Annette Levy Willard — Eu, Jane Il Caut Pe Tarzan N

Annette Levy-Willard 


Eu, Jane, îl caut pe Tarzan 


Bulgarul. 


Bărbatul soseşte de-abia trăgându-şi sufletul. Cele cinci etaje l- 
au dat gata, Nici eu nu sunt mai proaspătă: e şapte dimineaţa. 
Cu o zi înainte mă mirasem auzindu-l că-mi propune o întâlnire 
în zori. Nici nu se putea ceva mai puţin romantic. Sigur că e 
vorba de un rendezrvous profesional, însă n-aş fi zis nu unei cine 
în doi. În Montparnasse, de exemplu. l-aş fi arătat Parisul by 
night. Dar nu. La telefon îmi spusese: „Putem să ne vedem 
mâine dimineaţă? Foarte bine, voi fi la dumneavoastră la ora 
şapte.” 


E vorba de o poveste cu bulgari. Sunt obsedată de bulgari. Nu 
de multă vreme. Obsesia datează din ziua când am dat peste ei 
întorcându-mă,  hodoronc-tronc, pe urmele indivizilor care 
aruncaseră în aer o sinagogă: dâra de explozibil legase atentatul 
de Bulgaria. Europa de Est era mânjită de acest atentat ucigaş 
împotriva unei sinagogi şic din arondismentul XVI. Aceea unde. 
Coincidenţă, se ducea cu religiozitate şi familia mea în fiecare 
vineri seară, iar asasinii aleseseră, bineînţeles, chiar o seară de 
vineri ca să declanşeze bomba... 


Oare cum l-o fi chemând pe acest tip al aurorei? Prietenul meu 
Jean organizase această primă „luare de contact” cu câteva 
săptămâni mai devreme. 


— Catherine, TREBUIE să vii diseară la Terminus Nord, articulase 
Jean în receptor, pe tonul fără replică şi fără explicaţii al unui şef 
al serviciilor secrete care stabileşte întâlnirea a doi agenţi 
inamici în inima unei păduri aliată în umbra zidului Berlinului. 


În mod normal, Jean este ziarist şi stă cu picioarele pe masă într- 
unul din birourile televiziunii franceze. 


— O să te întâlneşti cu Specialistul Mondial în Bulgari, mă 
anunţă el cu mândrie, aşteptându-se să cad de pe scaun. 


Chestia pică prost. 
— Hm, şi nu se poate să-l văd mâine pe specialistul ăsta al tău? 


— Cu nici un chip. Ori în seara asta, ori ai ratat lovitura, vreau să 
zic reportajul. 


Aşa e, mă aşteaptă altă lovitură. Cumplită dilemă, să fii sfâşiată 
între rai! Ur.;<> profesionale şi restul... In seara asta am 
întâlnire cu un boy-friendal epocii, un pachet de muşchi pe care 
l-am confundat atribuindu-i semne exterioare de virilitate. N-am 
altă soluţie şi, fără pachetul de muşchi 1 ă văd din nou în timpul 
serilor de iarnă lingând o îngheţată învelită în ciocolată şi stând 
singură în rândul trei al unui cinematograf din Cartierul Latin. 
Afară plouă iar oraşul e cenuşiu. Ea ieşirea de la film o să mă 
apropii de o tejghea vopsită în portocaliu şi galben şi o să stau la 
coada ca toţi ceilalţi deprimaţi, după care o să mănânc un 
hamburger în maşină, ca să cit promiscuitatea drogaţilor. 
Întoarcerea acasă, într-o ţară unde - înainte de Canal Plus - eşti 
somat să dormi după miezul nopţii. Pe când pachetul de muşchi 
- de grăsime, până la urmă - ţine cald. 


Cu condiţia să nu-i vorbeşti: m-am pricopsit cu un troglodit care 
refuză să priceapă că partidul comunist a murit şi care încă mai 
vede yankei călare pe bombe cu napalm. Singura mea scuză e 
iarna, fiindcă l-am auzit explicând că „Israelul e acelaşi lucru cu 
Africa de Sud, dictaturi bazate pe apartheid” şi nici asta nu m-a 
dezerotizat. Impresionată probabil de spatele lui de monitor de 
iolă, nici nu mi-am dat osteneala să-i răspund când a continuat: 
„Nicaragua e caricaturizată pe nedrept de voi ceilalţi ziarişti 
parizieni, care habar n-aveţi ce e imperialismul”. Fie. Cu o 
deplină lipsă a rigorii sentimentale, am remorcat personajul 
refuzând să dau atenţie bunului-simţ elementar care îmi 
semnala cu litere luminoase: CATASTROFĂ! 


— Vrei să mă conduci? N-am maşină, îi spusesem la sfârşitul 
unei seri pariziene, minţind cu hotărâre. 


După cinci minute traversez strada fără să arunc nici o privire 
credinciosului meu autoturism parcat în faţa porţii. Ajunsă 
acasă, îi propun să urce şi să bea un păhărel - figura clasică, 
prinde cel iui bine. Suie cu pas vioi. Dar după aceea nu e cine 
ştie ce. Mugşchii par mai degrabă să mă decepţioneze. 


„Sportul nu e bun pentru erotism”, îmi spun în timp ce mă uit 
cum doarme, ca o vită epuizată de un sfert de oră de activitate 
sexuală la fel de plină de imaginaţie ca un parcurs de jogging. 
Unu: cu sărut înainte. Doi: deplasare către sâni. Trei: se scoate 
eficient ce e sus şi ce e jos. Patru: bărbatul îşi aranjează cravata, 
cămaşa şi pantalonii. Ce face femeia? Aşteaptă cu un aer fals 
decontractat. Tensiunea scade. Cinci: salt pe burtă. Şase: s-a 
terminat. 


Nu sunt obosită, nu mi-e somn şi aş avea chef să stau de vorbă. 
Insă în cazul ăsta aşa ceva nu e recomandabil. Chibzuind, 
avansez mintal o a doua ipoteză: „Dacă nu sportul, probabil că 
partidul comunist e cel care dăunează erotismului”. 


Dar e iarnă şi nu-mi vine să renunţ la pachetul de muşchi pentru 
un eventual subiect trăsnet. Incerc o ultimă rundă de negocieri 
cu Jean la telefon. 


— Şi chiar nu pot să-ţi văd bulgarul în altă zi?! 


— Imposibil. În primul rând că nu-i bulgar. Însă problema e că 
mâine pleacă din Paris. Şi pe urmă nu ştiu dacă o să poţi să mai 
dai de el, îmi spune Jean, întinzându-mi subiectul -trăsnet ca pe 
o momeală irezistibilă. 


Mai rămâne cronometrajul. Vorbesc cu pachetul de muşchi 
înainte să plece la antrenamentul de karate (care oricum n-o să-i 
amelioreze performanţele nocturne). 


— Diseară am de lucru, ce-ar fi să mănânci cu tovarăşii de luptă 
şi să ne întâlnim mai târziu? La mine pe la unsprezece, e bine? 


Pare să aprobe: mda... 


Operaţiunea e realizabilă: mă întâlnesc cu acest „bulgar”, văd 
dacă are într-adevăr informaţii despre reţelele teroriste - nu se 
ştie niciodată - şi îl ţin pitit pe boy-friend, ca să am cu cine să-mi 
petrec iarna. 


O întâlnire exclusiv profesională, dar mă grăbesc la coafor de 
unde ies foarte roşcată (o greşeală), insist pe un machiaj gen 
crainică şi îmi aleg rochia neagră mulată care îi dă peste cap pe 
toţi: pachetul de muşchi nu mai are chestii de-astea demult. 


Braseria Terminus Nord e ticsită, îmbâcsită şi zgomotoasă ca 
întotdeauna. Trebuie să zbieri ca să te faci auzit. In plus, Jean 
soseşte cu ditamai trupa după el. 


Îi urlu în ureche, dar, evident, n-aude nimic: 


— Recunosc aici concepţia ta despre o întâlnire secretă în scopul 
schimbului de informaţii ultra-confidenţiale. 


Trage după el un tânăr şic, cu ochelari auriţi şi un surâs 
hollywoodian care fac notă aparte în cenuşiul Parisului. Acesta 
nici măcar nu încearcă să vorbească în zgomotul asurzitor. Jean 
se sileşte să facă prezentările. 


— Catherine... 
Un nume care nu se poate auzi. 


Autoritatea îl face pe Jean să se aşeze lângă mine, tânărul 
surâzător fiind expediat la celălalt capăt al mesei. 


Aşadar, o să aflu ultimele bârfe de pe coridoarele televiziunii. De 
Bulgaria, nici vorbă. Reuşesc să-l întrerup pe Jean din expunerea 
tacticii pe care o elaborase ca să-l zboare pe directorul de la 
actualități de pe canalul său. 


— la spune, Jean, ce limbă vorbeşte bulgarul tău? 


— Catherine. Îți repet, nu e bulgar. De altfel, vorbeşte toate 
limbile numai bulgara nu. 


Am auzit vag un „Bună ziua” pronunţat cu un accent imposibil 
de definit. Asta-i tot pentru seara de faţă. Înţeleg că nu mai e 
rost de nici un subiect trăsnet, mă uit neliniştită la ceas. La ora 
unsprezece mă hotărăsc să îl las baltă şi pe bulgar şi desertul şi 
să mă întorc acasă. Probabil că pachetul de muşchi mă aşteaptă 
în faţa uşii şi face flotări, trebuie s-o iau din loc până nu-şi dă 
duhul. Îmi cer scuze şi inventez o - altă - întâlnire de afaceri, îi 
salut cu un gest pe toţi cei aflaţi la masă, alerg la maşină, 
demarez în forţă, îmi caut un loc pe stradă... Nici nu mai 
îndrăznesc să mă uit la ceas: unsprezece jumătate, 
douăsprezece fără un sfert? Urc scările atât de repede cât îmi 
permit paharele pe care le-am dat peste caP. În uşă, un petic de 
hârtie murdară. Pe el stă scris, într-un stil extraordinar de bine 
adaptat personajului: „Ora 11.25. Sunt obosit. Trebuie să mă 
scol devreme dimineaţă ca să mă antrenez. Ciao. G.” 


Acesta a fost ultimul cuvânt din povestea sportivului epuizat. 
Atunci mă cufund iar într-o iarnă a singurătăţii, uitând imediat 
scurtul episod al muşchilor mei. Mă identific cu eroul meu, 
Harison Ford, în timp ce turnează Aventurierii din urca pierdută. 


Steven Spielberg, realizatorul, voia să-l pregătească pentru o 
scenă deosebit de dificilă: 


— Harrison. Întreabă Spilberg, te-ai agăţat vreodată de un 
camion aflat în viteză? 


Harrison, cow-boyul cu o mască imperturbabilă, nu mişcă şi-şi 
priveşte fix interlocutorul cu ochii săi albaştri (irezistibili). 
Tăcere. 


Spielberg insistă. 


— Harrison. Eşti sigur? Gândeşte-te, nu te-a mai târât 
NICIODATA vreun camion? 


Harrison Ford dă din umeri şi în cele din urmă spune printre 
dinţi, de/amăgit şi resemnat: „One more useless experience...” 
în film, îl vedem pe Harrison agăţat de un camion în plină viteză, 
târât cu capul în praf pe un drum plin de pietriş: „one more 
useless...” 


Bun, încă o experienţă inutilă), îmi spun la rândul meu şi îmi 
reiau activităţile. 


Abia după câteva săptămâni secretara lui Jean mă sună în 
interes de serviciu. 


— Doamna Catherine Wells? Aici biroul lui Jean Avenant. 
Telefonez din partea domnului (nume neînțeles) care vrea să vă 
vorbească. 


Vestitul bulgar - care nu e bulgar - doreşte să fixeze o nouă 
întâlnire. Uitasem deja de cina care era, totuşi, vinovată de 
întoarcerea mea la singurătatea hibernală. Secretara mi-l dă pe 
tânărul surâzător. 


— Cred că ne-am putea întâlni la dumneavoastră, spune el într-o 
engleză oxfordiană. 


Dar, ca să nu fie vreo neînțelegere, mai adaugă în grabă: 
— Mâine dimineaţă la şapte vă convine? 


Dat fiind că munca e pe primul plan, spun da fără să mă arăt 
surprinsă. Mai mult ca sigur că străinul nu e la curent cu 
obiceiurile de prin partea locului. 


Nu îndrăznesc să-l întreb cum îl cheamă, fiindcă nu mi-a uitat 
numele. 


Şi de fapt cu ce seamănă? Amintirea e nedesluşită - un tânăr 
blond, distins - l-am văzut prea de departe pentru o mioapă cu 
vederea cât de puţin tulburată de alcool. 


Prin urmare, la şapte a.M. Sună la uşă. Mă Frapează din nou 
surâsul abordat. Intră şi pune pe masă o splendidă valijoară de 


piele ca în romanele de spionaj. Se aşează, cu elanul curmat de 
înălţimea etajelor pariziene. 


— De ce vă interesează bulgarii atât de mult? Începe, tot în 
engleză. 


Întrebarea e grosolană la ora asta. Ţinând seama că m-am 
culcat la miezul nopţii (şi din păcate, fară rezultat). 


— Hm, ce-ar fi să pun de-o cafea înainte să discutăm? 


ÎI las în cameră şi-mi fac de lucru prin bucătărie. Optez pentru 
impunătorul ibric italienesc cu capacitate de opt ceşti, care ar 
trebui să reuşească să mă trezească. Mă întorc în cameră şi-l 
studiez mai amănunţit pe aşa-zisul bulgar. Hotărât lucru, de 
surâzător e surâzător. Prea distins pentru un Francez, prea 
bronzat pentru un englez. Mă examinează şi el din spatele 
ochelarilor auriţi. 


E foarte neplăcut că nu-i ştiu numele. Mă apuc să-i povestesc 
despre bulgari. 


— A fost o anchetă deosebit de lungă şi dificilă. Îi spun ca să ştie 
că nu mă iau în serios. 


Ascultă, insensibil la ironia intonaţiei mele. 


— Poftim, bomba a explodat în faţa sinagogii toamna, după ce 
fel de fel de grupuleţe naziste îşi petrecuseră vara mâzgălind 
inscripţii antisemite şi trimițând scrisori de ameninţare în 
comunităţile evreieşti, ba chiar îşi scoseseră de la naftalină 
uniformele de ofiţeri în miniatură. Aşa că imediat au fost acuzate 
grupuleţele de nazişti. Mai târziu s-a descoperit cine cumpărase 
motocicleta, cine  închinase maşina pentru retragerea 
comandoului etc. Toţi erau din Orientul Mijlociu. Pista ducea la 
Beirut, iar de acolo în taberele de instrucţie din Siria. S-a putut 
reconstitui itinerarul acestor comandouri care plecau să-şi 
plaseze bombele în Europa şi s-a observat că traversau ţările din 
Est: din Siria treceau prin lugoslavia, Bulgaria sau Germania de 
Est... Curios, nu? 


Expunerea era anevoioasă. Încă nu simt că m-am trezit. Cafea! 
Tânărul - e chiar foarte tânăr - ascultă atent, cu privirea fixată 
acum pe sânii mei. Chiar îl interesează bulgarii? În orice caz. Îşi 
dă toată silinţa. 


— Nu ştiu dacă bulgarii sunt implicaţi în atentate de acest gen, 
spune el într-un târziu. Dar v-am adus nişte hârtii care s-ar putea 
să vă ajute în cercetările pe care le faceţi. 


Deschide superba valijoară de piele plină cu dosare. Desprins 
pentru o clipă din contemplarea sinilor interlocutoarei, extrage 
cu entuziasm documentele  confidenţiale despre serviciile 
secrete bulgare. 


— Ani întregi de căutări, îmi explică, pentru scrierea unui roman 
despre umbrelele otrăvite bulgare. Vă amintiţi de asasinarea 
opozanților cu cocoloaşe otrăvite ascunse în umbrele? 


— Da. Da... Pot să păstrez hârtiile acestea? Întreb, atât de 
surprinsă de generozitatea cadoului încât nu observ că toate 
documentele sunt în bulgară şi inutilizabile, deci, în viitorul 
imediat. 


Împleticindu-mă sub efectul conjugal al somnului Şi al agitaţiei, 
mă duc să caut ibricul uriaş. Cu un mers dinamic şi un gest pe 
care-l vreau elegant, torn cafeaua în ceşti. Şi dau greş. Litrul de 
cafea fierbinte inundă masa şi mocheta albă, dar singurul lucru 
pe care-l văd e mareea neagră care a acoperit documentele 
unice în lume. Aşa cum tocmai mi se explicase, „ani întregi de 
muncă...” 


Alerg să iau nişte cârpe din bucătărie şi mă chinui ca să şterg 
notele interne înnegrite de cafea ale serviciilor bulgare. Nici K. 
G. B.-ul n-ar fi lucrat mai bine. Ştergând sau mai degrabă lăţind 
petele maron închis care acoperă deja iconografia exotică, îmi 
spun că un ziarist francez m-ar fi cârpit deja la ora asta şi ar fi 
plecat trântind uşa. Plus vreo două observaţii personale gen 
„tâmpita naibii!” 


Mi-am paradit imaginea profesională, tipul o să mă creadă debilă 
mintal. Trebuie să aştepte politicos sănii termin ridicolele 
tentative de salvare ca să-şi recupereze - cel puţin - valijoara 
din piele şi să pună cruce definitiv cretinei ăsteia (care are, 
totuşi, sâni frumoşi). Documentele secrete sunt absolut ilizibile. 
Încă o experienţă inutilă... 


Fără speranţă, mă decid să ridic nasul şi să înfrunt mânia şi 
privirea proprietarului răposatelor documente unice în lume. Dar 
acesta surâde în continuare. 


— Nu face nimic, spune el. 
Şi izbucneşte în râsân faţa dezastrului. 


Aparent, nu s-a schimbat nimic. Ce-a făcut „bulgarul” după ce-a 
stat la taclale o oră despre serviciile secrete din Sofia (Bulgaria) 
- fără să mai arunce vreo privire spre documentele de culoarea 
cafelei cu lapte? 


S-a ridicat în picioare. 


— Acuşi e opt, trebuie să plec, după-niasă trebuie să fiu la 
Baden-Baden, îmi spune în loc să-mi sară la beregată. 


Baden-Baden? Nu-mi dau seama ce se poate face la Baden- 
Baden. Imi strânge mâna, la fel de bine crescut. 


— Vă mai sun când trec prin Paris, peste trei săptămâni, mă 
anunţă ca şi cum ar fi vorba de ceva inevitabil. 


Trei săptămâni! Niciodată n-am fost capabilă să planific vreun 
lucru pe un interval mai mare de douăzeci şi patru de ore. 
Începeam să-l găsesc fermecător pe acest tânăr. Numai că peste 
trei săptămâni probabil n-am să-l mai ţin minte. 


„O să ajung şi eu o dată extraordinar de repede la muncă”. Îmi 
spun mai târziu, prinsă într-unul din blocajele de circulaţie ale 
dimineţii. Cu geamurile închise, singură cu Rod Stewart care 
urlă/was only joking! În amplificatoarele stereo, visez la 
dragostea romantică pe şoseaua de centură. 


Îmi imaginez reacţia fetelor dacă, în mijlocul uneia din acele 
reuniuni furtunoase ale Mişcării Femeilor din anii '70, m-aş fi 
ridicat şi aş fi mărturisit în public: „îl aştept pe bărbatul vieţii 
mele. Trebuie să fie frumos, solid, voinic, sclipitor şi pe deasupra 
să aibă şi putere.” 


E ca şi cum aş striga în gura mare: „EU, JANE, ÎL CAUT PE 
TARZAN!” 


M-ar fi linşat, m-ar fi lapidat, m-ar fi sfâşiat cu unghiile lor 
vopsite, mi-ar fi smuls părul tapat (nu atât de roşcat pe atunci şi 
ceva mai lung). Ce mai, mi-ar fi făcut de petrecanie. 


Dragele mele prietene eliberate n-ar fi recunoscut-o nici după 
zece reprize de tortură. Însă eu ştiam deja că îmi bubuia capul 
de atâţia bărbaţi. O dramă. Radicalele pure şi dure - care aveau 
şansa de a le iubi doar pe femei - puteau prezenta atenţiei o 
viaţă personală mai presus de orice bănuieli de trădare. 
Celelalte, heterosexuale, anormale care ascundeau cu grijă 
faptul că încă erau atrase de scârnăvii, trebuiau să mintă, ba 
chiar să meargă până la capăt cu minciuna consumându-şi în 
plan sexual prieteniile feminine - cel puţin o dată. 


Cinică din fire, îmi plăcea la nebunie să asist la modul cum era 
atrasă o heterosexuală cronică de o alta impenitentă, dacă 
puteam să evit să fiu înghițită - interzieându-i-o şi corpului meu 
- de erotica nelămurită... Şi rămânând în acelaşi timp destul de 
aproape de locul crimei pentru a măsura căderile de particule 
ale acestei vânători a clitorisului sanctificat. 


Preliminariile atragerii - intitulate recunoaşterea mutricvi mumei 
- erau nemaipomenit de interesante. 


În faţa unui parter de... Surori” suspendate, superba blondă care 
a pus mâna pe majoritatea tipilor din Paris cu ce trebuie între 
picioare (să mai lase şi altora...) ne va împărtăşi din 
descoperirile sale: 


— Dragele mele, noaptea asta a fost fantastică! Olga şi cu miile 
am trăit o experienţă sublimă... 


„Surorile” nu mai pot. 


— Ne-am explorat vaginul, zonele erogene. Ne-am mângâiat 
sânii, urechile şi... Coatele, descrie meticulos Helene, de 
profesie biolog. 


„Surorile” aşteaptă urmarea. 


— lar în cele clin urmă am ajuns la clitoris! Aici am avut senzaţii 
necunoscute, diferit de tot ceea ce simţisem cu tipii... E greu de 
explicat... A fost... Altceva... 


După care leşină. 


Surorile” îşi dau cu părerea, având aerul că înţeleg tot ce se 
spune. 


Prudentă, mă abţin de la orice fel de comentariu, dar nu cred că 
Helenc şi Klga. Două mari amatoare de masculi, renunţă pentru 
totdeauna la plăcerile interzise oficial de penetraţie. Anticipez o 
întoarcere a bastonului, dacă pot să spun aşa. 


Acesta se va ridica peste câţiva ani pentru cele două pioniere 
ale dragostei-între-femei. Un happy-ew/in formă de cerc vicios. 


Cum masculii anilor '70 au îmbătrânit, surorile rămase fără 
material au fost nevoite să se aventureze pe teritorii lăsate în 
paragină: astfel, Klga cea brunetă a „adoptat” un tinerel - 
douăzeci şi cinci de ani - care, la patruzeci de ani. l-a făcut acest 
copil atât de rău văzut în epoca revoluţionară. Pare-se că 
proaspătul tătic este cel mai rapid schimbător de aşternuturi din 
estul Parisului. Intelectuala de Hclcnc a dat peste o inândreţe de 
proletar, autentic, natur, care a importat în elegantul ei univers 
din Marais câteva obiceiuri proaste de prin mahalalele pariziene. 
Mai cu seamă acela de a bea vin roşu la micul dejun şi de a i-o 
trage nevesti-sii (după micul dejun). Cele două... Surori” au 
aruncat hotărât la coşul de gunoi al istoriei întâlnirea sexuală a 
inatricelor lor materne. 


Mai atinsă sau oarecum ireductibilă, n-am cedat niciodată 
acestui şantaj al clitorisului. N-aveam nimic împotriva 
principiului. Dar eram apăsată de un handicap real: chestia cu 
pricina nu mă excita. 


Păcat, asta era soluţia, să fac dragoste cu femeile. Evident că aş 
fi jucat rolul bărbatului. Gata cu ruşinea şi cu tarele condiţiei de 
metresă, aş fi fost foarte convenabilă pe post de tip. 


De altfel, mă văd foarte bine într-o versiune masculină modernă: 
mă întorc (târziu) seara fără probleme, găsesc cina gata - şi 
digerabilă - mai degrabă gătită, însă nu în genul acelui TV 
dinner congelat şi prost dezgheţat în care sunt specialistă. Ca 
soţ, deci, am avut o zi extenuantă: 


— Ticălosul de Lambert iar îmi face mizerii, îi spun soţiei pentru 
a-mi justifica proasta dispoziţie. Nu ratează nici o ocazie să mă 
invite la prânz, dar ştiu că o face cu un singur gând în minte: să- 
mi ia locul. 


„Asta înseamnă că locul meu nu e chiar de lepădat”, îmi spun în 
aparte ca să mă liniştesc, dar n-ajunge, am angoase şi fac ulcer. 
Într-o zi va trebui să-mi iau inima-n dinţi şi să plec din colivia aia 
unde n-am nici un fel de viitor. Aşteptând, mă frig surâzând cu 
Lambert şi mă întorc acasă prost dispus. 


Soţia mea. Înţelegătoare, ascultă cu răbdare ultimele porcării ale 
lui Lambert, meschinării tipice biroului, ceva gen şcoală 
comunală: cine mi-a şutit guma, care mi-ai ascuns creionul? 


— Mi-a distrus dosarul afacerii Dârmon pe care voiam să-l văd... 
Scârba...! 


— Dar parcă nu mai voiai dosarul Dârmon, parcă îl refuzaseşi, 
afirmă pertinent îneântătoarea doamnă. 


Are dreptate, dar ura faţă de Lambert mă face să-mi pierd 
memoria. Ce contează! Din dragoste pentru mine. Masculul 
arătos care o trosneşte cu entuziasm, tovarăşa mea se apleacă 
pentru a mia oară asupra cazului Lambert. 


Amant sau soţ, pot să mă văd şi ca tată. 


Călcând pragul locuinţei de serviciu din Bastille, îmi ofer un flash 
superb de narcisim părintesc. La uşă. Micuţii curaţi - li s-a făcut 
baie, slavă Domnului - strigă cu vocile lor stridente: „TATICU!” 


Micuţii ini se aruncă în braţe ca şi cum ar fi crezut că n-o să mă 
mai vadă niciodată şi, după momentul de emotie. Întreabă la 
noroc dacă le-am cumpărat vreun cadou. Decepţionaţi, se 
concentrează din nou asupra obiectelor de importanţă sporită, 
un iaurt cu ciocolată, un capăt de aţă. Încep să se bată pentru 
un creion vechi şi ros, mă decid să nu intervin. As Il fost un tată 
excelent. 


Dar vai! Condamnată de propriii sâni (şi de restul) să nu fiu un 
bărbat ca ceilalţi, am făcut pe cameleonul care imită 
(presupusele) calităţi ale bărbaţilor adevăraţi. 


Aşezând bara foarte suS. La sute de metri înălţime, in-am 
regăsit chiar cu spatele la carlinga unui avion, obligată să mă 
arunc în gol, urmându-l drăgăstos pe un specialist al paraşutei al 
cărui sex-appval zbura între o mie şi două mii de metri. 


— Dacă el o face, de ce n-aş face-o şi eu? Îmi spun cu 
încăpățânare. 


Angrenaj infernal al paraginei masculilor: nu-mi mai rămâne 
decât să saR. Ca de obicei. 


Nu l-am văzut venind pe „bulgar”. Totuşi, în zilele care au urmat, 
imaginea tânărului - surâsul entuziast dar şi privirea ironică din 
spatele împotriva principiului. Dar eram apăsată de un handicap 
real: chestia cu pricina nu mă excita. 


Păcat, asta era soluţia, să fac dragoste cu femeile. Evident că aş 
fi jucat rolul bărbatului. Gata cu ruşinea şi cu tarele condiţiei de 
metresă, aş fi fost foarte convenabilă pe post de tip. 


De altfel, mă văd foarte bine într-o versiune masculină modernă: 
mă întorc (târ/. lu) scara fără probleme, găsesc cina gata - şi 


digerabilă - mai degrabă gătită, însă nu în genul acelui TV dinnvr 
congelat şi prost dezgheţat în care sunt specialistă. Ca soţ, deci, 
am avut o zi extenuantă: 


— Ticălosul de Lambert iar îmi face mizerii, îi spun soţiei pentru 
a-mi justifica proasta dispoziţie. Nu ratează nici o ocazie să mă 
invite la prânz, dar ştiu că o face cu un singur gând în minte: să- 
nu ia locul. 


„Asta înseamnă că locul meu nu e chiar de lepădat”, îmi spun în 
aparte ca să mă liniştesc, dar n-ajunge, am angoase şi fac ulcer. 
Într-o zi va trebui să-mi iau inima-n dinţi şi să plec din colivia aia 
unde n-am nici un fel de viitor. Aşteptând, mă frig surâzând cu 
Lambert şi mă întorc acasă prost dispus. 


Soţia mea. Înţelegătoare, ascultă cu răbdare ultimele porcării ale 
lui Lambert, meschinării tipice biroului, ceva gen şcoală 
comunală: cine mi-a şutit guma, care mi-ai ascuns creionul? 


— Mi-a distrus dosarul afacerii Dârmon pe care voiam să-l văd... 
Scârba...! 


— Dar parcă nu mai voiai dosarul Dârmon, parcă îl refuzaseşi, 
afirmă pertinent îneântătoarea doamnă. 


Are dreptate, dar ura faţă de Lambert mă face să-mi pierd 
memoria. Ce contează! Din dragoste pentru mine. Masculul 
arătos care o trosneşte cu entuziasm, tovarăşa mea se apleacă 
pentru a mia oară asupra cazului Lambert. 


Amant sau soţ, pot să mă văd şi ca tată. Călcând pragul locuinţei 
de serviciu din Kastille, îmi oier un flash superb de narcisim 
părintesc. La uşă, micuţii curaţi - li s-a tăcut baie. Slavă 
Domnului - strigă cu vocile lor stridente: „TÂTICL'!” 


Micuţii mi se aruncă în braţe ca şi cum ar fi crezut că n-o să mă 
mai vadă niciodată şi, după momentul de emoție, întreabă la 
noroc dacă le-am cumpărat vreun cadou. Decepţionaţi, se 
concentrează din nou asupra obiectelor de importanţă sporită, 
un iaurt cu ciocolată, un capăt de aţă. Încep să se bată pentru 


un creion vechi şi ros, mă decid să nu intervin. Aş fi fost un tată 
excelent. 


Dar vai! Condamnată de propriii sâni (şi de restul) să nu fiu un 
bărbat ca ceilalţi, am făcut pe cameleonul care imită 
(presupusele) calităţi ale ărbaţilor adevăraţi. 


Aşezând bara foarte sus. La sute de metri înălţime. 


— Am regăsit chiar cu spatele la carlinga unui avion, bligată să 
mă arunc în gol. Urmându-l drăgăstos pe n specialist al 
paraşutei al cărui scx-appcal zbura ntre o mic şi două mii de 
metri. 


— Dacă el o face. De ce n-aş face-o şi eu? Îmi spun cu 
încăpățânare. 


Angrenaj infernal al paraginei masculilor: nu-mi mai rămâne 
decât să saR. Ca de obicei. 


Nu l-am văzut venind pe „bulgar”. Totuşi, în zilele care au urmat, 
imaginea tânărului - surâsul entuziast dar şi privirea ironică din 
spatele ochelarilor auriţi - nu-a revenit în minte cu viclenie, uite- 
aşa. Când nu mă aşteptam. Îmi amintesc cu o tulburare uşoară 
de silueta lui într-o haină elegantă. 


La o masă - la Paris relaţiile umane trec automat prin haleală - 
mă surprind povestind episodul documentelor hulite şi 
acordându-mi rolul personajului negativ. Asistenţa se umilă de 
râs. 


— Şi? Şi? Te-ai culcat cu el? 


— Nu, mă văd nevoită să recunosc cu părere de rău, simțind că 
povestea are nevoie de o cădere, ca la finalul unui articol de 
ziar. Mi-a strâns mâna şi mi-a spus: „Ne vedem peste trei 
săptămâni”. 


În seara asta, în jurul mesei din casa lui Jean se află profesionişti 
ai informaţiei, care nu vor lăsa povestea fără această vestită şi 
indispensabilă cădere. Anna Tourraine, sociolog al şocului 


ascuns sub paravanul unei mari vampe brunete, nu se poate 
opri să continue investigaţiile: 


— Să nu-mi spui că un tip aterizează la tine în toiul nopţii sau 
aproape şi nu face nici un gest. Inseamnă că e homo. 


— Hm, nu, nu cred. 


— Vorbeşti atât de mult despre mărimea ibricului şi nimic despre 
capul individului. Cum arată bulgarul ăsta care nu-i bulgar? Şi la 
urina urmei, dacă râu-i bulgar atunci ce e? 


— Nu ştiu. Poate că englez. Puțin blond, foarte curat, un 
amestec curios, intelectual şi bronzat, serios şi ironic. Ce ni-a 
surprins la ei a fost surâsul. Pare competent. Dar nu e genul 
meu de bărbat. 


Anne. Care nu se omoară după tipi, îmi studiază povestea cu o 
pensetă de entomolog care depistează un fluture dintr-o specie 
hibridă. 


— K chiar aşa nasol? 
— Nu, nu e genul meu. Anna se amuză. 
— Păi ăsta-i senin bun! 


Urmează cuvenitele rânjete la adresa vieţii mele sentimentale. 
Acum sper că o să schimbe subiectul. Jean a rămas neobişnuit 
de tăcut. 


Anna s-a pornit, n-o mai poţi opri. 


— Că tot suntem aici, explică-mi şi mie cum poţi să te culci cu 
Cran viile. De acord, e un animal frumos. Dar când începe să 
vorbească ce te faci? 


Granville e pachetul de muşchi. La început singurul lucru care 
mă impresionase la el fusese musculatura. Prima dată când l-am 
văzut, pleda cu o voce răscolitoare cauza unei tinere violată într- 


o dimineaţă de iarnă de trei tipi care o aşteptau să se întoarcă 
de la uzină (când nu se ocupă de muşchi, Granville e avocat). 


Toată presa pariziană urcase în nord pentru acest proces picant 
dintr-o curte cu juri ale cărei lambriuri pretins solemne put a 
mucegai, tribunal sinistru, la fel de deprimant ca terenurile aride 
şi casele cenuşii din aceste regiuni miniere. 


La prin/, ziariştii merseseră să niănânce pe. Cinste - „în 
provincie huleşti, nu glumă” - cu toţii laolaltă, cu instinctul 
gregar al profesiei. Erau bine dispuşi, hârtiile lor aveau să 
mustească de oroare. 


În vremea asta, eu mă încinsesem într-o cabină de toaletă ca să 
vomit. Creţurile începuseră în timpul relatării detaliate a scenei 
violului, făcută de preşedintele impasibil: 


— Ea a sosit cu motocicleta. Voi aţi aşteptat-o. Daval a trântit-o 
la pământ ţinând-o de încheieturile mâinilor. Fiindcă se zbătea, 
Măreau s-a dus să caute cricul în maşină şi i-a zdrobit degetele. 
Aşa e, Măreau? 


Cei trei bărbaţi (taţi de familie şi muncitori cinstiţi) sunt în 
picioare, în faţa preşedintelui. 


— Zbiera, voiam doar să nu facă prea multă gălăgie, explică 
Bruta numărul unu, pe nume Măreau. Nu voiam să-i facem rău. 


— l-aţi zdrobit falangele mâinii drepte, constată preşedintele, cu 
o uşoară ironie. După aceea a tăcut, ce-i drept, cât timp Cornet 
a violat-o. Când a terminat, Măreau i-a luat locul şi a violat-o şi 
el pe nefericită. lar Deval, care o ţinea, a vrut la rândul lui ce i se 
cuvenea. După Măreau, i-a dat drumul victimei ca să ia poziţie. 
Acesta a fost momentul când ca a încercat să se ridice şi Marcau 
a lovit-o din nou cu cricul, de data asta peste picioare. Aşa e. 
Măreau? 


— Nu, domnule preşedinte. O atinsesem uşor mai înainte, cum 
v-am spus, ca să nu mai zbiere atâta. Dar pe urmă, când am 
avut raporturi, a zbierat şi mai tare fundcă-i plăcea. 


Imediat se aude un răcnet care îngheaţă asistenţa: 
TICĂLOŞILOR! ASASINILOR!” In primul rând din această sală 
întunecoasă a curţii cu juri, tânăra urlă cât o ţin puterile. Nu mai 
poate să retrăiască dimineaţa aceea şi să-i audă pe bărbaţi. E 
condusă afară din sală. Şi-a pierdut deprinderea de a se folosi de 
mâna dreaptă, va preciza mai târziu preşedintele. 


Măreau se face că n-aude. 


— Da, domnule preşedinte, îi plăcea foarte mult. Şedinţa o să 
dureze. Tânăra este violată alternativ între două porţii de 
lovituri. Se aruncă în râu ca să scape de cei trei bărbaţi care 
renunţă să o urmărească în apa îngheţată de decembrie. Nu ştie 
să înoate dar reuşeşte să se agate de crengi. Goală şi plină de 
sânge ajunge la o fermă unde i se trânteşte uşa în nas. 


Nu ştiu cum procedează colegii mei ziarişti dar eu una nu suport 
poveştile cu torturi. Mai ales când călăii sunt acolo, în faţa mea, 
în partea cealaltă a sălii, l-am văzut schimhând chiar o privire 
complice. 


Încep să transpir, semn prevestitor al vomei: femeia este 
martirizată în faţa portbagajului unde se află cricul atât de 
folositor pentru a i se zdrobi degetele. Copil al generaţiei 
postbelice, alung din minte pe cât pot atrocitățile pe care istoria 
mi le-a vânturat prin cap. Dar n-ai cum să scapi, poţi doar să 
încerci să nu te gândeşti la ele. Şi iată că mi se prezintă în prim 
plan nişte torţionari oarecare, francezi de rând, dour un pic 
betuci, cum va spune avocatul apărării. Imaginile ororii fac să-mi 
ajungă stomacul în gât, nu mai rezist. 


Lac de sudoare, ies din sală călcâridu-mi confrații pe picioare şi 
ţâşnesc spre toaletă. La ţanc ca să vomit de dezgust. Aşezată pe 
vasul de la W. C., mă simt mai bine, golită de ură. 


Acum trebuie să scriu un articol şi să-l dictez magnetofonului din 
Paris. N-am curaj să mai povestesc o dată scena violului. De 
altminteri, până unde poţi să mergi cu amănuntele dure? 
Trebuie să arăţi, pentru cititorul din metroul de mâine 
dimineaţă, că unul din cei trei bărbaţi avea o problemă, că nu 


reuşea să ejaculeze şi că ceilalţi doi se răsteau la el, nerăbdători 
să-şi ia şi ei porţia: 


— Hai! Bagă viteză că ne faci să ne risipim! Dă-i bătaie, trece-o 
la irigaţii pe putoarea asta! 


Chestia există la procesul verbal de instrucţie. 


les de la toaletă împleticindu-niă. „La urma urmei, opţiunea 
marea hăpăială e cea bună”, îmi spun. O să prânzesc singură, la 
cel mai bun restaurant din oraş. 


După-amiază revenind în sala asta în care curge transpiraţia pe 
noi, în câmpul meu vizual a intrat Granville, alias pachet de 
muşchi: în ziua aceea Zorro s-a îmbrăcat cu roba neagră de 
avocat, întinzându-şi aripile protectoare asupra unei tinere 
muncitoare distrusă de trei francezi nevinovaţi care „voiau să se 
distreze niţel, domnule preşedinte”', după cum chiar ei au 
repetat. 


Trebuie să recunosc că Granville n-a făcut economie în materie 
de grandilocvenţă. 


— Domnule preşedinte, a strigat Eroul, cei trei acuzaţi reprezintă 
secole de mârşăvie pentru milioane de femei, secole de aservire 
sexuală la legea celui mai tare. În numele tuturor acestor femei, 
vă cer o pedeapsă exemplară! 


Tou much, dar, în fond, are dreptate. 


De la masa presei îl văd din profil, cu părul scurt, lat în spate şi 
viril, avocat sclipitor tronând în mijlocul acestui tribunal de 
tăntălăi. 


Îmi imaginez chiar o marc moliciune a acestui corp pentru un 
afiş publicitar de deodorant bărbătesc („bărbatul adevărat e 
rar...” spune reclama). 


În timpul procesului mă simţisem prea rău ca să mă lansez într-o 
campanie de seducere. Insă întâmplarca de la curtea cu juri mă 


marcase şi, revăzându-l la Paris, confundasem această impresie 
cu dragostea. 


Dincolo de cei patru pereţi ai sălii de audieri, din Granville nu 
răniânc mare lucru. Scos din roba neagră şi îmbrăcat cu pantofi 
de tenis şi tricou, personajul nu mai e umflat de vântul istoriei. 
De altfel, când termină cu încordarea muşchilor în sala de 
gimnastică şi iese la aer liber, descopăr că are intelectualul unui 
alb crescut la şcoala descăpăţânătorilori. Cu alte cuvinte, a 
pigmeilor partidului comunist. 


Incurabil, boul. În mod normal, partidul e ca acneea, trece odată 
cu crizele adolescenţei. În ce mă prişte, eram nevinovată şi 
naivă (fecioară, vai!) când mă jucam de-a roşii pe vremea când 
mai aveau un cuţit între dinţi. 


One more useless experience, dragă Harrison. Ştiu... 
— Asta e! Ai intrat în partid! 


Tovarăşul îmi arde o palmă zdravănă pe spate. Simt că n-ar 
trebui, dar e prea târziu. În acea seară sinistră a anului 1967 am 
aderat la partidul comunist francez (dacă ar fi fost italian, n-ar fi 
fost atât de grav). 


„. () neînțelegere cumplită”, îmi spun, cufundată în melasă, 
victimă a devierii mele turistice: îmi place la nebunie să vizitez 
ţinuturi exotice. 


Pentru o tânără din Passy (arondismentul XVI), ultimul cartier al 
Parisului unde oamenii încă mai merg duminica la biserică, acest 
local insalubru de pe 


1 In original,. | cducicurs do iŞtaf - triburi, mai cu seamă cele atu 
indienilor jimros. Carc-şi decapitau duşmanii învinşi, colind 
capetele de conţinui şi uscându-lc prin metode tradiţionale, 
pentru a le putea păstra drept trofee ale victoriei repurtate | N. 
Lrad). 


O străduţa din Cartierul Latin, acoperit de afişe murdare şi 
puţind a bătrâna Gauloise, unde se pătrunde hătând de cinci ori 
şi luându-ţi o mină de conspirator, e la fel de atrăgător ca 
drojdia societăţii din Gorki de dinainte de revoluţie (după. Nu 
mai are nici un ha/.). 


lar pe urmă un luptător de şoc, comandant militar aflat 
întotdeauna în prima linie a bătăuşilor împotriva bişniţarilor din 
Luxembourg - ideal de virilitate în absenţa războiului - m-a 
invitat la o întrunire de celulă. 


„Racolează”, ini-am spus tulburată, ignorând aritmetica 
fundamentală a partidului: o adeziune e o adeziune, o cotizaţie e 
o cotizaţie. 


Intrarea este dificilă. Simt că părul roşcat, puloverul mulat (ca şi 
cum ţi-ai expune sinii) pe deasupra unei fuste ultrascurte (ca şi 
cum ţi-ai expune picioarele) şi ochelarii negri (ca şi cum ţi-ai 
ascunde miopia) atrag câteva priviri dispreţuitoare. 


„Rute a niic-burgheză”, gândesc pe nedrept luptătorii. 


Eroare, tovarăşi, doar marii burghezi îşi pot oferi luxul de all 
masochist! 


Constat că studenţii şi studentele comuniste practică privirea 
asexuată, gulerul rulat şi pantalonii de catifea buni-la-toate. 
Jeanşii imperialismului american încă nu şi-au făcut apariţia. 


„Va trebui s-o reeducăm, îşi spun cu siguranţă tovarăşii, dar are 
o mutră de om care-şi plăteşte cotizaţia.” încerc în zadar să 
rămân discret la un capăt al mesei de şedinţă. În peştera asta 
umedă se îngheaţă, îmi vine să întreb dacă nu încălzim ca să ne 
apropiem de Siberia revoluţionară, dar gluma riscă să dea chix. 


Frumosul conducător militar vorbeşte, iar eu nu înţeleg nimic, 
absolut nimic. Totuşi, încerc. În ciuda frigului ambiant, luptătorii 
se încălzesc, se insultă. Se pare că discuţia despre platforma nu 
ştiu cărui congres îi pune în transă. Oare o să se ia la poceală? 


Fiecare intervenţie este punctată de cuvântul „clasă”, care este 
plasat cu răutate, iar eu nu sunt chiar tâmpită şi pricep într-un 
târziu că e vorba de CLASA (muncitoare). Am o părere cu atât 
mai firavă despre clasă cu cât nu i-am întâlnât vreodată pe viu 
nici cel mai mic eşantion. Sper doar că n-o să fiu obligată să 
spun ceva In orice caz, pradă farmecului conducătorului, decid 
că trebuie să aibă dreptate şi că o să votez pentru el. 


Lumea se calmează. F momentul când Cerard, conducătorul, ia 
din nou cuvântul şi anunţă că se, vor examina noile adeziuni. 
Linişte. Privirile se întorc către mine. Roşesc sub fard şi-mi cobor 
genele negre pictate. 


— Catherine este o simpatizantă activă, declară conducătorul pe 
tonul autoritar care in-a sedus. Cred că îi putem accepta cererea 
de intrare în partid. 


N-am cerut nimic. 


— Catherine, astăzi îţi ridici carnetul! Decide el fără pic de 
democraţie. 


Ceilalţi aprobă în tăcere. Împung masa cu nasul fără să 
îndrăznesc să spun „nu”. Aşa se face că mă găsesc în 
palmaresul victorios al noilor adeziuni la celulă. 


Când ies. Doborâtă de gravitatea evenimentelor serii, 
conducătorul îmi strânge mâna călduros, contact fizic pe care-l 
interpretez tot ca pe un semn al racolării. Palidă consolare. 


\par 27 


Plec singură, alegând un drum ocolit, ca să nu fiu văzută 
deschizând portiera maşinii Austin Cooper neagră care arată 
cumplit de neproletar. Cu gulerul rulat şi Fumând Gauloises, mi- 
ar trebui în mod normal o 2 CV gri. De preferinţă de ocazie. 


„O să mi se facă rău, îmi spun. Şi nu-mi plac 2 C-urile.” 


Gonind spre arondismentul XVI natal cu 120 pe oră pe banda 
rapidă a malului stâng - una din plăcerile incontestabile ale 
burgheziei - mă apucă frica. 


„Am sărit peste cal, e îngroz: or. Acum sunt COMUNISTĂ! Îmi 
spun ascultându-l pe Bob I) y! M. Imposibil! În primul rând, cred 
în Dumnezeu, aşa că nu rimează. Ar fi trebuit să le mărturisesc 
că nu mănânc porc şi că studiez Talmudul o dată pe săptămână. 
De altfel, chiar vreau cu adevărat să ia comuniştii puterea şi să 
construiască în Franţa o alta patrie a socialismului, unde toţi 
tinerii vor arăta sănătoşi şi vor face gimnastică la fel ca pe afişul 
din Germania de Est pe căre-l aveam în faţă în seara aceea? Am 
oroare de gimnastică.” 


Fa manifestații i-am auzit adeseori pe anticomunişti urlând: „Les 
cocos, u Moscou! Dacă vă place Rusia atât de mult. Duceţi-vă 
acolo!” 


Moscova? Valeu! Dacă mă întreabă cineva, n-o să mă angajez să 
iau primul avion Acroflot spre Moscova. lar dacă se merge cu 
interogatoriul mai departe, trebuie să recunosc că am o 
problemă: părinţii mei, de stingă dar nu colectivişti, mi-au 
explicat că în Uniunea Sovietică ar fi fost deja cazate/ece familii 
- cu o grămadă de copii - la noi în apartament. Şi baia? Sunt 
gata să fac multe sacrificii pentru a îmbunătăţi soarta omenirii 
cu condiţia să nu mi se plaseze omenire la mine în baie. 


„Egoisto! N-are flecare om din lume baia lui, nu e ATÂT de grav”, 
îmi spun încercând să mă conving că, debarasându-sc de 
incomodul Stalin, comunismul e doar o stingă-ceva mai fermă cu 
privire la propriile principii. Comuniştii erau împotriva torturii în 
Algeria, eu la fel. Nu poate fi chiar catastrofal. 


Continui să merg şi la şedinţele următoare, neîndrăznind să mă 
de/umflu atât de repede. 


Ee ascund talmudiştilor şi familiei (nu vreau să mă simt 
responsabilă pentru vreo criză cardiacă) faptul că am intrat în 
partid, asist cuminte la sărbătorile religioase şi comunitare. 


Şi le ascund în continuare tovarăşilor că studiez în continuare 
Biblia pe text. 


Mă simt destul de rău în deşertăciunile mele de idealistă. 


Crescută în ideea că fetele (evreice) sunt fiinţe omeneşti - chiar 
în fustă mini şi pantofi cu toc înalt tip ac - comit în acea clipă o 
greşeală tragică, fatală, ireparabilă. Nefâind la curent cu războiul 
dintre sexe. Fac această dezvăluire care mă va costa scump: 
vai. Ştiu să bat la maşină. 


Ar fi trebuit să mă îndoiesc, locul meu mă aşteaptă în fundul 
acestui local deteriorat, ţintuită în faţa unei maşini ca să bat 
manifeste, rezoluţii, discursuri lipsite de  interes.' Sensul 
cuvântului exploatare începe să-mi pătrundă în neuroni plecând 
din vârful degetelor. 


Cerard-conducătorul, care mă făcuse să mă înfâor, se 
descompune în faţa ochilor mei aburiţi totuşi de vibraţiile lui 
marţiale. 


— Ţine, da-i bătaie! Urlă el. Mai PDG1 decât secretarul unei 
celule revoluţionare, întinzându-mi un text la fel de urgent, 
secret şi fundamental. 


La urma urmei, un conducător de război pe timp de pace nu e 
chiar atât de sexy pe cât pare. In mimţle revoluţiei iminente, 
sunt tratată ca un câine. Ceea ce nu e un semn bun pentru 
viitor. 


Rumegându-mi scepticismul în timp ce mă descarc asupra 
maşinilor, n-am cum să ştiu totuşi că acest Gerard Dumas, care 
nu mă mai stimulează erotic deloc, va bate peste zece ani toate 
recordurile naţionale şi internaţionale în schimbarea macazului. 


Acelaşi Gerard Dumas va publica mai întâi o carte 
„entuziasmantă”, Trăiască Republica Sovietică! lar mai târziu o 
alta „curajoasă”, (rimele Uniunii Sovietice... Apoi o altă carte 
„entuziasmantă”, China, tarul roşu ai revoluţiei mondiale! 


Urmată, la scurt timp, de o alta „şi mai curajoasă”, Jos China 
roşie... (nimic nu-l poate opri). 


Kmiţând deja pretenţii, Gerard Dumas încă nu are haină, nu îşi 
poartă viitoarele costume gri de înalt funcţionar în ministerul de 
finanţe, are în fiecare zi inevitabilul guler rulat şi - conducerea 
militară obligă - un bluzon de piele care-i lăţeşte umerii. 
Ochelarii rotunzi amintesc totuşi maselor că este în egală 
măsură un intelectual. 


În ziua aceea, hotărâtoare în ce mă priveşte, Gerard Dumas, 
absorbit într-o discuţie de cea mai mare importanţă cu un alt 
dispreţuitor (acesta va sfârşi într-un azil psihiatric, există o 
morală), îmi dă 


1 Abreviere de la PresMent-pirvcteur Central (N. Trad. |. 


Să bat un text. Fără o vorbă şi fără o privire pentru femela 
aceasta secretară şi militantă. De bază. 


Prin urmare, bat şi sunt prost dispusă. Deodată mă trezesc. 
Cum! Mi s-a spus „Stalin e de domeniul trecutului” şi iată c-o să 
votăm o moţiune de recunoştinţă pentru măreaţa sarcină 
îndeplinită de Tovarăşul losif în construirea socialismului bla, 
bla, bla... Ghinion, am nimerit în ultima din celulele care-l apără 
cu străşnicie pe tovarăşul' Stalin împotriva revizioniştilor de tot 
felul. 


Continui să bat, dar, scandalizată, sfârşesc prin a articula timid o 
întrebare. 


— Hm, Gerard, ai putea să-mi explici moţiunea asta, nu înţeleg... 


— N-ai ce să înţelegi. Ai doar de bătut. Repede, e foarte urgent, 
îmi aruncă Gerard, exasperat că a fost întrerupt din conversaţia 
cu celălalt intelectual de serviciu. 


Şi-mi întoarce spatele. 


F prea mult. Furioasă, împing maşina şi mă ridic. 


— Salut, m-am cărat, le spun cu o satisfacţie intensă. 


De data asta, cei doi comisari politici mă privesc: cum de 
îndrăzneşte dobitoaca asta, mâţa asta mic-burgheză... 


Acum sunt duşmănoşi. Tare le-ar plăcea să mă expedieze în 
Siberia, dar ce-ar putea să facă? Să mă mute disciplinar în 
Auvergne? 


„Trebuie să fii masocbist ca să doreşti s-ajungă ăştia la putere”, 
îmi spun trâutind uşa blindată a beciului. Cu atât mai rău, o să 
rămân apolitică şi fecioară. 


Hu. June, il aiul/vTur/. Nn. 
Beirut. 


Mi-e frica să plec. Ai în cârcă o povară de o tună când aspiri la 
reportajul MARE. În limbajul tribal al etniei ziariştilor, MARE nu se 
măsoară în numărul penelor şi cochiliilor adunate, în înălţimea 
teancului de hârtii tipărite sau în volumul de decibeli difuzaţi pe 
diverse lungimi de undă. MARE înseamnă departe şi obligatoriu 
scump. Dacă se poate, periculos. 


Prin urmare, stau la biroul meu acoperit de comunicate de presă 
inutile şi scrisori insultătoare, picrzându-mi vremea în mod 
plăcut, la telefon, cu mama („Catherine, ar trebui să te duci la 
televiziune, n-are nici un rost să scrii la ziarul ăla care nici măcar 
nu-ţi publică fotografia”). Aşteptând eventualul zbârnăit isteric al 
tclefaxului care-mi anunţă veştile importante. Admirându-i pe 
bărbaţii pe care i-am lipit pe perete ca să-i sâcâi pe colegi. 


— Ce faci în clipa asta? Întreabă chiar atunci un Coleg 
Cumsecade ca să-mi împuţite cuțitul între omoplaţi. ,, 


— Nimic! Spun cu un aer degajat. 


Declaraţie inadmisibilă, obscenă. Kvident. Colegul Cumsecade 
nu mă crede. 


„Minte, îşi spune el. Lucrează la un dosar care lrige şi nu vrea să 
sc ştie. Ipocrita.” îmi pun căştile de la casetofonul portabil ca să 
nu mai trebuiască să lac conversaţie şi vibrez, cu eroticul Rod 
Stewart citind ziarele săptămânale. 


Mă bate cineva pe umăr. 


— Catherine. Vino repede, trebuie să stăm de: > vorbă, îmi 
spune un redactor-şef pe tonul solemn, dramatic, care 
corespunde de obicei unei luări de prizonieri, unei lovituri de 
stat, unei catastrofe naturale (peste două-sute de morţi) sau 
tragicei demisii a ultimului prezentator al programului de 
actualități Yingt Heures. 


Îl urmez în biroul şefilor, spcrând că nu e vorba de un reportaj' la 
CKS-işti, dat fiind tricoul meu decoltat fără sutien. 


Surpriză plăcută, depăşim periferia pariziană: e departe şi e 
scump - şi în consecinţă MARE - e cadoul atât de mult dorit. În 
gând, pot să-i calc în picioare pe Colegii Cumsecade care m-au 
văzut intrând în biroul şefilor şi speră că o să fiu dată afară. 


— lei primul avion spre Tel-A viv. De acolo, faci cum ştii ca să 
mergi în Liban cu armata israeliană, îmi ordonă şefii pe un ton 
fără replică (dacă tot e cadou...), ignorând superb vulgarele 
probleme de intendenţă cum ar fi trecerea unei frontiere, 
acreditările şi celelalte condiţii de deplasare dintr-un punct în 
altul pe timp de război. 


Nu spun nimic, evitând de justeţe opţiunea bon/ilor care se 
sacrifică dânclu-şi foc în public. În cazul meu, chibritul ar 11 pur 
şi simplu ulcea de a-mi împărtăşi îndoielile şefilor care tocmai au 
luat o hotărâre. De a le face o declaraţie sinucigaşa de genul: 
„Hm, ştii. Paul. Eşti drăguţ că te-ai gândil la mine, dar plecările 
mă neliniştesc cumplit, o să mă gândesc Câteva zile. Şi pe urmă. 
Cum laci să treci graniţa...?” întinsă pe canapea de câteva ori pe 
săptăinână, cu privirea absorbită de reproducerea unei stampe 
japoneze de lingă bibliotecă, am încercat ani la rând să localizez 
această... Teamă de a pleca, încrustată într-o magmă de 
nelinişti diverse şi multiple, împreună cu psihologul meu, am 


slârşit prin a o repera la vârsta de trei ani şi prin a o pune în 
legătură cu tragica abandonare a unei fetiţe de către părinţi 
(„care aveau, bineînţeles, dreptul să plece în vacanţă 
cincisprezece zile”, mărturisesc astăzi mărinimoasă). 


— Poftim, asta e! Acest traumatism al plecării părinţilor a 
dezvoltat în dumneavoastră un sindrom de angoasă a rupturii, 
îmi explică doamna psiholog, mulţumită că şi a efectuat tema. 


Perfect. Mulţumesc. O să stropesc descoperirea, acum totul e 
clar. Deci la trei ani ini s-a întâmplat... 


Dar mi-e la fel de frică să plec. 


La drept vorbind, un blocaj insurmontabil. Se poate şi mai rău. O 
întrebare care mă paralizează, pe care o întorc şi iar o întorc 
înainte de a lua o hotărâre finală şi nici măcar nu pot să-mi acuz 
părinţii că m-au traumatizat. 


„Cu ce să mă îmbrac ca să merg la război!” 


lată ce mă întreb, intrată în panică, făcând în minte inventarul 
pantofilor şi cizmelor cu toc înalt. 


Din fericire, avionul mă salvează de la dezastrul mintal. Câteva 
ore în acest vibromaseur lung de 


— Annctte Leiy-WULinlcincizeci de metri şi cobor ca nouă. În 
stadiul de buldozer care striveşte primele obstacole ieşite în 
cale. In general, vameşii. 


Cursa Paris-Tel-Aviv e deja o avanpremieră a pămâutului sfânt, 
un ghetou zburător. Ascult, zăpăcită, întâmplarea oribilă pe care 
a trăit-o un evreu ortodox îmbrăcat, în această lună torida de 
iunie, CU o redingotă neagră, groasă şi cu un tiv de blană - 
rămăşiţă a satelor sărace din Polonia - care trebuie să ti fost 
cusut în 1850 şi de care nu s-a mal ocupat nimeni de a> nci. 


Acest tânăr aventuros şi-a asumat riscul - înainte de a se 
căsători ca toată lumea şi de a face treisprezece copii în 
treisprezece ani - de a-şi paraşi o dată cartierul din lerusalim 


unde te naşti în redingotă neagră şi cu pălărie neagră pe cap. 
Voia să-l vadă pe inamic. Sau mai degrabă Franţa. 


Aeroportul Roissy, fără probleme. Se schimbă dolari fără 
dificultate, „Tara asta e civilizată”, îşi spune el. la autobuzul 
până la poarta Maillot. Şi, urmând instrucţiunile trimise la 
lerusalim de vărul lui din Rue des Rosiers, coboară, curajos în 
pântecul fiarei: metroul. Aici începe groaza. Se simte încercuit 
de oameni care îl privesc din toate unghiurile, ghidul îi fuge la un 
pogrom spontan. Conştient de pericol - niciodată nu eşti destul 
de prudent - la Châtelet renunţă, la un taxi şi se întoarce la 
aeroport. Următoarea cursă spre Tel-Aviv c şi a mea. 


— L-am sunat pe văru-meu aşteptând avionul, le povesteşte 
tuturor pasagerilor cu o voce tunătoare, în engleză, ca să 
participăm la saga. L-am spus: „lacob, am văzut Franţa! Ko ţară 
primejdioasă, situaţia e foarte proastă pentru evrei. Crede-mă, 
trebuie să pleci din ţara asta. Sunt lucruri mai importante decât 
somonul afumat”. 


— Da, vării-meu se ocupă de somoni supracongclaţi. Cood 
hushwss. Are un Jaguar. K cu şase cilindri. Dar hunicu-meu care 
era măcelar în Polonia n-a vrut să plece din cauza stocului de 
carne > şi a murit. 


— Şi vărul dumneavoastră din Rue des Rosiers ce-a zis? Îl întreb 
pe tânărul bărbos ale cărui laţe îi decolează de pe figură sub 
efectul agitaţiei pe care i-a provocat-o acest tur al Franţei în 
două ore şi câteva minute. 


— A fost puţin supărat. Mi-a spus: Yitzaak, mătuşa ta o să fie 
tristă, sunt trei zile de când îţi face de mâncare... 


Yitzaak pare îneântat de călătorie. Va putea să se angajeze în 
marea operă de reproducere a rasei fără părere de rău, dat fiind 
că s-a convins, acum, că lucrurile care se repetă între zidurile 
cartierului său cu laţe şi pălărie neagră sunt adevărate: „Şi mai 
ales, sâi rămânem noi intre noi!” 


Mie îmi provoacă milă. Cară după el aici, în fotoliul său business 
class al cursei Paris-Tcl-Aviv, toată nefericirea omenirii. 


Mă străduiesc să mi-l închipui fericit, glumind cu nietenii, 
dislrâtimi-sc şi aruncându-le în cap cu pălăriile lor negre, dar e 
greu de tot. Am reflexe proaste - condiționate de 
înspăimântătoarele ovestiri din familie din ultimul război - şi îi 
văd pe evrei doar nefericiţi şi persecutați: oameni meniţi să 
piardă. 


Annctte Lcini încerc să mă deprogramez înainte de aterizarea în 
Israel, unde e plin taman de evrei... 


La Tel-Aviv e o căldură umedă. Aeroportul degajă atmosfera 
dramatică din Lllis Island de pe vremea când New Ynrkul era 
poarta Lumii Noi pentru sute de mii de emigranţi. La aeroportul 
Ben Curion. Familii întregi îi aşteaptă pe pasageri şi îi întâmpină 
cu strigăte stridente, impregnate de o emoție intensă. 


Se sărută şi se strâng în braţe ca şi cum ar fi crezut că nu aveau 
să se mai vadă niciodată. 


— TĂTICULE!... MĂMICO!... Yael, nu eşti în armată? Şi Uri, unde e 
Uri? Urlă răscoliţi aceşti călători care se întorc pe pământul sfânt 
după o săptămână de vacanţă la Club Mcditcrranc din Corfu. 


Nu mă aşteaptă nimeni: reporterul este un poor lonesotne co 


— Llilton. P/ca.vc, îi spun deci şoferului de taxi care, auzindu-mi 
accentul non-indigen, uită imediat să pornească aparatul de 
taxare. 


Îndreptându-mă spre recepţia hotelului. Îmi amintesc ce face un 
adevărat G. R. O. L. D. 


— Grund Reporter Operationnel Lonţiite Distante. Dacă sunt 
bărbat, trebuie să străbat cu un mers autoritar botul de la 
Sheraton, llilton sau Intercontinental, să-mi arunc paşaportul pe 
tejgheaua de marmură de la recepţie şi să cer pe un ton 
cafegori. 


— O cameră dublă! 

— Sunteţi singur? Întreabă, surprins, funcţionând hotelului. 
1 |Jk'l rowbti) singuratic (n. lrad.). 

Sw, June.! 1 ciut/vŢurzan 

— Deocamdată! Răspunde sec adevăratul G. R. O. L. D. 


Am fost recunoscută: hotelul Hilton din Tel-Ăvh îmi atribuie, din 
oficiu, o cameră pentru dună persoane, cu vedere spre mare. Ca 
un veritabil G. R. O. L. D., la capătul a cinci minute de 
singurătate într-o cameră de hotel.,, mă grăbesc spre mini-bar şi 
mă tratez cu una iar pe urmă cu două oranjade cu „ vodcă. 


În formă, pot după aceea să mă cramponez de telefon ore în şir 
ca să încerc să mă înscriu pe lista ziariştilor autorizaţi să se 
deplaseze în Liban odată cu armata israeliană. 


G. R. O. L. D.-ul trece iar pe vodcă, dacă trebuie, dar nu se 
descurajează niciodată. Chiar dacă liniile serviciului de presă al 
armatei sunt ocupate în permanenţă, listele de acreditare 
închise de o săplămână iar ziariştii francezi priviţi cu ochi răi... 


Ore de efort care merită: reuşesc să vorbesc la telefon cu o 
persoană care mă ascultă treizeci de secunde. 


— Reveniţi peste trei zile, nu înainte... Şi femeia îmi închide în 
mijlocul frazei. 


Trei zile! 
Sun la redacţia din Paris. 


— Pare-se că o să lle greu să fac rost de autorizaţie ca să merg 
în Liban, francezii î: calcă pe nervi, ie explic interlocutorilor 
înainte de „ merge să cineze liniştiţi la restaurant. 


Îi simt enervaţi la celălalt capăt al liniei, sceptici: se gândesc că 
avionul a aterizat deja de mai bine de două ore şi că încă n-am 


trimis telexul cu lungul articol de sinteză globală despre 
înaintările armatelor 


(spre nord, spre sud şi spre est), criza politică internă, mişcările 
diplomatice internaţionale şi, în plus, inevitabilul' reportage 
trottoir despre reacţia oamenilor de pe stradă... (articol pe care 
un „trombonist” de calitate l-ar li trimis deja. Identificându-se 
fără probleme, din camera lui de hotel, cu trecătorii obişnuiţi de 
pe stradă din Tel-Aviv). 


— Doar n-o să aşteptăm trei zile până rezolvi! Spuy sec şefii, pe 
un ton greu care îmi strică din plecare cheful de-a mă bronza 
cuminte pe marginea piscinei. 


Dacă nu Voi reuşi să deblochez vestita autorizaţie de a merge în 
Liban, scopul acestei călătorii (toarte scumpă), voi recurge la 
vechea tactică scârboasă pe care o folosesc exclusiv în cazurile 
disperate: voi izbucni în plâns în biroul ofițerului însărcinat cu 
problemele de presă în cadrul ministerului apărării. Penibil dar 
eficace. 


Li prea târziu să mă mai duc să plâng, birourile s-au închis. O să 
iau cina într-un snack-bar de pe malul mării, unde, sub privirea 
perplexă a celui care mă serveşte, înghit un borcan întreg de 
ardei iuți orientali ultra-picanţi. O plăcere gastronomică ale cărei 
consecinţe îmi sunt cunoscute. Imediat după aceea e' spre 
binele meu s-o şterg cu toată viteza în camera cu două paturi, 
dacă nu vreau să mă prăbuşesc cu nasul în nisip. 


Găsesc un mesaj strecurat pe sub uşă: I) c sunat Jean la Paris. 


ÎI sun, deci, pe Jean înainte de a muri dintr-o supra-doză de ardei 
roşii iuți. 


— Merge? Eşti mulţumit? Întreabă el fără să-şi facă iluzii. 


— Sunt întoarsă pe dos. Risc să aştept zile sau săptămâni întregi 
ea să. Merg în Liban. Poate c-ar fi fost mai bine. Să trec prin 
Beirut. Sper că n-o să rămân aici. 


— Mai ales nu răinâne singură şi nu te amări stând în cameră, 
ieşi, telefonează altor ziarişti, mă sfătuieşte Jean, obişnuit să 
conducă echipele televiziunii pe drumuri de pierzanie la celălalt 
capăt al lumii. De altfel, ţi-am lăsat un mesaj ca să te previn că 
prietenul meu care nu e bulgar se alia în Cipru. Şi cum trece şi el 
prin Tel-Aviv, i-am spus că stai la llilton, Ştirea mă face brusc să 
uit că aştept deznădăjduită o autorizaţie din partea armatei 
israeliene, că deocamdată reportajul meu e pe butuci şi că 
resimt primele dureri post-ardeice. 


— Ce caută aici? 


— Nu ştiu precis, spune Jean, pe care misterul continuă să-l 
amuze. 


— Şi-a amintit de mine? 


— Sigur! Roşcata înaltă cu sâni frumoşi, nu? Şi-a amintit, 
răspunde Jean bătându-şi joc de mine. 


Întreb cuprinsă de curiozitate: 
— Vine singur? 


— Mi-a spus doar că merge cu un partner. Limba engleză, total 
asexuată, nu-mi dă voie să ştiu dacă partner nu înseamnă o 
parteneră. 


În zilele următoare, aştept concomitent un răspuns de la 
ministerul apărării şi un semn de viaţă de la „bulgar”. Nimic, 
calm absolut. 

În a treia zi primesc un mesaj: plec în Liban. 


La ora paf/; dimineaţa la kibbutzul Gesher Aziv, scrie în nota de 
la ministerul apărării. 


Acum trebuie rezolvată problema transportării trupelor - adică a 
mea - până la graniţa de nord a Israelului. In G. R. O. L. D. Cu o 
carte de credit Diner's Club nu se aşa/ă pe rucsac la marginea 
autostrăzii, cu degetul mare întins patetic spre simplii 
automobilist! 


Încă o porţie de telefoane prin toată ţara pentru a găsi pe cineva 
care trebuie să ajungă la graniţă în noaptea asta şi are un loc în 
maşină. În asemenea situaţii de urgenţă, ora nu mai contează: 
nu ezit să mă cazez în maşina unui deputat fanatic de extremă 
dreapta care va v izita frontul. 


l'e când mă bronzam pe plaja din Tel-Aviv, liniştea mea estivală 
nu prea era tulburată de zgomotul avioanelor Phantom zburând 
cine ştie cât de sus în înaltul cerului. Dar în noaptea astA. Pe 
drumul spre nord, circulaţia intensă, sutele de soldaţi care merg 
spre graniţa libaneză făcând popasuri din loc în loc, cu pistolul 
mitralieră în spinare, tancurile aşezate pe convoaie de camioane 
îmi arată foarte limpede că intrăm în război. 


Nu l-am prins nici pe cel din '14-'18 şi din fericire nici pe cel din 
'40-'45. E pentru prima dată că văd tancuri altfel decât pe 
treizeci şi cinci de milimetri şi tehnicolor. De aproape, în trei 
dimensiuni şi în relief, seamănă cu nişte dinozauri metalizaţi 
tolăniţi pe camioane. 


— Nu-mi închipuiam că tancurile sunt atât de mari, spune naiva. 
Trebuie să te simţi teribil de claustrat în cutia asta de oţel fără 
ferestre. 


Tiu. June.! 1 aiui/vTar/un 


— Da, numai comandantul scoate capul... Şi umerii, îmi explică 
deputatul. Tanchiştii sunt orbi, se călăuzesc după radar. 


Claustrare şi mai şi. Mai ales când probabil că te topeşti înăuntru 
în cutie, la patruzeci şi cinci de grade. 


„Nu e mare sfârâială să lii tanchist”, îmi spun. 


Deputatul de extremă dreaptă, un bătrân evreu din Europa de 
Est, este un amestec fizic între Begin, Elie Wiesel şi taică-meu. A 
ajuns în Palestina prin-tr-un miracol, ca toţi acei tineri care lăsau 
în urmă munţi de cadavre şi o lume rasă de pe faţa pământului. 
No return. Fără familie, fără nimic de pierdut. Ca să construiască 
un stat utopic şi - pe atunci - socialist. 


Întreb pe un ton neutru: 
— Credeţi că ajută la ceva invadarea Libanului? 


— Bineînţeles! N-o să permitem să fie ameninţată securitatea 
copiilor noştri din kibbutz. Urile de la graniţa de nord. Astăzi 
evreii nu mai aşteaptă să fie ucişi ca să reacționeze. Astăzi 
atacă! 


Raționamentul este logic şi în continuare. Numai că se sprijină 
pe o bază falsă. Noaptea c lungă şi am timp să mă pierd în 
discuţii cu acest om care nu-şi va schimba părerea. 


Dat fiind că am adus vorba, merit un discurs despre terorişti şi 
despre „sângele evreu care nu va mai curge”. În câteva 
săptămâni, sângele evreu şi neevreu a curs deja mai mult decât 
în ani buni de terorism, dar cifrele nu-l stingheresc pe deputat. 


Într-o mare demonstraţie strategică, acesta îmi arată modul cum 
operaţiunea fulger va curăța definitiv Libanul. Oare armata 
israeliauă spală mai bine? 


Clişeele idcologico-militarc mă obosesc. Adorm. 


La două noaptea tresar şi mă trezesc: ajungem la kibbutzul 
Gesher Aziv. 


Aici nu există noapte. Toată lumea e pe picior de război - şi pe 
bună dreptate: e ultima oprire înainte de atingerea frontului. 


În tabăra israeliană, soldaţii şi ofiţerii se agită într-o mişcare de 
neînțeles pentru ochiul unui civil: sar în jeepuri care pornesc în 
trombă, urlă în emițătoare parole în ebraică, ciupesc o goană de 
vreo sută de metri prin kibbutz... 


L'e spaţiul verde stropit cu grijă şi împânzit de presa 
internaţională, situaţia e mai calmă. Ziariştii îşi Caută câte un loc 
pe iarbă, călcând în picioare tufele de trandafiri cu siguranţa de 
sine a trupelor de ocupaţie. 


Echipele televiziunii americane sunt cele mai rele, privindu-i pe 
oameni cu ochi lipsiţi de expresie şi dând ordine de parcă s-ar 
alia în Alabania înaintea desegregării. Totuşi, mă aventurez şi 
intru în vorbă cu unul din americani, vajnic băutor de bere cu 
accentul deformat de chewing-guni. 


— Ştiţi cum se merge în Liban? În grup? In maşini individuale? 
Trebuie să lini însoţiţi de soldaţi? 


Yankeul nici nu se gândeşte să-mi recepţioneze întrebarea, 
formulată totuşi într-o engleză inteligibilă, agrementată de o 
intonaţie franceză pe care de obicei lumea o găseşte 
fermecătoare. Un perete de grăsime în tricou. 


E prost dispus. Bombăne, pus pe arţag. 


— Chnrlie, the fuck is happemng here? /cnn't believe it! Let's 
check what's going on! X aruncă răutăcios printre dinţi. 


1 Charlic. Ce dram' w petrece aici? Nu pol să cred! Hui să vedem 
ce se înlâniplu! (N. Trad.)... !'hAt. June.! 1 cum/X. Tur/un. 


Onomatopeele nu-mi sunt destinate. Americanul vorbeşte cu un 
alt american din echipă, aşezat - cii un aer copleşit - în mijlocul 
unui ocean de lăzi metalice în care stă închis preţiosul material 
de televiziune. Nici măcar nu mă vede. 


Şi totuşi, n-am cum să fiu mai vizibilă, în ţinuta gen băi de mare: 
cămaşă de mătase albă strălucitoare, pantaloni albi. Sandale 
aurite elegante, perfecte pentru o plimbare pe bulevardul 
Monlparnasse. 


Dar echipele televiziunii americane în campanie sunt sateliți 
plasați pe orbită, având conducere automată şi ncvăzând nimic 
altceva în afara obiectivului: linia frontului. Din păcate, 


traiectoria satelitului pare că se termină pe spaţiul verde - la fel 
ca şi pentru ceilalţi ziarişti nerăbdători să meargă şi să 
adulmece aburii războiului. lar pentru o echipă americană statul 
degeaba pe o peluză este enervant. 


Francezii sunt mai relaxaţi. De altfel, e posibil ca motivele să nu 
lie onorabile. li suspectez că li se fâlfâie, mai puţin torturați de 
profesionalism. Sau de competiţie. In orice caz, ei, colegii de la 
televiziunea franceză, îmi aruncă imediat o privire interesată - 
din cap până-n picioare, oprindu-se între ele. 


— Sunteţi ziaristă? Întreabă un operator cu un tricou Facoste roz 
tipic. 


Hună întrebare. Mă plimbam întâiviplător pe undeva la două 
noaptea şi deodată mi-ain spus: „IA STAI! Ce-ar fi să beau ceva 
în kibbutzul Gesher Aziv. Renumit pentru nebunia nopţilor lui de 
discotecă...” 


Dar nu e momentul să mă lipsesc de un eventual loc într-o 
maşină. Recunosc. 


— Da, sunt ziaristă. 

— Mergeţi în Liban? 

— Annelic Lcvy-WMunl- 
— Încerc. 


— Ah. Da! Şi noi. De două zile stăm aici şi nu-putem să trecem 
„raniţa. 


Încep să manifest înţelegere faţă de proasta dispoziţie a 
yankeilor. Mă crezusem într-un circuit organizai unde trupa 
veselă c primită cu o coroană de flori şi suită într-un autocar 
care o aşteaptă. 


— -ați înscris pe liste ca să mergeţi în Liban? 


— Cum să nu. Ne-am înscris, spune colegul francez, nu sunt 
destui ofiţeri şi escorte ca să-i însoţească pe ziarişti, aşa că ne 
aşteptăm rândul pe listă. Măcar să avem protecţie... Oricum, 
dacă vă e sete, avem o sticlă de whisky la noi în cameră. 


Protecţie? Întâi şi-ntâi trebuie să pricep cine hotărăşte, cum 
funcţionează maşinăria. || las pe operatorul înveselit care crede, 


la fel ca Michel Blanc în l.cs liron/cs, că asta e, o să... Dea 
lovitura”... 


Mă întorc la birouri. 
— Puteţi să-mi spuneţi dacă sunt trecută pe listele pentru Liban? 


Persoana căreia mă adrese/e o tânără foarte drăguță din armata 
israeliană, însărcinată cu preţioasele liste. 


Mă priveşte cu la fel de mult dispreţ ca ziaristul american. 
— Numele dumneavoastră? 

— Catherâne Wcllcs. 

— Cum? 

— WELLES. W-E-L-L-E-S. 

— Nu văd nici un AYLS. 


— W de la WaltciE, L de la lung. Catadicseşte să privească încă o 
dată foaia scrisă, bineînţeles, în ebraică. 


4d 


— A, da! VELŞ, franţuzoaică. Nu veţi pleca azi. Nu mai sunt 
locuri. Poate inâine. Să fiţi aici pe la ora două. 


— Azi după-amiază? 


— Nu, la noapte, spune tânăra din armată, plictisită să tot 
repete lucruri atât de cunoscute. Plecările sunt la ora patru. 
Dimineaţa. 


Şi-mi întoarce spatele. 


(„iun să-l încercuiesc pe inamic şi să-l iau pe la !pate? Pesimistă 
din lire, îmi fac o rezervare pentru o cameră în acest kibbutz- 
hotel-tabără militară şi reperez piscina. 


Pe peluză, casta superioară, cea a ziariştilor care vor fi duşi spre 
graniţă la ora patru, arată un triumf odios, un aer important, 
concentrat, de oameni plecaţi cu gândul aiurea... Spre regretul 
meu, constat că x echipa americană îşi înghesuie lăzile în două 
maşini şi se pregăteşte de plecare. 


La ora trei, în fine, se deschide cafeneaua şi dăm „uzna vorbind 
îu toate limbile pentru o cafea teribil de instantanee. Plec din 
nou la atac. 


A 


„Să nu mă las duhorită”, îmi spun şi mă duc să-mi refac 
machiajul. 


Zece minute mai târ/. lu. Arăt iarăşi ca o stewardesă, cu faţa 
lucind de fard şi ruj de buze. K mai bine. 


Nu-mi vine să-mi cred ochilor negri de suliman recunoscând, în 
mulţimea ziariştilor isterici silueta zveltă, impecabilă, vesta şic, 
părul blond un pic cam lung, ochelarii care sclipesc pe tenul 
bronzat. Mă apropii, e chiar el, calin, cu un surâs ironic care se 
lărgeşte când mă vede. 


AntwtiC LcvyrWfuattl 


— Hello! Hello! Spune bulgarul cu entuziasm, de parcă ar li dat 
peste mine la ungarden-party. 


Îmi strânge mâna timp îndelungat. 


— Formidabil! Jean mi-a spus că mergeţi şi dumneavoastră în 
Liban, dar nu credeam că o să vă întâlnesc atât de repede. 


Atât de repede? Sunt săptămâni întregi de când n-am mai auzit 
vorbindu-sc despre el. Cu excepţia mesajului strecurat de Jean. 


— Plecaţi tot la patru? Întreabă el. Plecăm împreună? 


— Nu, nu sunt înscrisă pentru azi. Poate mâine, aşa mi-a spus o 
soldăţoaică din armată. 


— Ah, sunt dezolat, nu pot să vă propun un loc la mine în 
maşină, suntem deja şase, n-o să ne lase să trecem graniţa. Dar 
o să încerc să negociez cu responsabila. Aşteptaţi-mă aici. 


Străbate cu un pas energic mulţimea de ziarişti din ce în ce mai 
grăbiţi. Aştept cuminte. Se întoarce furios. 


— Au încins biroul! Nu poţi nici măcar să te cerţi cu fata aia. Nu 
e nimic de făcut. Vreţi să rănim cu dumneavoastră şi să 
aşteptăm până mâine? 


— Nu, nU. Sub nici o formă. Nu vă faceţi griji pentru mine, 
reuşesc întotdeauna să trec. O să găsesc o soluţie. 


Mă prefac, sperând să-mi revalorizez imaginea de mâţă 
iresponsabilă, de Marilvn a ibricelor. 


— Vă însoțesc până la plecare. Îi spun, ca să văd cum arată 
ceilalţi cinci. 


Mă ia de braţ - e un tânăr hotărât - şi traversăm peluza 
ziariştilor fără să ne grăbim. Imi place mult acel look de englez 
decontractat aliat în croazieră spre Gibraltar. 


l-ai. Jane, il caut pe Tar/an 
— Ce faceţi în Liban? Întreb în cele din urmă. 


— Nu mare lucru. Arunc un ochi. Dacă nu ne întâlnim la Beirut, 
vă caut la Tel-Aviv. 


Pare că nu-l interesează să alle ce părere am eu idespre această 
întâlnire. De altfel, nici eu nu ştiu ce să cred. Dar ideea e 
interesantă. 


În parcarea kibbutzului, maşina lui face un zgomot cumplit în 
verdele militar înconjurător. lână şi soldaţii care aleargă în toate 
direcţiile se opresc o clipă ca să privească automobilul acoperit 
cu un strat strălucitor de crom, aşteptându-se probabil s-o vadă 
ieşind dinăutru pe Jean Marion. 


— Orchestra asta vă aparţine? Întreb, siderată. 


— Nu, am închiriat-o. Am cerut cea mai mare maşină şi mi-au 
dat Cadillacul ăsta alb. 


— Ln Cadillac alb? Ca să mergeţi la război? Râde. 


— Bineînţeles! Dacă tot mă duc la război, măcar s-o fac 
confortabil. 


Nu mi-i prezintă pe bărbaţii care intră cu el în superbul Cadillac. 
Îmi strânge iar mâna, mă priveşte fix din spatele ochelarilor cu 
ramă aurită şi-mi aruncă „sec von soon” înainte de a se îngropa 
în maşina hollywoodiana. 


Primesc provocarea şi, aidoma unei echipe americane pe orbită, 
mă întorc la cafenea cu intenţia de a lua cu asalt armata 
istraeliană. 


Dau peste deputatul de extremă dreaptă care îşi mănâncă 
roşiile şi-mi spun că e mai bine să merg cu el în sudul Libanului 
decât să stau douăzeci şi patru de ore pe marginea piscinei 
kibbutzului, numărând de câte ori zboară avioanele Phantom pe 
deasupra costumului meu de baie. 


Aiincttc Lei y-Wilhrtt 
— N-aţi putea cumva să mă luaţi cu dumneavoastră? 


Sunt pregătită să suport noi discursuri despre vocaţia 
„curăţitoare” a israelienilor. 


— Nu văd nici un inconvenient, dar trebuie să accepte şi ofiţerul 
care mă însoţeşte. O să văd, răspunde el politicos. 


Se ridică şi merge să discute la altă masă cu un israelian în 
uniformă, religios dacă e să mă iau după tichia aşezată pe părul 
negru buclat. 


Ofiţerul se întoarce spre mine. Mă examinează şi dă din cap 
aprobator. 


Victorie! Deputatul revine, la fel de afabil şi curtenitor, urmat de 
ofiţer. 


— F de acord, spune şi se aşază la loc ca să-şi termine roşiile. 
Ofiţerul se prezintă salutândti-mă: 
— Mă numesc Vom Tov. 


Săracul! Poate că în ebraică Yom lov e suportabil dar un francez 
pe care l-ar chema Jour r/e/c/cl ar sta minimum zece ani întins 
pe canapeaua psihologului înainte de a putea duce o Viaţă 
normală. 


Jour de Fete ne propune să bem o cafea înainte de plecare. 
Profită de ocazie ca să-mi facă mărturisirea că uniforma 
reprezintă un provizorat şi că pe timp de pace şi de nemobilizare 
este profesor universitar. 


Am impresia că vrea să mă agate, li găsesc un farmec anume, în 
ciuda tichiei şi a uniformei. 


1/. | de Sărbătoare (N. lruri.). 
Im. Jane,! 1 Citul pc Tar/un 


— Ordinele sunt stricte, mă informează anticipând, o fugă 
probabilă, n-am voie sălu259? Dau drumul eât timp suntem pe 
teritoriu libanez. 


Înţelesesem deja că n-d să-mi dea drumul. 


Traversând în sens invers peluza unde iarba plantată 11 r eu fir 
de pionieri nu supravieţui presei internaţionale, îmi ofer luxul de 
a mă opri în faţa echipei de la televiziunea franceză pentru a-ini 
anunţa triumfător plecarea. 


— Aţi descurcat al naibii de bine! Spune apăsat operatorul. 
Subinţelegând că mi-am vândut virginitatea pe un permis de 
liberă trecere în Beirut. 


— Nu e greu, trebuie doar să insişti... Satisfăcută că l-am minat 
moralul, urc în spate. 


Lângă deputatul care-mi aminteşte hotărât de taică-ineu. Jour de 
Fete cel cu nume imposibil urcă în faţă, lângă şofer. Işi aşază un 
pistol mitralieră Uzi pe genunchi. Chestia mă impresionează. 


(' raniţa, mă rog, fosta graniţă, e la câţiva kilometri. La punctul 
de control. Jour de Fete are o explicaţie cu soldaţii, împreună cu 
care urlă în ebraică. Mă întreb dacă se ceartă sau schimbă 
amical veşti despre copii. 


Se ceartă. 


— Soldaţiilor nu le convine că se alla o femeie în spate, declară 
jour de Fete întoreându-sc spre bancheta din spate. F o 
problemă de securitate. 


— Cum? Şi ce importanţă are dacă tot dăm peste vreo bombă? 
Dar cu femeile din armata israeliană cum rămâne, ele nu sunt 
un pericol pentru securitate? 


Mă enervez şi mă gândesc la forme violente de protest. 
Să mă culc în faţa unui tanc. De exemplu... 


Annclic LcWilkuxl „Proastă idee, îmi spun. Mai mult ca sigur că ar 
merge înainte. Mai ales dacă ăia de dinăuntru nu văd nimic.” 


Deputatul glumeşte. Jour de Fete încearcă să mă calmeze ca să 
nu fac scandai. Ajunge la o înţelegere, habar n-am în ce constă, 
şi în cele din urmă soldaţii ne lasă să. Trecem în Liban. 


Atunci Jour de Fete îşi pune vesta anti-glonţ. 
— Şi noi? Noi n-avem veste? 


— Armata n-a prevăzut veste anti-glonţ pentru ziarişti şi 
vizitatori, mărturiseşte el, foarte stingherit la gândul că riscă să 
lie singurul supravieţuitor în caz. De atac. 


— Data viitoare o să vin cu o vestă personală şi cu un termos cu 
cafea adevărată. 


În realitate, nu reuşesc să mă sperii, din lipsă de imaginaţie. 
Războiul este prea abstract. 


Continui să-l tachinez, pe Jour de Fete cu privire la vesta anti- 
glonţ. Dar observ că pare nervos. Ne angajăm pe drumul care 
străbate magnificele plantaţii de portocali. Unde se înghesuie 
comandourile: zona unde maşinile sar în aer şi grenadele îţi 
explodează sub nas. 


— Două persoane au fost ucise ieri la cotitura asta, ne 
informează Jour de Fete fără comentarii. 


În maşină nu mai vorbeşte nimeni. 


„F un război pe ecran panoramic, îmi spun, dar totul c mai mare 
ca la cinematograf, convoaiele de camioane care se îndreaptă 
spre nord, tancurile, zgomotul avioanelor, taberele militare. Doar 
soldaţii sunt la scară obişnuită.” 


Baraje organizate pe drum controlează toate maşinile. 


Mă obişnuiesc repede cu imobilele găurite de gloanţe, unde 
etaje întregi atârnă jalnic, cu automobilele carbonizate de pe 
marginea străzilor, cu jeepurile pline de soldaţi înarmaţi până-n 
dinţi. 


Intre două grămezi de ruine, partea libaneză e superbă. 


Străbatem oraşele Tyr şi Şaida care tocmai au fost bombardate. 
Cu o zi înainte, deputatul afirmase că distrugerile fuseseră mult 
exagerate. 


— O să vedeţi, spusese el, geamurile sunt intacte. Dealtfel, 
armata noastră a reparat totul. 


Şi văd într-adevăr. Dacă armata israeliană a pus geamurile la 
loC. Înseamnă că între timp s-a produs un cutremur de pământ: 
nu zăresc nici un pătrăţel de geam. 


De altfel, nici ferestrele nu mai există. Imobilele sunt căscate, 
apa din instalaţiile ciuruite inundă străzile, familii întregi se 
adăpostesc prin colţuri de garaje între două băltoace. Încep să 
înţeleg cu ce seamănă războiul. 


Cât despre deputat, nu e afectat de ceea ce vede. 


— Sigur că au fost atinse clădiri, dar nu atât de mult pe cât se 
spune. 


Şi reia, imperturbabil, demonstraţia despre necesitatea de a-i 
alunga pe terorişti şi de a salva poporul evreu. 


Văzută dinspre partea libaneză, salvarea poporului evreu pare 
că nu poate li împiedicată. 


Încerc să mă blindez. În carapacea mea de ziarist, ca un tanchist 
orb care are încredere numai în radar: „Fucts and fit>urcs”, 
ordonă regulile jurnalisticii anglo-saxone, „fapte şi cifre”. 


— Annctte L6vy - WilluntCramponată de carnetul de însemnări, 
încerc să strâng cân-vă. Lapte,, şi „cifre” adevărate. Câte imobile 
distruse? (iţi morţi? Câţi răniţi? Autorităţile israeliene dau cifre 
foarte mici. Libanezii, din contră, afirmă că nu e vorba de sute ci 
de mii de morţi, nu de mii ci de zeci de mii de răniți... Dacă aş fi 
conştiincioasă, ar trebui cu siguranţă să mă aşez pe trotuar şi să 
număr geamurile sparte. 


Nu mă aşez pe jos fiindcă, oricum, maşina îşi continuă drumul 
spre nord. Văd efectul bombelor israeliene asupra bărbaţilor, 
femeilor şi copiilor care apar dintre ruine. 


Maşina se opreşte, din cauza unui blocaj de circulaţie. Drumul 
spre Beirut e barat de un post de control militar la fel de 
neutralizant ca un camion cu ulei de măsline răsturnat pe 
şoseaua de centură a Parisului la şase seara: nu mai mişcă 
nimic. 


„O să am timp să mă gândesc”, îmi spun. 


Acolo, în maşina aceea nemişcată în mijlocul dezastrului, atinsă 
în treacăt de familiile de refugiaţi care-şi duc casa în spinare, 
scuturată de camioanele coloanelor armate şi de vâjâitul 
bombardierelor israeliene,  încremenită în faţa unor 
impresionante ruine contemporane, îl aud pe bătrânul deputat 
de extremă dreaptă evocând pe neaşteptate amintirea altor 
ruine. 


\u351? Prefera să tacă, dar nu pot să-l împiedic să vorbească. Cu 
toate acestea, îi ştiu pe dinafară povestea, mi-a bântuit şi mie 
copilăria. 


Cunosc Polonia atât de bine de parcă aş fi trăit acolo. 


— Odată m-nm întors la mine în sat. Murmură hătrânul aşezat 
lângă mine pe bancheta din spate (când discuta despic politică 
urlă). După douăzeci de ani casele nu se schimbaseră. Atâta 
doar că nu mai erau evrei. Toţi - sau aproape toţi - fuseseră 
ucişi. Dispăruseră. Una din şoarele mele, singura din familie care 
supravieţuisc Auschwitzului, s-a întors la noi în sat, la ea în sat. 
„Cum? Încă mai sunteţi aici?” au spus oamenii când i-au văzut 
ivindu-se pe acei câţiva nefericiţi scăpaţi cu viaţă dintre două 
milioane de morţi. Vcrişoara mea a fost ucisă după război de 
ţăranii aceia polonezi. Peste ani. Când am străbătut din nou 
acelaşi sat. Am avut impresia că mă reculeg într-un cimitir. Dar 
era mai rău, existau şi oameni vii, polonezi care jucau fotbal pe 
locul fostelor cimitire evreieşti, l-am urât atât de mult încât m- 
am suit în maşină şi am plecat cât am putut de repede. 


Preţ de câteva clipe, uită de discursul despre „curăţirea” 
Libanului. Exodul familiilor sub bombardamentele inutile ale 
avioanelor israéliens îl afectează, probabil, mai mult decât e 
dispus să recunoască. 


Încerc să-l reorientez spre actualitate, îl prefer în continuare pe 
politicianul de extremă dreaptă care mugeşte că pe bună 
dreptate se loveşte şi se bombardează orbeşte, că nu mai există 
nici un dram de morală. Însă nu reuşesc să-l întrerup. 


Acum îmi vorbeşte de soţia lui, o fetiţă de doisprezece ani pe 
care tatăl şi mama ei au urcat-o într-un tren în gara din Berlin, 
unde un convoi special de copii primise autorizaţia de a părăsi 
Germania. Probabil că ştiau că n-aveau s-o mai vadă niciodată. 


Întreb, temându-mă de ce-ar putea urma: 


— Şi cu părinţii ei ce s-a întâmpiat după aceea? Normal că 
hotărârea de a se despărţi de copil şi de a-l trimite singur spre 
necunoscut a fost înspăimântătoare. 


— L'armtu nu puteau ieşi din Germania în direcţia Franţei. Aşa 
că au trecut graniţa pe la est ca să se întoarcă în satul lor din 
Polonia. Acolo au fost arestaţi şi deportaţi împreună cu toţi 
ceilalţi evrei. 


Văd dublu: când evocă trecutul, deputatul devine în ce mă 
priveşte întruparea persecuției  milenare,  supravieţuitorul 
ororilor secolului XX. 


lar pe urmă începe să vorbească despre războiul ofensiv pe care 
trebuie să-l ducă Israelul şi aud din nou bombardierele care 
zboară pe deasupra capetelor noastre. 


„Nici o problemă, îmi spun ca să-mi înving zăpăceala, povesteşti 
ce vezi şi cu asta basta.” 


Jour de Fete e delicios. Fa Beirut, discută despre arhitectură 
între două mormane de ruine. Alături de nişte imobile din care a 
mai rămas faţada, şi ea ciuruită din toate părţile. 


Jour de Fete nu spune ce gândeşte: este olâţer, însărcinat cu 
intoxicarea presei străine. Dar nu spune nici ce nu gândeşte. Imi 
place mult Jour de Fete. 


Şi lui îi place mult de mine, judecind după îngrijorarea 
manifestată faţă de supraviețuirea mea. 


îmbrăcată complet în alb pe linia verde care desparte Beirutul 
de Fst de Beirutul de Vest, se pare că sunt o ţintă minunată 
pentru toţi tipii înghesuiți în spatele unei ridicături de nisip. lot 
nu reuşesc să mă simt înfricoşată. 


— Atenţie, sunteţi în raza franctirorilor, lăsaţi-vă jos! Urlă Jour de 
Fete care aleargă în spatele meu ca să mă aducă înapoi acasă. 


— N-o să tragă în mine, doar nu sunt în război tu ei. 


— Poate eă n-oţi fi, dar ei n-o ştiu, constată Jour de Fete cu 
realism. 


Înţeleg din ce în ce mai bine de ce există războaie: e mai 
captivant decât pacea. Astăzi să mori dintr-un glonte rătăcit ar II 
absurd dar onorabil. 


Jour de Fete, epuizat de misiunea de supraveghere a unei 
Franţuzoaice iresponsabile, reuşeşte să mă bage la loc în 
maşină. 


— Trebuie să plecăm, ordonă el pe un ton autoritar. Suntcm 
obligaţi să trecem graniţa înainte de căderea nopţii, drumul e 
periculos. 


S-a lăsat noaptea. Nu se mai vede coasta albastră a Libanului de 
Sud, Riviera paradisiacă a observatorilor trupelor internaţionale 
care se uită cum trece armata ca vacile care se uită după tren: 
mâncând. 


Tăcut, deputatul de extremă dreaptă probabil că se gândeşte 
acum la viitoarele viclenii politice din Parlament pentru 
deblocarea creditelor de război. Dacă are îndoieli, nu le 
împărtăşeşte celorlalţi pasageri din maşină. 


La sosirea în kibbutzul de pe linia frontului descopăr că, sub 
tichia de credincios a lui Jour de Fete, se ascunde un seducător 
care ştie că războiul justifica întâlnirilc cele mai insolite. Cum ar 
li şi aceea dintre noi. 


Nu are nici o ezitare în a se strecura şi a rămânc în bungalowul 
meu până a doua zi de dimineaţă. 


Sex, Sex, Sex... 


Mă bronzez inutil pe plaja clin Tel-Aviv, aşteptând clin nou un 
ipotetic permis de liberă trecere al autorităţilor militare pentru 
frontul libanez',. Bunde Tete continuă să-şi plimbe turiştii printre 
ruinele libaneze, bulgarul care merge la război în Cadillac încă n- 
a venit la întâlnire. Mă întreb cuprinsă de curiozitate clacă o să 
vină. Să-l iau în serios? Are aerul că priveşte lumea luâncl totid 
în glumă. 


lu la tel. 


Relaţiile mele cu purtătorii de cuvânl ai armatei sunt excelente, 
ca de obicei: Poate săptămâna viitoare, sau poate cea de după, 
vă veţi putea întoarce în Liban. Trebuie să telefonaţi aici în 
fiecare marţi, la şapte dimineaţa fix” (zgomotul receptorului pus 
cu brutalitate în furcă). 


Cu o privire posomorită, constat că toţi agăţătorii au venit la 
mare în această după-a miază de vară, plini de păr peste tot. 
Dacă Bărbatul, Adevăratul, s-ar măsura pentru mine prin 
desimea pădurilor negre de pc piept, m-aş duce imediat şi ni-aş 
instala într-o ţara orientală. 


Visez cu ochii deschişi, tolănită în şezlong, acoperită de un vraf 
de ziare internaţionale perimate - vechi de douăzeci şi patru de 
ore, ar trebui să acopere deja hostăneii celor de prin partea 
locului. 


Proşii de pe plaja din Tckxviv se întreabă de ce râde lata asta de 
una singură, întinsă în şezlong şi pierz. Indu-se în ziare. 


M-a apucat un râs nebun aduncându-mi aminte de urletele 
prietenei mele Anna: „Nu e cu putinţă! Dar ce-ai găsit ia rog la 
ăsta? Ştii la cine mă face să mă gândesc? La tipii din văgăuna 
mea din provincie. Parc-ar fi un vânzător de asigurări pe viaţă! 
Scund, nepricopsit. Văi şi-amar.” 


Provincialul iprecedase pe pachet de muşchi. 


„într-adevăr, nu e mare”, îmi spun tardiv, îndrăgostită fiind, îl 
lungisem cu câţiva centimetri mitologici. Ma chiar văzusem în el 
bărbatul vieţii mele. 


— Numărul 211 bis, notase Anna, care asigura contabilitatea 
dezastrelor mele amoroase. 


Cheltuisem multă energie ca să-l seduc pe Lasscrrc, chiar dacă 
operaţiunea nu prezenta nici o dificultate: ca şi cum ai forţa o 
uşă deschisă... 


Anna, fără ochelari, îşi dăduse seama că era obtuz. Cu mă 
lăsasem emoţionată de tânărul politician de stânga care 
îndrăznea să poarte o haină de un verde strălucitor în biroul lui 
cu respectabile lambriuri ministeriale. Să fi fost impresionată de 
puterea care se ascundea sub cravata Hermes? De şoferul tăcut 
al CX-ului gri metalizat? Sau doar de telefonul din maşină? 


— Annctte Lev) - Willard- 


— Te mulţumeşti cu puţin! Continua să-mi spună Anna, 
consternată. In plus, o să dureze doar câţiva ani, la fel ca stânga 
la putere. 


Mai rău decât atât, amestecul acesta sărăcăcios declanşase o 
mare pasiune. 


Totul începuse într-o ambianţă semiprofesională: ziarista care ia 
interviuri etc. Îmi dau seama că întinzând un microfon spre 
oamenii ăştia comit cel mai erotic gest din lume. lar ei se umilă 
în pene imediat şi nu-şi mai încap în piele de plăcere. Ca să nu 


rup vraja, nu mărturisesc niciodată că am omis să apăs pe 
necesara clapă ON şi că interviul nu va fi publicat. 


Nu contează, am făcut legătura. 


— Ce-ar fi să luăm prânzul împreună? Îmi aruncă la slârşitul 
interviului neînregistrat. 


— Da, de ce nu? Îi spun. Întrebându-mă cum o să-mi anulez 
discret cealaltă întâlnire. 


La slârşitul mesei. Lasserre înhaţă nota de plată. Propun pe un 
ton moale să plătesc eu, ca orice femeie modernă care adoră să- 
| vadă pe bărbat scoțând o carte de credit dar se simte obligată 
să protesteze, anii '80 obligă. Curmei după aceea prânzurile 
noastre îi devin - spune el - indispensabile. Are nevoie să ştie 
părerea mea - spune tot el -; sfaturile mele judicioase, analiza 
mea clarvăzătoare a situaţiei... Sau cum să-şi dirijeze cariera şi 
să elimine concurenţa. 


— Dragă Catherine, tu care eşti atât de perspicace, crezi că 
trebuie să accept acest post de prefect? La vârsta mea, e deja o 
sinecură. 


— Refuză. O să mori de plictiseală. (Nu mă văd trăind alături de 
un prefect. De ce nu comisar principal?) 


Din fericire pentru mine. Nu e numit prefect. Cumplit de 
decepţionat, începe să se neliniştească pentru viitorul propriului 
ministru. 


— Dacă zboară ministrul zbor şi eu, spune Lasscrrc egoist. 
Trebuje să plec fără să dau impresia că părăsesc vasul care se 
scufundă. 


Îşi negociază în secret angajarea în cabinetele cele mai stabile, 
oferind mese în oraş una după alta. Teribil pentru circumferința 
taliei: observ un strat deasupra curelei. 


— Catherine, tu cunoşti pe toată lumea la Paris, ce părere au 
despre mine la Matignon? 1 


Proastă. 


Dar, protectoare, îndrăgostită, îi ascund adevărul. La fiecare 
prânz, îmi folosesc celulele nervoase discutând proiectele lui de 
reformă îngropate prin sertare: e entuziasmat de înţelepciunea 
observaţiilor mele. Pe forţe proprii, cumulez funcţiile de agenţie 
de marketing politic şi cabinet de psihanaliză... la preţul câtorva 
mese (cu note de plată rambursate). Tonul devine mai intim. 


— Trăiesc cu o femeie de trei ani. Îmi mărturiseşte pe urmă 
Lasscrrc între două expuneri anemice. Eu n-am vrut, e 
imposibilă, dar s-a mutat cu forţa la mine acasă. 


— Cu forţa? 
— Un şantaj moral... 


— Suspect! O să spună Anna când o să-i dau raportul. Mititelul 
violentat de această furie care s-a instalat la el? Semn rău! 


1 Sediul priimilui-minisiru; il | ranţei In. Irad. |. 
Annctte Lây-tyiuarti 


Bietul de el şuieră, aşadar, alături de dama cu eare-şi duce 
traiul. Cil neuronii de inteligenţă defecţi, interprete/pe dos şi 
traduc: „Abili aşteaptă oca/ia ca să găsească - mă rogfericirea. 
lată-mă!” 


— Vrea s-o iau de nevastă, explică mititelul de el. Niciodată! Cu 
nici un chip! Li un contract de nefericire pe viaţă. 


— Căsătoria? Spune mioapa (eu). La ce hun? 

— Ca s-o liniştesc, li atât de fragilă. 

Dat fiind că a ţinut o dată piept uraganului, nu-l văd în postura 
fetiţei gata să se sfărânie în bucăţi. Ar fi trebuit să-ini amintesc 


de acest principiu ziaristic de bază: „cel puţin două surse de 
informaţii”. Şi să fac o sinteză. Dar toate capacităţile mele 


analitice par a li mobilizate pe planul carierei acestui tânăr la 


care îmi plac puloverele de caşinir în culori pastelate. 


După toate acele prânzuri consacrate plasării pe orbită a 
viitorului director de cabinet, în cele din urină îmi propune să 
cinăm la mine: cotoroanţa are delicateţea de a pleca în 
călătorie. Sunt cuprinsă de o agitaţie febrilă. Deznodământul se 
apropie. 


Vecinul de la etajul de deasupra mă descoperă mai târziu pe 
scară, în pragul apoplexici, ţinâud în spinare o masă şi scaune 
noi: 


— Te muţi de-aici sau te muţi aici? Întreabă Picrre, care mă ajută 
să duc masa la mine pe palier. 


— L-am invitat la cină pe bărbatul vieţii inele. 


— Şi la tine să pregăteşti cina înseamnă să cumperi un magazin 
de mobilă? 


— Trebuie să ai unde să te-aşezi. Pentru haleală te am pe tine. 
Nici n-are rost să-ncerc. Vii să gteşti pe şest iar eu o să adopt 
poza modernă a femeii perfecte. 


Ha. JunE. Il aiul pe Tartan. 


Ştiu că pol să contez pe Picrre în situaţiile cruciale. Fără ezitare, 
îşi sacrifică după-amiaza de cercetător la C. N. R. S.1 şi dispare 
pe la negustori. Se întoarce cu nişte cumpărături sofisticate, 
constând în mai multe feluri de peşte proaspăt, salate subtile şi 
deserturi rafinate, îşi pune şorţul şi se închide în propria 
bucătărie - a mea. Prea subdezvoltată, nu este convenabilă 
elaborării operei lui. 


După trei orc, iese cu mâncarea şi cu furculita în mână: 


— Bagi la cuptor şi ţii ZECE minute, nu mai mult, îmi repetă 
Picrre de două sau trei ori, convins că o să masacrez bucatele. 


Nervoasă, ingrată, îl dau afară, la fel ca scriitorul care îl omoară 
pe negru în ajunul decernării premiului Goneourt. 


— Nu ştiam că găteşti atât de bine, va spune politicos invitatul 
B. C. B. C, 2 care nici măcar nu mi-a adus Hori, aşezat pe unul 
din cele două scaune noi. 


Lasserre a sosit extenuat de o şedinţă de cabinet încordată. Pare 
neatent şi mănâncă. Mecanic din peştele gratinat cu grape fruit. 
Contemplu lleşcăraia din farfurie. 


— O, foarte rar am timp să pregătesc cu adevărat o masă, e 
ceva cu totul excepţional, spun cu modestie. 


Sper că mesajul a fost înregistrat, acum nu mai poate să ignore 
că are în faţa lui perfecțiunea în materie de femei. 


"!/ 


1 t'vntrv Siilioml tk Ui Hccherchv SvicnlifiqiiiCentrul N; iļional ele 
Cercetare Ştiinţifica (n. Irod.). 


2 Iturvmi Centrul ele lu Runde de” (imiehes - Biroul Central al 
Bundei Stinghiilor In. Irod.). 


O să sară pe mine sau nu? Seara înaintează, mă tem să nu ti 
investit în pierdere. „N-o să mai fiu obligată să mănânc pe birou, 
îmi spun ca să mă console/, anticipat, am o masă, asta ţine mai 
mult decât un tip.” 


Lasserc îmi impune încă o dată organigrama ideală a 
ministerului al cărui şef de cabinet va fi. 


La douăsprezece lară un sfert, pentru prima oară, îndrăzneşte să 
mă îmbrăţişeze. 


La miezul nopţii, mă anunţă că trebuie să se întoarcă acasă, 
femeia din apartament n-a mai plecat în călătorie. 


— L-am spus că trebuie să cinez cu ziariştii, mărturiseşte cu 
coada între picioare. 


„Ziariştii” primesc lovitura în plină figură. Bietul _l'ierre, 
transpirând lângă maşinile de gătit. lar eu cu scaunele. 
Operaţiune nulă. 


Sărutările de la douăsprezece fără un sfert n-au nimic 
extraordinar, nici o vibraţie care să-ţi facă poftă s-o iei de la 
capăt. Ar trebui să profit satisfăcută de masa mea cea nouă şi 
să-l las pe individ cu ministerul lui. 


— Evident! Liţa-l pe V. R. P.1 Mai bine invită-mă pe nune la cină! 
Ar spune Anna dacă i-aş cere părerea, lucru pe care nu-l fac. 


Dezgustată, nu-l mai sun, dar totuşi el e cel care se agaţă de 
telefon: 


— Catherine, am atâta nevoie de tine!... Filonul prânzurilor şic 
din cartierul ministerelor a secat, trebuie să mâl urce o treaptă. 
In mod curios, 


1 Vovyajser. Reprezentant de eommercv. Plaeier - Agent, 
reprezentant comercial, comis-voiajor (N. Traci. |. 


Viitoarea deflorare a viitoarei soţii a viitorului rege al Angliei îi dă 
o idee. 


— Domnul Lasscrrc vă invita la căsătoria prinţului Charles, mă 
anunţă una din cele trei secretare ale lui. De parcă ar fi 
însărcinată personal cu lista de invitaţi ai reginei-maină. 


Sunt cât pe-aci să cad de pe scaunul unde moţăiam între două 
telegrame A. F. P.1 despre bătrânele violate în arondismentul 
optsprezece. 


— La căsătoria prinţului Charles? ( 


— Da, are un loc reţinut pentru dumneavoastră în avionul 
delegaţiei Franceze. 


Chestiunea e cum nu se poate mai lipsită de discreţie. Aş putea, 
oricum, să pretind că sunt în misiune ziaristică, dar tot s-ar isca 
bufe. Nu-mi fac griji, o ofertă atât de romantică nu se refuză. 


Plec, deci, să-l cunun pc prinţul Charles la Londra într-o nebunie. 


O călătorie exaltată, plină de trăsuri luxoase şi salve de tun. 
Nopțile unor nunţi paralele (cu o mică diferenţă) pentru Ladv Di 
şi pentru mine - înşelătoare ca orice noapte a nunţii: te trezeşti 
în pat alături de un necunoscut când eşti epuizată de o zi de 
excepţie şi ai un chef nebun să dormi. 


LA. Pe iahtul regal, are un avantaj faţă de nime, neavând parte 
de tapetul înflorat din camera de hotel engleză. Mă gândesc 
mult la Ladv Di pe când mă dezbrac, fără vreun preambul 
romantic. 


Probabil că nici pentru ea nu e cu mult mai erotic, îmi spun, dar 
niciunul din cazuri nu se mai poate da înapoi. In asemenea 
condiţii, dacă treaba merge e un miracol. 


1 Îgcnee I nincc Press - Audiţia | rame Press (n. (rad.). 
Annctte Lc- Wilhuil. 


Nu ştiu cum o fî fost pentru Lady Di. Pentru mine, miracolul n-a 
avut loc. Am simulat un fior puternic. El a evoluat cu o insistenţă 
cinstită. Ar fi fost nevoie de emoție sau cel puţin de perversitate 
pentru salvarea situaţiei. 


Prima dată nu e nicicând formidabil, îi acord în minte biletul 
pentru a doua încercare. 


Agăţată de mitul marii poveşti de Dragoste, anulez - aproape - 
un reportaj în străinătate, ca să nu-l abandonez, singur, pe 
marginea prăpastiei. 


— In ajunul unei remanieri ministeriale! Nu poţi să pleci! Îmi 
strigă Lasserre ca un apucat la telefon. 


— N-o să faci tâmpenia asta! Exclamă după cinci minute, la 
acelaşi telefon, Anna, deznădăjduită din cauza degradării 
conştiinţei mele profesionale. 


— Hm, nu. Nu, plec. Dar trei săptămâni, e mult... 


— O şansă! Suficient de mult ca să găseşti altul, spune Anna 
încrezătoare. 


Ezit dar iau totuşi avionul de New York, cu ochii în lacrimi. 


De-atunci aventura începe să mă coste mult: consultările în 
strategie politică se ţin în continuare intens - şi pe termen lung - 
pe liniile telefonice internaţionale. 


Cvasi-ministrul exercită o presiune solidă ca să mă întorc. Dar 
dacă mi-a fost greu să plec, nici să revin tiu-mi dă inima ghes. 
Tărăgănez. 


După câteva săptămâni de celibatară dezlănţuită în barurile de 
noapte nevv-vorkeze, mă las emoţionată de disperarea lui 
telefonică. 


„Doar n-o să-l abandonez.pe bărbatul vieţii mele, îmi spun, sau 
pe unul din eventualii bărbaţi ai vieţii 


— June.! 1 cuăl pc Tur/un - mele. Şi, oricum, proiectul anchetei 
magnifice asupra Mafiei c un simplu mod de a te trezi cu un 
glonţ în burtă.” 


lau avionul în sens invers. Isterică, mă năpustesc asupra pi 
imului telefon de la aeroport, reuşesc să trec de barajele 
secretarelor şi îi dau vestea strigând entuziasmată: 


— Sunt la Paris! 


— Nu se poate! Dar nu mă mai aşteptam. Vino sa mă iei de la 
guvern, mergem să mâncăm. 


să mâncăm! Nu mi-e foame! C clasica mahmureală a zborurilor 
New Vork - Paris. Sar într-un taxi. Cu un aer triumfal, descind la 
el în birou şi îl duc la restaurantul obişnuit, frecventat de tot 
ministerul. Aleg cu tact masa din spatele plantei verzi, slipul 
minuscul al unei întâlniri amoroase. 


Încă n-am comandat. Bărbatul vieţii mele îmi ia nuna - firesc. 
Dar priveşte fix paharul gol clin faţa lui. Se scurge un minut 
interminabil. 


— Catherine, trebuie să-ţi vorbesc, articulează într-un târziu. 


Aoleu! Fiecare „trebuie să-ţi vorbesc” îmi provoacă presimţiri 
foarte neplăcute. Prevăzând căderea brutală a unor obiecte 
neidentificate pe capul meu, îmi retrag rnâna şi desfăşor marja 
de siguranţă: 


— Mai întâi comandăm de băut. 


Îl chem pe ospătar şi aleg un vin de Burgundia cu dată şi de lux 
- în asemenea cazuri nu trebuie să faci economii şi oricum simt 
că masa asta o să mă coste şi mai mult. 


Încă n-am schimbat nici un cuvânt, rămâne absorbit în 
contemplarea feţei de masă. Chiar în acel moment îmi amintesc 
că pentru cina de la mine mă ahncuc tây-Wifkuxl gândiscin să 
cumpăr masă dar nu şi faţă de masă. Eroare tragică? „Data 
viitoare cumpăr o faţă de masă”. Îmi spun. 


Îmi torn un pahar uriaş de vin. La mahmureala provocată de 
decalajul orar, numai bine n-o să-mi facă. 


— Aşa, deci, îmi dai o veste foarte proastă, le-au numit 
subprefect într-un departament de capre? 


— Nu, hm, mă rog. Îmi vine greu să-ţi spun... Bâiguie ca şi cum 
ar citi un necrolog. 


Mă gândesc c” o fi murit cineva. 
— Uite ce e, N. | însor, rostește cu greu în cele din urmă. 


Fusesem cât pe-aci să anulez călătoria la NevvYork - slavă 
Domnului, un instinct de supravieţuire îmi interzisese s-o fac - şi 
mă întorsesem efectiv în goană la Paris ca să fiu lângă el în 
această îngrozitoare criză a remanierii ministeriale... 


Îmi mai pun nişte vin. 
— De ce nu mi-ai spus la telefon? Nu m-aş fi întors. 


Creşte în mine furia, străpungând ceața alcoolului şi a 
decalajului orar. 


— N-am îndrăznit. La'telefon e prea dur. 


Pe când într-un restaurant parizian, după un zbor de şase ore e 
uşor, nu? 


II privesc mai de aproape pe individ. Dintr-o dată s-a micşorat. 
Roşcata de pe chip o să semene, cu timpul, cu dezgustătorul 
sulfat de zinc. lar ochii îi sunt mici. Digerându-mi impasibilă 
şocul, ca Harrison Ford care priveşte camionul de cincisprezece 
tone care o să-l târască prin praf - da, încă o experienţă inutilă - 
mă refugiez în tehnica interviului ştiinţific. 


— Şi? De ce tc însori, parcă-mi spuneai că nici nu vrei s-auzi? 
Intreb pe un ton de cercetător istoric. 


Apoi, cu un aer nevinovat: 
— Cu cine? 


— Nu e de râs. Protestează ministrul la putere (care din fericire 
îşi va rata cariera, ar li trebuit să nu am dubii). E atât de 
neliniştită, nu puteam s-o refuz. 


Cu cuțitul la os. Tactica mă interesează: cum naiba fac de se 
mărită? 

— Se simţea foarte prost, plângem tot timpul. lână la urmă am 
cedat. 


Culpabilitate şi şantaj. Metoda e mai modernă decât acel „sunt 
însărcinată” care a mers atât de bine secole de-a rândiil. De 
altminteri, cele două abordări se pot combina. 


Nu mai găsesc nimic de adăugat, aşa că tac. 


— Îmi pare bine că ai primit vestea în felul ăsta. Hram foarte 
îngrijorat, spune Fasserrc, uşurat (neştiind că-şi va urma 
predecesorii la gropa de gunoi a istoriei). Ştii, asta nu schimbă 
nimic între noi, continuă el (din ce în ce mai sigur pe sine), o să 
ne putem vedea la fel ea înainte. Căsătoria asta e doar o 
formalitate fără importanţă. 


Şi, fără pic de şovăială. Îmi ia din nou mâna. Oare a avut mereu 
inimile transpirate sau e frica psibodramei? 


De dala asta ma priveşte în străfundul ochilor. 


— E idiot că ţi-o spun acum, îmi şopteşte cu voce joasă drept în 
faţă, dar te iubesc... 


A mai pierdut câţiva centimetri. 


Fiind sigur că totul reintră în ordinea firească, abandonează 
vocea răguşită gen necrolog. 


— Ki bine, ce mâncăm? Întreabă Lasserre pe un tun v esel. 


(SĂ MÂNCĂM! lar!) Mă simt atât de îngreţoşată încât am chef să 
termin cu totul. 


— Eu o să iau doar o spumă de ciocolată... 


Ştiu că în restaurantul ăsta spuma de ciocolată ţi se aduce într-o 
supieră uriaşă. 


Întinsă în şezlong şi-prăjindu-mă la soarele Tcl-Avivului, rcgfid 
mutra înspăimântată a lui Lasserre când înghiţefflh supiera cu 
spumă de ciocolată până la ultima linguriţă. 


Supravieţuisem decepţiei şi crizei de ficat, dar evenimentul îmi 
provocase un dezgust definitiv faţă de pasiuni. 


„ 1 raiasca aventurile senzuale scurte şi atrăgătoare, jos 
poveştile grele şi angajate! E singura mea linie politico- 


sexuală”,. Îmi spun transpirând abundent fiindcă reflectez stând 
tot pe plajă, contrar celor care preferă timbra unei biblioteci... 


N-o să rezist mult în ţara asta unde mă sinucid fizic înghițind 
ardei iute roşu şi mintal cu neslârşitele discuţii dintre israelienii 
şi arabil care se muşcă de coadă („OKI LI ORI NOI!” etc). 


În momentul când, de disperare, mă pregăteam să schimb 
direcţia spre păroşi, televiziunea franceză mă scoate din groapa 
mea de nh > Mi se propune America - mă anunţă un mesaj 
retransmis decent raia de la 1 lii ton (pe care reuşesc să-l 
descifrez citindu-l fonetic); o călătorie în Texas pică la marele 
fix: America mi-a servit mereu drept terapie de la distanţă. 


Revcnindu-mi buna dispoziţie, mă duc să mă mai lălăi prin bolul 
de la Hilton. 


Îmi întoarce spatele dar recunosc silueta elegantă. Bulgarul e la 
recepţie şi-şi completează fişa de hotel. Mă apropii cu intenţia 
de a trage cu ochiul peste umărul lul. Ca să mai aflu câtc ceva 
despre personaj. 


Îmi fac loc cu coatele lângă el, în mulţimea de turişti care se bat 
pentru o cameră cu vedere la mare, dar nu mă observă. Însă 
cum sunt prea mioapă ca să am succes ca spioană, nu reuşesc 
să citesc ce scrie pe fişă. 


Îi pun mâha pe braţ. 
Surprins, întoarce capul spre mine. 


— Bună! Exclamă pe obişnuitul ton entuziast. Privipdu-l, ai 
mereu impresia că totul merge cum nu se poate mai bine. 


— Cameră cu un pat? Apartament? Cameră cu două paturi? Se 
enervează funcţionarul de la recepţie, pe care nu-l interesează 
regăsirea noastră. 


Oare o să ia o cameră de o persoană sau de două, cu paturi 
alăturate sau cu un singur pat marc? Mă întreb cum o să rezolve 
această situaţie delicată. 


— Cu un pat, răspunde bulgarul fără ezitare. Funcţionarul ridică 
privirea, surprins. Bulgarul nici nu clipeşte,  surâzător. 
Funcţionarul îi întinde o cheie. 


Ne luăm tălpăşiţa de la tejgheaua unde Miriştii ne strivesc. 


— Mă duc să fac un duş, tocmai am venit de la Beirut. Dacă eşti 
liberă, putem să luăm prânzul în oraş şi să ne continuăm 
discuţia despre serviciile secrete bulgare, spune având aerul că- 
şi bate joc de bulgari la fel de mult ca înainte. 


Annctte L6v- Wilktnl 


— Huna Idee. Dar nu eşti obligat să vorbeşti despre bulgari. 
Putem să încercăm şi altceva. 


— Mă rog. Ne întâlhim aici peste jumătate de oră? 


K deja acolo, cu pantofii lustruiţi, absorbit cu seriozitate 
înTcctiirarea ziarului The Obscrver când cobor din nou, coafată, 
machiată şi cu o rochie galbenă mulată („E prea 'mult, ini-ain 
spus, dar cu atât mai rău”): un adevărat car de luptă... 


Imaginea acestei pete galbene şi a părului roşcat pare să-l 
surprindă, însă n-o ia la goană. Se ridică şi mă ia de braţ, la fel 
ca pe pajiştea kibbutzului cuprins de nebunie. 


— Ştiu un restaurant foarte bun, cu muica re pescărească. 
Mergem? 


Un restaurant bun în Tel-Aviv? Franţuzoaica şovină din mine 
emite îndoieli. Să încercăm. Credeam ca o să revăd Cadillacul 
care-şi făcuse acea apariţie suprarealistă în noapte la graniţă. El 
soseşte însă la volanul unui K5. 


— Şi Cadillacul? L-ai vândut la negru în Beirut? 


— AŞ li vrut, dar un soldat falangist distrat a făcut un inarşarier 
violent cu jeepul şi Cadillacul n-a rezistat şocului. Proastă 
calitate la maşinuţele astea americane. Când i-am anunţat pe 


cei de la Hertz că n-o să-şi mai vadă frumosul automobil au fost 
foarte trişti. Aşa că ani preferat să închiriez Un R5 de la Avis. 


A pus o casetă cu muzică de operă care acoperă CU greu 
claxoanele provocate de blocajele de circulaţie de pe malul 
mării, sub soarele torid. 


Restaurantul „foarte bun” n-ar lua examenul Mic heliu, dar 
crăpelniţa n-are nici un fel de importanţă: începe repriza de 
observare. 


Nu e chiar blond, mai degrabă castaniu, haina curată se 
potriveşte cu lecturarea ziarului The Observa: Are ochi negri şi 
ironici care nu mă slăbesc deloc. 


— O lăsăm baltă cu bulgarii, propune el, destul de delicat ca să 
uite de propriile documente decolorate care probabil că zac în 
vreo cutie la mine acasă. 


— De acord. Ne rămâne Orientul Apropiat. Ne ajunge fără 
probleme pentru câteva prânzuri. 


— Dacă am păstra situaţia din Orientul Apropiat pentru desert, 
ne-am putea acorda un armistițiu romantic, spune surâzând. 


Ofensiva e rapidă. Un tânăr hotărât, ştiam eu. 


Mă face să vorbesc, inversând rolurile: de obicei, eu sunt cea 
care conduce interviurile. Imi pune întrebări şi mă surprind 
răspunzându-i cu un minimum decent de minciuni. 


Îl anunţ că plec în America, destinaţie care i se pare la fel de 
exotică precum o staţie de metrou. 


— Îți place America? Se miră. Sunt pentru hamburgeri şi 
democraţie, dar în afară de asta nu găsesc că e o ţară 
interesantă. 


— Pentru mine înseamnă mai mult decât hamburgerii şi 
democraţia, dar e o poveste lungă... Ai timp? 


— Da. 


l-am relatat începutul poveştii mele americane şi sfârşitul 
feminismului, într-o versiune întrucâtva cenzurată. Voiam doar 
să-l ţin cu sufletul la gură, fără să-l şochez... 


T 


— Imagincază-ţi că mă găseam într-un vechi autobuz-şcoală 
englez, galben şi zgâlţăâindu-se din toate încheieturile, plin cu 
„Surori” care vor traversa împreună America. Pentru ce? Pentru 
ca să se întâlnească evident cu alte surori, pentru a strânge la 
loc legăturile dintre acele girls din America şi acele nanaş din 
Franţa (nu asta era formularea...) „In ciuda uniformei noastre 
concentraţionare, cu cămăşi prea mari din pânză albastră, care 
cădeau peste pantaloni tip jeans şi pantofi cu toc întărit - buni 
pentru talpa piciorului - era un autobuz modern: nici o nasoală, 
nici o grăsană, nici o sărăntoacă. Surori cinci stele. 


Frani eu, de exemplu, recent dezgustată de revoluţia masochistă 
pentru ceilalţi, reconvertită la militantism pentru soarta proprie, 
mă rog, soarta mea şi cea a femeilor din specia mea. Vedeam 
feminismul ca pe o protecţie sindicală împotriva viitorului dificil 
al nopţilor de dragoste cu inamicul - bărbaţii. O tâmpenie, 
bineînţeles, dar ai nevoie şi de experienţe inutile.” 


Impasibil, tânărul nu observă denumirea de inamic. Surâsul lui 
ambiguu pluteşte între simpatie şi ironie. 


— Sandy Cali, o brunetă tunsă scurt, care-şi perfecționa poza de 
Jane  Fonda-în-vizită-la-llanoi, conduce batalionul american. 
Avocată, celebră pentru apărarea frumoşilor negri din închisori, 
Sandy tocmai schimba macazul. După mai mulţi ani de sprijin 
fizic şi intim pentru cauza emancipării acestor vite superbe şi 
revoluţionare închise la culoare, acum trata amor cu o altă 
avocată - mai albă şi mai puţin fiu. June. ÎI aiul/xTur/un 
masculină. De la plecare şi-au manifestat poziţiile politice 
filtrând zgomotos în fundul autobuzului. 


„La prima oprire pe drumul spre vest, am primit botezul şocului 
cultural american. 


Vani călătorit cine ştie cât, caravana baremului modern de-abia 
făcuse o sută de kilometri între New York şi Philadelphia, când 
revoluţionarele oraşului au organizat o sărbătoare în cinstirea 
noastră într-un mansionl neo-victorian. 


În tabăra franceză, închipuieşte-ţi-le pe marile îngrămădite, 
îmbibate până la os de discursuri despre femei, feminism, 
feminin, femelă etc. Fermecătoare naive care nu ştiu că surorile 
americane au încheiat o alianţă cu alte „victime ale 
masculismului istoric”, adică homosexualii. 


Prin urmare, sosesc la casa aceea, obosite de decalajul orar dar 
gata să înceapă vitejeşte dezbaterea împreună cu surorile 
americane a unor subiecte importante, cum ar ti scruturu- 
fcmeiv sau thnţu-în-dewnirv... Şi când colo, ajung în toiul orgiei. 


Fu, care crezusem că o asemenea călătorie avea să fie mortală, 
mă înşelasem. 


Ar fi trebuit să vezi mutrele revoluţionarelor franceze, Lafayette 
ale secolului douăzeci, buimăcite, intrate în panică, nimerind 
dintr-un perete în altul al conacului din Philadelphia, cufundate 
într-un nor opac de marijuana, înghesuite de o liotă de excitaţi 
care se fiţâie de colo colo şi-şi trec din mână-n mână ţigări de 
haşiş de grosimea turnului Fiffel. Bărbaţii dansează cu bărbaţii, 
femeile cu femeile şi toţi strigă 


1 (ouat (în enjtL. În le! - n. (rad.). 


În cor, cu o voce stridentă: „OH, BABY, BABY, BABY! IT'S A WILI) 
WORLD...!”. 


De „wild” e „wild”, 1 nici vorbă. 
Fugind de masa informă care ţopăie în cadență, surorile mele 


intelectuale încearcă o repliere instinctivă la baie, împing uşa şi-i 
deranjează pe câţiva indivizi care pregătesc cu grijă, pe vasul de 


la closet, diverse prafuri în cantităţi suficiente ca să-i dea gata 
pe indigeni şi pe invitate până dimineaţa. Surorile bat în 
retragere, se refugiază în camera de zi şi se strâng pe canapea 
fără a îndrăzni să facă schimburi de impresii. 


Curajoasă şi înveselită, încep explorarea etajelor superioare. 


Descopăr o veritabilă uzină sexuală - sex lacom, sârguincios, 
industrial - funcționând cu toate porţile deschise, ca 
supermagazinele, graţie amestecului reuşit dintre un pic de 
revoltă împotriva puritanismului şi multe droguri. 


În capul scărilor, la primul etaj, nu pot să evit o pereche aproape 
instalată pe palier: un negru tânăr în genunchi îl suge pe un 
tânăr hippv alb care stă pi piefoare, gol puşcă şi cu pârul lung. 


Ce pot să zic? Să mă fac că nu i-ani văzut? Ar fi ridicol, chiar 
dacă m-aş lipi de balustradă tot m-aş freca de ei. Deconcertată, 
mă opresc puţin şi îi fac un vag semn de salut cu niâna tânărului 
hippv palid şi destul de slab. Negrul, întors cu spatele la mine, 
îmi ignoră prezenţa. 


1 Sălbatic lin engL. În text - n. (rad.). 
— JunE. Il caut pc Tar/. Un 


— Buuună! Răspunde cu entuziasm tânărul hippv în picioare, pe 
care nu-l deranjează trecătorii. YVho are you? 1 


Ţintuit în loc de tânărul dintre picioare, îmi întinde inâna bine 
crescut. l-o strâng cu politeţe. 


Negrul îşi continuă activitatea conştiincioasă şi alternativă. Nu 
sunt destul de decontractată ca să mă angajez într-o prezentare 
lungă - „Femei... Paris... Autobuz pentru Women's Lib”2 - în 
timp ce negrul se ambalează iar tânărul hippv slăbănog o să 
ajungă la orgasm. Găsesc un răspuns rapid care o să-l facă să 
înţeleagă de ce par atât de puţin relaxată. 


FRENCH! 


— Spun şi dau înapoi pentru a scăpa de eventualele 
împroşcături. 


Probabil că locuinţa tremură din temelii, scuturată de jos în sus 
de vibrații sexuale. Într-o cameră, mai multe straturi de corpuri 
îngrămădite, agitate de o mişcare browniană inextricabilă, fac 
dragoste în poziţii dintre cele mai complicate. În picioarele care 
dau pe dinafară, am impresia că zăresc organe sexuale 
bărbăteşti şi femeieşti: nu mai înţeleg linia politică a feministelor 
americane, dar nu îndrăznesc să mă apropii de frică să nu tiu 
înghițită de mareea vâseoasă. 


După ce constat ocuparea maximală a paturilor, încep să mă 
neliniştesc: noi, micuţele franţuzoaice, ultimele dintre puritane, 
unde o să dormim? 


Mă concentrez asupra unui obiectiv: să găsesc o saltea liberă 
într-o cameră cu o uşă care se încuie. 


1 Tu cine eşti? lân eligibil text - N. Trad. l. 


— Mişcarea de Kliberarc a femeilor lin engL. În text. - n. lrad.). 
Cuvâni ambiguu în engleză: xubstunlh care denumeşte nn 
locuitor din l'ranţa dar şi verb, expresie a şesului oral (N. Trad.). 


Descopăr că Sandy, ca o obişnuită! 1 terenului, s-a stabilit deja 
cu prietena ei pe un pat mare disponibil. 


„Catherine! Catherine) Vino şi tu!” strigă Sandy în franceza ei 
aproximativă când dă cu ochii de mine. 


„Nu, iui, nu mi-e somn”, răspund, roşind ca o fetişcană pe 
punctul de a fi agăţată pe stradă. 


Sus de tot, lângă Ood, mai rămânc o cameră care are uşă şi mai 
ales un zăvor instalat la uşă. Mă arunc pe pat îmbrăcată, prea 
obosită ca să mă intereseze soarta surorilor mele aliate pe 
drumul pierzaniei. Şi adorm.” 


Hilarul se distrează pe cinste. Vrea să afle mai multe. 


— Deci ai petrecut noaptea ABSOLUT SINGURA, în pod... Spune 
el fără să creadă o iotă. 


II privesc cu un aer nevinovat. 
— Da, răspund cu un calm desăvârşit. 


Ochii i-aii rămas la fel de ironici în spatele ochelarilor Rav Ban. 
Lasă de la el. 


— Şi surorile franceze? Plecaseră la New York cu trenul de 
noapte? 


— Nu, n-au avut curajul să renunţe la călătoria lor de suroritatc 
internațională chiar din prima etapă. La prânz, când porneşte 
autobuzul, sunt toate acolo. Americancele cu cearcăne mari sub 
ochi moţăie pe locurile din faţă. Franțuzoaicele se târăsc ca 
după mort până în fundul autobuzului. Curioasă, mă aşez li. Igă 
Cecile, o fată superjbă care era manechin înainte de a deveni 
feministă înrăită - conducătoarea delegaţiei noastre, gura spartă 
de la întruniri - şi o întreb ce crede despre noaptea de la 
Philadelphia. 


— A fost interesant, nu? Întreb cu o nuanţă de sadism. 
Tiu. June.! 1 cum pi Tur/un 


— Hm... În această (ară există o mare cantitate de ne-spus la 
nivelul relaţiei cu propriul corp..., rosteşte sentenţios Cecile, 
încruntată. 


— Vorbesc de lipsa de travaliu asupra senmillcantului în 
structură patriarhală, precizează sec Cecile. Totul are nevoie de 
sens. Fiiiiţa-fenK'ie nu înaintează istoric în acest praxis confuz. 


— Ce numeşti tu praxis confuz e futaiul general dc-aseară? Spun 
ca să calc în străchini. 


— Vezi, încă foloseşti. Terminologia tipilor. FUI Al! 


— Hun, atunci să vorbim despre circulaţia sexuală intensă. 


— Nu asta e problema... 


Enervată, Cecile îmi dă de înţeles că o deranjez cu întrebările 
mele fără substanţă. 


Mă ridic şi mă duc să mă aşez în faţă, în tabăra americană. 
Atmosfera dintre grupurile de autori din eek două continente e 
apăsătoare. 


Americancele ne-au pregătit o călătorie în Suroritatea profundă. 
N-o să vedem nici cascada Niagara (visul meu), nici Marele 
Canion şi inai cu seamă nici monumentele Părinților întemeietori 
(de dinamitat dacă se poate). În mod normal, autobusul femeilor 
trebuie să viziteze locurile de legendă ale noii revoluţii 
americane, o fermă din Pcnsv lvania, ranfhul unui avocat 
progresist din New Mexico, un colectiv de femei din Oregon, 
pentru a termina sub soa rele comunităţilor californiene de pe 
coasta de vest, punctul linai al expediției feminine. 


Americancele, optimiste din naştere, nU-Ş' închipuie că 
autobuzul o să explodeze înainte dc-a ajunge la Pacific;” lânarul 
nu pare că se plictiseşte, atent, cu bărbia sprijinită într-o nună 
(fină pentru un băiat). Mă întrerupe ca să comande o a doua 
sticlă de vin alb israelian. 


„IV căldura asta, suntem numai buni de siestă”, îmi spun. 
— Lină unde ai mers? Întreabă el. 

— Cu autobuzul? 

— Da. 


— Încă vreo câteva etape, cât să asist la dezintegrare. 
Părăsisem, aşadar, ambianța urbană  supraîncărcată a 
Philadelphiei pentru drumeagurile care urcau pe dealurile verzi 
şi împădurite din Verinont - care par să ne anunţe o delicioasă 
odihnă a sufletului. Mă aşez la volanul autobuzului galben şi mă 
antrenez ca să iau virajele lară a uita de cei şapte metri din 
urma mea. N-am mai condus niciodată un autobuz, pentru mine 


este încă o victorie pe terenul tipilor şi sunt foarte bine-dispusă. 
La capătul drumului sinuos din New Lngland, ajungem la un 
ansamblu de case albe acoperite cu plante, pe malul unui râu: 
refugiul ultra-stângiştilor de pe coasta de est. 


„Ne oprim şi un bărbos superb ne iese în întâmpinare. Sandy se 
aruncă de gâtul acestui coleg avocat, celebru pentru apărarea 
plasatorilor de bombe - mă rog, a celor care au norocul de a 
apuca procesul şi n-au sărit în aer odată cu explozibilul. 


Bob, îl prezintă Sandy fără alte elemente, adăugind, în caz că 
Bob n-a înţeles: „franţuzoaicele”. 


Llotărât lucru,  franţuzoaicele consideră că surorile lor 
americance nu manifestă fermitate faţă de propriile principii: ele 
colaborează public cu inamicul pe care nu ezită să-l îmbrăţişeze 
călduros la fiecare etapă a călătoriei. 


Prin urinare, the l'rench păstrează o tăcere dezaprobatoare. Alţi 
inamici ies din casă, însoţiţi de o liotă de copii - dovadă vie că 
nu au nici măcar scuza că sunt homo. Franţuzoaicele, la fel de 
elegante în pantaloni jeans bine croiţi, le cercetează apoi cu un 
ochi de competiţie pe femeile - probabil heterosexuale - care 
apar în faţa porţii. 


Sandy, emoţionată şi mândră că poate descinde aslfel în fruntea 
unui autobuz de femei, încearcă să ne explice pe îndelete 
organigrama familială a locului. 


Înţeleg cu greu că Sara, mama lui Sage (Salvie) este fosta soţie 
a frumosului Bob, în timp ce John, tatăl lui Herb (larbă), e de 
asemenea tatăl lui Roscmary (Rozmarin), ultima născută a unei 
alte soţii. Susan, carE. La rândul ei, are şi alţi copii, că Mara a 
fost căsătorită cu John dar acum trăieşte cu Jules etc. F limpede 
că au încercat toate combinaţiile amoroase posibile (Probabil că 
numele copiilor au fost luate la nimereală dintr-un catalog de 
infuzii homeopatice). 


Vizităm proprietatea - aşa-zis colectivă, dar aparţinând în 
realitate unui miliardar de stânga care o s-o ia înapoi când 


vremea idealismului va deveni revolută - şi admirăm caii. Şi iat- 
o pe Cecile, conducătoarea fiinţei istorice a femeilor, dându-şi 
drumul brusc, sărind pe un cal fără şa şi ducându-l într-un galop 
magnific pe pajişte. 


Celelalte franţuzoaice, care deja se plictisesc, se întreabă cum 
să integreze acest popas rustic în mişcarea generală a luptei lor 
pentru fiinţu-femeie-în-devenire. Dezgustate de natură, se aşază 
pe un petec de iarbă fără prea multe excremente de cal şi 
reuşesc să-i uite pe sălbaticii locali lansându-se într-o discuţie 
separată, în franceză, cu voce joasă. 


Mă întorc în casă cu intenţia de a înţelege cine ce face în 
această comunitate, fascinată de coexistenţa paşţtică a 
perechilor: oamenii ăştia s-au eliberai într-adeju238?'r de 
ancestrala gelozie clin dragoste, de eternul 


Sandy schimbă ultimele bârfe de la oraş cu bârfelc de i,! Ara< 
aşa că mă întorc spre Maia care îmi Spult>eră imediat iluziile: şi 
în această comunitate mi,"inată au existat la fel de multe crize, 
plânsete, ac”1' de ură gi scandaluri ca peste tot. De altfel, cei pe 
cC; ire-i văd astăzi sunt supraviețuitorii conflictelor, învingătorii. 


Ceilalţi şi-au făcut bagajele şi au plecat să măniiltc/>ort'z unde- 
au văzut cu ochii. 


Sintre John şi mine lucrurile s-au petrecut fără probpnie, ',„ii 
mărturiseşte cu dezinvoltură Mara (cârţar frumoasă dacă pletele 
lungi de o culoare nedefinită nu i-ar cădea drept de fiecare parte 
a chipulll!' şi dacă n-ar fi îmbrăcată cu vestita cămaşă albastra 
largă). Nici n-a fost nevoie de divorţ. Ne căsătorisem foarte 
tineri, arii fost împreună încă din şcoalii Am devenit pur şi simplu 
buni prieteni. Dar au exi, lai? | drame îngrozitoare. 


Îiiii dă o ţigară de haşiş şi o sticluţă de bere şi contiiii'1' 
pregătind o tartă eu morcovi improvizată rapid. 


_Cel mai rău a fost între John, Susan şi soţul lui Susan. 


_ Aici toată lumea a fost căsătorită cel puţin o dată. Fa', în 
Europa, nu ne agăţăm atât de mult de căsătorit spun cu un 
sentiment de superioritate. 


_ La noi şi căsătoria şi divorţul sunt uşor de realizai' Nu se face 
caz. 


— Dar John, Susan şi soţul ti? 


— Rău, Foarte râu. La început totul a fost bine. Susan şi Steve 
erau o pereche stabilă, el profesor, ea psiholog, doi copii. Vin să 
se instaleze aici. În colectivul Stejarul Roşu. Pentru a milita 
împotriva (războiului din Vietnam. Aici. Susan şi John sunt atraşi 
unul de celălalt. Conform regulii din comunitatea noastră, 
problema e discutată la întâlnirca săptămânală. Femeile din 
colectiv o susţin pe Susan. Fie spun: Susan are dreptul să aibă 
mai multe relaţii amoroase, bărbaţii au făcut-o dintotdeauna, noi 
de ce nu? Avem şi un cuvânt de ordine: SMASH MONOGA. MY 
Jos monogamia! Susan propune, în consecinţă, o împărţire 
egală, fiftv-fiftv: va petrece o noapte cu soţul, o noapte cu 
iubitul, în alternanță, fiindcă îi iubeşte pc amândoi. 


— Voi practicaţi poligamia africană pe dos. In Africa merge, spun 
gânditoare, bineînţeles cu condiţia ca soţul că nu i-o tragă uneia 
mai mult decât celeilalte. 


— Steve, soţul, ştie că gelozia e retrogradă şi accepta alternanţa 
nopţilor. Avem impresia că John i-a devenit cel mai bun prieten. 
Toată lumea e mulţumită. Susan e foarte mândră fiindcă a 
pulverizat celula monogamă, cei doi copii sunt crescuţi de cei 
doi soţi iar pentru noi Steve, Susan şi John reprezintă modelul 
revoluţionar al familiei anului 2000. Insă ne înşelam, situaţia nu 
era atât de idilică. 


Mara frământă nervoasă amestecul instantaneu pentru tarta cu 
morcovi. Rămâne tăcută. 


Le las pe nucile ierburi homeopatice să intre şi să iasă alergând 
şi ţinând în mână tartine cu unt de alune. 


Pe urmă arunc întrebarea: 


— Cum s-a terminat între Steve, Susan şi John? Sunt tot 
împreună. IV John l-am văzut, dar Steve mi mi-a fost prezentat. 


— Steve a murit. S-a aruncat în râu în toiul iernii. Susan spune 
că a căzut, că a fost un accident. 


Urmarea este evidentă: Susan răniâne eu John, are un al treilea 
copil şi se cramponează de teoria accidentului. 


O tulesc de pe canapeaua acoperită cu stambă imprimată şi mă 
duc să iau aer în spatele casei, în partea în care nu dă spre râu. 


Conclavul surorilor a continuat fără mine. Mă apropii şi ascult 
fără prea mare atenţie, o dezbatere cu titlul 'Este filnţa-feineie 
internaţională sau universală'.! lini întreb vecina la ureche: 


— Şi Cecile? 
— A plecat să se plimbe călare. 
Nu ştiam de pasiunea ascunsă a Cecilei pentru aceste animale. 


La slârşitul după-amiczR. Avem dreptul la cină. Îngrozitor de 
previzibil: ca şi ceilalţi, îngrămădesc pe o farfurie inevitabilul 
orez nedecorticat, inevitabilele ciuperci cu roşii şi eu ardei verzi 
iuți sote şi inevitabila salată verde (ţigara de haşiş este, 
probabil, indispensabilă pentru stimularea apetitului). La 
momentul tartei dulci cu morcovi o văd apărând pe Cecile. 


— Metamorfozată de după-aniiaza de călărie. Îi remarc pentru 
prima oară ochii fardaţi discret. 


Clubul franţuzoaicelor mănâncă în linişte, puţin cam retras, fără 
a face efortul de a încerca să vorbească în engleză eh gazdele, 
dar Cecile, foarte la largul ei. Se instalează la masa localnicelor. 


În timpul „cinei” ani făcut o reperare rapidă a indivizilor de sex 
bărbătesc - ating deja în treacăt 


Eu. jnnc,! 1 cnut pc Tur/nu stipradoza de feniei-fcmci - dar 
bilanţul e negativ: nimic de agăţat. Simpatici, desigur, dar prci 
„natur” pentru nune. În afara lor. Mai sunt cei care stau tot 
timpul de nună. Slârşesc prin a împărţi camera cu o consoartă 
de autobuz. 


A doua zi, la plecarea autobuzului, sunt prezente toate în afară 
de una. 


Franţuzoaicele schimbă priviri care anunţă o catastrofă. 


— Dar unde-i Cecile? | s-a întâmplat ceva... Trebuie să anunţăm 
poliţia, să dăm telefon imediat la consulatul din New York, spun 
ele, înnebunite de dispariţia conducătoarei. 


Tabăra din fundul autobuzului e cuprinsă de panică, însă observ 
zâmbetul maliţios al lui Sandy. Care nu se mişcă de la locul ei. 


— Ce se întâmplă cu Cecile? O întreb discret, cu voce joasă şi în 
engleză. 


— Rămâne aici, murmură Sandy, care are aerul că aventura i se 
pare distractiva. 


— Cum? Nu vine la autobuz? 
— Hm... Nu, spune Sandy. 
— Din cauza calului? 


— Da, mă rog, a calului şi a vechiului meu prieten Bob. Un tip 
formidabil, şopteşte Sandy, pe punctul de a izbucni în râs. 


Oare cum o să le dea vestea Cecile surorilor ei cele mai dragi? 
Aştept cu nerăbdare să văd scena. 


După o oră de întârziere, îşi arată capul în uşa autobuzului. 


— Îmi pare rău, scumpelor, nu m-am putut trezi, spune Cecile 
care pare într-adevăr abia căzută diu pat. Insă oricum nu plec eu 


voi. O să mai răniân puţin cu colectivul Stejarului Roşu. Ne 
întâtnim la Paris. 


În spatele Cecilei, care rămâne prudentă pe prima treaptă a 
autobuzului, se zăreşte silueta avocatului bărbos. 


Françoise, o blondă uscată, locţiitorul comandantului grupului de 
franţuzoaice, e sugrumată de furie. - 


— Cecile, aşa ceva nu se poate! Spune ea cu o voce supra- 
ascuţită. Nu poţi lua hotărârea să părăseşti grupul aşa, 
individual. Fste imposibil! Sabotezi mişcarea femeilor. 


Se ridică pentru a se apropia de dezertoare. Cu o zi înainte 
presiunea grupului încă ar mai Fi funcţionat. Acum însă, e clar că 
lui Cecile i se filine. 


— N-am timp să discut în clipa asta. Vremea e frumoasă şi 
trebuie să  călăresc, răspunde  neruşinata, inconştienta, 
iresponsabila, renegata. 


Ne face un semn afectuos, aruncă un „Drum bun! Pe curând!” şi 
se întoarce pe călcâie, îndepărtându-se alături de americanul cu 
cămaşă de cow-boy. 


Autobuzul demarează. Aş vrea să cobor şi eu dar nu îndrăznesc. 
O las pentru mai târziu.” 


Bulgarul, care a ascultat saga autobuzului mâncând o cupă de 
fructe conservate, se miră. 


— Dacă nu-ţi plăceau femeile ce cantai cu radicalele alea 
dezlănţuite? Imi vine greu să mi te închipui în postură de hippy, 
cu cămaşă de pânză albă. 


— Cu plete lungi şi încreţite, cu păr pe picioare şi cu pantofi cu 
talpă groasă... 


— Pe deasupra: suspină el. Ai dreptate, era mai bine să fi rămas 
între femei. 


— Nu e mare diferenţă! Răspund, vexată că mă consideră 
retroactiv inaptă pentru tăvălit. 


— Aha. M-am liniştit. 


— Ce făceam cu radicalele? Nu e greu. Îndoiam bastonul în sens 
invers. Ştii ce înseamnă o mamă evreică? 


— Da. 
Se distrează. 


— Ei bine, ia o familie de evrei (fetele sunt impure iar în Biblie 
sunt aidoma cilprelor de la târg), plus o ţară de tipi incurabili 
(francezii adevăraţi): drumule închis pentru cineva care nu ştie 
să facă frumos, nu agreează bebeluşii şi visează să fie 
campioană mondială la judo. Radicalele au fost ca şocurile 
electrice sau uleiul de ricin: neplăcute dar câteodată 
terapeutice. Cu condiţia să nu abuzezi... 


— Ai sărit din autobuz la a treia staţie. 
— Bineînţeles. 


— Şi unde te-ai dus? Cu vreun Bob de prin partea locului? 
Intreabă pe un ton neutru. 


Aici am o ezitare. Rămân la răspunsuri vagi. 


— Da şi nu. Până la urmă ani ajuns pe coasta californiană. Şi ani 
rămas acolo. 


— Şi autobuzul surorilor? 


— A fost ca-n povestea celor zece negri mititei: la fiecare etapă 
mal dispărea cineva. Haremul itinerant s-a dizolvat iar autobuzul 
galben a ajuns la Chicago. 


— Ar 11 trebuit păstrat ca piesă arheologică în amintirea 
războiului femeilor. 


Mă ia drept fosilă. Câţi ani o fi având? 
Anhcttc Lcvy-Wilkuxl 


— De ce? Crezi că e un fel de preistorie? Spun devenind brusc 
agresivă. 


— E departe. Astăzi lumea a înţeles că egalitatea e mai puţin 
obositoare. 


Hem calea turcească, câte un kilogram de zahăr aromat la 
fiecare porţie. E trei după-masa şi căldura sufocantă din Tel-Aviv 
nu te îmbie să ieşi din restaurantul cu aer condiţionat. 


— Rămâi multă vreme la Tel-Aviv? 
— Doar noaptea asta, mâine plec la Paris, răspunde bulgarul. 


— Înseamnă că luăm acelaşi avion. Numai că eu continui drumul 
până la New York. 


Încerc - încă - să achit nota de plată ca să arăt că discriminarea 
sexuală a murit cu adevărat, dar iată că din trecuta-i frumuseţe 
ceva lot a mai rămas: bulgarul îi strecoară ospătarului şef cartea 
de credit American Express înainte să am timp să protestez. 


Urcăm în maşină şi mă lasă în faţă la llilton. 


— Am nişte întâlniri în oraş, îmi spune, mâine te duc la aeroport, 
trebuie să plecăm de la hotel la cinci dimineaţa. 


După-amiază fac o ultimă încercare de îmblânzire a serviciului 
de presă al armatei, care se dovedeşte mult mai maleabil: 


— Domnişoară Welles, NO PROBLEM, Veţi merge în Liban - 
deîndată ce vom avea un loc pentru dumneavoastră într-una din 
maşini. Insă, înţelege-ţi-ne, avem foarte multe cereri. 


Daca n-ar fi călătoria asta în America, m-aş duce să stau pe 
culoar în faţa uşii purtătorului de cuvânt al armatei şi i-aş 
smulge preţiosul permis de liberă trecere pentru front. O las 


pentru alta dată. Având conştiinţa datoriei împlinite. Îmi fac 
bagajul. 


Seara, când căldura scade, ies să fac un tur pe faleză, de-a 
lungul malului mării. O ultimă combinaţie de ardei iute şi 
măsline fatală stomacului meu de occidentală şi mă întorc la 
botei. 


Tânărul cu privirea ironică din spatele ochelarilor auriţi e aşezat 
în eternul hol al Milionului. Coincidenţă sau premeditare? L 
singur. 


— Hem un pahar? Îmi propune cxpcdimdu-mi un surâs irezistibil. 


Un pahar, la unsprezece noaptea, cu un tânăr, să fim bine 
înţeleşi: asta nu mai e întâlnire profesională. 


Sunt tentată să spun că e târziu şi că trebuie să ne trezim la 
patru dimineaţa ea să mergem la aeroport. Dar mă aud 
răspunzând: 


— De ce nu? 


În avionul Paris-New York, nu reuşesc să urmăresc peripeţiile 
amoroase ale lui Robet Redford şi Barbara Strcisand pe ecranul 
în miniatură din faţa mea. Moţăi, cu căştile pe urechi, ghemuită 
pe scaunul neconfortabil al axionului tip 747, pierdută încă în 
noaptea Tcl-Avivului. 


Aşadar, am băut o primă vodcă la barul Milionului. Pe urmă alte 
câteva. Conversaţia despre războiul din Liban (totuşi) se 
eterniza. 


În timpul numeroaselor pahare de vodcă - necesare, pare-se - 
au fost momente de linişte când am avut impresia că se apropie 
de mine. Senzaţia era aproape imperceptibilă. 


Se făcea târziu de-a binclea, trebuia luată o hotărâre, altfel am fi 
stat să bem până la ora plecării la „S'U aeroport: Tocmai voiam 
să mă arunc în apă când el s-a aplecat spre băiatul de la bar: 


— Aş dori o îngheţata eu frişca şi eu zahăr, dacă se poate. 


— La ora asta? Hm... Să văd..., spune barmanul cu un aer 
nemulţumit. 


Ueine cu un răspuns afirmativ. Bulgarul se întoarce apoi spre 
mine. 


— Tu cum vrei îngheţata? 


Ca să nu-l las singur cu frişca lui cu zahăr, cer nişte bulgări de 
ciocolată de trei milioane de calorii, totul stropit cu vodcă. 


După ce-am hăpăit muntele de îngheţată îl privesc, simțind că 
se apropie slârşitul. 


II luasem drept un tânăr hotărât. Dar, în ultimul moment, dă 
înapoi. Sunt obligată să acţionez. 


— Ce-ar fi să mergem la mine-n cameră? Spun spre'marea mea 
surprindere. 


— Da... 
Nu-mi mai rămânc decât să consum cacealmaua asta. 


Chiar şi în starea aceea de burete îmbibat cu vodcă, am o mică 
nelinişte văzând cum numerele etajelor defilează piuă la 
doisprezece, unde se găseşte camera-mca-cu-vedere. Deschid 
uşa, intră după mine. 


Fug la golul de la fereastra cu geam ca să mă trezesc respirând 
briza mării. l'e balcon, deasupra luminilor din Tel-A, îi simt 
prezenţa în spatele meu. După câtva timp. Două braţe mă 
înlănţuie ferm şi tare. Rămânem îmbrăţişaţi aşa, fără să mişcăm, 
ascultând marea. Mă simt bine sprijinită de corpul acesta 
încremenit, mirată de tulburarea care pune stăpânire pe mine 
din cap până în picioare. 


Nu-mi mai trece prin cap să iau iniţiativa. Aştept. Deodată simt 
că-mi sărută părul, umerii, că braţele lui mă strâng fără să se fi 
petrecut nimic, tehnic vorbind. 


— Nu m-au interesat niciodată bulgarii, mărturiseşte 
mângâindu-mi sânii. 


— Aveam dubii. 


Chircită |Klocul meu din avion, în drum spre New York, înghețată 
de aerul condiționat, sunt încă tulburată de amintirea celor 
câteva ore în noaptea caldă a Tel-Avivului. Totul s-a petrecut 
încet şi intens. La un moment lat, fără să-mi dea drumul, m-am 
întors ca să fiu faţă-n faţă cu el şi în cele din urmă m-a sărutat. 


De fapt, cam ştiu totul de la primul sărut, îl iubesc sau nu. 
Numai că aici nu mi-am putut da seama, ceea ce e puţin 
înfricoşător. 


În ce am intrat şi de ce tipul ăsta îmi creează o asemenea stare 
nu am habar, nu e nici extraordinar de sexy şi nici nu m-am 
îndrăgostit de el. Misterul creşte şi mai mult când, după o bună 
bucată de vreme, ajungem la pat - dublu, slavă zeului Hilton. 


Facem dragoste mult timp, până când trebuie să intrăm sub duş 
şi să plecăm la aeroport. Pe drum, soarele care răsărea 
deasupra mării era măreț şi deja vremea se încălzise. In maşină 
nu ne-ain vorbit. In timpul îndelungatei aşteptări pentru 
verificările efectuate de securitatea israeliană, nici atât. Fa 
ghişeu am descoperit că el avea un bilet dv afaceri iar eu nu, 
simplă ziaristă cu bilet categoria economic. Cu un aer hotărât, s- 
a lansat într-o negociere complicată cu angajata companiei şi m- 
a instalat la clasa de afaceri, lângă el. Am adormit imediat. M- 
am trezit la Paris. 


El se duce să ia un taxi ea să meargă în bras, eu sellimi) axionul 
pentru New York, avem timp doar să bem o cafea într-unui din 
barurile cu mult plastic galben din Koissy. Ca un automat, 
cumpăr toate ziarele. 


— Ei bine, succes, sper că totul o să meargă şnuR. Pe curând. 


Mă sărută uşor pe buze, mă răsfaţă încă o dată cu surâsul lui 
fermecător şi pleacă. 


Şi în felul ăsta mă lasă plină de nedumeriri, în faţa acestei cafele 
mizerabile pe care nici n-o mai beau. 


Şi acum? „In orice caz, trebuie să dorm”, îmi spun în avionul de 
New York, dormitul e şmecheria care mi-a permis mereu să 
ajung în maximum deforma, fără să resimt diferenţa de fus orar, 
gata să funcţionez în orice colţ de lume. 


Comand o vodcă pentru ca emoţiile din timpul nopţii să nu mă 
împiedice să-mi găsesc somnul. O să vedem mai târziu. 


Întoarcerea în America îmi place de fiecare dată să scot nasul şi 
să simt mirosul aeroportului Kenncdv, un miros acid de fum, 
poluare, benzină şi căldură. Şi aeroportul din |, os Angeles are un 
miros de smog specific, dar probabil că amestecul poluant nu e 
acelaşi. 


Adulmec New Yorkul, iar asta îmi descarcă energiile. Ca să prolit, 
mă hotărăsc să merg pe jos până la terminalul de la American 
Airlines. Aşa ceva nu se face, nu există trotuare pentru 
inadaptaţii care încă -ṣi mai folosesc picioarele, dar în felul ăsta 
pot să mai respir mirosul New Yorkului o oră, înainte dea mL 
îmbarca în avionul de Houston. 


Mă aşez la soare pe un metru pătrat de mărgăritare petroliere, 
între două terminaluri. 


„San Francisco, 6 o'clock, gate Z3U> anunţarea zborului pentru 
California m-a făcut să vreau să-mi schimb destinaţia. Ce-ar fi să 
merg pe coasta de vest 


1. Van Framiscu. Ura 6. Poarta J.< (în engL. În text - N. Irad. |. 


Apar 93 în loc să-mi afund picioarele în păşunile din inima 
Antenei?! 


Îmi răspund singură: „Nostalgie, o să lii nemaipomenit de 
decepţionată. Amintcşte-ţi că ai mai vrut o dată să vezi şi 
întoarcerea a fost dură.” 


Cu zece ani în urmă. Când ajunsesem în stârşit pe coasta de 
vest, ahandnnând vasul femeilor cuprinse de nebunie, şi 
pusesem piciorul pe Telegraph Avenuc, mă îndrăgostisem de 
stradă. Mersesem în susul ei spre campus, sedusă de oamenii 
care cântau, de militanţii care împărțea ii manifeste, de 
iluminaţii care ţineau discursuri, de poeţii care-şi citeau operele, 
sorbisem din priviri vitrinele librăriilor, băusem în grabă o 
oranjadă, iar pe urină cineva îmi spusese: „Neîntâlnim la MM)”. 


Nu ştiam atunci că destinul avea să mă oblige să beau acolo 
câte un capucino (uriaş) în fiecare dimineaţă, luni şi ani în şir, 
lipită de coasta californiană ca un copil care a căzut în oala cu 
dulceaţă. 


MKD-ul nu era elegant nici pe dinafară nici pe dinăuntru, o 
cafenea vopsită în alb şi albastru, mai degrabă întunecoasă, cu 
reputaţia unei haleli oribile. Aici însă puteai petrece ore 
pasionante de hlândă lâncezeală, cu condiţia să lii suficient de 
ramolit de aerul californian. 


— Hi!... Catherine, howareyou today? 1 în fiecare dimineaţă mă 
întâmpină aceeaşi întrebare entuziastă care mai cu seamă n- 
aşteaptă răspuns. Eşti întrebat cum îţi merge, dar nimeni nu 


1 Hună'.'.'... Catherine, cum o mai duci u/i'.' (in ingl. În li-xl - N. 
Lrad. L. 


Vrea să te apuci să pungi şi să povesteşti ultimele necazuri. 


Dacă mă scol devreme, îi văd trecând pe la MED pe 
marginali/aţii oraşului - oamenii care lucrează - profesori de 
stânga, avocaţii cu dosarele sul) braţ care îşi iau o kalTe-a-la- 
creme citind cu religiozitate, de la primul la ultimul rând, Sun 
Francisco Chronicle, ziar cunoscut pentru totala sa lipsă de 
informaţii. Către” zece dimineaţa, cei nou sosiți la MED par mai 
obosiţi şi înfruntă cu greutate ziua care începe. 


— Hi!... Catherine, what's happening? 


„Ce mai e nou?”, întrebarea-cheie a vieţii cotidiene de la MED - 
şi din Berkeley în general. 


Cu nici un preţ nu ai voie să răspunzi: „NIMIC, absolut nimic!” 
(aşa ceva ar distruge moralul maselor din anii '70 şi ar dezvălui 
un adevăr insuportabil). 


Fata aşezată în fiecare dimineaţă la una din mesele din centru, 
îmbrăcată cu obligatoria cămaşă nedefinită, sorbindu-şi a ciucca 
kalTe-a-la-creme în faţa inevitabilului San Francisco Chronicle, 
sunt eu. 


Cunosc pe toată lumea şi toată lumea mă cunoaşte, ceea ce nu 
e de mirare. 


Într-o dimineaţă, Alien Blum. Fost student la medicină, cu o 
pereche de blue-jeans sfâşiaţi artistic, cu părul lung până-n talie 
(şi-l va tăia în anii '80 ca să administreze magazinul central de 
toale din Cleveland, Ohio), intră la MEI) cu un mers de om 
deznădăjduit. O cută de îngrijorare îi brăzdează fruntea. 


II întreb curioasă, gâiidindu-mă la o posibilă revoluţie în viaţa lui: 


— What's happening? 
Annciic L. Cw - Willanl 


Mă gândesc că o fi găsii de lucru, de exemplu. lpoteză 
neverosimilă, pe care o resping imediat: n-are cum să găsească 
de lucru din moment ce nu caută (cecurile conjugate puse la 
dispoziţie de taica statul federal şi taica Uium ajung pentru 
întreţinerea găurilor din bluc-jeans). 


Individul de-abia îmi răspunde, cu un aer concentrat, 
impermeabil la tot ce se petrece în jur. Repet întrebarea şi obţin 
în cele din urmă explicaţia acestei tensiuni neobişnuite. 


— Sorry, Catherine, n-am timp să discut azi... Teribil de ocupat... 
Am o zi îngrozitoare... Reuşeşte să articuleze Allen cu o voce 
tremurată (ini-e frică să nu izbucnească în plâns la mine-n 
braţe). E prea mult! Dar n-am încotro, trebuie să merg astăzi şi 
la bancă şi la poştă. 


Copleşit. Allen se duce să-şi ia o a doua cafea ea să-şi dea curaj 
înainte de a face faţă acestei zile excepţionale. 


La rândul meu, devin siropos-sentimentală în încântătorul cocon 
californian, unde Revoluţia efectuează un ocol pe la plajă şi pe la 
suri'. Capul îmi funcţionează la cota de jos, dar îmi face bine. Mă 
decid să rămân. 


Allen îmi propune să locuiesc în comuna lui de stângişti macle în 
California. Sunt reconfortanţi, mai puţin totalitari şi dogmatici 
decât omologii lor francezi. Şi. Mai cu seamă, nu au aceleaşi 
tare. Au altele. 


Francezii au mania întrunirilor. Credeam că am scăpat de ele, 
dar vai! Şi aici o să ne-ntrunim. 


Femeile vorbesc mult, dar măcar îşi fac timp să-şi bage nasul în 
motoarele maşinilor, să încalece pe ditamai motocicletele, să 
taie copaci, înarmate cu drujbe care impun respect, şi să 
construiască locuinţe. Constat victoria finală a emancipării când, 
în faţa unei băi inundate, nu mai trebuie să se arunce în braţele 
păroase ale unui instalator care să le salveze cada. 


Vremurile sunt aspre: dacă vreun tip îndrăzneşte să tragă chiulul 
de la spălatul vaselor îl paşte plutonul de execuţie în comuna lui 
Allen Blum, ochiul colectiv te supraveghează prea de aproape, 
după gustul meu de individualistă cronică. Tabla cea mare din 
mijlocul camerei de zi mă nelinişteşte. Văd scris pe ea: LUNI: 
Nancy - Peter. MARŢI: Nancy - Mike etc. 


— Easyl, îmi explică plin de solicitudine Allen,; fiecare îşi înscrie 
numele în faţa bărbatului sau femeii cu care vrea să-şi petreacă 
noaptea. K mai uşor. 


Tabloul mă dezerotizează instantaneu, îţi pui numele ca şi cum 
te-ai trece pe listă la aspirator (o să aleg aspiratorul dacă o să 
fiu silită să mă înscriu în agenda socială a casei), dar accept 
invitaţia lui Allen, întrucât casa din lemn alb cu o tindă unde ieşi 
la aer seara legănându-te într-uit balansoar îmi aduce aminte de 
Pe aripile viatului. 


Încă n-am aliat că organizarea acestei case nu prevede 
atribuirea unei camere separate fiecărui onorabil membru al 
comunei. 


— Te culci unde vrei, îmi spune Nancy în prima seară. 


De acord, numai că în casă sunt doisprezece locatari şi zece 
camere. Avem noroc, fiindcă singura 


1 Simplu (in engL. În tevi - N. Trad. L. 


Pereche căsătorită legal a consimţit să împartă oficial una din 
ele. Rănim de cazat zece persoane în nouă camere. 


Sunt singura care face din asta o problemă. 


Simpaticul Allen îmi propune să dorm la el în cameră - o să mai 
aducă o saltea. Nu mă gândiseni să-mi petrec nopţile cu el şi 
refuz politicos. Nancy nu-mi oferă camera ei. 


— Înţelegi, îmi spune ea, am nevoie de propriul spaţiu vital. 
Tocmai m-am despărţit de soţul meu, trebuie să mă regăsesc. 


Unul după altul, îmi explică toţi că şi ei „au nevoie de propriul 
spaţiu vital”. In cele din urmă, k Perechea - Kathy, puţin cam 
ţeapănă, cu aerul unui boy-scoiit, 1 urmată de Joe, un tip înalt şi 
slab, cu părul murdar şi dinţii ieşiţi în faţă - se apropie de mine. 


— Avem o cameră mare, îmi spune Kathy, putem foarte bine să- 
ţi facem patul într-un colţ. 


— Nu vă deranjează dacă dorm la voi în cameră? 


— Absolut deloc! (Kathy pare surprinsă de întrebarea mea.) De 
ce să ne deranjeze? 


De ce? Cunosc o grămadă de motive ca să nu instalezi o terță 
persoană în camera conjugală. Din politeţe, mă hotărăsc să 
merg totuşi să văd: e adevărat, au cea mai frumoasă cameră din 
casă, graţie situaţiei lor privilegiate. Găsesc propunerea lor mai 
puţin compromiţătoare decât a locatarilor de sex bărbătesc şi 
mă instalez la ei. 


1 Cercetat (în engL. În text - n.t.l. 


Aparent perechea e normală, cea mai normală din comună. În 
starea civilă, Kathy şi Joc sunt respectabilii Katherine şi Joseph 
Behhont, un flirt din li'-eu de care familiile l-au târât în faţa imui 
pastor mormon ca binecuvânte/e: vin de lângă Lacul Sărat, 
întinderea de apă cea mai cucernică din lume. 


Kathy, în vârstă de douăzeci şi doi de ani, are farmec; Joc e urât 
ca un şobolan. Fac o pereche gen Frumoasa şi bestia. Au lăsat 
un copil la Salt Lake City. În grija bunicilor. Mă întreb cum au 
ieşit cei doi din deşertul mormon cu cuțitul it 4re dinţi, hotărâți, 
zic ei, să pulverizeze „simbolurile din Amerikkka imperialistă”. 
Kathy îndeosebi, care ar fi putut deveni „a treia soţie dintr-o 
comunitate mormonă poligamă, nu glumeşte niciodată. 


— Vii să te antrenezi cu noi, mă anunţă ea după eâteva zile de 
viaţă în comun. 


Locuiesc într-un colţ al camerei lor (mă tem de zvârcolelile 
perechii legitime, însă domneşte un calm desăvârşit). ^ 


— | şi ce să mă antrenez? 
— La tir, spune scurt Kathy. 


Duminica următoare în zori - ca în toate duminicile - grupul se 
înghesuie într-un Volkswagen - ştafetă roz. Ne mvârtim mult 
timp pe străduţele de pe dealurile de deasupra golfului San 
Francisco, până când ajungem la un drum de ţară. Ne dăm jos şi 


coborâm în valea galbenă. Când ajungem suntem destul de 
departe de îndrăgostiţii de natură, scoatem puştii” ţintele, 
muniţia (adevărată, nu de manevră) şi ne pregătim pentru 
insurecția armată. 


Experienţa aduce insolaţii puternice şi timpane distruse. Însă 
dexteritatea cu care nimeresc centrul 


Annette Lövy-WiUarü tintei îi lasă paf (c cazul s-o spun). Mă 
privesc cu ceva mai multă stimă. Probabil că o să fiu declarată 
apt combatant. 


Chestie care nu întârz.ie. 


— La noapte efectuăm o operaţiune, îmi mărturiseşte cu voce 
joasă colocatara de cameră (deranjându-mă pe când citeam 
New York Times, Ha/Street Journal, Time, Newsweek, Christiun 
Science Monitor şi benzile desenate realizate de fraţii lreak). Am 
discutat şi am hotărî! Că poţi veni ca observator. 


Lzit. Ideea activităţii clandestine mă atrage întotdeauna, ca un 
vechi reflex romantic. Cu condiţia ca riscul să fie minim, 
bineînteţeles. 


— Hm, mai precis, ce fel de operaţiune? 


— Nu putem să-ţi spunem din motive de securitate. In orice caz, 
plecăm la două noaptea, pregăteşte-te, spune Kathy. 


— Trebuie o ţinută specială? Garderoba mea nu conţine 
uniforme de campanie. 


— Haine închise, precizează Kathy, uşor exasperată. 


În ziua aceea, ocupanţii casei sunt cuprinşi de o frenezie de 
conspiratori. Îi aud ieşind în goană, demarând în trombă, 
întorcându-se şi trântind uşile. Nimeni nu-mi spune nimic, prin 
urmare continui să citesc ziarele care vorbesc despre altceva 
decât de vremea de pe coasta californiană şi mă ajută să evit 
prăbuşirea în etnocentrismul local. 


Ce-aş putea să le pregătesc la cină? Mi-a venit rândul la 
bucătărie şi caut o idee de meniu ca să scap de tradiționalul pui- 
cu-dovlccel-cu-ciupcrci-cii-salată-verde-şi-cu-îngheţată (totul 
amestecat cu grijă în farfurie). De ee-aş avea poftă? Închid ochii, 
revăd Montparnasse, Closerie des Lilas şi visez: steak tartarel 
cu cartofi prăjiţi şi spumă de ciocolată... 


La ora gustării - pentru mine - care e de fapt ora cinei - pentru 
ei - adică la şase după-masa, le servesc cu mândrie o masă 
montparnassiană demnă, după părerea mea, de restaurantele 
franceze la modă de pe coasta de vest. 


Fac o mutră dezgustată. Cei mai politicoşi, sau cei mai 
aventuroşi, nu ezită să-şi pună în farfurie o lingură de steak 
tartare, mulţi cartofi, salată şi spumă de ciocolată. Mănâncă fără 
să spună nimic. 


Imaginea cărnii alături de spuma de ciocolată îmi redeşteaptă în 
suflet efluvii şovine. Ceilalţi guerilleros, mai brutali, iau cu mâna 
o bucată de steak tartare şi se duc s-o frigă la bucătărie, 
întoreându-se cu carnea bine calcinată. Îi iau drept sălbatici iar 
ei mă iau drept Attila. 


Joc, în mod sigur cel mai dezagreabil şi cel mai cocoş, se duce 
ostentativ să-şi cumpere un hamburger de la colţul străzii şi se 
întoarce inâncându-l triumfător sub privirile invidioase. Ale 
tovarăşilor săi. 


Mi-e puţin rău după ce am îngurgitat cea mai mare parte din trei 
kilograme de steak tartare. 


Până la două noaptea îmi revin. Plecăm iar cu maşinile, în 
grupuri de câte patru. Indrăznesc să plasez o remarcă de bun- 
simţ: 


— Nu-i prc-i. Mult, patru într-o maşină? Cam bătător la ochi, nu? 


Kathy, promovată evident ca şef de stat-major, mă cheamă la 
ordine: ' Carne aproape crudă, cu un găllicnuş de nu şi garnitură 
(n. lrad.). 


— Totul este prevăzut. Tu eşti doar observatoare, faci ce (i se 
spune. 


Insă o observatoare care n-are chef să fie închisă. In fine, e prea 
târziu, trebuie să merg cu clspcrând că „TOTUL era prevăzut 
cum se cuvine”. 


Habar n-am ce-ar putea face sticleţii în noaptea asta ca să nu 
observe trei maşini pline cu indivizi cu un aer războinic, care 
străbat oraşul la două noaptea tredud pe roşu la fiecare 
semafor. 


Deodată, caravana se opreşte. Ne aflăm în zona industrială, într- 
o parcare. In faţa noastră - camionetele de poştă. Cele care 
ajută la distribuirea corespondenţei. 


Mi se spune să mă dau înapoi. N-am timp să-n-treb ce-au de 
împărţit cu poşta: activiştii scot mai multe cocktailuri 
Molotovjnvelke în cârpele pe care Ic căutasem zadarnic în 
bucătărie după-masă şi le aruncă spre camionetele aliniate în 
parcare. Cocktailuri de calitate excelentă, care aprind unul sau 
două vehicule înainte s-o luăm la goană şi să ne urcăm din nou 
în maşini. 


De data asta, în nebunia care se produce, fiecare autoturism 
pleacă în altă direcţie. În al meu, conducătorul, nervos, o ia pe o 
stradă în sens unic! Forţându-şi cauciucurile, şi e la un pas dea 
face pilaf cealaltă maşină cu revoluționari, care, în cc-o priveşte, 
respectă indicatoarele dcirculaţie, ifrii impresia < ă nici acum nu 
e momen 1, să întreb ce au cu poşta. Poate că au văzut prea 
multe westernuri şi vor să reediteze atacarea furgonului poştal.! 


„ Cele trei maşini pornesc cu toată v iteza către casă, 
ncrespectând nici un semafor şi înfricoşându-i pe noctambuli. 


't-u. June. Îl ajut pe Tur/un „Nu se poate, îmi spun, sticleţii sunt 
ori în grevă ori în concediu de paternitate.” 


La întoarcerea în portul colectiv, triumf. Lumea se felicită, se 
fabrică ţigări de haşiş de dimensiuni superioare, se scoate la 


iveală rachiul produs în regiune. Toţi sunt cu urechea lipită de 
radio, ca să nu rateze buletinul de ştiri: 


— După mine, am distrus patru sau cinci, declară Joe, masculul 
înalt cu părul murdar. 


— Nu cred. Două, maximum trei, corectează Kathy pragmatică. 
Se întorc spre mine, „observatoarea”. 
— Tu câte ai văzut arzând? 


— Două, răspund ştiinţifiC. Şi fiindcă veni vorba, poate cineva 
să-mi explice la ce serveşte să incendiezi camionetele de poştă? 
Corespondenţa vă place s-o primiţi, nu? Mai ales cecurile cu 
ajutorul de şomaj... 


— Tu nu eşti de-aici, nu eşti la curent! Explică pe un ton 
categoric Joe teoreticianul. Poşta în America este un instrument 
decisiv al puterii statale, o unealtă de oprimare a poporului. 
Trebuie atacat statul capitalist în toate punctele esenţiale, astăzi 
ne aflăm în etapa când o scâhteic poate da foc câmpiei. 


Mincinosul! Atacă acolo unde c mai uşor, o parcare nepăzită, cu 
maşini ale poştei. Nu îndrăznesc să ia cu asalt Cartierul General 
al Forţelor din Pacific, chiar de cealaltă parte a golf 'lui San 
Francisco... Mă gândesc ce noroc au gunoierii că sunt angajaţii 
unor societăţi particulare. 


La radio, nici un cuvânt despre maşinile de poştă incendiate. In 
camera de zi domneşte decepţia. Ne consolăm cu îngheţata de 
ciocolată cu bule de cocă şi cremă, aştepfând următorul buletin 
de ştiri. 


Im 
Annale Lew-Win.ini 


Am fost la un pas de-a fi arestată pentru distrugerea avutului 
obştesc, ceea ce costă mult. Convertit în ani de închisoare, şi ar 


fi însemnat un proces cu totul şi cu totul ridicol. Uşurată, mă duc 
să mă culc. 


A doua zi, în ziarul local care ţine pagina cu (luxul uriaş prevăzut 
pentru anul 2010 există, totuşi, un articolaş de subsol. 


„Berkeley: Incendiu într-o parcare Două camionete postule nu 
fost uşor avariat de un început de incendiu, în noaptea de 
miercuri spre joi, în jurul orei două dimineaţa, în parcarea 
depozitului poştei centrale. Incendiul a fost declanşat de un 
scurt-circuit electric în motorul unuia dintre vehicule.” 


Camera de zi e cuprinsă de consternare şi mânie. 


— Canaliile! Mereu 'aceeaşi tehnică de dezinformare! Statul ţine 
presa sub lacăt. Dar ziariştii? Nu mai ştiu să facă investigaţii? 
Nişte putregaiuri, toţi! 


Lovitura publicitară a fost ratată. Un chix politic. N-au curajul s-o 
spună, însă aceşti copii ai democraţiei americane sunt răniţi de o 
asemenea nedreptate a mijloacelor de informare în masă. 


Dacă vreau să-mi continui plonjonul californian, trebuie să câştig 
bani. Repede şi uşor. 


— Dansatoare topless! Asta-ţi aduce cel mai mult în câteva ore, 
mă sfătuieşte o tânără franţuzoaică întâlnită la MED. 


Vocabularul meu englez nu include cuvântul toplesS. Şi aşa, 
„dansatoare” ini se pare prohibitiv, n-am dansat niciodată în 
viaţa mea de intelectuală. 


— Asta înseamnă „lară partea de sus”, cu sânii goi, dar atâta 
tot, precizează lata de la MED. Nu ţi se cere să atragi clienţi, de 
altfel e chiar interzis. Dansezi cum vrei încereând să urinezi 
muzica, îţi iei. Dolarii şi salut! 


Îmi vine să râd gândindu-mă la mutra feministelor radicale, iar 
asta mă face imediat să vreau să încerc. La Paris nu prea mă 
văd bând un ultim pahar la Closcrie, discutând despre noua 
traducere (ratată) din lleidegger şi-apoi plecând, cu maioul într-o 


sacoşă Saint-l. AurenT. Ca să dansez, pe jumătate goală pe 
scena unui cabaret sordid din Pigalle. 


Îmi vine să râd ceva mai puţin gândindu-mă la mutra lui taică- 
meu, judecător la curtea de apel, care încă mai crede că singura 
lui fiică va îmbrăca într-o bună zi roba de magistrat, în vreme ce 
ea e pe punctul de a-şi scoate până şi tricoul şi pantalonii. 


Mă rog, aici, departe de familia mea monoteistă, de comisarii 
politici, de prietenele şi prietenii obtuzi, pot să încerc să fac 
experienţa. 


„Inutil. Dur de ce nu?” ar spune Harrison Ford ridicând din 
umeri, dacă l-aş consulta. 


Înainte de-a trece la acţiune, am timp să mi se facă frică. 


Într-o seară, mă hotărăsc să văd cum stau lucrurile în North 
Beach. Cartierul fierbinte din San Francisco: pe trotuare, o 
muzică disco zgomotoasă şi creaturi fosforescente la lumina 
neonului încearcă să-i atragă pe clienţii de la Topless Shows în 
peşteri 


— Annctfc LcvyWilhird-; - întunecate, unde îi aşteaptă - stă scris 
cu litere de neon - „Sexy Suzy”, „Candy Carol”, „Sweet Dreani 
Dana”... Vâr nasul între draperiile grele din catifea roşie, dar un 
peşte cu acte-n regulă mă înhaţă şi începe să mugească: 
„Intraţi! Intraţi!” Mă retrag, înspăimântată. Am zărit estrada 
unde se leagănă câteva fete topless în toată puterea cuvântului. 
Rătăcesc vreme îndelungată pe străzi fără a îndrăzni să intru 
într-unui din aceste cluburi. Şi mă de/umflu. 


Las să treacă câteva zile, însă niciodată nu-mi place să dau 
înapoi. Singură e prea greu, o să merg cu cealaltă franţuzoaică, 
mai curajoasă decât mine (se pare). Ne dăm întâlnire pentru una 
din serile săptămânii. 


North Beach, a doua tentativă. De data asta, n-am de ghid să 
trec peste o înfrângere - chiar numai faţă de mine însămi. 
Franţuzoaica, micuță şi cu nasul în vânt, intră autoritar într-un 


club care o afişează pe „Little Lolita” ca vedeta serii - în tot 
programul - iar eu o urmez. 


Înăuntru nu se vede nici la un metru, lumina din sală e atât de 
slabă încât nu există nici un risc de bombardament aerian. Pe o 
scenă minusculă o femeie, care mai mult ca sigur că nu e „Little 
Lolita”, schiţează vag nişte paşi de dans. Emană la fel de mult 
erotism ca o vizită la ginecolog. 


— Dacă asta numesc ei dans, am şanse şi eu, îi spun discret 
colegei mele de topless. 


Ea se apropie de patronul aşezat la bar, un tip solid din mafia 
italiană, ca peste tot în North Beach. 


— Vă prezint o prietenă din Franţa, Cathcrinc, visează să ajungă 
dansatoare topless. 


— ' hu. June. Îl cuul pc Tur/an -^-! 


i 

| „Visează” c un pic cam mult spus. În orice caz, managerul mă 
examinează cu un ochi de meseriaş, fără un cuvânt, oprindu-şi 
privirea pe sâni. 


— Prea mici!... Rosteşte într-un târziu, plin de dispreţ. 


Cum? Dar ce le trebuie? Mamele de elefant? Sunt supărată. Ca 
să mă consoleze, franţuzoaica îmi spune că în acest moment 
masculii americani se dau în vânt după păpuşi gonflabilc. 


— N-o să dureze, afirmă ea ca să mă liniştească. Hai să-ncercăm 
şi la celălalt local pe care-l ştiu. 


Umilită, de parcă aş li căzut la definitivat, sunt hotărâtă acum să 
trec de următorul baraj. Franţuzoaica mă trage după ea spre un 
club mai mic, unde clientela probabil că este mai aleasă. Nimeni 
nu dansează pe scenă. Barmanul îl cheamă pe proprietarul 
localului, lin italian, fireşte, dar unul tânăr, hxjeans, un peşte de 
tip nou. 


— Antonio! Spune el, strmgându-mi mâna politicos. 


Franţuzoaica povesteşte cât de mult vreau eu să dansez în 
public, ceea ce el probabil că traduce automat prin a ţopăi în 
cadență scuturându-ini mângiuţele, tâmpit nu E. Şi el mă 
priveşte de jos în sus. 


— Porţi sutien? Întreabă Antonio, tehnic. 
— Nu. 
— Ah..., face el căzând pe gânduri. 


Se întoarce spre franţuzoaică, pe care e limpede că o ia drept 
impresarul meu. 


— O. K. Poate să înceapă diseară la zece. Douăzeci de dolari 
plus bacşişurile. 


Diseară? Cu spatele ia perete, sau mai degrabă cu picioarele pe 
estradă, mă cuprinde panica, dar f 


Anncnc Lâvy-Wilkml mi-am promis să merg până la capătul 
aventurii. Deja e ora nouă. 


Mergem să bem un pahar, ca să prind curaj, la barul ene/. IA. La 
celălalt capăt din North Beach. 


— Nu te nelinişti. Îţi dau eu costum. Îmi explică franţuzoaica. 


Exact asta mă nelinişteşte. Nu prea-mi vine să-mi pun un slip cu 
dantelă. Peste o jumătate de oră o să mă arunc în apă; când 
eram mică mă speriam singură căţărându-mă pe trambulinele 
de concurs şi, odată ajunsă pe seândură, mă obligam să sar, ca 
să fac ca băieţii. Încerc să mă conving de romantismul 
experienţei. 


Cafeaua irlandeză mă ajută. Ideea de a fi dansatoare topless 
începe să mă facă să râd. Franţuzoaica, solidară, mă însoţeşte 
până la loja unde se dezbracă artiştii. O doamnă din Italia - 
mămica iui Antonio? 


— Îmi întinde o jumătate de bikini, extrem de mică, desigur, dar 
nu de dantelă neagră, şi mă liniştesc. Nu sunt întrebată ce 
muzică prefer. 


— Intri la zece jumătate, mă anunţă cu entuziasm franţuzoaica, 
adueându-mi noutăţile. Dansezi cincisprezece minute. Pe urmă, 
revii la miezul nopţii. Şi basta. Nu-i greu, nu? 


Fetele sunt toate străine şi de culori diferite: una vine din 
Filipine, altele din America de Sud, Germania, Suedia... Studente 
care au nevoie de bani, străine ca mine care vor să rămână în 
California. F una care tricotează, cu pieptul gol. Franţuzoaica, 
transformată în antrenor, îmi dă ultimele sfaturi înainte să urc în 
ring. 


— Nu te-apropia prea mult de clienţi că-ţi pun inâna pe cur. Vii 
la marginea scenei doar când au o 


— Eu. June. ÎI cnut pe Tartan-l bancnotă în niână. Îi laşi să-ți 
strecoare bancnota în slip şi te dai înapoi imediat. 


— Asta înţeleg oi prin bacşişuri? 


— Da! Bacşişul se depune direct la casa de bani. Spune ea 
izbucnind în râs. 


Găsesc că remarca este extrem de vulgară. 


La 2230 iau startul. Evit săi privesc pe clienţi şi mă concentrez 
asupra picioarelor. Încereând sa dansez în sunetele unei muzici 
absolut înfiorătoare. Uit de bacşişuri, ţintuită în Imului estradei 
mici cât q batista, cât mai departe cu putinţă de mese. 


„Nu-i mai rău decât să stai pe plajă (în luna august), îmi spun, 
totul e să te gândeşti la altceva”. 


Muzica se opreşte brusc pentru a marca sfârşitul sfertului de oră 
de muncă, lăsându-mă cu un picior în aer. Mă întorc în loja 
artiştilor, extrem de mândra fiindcă am reuşit să sar de pe 
trambulină. Insa trebuie, de asemenea, să recunosc în forul meu 


lăuntric că privirile plătitoare şi frustrate ale necunoscuţilor - 
care n-au voie să pună mâna -nu mă lasă indiferenta. 


Experienţa este atrăgătoare, dragul meu Harrison. 


„N-o să fiu o super-dansatoare topless, de categoria „A,, care 
aduce un teanc de bacşişuri, mi-e prea frică să mă apropii de 
dolarii fluturaţi de mâinile bărbaţilor în direcţia slipului meu.” 


Săptămâni în şir, mă duc la club ca o muncitoare la uzină, 
animată de conştiinţă profesională. In scurt timp, cele treizeci 
clc minute de dans în pielea goala se transformă într-o rutină 
fără altă dobândă decât faptul că-mi permite să-mi ofer un 
motto, vechea dorinţă falică a mutrei masculilor. Un cerc 
deosebit de vicios: o fac pe femeia ca s-o fac pe bărbatul... 


IO1) mi-am promis să merg până la capătul aventurii. Deja e ora 
nouă. 


Mergem să bem un pahar, ca să prind curaj, la barul cnezia, la 
celălalt capăt din North Bcach. 


— Nu te nelinişti. Îţi dau eu costum, îmi explică franţuzoaica. 


Exact asta mă nelinişteşte. Nu prea-mi vine să-mi pun un slip cu 
dantelă. Peste o jumătate de oră o să mă arunc în apă; când 
eram mică mă speriam singură căţărându-mă pe trambulinele 
de concurs şi, odată ajunsă pe seândură, mă obligam să sar, ca 
să fac ca băieţii. Încerc să mă conving de romantismul 
experienţei. 


Cafeaua irlandeză mă ajută. Ideea de a fi dansatoare topless 
începe să mă facă să râd. Franţuzoaica, solidară, mă însoţeşte 
până la loja unde se dezbracă artiştii. O doamnă din Italia - 
mămica lui Antonio? 


— Îmi întinde o jumătate de bikini, extrem de mică, desigur, dar 
nu de dantelă neagră, şi mă liniştesc. Nu sunt întrebată ce 
muzică prefer. 


— Intri la zece jumătate, mă anunţă cu entuziasm franţuzoaica, 
adueându-mi noutăţile. Dansezi cincisprezece minute. Pe urmă, 
revii la miezul nopţii. Şi basta. Nu-i greu, nu? 


Fetele sunt toate străine şi de culori diferite: una vine din 
Filipine, altele din America de Sud, Germania, Suedia... Studente 
care au nevoie de bani, străine ca mine care vor să rămână în 
California. F una care tricotează, cu pieptul gol. Franţuzoaica, 
transformată în antrenor, îmi dă ultimele sfaturi înainte să urc în 
ring. 


— Nu te-apropia prea mult de clienţi că-ţi pun mâna pe cur. Vii 
la marginea scenei doar când au o 


IOS 


Fiu. June. Îl caut pc Tartan bancnotă în nună. Îi laşi să-ți 
strecoare bancnota în slip şi te dai înapoi imediat. 


— Asta înţeleg ei prin bacşişuri? 


— Da! Bacşişul se depune direct la casa de bani. Spune ea 
izbucnind în râs. 


Găsesc că remarca este extrem de vulgară. 


La 2230 iau startul. Evit să-i privesc pe clienţi şi mă concentrez 
asupra picioarelor, încereând să dansez în sunetele unei muzici 
absolut înfiorătoare. Uit de bacşişuri, ţintuită în finului estradei 
mici cât o batistă, cât mai departe cu putinţă de mese. 


„Nu-i mai rău decât să stai pe plajă (în luna august), îmi spun, 
totul e să te gândeşti la altceva”. 


Muzica se opreşte brusc pentru a marca sfârşitul sfertului de oră 
de muncă, lăsându-mă cu un picior în aer. Mă întorc în loja 
artiştilor, extrem de mândră fiindcă am reuşit să sar de pe 
trambulină. Însă trebuie, de asemenea, să recunosc în forul meu 
lăuntric că privirile plătitoare şi frustrate ale necunoscuţilor - 
care n-au voie să pună mâna - nu mă lasă indiferentă. 


Experienţa este atrăgătoare, dragul meu Harrison. 


„N-o să fiu o super-dansatoare topless, de categoria „A,, care 
aduce im teanc de bacşişuri, mi-e prea frică să mă apropii de 
dolarii fluturaţi de mâinile bărbaţilor în direcţia slipului meu.” 


Săptămâni în şir, mă duc la club ca o muncitoare la uzină, 
animată de conştiinţă profesională. În scurt timp, cele treizeci de 
minute de dans în pielea goală se transformă într-o rutină fără 
altă dobândă decât faptul că-mi permite să-mi ofer un motto, 
vechea dorinţă falică a mutrei masculilor. Un cerc deosebit de 
vicios: o fac pc femeia ca s-o fac pe bărbatul... 


Annclic L. CvDe-acum încolo, peste tot pe unde trec, în fustă 
mini şi încălecând pe o solidă motocicletă BMVV neagră, bărbaţii 
cari ca muştele. Un automatism care descurajează agăţatul: 
prea uşoară ca să fie putorişcă. In afară de cazul că mitul 
Walkiriei motorizate - eu - se întâlneşte cu un alt miT. Cel al 
starului de cinema: fascinația reciprocă face „bum”. 


Pusesem ochii pe el la MEI). Chiar înainte de a-mi mărturisi 
intenţia de a-l agăța, măream presiunea gazului de fiecare dată 
când îmi parcam ostentativ motocicleta în faţa intrării în 
cafenea. Fugind de Hollywood - „prea superficial pentru nune”, 
cum singur spune - Rubin Mansfield îşi lua în fiecare dimineaţă 
micul dejun în mijlocul unei atmosfere deosebit de curtenitoare. 
Celebritatea rezistă în continuare foarte viguros în America, 
valurile de contestaţii cele mai îmbibate de radicalism răstoarnă 
toate valorile, în afară de cea a reuşitei. 


Mansfield, un tânăr veşnic bronzat, de patruzeci de ani, cu părul 
relativ lung, îşi ascunde milioanele de dolari sub nişte jcuns 
peticiţi şi nişte tricouri jegoase. Şi totuşi el e, UNICUL Mansfield, 
cel care le-a sărutat cu toată limba afară (în film) pe Jane, 
Jacqueline, Diane şi celelalte, le-a ars câte-un pumn Tehnicolor 
în mutră lui Paul Newman şi Robert Redford şi vorbeşte la 
telefon cu Normau şi Irving cu un aer plictisit... 


O asemenea promiscuitate hollywoodiană mă impresionează. 
Tânăra timidă care îl visa în camera ei roz pal pe cow-boy-ul ai 


cărui ochi albaştri se uită atât de frumos la aparatul de 
fotografiat nu-şi imagina că într-o bună zi avea să IL vadă. ŞI 
chiar mai mult. 


De-a lungul micilor dejunuri interminabile de la MED, sfârşeşti 
prin a lega cunoştinţe, trecând de la un „buna” politicos la „ce 
mai faci?” iar apoi la inevitabilul „ce mai e nou?” Găsesc că are 
un farmec nebun, prefăcut neviril: nici n-am ieşit bine din 
haremul meu ambulant „şi sunt gata pentru marea poveste de 
dragoste heteroscxuală. 


Un handicap totuşi, bărbatul râvnit e însurat. 


„F a patra soţie, nu e atât de grav”'ânii spun cu ipocrizie ca să 
mă dezbar şi de ultimele principii ale solidarităţii feminine pe 
care le simt încă târându-se prin inconştient (inconştientul meu 
este întotdeauna mai militant decât mine). \par Întruna din zile, 
plină de kaffe-â-la-creme şi de chifle, mă caţăr pe scula mea 
sclipitoare în clipa când Kobin Mansfield în persoană iese de la 
MFD. Feminismul m-a învăţat cel puţin să nu pierd timpul, ocazia 
e hună şi profit de ea: ,„ 


— Pot să te conduc undeva? Spun, în cea mai pură tradiţie a 
agăţării masculine. 


Mansfield e puţin deconcertat de ofensivă. Dar, ca un californian 
care a păţit-o de la women's lih (înmulţit cu patru neveste), se 
aşteaptă la orice. Se urcă în scaun în spatele meu. 


Prin urmare, nefericitul are dreptid la tratamentul rezervat celor 
huppv few] 


— Hai să mergem pe dealuri, lumina de deasupra golfului e 
minunată, spun pe un ton ferm. 


Pe scaunul din spate domneşte liniştea. Kobin s-a strâns lingă 
mine la primul viraj periculos. După alte câteva viraje, se lipeşte 
de spatele meu, dar nu pot să-mi dau seama dacă din dragoste 
sau de frică. 


1 Puţinii fericiţi (în ongl. În li-xt - li. Iruri.). 
IIl 


Annctte Lcâmbătată de vânt, de soare, de miresme şi de 
puterea aparatului, aplec motocicleta până la punctul limită la 
curbe, până când pistoanele - şi picioarele mele goale - ating 
asfaltul. Constat încă o dată că tot ce s-a scris şi s-a spus despre 
virtuțile de vibromasaj ale motocicletei este riguros exact. 
Pentru cel care conduce, în orice caz. 


În linE. La capătul drumului, renumita „privelişte”, pretextul 
plimbării. Aud şoptindu-mi-se la Ureche: 


— Să ne oprim aici, e foarte frumos. 


Cu părere de rău, parchez motocicleta, care arde, la marginea 
străzii, sub  eucalipţi. Mirosul deosebit al Frunzelor îmi 
accentuează delirul eolian. Nu e nevoie de droguri. Robin 
coboară clătinându-se şi se lasă în joS. Pe pământ: 


— Aaah! Fantastic... Spune întinzându-se sub copaci. 


Găsesc oarecum excesiv acest entuziasm faţă de eucalipţi, îl 
suspectez că c pur şi simplu îneântat că a scăpat teafăr după 
atâtea cotituri. 


Nu văd ce-aş putea face decât să mă întind lângă el, sub 
frunzişul protector. Intr-o clipă e pe mine, ridieându-mi fusta 
mini şi plasându-mi sărutări energice de jos în sus. 


„N-ai 11 zis că mai are suflu”. Îmi spun. Depăşită de 
evenimente, răsturnată mânu militari pe iarba verde, în plină, zi, 
într-una din zonele cele mai urbanizate din Statele Unite. Dintr-o 
clipă în alta mă aştept să apară capetele severe ale paznicilor 
din parcurile naţionale şi savurez anticipat „pe scurt”-ul din 
pagina de cancanuri de la Chronlcle: 


Actorul se deda lu gesturi obscene în compania unei cetăţene 
străine. A fost inculpat pentru atentat la pudoare. Robin 
Mansfield, în vârstă de treizeci şi opt de ani, este căsătorit şi are 


o fetiţă de şase ani. A fost văzut recent la televiziune în rolul lui 
Kcnned}.” 


Dar pe urmă nu-mi mai fac griji pentru paznici (călare) şi mă 
gândesc că cel care mă capsează e o vedetă de cinema. 


Ne rostogolim prin frunze ca doi adolescenți care fac dragoste 
pentru prima oară, fără să vorbim. Când ieşim de sub eucalipti, 
înverziţi, şifonaţi şi cu hainele umt'de, Robin ia cuvântul: 


— Te priveam cu treceai cu motocicleta, cu picioarele goale 
lipite de maşinăria aia neagră, şi mă gândeam la un singur lucru: 
să te frig! 


Măcar are meritul că e sincer: 
— Nu mi-aiu dat seama... 


— Eşti' singura! Aproape că renunţasem, credeam că nu te 
interesează. Mi se spusese că eşti lesbiană. 


Urmează litania problemelor conjugale cu o soţie „îngrozitoare”, 
căreia nu-i mai place să facă dragoste cu el, care agaţă alţi tipi, 
care-i toacă milioanele... Şi toate astea în momentul când 
ultimul lui film a dat chix. Pe scurt, criză. Îl înţeleg că merge să- 
şi înece amarul în cafelele cu frişca de la MEI), Americanii nu 
sunt caraghioşi, îmi spun, mi-a plăcut la nebunie faptul că am 
fost tăvălită prin iarbă de o celebritate aflată încă în puteri, dar 
asta nu înseamnă că am de gând să mă mărit cu el peste o 
săptămână.” Spre deosebire de surorile mele americane - 
tradiţionale şi feministe, chiar luptătoare - eu nu sunt obsedată 
de pensia alimentară. Romantică incurabilă, am fost sensibilă 
mai cu seamă la mireasma copacilor din parc... 


După ce mi-a plâns în poală, Robin prinde puteri, îmi ridică la loc 
ce mi-a rămas din fustă şi face dragoste cu mine încă o dată. 
Mai târziuv coborâm dealurile cu motocicleta, lin, fără mutre la 
viraje: mi-am încasat doza de vibrații sexuale. 


II las la colţul străzii, evitând casa mare de culoare roşie, 
domiciliul conjugal ţinut de Doamna. 


„Frumoasă casă”, îmi spun înainte de a mă reintegra în 
colectivul din Oakland Street 4445. 


A doua zi mă trezesc plină de bubiţe care supurează pe tot 
corpul. Sifilis galopant? 


Locuitorii comunei mă examinează. Kathy, întotdeauna la obiect, 
mă întreabă: 


— Ai fost recent pe dealuri? 
— Da, ieri. 

— Te-ai aşezat pc iarbă? 

— Da. 

— Cu sau fără haine? 


Întrebarea e jenantă. Dar decoraţiile sunt concentrate îndeosebi 
pe fese. Mai bine să-i spun adevărul „doctorului” Kathy: 


— Eram pe jumătate îmbrăcată (e mai uşor de spus decât „pe 
jumătate dezbrăcată”). 


— Săraca de tine, te-ai ales cu o poison ouk, râie de stejar. Din 
cauza anotimpului. Ar fi trebuit să te prevenim: n-ai voie să te 
aşezi pe iarbă pe sub copaci. In plus, dacă mă uit atent la 
bubiţe, pare-se că te-ai întins de-a binelea pe jos. 


— Şi ce mă fac? Mâncărimile sunt insuportabile, într-o oră poison 
oak mi-a nrins şi figura. Intru în panică. 


— La spital, declară Kathy. Te ducem să-ţi facă o injecție cu 
cortizon, ca să oprească înaintarea infecţiei. E singura soluţie. 


Mă suie în microbuzul comunitar şi mă duc la urgenţă. Internistul 
cu bluză verde, cu o mustață tipică pentru medicii tineri de pe 


coasta de vest, aruncă o privire grăbită peste bubiţele care se 
umflă şi rosteşte: 


— Poison oak. 


Mi se administrează o injecție cu cortizon, aşa cum prevăzuse 
Kathy. lInternistul mă informează fără menajamente că mă 
aşteaptă opt zile de pustulenţă. 


— Evitaţi vegetaţia de pădure şi de câmpie, îmi aruncă el în chip 
de concluzie. 


Avertisment inutil, am înţeles. Mă jur să nu mai pun vreodată 
piciorul pc iarba californiană. I) e-acum încolo nu mai cobor de 
pe motocicletă: trăiască oţelul industrial, deliciosul miros de ulei 
şi de benzină! Jos natura! 


Aşteptând, rămân în casă pentru a-mi ascunde faţa buhăită. 


După două zile, cineva sună la uşă. Cuprins de admiraţie, Joe 
vine să mă caute şi rosteşte, cu vocea gâtuită de emoție: 


— E Robin Mansfield! Rea să te vadă. 


Mă gândiscni mult la el din adâncurile carantinei mele râioase, 
dar. Dată fiind starea epidermică în care mă găseam, momentan 
continuarea unei aventuri romantice era exclusă. 


Descopăr un Rubin la fel de desfigurat ca mine, infestai de 
bubiţe. Pentru cineva care trăieşte în funcţie de cum arată, e un 
dezastru. 


— Mi-ain anulat şedinţa de fotografii pentru People Magazine şi 
toate întâlnirile de la Hollywood, mă anunţă el cu o voce sinistră. 
Medicul meu - cel mai bun din Sau Francisco - nu reuşea să 
descopere cauza erupţiilor astea de pe piele. Am încercat mai 
multe tratamente. 


F atât de afectat încât nici nu observă similitudinea condiţiilor 
noastre medicale. 


— Până la urmă, e poison oak! Declară pe un ton tragic. 


— Ştiu, răspund eu. Începând să apreciez comicul întâlnirii 
noastre bucolice de sub eucalipţi. 


FI nu râde deloc. Il invit în camera unde locuiesc împreună cu 
Kathy şi Joc, care - discreţi din fire - dispar imediat. Rubin, 
seducător în cămaşa lui havvaiană în ciuda bubiţelor, se 
păbuşeşte în braţele mele la fel de buboase. 


— Catherine, trebuie să-ţi v orbesc. 


Aoleu, uite şi „trebuie să-ţi vorbesc-ul care anticipează 
catastrofele! 


— Da? 
— Divorţez! 
— Ce? Ne cunoaşteam doar de două zile. 


— Habar n-ai ce s-a întâmplat cu nevastâ-mca. A fost cumplit, a 
distrus tot mobilierul din salon şi pe urmă mi-a atacat colecţia de 
discuri. Am şi văzut clipa când o să-mi ardă albumul cu 
fotografii, dar n-a îndrăznit. 


— Ce a făcut-o să se înfurie? Nu ne-a văzut nimeni în parc, cel 
puţin aşa sper. 


— De la poison oak. 
— Au scârbit-o bubele. Nu se tace. 


— Nu, nu bubele în general... Bubele de pe sex. Amănuntul fatal. 
Dovada că-şi scosese sexul în aer liber şi-l frecase de un teren 
infestat de poison oak. Greu de explicat. 


— Nebună de mânie, a strigat la mine: E prea de tot! Divorţez! 
Nu se aştepta să răspund: în regulă, foarte bine, divorţăm. Asta 
e. 


— Când a avut loc această scenă finală? 
— Acum o oră. 

— A, bine, se poate aranja, spun uşurată. 
— Nu. 

— O să se potolească. O să vă împăcaţi. 
— Nu. 

— De ce nu? 


— Fiindcă nu vreau. Asta e, divorţez. Am luat legătura cu 
avocatul. 


Avocatul! Încep să mă simt foarte rău. Casa roşie, copilul, 
transele actorului cvadrigenar care trebuie să renunţe la rolurile 
de june prim... Toate astea pe umerii mei. Această poison oak e 
holera în carne şi oase! 


— Îi las casa şi copilul, continuă Robin. 


Am şi scăpat de-o grijă, nu trebuie să mă ocup de casa roşie. 
Sunt norocoasă că n-am nici măcar o cameră în comun, vedeta 
nu se poate muta la colocatarii mei ceva mai speciali. 


Robin îmi ia mâna: 
— Agentul meu încearcă să ne găsească o casă de închiriat sau 
de cumpărat... Intre timp. O să stau la hotel. 


Annctte Lcw-WULmI 


Chestiunea e serioasă. Dar oare dacă n-aş fi achiziţionat 
motocicleta aceea splendidă, s-ar mai fi uitat la mine? Prea 
târziu ca să-mi pun asemenea întrebări. Oare o să termin ca 
soţie de actor, instalată pe marginea unei piscine (cel puţin) într- 
o superbă reşedinţă californiană, liniştindu-mi soţul stresat şi 


cheltuind hanii sosiți din redevenţe? Sunt departe de visul de 
emancipare al pasagerelor de pe acel Maytlower feminin. 


lau hotărârea să nu mă grăbesc cu căsătoria - pe care Rohin 
încă nu mi-a propus-o - şi să trăiesc de la o zi la alta această 
poveste de dragoste prinsă în capcana lui poison oak. Dar 
situaţia mea domestică în cadrul comunei începe să atârne greu: 
pretind o cameră sau plec. Nu mai suport să-mi împart „spaţiul 
vital” cu perechea, de când Joe - mormonul-şef-revoluţionar - s- 
a decis să devină eântăreţ rock. 


Nu ştiu ce l-a împins să facă aşa ceva, la câteva săptămâni după 
atacarea furgonului poştal. Probabil că dezamăgirea. Într-una din 
zile se întoarce acasă fără dinţi. Pentru el, cariera de muzician 
începe la dentist. 


Nici aşa nu era frumos, slab şi cu părul gras, dar acum absenţa 
dinţilor îl face de-a dreptul monstruos. 


— Nu pot să devin stea a muzicii pop fără să-mi schimb dinţii, 
îmi explică serios, cu aceeaşi convingere întâlnită şi în analizele 
teoretice despre Amerikka, liubilonul timpurilor moderne. E 
legea pieţii muzicii din Statele Unite. 


N-ar fi fost nimic grav dacă vizita la dentist n-ar fi fost urmată de 
cumpărarea unei ghitare electrice conectată la patru difuzoare 
uriaşe - exact în 


IIS 


„spaţiul meu vital”. Fără dinţi, Joe torturează corzile electrice 
ale ghitarei şi-şi sparge plămânii la un Microfon conectat şi el la 
cele patru difuzoare. Cel mai mult reuşesc să dorm la hotelul lui 
Kobin Mansfield. 


În afara dinţilor falşi, Joe investeşte, de asemenea. În 
achiziţionarea unui material electronic sofisticat şi din nefericire 
din ce în ce mai puternic. KathY. Ca o soţie pozitivă, îşi sprijină 
soţul şi tovarăşul de luptă şi trece la baterie. Nimic nu pare s-o 
mire, trăind lângă mormoni a văzut tot felul de zbuciumaţi: când 


eu împietresc dând cu ochii de Joe care vine de la frizer cu părul 
gras vopsit blond platinat, Kathy are o explicaţie la fel de solidă 
ca atunci când îmi anunţa apropiata insurecție a Poporului 
oprimat de America Albă, Rasistă şi Imperialistă (poporul şi-a 
schimbat numele, acum se cheamă public). 


— Catherine, în ţara asta stelele rockului trebuie să-şi adapteze 
înfăţişarea gusturilor Publicului. 


Observ că acum Joe-cel-Cocoş îşi machiază ochii. Ansamblul 
părului blond platinat şi al genelor false deasupra unei guri 
ştirbe aparţinând unei gloabe cu un fizic ingrat mă face să mă 
gândesc la un Frankenstein dintr-un film serie li. 


Comuna, lovită de amnezie galopantă şi colectivă, îşi uită fostele 
obiective militante şi îşi mobilizează toate forţele pentru 
succesul viitorului ei cântăreţ. 


Americanii, cel puţin, nu se agaţă timp de secole de o idee 
leşinată. Consumă şi aruncă. Inteligența li s-a adaptat 
înmiiturilor (şi nu invers). 


Pentru mine mişcarea este chiar prea rapidă, nu reuşesc să le 
urmez virajele de o sută optzeci de grade 


Annctte Lé- H ilhini 


(cu toate acestea, jumătăţile de întoarcere sunt interzise în şi A). 
Casa victoriană răsună de acorduri slâşietoare de ghitară-rock 
punctate de ritmul vibrant al bateriei. Allen şi-a cumpărat o 
ghitară bas pentru a-şi acompania idolul, Nancy la rândul ei a 
trecut la pian. Eu, din politeţe, joc rolul admiratorului fanatic, 
neîndrăznind să-mi comunic îndoielile în privinţa viitorului 
muzical al lui Joc. 


Marea casă de lemn a revoluţionarilor - sau ex-revoluţionarilor, 
lucrurile nu se tărăgănează - a devenit punctul de atracţie 
sonoră din cartierul locuit de albi şi negri. La început, comuna se 


instalase mândră în această periferie, unde segregaţia nu 
pătrunsese, pentru combaterea rasismului etc. O mutare 
simbolică nu foarte supărătoare: n-am avut ocazia să st ring 
mâna nici unui vecin mai închis la piele, fraţii negri nu s-au 
repezit să-şi salute salvatorii. 


Prima lor vizită efectivă avea să lase urine adinei. Şi un mare 
gol. 


Într-o noapte, epuizată moral de orele în care mi-am câştigat din 
greu punea ca dansatoare cu sinii prea mici pentru a face avere, 
obosită, fără curajul de a merge la viitorul divorţat care se 
plictiseşte în camera lui de hotel, îmi parchez motocicleta în faţa 
pridvorului şi am o impresie ciudată. În primul rând, uşa e 
deschisă, contrar regulilor. De securitate revoluţionară. Şi mai cu 
seamă mă şochează liniştea. După nopţi întregi de rock-and-roll 
amator la ghitare electrice noi, nu-mi mai parvine nici un sunet 
din camera de zi sau din celelalte. 


„Dumnezeule, să se fi instalat iarăşi liniştea între aceşti pereţi?” 
mă întreb bucuroasă în timp ce urc scările. 


Fiu. June. Îl cnut pc Tur/un 


La primul etaj, mă ciocnesc de ţeava unei puşti îndreptată spre 
mine şi, înfricoşată, o iau la goană pc scări în jos cu toată viteza. 
Nu văd nimic, dar îl aud pe Allen strigând: 


— Nu te speria, noi suntem! Poţi să urci! 
— Aţi căzut în cap? Puteaţi să trageţi în mine din greşeală. 


— Da de unde, te-ain văzut intrând. Nu-ţi face griji. Vino, nu 
rămânc acolo, e periculos. 


I re din nou încet şi-i descopăr pe Allen şi pe Joe dispuşi în 
ambuscadă pe palier. Joc, cu coama lui blondă şi cu unghiile 
vopsite roşu aprins, n-ar speria nici o grădiniţă de copii, care au 
văzut chestii mai urâte la televizor. 


— Puştile sunt încărcate? 


— Sigur! Răspund cei doi gucrilleros de pe scară, îmi aduc 
aminte de şedinţele de antrenament de pe dealuri şi-i iau în 
serios. 


— Mă rog, ce se petrece în casa asta? Pare-se că nu suntem 
înconjurați nici de armată, nici de poliţie. Vine cineva să ne 
aresteze? 


— Nu, nu e vorba de asta. S-a întâmplat ceva foarte grav. | s-au 
furat materialele lui Joe, ghitarele electrice şi amplificatorul, îmi- 
explică Allen cu o voce super-dinamieă. 


— Dacă s-a furat tot, nu mai ai nevoie de puşti, e prep târziu. 


Remarca mea nu-i amuză. lau aerul plictisit al oamenilor care 
trebuie să se adreseze unei debile mintal. 


— Nu s-a furat TOT, enunţă Joe pe un ton funebru. Mai rămân 
difuzoarele. 


— Şi? Chiar credeţi că hoţii o să se întoarcă la ora asta pentru 
difuzoare? Şi dacă se întorc, trageţi în ei? 


— Evident! Declară Joc lară ezitare. Dacă vedem scăfârlia 
vreunuia dintre aceşti Blacks1, tragem! 


— Hoţii sunt negri? 
— Da, e banda dirt capătul străzii, i-am reperat. 


— Adolescenţii care se ameţesc dintr-o bere? Au paişpe ani. Joe, 
doar n-o să tragi în nişte puştani! 


joe nu răspunde, strângându-şi puşca, având o privire 
întunecată - din cauza machiajului - şi ochiul fixat asupra uşii de 
la intrare. 

Acum chiar că-mi sare ţandăra. 


— V-aţi ţicnit de-a binelca. Lichidaţi nişte ţuici pentru una sau 
două ghitare electrice? Bravo... Trebuie să curgă sânge... Dintr-o 


singură lovitură puteţi să suprimaţi rasismul suprimându-i pe 
negri! Daţi-i drumul, trageţi la grămadă. Ochiţi-i pe copii. 


Mă gândesc că americanii ăştia n-ar fi trebuit să înghită atâtea 
westernuri eu biberonul: îşi apără ghitarele electrice la fel ca 
nişte covv-boy care se bat pentru o cireada. 


Cei doi miljtanţi antirasişti im renunţă la gardă, discursul meu 
ultragiat i-a lăsat indiferenți. Norocul face ca tinerii vecini negri 
să aibă bunul-simţ şi să nu se întoarcă să ia difuzoarele. Nu în 
seara asta. Mai aşteaptă puţin. 


Joe e zdrobit de cele întâmplate. Il surprind plângând cu 
sughiţuri la el în cameră. Îşi cumpără altă ghitară electrică, nu 
atât de frumoasă şi scumpă, dar, supliciu zilnic, nu poate evita 
să „se întâlncască pe 


1 Negri (în cngl. În k'XI - N. Trad.). 


Stradă cu tinerii negri care îl sfidează. Ceilalţi. Locuitori ai 
comunei sunt şi ei cu moralul la pământ. TCu atât mai mult cu 
cât, dat fund că toată lumea s-a; culcat cu toată lumea, 
plictiseala pune stăpânirea pe casă. 


Singura persoană exotică, eu, a obosit să mănânce iorez 
nedecorticit şase zile din şapte şi are de ghid să-şi asume riscul 
de a se instala la actorul ci în absenţa soţiei legitime. Chiar dacă 
fiecare se gândeşte în secret să dezerteze din paradisul 
comunitar, nimeni n-o spune cu voce tare. Ca de obicei, o să fiu 
nota falsă care o să provoace degringolada întregii corale. 


La una din vestitele întruniri săptămânale, unde sunt agresată 
ciC regularitate, mă hotărăsc să arunc momeala cu prima 
ocazie. | 


— Catherinc nu-mi vorbeşte de-o săptămână, începe Allen. () iau 
ca pe ceva foarte personal... 


— Nu-mi dă bună ziua, adaugă Nancy, o grăsană dc-a dreptul 
simpatică. De altfel, nici n-o mai vedem. 


— E-adevărat, nu vine niciodată la cină, observă Kathy, la fel de 
metodică. Cu toate acestea, ţinem cont de ea în planificările 
săptămânale. 


Pe Joe, din ce în ce mai machiat - acum îndrăzneşte să-şi dea şi 
cu ruj pe buze - nu-l interesează dezbaterea. Işi contemplă 
unghiile murdare, care urâţesc imaginea vedetei (viitoare). 


Las să treacă rândul de acuzaţii. Atacurile sociale şi culinare 
ascund o vulgară frustrare sexuală, o ştiu: mi se reproşează mai 
ales că am făcut pe snoaba cu bărbaţii şi femeile care-mi 
înscriseseră numele pe tabla nopţilor şi că am preferat un 
outsider... 


— Nu văd de ce m-aş sili (într-o epocă în care trebuie „să te 
schimbi pe tine însuţi” această afirmare a rekii-voinţc e o 
veritabilă provocare), spun eu, răspuns care nesocoteşte ambele 
tabere. Dacă trebuie să spun cu grijă „bună” în flecare 
dimineaţă, tuturor celor doisprezece locatari ai casei, asta îmi ia 
toată ziua. Cât priveşte cinele, îmi pare rău, dar nu mai pot să 
bag în mine ciuperci cu orez nedecorticat la ora şase după- 
masa. 


Încereând să mă lacă să intru în pământ de ruşine, Kathy izbeşte 
atunci cu acel cuvânt-baros al anilor 70. 


— Nu ÎMPĂRŢI nimic cu noi, îmi spunea ea, ca şi cum ar Ii vorba 
de cea mai mare mârşăvie. 


| - Aşa e, răspund spre marea lor surpriză. N-am chef să-mi pierd 
vremea întreţinând conversații inutile şi discutâlid orc în şir ca 
să aflu dacă Allen a fost mitocan cu Kathy sau Kathy îi e ostilă lui 
Allen, nu vreau să mă întreb neliniştită dacă i-am spus bună ziua 
lui Joe ieri dimineaţă. M-am săturat să tot mor de frică la ideea 
că aş putea să uit să spăl vasele. Sinceră să fiu, ţin mult la voi, 
luaţi fiecare în parte, dar am oroare de existenţa colectivă. Voi 
nu? Sunt privită cu milă. 


„Reacţionară a fost, reacționară a rămas”, gândesc ei, întristaţi 
şi decepţionaţi. 


Mă hotărăsc să pun punctul pe i”. 


— Priviţi adevărul în faţă: aici nimeni nu mai iubeşte pe nimeni, 
nu mai există nici pasiune, nici afecţiune. Singurul lucru care 
merge în continuare bine între voi e sentimentul de vinovăţie. 


Aşezaţi turceşte în camera de zi, locatarii din Oakland Street 
4445 acuză şocul. Ei ştiu că am dreptate, dar le distrug visul 
familial. O să descopere că sunt singuri, iar asta provoacă frică 
şi îndeamnă la concesii. 


Văzându-lc confuzia, sunt tentata să revin şi să propun o nouă 
formă de convieţuire care să salve/e mobilierul. Dar sunt luată la 
viteză: Joe se ridică şi plasează lovitura de graţie. 


— Ascultaţi aici, e adevărat că nu ne mai vorbim. Casa m-a 
sprijinit când mi s-a furat materialul, iar acest lucru A. Fost 
foarte important pentru mine, dar acum fiecare pleacă în altă 
direcţie. Trebuie s-o recunoaştem. Şi trebuie să vă mai spun 
ceva ce încerc să vă comunic de câteva zile. 


Joe e vizibil răscolit. Refuză până şi ţigara de haşiş care i se 
întinde; situaţia e gravă. Mă întreb ce o să ne anunţe. Arunc o 
privire spre Kathy, dar chipul e| impasibil de girhscoutI, gata 
oricând de o faptă bună, nu-mi dă nici o informaţie. 


— Uitaţi ce e, Kathy şi cu mine, după multe discuţii, am hotărî! 
să ne despărţim, declară Joe pe un ton solemn. 


Singura pereche stabilă din această casă! Bineînţeles că-mi 
putusem da seama că viaţa lor conjugală nu se sprijinea pe o 
sexualitate frenetică, dar asta nu e ceva ieşit din comun la 
oamenii căsătoriţi. In orice caz, nimeni nu-i auzea certându-se, 
ceea ce e un semn de normalitate în sine. Exista o altă 
problemă. 


— Nu ştiu dacă o să mă înţelegeţi, continuă Joe, cu lacrimi în 
ochi. Cât despre Kathy, ea mă susţine în căutarea propriei 
identități... Aăă... Ei bine, o să-mi fac o operaţie. 


1 Cercetată (în engL. În text - N. Trad.). 


Mă gândesc la nas - dar asta-i partea lui cea mai bună. O 
ridicare la douăzeci şi doi de ani, puţin probabil. Dinţii au fost 
schimbaţi, nu văd ce şi-ar putea opera, doar n-o să se-apuce să- 
şi scurteze picioarele. 


N-am nimerit-o. Într-o tăcere consternată, Joe ne dă în stârşit 
vestea aşteptată. 


— Vreau să devin femeie. 


Kathy nu s-a clintit, stând turceşte, liniştită, întocmai ca la un foc 
de tabără. 


„Săracul puştan, îmi spun gândindu-mă la micuțul Tom crescut 
la mormoni, greutăţile de-abia acum încep: cum să digere 
întoarcerea la Salt Lake City a unui tată cu sâni din siliciu şi cu o 
rochie de vampă mulată pe corp?” 


Agentul lui Robin a găsit o casă pentru starul în derivă. 


Râia de stejar îl costă foarte mult pe Robin Mansfield, toţi biştarii 
pe care îi are: legitima are de gând să-i ciupească jumătate din 
tot ce-a câştigat în anii de dulce viaţă conjugală. Mărinimoasă 
din fire, e gată să negocieze un compromis în schimbul a 
minimum douăzeci de miare pe lună. 


Războiul e declarat, fiecare îşi alege tabăra. De o parte Robin, 
ticălosul care practică discriminarea sexuală, susţinut de indivizi 
de teapa lui - divorţaţi celebri şi traumatizaţi de la Hollywood (şi 
sunt mulţi). De cealaltă Barbara, soţia abandonată, devenită 
eroina, femeilor care luptă (pentru lovele) în. California. 


Eu. June. ÎI cnut pc Tar/ah 


În ce mă priveşte, sunt renegata vândută duşmanului. Mai întâi, 
sunt ticăloasa care i l-a furat pe soţ nefericitei -„pentru buni!” 
strigă în gura mare legitima care nu înţelege romantismul 
frunzişului de sub eucalipţi. 


Acum lumea începe să-şi aducă aminte că în cadrul mişcării 
femeilor eram deja suspectă pentru poziţia mea împotriva 
pensiei alimentare. De altfel, fusesem la un pas de linşaj la o 
întrunire womcn's lib după ce criticasem public bătălia pentru 
escrocarea lunară a soţului. 


— De ce trebuie ca un tip să plătească ad acternam fiindcă s-a 
culcat cu o pipiţă? lIntrebasem cu un aer inocent. Asta e 
independenţa femeilor? 


— Huo! Franţuzoaica - venind dintr-o ţară latină, nu e de mirare 
- n-a priceput boabă din eliberarea femeilor. 


— Bărbatul care-a exploatat o femeie ani în şir nu poate s-o 
abandoneze pe degeaba. Trebuie să împartă fructul căsătoriei 
cu ea, mi se explică doct. Womcn's lib se bate pentru pensii 
alimentare crescute. 


— Splendid! Spun eu. Mai ales pentru femeile eliberate care au 
fost atât de inteligente să se mărite cu indivizi bogaţi: au mult 
de împărţit... Dar cele care au făcut greşeala să ia nişte tipi fără 
parale? Nimic de-mpărţit, deci nu pensie alimentară, deci nu 
emancipare... W'omen's lib se bate pentru eliberarea dură a 
nevestelor de milionari... 


Argumentul face fâs. Fxtorcarea de bani continuă. Masculii 
californieni devin de o prudenţă extremă înainte de a se lăsa 
târiţi în faţa unui pastor sau chiar de a se muta în acelaşi 
apartament cu o femeie pe care o iubesc: ei ştiu că asta poate 
să-i coste toate economiile, jumătate de apartament şi datorii pe 
zece ani. Aşa începe să te ştirbească dragostea heterosexuală. 


Din păcate, eu am dat peste excepţia de la regulă. 


Robin, strangulat de. Fosta, lui, lasă tot ce-i rămâne pe la 
avocaţi şi acceptă să joace într-un „film de aventuri”, unde 
vocea lui atât de specială, atât de sexy, va fi acoperită de 
zgomotul înregistrat al rafalelor de mitralieră pe pereţii 
supermagazinului pe care banda lui îl ia cu asalt. Cu toate 
acestea, se gândeşte la un singur lucru: să se reînroleze. 


— Imediat după ce divorţez o să ne putem căsători, îmi spune el 
drăgăstos. 


Nu-i frumos să distrugi un viitor divorţat ruinat. Rămân fidelă 
atitudinilor vagi. Aşteptând, îmi asum din plin rolul de trădătoare 
a cauzei femeilor şi de admiratoare fanatică a unui star: mai 
bine să profit. O să cunosc viaţa exaltată a bogaţilor celebri (şi 
frumoşi). 


Mă mut în noua casă a lui Kobin, deasupra golfului Sau Francisco 
(fără piscină, ar fi trebuit să n-am încredere). Cu dansat ui 
topless s-a isprăvit, logodnica unui personaj atât de cunoscut nu 
mai poate să se dezbrace pentru câţiva dolari. 


— O să poţi să v ii cu mine la turnarea filmului, spune Kobin. 
— Fa Snowv Flakes? Şi ce-o să fac toată ziua? 


— Păi... () să m-aştepţi la hotel. Sau o să vii pe platou. Ca toate 
soțiile de actori. 


Mă apucă tremuratul. Opt săptămâni într-un motel în Snowv 
Flakes, Arizona. În plin deşert. Desigur că o să am timp să mă 
dedic unei cercetări a arhivelor municipale, ca să înţeleg cum se 
face că, într-o bună zi, locuitorii de nici au luat hotărârea să 
numească un orăşel de provincie lară copaci şi cu patruzeci de 
grade la timbra... Fulgid nea. 


Foarte îndrăgostită, îl urinez pe erou la Snow Fiali.es ca să-l 
sprijin. Atunci  admiratoarea  fanatică descoperă fericirea 
starurilor care dorin într-un motel populat de lihărci, halesc chile 
con carne la conservă, transpiră în rulote sub soarele torid, îi 
urăsc pe ceilalţi actori şi se aleg cu insulte din partea regizorului. 


Pe platou, nu ştiu niciodată unde să stau. Thchna, cealaltă soţie 
a celuilalt star, însărcinată în ultima fază, tricotează, cu hurta 
înainte, aşezată într-un fotoliu din primul rând. Producătorii, 
conştienţi de statutul meu, nii-au atribuit un fotoliu identic, 
alături de damigeana. Nu mă văd în clanul marilor burdihane, 
fug din fotoliul inormoloacelor umflate şi mă refugiez în rulota 


homosexualilor de la machiaj sau coafură, unde ai întotdeauna 
ce să dai pe gât ca să rezişti până seara. Se povestesc aventuri 
poponăreşti şi se vorbeşte de rău despre toată lumea. 


— De ce nu stai cu ihclma? Insistă Kobin („Credeam că am găsit 
şi eu una simplă, uşurică şi NORMALA şi când colo am dat-o în 
bară şi mai rău”, probabil că-şi spune în forul său lăuntric)... O 
să te simţi mai puţin singură. 


— Ca să vorbim de plozi şi scutece? Fie-ţi milă! 


— Nu m-ar deranja să vorbesc de plozi, spune tatăl frustrat, ador 
plozii. 


— Fu nu. 


— Om vedea..., spune Kobin (subînțelegându-se: „O să ajungi şi 
tu ca toate celelalte până la urmă”). 


Micile L. Cw -VI ill. Tni lini înving deprimarea împrumutând 
motociclela celui dc-al treilea asistent - o Harlcv superbă - şi o 
tulesc prin deşert gonind cu două sute pe oră. 


Metodă eficace de avort garantat” îmi spun rânjind eu răutate. 


Pierdută în extazul drumurilor de-a lungul lacurilor deşertite în 
culori de scutece - bleu şi roz - nu observ că o maşină merge în 
urma mea de câţiva kilometri, clipind din toate girof'arurile de 
pe capotă. Trebuie să fii plecat cu sorcova ca să nu remarci 
singurul vehicul de pe acest drum pustiu. În cele din urină, 
maşina reuşeşte să mă dubleze şi mă blochează într-o coadă de 
peşte care aproape că mă trimite la spitalul din Phochiix, 
Arizona. 


— N-aţi văzut semnalele pe care vi le facem de zece minute? Mă 
întreabă şeriful arţăgos în timp ce colegul iui aruncă o privire 
dezaprobatoare spre sortul meu minuscul. 


— Nu, nu le-am văzut. Îmi pare rău. 


— Ştiţi că dacă o maşină a poliţiei vă face semn trebuie să opriţi 
imediat? 


— Aăă, nu, nu ştiam... 

— Nu sunteţi dc-aici? Întreabă subtil şeriful. 
— Nu. Vin de la Paris, din Franţa. 

— Da? Şi motocicleta a cui e? 


— Ruinăm un film la Snovv Flakes, motocicleta îi aparţine celui 
de-al treilea asistent, dar nu-i mai ţin minte numclc-adcv arat, i 
se spune Cbouebou. 


În Arizona nu se glumeşte cu excesele de viteză şi cu refuzul de 
a te supune ordinelor forţei publice. Mă arestează. 


Celula e răcoroasă, mi se aduce cafea şi mi se acordă 
permisiunea să dau un telefon. Mă întreb dacă 


IM) nu cumva trebuie să rănim la închisoare până la proces 
(peste cincisprezece zile), este o experienţă care riscă să fie mai 
interesantă decât să laci pe admiratoarea fanatică a platoului de 
filmare. Aici o să întâlnesc cu siguranţă adevărate personaje de 
film, nu actori deghizați în vagabonzi. Nu-i telefonez lui Kobin. 


Aşa că mă plictisesc vreo câteva ore, singură în celulă. | ară 
ziare, fără cărţi şi fără televizor, încep să consider experienţa 
enervantă. Cafeaua c de nehăut. 

Uşa se deschide şi şeriful mă anunţă triumfător: 


— Puteţi ieşi. Soţul dumneavoastră a plătit cauţiunea de două 
sute de dolari. 


— Asta-i tot? 


Cariera mea de delincventă e absolut penibilă. 


În sala secţiei de poliţie, „soţul” mă aşteaptă, livid sub fondul de 
ten auriu (pentru a se ascunde ridurile junclui-prim cvadrigeiiar 
sau aproape): 


— De ce mi ne-ai chemat? Urlă Kobin. Am simţit că mor de 
îngrijorare. Ani crezut c-o să te găsească îngropată sub 
motocicletă la marginea drumului. L-am sunat pe liill la Los 
Angeles şi el i-a telefonat primarului din IMioenix. Primarul l-a 
mobilizat imediat pe procuror, care i-a strâns pe responsabilii de 
la poliţie şi în cele din urmă am aliat că eşti aici. 


Tipic! Când are o problemă, Kobin îi telefonează lui Bill, agentul 
lui, la mii de kilometri distanţă, iar Bill crede că lucrul cel mai 
simplu e să-l cheme pe primarul capitalei statului. Era suficient 
să bage zece cenți într-un telefon şi să întrebe la comisariatul 
local dacă nu mau văzut. Dar un star n-are zece cenți bani 
gheaţă. 


Amictic - U/.im/ 


— Hai repede, ani plecai de pc platou în mijlocul unei scene, e 
nenorocite, tehnicienii sunt furioşi, producătorul (ace gură din 
cauza orelor supliinentare. lar celui de-al treilea asistent i-a fost 
foarte frică pentru motocicletă. 


Cunoscându-i pc americani, mă îndoiesc că toţi aveau aceeaşi 
idee în cap: „cine plăteşte?” (pentru întârzierea filmărilor, pentru 
motocicleta distrusă, pentru cauţiune etc). 


Întoarcerea mea e primită cu răceală, dacă se poate spune aşa 
c; a la patruzeci şi cinci de grade la umbra rulotelor. Citesc în 
priviri că şi farmecul exotic al „micuţei franţuzoaice” are limitele 
lui. K momentul să-i propun lui Kobin reintegrarea în ciilizatie. 


— Ar fi mai bine să mă întorc la Sau francisco, îi spun, o să şi tu 
în wcck-end-uri. 


— Mă laşi de izbelişte? Când nici măcar n-am turnat scenele cele 
mai grele? 


— Tu eşti profesionistul. Fu nu pot să te ajut pe platou. In plus, 
n-ar (1 indicat un punct de vedere psihologic, în cc-l priveşte pe 
regizor. 


Amenințarea unui necaz suplimentar cu regizorul îl potoleşte pe 
Kobin. li telefonează agentului, la Los Angelcs, ca să-mi rezerve 
un loc la avion, gândindu-sc că n-aş reuşi fără indispensabilul 
mu. 


Cu nasul lipit de gemuleţ, simt o uşurare imensă dând cu ochii 
de Hav Bridge care străbate golful Sau francisco de-a latul. 
Piramidele Z. Gârie-uorilor sunt de un modernism liniştitor. 


„„ Şi mai cu seamă, să rămânem în oraşe!, îmi spun. Sigură că n- 
o să mai pun vreodată piciorul în „fulgii de Nea” din deşertul 
Arizonei. 

Tiu. JunE. Il cum/.' Tur/un 


După două zile, sun lu camera 002 a motelului din Snow liakes, 
pe la mie/ul nopţii. Am luat cina într-un restaurant france/şi in- 
am reinstalat în barurile italiene clin Sau Francisco. 


Centrala îmi dă camera 002. 


— Vreţi să vorbiţi cu Kobin? Din partea cui? Răspunde o voce 
feminină agresivă din cameră. 


— Cabterine, spun stupefiată. Kobin, adormit, ia receptorul. 


| - Hună, dragoste, Nu-ncepc să strigi. ASIA n-are nici o 
importanţă. Te iubesc. 


— ASTA” cine e de fapt? 

— O fată care lucrează la filmări. Ştii că nu suport să dorm 
singur într-o cameră de hotel. Imi lipseşti teribil, vino înapoi, 
dragoste; mea. 


Probabil că „ASIA” stă supărată în pat, ascultând declaraţiile ele 
dragoste destinate alteia. N-o aud manifestându-şi nerăbdarea, 


e remarcabil de discretă. Arhi-mulţumită că sc frige cu un star, 
îmi spun. 


Nu reuşesc să fiu geloasă, ştiu că are nevoie să i se ţipă de cald 
chiar şi în deşert: e un fragil. Ştiu de asemenea că ar vrea să fiu 
cu el. Vinovată că l-am părăsit la „fulgi de Nea”, îi dau voie 
implicit să-şi facă rost de o buiotă. 


— Kobin. Poţi să-mi faci o plăcere? 
— Tot ce vrei draga mea. 


— Data viitoare, oricare ar fi situaţia locală de la tine clin 
cameră, răspunde tu la telefon. 


— O. K. Îţi promit. 


Când Kobin îşi termină filmul, ihi-am reluat deja obiceiurile de 
celibatar, ieşind în fiecare seară, participând la dineuri care 
urmează unor întruniri 


Ahncitc L. C-U ilinnl politice, pctrecându-mi nopţile în discuţii cu 
diverşi intelectuali californicm. 


Cât despre Bărbat, acesta aterizează acasă, obosit de motel şi 
de filmări, visând să-şi pună papucii. Are chef să se închidă cu 
logodnica în noul lor cămin, să facă dragoste şi să se posteze în 
faţa televizorului bând bere. 


Mă aşteptam să plonjăm într-o spirală fabuloasă de întâlniri cu 
alte celebrităţi, în cele patru colţuri ale lumii, sărind diiilr-iiu 
avion în altul; când colo, Robin nu mai vrea să mergem nici 
măcar la MKD pentru ritualul sacrosanct al băutului de kulTc-â- 
la-crenw. 


— Catberine, durlin”. Dacă mă iubeşti, fă-mi nişte ouă cu costiţă, 
îmi cere el dimineaţa la sculare. 


— Cu COSTIŢĂ? 


Nil ştiu să gătesc ouă cu costiţă şi mai cu seamă n-am de ghid 
să-ncerc: mirosul de grăsime de porc, abia dată jos din pat, îmi 
provoacă greață. 


Constatând uriaşa prăpastie culturală care ne desparte, Robin îşi 
găteşte singur ouăle cu costiţă şi le savurează citind cancanurile 
din Sun Francisco Chronicle: 


— Minin... Ai văzut, lui Redford nu-i merge prea grozav în clipa 
asta. li scade cota, citeşte el cu satisfacţie. 


După ce-şi termină micul ţi'„lun, petrece ore întregi cu avocaţii, 
elaborând strat gu ca să nu piardă războiul împotriva nevesti-sii. 
Mă duc să făc o plimbare cu motocicleta. 


„Poate c-ar 11 fost mai bine să-l las abominabilei lui soţii, îmi 
spun; îi toca piţulele, dar cel puţin nu dădea înapoi în faţa ouălor 
cu costiţă.” 


IM 


Pe măsură ce trec săptămânile. Americanul obişnuit iese la 
iveală de sub poleiala starului. Mă tem că e la fel de de/amăgit 
ca mine (a greşit naționalitatea, ar li trebuit să aleagă o 
japoneză). 


Kobin trebuie să turneze un film în Oregon, regiune unde plouă 
opt luni din douăsprezece... Nu-i propun să-l însoțesc. O să profit 
ca să merg în Franţa şi să văd dacă oamenii s-au schimbat de la 
plecarea mea. 


Kobin mă conduce la aeroportul din San Francisco. Suntem 
foarte trişti, neîndrăznind să mărturisim ceea ce ştim ainândoi: 
povestea noastră de dragoste nu mai are nici un viitor. 


În holul aeroportului, oamenii îl recunosc şi se opresc ca să-l 
vadă pe Kobin Mansfield strângând în braţe, cu lacrimi în ochi, o 
tânăra cu părul roşcat care ia avionul de Paris. 


Pe pajiştea deteriorată de la Kennedy Airport, ani o strângere de 
inimă gândindu-mă la Kobin şi la pasiunile californicne. Nostalgia 
mă sufocă. Cu toate acestea, California nu mai există. 


Zece ani mai târziu, m-ani întors la Oakland Street 4445: casa 
albă fusese zugrăvită într-un verde strălucitor de o familie de 
negri, funcţionari la bancă, iar aceştia construiseră un cuptor de 
cărămidă în grădină, în locul uriaşei noastre plantaţii de 
marijuana. 


Mi s-a spus că - „asuniându-şi fiinţa de lesbiană” - Kathy trăieşte 
cu o femeie în munţi, la frontiera canadiană, şi taie lemne. Intre 
mania-ţapină şi, Julie”, tatăl lui, stea ratată a muzicii pop, 
micuțul Tom preferase să rămână la mormoni. 

L.N 

Annciic L. Cml 


lar actorul meu sexy? În timpul acestei călătorii de reviziiare a 
Americiu l-am zărit pe Tclcgraph Avcnuc, îngrăşat şi marcat de 
alcool. Aflasem de a cineca lui căsătorie - lot nu se săturase!... 


— Cu o femeie adevărată, care ştia cu siguranță să gătească 
ouă cu costiță şi restul. 


Privirile ni s-au întâlnit. El mergea în susul străzii, cu coboram pe 
celălalt trotuar, am ezitat, apoi am mers mai departe, ca şi cum 
nu ne-am ti văzut. 


Dar mai ales ţin minte că împinsesem uşa de la MKD, după toţi 
aceşti ani, şi că aceleaşi capete, îmbătrânitc în faţa unei kuiK'-;)- 
|; i-crvnw. Se întorseseră spre mine: 

— llellow, Iww urc voii? Whut's huppvmng? 

Înţelesesem că nu trebuia să mu întorc. 


IM 
| 


Houston 


America s-a schimbai, cu la fel. Americanii şi-an tuns pletele, şi- 
au pus pălării Stetson pe cap şi s-au încălţat cu cizme de cow- 
bov. Cât despre mine, nici măcar nu mai sunt în stare să dansez 
goală într-un bar. 


Taxiul se opreşte în faţa unui motel din llouston, unde 
televiziunea mi-a rezervat o cameră. Cu zece ani în urmă. 
Prietenii mei din Oakland Street 4445 ar II luat-o la fugă, i-ar fi 
cerut şoferului să facă stânga împrejur şi să-i ducă înapoi la 
aeroport şi ar lî sărit în primul avion spre Sau Francisco. Nici în 
ruptul capului nu i-ai fl putut face să intre în holul unui hotel 
texan în care o banderolă uriaşă anunţă cu litere roşii: 
„CONGRESUL NATIONAL AL ŞERIFILOR AMERICANI”. 


Găsesc că acest lucru e formidabil. O adevărată serie-de benzi 
desenate cu monştri peste tot. In spatele palmierilor din plastic, 
sute de lipi voluminos! Cu trabucuri şT”păJăru de văcari, însoţiţi 
de neveste grase care probabil au cărat cu ele valize pline de 
higudiuri, calcă nepăsători pe mocheta portocalie din lire 
sintetice. Fe contemplu cu îneântare pc aceste pachiderme 
dintr-o altă eră. 


Congresul şerifilor ocupă tot motelul. În sala de mese. Marea de 
pălării-Stctson plutind pc deasupra hamhurgcrilnr mă în medică 
să reperez echipa de francezi autentici cai trebuie să mă 
însoţească pentru acest reportaj. Străbat curajoasă sala cu 
pereţii frumos împodob i cu coarne de vaci. Nici un francez la 
orizont. Cole;: i mei au dispărut. Grevă? S-au instalat în alt 
hotel? Au fost opriţi la vamă? A fost anulat reportajul de vreun 
director nou? lau în calcul ipotezele cât de cât verosimile. 


Situaţiile de criză îmi fac întotdeauna foame, mă hotărăsc să mă 
scufund în marea de şerifi şi să-mi asum riscul de a încerca 
meniul acestui motel aliat între visul şi coşmarul american. 


Şerifii se împing ca să-mi facă loc, nu toţi şi-au adus soțiile în 
bagaj, şi după un anumit număr de beri buna dispoziţie face 
legea (dacă pot să spun aşa). 


— Hei, de unde eşti? Mă întreabă şeriful vecin, gras ca toţi 
ceilalţi (probabil că se cumpără la kilogram). lo-s din fiule Rock, 
Wvoming. 


Şi nu ştiu de ce bărbatul din Pietricica, din pietrosul stat, 
izbucneşte într-un râs sănătos, odată cu cei din jur. 


— Vin de la Paris, îi spun artieiilând la maximum, pentru ca 
engleza mea să nu-i fie inaccesibilă. 


— Paris? Paris... (Şeriful reflectează.) Am fost deja la Paris, 
Montana. | şti din Montana? 


— Nu, în de la Paris din franta. 
— Aha!... Spune şeriful, gânditor. Paris clin Franţa... 
Neuronii lui fac legătura între Paris şi Franţa. 


Nu zăbovesc prea mult în compania şerililor. Preferind să nu le 
explic că mă aflu în Texas ca să iau interviuri condamnaților la 
moarte care sunt executaţi în ritmul de unu pe lună, record 
demn de Cuiness H-ook... (N-are rost să le cer părerea despre 
pedeapsa eu moartea, o cunosc.) 


Pe urmă dau fuga la mine în cameră, evitând să văd pereţii 
verzui şi mocheta portocalie şi mă arunc asupra telefonului. 
Curios, de-abia au trecut douăzeci de ore de când l-am părăsit 
pe bulgar şi aş vrea să-i aud vocea. 


În ciuda diferenţei de fus orar, îl sun pe Jean, alter-egoul meu 
masculin. Pare cu desăvârşire treaz la ora două noaptea. Pe Jean 
îl interesează un singur lucru: 


— Şi ce s-a întâmplat cu tânărul acela? Întreabă el imediat. Mi-a 
spus că v-aţi văzut., la Tel-Aviv, dar n-am reuşit să înţeleg exact 
ce fel de „vedere” a fost pentru el. 


— Biblică. O întâlnire biblică. O să-ţi explic, dar tocmai asta aş 
vrea, să ştiu cum să dau de el. A uitat să-mi lase telefonul. 


— A uitat? Pe Jean îl umilă râsul. 


— Ascultă, nu e momentul să-ţi baţi joc de mine. Suit într-o 
cameră acoperită cu mochetă portocalie cu perişori maro, în 
hotel se găsesc două sute de şerifi isterici şi matoli şi în plus m- 
am rătăcit de echipa care trebuia să filmeze cu mine în sectorul 
condamnaților la moarte. 


Aiwcitc L. C-; inl 


— K u probă. E greu să faci televiziune fără echipă şi fără 
material. 


— Da, ştiu, ani citit ziarele, televiziunea anilor optzeci înseamnă 
imagine, puişor, imagine. De altfel, dacă dau de inginerul de 
sunet, am în plan şi voce. Vezi, sunt modernă. 


— Nu intra în panică, statisticile arată că până la urmă echipele 
tot apar. Mai ales dacă se află într-o ţară caldă. E cald, nu? 


— Aşa se pare, dar încă n-am ieşit, pe-aici nu se face să te 
plimbi pe stradă. N-am mers nici până la marginea piscinei, e 
plină de şerifi. Lăsând la o parte asta, îmi spui cum să dau de 
domnul, sau te leagă vreun secret profesional? 


Simt că Jean prelungeşte plăcerea, ignorând impulsurile cablului 
telefonic de sub Atlantic: îmi închipui cum o să arate nota de 
plată după câteva săptămâni în acest motel... 


— De ce-ţi trebuie telefonul lui? N-ar trebui să ţi-l spun, dar dacă 
te-ai hotă rit să-l găseşti, te cunosc, nimic nu te opreşte. Mai 
bine-ţi dau numărul chiar acum... Dacă reuşesc să pun mina pe 
cutia aia de chibrituri care e pe-aici pe undeva... 


„ O linişte îndelungată, foarte îndelungată, punctată de 
impulsurile contorului electronic. Dau drumul la televizor şi 
deschid minibarul. Jean revine la aparat. 


— Aşa, cred că ăsta e... la Geneva... După minE. Ar li mai 
înţelept să aştepţi până mâine, mai sunt şi oameni care dorm la 
trei dimineaţa. 


— Pot să-ţi cer un ultim sfat? Cum să găsesc o echipă dispărută 
în câmpia tecxană? 


— Probabil că e la aeroport. 
Lui. l.inC. Il caul/x” Tur/un 


Renunţ la telefonul planificat pentru aceasta Klvcţic nu chiar atât 
de neutră. Sunt lucruri mai urgente. 


Cu o maşină închiriată şi după cinci/cei de kilometri de 
autostradă, localizez echipa televiziunii, împotmolită efectiv pe 
aeroportul din lloust. On. 


Când joc rolul acelui poor lonesomc reporteri care descinde 
singur. În toiul nopţii, într-un oraş misterios şi necunoscut, 
târând anevoie geanta prea grea. Îi invidiez mereu pe ziariştii de 
la televiziune care se deplasează în grup compact, ţinându-şi de 
cald. Insă în clipa când îi reperez pe colegii franco-francezi, îmi 
regret singurătatea de dinainte. 


Sunt acolo, toţi trei,. În cămăşi Lacoste (bineînţeles), plantați în 
mijlocul cuferelor metalice, comunicând prin gesturi cu uri zid 
indiferent de texani, eu toţii fraţi gemeni ai lui Obelix. 


Văzând cât de mare e numărul cuferelor, ai putea crede că o să 
se turneze l'odul de pe râul huni în cinemascop. 


— Toţi vorbesc englezeşte! Îmi explică operatorul, epuizat, 
aşezat pe un cufăr cu proiectoare. 


Nu e o mare descoperire. Mă neliniştesc imediat: 

— Voi nu vorbiţi englezeşte? 

— Nu. 

Desigur, asta n-ar fi o problemă când filmezi lucruri care nu 
sporovăiesc - autostrăzi, zgâric-nori, puțuri de petrol, vaci - dar 
condamnaţii la moarte uite că vorbesc, e tot ce le-a mai rămas. 
1 Uic'l rtfNMIvr sinciiratk lin i'iiyl. În k- N. Lrad. L. 

Aiincttc Ixvy-Willunl 


— Cum e vremea? Se interesează Andre, asistentul, neliniştit. 


— Nu plouă, răspund şi-l liniştesc. În luna august ne putem 
aştepta la variaţii de temperatură oscilând între patruzeci şi 
cincizeci de grade. 


Michel, inginerul de sunet, rămâne tăcut. Am impresia că veştile 
despre climă îl copleşesc. 


În cele din urmă, vameşii texani admit eă aceşti Francezi 
(jigăriţi) nu încearcă să importe clandestin materiale din 
străinătate şi ajungem din nou în aer liber. Adică în aerul 
sufocant din parcarea aeroportului. În drum spre llouston, ca să 
refac moralul trupei, lac reclamă avantajelor motclului-cu- 
piscină. 


— Şi haleala cum e? Întrebă Andre Neliniştitul. 
— Americană. 
— Ah... Scârhoasă! 


— Nu, nu chiar, spun ca să evit bohârnacele franco-franceze. 
Bifteeurile sunt excelente. 


— Eu sunt veg-tarian. 


Asta da haltă, să filmezi în ţara cow-boylor şi să dai peste o 
echipă alergică la vaci. 


Ceea ce nu le spun imediat e că înfâlnirile cu bărbaţii care vor li 
executaţi în cursul săptămânii ar trebui, în mod normal, să le 
taie pofta de mâncare. 


Înainte de a mă culca încerc să telefonez în Elveţia, probabil că 
acolo e ora nouă dimineaţa. 


Îmi răspunde o voce de femeie, exact de ce mă temeam. Laşă, 
închid. Inghit un calmant ca să pot să adorm. 


„Nici o experienţă inutilă nu trebuie făcută”, mi-ar spune dragul 
de Harrison. 


| 
£” (/. JaftC. Ii". li/i/vl'itr/un 


A doua zi în zori plecăm spre închisoarea din HiintsvillC. Pe care 
tcxanii ne îndeamnă s-o vizităm cu atâta mândrie. Nici un Cel de 
jenă: acolo moartea e modernă, clvun1, legală, utilă... Sistemul 
de injectare a unei soluţii de penthotal în vinele unui individ 
„dăunător” este atât de adecvat încât e pus în funcţiune cât mai 
des cu putinţă. Nu există motive să te lipseşti de el. 


Prefer să străbat oraşul în loc să-l ocolesc, ca să simt pulsul 
locului. Petroliştii texani şi-au aranjat cele mai frumoase clădiri 
din hune, nişte zgârie-nori roz, bleu şi gri metalizat. 


Lini vine să ies din maşina hreak în fugă, să-mi las colegii şi 
cuierele cu materiale (indispensabile turnării lui Ucu Hui) şI să 
merg să mă plimb pe jos, SINGURA, cu nasul în vânt, ca să mă 
bucur de priveliştea turnurilor fosforescente, dar suntem 
aşteptaţi la închisoare. 


„Mai târziu”, îmi spun ca să-mi fac curaj. 


leşim din llouston, drumul străbate o zonă rurală cu foarte multă 
verdeață, puţin texană, mai degrabă sudistă. l.a o cotitură a 
drumeagului, dăm peste un spectacol scos direct din vechile 
filme americane cu o sumedenie de sclavi amărâţi, un stăpân 
milostiv şi altul rău etc: sub soarele năucitor, mai mulţi bărbaţi, 
îmbrăcaţi cu toţii într-un soi de pijama albă, lucrează aplecaţi de 
spate, săpând pământul în cadență. Supravegheaţi de paznici 
călare. Mai lipsesc biciul şi câliiii. 


Prizonierii sunt mai degrabă negri iar paznicii albi de-a binelea. 
Parcă văd unul din afişele publicitare pentru turismul din Texas; ' 
Curată (in enfF. In lex! - trăda. 


14.1 
Anncilc F. C,„ -_; ml „reeducațlvă la soark! 
Penitenciarele din texas vă aşteaptă...” 


Deja mi-e frig de la aerul condiționat din maşină, nu e vorba de- 
un film vechi redifu/at prin cablu la unsprezece noaptea, în care 
lanțurile nu se văd din cauza ierbii, e de-adcvăratelea. 


Andre Neliniştitul, care poartă acum o cămaşă verde şi ochelari 
de soare aerodinamici, face coloana sonoră încă din maşină: 
vorbeşte tot timpul. 


— Catherine, îţi spun eu, n-o să meargă, îmi explică el. Eu, cel 
puțin, nu cred! N-o să ne lase niciodată să filmăm în interiorul 
sectorului unde sunt condamnaţii la moarte. Imposibil! Sau o să- 
ţi ia filmul la ieşire. Şi dacă nici nu-ți iau filmul înseamnă că c o 
cacealma... Falşi condamnaţi... 


Ţinutul este într-adevăr idilic. M-am întrebat mereu de ce 
americanii îşi construiesc închisorile cele mai dure în locuri de 
cinci stele, pe poziţii inexpugnabile. Saint Qucjltin, de pildă, 
atârnă deasupra întregului golf Sau Francisco, cu o vedere 
panoramică a podurilor, zgârie-norilor şi dealurilor... N-aş zice nu 
unui wcek-end petrecut acolo, dacă ini s-ar putea da o cameră- 
cu-vedere-spre-mare. Dar celulele nu au ferestre. 


Şi închisoarea din Texas are aceleaşi calităţi turistice. Ajungem 
la lluntsville, colegiu englez din cărămidă roşie, construcţie 
adorabilă, cu o mică lântâuă îneântătoare. Pc fundalul râului şi al 
pădurii. 


Condamnaţilor la moarte puţin le pasă de ambalaj, priveliştea lor 
este efectiv imposibil de capturat: un culoar luminat de o lumină 
artificială, zăbrele şi, în plan apropiat, mutra tipului din celula lui. 
Janc.! 1 caut jv Tur/ţin din faţă. Dacă primesc în continuare vizite 
- prietenii şi rudele slârşesc prin a se plictisi, răinân avocaţii şi. 
Ziariştii - sunt lăsaţi să se zbată ca nişte peşti palizi în spatele 
pereţilor unui uriaş borcan de plastic. 


O vampă voluptuoasă ă la Marilyn, cu forme care se revarsă 
peste tot, ataşatul de presă al autorităţilor penitenciare, ne 
aşteaptă. Mă întreb ce efect biologic produce Marilvn asupra 
acestor bărbaţi închişi ani de zile. Gesticulează şi bâţâie din cur 
în fusta mulată pe corp ca să ni-i prezinte pe prizonierii „ei” 
preferaţi, care se plimbă de colo-colo într-o cuşcă mare de sticlă 
şi nu par răscoliţi de apariţia mea. 


Mondenă, blonda pe tocuri înalte ne distribuie protocolul 
execuţiei ca şi cum ne-ar da programul festivalului de muzică 
countrv. Şi dacă tot suntem aici, primim şi calendarul 
spectacolelor lunii în curs: 


— Charlie, cel de colo, e pentru 20 august. Leroy are şi el o dată, 
în săptămâna de după Charlie... Spune ea de parcă ar vinde 
îngheţată pe băț. 


Îmi dau seama că „dată” e cuvârituj cel mai detestat din 
vocabularul local: există cei cu dată şi cei fam data. 
Deocamdată. Toţi cei din coridorul morţii vor avea într-o zi 
această dată stabilită, dacă nu cumva vor avea norocul să plece 
din sectorul condamnaților la moarte. 


Marilyn face prezentările arătându-ni-i pe bărbaţii din cuşca de 
sticlă. Sunt şi tineri şi bătrâni, cu plete lungi de hippv, negri, 
mexicani. Charlie „20 august” arată bine, Leroy „din săptămâna 


de după” are o mutră de măcelar. Bărbaţii merg de la un perete 
la altul al borcanului. 


— AlUlctic L. CV'7d-U 'illurdAtaşatul de presă al pedepsei cu 
moartea se opreşte în faţa unui tânăr delicat. 


— Bună, Jim. Cum merge azi? Întreabă ea înveselită. Jim, a venit 
o echipă a televiziunii franceze şi-ar v rea să-ţi ia un interviu. 
Eşti de acord? 


Jim se apropie de geam şi mă priveşte lung. Pare să ezite, după 
care aprobă din cap şi se aşază, lipit de peretele de sticlă. 


Simt că-mi crapă obrazul de ruşine: trebuie să-i spun 
operatorului să-l filmeze îu plan de ansamblu, ca să se vadă bine 
cuşca şi ceilalţi prizonieri care se agită în spatele lui, după care 
trebuie să aleg întrebări cu adevărat răscolitoare, ea să se 
plângă, sperând că proiectorul e destul de puternic ca să 
lumineze această cutie sinistră. 


Ce poţi să-l-întrebi pe un condamnat ia moarte? 


Jim Noian nu aşteaptă să-i puii întrebări. La douăzeci şi şase de 
ani, are o siluetă de adolescent care vegetează de nouă ani în 
acest sector al oamenilor care aşteaptă moartea, cu ochii înroşiţi 
de droguri (trebuie calmaţi). A încetat să mai crească în seara 
când, pe o stradă neîngrijită de la periferia lloustonului, a făcut, 
îmi spune el, o „prostie”. Povesteşte încă o dată „prostia”, cu o 
voce stinsă de calmante: 


— N-aveam nimic, nu muncă, nu mardei. Acasă nu mă 
înţelegeam cu socru-meu, un tip infect care e-ncurcat cu maică- 
mea. Într-o zi nasoală prietenul meu Paul mi-a zis: bai să ne 
cărăm, mergem în florida, măcar acolo sunt piţipoance şi pe 
urmă găsim şi ceva de lucru. Am zis bună idee... Da' n-avem 
mălai. Amicu' mi-a zis: n-avem decât să spargem casa de bani 
de la White House, o cafenea a poponarilor de 


la noi din cartier. Paul era mai mare ca mine, dăduse câteva 
găuri, aşi pistoale. Pc mine mă distra să mă dau grande cu 


revolvere. In plus, piliserăm puternic bere cu băieţii, eram chitiţi. 
Mi-a zis că n-am curaj. N-am stat să mă gândesc. Am zbughit-o 
în maşină. La White llouse, salonul era aproape gol la ora aia, 
mai rămăseseră doi tipi care jucau biliard în partea din fund, 
patronul era singur la bar, da' când i-am cerut lovelele a făcut 
nazuri. Deschizând sertarul casei de bani a scos un pistol pc 
care l-a îndreptat spre mine. Mi s-a făcut frică, am tras ca un 
nebun. Am văzut mult sânge şi am ieşit în fugă fără să-l mai 
aştept pe Paul. Nu ştiam unde să mă duc, m-amântors la maică 
mea. Nu le-a fost greu să mă găsească. Sticlcţii au venit să mă 
aresteze a doua zi. La radio am auzit că patronul de la White 
llouse murise. K groaznic, tipul s-a curăţat pentru cincizeci şi 
nouă de dolari, atât avea în casa de hani. 


Jim mă priveşte intens, atent la reacţiile mele, aprinzându-şi 
ţigară de la ţigară. Nu îndrăznesc să fac vreun gest şi nici să pun 
vreo întrebare. Are şaptesprezece ani, sub vârsta limită ca să 
mori în război. Jim tace. 


Caut cm 'ntele cele mai neutre. 
— Şi pe urină? 


— Pc urmă? S-a terminat. Toţi de-aiei ştim că o să fim executaţi, 
singura, întrebare e când. Şi exact asta nu ştim, exact asta e 
oribil. Până-n ultima clipă guvernatorul poate să suspende 
execuţia, până-n ultima clipă. Am un prieten, Sinith, un tip de la 
etajul meu, care şi-a luat adio de la noi şi s-a dus să petreacă 
ultima zi în celula de lângă sala de execuţii. A primit ultimele 
vizite, a făcut un duş. A mâncat un sandviş cu cariH' de pui şi a 
aşteptat la el în celula să se lacă douăsprezece şi un minut 
noaptea - ora când vin să-i ia pe condamnaţi ca să-i lege de 
masă. Abia la ora zece, la ora zece seara, guvernatorul i-a 
telefonat directorului pentru suspendarea execuţiei. Aşa că 
prietenul meu Sinith s-a întors să lâncezească aici cu noi pe 
culoarul morţii. Nu pentru mult timp. Doi ani. Data următoare 
guvernatorul n-a mai telefonat. 


Voce” lui Jim se trezeşte, mâinile i se agită febril în spatele 
peretelui, se întinde spre mine ca să vorbească. 


— Ku m-am săturat de aşteptarea asta! Spune el aproape 
strigând. Vreau să se termine, oricum o să mă execute. Le-am 
cerut avocaţilor să nu mai facă apel. 


Jim continuă să mă privească fix. Nu ştiu ce să zic. Nu e nimic de 
zis. Mă simt incapabil să-i pun ACEA întrebare. 


Îşi recapătă suflul şi rosteşte cu un tremur uşor în glas: 
— E stabilit pentru săptămâna viitoare. 


De data asta chiar că nu mai e nimic de spus. Jim îşi aprinde 
încă o ţigară. Continuă să mă privească şi deodată îmi face o 
propunere: 


— Dacă vreţi să veniţi, pot să vă trec pe lista invitaţilor, am 
locuri. 


Uitat şi de proiectoare şi de microfonul de la distanţă al 
inginerului de sunet, nu mă mai gândesc nici măcar să-mi aprind 
o nouă ţigară. Mâinile îmi tremură puţin. Nu ştiu ce să fac. 
Trebuie să spun ceva. 


— Mulţumesc mult. Sunt foarte mişcată. Poftim, uite ce răspuns 
daU. Ca o fetiţă de familie invitată la un cocktail. Aăă... Să văd... 
Nu ştiu încă... Trebuie să mă gândesc... 


14S 


— Nu prea aveţi mult timp de gândire, spune Noian cu vocea lui 
blândă. 


Se ridică. Mă ridic şi eu. Îi întind niâna, uitând de geam, apoi o 
las să cadă. 


— Pe curând, îi spun, dândti-nti seama imediat de cruzimea 
acestei expresii banale. 


Marilyn de la relațiile eu publicul vine să mă ia din nou în 
primire. Se lac bagajele. Trebuie să ies din locul ăsta de coşmar, 
li silesc pe cei din echipă să strângă materialele în viteza cea 


mai mare, ies din clădire şi mă grăbesc spre maşină, urmată 
îndeaproape de ataşatul de presă. 


— Sunteţi mulţumită de vizită? Întreabă Marilyn CU un zâmbet 
larg. 


— Jim Noian va fi într-adevăr executat săptămâna viitoare? Spun 
încereând să nu ridic vocea. 


— Cu deplină certitudine, răspunde ataşatul de presă arborându- 
şi surâsul profesionaUca P crainică în timp ce citeşte buletinul 
meteo. A respins procedurile de apel. Să ştiţi că Noian e un caz 
interesant, a bătut recordurile de durată în coridorul morţii din 
Texas... Nu putea Ti executat fiindcă n-ăvea şaptesprezece ani 
la ora crimei dar jurisprudenţa s-a schimbat. În plus, Jim e 
fermecător, nu găsiţi? 


Blonda asta umflată cu hormoni de hamburgeri îmi face scârbă, 
îmi vine s-o iau în şuturi, să-i arunc în faţă ce cred despre ea: 
„Tăârâtură! Te excită să Ic lâțâi în faţa amărâţilor ăştia într-o 
fustiţă lipită de cur. Seara, în patul tău de bombă sexuală 
fâsâită, visezi că se masturbează în celulă - ceea ce e probabil - 
gândindu-se la fesele tale. Ăştia pleacă, vin alţii, iar tu poţi să-ți 
înnoieşti şeptclul de masculi în cuşcă. Şi pe urmă îţi permiţi 
discursuri puritane despre necesitatea curâăţirii societăţii de 
elementele dăunătoare. Ţi-ai văzut vreodată mutra de vacă 
acefală?” 


Rămân aproape calmă. 
— Asistaţi la execuţii? O întreb politicoasă. 


— Da. Face parte din. /,„/”.' Dar să ştiţi că în Texas metoda este 
remarcabilă, foarte modernă, condamnaţii nu suferă. Li se face o 
injecție şi adorm. Nu e foarte impresionant. 


Uită de zvârcolirile muribundului legat de brancardă, precum şi 
de cazurile în care „asistentul medical” încearcă toate venele 
condamnatului înainte de a izbuti să fixeze acul. lar dacă e aşa 
de simplu, care e motivul pentru care cei trei călăi sunt ascunşi 


în spatele unui perete? De ce trebuie să golească fiecare câte un 
flacon fără a şti dacă e cel care conţine soluţia mortală? De ce 
nu vor să ştie care din cei trei voluntari e asasinul? 


Mi-o închipui ca franţuzoaică, în Place de la Concorde, tricotând 
lingă ghilotină ca să nu rateze clipa când capul însângcernt al 
Măriei Antoaneta cade în coş. Mi-o închipui ca nemţoaică, 
infirmieră în blocul experimental al doctorului Mengele la 
Auschwitz („Ştiţi, trebuie să contribuim la progresul cercetărilor 
despre rase”, mi-ar explica ea, inoculând virusuri ucigaşe 
copiilor evrei strânşi laolaltă în ghetouri). 


Seara probabil că dansează în discotecile din Houston, iar 
duminica merge să cânte într-un templu baptist. Cumplit de 
normal. 


1 Meserie, protesto (în engL. În text - N. Trad.). 


— Ha. June. ÎI catH pc Tar/unMă întreb, pc punctul de a o pălinui 
pc Marilyn (care n-ar înţelege):. Te-ai simţi mai bine dacă i-ai 
trage un pumn în bot?” 


Nu cine ştie. 
Intru la loc în maşină şi ti înţese uşa. 


Echipa revine în tăcere pe drumul strălucitor printre câmpii şi 
păduri. Condamnaţii din penitenciarul vecin sunt tot la lucru 
când încetinim ca să-i filmăm la marginea drumului, până când 
un bărbat călare ne ordonă s-o ştergem. Suntem cu toţii zguduiţi 
însă, totuşi Andrc e sceptic: 


— Şi chiar o să-i execute pe tipii ăia pe care i-am văzut? Eu unul 
nu cred, sunt sigur c-o să fie graţiaţi. 


Nu particip la discuţie, preocupată de o singură întrebare: 
trebuie să accept invitaţia lui. Jim Noian de a-l vedea murind? 
Bineînţeles că va 11 mulţumit - dacă se poate spune aşa ceva - 
că în încăpere vor fi şi oameni ca mine, că va mai avea ca 


martori şi pe altcineva în afară de sticleţi, avocaţi şi ataşaţi de 
presă... 


' „Mai ales fii sinceră. Îmi spun, e o bombă ziaristică superbă, 
parcă vezi reportajul: „IN TEXAS SI. UCIDE CU ACTE IN REGULA 
De la trimisul nostru special la faţa locului, Catherine Wells...” 


|) acă-i întreb pe amicii de la redacţia din Paris o să-mi spună: 
„Du-tc şi ia notite cât poţi, în felul ăsta scapi de şoc”. Atenţi la 
amănuntele de ordin tehnic, o să se intereseze dacă c voie să 
fotografiezi în sala de execuţii... 


— Annciltc L. Cvy-WillunlMinunai, dar pc urmă cum se digeră 
„experienţa”? Cunosc răspunsul: nu se digeră. 


Cine in-af putea sfătui? Krank Coldbcrg. Cum ajung la motel o să 
telefonez la New York ca să-i cer părerea lui Krank: el ar merge 
să asiste la omorârea lui. Lini Noian? Dacă spune... Da”, mă duc. 


Mă întâlnisem cu Krank Goldberg uf Germania de Est, într-un 
tribunal. Mă aşezasem la sectorul presei pentru procesul unui soi 
de nazist buhăit de timp - şi nu de vinovăţie, n-avea să arate 
nici urmă de remuşcare - responsabil de moartea a câtorva zeci 
sau sute de mii de oameni. Kângă mine, un ziarist american care 
mi se pare frumos, cu mutra lui tipică de intelectual ncw-yorkez 
- ochelari rotunzi, păr ondulat între sur şi negru, mustață 
aşijderea. Cât timp durează audierea, mestecă gumă cu un aer 
exasperant. 


— O porcărie de proces... Mormăie pe sub mustață. N-ajută la 
nimic să aduci indivizi ca ăsta într-un tribunal, să-i pui la 
dispoziţie judecători, avocaţi, martori... Evreii n-au avut nici 
avocat, nici proces. Lumea crede că e importau! Să-i judeci ne 
bălrânii nazişti şi că asta e un fel de scăpare. K fals. Nu există 
scăpare. 


A spus-o pe un ton care mă face să simt că ştie ce vorbeşte. 
Curioasă, la slârşilul zilei îi propun să bem un pahar, cu speranţa 
că n-o să creadă că vreau să-l agăţ. 


Nu se înşeală. Hem mai multe whiskvuri seci şi duble. În fundul 
unei taverne întunecoase în stil bavarez, unde trăsneşte a 
cârnaţi. Lini mărturiseşte că a fost crescut într-o mânăstire de 
nişte călugăriţe austriece. 


— Ştiu totul despre creştinism, spune Frank Coldbcrg rî/. Înd, şi 
totul despre iudaism, am motive temeinice să detest religia. 


Dacă aş vrea să-mi protejez moralul, aş evita să-l întreb cum de- 
a ajuns într-o mânăstire, însă are dreptate: „Nil există scăpare”. 


Intre vvhiskvuri şi întâiuplări ale reporterului principal de război 
în Vietnam, Camhodgia şi Nicaragua, îl lac să revină pe 
nesimţite la ceea ce m-a tăcut să vreau să bem un pahar 
împreună: 


— Vin dintr-o familie din burghezia vieneză, medici din tată-” fiu, 
îmi spune el într-un târziu. De altfel, părinţii mei erau atât de 
naţionalişti. Atât de mândri că sunt austrieci, încât ini-au spus 
Franz-losif, ca omagiu adus împăratului! În America mi-am 
schimbat numele şi mi l-am luat pe cel de Frank. Tatăl meu şi 
mama mea nu-şi puteau închipui ce avea să li se întâmple chiar 
lor, elita capitalei civilizaţiei europene! Când în slârşit au înţeles, 
era prea târziu. Granițele fuseseră închise. 


— La fel a fost şi în Franţă, ri spun. Şi burghezia evreiască 
franceză credea că „n-o să se poată”, că nimeni n-o să se atingă 
de evreii aceia care-şi dăduseră sângelc pentru Franţa. Fa mine 
în familie, eu toţii - medici, fireşte, judecători ele. 


— Le spuneau copiilor France, Francois, Francis!... Râncezi 
adevăraţi de generaţii întregi, niciunul nu pricepea vreun cuvânt 
în idiş. Singura lor grijă era că nu ştiau dacă fiii lor aveau să 
urmeze politehnica sau să preia afacerile tatălui. 


Frank-Franz preferă să-ini vorbească despre Vietnam. 


Annate L. Cvilluni 


— Sunt cusut peste tot, îmi explică, ridieându-şi pantalonii ca să- 
mi arate cicatricele. Am călcat pe o mină în ietnam. 


După războiul din Vietnam, cel din Cambodgia şi aventurile din 
Nicaragua, o iau de la început: 


— Şi cum de-ai ajuns într-o mânăstire din Austria? 


— A Fost Noaptea de Cristal. Atunci părinţii mei au înţeles că 
evreii aveau să tic masacrați. Ne-au adus, pe mine şi pc Fratele 
meu mai mic, la aceste călugăriţe care au acceptat să ne 
salveze... Contra hani, mulţi hani. Aveam cinci ani, iar Fratele 
meu trei. Am rămas la mânăstire până la slârşitul războiului, 
crescuţi ca nişte huni catolici. Părinţii mei au Fost deportaţi la 
Treblinka împreună cu unchii, mat uşile şi verii. 


Krank se opreşte. Goleşte sticla. 
— Le-ai întors la Vieila? 


— Niciodată. Nu pot. Se zice că după aceea trăieşti normal; dar 
e Fals. Nu se poate repara. 


Ştiu. Sunt imagini care s-au lipit de scoarță şi îţi apar când nu te 
aştepţi. 


O doamnă în vârstă. Fiica unui magistrat Francez. 


— Arestată de poliţişti Francezi adevăraţi - strânsă lângă soţul 
ci, un domn hătrân care încă mai poartă Legiunea de Onoare la 
reverul hainei. Închisă într-un vagon de marfă, însetată, simțind 
că se sufocă, împinsă de paznicii care urlă, ieşind împleticindu- 
se din vagon, agăţându-sc pentru ultima oară de mâna domnului 
hătrân, trăgând după ea o valiză ridicolă. Dezbrăcată, tunsă, 
înibrâncită în pielea goală într-o încăpere unde se stinge lumina. 
Oamenii încep să se sufoce, să vomite, le explodează timpanele, 
cei mai voinici îi calcă în picioare pe cei mai slabi ca să urce spre 
tavan şi să scape de gazul care se degajă. Bunica mea, 
împreună cu c-lclaltc femei în vârstă şi cu copiii, sc prăbuşeşte 
prima, (intuită pc pământul acoperit de sânge şi excremente 


Durează mult, până când nu mai rămân decât cadavrele 
înghesuite unele peste altele care vor 11 aruncate într-o groapă. 
Ca să se termine totul, li se va da loc. 


l'e stradă, când îutâlncsc un bat râu care pare nefericit, încep să 
plâng. 


Frank şi cu mine am băut mult în seara aceea, în taverna rustică 
intenţie germană, evitând să-i privim pe băutorii de bere 
nemţească din jur. Ca să nu ne cufundăm în coşmar, ne-am 
povestit întâmplări rocamboleşti din viaţa de ziarist, am vorbit 
despre aventurile noastre sentimentale ratate prin ţări exotice, 
după care ne-am întors sub ploaia rece ca gheaţa la acelaşi 
hotel, singurul convenabil din regiune, locuit de toţi ziariştii 
veniţi să urmărească procesul, şi am. Făcut dragoste uşor, ca să 
simţim că trăim. 


„Aici cel puţin e soare”, îmi spun privind linia zgârie-norilor din 
llouston, în timp ce echipa se plânge că, hotărât lucru, „e prea 
cald în ţara asta”. 


Inii las colegii pe gazonul sintetic verde, de la marginea piscinei 
în formă de cod, şi mă duc să-i telefonez lui Frank Coldbcrg. 


„AŞ fi îneântat să vorbesc cu dumneavoastră în direct, dur mn 
plecat în Nicaragua ca să văd pagubele produse de ticăloşii de 
comunişti”, spune vocea lui ironică la telefonul automat. 


„Bună ziua. Sunt Catherine, spun la telefon după semnalul de 
înregistrare. Fu am plecat să văd pagubele produse de ticăloşii 
de capitalişti la Houston, Texas. O să putem face schimb de 
impresii...” 


Cinică. Îmi dau seama că am un pretext excelent ea să-l sun pe 
bulgar. Mă dăruiesc Elveţiei. li aud accentul nedefinit care mă 
tulbură. Interprete/partitura conversaţiei politico-profesionale. 


— Bună ziua. Sunt Catberine din fundul Texasului. Voiam să-ţi 
spun că până la urmă ai dreptate. America şi-a pierdut mult din 
farmec. 


— Zău? K ceva în neregulă? Sunt ei barbari, americanii, dar noi 
tot îi iubim... 


— Da. Şi eu îi iubesc foarte mult, în afară de ca/urile când se 
ocupă de suprimarea elementelor sociale dăunătoare, asta-mi 
trezeşte amintiri urâte. 


— Da. Poveste veche, spune el izbucnind în râs. Nu înţeleg cum 
poate să fie pedeapsa cu moartea al.” de actuală în America, n- 
are nimic modern. 


— Nu-i deranjează deloc, dimpotrivă, îşi fac reclamă 
supertebnicilor de execuţie, curate, fără durere şi bineînţeles 
eficace. 


— Istoria se-nvârte-n cerc, e descurajant, spune el. Ai putut să te 
întâlneşti cu cobaii? 


— Da. Da şi tocmai aici am o problemă: condamnatul căruia i-am 
luat un interviu in-a invitat la execuţia lui săptăinâna viitoare... 


În partea Elveţiei se lasă liniştea. 
— Şi? Spune el într-un târziu. 
— Ezit... 


— Nu te duce. N-o să-ţi revii niciodată, mă sfătuieşte, de dala 
asta serios. Te vezi stând pe scaun, în primul rând, ca la teatru? 
Ea ultima scenă, când o să ai sub nas un cadavru, crezi că o să 
poţi să-ţi iei carnetul, să închizi stiletul, să te ridici şi să pleci? 


— Dacă aş 11 tip mi-ai spune să mă du... 


— Deloc. Şi ziaristica are limite. Nu trebuie neapărat să vezi pe 
cineva murind ca să explici pedeapsa cu moartea. În orice caz. 
Dacă dai lovitura scriind despre execuţia acestui individ şi nu te 
simţi rău pe urmă, e îngrijorător. 


— Tc-ar îngrijora? 


— Da! (Şi izbucneşte din nou în râs.) Dar nu sunt neliniștit. Stai 
mult la Houston? 


— Ki bine, depinde... O să văd. 


Nu vreau să dau impresia că iau o hotărâre pe loc. Dar mi-a spus 
exact ce mă aşteptam. 


(„Ce coincidenţă, druga meu Catherine”, ar spune Harrison pe 
un ton sarcastic.) 


— Mulţumesc pentru sfat. IV curând la Paris? 


— Sigur. Vreau să discut ceva cu tine, spuse el. Te aştept la 
întoarcere, dacă mă anunţi cu ciuci minute înainte. 


Şi închide. 


E o declaraţie... Nu e nici un dubiu! N-am timp analizez situaţia 
pe frontul amoros, telefonul sună îediat. E Andre Neliniştitul: 


Tare acest Andre: ca un cow-boy care trage un 'ngur foc, a ştiut, 
de la prima imagine (fără sonor), jurnalele televiziunii americane 
nu fac cât ştirile oastre mnde în Trance. 


— Erau subtitrate? Întreb. 
— Nu. De ce? 


Andre îmi propune să mergem să mâncăm cu lupa, dar am 
nevoie să rămân singură. 


— Mulţumesc, nu ini-e foame, îi spun. Distracţie plăcută. 
Incercaţi să vă întoarceţi până la micul dejun. 


Trebuie să-mi aerisesc nuntea. 


Annclic L. C-Vilinni 


Centrul Houstonului e pustiu: Z. Gârâie-norii cu birouri sunt 
iluminaţi, pentru plăcerea ochiului, dar nepopulaţi. 


Parchez maşina într-o piaţă şi admir priveliştea. Oraşul e 
minunat, strălucind cu toate fațadele de sticlă, acestor cow-boy 
ai petrolului le place ultramodernul. Păcat că. În spatele vitrinei 
de science-llction, infrastructura e atât de arhaică. 


Keluându-mi instinctiv obiceiul de a hoinări, merg cu maşina la 
întâmplare prin metropolă, în sunetul muzicii countrv (opera 
culturii de tip cow-boy) şi ajung în cele. Din urmă la capătul unei 
autostrăzi, într-un cartier mexican unde oamenii mai ştiu să 
petreacă. E foarte cald, fraternizez în ritm de margaritas1, într- 
un bar plin de chicanos2, unde se cântă romanțe mexicane până 
în zori, departe de omul alb din Texas. 


Mă întorc cu greutate la motel, conducând în limita acceptată de 
radar. Din fericire, la ora aceea şerifii sunt în pat. 


A doua zi, cu dureri de cap dar cu nuntea limpede, îl sun pe 
avocatul lui Jim Noian ca să (rganizez o ultimă întâlnire cu 
condamnatul. 


Aşteptând cuminte între plantele artificiale din hol, echipa e pe 
picior de război, în maximum de formă. Graţie celui de-al 
cincilea simţ tipic francez, băieţii au descoperit imediat barurile 
intime djn oraş şi au procedat la o ! eperare foarte atentă a 
populaţiei femeieşti necăsătorite. 


1 Instrument popular sud-american (N. Trad.). 
2 Tini. Inşi (în spaniola în text - D. Trad. I. 


Plecăm să filmăm tribunalul din Houstou, unde justiţia populară 
a celei mai democratice ţări din lume arc o mină deosebit de 
grea. Precauţi, procurorii îi exclud pe juraţii care se declară 
împotriva pedepsei cu moartea, le preferă pe femeile, dacă se 
poate albe. Cât mai atinse de paranoia. 


— Priviţi-l pe Tom llrovvn! Strigă procurorul la cei nouă juraţi din 
sala tribunalului, care trebuie să hotărască soarta lui Tom 
Hrovvn, un negru cu facies de brută care a violat şi ucis o 
călugăriţă. Ki bine, închipuiţi-vă că într-o seară Torn Brown vă 
bate la uşă. Sunteţi singură acasă, doar cu fetiţa, deschideţi 
uşa... 


— Aşa e, îi şoptesc vecinei, aşezată undeva în public. Prefer să-l 
ţină după gratii până la slârşitul vieţii. Dar de ce trebuie să te 
arăţi la fel de barbar ca el şi să-l asasinezi? 


— Răzbunare... Îmi murmură la ureche doamna solidă care 
parcă nici nu m-ascultă şi care se uită la mine de parc-aş fi L. T.1 
debarcat în Texas la slârşitul anilor 80. 


La acest capitol, am rămas la fel de simpli: „Ochi pentru ochi...” 


— Ascultaţi-mă pc mine, n-o să-i meargă lui Tom Hrovvn, mă 
încredinţează, mulţumită, vecina cea solidă care are o 
prăvălioară în oraş şi a venit la tribunal în pauza de prânz ca să 
se distreze. Şi el şi ceilalţi, harşt... 


Şi face gestul ghilotinei, ca să înţeleg. 


Krou al unui cunoscut Ulm s.L. Al regizorului american Slvvcn 
Spiclhcrt; (N. Lrad. |. 


Annclic L. Cv-WHlunl 


Exact. O s-o mierlească. lar dacă la înghesuială eutanasia atinge 
şi unul sau doi nevinovaţi nu e'grav, orice sistem judiciar are 
dreptul la o mică marjă de eroare. 


„Şi eu am dreptul să greşesc”, pledez mai târziu în tata juraţilor 
de la mine din echipă. N-aş li putut să-i trag după mine pe 
amanţii de colegi în cafeneaua din spatele tribunalului, unde 
acel c7i/c con carne puternic condimentat iar li dohorât pentru 
douăzeci şi patru de ore. 


Mă întorc lară echipă la închisoarea din lluntsv iile; avocatul mi-a 
obţinut o autorizaţie excepţională pentru vizită. 


De data asta, în cuşca de sticlă nu mai sunt alţi deţinuţi, iar jim 
Noian pare chiar mai fragil şi mai palid. Mâinile lui line, pe care 
instinctiv aş vrea să i le strâng, sunt îngălbenite de tutun. Se 
aşază în faţa mea şi se miră de absenţa microfonului. 


— N-am venit să-ţi iau un interviu, ci pur şi simplu să stăm de 
vorbă, îi spun cu voce joasă, ca şi cum in-aş adresa unui bolnav. 


— Da? 
Jim Noian pare epuizat, descurajat, indiferent. 
— Jii-ai păstrat hotărârea de a nu mai face apel? 


— Da... Ajunge... Plus că săptămâna asta o să-mi execute doi 
amici. M-am săturat să-mi tot văd prietenii murind unul după 
altul. E prea dur... V-aţi înscris pe listă? 


— Nu, nu pot. 
— Nu V-au lăsat? O să vorbesc cu avocatul. 
— N-am cerut. 


— A, da? Păcat. Încă mai aveam locuri pentru invitaţi. De obicei, 
ziariştii vor să vină. 


Bu, June. Îl caut pc Tur/un 
— Probabil că nu sunt suficient de ziaristă. 


Am impresia că nu înţelege. Pace dezamăgit. Deodată, îmi dau 
seama că această listă vestită este ultima iui putere, aceea de 
a-i invita sau nu pe oameni, de a crea el însuşi decorul sălii de 
execuţii, de a-şi alege figurile pe care le va vedea înainte de a 
muri. 


Poate că n-am făcut bine neacceptând ultima invitaţie a lui Jim 
Noian. 


Ne spunem „la revedere' pe un ton formal şi mă întorc în 
Houston-cel-strălucitor. 


li scriu, ca să ştie că nu bani dat uitării. 


„Dragă Jim, în seara asta A-am telefonat avocatului tău la 
Houstou. Mi-a spus că îi interzici în continuare să facă apel, că 
refuzi să-l laşi să-ţi ceară graţierea. 


Prin urmare, cred că n-o să ne mai vedem. 


În cele din urmă, am hotărât să nu rămân la Houston săptămâna 
viitoare, fiindcă nu cred că poţi să asişti nevinovat la o execuţie. 
Chiar dacă e vorba doar să ne luăm adio, tot nu suntem 
împreună: de o parte se află un om singur, cel care va muri, iar 
în faţa lui oameni care nu vor muri. 


Am fost foarte impresionată de întâlnirea noastră. Şi de 
luciditatea ta! Tovarăşii tăi se cufundă în misticism, religie, 
superstiție şi se agaţă de te miri ce credinţă, tu ai analizat 
situaţia şi ai înţeles că, în faţa unui stat Texas avid de execuţii, 
n-aveai nici o şansă. Aşa că ai spus „nu”, nu mai joc, renunţ la 
aceste manipulări legale care nu sunt altceva decât paravanul 
care ascunde masa unde se moare. 


|. U. June. ÎI cnut pe Turtim 
Paris 


După zece zile, cuşca de sticlă a închisorii din Huston a fost 
golită de ocupanţi. Sala de execuţii e atât de aglomerată la orele 
de vârf încât directorii închisorilor texanc cedează nervos şi 
speră ca tribunalele o să ridice puţin piciorul de pe accelerator. 


Cei trei bărbaţi pe care i-am întâlnit au murit. Vestea executării 
lor succesive cade fără să laca valuri în mareea de informaţii 
cotidiene. 


Sunt singura care se enervează. 


— Nici nu mai e la modă să militezi împotriva pedepsei cu 
moartea, îmi spun colegii ziarişti care ma văd pălind, cu o 
telegramă în mână. Agitându-mă, aruneându-mă asupra 
telefonului, cetind spaţiu pentru un articol-fluviu în ziar. Eşti 
BABA! 


mn 


1 Maba sau buba cool - apelativ ironii şi pcioratiadfcsif 
persoanelor cure, după declinul mişcării hipp> din anii '70, 
continua să-i perpetueze stilul şi idealurile (N. Trad.). 


Z9I jiiobj. Ip. Inimi, i nu ub|<>uijf iu) u<\'Jil} JB-U UOJ, I|3} B| 
pP|'BKKMpU 3 B] BO$JJ3§ „ jn. Isoiin. T uiB-iu ip tnpijaj aţjeoj jius 
'Runa jpiiu.is. Uop Bjin BA nu Biiiuii'i -r/iiB ba os snds ib O. I k.w.) 


Cea mai gravă insultă a anilor optzeci. Mă enervez şi mai rău. 


— Dar să condamni oamenii la moarte e la modă? Dealtfel, nici 
măcar nu militez, sunt doar scârbită. Nu ne enervăm pentru 
aceleaşi lucruri. Eu nu mă dau de ceasul morții să aflu cine-o să 
fie al treilea director-adjunct al canalului opt de televiziune... 


Toţi cei din jur se simt vizati. 


— Francezilor li se fâlfiie de pedeapsa cu moartea, povestea e 
îngropată, dacă pot să spun aşa. 


JtCel care vc beşte e Sebastien, un tânăr ziarist modern, cu părul 
scurt, cu jachetă de piele dar şi cu o cravată elegantă (în 
traducere ziaristică: dacă te doare, de acord, scrii o dată un 
articol dar fie-ţi milă şi nu ne trimite câte unul la fiecare 
execuție, e repetitiv!). 


„Tinuta modernă a anilor nouăzeci justifică porcăriile 
revoluționare ale înaintaşilor din anii şaptezeci”, îmi spun 
contemplând ochii albaştri din fotografia scumpului de Harrison 
Ford de pe peretele de deasupra fişierului cu informații. 


, „Experiențele inutile trec şi nu seamănă una cu alta. /' încerc 
altceva, cu ajutorul imaginilor, aşa ar trebui să înțeleagă. 


IŢie ţi se parte modern să fii prăjt pe un scaun electric? Îl întreb 
pe tânărul Sebastien. Sau, ca în „Norocosul Luke”, să ţi se ia 
scăunelul de sub picioare ca să fii sugrumat cu frânghie groasă? 
Sau să fii legat la ochi şi împuşcat, aduce foarte mult a 1914- 
1918, nu? Şi ce părere ai despre modernismul bluzei albe care 
te ucide înfigându-ţi o seringă în vene? lar dacă vrei un 
summum al prostului gust, atât de „out” că nici nu pare de 
crezut, ştii cum se trimite pe lumea cealaltă în Missouri? 
Punându-se în funcţiune O' CAMERĂ DE GAZARE. 


Sunt privită cu un aer copleşit. 


„lar începe cu lagărele!"1 gândesc cu toţii, fără a îndrăzni s-o 
spună cu voce tare. 


Poveştile despre exterminare plictisesc pe toată lumea, însă pe 
mine mă îmbolnăvesc, am moştenit o alergie totală la imaginea 
călăului. 


Să nu mai vorbim despre asta. Fără să-mi fac iluzii, ştiu că, în 
ziua când reportajul va fi difuzat la televiziune, colegii mei se vor 
trezi, interesaţi din-tr-odată de aceste execuţii americane: dacă 
apar la televiziune, înseamnă că merită... 


Am regăsit Parisul aşa cum îl lăsasem la începutul verii. În prima 
seară, la Anna, trupa se află la post, fidelă tradiţiei. 


Ca niciodată, Anna e cu moralul la pământ. 


— M-am săturat până peste cap de femeile cumsecade! 
Prezintă-mi un tip... Imi aruncă ea deodată, între două pahare, în 
toiul cinci. 


Sunt la un pas de-a cădea de pe scaun. 
— Nu vorbeşti serios... 


Oare chiar trebuie să caut un „tip” pentru Anna, tocmai pentru 
ca care a renunţat la această specie dificilă şi complicată de 
atâta amar de vreme? 


În jurul mesei de reg-im - Parisul, capitala mondială a păpicii, e 
pentru străini - ambianța este parizian-cenuşie. Anna, în seara 
asta vampă în rochie neagră, genul brunetă distinsă, atât de 
diferit de al meu (roşcată înclinată spre vulgar), Anna, 
specialista sondajelor politice, îşi distruge relaţiile amoroase cu 
femeile din cauza fremătărilor statistice ale lui Barre, Chirac, 
Mitterand şi ceilalţi... Nu există nimic mai puţin erotic decât 
aceste curbe politico-masculine. 


— Ic cramponezi Fiindcă n-ai învăţat să Faci compromisuri, spun 
cu un aer savant. Atâta lucru am înţeles şi eu după superbele 
catastrofe pe care le cunoşti. Trebuie să fii în stare să 
abandonezi o reuşită profesională pentru o reuşită amoroasă... 


— Da?... Încă nu te-am văzut aplicând această nouă linie 
politică. 


— Aştept ocazia, spun cu un zâmbet misterios, ca să întreţin 
suspansul. 


Anna întâmpină cu mult scepticism sfaturile mătuşii Catherine. 
Işi toarnă din nou de băut. 


— Şi cum îl vezi pe viitorul „tip” (Caut în minte ce am prin 
depozit ca tipi disponibili.) 


— Tânăr... Blând... Feminin..., enunţă visătoare Anna. 
— la-ţi o Femeie. 
Anna se supără. Mută discuţia pe alt teren. 


— Dar tu cum îl vezi, la modul ideal, pe viitorul bărbat-eprubetă, 
cel care va avea dreptul la noua ta strategie în privinţa relaţiilor 
dintre bărbaţi şi Femei? 


— Mai puţin nevrozat decât media amicilor noştri, un bărbat 
aşezat, liniştitor, solid, care nu se mişcă tot timpul... 


Anna izbucneşte în râs. 


— Dă un anunţ în ziarul notarilor de provincie. Efectuez un 
travelling asupra trupei strânsă în jurul mesei: Anna, sociolog de 
şoc, nemăritată (tot de şoc), Jean, grangure la televi ii ie, 
celibatar, Marianne. Blondă diafană, scenaristă de succes, 
divorțată. Şi eu, ziaristă, nemăritată (nici măcar o căsătorie 
accidentală între două aventuri). 


Ne plângem, căutăm dragoste, n-o găsim, dar suntem atât de 
fericiţi, în fiecare sâmbătă, la ora când se iese de la şcoală, că 
nu ne aflăm pe autostrada din sud cu doi plozi care plâug pe 
bancheta din spate, urându-l după primul kilometru parcurs pe 
autorul liotei. 


Jocul constă în a te delecta cu o nefericire îngăduitoare, în a 
provoca milă inventându-ţi o suferinţă intolerabilă, în a uita că 
am făcut tot cc-am putut tocmai ca să evităm claustrofobia 
acestor module binare pe patru roţi. 


— Cum stai eu faimosul bulgar-care-nu-e-bulgar? Întreabă 
deodată floarea albastră pe nume Marianne. Ador povestea asta. 


— Povestea s-a consumat în exotismul unei nopţi oriental- 
apropiate... De atunci na mai fost mare lucru. Trebuie să vină la 
Paris. K mai degrabă eleveţian decât bulgar, ceea ce 
mărturisesc că e întrucâtva aseptic. 


Am plecat atât de repede din llouston încât am uitat să-l anunţ 
că mă întorc la Paris. 


— A fost bine în noaptea aceea? 


Jean, mai interesat de partea tehnică, îşi permite acest gen de 
întrebări. 


— Absolut. O noapte scurtă dar intensă. Virilitate clasică, fără 
farafastâcuri. Merge drept la ţintă, dacă pot să mă exprim atât 
de banal, spun fără să elabore/, e prea multă hune în jurul 
mesei. 


— Nu ne-ai spus ce era mai important: te-ai îndrăgostit sau nu? 


K Marianne, însărcinata cu lecturi romanţioase a adunării. 


Sunt deconcertată. Nu mă deranjează dacă sunt întrebată 
despre performanţele nocturne ale unui domn. Lini place la 
nebunie să vorbesc fără perdea. În schimb, „te iubesc” -urile mă 
fac să mă simt prost. 


De altfel, nici n-am spus vreodată „te iubesc” cuiva şi e prea 
târziu ca să-ncep de-acum încolo. 


— Şi prietena de la ţară, dintre două ciocolate? Se strecoară 
Jean în conversaţie, pervers de-a binelea. 


Asasinatele din Houston m-au făcut să uit de vocea feminină 
auzită la capătul firului când dădusem telefon. Acum îmi aduc 
aminte. 


— Care prietenă? Întreb ca să mai aflu câte ceva. 


— Femeia de la el de-acasă. Tu de ce crezi că face-atâtea 
călătorii? Fiindcă fuge de Elveţia! 


Atenţie! Problemă! Epoca feministă, mi-a lăsat puţine urme - 
nici măcar reflexele automate de solidaritate cu aceste biete 
surori înşelate de anumiţi eterni ticăloşi. Dar o femeie, o alta pe 
tablou, înseamnă infernul, crizele, lacrimile, psihodramele cu 
repetiţie şi veşnicul ping-pong: ori ea ori eu, ori eu ori ea etc. 


Melasă. In general, dacă sunt anunţată la timp. 


— Mă retrag înainte de a cădea în capcană. Pot să-l uit pe bulgar 
dacă trebuie. One1 more useless experienee, una în plus. 


De când m-am întors la Paris, simt că am pierdut contactul cu 
realitatea. Nimeni nu-mi înţelege obsesia insistentă a criminalilor 
americani care lâncezesc în celulele condamnaților la moarte. 
Naziştii şi foştii nazişti mai treacă-meargă, dar brutele astea 
care au sugrumat, violat şi tăiat în bucăţi... Ce legătură au cu 
mine? 


— În clipa asta nu eşti foarte ziaristă, mi-a aruncat amabil Jean 
la începutul cinei, când mi-am povestit călătoria la Houston. 
Dacă începe să te preocupe soarta fiecărei persoane căreia Îi iei 
un interviu, fă-te psihanalist. 


Tiu. June.! 1 cnut pc Tartan 


Are dreptate. Nu mi se cere să am sentimente materne faţă de 
eroii reportajului. Dacă o ţin aşa, în curând o să fiu bănuită de 
sensibilism feminin. 


Cina asta mă deprimă. 


Anna îşi reia ideea fixă a serii, dorinţa de a i se găsi un tip. Şi ca 
să înţelegem cât de urgentă e problema, ne furnizează marea 
lovitură a mesei. 


— Vreau un copil!... Anunţă ea cu o voce tunătoare. 


Vestea mă dă gata: poftim, a apucat-o şi pe ea! Virusul dorinţei 
irezistibile de a avea copii a mai făcut o victimă. Mi-a îmbolnăvit 
toate prietenele care se aruncă feroce asupra unor taţi potenţiali 
ca să ia proporţii (dau iama îndeosebi printre cei mai tineri, liberi 
şi maleabili). Febrilitate tardivă, bietele de ele, cel puţin au o 
scuză: în timpul acelor ani de feminism când cânfau în cor (pe 
melodia de la Capri, c'est fini) „Bărbaţii... S-a zis cu ci... Când te 
gândeşti c-au fost primele iubiri, lalalalalala...”, veneau cu mare 
greutate la întruniri când aveau ditamai burtoiul, dovadă 
incontestabilă că Bărbatul bântuia încă prin preajmă. 


Am Tost scutită de goana asta după bebeluşi. Nici când mi-am 
dat silinţa n-am putut să Fiu emoţionată de aceşti gnomi pleşuvi, 
roşii la faţă, cu ochii ca de orb, cărora le curg balele, care 
scuipă, vomită şi miros a caca, lipiţi de o mamă îngrăşată, cu 
sâni proeminenţi - mamele uriaşe care ţi se vâră cu neruşinare 
sub nas în numele unui aşa-zis supt. În plus, puii de om nu au 
avantajul batracienilor obişnuiţi care cel puţin sunt TĂCUŢI! 
(dacă spui că sunt „micuţi”, eşti suspectat fie de politeţe, fie 
intoxicare ideologică). 


— Un copil? Ce să faci cu el? 


Annctte L. Cw-Wilhml întrebarea mea prefăcut naivă se 
prăbuşeşte într-o tăcere dezaprobatoare. 


(„Totul are o limită, nu se glumeşte cu tragedia maternității 
frustrate”, îşi spun ceilalţi privindu-mă cu un aer consternat.) 


Mă întâlnesc tangenţial cu şedinţa publică de psihanaliză 
sălbatică, mă simt încercuită de pseudo-analişti care se apleacă 
asupra cazului meu („Refulezi, micuţo. Refulezi. Şi habar n-ai ce 
pierzi...”). 


Tăcere masivă. 


Îmi mai torn un pahar de de Bordeaux. Am plecat din Paris de 
câteva săptămâni şi toată lumea şi-a pierdut nunțile. Anna vrea 
un copil, Jean a evocat ideea însurătorii cu o niâţă căreia nu-i 
dau patruzeci şi opt de ani. Şi iată că Marianne, la sfârşitul 
mesei, tocmai după fructe (profiterolul înecat în sos de ciocolată 
a fost odată, pe vremea frumoaselor zile de odinioară, când 
haleai fără să ţi se numere înghiţiturile), ne încredinţează pe 
tonul cu care se dezvăluie secretele de stat, coborâudu-şi vocea 
ca şi cum sub masă ar fi ascunse microfoane: 


— Nu v-am spus până acum... E niţel cam complicat şi mai ales 
copiii n-au voie să alic nimic... Ei bine, asta e, am început să ies 
cu SOŢUL meu! 


— Soţul tău? Păi parcă eraţi divorţaţi..., spune pacostea de 
serviciu, în cazul de faţă eu. 


— Da... Mă rog, fostul meu soţ. Dar nu asta-i important, se 
enervează Marianne, vizibil decepţionată că nu sărim până-n 
tavan de entuziasm. 


— Şi zici că IEŞI cu... Adică te culci cu el, dacă-mi e permis să 
vorbim normal, precizează pacostea. 


— Da... Spune Marianne, îmbujorându-sc surprinzător pentru o 
mamă ai căror copii sunt la H. E. C.' 


Parisul nu e decât un orăşel de provincie unde circulaţia sexuală 
îşi muşcă propria coadă. Îmi spun. La un moment dat, femeile şi 
bărbaţii meniţi să se întâlnească au făcut dragoste cu toţii, 
epuizând toate combinaţiile posibile, după care se reîncepe de la 
zero. Cu primul soţ, de pildă.” 


Nu reuşesc să împărtăşesc emoția romantică a Mariannei, care 
continuă să roşească sub părul blond, şi fac greşeala să glumesc 
pe seama dezvăluirii. 


— Asta-mi aduce aminte de Dorothy Parker, ştii tu, scriitoarea, 
cea care s-a sinucis de vreo zece ori şi până la urmă s-a 
resemnat să trăiască... 


Marianne nu spune nimic. 


Continui, inconştientă: - - Şi Dorothy Parker se recăsătorise cu 
fostul soţ. După căsătorie i-a scris prietenei sale Lilian llellman 
că nunta-bis se desfăşurase relativ bine, având în vedere că 
majoritatea invitaţilor nu-şi mai vorbeau de ani de zile, mai ales 
mirele şi mireasa... 


Acum Marianne se îmbufnează. Descurajată de cercurile vicioase 
ale iubirilor pariziene, beau un ultim pahar şi pretextez un 
decalaj orar ca să plec. 


Afară, bulevardul Montparnasse îmi reface moralul cu copacii lui 
mari şi trecătorii noctambuli. 


1 Sif; lii pentru Ixolc des lkiutcs L. Tudcs (omnicrcialcs - Şcoala 
de înalte Studii Comerciale (n. Irad. |. 


Rămân puţin în mijlocul mulţimii de lângă Coupolel şi deodată 
regăsesc o senzaţie fizică familiară: plăcerea, de a fi la Paris. 


În maşină, conectată la pomăda country a lui Willie Nelson 
adusă din Texas - partea bună a covv-boy-lor - mă bucur la 
gândul că mă întorc şi mă tolănesc iar în faţa televizorului, văd o 


casetă până la două noaptea şi adorm fericită în patul cel mare. 
Nopțile de vară petrecute de una singură la Paris sunt 
delicioase. larna, singurătatea împrumută o nuanţă de 
fatalitate... 


Aparatul cu înregistrare automată de mesaje - dispozitiv al 
eliberării celibatarilor legaţi cu masochism de ţârâitul unui 
telefon care nu sună, aşteptând disperaţi semnul de viaţă al 
unei (pen) ultime poveşti de dragoste - e aprins. Ascult mesajele 
fără să le'dau prea mare atenţie, îmi scot pantofii cu toc înalt, 
care îmi provoacă dureri atroce, fard de ochi etc, şi cotrobăi la 
nimereală prin casete ca să aleg un film. 


„Catherine, sunt Noelle, de la ziar, trebuie s-o suni pe mama ta 
urgent!” spune maşina. 


Urgent? Nici măcar n-am timp să-mi fac griji. Mesajul mamei 
mele e următorul de pe bandă. 


„. Catherine, bună seara, mămica la telefon (o recunoscusem şi 
aşa). K târziu şi nu te-ai întors (voce încărcată de reproş), te 
oboseşti preq mult, gândeşte-te că faci riduri. Am citit cartea pe 
care mi-ai dat-o, CUM SĂ FII O MAMĂ EVREICĂ BUNĂ ÎN ZECE 


' Nume familiar dat clădirii Academiei franceze (N. Trad.). 
F 


LECŢII, mi-a plăcut mult, mai ales capitolul despre „cum să-i 
cumperi un costum fiului ducă ure mui mult de treizeci de uni”. 
Şi m-am hotărât să nu mă duc la cumpărături cu fratele tău. Te 
sărut.” 


Izbucnesc în râs. Frate-mcu a pierdut un costum nou-nouţ. 


„. Catherine (voce masculină autoritară, care nu-şi dă osteneala 
să-şi spună numele), trebuie să pleci IMEDIAT la intersecţia de la 
Odeon, s-a produs o explozie. E un atentat (categoric). Sună 
cum ajungi acolo.” 


O, nu! Acum sunt dezbrăcată, demachiată, demobilizată! O 
zbughesc la Odeon sau mă fac că n-am primit mesajul? 


„. Chaterine, n-are rost să te duci la intersecţia de la Odeon 
(voce destinsă), a fost o informaţie falsă (la fel de categoric).”- 


Cu atât mai bine pentru eventualii răniţi şi pentru liniştea mea. 


lar pe urmă aud o voce cu accentul acela uşor şi indefinibil, care 
vorbeşte cu aparatul cu înregistrare 'automată de mesaje ca şi 
cum ar Fi prietenul lui cel mai bun.:...„Bună, Catherine! Ce mai 
faci? În seara asta sunt la Paris, plec mâine dimineaţă. N-am 
reuşit să dau de tine. O să trec la nimereală pe la ora unu la 
Closerie, poate eşti acolo... Take u chanceK.” 


Nici măcar un atentat nu m-ar fi făcut să ies din casă. Oare am 
curajul să reîncep operaţiunea gene-sprâncene-pudră-bujori- 
fard-ruj? Şi să străbat încă o ' Fă o încercare (în engL. In text - N. 
Trad.). 


Dată Parisul pentru un „poate”? Evident. N-am ştiut niciodată să 
rezist unei întâlniri nesigure în toiul nopţii cu un domn care mă 
intrigă. 


Mă reped la oglindă ca să suprim decalajul orar. Oboseala şi 
alcoolul: aşa mai merge, pe cai. 


E deja aşezat pe terasa de la Closerie, la fel de elegant într-o 
haină deschisă la culoare. Ochii strălucitori şi ironici din spatele 
ochelarilor mă măsoară de sus până jos, verificare rapidă a 
părului roşcat, a sutienului verde şi a fustei din ce în ce mai 
scurtă de deasupra picioarelor bronzate (lovesc zdravăn). 


Se ridică şi-mi oferă vestitul zârubet. După noaptea de la Tel- 
Aviv doar n-o să ne stringent mina, mă prinde într-o îmbrăţişare 
energică şi mă sărută apăsat pe gură taman acolo, în faţa 
parterului populat cu lumea bună de la Closerie, care urmăreşte 
cu atenţie întâlnirea unei localnice notorii cu un individ 
neidentificat. 


Prefer să nu privesc în jur. 


— Şi? Ţi-ai revenit după Houston? Mă întreabă după ce-mi în lire, 
aşezată într-un fotoliu de răchită absolut neconfortabil. 


— Au murit cu toţii. Cei trei bărbaţi cărora le-am luat interviuri. 
lar eu ţi-am urmat sfatul, am plecat înainte de execuţia lui Jim 
Noian... 


— Am vrut să-ţi spun că n-am avut dreptate, rosteşte el fără să 
mai surâdă. După ce-ai dat telefon, m-ani gândit şi am înţeles că 
vorbisem pentru mine, eu n-am nevoie să mai văd moartea 
fiindcă am văzut-o din belşug. Te-am sunat dar te întorseseşi 
deja la Paris: ar fi trebuit să mergi până la capăt. 


De ce ţine atât de mult să am experienţa morţii? Copil crescut 
după război - şi nu contează care - consider că mi-am tăcut 
suma de traumatisme morbide, n-are rost să mai adaug şi altele. 


— K uşor, îmi rezerv imediat un loc pentru execuţia de 
săptămâna viitoare, se lucrează pe bandă rulantă. 


— Nu, nu e acelaşi lucru. Cred că drumul, călătoria ta la 
Houston, trebuia să urmărească povestea până la capăt, adică şi 
execuţia. Dar e prea târziu. Să nu mai vorbim despre asta. 


Privirea îi redevine ironică (deci poate fi şi serios). 


N-am chef acum să mă eternizez la capitolul Houston, am alte 
lucruri în cap, am de gând să pescuiesc informaţii despre 
personaj folosindu-mi cu viclenie priceperea poliţisto-ziaristică. 


— A propos de Houston, când am sunat la numărul din Elveţia 
pe care mi l-a dat Jean, am nimerit la tine acasă sau la serviciu? 
(Ce serviciu o fi având? N-am nici cea mai mică idee). 


— În principiu e la mine acasă. Dar mă duc mai ales ca să-mi 
vizitez cărţile. Câteodată sunt scriitor rătăcitor. 


Rătăcitor observasem, scriitor nu ştiam. Cel puţin sper că sunt 
romane. In orice caz, e dotat pentru mister, nu ştiu nimic altceva 
despre Elveţia decât că-i serveşte drept bibliotecă. 


— Nu stau niciodată în Elveţia, continuă el. Mă plimb, acumulez, 
şi pe urmă, după ce s-a copt totul, mă închid într-o cameră de 
hotel. Cu romanele de spionaj merge foarte repede, e aproape la 
fel ca ziaristica. De altfel, am fost ziarist mult timp, dar am 
constatat că e o meserie în care îmbătrâneşti urât. 


Cu siguranţă. Cu excepţia câtorva miracole, cei mai mari 
sfârşesc cu fundul înfipt într-un fotoliu - decoraţi grațios cu un 
titlu sforăitor care cuprinde şi cuvântul „ŞEF”. Sau eventual 
trăindu-şi decepţiile pe un scăunel din barul mobil al unuia 
dintre multele hoteluri Hiiton. 


Pentru femei e şi mai rău. 


„Oare te vezi la cincizeci de ani, bâjbâind într-o dimineaţă 
geroasă de iarnă pe o străduţă noroioasă care străbate o 
periferie cenuşie, în căutarea etajului trei al blocului D din strada 
Rozelor, în Triffouillis-sur-Moselle, sunând la uşa vecinilor 
domnului Lefranc şi ai domnişoarei Dupont (momentan absenţi 
şi întemnițați) care şi-au aruncat pe geam bebeluşul de trei luni 
în cursul unei scene mai alcoolizată ca de obicei, şi reuşind - 
dacă nu ţi se trântcşte uşa în nas - să le iei interviuri vecinilor 
arţăgoşi despre biografia nenorocită a perechii-vedetă din ziua 
cu pricina.”., ' Când mi se pune întrebarea, răspund: „NU!” 


Dar scriitor rătăcitor e mai bine? 


II privesc: pare în formă, nerăvăşit de alcool sau de nelinişti. Dar 
nu-i dau mai mult de treizeci de ani. 


Fa Closerie se închide. Mă ia de braţ şi ne plimbăm pe unde ne 
duc paşii prin Montparnasse. M-am împăcat de-a binelea cu 
Parisul care, în noaptea asta, are tot farmecul clin lume. Eu care 
am detestat întotdeauna să fiu luată de braţ - imaginea ridicolă 
a oamenilor care se deplasează lipiţi ca siamezii înainte de 
operaţia salvatoare - mă mir vă/. Ilndu-mă că mă plimb pe 


propriul meu teritoriu parizian în această postură atât de 
convenţională a perechii soţ-soţie. 


Protejată de semiîntunericul bulevardului, înainte/, cu ancheta. 
— La ce-ţi foloseşte Elveţia, dacă nu stai niciodată acolo? 

— Am petrecut nişte ani cu o femeie şi o casă. 

— Şi copii? 

— Din fericire nu, n-aş fi putut să plec niciodată. 

— Dar ai plecat sau n-ai plecat? 


— Şi una şi alta. Ficţiunea „Elveţia” a rămas, dar în realitate nu 
mai trăiesc acolo. Numai că n-am avut curajul sau energia să 
oficializez situaţia. 


O poveste pe jumătate încheiată continuă pc jumătate, cunosc 
stilul. La mine, mare profesionistă a aventurilor amoroase 
ratate, semnalul roşu PERICOL se aprinde automat şi ridic 
piciorul de pe accelerator. Concret, e vorba de braţul pe care mi- 
| retrag fără să mă gândesc. Mi-l prinde din nou, energic. 


— O să pun lucrurile la punct în scurt timp, dar nu e uşor, după 
atâţia ani. 


Profesionista ştie ce trebuie să creadă despre „în scurt timp” şi 
„a pune la punct”. Parcă-l văd pe Harrison, dacă ar fi aici, 
ridicând din umerii lui celebri şi spunând tranşant, cu un aer 
dezgustat: „one more useless experience. 


„Nu toate experienţele sunt inutile, ţi-aş răspunde, dragul meu 
Harrison. Dovada! Tu rătăceşti în continuare prin junglă (unde e 
plin de țânțari autentici) urmărit de camerele de luat vederi, iar 
eu nâă arunc în prima aventură care-mi iese în cale!” 


Am  hoinărit pe străzi, am discutat despre Paris - pe care-l 
iubeşte - despre Franţa - pe care-o iubeşte mai puţin - despre 
politică şi romane. 


Ne-am sărutat pe gură ca nişte adolescenţi în faţa unei Closerie 
uimitor de întunecată în toiul nopţii. 


— Vreau să-ţi vorbesc de o lovitură ziaristică, îmi spune el, 
aşezat pe banca unde flirtăm intens, exact ca în Deraiere 
Seance. Dar n-o să discutăm la ora asta. O să-ţi explic mâine. 
Acum singurul lucru de care am chef e să mă întorc la hotel. Cu 
tine. 


Mă trage spre maşina lui - a mea rămâne în stradă ea de obicei 
- care e o Porsche. Mă afund într-unui din fotoliile de piele, 
maşinuţele şic sunt latura mea de midinetă: sunt gata să plec cu 
el din Paris chiar atunci, indiferent unde, numai să meargă 
casetofonul stereo. 


Merge. Dar în privinţa destinaţiei necunoscute nu facem decât 
să trecem Sena, după care el opreşte Porschc-ul în faţa porţii 
unei clădiri modeste, fără lumini, din fundul Marais'-ului. Trebuie 
să sunăm până când un bărbat adormit şi bădăran vine să ne 
deschidă. K limpede că. În acest hotel a cărui singură stea e 
afişată într-un colţ. Clienţii normali nu se întorc în zori. 


Trebuie să-mi înving alergia nevrotică la tapetul înflorat de pe 
pereţi, ca să urc în urma lui o scară al cărei covor uzat datează 
cu siguranţă din secolul şaptesprezece. II întreb în timp ce mă 
caţăr până la etajul patru: 


— Cum de-ai ales hotelul ăsta? Probabil dintr-un ghid intitulat 
CIM SA TRAIM PERICULOS! Jos biiilc şi Holiday Inns...! 


1 Vechi cartier pari/. lan din arondismcntcic III şi IV (N. Imd. I. 


— Aproape, spune el distrându-se. Mi st făcuse lehamite de 
Holidav Inns, am vrut să încerc altceva. O să vezi, e mai bine să 
plăteşti cea mai frumoasă aineră dintr-un hotel mic, decât pe 
cea mai ieftină de la Crillon. De altfel, are chiar şi baie. 


La ultimul etaj al hotelului Vechiul Templu, Apartamentul” de 
două camere de la mansardă, cu tavanul înalt şi cu uşilc-geain 
dând spre o curte pavată trăjuită de muşcate pe margini, e 


efectiv mai atrăgător decât Holidav Inns, acele salbe hoteliere 
care militează pentru călătorii imobile, cu reclame are îţi promit 
că VA VEŢI SIMŢI PRETUTINDENI 


la acasă... 


Descopăr că magnetismul erotic dintre tânărul acesta şi mine nu 
a fost un accident provocat de miresmele mării, ardeii iuți şi 
război, toate amestecate: există şi fericire în camera din Vechiul 
Templu, la Paris şi în ciuda tapetului roz cu flori invadatoare. 


Dimineaţa am declinat oferta de „mic dejun inclus în preţ” 
văzând sala de mese dătătoare de claustrofobie amenajată la al 
treilea subsol, într-o pivniţă de vinuri; nu trebuie exagerat la 
culoarea locală... Într-o clipă el şi-a aşezat cămăşile şi o maşină 
de ras în valiză, a scos o carte de credit Diner's Club efuzată 
imediat de femeia suspicioasă de la recepţie, a scotocit prin 
buzunare ca să scoată nişte dolari, icccptaţi în cele din urmă de 
femeie (cu reticenţă) şi -a scos afară, pe străzile petrolifere din 
Marais. Claxoanele camioanelor blocate şi tresăririle Dippcrului 
de lângă tejghea îmi răsună dureros în timpane, o să fie o zi 
grea. In faţa unei cafele cu frişca i a câtorva cornuri - de asta 
încă îi place Franţa - îmi vorbeşte de o „bombă ziaristică”, o 
poveste curioasă care, -! Pasionează pe romancierul rătăcitor. 


— O să ţi se pară chestia cea mai răsuflată din lume, dar fii 
atentă, când eram la Beirut şi făceam reperarea - eu îi spun 
„curăţire” - m-am întâlnit cu un bărbat la barul hotelului. Se 
prezintă „Vum un American”, îmi spune cu un accent 
îngrozitor... Închipuieşte-ţi un bărbat frumos, sportiv, nu tânăr, 
pe la şaizeci de ani, care vorbeşte zece limbi cu acelaşi accent 
puţin anglo-saxon. Nu-mi dau. Seama prea bine ce face în Liban. 
Curios, petrec câteva zile cu el, într-un Beirut pe care-l cunoaşte 
până la ultima piatră, sau mai bine zis ruină, şi încep să înţeleg 
că americanul ăsta e mai degabă israelian. Nu mă întreabă 
nimic, dar ştie exact cine sunt şi ce caut la Beirut, mi-a citit 
cărţile... Ln personaj ieşit din Le Carre: spionul perfect. În orice 
caz, îmi dă întâlnire la Tel-Aviv, exact în ziua când te-am văzut 
din nou... 


Zâmbeşte. Se lasă tăcerea. Comandă încă o cafea cu frişca. 


— Mă duc la întâlnire. Timp de două ore, am impresia că-mi 
pierd vremea cu tipul ăsta care-mi îndrugă banalităţi despre 
Orientul Apropiat, relaţiile Kst-Vest, război şi pace etc. Mă ridic 
să plec şi în sfârşit îmi dezvăluie scopul întâlnirii: vrea să merg 
cu el în America Latină. 


— Cunoşti America Latină? 


— Da. Numai că el n-are nevoie de o călătorie turistică, îi trebuie 
o tânără pereche europeană care se plimbă câte puţin peste tot. 
M-am gândit la tine ca la cealaltă jumătate a perechii... 


Să fiu jumătate de pereche alături de el, la trezirea după o 
noapte la hotelul Vechiul Templu, este o ofertă atrăgătoare, dar 
nu pricep nimic din acest plan. 


— Unde în America Latină? Întreb metodic. 


— La început în Brazilia. Am întrebat ce-o să se întâmple mai 
departe, dar nu mi s-a răspuns. Mi-a spus doar atât: „Rio”. Tipul 
e genul de profesionist care-şi ţine gura. 


— Totuşi, despre ce e vorba? Trafic de cocaină? Râde. 


— Sunt mai tare ca tine, am ghicit imediat ce căuta. Pune-le cap 
la cap: „Israel, plus Spion, plus America de Sud... Asta 
înseamnă...” 


— O, nu! Nu se poate!... MENGELE...? 
— Bravo! 


Are dreptate când spune că e chestia cea mai răsuflată din 
lume. 


Făcusem deja haz când confrații mei publicaseră false interviuri 
cu medicul nazist. Revăd, de asemenea, epopeile echipelor de 
televiziune îngrămădite. În jeepuri pline de camere de luat 
vederi şi magnetofoane sofisticate, în ţinută de safari în Kenya, 


cu harta în mână şi rătăcind pe drumurile nepavate din 
Paraguay: „L-aţi văzut cumva pe doctorul Mengele, por favor? 
No? Muchasgracias. Adios.” 


Am ajuns la al treilea corn. E prea mult. 


La masa înghesuită din spatele flipperului, în inima cartierului 
Marais unde, în dimineaţa asta, automobiliştii s-au aşezat cu toţii 
pe claxoane, ideea acestei călătorii e cu totul suprarealistă. Mi s- 
ar oferi astfel, la grămadă, o bombă (mondială), o călătorie 
(exotică) şi nopţi romantice (tropicale)... Nu-mi rămâne decât să 
îmbrac şi eu ţinuta safari de camuflaj, să-mi găsesc un binoclu 
cu raze infraroşii ca să văd pe întuneric, să închiriez un stilou cu 
magnetofon incorporat... 


Însă perspectiva cu adevărat tulburătoare se leagă de ideea de- 
a juca rolul „tinerei perechi”... 


Nu mă gândesc la marea lovitură - probabil o cacealma - ci am 
în cap cărţi poştale, îmi închipui că suntem întinşi în costum de 
baie pe plaja de la Copacabana, că ne plimbăm prin Rio, că ne 
pierdem în junglă şi mai ales că suntem împreună în fiecare 
noapte într-o cameră de hotel. Aventura ţine de domeniul 
romanelor. 


— Spionul tău perfect e sigur că Mengele trăieşte? 


— Aşa pare, vine la Paris săptămâna viitoare, ca să stăm de 
vorbă. Aş vrea să-l întâlneşti şi tu. 


Nu reuşesc să iau în serios proiectul. 


— Aşteptânclu-mi marea lovitură mondială, trebuie să merg la 
banala mea uzină, mă rog, la ziar, îi spun. N-am mai ascultat 
radioul de ieri seară, poate că Gorbaciov i-a zis ceva lui Rcagan, 
sau poate că Rcagan i-a zis ceva lui Gorbaciov, şi eu nici măcar 
nu sunt la curent... 


Surâde. 


— N-are sens să te grăbeşti. Figura e să mergi mereu în sens 
invers faţă de ceilalţi. Să fii singura care ştie... Te duc la maşină. 


— Nu, iau metroul, o să merg să-mi recuperez maşina diseară, 
când automobiliştii o să fie acasă în faţa televizoarelor. 


Se ridică, ocoleşte masa şi mă destabilizează din nou sărutându- 
mă energic, ceea ce nu ajută la concentrarea intelectuală. 


— Te sun cum ajung înapoi la Paris, spune lară alte precizări, 
adăugind, ca un tânăr bine crescut ce e: |O zi bună!” 


Ce-o mai li şi povestea asta cu Mengele? Îmi spun stând la birou, 
incapabilă să-mi îngurgitez, raţia zilnică de ziare. Nu pot nici 
măcar să discut cu prietenii de-aici, păstrarea secretului nu e 
calitatea principală a ziariştilor care sunt cu toţii nişte 
profesionişti în materie de limbuţie. 


— La ce lucrezi în clipa asta? Mă întreabă deodată Sebastien, 
care se iveşte în spatele meu, observând că nu scriu, nu citesc, 
nu telefonez şi că prezint, deci, toate semnele exterioare ale 
şomajului tehnic. 


lar ăsta! Mai bine să dau cu el de pământ pentru un sezon 
întreg. 


— Sunt pe tirul unei bombe mondiale, dar nu pot să-ţi spun 
nimic, îi răspund sec. 


Ca de obicei, nu mă crede. Satisfăcut - crede eă-i pun bărbi - se 
întoarce la telegramele lui. 


Încerc să-mi neutralizez tulburarea sentimentalo-sexuală şi să 
analizez la rece în ce mă bag. Să presupunem că ajungem până 
la Mengele (greu de crezut, dar nu se ştie niciodată), că îl găsim 
graţie acelui american-care-e-israelian. Şi pe urmă? 


Înaintez spre bărbatul prins în capcană. Fără să ezit, scot o carte 
de vizită, magnetofonul, lista cu întrebări bătută la maşină în trei 
exemplare. 


Hun a ziua! Catherine FLLFS (aoleu! Nume cu sonoritate 
evreiască!), ziaristă, aş vrea să vă iau un interviu, spun cu un 
zâmbet  ademenitor. Prima întrebare: de ce aţi efectuat 
experienţe medicale la Auschwitz?... A doua întrebare (grupată): 
regretaţi că aţi estropiat, mutilat, amputat, castrat, sterilizat, 
inoculat, congelat, torturat şi asasinat bărbaţi, femei, copii şi 
sugari?” 


Admiţând că nii-ar răspunde, ' ar explica sau s-ar justifica, unde 
e informaţia? La ce serveşte? Desigur, specialiştii în patologic 
criminală vor fi îneântaţi că au un document unic care să-i ajute 
să meargă înainte cu cercetările. Eu însă n-am de gând să susţin 
o teză de doctorat despre Psihologia marilor asasini. 


O bombă e o bombă! Inii răspund mie însumi, ştiind bine că 
Ziaristul este acel personaj subtil care priveşte şi ascultă, dar 
care nu simte nimic, acel Obelix care a avut şansa să cadă într-o 
baie anesteziantă când era mic. 


În orice caz, dacă spionul perfect este un agent isrâelian, 
probabil că n-o să am timp să-mi scot notițele şi magnetofonul. 
O să pot doar să povestesc, mai târziu, cum am văzut un bărbat, 
presupus a fi Mengele, ucis de trei sau patru necunoscuţi pe 
străzile unui oraş din America de Sud. 


Ce coincidenţă! Dragi cititori, dragi ascultători! Mă plimbam 
întâmplător prin oraş pe strada aceasta, chiar în momentul când 
un comando a tras câteva rafale cu mitraliere Uzi în direcţia unui 
domn destul de în vârstă, european după figură, care îşi bea 
cafeaua pe terasa unui restaurant, păzit de trei gorile sud- 
americane... 


Se va putea titra, cu maximă simplitate: „(EU) L-AM VĂZUT 
MURIND PE DOCTORUL DE LA AUSCHWITZ”. 


Sau chiar: „MENGELE EXECUTAT! REPORTERUL NOSTRU A FOST 
ACOLO (ŞI S-A, FACUT DREPTATE)”. 


Această bombă ziaristică mă face să mă simt prost. Prefer să 
dau gata micul dejun, să încerc să diger cornurile şi să păstrez 


amintirea nopţii petrecută între pereţii cu (lori mari şi roz din 
hotelul Vechiului Templu; adevărata bombă a călătoriei este că 
descopăr cu stupoare, ca o drogată după două injecții, că îmi 
vine s-o iau de la început... Să regăsesc acea energie amoroasă 
care - şi la propriu şi la figurat - mă dă pe spate. Îmi imaginez o 
lungă serie de nopţi risipite şi pasionate, între două avioane şi 
(dintr-un hotel-în altul, la mii de kilometri de Paris. 


(Nu e ziua potrivită ca să fiu trimisă să realizez un reportaj la 
Salonul artei casnice, îmi previn colegii de birou.) 


Dar semnalul roşu care s-a aprins cu o zi înainte mă trimite la 
podea: Catherine, nu există nimic mai tradiţional şi mai puţin 
atrăgător decât să fii amanta franceză ocazională a unui scriitor 
rătăcitor dar legat (cu funia de gât?) de o casă şi de o femeie în 
Elveţia. 


„O să vedem, răspund, nu te lăsa intoxicată de erotismul florilor 
roz de pc pereţi. Dacă ţi se propune un reportaj în Japonia sau în 
Australia, du-te.” (Contrariul noii mele linii politice a dragostei 
înaintea carierei.) 


Cu un ascuţit simţ al actualităţii, Jean mă sună în momentul 
când încep să mă gândesc la altceva. 


— Se pare că prietenul nostru a efectuat o trecere scurtă şi 
remarcabilă prin Paris..., spune el, arătându-mi mândru că e la 
curent cu informaţia. Probabil că te-a bine-dispus... 


— E complicat... Prea mult ca să-ţi explic la telefon. 

— Cum? Va fost chiar aşa grozav? A avut puncte slabe? 

— Termina! Voi, bărbaţii, lucraţi numai cu cantitativ. Linişteştc- 
te, din punct de vedere tehnic, impecabil. lară reclamaţii. Nu, ce 


mă îngrijorează e urinarea. 


— Aha, asta fiindcă te gândeşti la o urinare, nu? la te uită, asta-i 
ceva nou... (Jean e din ce în cc mai interesat.) Trebuie să-mi 


povesteşti. Dacă nu are loc nici un puci militar în Franţa până la 
124J, vin să te iau la prin/. 


Bineînţeles că n-are loc nici un puci militar. Fa unu fix Jean. 
Frumos, blond şi bronzat, în cămaşă Facoste roz (influenţa 
mediului), e în Ţaţa uşii de la redacţia ziarului, vizibil nerăbdător 
să cunoască ultimul episod din afacerea Bulgarul. Mă aşez în 
Keiuudt-ul 25 al televiziunii franceze, iar el mă priveşte atent: 


— Dar ştii că-ţi ascunzi bine proasta dispoziţie de fată bătrână 
înăcrită, ha poate chiar ne înşelăm, fiindcă ai aerul cuiva care a 
fost în al nouălea cer o săptămâna. 


— De acord, spun eu. Situaţia nu e chiar atât de roz. 


Reuşim să prindem o masă pe terasa de la braseria Bursei, unde 
toată trupa vine să sărbătorească zgomotos ultimele comenzi de 
pantaloni şi fac un rezumat al nopţii precedente, cil atât mai 
precis cu cât după un pahar de vin sunt deja ameţită. 


— Aha, face pe bărbatul fatal cu tine... Te frige când are chef şi 
tu îi dai voie. lar în plus, vrei s-o iei de la capăt. Cine-ar fi crezut, 
.„. Constată Jean, gânditor. 


Şi atunci, care-i problema? Nu e prezent prea des! Tu nici atât. E 
perfect, o şansă ca să dureze. Îţi aminteşti că nu mai departe de 
ieri încă visai un notar care să se întoarcă acasă în flecare zi. E 
numai bine, exact opusul notarului. 


— Elveţia... Nu e prea departe de notarul de provincie. 


— Ce Elveţie? Doar n-o să te stabileşti în Elveţia, trimisul special 
pe malul lacului... Incă n-ai vârsta de pensie. 


— Nu, nu, nu... Doar că am oroare de dramele conjugale. Dacă 
femeia asta din Elveţia face scandal? 


— Asta te îngrijorează? (Jean se amuză pe faţă.) Probabil că o să 
sară-n lac când o să afle că există o aventură la Paris. Ar fi o 
metodă bună de rezolvare a problemei. Din păcate, aşa cum o 
cunosc, o să rateze. 


— O cunoşti? 


— Da. Nu-i deloc genul tău. Măcar ea ştie să facă o supă. Poate 
chiar şi să calce o cămaşă... Femeia dcală! Ai după ce să fugi 
până cazi lat. 


— Ideală? Mâine mă abonez la cursuri de ucătărie prin 
corespondenţă. 


— Prea târziu pentru bucătărie, n-o să poţi să ecuperezi. Ea Paris 
sunt restaurante, prin alte părţi şijderea. Dar dacă pui toate 
aceste probleme, e mai rav decât credeam. De aici până la a da 
naştere unor ulgari mititei... 


— Ştii bine că nu mă obsedează fantasmele cu hip de plozi. Nu, 
în ce priveşte bebeluşii, m-a pus pe rinele unui monstru. 


Jean se gândeşte câteva clipe. 
— Ah... Da, înţeleg... 


Sunt uluită, Jean pare la curent. Aşezaţi între regii pantalonilor, 
putem vorbi doar exprimându-ne evaziv. Incerc să verific dacă 
ne gândim la acelaşi lucru. 


— E vorba de acea bombă îndepărtată, exotică şi, după părerea 
mea, falsă... Spun pe urmă. Asta e? 


— Poate nu-i chiar atât de falsă, răspunde Jean cu aerul lui 
misterios. 


Pare că ştie mai mult ca mine şi mă înfurii. Oare sunt 
manipulată? 


— Aţi pus la cale împreună planul ăsta ca să-mi oferiţi un voiaj 
de nuntă clandestin în plin soare? 


— Nu, nu, te asigur că nu. Ştiu doar că ai o şansă ca să meargă. 
Dac-aş fi în locul tău, m-aş duce să văd. În cel mai rău caz, o să 
te bronzezi pe o plajă alături de un tânăr fermecător. Dar fii 
prudentă. 


— Faţă de tânăr? 
— Nu, faţă de ceilalţi. 


Tropice „O plajă e o plajă”, îmi spun contemplând cu un ochi 
panoramic golful Rio văzut de pe Copacabana. 


Din lipsă de imaginaţie, n-am reuşit să mă conving că în 
septembrie în Brazilia e iarnă; prin urmare, am ce merit, iar 
seara mă congelez, limbându-mă fără ţintă pe malul mării lângă 
marile hoteluri, saturată de suc de morcovi şi alte băuturi Jin 
napi. Am încercat şi o orgie cu carne în aceste churrascarias' 
argentiniene dar, după ce mi s-a pus în aţă o vacă întreagă, mi- 
am promis să n-o iau de la nceput. 


Ce-i de făcut? De recitit Le Carre, asta se mpune. 


Sunt liniştită, au trecut deja trei zile de când îmi ierd timpul în 
acest hotel Astoria unde „mi s-a” ezervat o cameră - cu vedere 
spre plajă, deci spre locajele de circulaţie de la şase dimineaţa - 
şi nu se 


1 Local cu specific culinar sud-american (n. lrad.). 


întâmplă nimic. La micul dejun, cercetez cu atenţie chipurile 
bărbaţilor singuri, ca să depistez un eventual semn de 
complicitate. Nimic. Am tresărit auzind că la masa din spatele 
meu se vorbea în ebraică, însă cei trei copii care înfulecă dintr- 
un pepene verde, însoţiţi de părinţi, erau puţin cam tineri pentru 
a li agenţi secreţi: o familie de israelieni în vacanţă. 


La Paris nu-l mai văzusem pe bulgar. Se mulţumise să-mi dea 
telefon şi să-mi spună sibilinic: 


— Nu pot să-ţi explic, dar dacă vrei să vii eu mine pentru 
povestea de care-am vorbit, trebuie să pleci imediat. Schimbare 
de program, a intervenit o urgenţă. 


— Ăăă... Încă nu m-am hotărât, îi spun, n-am ştiut că o să 
începem atât de repede. 


— N-ai de ales. Hai, vino, o să lâe distractiv. O să ne plimbăm. ŞI 
poate că o să dai marea lovitură. 


Nu-mi lasă timp de gândire. 


— Agenţia noastră de turism ţi-a lăsat la Varig un bilet plătit cu 
anticipație pentru Kio şi ţi s-a făcut şi rezervarea de hotel. Ne 
întâlnim acolo. 


Am principiile mele: nu pot 11 cumpărată. În orice caz, nu sunt 
de vânzare pentru un bilet de avion - spre deosebire de anumiţi 
confraţi - şi nici pentru nopţi la hotel cu micul dejun inclus. 


— Prefer să-mi plătesc singură biletul, spun, fermă pe principii 
(cum însă trebuie să ştii să le adaptezi, nu ridic problema 
hotelului: fermă dar nu sinucigaşă financiar...). V V 

— Atunci e O. K.? Întreabă el grăbit. 

— Aăă... Nu ştiu. Putem să vorbim mai târziu? 


— Nu. 


— Trebuie să spui „da” sau „nu” imediat. Mi-ar plăcea Toarte 
mult să fie... Da”. 


— Tu crezi în chestia asta? 


— Pe jumătate. Cincizeci la sută şansă nu c rău pentru o poveste 
de acest gen. 


— Perplexa rămâne tăcută.) 


— Ascultă, hotărăsc cu în locul tău. O să vii! Dacă o să-ţi pară 
rău mai târziu, n-ai decât să mă faci cu ou şi cu oţet. 


Am înţeles că i-ar plăcea şi că „mai târziu” o să ne putem face 
cu ou şi cu oţet. Cu sau fără Mengcle, c o călătorie de dragoste. 
Nu rezist. 


Aşa se face că descind pe aeroportul din Rio cu picioarele goale 
în sandale, sub o ploaie rece ca gheaţa. La Paris toată luniea mă 
crede în Statele Unite. Am ocazia să descopăr că-mi place la 
nebunie să mint. 


„A intervenit o urgenţă!”, spusese el. Pare-se că respectiva 
urgenţă a dispărut. Ca să nu ruginesc stând pc loc, iau interviuri 
prostituatelor de culoare care lucrează pe frontul litoralului şi le 
ascult vieţile imaginare. In acelaşi, timp, renunţ să mă las 
agăţată de un efeb brazilian, ar fi dăunător profesional („o laşi 
două zile şi se combină cu primul instructor de înot care-i iese în 
cale” etc.). 


Mi-am fixat o dată limită: slârşitul săptămânii. Pe urmă revin la 
Paris, via New York, ca să menţin ficţiunea călătoriei în America. 


În cea de-a patra zi îi găsesc la micul dejun din sala-dc-mese-cu- 
vederc-spre-niare de la hotelul Astoria. 


Bulgarul - la fel de radios - s-a instalat la o masă din colţ, în faţa 
unei aglomerări impresionante de tot ce se oferă în cadrul unui 
mic dejun brazilian: „probabil că-i e foame”, deduc cu subtilitate 
(inactivitatea, chiar şi într-o metropolă fascinantă, te 
îndobitoceşte după câteva zile). Vecinul lui de masă pare la fel 
de flămând, judecind după piramida de haleală şi mai 
impunătoare pe care-o are în farfurie. Cămaşa albă impecabilă, 
combinată cu un costum închis, mă face să recunosc ţinuta 
israelianului elegant (parlamentar, ministru, preşedinte-director 
general pensionat), al cărui costum este, poate, o amintire din 
satele din Polonia sau din Rusia. 


Cei doi bărbaţi se ridică politicoşi ca să mă salute. Mă simt puţin 
anapoda în echipamentul meu de camuflaj tip Club Med, cu 
maiou de baie galben fosforescent, şort şi pantofi cu toc înalt, 
dar treaba lor, tocmai pentru aerul meu ridicol de turistă 
franceză m-au făcut să vin, nu trebuie să-i stânjenească, 
dimpotrivă. 


— Catherine, el e Peter Smith, de care ţi-am vorbit. 


— Happy to see you ', declară cu entuziasm Peter Smith, al cărui 
accent cântăreşte trei tone de non-yankeism. 


„Nu prea-şi storc minţile pentru pseudonime, îmi spun. De ce nu 
John Brown? Sau Joe Black?” li strâng mina lui „Peter Smith” şi 
mă aşez între cei doi mâncăcioşi. 


1 Mă butur că telu259? D (în engL. În text - N. Trad.) 


— Abia acum aii ajuns? li întreb când lăsa pentru o clipă furculiţa 
din mină. 


— De dimineaţă. Am făcut un ocol, spune bulgarul, care are 
aerul că se distrează copios. 


Peter Smith e mai serios. 


— Terenul pc care l-am văzut e perfect pentru turnarea Ulmului. 
Începe el cu intenţia de a păcăli urechile ciulite în mod sigur ca 
să prindă ceea ce discutăm (în realitate, nimeni n-a ridicat nasul 
din pepeni iar sucul de morcovi curge în continuare în şuvoaie în 
sala unde se serveşte micul dejun). Puțin cam accidentat dar 
interesant. 


Oare despre ce vorbeşte? Trebuie să traduc „teren” prin 
„doctor”? Parcă e prea devreme să fac o gafă. Imi ţin pliscul. 


Peter Sinitli îşi continuă într-o engleză haotică lungul său disciirs- 
alihi despre turnarea unui pretins film finanţat de societatea sa 
americană. Il privesc cu gura căscată: o să se oprească până la 
urină? Nu, continuă imperturbabil. Bulgarul e vesel nevoie mare. 


Insă pe urmă catastrofa se abale asupra lui Peter Smilb. 
Producătorul sută la sută american venit în Brazilia să 
pregătească turnarea unei superproducţii despre aventurile unui 
plantator de cauciuc care se cioinăgvştc eu sălbaticii indieni din 
Amazonia dar până la urmă totul se termină eu bine. Familia de 
israelieni în vacanţă îşi face intrarea în sală. În cămăşi bălţate şi 
străjuită de gălctuşc şi lopăţcle. 


Ca un bun agent secret. Peter Sinitli a avut grijă şi s-a aşezat cu 
spatele la stradă - nu se ştie niciodată, există riscul să fie zărit, 
recunoscut sau împuşcat de trecători... In schimb, ajunge să fie 
punctul de atracţie al oaspeţilor care-şi iau micul dejun la hotelul 
Astoria. 


Un strigai strident străbate sala: 


— LUI! SIIAI. OM! SIIAI. OM! Urlă tatăl de familie isracliun. Care se 
aruncă asupra lui „Peter Sinith”Muţind Ici de lei de exclamaţii 
într-o ebraică tunătoare, vizibil uluit că dă peste vărul lui aicl. La 
Copacabana, când el tocmai Ic trimitea constant cărţi poştali'din 
Ilong kong... 


Restul Familiei sare de gâtul bărbatului în costum închis, care nu 
reuşeşte să para bucuros de această regăsire. Trebuie să 
răspundă în ebraică întrebărilor impeluuasc ale celor trei plozi şi 
ale părinţilor lor. Liincânţilis că uită să ne prezinţi. 


Zâinbdtil obişnuit al prietenului meu bulgarul s-a transformat 
într-un râs nebun, de nestăvilit. Eu sunt pe sub masă: arc 
dreptate, o să ne distrăm. 


(ihtuţu s-a spart între mine şi Uri „Smith”. „Peter” nu mai trebuie 
să se obosească să încurce pistele, acum fiecare ştie cine este 
celălalt. O să putem vorbi normal. 


În farfuria lui Peter Sinitb rămânc doar o grămada impresionantă 
de coji, iar el, copleşit de promiscuitatea gălăgioasă a propriei 
familii, propune să ne coiiliiuiăm discuţia pe plajă. 


Să ajungi pe plajă, de cealaltă parte a stră/ii, este deja o 
operaţiune complexă în sine: trebuie să ai curaj să traversezi 
strada paralelă cu marea, pe care camionagiii brazilieni o 
consideră circuit rezervat, absolut indiferenți la noţiunea de 
pieton. Dar grupul trece cil vitejie această primă probă - după 
mine, cel mai periculos moment al călătoriei - şi se aşa/ă pe 
nisipul strălucitor de la Copacabana. 


Probabil că arătăm foarte exotic în ochii brazilienilor (deşi au mai 
văzut ei şi alţii) care îşi încetinesc joggiugul ca să privească mai 
de aproape un domn în vârstă în costum de cioclu, stând cu 
pantofii lustruiţi în nisip, o lată care crede că c vară şi şi-a scos 
partea de sus şi partea de jos (păstrându-şi însă tocurile) şi un 
tânăr îmbrăcat simplu cu un costum deschis, care scoate nişte 
hărţi de stat-inajor şi un magnetofon dintr-o valiză metalică 
proiectată în mod sigur să reziste şocurilor unei bombe atomice. 
N-are rost să mai mergi până-n jungla Amazonului, ajunge să ne 
prinzi în prim-plan pe plaja asta ca să laci un Ulm de aventuri şi 
spionaj. 


— Bun, unde mergem? Spun ca să deschid discuţia. 


Este exact întrebarea pe care nu trebuie s-o pun. Cele două 
Picioare Nichelate ridică scăfârlia spre mine. Surprinşi de cât 
sunt de mojică. 


— O să vedem, răspunde prudent Peter Sinith. 


— Oricum, n-o să rămânem aici. Nu? Spun. Hotărâtă acum să 
trec la acţiune (să-l găsim odată pe doctorul ăsta şi să terminăm 
hâlciul). 


— Plecăm după-masă, aruncă Peter Sinith, regretâud că renunţă 
la doza de suspans. V. Un avion la orele 15. Avem timp doar să 
luăm prânzul. 


Orice persoană care nu se gândeşte la altceva în a lară de 
haleală îmi e întotdeauna simpatică şi-mi place mult ţinuta tip 
Blues Brothers a lui Peter Sinith (aştept pălăria). In junglă în 
costum negru riscă să se lacă remarcat. 


La orele cincisprezece, ne urcăm în cursa aeriană Kio-Suo Paulo 
care decolează în plin oraş de pe aeroportul din golf. Într-adevăr, 
e la lei de frumos ca în cărţile poştale, cu Căpăţâna de Zahăr, 
crucea care domină golful etc. Stau cu nasul lipit de gemuleţ, ca 
orice turistă uluiţii. După cc pelicula Cinemascop s-a terminat, 
mă duc să mă ase/, pe banchetele rotunde din fundul micului 
avion, lângă bulgar. În faţa lui Smith. 


Îmi ia mina: e oare un gest tactic pentru înşelarea inamicului şi 
acreditarea ficţiunii noastre de pereche căsătorită? In orice ca/, 
asupra mea tactica arc efect, sunt deja tulburată. 


Cei doi bărbaţi au comandat de băut, ca să sărbătorească 
începutul călătoriei. 


Pun încă o întrebare: 
— Avem vreo ş insă să-l găsim? 
— Vom vedea, răspunde Smith. 


O să înţeleg în scurt timp că... Vom vedea, şi „mai rârziu” sunt 
formulele-cheie din sistemul mintal al lui Peter Smith. A rămas 
foarte tânăr. Probabil în acea epocă în care, bebeluş fiind şi 
având douăsprezece luni. Bâiguia această regulă fundamentală 
de conduită: | PAS DUPĂ AUTUL - pe care ne-o repetă şi acum, 
după şaizeci de ani, cel puţin o dată pe lună. 


Soseşte un rând de drinks' şi bem pentru reuşita proiectului 
(care nu cred că e acelaşi pentru fiecare dintre noi). Bulgarul ia 
notițe pc nişte caiete de şcoală. Sânlcni singuri în colţul club al 
ade Săo Paulo. 


— Trebuie să-i găsim un nume obiectivului nostru, spune Petei 
Smith pe un ton solemn. 


Nu pot să mă gândesc decât la „medie”, la, lagăre,. „oroare,, 
„frig de moarte”... Nu găsesc nici un nume. 


— Operaţiune:! Copaeabana, propune bulgarul. In felul ăsta. 
Toată lumea înțelege că obiectivul nostru c plaja. 


O. K.! Glumim şi bem un pahar, ai doilea pahar pentru succesul 
operaţiunii Copucabana. Pe urmă, cei trei pasageri din fundul 
avionului rămân surprinzător de tăcuţi, 'linărul s-a oprit din scris 
şi a căzui pe, gânduri. Mă întreb ce se întâmplă. După o tăcere 
îndelungată, slârşesc prin a pune întrebarea: 


— La ce te gândeşti? 


— La obiectivul nostru. Nu plaja, celălalt. Înainte de plecare, am 
recitit o carte despre Auschwvitz şi experienţele medicale. 
Degeaba ştii totul, răinâne ceva inimaginabil. Mai rău llecâl orice 
lllm de groază... Fotografiile cu perechi de gemeni închişi în 
borcanul acestui torţionar... (Nu mai arborează vestitul zâinbet.) 
Şi eu am un frate geamăn. Am II pulul fi noi în locul lor. 


| Lucrurile devin limpezi pentru mine. Îi iau din nou inâna 
bulgarului-carc-nu-e-bulgar. Aş vrea să-l sărut dar nu îndrăznesc. 


Săo Paulo e chiar mai rece şi ploios decâl Rio, fac imediat un 
guturai. 


Asia mă nelinişteşte cumplit! Nu reuşesc să-ini alung din minte 
teslele revistelor pentru femei, canina impresionau, i'ât de mult 
când aveam cincisprezece ani: „BARHATIlLLvă iubeşte duca! 
u259? Curge nasul'.', ipuneţi o cruce la rubrica. Da, sau... Nu”. ÎI 
mai iubiţi pc BĂRBATUL xicţii dumneavoastră dacă e răcit?” Un 
guturai şi s-a dus dracului totul... lată cum sunt traumatizate 
tinerele inocente. 


În aceeaşi scară. Într-nu hotel din heton din Săo Paulo (unde mă 
aplec periculos ca să încerc să văd dincolo de celălalt imobil de 
beton din lata Ferestrei melc), el trece remarcabil testul şi nu 
pare afectat de nasul meu roşu: farmecul meu erotic re/istă în 
faţa guturaiului, betonului şi ploii. Un miracol pe caic testele din 
MaulenioiseHc ţiţ Aha nu îl prevăzuseră. 


După-masă am străbătut Săo Paulo ca să ne îiitiluim cu un 
misterios., contact' al lui Peter Sinitb. Cu dificultate şi în ciuda 
sfaturilor lui Peter (care ne conducea din fundături în şantiere de 
construcţii), şoferul de taxi a oprit iu cele din urină lâugă un 
turn. În dreptul unei faţade acoperite cu lorniicu portocalie 
luminată violent de mai multe tuburi de neon. Ani intrat. 
înăuntru, proprietarul dăduse gata retinele nefericiţilor clienţi 
decorându-şi cantina cu o lonnicn poi tocaliu-l'osl'oi escentă şi 
uniformă, din podea pi-nă-u tavan. Mirosul de carne care 


răzbătea de la bucătărie sporea suferinţa occidentalului aliat în v 
i/ită. 


Ar trebui însă mai inul! Decât atât ca să-i tai pofta de mâncare 
lui Peler. Care comandă, auto. lţar. In engleza lui guturală - o li 
ştiind că în Hra/ilia se vorbeşte braziliana? 


— Un meniu lung scris în portugheză. Îi observ aerul surprins pe 
u'. Axură ce i se-aduc inâncărurik şi note/că dă înapoi laş în faţa 
anumitor feluri neidenficate. 


Nu prea pot să-mi inia] i/discuţia cu. Contactul, sub 
amplificatoarele caic ne sparg capelele cu o sambă agresivă, 
daR. La inii ml nopţii, în calitate de ultimii Ticnţi epuizați ai 
localului, ne resemnăm şi ne întoarcem la hotel: Contactul” n av 
cnil. 


Peter Smilli nu se dă bătut: 


— Nu era cd mai important. Ani altul pc carc-l vedem mâinc. 
Mult mai însemnat, hotărâtor. Hai să ne odihnim, ne aşteaptă o 
zi grea. 


Mergem să ne culcăm. În camera noastră de pereche de nevoie, 
uităm oboseala, „contactul” dispărut şi întreaga operaţiune 
Copaeabana. Jucăm atât de bine partitura voiajului de nuntă... 


— Eu dorin doar patru ore pe noapte, ne avertizase Peter Sinith. 
O să vă trezesc devreme pentru micul dejun. 


Pe la şapte suntem în plină formă, proaspeţi, gata să ne luptăm 
eu Săo Paulo. Inccpând eu micul dejun tropical de la hotel. 


Peter nu ne-a trezii, a preferat să ne lase să stăm liniștiți în pat. 
Simpatic, şeful comandoului. Ne aşteptăm să-l găsim în sala de 
mese. Nici urmă de Peter Sinith. Mă îngrijorez. | s-a întâmplat 
ceva? A plecat fără noi? Mă duc să-l sun în cameră. 


— W hol. Vil'.'1 spune o voce istov ită. 


— Eu sunt. Catherine. Suntem joS. La restaurant. 


— Ah... Cit C ceasul? 

— Aproape opt. 

— Ah... Vin imediat. 

Mă întorc să iau micul dejun. 


— Omul care nu doarme niciodată, rostesc. Bulgarul izbucneşte 
în râs. 


— Ai observai? Şi nici IUI îiiănâncă. 


Avem timp să gol ini câteva cafeticre - suntem la Săo Paulo şi 
pieă bine - înainte de a-l vedea pe Peter, 


1 („ini' i'? Lin inuL. În Ir- n. (rad.i. 


Lc- u illuni carc-şi face apariţia în costum negru încă de 
dimineaţă. Simt că trebuii' să aştept să-şi termine micul dejun ca 
să-l întreb ce program avem. 


Aşa este. După ultima înghiţitură, ne anunţă că acel „contact 
important” i-a confirmat sosirea. Trece să ne ia de la hotel. 


Seara de dinainte îmi consolidase scepticismul cu piivire la 
operaţiune. Cil despre falsul meu soţ, el era senin: 


— Lucrurile astea cer timp, ca în ziaristică, câştigă cel mai 
răbdător şi încăpățânat, îmi aminteşte el. N-arc sens să ne 
enervăm din prima/i. 


Am fost pesimistă: în holul hotelului, Peter Smith se aruncă 
asupra unui brazilian la fel de lat în spate şi cam de aceeaşi 
vârstă. Oare şi aceeaşi funcţie? „Kodrigo” nu ne dă nici un 
vurriculum, dar îl adulmec pe fostul sticlele sau fostul militar, la 
alegere. Ne urcăm în maşina lui destul de elegantă şi ne 
parchează într-un parc. 


Pe drum, Kodrigo nu scoate un cuvânt - mut ca montantul - dar 
când începe să vorbească, bafta noastră, o face în engleză! 


— Doctorul avea o gardă de corp. Un paraguay an care astă/i 
trăieşte în Brazilia, explică Kodrigo pc un ton neutru, de proces- 
verbal. Lipul ăsta îşi petrece limpid între Brazilia şi Paraguay, 
poate că încă se mai întâlneşte cu fostul lui slăpân sau cel puţin 
cu anumiţi prieteni paraguayeni ai celui pe eare-l căutaţi. Pe 
bărbat îl cheamă Mărio Juvcnal, învârte nişte afaceri în 
exploatarea terenurilor. Cu ajutorul lui o să puteţi iherge pe fir. E 
tot ce pot să lac. 


— Şi cum îl cheamă pe bărbatul ăsta? Întreabă PeteR. Ca şi cum 
n-ar li auzit. 


__M-R-i-o -]_ai. Repetă răbdător Rodrigo. 


Bulgarul, care probabil că s-a obişnuit eu opacitatea lui Peter la 
limbile străine, serie numele pe nelipsitul caiet şi îl trece în 
rândul din faţă al maşinii. 


— Ah! Mvcrio Yomunall! Pronunţă Peter. De data asta cu un 
îngrozitor accent american. Şi unde se află acest'Youvanall? 


— După ultimele veşti, se găsea la loz do lIgua/. U, la graniţa 
dintre Brazilia, Paraguay şi Argentina. O ascunzătoare a 
traficanţilor de toate soiurile. 


Peter Sinith n-o să-şi amintească niciodată de „l'oz”, renunţăm 
să-i repetăm numele oraşului. Bulgarul îşi notează eu grijă. 


O să cumpărăm o hartă a Braziliei şi o alta a Paraguayului, ceva 
ne spune că o să fie uşor. 


Mai târziu, îl întreb pe Peter: 
— Prietenul tău e serios? 


— Un mare profesionist! Lucrăm împreună de douăzeci de ani. 
Când a dat din întâmplurv peste tipul ăsta, m-a anunţat imediat. 
Avea îndoieli că m-ar putea interesa. 


Pentru Peter lucrurile se petrec întotdeauna din înliniphuc... ÎI şi 
văd, peste zece ani, povcstindu-le ziariştilor cum se găsea, din 
înthnplure, în acest oraş brazilian de la graniţa cu Paraguavul... 


La aeroportul tropical din l'oZ. Do Iguazu, Peter nu ştie pe unde 
merge, dar ştie ce caută. Închiriem o maşină şi ne oprim la 
primul motel de pe drum, pe nume Tropical (bineînţeles). Când 
nu e sezon, motelul e pustiu, iar sosirea unui american în 
costum închis, cu un accent din Luropa de Lst. Însoţit de-o 
franţuzoaică şi de-un elveţian, ar trebui să trezească imediat 
bănuielile în acest oraş brazilian infiltrat de dictatorul paraguay 
an Stroessner. 


Plouă în continuare. Mă gândesc cu tristeţe la mitul reporterilor 
de cursă lungă bronzaţi pe marginea piscinelor luxoase. În timp 
ce privesc cercurile desenate de ploaie în apa din piscina 
murdară. Mengele putea la lei de bine să se ascundă în Anglia, 
ar fi fost acelaşi lucru”, îmi spun. 


Peter n-a aruncat nici o privire spre piscină, na văzul oraşul, n-a 
auzit zgomotul asurzitor al cascadelor niagareşti care atrag 
turiştii ca un magnet: se concentrează mergând de colo-colo 
între cei patru pereţi ai camerei minuscule de motel. Aşteptăm 
rezultatul acestui autobrainstorining. 


— Lin pas (lupii altul, enunţă Peter pentru a suta oară. Adresândi 
-se debililor care-l însoțesc. Primul pas: găsirea acestui tip... 
Cum ziceaţi că-l cheamă? 


Nu ne luăm câmpii. Îi întindem hârtia. 


— Ye... O. K. Face afaceri cu exploatarea terenurilor. O. K. O să 
mergeţi să cumpăraţi un teren. 


— Asta e! Sunteţi o tânără pereche elveţiană care vrea să se 
stabilească în Paraguay ca să scape de bomba atomică. 
Elveţienii au boala nuclearului, obsedaţi care-şi petrec week-end 
urile în adăposturi... O grămadă se expatriază în America Latină. 
O să meargă, nu vă faceţi griji. Prin urmare, doriţi să cumpăraţi 


o proprietate, iar acest seiior Cutărică sau Şmccbcrică o să vă 
ajute. Contra unui teanc de pesetas. Bineînţeles... 


— De cruzeiros, spun cu. Înecreând să-i aduc aminte că suntem 
în Brazilia. 


Peter nu se sinchiseşte. 
Im. JunE. Il cutii/kTnr/ntt 


— 1 ateii turul agenţiilor imobiliare şi întrebaţi de tip, fiindcă s-a 
spus că e un bun negustor de terenuri. 


Aşadar, pereebea elveţiană îşi petrece după-amiaza învârtindu- 
se prin lo/, un sinistru orăşel de graniţă, care-şi datorează 
farmecul speciile tunetelor provocate de cascade. Cascadele 
astea sunt la fel ca bulevardele de centură, un zgomot constant 
al cărui nivel nu scade niciodată, un robinet deschis în 
permanenţă. 


IV Juvenal nu-l cunoaşte nimeni la agenţiile imobiliare, printre 
comercianţi sau la staţiile service. Ne întoarcem înciudaţi la 
motelul unde Peter continuă să reflecteze lăcând jogging la el în 
cameră. 


— Nimic? Trebuie să continuaţi. Dar |lţi discreţi, ordonă Peter. 
— Ceva mai indiscret nu exila, spun eu, ne-a văzut tot oraşul. 
— Supărător, supărător. 


— Eu sunt pentru soluţiile simple, spune atunci cealaltă 
jumătate a (falsului) cuplu. O să văd dacă nu cumva Juvenal e în 
cartea de telefon. 


Bulgarul coboară la recepţie ca să consulte singura carte de 
telefon din Eoz şi revine, eu vestitul zâmbet mai larg ca 
niciodată: 


— Hm. Juvenal e un om modern, are telefon! Agitaţie ca înaintea 
unei bătălii în camera lui 


Peter: cine-i telefonează? Ca să-i spună ce? Dar dacă uni merge 
direct la adresă? Peter evaluează avantajele şi inconvenientele 
fiecărui plan. Întrunirea se prelungeşte la neslârşit, hotărâm să 
mergem la masă ca să ne limpezim ideile. 


2tt? 


Înapoi în Cameră, şedinţa reîncepe: Juvenal este singurul nostru 
joker, nu putem să-l ratăm. llotărâm că telefonul e prea riscant, 
mergem la el în grup compact. 


— Voi sunteţi nepoţii mei elveţieni, iar eu sunt unchiul din 
America, \u259? Sfătuiesc silu259? Linanţe/. Ca să vă cumpăraţi 
proprietatea, decide Peter. 


Sper că.1 menai n-a văzut pica multe filme americane şi nu face 
diferenţa dintre John YVaync şi Moshe Dayatl, „ altminteri riscă 
să-l considere cam hi/ar pe unchiul nostru din America. 


Juvcnal locuieşte în alara oraşului, la o adresă indescifrabilă. Ne 
împotmolim pe drumurile de ţară şi cohorâm să împingem cum 
făceau călătorii din diligentă în Norocosul Lukc. Pantofii lustruiţi 
ai lui Peter primesc o lovitură joasă. Picioarele inele goale în 
sandale devin roşu închis. Doar bulgarul, mereu organizat, şi-a 
pus bocanci. 


Casa lui Juvenal, de pe o străduţă unde vegetaţia tropicală 
creşte sălbatic între rămăşiţele ruginite ale civilizaţiei - bare de 
protecţie, roti. Maşini de spălat, motociclete - ni se pare că 
inspiră teamă. O fortăreață ce. Trebuie cucerită. Cu toate 
acestea, bojdeuca n-are nimic dintr-un lagăr fortificat, copiii se/. 
Benguk'sc veseli în noroiul roşu, câinii îşi tirase ctte-o labă. Puii 
de găină zburătăcesc, tablou tirese al unui colţ uitat de lume din 
America de Sud. 


— Parchează maşina pe cealaltă stradă, ordonă Peter. Să nu-şi 
noteze numărul de pe tăbliță. 


Am rătăcit ore-n şir pe străduţele acestui mic cartier, cu o 
maşină închiriată şi cu accent străin (fără a mai pune la 


socoteală costumul lui Peter): ca şi cum iic-ani li anunţat sosirea 
într-un comunicat difuzat dc postul locul de radio. Dai situaţia c 
gravă, nu ne arde de discutat amănunte, parcăm pc strada 
învecinată, ca să-i facem liatârul lui Peter. Pc urmă trioul, 
încadrat imediat de o liotă de ţânci isterici, bale la uşa verigii 
numărul unu din lanţul care trebuie să ne conducă la doctor. 


O femeie obeză, fără vârstă şi cu higudiuri pe caP. Întredest bide 
uşa. Neîncrezătoare. Trebuie să lie paraguayana, fiindcă ne % 
orbeşte în spaniolă, nu în portugheză: 


— Ce doriţi? 


Înaintez - prezenţa unei femei are darul să liniştească - şi urlu în 
spaniolă ca să domin piuitul plozilor. 


— Am dori să eu senor Juvenal. 
— Cine sunteţi? 


Senora nu deschide uşa. Comunicarea se încheagă cu 
dificultate. 


— Am venii din Europa, am dori să CUMPĂRAM un loC. Spun 
rccăpătându-mi suitul, ca să ajung la urechile grăsanei din 
spatele uşii. Ni s-a spus să vorbim cu senor Juvenal. Dânsul va 
putea să ne ajute. 


Sper că verbul... A cumpăra” o să ne deschidă uşa. Ecmcia 
schiţează un zâmbet de sub higudiuri: 


— Ah!... Intraţi!... După care. Strigâud spre interiorul casei: 
Mario! Ino-ncoace! 


Trioul intră în şir indian, strânge mina lipicioasă a senorei şi 
încearcă să nu răstoarne mobilierul în Semiîntuneric: nu se vede 
nimic. Femeie de hune. Doamna ne face semn să ne aşezăm în 
fotoliile din plastic uzai. Ne supunem. 


— MARIO! Ai de ghid să cobori? Mugeşte soaţa în direcţia scării. 


Mă întreb ce mutră o avea acest Mario. Deocamdată întâr/ie. Ori 
se teme de noi, ori îşi face siesta. 


Femeia scoate o sticlă de lichior gălbui şi câteva pahare. 
Aşteptăm, ţepeni şi încordaţi, pe marginea fotoliilor de plastic. 


Când Mario apare în capul scării, n-avem de ce ne plânge. Un 
ticălos autentic. Intre patruzeci şi cincizeci de ani, cu faţa 
răvăşită, marcată. Alcool, boală, accident, lovituri de cuţit? Dacă 
nu cumva aşa s-o 11 născut. Are o mutră strâmbă, care se 
potriveşte de minune gărzii de corp ai unuia dintre cei mai mari 
criminali din secolul 


Cil un tricou alb murdar peste o pereche de pantaloni pe 
jumătate încheiaţi şi cu o privire sticloasă, senor se completează 
fericit cu monstrul de nevastă-sa: nu e genul de oameni cu care 
să ai chef să pleci în vacanţă. Pentru noi însă, e momentul să 
purcedem la seducerea fermecătoarei perechi (prefer să nâi-i 
văd pe urmaşii rasei). 


Ca un adevărat bărbat sud-american, Mario jiivcual i se 
adresează sistematic lui Peter, fără îndoială impresionat de 
costumul lui negru: 


— Cu ce vă pot li de folos, senor? ÎI întreabă el în spaniolă, 
Bulgarul intervine rapid' ca să-l împiedice pe Peter să deschidă 
gura. Temându-se să nu înceapă să vorbească având acel 
accent importat din Cracovia sau Budapesta. 


— Uitaţi, senor, cu mă numesc Josepb Blanc iar ea c soţia mea. 
Senora Catherine Blanc. Venim din 


Kivcţia şi! 1111 dori să CUMPĂRĂM nişte pământ în regiune. Ni 
s-a spus că de cealaltă parte a graniţei. În Paraguay, se găsesc 
hueiende' la un preţ bun şi că dumneavoastră sunteţi un mare 
specialist în terenurile scoase la vân/are acolo. Y-ain ruga să ne 
ajutaţi, în schimbul unei RKMIINKRAŢII, bineînţeles. Sciâor Smith 
este unchiul meu din America. 


Hotări! Lucru. În familia asta „a cumpăra” (ace să sune 
clopoţelul. La auzul cuvântului „remuneraţie” lata lui Juvenal se 
deschide larg într-un zâmbet încurajator. 


— Miiy/'/c/j, mu) bicn! 


— Sunt îneântaţ să vă pot ajuta, se entuziasmează Juvenal, lară 
să mai întrebe cine ne-a dat numele lui. 


Ne toarnă de băut. Îmi dau seama că socoteşte în gând de cit 
reuşi să ne ciupească. Din păcate, a decis că „unchiul din 
America” are mălaiul şi, în ciuda eforturilor noastre, cu el vrea 
să lacă afaceri. 


— Ştiu multe haciende care o să h placă, spune el întdreându-se 
spre Peter. In Paraguay sunt multe Oferte pentru europeni. 
Aăă... Vreţi o proprietate cu ce fel de dimensiuni...? 


— De dimensiuni serioase, trebuie să vedem la faţa locului, 
răspunde bulgarul înainte ea Peter să aibă timp să reacționeze. 


— Da, da. Trebuie văzut. Pot sălu259? Duc când doriţi. Ştiţi, eu 
sunt paruguayan, cunosc pe toată lumea în Paraguay, \u259? 
Duc fără nici un fel de probleme. Când reţi? 


Lirtuă. l;<>s|>iKliiirii' iii. Irad. |. „ I -'narii' bine, luai Ic liiiu' un 
spaniolă în U'- n. Irad. I. 


Annclic l-cill.ml 
— Miine. 
1 nvenal c deconcertat. Insă îşi revine. 


— Nici („ problema., nici o problemă! Mâine vă duc în Paraguay. 
O să mergem cu maşina mea, e mai uşor. 


Ciocnim: Salud!,. Salud!” şi iar... Salud!,. Odată târgul încheiat, 
ne aşterneni la vorbă. După câteva pahare - „Mai turnaţi-vă 
nişte aguardiente de cuini!”1 - Juvenal începe să-şi povestească 
viaţa noilor lui asociaţi. 


A ocupat funcţii mu) importantes în Paraguay, iic spune el, dara 
trebuit să se auto-cxilczc în Brazilia. Domnul „nici o problemă” a 
avut. Deci. Problemele lui. In tip vorbăreţ acest Mario, sau poate 
că nu rezistă la rachiul din trestie de zahăr. Trece rapid peste 
motivele exilului pentru a se complăcea în nostalgia perioadei 
de aur de la Asunción, când conducea o maşină de lux şi trăia 
într-o casă superbă. 


— Eram unul din cei mai buni trăgători din Paraguay, afirmă el 
pentru a-şi explica importanţa, automobilul şi locuinţa. 


JI ascultăm fascinaţi dând din cap ca să-l facem să continue. 
Peter are aerul atent al unui surdo-mnt. 


Cu draga lui soţie a avut cinci copii şi de altfel mindrtil lată o să 
ne arate fotografii cu ei. Visăm, e prea frumos, prea uşor: 


— Susanna, du-te şi caută albumele! Îi porunceşte Juvenal soţiei. 


Aceasta se execută cu supleţea unui bloc tuni cu cincisprezece 
etaje şi se întoarce cu nişte albume roşii 


[F R; k liin ilin iiisik-de/. Abur lin spanioli în ItsxI - N. Trad.). 


20S ascunse în îndoituri! Braţelor ei enorme. Juvenal le întinde 
pe masă şi se transformă în ghid fotografic. 


Ni se arată câteva poze eu progenituri la fel de nasoale ca 
părinţii şi cu Juvenal în armată, în uniformă paraguayana: 


— Aţi fost militar? 


— Da. Dar detaşat din armată în misiune specială, spune el cu 
mândrie. 


Juvenal eu familia la un prin/la btrhă verde, sărbătorind 
Crăciunul, fastele etc. lar pc urmă socul. Dă o pagină şi” vedem 
nişte fotografii alb-negru cu eâţiva tineri cu un aspect războinic, 
înconjurând un donin mai în vârstă a cărui pălărie eu boruri largi 
îi ascunde parţial chipul. 


Întreb pe tonul cel mai politicos cu putinţă: 

— Şi aici? Suntcţj tot la Asunción? 

— Da, da. Asta a fost cu eâţiva ani în urmă. 

— Cu prietenii? 

— Da. Nişte prieteni europeni, ca domniilc-voastre. 
— Da? Elveţieni? 

— Nu. Germani. 

Niciunul din noi nu mai respirăm, încerc să-l reianse/: 
— Aţi lucrat de multe ori cu europenii? 

— Da. Da. Am lucrat pentru domnul acela cu pălărie. 
— Aha. Fraţi deja agent imobiliar? Juvenal izbucnește în râs. 


— Nu. Nici vorbă (îşi priveşte soţia cu subînţeles). Nu vreau să 
renunţ la subiectul discuţiei. Însă nu trebuie să mă interesez 
prea mult de aceşti prieteni germani. Oriclt de corupt ar 11. 
Juvenal va sfârşi prin a înţelege iă ne doarc-il cot de hacicnacilc 
lui. Încerc o ultimă redeschidere a discuţiei: 


— Înseamnă că asta a fost înainte de a vă ocupa cu comerţul de 
terenuri? 


— Da. Da, făceam cu totul altceva... Lacere. 


Ridic piciorul de pe acceleratop şi dau pagina albumului. 
Urmează lungi serii de fotografii Kodachrome cu senor, senora şi 
los pequenos1 Juvenal. Prietenii germani nu mai apar. Hem un 
ultim pahar, ne îmbrăţişăm îndelung şi ncsalutăni. Mario Juvenal 
o să vină să-l ia pe senor „Blanc” (hotărât lucru, avem geniu în 
materie de pseudonime), pe senora şi pe mister Smith de la 
motelul Tropical dis-dc-dinuncaţă. 


Ne întoarcem la maşină, tăcuţi, cu dinţii încleştaţi, doborâţi de 
alcoolul de trestie. In maşină explodăm: l-ain găsit pe tip! O să 
reuşim! 


Petec, monologând cu voce tare. Se răfuieşte cu nişte concurenţi 
invizibili: „Dobitocii! S-au lălăit luni de zile în zonă şi n-au găsit 
nimic! Noi am înaintat în două zile mai mult decât ei în zece ani! 
Imbecilii!”, spune el cu modestie. 


De data asta. Îi împărtăşesc entuziasmul. 


În camera de la motelul Tropical, ne pregătim să elaborăm 
strategia pentru a doua zi. Chiar când suntem pe punctul de a 
începe, văd stupefiată că Peter scoate din valiză nişte aparate 
mici „made în Ilong Kong'\par ' Micuţii (in spun Mila ţiMcXI - N. 
Irari. |. 


— O s-a v cm nevoie de astea, explică el. Îneântat că poate să 
se joace eu panoplia (o li în întregime nouă?) spionului perfect. 


Apasă pe o clapă a unui radio aparent obişnuit. Se aude muzică 
braziliană. 


— Vedeţi, e un radio... (vedem). IIl pun pc masă. Luaţi 
receptoarele astea şi duceţi-vă la marginea piscinei. 


Ne ducem. 


—  Auziţi? Mugeşte el în urechile noastre prevăzute cu 
receptoare. Sunt în cameră, vorbesc în faţa radioului care 
merge, iar voi auziţi de la distanţă tot ce se înlâmplă în cameră! 
(ienâal, nu? 


Ne întoarcem la el în cameră. 


Spectacolul jameshondian nu s-a terminat. Peter expune mândru 
un stilou care înregistrează, iar pe urină o brichetă care 
fotografiază... 


— Hun. Ce facem eu Juvenal mâine? Întreabă... Soţul” meu. Pe 
care această desfăşurare tehnologică îl enervează. Hai să ne 
întoarcem la lucruri serioase. 


Peter îşi strânge materialele cu părere de rău. 


— La bine, o să cumpăraţi o hacienda în Paraguay, spune el. 
Ridicând din umeri în lata unui lucru atâl de limpede. 


— Cumpărăm dc-adcvăratclca o hacienda? Întreabă neofita. 


— Da. Dacă trebuie... (Peter pare să considere aceste întrebări 
ca fiind lipsite de interes.) K o etapă: Pe urină, om vedea., Ne 
întoarcem la noi în cameră, lăsâudu-l pc Peter să se plimbe în 
lung şi-n lat şi să verifice dacă aparatele funcţionează. Simţind 
că suntem pe fir. Ard etapele (contrar regulilor lui Peter): 


Annclic L. Cv-Wijltuni 
— Dacă-l găsim pi' tip. Crezi că o să se lase intervievat? 


— Mai sunt şi alte lucruri în afară de interviuri, spune tâuărul. 
Gândilor. Privind undeva pe fereastră la apa care face pleosc în 
piscină. 


— Dar eu sunt ziaristă. 


Se întoarce spre mine şi se apropie de patul unde funie/o ţigară 
braziliană: 


— l ită un minut ziaristica. Ţie. Catherine Wcllics. Ti se lâllâic că 
acest tip îşi termină paşnic zilele sub soarele Paraguayului, 
bineînţeles cu condiţia să poţi să-i iei un interviu lung în 
exclusivitate? Sau, dimpotrivă, crezi că ar trebui judecat. Într-un 
fel sau altul, pentru crimele comise? 


— Asta nu mai e ziaristică, spun eu. 
— Nu. 


— Şi ce e? 


— Ce vrei. Poţi să-i spui şi morală. 


Deodată, pe cuvertura portocalie din motelul Tropical, mă simt 
răscolită: dacă n-am venit în acest pustiu brazilian ca să vânez 
marea lovitură - aşa cum îmi place să cred - atunci ce fac aici? 
Cad pe gânduri. 


Sincer vorbind, îmi spun. Mengele e ultimul dintre marii asasini. 
Dacă mai există într-adevăr vreunul care merită să lâe lichidat, 
el e acela. Ceilalţi din jurul lui nu mai au importantă. Prin 
urmare, pot să afirm că-mi doresc să nu moară dintr-uu guturai 
păcătos la el în pat.” 


Bulgarul mă priveşte intens. 


— Ai de gând să scrii o carte începând de ia această aventură... 
(încerc să înţeleg ce are-n cap.) 


— Sper. Un roman. Dar dacă nu-l scriu nu e nici o nenorocire. 


Nu mai zâinbcşte. Nu ştiu de ce. Dar mi-l închipui copil, sau chiar 
hcheluş. [inând de degetul mare un bebeluş la lei ea el. Acel 
frate geamăn pe care nu-l cunosc. Imaginea e în alb-negru: noi. 
Imaginile în culori ale copiilor de după război, am fost cât pc-aci 
să ne naşicm prea dcrente. 


— N-avem voie să uităm, spune el, ca şi cum m-ar 11 auzit,. 


IV urmă însă uităm. În febrilitatea tropicală a nopţilor noastre de 
dragoste, pe care nici măcar zgomotul continuu al cascadelor nu 
izbuteşte să le strice. Mă obişnuiesc ciudat de uşor să adorm şi 
să mă trezesc în fiecare dimineaţă alături de el. 


La ora şapte, Juvenal este în holul hotelului, nervos şi parcă mai 
urât la lumina zilei decât în semiîntunericul barăcii sale. Hotărât 
lucru, un ticălos de prima mână. 


Ne spunem „compadre!” şi, „amigo!” şi ne batem zdravăn pe 
umăr: Juvenal e cel mai bun prieten al nostru. 


— Trebuie să luăm maşina mea, explică el. E înmatriculată în 
Paraguay şi-i cunosc pe toţi grănicerii. Altfel nu treceţi fără viză. 


Domnul şi doamna Plane, precum şi unchiul Smith nu ţin 
neapărat să ceară viză consulatului paraguay an de la T'oz do 
Iguazu. Şi cu atât mai puţin sa arate vreun paşaport la graniţă... 
De altfel, ca măsură de precauţie, am hotărât să nu ne luăm nici 
un act de identitate. Cu inâinile-n buzunare prin Paraguay. 


Annciic L. Cmii 


Juvenal nu c un şarlatan parizian care să arunce nume celebre în 
conversaţie, ei om serios: o luăm pe Podul Prieteniei, care duce 
de la l'oz la oraşul paraguayan împodobit, ca să nu ne formam o 
imagine greşită, eu numele dictatorului omniprezent - „ciudad 
Alfrcdo Strocssner” - iar la primul control gărzile îi strâng mâna 
călduros şoferului nostru, pe carc-l întâmpină ca pe un vechi 
prieten. Juvenal stă la taclale eu ei în timp ce noi aşteptam 
discret în partea din spate a maşinii. Revine, se aşază la volan şi 
demarează. Nimeni nu ne-a întrebat nimic. 


Am reuşit, suntem în Paraguay -. DICTATURA LUI ABSOLUTĂ. 
GENERALUL LII, SOLDAŢII LUI, STICLE ŢII LI |, CORUPŢIA LUI” - 
fără viză, fără acte, însoţiţi de un fals Peter Sniitb şi adevărat 
isruelian, într-o maşină condusă de un iip care cine ştie pe câţi i- 
o Il aruncat în ochiurile de apă din junglă. Oare a simţit că 
umblăm după altceva? Ne-a întins o capcană? Dacă ne duce 
direct la prietenii doctorului, nu cred c-o să ne revedem aşa 
curând. Şi mama nici măcar nu ştie unde sunt... Îmi dau seama 
că sentimentul curios pe carc-l încerc de când ani trecut podul e 
frica. 


Nu-mi convine deloc când automobilul părăseşte strada „mare” 
din Astincion - una din cele două străzi gudronate din Paraguay! 


— Ca să sc-nfunac pe un drum noroios şi roşietic prin vegetaţia 
tropicală. Mă întreb ee-o să găsesc la capătul acestui drum. 
Combinația de teamă şi Z. Gâlţâituri mă face să vomit, încep să 
transpir. 


Aşezat în faţă. Bulgarul discută cu Juvenal despre preturile 
haciendelor din Paraguay. 


„Juvenal pare că Mea electiv să ne vândă o hacienda, îmi spun 
ca să mă liniştesc. Înseamnă că ne-a crezut. Sau se preface. Dar 
c prea tâtnpit ca să-şi joace rolul atât de bine. În concluzie, e 
sincer” (încerc să-ini dezamorsez frica). 


Bulgarul, om de afaceri sută la sută. Negociază ca un nebun ca 
să obţină o scădere de preţ pe hectar pentru hacienda visurilor 
noastre. () bsercă în treacăt a inventat şi doi copii. În regulă. 
Avem şi doi elveţieni micuţi, dar oare ce vârstă or fi având? 


În clipa când vreau să-l rog pe şofer să oprească maşina ca să 
mă duc să vărs în junglă, zărim intrarea într-o hacienda. 


— O afacere excelentă! Strigă Juvenal. O hacienda mică. Doar 
cincisprezece mii de hectare, dar un pământ foarte bun. Mm 
rica! 1 Cealaltă hăcienri-pe dealul din faţă. A fost cumpărată tot 
de străini, nişte japonezi care cultivă orez. Nici o problemă. 


Japonezi! M-am liniştit, nu suntem încercuiți de foşti nazişti. 
Stomacul coboară la locul lui. 


Câţiva bărbaţi ne deschid portalul de lemn fără să scoată un 
euvânt. Peisajul c idilic: o superbă casă colonială plantată în 
mijlocul unei pajişti verzi care coboară blând spre un lac- 
rczcrvor. Lângă întinderea de apă. Cabane de unde ies femei şi 
copii. 


— Cine sunt oamenii ăia? 

— Pcoiiii care muncesc la hacienda. Îmi răspunde Juvenal. 
— Trăiesc aici? 

— Da. Dar casele vă aparţin. 

1 Foarte bogată lin spaniolă în lex! - n. Innl. L. 


I. C-Willxrd 


Oameni vânduți la un loc cu pământul! (a în Evul Mediu. Înţeleg 
mai bine atmosfera resemnată şi supusă care a întâmpinat 
sosirea noastră: Juvenal ne-a prezentat ca pe noii stăpâni... 


Dăm mâna cu viitorii servitori, covv-boy care se ocupă de cai. 
Ţărani care o să cultive lâşia de câmpie de pe malul râului (, 
dragul meu. Ce-ar 11 să plantăm nişte orez?”). Imediat după 
aceea trebuie să vizităm casa de lemn. 


— Dormitorul ăsta e prea mie, declară autoritar senor Blanc. Va 
trebui să-l mărim şi să facem o fereastră spre verandă. Ce zici, 
draga mea? 


„Draga mea” sună foarte natural, încep să-l bănuiesc că are într- 
adevăr de ghid să se instaleze în această hacienda şi să-şi 
crească aici cei cinci copii (care deocamdată sunt doar doi). Înde 
se opreşte jocul? 


— DA. Ai dreptate, trebuie să adăugăm încă o fereastră, aprobă 
senora Blanc, nestându-i în obicei să contrazică. 


— Aici transformăm salonul şi facem încă o cameră a copiilor, 
continuă el imperturbabil. 


O simţeam, a prevăzut o familie numeroasă. 


— Pentru moment ajunge o cameră a copiilor, spun eu că să-i 
opresc expansionismul demografic. 


— Om vedea... Zice senor făcându-i cu ochiul lui Juvenal. 
Acesta nu e impresionat: 


— Eu, în afară de Silsamia, mai am două neveste în Paraguay, 
ne mărturiseşte mândru, profitând de ocazie. In total am treişpe 
copii! 


Bietele femei, treisprezece mici Juvenali, ce greşeală... 


Şeilor şi scnora inspectează cu grijă cotloanele casei şi pe urmă 
se aşază în Fotoliile de pe verandă ca să admire priveliştea. In 
timp ce câteva Femei amabile vin să aducă de hăul. 


— Peonii au televizor, văd antenele, constată cu bunăvoință 
viitoarea stă până a locurilor... 


— Au televizor darn-au electricitate. Sunt televizoare cu baterii, 
mă informează politicos Juvenal. Surprins că o femeie pune 
atâtca întrebări. Işi iau apă din rezervor, pentru ei e comod. 


Vrea neapărat să-i arate. Soţului, meu rezervorul de apă. 
Sistemul de irigare, grupul electrogen. Il urmez în turul de 
inspecţie tehnică. „Soţul” meu discută punct cu punct felul cum 
se desfăşoară lucrurile la hacienda. li strecor la ureche: 


— De ce nii-ai ascuns cariera ta clandestină de inginer agronom? 


Face eforturi să rămână serios. De la începutul vizitei. Peter: i 
rămas ciudat de tăcut. II bănuiesc că înregistrează aceste 
conversații inutile cu un stilou sau o brichetă din haină (şi mi-e 
camă pentru clipa când unul din aparatele acestea o ă-nceapă 
să zbârnâie). 


Înainte dc-a pleca, trebuie să Ic spunem „la evedere” şerbilor. 
După aceea intrăm iar în cratita umblătoare a lui Juvenal. 


În faţă. Cei doi bărbaţi vorbesc despre dolari şi ectari. lu spate. 
Peter şi cu mine suntem gânditori. 


— Peter, ce crezi despre pămânlul ăsta? Întreabă. Soţul” meu în 
engleză întoreându-se spre bancheta în spate. 


— (umpăr-o. O hacienda e o hacienda, emite Peter indiferent. 

— Hai să mâncăm ceva la cafeneaua unui prieten, unul care a 
l'ost în serviciile secrete, ea şi mine, propune Juvenal, grăbit să 
încheie afacerea. 


Sigur pc el că-i vom cumpăra hacienda. Esle febril, agitat, 
volubil. 


L'eter se trezeşte înecţ-încet. Fiindcă simte că-l are-n mână pc 
tip? Sau pur şi simplu la gândul mâncăi ii? 


De data asta nu c singurul care nu ştie unde stafia. Satul cu 
cafeneaua prietenului nu există pc vechea noastră hartă a 
Paraguayului şi am li incapabili să refacem traseul. Nu e grav. 
Cum ar spune ghidul Michelin, restaurantul nu merită nici ocolul 
nici onj petrecută în această maşină fără amortizoare care 
decolează peste pietre şi se înfundă în ochiurile de apă 
noroioasă. 


|. A cafenea, e plin de muşte tare ne aduc aminte că suntem sub 
Tropicul Capricornului - imagine mai romantică decât realitatea 
situată sub semnul inev itabilci torn tic! 1. 


Călătoria se rentabilizează la desert. 


Pretexlând nevoia de a-şi dezmorţi picioarele - laşii scapă astfel 
de obligaţia de a înghiţi până la ultima bucăţică un soi de carne 
al cărei miros necesită un curaj imens sau multă curiozitate 
pentru bucătăria internaţională - cei doi însoțitori ai mei o.”i lasă 
în tete-ă-tete eu, |uvenal-cel-Silâlitie. Care e din ce în ce mai 
emotiv: a stropit deja copios vinderea haeiendei. Stăm la o masă 
izolată în colţul cafenelei-restauranl-releu gastronomic de 
minimum patru stele. 


Ju iu 


şi îmi trimite o mostră de respiraţie alcoolizată: 


— Ştiţi, pc Meniuri eram foarte, foarte important în Paraguay, 
lucram pentru un domn foarte, foarte cunoscut, celebru. Eram 
secretarul lui particular. Îmi susură el intim, coborându-şi. Mă 
ocupam de eciiritatca lui... 


Muzica e alit de tare încât ar putea să şi urle. Însă îmi vorbeşte 
lipindu-şi figura de a mea. Sper să rezist fără să vomit pe loc. 


— A. Da? Spun cu admiraţie, privindii-l în ochi şi răsfăţândii-l cu 
un zâmbet larg. 


Ca să pună punctul pe,. I”, lemându-se că nu-l cred, Juventil 
completează imediat: 


— Ştiţi, un mare nu/istu... Un german, sunt sigur că îi cunoaşteţi 
numele. 


— O. Nu, eu nu cunosc nimic... Spune scnora Blanc, proastă dar 
fermecătoare. 


— Ba (hi! Sunt sigur că-l cunoaşteţi! Se enervează Juvenili, 
îmbibat de alcool. Un doctor... 


lar îşi coboară vocea. Stomacul îmi ajunge pe la cehi. 

— Il cheamă Mengele. 

— (iun? 

— MH; I. L lai mare criminal! Ştiţi, îu lagărele din timpul 
războiului... A oinorât mii şi mii. Nici nu se pot număra. Şi femei 


şi copii. A torturat o mulţime de oameni... 


În mod ciudat, lui Juvenal - pc care probabil că nu-l deranjează 
frecventarea asasinilor - i se simte ostilitatea în voce când îmi 
vorbeşte de cadavrele fostului său stăpân cu care a petrecut 
atâţia ani. Poate Ca micul cerşetor paraguayau are şi el morala 
Ini... 


Annclic hclanl încerc în primul rând să nu dau impresia că mă 
pasionează ce-am aliat. 


— Aţi lucrat cu acest om? Întreb pe tonul cel mai neutru cu 
putinţă. 


— Da. Nu numai eu. lu eram responsabil cu securitatea, dar erau 
şi alţi paznici, germani. Doctorul era Toarte bine apărat. 


— Aha! S-a întâinplat demult? 


— Am plecat acum zece uni, a trebuit să părăsesc Paraguavul. 


Am ajuns la scopul călătoriei. N-am de ales, mă lansez: ori îmi 
merge, ori iau plasă: 


— Aşa? Şi doctorul a rămas în ParguUay... 


— O, el nu iese niciodată din ţară, o singură dată am l'ost 
împreună la Toz, fiindcă trebuia să vadă pe cineva. Atâta tot. 


— ŞI... Acum. 

— Acum? 

— Nu-l mai vedeţi deloc pe acest doctor? 

— Nu, dar am prieteni care lucrează încă pentru el. 


— Da? În Brazilia? Întreb ca să arăt că nu pricep nimic din toată 
povestea. 


— Da de unde! În Paraguay. 


Am aliat destul („Un pas după altul”, îmi suflă în gând vocea lui 
Peter din culise. „Nu le grăbi niciodată, fiecare lucru la timpul 
său” etc). 


Schimb subiectul conversaţiei şi revin la hacienda atâl de dragă 
inimilor noastre. 


Războiul s-a sftrşit 


Peter a comandat două steak tartare, specialitatea acestei 
braserii din Montparnassc. De ce două? 


— Sunt foarte mici, constată el, amărât. 


Am recunoscut de departe inevitabilul costum încins cu cămaşă 
albă - neschimbat din Hong Kong în Montparnassc, trecând prin 
Paraguay. Peter Sinith-Jones-Walter înfulecă cele două steak 
tartare şi cartofii prăjiţi, insensibil la decor. Ştie vag că este la 


Paris, dar nu dă doi bani, absorbit ca întotdeauna de gândurile 
lui lăuntrice despre „ACFf „proiect. 


În faţa sa. Bulgarul e cufundat în citirea/Jarului Herald tribune. 
Mă sărută distrat, după care citeşte mai departe... 


— Aţi văzut? Le spun încereând să nu urlu, aflată încă sub stare 
de şoc. 


— Ce? Face Peter. Înghiţind şi ultimii cartofi prăjiţi. 
— Păi, ştirea despre moartea operaţiunii noastre (opacabana. 


— Da. Tocmai citesc articolul din Herald, spune liniştit bulgarul 
fără să-şi ridice capul. 


Petei şi-a lacul curat în farfurie, până la ultima lăi îmitură. 


— L. la de aşteptat, fuseserăm preveniţi, rosteşte impasibil în 
cele din urmă. 


Mă ase/, stupefiată de calmul partenerilor mei. Lumea întreagă 
anunţă moartea lui Mcngcilc în Brazilia, în plus, se zice că ar li 
murit cu opt ani în urmă! Şi când te gândcşii că noi l-am găsit în 
Paraguay... 


Informaţia confidențială a prietenului brazilian al lui l'eter nu era 
falsă: Juvenal fusese într-adevăr garda de corp a doctorului. 


Ba chiar am avui noroc, fiindcă la Juvenal doar figura fusese 
atinsă de sifilis: tiptil era gata să-şi vândă fostul slăpân pentru 
un pumn de arahide. 


Peter prevăzuse acest lucru şi avusese dreptate. 


Înapoi la cămin - motelul Tropical, atât de liniştitor după 
călătoria într-un ţinut ostil - putusem în fine să relatez în 
amănunt confidenţele paraguavanului la slârşitul mesei. In timp 
ce repetam pentru a treia oară desfăşurarea acestei conversații 
din fundul cafenelei. Peter se agita febril; în renumitul lui jogging 
inti a-niui os. 


— Bravo. Catherine! L-ai sedus pe tip, a că/ut ca o muscă, spune 
bulgarul priv indu-mă cu admiraţie. 


— L-am sedus? Nu. Nu cred... 


Mă simţisem în misiune ziaristică, nu ieşită la agăţat. Încă o 
neînțelegere. 


— Drăgăstos, individul! De altfel, îl înţeleg... 


O declaraţie de dragoste? În faţa lui l'eter? În momentul notărilor 
al călătoriei noastre aşa ceva contravine profesionalismului, dar 
sunt tulburată, l'eter nu pare să li auzit, continuă să-şi uzeze 
pantofii  lustruiţi pe pardoseala  motelului Tropical, parc 
concentrat ca să aprecieze la justa ei valoare aria mea de a lua 
interviuri gangsterilor paraguay cm. 


— Totul s-a dcMăşural EXACT conform planului, constată l'eter 
cu aceeaşi modestie, adăugind pe tonul lui savant: Să trecem la 
a doua etapă, acum trebuie să-l recrutăm pc lipul ăsta, pe acest 
senor Cutărică sau Şmecherică. 


Să recrutăm? N-am recrutat niciodată pe nimeni. De obicei, 
după ce termin interviul o iau din loc şi basta. 


— Eu nu recrute/., spun cu tărie, umblâiid şi la câteva principii 
adecvate ocaziei. 


— Nu-i nimic, nici nu trebuie să recrutezi, răspunde bulgarul, 
care e limpede că se distrează din plin pe seama acestei 
poveşti. Confidenţele ţi s-au făcut ţie, tânără nevinovată. Biştarii 
şi trădarea sunt treabă de bărbaţi. 


De peste zece ani n-am mai fost eoborâtă la stadiul de femelă 
imbecilă care are o singură pricepere: să dea din cur. 


Mă cnerv ez. 


— Dacă înţeleg bine. Nu mai aveţi nevoie de prezenţa mea. Pot 
să mă întorc la bucătărie. Vreţi să va las să plecaţi la război? Da? 


Bănuiesc că pe mine o sa mă lăsaţi să mă bronzez, pe plaja de 
la Rio. 


— Da... Spune l'eter. Fără să-şi dea seama că-şi foloseşte 
pantofii lustruiţi ca să calce-n străchini. E o idee bună să pleci şi 
să ne aştepţi la Rio... 


Bulgarul, neliniştit, se grăbeşte să dezamorseze criza înainte ea 
ea să degenereze. 


— Nu e vina noastră eă Juvenal e un sud-american tare 
dispreţuieşte femeile. Il luăm aşa tuni E. N-aveni timp să 
organizăm un grup feminist de trezire a conştiinţei pentru tipul 
ăsta şi minunata lui soţie. Dacă trecem mai încolo prin loz. Îţi 
promit că o să-i explicăm că discriminarea sexuală e complet. 
Ou/”... 


Şi-l apucă râsul. 


Bijbâi în confuzie. Tocmai ani afirmat că eu, Catherine Wcillcs, nu 
mă ocup de „recrutări”, dar refuz să ratez vreun episod, lie el 
cât de mic. Din operaţiunea Copaeabana. Vreau să fiu de fată şi 
vreau de asemenea ca operaţiunea să reuşească. Ziaristica 
îngropată? Lini jurasem să nu militez până la slârşitul vieţii şi 
iată-mă... Angajată”, un cuvânt la care lac alergie. 


L'eter se opreşte din mers, înțelegând în sfârşit că echipa lui e la 
un pas de dizolvare: 


— Nu ne propunem să te excludem din continuarea programului, 
declară el ferm. Dimpotrivă. Dar faza recrutării este o fază 
periculoasă. Să ne-nchipuim că tipul vrea să se lase cumpărat 
fiindcă este încă solidar cu grupul doctorului. Sau că-şi face 
socoteala că vă tâştiga mai mult vânzându-ne pe noi prietenilor 
lui paraguay cui şi germani: în ambele cazuri o să-i fată plăcere 
să ne dea de gol şi poate să ni se întâmple o nenorocire. N-are 
sens să riscăm toţi trei. Trebuie să rămâifă cineva la Kio ca să ne 
vină-n ajutor dată avem necazuri. 


| vocea raţiunii. Îmi împachetez la loc feminismul meu prăfuit. 
De acord, mă duc la Kio să-i aştept. 


Ascultându-l pc Peter. Care vorbea pc faţa de pericole, ani fost 
cuprinsă brusc de nelinişte. L-am privit pe tânărul aşezat la 
masă care-şi nota grijuliu într-unui din cele cincisprezece caiete 
englezeşti: dacă i se întâmplă ceva? 


Inconştientul-meu-mai-rău-deeât-mine are, ca de obicei, o 
lungime avans: trebuie să-mi provoace nişte crampe 
îngrozitoare la stomac pentru ca adevărul să iasă la iveală în 
cămăruţa motelului Tropical, de la graniţa dintre Paraguay, 
Argentina şi Brazilia: îl iubesc pe tânăr cil carnete de însemnări 
cu tot. 


Descoperirea este monumentală, în aşa măsură încât o să tac pe 
toată durata serii. 


Când mergem împreună la culcare în camera de lângă Peter, mă 
arunc în braţele lui cu pasiunea unui condamnat la moarte care 
urmează să fie împuşcat a doua zi - ceea ce e puţin exagerat. 
Fac dragoste pradă emoţiei, fără să-i vorbesc, fără să 
mărturisesc că mi-e frică pentru el. 


Am jucat rolul falsei perechi, ca să ne ascundem adevărata 
poveste de dragoste, ar trebui să-i spun, acum ştiu că gluma 
asta o să dureze mult mai mult decât aventura tropicală. 


După părerea mea, o ştie şi el. 


Perechea dă de mine la Rio înainte să termin opera completă a 
lui llemingway, pe care m-am hotărât s-o recitesc de la prima la 
ultima carte. Juvenal a fost rezolvat în două zile. 


— L-am văzut fără zgripţuroaică. Îmi povesteşte tânărul pe care 
(orbită?) îl găsesc din ce în ce mai frumos, l-am vorbit CONCRET: 
îţi dăm un teanc de bani şi lucrezi pentru noi. A spus da. Însă, în 
acelaşi timp, l-am făcut să priceapă c-o să dea de bucluc dacă. 
DIN ÎNTÂMI'FARF, o să avem un accident grav... Adaugă l'eter, 
tehnic şi impasibil ca de obicei, l-am explicat că avem mulţi 


prieteni foarte preocupaţi de sănătatea noastră şi, ca să fie totul 
limpede, i-ani amintit că ştim unde locuieşte, cu soţia şi copiii... 


Mă întreb dacă amenințările lui l'eter sunt serioase. Probabil că 
da. 


— Tot mai crede că eşti unchiul nostru din America, mister l'eter 
Sinith? 


— Bineînţeles! Răspunde l'eter, ofensat de întrebare. 
Bulgarul izbucneşte în râs: 


— Da, a crezut până când l'eter, uitând unde se află, a început 
să vorbească în ebraică în toiul negocierilor. 


— A crezut că e elveţiană, pretinde l'eter, ridicând din umeri. 


Sunt atât de fericită că-l revăd la fel cum îl lăsasem în fundătura 
aia de Foz încât seara, întinsă pe pat, arunc momeala. 


— După atâtea zile de promiscuitate forţată, încă ne mai 
suportăm... Sunt chiar îngrijorată, la capătul a două zile de stat 
singură la Kio îmi lipseai. Cred că l'eter Sinith ar numi chestia 
asta „o pură coincidenţă”... 


— Fireşte. De altfel, tot ca o coincidenţă, şi tu ini-ai lipsit, spune 
el apropiindu-se, în timp ce zâmbetul irezistibil devine ironic, am 
observat că voiajul în doi cu l'eter n-a mai avut acelaşi farmec. 


— Am putea încerca fără l'eter, să vedem dacă merge... 


— Cred C-O să meargă lară Peter. Chiar voiam să-ţi propun 
deschis un vvcek-cnd în Ainazonia. Peter trebuie să rămână la 
Rio ea să organizeze continuarea călătoriei şi n-are nevoie de 
noi. Ar 11 mulţumii dacă l-am lăsa să-şi vadă... Contactele” în 
linişte. 


Manaus. Capitala pădurii virgine amazoniene, a fost lară Peler 
mai erotică decât Foz do Iguazu cu Peter şi cu cascadele non- 
slop. Aşadar, era nevoie de Amazon (atâta tot!) ca să îndrăznim 


să ne sărutăm pe stradă, să ne ţinem de mână într-o barcă în 
mijlocul fluviului, să ne dăm jos din pat la prânz cu nişte mutre 
de oameni care au făcut (efectiv) dragoste toată noaptea, să 
uităm să telefonăm la Rio ca să aflăm noutăţile despre 
operaţiune, să uităm să telefonăm la Paris şi-n Elveţia... De data 
asta, imaginea perechii în voiaj de nuntă n-a mai fost paravanul 
unei misiuni clandestine. Realitatea a dublat ficţiunea. 


În mod normal, pasiunea mea romantică se erodează repede, 
cam în a treia zi de retragere monogamă încep să verific 
nervoasă orarul avioanelor şi să fac rezervări ca să termin 
povestea. 


Cu toate acestea, acolo, în acel elegant hotel colonial unde 
singura distracţie este să te uiţi cum curge Amazonul - dacă ar li 
cu noi, Peter ne-ar spune, cu un aer scârbit: „Un fluviu e un 
fluviu, apă care curge, şi ee-i cu asta...?” - descopăr că nu mă 
plictisesc. Nn se anunţă nici un simptom de isterie, tânărul nu 
mă enervează, nu caut nici un pretext ca să mă reintegrez vieţii 
la oraş. Ciudat. 


Ne plimbăm prin Manaus, port deschis, Ilong Kong al săracilor, 
unde superba zidărie a foştilor bogătaşi ai cauciucului se 
prăbuşeşte din pricina crăpăturilor şi buruienilor, căutăm Opera 
lui Caruso în acest oraş al pionierilor de tot felul. KI însă trece pe 
lângă Operă CU mers hotărât -.ne întoarcem mai târziu”, îmi 
spune - şi mă trage după el într-o stradă fără farmec turistic, 
oprindu-se în faţa unei căsuțe care ar fi putut sta la periferia 
Parisului dacă n-ar fi fost salvată de gustul brazilian pentru 
zidurile zugrăvite în verde fosforescent. 


Împingem uşa şi dăm peste un grup de evrei care psalmodiază 
sub şalul de rugăciuni. Toţi ridică nasul ca s-o examineze pe fata 
care intră la ei în sinagogă în fustă mini şi cămaşă transparentă. 
O văd ieşind imediat. 


— O, nu! Asta nu! Suntem în vacanţă! Îi strig afară obsedatului 
capabil să dibuiască o sinagogă în pădurea virgină. 


Il umilă râsul: 


— Am tăcut-o ca să rămânem în acelaşi climat. lţi amintesc că 
nu suntem chiar în vacanţă. 


|. A Kio, îl recuperăm pe Peter aliat în plină activitate şi mergând 
la întâlniri misterioase în toiul nopţii. 


— Totul c pregătit pentru etapa următoare, ne anunţă el mândru 
la micul dejun. Pe urmă, vom vedea. 


După care adaugă, cercelându-ne preţ de o clipă: 


— Păreţi în mare formă. S-ar zice că sunteţi într-adevăr doi tineri 
căsătoriţi. E perfect. 


Tonul e suficient de ironic ca să-l suspectez pe Peter că e mai 
atent decât pare la evoluţia relaţiei afective a doi membri ai 
„comandoului” său (care are trei cu totul). 


Aşezată pe bancheta din piele' roşie a braseriei pariziene, cu 
coatele pc masa unde, dacă e să dăm crezare plăcuței aurite, a 
băut | leming-way Y mult mai vârtos) înaintea mea, mă întreb 
clacă ani cheltuit toată această energie ele conspiratori pentru 
nişte banane.  Văzută clin  Montuparnassc, operațiunea 
Copacahana degajă acum mirosul detestabil al peştelui stricat. 
M-am păcălit şi eu ca şi toţi ceilalţi amatori care l-au vânat pe 
doctor? Harrison, să fie şi asta una dintre celebrele experienţe 
inutile după care ne dăm în vânt şi tu şi eu? 


Cu toate acestea, totul se desfăşura „superb” (clixit leter): 
conform propriului plan. 


— Un pas după altul, ne repeta el când ne pierduscrăm răbdarea 
la a doua călătorie şi apoi la a treia. 


Rezistaserăm până la faza „reperării locului crimei”: ore întregi 
de mers cu avionul pentru ca, în cele clin urmă, să spionezi de la 
distanţă o reşedinţă confortabilă clinti -un cartier select clin 
Asuncion. Pitiţi într-o maşină închiriată, reperaserăm efectiv 
doar permanentul (lu-te-viiio al unor oameni tineri care stăteau 
în nişte barăci, însă în raza binoclului nostru sofisticat nu 


apăruse nici urmă de german hătrân. Dacă e într-adevăr vreun 
doctor în casa asta cu storurile trase, ştiu că nu riscă să facă 
insolaţie... 


— K acolo! Afirmă categoric Peter. Care a recrutat deja. 
Jumătate clin Paraguay. 


— Poate că e acolo. În orice caz. Trebuie să încercăm, declară şi 
răbdător şi încăpățânat bulgarul, care, după cum o să constat, 
nu renunţă aşa uşor. 


— M-am săturat, spun eu, descurajată de lungile zile de 
inactivitate, după ce am devenit insensibilă la exotismul 
tropicelor. 


Aventurile anilor '80-se consumă ca mituiturile: în vite/a cea mai 
mare. 


Cele trei Picioare Nichelate devin două, rămân la Paris. Atunci mi 
se oferă lozul de consolare: dacă n-am putut să dau marea 
lovitură a descoperirii în direct a doctorului, o să am oricum 
dreptul la un interviu şi retroactiv cu omul-care-l-a-găsit-pc- 
Mcngele. 


— Catherine, poţi să-mi iei un interviu cu condiţia să nu publici 
nimic înainte de încheierea afacerii, îmi propune mărinimos 
Peter. 


Accept: e mai mult decât nimic. Prin urinare, înregistrez cu grijă 
(neezitând să-mi cumpăr baterii noi pentru această ocazie) 
povestirea de anticipație a omului-care-l-a-găsit-pe-Mengele (şi- 
care-Na-răpit). 


Astăzi, pe bancheta mea din Montparnasse, în faţa „bombei” din 
Herald Tribune despre Mengele, mă distrez gândindu-mă la 
marea lovitură bis. 


— Peter, acum pot să public formidabilul interviu cu tine: cum l- 
ai găsit în săptămâna care a urinat pe Mengele care murise de 


opt ani? Îi spun bărbatului care-şi contemplă gânditor farfuria 
fără cartofi prăjiţi. 


Peter e insensibil la sarcasm: 
— Cine ţi-a spus că a murit? 
— Toată lumea. 

— A, da? Vedem noi... 


Aşadar, vânătoarea conţinu, „ ventrii cele trei Picioare Nichelate 
minus unu. Peter continuă să sară dintr-un avion în altul, convins 
că moartea doctorului e un fals. Bulgarul urmează mişcarea 
hrovvniană a bărbatului cu pantofii lustruiţi, strângându-şi 
însemnări pentru viitorul roman. 


— Nu se ştie niciodată, nu să ratez evenimentul, dacă 
evenimentul e încă în viaţă..., îmi explică el când îl văd luându-şi 
din nou geanta de scriitor rătăcitor. 


Între două plecări la tropice („c ultima călătorie”, îmi spun 
ainândoi, la fel de optimişti), acest tânăr discret ini-a dat totuşi o 
lovitură pe care nu o mai îndrăznise nici un tip. 


Într-o dimineaţă în zori - avioanele din America ajung devreme 
la Paris - sună la uşa mea. La fel ca prima dată. 


Adormită. Îi deschid. Mă trezesc când depune pe mocheta mea 
albă de celibatară o piramidă de pachete de cafea braziliană - 
suficient pentru şase sute de nopţi albe fără pauză. Cafeaua e 
doar un preludiu. Spre marea mea stupefacţie, începe să-şi 
despacheteze metodic ce are în valize. Stupefacţia se 
transformă apoi în împietrire când îl văd conuţând un gest 
ireversibil: dă buzna la baie şi fără o vorbă îşi agaţă propriul 
halat în cui. Se întoarce spre mine ca să-mi observe reacţia. 


— Şi papucii? Întreb ca să fac haz. 


— Papucii? Sunt în cealaltă geantă, cu periuţa de dinţi. 


Scoate obiectele respingătoare pe care altădată le-aş fi aruncat 
pe geam şi le pune hotărât la mine în baie. 


(„Viol simbolic”. Îmi şopteşte memoria feministă pe care o închid 
la loc imediat.) 


Halat şi papuci, ăsta da tupeu. Oare o fi având papuci de schimb 
în Elveţia? 


Liniştit - am supravieţuit crizei cardiace -îmi mărturiseşte: 


— Jur că nu mi-ani pus papuci niciodată-n viaţă. K un cadou al 
liniilor aeriene braziliene pentru oamenii de afaceri şi măturii de 
nazişti. Şi cum furasem deja halatul de la hotel, iată-ină cu 
panoplia completă a bărbatului din cămin. 


— (are cămin? 
— Al nostru. 


Nu in-a consultat. De altfel, dacă mi-ar 11 cerut părerea, m-aş li 
lansat într-un discurs spughetti presărat cu „poate” şi cu „nu şt 
iu. Dacă e o idee bună” ele. Aşa însă. N-arc sens să mă chinui, n- 
am nimic de spus. In orice caz, n-am timp să-mi pun întrebări 
despre vestitul „viol simbolic al spaţiului vital”: a doua zi. 
Evident, ia avionul. 


Decontractată, îl sărut pe călător, închid uşa şi mă reped în 
baie."Halatul şi papucii F/v Varig to Mo sunt tot acolo, 
provocatori. 


Papucii ăştia o să mă sfideze mult timp în tăcere, făcâudu-mă să 
mă întreb la un moment dat, după câteva săptămâni, dacă na 
găsit alţii mai şic în Pan Am sau Air france. Halatul a dispărut din 
câmpul meu vizual, ascuns sub mai multe straturi de haine. Nici 
o veste de la Bărbatul plecat în misiune secretă (n-ai cum să dai 
telefon de undeva din junglă). 


Pe lângă că sunt mioapă, n-am nici memorie: îl uit aproape cu 
prima ocazie, în favoarea unui fost iubit, „reactivat”, cum spun 
serviciile de spionaj, în timpul unei seri. 


Anna, căreia i-am tot pus discul eu barbutul adevărat există, 
doar l-am îutilnit şi care urmăreşte cu lupa desfăşurarea 
poveştii, nu mă ratează. M-a văzut piecâud cu „vechiul prieten” 
la unu noaptea, n-o duc eu cu preşul. Am dreptul să dau telefon 
a doua zi 


Hu. Janc.! 1 caut/vTar/an dimineaţa la serviciu, ceea ce nu e 
tocmai uşor. 


— Îmi anunţi sosirea Marii lubiri încălţată în papuci şi-ţi petreci 
noaptea cu Julien... Nu mai există sentimente! Spune vocea ei 
puternică în receptor. 


Sper că nu e înconjurată de cincizeci de oameni, hu sunt. 
— Nu prea pot să vorbesc acum... 
— Te simţeai vinovată? Te emoţiona? 


— O să te de/amăgesc, nu m-am simţit vinovată. Pentru detalii, 
putem s-o lăsăm pe mai târ/iu? (Deodată în jurul meu nu se mai 
aude zgomotul nici uneia dintre maşinile de scris.) 


Nu îndrăznisem să-l aduc pe Julien la mine, mă dădeam mare 
afirmând că nu mă simţeam vinovată absolut deloc. Cu toate 
acestea, în apartamentul lui gri hiţih tvch, ne distraserăm ca doi 
ştrengari care s-au obişnuit de ani de zile să mănânce, să bea 
împreună, să meargă la film şi să termine seara într-un pat. Fără 
pasiuni şi nelinişti: ce odihnitor. Poţi să povesteşti relaţiile 
amoroase de râs sau de plâns. 


— Ce-ţi mai face bulgarul-care-nu-e-bulgar? Mă întreabă firesc 
Julien în toiul nopţii. 


De data asta întrebarea mă face să tresar. 


— Nu ştiu. 


Şi schimb subiectul. 


Oare a dispărut într-un rio paraguyan? Încerc să nu-mi ies din 
minţi. 


În cele din urmă telefonează în zori, după o noapte pe care - din 
fericire - am petrecut-O acasă. Vocea lui are efectul unei casete 
de amfetamina. 


— De unde suni? Din Brazilia? Întreb cu entuziasm. 
Alinate l.c 
— Nu, sunt în Elveţia. 


Primesc vestea în plin stomac. Că c într-o misiune periculoasă şi 
nu-mi telefonează, de acord: dar Elveţia! Acolo comunicațiile nu 
s-au întrerupt pe motiv de război civil. Am sentimentul 
catastrofei. 


— Te credeam la celălalt capăt al lumii, cu Peter. 


— Nu, nu, Peter m-a anunţat că nu era totul gata... N-avea nici 
un rost să vin. 


Tăcere. Îmi recapăt suflul. 
— Şi... Ce faci în Elveţia? 


— M-ain dus să lămuresc situaţia - dar n-a mers cum mă 
aşteptam. 


Mare specialistă a revenirilor masculine, îmi imaginez „situaţia 
în cauză. N-am nevoie de explicaţii, cunosc scenariul crizei. 


— Presupun că ai avut probleme cu o femeie, spun eu pe un ton 
flegmatic voit britanic. 


— Da. 


— Şi a fost rău. 


— Da. 


Mă pun în pielea unui psiholog care-şi deschide calm Uşierul cu 
eticheta „NEVROZE” şi scoate lisa A bis intitulată „Nu să plec r/c 
lingă inaina...”' 


— Te-ai răzgândit? Vrei să-ţi trimit papucii made în Brazii, sau ți- 
ai cumpărat între timp nişte pâslari alpini adevăraţi? (Mă 
consider plină de haz, ţinând seama că tocmai m-am făcut zob 
în fundul prăpastici.) 


Se distrează, situaţia nu e disperată. 


— Nu. Pur şi simplu in-a rugat să mă gândesc. Să nu iau hotărâri 
pripite... 


— Altfel se aruncă-n lac. 
— De unde ştii? 


— Ani informaturi. Dacă-mi c permisă o remarcă răutăcioasă, 
oamenii care să fie pescuiţi înainte de-a sări cad destul de rar în 
lac... Dacă nu-i împinge cineva. 


A A 


Asta nu-l mai amuză, umorul negru îl şochează, îmi opresc 
sarcasmele. 


— Şi O să te gândeşti mult? Întreb, cu o agresivitate care nu mai 
rimează cu personajul expertei în nevroze masculine. 


— Trei luni. 
— TREI luni! 


De ce nu şapte ani de cbib/uire, ca în Biblie: mai întâi ar trebui 
să se însoare cu soră-mea (la fix, n-am nici o soră), iar asta l-ar 
costa o grămadă de capre. Mult timp mai avea lumea pe atunci! 
Eu, vitezistă a anilor '80, ani chef să închid, să ridic din umeri în 
genul lui llarison („încă o experienţă inutilă. Biata meu 
Catherine”), să-ini pun din nou pălăria Stetson pe cap şi să mă 


pierd în depărtare, ca norocosul Luke pe calul său, poor 
loncsome cow-boy... 


În câteva secunde, îmi vin în minte şi imagini de altă natură: 
Karpov şi Kasparov descompuşi de concentrarea strategică 
necesară pentru a muta pionul care o să-l dărâme pe celălalt... 
Mitterand, veşnicul învins, prezentând U-sc la alegerile din 1981 
când nimeni nu paria pe mutra lui... 


Mi-i enumăr pe toţi oamenii care continuă să se bată într-o 
situaţie compromisă dinainte. 


O las baltă sau îi dau bice? 


Aleg forcingul, hotărăsc să mizez tot fondul meu de comerţ pe o 
culoare: câştig sau pierd totul, dar cel puţin am jucat. 


— Veste lreiî luni n-are rost să mă cauţi, nici măcar dacă ai 11 
subiectul unei bombe mondiale (mincinoaso!), spun sec, n-o să 
mai fiu aici. 


Efectul surprizei de cealaltă parte a graniţei franco-elvcţicnc. 
Pc urină renunţ la genul ăsta de joc: 


— Vino IMEDIAT la Paris, trebuie să stăm de vorbă, am să-ţi spun 
ceva foarte important. 


— CHIAR ACUM? Bărbatul ezită, se clatină. 

— Te aştept la Roissy, la sosirea primului avion de la Geneva. 
Tonul e ireversibil. 

Tăcerea se instalează iar pe linie. lar apoi, într-un târziu: 

— În regulă, vin. 

— O să fiu la ieşirea pentru/. Borul de la Geneva, închid ca să nu- 


i dau timp să se ră/gândeaseă. Am eâştigat prima manşă. Mi-a 
mers figura cu şantajul, tocmai mie care am oroare de şantaj, ce 


ruşine! Şi-acum, ce să fac cu această victorie? Ştiu că nu vreau 
să pierd dar nu şi ce am eâştigat. Ce aş putea să-i aduc la 
cunoştinţă ca să justific această presiune scandaloasă? 


Sun la aeroport ca să aflu ora de sosire a cursei de la Geneva, 
iar pe urmă la Jean ca să-i cer sfatul. 


Dc altfel, el e de vină pentru tot, el a fost cel care a organizat 
întâlnirea dintre acest specialist-în-bulgari şi o tânăra femeie 
care nu-i cerea nimic (toate îmi mergeau bine, mulţumesc). 


— Jean. Ajutor! Mi-a spus la telefon că s-a angajat să rămână trei 
luni în Elveţia, înainte de a lua hi; June.! 1 aiul/vInr/nn o 
hotărâre... Ştii figura. După cinci minute făta e însărcinată iar 
hotărârea luată mânu militari, mă rog, matrice militari... Aveam 
de ales între a o lăsa baltă şi a trece la atac. Aşa că i-am dat un 
ultimatum: „lei primul axion, trebuie să stăm de vorbă...” La lei 
de tâmpit ca americanii care repetă let's talk 1 când n-au nimic 
de spus. Eu nici atât! 


— Vrei să-l scoţi pe tip din mrejele elveţiene, aşa e? 
Interpretează Jean, încereând o simplificare. 


— Da... E tactica pe termen scurt. Mai departe nu ştiu... 


— Deci vrei să-l recuperezi. Dar de ce? Spune Jean, care s-a 
instalat la rândul lui în fotoliul psihologului şi mă ţintuieşte pe o 
canapea telefonică. 


— De ce? Nu ini-ain pus întrebarea... 


— Ar trebui s-o faci... Spum doctorul Jean. Doar din amor 
propriu? 


— Aăă, nu. Nu numai. Şi ca să-l am... 
— Ca să faci CE? 


— Eiindcă-l iubesc, rostesc în cele din urină cu părere de rău. 
Simţind cum urcă-n mine dorinţa de a | asasina pe Sziginund de 
la celălalt capăt al tirului. 


— Bun. Il iubeşti. Atunci trebuie să marchezi lovitura. Asumă-ţi 
riscul, dă-i drumul! 


— Unde? 
— Fă ceva ce n-ai mai făcut niciodată. 
— Ce? 


— Nu ştiu... (Jean reflectează.) Ai făcut deja de toate în viaţă, e 
greu... Spunc-i că vrei să te măriţi cu el! 


1 M.n stăm de vorhu (in engL. În Ic- n. Irad. L. 
V 
— NI'! Asta iui! Ridicol în ultimul grad. 


— Ascultă, altceva nu văd... Dacă vrei să provoci un şoc, trebuie 
să loveşti puternic. 


— E prea de tot! Nu pot să mă mărit, e aiurea, totul arc o limită! 


— Nu te enerva! Spune Jean înveselit. Doar îl ceri de bărbat ca 
să foloseşti efectul surprizei, nu ţi-ain zis să te măriţi. 


— Aba. E doar o mişcare tactică? (Deddată chestia mi se pare 
caraghioasă.) Pot să încerc, dar va trebui să mă antrenez ca să 
reuşesc să pronunţ CU vuitul „căsătorie” fără să m-apuce râsul. 
Care e mai puţin debil? Măritiş? Căsătorie? 


— La ce oră soseşte? 
— La prânz. 
— Ai timp să te antrenezi. 


CUM AM AJUNS LA AŞA CEVA? După ani întregi de eforturi ca să 
devin, mă rog, un om ca toţi oamenii! 


Toate prietenele mele lesbiene care şi-au slrâns nodurile (nu se 
ştie niciodată), toţi foştii (sau viitorii) mei iubiţi ironici şi 


emoţionaţi, toţi colegii mei aventurieri căliţi, cu câte un buchet 
în mină... Maimuţărindu-se în jurul unei chestii micuţe şi nici 
măcar foarte urâte dacă ţinem cont de circumstanţele atenuante 
(nouă luni în hurta cuiva care te zgâlţâie ba în avion, ba pe 
drumuri desfundate, trecând şi prin circuite motociclistice). 


La capitolul ziarişti. Jean a venit şi el cu un buchet de Hori. Oare 
ca să-şi diminueze răspunderea? 


— Excelente sfaturi ini-ai dat, dragă Jean! Spun eu cu o voce 
tunătoare tind intră în camera de la clinică. Ai venii să vezi 
rezultatul? Uite în ce hal sunt, cu păpică peste tot şi în căm- 
Tişuţă ROZ fără niâneci pe deasupra. 


Jean pune florile într-n n colţ, cercetează chestia şi apoi îmi 
strecoară la urcclac: 


— Ţi-am propus o tsictică pentru câştigarea primei manşe, dar 
nu pot? 


— Ă asigur nici un service după vânzare. Vezi tu, în F-ranţa 
anticoncepţionalele există de douăzeci de ani şi ia-o să prea poţi 
susţine că n-ai fost informată suficient. 


Nutresc bănuiala că prevăzuse, de la bun început, capitolele 
următoare şi epilogul (provizoriu) al piesei bulgare. 


În orice caz, tactica a” dat roade, chiar prea multe, depăşind 
scenariul ini-ţiul. 


La douăsprezece şi zece, tânărul apare la ieşirea „GENEVA” a 
terminalului A fir France, iindc-l aştept de zece minute, nervoasă 
şi nerăbdătoare, aprin/. Îndu-mi ţigară de la ţigară, ca să încep 
runda hotărâtoare. 


Zece minute în plus. Nici nu-i prind bine privirea, că mă întorc şi 
n îă lansez într-un sprint sinucigaş în fustă mini şi tocuri înalte 
(trebuia să fiu cât mai sexy cu putinţă). Siderat, îmi urmează. 
Mişcarea şi o ia la goană priin mulţime. Ca de obicei, mi-am 
lăsat maşina în faţa irant rării, iicfund la curent cu progresul 


tehnic înregistra-! În metodele de ridicare cu ajutorul unei mini- 
macarartflc. Specializate. Maşiuuţa mea decapotabilă de eclibs a 
tară (maximum două locuri...) dispare sub ocinii mei, înghițită de 
o destinaţie necunoscută. 


Copleşită, uit motivul di i Alinului meu la aeroport. 
LI mă iu de braţ, vă/ind uşurat că agresivitatea mea a găsit o 
ţintă. 


— Las-o naibii de maşină, îmi spune/. Îmbind, oricum n-am chef 
să nierg la Paris. Prefer un teren neutru. Te duc la mimbotclul 
aeroportului. 


Cheamă un taxi şi după câteva minute ne găsim întruna din 
acele vestite camere de hotel aseptizate, de la Roubaix la 
Tomhuctu. 


Intre pereţii aceştia netezi, mă simt mai în largul meu ca să fac 
marea declaraţie, e mai puţin compromiţător ca acasă. Mai 
trebuie doar să deschidem discuţia. 


Insă deja iniţiativa nu-mi mai aparţine. Autoritar, pune mâna pe 
telefon şi. Sună la room scricc. 


— O îngheţată cu ciocolată, cremă (bantillv şi tot ce trebuie - 
vrei şi tu? Mă întrebă pe urmă. 


— Nu, mulţumesc. 


Asta e, îl recunosc, omul care mănâncă îngheţată la orice oră din 
zi şi din noapte. 


Şi în loc să „stăm de vorbă”, etapă programată la mine în 
scenariu, mă pomenesc că sare pe mine, fără măcar să aştepte 
să i se aducă îngheţata (înseamnă că mă iubeşte). 


În acest fel ratăm ocazia să „stăm de vorbă”... 


Mai târz. lu. Mult după aceea, în camera care seamănă cu toate 
cele în care am fost fericiţi, ar fi trebuit s-o las baltă cu măritişul. 


Nu mai era nevoie să-l supun nici unui şoc psihologic ca să-l 
smulg din mlaştinile elveţiene. Dar, în mod ciudat, nu puteam da 
înapoi: revedeam fetiţa ghemuită la marginea unei trambuline - 
prea mândră ca să coboare pe scară - care sare închizând ochii 
ca să-şi învingă frica... Şi ia o burtă de toată frumuseţea în apa 
piscinei. 


Prin urinare, sar. 


— Am să-ţi fac o propunere, spun aprinzându-mi o a douăzecea 
ţigara... Cred că o să te surprindă. 


Mă ascultă, aşezat în indispensabilul fotoliu al camerei. Pe masă, 
îngheţata neglijată s-a metamorfozat într-o băltoacă de zahăr 
vanilat cu striaţii de ciocolată („cel puţin a ales între îngheţată şi 
mine”, îmi spun.) 


Privindu-mi tiv ţigara, rostesc: 


— Cred că arti bine să ne căsătorim... 


(N-am cerut în viaţa mea pe nimeni în căsătorie, până la urmă e 
destul de caraghios). 


Oare cum o să reacționeze celălalt în faţa unei declaraţii atât de 
bizare pentru o femeie modernă care, cum spune Jean, a 
încercat totul în afară de asta? 


Cruntă dezamăgire. 


Nu pare nici şocat, nici scandalizat, nici măcar surprins. 
Căsătoria nu-l face să se dea în lături de oroare. Nu se ridică 
strigând: „ABSIJRI)! MAI BINE MOR!” Nu răinâne aşezat ca să-mi 
explice serios că „nu crede în asemenea lucruri, că pentru el nu 
e momentul” etc. Mai rău, dă impresia că-mi studiază 
propunerea. 


— Da. De ce nu? 


În clipa asta îmi amintesc de motivul care in-a împiedicat 
întotdeauna să vorbesc despre căsătorie cu bărbaţii care s-au 
succedat în viaţa mea: mi-era frică să nu cumva să accepte. 


— In miracol! Spune maică-inea, care încetase să creadă în 
miracole şi care, la fel ca fiică-sa, nu reuşeşte să digere vestea. 


Li momentul potrivii pentru marele coniv-buck al mamelor. Ora 
adevărului. 


— Dacă le măriţi, o laci ea să ai copii, a adăugat ea ca să mă 
dea gata. 


— Nu văd legătura, am răspuns, cu toată sinceritatea. 


Încă nu-mi dădeam seama că o lovitură (reuşită) poate masca 
alta... 


În camera de la clinică, unde defilează toată lumea ca să vadă 
ce mutră tac. 


— Două personaje importante lipsesc din tabloul maternității. De 
altfel, infirmierele mă privesc întristate: 


— Aăă... Nu există un tată? Întreabă ele cu delicateţea celor 
obişnuite de mult cu acest gen de situaţii. 


Cum să le explic? 
— Fia da, ba da, le răspund, lipseşte momentan. 
— A. Da? Fac infirmierele pe un ton sceptic. 


De data asta, l'eter era sigur că avea să-şi atingă scopul: nici nu 
se punea problema să amâne călătoria pentru un eveniment 
atât de firesc şi de puţin spectaculos ca o naştere. Înţelegeam 
perfect că nu se. Putea rata bomba secolului: şi eu, dacă aş fi 
putut continua alături de Picioarele Nichelate vânătoarca de 
nazişti fără să mă fac prea remarcată, aş fi mers cu ei. 


— O femeie însărcinată e un camuflaj excelent, pledasem, 
nimeni n-ar fi bănuit un comando de şoc cu ditamai burdihanul. 


— N-am fi avut nimic împotrivă să ile însărcinată, răspunseseră 
ei în cor, dar nu în luna a opta...! 


Şi se  evaporaseră în  îndepărtatele regiuni  hraziliano- 
paraguavcnc, pe pista deschisă de 


Hu. Jahc.! 1 aiul pc Tartan inefabilul Juvenal, poale pentru a trăi 
aventuri exaltante şi lăsându-mă deja aeasă. 


Înainte de plecare, l'eter Sinitb ţinuse să mă liniştească. 


— Utl pus ilupu nitul, reamintise l'eter, pe care nimic nu-l face să 
dea înapoi. Intâi naşti, pc urmă vii cu noi! 


— Om vedea... Nuanţase viitori/l tală. Neliniştit de propunerea 
lui l'eter, leinându-se să nu accept şi imagiuându-şi propriul copil 
la vânătoarc de na/işti istorici prin junglă, de la vârsla de 
cincisprezece zile. 


Oricum, ideea mă sedusese: cu sau fără bebeluş, nimic nu va 
încetini, aşadar, agitația cronică a părinţilor. N-o să mai lini doi 
în camera de la motelul tropical, sub cascade, ci trei. 


Aşteptând, în camera clinicii pariziene, suntein tot doi. Dar nu 
aceiaşi. Adio singurătate cu avantajele şi inconvenientele tale, 
dc-aciun încolo există una pluş una, plus... 


N-am tini]) să meditez pe marginea acestei matematici 
emoţionale, l'eter Smith şi numărul trei al noului trio îşi fac 
apariţia la ora când. Bineînţeles, vizitele sunt interzise 
(clandestinitatea obligă). 


Tatăl aduce mândru un copac în mărime naturală, cu frunze 
peste tot. 


— L-ai adus ca amintire din pădurile tropicale? Întreb, uluită de 
invazia vegetației exotice în această maternitate unde tradiţia 
nu depăşepte nivelul unui ghiveci. 


Nu răspunde, redus brusc la stadiul de băltoacă în faţa acelui 
ceva micuţ şi din ce în ce mai puţin urât. 


Acesta e momentul când l'eter Smith îmi instalează autoritar o 
tavă pe pat. Cu două stvuk 


— A'nnelte Lcv) -Muriitartare şi o sticla de şampanie. Sper că 
bebeluşul încă nu e alergic la mirosul de cartofi prăjiţi. 


— De ce DOUA s/ca/c-uri? Întreb cu voce slabă. 
— Nu se ştie niciodată, răspunde sibilinic şeful comandoului. 
— Nu rei un pic? 


— Deloc. Nu mi-e foame, declară l'eter, tot în haină neagră şi 
cămaşă cu gulerul răsfrânt. 


Lini spune că operaţiunea Copaeabana s-a întrerupt... Din 
motive tehnice” şi că trebuia să facă neapărat o escală, la fel de 
tehnică, la Paris. 


Problemele tehnice ale lui Peter seamănă izbitor cu ceva lung de 
cincizeci de centimetri şi lat de câţiva, care zbiară şi nu 
cântăreşte mult. Însă un spion autentic nu şi recunoaşte 
niciodată slăbiciunile. 


Emoţionată, îl las să înghită al doilea steak fără să fac vreo 
remarcă. 


— Nu ştiu dacă o să mai plec cu Peter, murmură mai târziu 
viitorul tată, la fel de lichefiat. Am destule însemnări ca să 
termin cartea. 


— Zău? Dar dacă ne-am întoarce în Brazilia, am putea adopta la 
grămadă vreo pali u-cinci... In halul în care sunt! 


Mă priveşte cu un aer îndoielnic, încereând să analizeze coreei 
situaţia (ceea ce până acum reuşise cu brio) şi să nu facă vreo 
greşeală strategică. 


Astfel, prudent, îmi interzisese şedinţele de pregătire în sălile 
populate de viitoare lăuze care tricotează cu ambele mâini 
sprijinite de burţile lor mari, deformate de volum, de frică să nu 
cer în ultima clipă un avort terapeutic. 


Lin tactician, interzisese de asemenea prezenţa în vocabularul 
nostru a cuvintelor „scutec” şi „haveţică” şi nu manifestase nici 
cea mai mică rezervă când îmi permisesem o ultimă plimbare cu 
jeepul pe drumurile de tara pline de pietriş, unde se punea la 
cale ultima fază a operaţiunii Copacabana. 


Acum, impresionat de seninătatea mea, se întreabă dacă 
vorbesc serios sau glumesc. 


— Ne-ar sta foarte bine cu şase copii în piscina motelului 
Tropical din loz, strecoară el pe un ton ironic. O să închiriau un 
microbuz ca să trecem neobservaţi. O să discut cu l'eter. 


Doarme la picioarele mele în cutia de carton prevăzută pentru 
cei cincizeci de centimetri ai ei. 


Pasagerii de la clasa afaceri, cu cravatele de rigoare, aruncă 
scârbiţi priviri dezaprobatoare spre aceşti oameni care au tupeul 
să pună un bebeluş pe locul servietei. 


Ar trebui să-i înţeleg, am ales întotdeauna locurile de fumători în 
avion tocmai ca să evit liotele zgomotoase de tot felul. Acum am 
trecut în tabăra adversă, gata să-l pocnesc pe primul funcţionar 
sau comerciant de arme care ar îndrăzni cea mai neînsemnată 
critică, ba chiar schiţarea unei mişcări nepoliticoase. 


Furia mea l-a făcut deja să dea înapoi pe funcţionarul care 
cutezase să mă anunţe că „bebeluşii sunt interzişi la business 
cluss”. 


—  SEGREGAŢIE! RASISM! Am urlat, amenințând alternativ 
compania şi cu un proces şi cu un articol în ziar. 


Aşadar, moţăim în linişte, unii în fotolii tip club, iar ea în cutia de 
pantofi: a moştenit de la niaică-sa reflexul (Ic-a adormi imediat 
după decolarea avionului. 


Şi el a adormit la lei de cuminte, după ce şi-a spirijint capul de 
umărul meu şi ini-a şoptit, înainte de a închide ochii: 


— T/i, nu s-a schimbat nimic... 


Pentru mine. Paranteza zborului continuă să lâe prilejul 
bilanţurilor provizoriu definitive. Intorcân-du-mă la originea 
dramei, mă întreb dacă acea vestită lovitură a cererii în 
căsătorie n-a fost cumva o pură întâmplare. - 


O coincidenţii, mi-ar sufia flegmaticul Peter Sinith, dacă ar li în 
avion şi nu ne-ar aştepta la aeroportul din Kio. 


Prin urmare, am eâştigat bătălia din prima manşă, dar poate că 
am pierdut războiul... 


O înfrângere plăcută, sunt nevoită să recunosc în somnolenţa-mi 
visătoare. Contrar propriilor previziuni, căsătoria nu a distrus 
aventura amoroasă. lar maternitatea nu m-a transformat în 
mamă, chiar dacă risc să împing un cărucior de copil şi să 
vorbesc despre bobitele care apar pe funduleţ. Ştiu că o să scap 
de ce c mai rău, de vechile coşmaruri legate de parcuri publice 
(cu paznic cu tot), week-enduri pe autostradă, perechi care nu 
se mai iubesc şi femei cu nuntea îngustă. 


Când o să am nostalgia nopţilor de celibatară, o să-mi fac 
singură frică: o să mă imaginez în sala de aşteptare a unui spital 
cu pereţi verzui, deschizând neliniştită un plic cu rezultatele de 
la analiza sângelui... 


, Exagerezi, îmi spun, se poate trăi în doi şi altfel decât de frică. 
Totuşi, nu e o situaţie în care să fii obligată să alegi între cuplu şi 
scropo/itivism. Intre căsătorie şi moarte.” 


Vibraţiile avionului declanşează în mintea mea o ultimă sclipire 
ele luciditate care o să dispară la momentul trecerii de cealaltă 


parte a oceanului: n-am pierdut războiul, pur şi simplu războiul 
s-a slârşit. 


SFÂRŞIT