocupă de cod a plecat să ia 
masa. Tata e furios. Aici, prânzul se poate prelungi printr-o 
siestă sau o plimbare, nimeni nu se grăbeşte... E cald şi 
niciodată nu dă ceva în foc... 

Tata aleargă la ambasadă şi umblă prin împrejurimi 
până la ora două şi jumătate când se întoarce funcţionarul. 
Ambianţa nu este propice unei cooperări. Personalul 
ambasadei execută în silă ordinele Ministerului de 
Externe. Alături de numele copiilor, la rubrica 


„naţionalitate”, funcţionarul vrea să scrie „cetăţeni 
nebelgieni”. Tata îi sugerează să scrie asta în olandeză, nu 
în franceză, sperând că vameşul israelian va avea astfel 
mai puţine şanse să înţeleagă. Dar funcţionarul refuză cu 
tărie. 

Tata revine cu paşaportul meu pe care se află, în 
franceză, cumplita specificare: „nebelgieni”. 

— Patsy, dacă ţi se pun întrebări în privinţa asta, să nu 
minţi. Prefă-te că nu înţelegi evreieşte! 

Pierdem şi cele două rezervări şi reuşim să găsim un 
zbor spre Paris. Este ultimul avion care pleacă astăzi spre 
Europa şi la care au mai rămas locuri libere. 

Până la aeroport înaintăm ca melcul, prinşi într-un 
ambuteiaj îngrozitor. Aşa cum n-am mai văzut niciodată, 
nici chiar la Tel-Aviv. În curând se va face ora cinci, 
avionul decolează la şapte; oraşul acesta se coalizează 
împotriva mea; mă sufoc, încerc să mă stăpânesc... 

— Linişteşte-te, Patsy, avem destul timp... 

Cu toate piedicile, ajungem într-adevăr cu o oră în 
avans. 

La postul de pază al aeroportului un gardian ne 
întreabă: 

— Plecaţi în Belgia cu trei copii şi nu aveţi valize? 

Tata îi răspunde calm: 

— Au în Belgia tot ce le trebuie, preferăm să nu ne 
încărcăm. 

— Şi tatăl unde este? Nu călătoreşte împreună cu voi? 

— Munceşte, urmează să vină şi el mai târziu. 

Schimbul acesta de replici mă îngrozeşte, cu siguranţă 
pe faţă mi se citeşte totul. Dar gardianul reflectează câteva 
clipe, apoi ne face loc să trecem. 

Acum mai rămâne controlul paşapoartelor şi 
îngrijorarea, care de când am pus piciorul în aeroport 
sporeşte întruna, începe să-i cuprindă şi pe copii. Sunt 


surescitaţi, obosiţi, dezorientaţi de felul în care decurge 
ziua aceasta. Scâncesc toţi trei. Simon declară că-i este 
sete. 

În spatele unui ghişeu ne cercetează documentele o 
femeie în uniformă. Mă concentrez. Să nu minţi, Patsy, şi 
ţine minte: nu vorbeşti ebraica. Nu înţelegi ce spune 
femeia asta, înalţi sprâncenele, holbezi ochii, nu înţelegi 
deloc întrebarea pe care ţi-o pune cel puţin de trei ori... 
însă, în cele din urmă, o repetă în franceză: 

— Tatăl este israelit? 

— Da. 

Femeia ţine în mână paşaportul belgian pe care 
figurează numele copiilor mei şi menţiunea „nebelgieni”. 
Nu ştiu dacă ştie să citească franţuzeşte. De vorbit, 
vorbeşte prost. 

— Copiii aceştia sunt israeliți! 

În ajutorul meu sare tata. Arată spre un snack-bar, de 
cealaltă parte a detectorului de metale. Teoretic, dacă trec 
cu copiii dincolo de această barieră, nu mă mai aflu pe 
teritoriu israelian. 

— Lăsaţi-o să se ocupe de copii, le este sete. Îi daţi voie? 

— Da. 

Insă femeia continuă să ţină în mână paşaportul meu şi, 
în timp ce tata mă împinge spre culoarul de trecere, o aud 
spunând: 

— Copiii aceştia n-au dreptul să părăsească ţara aşa! 

Iar tata îi răspunde calm: 

— Ei, nu! De ce? 

— Când ies din ţară, toţi cetăţenii israelieni trebuie să 
plătească o taxă. 

— Ah, da? Şi cum trebuie să procedăm? 

— Achitaţi câte cincizeci şi cinci de dolari pentru fiecare 
copil. Mai încolo, pe coridor, se află o bancă. Deocamdată 
păstrez paşaportul. Duceţi-vă să plătiţi. 


Tata îi urmează instrucţiunile; mai mult ca sigur 
picioarele îi tremură când aleargă de-a lungul culoarului, 
spre ghişeul băncii, unde achită. Se întoarce cu o chitanţă 
ce dovedeşte plata taxei. Cu un zâmbet i-o întinde femeii, 
recuperează paşaportul meu, trece bariera şi vine la snack- 
bar. 

— Este prima dată când plătesc cu atâta bucurie o taxă 
la aeroport! Dumnezeule, ce frică mi-a fost! 

Acum îi putem trimite lui Chaim o telegramă prin care 
să-i spunem că toţi copiii sunt în siguranţă şi se simt bine. 
Dacă nu survine vreo catastrofă, acum nu ni se mai poate 
întâmpla nimic. 

Deodată, un glas mă face să tresar: 

— Sunteţi familia Heymans? Doamna Heymans? 

Devin roşie ca focul la faţă. Tata se crispează, iată 
catastrofa: Chaim ne-a şi descoperit planul. 

— Numai dumneavoastră mai sunteţi aşteptaţi pentru ca 
avionul să decoleze! Grăbiţi-vă! Grăbiţi-vă! 

Trebuie să alergăm până la poarta pentru îmbarcări, 
unde un steward ne ajută să urcăm în grabă. Nu mai ştiu 
cine pe cine poartă, cine este în braţele mele - Simon sau 
Moriah, dacă Marina e dusă de către steward sau dacă 
tata îi cară pe amândoi... o adevărată ceaţă. Mirosul de 
dezinfectant din avion, conversațiile călătorilor... Mă 
strecor printre fotolii şi uşa avionului se închide mai 
înainte să mă fi aşezat. Peste câteva minute decolăm spre 
Paris. 

Era ultimul avion din ziua aceasta şi, după atâtea 
spaime, fusesem cât pe-aci să-l pierdem, înşelându-ne în 
privinţa orei. Decolarea era prevăzută pentru ora şase, nu 
şapte seara, aşa cum ne notasem amândoi. 

Tata comandă un scotch dublu, pe care-l soarbe dintr-o 
înghiţitură. Eu nu mă mai gândesc decât să-l şterg la nas 
pe Simon, să-i dau un suc de fructe Marinei şi s-o schimb 


pe Moriah care, de două ceasuri, s-a săturat să tot facă 
pipi în scutece... Cred că nu mi-am dat seama de ce se 
întâmplă decât când m-am trezit la Paris. 


10. Profil „21“ 


Glasul este mieros, încăpățânat, persuasiv: 

— Trebuie să te înapoiezi! Doar ştii că te iubesc... Patsy? 
Spune-mi că şi tu mă iubeşti! 

— Nu, nu te iubesc. 

La o lună după plecarea mea, s-a decis să-mi telefoneze. 
La început părinţilor mei le-a fost teamă să-mi dea 
receptorul să vorbesc cu el. Le este frică de presiuni şi de 
puterea pe care încă ar mai putea s-o exercite asupra mea. 
Dar eu sunt tare. O să mă descurc. Miile de kilometri care 
ne despart mă ajută să rezist. Lupta verbală nu se mai 
sfârşeşte: se scuză, mă iubeşte; eu spun nu încontinuu şi, 
în cele din urmă, declară: 

— Vin în Belgia: Te voi convinge să te întorci în ţară 
împreună cu mine. 

Soseşte peste câteva zile, cu braţele încărcate de flori. 
Trandafiri roşii. Mama este foarte îngrijorată. 

— Nu vorbi cu el. 

— Ba da, am să vorbesc. 

— Patsy, te va manipula. Este în stare să te hărţuiască 
până vei ceda. Mă tem groaznic. 

— Nu te teme, mamă. Sunt hotărâtă. Povestea asta 
trebuie s-o lămuresc singură. 

Mama urcă la etaj cu copiii, iar eu las uşa salonului 
întredeschisă. Tata rămâne invizibil, dar ştiu că nu-i 
departe. Amândoi sunt neliniştiţi fiindcă am trăit sub 
dominaţia acestui om vreme de cinci ani, dintre care trei în 
Israel, în condiţii inimaginabile, şi le este greu să creadă 
că aş fi în stare să-i rezist. Cu toate acestea, în mod ciudat, 


eu pot fi şi dură. Chaim stă în picioare, cu braţele 
încărcate de flori, în salonul în care am fost orbită de o 
pasiune inexplicabilă pentru acest tiran. Este prima dată, 
de când îl cunosc, când îmi oferă flori. 

— Mulţumesc. Nu le vreau. 

— Te rog, Patsy... Te iubesc, trebuie să primeşti florile 
astea... 

Mă plictiseşte. Înălţând din umeri, iau buchetul, mă duc 
în bucătărie şi pun florile în coşul de gunoi. Sunt 
mulţumită că le-am aruncat, gestul acesta îmi sporeşte 
încrederea în mine. Revin în salon. 

— Le-am aruncat la gunoi. 

El nu ia în seamă provocarea şi începe o litanie de „te 
iubesc, ştiu că şi tu mă iubeşti, spune-mi că mă iubeşti”. 
Este greu să nu-l asculţi pe cel care spune că te iubeşte. 

Dacă e sincer? 

— Spune-mi că mă iubeşti, Patsy, spune-mi! 

— Nu, nu te iubesc! 

Şi trec la atac, înşiruind o listă de reproşuri pe care 
Chaim le respinge în mod sistematic, unul câte unul, cu o 
rea-credinţă uluitoare. Loviturile, violenţa... 

— Niciodată nu te-am bătut, ăsta-i rodul imaginaţiei 
tale... bine, de acord, poate că te-am îmbrâncit o dată sau 
de două ori dar, dacă am făcut-o, înseamnă că ai meritat-o! 

Copiii erau nefericiţi, în nesiguranţă, alături de el nu 
reuşeau să ducă o viaţă echilibrată. 

— Asta-i din vina ta, nu erai o mamă bună! 

Se enervează întrucâtva, masca începe să cadă, latura 
„îmi pare rău, te rog să mă ierţi” a început să dispară şi 
simt cum mânia sporeşte, gata să explodeze. Este atât de 
indignat încât îţi vine să-l crezi. Chaim e pe cale să mă 
manipuleze. Atac problema banilor. El avea întotdeauna 
bani asupra lui, eu niciodată - nici măcar ca să le cumpăr 
copiilor strictul necesar. Am mâncat atâtea aripi de pasăre 


încât le simt cum îmi cresc în spinare. 

— Şi ce voiai să fac? Am încercat să găsesc de lucru, dar 
nimeni nu voia să mă angajeze! 

Oare crede cu adevărat ceea ce spune sau îşi bate joc de 
mine? Minte tot atât de uşor pe cât respiră, refuză să-şi 
asume răspunderea pentru purtarea şi faptele lui. Nu-i 
decât o brută lipsită de caracter, care nu vrea să se 
privească în faţă. Este în stare să susţină ceasuri, zile, luni 
întregi că nimic nu-i din vina lui, că vinovat e celălalt; 
celălalt, care este prost, celălalt, care trebuie să adopte 
propriul lui mod de a vedea lucrurile... dacă măcar ar 
exista vreun astfel de mod. 

S-a terminat, văd limpede în sufletul lui. Nu este un 
bărbat adult, conştient, responsabil şi respectuos faţă de 
ceilalţi. Nu se gândeşte decât la el, ca un puşti capabil, 
după ce a furat dulceaţa cu care s-a mânjit pe faţă, să 
răspundă cu obrăznicie că n-a furat-o, ba chiar că nici n-a 
existat vreodată o dulceaţă. 

Nici măcar n-a cerut să-i vadă pe copii, deşi ştie că sunt 
aici. Este mult prea preocupat de mândria lui de mascul. E 
de neconceput ca el să fie părăsit. Imposibil ca o femeie să 
izbutească să-i ţină piept, făcându-l să se roage de ea. 

— Tatăl tău este cel care te-a convins să te întorci la 
Bruxelles împreună cu el! 

— Eu singură am hotărât. Am luat această decizie din 
proprie iniţiativă, nu m-a forţat absolut nimeni cu nimic. 
Te-am părăsit, şi între noi totul s-a terminat. Şi-acum gata, 
îmi ajunge cât te-am ascultat! 

De astă dată a înţeles. Lovitura este cumplită. Atâta 
vreme cât îşi putea spune lui însuşi poveşti, încercând să 
se convingă că sunt slabă, influenţabilă, incapabilă să 
judec şi să iau decizii, încă îşi mai păstra o ţinută cât de 
cât demnă. Acum nu mai poate, şi vrea, totuşi, să aibă 
ultimul cuvânt. 


— Ce-a fost între noi nu mai are nicio importanţă, de azi 
înainte puţin îmi pasă. Dar, oricât m-ar costa, o să-ţi 
distrug viaţa. O să-ţi distrug viaţa! 

Îl cred. Are o privire de nebun. 


KKK 


Chaim pleacă înapoi cu buzele umflate; trandafirii sunt 
la gunoi. Totul s-a sfârşit cu adevărat. Pentru mine, viața 
pe care a jurat s-o distrugă abia începe. Uitasem 
încântătorul gust al libertăţii: să plec şi să vin când am 
poftă, fără teamă şi fără sentimentul vinovăţiei, fără a cere 
voie de la nimeni. Mă străduiesc să-mi şterg din amintire 
ultimii cinci ani. Să-l uit pe Chaim; asta pot, dar să ignor 
ceea ce am trăit este imposibil. 

Aflu acum tot felul de lucruri despre soţul meu. Samuel 
Katz a obţinut confirmarea din partea armatei că Chaim, 
eroul, este suspect. Toţi soldaţii israelieni sunt încadraţi în 
diverse categorii. Edwar (sau Yarden) Chaim este încă 
încadrat în cea numită „Profil 21”. „Profil 21” îi defineşte 
pe indivizii socotiți a avea un caracter necontrolabil şi prea 
instabil pentru a satisface serviciul militar. Unii dintre 
aceştia nu aunici măcar dreptul de a poseda un permis de 
conducere. Din câte se ştie, Chaim a fost inclus în 
categoria „Profil 21” în urma unei încăierări cu un ofiţer. 
Nici vorbă de împuşcături, de manevre şi o rănire în timpul 
misiunii, aşa cum se lăuda, ci doar de o banală răfuială, în 
cadrul căreia a fost rănit la cot. 

Acum, nimic nu mă mai miră - faptul că i-a fost greu să 
obţină permisul de conducere fiind supus unor teste 
psihologice, că nu este rezervist ca toţi ceilalţi şi că i se 
încredinţează mai degrabă paza unor colţuri de stradă 
decât o puşcă, sau chiar de ce a întâmpinat atâtea 
dificultăţi în găsirea unei slujbe. 


Aflu, de asemenea, pentru ce bunicul meu s-a purtat 
distant cu el când l-am întâlnit în Israel. In cele şase luni 
care i-au precedat moartea, bunicul mi-a trimis cu 
regularitate câte 10.000 de franci belgieni pentru care eu 
nu i-am mulţumit niciodată. Din cauză că nu ştiam. Chaim 
păstra banii, iar noi ne hrăneam cu aripi de pui. Acum e 
prea târziu să-i mai cer iertare bunicului. E şi asta o 
suferinţă care li se adaugă celorlalte. Dar refuz să reflectez 
la toate aceste probleme, nu vreau să mă mai gândesc la 
ele, simplul fapt de a se menţiona în faţa mea numele lui 
Chaim mă îmbolnăveşte. Mă simt victimă a unor emoţii 
puternice, întunecate, tulburi. S-a sfârșit o dată pentru 
totdeauna! Vreau ca toată familia mea să ştie asta: 

— De acord, căsătoria cu el a fost o greşeală gravă. 
Acum întorc foaia. Încep o viaţă nouă, şi nu mai vreau să 
aud de el. 

Până acolo încât neglijez procedura legală. Ca să 
divorţez trebuie să reiau legătura cu Chaim şi nu reuşesc 
să mă hotărăsc. Mai târziu, poate că mă voi decide, dar 
mai târziu. 

Copiii uită şi ei. Niciodată nu cer veşti despre tatăl lor. 
Ceea ce este destul de logic deoarece, în majoritatea 
timpului, Chaim nici nu-i băga în seamă, şi prezenţa lui nu 
are cum să le lipsească. Acum, dacă sunt întrebaţi cine 
este tatăl lor, răspund la întâmplare: Jacques, Eric, sau 
Gery. Tata sau fraţii mei sunt înlocuitori de tată. 

Pediatrul este mulţumit de ei. S-au deschis ca florile la 
soare. Marina este mai puţin încordată, zâmbeşte cu 
uşurinţă. Simon a devenit un băieţel frumos, cu pielea de 
culoarea mierii, tot atât de greu de stăpânit şi exuberant, 
însă mult mai puţin agresiv. Moriah, care la zece luni nu 
putea să stea în şezut, merge acum ca orice copil de vârsta 
ei. 

Cea mai mare dorinţă a mea este să am o viaţă normală, 


şi ei de asemenea. Este plăcut să-i văd alergând, mâncând, 
râzând, dormind, având capricii, primind câte o palmă la 
fund, înghițind cu lăcomie o prăjitură... Privirea copiilor nu 
minte niciodată în privinţa echilibrului lor mental şi 
sufletesc. 


KKK 


La 26septembrie 1983, în capela „Saint-Paul”, părintele 
Albert, un văr al familiei, îi botează pe copii. Marina a 
împlinit aproape patru ani şi în obrăjorii rotunzi face 
gropiţe. Simon are doi ani şi jumătate. Puțin nervos, îi 
studiază pe cei din jur. Moriah, care acum are un an şi trei 
luni, se agită în braţele mele. 

Părintele Albert începe cu Marina, îi face semnul crucii 
pe frunte, apoi se apropie de Simon, care se retrage puţin. 

— Mai întâi surioara mea... 

Vrea să se convingă că treaba asta nu doare. 

Acum copiii mei sunt botezați precum ceilalţi membri ai 
familiei. 

Chaim telefonează din când în când cu taxă inversă şi 
legătura ne este cerută din diverse oraşe europene. Pare 
să călătorească mult, trecând dintr-un hotel în altul şi 
ducând o viaţă destul de confortabilă, însă nu cunosc 
rostul călătoriilor lui şi nici cum de a ajuns să ducă un 
asemenea mod de viaţă, în Israel se plângea neîncetat că 
nu are bani suficienţi. 

La rândul meu, am reînceput studiile de secretariat, am 
trecut câteva examene destul de grele şi, după Crăciunul 
din 1983, trebuie să urmez alte cursuri şi, simultan, să 
efectuez un stagiu într-o întreprindere. Tata a devenit de 
curând asociat la o mică societate care se ocupă de 
transporturi şi care este situată la Mons, la şaizeci de 
kilometri de Bruxelles; acolo îmi voi face stagiatura. 


Părinţii mei au închiriat o căsuţă în localitate şi sunt în 
curs de a o amenaja, în aşa fel încât să-şi petreacă aproape 
de mine maximum de timp cu putinţă. 

Voi profita de câteva zile de vacanţă, ducându-mă cu 
copiii la casa de la Nassogne. În ziua plecării ninge uşor şi 
fulgii se topesc pe parbrizul maşinii. Moriah stă în 
scăunelul pentru automobil de pe bancheta din spate, iar 
Simon şi Marina stau lângă ea. 

— "Ţine-mă de mână, Patsy... 

Marinei îi place s-o ţin de mână. Ca întreaga familie, îmi 
spune Patsy. Fratele şi sora ei s-au obişnuit şi ei la fel. Ţin 
cu mâna stângă mânuţa fetiţei mele şi cu cealaltă volanul. 
Cântăm un cântecel franțuzesc, şi după aceea un cântecel 
în ebraică. Mi-ar plăcea să continue să folosească ambele 
limbi. 

Sunt aproape opt luni de când l-am părăsit pe Chaim. Şi 
acolo, pe autostrada aceea pustie, în acel sfârşit de 
decembrie, începe punerea în aplicare a amenințării lui 
Chaim: „Îţi voi distruge viaţa”. 

Nu mai fredonez. Tocmai mi-am dat seama că o maşină 
ne urmăreşte îndeaproape şi nu înţeleg de ce nu mă 
depăşeşte. De fiecare dată când accelerez, face acelaşi 
lucru. Dacă încetinesc, reduce viteza. Primul meu gând e 
tot atât de înspăimântător ca şi al doilea: poate că este un 
automobilist ţăcănit, care a reperat o femeie singură, doar 
cu copii. Dar poate este Chaim... 

— Nu mai cântăm, Patsy? 

— Stai cuminte, Marina, şi blochează portierele. 

— Dar de ce? 

— Fă, te rog, ce-ţi spun, Marina. 

Simon se nelinişteşte. 

— Ce este? Ce se întâmplă, Patsy? 

— Nu ştiu. Nimic. Totul e-n ordine, fiţi calmi. Trebuie să 
fim prudenti, atâta tot. 


Acum copiii tac. În retrovizor văd ochii Marinei, măriţi 
de spaimă. Pericolul se află într-adevăr în spatele nostru, 
nu ştiu ce formă va căpăta. Conduc în continuare, într-o 
încordare extremă. Ne jucăm de-a şoarecele şi pisica pe un 
drum alunecos, acoperit cu zăpadă topită. Măresc viteza 
până la o sută şaizeci la oră şi, când urmăritorul 
accelerează, încetinesc treptat până la patruzeci la oră, o 
viteză de melc, şi înaintez aşa cu încăpățânare, cât mai 
mult timp posibil. În cele din urmă maşina se decide să mă 
depăşească şi, în trecere, văd înăuntru doi bărbaţi. După 
profil, şoferul ar putea fi Chaim, dar nu sunt sigură. Ştiu că 
următorul loc de parcare nu este departe, că acolo se află 
un magazin cu cartofi prăjiţi, desigur închis acum, căci e 
târziu, dar mă hotărăsc să opresc totuşi, pentru a mări cât 
mai mult distanţa dintre mine şi urmăritori. Din partea 
mea a fost o greşeală deoarece, când mă apropii de locul 
de parcare, văd maşina lor garată acolo. În mod evident, 
şoferul aşteaptă să trec ca să-şi reia vânătoarea. Dacă în 
momentul acela aş fi în stare să raţionez cu calm, aş face 
stânga-mprejur spre a mă refugia la Bruxelles, dar nu-mi 
trece prin minte altceva decât să opresc şi eu şi să mă uit 
atent la automobilul acela, încercând să-mi dau seama ce 
vor face cei doi bărbaţi. Marina e neliniştită. 

— De ce opreşti? 

— Trebuie să mă odihnesc puţin. Câteva minute. 

Deocamdată acceptă această minciună. Sunt moartă de 
frică. Ca să plec, nu am decât două soluţii: să le aştept 
plecarea, deoarece automobilul lor blochează ieşirea, sau 
să semnalizez cu farurile pentru a-i obliga să elibereze 
drumul. Aleg cea de-a doua soluţie şi, la doar câteva 
secunde în urma apelului meu cu farurile, maşina 
demarează şi porneşte în direcţia opusă, spre Bruxelles. Să 
fi renunţat? Oare vor face o altă întoarcere ceva mai 
departe? Reiau drumul până la intersecţia următoare, care 


duce la Marche-en-Famenne, orăşelul de unde facem 
cumpărături când locuim la ţară. Şoseaua e foarte 
alunecoasă, trebuie să mă grăbesc, şi mi-e frică: frică să nu 
fac vreun accident, frică să nu se aleagă copiii cu răni, 
frică să nu mă ajungă din urmă cealaltă maşină. Cu mâinile 
încleştate pe volan, cu ochii aţintiţi asupra drumului 
strălucitor şi alunecos, ajung în sfârşit, cu nervii încordaţi 
la maximum, în parcarea anonimă a unui supermarket. 

Trebuie să mă calmez, să-mi potolesc palpitaţiile inimii 
care-mi bate nebuneşte. Supermarketul încă mai este 
deschis, dar în această seară de iarnă, pe întuneric şi 
ninsoare, clienţii sunt puţini. Privesc cu atenţie fiecare 
maşină care trece şi, în mai puţin de un minut, îi văd pe 
urmăritorii noştri trecând ca o furtună. Se pare că am 
reuşit să-i fac să-mi piardă urma. Dar Chaim cunoaşte 
regiunea şi ştie unde se află casa. Dacă el ne urmărea, ştie 
cu siguranţă că mă duc la Nasşogne. Şi risc să dau peste el 
acolo. 

Acum înaintez cu prudenţă pe drumuri înguste, străbat 
satul Ambly, în direcţia casei noastre, dar mă opresc la 
nişte prieteni. Marie-Anne şi Olivier locuiesc împreună cu 
cei trei copii într-o casă foarte mică, nu pot să rămân pe 
capul lor. Dar, după ce le-am istorisit povestea mea, Olivier 
se oferă să mă escorteze la casa părinţilor mei. 

Vila îmi place foarte mult. Mai ales izolarea ei însă, de 
astă dată, aş prefera să aibă vecini mai apropiaţi. Un gard 
înalt o ascunde, făcând-o invizibilă de pe drum. De obicei 
las maşina pe marginea drumului dar în seara aceasta trec 
cu ea dincolo de poartă şi parcurg aleea, oprindu-mă la 
adăpost de orice priviri. În timp ce eu aştept la volan, 
Olivier dă ocol casei şi cercetează grădina. Totul e normal. 

Mă instalez foarte repede şi Olivier îmi făgăduieşte că va 
trece din când în când să verifice dacă totul e-n ordine. La 
rândul meu, voi telefona la el acasă, dacă va fi nevoie. 


Olivier pleacă. Închid uşa din stejar masiv, trag zăvorul 
interior şi îi sun imediat pe părinţii mei, la Mons, ca să le 
povestesc sinistra aventură. Tata priveşte lucrurile cu 
calm. 

— Nu cred că trebuie să te îngrijorezi, Patsy. Probabil 
este vorba de doi bărbaţi care s-au amuzat prosteşte. 

Să fi devenit în aşa hal de paranoică încât să văd 
pretutindeni profilul lui Chaim? Tata se arată foarte 
liniştitor şi atât de raţional încât, în cele din urmă, mă 
liniştesc. Dar după ce închid telefonul, tăcerea casei mă 
terorizează. Verific la repezeală fiecare oblon şi abia pe 
urmă pregătesc cina şi culcarea copiilor, într-o cameră ce 
dă spre faţada casei. Mă culc lângă ei, în aceeaşi încăpere. 
După ce pun o lumânare lângă patul meu, sting toate 
luminile. 

În cursul serii, Olivier telefonează de două sau de trei 
ori. A parcurs împrejurimile şi n-a reperat pe nimeni. Dar, 
înainte de a mă culca, aleg o puşcă de vânătoare din stelaj. 
Tata m-a învăţat să trag încă de când eram copil. Încarc 
arma, lăsând ţeava deschisă, şi o ascund sub pat. Este 
îngrozitor dar, dacă totuşi Chaim ar îndrăzni să pătrundă 
în casa asta pentru a-i răpi pe copii, ştiu că sunt în stare să 
trag asupra lui. 

Nu reuşesc să adorm, ceasurile se scurg în întuneric cu 
o încetineală înspăimântătoare. Încerc să-mi imaginez tot 
ce ar putea el face. Să taie cablurile telefonice, să forţeze 
obloanele, sau să stea la pândă afară... Poate că este acolo, 
în grădină, sub o fereastră, aşteptând dimineaţa ca să 
acţioneze. Dar oare ce vrea? Ce are de gând să facă? 
întunericul amplifică toate zgomotele nopţii, cel mai mic 
trosnet de lemn este o ameninţare, şuieratul vântului de 
iarnă prin arbori mă îndeamnă să urlu, deşi nu am nicio 
şansă să mă audă cineva. 


KKK 


A doua zi dimineață, soarele străluceşte pe un cer de 
iarnă de o limpezime strălucitoare. Copiii îşi iau micul 
dejun cu veselie. Mă conving că Chaim nu se află la 
Nassogne, altminteri ar fi încercat ceva astă-noapte. 

Deoarece pentru cele cinci zile de vacanţă am nevoie de 
provizii, mă întorc împreună cu copiii la supermarket. În 
dimineaţa aceasta drumul este uscat, soarele şi-a făcut 
datoria şi pot merge fără grijă. În spatele meu, un BMW 
maro. Inima îmi sare din piept, apoi mă străduiesc să 
raţionez. Termină, Patsy, eşti pe cale să devii nebună, 
există o mulţime de maşini maro de tipul acesta... termină! 

Marina şi Simon fac turul rafturilor jucându-se în faţa 
mea, în timp ce eu umplu cu provizii două cărucioare, 
ţinând-o pe Moriah în braţe. După ce am trecut pe la casă, 
ca să-l descarc, mă întorc să-l iau pe al doilea. Mă simt iar 
calmă, ba chiar veselă; copiii se distrează şi ciripesc. 
Traversez parcarea aproape pustie  împingându-mi 
căruciorul spre maşină. 

Deodată ridic ochii - este aici! Chaim! Şocul e atât de 
puternic încât încremenesc pe loc, gândind: Fir-ar al 
dracului! Aveam dreptate! 

Cu inima bătându-mi înnebunită, le strig Marinei şi lui 
Simon care sunt în faţa mea: 

— Rămâneţi în spatele meu! Tatăl vostru este aici! 

El înaintează spre noi şi se opreşte la jumătatea 
distanţei ce ne desparte. Străduindu-mă să fiu politicoasă, 
cu trupul secătuit de sânge şi cu gura uscată, rostesc: 

— Bună-ziua. 

Răspunde cu politeţe: 

— Bună-ziua. 

Apoi îmi porunceşte cu asprime: 

— Te întorci cu mine în Israel! 


— Nici gând! După tot ce m-ai făcut să îndur, niciodată. 
Nu voi veni şi tu ştii asta. Acum, lasă-ne în pace. 

Pare luat pe nepregătite de energia răspunsului meu. 
Probabil că n-o recunoaşte pe vechea Patsy, sclava cea 
ascultătoare. Apoi, dintr-un salt, se aruncă asupra noastră, 
o smulge pe Moriah şi porneşte în fugă spre BMW-ul maro. 
Alerg după el, îl prind în goană de cămaşă, în timp ce 
răcnesc: 

— Îmi răpeşte copilul! Opriţi-l! Opriţi-l! 

Marina şi Simon aleargă şi ei în urma mea, urlând de 
frică. Chaim izbuteşte să scape din mâinile mele, ajunge la 
maşină şi o azvârle pe Moriah pe bancheta din spate. In 
momentul în care e pe cale să se instaleze la volan eu sunt 
în dreptul portierei şi continuu să urlu către clienţii 
răspândiţi în parcare: 

— Faceţi ceva, opriţi-l! Mi-a luat copilul! 

Câţiva trecători se strâng în jurul nostru şi ne privesc cu 
atenţie. Marina şi Simon, în lacrimi, mai speriaţi de 
tipetele mele decât de prezenţa tatălui lor, se refugiază în 
braţele unei femei care-i mângâie, să-i liniştească, în timp 
ce eu, agăţându-mă de portieră, strig întruna: 

— Copilul meu! Copilul meu! Individul vrea să plece cu 
surioara lor! Ajutaţi-mă! 

Chaim încearcă să închidă portiera, dar reuşesc să-l 
împiedic, mă aplec cu disperare şi-l îmbrâncesc, luptându- 
mă s-o apuc pe Moriah care, îngrozită, se zbate fără să 
înţeleagă ce se întâmplă şi-mi scapă. 

Nimeni nu mă ajută. In clipa asta risc să pierd partida. 
Chaim ar putea să mă împingă cu brutalitate, să închidă 
portiera şi să demareze. Dimpotrivă, el e mort de frică. 
Urletele mele, violenţa cu care rezist, hotărârea mea - sau 
laşitatea lui, nu ştiu... în cele din urmă, un bărbat în vârstă, 
de cel puţin şaizeci de ani, se apropie, se apleacă spre 
Chaim, îl înşfacă de umăr şi, deoarece cu siguranţă a 


remarcat numărul de înmatriculare al BMW-ului, îi 
porunceşte în germană: 

— leşi din maşină! 

Chaim este tânăr şi viguros, l-ar putea zdrobi fără 
probleme pe bătrânul domn. În loc de asta, îndrugă 
bâlbâindu-se jalnic nişte „ăăă”-uri. Continuând să-l ţină 
strâns de umăr, domnul îl obligă să coboare din maşină şi 
eu mă reped s-o recuperez pe Moriah. Salvatorul meu se 
aşază între Chaim şi noi. Ne înconjoară şi alte persoane şi 
cineva spune: 

— Trebuie să vă duceţi la comisariat, doamnă. 

Cu glas tremurător, răspund printre lacrimi: 

— Da, însă ar fi necesar să fim însoţiţi de cineva. Dacă 
încearcă să fugă? Dacă îşi repetă tentativa? 

Bătrânul domn mă linişteşte, este de acord să vină cu 
noi la postul de poliţie care se află la o stradă mai încolo. 

La poliţie, îl rog pe domnul în vârstă să le telefoneze 
părinţilor mei. Acceptă cu amabilitate această sarcină, îi 
linişteşte pe amândoi, apoi revine şi mă anunţă că au 
pornit încoace. 

Omul acesta este ca un bunic-minune. Face o scurtă 
depoziţie, declarând cinstit ceea ce a văzut şi poliţiştii îi 
dau voie să plece. 

Împotriva oricărei evidențe, Chaim neagă că ar fi 
încercat să-i răpească pe copii. Pretinde că voia numai să- 
mi vorbească, însă explicaţiile lui încurcate nu-i conving pe 
poliţişti. I se confiscă documentele personale şi este închis 
într-o celulă, până se va lua o decizie. Peste câteva minute 
bate cu putere în uşa celulei, urlând: 

— Vreau cafea! 

Un poliţist oftează şi toarnă cafea într-o ceaşcă. Pleacă 
să i-o ducă. Aproape imediat aud un strigăt: 

— Ah, nu! Nu cafea instant! 

Presupun că este nevoit să se mulţumească şi cu 


aceasta. Apoi, tot zbierând, cere o pătură, pe care o obţine, 
apoi încă una şi, pe urmă, mâncare. 

— Nu-i bună! 

Privirile pe care le schimbă între ei poliţiştii spun 
limpede ceea ce gândesc despre el. Comportarea lui Chaim 
Yarden nu pledează în favoarea lui. 

Sosirea tatălui meu aduce un zâmbet larg pe faţa unuia 
din ofiţeri. Amândoi sunt vânători, se cunosc. 

— Domnule Jacques Heymans! 

Am noroc că toate acestea se petrec într-un orăşel în 
care oamenii se cunosc, deoarece, în fond, incidentul este 
grav. Poliţia mă interoghează îndelung şi, după câteva 
apeluri telefonice, reuşeşte să reconstituie traseul lui 
Chaim. BMW-ul l-a închiriat în Germania şi în Belgia n-a 
venit singur. Trei bărbaţi locuiau cu el la hotel. Se pare că 
împreună au pus la cale răpirea copiilor. Planul lor era să 
mă oprească în noaptea trecută pe un drum de ţară, dar i- 
am păcălit ieşind de pe şosea înainte de Nassogne. În mod 
ciudat, n-au încercat nimic în timpul nopţii, probabil din 
cauza supravegherii efectuate de Olivier. Este posibil şi ca 
existenţa armelor de vânătoare ale tatălui meu să-i fi dat 
de gândit lui Chaim. Oricum, când a vrut să acţioneze de 
unul singur, a dat greş. Spera să mă convingă să plec 
iarăşi cu el în Israel, pentru a continua să se joace de-a 
tiranul, să mă bată, să-i terorizeze pe copii şi să ne silească 
să mâncăm numai aripi de pui. 

Trebuie să recunosc în faţa poliţiei că nici unuia dintre 
noi nu i s-a încredinţat creşterea copiilor, deoarece eu n- 
am întreprins nimic oficial. Aşadar, Chaim n-a încălcat 
legea. Un judecător din Bruxelles ne confirmă acest lucru. 
Nu putem acţiona în niciun fel împotriva lui. Singurul lucru 
pe care-l pot face, până îmi voi reglementa situaţia, este să 
mă duc să mă ascund undeva, să-mi piardă urma. Poliţia 
nu are dreptul de a-l ţine sub supraveghere decât până 


diseară. 

Sunt ciudate reacţiile pe care le ai când eşti în stare de 
şoc. De când stăm la postul de poliţie, nu am decâto 
singură obsesie: cele două cărucioare cu provizii pe care 
le-am lăsat în parcare. 

— Te rog, mamă, du-te să le recuperezi. Du-te să cauţi 
proviziile... 

Dar unde să pun acele provizii? Unde mă voi refugia? 
Chaim va ieşi de la poliţie în seara asta, liber să-şi 
reînceapă atentatele. Şi mai furios. 


11. Hâituiala 


Bineînţeles că această aventură i-a tulburat pe copii. 
Simon, care îşi exteriorizează cu uşurinţă emoţiile, îşi 
descarcă furia aruncând cu pietre în perete: 

— Tată rău! Lasă-ne în pace! Răule! 

Moriah este prea mică, n-a înţeles mare lucru, însă 
Marina, a cărei fire se aseamănă cu a mea, se închide în 
ea. Îşi face un obicei din a-şi suge degetul şi face pipi pe ea 
noaptea. Desena cu migală, iar acum o văd cum pictează 
mâzgălituri infantile. Pediatrul prescrie tranchilizante 
uşoare pe care n-aş vrea să i le dau. Prefer s-o trimit 
câteva zile la mama mea, într-un mediu familiar, în care se 
simte în siguranţă şi care o linişteşte enorm. 

Ca să le explic copiilor mei ce s-a întâmplat nu am altă 
soluţie decât să le spun adevărul. 

— 'Tăticu voia să vă ia pentru că vrea să ne întoarcem în 
Israel. 

— Tătic rău. 


KKK 


Fără o anchetă prealabilă, judecătorul ezită să-mi 


încredinţeze în mod legal copiii. Eu sunt cea care a plecat; 
am părăsit căminul conjugal împreună cu fiul şi cu cele 
două fiice ale mele. Cu toate acestea, tentativa de răpire şi 
groaza evidentă pe care le-o inspiră Chaim aveau să-l 
convingă pe judecător că primejdia care-i ameninţa pe 
copiii mai era reală. 

La 17 decembrie 1984, tribunalul din Bruxelles îi 
atribuie, provizoriu, îngrijirea lor fratelui meu Eric, în 
calitate de tutore, ştiind prea bine că vor continua să 
trăiască împreună cu mine. 

Ne regăsim la Mons, în căsuţa amenajată de părinţii 
mei. Zidurile de cărămidă o deosebesc de vecinele ei. 
Foarte plăcută, este situată la intersecţia a doua străzi, în 
apropierea unei băcănii. Circulaţia rutieră este intensă şi, 
de obicei, folosim intrarea din spatele casei, prevăzută cu 
un gard din fier forjat. Niciodată nu uit să încui poarta 
aceea cu cheia şi, din prudenţă, le spun copiilor că locuim 
într-un oraş numit Gand. Dacă întâmplător cineva - de 
exemplu vreun zbir de-al lui Chaim - i-ar întreba ceva, sper 
că această informaţie falsă ne va permite să câştigăm timp. 

Am găsit pentru ei o şcoală, la trei sute de metri de casă. 
Nu există decât două clase: o grădiniţă pentru cei mici, şi o 
clasă rezervată pentru copiii în vârstă de la şapte la 
doisprezece ani. Bineînţeles că, atunci când îi înscriu, le 
arăt învăţătorilor copia hotărârii judecătoreşti, precizând 
că sub niciun motiv nu trebuie să-i încredinţeze pe copii lui 
Chaim. Amenințarea este permanentă, trăiesc într-o 
continuă tensiune nervoasă. De îndată ce-l pierd din ochi 
pe vreunul din copii, fie chiar şi o secundă, intru în panică. 

— Nu trebuie să vorbiţi cu persoane necunoscute, numai 
bunicul şi bunica au dreptul să vină să vă ia, sau fraţii mei. 
Nimeni altcineva. Fiţi foarte atenţi la oamenii mari pe care 
nu-i cunoaşteţi. Nu lăsaţi pe nimeni să vă ia de mână. 

Mă tem că, tot repetându-le precauţiunile pe care 


trebuie să le respecte, o să-i sperii. Nu vreau să îl descriu 
pe tatăl lor ca pe un monstru rău care va veni să-i mănânce 
dar, din păcate, e necesar să nu aibă încredere în el. Am 
impresia că merg pe sârmă. 

Numărul nostru de telefon este secret, nu-l cunosc decât 
rudele şi prietenii apropiaţi. lar dacă unii prieteni vor să 
vină în vizită, îi sfătuiesc să ia seama la maşinile care i-ar 
putea urmări. 

Tata, care posedă un permis de port-armă, păstrează 
acasă un pistol. Il ţinem sus pe dulap şi am învăţat să-l 
încarc şi să-l descarc, ba chiar am început să exersez cu 
regularitate pentru ca, în caz de nevoie, să fiu obişnuită cu 
el şi să-l folosesc fără să mă zăpăcesc. Este ciudat că am 
ajuns într-o asemenea situaţie. Şi totodată logic. La aşa 
ceva incită toată violenţa lui Chaim, amenințările lui, 
tentativa lui de răpire. Simt, ca şi familia mea, că n-a 
renunţat. 


KKK 


Prima reglementare oficială mă linişteşte oarecum. La 3 
aprilie 1984, tribunalul din Bruxelles îmi încredințează, 
după efectuarea unei anchete, creşterea copiilor mei, cu 
acordul lui Chaim. Numele copiilor sunt tăiate cu o linie 
vizibilă pe paşaportul lui, în aşa fel încât, dacă ar încerca 
să călătorească împreună cu ei, să i se pună imediat 
întrebări. 

Mă aştept, fără a fi prea convinsă, ca el să vrea să-şi 
exercite dreptul de vizită. Într-o dimineaţă, primim o 
scrisoare recomandată. Recunosc pe plicul mare, cafeniu, 
scrisul lui. A fost pus la poştă în Bruxelles şi nu conţine 
decât o broşură despre organizarea ajutorării femeilor 
singure. 

Arunc totul. Gluma mi se pare de prost gust şi mă întreb 


ce urmăreşte. 

În zilele cu drept de vizită pentru Chaim mă duc la 
părinţii mei şi aştept. Niciodată nu vine. 

Peste câteva săptămâni, soseşte încă o scrisoare 
recomandată; acelaşi scris, pusă la poştă tot în Bruxelles. 
De astă dată e vorba de un eşantion de parfum denumit 
„Clar de lună”. Jocul lui este idiot, nu-i înţeleg scopul dar, 
de data aceasta, păstrez plicul şi conţinutul, pentru orice 
eventualitate. 

Astăzi am văzut în oglinda retrovizoare o maşină 
suspectă. Sunt deja câteva minute de când mă urmăreşte o 
Toyota de un albastru intens. La prima bifurcaţie părăsesc 
autostrada, dar Toyota se ţine după mine. Opresc în 
parcarea unui mic centru comercial - Toyota albastră trece 
în goană, fără să se oprească. Respir uşurată şi mă 
dojenesc în gând. Devin într-adevăr paranoică, trebuie să 
mă calmez. 

Ceva mai târziu, pe drum, văd iarăşi Toyota albastră. 
Aceeaşi, sunt sigură. Din nou parchez repede şi încă o dată 
celălalt automobil mă depăşeşte. Treaba asta nu-mi place 
deloc. Cu atât mai mult cu cât o văd iar trecând, în clipa în 
care intru pe mica stradă din Mons pe care locuim. 

Nu poate fi decât Chaim sau cineva care m-ar urmări în 
numele lui - dar este ridicol! Pentru o urmărire nu s-ar 
folosi o maşină atât de bătătoare la ochi. Probabil că o 
persoană din cartier a cumpărat o Toyota, asta-i tot. 


KKK 


În toamna anului 1984 o înscriu pe Moriah la grădiniță. 
Viața se organizează după o rutină bine reglementată. In 
fiecare dimineaţă îi duc pe copii cu maşina la şcoală, îi las 
acolo, aştept să-i văd intraţi şi plec la muncă. Seara îi 
recuperez în acelaşi fel şi, după cină, ne petrecem serile 


jucând cărţi sau dezlegând jocuri de puzzle. Televizor nu 
avem, nu vreau aşa ceva. Această invenţie abrutizantă nu- 
şi va găsi locul în educaţia copiilor mei. În toamna aceasta 
suntem fericiţi, eu sunt calmă şi am adoptat deja două 
personaje noi: Max, un teckel de talie mijlocie, şi EL, tot un 
teckel, dar foarte mic. Este dat dracului de rău şi noi îl 
adorăm; mi-o aminteşte puţin pe Princesse. 

In dimineaţa de 17 octombrie, i-am lăsat ca de obicei pe 
copii la şcoală şi, în drum spre birou, mă abat să cumpăr 
câteva materiale de birou în timp ce tata primeşte un 
telefon de la directoarea şcolii, complet înnebunită. 

— Trebuie să veniţi imediat, tatăl este aici, vrea să-i ia 
pe copii! 

Tata se repede la şcoală, iar Eric telefonează la toate 
papetăriile din oraş, încercând să mă găsească. Tata 
soseşte în clipa în care Chaim se ceartă violent cu 
învățătorii, fluturându-le prin faţa ochilor un document. 
Fără să mai aştepte, cheamă poliţia. 

Intre timp, eu mă înapoiez liniştită la birou, cu agrafele 
mele şi cu câteva coli de hârtie copiativă. Eram aşteptată 
de Eric. Furioasă la culme, ajung în mijlocul unui haos. 
După câtăva vreme reuşesc să înţeleg că hârtia fluturată 
de Chaim este o scrisoare pe care a obținut-o, Dumnezeu 
ştie cum, de la un avocat belgian şi care stipulează că lui îi 
sunt încredinţaţi copiii. Inarmat cu acest document a venit 
pur şi simplu la şcoală, cerându-i pe Marina, Simon şi 
Moriah Yarden. 

Bineînţeles că învăţătoarea a refuzat să îi încredinţeze, 
şi el a avut tupeul s-o ia de mână pe Moriah, spunând: 

— Sunt tatăl lor, aşa că-i iau cu mine în Franţa. 

___Nu-şi închipuia că va întâmpina o asemenea rezistenţă. 
Invăţătoarea a luat-o pe Moriah în braţe, colegul ei de la 
clasa celor mari a venit să-i dea ajutor şi, în timp ce 
discutau cu furie despre valabilitatea acelei hârtii, am fost 


înştiinţaţi noi. 

Din această situaţie penibilă ne scoate poliţia, 
comparând documentele: hotărârea obţinută de mine de la 
tribunalul din Bruxelles este, în mod evident, mai demnă 
de încredere decât scrisoarea unui avocat. Copiii îmi sunt 
redaţi imediat. Dar când ies de la şcoală văd o maşină 
staționând nu departe de acolo. Tata se apropie cu paşi 
hotărâți de cel de la volan. 

— Ce faci dumneata aici? 

Individul pare stânjenit, mai degrabă necăjit, dar nu 
refuză să ne răspundă. Ba chiar este deosebit de vorbăreţ. 

— Sunt detectiv particular. Tipul ăsta a venit la mine 
într-o zi şi s-a prezentat ca fiind unchiul a trei copii al căror 
tată este israelit iar mama belgiancă. Mi-a înşirat o poveste 
potrivit căreia mama ar fi bănuită că-i maltratează pe copii. 
li promisese fratelui său rămas în Israel să verifice el 
însuşi şi să-i trimită ştiri. Am acceptat să-l ajut. Am început 
prin a supraveghea casa din Bruxelles a bunicilor, ca să vă 
putem apoi fila. Aşa v-am urmărit până la Mons. Apoi am 
telefonat la toate şcolile din zonă. Când am reuşit să dau 
de copii, domnul acela a venit şi el, aşa cum ne 
înţelesesem, ca să verificăm împreună cum se simt copiii... 
Şi acolo am înţeles că el era tatăl, nu unchiul lor. Şi că voia 
să plece cu ei... Evident, nu mai eram de acord, ba chiar m- 
am înfuriat; l-am lăsat singur şi am rămas afară, să văd ce 
avea să se întâmple. Este un ticălos! A crezut că mă duce 
de nas... Mi-a îndrugat minciuni. Pregătise totul. Ar fi 
trebuit să-l bănuiesc, când l-am văzut că parchează o 
maşină ceva mai departe... pariez că-şi făcuse planul să 
urce repede în ea împreună cu copiii şi să ajungă la 
frontiera franceză, Dar fiţi liniştiţi, nu mai poate fi vorba să 
colaborez cu el. Dimpotrivă, dacă aveţi nevoie de mine - nu 
se ştie niciodată! - iată numărul meu de telefon. 

Toyota albastră era a lui. Chaim intenţionase să schimbe 


maşina în ultimul moment. Am fi putut s-o reperăm pe cea 
albastră, dar s-o lăsăm să treacă pe cealaltă, pe cea 
anonimă. 

Acum îmi cunoaşte adresa din Mons. Oare casă, şcoala, 
toate precauțiile pe care le-am luat vor fi de ajuns? Oare va 
trebui să plec iar, să mă ascund în altă parte? Nu aceasta e 
soluţia, ar însemna că niciodată nu voi înceta să fug. De 
fiecare dată când va apărea din nou, viaţa copiilor va fi 
tulburată. Ca şi nervii mei. Refuz o asemenea existenţă. 
Este preferabil să rămân aici şi să înfrunt primejdia cu 
prudenţă. O prudenţă extremă. 

Insă de câte ori reapare, simt aceeaşi teroare ca 
odinioară. Uneori reuşesc să mi-o stăpânesc, alteori mă 
cuprinde cu brutalitate, mă copleşeşte şi nu mai ştiu ce să 
fac. 


KKK 


Cu prilejul unei întâmplări care n-ar fi trebuit să-mi 
producă o asemenea panică, îmi dau seama de fragilitatea 
mea. 

Este vorba de un weekend de vânătoare la locuința din 
Nassogne. Casa e plină de invitați şi frații mei au decis să 
doarmă în vechea noastră cabană de vânătoare din 
mijlocul pădurii. Seara se încheie, după o zi istovitoare. 
Tata, care a băut cam multişor, se enervează pentru un 
fleac, de care nici nu-mi mai amintesc. Dar el se aprinde, şi 
tot aşa şi eu. La fel ca în adolescenţă, cu nervii la pământ, 
răcnesc tot atât de tare ca şi el. Tata iese trântind uşa. Eu 
mă hotărăsc să plec. Ca odinioară. M-am săturat, las baltă 
totul şi plec; urc repede în maşină, intenţionând să mă duc 
la fraţii mei, la cabană. 

Dar tata mă ajunge din urmă şi reîncepem să ne certăm, 
până în momentul în care tata, mânios, mă îmbrânceşte cu 


mânie. Simplul fapt de a vedea mâna unui bărbat ridicată 
asupra mea declanşează o reacţie cu totul nebunească. Cel 
pe care-l văd este Chaim, el e cel care ridică mâna. Mă 
revăd sub dominaţia lui, tremurând supusă, înnebunită. 
Loviturile vor cădea peste mine nenumărate, nu le voi mai 
putea număra. 

Ies din cabană ca o furtună şi o iau la goană prin pădure, 
urlând. Fraţii mei aleargă după mine şi, când izbutesc să 
mă prindă, mă găsesc vorbind singură, povestind despre 
Chaim, cele mai cumplite momente ale căsniciei noastre... 
sunt în plin delir. 

Mă urcă în maşina lui Eric. Ca să mă împiedice să sar 
din mers, Michel este nevoit să se aşeze pe genunchii mei. 
Şi, în timp ce gonesc spre medic, eu spun totul! Destăinui 
toate ororile, purtarea bestială a lui Chaim. Niciodată n-am 
vorbit aşa, nicicând n-am dat atâtea amănunte. Până acum, 
fraţii mei au crezut întotdeauna că fusese vorba de o palmă 
sau două, de încăierări verbale, nimic mai mult. Sunt 
îngroziţi. 

Doctorul trebuie să vină până la maşină ca să-mi facă 
două injecții cu valium. Înfige acul prin îmbrăcăminte, 
altminteri este imposibil. Încet-încet, logoreea, valul de 
spaime refulate se domolesc. Fiinţa înnebunită de furie în 
care mă transformasem în câteva secunde este epuizată, 
vlăguită. Nu mai ştiu ce am spus. Însă, începând din ziua 
aceea, aveam să-i aud deseori pe fraţii mei şi pe prietenii 
lor propunându-mi: 

— Patsy, ce-ar fi să ne unim trei sau patru dintre noi şi 
să-l luăm pe individul acela la o plimbare prin pădure? 
Pricepi ce vrem să zicem? 

Eric este de părere că, în orice caz, Chaim merită o 
bătaie bună, fie şi numai pentru a-l face să înţeleagă să ne 
lase în pace. Chiar şi tata este de acord cu el. 

— Ar trebui să-i rupem amândouă mâinile: ca să se ducă 


să facă pipi ar avea nevoie de cineva şi asta i-ar da timp de 
gândire la tot ceea ce ţi-a făcut. 

Se descarcă în felul acesta, ştiind prea bine că nu aşa îţi 
poţi face dreptate. Dar e clar că tare ar avea chef să treacă 
de la vorbe la fapte. Probabil că, în delirul meu, am 
povestit totul, de vreme ce toţi se arată atât de dornici de 
răzbunare. 

Războiul nervilor nu-mi lasă odihnă. La o lună după cea 
de-a doua tentativă de răpire, avocatul belgian al lui Chaim 
ne aduce la cunoştinţă că tribunalul din Haifa a atribuit 
îngrijirea copiilor numai lui Chaim, şi asta cu începere de 
la 

10Oiunie 1984, deci încă de acum câteva luni. Şi-a luat 
sarcina de a obţine în Belgia transpunerea în formă 
executorie a acestei hotărâri judecătoreşti. 

— Este ridicol! Cum ar putea un tribunal să dea un 
verdict fără ca eu să fiu măcar înştiinţată cu privire la 
procedură? Nici măcar nu au cerut versiunea mea 
referitoare la tot ce s-a întâmplat! 

Avocatul nostru obţine copii ale acelui document în care 
se spune că Yarden Chaim mă acuză de a-i fi maltratat 
copiii. Tribunalul l-a crezut fără măcar a audia apărarea. 
Aşa se explică îndrăzneala lui. 

În majoritatea ţărilor lumii, în principiu, ambele părţi 
sunt reprezentate la proces. Dar în Israel, reclamantul 
trebuie doar să furnizeze dovada că i-a comunicat celuilalt 
data procesului. lar avocatul lui Chaim susţine că posedă 
această dovadă. Are o copie a recipiselor pe care le-am 
semnat pentru cele două scrisori recomandate de la 
Chaim. Broşura adresată femeilor singure şi parfumul 
„Clar de lună”. Slavă Domnului că am păstrat ultimul plic 
şi conţinutul lui, ceea ce ne îngăduie să blocăm pentru 
moment atacul pornit de el. 

Inaintez plângere la poliţia judiciară, acuzându-l pe 


Chaim de utilizarea unor documente false pentru a obţine 
încredințarea copiilor. Completez şi o cerere de separare 
de bunuri şi cer să-mi achite o pensie alimentară pentru 
copii. Niciodată n-am râvnit la banii lui, situaţia ar fi mai 
degrabă inversă, dar m-am hotărât să trec în mod radical 
la ofensivă. 

La 28 februarie 1985. | tribunalul din Bruxelles îşi 
confirmă decizia. Mi se încredinţează în mod permanent 
creşterea copiilor dar, deoarece Chaim nu vrea să 
divorţeze şi fiindcă nu pot furniza nicio dovadă a 
maltratărilor pe care le-am suferit, va trebui să mai aştept 
cinci ani până să fiu eliberată din această căsnicie. 

Între timp, Chaim este condamnat de către judecător la 
plata unei pensii lunare de 7.500 de franci belgieni pentru 
fiecare copil. Niciodată nu avea să trimită banii, dar nici nu 
mă aşteptam s-o facă. Numai că, acum, am posibilitatea de 
a-l trimite la închisoare pentru neplată. Lucrurile par să se 
limpezească. Chaim s-a potolit. 

Urmează să mă liniştesc. Ar trebui să fiu în stare să mă 
întorc seara acasă singură. Au trecut doi ani de când sunt 
independentă şi un tribunal m-a socotit îndeajuns de adultă 
pentru a-mi încredința creşterea copiilor mei. Nu mai fi 
copilă, Patsy, stăpâneşte-ţi spaima, înfruntă noaptea, 
pleacă în weekend, este primăvară... 


KKK 


Înapoindu-mă dintr-un weekend petrecut la Nassogne, 
pentru prima dată după patru luni nu cer ca tata sau 
fratele meu să mă însoţească până la Mons. M-am hotărât 
să fiu curajoasă. Se înserează. Parchez maşina în faţa 
căsuței din cărămidă, deschid uşa, îi îndemn pe copii să 
intre, aprind lumina şi reînchid uşa. 

Cineva a intrat aici. Am senzaţia ciudată, aproape 


palpabilă, că nu mă înşel. Cu toate acestea, în aparenţă 
nimic nu-i deranjat, uşile sunt intacte, nicio urmă de 
efracţie, niciun geam spart. Dar este ceva straniu. Să fie 
un miros? Nu ştiu. 

— Copii, o să rămâneţi în bucătărie, fără să mişcaţi. 
Dacă ţip, alergaţi la vecini, ne-am înţeles? 

Trei perechi de ochi mă privesc cu spaimă. Au înţeles. 
Urc scara abruptă care duce la primul etaj. În această 
parte a casei nu sunt ferestre, e întuneric beznă şi mor de 
frică, aproape că-mi vine să vomit. Imi apăs stomacul cu 
amândouă mâinile, încleştându-mi degetele în aşa hal încât 
mă doare pântecele. Inspectez încăperile, una câte una, 
deschid dulapurile, încercând zadarnic să mă liniştesc pe 
măsură ce nu găsesc nimic suspect. Bijuteriile mele sunt la 
locul lor, pistolul pe dulap.;. 

Bun, este prima noapte când sunt singură, m-am speriat 
de pomană. De vină sunt imaginaţia, nervii mei; trebuie să 
încetez să-i mai înspăimânt pe copii. 

— Nu-i nimic... totul e-n ordine. O să mâncăm şi o să ne 
culcăm devreme, toată lumea este obosită! 

La unsprezece seara sunt încă trează, pândind cel mai 
mic zgomot. Şi, deodată, cineva bate cu îndârjire la uşa de 
la intrare, chiar sub fereastra camerei mele. Mă scol 
repede pe întuneric şi dau uşor la o parte perdelele grele. 
La lumina felinarului văd doi ofiţeri de poliţie. Unul dintre 
ei flutură ceva - un paşaport pe care mi se pare că 
recunosc fotografia lui Chaim. Cobor în fugă, legându-mi 
cordonul capotului. Deschid uşa. Unul dintre poliţişti mă 
salută spunându-mi: 

— Domnul Chaim Yarden este cu noi, pe bancheta din 
spate a maşinii. Dânsul doreşte... 

— Mă opun să intre în casa mea! 

— Ascultaţi-mă, doamnă, voi trece direct la subiect. 
Soţul dumneavoastră afirmă că vă drogati, că faceţi comerţ 


cu droguri, că vă bateţi şi vă torturați copiii. Ne-a spus că 
le-aţi crestat degetele şi urechile... 

— E nebun? 

— Nu avem mandat de percheziţie dar, dacă ne 
permiteţi, am vrea să-i vedem pe copii. 

— Dumneavoastră da. Nu am nimic de ascuns. Intraţi! 

li conduc pe cei doi poliţişti în camera fetelor, aprind 
lumina şi, ca să nu le trezesc, şoptesc: 

— Poftim, puteţi să vă uitaţi la degete, la urechi, la tot ce 
vreţi! 

Evident, nici măcar nu se mai obosesc să se ducă să-l 
vadă pe Simon. Coborâm în bucătărie şi, în timp ce unul 
din ei efectuează o mică inspecţie prin casă, fără a-şi 
permite să deschidă vreun dulap sau un sertar, celălalt stă 
de vorbă cu mine, fumând o ţigară. Concluzia lor în urma 
acestei anchete politicoase este că nu mă droghez. Eu 
insist. 

— Dacă vreţi să-mi faceţi o analiză a sângelui, duceţi-mă 
la post... _ 

— Nu avem dreptul să procedăm aşa. Insă va trebui să 
vă prezentaţi la o clinică şi să vi-o faceţi. Mâine, după 
şcoală, să veniţi la comisariat împreună cu copiii. 

Pleacă, lăsându-mă cu spaima şi cu furia mea. Nu pot 
rămâne singură. Chaim a revenit, era aici, în întuneric. Şi, 
pe deasupra, însoţit de poliţişti. Acuzându-mă de josnicii 
nebuneşti. 

Chiar a doua zi vine iar mama, să mă susţină în această 
nouă încercare. Rămâne acasă în timp ce eu mă duc la 
comisariat, aşa cum s-a stabilit, împreună cu copiii. 

Poliţiştii se poartă cu un calm şi o amabilitate de mare 
profesionalism. li duc pe copii într-o încăpere unde li se 
dau jucării. Aveau să le pună întrebări în aparenţă 
anodine, fără a-i traumatiza. Intre timp, pe mine mă 
interoghează un inspector. 


— Unde eraţi în acest weekend? 

— În casa de la ţară a familiei mele, la Nassogne, cu 
câţiva prieteni... 

— Soţul dumneavoastră pretinde că v-a văzut duminică 
după-amiază, în centrul oraşului Mons, vânzând droguri. 
Este a treia oară când vine să vă acuze, şi de fiecare dată 
ne-a oferit informaţii detaliate. 

Este ceva atât de prostesc încât nu mă simt nici măcar 
nervoasă. Răspund la întrebări fără nicio teamă - de fapt 
nici n-aş avea de ce să mă tem. 

— V-a mai vorbit vreodată despre droguri? 

— Imi amintesc că odată, la Tel-Aviv, mi-a arătat un loc 
unde, din câte spunea, se puteau cumpăra droguri. Asta-i 
tot. 

— Credeţi că ar fi capabil să vă facă rău ascunzând 
acasă la dumneavoastră droguri? 

— Nici chiar aşa! Nu cred că ar merge până acolo... 

Copiii revin, poliţia a constatat că sunt sănătoşi, atât 
fizic cât şi mental, şi mi se dă voie să mă întorc acasă. 

În maşină reflectez serios. Încăpăţânarea aceasta nu-i 
este caracteristică lui Chaim. De obicei încearcă o figură 
urâtă; dacă dă greş, renunţă destul de repede, chiar dacă 
găseşte altceva... însă de data asta a venit de trei ori să mă 
acuze la comisariatul din Mons. Pentru ce este atât de 
sigur pe eh Trebuie să scotocesc în amănunţime casa. 

Mama stă cu copiii în bucătărie, iar eu inspectez toate 
ungherele de la parter. Dulapuri în perete, sertare, bufete. 
Nu găsesc nimic; dacă a ascuns într-adevăr ceva aici, 
trebuie s-o fi făcut în camera mea. Acolo se află patul şi 
două noptiere cu sertare. Una dintre ele este „seiful 
secret”. Copiii lasă acolo mesaje, mici desene, lucruşoare 
pe care le-au făcut la şcoală. Printre obiectele mele 
personale nu găsesc nimic, dar în „seiful secret” descopăr 
un pachet foarte mic, învelit în hârtie galbenă. Desfăcându- 


l, îmi dau seama că este prea bine ambalat pentru a fi 
opera unor mâini de copil. Conţine mici grăunţe de un bej 
cenuşiu, asemănătoare cu nisipul. 

Anunţ imediat comisariatul. Sunt sfătuită să aduc chiar a 
doua zi ceea ce am găsit. Învelesc în folie de aluminiu 
obiectul misterios şi îl ascund în partea cea mai de sus a 
dulapului de haine, unde copiii nu pot ajunge. Toată seara 
mă întreb ce poate fi acea pulbere ciudată. Otravă? A doua 
zi o predau la comisariat. Va fi trimisă la laborator. 
Rezultatele le vom căpăta peste câteva zile. 

Pe drumul spre casă, mă întreb deodată: Şi dacă mai 
sunt şi altele? Mici grămăjoare otrăvitoare răspândite prin 
casă? 

La o oră după întoarcerea mea acasă, patru maşini de 
poliţie se opresc simultan în faţa uşii; de astă dată poliţiştii 
nu mai sunt chiar atât de politicoşi. N-au avut nevoie de 
laborator pentru a înţelege că substanţa pe care le-am 
adus-o e heroină! Mi se cere să-mi arăt braţele. Le arăt. Pe 
ele se văd mici urme ale unor înţepături. 

Eu donez cu regularitate sânge, deoarece am o grupă 
sangvină rară şi greu de recoltat - grupa 0 cu RH negativ - 
şi, după înapoierea în Belgia, am considerat că este de 
datoria mea să fac asta. Arăt legitimaţia mea de donatoare 
şi unul din poliţişti remarcă: 

— Presupun că vi s-au făcut analize şi că nu s-ar accepta 
sângele unei drogate. Va trebui să verificăm. 

Sunt supusă unui interogatoriu amănunţit, consemnat 
într-un raport, sub ochii mei. Profit pentru a le împărtăşi 
poliţiştilor temerile mele şi îi rog să scotocească serios 
casă, pentru cazul în care ar fi rămas ceva negăsit de mine. 

— IÎnţelegeţi-mă, mi-e frică pentru copii, Verificaţi tot ce 
vreţi. Luaţi cu dumneavoastră tot ce poftiţi, prefer să fiţi 
dumneavoastră cei care vor găsi drogul acesta, dacă mai 
există, decât micuţii mei. 


La scurtă vreme după aceea mă duc să-mi fac o analiză a 
sângelui şi urinei. Rezultatele arată că la cină am mâncat 
peşte şi că am băut multă cafea. Nici urmă de drog. 

Poliţia nu-i destăinuieşte lui Chaim nimic referitor la 
anchetă; dimpotrivă, de câte ori revine să mă acuze, îl 
ascultă cu atenţie. El se încăpăţânează, convins că va 
obţine un rezultat, neştiind că poliţia belgiană nu este atât 
de credulă. 

Maşina îi este demontată bucată cu bucată. Nu 
transportă droguri, aşa cum s-ar fi putut crede, dar posedă 
o hartă a Europei pe care a înconjurat cu carioca toate 
centrele cunoscute pentru distribuire de droguri. Din 
păcate asta nu constituie o dovadă suficientă pentru a-l 
incrimina. Dar eu încep să mă întreb dacă nu cumva aşa a 
găsit mijloacele financiare prin care să-şi înfăptuiască 
ameninţarea. Aceea de a-mi distruge viaţa. 

Călătoriile, avocatul, tribunalele, detectivul particular, 
hotelurile, închirierea maşinilor... Unde găseşte „săracul” 
Chaim banii cu care să plătească toate acestea? 


KKK 


Merg în continuare la părinții mei în zilele în care Chaïm 
are drept de vizită, lunea şi miercurea. De fiecare dată un 
drum de trei sferturi de oră cu maşina. 

Uneori Chaim se prezintă la uşă, dar nu sună. Stă acolo, 
ţeapăn ca un ţăruş. Intr-o zi, o vecină îmi telefonează ca să 
se plângă. Chaim s-a instalat în grădina ei, pentru a ne 
supraveghea casa. De câteva ori îl văd mergând încoace şi- 
ncolo pe trotuarul de vizavi, însă niciodată nu vine să ceară 
să-i vadă pe copii. Încă se mai amuză cu un joc diabolic ale 
cărui reguli îmi sunt necunoscute. 

La aproximativ trei săptămâni de la incidentul cu drogul, 
maşina lui Chaim apare iar pe strada casei noastre din 


Mons. Trece de mai multe ori prin faţa curţii, fără a 
încerca defel să se sustragă atenţiei noastre. O iau în casă 
pe Moriah care se juca în grădină. Aştept. Îl văd parcând 
maşina, venind până la poarta încuiată cu cheia şi 
zgâlţâind grilajul de fier forjat pentru a-mi atrage atenţia. 
Ies, păstrând o distanţă prudentă. 

— Ce vrei? 

— Am venit să-i văd pe copii. 

— Aşteaptă aici. 

Reintru în casă, să discut problema cu tatăl meu. 
Condiţiile dreptului la vizită sunt stricte. Lunea şi 
miercurea după-amiaza, şi numai la Bruxelles, pe Rue des 
Fleurs. Astăzi nu e nici ziua, nici locul potrivit. Avocatul ne 
spune la telefon că, realmente, nu ştie ce trebuie să facem. 
Ne sfătuieşte pur şi simplu: 

— Ţinând seama că nu este vorba de o procedură legală, 
dumneavoastră decideţi. Dacă vreţi să fiţi răi, refuzaţi. 
Dacă nu, acceptaţi. 

Sunt aproape decisă să-l las să intre. Tata este aici, nu 
risc mare lucru. 

— Verifică-i totuşi, paşaportul înainte... 

— Crezi? 

— Nu se ştie niciodată. Du-te să i-l ceri. 

Apropiindu-mă atât de mult de el, mă înfior toată. Şi 
totuşi între noi există grilajul. 

— Dă-mi paşaportul, vreau să-l verific. 

Mi-l arată de departe, fără a-l deschide. Cer să mi-l dea, 
să-l pot cerceta. Cu un zâmbet provocator şi plin de 
răutate, îmi răspunde de parcă aş fi o puştoaică de zece 
anl: 

— În cazul acesta, iată, îl deschidem; pe prima pagină 
este un număr, iar pe a doua, uite, găsim o fotografie... şi 
pe urmă... 

Îi smulg paşaportul din mâini şi plec în fugă spre casă, în 


timp ce urlă insulte. Răsfoiesc documentul. Nu cuprinde 
numele copiilor. Totul e-n ordine. Dar tata ia şi el 
paşaportul. 

— Dă-mi voie să văd mai de aproape. 

Întoarce filele una câte una, încet, şi observă ceva: 

— Priveşte, Patsy... lipseşte o pagină, a rupt-o... 

Ne repezim încă o dată la telefon, să-l sunăm pe avocat, 
care ne confirmă: 

— Hotărârea tribunalului precizează că numele copiilor 
înscrise pe paşaportul lui trebuie să fie barate cu o linie 
vizibilă. Este singurul mod în care se poate atrage atenţia 
celor de la frontieră dacă el călătoreşte însoţit de copii. 
Deoarece nu acesta-i cazul, fiţi precauţi. 

Prin grilaj, mă uit la el cu scârbă. 

— Nu poţi intra. Ai smuls o pagină şi eu ştiu pe care. 

Începe imediat să răcnească: 

— Aşa, care va să zică? Nu vrei să mă laşi să-mi văd 
copiii?! Dă-mi înapoi paşaportul! 

— Nu. 

— Foarte bine, te previn că mă duc la comisariat! 

— Du-te. Eu păstrez paşaportul acesta. 

Pleacă furios, iar eu telefonez la toate posturile de 
poliţie din împrejurimi. Nu ştiu unde se va duce să se 
plângă. Unul dintre ofiţerii cărora le telefonez mă 
întrerupe: 

— Este aici, tocmai a sosit. Vă chem peste câteva 
minute. 

Într-adevăr, după scurtă vreme mi se aduce la 
cunoştinţă explicaţia dată de Chaim: 

— Ne-a prezentat un paşaport israelian pe care numele 
copiilor sunt, cu adevărat, barate. A spus că, din precauţie, 
poseda două paşapoarte, deoarece nu are încredere în 
dumneavoastră şi susţine că dumneavoastră aţi smuls foaia 
care lipseşte. 


— Dar minte! 

— Se poate, însă vă rog să-mi aduceţi paşaportul pe 
care-l deţineţi. 

Sosesc la postul de poliţie şi îmi dau seama că ofiţerii 
sunt hotărâți să ne constrângă să rezolvăm această 
neînțelegere. 

— Vă vom lăsa singuri, ca să puteţi discuta, de acord? 

Nu am deloc poftă să mă aflu din nou faţă-n faţă cu el, 
dar ofiţerul insistă: 

— Trebuie să vă lămuriţi, într-un fel sau altul... 

N-am de ales. Trebuie să rămân politicoasă, să nu 
tremur, să le dovedesc poliţiştilor că el este mincinosul. Nu 
mă va învinge, sunt tare. 

Luăm loc de o parte şi de alta a unei mese, într-o sală de 
şedinţe tristă şi rece, cu pereţi goi. Chaim trece imediat la 
ofensivă, debitând şirul obişnuitelor lui reproşuri. Tatăl 
meu m-a obligat să părăsesc Israelul; el nu m-a bătut 
niciodată şi, dacă a făcut-o, a fost pentru că s-a văzut silit 
să recurgă la asta dat fiind comportamentul meu de mamă 
nedemnă, etc... îmi este din ce în ce mai greu să-mi păstrez 
calmul. Când îmi ies din fire, îmi susură pe un ton lipicios, 
insuportabil: 

— Haide, Patsy, nu te enerva, nu fi atât de 
nepoliticoasă... Chiar că eşti o fetiţă rea... Şi mai pretinzi 
să creşti cum trebuie nişte copii, când tu vorbeşti atât de 
urât... 

După trei sferturi de oră de discuţii interminabile şi 
zadarnice, un poliţist vine şi-i cere lui Chaim documentele 
de identitate. Profit de prilej să-l întreb: 

— Sunt obligată să rămân aici, cu el? Această discuţie nu 
duce la nimic şi sunt foarte enervată... 

Ofiţerul înalţă din umeri fără a-mi răspunde, iar eu ies 
odată cu el. Chaim rămâne în sala de şedinţe cât timp i se 
verifică actele. In mod evident, sunt redactate în ebraică şi 


nimeni nu înţelege nimic. Văzându-i în încurcătură, îmi 
ofer ajutorul. 

— Ăsta nu-i un act de identitate, este legitimaţia lui de 
rezervist în armată. 

Calculatorul intră în funcţiune; la comisariatul din Mons 
încep să se adune informaţiile privitoare la Chaim. 
Imprimanta le tipăreşte fără oprire: a fost expulzat o dată 
din Belgia, a încercat să-i răpească pe copii, este bănuit a 
fi traficant de droguri. 

De data asta poliţiştii s-au săturat. Pentru ei este de 
ajuns; îl urcă într-o maşină, ca să-l conducă la frontiera 
franceză. Este expulzat pentru a doua oară de pe teritoriul 
belgian. 

Oricine ştie că în Europa frontierele nu înseamnă mare 
lucru şi că, de îndată ce va avea chef, Chaim va putea 
reveni, pe jos sau cu maşina, să mă hărţuiască. Hărţuiala 
nu s-a sfârşit şi mă tem serios să nu dureze mult. Uneori 
mi se întâmplă să cred că nu se va termina niciodată şi că 
toate uşile reprezintă o ameninţare, ca şi toate colţurile de 
stradă, ca toate nopţile întunecate. 

Din fericire, există întotdeauna o dimineaţă şi zâmbetul 
copiilor mânjiţi de lapte sau de dulceaţă... Viaţa este mai 
puternică decât sinistrul Chaim. 


12. Un an de independenţă 


Am nevoie de o slujbă şi de propria mea casă. Mai întâi, 
pentru că societatea de transporturi rutiere de la Mons 
unde eram angajată ca stagiară a dat faliment şi, în al 
doilea rând, fiindcă e timpul să mă ocup de traiul micii 
mele familii. Ca să realizez asta, îmi fixez un termen: 
începerea şcolilor, în 1985. Prin mica publicitate găsesc un 
post în departamentul administrativ al firmei „Olivetti”. 
Salariul este mic şi mi se cere să clasez facturi opt ore pe 


zi, într-un birou supraaglomerat şi zgomotos. Nu pot să 
sufăr genul acesta de muncă, dar mi-am găsit-o singură, 
fără ajutorul relaţiilor tatii, ceea ce mă umple de mândrie. 

Birourile se află într-un imobil modern pe care eu îl 
consider foarte urât, unde obligaţia de a mă închide acolo 
zilnic nu mă face să-mi ies din minţi de bucurie. O vreme 
nici măcar nu mi se precizează un anume birou în care să 
lucrez, şi mă plimb cu teancul meu de documente dintr-un 
loc într-altul. Am întotdeauna la mine o mică fotografie 
înrămată cu copiii, pe care mi-o aşez în faţa ochilor. 
Amănuntul acesta nu pare să-i placă şefei mele. 

— De ce iei pretutindeni cu dumneata fotografia asta? 

— Pentru că sunt copiii mei! 

— Copiii sunt ceva, munca - altceva! 

Începe bine! 

O altă problemă o constituie limba. La Bruxelles, multe 
afaceri se tratează în olandeză şi birocraţii au tendinţa de 
a se purta cu snobism cu persoanele care nu vorbesc decât 
franţuzeşte. Foarte curând mă ciocnesc de un oarecare 
Walter Boghaert, şeful de proiecte al departamentului de 
marketing. Mă sună şi-mi dă ordine în olandeză, vorbindu- 
mi foarte repede, şi eu sunt nevoită să-l rog: 

— Vorbiţi-mi în franceză. 

Şi închid telefonul. Joaca aceasta durează câteva clipe. 
Probabil plictisindu-se să i se tot trântească telefonul în 
nas, sfârşeşte prin a suna la alt aparat, cerându-i ceea ce 
vrea, tot în olandeză, unei salariate mai binevoitoare decât 
mine. Când ne întâlnim din întâmplare în holul de intrare, 
privirile noastre se evită. În ciuda acestor inconveniente, 
contractul meu provizoriu este prelungit şi sunt trecută la 
gestiunea pe calculator a stocurilor. O ambianţă care nu 
mă prea  entuziasmează, într-un decor lipsit de 
personalitate... Aici, toată lumea pare să nu se gândească 
decât la un singur lucru: să mai urce cu o treaptă, chiar cu 


preţul de a-i călca în picioare pe alţii. 

Împotriva oricărei aşteptări, îmi găsesc un aliat în 
persoana unui bărbat mai în vârstă decât mine şi atât de 
arţăgos încât a fost izgonit în acest birou de la subsol. 
Adoră liniştea şi izolarea, este expert în informatică şi 
devine profesorul meu, răbdător şi eficient. Îmi descopăr 
un dar nebănuit: capacitatea de a imagina concepte 
informatice. Dar pentru a le transforma într-un program 
bine structurat trebuie să învăţ enorm şi el mă ajută foarte 
mult. Contractul de angajare îmi este reînnoit; de acum mă 
pot gândi să nu mai depind din punct de vedere financiar 
de părinţii mei şi să mă instalez undeva, cu copiii. 

Găsesc o căsuţă la numărul 9 pe Rue Verte, în cartierul 
Kraainem. Are trei etaje, cinci camere şi o curte mică, în 
spate. 

Ziua în care semnez contractul de închiriere reprezintă o 
etapă importantă în viaţa mea. Este prima dată când Patsy 
îşi asumă în întregime responsabilitatea. 

Aleg şcoala copiilor. Simon este înscris la şcoala catolică 
„Saint-Joseph”, la secţia de limbă olandeză. Am înţeles că, 
pentru a reuşi la Bruxelles, e mai bine să cunoşti ambele 
limbi. Şcoala nu-i departe de biroul meu. Pentru fete - o 
altă şcoală catolică şi tot de limbă olandeză: institutul 
„Mater Dei”. 

Explic din nou, la fiecare şcoală, precauţiile ce trebuie 
respectate. Mai întâi arăt copia hotărârii judecătoreşti prin 
care copiii îmi sunt încredinţaţi mie. Fără încuviințarea 
mea nu trebuie să plece cu altcineva. Orice modificare a 
modului în care îşi petrec timpul trebuie să constituie 
obiectul unei supravegheri deosebite. Dacă lipsesc de la 
şcoală pentru vreun motiv oarecare, informaţia, în scris 
sau telefonică, nu trebuie să vină decât din partea mea. 

Prima maşină care-mi aparţine mie, un Citroen vechi 
verde, îmi satisface din plin nevoile. În fiecare dimineaţă, 


pe la ora opt, mă poartă voios până la şcoala lui Simon, 
unde îmi las cei trei copii. De acolo, o prietenă le conduce 
pe Marina şi pe Moriah la şcoala lor. Copiii ei sunt înscrişi 
tot la aceste două şcoli. Aranjamentul acesta îmi îngăduie 
să fug apoi la biroul meu, unde lucrez toată ziua, cu o 
pauză de o jumătate de oră pentru masă şi eventuale 
cumpărături. La ora cinci după-amiază îl recuperez pe 
Simon şi apoi pe fete. 

În funcţie de circulaţie, ajungem acasă pe la cinci şi 
jumătate sau la şase fără un sfert. După aceea mă 
consacru copiilor. Lecţiile, joaca şi, mai ales, jocurile de 
puzzle. Pe urmă baia, glumele, cina, şi toată lumea se bagă 
în pat la ora şapte şi jumătate. După ce mi-am învelit 
puişorii, mă ocup de curăţenia casei şi de călcatul rufelor. 

Această perioadă e cea mai frumoasă amintire a mea din 
vremurile trăite laolaltă cu Marina, Simon şi Moriah. 

Simon se obişnuieşte greu cu această rutină - temele în 
olandeză Îi creează probleme. Fiul meu este un 
perfecţionist şi se enervează când nu reuşeşte să copieze 
fără greşeală alfabetul. Rupe foile din caiet şi o ia de la 
început, plângând. Uneori îl găsesc sugându-şi plictisit 
degetul, stând singur pe canapea, cu un câine pe genunchi 
şi cu celălalt alături de el. Copilul acesta e stresat ca 
urmare a lungilor ceasuri de studiu de la şcoală, are nevoie 
de mişcare, trebuie să-şi cheltuiască surplusul de energie. 
Institui sfertul de oră de fotbal în curtea casei şi, după ce 
loveşte mingea cu îndârjire, se simte mult mai bine. Unic 
băiat în familie, Simon se consideră ca fiind micul şef. Aşa, 
de pildă, a decis că „fetele” nu au voie să intre în camera 
lui! 

— De acord, Simon, nu vor intra în camera ta, numai că 
acelaşi lucru va fi valabil şi pentru tine, nu vei intra într-a 
lor... 

— Ah, nu! 


Bucăţica asta de bărbat voluntar acceptă în cele din 
urmă o coabitare mai frăţească... 

Mulțumită săptămânii de lucru de treizeci şi opt de ore, 
am posibilitatea să fiu liberă miercuri după-amiaza, din 
două în două săptămâni. Uneori, când vremea ne permite, 
închiriem o barcă şi facem turul lacurilor din apropiere. 
Copiii înfloresc, viaţa noastră e plăcută, mica mea familie 
este din ce în ce mai solidară: dacă unul din copii 
săvârşeşte o prostie, răspund toţi trei deodată: 

— Eu am făcut-o! 

Sunt mândră de ei. Şi ei de mine. 

Patsy, fetiţo, nu te descurci prea rău în calitate de mamă 
„nedemnă”. 


KKK 


Chaïm este mereu prezent, undeva în umbră, încercând 
să ne chinuiască. O funcționară de la Asigurările Sociale 
îmi telefonează într-o zi în legătură cu o problemă de 
adresă. 

— N-aţi scris-o pe cea care figurează la noi... în scriptele 
noastre apare că sunteţi domiciliată pe Rue de la Clinique, 
la numărul 67, şi nu pe Rue Verte, la numărul 9... 

Mă reped să verific povestea asta la primărie, unde 
funcţionara îmi arată, în registrul de stare civilă, declaraţia 
unei schimbări de adresă, scrisă de mâna lui Chaim. 

— Soţul dumneavoastră a făcut el însuşi modificarea... 

Sunt nevoită să rectific, să explic, să cer să se 
întocmească un document prin care să se stipuleze că 
nimeni în afară de mine nu-mi poate modifica adresa 
legală. 

Numărul 67 de pe Rue de la Clinique este adresa unui 
centru comunitar evreiesc şi a unei sinagoge. Oare de ce a 
dat această adresă? Explicaţia este simplă şi, totodată, 


diabolică. Încerca să facă să se creadă că trăim iarăşi 
împreună şi, dacă n-aş fi corectat această eroare voită, ar fi 
trebuit să iau de la capăt o nouă perioadă de separare de 
cinci ani înainte de a obţine divorţul. 


KKK 


Tocmai când începusem cu toţii să ne relaxăm, când eu 
încetasem să mă tem în mod sistematic de orice se 
petrecea în spatele meu, reuşisem să dorm mai bine 
noaptea şi când copiii îşi regăsiseră echilibrul mulţumită 
unei vieţi de familie aproape normale, umbra diabolică a 
lui Chaim s-a ivit din nou în vara anului 1986. 

Nassogne este un sat mic în care toţi locuitorii se 
cunosc, iar vecinii nu au niciun secret unul faţă de altul. 
Într-o sâmbătă de vară, patronul staţiei service locale le 
telefonează părinţilor mei: 

— Astăzi l-am văzut pe Chaim. S-a schimbat mult, dar nu 
încape îndoială că-i el. Poartă o barbă lungă şi stufoasă şi o 
pălărie neagră, foarte turtită... 

Pentru moment nu acord o importanţă deosebită acestei 
informaţii, însă în aceeaşi zi poliţia îl opreşte pe Chaim, 
care circulă cu maşina, ca să-i verifice identitatea. Cei de 
la poliţie nu au nicio intenţie de a-l aresta, vor doar să-i 
arate că este indezirabil în zonă. Ofiţerul de poliţie, cu o 
puşcă militară în bandulieră, îi controlează vehiculul şi îl 
sfătuieşte, fără menajamente, să nu mai zăbovească prin 
împrejurimi. 

Vara trece fără niciun alt incident, până în septembrie. 

Şi pe urmă, mama are brusc o presimţire ciudată. De 
câtăva vreme totul este prea calm, acel calm care precede 
furtuna. Mama e incapabilă să spună de ce, dar este sigură 
că se pregăteşte ceva. Şi într-o zi, pe un drumeag de ţară, 
între Nassogne şi Marche, se întâlneşte cu o maşină la al 


cărei volan îl recunoaşte pe Chaim. 

— E adevărat, s-a schimbat enorm la înfăţişare. Barba, 
pălăria aceea neagră... ai zice că s-a deghizat. Dar i-am 
recunoscut privirea, mi-a făcut o impresie stranie. Este el, 
şi totuşi parcă-i altul! 

Imi vine greu să mi-l imaginez cu barba. Şi-a mai lăsat 
să-i crească mustaţa, dar barba niciodată. Şi ce-i cu pălăria 
aceea? Dacă încearcă să treacă neobservat cu înfăţişarea 
asta, se înşală. Toată treaba asta nu-mi place; în minte mi 
se aprinde un beculeţ roşu - semnalul de alarmă. Dar 
vreme de trei luni nu se mai întâmplă nimic altceva. 

Suntem la începutul lunii decembrie. Am impresia că, în 
Bruxelles, am fost urmărită de o maşină. Şi realizez că 
momentul cel mai periculos al zilei se situează pe durata 
scurtului interval în care îi las pe cei trei copii, împreună, 
în curtea şcolii „Saint-Joseph”. Bineînţeles că prietena care 
le conduce pe Marina şi pe Moriah la şcoala lor nu ajunge 
în acelaşi timp cu mine. Mă hotărăsc ca, începând de 
astăzi, să le duc eu pe fete la şcoala lor. Asta îmi complică 
mult începutul zilei şi tata încearcă să mă facă să gândesc 
mai raţional. 

— Nu-i poţi supraveghea în fiecare secundă, Patsy, şi în 
acelaşi timp să te ocupi de toate. Nu avem nici cea mai 
mică dovadă că ai fi fost urmărită de cineva. 

În final îi dau dreptate, nu pot să fiu întruna în stare de 
alertă şi să vreau să controlez totul în permanenţă. Doar 
dacă nu m-aş hotări să trăiesc ca o prizonieră şi să-i închid 
pe copii împreună cu mine, să le interzic să vorbească, să 
mişte, să iasă... Mă potolesc. 

Ziua de 11 decembrie 1986 este cea mai îngrozitoare din 
viaţa mea. 


KKK 


— Simon, trezeşte-te! E vremea să te scoli! 

— Dă-i zor, Marina, îmbracă-ţi paltonul! 

La opt fără un sfert plecăm. Cinci minute mai târziu 
sosesc la „Saint-Joseph”, îl sărut pe Simon, pe Marina care 
îşi ţine sora de mână, apoi pe Moriah şi îi las acolo. 

În dimineaţa aceasta sunt într-o foarte bună dispoziţie, 
mulţumită de micul univers în care trăiesc. Copiii sunt 
sănătoşi, eu îmi câştig existenţa, de când locuiesc singură 
cu copiii autoritatea mea de mamă s-a afirmat. Chaim e 
departe de gândurile mele. O fantomă ştearsă, a cărei 
unică influenţă constă în această rutină de siguranţă pe 
care am instaurat-o. 

În oglinda retrovizoare nicio maşină suspectă. Mă 
strecor în traficul rutier, o mamă ca oricare alta, ducându- 
se la birou, la fel ca mii de alte mame. 

Însă, începând din acea blestemată zi de decembrie, 
aveam să încetez să fiu o mamă ca oricare alta. Pentru 
multă vreme. Foarte multă vreme. 


13. Povestirea Marinei 


Îmi îngheaţă nasul. În faţa porţii şcolii Patsy ne sărută şi 
ne priveşte cum intrăm în curte. Pe urmă urcă iar în 
maşină şi pleacă. Simon se îndreaptă spre clasa lui. Eu o 
aştept împreună cu Moriah pe doamna care, în fiecare zi, 
ne duce la şcoală. 

Patsy abia a plecat şi doi bărbaţi ies dintr-un automobil 
care staţiona în spatele maşinii ei. Vin spre noi. Au o 
înfăţişare caraghioasă, cu paltoane lungi negre, şi poartă 
pălării turtite ca nişte plăcinte. Au şi bărbi lungi, negre, şi 
pe lângă urechi le atârnă şuviţe de păr caraghioase, ca 
nişte tirbuşoane. Nu-i cunosc. Unul dintre ei spune: 

— Vreau să-l chemi pe Simon! 

— De ce? 


Pare grăbit, ca şi cel care-l însoţeşte. 

— Pentru că astăzi toată şcoala merge să vadă un film şi 
pentru voi nu este loc în autobuz. La cinematograf vă vom 
duce noi. 

S-ar zice că ne cunoaşte, dar mie asta mi se pare ciudat 
şi cred că n-ar trebui să-l ascultăm şi nici să-l urmăm. li 
răspund: 

— Mama spune că nu trebuie să ne urcăm în maşina 
unor persoane pe care nu le cunoaştem. 

— Nu-ţi fie teamă. Dacă nu veniţi, o să rămâneţi aici 
toată ziua, singure! 

Bineînţeles, n-am deloc poftă să-mi petrec ziua singură 
în şcoala asta mare, în vreme ce ceilalţi se duc la cinema. 
Îmi spun că-i preferabil să plec cu el. 

Simon a ajuns deja în holul şcolii, dar îl văd de departe. 

— Simon! 

Mă aude şi Vine înapoi. Mai întâi nu vrea să ne 
însoţească, se uită urât, dar eu îl conving că totul e-n 
ordine. Ne place foarte mult să mergem la cinema. Domnul 
care ne cunoaşte se aşază în faţă, iar celălalt conduce 
maşina. Noi ne instalăm în spate şi mai sunt încă doi 
domni, într-o maşină care ne urmează. 

Domnul ne dă cadouri: lui Simon soldăţei din plastic, 
surorii mele şi mie câte un iepuraş care cântă la tobă când 
răsuceşti o cheiţă din spinarea lui. Maşina merge o bucată 
de vreme, apoi domnul zice că trebuie să se ducă să 
telefoneze, să afle dacă ceilalţi copii au ajuns deja la 
cinematograf. Sper să nu fim în întârziere. Bărbatul care a 
rămas la volan tace, cred că nu-i place să vorbească. 
Celălalt se înapoiază şi ne aduce la cunoştinţă că filmul s-a 
anulat, din cauza unui autobuz care a avut o pană. Suntem 
foarte dezamăgiţi. 

— Şi atunci ne întoarcem la şcoală? 

— Să vedem. Mai întâi vom încerca să găsim autobuzul. 


Nu-l găsim. Şi în loc de a ne duce la cinematograf, 
suntem conduşi într-o casă mare, unde vedem un domn 
foarte bătrân, cu o barbă lungă şi căruntă. Ne pune tot 
felul de întrebări, dar nu mai ţin minte care anume; nu 
pare să ne iubească mult. li telefonează cuiva şi pe urmă 
discută cu bărbatul care trebuia să ne ducă la 
cinematograf. Zice că trebuie să urcăm în maşină, ca să 
mergem în altă parte. 

Ajungem într-un apartament unde se află alt bărbat, 
care se numeşte domnul Armoni. Are păr negru foarte lung 
şi zâmbeşte întruna. Insă la întrebarea mea, infinit 
repetată, când vom vedea filmul, îmi răspunde: 

— Mâine... Mâine... 


14. Ziua blestemată 


Câţiva copii se află deja în holul şcolii, sub 
supravegherea unui învăţător, dar pe Simon nu-l văd 
nicăieri. 

— Unde este fiul meu? Unde e Simon? 

— Nu l-am văzut pe Simon. 

— Dar după ore l-aţi văzut? 

— Nu, nu l-am văzut. 

— Poate că se joacă pe terenul de fotbal? 

— Posibil. 

Este îndeajuns de frumos pentru a se putea juca afară şi, 
după orele de clasă, cei mai mulţi dintre băieţi se adună pe 
terenul de fotbal. Dar acesta e pustiu. 

Incep să mă îngrijorez serios. Caut o explicaţie logică. 
Părinţii mei s-au înapoiat astăzi dintr-o călătorie la Londra; 
poate că au venit să-i ia pe copii. Probabil că asta trebuie 
să fie explicaţia. 

Plec spre şcoala fetelor, gonind pe străduţele înguste şi 
şerpuite. Conduc vechiul meu Citroen ca pe un bolid de 


curse, intru în parcarea institutului „Mater Dei” şi mă 
năpustesc spre poarta din spate. Fetele nu sunt acolo. 
Cuprinsă de panică, străbat clădirea în toate direcţiile, în 
căutarea unei învăţătoare. Una dintre călugăriţe îmi 
răspunde: 

— Dar toată ziua nu le-am văzut! 

— Nu se poate, Marina urma să dea astăzi extemporal! 
N-aţi văzut-o, şi nu mi-aţi telefonat? 

Ruşinată, călugăriţa nu ştie ce să răspundă. Trec din 
clasă în clasă, ca o nebună, punând tuturor aceeaşi 
întrebare: 

— Le caut pe fiicele mele, Marina şi Moriah... 

Pe urmă mă duc la directoare, care verifică registrul de 
prezenţă al copiilor. 

— Astăzi n-au venit. 

— Dar bine, eu n-am scris niciun bilet de motivare a 
absenței şi nici n-am telefonat! Ar fi trebuit să mă anunţaţi 
imediat! Nu vi s-a părut nimic ciudat? Mai ales în privinţa 
Marinei, care avea extemporal? 

Spaima mă sufocă; mă agăţ de speranţa că au venit 
părinţii mei să le ia, deşi ştiu bine că ei m-ar fi prevenit... 
Din biroul directoarei o sun pe mama şi, cu glas înnebunit, 
îi cer: 

— Spune-mi că ai trecut pe la şcoală să-i iei pe copii! 

— Nu... 

— Nu sunt aici, mamă, i-a luat Chaim! Astăzi n-au fost 
văzuţi deloc la şcoală, nici Simon, nici fetele... 

Îmi strigă ceva prin telefon, dar eu am închis fără măcar 
să-i fi spus unde mă aflu. 

Mama îi telefonează tatii, care anunţă poliţia, dar eu 
sunt deja în maşina mea. Gonesc spre aeroport. Prin minte 
îmi trec gânduri complet nebuneşti, furia mă cuprinde în 
valuri, îmi imaginez copiii în situaţii de coşmar, legaţi 
fedeleş şi cu căluş la gură, închişi undeva, plângând de 


frică. 

La aeroport mă năpustesc printre călători şi bagaje, fără 
vreo idee limpede cu privire la ce trebuie să fac. Unde să 
mă duc? Cui să mă adresez? Mă reped la biroul de poliţie 
al aeroportului, lângă punctul de control al paşapoartelor, 
la primul subsol. Acolo sunt reţinuţi pasagerii ale căror 
acte nu sunt în regulă sau care sunt suspecți. Un jandarm 
se străduieşte să-mi înţeleagă explicaţiile înnebunite, îmi 
este greu să rostesc o frază neîntreruptă de pauze datorate 
emoţiei. 

— Soţul meu! A plecat cu copiii! I-a luat! Vreau să verific 
toate uşile de îmbarcare! Vă rog! 

— Dar nu aveţi acest drept! 

— Copiii mei au dispărut! Pricepeţi ce spun? 

Omul înalţă braţele spre cer. 

— Şi ce vreţi să fac eu? : 

Tremur de emoție şi de furie. Il izbesc cu pumnii care nu 
pot să-l facă să-mi înțeleagă tragedia. Mă urc pe un scaun 
ca să trec peste îngrăditura joasă ce mă desparte de zona 
de îmbarcare. Aud pe cineva spunând: 

— Las-o să treacă. 

Un necunoscut care şi-a dat seama că, pentru a trece, aş 
dărâma şi un zid de beton! Alerg de-a lungul nesfârşitului 
coridor care duce spre uşile de îmbarcare. Trec de la una 
la alta şi întreb plângând: 

— N-aţi văzut un bărbat cu trei copii? a 

Mă întâlnesc cu un grup de pasageri care debarcă. li 
întreb pe fiecare în parte. Unul dintre ei, un arab, se 
interesează: 

— Aveţi necazuri? 

Drept răspuns, urlu: 

— Soţul meu a plecat cu copiii! 

— Aţi divorţat? 

— Aproape. 


— Atunci e normal! Copiii trebuie să rămână cu tatăl lor. 

Din clipa aceasta lumea din jurul meu dispare. In 
schimb, mama îşi aminteşte. 

Vreme de două ceasuri mama a bătut strada în faţa 
căsuţei de pe Rue Verte înnebunită de durere. Într-un 
târziu a zărit maşina mea dând colţul străzii; mergeam pe 
sens interzis. Am parcat şi am coborât din maşină; mama a 
văzut că eram singură şi a venit să mă întâmpine la poartă. 
Dar am trecut pe lângă ea fără să mă opresc. 

Cu ochii plini de lacrimi am străbătut strada în lung şi-n 
lat, într-un soi de transă. Strângeam la piept lucrurile pe 
care copiii le lăsaseră în maşină în acea dimineaţă, haina 
lui Simon şi „Puşica”, păpuşa lui Moriah. 

Atunci mama a cerut ajutorul fratelui meu mai mic, 
Michel, medic internist la spitalul „Saint-Luc”. Am fost 
dusă la urgenţă, desluşind în jurul meu câteva siluete, ca 
prin ceaţă. Mi s-a părut că totul a durat o eternitate. Mi s-a 
spus că am încercat să vorbesc dar că frazele mele erau 
incoerente, că mă agitam în fotoliu, încăpăţânându-mă să- 
mi ridic fără încetare şosetele. 

Se pare că între două hohote de plâns aş fi spus: 

— Moriah o să piardă ora fixată la pediatru... Totul 
mergea atât de bine!... Copiii făceau progrese... Urechile 
lui Moriah! Nu trebuie să-şi ude urechile! 


KKK 


Îmi recapăt cunoştinţa pe un pat de spital, încă 
plângând. Didier, cel mai bun prieten al meu, intră în 
cameră, încearcă să mă liniştească, dar eu nu izbutesc nici 
măcar să-i răspund. Mama îl roagă pe un psihiatru să-mi 
dea ceva care să mă facă să dorm. O refuză. Ea îl imploră 
să nu mă lase în starea asta. 

— Deocamdată este preferabil s-o lăsăm să plângă. 


Tata jură că nu va înceta să caute, până când îi va găsi 
pe copii. 

— TȚi-i voi aduce! Cu orice preţ! 

A doua zi dimineaţa mă instalează în casa de pe Rue des 
Fleurs. Sunt într-o stare de inconştienţă. Respir, dar ăsta-i 
cam singurul lucru care funcţionează la mine. 

Revenim la spital, unde trebuie să am o convorbire cu un 
psihiatru. Mamei i se dă voie să asiste şi prezenţa ei mă 
face să fiu nervoasă. Mă învinovăţesc, sufăr, mi se pare că 
totul este din vina mea. 

— N-am nevoie de psihiatru. Mă voi descurca singură. 

Medicul îmi prescrie tranchilizante şi somnifere şi îmi 
interzice să mai lucrez vreme de şase săptămâni. Fratele 
meu Eric, împreună cu soţia lui, Caroline, mă iau cu ei la 
Nassogne. Port cu mine pretutindeni fotografia cu Marina, 
Simon şi Moriah. A fost făcută aici, într-o zi în care tata 
tocmai tăiase iarba. Marina şi Simon o acoperiseră pe 
surioara lor cu smocuri de iarbă tăiată şi râdeau. 

De fiecare dată când contemplu fotografia reîncep să 
plâng, fără să mă pot opri. Nu reuşesc să-mi revin. Mi-e 
frică. Nimic nu mă poate consola. Nu pot să mănânc, 
slăbesc. Aşa se scurge o săptămână, încărcată de lacrimi. 

Tata s-a avântat în acţiune încă din prima zi. A depus 
plângere de răpire. Poliţia a anunţat Interpolul şi toate 
punctele de control al paşapoartelor din Europa. Insă 
supravegherea se limitează, din nefericire, la aeroporturi. 
Nu există niciun mijloc prin care Chaim să fie împiedicat să 
treacă împreună cu copiii o frontieră terestră. 

După aceea, tata s-a dus în audienţă la Joseph Hadad, 
ambasadorul Israelului la Bruxelles. La convorbire asistă şi 
doamna viceconsul Miriam Resheff. Ea este cea care i-a 
adus tatălui meu la cunoştinţă că peZ2decembrie, cu nouă 
zile înainte de răpire, Chaim se prezentase la ambasadă 
pentru a cere să i se prelungească paşaportul. Miriam 


Resheff, care-l mai întâlnise înainte, fusese mirată de 
schimbarea lui. 

— Avea înfăţişarea unui evreu tradiţionalist: barbă 
lungă, perciuni, costum negru şi pălărie neagră - o 
transformare totală. 

Miriam i-a îndeplinit cererea cu multă reticenţă, 
deoarece la ambasadă era cunoscut ca un tip care iscă 
necazuri. Dar în calitatea lui de cetăţean israelian, avea 
drept la prelungirea paşaportului. Miriam îi promite tatălui 
meu să facă tot posibilul ca să ne ajute să-i regăsim pe 
copii. La rândul său, ambasadorul îşi previne confrații din 
străinătate. Ambasadele şi consulatele Israelului din 
Europa şi Statele Unite sunt toate avertizate. Dacă Yarden 
Chaim nu se înapoiază în Israel şi vrea să-şi prelungească 
iar valabilitatea paşaportului, trebuie s-o facă înainte de 
2ianuarie 1987. 

Tata l-a supus pe directorul şcolii „Saint-Joseph” unui 
adevărat interogatoriu, din care a reieşit că, nu cu multe 
zile înainte de răpire, doi bărbaţi îmbrăcaţi ca nişte evrei 
tradiţionalişti au venit la şcoală şi au stat de vorbă cu 
câţiva copii. 

Tata a mai lămurit şi alt mister. Printr-o coincidenţă 
tragică, prietenei mele care îşi luase sarcina de a le 
conduce pe fete la institut îi fusese imposibil să vină în ziua 
aceea. O trimisese în locul ei pe o prietenă de-a ei, şi 
tânăra respectivă nu ştia că absenţa copiilor putea să 
însemne tot ce-i mai rău. 

La patru zile după data blestemată, pe 15 decembrie, 
Miriam Resheff îi comunică tatălui meu că a primit un 
telefon de la Chaim: 

— Se află în Israel şi spune că toţi copiii se simt bine. 

Pare logic ca el să se fi înapoiat acolo unde a obţinut 
încredințarea copiilor fără ca eu să fi fost informată la acea 
vreme. Tata ia imediat avionul spre Israel şi pe 17 


decembrie ajunge la Tel-Aviv. Avea să se informeze acolo 
cu privire la mijloacele legale de care dispuneam pentru a- 
mi recupera copiii. Urma să mă alătur lui când ar fi trebuit 
să ne aşteptăm la o luptă între tribunale, la negocieri 
dificile, dar şi la speranţa de a obţine câştig de cauză. Tata 
angajează imediat la faţa locului un avocat şi detectivi 
particulari. Apreciază că într-o lună îi va găsi pe Marina, 
pe Simon şi pe Moriah. 

Dar cu Chaim, nimic nu este vreodată logic. Concepţia 
lui asupra existenţei se defineşte prin minciună şi 
disimulare. Şi vrea să-mi distrugă viaţa. 


15. Terapia 


O prietenă bine intenţionată m-a târât cu forţa prin 
magazine şi sunt îmbrăcată, desigur, mai altfel ca de 
obicei. O rochie lungă din lână care-mi ajunge până la 
glezne, prea elegantă şi prea scumpă, dar cenuşie ca şi 
existenţa mea. Astăzi pleacă spre Israel două avioane, iar 
eu am un loc în primul. Stau în şirul celor care aşteaptă, 
ciudat de calmă. Efectul tranchilizantelor. Ajung în faţa 
stewardesei şi aflu că, deoarece agenţia a vândut prea 
multe locuri, am fost tăiată de pe listă. Drept compensație, 
mi se oferă un loc la un alt zbor. 

În viaţă, întâlnirile sunt uneori stranii. Walter Boghaert, 
şeful departamentului marketing de la „Olivetti”, se află la 
câţiva metri de mine. Cel care insista mereu să-mi 
vorbească în olandeză şi căruia îi închideam telefonul în 
nas. Este înalt, bine clădit, îmbrăcat cu o cămaşă, o 
pereche de blugi şi un pulover care mi se pare scump. O 
şuviţă de păr castaniu îi cade pe frunte. La serviciu ne-am 
evitat întotdeauna, dar aici nu mă supără să întâlnesc un 
chip cunoscut. Mă apropii de el să-l salut. El pare mirat şi 
rezervat. Aşa cum bănuiam de mult, vorbeşte destul de 


bine franceza, îndeajuns cât să-mi explice că pleacă în 
vacanţă în Israel. 

— Şi dumneata? 

Tot atât de liniştit de parcă m-aş referi la cheile maşinii 
pe care mi le-am rătăcit, răspund: 

— Mă duc să-mi caut copiii, au plecat de câteva zile. 

Am realizat asta când m-am uitat în mod automat la data 
de pe biletul meu de avion, în momentul îmbarcării: 19 
decembrie. Sunt opt zile de când mi-au dispărut copiii. 
Habar n-am cum a trecut această săptămână, nu ştiu ce 
am făcut timp de opt zile - din câte se pare, nimic. 

— Îmi dai voie să mă aşez? 

Walter Boghaert mă smulge din lectura cărţii în care m- 
am cufundat după decolare. 

— Te rog. 

Se aşază pe scaunul alăturat. Aştept politicos, cu cartea 
pe genunchi, gata să-mi reiau lectura, singurul lucru care 
mă ajută să uit realitatea. Dar el începe o conversaţie. Îmi 
spune că urmează să stea câteva zile la Tel-Aviv, într-un 
cămin pentru tineret, apoi va vizita Eilat-ul... Sporovăială 
banală, în cursul căreia îi repet simplu că mă duc să-mi 
caut copiii, fără a da detalii. 

La ora mesei, stewardesa îl roagă să-şi reia locul. Păcat, 
începeam să-i apreciez compania, şi scaunul de lângă mine 
este liber. 

— Nu deranjează pe nimeni rămânând aici! 

— Îmi pare rău dar, dacă acceptăm astfel de lucruri, 
toată lumea va dori să facă la fel. 

Tovarăşul meu de călătorie îmi propune să mă duc la el 
după cină. 

Nu-mi este foame, nu mai reuşesc să-mi concentrez 
atenţia asupra cărţii şi mă duc să-l găsesc în partea din 
spate a avionului. E nostim, nu mai are nimic din bărbatul 
prea serios şi obsedat de olandeză pe care l-am cunoscut la 


birou. Ne reluăm sporovăiala. Aflu că, de obicei, îşi petrece 
vacanţa în Africa şi că adoră să călătorească, să cunoască 
în profunzime diverse culturi. Nu-i din soiul care se 
bronzează ore în şir pe plajă. Ca şi mine. Este prima dată 
în Israel, vorbeşte fluent patru limbi, dar nu ştie niciun 
cuvânt în ebraică. Atunci eu îi povestesc ce ştiu despre 
ţară. Mă ascultă clătinând din când în când din cap. 
Bărbatul acesta de douăzeci şi şapte de ani nu este foarte 
vorbăreţ, dar este liniştitor, îţi dă un sentiment de 
siguranţă. Ghiceşte în mod instinctiv că nu sunt în starea 
mea normală. Trăncănesc mult şi aiurea. Dar nu face nicio 
remarcă privitoare la comportamentul meu. Avea să-mi 
spună asta mai târziu. 

Îmi dau seama că, din cauza tranchilizantelor, am 
devenit vorbăreaţă, ceea ce nu-mi stă în fire. În alte 
împrejurări aş fi rămas distantă, dar acum mă aud vorbind, 
vorbind, la fel cum bei când ţi-e sete... 

Datorită unei probleme de ordin tehnic, avionul îşi 
deviază zborul spre Viena. Şi când totul s-a rezolvat, ora 
face imposibilă aterizarea noastră la Tel-Aviv. În ziua de 
Sabat, oricărui avion i se interzice să coboare la sol după 
apusul soarelui. Diferenţa este doar de un sfert de oră, dar 
noi suntem înţepeniţi la Viena, şi compania este nevoită să 
le ofere pasagerilor săi o noapte la hotel. 

Din nefericire, eu n-am luat cu mine decât îmbrăcăminte 
uşoară, ca pentru Israel, însă la Viena este iarnă. In faţa 
funcţionarului agenţiei răcnesc: 

— Ne-aţi putea oferi şi haine călduroase! 

Tupeul meu îl face pe Walter să zâmbească. Dar, când 
rămân singură în camera mea de hotel, nu mai sunt atât de 
răzbunătoare. Stând pe pat, îmi petrec seara în faţa 
fotografiei copiilor, plângând până adorm. 

A doua zi, vizităm obligatoriu Viena. În aşteptarea 
decolării nu avem nimic altceva de făcut. Tremur de frig. 


Walter mă ascultă cum sporovăiesc, vorbind despre toate 
subiectele posibile, dar tot nu-i spun niciun cuvânt despre 
copiii mei. 

Subiectul acesta nu-mi aparţine decât mie; bineînţeles 
că nu l-aş putea împărtăşi cu cineva care-mi este aproape 
un necunoscut. 

Pe aeroportul din Tel-Aviv i-l prezint pe Walter tatălui 
meu. Îl lăsăm cu maşina la căminul lui, în drum spre 
hotelul la care a reţinut tata camere. De îndată ce 
rămânem singuri, îl ascult pe tata care-mi prezintă situaţia. 
Avocatul pe care l-a angajat trebuie să încerce să obţină 
revocarea hotărârii judecătoreşti prin care, din 1984, copiii 
îi sunt încredinţaţi lui Chaim. Între timp, şi-a pus în 
mişcare reţeaua de relaţii, care se întinde pe mai multe 
continente. Una dintre legăturile lui i-a recomandat o 
agenţie de detectivi particulari. 

Tata se duce să se culce, devreme ca de obicei, şi la opt 
seara mă pomenesc iar singură, privind ţintă pereţii 
camerei mele, fără să pot dormi. Dacă nu mă mişc, o să 
înnebunesc. Mă hotărăsc să fac o plimbare până la căminul 
lui Walter. 

Cineva se duce să-l trezească din somn şi el vine pe 
jumătate adormit în coridor, convins că s-a întâmplat o 
catastrofă. Se uită la mine aiurit când mă aude spunându-i 
prosteşte: 

— Trebuie să vorbesc cu cineva. 

— Bine. Mă duc să văd dacă ţi se dă voie să intri aici. 

Dar femeile nu sunt admise în dormitoarele comune 
pentru bărbaţi. Walter îşi ia haina şi ieşim să ne plimbăm. 
De partea cealaltă a străzii se află un parc ce se întinde de- 
a lungul râului Hayarkon. Noaptea este răcoroasă şi 
umedă. Walter vrea să-mi ofere haina lui, dar eu am nevoie 
să-mi fie frig, ca să mă calmez. Fierb. Simt o nevoie dea 
exploda care mă depăşeşte. 


Dau drumul unui val de cuvinte nestăpânite. Cu 
siguranţă îi este greu să mă urmărească. Imi istorisesc 
povestea fragmentat, amestec piesele acestui puzzle uriaş, 
pe care nu mai reuşesc să le pun în ordine. Niciodată nu 
m-am destăinuit cuiva în felul acesta şi, de altminteri, nici 
în vreun alt fel. Nu înţeleg de ce l-am ales pe el pe care 
abia dacă-l cunosc, de ce îi povestesc tot ce am pe suflet, 
când chiar şi celor din familie îmi e greu să le vorbesc 
despre toate astea. Poate tocmai fiindcă este un 
necunoscut, sau fiindcă e calm, foarte calm. Din timp în 
timp îmi pune câte o întrebare, încercând să găsească o 
logică în istorisirea mea. Nu se enervează, ascultă. 
Umilirile, loviturile, singurătatea, disperarea, vinovăția, 
iubirea distrusă, ura, fuga. Retrăind toate astea tremur din 
tot trupul şi, când ajung la răpirea copiilor, am impresia că 
întreg capul îmi va exploda. Cu pumnii încleştaţi, proptită 
în faţa lui, am cu siguranţă aerul unei nebune. 

— Dacă asta te poate uşura, Patsy, loveşte! Dă-i drumul, 
loveşte-mă! 

Ceea ce-mi spune este atât de neaşteptat, atât de frumos 
din partea lui, încât pumnii mi se destind, ochii mi se 
umplu de lacrimi şi mă prăbuşesc plângând ca un copil pe 
umărul lui. M-am descărcat. Presupun că aveam nevoie. 

Mai târziu, întorcându-ne spre cămin, Walter îmi 
sugerează: 

— Mâine dimineaţă plec spre Eilat. Dacă vrei să vii, să te 
odihneşti, să te gândeşti la altceva, însoţeşte-mă. Vei fi 
binevenită. 

Şi când te gândeşti că-i trânteam telefonul în nas!... 


KKK 


Leah nu s-a schimbat deloc, este doar puțin îmbătrânită, 
puţin mai obosită. Ne invită - pe mine, pe tata şi pe 


detectivul particular - să intrăm în casa ei. 

Leah s-a purtat întotdeauna frumos cu mine, însă nu ştiu 
cum mă judecă acum. Dacă priveşti întâmplarea din 
punctul ei de vedere, i-am părăsit fiul şi am fugit cu nepoţii 
ei. Într-un anume fel, asta-i adevărat, însă nicio interdicţie 
legală nu mă oprea să mă duc în Belgia, şi întotdeauna i- 
am spus lui Chaim că e liber să vină să mă vadă acolo, cu 
condiţia respectării regulilor. g 

Leah pare să-mi înțeleagă suferința. Imi spune că în 
ultima vreme Chaim a călătorit mult, a revenit în Israel în 
1985 şi a devenit foarte pios. Nu este convinsă că această 
transformare este sinceră, deoarece el nu frecventează cu 
regularitate sinagoga şi nu întotdeauna respectă Sabatul, 
dar poartă în permanență îmbrăcămintea tradițională a 
sectei hasidice. Îmi aduc aminte că ziua în care poliția l-a 
arestat la Nassogne era o sâmbătă şi, în pofida bărbii şi 
pălăriei lui, într-o zi de Sabat a trebuit să conducă. De fapt 
Leah ştie prea puţine lucruri, dar este interesant să le 
aflăm. Chaim s-a împrietenit cu membrii unei secte 
ultraconservatoare, unii dintre cei mai integralişti evrei 
hasidici: satmarienii. Potrivit lui Leah, un satmarian are o 
filosofie simplistă asupra vieţii. Tot ce este evreiesc este 
bun, tot ce nu-i evreiesc este rău. 

— Oamenii aceia sunt adevăraţi fanatici. Şi dacă s-a 
înhăitat cu ei, cu siguranţă l-au ajutat pe Chaim să facă tot 
ce a făcut. 

Ca şi ea, nu cred într-o convertire a lui Chaim. Omul 
care mănâncă liniştit „carnea care-mi place” şi care 
fumează pe ascuns în zilele de Sabat... Când trăiam aici am 
văzut evrei  hasidici. Întotdeauna le-am respectat 
credinţele, convinsă că fiecare are dreptul să trăiască aşa 
cum vrea. Sper numai să dea dovadă de aceeaşi 
generozitate faţă de mine. Dar Leah nu i-a văzut pe copii şi 
nu ştie unde se află Chaim. 


Tata trebuie să se înapoieze în Belgia, dar eu voi rămâne 
aici. În timpul vacanţelor n-aş putea face mare lucru, decât 
să rămân în legătură cu agenţia de detectivi particulari şi 
cu avocaţii. Mă simt frustrată, inutilă şi încă în stare de 
şoc. Tatii nu-i place ideea de a mă lăsa singură la hotel, cu 
tranchilizantele mele. Pe de altă parte ştie că a petrece 
sărbătorile acasă, fără copii, ar însemna o adevărată 
tortură. Propunerea lui Walter, de a-l însoţi la Eilat, i se 
pare o soluţie bună şi mă încurajează să plec. 


KKK 


Am mai fost la Eilat, cu Chaïm, dar am locuit la nişte 
cunoştinţe de-ale lui şi n-am văzut nimic din regiune. li 
telefonez lui Walter. Cu el totul este simplu. 

— Te aştept. 

Autobuzului îi trebuie o jumătate de zi ca să parcurgă 
cei trei sute de kilometri care despart Tel-Aviv-ul de cea 
mai cunoscută stațiune balneară din țară. Privesc peisajul, 
care devine în curând auster şi arid, doar câteva câmpuri 
cultivate zărindu-se pe alocuri în jurul unui kibutz. Incerc 
să nu mă gândesc la nimic. 

Eilat este împărăţia localurilor de noapte şi a cafenelelor 
zgomotoase. Din prima clipă urăsc acest oraş. Petrec 
Ajunul şi prima zi de Crăciun cu Walter şi cu câţiva 
prieteni de-ai lui şi deja nu mai am răbdare să stau locului. 
Simt nevoia să acţionez în vreun fel, indiferent cum, să 
găsesc începutul unei piste care să mă ducă la copii. Unul 
dintre  detectivii agenţiei mi-a sugerat să fac turul 
comunităţilor hasidice răspândite pe teritoriu. Toate au 
şcoli. Şansa este minimă, dar trebuie să încep cu ceva. 

Walter îmi propune să călătorim împreună. Va profita de 
cunoştinţele mele de ebraică şi, în tovărăşia mea, va putea 
face drumeţii. Eu voi pândi feţele copiilor. Câteva provizii 


constând în pâine, conserve de ton, măsline şi brânză 
precum şi o pătură ne sunt de ajuns pentru a porni la 
drum. Alegem un autobuz care se îndreaptă spre nord şi 
merge de-a lungul frontierei iordaniene, în direcţia Mării 
Moarte. Destinația noastră este fortăreaţa Massada. 
Aceasta se înalţă pe vârful unei coline stâncoase, cetate de 
necucerit, construită acum două mii de ani de către regele 
Irod I. 

Coborâm din autobuz în faţa unui kibutz şi de acolo 
pornim pe o potecă îngustă care urcă până la intrarea în 
fortăreață. Massada este o construcţie monumentală 
clădită atât de sus încât, la ultimul etaj, păsările zboară 
sub nivelul capetelor noastre. In anul 70 înainte de 
Christos, aici s-au refugiat două mii de evrei zeloţi!, după 
căderea Ierusalimului. Vreme de trei ani le-au ţinut piept 
romanilor. Şi, decât să capituleze, asediaţii au preferat în 
cele din urmă soluţia unei sinucideri colective. In 
depărtare se zăresc ruinele taberelor asediatorilor romani. 

Nu există cuvinte cu care să exprimi respectul pe care ti- 
l inspiră aceste locuri tragice şi superbe. Walter şi cu mine 
nu ne mai săturăm de privelişte. Când paznicul anunţă 
închiderea, îl întreb în ebraică: 

— Putem rămâne să dormim aici? 

— Este interzis. 

— E atât de frumos aici, fă-ne plăcerea asta... 

— Dar este imposibil, din motive de securitate. Granița 
iordaniană se află foarte aproape şi sunt terorişti! 

— Nu ne temem de terorişti. 

— Dar sunt şi şerpi! 

Walter nu înţelege nimic din conversaţia mea cu 
paznicul, pe care încerc să-l înduplec, l-o rezum: 

— Zice că sunt şerpi. 


10 Zeloţi : denumire dată evreilor patrioţi exaltaţi care au dezlănţuit 
revolta din ludeea, în anul 70 înainte de Christos, (n. t.) 


Walter ridică din umeri cu nepăsare. Dar acum paznicul 
mă priveşte bănuitor. 

— Cum se face că vorbiţi atât de bine evreieşte? 

— Datorită soţului meu. 

— Asta? Păi el nu vorbeşte evreieşte! 

— O să-ţi mărturisesc ceva: nu este soţul meu... 

Un zâmbet complice, şi iată-l de acord să ne petrecem 
noaptea aici. Dar fără să facem foc fiindcă, dacă soldaţii 
văd un foc de tabără într-un loc despre care se presupune 
că noaptea este pustiu, am avea necazuri şi, pe lângă noi, 
şi el. 

Liniştea solemnă ce domneşte aici mă ajută să mă 
destind. Reuşesc să discut cu Walter şi samă port mai 
raţional decât prima dată. Bărbatul acesta a devenit 
prietenul meu şi tare aveam nevoie de aşa ceva. Ne jucăm 
de-a bătălia şi ne petrecem noaptea într-un turn, înveliţi în 
pături. În zori, soarele răsare încet la est, dinspre Iordania 
- o lumină trandafirie pe un cer încă de culoarea vânătă a 
nopţii, apoi portocalie pe un albastru deschis. Voiam să 
vedem răsăritul soarelui pe Massada şi n-am fost 
dezamăgiţi. Un spectacol strălucitor de lumini. O păsărică 
spintecă aerul ca o săgeată şi, deodată, tristeţea mă 
copleşeşte din nou. Chipurile copiilor se amestecă 
nedesluşit cu această simfonie de culori, râsetele lor cu 
şuieratul vântului printre pietre. Walter face fotografii, eu 
privesc în gol. 

Noaptea următoare o petrecem în kibutz-ul Ein Gedi. A 
doua zi pornim iarăşi cu autobuzul spre Ierusalim, unde 
sper să dau de urma unor comunităţi hasidice. Dar nişte 
ploi torențiale ne imobilizează; este imposibil să ieşim în 
oraş - am venit aici degeaba. 

Când ne întoarcem la Tel-Aviv, reiau legătura cu agenţia 
de detectivi. Nu au nicio pistă. Drept urmare ne îndreptăm 
spre nord, când pe jos, când cu autobuzul sau cu 


autostopul. Vizităm mici comunităţi hasidice. Siluete în 
costume negre, cu pălării negre, merg cu capul plecat. 
Oare câţi sunt în ţară? în ce ungher al acestei ţări s-a 
ascuns Chaim? 

Walter şi cu mine avem acum o relaţie de sinceră 
camaraderie. Mă încurajează să-mi diminuez doza de 
tranchilizante deoarece din cauza lor devin foarte distrată. 

Câteva zile nu dorm, dar am impresia că revin la 
realitate. Următoarea oprire, într-un han din Haifa, în 
seara de 31 decembrie, ne aduce în mijlocul unei bande de 
adolescenţi zgomotoşi şi veseli care se pregătesc să 
sărbătorească Revelionul. Mă tem că nu voi închide ochii 
toată noaptea dar, dimpotrivă, adorm buştean, chiar, şi 
fără pastilă. Pentru prima dată după nu ştiu câte zile mă 
trezesc în formă. 

Celelalte vizite pe care le facem comunităţilor hasidice 
din nordul şi centrul ţării sunt demoralizante. Copiii sunt 
gravi. Fetele, ascunse sub rochii lungi, poartă şosete de 
lână şi încălţăminte grosolană. Băieţii au aproape toţi 
ochelari. Privesc lumea înconjurătoare cu o expresie tristă. 
Nu remarc la ei nicio spontaneitate, îmi par îmbătrâniţi 
prematur. 

Oare cei trei copii ai mei - trei ace în acest imens car cu 
fân - sunt destinati să trăiască aşa? Marina, care făcea 
desene multicolore pe masa din salon, Simon, care izbea 
mingea lui de fotbal, Moriah, care abia începea să se 
joace... Uneori caut pe aceste feţe de copii o privire care se 
fereşte cu frică, un zâmbet care trebuie să fi existat. Ceea 
ce mă impresionează cel mai mult la ei este aerul lor trist. 
Sunt îmbrăcaţi în tristeţe, lipsiţi de soarele copilăriei. 

Walter trebuie să se întoarcă în Belgia. Mi-a fost de 
mare ajutor. Prietenia noastră s-a închegat în împrejurări 
deosebite, am vărsat alături de el multe lacrimi şi poate că 
el ştie despre mine mai multe decât propriul meu tată. Dar 


are viaţa lui normală, iar eu o am pe-a mea, complicată, pe 
care Chaim a jurat s-o distrugă. 

— Walter, să nu te simţi deloc obligat să-mi telefonezi, 
când mă voi înapoia. Dacă vrei să păstrăm legătura, sunt 
de acord, dar dacă nu, să nu te simţi obligat s-o întreţii. 

După plecarea lui Walter, mai stau câteva zile la 
prietenul tatălui meu, Samuel Katz şi, în speranţa că voi 
găsi vreun indiciu, mă întorc la Karmiel, în fostul nostru 
apartament de la etajul opt. În faţa uşii locuinţei în care 
deseori am trăit infernul, mă scutură un frison. S-ar părea 
că, deşi de mult nu-l mai locuieşte, Chaim n-a renunţat la 
apartament. Toate lucrurile noastre încă mai sunt aici, 
înghesuite în cutii de carton. Descopăr câteva scrisori 
care-mi erau adresate şi care nu sunt desfăcute. Aflu astfel 
cu mirare că datorez bani guvernului evreu: taxe neplătite 
pentru mărfurile de la magazinul deschis de Chaim pe 
numele meu. Recuperez o cutie ce conţine argintăria 
noastră - sărăcăcioasă amintire, pe care mă hotărăsc s-o 
iau cu mine în Belgia. 

La magazin, o femeie tânără se poartă foarte amabil, dar 
nu are prea multe să-mi spună. 

— A locuit o vreme în apartament, pe urmă şi-a făcut 
bagajele şi a dispărut. Ştiu o femeie, o ghicitoare în cărţi 
care-l cunoştea; v-aţi putea duce s-o vedeţi... 

Supranaturalul nu mă tentează deloc dar, la urma urmei, 
de ce nu? Acceptând jocul, poate că voi afla ceva. După ce 
plătesc suma cerută, ghicitoarea îmi cere să-i citez trei 
țări. 

— Argentina, Brazilia, Canada. 

— De ce astea? 

— Fiindcă se succed în ordine alfabetică. 

Nu pare să-mi aprecieze logica şi începe să întoarcă 
încet cărţile de joc. 

— Cifra şase este importantă în căutările dumitale! 


N-am avansat cu cine ştie ce. Sase. Șase zile, şase 
săptămâni, şase luni? Nu accept să mă gândesc la ani. 

Nicio pistă, nicăieri - pustiu total. Tata revine în Israel şi 
decide să angajeze alţi detectivi particulari. Noua agenţie 
are filiale în lumea întreagă: New York, Londra, Bruxelles, 
Paris. Directorul ei, Dany Issacharof, este un omuleţ 
îndesat, care nu are înfăţişarea a ceea ce este - un fost 
agent al agenţiei guvernamentale de securitate „Shin 
Beth”. Specialitatea lui este supravegherea aeroporturilor, 
însă acceptă să lucreze la cazul nostru. 

Fitan Rilov este slab şi nervos, în continuă agitaţie. 
Vorbeşte repede, cu emfază şi se prezintă ca fiind cel mai 
inteligent, cel mai şmecher. Am impresia că în general 
dispreţuieşte femeile. Întotdeauna i se adresează tatălui 
meu ca şi cum eu nici n-aş exista. Citan Rozen este, 
dimpotrivă, un om deschis, afectuos, scund, şi în mod 
evident într-o mai bună condiţie fizică decât celălalt. El e 
cel care se ocupă de aspectul european al dosarului. 

Toate acestea sunt ciudate. Dispariţia copiilor mei a 
devenit o „afacere”, un „dosar”. În urmă cu o lună a avut 
loc o răpire şi eu credeam că într-o lună aveam să-i 
regăsim pe copii, undeva în Israel. 

Nu se poate ca un bărbat să se volatilizeze împreună cu 
trei copii de care trebuie să se îngrijească. Acum sunt 
obligată să-mi fixez o altă dată limită. Probabil şase luni. 
Cel mai rău e, fără îndoială, că în această afacere nu 
slujesc la nimic. Este o treabă de specialist. Ce am reuşit 
eu, mama, să fac într-o lună de zile? O depresie nervoasă şi 
vizitarea câtorva şcoli hasidice... 

— E mai bine să vă întoarceţi acasă, în Belgia; de acum 
ne vom ocupa noi. 


10. Povestirea Marinei 


Petrecem o lună în apartamentul domnului Armoni. Tare 
aş vrea să ştiu unde este Patsy, dar el nu vorbeşte despre 
ea. Bărbatul care a venit să ne ia de la şcoală zice că este 
tatăl nostru. E altfel de cum îl ţineam minte pe tata, nu-l 
recunosc. Îl întreb unde este Patsy. Îmi răspunde: 

— Voiam să veniţi toţi cu mine, dar ea n-a vrut să ne 

însoţească. 
_ Mi-e dor de Patsy, nu mă simt bine cu oamenii aceştia. 
Imi aduc foarte bine aminte numărul de telefon al bunicii şi 
vreau să-i telefonez. Într-o zi ridic receptorul şi formez 
numărul, dar nu aud glasul bunicii, numai zgomote ciudate 
şi cineva repetă mereu unul şi acelaşi lucru. Tata îşi dă 
seama că am încercat să telefonez fără încuviințarea lui şi 
se supără. Zice că niciodată nu trebuie să folosesc 
telefonul. 

Suntem trişti că nu putem sărbători Crăciunul împreună 
cu Patsy. In loc de asta, domnul Armoni şi soţia lui au 
pregătit o masă pentru a cinsti o altă sărbătoare, dar eu nu 
ştiu cum se cheamă. Au aprins o mulţime de lumânări şi 
citesc rugăciuni într-o limbă pe care noi n-o cunoaştem. Pe 
urmă ne aşezăm pe canapea. 

Moriah stă pe genunchii tatii, domnul Armoni ia loc 
lângă noi şi ne urcă, pe Simon şi pe mine, pe genunchii lui. 
Soţia lui ne face o fotografie. 

Nu ne place să stăm închişi toată ziua aici. O singură 
dată ni se dă voie să ieşim din casă. Tata şi domnul Armoni 
ne duc la grădina zoologică. 

Intr-o zi, tata ne spune că vom pleca în călătorie. 
Domnul Armoni ne conduce la aeroport. Suntem foarte 
emoţionaţi, iar mie îmi este puţin frică în avionul ăsta 
mare. Ajungem pe un aeroport unde se află lume multă - 
este un oraş mare care se numeşte Londra. 

După călătoria aceasta ne instalăm într-un loc care se 
cheamă „Centrul Comunităţilor Evreieşti”. Se află la 


Stanford Hill. Casele din cartier sunt toate la fel - mici, 
lipite una de alta, în şiruri lungi. Toți oamenii care locuiesc 
aici sunt evrei. Tata zice că şi noi suntem evrei. La capătul 
străzii este un parc mare, cu două lacuri. 

Dintr-odată, trebuie să respectăm reguli noi. Vineri 
seara începe ceva care se cheamă Sabat. Nu ai voie să 
mergi cu bicicleta şi nici să aprinzi lumina până sâmbătă 
seara, după apusul soarelui. Tata ne spune că avem multe 
lucruri de învăţat. 

Există aici un om sfânt, numit rabin, care ne recită 
rugăciuni şi noi trebuie să le repetăm înainte de a mânca 
sau a bea ceva, fie chiar şi înainte de a mesteca o bucăţică 
de pâine. Trebuie să mergem cu ochii plecaţi şi să fim 
foarte ascultători. Ni se explică regulile pentru a mânca 
cuşer, dar sunt multe şi ne este greu să le ţinem minte. 

Aflăm şi o poveste care este o mare nenorocire pentru 
evrei. Şase milioane de evrei au fost masacrați de un om 
rău pe care-l chema Adolf Hitler, i-a ucis numai pentru că 
erau evrei. Dar cei care n-au murit au tras o învăţătură - 
trebuie să se ajute şi, mai ales, niciodată să nu aibă 
încredere în oamenii care nu sunt evrei. 

Tata îi spune lui Simon că trebuie să-şi lase părul să 
crească, în aşa fel încât să aibă şi el perciuni. 

Într-o zi are loc o mare adunare, cu mulţi oameni. 
Suntem puşi să recităm o serie de rugăciuni şi rabinul ne 
zice că acum avem alte prenume. Pe mine nu mă mai 
cheamă Marina, mă numesc Sarah. Simon se numeşte 
Joseph, iar Moriah - Rachel. La început ne vine greu şi 
greşim. Dar când îl strig pe fratele meu Simon în loc de 
Joseph, tata se supără. 

Multe lucruri sunt acum altfel. Rachel şi cu mine ne-am 
schimbat îmbrăcămintea. Purtăm rochii lungi şi ciorapi 
groşi din lână, care ne zgârie picioarele, iar Joseph trebuie 
să-şi pună tot timpul o bască mică pe cap. 


17. Casa pustie 


Bruxelles, Rue Verte, numărul 9. Deschid uşa casei 
pustii. Mama a venit să facă aici curăţenie, bucătăria este 
impecabilă, rufele sunt spălate, pe mobile nu există niciun 
fir de praf. O curăţenie glacială. Mama nu a avut curajul să 
ia obiectele familiare care îmi reînvie durerea. Desenele 
Marinei încă mai sunt răspândite pe masa din salon, 
alături de lucruşoarele preţioase pe care le-a confecţionat 
din bucățele de hârtie colorată. Mingea lui Simon stă 
nemişcată într-un colţ al salonului. Cutia de plastic 
destinată gustării lui Moriah aşteaptă pe masa din 
bucătărie. 

Privesc desenele lipite pe uşa frigiderului. Casa aceasta 
era plină de viaţă şi de râsete. Tăcerea ei mă sufocă. Cel 
mai rău mă dor amănuntele. Cadourile de Crăciun, 
înghesuite într-un colţ al dulapului, un pulover împăturit 
solitar, o păpuşă mută. Plâng ceasuri în şir. 

În cutia de scrisori am găsit un bileţel scurt: „Sună-mă. 
Walter”. Nu am chef s-o fac. 

Intenţionez să-mi reiau munca, dar şefa mă anunţă chiar 
în acea zi că nu mai sunt angajată. 

— Medicul ţi-a prescris un concediu de şase săptămâni, 
şi noi am aflat că ai plecat în Israel. Presupun că, dacă ai 
plecat în vacanţă, nu erai bolnavă. 

Îşi alege cu grijă cuvintele, dar eu prind sensul - o 
femeie care de curând şi-a pierdut cei trei copii nu va fi 
productivă. 

— Ştiţi ce, doamnă? Mi-am pierdut copiii, viaţa îmi este 
complet distrusă, aşa că să nu vă închipuiţi că faptul de a- 
mi pierde slujba o să mă tulbure cine ştie cât! 

Ies din birou ca o furie, mormăind printre dinţi: 

— Cotoroanţă bătrână! 


Walter stă în faţa ascensorului, de parcă m-ar aştepta. 
Fără un cuvânt, mă urmează până la parcare. Vestea 
concedierii mele s-a şi răspândit prin toate birourile. Mulţi 
angajaţi critică aspru conducerea. Ca şi ei, Walter 
consideră că măsura este incorectă: 

— Te poţi bizui pe mine. 

— Mulţumesc. 

Avea să devină prietenul meu. Ba chiar mai mult. 


KKK 


Nu există nicio urmă a lui Chaïm. La Tel-Aviv, Ministerul 
de Interne nu deține nicio informație cu privire la posibilă 
lui înapoiere în ţară. De la 2 ianuarie nu şi-a reînnoit 
paşaportul. Indiferent unde s-ar afla, situaţia lui este 
ilegală. 

Deoarece pista hasidică este cea mai evidentă, pe ea o 
atacă în primul rând tatăl meu. Cea mai importantă 
comunitate se află în New York; trebuie să aflăm dacă nu 
cumva Chaim a cerut o viză pentru Statele Unite. Ni se 
promite un răspuns abia la sfârşitul lunii februarie. 

În Israel, detectivii cercetează dosarele de asigurări 
sociale, cataloagele şcolilor, arhivele bancare. O anchetă 
plictisitoare care nu dă niciun rezultat. Chaim şi copiii s-au 
evaporat. 

Nu prea există nimic ce aş putea face eu. Este posibil ca 
acum copiii să se afle oriunde în lume: în Israel, în Statele 
Unite, în Franţa, în Olanda, în Austria, în Germania, în 
Brazilia, în Canada, în Argentina... şi într-o duzină de alte 
ţări în care se ştie că se află comunităţi hasidice. Împotriva 
mea este întreaga lume, imensă. 

Şi durerea mă paralizează. Nu suport să trăiesc în 
această casă pustie; mă refugiez la părinţii mei. Nu le-am 
spus nimic despre Walter dar, în taină, ne vedem din ce în 


ce mai des. Seara, după orele lui de serviciu, ne întâlnim 
pentru a sta de vorbă îndelung. Îi vine greu să înţeleagă că 
sunt în stare să povestesc întâmplările din viaţa mea fără 
să exprim ceea ce simt. E multă vreme de când Chaim a 
ucis în mine orice emoție. Faţă de copii pot fi afectuoasă şi 
tandră; cu adulţii păstrez distanţa şi, dacă mă supără ceva, 
mă refugiez în mine. Walter este nevoit să fie foarte 
diplomat pentru a reuşi să mă facă să spun ce anume nu-i 
în ordine. 

— Mama ta, de pildă, trebuie să fie frustrată de faptul că 
nu te poate consola. Niciodată nu-ţi îngădui să plângi în 
faţa ei. 

— Pentru mama, plânsul a fost întotdeauna un mijloc de 
uşurare, atât pentru dureri cât şi pentru bucurii. Eu nu 
pot. Îmi este imposibil. 

— Văzându-te aşa, suferă. 

— Ştiu, dar nu pot să plâng decât când sunt singură, la 
adăpost de privirile celorlalți. Altminteri mă simt 
indecentă. 

Indiferent ce aş face sau aş spune, Walter nu 
reacționează niciodată în mod impulsiv. E felul lui de a 
reduce încordarea nervoasă. Înainte de a-mi expune cum 
vede el lucrurile, cugetă îndelung. La început, acest calm, 
această încetineală voită, această aparenţă lipsită de 
reacţie mă exasperează. Uneori mi se întâmplă să 
reacţionez violent faţă de sfaturile pe care mi le dă, să mă 
înfurii sau să suport greu constrângerea de a reflecta cu 
calm asupra unei probleme. Este exact ceea ce urmăreşte 
el. 

— Prefer să-ţi descarci pe mine agresivitatea, decât să te 
otrăveşti cu ea. 

Reuşeşte formidabil de bine să-mi transmită forţa lui 
interioară. De fiecare dată când simte că hotărârea mea 
slăbeşte, că mă închid în mine însămi, ca o broască 


ţestoasă, intervine cu fermitate: 

— Uită-te la tine! Ce ţi se întâmplă? Trebuie să te lupti! 
Trebuie să fii tare! 

Pe moment nu-mi dau bine seama, dar această relaţie 
este un soi de reeducare. Inversul demenţialelor relaţii de 
dominare pe care Chaim voise să mi le impună. Urmele 
acestora sunt adânci şi încă mă mai zbat într-o plasă 
invizibilă. 


KKK 


Medicul nostru de familie, Jean-Luc Vossen, mă ascultă 
cu calm în timp ce plâng: 

— Am ratat totul în viaţă: studiile, căsnicia, rolul de 
mamă... sunt o nulitate. 

Într-o lună am ajuns de la cincizeci şi cinci la şaizeci şi 
cinci de kilograme. O adevărată gogoaşă. Dimineaţa mă 
trezesc fără niciun pic de energie. Fiecare zi mi se pare o 
încercare pe care nu mă simt îndemnată s-o înfrunt. Seara 
mă culc gândindu-mă la copii; mă trezesc gândindu-mă la 
copii. Viaţa este un peisaj mohorât şi trist. Se scurg 
ceasuri, zile. Detectivii îşi continuă cercetările, poliţia stă 
la pândă, dar nu se întâmplă nimic. NIMIC. Nimeni n-a 
aflat ceva despre Chaim şi eu sunt neputincioasă. Mă 
scufund, mă înec, aş vrea ca lumii întregi să-i fie milă de 
mine. Doctorul Vossen îmi dă o mică rezervă de 
tranchilizante destul de puternice, pe care mi le 
recomandă să nu le iau decât în caz de urgenţă. 

— În rest, regim alimentar strict, mişcare de două ori pe 
săptămână, şi găseşte-ţi o ocupaţie! Umple-ţi cumva zilele. 
Fixează-ţi un mic ţel cotidian. 

Imi displace profund să înot, dar îmi impun să mă duc de 
trei ori pe săptămână la piscină şi să efectuez un număr 
anumit de lungimi de bazin. La început nu am rezultate 


formidabile, dar într-o zi ajung la cincizeci de bazine pe 
şedinţă. Mişcarea fizică mă epuizează, dându-mi imensa 
satisfacţie de a fi realizat ceva. Obsedată de greutatea 
mea, am grijă să nu consum mai mult de 1.500 de calorii 
pe zi. Ba chiar mi se întâmplă să împing prea departe acest 
joc primejdios. Mă topesc ca zăpada la soare. Privind-o în 
oglindă pe Patsy cea descărnată, declar că este grasă. Mă 
pândeşte anorexia. 

Michel îmi oferă o nouă portiţă de scăpare: să lucrez 
benevol la spital, să mă ocup de transportul bolnavilor 
imobilizaţi în fotolii cu rotile. Îi mulţumesc şi-i sugerez 
ceva care mi se potriveşte mai bine: sala de jocuri a 
copiilor spitalizaţi. Şi încep imediat, punând în această 
activitate tot sufletul. Voluntariatul întâmplător devine o 
muncă zilnică. În curând sala de jocuri nu-mi va ajunge, 
vreau să mă ocup şi de copiii grav bolnavi care nu se pot 
juca acolo. Cu o cutie plină de cărţi, jocuri de puzzle şi 
jucării, trec pe la toate paturile. Zâmbetul plin de curaj al 
micutilor ţintuiţi de boală la pat, dar care nu se plâng, mă 
ajută să-mi privesc situaţia dintr-o altă perspectivă. Ai mei 
nu mai sunt aici, cu mine, însă probabil sunt sănătoşi şi în 
siguranţă. 

Patsy, încetează cu plânsul; uită-te la copiii aceştia! 
Ajută-i! 

M-am ataşat în mod deosebit de o fetiţă din Maroc care 
se luptă cu leucemia. Chimioterapia o face să-şi piardă 
părul, dar nu şi voioşia. Hotărâm împreună să-i 
transformăm camera, cenuşie şi întunecată, într-un acvariu 
uriaş. Ea colorează şi apoi decupează din hârtie peşti; eu îi 
agăţ de tavan, la capătul unei sfori. În curând, în camera ei 
înoată atâţia peşti încât femeia de serviciu începe să se 
plângă, însă noi continuăm să împodobim acvariul cu alge 
de hârtie. 

Într-o dimineaţă, patul fetiţei este gol; peştii şi algele 


continuă să freamăte atârnând de plafon, dar copila a 
dispărut la reanimare. O ultimă vizită la un trup inert, 
conectat la aparate, care cu siguranţă nu aude povestea pe 
care i-o spun, şi a doua zi ne părăseşte. 


18. Povestirea lui Sarah 


N-am stat decât trei săptămâni la Londra. După aceea 
tata ne-a trimis, pe Rachel şi pe mine, să facem o călătorie 
lungă cu avionul. Ne-am dus tocmai în America, într-un 
oraş numit New York. Tata a zis că Joseph va veni şi el în 
curând. 

Rachel şi cu mine locuim la o familie pe care n-o 
cunoaştem şi trebuie să aşteptăm sosirea tatii şi a lui 
Joseph, peste o săptămână. p 

Când tata este cu noi, se întâmplă lucruri ciudate. Işi 
schimbă întruna numele şi pentru noi este prea complicat. 
Spune că-l cheamă David Mizrahi; dar există oameni care-l 
numesc altfel. Nu-i place deloc când i se pun prea multe 
întrebări. 

Într-o zi, tata ne-a spus că o să ne mutăm. De astă dată 
plecăm împreună cu multe alte familii. Pe urmă tata 
găseşte o casă numai pentru noi. Aici, comunitatea 
evreiască este mică. În Mexic e cald. Oamenii vorbesc 
spaniola şi e foarte greu să ne învăţăm lecţiile. La şcoală, 
copiii se bat mult. Mi s-a furat foarfecele cel nou şi tot aşa 
am păţit şi cu guma. 

Tata este mereu prost dispus. Uneori se înfurie rău pe 
noi. Când spune că nu suntem cuminţi ne loveşte peste 
degete cu un creion, iar şi iar. Ne doare. Intr-o zi, Joseph 
se juca puţin cu mingea şi tata i-a zis să înceteze, dar 
Joseph nu l-a ascultat, şi atunci tata i-a smuls din mâini 
mingea şi a spart-o cu un cuţit. 

Ne-am săturat să mâncăm mereu fulgi de orez şi de 


porumb, niciodată nu avem altceva. Tata ne pune să 
adunăm cu mâna toate gunoaiele de pe jos. Zice că „fetele 
trebuie să se ocupe cu curăţenia casei”. Se supără foarte 
tare pe noi dacă vorbim despre Belgia, aşa că nu mai 
pomenim despre ea. Nu ne place când se supără aşa rău. 

Inainte, când eram la domnul Armoni, tata era foarte 
bun cu noi. Dar acum nu-mi place să locuiesc împreună cu 
el. Ne bate des. Dacă în timp ce doarme facem un zgomot 
cât de mic, ne pălmuieşte. Dar dacă unul din noi trei vrea 
să-şi facă siesta şi tocmai atunci e zgomot, lui puţin îi pasă. 
Mi se pare că nu-i drept. Şi mai e ceva: înainte, în Belgia, 
puteam să fac baie singură; acum ne spală el, pe toţi trei 
laolaltă. Nu-mi place deloc. 


19. Prima piesă a jocului de puzzle 


După o matură chibzuinţă, Walter îmi propune să mă 
mut în apartamentul lui, până mi se rezolvă problemele. Să 
nu mă mai întorc în casa pustie. Să nu revin la părinţii 
mei... Eu nu sunt decât o fiinţă fără căpătâi, în blugi şi 
bascheţi. Accept, dar am impresia că mai degrabă fug de 
ceva decât că merg înainte. Continuăm să fim discreţi în 
privinţa acestei legături. Nimeni de la „Olivetti” nu ştie că 
domnul Boghaert trăieşte în compania mea. 

Sinceritatea mea, uneori prea brutală, este o trăsătură a 
firii mele care lui Walter îi place dar care, uneori, ne face 
probleme. 

— Te iubesc, Walter, te iubesc aşa cum l-aş iubi pe cel 
mai bun prieten al meu. Mă simt bine cu tine. Dar nu este 
o pasiune. Ştiu că faţă de tine pot să mă înfurii şi că tu vei 
înţelege. Mă simt apărată, la adăpost de orice rău. Chaim a 
fost marea pasiune a vieţii mele, şi acum s-a sfârşit. Am 
cunoscut pasiunea şi niciodată nu mai vreau aşa ceva. 

Walter este un tip tare; acceptă acest pact de prietenie. 


Inventez mii de moduri prin care să evit discuţiile 
dureroase referitoare la copii. De îndată ce Walter face 
vreo aluzie la acest subiect, sar din loc, brusc ocupată: 
„Am uitat să cumpăr unt... Trebuie să mă duc să fac 
curăţenie în baie...” 

Citeşte limpede în mine şi sfârşeşte prin a concepe o 
strategie care mă obligă să vorbesc: ştie că în ambuteiaje 
nu pot să scap. Într-o zi mă ia pe nepregătite: 

— Patsy, e vremea să reîncepi să lucrezi. Căutarea 
copiilor tăi nu-ţi ocupă tot timpul. 

— N-o să pot. 

— Şi de ce nu? Trebuie să pui bani deoparte ca să 
plăteşti cercetările. Trebuie să-i ajuţi pe părinţii tăi. Aşa că 
găseşte-ţi o slujbă şi reia-ţi o viaţă normală. 

Are dreptate. A jeli trecutul, fie şi în tăcere, nu ajută la 
nimic. Tocmai mi-a dat motivaţia de care aveam nevoie: să 
particip la cheltuielile deja enorme pe care le suportă tatăl 
meu pentru găsirea copiilor. Am un scop. Caut printre 
anunţurile de la mica publicitate şi aleg o slujbă 
asemănătoare cu postul pe care-l ocupam la „Olivetti”. 

Walter mă opreşte: 

— Poţi găsi ceva mai bun, mai caută. 

Crede în mine, în posibilităţile mele, în inteligenţa mea 
şi, încet-încet, încep să cred şi eu. Chaim zdrobise orice 
încredere în mine însămi. 

* - Când vei fi întrebată cât vrei să câştigi, nu ai decât să 
răspunzi: care este salariul normal pentru acest post? Vei 
vedea, o să meargă! 


KKK 


Informațiile de la ambasada Belgiei din Statele Unite cu 
privire la o eventuală cerere de viză din partea lui Chaïm 
se lasă aşteptate. Ar fi trebuit să capăt un răspuns la 


sfârşitul lunii februarie, dar termenul a trecut de mult. 
Telefonez fără încetare, cu riscul de a plictisi pe toată 
lumea. 

In ziua de 26mai 1987, la cererea serviciilor polițienești, 
televiziunea belgiană lansează un apel public către orice 
persoană în măsură să dea informaţii referitoare la copii. 
Este prima dată când se difuzează un astfel de apel. Chiar 
a doua zi dimineaţă, un funcţionar de la ambasada Statelor 
Unite, un oarecare Leider, îmi telefonează anunţându-mă 
că deţine informaţii. Uitase să mi le transmită! 
Televiziunea i-a împrospătat memoria. Chaim a cerut o viză 
pentru copii şi pentru el. A pretins că, din păcate, mama nu 
putea să călătorească împreună cu ei. Ambasada Statelor 
Unite a acceptat această cerere pe 2 decembrie 1986, 
tocmai ziua în care ambasada Israelului îi reînnoia 
paşaportul. A dat ca adresă Mercator Straat 56, Anvers, la 
şaizeci de kilometri de Bruxelles. 

În acest oraş, evreii hasidici controlează negoţul cu 
diamante şi detectivul nostru, Citan Rozen, tocmai 
efectuează acolo o anchetă, bănuind că ajutorul pe care-l 
capătă Chaim din Belgia provine din această regiune. 
Revine de acolo triumfător: 

— Oraşul acesta e o piaţă de bârfe! Am aflat că un 
personaj pe nume Moise Aaron Reich l-ar fi ajutat pe 
Chaim înainte de răpire. 

Adresa lui Reich este cea indicată de Chaim pentru 
obţinerea vizei americane: Mercator Straat. Este prima 
piesă a puzzle-ului. Informaţia se confirmă când detectivul 
descoperă o amendă pentru staţionare neregulamentară pe 
strada aceasta, în faţa casei respective, chitanţa de plată a 
contravenţiei fiind încheiată pe numele lui Chaim Yarden. 

lată ce a relatat informatorul lui Citan Rozen: Chaim s-a 
prezentat la comunitatea hasidică în calitate de evreu 
sărac, fără resurse materiale şi care avusese nefericirea de 


a se căsători cu o belgiancă, descendentă a unei familii 
catolice, foarte bogată şi puternică pe plan politic. Le-a 
cerut ajutorul ca să-şi salveze copiii, care sufereau 
influenţa acestei familii şi pe care mama lor îi maltrata! îmi 
închipui că fantastica putere de convingere a lui Chaim a 
funcţionat perfect. A arătat hotărârea tribunalului din 
Haifa, care-i încredința lui copiii, a lăsat să se creadă că eu 
dusesem copiii la un orfelinat, a pretins că eu eram nebună 
şi a jurat că trebuia neapărat să-şi elibereze copiii din 
braţele mamei lor nebune. Satmarienii nu i-au cerut să 
prezinte alte dovezi, l-au crezut pe cuvânt. Şi aşa se face 
că, din casă în casă, au pledat cauza lui Chaim în sânul 
comunităţii lor. O parte din banii adunaţi i-au păstrat, iar 
lui Chaim i-au predat 10.000 de dolari cu care să-şi 
finanţeze răpirea. Şi a încheiat: 

— Copiii se află la New York, la nişte oameni care vor 
face din ei „mici evrei adevăraţi”. 

Detectivul Rozen a reuşit să discute cu Reich, care a 
confirmat că Yarden făcea parte din secta satmar. Potrivit 
celor spuse de acest om, Chaim s-a refugiat fie într-o 
comunitate din Brooklyn, în cartierul Williamsburg, fie la 
Monroe sau la Monsey, două localităţi mici în nordul 
statului New York. 

Monroe, Monsey, Brooklyn... în sfârşit nişte nume, nişte 
puncte de reper pe o hartă, în fine o relatare care le redă 
copiilor o realitate. Nu mai sunt dispăruţi, sunt undeva... 

Faptul că ar primi o educaţie evreiască nu mă 
îngrijorează, ceea ce mă înspăimântă este termenul utilizat 
de informator: „mici evrei adevăraţi”. Fanatismul religios, 
oricare ar fi el, mă sperie. Satmarienii sunt nişte fanatici, 
chiar evreii afirmă asta. Şi nu trebuie decât să-mi amintesc 
de feţele triste ale copiilor acelora... atât de grave şi 
austere încât îi simţi pierduţi într-o lume în care copilăria 
nu este decât o îndelungată îndoctrinare. 


Pentru a sărbători evenimentul, tata desfundă o sticlă de 
şampanie. Eu nu suport să beau nici măcar un pahar de 
alcool. Adăugând la aceasta emotia... 

Mai târziu, Walter avea să-mi mărturisească: 

— Te-am găsit strigând de bucurie, singură, la fereastră. 


20. Povestirea lui Sarah 


Tata ne-a spus că ne vom înapoia în Statele Unite fiindcă 
mexicanii sunt oameni răi. Tata îi minte pe cei de la 
aeroport, zicând că am venit în Mexic pentru o vacanţă de 
trei săptămâni, dar eu ştiu că am stat aici mai mult. Când 
domnul care se uită la paşapoarte îl întreabă pe fratele 
meu cum se numeşte, el răspunde Joseph, şi tata se supără 
rău, pentru că domnul zice că în carneţel scrie Simon. Li 
trage o palmă zdravănă lui Simon. Tare am vrea ca tata să 
se hotărască în privinţa numelor, deoarece este foarte greu 
să fii două persoane în acelaşi timp. 

Ne duce să locuim într-un oraş numit Monsey. Locuim la 
numărul 8 pe Maple Terrace, împreună cu un domn şi o 
doamnă pe care-i cheamă Borochov. Este o casă cu două 
etaje. Noi stăm într-o cameră, la subsol. 

Acum câteva zile l-am auzit pe tata discutând cu un 
rabin. Vorbea despre mine: „Tatăl ei este altcineva, dar 
domnul Jacques Heymans m-a obligat să mă căsătoresc cu 
mama ei”. Am auzit cuvintele acestea. Parcă am primit o 
lovitură în cap. Acum m-am hotărât că n-aş mai vrea să aud 
asemenea lucruri. Fac ca şi cum m-aş acoperi cu o pătură 
mare şi neagră, nu mai vreau să-mi aduc aminte de nimic. 


21. Deja au trecut şase luni 
Există o Patsy care se închide într-o tăcere posomorâtă 
şi una care trece imediat la o purtare nepoliticoasă şi 
agresivă faţă de toată lumea. În felul acesta nimeni nu 


îndrăzneşte să-mi pună întrebări. Întotdeauna am avut 
senzaţia că eu sunt cel mai bun interlocutor al meu. Imi 
vorbesc în sinea mea şi ceea ce spun nu priveşte pe 
nimeni. 

Walter se străduieşte să discute cu mine despre asta dar 
eu refuz în mod sistematic să mă destăinuiesc. 

Moriah va împlini cinci ani pe 7iunie 1987. Fac din 
aniversarea ei o fixaţie. Prin nesfârşite încercări de 
convingere, Walter reuşeşte să-mi smulgă în maşină 
această mărturisire: 

— Voiam să-i cumpăr un mic cadou, ceva care s-o 
aştepte la înapoiere, dar nu izbutesc. Sufăr prea mult! Nu 
pot să-i cumpăr o prăjitură cu care să plece la şcoală, nu 
pot să-i invit prietenele pentru sărbătorirea aniversării, nu 
pot nici măcar să-i trimit o ilustrată undeva. Nici măcar 
atâta. E monstruos! 

— Plângi, Patsy. Lasă-te în voia durerii, după aceea te 
vei simţi mai bine. Plângi! 

Lacrimile îmi umplu ochii, un nod îmi strânge gâtul, dar 
reuşesc să mă stăpânesc, numărând în gând - unu... doi... 
trei... 

De când au dispărut copiii am vărsat deja un ocean de 
lacrimi. E destul. Voi arăta că sunt tare, nu mai vreau să 
plâng niciodată. M-am săturat de atâta lichid, am nevoie să 
mă solidific. 

Pe 7 iunie, câţiva prieteni îmi telefonează să-şi exprime 
simpatia. Le sunt recunoscătoare dar, până la urmă, 
cuvintele lor de îmbărbătare, bunele lor intenţii îmi 
străpung inima mai dureros decât o lamă de cuţit. 

Suntem în iunie. Cele şase luni, data limită pe care o 
fixasem, au trecut. Nu voi mai face pariuri cu viitorul. Voi 
suporta trecerea timpului. Atât cât va trebui. 

Detectivii au aflat de la birourile de imigrare din New 
York că Simon şi Chaim au călătorit de la Londra la New 


York, pe 7 februarie 1987. Aşadar a reuşit să ajungă fără 
probleme la Londra şi după aceea la New York? Paşaportul 
lui israelian îşi pierduse valabilitatea şi poliţia belgiană 
promisese să avertizeze toate aeroporturile europene. Asta 
înseamnă că alarma n-a fost dată potrivit înţelegerii. Acum 
este transmisă pretutindeni, dar e prea târziu. 

Pe de altă parte, nimic nu lasă să se creadă că Marina şi 
Moriah ar fi călătorit împreună cu el. Cu toate acestea 
obținuse vize şi pentru ele. Se întrevăd două ipoteze: ori 
cei de la imigrație au uitat să le înregistreze pe fete, ori 
Chaim a aranjat în aşa fel ca ele să călătorească sub nume 
false. 


KKK 


Mă prezint la un interviu pentru angajare, la o mică 
firmă de informatică. Pentru un post în departamentul 
administrativ. Directorul general, domnul René 
Vanderheynde, mă întreabă ce salariu aveam la Olivetti. 
Folosesc metoda lui Walter: 

— Care este salariul obişnuit pentru un astfel de post? 
îmi enunță o cifră de două ori mai mare decât fostul meu 
salariu. Îi accept propunerea şi apoi mărturisesc cât 
câştigam înainte. Rămâne cu gura căscată. 

Munca mea constă în a gira comenzile până la plata 
facturilor. Voi avea nevoie de un calculator. Walter, care 
m-a învăţat deja o mulţime de lucruri în legătură cu 
informatica, mă ajută să alcătuiesc un program de gestiune 
a comenzilor. Fac progrese. 

În acest timp, tata continuă să dirijeze cercetările pe 
toate fronturile. Agenţia de detectivi a lansat o anchetă în 
toate cartierele hasidice din New York. Tata are grijă să 
reglementeze detaliile legale, astfel încât să avem deplină 
autoritate pentru a-i duce pe copii în Belgia, în ziua în 


care... 

Doar dacă nu există altă soluţie, nu vreau să fiu obligată 
să-i fac să suporte traumatismul altei răpiri. Am semnat o 
procură care îi dă în mod oficial tatălui meu dreptul de a-i 
înscrie pe copii pe paşaportul lui. A cerut vize pe numele 
lor. In felul acesta vor putea călători în mod cât se poate 
de legal, atât cu el cât şi cu mine. 

Părinţii mei se duc cu avionul la New York, închiriază o 
maşină şi obţin o întrevedere cu ambasadorul Belgiei la 
Washington, care le face o primire călduroasă. lau 
legătura şi cu Ministrul Justiţiei şi cu alte persoane din 
diverse departamente de stat. Apoi revin la New York şi 
angajează un avocat - un evreu pe nume Franklyn Snitow, 
pentru a obţine să mi se acorde încredințarea copiilor, 
potrivit legislaţiei americane. Faptul că mă înlocuiesc 
astfel în toate aceste demersuri se explică prin aceea că, la 
vremea respectivă, de îndată ce este vorba de copii 
gândesc nu cu capul, ci cu inima, şi nu întotdeauna mă 
dovedesc a fi raţională... Sperăm ca acţiunea lui Snitow 
asupra comunităţii evreieşti să dea rezultate. Cei ce 
aparţin sectei hasidice nu cred că vor să fie acuzaţi de 
complicitate într-o răpire. 

Noul meu director are amabilitatea de a mă lăsa să 
folosesc faxul şi telefonul pentru a ţine legătura cu tata la 
New York şi, spre a-i arăta recunoştinţa mea, fac ore 
suplimentare. 

De îndată ce-mi încasez primul salariu, vreau să le 
mulţumesc părinţilor mei pentru tot ceea ce fac, pentru cât 
cheltuiesc cu această anchetă care a căpătat dimensiuni 
internaţionale. Se implică total amândoi - relaţii, călătorii, 
avocaţi, detectivi. Ce m-aş face fără sprijinul lor? Le-am 
ales cadouri extravagante, un ceas pentru tata, un inel 
pentru mama... aproape toţi banii din prima mea leafă. Dar 
ştiu că 


Un articol dintr-un ziar din Bruxelles prezintă răpirea 
copiilor în termeni vagi şi inexacţi. Se spune, de exemplu, 
că ar fi dispărut şi mama, la care se face referire prin 
inițialele P.H. Ceea ce lasă să se subînţeleagă că eu nu-i 
caut pe copii şi că-mi este absolut indiferent dacă s-au 
evaporat împreună cu tatăl lor. 


KKK 


de acum înainte voi putea economisi cea mai mare parte 
din salariul meu. 

În dimineața următoare apariției acestui articol mă 
năpustesc în redacţia ziarului şi cer să-l văd pe jurnalistul 
care l-a scris. Obrajii îmi ard de furie. 

— Sunt P.H A Eu sunt Patsy Heymans! Fă-ţi treaba ca 
lumea sau altminteri renunță! 

Jurnalistul este uluit. 

— Despre ce naiba vorbiţi? 

— Despre asta! 

li vâr articolul sub nas. _ 

— Pretind să rectifici greşelile chiar acum. Imi cauzezi 
un foarte mare rău afirmând că aş fi dispărut! Sunt aici, 
locuiesc aici, la Bruxelles! 

— Dar nu reuşeam să dau de dumneavoastră! 

— E treaba dumitale să cauţi informaţii şi să-i găseşti pe 
oameni! Nu eu sunt datoare să vin să te caut! 

— Liniştiţi-vă, luaţi loc şi istorisiţi-mi povestea. 

A doua zi publică un articol complet, pe prima pagină. 
Alţi ziarişti se reped asupra subiectului şi îmi cer 
interviuri. Nu-l refuz pe niciunul. Poate că unul dintre 
aceste articole va fi citit de cineva care ne va da informaţii. 

Continui să plătesc chiria căsuţei mele pustii. Numărul 9 
de pe Rue Verte trebuie să rămână la dispoziţia copiilor. 
Să fie punctul lor de ancorare, când se vor întoarce. Cu 


lucruşoarele, cu jucăriile, cu patul lor... Am speranţa 
nebună că, dacă într-o zi vor reuşi să scape, vor reveni să 
locuiască aici. _ 

Că va veni cineva să mă caute, spunându-mi: „In faţa 
porţii de la numărul 9, pe Rue Verte, sunt trei copii... vă 
aşteaptă”. 

Dar mă stăpâneşte şi teama, tot atât de nebună că, dacă 
nu sunt acasă, nu vor izbuti să mă găsească şi vor pleca. 

Când se încheie termenul de închiriere a apartamentului 
lui Walter, fac pasul cel mare. Nu putem continua să 
plătim cele două chirii, e ridicol. Ne vom instala la mine. 


KKK 


În august, tata se întoarce în Statele Unite unde intră în 
legătură directă cu angajatul new-yorkez al agenției de 
detectivi privaţi, Arik Arad. El îi prezintă tatii pe 
inspectorii de poliție care operează în zonele de 
concentrare a comunităților evreieşti: Williamsburg şi 
Borough Park în Brooklyn, precum şi Monsey şi Monroe, la 
nord de New York. 

Tata nu crede că ei ne-ar mai putea oferi un ajutor 
eficace. Pentru ei, povestea asta nu-i decât o ceartă în 
familie. Prin urmare parcurge chiar el străzile cartierului 
evreiesc din Brooklyn, împreună cu detectivul Arad. li 
interoghează pe oameni în restaurantele cuşer, le arată 
fotografia copiilor. 

Într-o zi, un evreu hasidic tresare când vede fotografia. 
Declară că-l cunoaşte pe Chaim. Imediat, Arad îl întreabă: 

— Cum l-aţi cunoscut? Ştiţi unde se află? Este însoţit de 
copii? 

Dar omul ezită, pare să se teamă că a spus prea multe şi 
părăseşte restaurantul în grabă. Tata simte că se 
îmbolnăveşte văzându-l cum o şterge. Dar Arad îl 


sfătuieşte să nu se mişte din restaurant şi să-l aştepte cât 
timp el îl urmăreşte pe individ. Peste câteva minute revine 
cu un număr înscris în agenda sa - cel al plăcuței de 
înmatriculare a maşinii. 

Un număr care ne duce la o adresă din Monsey. Acolo se 
află o importantă comunitate de satmarieni. Dar oamenii 
aceştia sunt impenetrabili, trăiesc izolaţi. Un soi de sectă 
misterioasă în care nu se poate infiltra oricine. Tata 
angajează un alt detectiv, pe Ben Yacobson, fost ofiţer de 
poliţie. Ben avea să-şi concentreze eforturile asupra 
orăşelului Monsey. j 

Mă hrănesc cu veşti prin telefon. În capul meu, Monsey 
devine un reper. Cum arată Monsey-ul? Oare copiii mei 
merg pe străzile din Monsey? 

M-am maturizat, sunt altfel. Tânăra Patsy pe care Chaim 
o manipula atât de lesne nu mai există. Când mi se 
întâmplă să mă uit la o fotografie din perioada aceea îmi 
este greu să mă recunosc. Eram un copil, care îşi 
sacrificase studiile pentru a se arunca într-o dragoste 
nebună. Eram un copil ţinând în braţe un bebeluş, apoi un 
al doilea şi un al treilea... Un copil ce păşea în umbra 
posesivă, chinuitoare, a lui Chaim. 

Astăzi, sunt o femeie. Muncesc; de curând am săvârşit 
chiar o faptă demnă de laudă. Mulțumită unui sistem de 
inventariere a stocurilor pe care l-am conceput, am reuşit 
să dau de urma unui milion de franci belgieni - mărfuri 
livrate şi nefacturate. Domnul Vanderheynde, patronul 
meu, a decis să sărbătorească acest rezultat strălucit cu 
şampanie. 

Salariul mi-l economisesc cu o disciplină de fier. Nu ştiu 
cât timp va mai dura toată povestea asta şi cercetările sunt 
anevoioase. Părinţii mei s-au dus deja de două ori în 
Statele Unite şi urmează să se mai întoarcă acolo. 
Coşmarul este costisitor. 


22. Povestirea lui Sarah 


Tata ne-a prezentat-o pe noua lui prietenă, Iris. Nu este 
frumoasă. Credeam că era o doamnă care urma să se 
ocupe de treburile casei, dar tata a zis că se va însura cu 
ea. Joseph a început să plângă, spunând că nu vrea ca 
doamna asta să devină mama lui. Într-o zi, Iris a venit să-şi 
petreacă vacanţa cu noi, într-un oraş care se numeşte 
Washington. A făcut o fotografie cu noi în faţa grilajului 
care înconjoară o casă mare şi albă. Sora mea şi cu mine 
avem fiecare câte un palton lung, cu carouri verzi. Lui 
Joseph nu-i place să fie fotografiat şi a încercat să fugă. Am 
râs cu toţii de el. 


23. „Ducesa” de la Amsterdam 


Eitan Rilov ne-a dat întâlnire la Amsterdam. A dat de o 
femeie ciudată cu care trebuie să se întâlnească la hotelul 
„Hilton”. Aceasta nu vrea să ia legătura direct cu noi, cu 
tata şi cu mine, iar el este convins că deţine informaţii. 

— l-am făgăduit să nu-i dau în vileag adevărata 
identitate. Noi îi spunem „Ducesa”. Este o franţuzoaică, o 
creştină convertită la iudaism. A avut un fiu dintr-o primă 
căsătorie, apoi s-a căsătorit pentru a doua oară cu un 
rabin, unul dintre şefii hasidici, care a murit. 

— Ce vrea în schimbul informaţiilor ei? 

— E ceva foarte complicat. I s-au furat unele documente 
personale, pare-se extrem de importante, care îi 
aparținuseră soţului ei. Hoţul încearcă să o şantajeze. Ea 
vrea să-şi recupereze documentele şi pentru asta s-a 
adresat agenţiei noastre, însă nu ne poate plăti onorariul 
de 5.000 de dolari pe care i-l cerem. Propune un târg: 
dumneavoastră plătiţi în locul ei cei 5.000 de dolari, iar ea 


se angajează să-i caute pe copii în sânul comunităţii 
hasidice. 

Trebuie să ne folosim de prilej. „Ducesa” este o femeie 
foarte pioasă, nu posedă bani şi are nevoie de noi. 

— O să mă pricep eu s-o manipulez, n-aveţi grijă! Ştiu 
cum să procedez. 

Acest Rilov, slab şi emfatic, i se adresează mereu tatălui 
meu, mie niciodată. Pare sigur pe el. 

„Ducesa” este o femeie mignonă şi slabă, îmbrăcată în 
tradiționalul stil hasidic. O vedem traversând holul 
hotelului cu o rapiditate surprinzătoare la o femeie de 
vârsta ei. Rilov joacă rolul de intermediar între ea şi noi. 

Tata a auzit cu oarecare emoție rostindu-se cifra de 
5.000 de dolari. li declară lui Rilov: 

— Ar trebui să furnizeze o primă informaţie, ca să ne 
dovedească buna ei credinţă. 5.000 de dolari este o sumă! 

Rilov face naveta prin hol şi revine imediat: 

— Spune că, după răpire, Chaim i-a dus pe copii direct la 
Amsterdam. Au locuit la un oarecare Armoni. 

— De acord, iată ce propunem noi: vom verifica această 
informaţie şi, după aceea, vom decide dacă acceptăm sau 
nu să încheiem târgul. 

Ne aflăm în plin roman de spionaj. Agenţia începe 
vânătoarea şi reduce lista posibililor Armoni la trei indivizi 
din Amsterdam. Cel mai suspect din cei trei se numeşte Zvi 
Armoni, un evreu ortodox, în aparenţă nu prea fanatic de 
vreme ce este căsătorit cu o creştină convertită la iudaism. 

Pentru a reuşi să facă presiuni asupra acestui Armoni, 
agenţia concepe un plan bazat pe escrocheria bancară 
făcută de Chaim în Israel. Un detectiv va pretinde că este 
angajat de bancă pentru a-l căuta pe Chaim Yarden ca să 
recupereze banii furaţi. Armoni recunoaşte că atât Chaim 
cât şi copiii au locuit la el vreme de o lună. Ar putea să 
spună mai multe... contra unei mici recompense. 


Atunci detectivul îi dezvăluie adevărata lui identitate şi 
obiectivul misiunii sale. Îi declară lui Armoni că va lua 
legătura cu noi pentru a ne decide în privinţa 
recompensei... Am putea, desigur, să-l dăm în judecată 
deoarece a recunoscut că a participat la o răpire. Dar noi 
nu urmărim să ne răzbunăm pe acest om, mai important 
este să-i obţinem colaborarea. La rândul său, Armoni a 
înţeles că se află într-o situaţie delicată. Acceptă să plece 
în Israel ca să colaboreze cu agenţia, cu condiţia să i se 
plătească drumul. 

Interogatoriul la care este supus ne permite să 
reconstituim scenariul răpirii. Copiii au fost duşi mai întâi 
la Malines, un mic oraş belgian. De acolo, au fost 
transferați la Amsterdam. În apartamentul lui Armoni au 
început copiii să primească primele cunoştinţe ale 
educaţiei iudaice, a cărei primă etapă a fost celebrarea 
zilei de Hanuka!!. 

Armoni precizează că la acea vreme Chaim avea asupra 
lui 10.000 de dolari. Cazul lui nu este unic; alţi copii au 
fost deja „salvaţi” în felul acesta de către satmarieni. 
Oamenii aceştia îşi arogă drept de control asupra vieţii 
oamenilor. Şi posedă şi mijloacele prin care să acţioneze. 

La Amsterdam, Chaim a falsificat data expirării 
paşaportului său şi, în plus, şi-a procurat un paşaport 
francez fals. Ceea ce ne oferă o privire de ansamblu asupra 
organizării acestei reţele! Graţie paşaportului fals i-a putut 
lua cu el la Londra pe 11 ianuarie 1987, la o lună după 
răpire. Copiii au rămas câteva săptămâni acolo, printre 
satmarieni, fiind găzduiţi într-un centru al comunităţilor 
evreieşti de la Stanford Hill. Acolo au fost convertiți în mod 
oficial şi au primit noile prenume. Ştiu că Marina a devenit 


11 Hanuka : Comemorare a sfințirii Templului de către macabei, în 
anul 165 înainte de Christos. Cu acest prilej se aprind lumânările unui 
sfeşnic cu opt braţe (n.a.) 


Sarah, Simon - Joseph şi Moriah - Rachel. 

Armoni le dezvăluie detectivilor particulari că, pentru 
ultima etapă a călătoriei, în care urma să ajungă în Statele 
Unite, Chaim s-a folosit de adevăratul lui paşaport 
israelian, data expirării fiind falsificată cu iscusinţă. In 
schimb, viza era autentică. Această călătorie a fost 
efectuată la aproape două luni după răpire. În momentul 
acela, Chaim trebuie să se fi liniştit, fiind susţinut de o 
comunitate ermetică, cu totul devotată cauzei lui şi care îi 
oferea adăposturi sigure în diverse puncte ale globului. 
Pretutindeni, alţi satmarieni puteau să-i procure acte false, 
alţi satmarieni îl puteau găzdui... Ne aflăm în faţa unei 
pânze de păianjen ale cărei fire se multiplică şi se întind la 
infinit. 

Pentru noi, cel mai emoţionant lucru îl reprezintă 
fotografiile pe care Armoni mi le-a vândut pentru 5.000 de 
dolari, după o interminabilă târguială. Intr-una din 
fotografii se joacă, în timpul sărbătorii Hanuka. O alta a 
fost făcută în grădina zoologică din Amsterdam. Ţin în 
mână chipul lui Moriah, încadrat într-o imagine de 
cincisprezece pe douăzeci şi unu de centimetri. O canapea 
veche, cafenie, se detaşează pe un perete alb şi gol. Fetiţa 
stă pe genunchii tatălui ei, ca o păpuşă de cârpă, cu 
braţele şi picioarele atârnându-i într-o postură ce pare să 
indice o mare oboseală. Are ochii plecaţi şi cred că-i 
ghicesc pe buze un uşor surâs resemnat. Poartă ciorapi 
albi şi o rochie de lână cu carouri negre şi maro. 

Chaim este în întregime în negru. Neagră îi e barba, 
negri perciunii, negru costumul şi neagră pălăria. li 
recunosc sprâncenele stufoase, întunecate ca tăciunele, şi 
privirea ascunsă. Armoni stă alături de el; poartă ochelari 
cu lentile negre şi capul îi este acoperit de păr des - o 
perucă peste care e pusă calota. Zâmbeşte, înclinând capul 
către Simon şi Marina. 


Marina este îmbrăcată într-un pulover negru cu trei 
nasturi albi şi cu un soi de fustă lungă, maro. Faţa ei 
rotundă este încadrată de părul retezat la nivelul bărbiei 
iar o mică şuviţă îi cade peste ochi. Cu guriţa în formă de 
semilună, cu colţurile lăsate în jos, stă îmbufnată, părând 
tristă şi privind mirată obiectivul. Sub ochii ei mari, căprui, 
se văd cearcăne adânci. 

Simon, la mijloc, poartă un fel de costum de sport, 
bleuvert cu dungi roşii şi albe la gât şi la manşete. Este 
singurul care se uită drept în obiectiv, cu buzele strânse, 
cu privirea lipsită de orice expresie. Nu-i place că se află 
acolo şi chipul lui rigid exprimă asta. Pe creştetul capului 
are nelipsita calotă rotundă. Într-o altă fotografie, băieţelul 
meu stă pe un scaun, în aceeaşi atitudine ca aceea a tatălui 
său, care stă în picioare lângă el şi-l supraveghează din 
ochi, cu mâinile strânse ca pentru rugăciune şi cu capul 
plecat. 


KKK 


Ben Jacobson, detectivul american, află că, într-adevăr, 
copiii au locuit la Monsey. Comunitatea posedă acolo 
câteva cvartale de case. Este în măsură să ne dea adresa 
unei şcoli la care au fost înscrise Marina şi Moriah. Însă n- 
a dat nici de urma lui Chaïm, nici de cea a copiilor. 
Satmarienii au aflat de cercetările noastre şi pista se 
împotmoleşte. Tatăl meu pleacă imediat la Monsey să ia 
legătura cu poliţia locală şi să-i transmită toate informaţiile 
pe care am reuşit să le obţinem. Autorităţile ne promit că 
vor întreprinde cercetări în zonă şi că vor rămâne în stare 
de alertă. Probabil că pânza de păianjen a început să se 
destrame. 


24. Povestirea lui Sarah 


Tata spune că iar trebuie să plecăm. Trebuie să părăsim 
Monsey-ul şi să ne ducem în altă localitate numită 
Lukewood, în New Jersey. Zice că de data asta nu va putea 
locui cu noi, dar promite c-o să vină să ne vadă des. 

La început locuim la domnul şi doamna Glatzer, pe urmă 
Joseph se mută la domnul Enghorn, care este directorul 
şcolii. Acesta are o nevastă şi trei copii. Imi plăcea mai 
mult când eram toţi trei împreună, dar cele două familii 
sunt prietene, aşa că-l vedem des pe Joseph. 

Rachel şi cu mine nu suntem mulţumite la domnul 
Glatzer deoarece niciodată nu ieşim din casă. Copiii lor au 
dreptul să-i însoţească, dar noi nu. De fiecare dată când 
pleacă în weekend sau la vreo nuntă, nu avem voie să 
mergem şi noi. Trebuie să rămânem la prietenii lor. Se 
vede bine că domnul şi doamna Glatzer îi preferă pe 
propriii lor copii faţă de noi. 

La început, tata venea să ne vadă de două ori pe 
săptămână, apoi n-a mai venit decât o dată, iar acum nu 
mai vine deloc. În urmă cu câteva zile, Joseph ha întrebat 
pe domnul Enghorn: 

— De ce nu mai vine tata să ne vadă? 

Domnul Enghorn a răspuns că tata lucrează undeva 
departe şi că nu poate veni. 

Joseph a primit cei dintâi ochelari ai lui. Au costat o sută 
de dolari. Cu ochelarii aceştia poate citi mai bine din 
cartea de rugăciuni. 


25. Spioni cu două capete 


Tel-Aviv - întâlnire cu tata la agenţia de detectivi. 
Trebuie să coordonăm cercetările efectuate de cei trei 
detectivi însărcinaţi să se infiltreze în comunităţile hasidice 
din New York. Armoni constituie o pistă bună şi, deoarece 


are mare nevoie de bani, a acceptat ca, în schimbul unei 
anumite sume, să plece în Statele Unite, în căutarea lui 
Chaim. În mod oficial, îl va căuta pentru a-i propune o 
slujbă. Şi ca dovadă a bunelor relaţii cu Chaim, va arăta 
fotografia care îl arată împreună cu copiii şi cu tatăl 
acestora. 

Se prezintă şi o altă posibilitate. Agenţia a recurs, 
pentru această afacere, la serviciile unui personaj pe nume 
Nechemia, un agent pensionat de la poliţia israeliană sau 
de la Mossad - detectivii nu precizează - dar care, datorită 
experienţei sale, ar fi pentru noi spionul perfect. A fost 
crescut la evreii hasidici şi a renunţat la viaţa religioasă. 
Acest fost angajat este specializat în infiltrarea în grupările 
clandestine şi a comunităţilor hasidice, având sarcina de a 
supraveghea activităţile acestora. Dar ne ciocnim de o 
problemă, mereu aceeaşi: banii. Tata nu vrea să 
recunoască dar a ajuns la fundul sacului. Este posibil ca 
mama să fie obligată să vândă câteva dintre bijuteriile sale 
pentru a face faţă unor noi cheltuieli. De fiecare dată când 
ne este prezentat cineva susceptibil de a ne furniza 
informaţii, este vorba de cinci sau zece mii de dolari. 
Intotdeauna dolari. Tata întreabă deseori, cu amară 
descurajare: 

— Oare există pe lume o sumă mai mică decât cinci mii 
de dolari americani? 

Alegem soluţia de a-i prefera pe cei dpi agenţi deja 
infiltraţi la New York şi de a-l păstra pe acest Nechemia ca 
rezervă. Tata se învoieşte să-i plătească „Ducesei” cei cinci 
mii de dolari, cu condiţia de a nu-i achita decât după ce vor 
fi găsite faimoasele documente. Mulțumită ei l-am 
descoperit pe Armoni. Care, la rândul său, a încasat o 
sumă importantă pentru cheltuielile sale de transport şi 
găzduire în Israel, unde a venit împreună cu soţia şi 
copilul. 


KKK 


Se apropie vacanța de Crăciun. Este perioada cea mai 
dureroasă pentru mine; tot retrăind amintirile ce se leagă 
de aceste zile de sărbători, durerea devine de nesuportat. 
Pe 6 decembrie este Sfântul Nicolae. Bătrânul cu barbă 
albă şi cu mantie roşie face turul şcolilor împărțind copiilor 
cadouri. 11 decembrie este aniversarea zilei blestemate. Şi 
pe urmă vine Crăciunul anului 1987. Cu un an în urmă îmi 
căutam cu disperare copiii în Israel. Ziua de 1 ianuarie va 
fi începutul unui alt an fără ei. lar pe 2ianuarie, Simon va 
împlini şapte ani. 

Cu toate acestea, veştile sunt destul de bune. Agenţia a 
găsit documentele care i-au fost furate „Ducesei”, tata a 
achitat suma şi acum este de datoria ei să-şi onoreze 
partea de contract. Este foarte cunoscută în cercurile 
hasidice, nu-i va fi deloc greu să întreprindă o anchetă 
discretă. Ne punem mari speranţe în ea. Este o femeie, 
mamă şi e foarte pioasă, în principiu, n-ar trebui să ne 
mintă. 

Aşteptarea este greu de suportat. Se scurge o 
săptămână fără nicio singură ştire de la „Ducesă”, apoi 
încă una, pe urmă o lună întreagă. Nu putem face nimic 
altceva decât să aşteptăm, să aşteptăm întruna, zi după zi, 
şi toată familia este în stare de stres. Orice aş face, mă 
simt chinuită de un sentiment de vinovăţie. Dacă nu mă 
gândesc în fiecare clipă a zilei la copii şi la anchetă îmi e 
ruşine. Imi este ruşine să-mi petrec câteva clipe cu Walter, 
ruşine să citesc o carte. 

Unii prieteni îi întreabă câteodată pe părinţii mei pentru 
ce nu abandonăm căutările. Intr-un an, spun ei, copiii s-au 
obişnuit cu noua lor situaţie. Patsy ar trebui să uite, să-şi 
refacă viaţa... Nu îndrăznesc să-mi sugereze aşa ceva mie 


personal, direct. Totuşi mi s-ar părea mai cinstit să 
procedeze aşa decât să recurgă la asemenea comentarii în 
faţa părinţilor mei. 

„Să uit şi să-mi refac viaţa”... Habar nu au despre ce 
vorbesc. Pentru mine, nimic nu este mai îngrozitor decât 
absenţa oricăror veşti, a oricărei certitudini. Carne din 
carnea mea trăieşte fără mine. Oare se poate uita aşa 
ceva? 


KKK 


Vineri, 12 februarie 1988. Un restaurant la Paris. Walter 
şi cu mine luăm masa împreună cu Dany Issacharof, 
patronul agenției. Acesta vorbeşte repede în timp ce 
înfulecă lacom conţinutul farfuriei sale. Agenţia deţine 
documente care trebuie să-i fie înmânate lui Armoni, la 
Amsterdam. Predarea documentelor trebuie să se 
efectueze în cea mai mare taină. 

Pentru a efectua această misiune, agenţia vrea să-i ceară 
tatălui meu o sumă substanţială. Walter a declarat că ar 
putea foarte bine s-o ducă el la îndeplinire. Issacharof îi 
dă, peste masă, un plic galben-maroniu, îndeajuns de mic 
încât să încapă în buzunarul interior al unei haine 
bărbăteşti. 

— Nu-l deschideţi. Peste două zile, fix la ora prânzului, 
vă veţi duce la hotelul „Hilton” din Amsterdam, îi veţi 
spune portarului că aveţi întâlnire cu domnul Armoni. 
Prezentaţi-vă sub numele de Peter Feltham. Portarul vi-l va 
arăta pe domnul Armoni. Verificaţi-i identitatea, înmânaţi-i 
plicul şi nu răspundeţi la nicio întrebare. 

Povestea asta e ciudată şi, revenind la Bruxelles, Walter 
decide să cerceteze conţinutul plicului. Îl dezlipeşte cu 
grijă, la abur. Găsim înăuntru bilete de avion şi paşapoarte 
israeliene pe numele lui Armoni şi al soţiei sale, cu vize 


pentru Statele Unite. Care să fie motivul pentru care 
agenția şi-a luat sarcina procurării vizelor? Ce l-a 
împiedicat pe Armoni să le obţină el însuşi? Walter tare ar 
vrea să execute copii ale acestor documente dar eu mă tem 
de reacţia lui Issacharof dacă ar afla. Nu se ştie niciodată, 
el se ocupă de ancheta noastră, n-aş vrea ca un grăunte de 
nisip să ducă la deraierea locomotivei. 

În duminica următoare ne aflăm amândoi la Amsterdam. 
Walter parchează maşina în apropiere de hotel iar eu 
aştept, singură, înăuntru. Îl privesc cum se îndreaptă către 
hotel, îmbrăcat în blugi, cu o cămaşă sport şi o haină 
uşoară, în care a ascuns plicul. Îl urmăresc în gând. 

— Mă numesc Feltham, am întâlnire cu domnul Armoni. 

Mai târziu avea să-mi relateze continuarea: 

«Am ales din ochi un colţ mai ferit al hotelului, i-am spus 
portarului că voi aştepta acolo. Mă prefăceam că sunt 
adâncit în citirea unui ziar. Eram atent la persoanele care 
veneau şi treceau prin hol. Pe măsură ce se scurgea 
timpul, am început să-mi pun întrebări. Dacă făcusem vreo 
greşeală, vreun gest care să-l fi îndemnat pe acest Armoni 
să fugă? apoi m-a cuprins mânia. Îmi ziceam: „În fond, 
individul ăsta este un complice al lui Chaim, i-a ţinut pe 
copii la el, prizonieri. Sunt sigur că ştie mult mai mult 
decât ceea ce le-a declarat detectivilor. Tare am poftă să-i 
sucesc gâtul, în loc de a-i da acest plic”. Am aşteptat cel 
puţin o oră şi pe urmă am văzut sosind o femeie, un bărbat 
şi un copilaş. La început am crezut că erau nişte hippies. 
Tipul purta o pereche de blugi vechi, decoloraţi, şi o 
cămaşă; femeia - un poncho maro cu motive indiene. Era o 
blondă cu părul căzându-i până pe umeri în şuviţe drepte; 
atât de drepte, încât ai fi zis că nu putea fi decât o 
perucă... După aceea m-am îndreptat spre el şi i-am spus: 
„Mă numesc Peter Feltham. Sunteţi cumva domnul 
Armoni?” 


Femeia a exclamat imediat: 

— Sunteţi de la poliţie! 

— Nici gând, nu sunt de la poliţie. Sunt doar un 
mesager. 

— Ba da! Sunteţi de la poliţie! 

— Ascultaţi-mă... îmi pare foarte rău. Mi s-a cerut numai 
să vă înmânez asta... 

Le-am întins plicul şi femeia a tăcut iar Armoni s-a decis 
să-l ia. L-a deschis şi i-a verificat conţinutul. A căpătat o 
expresie satisfăcută. Femeia m-a întrebat pe neaşteptate: 

— Cum e vremea la New York? 

Am răspuns că, fără îndoială era mai frig decât aici şi că 
ar face bine să ia cu ei haine călduroase. Armoni mi-a 
mulţumit şi m-a rugat să părăsesc hotelul abia la cinci 
minute după plecarea lor. N-am aşteptat mai mult de 
treizeci de secunde, timpul necesar ca ei să iasă pe uşa 
hotelului şi, cu toate acestea, când am ajuns la colţul 
străzii, dispăruseră.» 

Oamenii aceştia par să trăiască în permanenţă în 
ilegalitate. 

Armoni a petrecut la New York o lună întreagă, 
căutându-l pe Chaim şi pretextând că acesta îi făgăduise 
să-i găsească de lucru. Nu ştiu dacă în acel interval de 
timp a aflat ceva; în orice caz, nouă nu ne-a spus nimic. 


KKK 


„Ducesa” reapare, prezentându-ne vagi scuze. De astă 
dată „pleacă” într-adevăr la New York; de astă dată va 
„lucra” pentru noi. Până acum, în loc de a cerceta cu 
discreție, s-a învârtit prin toate centrele hasidice din jurul 
New York-ului, cu fotografia copiilor şi zbierându-le 
tuturor celor care voiau să asculte: 

— l-aţi văzut pe copiii aceştia? îi căutăm! 


Prea târziu ne-am dat seama de ceea ce era pe cale să 
facă. În realitate, striga pretutindeni: „Atenţie, uitaţi-vă 
bine la copiii aceştia, ascundeţi-i bine, ai lor îi caută, 
aproape şi-au atins ţinta!” 

Rilov se lăuda că o poate manipula, dar ea este cea care 
ne-a condus unde a vrut. Şi agenţia ne propune să 
avansăm bani în plus pentru a-i îngădui acestei femei să-şi 
continue căutările şi în altă parte. De data aceasta 
răspunsul nostru este negativ. Indivizii ăştia, care profită 
de disperarea noastră, nu se tem să se înfrupte din 
economiile noastre, nu ne spun adevărul, dispar pe 
neaşteptate... Depăşesc orice limită. 

— Nu! Nu are niciun rost să ne mai irosim banii pentru 
această „Ducesă”! 

Spre mine se întorc chipuri mirate de tonul tranşant pe 
care l-am adoptat. Cel mai uimit este Rilov, cel care nu 
discută decât cu tatăl meu şi nu tratează decât cu el... Tata 
îmi apără decizia cu oarecare reticenţă. Dar îmi dă 
ascultare şi este prima oară când se întâmplă aşa ceva, 
prima oară când ultimul cuvânt îmi aparţine mie. 

La 11 martie 1988 tribunalul a anulat, în sfârşit, 
hotărârea prin care copiii îi erau încredinţaţi lui Chaim 
Yarden... Cu începere de la această dată eu sunt singura 
persoană din lume care am drepturi şi datorii faţă de copiii 
mei. 

Însă Chaim a furat aceste drepturi, iar eu nu ştiu dacă 
îşi îndeplineşte datoria... în vreun mod oarecare. 


26. Ochii inimii 


Armoni n-a descoperit nimic, „Ducesa” ne-a tras pe 
sfoară. Nu ne mai rămâne decât fostul agent israelian 
cunoscut sub numele de Nechemia. 

Sosirea lui în oraşul Monsey nu miră pe nimeni - 


seamănă întru totul cu un adevărat adept al sectei 
hasidice. 

Pardesiul lung, negru, şi tradiţională pălărie turtită sunt 
autentice. Numai perciunii şi barba sunt false, dar nimeni 
nu-şi dă seama. De asemenea, nimeni nu ştie că banii 
lichizi pe care i-a pus bine în apartamentul lui i-au fost daţi 
de către tatăl meu. 

La început, Nechemia nu întâlneşte pe nimeni care să-l 
poată conduce la Chaim sau să-l pună pe urmele copiilor. 
Este prudent, aşteaptă fără a pune direct întrebări şi fără a 
se face remarcat. Izbuteşte astfel să-l dibuiască pe cel care 
a indicat pista Monsey-ului, pe bărbatul de la restaurantul 
cuşer din Williamsburg. 

Această informaţie este greu de crezut dar, din 
nefericire, se dovedeşte a a fi corectă. În aceeaşi zi Chaim 
a fugit din Monsey împreună cu copiii. Nechemia a aflat 
că, pentru a-i înlesni fuga, comunitatea i-a pus la îndemână 
9.000 de dolari. 

Aşadar, încă se mai afla acolo în ziua în care tatăl meu le 
explica celor de la poliţa din Monsey că el îi răpise pe copii 
şi că era urmărit... Este deprimant. Să ştim că eram atât de 
aproape de ei şi că nu ne-am atins ţintă! Mă îmbolnăvesc 
literalmente. Când Rilov cere să vorbească numai cu tatăl 
meu, mânia mă face să urlu: 

— Nu-i aici! Şi mama sunt eu! Spune ce ai de spus! 

— Îl voi rechema pe tatăl dumneavoastră. 

Nu mai suport, sunt nebună de furie şi îi trântesc 
telefonul în nas. Cine se crede masculul ăsta? 

Ca pretutindeni în altă parte, în Belgia judecătorii 
preferă să aibă de-a face cu avocaţi, dar eu încerc să 
economisesc ceva bani şi pentru actuala procedură rămâne 
stabilit: 

— În această afacere mă reprezint eu însumi! 

Judecătorul se încruntă dar îmi îngăduie să continui. 


Dacă va fi arestat şi extrădat în Belgia, cer pentru Chaim 
pedeapsa maximă prevăzută în cazul răpirii unui copil de 
către părinţii acestuia, adică un an de închisoare într-o 
celulă izolată. La 24 iunie, judecătorul pronunţă această 
condamnare prin neprezentarea acuzatului. Împotriva lui 
Chaim Yarden se emite un mandat de arestare 
internaţional. Interpolul îl transmite poliţiilor din întreaga 
lume. Nu mai rămâne decât să fie găsit. Prin lege, 
tribunalul este obligat să-i aducă la cunoştinţă sentinţa 
pronunţată împotriva lui. Dar cum nimeni nu ştie unde se 
află, actele le sunt trimise lui Sholomo şi lui Leah, părinţii 
lui. Leah returnează documentele, declarând că fiul ei 
locuieşte undeva în Statele Unite. 


KKK 


Afacerile merg prost. Societatea la care sunt angajată 
este nevoită să recurgă la reduceri de personal şi eu fac 
parte din lotul celor concediaţi. Din fericire, fiind 
recomandată de către patronul meu, am norocul de a găsi 
imediat o slujbă într-o fabrică de manechine. Lucrez la 
gestiunea stocurilor. Este vorba de o mică întreprindere 
familială care are birouri la Bruxelles şi la Paris. Îmi explic 
limpede situaţia, în aşa fel ca nimeni să nu se mire dacă în 
viaţa mea ar surveni nişte complicaţii. 


KKK 


Walter este fascinat de dinamismul familiei Heymans. 
Tata menține vie o tradiție potrivit căreia, în situații de 
criză, toți membrii tribului său trebuie să fie solidari între 
ei. Suntem solidari într-o măsură care-l uimeşte pe 
prietenul meu. Cei trei frați ai mei n-au ridicat niciodată 
nici cea mai mică obiecție faţă de cheltuielile efectuate de 


părinţii mei pentru a-mi căuta copiii. Nicio gelozie cu 
privire la mine; dimpotrivă, sunt întotdeauna la dispoziţia 
mea. Suntem atât de apropiaţi încât cu greu îşi poate găsi 
cineva, chiar şi Walter, loc între noi. Ne-a poreclit, cu 
afecţiune: „mafia Heymans”. 

Întrucâtva exclus din cercul familial şi-a atribuit un rol 
subaltern, dar de nepreţuit. E nevoie de fotocopia unui 
dosar? Aleargă să se ocupe de asta. Probleme de 
finanţare? Propune să avanseze el suma. Dacă trebuie să 
plec în călătorie, are el grijă de casă. Când mă cufund în 
trecut, el înaintează calm spre viitor, pregăteşte un mediu 
ambiant stabil şi confortabil pentru a-i primi pe Marina, 
Simon şi Moriah la întoarcerea lor. 

Ştie că nu sunt în stare să rămân singură în această casă 
ce pare îngrozitor de goală fără copiii mei. Dacă el 
lucrează până târziu, până vine ies la cumpărături sau iau 
masa cu o prietenă. În cursul zilei stabilim totul prin 
telefon, fiecare de la biroul său. Mă ţine de mână cu 
fermitate. Fără familia mea nu m-aş fi descurcat niciodată, 
însă Walter a devenit punctul meu de ancorare. Stânca 
mea. 


KKK 


Ştirile primite de la Nechemia ne întreţin speranţa. A 
luat o decizie îndrăzneață. S-a dus de-a dreptul la rabinul 
Tauberg şi i-a spus: 

— Tatăl lui Chaim Yarden este grav bolnav. Ştiţi unde îl 
pot anunţa pe fiul lui? Familia încearcă să ia legătura cu el. 

Nechemia dispune de destule informaţii privitoare la 
familia lui Chaim pentru a fi credibil. Riscă totuşi ca 
rabinul să-i verifice spusele telefonându-i de exemplu lui 
Asher, dar Tauberg nu-şi ia această precauţie. 

— Chaim Yarden? Am stat de vorbă cu el acum două zile. 


Se ducea la cumnatul meu, Stroh. Actualmente se află la 
acesta, la Londra. 

Imediat intentăm o acţiune în justiţie la un tribunal 
britanic, întocmai aşa cum a procedat tatăl meu în Statele 
Unite pentru a-şi asigura colaborarea autorităţilor. 
Corespondentul agenţiei de la Londra, Citan Rozen, preia 
conducerea anchetei. Nechemia pleacă imediat la Londra, 
pe cheltuiala noastră, ca să acţioneze din umbră. Il 
vizitează pe acel Stroh, cu un magnetofon ascuns în 
îmbrăcăminte. De la Stroh află că Chaim a locuit la el şi că 
rabinul Tauberg a telefonat la New York, informându-l că 
tatăl lui este bolnav. 

În cursul audierii care are loc câteva zile mai târziu în 
faţa înaltei Curți de Justiţie, neagă sub jurământ că l-ar fi 
întâlnit vreodată la Londra pe Chaim. Minte, înregistrarea 
noastră o dovedeşte dar, din păcate, o bandă magnetică nu 
are nicio valoare legală. Cu prilejul mărturiei sale, Stroh 
recunoaşte că, în timpul unei vacanțe petrecute la Monsey, 
copiii lui s-au jucat cu ai mei. Pentru mine, asta-i cel mai 
greu de suportat. Este ceva exasperant. 


KKK 


La Londra, unde călătoresc în mod frecvent, munca mea 
constă în două misiuni. Mai întâi incit presa să facă 
reportaje referitoare la noi, cu scopul de a exercita o 
presiune asupra oricărei persoane care l-ar ajuta pe 
Chaïm. Pentru a obține articole şi un interviu la radio cu 
tatăl meu plătim serviciile unei agenții de relații publice. In 
afară de asta, scotocesc eu însămi fiecare centimetru al 
comunităţii hasidice din Londra. La fiecare sfârşit de 
săptămână plec la vânătoare, pornind de la domiciliul lui 
Citan Rozen, care mă găzduieşte în familia lui. 

Îmi trebuie o oră şi un sfert pentru a ajunge cu metroul 


la Stanford Hill. Cartierul este în exclusivitate hasidic. 
Există acolo un parc mare. Il străbat pe jos, printre copiii 
care se joacă. Mă apropii cât mai mult posibil de ei, fără a 
risca să-i sperii. Aceşti copii au fost învăţaţi să nu se 
încreadă în nicio persoană care nu este de neam evreiesc 
şi s-o considere ca pe un duşman ce-i poate ameninţa 
modul de viaţă. 

Parcurg apoi labirintul de străzi, aştept ca oamenii să 
iasă din casele lor, să se formeze grupuri de care mă 
apropii puţin, cercetându-le din mers chipurile. Nu ştiu ce 
aş face dacă m-aş întâlni pe neaşteptate cu Chaim... 
Şansele de a-i găsi pe copii în felul acesta sunt slabe, însă 
de când mi s-a vârât în cap că ar putea fi aici, undeva, într- 
una din aceste case, toate asemănătoare între ele, caut, 
caut cu încăpățânare. Mă tem. Copiii cresc repede. Cu cât 
trece timpul, cu atât se schimbă, desigur. Port mereu 
asupra mea, pe străzile din Stanford Hill, fotografia lor. 

Deseori, după astfel de zile epuizante, visez noaptea 
acelaşi coşmar: merg la nesfârşit pe străzi şi oamenii mă 
privesc ca şi cum aş fi o duşmancă periculoasă. Trec pe 
lângă un grup de copii, dintre care unul este al meu - 
uneori Marina, uneori Simon, alteori Moriah. Dar eu nu-l 
recunosc, nu ştiu că este al meu. Şi atunci, copilul acela 
care este al meu gândeşte aşa: „Cea care trece este mama 
mea, dar se preface că nu mă recunoaşte, pentru că nu mă 
vrea”. Intotdeauna mă trezesc în clipa aceea, tremurând 
îngrozită. Mă arunc asupra fotografiei copiilor mei, pe care 
o ţin lângă pat, le scrutez chipurile: Marina, Simon, 
Moriah. Mi le întipăresc în ochi, în creier şi în suflet. 


KKK 


O echipă a televiziunii britanice a realizat de curând un 
reportaj în Belgia. Pentru film, trebuie să refac drumul pe 


care l-am parcurs în dimineaţa zilei de 11 decembrie 
1986şi să mă opresc în faţa şcolii unde mi-am văzut copiii 
pentru ultima dată. Este o încercare grea. Ziariştii se află 
în spatele meu, în maşină, în timp ce conduc de la casa cu 
numărul 9 de pe Rue Verte până la şcoală. Trebuie să 
cobor din automobil, să-i arăt camerei de luat vederi locul 
exact în care i-am lăsat pe Marina, pe Simon şi pe Moriah. 
Echipa îi filmează pe învăţători, sala de clasă a lui Simon, 
micul teren de fotbal. Pentru asta nu le sunt necesară eu, 
mă pot duce într-un colţ, să plâng după pofta inimii. Şi să 
înghit un calmant pe care medicul mi l-a recomandat să-l 
iau în caz de urgenţă. Acum este o urgenţă. 

Apoi echipa mă roagă să o însoțesc la Londra, pentru a 
filma scene din viaţa de zi cu zi a evreilor hasidici din 
cartierul Stanford Hill. Acolo suntem repede înconjurați de 
grupuri de oameni ameninţători. Le aud comentariile 
şuierate printre dinţi: 

— Căraţi-vă de aici! 

— Nu aveţi ce căuta aici! 

— Nu vrem să fim filmaţi! 

Mâna unui bărbat, pusă peste obiectiv, îl respinge ca pe 
un duşman. 


KKK 


Mă îndrept singură spre parc. O nouă sâmbătă, un nou 
Sabat în Stanford Hill. Este vară, ziua este pe sfârşite, dar 
căldura persistă. Parcul este aproape pustiu. Zăresc în 
depărtare un grup de şase sau şapte fetiţe. Le depăşesc cu 
câţiva paşi apoi, brusc, trupul meu reacţionează. Mă 
străbate un fior, inima îmi bate cu putere, mă cuprinde 
ameţeala, de parcă un pumn m-ar fi izbit în plină faţă. 

Moriah? Oare privirea mi s-a întâlnit cu cea a lui 
Moriah? 


Beată de emoție, înaintez încet, ca să nu-i sperii pe copii, 
înaintez, înaintez, apoi, în cel mai firesc mod posibil fac o 
întoarcere în loc, asemenea unei persoane care se plimbă 
fără o ţintă anume, dar în realitate sunt moartă de spaimă. 
Când a dispărut, Moriah avea patru ani. Acum are şase. 
Pentru a-i cerceta faţa fără ostentaţie, trebuie să mă 
apropii de acest copil la mai puţin de doi metri. Fetiţa se 
află în mijlocul grupului. 

În mod neîndoielnic Moriah s-a schimbat, dar ce anume 
s-a schimbat la ea? Ca să mă asigur că este ea am nevoie 
de ceva mai mult decât o privire. Oare mă mai ţine minte? 
Mor de dorinţa de-a o lua pe această fetiţă în braţe, de a-i 
scruta faţa. Dar trebuie să mă abţin. Le-aş face să fugă ca 
pe nişte vrăbii. Dau ocol parcului a treia oară, dar una 
dintre copilele mai mari mi-a remarcat manevra şi se 
apropie de centrul grupului ca s-o apere pe cea mai mică. 
Împreună cu tovarăşele sale o înconjoară protector ca pe 
un cocon. 

Caut un detaliu-cheie. Nasul lui Moriah este foarte puţin 
strâmb. Când era bebeluş părea că se uită cruciş... Văd 
acelaşi nas. Nu sunt în stare să deschid gura. Numele fiicei 
mele îmi rămâne blocat în gâtlej. Inima îmi bate cu atâta 
putere încât mă tem să nu mi-o audă copiii. Nu ştiu cum să 
procedez. Acelaşi nas! Este Moriah, e fiica mea! Ea nu mă 
poate recunoaşte. Acum doi ani eram mai degrabă grasă, 
de atunci am slăbit cu nouă kilograme. Aveam părul lung şi 
lins, acum îl port scurt şi puţin ondulat. Aveam probleme 
cu acneea, iar acum am mici riduri la colţurile ochilor şi 
ale gurii. Durerea m-a schimbat. 

Copiii se îndepărtează. Ce să fac să nu-i pierd din 
vedere? Să alerg să caut ajutor? Mă reped spre o cabină 
telefonică, la două sute de metri de acolo. Picioarele îmi 
sunt grele de parcă trag după mine o tonă, întreg trupul 
îmi este din beton. Mă cuprinde panica în clipa în care îmi 


dau seama că, de la cabină, nu-i pot vedea pe copii. 
Introduc repede monedele; degetele îmi tremură în timp ce 
formez numărul lui Rozen. 

— Moriah! Este aici! Am văzut-o! 

— Liniştiţi-vă! 

— Dar am văzut-o! 

— Sunteţi sigură? 

— Da, sunt sigură! Vă rog, ajutaţi-mă! 

— Unde vă aflaţi?... Bine, de acord, chem poliţia şi vin şi 
eu acolo cât mai repede cu putinţă. Duceţi-vă să mă 
aşteptaţi la ieşirea spre bulevard a parcului. 

Pun receptorul în furcă şi alerg până la ieşire, de parcă 
Rozen ar fi putut ajunge chiar în minutul acela. Moriah, 
Moriah! Am văzut-o pe Moriah... 

Când Rozen soseşte cu cei de la poliţie, ne repezim spre 
locul în care stăteau fetele, dar ele au plecat. Simt că 
înnebunesc. 

În minutele care urmează ni se alătură câţiva ofiţeri de 
poliţie. Le povestesc ceea ce am văzut, insist asupra 
faptului că fetiţele mai în vârstă păreau s-o apere pe 
Moriah. 

— Mai ales, nu o speriaţi pe fiica mea! 

— Sunteţi foarte sigură că era într-adevăr ea? Dacă aveţi 
cea mai mică îndoială este mai bine să spuneţi. Ştiţi, ar fi 
normal... 

— Sunt sigură! 

Poliţia patrulează prin cartier într-o maşină obişnuită. 
Noi parcurgem străzile, ochii mei sunt la pândă şi, 
deodată, la colţul unei străzi zăresc grupul fetelor. Moriah 
încă mai este printre ele. Copiii intră într-o curte mică şi 
dispar în interiorul unei case. Ofiţerul de poliţie mă 
opreşte. 

— Nu avem mandat. Nu putem face nimic. Voi nota 
adresa şi vom merge la comisariat să studiem problema. 


La comisariat, îi telefonez ca în transă tatălui meu. El se 
năpusteşte la aeroportul din Bruxelles, spre a veni alături 
de mine. Poliţia îmi pune o mulţime de întrebări şi-l 
interoghează şi pe Rozen. Acesta le pune la dispoziţie toate 
documentele legale necesare. Şi de fiecare dată mi se 
repetă: 

— Sunteţi sigură? 

— Priviţi fotografia. Fetiţa are nasul puţin deviat. 
Niciodată în viaţa mea n-am fost mai sigură de ceva! Este 
ea! 

A doua zi, poliţia mă însoţeşte în casa aceea. Am 
petrecut noaptea îngrozită la gândul că oamenii care 
locuiau acolo au şi fugit luând-o cu ei pe Moriah. Tata a 
sosit cu un dosar doldora de documente şi de fotografii. M- 
am uitat la fotografiile acestea până când au început să mă 
doară ochii. De astă dată ca să-mi identific fiica în mod 
oficial. 

— Dacă nu sunteţi sigură sau dacă v-aţi înşelat, nu-i 
nimic grav. Va fi de ajuns să spuneţi asta... 

Doi ofiţeri de poliţie se îndreaptă spre uşa casei; vor 
intra înaintea mea, ca să discute cu acele persoane şi să le 
explice, în pragul uşii, bărbatul replică: 

— Nu. Copila aceasta e fiica noastră. 

Oamenii aceştia par a fi evrei ashkenazi!?. Au tenul alb, 
strămoşii lor provin probabil din Europa de est. Acceptă să 
ne lase să intrăm în casă dar nu ne permit să vorbim direct 
cu fiica lor, care se refugiază imediat sub masă. 

Bărbatul declară: 

— Aşa face mereu când ne vin oaspeţi. 

Un poliţist întreabă pentru ce fetiţa nu este la şcoală, 


12 Ashkenazi : evrei europeni, spre deosebire de cei de descendență 
spaniolă sau portugheză, denumiți sepharzi, termen derivat de la 
separad (Ib. ebraică), ţară menţionată în Vechiul Testament şi asimilată 
cu Spania, (n. t.) 


împreună cu ceilalţi copii. 

— A fost bolnavă! 

Atmosfera este glacială, încordată. Eu vorbesc puţin, 
lăsându-i pe poliţişti să acţioneze. Conducerea 
interogatoriului este datoria lor. Copila stă tot sub masă, 
înfricoşată. Nu pot s-o văd în întregime, dar are vârsta, 
înălţimea şi culoarea pielii lui Moriah. O piele ca aceea lui 
Chaim. Nicio legătură cu tenul alb al pretinşilor părinţi. 
Ofițerii de poliţie recunosc că are acelaşi nas ca Moriah în 


fotografie. 

— Doamnă Heymans, sunteţi sigură? 

— Da. 

Îl privesc pe tata care dă din cap în semn de 
încuviinţare. 


— Da, este într-adevăr Moriah. 

Bărbatul protestează vehement: 

— Ba nu! E fiica noastră! 

Un ofiţer mă conduce cu blândeţe afară din casă. 

— Duceţi-vă să luaţi loc în maşină, totul se va rezolva cu 
bine, nu vă neliniştiţi. Mai departe e treaba noastră. 

Afară, sunt imediat înconjurată de un grup de evrei 
hasidici ostili. Într-un cartier ca acesta, veştile se 
răspândesc cu repeziciune. Nimeni nu mă ameninţă pe 
faţă, dar oamenii sunt în mod vizibil enervaţi şi un glas plin 
de ură mă apostrofează: 

— Cum îndrăzneşti să vii să iei copiii altora? 

Am poftă să-i acopăr de blesteme. În numele cărei religii 
îi apără pe cei care mi-au luat copiii? în numele cărei 
credinţe îşi arogă dreptul de a fi complici într-o răpire? Am 
poftă să le strig toate astea, să-i silesc să se retragă, să-i 
înlătur din drumul meu. Dar mă duc să mă aşez pe 
bancheta din spate a maşinii şi aştept. Ziua se încheie 
printr-un impas. 

Bărbatul pretinde că Moriah este fiica lui, eu susţin că 


este a mea. 

În maşină, Rozen mă supune unui nou test. 

— Încă mai e timp să spuneţi că v-aţi înşelat! Toată 
lumea ar înţelege. 

Trebuie să fie a mia oară când mi se repetă asta. 

— Nu. 


KKK 


Magistratul trebuie să facă o judecată asemănătoare cu 
cea a lui Solomon. 

Eu posed certificatul de naştere al lui Moriah. Părinţii 
fetiţei declară că ei nu au aşa ceva. Judecătorul cere 
fotografii ale copilei. Eu am, părinţii nu au. Eu afirm sub 
prestare de jurământ că Moriah are pe piept un mic semn 
din naştere şi arăt o fotografie cu ea mică, în care se poate 
distinge o minusculă pată cafenie. Judecătorul ordonă să 
fie dus copilul într-o încăpere şi să fie examinat. Numai 
tatăl meu este autorizat să asiste la verificare. Nu există 
niciun semn din naştere, însă în locul respectiv se vede o 
cicatrice foarte mică. Părinţii afirmă că a suferit o operaţie 
la inimă. 

În mod vizibil, judecătorul este tulburat. Coincidenţele 
sunt enorme. Însă nu îndeajuns pentru a dovedi fără nicio 
urmă de îndoială că fetiţa este Moriah. Atunci, Solomon îi 
cere ştiinţei să trateze problema. Un examen genetic al 
cuplului, al copilului şi al meu va spune dacă ADN-ul este 
cel al fiicei mele. Trebuie să aşteptăm şase până la opt 
săptămâni. În cursul acestei perioade judecătorul îmi 
interzice să iau legătura cu familia respectivă. La rândul 
lor nu vor avea voie să părăsească teritoriul. 

A doua zi ne întâlnim în laboratorul în care ni se ia 
sânge pentru analize. Pretinsul tată al lui Moriah trece 
prin faţa mea fără să mă privească. 


— Vor fugi, tată... Nu-i vom mai găsi... Oamenilor 
acestora puţin le pasă de legi, nu ascultă decât de 
autorităţile comunităţii lor. 

Aşteptarea este paralizantă. Mă opun să pregătesc 
camera lui Moriah. Tac şi-i trimit la plimbare pe toţi, 
inclusiv pe Walter. Mă doare pântecele, mă doare întregul 
trup. Spaima s-a instalat în mine ca un şobolan care mă 
roade, acolo unde nimeni nu poate ajunge până la ea. 

În cele din urmă mă sună tata ca să-mi citească la 
telefon scrisoarea avocatului de la Londra, iată ce spune: 
„Testul genetic dovedeşte că fetiţa nu poate fi Moriah”. 

Vreme de câteva minute devin paranoică. Au falsificat 
testele, s-au înşelat! 

Apoi totul se sfârşeşte. Peste mine se aşterne un văl de 
tristeţe care alungă speranţa, mă distruge definitiv. 

Patsy, n-ai văzut-o pe Moriah cu ochii tăi, ai văzut-o cu 
inima ta. Moriah, cum îţi este acum chipul? 


27. Fie ca mama lor să nu-i mai 
recunoască sau povestea unui băieţel 
numit Joseph 


Cartea este subţire, în format de buzunar; o ediţie 
sărăcăcioasă, pe hârtie de proastă calitate. Coperta nu iese 
în evidenţă prin nimic deosebit. Memoriile „Ducesei”. Unul 
dintre detectivi a găsit un exemplar vechi şi mi l-a adus. 

Această femeie descrie felul în care a descoperit ea 
iudaismul, îndelungatul proces de convertire, anii de 
studiu, examenele grele, convorbirile cu câţiva rabini, sub 
formă de interogatorii în toată regula. Istoriseşte plecarea 
la Ierusalim, logodna sa cu un foarte puternic rabin, 
precum şi dificultăţile pe care le-a întâmpinat până a fi 
primită în sânul comunităţii ebraice. Creştină convertită, a 


rămas suspectă în ochii acesteia deşi, odată cu trecerea 
anilor, a devenit o credincioasă ferventă. 

Sistemul de educaţie hasidic a impresionat-o profund, 
încă de la cea mai fragedă vârstă, băieţii sunt obligaţi să 
repete în mod automat şi cât e ziua de lungă textele din 
Biblie, fără a li se explica înţelesul lor. Trebuie să devină 
maşini de repetat, nimic mai mult. Fetele învaţă să se 
ocupe de gospodărie şi să gătească mâncare cuşer. 

„Ducesa” consideră că, pentru copii, aceasta e cea mai 
bună educație cu putinţă. Separarea sexelor este 
respectată cu stricteţe. Un băieţel nu are voie s-o atingă pe 
mama lui, i se interzice să intre în camera ei, de teamă să 
nu-i zărească sub veşminte vreo parte a trupului. Mamele 
poartă o cămaşă de corp lungă, sub rochia ce le ascunde 
corpul de la gât până la picioare. 

Îmi imaginez cu groază viaţa pe care-o duc cei trei copii 
ai mei dacă primesc această educaţie şi dacă sunt supuşi la 
ceea ce eu numesc „spălare a creierului”. Nicio tandreţe 
care să-i mângâie. Ceasuri nesfârşite de repetare 
mecanică. 

„Ducesa” istoriseşte povestea unui băieţel pe nume 
Joseph Shumaker, care-ţi stârneşte fiori de gheaţă de-a 
lungul şirii spinării. Bunicii hasidici ai acestui copil se 
îngrijorau în legătură cu educaţia pe care i-o dădeau 
părinţii lui, deoarece, după părerea lor, aceasta nu 
respecta tradiţia. Au organizat răpirea copilului. „Ducesa” 
se laudă că ar fi jucat după aceea un rol important în 
„îndreptarea” lui Joseph, i-a schimbat întruna numele, 
îmbrăcându-l uneori ca fată, pentru a nu fi recunoscut. 
Ceea ce această femeie consideră a fi fost o „salvare” 
constituie în ochii celorlalţi oameni o crimă. Din câte se 
pare, asemenea întâmplări au loc în mod frecvent în sânul 
acestui univers închis. În general, conflictele îi opun pe 
evrei altor evrei şi se rezolvă totul cu cea mai mare 


discreţie. 

„Ducesa” povesteşte că evreii hasidici aveau în vedere 
să-l supună pe Joseph unei operaţii estetice în scopul de a-i 
schimba cu totul înfăţişarea. În principiu, o asemenea 
operaţie ridică grave probleme de etică religioasă. Legea 
ebraică nu acceptă, ba chiar condamnă chirurgia estetică. 
Nimeni nu are dreptul să modifice ceea ce a creat 
Dumnezeu. Însă Joseph a fost reperat la New York şi s-a 
considerat că a nu te supune legii divine pentru a „salva” 
pe cineva putea constitui o datorie. „Ducesa” declară că ea 
nu s-ar da înapoi în faţa acestui mijloc dacă aşa ceva ar fi 
necesar pentru a educa în mod „corect” un alt copil. 

Acest pasaj din carte mă îngheaţă de spaimă. După ce l- 
am citit şi recitit am noaptea coşmaruri, imaginându-mi 
copiii în mâinile acelor oameni, cu feţele modificate de 
bisturiul unui medic lipsit de scrupule. Îndârjindu-se să 
facă astfel ca propria lor mamă să nu-i mai poată 
recunoaşte vreodată. O asemenea monstruozitate săvârşită 
sub autoritatea religiei mă revoltă. 

„Ducesa” enumeră cu mândrie numeroasele persoane pe 
care a reuşit să le convertească. Printre aceştia se află 
hoţi, asasini, oameni suferind în mod vădit de deficienţe 
mentale, fiinţe părăsite, excluse din societate din felurite 
pricini, escroci sau persoane lipsite de forţă moartă. 

Prin minte îmi trece „Profilul 21” al lui Chaim. Oare el s- 
a convertit din interes sau din slăbiciune? în definitiv, 
prefer prima ipoteză. Pe „Ducesă” n-o interesează trecutul 
oamenilor. Pentru ca în ochii ei să devină oameni 
cumsecade îi este de ajuns să-i transforme în fiinţe ultra- 
pioase. Evreul hasidic care ia asupră-şi convertirea unei 
persoane nu îşi adânceşte prea mult ancheta. Câtă vreme 
converiitul este gata să respecte regulile comunităţii, 
motivațiile lui nu prea au importanţă. In calitate de 
membru al unei secte închise, va fi apărat împotriva 


societăţii din afară. 

Oare ce soi de univers au inventat aceşti oameni? Cine 
sunt în realitate aceşti indivizi capabili să aleagă în mod 
voit o asemenea existenţă? 

Ceea ce reprezintă cărţulia asta jalnică îmi face silă. De 
scârbă, o arunc jos. Cărţile nu trebuie să fie arse, este 
adevărat, dar aceasta... La vremea aceea nu vorbesc 
despre ea cu nimeni, nici măcar cu Walter. A discuta 
despre ea ar însemna să transforme coşmarul pe care-l 
reprezintă într-o realitate insuportabilă. 

Mai târziu aveam să aflu că, până să-i dea de urmă, 
Mossad-ul l-a căutat pe micuțul Joseph vreme de trei ani. 
Pentru a-l elibera, a fost nevoie să se recurgă la şantaj. L- 
au pus sub urmărire pe un celebru rabin hasidic, filându-l 
până la o prostituată. Ameninţat cu fotografiile 
compromiţătoare, rabinul a vorbit şi i-a condus până la 
copil. Nimeni din comunitatea evreiască nu ştie şi nici nu 
vrea să ştie; asemenea lucruri nu se divulgă. Numai pentru 
că eu şi copiii mei suntem creştini a putut fi ridicat vălul ce 
acoperea povestea noastră. 


28. Tot ce vei spune va putea fi folosit 
împotriva ta 


La 16 ianuarie 1989, Dany Issacharof îi telefonează de la 
Tel-Aviv tatălui meu. 

— Există un tip de pe coasta de vest care ne-ar putea 
ajuta. Un anume Abraham. Pretinde că are legături cu 
evreii hasidici de la New York. Ar fi gata să-şi adune vechii 
colegi cu ajutorul cărora să pună la cale o operaţiune prin 
care să-i scoată pe copii clandestin din Statele Unite. 

— Pentru cât? 

— Trei sute de mii de dolari... 

— Este o glumă? 


— Nu. Cred că ar trebui să-l ascultați. Îl cunosc pe tipul 
ăsta. Este un fost aventurier, a lucrat pentru o agenţie de 
detectivi şi deseori împreună cu evrei. Bănuiesc că are 
relaţii bune. 

Nici tata nici eu nu vrem şi nu putem să plătim trei sute 
de mii de dolari, dar tata este obişnuit cu afacerile, ştie că 
orice se poate negocia. Acceptă să-l întâlnească pe 
Abraham la New York şi să ia asupra lui cheltuielile 
necesare pentru venirea acestuia de pe coasta de vest a 
Statelor Unite. Tata soseşte la New York în ajunul 
întrevederii. Agenţia i-a rezervat o cameră la un hotel în 
Times Square. Reprezentantul local al agenţiei, Arik Arad, 
a organizat o întâlnire cu câţiva ofiţeri de poliţie 
aparţinând corpului de şerifi ai Statelor Unite. Împotriva 
lui Chaim este emis un mandat internaţional - dacă îl 
găsesc, au toată autoritatea necesară. 

Cei doi şerifi, Crook şi Hollander, se vor da drept 
detectivi particulari ai agenţiei, colegi cu Arik Arad. În 
felul acesta vor asista la întâlnirea cu Abraham. Crook îi 
sugerează tatălui meu să ia asupra lui ceva bani lichizi, 
pentru cazul în care individul acela ar cere un avans. 

Tata îmi relatează toate acestea prin telefon, de la New 
York, şi entuziasmul lui este contagios. 

— Acest Abraham nu s-ar implica într-o asemenea 
poveste dacă n-ar avea şanse serioase de reuşită. Poliţia 
este de acord cu noi. 

Apelul lui telefonic îmi tulbură nervii. Încă nu mi-am 
revenit după aventura mea londoneză. O speranţă prea 
mare poate deveni otravă. A spera prea mult înseamnă să 
visezi, să-ţi imaginezi. Îmi este greu să-mi concentrez 
atenţia asupra muncii mele cotidiene. Trupul meu se află 
pe pământ, dar mintea îmi pluteşte undeva, prin nori. 


KKK 


Abraham are aproximativ treizeci şi cinci de ani, e înalt, 
atletic, cu păr ţepos, castaniu închis, îmbrăcat într-un mod 
dezinvolt. Tata începe prin a-i atrage atenţia asupra a doua 
lucruri importante. 

— Nu vreau să-i luăm pe copii cu forţa. Şi aşa au suferit 
destule traume în viaţa lor. Pe urmă, legea este de partea 
noastră, avem fără nicio discuţie dreptul de a-i scoate din 
ţară. Cu alte cuvinte, singurul lucru pe care l-aţi avea de 
făcut este să ne spuneţi unde se află copiii, şi aşa ceva nu-i 
posibil să coste trei sute de mii de dolari... 

Abraham este în mod vizibil dezamăgit, iar tata este 
îngreţoşat. După îndelungi negocieri, i-am spus că nu 
putem plăti mai mult de treizeci de mii de dolari, şi că nu 
voi plăti decât după ce-i voi fi recuperat pe copii. Individul 
a acceptat, dar informatorul lui voia şi el cinci mii de 
dolari. Atunci n-am mai rezistat. Le-am spus detectivilor să 
se descurce singuri... Mă săturasem. Şi iată că lui Abraham 
i-a fost frică să nu piardă chilipirul şi a sfârşit prin a indica 
o adresă: Mapple Terrace numărul 9, în Monsey, statul 
New York. A afirmat: „În fiecare dimineaţă vine o maşină 
să-i ia pe copii ca să-i ducă la şcoală...” 

În seara aceea, tata, debordând de optimism, s-a dus să 
cumpere cadouri pentru copii. A adus în camera de hotel 
un joc pentru Marina, un camion pentru Simon şi un urs cu 
o cutie muzicală pentru Moriah. 

A doua zi de dimineaţă, în zori, un şir de maşini 
neoficiale părăseşte New York City îndreptându-se spre 
Monsey. În ele se află zece poliţişti, detectivul particular 
Arik Arad şi tatăl meu, deghizat cu o perucă şi cu ochelari 
de soare, astfel încât Chaim să nu-l poată recunoaşte. 
Misiunea lui este aceea de a-i identifica pe copii cu 
certitudine, înainte ca poliţiştii să treacă la acţiune. 

La şapte şi jumătate dimineaţa maşinile şi-au ocupat 


locul în cele patru colţuri ale străzii. Trece un ceas şi încă 
nu există niciun semn al prezenţei copiilor mei. Se mai 
scurge unul. La nouă şi jumătate toţi copiii sunt la şcoală. 
Unde se află Marina, Simon şi Moriah? 

Poliţiştii înaintează până la o cafenea situată la periferia 
oraşului, unde Abraham aşteaptă cu nerăbdare să-şi 
primească, potrivit înţelegerii, cei treizeci de mii de dolari. 
Tata este alb ca varul de mânie: 

— Ştii unde sunt copiii! Pur şi simplu nu vrei să spui! 
Este o încercare de extorcare de bani şi, dacă trebuie, te 
voi da în judecată! 

Înspăimântat, Abraham pleacă din nou pe coasta de 
vest, iar tata, dezamăgit, se decide să se înapoieze în 
Belgia. 

Însă după-amiază Arik Arad primeşte un telefon de la un 
individ care pretinde că este informatorul lui Abraham. 

— M-am înşelat. Credeam că, într-adevăr, copiii se aflau 
acolo şi am comis o greşeală. Dar pot să vă asigur că sunt 
în măsură să-l găsesc pe tatăl lor. li sunt prieten, pot da de 
el. 

Arad şi tatăl meu, împreună cu Crook şi Hollander, 
organizează o întâlnire cu cel pe care l-au botezat „luda”. 
Deoarece omul acesta este un prieten de-al lui Chaim şi, 
totuşi, este gata să-l vândă. 


KKK 


Iuda este un evreu hasidic de aproximativ treizeci şi 
cinci de ani, de talie mijlocie, cu păr roşcat. Tata se 
pomeneşte iar în situația de a se târgui cu un necunoscut 
pentru nepoții lui. 

— Abraham mi-a spus care îţi este preţul. Cinci mii de 
dolari. Sunt de acord, chiar şi numai pentru Yarden. 

— Nu-i de ajuns... 


— Atunci, du-te dracului! Nu vei căpăta niciun ban, iar 
eu voi informa poliţia că eşti complice în această afacere! 

Crook, jucând rolul unui detectiv particular, intervine în 
discuţie: 

— Dumneata eşti cel care a declanşat totul. Dumneata l- 
ai vârât în treaba asta pe Abraham. Dumneata eşti cel care 
pretindea că ştie unde se află copiii, iar acum unde este 
Chaim. Prin urmare, dacă nu mă ajuţi să-l arestez pe tată, 
îţi asumi riscul de a fi acuzat de complicitate la răpire. Ar fi 
preferabil să spui imediat tot ce ştii. 

— Chaim îmi este prieten, înţelegeţi... A vă da informaţii 
privitoare la el în schimbul unor bani... Am scrupule... 

— Dar te afli aici... 

— Da, dar Chaim Yarden este prietenul meu... 

— Prietenul dumitale s-a purtat foarte urât... 

— Da, însă este evreu... Un evreu nu-l poate da pe alt 
evreu pe mâna unui creştin... 

La capătul unei istovitoare negocieri, tata sfârşeşte prin 
a-şi pierde răbdarea, luda nu a acceptat decât o altă 
întrevedere în ziua următoare. Cere o mică sumă de bani 
pentru a se înapoia la Monsey. 

— Trebuie să-mi fac plinul de benzină, mă înţelegeţi, 
este normal, ca să vin la New York am fost nevoit să 
cheltuiesc bani. 

— Nu-ţi voi da nimic până ce nu mă vei conduce la 
Chaim. Nici măcar un dolar. Pe mâine, la agenţie! 

În seara aceea, poliţiştii, detectivul particular şi tata se 
întâlnesc pentru a stabili un plan. A doua zi dimineaţă, tata 
scoate din bancă numerar şi luda soseşte la ora fixată. 
Tata întinde pe masă cei cinci mii de dolari pentru ca Iuda 
să-i poată vedea dar nu i se permite să-i atingă. Ochii îi 
strălucesc de lăcomie. Deodată, tata adună banii şi-i pune 
în buzunarul hainei. Aşteaptă. 

Iuda începe să vorbească. Poate lua legătura cu Chaim 


prin intermediul unui anume Borochov, din Monsey. Din 
când în când, Chaim lucrează ca zugrav. Nu vrea să 
plătească impozite şi nici să rişte să i se dea de urmă. 

Bazându-se pe aceste informaţii, poliţiştii organizează o 
nouă operaţiune. 

— İl vei contacta pe Chaim prin intermediul acelui 
Borochov. Îl vei convinge că unul dintre prietenii dumitale, 
patron de restaurant, vrea să-şi renoveze localul din 
Brooklyn. Apoi, sub pretextul de a te ajuta să întocmeşti 
devizul, îl vei aduce la intersecţia dintre străzile Ross şi 
Lee, în cartierul Williamsburg. Asta pe 27ianuarie, la ora 
zece şi jumătate fix. 

— Asta-i peste două zile! Şi cade într-o zi de vineri! 

— Intocmai. Evreii hasidici vor fi ocupați să facă 
pregătiri în vederea Sabatului, aşa că vor fi mai puţin 
disponibili să-l ajute pe Chaim. lată planul străzilor. Va 
trebui să mergeţi pe partea asta, veţi trece prin faţa 
acestor magazine şi vă veţi opri aici, chiar în locul pe care 
îl indic, pentru ca domnul Heymans să-l poată identifica pe 
individ. Nu te abate cu nimic de la cele stabilite, nu 
recurge la nicio improvizație. Ai priceput? 

Oricum, nu are de ales. Poliţia nu glumeşte cu complicii 
la răpiri, iar el a adulmecat cele cinci mii de dolari ai tatii. 

Tata îmi povesteşte totul prin telefon, în amănunt, şi de 
astă dată mă copleşeşte un val de speranţă. Până vineri 
seara nu voi căpăta veşti. Dar, dacă atunci vor fi bune, 
sâmbătă la prânz voi lua avionul spre Statele Unite. 

Toate întrebările până acum alungate reapar simultan. 
Cât timp va fi necesar pentru recuperarea copiilor, cât 
timp pentru ca ei să se readapteze? Când îi voi putea 
aduce acasă? Oare îşi vor aminti de mine? Mă vor accepta 
ca mamă a lor? Sau mă vor respinge ca pe o străină? Au 
fost învăţaţi să nu se încreadă în cei care nu sunt evrei. lar 
eu nu sunt o mamă evreică. 


Poliţia, mii de dolari, escroci, trădători de felul lui Iuda, 
tatăl meu transformat în negustor de tarabă - totul pentru 
a-i regăsi pe copiii mei. 


KKK 


27 ianuarie 1989. Vineri. 

Tatăl meu aşteaptă împreună cu Crook şi Hollander într- 
o maşină luxoasă. Văzându-i mirarea, îl lămuresc pe tata că 
automobilul tocmai a fost confiscat unui traficant. Trei alte 
maşini înţesate de poliţişti ocupă intersecţia dintre străzile 
Ross şi Lee. Arik Arad, detectivul particular, strânge la 
piept un sac conţinând cei cinci mii de dolari. Afară, pe 
stradă, oamenii trec nepăsători. Un ciudat amestec de 
evrei hasidici cu barbă, pardesie şi ghete negre, şi de blugi 
şi pantofi de baschet. 

În spatele geamurilor fumurii ale maşinii tata nu poate fi 
văzut dar el vede perfect. Este nervos. Această desfăşurare 
de forţe, ca într-un film, aşteptarea de a-l vedea pe suspect 
ivindu-se... este o experienţă foarte neobişnuită. 

Fix la zece şi jumătate, pe trotuar îşi face apariţia Iuda şi 
un alt bărbat. Unul din poliţişti întreabă: 

— El este? 

— Aşteptaţi să treacă prin faţa maşinii... 

Potrivit planului, cei doi bărbaţi depăşesc maşina şi se 
opresc în locul prevăzut. 

— El este? 

Tata îl priveşte cu atenţie pe însoţitorul lui Iuda. Nu 
seamănă cu acel Chaim pe care l-a cunoscut. Veşmintele 
hasidice negre, pălăria şi perciunii cârlionţaţi, barba... 
toate acestea îl fac de nerecunoscut. Tata nu poate afirma 
cu certitudine că ar fi Chaim. 

Dar nici nu poate risca să-l lase să scape. Dă-o încolo de 
îndoială! La urma urmei, ce risc? 


— Este el! E chiar el! 

Imediat, în aparatul radio din bord o voce repetă ca un 
ecou: 

— Individul a fost identificat! Daţi-i drumul! 

Şapte oameni coboară simultan din maşinile garate în 
intersecţie şi se aruncă asupra lui Chaim, obligându-l să se 
culce pe trotuar, cu faţa la pământ, iar luda este 
îndepărtat. Îmi închipui că, aplecându-se spre Chaim, 
cineva i-a citat: „Te afli în stare de arest, tot ce vei spune 
de acum înainte va putea fi folosit împotriva ta”. 

O grămadă de curioşi se înghesuie imediat şi, pentru a 
evita aglomeraţia, un poliţist răcneşte: 

— Împrăştiaţi-vă, este un ucigaş, a omorât oameni în 
Israel! 

După aceea totul decurge foarte repede. Chaim este 
percheziţionat, i se pun cătuşe şi dispare în partea din 
spate a unei maşini, încadrat de agenţi. 

Tata îşi aminteşte că unul din poliţişti a zis, cu o 
expresie scârbită: 

— S-a căcat în sutana lui! 

Apoi, în faţa tuturor, Arad aruncă pe trotuar, la 
picioarele lui Iuda, sacul plin de bancnote. Automobilele 
demarează toate în acelaşi timp. Folosind un telefon 
portabil, Arad sună la biroul situat pe strada 57. Ştirea 
este transmisă la centrul din Tel-Aviv. 

La câteva minute după arestare, telefonul sună pe biroul 
meu de la Bruxelles. Glasul tremurător al mamei mă 
anunţă: 

— L-au prins, Patsy! 

— Şi copiii? 

— Deocamdată nimic. Dar nu va mai dura foarte mult. 

L-au prins. Pereţii dansează în jurul meu. Inima îmi bate 
cu putere. L-au prins, am reuşit! Trebuie să-l sun pe 
Walter, să cer un concediu ca să plec mâine dimineaţă. 


Trebuie să fac o mulţime de lucruri. 

Patronul meu este un om onorabil. 

— Ocupă-te de copiii dumitale. Ei sunt mai importanţi 
decât orice altceva... 

Iuda ni l-a vândut pe Chaim pentru cinci mii de dolari. 
Alţi cinci mii de dolari. Dar s-a sfârşit. 


29. Scrisoarea unui rabin câtre 
enoriașii sai 


în maşina care îl duce pe Chaim la postul de poliţie unul 
dintre agenţi încearcă să-l facă să vorbească imediat. 

— Unde sunt copiii? 

— In Israel cu soţia mea. 

— Soţia ta este în Belgia! îţi baţi joc de noi? 

— In Israel, cu soţia mea. 

Chaim este transferat la centrul de detenţie din 
Manhattan. Autorităţile judiciare belgiene declanşează 
îndată procedura prin care se urmăreşte obţinerea 
extrădării lui. Între timp, detectivii află că el a locuit într- 
un apartament din Brooklyn, pe strada 43. Închirierea s-a 
făcut pe numele unei evreice yemenite, cu numele de Iris 
Buttel, care a dispărut subit. Ar fi nevoie de un mandat de 
percheziţie dar, spre surprinderea generală, judecătorul 
nu vrea să-l acorde. Cu toate prezumţiile grave - faptul că 
în Belgia Chaim a fost recunoscut ca fiind vinovat de răpire 
- refuzul este ferm şi fără drept de recurs. Nimeni nu va 
putea culege indiciile care este posibil să se afle în acel 
apartament. 

Pentru tatăl meu şi pentru mine, asta constituie dovada 
flagrantă a puterii politice de care se bucură comunitatea 
hasidică. În Statele Unite judecătorii sunt aleşi. Şi mulţi 
dintre cei ce alcătuiesc electoratul din Brooklyn sunt evrei 
hasidici. Aşadar nu este de mirare că aceştia au o mare 


influenţă asupra sistemului judiciar local. Am putut 
constata şi la Monsey că autorităţile aveau legături cu 
comunitatea. 


KKK 


Nouă ore de zbor între Bruxelles şi New York. Probabil 
că pasagerul de lângă mine s-a înecat într-o sticlă cu 
parfum. Astmul meu nu suportă mirosul, respir cu 
greutate, şi la aterizare sufăr de o durere de cap cumplită. 
Descopăr un autobuz care mă aduce de la aeroport până 
pe strada 42 şi de acolo merg pe jos până în Times Square. 

În camera lui de hotel, tata se învârteşte iritat. Îmi 
relatează ce s-a întâmplat. 

— Continuă să declare că toţi copiii se află în Israel... 
Dar poliţia crede că va ceda. În curând. 

Ne uităm la cadouri, sărbătorim reuşita. Pe la 
unsprezece seara suntem relativ încrezători în izbândă, 
când în cameră sună telefonul. Un bărbat spune că 
aşteaptă în hol, să discute cu tatăl meu. Este un evreu 
hasidic, zice că tata îl va recunoaşte lesne. Tata coboară 
să-l întâlnească şi revine aproape imediat. 

— Mi-a dat plicul ăsta şi a şters-o! 

Plicul este gros şi conţine acte care i-au aparţinut lui 
Chaim. Câteva legitimaţii de identitate, sub diferite nume. 
Un permis de conducere mexican, cărţi de credit 
americane pe numele de David Mizrahi. Şi fotografii: 
Chaim cu copiii, stând în faţa grilajului Casei Albe, la 
Washington. El stă din profil, îmbrăcat cu o cămaşă albă şi 
în costum negru. Marina şi Moriah poartă paltoane groase, 
ecosez, verde cu negrul; Simon are cârlionţi lungi care-i 
pornesc de pe tâmple; restul capului, ras, îi este ascuns 
sub calotă. Marina zâmbeşte privindu-şi fratele care 
întoarce capul, vrând să scape de obiectiv. Moriah se uită 


drept în faţa ei, cu o mutrişoară gravă. 

Judecând după frunzişul galben-cafeniu, poza a fost 
făcută toamna. Data este înscrisă pe spate: octombrie 
1988. Cineva a scris în ebraică numele copiilor, cu 
menţiunea: „Ca de obicei, Joseph încearcă să fugă”. Este 
într-adevăr Simon al meu. Îi displace să fie fotografiat. 
Între răpire şi această fotografie au trecut doi ani. Copiii 
au crescut, chipurile şi-au pierdut înfăţişarea bucălată a 
primilor ani de copilărie. 

O altă fotografie îi arată pe copii mâncând sandvişuri. În 
planul din spate se vede o camionetă cu geamuri fumurii. 
Aceste poze datează de aproximativ patru luni. Îmi ţin în 
mână copiii. Sunt aproape aici. Aproape reali. 

Agenda personală a lui Chaim conţine adresa şi numărul 
de telefon aparţinând rabinului Ezekiel Tauberg, cel care l- 
a înştiinţat pe Nechemia despre prezenţa copiilor la 
Londra şi pe cel ale lui Borochov, omul de legătură al lui 
Iuda. Acest Borochov locuieşte la numărul 9, pe Mapple 
Terrace. Acolo unde, potrivit lui Abraham, ar fi trebuit să 
se afle copiii. 

Găsim de asemenea o scrisoare adresată de rabinul 
Tauberg comunităţii hasidice, atestând că eu sunt cea care 
i-a răpit pe copii: 


«Această scrisoare este destinată să dovedească faptul 
că acela care o deţine este Chaim Yarden. Ne-am convins 
de toate greutățile întâmpinate de domnul Yarden. Cei trei 
copii ai săi, două fete şi un băiat, au fost răpiți împotriva 
voinţei lor şi duşi într-o ţară străină, pentru a fi închişi într- 
un orfelinat catolic, ceea ce este inadmisibil. După luni de 
zile de eforturi laborioase, domnul Yarden a reuşit, cu 
ajutorul lui Dumnezeu, să-şi smulgă copiii din ghearele 
celor care-i ţineau în acele locuri impure, spre a-i 
încredința unor instituţii religioase evreieşti pentru a fi 


educați în conformitate cu stilul mozaic. 

Domnul Yarden a fost constrâns să-şi încredinţeze copiii 
unei familii israelite practicante, în sânul căreia primesc 
învăţătura Thorei!?, potrivit legii strămoşilor noştri. 

Cu ajutorul lui Dumnezeu, vedem cât de bine s-au 
dezvoltat aceşti copii şi cum graţia şi frumuseţea poporului 
lui Israel se reflectă pe chipurile lor. 

Din nefericire, toate acestea îl costă foarte mulţi bani pe 
domnul Yarden, care trebuie să facă faţă nevoilor sale şi 
ale copiilor săi şi ţine mult ca ei să fie educați în cele mai 
bune condiţii posibile. 

De aceea le cerem fraților noştri israeliți să-l ajute pe 
domnul Yarden pentru ca acesta să poată continua să-şi 
educe copiii potrivit ritului mozaic. 

Pentru această faptă bună, Domnul ne va apăra, aşa cum 
va apăra poporul Israelului.» 


Scrisoarea poartă semnătura rabinului Tauberg şi 
sigiliul acestuia. După cum demonstrează actele, Chaim s-a 
căsătorit cu numita Iris Buttel, deşi noi încă nu am 
divorţat. Există, de asemenea, o invitaţie de nuntă adresată 
lui Chaim şi copiilor, la Monsey, unde trebuie să fi locuit o 
vreme. 

Nu ştiu ce să facem cu toate astea. Cine ne-a înmânat 
acest plic? Să avem oare aliaţi în tabăra hasidică? Aşa ceva 
pare a fi evident. 


30. Povestirea lui Sarah 


13 Thora sau Torah: nume dat de către evrei legii mozaice şi 
Pentateucului pe care-l conţine; Pentateuc (de la grecescul penta, cinci, 
teukhos, carte): denumire dată de către traducătorii greci primelor cinci 
cărţi ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerele şi Deuteronomul. 
(n. t.) 


De când s-a încheiat Sabatul, telefonul a sunat toată 
ziua. Se întâmplă ceva, dar nu ştiu ce anume. Şi pe urmă, 
doamna Glatzer ne spune, mie şi lui Rachel, să ne facem 
valizele. 

— La ora nouă va veni cineva să vă ia. 

— Tatăl nostru? 

— Nu. Altcineva. 

— Şi Joseph? 

— Pleacă şi el. 

La nouă, întocmai cum a spus, un bărbat vine să ne ia. 
Rachel îşi ia păpuşa preferată ca să se joace cu ea în 
maşină. Mai întâi ne ducem să-l luăm pe Joseph de la 
domnul Enghorn. După aceea mergem multă vreme cu 
maşina. Bărbatul nu vrea să ne răspundă. De fiecare dată 
când încercăm să-l întrebăm ceva, ne dă o bomboană în 
formă de lună, ca să ne facă să tăcem. l-am propus să 
mănânce şi el o bomboană, dar s-a mulţumit să mormăie: 
„Hm... hm...” 

În cele din urmă ajungem într-un loc care pare să fie 
foarte bine păzit. În faţa porţii de intrare se află un domn; 
maşina trece dincolo şi se opreşte în faţa unei case mari. 
Şoferul este grăbit. Ne sileşte să coborâm atât de repede 
încât Rachel îşi uită păpuşa pe scaunul din spate. E tare 
necăjită. 

Casa cea mare le aparţine domnului şi doamnei 
Jacobovitch. E nostimă - toate mobilele sunt acoperite cu 
plastic. Când sosim, ni se spune să ne culcăm imediat. Ne 
supunem. Oricum suntem foarte obosite. 

Dimineaţă, când ne trezim, în casă se află o mulţime de 
persoane. Domnul şi doamna Jacobovitch au doisprezece 
copii. Aceştia stau înşiruiţi, ca să ne salute. E foarte greu 
să ţinem minte atâtea nume. 

Locuim pe o stradă care se numeşte Kasho Drive. 


31. Oboseala 


Luni, 30 ianuarie 1989. 

Trebuie să aşteptăm. Să aşteptăm iarăşi lângă telefon. 
Tata şi cu mine ne petrecem ziua în birourile agenţiei, pe 
strada 57. Sperând să căpătăm veşti. Ceasuri de-a rândul 
lângă acest telefon. De fiecare dată când sună, tresărim 
pentru nimic. Chaim nu a vorbit. 

Asupra tatălui meu se fac presiuni ca să accepte să-i 
plătească lui Abraham cei treizeci de mii de dolari. Tata 
refuză. Înțelegerea prevedea că îi vom achita când ne vor fi 
redaţi copiii. Or, îl avem pe Chaim, dar nu şi pe copii. lar 
tatăl meu este inflexibil. 

„Îţi voi distruge viaţa!”, spusese Chaim. Continuă să 
refuze să dea poliţiei şi cea mai mică informaţie. Singura 
noastră speranţă rămâne luda, dar el a telefonat la poliţie, 
mort de frică: 

— Nu mai vreau să ştiu nimic despre povestea asta. Nu 
mai vreau să am niciun amestec. Asta mi-ar atrage 
necazuri. 

Poliţiştii şi Arad au comis o gravă greşeală. În momentul 
arestării lui Chaim, ar fi trebuit să se prefacă că-l 
arestează. 

Gestul lui Arad, de a-i arunca informatorului banii pe 
trotuar, în faţa tuturor, l-a pus pe acesta într-o situaţie 
îngrozitoare faţă de comunitatea hasidică. Zvonul s-a 
răspândit, Iuda a trădat un evreu. Este un renegat şi nu ne 
mai poate fi de niciun folos în cercetările noastre. 

Am aflat, de asemenea, ceva tulburător. După arestarea 
lui Chaim, la comisariat s-au prezentat doi bărbaţi care 
pretindeau că sunt rabini. Au propus să-i înapoieze pe copii 
în schimbul libertăţii lui Chaim. Însă ofiţerul care i-a primit 
nu era la curent cu afacerea şi i-a rugat să revină mai 
târziu. Nici măcar nu le-a cerut numele şi adresele. Cei doi 


nu s-au mai întors niciodată. 


KKK 


Tata a închiriat o maşină şi, împreună cu Arad, 
străbatem oraşul Monsey, încercând să vorbim cu cineva, 
să întâlnim cunoştinţe de-ale lui Chaim. Dar oamenii 
aceştia sunt atât de precauţi şi izolaţi în lumea lor, încât 
apariţia în cartier, fie şi a unui singur automobil străin, dă 
imediat alarma. Poate că atunci când se supraveghea casă, 
copiii încă se mai aflau în apartamentul de la numărul 9, 
pe Mapple Terrace, însă, de atunci, au putut fi făcuţi să 
dispară. 

Vom încerca să ne lămurim într-un fel sau altul. Tata 
parchează maşina în faţa casei unde locuieşte Borochov. 
Bătem în uşă şi ne deschide un evreu hasidic relativ în 
vârstă. Arad se prezintă şi cere să-l vadă pe domnul 
Borochov. 

— Eu sunt Borochov. 

— Putem intra? 

— Dumneavoastră da, însă nu şi ea. 

Teribil de frustrată, mă înapoiez în maşină. Bărbaţii pot 
discuta despre copiii mei, dar eu nu. Mama este izgonită. 
Pentru ce să mă supun? De ce fac întotdeauna ce mi se 
spune să fac? Ca un căţel bine dresat. M-am săturat să mă 
supun întruna bărbaţilor, împrejurărilor. Doar şi eu exist. 

Borochov a vorbit îndelung. Face negoţ cu diamante şi îl 
cunoaşte foarte bine pe Chaim, ca şi pe Iris Buttel. Înainte 
de a se căsători cu Chaim a locuit la el. Cu şase zile înainte 
de arestarea sa, Chaim şi acea femeie şi-au petrecut 
Sabatul la Borochov. Acesta a recunoscut că, o vreme, 
copiii au locuit la el. Ba chiar i-a arătat tatălui meu o 
cameră. cu patru paturi, la parter, spunându-i: 

— Iată, aici au dormit. Dar habar nu aveam că fuseseră 


răpiți. 

Detectivul îi atrage atenţia asupra gravităţii afacerii. Nu 
este vorba de o ceartă între părinţi, ci de o răpire, ai cărei 
complici vor deveni acum toţi membrii sectei hasidice care 
i-ar ascunde pe copii. Intr-un astfel de caz, pedepsele sunt 
grele. Borochov jură că acum, când ştie care este adevărul, 
e de acord să ne ajute. Se fixează o întâlnire, de astă dată 
în prezenţa rabinului Tauberg. 

Şi continuăm să aşteptăm. Zile moarte în birourile 
agenţiei. Uneori mă plimb de-a lungul Broadway-ului, fără 
vreo ţintă anume. Seara, în camera de hotel, încă mai 
aşteptăm cu disperare să sune telefonul, să sosească vreo 
veste. O dată sau de două ori ne ducem la cinema, fără să 
ne putem concentra asupra filmului. Tata se culcă 
devreme, pe la opt seara. Eu încerc să umplu plictiseala 
nopţilor mele îmbinând piesele unui joc de puzzle 
complicate. Aici devin claustrofobă. 

Speranţa şi bucuria brusc aprinse s-au stins pentru a 
face loc temerilor. Încerc să-mi imaginez întoarcerea 
copiilor. Oare vor alerga spre mine, aruncându-mi-se în 
braţe? Le va fi frică? Se vor feri de străină, de mama 
uitată? Ce li s-a povestit despre mine? Cum să învăţ din 
nou să-i cunosc? De unde să încep? Unde se află? în mod 
sigur, Chaim ştie. Când va ceda? Pentru Dumnezeu, când? 


KKK 


A doua întâlnire cu Borochov. Am avut grijă să mă 
îmbrac în cel mai clasic stil posibil: o fustă ce-mi coboară 
până sub genunchi, ciorapi groşi, un pulover la baza 
gâtului şi o jachetă care-mi acoperă braţele. Dar şi de astă 
dată Borochov nu mă lasă să intru în casa lui, pretextând 
că sunt femeie. În realitate, se teme de confruntarea cu 
mama copiilor pe care i-a ascuns la el. Teamă de ce? Să 


nu-l strâng de gât? Rămasă singură în maşină, în mijlocul 
unei comunităţi care mă consideră o duşmancă, eu sunt 
cea căreia îi este frică de disprețul lor. 

Bărbatul în vârstă care se apropie de casă şi sună este 
rabinul Tauberg. A trecut pe lângă mine de parcă n-aş fi 
existat. Dar el este implicat în conspirația care urmăreşte 
să mă despartă de copii mei. Ştiu asta datorită 
documentelor lui Chaim. Datorită scrisorii sale. 

În cele din urmă tata revine. 

— Cum au decurs lucrurile? 

— Tipul e foarte prudent. A recunoscut că a semnat 
scrisoarea de recomandare. Însă, ca şi Borochov, susţine 
că nu ştie nimic despre copii. Are câteva contacte care, din 
câte spune, ne-ar putea indica o pistă. Dar vrea să-i 
făgăduiesc, în scris, că nu-i voi urmări în justiţie nici pe el, 
nici pe Borochov, nici pe oricine altcineva implicat în 
această afacere. Cu condiţia aceasta se învoieşte să 
întreprindă o anchetă discretă. Avocatul nostru nu este 
împotrivă. Nimic nu ne opreşte să întocmim scrisoarea, să 
recuperăm copiii şi să începem urmăririle judecătoreşti 
după aceea. 

Este alcătuit documentul cerut de Tauberg şi îi este 
înmânat, după ce a fost semnat de noi şi însoţit de o copie 
a documentelor legale prin care creşterea copiilor îmi este 
încredinţată mie. 

Şi aşteptarea continuă, lângă telefonul acesta blestemat. 
Nimeni nu sună. Apoi soseşte sfârşitul de săptămână şi ne 
hotărâm să ne ducem să luăm puţin aer la nişte prieteni 
care locuiesc la Quebec, în Canada. Ninge. Tatăl meu 
conduce prea repede. 

— Încetineşte! O să ne omori! 

Nu mă ascultă. Amândoi suntem cu nervii la pământ. 
Abia ajunşi la prietenii noştri, tata nu mai are răbdare şi-i 
telefonează rabinului. 


— Da, avem noutăţi, domnule Heymans. Suntem de 
acord, voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a vi se 
înapoia copiii de azi în câteva zile... 

Tata este nebun de bucurie, vrea să toastăm pentru 
această veste minunată, dar eu mă opun. 

— Încă nu. Copiii nu sunt aici. Până nu vor fi aici, sub 
ochii noştri, nu voi crede în nicio minune. 

— Pe tine, Patsy, nimic nu te mulţumeşte vreodată! 
Orice s-ar obţine, pentru tine niciodată nu-i destul! 

Cearta care mocnea între noi explodează. Era inevitabil. 

Dar aveam dreptate să nu mă încred în Tauberg. Acesta 
face promisiuni, însă între timp frânează cât poate 
avansarea anchetei. Impune o nouă condiţie. Chaim a jurat 
în faţa lui că, încă de multă vreme, eu m-aş fi convertit la 
iudaism. Ceea ce înseamnă că şi copiii mei sunt evrei. Şi 
rabinul întreabă: 

— Poate să dovedească în vreun fel că nu-i adevărat? 
Dacă nu s-a convertit, copiii nu sunt evrei şi în cazul acesta 
comunităţii nu-i va păsa de soarta lor! 


KKK 


La trei săptămâni după arestarea lui Chaïm, nicio urmă 
nu ne duce spre copii. Tata şi-a petrecut o lună la New 
York. Trebuie să ne înapoiem în Belgia şi să lăsăm poliţia 
să-şi facă treaba. Nu vom reveni aici decât pentru audierea 
referitoare la extrădarea lui Chaim. 

Avionul decolează, depărtându-mă de copiii mei cu un 
decalaj orar de şase ore. Marina, Simon, Moriah! Patsy 
este obligată să plece, dar se va întoarce. Imi vine să plâng 
dar, ca de obicei, îmi rețin lacrimile. Mă gândesc mai ales 
la omul care doarme lângă mine. Tatăl meu. A făcut tot ce 
era omeneşte posibil. De doi ani şi-a consacrat viaţa 
căutării copiilor mei. Este epuizat, atât pe plan afectiv cât 


şi fizic şi financiar. Şi cu toate acestea eforturile nu s-au 
terminat. Vânătoarea continuă, deşi vânătorul este vlăguit. 
Acum mă îngrijorează sănătatea lui. Mama a fost şi ea 
mereu gata să mă ajute. Cuget la toate acestea. 

La Bruxelles, pun bine jucăriile cumpărate de tata. E 
vineri seara - pentru ei, începutul Sabatului. Trupul meu 
se află la Bruxelles, dar mintea îmi este la New York. În 
curând va trebui să plec din nou. Să-mi părăsesc iarăşi 
munca. Patronul meu suportă toate inconvenientele unei 
salariate care, din când în când, devine o fugară. 

O prietenă mă pune în legătură cu una dintre 
cunoştinţele sale, Sabine Tarter, care s-a căsătorit cu un 
bărbat cu dublă naţionalitate, belgiană şi americană. 
Sabine locuieşte la Beacon, în statul New York, la mai 
puţin de o oră de drum până la Monsey. A auzit de 
povestea mea şi propune ca în viitor să mă găzduiască la 
ea. O ofertă generoasă, venind din partea unei persoane cu 
totul necunoscute. Îmi notez aşadar în agendă numărul de 
telefon al Sabinei. 


KKK 


Din nou New York. Audierea a început. Chaïm va apărea 
în fața instanței. Avocatul lui, Richard Finckle, se avântă 
într-un discurs zdrobitor. Delictul nu este destul de grav 
pentru a justifica extrădarea. In conformitate cu un nou 
acord semnat între Statele Unite şi Belgia, pentru ca 
guvernul să accepte să-l extrădeze, Chaïm ar trebui să fie 
condamnat la o pedeapsă mai mare. Judecătorul ar putea 
aşadar să accepte cererea apărării şi să-l elibereze. În felul 
acesta, Chaim ne-ar scăpa, ar avea posibilitatea să dispară 
şi noi am pierde definitiv legătura cu copiii. 

Mă tem cumplit să nu cedeze şi judecătorul în faţa 
presiunilor comunităţii hasidice, să nu accepte să-l 


elibereze pe Chaim pe cauţiune. Oricât de mare ar fi suma, 
sectanţii satmarieni vor plăti pentru el. Frica îmi umezeşte 
palmele, iar obrajii îmi ard. 

Din fericire, judecătorul nu acordă libertatea provizorie. 
Chaim nu este cetăţean american şi a dovedit deja că are o 
supărătoare tendinţă de a dispărea fără să lase vreo 
adresă, în consecinţă, va rămâne în detenţie la centrul din 
Manhattan până când tribunalul îi va decide soarta. 

De ce, de ce să nu i se propună soluţia cea mai simplă? 
Nu trebuie decât să înapoieze copiii şi noi am pune capăt 
urmăririi judiciare! Deşi mă costă, e necesar să stau de 
vorbă cu el între patru ochi. Vreau să-l pun în faţa acestei 
soluţii. 

Centrul de detenţie din Manhattan este un imobil 
modern, imens, care domină o piaţă deopotrivă de imensă. 
Prezint la intrare acte de identitate prin care se dovedeşte 
că sunt doamna Chaim Yarden şi cer să-l văd pe soţul meu. 
Sunt însoţită de tata. Aştept mai bine de o oră până ce 
obţin aprobarea de a urca la etajul superior, împreună cu 
ceilalţi vizitatori. Tata este nevoit să rămână la parter. 

O sală de aşteptare vastă, cu mobilier cromat. Imi repet 
în minte ceea ce-i voi spune: „Bine, Chaim. I-ai luat pe 
copii, i-ai ţinut vreme de doi ani. Dar noi te-am găsit şi 
acum te afli la închisoare. Spune-mi unde sunt copiii, şi 
vom putea cu toţii să reîncepem să trăim normal”. Sau: 
„Acum tu eşti în închisoare, copiii sunt singuri ... spune-mi 
unde sunt... şi...” 

— Doamna Yarden? 

— Da! Eu sunt! 

— Soţul dumneavoastră nu vrea să vă vadă. 

— Nu puteţi insista? Am venit din Belgia anume ca să-l 
văd. E ceva foarte important j 

Paznicul dispare câteva minute, apoi revine. li pândesc 
răspunsul pe buze. 


— Nu. Refuză. 

— Atunci vreau să plec. 

— Veţi putea ieşi împreună cu ceilalţi vizitatori. 

— Nu, nu vreau să rămân aici. Vreau să plec. 

— Este necesară o escortă pentru a-i însoţi pe vizitatori. 
Trebuie să aşteptaţi. 

— Vă rog! Nu vreau să rămân aici... Faceţi ceva! 

Insist atât încât se înduplecă să ceară o escortă numai 
pentru mine. Părăsesc încăperea cu senzaţia că m-am pus 
într-o situaţie ridicolă. Paznicii, precum şi oamenii din jurul 
meu s-au întrebat, desigur, ce fel de soţie sunt încât soţul 
să refuze să mă vadă. Ridicol. Până şi din celula lui mă face 
de râs. Sunt obosită. 


32. O palmă peste faţă 


Det Shirripa. Circumscripţia 66. Poliţia din New York. El 
este cel care l-a interogat pe Chaim. Este important să 
rămân la New York pentru a lua legătura cu el. 

Sabine Tarter şi-a reînnoit invitaţia de a mă găzdui. 
Tatăl meu trebuie să se înapoieze în Belgia şi, decât să 
stau singură între pereţii goi ai unei camere de hotel, 
prefer să-mi fac geamantanele şi să mă mut la ea, la 
Beacon. 

Tata vorbeşte la telefon cu un necunoscut; ia notițe, 
chipul i se însufleţeşte, iar conversaţia se prelungeşte. 

— Cine este? 

— Un tip ciudat. Nu vrea să se prezinte, zice că pentru el 
ar fi prea riscant. Se autonumeşte C.I.D. Este un evreu 
pios care vrea să ne ajute să-i găsim pe copii. 

— Ştie unde sunt? 

— Nu. Dar are câteva bănuieli. A pomenit de Monsey şi 
de Monroe, dar şi de Lakewood, în New Jersey, şi pe urmă 
despre un loc numit Kasho Drive. Spune că acolo există o 


comunitate satmară, ai cărei membri se cheamă kashos. 

— Şi? în definitiv, ce propune? 

— Va mai telefona peste câteva zile. Eu voi fi plecat, i-am 
dat numărul locuinţei Sabinei Tarter, la Beacon. 

Pânza de păianjen se întinde din ce în ce mai mult. De la 
hasidicii religioşi la satmarienii ultrareligioşi, iar acum 
ajungem la o sectă kasho. 

Când urcă în avion, tata este mai epuizat ca niciodată. 
Aş vrea să-l cuprind în braţe. Nu sunt în stare. Nu-mi pot 
exprima sentimentele. Aşa că nu-i spun decât: 

— Mulţumesc mult, tată. 

Sabine şi Paul Tarter mă primesc călduros. Faptul de a 
vorbi cu ei în franceză mă odihneşte, după atâtea eforturi 
de a conversa în engleză. Sabine este aproximativ de 
vârsta mea, douăzeci şi opt de ani. Mă întâmpină cu un 
surâs larg; a preparat o delicioasă cină japoneză pe care 
intenţionează s-o servească în kimono, cu ace lungi înfipte 
în păr. Este maniera ei de a-mi spune: „Destinde-te... 
răsuflă puţin. Simte-te ca acasă”. 

Sabine şi Paul au trei copii. Cel mai mare, Marjorie, are 
aproape vârsta Marinei. Cel mai mic are patru luni. Am 
nostalgia sugarilor. Această paranteză petrecută printre 
copii este ca o gură de oxigen. 


KKK 


Încep prin a întârzia la întâlnirea mea cu acest Det. 
Shirripa. Am pierdut trenul de New York şi îl sun dintr-o 
cabină telefonică. 

— Bună ziua, Det... 

— De ce îmi spuneţi „Det”? 

— Aşa scrie pe cartea dumitale de vizită... 

— Det? Este prescurtarea de la „detectiv”... 

Detectiv, adică inspector, în engleză. Mă simt ca o 


idioată. Îmi fac debutul în Statele Unite fără tatăl meu. 
Chiar dacă am trei copii, am înfăţişarea unei puştoaice şi 
nu mă pricep nici măcar să citesc o carte de vizită. 

Shirripa este simpatic. li vorbesc despre apelul 
misteriosului necunoscut şi despre secta Kasho. Promite să 
studieze dosarul în amănunţime, să reflecteze la modul în 
care s-ar putea face presiuni asupra lui Chaim. În cele din 
urmă, când ies din biroul lui, sunt mândră de mine. Am 
reuşit să realizez ceva şi de una singură. 

Misteriosul interlocutor care îşi spune C.I.D. telefonează 
la Sabine. Un glas ciudat, oarecum sinistru, dar pare să fie 
o mină de informaţii privitoare la comunitatea hasidică. Îl 
cunoaşte pe Armoni - prima piesă a jocului de puzzle de la 
Amsterdam. Ştie că acesta a încercat anul trecut să se 
infiltreze în comunitatea de la Monsey. Cunoaşte hotelul în 
care a locuit împreună cu familia lui şi afirmă cu 
certitudine că există „cineva” care i-a finanţat cercetările. 
Singurul lucru pe care-l ignoră este că sursa finanţării 
suntem noi. 

— Armoni ştie mult mai multe despre Chaim şi copii 
decât ceea ce spune... Dar singură nu-i veţi găsi 
niciodată...? Aveţi nevoie de mine... Vă voi rechema. 

Restul sejurului mi-l petrec dând telefoane: rabinului 
Tauberg, lui Borochov, tuturor persoanelor susceptibile de 
a fi lăsat să le scape vreo informaţie, avocatului lui Chaim. 
Intocmesc o listă a rabinilor din Monsey şi telefonez, 
telefonez, fără răgaz. De cele mai multe ori las mesaje 
roboților telefonici. 

Drept răspuns, unii mă cheamă la rândul lor, dar nimeni 
nu se oferă să mă ajute. 

Agenda îmi este plină de nume şi numere. Nu uit să-mi 
achit nota de plată telefonică faţă de Sabine. În casa ei am 
găsit o oază de linişte. Am învăţat amândouă să ne 
cunoaştem. Ea îmi respectă mutismul,  încordarea 


nervoasă, încercând să mă ajute şi să mă destindă ori de 
câte ori îi ofer ocazia. Va fi întotdeauna prezentă când voi 
avea nevoie de ea. Nu ştiu pentru cât timp de-acum încolo. 
Câteva săptămâni, câteva luni... La vremea aceea nu-mi 
închipuiam că avea să dureze atât de mult. Ani de zile. 

Dar, pe neaşteptate, realizez un adevăr. 

De doi ani de zile l-am lăsat pe tata să se ocupe de toate. 
Detectivii particulari, informatorii, toţi oamenii aceştia nu i 
se adresează decât lui. Cea mai mică frântură de 
informaţie lui i-o transmit. Se doreşte să fiu scutită de 
îngrijorări, de speranţe dezamăgite, dar se uită că este 
vorba de copiii MEI. 

În avionul care mă readuce - încă o dată - în Belgia, nu 
mă gândesc decât la asta. Incapabilă să dorm. Copiii MEI. 
Şi dacă toţi ceilalţi uită acest lucru, vina îmi aparţine. De 
doi ani de zile mă las supraprotejată. Ca şi cum aş fi un 
copil lipsit de apărare şi nu o mamă plină de hotărâre, 
mânioasă pe un sistem monstruos care-i neagă existenţa. 

Ai douăzeci şi opt de ani, Patsy. Trezeşte-te! TU eşti cea 
care trebuie să-i găseşti. Cum de poţi fi atât de pasivă? Ar 
fi trebuit să dai dracului hotărârea judecătorească prin 
care ţi se interzice să iei legătura cu părinţii fetiţei aceleia 
din Londra, să dormi în faţa uşii lor până ai fi obţinut 
adevărul. Nu să te întorci în Belgia, aşteptând rezultatele 
testului. Patsy, dacă îţi iubeai copiii, asta trebuia să faci. 
Chiar dacă rezultatul era negativ. Să încerci totul tu însăţi, 
să forţezi desfăşurarea evenimentelor. 

Nu ştiam pentru ce mă obseda în aşa măsură povestea 
aceea de la Londra. Acum ştiu. Nu mi-am scos ghearele de 
mamă. Am suportat, am aşteptat, am plâns în colţul meu, i- 
am lăsat să se ocupe de toate pe părinţii mei, pe celelalte 
rude ale mele, pe toată lumea. Şi m-am înşelat cu privire la 
copil. Obsesia mea era atât de mare la momentul acela, 
voiam atât de mult să-mi găsesc copilul încât vreme de 


câteva zile m-am agăţat de ideea aceea ca un om care se 
îneacă. Cu începere de astăzi, îmi jur să procedez altfel. 
Marina, Simon, Moriah! Patsy, mama voastră, s-a făcut 
mare. Este mânioasă pe copilăria ei, pe slăbiciunea ei, pe 
spaimele ei, mânioasă pe ea însăşi. O mânie tot atât de 
binefăcătoare ca un duş rece. 


KKK 


Cererea de extrădare este blocată de avocatul lui Chaïm. 
În celula lui americană, acesta se poate bucura de 
eficacitatea legii tăcerii - strategia pe care a adoptat-o. 

Trebuie să reacționez. 

Avocatul Buysschaert lucrează la un renumit birou de 
avocatură din Bruxelles. Fiul lui a fost coleg de şcoală cu 
Simon. Este un specialist în drept comercial, însă afacerea 
aceasta constituie pentru el o nouă provocare, îl 
interesează, în Belgia, noi n-am beneficiat de o reală 
asistență juridică. Buysschaert avea să-şi adauge talentul 
unui specialist în drept penal, reluând dosarul de la zero. 

Prima veste bună: tratatul dintre Statele Unite şi Belgia 
pe care s-a sprijinit apărătorul lui Chaïm n-a fost ratificat. 
Încă ne mai putem baza pe precedenta convenție de 
extrădare, care datează din 1902. Iar cel mai recent 
amendament, care datează din 16 noiembrie 1966, adaugă 
răpirea pe lista crimelor avute în vedere la acea convenţie. 
Procedura avea să dureze mult; Snitow avea să fie obligat 
să pledeze deseori la New York. 

La Bruxelles, afacerea îi este încredinţată doamnei 
procuror Nadia De Vroede. Mare specialistă în probleme 
de drept privitoare la copii, are reputaţia de a fi deosebit 
de tenace. Dar nu va putea acţiona cu adevărat decât 
atunci când Chaim va fi extrădat. Dacă va fi. 


KKK 


Detectivii particulari ne costă prea mult. Consider că 
acum sunt capabilă să menţin, în locul lor, legătura cu 
evreii hasidici. Voi deveni pentru aceştia ţânţarul 
încăpățânat de care nu vor putea să scape. Îi voi hărțui, voi 
vorbi cu atâția oameni încât nu le va mai fi posibil să mă 
ignore şi poate că voi sfârşi prin a găsi pe cineva care să 
vrea să mă ajute. Asta-i strategia pe care vreau s-o adopt. 

O altă decizie se referă la economii. Trebuie să asist la 
audierile din Statele Unite din patru în patru săptămâni. 
Biletele de avion costă mult, mă descurc găsind zboruri cu 
caracter promoţional. Economisesc o sută de dolari dacă 
decolez de la Luxemburg în loc de Bruxelles, cu o escală în 
Islanda. 

La fiecare călătorie, agenda mea de întâlniri e plină: 
inspectorul Shirripa, care continuă să-şi conducă ancheta; 
Centrul Naţional al Copiilor Dispăruţi şi Exploataţi, rabinii, 
evreii hasidici de toate soiurile. 

Trebuie să-l conving pe rabinul Tauberg că sunt o 
catolică botezată şi că acelaşi lucru este valabil şi pentru 
copiii mei. Posed certificatele de botez, dar asta nu-i de 
ajuns. Obţin să mi se elibereze o atestare sub jurământ în 
faţa notarului, certificând că niciodată nu m-am convertit 
la iudaism. După discuţii interminabile, evreul habotnic 
care l-a circumcis pe fiul meu în afara oricărui ritual 
acceptă, în cele din urmă, să recunoască asta în scris. 

Moralul mi se îmbunătăţeşte şi mi se prăbuşeşte iar de 
fiecare dată când realizez enormitatea sarcinii ce-mi stă în 
faţă. 

Sâmbătă - plecarea de la Luxemburg, escală în Islanda, 
aterizare la New York, apoi trenul ca să ajung la Beacon. 
Sosesc la prietena mea Sabine târziu seara; la Bruxelles 
acum se ivesc zorii. Sunt complet epuizată. Sabine îmi 


prepară ceva de mâncare şi face tot ce poate ca să 
recuperez decalajul orar. 

Dimineaţa de luni este mohorâtă şi friguroasă; părăsesc 
casa Sabinei pe la şase fără un sfert şi iau trenul către 
gara centrală din New York. Oamenii sunt încă somnoroşi, 
ursuzi; gara este un oraş în miniatură, plin de zgomot şi 
agitaţie. La fel va fi şi diseară, la întoarcerea mea acasă la 
Sabine - rutina anchetei mele la New York. 

Legătura cu rabinul Tauberg se poate face prin două 
numere de telefon: unul de la şcoală şi unul de acasă. Dar 
amândouă corespund aceluiaşi imobil. Las un mesaj 
politicos pe robotul său telefonic pentru a-l înştiinţa de 
întoarcerea mea şi a-l anunţa că am adus documentele prin 
care se dovedeşte că nu suntem evrei. Rabinul nu-mi 
telefonează la rândul său. Revin cu încăpățânare şi reuşesc 
să vorbesc cu soţia lui, transmiţându-i acelaşi mesaj. Ea 
îmi promite că-l va „informa” pe soţul ei. 

Şi tot aşa, până când ţânţarul în care m-am transformat 
reuşeşte în fine să-l obţină la telefon pe rabin. li descriu 
toate documentele pe care le posed. Imi primeşte cu 
dispreţ argumentarea: 

— Ce-mi dovedeşte că aceste acte nu sunt nişte falsuri? 

— Bunul-simţ! Tot ceea ce vă spun este adevărat! 

— Chaim mi-a afirmat contrariul. 

— V-a minţit! 

— Nu. El este evreu. Şi acum, ajunge, v-am făgăduit să 
vă ajut, dar încetaţi să-mi telefonaţi întruna! 

Glasul lui răstit, certitudinea lui... Pentru el, faptul că 
Yarden este evreu închide dezbaterea. Chaim este evreu, 
un bun credincios care respectă regulile hasidice. Îl crede, 
pur şi simplu, doar pentru că poartă îmbrăcămintea „care 
se cuvine”, pălăria „care se cuvine” şi cunoaşte rugăciunile 
„cuvenite”. Pe mine nu mă crede. Oare ce vrea mai mult 
decât un certificat de botez al copiilor, datând dinainte de 


răpirea lor? De cuvântul unui prelat romano-catolic nu-i 
pasă? în ce alt fel vrea să-i dovedesc că nu sunt o „mamă 
evreică”? 

Foloseşte şi el acelaşi procedeu ca şi Chaim, când îmi 
spunea: „Dovedeşte-mi că eşti virgină!” După ce mă 
culcasem cu el. Rabinul acesta vrea să-mi distrugă curajul 
de a mă mai adresa lui. Odată dovada acceptată, cum ar 
putea continua să-l acopere pe Chaim? Chiar el a declarat: 
„comunitatea nu se interesează de copiii creştini!” 


KKK 


Shirripa nu are noutăţi. Mă îndoiesc că poliţia din 
Brooklyn vrea - sau poate - să ne ajute. La New York 
există cel puțin cincizeci de birouri de consultanță juridică 
pentru comunitatea evreiască. Toate cele cu care am luat 
legătura m-au trimis în diverse direcții. Mă rotesc în loc, ca 
într-un cerc infernal. 

Iuda a dispărut. Şi realizez că, în loc de a mă duce la 
copii, arestarea lui Chaim împiedică toate cercetările mele 
să ajungă la vreun rezultat. Un om care fuge de lege lasă 
în urma lui indicii: cecuri încasate, note de plată pentru 
telefon, rezervări de bilete pentru avion, cereri de viză... 
Ar fi fost mai bine să-l filăm, până ce i-am fi găsit pe copii. 
Nu ştiu nici măcar sub ce nume trebuie să-i caut, în ce 
comunitate secretă, la ce adept al nu-ştiu-cărei ramuri de 
sectă ultra-religioasă. Pistele există, dar se risipesc ca 
fumul. 


33. Povestirea lui Sarah 


De fiecare dată când ne mutăm trebuie să învăţăm reguli 
noi. Oamenii sunt altfel. Chiar şi rugăciunile sunt altele. 
Domnul şi doamna Jacobovitch sunt foarte severi. Nu 


trebuie să vorbim englezeşte aşa că, din când în când, ne 
ducem să ne ascundem în subsol, ca să vorbim între noi. 

Ne-au trimis imediat la şcoală. Şcoala fetelor este într-o 
stare foarte proastă. Primul etaj este atât de ruinat încât 
acolo nu se pot ţine ore de clasă. Dar pentru fete şcoala e 
mai puţin importantă decât pentru băieţi. Într-o zi, un om 
care lucrează la un ziar a venit să facă aici fotografii. A 
scris o poveste despre şcoală şi am văzut în ziar poza mea. 
Nu învăţăm aproape nimic. Uneori, profesorii noştri nici 
măcar nu vin să-şi ţină orele. Când se întâmplă aşa, ne 
mulţumim să ne jucăm. 

Rachel ar trebui să treacă în cursul primar dar a fost 
dată într-o clasă elementară. Nu-i place şcoala şi o urăşte 
pe învăţătoare. Joseph trebuie să mai înveţe şi după orele 
de şcoală, iar Rachel şi cu mine suntem datoare să ne 
ocupăm de gospodărie. Rachel curăţă closetele, şi nu poate 
să sufere asta. Mie îmi revine mereu sarcina să spăl vasele. 
Inainte exista o maşină automată pentru aşa ceva, era mai 
uşor. Dar maşina s-a stricat şi doamna Jacobovitch a zis că 
nu merită s-o dea la reparat. Poate fiindcă noua maşină de 
spălat sunt eu. Este foarte greu, deoarece eu sunt mică şi 
chiuveta e montată prea sus. Uneori folosesc taburetul din 
bucătărie, suindu-mă pe el, dar dacă altcineva are nevoie 
să stea jos, nu mai pot. Sunt foarte multe farfurii, oale şi 
cratiţe, ca să hrăneşti şaptesprezece persoane la fiecare 
masă. Aşa că am mult de muncit. In toate serile trebuie să 
curăţ cu aspiratorul la parter; casa e mare şi de fiecare 
dată îmi ia o oră până termin tot. 


34. Universul sectei satmariene 


Jim Stanco reprezintă, la Albany, „Centrul Naţional al 
Copiilor Dispăruţi”. Este simpatic, jovial, reconfortant. 
Sabine a organizat o întâlnire la ea acasă. Jim m-a ascultat, 


a pus întrebări, a înţeles că poliţia nu mă ajută. Prin 
urmare mă va ajuta el. Începe prin a-mi explica modul în 
care funcţionează sistemul judiciar american. In Belgia, 
fiecare sat are postul lui de poliţie. Dar în America de Nord 
există mai multe organizaţii poliţieneşti: cea a guvernului 
federal, cea a statului respectiv, apoi a departamentului, 
pe urmă cea a localităţii -, cea a municipalităţii şi, în fine, 
cea a circumscripţiei. Este extrem de complicat. 

Eu am avut de-a face cu un singur poliţist, inspectorul 
Shirripa dar, dacă m-aş fi adresat procurorului, de această 
afacere ar fi fost puşi să se ocupe mai multe persoane, 
oameni care cunosc bine comunitatea ebraică, precum şi 
cartierele în care este concentrată aceasta, ca de pildă 
Williamsburg şi Borough Park, în Brooklyn. 

Jim Stanco mă sfătuieşte să mă adresez procurorului din 
Brooklyn. Să mă duc în carne şi oase, în loc să rămân în 
mintea lui o noţiune abstractă dintr-o dare de seamă a unei 
audieri. Apoi ia cu el câteva fotografii cu Marina, Simon şi 
Moriah, ca să comande să se facă după ele afişe pe care să 
le lipească în cartierele hasidice. Centrul dispune de un 
număr de telefon gratuit, anonim; în felul acesta cineva 
poate să dea informaţii fără a se teme de răzbunarea 
confraţilor săi. 

Îmi vine să-l sărut pe omul acesta. Mi-a redat speranţa şi 
entuziasmul, prin maniera lui diferită de a aborda 
lucrurile. 


KKK 


Când revin la Bruxelles, patronul meu se vede obligat să 
mă anunţe: 

— Patsy, îmi pare foarte rău, dar va trebui să alegi între 
muncă şi copiii tăi. 

Il înţeleg perfect. Nu se poate baza pe mine. 


— Te voi concedia. În felul acesta vei primi, totuşi, 
alocaţiile de şomaj. 

La rândul său, Walter se străduieşte să stabilească o 
oarecare ordine în cercetările întreprinse de mine. 
Consideră că nu sunt ordonată, că pierd unele informaţii 
mulţumindu-mă să notez tot ce pot în carnetul meu verde, 
devenit deja enorm. Un mic magnetofon mi-ar permite să 
păstrez fiecare cuvânt. Cumpăr unul, nu mai mare decât 
un pachet de ţigări - ascuns în poşeta mea, îl pot pune în 
funcţiune fără a atrage atenţia interlocutorului meu. 


KKK 


Revenită la New York, după ce m-am întâlnit cu 
procurorul din Brooklyn, fac cunoştinţă cu noul inspector 
însărcinat cu afacerea: Alan Presser. Cu o privire albastră, 
strălucitoare, cu păr blond, aproape alb, este un bărbat 
blând, prietenos. Ştie despre ce vorbesc, deoarece a fost 
crescut de nişte evrei pioşi. Eu intenționez să străbat 
cartierele hasidice din New York şi el îmi recomandă cea 
mai mare prudenţă. Niciodată să nu-mi ţin geanta pe umăr, 
să merg întotdeauna pe marginea de lângă şosea a 
trotuarului, ca să evit să fiu înghesuită într-un zid sau în 
uşa vreunui imobil. Să nu port bijuterii. Oraşul acesta este 
o junglă. 

În ceea ce priveşte traseele mele, vrea să le cunoască 
dinainte. În general evreii hasidici nu sunt violenţi, dar pot 
deveni dacă se simt ameninţaţi. lar pentru ei, eu constitui 
o ameninţare. Este îngrijorat la gândul de a mă lăsa să 
vagabondez singură printre ei, dar eu sunt decisă să nu 
renunţ. Vreau să-mi găsesc copiii, dar şi să înţeleg acest 
univers ciudat în care au dispărut. Undeva, în această 
nebuloasă, copiii mei sunt crescuţi ca nişte „adevăraţi mici 
evrei”. Nu ştiu nimic sau aproape nimic din cultura 


hasidică. Voi încerca să aflu cât mai multe. 

Iltinerarul meu este întotdeauna acelaşi. Plecând din 
Beacon, de acasă de la Sabine, iau trenul de New York, 
apoi metroul până în Brooklyn. Încerc să merg pe jos cât se 
poate de mult, pentru a face economii la taxiuri. Cel mai 
adesea trec întâi pe la biroul procurorului din Brooklyn, 
unde am început să fiu cunoscută ca un cal breaz. De 
acolo, încep o lungă preumblare prin Williamsburg. 

Acesta este un cartier de case vechi, de câte două sau 
trei etaje, împărţite în apartamente. De cele mai multe ori, 
casele sunt înghesuite între restaurante şi băcănii cuşer. 
Pe balcoane se văd, fixate bine, cărucioare de copii. Aici 
femeile nasc un copil la aproximativ doi ani şi nu uneori se 
întâmplă ca o familie de zece persoane să trăiască într-un 
apartament minuscul. 

Trecătorii, bărbaţi în lungi paltoane negre, merg cu 
capul plecat, absorbiți în rugăciune, pentru a nu se lăsa 
ispitiţi de tentaţiile lumii exterioare. Mulţi dintre ei se duc, 
după ce-şi încheie munca, să studieze ceasuri întregi 
scrierile biblice. 

Ambianţa este aceeaşi la Borough Park, dar cartierul 
este mai rezidenţial: două insulițe pierdute în oceanul 
lumii moderne. 

Parcurg fără odihnă străzile, scrutând chipurile copiilor, 
gata să vorbesc cu oricine m-ar asculta; disponibilă, fără 
urmă de agresivitate. Dar foarte repede mă simt reperată. 
Nimeni nu se apropie, nimeni nu pare a fi gata să mă 
informeze. 

Imi este foarte greu să fac diferenţa între evreii 
satmarieni şi cei hasidici. Nuanţele există, dar sunt foarte 
subtile. Se deosebesc, desigur, prin modul de a se îmbrăca, 
prin atitudine, dar chiar şi cei mai mulţi dintre evrei sunt 
incapabili să-i recunoască. Când zăresc un evreu hasidic, 
mă apropii şi-l întreb: 


— Sunteţi satmarian? 

Dacă răspunsul lui este afirmativ, îi arăt fotografiile, 
punându-i întrebări, dar în mod invariabil personajul evită 
să mă privească în ochi şi răspunde: 

— Nu ştiu. Şi, de fapt, nu sunt satmarian... 

Sun la uşa tuturor rabinilor cunoscuţi şi influenţi, dar 
rareori găsesc vreunul care să accepte să mă lase să intru 
şi să-mi asculte povestea. 

O altă parte a activităţilor mele constă în a citi revistele 
şi ziarele pentru a da de orice informaţie referitoare la 
evreii hasidici. Imi procur lucrări specializate şi încep să-i 
cunosc mai bine pe aceşti oameni. Cei mai mulţi dintre ei 
locuiesc în Williamsburg. Votează în bloc, şi din această 
cauză reprezintă un mare interes pentru poliţia locală, 
care le acordă înlesniri. La Brooklyn exploatează piaţa 
imobiliară. Obţin din partea municipalităţilor credite 
pentru renovarea caselor. Plătesc cu banii jos şi preţuri 
mari pentru imobilele disponibile pe piaţă şi, când nu pot 
cumpăra, exercită asupra proprietarilor nehasidici presiuni 
atât de mari încât aceştia sfârşesc prin a vinde. În felul 
acesta îşi extind influenţa, împingând mereu tot mai 
departe graniţele cartierelor lor. 

Veghează ei înşişi asupra comunităţii lor şi îşi asumă 
sarcina de a rezolva conflictele interne. Comisiile 
guvernamentale cărora li se încredinţează anchete cu 
privire la eventualele dezordini sociale se izbesc de un 
sistem de valori al căror singur garant este „tribunalul 
rabinilor”. Fie că este vorba de copii bătuţi, de violenţă 
conjugală sau de vandalism, acesta reglementează 
problemele. Evreii hasidici au chiar şi o poliţie, cunoscută 
sub denumirea de Shomrim, alcătuită din voluntari 
înarmaţi cu aparate walkie-talkie. Aceşti poliţişti 
patrulează pe străzi la volanul propriilor maşini. 

Părinţii îşi trimit copiii în şcoli necontrolate de guvern şi 


în care calitatea învăţământului este mediocră. Un puşti de 
doisprezece ani are un nivel de cunoştinţe matematice 
corespunzător celui din cursul elementar. Nu are dreptul 
să citească altceva decât scrierile religioase sau povestiri 
referitoare la istoria evreilor şi tragedia holocaustului. 

Denumirea de Satmar vine de la oraşul unguresc 
Szatmar. Înainte de cel de-al doilea război mondial, un 
mare rabin, Joel Teitelbaum, s-a aflat acolo în fruntea unei 
mişcări ce se opunea cu violenţă sionismului, bazându-se 
pe profeția antică conform căreia evreii sunt sortiţi să 
trăiască răspândiţi în întreaga lume, până la venirea lui 
Messia. Aşadar, în concepţia celor ce aparţin sectei 
satmar, orice încercare de înfiinţare a unui stat evreiesc 
este prematură şi contrară scrierilor sfinte. Până într-atât 
încât, în timpul războaielor succesive în cursul cărora ţara 
s-a confruntat cu statele arabe, evreii satmar s-au rugat 
pentru înfrângerea Israelului. 

Cei mai mulţi dintre credincioşii satmar au fost trimişi, 
în 1944, la Auschwitz. Însă rabinul Teitelbaum şi câţiva 
supraviețuitori au reuşit să emigreze în 1945 la Brooklyn. 
La Williamsburg, aproape toţi evreii satmar sunt 
supraviețuitori proveniţi din lagărele de concentrare sau 
descendenţii lor direcţi. 

Unii experţi consideră că ei suferă de sindromul „post- 
holocaust”. Teama holocaustului există în subconştientul 
lor, constituie baza educaţiei şi aproape a tuturor 
conversaţiilor.  Şcolarii studiază acest subiect în 
amănunţime, dar informaţiile ce le sunt oferite se referă în 
exclusivitate la atrocitățile naziste săvârşite asupra a şase 
milioane de evrei. Sunt ignorate celelalte cinci milioane de 
victime ale sistemului nazist şi socotesc holocaustul ca pe 
o sancţiune divină impusă evreilor spre a-i pedepsi pentru 
sionism. 

Îi numesc nazişti pe toţi cei care nu sunt de acord cu ei. 


Când mă adresez unui evreu ca să-i explic că-mi caut 
copiii, că soţul meu i-a răpit, ostilitatea se naşte imediat. 
Cine sunt eu, să vin să-i perturb universul? Ah, da... sunt 
femeia care le-a făcut acea publicitate proastă! 

— Ba nu! Voi sunteţi cei care mi-aţi luat copiii! Voi mă 
obligaţi să vă fac această publicitate proastă. De ce faptul 
de a vă întreba pur şi simplu unde-mi sunt copiii constituie 
o publicitate proastă? 

Uneori am dreptul la cea mai cumplită insultă: 

— Fiică a lui Hitler ce eşti! 


KKK 


Omul pe care nu-l cunosc decât sub inițialele misterioase 
de „C.I.D”. telefonează foarte des la prietena mea Sabine 
şi întotdeauna cu taxă inversă, ceea ce-i permite să-mi 
vorbească ceasuri întregi şi să-mi ofere din abundență 
sfaturi - după el „eficace” - cu ajutorul cărora să mă 
infiltrez mai bine în comunitatea satmar. Principala lui 
ţintă este marele rabin Moise Teitelbaum. 

În mod evident, acest individ este motivat mai mult de o 
răzbunare personală decât de vreun interes oarecare faţă 
de copiii mei. Nu ştiu din ce cauză urăşte această 
comunitate şi, de fapt, nici nu-mi pasă de vreme ce-mi 
poate fi util. Urmez cu conştiinciozitate toate pistele pe 
care mi le indică. Bat la uşile pe care mi le indică el. Ii 
scriu şi rabinului Teitelbaum, fără a obţine niciun rezultat 
concret. 

C.I.D. Îmi sugerează atunci să le trimit petiţii rabinilor 
din Israel, pentru ca aceştia să ia legătura cu Chaim, în 
închisoare, şi să-l silească să-mi redea copiii, deoarece ei 
nu sunt evrei. Petiţiile aveau să rămână fără răspuns. 


KKK 


Un alt personaj ciudat - rabinul Greenberg. Un bărbat 
politicos, care lucrează într-un tribunal rabinic ce se ocupă 
cu problemele evreilor din Statele Unite şi Canada. 

Imbrăcat ca membrii clasici ai sectei hasidice, îmi pare 
mai accesibil decât ceilalţi. 

Pentru a-mi rezuma felul în care gândeşte el cu privire la 
acest subiect, îmi istoriseşte povestea unei femei creştine, 
convertite la iudaism. Părinţii ei erau foarte bolnavi şi ea 
voia să se întoarcă din când în când să-i vadă şi să-i ajute. 
Dar ei erau creştini. Cum ar fi putut să mai urmeze, 
locuind cu ei, preceptele cuşer? Sfatul rabinului a fost 
următorul: „Este vorba de părinţii tăi, nu-i poţi abandona. 
Ei nu sunt evrei, aşadar nu au nevoie de mâncare gătită 
cuşer. Descurcă-te cum poţi şi, dacă totul nu este sută la 
sută cuşer, Dumnezeu te va ierta, deoarece scopul tău este 
acela de a săvârşi o faptă bună”. 

Rabinul Greenberg priveşte cazul meu cu acelaşi bun- 
simţ. După ce a consultat câteva cărţi ale Legii, declară: 

— Este adevărat, copiii dumitale nu sunt evrei. Dacă au 
fost convertiți, convertirea lor nu este valabilă, fiindcă 
mama nu este evreică, iar pentru a se converti, ar avea 
nevoie de acordul dumitale. Potrivit legii, ai drepturi 
asupra copiilor. 

Este reconfortant, dar numai ca teorie. Rabinul 
Greenberg nu e membru al sectei satmar şi este notoriu 
faptul că satmarienii au propria lor interpretare a legii. 

Un alt sfat: 

— Detectivii dumitale sunt evrei dar nu şi pioşi, cum ai 
vrea ca evreii pioşi să-i asculte? 

Pentru a încheia, observă că presa s-a interesat de 
povestea mea dar că această publicitate n-a avut niciun 
impact asupra comunităţii evreieşti. Aş fi înregistrat un 
succes mai mare adresându-mă presei evreieşti. Ar trebui 


să iau legătura cu Chaim Shaulson, să public un anunţ în 
jurnalul lui şi să-l plătesc ca să scrie un articol pe tema 
aceasta. 


KKK 


Shaulson este originar din Israel. Tatăl lui a fost 
viceprimar al Ierusalimului, iar el este redactor-şef al unui 
ziar foarte controversat, Panim Chadachot - „Chipuri noi” 
- publicat în ebraică şi în idiş. Seria de articole cu privire 
la comunitatea satmar din New York i-a atras duşmani de 
moarte. Unul dintre fraţii hasidici a definit jurnalul lui ca 
fiind versiunea ebraică a ziarului Naţional Enquirer!î. Un 
necunoscut, care s-a plâns lui că a avut parte de represalii 
teribile din partea hasidicilor, a fost găsit înjunghiat pe 
trotuar. 

Nu sunt deloc liniştită când intru în biroul lui Shaulson, 
situat la subsolul unui apartament cu teancuri de ziare ce 
se înalţă până la tavan. Telefonul sună fără încetare, 
diverse persoane intră şi ies în fiecare clipă şi-i foarte greu 
să întreţii cu el o conversaţie normală. 

În jur de cincizeci de ani, cu tenul mai degrabă 
întunecat, este îmbrăcat ca un membru al sectei hasidice, 
dar perciunii lui sunt destul de scurţi. Debordează de 
energie. Se laudă că este singurul jurnalist care are acces 
la anumite informaţii, datorită experienţei sale şi 
apartenenţei la comunitatea hasidică. Şi îmi precizează că 
el nu este câtuşi de puţin satmarian. 

— Am contacte... ştiţi, aş putea să vă ajut să vă găsiţi 
copiii... 

Este clar că vrea bani. Acum m-am obişnuit, dar m-am 
14 National Enquirer (lb. engleză): Anchetatorul Naţional, ziar din 


categoria presei populare, specializat în fapte diverse de senzaţie, (n. 
a.) 


săturat să tot aud vorbindu-se despre bani. 

— Nu am bani. Dar dacă aflaţi ceva interesant, aş putea 
eventual face un împrumut la bancă. 

— Voi reflecta. 

Nu reflectează decât câteva zile şi îmi telefonează la 
Sabine acasă, rostind pe un ton enigmatic: 

— Poate că există o modalitate de a ne înţelege... 
Reveniţi să mai discutăm. 

De astă dată biroul lui e pustiu, ceea ce este 
surprinzător. Mă devorează din priviri. 

— Am găsit un mijloc de a vă ajuta. 

Ascult cu atenţie planul întortocheat pe care l-a 
conceput şi pe care mi-l expune în două limbi - ebraică şi 
engleză - în funcţie de dificultăţile de exprimare. 

— Iată... vă voi explica. Când un evreu hasidic influent 
îşi înşală soţia sau dacă situaţia este inversă, eu încep să-l 
filez pe vinovat, de obicei noaptea, pentru a aduna dovezi 
ale adulterului. Apoi îl pun în faţa faptului împlinit. Dacă 
nu plăteşte, expun povestea în ziarul meu. 

Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Un şantajist! Profitând 
de o clipă în care nu mă poate vedea, pun în funcţiune 
micul magnetofon din geanta mea. El îşi continuă 
expunerea pe îndelete, se mişcă în aşa fel încât să-mi 
atingă cu discreţie mâna sau să-şi pună un deget pe 
umărul meu. Trebuie să fac un mare efort de concentrare 
pentru a înţelege ce-mi spune, în limbajul lui pe jumătate 
englezesc, pe jumătate ebraic. 

În cele din urmă îmi sugerează să închiriez un mic 
apartament într-un imobil din cartier. În schimbul 
informaţiilor pe care le-ar putea obţine cu privire la copii, 
eu ar trebui să accept să devin amanta lui. 

— Sunt bărbat, ştii... şi toţi bărbaţii, au anumite nevoi... 

— Indrăzneşti să-mi propui aşa ceva? Eu îmi caut copiii 
de mai bine de doi ani şi dumneata îmi ceri aşa ceva?! 


— Stai o clipă... lasă-mă să-ţi explic. Dumneata nu eşti 
evreică. Pentru voi nu-i păcat să vă culcaţi cu bărbaţii. 
Dacă vreţi, puteţi schimba bărbatul în fiecare zi... Pe când 
femeile noastre nu au acest drept! 

Am mai auzit în Israel această vorbă vulgară în legătură 
cu femeile creştine: „Dacă te culci cu o creştină faci o 
faptă bună în ochii lui Dumnezeu...” 

Sunt atât de uluită de propunerea lui încât nu-mi vine în 
minte decât un singur răspuns: 

— Ştii că nu întotdeauna e aşa... nu toate suntem aşa... 

— Dar nu trebuie să respectaţi atâtea reguli ca femeile 
noastre! Pentru voi nu este ceva important! 

Ar trebui să-l pălmuiesc şi să părăsesc biroul chiar în 
clipa aceea. Dar stupefacţia mă ţintuieşte în loc, 
împiedicându-mă să mă înfurii. Individul este respingător, 
desigur, dar mi-ar putea furniza unele informaţii. Îl voi lăsa 
să-şi încheie exprimarea planului său greţos, măcar pentru 
a vedea ce are în minte. 

Işi propune să mă înveţe el însuşi arta de a fi amantă 
hasidică. Mă va angaja ca femeie de serviciu în casa unor 
evrei satmarieni, poate chiar în casa unui rabin. M-aş da 
drept o poloneză care nu vorbeşte ebraica, nici idiş. Ar 
trebui să tac ca o mută, ca să nu mă trădeze accentul meu 
franțuzesc. 

— Te voi învăţa să seduci un evreu hasidic, pentru că, să 
ştii, un hasidic nu se seduce aşa cum se procedează cu un 
creştin. Trebuie mai întâi să-i acorzi câteva mici intimităţi 
când soţia lui nu este de faţă. După aceea, când vei fi 
sigură, îi vei îngădui să se culce cu dumneata şi, pe urmă, 
după câtva timp, îl vei face să vină undeva, în altă parte, 
într-un loc în care vom avea posibilitatea să-l filmăm. 
Atunci vom putea să-l şantajăm, şi vei putea să-ţi 
recuperezi copiii. 

Propunerea lui este pe cât de dezgustătoare pe atât de 


absurdă, dar am forţa de a rămâne evazivă: 

— O să mă mai gândesc... vom mai vorbi... 

Transcriu această conversaţie, cu intenţia de a i-o 
înmâna lui Alan Presser, sperând că, la rândul lui, va putea 
face presiuni asupra acestui Shaulson, obligându-l să 
coopereze. El realizează o copie a înregistrării, o ascultă 
cu atenţie şi concluzionează: 

— Nu-i niciun dubiu, este un şantajist. Poate că vom 
reuşi să scoatem ceva de la el. / 


KKK 


Experienţa mea în această lume ciudată se îmbogăţeşte 
în ziua în care un rabin, pe nume Moreino, îmi telefonează 
la Sabine. Vorbeşte pe un ton glacial: 

— Am a vă spune ceva, dar nu la telefon. Să fixăm o 
întâlnire. 

Jim Stanco şi Alan Presser mă îndeamnă să exploatez 
această întâlnire. Este prima dată când un rabin hasidic 
mă contactează din proprie iniţiativă. Dar e posibil să fie 
vorba de o cursă, aşa că iată-mă transformată în spion. 
Sunt convinsă să port un microfon, ascuns sub 
îmbrăcăminte, pentru ca poliţiştii să ne poată asculta 
conversaţia în direct, dintr-o maşină. 

În ziua întâlnirii, un tehnician se ocupă de instalarea 
microfonului. Am slăbit mult şi îi este greu să monteze 
aparatura pe trupul meu scheletic. Cu centura şi cu 
sârmele din spinarea mea, am impresia că joc într-un film. 

Dacă mă simt în primejdie, voi utiliza un cod: va trebui 
să folosesc numărul 18 în mijlocul unei fraze. Atunci 
Presser şi un alt inspector vor veni în ajutorul meu. 
Prudenţa lor mă face să devin paranoică. Fusta mea nu 
este îndeajuns de lungă pentru a respecta pudoarea unui 
rabin şi, în drum spre destinaţia fixată, îi oblig pe poliţişti 


să se oprească la un magazin ca să-mi procur o alta. Chiar 
şi acoperită până la glezne, tot nu mă simt liniştită. 

Rabinul Moreino este foarte în vârstă, foarte pios şi 
foarte neîncrezător. Mă priveşte dintr-un apartament din 
Borough Park, nu departe de strada 43, unde a locuit o 
vreme Chaim împreună cu Iris Buttel. Sunt condusă într-o 
încăpere de formă pătrată, mobilată cu o mare masă şi 
câteva scaune. O perdea o desparte de restul 
apartamentului. Presupun că este vorba de o măsură de 
precauţie luată de rabin pentru ca întrevederea noastră să 
nu fie una compromiţătoare. O perdea nu este o uşă... 
Imediat se arată bănuitor: 

— Nu am încredere în dumneata! Poşeta dumitale va 
rămâne în afara acestei camere. Ai putea să ne înregistrezi 
convorbirea. 

Se aşază în faţa mea, în spatele biroului său încărcat cu 
teancuri de cărţi. Soţia lui, care îndeplineşte rolul de 
supraveghetoare, stă într-un capăt al încăperii. Rabinul ia 
o carte şi începe să psalmodieze rugăciuni, ca şi cum eu n- 
aş fi acolo. Cu glas timid, încerc să-i aduc aminte de 
prezenţa mea, dar el ridică mâna dreaptă, cu arătătorul 
îndreptat spre tavan, ca spre a-mi porunci să tac şi să 
aştept. Aşa se scurg câteva minute. Aştept. Cei doi poliţişti, 
în maşina lor, ascultă: când voi avea voie să vorbesc, va 
trebui să mă dovedesc la înălţime. 

În sfârşit, rabinul mi se adresează: 

— Soţia mea vă înţelege foarte bine situaţia. În timpul 
războiului a fost găzduită de o familie catolică, împrejurare 
care i-a permis să scape de nazişti. Vă veţi da seama că 
poate fi de partea dumneavoastră. Dar nu vă va vorbi... 

— Soţia dumneavoastră a avut mare noroc... 

Arunc o privire soţiei, care mă evită şi tace. 

— Decât să fie crescută ca o creştină, ar fi fost mai bine 
ca soţia mea să moară la Auschwitz sau la Treblinka. 


Vorbele acestea îmi taie respiraţia. Ce vrea să-mi dea de 
înţeles? Ura lui faţă de creştini, îndreptată împotriva 
propriei sale soţii? 

— Bine. Acum vom putea discuta despre ceva mai 
important. 

Ajungem cu greu la miezul problemei. Rabinul foloseşte 
metafore, face presiuni, şi abia la sfârşit mă lasă să 
întrevăd soluţia la care s-a gândit. 

— V-aţi pus problema dacă nu v-ar putea ajuta faptul de 
a deveni dumneavoastră evreică? 

În mod tacit, tocmai a recunoscut că nu sunt evreică şi 
că, prin urmare, comunitatea hasidică nu a crezut 
niciodată minciuna lui Chaim. Din faptul că nu sunt evreică 
decurge că nici copiii nu sunt evrei. Ceea ce îi contrariază 
enorm. Dacă m-aş converti, problema ar fi rezolvată. 
Problema LOR, evident. 

— V-aţi gândit vreodată să deveniți o „adevărată” 
evreică? 

Ştiu că se înţelege prin asta o evreică pioasă. Adică ani 
întregi de studii, în cursul cărora rabinii îi trântesc la 
examen pe candidaţi cel puţin de două ori la rând, în aşa 
fel încât să se încredinţeze că angajarea lor este serioasă. 

Ascult în tăcere, dând rareori aprobator din cap pentru 
a-l lăsa să-şi dezvolte ideea până la capăt. 

— Vom veni să controlăm cum progresaţi şi, după câtva 
timp, comunitatea hasidică va decide asupra calităţii 
convertirii dumneavoastră. Va decide dacă n-aţi acţionat 
cu scopul de a vă recupera copiii sau dacă sunteţi într- 
adevăr o credincioasă ferventă. 

Încă nu văd unde vrea să ajungă. 

— Cât timp va dura asta? 

— Un oarecare timp... 

Mai întâi ar trebui să mă căsătoresc cu un bun evreu. Şi, 
bineînţeles, să am cu el copii, iată ce m-ar închide definitiv 


în capcana lor. O mamă îşi iubeşte copiii, este incapabilă 
să-i părăsească. Dar unde vrea rabinul să ajungă de fapt? 

— Dacă bătrânii sectei apreciază că sunteţi o adevărată 
credincioasă, vă vor îngădui să reluaţi legătura cu copiii 
dumneavoastră. j 

Este o propunere ridicolă. Incearcă să mă facă să tac şi 
să-şi uşureze conştiinţa lor de răpitori. Dar eu merg până 
la capătul raţionamentului. 

— În urma acestei decizii, după cât timp îmi voi revedea 
copiii? 

— O săptămână, o lună sau cinci ani... nimeni nu poate 
spune. 

Dacă aş crede măcar o clipă că această tactică mi-ar 
putea reda copiii, m-aş strădui cel puţin să par sinceră. Aş 
fi în stare să suport o căsătorie cu un evreu hasidic, dacă 
un asemenea sacrificiu ar avea şanse să fie răsplătit. Dar 
numai procesul de convertire ar dura cinci ani. Apoi, ar 
trebui să mă mărit cu un evreu hasidic şi să-i fac copii; 
după aceea un rabin oarecare ar veni să-mi spună că nu m- 
am convertit cu sinceritate. În mod evident, membrii sectei 
satmar ar socoti că am acţionat din interes, de vreme ce ei 
au făcut presiuni asupra mea ca să mă convertesc. Cu alte 
cuvinte, niciodată nu mi-aş revedea copiii. In cel mai bun 
dintre cazurile rele, i-aş regăsi într-o zi adulţi. Şi între timp 
aş trăi ca prizonieră a duşmanului. 

Îmi exprim cu politeţe ideea, iar rabinul înalţă din umeri: 

— Este un risc pe care trebuie să vi-l asumaţi. 

_ Soția lui continuă să tacă. Expresia ei pare să spună: 
„Imi pare foarte rău”. Cum rabinul acesta ştie ceva în 
legătură cu copiii mei, nu vreau să-l jignesc punând capăt 
discuţiei. Foarte politicos îi răspund: 

— Voi lua în considerare propunerea dumneavoastră. Cu 
prilejul următoarei mele călătorii în Statele Unite, voi 
reveni să vă vizitez şi vă voi da un răspuns. 


Părăsindu-l pe rabin, nu mă pot împiedica să mă simt 
vinovată. Propunerea lui este ridicolă, nerealistă, deplasată 

— Rațiunea îmi spune asta - dar faptul de a o refuza îmi 
dă o senzaţie de vinovăţie. Poate că înregistrarea ne va 
permite să-l convingem pe procuror că acest om deţine 
informaţii referitoare la copiii mei şi că ar putea fi inculpat 
pentru piedici aduse justiţiei... 

Dar vai!... în maşina lor, cei doi poliţişti sunt într-o stare 
de agitaţie de nedescris. Furioşi. Microfonul n-a funcţionat. 
N-au reuşit să înregistreze nimic. Începeau chiar să se 
întrebe dacă nu cumva eram în pericol. 

În seara asta sunt complet deprimată. Dacă un lucru atât 
de simplu nu izbuteşte să funcţioneze, nimic nu va merge. 
Nimic. Niciodată. Am o presimţire neagră. 

Nu-ţi vei vedea copiii, Patsy. Te-ai împotmolit. Orice ai 
face, orice ai spune, orice ai încerca, evreii satmarieni au 
mereu ultimul cuvânt. Dialectica lor îngustă, sectară, te 
trimite întotdeauna înapoi, de unde ai plecat. 


KKK 


Multe persoane mă sfătuiesc să-mi pledez cazul în faţa 
unui tribunal rabinic. Dar aşa ceva implică nişte 
complicaţii infernale. Ar trebui mai întâi să găsesc un 
evreu pios care să accepte să reprezinte o creştină; n-am 
întâlnit niciunul în care să pot avea încredere. Nu ştiu dacă 
aş avea dreptul să asist la audiere, iar dacă procedura s-ar 
desfăşura în idiş n-aş înţelege nimic. Şi-n afară de asta, ce 
să aştept de la o asemenea procedură? Oamenii aceştia se 
prezintă în faţa lumii exterioare ca un front solidar. În 
interior sunt divizați într-o mulţime de celule, culte, 
grupări, comunităţi care se ceartă pentru cel mai mărunt 
detaliu de interpretare a Thorei. Au fiecare rabinul lor. 
Dacă un tribunal mi-ar fi favorabil, un altul ar da altă 


decizie, pentru simplul motiv că nu a judecat el cazul. În 
schimb, dacă un tribunal mi-ar fi defavorabil, decizia lui va 
fi considerată de toate celelalte ca fiind bună. 


KKK 


Mă întâlnesc, la sfatul lui Jim Stanco, cu o mamă a 
doisprezece copii, dintre care cei nouă mai mari au fost 
răpiți de către evreii satmarieni. 

Inainte de a mă duce la această întâlnire, Sarah mă 
atenționează. 

— Imbrăcaţi-vă într-un mod respectuos şi, mai ales, nu 
vă parfumaţi! Soţul meu nu trebuie să miroasă parfumul 
altei femei, şi nici pe-al meu nu are dreptul să-l respire 
decât dacă sunt disponibilă... 

Cuvântul „disponibilă” face aluzie la perioada de două 
săptămâni în timpul cărora sunt admise relaţiile sexuale. 

— Vă rog, fiți foarte atentă. După plecarea 
dumneavoastră nu trebuie să rămână nicio urmă de 
parfum... 

Sper că apa curată, fără urmă de săpun, nu parfumează 
pe nimeni. li respect condiţiile. 

Trei camere la etajul trei al unei clădiri foarte vechi. 
Metroul aerian trece prin faţa ferestrei. Zdroncănitul 
trenurilor ne întrerupe întruna şi face să se cutremure 
pereţii. Apartamentul are un miros de încăpere neaerisită, 
atmosferă apăsătoare. În dreptul tuturor ferestrelor au fost 
înghesuite mobile, ceea ce împiedică pătrunderea soarelui 
şi împrospătarea aerului. 

Locul acesta mă face să devin claustrofobă în aceeaşi 
măsură ca şi o cabină de ascensor. O puştoaică de patru 
sau cinci ani se străduieşte să schimbe scutecele unui 
sugar. Un mormoloc de doi ani îngăimă o rugăciune 
printre dinţii lui de lapte. Copiii aceştia au o paloare 


bolnăvicioasă - flori lipsite de lumină. 

— Mă puteţi aştepta un minut? în bucătărie este un 
şobolan şi, deoarece acolo doarme bebeluşul meu, încerc 
să-l prind într-o cursă... 

Douăsprezece sarcini au transformat-o pe această 
femeie într-un munte de cărnuri, greoi şi îndesat. Doi sâni 
enormi şi căzuţi ameninţă să se elibereze din rochia ei 
cafenie, plină de pete. Femeia vorbeşte destul de bine 
engleza. Cei trei copiii pe care îi creşte acum îi are de la al 
doilea soţ al ei. Ceilalţi nouă, rod al căsătoriei precedente, 
i-au fost luaţi când un tribunal rabinic a pronunţat divorţul. 
Nu vorbeşte decât despre sex. Primul ei soţ era un 
obsedat, un pervers. Ea se plânge îndelung şi cu detalii de 
care m-aş lipsi bucuroasă, de faptul că el voia să facă 
dragoste în poziţii netradiţionale 

— Singura poziţie tradiţională fiind cea numită „a 
misionarului”. 

— El voia s-o facem aşa cum fac câinii! Şi dacă refuzam, 
se ducea la altă femeie şi când se înapoia povestea tot. 

Aş vrea să fug. N-am niciun chef să aud soiul acesta de 
confidenţe sordide. Într-o societate în care asupra 
sexualităţii apasă atâtea interdicții, oamenii nu se gândesc, 
la urma urmei, decât la asta. 

Conversaţia noastră este mai degrabă un monolog - e 
întreruptă de sosirea soţului. De cum mă vede bate în 
retragere şi, ca un şcolar prins asupra unei fapte rele, se 
întoarce cu faţa spre perete. Femeia şopteşte: 

— Ştiţi, are cu zece ani mai puţin decât mine, şi e cam 
sărac cu duhul, dar nimeni nu voia să se însoare cu mine, 
eram prea bătrână... 

Femeia asta nu avea nimic interesant să-mi aducă la 
cunoştinţă. Copiii ei au fost preluaţi spre creştere de către 
sistemul de asistenţă socială al comunităţii. Cu ea, trăiau 
închişi în acest apartament, neavând niciodată voie să iasă, 


pentru a nu fi contaminaţi de lumea păcătoasă. Ea 
consideră că şcolile hasidice nu sunt îndeajuns de 
religioase. Tribunalul rabinic a decis însă că odraslele ei 
erau victime ale neglijenţei sale şi a hotărât să fie adoptați. 

Mă aflu din nou pe stradă, complet scârbită şi 
înnebunită. Oare copiii mei sunt condamnaţi să trăiască 
aşa? închişi undeva, fără aer, fără soare, sau poate şi mai 
rău, murind cu încetul în umbra unor minţi rigide... 

Nicio urmă de parfum. Niciun suflu de aer proaspăt, 
nicio rază de soare, pe scurt - nicio viaţă. Îţi vine să 
înnebuneşti. 


35. Povestirea lui Joseph 


Trebuie să-mi împart camera cu Yoley, fiul domnului şi al 
doamnei Jacobovitch, şi asta nu-mi place deloc. Ne certăm 
tot timpul, pentru orice, şi doamna Jacobovitch îi ia 
întotdeauna apărarea. În încăpere există un mic ventilator 
dar Yoley îl orientează mereu spre patul său. Şi, când 
încerc să-l întorc spre mine, ca să am puţin aer proaspăt, 
mă împiedică. Are doisprezece ani şi încă mai face pipi în 
pat. Asta îmi displace profund. 

La şcoală m-am împrietenit cu un băieţel pe care-l 
cheamă tot Yoley. Faţă de ceilalţi copii, ne facem că noi doi 
suntem poliţia. Toţi vor să fie prieteni cu noi. Nu-i voie să 
ne jucăm cu chibrituri sau cu focul, dar sunt unii băieţi 
cărora le place să se ducă pe ascuns în pădurea ce 
înconjoară Kasho Drive, ca să aprindă focuri. Tare le mai 
place să facă lucruri interzise. Eu şi Yoley îi spionăm şi îi 
luăm prin surprindere, strigând: „Te-am văzut!”. Şi îi 
ameninţăm c-o să ne ducem să le spunem părinţilor faptele 
lor. Câteodată îi denunţăm. 

Noi suntem şefii tuturor acestor copii şi asta ne amuză. 
La Kasho nu există şcoală pentru băieţi, aşa că trebuie să 


ne ducem să învăţăm în alt sat. Avem şcoală şase zile din 
şapte. În şcoală sunt aproape două sute de băieţi şi în clasa 
mea suntem douăzeci şi cinci. O oră pe zi învăţăm engleză, 
dar asta mai ales ca să putem rezolva problemele de mate. 
În cea mai mare parte a timpului studiem Biblia şi ne 
rugăm. Uneori trebuie să  repetăm împreună cu 
învățătorul: „Nu vom schimba modul nostru de viaţă! Vom 
respinge această societate! Vom trăi aşa cum au trăit 
strămoşii noştri!” 
Când voi fi mare, poate voi fi rabin. 


36. Zi de zi 


Am ratat audierea la care trebuia să se decidă soarta lui 
Chaim deoarece paşaportul meu expirase de două zile. 
Tata, furios din cauza neglijenţei mele, a plecat în locul 
meu la New York. Nu m-am putut duce şi eu decât mai 
târziu. Oricum, tribunalul şi-a amânat decizia. 

26 iulie 1989. FBl-ul refuză să ne ajute să-i căutăm pe 
copii deoarece aceştia nu sunt cetăţeni americani. Tata se 
înapoiază în Belgia, iar eu rămân să-mi continui 
istovitoarea anchetă în Brooklyn. 

Jim Stanco a comandat să se tipărească afişe. A folosit 
fotografiile făcute la Amsterdam şi sub acestea a cerut să 
se imprime un text, în engleză şi în idiş. 

Copiii mei mă privesc, chipul lor fiind reprodus pe un 
afiş de un galben intens, de douăzeci şi opt de centimetri 
pe treizeci şi cinci. Realitatea înscrisă pe afiş este stranie 
şi dureroasă: 

Nume: Simon Yarden; Născut la 2 ianuarie 1981; 
înălțime: aprox. 1,44 m; Greutate: aprox. 40 Mg; Ochi: 
căprui închis; Păr: negru; Limbi vorbite: multilingvă. 

Nume: Moriah Yarden; Născută la 7 iunie 1982; 
înălțime: aprox. 1,30 m; Greutate: aprox. 35 kg; Ochi: 


căprui închis; Păr: şaten închis; Limbi vorbite: multilingvă. 

Nume: Marina Yarden; Născută la 19 octombrie 1979; 
înălțime: aprox. 1,36 m; Greutate: aprox. 40 kg; Ochi: 
căprui deschis; Păr: şaten; Limbi vorbite: multilingvă. 

Aceşti copii au fost răpiți la data de 11 decembrie 1986 
de către tatăl lor, Chaim Yarden (zis Edwar sau Yarden), 
căruia nu i s-a atribuit dreptul de a-şi creşte copiii şi care, 
din ianuarie 1989 este arestat în aşteptarea pronunțării 
extrădării sale în Belgia. Urmează să fie judecat pentru 
răpire. 

La Biroul Central al Copiilor Dispăruţi şi Exploataţi din 
statul New York, puteţi telefona 24 de ore din 24, la 
numărul gratuit 1-800-FIND Kid (1 - 800 - 346 - 3543). 

Dacă daţi de urma acestor copii în afara frontierelor 
statului New York puteţi telefona la: 1-800 - 834 - 5678. 

Jim Stanco îşi asumă sarcina de a lipi el însuşi aceste 
afişe în cartierele hasidice, precum şi la postul de taxare 
de pe autostrada care duce spre munţii Catskill, unde mulţi 
evrei obişnuiesc să-şi petreacă vacanţa. 


KKK 


Înălţime aproximativă, greutate aproximativă. În asta 
constă nenorocirea mea. Am fost nevoită să dau o 
descriere aproximativă a înfăţişării copiilor mei. Cu Walter 
vorbesc atât de des despre ei încât el le-a făcut de pe acum 
loc între noi. Am petrecut doi ani şi jumătate cu umbrele 
lor şi el nu i-a văzut niciodată, însă, cu toate acestea, 
actualmente ei fac parte din familia lui. O familie pe care 
ar vrea s-o mărească adăugându-i un copil. Ca 
întotdeauna, reflectează mult asupra acestei idei. 

— Trebuie să fim siguri în ceea ce priveşte motivul 
pentru care vrem acest copil. Un copil nu-l poate înlocui pe 
altul. Dacă pe acesta îl vrem pentru el însuşi, atunci e bine. 


Deoarece niciodată nu vom înceta să-i căutăm pe ceilalţi 
trei. Niciodată. Dar eu nu mai pot continua să trăiesc în 
trecut. Walter are dreptul la un copil, şi Patsy de 
asemenea. Este o necesitate. 


KKK 


Curtea de Justiţie americană ordonă, la 14 august 1989, 
extrădarea lui Chaim. Acesta se opune fizic extrădării şi 
agenţii federali sunt nevoiţi să-l oblige să urce în maşină şi 
să-l silească să urce în avion. 

Eu mă aflu în Statele Unite şi trebuie să-i anunţ de la 
New York pe reprezentanţii presei din Belgia. La sosirea 
lui Chaim, jurnaliştii au invadat aeroportul din Bruxelles. 
Imaginile difuzate de televiziune sau tipărite în ziare sunt 
cele ale unui bărbat care merge cu capul în piept, târându- 
şi picioarele şi ascunzându-şi chipul. 

Poate că tata n-ar fi trebuit să vină, deoarece nervii i-au 
cedat. Ziariştii au văzut un bunic înnebunit de durere, 
incapabil să-şi stăpânească mânia în faţa celui care i-a 
făcut atât de mult rău familiei sale. Unii membri ai 
comunităţii evreieşti văd în Chaim biata victimă a unui 
bogat om de afaceri, a cărui influenţă şi putere ar fi 
nelimitate. Pentru evreii hasidici, Chaim a devenit un 
martir. Pentru justiţia belgiană, Chaim este un mormânt. 
La fiecare interogatoriu refuză să spună unde sunt copiii. 
Acest mutism atacă nervii tuturor. 


KKK 


La rândul meu, trebuie să mă pregătesc pentru procesul 
ce va urma, adunând mărturii prin care să dovedesc că nu- 
i maltratam pe copii, că erau sănătoşi şi fericiţi. Elevii 
institutului „Mater Dei” adresează comunităţii satmar 


această scrisoare simplă şi emoţionantă: 


„Domnilor. 

Suntem prieteni de-ai lui Moriah. Ne duceam la aceeaşi 
grădiniță ca şi Moriah dar, într-o zi, ea n-a mai venit, 
învăţătoarea ne-a explicat ce s-a întâmplat, dar noi n-am 
înțeles prea bine. Noul nostru învăţător ne-a explicat încă 
o dată totul. Probabil că nu este foarte amuzant să-ți 
pierzi, deodată, atât familia cât şi toţi prietenii. Ar fi 
formidabil dacă am putea să ne jucăm şi să învăţăm iarăşi 
împreună cu Moriah. Puteţi să faceţi în aşa fel încât să 
revină? 

Multumim”. 


La „Saint-Joseph”, elevii din clasa lui Simon îi scriu lui 
Chaim o scrisoare asemănătoare. O trimit pe adresa 
închisorii: 


„Domnule. 

Fiul dumneavoastră, Simon Yarden, este unul dintre cei 
douăzeci şi unu de băieţi înscrişi la cursurile de pregătire 
ale şcolii primare, în clasa domnului Ivo Devesse, la 1 
septembrie 1986. Trei luni mai târziu, pe 11 decembrie 
1986, a fost răpit împreună cu cele două surori ale sale din 
faţa şcolii noastre. 

Nu ştim ce i s-a întâmplat atunci colegului nostru şi nici 
surorilor lui. Din ziare, reviste şi de la televiziune, am aflat 
că locuiesc, fără îndoială, în Statele Unite, că mama lor, 
Patsy Heymans, face tot ce poate ca să-i găsească şi că 
tatăl lor este la închisoare. În clasa noastră discutăm 
foarte serios despre Simon. Ce s-a întâmplat cu el? Când 
se va înapoia? Aşa că ne-am hotărât să vă scriem 
dumneavoastră, care îi sunteţi tată, pentru a vă ruga în 
mod deschis: Vă rugăm, stimate domnule Yarden, redaţi-ni- 


l pe Simon! 

Continuăm să sperăm că Simon va fi în curând din nou 
printre noi şi vă rugăm, domnule Yarden, să binevoiţi să ne 
ajutaţi să-l regăsim. În numele tuturor colegilor lui de 
clasă”. 


Douăzeci de semnături copilăreşti le însoțesc pe cea a 
învățătorului şi pe cea a directorului şcolii. 

Walter şi cu mine pregătim dosarele pentru presă - un 
teanc de documente şi fotografiile copiilor. Dosare galbene 
pentru presa franceză, verzi pentru cea olandeză. 


KKK 


Palatul de Justiție din Bruxelles este un edificiu 
impunător, încoronat de o cupolă care domină o parte din 
cartierul afacerilor. Un portal mare se deschide spre un 
hol uriaş în care paşii răsună pe o pardoseală de marmură. 
Sala în care Chaim trebuie să se înfăţişeze în faţa 
magistraţilor, prevăzută pentru a cuprinde cincizeci de 
persoane, este supraaglomerată, în ea înghesuindu-se 
triplul acestui număr. Au venit şi mulţi dintre prietenii 
noştri. 

Scopul acestei prime audieri este acela de a se stabili 
dacă acuzatul vrea să facă apel faţă de condamnarea sa 
pentru răpire şi, în această eventualitate, dacă trebuie să 
rămână în închisoare până în ziua procesului. La vremea 
condamnării sale prin neprezentare, nu-şi putuse asigura 
apărarea. Deoarece el nu are bani, comunitatea hasidică i- 
a pus la dispoziţie un apărător. 

Tot ce vrem noi deocamdată este ca el să rămână în 
închisoare. Nu pentru a-l pedepsi, ci pentru a păstra o 
legătură cu copiii. Ori, din punct de vedere juridic, ne 
aflăm într-o situaţie incertă, deoarece Chaim a efectuat 


deja în Statele Unite şase luni din cele douăsprezece ale 
condamnării sale la închisoare. Nu-i mai rămân de ispăşit 
decât şase. Dacă ar fi eliberat, ar dispărea în lume, iar noi 
n-am mai dispune de niciun mijloc de presiune. 

Procurorul recunoaşte că este greu să-l menţină pe 
Chaim în închisoare: 

— Când este vorba de copii, nu există caz juridic simplu. 
Toate aceste infracţiuni implică o mare suferinţă şi de 
aceea fiecare caz în parte este studiat cu o atenţie 
deosebită. Al dumneavoastră este interesant, deoarece nu 
are precedent. Guvernul belgian nu s-a confruntat 
niciodată direct cu o comunitate religioasă puternică, 
adăpostită în spatele propriilor sale reguli şi care se 
situează deasupra legilor, atât belgiene, cât şi 
internaţionale. 

Procurorul - doamna De Vroede - se simte, în mod 
firesc, solidară. Este şi ea mamă a trei copii. 

Chaim intră în sala de audiere, escortat de un ofiţer de 
poliţie. Poartă o mică geantă doldora de documente şi cărţi 
religioase. În mână mai ţine şi un măr, pentru cazul în care 
i-ar fi foame... 

De când este în închisoare, religiozitatea i-a sporit, pe 
creştet are tradiţională calotă, iar perciunii îi sunt mai 
lungi ca oricând. Tenul, de obicei întunecat, a căpătat 
paloarea bolnăvicioasă caracteristică deţinuţilor. Cu capul 
plecat, cu umerii încovoiaţi, se uită cu încăpățânare în 
pământ. La fiecare întrebare a judecătorului îngaimă, în 
aceeaşi atitudine, un răspuns neinteligibil. 

— Vă rog să mă priviţi când vorbiti! 

Chaim ridică puţin capul, îşi repetă răspunsul, pretinde 
prezenţa unui interpret de engleză-franceză. Ştiu că este 
vorba de un vicleşug, deoarece el cunoaşte ambele limbi. 
Dar legea îi acordă acest drept. Aşadar prima audiere se 
opreşte aici, fiind amânată pe săptămâna următoare. Iar în 


săptămâna următoare, fiecare întrebare, fiecare răspuns, 
orice comentariu, indiferent în ce ar consta, trebuie să se 
traducă în ambele limbi, în aşa fel încât prea puţine 
probleme ajung să fie rezolvate. Dar mincinosul cade în 
propria-i capcană deoarece, pe neaşteptate, lasă să-i scape 
în engleză: 

— Nu, cuvântul acesta nu traduce întocmai ceea ce 
voiam să spun. 

Cuvântul în cauză este franțuzesc, aşadar el înţelege 
această limbă. Judecătorul îi aruncă o privire furioasă. 
Câteva minute mai târziu, Chaim se plânge că nici engleza 
lui nu este îndeajuns de bună şi cere un interpret de 
ebraică! Judecătorul înţelege perfect ce urmăreşte. Să 
lungească procedura, să poată câştiga timp datorită 
interpretului şi unei limbi pe care judecătorul nu o 
înţelege. Dar Chaim are acest drept şi şedinţa este încă o 
dată amânată. 

O nouă audiere; iată că vine interpretul de ebraică şi 
judecătorul reia laboriosul interogatoriu. Întrebare în 
franceză, traducere în ebraică, răspuns în ebraică - dar 
lung, lung, evaziv, complicat, ca şi cum Chaim n-ar reuşi să 
exprime cu claritate ce anume ar vrea să spună. Ceea ce-l 
obligă pe interpret să facă o traducere lungă. Când 
termină, judecătorul trebuie să rezume declaraţiile 
acuzatului pentru consemnarea modului în care decurge 
audierea. Acest rezumat trebuie să fie tradus după aceea 
în ebraică pentru a putea fi aprobat de Chaim. Deseori 
acesta se leagă de sensul exact al unui cuvânt, apoi 
găseşte un chiţibuş referitor la altul. Procedura se 
lungeşte, nervii încep să-mi cedeze şi, ca să mă calmez, 
scriu notițe despre modul de desfăşurare al procesului. 

De fiecare dată când în declaraţiile sale se referă la 
mine, Chaim recurge la franceză. Eu nu sunt soţia lui, sau 
fosta lui soţie, sau Patsy - sunt doamna Patricia Heymans. 


Privindu-l, cu umerii lui încovoiaţi cu încăpățânare, cu 
barba şi cu perciunii lui, mă întreb cum de m-am 
îndrăgostit de el. Nu am nicio explicaţie. Aşa a fost să fie. 


KKK 


Întotdeauna mi-a venit greu să-mi exprim sentimentele 
şi acum nu reuşesc nici măcar să spun cât sunt de 
înspăimântată în legătură cu copiii, cu educația pe care 
aceştia o primesc, cu stilul de viață ce li se impune. Dacă 
încerc să explic ceea ce simt, cuvintele mi se învârt în 
minte fără a izbuti să-mi iasă de pe buze. Am nevoie de 
ajutor, ştiu asta. La vremea când a avut loc răpirea am 
consultat un psihiatru, însă experiența s-a dovedit a fi 
negativă şi îmi repugnă să mai fac o altă încercare. 

Trebuie să vorbesc, să mă exprim. Aş vrea s-o fac, simt 
această nevoie, dar nu reuşesc. In cele din urmă, cu 
recomandarea unui prieten, îmi programez o consultaţie la 
un terapeut. Cunoscându-mi uşurinţa cu care bat în 
retragere, achit dinainte primele cinci şedinţe. Terapeutul 
este o femeie, începe prin a-mi declara că-mi cunoaşte 
familia, ceea ce mă face să mă simt tare prost. Apoi nu mai 
spune nimic. 'Tăcere. Eu aştept să-mi pună o întrebare, ea 
aşteaptă ca eu să vorbesc; ne privim. Este ridicol. Am 
nevoie de cineva care să mă ajute să vorbesc, să ies din 
cochilia mea, să-mi exprim sentimentele, să mi le 
limpezesc. Femeia asta ar putea să părăsească încăperea 
şi să pună în faţa mea un magnetofon - ar fi acelaşi lucru. 
De vreme ce eu singură nu sunt în stare, este de datoria ei 
să facă un efort. Dacă eu sunt blocată, ei îi revine sarcina 
de a găsi o soluţie. 

Cea de-a doua întrevedere este la fel de penibilă. Eu 
bâigui câteva fraze în legătură cu copiii, sperând să-i 
dezleg limba. Dar ea rămâne tăcută. Această experienţă e 


un eşec total. Nimeni nu mă va obliga să revin şi să mă 
instalez în faţa unui zid de tăcere. Tăcerea o ştiu pe 
dinafară, este singurul meu refugiu şi totodată otrava mea. 
Dacă un terapeut nu-i în stare să priceapă asta, ducă-se 
dracului! 


KKK 


Fericire! Aştept un copil de la Walter. Şi curajul îmi 
revine. Ca şi speranţa. Hotărârea de a-mi reîntregi familia 
este şi mai mare. Marina, Simon, Moriah, oriunde ați fi, vă 
voi găsi: acasă vă aşteaptă un al patrulea! 

Judecătorul este frustrat şi s-a decis să adopte o nouă 
tactică. Să ne aducă, pe Chaim şi pe mine, la o întrevedere 
faţă-n faţă în prezenţa unui ofiţer de poliţie, pentru a 
rezolva litigiul noi înşine. 

lată-ne aşadar faţă-n faţă. Nu simt nimic, nu mă 
preocupă decât un singur lucru: să capăt o cât de mică 
informaţie cu privire la copii. Cu glas calm, Chaim este 
primul care mi se adresează în ebraică: 

— Îţi voi face o propunere, dar trebuie să-mi făgăduieşti 
că nu vei vorbi cu nimeni despre asta. 

Inima îmi tresare; vreme de o secundă am speranţa 
nebună că-mi va spune ceva despre ei. 

— Îţi făgăduiesc. 

— Nu ştiu unde se află copiii însă, dacă accepţi să revii 
şi să trăieşti cu mine, să te căsătoreşti cu mine, îi vom 
căuta împreună şi îi vom găsi. 

Este serios! Bineînţeles că în faţa legii belgiene încă mai 
suntem căsătoriţi, dar ştiu că el vorbeşte despre o 
ceremonie hasidică. 

— Eu nu sunt evreică. Cum poţi tu, un evreu religios, să- 
i ceri aşa ceva unei creştine? 

— Se poate aranja. 


— Şi Iris? 

— Se poate aranja. 

Ca printr-o străfulgerare îmi dau seama că a negat ceea 
ce a afirmat cu două secunde mai înainte. STIE de unde să 
înceapă căutările! 

— Asta-i tot ce ai de spus? 

De obicei eu îmi respect promisiunile, dar nici nu se 
pune problema să mi-o ţin pe aceasta. Doâmna procuror 
De Vroede şi avocatul Buysschaert sunt imediat puşi la 
curent. Ei îl informează pe judecător, deoarece propunerea 
pe care mi-a făcut-o Chaim dovedeşte o dată mai mult 
complicitatea lui cu răpitorii. In consecinţă, incidentul este 
dezbătut în următoarea şedinţă de audiere. lar Chaim 
tratează lucrurile cu o aroganță ce-i trădează incapacitatea 
de a-şi asuma răspunderea propriilor sale acţiuni. Se 
înfurie împotriva mea: 

— Cum poate fi crezută dacă, după ce mi-a promis mie, 
soţului ei, că nu va spune nimic, s-a dus imediat să repete 
totul? 

Judecătorul respinge acest argument fals. 

— Conduceţi-l înapoi, în celula sa! 

O polițistă se apropie cu o pereche de cătuşe. Chaim se 
depărtează de ea cu dispreţ. Să fie atins de o femeie, ce 
umilire! O flacără de mânie se aprinde în ochii poliţistei 
care, pe un ton sec, îi ordonă să se supună. Ruşinat, îşi 
lasă capul în piept şi întinde mâinile. 


KKK 


Avocaţii lui Chaim înmulţesc la nesfârşit piedicile, 
pentru a amâna audierile din săptămână în săptămână. 
Toate astea fac să crească onorariile, ceea ce pe Chaim nu- 
l] deranjează... Banii pentru apărare provin din buzunarele 
comunităţii hasidice de la Anvers. La fiecare decizie a 


tribunalului, Chaim şi avocaţii lui fac apel. Aproape în 
fiecare miercuri asistăm la o nouă audiere. Unele dintre 
ele durează de la ora 13 până la ora 20. 

Chaim pretinde cu regularitate că extrădarea lui este 
ilegală. Judecătorul se vede nevoit să-l mustre. Se întâmplă 
uneori să nu bănuim şi nici avocaţii noştri să nu ştie ce se 
va petrece la următoarea audiere... M-am săturat. Se 
deliberează la nesfârşit cu privire la drepturile lui Chaim şi 
niciodată nu se vorbeşte despre copii. În tribunalul acesta, 
toată lumea uită adevărata miză a procesului: copiii mei. 
Câteodată îmi vine să mă ridic în picioare şi să răcnesc: 

— Dar drepturile Marinei? Ale lui Simon? Ale lui 
Moriah? 

Când, în fine, Curtea abordează acest punct esenţial. 

Chaim afirmă că nu i-a răpit pe copii. Foarte simplu, îl 
acuză pe tatăl meu de a fi săvârşit această faptă pentru a 
arunca răspunderea asupra ginerelui său, pe care-l urăşte. 
În ciuda stupidităţii acestei afirmaţii, noi trebuie să 
prezentăm dovezile care îl acuză: fotografiile făcute la 
Amsterdam şi la Washington, invitaţia de nuntă trimisă lui 
Chaim şi copiilor de către rabinul Tauberg, scrisoarea prin 
care rabinul cere pentru Chaim ajutorul comunităţii 
hasidice, spre a-i sustrage pe copii de sub influenţa unei 
mame nedemne şi creştine. 

La toate acestea, Chaim contraatacă: 

— Este o scrisoare furată! Şi dacă a fost furată, cum se 
poate şti dacă este autentică sau falsă? 

Judecătorul îi atrage atenţia că posedă dovada că 
această scrisoare este, într-adevăr, a rabinului Tauberg. 
Atunci Chaim neagă valabilitatea fotografiilor: 

— Fotografia asta este trucată! 

— Te-ai dus la Washington, da sau nu? 

— O singură dată, pentru foarte scurt timp. 

Dar asta, spune el, s-a întâmplat primăvara, în vreme ce 


fotografia, se vede bine, a fost făcută toamna, şi pe spatele 
ei se poate citi data: octombrie 1988. 

Judecătorul întreabă: 

— Oare la Washington arborii sunt ruginii primăvara? 

— Ei! Păi în Statele Unite anotimpurile sunt altfel! 

În şedinţa următoare aduc dovada, furnizată de 
ambasada Statelor Unite, că la Washington D.C. 
anotimpurile se succed ca şi în Belgia. Frunzele ruginesc 
toamna şi nu primăvara. Posed de asemenea documente 
meteorologice... 

— Cine a făcut această fotografie? întreabă judecătorul. 

Trebuie să se aştepte traducerea întrebării din franceză 
în ebraică, apoi cea în franceză a răspunsului dat în 
ebraică: 

— Ei, bine, nu ştiu. Domnul Jacques Heymans are bani, 
poate pe el ar trebui să-l întrebaţi cum a reuşit să facă 
această fotografie. 

Şi Chaim se întoarce spre asistentă, încântat de gluma 
lui. Este dezgustător. Niciun argument corect, niciun 
respect faţă de el şi de ceilalţi; drept orice logică - 
minciuna. 

În mod evident, judecătorul este convins de vinovăția lui, 
dar încă o dată suspendă şedinţa până săptămâna 
următoare. Uneori îmi vin gânduri de răzbunare... De 
pildă, să mă duc să le povestesc celorlalţi prizonieri ce a 
făcut Chaim. În închisori, cei vinovaţi de răpirea unor copii 
nu sunt deloc bine văzuţi... O bătaie zdravănă nu i-ar 
prinde rău. 

După nu mai ştiu câte audieri, Chaim sfârşeşte prin a-şi 
modifica declaraţia în legătură cu fotografia: 

— Mergeam pe strada 56, în Manhattan, când un bărbat 
pe care nu-l văzusem niciodată până atunci, un 
necunoscut, m-a oprit pe trotuar. Mi-a spus că se numeşte 
David şi că, dacă voiam să-mi revăd copiii, trebuia să mă 


duc la o anumită oră în faţa Casei Albe. M-am prezentat la 
întâlnire; necunoscutul se afla acolo, cu copiii. Am stat 
puţin de vorbă cu ei şi am putut constata că erau sănătoşi. 
Am luat cu toţii nişte răcoritoare, copiii păreau fericiţi. 
După aceea am plecat. 

— Nu i-aţi întrebat unde locuiau? La ce şcoală mergeau? 
Nici dacă nu doreau să rămână cu dumneata? 

— Erau sănătoşi, asta mi s-a părut de ajuns. 

— Dumneata eşti tatăl lor! Şi te încrezi într-un oarecare 
David? 

— Da, el ştie mai multe decât mine. 

Explicaţiile ridicole l-au enervat pe judecător şi 
scornelile lui Chaim depăşesc într-atâta limitele bunului- 
simţ, încât unul din avocaţii lui îi mărturiseşte avocatului 
nostru: 

— Nu mai pot susţine poziţia domnului Yarden! 

Asta înseamnă că o parte din comunitatea evreiască se 
leapădă de el. O uşă întredeschisă... Dar să iei contact cu 
lumea hasidică nu-i deloc treabă uşoară... Singurul lucru 
pe care-l pot face este să-i hărţuiesc fără răgaz. Capii 
comunităţii satmar trebuie să înţeleagă că nu-i voi lăsa să- 
mi scape. 

Există, la Bruxelles, un sediu central puternic al 
comunităţii evreieşti din Belgia, al cărei şef este rabinul 
Guigni. Îl rog să-mi dea o scrisoare prin care să ateste că 
întreaga comunitate dezaprobă purtarea lui Chaim şi care 
să le ceară tuturor evreilor să coopereze cu mine, în 
cercetările mele. Rabinul ştie că acum Chaim este membru 
al sectei satmar. 

— Este vorba de o grupare asupra căreia nu pot avea 
nicio influenţă. 

— Dar dumneavoastră reprezentați comunitatea 
evreiască din Belgia! Pentru mine ar fi un mare ajutor. 

Aveam să telefonez de mai multe ori până să primesc o 


scrisoare ce dezaproba, cu precauţie, purtarea lui Chaim 
Yarden. Nu asta mă va ajuta să-mi găsesc copiii, dar cel 
puţin nu mi se va reproşa că urmăresc o „vendeta 
antisemită”. 

Căci multe persoane mă acuză că transform afacerea 
aceasta într-un proces al religiei. Iar eu nu le pot da decât 
un singur răspuns: 

— Imi pare foarte rău, nu eu am transformat această 
afacere într-o problemă de religie. În ceea ce mă priveşte, 
Chaim ar putea fi creştin, musulman sau ateu - pentru 
mine ar fi exact acelaşi lucru. Mi-a luat copiii. 

Cunosc evrei religioşi precum şi evrei nereligioşi, 
oameni pe care-i respect şi în care am încredere. Lupta 
mea nu se îndreaptă decât împotriva lui Chaim şi a celor 
câţiva aliaţi iresponsabili ai lui. 

Avocaţii lui Chaim au ridicat în faţa Curţii şi această 
problemă, acuzându-mă că institui proces tuturor evreilor. 
Dar numai Chaim este acuzat; numai Chaim se consideră 
deasupra legilor. Dacă o sectă îl sprijină, se situează şi ea 
deasupra legilor. Eu nu sunt nici antisemită nici anti-orice 
altceva; nu sunt decât o mamă! 


KKK 


Pentru a-şi sărbători cei patruzeci de ani de domnie, 
regele Baudouin I acordă o amnistie generală, potrivit 
căreia se reduc cu şase luni pedepsele celor mai mulți 
dintre deţinuţii belgieni... La aflarea acestei ştiri ne 
cuprinde panica. Din fericire, procurorul deține atuuri 
legale. Chaim a contestat întotdeauna valabilitatea 
condamnării lui prin neprezentare. Se împlinesc şase luni 
de când susţine cu înverşunare acest principiu, aşa că 
amnistia nu se referă şi la el. Cu toate acestea, după 
răspândirea veştii, avocaţii lui se împăunează: 


— Mâine la tribunal vom asista la adevărata lovitură de 
teatru! 

Ascultând sfatul procurorului, ai noştri pregătesc în 
grabă o nouă reclamaţie, bazată pe interpretarea diferită a 
legii şi se asigură de cooperarea serviciilor de securitate 
de pe aeroporturi şi din gări. Dacă Chaim reuşeşte să 
obţină eliberarea, trebuie să încercăm să-l arestăm înainte 
ca el să părăsească teritoriul Belgiei. Simplul gând la o 
asemenea eventualitate mă îmbolnăveşte. 

La 21 ianuarie 1990, ziua mea de naştere, noul avocat al 
lui Chaim anunţă încă de la începutul şedinţei de audiere: 

— Clientul meu renunţă să mai conteste valabilitatea 
condamnării sale prin neprezentare la un an de închisoare! 

Toată lumea este surprinsă. Vasăzică asta era lovitura 
de teatru. Să înceteze contestaţia, pentru a putea beneficia 
de amnistie. Deoarece a efectuat mai mult de jumătate din 
durata condamnării, Chaim poate fi eliberat dacă îşi 
retrage contestaţia şi recunoaşte în mod implicit că este 
vinovat de răpire. 

— Nu. Nu recunosc că i-aş fi răpit pe copii. Dar îmi 
retrag contestaţia pentru a fi eliberat. 

Zi mare pentru ziarişti! Este prima oară când un acuzat 
pledează vinovat într-o problemă, declarându-şi în acelaşi 
timp inocenţa. 

Dar procurorul, doamna De Vroede, mai are o carte în 
mânecă. Un concept juridic care niciodată n-a fost aplicat 
în Belgia la genul acesta de afaceri, dar pe care ea este 
foarte hotărâtă să-l utilizeze. Recunoscând condamnarea 
prin neprezentare, Chaim tocmai i-a oferit prilejul de a 
recurge la acel concept. 

— Când Chaim Yarden a fost extrădat la Bruxelles, pe 14 
august 1989, a refuzat să dea autorităţilor informaţii 
referitoare la copii. Prin acest refuz, a agravat crima 
pentru care a fost condamnat în lipsă, comiţând un „delict 


continuu cu caracter repetitiv”. Cer aşadar o condamnare 
fermă pentru acest delict agravat, cu efect retroactiv. Zi de 
zi, acest om a adus piedici acţiunii justiţiei. 

Bineînţeles, apărarea ripostează susţinând că acuzaţia 
este fragilă, că deţinutul nu poate fi condamnat pentru 
tăcerea lui; că acuzaţia nu se referă la ceea ce a făptuit 
sau spus, ci la ceea ce n-a spus. 

Şi, desigur, avocatul nostru recunoaşte cu plăcere că 
inculpatul are dreptul să tacă, numai că refuzul lui de a 
răspunde unor întrebări referitoare la nişte copii dispăruţi 
a pus piedici cercetărilor întreprinse de poliţia judiciară. 
Conform unei stricte interpretări a legii, este vorba de 
obstrucţie. Drepturile copiilor, ale mamei şi cele ale 
statului trebuie să fie cântărite în raport cu drepturile 
deţinutului. 

Procurorul şi avocaţii noştri ştiu care este miza acestui 
proces. Dacă judecătorul le dă dreptate, va fi prima dată în 
Belgia când un tribunal va da o astfel de hotărâre. În 
anumite circumstanţe, tăcerea unui inculpat îl poate 
incrimina... 

— Vinovat de delict continuu! 

Doamna procuror De Vroede a câştigat. Cu capul plecat, 
cu nasul ascuns în barbă, deţinutul se înapoiază în 
închisoare. 

Zi de zi... 


37. „Vizită de masă” 


Pentru a vizita un deţinut există două posibilităţi. Una 
este impersonală: vizitatorul şi deţinutul sunt despărțiți 
printr-un geam şi nu comunică decât prin două telefoane. 
Cealaltă este denumită în jargonul penitenciarelor „vizita 
de masă”. Aş fi preferat s-avem între noi un geam, să fiu la 
adăpost de privirea lui directă, de răsuflarea lui. Ca să pot 


închide imediat telefonul dacă m-ar scoate din sărite. Dar 
când, cu inima strânsă, am cerut să-l văd, Chaim a insistat 
pentru o „vizită de masă”, fiecare din noi aflându-se de o 
parte şi de alta a unei mese, la o distanţă de un metru. 

Mă pregătesc să suport vreme de şaizeci de minute, nici 
mai mult nici mai puţin, această situaţie penibilă: să-i 
vorbesc, deoarece el reprezintă singura pistă care duce la 
copii. 

Închisoarea „Saint-Gilles” a fost concepută pentru a 
adăposti trei sute de deţinuţi, dar găzduieşte un număr 
dublu. Nu se pot primi simultan decât douăzeci şi cinci de 
vizitatori. Primul sosit este primul servit. M-am prezentat 
deci la ora şapte dimineaţa, însă până a mi se da voie să 
intru am aşteptat afară mai bine de un ceas. A urmat 
ritualul percheziţiei şi predarea legitimaţiei mele de 
identitate. 

Ca să-i ascund lui Chaim sarcina mea şi pentru a evita 
comentarii neplăcute din partea lui, am preferat să port o 
îmbrăcăminte largă. Cele douăzeci şi cinci de mese, în 
jurul cărora se află câte două sau trei scaune, sunt repede 
ocupate, şi în hărmălaia care începe, câţiva deţinuţi şi 
paznici îmi adresează, în tăcere, încurajări: 

— E formidabil ceea ce faceţi! 

— Continuati tot aşa! 

Oamenii aceştia m-au văzut la televizor. La sosirea lui 
Chaim mă simt complet pierdută şi stânjenită; el este 
singurul deţinut hasidic. Are dreptul să păstreze unele 
accesorii ale ţinutei sale tradiţionale. Străbate sala 
zâmbind cu dezinvoltură, sigur de sine, salutându-i pe 
ceilalţi deţinuţi, cu o atitudine total opusă celei a 
deţinutului şters şi umil prezent în faţa curţii. 

Cu craniul ras încadrat de perciuni, pare deplasat în 
locul acesta. De cum se aşază, cu capul înclinat într-o 
parte, relaxat ca într-un salon, începe un taifas de parcă aş 


fi o veche prietenă pe care n-a văzut-o de mult. Ce mai face 
familia mea, cum mă descurc, ce soi de slujbă am... Mă 
simt îngrozitor de nervoasă. Nu am nicio poftă să-l urmez 
pe acest teren. El ştie foarte bine pentru ce mă aflu aici, 
dar atacă toate subiectele posibile, numai pe acela 
referitor la copii nu. Trăncăneşte, trăncăneşte şi, privindu- 
l, realizez că individul îmi este complet indiferent. 
Constatarea aproape că mă uimeşte. Nu numai că nu-l mai 
iubesc, dar în faţa lui nu simt emoție nici cât faţă de o 
insectă. Nici măcar ură. Observ insecta. Aşa cum ar 
proceda un entomolog, cu un soi de curiozitate detaşată. 
Chaim ocoleşte problemele, inventează poveşti, neagă 
realitatea, se fuduleşte cu false certitudini: 

— Niciodată nu te-am bătut! Sau poate doar o palmă... 

— Unde sunt copiii, Chaim? 

De mai multe ori se face că nu aude. Apoi, după aceeaşi 
întrebare, schimbă subiectul. Încerc o altă tactică. 

— Îţi aduci aminte, când Marina era mică... 

Nici aşa nu merge. Cel din faţa mea nu este un tată, e... 
nu ştiu, un individ fără consistenţă. După ce acest joc 
stupid durează o vreme, simt că mi se face puţin greață. 
Sarcina mea, desigur, precum şi efortul de a-mi păstra 
calmul. 

— Unde sunt copiii, Chaim? _ 

De astă dată, tonul lui siropos devine tăios. Îndreaptă 
spre mine un deget acuzator: 

— Tatăl tău te-a obligat să faci toate astea! întreabă-ţi 
tatăl ce-a făcut cu ei! întreabă-l! Jacques Heymans i-a răpit 
pe copii ca să mă poată acuza de crimă şi să mă vâre în 
puşcărie! 

Incep să ameţesc. El continuă să-mi azvârle reproşuri: 
toate sunt doar rodul imaginaţiei mele, niciodată n-am 
mâncat bătaie, niciodată nu m-a pedepsit, nu sunt decât o 
puştoaică iresponsabilă, cu un tată atotputernic... Sfârşesc 


prin a mă întreba dacă realitatea era într-adevăr atât de 
cumplită cât este în amintirea mea. Îmi vine să vomit. 

Trei zile aveau să-mi fie necesare pentru a-mi reveni 
după acea „vizită de masă”. 

O a doua vizită, la câtva timp mai târziu. Aceleaşi vorbe 
întortocheate şi exasperante vreme de şaizeci de minute. 
Chaim ţine neapărat să-mi descrie tratamentul de favoare 
pe care l-a obţinut. O celulă doar pentru el, proaspăt 
zugrăvită, rufele i se spală şi are dreptul să stea cu lumina 
aprinsă după ora stingerii. Şi-a găsit un aliat în asistentul 
social al închisorilor, care îi dă voie să telefoneze din biroul 
lui oricând pofteşte. Are la dispoziţie toate cărţile 
religioase, i se furnizează hrană cuşer... 

De la un jurnalist aflu că un restaurant cuşer din Anvers 
îi livrează în fiecare săptămână un supliment de mâncare, 
plătit de comunitatea satmar a oraşului. Chaim primeşte 
de asemenea o importantă sumă de bani pentru bufet sau 
pentru a-i mitui pe slujbaşii închisorii în scopul obţinerii 
unor privilegii. 

Procurorul mi-a spus şi că deţinutul îi enervează foarte 
tare pe paznici invocându-şi cu orice prilej religia ca să 
beneficieze de anumite avantaje. O saltea mai groasă, 
deoarece scris este că el trebuie să doarmă pe o astfel de 
saltea, dreptul de a-şi curăța toaleta vinerea şi nu sâmbăta, 
ca toţi ceilalţi deţinuţi, fiindcă respectă Sabatul... Şantajul 
lui funcţionează: oricât ar fi de nemulţumiţi, paznicilor le 
este frică să nu-i acuze că au prejudecăţi împotriva 
iudaismului. 

De fapt, are genul de viaţă care îi place. O comunitate îi 
satisface nevoile, ca o mamă; nu este nevoit să muncească, 
doarme până la prânz. 

La a treia vizită cere veşti despre tata, pentru ca, 
imediat, să revină la laitmotivul lui: 

— El este cel care te-a obligat să mă părăseşti, nu pot să 


cred c-a fost iniţiativa ta! 

— De ce? 

— Pentru că mă iubeşti! Este evident! 

A patra vizită - şaizeci de minute cu aceleaşi vorbe. Îi 
place că vin să-l văd, asta îi permite să-şi repete jocul 
preferat: de-a şoarecele şi pisica. 

— Unde sunt copiii, Chaim? 

— IÎntreabă-l pe tatăl tău! El ştie tot! E bogat şi are 
relaţii! 

A cincea vizită. Vrea să recunosc că încă îl mai iubesc, 
că eram fericiţi în Israel, că eu sunt cea care niciodată n- 
am ştiut să apreciez norocul de a avea un soţ ca el... 

La cea de-a şasea vizită întârzie. După douăzeci şi cinci 
de minute pe care le petrec uitându-mă cu nervozitate la 
ceas, soseşte plin de sine şi nonşalant: 

— Nu reuşeam să mă scol din pat, paznicul a fost nevoit 
să mă aştepte... 

— Vreau să ştiu cum sunt copiii; trebuie să capăt veşti... 

— I-am încredinţat unor persoane care au grijă de ei! 

Este prima oară când binevoieşte să lase să-i scape un 
răspuns direct. 

— Cine sunt aceste persoane? Unde locuiesc? 

— Nu ştiu unde sunt şi nici nu vreau să ştiu. Copiii nu 
sunt la tine, ăsta-i esenţialul! 

De astă dată îmi este de ajuns. Nu-l mai suport. Se află 
aici doar de cinci minute, dar acestea sunt inutile. Mă ridic 
şi-l conving pe paznic să accepte să mă conducă afară 
înainte de încheierea orei la vorbitor. Îl las baltă acolo, cu 
rânjetul lui ironic, cu felul lui îngust de a vedea lucrurile, 
convinsă că niciodată nu voi obţine nimic de la el, nimic 
altceva decât această declaraţie laşă şi plină de răutate: 
„Copiii nu sunt la tine, ăsta-i esenţialul!” 

A fost cea de-a şasea şi ultima vizită pe care i-am făcut- 
0. 


KKK 


Pântecele mi se rotunjeşte şi unele persoane bine 
intenționate remarcă uneori: 

— Bravo! Cel puţin te-ai hotărât să uiţi trecutul! 

— Intorci pagina - aşa e mult mai bine! 

— Probabil că, până acum, copiii dumitale s-au obişnuit 
cu noua lor viaţă... 

Dacă aştept un copil, explicaţia este că eu şi Walter am 
decis împreună că, pentru cuplul nostru, e vital să facem 
proiecte de viitor. Fără a uita trecutul. Nu întorc defel 
pagina. Niciodată nu o voi întoarce. Oare înțeleg toţi aceşti 
oameni ceea ce le spun? Ceea ce fac? Leg laolaltă cele 
două lumi, trecutul şi viitorul, pentru a-mi continua drumul 
şi a-mi reuni familia. 

Ancheta continuă, în presă apar articole, primim 
telefoane trăsnite sau scrisori insultătoare... 

Există deţinutul care, contra unei sume de bani, e gata 
să facă pe denunţătorul... 

Există diverşi palestinieni care îi propun avocatului 
nostru să ni-i aducă pe copii cu forţa. 

— În viaţă? 

— Asta nu vă putem promite. 

Aflăm şi că „Ducesa” a pus la cale căsătoria lui Chaim, 
când de fapt se presupunea că lucrează pentru noi... 

Există de asemenea alarma falsă a ciudatului anonim 
C.I.D.: 

— l-am găsit pe copii! 

Stanco a reacționat imediat la această informație; eu am 
luat avionul, l-am deranjat pe procurorul american. Poliția 
a trimis oameni să supravegheze imobilul care ne-a fost 
indicat, la Williamsburg. Deoarece supravegherea nu a dat 
rezultate, am reuşit să pătrundem în apartamentul suspect 


sub pretextul că efectuăm un sondaj. Două fetiţe 
necunoscute m-au privit cu ochi calmi. Tragic de 
necunoscute pentru mine. 

Are loc şi arestarea lui Shaulson, jurnalistul amator de 
şantaj. Tocmai când a reuşit să-i stoarcă bani secretarului 
marelui rabin Teitelbaum pentru a nu mai scrie în ziarul lui 
articole despre evreii satmar, s-a lăsat prins în flagrant 
delict. Când am aflat că a fost eliberat pe cauţiune, m-am 
gândit că probabil avea nevoie de bani şi m-ar putea ajuta 
într-un mod mai eficace. 

— Douăzeci de mii de dolari cu plata înainte... 

— Şi dacă nu găseşti decât un copil? Eu îţi propun câte 
şapte mii de dolari pentru fiecare copil, depuşi într-un 
cont, ceea ce ar face cu totul douăzeci şi una de mii de 
dolari. Ce anume ştii dumneata? 

— Oamenii care-i cresc pe copiii dumitale au probleme. 
Cea mare se împacă greu cu despărţirea de mama ei. Am 
nevoie de trei mii de dolari în avans, pentru anumite 
persoane care posedă informaţii... 

— De acord, dacă-i scădem din cei douăzeci şi una de mii 
de dolari... 

În cele din urmă, Shaulson se mută fără a-şi lăsa noua 
adresă. 


KKK 


Timpul trece, false sperante, piste care se înfundă brusc, 
şi cel de-al patrulea copil al meu trebuie să se nască, în 
principiu în ziua de luni, 18iunie 1990. Nu mai călătoresc. 
Simt că va fi o fetiţă, deşi refuz o ecografie care mi-ar 
confirma. Discutăm despre alegerea prenumelui şi cădem 
de acord asupra lui Noélie. In ceea ce priveşte numele de 
familie, din păcate nu am de ales: va fi Yarden, deoarece 
încă mai sunt căsătorită legal cu Chaim. 


Joi, 21 iunie. Închisă în casă, aştept venirea pe lume a 
copilului meu când, deodată, sună telefonul. Aud un glas 
cu puternic accent idiş: 

— Posed informaţii cu privire la copiii dumneavoastră... 

După multe ezitări, lasă în cele din urmă să-i scape: 

— Fiul dumneavoastră Joseph trebuie să fie supus unei 
operaţii pe cord deschis, în ziua de Siulie. 

— Dar Simon n-a avut niciodată probleme cu inima! 

— Nu vă pot spune mai mult la telefon. În schimb mă pot 
întâlni cu dumneavoastră lunea viitoare. Dar dacă luaţi 
legătura cu poliţia, veţi avea necazuri. Sunt în relaţii cu 
Mossad-ul... Am şi o armă şi mă pricep s-o folosesc. 

Încerc să mă conving că-i vorba de o farsă de prost gust, 
dar vocea bărbatului era amenințătoare, sinistră. 

— Sunteţi sub supraveghere, ştiu unde locuiţi, ştiu tot ce 
faceţi! 

— Bine, de acord... unde? 

— O să vă sun din nou luni, la ora paisprezece. 

Consternată, mă reped la vecină, pentru cazul în care 
telefonul meu ar fi pus sub ascultare. Il anunţ pe ofiţerul 
de poliţie belgian care se ocupă de dosarul nostru. 
Indiferent dacă ameninţarea este reală sau nu, el ţine 
seama de ea. Poliţia va echipa linia mea telefonică în aşa 
fel încât să poată localiza viitorul apel al necunoscutului. 

Mă chinuie spaima. Sunt sigură că Simon n-a avut 
niciodată probleme cu inima, dar nu mă pot împiedica a-mi 
spune: „Şi dacă este adevărat? Din 1986 s-au putut 
întâmpla atâtea lucruri despre care nu ştiu nimic...” 


KKK 


Sunt pe punctul de a naşte, de trei zile deja. La cererea 
mea telefonică, medicul obstetrician refuză să declanșeze 
astăzi naşterea pentru ca să pot fi prezentă luni, la 


întâlnire. 

— Nu există niciun motiv de ordin medical pentru a o 
declanşa. Dar vă promit un lucru: chiar dacă vă veţi duce 
cu o ambulanţă, veţi fi luni la întâlnire. Doar dacă nu veţi 
naşte chiar în clipa aceea, evident. 

Duminică, ora nouă dimineaţa. Primele dureri uşoare. 
De data asta începe. Este al patrulea copil al meu, cea dea 
cincea sarcină, pot aprecia cu certitudine că voi naşte în 
cursul serii sau la noapte... Ziua aceasta trebuie s-o 
petrecem la ţară, la Nassogne, în familie, în jurul unui 
grătar, şi la aşa ceva nu renunţ. Mai am destul timp şi 
mare nevoie să mă destind. Nu spun nimănui nimic. Dar 
tot întrebând din sfert în sfert de oră cât e ceasul, îi 
trezesc lui Walter bănuieli. 

Pe la mijlocul după-amiezii travaliul a început şi plecăm 
de la Nassogne în jurul orei cinci. Walter conduce maşina 
cu viteză constantă, ca să poată cronometra contracţiile. 
Când sosim, frecvenţa este de cinci minute. Dar eu nu mă 
grăbesc. Ceva de lucru la o perdea. Nişte spaghete pentru 
Walter, căruia îi este foame. Simt nevoia să mă ocup de 
altceva. Vreau să fiu calmă, să controlez situaţia. Pierd apa 
în clipa în care pun spaghetele pe masă. 

— Acum, pornim? 

— Mai aşteaptă puţin. 

Strecor în geanta mea fotografia copiilor, cea care nu 
mă părăseşte niciodată; vreau să ia parte împreună cu noi 
la această naştere. Urcăm în maşină şi plecăm spre clinică. 
Abia când ajung în sala de naşteri îmi dau seama de 
nervozitatea mea. Stresul din ultimele zile nu m-a părăsit, 
ci doar mă prefac c-ar fi aşa. Ca să mă relaxez mi se face o 
injecție. 

— Pentru Walter este prima dată, însă pentru mine e 
aproape o rutină. 

— Te rog, Walter, du-te şi aşază-te pe scaun şi nu veni să 


mă sâcâi cu întrebări de genul „te doare”? Bineînţeles că 
doare. 

Walter face ce-i spun şi vorbeşte puţin. Infirmiera nu 
este tot atât de înţelegătoare. Sporovăiala ei continuă, 
solicitudinea ei mă enervează nespus de mult. Şi deodată, 
după o contracție îngrozitor de dureroasă, copilul se naşte 
în câteva minute. Capul a şi apărut când eu mă aflu încă în 
cărucior, şi Walter, alb la faţă ca varul, merge pe lângă 
mine. Noélie este foarte blondă, pielea ei are o nuanţă 
foarte deschisă, cum era şi a mea când m-am născut. 
Walter o duce în sala nou-născuţilor. O fetiţă frumoasă, 
robustă şi plesnind de sănătate. 

În dimineaţa următoare, luni, tăticul ei, istovit şi 
nefericit, vine să se aşeze lângă mine. 

— Ce nu-i în ordine, Walter? 

Ştiu. Bănuiesc. El vorbeşte lent, căutându-şi cuvintele: 

— În momentul acesta avem atâtea probleme, încât 
naşterea aceasta s-a redus la un eveniment banal, ca în 
ferme, când o vacă fată un vițel... Ar fi trebuit să fie ceva 
de vrajă pentru mine, dar există atâtea alte probleme... 

Este trist şi are dreptate. Toate s-au acumulat... Ba chiar 
şi-a pierdut şi el slujba. Printre atâtea dificultăţi, eu m-am 
blindat o dată mai mult împotriva unei senzaţii de spaimă. 
Poate de aceea am acţionat aşa de calm când Noélie îmi 
tortura pântecele pentru a veni pe lume. 


KKK 


Şi mai e şi întâlnirea aceea. 

În loc să las să se exprime imensa bucurie pe care ar 
trebui s-o simţim în faţa acestui copil fremătând de viaţă, 
eu chem la ora şapte dimineaţa poliţia ca să le spun unde 
mă aflu. Apoi Walter mă aduce acasă. Doi ofiţeri instalează 
aparatul de înregistrare. 


— Străduiţi-vă să vorbiţi cât mai îndelung cu putinţă... 
Ţineţi-l pe circuit ca să avem posibilitatea să localizăm 
apelul. 

Peste câteva minute, cu un avans de un ceas faţă de ora 
prevăzută, telefonul începe să sune. Mâna îmi tremură 
când ridic receptorul. Recunosc pronunţatul accent idiş. 

— La ora patru, duceţi-vă în cafeneaua de pe strada 
Vanderkindere. 

— Ce cafenea spuneţi? N-am înţeles adresa. 

Intrebarea mea îl alarmează imediat. Vorbeşte repede, 
îşi repetă amenințările, ceea ce îi convinge pe poliţişti că 
eu mă aflu realmente în primejdie. După doar două minute, 
interlocutorul meu închide telefonul. 

Apelul provenea dintr-o cabină telefonică de la metrou. 
Câţiva poliţişti se  năpustesc la faţa locului, dar 
necunoscutul a dispărut deja. 

Walter mă conduce înapoi la spital, ca s-o pot alăpta pe 
Noélie şi să mă odihnesc puţin. In timpul acesta, o duzină 
de poliţişti în civil supraveghează cafeneaua. 

Pic de somn, mă simt slăbită şi tare aş vrea să rămân 
aici, în patul meu şi să dorm cu copilaşul meu lângă mine. 
Dar se face ora când trebuie să plec. Am rugat-o pe 
cumnata mea să aibă grijă de fetiţă cât lipsesc eu. Trebuie 
să mă scol din pat, să urc în maşină şi să mă duc până în 
partea de sud a oraşului, pe strada Vanderkindere. Walter 
parchează maşina la colţul străzii şi eu mă ridic cu greu de 
pe scaun. După-amiaza este însorită şi e mult prea cald. In 
timp ce mă îndrept pe jos spre cafenea, scrutez feţele 
trecătorilor. Care dintre ei sunt poliţişti? Care este 
interlocutorul meu anonim? 

Când intru în cafenea, sunt fotografiată în mod discret. 
Poate că într-o zi îi voi arăta Noeliei acest clişeu... Mă 
aşez, singură, la o măsuţă din colţ; înspăimântată, 
nervoasă, slăbită, respirând precipitat din cauza efortului. 


Stând în faţa unei ceşti cu ciocolată caldă, studiez sala. 
Clienţii sunt numeroşi şi printre ei, cu siguranţă, se află 
poliţişti. Un bărbat stă singur într-un colţ, lângă fereastră, 
citind un ziar şi bând cafea. Deodată lasă în jos ziarul. 
Privirea i se înfige într-a mea, pare încordat. Eu întorc 
imediat capul, uitându-mă pe fereastră. 

Se scurge astfel o oră, cu o încetineală ucigătoare. 
Diverşi oameni intră şi ies; doi clienţi discută glumind cu 
patronul cafenelei încă de când mă aflu aici. Mai e şi 
bărbatul solitar, cu ziarul lui. Mă doare spinarea, mă dor 
picioarele, aici este îngrozitor de cald şi eu transpir ca într- 
o saună. 

Singuraticul îşi împătureşte jurnalul, îl pune pe masă şi 
comandă o a doua cafea. Işi reia ziarul. Se uită de mai 
multe ori în direcţia mea şi pe chipul lui detectez o 
îngrijorare. De ce mă priveşte? Dacă este individul meu, 
pentru ce nu vine să-mi vorbească? Comand încă o 
ciocolată. Se mai scurge o oră. 

Aş da oricât ca să mă pot lungi, să-mi odihnesc 
picioarele, într-un loc răcoros. M-am săturat de atâta 
aşteptare. Mi-e de ajuns... Pentru nimic. 

Şi atunci sună telefonul; este chemat unul dintre bărbaţii 
care stăteau la taclale cu patronul. Vorbeşte câteva 
secunde, pune receptorul în furcă şi se îndreaptă spre 
mine, înălţând din umeri cu un gest de descurajare. 

— Să mergem... 

Mă gândesc din nou la individul cu ziarul, care a rămas 
tăcut. Unul dintre inspectori recunoaşte că e posibil ca el 
să fi fost autorul apelurilor telefonice dar, oricum, este 
prea târziu ca să se mai acţioneze. Dacă era el şi n-a 
vorbit, poate că-l văzuse pe Walter pe stradă. 

Dar ce scop au aceste false alarme, aceste false întâlniri, 
aceste ameninţări? La ce bun? 

Necunoscutul nu avea să mai telefoneze niciodată. 


KKK 


Două zile mai târziu ne-am destins îndeajuns pentru a ne 
extazia în fața Noéliei. Dar vreme de o săptămână încă mai 
rămân sub supraveghere la spital, cu un ofițer de poliție de 
pază lângă uşa mea. Nimeni nu mă poate vizita fără să-şi 
decline identitatea. Măsurile de securitate sunt atât de 
stricte încât chiar şi părinţii mei întâmpină dificultăți când 
vin să mă vadă. Am senzaţia că, atât eu cât şi copilul meu, 
suntem la închisoare. 

Povestea aceea cu operaţia pe cord deschis i-a dat de 
lucru lui Jim Stanco vreme de câteva săptămâni. A 
verificat-o în toate spitalele din împrejurimile New York- 
ului - nu s-a efectuat nicio operaţie pe cord deschis asupra 
vreunui băieţel de vârsta lui Simon. Să fie oare vorba de 
altă operaţie? în altă parte decât într-un spital? Fără a 
înlătura cu totul această eventualitate, nu reuşesc să cred 
aşa ceva, ar fi prea mare enormitatea. Dar fiul meu... mi-e 
teamă să nu fie cu adevărat bolnav, undeva, în această 
lume primejdioasă. Îmi este atât de frică! 

Timpul trece şi, odată cu trecerea lui, îmi este tot mai 
teamă să nu mă uite copiii. Mă uită. 

Aflu astfel din nou ceea ce ştiu toate mamele. 
Capacitatea de a iubi sporeşte cu fiecare naştere. Se face 
loc pentru copilul următor fără ca locul celorlalţi să se 
micşoreze. Îmi este dor ca niciodată de Marina, de Simon 
şi Moriah; casa de la numărul 9 de pe Rue Verte răsună de 
tăcerea lor, în jurul leagănului No€lei. 

Am înlocuit paturile alăturate din camera fetelor prin 
paturi suprapuse, ca să instalez aici leagănul Noelei. 
Camera fetelor. Camera lui Simon... Lumea în care trăiesc 
ei acum le sădeşte în minte că, pentru ei, orice contact cu 
creştinii este dăunător. Au fost învăţaţi să mă urască. 


Poate că niciodată nu mă vor ierta că i-am părăsit. În 
logica lor, absenţa mea este un abandon. 

Mă las pradă gândurilor negre. Poate nu mă vor crede 
când le voi povesti ce s-a întâmplat, anii petrecuţi în 
căutarea lor, cu disperare. Anii... 


38. Povestirea lui Sarah 


Am început să mă gândesc serios la unele lucruri. Ştiu 
că m-am născut în Belgia, ştiu că domnul şi doamna 
Jacobovitch nu sunt adevărații mei părinţi. Nu am voie să 
vorbesc despre asta, dar în minte mi se ivesc unele 
imagini. Imaginea unei case în care locuiam înainte. Ştiu 
că era înconjurată de munţi şi că acolo veneau mulţi 
vânători. Era un loc tare frumos, cu o grădină mare. 

Ştiu că am o mămică, undeva. În mod obligatoriu, doar 
n-am căzut din cer. Dar nu trebuie să spun asta. Încerc să- 
mi aduc aminte de mama mea. Mă străduiesc mult, foarte 
tare, dar nu reuşesc să-i văd faţa. Nu văd decât un singur 
lucru: un păr lung. 


39. Manipularea 


În fiecare săptămână găsim mijlocul prin care să trezim 
interesul vreunui ziarist faţă de povestea noastră. In 
Statele Unite, în Anglia, în Belgia, repet la nesfârşit, cu 
aceeaşi tărie şi convingere, motivele luptei mele. Presa nu 
face decât să exploateze latura spectaculoasă a situaţiei, 
uzând de titluri bombastice de genul: „Lupta unei mame 
pentru a-şi smulge copiii din ghearele unei secte 
puternice”, sau orice reclamă destinată să atragă atenţia - 
presiunea se va exercita cu şi mai mult forţă asupra 
membrilor sectei satmar. Presa şi televiziunea sunt arme 
pe care le urăsc, dar care îi pot obliga să iasă din umbră. 


Am întotdeauna grijă să explic cu claritate jurnaliştilor 
poziţia mea: 

— Nu mă bat pentru că fiicele şi fiul meu sunt crescuţi 
de nişte evrei. Mă bat fiindcă mi se refuză să-mi fie redaţi, 
deşi tatăl lor se află la închisoare. Consider că aceşti 
oameni au dreptul de a trăi aşa cum vor ei, le respect 
credinţa dar nu sunt evreică. Căsătoria mea cu tatăl 
copiilor este una civilă. Din punct de vedere al religiei 
evreieşti, nu este valabilă deoarece nu a fost consfinţită de 
un rabin. Ba chiar, în concepţia unora, Chaim n-ar trebui 
să-i socotească pe copiii noştri ca fiind ai lui, deoarece ei 
nu sunt evrei. Comunitatea satmar l-a crezut pe Chaim la 
început, când el a pretins că eu m-aş fi convertit. Nimeni 
nu şi-a dat osteneala să-i verifice spusele. Probabil le-a 
arătat o hotărâre judecătorească prin care i se încredința 
creşterea copiilor în Israel, fără a preciza că acea hotărâre 
a fost revizuită. L-au crezut, desigur, şi când a susţinut că-i 
maltratam pe copii. Dar cred că acum au înţeles căela 
minţit. Că nu este un erou care-şi sacrifică libertatea 
pentru binele copiilor lui. Că eu sunt creştină; că 
tribunalele belgiene, engleze şi americane mi-au 
recunoscut dreptul de a-mi creşte copiii. Şi, ceea ce este şi 
mai important, că nici copiii nu sunt evrei. li adresez 
aşadar comunităţii satmar următorul mesaj: „Ştiu că încă 
de la început Chaim v-a minţit. Este trist, dar acum 
cunoaşteţi adevărul. Purtaţi-vă cu nobleţe, redaţi-mi-i pe 
Marina, pe Simon şi pe Moriah”. 

Mi se întâmplă ca în faţa unor jurnalişti să-mi fie greu să 
îmi stăpânesc mânia: 

— Au fost înşelaţi, asta i se întâmplă oricui. Dar acum ei 
cunosc adevărul şi nu vor să-şi reconsidere poziţia. Religia 
n-are nicio legătură cu toate astea, dar niciodată nu-i voi 
putea ierta pe satmarieni! 

Evreii hasidici nu au voie să se uite la televizor, să 


asculte radioul, să citească ziarele laice. S-ar putea crede 
aşadar că viaţa publică a planetei nu îi priveşte. Şi totuşi, 
în mod paradoxal, de fiecare dată când apare un reportaj 
referitor la noi, ei sunt la curent cu declaraţiile mele. 

Ziarul Belgish Israelitish Weelblad - un hebdomadar 
evreiesc -, precum şi Regards publică articole ce 
condamnă comportamentul lui Chaim. Şi această 
publicitate negativă stârneşte mare frământare printre 
evreii hasidici. Mai cu seamă în Belgia. Câţiva comercianţi 
de diamante din Anvers fac brusc încasări mai mici, fiind 
părăsiţi de unii clienţi revoltați, care preferă să li se 
adreseze negustorilor indieni. 

De când s-a pornit lupta pe plan mediatic, simt că 
întreaga comunitate dezaprobă răpirea. Din păcate, ştiu şi 
că secta satmar nu ascultă decât de propriile sale legi. 


KKK 


Octombrie 1990. Aproape patru ani de luptă. Pentru a 
nu ştiu câta oară, tata şi cu mine luăm avionul spre Statele 
Unite. O iau şi pe Noélie, în vârstă de patru luni. Prietena 
mea Sabine se va ocupa de ea în timp ce mă duc lao 
întâlnire importantă. C.I.D., corespondentul anonim cel 
mai vorbăreţ, care nu a încetat să-mi telefoneze cu taxă 
inversă pentru a-mi da sfaturi, s-a hotărât să se arate. 

Descoperim un omuleţ bărbos, în jur de cincizeci de ani, 
într-o continuă agitaţie. Este israelit prin naştere, evreu 
ortodox, dar nu hasidic. Este îmbrăcat în veşminte de 
culoare închisă, poartă tradiţională calotă, dar perciunii săi 
sunt foarte scurți. Ne primeşte într-o garsonieră 
minusculă, echipată cu o masă, un colţar de bucătărie şi un 
pat care serveşte şi ca scaun precum şi ca garaj. Ca să ne 
poftească să luăm loc, este nevoit să ia de pe el o bicicletă. 

Povestea lui e banală şi totodată patetică. A fost 


căsătorit cu o evreică religioasă mult mai ferventă decât el. 
După un divorţ penibil, soţia şi copiii lui au plecat să 
trăiască în sânul unei comunităţi satmar. C.I.D. s-a hotărât 
să se răzbune şi eu constitui piesa principală a planului pe 
care l-a conceput... Ar vrea ca eu să mă căsătoresc cu el. 
Apoi vom avea o fiică - este convins că va fi o fiică - şi 
după aceea, când eu voi face cu adevărat parte din 
comunitatea evreiască religioasă „vom cutreiera lumea în 
căutarea Marinei, a lui Simon şi a lui Moriah. 

Ca de obicei, evit să-i rănesc direct pe oameni, 
respingându-le chiar şi cele mai nebuneşti propuneri. Şi 
Dumnezeu mi-e martor de cât de trăsnită e aceasta! Pentru 
a nu închide nicio uşă şi a nu secătui nicio sursă de 
informaţii, declar că voi „reflecta”. 

După înapoierea noastră în Belgia, încep să primesc o 
serie de scrisori cu plicuri roz-bombon, care conţin 
declaraţii de dragoste pătimaşe. C.I.D. Îmi trimite chiar şi 
o fotografie a lui, ca un îndrăgostit lulea. Apoi o hărţuieşte 
la telefon pe mama, ca să şi-o câştige aliat pentru cauza 
lui. Şi ea este cea care închide acea uşă: 

— Ascultă, domnule, Patsy este fericită cu Walter şi cu 
copilaşul ei, foarte fericită! Se vor căsători, aşa că las-o în 
pace! 

De atunci, n-am mai primit veşti de la C.D, 
răzbunătorul îndrăgostit. Insă îşi face apariţia un alt 
personaj, de un cu totul alt gen. 


KKK 


În cursul uneia dintre nesfârşitele audieri, un bărbat 
îmbrăcat ca evreii hasidici cere să ia cuvântul. Se prezintă 
sub numele de Simon Friedman. Declară că este om de 
afaceri şi că reprezintă comunitatea satmar din Anvers, 
care l-a însărcinat să urmărească procesul lui Chaim 


Yarden. Judecătorul îl ascultă. 

— Ţin să vă spun că, desigur, comunitatea satmar nu are 
nimic de-a face cu această afacere. Familia Heymans se 
înşală. Îmi pare foarte rău pentru sărmana femeie. Îmi voi 
da toată silinţa ca s-o ajut. Dar nu vreau să-l întâlnesc pe 
Chaim Yarden, care a acţionat în mod total greşit. 

După audiere, în timp ce discutăm cu avocaţii noştri, 
Friedman începe o conversaţie cu fratele meu Eric. 

— Am primit enorm de multe apeluri de la o persoană 
anonimă care-mi cere să găsesc o soluţie pentru această 
problemă delicată. Am acceptat să servesc drept 
intermediar. V-aţi putea convinge familia să colaboreze cu 
mine? Am putea rezolva pe cale amiabilă această 
problemă. 

Fără îndoială interesat, Eric îl ascultă cu răbdare pe 
personaj însă, pe măsură ce discuţia avansează, 
răspunsurile la întrebările lui devin din ce în ce mai 
evazive. 

— Când vi s-a telefonat? 

— Nu mai ştiu, în timpul călătoriilor mele... 

— Dar vi se telefonează acasă, la Anvers? 

— Nu. Nu... în altă parte, nu acasă. 

— Puteţi lua legătura cu acel interlocutor? 

— Nu am această posibilitate, nu ştiu cum să procedez... 

Fratele meu are o fire impulsivă. Il etichetează pe 
individ drept un tip antipatic şi nu mai vrea să continue 
conversaţia. Când îmi relatează convorbirea, este furios la 
culme. Îl acoperă pe Friedman cu toate ocările posibile, 
fără a-l menaja. 

— L-am făcut să priceapă ce părere am despre 
satmarieni. Şi despre josnicul lor complot. Nu te încrede în 
individul ăsta, Patsy! 

Avocatul nostru nu are încredere în el, Walter nu are 
încredere în el. În anturajul meu, Simon Friedman 


întruneşte unanimitatea. 

— Ciudat martor... 

— Nu părea să fie în largul său... 

Deoarece s-a prezentat el singur ca fiind purtătorul de 
cuvânt al comunităţii satmar şi a dat impresia că ştie 
multe, doamna procuror De Vroede cere poliţiei să-l 
supună unui interogatoriu oficial. Inspectorul Humbeek îl 
audiază îndelung, înainte de şedinţa următoare, dar nu 
descoperă niciun indiciu pentru a-l acuza pe Friedman de 
vreo complicitate oarecare. 

Individul declară că s-a prezentat la tribunal numai 
pentru a ne „ajuta să rezolvăm afacerea Yarden, veghind 
totodată asupra intereselor fiecăruia”. 

Şi săptămână de săptămână este prezent la audieri. 
După o vreme, se hotărăşte să mi se adreseze în particular. 
Cu glas scăzut, şopteşte: 

— Pot să vă ajut. Putem negocia. N 

Şi, spre marea mea mirare, îmi strânge mâna. In mod 
normal, evreii haisidici nu au voie să atingă o femeie care 
nu face parte din familia lor. Infățişarea lui este cea a 
tuturor hasidicilor, în afara unui singur amănunt 
caracteristic: nu poartă ochelari. Este probabil unul dintre 
puținii evrei hasidici a căror vedere nu s-a deteriorat în 
cursul intensivelor lecturi din copilărie. 

Friedman vorbeşte fluent franceza, cu un uşor accent 
idiş sau german. E satmarianul cel mai elegant pe care l- 
am întâlnit vreodată. Părul cărunt îi este tuns scurt, dar 
plin de mătreaţă. 

Îşi trece neîncetat mâna peste gulerul şi umerii hainei, 
presăraţi cu mici cojiţe albe. Mă întreb ce legătură poate 
avea cu copiii mei. Directă? Indirectă? 

— Cu ce vă ocupați, domnule Friedman? 

Scoate din buzunare câteva pacheţele învelite în foiţă, în 
timp ce stăm în picioare pe trotuarul din faţa Palatului de 


Justiţie, le despătureşte liniştit şi-mi arată un sortiment de 
pietre preţioase. Râzând vesel, îmi atrage atenţia asupra 
unui superb inel cu diamante. 

— Acesta e pentru soţia mea! 

Spre deosebire de cei apropiaţi mie, am senzaţia că o 
negociere cu el ar fi posibilă. La puţină vreme după aceea, 
Simon Friedman mă invită telefonic să-l vizitez la Anvers, 
la numărul 11 pe strada Jacob Jacobstraat. Pretinde că are 
veşti referitoare la copii. 

— Nu vorbiţi cu nimeni despre conversaţia noastră, fiţi 
discretă în legătură cu tot ce vă voi spune. Asta-i 
important. 

Cercetările se află într-un punct mort, nu avem nicio 
pistă nouă, iar eu am impresia că înot împotriva 
curentului, că sunt trasă de reflux spre larg. Din ce în ce, 
un singur gând mi se instalează în minte: Patsy, nu-i vei 
revedea niciodată! 

Atunci mă decid să mă duc la Anvers, să-l văd pe 
Friedman. Nu am nimic de pierdut. 


KKK 


Mărunta comunitate hasidică de la Anvers controlează 
un enorm procent al comerţului mondial cu diamante şi 
trăieşte într-un perimetru restrâns, cuprins între străzile 
Mercator şi Relikan. Aici a fost găzduit Chaim după 
săvârşirea răpirii, într-una din aceste case, într-unul din 
aceste mici imobile de două său trei etaje, deasupra unor 
restaurante şi băcănii cuşer. Străzile sunt populate cu 
siluete negre, băieţi cu perciuni lungi coborându-le până 
pe umeri, cu ochelari cu lentile groase... Aşa cum, fără 
îndoială, poartă şi Simon. 

Friedman îmi arată cu mândrie o colecţie de miniaturi 
din argint. Soţia lui poartă ostentativ bijuterii de preţ. 


Familia posedă un televizor şi un videocasetofon. Omul 
acesta îmi pare a fi foarte inteligent şi face impresia că ar 
vrea să mă ajute. Este el însuşi tatăl a zece copii, iar soţia 
lui aşteaptă un al unsprezecelea. Friedman insistă asupra 
faptului că este satmarian, că reprezintă comunitatea 
satmar, dar că nu printre membrii sectei satmar se află 
copiii mei. 

— În orice caz, nu vă faceţi griji, sunt sănătoşi. Nu ştiu 
unde se află, dar ştiu că sunt îngrijiţi foarte bine. 

— Cum de ştiţi asta? 

— Prin omul meu de legătură anonim. Mi-a spus că 
persoanele care se ocupă de copiii dumneavoastră nici nu 
bănuiesc că au fost răpiți. Dacă reuşim să le convingem că 
soţul dumneavoastră le-a minţit, vom putea negocia 
întoarcerea copiilor. 

— Dar nu există nicio posibilitate de a vorbi cu omul 
dumneavoastră de legătură? 

— Dacă aş putea, dacă măcar aş şti cum, m-aş duce să-l 
găsesc eu însumi. Din nefericire trebuie să aştept să-mi 
telefoneze. 

Asupra acestui punct sunt sigură că Friedeman mă 
minte. Dar trebuie să suport minciuna negociatorului care 
înaintează cu paşi mărunți. Am nevoie să mă încred în el. 

— Sunt dator să vă spun că oamenii aceia au probleme 
cu Sarah, fiica dumneavoastră mai mare... 

— Vreţi să spuneţi Marina... Ce fel de probleme? 

— Sarah s-a îngrăşat foarte mult, seamănă cu un turn... 
Amănuntul acesta îmi sfâşie inima. Marina, fetiţa mea, are 
aceleaşi probleme ca şi mine la începutul adolescenţei. Ard 
de dorinţa de a-l întreba cu brutalitate unde se află toţi 
trei, să-i cer să înceteze jocul acesta crud, insuportabil, dar 
mă abţin. 

— Mai există şi alte motive de îngrijorare în legătură cu 
Sarah. A fost necesar ca anumite persoane să se ducă să-i 


viziteze pe copii ca să le spună că mama lor a murit, 
pentru ca în felul acesta să nu mai tot pună întrebări cu 
privire la dumneavoastră. Dar fiica dumneavoastră mai 
mare nu le-a crezut, ea este cea care iscă necazuri. 

— Cum? Dati-mi amănunte. Despre ce vorbeşte? 

— De fapt, nu vorbeşte despre aşa ceva, dar se revoltă. 
Este într-adevăr Marina. Acesta-i modul ei de a reacţiona. 

Se simte rău, dar nu pomeneşte nimic despre asta. 
Interiorizează, la fel ca mine. 

— Oamenii aceia ar vrea să ştie cum să procedeze cu ea. 
Nu-mi vine să cred ce aud. Răpitorii copiilor mei îmi cer 
sfatul prin intermediul unui satmarian! După ce le-au spus 
copiilor că am murit, pentru a o controla mai bine pe 
Marina, pentru a o împiedica să pună întrebări fireşti cu 
privire la adevărata ei mamă... 

— Cum puteţi să-mi cereţi aşa ceva?! Nu trebuie decât 
să le spună adevărul! 

— Îmi pare rău... Persoanele acelea nu pot face asta... 
Ascultaţi-mă, trebuie să încercăm să rezolvăm problema cu 
diplomaţie, nu ca nişte barbari... Pentru început, este 
evident că ar trebui să puneţi capăt acestei pisălogeli 
mediatice... 

Vasăzică asta era. Demersurile mele le creează evreilor 
satmarieni o imagine foarte proastă... Accept. In fond, 
tocmai această negociere este scopul pe care-l urmăream. 

— Dar vă previn, domnule Friedman... Dacă nu obţin 
niciun rezultat, voi stârni din nou presa. Din cele ce-mi 
spuneţi, presupun că, într-adevăr, copiii mei sunt în viaţă şi 
sănătoşi, dar puneţi-vă în locul meu: nu am nici cea mai 
mică dovadă! înainte de a accepta ceva, trebuie să iau 
legătura cu ei. 

— Vă înţeleg şi sunt de acord cu dumneavoastră, însă 
îmi va fi greu să-i conving pe oamenii aceia. 

— Spuneţi-le copiilor să-mi telefoneze. 


— Ar exista riscul ca poliţia să localizeze originea 
apelului. 

— Ei, bine, n-au decât să telefoneze de la o cabină 
publică! Sau să-mi scrie! 

— Imposibil. Dacă într-adevăr copiii trebuie să vă dea un 
semn de viaţă, nu trebuie să ştie că este vorba de 
DUMNEAVOASTRĂ. 

— Şi dacă mi s-ar trimite o casetă video? Dacă i-ar filma 
pe copii? 

Friedman reflectează. Ideea i se pare acceptabilă, dar va 
avea nevoie de timp. 

— Voi studia această eventualitate. Vom mai vorbi 
despre ea. 

Întrevederea s-a încheiat. Şi pe drumul de întoarcere, în 
maşină, mă copleşeşte un val de emoţii. Tocmai am aflat că 
Marina este nefericită. Că nu m-a uitat. Răpitorii au făcut-o 
să creadă că am murit! Simt un ciudat amestec de furie 
împotriva acelor oameni şi de durere faţă de fiica mea mai 
mare. Apoi şi de speranţă. Dacă Marina are îndoieli, poate 
că va sfârşi prin a se răzvrăti împotriva celor care au răpit- 
o. Prin a le crea cu adevărat probleme. Poate încercând 
chiar să mă găsească, ridicând într-o bună zi telefonul ca 
să cheme poliţia. Acum are unsprezece ani... La vârsta ei, 
şi eu mă răzvrăteam. 

Ca de obicei când cad pradă unei emoţii puternice, mă 
simt incapabilă să i-o exprim lui Walter sau familiei mele. 
Săptămânile trec într-o violentă frământare interioară. 
Friedman şi cu mine ne telefonăm din când în când: 

— Încă nu am nicio veste... 

Întotdeauna are o scuză pentru a justifica întârzierea 
acestei „negocieri amiabile”. Într-o zi mă satur. Eu sunt 
cea care-i telefonează, ca să-i cer caseta video, iar el 
recunoaşte că îi este imposibil s-o obţină. 

— Înţelegeţi că, dacă vă dau o casetă, aţi şti cum arată 


acum copiii dumneavoastră... 

Sunt consternată. Oare asta înseamnă că au fost supuşi 
unor intervenţii chirurgicale? „Ducesa” pomenea în cartea 
ei despre aşa ceva. C.I.D. a făcut şi el o aluzie la o 
asemenea eventualitate, destinată să complice cercetările 
ulterioare unei răpiri... 

— Bine, să admitem că nu-i pot vedea. Dar e posibil 
măcar să-i aud? Doar o înregistrare de voci? 

— Nu, nu-i o soluţie bună. Oamenii aceia nu ştiu dacă şi 
în ce măsură ar dori copiii să vorbească. Acum ei trăiesc 
într-un univers foarte religios, poate că nu vor să reia 
legătura cu o mamă creştină... 

Toate astea sunt înspăimântătoare şi mi se încurcă rău 
în minte. Datorită manipulărilor diabolice ale acelor 
oameni, copiii mei nu mai au mamă. 


KKK 


Mulțumită doamnei procuror De Vroede, Friedman 
obţine drept de vizită privilegiată la Chaim. li poate vorbi 
în intimitatea unui birou, în incinta închisorii. La început 
nu voia să-l întâlnească, acum afirmă că nu încetează să-l 
îndemne, cu prilejul fiecărei convorbiri, să ne ajute pentru 
binele copiilor. N 

Ne întâlnim deseori la audieri. Intotdeauna îmi strânge 
mâna, cu condiţia ca în preajmă să nu se afle niciun evreu 
hasidic. Într-o zi îmi propune ceea ce el numeşte „o 
înţelegere pe cuvânt de onoare”. Marina, Simon şi Moriah 
vor rămâne în comunitatea evreiască. Vor fi crescuți de o 
familie hasidică mai puțin extremistă decât satmarienii. In 
schimb, ne vor acorda, lui Chaïm şi mie, un generos drept 
de vizitare. Când vor fi stabilite amănuntele acestei 
înţelegeri, o vom supune magistraţilor spre a căpăta o 
aprobare legală. 


Sunt aproape gata să accept fără multe vorbe. Indiferent 
ce compromis care mi-ar permite să-i văd pe copii mă 
tentează enorm. Dar treaba nu-i chiar atât de simplă. În 
mintea mea dau năvală toate posibilităţile. Să-i smulg 
imediat din mâinile răpitorilor? Nu. Mai întâi copiii trebuie 
să se obişnuiască iar cu mine. Mai întâi să mă vadă cel 
puţin o dată, să ştie că trăiesc... Şi dacă, după aceea, ar 
dispărea din nou? în afară de asta mă întreb ce-ar crede 
judecătorul despre un asemenea aranjament? 

— Voi reflecta, domnule Freidman... 

Walter şi cu mine petrecem ore îndelungate alcătuind un 
text de opt pagini care defineşte înţelegerea propusă de 
Friedman. Punctele-cheie sunt următoarele: 

1. Copiii trebuie să revină în Belgia şi să rămână aici. Nu 
vor avea dreptul de a părăsi ţara fără consimţământul în 
scris al mamei. 

2. a) Mamei îi va reveni în continuare dreptul de a avea 
copiii în îngrijire; 

b) Copiii vor fi încredinţaţi unei familii evreieşti moderat 
pioase, care să locuiască în Belgia şi pe care Patricia 
Heymans o va fi întâlnit în prealabil şi căreia îi va fi dat 
acordul său; 

c) Patricia Heymans va avea dreptul de a reveni asupra 
deciziei sale dacă relaţiile dintre acea familie şi copii nu 
sunt satisfăcătoare. 

d) Dacă respectiva familie are în vedere să se mute, 
Patricia Heymans va trebui să fie informată, în scris, cu cel 
puţin două săptămâni înainte, pentru a stabili un nou 
aranjament în privinţa copiilor. 

3. Cheltuielile pentru educaţia copiilor vor fi acoperite 
prin pensia pe care se presupune că o achită Chaim 
Yarden. În caz contrar, cheltuielile vor fi suportate de către 
comunitatea evreiască. 

4. Copiii vor fi înscrişi la o şcoală evreiească modernă 


din Belgia, a cărei alegere va fi fost aprobată în scris de 
către Patricia Heymans. 

5. a) Patricia Heymans va avea dreptul de a-i vizita pe 
copiii zilnic. Contactele telefonice nu vor fi limitate. 

b) în măsura posibilităţilor, Patricia Heymans îşi va 
anunţa vizitele cu douăzeci şi patru de ore înainte; 

c) Patricia Heymans va avea dreptul de a-şi vizita copiii 
în diverse locuri, fără a fi supravegheată de terţe persoane; 

d) Copiii vor avea posibilitatea de a veni să-şi vadă 
mama oricât de des vor dori; 

e) Chiar şi în situaţia în care copiii nu ar voi să-şi vadă 
mama, familia şi comunitatea vor trebui să-i încurajeze s-o 
viziteze. 

6. Fiecare parte interesată va respecta convingerile 
filosofice, religioase şi sociale ale celeilalte părţi, dând 
astfel posibilitate copiilor să crească într-un mediu 
bicultural. Părţile vor respecta regulile şi obiceiurile 
acestor filosofii religioase diferite. 

7. Bunicii şi unchii copiilor vor avea dreptul de a-i vizita 
o dată pe săptămână. 

8. Rămâne stabilit că se va ţine seama de opinia copiilor 
cu părere la educaţia lor şi la alegerea unei comunităţi 
religioase. De îndată ce copiii vor atinge vârsta de 
şaisprezece ani, alegerea lor va trebui să fie respectată. 
Alegerea lor va fi afirmată în deplină libertate în faţa 
ambilor părinţi sau a reprezentanţilor acestora. 

9. a) Dacă s-ar mai întâmpla să dispară copiii, 
comunitatea evreiască, reprezentată prin domnul 
Friedman, se obligă să plătească toate cheltuielile 
necesare cercetărilor. Comunitatea va trebui s-o ajute pe 
Patricia Heymans în căutările ei. 

b) Domnul Yarden sau comunitatea va trebui să depună 
într-un cont suma de un milion de franci belgieni, pentru 
ca Patricia Heymans să poată face faţă primelor cheltuieli 


de cercetare. 

10. Imediat după aprobarea înţelegerii, toată lumea va 
trebui să-i numească pe copii cu adevăratele lor prenume: 
Marina, Simon şi Moriah. 

Pentru a echilibra lucrurile, adăugăm câteva clauze care 
îi acordă lui Chaim aceleaşi privilegii ca şi mie în ceea ce 
priveşte dreptul de vizitare. Făgăduim de asemenea să 
respectăm practicile religioase ale copiilor. Niciunul dintre 
noi nu va încerca să-i viziteze în zilele de Sabat sau în 
timpul sărbătorilor evreieşti. 

La început, Friedman consideră că textul înţelegerii este 
bun. Apoi începe să se opună. Garanţiile sunt insuficiente. 
Am putea să-l înşelăm. În legătură cu dreptul meu de 
vizitare, expresia „ori de câte ori va dori” nu este deloc în 
ordine... 

— Şi dacă în familia dumneavoastră ar avea loc o 
căsătorie? Copiii nu au voie să asiste la nicio ceremonie 
creştină, pentru ei ar fi rău... 

Dac-ar fi după el, copiilor ar trebui să li se interzică 
orice reuniune sau ceremonie la care se află la un loc 
bărbaţi şi femei. 

— De acord, acestea sunt detalii pe care le vom 
reglementa ulterior demersurilor de încheiere a 
înţelegerii... 

Demersurile durează mult. Discuţiile se prelungesc, ne 
împotmolim în amănunte. Ajung la capătul puterilor. 
Întâlniri, convorbiri telefonice - toate mă ţin permanent 
sub tensiune. Asupra mea se exercită o nouă formă de 
şantaj. Nu mi se mai spune că mi-au dispărut copiii, ci: „Se 
ştie unde sunt, dar trebuie să cedaţi. Să-i lăsaţi în seama 
comunităţii. Dacă acceptaţi asta, poate îi veţi vedea o dată 
sau de două ori...” 

De fiecare dată când cădem de acord asupra vreunui 
detaliu al acestei înţelegeri uluitoare, Friedman pleacă 


spunând: 

— Trebuie să aştept să fiu contactat... După aceea, vă voi 
da un răspuns... 

Continuă să pretindă că nu cunoaşte numele 
interlocutorului său. 

Intr-o zi, mama, furioasă şi pierzându-şi răbdarea, îl 
întreabă: 

— Dar, la urma urmei, dumneavoastră ce aţi face dacă vi 
s-ar răpi copiii? 

— Aş face alţi trei! 

Din când în când îmi vine să-l strâng de gât. Ca să nu sar 
asupra lui fac eforturi să mă stăpânesc. El este singura 
mea speranţă şi mă minte. În cursul fiecărei conversații se 
răsuceşte ca un şarpe şi-mi scapă printre degete. Uneori 
sunt atât de nervoasă când vorbim la telefon încât simt 
cum mi se contractă pântecele; frustrarea devine de 
nesuportat. Chiar şi limbajul meu se resimte în rău. 
Folosesc expresii care l-ar face să roşească şi pe un birjar. 
Într-o zi, când nu mai sunt în stare să-mi ţin limba, 
insultele îmi ies de pe buze în valuri. Friedman se înfurie: 

— Niciodată să nu mai folosiţi cu mine soiul acesta de 
limbaj! 

— lertaţi-mă, dar mă călcaţi pe nervi! 

În ziua aceea îi închid telefonul în nas. Individul mă 
manipulează, iar eu nu am nicio putere. In realitate, 
Friedman nu urmăreşte decât să obţină renunţarea mea la 
drepturile părinteşti, încercând în felul acesta să-mi 
anuleze orice posibilitate de recurs juridic. Ca rezultat, eu 
pierd timp, irosind săptămâni preţioase cu acest dialog 
demoralizant. 

Săptămâni preţioase pentru copii. Oamenii aceia vor să 
fiu moartă şi nu mai au mult până să li se îndeplinească 
dorinţa. Niciodată nu m-am simţit atât de rău. O serioasă 
depresie psihică mă atrage spre fundul unei prăpăstii. 


Uneori mi se întâmplă să revin la suprafaţă. Dintr-odată, 
parcurg casa ca o furtună, trântind uşile, izbind cu pumnii 
în pereţi, furioasă, mânioasă împotriva lumii întregi. Aş 
avea nevoie să mă descarc, să vorbesc, să transform în 
cuvinte toată această suferinţă. Să-mi uşurez sufletul, dar 
nu pot. 


KKK 


Decembrie 1990. În ajunul Crăciunului, Chaïm este 
acuzat încă o dată de „delict continuu”. E condamnat la doi 
ani de închisoare. Anunţând pedeapsa, judecătorul 
concluzionează: 

— El este singurul care ne poate ajuta să-i regăsim pe 
cei trei copii. 


40. Povestirea lui Rachel 


Când domnul şi doamna Jacobovitch se supără, strigă şi 
ne bat cu cureaua. Dacă măcar ne-am putea înapoia la soții 
Glazer! Aş prefera. Ei nu ne băteau când făceam prostii. 

Am împlinit opt ani. M-am împrietenit cu o fetiţă pe care 
o cheamă Esther. În timpul Sabatului stăm împreună toată 
ziua. Imi place mult Sabatul, pentru că nu eşti obligat să 
cureţi closetele şi să te duci la şcoală. Dar e greu, fiindcă 
trebuie să-ţi aduci aminte de o mulţime de lucruri: „Nu 
trebuie să...” Mă străduiesc. Nu trebuie să pui mâna pe 
ceva electric. Nu trebuie să scrii. Nu trebuie să foloseşti 
foarfecele. Nu trebuie să lipeşti diverse obiecte cu scotch. 
Nu trebuie să colorezi poze dintr-un caiet. 

Imi împart camera cu doi copii mici. Doamna 
Jacobovitch doarme chiar de cealaltă parte a coridorului, 
dar niciodată nu se trezeşte când plâng sugarii. Eu sunt 
cea care trebuie să mă ocup de ei şi nu-mi place deloc. 


Într-o noapte, Sarah a dormit în camera noastră; când 
bebeluşii au început să plângă, m-am prefăcut că dorm şi 
Sarah a fost obligată să-i schimbe ea. 

Soții Jacobovitch au o fată pe care o cheamă Esther, la 
fel ca pe prietena mea. Această Esther e mai mare decât 
mine, dar încă mai face pipi în pat noaptea. Nu pot să sufăr 
să dormim în aceeaşi cameră. 

Cel mai mic dintre copiii domnului şi doamnei 
Jacobovitch se joacă mereu cu maşinuţele şi camioanele în 
cuptor. Zice că este garaj. Într-o vineri seara, doamna 
Jacobovitch şi-a dat seama că a uitat să stingă cuptorul dar 
era începutul Sabatului, nu-l putea stinge, era interzis. Şi 
pentru că se temea ca nu cumva fiul ei să se joace cu 
cuptorul şi să se ardă, s-a dus la rabin, să-l roage să-i dea 
voie să stingă cuptorul. Rabinul este un om foarte înţelept. 
Nici el nu voia ca băieţelul să se ardă, aşa că a aranjat să 
vină la noi acasă un creştin şi să stingă cuptorul. 

Eu, una, m-am hotărât să fiu rea şi să fac o mulţime de 
prostii, atât cât o să pot. Uneori o lovesc chiar şi pe 
profesoara mea. Dacă îmi cere să-i aduc unele hârtii, îi 
strig: „Nu!” şi nu-i dau ascultare niciodată, niciodată! 

Când se duce să li se plângă domnului şi doamnei 
Jacobovitch din cauza purtării mele, cei doi se supără rău 
pe mine. Deseori, dimineaţa, o mint pe doamna Jacobovitch 
spunându-i că sunt bolnavă, ca să nu merg la şcoală. 

Acum câtva timp ne-au cerut să-i numim mamă şi tată. 
Eu le-am răspuns: 

— Nu vreau! 

Doamna Jacobovitch a zis: 

— Oricum pe maică-ta tot n-o s-o mai revezi vreodată. 

Aşa am aflat că am o mamă, dar nu ştiu unde. Undeva. 


41. Două mii de zile 


Ianuarie 1991. Israel. Sosesc la Tel-Aviv cu câteva zile 
înainte de izbucnirea războiului din Golf. Fiecare cetăţean 
are o mască de gaze. Pretutindeni sunt indicatoare care te 
îndrumă spre adăposturile aeriene. Toată lumea vorbeşte 
despre Saddam Hussein. A ameninţat că va bombarda 
Israelul, că pentru fiecare rachetă care va atinge Irak-ul va 
trimite înapoi o sută de rachete... 

Continui să caut o pistă în Israel. Deşi în sinea mea sunt 
convinsă că tot în Statele Unite trăiesc copiii. Iris Buttel, 
soţia lui Chaim, mă primeşte destul de greu. 

— Bună-ziua, eu sunt prima soţie a lui Chaim Yarden. 

Am în faţa mea o femeie înveşmântată în întregime în 
negru, încălţată cu pantofi butucănoşi şi şosete lungi, 
groase. Are capul acoperit cu o basma, după obiceiul 
evreicelor pioase. Chipul ei nu are nimic deosebit. Nu scot 
mare lucru de la ea. Aşteaptă întoarcerea lui Chaim. 
Înainte de a se căsători nu l-a întâlnit decât o dată sau de 
două ori, a trăit cu el doar câteva luni şi n-a reuşit să 
rămână gravidă. Pare foarte şocată când află că noi n-am 
divorţat. În privinţa copiilor, neagă evident: 

— Nu ştiam că erau copiii lui. 

— Minţi. Doar nu-ţi închipui că o să cred o asemenea 
absurditate?! Ştiu că ai acceptat să te măriţi cu el cu 
condiţia ca ei să nu locuiască împreună cu voi. Acela a fost 
momentul în care au fost încredinţaţi unei comunităţi 
satmar. 

Nu neagă această afirmaţie şi înalţă din umeri. 

— Nu ştiu absolut deloc unde se află. 

— Eşti femeie, mă poţi înţelege... chiar dacă nu ai copii. 
Dumneata îl vrei pe Chaim; eu îi vreau pe copiii mei. Ajută- 
mă să-l conving, este singurul mod în care îl poţi scoate din 
închisoare. Vrei să se întoarcă? 

— Da. 

— Atunci încearcă să-l faci să vorbească. Dacă vorbeşte 


va fi eliberat, va reveni la dumneata. 

După două ceasuri de discuţii, Iris se lasă convinsă: 

— Bine, o să-ncerc să-i trimit o scrisoare. 

Întrevederea aceasta a fost istovitoare. Sunt iarăşi 
gravidă, vlăguită, sătulă să tot implor nişte oameni care nu 
vor să înţeleagă. Poate că femeia asta se întreabă de ce 
vreau să-mi regăsesc copiii, de vreme ce am un altul şi, în 
curând, încă unul. Este o manieră foarte ciudată de a 
vedea lucrurile. 

Fac efortul de a mă duce s-o vizitez pe Leah şi îi aduc la 
cunoştinţă faptul că fiul ei se află în închisoare. li las 
adresa închisorii, rugând-o fierbinte să-i scrie şi ea lui 
Chaim. Leah nu ştie nici măcar că el s-a recăsătorit şi că 
noua lui soţie locuieşte la câţiva kilometri de casa ei. 

La înapoierea mea în Belgia o sun pe Iris de trei ori. 
Pare mai degrabă prietenoasă şi promite să mă ajute. Apoi, 
pe neaşteptate, mă repede: 

— Eşti o mincinoasă, nu pot avea încredere în dumneata, 
lasă-mă în pace. Povestea asta nu mă priveşte şi nu vreau 
să mă amestec! 

Trag concluzia că, într-adevăr, a vorbit cu Chaim. 


KKK 


Resursele mele financiare se împuţinează. Persoane 
foarte generoase m-au ajutat prin donațiile lor dar, dacă 
vreau ca şederea în închisoare a lui Chaim să se 
prelungească, trebuie să continuu să-i plătesc pe avocati. 
Şi dacă plătesc onorariile acestora, nu-mi voi mai putea 
plăti călătoriile. 

În doi ani am făcut de optsprezece ori drumul dus-întors 
între Belgia şi Statele Unite. Am cunoscut o mulţime de 
oameni - rabini, poliţişti, avocaţi şi pretinşi „informatori” - 
care nu mi-au fost de niciun folos... Am uzat nenumărate 


perechi de pantofi trecând prin sită străzile din 
Williamsburg şi Borough Park... Am participat la o 
sumedenie de emisiuni de radio şi de televiziune, am 
răspuns la întrebările unei multitudini de ziarişti... 

Inainte de a-mi fi răpiți copiii, eram eu însămi o copilă, 
incapabilă să întreprind vreo acţiune fără ajutorul 
părinţilor mei. Nu aveam nicio idee despre complicatele 
probleme juridice pe care le ridică o răpire internaţională. 
De la arestarea lui Chaim am învăţat multe lucruri. 

Pentru a-mi uşura spaima, am înfiinţat cu ajutorul activ 
al lui Walter şi al altor persoane „Reţeaua Internaţională a 
Copiilor Dispăruţi”. Printr-o decizie regală, organizaţia a 
fost recunoscută, acceptându-se totodată ca donațiile să fie 
scutite de impozit. Până acum, în Belgia nu exista nicio 
statistică referitoare la răpiri. Cu colaborarea poliţiei şi a 
justiţiei am identificat în ţară patru sute treizeci şi cinci de 
cazuri de răpire, în curs de cercetare. 

Scopul organizaţiei este de a sensibiliza publicul faţă de 
genul acesta de probleme. Pentru a obţine un sprijin din 
partea presei, am sărbătorit Ziua Naţională a Copiilor 
Dispăruţi printr-o lansare de baloane. Patru sute treizeci şi 
cinci de baloane de toate culorile, înălțate spre cerul 
Belgiei, luându-şi zborul către destinaţii necunoscute. 

Deoarece discuţiile cu Friedman nu ajung la niciun 
rezultat, încep din nou să sensibilizez opinia publică... 


KKK 


Este imposibil să găsim în acțiunile sau în declaraţiile lui 
Simon Friedman ceva cât de cât legal, care să permită să 
se facă presiuni asupra lui. Este inteligent - de fiecare dată 
când lasă să-i scape o ştire privitoare la copii, susţine că a 
căpătat-o de la un „informator anonim”. 

— Copiii trăiesc într-o familie cu convingeri foarte 


stricte... Ce părere aţi avea de o familie ca a mea? Noi nu 
suntem prea religioşi, fiicele mele poartă veşminte în care 
există culoarea roşu şi roz. 

— l-aţi putea lua la dumneavoastră? 

— l-am vorbit soţiei mele despre o asemenea 
eventualitate. Nu-i mare diferenţă să creşti unsprezece sau 
paisprezece copii... 

Am o expresie atât de uluită, încât adaugă: 

— Ne cunoaştem bine acum, avem încredere unul în 
celălalt. Ştiţi că sunt de partea dumneavoastră... Dacă 
renunţaţi în mod oficial la dreptul prin care vi se 
încredinţează copiii şi dacă nu vă mai revendicaţi 
drepturile materne, i-aţi putea vizita. Asta ar fi spre binele 
lor, să ştiţi... 

Îmi vine să urlu. De altminteri, urlu în sinea mea: Eşti 
complet nebun! îmi ceri să-mi abandonez copiii? 

Dar acest urlet nu-mi iese din gâtlej. Dimpotrivă, un glas 
încet şi calm, care nu tremură, rosteşte cuvintele: 

— Voi reflecta la această propunere. 


KKK 


Nu ştiu care ar fi consecințele juridice ale unui 
asemenea act: oamenii aceia ar putea să nu mă lase 
niciodată să-mi revăd copiii, n-aş avea nicio posibilitate de 
a acționa pe cale legală împotriva lor... 

Se pare că şi Chaim a reflectat. Işi schimbă imediat 
tactica. Bineînţeles că pretinde în continuare că nu ştie 
unde sunt copiii, dar este de acord să colaboreze. 

Acest anunţ stârneşte o avalanşă de telefoane din partea 
ziariştilor: Ce părere am eu? 

— Să mai aşteptăm, să ne convingem. Sper că nu minte. 

Mă îndoiesc. Însă avocatul Buysschaert profită şi pune la 
punct o strategie nouă, dar riscantă. Aceasta ar trebui să 


ne permită să testăm mai înainte bunele intenţii ale lui 
Chaim. 

— Veţi pregăti un comunicat, pe care-l veţi semna 
amândoi şi în care veţi cere să vă fie înapoiaţi copiii. Îl vom 
publica în ziarele din toate ţările, mai ales în cele evreieşti. 
Dacă el acceptă să semneze, înseamnă că dă dovadă de 
bunăvoință. Pe de altă parte, dumneata îţi asumi un risc. 
Dacă după publicare nu urmează niciun rezultat pozitiv, el 
va putea oricând să argumenteze că a colaborat serios la 
anchetă şi că nu mai este vinovat de „delict continuu”. 

Socotesc că merită să risc. 

Proiectul de comunicat conceput de avocatul nostru are 
următorul conţinut: 


„CĂTRE TOŢI CEI INTERESAŢI 


Noi, subsemnaţii Patricia Heymans şi Chaim Yarden 
(cunoscut şi sub numele de Chaim Edwar), respectiv mamă 
şi tată ai copiilor: Marina Yarden, născută la 18 octombrie 
1979; Simon Yarden, născut la 2 ianuarie 1981; Moriah 
Yarden, născută la 7 iunie 1982, rugăm orice persoană 
care posedă informaţii recente sau mai puţin recente, care 
a fost sau este în contact cu oricare dintre aceşti copii, 
precum şi orice persoană care deține informaţii ce ar 
permite regăsirea acestor copii, să telefoneze imediat, în 
anonimat sau nu, la unul dintre numerele de mai jos...” 


Urmează o listă de numere de telefon aparţinând poliţiei 
belgiene, biroului procurorului, avocaţilor celor două părţi 
şi un număr gratuit - cel al „Centrului Naţional al Copiilor 
Dispăruţi şi Exploataţi” din Statele Unite. 


„Eu, subsemnatul Chaim Yarden, autorizez de bunăvoie 
şi fără nicio restricţie orice persoană sau instituţie, care i-a 


avut sau încă îi mai are în îngrijire pe copii, să răspundă la 
cererea mea sau la cererea persoanelor care ar vorbi în 
numele meu, să telefoneze la unul din numerele de mai sus 
cu scopul de a comunica orice informaţie aflată în posesia 
lor. 

Vă rugăm să transmiteţi acest mesaj oricărei persoane 
cunoscute de dumneavoastră şi care ar fi susceptibilă de a 
furniza informațiile cerute 


Eu semnez imediat acest comunicat. Restul depinde de 
Chaim. 


KKK 


La 12 iunie 1991, la cererea procurorului, inspectorul 
Francis Molenberg se întâlneşte cu Chaïm. Are sarcina de 
a discuta despre înțelegerea elaborată împreună cu 
Friedman. 

Iată ce-i declară Chaïm: „Am stat de vorbă cu Friedman. 
Acesta a afirmat că doamna Heymans este de acord ca o 
familie hasidică să-i crească pe copii şi că Friedman se 
ocupă de asta”. 

La rândul său, Chaim s-ar putea să accepte şi el, dar 
vrea mai întâi ca eu să declar această decizie în scris. În 
ceea ce priveşte comunicatul întocmit de procuror declară 
că, şi dacă l-ar semna, nu ar fi în măsură să garanteze că 
ne-ar fi redaţi copiii, deoarece el nu ştie unde se află 
aceştia. În fine, mă acuză că abuzez de sistemul judiciar 
pentru a-l constrânge să cedeze pretențiilor mele 
personale, fără nicio restricţie. Pretinde că este convins că 
eu vreau să-l văd că rămâne în închisoare, în felul acesta 
putând să-mi exercit răzbunarea. Ştie că trăiesc cu un alt 
bărbat şi lasă să se înţeleagă că Walter nu are chef să-i 
crească pe Marina, Simon şi Moriah. 


Inspectorul Molenberg încearcă în zadar să-l facă să-şi 
recunoască răspunderea în acţiunea de răpire. Şi tot 
zadarnic se străduieşte să-l facă să admită că „ştie” cum 
să-i găsească pe copii. 

Minte, minte fără încetare. N-a existat nicio răpire, nu 
există nicio scrisoare a rabinului Tauberg prin care se cere 
ajutor pentru el din partea evreilor hasidici, niciodată nu i- 
a dus pe copii în Statele Unite. Fotografie la Washington? 
Nu. Căsătorie cu Iris Buttel? Niciodată. Informaţii cu 
privire la locul în care se află astăzi copiii? Niciuna. Şi 
refuză să semneze comunicatul. 

În schimb prezintă tribunalului o altă propunere, iată ce 
anume cere: 

1. Să accept să caut copiii împreună cu el. 

2. Niciunul din noi să nu încerce în vreun fel oarecare 
să-l împiedice pe celălalt să efectueze propriile sale 
cercetări. 

Nu numai că este o nebunie: - judecătorul e de acord cu 
mine - dar, în plus, dacă aş accepta punctul numărul 2, ar 
trebui să renunţ să-l urmăresc pe Chaim în justiţie, să-l las 
să iasă din închisoare, ca să nu împiedic cercetările lui. 


KKK 


Manipulare continua din direcția Friedman. Îmi 
înaintează o nouă propunere: să se încredinţeze copiii unei 
familii hasidice, undeva în Marea Britanie. 

— Mă voi mai gândi. S-ar putea să accept. Dar aş vrea 
să-i văd pe copii cel puţin de şase ori înainte de ieşirea lui 
Chaim de la închisoare. 

— Pentru ce? 

— Vreau ca ei să mă cunoască, să ştie cine sunt, înainte 
de a avea Chaim posibilitatea să-i facă să dispară din nou. 

— Imposibil. Mai întâi trebuie să acceptaţi propunerea 


pe care vi-o transmit. Poate după aceea veţi fi autorizată 
să-i vedeţi! 

Mă sufoc de furie. Orice conversaţie cu Friedman lasă să 
se înţeleagă că ar trebui să renunţ la drepturile materne. 

— Şi cum puteţi fi sigur că îi veţi găsi? De unde aveţi 
certitudinea că toţi trei trăiesc şi sunt sănătoşi? Eu nu ştiu 
nici măcar dacă sunt în viaţă! 

Inalţă din umeri, ca şi cum ar considera că asta-i 
evident. 

— Oh, sunt bine, fiţi liniştită... 

Dar imediat îşi dă seama că a comis o gafă şi se grăbeşte 
să adauge: 

— Din câte îmi spune informatorul meu, desigur. El mi-a 
afirmat acest lucru. 

— Se poate, dar asta nu constituie o dovadă! Eu vreau 
dovezi. Informatorul dumneavoastră! Ce spune sau ce nu 
spune el nu reprezintă o dovadă! 

— Bine. Când această persoană va telefona iar, o s-o rog 
să vă sune şi să vă lase să vorbiţi cu copiii. Peste două 
săptămâni plec în Statele Unite şi voi aranja totul. 

În cursul săptămânilor următoare tresar mereu, ori de 
câte ori sună telefonul. Copiii mei nu mă cheamă. De câte 
ori nu mi-am închipuit, acolo, în Statele Unite, un telefon - 
negru, alb sau gri -, o mânuţă formând numărul, semnalele 
traversând oceanul şi ajungând în fine să răsune în casa cu 
numărul 9 de pe Rue Verte, la Bruxelles... Alo... Patsy? Dar 
nu vine niciun apel. 

Doamna procuror De Vroede a fost avansată într-un post 
mai important, dar a cerut să i se acorde dreptul de a lucra 
în continuare la dosarul nostru. Într-o zi, în timp ce 
aşteptăm sosirea lui Simon Friedman şi când acesta 
întârzie, stăm de vorbă amândouă, ca între femei. Aş vrea 
să aflu dacă tribunalul ar accepta să rectifice prin hotărâre 
judecătorească o asemenea „înţelegere pe cuvânt de 


onoare”. 

— Nu. Nu este vorba de o simplă problemă de drept de 
încredințare a copiilor, între părinţi. E vorba de o răpire. 
Dacă tribunalul ar intra într-un astfel de joc, unde s-ar 
ajunge? Nu-i treaba acestui Friedman să-i dicteze 
tribunalului condiţiile în care doamna Heymans are voie 
să-şi vadă copiii. 

— Vă mulţumesc. Acum îi pot spune că i-aş fi acceptat 
bucuros înţelegerea, dar că tribunalul refuză s-o rectifice. 
V-ar deranja să jucaţi faţă de el rolul femeii rele care mă 
împiedică să fac ceea ce vrea el? La rândul meu, îl voi juca 
pe cel al sărmanei mame zdrobite de puterea justiţiei... 

— De acord. Aşa să facem. 

Friedman soseşte, presărat cu mătreaţă ca de obicei, 
politicos ca de obicei, şi inflexibil. 

— Veţi avea voie să-i vizitaţi pe copii în acea familie 
hasidică, dar nu veţi avea dreptul de a-i lua în oraş, nici de 
a-i duce în vreun alt loc public. Copiii nu trebuie să aibă 
niciun contact cu lumea exterioară. 

Doamna procuror întreabă pe un ton calm: 

— Aşa procedaţi întotdeauna? îi împiedicaţi pe copii să 
aibă contacte cu lumea exterioară? 

— Da. 

— În fond, din ceea ce-mi spuneţi reiese că nu sunteţi 
convinşi că sistemul dumneavoastră de educaţie este 
eficace! Sunteţi obligaţi să-i ţineţi pe copii închişi în 
universul dumneavoastră în aşa fel încât să nu vadă nimic 
din ce se întâmplă în afara lui. Este lipsit de logică şi 
împotriva naturii. 

Degeaba e Friedman inteligent şi meşter la vorbă; faţă 
de această remarcă nu-şi găseşte replica. 


KKK 


Naşterea copilului e prevăzută a avea loc pe 12 
septembrie 1991. Termenul de închiriere al casei noastre 
expiră în iulie. Trebuie să ne mutăm şi să ne instalăm la 
Nassogne până când vom găsi altceva. Pentru ultima dată 
fac ordine, curăţ pardoselile şi pereţii, stăpânită de ciudata 
senzaţie că în viaţa mea tocmai a avut loc coliziunea dintre 
două planete: trecutul şi viitorul. Părăsind casa de la 
numărul 9 de pe Rue Verte, nu-mi pot împiedica o 
strângere de inimă, ca şi cum i-aş abandona pe Marina, 
Simon şi Moriah. Au plecat din această casă într-o 
dimineaţă de decembrie, şi niciodată n-au mai revăzut-o. 
Poate că ea constituie ultima lor amintire despre vechea 
lor viaţă. Le scriu proprietarului şi noului locatar, rugându- 
i să ia legătura cu mine dacă ar primi cumva veşti de la 
copii. După patru ani şi jumătate, asta este o utopie, dar nu 
se ştie niciodată. 

11 septembrie. Cu toţi copiii, în afară de Marina, mi-am 
depăşit termenul de naştere, dar e mai bine să fiu 
prudentă. De obicei nasc repede şi e preferabil să plec de 
la Nassogne şi să revin la Bruxelles pentru a fi mai aproape 
de spital. Ne facem bagajele, urmând să plecăm cu maşina 
împreună cu Noélie, care acum are un an şi trei luni. 

Niciodată n-am avut o sarcină atât de greu de suportat. 
Copilul este aşezat foarte jos, în dreapta, şi mă apasă în 
permanenţă. Am probleme de circulaţie şi mi se umflă 
picioarele. Când ajung acasă la părinţii mei mă prăvălesc 
într-un fotoliu, ca un balon enorm care abia mai răsuflă. 
Nu sunt în stare de nimic altceva decât să brodez, ca să-mi 
ocup cel puţin mâinile şi, cât de cât gândurile. 

Prima contracție începe în noapte aceea, la ora unu, în 
timp ce Walter doarme liniştit. De obicei durerea creşte 
treptat, însă de data asta senzaţia este din prima clipă 
fulgerătoare şi intensă. Şi peste cincisprezece minute se 
repetă. 


La ora asta, străzile Bruxelles-ului sunt pustii. Pe drum 
spre spital, contracţiile se intensifică. Niciodată nu m-a 
durut atât de tare. În sala de naştere, infirmiera observă că 
pierd sânge şi aleargă repede să-i telefoneze medicului. Mi 
se face imediat o injecție calmantă. În jurul pântecelui mi 
se leagă o centură conectată la monitorul care 
înregistrează evoluţia contracţiilor mele. Agitaţia din jurul 
meu îmi stârneşte aceeaşi dorinţă ca de obicei: să fiu 
lăsată singură. Tare aş vrea să fiu lăsată să sufăr de una 
singură. 

Ceasurile se scurg ca printr-o ceaţă dureroasă prin care 
trec imagini suprarealiste. Văd un triplu Walter stând într- 
un colţ al sălii pe trei scaune, ocupat cu lectura a trei cărţi. 
Apoi nişte chipuri îngrijorate. La fiecare contracție îmi 
concentrez privirea asupra unei mici litere ciudate, tipărită 
pe o cutie de mănuşi sterilizate de lângă patul meu. Mă uit 
la ea ţintă, apoi totul devine nedesluşit şi încep să număr 
în minte. Unu, doi, trei... Când ajung la zece nu mai ştiu ce 
urmează, aşa că o iau iar de la început. 

În jurul meu se fac pregătiri pentru o „eventuală 
cezariană; cu toate acestea mai trec câteva ore. În cele din 
urmă, medicul se străduieşte să reaşeze copilul într-o 
poziţie bună. Peste un sfert de oră, încearcă să-i extragă 
trupul cu ajutorul unui forceps. Am impresia că o întreagă 
armată îmi calcă în picioare măruntaiele. La ora nouă şi 
cincizeci şi şapte de minute sunt anunţată că mi s-a născut 
copilul. Am pierdut mult sânge; e cea mai dificilă naştere 
din câte am cunoscut în viaţa mea de mamă. Ridicând cu 
greu ochii spre Walter, şoptesc: 

— Ştiam că o să fie băiat. Îl cheamă Gautier. 


KKK 


Patru luni mai târziu închiriem o casă rustică şi 


confortabilă, clădită din piatră şi situată într-un mic sat 
pitoresc din Ardeni. Walter şi cu mine vrem să-i creştem pe 
copii în aer liber. Prin fereastra bucătăriei zăresc afară 
păsărele ce săgetează albastrul cerului, vaci... este locul 
ideal. 

Şi deodată, în acest paradis, moralul mi se prăbuşeşte. 
Faptul de a mă ocupa simultan de Noélie şi de Gautier face 
să-mi revină brusc la suprafaţă toate amintirile înăbuşite. 
Trecerea de la alăptarea ultimului născut la gustarea 
fetiţei mai mari... Fiecare gest schiţat pentru ei mi-l 
rememorează pe acel aidoma celui făcut pentru ceilalţi. 

Trupul şi mintea îmi sunt legate într-un mod pe care nu-l 
înţeleg. Acum, trupul este cel care-mi trimite semnale de 
pericol. A mă scula dimineaţa constituie o încercare ce-mi 
depăşeşte puterile. Simt o oboseală imensă şi o totală 
neputinţă de a mă concentra. Încep să spăl câteva rufe, 
atenţia îmi este atrasă spre altceva, şi gata! trec la altă 
treabă în loc s-o duc la capăt pe precedenta. Apoi uit iar ce 
făceam cu puţin înainte. Am o tensiune foarte scăzută, 
respir greu şi repetatele crize de astm mă epuizează mai 
mult ca niciodată. Vederea îmi slăbeşte. Am impresia că 
sunt o zdreanţă. 

Şase luni de amorţeală. Dureri în spinare atât de mari 
încât nu-mi pot îndrepta trupul. Efectul stresului, al 
spaimei. Tot trupul vorbeşte în locul meu şi, în acest timp, 
nu sunt bună de nimic. 

Sunt ca înţepenită la jumătatea urcuşului unui munte, 
fără a putea nici să cobor, nici să continui drumul în sus. 
Aceasta-i impresia pe care o am. Sunt disperată, 
descumpănită. Şi mă tem că nu voi mai avea forţe să lupt. 
Nu-mi rămâne decât proasta dispoziţie. Pentru un motiv 
real sau imaginar, devin de o agresivitate verbală de 
nestăpânit. Legendara răbdare a lui Walter e pusă la grea 
încercare. El înţelege că în spatele acestor izbucniri de 


mânie se ascunde o cumplită frustrare afectivă, precum şi 
o epuizare fizică. Dar se teme să nu merg prea departe, 
făcând ca relaţia noastră să sufere. Într-una din zile merg, 
într-adevăr, prea departe. Şi, totuşi, el mă iartă. 

În fiecare noapte adorm cu gândul la copii, în fiecare 
dimineaţă mă trezesc gândindu-mă la copii. Şi mă izbesc 
cu capul de un zid de piatră, sperând să străpung o 
deschidere prin care să trec de cealaltă parte. 


KKK 


Chaim se plânge de hrana din închisoare. Simon 
Friedman îl informează de protestele lui pe avocatul 
nostru: 

— Primeşte în fiecare săptămână alimente cuşer care 
sosesc de la Anvers, dar nu posedă echipamentul necesar 
ca să şi le prepare. Este nevoit să-şi încălzească mâncarea 
la flacăra unei lumânări. Oare nu s-ar putea să fie 
transferat la Anvers? Ar fi mai uşor să i se aducă masa 
zilnic. 

Avocatul nostru nu intenţionează să se ocupe de această 
problemă şi nici nu-i vorbeşte procurorului despre ea. 

Cu toate acestea, o lună mai târziu, Friedman îi 
telefonează ca să-i mulţumească. Chaim se află la Anvers. 
Cine a cerut şi a obţinut transferul? Nu noi şi nici 
procurorul, care de altfel nici nu era la curent cu problema 
şi care ia imediat măsuri pentru readucerea lui Chaim la 
Bruxelles; în aşa fel ca acesta să rămână în apropierea 
Palatului de Justiţie, unde trebuie să se înfăţişeze în mod 
regulat. 

Incidentul acesta pune în lumină mijloacele de presiune 
de care dispune comunitatea hasidică. 


KKK 


Energia disperării. Asta-i tot ce-mi rămâne. Două mii de 
zile. Au trecut două mii de zile de când mi-au fost răpiți 
copiii. Micuţul Gautier mă însoţeşte în Statele Unite, în 
timp ce Walter are grijă de Noélie. Mă gândesc la o 
strategie disperată. 

Sabine şi cu mine ne reunim talentele pentru a 
confecţiona o pancartă din lemn, spoită cu var, pe care 
scriem: „COPIII MEI AU FOST RĂPIȚI DE MAI BINE DE 
2000 DE ZILE”. Cuvintele sunt scrise cu vopsea de un roşu 
intens, în afară de „RĂPIŢI” şi „2000” pe care le-am pictat 
cu negru. 

Am petrecut ore întregi scriind un rezumat al răpirii. 
Este limpede şi concis, ilustrat cu fotografii de-ale copiilor. 
Posed sute de exemplare pe hârtie galbenă. 

Voi căra această pancartă în spinare, voi lua trenul, apoi 
metroul, şi mă voi instala, în semn de protest, în faţa 
clădirii Naţiunilor Unite. 

Este un ger cumplit; le distribui trecătorilor afişele mele, 
vântul ameninţă să-mi zboare cu totul pancarta prinsă în 
spinare. Aşa că o leg de un arbore şi continui să-mi 
distribui afişele. Oamenii evită să-mi întâlnească privirea. 
Un ofiţer de poliţie îmi atrage atenţia că, manifestând în 
faţa sediului Naţiunilor Unite, încalc legea. Plec ceva mai 
departe şi-mi leg pancarta de un grilaj din fier forjat. 

Spre sfârşitul zilei, vânătă de frig, mă duc în cartierul 
Manhattan, unde evreii fac negoţ cu diamante. De astă 
dată mă străduiesc să-i reperez pe cei hasidici pentru a le 
întinde lor afişele. Pe terenul acesta devin mai agresivă. Îi 
silesc pe oameni să ia hârtia, chiar dacă nu vor. Nu mă 
tem, puţin îmi pasă dacă mă aleg cu o pneumonie sau dacă 
mă vor ridica poliţiştii. Puțin îmi pasă de toate, nimic nu-mi 
mai rămâne decât disperarea mea, scrisă cu litere roşii şi 
negre, fotocopiată pe coli galbene. Ce altceva să fac? 


împreună cu Sabine am trecut în revistă toate soluţiile 
posibile. Dacă nu i-aş avea pe Noélie şi pe Gautier, aş face 
greva foamei. Le-am spus ziariştilor că, pe durata 
Sabatului, mă voi lega cu lanţuri în faţa unei sinagoge. Că 
voi aştepta sosirea elevilor unei şcoli hasidice şi le voi oferi 
câte o floare tuturor mamelor care îşi aduc copiii la 
cursuri. 

Au trecut mai bine de două mii de zile şi simt cum, din 
ce în ce, mă cufund în nebunie. 


KKK 


18 iunie 1992. Audiere la tribunal. A asista la audieri a 
devenit un mod de viață. In urma fiecărei decizii Chaïm 
face recurs. Astăzi se înfăţişează pentru a fi acuzat din nou 
de delict continuu, dar s-a hotărât să-şi pledeze el însuşi 
apărarea. Un vechi proverb spune: „Omul care se ia pe 
sine de avocat are drept client un imbecil”. 

Chaïm perorează ceasuri la rând, epuizând răbdarea 
magistraților. La sfârşit, ca răspuns la veşnica întrebare: 
„Ai încercat să-ți regăseşti copiii?”, replică pe un ton plin 
de răutate: 

— Caută-i dumneata! 

Judecătorul îl fulgeră cu privirea. Avea să fie declarat 
vinovat şi condamnat la doi ani de închisoare, fără drept de 
recurs. 

Pe de altă parte, Simon Friedman îşi continuă lenta 
muncă de demoralizare. i 

— Religia unui copil vine de la mama lui. In comunitatea 
satmar, toată lumea ştie că nu sunteți evreică, tocmai de 
aceea au reţineri în privința copiilor. Cu cât familia este 
mai religioasă, cu atât mai mare va fi severitatea cu care îi 
va judeca. De exemplu, când fiicele dumneavoastră vor fi la 
vârsta măritişului, le va fi imposibil să găsească soţi buni. 


Vor trebui să se mulţumească doar cu bărbaţi în vârstă sau 
săraci cu duhul. Cu Simon se vor purta mai bine, deoarece 
este băiat, însă nici el nu se va putea integra perfect în 
comunitate. Credeţi-mă, este preferabil să fie adoptați de o 
familie mai puţin religioasă... Vă spun asta cu toată 
sinceritatea... 


KKK 


19 octombrie 1992. E ziua de naştere a Marinei. Astăzi 
împlineşte treisprezece ani. Vârstă dificilă, cea a 
schimbărilor ce survin în trup şi în minte. Dacă aş regăsi-o 
acum, deja n-ar mai fi o fetiţă. Este o adolescentă. Deodată 
mă străfulgeră un gând: Marina a avut prima menstruaţie! 

Nu reuşesc să mi-i închipui pe copii aşa cum, probabil, 
sunt acum. În amintirea mea au rămas la vârstele de şapte, 
cinci şi patru ani. Trei copii. 

Vreme de ani de zile au fost minţiţi. Cum să le recâştig 
încrederea când vor reveni să trăiască împreună cu mine? 
Cum să sper că mă vor crede, dacă toată viaţa lor s-a bazat 
pe minciună? 

Friedman îmi dă detalii din ce în ce mai precise cu 
privire la Marina. De exemplu, îmi istoriseşte o întâmplare 
pe care pretinde că i-a povestit-o informatorul lui. 

— Când i s-a sărbătorit aniversarea, capul familiei i-a 
oferit tradiţională pereche de cercei. Ea a refuzat-o, 
spunând că era datoria tatălui ei să-i ofere, numai a lui! 

Îl ascult, de fiecare dată cu tot mai multă spaimă. Şi 
când mă înapoiez acasă, tot ce mi-a relatat continuă să-mi 
umble prin minte. Sunt o marionetă pe care-o trage de 
sfori după cum pofteşte: Marina se face mare, Marina nu 
va găsi niciodată un soţ „bun”... Pentru Moriah, situaţia va 
fi aceeaşi... Satmarienii îşi mărită fetele foarte devreme. 

Acum ştiu cam cum este viaţa unei soţii satmariene. 


Prima ei datorie e să aducă pe lume copii, cât mai mulţi. 
Un proverb hasidic zice: „După zece, nu mai număra!” 
Soţiei îi revine datoria de a veghea asupra modului de 
viaţă cuşer şi la tot ce fac sau spun copiii. Acasă trebuie să 
vorbească numai în idiş. 

Mai înainte de a le da voie să ronţăie un biscuit sau să 
bea o gură de apă, mama trebuie să se asigure că toţi 
copiii ei spun „rugăciunile cuvenite”. Când o fată 
împlineşte vârsta de trei ani, mama trebuie s-o îmbrace cu 
ciorapi lungi, cu mâneci lungi, cu fuste lungi. Sub 
îmbrăcămintea de deasupra fata trebuie să poarte, o 
cămaşă albă dintr-o țesătură groasă, pentru a evita ca o 
nebinevenită rază de soare să-i contureze prin rochie 
forma trupului. Costumul acesta tradiţional e folosit atât 
vara cât şi iarna. Comunicarea dintre mamă şi copiii ei se 
mărgineşte la porunci sau la interdicții: „Fă cutare lucru!” 
şi „Nu face cutare lucru!”. 

Îmi închipui că Marina şi Moriah nu au voie să meargă 
cu bicicleta sau să se dea într-un leagăn - fusta li s-ar 
putea ridica. Bănuiesc că Simon poartă perciuni lungi şi 
cârlionţaţi. Ştiu că au fost învăţaţi să se pârască reciproc 
pentru orice  nerespectare a regulilor, oricât de 
neînsemnate ar fi. 

Când Friedman mi-a relatat întâmplarea aceea cu 
cerceii, am avut impresia că primesc o palmă peste faţă. 
Marina a fost îndoctrinată. Este deja târziu. Când îi voi 
regăsi, vor fi pe deplin prizonierii stilului de viaţă al tatălui 
lor. Ostaticul şi răpitorul sfârşesc prin a întreţine legături 
stranii; e ceea ce se numeşte sindromul „Stockholm”. 
Răpitorul devine apărător. Poate că, în mintea lor, eu am 
devenit străina pe care ei o urăsc, cea care i-a părăsit, care 
n-a venit să-i caute la timp... 

Toate gândurile acestea îmi macină sufletul şi trupul, şi 
nu le pot exprima. Când îi istorisesc lui Walter povestea cu 


cerceii, adopt un ton dezinvolt, ca şi cum asta nu m-ar 
afecta. A-mi dezvălui cele mai intime sentimente ar 
însemna să le confer o realitate pe care sunt incapabilă s-o 
înfrunt. Prefer coşmarul tăcerii. Mă agăţ de speranţa că 
mă voi trezi. Aşa că îmi păstrez spaimele cât mai adânc în 
străfundurile sufletului, într-un univers tainic, întunecat şi 
frământat, pe care nu-l pot împărtăşi cu nimeni. 

Adesea sunt într-o dispoziţie îngrozitoare şi îmi închipui 
că nimeni nu-i cunoaşte cauza. Cu toate acestea Walter 
ştie. 

Într-o zi, cu prilejul unei conferinţe despre copiii răpiți, 
după ce am vorbit vreme de două ore, Walter explică în 
olandeză ce este acela sindromul „Stockholm. Şi 
istoriseşte povestea unei fetiţe şi a unei perechi de cercei... 
Stie. Şi pentru asta îl iubesc. Dar nu sunt în stare nici să i- 
o spun. De aceea se întâmplă ca uneori să mă lase nervii 
brusc, în momentul în care ceilalţi se aşteaptă cel mai 
puţin la aşa ceva. 

În vizită la nişte prieteni, mă prăbuşesc deodată pe 
pardoseală ca un buştean, zguduită de hohote de plâns, 
isterică, delirând despre cerceii Marinei. 

Este ceva ce mi s-a povestit după aceea. M-am trezit a 
doua zi dimineaţă, acasă, complet epuizată. M-am privit în 
oglindă, am văzut că plânsesem, dar nu mai ştiam când şi 
nici de ce. În două mii de zile trebuie să fi vărsat milioane 
de lacrimi. Ele există acolo, în interiorul meu, şi ţâşnesc 
fără voia mea, cu violenţă, în torente înspăimântătoare, 
după care se reîntorc în abis. Ape liniştite. Otrăvite. 


42. „Ecou” 


Simon Friedman îşi scutură mătreaţa de pe umăr, mă 
pofteşte politicos în casă la el, ia loc, şi ridică ochii spre 
tavan, luându-şi o expresie gravă: 


— Vedeţi dumneavoastră, doamnă Heymans, problema... 
este că, totuşi, copiii dumneavoastră sunt evrei. Prin 
urmare nu vi-i putem reda. 

— Vă atrag atenţia asupra faptului că, dacă au fost 
convertiți, acea convertire a avut loc fără consimţământul 
meu, şi numai pe baza minciunilor tatălui lor. 

— Da, da... se poate, ştiu că au existat câteva nereguli, 
în mod normal acordul mamei este obligatoriu... Dar, 
gândindu-ne bine, această convertire este un compromis. 

— Dar copiii nu sunt evrei, de vreme ce convertirea este 
ilegală! 

— Desigur... Bineînţeles, când vor împlini optsprezece 
ani, li se va explica problema. Dacă vor să fie creştini, le 
vom reda libertatea. 

— La optsprezece ani? Nu vor mai vrea să fie creştini, 
deoarece nu încetaţi să le spuneţi că tot ce este neevreiesc 
este rău! 

— Oh, nu! îmi amintesc de un caz... Cu multă vreme în 
urmă, un copil fusese răpit de către tatăl său spre a fi 
încredinţat comunităţii. A devenit unul dintre cei mai buni 
studenţi ai noştri la teologie! Dar, la optsprezece ani, i-am 
pus întrebarea: Vrei să fii evreu sau vrei să te înapoiezi la 
mama creştină? A preferat să-şi regăsească mama... lar noi 
l-am lăsat să plece. Aşadar, vedeţi? 

Ce se presupune c-ar trebui să răspund la asta? Oare 
individul speră că voi aştepta în linişte până ce copiii mei 
vor împlini, unul după altul, optsprezece ani? Că mă voi 
lăsa în seama judecății şi compasiunii câtorva şefi satmar 
care vor decide dacă e sau nu posibil să mi se elibereze 
copiii? Cu greu îmi stăpânesc limba în faţa unei asemenea 
absurdităţi. Dar a-l insulta acum ar însemna să-mi 
periclitez grav şansele. 

— Trebuie să vă mai spun, doamnă Heymans, că 
persoanele care m-au contactat ezită să-i trimită pe copii în 


Belgia sau în Marea Britanie... Preferă să-i reţină în Statele 
Unite. De altminteri, este evident că nu-i veţi revedea 
decât dacă veţi accepta acea înţelegere. 

— Vă atrag atenţia că nu sunt în măsură să iau această 
decizie. Procurorul este cel care refuză. Tribunalul nu va 
accepta niciodată acea înţelegere. 

— Înţeleg. 

— Cât despre mine, nici eu n-o pot accepta. Dacă Chaim 
iese din închisoare, ce garanţie aş avea că mi-aş revedea 
copiii? Şi, chiar dacă aş accepta înţelegerea şi dacă mi s-ar 
acorda dreptul de a-i vizita, cum aş proceda ca să-i văd? 

— Nu va trebui decât să vă duceti în Statele Unite! 

— Evident, e simplu să te duci în Statele Unite! Este 
suficient să iei autobuzul! O să vă spun ce cred eu, 
domnule Friedman. De fapt, încercaţi să mă ţineţi cât mai 
departe cu putinţă de copiii mei. V-aţi gândit măcar un 
minut că m-aş putea duce să mă stabilesc acolo? Aş face-o 
fără ezitare, pentru a-i vedea. Şi în cazul acesta, ce s-ar 
întâmpla? l-aţi expedia în Australia? în Japonia? 

Se holbează la mine, cu gura căscată. Mă simt mai bine. 
De data asta m-am săturat. Friedman l-a vizitat pe Chaim 
de mult mai multe ori decât recunoaşte; nimeni nu ştie ce 
au pus la cale amândoi. Şi-n afară de asta, toate 
argumentele pe care le prezintă sunt stupide. Când un 
băiat şi-a celebrat majoratul, este considerat evreu 
indiferent de împrejurările în care s-a convertit. Iar în ceea 
ce le priveşte pe fete, dacă va trebui să aştept să 
împlinească optsprezece ani, ei le vor fi căsătorit mai 
înainte, şi eu voi fi bunică fără să le fi revăzut. 

Când Friedman se prezintă câteva zile mai târziu la 
închisoare, este informat în mod politicos că doamna 
procuror De Vroede i-a anulat dreptul de vizită. 


KKK 


În biroul de avocatură „De Backer & Co.”, care se ocupă 
de problema noastră, se ştie că orice apel telefonic 
referitor la copiii Yarden poate fi important... Avocatul 
Buysschaert ridică receptorul şi aude un glas răguşit, abia 
inteligibil: 

— E-n legătură cu copiii Yarden... Am sursele mele la 
Anvers, pot obţine informaţii, dacă vă interesează. 

— Da. Mă interesează. 

— Nu vă pot da amănunte prin telefon. Veniţi la Anvers, 
în cartierul diamantelor; acolo se află un restaurant cuşer 
în care vom avea posibilitatea să discutăm în linişte şi la 
adăpost de indiscreţi. 

— Dar cum vă voi recunoaşte? 

— O să vă recunosc eu... 

Buysschaert nu este detectiv particular. Nu-i obişnuit cu 
genul acesta de întâlniri clandestine. Înainte de a pleca la 
Anvers o informează pe doamna procuror. Împreună decid 
ca, deocamdată, să nu înştiinţeze poliţia. E preferabil să se 
încredinţeze că nu-i vorba despre un fals informator sau de 
încă o glumă, de felul celor cărora le-am mai fost victime. 

Restaurantul pe care i l-a indicat interlocutorul său se 
află foarte aproape de locuinţa lui Simon Friedman. 
Avocatul nostru încearcă să-şi parcheze maşina, găseşte cu 
greu un loc şi reuşeşte în cele din urmă să ajungă la locul 
fixat cu o întârziere de un sfert de oră. Restaurantul cuşer 
dispune de o sală în care se prepară mâncarea şi de o alta 
rezervată clienţilor, împărţită în două saloane. Femeile de 
o parte, bărbaţii de cealaltă parte. Fiecare salon are 
propriul ei lavabou, pentru ca muşteriii să-şi poată spăla 
mâinile între felurile de mâncare sau înainte de a atinge 
pâinea. 

Buysschaert are o înălţime de un metru optzeci şi cinci, 
poartă un costum gri deschis şi, în locul acesta, se 


evidenţiază în mod izbitor; ia loc şi aşteaptă. Trec câteva 
minute, apoi se apropie de el un omuleţ între două vârste. 
E slab, nervos, poartă un costum negru croit prost şi pe 
vârful nasului o pereche de ochelari cu lentile 
dreptunghiulare, fără rame, care se clatină la fiecare pas. 

Este glasul aspru de la telefon. Într-un amestec de 
olandeză şi franceză, bărbatul cel mărunt declară că 
întreţine legături cu unele căpetenii ale sectei satmar care 
l-au ajutat pe Chaim să-i ascundă pe copii. După părerea 
lui, afacerea aceasta constituie de la o vreme un handicap 
pentru bunul renume al comunităţii. Pentru „poporul 
satmar” ar fi preferabil, zice el, ca acei copii creştini să-i 
fie redaţi mamei lor. El nu face asta nici pentru ideea de 
justiţie, nici pentru mama lor, ci pur şi simplu pentru că 
acei copii nu sunt evrei. 

— Copiii Yarden nu au nicio valoare pentru comunitate... 

— De ce nu vă adresaţi poliţiei? 

— Am luat legătura cu ea. De două sau trei ori. Dar 
persoanele cu care am vorbit nu păreau interesate. 

— Ştiţi unde se află copiii? 

— Nu încă. Dar cunosc nişte persoane care ştiu. 

— Mulţi oameni ne-au telefonat ca să ne spună acelaşi 
lucru şi asta nu ne-a dus la nimic. Va trebui să vă verificăm 
informaţiile. 

— Bineînţeles. Însă sunt nevoit să vă previn că îmi risc 
reputaţia. Dacă se descoperă că am ajutat familia 
Heymans, propria mea familie va fi renegată, voi fi supus 
unor represalii. Este vorba de siguranţa mea personală, 
înţelegeţi? 

— Vă asigur că identitatea dumneavoastră nu va fi 
dezvăluită. lată numărul meu de telefon personal, unde mă 
veţi putea găsi direct, fără vreun intermediar. 

Cei doi bărbaţi îşi fixează o altă întâlnire într-un loc mai 
anonim - aeroportul din Bruxelles. Avocatul nostru îl va 


aştepta pe personaj la librăria aeroportului. Informatorul 
va trece pe lângă el fără să se oprească şi se vor regăsi în 
parcare, urmând să discute în maşina avocatului. 

— Vă voi telefona când voi obţine informaţii. 

— Ce vreţi în schimbul acestora? 

— Nimic. Vă repet, copiii Yarden nu au nicio valoare 
pentru noi. Nu vă temeţi, vă voi suna şi vă voi spune tot ce 
am aflat. 

Amănuntul straniu este că individul acela pretinde că a 
contactat poliţia fără rezultat. Deocamdată, apariţia 
acestei noi piese va rămâne secretă. Între noi, mărunţelul 
cu glas răguşit va purta numele de „Ecou”. 


43. Povestirea lui Sarah 


În vara asta doamna Jacobovitch ne lasă să ne ducem 
într-o tabără, în munţii Catskill, patru săptămâni. Acolo 
vom participa la tot felul de jocuri. Îmi plac mult jocurile, 
dar ceea ce-mi place cel mai mult este să fiu în libertate. 


44. Apropierea 


Suntem într-o dimineaţă de miercuri, spre sfârşitul lunii 
august a anului 1992. Vocea răguşită a lui „Ecou” îl cere la 
telefon pe Buysschaert: 

— Veniţi repede, e urgent! 

Se întâlnesc în parcarea aeroportului, conform 
înţelegerii. 

— Copiii se află într-o tabără în munţii Catskill, în statul 
New York. Au fost încredinţaţi familiei Goldberg şi vor sta 
acolo până duminică. 

— In ce loc anume? 

„Ecou” scrie pe un petic de hârtie numele unei localităţi 
- South Fallsburg. 


— Este un sat mic, îl traversaţi, vă continuaţi drumul 
până la o bifurcaţie; de acolo, tabăra e foarte aproape. 

Buysschaert ia imediat legătura cu mine şi-mi relatează 
scurta lui întrevedere cu „Ecou”. Numele localităţii îmi 
accelerează bătăile inimii. Nu avem nicio posibilitate de 
verificare a informaţiei, dar nu pot să pierd această ocazie. 
Informatorul nostru a spus „până duminică”. Miercuri 
seara îi telefonez Sabinei ca să-i anunţ sosirea mea şi, mai 
ales, ca să se ducă împreună cu Paul, soţul ei, până la 
South Fallsburg, cu maşina. In felul acesta vor repera 
locurile înainte de venirea mea şi vom câştiga timp. 

Il sun şi pe Jim Stanco, la Albany, pentru a-i explica la 
repezeală situaţia: 

— Sosesc mâine, Jim, dar nu trebuie să înştiinţezi poliţia 
locală! 

Sunt convinsă că am fost deja trădaţi o dată la Monsey şi 
mă tem să nu se repete. 

— De acord, o voi preveni doar pe cea din New York. 

La decolare, în timp ce avionul se înalţă spre cer, mă 
copleşeşte un val de optimism. Catskill? Cum arată locul 
acela? Oare de astă dată am reuşit? Să fie într-adevăr 
acolo? Voi avea destul timp? 

Joi seara, acasă la Sabine şi la Paul, ascult darea de 
seamă a raidului de recunoaştere pe care l-au efectuat. Nu 
au văzut copii, în schimb au remarcat enorm de multe 
familii hasidice. Probabil că frecventează în mod regulat 
aceste locuri, pentru a-şi petrece vacanţele. Speranţa mea 
face un nou salt. Poate că ziua cea mare a sosit. 

Jim Stanco şi-a dat silinţa ca să pregătească totul. Un 
membru al poliţiei statului New York telefonează în 
aceeaşi seară, dându-mi întâlnire la Monsey, a doua zi, 
devreme. 

Vineri dimineaţă, Sabine mă duce cu maşina la staţia de 
poliţie din Monsey. Cântărim îndelung situaţia în ceea ce 


priveşte informaţiile furnizate de „Ecou”. Unul dintre 
poliţişti remarcă: 

— Munţii Catskill? E o arie prea mare de cercetat! 

— Am numele unui sat: South Fallsburg. Şi numele unei 
familii: Goldberg. 

Convorbirea durează câteva ceasuri, sunt epuizată atât 
fizic cât şi psihic. Pentru ei se pune problema să 
stabilească dacă informaţiile sunt suficiente pentru 
declanşarea unei operaţiuni de căutare. Astăzi e prea 
târziu, însă ne rămâne weekend-ul. Două zile pentru a-mi 
regăsi copiii. 

În cele din urmă, decizia e luată şi operaţiunea lansată, 
închiriez o maşină. Mă va însoţi Paul, care cunoaşte bine 
regiunea. 

Seara pare nesfârşită. Sabine face tot ce poate ca să-mi 
găsească o ocupaţie şi să-mi alunge gândurile care mă 
frământă. Tremur de nerăbdare. Dacă n-ar fi fost decalajul 
orar, care mă doboară brusc, n-aş fi putut să dorm. 

Sâmbătă dimineaţă, întâlnire la postul de poliţie din 
Monsey. O maşină ne precede până la o parcare în care mi- 
o las pe-a mea. Apoi urcăm într-o camionetă de control, cu 
geamuri fumurii. Interiorul este echipat în chip de post de 
comandă mobil, cu un periscop şi echipament radio şi 
video care le permite poliţiştilor să înregistreze. Vehiculul 
este dotat chiar şi cu toalete. 

Şoferul are o înfăţişare degajată, poartă cercel, părul 
prins într-o coadă de cal şi un bluzon din piele. În schimb, 
colegul lui are părul scurt, tuns aproape la zero. Niciunul 
nu este în uniformă. 

Plecăm împreună cu ei spre nordul statului New York, 
către munţii Catskill. Călătoria până la South Fallsburg îmi 
pare interminabilă. Şoferul identifică bifurcația semnalată 
de „Ecou”. Până acum descrierea este exactă, rămâne să 
găsim tabăra şi familia Goldberg. Dacă n-ar exista decât o 


singură tabără ar fi simplu; din nefericire, în regiunea 
aceasta se află foarte multe. Trebuie să le vizităm una câte 
una. 

Şoferul cu „coadă de cal” îi cedează locul colegului său 
cu înfăţişare clasică, mai puţin şocantă pentru evreii 
hasidici. Trece lângă mine, în spate, şi camioneta intră fără 
grabă în prima tabără. Ne oprim în faţa unei bariere. Paul 
şi şoferul coboară ca să ceară informaţii cu privire la 
preţurile de închiriere, la rezervări şi, între timp, se uită cu 
atenţie în jur. 

Chiar şi în vacanţă, evreii hasidici rămân izolaţi. Îşi aduc 
hrana lor cuşer şi nu se amestecă printre ceilalţi evrei, mai 
puţin pioşi. Drept urmare, orice prezenţă străină este 
suspectă. Aşadar vor fi circumspecţi faţă de aceşti doi 
străini care sosesc în tabăra lor, asemănătoare mai 
degrabă cu o fortăreață. Şi, ceea ce este şi mai grav, astăzi 
e Sabatul. 

Rămân ascunsă în interiorul camionetei, cu ochii lipiţi de 
periscop, pe care-l manevrez cu prudenţă de indian, 
înspăimântată la gândul că ar putea fi reperat de cineva de 
afară. Scrutez feţele copiilor, comparându-le cu fotografiile 
alor mei, pe care le ţin pe genunchi. „Coadă de cal” îmi 
înţelege teama cumplită şi-mi şopteşte: 

— Uitaţi-vă pe îndelete... nu vă grăbiţi. 

Cu nervii încordaţi, cu ochii nedezlipiţi de luneta aceea, 
îmi este atât de frică să nu-mi scape ceva, o siluetă, o faţă, 
încât simt cum îmi pulsează sângele în tâmple. Nimic. 
După trecerea unei jumătăţi de oră, Paul şi şoferul urcă iar 
în camionetă şi pornim către altă tabără. Apoi spre alta, şi 
alta. Locul acesta e un adevărat cuib de evrei hasidici 
veniţi în vacanţă. 

Deodată, un grup de trei fetiţe îmi atrage atenţia. Dau 
drumul periscopului ca să mă uit mai bine prin geamul 
fumuriu. Privirea îmi trece de la fotografie la copii. Nu 


cumva fetiţa aceea din stânga, scundă, mai curând 
grăsuţă, este Marina? Are părul castaniu şi un zâmbet 
drăguţ; ceva din comportamentul ei o deosebeşte faţă de 
celelalte. Gesturile îi sunt libere, atitudinea mai dezinvoltă, 
ca şi cum nu i-ar păsa că i se văd picioarele, între ciorapi şi 
rochie... Poate că este ea. 

— Nu vă grăbiţi. 

Îndrept periscopul spre frunte, apoi spre ochi; arunc o 
privire la fotografie - repede, ca să compar imaginea. Nu 
sunt ochii Marinei... Nu-i bărbia ei. Cea mai evidentă 
dovadă este că nici inima mea n-o recunoaşte. 

Căutarea disperată continuă pe toată durata zilei de 
sâmbătă şi, când se încheie turneul taberelor, am o 
migrenă îngrozitoare. 

Seara reluăm căutările într-un parc de distracţii. Ne 
plimbăm pe jos şi este evident că atragem atenţia tuturor, 
dar chipurile copiilor pe care-i întâlnesc nu-mi spun nimic. 
Nimic, ceea ce mă aduce la disperare. 

În clipa în care urcăm iar în maşină, radioul poliţiei 
anunţă printre pârâituri o informaţie. A fost remarcat un 
vehicul care părăsea în mare viteză zona; şoferul este un 
bărbat, în faţă stă o fetiţă şi în spate, o alta, mai mică. De 
ce să fie un evreu hasidic atât de grăbit să părăsească într- 
o sâmbătă seara un loc de vacanţă? Oare, după ce ne-au 
reperat, sunt pe cale să-i facă dispăruţi pe copii? 

Începe vânătoarea. Alţi poliţişti i se alătură primului 
vehicul care l-a reperat pe „fugar”. Numărul de 
înmatriculare al acestuia a fost notat şi calculatorul a 
furnizat numele proprietarului maşinii: Goldberg. 

Căpitanul de poliţie elaborează un plan care îmi va 
permite să mă uit la copii de aproape. Vom intercepta 
vehiculul sub pretext că maşina corespunde ca 
semnalmente cu aceea a unui şofer care a fost denunţat 
pentru delict de fugă de către un martor - eu. În felul 


acesta mă voi putea apropia foarte mult de copii. 

Vânătoarea durează câteva minute, apoi, după o 
semnalizare cu farurile, maşina trage pe marginea 
drumului. În timp ce poliţiştii verifică permisul de 
conducere şi actele conducătorului, sunt îndemnată să 
cobor. Cu inima bătând mai să-mi spargă pieptul, îi dau 
încet ocol. Cele două fetiţe din interior mă privesc, evident, 
cu atenţie, iar eu le văd foarte bine feţele. 

Nici Marina, nici Moriah. Fac semn din cap că nu, 
poliţiştii îi mulțumesc conducătorului, toată lumea 
porneşte din nou la drum. Dezamăgirea e cumplită. „Simt” 
prezenţa copiilor în locul acesta. Cred în ea, chiar fără 
vreo confirmare obiectivă. „Ecou” ne-a indicat un itinerar 
exact, suntem în august, evreii hasidici îşi petrec vacanţa 
în regiunea aceasta, totul este corect. Poate că am trecut 
la câţiva metri de o căsuţă de vacanţă în care Marina, 
Simon şi Moriah respectau Sabatul. Poate se jucau în 
spatele arborilor, poate că în momentul în care ne-am 
apropiat de ei, dormeau. 

Mâine, duminică, o vom lua de la început. Este ultima 
noastră şansă. „Ecou” a menţionat: „Până duminică”. De 
astă dată, poliţia locală ne acordă sprijinul şi organizează 
un baraj pe şoseaua care duce de la New York la Catskill. 
Vor efectua un control de rutină, verificând numerele de 
înmatriculare şi actele maşinilor, în timp ce eu îi voi 
cerceta pe copii. Pentru a înlesni operaţiunea ar fi trebuit 
să port o uniformă de poliţie, dar n-am obţinut autorizaţia 
necesară, din lipsă de timp. Aşadar mă voi preface că, la 
barajul poliţiei, distribui prospecte de informare împotriva 
drogurilor. 

Vreme de şase ore poliţia opreşte toate maşinile, 
indiferent de sensul în care circulă şi dă amenzi pentru 
neprezentarea permisului, centuri de siguranţă nelegate şi 
tot felul de alte infracţiuni, în timp ce eu traversez drumul 


alergând de la o maşină la alta şi-i rog pe pasageri să 
coboare geamurile oferindu-le prospectele mele... Cel mai 
greu este cu autocarele pline ochi de copii hasidici. Nu pot 
cerceta chipurile tuturor. Nu zăresc feţele decât 
întâmplător, în funcţie de mişcări, de privirile care se 
îndreaptă sau nu spre mine. Aş vrea să urc în interior şi să 
urlu: „Marina! Simon! Moriah! Sunt Patsy! Unde sunteţi?” 

Spre sfârşitul după-amiezii, o maşină se opreşte la baraj 
întocmai ca celelalte apoi, imediat, demarează din nou. 
Poliţiştii răcnesc, conducătorul frânează şi toată lumea se 
năpusteşte spre el. În maşină nu se află copii; şoferul 
interpretase greşit semnul unui poliţist. 

Duminica asta care mă face să-mi pierd speranţa, pe o 
caniculă cumplită, îmi epuizează forţele. La capătul acestei 
zile nu m-am ales decât cu insolaţie. Şi cu un gol în inimă. 


KKK 


O lună mai târziu, inspectorul Jean Dooms de la poliția 
judiciară belgiană atacă serios problema. Afacerea i se 
pare importantă, a făcut multă vâlvă în presă. Consideră că 
până acum nu am fost ajutaţi îndeajuns de către poliţie şi, 
în plus, se simte solidar. Dooms este tatăl a doi copii, un 
bărbat energic, într-o formă extraordinară. Zâmbetul lui 
este contagios şi are un puternic simţ al umorului. 

De la prima privire îmi pare simpatic şi am încredere în 
el. Studiază cu atenţie toate aspectele acestor şase ani de 
anchete infructuoase şi constată că unele informaţii au fost 
muşamalizate în mod straniu, ca şi cum cineva sus-pus din 
guvern n-ar fi vrut să rişte să supere comunitatea hasidică. 
De exemplu, un informator din Anvers a contactat de mai 
multe ori poliţia judiciară, fără ca nimeni să fi exploatat 
acea pistă. De ce? Dooms nu vrea să facă valuri; decide să 
continue ancheta cu discreţie, adunând maximum de 


informaţii referitoare la evreii hasidici. Pentru a nu se 
deconspira, lucrează fără a lua legătura cu Chaim. Între 
timp, avocatul nostru păstrează contactul cu „Ecou” şi 
raportează informaţii care, din câte susţine informatorul, 
sunt perfect verificabile. 

— Un grup de rabini a venit să-l viziteze pe Chaim la 
închisoare. Au discutat despre posibilitatea unui divorţ 
între el şi Iris Buttei. 

Asta nu are nicio legătură directă cu dosarul nostru, dar 
este totuşi interesant. Chaim a negat întotdeauna că s-a 
căsătorit cu Iris. 

Buysschaert reuşeşte să-l convingă pe „Ecou” să aibă o 
întrevedere cu Dooms. Evident, eu nu asist la această 
întâlnire, dar Dooms mi-o relatează: 

— Ne-am verificat reciproc. La încheierea discuţiei, 
„Ecou” a sfârşit prin a-mi spune: „Copiii se află la New 
York”. L-am întrebat unde anume la New York? în oraşul 
New York sau în statul New York? Din nefericire, habar nu 
are. 


KKK 


La începutul lui noiembrie 1992, Dooms pleacă în 
Statele Unite, la maratonul de la New York, împreună cu 
soția lui. Profită de această călătorie pentru a efectua o 
anchetă neoficială asupra afacerii Yarden şi află ceva 
interesant. Se pare că legitimaţiile de identitate israeliene 
ale copiilor cuprind un număr de cod care i-ar identifica 
drept „neevrei”. Orice persoană familiarizată cu 
legitimaţiile israeliene - şi acesta-i cazul oricărui rabin 
satmar - şi-ar putea da lesne seama. Aşadar, când - după 
arestarea lui Chaim - rabinul Tauberg mi-a cerut să 
dovedesc că niciunul din copiii mei nu este evreu, cererea 
lui era cu totul inutilă - el ştia deja. 


Cei doi poliţişti, Tony Crook şi Mike Hollander, se 
întâlnesc cu Dooms la New York. Dooms vorbeşte prost 
engleza, dar soţia lui îi serveşte drept translator. Faptul că 
se implică amândoi în problema noastră are pentru noi o 
valoare de nepreţuit. Nu mai suntem singuri. 

Crook şi Hollander împărtăşesc bănuielile lui Dooms. 
Comunitatea haisidică exercită o oarecare influenţă asupra 
multor poliţii locale. Prin urmare, pentru a spera să 
căpătăm ajutor trebuie să ţintim mai sus, şi organizaţia la 
care ne gândim este F.B.I.-ul. Acum câţiva ani am încercat 
să obţinem colaborarea lor, dar în zadar. Copiii nefiind 
cetăţeni americani, F.B.l.-ul nu putea să intervină. Eu 
personal am considerat argumentul acesta ca pe o falsă 
scuză. 

Dooms crede că, prezentându-mă în faţa F.B.l.-ului în 
calitate de simplă cetăţeancă belgiană, nu aveam nicio 
şansă. El are o altă idee cu care doamna procuror De 
Vroede este de acord. Înarmaţi cu un teanc de documente 
legale, amândoi iau legătura cu doi agenţi ai F.B.l.-ului 
care lucrează la Bruxelles. După o discuţie îndelungată, cei 
doi agenţi consimt să colaboreze, deşi cu o oarecare 
reţinere. lată cum relatează Dooms acea convorbire: 

— Soţia mea, Maiou, făcea pe translatoarea. După câtva 
timp mi-am dat seama că, în realitate, băieţii urmăriseră 
afacerea încă de la început şi că nu interveniseră deoarece 
erau convinşi că familia Heymans avea destui bani şi 
suficientă influenţă pentru a acţiona şi fără ajutorul lor. Ei 
ştiu că aţi plătit serviciile unor detectivi particulari, că 
tatăl dumitale a luat cu de la sine putere legătura cu 
diverse organizaţii americane şi asta i-a enervat. Pe scurt, 
iată ce gândeau ei: „Jacques Heymans, tatăl, va vrea să 
controleze desfăşurarea anchetei; cât despre fiică, Patricia, 
aceea nu-i decât un copil bogătaş, prea răsfăţată de familia 


n 


ei”. 


Nu-mi face plăcere să aud aceste portrete psihologice. 
Cu atât mai mult cu cât nu se bazează pe realitate. Ca 
urmare a nenorocirii mele, părinţii mei sunt practic ruinaţi. 
Tata suferă acum de tulburări cardiace şi nu mai poate 
juca un rol activ în căutări. Culmea este că-i posibil ca 
influenţa şi relaţiile lui de afaceri să fi jucat un rol negativ 
în atitudinea F.B.ii. - ului. 

Dooms i-a convins pe cei doi agenţi că nu intervenea pe 
lângă ei în numele tatălui meu. Acum îi rămâne să 
găsească mijlocul prin care să-i implice activ în anchetă. 
De obicei, Dooms nu lucrează cu informatorii poliţiei 
judiciare. Experienţa i-a demonstrat că de prea multe ori 
era vorba de indivizi dubioşi şi lacomi de recompense sau 
favoruri. Dar iată că un informator i-a trimis o indicație, 
fără legătură cu dosarul nostru, dar care i-ar putea servi 
drept monedă de schimb cu F.B.I.-ul. 

Efectuează o anchetă amănunţită pe baza raportului 
informatorului. Este vorba de un bărbat, Eduard Lorenz, în 
vârstă de patruzeci şi cinci de ani, născut la Endicott, în 
statul New York. Se zice că ar întreţine relaţii cu 
neonaziştii, ba chiar că şi-ar fi accentuat asemănarea cu 
Adolf Hitler. In 1987 a fost condamnat la Stuttgart, în 
Germania, pentru viol săvârşit asupra fiicei sale de 
doisprezece ani. După o perioadă petrecută în închisoare, 
a fost extrădat în Statele Unite, în noiembrie 1988. Dar 
actualmente trăieşte ilegal în Belgia, refugiat într-o cabană 
la Eupen, în apropiere de frontiera germană. Informatorul 
susţine că, pe vremea când locuia la Richmond, în Virginia, 
într-un motel, şi-a ucis fetiţa de trei ani şi a reuşit să dea 
crimei aparenţa unui accident. 

Dooms este singurul deţinător al acestei informaţii şi 
crede că l-ar putea preda pe acel om F.B.L.-ului, în 
schimbul unei colaborări în afacerea Heymans... Pune să 
fie supravegheat Lorenz. Eupen se află în afara jurisdicției 


lui Dooms, aşa că, pentru a putea să acţioneze, este nevoit 
să aştepte ca individul să se afle la Bruxelles. 

Nu mult mai târziu, Lorenz pleacă în capitală şi imediat 
este reţinut. Dooms îl supune unui interogatoriu susţinut, 
nu obţine mărturisiri cu privire la moartea copilului, dar 
capătă o indicație. Tipul pretinde că fiica lui a murit ca 
urmare a unui accident şi că este îngropată într-un cimitir, 
precizând şi amplasamentul acestuia, în Virginia. 

Dooms îl vâră în puşcărie pentru prezenţă în Belgia fără 
acte în regulă şi transmite informaţia celor doi agenţi ai 
F.B.I.-ului. După verificare, se constată că respectivul 
cimitir nu conţine niciun mormânt cu numele micuţei Eva. 
Aşadar Lorenz a minţit. Şi la Richmond, în Virginia, poliţia 
face legătura între o afacere clasată din lipsă de date şi 
povestea lui Lorenz. În ianuarie 1990, câţiva vânători au 
găsit într-o pădure craniul unui copil care niciodată n-a 
putut fi identificat. Craniul acela prezenta urmele a 
numeroase lovituri. Pornind de la craniul de copil, biroul 
de medicină legală din Virginia reconstituie un model din 
argilă. După aceea, pe baza informaţiilor lui Dooms, este 
regăsită fosta soţie a lui Lorenz care identifică statuia din 
argilă. Este într-adevăr vorba de micuța Eva. 

Ancheta s-a desfăşurat rapid în Statele Unite, dar Dooms 
nu-l poate reţine pe Lorenz în închisoare mai mult de 
douăzeci de zile. O decizie administrativă autorizează 
expulzarea. Lorenz este extrădat în Statele Unite, unde 
este imediat inculpat de uciderea fetiţei lui şi condamnat la 
douăzeci de ani închisoare, pentru omucidere involuntară. 
Avea să pledeze nevinovat. 

Strategia lui Dooms se dovedeşte a fi eficace. Acea 
îngrozitoare crimă elucidată de el le permite celor doi 
agenţi din Belgia să transmită afacerea Yarden biroului 
F.B.I.-ului din Statele Unite care se ocupă cu probleme de 
acest gen. 


Este ciudat să ştiu că destinul unei fetiţe, care a murit 
ucisă în mod oribil de către tatăl său, are legătură cu copiii 
mei. Pentru mine, Dooms este un fel de Zorro. Tocmai a 
reuşit să obţină ceva ce de multă vreme speram: ajutorul 
F.B.I.-ului. 


KKK 


Ianuarie 1993. Agenta Hilda Kogut, de la F.B.I., studiază 
dosarul lui Dooms. Afacerea i-a fost încredințată din mai 
multe motive. Cunoaşte foarte bine regiunea comitatului 
Rockland unde se află numeroase comunități satmar. De 
asemenea, este specializată în afaceri de maltratări ale 
copiilor. Vreme de câțiva ani a lucrat la o afacere 
asemănătoare cu a noastră, în care era vorba de un băieţel 
dispărut, a cărui mamă Îl acuza de răpire pe un rabin. Asta 
se petrecea în 1992. 

Afacerea noastră este mult mai veche. Ultima adresă 
cunoscută a copiilor este la Monsey, unde se ştie că au 
locuit în urmă cu cinci ani. Dacă „Ecou” are dreptate, 
actualmente ei se află undeva în zona New York-ului. 

Am fixată o întâlnire cu Hilda Kogut în biroul ei din 
sediul F.B.I.-ului, Newburg, statul New York. Pregătindu- 
mă de călătorie, fac ceva la care de multă vreme mă 
gândeam. Deoarece trebuie să-mi reînnoiesc viza pentru 
Statele Unite, voi cere consulatului american din Bruxelles 
să mi se scrie pe paşaport numele copiilor. O funcţionară 
zeloasă purică toate documentele pe care i le prezint şi 
constată că sunt despărțită legal de soţul meu, dar că 
divorţul nu a fost pronunţat. N-am avut nici timpul 
necesar, nici mijloacele financiare pentru a întreprinde 
procedura legală, şi eram mult prea traumatizată de răpire 
şi căutări ca să mai consacru timp şi bani acestei 
reglementări. Încep dificultăţile. 


— Cui îi sunt încredinţaţi copiii? 

— Mie. 

— Intenţionaţi să plecaţi în Statele Unite? 

— Evident, pentru asta am nevoie de viză. 

— Îmi pare rău, doamnă, dar nu vă putem da viză pe 
numele copiilor dumneavoastră, fără consimţământul 
ambilor părinţi. 

Simt că încep să mă enervez. Absurditatea situaţiei mă 
face să-mi ies din sărite. 

— Eu sunt doamna Yarden. Ar fi trebuit să aplicaţi 
aceste măsuri în urmă cu câţiva ani! Când soţul meu mi-a 
răpit copiii, se pare că a obţinut fără nicio dificultate viză 
pentru ei. Şi acum îmi refuzaţi mie aceeaşi viză? 

— Iertaţi-mă... Vă rog... Aşteptaţi, vă rog, o secundă... 

Se duce să-şi consulte şeful, în vreme ce trepidez de 
nerăbdare. Într-un târziu soseşte un funcționar 
responsabil, îmi pune câteva întrebări şi îmi eliberează 
viza pentru cei cinci copii ai mei şi pentru mine. Marina, 
Simon, Moriah, Noélie şi Gautier sunt înscrişi împreună cu 
mine pe aceeaşi hârtie. 


KKK 


iată-mă stând în faţa unei mari mese de conferinţe, 
răspunzând întrebărilor agentei Hilda Kogut şi mai multor 
agenţi ai F.B.I.-ului. Am un trac îngrozitor în faţa acestor 
chipuri serioase, cercetătoare, care aşteaptă din partea 
mea să-i motivez să-i găsească pe copiii mei. Ideea cu 
„motivarea” e sfatul pe care mi l-a dat Dooms înainte să 
plec: să le fiu simpatică, să-i conving de buna mea 
credinţă, de minciunile lui Chaim; să le descriu această 
anchetă care durează de şase ani, dureroasă şi 
înspăimântătoare, în timpul cărora am fost aruncată de 
colo-colo în comunitatea hasidică de parcă aş fi fost un dop 


fără valoare. Şi, de asemenea, să le spun adevărul. Tot 
adevărul. Mă avânt: 

— Nu ştiu ce veţi crede, dar bănuiesc că, la vremea 
respectivă, poliţia din Monsey l-a avertizat pe Chaim că 
eram pe urmele lui. 

Nu par deloc mirati. Agenta Kogut ştie că Monsey este 
un oraş mic în care influenţa hasidică este puternică. 

— Vom executa copii ale fotografiilor copiilor şi vă iau cu 
mine la Monsey. Vom face o mică plimbare... 

Nu am niciun chef să fac turism la Monsey, dar agenta 
Kogut mă convinge. Câteva clipe mă întreb dacă nu cumva 
încearcă să mă testeze. După şase ani de eşecuri, femeia 
aceasta e ultima mea speranţă. Oare îi sunt simpatică? Mă 
înțelege? Tot repetând povestea mea, am uneori impresia 
că oamenii îşi spun: „În definitiv, ea şi-a căutat-o cu 
lumânarea, nu are decât să se descurce...” Probabil le par 
aspră, dură, rigidă, căci în realitate durerea m-a măcinat 
pe dinăuntru aproape total, de atâta amar de ani. 

În timpul drumului spre Monsey, stând alături de agenta 
Kogut, nu spun nimic, simţindu-mă stânjenită. Mintea îmi 
este obsedată de un singur gând: să „motivez”... Ea 
conduce repede, cu îndemânare, strecurându-se prin 
ambuteiaje. Imi arată şcoli şi case hasidice ale comunităţii 
din Monsey. 

— Aici am crescut... 

Nu-mi dădusem seama că este evreică. Un chip blând. E 
foarte drăguță. Din cauza muncii sale, poartă veşminte 
masculine dar este foarte feminină. 

— Vezi şcoala asta satmar? La asta mergeam. Pe 
vremuri i se spunea şcoala elementară din Monsey, acum 
se numeşte „Beth Rachel”. Avem motive serioase să 
credem că fiicele dumneavoastră au frecventat-o, ca şi 
mine. 

Încep să mă decid să-i povestesc unele dintre 


experienţele aberante pe care le-am trăit în apropierea 
acestei comunităţi. Ea izbucneşte într-un râs vesel şi 
spontan. Apoi îmi relatează la rândul ei atât cât are voie să 
divulge din afacerea de care s-a ocupat până acum. F.B.I.- 
ul a arestat la Monsey un rabin şi pe nevasta acestuia, 
bănuiţi a fi implicaţi în răpirea unui băieţel cu prenumele 
de Shai. În momentul arestării, agenţii s-au pomenit 
blocaţi pe străzile din Monsey de o gloată de evrei hasidici 
cuprinşi de furie. Pentru a-şi face drum liber au fost nevoiţi 
să scoată armele. Ca să-i împiedice să înainteze, soţia 
rabinului se folosea de un sugar de trei săptămâni în chip 
de scut. 

— Din fericire, nimeni n-a fost rănit, însă cu acest prilej 
F.B.I.-ul a înţeles cât de solidari sunt oamenii aceştia în 
faţa străinilor. 

Hilda şi cu mine începem să ne apreciem reciproc. 
Lăsându-mă în faţa casei Sabinei, îmi promite: 

— Voi face tot ce-mi stă în puteri ca să te ajut. 

Regăsind-o în seara asta pe Sabine, nu dau deloc atenţie 
ocupaţiei de care este absorbită: pictează o mică figură din 
lut, o văcuţă cu pete negre şi albe. De obicei, după cină ne 
distrăm în felul acesta. Pictăm obiecte. Ne slujim de 
mâinile noastre. Cu ea am învăţat cum să-mi alung stresul. 

În seara aceasta Sabine pare să fie într-adevăr ocupată, 
aşteaptă invitaţi, nu încetează să telefoneze, să meargă de 
colo-colo, apoi vine cu câteva baloane de toate culorile. 
Adâncită în gândurile mele, încă nu bănuiesc nimic. 
Deodată îi aud sosind pe musafiri; se ivesc în jurul meu, 
cântând: 

— Happy birthday to you... Happy birthday to you, 
Patsy!... Uitasem complet că astăzi împlinesc treizeci de 
ani. Văcuţa pictată era destinată să intre în colecţia mea 
de bibelouri, care nu încetează să sporească. Este foarte 
drăguţ din partea ei, mă simt înduioşată de această 


atenţie. De multă vreme Sabine şi Paul mă sprijină, mă 
găzduiesc. Ei ştiu că, pentru mine, doar trei cadouri există 
pe lume: trei chipuri. 


KKK 


23ianuarie 1993. Bruxelles. 

„Ecou” îl informează pe Dooms: 

— Peste trei zile, la zece dimineaţa, Yarden va primi în 
închisoare vizita unui bărbat. E foarte important. Nu ştiu 
dacă el însuşi este cel care-i ţine ascunşi pe copii însă, în 
orice caz, constituie cheia care vă poate duce la ei. 

Dooms ia legătura cu gardienii de la închisoare şi află că 
vizitatorul anunţat este un anume Jacobovitch. 

Pe 26 ianuarie, cu puţin înainte de ora zece dimineaţa, 
în faţa închisorii se opreşte un taxi. Din el coboară un 
evreu hasidic. Îşi prezintă paşaportul la ghişeul de control 
al vizitatorilor, declinându-şi identitatea: Jacobovitch. Nu-l 
observă pe inspectorul Dooms, în spatele gardianului. În 
timp ce este condus în sala de aşteptare, Dooms verifică 
paşaportul. Singura informaţie utilă ce figurează în acesta 
e prenumele lui: Aaron. Nu este indicată nicio adresă. 
Dooms face o fotocopie a paşaportului. 

După vizită, Jacobovitch îşi recuperează actele, iese din 
închisoare şi porneşte pe bulevardul Ducpetiaux. Merge cu 
paşi repezi şi-l depăşeşte pe Dooms fără a bănui nimic. In 
trecere, este fotografiat în mod discret. O echipă îl filează 
până la hotelul lui. Câţiva agenţi rămân de pază în 
apropiere. 

Dooms speră că acest Jacobovitch va lua legătura cu 
diverse persoane din Anvers, că, de pildă, se va întâlni cu 
Friedman, ceea ce ar permite incriminarea acelui om de 
afaceri cu maniere mieroase şi atât de priceput în 
manipulare. Dar Jacobovitch rămâne singur. Pe la ora 


optsprezece îşi achită nota de plată la hotel şi cheamă un 
taxi, să-l ducă la gară. În urmărirea lui pleacă mai multe 
maşini de poliţie fără însemne specifice. Este urmărit până 
în tren de câţiva inspectori de poliţie care sunt nevoiţi să 
abandoneze filajul la frontiera Olandei. 

De la hotel, Dooms află că Jacobovitch a telefonat la 
Amsterdam. A chemat un avocat care are reputaţia de a 
cere onorarii tot atât de mari pe cât de dubioase îi sunt 
afacerile. 


KKK 


La New York, Hilda Kogut a început verificarea 
sistematică a tuturor informatorilor ei. A cerut unor 
specialişti să retuşeze fotografiile copiilor pentru a le da o 
înfăţişare corespunzătoare cu actuala lor vârstă. 
Tehnicienii au adăugat feței lui Simon perciuni. 

Inarmată cu aceste portrete noi, străbate la volanul 
maşinii ei străzile comunității satmar, scrutând în trecere 
fiecare chip de copil. Dar munca aceasta este îngrozitor de 
frustrantă, deoarece toţi copiii seamănă între ei. Cum să-i 
recunoască pe ai mei, în cohorta de mici evrei hasidici, 
îmbrăcaţi în acelaşi fel, purtând aceiaşi ochelari, aceleaşi 
rochii lungi... 

Faptul de a fi femeie îi complică misiunea, evreilor 
hasidici nu le plac femeile independente... 

În fine, după şase ani de piste false şi speranţe 
dezamăgite, norocul îi surâde. În jocul de puzzle îşi face 
apariţia un nou informator. Nume de cod: „Samariteanul”. 


45. Bunul samaritean 


Informatorul locuieşte în oraşul Kasho Drive, în 
comunitatea din Bedford Hills, în comitatul Westehester. 


În schimbul unui pat, al mâncării zilnice şi a unui salariu 
modest, îndeplineşte mici treburi şi munci casnice mai 
grele. Este un creştin. Oamenii cu care trăieşte aici au rupt 
punţile cu satmarienii pentru a întemeia propria lor 
comunitate. Evreii „Kashos” din Kasho Drive se consideră 
şi mai religioşi decât cei din secta satmar. 

„Samariteanul” a participat la ancheta privitoare la 
micul Shai, care a dus la arestarea unui rabin şi a soţiei 
acestuia. Într-o zi o auzise la radio pe mama copilului 
lansând un apel pentru găsirea fiului ei. „Samariteanul”, 
care văzuse un copil apărând în comunitate şi semănând 
cu descrierea celui dispărut, a informat F.B.l-ul. Datele 
furnizate n-au condus direct la copil dar, la vremea 
respectivă, el pomenise şi despre alţi trei copii a căror 
prezenţă o remarcase. Două fete şi un băiat, de origine 
europeană, care locuiau în casa lui Herschel şi Rachel 
Jacobovitch. Soții Jacobovitch au deja unsprezece copii. 
Formidabila informaţie pe care a aflat-o „Samariteanul” în 
legătură cu ei se referă la băieţel: acesta a spus că tatăl lui 
era la închisoare, în Belgia. 

„Samariteanul”, care până atunci era în legătură cu un 
alt agent al FBl-ului, apare acum şi pe lista de informatori 
a Hildei Kogut. Aceasta compară informaţiile ei cu cele ale 
lui Jean Dooms şi reiese că misteriosul vizitator al lui 
Chaim este fratele lui Herschel Jacobovitch din Kasho 
Drive. 

Hilda Kogut nu auzise niciodată vorbindu-se de această 
comunitate, mai satmar decât înşişi evreii satmarieni. 
Kasho Drive este un oraş care se află la o jumătate de oră 
de mers cu maşina de la Monsey. Hilda se duce imediat să 
ancheteze la faţa locului şi observă că oraşul nu are decât 
un singur acces posibil. Intri şi ieşi pe acelaşi drum. Cu 
neputinţă să nu te faci remarcat. Înaintează încet, 
prefăcându-se că încearcă să se orienteze, încotro să se 


îndrepte. 

Oraşul a fost construit pe vremea marilor lucrări ale 
administraţiei Roosevelt. Toate casele se aseamănă între 
ele şi, în timp ce Hilda caută s-o dibuiască pe cea a familiei 
Jacobovitch, un evreu hasidic cu o expresie bănuitoare se 
apropie să întrebe ce face ea acolo. 

— M-am rătăcit... caut... numărul 2027 de pe... 

Bineînţeles că adresa nu există, omul îi confirmă că s-a 
înşelat şi îi indică direcţia ieşirii din oraş. 

Trec câteva săptămâni; Hilda şi alţi agenţi ai F.B.l-ului 
încep să aplice o serie de tehnici de căutare discretă. Sunt 
convinşi că pot asedia Kasho Drive cu o echipă de 
comando, dar încă nu posedă dovada prezenţei copiilor în 
oraş. 

lar pe mine nerăbdarea continuă să mă macine la 
Bruxelles. Dooms îmi spune să nu mă îngrijorez, că 
afacerea progresează, că nu-mi poate da toate detaliile... 
dar că se petrec unele lucruri... F.B.I-ul lucrează pentru a- 
mi putea spune unde sunt copiii. Nu ştiu unde anume se 
desfăşoară cercetările şi nici ce face Hilda. Este dificil 
pentru noi, după şase ani de aşteptări, să fim deodată rupti 
de desfăşurarea anchetei. Dar nu avem ce face, trebuie să 
aşteptăm în continuare şi să sperăm într-un rezultat 
fericit... nu prea mult. Dooms ne pregăteşte, pe Walter şi 
pe mine, pentru iminenţa întoarcerii. Marina, Simon şi 
Moriah vor reveni într-o familie care îi cuprinde deja pe 
Noélie şi Gautier. 

l-am spus lui Walter că la sfârşitul săptămânii mă voi 
duce la ginecolog, pentru a mi se pune un sterilet. Nu este 
acum momentul potrivit ca să rămân gravidă. Când ies din 
cabinetul medical tot nu am vreun sterilet. Nu mai este 
cazul. Tocmai mi s-a adus la cunoştinţă că în decembrie 
1993 voi avea un copil. S-a instalat un nou membru al 
familiei; în linişte şi la căldurică, aşteaptă desfăşurarea 


evenimentelor. 

Între timp, F.B.I-ul, i-a cerut „Samariteanului” să rişte 
să-i fotografieze pe cei trei copii a căror prezenţă a 
semnalat-o. Dar deocamdată eu nu ştiu nimic despre 
această iniţiativă. Dooms nu face decât să-mi repete: 

— Se petrec unele lucruri... Nu vă pot spune totul... Fiţi 
pregătiţi... 

Patsy, mamă a unei familii numeroase, pregăteşte-te! 


46. Povestirea copiilor 
15 aprilie 1993 - Rachel 


Ieri am stat acasă pentru că aveam febră. Aşa că astăzi 
m-am dus la prietena mea Esther, să aflu ce avem de 
învăţat. Mi-a arătat paginile din cartea de rugăciuni pe 
care trebuie să le învăţ. După aceea am plecat de la ea de- 
acasă şi, când am ieşit, am întors capul ca să-i zâmbesc. În 
clipa aceea un bărbat a făcut o fotografie. Doamna 
Jacobovitch spune mereu: „Nu lăsa pe nimeni să te 
fotografieze’. Dar bărbatul acela mi-a explicat foarte 
frumos că voia să le arate părinţilor lui locul în care 
munceşte. 

De altfel, mie puţin îmi pasă. 


Joseph 


Mă aflam în cantină, cu prietenul meu Yoely. Săptămâna 
viitoare trebuie să-şi celebreze aici aniversarea. Omul care 
are grijă de curăţenie a venit şi ne-a spus că vrea să facă 
nişte fotografii pentru mama lui, fiindcă e foarte bolnavă. 
Mi-am vârât mâinile în buzunare şi atât eu cât şi Yoely am 
zâmbit pentru fotografia mamei lui. Când a aflat despre 
asta, domnul Jacobovitch ne-a zis: 


— Niciodată nu trebuie să vă lăsaţi fotografiaţi. 
20 aprilie 1993 - Sarah 


Doamna Jacobovitch mi-a spus că mă duc la cantină, să 
ajut la pregătirea aniversării lui Yoely. Trebuia să pun 
feţele de masă şi să mătur toată sala. Tocmai luasem 
mătura când a intrat un bărbat care mi-a zis că vrea să-l 
fotografieze pe Yoely. M-am tras la o parte, lângă o 
fereastră, ca să nu ies în poză, dar cred, totuşi, că m-a 
prins şi pe mine. 

Ziarele evreieşti relatează că nişte persoane, cărora li se 
dă numele de F.B.I, ne fac necazuri, din cauza unui băiat 
pe care-l cheamă Shai, şi oamenii de pe aici sunt foarte 
nemulţumiţi. Mă tem de acest F.B.I. Într-o noapte am avut 
un coşmar, se făcea că se întâmplau tot felul de lucruri 
stranii. Oamenii de la F.B.l-ul ăsta intrau în casă, mă 
zgâlţâiau şi îşi băteau joc de mine. Visul acela m-a tulburat 
rău. Peste câteva zile am avut acelaşi coşmar şi m-am 
speriat cumplit, deoarece cineva mi-a spus că dacă ai de 
mai multe ori acelaşi vis, înseamnă că se va împlini. 


47”. Marea plecare 


Fotografiile color ale „Samariteanului” seamănă în mod 
uimitor cu portretele realizate de F.B.I după vechile 
fotografii cu Marina, Simon şi Moriah. Cu uşurare, constat 
că niciunul dintre copii n-a suferit vreo operaţie de 
chirurgie estetică. Dispunând de aceste fotografii şi de 
informaţiile „Samariteanului”, F.B.l-ul are acum suficiente 
prezumţii pentru a putea acţiona. Dar încă nu vor să treacă 
la atac... Speră să găsească mai întâi, în comunitatea din 
Kasho Drive, urmele micului Shai. Când Jean Dooms este 
informat despre această intenţie, se repede la ambasada 


americană de la Bruxelles, să ceară cu insistenţă ca F.B.I- 
ul să pornească imediat acţiunea. 

— Fiecare zi care trece măreşte riscul unei noi dispariţii 
a copiilor. Aşa ceva s-a mai întâmplat şi se poate repeta. 
Trebuie să se acţioneze IMEDIAT! 


KKK 


Miercuri, 5 mai 1993 

Am greţuri. Toate neplăcerile obişnuite ale începutului 
de sarcină dau năvală peste mine, unele după altele. 
Picioarele mi se umflă, medicamentele împotriva senzaţiei 
de vomă îmi produc sete şi-mi usucă gura. Sunt îngrozitor 
de nervoasă. Mă ocup de Noélie şi de Gautier străbătând 
casa în lung şi-n lat. Walter e plecat la slujba lui. 

Sună telefonul, dar circuitul este atât de prost încât nu 
aud nimic şi sunt obligată să închid. Asta se întâmplă 
deseori când sunt chemată din străinătate. Nici măcar n- 
am desluşit glasul interlocutorului. Dumnezeu ştie pentru 
ce îmi spun deodată: Hilda Kogut! Formez numărul 
biroului ei din New York, şi de data asta linia este 
acceptabilă. 

— Tu încercai să iei legătura cu mine? 

— Da. Slavă Domnului că m-ai sunat. Patsy, am veşti, 
veşti bune! 

Este surescitată, şi mâna începe să-mi tremure. 

— Veşti foarte bune, Patsy... i-am localizat pe copii! 

Simt că mi se înmoaie picioarele. Trebuie să mă duc să 
mă aşez undeva. 

— Hilda... sunt nevoită să închid. Te rechem peste 
câteva minute. 

Mă prăbuşesc pe canapea. Este adevărat că Dooms 
spusese că erau aproape de ţintă, dar mi-e teamă să cred. 
Nu voi crede decât când vor fi toţi trei aici, lângă mine! 


Calm. Trag aer adânc în piept, dar mâinile încă îmi 
tremură când refac numărul Hildei. Cuvintele mi se 
încurcă în gură, vorbesc cu greu. De altminteri, cea care 
vorbeşte este ea. 

— Acum trebuie să acţionăm foarte repede. Lasă baltă 
totul, trebuie să vii la noi în maxim douăzeci şi patru de 
ore: Poţi pleca astăzi? 

De când tot traversez Atlanticul, am în minte toate 
orarele zborurilor. 

— Astăzi nu. Mâine este un zbor. Nu voi ajunge la voi 
mai înainte de mâine după-amiaza, după ora New York- 
ului. 

— Îl anunţ pe Dooms. Trebuie să fie prezent, în calitate 
de reprezentant al poliţiei judiciare belgiene. Procedura, 
aici, riscă să dureze ceva timp. Trebuie să aveţi în vedere o 
absenţă de două sau trei săptămâni. Acum trebuie să-mi 
promiţi ceva foarte important: să nu spui nimănui. 
NIMĂNUI, înţelegi, Patsy? Nici măcar membrilor familiei 
tale! 

— Trebuie să-i spun cel puţin lui Walter! E vorba şi de 
viaţa lui! 

— De acord. Dar nimănui altcuiva. Nici măcar părinţilor 
tăi! Chiar şi fără să vrea, cineva ar risca să zădărnicească 
totul... 

li dau dreptate. Răpitorii au dovedit - şi nu doar o dată - 
că ştiu aproape toate mişcările noastre, de parcă ne-ar 
ghici intenţiile şi ne-ar înregistra cuvintele. Nu vreau să 
risc să existe scurgeri de informaţii. Şi dacă, din nefericire, 
nu aş reveni cu copii, tăcerea ar apăra pe toată lumea. 
Prea multe speranţe dezamăgite ne-au tulburat. Mai ales 
pe părinţii mei. Tata este slăbit, nu vreau să se simtă 
obligat să mă însoţească în călătorie. Şi ar dori să vină şi 
el. Iar eu vreau să mă duc acolo singură. Singură voi fi mai 
puternică. Sunt incapabilă să înfrunt emoţii intense când 


sunt înconjurată de persoane apropiate. 

Peste câtva timp mă sună Dooms. Ne rezervăm locuri la 
zborul către New York de a doua zi la prânz. Acum este ora 
patru după-amiaza şi am de rezolvat o mulţime de lucruri. 
Am nevoie de bani lichizi, dar băncile sunt închise. Trebuie 
să găsesc pe cineva la care să-i pot lăsa pe Noélie şi pe 
Gautier. Trebuie să le fac valizele, ca şi pe-a mea. Aparatul 
electric de uscat rufe este stricat; după ce le spăl, trebuie 
să duc lucrurile copiilor să se usuce la o vecină. De cum 
încep să mă ocup de ceva, un alt gând vine să-mi abată 
atenţia în altă direcţie. Cei doi micuţi mă împiedică să mă 
concentrez - în aşa hal încât, când se întoarce Walter 
acasă, mă găseşte într-o panică totală. Il anunţ pe 
nepregătite: 

— Walter, trebuie să plec în Statele Unite. Am primit un 
telefon. Nu am voie să vorbesc cu nimeni despre asta! 

Îmi înconjoară cu braţul umerii şi mă obligă să iau loc pe 
canapea, să mă destind câteva minute. 

— Bine. Acum, explică-mi, cu calm. Despre ce nu trebuie 
să vorbeşti cu nimeni? 

Felul în care îi relatez evenimentele este complet haotic, 
în timp ce se ocupă de Noélie şi de Gautier, Walter 
reaşează informaţiile în ordine. Mă ajută să fac bagajele, 
să mă organizez cu eficacitate. 

Apoi primim un nou apel telefonic de la Dooms. 
Întâmpină greutăţi ca să mă poată însoţi în condiţii legale 
în Statele Unite; are nevoie de o întreagă panoplie de 
autorităţi. În mod normal ar fi necesară o săptămână. 
Spera că, ţinând seama de urgenţa situaţiei, toate actele îi 
vor fi eliberate repede. Dar se teme ca mâine dimineaţă să 
nu-i trebuiască mai multe ceasuri până să poată pleca. 
Aşteaptă autorizaţia semnată de însuşi Ministrul de 
Justiţie. Dacă va fi gata mă va însoţi, dacă nu, va lua 
avionul următor. Zborul meu - ultimul avion cu destinaţia 


Chicago - decolează la ora unu după-amiaza. Ca să ajung 
la Newburg, de la Chicago va trebui să iau un alt avion. 

Evident că-i telefonez Sabinei, în Statele Unite, ca să-i 
anunţ sosirea mea, însă fără a pomeni nimic despre 
urgenţa situaţiei. Biata Sabine, i-ar fi plăcut atât de mult să 
ştie... După aceea însă mă programez la obstetricianul din 
Bruxelles, fixându-mi oră pentru a doua zi dimineaţă, 
devreme. Este necesar să mă examineze înainte de 
plecare; nu ştiu nici măcar peste cât timp voi putea reveni. 

S-o mint pe mama, ca s-o rog să-i ţină pe cei doi micuţi. 

Stând pe canapea, mă gândesc profund câteva clipe, în 
tăcere. Trebuie să-mi controlez vocea, să nu las să se 
strecoare mai multă emoție ca de fiecare dată când mă duc 
în Statele Unite. 

— F.B.l-ul mi-a cerut să petrec acolo trei săptămâni. Poţi 
ţine copiii la tine, mamă? 

— Desigur. 

Să-l mint pe tata, care vrea să ştie de ce plec pentru trei 
săptămâni. 

— Nu ştiu. Mi-au cerut doar să vin cât mai repede 
posibil... O să văd la faţa locului. 

Tata e sceptic. Ştie bine că nu degeaba mi-ar cere F.B.I- 
ul să vin în Statele Unite atât de repede. Inţelege că se 
petrece ceva important şi încearcă să mă tragă de limbă. 

— Şi o să cheltuieşti iar o mulţime de bani deşi oamenii 
aceia nu ţi-au spus nimic concret? 

— Ai dreptate, tată. Dar F.B.l-ul constituie un sprijin 
important. Nu vreau să risc să-şi piardă interesul pentru 
noi. Dacă nu ne mai bucurăm de colaborarea lor, se alege 
praful de toate. 

Tata a închis telefonul, fără a mai insista. Mamei i-a 
spus: 

— Am impresia că asta-i ultima călătorie a lui Patsy în 
Statele Unite. 


S-a înserat. Încărcăm valizele în maşină. O mare parte 
din seară, Walter şi cu mine discutăm care-i cel mai bun 
mod în care să-i pregătim pe Noélie şi pe Gautier în 
vederea sosirii fraţilor mai mari. Sunt încă mici, îndeajuns 
pentru ca acomodarea să se producă fără prea multe 
dificultăţi. Lor le va fi uşor. Dar cum se vor adapta Marina, 
Simon şi Moriah la noua lor viaţă? în privinţa asta, misterul 
e de nepătruns. Walter spunea că voi avea nevoie de multă 
răbdare, de timp. După cum a prevăzut Hilda, probabil că 
voi petrece câteva săptămâni împreună cu ei, acolo. Voi 
avea timp să le povestesc totul. Să le povestesc despre 
mine. Să le povestesc despre Walter, despre fratele şi sora 
lor. Mor de frică. Mi-e imposibil să dorm mai mult de două 
ceasuri fără să mă trezesc. Parcă sunt o baterie electrică 
supraîncărcată. 


KKK 


Joi, 6 mai 

Obişnuita ţinută de călătorie: bluză de bumbac şi 
salopetă din material de blugi. Sabine mi-a spus deseori că 
nu-şi poate imagina să mă vadă îmbrăcată altfel. Este 
vorba de confort şi, în fond, drumul este lung. g 

La şapte dimineața pornesc singură spre Bruxelles. li las 
pe copii la mama şi apoi mă duc la aeroport, ca să fiu 
prima la înregistrarea bagajelor şi să încerc să rețin pentru 
Dooms un scaun alături de al meu. Dacă va reuşi să plece. 

După aceea - vizita la medic. Totul merge bine, dacă nu 
iau în seamă obişnuitele grețuri matinale. Apoi banca, pe 
urmă Danielle, sora Sabinei. Aceasta trebuie să mă 
conducă la aeroport, ca să nu fiu nevoită să-mi las maşina 
în parcare vreme de câteva săptămâni... Am întârziat sau 
poate că ea m-a uitat... panică, stânga-mprejur... iat-o! 

În drum spre aeroport, este curioasă, dar răspund scurt: 


— Nu ştiu pentru ce. F.B.l-ul mi-a zis să vin, e tot ce ştiu. 
Nici ea nu se lasă păcălită. Nu este vorba de o călătorie 
asemănătoare cu celelalte, asta îmi stă scris pe faţă. 
Simplul fapt că trebuie să ne oprim ca să facem plinul de 
benzină mă aduce într-o stare explozivă. Cele câteva 
minute îmi par ceasuri întregi. Cel mai mic detaliu capătă 
proporţii imense. Am impresia că am luat startul într-un 
maraton interminabil. Şi copilaşul acesta! Doctorul afirmă 
că totul merge bine, dar oare va suporta stresul la care 
sunt supusă, la care în mod obligatoriu va fi supus şi el? 

Sosesc la poarta de îmbarcare în momentul în care 
pasagerii se instalează deja la bordul aparatului. Dooms 
mă aşteaptă. Este o uşurare enormă. Avionul decolează 
spre Chicago la ora treisprezece. Sunt frântă de oboseală. 
Din fericire, călătorii sunt puţini şi mă pot lungi pe două 
scaune rămase libere. li spun lui Dooms, aproape cu ochii 
închişi: 

— Sunt incapabilă să susţin o conversaţie. O să dorm. 
Mă cuprinde somnul şi am impresia că mă cufund într-o 
prăpastie întunecoasă şi fără fund. Apoi mă trezeşte un 
zgomot slab; deschid ochii. Somnul îmi revine, din nou 
prăpastia... Şi încă un zgomot slab... 

În mine se luptă surescitarea şi teama. 

Trei mici străini. Îşi vor aminti de Patsy? Cum au primit 
minciunile cu privire la mine? Sunt o mamă rea, am 
murit... Mă vor crede? Vor avea încredere în mine? Care va 
fi cea mai mare dificultate? Faptul că mă vor fi şters cu 
totul din mintea lor? Sau existenţa lui Noélie şi a lui 
Gautier? Şi cea a viitorului copilaş? 

Mă tem pentru acesta din urmă. Gândurile devin 
lugubre. Deodată îmi spun: Dacă supravieţuieşte tuturor 
acestor... i 

Incerc să citesc, încerc să mă uit la film. Imi petrec 
timpul ducându-mă la toaletă. La sosire sunt şi mai 


vlăguită decât la plecare. Avem de aşteptat o oră pentru 
legătura între Chicago şi Newburg. Mă simt într-adevăr 
rău. Am cârcei în picioare. Mă copleşeşte o stare de 
nervozitate care mă face să devin ursuză, agresivă. 

Totul mă irită. Avionul se târăşte pe pistă ca un melc, 
pregătirea pentru decolare nu se mai sfârşeşte. Va trebui 
să rămân trei sferturi de oră în atmosfera asta 
supraîncălzită, suportând mirosul de benzină care îmi face 
greață. Am faţa congestionată, umflată, îmi simt pielea 
umedă de transpiraţie. 

Am în permanenţă senzaţia că o să leşin. Nu-mi pot lua 
gândul de la copilul pe care-l port în pântece. Cu oboseala 
călătoriei, stresul şi căldura, şansele de a-l pierde sunt de 
nouăzeci şi nouă la sută. Dacă voi pierde acest copil în 
momentul în care-i voi regăsi pe ceilalţi, oare nu le voi 
purta pică pentru această nouă nenorocire? Dacă o să am o 
hemoragie, ce va trebui să fac? Cine are prioritate? El sau 
ceilalţi? Cei trei copii ai mei pentru care m-am luptat atâţia 
ani, sau acest biet copil pe care e posibil să nu-l pot ţine 
niciodată în braţe? 

Dooms se uită la mine îngrijorat. Pentru a rezista 
senzaţiei de rău, mi-am înclinat scaunul, dar stewardesa 
vrea ca la decolare să-l îndrept. Mă supun dorinţei sale, 
însă greaţa îmi revine imediat. Urmează o luptă îndârjită 
între stewardesă şi mine. 

De îndată ce se întoarce cu spatele, eu cobor spătarul; 
de cum mă vede, mă îndeamnă să-l ridic. 

În cele din urmă, mă anunţă: 

— Doamnă, peste cinci minute decolăm! 

— Nu poţi să mă laşi în pace? Ştiu că decolăm peste 
cinci minute! Prin urmare pot rămâne lungită încă cinci 
minute! Sunt gravidă şi nu mă simt bine. Voi îndrepta 
scaunul când vom decola. Acum, nu te mai atinge de el. Şi 
dă-mi pace! 


Mi-e ceva mai bine. Cu sprâncenele uşor ridicate în 
semn de mirare, Dooms îmi zâmbeşte. Îşi spune, desigur, 
că nu este recomandabil să te iei de Patsy. 


KKK 


Când  aterizăm la Newburg ora este aproape 
optsprezece. Sabine mă aşteaptă la sosire, dar pe aeroport 
se află şi Hilda Kogut şi şeful acesteia, Ken Maxwell, care 
dirijează biroul din Newburg al FBl-ului. Prietena mea 
înţelege că se petrece ceva neobişnuit, deoarece eu nu ştiu 
nici măcar dacă trebuie s-o urmez pe ea sau pe agenţi. 
Hilda ne-a rezervat, lui Dooms şi mie, două camere la un 
motel din Tarrytown, nu departe de Kasho Drive. 
Tarrytown... De necrezut! De fiecare dată când am luat 
trenul de la Beacon către New York, am trecut pe la 
Tarrytown. Trenul se opreşte acolo. La fiecare din aceste 
opriri eram foarte aproape de copiii mei. De zeci şi zeci de 
ori mai că i-am atins... teama îmi revine ca un val ce se 
prăvăleşte peste mine - teama de emoția care mă aşteaptă. 

Sabine este descumpănită şi tot aşa şi eu. Credea că 
aveam să stau la ea, ca de obicei. Hilda mă vede atât de 
nesigură în privinţa asta încât decide ca, mai întâi, să mă 
ducă, împreună cu Sabine, la biroul F.B.l-ului, pentru a-şi 
asigura un răgaz în care să ne convingă de temeiul 
modului în care a organizat ea lucrurile: trebuie să mă 
instalez la motel, cu Dooms, să fiu aproape de locul în care 
au fost semnalaţi copiii. Nu ne dă mai multe detalii, însă 
Sabine înţelege şi se entuziasmează. Deşi ştie că nu-mi 
plac contactele fizice, mă strânge în braţe. 

— Ţine-mă la curent... Formidabil! 

Întotdeauna mă simt stânjenită în faţa unor astfel de 
manifestări - stânjenită, dar emoţionată de a fi obiectul 
unei asemenea afecţiuni. 


După plecarea Sabinei, ne apucăm de treabă. E simplu. 
Există toate motivele de a crede că în casa din Kasho Drive 
se află copiii mei. Din clipa în care îi voi fi identificat, F.B.I- 
ul va putea acţiona mâine dimineaţă, la prima oră. Însă 
Maxwell mă avertizează: 

— Nu se ştie niciodată. S-ar putea să nu meargă totul 
bine, de exemplu e posibil ca unul dintre copii să nu fie 
acolo... 

Faptul de a-i servi drept traducătoare lui Dooms, a cărui 
engleză are mari lacune, mă ajută să mă concentrez. 
Maxwell vorbeşte foarte puţin franţuzeşte, iar Hilda deloc. 
Pentru a fi iertată, îi oferă lui Dooms o şapcă de baseball 
cu sigla F.B.l-ului. Sunt cu toţii emoţionaţi, fericiţi în 
aşteptarea acţiunii. Vine şi momentul în care Hilda explică 
modul în care „Samariteanul” i-a fotografiat pe copii. Apoi, 
brusc, îmi întinde câteva poze color de cincisprezece pe 
douăzeci şi doi de centimetri, întrebându-mă pe un ton 
grav, profesional: 

— [i recunoşti pe aceşti copii? 

Sunt ca paralizată. Ultimele imagini pe care le am 
despre ei datează de acum patru ani şi jumătate - 
fotografiile făcute în faţa Casei Albe. Vreme de câteva 
secunde îmi este imposibil să-mi îndrept ochii spre aceste 
fotografii. Număr în gând: unu... doi... trei... şi sar în gol. 

Sub privirea mea, decorul unei încăperi cu pereţi albi. 
Fără nicio decoraţiune. Două ferestre lipsite de perdele, cu 
grilaj. Un calorifer străvechi. Patru mese aşternute cu feţe 
de masă din plastic alb. Felii de brânză şi brioşe în câteva 
farfurii de carton. Lângă masa din mijloc stă o fată. Poartă 
o bluză cu pătrăţele, cu mâneci lungi, încheiată până la 
gât. Părul castaniu îi este pieptănat strâns spre spate. Are 
o înfăţişare prea rigidă şi demnă pentru vârsta ei, dar 
zâmbeşte. Şi acest zâmbet strălucitor care luminează totul 
este al Marinei. Marina! Nu am nicio îndoială. 


Mă concentrez asupra celei de a doua fotografii, făcută 
în exterior. O fetiţă îmbrăcată într-o rochie lungă cu flori 
albastre, cu mâneci lungi şi guler pe gât. Traversează o 
stradă, uitându-se drept în obiectiv. Cu zâmbetul pe buze 
şi cu o carte groasă sub braţ. De sub rochie se zăresc două 
încălțări grosolane şi şosete sau ciorapi lungi, negri. Nu-mi 
este deloc greu s-o recunosc pe Moriah. 

Cea care mă pune pe gânduri este a treia fotografie. O 
privesc mult mai îndelung. Băieţelul stă în faţa a doua 
mese lungi, în aceeaşi încăpere ca şi Marina. Are o faţă 
rotundă şi un început de guşă. Sub calotă, craniul îi este 
aproape ras, iar perciunii lungi şi cârlionţaţi îi coboară 
până pe umeri. O privire ascuţită, tăioasă, străluceşte în 
spatele ochelarilor. Poartă o cămaşă ecosez, albastru cu 
alb, încheiată până la gât, şi un pantalon negru. Îmi pare 
gras, palid şi trist ca şi cum de multă vreme n-ar mai fi 
văzut soarele. Mi-e frică. Mă copleşeşte un nou val de 
emoţii. La fel cum am procedat cu celelalte fotografii, m- 
am uitat întâi la siluetă, la decor, înainte să mă concentrez 
asupra feţei. Stai calmă, Patsy. Calmă. Numără: unu... 
doi... trei... Hai, uită-te! 

Privesc îndelung. Ofiţerul F.B.I continuă să tacă. Hilda 
nu mă slăbeşte din ochi. Dooms se uită ţintă la mine. Işi ţin 
răsuflarea, în timp ce eu mă aud spunând, în fine: 

— Este Simon. 

Începând din această clipă ascult detaşată desfăşurarea 
planului de intervenţie, de parcă nu m-ar interesa direct. 
Nu mai pot. Epuizarea şi şocul produs de aceste fotografii 
m-au terminat. 


KKK 


A doua zi dimineaţă, la patru şi jumătate, Dooms ia parte 
împreună cu câţiva poliţişti locali la o şedinţă în biroul 


poliţiei din Tarrytown. 

Evreii kashos se scoală devreme. Copiii se pregătesc de 
şcoală, bărbaţii se duc la muncă sau să studieze scrierile 
sfinte, femeile se înhamă la treburile zilnice. Oraşul 
trebuie să fie invadat în timp ce oamenii încă mai dorm. 
Pentru a se evita orice încăierare, la faţa locului vor fi 
numeroşi agenţi; când se va interveni se vor lua toate 
măsurile de precauţie posibile. (Copiii sunt deja 
traumatizaţi datorită trecerii de la o familie la alta, vreme 
de şase ani şi jumătate. „Capturarea” lor trebuie să 
decurgă în linişte. 

S-a efectuat o reperare aeriană. Strada este o fundătură, 
vehiculele poliţiei vor putea lesne să-i blocheze intrarea, 
înainte de intervenţie, Maxwell le va telefona, dintr-o 
maşină, soţilor Jacobovitch. Le va spune că locuinţa le este 
înconjurată. Dacă nu vor răspunde la telefon sau dacă vor 
încerca să se opună, poliţia va intra cu forţa. Dooms, în 
calitate de poliţist belgian, nu poate lua parte la raid. Este 
doar observator. 

Dacă totul decurge bine, un agent va veni să mă ia din 
holul motelului, unde voi aştepta. 

— Va trebui să fiţi acolo la şase şi jumătate. Dar e posibil 
ca agentul să vină la dumneavoastră mai târziu. Nu putem 
şti cât timp va dura operaţiunea. 

Nu mai am răbdare să stau locului, nici în picioare, nici 
pe scaun. Dar încă nu s-a terminat. Mi se explică 
procedura de ordin psihologic. Un funcţionar al 
Ministerului Sănătăţii de la New York va fi prezent ca să-i 
examineze pe copii la faţa locului... După aceea vor fi duşi 
la biroul F.B.I-ului din New Rochelle. Acolo vor fi luaţi în 
grijă de o infirmieră şi trei asistenţi sociali din partea 
comitatului Westehester. Două femei pentru Marina şi 
Moriah, un bărbat pentru Simon. Eu nu-i voi vedea decât 
mult mai târziu. Experții juridici ai ambelor ţări vor începe 


imediat procedurile legale. 

— Asta s-ar putea să dureze două sau trei săptămâni. În 
acest interval, am găsit pentru copii şi dumneavoastră o 
„ascunzătoare”. 

Totul îmi pare ireal. Va trebui să aştept singură, într-un 
motel, până la ivirea zorilor. Nu am de ales. Raidul îi va 
tulbura cumplit pe copii, vor avea nevoie de timp ca să 
înţeleagă ce se petrece, să se adapteze; pentru asta se află 
aici profesioniştii. 

Lasă-i pe ei să se ocupe, Patsy! Oricum nu ai altceva de 
făcut decât să aştepţi. 

Maxwell ne conduce la motelul din Tarrytown. Dooms se 
duce în camera lui, eu într-a mea. Oare i-am spus ceva lui 
Dooms? Nu-mi amintesc. Deschid fereastra ca să intre aer 
curat. Sunt incapabilă să dorm într-o încăpere închisă. 
Acesta-i singurul gest de care sunt în stare. Trupul meu nu 
mai ştie cum să se mişte, cum să se ridice, să se aşeze, să 
meargă, să privească, să audă, să asculte. Mi-a devenit 
străin, este ca de plumb, ca şi capul. 


48. Povestirea lui Sarah 


Mă dor foarte rău şalele, i-am spus doamnei Jacobovitch, 
dar nu mă crede. A strigat: 

— Intoarce-te în camera ta! Nu vreau să te mai văd până 
nu-mi ceri iertare! 

Nu ştiu ce se petrece. Habar n-am ce rău am făcut. Aşa 
că rămân în camera mea până la ora mesei. E îngrozitor de 
supărată pe mine, dar nu vreau să cer iertare fără să ştiu 
cu ce am greşit. Ea mă întreabă: 

— Cât o să mai dureze? 

— Până când îmi veţi spune ce am făcut. 

— Ştii foarte bine ce ai făcut! 

— Dacă dumneavoastră ştiţi ce am făcut, spuneţi-mi şi 


mie şi vă voi cere iertare. 

— Nu. Nici nu poate fi vorba. Du-te înapoi în camera ta! 

Treaba asta mi se pare de-a dreptul prostească. Îmi 
spun: 

Dacă-i pe-aşa, voi rămâne aici până când o să mor, ori o 
să reuşesc să fug. Mâine am un extemporal foarte 
important, trebuie să-mi pun deşteptătorul să sune la patru 
şi jumătate, ca să mă scol şi să-mi repet lecţiile. 


49. Vineri, 7 mai 1993 


Am izbutit să adorm pe la unu noaptea - un somn uşor şi 
agitat, din care mă trezesc deseori. Dar la două sunt pe 
deplin trează. Aud zumzetul micului frigider din cameră, 
încerc să citesc, fără să izbutesc să îmi concentrez atenţia 
pe vreo frază. Degeaba mă străduiesc să-mi spun: Dormi, 
Patsy, noaptea încă mai durează, ai nevoie de odihnă, 
mâine va fi o zi grea. Nu încetez să mă răsucesc pe toate 
părţile. Mă uit la deşteptător, la ceasul de la mâna mea, 
fiecare deplasare a secundarului este o oră, fiecare minut - 
o eternitate. Un picior mi-a amorţit complet şi, în cele din 
urmă, prefer să mă ridic din pat şi să mă plimb prin 
cameră. Colac peste pupăză, îmi vine să vomit. Mă duc să 
fac un duş. 

Adorm. Mă trezesc. Adorm din nou. Deschid încă o dată 
ochii şi, deodată, văd că e patru şi jumătate dimineaţa. De 
data asta a început. Au plecat în misiune. Nu mai trebuie 
decât să-i urmăresc în gând. Cinci fără un sfert: se adună. 
Ora cinci: sunt gata. Cinci şi un sfert: se apropie de casa 
familiei Jacobovitch. 

Incep să-mi fac geamantanul. Cinci şi douăzeci şi cinci: 
casa este împresurată. Maxwell se află într-o maşină fără 
însemne poliţieneşti; în curând va forma numărul de 
telefon. 


Cinci şi jumătate: soneria începe să zbârnâie în casa 
familiei Jacobovitch. Oare a ridicat cineva receptorul? 
Vorbeşte cu Maxwell? Şi dacă lipseşte vreunul dintre 
copii? Sau doi? Sau toţi trei? Oare Marina, Simon şi 
Moriah vor începe să plângă? Se vor împotrivi să-i urmeze 
pe agenţii F.B.l-ului? Va striga cineva? Va ameninţa?... 
încetează, Patsy! încetează! 

Număr: unu... doi... trei... patru... cinci... 


KKK 


În timpul acesta, Jean Dooms, instalat pe bancheta din 
spate a unei maşini, urmăreşte desfăşurarea acțiunii. O 
vede pe Hilda Kogut înaintând spre casă. Cincisprezece 
agenţi înconjoară locuinţa şi supraveghează împrejurimile. 
Unii dintre ei sunt înarmaţi cu mitraliere. 

Un agent o urmează pe Hilda, echipat cu o mică 
încărcătură de exploziv pentru cazul în care ar trebui să 
forţeze uşa închisă. Ceilalţi aşteaptă. Doi bărbaţi pentru a-l 
lua în primire pe Simon, aleşi deoarece fiecare are câte un 
băiat de vârsta lui. Şi femei pentru Marina şi Moriah. 
Dooms este nervos. Fix la ora cinci şi jumătate, Maxwell 
ridică receptorul telefonului din maşina lui, formează 
numărul şi lasă apelul să se repete de câteva ori. Dooms 
nu-şi dezlipeşte ochii de uşă. 

Eu nu mai văd în minte nimic. Ceilalţi acţionează. 
Observă desfăşurarea acţiunii. Îi invidiez. E cea mai lungă 
zi din viaţa mea şi, deocamdată, sunt dată la o parte. 

Descurcă-te cum poţi, Patsy, ca să treci de clipele astea! 


50. Povestirea lui Sarah 


Am aprins lămpiţa ca să-mi repet lecţiile. Afară încă mai 
e întuneric. Deodată, aud un zgomot. Mă uit pe fereastră şi 


văd multe maşini de poliţie. Înţeleg că se află aici pentru 
noi. Visul meu a devenit realitate. Aud că sună telefonul, 
dar nu ştiu ce să fac. Mă hotărăsc să mă duc să răspund, 
dar mai întâi trebuie să-mi acopăr picioarele. Mă grăbesc 
să-mi pun ciorapii, dar mă grăbesc prea tare şi mi-i trag 
doar pe jumătate. Mă reped pe scară, dar mă împiedic în 
ciorapii care-mi atârnă în jurul picioarelor, ca o coadă 
lungă. Mă poticnesc şi aterizez la baza scării, complet 
ameţită. Câteva clipe rămân lungită acolo, foarte 
mulţumită că mai sunt în viaţă. 

Telefonul continuă să sune; mă ridic cu intenţia să mă 
îndrept spre aparat, clătinându-mă, şi mă împiedic iar în 
ciorapi. De astă dată cad pe covor, dar iau receptorul: 

— Alo? 

Un bărbat cere să vorbească imediat cu domnul 
Jacobovitch, dar eu cunosc regula. Este interzis să fie 
trezit, doar dacă nu-i ceva foarte urgent. Aşa că întreb: 

— Este ceva important? 

Bărbatul insistă şi-mi zice: 

— Vreau să vorbesc cu tatăl tău. 

Nu ştiu ce să fac. 

Pun jos receptorul şi urc la primul etaj să-l trezesc pe 
domnul Jacobovitch. Îi spun să se uite pe fereastră. Ca şi 
mine, vede toate maşinile acelea de poliţie. Ochii îi sunt 
înspăimântați, de parcă ar vedea ceva grav, şi coboară la 
parter. Eu dau fuga să mă refugiez în camera mea. Mă bag 
sub cuvertură şi mă prefac că dorm, dar aud cum în uşa de 
la intrare bate cineva. 


51. Unde sunt copiii belgieni? 


Toţi locuitorii din Kasho Drive au observat prezenţa 
poliţiei. Se adună pe străzi, cu feţe amenințătoare. In 
curând devin foarte numeroşi. Dooms începe să se teamă 


că lucrurile ar putea lua o întorsătură neplăcută. Cu inima 
bătându-i, Hilda Kogut se întreabă ce se petrece în spatele 
acelei uşi. Înainte de a recurge la exploziv, adoptă metoda 
cea mai simplă, aceea de a bate în uşă. Peste câteva clipe, 
Herschel Jacobovitch o întredeschide şi-i aruncă o privire 
furişă Hildei, care ghiceşte alte chipuri ascunse după 
perdelele de la primul etaj. 

— Hilda Kogut, agent F.B.I, se prezintă ea. 

Jacobovitch deschide larg uşa. Este îmbrăcat într-o 
cămaşă de noapte albă, sub care se bănuieşte un pântec 
proeminent şi de sub care se ivesc două picioare 
slăbănoage. Perciunii cârlionţaţi, de un castaniu roşcat, 
pendulează de fiecare parte a scufiei lui de noapte. 

Maxwell pune întrebarea ale cărei cuvinte le-a cumpănit 
cu grijă: 

— Unde sunt copiii belgieni? 

— Sunt aici. 

Jacobovitch răspunde imediat şi se trage în lături pentru 
a-i lăsa pe agenţi să intre. Se îndreaptă spre biroul său, 
împreună cu Hilda Kogut şi cu Maxwell. Aceştia îi arată 
mandatul de percheziţie care îi autorizează să intre în casa 
lui ca să-i caute pe copii. Jacobovitch nu opune nicio 
rezistenţă, nici măcar nu protestează. li conduce el însuşi 
la primul etaj, spunând că ştia că într-o bună zi vor veni 
nişte oameni să-i ia. 

Jean Dooms, care aşteaptă în maşina lui, îşi consultă 
ceasul. Secundarul parcurge cadranul cu o încetineală 
îngrozitoare, apoi începe încă o rotire. Pe fruntea 
inspectorului apar broboane de sudoare. Deodată, radioul 
poliţiei porneşte să pârâie; un glas spune: 

— E-n ordine! îi avem pe copii! 

Dooms îşi şterge o lacrimă din colţul ochilor. 


52. Povestirea copiilor 


Rachel 


Încă mai sunt în pat şi dorm, când aud mult zgomot în 
casă. Afară e întuneric, dar văd lumini strălucitoare; ştiu 
că sunt farurile unor maşini de poliţie. Mă simt agitată. 
Incerc să nu-mi fie frică. Dar ştiu bine că, de fapt, maşinile 
sunt aici din cauza noastră. Ştiu că nu sunt fiica soţilor 
Jacobovitch. Ştiu că Sarah e sora mea adevărată, iar Simon 
- fratele meu adevărat. Dar ceilalţi nu. Insă niciodată nu 
avem voie să vorbim despre asta. 

Uşa camerei mele s-a deschis; o femeie pe care n-o 
cunosc vine spre patul meu şi-mi spune: 

— Bună-ziua, drăguţo. Vrei, te rog, să te îmbraci? 
Plecăm undeva. 

Cât timp mă îmbrac mă urmăreşte, ceea ce mă 
stânjeneşte rău. Casa e plină de oameni necunoscuţi; atât 
de mulţi, încât alţii sunt nevoiţi să rămână afară. Doamna 
Jacobovitch nu zice nimic. Se duce în bucătărie şi 
împachetează o prăjitură, ca s-o luăm cu noi. Femeia care 
este cu mine îmi vorbeşte întruna, repetă că totul se va 
rezolva cu bine şi că o vom regăsi pe mama noastră. Dar 
mie îmi e frică. Tare aş vrea să înceteze să mă mai 
însoţească pretutindeni. 


Joseph 


M-am trezit pentru că în casă sunt multe persoane care 
fac zgomot. Mă duc să-l trezesc pe Yoely şi-l întreb dacă 
ştie ce înseamnă toată zarva asta. Dar el habar n-are. 
Domnul Jacobovitch intră în cameră şi-mi spune: 

— Joseph, trebuie să te îmbraci, te vei duce s-o vezi pe 
mama ta. 

— Şi după aceea o să mă întorc? 


— Da. 

Nu vreau să plec. Mi-e foarte teamă să mă duc să-mi văd 
mama deoarece, dacă mama mea nu este evreică, n-o să fie 
deloc bine. Începe să mă doară capul şi simt nevoia să mă 
duc la toaletă din trei în trei minute. 


Sarah 

Mi-e frică. În ziar s-a scris că oamenii F.B.l-ului sunt 
foarte răi. L-am auzit şi pe domnul Jacobovitch spunând că 
indivizii aceia voiau să-i otrăvească viaţa. Imi aduc aminte 
că-n visurile mele mă îmbrânceau şi râdeau de mine. 

În camera mea intră o doamnă ciudată; îmi spune că nu 
trebuie să-mi fie teamă, că totul va decurge bine. Dar eu 
nu sunt sigură de asta. Îmi zice să mă îmbrac, însă eu nu 
mă simt deloc în largul meu. În casă e foarte multă lume, 
oriunde mă duc există cineva care se ţine după mine. 

Împreună cu Joseph şi Rachel suntem îndemnați să 
urcăm într-o maşină. Oamenii aceştia spun că ne duc s-o 
vedem pe mama noastră. După aceea intrăm în casa F.B.I- 
ului şi o altă doamnă ne repetă fără încetare: 

— Aveţi o mamă formidabilă. Vă caută de atâta timp! 


53. Cea mai mare teamă din viața mea 


Dau drumul televizorului, apoi îl opresc. O să fac o baie 
fierbinte, ca să mă relaxez. Nu, sunt idioată, nu trebuie să 
fac băi prea calde, sunt gravidă. Mă uit ţintă la ecranul 
radio-ului-ceas; cifrele se succed cu un zgomot slab. Cinci 
şi cincizeci şi opt, cinci şi cincizeci şi nouă... Orice ocupaţie 
e bună dacă ajută la trecerea timpului, chiar şi a-l privi 
cum trece. Las să curgă apa în cadă, mă cufund în ea. 
Peste cinci minute ies din baie să mă şterg. Nu mai am 
răbdare. Nu pot sta în acelaşi loc. Mă îmbrac în viteză şi 
înghit o pastilă împotriva greţurilor. Patsy, stomacul tău 


trebuie să reziste. Patsy, încearcă să citeşti. Cartea asta 
groasă. Nu. O reînchid. 

Este şase şi un sfert. Mai am de aşteptat cincisprezece 
minute până să cobor în hol. O să iau micul dejun la 
cofetărie, aseară n-am mâncat nimic. Am nevoie să-mi 
recapăt forţele. 

Walter m-a poreclit „Doamna cin'şpe minute în 
întârziere”. Pentru prima oară în viaţa mea sunt în avans. 
„Doamna cin'şpe minute prea devreme” se izbeşte cu nasul 
de uşa închisă a cofetăriei. Un afiş indică ora de 
deschidere: şapte dimineaţa. Treaba asta mă necăjeşte 
rău. Dacă nu pot nici măcar să mănânc ceva când am 
poftă! Nu există un motiv pentru ca celelalte lucruri să 
decurgă mai bine... 

Și acum, ce să fac? Panică. Şase şi jumătate. Adevărata 
aşteptare abia acum începe. Trebuie să sosească un agent, 
dar probabil va întârzia mult, aşa a spus Hilda. Dacă s-ar 
putea să se ivească în clipa asta! Şase şi treizeci şi două. 
Cei de la F.B.I nu ştiu cât timp va necesita operaţiunea de 
la Kasho Drive. Îmi aleg un scaun confortabil din hol, mă 
aşez şi, încă o dată, îmi reiau cartea. Şase şi treizeci şi 
cinci. Am citit de patru ori aceeaşi frază. Durează mult. Va 
dura mult, încă o veşnicie. 

Deodată, dincolo de uşa de sticlă a motelului o văd pe 
Hilda Kogut. Dumnezeule, e prea devreme, ăsta-i semn 
rău! Nu ea trebuia să vină la motel, vorbiseră despre un 
agent. 

Mă ridic cu precauţie, încet; genunchii îmi tremură. 
Hilda îmi surâde larg din spatele geamului şi ridică trei 
degete în semn de victorie. TREI. Intră pe uşă, se apropie 
de mine, îi aud primele cuvinte răsunându-mi în cap: 

— Totul merge bine. 

Nu ştiu ce să răspund. O cuprind în braţe, îmi vine să-i 
plâng pe umăr, să mă prăbuşesc, dar mă stăpânesc. 


Urcăm în maşină, trântesc portiera şi Hilda mă întreabă: 

— Nu te supără prea tare dacă mă opresc o secundă să 
cumpăr ceva de ronţăit? 

— Nu. Absolut deloc. 

În realitate sunt prea tulburată pentru a mai fi grăbită 
să-mi regăsesc copiii. S-a rezolvat, au reuşit, aşa că mi-e 
frică, înainte îmi era teamă că nu vor reuşi. Acum, aş vrea 
să mai am timp. Să mă pregătesc în vederea şocului. Să 
înaintez cu încetul. De fapt, nu ştiu dacă mă vor accepta 
sau dacă mă vor scuipa în faţă. Mă întreb ce-o fi crezând 
Hilda despre răspunsul meu. Se împlinesc şase ani şi 
jumătate de când aştept clipa aceasta, şi acum nu mă 
grăbesc... Mă înţelege, văd asta în ochii ei. Trebuie să 
înfrunt temeri noi, necunoscute. Să înaintez prin ceaţă, să 
păşesc deasupra vidului. 

Hilda opreşte la un snack-bar şi cumpără batoane şi 
cafea. Apoi înaintăm spre New Rochelle. Mănânc un baton 
şi mi se pare că nu are niciun gust. Apoi îmi aduc aminte 
că nu pot suferi baloanele. 

— Nu reuşesc să cred că-i adevărat. 

Repet asta de trei ori. Realmente nu izbutesc să cred. 
Întreb cu timiditate: 

— Cum s-au petrecut lucrurile? Aţi avut probleme? 
Copiii s-au împotrivit? 

— Totul a mers bine. Am observat cu mare atenţie 
reacţia copiilor. Marina era foarte agitată, mai degrabă 
speriată, ca o căprioară surprinsă de farurile unei maşini. 
Simon se agăța de domnul Jacobovitch şi îi vorbea în idiş. 
Nu voia să plece. În final, doi agenţi i-au spus: „Trebuie să 
vii cu noi”. Şi eli-a urmat. 

Asta chiar îl caracterizează pe Simon: mai întâi să spună 
nu, dar să se supună. Reacţia lui Moriah i se pare Hildei 
foarte interesantă. 

— Am intrat în camera ei şi i-am zis că o luăm cu noi, s-o 


vadă pe mama ei. A sărit din pat imediat! Privirea i s-a 
luminat. Nu era tulburată şi nici nu-i era frică. Era gata de 
plecare! 

Mă întreb dacă nu cumva visez. 


KKK 


La biroul F.B.I-ului din New Rochelle, o mare de chipuri. 
Unele familiare, altele cu totul necunoscute. Recunosc 
câţiva poliţişti din timpul cercetărilor de vara trecută, în 
munţii Catskill. Din toate părţile aud saluturi şi felicitări. 
Jean Dooms mă strânge în braţe, nebun de bucurie. Dar 
nu-i văd nici pe Marina, nici pe Simon, nici pe Moriah... Ce 
să fac, cui să mă adresez, ce să spun? 

Hilda mă informează că în momentul acesta copiii se află 
în biroul directorului, în celălalt capăt al clădirii. Un 
psiholog tocmai le explică situaţia, cu calm. Voi putea să-i 
văd în curând. Dar astăzi avem multe de făcut. In după- 
amiaza asta ne va primi un judecător şi există o foarte 
mică şansă ca acesta să-mi dea voie să mă înapoiez în 
Belgia repede. Cel mai probabil este că va trebui să rămân 
în Statele Unite câteva săptămâni. 

O infirmieră se apropie să-mi vorbească. 

— l-am examinat pe copiii dumneavoastră. Nu mi-au 
opus nici cea mai mică împotrivire. În general, sunt 
sănătoşi. Moriah are o unghie încarnată care s-a infectat, 
mi-a spus că a luat antibiotice vreme de mai multe 
săptămâni. 

— Cel care i le-a prescris este medic? 

— Nu. I le-a dat doamna Jacobovitch. Va trebui să 
cercetăm mai îndeaproape problema asta dar, în rest, 
copiii sunt sănătoşi. 

O întrebare mă obsedează de atât de multă vreme încât 
trebuie s-o pun chiar acum. 


— Simon a suferit o operaţie pe cord deschis? 

— Nu. Nimic de felul acesta. Liniştiţi-vă. 

O asistentă socială vine şi ea la rândul ei. 

— Fetele n-au dat niciun semn de ostilitate. Dar Simon 
continuă să ceară să fie dus înapoi, la domnul Jacobovitch. 

Va trebui să daţi dovadă de prudenţă şi răbdare. Îi veţi 
putea vedea peste o oră, o oră şi jumătate. 

Partea din mine care este terorizată primeşte cu uşurare 
această amânare obligatorie. Încerc să iau legătura cu 
Walter, la biroul lui, dar nu reuşesc. Apoi îl sun pe Eric, 
rugându-l să-l anunţe pe Walter. La rândul lui, Dooms îi 
telefonează doamnei procuror De Vroede. Vreau să-i 
înştiinţez pe părinţii mei, însă mi-e teamă pentru tata. Cu 
bruscheţea mea obişnuită, ştiu că n-aş proceda cu 
îndemânare. Un şoc emoţional prea puternic îi poate 
primejdui sănătatea. Dooms se învoieşte s-o facă în locul 
meu. Se achită de sarcina aceasta cu foarte mult tact şi 
pricepere. Furnizând informaţiile treptat. La început îi zice 
că ancheta progresează bine, că avem speranţe noi, pe 
urmă că îi vom găsi pe copii în curând. Ba chiar foarte 
curând. Că există mari şanse să-i putem recupera în câteva 
zile... mâine... când simte că tata este pregătit, îi spune în 
sfârşit: 

— De fapt, îi avem pe copii la noi. 

— Nu vă cred! Sunteţi sigur? 

— Da, sunt sigur! îi avem! Aici, cu noi! 

Şi, de cealaltă parte a Atlanticului, îl aude pe tatăl meu 
strigându-i fericit mamei: 

— Mizou! Au copiii! 

Acum, pot vorbi şi eu. 

— Sosesc, Patsy! 

— Nu, tată, te rog, aşteaptă! Mi se spune că există 
probabilitatea ca judecătorul să nu ne lase să plecăm 
imediat. Dacă va trebui să mai rămânem o vreme aici, 


atunci te voi suna eu. 

— Ne-am înţeles! 

Glasul i se frânge, simt că are un nod în gât. Este prima 
dată în viaţa mea când îl aud pe tatăl meu plângând. Mama 
ia la rândul ei telefonul, spunând şi ea printre lacrimi: 

— Nu-mi vine să cred! Sunt atât de fericită! Unde sunt? 
Cu tine? 

— Încă nu i-am văzut, mamă, dar infirmiera mi-a spus că 
sunt sănătoşi. 

— Când te întorci? 

— Deocamdată nu ştiu, depinde de judecător. Poate 
foarte repede, poate peste câteva săptămâni. 

Îmi mai rămâne s-o anunţ pe prietena mea Sabine, care 
n-a dormit toată noaptea. 

— Azi dimineaţă eram atât de cu capul în nori, încât i-am 
trimis pe copii la şcoală fără să le dau banii pentru masă! 
Când vii pe la noi? 

— Nu pot momentan, Sabine, este imposibil. Nimeni nu 
ştie ce vor face satmarienii. Sunt în stare să-ţi afle adresa 
şi nu vreau să-ţi creez probleme. Trebuie să fim extrem de 
prudenti. î 

Prietena mea e foarte dezamăgită. In casa ei, alături de 
soţul şi de copiii ei, am găsit în Statele Unite un refugiu. Şi 
nici măcar nu-i pot duce copiii pe care de atâtea ori i-a 
contemplat în fotografii, pe care, de dragul meu, i-a 
aşteptat şi ea atât de mult. N 

— O să te sun mai târziu, în cursul zilei. Îţi voi da veşti 
despre ei... 

Totul decurge acum foarte repede, evenimentele se 
precipită. Asistenta socială revine. 

— Sunteţi pregătită să vă vedeţi copiii? Le-am spus că 
veţi veni. 

Niciodată, niciodată în toată viaţa mea nu mi-a fost atât 
de frică. Un nod mi se pune în gât, mă împiedică să 


vorbesc. De ani de zile aştept clipa asta, şi acum sunt 
îngrozită. Reuşesc într-un târziu să întreb cu glas 
tremurător: 

— Acum...? 

Ea înclină afirmativ capul. 

O urmez de-a lungul unui coridor, împreună cu Hilda şi 
Dooms. Se opreşte în faţa unei uşi. Ultimul zid de apărare 
care mă desparte de copiii mei. Asistenta pune mâna pe 
clanţa acestei uşi. Mâna aceea o văd ca la cinematograf, în 
prim plan. De foarte mulţi ani mi-am interzis să plâng în 
faţa celorlalţi. Încerc să rezist. Imposibil. În tăcere, 
lacrimile îmi curg pe obraji. Hilda şi Dooms stau nemişcaţi 
lângă mine. Dumnezeule, ce voi spune? Oare din partea 
mea se aşteaptă să intru pe această uşă exclamând: „Salut! 
Sunt mama voastră!” Mă trag înapoi, scâncind ca o 
puştoaică. 

— Nu pot. Nu pot! 

Lacrimile îmi izvorăsc din nou; asistenta socială îmi 
oferă o batistă de hârtie şi aşteaptă un minut să-mi recapăt 
calmul. Apoi cineva deschide uşa, simt în spate o mână 
care mă împinge cu blândeţe înainte. Un pas, pe urmă 
altul. Niciodată nu mi-a fost atât de greu să fac un pas 
înainte. 

Marina şi Moriah se ocupă liniştite cu un joc de 
societate. Simon priveşte pe fereastră. Mă simt ciudat. Aş 
vrea să mă ascund într-o gaură de şoarece ca să văd fără 
ca ei să mă vadă. Nu ştiu ce atitudine să adopt. Vocea 
asistentei ajunge de departe la mine, ca într-un vis: 

— Iat-o pe mama voastră, care vă caută de atâta vreme. 

Atunci Marina se uită la mine fără ostilitate, părând 
puţin stânjenită. Moriah îşi înalţă ochii, îmi zâmbeşte şi se 
întoarce la jocul ei. Simon rămâne nepăsător. Continuă să 
privească pe fereastră, ignorându-mă cu desăvârşire. 
Aşadar lui îi adresez prima frază: 


— Simon? Vorbeşti englezeşte? 

— Nu. 

— Vrei să-mi vorbeşti? 

— Nu. 

Feţele lor îmi dansează prin faţa ochilor. Cu 
îmbrăcămintea lor veche şi informă, seamănă cu trei mici 
refugiaţi. Ciorapii groşi ai fetelor sunt găuriţi. Şi-i trag 
întruna, să-i ridice, de teamă să nu li se vadă picioarele. 
Încălţările sunt uzate, descusute pe toate părţile. Simon şi 
Marina s-au îngrăşat mult. De parcă ar fi fost hrăniţi cu 
prea multă grăsime şi făinoase. 

Poate că nu fac mişcare. 

Moriah este tot  subţirică, probabil din cauza 
temperamentului ei nervos, care arde totul. Marina 
încearcă să-mi explice jocul lor. Se numeşte Kugala. 
Moriah îmi oferă o bucată din prăjitura cu ciocolată pe 
care le-a dat-o doamna Jacobovitch. Simon continuă să se 
uite pe fereastră. 

Asistenta socială întreabă dacă am la mine fotografii de 
când erau mici. Scotocesc în geantă şi scot două clişee, 
într-unul din ele se văd Simon şi Marina, îmbrăcaţi frumos. 
Ne duceam la o căsătorie. În celălalt, Monah mai este încă 
un bebeluş. Marina se priveşte şi începe să chicotească. 
Pentru prima oară, Simon reacţionează: se înduplecă să 
privească poza împreună cu sora lui. 

— Parcă suntem un rege şi o regină! 

Nu ştiu cât timp am rămas acolo. Dar acum trebuie să 
ies. Prudenţă şi răbdare, să înaintez încet, să mă retrag 
încet, îi şoptesc asistentei sociale: 

— Puteţi să găsiţi un pretext ca să părăsesc încăperea? 

În celelalte birouri domneşte o atmosferă de sărbătoare. 

Toată lumea râde şi glumeşte. Dooms se chinuieşte să 
discute în engleză cu Hilda. Le este simpatic tuturor. Eu 
am impresia că pluteşte un văl prin faţa ochilor mei. Şocul 


continuă să mă tulbure profund. 


KKK 


În cursul zilei, fac de câteva ori incursiuni în camera în 
care stau copiii, jucându-se. De fiecare dată rămân ceva 
mai mult. Acum le explic liniştit că am un alt soț, care se 
numeşte Walter, şi doi copii mici, pe care-i cheamă Gautier 
şi Noélie. Mă ascultă fără să pună întrebări precise. Pe 
măsură ce-i vizitez, Marina şi Moriah devin mai 
zâmbitoare. Se deschid tot mai mult. Imi arată desenele pe 
care le-au făcut şi jucăm împreună Kugala. Marina îmi 
explică, mândrindu-se, că ea însăşi a cusut rochia pe care o 
poartă, ca să economisească banii. Observ cum îşi 
supraveghează fratele şi sora, deja ca o mamă. 

Simon este tot foarte nervos. Vorbeşte foarte prost 
engleza şi deseori Marina trebuie să-i traducă vorbele 
mele. Apoi ajungem la ceea ce pare să-i îngrijoreze foarte 
tare: religia. 

— Vom putea continua să respectăm Sabatul? 

— Vom mânca hrană cuşer? 

Este singurul mod de viaţă pe care-l cunosc, cu regulile 
şi interdicțiile pe care le presupune. 

— Bineînţeles. Veţi respecta Sabatul, veţi avea mâncare 
cuşer. Evident, nu vă pot făgădui că totul va fi întocmai ca 
la familia Jacobovitch. Dar îmi voi da toată silinţa. 

Simon mă studiază, îşi apără demnitatea. Dar armura îşi 
arată prima fisură când, deodată, mă întreabă: 

— Poţi să-mi cumperi „Time out”? 

— Ce-i asta? 

— Un mic joc electronic... 

— Ţi-l doreşti? 

— Oh, da! Foarte mult. 

E-n ordine. Dacă îmi cere să-i cumpăr ceva, înseamnă că 


începe să mă accepte. 


KKK 


La Bruxelles, părinții mei şi Walter îi pregătesc pe cei 
doi copii mai mici în vederea sosirii celor mari. Dar cum 
să-i faci să înţeleagă, pe o fetiţă de trei ani şi pe un copilaş 
care abia începe să vorbească, ce înseamnă două surori şi 
un frate căzuţi din cer? 

Walter a adunat toate fotografiile din casă. Noélie şi 
Gautier cunosc cele trei nume pe care le rosteşte el dar, 
pentru ei, acestea nu sunt decât chipurile unor copii din 
câteva fotografii. 

— Aşadar, iată, mama se va întoarce în curând, va reveni 
împreună cu Marina... aici, asta e Marina... Va veni şi cu 
Simon... uite-l aici pe Simon... şi uite-o şi pe Moriah. 


KKK 


Chiar astăzi trebuie să mă înfăţişez în faţa tribunalului. 
Judecătorul trebuie să confirme dreptul meu de a-i păstra 
pe copii şi să mă autorizeze să părăsesc Statele Unite. Încă 
nu se ştie cum vor reacţiona satmarienii. Poate vor 
pretinde, de exemplu, că s-a comis o eroare de identificare. 
Iar operaţiunea s-a desfăşurat într-o dimineaţă de vineri şi 
începutul Sabatului va întârzia orice acţiune din partea lor. 
Dacă vor înainta o plângere, e posibil ca judecătorul să se 
decidă să ceară o anchetă, şi am fi obligaţi să rămânem pe 
loc în aşteptarea rezultatelor şi a verdictului. 

Elliot Will, judecătorul statului New York, o audiază mai 
întâi pe Hilda Kogut, care-i descrie desfăşurarea 
operaţiunii de la Kasho Drive şi schimbul de cuvinte dintre 
Maxwell şi Jacobovitch. Când şeful local al F.B.l-ului l-a 
întrebat: „Unde sunt copiii belgieni?”, Jacobovitch a 


răspuns imediat: „Sunt aici”. Aşadar, a recunoscut implicit 
că era vorba despre copiii mei. De aceea a fost pregătită 
întrebarea aceea cu atâta minuţiozitate, pentru ca 
răspunsul să fie clar din punct de vedere juridic. Nu mai 
avem nicio problemă. Judecătorul ne dă voie să plecăm 
imediat. 

— Vă urez noroc, fiţi fericită cu copiii dumneavoastră! 
Drum bun! 

Sfârşitul zilei - începutul Sabatului pentru membrii 
sectei satmar - se transformă pentru noi într-un maraton. 
Ni s-au rezervat deja bilete de avion, chiar pentru această 
seară. Un agent a luat toate măsurile pentru ca, la bord, 
copiii să poată mânca alimente cuşer. Hilda Kogut aduce 
din portbagajul maşinii ei un sac de sport - scoate din elo 
vestă antiglont şi alte câteva obiecte de uz personal cu 
sigla F.B.I-ului pe el - şi mi-l dă ca să pun în el puţinele 
lucruri care le aparţin copiilor. 

Dar ceea ce mă supără cel mai mult este necesitatea de 
a-i constrânge pe copii să urce în avion. Făgăduisem să le 
respect tradiţiile şi în timpul Sabatului este cu desăvârşire 
interzis să se călătorească. Dacă încep prin a încălca 
această interdicţie, mă tem că niciodată nu se vor mai 
încrede în mine. 

Hilda îmi vine în ajutor, explicându-le copiilor dilema: 

—  Ascultaţi-mă bine, mama voastră nu este 
răspunzătoare pentru această decizie, dar ar fi ilegal să 
rămâneţi în Statele Unite. Şi este necesar să părăsiţi 
imediat ţara şi pentru securitatea voastră. Mama voastră 
nu are de ales, trebuie să luaţi avionul în seara asta. 

Până la aeroport suntem escortaţi de un cortegiu de 
maşini de poliţie... După aceea aşteptăm până la îmbarcare 
în biroul poliţiei aeroportului şi, în timp ce-i telefonez 
Sabinei, câţiva agenţi îi însoțesc pe copii până la 
magazinele din terminal, pentru ca aceştia să-şi cumpere 


câte ceva. 

Dooms şi cu mine acordăm o conferinţă de presă. Apoi 
suntem conduşi cu maşina până la avion, fiind scutiţi de 
formalităţile obişnuite. Marina, Simon şi Moriah au 
impresia că sunt trataţi de parcă ar fi şefi de stat. 

Şi soseşte momentul când trebuie să ne luăm rămas bun. 
Hilda Kogut mă îmbrăţişează călduros. li mulţumesc 
pentru toate, inclusiv pentru sac. Ea glumeşte: 

— Trimite-mi-l înapoi, cu Jean Dooms înăuntru! în avion, 
stewardesele ne felicită. Suntem instalaţi - Dooms, un 
membru al consulatului belgian, domnul Devos, copiii şi eu 
- pe puntea superioară care, pentru a fi feriţi de 
curiozitatea celorlalţi pasageri, ne este rezervată în 
întregime. Cu ochii măriţi în faţa tuturor acestor noutăţi, 
pentru moment copiii uită de Sabat. 

Va trebui să am grijă, în relaţiile cu ei, să nu parcurg 
prea repede etapele. Adineauri i-am declarat jurnalistului 
de la New York Post „Astăzi sărbătoresc o Ziua Mamei!’ 
specială. Va trebui să învăţăm să ne cunoaştem. Am trecut 
prin multe încercări, dar cu toate acestea tot copiii mei 
sunt”. 

Mă aşez lângă ei, dar pe rândul de fotolii de pe cealaltă 
parte a culoarului. Vorbesc între ei în idiş. 

Când avionul decolează cu un bubuit al reactoarelor, 
Simon, înfricoşat, trage în jos perdeaua de la hubloul lui. 
Dooms şi cu mine avem dreptul la câte o cupă de 
şampanie, din care eu nu iau decât două înghiţituri. Sunt 
gravidă, nu trebuie să beau alcool. Abia dacă am mâncat, 
am dormit puţin şi sunt cu nervii la pământ. Le-am vorbit 
copiilor despre Walter, despre Noélie şi Gautier; în curând 
le voi vorbi şi despre următorul. Cel care a trăit împreună 
cu mine această zi. Am trecut prin toate emoţiile posibile şi 


15 în Statele Unite, „Ziua Mamei" se sărbătoreşte pe 7 mai - 
sărbătoarea coincide astfel cu ziua n care eu mi-am regăsit copiii. (n.a.) 


imaginabile. Când vine ora mesei, copiii caută cu 
îngrijorare mica etichetă, cu semnătura rabinului, care le 
certifică faptul că hrana ce li se serveşte este cuşer. Simon 
păstrează eticheta, ca dovadă. A 

Pilotul îi invită să viziteze carlinga. În drumul lor, 
pasagerii îi felicită. După aceea ecranul se luminează, în 
vederea proiectării unui film. Din respect faţă de Sabat, 
refuză să-şi pună căştile, dar din când în când îi văd 
aruncând câte o privire furişă spre ecran. 

Încetul cu încetul, oboseala acestei zile mă copleşeşte, 
ca un val binefăcător. li instalez pe copii pe câteva perne, 
ca să poată dormi confortabil. Simon şi Moriah mor de 
somn. Despăturesc nişte pleduri, să-i învelesc. Atunci 
Marina se ridică, să verifice chiar ea dacă fratele şi sora ei 
stau bine. În timp ce se întoarce să-şi reia locul, o observ 
cu atenţie. Vreme de şase ani şi jumătate, Marina a fost 
mama lor. Ea este cea care a vegheat asupra lui Simon şi a 
lui Moriah. 

Atenţie, Patsy! Nu o lipsi de responsabilităţile ei, nu-i 
crea impresia că a devenit inutilă. Trebuie s-o faci să 
înţeleagă, încetul cu încetul, că mai înainte de toate este 
sora lor, o adolescentă. Vom sosi în Belgia şi acolo va 
începe cu adevărat totul. Acesta nu este un sfârşit, ci 
începutul poveştii noastre. 

Ne aflăm deasupra Atlanticului şi, deodată, Marina 
capătă o expresie pierdută, înfricoşată. Ceea ce se 
întâmplă este încă o schimbare de locuinţă, de existenţă. 
Vin să mă aşez lângă ea. Aş vrea nespus de mult s-o iau în 
braţe, dar nu îndrăznesc, îngrozită la gândul că m-ar putea 
respinge. Îi iau cu blândeţe mâna, aşteptându-mă ca să şi-o 
retragă brusc. Nu mişcă. Nu spune nimic. Rămânem aşa 
clipe îndelungate. Şi când vreau să-mi retrag încet mâna, o 
infimă apăsare a degetelor ei mi-o reţine în tăcere. 


54. Îmi pare foarte rău... a fost o 
greşeală 


Duminică, 9 mai1993. 

La Bruxelles, acasă la părinţii mei, Marinei, lui Moriah şi 
lui Simon le vine greu să se obişnuiască iar cu adevăratele 
lor prenume. Limba constituie şi ea o barieră, deoarece au 
uitat franceza. Din fericire, olandeza, pe care Walter o 
vorbeşte curgător, prezintă unele asemănări cu idişul, ceea 
ce ne ajută mult. 

La rândul lor, Noélie şi Gautier trebuie să se 
familiarizeze cu prezenţa noilor fraţi şi surori. Soneria 
telefonului ne deranjează întruna. Prieteni şi rude vin să ne 
felicite. În timpul câtorva clipe de linişte, îi mărturisesc lui 
Walter: 

— Nu îndrăznesc să-i ating. Totul îmi pare la fel de fragil 
ca un balon de săpun. Mi-e frică, dacă mă apropii prea 
mult, să nu dispară iarăşi. 

Pe moment, el nu spune nimic. Aşteaptă să fim cu toţii, 
ca să le strecoare copiilor, cu o expresie şmecherească: 

— O vedeţi pe mama voastră? Tare proastă mai e! Nu 
îndrăzneşte nici măcar să vă atingă! 

Ei mă privesc, plini de speranţă. Zâmbetele lor mă 
încurajează să mă reped la ei. Walter m-a strâns cu uşa. 
Acum, că a vorbit pe faţă, trebuie s-o fac. Pentru prima 
oară după şase ani şi jumătate, mă apropii de copiii mei, îi 
strâng în braţe, îi sărut. O fericire care nu mai are nevoie 
de comentarii. 


KKK 


Luni, 10 mai 
Prima zi acasă la noi. Marina stă în grădină, o văd pe 


fereastră jucându-se ca un automat cu o grămăjoară de 
pietre, privind în gol. les şi mă duc la ea. 

— Marina, vreau să ştii că astăzi este cea mai rea zi din 
viaţa ta. Mâine lucrurile vor merge mai bine, vei vedea. 
Dar azi este ziua cea mai grea din toate. Ieri, mai era încă 
o escală. Astăzi suntem dezorientaţi cu toţii, ca şi tine. 
Trebuie să ne obişnuim cu această nouă viaţă, ca şi tine. 
Mâine va fi mai bine. 

Organizez pentru ei un program de petrecere a timpului 
care prevede cât mai multe activităţi cu putinţă. După cum 
era de aşteptat, majoritatea problemelor noastre se referă 
la preocupările lor religioase. La plecare, nu au luat nimic 
cu ei, în afară de lucrurile cu care erau îmbrăcaţi. A bate 
magazinele pentru a-i îmbrăca mi se pare o diversiune 
excelentă. Dar în realitate nu-i chiar atât de simplu. 

În conformitate cu principiile ce le-au fost sădite în 
minte, fetele trebuie să fie tot timpul acoperite. Inclusiv 
noaptea. În plină lună mai, suntem nevoiţi să găsim pentru 
ele cămăşi de noapte lungi până la glezne şi încheiate până 
la bărbie. Până vom rezolva problema, fetele dorm cu 
ciorapii pe ele. 

Simon s-a hotărât să facă poliţie în bucătărie şi să 
supravegheze prepararea felurilor de mâncare cuşer. 
Walter şi cu mine le-am explicat că noi facem tot posibilul 
ca să le respectăm cerinţele, dar că, orice-ar fi, toată 
familia va mânca acelaşi lucru. 

Într-o seară, Simon îi zăreşte pe Noélie şi pe Gautier 
îndreptându-se spre camerele de baie cu funduleţele goale. 
E ora toaletei de seară. Este complet scârbit: 

— Ptiu... e dezgustător! 

— Ascultă, Simon. În Belgia aşa trăim. Nu eşti obligat să 
faci ca noi. Dar nici nu trebuie să ne împiedici să ne 
purtăm fireşte. Nu facem nimic anume pentru a te şoca. 
Continuăm doar să trăim aşa cum am trăit întotdeauna. 


Noi te respectăm şi, la rândul tău, va trebui să ne respecţi 
şi tu. Asta-i situaţia. 

Prietenii şi vecinii îi invită pe copii să se joace la ei. Este 
prima dată când Moriah se află printre fete şi băieţi, de-a 
valma. Se joacă de-a prinselea pe cocoţate. Deodată, unul 
din băieţi o prinde pe Moriah şi ea îl îmbrânceşte, speriată. 
Pe urmă izbucneşte în lacrimi şi fuge să se refugieze în 
camera ei. O ascult cum îmi explică motivul acestei 
spaime. 

— Nu e bine. Nu avem voie! Ce-o să mi se întâmple? 
Dumnezeu mă va pedepsi. 

— Ascultă-mă, Moriah. Priveşte bine în jurul tău: toţi 
băieţii şi fetele se joacă împreună. Sunt copii normali. Nu li 
se va întâmpla nimic. Dumnezeu nu-i pedepseşte de două 
ori pe zi! 

Walter nu este credincios, dar cunoaşte bine Biblia, ceea 
ce îi permite să discute cu copiii despre bazele filosofice 
ale tuturor acestor reguli care le-au guvernat existenţa. 
Puțin câte puţin, reuşeşte să-i convingă că textele din 
Biblie pot fi interpretate în moduri diferite, că Dumnezeu îi 
cere fiecăruia mai ales să-şi folosească propria-i judecată, 
în loc să se lase în seama unei doctrine rigide. 

Într-o zi, în timp ce facem cumpărături în oraş, propun 
să luăm masa într-un fast-food. Privindu-i pe Marina, 
Moriah şi Simon cum muşcă încântați din câte un 
hamburger şi înfulecă fără teamă cartofi prăjiţi care nu 
sunt câtuşi de puţin cușer, îmi spun că am depăşit o etapă 
importantă. 


KKK 


La telefon aud glasul mieros al lui Simon Friedman: 
— Doamnă Heymans? Mă bucur că v-aţi regăsit copiii. 
Ce veţi face în privinţa religiei? 


— Decizia le aparţine lor. 

— De ce nu veniţi să locuiţi la Anvers? 

— Desigur, de ce nu? în felul acesta aş avea posibilitatea 
să-i trimit la o şcoală hasidică! Asta-i ideea, nu-i aşa? 

— După tot ce-am făcut pentru dumneavoastră, doamnă 
Heymans, aţi putea măcar să mă ascultați... 

— Tot ce aţi făcut?! Numiţi un lucru pe care să-l fi făcut! 
Daţi-i drumul, vă ascult! 

Bâlbâie ceva şi i-o retez: 

— Vedeţi? Nu aveţi nimic de spus. Tot ce aţi făcut a fost 
să încercaţi să mă descurajaţi, să mă faceţi să pierd timp, 
asta aţi făcut pentru mine! Dar asta nu m-a oprit! Ştiaţi de 
la început unde se aflau copiii mei! Recunoaşteţi! 

Îşi recapătă sângele rece, ba chiar devine ameninţător. 

— Vorbindu-mi în felul acesta, doamnă Heymans, riscaţi 
să vă atrageţi neplăceri. Aşa ceva ar putea îndemna pe 
cineva să vă reia copiii! 

— Atunci, la revedere! 

Îi trântesc telefonul în nas, dar are îndrăzneala de a lua 
legătura cu tatăl meu, mai întâi ca să-l felicite, după aceea 
pentru a-i reaminti „înţelegerea pe cuvânt de onoare” prin 
care voia să mă oblige să-mi cresc copiii potrivit tradiţiei 
hasidice. Când tata îi atrage atenţia că, totuşi, comunitatea 
nu ne-a redat de bunăvoie copiii, se avântă în reproşuri, 
acuzându-ne că i-am obligat pe copii să călătorească în 
timpul Sabatului. 

— Îmi pare rău, domnule Friedman, F.B.I-ul a cerut asta! 

Individul ameninţă cu o nouă răpire, în cazul în care 
copiii nu ar primi educaţia dorită de el. În legătură cu asta, 
tata îl trimite la inspectorul Dooms şi la doamna procuror 
De Vroede. 

Friedman îi contactează şi pe ei. Le adresează acelaşi 
mesaj. Plângându-se, pe deasupra, de faptul că, acum când 
mi-am recuperat copiii, eu refuz să stau de vorbă cu el. 


Toate acestea sunt, evident, ameninţări nebazate pe nimic. 
Dacă ar fi adevărat, nu i-ar pomeni despre asta poliţiei 
judiciare. Dar mă văd nevoită să-mi schimb numărul de 
telefon şi să-l dau la secret. 

Ştiu că şi în sânul comunităţii evreieşti multe persoane 
au fost scandalizate aflând modul în care ne-a manipulat 
Friedman, încercând să muşamalizeze o afacere care îi 
deranja pe membrii sectei hasidice. Aceia declară astăzi că 
asemenea acţiuni sunt împotriva principiilor iudaismului. 
Autorităţile belgiene efectuează o anchetă cu privire la 
Friedman şi s-ar putea să fie pus sub urmărire penală. 

Herschel şi Rachel Jacobovitch n-au fost arestaţi. 
Procurorul a apreciat că nu existau suficiente dovezi care 
să demonstreze că ştiau că acei copii încredinţaţi lor 
fuseseră răpiți. Cu toate acestea, autorităţile belgiene au 
luat în considerare posibilitatea de a intenta acţiuni 
judecătoreşti împotriva lor şi de a le cere extrădarea, cu 
scopul de a exercita presiuni asupra comunităţii satmar şi 
de a se evita repetarea acestui gen de infracţiune. 


KKK 


În 1993, Chaïm continuă să fie la închisoare. De la 
centrul de detenție din Louvain, unde a fost transferat, îmi 
trimite o scrisoare. Cere să-i vadă pe copii. Marina şi 
Moriah ar fi de acord. Dar Simon se împotriveşte. 

Pentru această vizită, eu pun condiţii: să nu dureze mai 
mult de douăzeci de minute şi să vorbească franţuzeşte; 
interdicţia față de abordarea subiectului „religie“; 
prezenţa a doi martori - unul reprezentându-mă pe mine, 
celălalt pe Chaim. Martorul meu este Jean Dooms. Pe 
Chaim îl reprezintă un evreu hasidic. 

Rezultatul este previzibil. Chaim încearcă să le convingă 
pe Marina şi pe Moriah că am fost o mamă rea. Ele rămân 


respectuoase, dar nu se lasă convinse. Atunci, ca o sfidare, 
el începe să vorbească de faţă cu Dooms în engleză. 

Vizita este foarte scurtă, şi apoi Chaim cere să mă vadă. 

Acum, când sunt în poziţia celui mai tare, nu mă mai 
tem. Mă hărţuieşte cu veşnicul lui refren: tatăl meu m-a 
obligat să-l părăsesc... Sunt o soţie rea, o mamă rea, o 
femeie rea... 

— Dă-mi numărul tău de telefon, vreau să pot sta de 
vorbă cu copiii! 


— Nu. Este un număr secret. Nu vreau să-l ştie oricine. 

— Aha, e un număr secret? Nu-ţi face griji, n-o să-l dau 
nimănui, poţi avea încredere în mine... 

În momentul acela martorul hasidic îl întrerupe, 
precizând: 

— Nu aţi înţeles bine, domnule Yarden. Este secret 
pentru dumneavoastră... 


KKK 


Chaïm a cerut o audiență la procuror. Cere să fie 
eliberat. Afirmă că doamna De Vroede i-a făgăduit că, după 
găsirea copiilor, i se va reda libertatea. 

— Îmi pare foarte rău, dacă ne-aţi fi ajutat, da. Însă 
dumneavoastră n-aţi făcut nimic în direcţia aceasta. 

Trebuia să-şi execute sentinţa până în august 1994, dar 
a beneficiat de o amnistie şi a fost eliberat în februarie 
1994. A fost expulzat din Belgia, fiind lipsit de drept de 
sejur pe teritoriul ţării vreme de zece ani. 


KKK 


Simon trebuie să depună mărturie în procesul unui rabin 
pe nume Helbran. Îl însoțesc în Statele Unite. Este vorba 
de cazul micului Shai, de care se ocupă Hilda. La început, 
un judecător american a luat o decizie controversată. 
Urmăririle judiciare împotriva lui Sholomo Helbran, 
rabinul despre care se ştie că l-a luat pe copil sub aripa lui, 
au fost abandonate. Judecătorul a hotărât apoi să-l 
încredinţeze pe băieţel unui alt rabin, considerând că ar 
trebui să-şi continue educaţia religioasă. Dar Shai a 
dispărut din nou şi, în final, rabinul Helbran a fost acuzat 
de răpire. Shai a fost găsit pe aeroportul din Paris, în timp 
ce călătorea cu un paşaport fals, şi a dispărut în mod 
misterios de sub paza poliţiştilor francezi. Din acel moment 
i s-a pierdut urma. 

In octombrie 1993, în faţa unui tribunal plin de evrei 
satmarieni ostili şi în prezenţa unuia din fiii soţilor 
Jacobovitch, Simon depune mărturie pentru a declara că l- 
a văzut pe Shai în comunitatea din Kasho Drive, în 
tovărăşia unuia dintre apropiații rabinului Hei tiran. 

Mă gândesc deseori la mama lui Shai, la căutarea ei. 
Pentru ea este, cu siguranţă, prea târziu. 


KKK 


Marina, Simon şi Moriah s-au deschis ca nişte flori. 
Acum vorbesc franceza corect, şi-au îmbunătăţit engleza şi 
şi-au făcut prieteni noi. Au părăsit cu totul tradiţia satmar. 
Nu mai vor să-i vadă pe acei oameni, nici măcar pe tatăl 
lor. Aceasta e alegerea lor. Simon, care adesea se 
grozăveşte, afirmă uneori: „O să-i trag una în mutră!” El, 
care spunea că vrea să devină rabin, poate va fi... poliţist. 
Ca Jean Dooms, pe care-l adoră, la fel ca toată lumea. 
Având paisprezece ani, mai are timp să se răzgândească. 


Astăzi, copiii mei se bucură de viaţă. Puțin cam exploziv, 
dar au de uitat atâtea constrângeri!... 

Pe 19 decembrie 1993, Olivier îşi face intrarea în trib. 
Este robust, vesel şi atât de uşor de îngrijit, încât l-am 
poreclit „Super-bebe”. Simon este deosebit de încântat că 
are un frate, măcar şi pentru a echilibra procentajul de 
băieţi în familie. Copiii mei au cincisprezece, paisprezece, 
treisprezece, cinci, trei şi, ultimul, un an şi jumătate. La 
rândul ei, Patsy a împlinit treizeci şi patru de ani, iar 
Walter este un tip formidabil. 


KKK 


Jean Dooms mi-a relatat acum câtva timp declarația unui 
fruntaş dintr-o comunitate satmar, pe care l-a întâlnit în 
Statele Unite. 

— Recunosc că noi nu verificasem afirmațiile lui Chaïm 
Yarden. Dacă mama se convertise sau nu la iudaism... 
dacă, totuşi, copiii erau evrei sau nu... şi dacă ea Îi 
maltratase... îmi pare foarte rău, am comis o eroare. 


EPILOG 
Mai 1995 - Prezentul Marinei 


În minte îmi persistă câteva amintiri. Îmi era frică, eram 
supusă, mă simţeam altfel decât copiii Jacobovitch. Într-o 
zi, ne-au cerut să-i numim „tată” şi „mamă” - Cuvinte care 
nouă nu ne spuneau nimic. Noi le ziceam „domnul” şi 
„doamna”. Faptul de a spune „tată „sau „mamă” n-a 
schimbat nimic pentru mine. Nu aveau niciun înţeles. Erau 
cuvinte ca oricare altele, aş fi putut tot atât de bine să 
spun „tartemprion”. Nu puteam să-i sufăr. 

Pe vremea aceea eram atât de pierdută! Singura 
persoană cu care puteam vorbi cât de cât era unul din fiii 
soţilor Jacobovitch, un băiat cam de vârsta mea. A vorbi e 
mult spus, de fapt îl ascultam. Era ceva mai puţin religios 
decât părinţii lui. Imi ziceam că, dacă s-ar însura el cu 
mine, aş scăpa de soarta ce le aşteaptă în comunitatea lor 
pe fetele de felul meu, „nu suficient de evreice”. Mi se 
spusese că mă voi mărita cu un nebun sau cu un bolnav. 
Eram pedepsită mai dinainte pentru nu-ştiu-ce vină. În 
sinea mea mă revoltam, îmi venea să fug. SĂ FUG. Dar 
unde? 

O dată, la masă, am încercat să spun: „Eu una nu sunt 
evreică...” Mi-am început fraza cu: 

— Eu nu sunt... 

Pe urmă m-am oprit, îmi era frică de represalii. El ne 
bătea cu centura. Era întotdeauna acolo, centura aceea din 
piele maro, ţinută la îndemână într-un dulap, pliată în 
două, şi „domnul” se servea de ea cu generozitate. Mai 
ales împotriva lui Simon. Simon mă implora să nu mă 
răzvrătesc, îmi zicea: „Fă-o de dragul meu...” 

Bănuiesc că se temea. Trebuia să spunem tot ce gândim, 
tot ce făceam. Nu aveam nicio libertate. În ziua aceea 


„domnul” şi-a repetat de o sută de ori cererea: 

— Termină-ţi fraza! Eu nu sunt... Eu nu sunt ce? în cele 
din urmă, după o oră, nu mai ştiu, am sfârşit prin a 
răspunde ceva la nimereală: „Eu nu sunt...”, ceva, am uitat 
ce. Numai ca să mă lase-n pace. 

Se împlinesc doi ani de când trăiesc aici, în Belgia. La 
început, aveam coşmaruri noaptea. Revedeam viaţa de 
acolo. Soții Jacobovitch, centura, pedepsele, împresurarea 
casei de către F.B.I... Numărasem maşinile: cincisprezece. 
Îmi era frică şi, în acelaşi timp, când le-am văzut, am 
sperat foarte mult că veniseră pentru noi. 

În primii ani de după răpire, nu mă mai gândeam la 
nimic. Eram prea mică, cred, ca să-nţeleg, dar pe urmă, 
deodată, m-am gândit la mama mea. Exista undeva, 
revedeam o faţă nedesluşită, cu păr lung; aveam o mamă, 
nu trebuia să fiu ca la închisoare cu oamenii aceia, nu era 
normal. Aşa că aşteptam să se întâmple ceva ca să fim 
găsiţi, şi adeseori îmi ziceam: „O să fug, şi o să mă duc la 
poliţie”. Dar nu îndrăzneam s-o fac. Era foarte greu. 

Libertatea e cel mai frumos lucru din lume. Să fii liberă 
să vorbeşti, să discuţii, să pui întrebări, liberă să te 
îmbraci, să te piepteni, să mergi cu bicicleta, să răspunzi 
ce vrei. Am camera mea, numai pentru mine; la şcoală am 
prietene. Dar am un mare cusur - nu am încredere în mine. 
Mă tem să nu dau greş. Ezit să iau hotărâri. Anul acesta 
trebuie să-mi aleg orientarea şcolară. Ce să fac? Mi-ar 
plăcea să învăţ să trăiesc cum se cuvine în societate. Simt 
nevoia să studiez psihologia, ca să-i pot ajuta pe copiii care 
au dus-o rău în viaţă, pe cei care au fost victima unui viol 
sau a unor schingiuiri. Franceza mea este bună, dar mai 
am încă probleme cu ortografia. Latina mi se pare şi ea 
grea. 

De fapt, am nevoie să înţeleg ce ni s-a întâmplat. Mama 
are o grămadă de dosare ale anchetei privitoare la noi. 


Citesc articolele din ziare, documentele judecătoreşti, tot 
ce mă poate ajuta să înţeleg şi să reconstitui jocul de 
puzzle din memoria mea. Mă uit la fotografiile dinainte. 
Îmi revin în minte imaginile din Israel, când tata ne 
închidea şi o bătea pe mama. Aş fi vrut s-o apăr, dar îmi 
era frică. 

Şi acum îmi mai e puţin frică. Nu vreau să-l mai văd pe 
tata. Uneori, pe stradă, dacă în spatele meu merge un 
bărbat, mă tem. Nu m-aş urca într-o maşină cu necunoscuţi 
pentru nimic în lume. Şi, în acelaşi timp, îmi spun că s-a 
terminat, că aici totul e normal, că alături de Patsy şi 
Walter suntem la adăpost de orice primejdie. 

Patsy... Mama mea... încă nu-i spun mămica. Doar 
câteodată, instinctiv, când nu mă gândesc. Dar dacă o 
strig, îi spun „Patsy”, ca şi ceilalţi. 

Nu ştiu de ce continui să mă simt altfel decât alţii. Am 
nevoie să spun adevărul, privindu-i pe oameni în faţă, 
drept în ochi. De exemplu, dacă-i zic unei prietene: „Eşti 
îmbrăcată ca o mătuşică... eşti nepieptănată...”, ea se miră 
de sinceritatea mea. Dar sinceritatea este importantă. 

Cineva mi-a spus că sunt ca mama. Fizic nu-i semăn, dar 
recunosc că poate e adevărat. Şi mama mea este sinceră. 
Când mă gândesc la tot ce-a făcut ca să ne găsească, aş 
vrea să înţeleg povestea noastră. Cartea aceasta mă va 
ajuta cu siguranţă. 

Dar am nevoie şi să uit. E mult de când nu mai am 
coşmaruri şi niciodată nu vorbesc despre trecut, cu Simon 
şi cu Moriah. Prezentul contează. 


Prezentul lui Simon 
Când am văzut-o întâia oară, era îmbrăcată ciudat, într-o 


salopetă de blugi şi cu o cămaşă. Era ceva neobişnuit să 
vezi o femeie îmbrăcată aşa. F.B.l-ul a zis că urma s-o văd 


pe mama mea, dar eu nu ştiam ce-i aceea o mamă. Nu 
ştiam nici măcar că, pentru a face un copil, e nevoie deo 
mamă. În familia Jacobovitch nu se spuneau prostii. 
Explicaţiile acestea erau de soiul: „unei femei i s-a umflat 
pântecele”, „Dumnezeu i-a trimis un copil”. Câtă vreme 
copilul era mic, femeia se ocupa de el dar, de îndată ce nu- 
i mai dădea să sugă laptele ei, gata! Nicio alintare, niciun 
pupic, nimic. Nimeni nu-l mai atingea. Niciodată n-am 
văzut pe cineva luând un copil pe genunchi ca să-l 
consoleze. Nu ştiam ce înseamnă să fii sărutat de cineva. 
Pe frăţiorii mei, Gautier şi Oliver, îi alint şi-i sărut, dar mi-e 
greu să primesc la rândul meu asemenea mângâieri. Nu 
sunt obişnuit. 

Nu ştiam ce-i aceea o mamă. Uneori mă gândeam că 
aveam una undeva, dar ideea nu mi se părea reală. Atunci 
când a apărut, prima dată, nu voiam să mă uit la ea, mă 
temeam, ea nu era evreică, şi mi se spusese că oamenii 
creştini sunt răi. Prin urmare, dacă o priveam sau dacă mă 
duceam la ea, Dumnezeu avea să mă pedepsească. Avea să 
mi se întâmple ceva îngrozitor. 

„Dumnezeu pedepseşte. Dumnezeu este focul, 
pretutindeni în lume, pe pământ, şi în nori”. Toate acestea 
sunt poveşti. Nu mai ştiu ce să cred despre Dumnezeu; 
poate că există - o să-mi fac eu însumi o părere, dar de 
religie m-am săturat. 

Am citit Thora ceasuri întregi, zile, luni şi ani de-a 
rândul, numai asta învăţam. Hârtia era de proastă calitate, 
textul era prost tipărit, literele foarte mici, nu se vedea 
nimic; de aceea mă dureau mereu ochii, ca şi pe ceilalţi, şi 
trebuia să port ochelari mari şi urâţi. Acum am ochelari 
buni. 

Ni se spunea că într-o zi va veni adevăratul Messia, că 
noi toţi ne vom duce în Israel şi că toţi cei ce nu sunt evrei 
vor dispărea - negrii, creştinii, musulmanii vor pieri cu 


toţii! La început mă temeam că Dumnezeu mă va pedepsi 
că trăiam laolaltă cu nişte creştini. Nu m-a pedepsit, 
bineînţeles! Ştiu că în privinţa asta nu spuneau decât 
prostii. 

Când mă gândesc la oamenii aceia, îmi zic că sunt 
nebuni. Trăiesc ca la închisoare. Îşi educă copiii bătându-i 
cu cureaua sau ca profesorul acela de religie care lua un 
capsator ca să înfigă agrafe în degetele elevilor, când nu 
ştiau bine o rugăciune. 

Intr-o zi, domnul Jacobovitch mi-a spus: 

— Roagă-te să se întoarcă tatăl tău. 

Nu voiam să mă rog ca să revină, treaba asta mă enerva 
dar, dacă nu m-aş fi rugat, ar fi fost un păcat. M-am 
prefăcut că mă rog. 

Acolo nu exista nimic cu ajutorul căruia să-ţi poţi 
imagina tot felul de lucruri. Nici jocuri, nici muzică, nici 
cinema, nici televiziune. Nu puteai să-ţi foloseşti 
imaginaţia sau mintea. Dacă stau să mă gândesc, era o 
nebunie. Prima dată când am văzut televizor, în Belgia, şi 
filme de acţiune, am înţeles că şi eu puteam fi o altă 
persoană, să devin un alt Simon. Am fost în stare să-mi 
imaginez asta datorită imaginilor pe care le-am văzut. 

Bineînţeles, la şcoală am o oarecare întârziere; în afară 
de rugăciuni nu învăţam mare lucru. La începerea şcolii, în 
septembrie 1995, voi trece în fine de la cursul primar la cel 
secundar. Voi fi în sfârşit cu cei mari, mă plictisisem să fiu 
cu cei mici. E greu cu şcoala, dar o să mă descurc. Nu sunt 
decât doi ani de când mă aflu aici. 

Cu Walter e în ordine; nu este tatăl meu, evident că nu-i 
voi spune „tată”, dar este un tip de treabă. În fond, eu nu 
ştiu ce-i acela un tată. Am ratat asta. Pe tatăl meu biologic 
îl detest. Nu s-a gândit decât la el şi să facă numai rău, mi- 
a răvăşit viaţa. N-am vrut să-l văd, şi nu vreau să-l văd. 
Dacă l-aş întâlni într-o zi undeva, pe stradă, nu mi-ar fi 


frică, aş continua să pedalez în mod firesc pe bicicleta 
mea, m-aş duce până acasă, aş deschide poarta grădinii şi, 
odată înăuntru, aş apăsa pe butonul prin care este 
chemată poliţia. Ar sosi în câteva minute. Este o idee bună 
cu butonul acela. Uneori îmi spun că, dacă „el” ar vrea să 
mă răpească iarăşi, m-aş bate cu el. Zic aşa, dar în 
realitate nu ştiu ce aş face cu adevărat. Dar chiar dacă m- 
ar închide undeva, într-o cameră, aş fugi. Acum sunt mare. 
Şi, dacă m-ar urmări cineva, l-aş vedea imediat. 

În sfârşit, nu mi-e frică. Dar nu vreau ca tot ce-a fost să 
reînceapă. În niciun caz. Pentru început practic judo, după 
aceea voi învăţa karate. Fac şi ciclism şi joc tenis cu 
Walter. 

Facem seara câteva partide. Discuţiile cu mama mea 
sunt în legătură cu aparatul dentar. Trebuie să port aşa 
ceva, ca să-mi corectez maxilarul. Şi Moriah la fel. Ea îl 
pune aproape tot timpul, dar pe mine mă enervează, mi-e 
greu să vorbesc cu el, îl bag în buzunar, şi din cauza asta 
ne certăm, Patsy şi cu mine. Uneori răspund urât, folosesc 
cuvinte grosolane, mă enervez, simt nevoia să explodez. 
Acum suport greu să mi se impună unele lucruri. 
Libertatea de gândire şi de vorbire e ceva formidabil. 

Aş vrea să devin actor comic sau, dacă nu, poliţist. Genul 
de poliţist care întreprinde anchete ca să afle adevărul şi 
să-l găsească pe vinovat, nu din cel care trage cu 
revolverul în toate părţile. 

Ascult „Fun radio”. Am aflat multe lucruri despre 
sexualitate şi despre fete. Inainte, nici nu ştiam ce sunt 
fetele. Aştept să văd cum e. Cred că înainte de a face 
dragoste trebuie să te îndrăgosteşti. Dacă o faci numai din 
plăcerea de a face dragoste, nu-i interesant. 

Voi citi cartea în franceză, ca să înţeleg povestea 
noastră. Va fi greu pentru că, în general, eu prefer benzile 
desenate! Poate fiindcă acolo am citit prea mult din Biblie. 


Nu mă supără să vorbesc despre trecut, pot vorbi despre 
el dacă trebuie dar prefer să-l uit. Vom vedea mai târziu. 
Ceea ce contează este prezentul. Este mai liniştitor să 
vorbeşti despre acum. 


Prezentul lui Moriah 


Eu, în ziua cu F.B.l-ul, mă săturasem să tot fiu urmărită 
pretutindeni. Mi se spunea: „O să meargă, o să meargă”, 
dar nu ştiam despre ce vorbeau. Mama mea a intrat de 
câteva ori în încăperea în care ne aflam, dar nu mi-am dat 
seama; cred că-n ziua aia n-am remarcat-o decât o singură 
dată. Ceream tot timpul de mâncare, ca să am o ocupaţie. 
F.B.I-ul se ducea să ne aducă iaurturi, îngheţate, o mulţime 
de chestii - începeam să mănânc şi nu terminam bine. 
Eram agitată. Nu ştiam unde aveam să ne ducem, ce se va 
întâmpla. Mă săturasem să ne ducem întruna în altă parte; 
la familia Jacobovitch eram deja de ceva vreme, aşa că mă 
obişnuisem. În ziua aceea ni s-a spus că Patsy e mama 
noastră, aşa că i-am crezut şi am zis „foarte bine”, pentru 
că, de fapt, eu nu-mi aduceam aminte absolut nimic. 

Ceea ce m-a enervat cel mai mult după treaba cu F.B.l-ul 
a fost doctoriţa psihiatru din Belgia. Punea tot timpul 
întrebări, iar mie nu-mi plac întrebările. Îi răspundeam 
numai ca să mă lase în pace. Nici măcar nu mai ştiu ce mă 
întreba. Indiscreţiile nu-mi plac deloc. 

Marina ar vrea să devină medic psiholog sau să aibă o 
meserie cu caracter social, dar mie nu-mi place psihologia. 
Prefer să mă descurc singură. Nu prea am amintiri 
dinainte de a fi la familia Jacobovitch. Câteva despre tatăl 
meu, puţine despre femeia aceea pe care o luase cu el. Ea 
avea păr lung, care-i cobora până pe spate şi, când eşti 
credincios, e rău să-ţi porţi părul liber. Presupun că ea nu 
era prea pioasă. 


La şcoală, între fete, existau cele care erau foarte 
pioase, care făceau rugăciunile cele mai lungi, şi celelalte, 
cu rugăciuni mai scurte. Parcă erau două tabere diferite. 
Ne certam pe chestia asta - era, practic, singurul subiect 
de conversaţie. La vremea aceea, eu eram în tabăra 
rugăciunilor mai lungi. 

Nu învăţam mare lucru la şcoală, eu făceam deseori 
prostii, „obrăznicii”. Învăţătoarea mă trimitea la directoare 
şi directoarea mă întreba: 

— N-o să mai faci asta? 

Eu răspundeam: 

— Sigur că n-o să mai fac. 

Imi zicea să mă duc înapoi în clasă, şi eu o luam de la 
capăt. 

La soţii Jacobovitch era greu. Cu poveştile lor cu Sabatul 
când nu trebuia să aprinzi focul sau lumina era îngrozitor 
de complicat! De exemplu, de Sabat voiau să aibă mâncare 
caldă, dar nu aveau voie să aprindă cuptorul, aşa că 
recurgeau la o servitoare care nu era evreică şi se 
descurcau folosind fraze ipocrite, fără a pronunţa cuvintele 
interzise. 

De exemplu: 

— Am vrea să mâncăm ceva cald, dar nu putem. 

Atunci femeia înţelegea că trebuia să aprindă cuptorul 
ca să încălzească mâncarea. Mi se părea o tâmpenie. Nu 
înţelegeam deloc. Dacă voiau să respecte Sabatul, nu 
aveau decât să mănânce hrană rece! Nu-i logic?! Şi aşa era 
totul. Nu-mi plăcea acolo. 

Nu vreau religie; rugăciunile care nu se mai termină 
sunt enervante. 

Şi nu mă supără să vorbesc despre trecut, dar acum 
puţin îmi pasă de el. De altfel, cu Marina şi cu Simon nu 
vorbim niciodată despre trecut. 

Am recunoscut-o pe Marina în fotografiile dinainte. Nu s- 


a schimbat, are aceeaşi faţă rotundă, aceiaşi ochi, acelaşi 
zâmbet. În fotografii sunt şi eu cu ea, împreună cu Simon 
şi cu alte persoane din familie, aşa că ştiu că Patsy este 
mama mea. În felul acesta ştiu. Alt reper nu am, în afară 
de imagine, în minte: un chip cu păr lung, dar acum şi l-a 
tuns scurt. 

Ştiam şi că ceilalţi nu erau părinţii mei. Ştiam, dar nu 
mă gândeam la asta. Chiar dacă trebuia să le spun „tată” şi 
„mamă”, nu era adevărat. Rosteam cuvintele acestea ca şi 
cum am fi zis orice altceva - numai ca să fiu ascultătoare. 
Nu aveam voie să vorbim despre părinţi, despre tată sau 
mamă, lucrurile astea erau strict interzise. 

Simt şi eu la fel ca Marina şi Simon: pupăturile nu-mi 
plac, nu am fost învățată cu aşa ceva. Asta e, nu-i vina 
mea... Nici fotografiile nu-mi plac. Totdeauna o iau la fugă. 
Acum câteva zile, Mizou, bunica mea, a făcut tradiţională 
fotografie de familie, cu toţi verii şi verişoarele - eram pe 
puţin paisprezece! Dar uitase să pună filmul... a fost 
nevoită s-o ia de la început, şi sper că de astă dată nu apar 
şi eu în fotografie! _ 

Cu amintirile e complicat. Am una, vagă. Imi aduc 
aminte că mă jucam cu Marina de-a „jocul cu uşa”. 
Încuiam uşa. 

Acum înţeleg că asta făcea tatăl meu, ne încuia în casă. 
Luându-ne după el, am transformat asta într-un joc, însă 
evident că nu tineam uşa mult timp închisă! Cred că este 
singura amintire despre tatăl meu. 

Ceea ce-mi place acum cel mai mult este independenţa, 
îmi displace profund să fiu deranjată. Vreau să stau 
liniştită în camera mea, cu lucrurile mele. Acolo aveam 
întotdeauna îmbrăcăminte urâtă. Acum pot să port ce 
vreau - bascheţi, şi bluze, şi pantaloni. Pot să merg cu 
bicicleta la ţară, cu fratele meu şi cu prietenii. Ne putem 
aşeza pe iarba din grădină şi să mâncăm cârnaţi prăjiţi. 


Uneori plec cu bicicleta şi străbat kilometri întregi în 
viteză. Am nevoie să mă descarc, să fiu singură. Aici se 
discută mult, despre indiferent ce subiecte, putem vorbi 
despre orice. Se pare că suntem foarte vorbăreţi. Simon 
are întotdeauna ceva de răspuns, şi cred că şi eu. Marina 
este mai liniştită, nu vorbeşte atât de mult ca noi. 

Din când în când mă ciondănesc cu sora mea. Mi-ar fi 
plăcut să iau eu camera ei, este mai izolată, dar Patsy a zis 
la început că putem să alegem, iar după aceea să nu mai 
bombănim. Totuşi eu bombăn. l-am propus Marinei să 
facem schimb. Mi-a replicat: „Nici gând, am muncit cinci 
săptămâni să-mi zugrăvesc pereţii în alb!” Atunci i-am 
propus să muncesc şi eu cinci săptămâni, s-o zugrăvesc pe- 
a mea în alb şi s-o ia ea. 

Dar mi-a răspuns că n-ar fi acelaşi lucru. Că ar fi munca 
mea, nu a ei. Cu atât mai rău, dar eu tot bombăn. La şcoală 
mă descurc, am recuperat repede. Din timp în timp mai 
sunt neliniştită. Într-o zi, - la Bruxelles, mi-a fost frică. Nu- 
mi plac gările şi aeroporturile, acolo nu mă simt deloc în 
largul meu. Pentru mine, acolo se află primejdia: în trenuri 
şi avioane. 

Bineînţeles, n-aş urca într-o maşină cu necunoscuţi. La 
ţară suntem în siguranţă. Acolo există butonul pentru 
poliţie. Dar nu vreau să mă gândesc la toate astea. Mă 
enervează pentru că, în urmă cu câteva zile, tatăl meu i-a 
făcut necazuri lui Patsy - a fost nevoită să plece în Israel, 
pentru un proces. Vrea să-i fim încredinţaţi lui. Eu nu 
vreau să mă duc la el; m-aş bate ca să nu mă duc acolo. Nu 
vreau să ne mai supere. Ceea ce prefer este să nu mă mai 
gândesc la lucrurile acestea. Actul de divorţ cred că e bun 
pentru mama mea, ca să se termine întreaga poveste. Şi eu 
vreau să se termine. 

Mai târziu, mi-ar plăcea mult să fiu polițistă. 
Deocamdată, aşa cred. Înainte mă gândeam că voi fi 


secretară la o direcţie, dar la urma urmei nu mi-ar conveni 
să stau tot timpul pe scaun, bătând la maşină. Dar să fac 
anchete mi-ar plăcea mult. 

Într-o zi voi avea o casă, cu o cameră pentru prieteni. 
Ştiu cum aş decora-o - cum ar fi perdelele, cuvertura 
patului, tablourile. Cel mai mult îmi plac singurătatea şi 
liniştea. De exemplu, îmi place mult să mă duc la cabana 
bunicilor mei. Mă simt bine. E linişte, e frumos. Nu-i 
nimeni care să mă plictisească. A 

Patsy şi Walter renovează casa. In grădină există o 
magazie mare, înţesată cu o mulţime de lucruri vechi. Intr- 
o bună zi vor face ordine în ea. Patsy va duce la gunoi 
toate vechiturile şi o vor transforma într-o a doua casă, cu 
paturi, pentru a-i găzdui pe prietenii şi prietenele noastre. 
Este grozav. Abia aştept să fie gata. 

Până una alta, îmi place când Walter organizează un 
grătar în aer liber, ca astăzi, când putem mânca unde 
vrem, în grădină, fiecare cu farfuria lui. După aceea 
trebuie să facem ordine. Există reguli. Evident, fiecare are 
sarcina lui. Uneori eu bombăn pentru că Simon nu şi-a 
îndeplinit-o pe-a lui. 

Mai târziu, cred că nu voi avea mulţi copii, sunt prea 
nervoasă. Şi mai sunt şi pofticioasă. 

Ce anume mă supără? Picioarele mele. Sunt prea solide. 

Ca să termin, nu mai vreau să mă gândesc la ce-a fost 
înainte. Am uitat. Există prea multe lucruri de făcut şi la 
care trebuie să mă gândesc. 


Post-scriptum 
Mai 1995. 


Duminica aceasta este a doua aniversare a raidului de la 
Kasho Drive. 


În Israel, Chaim continuă să ceară să i se încredinţeze 
copiii. A trebuit să mă duc acolo pentru a mă apăra. 
Audierea a fost amânată până la viitoarea hărţuire. lar 
stres, cheltuieli şi oboseală. Walter a fost nevoit să se 
ocupe de copii, împreună cu mama mea. 

Ca replică la încăpăţânarea lui, care ne ruinează din 
punct de vedere financiar, îi pretind lui Chaim pensia 
alimentară pe care n-a plătit-o în toţi aceşti ani. 

M-am înapoiat să văd fostul nostru apartament; era 
locuit. Toate obiectele mele personale dispăruseră. 
Aruncate sau vândute, nu ştiu. Am remarcat mai ales lipsa 
unui mic portret al mamei mele, la care ţineam mult. Este 
a doua oară când revăd locul acesta şi încă mai am o 
strângere de inimă. Privind uşa aceea, în spatele căreia mă 
încuia ca să mă „pedepsească” şi pe care, într-o bună zi, 
am închis-o definitiv, m-am gândit deodată: Dacă ar fi fost 
un soț şi un tată normal, aş fi fost fericită aici, în ţara asta 
pe care o iubesc atât de mult. Aş fi avut împreună cu el 
tribul de copii pe care mi l-am dorit dintotdeauna. 

Voiam cinci copii, era ceva hotărât dinainte. Olivier este 
cel de-al şaselea cadou căzut din cer. 

li voiam pe copii mei, acolo, toţi. Port la gât un lănţişor 
alcătuit din plăcuţele gravate cu prenumele lor: Marina, 
Simon, Moriah, Noélie, Gautier, Olivier. Viaţa unei mame a 
şase copii este o continuă goană. Uneori am impresia că-mi 
petrec viaţa umplând dulapurile, umplând frigiderul, 
umplând maşina de spălat vase, umplând-o pe cea de 
spălat rufe. Hrănind, fără ca ciocurile înfometate să se 
sature vreodată. Sarabanda de copii care se rotesc în jurul 
nostru, cer, discută, se joacă şi se ciondănesc, mănâncă şi 
mă înnebunesc uneori cu dezordinea şi activităţile lor 
neobosite, înseamnă VIAŢĂ. 

Mă temeam foarte tare ca nu cumva cei trei mai mari să 
mă respingă, să mă ignore sau să nu mă accepte. Dar 


acum s-a terminat cu teama aceasta. S-au integrat şi ei în 
trib, şi-au reluat locurile. Cei mari alături de cei mici. 

li privesc astăzi, în acest început al primăverii 1995, în 
timp ce întind în grădină rufele, prinzând pe sârmă zeci de 
cârlige de rufe. 

Marina, aplecată asupra unei teme care o înspăimântă, 
cu părul căzându-i peste faţă, cu sprâncenele încruntate 
datorită concentrării şi incertitudinii. 

Simon care îşi netezeşte cu grijă ciuful ondulat, pune 
muzică „tehno” la maximum şi mormăie „trosc!” când îi 
spun că este frumos... 

Năvalnica Moriah, care pedalează pe bicicletă ca o 
furtună kilometri întregi, pentru a reintra apoi pe poartă 
ca un uragan. 

Blonda Noélie, în cabana din grădină cu prietena şi cu 
păpuşa ei - dichisită, organizată, independentă. Pofticioasă 
ca o veveriţă. 

Gautier, omuleţul meu serios, înarmat cu un revolver din 
plastic, întotdeauna îngrijorat de ceea ce se întâmplă în 
jur, mereu în căutarea mingii lui. 

Olivier, „super-bebe”-ul care se rostogoleşte prin iarbă şi 
râde tot timpul. O căzătură? Pupicul vrăjit al mamei sau al 
tatii şi Olivier porneşte din nou, cucerind grădina, mândru 
de pampers-ul lui. 

Walter care meştereşte, Walter care munceşte, Walter 
„tăcutul”, ironicul subtil care se răţoieşte: 

— Patsy? în bucătărie este o calamitate! 

Mai sunt şi Rustina, câinele ud de ploaie, care trebuie să 
fie uscat cu forţa înainte de a intra în casă. Mimine, pisica 
roşcată, care şi-a fixat locuinţa în magazie şi care ne 
contemplă de-acolo ca o vecină. Nucul secular, trandafirii 
de pe zid, pătrunjelul din grădina de legume, gardurile 
verzi ce trebuie tunse puţin, păsărelele de sub streaşină, 
gustarea de pregătit, şcoala, cumpărăturile şi micile 


războaie: Cine nu şi-a făcut ordine în cameră? Cine a 
înfulecat toţi biscuiţii? Cine pune masa? Cine a lăsat ceva 
acolo unde nu îi e locul? 

Îi iubesc. Fericirea se află aici, sub ochii mei, zi de zi. 

Şi mă ameţeşte. 


MULŢUMIRI 


Îi mulţumesc întregii mele familii - mamei mele, tatălui 
meu, fraţilor mei - Eric, Gery şi Michel. Fără dragostea şi 
sprijinul lor necondiţionat, povestea aceasta n-ar fi avut 
niciodată un deznodământ fericit. 

Îţi mulţumesc ţie, Walter, care ai suportat toanele mele, 
tipetele mele de speranţă şi de disperare, spaimele, 
tăcerile, îndoielile mele, îndelungatele şi repetatele mele 
absenţe de acasă - niciodată nu te voi iubi îndeajuns. 

Le mulţumesc tuturor acelora care m-au ajutat în cursul 
acestor ani de durere care mi s-au părut interminabili - 
ajutorul vostru moral şi material ne-a permis să rezistăm 
de-a lungul acestei încercări care a durat şase ani şi 
jumătate. 

Le mulţumesc Hildei Kogut, Nadiei De Vroede şi lui Jean 
Dooms - unul din aspectele pozitive ale acestor întâmplări 
a fost acela de a vă întâlni. Fără voi, Dumnezeu ştie dacă i- 
am fi găsit vreodată pe Marina, Simon şi Moriah. Binevoiţi 
să primiţi prietenia şi recunoştinţa mea veşnică. 

Îi mulţumesc Sabinei, sora pe care n-am avut-o 
niciodată, şi lui Paul - fără voi, acest coşmar ar fi fost şi 
mai dificil de suportat. Cu greu s-ar putea exprima 
profunzimea recunoştinţei mele. 

Mulţumiri lui „Ecou” şi  „Samariteanului”: deşi 
identitatea voastră rămâne ascunsă, recunoştinţa mea faţă 
de voi este la vedere. Vă mulţumesc. 


KKK 


La realizarea acestei cărți au contribuit în mod 
dezinteresat multe persoane şi am vrea să le mulţumim, în 
special unora dintre ele. Îi multumim lui Bernard Fixot, lui 
Antoine Audouard şi Suzannei Lea de la „Editura Fixot” 


pentru sprijinul susţinut pe care ni l-au acordat; îi 
mulţumim de asemenea agentului literar Mei Berger de la 
agenţia „William Morris” pentru ajutorul lui profesional. 
De asemenea, lui Sam şi Caroline Frye, care nu şi-au scutit 
nici timpul, nici eforturile, pentru a ne îngădui să ducem 
până la capăt această lucrare. Observațiile lor atente ne-au 
fost de mare ajutor. Mulţumim