Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul DOCX)
Cumpără: caută cartea la librării
Vintilă Corbul Atenţie! Los Angeles va sări în aer Traducere din limba franceză Valentin Veron Toma Soneria telefonului mă smulge, cu brutalitate, dintr-un vis fierbinte... mă zbenguiam cu o fată, gen Cindy Crawford, însă mai tânără. Aseară m-am culcat târ-ziu, sunt încă obosit şi un gust dezagreabil de verde-gri îmi dă o senzaţie de vomă. Nervos, apuc receptorul. La celălalt capăt al firului explodează vocea veselă a tatălui meu. — La mulţi ani, fiule! Te sun de la San Diego! Aş fi vrut să vin la L.A. Să te îmbrăţişez, însă timpul mă stoarce ca pe o lămâie. Am filmat cursa de iahturi. Într-un sfert de oră mă voi îmbarca pentru Vietnam. Fiecare zi de turnare mă costă de-mi ies ochii din cap. Ca de obicei, debitul său verbal mă împiedică să scot o vorbă. — lată-te, în sfârşit, adult... sau aproape... Ei, da! La şaptesprezece ani devenisem deja cap de familie. Asta e vârsta cea mai frumoasă, fiule! Ai toată viaţa înainte! — Ei! Intervenţia mea timidă, cu aer de îndoială, nu-l descu-—rajează. Repetă cuvântul fiule cu o frecvenţă de-a dreptul agasantă. _ — leri-seară ai supărat-o pe mama. lţi pregătise o surpriză. O cină pe alese, pentru a serba aniversarea ta, cu cadouri, invitaţi, chiar şi cu o mică orchestră. Şi tu te-ai întors abia la patru dimineaţa... — Imi pare rău! Nu am ştiut. Câţiva prieteni care au vrut să sărbătorească în felul lor ziua mea de naştere m-au dus la o discotecă... Mama ar fi trebuit să mă prevină... — Atunci nu ar mai fi fost nici-o surpriză. În fine, nu e grav. Cere-i scuze şi pregăteşte-te să cinezi diseară cu ea! Corvezile familiale îmi displac, prin definiţie... — Bine, mă descurc eu... E mai bine să mă arăt înţelegător. Să-i dau impresia că el are ultimul cuvânt, pentru ca mai apoi să fac după cum mă taie capul. — Ai primit rezultatele de la teste? — Pozitive! La UCLA, Harvard şi Princeton! — Bravo! Asta mă bucură! Ce vei alege? Harvard? E cea mai prestigioasă! — Prefer UCLA... pentru specialitatea film... Tata suspină. — Nici nu-ţi imaginezi la ce te înhami... — Tu nu ai de ce să te plângi. Filmul te-a răsfăţat... — Hm! În orice caz, vreau să ai un MBA! Dacă vrei să faci film, trebuie să ştii să tragi sforile în marile finanţe. Numai aşa poţi să te aperi de rechinii de pe Wall Street şi de crocodilii de la Hollywood... Face o scurtă pauză, ca să respire, apoi adaugă cu satisfacţie: — Fiule, sunt mândru de tine! Rivalii mei de la Hollywood, care au băieţi mai puţin dotați decât tine, vor face dublu icter! Pentru tata, viaţa, în toate aspectele ei, se reducea la o competiţie sălbatică. — Acum te las! Peste câteva minute, avionul meu îşi ia zborul! — Drum bun, tată! Şi succes! Un declic pune capăt conversaţiei noastre. Pun telefonul celular pe noptieră, lângă o oglinjoară - aşa-zis obiect de toa-—letă - care mă însoţeşte peste tot. Dintr-un săculeţ pe care îl ascunsesem printre cărţi, vărs pe oglindă o dâră fină de pudră albă. Cu ajutorul unei cărţi de credit o împart în două linii pe care le aspir cu voluptate. O priză de cocaină dimineaţa, între momentul trezirii şi duş, îmi dă elan pentru toată ziua. Telefonul sună din nou. Butch ţipă de-mi sparge timpanele: — Lugubră aniversare, Will! Şaptesprezece ani! Îmbătrâ—neşti, amice! Apropierea perioadei adulte a vieţii, pe care întreaga noas=tră generaţie o găseşte respingătoare, îi stârneşte mânia. Detestă adulţii, părere pe care o împărtăşesc şi eu. — Pariez că eşti încă în pat! Scoală-te, leneşule!... Prietenii ne aşteaptă la Malibu... valurile sunt înalte de trei metri... e super pentru surfing... — Azi nu prea am chef de sport, îi răspund eu, morocănos. — Ce, nu ţi-e bine? Nu pari în apele tale! — Ba mi-e bine! Mi-e bine! Sunt mahmur... azi-noapte am dat pe gât tone de whisky şi de şampanie... combinate cu ecstasy... un amestec exploziv, care m-a făcut knock-out... Trent m-a dus la el acasă, m-a ajutat să mă dezbrac şi m-a suit în pat... se pare că am vărsat pe vesta lui de mătase roz-bonbon, luată de la Armani... mi-am lăsat maşina în parcare... — Vechiul Porsche? — Nu!... un Ferrari Testarossa... ultimul model... taică-meu mi- a luat-o... ca recompensă pentru Bac... — Speri să o regăseşti întreagă în parcare? — Nu contează!... E asigurată... — Trent e un tip de treabă! Diseară sunt invitat la el... — Atunci ne vom revedea la Trent... Faptul că vorbesc... că scot cuvinte pe gură... mă oboseşte... — Şi surfingul?, insistă Butch. Mi-am lăsat familia pe pluta Meduzei ca să-mi petrec în compania ta prima zi după ce ai împlinit şaptesprezece ani... Pluta Meduzei era un eufemism care se referea la iahtul, lung de patruzeci de metri, al tatălui său... — Am un program foarte încărcat, îi răspund, după un lung suspin: aerobic, cumpărături, întâlniri cu psihoterapeutul, vizită la producător, întâlnire cu dealerul... — Dealerul tău e un tip serios?, întreabă Butch, foarte interesat. Al meu e o catastrofa... — Scott! Îl cunoşti pe Scott? — Da!... Dar nu ştiam că se ocupă şi de asta! — Scott e un ticălos! Are mereu mai multe săgeți în arc... — Tiffany, care e aici, lângă mine, te roagă să-i transmiţi salutări lui Rainbow! — Mă voi achita de această sarcină... Ştiu că minte. Tiffany, sora lui, şi Rainbow, sora mea, nu se pot suferi. Ori de câte ori se întâlnesc, Tiffany şi Rainbow îşi scot ghearele. Asta nu este însă decât maniera lui Butch de a se interesa de Rainbow... e captivat, vrăjit de ea... Însă sora mea îl ignoră... La cei nouăsprezece ani ai săi, ea preferă adulţii tineri... În special vedete de cinema... Îl mângâie cu privirea pe Keanu şi suspină după Ethan... când River a fost doborât de o supradoză, a ţinut doliu douăzeci şi patru de ore... acum s-a îndrăgostit de cei de la Chipendales... în grup... Rainbow are un temperament foarte fierbinte. — Nu vrei să iei micul dejun la mine?, spune Butch. Butch este vecinul meu. Când eram copii, săream gardul viu care separă grădinile noastre, ca să ne facem reciproc vizite. Asta se întâmpla în vremurile cele bune. Acum, Piaţa Comună deschide graniţele. La noi, fenomenul e invers. Dacă m-aş lăsa pradă dorinţei de a sări gardul viu, aş declanşa alarma automată şi, în câteva minute, ar veni poliţia din Beverly Hills... asasinarea lui Lennon şi a micuţei Rebecca Schaeffer, apoi afacerea Manson şi alte câteva crime de ace-laşi calibru au schimbat moravurile, mai mult sau mai puţin paşnice, ale comunităţii celor care lucrează în domeniul filmu-—lui... în aceste condiţii, ca să mă duc la Butch trebuie să fac un ocol de zece minute... să traversez curtea, să oblig paznicul să deschidă grilajul proprietăţii noastre, să ies în stradă, să ocolesc gardul exterior al grădinii noastre, apoi pe cel al grădinii lui Butch, să-l pun în mişcare pe paznicul lor, apoi să traversez grădina prietenului meu... ca, în final, după atâtea eforturi, să servesc un mic dejun la fel de banal ca al meu... Aş putea economisi timp dacă m-aş lansa cu o sută la oră pe skateboardul meu atât de drag... Însă cu skateboardul la şaptesprezece ani aş fi ridicol... iată unul dintre motivele care mă fac să urăsc vârsta pe care o am acum... — Butch, nu împărtăşesc deloc pasiunea lui Phileas Fogg pentru călătorii în ţinuturi îndepărtate... şi apoi, mi-am adus aminte că în dimineaţa asta va fi un open call la Columbia Pictures... trebuie să mă duc... Butch râde, uşor răutăcios: — Şi să obţii ce anume? Un rol de nimic într-un film TV? — Rolurile astea de nimic îmi aduc bani... Aceste open calls sunt rezervate figuranţilor... — Scuză-mă! Matt Dillon a fost descoperit la un open call... — Nu te înţeleg! Tu, fiul unui mogul, să stai la coadă la poarta unui studio, ca să poţi spune: „Doamna este servită!“ sau „Domnule, iată cheia maşinii dumneavoastră“... — De curând am interpretat rolul unui jucător de polo... asta cere o anumită măiestrie... — Natural, fără să spui un cuvânt... Îi răspund cu un fel de superioritate. — Îți cunosc preferinţele... să te plictiseşti printre puştii răsfăţaţi din Beverly Hills... — Să deflorăm şi să copulăm în cerc restrâns fac bine la sănătate... — Vorbeşti în rime, în mod conştient sau inconştient?... Angajat pe panta poetică, ai şansa de a-i depăşi pe Jim Morrison şi pe Rimbaud... În orice caz, nu rişti să-ţi rupi gâtul... — Uiţi un amănunt! SIDA se opreşte la porţile cetăţii noastre... — Cum toată lumea se culcă cu toată lumea, este suficient ca un străin frumos sau o frumoasă nimfa purtătoare a acestui drăguţ virus să se strecoare în interiorul fortăreței voastre, să vi- | ofere în profunzimile unui vagin fierbinte sau la capătul unui penis triumfător... — Brrr! Eşti o piază rea! Brusc, această conversaţie fără cap şi fără coadă îmi pro—duse greață. — La revedere, Butch! Pe diseară... la Trent... — Aşteaptă! Va veni şi Rainbow? — Nu ştiu! Am pus telefonul pe măsuţa de noapte. Nu am vrut să-l descurajez pe Butch, însă Rainbow nu-mi comunică niciodată intenţiile sale. Cu toate că doar un perete separă camerele noastre, ai zice că ne aflăm de fapt la antipozi... * x x La Studiourile Universal interpretez un rol de barman. Nu-i ca al lui Tom Cruise din Cocktail. Am chiar dreptul la patru replici: „Un Argentin Julep, doamnă? “ „Vă pregătesc un Kava Bowl, domnişoară! Este speciali—tatea casei! “ „Pentru dumneavoastră, domnule, un amestec exploziv! Affinity Perfect “ În fine, pentru o încheiere reuşită: „Vă recomand un Rattlesnake! După un cocktail ca ăsta, toţi şerpii, cu sau fără clopoței, vor înălța capul! “ Din nefericire, această replică riscă să enerveze cenzura. După revenirea republicanilor la putere, bigotismul, purita—nismul revin în forţă la Hollywood. Jos cu hedonismul! Jos cu estetica decadentă! Afară cu arta degenerată! Trăiască Komeinny! Mă întreb dacă i-am scris bine numele! Pe viitor, toţi tinerii americani vor trebui să-l pronunţe cu respect şi reculegere... Studiourile mă primesc fără obiecţii printre figuranţi. Toţi directorii care se ocupă de casting mă cunosc. Sunt singurul fiu de mogul care acceptă să facă figuraţie. Uneori mă simt jenat atunci când stau la coadă alături de băieţi şi fete care se spetesc muncind, câteodată în condiţii umilitoare, pentru a rezista în Los Angeles, în aşteptarea unei uşi care se va deschide spre orizonturile celebrităţii. Bieţi fluturi de noapte atraşi de strălucirea visului hollywoodian, ca de o dogoare care le arde aripile... imagine deja uzată, însă atât de tristă... Fiecare vede în vecinul său un concurent... un potenţial duşman... Dacă ar şti ei că am un Ferrari şi că am cinci cărţi de credit în portofel, că trăiesc într-o casă cu patruzeci de camere şi că sunt înconjurat de servitori, m-ar scuipa în faţă... însă mă îmbrac ca ei - blugi, tricou, cămaşă colorată, pe deasupra pantalonilor, bascheţi, ochelari de soare - am un aer autentic de grunge şi sunt la fel de frumos ca şi ei... cel puţin aşa îmi spune toată lumea... fac deci parte din turmă... acceptând însă un rol neimportant de figurant, de extra, cum se spune la Hollywood, eu le fur, de fapt, un loc ce le era destinat... Un factor comun însă ne apropie... ca şi ei, sunt animat de o ambiţie nemăsurată... Şi tuturor acestor persoane care compun lumea filmului le pregătesc o surpriză... îmi cunosc posibilităţile, armele... Comand un taxi... părăsesc casa... găsesc Ferrariul aşteptându-mă cuminte, în parcare... farurile sale mă privesc cu un aer supărat... le înţeleg dojana mută... adesea încep con—versaţii cu maşina mea... ea are propria sa viaţă... sunt un adept al filosofiei animiste... când alerg pe şosea, ea toarce ca un jaguar care înghite spaţiul... pentru a mă distra, ea îmi cântă muzică rock, împrumută vocea lui Jim Morrison, a lui Evan Dando sau a lui Kurt Cobain... uneori îmi face mutre... o numesc Rashka... numele lupoaicei care l-a găsit, l-a hrănit şi l-a protejat pe Mowgli, micuțul indian adus pe lume de către imaginaţia lui Rudyard Kipling... când o părăsesc în garaj şi încalec pe vechea mea motocicletă Harley Davidson, Rashka găseşte mijloacele de a-şi exprima gelozia... de exemplu, întâmpin o anumită dificultate în a manevra volanul pe serpentina de pe Mulholland Drive... însă nu-mi aruncă în faţă, prima, prăpăstiile ce se deschid în peisajul încântător din jurul Los Angelesului... când mi-a dat-o tata - cu condiţia să nu mă mai ating de maşinile sale - mi-a trebuit o vreme să mă familiarizez cu cele şaptezeci şi opt de comenzi şi de aparate de control instalate la bordul ei... trei luni, fără întrerupere, mi le-am dedicat maşinii mele Testarossa... această preferinţă pe care mi-am manifestat-o atât de exagerat a neliniştit-o şi apoi a înfuriat-o pe motocicletă, apoi pe cele patru skateboarduri şi trotinetele cu care mă plimbam în copilărie... am fost surprins când cele cinci plăci de surf au făcut front comun cu vehiculele terestre, cu sau fără motor... Harley Davidson, geloasă ca o amantă părăsită şi îndărătnică precum o iapă pursânge, a făcut o deviere bruscă şi m-a proiectat în bazinul de marmură, instalat în grădina noastră, deasupra căreia stă aplecat un puşti de bronz, lovit parcă de o incontinenţă, căci urinează toată ziua şi toată noaptea, fără întrerupere... am fost mai puţin afectat de baia mea forţată, cât de panica provocată printre peştii roşii care nu au apreciat deloc vizita mea intempestivă... * x x La psihoterapeut mă afund în fotoliul uriaş şi adânc, rezervat pacienţilor care se presupune că îşi vor dezvălui toate secretele existenței lor plate, insipide... psihoterapeutul este, de asemenea, un fel de preot care, tot ascultându-ți confesiunile, smulge rădăcinile unei memorii neputincioase şi, graţie acestor elemente, reconstituie cauzele anumitor traumatisme psihice, a unor şocuri emoţionale violente care-ţi perturbă cursul vieţii ulterioare. Aceşti aşa-zişi specialişti ai spiritului rătăcit în labirintul unei nebunii incipiente nu-mi inspiră deloc încredere. Tata vrea să fiu prezent la aceste şedinţe care, pentru mine, nu au niciun sens. Pentru a mulţumi pe toată lumea însă, mă văd nevoit să respect regula jocului. Cu scopul de a intra în subiect, el îmi pune întrebări despre vise. Interpretările sale aiurite mă enervează. Îi spun tot ce-mi trece prin cap. — Mergeam cu skateboardul de-a lungul străzii Colorado Drive... Comentariul său vine fără milă: — Acesta este complexul copilăriei! Refuzaţi vârsta adultă, care vă repugnă... Sau: — Obsesia de a vă spăla des reflectă sentimentul inconştient de vinovăţie... complexul lui Lady Macbeth! Sfârşitul judecății cade ca o lamă de ghilotină... Sau: — Turnasem un film, încoronat de un mare succes... tata l-a privit cu uimire... — Tendinţa de a şti mai mult decât tatăl dumneavoastră... de a-l depăşi... clar... e cel mai tipic complex al lui Prometeu... fiţi liniştit, este, de asemenea, o manifestare a virilităţii dum—neavoastră în plină înflorire... vă identificaţi cu focul care simbolizează falusul... Apoi se lansează într-un comentariu doct pe tema falusului: — Falus este un cuvânt de origine semită, fenicianul palas, care înseamnă „a penetra în interior“; vechii evrei spuneau palah, a sparge, a rupe; în sanscrită, phal însemna a ţâşni; latinii întrebuinţau termenul palus, ţăruş, stâlp; englezii spun pole, în sensul de prăjină, de suport de steag; phal şi cuvântul german au acelaşi sens; francezii îl au pe dard... membrum virile, penis au aceeaşi accepţiune... şi nu citez deloc argoul care, în fiecare limbă, găseşte nenumărate variante... Deodată, strecoară, pe neaşteptate, o întrebare vicleană, pentru a mă dezorienta: — De ce oare încredinţează tatăl dumneavoastră rolu=rile principale surorii dumneavoastră, în acelaşi timp refuzându-vă acest privilegiu? Sesizez procedeul clasic, al anchetatorilor, care vor să pro—fite de confuzia ta, trecând, fără legătură, de la un subiect la altul. Însă eu nu mă las descumpănit. Îi răspund simplu: — Tatăl meu a spus mereu că un actor în familie este suficient... Rainbow a fost mai abilă decât mine şi a reuşit să tragă lozul cel mare... însă, mai devreme sau mai târziu, voi şti să mă impun... trebuie doar un pic de răbdare... Însă psihoterapeutul îşi atinsese scopul. Un surâs fin, care mă pune în gardă, îmi face impresia unei grimase diabolice. — Vă doresc cel mai mare succes... însă, mare atenţie! Sunteţi pe aproape de complexul lui Cain, care exprimă rivalitatea dintre fraţi. De obicei, fratele cel mare este cel care acţionează, din gelozie, împotriva celui mai mic. Se întâmplă însă şi fenomenul invers. Ostilitatea celui mic se îndreaptă împotriva fratelui cel mare... Rainbow, în cazul dumneavoastră... In opinia psihoterapeutului meu, eu fac un fel de colecţie de complexe, precum militarii care colecţionează decoraţii, însă, în ciuda durității sale atotştiutoare, are şi el o coardă sensibilă: cinematografia. Ca şi alţi medici din Los Angeles, şi el visează la o carieră de cineast... să scrie scenarii, să câştige milioane, să se bucure de compania mogulilor de la Hollywood, să defileze la premiere la braţul unor stele de cinema. Pentru a atinge acest scop, ar fi capabil de orice combinaţie sau de orice fel de târg. Spre sfârşitul şedinţei - un fel de bla, bla, bla fără cap şi fără coadă - mă anunţă cu un surâs plin de subiînţeles că scenariul pe care tocmai îl scrie este aproape gata. Aş putea oare să-l recomand tatălui meu? Mi-ar fi oferit chiar şi o colaborare... Răspunsul meu îi şterse orice surâs. — Increderea pe care mi-o arată tata este foarte redusă... când îi vorbesc de cinema, îmi întoarce pur şi simplu spatele... * x x După un examen profund al proiectelor mele de viitor, ajung la concluzia că acest complex al lui Prometeu ar putea să fie, realmente, aplicabil persoanei mele. Spre deosebire de cei de-o seamă cu mine din Beverly Hills, puşti blazaţi de nenumărate excese, eu separ aventurile sportive, sexuale, intelectuale şi altele de acest gen de preocupările mele artistice legate de lumea cinematografiei. Vreau să depăşesc renumele tatălui meu, cunoscut scenarist, autor al unei serii de filme de mare succes, care a devenit producător indepen—dent şi, în final, patron al propriului studio. Ultimul său film, „Revanşa celor slabi“, i-a adus un câştig brut de 182 de milioane de dolari şi i-a permis să bată, în şase luni, toate recordurile de spectatori. Tema este relativ simplă. Este vorba de o evoluţie genetică ce le permitea fiinţelor vii, din regnul animal, care erau mai slabe, să se apere şi chiar să atace prădătorii care, mai înainte, îi decimau nepedepsiţi de nimeni. Bivolii, în loc să se lase vânaţi de către lei, se întorc împotriva agresorilor lor, fac front comun şi îi atacă pe duşmanii lor ereditari. Surprinşi, apoi panicaţi, de această masă întunecată ce avansează în galop spre ei, făcând să tremure pământul, leii fug, învinşi. Cerbii, reuniți în grupuri, împung cu coarnele lor lupii. Maimuţele, înarmate cu praştii rudimentare, pun pe fugă jaguarii. Apoi, animalele, încurajate de isprăvile lor, se vor lua de vânătorii sportivi care ucid nu pentru a se hrăni, ci pentru a se distra şi pentru a-şi etala măiestria în mânuirea armelor. Această răsturnare dra—matică a semănat consternarea printre oameni, cu atât mai mult cu cât situaţia lor se înrăutăţise. Şobolanii îi agresează. La început, în canalele de scurgere, în tunelurile de metrou, apoi în plină stradă. Invadează casele, cinematografele, gările. Evită cursele de şoareci, otrăvurile, înving mijloacele cele mai sofisticate de exterminare utilizate de specialişti. Boli cunoscute şi necunoscute încep să contamineze lumea. Finalul filmului pune o problemă: sunt oare oamenii sortiţi distrugerii, dispariţiei, la fel ca dinozaurii care au dispărut din natură?... Unii critici cărora nu le plac filmele comerciale ale tatălui meu spun că „Revanşa celor slabi“ este lipsit de originalitate. Hitchcock a lansat această temă în „Păsările“. Tata răspunde fără emoție: „Fiecare om care vine pe lume cunoaşte diferitele faze şi experienţe comune prin care trec toţi indivizii - naşterea, creşterea, adolescenţa, nevoia de hrană, chemarea către sex, violenţa, vârsta adultă, copiii, munca, bătrâneţea, moartea. Aceste vieţi, aparent asemănă-toare, prezintă totuşi nenumărate variante. Filmele ascultă de aceleaşi legi... Nu! Nu m-am inspirat din «Păsările» lui Hitchcock. În Africa am asistat la moartea unui bivol, ucis şi devorat de trei lei, în timp ce o sută de alţi bivoli priveau de departe sfârşitul sângeros al unuia dintre ei. Eram conştient că această scenă intra în ordinea naturii. Totuşi, am fost profund mişcat. lată geneza filmului meu“. Succesele sale i-au atras numeroşi duşmani. Însă lui nu-i pasă. Marile succese ridică un scut de nepătruns. * XX Secretara îmi surâde cu amabilitate. — Domnul Goodman vă va primi de îndată. Este încă într-o şedinţă, însă aceasta se va termina curând. Vă rog să luaţi loc! Mă instalez într-un fotoliu care miroase a piele de bună calitate. Camera ce serveşte drept anticameră miroase - şi ea - a prosperitate. Afişele lipite pe pereţi prezintă filmele produse de Harry Goodman. El lucrează de obicei cu cele Cinci Mari Studiouri, însă nu respinge nici filmele TV, nici colabo—rările cu studiourile de mai mică anvergură. Cu ani în urmă era unul dintre executivii de la Columbia, apoi s-a lansat în afaceri pe cont propriu. Are la activ şi succese, şi eşecuri, însă succesele sunt majoritare. Compar viaţa cu o loterie. Toată lumea plăteşte biletul, însă câştigătorii sunt în număr infim. Sunt indivizi care nu au suficienţi bani ca să-şi cumpere bilet. Sunt şi epave umane, vagabonzi, oameni fără adăpost... Când mă angajez într-o afacere, cum este cea pe care sunt pe cale s-o încep acum, studiez personajul căruia mă adresez, îi evit pe cei lipsiţi de noroc. Uneori, loteria despre care vor-beam poate fi sedusă. La fel ca şi la o ruletă trucată, ea reduce alegerile hazardului. Când am decis să-mi croiesc propriul drum, ca un lup singuratic, în universul de la Hollywood, unde mişună crocodilii şi anacondele cu faţă umană, ştiam că sunt beneficiarul unui nume de familie care reprezintă un fel de paşaport, un fel de bilet câştigător. L-am cunoscut pe Harry Goodman prin intermediul fiicei sale, Kimberly, colegă de clasă cu mine la Şcoala secundară din Beverly Hills, pe care tocmai o terminasem. Am o mână de amici, aleşi după criterii precise; cu cât au mai multe relaţii, care îmi sunt utile, cu atât îi frecventez mai mult. Am, de asemenea, câteva iubite, căci enigmele sexuale mă intere—sează enorm. Nu m-am culcat cu Kimberly, pentru că are un caracter imposibil. Geloasă, posesivă, se agaţă ca o ventuză de bieţii băieţi care îi cad în plasă. Imi face şi mie avansuri, însă eu mă prefac că sunt timid şi că o ador în tăcere. Diplomaţia este recomandabilă pentru a te scoate din încurcături. O fată, cum e Kimberly, este mai periculoasă ca un cuib de şerpi cu clopoței. De altfel, nu trebuie niciodată să amesteci dragostea cu afacerile... Uneori, sunt uimit de profunzimea raţiona—mentelor mele. Uşa cabinetului domnului Goodman se deschide şi ies două personaje incolore, pe care le conduce stăpânul casei. Apoi, domnul Goodman îmi adresează un surâs amuzat, uşor protector. — Intraţi, tinere domn! Ce pot face pentru dumnea—voastră? Cu un gest, mă invită în cabinetul său. lată-mă aici, după ce i- am strâns mâna. Harry Goodman este îmbrăcat cu un costum de la Armani, alcătuit din trei piese. Este zvelt, înalt şi cu un aer tineresc. Din nefericire, chelia sa, mărginită de o porţiune îngustă cu păr negru, strică ansamblul. Jovial, îmi arată cu un gest larg un fotoliu, apoi se aşază în spatele biro-ului său uriaş, ca un catafalc de paradă, cu capacul plat. — V-am adus sinopsisul unui scenariu intitulat: „Atenţie! Los Angeles va sări în aer! “. Domnul Goodman mă priveşte cu o simpatie mai degrabă indulgentă. — Nu sunteţi prea tânăr ca să vă apucaţi de scenarii? Un scenarist trebuie să cunoască viaţa, să aibă multe experienţe, să treacă de greutăţi, să se lovească de iubiri nefericite. Credeţi că sunteţi atât de copt pentru a vă lansa în scriitură? — Domnule, îmi cunosc şi limitele, şi posibilităţile! Nu voi fi niciodată un Tom Cruise, un Keanu Reeves sau un Rob Lowe! Nu sunt un tip frumos! — River Phoenix nu era frumos! Avea însă un farmec devastator! Tocmai că îi semănaţi! lată, sunteţi o replică a lui River Phoenix! Şi asta e constatarea unui specialist! — Mulţumesc! Îmi faceţi un mare compliment! Am un adevărat cult pentru River Phoenix! Doriţi să-mi citiţi scenariul? — Pentru moment, sunt foarte ocupat! Il puteţi reduce la o variantă mult prescurtată? Rezumaţi-l într-o singură frază! Cele mai bune scenarii pot fi reduse la o singură frază! — Bine! Un portcontainer, capturat de terorişti, care au introdus la bordul său o bombă atomică, acostează în portul din Los Angeles; teroriştii cer un miliard de dolari ca să nu-l arunce în aer... lată rezumatul... — Perfect! Un film catastrofic!... Larry Collins a scris un roman în genul acesta... acţiunea se petrecea la New York... — Nu este acelaşi lucru! Variantele pot fi multiplicate la infinit! Citiţi-l, vă rog! Dacă nu aveţi timp, evident, îl voi arăta altui producător... — Bun! Sunteţi perseverent! Apreciez asta... lăsaţi-l pe biroul meu... Îl voi citi... Ştiu că sute de scenarii sunt trimise la producători, iar aceştia le restituie fără ca măcar să deschidă plicurile. Se tem că aceste scenarii pot conţine anumite idei care - din întâmplare - ar putea figura în propriile lor filme. Dacă s-ar produce aşa ceva, ei s-ar expune la procese, uneori foarte costisitoare. Accept propunerea domnului Goodman, apoi plec... Acest interviu m-a cam stresat... mi se pare normal... bote-—zul focului totdeauna te pune la încercare... Am o întâlnire pe Melrose, la Hot Wings Cafe. Ambianţă tinerească, sandviciuri respectabile, burgeri, chipsuri, pră=jituri cu brânză, bere de import, capucino, îngheţată cu frişcă... Graţie cărţii mele false de identitate, care mă face mai mare decât sunt, comand fără probleme o carafa de Rollin Rock... nimic în plus... pentru că risc să mă prindă poliţia beat pe autostradă... comand, de asemenea, şi o porţie de chipsuri... cu tava încărcată, mă îndrept spre masa unde mă aşteaptă Scott, împreună cu trei carafe de Bud... — Ai întârziat!, constată el. Calmul său aparent ascunde iritarea care îl roade. Calm, nu doreşte însă să atragă atenţia. — Sunt un om ocupat!, ripostez eu, cu umor. Îmi pasează, pe furiş, pe sub masă, câţiva săculeţi de cocaină. Cu aceeaşi precauţie, îi strecor cincizeci de dolari. — Butch are nevoie de serviciile tale, îi spun eu, cu voce joasă. Suntem prudenţi, cu toate că gălăgia generală ne acoperă vocile. În plus, din juke-box răsună un metall-rock asurzitor. — Pot avea încredere în el?, întreabă Scott. — Garantez eu pentru Butch! — Rainbow îmi datorează cinci sute de dolari... — Nu m-am oferit ca garant pentru Rainbow... — Furnizorii mei nu sunt oameni de treabă... — Îmi imaginez... Ai văzut Billy Bathgate! Scena în care îi bagă lui Bruce Willis picioarele într-un vas cu ciment pe cale de solidificare m-a băgat în sperieţi! — Eu nu vreau să ajung în situaţia asta din cauza lui Rainbow! Mă duc la toaletă şi trag pe nas două linii de cocaină, care îmi dă energie... Consum cu moderație drogurile... La început am făcut-o ca să fiu în rândul lumii... Puțin câte puţin, m-am obişnuit cu efectele lor, care îţi dau o senzaţie extraordinară de bine... Însă nu fac abuz. Prudenţa mea este activată de teama de a nu lua o supradoză. Supradoza a făcut victime printre pri-etenii mei... Roger, Drew, Eric... Toţi trei au murit în aceeaşi săptămână... Revin la Scott şi comand un capucino. Deodată, Rick se postează în faţa mesei noastre. Apare şi dispare ca o fantomă a regelui Danemarcei, tatăl lui Hamlet. — Salut, exclamă el. — Salut, răspundem noi. Goleşte carafa de bere. Falsele acte de identitate găsesc amatori pretutindeni. Mă dau la o parte ca să-i fac loc să se aşeze lângă mine. Intră direct în subiect. — Te-am căutat, Scott! Am nevoie de Cloud 9! Poţi să mi-l procuri? Scott se uită în dreapta, apoi în stânga, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că discuţia noastră nu este ascultată de urechi indiscrete. — E periculos, Rick! Cloud 9 e foarte periculos! — Nu te-am întrebat dacă e periculos sau nu! — River Phoenix a fost ucis de o supradoză de Cloud 9... — Ce este, de fapt, Cloud 9?, întreb eu curios. — Tu de unde ai picat? Din Lună?, strigă Rick, iritat. — Tu ai auzit vorbindu-se de Lichidul X? Se numea şi GHB! — Da... Se spunea că are un potenţial psihedelic mult mai exploziv decât LSD şi ecstasy împreună. Am plătit chiar zece dolari pentru o fiolă. Voiam să încerc. Am renunţat însă la idee când am aflat că Dorian murise de o supradoză de GHB... — Ei bine, Cloud 9 este şi mai periculos decât GHB. O simplă plantă halucinogenă... efect fulgerător... un singur flash te poate trimite în starea de comă... fără bilet de întoarcere... — Tocmai pericolul este cel care mă excită!, exclamă Rick. Scott ridică din umeri. — Dacă tu vrei să te omori, e treaba ta, spune el. Câte capsule vrei? — Să zicem că cinci. A — Vei primi marfa în seara asta, la Trent... 50 de dolari... Insă nu o fac cu plăcere... Rick izbucneşte în râs: — lată un dealer cu o inimă mare! — Prefer clienţii vii celor morţi! Morţii nu îmi mai aduc niciun ban... La optsprezece ani, Rick are aerul unui copil care a suferit o creştere prea rapidă. Părul lung îi cade în cascadă pe tricoul cu emblema celor de la Guns'n'Roses. Îi face semn cu mâna unei chelneriţe, care se apropie. Surâsul lui Rick agaţă toate fetele. Aduce puţin cu Evan Dando. — Un sandvici cu bivol!, comandă el, pe un ton glumeţ. Exact în momentul acesta am o viziune. Îl văd întins, într-un sicriu, cu obrajii pământii, cu mâinile încrucişate pe piept. — Nu te îmbuiba!, spune Scott. La Trent este totdeauna un bufet super... Viziunea mea de adineaori se şterge. — Ai dreptate, Scott! Comandă apoi o duzină de cutii de bere Heinecken, pentru tot grupul, după care ne lansează o provocare zăpăcită: — Înainte de a merge la Trent, hai să facem o cursă pe Mulholland! Cel care câştigă va primi ca premiu o fată, la alegere, de la Madam Reine! Soarele, la asfinţit, înroşeşte cerul. Luminile se aprind deja pe Melrose. — La ora asta să alergi în mare viteză, pe Mulholland, e curată nebunie!, spun eu, fără prea mare convingere. Scott părea tentat de propunerea lui Rick. Stabilimentul lui Madam Reine cuprinde o colecţie de fete superbe. O întâlnire cu una dintre zeițele acelea te costă de-ţi ies ochii din cap. Scott e un profitor. O gratuitate de aşa natură îl atrage ca un magnet. Maşina lui Rick, un elegant Aston Martin, alături de Ferrariul meu şi de superbul Porsche al lui Scott, ne aşteaptă în parcarea aflată chiar lângă cafenea. Scott este mândru de maşina lui. Drogurile îi aduc mulţi bani. În afară de Porsche, mai are şi o enormă limuzină Cadillac, un Chevrolet, o vilă la Santa Monica, un iaht de clasa | şi un iaht mai mic. Bizar! Stilul său de viaţă nu atrage atenţia poliţiei sau a fiscului. Când îl vezi îmbrăcat mai degrabă în stilul grunge, nu ai zice că învârteşte milioane. Pentru prieteni nu refuză comenzi de 50 de dolari. Duşmanii lui pretind că e un zgârcit. Le împăr-=tăşesc părerea. „Plătiţi-vă impozitele şi veţi dormi liniştii! “, spune el, pe un ton sentenţios. Presupun că se bucură de o înaltă protecţie... După ce am tras pe nas două linii de cocaină şi după ce am golit patru cutii de bere, mă simt în plină formă. Pe Melrose înaintăm cu viteza unui melc bolnav. E ora de vârf. Îmi şi imaginez nerăbdarea lui Rick. Trotuarele sunt pline de tineri punk, skunk, rockeri, skinhead, alături de turişti, dealeri sau pescuitori în ape tulburi... albii, negrii, galbenii se amestecă printre fetele care fac trotuarul... vitri—nele cu străluciri somptuoase aruncă asupra trecătorilor ochi de lumină policromă... barurile fac afaceri de milioane... În faţa porţilor de la discoteci, păzite de gorile, se înghesuie tineri dornici să danseze şi să se îmbete până la ziuă... Telefonul meu sună. Se aude vocea dulce a lui Cindy. — Will, maşina mea e în pană... Condu-mă şi pe mine la Trent! Nu vreau să apelez la ai mei... Cindy este într-un conflict permanent cu toată familia ei. Sub înfăţişarea ei, de înger fără aripi, se ascunde un temperament vulcanic. Cindy este, mai mult sau mai puţin, iubita mea. Zic „mai mult sau mai puţin” pentru că, în ziua de azi, nu poţi avea încredere în nimeni. Ea e schimbătoare ca un cer de primăvară, capricios. Pentru moment, eu sunt iubitul ei, oficial. Poziţie la fel de dificilă ca aceea a unui preşedinte-dictator al unei republici bananiere, care trebuie să facă faţă rivalilor politici, mereu gata să-i ia puterea, cu arma în mână. Cum Cindy e foarte frumoasă, sunt mulţi băieţi care vor să mă alunge din inima ei şi să-mi ia locul. — Vin!, îi răspund eu. Însă voi întârzia puţin. Am de făcut o cursă pe Mulholland Drive. — lar?, suspină ea. Bine! Du-te! Încearcă să te întorci întreg şi sănătos! — OKI! Deodată, aud zgomotul unor metale care se ciocnesc, apoi vociferările şi înjurăturile lui Rick. El conducea convoiul nos=tru şi traversa Cienega, când o maşină, care trecuse pe roşu, l-a lovit din plin. Adio, cursă pe Mulholland Drive. A — Cindy, întrecerea din seara asta a fost amânată sine die! In zece minute sunt la tine! Scott îşi abandonează amicul supărat. Îşi adusese aminte că are o întâlnire importantă, cu un om de afaceri. Aşteptând depanarea, Rick semnează procesul-verbal cu şoferul care îi agresase bijuteria de Aston Martin. Rick este furios. Şi are dreptate. Frumosul său cabriolet, tip sport, este grav avariat. Depanatorul soseşte şi tractează rămăşiţele bietului Aston Martin, care se mişcă cu greu. Rick se scarpină pe vârful nasului. — Acum, ca să mă calmez, am mare nevoie de nenorocitul acela de Cloud 9! * x x Îl conduc la Cindy, pe înălțimile din Bel Air. Ea ne aşteaptă, pregătită pentru petrecerea de la Trent... cu patru lanțuri de aur la gât, cu cercei pe mai multe niveluri, nenumărate brățări, inele cu pietre sclipitoare şi nişte blugi ciuruiţi ca o sită. Are aerul unei divinități purtate de adoratorii săi într-o procesiune. În faţa lui Rick, ea flirtează stârnindu-mi, moderat, gelo-=zia. Ideea de a păstra-o în exclusivitate pe Cindy este o utopie, îi previn pe prietenii mei: fugiţi de fetele răpitoare, turnate ca nişte manechine impecabile, dacă vă doriţi o dragoste senină, fără surprize penibile. Alegeţi o urâţică, virtuoasă de nevoie, care nu vă va trăda niciodată... — Dacă am merge să-l luăm pe Kyle?, propune Cindy. La ora asta, echipa lui îşi termină treaba la restaurant. „Uite! Cindy ştie programul lui Kyle! “, exclamă vocea mea interioară... Kyle este spălător de vase într-un restaurant de pe Wilshire. În clubul nostru, aparent închis, bogăţia nu este singurul criteriu pentru a fi admis ca membru cu drepturi depline. E suficient să ai anumite atuuri: fizic avantajos, şarm, sex-appeal... calităţi care îţi deschid toate uşile... Majoritatea stelelor de cinema de primă mână au origini modeste. Reuşita i-a făcut să depăşească începuturile penibile. Kyle a pozat nud pentru Playgiri, pentru Honcho şi pentru American Boy. El arată aceste fotografii cu o mândrie naivă. Trecerea prin faţa camerelor de filmat pentru revistele considerate porno nu l-a împiedicat pe Stallone să devină o supervedetă. Şi nu e singurul. Kyle exercită o atracţie egală atât asupra fetelor, cât şi asupra băieţilor. Răutăcioşii şuşo=tesc cu ironie că el e tipul androginului perfect. O atare înfăţişare nu a lezat nicidecum gloria unora ca David Bowie sau Mike Jagger. Kyle ştia că noi trebuia să trecem să-l luăm, căci ne aştepta pe trotuar, în faţa restaurantului. Îi deschid portiera. Urcă. Suntem cam înghesuiți, patru pasageri într-o maşină con-struită doar pentru doi. Această aglomerare favorizează o anumită intimitate tactilă, uneori foarte apreciată. Kyle este strălucitor. Inţeleg acum admiraţia excesivă a fetelor pentru persoana lui. Mă angajez pe bulevardul Santa Monica, stăpânit de teamă. Din fericire, pe toată durata traseului spre Malibu nu mă întâlnesc cu niciun ofiţer de poliţie, căci încărcarea excesivă a minunatei mele Testarossa mi-ar fi adus o amendă usturătoare... Trent locuieşte cu unchiul său - executiv la unul dintre cele şapte mari studiouri - într-o vilă superbă - mai mult de douăzeci de camere, două săli pentru recepții, piscină şi un jacuzzi monstruos. Casa lui Trent este frecventată de o lume pestriță, care îi măreşte farmecul. Când eşti invitat la o petrecere la Trent, eşti sigur că nu te vei plictisi. Orgiile nu sunt rare. E ca un templu al impudicităţii şic. Seara este magnifică. Meteoriţii călătoresc printre stele. Suflul proaspăt al oceanului ne mângâie feţele. Cindy este binedispusă. Ciripitul ei seamănă cu un cântec de canar. Sosirea noastră este salutată cu aplauze. Kyle este foarte iubit în mediile tinere. Unchiul lui Trent îl primeşte cu o plăcere evidentă. De o vârstă greu de apreciat, uşor gârbovit, are o mică barbă ascuţită care îi dă un aer de ţap vesel. — Kyle, am o veste bună! Mâine-dimineaţă, spre amiază, vino la studio! — Imi pare rău! Echipa mea este de serviciu pe timpul zilei. lar noul şef ţine foarte mult la punctualitate... — De acum înainte, dă-le încolo de fotografii de artă, spăla=tul vaselor şi figuraţia! Pentru tine a sosit, în sfârşit, ziua cea mare! Ultima ta audiție a fost o reuşită! Nu mai este nevoie decât de semnătura ta pentru un contract foarte avantajos! Trent ţi-a pledat cauza cu succes. Cuprins de entuziasm, Kyle se agaţă de gâtul său şi-l sărută pe obraji. II sărută apoi şi pe Trent. Invitaţii aplaudă din nou. Avem cu toţii senzaţia că facem parte dintr-o mare familie. O ambianţă caldă şi simpatică... — S-a născut o nouă stea!, strigă Trent. Să ridicăm o cupă de şampanie pentru a saluta succesul lui Kyle! Cindy are ochii în lacrimi. Şi nu e singura, în timp ce sorb şampania, cu înghiţituri mici, privesc în jur. Bufetul, de o bogăţie extremă, e asaltat de invitaţi. Mâncarea e furnizată de o firmă la modă, Zack. Cei care servesc sunt discreţia întruchipată. Aceasta este o calitate foarte căutată, de când ziarele de scandal mituiesc personalul de serviciu pentru a afla isprăvile sexuale ale stăpânilor lor care, cu cât sunt mai sus plasați în societate, cu atât le stârnesc mai tare interesul. Sunt prezenţi aproape toţi prietenii mei. Recunosc manechine care apar în toate revistele de modă. Remarc, de asemenea, numeroşi adolescenţi - băieţi şi fete - care nu au nimic în comun decât frumuseţea, monedă curentă şi puţin valoroasă la Los Angeles. Printre tineri rătăcesc şi câțiva adulţi, prieteni ai amfi—trionului. Le observ în priviri acea strălucire stranie care îi animă pe vânătorii care-şi pândesc prada. Unchiul lui Trent ridică mâna şi o agită puţin în aer. La semnul său, disk-jockey-ul declanşează o cascadă de rock cu sonorități fermecător de asurzitoare. Vedeta de la Uncanny Alliances, Brisby Evans - supranumit şi Oscar Wilde de la Manhattan Disco - cântă: Ooh baby girl too bad you are so white, Three shades darker, you could stay the night... Vocea lui Brisby şi ritmul de rock'n- roll varsă parcă un foc lichid în picioarele dansatorilor pasionaţi. Cuplurile urcă scara şi se pierd în camerele de la primul etaj. Nu mă îndepărtez deloc de bufet, pentru că gâtlejul mi-e uscat şi aspru. Şampania are un efect emolient. Cindy gângureşte în jurul meu, însă îl măsoară cu coada ochiului pe Kyle, care este pur şi simplu prins într-un vârtej de fete. Kimberly trece însoţită de Pim, care şi-a făcut un renume de savant al grupului nostru, datorită ochelarilor cu montură de baga, precum şi datorită pasiunii sale pentru informatică. Kimberly îmi adresează un surâs, care se vrea seducător. li răspund cu un salut plin de simpatie, condiţionat de interesul pe care îl am pentru tatăl său, producătorul. Cindy observă gestul meu şi se întristează. Logica feminină mă depăşeşte. Eu nu mă formalizez deloc când îl soarbe cu privirea pe Kyle, în schimb, ea rânjeşte contrariată când o salut pe Kimberly. Această cicăleală mă oboseşte. Ca să-mi recapăt echilibrul, fac o plimbare până la toaletă. Însă, în această cameră acoperită de oglinzi, oamenii se grăbesc ca la gară. Mai întâi, îl remarc pe Rick care caută Quaalude, Nembutal, Orange Sunshine, Etil-Cloride sau orice alt echivalent pentru a-şi ridica moralul. Sora mea îşi reface machiajul în faţa unei chiuvete. În faţa unei alte chiuvete, Tiffany se dedică aceleiaşi operaţiuni, ignorând cu totul prezenţa lui Rainbow. O fată este pe cale să vomite în bideu. Dezgustat, ies din toaletă. Mă îndrept spre bufet cu inten-ţia să mă răcoresc cu o cupă de şampanie. Deodată, Holly, iubita lui Keith, dă buzna în salon. Goală, cu trupul bronzat şiroind de apă, ea arată cu un gest spre uşa care dă spre grădină, înspăimântată, e incapabilă să scoată un cuvânt. Prezenţa sa îi face pe unii chiar să râdă. Cu respiraţia tăiată, reuşeşte, într-un final, să bolborosească: — Acolo... În jacuzzi... o fată... moartă... — Ce?, strigă Trent zăpăcit. — Moartă... Ilnecată... Trent aleargă spre jacuzzi, urmat de o mulţime de invi-taţi... Un pahar se sparge pe dalele de marmură... Eu sunt înghesuit, cu Cindy agăţată de braţul meu. Fără să-şi mai dea jos hainele de pe el, Trent plonjează în jacuzzi şi scoate din apa caldă corpul inert al unei tinere în pielea goală. O pânză fină de vapori urcă din jacuzzi spre marele acoperiş de sticlă verde, care-l acoperă. Trent o aşază pe fată pe jos şi îi face respiraţie gură la gură... Un tip vine cu ideea: — Era probabil beată şi s-a lăsat trasă la fund de vârtejul creat de jacuzzi... — Chemaţi o ambulanţă!, strigă Butch. Eforturile lui Trent rămân sterile... Zgomotul din jurul acestui accident zboară din gură în gură, în toată casa. — Cine o cunoştea pe fata asta?, întreabă Trent. Numeroşi invitaţi defilează prin faţa cadavrului întins pe podea. Toţi ridică din umeri... Unchiul lui Trent apare, cu părul în dezordine, îmbrăcat în grabă, cu un aer nenorocit... — Urâtă treabă!, spune un tip cu barbă. O mare parte dintre invitaţi, în special cei care se bucurau de o situaţie socială importantă, se evaporaseră înainte ca ambulanţa să sosească. Bărbosul se apropie de unchiul lui Trent. — Nu e grav! Un simplu accident! O fată înecată în jacuzzi! Asta se întâmplă destul de des. — Această constatare nu-l împiedică să plece în grabă. Sirenele urlă... sunetele lor modulate sfâşie noaptea... Sanitarii de la ambulanţă şi poliţiştii sosesc aproape în acelaşi timp... Un medic constată decesul prin înec al tinerei fete necunoscute... ambulanţa o înghite... poliţiştii pun între—bări... Nu! Nimeni nu- şi aduce aminte de ea... Părăsesc tulburat casa lui Trent... Îi conduc pe Cindy şi pe Rick... Kyle va petrece noaptea la Trent... — Nu doriţi să beţi un pahar la mine?, întreabă Cindy. Părinţii mei nu sunt acasă... petrec la Acapulco... li acceptăm invitaţia... Rick goleşte trei pahare de whisky, apoi adoarme pe o canapea... Cindy mă ia de mână şi mă conduce către camera ei... ne smulgem hainele de pe noi şi facem dragoste bântuiţi de imaginea fetei moarte... * x x Trec câteva zile. Răspunsul lui Harry Goodman se lasă aşteptat. Mă întreb dacă nu cumva a aruncat scenariul meu în coşul de gunoi. Rainbow mă priveşte cu o milă jignitoare, mai dură decât cele mai rele cuvinte. Probabil că a fost informată de demersul meu prin secretara lui Goodman. Rainbow are antene peste tot. Dacă tentativa mea ar fi eşuat, ar fi savurat plăcerea de a fi singurul vlăstar al familiei care a reuşit în jungla filmului. Săracul Butch! II deplâng... să se îndrăgostească de o aşa viperă... Pentru a-mi calma nerăbdarea, trebuie să-mi canalizez energia, mult mai trepidantă ca a unui armăsar pursânge înaintea unei curse pe pista de la Santa Anita Race Track. Accept o partidă de surfing în compania lui Butch, Rick şi Trent. Ne-am dat întâlnire la Malibu, pe plajă; punctul unde ne adunăm este bufetul lui Neptun. Oceanul este liniştit ca o vacă adormită. Îl privesc cu dez—gust... doar aproape de mal sunt mici valuri fără vlagă, care se întind pe nisipul umed, clipocind trist... Ne dezbrăcăm... mă aşez pe plajă, alături de placa mea de surf, care devenise inutilă... — Hai să bem o Coca!, propun eu. Această întindere de apă de culoare gri, ca burta unui peşte mort, îmi face greață... Ne sprijinim pe tejgheaua barului de răcoritoare... Jack, barmanul, ne primeşte cu un zâmbet larg; are aerul unui Tarzan îmbrăcat cu o vestă albă. E trecut de douăzeci de ani şi, ca mai toţi tinerii din Los Angeles, nu are decât un scop... să facă cinematografie... Insă şansa lui Kyle nu e la îndemâna tuturor... — Salut, Will! Salut, Butch! Salut, Trent! — Salut, Jack!, strigăm toţi trei, la unison. Să pronunţi numele interlocutorului, atunci când îl cunoşti, este o cerinţă obligatorie în protocolul democratic, stabilit automat, între tineri. Diferenţele de clasă sunt ignorate. — Aţi simţit cutremurul de noaptea trecută?, se intere—sează Jack, în timp ce umple paharele. — Eu l-am provocat, în timp ce făceam sex cu o fată agăţată la Trent!, explică Butch cu simplitate. Rick soarbe din priviri două fete care stau aşezate la celă—lalt capăt al barului. O blondă şi o brunetă. Îşi spun una alteia ceva care le face să râdă. Blonda poartă, pe post de bikini, un cache sexe, nu mai mare decât o frunză de viţă, prinsă cu un şiret dublu ce înconjoară şoldurile şi se pierde între fese. Două cupe argintii par să fie lipite pe sânii cu rotunjimi excitante. — Ea mă provoacă!, spune Rick. Ea mă provoacă!, repetă el. S-o trântesc pe nisip şi s-o violez în faţa tuturor! Pun pariu că-şi spun porcării. Goleşte paharul de Coca cu gheaţă, mai puţin pentru a-şi potoli setea, cât mai ales pentru a-şi domoli fluxul accelerat al sângelui. — La ce oră... cutremurul acela?, mă interesez eu. — La ora şase dimineaţa! Descărcăm din camion cutiile de Coca-Cola... am tras o spaimă... mi-a scăpat şi o ladă pe jos... am spart aproape toate sticlele... — La ora şase dormeam mai adânc decât Tutankhamon!, spune Butch... După partidele amoroase de la Trent, eram epuizat... Fetele ne privesc, la rândul lor, pufnind în râs. — Mă duc!, spun eu. Malibu fără surfing e mai rău ca o discotecă fără DJ! Imi iau placa, pe care o prind de capota Ferrariului... * x x Încă trei zile fără veşti... lui Goodman îi place să se lase rugat, trag eu concluzia, după o lungă cugetare... mândria mă împiedică să-i dau un semn de viaţă... el trebuie să mă sune... alerg la Cindy, care este singură acasă... singură, e un fel de a spune... se mai află acolo o bonă, o bucătăreasă, un majordom şi un portar... părinţii şi fraţii ei sunt plecaţi... au nevoie de o mică vacanţă ca să se mai destindă... mama ei este surmenată de interminabilele partide de poker... În ambianta liniştită de la Palm Spring îşi recapătă forţele pentru a-şi înfrunta partenerele de joc... după ce a înregistrat beneficii de o sută de milioane, la studioul său, tatăl lui Cindy se odihneşte, în compania unei call- girl, la Las Vegas... iar fraţii lui Cindy fac surfing pe valurile ce izbesc plajele nordice din Hawaii... Ca să mai treacă timpul, mă dedau, pur şi simplu, desfrâului în compania lui Cindy... ea îmi declară, cu o sinceritate care sper că e lipsită de prefăcătorie: — Am rămas la Los Angeles ca să-ţi împărtăşesc grijile! Rainbow - răutatea este a doua ei natură - pretinde că Cindy a renunţat la vacanţă ca să fie în preajma lui Kyle, care va începe să turneze primul său film, în calitate de vedetă... din întâmplare, Rainbow va fi partenera lui Kyle... pariez că va încerca să i-l răpească lui Cindy... * x x Atunci când constat că varianta „desfrâu“ nu-mi detensionează plexul cardiac surescitat, mă întorc la vechiul meu skate... în loc să fac surfing pe valurile oceanului - care e prea liniştit ca să mă satisfacă - voi face surfing pe prome~nada de la Venice... acolo, vârsta mea înaintată nici nu va fi remarcată... voi putea evolua pe placa mea cu roţi în linişte... la Venice, originalitatea cea mai extraordinară nu mai miră pe nimeni... poţi vedea tipi cu barbă albă făcând exhibiţii de înaltă şcoală pe skateboarduri ultimul model... la bordul maşinii mele Testarossa şi însoţit de placa mea cu roţi, zbor spre Venice... La Venice, Jim Morrison a făcut un plonjeu în valurile gloriei, în final, gloria pe care i-a oferit-o rock'n-rollul l-a costat un pic cam scump... chiar prea scump... Insă nimeni nu rezistă tentaţiei de a fi renumit... iar eu, cu atât mai puţin... În aşteptarea Oscarului, pentru cel mai bun scenariu, de anul acesta, iată-mă la Venice, zburând pe skateboard, prin-tre copii, oameni deprimaţi, semi nebuni şi nebuni cu acte în regulă... In mijlocul acestei mulţimi exotice, toată lumea, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, poartă monokini şi bikini... bărbaţii îşi etalează muşchii şi merg cu paşi mari, uneori măriţi artifi—cial... femeile îşi expun rotunjimile sânilor şi ale feselor... Skateboardurile sunt la mare preţ... patinele cu rotile, bicicletele şi tricicletele, tandemurile şi trotinetele, cărucioa—rele şi landourile, pline de ţânci, se plimbă cu graţie şi nu se ciocnesc niciodată... Se spune că un geniu bun protejează copiii şi nebunii... la Venice, această butadă îşi găseşte ilustrarea perfectă... Dacă m-aţi putea vedea, încercând să fandez prin mulţime, să virez la dreapta sau la stânga, să fac slalom sau triplusalt mortal, vi s-ar tăia răsuflarea... sunt tentat să las deoparte modestia mea înnăscută şi să vă invit la o demonstraţie care vă va smulge admiraţia... ei, da!... sunt un fel de doctor hono—râs causa al skatingului... în timpul unei exhibiţii savante vă voi arăta wall-ride şi grind... curba şi şarpele... aş putea traduce aceşti termeni tehnici în limbajul profan, însă voi fi incapabil să vă descriu frumuseţea, subtilitatea, eleganța şi rafinamentul acestor figuri... sunt convins că, în viitorul apropiat, skatingul va fi acceptat la jocurile olimpice... Aş vrea să vă fac să descoperiţi farmecul acestui sport de agrement şi de competiţie, însă trebuie să pun capăt aici entuziasmului meu liric... În faţa unui magazin care expune şi vinde skate-uri de ocazie dau peste Holly şi Keith, iubitul ei, plinuţ şi cu ochelari de savant... — L-aţi întâlnit pe Trent?, îi întreb eu. De câteva zile îl caut la telefon, însă nu dau decât peste robotul telefonic care mă invită să-i las un mesaj! — Nu ştii nimic?, exclamă Keith. — Ce să ştiu? — Trent şi unchiul lui sunt în necaz până peste cap. — E incredibil, într-adevăr!, adaugă Holly. Keith mă priveşte cu uimire, ca şi cum aş fi fost un extra-—terestru, abia aterizat după o lungă călătorie stelară. — Tu nu citeşti ziarele? E cel mai mare scandal după afacerea Heidi Fleiss!, spune Keith. Îţi aduci aminte de micuța găsită moartă în jacuzzi... acasă, la Trent? — Cea înecată?, răspund eu. Am văzut-o. — Ei bine, nu era înecată! Autopsia a făcut nişte constatări uimitoare... — Adică? — Nu s-a găsit apă în plămânii ei. A murit sufocată cu spermă... cantităţi industriale de spermă! — Nu e adevărat!, strig eu. — E adevărat, sută la sută!, precizează Holly, cu un aer lugubru. — Fata era minoră, ceea ce complică şi agravează cazul, spune Keith. Ancheta a fost deja demarată de preşedintele unei societăţi de import-export... amic al unchiului lui Trent... Una dintre acele minunate creaturi care invadează trotuarele Los Angelesului în căutarea unei audiții care ar putea să le deschidă uşa unui studio. O fostă prietenă, care frecventează încă barurile rău-famate din Inglewood, a identificat-o. Era vorba de Kathy Johnson, o fată de cincisprezece ani, dar care părea mult mai mare şi care fusese recrutată de Madam Reine, printre fetele sale... — Aparent, fusese promovată, intervine Holly. Aceste call-giris ale lui Madam Reine îşi câştigă existenţa... — Reversul medaliei este adeseori trist, este de părere savantul. Cazul micuţei Kathy este concludent... In orice caz, ancheta a avut urmări. Industriaşul şi Madam Reine au fost arestaţi, apoi au fost puşi în libertate, după ce au plătit o cauţiune uriaşă... — Şi Trent?, întreb eu. — A fost anchetat în calitate de martor... pentru moment... În faţa presei, Madam Reine a făcut declaraţii incendiare: „Dacă mă lasă să cad, voi da nume... Şi vă asigur, Los Angeles va sări în aer! “. Cuvinte dure, nu e aşa? Fraza lui Madam Reine, „Los Angeles va sări în aer! “, îmi dă fiori. E chiar titlul scenariului meu. Ea ar putea să mă acuze că am plagiat-o. Şi cum Madam Reine are reputaţia de a fi mai rapace decât combinaţia dintre un tigru şi un crocodil, perspectiva unui proces care riscă să mă coste scump mă sperie... i Îi părăsesc pe Holly şi Keith şi mă întorc acasă. Îmi dublez doza de cocaină, copleşit de gânduri negre, şi mă afund într-un fotoliu... Numai bătrâna mea motocicletă Harley Davidson mi-ar mai putea produce emoţiile tari, de care am nevoie, ca să pot uita frământările ce m-au cuprins... ecoul râsului ironic al lui Rainbow mă obsedează... Încalec pe motocicletă şi mă avânt pe Mulholland Drive... serpentinele sale mă atrag ca o gaură neagră... Rashka mea înghite spaţiul... Deodată, o maşină de poliţie apare ca din senin şi se aruncă pe urmele mele, iar sirenele urlă, ordonându-mi să mă opresc... în loc să mă supun, accelerez... înfrunt autorităţile, îmi activez secreția de adrenalină... mă înscriu în curbele strânse de pe Mulholland... iar într-o curbă, foarte periculoasă, motocicleta derapează şi scap ca printr-un miracol, printr-un plonjeu, drept într-o râpă... cu îndârjire, îmi reiau însă cursa... Într-un final, trebuie să mă înclin în faţa forţei legii... o a doua maşină de poliţie se aşază transversal în calea mea... iar sinuciderea nu intră în domeniul preocupărilor mele ime—diate... cu moartea în suflet - singura moarte la care mă pot gândi - mă opresc spectaculos... Consecințele nu se lasă aşteptate... arestul, tribunalul de urgenţă... pentru că sunt la prima infracţiune, scap de o pedeapsă privativă de libertate... mi se dă o amendă sub—stanţială, însoţită de suspendarea permisului de conducere a motocicletei... din fericire, ei uită că am şi permis de conducere a maşinii... bătrâna mea Rashka e condamnată la o pensionare prematură... va trebui să mă mulţumesc cu Ferrari... la urma urmei, noua mea situaţie nici nu e atât de catastrofală... Judecătorul - o doamnă cu obrajii rotunjori şi cu părul argintiu - îmi face morală... o ascult cu un aer spăşit şi suspin de ţi se rupe sufletul. Înduioşată de atitudinea mea de băiat cuminte, care înţe—lege enormitatea greşelii sale - sunt mândru de talentul meu actoricesc - mă încurajează, cu o voce blândă: — Nu fi copleşit, tinere! Ai toată viaţa înainte. Respectă legile ţării şi societatea te va respecta, la rândul ei... — Mulţumesc, onorată instanţă! Cuvintele dumneavoas=tră sunt ca un balsam pentru sufletul meu! O strălucire ciudată îi străbate privirea. Oare îşi dă seama că joc teatru? Am apăsat prea mult pedala umilinţei... Părăsesc sala înainte de a fi chemat şi condamnat pentru ultragierea unui magistrat. Odată revenit acasă, găsesc pe robotul telefonic un apel de la secretara lui Harry Goodman. Producătorul mă aşteaptă mâine- dimineaţă, la ora zece... Mă uit la ceas. E miezul nopţii. Mă dezbrac şi mă întind pe pat. Formez numărul lui Cindy. Mă gândesc s-o invit la o discotecă. Bona îmi răspunde: — Domnişoara a ieşit cu prietenii! Doriţi să-i lăsaţi un mesaj? Întrerup convorbirea... aş putea să pariez că printre aceşti prieteni se află şi Kyle... de două ori enervat, mă îmbrac în viteză, urc la bordul Ferrariului şi conduc la întâmplare, spre vale, fără să stabilesc vreo destinaţie... fluviul de maşini de pe şosea mă împinge spre bulevardul Wilshire... mă opresc în faţa intrării unei discoteci, unde tinerii stau la coadă... Testarossa îmi este de folos peste tot, căci observ că sunt primit cu zâmbetul pe buze... Interiorul pare promiţător... mult zgomot... un bar bine garnisit... lumina filtrată, numai bună pentru atingerile intime... efecte stroboscopice... ca să-ţi dea aplomb, o discotecă care îţi sparge timpanele e cel mai bun remediu... Mă aşez la bar şi comand un Rolling Rock... Clienţii care se află în apropierea mea mă privesc cu curiozitate... nu sunt un obişnuit al localului... beau berea cu înghi—ţituri mici... remarc că băieţii sunt mai mulţi decât fetele... pe ringul de dans văd cupluri, de asemenea văd băieţi care dansează împreună... şi fete, la fel... Inţeleg, fără să am nevoie de explicaţii suplimentare, că am dat, din întâmplare, peste un bar frecventat de homosexuali şi lesbiene. Prezenţa lor nu mă deranjează. Un scenarist trebuie să cunoască toate aspectele societăţii contemporane. Un adolescent cam de vârsta mea, blond, cu ochi albaştri, WASP prin definiţie, se apropie de mine şi îmi propune un toast în cinstea grupului Suede. Difuzoarele transmit toc—mai ultimul cântec al lui Brett Anderson. Băiatul începe o conversaţie cu o naturaleţe captivantă. Comunicativ, cald, îmi spune că se numeşte Steve... în creierul meu se formează spontan patru litere majuscule care exprimă moartea rapidă: SIDA... Insă Steve - în ciuda ambianţei gay care pare să-i convină - nu-mi face nici-o propunere şocantă, aşa cum mă temeam. El e tipul intelectual. In timp ce degustă, ca un adevărat cunos—cător, cocktailul său cu şampanie, mă informează cu un aer nonşalant că este boboc la UCLA şi că studiază filmul, la fel ca şi mine... Reflectez: încă o lamă care mă va asasina cu unicul şi obsedantul subiect hollywoodian - cinematografia. — Ai remarcat?, spune el gânditor, în '93, cei de la Suede erau complet necunoscuţi... nu erau citați nici măcar în Virgin Encyclopedia of Rock... iar în '94 figurau printre cele mai mari zece trupe de rock'n-roll... — O ascensiune cu adevărat extraordinară! Sunt de acord. — Din nefericire, talentul nu este totdeauna recom—pensat... Amărăciunea lui mă miră. Nu are aerul hămesit al unui tânăr epuizat de muncă şi consumat de dorinţa de a parveni. Hainele lui sunt de la Armani, este seducător, bine făcut şi are acea uşurinţă specifică copiilor crescuţi în bogăţie. Şi totuşi, nu face parte din cercul puştilor răsfăţaţi de la Hollywood. Steve e o enigmă vie. Se aude un bip, în ciuda muzicii asurzitoare. — Scuză-mă!, îmi spune Steve. Mă întorc imediat. Pune paharul, pe jumătate gol, pe suport şi se îndreaptă spre cabina telefonică. Vorbeşte cu un interlocutor care, în mod vizibil, îl contrariază. Îl observ prin geamul cabinei, care îşi schimbă culoarea, reflectând jocul de lumini ce inundă sala. Revine, uită de paharul abandonat şi mai comandă unul: — Acelaşi lucru, Sam! Se vedea de aici că este un obişnuit al casei. Bea, dintr-o dată, tot cocktailul de şampanie. — Trebuie să te las, Will! Imi lasă cartea sa de vizită, fără a aştepta ca eu să fac acelaşi gest. Mi se adresează, zâmbind: — Mi-ar plăcea să te revăd! li aruncă barmanului o hârtie de o sută de dolari, apoi se îndepărtează şi dispare în mulţime. Reflex, mă uit la adresa trecută pe cartea de vizită. Bel Air. Un cartier ultra şic. Plătesc şi eu nota la barman, care mă priveşte cu un aer prietenos, ca şi cum devenisem clientul casei, apoi mă îndrept spre ieşire... oare voi regăsi Ferrariul în bună stare?... întrebare pe care şi-o pun, automat, toţi noctambulii din Los Angeles... inima mi se strânge... mi-e teamă că mi-au furat Testarossa... brusc, o văd ieşind din garajul subteran... un băiat îmbrăcat în verde manevrează cu mare grijă volanul... sare din maşină şi îmi lasă uşa deschisă... uşurat, îi strecor o bancnotă de zece dolari... gropiţele din obraji îi accentuează zâmbetul puştiului... — Oricând la dispoziţia dumneavoastră, domnule! Mă numesc Friskie, domnule! Ochii săi îmi aruncă o invitaţie ambiguă. Poate că imaginaţia mea, stimulată de ambianța gay din discotecă, brodează fantezii erotice... Mă instalez la volanul maşinii şi întorc cheia în contact... * x x Solicitantul trebuie să vină la un interviu cu cinci minute înainte. E o regulă nescrisă de comportament social... Am ales să fiu punctual, deşi nu sunt un solicitant. Eu vin să propun o afacere... este o diferenţă de nuanţă, cred eu, semnificativă... Secretara lui Harry Goodman mă primeşte, cu un zâmbet luminos. — O clipă, vă rog! Tonul ei este amabil, spre deosebire de răceala profesi—onală de zilele trecute. Apasă butonul de la interfon şi îmi anunţă prezenţa. Apoi îmi zâmbeşte din nou. — Domnul Goodman vă aşteaptă! Mă conduce până la uşa pontifului. — Mulţumesc, cunosc drumul! — Cum doriţi, domnule! Intru în cabinetul de lucru al producătorului. Goodman se ridică, afişând un zâmbet larg, apoi ocoleşte biroul şi mă întâmpină cu mâna întinsă. Dau curs invitaţiei lui şi mă insta—lez în fotoliul destinat musafirilor. Producătorul se aşeză şi el, după aceea. Îşi freacă mâinile şi mă priveşte cu un aer amuzat... liniştea se prelungeşte... pisica se joacă cu şoare—cele... eu sunt mai degrabă un pisoiaş care nu vrea să se lase intimidat de pisica cea mare... Deodată, izbucneşte în râs. — Nu sunteţi singurul care vrea să arunce în aer Los Angelesul! Madam Reine a făcut acest anunţ, în presă, înaintea dumneavoastră. Se calmează şi, după o scurtă pauză, reia: — Mă interesează scenariul dumneavoastră... eforturile poliţiei pentru a nu dezvălui publicului şantajul teroriştilor, cu scopul de a evita panica... vânătorii de senzaţie care arată realitatea, cu riscul de a declanşa o adevărată nebunie în populaţie... fuga disperată a oamenilor terorizaţi... excesele celor care caută cu tot dinadinsul necazurile... totul este învăluit de o fatalitate tragică... e bine... e foarte bine... Goodman aruncă o privire pe scenariu şi îmi arată câteva pasaje subliniate: — Această fatalitate m-a frapat... am descoperit, în manus—crisul dumneavoastră, un element pe care l-aţi surprins în mod admira-—bil... fatalismul celor din California, care aşteaptă în fiecare clipă o distrugere completă a Californiei, ca urmare a unui cataclism... populaţia priveşte sfârşitul cu un fel de detaşare, de voluptate morbidă şi sărbătoreşte ca şi cum ar vrea să salute moartea venită, în sfârşit, la întâlnire... concepţia dumneavoastră inversează toate ideile vechi privitoare la teama legată de sfârşitul lumii... sfârşitul Californiei devine un spectacol, o petrecere păgână... mi-a plăcut mult această frază: „cununia cu moartea“... Goodman pune foile pe birou. — Scenariul dumneavoastră prezintă un personaj central, un tânăr care-şi povesteşte impresiile, care dezvăluie spaimele, dar şi visele sale... M-am gândit deja, pentru acest rol, la Keanu Reeves, la Brad Pitt sau la Johnny Depp. Sunt sedus de ideile lui Goodman cu privire la tânărul protagonist. Mă cuprinde un fel de euforie incipientă, ca şi cum aş avea aripi. O doză triplă de cocaină ar fi avut mai puţin efect decât aprecierile lui Goodman. Aveam de-a face cu un producător vechi în meserie, şi nu cu un amic care îmi turna complimente doar ca să se facă plăcut... Goodman depăşea aşteptările mele cele mai optimiste... În acelaşi timp, îmi ziceam... ar trebui să-mi păstrez echilibrul psihic... — Vă mulţumesc, domnule, pentru cuvintele frumoase... — Nu e vorba de cuvinte frumoase! E vorba de realitate! Când întâlnesc o afacere bună, o recunosc de departe. Pot să vă anunţ că am contactat deja un regizor. Tânărul este foarte talentat, tocmai a terminat şcoala de cinematografie de la UCLA. La universitate a turnat câteva filme care i-au umplut de admiraţie pe profesorii săi... Se numeşte Huxley! Frumos nume, nu e aşa?... Julian Huxley! Doi savanţi şi un mare scriitor au ilustrat acest nume. Julian nu-l va dezonora! Un debutant în meserie, care face primii paşi în lumea filmului, să se chinuiască cu scenariul meul!... Am simţit cum mă prăbuşesc de pe culmile Everestului în străfundurile obscure ale unei râpe... Goodman mi-a citit, probabil, dezamăgirea reflectată pe chip. — Refuzaţi tinerilor de talent focul sacru, scânteia de geniu? Rimbaud era tânăr! Dumneavoastră, înşivă, sunteţi tânăr! Să auzi un adult, în plus şi om de afaceri, vorbindu-mi despre Rimbaud mă uimeşte peste măsură... mă înclin în faţa argumentelor sale, ascunzând cu greu starea proastă de dis—poziţie care mă cuprinsese brusc... — Julian a fost entuziasmat de scenariul dumneavoastră! — L-a citit? — Şi încă cum! Chiar a şi schiţat câteva scene dintr-o perspectivă originală! Inspirat de scenariul dumneavoastră Mi-a şi oferit o nouă viziune asupra crizei care se va desfăşura într-o pro—gresie geometrică! Goodman pune în funcţiune interfonul: — Helen, domnul Huxley e aici? — Tocmai a sosit! — Invită-l înăuntru! Huxley apare în cadrul uşii. Trebuie să aibă vreo douăzeci şi cinci de ani. Ochelari, părul tuns, faţa rotundă, simpatic, de înălţime medie. Dacă l-aş fi întâlnit pe stradă, l-aş fi luat drept un muzician sau profesor de liceu. Imi strânge mâna cu entuziasm. — Încântat să vă cunosc! Scenariul dumneavoastră m-a înflăcărat, pur şi simplu! O parte din prejudecățile mele dispar deja. Sunt oare sen-—sibil la laude? Ar trebui să mă corectez... — Graţie scenariului dumneavoastră voi putea realiza un film de mare clasă! Producătorul îşi aprinde o ţigară. Frica de cancer nu pare să-l bântuie. E un luptător... Se întoarce spre mine... — Îmi place treaba făcută repede! Vă propun să scrieţi prima versiune a scenariului. Veţi primi pentru munca dumneavoastră 300.000 de dolari. Un avans de 30.000 de dolari vă va fi remis odată cu semnarea unui contract cu o vedetă de prim rang. Oa doua tranşă de bani, în valoare de 50.000, vă va fi vărsată în cont de îndată ce voi obţine acordul unui studio mare, capabil să asigure costurile financiare necesare pentru o producţie de o aşa anvergură. Maşina greoaie se pune în mişcare... Mă închid în casă, ca un melc în cochilie, şi mă apuc de lucru. În afară de Huxley, care nu-mi inspiră prea mare încredere, perspectivele se anunţă dintre cele mai optimiste. Computerul meu intră în funcţiune. Scriu pagină după pagină, pe tot parcursul zilei. lau masa la mine în cameră. Mama devine neliniştită. — Nu eşti bolnav? A trebuit chiar să-şi întrerupă una dintre numeroasele partide de poker ca să vină şi să se intereseze de sănătatea mea. Printre partenerii săi obişnuiţi de joc se află şi mama lui Cindy. Ar fi capabile să-şi petreacă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru în jurul mesei de joc. Liniştită în ceea ce pri—veşte sănătatea mea, mama se alătură iar partenerilor săi de joc. Sunt apoi bombardat de numeroase telefoane. Absenţele mele au fost remarcate la clubul de tenis, pe plaja din Malibu, în barurile şi discotecile frecventate, de preferinţă, de amicii mei. Refuz orice vizită. Doar Scott este autorizat să treacă pragul casei. Îmi reface proviziile de cocaină. Într-o zi, îl întreb dacă îl cunoaşte pe Steve. În fond, Scott este un fel de Who is Who în Los Angeles. Un surâs larg accentuează aspectul simian al feţei sale. — ÎI cunosc foarte bine! Sunt furnizorul său de cocaină. Este manechin şi call-boy. Steve câştigă mulţi bani. Bisexual, e căutat de femeile bogate, dar şi de moguli căsătoriţi şi taţi de familie, cărora le place să se zbenguie în secret cu băieţi frumoşi... Steve ar putea fi un actor bun... e frumos, are şarm, talent... nu-i lipseşte nimic... dar, odată devenit celebru, ar scăpa din ghearele lor... de aceea îl îngroapă în bani, însă nu-i oferă şansa de a apărea pe ecran... îl privesc ca pe un canar într-o cuşcă de aur... Cindy mă sună şi ea... destul de des, uneori chiar de câteva ori pe zi... e geloasă... îşi imaginează că m-am închis în casă în compania unei noi cuceriri şi că fac sex de dimineaţa până noaptea şi de noaptea până dimineaţa... sunt tentat s-o întreb care mai sunt noutăţile în ceea ce-l priveşte pe Kyle... însă ar presupune că sunt gelos... şi nu vreau să-i dau această satisfacţie... Un apel telefonic de la Butch mă zăpăceşte... — Trent s-a sinucis! — Poftim? — S-a spânzurat! Afacerea cu fata găsită moartă în jacuzzi a luat proporţii! Mama lui mi-a zis că va fi înmormântat în cimitirul Forest Lawn, de pe Hollywood Hills... Sper că vei veni şi tu la înmormântare... — Bineînţeles! Voi fi acolo! — Îţi voi spune data şi ora! Vestea m-a dărâmat. Nu reuşesc să mi-l imaginez pe Trent mort... Rainbow mă vizitează în cameră. Este un eveniment... — Condoleanţe pentru prietenul tău! Nici nu încearcă să-şi disimuleze satisfacția. — Sunt sigură că era şi el printre violatorii acelei sărmane fete... sper că nu eşti şi tu amestecat în afacerea asta... — Nu, nu sunt! Schiţează un zâmbet în colţul gurii. — Cu atât mai bine pentru tine! Nu mi-ar fi plăcut să te vizitez în închisoare! Rainbow se uită la computerul meu. — Scrii acel faimos scenariu pentru Goodman! Ai grijă! Te va înghiţi pe nerăsuflate! Adoră să arunce cu răutăţi... ştiu şi eu că Goodman nu e un sfânt... însă trebuie să ştii să înfrunţi şi riscuri... Rainbow mă priveşte cu milă, se întoarce pe călcâie şi iese din cameră... Ca şi cum ar fi pregătit terenul, telefonul sună. Secretara lui Goodman mă anunţă, pe un ton vesel, că şeful ei vrea să-mi vorbească. — Vi-I dau la telefon! Câteva secunde mai târziu, vocea amicală a producătorului se face auzită: — Redactarea scenariului progresează?, întreabă el. Grăbiţi- vă! În ceea ce mă priveşte, nu am stat pe loc. Am început discuţiile cu executivii de la XXIst Century. Am încre—dinţat scenariul dumneavoastră vicepreşedintelui de la departamentul de Creaţie. Mi-a cerut un răgaz de trei zile ca să-l citească. Atunci când ceri trei zile să citeşti treizeci de pagini, vrei să demonstrezi că eşti invadat de o mare de scenarii şi că, prin urmare, ţi se face un serviciu dacă ţi se citeşte al tău. În realitate, unui expert îi este suficient să se consacre mai puţin de o jumătate de oră lecturii unui scenariu pentru a-şi da seama dacă merită o atenţie deosebită... întârzierea aceea, odată consumată, vicepreşedintele m-a invitat să luăm prânzul împreună, ca să putem discuta despre scenariul dumneavoastră Ştiam, din acel moment, că partida era câştigată. Intr-adevăr, preşedintele studioului are ultimul cuvânt, însă, pentru că este foarte ocupat, el citeşte numai rareori scenariile care îi sunt trimise. Vicepreşedintele mi-a declarat - între două pahare de Chablis - că scenariul dumneavoastră merită cele mai mari laude şi că va recomanda aprobarea sa. Însă, înainte de a se pronunţa definitiv, doreşte să vă cunoască şi să vă pună câteva întrebări. Mâine-dimineaţă, la ora unsprezece, suntem aşteptaţi la studio. Nu vreau să vă sperii, însă va trebui să vă pregătiţi pentru o probă dură. Încheierea unei afaceri consti—tuie etapa cea mai spinoasă a producerii unui film. Presupun că tatăl dumneavoastră v-a vorbit despre acest mecanism... — Foarte puţin! Chiar şi când lucrează la Hollywood, îl văd foarte puţin. Se întoarce acasă târziu în noapte, iar dimineaţa, în zori, pleacă înainte ca noi să ne trezim... — Încă o întrebare! Relativ la semnătura dumneavoastră! De ce să reducem prenumele dumneavoastră la un diminutiv: Will? William sună mai serios... William Shakespeare... William Pitt... William Goldman... — Explicaţia e simplă. Prenumele meu nu este William... — Dar care este? — Willow... un prenume ridicol... Bunicul era arhitect... de naţionalitate engleză... în timpul tinereţii sale a executat comanda unui miliardar excentric care cumpărase un castel în Anglia... ei l-a demolat, numerotând fiecare piatră, l-a transportat în Statele Unite şi l-a reconstruit în California... apoi s-a îndrăgostit de Big Sur... şi-a cumpărat o vilă la Monterey, s-a căsătorit cu o tânără din vecini, apoi a obţinut naționalitatea americană... — Foarte romantic!, exclamă Goodman. Un subiect de film! — Bunicul era un romantic... li plăcea să picteze, să scrie poezii, să compună cântece... iar pentru nepoţii săi a imaginat nume poetice... Rainbow pentru sora mea, Willow pentru mine şi Lys pentru frăţiorul meu... prenumele Furtună ar fi ilustrat mult mai bine caracterul surorii mele... iar în ceea ce-l priveşte pe Lys... el este un fel de Macaulay Culkin... cu aspectul său de înger coborât din Paradis, de fapt, un mic tiran, care îi martirizează pe colegii şi pe profesorii săi de la şcoală... Îmi stăpânesc un suspin. — M-aţi vedea pe mine semnând un scenariu cu un pre—nume atât de ridicol?... Willow!... îmi vine să vărs! — De ce? Eu găsesc că Willow este fermecător! Emană un parfum rustic, încântător... ca şi numele de River Phoenix... superb... Dacă detestaţi atât de mult numele de Willow, atunci alegeţi-vă un pseudonim... — Imposibil! Familia mea ar fi foarte nemulțumită... — Problemele dumneavoastră sunt complicate!, spune Goodman râzând. Mâine încercaţi să-i seduceţi pe cei de la XXIst Century! Negocierile legate de scenariu sunt foarte importante... * x x lată-mă lansat în lumea filmului, ca un nou-născut care iese din adăpostul său pentru a face cunoştinţă cu univer-—sul exterior. Ar trebui să plutesc de bucurie... însă moartea lui Trent mă obsedează... îl văd... parcă se clatină deasupra abisului... Butch şi Rick mă invită la cinema, apoi la o discotecă, pen=tru a încheia apoteotic seara. Cindy se oferă să mă însoţească. E dispusă chiar să-şi petreacă noaptea la mine. Nu am însă nevoie de companie. Pentru a alunga imaginea lui Trent şi a fetei moarte, îmi voi concentra privirea asupra posterelor cu trupe şi cu cântăreţi rock, care sunt lipite pe pereţi. Dacă tata îmi vorbeşte rar despre afacerile sale, eu nu sunt totuşi nici surd, nici orb... văd vâltoarea de la Hollywood, ascult cancanurile, citesc presa şi încerc să separ adevărul de mistificare... ceea ce am învăţat din lumea filmului se poate rezuma la trei cuvinte: bani, putere, prestigiu... iar pentru a atinge aceste obiective, toate mijloacele sunt permise: intrigi, trădări, la nevoie şi lupta pe faţă, fără milă... de obicei, agre-—sivitatea se ascunde sub zâmbete înșelătoare... adversarul te cuprinde într-o îmbrăţişare caldă, cu o mână te bate priete—neşte pe umăr, iar cu cealaltă îţi bagă cuțitul pe la spate... Căldura umedă, apăsătoare, face ca transpiraţia să curgă şiroaie pe trupurile noastre... detest transpiraţia nespălată... nu împărtăşesc opinia celor care consideră jegul ca fiind un atribut al virilităţii... În Alamo, John Wayne vorbea, cu o mândrie ridicolă, despre camarazii săi de luptă care uitau să se spele... iar partenera lui, o femeie tânără, îl asculta cu admiraţie... Un jacuzzi mi-ar răcori pielea... însă imaginea fetei care murise îmi revine în memorie... mă voi mulţumi doar să plon—jez în piscină... cobor scara şi ajung în hol... din salon aud murmurul unor voci de femei... mama joacă poker cu eternele sale partenere... mama lui Cindy participă de obicei la aceste partide... ea ştie că mă culc cu Cindy... ca şi mama, consideră că copiii - ajunşi la vârsta adolescenţei - ar trebui să se bucure de o libertate care să le permită să judece evenimentele, ce apar în viaţa lor, cu mai multă maturitate decât tinerii care sunt conduşi, ca nişte orbi, de către părinţii lor, incapabili să înţeleagă evoluţia vremurilor în care trăiesc. Mama este de părere că bonele de la casele mari, pre—cum şi şcolile foarte scumpe, frecventate de vlăstarele ei, vor fi suficiente pentru a le completa educaţia, de o manieră satisfăcătoare. Bona trebuie să fie, de preferinţă, franceză. E atât de şic să vorbeşti franceza... atunci când femeile zboară la Paris să-şi completeze garderoba, iar bărbaţii aleg Monte Carlo pentru a pierde banii la ruletă... ` Evit să merg spre jacuzzi şi mă arunc în piscină... Inot furios, înjur de treizeci de minute neîntrerupte - craul şi craul pe spate - apoi urc în camera mea... În salon, partida de poker continuă, cu toate că e trecut deja de miezul nopţii. Femeile astea au o energie inepuizabilă. Casele lor servesc, pe rând, drept cazinou. Acum este rândul mamei. Ele manipulează cărţile, degustă din Grand Marnier şi ronţăie prăjiturele... Aleg o casetă din colecţia mea de filme: The Mistress de Harry Primus... subiectul este puţin cam deprimant... un producător ratat şi patetic (Martin Landau) se asociază cu un scenarist ratat, însă teribil de vanitos (Robert Wuhl), pentru a escroca trei personaje bogate şi ridicole (De Niro, Eli Walach şi Danny Aiello), cu scopul de a produce un film... lucrurile se complică, pentru că cei trei escroci au fiecare câte o amantă care pretinde singurul rol principal feminin... În final, comanditarii abandonează afacerea, care se duce de râpă... un film trist, care îi descurajează pe scenariştii debutanţi să se aventureze în competiţie... Telefonul începe deodată să sune... sunt obişnuit cu noc-tambulii care doresc să facă conversaţie după miezul nopţii... aud vocea veselă a lui Julian Huxley, care nu a fost inclus în cercul meu de prieteni apropiaţi... — Scuzaţi-mă că vă sun la o oră atât de nepotrivită, însă mi- am adus aminte de Shakespeare! Henric al V-lea! Soldaţii veghează pe timpul nopţii care precede bătălia de la Azincourt! Keneth Branagh a făcut un film magnific după această piesă... să citezi filme şi realizatori face parte din bagajul intelectual al cineaştilor cultivați. Julian continuă cu aceeaşi limbuţie: — Mâine vom da marea bătălie! Dar nu vă faceţi griji! Bătălia este deja câştigată! Aţi avut o şansă extraordinară atunci când Goodman a acceptat să se ocupe de scenariul dumneavoastră! El e un luptător! Victoria este asigurată... cu o singură condiţie... să vă arătaţi înţelegător dacă executivii de la studio vă vor cere câteva modificări... spuneţi da, apoi veţi redacta scenariul după cum veţi dori... Imi vin în minte insistenţele lui Landau, care îl implora pe scenaristul ratat să accepte un compromis numai ca să nu piardă afacerea... Odată lansat, Julian continuă gâfâind: — In sertarele producătorilor zac sute de scenarii pe care nimeni nu îndrăzneşte să le citească! Dacă nu faci parte din gaşcă, dacă cititorii nu sunt interesaţi, într-un fel sau altul - serviciu contra serviciu - nu ai nici-o şansă să-ţi vezi manu-—scrisul căpătând viaţă pe ecran! Pentru mâine, nu uitaţi! Un pic de diplomaţie şi bătălia este câştigată! * x x Vântul suflă atât de tare, încât face să vibreze maşinile care rulează pe autostradă; soarele străluceşte, cocoţat aproape de zenit, însă nu reuşeşte să încălzească atmosfera... La ora unsprezece fix, Ferrariul meu se opreşte în faţa porții Studioului XXIst Century. Un paznic iese din ghereta lui, mă priveşte cu un aer bănuitor şi se interesează care îmi este numele. Ferrariul meu îl impresionează, însă nu prea mult. La Hollywood, personajele căzute în dizgrație şi care umblă, încă, în decapotabile sunt cu miile. În aşteptarea răs—punsului, mă priveşte de sus. Vârsta mea nu prea-i inspiră încredere. Imi spun numele, cu o simplitate distantă. Paznicul îşi consultă registrul, îşi schimbă atitudinea şi mă anunţă, cu respect, că pavilionul Direcţiei se află la dreapta aleii prin—cipale, iar parcarea pentru vizitatori este foarte aproape. Cunosc topografia, căci, cu câteva luni mai înainte, am intrat în curtea studioului şi m-am pierdut printre figuranţii fără replici, însă mă abţin să-i dau lui aceste detalii. Ridică bariera. Astăzi, intru pe aleea principală cu fruntea sus şi cu pieptul înainte. Am întâlnire cu preşedinţii executivi ai studioului, nu încă de la egal la egal, însă poziţia mea nu va întârzia să se îmbunătăţească. Pot să şi pariez pe asta. În pavilionul Direcţiei, o secretară frumoasă îmi spune - cu o undă de reproş - că deja consiliul s-a reunit şi că sunt aştep-—tat. Discuţia cu portarul, deşi scurtă, precum şi căutarea unui loc în parcare mi-au consumat mai bine de zece minute. Chiar şi discuţia cu secretara, deşi redusă la minimum, măreşte cu câteva minute întârzierea mea, deja importantă. Când intru în sala de consiliu, cincisprezece persoane, aşezate le o masă lungă, mă privesc cu un aer dur. Imi aduc aminte de consiliul profesoral de la şcoala secundară, pregătiţi să stabilească sancţiunile pe care doreau să le aplice elevilor certaţi cu disciplina. Personajul care se află în capul mesei - cu părul de culoare gri, ochi gri, costum gri - se ridică şi îmi întinde mâna, sură—zând... prezentările... preşedinţi, vicepreşedinţi, consilieri, avocaţi... toţi mă examinează cu scepticism... fiul lui tăticul nu inspiră prea multă încredere... rețin numele lui Northeroft, preşedintele studioului, al lui Berenson, vicepreşedintele executiv, şi pe cel al lui Sotheby, vicepreşedintele însărcinat cu creaţia... Îmi amintesc de avocatul Shevington... l-am zărit la clubul de tenis al tatălui meu... ă Goodman este aşezat alături de Sotheby. Imi adresează un zâmbet încurajator. Julian se află la stânga lui. Nu pare prea impresionat de somităţile care compun această adunare. Goodman pare în elementul său. Sotheby îi şopteşte ceva la ureche. Producătorul râde. Înţeleg acum accepțiunea termenului „gaşcă“. Preşedintele este încadrat de două fotolii care nu sunt ocupate. Mă invită să mă aşez la stânga sa, apoi îi face un semn lui Sotheby, care ia cuvântul. — Cu toate că ne este greu să admitem, scenariul con-stituie baza filmului artistic; etajele întregului edificiu sunt construite pe acest fundament: producţia şi finanţarea, dis=tribuţia rolurilor, turnarea, taxele generale, exploatarea în săli, casetele video şi de televiziune, profitul după deducerea impozitelor şi, în final, de ce nu, un Oscar pentru a încorona întregul ansamblu... Mici râsete aprobă cuvintele sale. Berenson adaugă, cu o prefăcută seriozitate: — Toţi muzicienii se fălesc cu instrumentele lor... Shevington supralicitează: — Instrumentul fiecărui muzician este un subiect delicat... — Domnilor, să fim serioşi!, spune preşedintele. Nimeni nu contestă importanţa departamentului de creaţie! Sotheby reia, fără să clipească: — „Atenţie! Los Angeles va sări în aer! “ mi se pare destul de interesant pentru a merita o discuţie la nivel înalt. Am distribuit copii la toate departamentele... Vicepreşedintele departamentului de finanţe intervine: — Interesant, însă foarte costisitor! Responsabilul de la departamentul de producţie îşi exprimă şi el opinia: — În orice caz, intrarea în producţie a acestui film va impune anumite modificări în programul general... Preşedintele ridică mâna. — Mai întâi, să cădem de acord asupra scenariului. Perso—nal, cred că sinopsisul scenariului prezentat este amuzant. — Dacă, în principiu, intrarea în producţie a acestui scenariu - odată terminat - pare să primească toate votu-—rile, spune finanţistul studioului, consider că ar trebui să eliminăm coşmarul personajului principal... şi aşa, prăbuşirea Californiei în ocean va necesita cheltuieli enorme... — Efectele speciale vor reduce considerabil cheltuielile!, obiectez eu, cu timiditate. Toate privirile se îndreaptă spre mine... sprâncenele se ridică... frunţile se încruntă... ar fi trebuit să aştept invitaţia preşedintelui înainte de a vorbi. Goodman intervine, cu bună dispoziţie: — Tinerețea este impetuoasă, entuziastă, impulsivă... cali—tăţi pe care noi, adulţii, le-am pierdut... Julian dă din cap, în semn de aprobare. — Argumentul scenaristului mi se pare corect... efectele speciale permit fanteziile cele mai exuberante, fără să creeze importante probleme financiare... Preşedintele lasă să-i scape un tuşit slab. — De acord! Va trebui totuşi să analizăm cu discernământ şi cu spirit de responsabilitate costul filmului... De ceva timp, costurile de producţie se înscriu pe o curbă ascendentă, care scapă de sub controlul nostru... — Să luăm, mai întâi, o decizie cu privire la scenariu!, propune Berenson. Eu cred că un pic de umor ar trebui să mai lumineze pe ici, pe colo tragicul tramei literare!, adaugă el, pentru a demonstra că citise sinopsisul. In mintea mea apar deja protestele pline de indignare ale scenaristului ratat - din filmul Mistress - care refuza modi—ficările cerute de eventualii săi comanditari. Am fost însă totdeauna mândru de tactul meu diplomatic. — Aveţi perfectă dreptate, domnule!, spun eu, surâzând. Scenele caraghioase nu vor lipsi! Elementul comic este pre-—zent în toate tragediile lui Shakespeare! Şi aceasta este o lecţie pe care nu ar trebui s-o uităm. Berenson manifestă o satisfacţie vanitoasă: — Tocmai la Shakespeare mă şi gândeam! Mi-aţi sesizat foarte bine intenţiile, tinere! Îl cucerisem... Vicepreşedintele de la departamentul financiar propune o cifră generoasă. — Conform cu aprecierile mele, desigur, provizorii, acest film va costa mai bine de treizeci de milioane... — Treizeci? Hmm! Sunteţi optimist!, intervine un negati—vist, căruia i-am uitat numele. — Nu avansati încă cifre!, spune preşedintele. Să aşteptăm, mai întâi, scenariul înainte de a ne pronunţa! Goodman ridică mâna. — Dacă consideraţi că devizul ar putea să depăşească resursele studioului, sunt gata să particip la finanţare cu 50% din costuri. În schimb, îmi veţi acorda avantajele corespunzătoare... Shevington începe să râdă. — Ai grijă, Goodman! Un Shylock resuscitat! Când îţi face astfel de propuneri, fii sigur că aşteaptă în schimb o partici—pare disproporţionată la beneficii... Goodman revine la subiectul care mă preocupă în mod special. — Dacă scenaristul redactează un script, pentru Studioul XXIst Century, îi va trebui o aprobare de principiu şi un avans de - să spunem - 60.000 de dolari! — Deja avansează pretenţii uriaşe!, protestează finanţis-—tul studioului. — Treizeci de mii ar fi o sumă convenabilă!, decide preşedintele. În final, am căzut la învoială pentru 45.000 de dolari. — O clipă, strigă Berenson. Goodman nu a precizat însă numele vedetelor! — Keanu şi Robert! — Care Robert? De Niro sau Redford? Un zâmbet abia schiţat se desenează pe buzele lui Goodman. — Domnilor, să ştiţi că Levinson îmi asigură distribuţia rolurilor, echipa tehnică, compozitorul şi tot restul... După aceste cuvinte, urmează o linişte plină de înţelesuri. Levinson este unul dintre regii neîncoronaţi ai Hollywoodului. Agenţia sa figurează printre cele mai puternice organizaţii de acest gen, nu numai din Los Angeles, ci, de asemenea, din New York. Se spune despre el că are Broadway-ul în buzunar. Parcă Goodman pregătise înadins timingul acestei decla—raţii, căci interfonul, aflat în faţa preşedintelui, imediat începu să sune. — Domnul Levinson tocmai a sosit, domnule! — Pofteşte-l înăuntru!, ordonă preşedintele. Uşa se deschide şi apare o burtă imensă, având ataşat, ca o anexă, un personaj scund, cu obraji rotunzi şi frunte pleşuvă. Toată lumea se grăbeşte să se ridice în picioare. Preşedintele face câţiva paşi, cu mâna întinsă, în întâmpi—narea lui Levinson. — Bine ai venit, dragă prietene! Oamenii bine informaţi ştiau că Levinson fusese ales pen=tru funcţia de preşedinte al Studioului XXIst Century, însă refuzase. Northeroft îi strânge călduros mâna. — Luaţi loc în dreapta mea! Vă aşteptam! — Salutări tuturor!, spune Levinson jovial, înainte de a se prăbuşi în fotoliul ce îi fusese rezervat... * x x În cinstea evenimentului îmi invit prietenii cei mai apropi—aţi la Escoffier. Îmi place restaurantul acesta, pentru că este cocoţat pe acoperişul lui Beverly Hilton, poziţie cvasiaeriană, care îmi aminteşte de La Tour d'Argent din Paris, unde am cunoscut-o pe Cindy... Destinul îţi joacă adesea farse ciudate. Cindy şi cu mine locuim în Beverly Hills, însă eu habar nu aveam de existenţa ei sau ea, de a mea. Rivalitatea dintre tatăl ei şi tatăl meu era la fel de bine cunoscută în Los Angeles ca şi ura ancestrală care pusese stăpânire pe familiile Montagu şi Capulet din frumosul oraş al Veronei... Cindy şi cu mine ar fi trebuit să reluăm rolurile Julietei şi al lui Romeo, mai puţin balconul şi ideea bizară de a ne lua viaţa. Tata fusese invitat la Paris cu ocazia prezentării unuia dintre filmele sale. Profitase de ocazie ca să-şi aducă întreaga familie la acest eveniment. Ador Parisul, cu Champs-Elysées şi cu discotecile sale. Atunci când mama a vrut să-mi arate muzeul Luvru, m-am eschivat. Nu sunt deloc tentat s-o întâlnesc pe Gioconda, această bătrână doamnă, de mai multe ori centenară, cum spunea Tom Cruise, în rolul din „Interviu cu un vampir“. A doua zi după premieră, tata a vrut să ne ofere o cină în cel mai prestigios restaurant din Paris, La Tour d'Argent. Când ne-am instalat în jurul mesei, am avut impresia că mă cufund într-o ambianţă ce evoca splendoarea şi decadenţa Romei antice, atât de bine ilustrată în filmul „Caligula“, mai puţin, desigur, excesele sexuale, căci clienţii de la La Tour d'Argent erau, în marea lor majoritate, oameni în vârstă, care-şi sărbătoreau nunta de argint, de aur sau de diamant... Prin ferestre se putea vedea o parte din cursul Senei care, ca un crocodil de o lungime nemăsurată, aluneca printre maluri, purtând pe spate acele bateaux mouches, care semănau cu nişte păsări albe. Ne delectam cu caviar, stropit cu Dom Perignon, când faţa tatălui meu se întunecă brusc. La o masă vecină se instalase tatăl lui Cindy, împreună cu întreaga sa familie. Când l-a văzut pe tata, părea că şi pe el tocmai căzuse cerul. A intervenit, apoi, incidentul care urma să arunce în aer atitudinea demnă şi scorţoasă a clienţilor şi a personalului de serviciu. Tatăl lui Cindy, vizibil enervat, discuta aprins cu soţia sa, care se străduia să-l calmeze. Deodată, face un gest brusc, reuşind să răstoarne platoul chelnerului, care tocmai venea să-i aducă o salată de homari. Întreg conţinutul platoului a fost, astfel, proiectat pe costumul său elegant, în trei piese, de la Armani. Spectacolul era demn de o comedie, filmată de Mack Sennett. Am schimbat o privire cu Cindy şi, brusc, am pufnit în râs... Între noi doi se spărsese gheaţa. Când ne-am întors la Los Angeles, am regăsit-o pe Cindy la clubul de tenis. Fără să fi fost prezentaţi, ne-am strâns mâna, pe deasupra fileului. Idila noastră a debutat cu o partidă de dublu- mixt. Ca urmare a unei manevre subtile, mamele noas-tre s-au întâlnit, desigur, ca din întâmplare, pe hipodromul de la Santa Anita. Au constatat că au gusturi comune, în special pentru jocul de cărţi. Pokerul le-a consolidat rapid prietenia. Taţii s-au arătat, în schimb, de neclintit. Rivalitatea lor rămâ-—nea, în continuare, aceeaşi... x x x În jurul mesei pe care o rezervasem la Escoffier s-au reu=nit prietenii mei cei mai apropiaţi. În jur de treizeci de fete şi băieţi. Fiind implorat de fetele îndrăgostite de Kyle, l-am invitat, bineînţeles, şi pe el, chiar dacă fără niciun chef. Ca să-i fac concurenţă, l-am invitat şi pe Steve. Această manevră nu întârzie să-şi arate roadele. Fetele pendulează între Kyle şi Steve, ca măgarul lui Buridan, mort de foame şi de sete, între o căpiţă de fân şi un vas cu apă, incapabil să aleagă între unul şi celălalt. Butch soseşte cu întârziere, ţinând câteva ziare şi reviste sub braţ. — Felicitări, Will! lată câteva articole despre acceptarea scenariului tău de către cei de la XXIst Century în Variety, People, Premier, Rol ling Stone, Sky şi Los Angeles News! îl văd cum se bucură de succesul meu ca şi cum ar fi al lui. Fetele râd pe înfundate, trecându-şi publicaţiile de la una la alta, cu o evidentă plăcere. — Will, ai devenit o celebritate! — Norocosule! — Vino să te îmbrăţişez! Băieţii sunt mai puţin zgomotoşi. Când Rick desface ziarul, privirea îi cade pe un articol care produce - asupra tuturor celor prezenţi - efectul unui duş rece. „Încă o sinucidere provocată de scandalul care se amplifică precum o tornadă în jurul lui Madam Reine“... După Trent, Jessica - o tânără din jet-set - implicată în această afacere, tocmai se sinucisese înghițind un flacon de barbiturice. Sinuciderea lui Trent, care, între timp, devenise o vedetă, rupe vraja micii noastre petreceri. Ca să mai crească puţin tensiunea nervoasă, Cindy şi Kimberly schimbă priviri ostile. Cindy ia ca pe o ofensă personală atitudinea lui Kimberly, care consideră că a dobândit anumite drepturi asupra persoanei mele, de când lucrez cu tatăl ei. Această rivalitate manifestată atât de vizibil mă enervează; spiritul meu de independenţă se ridică împotriva tuturor celor care îşi ima-—ginează că mă posedă. Cina se desfăşoară într-o atmosferă de înmormântare - clasa lux. Pentru a ne mai înviora puţin, golim ultima picătură de şampanie, apoi ne suim în maşini şi ne îndreptăm spre Bel Air, la vila lui Tim, ai cărui părinţi sunt plecaţi într-o călătorie la Paris. Programul serii, ca de obicei prelungit până în zori, cuprinde o serie de elemente invariabile, care contribuie la succesul petrecerii: dansul, cocaina, iarba şi băuturile alco—olice în distilările cele mai variate, fără teama că poliţia le interzice pe toate. Când ritmul trepidant al rock'n-rollului şi băutura ne încălzesc prea tare, ne aruncăm goi în piscină. După care ne acuplăm în libertatea cea mai deplină. Chiar şi doi băieţi fac dragoste împreună, fără ca vreunul dintre noi să se formali—zeze. Moravurile s-au schimbat mult... Repetarea acestor saturnalii, cel puţin de trei ori pe săptămână, conduce, din timp în timp, la saţietate. Incepe să semene a corvoadă. Paroxismul nu este atins decât în zori, când Bob leşină, din cauza unei supradoze. O ambulanţă soseşte, cu sirenele date la maximum. Un medic tânăr constată decesul lui Bob, însă nu se descurajează deloc. li face o injecție în inimă şi reuşeşte să-l aducă din nou printre cei vii. Astfel de miracole se întâmplă şi în Bel Air. Bob este transportat la spital, pentru a-şi reveni complet. Contactul, chiar şi atât de scurt, cu Marea Doamnă în Negru excită la maximum activitatea noastră genezică. Toată lumea se culcă cu toată lumea. Cindy dispare. Kyle, de ase—menea... Cu amărăciune în suflet, bănuiesc că fac dragoste într-una din camerele de la etaj. Ca să mă răzbun, mă culc cu Kimberly, care profită din plin de fericita întâmplare. Plec apoi în căutarea lui Cindy. Orgoliul meu de mascul este oare rănit sau sunt doar victima unei crize acute de masochism? In orice caz, vreau să am inima împăcată... mă îndrept spre scara care urcă la etaj... în camerele de sus se retrag cei cărora nu le place să facă sex în public... fie că au ceva de ascuns, fie că suferă de o iremediabilă timiditate... poate, într-una din aceste camere, Cindy se zbenguie în voie, cu unul dintre prietenii mei... brusc, fac stânga-mprejur... de ce să-mi mai continui investigaţiile... oricum, detest monopolul sexual... nu sunt un exclusivist ca Romeo, iar Cindy nu ar avea niciodată calităţile Julietei... întors la bufet, golesc ultimul pahar de Grand Marnier, apoi mă retrag... mă sui în Ferrari şi zbor spre casă... adio, dragoste, bună dimineaţa muncă... cerul se lumina deja de ziuă... * x x Sunt singur în camera mea... singur cu manuscrisul, cu gândurile mele, cu personajele pe care le-am creat şi cu hotă—rârea de a reuşi... o singurătate relativă, căci fantasmele pe cale de a deveni realitate îmi asigură o bogată şi strălucită companie... Scriu la calculator, pagină după pagină... personajele capătă contur... se învârtesc în jurul meu... încep conversații... refuză situaţiile care nu le convin... îmi oferă, din pro=pria lor iniţiativă, soluţii pe care le accept... treptat, îşi apucă destinul în mâini şi se îndreaptă, triumfătoare, spre finalul acţiunii... M-am închis în cameră... am întrerupt comunicarea prin telefon... am pus capăt vorbăriei din robotul telefonic... bona îmi serveşte prânzul pe masa de lucru, lângă computerul care-mi face mutre... nu-i plac deloc pauzele... nici persona=—jelor mele nu le plac... sunt nerăbdătoare să dispară de pe ecran... Mama devine iarăşi neliniştită în privinţa sănătăţii mele... Lys, fratele meu mai mic, îmi aduce fluturi şi un vas în care doi peşti roşii se învârtesc în cerc... sunt singura persoană căreia Lys îi arată simpatie... îmi zâmbeşte cu un aer angelic şi îmi cere să-l introduc în aglomeraţia personajelor mele... e straniu băiatul ăsta... în pofida agresivităţii sale, are o capa-—citate uimitoare de a visa... nu-l înţeleg deloc... într-o seară, Rainbow îmi face o vizită. — Willow, mama îşi face griji din pricina ta... Totdeauna are grijă să-mi pronunţe prenumele cu un soi de voluptate, ca să mă facă să turbez... apoi continuă, cu aerul acela de răutate, care pare să fie cea de-a doua natură a Angelicăi Houston, în Witches... ah, da! Rainbow este perfectă pentru rolul de vrăjitoare... — Îţi pierzi timpul, Willow! Oamenii ăştia o să te mănânce ca pe un pui fript! Pentru că nu te-a putut contacta, Cindy m-a sunat pe mine... te invită la o petrecere la ea acasă... Rainbow suspină, apoi reia discuţia: — În zilele noastre, fetele aleargă după băieţi... iar ei rămân insensibili la avansurile lor... s-ar spune că parcă le-a tăiat cineva testiculele... Vulgaritatea nu este specialitatea lui Rainbow, însă, atunci când vrea să te rănească, nu ezită nici-o clipă să spună cele mai mari porcării... La rândul meu, contraatac: — Cară-te, Rainbow! Cuvintele tale îmi strică atmosfera! — Biet cretin!, exclamă ea, în timp ce-mi întoarce spatele. Ca o formă supremă de insultă, îi strig: — Nu eşti decât o cabotină lamentabilă!... Ti se dau roluri doar pentru că eşti fetiţa lui tata! Rainbow iese, trântind uşa. x x x Pun ultimul punct, pe ultima pagină, din manuscris... sce—nariul este acum gata... cincisprezece zile de muncă înver—şunată... în acest timp, nu am mai primit nici-o vizită de la Scott, care mi-a refăcut proviziile de cocaină doar de două ori... sunt mândru pentru că nu am dublat doza, aşa cum fusesem tentat... într-o zi voi fi chiar capabil să abandonez cocaina, fără să recurg la o cură de dezintoxicare... în fine, repun telefonul în funcţie... sunt euforic... am făcut treabă bună... mă ştiu eu... Cabinetul lui Harry Goodman, prin intermediul inevita—bilei sale secretare... — Scenariul este gata!, anunţ eu cu voce răsunătoare, ca trompetele lerihonului... — Prima schiţă!, spune Goodman, pentru a calma entuzi—asmul meu prea vulcanic. Totdeauna există o primă versiune, urmată de a doua, apoi de a treia. E de datoria mea să vă previn! Gradul meu de excitare scade puţin... El reia: — Trimiteţi-l prin curier! îl voi multiplica şi îl voi distribui tuturor celor interesaţi! — Cât timp va dura această procedură? — Nu fiţi nerăbdător! Eu vă apreciez talentul, dar în meseria noastră trebuie totdeauna să mai accepţi şi anumite întârzieri... — Vi-l aduc personal, ca să evităm aceste întârzieri! — Bine! Lăsaţi-l la secretara mea! Vă voi suna de îndată ce voi avea primul rezultat pozitiv! La revedere! Discuţia aceasta m-a dezamăgit. Nu va fi niciun marş tri—umfal... Mi-e teamă să nu mă împotmolesc într-un război de tranşee. Surescitarea mea s-a calmat... * xx Să aştept! Să aştept! Să aştept!... Mă cufund în tristeţe... sinopsisul e bun... însă totdeauna este posibil ca scenariului să i se aducă obiecţii... Mă duc cu Butch şi cu Rick într-un Espresso Bar din Pasadena. Ei sunt familiarizați cu lumea filmului, pentru că părinţii lor lucrează în marile studiouri. Tatăl lui Butch este preşedinte executiv, iar cel al lui Rick, regizor. Îmi place ambianța din acest bar. Întâlneşti aici pictori, scriitori, jurnalişti... artiştii - de mâna a doua - nu lipsesc... însă tinerii hip, cu îmbrăcămintea lor pestriță şi cu spiritul tumultuos, aduc o notă de animaţie, de antren, care le lipseşte adulţilor. Ne-am aşezat la o măsuţă destul de îndepărtată de scena care oferă un spectacol ocazional al unei trupe rock care se străduieşte să iasă din anonimat şi să se lanseze printre marile formaţii de renume mondial. Distanţa care ne separă de rockeri ne permite să purtăm, cât de cât, o conversaţie. Rick clatină capul cu o compasiune care mă neli—nişteşte. — Nu am vrut să-ţi stric plăcerea, nici să-ţi tai entuzi—asmul, când îmi vorbeai de intenţia de a scrie scenarii, însă ai ales cea mai ingrată, cea mai mizerabilă meserie de la Hollywood! Butch brodează pe aceeaşi temă, cu un pesimism sumbru: — Scenariştii sunt trataţi ca şi cele mai ordinare curve, cu care faci sex, le plăteşti şi le spui să se care... — Adevărat!, insistă Rick. Prostituate de joasă speţă, pe care masculii le exploatează fără menajamente... şi totuşi, tocmai pe fesele lor rotunde şi pline de carne se construiesc filmele... Suspin. — La o întâlnire de la XXIst Century, Sotheby spunea acelaşi lucru, însă într-un mod mult mai elegant... — Li se fură ideile, care sunt însuşite de profitori, care se proclamă adevărații creatori de film, spune Butch, în continuare. — Scenariştii nu se bucură, practic, de drepturile lor de autor. Odată cumpărat, scenariul devine proprietatea cumpărătorului... fie el executiv la un studio, un producă=tor, regizor, agent... Explicaţia e simplă şi fără posibilitate de replică: versiunea, schiţa prezentată de autorul original, nu este acceptabilă ca atare. E nevoie de un specialist care va şti s-o îmbunătăţească. Un al treilea sau chiar un al patrulea personaj poate interveni pe fir... Bietul autor se cufundă în anonimat, în timp ce profitorii obţin, uneori, chiar şi Oscarul... Cuvintele lui Rick îmi cad ca nişte lovituri de ciocan. Mi-l aduc aminte pe Goodman, care a pronunţat cuvântul schiţă, în legătură cu scenariul meu... Butch reia discuţia: — Să spunem că autorul iniţial are norocul să fie acceptat şi că semnătura lui ar figura, la locul ei, pe generic... tot va fi considerat ca un cineast de mâna a doua sau a treia. Regizorii le interzic accesul pe platoul de filmare... uită uneori să-i invite la premiere... Rick ia o pauză. — Chiar când te fură, tu trebuie să taci, căci un proces costă enorm şi, în plus, pe piaţă, toate uşile îţi vor fi închise... Trebuie să accepţi cu umilinţă deciziile celor importanţi, spe—rând la o nouă angajare. Producătorii şi regizorii dovedesc un fel de voluptate în a-i deposeda pe scriitori de produsul muncii lor... Butch ia din nou cuvântul: — Un regizor - prieten cu tata - povestea la o cină, la noi acasă, că găsise mijlocul ideal şi ieftin de a îmbogăţi conţinutul scenariului său... unora dintre secvenţe le lipseşte străluci—rea, spunea el... Butch continuă, cu verva sa nestăvilită: — El îl invită la Ermitaj pe un scenarist talentat, însă puţin folosit, pentru că nu face parte din „gaşcă“. În timpul unei cine, stropită din belşug cu vin franțuzesc de import, îi vorbeşte despre ultimul său film şi despre anumite scene cărora le lipsesc sarea şi piperul... Scenaristul îşi imaginează că gazda lui va apela la el, pentru a repara secvențele în chestiune. Îşi pune creierul la lucru şi, în mai puţin de o jumătate de oră, îi oferă regizorului mai multe soluţii. Regizorul nu are decât să aleagă... el achită nota de plată şi îi promite scenaristului că îi va da, în curând, un telefon. Apoi pleacă la treburile sale. Scriitorul, binedispus după acest banchet, aşteaptă în van o convocare care nu va avea loc niciodată... Rick se întoarce spre Butch. — Nu trebuie să generalizezi. Tatăl meu nu ar fi niciodată capabil... — Eu nu făceam aluzie la tatăl tău! Pe el îl cunosc! E un domn... Bem cantități enorme de Coca-Cola. Direcţia localului supraveghează consumaţia minorilor. Fără alcool. Rick se foloseşte de cartea sa falsă de identitate şi comandă, în final, o bere. Butch mă priveşte, cuprins de milă. — Într-o zi îţi vor spune: eşti un povestitor nemaipome=—nit. Subiectele tale sunt formidabile!... însă dialogurile au nevoie de savoare! Ştim noi un tânăr absolvent de la UCLA care ar putea să-ţi fie de folos!... Ipoteza inversă poate fi luată, de asemenea, în calcul... Will, îţi vor zice ei, tu eşti un Shakespeare al dialogului, însă povestea, intriga, nece-sită nişte efecte dramatice suplimentare... Trebuie să ne înţelegi, Will! la-l pe băiatul acesta alături de tine şi vei face minuni... — Ai înţeles?, intervine Rick. În modul acesta ţi se atârnă de coadă un favorit al casei... Şi totul va fi minunat, în cea mai bună dintre lumi... Butch spune, cu amărăciune: — Meseria de scenarist este mai rea decât cea de cascador... Ceea ce Rick şi Butch îmi repetă nu e nou pentru mine. Toată lumea din Los Angeles ştie că autorii de scenarii sunt consideraţi jenanţi şi adesea inutili. Fiecare producător, fiecare regizor îşi imaginează că poate să scrie... La aceste dificultăţi se adaugă concurenţa pe care ţi-o fac propriii tăi colegi... la Los Angeles, scenariştii cresc precum ciupercile după ploaie... sinopsisuri sosesc pretutindeni... apoi, scenariile şi scenariştii... Revistele de cinema descriu uneori tribulaţiile acestor indivizi... subliniez uneori, pentru că existenţa unui scenarist nu stârneşte curiozitatea nimănui... Scenariştii?... acei scribi care se prezintă plini de umilinţă şi de speranţă la porţile studiourilor sau în sălile de aşteptare ale agenţilor... Se pot număra pe degete scenariştii de succes... dacă fac parte din gaşcă, se întâmplă, uneori, ca scripturile lor să fie ecranizate... iar dacă nu au această şansă, li se restituie scenariile fără ca măcar plicurile să fie deschise... această măsură de precauţie este justificată... scriitoraşul nu va putea pretinde, într-o bună zi, că i s-au furat ideile... practic însă, furtul este aici monedă curentă... bieţii scenarişti... şi eu care am ales tocmai această meserie... * x x Să aştepţi! Să aştepţi! Să aştepti!... De ceva vreme Îmi duc existența ca un liliac... dorm în timpul zilei, iar noaptea alerg prin oraş... cunosc pe dinafară adresele tuturor discotecilor din Los Angeles, ale tuturor cafenelelor, ale tuturor barurilor... mi s-a întâmplat să fac şi surfing după miezul nopţii... Noctambulii au parte, adeseori, de întâlniri dezagrea—bile... sunt agresaţi, li se fură maşinile, li se iau banii din portofele... În tot acest timp - ca prin minune - nu am dat niciodată nas în nas cu vreun Hells-Angel agresiv, cu vreun asasin sadic sau cu vreun poliţist arzând de dorinţa de a-mi da o amendă. Sună telefonul. Goodman mi se adresează, pe un ton vesel: — Scenariul dumneavoastră a înnebunit pe toată lumea! Felicitări! Sotheby este pur şi simplu entuziasmat! Chiar şi preşedin=tele l-a citit, ceea ce i se întâmplă rareori! Afacerea este ca şi încheiată! Mâine-dimineaţă, la ora unsprezece, avem întâlnire în sala de conferinţe de la XXIst Century! La revedere! Nivelul de adrenalină şi de endorfine din sânge mi-a sărit, pur şi simplu, ca o căprioară gata să escaladeze muntele Mont Blanc... Dansez toată noaptea cu Cindy, de plăcere, şi cu Kimberly, din datorie profesională... trebuie, nu e aşa, s-o mulţumeşti pe fată, ca să fii bine văzut de tatăl ei... * x x Portarul de la studio mă lasă să intru, fără a mă mai întreba cum mă cheamă. Îmi adresează chiar şi un salut respectuos. Am impresia că soarele străluceşte cu mai multă putere ca de obicei, că lumea e plină de farmec, că fetele sunt mai frumoase, că toţi trecătorii mă privesc cu plăcere... Mă şi văd deja invitat la premiera filmului meu, unde eventual chiar voi urca pe scenă pentru a primi Oscarul... Pe scurt, sunt fericit... Secretara, surâzătoare, mă conduce la sala de conferinţe... însă, de îndată ce păşesc în sala leilor, am senzaţia că cevanue în regulă. Mă aşteptam la o primire călduroasă, la felicitări, curgând în cascadă... În jurul mesei se află aceleaşi personaje... Remarc însă o prezenţă nouă... un tip între două vârste, cu aerul unei mumii, îmbrăcat de la Calvin Klein... ocupă fotoliul situat la dreapta preşedintelui... Levinson, agentul de la AAAA, s-a instalat pe locul care îmi fusese rezervat mie, la prima întâlnire... Îmi este prezentat nou-venitul. Înţeleg că se numeşte Menmuir şi că ocupă poziţia de director la Departamentul de Finanţe de la Sunderland Corporation. Toată lumea ştie că Sunderland Corporation din New York controlează compania XXIst Century... Strângeri de mână... zâmbete politicoase... cu ochii săi isco=ditori, Menmuir mă examinează din cap până-n picioare. — Ce vârstă aveţi?, mă întreabă el. Întrebarea lui mi se pare neruşinată. Sunt tentat să râs—pund că vârsta nu are nici-o legătură cu afacerea noastră. Imi aduc aminte însă de sfatul care mi se dăduse: fii diplomat... acceptă compromisurile ca să-ţi atingi scopul pe care ţi l-ai propus... Îi răspund, cu curtoazie: — Şaptesprezece ani, domnule! Adaug apoi, cu umor: — Vârsta lui Rimbaud când se afla la apogeul gloriei sale! Evident, nu îndrăznesc să mă compar cu el... — Evident!, repetă el, cu superioritate. Pot să şi pariez că habar nu are cine e Rimbaud. După acest scurt schimb de replici, sunt trimis la capătul cel mai îndepărtat al mesei, alături de Julian, a cărui faţă tristă îi reflectă, evident, nemulţumirea. Încep dezbaterile. Preşedintele ridică mâna. — Sotheby, ai cuvântul! Cu autoritatea pe care i-o conferă responsabilitatea cre-—aţiei, Sotheby indică, cu un gest, dosarul aşezat pe masă, în faţa sa. — Am citit şi recitit scenariul „Atenţie! Los Angeles va sări în aer! “", Tonul său grav, chibzuit, părea departe de înflăcărarea pe care mi-o descrisese Goodman. Ceea ce aud în continuare îmi mai ridică însă moralul prăbuşit la pământ, după întâlnirea cu Menmuir. — Mă gândesc că viziunea autorului este nu numai originală, dar şi extrem de potrivită pentru a servi la produ-—cerea unui film de lungmetraj care va fi prezentat în sălile de cinema... Scriptul, puţin cam încărcat, ceea ce este firesc pentru o primă formă, dovedeşte calităţi incontestabile... Termenul încărcat m-a supărat puţin, însă finalul frazei a reparat situaţia. Sotheby continuă: — Competența şi numărul succeselor care au marcat activitatea lui Harry Goodman, precum şi strălucita distribuţie asigurată de Fred Levinson vor contribui, sper eu, la reuşita acestui film! Goodman pare impasibil... Levinson fumează liniştit, fără a ţine cont de grimasele lui Menmuir care, în mod evident, detestă tutunul. De ce oare vrea să-l enerveze, în loc să-şi folosească diplomaţia, cu scopul de a-i câştiga simpatia? Comportamentul adulţilor este adesea de neînțeles... Pentru a sublinia responsabilitatea ce-i revine, Northeroft intervine: — Domnul Goodman, care ne-a propus această producţie, este un vechi colaborator al studioului nostru! Activitatea noastră comună a condus deja la apariţia a trei filme, care se bucură de rezultate bune în sălile de spectacol! — Profiturile au fost mediocre!, spune Menmuir, strângând din buze ca şi cum ar fi supt o lămâie. Preşedintele transpiră. — Filmele de mare calitate sunt din ce în ce mai scumpe, domnule director! Menmuir deschide propriul lui dosar. — Nu mă îndoiesc de asta! Devizul pentru „Atenţie! Los Angeles va sări în aer! “ este foarte piperat. Treizeci de milioane! — Presupun că aceste calcule făcute de Berenson şi Sotheby sunt exacte... Ei au o mare experienţă... — Presupuneţi!... spune Menmuir cu ironie. Aruncă, apoi, o privire de inchizitor către Julian. — Pentru o producţie de 30 de milioane de dolari, regizorul vostru este prea tânăr... Berenson, de obicei conciliant, intră în scenă. — Spielberg, Coppola şi Scorsese au debutat foarte tineri în domeniul regiei şi al producţiei. Erau supranumiţi Movies Brats... Copiii răsfăţaţi ai filmului... Menmuir ridică braţele, în semn că se predă. — Ştiu! Ştiu! Suntem martorii unei epoci marcate de tinerele genii care bolborosesc formule matematice încă de la ieşirea din pântecele mamei... Face aluzie la persoana mea, pentru că, în acelaşi timp, îmi aruncă o privire piezişă. Apoi se întoarce spre Sotheby. — Garantaţi succesul filmului „Los Angeles va sări în aer“? Sotheby râde. — Nimeni nu poate garanta succesul unui film. Reacţiile publicului sunt mai imprevizibile decât capriciile unei femei. Cine şi-ar fi imaginat că faimoasa producţie „Cleopatra“ va înregistra cele mai mari pierderi financiare din istoria filmului? Că Hello, Dolly, Tora! Tora! Tora!, Nicholas and Alexandra, Good bye Mr. Chips!, Empire of the Sun şi atâtea altele vor fi ca nişte abisuri care înghit sute de milioane de dolari? Eşecurile evocate de Sotheby îmi trezesc amintiri. Am fost foarte furios când am aflat de insuccesul lui Empire of the Sun! Mânat de emoție, mă lansez într-o tiradă non-stop: — Aveţi dreptate, domnule Sotheby! Am adorat, pur şi sim—plu, Empire of the Sun! Vă mai amintiţi de micuțul Christian Bale? El interpreta rolul copilului bogat care s-a pierdut în mijlocul mulţimii de refugiaţi, panicaţi de invazia japoneză. Triumful filmului l-ar fi propulsat pe Bale printre marile vedete tinere de astăzi. L-am fi văzut alături de Keanu Reeves, de Brad Pitt şi de Ethan Hawke. Totuşi, marele Spielberg fusese regizorul filmului. Eşecul acestui film a distrus cariera artistică a lui Bale. L-am văzut mai târziu distribuit în roluri de mâna a treia... e trist, nu e aşa, domnule Sotheby? În acel moment înţeleg lipsa mea de tact. Ţinusem un discurs în faţa acelui areopag solemn fără să cer permisi—unea. Greşeală de neiertat!... Imobili, tăcuţi, mă privesc cu toţii cu un aer dezaprobator. Cu un rânjet îngheţat pe buze, Menmuir seamănă cu un cadavru congelat. Intreaga sa pre-—zenţă impune o atitudine ţeapănă, emfatică. In calitatea sa de şef de orchestră, este primul care rupe tăcerea. Se adresează adunării ca şi cum eu nici nu aş fi existat. — Treizeci de milioane este prea mult! Corporaţia va fi dispusă să accepte un buget de maximum 25 de milioane! Northeroft încearcă să reducă divergenţele. — Am supus atenţiei dumneavoastră un buget aproximativ! Domnul Levinson, care asigură distribuţia rolurilor şi personalul tehnic, nu şi-a precizat, încă, ultimele cerinţe... Menmuir îşi încrucişează mâinile manichiurate. — Dacă pretenţiile celor de la AAAA sunt prea mari, schim—baţi agenţia! In jurul mesei se simte consternarea. — Nu e chiar atât de simplu!, răspunde Sotheby, care, pentru prima dată, este de acord cu preşedintele. Toată lumea de la Hollywood ştie despre rivalitatea care, de câţiva ani, îi face să se certe pe preşedinte şi pe vicepreşe-—dintele executiv. Berenson vrea să-l detroneze pe Northeroft şi să-i ia locul. Northeroft vrea să-l gonească pe Berenson, dar acesta se bucură de o anumită protecţie la New York, nu însă atât de puternică încât să-l răstoarne pe Northeroft. Lupta subterană continuă fără încetare... La Hollywood, starea de război între marii patroni reprezintă o realitate obişnuită. Formula „Homo Hominis Lupus“ emisă de Thomas Hobbes ilustrează o concepţie devenită obligatorie în lumea filmului. Prietenii de azi sunt duşmanii de mâine şi invers. Se schimbă taberele după interesele care coincid sau nu. Ucizi - din punct de vedere moral - pentru a nu fi ucis. Acest tip de comportament a intrat deja în moravurile lumii de aici. Berenson vrea să-l menajeze pe titanul de la AAAA. Chiar dacă îi va lua sceptrul lui Northeroft, tot va avea nevoie de sprijinul lui Levinson. Desigur, mai există încă alte agenţii-gigant care fac legea la Hollywood. Fiecare dintre aces-=tea poate deveni periculoasă dacă i se încalcă interesele. Berenson ştie regula jocului şi i se supune. O sută de alţi agenţi mai mici - plevuşcă meseriei - se află, de asemenea, la Hollywood. Ei le dau de lucru actorilor debutanţi, fostelor vedete decăzute, figuranţilor care fac parte din Screen Actors Guild. Executivii de la studiouri nu se tem de micii agenţi... — Douăzeci şi cinci de milioane!, repetă Menmuir, inflexi—bil. Pe Wall Street, tenacitatea mea este arhicunoscută! — Aici, la Hollywood, condiţiile sunt diferite!, susţine Northeroft, care se teme de un conflict ce ar putea să-i com-—promită propria carieră. Noi preferăm negocierile... El dispune de o anumită autonomie financiară, care îi per—mite să angajeze fonduri, fără a ţine seama de opoziţia lui Menmuuir. Însă, în cazul în care filmul s-ar dovedi un insucces, ar putea să spună adio funcţiei de preşedinte. Duşmanii lui de la New York vor profita de ocazie pentru a-l înlocui cu Berenson. Trebuie, deci, să facă compromisuri şi să ajungă la o înţelegere cu Menmuir, acest prost atât de plin de el. Directorul financiar se arată inflexibil. — Douăzeci şi cinci de milioane!, declară el, cu o voce feroce. Levinson surâde, cu bunătate. — Doriţi o reducere de cinci milioane? — Exact!, spune Menmuir, pe un ton categoric. — De acord!, consimte Levinson. Menmuir aruncă o privire triumfătoare asupra celor de la studio. Le-a demonstrat că poate să aibă ultimul cuvânt. — Perfect! — Dar... dar...!, reia agentul. — Dar ce? — Veţi pune pe masă o garanţie suplimentară de şapte milioane pentru actorii mei. — Ca să le garantez ce? — Orice depăşire de program! — Exclus!, urlă Menmuir. — Atunci îmi retrag participarea!, anunţă Levinson. Vă propun, domnule Goodman, să vă adresaţi unui alt studio. — Sunt de acord!, spune producătorul meu. Menmuir înţelege, în acest moment, că fusese atras într-o capcană. Dacă scenariul respins de XXIst Century este accep-tat de Universal sau de Paramount şi se bucură de un mare succes, el, Menmuir, va fi cel care va plăti toate oalele sparte. De aceea, caută o soluţie care îi va permite să iasă cu faţa curată. ` — Vreau să examinez propunerea dumneavoastră In forma definitivă... Lasă, astfel, o portiţă deschisă. — Foarte bine!, spune agentul. Secretara mea vă va aduce dosarul complet. Demn, Menmuir salută pe toată lumea, apoi se retrage. După plecarea lui, preşedintele explodează: — Ce dobitoc! Acest Menmuir mă scoate din sărite! * XX A doua zi, Goodman mă invită să luăm prânzul împreună. — Vom fi patru!, mă anunţă el. Sotheby, Huxley şi noi doi. Ne întâlnim la Dynasty Room. Ştiţi adresa? — Da! Este o anexă a lui Westwood Marquis Hotell. Nu prea îmi place acest restaurant. Totdeauna este plin până la refuz. Să obţii o rezervare ţine de domeniul miraco-—lului. Meniul nu e prea rău, însă sunt prea mulţi snobi care mişună în această ambianţă afectată. Şeful de sală ne conduce la o masă centrală. Acest lucru înseamnă că Goodman este bine văzut la Dynasty Room. Julian este atât de iritat, că abia se atinge de Soufflé au Corail d'Oursins pe care l-a comandat. — Cretinul ăsta de Menmuir a distrus totul!, exclamă el furios. — Nu este, încă, totul pierdut!, este de părere Sotheby. Scenariul este excelent şi comitetul nostru nu-l va lăsa baltă. Cuvintele lui sunt ca un balsam pentru inima mea rănită şi îmi hrănesc orgoliul. — Atunci, de ce atâtea dificultăţi?, întreb eu indignat. — Trebuie să vă adaptaţi la mecanismele acestei afaceri, spune Goodman. Tatăl dumneavoastră s-a obişnuit să se descurce prin labirintul negocierilor. Discuţiile de afaceri consumă mai mult de treizeci la sută din timpul unei producţii. Ei, da! Adesea, acest calendar este chiar depăşit cu mult... Un tip îmbrăcat în alb, cu ochelari de soare, se apropie de Goodman şi îl bate, amical, pe umăr. — Salut, Harry! Salut, băieţi! — Salut, Herb! Ce mai faci? — Tu să-mi spui! Ai citit ziarele de dimineaţă? Scumpa noastră Madam Reine a făcut declaraţii incendiare. Din feri—cire, eu sunt celibatar şi hetero! Herb i se adresează apoi lui Sotheby. — Patronul tău, Northeroft, se pare că ar fi luat din banii studioului pentru a oferi prostituate prietenilor săi sus-puşi. Madam Reine îi furniza mâna de lucru! — Spuneţi, mai bine, păsărică de lucru!, intervin eu, cu neîndemânare. — Uneori, uit de diplomaţie doar pentru a plasa o glumă proastă. Tipul în alb râde. — Păsărică de lucru! Bună găselniţă! Cu permisiunea dumneavoastră, tinere prieten, voi adopta această formulă! Nu-mi place tonul său protector. — Nu sunt tânărul dumneavoastră prieten! Omul în alb zâmbeşte amuzat. — Pun pariu că sunteţi tânărul scenarist al filmului „Los Angeles va sări în aer!” Tot oraşul vorbeşte! Intrarea în com-—petiţie a unui nou Movie Brat este un eveniment! Presupun că tatăl dumneavoastră nu va accepta cu inima uşoară concurenţa juniorului său! Salută fluturând mâna şi se îndepărtează. Cuprins de disperare, Julian priveşte în tavan, aşteptând, parcă, un ajutor extraterestru. — Asta înseamnă că, în curând, îl vom vedea pe Northeroft pe banca acuzaților! Producţia noastră va fi amânată la calen—dele greceşti! Scandalul din jurul lui Northeroft ne va lovi în plin! Remarc că aceşti oameni, care jonglează cu arta cinema-—tografică, folosesc un limbaj încărcat de clişee... Sunt deza—măgit... Mai şi vor, în plus, să-i înlocuiască pe scenarişti şi să devină scriitori, cu normă întreagă. Imobil, cu ochii rotunjiţi, parcă, de mirare, Sotheby pri—veşte într-un punct fix, în gol. Pariez că este pe cale să-şi forţeze norocul, încercând să obţină o promovare; ar vrea să tragă foloase de pe urma nebuniei care va zgudui studioul, mai ceva ca un cutremur de pământ. — Să nu ne prostim!, intervine Goodman, flegmatic. Mai întâi, eu nu cred că Northeroft va fi atins de acest scandal. Begelman, de la Columbia, a fost implicat într-o afacere mult mai gravă. Deturnare de fonduri, fals şi uz de fals. Şi totuşi, a ieşit foarte bine din toată povestea. Dacă Northeroft va fi măturat de furtună şi XXIst Century renunţă la proiectul nostru, noua direcţie va trebui să facă, ceea ce se numeşte, un turn around. Adică vor permite altor studiouri să-l studieze şi, eventual, să facă oferte. In acest caz, amatorii vor trebui să ramburseze cheltuielile făcute de XXIst Century. In ceea ce priveşte opoziţia lui Menmuir, ea nu este imuabilă. Eu voi procura diferenţa de bani. Voi găsi oricând comanditari amatori să joace pe mâna mea. Marile studiouri sunt necesare pentru a asigura distribuirea în sălile de cinema. — Îţi împărtăşesc opinia, Harry!, spune Sotheby. North—croft va ieşi basma curată. O afacere de moravuri nu atrage, după sine, consecinţe. Dacă a cheltuit banii studioului pentru a oferi plăceri amicilor săi, îşi permite să acopere găurile din banii săi proprii, fără ca poliţia sau justiţia să fie amestecată. Dacă Northeroft va pleca, Berenson îi va lua locul. lar Berenson nu se opune proiectului nostru. — Va exista însă o întârziere!, insistă Julian, exasperat. Berenson va dori probabil să-şi plaseze protejaţii în câteva roluri. Distribuţia stabilită, de acord cu Levinson, este superbă. Să schimbi ceva ar însemna o catastrofa. Am prevăzut pe lista mea un tânăr actor care face primii paşi în roluri de anvergură. Tu îl cunoşti, Will. Îl cheamă Kyle. Straniu! Sunt persoane care intră în viaţa ta fără să te pre—vină, fără să ceară autorizaţie, fără să-şi pună întrebarea dacă eşti de acord sau nu! Kyle este un astfel de exemplu! Mi- am adus aminte de petrecerea de la Malibu, care s-a terminat atât de tragic pentru Trent. Ce s-a întâmplat, în acea noapte, cu Cindy? Am revăzut-o de atunci fără însă s-o întreb ce motiv a avut să dispară. Plecase, oare, în compania lui Kyle? Nu voi şti niciodată, căci sunt prea mândru să mă înjosesc într-atât, încât să-i cer explicaţii... Dacă ea se culcă cu Kyle, oricum nu-mi va spune nimic... să mă mulţumesc cu o minciună?... — Julian, nu-l văd pe Kyle în pielea vreunuia dintre per—sonajele mele! — În scenariul tău este un băiat care spală maşini într-o staţie de benzină... visul său este să devină actor... în final este angajat... prima lui zi de turnare soseşte... se prezintă pe platoul de filmare... când... camerele şi proiectoarele se concentrează asupra lui... în clipa aceea, se difuzează ştirea... „Los Angeles va sări în aer! “... se produce panică... nimeni nu se mai gândeşte la turnare... toată lumea fuge... singur, doar tânărul nostru actor rămâne pe platou... este un moment dramatic, intens... personajul tău spăla maşini... Kyle spăla vesela înainte de a deveni chelner... într-un mod subliminal, Will, tu ai fost inspirat de experienţele lui Kyle... Goodman vrea să termine prânzul, într-o notă optimistă: — Dacă XXIst Century declară faliment, eu, oricum, am şi alte cărţi în mânecă! Julian, care le ştie mai bine ca mine, nu pare prea sigur. Sotheby se ridică. — Trebuie să vă părăsesc! O întâlnire urgentă!... Pleacă. Julian pare într-o stare de nervozitate crescândă. — Aţi văzut? E panicat! Goodman îşi păstrează calmul. — Nu am vrut să vorbesc în prezenţa lui Sotheby, ca să nu-i măresc confuzia. Dacă Northeroft cade, dacă Berenson nu este numit succesor... — Dacă! Dacă! Dacă! Sunt prea mulţi, dacă!, exclamă Julian. — Lasă-mă să termin! — În culise se vorbeşte că Samuelson, de la Universal, va primi sceptrul de la XXIst Century, în cazul în care cade Northeroft. Eu cu Samuelson mă trag de şireturi. Are o minte mult mai deschisă decât Menmulir. La fel de apropiat sunt şi cu Steinfeld de la Columbia. Prieteni, luaţi-vă o vacanţă de câteva zile! Să lăsăm apele să se liniştească! Dacă plecaţi din Los Angeles, lăsaţi-vă coordonatele la secretara mea! * x x Ca să-mi pot pune ordine în idei, plec la Las Vegas, cu un grup de prieteni. — Hai să-l vedem pe Sinatra în concert!, propune Chad. — N-a murit? — Nu ştiu! — Prefer să-i ascult pe cei de la Axl Rose!, spune Rick. La Flamingo o întâlnesc pe Lucy, care îl duce de lesă pe Roby, iubitul ei, supus şi docil ca un căţeluş. A ştiut cum să-l educe. — Te căutam, Will! Tata mi-a zis că Goodman şi Huxley sunt pe cale să te tragă pe sfoară! De obicei, el este bine informat! Ştie tot ce se petrece pe la alţii. Tata mi-a mai zis că Goodman are o reputaţie foarte proastă. lar micul Huxley nu este decât un tânăr parvenit, care vrea să profite de ideile tale ca să-şi construiască reputaţia unui nou Spielberg. i-au plătit prima tranşă din drepturile de autor, iar pentru rest te vor face în grup. Tata te-ar putea ajuta să ieşi din încurcătură. A auzit că scenariul tău e senzaţional. E gata să te finanţeze dacă accepti propriul lui producător şi, eventual, un alt sce—narist... ca să fie sigur că scriptul va fi fără cusur. — Lucy, îţi sunt recunoscător, însă eu nu vreau nici un alt scenarist! Prefer să mă descurc singur! Să accept serviciile tatălui ei era echivalent cu sinuciderea. Toţi băieţii fug de Lucy pentru că este acaparatoare şi la fel de geloasă ca femeia care a tăiat instrumentul genetic al soţului ei. Perspectiva aceasta e puţin îmbucurătoare. Lucy se agaţă ca scaiul de blana oii şi suge sângele prietenului său. Bietul Roby! Scott merge şi el la Las Vegas, încărcat cu o bună provizie de cocaină. Este însoţit de Steve, care aduce cu sine veşti senzaţionale. — Scandalul izbucnit în jurul lui Madam Reine face valuri! Valuri atât de mari, încât par să semene cu furia unui tsunami! Surferii ar putea să se răstoarne pe panta sa rulantă ca purecii pe spinarea unui câine cu blana flocoasă. S-au pronunţat alte nume şi noi personaje au fost împinse spre cuşca cu fiare sălbatice. Patronul unui mare studio, doi oameni de afaceri, actori şi sportivi sunt expuşi vendetei publice de către Madam Reine, care are impresia că a fost trădată de foştii săi clienţi şi colaboratori... Limbajul colorat al lui Steve şi imaginile sale sugestive îţi dau fiori. Steve însuşi pare să fie zguduit. Prietenii mei schimbă între ei priviri care exprimă o îngrijorare crescută. Madam Reine este un fel de monument al Los Angelesului. Afacerile şi relaţiile ei au ramificații la fel de mari ca ale unui parc de distracţii... La un concert live susţinut de cei de la Lemonhead, dau peste un vechi amic, Lester. Vecini în Beverly Hills, apoi colegi de şcoală, noi doi ne înţelegem bine şi avem multe lucruri în comun. Neglijat de părinţii săi, care au divorţat, Lester trăieşte cu bunica din partea tatălui, care nu se ocupă decât de partidele ei de bridge, pe sume mari de bani. Cum însă partenerele ei sunt aceleaşi patru bătrâne, banii nu fac decât să treacă de la una la alta... câştigurile şi pierderile se echilibrează... Lester evadase din această atmosferă grea de bătrâneţe şi de parfumuri scumpe şi se aruncase, într-un final, în lumea halucinantă a drogurilor dure. Acum este verde la faţă, cu tot bronzul lui de California. Mâinile îi tremură. Respirația este A greoaie. Instinctiv, îi simt tulburarea. Panica îi sfredeleşte, parcă, plexul solar. — Vreau să-ţi vorbesc!, îmi spune el. Să ieşim afară, te rog! Ne retragem la bar. Muzica rock ajunge, estompată, până la noi. Lester mi se confesează, cu un fel de automatism: — Mi-e teamă! Mi-e teamă, Will! Sunt la capătul puterilor! la cu dificultate două-trei înghiţituri de Sprite, apoi continuă: — Numele meu şi ale mai multor fete şi băieţi, majoritatea minori, figurează pe un carnet de adrese de-al lui Madam Reine. Este vorba de foste pom-pom giris, regine ale frumu-—seţii, încoronate la concursuri de mâna a doua. Ele sunt mai puţin atrase de gustul câştigului, cât mai ales de întâlnirile cu personaje influente, capabile să le deschidă porțile studio—urilor. Băieţii pe care i-am cunoscut la Madam Reine preferă, în marea lor majoritate, un câştig facil... Pune paharul pe bar, apoi, cu mâna, şterge transpiraţia care îi inundă fruntea. Reia: — Dacă cei de la şcoală vor afla despre activitatea noastră underground, va fi dezastru... Îmi dau seama că Lester nu are decât şaisprezece ani şi că urmările acestei afaceri, pentru băieţii de vârsta lui, ar putea fi dramatice. — Am acceptat propunerea făcută de Madam Reine pentru că drogurile costă scump... foarte scump... ştii şi tu, Will... Mărturisirea lui Lester nu mă miră prea mult, pentru că ştiu prea bine moravurile personajelor bogate din Los Angeles. Am fost chiar tentat să scriu un scenariu pe această temă, însă m- am temut să nu fac valuri. Am avut şi eu, la rândul meu, câteva răfuieli cu organizaţia acestei Madam Reine. Prefer însă să uit acel episod. — Banii de buzunar pe care mi-i dă bunica nu-mi ajung... Mă înţelegi, Will! Nu e aşa? Dau din cap, în sens afirmativ. — Înţeleg! însă ceea ce nu înţeleg este agitația ta! Madam Reine are alte mâţe de prins în sac. Să facă public numele tău nu-i va aduce niciun câştig! Nu ar face decât să-şi agraveze situaţia. Să foloseşti minori pentru a ademeni clientela? Asta chiar că e grav! — Se pare că acest carnet de adrese, despre care tocmai ți- am zis, se află deja pe biroul procurorului general! — În orice caz, presa nu-ți va publica numele! Minorii se bucură de anumite privilegii în domeniul penal. Identitatea lor nu este niciodată divulgată... — Ziarele nu vor publica numele meu... dar vor zbura din gură în gură... — Ai avut aventuri? — Da! — Şi ai primit bani pentru asta? — De mai multe ori! Ştii cum se numesc aceste întâlniri... prostituție... dacă află părinţii mei, sunt terminat... — Cine e dealerul tău? — Scott!... îi datorez nişte bani... — Voi aranja eu cu Scott! Lester ezită o secundă. — Mai sunt, de asemenea, Fantomă şi Tai Ping... Ochii mi se rotunjesc de uimire. — Cine sunt tipii ăştia? — Un negru din Compton şi... un chinez din Cartierul chinezesc... Lester îşi aplecă apoi capul pe umărul drept şi o umbră de surâs îi flutură pe faţă... — Dacă vreau să mă ascund... în caz de nevoie... aş putea să mă refugiez la tine? Reflectez: iată o complicaţie neaşteptată. Totuşi, dau deoparte regulile prudenţei... chiar dacă intru în conflict cu legea... Surâd... — Desigur! Fără probleme! La nevoie, voi apela la avocatul tatălui meu pentru a apăra interesele lui Lester. Sunt convins că şi Lester ar face acelaşi lucru pentru mine... Ne întoarcem în sală. Concertul se apropie de sfârşit, însă eu sunt prea tulburat pentru a mă mai bucura să ascult vocea caldă a lui Evan Dando, unul dintre cântăreții mei preferaţi. După concert, mergem cu toţii la Stardust. Acolo, Scott îşi arată, din nou, utilitatea. Cum minorii nu sunt primiţi la jocurile de noroc, noi doar ne prefacem că-l privim pe Scott, care, în realitate, se ocupă de pariurile noastre. Supraveghetorii nu ne acordă nici-o atenţie, întrucât, ca nişte copii demni ai Los Angelesului, suntem bine făcuţi; cine ne vede ne dă trecuţi de douăzeci de ani. Cât despre fete, fardul face minuni. O puştoaică de şaisprezece ani îţi poate da impresia că a sărit de treizeci. A În noaptea asta, jocul mi se pare insipid. Îmi părăsesc amicii care nu se mai desprind de ruletă, cu intenţia de a mă retrage în camera mea, de a mă întinde pe pat şi a mă abandona lecturii revistei Vanity Fair. În holul hotelului, recepţionerul îmi dă o notă telefonică. — Am primit-o ieri-seară pe la ora opt! Este vorba de o urgenţă! Am încercat să vă contactăm, însă fără folos! Desfac hârtia, care poartă antetul lui Stardust. Goodman mă invită la douăsprezece jumătate la prânz la Lalo and Brothers. lar la ora două şi jumătate, avem o întâlnire, de cea mai mare importanţă. De obicei, somnul meu este precedat de o lectură, care îmi deschide calea către tărâmul viselor. Anunţul lui Goodman îmi răpeşte însă orice dorinţă de a mă mai odihni. Comand să-mi aducă maşina şi apoi intru în sala de jocuri. Cindy împreună cu ceilalţi prieteni sunt în continuare lipiţi de ruletă. — Cindy, trebuie să mă întorc la Los Angeles! Mă însoţeşti? Mă priveşte cu reproş. — Am cumpărat bilete pentru concertul susţinut de Barbra Streisand şi pentru turul de magie oferit de David Copperfield! Nu vreau să pierd aceste două spectacole! Mereu îmi strici plăcerea! Să-i vorbesc despre întâlnirea mea cu Goodman ar fi inutil, îi spun, pe un ton sec: — Distracţie plăcută! Apoi mă retrag. Achit nota de plată, pentru cameră, pe trei zile în avans şi un buchet de trandafiri, pe care recepţionerul i-l va oferi, în numele meu, lui Cindy; mă sui apoi în Ferrari şi dispar în noapte... * x x Mă prezint la ora stabilită la Lalo and Brothers. Îl găsesc pe Julian, aşezat la bar. Goodman nu a venit încă. Sumbru, ca o noapte fără stele, Julian priveşte pe fundul paharului său gol. E măcinat de gânduri negre. La vederea mea, exclamă crispat: — Ai aflat ultima noutate? Temerile mele se confirmă! Northeroft a fost smuls de ciclon. Poliţia Financiară, Direcţia de Impozite, Procuratura Generală şi Controlul Financiar al Corporaţiei-Mamă s-au azvârlit asupra lui... Două whisky, duble!, îi comandă el barmanului. Apoi se întoarce din nou spre mine. — Vei avea nevoie de un whisky dublu atunci când îţi voi spune şi urmarea Afacerii... Afacerii, cu A, majuscul!... Berenson nu a moştenit sceptrul!... Nici Samuelson, de la Universal, nici Steinfeld, de la Columbia... — Atunci, cine? — Goodman s-a înşelat pe toată linia! — Da? — Da! Beneficiarul căderii lui Northeroft este... — Este? — Menmuir! Duşmanul nostru! Deci afacerea cu XXIst Century este ratată! Terminată! Lichidată! Născută moartă! Sunt stupefiat. — Deci Goodman m-a convocat aici pentru a-mi comunica un dezastru! „Los Angeles va sări în aer! pulverizat! Explozie atomică! Suntem pe cale să ne lamentăm, când îşi face apariţia Goodman... fercheş... strălucitor... emoţionat... — Ce mutre de înmormântare aveţi! Ce, v-a murit soacra? Haide! Masa noastră ne aşteaptă! Mor de foame! Înţeleg că îşi pregăteşte efectul şi că vrea să ne surprindă, să ne vrăjească... îi cere chelnerului un aperitiv, desface cu grijă şervetul şi îl aşază pe genunchi. — Ar trebui să ştiţi că Harry Goodman nu se dă niciodată bătut! Aşa cum v-am anunţat prin intermediul secretarei mele, la ora două şi jumătate avem o întâlnire de afaceri. Ne aşteaptă un japonez! Faţa cenuşie a lui Julian se luminează. — Japonezii? — Da, japonezii! Apoi mi se adresează mie: LL a sărit deja în aer! S-a — Will, vicepreşedintele însărcinat cu producţia a citit deja scenariul! îl adoră, însă doreşte să discute cu dumneavoastră câteva secvenţe... Acest duş scoţian mă înnebuneşte. Nu-mi place să fiu tratat ca un copil... să fiu luat pe departe... — Modificări? Grimasele mele nu-l descurajează deloc. — Ei, da! De ce nu? Chiar şi Huxley, care vă admiră scriptul, îmi zicea, acum câteva zile, acelaşi lucru... şi el e de părere că anumite scene ar putea fi uşor modificate... Ascultaţi-mă, nu vă formalizaţi! Regizorul trebuie să simtă - da, asta este - să simtă scenariul... să-l vadă cu ochii minţii... să audă personajele vorbind... Avertizarea lui Lucy îmi revine în memorie: „Ţi-au plătit prima tranşă din drepturile de autor, iar pentru rest te vor face în grup Goodman mă priveşte cu indulgenţa surâzătoare a unui adult care se amuză pe seama capriciilor unui copil prost crescut. — Ştiţi bine, Will, că scenariul este o operă colectivă... el nu aparţine în exclusivitate autorului său iniţial... — Pentru moment, este opera mea! Pentru moment, eu sunt autorul său! Ştiu că nu am semnat decât un mémo - un acord preliminar! Nu mi-am vândut încă scenariul! Cât despre bani, pot să vi-i restitui pe loc! — Fiţi rezonabil, Will! Nu vreau să ajungem la un proces! — Nici eu! Dar la nevoie, nu voi ezita! — Un proces costă scump! Vă bazaţi pe milioanele tatălui dumneavoastră.. — De ce nu? Julian intervine: — Te-am prevenit, Harry, că Will nu este genul cu care să tratezi! Acesta este riscul de a lucra cu oameni care nu sunt profesionişti... Un râs forţat, mai degrabă un rânjet, destinde, în sfârşit, faţa lui Goodman. Dă un pas înapoi. — Nu ajungem noi acolo! Hai să uităm acest incident! Trebuie să facem un front comun în faţa japonezului! Japonezii sunt răi! însă ştiu să încheie afaceri bune! Hai să mâncăm! Acest Chateaubriand este excelent! Pentru mine, prânzul îşi pierduse savoarea. Neîncrederea se strecurase, uşor-uşor, între noi... * x x Sala de consiliu a studioului este vastă şi bine aerisită. Lambriuri de acaju acoperă pereţii. Fondatorul studioului - plecat de multă vreme dintre cei vii - era un sibarit care iubea luxul, bucătăria franceză şi femeile, tinere şi frumoase, în fiecare după-amiază, el primea în studio - o anexă a cabi—netului său de lucru - actriţe şi figurante frumoase, gata să se supună tuturor capriciilor lui, pentru a obţine o promo-—vare, un rol bun sau un cec mai gras. Aceste întâlniri galante durau o oră sau două, apoi mogulul, remontat după amor, se întorcea în cabinet şi-şi relua activităţile cotidiene. Tatăl acestui personaj, plin de culoare, cu gusturi rafinate, fusese un croitor modest din Galiţia. Fiul său a câştigat milioane şi a fondat o dinastie. Moştenitorii nu au reuşit să se ridice însă la înălţimea tatălui lor. După mai multe schimbări de direcţie şi câteva pierderi catastrofale, studioul a fost cumpărat de un consorţiu japonez... Japonezii ne aşteaptă, aşezaţi în jurul unei enorme mese rotunde. Şapte în total, aceştia sunt zâmbitori, drăguţi, foarte politicoşi, însă, în spatele acestor aparente, ştiu prea bine ce vor. Trei albi completează consiliul. Takura, preşedintele, deschide dezbaterile. Noi ne-am instalat vizavi de el. Takura spune: — Vicepreşedintele nostru însărcinat cu producţia, domnul Kahane, ne-a prezentat dosarul adus de domnul Goodman. Fragmentele pe care le-am studiat ni s-au părut demne de interes. Finanţarea nu pune probleme. O întrebare... Se întoarce către mine. — După cum mi s-a spus, dumneavoastră, cel mai tânăr dintre noi, sunteţi autorul scenariului? — Da, domnule! — Sunteţi un tânăr foarte talentat! — Mulţumesc, domnule! — O altă întrebare! — Vă rog! — La noi, în Japonia, morala este strictă. Părul pubian este interzis pe ecran! — Fără a avea intenţia de a vă jigni, domnule! Scenariul a fost scris pentru lumea occidentală. Expunerea părului pubian nu este interzisă aici. Europenii sunt chiar mai tole-ranţi decât americanii, domnule! Goodman se grăbeşte să ofere soluţia. — Versiunile destinate publicului japonez vor fi curățate de toate imaginile şocante! — Desigur! Desigur! Takura mi se adresează din nou mie, ca şi cum eram - cel puţin pentru moment - interlocutorul cel mai potrivit. — Când se precipită un tsunami spre țărmurile insulelor noastre, când un cutremur zdruncină pământul, când erupe un vulcan şi creasta muntelui explodează, iar norii de foc şi cenuşă acoperă cerul şi pământul, oamenii fug urlând, pier zdrobiţi, arşi... e un adevărat măcel... Sunteţi încă tânăr, dar, cu siguranţă, aţi auzit vorbindu-se de Hiroshima... în scena—riul dumneavoastră, atunci când teroriştii anunţă iminenţa unei explozii atomice, capabilă să arunce în aer oraşul Los Angeles şi să răspândească un nor enorm de radiaţii, ce va devasta întreaga Californie, populația oraşului este mai întâi consternată, apoi se aruncă într-un fel de sărbătoare păgână, neîntreruptă... în timpul naufragiului Titanicului, orchestra cânta valsuri... însă nimeni nu dansa... panica era generală... bărbaţii care nu aveau acces la bărcile de salvare săreau în apă... apa era rece, îngheţată, şi moartea era sigură... La dumneavoastră, oamenii de ambele sexe fac chefuri, cântă şi dansează... M-a frapat ori—ginalitatea concepţiei dumneavoastră Tocmai de aceea sunt şi tentat să produc filmul, însă aş dori să-mi explicaţi care sunt elementele ce v-au sugerat această idee... — Este foarte simplu, domnule! Toate catastrofele evocate de dumneavoastră, chiar şi naufragiul Titanicului, s-au petrecut brusc, fără a fi fost anunţate cu mult timp înainte, fără a permite o adaptare psihologică a celor care au fost surprinşi şi aruncaţi în furtună. Pe Titanic, orchestra cânta vals, însă nimeni nu prevăzuse coliziunea cu aisbergul... în timp ce locuito=rii Los Angelesului, ca şi cei din restul Californiei, sunt de multă vreme în aşteptarea unui cataclism care va determina prăbuşirea în ocean a întregii zone cuprinse între Pacific şi falia de la Saint Andrew... Persoanele contaminate de virusul HIV sau bolnavii de cancer ştiu că vor muri mai devreme decât oamenii cu o speranţă de viaţă normală... Aşa este şi cazul celor din California... Ei trăiesc într-un paradis... Eu însumi trăiesc la Los Angeles, domnule. Fără a fi psihotic, mi se întâmplă, uneori, seara, înainte de culcare, să-mi pun o întrebare... mâine- dimineaţă mă voi trezi, oare, în siguranţă şi sănătos în patul meu sau, în mijlocul nopţii, voi dispărea sub dărâmăturile casei mele, înghiţit de ocean... — Noi, japonezii, spune Takura, resimţim de mii de ani această teamă, această aşteptare permanentă, dar nu cu o aşa acuitate... — Pentru că la dumneavoastră teama s-a mai tocit... La noi, doar patru - cinci generaţii de europeni s-au ataşat de acest pământ al Californiei... Pieile Roşii aveau şi ei temerile lor ancestrale... Natura şi manifestările ei reprezintă forţe mitice, inexplicabile... Graţie cuceririlor ştiinţei, am pătruns toate secretele naturii. Am învăţat că forţele naturii sunt enorme şi că scapă de sub controlul nostru. Ştim că sfârşitul Californiei se apropie... Astăzi?... Sau după căderea nopţii? Sau mâine? Ori poimâine? — Păreţi foarte bine informat pentru vârsta dumneavoastră!, spune Takura. Apoi se întoarce spre Goodman. — Cred că sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru semnarea unui acord preliminar. Scenariul, sub forma sa actuală, este acceptat. Pachetul propus de către agenţia dumneavoastră este satisfăcător. Cecurile acordate vedetelor vor face obiectul unui acord separat. Regizorul dumneavoastră este la primul său film de lungmetraj. Adevărat, astăzi, tinereţea reprezintă o carte de vizită care deschide toate uşile. Noi ne rezervăm dreptul de a solicita înlocuirea sa, dacă rezultatele sunt sub aşteptări. Julian se face verde la faţă. Mă priveşte cu o gelozie furioasă. Scenariul meu a fost primit fără obiecţii, în timp ce capacitatea lui este pusă în discuţie. — Domnul Kahane va face contraoferte la bugetul pre-—zentat de dumneavoastră, continuă Takura. Odată aprobat, programul de producţie trebuie să fie respectat cu exactitate. Studioul nos=tru, domnule Goodman, este foarte strict în acest domeniu... Domnule Kahane, prima tranşă de finanţare va cuprinde plata datorată scenaristului. Pentru început, 150.000 de dolari. Din aceştia vor fi deduşi 30.000, care au fost deja plătiţi. Takura se întoarce către mine. — Sunteţi de acord? Suma nu este enormă, însă nu uit că sunt totuşi un debutant. Takura se adresează vicepreşedintelui executiv. — Domnule Takhagi, odată acordul preliminar sem-—nat, veţi completa un cec care va acoperi suma datorată scenaristului! Ochii lui Julian îmi aruncă flăcări. S-a îngălbenit la faţă. Takura îl arată cu un gest pe un tânăr aşezat alături de Kahane. — Domnul Roy Redfield, adjunct la departamentul de Creaţie, va fi producătorul nostru delegat pe lângă dumneavoastră, dom—nule Goodman. Vă va fi de un real folos. Goodman surâde, cu o amabilitate un pic forţată. ÎI detestă, cu anticipare, pe acest tânăr cenzor care, pe timpul turnării filmului, îl va urmări pas cu pas, pentru a-i reaminti drepturile studioului care îl finanţează. — Incântat să vă cunosc, domnule Redfield! — Plăcerea este a mea, domnule Goodman!, spune produ-—cătorul delegat, care zâmbeşte, cu un aer nevinovat. — Domnule Goodman, reia preşedintele, avocaţii noştri şi ai dumneavoastră se vor reuni la începutul săptămânii viitoare pentru a semna contractul definitiv! De acord? — Perfect, domnule Takura! — Acum să trecem în salon pentru a bea împreună un pahar de şampanie! Trebuie să onorăm viitorul nostru film, „Atenţie! Los Angeles va sări în aer! “... * x x Depun la bancă cecul de 120.000 de dolari. Casierul, obiş~nuit cu contul meu subţirel, mă priveşte cu surprindere. Mă întreabă zâmbind: — Aţi spart o bancă? Nu prea mă încântă gluma lui. — Mai multe bănci!, îi răspund eu pe un ton sec. Ca Bonnie şi Clyde! El nu pare să remarce proasta mea dispoziţie. — Am citit în Variety că sunteţi autorul scenariului care a făcut mare senzaţie. Felicitări! Admiraţia lui, exprimată deschis, îmi risipeşte, pe loc, irascibilitatea. — Mulţumesc! — Sunteţi pe cale să deveniți o celebritate! Oare îşi bate joc de mine? Neîncrederea încolţeşte din nou în mintea mea. Dar nu este cazul. Casierul declară cu sinceritate: — Nu mi-e ruşine să vă spun că vă invidiez! Am vrut şi eu să mă dedic cinematografiei! Aspiram la o carieră de cineast, de actor... însă tata îmi spunea că visele nu se realizează niciodată... ca să te afirmi în lumea filmului, trebuie să accepţi compromisuri, umilinţe... Oamenii care fac coadă în spatele meu devin nerăbdători... — Hai că vom continua această discuţie într-una din zilele următoare, îi spun eu, în semn de consolare. Poate găsim o formulă... Un surâs dezamăgit aruncă o umbră pe chipul lui. Este tânăr, cu un fizic agreabil, are o voce plăcută, armonioasă... a făcut, oare, o alegere proastă? Mă îndoiesc... In ceea ce mă priveşte, am reuşit din plin... la şaptesprezece ani, să plasezi un scenariu pe piaţa de film... e promiţător... ca să nu spun mai mult... Fac un salt şi aterizez la etajul opt, de la Beverly Center... golesc o cutie de Coca-Cola într-un bar micuţ, plin de tineri punk, funk şi skunk, cu coafuri extravagante - creste de cocoşi, cozi de şobolan, coamă de cal... numeroasele bărbi scurte le conferă rockerilor aspectul unor musulmani integrişti... să atragi atenţia cu orice preţ reprezintă legea tuturor acestor tineri care ating, uneori, culmile unui grotesc patetic... Îmi place excentricitatea, însă detest ridicolul... Mă plimb prin faţa unei duzini de cinematografe cu afişaj luminos, însă, destul de curând, renunţ la ideea de a merge să văd un film... sunt prea excitat de ultimele evenimente ca să pot sta la un spectacol de la un capăt la altul... Îl sun pe Butch. Îmi răspunde bona, care îmi spune că e plecat cu tatăl lui la Palm Spring... îl sun apoi pe Rick... aflu că a zburat la prietenii lui la Santa Barbara... imediat ce s-a înserat, Keith, savantul grupului nostru, a urcat la Planetarium, ca să observe stelele mai de aproape... Pierd o jumătate de oră în faţa unui joc video stupid... nerăbdător, îl abandonez... am nevoie de companie... telefonez din nou... mai întâi la Ross... care încă de dimineaţă a dispărut undeva în natură... Todd a plecat să-şi cumpere un câine... a făcut deja o colecţie de patrupede păroase care îl urmează peste tot... chiar şi în jacuzzi... * x x Meditez asupra filmului pe care îl turnează tata, acum, în Indonezia. Este vorba de un subiect - al n-lea din serie - despre războiul din Vietnam. Noutatea constă în cvartetul de rockeri care s-a pierdut în jungla de la Da-Nang... ceva în genul lui Good Morning, Vietnam!... în locul lui Robin Williams, patru tineri soldaţi, muzicieni de talent, pun pe jar armata americană... ei îşi ajută camarazii să uite, pentru câteva momente, ororile carnagiului cotidian şi să retrăiască - cel puţin în plan imaginar - fericirea din timpul păcii... în timpul unui turneu, elicopterul care transportă grupul este lovit de o rachetă sol-aer şi se zdrobeşte de pământ, în mijlocul unei păduri... sfârşit trist, dar previzibil... Scenariul era semnat de un scriitor cunoscut... În realitate, eu sunt autorul subiectului... într-o seară, la oranjerie, eu l-am povestit unui grup de amici... aveam intenţia de a-l scrie, dar în acea perioadă eram acaparat de redactarea lui „Los Angeles va sări în aer! “. Două-trei luni mai târziu, tata a primit, prin intermediul agentului său, un scenariu care dezvolta ideea mea privitoare la grupul de rock, pierdut prin jungla thailandeză... când am aflat, am protestat, însă fără niciun folos... tata mi-a zis că era vorba, cel mai probabil, de o coincidenţă... în orice caz, cum nu-mi înregistrasem subiectul, nu putem să-l revendic... astfel de întâmplări neplăcute, adăugase el, se întâmplă deseori la Los Angeles... * x x A doua zi dimineaţa primesc un telefon. Harry Goodman mă anunţă că a fost semnat şi un al doilea acord preliminar cu privire la cecurile vedetelor. Contactul definitiv va fi parafat la începutul săptămânii viitoare. Ultimele detalii financiare şi tehnice vor fi reglate între timp. Scenariul şi restul... Scenariul? Vreau să-l întreb ce vrea să însemne asta, însă încheie convorbirea cu un energic „Pe curând! “. Incerc să dau de el, pentru a obţine câteva explicaţii supli-mentare, dar secretara îmi spune că tocmai a plecat... îmi petrec ziua tot bătându-mi capul cu combinaţii din ce în ce mai complicate... Incerc să dau de Julian, dar nici el nu este de găsit. Seara, telefonul sună din nou. Mă arunc asupra aparatu-lui, ca un tigru înfometat asupra prăzii... dezamăgire... nu este decât vocea lui Cindy, care pare foarte tulburată: — Ai întârziat! Petrecerea a început deja! — Dacă era petrecerea ta, aş fi fost primul la uşă. Nu te mira, dar recepţia mamei tale mă lasă rece... Ce idee bizară! Să inviţi tineri să ţină companie unor boşorogi... — Tocmai pentru că tinerii aduc o notă de prospeţime, de veselie, de inocenţă... Ripostez cu ferocitate: — Să obligi câţiva adolescenţi nefericiţi să invite la dans nişte babete care gânguresc ca nişte porumbei răguşiţi din cauza bătrâneţii! — Eşti odios! Hai, grăbeşte-te! Şi nu uita să-ţi iei o cravată! Dacă e posibil, chiar smochingul! Te aştept! Ciao! S-o faci pe Cindy să gândească... e o cauză pierdută... — Niciun smoching... un sacou bleumarin închis merge foarte bine... obişnuit cu blugii şi tricourile, am impresia că vesta, tăiată de Saville Row, îmi dă aerul unui tip gătit ca de sărbătoare. O cămaşă bleu-deschis, o cravată asortată şi o curea din piele neagră completează harnaşamentul. Mă examinez, pentru ultima oară, în oglindă când atenţia îmi este distrasă de un jurnal, transmis de televiziune. Printre noutăţile de la Hollywood, comentatorul citează o scurtă declaraţie făcută presei de către Julian Huxley, tânărul regizor al filmului „Los Angeles va sări în aer! “, o superpro-ducţie aşteptată, cu o vie curiozitate, de marele public: — Lucrez pe brânci la revizuirea scenariului, pentru a putea începe, cât mai curând, turnarea filmului. Această ope-—raţie este indispensabilă pentru a face acţiunea mai dinamică şi dialogul mai animat, mai percutant... Indignarea şi furia mă sufocă... un puseu de adrenalină îmi dă o dorinţă teribilă de a sparge toate obiectele din jurul meu... apoi stau şi mă gândesc... de ce să fac bucăţi magnetofonul şi staţia audio şi să nu-i sparg mai bine nasul lui Julian... de altfel, Lucy mă prevenise... nu puteam nici să mă opun, nici să mă plâng, pentru că scenariul este o lucrare colectivă... această frază pronunţată de Goodman se învârteşte în capul meu ca un titirez... Nu vreau să-l sun pe tata, pentru a-i cere sfatul... trebuie să mă descurc singur... Mă urc în maşină şi demarez ca o rachetă... mă opresc la primul chioşc de ziare... cumpăr Los Angeles Time, People şi Variety, ediţia cotidiană... fac o haltă pe un trotuar, în faţa unei vitrine bine iluminate, şi frunzăresc, avid, presa... Numai Variety reproduce declaraţia lui Huxley... Intru într-un bar şi beau o Coca-Cola, pretext care îmi permite să mă strecor spre toalete... unde trag pe nări două linii de cocaină... mă calmează puţin, apoi plec spre Cindy... Vila este luminată ca un cazinou de la Las Vegas. Pe alee şi în curte sunt parcate mai bine de o sută de maşini. Şoferii fumează şi fac conversaţie. Portarul remarcă prezenţa mea şi îmi face un semn. — Dumneavoastră aveţi un loc rezervat în apropierea casei! Lângă fântână! Cindy s-a gândit la toate... Când intru în holul mare, ea mă primeşte cu bucurie. Cocaina, luată în doză dublă, are asupra mea un efect ciudat. Feţele invitaţilor se pierd într-un fel de halo. Ca nişte măşti venețiene albe. Un carnaval straniu. Petele negre ale smochingurilor se suprapun peste jocul de culori al rochiilor. Un chelner, încărcat cu cupe de şampanie, aliniate pe un platou de argint, se prezintă în faţa mea. Golesc vreo două cupe, ca să-mi mai ridic moralul. Vederea, la început tulbure, mi se face mai clară. Recunosc, în mulţime, actori şi actriţe care primesc milioane de dolari pentru fiecare film pe care îl interpretează. Conştienţi că atrag toate privirile, ei îşi controlează zâmbetele, gesturile, mersul. Numeroşi cineaşti, mai mult sau mai puţin celebri, mari creatori care fac şi desfac moda, coafori, precum şi o întreagă faună de indivizi de duzină umplu saloanele. Manechine frumoase de-ţi taie răsuflarea fac paradă în rochii care poartă semnătura lui Saint-Laurent, a lui Gaultier, Calvin Klein sau Valentino. În salonul central, o orchestră cântă tangouri, cha-cha-cha şi valsuri, dansuri paşnice, care nu ridică tensiunea arterială a celebrităților trecute de cincizeci de ani. Cindy mă conduce la bufet, ca să mă trateze, însă vederea tuturor acelor minunăţii culinare nu are niciun efect asupra mea. Julian şi Goodman mi-au tăiat pofta de mâncare. Înfulec o prăjiturică, apoi părăsesc plăcerile gurii. — Cu ce băbătie trebuie să dansez?, o întreb eu pe Cindy, fără prea multe menajamente. Imi cunosc obligaţiile! Cindy nu înţelege motivul proastei mele dispoziţii. — Nu e o obligaţie! Mama m-a rugat să aduc câţiva prieteni pentru a mai anima, puţin, atmosfera... Ca să mă mai destindă, schimbă subiectul: — Toată lumea vorbeşte, pe şoptite, despre Madam Reine şi fetele ei... se pare că organizase de asemenea şi o reţea de call- boys, adaugă ea râzând. Panica lui Lester îmi revine în memorie. Şi nevoia sa, con-—stantă, de bani. Şi totuşi, părinţii lui au o situaţie materială bună. Atunci? O mână care mă atinge uşor pe umăr mă face să tresar, întorc capul şi văd figura rubicondă şi veselă a lui Randolph Caldwell, bancherul care a finanţat câteva producţii ale tată—lui meu. A trecut de vârsta de şaizeci de ani, dar asta nu-l împiedică să se căsătorească cu Rosalind, o femeie frumoasă şi seducătoare, cu aproape patruzeci de ani mai tânără decât el. — Ce mai faci, Will? Te-ai făcut un băiat tare frumos! Mă bate pe obraz, ca şi cum ar fi bătut grumazul unui cal de rasă, familiaritate nepotrivită, care îmi displace profund. Nici nu am timp să-mi arăt indispoziţia, că adaugă: — Goodman, producătorul tău, m-a rugat să particip la finanţarea lui „Los Angeles va sări în aer! “. Sunt dispus să accept. Am avut totdeauna o mare simpatie pentru familia voastră. ÎI şi cred! Tata i-a adus mereu câştiguri importante. — Am citit scenariul tău! M-a distrat copios! Şi Rosalind l-a citit! — Îl ador, mi-a mărturisit ea. Ochii lui strălucitori mă măsoară din cap până-n picioare şi se opresc puţin între coapse. — E adevărat! Ea pur şi simplu îl adoră! Termenul adorare este frecvent folosit în lumea filmului. Surâsul meu, diplomat, înlocuieşte protestul uşor, pe care aveam intenţia să-l formulez, cu ocazia micului său gest de familiaritate. Toată lumea acceptă dezinvoltura lui Caldwell când promite avantaje pecuniare. Mă gândesc că Rosalind a fost sensibilă la aceste avantaje, care se concretizează într-o ploaie de diamante... acestea se preling pe decolteul care, atât de generos, dezveleşte locul unde iau naştere sânii ei. Prin spaţiul dintre cei doi, remarc apariţia mutrişoarei adolescentine a lui Kyle. Frumuseţea lui, aparent inocentă, exercită o atracţie puternică asupra femeilor, indiferent de vârstă. In mare măsură, cred că e vorba despre trezirea instinctului matern, însoţit de o vagă tendinţă incestuoasă. Caldwell îl ia de braţ. — Will, îl cunoşti pe Kyle? A fost ales să facă parte din echipa de actori care vor da viaţă filmului tău! li scuz preţiozitatea limbajului, pentru că are eleganța să-mi atribuie filmul în totalitate. — Sunt foarte fericit să lucrez cu Will!, spune Kyle. Sură—sul său luminos ar fi fost extrem de invidiat de orice curtezan de la Curtea lui Ludovic al XIV-lea. — Plăcerea este de partea mea! Fraza mea stereotipă sună fals. Ştiu prea bine că Julian şi Goodman mi l-au impus, ceea ce mă indispune. — Într-una din zilele astea, spune Caldwell, vă voi invita - pe tine şi pe Cindy - la o mică ieşire în larg! Aceste „ieşiri“ sunt, de fapt, adevărate croaziere la bordul iahtului său, un colos de patruzeci şi opt de metri. — Ne vom distra! Pot să te asigur!, intervine şi Rosalind. Gelozia lui Cindy se trezeşte. Mă ia de braţ. — Scuzaţi-mă! Vi-l răpesc! Mai mulţi prieteni vor să-i strângă mâna şi să-l felicite pentru scenariu! — Duceţi-vă!, spune finanţistul, cu umor. Apropo de sce—nariu... Will, nu-l lăsa pe acest mic regizor să-ţi masacreze opera! Asemenea unui proprietar care se laudă cu un animal de rasă, Cindy mă prezintă câtorva personaje foarte la modă în Los Angeles, pe care nu le cunoşteam personal. Aceştia mă felicită. Unul dintre ei se exprimă liric: — Tinerii de azi sunt nerăbdători! Se avântă pe înălțimile din Mulholland şi de acolo - ca Rastignac - îşi lansează provocarea: „Şi acum, între noi doi, Hollywood! “. — Hollywood nu mai este de multă vreme citadela filmului. Marile studiouri s-au mutat şi s-au instalat în alte cartiere ale oraşului. Cu toate acestea, Hollywood păstrează titlul de capitală a cinematografiei universale. Reputaţie care se va menţine până la prăbuşirea Los Angelesului în ocean. Hollywood va prelua atunci torţa de la Atlantida... Sunt nervos şi, din nou, mi-e sete. Cuvintele lui Caldwell, cu privire la „masacrarea“ scenariului meu, mi-au stârnit din nou mânia. Ajuns la bufet, golesc două cupe cu şampanie. Cindy nu mă scapă o secundă. O adoraţie, care devine obsedantă. La bufet întâlnesc câteva feţe extrem de neplăcute. Un exemplu: sora mea, Rainbow, urmată de Butch, care dă din coadă ca un căţeluş. li regăsesc, de asemenea, pe Rick şi Lucy, Tiffany şi Steve, Guy şi Chad, chiar şi pe Scott. Cum dracu' a reuşit el să se fofileze într-un cerc atât de restrâns? Lucy se apropie de mine şi-mi suflă în ureche: — Nu aveam eu dreptate? Furia mea începe să se umfle ca laptele care dă în fiert. Nenorocirea face ca, în acea clipă, să dau cu ochii de Julian, care gusta din caviar. Nu ne separă decât două sau trei per—soane. Când mă vede, intră în panică. Descifrează mânia care mi se citeşte pe faţă. Mulțimea care se înghesuie în jurul bufetului îi conferă un grad de siguranţă. Cu un gest măsurat, dar ferm, îndepărtez persoanele care se află între mine şi Julian. Fără grabă, mă îndrept spre el. Mă priveşte terorizat, ca şi cum aş fi fost un şarpe cu clopoței. Pumnul meu porneşte cu viteza unei rachete şi produce un zgomot surd, lovindu-se de bărbia lui Julian. Acesta, proiectat spre spate, cade cu picioarele în sus, ca o broască ţestoasă, care îşi agită neputincioasă labele. Invitaţii se retrag un pas, cu uimire. Majoritatea mă priveşte cu dezaprobare. Un ast—fel de incident, frecvent în barurile de mâna a treia, este de neconceput în Beverly Hills. Mai întâi stupefiată, Cindy îşi revine şi îmi aruncă un zâmbet încurajator, de aliat necondiţionat. Mândru ca un cavaler din Evul Mediu, care iese victorios dintr- o întrecere, o îmbrăţişez pe Cindy, îi salut pe cei prezenţi la această scenă, după care părăsesc casa... Mă instalez la volanul maşinii, uimit încă de izbucnirea mea, violentă, de adineaori. Niciodată nu mă mai bătusem în public. Pentru mine este o premieră, care îmi produce însă o satisfacţie neaşteptată. Am demonstrat că sunt capabil să-mi apăr drepturile... sk x x A doua zi dimineață, primesc un telefon. Pe un ton amical, Goodman mă anunță că Julian a avut intenția de a depune plângere contra mea, dar că el a reuşit să-l convingă să nu se adreseze justiţiei. — Celor de la studiouri nu le place să lucreze cu o echipă dezbinată de conflicte, care exercită o influenţă negativă asu—pra derulării normale a unei turnări, spune el în continuare. Pentru reuşita lui „Los Angeles va sări în aer! “, filmul nostru, trebuie să îngropăm securea războiului. Se impun concesiuni reciproce, adaugă el pe un ton persuasiv. Trebuie să înţelegeţi, Will, că suspiciunile nu au sens şi că, singură, colaborarea este soluţia viabilă! Înţeleg, acum, că m-am vârât în cuşca fiarelor sălbatice. — De altfel, toţi urmărim acelaşi scop! Să realizăm filmul după scenariul dumneavoastră! Agenţia lui Levinson ne pune la dispoziţie cei mai buni tehnicieni şi un buget pentru actori de primă mână. Caldwell ne va acorda, la nevoie, sprijinul său financiar! Am semnat un acord prealabil! însă, pentru a începe turnarea filmului, ne trebuie un contract în forma lui finală. Fiţi rezonabil, Will! Acceptaţi condiţiile obişnuite! * x x Pentru mass-media, naşterea, atât de dificilă, a lui „Los Angeles va sări în aer! “ oferă un subiect de senzaţie, uşor de exploatat. Pentru a complica însă lucrurile, mai apare şi umbra lui Madam Reine, care ne survolează afacerile. Canalul SBB lansează o ştire-bombă. Conform cu anumite informaţii confidenţiale - devenite publice, în pofida dorinţei Procuraturii Generale de a asigura secretul cazului instrumentat - Takhagi, vicepreşedintele care coordonează departamentul financiar al grupului japonez, ar fi colaborat cu Madam Reine. Acesta ar fi recrutat, dintre angajatele cele—brei Madam, câteva tinere, pe care le-a trimis, ulterior, în Japonia, pentru a îngroşa armata de prostituate străine, după care niponii sunt înnebuniţi. Cititorii care urmăresc, cu mare interes, rubricile revistei Variety, precum şi alte numeroase reviste legate de lumea filmului fac haz pe tema aceasta. Se înmulţesc zvonurile cele mai incredibile. Producerea lui „Los Angeles va sări în aer! “ ar părea să fie făcută de ruşine. Ea aminteşte de eforturile neîntrerupte şi inutile ale lui Sisif, care împinge o stâncă spre vârful muntelui; în ultimul moment, stânca îi scapă din mâini şi se prăbuşeşte la baza muntelui. Sisif ia din nou stânca şi reîncepe urcuşul... In aşteptarea urmărilor anchetei, Takhagi se retrage cu discreţie, iar locul său este luat de un alt japonez, politicos şi surâzător, care se numeşte Kimura. Noul personaj este dina—mic şi expeditiv. Contractul, modificat de mai multe ori, este, în cele din urmă, semnat. Toată lumea se felicită. Japonezii acceptă să finanţeze în întregime filmul. Aportul lui Caldwell nu mai este necesar. Formula „Totul merge foarte bine, în cea mai bună dintre lumi“ s-ar fi putut aplica aici. În ceea ce mă priveşte însă, lucrurile nu stăteau deloc aşa. Previziunile lui Lucy se îndeplineau cu exactitate. Am aflat după aceea, cu o diabolică bucurie, că nu eram singurul păcălit. Goodman şi Julian împărtăşeau aceeaşi soartă ingrată, fiecare în sfera sa de activitate. Kimura este un japonez politicos şi zâmbitor. Dar, când este vorba de a încheia un contract, ştie prea bine să dea dovadă de intransigenţă. Studioul a acceptat bugetul de trei—zeci de milioane de dolari, cu condiţia de a nu fi depăşite aceste limite şi de a fi respectat, cu stricteţe, programul de lucru stabilit. Orice cheltuială suplimentară rezultată din neîndeplinirea acestor clauze va fi trecută în contul producătorului. Pentru a acoperi acest risc, Goodman i s-a adresat, din nou, lui Caldwell, care a acceptat să intre în joc. Un act adiţional a rezolvat problema. Prin urmare, turnarea poate începe... * x x În lumea filmului, cei care se bucură de o poziţie privile—giată şi chiar salariaţii de importanţă medie - sateliți care se învârtesc în jurul starurilor - îşi vorbesc pe numele mic. Aceasta este legea democraţiei. Turiştii care aud, din întâm-—plare, într-un restaurant, conversațiile cineaştilor despre marile vedete sunt uimiţi de familiaritatea unor propoziţii de genul: — Robert îmi spunea că a refuzat un cec de şapte milioane... — Kevin şi-a cumpărat o vilă superbă pe înălțimile din Bel Air... — Matt a distrus şi cea de-a treia Lotus Esprit... — Johnny vrea să-şi regizeze propriile filme... poziţia de actor nu-i mai ajunge... Profanii se întreabă, uluiţi... despre care Robert este vorba? Robert De Niro, Robert Redford, Robert Duval?... Kevin Costner, Kevin Bacon sau Kevin Dillon?... să alegi între Matt Modine, Matt Dillon şi Matt Broderick... iar cât despre Johnny... o fi vorba despre Johnny Depp sau Johnny Turturo? Nu le invidiez pe vedetele de la Hollywood, cu toate mili—oanele pe care le câştigă de pe urma fiecărui film şi cu toată adoraţia pe care le-o arată mulţimea. Cunosc personal câţiva mari actori şi câteva actriţe, de prim rang, care au jucat în producţii realizate de tatăl meu. Sunt egocentrişti, pătrunşi de propria lor importanţă, narcisişti. lrascibili, îşi exteriori—zează mânia şi îi agresează adesea pe fotografii care încearcă să le ia câteva instantanee fără voia lor. Lacomi, îşi măresc conturile din bănci, pentru că majoritatea provin din medii foarte sărace. Toţi manifestă o teamă surdă, care le strânge stomacul. Teama de un viitor nesigur, de insucces, de bătrâ—neţe, de a pierde favorurile publicului, de a nu fi asasinați. Se simt rău. Au senzaţia că sunt pândiţi în fiecare clipă. Ca să se poată elibera de această paranoia, se droghează, beau... Sunt incapabili să profite de pe urma bogățiilor acumu-—late. Nu au timp liber pe care să şi-l petreacă într-un mod plăcut. Pe durata turnărilor se trezesc devreme, ca şi cei mai umili maşinişti, şi se culcă târziu, epuizați de presiunea unei munci care nu le acordă răgaz. Când nu filmează, aşteaptă cu nelinişte noi contracte care, fatalmente, se răresc, pentru că tinerii concurenţi îi împing, inexorabil, în umbră. Vedetele care păşesc pragul casei noastre, cu ocazia rarelor recepții oferite de tata - căci timpul de distracţie îi lipseşte, de asemenea, şi lui - sunt epuizate, au o conversaţie săracă, iar compania lor se dovedeşte a fi plictisitoare. Chiar şi megastarurile, care au o existenţă asigurată, sunt obsedate de decăderea fizică. Ajunşi la o vârstă înaintată, se simt marginalizaţi. Li se oferă roluri episodice. Resimt amărăciunea de a fi daţi, uşor-uşor, deoparte. In ceea ce priveşte longevitatea carierei lor, actorii se bucură de un privilegiu care numai rareori este acordat actri—ţelor care au depăşit vârsta de patruzeci de ani. Un articol plin de cruzime, publicat de revista Premier, o plasează pe Julie Andrews în rândul fosilelor vii. „Dacă se va realiza o versiune muzicală a lui Jurassic Park, Andrews ar primi, cel mult, rolul unui dinozaur cântător”. Susan Sarandon este comparată cu Golda Meir. Kim Basinger, Diane Keaton, Debra Winger, Sally Field, Jessica Lange au devenit matroane respectabile care mai pot să joace, cu demnitate, doar roluri de mame asexuate. În timp ce Robert Redford, Warren Beatty, Sean Connery, care au depăşit de mult vârsta de cincizeci de ani, joacă cu un elan juvenil roluri de seducători ai tinerelor fete şi de îndrăgostiţi irezistibili. Hollywoodul este crud. Uită repede stelele decăzute. Veronica Lake, după o carieră fulgerătoare, a fost obligată să-şi câştige existenţa angajându-se chelneriţă într-un restaurant. Uneori, mass-media evocă cu o milă de-a dreptul umilitoare crepusculul stelelor care s-au stins... In ceea ce mă priveşte, nu aspir să devin actor. Mi-am făcut intrarea în lumea filmului, obţinând mici roluri, doar ca să-mi dublez banii de buzunar. Doar scrisul mă fascinează. Nici regia de film nu-mi displace. Toţi scenariştii visează să-şi realizeze propriul film. lar la ora actuală, eu sunt un scena—rist... confirmat... cu un contract la mână... * x x Primesc un apel telefonic. Goodman mă anunţă, pe un ton amical, că două dintre vedetele noastre masculine ar dori anumite modificări la dialoguri. — Robert pretinde ca importanţa personajului său să fie accentuată! Câteva fraze adăugate, pe ici, pe colo, ar putea îmbunătăţi elementul dramatic şi, în acelaşi timp, ar marca prezenţa sa... — Ah! Asta este tot? — Ei, da! Robert este o vedetă de prim rang pe care va trebui s-o protejăm. Mai vrea, de asemenea, ca personajul său să nu moară... — Şi dumneavoastră sunteţi de acord? Să facem modificări structurale? Personajul lui are un sfârşit eroic! Se sacrifică pentru a salva viaţa a cinci băieţi... — Exact! El salvează viaţa acestor băieţi, apoi reuşeşte să se smulgă şi el din ghearele morţii... — Nu e atât de simplu!... Şi Tom?... El ce doreşte? — O scenă de dragoste cu Julia! — Dacă vrea s-o pipăie pe Julia, de ce n-o face în particular? — Trebuie să-ţi amintesc că Tom e căsătorit. Şi apoi, scenele de amor, pe ecran, sunt artă! Artă erotică, sunt de acord! Insă artă! — Eu sunt de părere că, în realitate, nu este decât un fel de exhibiţionism! — Will, cuvintele dumneavoastră mă şochează! — Bun! O scenă de dragoste!... Altceva? — Un episod care să aibă un mare succes! El cântă în public şi stârneşte entuziasmul! Chiar înainte de explozie! Aduceţi-vă aminte! Trompetele din Ierihon! — Superb!, exclam eu ironic. Tom are o voce de clapon răguşit! — La nevoie, îl dublăm! De altfel, toţi rockerii au voce de clapon răguşit! Şi asta nu-i împiedică să câştige mai multe milioane decât scoatem noi cu filmele noastre. Face o mică pauză, apoi reia: — Dacă aceste modificări nu-ţi convin, aş putea să angajez pe cineva să le facă în locul tău... — Prefer să mă ocup personal de această chestiune! — Asta e bine!, spune el cu satisfacţie. — Dacă este să trecem prin furcile caudine, măcar să dăm impresia că o facem de bunăvoie. — Ştiam eu că sunteţi un tânăr înţelept! Ca să mai îndulcească pastila, se grăbeşte să adauge: — Pentru a vă uşura munca, studioul vă pune la dispoziţie un birou şi o secretară! Cheltuielile - prânzuri de afaceri, deplasări - vă vor fi rambursate! Va fi suficient să-i prezentaţi notele de plată şefului contabil de la producţie! Totul este prevăzut în contract! Sunt uimit peste măsură. Prietenii mei vor crăpa de invidie, încă o dată constat că diplomaţia are avantajele ei. Perspectivele care mi se deschid sunt colorate în acel roz „revărsat de zori“... Sentimentul propriei mele importanţe face un salt pe care şi Nijinski însuşi l-ar fi invidiat... — Mâine-dimineaţă, continuă Goodman, aveţi o întâlnire cu Redfield, producătorul adjunct al studioului, pentru a înde—plini ultimele formalităţi. La revedere! * x x Încă de la prima noastră întâlnire, în timpul întrevede-—rilor cu japonezii, Roy Redfield mi-a făcut o bună impresie. Asemănarea dintre el şi Tim Robbins, un actor pe care îl ador, a pledat şi ea în favoarea lui. În plus, exercită o meserie pe care Robbins a interpretat-o în filmul The Player. La studio, el mă întâmpină cu mâna întinsă şi cu un surâs amical, care îi luminează faţa. — Dumneavoastră sunteţi cel mai tânăr scenarist cu care am avut vreodată de-a face! — lată un defect pe care timpul îl va remedia cu siguranţă... de altfel, sunteţi apropiat de vârsta mea... — Am douăzeci şi cinci de ani... Să nu ne lăsăm înşelaţi! Când vorbeam despre precocitatea dumneavoastră, vă făceam un compli—ment! Scenariul dumneavoastră este remarcabil! Nu sunt deloc de acord cu regizorul dumneavoastră, care cere modificări structurale! Dar, mai întâi, să lăsăm deoparte formalismul! Prietenii îmi spun Roy! — Perfect! Pentru tine voi fi Will! Păstrez totuşi o rezervă. Simpatia mea, instinctivă, pentru Roy nu trebuie să-mi influenţeze judecata asupra persoanei sale. Se spune că, adesea, prima impresie este înşelătoare. — Ar trebui să formăm o echipă bine sudată!, spune el. Avem interese comune. Succesul filmului tău va fi, de ase—menea, şi succesul nostru. Vom munci împreună, până când producţia va intra în faza finală. Roy sună. O tânără brunetă, aparent latino-americană, intră aducând două ceşti pe o tavă. — Ceai rece!, spune ea. — Mulţumesc, Debra! Lasă-le pe biroul meu!... Will, ţi-o prezint pe Debra! Debra, el este Will! Te rog! Anunţ-o pe Felicity că sosim în câteva clipe! Debra îmi surâde. — Încântată să vă cunosc! Toată lumea vorbeşte despre dumneavoastră! Se retrage. — Felicity va fi secretara ta!, spune Roy. Will, presupun că nu eşti înnebunit după ceaiul rece? — Într-adevăr. — Atunci, îţi ofer un whisky! — De acord! Deschide un clasor de dosare şi scoate două pahare şi o sticlă de scotch. — E cea mai bună ascunzătoare! în interiorul studiourilor ne este recomandată moderaţia. Este permisă numai şampa—nia, în anumite ocazii, oficiale. După cum vezi, îmi place să încalc interdicțiile. Whisky-ul îmi încălzeşte stomacul într-un mod plăcut. — Te invidiez, Will! Vei lucra la un birou care a servit mai multor scriitori celebri! Printre ei, şi un deţinător al Premiului Nobel! După scenariile lor s-au turnat filme memorabile! Era epoca minunată a anilor treizeci... Aş putea să pariez că „Los Angeles va sări în aer! “ va cunoaşte, din plin, succesul! — Mă flatezi! — Nu! Tu vei reuşi, pentru că ai noroc! Să dai o mare lovitură din prima încercare e aproape de neimaginat! Ştii câte manuscrise - istorii, sinopsisuri, sumare, rezumate de romane - intră, într-o singură zi, în departamentul meu? în jur de cincizeci! Asta înseamnă cam zece mii pe an! Eu nu dispun decât de douăzeci de lectori, care sunt, pur şi simplu, depăşiţi de situaţie. O jumătate din aceste manuscrise sunt returnate autorilor, fără ca măcar plicul să fi fost deschis. Sunt reţinute cam o sută de scenarii, pentru a fi studiate, în final, doar şase sau şapte vor ajunge să fie turnate... Şi mai este încă o dificultate, care cântăreşte enorm în alegerea noastră. Lectorii care fac prima triere sunt, în marea lor majoritate, scenarişti ratati. Ei preferă să-şi vadă aprobate şi trimise în producţie propriile opere. De ciudă, uneori, desca-lifică scenarii foarte bune. Apoi preferă să servească diverşi amici care, la rândul lor, le pot face servicii. Are loc un schimb de favoruri... Scenariştii care au fost refuzaţi, după o primă lectură superficială, sunt acceptaţi de concurenţă... Care va fi rezultatul?... Filme care aduc un succes monstru!... Astfel de greşeli atrag după ele grave consecinţe pentru conducătorii care pierd... Lipsa de fler în industria cinematografică este totdeauna sancţionată... Mai vrei încă un pahar? — Nu te refuz! — Ca şi tine, voiam să devin scenarist. Mi-am dat însă seama că obstacolele sunt insurmontabile. Diploma univer-sitară nu- mi servea la nimic. Pentru a trece de bariere, am devenit producător. Din nefericire, responsabilităţile mele implică o activitate atât de acaparatoare, încât nu mai găsesc timp pentru a scrie... — Ai dreptate, Roy! Am avut şansa de a-l cunoaşte personal pe Harry Goodman, care s-a uitat pe sinopsisul meu... Presupun că numele tatălui meu a contribuit, de asemenea, la uşurarea sarcinii mele... Roy suspină. — În lumea filmului, relaţiile sunt indispensabile! Dar favoritismul dă naştere, adesea, unor eşecuri zdrobitoare. Grupul care îşi impune legile nu-şi dă seama că-şi lezează propriile interese. Golesc paharul. — Ştiu că rivalitatea este feroce! Ascultându-te, mă învi—novăţeam... şi eu am beneficiat de anumite avantaje... Roy izbucneşte în râs. — Nu te simţi vinovat! Tu eşti o excepţie! Hai, mai bine, să-ţi arăt biroul de lucru. * x x Duc o viaţă dublă, care îmi aminteşte de problemele inso—lubile ale celor două personaje: Doctorul Jekyll şi Domnul Hyde. Când mă aflu în mijlocul amicilor mei, surferii, şi încalec valurile, exult de fericire şi am senzaţia că intru într-o comu-—nicare perfectă cu natura... euforia îmi dă aripi... prietenie, curaj, generozitate... acest aspect pozitiv al personalităţii mele... Doctorul Jekyll... Când intru în contact cu lumea filmului... o lume feroce, dură, halucinantă, toate impulsurile rele ies la suprafaţă... devin neîncrezător, agresiv şi sunt mânat de dorinţa de a ucide... violenţa adormită în fiecare individ se trezeşte... aspectul negativ al personalităţii mele iese la suprafaţă... Domnul Hyde. Formula brutală lansată de Hobbes, „Homo hominis lupus“, îşi găseşte aici o ilustrare perfectă... Biroul de lucru pus la dispoziţia mea a devenit repede o grădină zoologică cu animale sălbatice. Actorii, producătorii, regizorul se sfâşie unii pe alţii. Scenariul este subiectul prin—cipal de discordie. Julian vrea să demonstreze că schimbările aduse scriptului, din propria sa iniţiativă şi fără acordul meu, îi dau dreptul să-şi înscrie numele pe generic, nu numai ca regizor al filmului, ci şi ca scenarist. Dorinţa de a împărţi cu mine gloria ce-mi revine a devenit o obsesie pentru el. Ar fi foarte fericit dacă ar putea să mă îndepărteze şi să monopolizeze crearea filmului. Goodman nu pierde niciodată ocazia de a-mi reaminti că Julian nu face decât să-şi exercite drepturile. Eu îmi păstrez însă calmul. Apoi, Julian adoptă o nouă tactică. Atunci când nu vrea să accepte cerinţele unui actor, îmi atribuie rolul ingrat al unui tip negativ, care nu acceptă niciun compromis. În acest mod, îi asmute pe toţi împotriva mea. Astfel că ei se aruncă asupra scenariului meu ca nişte şobolani pe o bucată de brânză. Ca să mai uit de grijile zilnice şi să-mi mai calmez nervii, ies în fiecare noapte. Baruri, discoteci, petreceri se ţin lanţ până în zori. Într-un bar de pe Sunset Street o reîntâlnesc pe Lucy. Îmi aruncă o privire compătimitoare. — Săracul Will! Toate revistele vorbesc despre eşecurile tale! Te-am avertizat! Te vor face fără prezervativ şi fără vaselină! Limbajul ei este, mai degrabă, crud. — Tata mi-a explicat combinația. Huxley vrea să demon-—streze că participarea lui la scenariu depăşeşte 50 la sută. Atunci va putea să-şi atribuie calitatea de scenarist. Ţie nu-ți va mai rămâne decât ideea scriptului, înscrisă pe generic. Mă simt izolat, atacat din toate părţile şi cu moralul la pământ. Disperarea începe să mă doboare. Deodată, ca un fel de Deus ex machinall] îmi vine un ajutor neaşteptat. În timpul unei întâlniri furtunoase, Roy le atrage atenţia lui Julian şi lui Goodman că ultimele remanieri ale scenariului nu i se par prea reuşite. — Noi am semnat un contract pe baza unui scenariu admis, de comun acord, de către ambii parteneri: voi şi studioul. O parte din aceste modificări sunt justificate. Cea de-a treia formă a scriptului ne pare cea mai bună. Dacă veţi persista în încercarea de a realiza filmul după ultima variantă stabilită de domnul Huxley, vă veţi asuma o mare responsabilitate. Riscaţi să nu reuşiţi. Noi am putea să vă refuzăm filmul... Intervenţia lui Roy îmi dă curaj şi-mi ridică moralul. Goodman nici măcar nu îndrăzneşte să intre într-un conflict cu studioul cu o zi înainte de turnare. Furios, Julian acceptă această condiţie, care reduce la douăzeci şi cinci la sută par-ticiparea sa la scrierea scenariului. Eu îmi păstrez astfel cali-tatea de scenarist. El va trebui să se mulţumească cu poziţia de vioara a doua - cea de coscenarist. Mass-media urmăreşte, cu interes sporit, agitația din jurul lui „Los Angeles va sări în aer! “. Doar Jurassic Park şi Interview with a Vampire mai făcuseră atâta senzaţie pe durata realizării lor. Peripeţiile din timpul turnării îi anga-—jează, indirect, şi pe locuitorii oraşului. Numeroase scene care se desfăşoară pe bulevarde, şosele şi autostrăzi blochează, temporar, circulaţia şi îi obligă pe conducătorii auto să facă lungi ocoluri care îi întârzie considerabil. În schimb, turiştii sunt încântați. Ei se aglomerează în spatele cordoanelor şi privesc, avizi, tot ceea ce se întâmplă în timpul turnării. Vicepreşedintele însărcinat cu distribuţia îşi freacă mâinile. Rețelele de cinematografe, televiziunile, societăţile de cablu se grăbesc să plătească, cu anticipare, drepturile de prezentare a filmului nostru... * x x Cât despre mine, am devenit, de azi pe mâine, o celebritate. Sunt asediat de jurnaliştii care se miră cât sunt de tânăr. Actorii tineri şi chiar foarte tineri sunt la ordinea zilei. Dar un scenarist de şaptesprezece ani este tot atât de rar ca un crocodil cu două capete. Majoritatea îşi imaginează că dru-mul e presărat cu roze. Chiar şi tata mă sună de la celălalt capăt al lumii ca să mă felicite. Insă îmi atrage atenţia asupra spinilor acestor roze, care riscă să mă zgârie rău. In schimb, Rainbow e furioasă. Gelozia o sufocă. Lys, frăţiorul meu, mă întâmpină cu un surâs îmbietor, îmi cere un rol şi mă asigură că va fi capabil să fie la înălţimea lui Macaulay Culkin, care e pe cale de a deveni un adolescent plin de coşuri pe faţă. Trebuie să recunosc că micuțul are un surprinzător talent actoricesc. Figura lui reflectă o inocenţă şi o drăgălăşenie care sunt dezminţite de reputaţia pe care şi-a câştigat-o, de teroare a şcolii. Mama nu pare impresionată de recenta mea notorietate. S-a obişnuit să aibă celebrităţi în familie. Majoritatea prietenilor mă privesc cu o curiozitate vag compătimitoare. Intr-o seară, la Cabana Club, dau peste Butch, care sărbătoreşte cu un grup de amici aniversarea lui Trixie, noua sa iubită. Probabil că renunţase la ideea de a o cuceri pe Rainbow, la fel de inaccesibilă pentru el ca vârful Anapurna, şi se concentrase asupra lui Trixie, o tânără mai nebunatică şi mai puţin complicată. Butch profită de ocazie ca să mă tragă spre marginea piscinei, cu apa de un turcoaz incandescent. — Nu te înţeleg! Ai un Harley Davidson, patru plăci de surf, comandate pe măsură, cinci skateboarduri, un Ferrari Testarossa şi, pe deasupra, o ai pe Cindy, o fată adorabilă. Tu însă o neglijezi pe Cindy, îţi neglijezi camarazii de surfing, partenerii de tenis şi de polo pentru a umbla toată ziua cu Huxley, un avorton plin de pretenţii, care se culcă cu Goodman! — Poftim?, exclam eu uimit. — Ei bine, da! Toată lumea ştie! — Nu e posibil! Goodman e căsătorit... şi are o fiică... — Kimberly era îndrăgostită de Huxley. Se afişa cu el... erau de nedespărţit... într-o zi, intrând fără să bată la uşă în biroul tatălui său, ea l-a găsit într-o poziţie echivocă cu tânărul regizor. Purtat de pasiune, producătorul tău uitase să încuie uşa. Kimberly a ieşit plângând. Secretul a fost păstrat o vreme. Incapabilă să păstreze tăcerea la infinit, Kimberly i-a cerut sfatul, în scris, unei doamne care se ocupă de curierul sentimental, la Sky. Evident, sub un nume fals. Doamna i-a recomandat să nu răspândească această ştire, dar, în acelaşi timp, să rupă relaţia cu acest iubit, prea eclectic. Kimberly i-a urmat sfatul. Însă, puţin după aceea, ea i s-a plâns lui Trixie, cea mai bună prietenă a sa. Trixie mi-a dezvăluit secretul... Presupun că, la ora actuală, nu suntem singurii care-l ştiu... Stupefiat, nu mai reuşesc să scot niciun cuvânt. Butch reia, pe un ton ironic: — Ai văzut filmul Traces of Red? În cadrul unui aparte, James Belushi - vedeta - rosteşte o frază de genul: „La Palm Beach, oamenii au o viaţă privată, o viaţă publică şi o viaţă secretă“... La Hollywood, secretul cel mai bine păstrat, mai devreme sau mai târziu, scapă din cuşca în care fusese vârât şi îşi ia zborul, din gură în gură, începând să circule... Chiar şi moartea îşi expune secretele, cu o indiscreţie care frizează scandalul... A fost nevoie ca Sal Mineo, Rock Hudson, Anthony Perkins, Elvis Presley, James Dean şi atâţia alţii să treacă Styxul, pentru ca lumea să afle că erau homosexuali... Ascult, cu uimire, limbajul plin de preţiozitate şi de reve-—laţii al lui Butch. A ştiut mereu să-şi ascundă cunoştinţele sub o simplitate aparent naivă... — Astăzi, homosexualitatea nu mai atrage furiile cerurilor şi nu mai aţâţă flăcările rugurilor... se practică, dar este de prost- gust să vorbeşti despre ea... Deja nu mai ascult comentariile lui Butch. Gândurile mi se învârtesc în jurul lui Julian şi al lui Harry Goodman. Dacă zvonurile corespund cu realitatea, regimul de favorit acordat tânărului regizor poate fi cu uşurinţă explicat... La Hollywood, toată lumea vorbeşte cu voce joasă despre mafia homosexualilor... o organizaţie underground foarte puternică, ce îşi ascunde însă existenţa... x x x În marile studiouri, halele enorme care servesc drept pla>touri de filmare pentru interioare şi pentru anumite scene, ce necesită pregătiri speciale - de exemplu „Războiul Stelelor“ - sunt aliniate într-o perfectă ordine şi se numesc stages - scene. Biroul de lucru, care mi-a fost atribuit de către studio, se găseşte vizavi de o scenă unde se turnează „Los Angeles va sări în aer! “. Scenele de panică, pe străzi, au fost filmate aici. Ele au necesitat numeroşi figuranţi şi mai multe camere de filmat, manipulate de echipe de tehnicieni, bine antrenați. Costurile au fost mari. Cascadorii au făcut adevărate minuni. Recunosc fără ezitare: Julian a făcut, la rândul său, o treabă excelentă. Pentru a-i satisface exigenţele, am rescris scene întregi şi am modificat dialogurile. M-am arătat cooperant, pentru a pune capăt unui conflict latent, care nu putea decât să afecteze bunul mers al producţiei. Turnarea din interiorul scenei 6, atribuită filmului nostru, începuse deja. De la fereastra biroului meu, remarc agitația costumată din această fază a turnării. Părăsesc pavilionul unde lucrez, traversez aleea şi mă îndrept spre scenă. Un paznic, care supraveghea intrarea, îmi interzice accesul pe platou. — Vă rog să mă scuzaţi, domnule, dar eu nu fac decât să execut ordinele domnului Huxley! Mi se urcă sângele la cap. Julian tocmai îmi producea o umilinţă, pe care nu o voi accepta niciodată. Furios, plec în căutarea lui Goodman. Acesta este însă de negăsit. II sun la birou. Secretara mă anunţă, cu o voce glacială, că domnul Goodman a ieşit şi că ea nu ştie când se va întoarce. Sunt cuprins de furie. Ce să fac? Am impresia că toată lumea mă priveşte cu un aer de batjocură. La scena 6, toată lumea - figuranţi, actori, tehnicieni - intră şi iese, după nece-sităţile turnării. Eu sunt singurul exclus... Într-un final, alerg la Roy. Secretara lui îmi spune că se află într-o conferinţă. Ea remarcă surescitarea mea şi mă priveşte cu bunăvoință. — E totul în regulă? Secretarele reflectă starea de spirit a şefilor lor. Ostilitate sau simpatie. Indiferenţă sau politeţe glacială... — Aşteptaţi o clipă!, îmi spune ea. Intră la Roy. Câteva clipe după aceea, Roy iese din biroul său, urmat de tânăra fată, care mă încurajează, cu un clipit din ochi, complice. Roy mă apucă de umeri. Un gest amical, care se doreşte liniştitor. — Ce se întâmplă? De ce această agitaţie? Îi spun despre interdicţia al cărei obiect sunt. Roy izbuc—neşte în râs. — Nu se poate spune că Julian nu se ţine de cuvânt! Se întoarce apoi spre secretară. — Debra, fa-mi legătura cu Julian! Ea formează numărul de telefon. — Domnul Redfield doreşte să vorbească, de urgenţă, cu domnul Huxley! Se scurg zece minute. Roy nu se impacientează. Îi admir calmul. Deodată, se aude vocea furioasă a lui Julian: — Roy, mă deranjezi în mijlocul filmărilor... — Tocmai despre aceste filmări vreau să-ţi vorbesc şi eu, Julian! — Nu puteai aştepta să-mi vorbeşti diseară, înainte de proiecţie? — Nu! Problema despre care vreau să-ţi vorbesc nu suportă amânare! Tocmai ai interzis accesul, pe platoul de filmare, scenaristului filmului tău! — Nu-mi dau seama în ce fel te priveşte pe tine problema asta!, ţipă Julian. — Tocmai, că mă priveşte! Scenaristul are dreptul şi obligaţia să fie prezent pe platou pentru a rezolva anumite probleme legate de dialoguri sau de derularea acţiunii, în caz de nevoie! Julian ţipă, isteric: — Ascultă, Roy! Realizarea acestui film îmi revine în exclusivitate! Ingerinţele unei terţe persoane mi-ar încurca treaba! — Trebuie să-ţi atrag atenţia că studioul refuză să accepte acest conflict permanent din sânul echipei de creaţie. Noi am băgat bani în această afacere! Intransigenţa ta prostească riscă să ducă totul de râpă! Am remarcat ceva. Când se supără, Roy nu-şi mai controlează limbajul. El încheie această discuţie, care se înveninase, rapid. — Will, scuză-mă! Mă aşteaptă câţiva oameni în birou! Voi rezolva această problemă! Nu accept crizele de nervi ale lui Julian! * x x A doua zi dimineaţa, Goodman îmi dă un telefon. Pare amabilitatea în persoană. — Dragă Will, regret neînţelegerea de ieri! Julian nu are nimic împotriva ta! E doar puţin cam stresat, din cauza tur-nării... scenele care implică mişcări de mase sunt angoasante chiar şi pentru regizorii experimentați... să coordonezi mii de figuranti şi de cascadori, în timp ce se prăbuşesc imobile în flă—cări, presupune o tensiune nervoasă considerabilă... evident, nimeni nu are dreptul să-ţi interzică accesul pe platou... Cred că înţeleg motivul atitudinii conciliante a lui Good—-man. Vrea să evite fricţiunile cu conducătorii studioului şi, în acelaşi timp, să nu rupă toate punţile în relaţia noastră. Ideea de a menaja prea mult sensibilităţile lui Julian, cu riscul de a se certa cu cei de la studio, ar putea să-i creeze necazuri... şi să suscite comentarii... Hollywoodul este avid după scandaluri... * x x Programul de lucru al tatălui meu m-a uimit totdeauna, în timpul turnărilor, se trezeşte în zori, ia în grabă micul dejun, pe care i-l pregăteşte bona, pe masa de la bucătărie, părăseşte apoi casa şi nu se mai întoarce decât noaptea târziu. La rândul meu, am intrat şi eu în acelaşi regim de viaţă, cu o mică diferenţă, el realizează film după film, în timp ce eu nu fac decât să rescriu scenariul, care seamănă, din ce în ce mai mult, cu o haină peticită. Pentru a introduce modificările solicitate de Julian şi de vedete, îmi petrec timpul pendulând între birou şi platoul de filmare. Asta nu înseamnă că accept toate capriciile lor. Răbdarea mea are şi ea limite. Faptul că mă opun dă naştere la discuţii încrâncenate. Julian urlă ca un posedat. Atunci, ridic şi eu tonul, şi răspunsurile noastre se ciocnesc ca două săbii. Ostilitatea lui Julian faţă de mine se manifestă cu orice ocazie. Capabil să manipuleze actorii, tehnicienii, personalul auxiliar, cascadorii şi chiar şi producătorii, el nu suportă spi—ritul meu de independenţă, nici refuzul de a mă lăsa dominat de personalitatea sa. Intr-o seară, în sala de proiecţie, puţin a lipsit să ne batem. Numai intervenţia în forţă a lui Roy şi a lui Goodman, care ne-au imobilizat, a putut împiedica un meci de box, disputat în faţa unei asistenţe stupefiate. Julian nu mă iartă pentru lovitura de pumn cu care l-am pus la pământ la petrecerea lui Cindy... Deodată, vicepreşedintele executiv Kahane - şeful direct al lui Roy - care se află în ultimul rând, îşi smulge trupul de pachiderm de pe locul unde stătea şi ne apostrofează cu o privire plină de răutate. — Domnilor, vă aştept în biroul meu! Domnule Goodman, vreau să asistați la această întrevedere! Roy, vino şi tu! Ne întoarce spatele şi pleacă. Goodman ne mustră furios: — Julian, Will, daţi dovadă de un comportament scanda—los! Sabotaţi derularea normală a producției noastre! Sunt consternat! Roy e neliniştit. Julian oscilează între mânie şi teamă. Eu, pur şi simplu, fierb. Psihoterapeutul mi-ar fi zis, în astfel de momente, că violenţa şi agresivitatea au pus stăpânire pe sufletul meu şi că instinctele primare mă împing să trec la actul ce va încorona aceste impulsiuni animalice: crima. Aşezat la biroul său, Kahane afişează aerul hotărât al unui director, decis să termine cu doi elevi turbulenţi, cu două specimene care dezonorează reputaţia şcolii sale. Ni se adre—sează, mai întâi, mie şi lui Julian: — Domnilor, sunt sătul de conduita dumneavoastră ires—ponsabilă în faţa propriilor colaboratori! Vă atrag atenţia! E pentru ultima oară când tolerez o astfel de atitudine necuvi—incioasă! Data viitoare - dacă scena se va mai repeta - veţi fi concediat, domnule Huxley! E clar? Apoi se întoarce spre mine: — In ceea ce vă priveşte, vă avertizez! Un alt scenarist se va ocupa de scriptul dumneavoastră! Ne vom lipsi de serviciile dumneavoastră! Următoarea sa ţintă devine Goodman: — Domnule Goodman, am toată stima pentru dumneavoastră! Dar afacerile primează asupra sentimentelor! E filmul dumneavoastră, însă sunt banii noştri! Dacă decizia mea vă surprinde, vă puteţi duce producţia la un alt studio! Bineînţeles, după ce veţi fi plătit daune firmei noastre! Julian ridică steagul alb. — Nu se va mai repeta, domnule! Ştiţi că pe timpul filmă-—rilor spiritele se mai încing uneori. Ochii lui Kahane mă fixează din nou. — Dumneavoastră nu aveţi nimic de spus? „Directorul“ aşteaptă scuze de la mine. — Nu, domnule! Nu am nimic de spus! Un zâmbet abia schiţat îi arcuieşte colţul gurii. — Sunteţi un rebel, ca tatăl dumneavoastră! — Exact, domnule! — Atunci, vă rog să reveniţi pe platou atunci când vă veţi fi calmat! — Foarte bine, domnule! — Roy, pe viitor trebuie să vă arătaţi mai exigent!, reia Kahane. Domnule Goodman, aş dori să vă vorbesc, între patru ochi! Când zeii vor să-şi facă confidente, muritorii mărunți tre—buie să se retragă... * x x Miezul nopţii... În drum spre casă, mă opresc în față la Peanuts, pe bule—vardul Santa Monica. Imi place ambianța acestui club de dans, lipsit de formalism. Luminile? Toate tonalităţile de roşu, alternând cu străluciri discrete, care să nu deranjeze îmbrăţişările destrăbălate. Consumatorii? Tineri, în jur de douăzeci de ani, care calcă în picioare toate barierele şi toate prejudecățile. Preferinţele sexuale? Ambivalente Şi poliva—lente... Se întâlnesc aici, într-o armonie perfectă, bărbaţi hetero, bisexuali, homo, dar şi lesbiene. Fiecare persoană este liberă să se comporte şi să acţioneze după bunul său plac. Muzica? Rock'n-roll sub toate formele şi în toate variantele: heavy metall, hard rock, punk, funk, grunge şi altele... Mă instalez pe un taburet înalt şi, cu coatele sprijinite pe tejgheaua barului, comand o Coca-Cola cu gheaţă. După cearta de azi, vreau să-mi păstrez mintea limpede şi să reflectez. Să-i lansez o provocare lui Goodman şi echipei sale? Să-mi înghit ciuda şi să fac faţă la un joc murdar? Să-mi iau o vacanţă de câteva zile? Să las în voia sorții „Los Angeles va sări în aer! “ şi să mă înham la scrierea unui alt scenariu? Să renunţ la scris? E absurd! Tânărul barman care îmi prepară, de obicei, cele mai extra—ordinare amestecuri alcoolice, servite într-o cutie, aparent nevinovată, de Coca-Cola, îmi prezintă, de data asta, un cock-tail exploziv. E atât de bun, încât renunţ la abstinenţă. Golesc cutia, după care mai comand acelaşi fel de băutură. Barmanul îmi zâmbeşte şi se execută pe loc... Miracol! Creierul mi se lim—pezeşte, mânia se potoleşte şi ajung să privesc cu seninătate dansatorii care se unduiesc pe ringul de dans. Cupluri, alcă-—tuite din câte doi băieţi sau două fete, nu sunt deloc rare. Remarc, pe ici, pe colo, câţiva cunoscuţi, însă nu am chef să fac conversaţie, nici să trepidez în ritm de rock... Scriind acest scenariu, mi-am complicat viaţa. Ador teh—nica acţiunilor paralele, lansată în literatură de John Dos Passos şi reluată în film de Robert Altman, care a devenit, din acest motiv, regizorul meu favorit. Romanul Manhattan Transfer al lui Passos şi filmul Short Cuts al lui Altman au exercitat asupra mea o mare influenţă. Ele constituie originea lui „Los Angeles va sări în aer! “. Am vrut să descriu criza care loveşte populaţia unui oraş, ameninţat de un dezastru iminent. Trei reprezentanţi ai mass-media - un speaker de la radio, un prezentator de la televiziune şi un jurnalist - formează firul conducător al filmului. În jurul lor e un furnicar de oameni, care sunt aleşi din toate păturile sociale. Roluri aparent secundare au fost acceptate de stele de primă mână, care s-au mulţumit cu cecuri relativ modeste, la fel ca şi în Short Cuts. Dar această egalitate formală nu-i împiedică să-mi ceară să dau mai mult relief personajelor pe care le interpretează. Scriptul, la început de proporţii modeste, s-a dezvoltat treptat, luând dimensiuni monstruoase, ca o pisică ce se transformă într-un tigru. Un „Salut, Will! “ vesel mă smulge din gândurile mele. Kyle se plantează alături de mine şi, amical, mă loveşte pe umăr. — Te admir, dar nu te invidiez! Ai devenit sclavul pro=priului scenariu! — Pygmalion care a reînviat la Hollywood!, strigă Rick, care se materializează şi el în apropierea mea. — Cine e Pygmalion?, întreabă Kyle, care nu e prea price—put în materie de mitologie. — Ai devenit invizibil!, exclamă Tiffany, care soseşte urmată de Steve, manechinul frumos ca un Adonis. — Salut, Will!, mi se adresează Steve. Toţi comandă câte o Coca-Cola, pregătită savant de tânărul barman gay. Tiffany mă îmbrăţişează. — Unde e Butch?, o întreb eu. — Aleargă, ca un căţel, după Rainbow!, îmi explică ea. Dragostea nefericită a lui Butch pentru sora mea nu eo nou=tate pentru mine. — Will, vrei să-mi mai revizuieşti rolul?, îmi spune Kyle pe un ton îmbietor. Să-i mai dai un pic de carne! După ce mi-am părăsit vechea amantă, în mijlocul mulţimii panicate, nu aş putea să salvez viaţa unei tinere care să se arunce, îndrăgostită, în braţele mele? — Imposibil! Tu trebuie să-ţi păstrezi caracterul de gigolo egoist, care nu caută decât să-şi salveze pielea! — Găseşte, atunci, o soluţie ca să-mi mai îmbogăţeşti dia—logurile! Şi apoi, nu vreau ca intrarea în scenă a lui Keanu, la Grandview Gardens, să-mi umbrească prezenţa... — Kyle, tu eşti mult mai frumos decât Keanu!, spune Rick, cu convingere. Îl vei eclipsa! Intervine şi Tiffany: — Will, o neglijezi prea mult pe Cindy! Fiul primarului se învârteşte în jurul ei ca un păun în călduri! Cuvintele ei mă rănesc. — Cindy ştie că sunt foarte ocupat. E o fată inteligentă! — Cu ocazia premierei tale, o vei lua cu tine?, întreabă Rick. — Mă îndoiesc!, spune Tiffany sceptică. Va oferi braţul său unor staruri ca Uma sau Wynona! Ele sunt vedete cu efect garantat asupra marelui public! — Celebritatea cere sacrificii!, spune Steve maliţios. Gelozia îmi activează secreția de adrenalină. Todd, fiul pri—-marului, mi- a arătat totdeauna prietenie. Nu mi-l imaginez intrând în rivalitate cu mine. — Hai să mergem la Florentine Gardens, propune Tiffany. Să mai schimbăm atmosfera! Brusc, simt nevoia urgentă de a mă întoarce acasă, ca să ascult mesajele de pe robotul telefonic. Sunt curios să ştiu dacă Cindy m-a căutat în timpul zilei. Este adevărat! Nu i-am mai dat niciun semn de viaţă! Tiffany are dreptate... — Voi, duceţi-vă! Eu mă duc să mă culc! Sunt frânt! Ajuns acasă, mă arunc asupra robotului telefonic. Apelurile nu lipsesc. Actori, jurnalişti, câţiva amici... şi câteva nume care nu-mi spun nimic... Nici urmă de Cindy!... în ciuda orei înaintate, formez totuşi numărul ei de telefon... soneria sună de câteva ori... nu răspunde nimeni... Îmi fac un duş, ca să-mi mai calmez agitația, apoi mă întind pe pat... dar nu reuşescc să adorm... mă gândesc la Cindy... unde dracu' se află la ora asta? Oare în patul lui Todd?... înghit două comprimate de Valium, apoi deconectez alarma care mă trezeşte dimineaţa... mâine nu mă voi duce la studio... voi merge pe plaja de la Malibu... în faţa barului nostru obişnuit... zic „al nostru“, pentru că o includ, aici, şi pe Cindy... * x x Mă trezesc, speriat de ţipetele lui Lys, care urlă ca o piele roşie, înainte de război. Are pe cap un penaj bogat, ca un şef Cherokee. Când mă vede, se opreşte brusc. — N-ai plecat la studio?, mă întreabă el, perplex. — Aşa după cum poţi vedea, lenevesc în pat! Ce cauţi tu în camera mea? — Caut un skateboard! — Ţi-am interzis să te atingi de plăcile mele! — Eşti un zgârcit!, ţipă el. Un capitalist împuţit! — Pleacă de aici!, ţip şi eu, la rândul meu. — Imi aruncă o săgeată: — leri, pe plajă, am văzut-o pe Cindy cu un tip... — Todd?, întreb eu curios. — Nu!... Bum-Bum! — Becker, tenismenul? — Bum-Bum Sparge-Piatră! Catcher-ul. Râsul sarcastic al lui Lys îmi sparge timpanele. Apoi pleacă. L- aş fi strâns de gât cu propriile mele mâini, însă ştie s-o şteargă la momentul potrivit. Dacă ar trebui să-i dau numele unei flori, cel mai bine i s-ar potrivi „cel de înhaţă muşte“, acea plantă carnivoră... Bum-Bum Sparge-Piatră este un fel de Godzilla umană. Nu e deloc recomandabil să-l provoc la luptă, pentru a-mi spăla onoarea. Deodată, Cindy îmi provoacă dezgust. Nu merită să-mi fac sânge rău. Montat împotriva ei, mă strecor din nou sub duş. Şi eu care îl acuzam pe Todd... săracul Todd... el nu e capabil de o trădare... _ În dimineaţa asta voi merge să fac surfing. Îl dau dracului de studio, pe executivii săi, pe actori cu capriciile lor, persona-lul tehnic enervant, pe Goodman şi, mai presus de toţi aceştia la un loc, pe Julian, eternul meu duşman... îl includ aici şi pe Bum- Bum Sparge-Piatră... şi, de ce nu, pe Cindy însăşi... O umbră de îndoială îmi străbate sufletul. Lys e capabil să inventeze tot soiul de intrigi, ca să mă înfurie... apoi să se distreze copios pe seama mea... În timp ce iau micul dejun, mă uit la televizor. Jurnalul TV mă interesează, pentru că e urmat de buletinul meteo, care anunţă salturi în dispoziţia mării... când e agitată şi chiar foarte agitată, îmi face o plăcere extremă... când e calmă, moale şi plată, mă indispune, căci mă văd privat de o alune-—care, sportul meu favorit, cu fațete multiple - de la surfing, skateboard, funboard până la monoschi... În dimineaţa asta sunt servit după pofta inimii... marea e mânioasă, răutăcioasă, plină de draci... exact ce-mi trebuie... lau cu mine două plăci - una scurtă şi una lungă - ca s-o pot alege pe cea mai potrivită cu capriciile valurilor... le instalez în Ferrari, care nu e tocmai un vehicul potrivit pentru o astfel de încărcătură, şi îmi stabilesc ca obiectiv Malibu... Mă aflu pe Sunset Boulevard, pe înălțimile de la Sepulveda, când îmi sună telefonul... sunt tentat să nu răspund, apoi optez pentru varianta opusă... dacă apelul provine de la Cindy, nu vreau să-l ratez... Nu este însă decât vocea lui Roy, care rezonează în aparat: — Will, te-am căutat toată dimineaţa, la birou, pe platou, apoi în timpul filmărilor exterioare... unde te-ai ascuns? — Sunt în drum spre Malibu! Am vrut să-i fac plăcerea lui Julian şi să-i cedez sarcina de a modifica dialogurile pe platou... Să se descurce şi fără mine! — Cred că ar fi mai bine să treci pe la mine, la birou... — Şi să renunţ la o partidă de surfing? Astăzi, programul meu se învârteşte în jurul lui Neptun şi al imperiului său! Am întâlnire cu Triton şi cu o fată cu coadă de peşte... — Trebuie să-ţi vorbesc, între patru ochi! — E atât de important? — Acum o jumătate de oră, am primit vizita unui tip de la poliţia din Los Angeles, care mi-a pus nişte întrebări foarte stranii, cu privire la tine... Ai avut de-a face cu Madam Reine?... Sau ai violat vreo fată?, adaugă el râzând. — Nu am avut niciodată plăcerea s-o cunosc pe Madam Reine, nici de a plăti serviciile fetelor sale... iar în ceea ce priveşte violul, nu am avut de-a face decât cu fete care au consimţit... ce voia să ştie tipul cu pricina? — Despre relaţiile tale... chestiuni vagi... nu am înţeles prea bine intenţiile sale... — A citat şi numele lui Trent? — Nu! Niciun Trent! Mă întreb dacă ancheta nu-l are ca obiect pe Scott şi traficul său cu stupefiante. Nu l-am mai văzut de câteva zile. Poate că a fost arestat. Şi eu sunt unul dintre clienţii săi. Îmi aduc aminte apoi de Lester, care îmi ceruse ajutorul în cazul în care numele său ar fi fost rostit în legătură cu Madam Reine... nu ar fi putut suporta reproşurile părinţilor săi... — Te aştept la studio? — Dacă poliţia vrea să-mi pună întrebări, ştie unde să mă găsească... îţi mulţumesc, Roy, pentru grijă... Voi veni mâine, la studio, ca de obicei... * x x În picioare, pe placă - pe cea lungă - urc şi cobor masele de lichid în mişcare, care se năpustesc spre maluri, cu un zgomot asurzitor. Nu se compară cu valurile din Hawaii, Wimea, Sunset sau Pipeline, care sunt enorme, violente şi periculoase, însă, chiar şi la Malibu, ele pot să ucidă. Mă cocoţ pe vârful unui val sălbatic, ca un cal nărăvaş, de rodeo, care-i face să muşte ţărâna pe cei mai tenace şi mai abili cowboy. Văzut de sus în jos, valul are o culoare verde, translucid, spre albastru. Când se prăbuşeşte, iar buza i se umple de spumă, evit şocul exploziv şi alunec spre golul din interiorul său. Odată virajul realizat, mă afund în tunel, pe care îl parcurg cu o viteză vertiginoasă. Văzut din interior, plafonul tunelului lichid, mângâiat de soare, îmbracă toate tonurile, de la roşu la verde- albăstrui, presărat cu străluciri rubinii... un paradis de o frumuseţe ireală... ies din tunel înainte de a fi strivit de masa enormă în cădere... Stăpânesc bine placa şi arunc o privire rapidă peste umăr, spre muntele de apă care parcă s-a aruncat în urmărirea mea... e suficient un moment de neatenţie ca avalanşa să mă surprindă în plină glisare, să mă dezechilibreze şi să mă arunce pe deasupra plăcii... iar aceasta să fie purtată de val până pe plajă... Am avut prevederea de a lega placa de gleznă cu o leash - un fel de curea subţire - pentru a nu o pierde în cazul unei căderi... de data aceasta însă sunt prins de ruloul de lichid de mare presiune, care mă învârteşte şi mă trage spre adânc... văd, ca prin vis, plafonul albastru, luminos, care se apleacă peste mine - suprafaţa oceanului... Surprins de acest incident, nu am avut timp să aspir o rezervă de oxigen, pentru a suporta o imersiune relativ lungă... greutatea apei, curentul care mă împinge la fund îmi dau o senzaţie de sufocare... simt că-mi explodează pieptul... legă—turile de la glezne mă trag violent pe sub val... o fracțiune de secundă teama de a muri, înecat, îmi trece prin minte... panica îmi dă noi resurse de energie... agit, aproape inconştient, mâi—nile, picioarele, ca să-mi pot scoate capul la suprafaţă şi să respir aerul care îmi lipseşte atât... văd deasupra mea un corp omenesc, care se apropie... braţele sale despică apa mării... o mână mă trage de păr şi mă scoate la suprafaţă... aspir, cu lăcomie, aerul proaspăt, dătător de viaţă... sunt resuscitat... sunt salvat datorită lui Butch... gestul lui mă umple de bucu-—rie... am un prieten... un prieten bun... a dovedit-o... Ajutat de el, aterizez pe plajă... surferii - camarazi de-ai mei şi, de asemenea, alţii, atraşi de spectacol - mă înconjoară... Picioarele, la început nesigure, îşi recapătă vigoarea... la barul de pe plajă, două cutii de Coca îmi redau aplombul... am simţit braţul rece al morţii, însă am avut noroc... astfel de incidente sunt normale printre surferi... camarazii mei râd şi spun glume... Îmi reamintesc de convorbirea telefonică cu Roy... îmi părea derizorie în comparaţie cu proba pe care tocmai o trecusem... orgoliul meu rănit nu-mi permite să termin această zi printr-o înfrângere... de aceea mă arunc, din nou, în ocean şi îmi ofer câteva valuri, pe care le încalec fără probleme... Două ore de glisare îmi sunt suficiente... Îi părăsesc pe amicii mei care nu se mai dezlipesc de valuri... Abia instalat la volanul Ferrariului, aud soneria telefo—nului... vocea lui Roy mă pune pe gânduri prin agitația sa vibrantă... — De o oră încerc să dau de tine! Will, au apărut complica=ţii! Un ofiţer de la FBI mi-a făcut o vizită pentru a-mi cere o copie a scenariului tău! Mi-a pus şi el o grămadă de întrebări privitoare la persoanele pe care le frecventezi! l-am spus că nu te cunosc personal decât de puţin timp, însă, după câte am putut să constat, eşti cât se poate de OK. Ce dracu' se întâmplă? — Sunt la fel de intrigat ca şi tine! — La fel ca şi polițistul, agentul FBI mi-a cerut să nu vorbesc nimic despre această afacere. Tu eşti singurul pe care l-am informat. Afişez la suprafaţă o stare de calm, însă, în străfundurile fiinţei mele, sunt neliniştit. Presupun că manevrele poliţiei şi ale celor de la FBI ascund un obiectiv mult mai important: traficul de droguri... Mă opresc în faţa primei cabine publice de telefon şi formez numărul lui Scott. Îmi schimb vocea, pentru a nu fi recunoscut în cazul în care telefonul lui ar fi ascultat. Zgomotul în surdină al unei melodii rock răsună în aparat. — Aş dori să vorbesc cu Scott! — Cine îl caută? Inventez un nume: — Gary, un prieten! — Aşteptaţi! Mă duc să-l caut printre invitaţii săi! Scott! Scott! Un prieten vrea să-ţi vorbească! Pun telefonul în furcă. Scott dă o petrecere. Deci nu este arestat. Mă urc în maşină. Îmi sună mobilul. Astăzi sunt foarte căutat... Dacă o fi Cindy?... Pun receptorul la ureche... mă lămuresc repede... nu e decât Todd... un Todd în plină efervescenţă... — Te caut de ore întregi, Will, dar nu reuşesc să dau de tine! Telefonul tău nu răspunde sau sună ocupat! — Ce s-a întâmplat? — O veste neaşteptată, Will! Atât de neaşteptată că mi se pare incredibilă! — Dă-i drumul! — Nu la telefon! Te aştept la Gumbo Pot! Lângă Farmer's Markett! — Ştiu adresa! — Atunci vino acolo! Afacerea e gravă şi te priveşte direct! Egoul meu se prăbuşeşte. — Glumeşti? — Am eu aerul că glumesc? Vino repede! Conversaţia se termină pe o notă lugubră. Poliţia, FBl-ul, apoi ştirea neaşteptată a lui Todd, care mă priveşte! Asta mă omoară! Sar în maşină şi demarez în trombă. Telefonul sună... larăşi?... Vocea lui Cindy vibrează de mânie. — Te târăşti cu toate fufele! Această frază, în loc de bună ziua... — Ce tot spui acolo? — Studioul nu e decât un pretext! îţi faci de cap cu aşa-zisa ta secretară şi cu acele femei uşoare, care s-ar culca oricând cu toată lumea doar ca să obţină un rol! De obicei, scenele de gelozie ale lui Cindy mă fac să râd. Chiar şi când e furioasă, e tot frumoasă. Insă, în situaţia actuală, nu am niciun chef să suport criza ei de nervi. — Să ştii că la studio muncesc ca un nenorocit de sclav! Presupun că autorul acestei intrigi este Kyle. Face eforturi pentru a-mi câştiga prietenia, iar pe la spate mă sapă, fără nici- o remuşcare. Bănuiesc, de multă vreme, că e îndrăgostit de Cindy şi că ea nu a rămas indiferentă la avansurile sale. — Ascultă, Cindy! Acuzaţiile tale, nefondate, îmi stârnesc mânia! Nu vreau să fac vreun accident de maşină din cauza ta! Revino-ţi în fire! — Adio! Nu mă mai căuta! Satir infect! Cu această frază, ea pune capăt conversaţiei noastre. Negru de supărare, mă îndrept spre bar. Il văd pe Todd, aşezat la o masă, în faţa a trei cutii de bere. E atât de cufundat în gânduri, că nici măcar nu remarcă trei fete, aşezate la bar, care îi aruncă priviri languroase. Nu e de mirare. Todd e un băiat frumos. Îmi fac drum până la el prin mulţimea de clienţi şi mă aşez la masă. Prezenţa mea îl trezeşte. Priveşte în jur, suspicios, apoi apleacă uşor capul spre mine şi- mi vorbeşte cu voce scăzută. Are aerul complota torului per-fect, aşa cum a fost el conceput de cineaştii de la Hollywood. — Suntem martorii involuntari ai unui eveniment fără precedent în istoria nu doar a oraşului nostru, ci a întregii ţări! — Vrei să fii mai explicit? — Sunt uluit, împietrit! — Intră în subiect, Todd! — Trebuie să-ţi prezint faptele, metodic... Noaptea trecută, în jur de miezul nopţii, răsfoiam o revistă porno, înainte să mă culc, în dorinţa de a-mi popula visele cu imagini lascive... — Acesta este evenimentul despre care doreai să-mi vorbeşti? — Aşteaptă! Aşteaptă!... Telefonul începe să sune... Cred că este necesar să-ţi explic că aparatul meu telefonic e conectat cu cel care se găseşte în camera părinţilor mei... Mama mă crede încă un băieţel care trebuie să fie supravegheat, dacă e posibil chiar şi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru... Dacă vreo fată mă sună noaptea, mama ridică receptorul şi ascultă conversaţia. Destul de jenant, nu e aşa?... Tata are o linie telefonică personală, în biroul lui. Acest telefon este folo-sit pentru comunicarea cu caracter oficial. leri-seară, părinţii mei dormeau, după un scurt dineu, oferit în onoarea unor amici, politicieni... după cum ştii, deja, alegerile se apropie... deodată, telefonul sună... îmi imaginez că e vorba de prietena mea, care vrea să-mi ureze noapte bună... o face uneori, în ciuda obiecţiilor mele... — Ca un fiu iubitor, deteşti să deranjeze cineva somnul părinţilor tăi... — Vei fi mai puţin ironic, Will, când îţi voi povesti urmarea... ridic repede receptorul... foarte agitat, şeful Poliţiei Municipale vrea să vorbească cu tata... „Vă rog să mă scuzaţi, domnule primar, însă doresc să vă comunic ceva, de o extremă gravitate! “ „Aţi fi putut să mă căutaţi mâine-dimineaţă, la primărie! exclamă tata, căruia nu-i place să fie deranjat în timpul nopţii, în fine, despre ce este vorba? “ Povestea lui Todd pare să fie marcată de o sinceritate dra—matică. El continuă, fără să se grăbească, ca şi cum voia să sublinieze aspectul emoţionant al cuvintelor sale. Oare am căzut în mania cineaştilor, care văd totul numai prin prisma unui film? leri-dimineaţă, reia şeful poliţiei, portcontainerul Sea Lion a intrat - cu acte în regulă - în portul din Long Beach. Cu aproximativ un sfert de oră în urmă, am primit un telefon. Un individ, care vorbea stricat engleza, m-a informat că la bordul lui Sea Lion se găseşte o bombă atomică. După care a adăugat, pe un ton ameninţător: Dacă nu ne daţi, în cel mai scurt timp, un miliard de dolari, în lichidităţi şi în lingouri de aur, bomba va exploda, iar Los Angelesul va fi redus la o masă de ruine, la fel ca Hiroshima! Grăbiţi-vă! Dacă nu, cenuşa oraşului vostru va fi împrăştiată în cele patru zări!" Tata explodează de furie. „M-aţi trezit din somn ca să-mi povestiţi scenariul stupid al filmului «Los Angeles va sări în aer!». Dacă e vreo glumă, atunci e de proastă calitate! “ „Domnule primar, Sea Lion este ancorat în rada portului! E vorba de o realitate! “ „Sunteţi victima unei farse! Sunt sigur că este vorba de o publicitate uriaşă. Se pare că nu-i cunoaşteţi pe cei din lumea filmului! Extravaganţele lor nu cunosc limite! “ „Domnule primar, afacerea asta e cât se poate de serioasă! Nu e nici-o îndoială! Totul se verifică! “ „Vă veţi asuma responsabilitatea! “, îi cere tata, zguduit, în sfârşit. „Suntem ameninţaţi cu o catastrofă nucleară, iminentă! Teroriştii, aflaţi la bordul vaporului, au interzis accesul auto—rităţilor portuare! “ Vocea tatălui meu se schimbă. „Voi convoca, chiar în noaptea asta, Consiliul Municipal! Voi informa guvernatorul, Consiliul de Securitate şi chiar pe preşedinte! Vă rog să-i anunţaţi pe cei de la FBI!... O recoman-—dare, totuşi: trebuie să păstrăm secretul absolut! Să evităm cu orice preţ panica! “ Todd suspină, apoi îşi apleacă uşor capul pe umărul meu stâng, ca un căţel care îşi exprimă mirarea. — Îţi dai seama, Will? în afară de autorităţi, noi doi suntem singurii care ştim despre această afacere. Noi doi! Ce ştire senzaţională! Dacă aş vinde-o la un ziar, aş primi suficienţi bani cât să-mi cumpăr o Honda 650. Dar dacă ar afla tata, m-ar strânge de gât. Îi povestesc despre Roy şi musafirii lui. — Prea multe forţe au intrat în joc pentru a putea trece neobservate! Indiscreţiile se vor strecura printre sârmele ghimpate oficiale! Golesc, pe nerăsuflate, o cutie de bere. — Acum înţeleg interesul subit al poliţiştilor pentru scenariul meu! îşi imaginează că sunt mână-n mână cu teroriştii care au capturat vasul Sea Lion... — Nu-ţi imagina că sunt atât de proşti! Vor, probabil, să ştie care a fost maniera ta de a rezolva situaţia de criză! — În principiu, e recomandabil să fugi cât mai departe de certurile elefanților, ca să nu fii prins la mijloc... Fetele, care îi aruncau ocheade lui Todd, pleacă dezamăgite. Perspectiva unei apropiate explozii atomice sub nasul nostru nu e deloc îmbucurătoare. O explozie adevărată, şi nu una imaginară, produsă de cei de la efecte speciale pentru marele ecran... Todd e impresionat de calmul meu. — Pentru filmul meu, îi spun, afacerea Sea Lion va repre-—zenta o publicitate uriaşă... şi pe deasupra şi gratuită... Todd îmi pune o întrebare, care mă face să râd: — Eşti sigur că teroriştii ăştia nu ţi-au citit scenariul? — Din momentul în care a fost acceptat şi a intrat în pro—ducţie, sute de persoane l-au consultat... a devenit un instrument de lucru pentru toţi cei angajaţi în producerea filmului... una dintre aceste persoane ar fi putut avea legături cu con—ducătorii grupului terorist... însă, în cazul meu, nu cred că scenariul a servit la pregătirea operaţiunii Sea Lion... această lovitură este pusă la cale de multă vreme... Todd mă priveşte cu un aer ciudat. — Vom sări sau nu în aer? Aceasta este întrebarea! — Lasă-l pe Shakespeare să doarmă liniştit! — Dimpotrivă, întrebarea este de mare actualitate! E ca şi cum aş merge la un medic să-l întreb dacă am contractat sau nu SIDA! Aflu că am virusul în sânge şi mă întreb cât de rapid va fi sfârşitul... şi cum să mă comport în acest caz... Specia umană, în întregime, este infectată cu virusul unei civilizaţii împinse mult prea departe... — Todd, tu eşti un filosof în devenire! Schimbă apoi subiectul, ca o broscuţă care face un salt, lăsând în urmă pământul solid, ca să se cufunde în apă... sau precum struţul care îşi vâră capul în nisip, ca să nu mai vadă pericolul care îl ameninţă... — Will, hai să ne facem de cap la Kimberly... care dă o mare petrecere... — De ceva vreme, relaţiile mele cu tatăl ei s-au cam răcit... — Ştiu... toată lumea ştie asta... el preferă, se pare, relaţiile cu Julian... — Dacă nu doreşti să frecventezi casa lui Harry Goodman, atunci hai să mergem la Trixie... când Kimberly anunţă că va da o petrecere, Trixie dă un bal, în aceeaşi seară, ca să-i răpească pe invitaţii lui Kimberly... un război latent între două rivale mai înveninate ca două cobre... — Nu prea le simpatizezi... — Îi detest pe cei care fac paradă cu bogăţia lor! — La Hollywood, această paradă, de prost-gust, a intrat în moravurile acceptate... dacă nu mai doreşti s-o vezi, trebuie să te închizi într-un butoi, la fel ca acel filosof grec... cum se numea?... — Diogene! — Aşa! Diogene, cinicul... Trixie nu m-a invitat! — Toţi prietenii lui Trixie sunt invitaţi, din oficiu... Cât despre tine, ştii că ea „te adoră“... — Da? Nu ştiam... — De când ai intrat în galeria celebrităților, toate uşile ţi se deschid... ai devenit o figură proeminentă a generaţiei tale... un băiat de şaptesprezece ani, propulsat în lumina proiectoa-—relor... în plin Hollywood, unde renumele este valută forte... hai, nu mai face pe modestul... că nu prea te prinde... Îl văd pe Rick, care tocmai intră şi el, în bar. Ne vede şi vine spre noi. Foarte agitat, se aruncă pe bancheta de lângă mine. — Trei cutii de bere, frumoasa mea!, se adresează el tinerei chelneriţe, scoțând, cu un gest automat, cartea sa de identi—tate falsă. Îşi şterge cu mâna fruntea transpirată. — Aţi auzit ultima ştire?, exclamă el nervos. Mă întreb dacă este la curent cu afacerea Sea Lion. Or fi început deja să se răspândească zvonuri? — Un anonim a trimis la biroul procurorului de district nişte dischete conţinând liste cu call-giris şi call-boys care făceau parte din reţeaua lui Madam Reine... se pare că o fostă proxenetă, rivală ferventă a lui Madam Reine, e amestecată în această lovitură... astfel că, în timp ce în Europa face atâtea valuri operaţiunea mâini curate, la noi, în Los Angeles, ia amploare operaţiunea un sex curat... — Bună găselniţă!, strigă Todd. Îţi aparţine? Rick dă din cap, în semn de încuviinţare, cu un aer modest, apoi continuă, spunând: — Procurorul este foarte supărat... să arunci minori - chiar şi cei care au consimţit - drept hrană pentru mass-media este de neconceput... dar totdeauna trebuie să te temi că vor exista indiscreţii... Îmi revin în minte Lester şi teama sa de a nu fi livrat comentariilor publice... Rick continuă: — Culmea este că aceşti tineri nu sunt toţi nişte sărăântoci care caută un mijloc de supravieţuire... dimpotrivă... majoritatea căutau doar senzaţii tari... — Ce ştii tu? — Câteva indiscreţii... — Deci, ai sursele tale!, spune Todd. — Să spunem că oamenilor le place să vorbească... Goleşte apoi o cutie de bere, dintr-o singură mişcare. Pauză... Todd se agită pe banchetă. Mă întreb dacă îi va dezvălui şi lui Rick secretul despre Sea Lion... — Unde mergem în seara asta?, întreabă Rick. La Kimberly sau la Trixie? — La Trixie!, îi răspunde Todd, cu o loialitate care mă emoţionează. — Cum ne îmbrăcăm? — Ce importanţă are? La Trixie, oricum, lumea se dezbracă! Noaptea cade repede la Los Angeles. Rick se uită la ceas. — Mergem împreună la Trixie? — Nu!, îi răspund eu. Trebuie mai întâi să trec pe acasă! Să-mi las plăcile de surf! Nu e suficient loc ca să pot face surfing în piscina lui Trixie! leşim în stradă. Îmi găsesc maşina parcată într-un loc bun. Plăcile mele dispăruseră. — Mi s-au furat plăcile! Todd zâmbeşte. E un zâmbet misterios, ca al Monei Lisa. — Nu e grav! îţi vei cumpăra altele... dacă mai ai timp! * x x La Trixie regăsim îmbulzeala obişnuită. O instalaţie uri—aşă de sonorizare difuzează, la maximum, ultimele noutăţi rock. Bufetul este de o bogăţie sardanapalică. Toate băuturile imaginabile sunt aliniate pe etajerele barului, care ocupă un perete întreg. Fetele sunt frumoase, atrăgătoare şi gata să facă dragoste. Băieţii le aruncă priviri cuceritoare, ca nişte sultani, care caută o odaliscă din haremul lor, pentru a-şi petrece agreabil noaptea. Obloanele de la ferestre sunt deschise spre grădină. Parfumul florilor exotice se amestecă cu aromele parfumurilor franţuzeşti, procurate fie de la Rodeo Drive, fie direct de la Paris. Drogurile circulă cu o discreţie exemplară. E o ambianţă de vis. Şi totuşi, lumea se plictiseşte. Tineretul aurit al Los Angelesului dansează, se îmbată, face amor şi cască... cască cu toţii, de li se rup fălcile... Îi privesc cu un ochi critic. Dacă ar şti ei că dansează pe un vulcan gata să irumpă dintr-o clipă în alta. Nu! Nu mă înşel. Negocierile vor necesita timp... Toţi aceşti tineri sunt nişte condamnaţi la o moarte amâ-—nată. Într-adevăr, California este condamnată, de multă vreme, la moarte. Şi toată lumea ştie asta. Sea Lion nu face decât să aducă o savoare suplimentară, o aşteptare mai mult sau mai puţin scurtă, care îi dă un gust picant... Schimb o privire, de convenienţă, cu Todd. El pare să se distreze la nebunie. Amândoi suntem depozitarii unui secret mortal. La fel ca în filmele-catastrofa... Când ştii că vei muri, nu te plictiseşti. Savurezi ultimele momente, care fug cu o viteză nebună... Trixie se apropie de mine. E tristă. — De ce cască oamenii ăştia? Crezi că lumea se distrează mai bine la Kimberly?... Şi eu care mi-am dat toată silinţa ca petrecerea să fie o reuşită... — Nu te supăra, Trixie! Pot să pun pariu că şi la Kimberly domneşte aceeaşi atmosferă... poate chiar şi mai neagră... Todd, care era undeva în apropiere, a auzit ultima mea frază. — Cântecul lebedei!, adaugă el, cu un aer sibilinic. Ino—cenţa, plină parcă de uimire, pe care o reflecta chipul lui. Trixie mă emoţionează. O sărut pe obraji. — Prietenii îşi vor aminti de petrecerea ta! Te asigur! într-un viitor nu prea îndepărtat, vor da uitării voluptatea de a se plictisi... Trixie e nedumerită de vorbele mele, care pentru ea sunt de neînțeles. — Egon a ales să vină la petrecerea mea!, exclamă ea bucuroasă. Urmăresc direcţia privirii sale. În cadrul uşii, a apărut un băiat bine clădit, frumos, înalt, tipul romantic, admirat de toate fetele fascinate de fizicul lui, dar şi de titlul sonor de viconte. Egon este fiul unui aristocrat sosit pe tărâmul american, în căutarea unei bogății care ar putea să-i aurească blazonul ruginit din lipsa banilor. Pusese ochii pe o fată, de talia unui elefant, care însă avea privilegiul de a fi unica moştenitoare a unui bancher californian, putred de bogat. Ca un bun american, Todd nutreşte o vădită antipatie faţă de nobili. — Aristocraţii nu sunt capabili de altceva decât să-şi con-tabilizeze strămoşii într-un registru care se cheamă arbore genealogic. Şi în timpul liber, de care se bucură la discreţie, nu- şi propun decât să seducă fiicele de nababi, pentru a se îmbuiba cu milioanele lor... Trixie, frumuşelul acesta nu te-a cerut în căsătorie? — Nu încă! Eşti gelos?, îl dojeneşte ea râzând. Se îndreaptă grăbită spre Egon, care ne salută de departe, cu un zâmbet fermecător. Apoi o îmbrăţişează pe Trixie. — Nişte paraziţi!, spune Todd cu dispreţ. — Luptă şi ei pentru supravieţuire, cu armele pe care le au la dispoziţie! Face o pauză, apoi - ezitând - îmi atinge braţul. — Mă gândesc că, în cazul unui pericol real, tata m-ar fi prevenit... mi-ar fi spus să părăsesc Los Angeles... un pretext se găseşte repede... poate că, la ora asta, unităţile de interven-—ţie ale poliţiei au neutralizat deja grupul de terorişti... — Mă îndoiesc! Pot să te asigur că partida nu a fost încă jucată! Ca să pot scrie „Los Angeles va sări în aer! “ mi-a trebuit o documentare solidă. Am citit numeroase cărţi despre terorism, pentru a mă familiariza cu mentalitatea lor. Am înţeles că aceştia sunt tenace şi că nu renunţă niciodată la scopul lor fără luptă. Emulaţia, fanatismul, spiritul de sacrificiu, duse până la absurd, îi împiedică să accepte cel mai mic compromis. Totul sau nimic! — Eu, răspunde Todd, nu cred că autorităţile le vor da satisfacţie. Vor începe negocieri pentru a câştiga timp, apoi, la momentul potrivit, se vor lansa într-un atac. Am văzut atâtea filme despre terorişti care au luat ca ostatici echipajul şi pasagerii unui avion, încât am devenit un fel de expert. Adu-ţi aminte de jandarmii francezi de la GIGN, care au ata-—cat un avion ticsit de pasageri şi de terorişti, ce aterizase pe aeroportul din Marsilia, după ce ţinuseră în şah autorităţile locale, pe aeroportul din Alger. — Teroriştii pe care tocmai i-ai amintit nu posedau bomba atomică, un atu de proporţii, care dă peste cap toate regulile jocului. — Păcătuieşti printr-un pesimism bolnăvicios... — Realism este un termen mai bine adaptat la situaţia noastră... * x x În timp ce mă bărbieresc în sala de baie, aud vocea lui Cindy, pe robotul telefonic, care se află în camera mea. — Te-am aşteptat, ieri-seară, la Kimberly! De ce n-ai venit? Dă-mi un telefon când te întorci acasă! Suntem invitaţi la Egon! îl ştii! Vicontele! Aş vrea să mă însoţeşti! Va fi acolo toată gaşca! Pe curând! În căutarea unei moştenitoare bogate, Egon vânează acum pe teritoriile mele! Trixie nu-i mai e de-ajuns! Nu m-aş mira să-l văd că o curtează şi pe Rainbow! Să-l am pe Egon cumnat! Asta îmi mai lipsea!... Egon îmi face impresia că seamănă cu un vulpoi care s-a vârât în coteţul de găini, fără să ştie că e minat şi că riscă să sară în aer cu toată curtea! Oare sunt gelos?... Când o sunam pe Cindy, de două ori pe zi, mă privea cu un surâs amuzat, uşor condescendent. De îndată ce am rărit-o cu telefoanele, din cauza noii mele ocupaţii, s-au inversat rolurile. Acum, Cindy mă caută pe mine. Înainte, când mi se întâmpla să mă culc cu câte o fată - fără să ştie Cindy - aveam un sentiment de culpabilitate... leri-seară, la Trixie, am băut atâta şampanie, încât casa părea că se învârteşte în jurul meu, ca un titirez, gol la mijloc şi văzut dinăuntru. Spre ziuă, m-am găsit gol-puşcă, într-un pat, între două fete, goale şi ele, fără să simt cea mai mică remuşcare. Cu câteva săptămâni în urmă, ros de bănuieli, îi repro—şam lui Cindy - în timpul unei discuţii animate, purtată la telefon - cele câteva ieşiri la serate, înconjurată de Tim, Eric sau Kyle, când Lys a intrat în camera mea. l-am făcut semn să nu mă întrerupă. La sfârşitul acestei discuţii aprinse, care continuase apoi câteva minute, în prezenţa fratelui meu mai mic, acesta a făcut o strâmbătură caraghioasă, plină de ironie. — Nu înţelegi că Cindy te duce de nas? Vrea să te facă gelos şi tu cazi în capcană ca un prost! Naivitatea ta mă omoară!... Venisem să cer împrumut skateboardul tău! Pe al meu l-am rupt! Să-l auzi pe un băieţel, de numai zece ani, cum îţi anali—zează viaţa sentimentală este de-a dreptul bulversant. Pugştii din ziua de azi sunt, într-adevăr, de o precocitate uimitoare. L-am lăsat să ia cea mai bună placă cu rotile, fără să pro=testez. Înainte să plece, îmi mai oferă un sfat: — leşi şi tu cu alte fete! Şi o să vezi rezultatele! După care iese, fluierând... După ce mă rad, îmi stropesc uşor gâtul şi urechile cu Monsieur de la Carven. Refuz moda grunge sau new punk, adoptată de unii tineri care îşi imaginează că mirosul de sudoare râncedă exercită un efect afrodiziac asupra fete-—lor. Îmi amintesc un fragment dintr-un dialog purtat între Sharon Stone şi un cowboy, în filmul Quik and the Dead. „Va trebui să faceţi o baie în seara asta! “, spune Sharon. „Nimeni nu-şi face baie în locurile astea! “, suna replica. E adevărat, acţiunea se petrecea în 1870, la câteva zeci de mile la est de Tucson. Această modă a supravieţuit până în zilele noastre, cu un adaos de rafinament: blugii trebuie să fie găuriţi... cu cât sunt mai multe găuri, cu atât e mai elegant. In drum spre studio, mă intersectez cu jeepuri şi cu cami—oane încărcate cu militari în haine de lucru. Prezenţa unifor-melor de luptă pe străzile din Los Angeles suscită curiozitatea trecătorilor. Garda Naţională nu intervine decât în cazurile de criză majoră... Mă opresc în faţa unui chioşc, de unde cumpăr, de obicei, reviste şi ziare. Vânzătorul, un bătrânel simpatic, cu capul rotund şi cu ochii proeminenţi de E.T., clatină fruntea acope-—rită parţial de şuviţe cenuşii. — Ce dracu' se întâmplă? De ce parcurg soldaţii de la Garda Naţională oraşul, în toate direcţiile? Vă mai amintiţi tulbu—rările care au trecut Los Angelesul prin foc şi sânge, după achitarea celor trei poliţişti care l-au ucis pe acel automobilist negru? Simt în aer mirosul de praf de puşcă! Sunt tentat să-i zic: „Dacă ar fi fost numai praf de puşcă! “, însă mă abtin. — Probabil că fac exerciţii!, îmi spun eu părerea, cu o indiferenţă de paradă. — Nu!, îmi răspunde el. O belea mare o să ne cadă pe cap! Poate vreo rachetă teleghidată, ieşită de pe orbită... Cu presa sub braţ, urc la volanul maşinii mele şi încep să răsfoiesc ziarele. Nimic despre afacerea Sea Lion... Când ajung la studio, Felicity, secretara mea, mă anunţă că Roy mă aşteaptă în biroul său. Pare neliniştită. — Debra m-a informat, confidenţial, că este vorba de patru tipi care, s-ar părea, vor să vă vorbească. Secretara domnului Kahane m-a anunţat - tot confidenţial - că şeful ei este foarte neliniştit. A aflat că autorităţile sunt extrem de interesate de scenariu. Un interes care nu este exclusiv de natură estetică. Sunt singura persoană din studio care ştie motivele acestui interes. — Suntem cu toţii alături de dumneavoastră!, mă asigură Felicity. Mafia secretarelor a intrat în fierbere. Simpatia lor mă emoţionează. In acelaşi timp, insistența poliţiştilor începe să mă calce pe nervi. Trec cu pas hotărât pragul biroului lui Roy. În momentul în care intru, el se ridică, imitat de musafirii săi. Este vorba despre patru personaje, îmbrăcate în costume prât-ă-porter, în culori neutre, cu cămăşi în dungi şi cravate ţipătoare. Pecetea meseriei lor pare să le fi fost imprimată pe frunte. Mă întâm—până cu un zâmbet profesional. Roy face prezentările. Aflu că mă găsesc în faţa a doi ofiţeri de la FBI - Martin şi Borovics - şi a doi ofiţeri de la CIA - Welles şi Mason. Martin e negru. Procentul de bărbaţi de culoare este respectat şi în realitate, nu numai pe ecran. Se presupune că eu nu cunosc motivele acestei întâlniri. Nenumăratele filme, axate pe afaceri criminale, care ajung în faţa tribunalelor, au obişnuit spectatorii cu dezbaterile judi—ciare. Ei sunt captivaţi de pledoariile avocaţilor şi în special de interogarea martorilor şi a inculpaţilor. Interogatoriile poliţiei, adesea agresive, suscită curiozitatea şi emoţionează publicul. Toată lumea ştie că poliţiştii îţi pun - la început - întrebări banale, se arată înţelegători şi chiar îţi arată sim—patie, ca să-ţi adoarmă vigilenţa. Odată acest obiectiv atins, ei vor schimba tactica şi vor utiliza mijloacele cele mai dure, cele mai viclene, chiar şi brutalitatea, pentru a-ţi smulge mărturisirea crimei. Cele patru personaje care se află în faţa mea încep prin a adopta comportamentul jurnaliştilor curioşi să-ţi ia un inter-—viu, pe cele mai diverse subiecte, doar ca să te poată prinde, ca să-ţi dea lovitura de graţie. In ceea ce mă priveşte, sunt gata să-i înfrunt pe cei patru investigatori, cu atât mai mult cu cât nu aveam nimic să-mi reproşez. În străfundurile sufletului simţeam totuşi o teamă vagă. Nu erau excluse tot soiul de complicaţii kafkiene. Ca să mai destindă atmosfera, Roy ne oferă băuturi non alcoolice şi cafea. Welles este uimit cât sunt de tânăr. Martin îmi face compli—-mente, privitor la construcţia echilibrată a scenariului meu. Borovics îmi laudă inventivitatea. Curiozitatea lui Mason este stimulată de proiectele mele de viitor. Apoi, interogatoriul se strânge. Intrebările devin mai precise, concentrându-se asupra surselor mele de inspiraţie, asupra documentării şi a genezei scenariului. — Nu reuşesc să mă conving că „Los Angeles va sări în aer! “ este în exclusivitate fructul imaginaţiei dumneavoastră!, spune Welles. Este mult prea tehnic, ca să putem accepta varianta că e doar o ficţiune! — Aţi fost inspirat de vreun fapt divers?, întreabă Martin. — Poate că una dintre cunoştinţele dumneavoastră v-a sugerat tema scenariului! — Să presupunem că o terță persoană v-a propus acest subiect!, insistă Borovics. — Precizia celor mai mici amănunte, mentalitatea tero=riştilor, metodele lor de lucru sunt cu adevărat tulburătoare!, adaugă Martin. — Cunoştinţele dumneavoastră cu privire la terorism sunt prea bogate, prea adânci, ca să nu presupunem un oarecare contact cu cercurile teroriste! — Poate, fără să vă daţi seama, aţi devenit instrumentul acestor indivizi care voiau să ne transmită un mesaj prin intermediul dumneavoastră! lau decizia să trec la contraofensivă. — Unde vreţi să ajungeţi? Presupuneţi că sunt mână-n mână cu anumite grupuri de terorişti? Welles mă priveşte drept în ochi. — Ce vă face să vă gândiţi la această posibilitate? Izbucnesc în râs. Trebuie să mărturisesc însă că râsul meu era un pic forţat. — Dumneavoastră utilizaţi metoda anumitor interpreţi ai Bibliei. Răspundeţi la o întrebare cu o altă întrebare! Hărţuirea lor începe să mă enerveze. Ei chiar îşi doreau să mă aducă în această stare. Fără să vreau, intrasem în jocul lor. În acea clipă, Roy intervine agasat. — Într-adevăr, domnilor, aş dori să aflu şi eu unde vreţi să ajungeţi? Agresivitatea dumneavoastră mă uimeşte! Sprijinul lui Roy mă ajută să-mi regăsesc calmul. Atac apoi rapid: — De ce mişună trupele, în ţinută de luptă, prin oraş? O linişte jenantă se instalează peste mica noastră adunare. Ofițerii se consultă din priviri. După ce tuşeşte, ca şi cum şi-ar fi dres vocea, Welles spune, pe un ton grav: — Tinere, ne temem ca turnarea filmului dumneavoastră, pe străzile oraşului nostru, mai ales cu scenele acelea de panică, să nu producă tulburări în sânul populaţiei... — Adevărat!, accentuează Martin. Noi vrem să evităm nişte complicaţii regretabile! E mult mai bine să previi decât să intervii când e deja prea târziu! Înţeleg. Nu vor să forţeze nota. Sau primiseră ordine în acest sens. Mason zâmbeşte cu bunăvoință. — Tinere, în cazul în care vom avea nevoie de competenţa dumneavoastră, vă vom anunţa! Se ridică cu toţii. Au loc strângeri de mâini. Se zâmbeşte cu diplomaţie. Apoi se retrag, fiind conduşi până la uşă de către Roy, care este întruchiparea politeţii înseși. După plecarea lor, Roy se întoarce către mine. — Să mobilizezi Garda Naţională pentru a face faţă la orice eventualitate! Această fantastică harababură ilustrează influența, puterea magnifică pe care o are filmul asupra mase-—lor! îţi dai seama de enorma publicitate ce se va face în jurul producţiei noastre? Şi în plus, publicitate gratuită! E foarte fericit... Săracul Roy... Nu a înţeles nimic... * x x A doua zi dimineaţă... Schimbare de atmosferă... Roy scoate dintr-o ascunzătoare din biroul său o sticlă de whisky, rezervată pentru câţiva privilegiați, şi umple apoi două pahare. E încordat, preocupat. — E ceva care nu merge?, îl întreb eu. Face o grimasă. — Într-adevăr, ceva nu merge prea bine! Goleşte paharul, după care se aşază la birou şi deschide dosarul „Los Angeles va sări în aer! “. — Bugetul acestei producţii devine din ce în ce mai mare! Modificările de scenariu făcute de Julian şi secvențele adău-—gate de tine implică cheltuieli suplimentare... — Am introdus noi secvenţe ca urmare a presiunilor exer-—citate asupra mea de către Goodman, Julian şi a câtorva actori foarte importanţi... — Trebuie să te previn, Will, că ieri, în timpul consiliului de direcţie, marele şefa zis: Stop! Kahane e furios! în parte, eu îl înţeleg. Forma iniţială a scenariului tău prevedea 131 de roluri având replici, 40.000 de figuranţi, 240 de tehnicieni, 60 de cascadori, 40 de experţi pentru efectele speciale, 143 de platouri, 10 macarale, 5 trailere şi 200 de maşini distruse... La ora actuală, aceste cifre aproape că s-au dublat... Mă aşteptam la aceste obiecţii. — Ascultă, Roy, dacă bugetul iniţial a fost depăşit, Randolph Caldwell va suporta diferenţa... — Dacă intră Caldwell în joc, atunci beneficiile vor fi împăr-=ţite, soluţie pe care şefii mei nu o vor accepta cu plăcere! — Atunci nu mai rămâne decât o singură soluţie! Ca studioul să acopere diferenţa! — Voi purta o discuţie furtunoasă cu Goodman! Enervat, goleşte paharul. Îl imit şi eu, la rândul meu. — Ţi-ai pus această întrebare, Will? Ce se va întâmpla dacă publicului nu-i va plăcea acest film? Un film atât de costisitor?... Pierderile vor fi suportate de studio! Se vor căuta ţapi ispăşitori. Eu îmi voi pierde scaunul, iar Kahane va fi concediat! Se adânceşte în gânduri, ridică apoi capul, suspinând. — Numai efectele speciale ne mai pot salva... parţial... graţie efectelor speciale, avem posibilitatea să înmulţim cei 1.000 de figuranţi de zece sau chiar de douăzeci de ori... explo=zii, dezastre după dorinţă, produse în miniatură... e singurul capitol care ne va permite să realizăm economii... — Julian nu este un adept al efectelor speciale! El vrea să filmeze totul cât mai autentic... — Puțin îmi pasă de părerile lui! Kahane va şti să-l pună la punct! — Uiţi de Goodman! — Goodman va dori să evite o ceartă cu şefii mei. Reputația de certăreţii va închide uşile tuturor studiourilor. Se va vedea trecut pe lista neagră... Mai vrei un whisky? — Nu, mulţumesc! Am deja capul greu... Şi, pe urmă, întâlnirea cu cei patru poliţişti m-a cam enervat... Roy clatină energic din cap. — Nu au ce să-ţi reproşeze! Absolut nimic! Hai să asistăm la turnare! Programul de astăzi implică un ambuteiaj mon-—stru pe Riverside Freeway, pe înălțimile de la Compton... în scenariu, tu ai indicat douăzeci de maşini distruse şi morţi în serie... un holocaust hollywoodian... Se ridică, râzând. — Will, tu nu ai un aspect feroce, în armonie cu violenţa personajelor tale... Hai să mergem! În clipa aceea, uşa se deschide şi Debra apare în prag. — Domnul Goldberg doreşte să vă vorbească! Roy îmi aruncă o privire exasperată, apoi îmi şopteşte: — Trebuie să-l primesc! E prieten cu Kahane. Voi scăpa repede de el! Pofteşte-l înăuntru, Debra!, adaugă el, cu voce tare. Un individ grăsuţ, jovial, cu ochelari fumurii, intră şi îna—intează cu mâna întinsă spre Roy, care îl primeşte cu o plăcere bine jucată... Prezentări, strângeri de mână... Numele meu îi stârneşte interesul lui Goldberg. — Dumneavoastră sunteţi noutatea de la Hollywood! Se pare că sunteţi un geniu precoce! Apoi mă abandonează şi se concentrează asupra lui Roy. — Aduc cu mine ideea unui film care va face senzaţie! Un individ monstruos, însă cu inimă de aur, salvează viaţa unei tinere răpite de nişte indivizi care se ascund într-o biserică... — Perfect! Un fel de Quasimodo... Notre-Dame de Paris... o operă clasică... — Monstrul este un extraterestru... — Din ce în ce mai bine! Un E.T. Care se îndrăgosteşte de o pământeancă... — Prefer un monstru cu un cap simpatic... — Nu e o idee rea! Willow, generosul, realizat de Ron Howard... — Dă-mi, te rog, undă verde şi voi termina scenariul care este în parte deja scris. Ai putea să-l produci tu? — Nu eu trebuie să-ţi dau undă verde. Doar Kahane are dreptul să o facă. Dacă Kahane îmi va cere părerea asupra scenariului tău, îi voi da aviz favorabil... Acum, scuză-mă, trebuie să plec! Pe curând! Părăsim pavilionul Direcţiei şi ne îndreptăm spre parcare. Roy îmi explică, blazat: — Goldberg face parte din gaşcă. Graţie influenţei lui Kahane, scenariul va fi cumpărat de studio. Goldberg va primi o sumă de bani frumuşică, iar opera sa va fi clasată, în rezervă. Probabil că nu va intra niciodată în producţie. Goldberg a scris o dată un scenariu acceptabil, bine primit de critică, dar ignorat de marele public. De atunci, şi-a construit o reputaţie bună prin relaţii utile, care îi permit să trăiască destul de bine... Mă apropii de Ferrariul meu, însă Roy mă trage de braţ. — Hai să luăm Toyota mea, patru ori patru. La serviciu e de preferat. Deodată, un tip, apărut ca din pământ, ne acostează. Are faţa încadrată de o barbă de tip islamic şi este îmbrăcat într-un costum în trei piese, bine tăiat. Poartă în mână o servietă- diplomat, marca Vuitton. — Roy, nu-ţi răpesc decât un minut! Tocmai ţi-am adus un scenariu care va permite studioului tău să realizeze un film de o extremă violenţă. Va face concurenţă filmelor lui Stone sau Tarantino. Trei fraţi - doi băieţi şi o fată - îşi ucid tatăl, un scelerat diabolic, perfid, sadic, corupt... — Interesant!, spune Roy. Complexul Oedip şi Beatrice Cenci, în versiunea lui Shelley! Şi un pic din „Fraţii Menendez “! — Aşteaptă! E vorba, de asemenea, despre complicitatea câtorva tipi detestabili, din Hell's Angels... Paricizii dau foc casei părinţilor lor, pentru a da impresia că e vorba de un simplu accident... — Reţetă, cinci din cinci! Ai adăugat incendiile devasta-toare din Backdrauft! Remarcabil!... Lasă scenariul la Debra! îl voi citi când mă întorc! — Mulţumesc, Roy! Eşti un tip super! Nu uita de plombe! Rişti să-ţi pierzi un canin! Personajul se îndepărtează de noi şi agită mâna, în semn de salut. — Era dentistul meu, mă lămureşte Roy. Un bun practi—cian! Păcat! Ca majoritatea medicilor din Los Angeles, visează şi el să devină scenarist. Ar face orice să-şi vadă numele pe genericul unui film. Însă cazul lui Michael Jackson nu e la îndemâna tuturor... Urcăm în Toyota lui Roy. Când să ieşim din incinta studi—oului, telefonul fără fir sună... Se aude vocea secretarei sale, Debra... — Am primit un apel urgent pentru tine! Un cascador a suferit arsuri grave în timpul filmărilor de la Compton... Roy ridică ochii spre cer. — La dracu'! în caz de accident, producătorii sunt primii care suportă consecinţele... — Dar cascadorii sunt asiguraţi!, îi zic eu. — Suntem obligaţi să stabilim responsabilităţile înainte ca poliţia să-şi bage nasul... O apucăm pe Riverside Freeway, însă circulaţia e infernală şi ne împiedică să înaintăm cu o viteză prea mare. Roy se lansează într-o serie de înjurături, care distonează cu aspectul său, de tânăr BC-BG. Telefonul sună din nou. Cele două amplificatoare mon=tate pe bordul maşinii îmi permit să aud vocea agitată a lui Cameron, primul asistent al lui Roy: — Încă un cascador ars! Al doilea!, urlă el. Am impresia că Julian şi-a pierdut busola. Aleargă ca un apucat de la un capăt la altul al platoului şi ţipă, dând ordine contradictorii! Vino repede! Furios, Roy începe să facă slalom printre maşinile care înaintează cu viteza unor melci bolnavi. Resimt emoția pe care trebuie s-o aibă pasagerii din autobuzul care rivaliza cu o maşină de curse din filmul Speed, cu Keanu Reeves. Insă, puţin câte puţin, Roy se vede nevoit să încetinească. Maşinile se deplasează ca într-un cortegiu, bară la bară. — les de pe autostradă!, mă anunţă Roy. — Poftim? Nu ţi-e frică să parcurgi în viteză străzile din Inglewood şi Compton? — Să-mi fie frică ziua? E ridicol! Nepăsarea lui Roy mi se părea nejustificată. Aceste două cartiere au o tristă reputaţie: crime, certuri, jafuri, violuri, războaie sângeroase între bande sunt evenimente curente. Los Angeles este o aglomerare urbană bizară. În centrul ora—şului se concentrează toate mizeriile. În schimb, periferiile au adunat toate bogăţiile şi o celebritate mondială. E suficient să menţionezi Beverly Hills, Bel Air şi Hollywood pentru a evoca visul devenit realitate. Ca să treacă timpul, dau drumul la radio. Dau peste postul MTV, care prezintă un interviu acordat de Connink Junior. Când sunt prost-dispus, prefer muzica rock, care e mult mai distractivă decât alte stiluri muzicale. SBC transmite un con—cert live al grupului Suede. Brusc, se face auzită vocea emoţionată a prezentatorului: „Trebuie să întrerupem programul muzical pentru a vă transmite un comunicat de o extremă importanţă. Conform cu datele furnizate de o sursă de încredere, o bombă atomică se găseşte la bordul unui vapor numit Sea Lion, ancorat în portul din Long Beach. Teroriştii, care au capturat nava în larg, soli—câtă o sumă de un miliard de dolari. În cazul în care cererea lor nu va fi îndeplinită, va fi declanşată explozia bombei atomice. Sunt în desfăşurare negocieri. Suntem informaţi că Consiliul de Securitate este în şedinţă, iar preşedintele este ţinut la curent cu privire la evoluţia situaţiei. Poliţia Municipală, FBI, CIA şi Garda Naţională sunt în stare de alertă. Trezoreria Publică a primit dispoziţie să procure, în cel mai scurt timp, miliardul cerut de terorişti. S-au luat toate măsurile pentru a-i împiedica pe terorişti să-şi pună în execuţie ameninţarea. Asistăm la cea mai mare operaţiune de acest gen, la care nimeni nu se gândea. Sperăm că înţelepciunea oamenilor noştri de stat şi eficienţa mijloacelor noastre de apărare vor reuşi să elimine pericolul care pluteşte asupra oraşului Los Angeles. Imediat ce vom dispune de noi informaţii, vă vom ţine la curent. Reluăm, acum, programul nostru muzical... “ Râsul sonor al lui Roy acoperă primele acorduri ale unui rock'n-roll creat de Dave Pirner. — Oamenii noştri de la Departamentul de Publicitate îşi fac foarte bine treaba! Merită o primă generoasă! Eu eram atât de absorbit de comunicat, încât nici nu băgasem de seamă că întreaga circulaţie se oprise. Din cauza caniculei, geamurile Toyotei şi ale tuturor celorlalte maşini din apropierea noastră sunt lăsate în jos. Conducătorul unui Buick aflat la dreapta mea, un bunic tipic, cu părul alb, mă interpelează: — Am ascultat comunicatul emis de radioul dumneavoastră! Ce canal era? — Canalul SBC!, îi răspund eu. Ştirea umblă apoi din gură în gură. — E o reclamă reuşită pentru următorul film, „Los Angeles va sări în aer! “, strigă Roy. Bunicul ni se adresează cu un aer de familiaritate: — Eram un puşti când Orson Wells a lansat la radio emi—siunea intitulată „Războiul stelelor“, după romanul lui H.G. Wells. Orson i-a făcut să creadă pe milioane de oameni că marţienii invadaseră Pământul. Panica s-a instalat pretutindeni. Autorităţile au trebuit să difuzeze un comunicat special ca să calmeze spiritele. Apoi, hohotele de râs au zguduit națiunea. Invazia extratereştrilor nu mai era o ameninţare pentru ziua de mâine... Dopul care blocase circulaţia în ambele sensuri s-a degajat în sfârşit. Maşinile se pun din nou în mişcare. La început mai lent, apoi din ce în ce mai repede. Traficul devine normal. Lângă mine, Roy, destins, fluieră un cântec la modă. Când ajungem în Compton, turnarea luase deja sfârşit. Echipe speciale ridicau carcasele maşinilor distruse. Un asis=tent de platou care dirijează operaţiunea îi explică lui Roy că răniții au fost transportaţi la spital şi că starea lor nu e gravă. — Accidente de acest fel se produc destul de des!, spune el, cu o indiferenţă care mă scandalizează. Riscurile meseriei! Nu poţi face omletă fără să spargi câteva ouă!... — Cum s-a întâmplat, insistă Roy. Asistentul ezită... în final se hotărăşte să dezvăluie realitatea: — In conformitate cu scenariul, explozia staţiei de benzină trebuia să aprindă costumele cascadorilor - în film, aceştia fiind clienţii care-şi făceau plinul la rezervoare. Cascadorii purtau combinezoane ignifuge pe sub hainele cuprinse de flăcări. Operația nu implica niciun pericol. Doar că Julian le-a cerut să nu se îndepărteze prea repede de focarul explo-=ziei care trebuia să-i proiecteze în aer, în ideea de a conferi mai multă autenticitate acestei scene. Însă această întârziere prelungită şi prost calculată a avut consecinţe fatale. Bucăţi de metal care au sărit din explozie au tăiat combinezoanele ignifuge. Cascadorii au suferit astfel răni şi arsuri grave. Julian şi asistenții săi vor să minimalizeze importanța accidentului, pentru a reduce responsabilitatea care le revine în totalitate... Îngrijorat, Roy se scarpină în cap. Gest automat, care subliniază perplexitatea şi neliniştea sa. — Asta înseamnă că, în afară de asigurări, noi riscăm să fim chemaţi în justiţie pentru a plăti compensaţii, întrucât accidentul nu s-a petrecut din cauza unei greşeli profesionale, ci unei imprudenţe a lui Julian... Grey, noi ne revedem în seara asta, la proiecţie! Will, hai să mergem! In timp ce Roy conduce tăcut Toyota, eu mă gândesc la cei doi cascadori. Bizar! Sunt mai impresionat de accidentul lor decât de ameninţarea care pluteşte asupra oraşului. Apoi, afacerea Sea Lion îmi revine în minte. Ea îmi readuce în memorie imaginea mamei, a lui Lys şi chiar a lui Rainbow. Nu ar trebui, oare, să-i previn? Să poată lua măsuri? — ţi propun o pizza cu cinci tipuri de brânză, la La Luigi, un restaurant italian foarte bun din apropiere! Eşti invitatul meu. După aceea, mergem să vedem ce s-a filmat azi şi, cu ocazia asta, îţi vei recupera şi maşina... — Mulţumesc, Roy! Dar îmi rezerv această plăcere altă dată! Sunt aşteptat acasă pentru o afacere importantă. — Bine, atunci te conduc la tine acasă. Mă opresc în faţa chioşcului bătrânului meu prieten, vin—zătorul de ziare. Cumpăr toate cotidienele. Bătrânul râde. — Căutaţi un ziar cu ştiri de senzaţie? Veţi găsi aşa ceva în Los Angeles Sun... Când vă faceţi publicitate, voi, ceilalţi, nu jucaţi mână moartă! Ceilalţi, pentru el, ca şi pentru majoritatea oamenilor din Los Angeles, sunt ceea ce se numeşte gaşca, lumea închisă a filmului. Un domn în vârstă, probabil un pensionar, care poartă pantofi Reebock, la fel cu cei tineri, cumpără Los Angeles Sun şi zice: — Şi dacă ar fi adevărat? Vânzătorul îi răspunde cu aerul satisfăcut al unui specialist: — Acest faimos avertisment miroase de departe a farsă! îi ştiu eu! Sunt în meseria asta de câteva zeci de ani! Pensionarul ridică din umeri. — Poate că aveţi dreptate! Nu poţi şti niciodată când mint şi când spun adevărul! Tulburat, urc iar în Toyota care demarează. Brusc, o frică teribilă îmi dă ghes să strig: „Dar este adevărat! E adevărat! Duceţi-vă! Părăsiţi acest oraş ce poartă amprenta morţii! Fugiţi! Fugiţi! “. Fac un efort să mă stăpânesc... Atunci când Todd mi-a spus despre Sea Lion l-am ascultat cu îndoială. Era vorba, probabil, de un exerciţiu de alarmă. O bombă explodase deja într-un garaj subteran de la World Trade Center, din New York. Un incident izolat în raport cu nenumăratele atentate care răvăşesc oraşele din Europa, din Orientul Mijlociu, din Africa sau din Asia... Trebuie s-o previn pe mama... cât mai repede posibil... Ajuns acasă, alerg în salon, unde mama joacă poker cu nelipsitele ei partenere. Liniştite, ele împart cărţile de joc. — Mamă, trebuie să-ţi vorbesc... între patru ochi... Mă priveşte cu o expresie mirată. De obicei mi-ar fi răspuns cu nerăbdare în glas: „Tu nu vezi că sunt ocupată! Inainte să te culci, am să urc în camera ta! Şi atunci îmi vei spune micul tău secret! “. Mă tratează ca şi cum aş mai avea zece sau doisprezece ani. De data asta, comportamentul ei este diferit. Işi dă seama de agitația mea. Este epoca maladiei SIDA, a drogurilor... Se ridică şi pune cărţile pe masa de joc. — Vă rog să continuaţi fără mine! Revin imediat! Merge înaintea mea în bibliotecă. — Mamă, eşti la curent cu ameninţarea care pluteşte asu—pra oraşului nostru? — Da!, spune ea. O publicitate de prost-gust! Tatăl tău nu ar fi fost de acord niciodată cu aşa ceva! Mi-a telefonat şi mama lui Cindy! Ca şi mine, ea condamnă excesele acestor oameni lipsiţi de scrupule... — Nu este publicitate, mamă! Este adevărat! ESTE ADEVĂRAT! Te rog să-i iei pe Lys şi pe Rainbow şi să părăsiţi oraşul! Chiar în noaptea asta! Va fi prea târziu atunci când populaţia va fi deja cuprinsă de panică! Mama surâde şi mă bate uşor pe obraz. — Fii rezonabil, Will! Dacă era adevărat, primarul m-ar fi prevenit! El este prietenul nostru! Răspunsul ei are asupra mea efectul de duş rece. — E adevărat, mamă! , îi repet eu pe un ton plângăcios. — Bun! Acum întoarce-te la preocupările tale, iar eu la ale mele... Intră în salon. Descurajat, las braţele să-mi cadă pe lângă corp. Urc apoi la etaj şi intru în camera lui Lys, care joacă Nintendo. Nu ar trebui oare să-l scot din Los Angeles? La vederea mea, el lasă ecranul şi mă primeşte cu un zâmbet de tip Macaulay Culkin, care se doreşte a fi plin de drăgălăşenie. — Am un cadou pentru tine! Aleargă spre şifonierul lui, îl deschide şi scoate o cască de sport, cu vizieră înaltă, acoperită cu inscripţia | Love Will - îl iubesc pe Will. — Eu am imprimat cuvintele! Emoţionat, iau casca şi mi-o pun pe cap. — lmi vine bine? — Super!, exclamă el. ÎI îmbrăţişez. Ştiu că îmi va cere ceva în schimb. E un diplomat înnăscut. Într-o zi, îl va depăşi pe Kissinger... — Spune-mi, ce anume vrei să fac pentru tine? Cred că ştiu dorinţa care se ascunde în mintea ta! Un mic rol! Nu e aşa? Îmi sare de gât, mă sărută pe amândoi obrajii, apoi mă priveşte, cu un aer candid. — Cum ai ştiut? — Mi l-ai mai cerut deja! Voi scrie un mic rol pentru tine! îţi promit! Am dat uitării micile neplăceri pe care le face tuturor celor din familie. Trebuie să recunosc că Rainbow este cel mai mult vizată de împunsăturile lui, adesea caustice. Între el şi Rainbow, starea de război este permanentă. Ea îl numeşte „micul şarpe cu clopoței“, poreclă pe care Lys o apreciază foarte mult. Mă hotărăsc să-l iau la studio. Nu mi-aş ierta-o niciodată dacă i s-ar întâmpla o nenorocire cât timp sunt eu plecat. Ştiu că prezenţa lui, alături de mine, nu va reprezenta o garanţie că viaţa lui va fi salvată, în caz de dezastru nuclear. Dar, cel puţin, nu voi avea ce să-mi reproşez. Când îi propun să mergem să vedem proiecţiile acelei zile, mă îmbrăţişează din nou. Mă întreb dacă reputaţia lui de puşti răsfăţat, capricios şi răutăcios nu se datorează neglijenţei de care părinţii noştri dau dovadă în ceea ce-l priveşte. Ca şi el, şi ca şi Rainbow, eu am fost crescut tot de bone, de maeştri de sport şi de muzică, înainte de a merge la şcoală. Atunci când ne-am instalat în taxiul pe care îl comanda—sem, Lys mă întreabă radiind: — Nu vei uita de rolul meu? — Nu!, îţi promit! Am, pentru o clipă, impresia că satisfac ultima dorinţă a unui condamnat la moarte... Pentru prima oară în viaţă, am sentimentul căldurii umane, inspirate de un frăţior care are nevoie de protecţia mea... Privesc prin geamurile taxiului mişcarea străzii care nu are nimic neobişnuit. Trotuarele sunt pline de pietoni care se plimbă, admiră vitrinele, intră în cinematografe şi în baruri, se îngrămădesc în faţa discotecilor. Bărbaţii măsoară cu coada ochiului femeile, ele, la rândul lor, se leagănă şi îşi pun în evidenţă farmecul. Prostituatele, pe jumătate goale, îşi fac meseria, ca de obicei. Maşinile de poliţie sunt, aparent, ceva mai numeroase. Jeepuri încărcate cu militari în uniforme de campanie trec din timp în timp, fără să atragă prea mult atenţia... Intrarea mea în sala de proiecţii a studioului cu Lys de mână uimeşte. Legile sunt stricte. Minorii nu au permisiunea de a asista la premiera propriului lor film, pentru că riscă să asiste la scene care le-ar putea afecta inocenţa şi sensibilitatea. Acest gen de filistinism mă scoate din sărite. În şcoli se face educaţie sexuală şi se vând prezervative. Insă aceloraşi copii li se interzice accesul în sălile de cinema atunci când filmul nu are eticheta „Audienţă generală“. Mă instalez cu Lys în primul rând de scaune, fără să întâmpin obiecţii. Sala de proiecţii a studioului are un caracter privat, fiind deci scutită de obligaţiile impuse sălilor publice de cinema. Sunt prezenţi toţi responsabilii cu producţia noastră: Goodman şi Roy, inginerul de sunet, directorul de filmări, directorul artistic, directorul de efecte speciale, precum şi asistenții lor. Chiar şi Kahane a ţinut să-şi facă apariţia, înconjurat de asistenții săi, se comportă ca un mare mogul. Toată lumea ştie că aspiră la preşedinţia studioului. Lipseşte numai Julian. Kahane îşi manifestă nerăbdarea. E obişnuit să se lase aşteptat, dar detestă să-i aştepte pe alţii... Drew, primul asistent al lui Julian, intră şi anunţă cu gravitate că domnul Huxley a fost victima unui uşor accident. A fost transportat la spital şi a primit primele îngrijiri. — Asta ne mai lipsea!, exclamă Kahane iritat. — Domnul Huxley va face tot posibilul să asiste la proiecția din această seară! Trebuie să sosească dintr-un moment în altul. Drew se aşază lângă mine şi îmi şopteşte cu sarcasm: — Julian şi-a luxat glezna, alunecând într-o băltoacă. Şi-a stricat şi frumosul său costum de la Armani... Drew îl detestă pe Julian. El aspiră să preia postul acestuia într-un viitor nu prea îndepărtat. Puțin după aceea, Julian îşi face intrarea într-o manieră dramatică. Şchiopătează şi se sprijină în cârje. Il imită pe Bruce Robin, scenarist şi regizor care s-a prezentat la turna—rea filmelor sale într-un scaun cu rotile pentru că, în ajun, îşi fracturase gamba. Julian voia, de asemenea, să egaleze succesul lui Ghost, realizat de Robin şi care a adus 500 de milioane în conturile studioului. Este înconjurat, compătimit, i se urează însănătoşire grabnică. Julian declară cu emfază: — În ciuda suferințelor fizice, nu m-am putut abţine să nu particip la această proiecţie. Vă voi prezenta secvenţe reali—zate de echipa noastră de efecte speciale! Este vorba despre visul sergentului Ross, de la Garda Naţională, din ajunul asaltului contra vaporului pe care se află încărcătura ato—mică, pentru a neutraliza banda de terorişti şi a dezamorsa bomba. El se aşază la marginea unui rând, apoi comandă cu voce tare: — Să înceapă spectacolul! În mod incontestabil, Julian ştie să pregătească atmosfera pentru secvențele ce vor urma. Lumina scade în sală, iar pe ecranul gigantic vedem pano-—rama oraşului Los Angeles, văzută de sus. Apoi, imaginea se concentrează asupra portului de la Long Beach şi, în sfârşit, asupra unui vapor luat cu asalt de trupele de intervenţie rapidă. Conştienţi de eşecul lor, teroriştii pun în funcţiune sistemul de declanşare a bombei. Explozia uriaşă cuprinde întreg ecranul. O coloană de foc, mai rea ca un vulcan în plină erupție, se ridică, imensă, spre cer. Gazele incandescente se revarsă asupra oraşului, rad de pe faţa pământului cartiere întregi; masa de flăcări este ca un vârtej nebun. Pentru a întări aspectele tragice ale catastrofei, efectele sunt prezen-tate cu încetinitorul. Casele, uzinele, podurile, zgârie-norii sunt înşfăcaţi şi striviţi de furtuna cuprinsă parcă de o furie oarbă. Tot ce mişcă - fiinţe vii, maşini, macarale, trenuri, iahturi - este aspirat şi purtat în aerul cuprins de flăcări. Oamenii care se află pe înălțimile din Beverly Hills şi Bel Air văd valul de flăcări urcând din partea de jos a oraşului spre înălțimile încă neafectate, care vor dispărea, la rândul lor, în haos. Efectul pervers al exploziei distruge echilibrul precar al Californiei. Un cutremur de pământ de o incalculabilă magnitudine se transmite spre nord şi spre sud. Zgârie-norii din San Francisco se prăbuşesc. Arcul podului mare, care traversează golful, vibrează şi se ondulează ca o panglică suflată de vânt, apoi se sfărâmă în apele furioase. Un val colosal de maree invadează San Diego. Autostrăzile care se întind de-a lungul coastei se frâng şi toate vehiculele sunt azvâărlite în dezordine, pe stânci, în jos. Falia Saint Andrew ia proporţii înfricoşătoare. Fântâni arteziene imense aruncă jeturi de apă fierbinte, sulf şi ghei—zere de petrol. California se deplasează spre ocean. Mişcarea se accele—rează. Suprafaţa deja devastată se înclină ca un portavion monstruos, lovit de moarte. Kilometri întregi separă cele două margini ale faliei. California alunecă în abisul albastru şi dispare pentru eternitate... Doar păsările care au scăpat de dezastru zboară în spaţiul purpuriu, încărcat de nori uriaşi... Proiecţia s-a terminat. Ecranul se luminează. Lumina învăluie sala. O lumină de culoarea chihlimbarului, dulce, calmantă... Asistenţa este tăcută. Toţi spectatorii sunt cu respiraţia tăiată... Izbucnesc, apoi, aplauze. — „Los Angeles va sări în aer! miliard de dolari!, strigă Goodman. — Victorie!, strigă şi Roy entuziasmat. Gestul teatral al lui Julian se repetă. — Felicitaţi-i pe Bertie şi echipa lui de efecte speciale pen=tru munca lor excelentă! Aplauzele izbucnesc din nou. Julian îşi manifestă mărinimia, lăsând totuşi să se înţe-—leagă că este vorba despre opera sa. Bertie şi coechipierii lui se ridică şi-i salută pe toţi cei prezenţi. Apoi se întoarce spre mine. — Sper că ţi-am realizat bine ideile, Will! — Bravo, Bertie! Bravo, Will!, strigă Kahane. El îşi dă seama că a comis o gafa, omiţându-l pe regizor. Se grăbeşte să adauge: — Să trăiască, Julian! Bravo, copiii mei! Julian e supărat. Nu admite să fie plasat pe al treilea loc. Goodman pare jenat. Uşa dublă se deschide şi Desmond, elegant, îmbrăcat în alb, afişând un zâmbet demn de o campanie publicitară pentru cea mai bună pastă de dinţi a anului, intră pe culoarul ce separă rândurile de scaune. — Felicitaţi-l, de asemenea, şi pe Desmond pentru rezul—tatele sale din domeniul publicităţii. El este autorul celei mai mari lovituri de imagine realizată la Hollywood, în ultimele decenii. Aplaudaţi-l pe Desmond! Kahane este fericit că a reuşit să iasă dintr-un impas, graţie apariţiei providenţiale a lui Desmond, care îl priveşte mirat de o astfel de primire măgulitoare. — Ce lovitură?, întreabă el. — Articolul publicat în Los Angeles Sun! Haide! Nu fă pe modestul! Nu e genul tău! — Regret să te dezamăgesc! Dar este vorba de o confuzie! Articolul în chestiune nu reprezintă un material de senzaţie, cu scop publicitar! Acum zece minute am ascultat la televizor un apel al guvernatorului statului nostru care confirma veri—dicitatea ştirii publicate în Los Angeles Sun, însă, în acelaşi timp, invita populaţia să-şi păstreze calmul. Negocierile sunt în LL va raporta încasări de un desfăşurare, a adăugatei, în scopul de a elimina ameninţa-—rea unei explozii atomice. Tocmai datorită acestui comunicat oficial am sosit, în întârziere, la proiecția voastră! O linişte profundă întâmpină cuvintele sale. Toţi cei pre—zenţi în sală rămân împietriţi, imobili, ca personajele din piesa „Revizorul“ de Gogol, care, după ce au primit cu toate onorurile un impostor, află cu stupoare că adevăratul revizor abia a sosit, ca să facă o anchetă cu privire la ilegalităţile comise de oficialităţile oraşului... * x x ÎI iau pe Lys de mână şi îl urc în maşină, alături de mine. — Locul mortului!, spune el râzând. — Nu vei muri dacă îţi vei pune centura! Hai, repede, pune-o! Apoi mai e şi airbagul de protecţie! Nu-ţi face griji! Eşti gata? Işi fixează centura de siguranţă, ca şi cum ar fi fost vorba de un joc. — Poţi să faci airbagul să iasă? — lese doar dacă lovesc o altă maşină! Dar eu nu am inten=ţia s-o fac! — Păcat! les din incinta studioului şi mă văd prins într-un trafic mult mai intens ca de obicei, la o oră atât de târzie. Automobiliştii, pe care eu îi calific drept inconştienţi şi iresponsabili, trec în trombă şi aprind semnalizatoarele roşii. Un tip cu barbă, care conduce un Chevrolet vechi, vrea să mă depăşească cu orice preţ şi loveşte destul de violent aripa din dreapta-faţă a Ferrariului meu. Nu se opreşte pentru a constata ciocnirea, ci îşi continuă drumul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ard de dorinţa de a mă arunca în urmărirea sa, însă îmi dau seama că o serie de condiţii obiective mă obligă să mă calmez. Eu port responsabilitatea pentru Lys. Dacă mă opresc să constat ciocnirea maşinii şi să evaluez pagubele, risc să fiu lovit de maşinile din spate. Sunt foarte afectat de acest accident rutier. Aripa lovită a maşinii mă supără şi mă aduce la exasperare, în acelaşi timp. Dragul meu Ferrari, să fie maltratat în halul ăsta! Cu moartea în suflet, îmi continui drumul. — Vezi că airbagul nu a ieşit!, constată Lys dezamăgit. — lese dacă intru într-un zid sau într-un trunchi de copac! Nu- ţi doresc o astfel de experienţă! Face o pauză şi apoi reia: — Explozia pe care am văzut-o pe ecran o vom vedea şi în realitate? — Posibil! Dar dacă s-ar produce, nu ai mai avea timp să te bucuri de spectacol! — De ce? — Uite aşa! In acest moment nu sunt deloc dispus să vorbesc despre efectele unei eventuale explozii. Intru pe Long Beach Freeway, însă decid să ies de pe ea la prima ieşire, cu atât mai mult cu cât înaintez contra curentului. Eu mă îndrept spre vest, în timp ce majoritatea maşinilor merg spre est. Valul este atât de dens, că a cuprins, de asemenea, şi benzile destinate autovehiculelor ce merg în sens invers. E o nebunie. Poliţiştii de la circulaţie încearcă, în van, să dirijeze această avalanşă motorizată. Am intenţia să virez la dreapta, pe Riverside Drive, şi să urc, după aceea, pe San Diego Freeway, până la Beverly Hills. — Acum mergem la Long Beach, să vedem vaporul cu bomba?, mă întreabă Lys vesel. Abia în acest moment îmi dau seama de greşeala pe care o fac. Preocupat de problemele mele, am ales ruta care merge direct spre port. Acum îmi explic această fugă disperată spre est, către ieşirea din oraş. De bine, de rău, ajung la intersecţia a două autostrăzi. Însă trecerea spre Riverside este blocată de un ambuteiaj monstru. O grămadă de maşini şi camioane, împrăştiate într-o mare dezordine, aruncă flăcări înalte, ca un rug enorm. Trebuie să ies de pe autostradă. Insă ideea de a traversa Comptonul, un cartier cu aşa o proastă reputaţie, îmi dă fiori pe şira spinării. Nu am însă de ales. Mă aflu acum în Compton. Străzi trasate la linie, case joase, foarte asemănătoare între ele, mai mult sau mai puţin bine întreţinute, grădini minuscule, maşini vechi sau stră-lucitor de noi... agitația este atât de mare, aici, încât apariţia Ferrariului meu trece aproape neobservată. Oamenii, în marea lor majoritate de culoare, intră şi ies din aceste micuţe imobile, încărcaţi de baloturi şi de valize uzate. Se aud câteva focuri de armă. Nimeni nu pare să se îngrijoreze. La colţul străzii văd un magazin care arde. Câţiva indivizi, cei mai mulţi dintre ei tineri, scot de acolo mărfuri pe care le fură. Mă întâlnesc cu o maşină a poliţiei - cu sirena asurzitoare - urmată de un jeep şi de două camionete, pline cu militari înarmaţi. În piaţa din faţa unei mici biserici, un pastor bărbos pre—dică cuvântul Domnului în faţa unui grup de femei în vârstă, speriate: — Îngerii au sunat din trompete, pentru a anunţa sfârşitul Sodomei şi Judecata de Apoi! Lumea se va prăbuşi într-un coşmar de sânge, foc şi tenebre... Aud foarte clar cuvintele sale, pentru că foloseşte o por-tavoce ca să amplifice rezonanţa mesajului apocaliptic, care prevede moartea şi distrugerea... Detonarea câtorva focuri de armă acoperă, în final, avertismentele sale... În Compton, problema este că toate străzile seamănă între ele. Mi-e teamă să nu mă rătăcesc. Încerc să mă îndrept spre nord. Caut un punct de reper. Văd ceva mai departe, la dreapta mea, turnurile dantelate de la Watts. Mi s-a vorbit de atâtea ori despre acest monument folcloric, pe care îl cunosc după reputaţie, dar pe care nu l-am văzut niciodată. Respir uşurat. Acum ştiu ce îmi rămâne de făcut. Să traversez Firestone Boulevard şi să mă îndrept apoi spre Culver City, patria stu—diourilor Columbia şi MGM. Această cursă nebună nu mă împiedică să-mi amintesc că tata voia să cumpere studioul MGM. Până la urmă, a renunţat. Spunea că MGM, după ce trecuse din mână în mână, devenise doar o cochilie goală. Speculanţii reușiseră să-l ucidă. Regăsesc, în sfârşit, cartierele frumoase, unde teama mea dispare. Aici mă simt la adăpost de violenţa umană. Protecţie relativă, căci ea nu este eficace împotriva unei eventuale explozii atomice. Urc pe Beverly Hills şi ajung, în sfârşit, acasă. Portarul mă aşteaptă în faţa porţilor deschise. Din oraşul care se întinde la picioarele noastre, se ridică o rumoare stranie, un zgomot care se amplifică sau descreşte, după o curbă sinuoasă. Probabil că adierea vântului explică acest fenomen. — Credeţi că este adevărat, domnule?, întreabă portarul cu o voce neliniştită. _ — E adevărat, Peter!, răspunde Lys, în locul meu. Incalecă pe motocicletă şi ia-o la goană! — Nu vreau să plec! Peste noapte vor fi multe tâlhării. Trebuie să veghez... Răspunsul său îmi evocă frumoasa imagine pe care o pre—zenta un film despre lumea antică. La Pompei, o santinelă romană - cu cască, pieptar, scut şi lance - rămâne nemişcată, la postul său, în timp ce cenuşa Vezuviului, în plină erupție, cade din cer, fără întrerupere. Soldatul e înghiţit, puţin câte puţin, de stratul cenuşiu... Intru în casă, urmat de Lys, vesel ca un canar. Singură, în salon, mama îşi face o pasienţă. — Prietenele tale au plecat?, întreb eu cu o umbră de ironie. — După cum vezi! — Mamă, trebuie să părăseşti oraşul! Chiar în momentul acesta! la-l şi pe Lys cu tine! — Şoferul a plecat! A şters-o! îl înţeleg! Are şi el o familie... — Te conduc eu până la Palm Spring! Nu e prea departe, dar vom pune astfel o oarecare distanţă între noi şi Los Angeles! Mama întrerupe pasienţa şi mă priveşte cu curiozitate. — În orice caz, eu nu părăsesc oraşul fără Rainbow! Ca şi tine Şi Lys, e şi ea copilul meu! — Unde este? — Nu ştiu! Dacă vrei s-o cauţi, du-te! — Nu a dat niciun telefon? — Nu! Probabil nu a auzit comunicatul... — În garsoniera cui s-o caut? — Nu fi necuviincios! îşi trăieşte şi ea viaţa! Aşa cum înţelege! Nu i-o voi cenzura eu! De altfel, nici nu cred că situ-aţia este atât de gravă... Soţia primarului m-ar fi sunat... e prietena mea, partenera mea de joc... Sună telefonul. Fără grabă, mama ridică receptorul fără fir, care este la îndemână, pe masă. E ciudat de calmă. — Eşti de părere că o catastrofa este totuşi posibilă?... Cred că exagerezi, Louise!... Nu, nu glumesc! Unde să mă duc?... La Palm Spring? Mama pare că se înclină în faţa fatalităţii. Lys intervine, cu vehemenţă: — Nu-mi place deloc la Palm Spring! De ce să nu mergem la Las Vegas? Aş putea să văd parcul de distracţii de la MGM! Din cauza discursului zgomotos al lui Lys, nu pot auzi cuvintele mamei, care termină convorbirea telefonică, după care se întoarce spre noi. — Lys, taci din gură! Will, era soţia primarului! Pericolul este mare, după spusele ei. Dar, în acest moment, este mult mai periculos să goneşti pe autostrăzi, care sunt inundate de un potop de maşini... După o scurtă pauză, adaugă: — Dacă vrei să plecăm, du-te s-o cauţi pe Rainbow! înţeleg că decizia ei este fără apel. Dau telefon la câteva prietene de ale soră-mii. Nu răspunde nimeni. Fetele astea fie au fugit deja, fie sunt pe la vreo petre—cere unde oamenii nu au fost anunţaţi ce se întâmplă. — Rainbow îmi vorbea, ieri, ceva despre o serată la Trixie!, îmi spune mama. Sun la Trixie. Sună „ocupat“ în permanenţă. Sar în maşină şi plec să caut acul în carul cu fân. Această figură de stil e puţin perimată, dar, în starea de agitaţie în care mă aflu, sunt incapabil să găsesc o comparaţie mai originală. Numai un nebun sau un inconştient ar îndrăzni să alerge pe străzile din Los Angeles, în situaţia actuală, fără să fie împins de un motiv bine întemeiat. Poliţiştii au abandonat ideea de a mai supraveghea traficul. Să încerci să opreşti curgerea maşinilor ar fi tot atât de irațional ca încercarea de a opri, cu braţele goale, o turmă de bizoni, care galopează, cuprinşi de panică. Un Cadillac vechi, roz-bonbon, a intrat în vitrina unei bru=tării. În condiţii normale, spectacolul ar fi atras o mulţime de curioşi. Acum, nu stârneşte interesul nimănui. Ajuns în faţa casei lui Trixie, urc maşina pe trotuar. E mai prudent. Mă îndrept spre intrarea imobilului - o caricatură de castel englezesc - când uşa se deschide şi un torent de tineri ies, fără să se grăbească, şi se îndreaptă spre maşini. O văd pe Trixie, în mijlocul unui grup - fete şi băieţi îmbrăcaţi unisex - şi o abordez. — Rainbow e la tine? — Nu! Tocmai vorbeam despre tine şi filmul tău! — E adevărată povestea asta... cu bomba?, mă interpelează Sue, prietena de suflet a lui Trixie. Se şopteşte că ar fi lesbiene. Le doresc distracţie plăcută. Nu sunt eu cel care să le facă morală. Eu sunt partizanul libertăţii sexuale. — Sau e doar publicitate pentru afurisitul tău de „Los Angeles va sări în aer!“?, strigă Ross, care poartă un tricou negru, cu imaginea celor de la Pet Shop Boys pe piept. — Eşti mână-n mână cu piraţii de pe Sea Lion!, spune, peltic, Juliet. — Will, expertul, se află printre noi!, tună Francis, pentru a se face auzit de toată lumea din jur. Le răspund, plictisit şi agasat: — Eu nu ştiu nimic! Am auzit comunicatul ca voi toţi! — Plecăm la Palm Spring!, îmi spune Trixie. Nu te alături şi tu caravanei noastre? — Sunt în căutarea lui Rainbow! — Hei, expertule!, zbiară Jerry. Nu crezi că radiaţiile, emise de explozia bombei, vor ajunge şi la Palm Spring? — Cred că Death Valley ar fi mult mai indicată!, răspund eu cu o doză de răutate. — Vorbeşti serios?, întreabă Trixie. Nu-mi imaginam că tu te vei lăsa înşelat de teroriştii de pe Sea Lion! Riposta lui Trixie mă amuză. Are totdeauna replicile la îndemână. — Haide, grăbiţi-vă! Drum bun!, le urez eu. Ne separăm. Ei pleacă spre vest, în timp ce eu o iau spre est. Pe bulevardul Pico, intru într-o adevărată capcană. Circulaţia este aici complet blocată. Claxoanele urlă, oamenii grăbiţi vociferează. Însă este complet inutil. Din fericire, mă aflu în apropierea trotuarului. Văd un bar care este deschis. Aş putea să profit de ocazie şi să golesc două cutii cu bere ca să-mi mai potolesc setea. Barul este mic şi uimitor de liniştit. Câţiva clienţi, aşe—zaţi la mese, îşi potolesc setea, indiferenți la toată agitația de afară. Barmanul şterge câteva pahare. Din timp în timp, priveşte la televizor, unde se difuzează un meci de box. Am impresia că mă aflu într-o piesă de teatru, suprarealistă. Barmanul îmi serveşte berea fără să-mi ceară, în prealabil, cartea de identitate. Plătesc consumaţia, fac o scurtă vizită la toaletă, unde trag pe nas o mică doză de cocaină, numai bună să-mi păstreze intact optimismul. Revin la Ferrari, care mi se pare că are un aer trist. Dezamăgită, ea pare că-mi reproşează stupiditatea oamenilor. Să vorbesc cu ea nu e o problemă pentru mine. Avem un limbaj comun şi împărtăşim concepţii identice. Maşina mea are propria ei personalitate, pe care o respect enorm... Mă sui la bord. Maşinile de pe bulevard se mişcă, în sfârşit. La început mai lent, apoi tot mai repede. Sun acasă. Mama nu are încă nici-o ştire despre Rainbow. În schimb, Cindy mi-a lăsat un mesaj. Mă aşteaptă la Egon. Mama îmi spune să am grijă de Cindy, pentru că e o fată bună. Mă întreb ce înţelege ea prin „fată bună“. Mamele au nişte idei ciudate. Ele se gândesc la căsătorii, la copiii care apar pe lume fără să fie doriţi, la drogurile care seamănă seminţele nebuniei şi la alte chestii de acest gen. Egon locuieşte singur, într-o casă pe care, în prospecte, o vezi purtând denumirea sforăitoare de grand standing. El ocupă un întreg etaj - al doisprezecelea - care are vedere asu-—pra Marina del Rey şi care îi permite să-şi supravegheze iahtul, botezat Tecn-Mar, precum şi iahtul Posillipo, lung de 30 de metri, ambele construite în Italia. Vapoarele italiene, spune el, au „o eleganţă specială şi un rafinament incomparabil“. Egon ştie că Cindy este iubita mea, însă îmi arată o mare prietenie şi mă invită la toate petrecerile sale, pentru a-şi dovedi mărinimia şi pentru a-mi demonstra că nu se teme de rivalitatea dintre noi. Aş putea să pariez că, de fapt, Cindy îl lasă indiferent şi că doar milioanele tatălui ei îl excită. Pentru a ajunge la Marina del Rey, o iau pe Santa Monica, apoi întorc la dreapta, pe Ocean şi Pacific Avenue. Numărul de maşini care urcă spre nord e mult mai mare decât al celor care coboară. E explicabil. Toată lumea fuge de zona portu-—ară. Traversând Venice, sunt frapat de absenţa celor care se plimbă şi care, la ora asta din noapte, pur şi simplu inundă trotuarele luminate de vitrinele restaurantelor, barurilor, chioşcurilor şi magazinelor care vând casete video. Acum, toate aceste localuri publice sunt goale. De undeva, din şirul interminabil de maşini pe care le inter—sectez, apare un căţeluş alb. Orbit de farurile de la Ferrari, rămâne imobilizat în mijlocul străzii. Frânez în grabă. Nu mai văd cățelul. Oare l-am zdrobit? Ca să evite o ciocnire, Plymouth-ul, care era în spatele meu, opreşte brusc, însă atinge bara din spate a maşinii mele şi îmi sparge semnalizatorul din dreapta. Şoferul coboară înjurând. Fără a-i acorda cea mai mică atenţie, cobor şi ocolesc maşina prin faţă. Găsesc căţeluşul, paralizat de frică, la câţiva centimetri de bara mea de direcţie. L-am salvat în extremis. Când mă vede, începe să dea, vesel, din coadă. Îl iau în braţe şi îi simt inima cum bate, nebuneşte. Îl mângâi, apoi îl aşez pe locul liber de lângă mine. Nici măcar nu-mi pun problema dacă este de rasă sau e doar un câine de stradă. Ştiu doar că este speriat şi că are nevoie de compasiunea şi de ajutorul meu. Şoferul care conducea în spatele meu s-a calmat, pentru că nu l-am pus să semneze o constatare cu privire la daunele pe care mi le-a produs. Îmi zâmbeşte cu înţelegere. Îmi reiau drumul, mulţumit că mi-am făcut datoria. De departe, zăresc turnul rezidenţei unde locuieşte Egon. Este luminat doar etajul al doisprezecelea. Asta înseamnă că Egon dă petrecere, fără să ţină seama de ameninţarea nucleară. O face din inconştienţă sau din bravadă? Parchez maşina de-a lungul trotuarului, apoi îi spun căţelului: — Tu mă vei aştepta aici! îţi încredinţez paza Ferrariului meu! Dă uşor din coadă. La intrarea în imobil, portarul - cu livrea brodată în aur şi şapcă împodobită cu fir de mătase - suportă cu demnitate canicula. Căldura grea, umedă, mă face să transpir. Portarul mă cunoaşte. Imi deschide uşa cu respect. — E o seară frumoasă, domnule!, îmi spune el. — Într-adevăr! Pe hol, aerul este rece, aproape îngheţat. Peste tot sunt plante exotice, iar pereţii sunt ornamentaţi cu coloane de marmură roşie. Uşa unui lift se deschide şi lasă să iasă un cuplu foarte grăbit - amândoi încărcaţi cu valize - care traversează holul şi, fără a-i răspunde portarului, coboară în stradă. — Locatarii noştri sunt puţin cam nervoşi!, spune portarul, cu înţelepciunea unui filosof. Ascensorul mă conduce la cel de-al doisprezecelea etaj. Aici, intru într-un vestibul de marmură verde în care se deschide o singură uşă. Egon deschide această uşă şi mă primeşte cu un surâs larg: — Te aşteptam! Bronzat, ca mai toţi cei din Los Angeles care se respectă, el este îmbrăcat cu un smoching albastru. În primul salon, o duzină de invitaţi - toţi tineri, exemplare perfecte ale modei grunge - aşezaţi pe jos, cu picioarele încrucişate sub ei, privesc vrăjiţi, parcă, un ecran enorm de televiziune. Scott Mekenzie, o vedetă rock a anilor '70, cântă hitul său, devenit celebru: San Francisco. Fumul de marijuana pluteşte în aer, în ciuda ferestrelor deschise spre ocean. Toţi par să fie loviți de un soi de stupoare, tipică pentru drogaţi. — Prietenii noştri descoperă farmecul anilor şaptezeci!, spune Egon, cu condescendenţă. În cel de-al doilea salon, barul bine garnisit îi aşteaptă pe tinerii care par să fie mai degrabă seduşi de plăcerile epo-—cii noastre. Pentru a fi la modă însă, ei poartă tricouri cu imaginile lui James Dean, Jim Morrison şi Marilyn Monroe. Un tânăr barman prepară băuturile, care par să fie foarte apreciate. În cel de-al treilea salon, câteva cupluri dansează, fără prea mare entuziasm. Sirenele urlă pe bulevardul aflat de-a lungul coastei oceanului. Egon mă prinde de braţ. — Vino, să-ţi arăt un spectacol insolit! Mă conduce pe terasă şi îmi indică, cu un gest, portul golit de vapoare. Toţi au pornit în larg! îi separă de Los Angeles vreo două-—zeci de kilometri! Toţi acei oameni au părăsit oraşul amenin-ţat, pentru a înfrunta, probabil, un pericol mult mai concret: barometrul anunţă iminenţa unei furtuni... Egon râde. — Dacă suntem condamnaţi la moarte, cel puţin să murim în mijlocul frumuseţii! Purtaţi pe valurile rock'n-rollului, aşteptăm vizita marii doamne în negru... În ciuda antipatiei pe care o resimt pentru Egon, trebuie să accept că degajă o grandoare senină. Să fie vorba de un calm de paradă? în orice caz, atitudinea sa impune respect. Îmi arată un iaht, singuratic, încă ancorat în portul pentru vase de agrement. — Am putea să ne îmbarcăm pe iahtul meu şi să petrecem noaptea în larg... am fi cam înghesuiți, dar asta ar favoriza intimitatea... Tu ce propui? Ştiu ce aşteaptă de la mine. Cel mai mic semn de slăbiciune, pentru a-l specula mai târziu. Îi este şi lui frică, dar, ca un bun jucător, manevrează cărţile cu abilitate... Afurisit băiat! — Pentru a putea să savurăm senzațiile tari, eu aş propune să facem acum, pe loc, o vizită în port. Să vedem Sea Lion de aproape... Ideea mea îl amuză. Râsul său se face din nou auzit. — O excursie pe marginea unui vulcan care dă semne de erupție ar fi mai puţin periculoasă... Will, trebuie să recunosc că eşti mai nebun ca mine! Entuziasmat, mă îmbrăţişează. În acea clipă apare şi Cindy pe terasă, însoţită de Kyle. Surâde amuzată. — Nu vă jenaţi, continuaţi! E la modă! Mă desprind de Egon, care pare încântat. Sunt sigur că a pregătit dinainte această scenă. Kyle afişează o oarecare jenă. Cindy se agaţă de braţul meu. — Atentezi la iubirea mea! însă eu îl păstrez, în ciuda tuturor!, zice ea râzând. Ne întoarcem în salonul în care era amenajat barul. Barmanul ne prepară cocktailuri. La celălalt capăt al baru-lui, în faţa unui grup de amici, Anson se distrează, imitând câţiva comentatori de televiziune care, din câteva cuvinte, fac praf reputaţiile şi le aruncă, drept hrană, publicului avid de scandaluri: — leşind din casă, pentru a merge la clubul de tenis, Keith s-a împiedicat de un coş aşezat pe prag. În coş se afla un bebe-—luş surâzător. Pe vesta acestuia era un bilet prins cu ac de gămălie. „Keith, îţi încredinţez fructul dragostei noastre“... — Nu e adevărat, strigă Jill. — Eşti geloasă?, râde în hohote Rick. — E adevărat!, adaugă Anson. Aşteptaţi şi restul!... „Bebe-—luşul nostru se numeşte Keith Junior. Ai grijă de el. Te îmbră—ţişez, cu drag. Adio! Gwen“... părinţii lui Keith - persoane de o înaltă ţinută morală, care susțineau mişcarea antiavort - au fost oripilaţi. Şi-au expediat fiul în Insula Oahu, pentru a-şi ispăşi păcatul, făcând surfing pe Sunset. Micul Keith Junior a terminat scurta sa călătorie la orfelinat, printre alţi copii abandonaţi. — Părinţii au abandonat, la rândul lor, mişcarea antiavort? — Nu cred! Oamenii de teapa lor nu renunţă la principii! — Nu ar fi exclus ca micul Keith să fi salvat viaţa marelui Keith!, este de părere Cindy. — Cindy, îţi admir profunzimea gândirii!, o ironizează Jill. — Anson, mai spune-ne şi ceva vesel!, intervine Egon. — lată ceva mai vesel! Şi mai scurt! Unchiul lui Walt a fost surprins, într-o toaletă, cu un băiat! Izbucnesc cu toţii în râs. — Incă una!, cere Brad. — E de-ajuns pentru astăzi! — Nu te lăsa rugată! — Bine! Ultima! Era în epoca de glorie a lui Madam Reine! Tatăl lui Holly a vrut să ofere un divertisment californian partenerilor săi de afaceri, englezi. Sub un nume de împrumut, el a invitat câteva call-giris din colecţia lui Madam Reine la bordul iahtului său. Imaginaţi-vă stupoa—rea sa când, printre frumoasele fete, îşi recunoaşte propria nepoată... — Care dintre cele trei?, întreabă Rick, excitat. Fay, Sue sau Alice? — Este vorba de o minoră, deci nu pot să dau nume!, spune Anson cu demnitate. — Păstrând secretul, laşi să planeze îndoiala asupra tutu=ror celor trei fete! Este întrerupt de Scott, care îşi face o apariţie zgomotoasă. — Copii, vă aduc întăriri! Egon, am răspuns la chemarea ta, fără nici-o ezitare! Prietenii mei au dreptul la servicii speciale! Işi goleşte buzunarele şi aruncă pe tejgheaua barului câţiva săculeţi albi, pe care invitaţii lui Egon îi apucă cu poftă... Afară se vede deja răsăritul... cerul, acoperit de nori pufoşi, este luminat, la orizont, de strălucirea razelor de soare... — Ora şase!, spune Butch. Daţi drumul la Flash Info! Frunţile tuturor celor prezenţi se umbresc. Sea Lion şi tero—riştii reapar în memorie. Frica, uitată intenţionat, ridică din nou capul, ca un şarpe cu clopoței, ieşit din letargie. Toţi dau buzna în primul salon. Egon întrerupe filmul alb-negru şi, fără a ţine cont de cele câteva uşoare proteste, dă drumul la Flash Info. Speakerul transmite buletinul rutier. Automobiliştii sunt sfătuiţi să evite ieșirile din oraş în orele următoare, pentru că circulaţia este foarte aglomerată şi sunt aşteptate ambuteiaje. Autostrăzile National Interstate 10, 40, 15 şi 5 Nord, precum şi Provincial Highways 14, 65 şi 99 sunt deja congestionate. S-au semnalat blocaje. După ora nouă seara, circulaţia va deveni mai fluidă... — Baliverne!, exclamă Rick. Protestele celor din salon îi închid gura. Buletinul rutier este urmat de informaţiile de interes general. Nimic despre Sea Lion, nimic despre terorişti, nimic despre ameninţarea atomică ce pluteşte asupra oraşului Los Angeles. La sfârşitul jurnalului televizat, o comentatoare cu voce plăcută, ca acelea care anunţă, în aeroporturi, sosirea şi plecarea avioanelor, prezintă un reportaj privitor la numărul crescut de turişti atraşi de exotismul şi ambianța de vis create de lumea filmului. — Totul merge de minune, în cea mai bună dintre lumi!, râde Egon. Cindy se apropie de mine şi-mi şopteşte la ureche: — Hai să plecăm! Am chef să fac dragoste cu tine! De obicei, Cindy este mai discretă. Pericolul ce pluteşte deasupra capetelor noastre i-a stimulat sexualitatea, după cum s-ar fi exprimat psihoterapeutul meu. Se agaţă de braţul meu cu o tandrete care îl amuză pe Egon. — Nu pot decât să vă urez distracţie plăcută! Holly, micuța roşcată, suspină cu o undă de ironie. — Toţi băieţii frumoşi îngenunchează la picioarele tale! Francisc |, regele Franţei, spunea: „Femeia, adesea, variază! “. În zilele noastre, bărbatul este cel căruia îi place variaţia! Privirea ei se opreşte asupra mea, cu un reproş abia deghizat. Probabil că m-am culcat şi cu ea într-una dintre nesfârşitele noastre petreceri şi eram prea beat ca să-mi pot aminti. — Fiţi atenţi!, ne sfătuieşte Butch. Automobiliştii par să fie loviți de amoc! — Ce este acela amoc?, întreabă cu naivitate Linda, care scutură din cap pentru a îndepărta şuviţele care îi cad pe frunte şi-o împiedică să vadă vizavi. — Un fel de demenţă, contagioasă, care i-a lovit pe locuitorii din Los Angeles. — Ce deştept eşti!, spune Linda cu admiraţie. Face parte din strategia ei să-i flateze pe băieţi, ca să le atragă atenţia. Plecarea mea, în compania lui Cindy, îl enervează pe Egon, care încearcă totuşi să facă faţă situaţiei. In ultima clipă, îmi aduc aminte de căţeluşul pe care tocmai îl salvasem. Mă îndrept spre bufet, aleg câteva bucăţi de carne albă şi le pun într-un şervet de hârtie, sub privirile uimite ale lui Cindy şi ale gazdei noastre. — Astea sunt pentru un invitat pe care l-am lăsat în maşină!, explic eu puţin jenat. — Aşteaptă, zice Egon. După aceea, el ia un platou de argint şi îl umple cu cotlete de miel la grătar, cu un escalop de somon, cu caviar şi cu o frumoasă prăjitură. Nu uită să-mi ofere, de asemenea, o sticlă de vin Chateau Haut Brion. — O producţie excelentă, din 1961! Ca să-i mai crească moralul, după emoţiile acestei zile! — Foarte drăguţ! Dar invitatul meu are patru lăbuţe! Egon izbucneşte în râs. — Atunci, îi va trebui o sticlă de Vittell lar vinul de Bordeaux va fi pentru stăpânul său! Vreau să fac un pachet, dar el insistă să iau întreg platoul. Egon adoră să-şi epateze musafirii cu generozitatea sa. Holly îşi împreună mâinile şi le ridică la înălţimea feţei... cu un gest care exprimă o admiraţie şi un extaz aproape religios. — Egon este un gentleman care distonează cu ambianța materialistă şi meschină de la Los Angeles! Mă întreb dacă şi ea figurează pe lista lui Egon. Tatăl lui Holly este un bancher de un materialism de-a dreptul mârşav. In timp ce coborâm cu liftul, îi povestesc lui Cindy aven-tura bietului căţel. Ea se arată foarte curioasă să-l vadă. Îl găsim adormit pe banchetă, acolo unde îl lăsasem. La apariţia noastră, se trezeşte şi agită uşor din coadă. — Este un micuţ dalmaţian!, exclamă Cindy. Pariez că străbunicul lui era interpretul principal al acelei comedii fai—moase a lui Walt Disney. — Dar acela era un film de desene animate, Cindy! — Atunci a fost modelul ales de Disney! Haide, dă-i să mănânce! Cu siguranţă e traumatizat după teribila experienţă. Căţelul înghite cu poftă carnea, somonul şi prăjitura. Caviarul nu-l interesează. Linge apa care se scurge din gura sticlei cu o evidentă plăcere. O însoțesc apoi pe Cindy în căutarea maşinii sale. Îi voi servi drept escortă. Işi aduce aminte unde a parcat-o, însă locul respectiv este acum gol. Cindy urlă de furie, precum Hera, după ce a aflat că Zeus o înşelase cu Danaé. — Era un Lamborghini Diablo. Mult mai rapidă decât toate maşinile Ferrari la un loc! Asta era o insultă la adresa frumoasei mele Testarossa. O iert însă, pentru că furtul maşinii sale a exasperat-o. — E asigurată. Tatăl tău îţi va cumpăra alta! — Tu nu-l cunoşti pe tata! E un zgârcit! Ca să mi-o cumpere, a trebuit să-l ameninţ că mă voi mărita cu Egon! — Înţeleg! — Nu înţelegi nimic! Mânia o face să devină răutăcioasă. Nu mai are dispoziţia amoroasă, de adineauri. Cu atât mai bine. Criza ei de nervi mă zbârleşte şi pe mine. O voi conduce acasă, după care mă voi retrage cuminte. Mă întreb cum îl va primi mama pe micuțul dalmaţian. Ne instalăm în Ferrari, cu cățelul, alungit, între noi. Urc pe Pacific Avenue şi constat, cu surprindere, că circulaţia se normalizase. Explicaţia părea să fie simplă. Cei care au vrut să părăsească oraşul, ameninţat de catastrofă, au făcut-o deja. Ceilalţi s-au resemnat, în aşteptarea eveni—mentelor ce aveau să vină. Zorii zilei albesc creasta muntelui. Atmosfera este încărcată de electricitate. Deasupra oceanului, tunetele se aud surd. În drum spre Beverly Hills, mă opresc la vânzătorul meu de ziare. — Dumneata nu pleci din oraş, Freddy? — Şi unde să mă duc? Dacă vaporul explodează, voi exploda şi eu cu el!, exclamă bătrânul, fatalist. Ca de obicei, cumpăr revistele de cinema şi câteva cotidi—ene. Pe prima pagină a ziarului Los Angeles Courier, un articol iese în evidenţă: „Un avânt senzaţional al afacerii Madam Reine! Necunoscuta, găsită moartă în jacuzzi, într-o luxoasă vilă din Malibu, a fost identificată. Au fost denunţate violuri colective, de către o victimă, care a suferit atacul a treizeci de persoane, din înalta societate. Investigaţiile comandate de Procuratura de District vor permite să se elucideze acest caz, de o excepţională gravitate. De îndată ce vom dispune de noi informaţii, le vom prezenta cititorilor noştri“. Această faimoasă serată, urmată de sinuciderea lui Trent, îmi revine în memorie. Am văzut tânăra înecată şi faţa îngro-—zită a lui Trent care, după ce plonjase în jacuzzi, a scos-o deja moartă şi a aşezat-o pe dalele de marmură. Eu nu am fost martor la niciun viol colectiv. Am presupus că fusese vorba de un accident. Norii acoperiseră cerul deasupra capetelor noastre. Tune-=tele bubuiau în salve. — Acum te-ai apucat să citeşti?, îmi reproşează Cindy, nervoasă. O conduc acasă la ea. Nu mă invită în seră, unde facem, de obicei, dragoste. Mă duc acasă, cu cățelul sub braţ. O găsesc pe mama în hol, plângând. Incerc s-o calmez. — Pericolul nu este iminent! Negocierile cu teroriștii continuă... Mă întrerupe, enervată: — Teroriştii? Ei sunt ultima mea grijă! Noaptea trecută, la Spago, Rainbow şi Sue s-au bătut ca nişte nebune pentru un manechin. Un anume Steve, un personaj oarecare! Din fericire, din cauza bombei, erau puţini consumatori... Năzdrăvăniile lui Rainbow mă fac să râd. — E la modă, mamă! Sharon şi Madonna s-au certat pentru o fată... — Şi tu găseşti că aşa ceva e normal? — În ziua de azi, nimic nu mă mai miră! Unde e Rainbow? — În camera ei. Are un ochi vânăt, urme vineţii pe gât şi pe braţe şi câteva şuviţe de păr smulse... e o ruşine! Schimb subiectul. — V-aţi hotărât, în sfârşit, să părăsiţi Los Angelesul? — Dacă toţi cei optsprezece milioane de locuitori ar fi fugit din oraş, Nevada întreagă nu ar fi putut să-i cuprindă... Replica ei nu e lipsită de bun-simţ. — Există unii privilegiați care îşi pot permite luxul de a se refugia în oricare regiune din SUA... — Şi căderile radioactive? Te-ai gândit la ele? Am vorbit şi cu tatăl tău la telefon! El a invocat aceleaşi argumente. Nu mi-am schimbat părerea! — Şi Lys? Nu te gândeşti şi la el? — De când acest interes brusc pentru fratele tău, Lys? — E un copil... puţin cam răsfăţat, dar nu e vina lui... Rainbow ar putea să plece cu el... — Nu va dori să-l părăsească pe Steve, care lucrează pentru Studiourile Universal... în plus, ea joacă şi în filmul lui... — Atunci? — ÎI voi trimite pe Lys, cu bona şi cu şoferul, la Las Vegas. De multă vreme doreşte să vadă parcul de distracţii de la MGM. Micul meu dalmatian îi atrage, în sfârşit, atenţia. II mângâie. — Ce frumos e cățelul! L-ai cumpărat? Îi povestesc împrejurările întâlnirii noastre nocturne. — Ar trebui să dai un anunţ, în Los Angeles News, ca să-i găseşti stăpânii. Probabil că îl caută disperaţi... — Mă îndoiesc! Cred că doreau să scape de el, pentru că le complica existenţa... Nu-i mai povestesc despre articolul publicat în numărul de astăzi, din Los Angeles Courier. Ea a fost totdeauna de părere că prietenii mei sunt nişte oameni de nimic... * x x La ora zece dimineața, mă duc la Roy, la studio. Debra, secretara, m-a anunțat, la telefon, că el voia să mă vadă. Debra are o dispoziție ce trădează o plictiseală îngrozitoare. — Are o conversație cu New Yorkul, dar, dacă vrei, poți intra! Sunt întâmpinat de vocea veselă a lui Roy. — Salut, Will! Ce mai faci? Tipii din New York îmi dau bătaie de cap! — AŞ fi pariat că la ora asta traversezi Nevada, în drum spre Soare-Răsare! — AŞ fi vrut eu! Din păcate, munca trebuie continuată, ca de obicei. Nu ne putem permite luxul de a întrerupe filmă~—rile. Am depăşit, deja, bugetul cu douăzeci de milioane. Dacă pierdem banii aceştia, patronii noştri de la New York şi Tokio ne vor pedepsi aspru! — Frumoasă perspectivă! O aversă de ploaie loveşte ferestrele, cu un zgomot sec. — Această furtună ne va deranja la filmări!, îmi spune Roy, enervat. — Echipa filmează în exterior? — Da! Sperăm să facem economii importante. Să filmezi pe viu exodul oamenilor care fug din oraş, fără să plăteşti milioane de figuranti, fără să distrugi nici-o maşină din ale noastre, va fi o adevărată performanţă! — Julian a ştiut să profite de ocazie! — In ciuda defectelor sale, ştie să facă un film! L-aş com—para cu Tarantino... Discuţia este întreruptă de câteva apeluri telefonice. La aparatul său este ataşat un amplificator care îmi permite să ascult vocile interlocutorilor - majoritatea fiind autori care doreau să-i plaseze lui Roy scenariile lor. Mă amuz copios pe seama răspunsurilor sale, a politeţii şi, mai ales, pe seama detaşării sale profesionale. — Am primit scenariul dumneavoastră! „Mister şi sânge! Remarcabil! Am citit doar primele pagini şi mi-am putut face o idee! Îmi place! Din nefericire, pentru moment, sunt foarte ocupat! Vă voi mai suna eu! La revedere! Apoi îmi spune, râzând: — O salată, unde găseşti de toate! „Frankenstein şi vam—pirii din Transilvania“, „Vineri 13“ şi „Voodoo“, într-o combinaţie asezonată cu „Exorcistul“! Apelurile telefonice curg unul după altul. Roy rămâne mereu acelaşi, imperturbabil. — Da! Joe! L-am parcurs cu plăcere! Problemele tinerilor, primele lor amoruri sunt totdeauna emoţionante. Tocmai te-ai mutat? Atunci lasă noile tale coordonate la Debra! Te voi suna eu! Ultimele sale cuvinte cad ca lama unei ghilotine. Apoi adaugă, pentru mine: — Un „Beverly Hills 90210“ cu un amestec de Footloose, totul pudrat cu Jump Street, în epoca sa de glorie, când Johnny juca rolul principal. Vreau să fac o precizare! Nu am răspuns decât « câtorva privilegiați! Celelalte apeluri mor la Debra, care este un diplomat desăvârşit! O convorbire cu New Yorkul îi suscită interesul. — Fred, ultima versiune a scenariului tău despre Madam Reine l-a dezamăgit pe Kahane! îmi pare rău să te anunţ că intenţionează să-l treacă în turn-around. Acest lucru va echi—vala cu moartea scenariului tău. Executivii nu au încredere în scenariile care fac turul studiourilor... Mai există doar o singură soluţie pentru a ieşi din impas. Să-l încredinţezi unui alt scenarist, specialist în dialoguri... Ştiu că e neplăcut... Dar este singurul mijloc de a-l repune pe linia de plutire... îţi înţeleg dezamăgirea... am lucrat de multe ori împreună... Cei mai mari scenarişti scriu uneori opere care nu sunt la nivelul geniului lor... te sfătuiesc, în calitate de prieten, să accepţi formula lui Kahane... Atunci, eşti de acord? Perfect! Tocmai ai luat o decizie înţeleaptă. Te voi ţine la curent! La revedere, dragă Fred! Vocea secretarei anunţă, alertată: — Joe vrea să-ţi vorbească, de urgenţă! Joe, asistentul lui Roy, pe lângă Julian, vorbeşte repede, parcă sufocat: — Roy, survolăm acum autostrada Freeway 5, spre ieşirea din oraş! E o nebunie! Blocaje şi ambuteiaje peste tot. Echipa foto reuşeşte să ia imagini superbe! Julian şi directorul de fotografie, cu o a doua echipă, se află la bordul elicopterului care ne urmează! Jos, confuzia este de nedescris! Filmăm nişte scene de o frumuseţe sinistră! Ne-ar fi costat enorm să pregă-—tim un astfel de haos! E magnific! Mă uit acum la vreo treizeci de maşini intrate una-n alta! Superb! Această producţie va aduce câteva sute de milioane! Sunt gata să-mi înghit pălăria dacă nu ne va aduce, pe puţin, vreo cinci Premii Oscar! Puştiul ăsta a avut o idee fantastică, formidabilă! Acum ne îndreptăm spre Freeway 210! Convorbirea ia sfârşit. Roy mă priveşte şi izbucneşte într-un hohot de râs. — Puştiul eşti tu, Will! Dintr-un clasor aflat sub birou, Roy scoate cele două pahare şi nelipsita sticlă de whisky. — Vom bea în cinstea marelui eveniment!, spune el. Kahane m-a însărcinat să-ţi încredinţez scenariul lui Fred, ca să-l pui la punct! Dacă accepţi, vei deveni un colaborator permanent al Casei noastre! Kahane vrea să insişti asupra episodului care are ca subiect fata găsită moartă în jacuzzi! îţi vom pune la dispoziţie toată documentaţia necesară! Suspin. — Eu sunt unul dintre martorii acestei afaceri... — Nu e adevărat! — Ba da! Eram prezent la această petrecere care face acum atâta vâlvă... şi care a avut ca urmare sinuciderea lui Trent... — ÎI cunoşteai pe Trent? — Era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei! — Splendid!, exclamă Roy. Atunci, poţi vorbi în cunoştinţă de cauză! — Din nefericire! Brusc, lui Roy îi îngheaţă zâmbetul pe buze. — Ai asistat la acel viol colectiv? — Nu a avut loc niciun viol colectiv! Gânditor, Roy îşi freacă vârful nasului. — Kahane îţi propune o sută de mii de dolari pentru prima formă a scenariului modificat! E atât de entuziasmat de această poveste, că ar fi în stare să ofere şi 150 de mii... — Cinci sute de mii!, îi spun eu, liniştit. Roy pare să fie derutat. Apoi, optimismul lui preia iniţiativa. — Nu sunt autorizat să negociez pornind de la această sumă. Însă voi vorbi cu Kahane în favoarea ta. Cred că îţi va accepta pretenţiile, dar numai pentru forma definitivă. Este entuziasmat, impresionat şi uimit de flerul tău. Să realizezi toate scenele cu mari mase de oameni, panica generală şi tot restul, fără să cheltuieşti un ban! Nu s-a mai auzit aşa ceva! Mă gândesc că, în momentul de faţă, toţi executivii care nu au acordat importanţă scenariului tău îşi rod unghiile de ciudă... Apasă pe butonul de la interfon. — Debra, ce se întâmplă cu elicopterul pe care tocmai l-am comandat? — Îmi pare rău, Roy! Toate elicopterele au fost închiriate de cei care au părăsit Los Angelesul. lţi propun sa iei o maşina de serviciu! îţi va permite să urmăreşti echipele care lucrează la sol! — Şi să risc un ambuteiaj? Nici nu mă gândesc! Vizavi de biroul lui Roy, o baterie de televizoare oferă simultan mai multe programe. Roy poate controla, în acelaşi timp, toate echipele care filmează afară. Acum, toate ecra—nele prezintă ultimele informaţii video asupra exodului care goleşte oraşul de locuitori. Mii de maşini, imobilizate pe auto-străzi, sunt survolate de elicopterele poliţiei sau de diverse canale de televiziune. Un comentator de la SBC descrie dezordinea ce s-a abătut asupra mai multor cartiere. Imaginile sunt incredibile. „Un val de jafuri s-a abătut asupra Cartierului chinezesc şi a Micului Tokio. Indivizi de culoare sparg vitrinele, îi agre—sează pe comercianții care li se opun tâlharilor şi fură tot ce le atrage atenţia. Se aud şi focuri de armă. E o repetare a tulburărilor care i-au pus la grea încercare pe locuitorii, liniştiţi şi muncitori, ai acestor cartiere, în 1992, după ce au fost achitaţi cei trei poliţişti albi care maltrataseră un auto—mobilist negru. Ambulanţele şi maşinile poliţiei, precum şi camioane cu militari se îndreaptă spre punctele fierbinţi... “ Pe ecranele multiple pot să văd scandalurile ce iau amploare, cordoanele de poliţişti sfărâmate, bâtele care sunt puse în funcţiune, intervenţia Gărzii Naţionale, magazinele care ard... Debra intră şi mă priveşte cu o curiozitate admirativă. — Am urmărit ultimele evenimente la televizor. Parcă le-ai calculat dinainte, ca un jucător de şah care gândeşte cu zece mişcări în avans... S-ar zice că ai darul divinaţiei... — Acesta este şi raţionamentul celor de la FBI! în reali=tate, nu este vorba decât de o coincidenţă! Roy devine nerăbdător. — Debra, trebuie să ies! Cere de la garaj o maşină de serviciu! Câteva minute mai târziu, găsim, în faţa intrării de la pavilionul în care ne aflam, o Toyota cu tracţiune pe patru roţi. Roy se aruncă la volan şi zburăm spre Freeway 5. Rafalele de ploaie şi de vânt lovesc lateralele maşinii care, parcă, dan—sează pe amortizoare. O luăm pe bulevardul Hollywood. In această zonă, circulaţia este de o lentoare penibilă. Multe maşini sunt încărcate cu bagaje. Cerul cenuşiu şi aversele de ploaie umbresc decorul trist. La radio, buletinele rutiere sunt intercalate cu muzică rock. Ne înscriem, în sfârşit, pe Freeway 5. Înaintăm, cu aceeaşi viteză, de melc bolnav. Sunt prost-dispus. Mă întreb ce legătură este între Madam Reine şi pretinsul viol colectiv de la Malibu. Probabil că voi fi citat ca martor. Asta-mi mai lipsea. Să fiu prins, ca într-un sandvici, între FBI şi justiţie. Pim, savantul grupului nostru, ar fi zis „între Scylla şi Charibda“. — Când va afla că eşti implicat în povestea de la Malibu, Kahane va dansa fără muzică de bucurie!, exclamă Roy. Ce noroc! Să ai un pion, în mijlocul torentului! Nu va mai trebui să plătim drepturi de autor suplimentare unui personaj care a fost amestecat direct în această furtună într-un pahar cu apă! Sunt un pic dezamăgit. La Roy, interesul profesional trece înaintea prieteniei. Masa de maşini rămâne nemişcată. Toyota nu poate nici să avanseze, nici să dea înapoi. Îmi vine în minte imaginea unui vapor prins între gheţuri - în plină iarnă - în Marea Nordului. Aşteptarea se prelungeşte, indefinit. Roy se uită la ceas. — Douăsprezece şi cinci!, zice el, fără a-şi pierde calmul. Un ambuteiaj previzibil, dar nu de aşa proporţii! Aversele încetează. Norii sunt izgoniți de vântul fierbinte ce coboară pantele muntelui şi mătură deşertul. Sub cerul albastru, peisajul îşi recapătă nuanţa aurie, care îi conferă Los Angelesului reputaţia unui oraş de vis. Această Freeway, devenită Interstate 5, cu multiplele sale căi de intrare şi ieşire, exclude, în condiţii normale, orice strangulări de circulaţie. Dacă vrei să ieşi de pe autostrada care acoperă suprafaţa megalopolisului, uneori trecând peste sau prin tuneluri, trebuie să fii atent la ieşiri. În caz de gre—şeală, eşti obligat să parcurgi mai mulţi kilometri înainte de a găsi o altă bretea de ieşire. Astăzi, tabuurile sunt încălcate. Şoferii, exasperaţi de aşteptările interminabile, merg pe contrasens, fără să mai ţină seama de interdicţia care domneşte, de regulă, pe autostrăzi. Calmul pe care Roy îl afişează de obicei dispare. — Ne întoarcem?, mă întreabă el. Eu îmi încrucişez braţele, învins de circumstanţele atât de ostile. — Nu avem de ales! Înapoi la studio, îmi recuperez Ferrariul şi mă îndrept spre Beverly Hills. Numeroşi locuitori ai Los Angelesului se întorc acasă, resemnaţi. Fanaticii, care preziceau de multă vreme sfârşitul lumii putrezite, lovită de mânia divină, au profitat de ocazie pentru a scrie pe pereţi inscripţii pline de răzbunare: MANE TEKEL PHARES şi, de asemenea, BLESTEMAT SĂ FII, LOS ANGELES - SODOMĂ MODERNĂ! La radio, un comunicat special anunţă că negocierile dintre autorităţi şi teroriştii îmbarcaţi pe Sea Lion continuă şi că se are în vedere o reglementare... Ce fel de reglementare?, mă întreb eu. Mă gândesc să mă îndrept spre casă, să-mi iau plăcile de surf şi să fac câteva exhibiţii nautice la Malibu. O modalitate agreabilă de a-mi petrece timpul, în aşteptarea sfârşitului oraşului Los Angeles şi, poate, a întregii Californii... Privesc peisajul urban... majoritatea magazinelor sunt închise... există totuşi şi câteva magazine deschise, în special baruri... Sună telefonul. Aud vocea lui Butch, care pare extrem de surescitat: — Te caut de ore întregi! la ghiceşte unde mi-am petrecut această dimineaţă? Agitaţia lui nu mă impresionează. Butch are obiceiul să se înfierbânte pentru tot felul de nimicuri. — Îmi imaginez!, îi răspund. Blocat pe undeva, în încer-carea de a părăsi oraşul... — Am fost dus la un post de poliţie, Will! Şi am fost inte—rogat mai bine de o oră! _ Curiozitatea mi se trezeşte brusc. Imi scapă o exclamaţie idioată: — Nu e adevărat! — Am fost acuzat că am violat, în grup, o prostituată pe care nici măcar nu o cunosc! La petrecerea lui Trent! S-au prezentat la mine acasă cu un mandat semnat de procurorul de district. Nu au uitat să-mi citească drepturile. Dar, odată ajunşi la sediul poliţiei, m-au bombardat cu întrebări. Mai întâi, m-au ameninţat cu o grea pedeapsă, cu închisoarea. Faptul că sunt minor nu mai are nici-o importanţă în caz de viol. Au cerut să le dau numele tuturor complicilor mei. Au adăugat că, dacă voi coopera, voi beneficia de un tratament special. Am rezistat la presiunile lor. Pentru fiecare răspuns am cerut să fie prezent avocatul meu... Explicaţiile lui Butch erau puţin cam incoerente, dar se legau destul de bine cu articolul publicat în ziar. — E o acuzaţie ridicolă!, exclam eu, indignat. — Fata înecată în jacuzzi o face însă credibilă... Mă tem că vei fi citat ca martor... lată o perspectivă care nu mă încântă deloc. — Will, poţi să vii în seara asta la Florentine Garden? — La ce oră? — La ora zece! E bine? — Voi fi acolo! — Mai ales să nu-i sufli o vorbă lui Rainbow despre această poveste! Nu vreau să-şi facă o impresie proastă despre mine... să-şi imagineze că sunt un ticălos... Dragostea lui disperată pentru sora mea mă îndurerează. Ea nu o merită. Mă opresc în faţa unui magazin. Vreau să-mi cumpăr un pachet de ţigări. Nu sunt un fumător inveterat. Când sunt nervos însă, mi se întâmplă să consum şi două-trei pachete pe zi. Un grup de adolescenţi, mai degrabă jalnici, îmbrăcaţi în genul grunge, se află în faţa intrării. Unul dintre ei povesteşte ceva amuzant, care îi face pe toţi să râdă. Un tip cu părul lung, cu faţa zâmbitoare, mă priveşte şi apoi vine spre mine, cu palma întinsă, cu faţa în sus. — Un dolar, domnule, vă rog! M-a văzut coborând din maşină şi îşi închipuie că sunt plin de bani. La New York, lumea e sfătuită să poarte totdeauna cu sine un portofel cu cincizeci de dolari, pe care să-i dea indivizilor agresivi, mai mult sau mai puţin înarmaţi, care cerşesc, pe un ton ameninţător, bani. Acest procedeu este recomandat şi la Los Angeles. Tânărul care m-a acostat nu are aerul unui tip rău. Mă conformez însă uzanțelor şi îi dau zece dolari. In acel moment, el îşi retrage mâna şi mă lasă baltă, cu braţul întins. După care izbucneşte în râs. Încântat de farsa pe care mi-a jucat-o, ia hârtia de zece dolari, o duce la gură şi o înghite. Apoi, cu cealaltă mână, o face să iasă intactă, din ureche. O strecoară după aceea în buzunarul din spate al blugilor vecinului său şi o scoate, din nou, din franzela unui al treilea amic. — Mulţumesc, domnule!, îmi zice el. Camarazii săi se topesc de râs. Acest băiat îmi aduce aminte de rolul lui Johnny, din filmul Benny and Joon. Constat chiar că seamănă cu Johnny. — Bravo!, îi zic eu. Artist? — Amator!, răspunde el. Strada este scena mea, iar trecă=torii ocazionali sunt publicul! Îmi cumpăr ţigările şi plec. Prestidigitatorul mă salută, de departe. O apuc apoi, în sus, pe înălțimile din Beverly Hills. Remarc maşinile aliniate în faţa porţilor câtorva vile, ceea ce înseamnă că proprietarii nu au părăsit Los Angelesul şi, chiar dacă au făcut-o, s-au întors la cuib. La mine acasă e totul liniştit. Maşina mamei şi cea a lui Rainbow îşi fac siesta în garajul lăsat cu porţile deschise. Personalul de serviciu este invizibil, în camera mea, cântăreții de muzică rock, imortalizaţi pe postere în culori vii, mă întâmpină cu un aer şiret. Mă uit pe fereastra care dă spre piscina din spatele casei şi văd primul semn de viaţă. Lys şi unul dintre prietenii săi se joacă cu mingea, în apa care împrumută culoarea albastră a pereţilor de marmură. Cerul este roz, ca obrajii unui heruvim, pictat de Michelangelo. Buletinul meteorologic îi previne pe amatorii de băi în mare. Oceanul este agitat de o hulă cu valuri care ating zece metri. lată o veste bună... cu cât valurile sunt mai mari, cu atât mai bucuroşi vor fi surferii. Trag pe mine un short-john, cu pantaloni scurţi şi fără manşete, care asigură izolaţia termică, pentru că, chiar şi pe timpul verii, corpul răceşte repede, în contact cu masele de apă şi aer, în mişcare. lau o placă lungă de surf, care este recomandată atunci când oceanul este furios. Inainte de a pleca la Malibu, îi dau să mănânce micului dalmaţian, care şi-a stabilit cartierul general în camera mea. li las uşa des-—chisă, ca să-şi poată face plimbările igienice. Căţel civilizat, el s-a adaptat repede la ambianța casei noastre. Lys l-a îndrăgit din prima clipă şi i-a dat chiar şi un nume: Star, pentru a-l integra în lumea filmului. Ideea nu e rea. „Dalmaţienii“ i-au îmbogăţit pe cei de la Studioul Disney. lau un mic dejun întârziat, apoi o sun pe Cindy, care îmi promite să mă însoţească la Malibu. În fine, mă îndrept spre ocean. Mă aşteptam să găsesc plaja aproape goală, din cauza evenimentelor recente. Spre surpriza mea, e mult mai multă lume decât de obicei. Valurile sunt superbe. Înalte, rostogolindu-se cu zgomot, ele au inva—dat plaja, redusă la o bandă de nisip strâmtă, unde lumea se înghesuie ca sardinele într-o cutie. Turbat, oceanul fierbe şi urlă ca o turmă imensă de lei cuprinşi de furie. Numai surferii experimentați îndrăznesc să-l înfrunte. Găsesc o parte dintre prietenii mei reuniți la barul de răcoritoare de pe plajă. Sunt mai puţin zgomotoşi ca de obicei. Hula, dezlănţuită, îi terorizează. Rick şi Kyle sunt echipați - ca şi mine - cu short-john. Şi-au aşezat plăcile pe nisip şi beau Coca-Cola. Ceilalţi poartă bermude în culori vii care contrastează cu pielea lor bronzată. Sprite şi Perrier sunt foarte căutate. Pim, savantul, îşi poto—leşte setea cu un suc de portocale. — Matt mi-a telefonat de la Palm Spring!, îmi zice el. — A reuşit să părăsească Los Angelesul?, se miră Steve. Norocosul! — Da! Dar se plictiseşte de moarte şi vrea să se întoarcă la Los Angeles! — Dacă bomba va exploda, unda de şoc va mătura nu numai Palm Spring ci, de asemenea, şi Santa Barbara, şi San Diego!, este de părere Clancy, roşcatul. Soseşte şi Lester, având placa de surf la el. Vestimentaţia lui se reduce la un tricou cu emblema celor de la Guns'n'Roses şi o pereche de bermude, cu flori de lotus. Înclină capul, în semn de salut. Faţa îi este tristă. Pim îl examinează, cu un ochi critic, din cap până-n picioare. — Faptul că Will, Kyle şi Rick vor să încalece aceste valuri asurzitoare nu mă miră deloc! Ei sunt nişte dezechilibraţi mintal, patenţi. Dar pe tine te credeam mai cuminte! Şi tu vrei să te arunci în apă fără costum de protecţie? — Nu în mod necesar!, spune Lester, pe un ton sec. — Dacă vrei să te sinucizi, nu ai decât!, adaugă Pim. Sunt surprins de comportamentul lui Lester. De obicei, el întruchi—pează bucuria de a trăi. Într-o zi, mi-a zis că e în încurcătură şi că doar eu îl pot ajuta. Comandă la bar un Canadian Dry. — Oceanul e foarte periculos astăzi! Valurile au mai mult de cincisprezece metri!, spune Clancy. — E dificil să le apreciezi cu exactitate înălţimea!, eşti—-mează Rick. Privite din faţă, par mult mai înalte! — N-am mai văzut aşa valuri decât la Moro Rock şi la Rincon!, declară Bob. — Pe ţărmul nordic al insulei Oahu am văzut valurile cele mai monstruoase!, povesteşte Rick. — Nu mi-am permis niciodată luxul de a merge în Hawaii!, exclamă Kyle, visător. Să fii spălător de vase într-un restaunrant nu e o activitate prea bine plătită... — Acum eşti un actor recunoscut!, intervin eu, cu o doză de venin. De acum îţi sunt accesibile călătoriile în locurile cele mai îndepărtate. Nu-l mai pot suferi de când a devenit favoritul lui Julian şi de când Cindy i-a mărturisit că-l admiră. Sunt, oare, gelos? Brusc, atenţia îmi este atrasă de un grup de surferi care se apropie de bar. Au combinezoanele învechite, iar plăcile dau semne de bătrâneţe avansată. În fruntea lor ţopăie, ca un Charlie Chaplin readus la viaţă, tânărul prestidigitator pe care l- am gratificat cu zece dolari. Apariţia lor stârneşte ostilitate printre surferii locali. Surferii constituie grupuri închise, adevărate cluburi care exclud prin definiţie orice nou-venit. Ei detestă intruziunea străinilor, a necunoscuţi-—lor, pentru că se consideră stăpâni, fără drept de apel, pe o porţiune de plajă, reputată pentru valurile sale. E un fel de tradiţie... Acum sunt valuri pentru toţi amatorii de surf. Salvamarii din Malibu s-au mobilizat pentru a-i împiedica pe cei care înoată şi pe surferi să înfrunte valurile puternice, ce se ros-togolesc spre maluri, pentru că riscă să se înece, mai mult ca oricând. Eforturile lor însă nu sunt totdeauna încununate de succes. Dacă amatorii de scufundări se arată docili, sur-ferii, rebeli prin definiţie, îi ignoră pe aceşti îngeri păzitori moderni şi se aruncă în ocean precum broaştele avide după apă. : Prestidigitatorul şi amicii săi se apropie de bar. Imi zâm—beşte de departe. Semn de prietenie, destinat să mai aplaneze situaţia şi să stabilească relaţii de toleranţă reciprocă între nou-veniţi şi tinerii locului. Antagonismul e explicabil. Când oceanul este relativ calm, valurile cele mai frumoase se con-—centrează pe colţurile stâncoase, unde linia de fund urcă în pantă abruptă; în schimb, în golfurile largi, valurile sunt mai slabe, mai ales spre plajele cu panta lină. Zonele cu valuri ideale pentru surfing sunt înguste. Nu e loc pentru toţi surferii. Astăzi nu se pune această problemă. Hula e uniformă, pe toată întinderea țărmului. Vechile obiceiuri nu dispar însă aşa de uşor. La rândul meu îi zâmbesc. După acest preambul, toate feţele se luminează. Diferenţa dintre ei şi noi se şterge. Noi avem aerul că ieşim dintr-o vitrină de pe Rodeo Drive. Echi—-pamentul lor obosit le dă aspectul de trupă de războinici căliţi. Deosetbirile dintre puştii bogaţi şi răsfăţaţi şi cei sărmani sunt frapante. Nimeni nu pare însă să le dea importanţă. În jurul nostru s-au mobilizat, deja, câţiva surferi autoh=toni, care au sosit ca întăriri. O strângere de mână între mine şi prestidigitator destinde atmosfera. — Eu sunt Nălucă!, spune el. lată aici prietenii mei: Flambeur, Choco, Flaflas, Fuck, Flageolet şi Trou du Cui! Ultimul se numeşte Faţă de Şobolan! Mă întreb dacă nu cumva îşi bate joc de mine. Nu-mi place deloc ca să-şi bată joc cineva de mine. Ştiu că surferii resping orice formă de conformism burghez, faimosul American way of life, viaţa ordonată; ei sunt noii eroi ai contestării, utili—-zează de predilecție un limbaj vulgar, pentru a şoca şi, precum personajele lui Kerouac, zeul lor, le place să vagabondeze, de la un capăt la altul al lumii, în căutarea celor mai frumoase valuri; puţin le pasă de aşa-zisele principii morale. Încerc să opresc nivelul de adrenalină care mă împinge să adopt o poziţie ofensivă. — Presupun că acestea sunt nişte porecle!, îi spun eu. — Nu, sunt chiar nume! Numele noastre! Dacă am avut, cândva, alte nume, le-am uitat... Strigaţi-l Fuck şi vă va râs—punde! Vă fac o probă! Fuck!, strigă el. — Ho!, răspunde Fuck, cu promptitudine. — Trou du Cui!, reia prestidigitatorul. — Ho!, strigă acela. Mă miră un lucru: — Ho! Ce înseamnă asta? — Aşa răspund soldaţii la apel! — Vă place armata? — Dimpotrivă! Noi zicem aşa: Ho! în bătaie de joc! Izbucnesc în râs. Prestidigitatorul reia: — În compania noastră veţi învăţa multe lucruri utile pentru educaţia voastră fun! Nălucă îl voi numi în continuare. Nălucă a pus în mişcare idei extravagante, care dormitează, încă, în străfundurile fiinţei mele. Sunt de acord cu o parte din concepţiile sale, în ciuda legăturilor mele cu lumea celor bogaţi şi a debutului meu, aparent promiţător, în domeniul filmului, ceea ce, la Hollywood, nu e de disprețuit. — Frumoase valuri!, exclamă Nălucă, admirativ. La Oahu sunt şi valuri de trei ori mai mari ca astea! După ce plecăm de aici, ne vom îmbarca pentru Oahu sau pentru Kauai!, spune el, visător. — Eu prefer Molokai!, zice Fuck. — Nihau e, de departe, cel mai tare!, zice şi Trou du Cui. Un impuls, mai puternic decât mine, mă face să declar: — Vă voi plăti această călătorie! Nălucă şi echipa sa mă privesc cu gura căscată. Prietenii mei au ochii rotunzi de uimire. Se gândesc că mi-am pierdut echilibrul mintal. — Glumeşti? — Sunt foarte serios! Nu vă neliniştiţi! Sunt în stare s-o fac! Izbucnesc exclamaţii entuziaste: — Craquant! — Hyper! — Superpied! — Trans! — Boeuf! Nu cunosc toate aceste expresii, dar, după expresia feţelor lor vesele, deduc că sunt foarte mulţumiţi. — Numele meu este Will!, le spun eu. Willow!, adaug după aceea. Pentru prima dată nu-mi e ruşine atunci când îmi spun numele. Nălucă se aruncă de gâtul meu şi mă îmbrăţişează. — Willow, eşti un tip tare! — Mulţumesc! — Noi îţi mulţumim! Tu preiei conducerea acestei expediţii! — Nu! Tu vei păstra comanda! Eu voi fi legat de Los Angeles! — Vom înfrunta furia mărilor!, strigă Flambeur. — Vom zbura spre cer mai repede ca o rachetă!, urlă, apla—udând, Faţă de Şobolan. — Cu mii de kilometri la oră!, zbiară Flageolet. — Culmea distracţiei!, subliniază Nălucă. li dau lui Nălucă coordonatele mele. — Mâine vei avea cecul! Dă-mi un telefon, în prealabil! Pentru prima oară, în viaţă, sunt fericit. Endorfinele îmi invadează organismul. lată un ban bine întrebuințat. Sunt mirat de admiraţia exagerată pe care o resimt faţă de această echipă de surferi care nu visează decât aventura şi valurile oceanului. În timp ce noii mei prieteni se felicită pentru şansa care a dat peste ei, Rick se apleacă şi-mi şopteşte la ureche: — Vrei să cheltuieşti atâţia bani pentru aceşti exaltaţi? — Plătesc sume mult mai mari ca să-mi plătesc dealerul! Scott mă costă o avere! Şi pentru ce? Mă întorc apoi spre surferii ameţiţi de bucurie. — Trebuie să sărbătorim evenimentul! Jack ne va servi bere în cutii de Coca! — Mulţumim! Dar nu e bine să dansezi cu valurile având burta plină! După ce terminăm, o să bem ca nişte nebuni!, spune Nălucă. Îl văd cum admiră extatic oceanul. — Poţi să-i refuzi chemarea? Surferii din Malibu nu sunt campioni. Cel puţin nu aceia care fac, în acest moment, karate cu valurile, ce înaintează acum cu forţa de neînvins a unor tancuri blindate. Nălucă şi camarazii săi nu mai au astâmpăr, de plăcere, anticipând - în mintea lor - contactul cu masele de apă. Zgomotul asurzitor al valurilor imense îmi inspiră o uşoară teamă, însă perspectiva pericolului îmi aprinde sângele şi-mi dă o dorinţă, irezistibilă, să mă arunc. — Mergem?, se aude o întrebare. Vântul din larg a gonit norii spre vest, iar acum ridică crestele înspumate ale valurilor. Spuma se împrăştie în vârtejurile de ape precum nişte pene albe de struţ. Oceanul oferă cu mândrie cele mai frumoase şi mai înfricoşătoare privelişti de jur-împrejur. Un spectacol de balet, ritmat de cântecul şuierător al talazurilor. Un gând straniu, absurd, îmi trece prin minte. Dacă mă înec, Julian va avea o mare satisfacţie... pentru el sunt spinul din coastă, duşmanul... Profităm de o scurtă acalmie şi ne aruncăm în apă. Un munte verde, lichid, acoperit, ici-colo, de dâre albe - o marmură în plină mişcare - înaintează ameninţător. După ce au intrat în apă, surferii au uitat ideea de noi, adoptând, în schimb, un alt credo: fiecare pentru sine. De îndată ce te arunci în valuri, cu burta lipită de placă, uiţi de toate grijile. Văslesc cu braţele şi înfrunt, cu privirea, valul monstruos care propulsează o avalanşă de spumă. Alunec pe sub acea masă în rostogolire, care trece pe deasupra mea. Mi-am exersat abili-tatea de a înota între două ape - un submersibil viu - douăzeci sau chiar, la nevoie, şi douăzeci şi cinci de metri. A face surfing nu înseamnă altceva decât a lupta cu forţele naturii, cu hula dezlănţuită... a-ţi stăpâni corpul şi mişcările... a-ţi învinge teama... a sfida moartea, care se află atât de aproape... îi poţi simţi prezenţa... descărcarea de adrenalină dublează, ba chiar triplează energia de care dispun... În spaţiul deschis dintre valuri scot capul la suprafaţă şi trag cu nesat, în piept, aerul proaspăt, după care mă pregă=tesc să mă strecor printre valurile următoare... stratul de apă de deasupra e atât de greu că ar putea să mă strivească într-o clipă, transformându-mă într-o masă însângerată... de aceea, trebuie să mă fofilez... să evit, astfel, confruntarea cu pericolul... Îmi croiesc drum pe sub coloana de apă... mă aflu pe fundul găurii ce se deschide între două valuri imense... nu pot aprecia distanţa care mă separă de plajă... văd doar, pentru câteva secunde, capul unui surfer care dispare în spatele unei coline de lichid... Clipa saltului spectaculos care, ori îmi va împlini visul, ori mă va prăbuşi în mijlocul vârtejului, se apropie... aleg cel mai frumos val - un smarald fluid - de proporţii gigantice, care mă invită să-l călăresc... acum nu mai evit confruntarea cu talazul... îmi încordez muşchii... nervii sunt sub tensiune... mă pregătesc pentru marele salt... Mă ridic în picioare pe placă şi mă arunc pe panta ascendentă... vântul îmi izbeşte faţa... odată ajuns sus, pe buza încoronată de spumă, fac un looping... o nebunie care ar putea să mă coste foarte scump, pentru că risc să alunec în spatele valului sau să fiu azvârlit de marginea ce se formează cu rapiditate... dar nebunii sunt protejaţi de o karmă bună... alunec pe versant, în tunelul care e pe cale să se formeze... moment divin, de o intensitate orgasmică... cobor cu o viteză vertiginoasă... lângă mine se deschide tunelul verde... o adevărată comuniune cu oceanul, care îşi îndepărtează braţele feerice... traversez tunelul... paradisul surferilor... văd ieşirea... o ieşire aurită, la care trebuie să ajung mai înainte ca valul să se închidă peste mine... Deodată, o placă abandonată ajunge în faţa mea, plutind dement, în voia valurilor... şocul este exploziv... îmi pierd echilibrul... cad... pierd câteva fracțiuni de secundă... închiderea tunelului dispare... tunelul întreg se prăbuşeşte... sunt prins sub imensa masă lichidă... o greutate ca de plumb mă cuprinde... mă paralizează... Placa e dusă de ape... iar eu, legat de ea, cu acea curea prinsă de gleznă, sunt tras la fund... mă zbat, incapabil să înot... mă voi îneca?... sunt încă lucid... îmi umplu plămânii cu aer, înainte de a fi înghiţit... alunec... mă zbat, haotic... o agonie fără sfârşit... provizia de aer e epuizată... Lângă mine se profilează o formă neagră, pătată cu alb... un rechin, gândesc eu, cuprins de panică... braţul îmi este apucat, cu o forţă care îmi amorţeşte muşchii... confuzie... înghit apă... mă sufoc... îmi explodează plămânii... forţa necunoscută mă ridică şi mă împinge la suprafaţa oceanului... * x xXx Deschid ochii... mă aflu pe plajă... întins pe nisip, tuşesc, scuip apă, vomit... în jurul meu se înghesuie, în cerc, surferi şi înotători care nu au îndrăznit să-şi măsoare forţele cu valurile uriaşe... bermudele lor sunt uscate. Lângă mine stă îngenuncheată Cindy, care mă priveşte îngrijorată. — Să chemăm o ambulanţă?, strigă un surfer. Mă ridic în fund. — Pentru ce? — E în formă!, intervine Rick. Cindy mă soarbe cu privirea. — Mulţumesc, Doamne!, spune ea, fericită. — Era cât pe ce să te îneci!, declară Pim - savantul - care mă priveşte cu severitate. Ar trebui să-ţi fie o lecţie! — Mulţumesc, Nălucă!, zice Kyle. El este cel care te-a salvat! Mă ridic şi iau poziţia normală, de homo erectus. — Mulţumesc mult, Nălucă! Nălucă râde. În mâinile sale pricepute, legătura din piele a plăcii sale se agită ca un şarpe care sâsâie. O fi acest băiat şi ventriloc? — Călătoria la Oahu este asigurată sută la sută!, îl infor-mez eu. Printre băieţii şi fetele care se află în jurul meu, pentru a-şi manifesta, în felul lor, bucuria că m-am întors printre cei vii, remarc absenţa lui Lester. Nu ar fi ratat ocazia de a mă îmbrăţişa. — Unde e Lester?, întreb eu, îngrijorat brusc. Supărarea şi disperarea de pe faţa lui Lester îmi revin în minte. Ştiu că era îmbrăcat cu un combinezon de surfing. Strigătul meu îi mobi-—lizează pe toţi. Lester - frumosul Lester - este arhicunoscut pe plaja de la Malibu. Îl căutăm, facem investigaţii. Lester rămâne de negăsit. Într-o zi îmi spusese despre problemele lui şi îmi ceruse ajutorul... Pim l-a văzut aruncându-se în apă, pe placa de surf, în înfruntarea cu valurile. Apoi, nimic... Cindy este foarte mulţumită că sunt sănătos şi că stau, în siguranţă, lângă ea. Sărbătorim acest eveniment la barul de pe plajă. Nălucă şi amicii săi sunt invitaţi de onoare. Se bea bere şi se devorează hotdogi şi chipsuri. Nălucă ne distrează cu o serie de prestidigitaţii nostime. — Şi Lester?, întreb eu, din nou. — Probabil s-a întors acasă, fără să ne spună!, spune Pim. — De ceva vreme are un comportament ciudat!, este de părere Rick. Nălucă face tot soiul de mişcări abile cu cutiile de bere şi cu hotdogi. — Cum aş putea să dau de tine?, îl întreb eu. li răspunde, nepăsător. — Nu am o adresă fixă! îmi fac culcuş pe ici, pe colo! Mă las pradă capriciilor hazardului! Trebuie să mărturisesc că-mi convine de minune! Din când în când îţi voi da câte un telefon! E bine? — OK! Părăsesc plaja, însoţit de Cindy. Ajunşi acasă la ea, facem dragoste cu o furie nebună, printre orhideele din seră... romantic... Butch este unul dintre acei băieţi care, din cauza figurii sale deschise, a drăgălăşeniei şi bunătăţii sale, le inspiră tuturor încredere. Chiar prea multă încredere! Fetele îl aleg drept confi—dent, mărturisindu-şi secretele şi cerându-i sfatul... îl admiră... un băiat atât de drăguţ... generos... capabil de compasiune... înţelegător... dulce... cel mai bun prieten... Fetele îl îmbrăţi—şează... îl mângâie... însă sexul e complet exclus... nu poţi face dragoste cu un înger... îngerii sunt asexuaţi... Butch ar fi vrut să-şi piardă această reputaţie de băiat model... de confesor... dar nu este în stare... Butch este, în mod fundamental, un om bun... nu mi-l pot imagina în postura de violator... * x x Ador, pur şi simplu, Florentine Garden... un loc răpitor al pierzaniei, unde poţi dansa până la epuizare după ultimele CD- uri de mare succes, te poţi droga, poţi bea şi poţi mânca pe săturate, căci rock'n-rollul necesită mai multă energie decât maratonul de la New York... teoretic, vârsta de optsprezece ani este minima cerinţă a conducerii, deoarece băuturile alcoolice se servesc la discreţie... însă cărţile de identitate false fac inutilă această interdicţie care îi priveşte pe minori... Ajung aici mai devreme decât era prevăzut. Florentine Garden e prinsă, ca într-un sandvici, între un cinematograf XXX şi un centru al Armatei Salvării... o învecinare de un comic savuros... Ca să-mi mai treacă timpul, mă instalez la bar, comand o îngheţată dublă cu frişcă şi un Sprite. Două fete frumoase, excitante, cu ochi iscoditori, care te dezbracă, pur şi simplu, din priviri, se amuză de alegerea mea alimentară, inocentă, îmi aruncă ocheade provocatoare. In condiţii normale, aş fi dat curs invitaţiei lor, căci fustele lor ultrascurte lasă să se vadă frumuseți tulburătoare. Însă avertizarea lui Butch linişteşte puseurile mele hormonale. Întorc privirea şi văd un tânăr strălucitor, îmbrăcat într-un tricou negru, împodobit cu emblema celor de la Doors. Preferinţele noastre coincid. Un surâs seducător se profilează pe buzele sale. Mă aplec asupra îngheţatei cu frişcă. Prudenţa se impune, mai mult ca oricând... Soseşte şi Butch. Faţa lui, de obicei senină, ca un cer de vară, exprimă o tristeţe de rău augur. Găsim o măsuţă goală, retrasă într-un colţ, departe de ringul de dans. Muzica, dată la maximum, ne asigură o izolare fonică perfectă. Un chelner, înşelat de actele noastre de identitate false, ne aduce bere şi bretzels. — Eşti şi tu pe listă!, îmi spune Butch, cu un aer misterios. — Pe care listă?, îl întreb eu, indignat. Soarbe, fără plăcere, puţină bere. — Lista pe care această fată nefericită a dat-o poliţiei! în jur de treizeci de tipi - majoritatea tineri - au fost desemnaţi de această stricată... pretinşii săi violatori... îţi dai seama ce scandal?... mama e la pământ... e prima oară, în viaţa mea, când tata m-a bătut... mi-a zis că am dezonorat familia... eu să violez o fată... — E ridicol!, exclam eu. Butch continuă, supărat: — Se pare că ar fi fost invitată la petrecere de către Trent... el i-ar fi promis că o prezintă unui producător, care căuta fete frumoase, pentru următorul lui film... prietena ei ar fi fost atrasă sub acelaşi pretext... ea ar fi fost violată, în serie, la fel ca şi fata găsită moartă în jacuzzi... — Credeam că moartea lui Trent a pus capăt acestei afaceri... — Plângerea depusă de această târfa nu face decât s-o aducă la suprafaţă! Ce ştire de senzaţie pentru ziariştii care scormonesc în rahat! — Nu a fost niciun viol! — A fost! Fata moartă, din jacuzzi! — Tu n-ai fost amestecat în asta... eu, nici atât... — Această târfa de bordel zice că am fost! — După o astfel de acuzaţie, tânărul Kennedy a reuşit să scape... — În schimb, lui Tyson i-au cam mers fulgii... Eu izbucnesc în râs. Butch mă priveşte şocat. — Eşti nebun sau ce ai? — Îţi faci sânge rău pentru un viol pe care nu l-ai comis, în timp ce oraşul riscă să fie ras de pe suprafaţa pământului de o explozie nucleară... — Explozia este ipotetică şi priveşte pe toată lumea. Acest pretins viol ne priveşte în mod direct pe noi... suntem amenin-—ţaţi cu un scandal care va afecta nu doar persoanele noastre, ci şi familiile noastre... — Scandal?... locuitorii oraşului Los Angeles au alte pre—ocupări, la ora actuală... Butch se încinge. — Lumea de care vorbeşti tu e nepăsătoare faţă de explo-zie! Uită-te! Toţi oamenii ăştia care dansează, râd, beau şi fac sex!... — E foarte bine! Hai să-i imităm! Ne vom descurca noi într-un fel sau altul... Pim intră însoţit de Kimberly şi de un mic grup de amici. Când ne zăreşte, se îndreaptă spre masa noastră. Nervozitatea lui este evidentă. Strânge pumnul şi îl relaxează de mai multe ori. — Lester s-a înecat! Această veste ne taie răsuflarea. — Nu e adevărat! — L-am aşteptat pe plajă până la lăsarea întunericului... eu cred că şi-a dorit moartea... Kyle se desprinde de grup şi pune, amical, mâna pe umărul meu. — Ştiu că ţineai mult la el... pentru el tu erai un fel de geniu, un Rimbaud al generaţiei noastre... spunea că i-ai promis să-l ajuţi, dacă vor interveni complicaţii, care riscau să-l compromită... — Se simţea oare ameninţat în mod direct?, întreabă Butch. — Da! Se temea de revelaţiile făcute în jurul reţelei de call- giris şi call-boys care lucrau pentru Madam Reine... dar toate aceste griji se dovedesc, în fond, neglijabile în raport cu ce avea să urmeze... ieri-dimineaţă, el a primit un rezultat, care l-a distrus... era seropozitiv... Înecul unui surfer este o încercare dură pentru camarazii săi. O sinucidere, mai ales în aceste condiţii, ia însă dimen-—siuni mult mai tragice. Consternat, Butch deschide gura, apoi o închide, ca un peşte aruncat pe uscat. Kimberly declară sentenţios: — Nu te sinucizi, în ziua de azi, pentru un motiv de felul ăsta! Mulţi dintre cei contaminaţi trăiesc cu virusul fără a fi deranjaţi! Cuvintele ei nu au niciun ecou în conştiinţele noastre. Suntem loviți de stupoare. In ciuda progreselor ştiinţei, vac-cinul promis rămâne, încă, o himeră. Butch varsă pe jos câteva picături de alcool, pentru a intra în legătură cu spiritul lui Lester. Cu inima îndoliată, îl imităm şi noi... * x x Soarele este deja sus când mă trezesc eu, târziu de tot, în această dimineață. Am gura amară, pentru că aseară am băut cam mult. Am ascultat muzică, am golit mai multe cutii de bere şi am vorbit, îndelung, despre Lester. Nimeni din grupul nostru nu a dansat. lau micul dejun în compania căţelului meu, care e din ce în ce mai prietenos, când telefonul începe să sune. Goodman îmi vorbeşte cu o exuberanţă care îmi dă de bănuit. — leri-seară nu ai venit să vezi proiecţiile zilei. Păcat! Ai fi fost entuziasmat de scenele în masă. Julian trăieşte după ideile tale. Kahane l-a felicitat. — Sunt foarte fericit pentru el... Tonul meu este glacial. Goodman reia: — Vom mai face câteva filme împreună! Asocierea noastră a fost rodnică! V-am simţit lipsa, Will! Roy mi-a vorbit foarte frumos despre dumneavoastră!... Apropo de Roy! Mi-a spus despre un scenariu legat de Madam Reine! V-a întrebat dacă aţi vrea să-l scrieţi... Tema nu este originală. S-a mai făcut, deja, un film, Madam May flower după memoriile unei aristocrate care a organizat o reţea celebră de call-giris la New York. I s-a intentat un proces, dar, în final, a fost achitată. Ceea ce se va întâmpla, de asemenea, şi cu Madam Reine... Julian este tentat să scrie scenariul... dumneavoastră veţi găsi un alt subiect, mult mai bun... iar eu voi fi producătorul dumneavoastră.. Vă promit... — li doresc cel mai mare succes lui Julian, dar sunt atras şi eu de această poveste... pot să pun pariu că mulţi scenarişti vor cădea în plasa lui Madam Reine, aşa cum au făcu t-o, de altfel, şi în realitate... — Mă dezamăgiţi, Will! — De ce? Va trebui să alegeţi cel mai bun scenariu! — Ştiţi, prea bine, Will, că alte criterii sunt mai impor-=tante, când trebuie să te pronunţi asupra unui scenariu sau al altuia... — Îmi place să-mi încerc norocul! Aud suspinul lui Goodman. Îl înţeleg. Nu e deloc mulţumit. Are impresia că mă pun de-a curmezişul în calea protejatului său. — Nu înţeleg antipatia asta pentru Julian! — Antipatie? Nu!... Mai degrabă, spirit de concurenţă! Doresc să devin regizor, ca şi el... şi producător, ca dumneavoastră! Ei, da! Vă iau ca model! — E oare un compliment?, întreabă el pe un ton ironic, care îmi revelează duşmănia sa mult mai bine decât o declaraţie, formală, de război. — Şi ce compliment! — Tinere, vom mai vorbi altă dată! La revedere! Înţeleg că „Atenţie! Los Angeles va sări în aer! este şi primul, dar şi ultimul film pe care Goodman îl va produce după un scenariu scris de mine... De aici încolo, între noi va fi război... sunt conştient de puterea pe care o are, de relaţiile sale, de influenţa enormă... ar putea să ridice în jurul meu un fel de cordon sanitar... să-mi interzică, pe viitor, accesul la lumea filmului... Îmi este indiferent dacă Julian vrea să scrie un scenariu... nu va fi niciodată un bun scenarist... a modificat numeroase secvenţe din scenariul meu, pentru ca, în final, să constate că e nevoit să revină la forma sa iniţială... Kahane, Roy şi chiar Goodman, însuşi, protectorul său, au convenit că intervenţiile sale nu erau totdeauna dintre cele mai fericite... Julian este obsedat de visurile sale de grandoare, de voinţa de a-şi impune personalitatea, marca, de a crea ceea ce numim un film... el va face parte din acea categorie de regizori care caută un sce—nariu bun, scris de un debutant cu dare de mână şi incapabil să-şi apere interesele... va face câteva schimbări, lipsite de importanţă, iar apoi, pe generic, îşi va pune numele înaintea celui al adevăratului autor, care va fi pe planul al doilea... Julian este ros de virusul omnipotenţei... el vrea să figureze, cu orice preţ, pe lista celor mai puternice o sută de personaje de la Hollywood... Înţeleg prea bine dorinţa, aviditatea, chiar, de a deveni cele—bru, de a fi un personaj considerabil. Celebritatea, puterea LL - în zilele noastre - nu sunt decât sublimarea agresivităţii, a forţei brutale a omului de Neanderthal, de odinioară, care îşi trântea rivalii la pământ şi îşi impunea, prin teroare, auto-—ritatea asupra grupului, apoi asupra tribului. Omul modern acţionează sub aceleaşi impulsuri... Conflictul cu Goodman nu mă sperie. Tata se numără prin=tre personajele cele mai importante de la Hollywood. Dacă ar dori, i- ar zdrobi pe Goodman şi clica sa. Mie însă nu-mi place să-i cer ajutorul. Vreau să cuceresc gloria prin propriile mele eforturi. Psihoterapeutul mi-ar zice că vreau să-i răpesc pute—rea tatălui meu, aşa cum tinerii din Neanderthal smulgeau puterea părinţilor lor. Cel mai clasic complex al lui Oedip. Pentru a-mi calma sângele, care fierbe, după convorbirea cu Goodman, mă arunc în piscină, unde înot craul, cu furie, parcurgând lungimea de vreo zece ori - dus şi întors. E mijlo—cul ideal de a mă destinde şi de a mă menţine în formă. Telefonul de pe măsuţa aşezată lângă piscină începe să sune. Sunt tentat să-l las să sune în continuare, ba, mai mult, îmi vine să-mi iau placa şi să fug la Malibu, pentru o porţie de surfing. La dracu' cu studioul, cu scenariile şi cu sforăriile. Poate că, pe plajă, îl voi revedea pe Nălucă, împreună cu prietenii lui, care nu trăiesc decât pentru a se bucura de toate plăcerile pe care ţi le oferă momentul prezent. Soneria insistă. Indispus, ies din piscină şi duc receptorul la ureche. — Salut, Will! Recunosc vocea lui Jerry. El tot timpul râde, vesel ca un canar. De data asta însă tonul său hazliu trădează o anxietate, care poate fi cu greu ascunsă. — Salut, Jerry! De unde vorbeşti? Din Palm Spring? — Nu! M-am întors în cuibuşorul meu, din Mulholland! Face o pauză, apoi continuă: — Ai citit ziarele de astăzi? Petrecerea din Malibu şi fata care a fost găsită moartă în jacuzzi apar în câteva ziare... eram şi eu prezent în acea seară, însă nu-mi amintesc de niciun viol colectiv... m-am culcat cu două fete, colege de facultate... amândouă au consimţit... ar putea să depună mărturie în sensul acesta... — Crezi tu că ar fi dispuse să recunoască totuşi că se tăvălesc la petrecerile nebune din Malibu?... Reputația, dra—gul meu... — La dracu’ cu reputaţia! Trebuie să spună adevărul! Am fost, deja, convocat la poliţie! Suspin. — Nu eşti singurul, Jerry! — Voiam să-ţi vorbesc... să punem la punct un plan comun de apărare... tata şi-a mobilizat deja avocaţii... — Poţi să mă găseşti la Malibu... pe plajă... punctul de întâlnire va fi bufetul nostru... Jerry strigă, disperat: — Los Angeles este ameninţat să fie ras de pe faţa pămân-tului de o explozie atomică, noi suntem implicaţi într-un pro—ces monstru... iar tu te gândeşti să faci surfing... — Când sunt furios, caut cele mai bune mijloace de a-mi recăpăta calmul... dacă te laşi purtat de panică, eşti terminat... — Lester a fost cuprins de panică! Era şi el amestecat în povestea asta! Ca să scape de scandal, a ales o cale fără întoarcere... mai întâi Trent, apoi Lester... cine va fi al treilea? — Nu va mai fi niciun al treilea! — Ne vedem la plajă, Will! Convorbirea se termină. Abia am aşezat telefonul pe măsuţă, că soneria se aude din nou. De această dată, mă sună Trixie: — Salut, Will! — Bună, Trixie! Pun pariu că mă suni din Bel Air! — Cine ţi-a zis? — Nimeni! Aproape toţi cei care s-au refugiat s-au întors la Los Angeles... Ca să participe la sinuciderea colectivă... — Nu eşti deloc amuzant, Will! — Nu am nici-o intenţie să fac pe bufonul! — Ai citit revista Variety?... Cu ultimul interviu al lui Julian? A criticat scenariul tău... un subiect bun, dar un scenariu prost, a spus el... pretinde că a trebuit să-l schimbe, de la un capăt la altul... — Trixie, nu ştii obiceiurile de la Hollywood?... Să calci în picioare, să zdrobeşti, să-ţi anihilezi rivalii... poate că el are dreptate... de acum încolo îmi voi realiza propriile filme... scenariu, producţie, regie, eventual chiar şi interpretare... — Vrei să devii actor? — De ce nu? — Atunci, gândeşte-te şi la un rol pentru mine! — Îţi promit! În acel moment remarc doi indivizi... doi tipi în civil - prât-ă- porter, în două piese - care miros, de departe, a poliţişti. — Scuză-mă, Trixie! Am musafiri! — Poliţişti?, întreabă ea, curioasă. Este oare în legătură cu dispariţia lui Lester? — Voi afla în curând! Te ţin la curent! La revedere! Noii sosiți seamănă, parcă, cu doi corbi care au intrat în grădina Hesperidelor. Cel mai în vârstă salută, apoi zâm-—beşte, cu un aer rafinat. — Dumneavoastră sunteţi faimosul autor al scenariului care face să tremure, acum, tot Los Angelesul? — Eu sunt! Presupun că au venit să-mi vorbească despre faimoasa petrecere de la Malibu. Adopt o atitudine demnă, în ciuda goliciunii mele. Îmi pun pe mine halatul de baie. — Ce pot face pentru dumneavoastră? — Domnul primar doreşte să aibă o întrevedere cu dumneavoastră.. Personal! Bănuiesc că sunt victima unei iluzii. — Poftim? Ofiţerul de poliţie manifestă o uşoară enervare. — Cred că am fost suficient de clar! Domnul primar doreşte să vă pună câteva întrebări! — Despre ce anume? — Vă va spune el însuşi! Noi nu avem decât misiunea dea vă conduce la biroul său! — Sunt arestat?, întreb, cu ironie. — Nu! Vă invităm doar să ne urmaţi! — Pot să mă îmbrac? — Vă rog! Cel de-al doilea ofiţer, mai tânăr, intervine: — Îmi permit să vă sugerez un costum mai sobru! — Smoching? — Vesta şi cravata sunt suficiente! — Va trebui să mă schimb în camera mea! — Mergeţi! Vă aşteptăm aici!, spune cel mai în vârstă. Ce dracu' vrea, oare, primarul? Urc la mine în cameră. Din posterul său, Jim Morrison mă priveşte cu un aer gânditor... şuşoteşte... am avut adeseori de-a face cu autorităţile... dar niciodată nu am fost interpelat de un primar... era prea mare pentru mine... — Şi totuşi, tu ai devenit mult mai cunoscut decât toţi primarii epocii tale... cine îşi mai aduce aminte de numele lor?... în timp ce tu, Jim, ai intrat în istorie... — Doar a muzicii... a muzicii rock, spune el cu simplitate... — A culturii universale!, insist eu. — Modestia mea suferă... Dacă m-ar fi auzit cineva vorbind - aparent - singur, ar fi tras concluzia că sunt, un pic, cam dus cu pluta... Mă privesc în oglindă, în timp ce fac nodul la cravată. Trebuie să-l fac şi să-l desfac de mai multe ori pentru a-i da un finisaj artistic. Cravata nu intră în ansamblul obişnuit al vestimentaţiei mele, mai ales a celei grunge. Costumul este albastru-închis. Aproape negru. Parcă semăn cu un cioclu. Imaginea asta funebră mă deprimă. Mă dezbrac în grabă şi mă schimb în hainele mele obişnuite: tricou, geacă de piele - care înlocuieşte cu succes vesta albastru-închis - blugi, adidaşi Reebock. O singură concesie: blugii, pentru această oca-—zie solemnă, nu vor fi găuriţi. Apoi, îmi zic că cravata este oricum o necesitate. Aleg o cravată ornamentată, cu silueta mândră a „Regelui Leu“, versiunea Disney Pictures... E un fel de provocare... adulţii m-au enervat, totdeauna, cu aerul lor suficient şi autoritar... Cobor în grădină. Poliţiştii cască ochii. — Aşa împopoţonat vreţi să fiţi primit de primar?, exclamă cel mai în vârstă, contrariat. — Vreau să fiu luat drept ceea ce sunt! Această împopoţonare face parte din personalitatea mea! Brusc, bătrânul râde. — Cravata fiind prezentă... protocolul este respectat! Apăs pe pedală. — Înainte de a pleca, pot să vă ofer un whisky? Tânărul răspunde, cu o umbră de ostilitate, dar păstrându-şi totuşi calmul: — Nu suntem autorizaţi să consumăm băuturi alcoolice în timpul serviciului, iar dumneavoastră nu aveţi voie să beţi whisky în faţa noastră, pentru că nu aveţi vârsta legală pentru a o putea face! — Foarte bine! Vă urmez! Ocolim casa. În faţa intrării ne aşteaptă o maşină de poliţie, vărgată cu alb, ca un urs panda. Cel mai tânăr deschide portiera şi mă invită să mă instalez pe bancheta din spate. Nu-mi apasă ceafa, atunci când mă invită în interiorul maşi—nii. Sunt scutit de acest gest, obişnuit în filmele care arată o arestare. Cei doi poliţişti se aşază în faţă, după care maşina demarează. Când trecem prin faţa portarului, care stă lângă poarta deschisă, acesta mă priveşte înspăimântat. Străzile din Beverly Hills sunt liniştite. Remarc absenţa turiştilor care, de obicei, consultă ghidurile şi admiră locuinţele vedetelor. Pe bulevardul Sunset, circulaţia este animată, însă feţele trecătorilor reflectă un fel de buimăceală, proprie zombilor. Un automatism bizar. Fac cumpărături, sunt încăr-caţi cu sacoşe cu produse alimentare, ca şi cum s-ar pregăti pentru un asediu de lungă durată. Restaurantele şi barurile sunt arhipline. Consumatorii fac risipă. Pe mese se află o mulţime de sticle de vin, whisky şi şampanie. Pot să observ aceste lucruri, în detaliu, pentru că maşinile avansează, la fel de lent, ca un cortegiu funerar. Spiralele de fum, care se ridicau în zori, deasupra Chinatown şi a Micului Tokio au dispărut. Poliţiştii nu-mi adresează niciun cuvânt. Sunt abătuţi, preocupaţi. Ajungem, în sfârşit, la primărie. O armată de reporteri se precipită spre noi. Ai zice că suntem, parcă, la o distribuţie a Premiilor Oscar. Cu o singură diferenţă. Nimeni nu zâmbeşte. Ziariştii au feţele obosite şi ochii încercănaţi. Ne înconjoară, ne adresează întrebări, dar, cum vorbesc toţi o dată, nu înţeleg nimic. Sunt înghesuit, împins, acoperit de mulţime. Cei doi însoțitori ai mei fac eforturi mari pentru a mă proteja. Mă ajută să urc în viteză scara. Sunt propulsat în interiorul unui mare hol, azvârlit într-un lift, împins pe un culoar, pentru a trece, într-un final, pragul unei anticamere. O secretară mă conduce în biroul de lucru al primarului, un personaj masiv, burtos, cu părul alb şi rar. Civilii şi militarii în uniforme de luptă compun o adunare heterocilită. Primarul îmi strânge mâna cu un gest maşinal, apoi mă prezintă guver-natorului statului California, unui delegat de la Casa Albă şi unui colonel în uniformă. Toate aceste personaje ţin în mâini copii ale scenariului meu. Recunosc coperta. Un râs, uşor sarcastic, face ca faţa guvernatorului să capete o expresie de neîncredere. — Pentru un tânăr de vârsta dumneavoastră, aţi reuşit să vă creaţi o reputaţie de invidiat. Subiectul scenariului dumneavoastră a produs o agitaţie care, la ora actuală, zguduie nu numai ţara noastră, ci întreaga lume occidentală, care se găseşte, în mod bru-tal, pusă în faţa unei perspective terifiante: exterminarea în masă. Atentatele cu gaze toxice care îngrozesc acum Japonia pot să producă doar câteva zeci de mii de victime. Bomba imaginată de dumneavoastră poate însă să lichideze, într-o fracțiune de secundă, zeci de milioane de concetăţeni. — Domnule guvernator, permiteţi-mi să mă justific! Metoda teroristă japoneză a fost imaginată, cu mult înain—tea realizării sale pe teren, de către un scriitor. Ideea unei explozii atomice provocate de către agenţii lui Khadafi a fost deja concepută de către un romancier american, celebru. Eu nu am făcut decât să imaginez o situaţie, mai mult sau mai puţin similară, pe care s-o transpun într-un film. Primarul, care părea că-şi stăpâneşte cu greu nervozitatea, explodează brusc: — Dumneavoastră aţi mai adăugat un plus de oroare în scenariul pe care l-aţi scris! Pentru a forţa autorităţile să-i asculte, teroriştii inventaţi de dumneavoastră ameninţă că vor arunca în aer câteva clădiri din Los Angeles prin intermediul unor complici infiltraţi în oraş. Dumneavoastră sunteţi cel care le dă idei sau ei v-au sugerat aceste probe de nebunie criminală? Reprezentantul Casei Albe intervine cu blândeţe: — Vă rog, nu-l intimidaţi! Avem în faţa noastră un tânăr scriitor de talent care - sunt sigur - vrea să ne ajute! Intervenţia sa are un efect liniştitor asupra nervilor mei, întinşi la maximum de partenerii săi. Chiar dacă îmi este şi el ostil, cel puţin nu mi-o arată. Răspund pe un ton moderat, pentru că ştiu prea bine că, uneori, e mai bine să te arăţi conciliant, pentru a trece peste o criză. — Mulţumesc, domnule! Ţin să mă explic! Scenariul meu nu aduce nimic nou. Scriitorul nu face decât să reflecte istoria, moravurile, evenimentele epocii sale. Explozia din Oklahoma nu face decât să-mi întărească convingerea. Eu nu le-am oferit idei teroriştilor. Ei sunt cei care mi-au inspirat ideile. Colonelul, încărcat cu galoane, insigne şi medalii militare, îmi aruncă un zâmbet încurajator. — Am studiat scenariul dumneavoastră! Aţi prevăzut totul, cu pre—cizia unui specialist care expune audienței sale - compusă din oameni de meserie - o ipoteză de luptă antiteroristă. Nu aţi uitat niciun amănunt. Abordarea vaporului ce conţine bomba, neutralizarea echipajului, instalarea maşinăriei atomice, detonatorul şi sistemul său de aprindere, emisiile radio codificate, cererile teroriştilor, jocul nervilor întinşi, exploziile provocate de complici asupra țintelor alese cu grijă, pentru a declanşa războiul psihologic, riposta formațiunilor noastre de asalt, mijloacele lor de luptă, metodele lor de a paraliza inamicul, pentru a-l împiedica să-şi atingă scopurile. Pentru bogăţia cunoştinţelor dumneavoastră tehnice, pentru exactitatea terme-—nilor utilizaţi, pentru precizia tuturor detaliilor, meritaţi aceleaşi felicitări pe care celebrul dumneavoastră coleg Tom Clancy le-a primit pentru memorabilul „Octombrie Roşu“. Ne-am întâlnit şi cu colaboratorii dumneavoastră: producătorii, regizorul, reprezentanţii studioului care asigură finanţarea şi distribuirea filmului. Au declarat fără ezitare: nu am avut cunoştinţă de existenţa acestui subiect decât după ce am citit sinopsisul prezentat de autor. După aceste complimente, trebuia să cunosc şi reversul medaliei. Ei îşi declină orice implicaţie şi îmi atribuie întreaga responsabilitate, cu toate consecinţele ce decurg de aici. În mod paradoxal, am o satisfacţie perversă. Nu mi se mai con-—testă paternitatea scenariului. Julian s-a retras în cochilie. De aceea, confirm: — Este adevărat! Sunt unicul autor al acestui scenariu! — Cum vă explicaţi acest paralelism între Operaţiunea Sea Lion şi turnarea filmului dumneavoastră? Este o coincidenţă?, întreabă guvernatorul. Să leşini de râs, nu alta! Acum e vorba despre filmul meu. Răspund, cu siguranţă în glas: — Absolut! O simplă coincidenţă! Delegatul de la FBI, la rândul său, mă interpelează, bănuitor: — Cum aţi ajuns la soluţia conflictului, care constituie subiectul scenariului? Imi dau seama că are un limbaj ales, cu grijă. — Mai întâi, ştiam că Guvernul Statelor Unite nu nego-—ciază cu teroriştii decât pentru a câştiga timp, în scopul de a pune la punct neutralizarea armelor adverse şi distrugerea sistemelor electronice. Insă, pentru a face acest lucru, trebuie paralizate forţele inamice. Am fost inspirat de un eveniment care s-a petrecut recent, într-o ţară condusă de un guvern isla—mic fundamentalist, ostil SUA. Câţiva fanatici, organizaţi în bande, voiau să-i supună pe diplomaţii americani, acreditaţi în capitala lor, aceluiaşi regim rezervat de către Khomeiny membrilor ambasadei americane de la Teheran. O mulţime de oameni înarmaţi se apropiau de sediul reprezentanţei noas-tre diplomatice, scandând sloganuri violente contra „diavo-lilor americani“. Ajunşi la vreo sută de metri de ambasadă, aceşti oameni s-au oprit brusc. Toţi fundamentaliştii au fost cuprinşi, deodată, de o diaree, care le golea agresiv intestinele. Era absurd să mai înaintezi în aceste condiţii. Erau, practic, paralizaţi de această defecaţie lichidă, ce părea de nestăvilit. M- am documentat cu privire la această nouă tehnologie şi am aflat că era vorba de Ardec, care permite emiterea unei raze acustice de mare putere şi de înaltă frecvenţă. Această rază produce diaree şi greţuri, care îi face pe terorişti incapabili să-şi mai poată executa planurile. Undele sonore, între 10 şi 600 de Hertzi, ajung la o putere de 20.000 W de energie acustică... — Remarcabil! Remarcabil!, spune colonelul. Reprezentantul Casei Albe îşi mângâie bărbia cu vârful degetelor. — Scenariul dumneavoastră Oferă o soluţie optimistă pentru rezolvarea acestei crize! — Ştiţi că happy-endul este foarte îndrăgit la Hollywood! Doar în mod excepţional se acceptă contrariul!, afirm eu. — Cred că întâlnirea noastră a fost utilă!, reia primarul. Delegatul de la FBI ridică uşor mâna, pentru a-mi atrage atenţia. — Dacă veţi primi vreun telefon suspect, vă rog să mă sunaţi la acest număr! Îmi dă cartea lui de vizită. Un gest indispensabil în filmele polițiste. — Ofițerii de poliţie care v-au escortat la sosire vă vor scoate din clădire pe o uşă laterală, ca să evitaţi asaltul zia—riştilor!, spune primarul, în semn de rămas-bun. Strângeri de mână. Vizita s-a încheiat... Întors acasă, mă arunc pe pat. Întins pe spate, cu mâinile încrucişate sub cap, vreau să reflectez puţin. Incep consfătu=irea cu Jim Morrison, în prezenţa lui Star, care mă priveşte cu adoraţie şi dă din coadă, pentru a-mi atrage atenţia asupra gingaşei sale existente. — Jim, iată-mă suspectat de complicitate cu teroriştii de pe Sea Lion. Sunt gata să pariez că convorbirile mele telefonice au fost deja puse sub ascultare. Jim, fără a-şi schimba expresia feţei, deoarece chipul său este fixat în imaginea de pe poster, îmi răspunde, cu dezgust: — Reprezentanţii autorităţilor sunt nişte imbecili! Te poţi aştepta la cele mai neplăcute surprize din partea lor... Star, care nu acceptă să fie ignorat, latră vesel: — Hai să mergem în grădină! Eu am un avantaj faţă de amicul tău, Jim! Eu sunt viu! El nu este decât o imagine nemişcată!... Ce ar fi dacă am alerga pe peluză? Sunt liniştit şi pe cale să aţipesc, însă creierul îmi funcţionează. Jim şi Star au fiecare dreptate. În orice caz, după întrevederea cu primarul, mă pot aştepta la cele mai mari neplăceri. Sună telefonul. Jerry strigă exasperat: — Mă plictisesc, de două ore, la barul de pe plajă! Ca să-mi mai omor timpul, am băut patru Coca-Cola şi am ronţăit patru pachete de pop-corn. Cred c-o să-mi explodeze stomacul. — Scuză-mă, dar tocmai am fost convocat de bătrânii comunităţii noastre... ce istorie... te voi pune la curent, când ne vom întâlni. Ascultă, acum e prea târziu pentru plajă! Ne putem vedea în seara asta la Little Toni. Au cea mai bună pizza de la Hollywood! Jerry nu este deloc mulţumit de această schimbare de pro—gram, însă îmi acceptă propunerea. Abia aşez telefonul pe masă, că sună din nou. — Trebuie să-ţi vorbesc de urgenţă!, mă anunţă Keith, cu o voce sinistră şi excitată, în acelaşi timp. Această combinaţie este posibilă la Keith. De ceva vreme, toată lumea vrea să-mi vorbească de urgenţă. — Spune!, îi zic eu. — Nu la telefon! înţeleg aluzia. — Atunci, ne vedem, în seara asta, la Little Toni! — De acord! Ce ştire catastrofală vrea, oare, să-mi comunice? E mai rău decât cu trompetele din lerihon! După aceea, mă sună Roy. — Vino, în seara asta, să vezi proiecţiile! Kahane este întors pe dos! După întâlnirea cu primarul, face pe el de frică! Numai perspectiva celor câteva milioane, care vor auri blazo—nul, puţin cam ruginit, al studioului nostru, îl împiedică să oprească producţia filmului tău. Din nou se vorbeşte de filmul meu... — Kahane vrea să-ţi vorbească! — De urgenţă? — De urgenţă! — Roy, în seara asta, am câteva întâlniri! — Intrevederea cu Kahane e capitală! — Bine! Voi veni! Dar numai pentru vreo zece minute! — Perfect! După aceea, Egon - vicontele de Marina del Rey - mă sună şi el. Vrea, de asemenea, să-mi vorbească de urgenţă. — Diseară, la Little Toni! — Voi veni, cu siguranţă! li vine, apoi, rândul lui Cindy. Furioasă, plânge şi îşi scrâş—neşte dinţii. — Sunt la pământ, Will! Nimicită! Ucisă! — Ce s-a întâmplat? — Maşina mea, Lamborghini Diablo, nu e de găsit! Tata zice că, la ora asta, vreun gangster sau vreun emir s-a instalat comod pe pernele dragii mele maşini... Hohotele de plâns o sufocă parţial. Incerc s-o consolez. — Nu e timp, fizic, ca să transporţi, peste mări şi oceane, o maşină ca asta! Şi, în orice caz, era asigurată! — Chiar dacă ne vor plăti asigurarea, tata nu mai vrea să-mi cumpere un alt Lamborghini! Mi-a zis că un mic Chevrolet îmi ajunge! Noua lui deviză este: să cumperi numai produse americane! Aşa nu voi mai avea de ce să mă tem că-mi va fi furată maşina! Gangsterii şi emirii nu se coboară la nivelul unui mic Chevrolet... Urmează o criză de lacrimi şi suspine. — Cum să mă mai arăt eu, în faţa prietenilor mei, la volanul unui mic Chevrolet? Apoi vocea ei devine mai tandră. — Dacă o privesc mai atent, nici nu arată atât de rău! Are o linie aproape elegantă... un nu-ştiu-ce... un fel de aer sportiv! — Asta e bine! Vocea sa devine şi mai tandră. — Vreau să-ţi fac o propunere, Will! Sunt sigură că nu mă vei refuza! Această schimbare a tonului mă face suspicios. — Imprumută-mi maşina ta şi eu ţi-o împrumut pe a mea! — Pentru o seară? — Să zicem... pentru o vreme... până când îşi schimbă tata părerea... asta cu cumpăratul produselor americane... şi să-mi ofere un Lamborghini... evident, asta nu o să dureze la infinit... Ideea ei nu mă încântă deloc. Mi se pare chiar aiurea. — Mă voi gândi la asta, Cindy! Fără s-o văd - după intonaţie - cred că radiază. — Sper să nu mă dezamăgeşti, Will! Pe curând! — Un ultimatum mi-ar fi părut mai puţin brutal. Din nou, soneria telefonului. Am ameţit de tot. Ezitând, ridic receptorul. Kimberly mi se adresează surescitată. — Ce i-ai făcut lui taică-meu? Măsoară biroul cu paşi mari, în lung şi-n lat, ca un leu în cuşcă şi răcneşte furios. L-am auzit vorbind la telefon cu Levinson, această mumie de la AAAA, şi îi spunea despre tine că ţi-ai luat lumea în cap, că nu-ţi mai pasă de nimeni şi că-l tratezi pe Julian ca pe un rahat! Ultima remarcă mi-a făcut mare plăcere! De altfel, Pim este de aceeaşi părere cu tine! Trebuie să te păzeşti, Will! Dacă aceşti doi crocodili bătrâni se unesc împotriva ta, nu-ţi va fi prea bine! — E nemaipomenit, din partea ta, că m-ai anunţat! Mulţumesc! — Ne vedem diseară, la Chris? — Da!... Dacă vom mai fi în viaţă! Încă un dialog care se încheie. Pentru moment, Goodman este ultima persoană pentru care să-mi fac griji. Soneria telefonului se aude din nou. Dracu’ să-l ia! Nu mai răspund nimănui... Accept invitaţia lui Star, care sare în sus de bucurie şi mă aruncă într-o cursă nebună printre trandafirii din grădină. Am uitat de ameninţarea celor de pe Sea Lion, de tracasările cauzate de film, de suspiciunile celor de la FBI... Star aleargă după mine, mă depăşeşte, se întoarce iar după mine... iar lătratul lui seamănă cu clinchetul unor clopoței de argint... Fără suflu, mă opresc pe marginea piscinei şi mă prăbuşesc pe un şezlong. Respir sacadat, ca o locomotivă obosită, care tocmai a urcat o pantă abruptă, trăgând după sine două sute de vagoane încărcate la refuz. Star mă incită să continuăm jocul şi mă trage de manşetele de la blugi. Însă eu am altceva, mult mai urgent, de făcut. Întâlnirea cu Kahane mă obligă să amân pe mai târziu întâlnirile de la Little Toni. Felicity, secretara mea, se va ocupa de această chestiune plictisitoare, îi dau numerele de telefon ale prietenilor mei şi schimb şi locul viitoarei noastre întâlniri. Cum la Little Toni se închide mai devreme, aleg un local numit Whisky at Go-Go, pe bulevardul Sunset, în plin West Hollywood. Această discotecă este mai aproape de studio şi nu închide până în zori. Din punctul meu de vedere, mai are şi o altă calitate, suplimentară. Whisky at Go-Go a servit ca rampă de lansare pentru cariera lui Jim Morrison şi colegii săi de la Doors... * x x Înainte de a mă duce la studio, fac un ocol, pentru a mă întâlni cu Nălucă şi prietenii săi la Venice. Miliardarii de carton şi-au construit muzee pentru a lăsa în umbră originea bogățiilor lor. Firmele comerciale sponsorizează sportivi de performanță, ca să le crească vânzările. În ceea ce mă priveşte, fără să cer nimic în schimb, vreau să transform în realitate visul unor surferi care nu caută gloria, care refuză spiritul de competiție reglementat foarte sever, care dispreţuiesc meda-liile de aur, de argint şi de bronz, care urăsc autoritarismul arbitrilor şi fug de conformismul şi valorile societăţii burgheze, adorând riscul absurd, lupta cu valurile, având drept martori doar norii de pe cer şi albatroşii. Poate că sunt invidios pe libertatea lor fără limite, însă le admir independenţa şi indiferența faţă de bogății, faţă de aroganţa şi înfumurarea celor din înalta societate. Departe de ochii publicului şi de mass-media, ei realizează performanţe uimitoare de anduranţă şi isprăvi care i-ar fi propulsat pe culmile celebrităţii şi ale consacrării sportive... Nălucă îmi spusese că-l voi găsi într-unul dintre acele baruri zgomotoase care se întind de-a lungul promenadei din Venice. Nu mă aşteptam însă să dau peste un carnaval ce depăşea, ca nebunie, petrecerile extravagante din Oraşul Dogilor, totul combinat cu un parc de distracţii, care rivaliza cu faimosul Long Island, din New York. Mulțimea dezlănţuită, care dansează şi cântă, pare să fi inhalat vreun misterios gaz ilariant. La Los Angeles, noua tendinţă, la început ezitantă, timidă, se conturează deja, cu o exuberanţă crescândă. Carpe Diem[2]. Dacă tot e să mori, atunci să mori înconjurat de frumuseţe. Cuvântul de ordine, care a luat naştere în Down Town, Westside şi San Fernando, se impune la Venice cu o vigoare sporită. Câteva fete şi băieţi mă îmbrăţişează, îmi oferă de băut şi mă invită să împărtăşesc cu ei bucuria de a trăi, pândiţi, din umbră, de nemiloasa moarte. Nebunesc, dar sublim... Renunţ la ideea de a-l mai găsi pe Nălucă, în mijlocul acestui vârtej de veselie. Nu trebuie însă să lipsesc de la întâlnirea cu Kahane. Deja sunt în întârziere. Mă desprind din mulţime, mă urc la volanul Ferrariului meu şi mă grăbesc spre studio... * x x Este ora opt şi douăzeci şi cinci. În sala de proiecții, par=terul este deja ocupat de toate personajele care joacă un rol determinant în producţia şi turnarea filmului, Atenţie! Los Angeles va sări în aer! “. Prezentarea scenelor filmate nu începuse încă. Kahane e înconjurat de statul său major. Este sobru, închis în sine. Goodman îmi evită privirea. Cufundat în fotoliu, Julian are privirea aţintită spre tavan, ceea ce nu pare ieşit din comun, în ceea ce-l priveşte. Roy îmi zâmbeşte. Asistenţii lui, directorul de filmări, inginerul de sunet şi edi—torul păstrează o atitudine de neutralitate prudentă. Kahane nu pare în largul său atunci când îmi indică, cu un gest, scaunul din stânga lui. Mă execut, fără să renunţ la calmul pe care mi l-am impus. Lipsit de entuziasm, îmi strânge mâna. Roy, care e aşezat în apropierea lui Kahane, îi imită gestul, însă strângerea sa e mult mai puternică şi mult mai cordială. De ce oare îşi permite luxul de a manifesta, dacă nu un dezacord formal, cel puţin o atitudine de independenţă în raport cu şeful său? Pentru a poza ca rival al acestuia? Kahane vrea să-mi vorbească în public, pentru a marca, astfel, luarea sa de poziţie. — Dragă Will, voi fi sincer cu dumneavoastră! Am fost tentat să aban-—donez acest film din cauza unor împrejurări care au apărut ulterior! — Ce împrejurări?, întreb eu, cu o naivitate care-mi ascunde, destul de puţin, impertinenţa. — Afacerea Sea Lion şi consecinţele sale... — O enormă publicitate gratuită!, exclam eu, făcând pe prostul. Sunt sigur că, în acest moment, îşi pune, în sinea lui, între—barea: oare nu-mi bat joc de el? — La început, am fost de aceeaşi părere, Will... dar complicațiile care au urmat... ameninţarea reală care pluteşte asupra oraşului nostru... intervenţia autorităţilor... mi-au schimbat optica... din nefericire, noi am investit prea mulţi bani în această producţie, pentru a mai putea da înapoi... — Vă înţeleg ezitările! Se va face mult zgomot în jurul acestei poveşti şi se vor raporta mari... — Cu condiţia, Will... cu condiţia ca noi să mai facem nişte reduceri... cerute, de altfel, chiar de către autorităţi... ţin să precizez acest detaliu... — Ah, da? — Ei, da!... Este vorba de unele explozii care - în scena—riu - ar trebui să se producă pe bulevardele Santa Monica şi Rosewood Avenue... deflagraţii spectaculoase pentru film, dar care reamintesc, într-o manieră mult prea dureroasă, de atentatul din Oklahoma City... — Nu ideea mea i-a inspirat pe terorişti... explozia din Oklahoma City a avut loc înainte de intrarea în producţie a scenariului, înainte chiar şi de prezentarea acestuia în biroul domnului Goodman... — Sunt de acord! Dar, întrucât este scenariul dumneavoastră, tot dumneavoastră vă revine sarcina să faceţi tăieturile... — Evident! întreaga responsabilitate îmi revine... Kahane evită să confirme cuvintele mele şi se limitează doar la a face câteva recomandări: — Noi am luat, în comun, decizia de a vă da mână liberă în ceea ce priveşte aceste modificări. Important este să înlocuiţi exploziile cu alte elemente, de o violenţă egală, care vor putea menţine temperatura la un nivel foarte ridicat. Aduceţi-vă aminte de Tarantino! La Hollywood, Tarantino a devenit inevitabil. Aştept intervenţia lui Julian, însă el rămâne mut, ca un peşte care stă nemişcat, între două ape. — Bine! Voi face aceste modificări! Angajamentul meu este bine primit. — Bravo, WIill!, zice Kahane. Însă trebuie să vă grăbiţi, pentru că timpul ne presează! Începe proiecția. Mă retrag, pretextând o întâlnire urgentă. Înainte de a mă lăsa să plec, Kahane îmi strânge mâna, de data aceasta aproape amical. — Sunteţi stăpân pe timpul dumneavoastră! Probabil, mâine sau poi—mâine, îmi veţi putea da câteva indicaţii cu privire la soluţiile pe care le veţi avea în vedere!... Frumosul meu Ferrari mă aşteaptă în parcarea studiou-lui, pe un loc care îmi poartă numele. Aceasta reprezintă o distincţie foarte apreciată de către beneficiari. Odată filmul terminat, locul îi va fi dat unui alt scenarist. Un vechi adagiu, din Vestul îndepărtat, pretindea că „Nu se împrumută niciodată calul şi nevasta! “. In zilele noastre, calul a fost înlocuit de maşină. Aceasta este la fel de maleabilă ca oricare dintre armăsarii anglo-arabi. Să dau împrumut maşina mea, Ferrari? Ce sacrilegiu! O ador pe Cindy, dar să nu se atingă de maşina mea... Înainte de a ridica bariera, portarul mă informează că un prieten mă aşteaptă la ieşire. Aplecat deasupra capotei de la splendidul său Bugatti, Egon fumează, nepăsător, o ţigară. La apariţia mea, mă salută, făcându-mi un semn cu mâna. Opresc maşina lângă a lui şi cobor. El mă îmbrăţişează cu o căldură prietenească, ce mă intrigă. Egon - vicontele - nu este, de obicei, prea înclinat spre efuziuni sentimentale. — Avem întâlnire la Whisky at Go-Go. Secretara mea nu te-a anunţat? — Ba da! însă i-am spus că vreau să-ţi vorbesc între patru ochi! într-o problemă de cel mai mare interes. După cum vezi, a fost înţelegătoare... îi voi trimite un buchet de trandafiri... Îmi pune mâna pe umăr. — Will, vreau să-ţi fac o propunere! Cindy este înnebunită după un Ferrari frumos! Ce ar fi dacă i-am lua, împreună, o Testarossa? Vom plăti jumătate eu şi jumătate tu! Bănuiam, de mai multă vreme, că ea se îndrăgostise de Egon. Acum aveam şi dovada... Să afli că eşti înşelat de iubită e tulburător, de-a dreptul. — Hei!, exclamă Egon. Nu pari să fii prea entuziasmat de ideea mea! Trebuia să aleg: fie să-i sar la gât şi să-l strangulez, fie să-i aplic un upercut şi să-l trimit, cu picioarele în sus, în aer, pe deasupra capotei de la maşină... fie să nu-mi murdăresc mâinile şi să-i întorc, pur şi simplu, spatele... Soluţia violentă, oricum, nu putea şterge trădarea lui Cindy... — Să mă asociez cu tine pentru a cumpăra o jumătate de Ferrari... Egon, mă faci să râd! La revedere! Mă sui în maşină şi demarez... Traversez oraşul, aflat în plină efervescenţă... parcă toţi locuitorii au ieşit pe străzi... nu mai lipsesc decât focurile de artificii... această aglomeraţie este însă întru totul explica—bilă... Los Angeles cuprinde un mare număr de nefericiţi, care nu au mijloacele financiare pentru a se refugia extra muros[3]... apoi, mai există fataliştii, adepţi ai formulei bibemus, bibemus cras moriemuri4]... să nu-i uităm nici pe masochişti ori pe ama-—torii de senzaţii tari... să trăieşti periculos... ce voluptate... să joci cap sau pajură cu moartea... la tot acest peisaj se mai adaugă şi cei resemnaţi... militarii şi poliţiştii... muncitorii şi creatorii de filme... Cindy, Egon şi eu însumi... adorabilele animale de la grădina zoologică... presimt ele, oare, pericolul care le paşte?... pescuitorii în ape tulburi... bărbaţii şi femeile care se dedau, cu frenezie, plăcerilor carnale... o nouă generaţie de baby-boom este pe cale de a fi, astfel, concepută... eu, Cindy, Egon... teroriştii... Pe frontonul de la Whisky at Go-Go, o întreagă țesătură de neon străluceşte cu putere... la intrare se îngrămădesc câteva zeci de puşti... vor să intre, cu orice preţ... dolarii, în cantităţi mari, deschid toate uşile... împins şi înghesuit, pătrund şi eu în paradis... spiritul lui Jim Morrison pluteşte pe deasupra mulţimii care freamătă fericită... Keith s-a instalat la bar... a venit ceva mai devreme, pentru că vrea să-mi vorbească, fără martori... în mijlocul mulţimii, te poţi simţi mai izolat decât între patru pereţi... Keith se apropie de urechea mea... buzele sale aproape că mă ating... însă numai aşa poţi auzi ceva dacă vrei să schimbi câteva cuvinte... muzica tună de-ţi sparge urechile... — Will, strigă el... E grav!... E foarte grav!... Imi aplec capul, în semn că înţeleg ce-mi spune... Keith este un tip extraordinar. Spre deosebire de Pim, care poate vorbi ore întregi despre Kierkegaard şi despre filosofia acestuia, Keith este un taciturn. Informatician, capabil să se infiltreze în cele mai puternice reţele de computere, el păs-—trează, cu gelozie, secretul realizărilor sale. Graţie talentului şi a măiestriei sale, are capacitatea de a intra pe toate magis=tralele informatice din SUA. Keith a reuşit să se infiltreze în sistemele computerizate de la Casa Albă şi de la NASA, din marile bănci şi din instituţiile ştiinţifice cele mai secrete. Dar, spre deosebire de alţi tâlhari ai informaticii, mai mult sau mai puţin celebri, el nu a obţinut niciodată profit din isprăvile sale. O face doar de amorul artei. Eu sunt singurul care îi ştie activitatea clandestină. l-am spus, adeseori, că jocul său - căci pentru el totul nu este decât un joc - va fi descoperit şi că riscă să suporte consecinţe grave. Keith, care nu are totuşi aerul unui luptător, adoră să înfrunte pericolul. Face acrobaţii pe marginea prăpastiei, cu o temeritate care frizează nebunia. Keith mă priveşte cu compasiune. Uneori, mă întreb de ce a făcut din mine unicul său confident. Trebuie să existe o explicaţie. La şcoală, colegii îl lăsau rece. Era prea inteligent pentru ei. Avea aerul fragil al unui băiat cuminte, politicos, care evita certurile, care nu se lăuda că s-a culcat cu toate fetele disponibile din clasa noastră şi prefera compania unei cărţi, unei discuţii în grup. Imi pune mâna pe braţ, cu un gest care se doreşte încurajator. — Will, am găsit numele tău în bazele de date de la FBI şi de la poliţia din Los Angeles. Eşti suspectat de legături cu teroriştii de pe Sea Lion, eşti bănuit că ai participat la violul colectiv care a cauzat moartea tinerei fete necunoscute - care a fost găsită înecată în jacuzzi - viol în grup, de asemenea, asu-=pra tinerei Lana Brull, în cursul aceleiaşi nopţi, la Malibu. — Mi-am imaginat că sinuciderea lui Trent şi punerea sub urmărire a unchiului său şi a celor doi prieteni ai acestuia au legătură cu această afacere... — Denunţul pe care l-a făcut Lana Brull şi dovezile pe care tocmai le-a oferit au făcut să renască acest scandal! Zâmbetul meu este puţin forţat: — O nouă publicitate, gratuită, pentru „Los Angeles va sări în aer! “. — Nu cred că e momentul să faci glume! O călătorie în străinătate te-ar putea scuti de neplăceri mari! — Să repet trista poveste a lui Roman Polanski, care s-a refugiat în Franţa? Nu e pentru mine aşa ceva! Prefer atitu—dinea fermă a lui Michael Jackson! — A trebuit însă să plătească douăzeci de milioane ca să fie dată uitării povestea! Şi în plus, a mai făcut şi o căsătorie... — Oricum, eu sunt nevinovat! — Va trebui să dovedeşti acest lucru! Ah, iată-l pe Jerry! Jerry, îmbrăcat cu o neglijenţă căutată, oferită de Armani, străbate mulţimea, pentru a ajunge la noi. E urmat de prie-=tenii săi: Jack, Eric, Ross şi Brian. Toţi au cercei în urechi şi hainele în vânt, atât de largi, că plutesc în jurul trupurilor lor. — Toţi sunt implicaţi!, mă anunţă Keith. Nu le spune niciun cuvânt despre ce ţi-am zis adineauri! — Ştiu consemnul! În urmă cu câteva luni, tineretul de aur de la Hollywood se plictisea de moarte... să bei, să dansezi, să faci surfing, să faci sex erau singurele expediente care îi ajutau să iasă puţin din letargia ce-i cuprinsese... Astăzi se agită ca nişte furnici panicate de intruziunea, în furnicarul lor, a limbii în formă de şarpe, a unui mirmidon sau, şi mai rău, a unui furnicar uriaş... Jerry se apropie de mine şi-mi vorbeşte la ureche foarte tare, pentru a acoperi volumul asurzitor al muzicii. — Aici e prea mult zgomot! Nu vom putea vorbi! Hai să mergem la Jess! Vor fi şi acolo câţiva invitaţi, dar nu mulţimea asta, de nebuni de legat! Îi accept propunerea, căci curiozitatea mea fusese deja stimulată de revelaţiile pe care mi le făcuse Keith. Trebuie să mărturisesc că nu sunt peste măsură de impresionat de avertismentele lui Keith şi nici de agitația lui Jerry. Sunt oare inconştient sau mai degrabă blindat - psihologic - împotriva agresiunilor care mă ameninţă. Plecăm cu toţii la Jess. Şapte maşini, pentru şapte băieţi, urcă în şir indian pe Golden State Freeway, spre San Fernando. Vila lui Jess este situată deasupra lui San Fernando. Această cursă, sub ameninţarea unei distru—geri instantanee, îmi inspiră ideea unui scenariu intitulat „Sarcofagele vertiginoase“. O generaţie de maşini de lux, lan—sată pe piaţă de Sunset Motors, are un defect tehnic. Fiecare cabriolet, din această serie, devine o capcană mortală pentru şoferul său. Atunci când depăşeşte patruzeci la oră, frânele cedează, portierele se blochează, motorul se ambalează. Doar volanul permite o manipulare a maşinii într-o manieră normală. Şoferul, panicat, se vede închis într-o celulă în mişcare, în timp ce viteza creşte, urcând până la trei sute de kilometri la oră, limita sa maximă. Conducătorul maşinii este forţat să facă slalom în mijlocul unei circulații intense, tot încercând, în acest timp, în zadar, să răsucească cheia în contact, pentru a decupla motorul. La capătul acestei curse infernale se profilează silueta marii doamne în negru, care poartă pe umăr coasa, emblemă a puterii sale. Această fugă spre moarte provoacă ciocniri violente cu alte maşini, deplasări pe trotuare, un masacru nesfârşit... Acest film catastrofic, evident, de o mai mică anvergură decât „Los Angeles va sări în aer! “, va avea un puternic efect asupra publicului. Cineaştii vor spune că am luat drept model filmul Speed, marele succes al lui Keanu Reeves. Insă la Hollywood reluările sunt frecvente. În fine, ajungem la Jess. Barul e într-o mare agitaţie. Amatorii de băuturi tari se învârtesc în jurul său, deja ame-ţiţi. In piscină, care se află lângă salon, înoată trei băieţi în pielea goală. Chad e foarte interesat de spatele lat al lui Drew, iar Brad se amuză de acest început de idilă. Terasa vilei are vedere spre San Fernando, care oferă spectacolul încântător al miilor de luminiţe strălucitoare. Insă cine mai are timp să admire peisajul? Aşezat într-un fotoliu, Ross mângâie capul şarpelui viu pe care îl poartă, încolăcit, pe după umeri. II privesc cu dezgust. — Nu-ţi este teamă?... Reptila asta, respingătoare, ar putea să te muşte! — Nu e niciun pericol! Veterinarul i-a extras dinţii şi glan—dele cu venin. Brad îşi arată cu semeţie barba, care îi dă un aer de islamist rătăcit la Hollywood. In apropierea barului, Jack face prestidigitaţie cu patru portocale. O portocală rebelă îi scapă din mâini şi cade într-o cupă mare de punch, stropind pe toată lumea. Guy face echilibristică pe balustrada terasei. Vrea să imite isprăvile lui Jim Morrison, care adora acest gen de sport. Jason, care poartă totdeauna blugi foarte strâmţi, pentru a atrage privirile către proeminenţele dintre picioare, îi repro—şează, decepţionat, lui Jess: — Dacă aş fi ştiut că la tine nu sunt fete, n-aş mai fi venit! lritat, Jess îl priveşte cu severitate. — Ne-am adunat în această seară ca să discutăm afaceri serioase! în închisoare, vei fi lipsit de fete cel puţin timp de zece ani! Dacă vrei să pleci, nu ai decât s-o faci! Argumentul e prea puternic. Jason lasă capul în pământ şi porneşte spre bar... Bărbosul spune pe un ton ironic: — Pentru că eşti un băiat atât de frumos, Jason, deţinuţii te vor transforma ei într-o fată! — Du-te naibii! — Fiţi serioşi, băieţi!, strigă Jess, autoritar. Şi opriţi muzica asta diabolică! Intervenţia lui readuce calmul. Cei trei înotători ies din piscină şi se îmbracă cu bermudele imprimate cu flori viu colorate, în genul Hawaii, şi intră în salon, urmaţi de Guy, care şi-a abandonat acrobaţiile de pe balustradă. Jess a reuşit să ne capteze atenţia. Faţa lui reflectă o solem-—nitate care are darul de a impresiona. — Suntem ameninţaţi de un proces penal, care va face mai mult zgomot decât cazul lui Madam Reine. Aţi înţeles?... Dacă procuratura va considera suficiente probele care ne incrimi—nează, atunci vom fi acuzaţi de viol şi chiar de asasinat! — Ce asasinat?, întreabă Jason. — Fata moartă, găsită în jacuzzi! Sinuciderea lui Trent şi punerea sub acuzaţie a unchiului său nu au pus punct acestei afaceri! — Ne vor pune în spinare şi violul celei înecate?, se inte—resează Ross, neliniştit. Guy râde, nepăsător. — Numai naivii şi idioţii se lasă prinşi! Sunt o mie de mijloace de a scăpa fără nici-o pedeapsă! Keith, cel înţelept, intervine: — Dacă vă bazaţi pe relaţiile sus-puse ale părinţilor voş=tri, să ştiţi că se vor eschiva, de îndată ce scandalul va lua proporţii de natură să-i afecteze şi pe ei! Fiţi realişti, vă aflaţi într-o situaţie foarte proastă! Discuţiile se aprind... vacarmul creşte... spiritele se încing... Din fericire, părinţii lui Jess sunt în vacanţă la Singapore, unde tatăl său îmbină plăcutul cu utilul: agrement în Malaysia şi speculaţii financiare la bursa din Singapore. — Eu propun să cotizăm!, spune Jess, care nu ţine seamă de întreruperi. Zece mii de dolari de fiecare! în schimbul unei sume rezonabile de bani, târfa îşi va retrage plângerea! — Jess are dreptate!, este de părere Jack. Aduceţi-vă aminte de cazul lui Michael Jackson! Tatăl copilului pipăit, mai mult sau mai puţin, de Michael a renunţat la a-l mai cita în justiţie atunci când a primit, în schimb, câteva milioane de dolari. Astea sunt, am putea spune, cele mai scumpe pipăieli din lume! — Vă faceţi iluzii!, ripostează Guy. Voi credeţi că această femeie se va mulţumi cu câteva sute de mii de dolari? — Eu, unul, nu am bani!, se plânge Ross. Deja îi datorez douăzeci şi cinci de mii lui Scott... — Scott e un dealer infect!, declară Butch indignat. Ar trebui să-l schimbăm! — Cu cine?, exclamă Brad. Cu el, cel puţin, suntem deja obişnuiţi... — Să revenim la subiect!, strigă Jess. Nu facem, acum, procesul lui Scott! — Târfa o să ceară, cel puţin, patru milioane!, spune Rick, încins. — Tata o să mă omoare dacă îi cer zece mii de dolari ca să plătesc o târfa!, protestează Ross. E de negândit aşa ceva! — Crezi însă că vrea să te vadă în spatele gratiilor?, urlă Jess. — Hai să ne calmăm! Hai să ne calmăm!, ne recomandă Chris, care, de obicei, este foarte războinic. Să-i cerem părerea şi lui Keith! El nu este amestecat în povestea asta stupidă! Şi, în plus, este mult mai cuminte decât noi toţi! Acum i se descoperă calităţi. Înainte era tratat ca debil sau papagal, pentru că nu se amesteca în încurcăturile noastre. Eu sunt singurul care ştie că nici el nu e atât de cuminte! — Şi eu cred că Jess are dreptate!, este de părere Keith. Tipa are un avocat, Jess? — Da, are! Un individ neînduplecat! Avocatul lui taică-meu, care se ocupă de mine, mi-a zis că trebuie să ne pregătim pentru o bătălie juridică lungă şi feroce... Întrebarea mea îl surprinde. — Presupun că va fi lungă şi, mai ales, costisitoare! Care sunt onorariile? — Cinci sute de dolari pe oră! [i se pare scump? Tata îi plăteşte dublu! — Mă revoltă ideea de a da banii degeaba! Această acuzaţie este absurdă! Jess se enervează. — Ascultă, Will! Tu îi oferi o călătorie lui Nălucă şi gola—nilor săi şi eziţi să plăteşti cinci sute de dolari pe oră unui avocat care te-ar putea scoate din belea! Suntem cu toţii în rahat până la gât! — Eu nu-mi aduc aminte de nimic!, spune Ross. Eram atât de beat, încât... — Taci! Dacă faci o declaraţie de genul ăsta în faţa poliţiştilor care te vor interoga, te-ai ars!, urlă Jess. Te-ai fript! Vei fi terminat! Eu ridic mâna. — Puneţi-vă de acord! îmi voi plăti partea! M-am săturat! Mă duc acasă! * x x A doua zi dimineaţă mă trezesc - gura îmi este uscată, capul greu, sunt indispus. Mă îndrept spre duş, ca să-mi mai răcoresc puţin pielea transpirată, care mă arde, când primesc un telefon de la Roy. — Ai modificat secvențele acelea din scenariu? Oamenii noştri îţi aşteaptă soluţiile! — După-amiază ţi le voi aduce la studio! — Trebuia să ni le aduci chiar în dimineaţa asta! Julian pretinde că întârzierea ta îi dă peste cap programul. Acum, echipa de filmare se află pe Broadway. In scenariul iniţial, complicii teroriştilor îmbarcaţi pe vapor trebuiau să arunce în aer o clădire, pentru a crea o diversiune şi, în acelaşi timp, să exercite o presiune asupra autorităţilor... Julian a decis să modifice el însuşi această secvenţă. A luat iniţiativa să înlocuiască explozia cu un atac armat asupra unei armurării... Observ că Julian recidivează. Calcă iar pe teritoriul meu, şi asta mă enervează. — Cred că e o iniţiativă nefericită. Broadway din Los Angeles nu este Broadway din New York. E încadrată de un cartier mizerabil, un Skid Row populat cu Chicanos, foarte săraci şi foarte suspicioşi. li cunoşti? — Din principiu, eu evit zonele periculoase ale oraşului... — Acum doi ani, puţin a lipsit să nu fiu linşat pe strada San Pedro, care este paralelă cu Broadway. Alergam pe skateboard către Financial Center, când m-am ciocnit cu un băiat, cam de vârsta mea, pe care l-am doborât la pământ. Câteva secunde mai târziu eram înconjurat de o bandă de tineri Chicanos, furioşi, care mi-ar fi dat o bătaie soră cu moartea... dar, din fericire pentru mine, o maşină de poliţie, care patrula din întâmplare pe acolo, s-a oprit în apropiere... am scăpat cu câteva lovituri încasate şi cu un ochi vânăt... cartierul acesta este la fel de periculos ca şi Watts... atacul armat la o armurărie le va da idei acestor Chicanos... — Exagerezi! în fine, dacă vrei să-l împiedici pe Julian să mai intre pe domeniul tău, pe viitor, adu-mi cât mai repede secvențele modificate! Astăzi mă poţi găsi la locul de filmare, de dimineaţă până seara... După micul dejun, mă instalez la masa de lucru. Sunt însă bombardat cu apeluri telefonice. Mai întâi, Cindy, care mă invită la un cocktail-party, la ea, în seara asta. Sporovăieşte cu o seninătate care mă intrigă. Sunt tentat să-i vorbesc despre propunerea lui Egon şi despre implicaţiile acesteia, dar în final decid să nu mă grăbesc cu explicaţiile... Apoi mă sună psihoterapeutul, care mă abordează direct: — Will, constat că aţi întrerupt întâlnirile noastre! Tatăl dumneavoastră a insistat să continuăm şedinţele de analiză! ŞI asta, spre binele dumneavoastră! Este cu atât mai important să vă vorbesc, mai ales acum, după acuzaţiile aduse grupului vostru! — Cum aţi aflat de ele? Din câte ştiu eu, nu au fost făcute publice, nu este aşa? — E adevărat! Dar, printre pacienţi, am şi câţiva tineri implicaţi în această poveste! Nu pot da nume, pentru că sunt legat prin secretul profesional. Dar, dacă ei vor să vorbească despre acest subiect, cu atât mai bine! Este chiar recomandabil s-o facă! Psihoterapia în grup este chiar foarte indicată... Opresc şuvoiul vorbelor sale. — Credeţi-mă, domnule doctor, în momentul acesta sunt atât de ocupat că de abia mai găsesc timp să dorm... — Will, gândiţi-vă la tatăl dumneavoastră! Ce îi voi spune când mă va întreba ce am făcut pentru dumneavoastră? Mai ales că deţin mijloacele care v-ar putea ajuta! lată! Astăzi, la ora optsprezece, vă trec pe lista mea de consultaţii! Promiteţi-mi că- mi veţi face o vizită! — Voi încerca să trec pe la dumneavoastră! Îmi reiau lucrul, dar sunt iar întrerupt de apariţia a doi poliţişti în civil, pe care îi primesc în bibliotecă - un cadru sever, însă potrivit cu expresia de pe chipul lor. — Vă rugăm să ne însoţiţi la sediul poliţiei din Los Angeles! Trebuie să vă punem câteva întrebări! — Sunt arestat? — Nu! Este vorba doar de o anchetă preliminară. Când ai de-a face cu poliţiştii, trebuie să vorbeşti cât mai puţin cu putinţă. Facem o mică plimbare cu o maşină purtând emblema LAPD. Am văzut atâtea filme polițiste, încât cunosc proce-—dura la perfecţie. De aceea, nu mă mir atunci când mi se iau amprentele digitale, mi se face fotografia din faţă şi din profil, după care sunt condus într-o sală lungă şi sunt arătat, pe o estradă, împreună cu alţi câţiva tineri de aceeaşi vârstă cu mine, aliniaţi la perete. Ştiu că, în spatele geamului ce se află în faţa noastră, femeia care a denunţat pretinsul viol ne examinează, după care mă indică, cu un deget acuzator. — El este! Această identificare, aşa-zis formală, nu este decât o come-—die ridicolă. Fata şi-a învăţat foarte bine lecţia, înainte de a se arunca într-o asemenea aventură. Sunt condus, apoi, într-o cameră pătrată, nu prea mare, cu pereţii vopsiți gri. Mobilierul se reduce la o masă şi două scaune, aşezate vizavi. Cei doi poliţişti care m-au adus în acest viespar sunt acum însoţiţi de un al treilea, mai în vârstă, cu barbă, care are un cap de maimuţoi, savant. Mestecă gumă, fără oprire, şi mă priveşte îndelung, în linişte, cu scopul de a mă impresiona. Dacă i-ar şti pe rechinii de la Hollywood, pe care sunt nevoit să-i înfrunt zi de zi, ar abandona această tactică. Calmul meu îl descumpăneşte. Îşi dă seama că a pier-dut prima repriză. Pentru a recupera terenul pierdut, mă apostrofează, spunând ironic: — Atât de tânăr şi atât de sadic! — Nu! Nu sunt sadic! — Şi totuşi, probele sunt absolut convingătoare! După aceea, întrebările, cele mai multe dintre ele insi—nuante, se abat asupra mea. Subiectele abordate sunt, mai mult sau mai puţin, legate între ele; petrecerea de la Malibu, fata găsită moartă în jacuzzi, violarea celei de-a doua fete. Desigur, eu neg toate aceste fapte, de care ei încearcă să mă facă responsabil. Maimuţa cea bătrână mă întreabă dacă doresc să-mi chem avocatul. — Mă arestaţi? — Sunteţi încă liber! Dar într-o libertate sub suprave—ghere! Vă cerem doar să nu părăsiţi oraşul! O simplă măsură de precauţie! — Asta înseamnă că mă condamnaţi deja la moarte, fără să fi fost, în prealabil, judecat de un tribunal! — Glumiţi? — Nu glumesc deloc! Mă obligaţi să nu părăsesc un oraş care este ameninţat cu dispariţia de pe faţa pământului, printr-o explozie atomică! Maimuţa cea bătrână zâmbeşte cu aroganță, mestecând continuu gumă. — Autorităţile vor şti să pună capăt acestei tentative de intimidare, la momentul ales de ele! Zgomotul unei explozii puternice face geamurile să tremure... Surprinşi, cei trei poliţişti întorc capul spre fereastră. Teama li se citeşte pe feţe. — Asta nu este decât o mică explozie!, le spun eu, fără tulburare. Dacă ar fi fost vorba de o explozie atomică, am fi fost deja în zbor spre zenit, într-un nor de foc şi de lumină, în formă de ciupercă! Nu-mi explic nici eu impulsul brusc de a mă face atât de antipatic acestor poliţişti, care mă privesc înspăimântați. — Sunteţi liber!, mă anunţă bătrânul maimuţoi. Vă con—ducem acasă? — Mulţumesc, însă voi lua un taxi! — Perfect! Părăsesc uşurat sediul poliţiei. Dacă ar fi fost convinşi de temeinicia probelor aduse împotriva mea, maimuţoiul cel bătrân m-ar fi arestat fără să ezite. Către vest, o coloană de fum negru, cu rotocoale mari, se desenează cu precizie, ca o umbră japoneză, pe cerul senin. Găsesc un taxi liber. — Spre Broadway!, îi indic eu şoferului, cu o voce fermă. — Broadway e lung, domnule! — Se turnează un film în plină stradă! E uşor de repe-=rat! Maşina se angajează pe bulevardul Pico, după care o ia la dreapta, pe Broadway. Coloana neagră de fum se ridică, aparent, la capătul drumului nostru. La nivelul străzii 4, cir—culaţia este blocată de poliţie. Ambulanţele şi motopompele, cu sirenele date la maximum, vin în mare grabă, trec în trombă, traversând barajul. Şoferul de taxi mă priveşte întrebător. — Sunteţi sigur că turnarea are loc în această direcţie? — Aşa mi s-a spus! Ascultaţi! Nu aveţi cumva un telefon la bord? Şoferul glumeşte. — Aţi mai văzut, până acum, vreun taxi să aibă telefon? Dacă echipa dumneavoastră lucrează dincolo de zona sinistrată, putem să facem un ocol prin Hill Street, apoi s-o luăm pe strada 6, după care intrăm pe Broadway! — Aşa facem! Şoferul execută manevra pe care mi-a propus-o, dar Broadway este blocată şi pe cealaltă direcţie de forţele de ordine. Coloana de fum se află, acum, în spatele nostru. Este posibil ca echipa de filmare să fie prinsă în inte-—riorul zonei interzise. Şoferul, dornic să mă ajute, îmi face o nouă propunere: — Repetăm manevra, pentru a ieşi două străzi mai jos? — Nu! Aşteptaţi! Caut, febril, prin buzunare, agenda cu numerele de telefon. Apoi îmi amintesc că, de dimineaţă, mi-am schimbat hainele şi că am lăsat-o în buzunarul de la costumul pe care îl purtasem cu o seară înainte. La vreo zece metri în faţă, văd pe trotuar o cabină telefo—nică. Din fericire, ştiu pe dinafară numărul lui Debra, secre=tara lui Roy. Insă cabina este devastată, receptorul este spart, iar firul smuls. Uneori am impresia că sunt urmărit de ghinion şi că totul îmi merge pe dos. Ceva mai departe, dau peste un magazin mizerabil, dar care are un telefon în bună stare. Intru, în sfârşit, în legătură cu Debra, care îmi răspunde cu o voce schimbată: — Roy se află într-o mare încurcătură! Ea îmi dă numărul de telefon mobil al lui Roy. În sfârşit, reuşesc să dau de el. Tonul vocii sale este neliniştit. — Will, trăiesc un coşmar! S-a produs o explozie la un grup de case, destul de aproape de locul nostru de filmare. Am fost cu toţii puternic zguduiţi. Doi membri ai echipei noastre tehnice, precum şi un actor au fost răniți de bucăţile de moloz care zburau în toate părţile. Julian a profitat de ocazie şi a filmat scena acestui sinistru. Instalat pe o macara, el striga ca un nebun: „Ce chilipir! Ce chilipir! “... Era penibil!... Două imobile au fost rase de pe faţa pământului şi se părea că numeroase victime erau prinse sub dărâmături. Explozia a fost cauzată de o maşină încărcată cu explozibil... exact ca în scenariul tău... Această paralelă îmi displace profund. Ca să-mi ascund tulburarea, îi pun o întrebare care exprimă surpriza şi curio—zitatea marcată de tristeţe a unui om care nu se simte direct implicat în această poveste. — Ce actor? — Jimmy! L-au dus, chiar acum, la ambulanţă! Neliniştea cu privire la derularea optimă a filmărilor mă cuprinde mai presus de orice. — ÎI veţi înlocui? — Vom fi obligaţi s-o facem! Spitalizarea sa va fi destul de lungă... — Luaţi-l pe Vernon! Rolul îi va veni ca o mănuşă! — Nu! Vernon lucrează pentru televiziune! Niciodată nu trebuie să foloseşti astfel de actori în filme pe marele ecran! Profesionalismul ieşea la suprafaţă ca bulele de aer la suprafaţa unei mlaştini. După această observaţie, Roy revine la subiectul iniţial. — Un tip de la FBI, care te cunoaşte personal, ne-a pus o grămadă de întrebări ciudate. Cum se făcea că ne aflăm aproape de locul exploziei? Am fost preveniţi de această acţi—une teroristă? l-am spus că nu. El a insistat: Aceste coinci—denţe se repetă de o manieră enervantă!... în tot acest timp, Julian filma circul din jur cu un sânge rece uimitor. Atunci când agentul de la FBI i-a spus despre aceste coincidente, el i-a răspuns că, în calitate de regizor, nu făcea decât să lucreze după scenariul imaginat de către scenarist. „Puneţi-i lui aceste întrebări tâmpite şi nu-mi mai întrerupeţi munca! Eu am responsabilităţi, domnule! Fiecare minut de filmare costă o mie de dolari! “... Are curaj Julian, trebuie s-o recunosc! Presupun că agenţii de la FBI vor dori să te contacteze... — Au şi făcu t-o! Nu aş avea ce să le spun în plus... — Ne vedem diseară, la proiecţii? — Nu ştiu... — Atunci, mâine-dimineaţă... la studio! Şi adu-mi modi—ficările alea nenorocite!... Dacă l-ai fi văzut pe Julian! E în culmea fericirii! Pretinde că realismul filmului său, violențele pe care le cuprinde - şi care nu sunt gratuite - ne vor aduce atât Oscarul, cât şi Palme d'Or, la Cannes! — Pe mâine, Roy! — Aşa rămâne, deci! La revedere! Această convorbire mă lasă perplex. O coincidenţă este acceptabilă. Două coincidenţe însă... este prea mult... Mă gândesc că, de acum încolo, prezenţa unui avocat alături de mine devine indispensabilă... se strâng mult prea mulţi nori deasupra capului meu... — Vă rog să mă duceţi la Financial Center!, îi cer eu şofe—rului de taxi. Mă gândesc la avocatul lui taică-meu. E asociat la o firmă de avocatură care câştigă enorm. Acest personaj se numeşte Brian Ferguson. Unul dintre avocaţii cei mai de vază din Los Angeles, el cere onorarii uriaşe, însă în domeniul lui e un adevărat campion - la toate categoriile. Un proces la care pledează el este un proces câştigat. Aceşti mari maeştri, aceşti prinți ai barourilor, îmi aduc în memorie cazul fraţilor Menendez - faimoşii asasini care şi-au ucis părinţii - care aveau patru milioane de dolari înainte de procesul penal. După prima judecată, care s-a terminat printr-un meci nul, pentru că juraţii - impresionați de strălucita pledoarie a avo-caţilor apărării - nu au reuşit să cadă de acord în a-i trimite pe criminali la scaunul electric, averea fraţilor Menendez s-a volatilizat, pentru a se materializa în buzunarele oameni-—lor legii. judecătorul a hotărât ca aceiaşi avocaţi să-i apere gratuit pe fraţii ucigaşi, care nu mai erau acum capabili să plătească niciun dolar. Ferguson circulă într-un Rolls-Royce cu şofer şi are aerul unui actor utilizat, de preferinţă, în roluri de tată nobil şi bogat. Are părul grizonat şi faţa osoasă, cu trăsături aristocratice, în ciuda originii plebee a părinţilor săi, nişte modeşti fermieri din Arkansas. Mă cunoaşte personal, pentru că este adeseori invitat la recepţiile oferite de tata, atunci când timpul - pentru el, foarte preţios - îi permite să participe la câteva momente de viaţă mondenă. Brian Ferguson mă primeşte cu amabilitate, zâmbitor, datorită prestigiului tatălui meu, unul dintre cei mai impor-=tanţi clienţi ai săi. Cabinetul lui ocupă o cameră imensă, care demonstrează poziţia proeminentă a titularului ei, în cadrul grupului de avocaţi. Are un birou enorm, în stil Ludovic al XVI-lea, o secretară foarte tânără şi o vedere panoramică spre vest, unde domină oceanul. Cu un gest, îmi arată un fotoliu şi mă invită să mă aşez. Secretara ne aduce cafele Marnier şi câteva prăjiturele. — Ce pot face pentru dumneavoastră, Will?, mă întreabă el, cu o soli—citudine direct proporţională cu onorariile pe care firma le pretinde de la mine. Cunosc prea bine regulile jocului. Educaţia primită în Beverly Hills te familiarizează cu subtilităţile financiare, ca să te înarmeze împotriva indivizilor rapace care te învăluie, fiind gata să te deposedeze de toate bunurile. li expun, deci, foarte pe scurt, problemele mele, ca nu cumva să risipesc timpul domnului Ferguson atât de scump, îmi laudă discursul laconic, care explică, în cuvinte puţine, scenariul filmului „Los Angeles va sări în aer! “. Complicitatea mea, presupusă, cu teroriştii de pe Sea Lion nu-l impresio—nează deloc. — Ei trebuie să dovedească această afirmaţie, ceea ce este dificil de realizat! în ceea ce priveşte explozia, ea ar putea fi opera uneia dintre acele organizaţii de extremă-dreapta care au aruncat în aer clădirea din Oklahoma. Evident, putem întâlni autorităţi obtuze, care vor încerca să susţină un punct de vedere contrar. Insă noi vom fi acolo pentru a-i contrazice... Violul - în schimb - este o problemă serioasă. Eu, personal, am fost angajat să apăr interesele prietenului dumneavoastră Butch. Vă recomand însă serviciile unui avocat asociat, Stanley Brucker. Este un om al legii excelent, combativ şi va şti să ţină piept procurorului de district şi asistentei sale, o feministă virulentă, care manifestă o oroare viscerală împo=triva violatorilor. Această asistentă a compus un dosar beton. Am avut ocazia să-l consult, pentru că Butch a fost arestat azi-dimineaţă. Desigur, l- am eliberat, după achitarea unei cauţiuni substanţiale. Această veste îmi dă frisoane. — Şi eu am fost interogat la poliţie, însă nu m-au arestat! — A fost o decizie de ultimă oră, luată de procurorul districtual, după ce a studiat probele culese de asistenta sa. Aceste probe păreau, la prima vedere, destul de zdrobitoare. Femeia asta este o juristă diabolică... Frisonul mă cuprinde din nou. — Prin urmare, situaţia se înrăutățește! — Exact! Procurorul a ordonat arestarea tuturor sus—pecţilor! — Dar eu sunt nevinovat, domnule Ferguson! El zâmbeşte cu indulgență. — Am încredere în dumneavoastră, Will! Şi Butch spune acelaşi lucru... Trebuie însă să convingem judecătorul de inocenţa dumneavoastră!... Hai să mergem la colegul meu, Brucker! Pe cât arată Ferguson ca un aristocrat, pe atât de vulgar pare Brucker. S-ar zice că este un măcelar gătit ca de sărbă=toare, în ciuda costumului său, în trei piese, comandat de la un croitor de lux. Are doi ochi mici, porcini, şi o privire care mă face neîncrezător. Ştiu însă că nu trebuie să te iei după aparenţe. Numai în filmele proaste, personajele negative au un aer răutăcios. În orice caz, nu prea am de ales. Trebuie să-i urmez sfatul lui Ferguson, care îl pune pe Brucker la curent cu povestea. El rezumă situaţia în cuvinte puţine, fără însă a lăsa deoparte vreun detaliu. Încheie cu o frază care mi se pare sinistră. — Năvodul a fost aruncat chiar în dimineaţa asta! — Şi totuşi, poliţiştii m-au lăsat să plec! — Asta nu înseamnă decât că mandatul de arestare a sosit abia după plecarea dumneavoastră!, îmi explică Brucker cu răbdare. Ca să vă convingeţi, telefonaţi acasă! Îi ascult sfatul şi sun... dau peste bonă, care îmi confirmă presupunerea avocatului. M-au căutat doi poliţişti în civil. După ce au constatat că sunt plecat, s-au retras, fără să dea explicaţii. — Procurorul a încredinţat dosarul dumneavoastră Lenei Dawson! anunţă Ferguson. — Lena Dawson?, repeta Brucker, clătinând din cap. O tipă dură, care se află la extrema dreaptă a celui de-al treilea val de feminism! — Ce înseamnă asta?, întreb eu, alarmat de tonul său. Ferguson se îndreaptă spre ieşire. — Explică-i tu, Stanley! Eu i-am vorbit, în treacăt, despre această femeie neînduplecată, însă fără să insist prea mult! Brucker îşi freacă fruntea, apoi o sună pe secretară, care aduce cafele, coniac fin, Napoleon, şi fursecuri. Se pare că e un obicei al casei. Inghit, cu grijă, cea de-a doua cafea din această zi. Avocatul ia o ţigară, îi retează vârful cu o ghilotină de argint, o aprinde, bea dintr-odată paharul de coniac, o serie de operaţiuni bine calculate, ca să crească tensiunea. Incepe apoi să vorbească, pe un ton amuzat: — Aţi auzit de Lorena Bobbet? — Nu! — Femeia care a tăiat, cu o singură lovitură de lamă, penisul soţului ei? Ochii mei, măriţi, arată uimirea ce mă cuprinsese. — E adevărat? — Toată mass-media a comentat isprava ei şi procesul care a urmat! Lena Dawson a organizat o manifestaţie uriaşă de feministe, care au cerut achitarea, pur şi simplu, a incul—patei. Reuşita a fost totală. Lorena Bobbet a ieşit liberă din sala de judecată, în timp ce milioane de femei îşi manifestau triumful şi agitau două degete de la mână, imitând foarfecele în acţiune. — Şi soţul ei? — I s-a pus penisul la loc, graţie unei intervenţii chirur—gicale super sofisticate. Nu ştiu dacă medicii i-au putut reda şi potenţa! — E oribil! — Ei bine, da! Lena Dawson pretinde că între bărbaţi şi femei există o stare de război permanent şi că familia, aşa cum o cunoaştem noi, nu face decât să legalizeze servitutea femeii faţă de un bărbat brutal şi egoist, care reduce rolul femeii sale la cel al unei maşini de făcut copii. Ea mai susţine că toţi bărbaţii sunt nişte violatori latenţi şi că toate relaţiile dintre ei şi femei se reduc la violuri. Faptul în sine, de a fi bărbat, te supune, teoretic vorbind, la răzbunarea femeilor. Bărbatul este, prin definiţie, vinovat, pentru că penisul este folosit ca o armă de către bărbaţii care vor să menţină intactă supremaţia masculină asupra femeilor. Bărbaţii care, în plină stradă, dezbracă cu privirea femeile sunt nişte violatori... Ascult stupefiat cuvintele avocatului. Ştiam câte ceva despre feminism şi despre lupta femeilor de a-şi afirma drep-turile, însă nu aveam habar despre aceste trei valuri şi despre aceste forme de extremism. — Lena Dawson, continuă avocatul, va reprezenta Ministerul Public pe timpul acestui proces! Această frază scurtă cade ca o condamnare, anticipată, la pedeapsa cu moartea. — Vorbiţi serios? — Dragă domnule, eu nu glumesc niciodată când este vorba de interesul clienţilor mei, citați în justiţie! îmi şi imaginez argumentele Lenei Dawson! Chiar dacă dumneavoastră nu aţi participat direct la acest viol, complicitatea dumneavoastră - în ochii ei - nu va fi pusă la îndoială. Vă găseaţi în vila din Malibu atunci când cele două crime au fost comise! — Care crime? — Omuciderea - să zicem - din imprudenţă a fetei îne—cate în jacuzzi şi violul, victima căruia a fost Lana Brull! Nu vă alarmaţi însă! Voi încerca să vă asigur o apărare eficace! Voi angaja un detectiv pe urmele ei! Vreau să-i verific toate contactele! Semnez un angajament cu domnul Brucker, pentru suma de 1.000 de dolari pe oră. El va suporta cheltuielile pe care le va face detectivul. Drepturile mele de autor s-au dus pe apa sâmbetei. — Mă gândeam, domnule... — Vă rog să-mi spuneţi Will! E mult mai simplu! — Mulţumesc, Will! Mă gândeam că o bună soluţie ar fi să devii prizonierul Departamentului de Poliţie. Asta va face o bună impresie! Să mă bag, de bunăvoie, în gura lupului?, întreb eu, indignat. — Evident, vei fi asistat de mine! Te voi scoate, contra unei cauţiuni importante, câteva ore mai târziu! Acest timp va fi numai bun pentru a îndeplini câteva formalităţi indispensabile, dar extrem de simple! — Şi când va avea loc această operaţiune? — Să vedem! Cred că în după-amiaza asta! — Nu! Exclus! Nu sunt încă pregătit să suport o nouă emoție! ... Prefer să o facem mâine! — Fie! Ne întâlnim mâine, aici, la aceeaşi oră! — Bine! — Un sfat, Will! Nu te întoarce acasă în noaptea asta! Rişti să cazi ca un peşte în năvodul pescarului! în speţă, poliţia! De ce să-ţi petreci noaptea într-o celulă, în compania unor derbedei? — Voi ţine cont de recomandările dumneavoastră! Atunci când părăsesc biroul lui Stanley Brucker, capul mi se învârteşte... un nou personaj intră în viaţa mea. Ca într-un film cu peripeții multiple. Mă întreb dacă nu cumva a înnegrit prea mult portretul Lenei Dawson! Motivul? Ca să mă sperie şi să plătesc onorariile fabuloase! Va trebui să-l rog pe Kahane să-mi plătească un avans pentru scenariul care le va avea ca eroine pe Madam Reine şi fetele sale... Scenarist!... O meserie defăimată... depreciată... dar care aduce şi avantaje... În ciuda emoţiei care mă dărâmă, pur şi simplu, sau poate tocmai din cauza ei, mă cuprinde o foame nebună, care mă împinge în primul fast-food. Mă îmbuib cu tot ce găsesc mai suculent pe listă: sandwich club, chili con carne, castraveciori în oţet şi un banana split, toate stropite cu cantităţi enorme de Coca-Cola. În timp ce mănânc, creierul lucrează febril. Mă întreb, unde să- mi petrec noaptea?... La Cindy, nimeni nu m-ar căuta, însă risc să dau nas în nas cu Egon. O întâlnire care, în momentul de faţă, îmi repugnă... Să cer găzduire la unul dintre prietenii mei? ... Aproape toţi sunt implicaţi în penibila afacere declanşată de Lana Brull... nici măcar nu ştiu cum arată la faţă... Un băiat, încărcat cu un platou bine garnisit - şi care ţine sub braţ un ziar împăturit - mă întreabă politicos dacă îi permit să se aşeze la masa mea. Înainte de a ataca un hamburger, desface ziarul, lângă tava cu mâncare. Pe prima pagină se vede un titlu de senzaţie, care îmi atrage privirea: „Viol colectiv într-o vilă luxoasă din Malibu“. lar deasupra se află fotografia unei fete cu ochii învineţiţi, cu obrajii şi cu gâtul plini de echimoze. Nici nu-mi pot da seama dacă e frumoasă sau nu. Băiatul remarcă interesul meu pentru articol şi izbucneşte în râs: — Drăguţa asta de Lana! Violată!... în fiecare noapte se lasă violată voluntar, de două-trei duzini de clienţi. E specialistă în sadomasochism... lat-o acum că a devenit celebră! Pariez că va inspira crearea unui film porno, care va fi foarte căutat de amatorii de hardcore! Subiectul va fi apetisant! Nefericirea unei fete pierdute în labirintul unui oraş mare, animat de o viaţă decadentă! Şi periculoasă!... Fata scapă de un holocaust nuclear, pentru a muri sub loviturile de bici ale unui masochist! ... Interesant, nu e aşa? Nu pot să nu remarc limbajul său mai degrabă cizelat. Mintea mea lucrează în continuare intens. Ocazia e prea bună, ca să nu o apuc de coadă. Mă prezint. Ochii tânărului se luminează ca două lanterne chinezeşti în zi de sărbătoare. — Nu sunteţi dumneavoastră autorul lui „Los Angeles va sări în aer! “? — Eu sunt!, răspund cu modestie. — E un subiect super! Acum îmi amintesc! V-am văzut figura în paginile revistei People! La rândul său, îşi spune numele. — Bob Slater! Boboc la UCLA! Specialitatea film! Şi, în paralel, distribuitor de benzină şi spălător de maşini, pentru a-mi câştiga existenţa! — Ideea dumneavoastră despre un scenariu inspirat din viaţa tumultuoasă a Lanei Brull este tentantă! Am putea, eventual, să-l scriem împreună! Bob râde, fericit. — Sunt la dispoziţia dumneavoastră! — Will, pentru prieteni! Îmi dă coordonatele sale. Adresa este la un motel de pe Rosecrans Avenue, ceea ce nu e prea strălucit. Se ridică. — Am plecat! Mă aşteaptă maşinile! Bineînţeles, nu ale mele! Sper să-mi cumpăr şi eu, într-o zi, un cabriolet roşu! — Presupun că un Ferrari? — Ei, da, ăsta e visul oricărui locuitor din oraşul nostru, unde poţi întâlni orice: mizeria, bogăţia, celebritatea şi... chiar moartea! După un ultim salut, dispare. Apropo de Ferrari, îi simt absenţa. Nu îndrăznesc să mă duc acasă s-o iau. Intâlnirea cu Bob Slater mi-a redat însă buna dispoziţie. O fată brunetă, cu ochi veseli, care poartă un pulover în dungi, cu verde şi roşu, mă priveşte cu coada ochiului, trecându-şi mereu degetele prin părul ce-i cade pe frunte. Acest gest cochet are o semnificaţie clară. Vrea să mă seducă. Nu ne separă decât trei mese. De ce nu aş petrece oare noaptea în compania ei, într-un mic motel? Nevăzut de nimeni şi complet necunoscut. La fel ca-n filme! Fata îmi aruncă un zâmbet fermecător. Îi răspund prin=tr-un uşor salut. Am spart, astfel, gheaţa. Îmi dau seama că nu are aerul acela de prostituată fardată, provocatoare, care racolează clienţi. Pare, mai degrabă, genul elevat - în anii mari de liceu - în căutare de aventuri sentimentale. În ziua de azi, libertatea sexului este o obligaţie. Şi, în plus, mă simt flatat. Mă şi văd în postura de Casanova. Un Casanova din secolul al XXI-lea. Deodată, fata se ridică, părăseşte masa la care stătea şi se apropie de mine. — Aţi dori să-mi daţi un autograf? Imi cade, pur şi simplu, faţa. Adio, anonimat! Vanitatea mea de macho suferă. — Faceţi o greşeală!, îi răspund eu, pe un ton supărat. Mă confundați! Replica mea o decepţionează. Faţa i se întunecă. Pentru ea nu mai am nici-o importanţă. Nu o interesa decât scenaristul, îmi întoarce spatele şi pleacă. La început, notorietatea câştigată fără prea mare efort mă exalta. Nu mai eram băiatul lui tata. La şaptesprezece ani voiam să am propriile mele aripi. Visam la gloria lui Rimbaud. Acum, fumurile gloriei nu mă mai exaltă deloc. Ştiu... este prea devreme s-o fac pe blazatul. Dar nu vreau să devin sclavul imaginii pe care şi-o construiesc oamenii despre mine. Când sacul imaginaţiei se goleşte, în jurul tău nu mai rămâne decât un mare gol. Nu eşti cineva decât dacă produci ceva, şi acest ceva trebuie să aibă succes. Dacă sursa ta de inspiraţie dispare, la început, oamenii te compătimesc, pentru ca mai apoi să te evite, iar în final să te uite. O filosofie frustă, dar mereu valabilă la Hollywood. les în stradă şi privesc în jurul meu. Pentru prima dată în viaţă mă simt dezrădăcinat în oraşul în care m-am născut. Simt acum, pe propria mea piele, disconfortul şi jena pietonilor care îi invidiază pe cei care sunt instalaţi la volanul propriilor maşini. Opresc un taxi şi îi cer şoferului să mă ducă la cel mai apropiat centru de închiriat maşini. Vizitez câteva garaje, dar fără niciun rezultat. Peste tot mi se spune că toate maşinile au fost închiriate de turiştii şi jurnaliştii veniţi din lumea întreagă pentru a vedea de aproape fenomenul Sea Lion şi pentru a savura frisoanele provocate de apropierea morţii, care pluteşte deasupra oraşului. Enervat, îi repet şoferului de taxi motivațiile invocate de cei de la garaje. El râde. — Astea sunt explicaţii de faţadă! în realitate, şi-au expe-—diat maşinile departe - Arizona, Nevada, Oregon - ca să le protejeze în cazul în care o explozie va mătura Los Angeles de pe faţa pământului, împreună cu toţi locuitorii săi! Dacă doriţi, vă conduc la un garaj specializat în maşini de lux. Clienţii nu se îngrămădesc, pentru că e foarte scump. Ideea îmi surâde. Poate că voi găsi un Ferrari ca al meu... — Hai să mergem acolo! Ajungem la un centru de închiriat maşini, cu aspect înstărit, unde găsesc, în fine, un Cadillac enorm, de culoare albă, lung ca un vagon de dormit şi puţin cam obosit. Directorul mă priveşte cu suspiciune. Asistentul său îmi examinează actele, apoi îi şuşoteşte ceva la ureche. Faţa şefu-lui exprimă mai întâi surpriză, apoi se îmblânzeşte. Mi se adresează cu amabilitate: — Scuzaţi-mi ezitarea! însă trăim o epocă atât de tulbure! Numele şi adresa dumneavoastră sunt concludente! Am împrumutat adesea limuzine pentru premierele tatălui dumneavoastră! Vă recomand acest Cadillac! E o piesă de mare lux! Aproape o maşină de colecţie! A fost folosită de Prinţul de Wales, precum şi de alte numeroase personalităţi! — Nu dispuneţi şi de câteva cabriolete sport?, întreb eu cu timiditate. — Nu, domnule! Regret, domnule, dar noi suntem specia-lizaţi în limuzine mari! — Atunci, voi lua Cadillacul! — Perfect, domnule! însă trebuie să vă avertizez! Pentru moment, nu dispunem de şofer liber! Acest lucru se mai întâm-—plă, din când în când! Eh, condiţiile de muncă... Plătesc o garanţie uriaşă, la care se vor adăuga preţul kilometrilor pe care îi voi parcurge, precum şi preţul benzinei. Acest mamut alb - ţinând cont şi de uzura motorului - con—sumă, cu lăcomie, cantităţi industriale de benzină. lată-mă la bord, instalat pe locul şoferului. De obicei, aceste limuzine uriaşe atrag atenţia pentru că, cel mai adesea, ele sunt utilizate de către vedetele de cinema care merg la diverse receptii, împrejurare care atrage atenţia mass-mediei. De îndată ce părăsesc garajul, observ o motocicletă enormă, pe care se află doi tineri, cu căşti de protecţie de culoare neagră şi îmbrăcaţi în bluzoane de piele, care pornesc în urmări—rea mea. Din timp în timp, se fac nevăzuţi în aglomeraţia de pe şosea, iar alteori siluetele lor reapar în oglinda mea retrovizoare. Nu mă simt deloc în apele mele la volanul acestei limuzine grele, interminabile. Slalomurile prin fluviul de maşini, care mă înconjoară, sunt imposibile. Trebuie să circul cuminte, să respect cu rigurozitate priorităţile şi să fiu, în fiecare clipă, la pândă. Nu sunt obişnuit cu dimensiunile maşinii şi îmi este permanent frică să nu ciocnesc, fără voia mea, alte vehicule. Întâlnirea, fixată de psihoterapeut, îmi revine în memorie. Prins în teribila furtună, care, în orice clipă, se poate abătea asupra mea, va trebui să menajez sensibilităţile tatălui meu. Nu trebuie să-i dau ocazia de a-mi reproşa că nu-l ascult. Nevoia mă face mai flexibil ca o mănuşă. Nu mai zăresc motocicleta care mă urmărea. La ora fixată de psihoterapeut mă prezint la cabinet. Aici există trei săli mici de aşteptare, separate, cu scopul de a proteja anonimatul pacienţilor care, practic, nu se întâlnesc niciodată. Vâlva pe care a stârnit-o competenţa sa, precum şi eficacitatea tratamentelor pe care le prescrie i-au creat o reputaţie care îl plasează din start în rândurile elitei profesiei sale. Eu, ca să fiu sincer, mă cam îndoiesc de calităţile sale de terapeut. Il compar cu unul dintre acele filme precedate de o publicitate zgomotoasă şi salutate de critici complezenţi. Atunci când spectatorii, stimulaţi de reclama extravagantă, se grăbesc spre sălile de cinema, escrocheria iese la suprafaţă şi totul se termină printr-o mare dezamăgire. Secretara mă întâmpină, cu un zâmbet stereotip. — Ca să vă poată primi, fără a vă face să aşteptaţi, domnul doctor şi-a modificat programul de consultaţii. După această scurtă introducere, mă invită în sfânta sfintelor. Ca de obicei, doctorul mă primeşte jovial, cu mâna întinsă. S-ar zice că vrea să-mi transmită din energia lui, că mă consideră aproape de sufletul său şi că e capabil să facă miracole pentru a mă ajuta. Conform ritualului, mă instalez pe divanul rezervat pacienţilor. Culcat, cu capul sprijinit de spătar, cu privirea fixată spre tavan, aştept, plictisit, începutul şedinţei. — Dragă Will, am fost foarte afectat de refuzul dumneavoastră de a mă consulta şi de a-mi arăta încredere. Ştiu că vă confruntaţi cu o criză. Nu-mi cereţi sursa acestei informaţii, pentru că sunt legat prin secretul profesional. Vă va fi suficient să ştiţi că sunt prietenul dumneavoastră.. Un prieten pe care puteţi conta! Ascult cu indiferenţă acest bla, bla. Îi aştept întrebările, însă el nu şi-a terminat încă discursul. — Deschideţi-mi poarta minţii... lăsaţi-mă să pătrund în interiorul eului dumneavoastră, în labirintul inconştientului şi dezvăluiţi-mi secretele cele mai ascunse... cu ajutorul lor aş putea să construiesc argumente capabile să vă dezvinovăţească şi să îndepărteze, astfel, amenințările ce plutesc deasupra capului dumneavoastră! — Nu prea înţeleg sensul cuvintelor dumneavoastră! Să mă dezvino-—văţesc?... Dar eu sunt nevinovat! — Pentru moment, Will, sunteţi acuzat de atentat la mora-—vurile publice! Eu vreau şi pot să vă pun la dispoziţie armele indispensabile pentru a vă apăra! — Vorbiţi despre acest pretins viol colectiv? — Pretins sau nu, dumneavoastră riscaţi o pedeapsă grea, cu închisoarea! Ştiu că avocaţii dumneavoastră vor face tot posibilul pentru a vă disculpa! Dar legile - la fel de precise ca nişte formule mate—matice - cer probe incontestabile. Şi, la ora actuală, aceste probe zdrobitoare există şi vă incriminează atât pe dumneavoastră, cât şi pe prietenii dumneavoastră! Când avocaţii vor eşua, analizele mele, expuse în faţa tribunalului, vor putea să reducă din pedeapsă, chiar să repare şi cele mai rele urmări; argumentele ştiinţifice îi impresionează pe membrii juriului, care le acceptă ca pe nişte adevăruri de necontestat... — Eu nu cred că în cazul meu... — Vă rog să nu mă întrerupeţi, Will! Să ştiţi că eu sunt psihiatru specializat în probleme de sexologie! Expertiza mea în acest domeniu nu poate fi pusă la îndoială! E uşor de înţeles!... Viaţa fiecărui individ se împarte în trei faze: trecutul, prezentul şi viitorul. Prezentul este la îndemâna noastră. El se reduce la acţiuni conduse de voinţă, de liberul arbitru şi de inteligenţă, adică de o alegere conştientă - bună sau rea. Viitorul este ipotetic, nebulos şi marcat de semne de întrebare... intins pe divan, mă văd obligat să urmăresc aceste elucu=—braţii, care nu mă interesează absolut deloc. Ce timp irosit... El însă continuă: — Când este vorba despre trecut, situaţia se prezintă într-o manieră diferită. Există trecutul cunoscut, conştient, clar ca apa de izvor. Se întâmplă să uităm ce am mâncat cu o zi în urmă, pentru că amintirile se impun în funcţie de importanţa lor. Dar mai există, de asemenea, trecutul secret, ascuns în inconştient, refulat... un trecut care ascunde drame îndepărta te... o adevărată cutie a Pandorei... este periculos să-l deschizi, pentru că de acolo pot ieşi şerpi gata să te muşte... uneori trebuie însă să-l deschizi, pentru a căuta acolo expli—caţia unor acţiuni de o gravitate excepţională... acesta este şi cazul dumneavoastră, Will! Uimit, îmi întorc capul spre el. În picioare, în mijlocul încăperii, vorbeşte ca un iluminat. Privirea sa pare să treacă prin mine. — Trebuie să căutăm cheia violului colectiv săvârşit de grupul vostru. Odată găsită această cheie, vom obţine şi motivațiile sale, vom ajunge la originile acestei acţiuni... puse în lumină, ele vă permit să evitaţi cele mai neplăcute consecinţe... Doctorul face o pauză... pentru a respira sau pentru a-mi solicita un răspuns. Eu însă decid să prelungesc tăcerea, ceea ce îl contrariază. Aerul este încărcat de electricitate. Tensiunea creşte. — O întrebare, Will!, îmi spune el, cu faţa umbrită de mânie, cu fruntea încreţită şi cu o privire dură, tăioasă. Aţi vorbit despre această problemă cu mama sau cu tatăl dumneavoastră? — Nu! Tata nu este acasă. Turnează un film la antipozi... iar în ceea ce o priveşte pe mama... mai bine să nu mai vorbim... — Dimpotrivă, hai să vorbim! — Această poveste tristă ar fi îngrozit-o! M-ar fi acuzat că m- am aliat cu Rainbow, ca s-o omorâm... Este deja trau—matizată de trăsnăile surorii mele... Nu! Nu m-am confesat niciodată mamei mele! — De ce nu i-aţi telefonat tatălui dumneavoastră? — Puteam, oare, să-i cer să întrerupă realizarea acestui film, care costă mai bine de patruzeci de milioane de dolari, doar ca să vină la Los Angeles şi să angajeze un avocat, capabil să mă apere? Nu ar fi servit la nimic! Sunt destul de mare ca să-mi pot angaja un avocat, din proprie iniţiativă! — Este cât se poate de clar!, exclamă el, triumfător. Vă este teamă de părinţii dumneavoastră! Mama şi tata vă inspiră oroare! O frică atroce! Repetiţia are ca scop să dea un plus de greutate vorbelor sale dure, şuierate, care îmi zgârie urechile. Sunt stupefiat de această explozie de mânie. — Memoria recuperată ridică bariere între dumneavoastră şi părinţi! Pentru mine, enigma dumneavoastră este deja rezolvată! Secretele îngro—pate în inconştient ies la suprafaţă, resuscitate! Sunt amintiri oribile, din copilărie, pe care aţi crezut că le puteţi îngropa sub piatra funerară a uitării. Un singur eveniment a fost suficient să declanşeze revenirea memoriei dumneavoastră pierdute. Este vorba despre violarea acestei fete... Aţi violat pentru a răzbuna violul pe care l-aţi suferit... copil fiind, de-abia un puşti, aţi fost sodomizat! — Nu e adevărat! Nu e adevărat! Protestele mele nu-l impresionează. _ — Ba este adevărat!, strigă el. Insă şocul a fost atât de puternic, încât aţi suferit un fel de amnezie! Lăsaţi-mă să ter-mân şi veţi judeca după aceea singur! Vă voi expune un caz care a făcut obiectul unui proces. Nu e singurul de acest gen. Nici pe departe. De atunci au fost depuse nenumărate plângeri în justiţie. Toate au avut ca obiect abuzuri sexuale din copilărie, revelate graţie memoriei recuperate... Presupun că vă mai amintiţi de filmul Black Rainbow cu Rosanna Arquette... La Hollywood, filmele sunt citate pentru a sprijini argu—mentaţia, aşa cum se citează la Vatican din preceptele Evangheliei. Discuţia aluneca, din ce în ce mai mult, spre grotesc. Psihoterapeutul continuă însă să vorbească, fără întrerupere: — Rosanna interpretează rolul unei iluminate, care se adresează mulţimii şi care face senzaţie cu capacităţile sale extraordinare de clarvăzătoare... Scena nu este prea departe de realitate... O clarvăzătoare, convertită la credinţa penticos=tală şi predispusă la misticism, cade în transă, în timpul unei mari adunări de credincioşi. Ea declară că vocea Domnului i-a făcut o revelaţie tulburătoare, şi anume că o fată, care se afla în asistenţă, fusese victima unui abuz sexual. Bulversată de această mărturisire, care demasca propriile sale angoase, o tânără izbucneşte în plâns şi povesteşte că, la vârsta de cinci ani, a fost violată de tatăl ei. Plângând, sora ei confirmă aceste declaraţii şi adaugă că şi ea a fost supusă la acelaşi tratament. Cei doi fraţi ai lor fuseseră sodomizaţi de tată. Ea precizează că mama lor asistase, pasivă, la toate aceste enor-mităţi. Autorităţile intră în scenă. Tatăl denaturat şi soţia sa sunt arestaţi. Băieţii contestă acuzaţiile formulate de surorile lor. In ciuda protestelor celor doi, părinţii lor sunt condamnaţi la pedepse grele cu închisoarea. A fost primul caz de memorie recuperată, prezentat în faţa unui tribunal. De atunci s-au judecat sute de astfel de procese. Jurisprudenţa acceptă acum memoria recuperată ca pe o probă de netăgăduit... Ascultându-i discursul, îmi pun serioase întrebări cu pri—vire la integritatea sa mintală. Deodată, strigă: — Tinere, este clar că aţi fost sodomizat de tatăl dumneavoastră! Mă dau jos de pe divan. — Este absurd! — Atunci, mama dumneavoastră v-a atins într-un mod incestuos! Mai târziu, ca să vă răzbunaţi, aţi participat la violarea Lanei Brull! Admiteţi acest adevăr şi eu vă voi scăpa de închisoare! — Domnule doctor, refuz să mai continui această discuţie! — Aşteptaţi! Incestul, fără să se fi consumat fizic, poate să fi fost la nivel emoţional... anumite îmbrăţişări, anumite pri—viri... majoritatea psihoterapeuţilor şi unii dintre jurnalişti consideră că refuzul victimelor de a recunoaşte faptul că au suferit agresiuni sexuale dovedeşte că această crimă s-a pro—dus şi că frica sau ruşinea le împiedică să spună adevărul. Mă îndrept spre uşă. — Este de-ajuns! Sunteţi nebun! Mă urmează spre uşă, implorându-mă: — Lăsaţi-mă să vă hipnotizez! în timpul somnului hipno=tic, victimele îşi regăsesc memoria pierdută! — Ar trebui să vă internaţi într-un azil de nebuni!, urlu eu, trântind uşa după mine. Traversez furios anticamera, sub privirile consternate ale secretarei. Ajuns în stradă, inspir cu aviditate aerul, care mi se pare atât de proaspăt, în pofida ce ţii dense. Urc la bordul Cadillacului. Comportamentul psihoterapeutului, acest dric la volanul căruia mă aflu, povestea cu vaporul Sea Lion, aface—rea declanşată de Madam Reine, sinuciderea lui Trent, dispa-riţia lui Lester, înghiţit, pur şi simplu, de valurile oceanului, pretinsul viol asupra Lanei Brull, conflictul meu prostesc cu Julian, infidelitatea lui Cindy, agenţii de la CIA, de la FBI şi de la DEA, agitația care face întreg Los Angelesul să vibreze, Rainbow cu scandalurile ei, ameninţarea de a fi arestat pentru un delict pe care nu l-am comis, interdicţia de a mă întoarce acasă - nu-i regret decât pe Lys şi pe Star - îmi dau senzaţia că mă găsesc în mijlocul unei lumi nebune, nebune, nebune... o lume mai rea decât în filmul cu Spencer Tracy... ceea ce văd este o comedie grotescă, abracadabrantă, precum pânzele lui Hyeronimus Bosch... Starea mea de spirit se încadrează perfect în această ambianţă dementă... mă angajez pe autostradă... fără niciun scop... la întâmplare... un pic de muzică mi-ar mai calma nervii întinşi la maximum... explorez torpedoul, în căutarea unor casete audio... nimic... şoferii de pe acest dric nu sunt melomani... în interior există o instalaţie video, pentru clienţii bogaţi, care adoră imaginile în mişcare... însă nu pot să şi conduc şi să stau şi comod pe bancheta din spate... răsucesc butonul radioului şi dau peste un concert al lui Elton John... un rocker care ştie ce vrea, ştie ce-i place şi căruia nu-i pasă de comentarii... Mă opresc în faţa unei staţii de benzină şi fac plinul... dricul ăsta înghite mai mult carburant decât un avion Concorde înainte de un zbor transpacific. Liniştit în această privinţă, îmi reiau apoi cursa... deodată, mânia îmi creşte din nou, căci îi zăresc, în oglinda retrovizoare, pe cei doi motociclişti alergând, în spatele meu, pe o Toyota... într-adevăr, este o Toyota albă... de ce oare aleargă după mine? Sunt furios la culme... creierul meu nu produce decât idei criminale... dacă vor încerca să mă fotografieze, voi face o mişcare laterală şi îi voi azvârli peste parapet... ei însă men-=ţin o distanţă convenabilă, în spatele maşinii mele... când accelerez, accelerează şi ei... când încetinesc, încetinesc şi ei... încerc apoi un zigzag... locuitorii din Los Angeles sunt obişnuiţi cu limuzinele foarte lungi care transportă persona-lităţi sau gangsteri... ei ştiu că, de obicei, aceste balene circulă cuminţi pe ultima bandă din dreapta a autostrăzii, fără să pună probleme celorlalţi automobilişti... De aceea, decizia mea declanşează o mică catastrofa... Cadillacul se aruncă în marea de maşini din jur ca un caşalot într-o mulţime de pinguini care fug îngroziţi. De această dată, panica se instalează printre vecinii mei de drum. Dezorientaţi, fac şi ei, la rândul lor, deplasări laterale care taie calea automobiliştilor care circulă, regulamentar, la stânga lor. Au loc mici ciocniri, nu prea grave, deoarece, pe autostrăzi, viteza este strict limitată... imobilizate, maşinile ciocnite, în lanţ, claxonează în semn de protest... Motocicliştii nu dispar de pe urmele mele... desigur, nu reuşesc să-i dobor, pentru că maşinăria lor alunecă fără nici-o dificultate printre vehiculele mari din jur... O să-i omor!, exclam eu în sinea mea. O să-i omor! să vorbeşti fără interlocutori reprezintă un semn indubi-=tabil de nebunie incipientă sau de senilitate precoce... furia mea atinge culmea... frânez brusc, la risc... mizez pe elementul surpriză... din cauza vitezei, motocicliştii se vor lovi de dricul meu... dar, în ultimul moment, se opresc şi ei... apoi dema-—rez în trombă... ei mă imită... mintea mea, surescitată, pune, atunci, la cale un plan... să mă opresc, să ies din maşină şi să-i aştept cu o atitudine fermă, precum pistolarii din Young Guns, partea a doua... dar o astfel de provocare este imposibilă... risc ca triplul convoi, care mă urmăreşte de aproape, să mă lovească din plin... Depăşesc curba autostrăzii, care se afundă într-un car=tier oarecare... când, deodată, motocicleta face la dreapta şi dispare, după aceeaşi curbă... prin urmare, nu-i mai am în spatele meu. Cu siguranţă, am devenit paranoic... atmosfera din Los Angeles şi problemele pe care le am transformă orice individ într-un ţicnit... La următoarea curbă ies de pe autostradă... sunt sigur că poliţiştii de la circulaţie au fost anunţaţi şi mă aşteaptă ceva mai departe... pe traseu... chiar dacă şoferii accidentaţi nu au avut timp să noteze numărul plăcuței mele de înmatriculare, Cadillacul poate fi reperat tot atât de uşor ca un elefant în mijlocul unei turme de oi... Ajung într-un cartier îngrozitor de mizerabil... văd deasupra acoperişurilor cele trei săgeți de la Watts Towers... frica mă face să tremur... Intrucât cabinetul psihoterapeutului meu se află la Anaheim, la întoarcere am apucat-o pe Firestone Freeway, apoi pe Santa Ana Freeway, ca să mă îndrept apoi spre Beverly Hills, spre Cindy... am părăsit autostrada relativ sigură, ca să ajung în cel mai periculos cartier din Los Angeles... filmul The Bonfire of the Vanities şi aventurile lui Tom Hanks şi ale lui Melanie Griffith, care erau cât pe ce să-şi piardă viaţa, îmi revin acum în memorie... Aş putea să pariez că aceste străzi drepte, monotone, nu au fost niciodată parcurse de vreun Cadillac long-size, care, prin luxul său ostentativ, le-ar insulta sărăcia... Pe trotuare nu vezi decât negri... negri în exclusivitate... s-ar putea spune că m-am transportat cumva la Kinshasa, pe o enormă farfurie zburătoare... îmi aduc aminte de filmele New Jack City şi Boys'n the Hood, realizate de negri, care reflectă violențele nenumărate, luptele sângeroase între bande, asasinatele, şi deodată îmi şi imaginez că voi fi prins între focurile încrucişate ale tinerilor, înnebuniţi de consumul de droguri... Trecătorii mă privesc cu ironie... doi puşti aruncă cu pietre în caroseria maşinii... parcă văd feţele lungi ale celor de la centrul de închiriere când vor depista cicatricele de pe fru—mosul lor elefant alb... În depărtare, disting zgârie-norii din centrul oraşului... siluetele lor aruncă, în jur, râuri de lumină... însă, pentru a ajunge acolo, mai trebuie să parcurg o distanţă apreciabilă... am senzaţia că sunt închis printre case scunde şi modeste, aproape toate identice şi cu micile lor petice de gazon în faţă... care stau toate aliniate pe o stradă interminabilă... mi-e teamă că nu voi mai ajunge niciodată în ambianța sclipitoare din centrul elegant... Cu toate că temperatura din interiorul maşinii este men=ţinută la un nivel agreabil de răcoare, transpir abundent, iar cămaşa mi se lipeşte de piele... o senzaţie pe care o detest... Sunt, în sfârşit, inundat de lumina zgârie-norilor... am trecut, aproape fără să-mi dau seama, de la mizeria din Watts la opulenţa centrului comercial şi financiar... Acum, când mă aflu la adăpost, mă simt, parcă, dezamă-—gât... am trecut printr-o mică aventură, o agresiune - nu prea gravă - bună însă să-mi inspire subiectul unui nou scenariu palpitant, presărat cu surprize şi cu momente de suspans... Hotărât lucru, cel mai periculos cartier din Los Angeles nu-şi merită deloc reputaţia... Mă opresc în faţa primului bar şi golesc, pe nerăsuflate, două cutii de bere, ca să-mi mai revigorez trupul şi să-mi mai clătesc creierul de zgura pe care mi-o lăsase frica... Noaptea şi-a întins vălurile peste oraş. E timpul să merg la Cindy. Regăsesc cu plăcere ambianța calmă din Beverly Hills, buna rânduială a străzilor sale largi, mărginite de palmieri, de grădini care răspândesc în jur parfumuri minunate şi de case somptuoase. Am ajuns în paradisul celor bogaţi, după ce am trecut prin infernul celor săraci. Mă simt un pic jenat. Cred că sunt prea mulţi oameni sărmani în acest oraş de vis. Fără Hollywood, Los Angeles ar fi fost doar o aglomerare urbană lipsită de interes. Părţile sale istorice - destul de modeste - nu ar fi justificat admiraţia exagerată a întregii lumi. Ajung în faţa casei lui Cindy, care este periculos de aproape de casa mea. În mod paradoxal, elefantul alb îmi asigură anonimatul. Parchez Cadillacul aproape de trotuar, cobor din maşină, după care mângâi capota, cum aş fi mângâiat crupa unui cal care se comportase bine. — Salut, Will! Vocea lui Egon mă face să întorc capul. — E al tău crocodilul ăsta alb? Comparaţia lui nu-mi place deloc. Cadillacul îmi câştigase, între timp, simpatia. — Închiriat!, am răspuns. Egon suspină. — De când a devenit vedetă, Kyle a deprins obiceiul de a închiria un Cadillac asemănător. — Ah, da? Egon continuă, fără a se lăsa impresionat de lipsa mea de entuziasm. — Agaţă fetele, le invită înăuntru şi, în spatele geamuri-lor fumurii, începe să muncească la ele. Uneori îl însoțesc şi câţiva prieteni de-ai lui... Egon îmi arată un Cadillac alb, la fel cu al meu, aliniat puţin mai încolo. Clatină din cap, cu un aer funebru. — Cindy s-a plimbat cu el în maşina asta! Aluzia lui nu-mi scapă. Gelozia îi roade sufletul. Vestea însă mă întristează. — Şi tu crezi că... Răspunsul lui pare ca o plângere. O adoră, animalul! — Da, cred că da... ar fi trebuit să-i oferim un Ferrari Testarossa... — Taci! Era o idee proastă!... Să-i cumperi lui Cindy... — Ar fi trebuit să ne asociem... să fim doi... acum suntem trei... — Ce vrei să spui cu asta? — Ceea ce ai înţeles prea bine... ea nu este singura care a acceptat invitaţia lui Kyle... — Îmi imaginez! — Filmul tău l-a lansat! — Nu eu, ci Julian l-a ales!... Toată lumea spune că relaţia lor are un caracter aparte... E ultima modă, Egon! Sunt mulţi tineri care o practică! Egon ezită, timp de câteva momente. — Chiar şi tu? — Dar tu? Relaţia mea cu Egon se răcise ca urmare a rivalităţii dintre noi. Cindy ne îndepărtase pe unul de celălalt... acum, aceeaşi Cindy ne apropie... instinctiv, facem front comun împotriva aceluiaşi duşman... — Fără să-l mai socotim şi pe Rick!, adaugă el. — Până şi Rick?, întreb eu, stupefiat. — Trixie mi-a zis! — Dar Trixie este prietenă cu Rainbow! Mă detestă, pentru că Rainbow mă detestă, la rândul ei! Trixie îmi critică şi îmi calomniază toţi prietenii! — De data asta a spus adevărul! — Intrigile par să fie din belşug! — Lester a văzut o fotografie de-a lui Rick care îl îmbrăţişa şi îi mângâia sfârcurile! Lângă ei, Kyle râdea ca un nebun! Asta se întâmpla în gigantul Cadillac al lui Kyle! Din neferi—cire, Lester nu mai trăieşte, ca să-ţi confirme! Mi-a mai zis, de asemenea, că, înainte de a începe câte o nouă aventură, Kyle făcea şi câteva fotografii. Cadillacul cel lung e studioul lui! Cu toate că sunt ofensat de trădarea lui Cindy, stau însă la îndoială. li iau apărarea: — Nu trebuie s-o condamni pe Cindy pentru că profită de viaţa ei. Tu nu-ţi faci de cap cu toate fetele care te excită? De ce nu ar avea şi Cindy aceleaşi drepturi? Doar e al treilea val! Argumentele psihoterapeutului meu îşi arată roadele. — Ce înseamnă asta, cel de-al treilea val? Este vorba de cartea lui Toffler? — Nu! Este vorba despre cea de-a treia fază a feminis—mului combatant! Despre triumful acestuia! Sfântul Mihail - femeie, care taie capul dragonului macho! Egon pare să fie zguduit. — Da!, înţeleg... Nu înţelege nimic, dar vrea să pară că este la curent cu tot ce e nou. Înfrunt cu seninătate furtuna - de ochii galeriei mele -, dar amorul meu propriu este în bernă. lau o hotărâre fermă. — În seara asta nu voi merge la Cindy! — Şi atunci, unde te duci? — Mai întâi, mă întâlnesc cu Scott... rezerva mea de coca=ină s-a epuizat... după aceste noutăţi minunate, îmi va trebui o doză triplă... — Şi pe urmă? — Nu ştiu... mă duc să mă îmbăt, într-un bar... după care voi căuta un motel... nu vreau să mă întorc acasă... — Din cauza poliţiei? — Da! — Sunt în rahat! — Şi tu? — Da!, îmi voi petrece noaptea la Santa Barbara. Vila de vară a bunicilor mei este liberă. Poliţia nu ne va căuta acolo. Toată casa ne va sta la dispoziţie. Nu este nici personalul de serviciu, în afară de un paznic, care ocupă un mic pavilion de la intrarea în grădină. Nu ne va lipsi nimic care ne-ar putea face viaţa agreabilă. Jacuzzi, piscină, un bar mai bine aprovizionat decât cel de la Piaza, biliard, instalaţii audio şi video digitale... în plus, ştiu un restaurant foarte bun la Santa Barbara... Uneori, şi cea mai rea companie este mai bună decât sân—gurătatea... să stau singur, în situaţia mea, ar fi extrem de neplăcut... chiar angoasant... — OK, Egon! Mă întreb dacă Cindy îşi va da seama de absenţa noastră... Mă sui la volanul elefantului meu alb, în timp ce Egon sare la bordul frumoasei sale Lamborghini... ne întoarcem în cen=tru... Scott locuieşte într-un apartament superb, într-un turn zgârie- nori, plin de milionari... Dacă vrei să te faci nevăzut, trebuie să te pierzi în mulţimea celor bogaţi... se pare că este o filosofie sănătoasă, pentru că, în ciuda riscurilor meseriei sale, Scott nu a fost niciodată deranjat de autorităţi... — Te urmez!, îmi spune Egon. Eu nu ştiu adresa lui Scott. Când am nevoie, doar îi dau un telefon şi soseşte rapid cu marfa. Nu m-aş deranja eu să vin să-i fac vizite... Oricum, dealeri sunt peste tot... Comoditatea lui Egon este deja proverbială. Totul trebuie să-i fie adus pe un platou de argint, de oameni care să-i şi facă plecăciuni marelui senior. În timpul Evului Mediu, strămoşii săi - deja înnobilaţi, de mai multe secole - primeau omagiile vasalilor lor. Pe atunci, ierarhia era perfect ordonată. Egon este moştenitorul acestor obiceiuri ancestrale. In ochii săi contează doar personajele care posedă o coroană de duce sau de prinţ. Titlul de conte a fost onorat de Contele de Provence şi de Contele d'Artois. Baronii sunt deja consideraţi ca insig—nifianţi. Plebeii capătă o anumită importanţă numai dacă au miliarde de dolari sau dacă devin preşedinţi ai Statelor Unite sau ai Franţei. Un prinţ german, ruinat, are mult mai mult prestigiu decât un laureat al Premiului Nobel, cu atât mai mult cu cât titularii acestui premiu - cu câteva rare excepţii - sunt repede daţi uitării... Alergăm de-a lungul bulevardului Wilshire, în drum spre centru. Egon păstrează o distanţă apreciabilă. In timp ce conduc, creierul meu produce o mulţime de idei, care zboară precum focurile de artificii. Fac o paralelă între Egon şi Rick, cel de-al patrulea concurent. La fel ca şi Egon, Rick vrea să obţină totul. Dar, spre deosebire de el, Rick aleargă după tot ce îi stârneşte poftele: fete, maşini, bani, droguri, bijute—rii. Amândoi sunt nişte mici tirani, dar nuanțele sunt, mai degrabă, opuse. Egon este un despot medieval, în timp ce Rick este un fel de pirat modern. Egon va fi bogat pentru că bunicii din partea mamei - bancheri - au manipulat banii altora. Bunicii din partea tatălui său - nobili - au cunoscut, în ultimul secol, mizeria aurită a aristocraților lipsiţi de bani şi care trăiesc din expediente. Devenit prudent, Egon îşi va păstra averea intactă. Bunicii lui Rick erau nişte fermieri săraci, care trăiau în zona austeră a Statelor Unite, numită Bible Belt. Capul aces=tei familii muncitoare a dat într-o zi peste petrol - iată cum întâmplarea face miracole -, iar descendenţii săi au devenit magnați la Hollywood. Ramificaţiile imperiului lor se întind la San Francisco şi în New Orleans, la New York şi Chicago. Pot să fac pariu că Rick, în timp, îşi va tripla averea. Înaintez cu o viteză moderată pe bulevardul care, la ora asta din noapte, străluceşte ca o cale regală. Egon mă urmează la câţiva zeci de metri. În oglinda retrovizoare, îi văd faţa impasibilă. Slăbiciunea pe care chipul său o reflecta, în faţa casei lui Cindy, dispăruse. Brusc, cei doi motociclişti ai mei de mai devreme se înscriu în spaţiul deschis dintre Cadillac şi Lamborghini. Le recunosc motocicleta. Repet manevra care nu s-a bucurat de succes data trecută. Frânez brusc. Egon, luat pe nepregătite, se izbeşte de bara din spate a maşinii mele şi răstoarnă motocicleta. În ultima secundă, Toyota se redresează şi trece pe lângă mine, în timp ce conducătorul său râde cu impertinenţă şi ridică degetul mijlociu în sus, în semn de insultă supremă. Egon mă priveşte cu uimire. Se oprise în extremis, la câţiva centimetri de bara mea de protecţie. Ne reluăm drumul. Cinci minute mai târziu, splendidele turnuri zgârie-nori din cen=tru ne primesc cu căldură. Parcăm maşinile şi apoi urcăm la Scott. O fată blondă, frumoasă, ne deschide uşa şi ne zâmbeşte cu amabilitate. Un chimono de mătase roşie îi dezgoleşte cu generozitate pieptul. Pe deasupra umărului ei, văd o altă fată, goală, care dansează cu un adolescent în bermude. — Scott nu este acasă! Trebuia să daţi un telefon! Să solicitaţi o întâlnire! — Mi-am uitat agenda telefonică... Fata îşi umezeşte buzele, admirabil conturate, cu limba. — Dacă tot aţi venit, de ce nu intraţi? Egon este insensibil la farmecele ei. — Mulţumim! Pentru moment, suntem foarte ocupați! — Vom profita altă dată de invitaţia pe care ne-aţi făcut-o!, adaug eu, pentru a repara efectul tonului tăios al amicului meu. — Pe Scott îl puteţi găsi la Rick! Îl privesc mirat pe Egon, care pare la fel de surprins ca şi mine. — Să vă dau adresa lui Rick?, întreabă ea. — Mulţumesc! O ştiu! în lift, îl întreb pe Egon: — Îmi spuneai despre Rick şi Cindy... despre relaţia lor... iar el nici măcar nu era prezent la petrecerea lui Cindy! Egon îmi răspunde, iritat: — Am spus că Rick se învârteşte în jurul lui Cindy... şi că am informaţii... probabil că Rick este enervat de intruziunea lui Kyle... — Şi eu? — Tu eşti un fel de prinţ consort, care nu deranjează pe nimeni... Mă agăţ de vechea imagine a lui Cindy... care nu a fost încă pătată de intrigi... mă gândesc, de asemenea, la prietenia lui Rick, la loialitatea lui... Părinţii lui Rick locuiesc în Bel Air, într-o casă enormă, care ar fi meritat calificativul de palatial[5], inventat de englezi. Progenitura lor a devenit atât de dezinvoltă şi de incomodă, încât au preferat să-i închirieze o garsonieră, pentru a-i per—mite să se desfăşoare în libertate. Garsoniera este situată în apropiere de ţărmul oceanului şi se compune din cinci camere, piscină, jacuzzi şi toate celelalte... Egon a rămas perplex. Nu-i vine să creadă că Trixie a inventat totul, aşa cum îi spusesem eu. Mă întreb şi dacă pretinsa idilă dintre Cindy şi Kyle nu este o altă fabulaţie de-a lui Trixie. La Rick, toate ferestrele sunt luminate. Muzica rock face geamurile să vibreze. Parcăm maşinile noastre printre alte maşini aliniate de-a lungul trotuarului. Cabrioletele de mărci străine sunt majoritare. Sunt maşinile unor tineri. Pentru că tinerii sunt în dezacord cu conservatorii care proclamă necesitatea de a cumpăra numai produse americane... buy american[6.]... Un tânăr drăguţ, cu faţa surâzătoare, pe care nu-l cunosc, ne deschide uşa. — ÎI căutaţi pe Rick? — Da! — Intraţi! — Tânărul se dă la o parte, pentru a ne lăsa să trecem. — Scott este aici?, întreb eu. — Da! Intrăm într-un hol imens, cu ferestre mari ce se deschid spre grădina dotată cu o piscină de dimensiuni medii. Garduri vii, înalte, înconjoară, de jur-împrejur, această grădină. Singur, oceanul este vizibil dincolo de plaja ce se întinde undeva, mai jos. Băieți goi sau doar în bermude se zbenguie în jurul piscinei sau joacă golf ori minigolf. Barul, plin de băuturi, este deservit de un tânăr barman cu bustul gol. Amatorii nu lipsesc. Conversaţiile sunt animate şi însoţite de râsete. Rick, la bustul gol, ca şi majoritatea invitaţilor săi, ne primeşte cu bucurie. — Will, te-am căutat toată ziua ca să te invit la acest cock-tail- party... o reuniune foarte intimă, aşa cum poţi remarca şi tu. Egon, ţie ţi-am lăsat invitaţia pe robotul telefonic... — Am lipsit toată ziua de acasă! Răspunsul meu are acelaşi conţinut. Rick dă din cap, în sensul că înţelege. — Este explicabil! S-au panicat, din cauza bombei! Ca să-şi mascheze spaima şi să-şi arate eficienţa, se iau de noi! Dar la mine grijile sunt alungate! Aruncaţi-vă ţoalele şi adoptați ţinuta vechilor greci, în sala de gimnastică! Aveţi aici, la dispo-ziţia voastră, toate distracţiile permise şi mai puţin permise! Tineri, cei mai frumoşi din Los Angeles - manechini, actori, rockeri, dansatori, fii de bani gata, toţi candidaţi la gloria din lumea filmului -, sunt gata să vă ţină companie! Printre ei există, de asemenea, şi bisexuali, dacă vă pofteşte inima! Toţi au vârste până în douăzeci de ani! Şi toţi sunt prietenii noştri! Nu e aşa că sunt fermecători? — Ce e asta, o petrecere gay?, exclam eu, râzând. — Greşit, Will! Noi ne-am constituit un club rezervat, în exclusivitate, băieţilor! Am luat ca model vechile cluburi englezeşti, tradiţionale! Dacă feministele vor să facă cercuri separate, să ne impună legile lor, să ne obosească cu hărţu=irea sexuală, să facă copii doar prin inseminare artificială, atunci responsabilitatea le revine în totalitate! Noi, băieţii, vom trăi şi noi în cercuri închise! Pentru a le demonstra că ne putem lipsi de compania lor! Mijloacele de care dispunem ne permit satisfacţiile erotice cele mai complete! Şi, în orice caz, superioare celei de care se bucură lesbienele! Filipica lui Rick mă impresionează. Nu am prejudecăţi împotriva acestor reuniuni, care emană un parfum de orgie unisex. Egon, nici atât. — Scott ne procură plăceri artificiale, psihedelice!, continuă Rick, cu verva sa debordantă. — Dar dacă poliţia va face o descindere? Obiecţia mea îl face să râdă. — Cu atât mai bine! Nu vor găsi drogurile şi vor constata, în acelaşi timp, că printre noi nu se află nici-o fată care ar fi în pericolul de a fi violată! Adaugă, apoi, pe un ton serios. — Nu suntem suficient de macho pentru a viola fete! lată un sport care îmi repugnă! lar în ceea ce priveşte libertatea sexuală, ea este garantată prin lege! Plăcerea erotică sub toate formele sale are undă verde! Toată vorbăria lui Rick are în ea ceva febril şi patetic. — Aţi venit la un cocktail-party! Permiteţi-mi să vă ofer un cocktail! Barmanul nostru este un adevărat specialist! Ne conduce la bar şi comandă: — Pentru început, două Earthquake, pentru prietenii mei! Egon râde. — Două Cutremure de Pământ? Sugestivă denumire! — Nu suntem, oare, într-un oraş aflat sub ameninţarea unei distrugeri totale? Tânărul barman prepară cu gravitate cele două băuturi în amestec, apoi aşază paharele pe blatul barului şi, lângă acestea, adaugă două prezervative. — Acesta este protocolul casei!, ne explică Rick. Băutura este excelentă... gura parcă mi-a luat foc... — De ceva vreme, ne explică el, am revenit la stadiul de barbari! Am uitat arta de a amesteca diferitele băuturi: lichior, coniac, whisky... o alchimie subtilă, rezervată numai cunos-—cătorilor... Acum, Ben, prepară-ne trei Ants în the Pants! La rândul meu, izbucnesc în râs. „Furnici în chiloţi“ îmi inspiră idei deocheate. După vreo patru cocktailuri cu nume exotice - Rattlesnake - şarpele cu clopoței - şi Kiss me Quick - sărută-mă repede - şi altele, ne dăm jos hainele de pe noi, fără cea mai mică inhibiţie. Cu un gest larg, teatral, Rick ni-i arată pe invitaţii săi, care se distrează cu dezinvoltură, fără nici-o reţinere, atitudine pe care încep şi eu s-o înţeleg. — Printre noi nu se află homosexuali! Doar bisexuali! Toţi invitaţii mei reprezintă tipul perfect al tânărului american frumos, musculos, viril, care se culcă cu fete, dar care nu ezită, din când în când, să savureze plăcerea în compania celor de acelaşi sex cu ei... Un văl de tristeţe pluteşte câteva clipe pe faţa sa. — Am remuşcări! Bieţii homosexuali! Noi, cei care suntem bisexuali, suntem, indirect, călăii lor! în loc să-i înţelegem, să-i apărăm, noi îi evităm... afişăm în societate un comportament heterosexual strict... ipocrizie care ne permite să afişăm o viaţă exemplară... să oferim exemplul nostru tinerei generaţii... în timp ce în culise... ei au o a doua viaţă dezgustătoare... Micul barman prepară cocktailuri pentru toţi invitaţii cu o măiestrie şi o viteză uimitoare... Doi băieţi - aceştia fiind îmbrăcaţi corect, în alb - aduc noi provizii de alcool şi hrană. Pe vestele lor nu este decât un ecuson cu litere aurite, pe care scrie Zack. Pe unele sticle se vede acelaşi nume, Zack, iar dedesubt scrie Magazinul prinților şi al starurilor. După ce au primit un bacşiş gras, aceştia se retrag. Cheful, muzica şi sexul fac ca viaţa să fie frumoasă... Soarele se arată la orizont atunci când mă trezesc eu, a doua zi dimineaţă. Complet gol, stau întins pe un covor gros, lângă alţi băieţi - cunoscuţi sau necunoscuţi - prăbuşiţi la pământ, ca nişte cadavre după o luptă grea. Sunt cu toţii în pielea goală. Mă ridic cu dificultate. A Sunt amortit şi mă doare capul. Mă îndrept spre baie. Imi voi face un duş, mă voi îmbrăca, voi servi micul dejun într-un fast- food, după care voi merge la avocat. Prezervative folosite sunt împrăştiate peste tot. Mă întreb, îngrijorat, dacă am participat şi eu la această orgie. Nu voi şti niciodată. La toaletă găsesc un băiat complet gol aplecat asupra WE- ului. A vomitat şi acum doarme. Intru apoi sub duş. Apa caldă îmi mai calmează puţin migrena. Revigorat, ies pe coridor. Printr-o uşă întredeschisă, văd o fată goală, despletită, culcată pe un pat. la te uită, meditez eu, cu uimire, era şi o fată la petrecerea lui Rick şi eu nu ştiam... Îmi caut hainele, pe care le găsesc lângă bar. În timp ce mă îmbrac, apare Ross cu şarpele, legat la brâu, ca o curea. Complet gol, el scotoceşte de zor după îmbrăcămintea sa, pe care o găseşte aruncată într-o grămadă de haine, împrăştiate pe jos. — Aşteaptă-mă!, îmi zice el. Te însoțesc! Sunt gata în câteva secunde! Înainte de a pleca, el contemplă acest pseudo câmp de bătălie, care îmi aminteşte de o pânză pictată de David: lupta tinerilor greci goi împotriva trupelor persane, invadatoare, în defileul de la Termopile. Într-un final, echipați, ieşim în stradă. Maşinile îşi aşteaptă cuminţi stăpânii. Ross are aerul satisfăcut al unei pisici care s-a delectat cu un şoarece, după care îşi linge labele. — Ai făcut-o şi tu cu micul barman? A fost nemaipomenit! Se agita ca un peşte prins în undiţă! — Nu ţi-e frică de SIDA?, exclam eu, speriat. Surâde, amuzat de naivitatea mea. — Sexul sigur... există, nu e aşa? — Eu nu-mi mai aduc aminte de nimic! — Nu-ţi mai face griji! Te-am văzut eu! îţi puseseşi un prezervativ! Doar primul pas costă, Will! Nu prea departe de noi, un cerşetor bătrân, aşezat pe pământ, doarme, culcat cu spatele lipit de un perete. Când mă apropii de Cadillac, el îmi face un semn cu mâna sa jegoasă. — Hei, tinere! Mă opresc uimit. — Cu mine vorbeşti? El priveşte la dreapta şi la stânga, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că în jur nu există nici-o persoană indezirabilă, după care mă invită, cu un gest, să mă apropii. Scot o bancnotă de cinci dolari, cu intenţia să i-o ofer. De obicei, dau de pomană fără să mă zgârcesc. Priveşte darul meu şi, fără să-l primească, îmi spune, şuşotind: — Merit mult mai mult de-atât!... Pentru că vă salvez viaţa! Mă gândesc că poate o fi nebun. — Poftim? — Da! Vă salvez viaţa! Nu glumesc! Doi tipi, motociclişti de la armată, au pus ceva sub maşina dumneavoastră, apoi au deschis o portieră, au lucrat la ea un minut sau două, au închis portiera la loc, după care au dispărut... Zâmbetul meu neîncrezător nu-l tulbură deloc. — Poate credeţi că sunt gogoşi!... Nu aveţi decât să urcați la volanul maşinii, dar mai întâi luaţi-vă adio de la viaţă! Ross se apropie de noi. Cerşetorul, speriat de şarpele care şuieră pe umărul lui Ross, se ridică, gata să fugă. — El e prietenul dumneavoastră? mă întreabă el neliniştit. — Da! Nu te teme! Şarpele lui e domesticit! — Eu am plecat! Trebuie să-mi daţi o sută de dolari! îi merit! Anunţaţi poliţia! Presupun că a inventat toată povestea ca să scoată de la mine o sută de dolari. Detest înşelătoria. Mai ales să fiu înşelat de un cerşetor mincinos. Dar, oricât de nebun ar părea să fie, există totuşi şanse ca vorbele sale să fie adevărate. — Aşteaptă!, îi spun eu. Ingenunchez lângă Cadillac şi mă uit dedesubt, în partea din faţă. Nu sunt prea priceput la mecanică şi nu ştiu nimic despre anatomia porțiunii anterioare a unui Cadillac. Mi se pare totuşi că disting o mică protuberantă sub motor. Părea să fie o cutie ataşată, fie o protuberanţă creată de constructor. Ross se apropie de mine. — Asta este maşina ta? — Pentru moment! — Şi Ferrari? Ţi l-au furat? — Nu! E o poveste mai lungă. — Îmi închipui! Lana Brull! — Într-adevăr! Dă din cap, în semn că înţelege... în acest timp, cerşetorul ne priveşte bănuitor. — Hei, tinere! Pot să primesc şi eu acum suta aia de dolari? Graba care se resimte în glasul lui răguşit trădează teamă. Face o grimasă, descoperindu-şi gingiile fără dinţi. Nu mi se mai adresează cu dumneavoastră. — Te joci cu norocul! Viaţa sau moartea! Se pare că bătrânul ştie să fie convingător. Scot din portofel hârtia de o sută de dolari. O apucă şi o vâră în buzunar. Apoi se îndepărtează, şchiopătând. Nu îndrăznesc să-i povestesc lui Ross istoria mea. Ironiile sale sunt atât de acide. Într-un târziu însă îmi descarc sufle=tul. Ross pare să fie impresionat. — Asta era, deci? Ca în filmele cu Al Capone! Ai văzut Mobsters cu Christian Slater? Şi Bugsy? — Presupun că ar trebui să anunţ poliţia! — Bineînţeles! Poţi folosi telefonul meu! Ezit. — Dar dacă este o farsă? — Dar dacă nu este o farsă? Sun la poliţie. Le dau coordonatele Cadillacului. — Veţi aştepta acolo?, se interesează polițistul. — Nu! Am o întâlnire urgentă! Veţi găsi maşina parcată în locul pe care vi l-am indicat! Polițistul nu insistă. După ce termin această convorbire, simt un gol dureros în piept. Cum voi reuşi, oare, să ies din acest necaz? — Ross, poţi să mă conduci în centru? — OK! Urcă! Mă aşez în dreapta lui. Apropierea de şarpe îmi dă fiori reci pe şira spinării. Îmi mai şi suflă în ureche. — Nu te panica!, îmi spune Ross. Şuieră ca să-şi manifeste simpatia! — Mi-ar plăcea să fie mai puţin demonstrativ! Ross are un Porsche care merge atât de uşor de parcă ar fi o tânără dansatoare. Şarpele îmi face avansuri. Mă dau, instinctiv, în spate. — Micuţul meu şarpe e trist!, spune Ross. Îți simte ostili—tatea! Eşti de partea animalismului, Will? — Animalism? Ce înseamnă asta? — Animalist, rasist, fascist! Adică duşman al animalelor! — Te înşeli! Cel mai recent mare prieten al meu este un câine dalmaţian. II cheamă Star... — Iubitorii de câini mă scot din sărite! Ei se distrează cu câinii tineri! Atunci când bieţii prieteni ai omului îmbătrâ—nesc, sunt abandonaţi în stradă! — Nu e bine să generalizezi! Ross mângâie capul reptilei, care se freacă, tandru, de obrazul lui. Într-o clipă de neatenţie, Ross trece pe roşu. — Uită-te la drum!, strig eu, panicat. Ar fi culmea să scap de o explozie ca să-mi frâng gâtul într-un accident de maşină. In spatele nostru, câteva maşini s-au ciocnit. Şoferii ameninţă cu mâinile ridicate în aer şi proferează injurii. Eforturi consumate în van. Ross izbucneşte în râs. — Trebuia să caşte bine ochii! Comportamentul lui, de băieţel capricios, răsfăţat şi ires—ponsabil, nu mă miră deloc. Şi în plus, am altele la care să mă gândesc. Mă voi face de râs dacă se va dovedi că am dat o alarmă falsă. In plus, voi mai şi atrage atenţia asupra mea. Odată ajuns în centru, îl părăsesc pe Ross, împreună cu şar—pele lui, fără niciun regret. Intru într-un fast-food şi comand un mic dejun frugal. Din fericire, durerea de cap m-a lăsat. In timp ce mestec o bucată de jambon care îmi lasă în gură un gust de carton - mă gândesc cu teamă la evenimentele ce se vor derula pe parcursul acestei zile. La ora nouă fără un sfert mă prezint la avocat. Ridică din sprâncene, a dezaprobare, contrariat de vestimentația mea sport. — Te-ai gândit să te prezinţi în faţa judecătorului în bluzon şi blugi? Rişti să-l indispui! Uită însă, de îndată, de critica vestimentaţiei mele ridicole atunci când îi povestesc despre atentatul căruia era cât pe ce să-i cad victimă. — Povestea asta complică mult cazul! Poliţiştii vor presu—pune că ai relaţii cu o bandă de derbedei ori cu teroriştii care ameninţă oraşul! Avocatul sună la poliţie. Este pus în legătură cu Brigada Antiteroristă, care confirmă că a primit apelul meu. O echipă de deminare se găseşte deja la locul indicat de către mine. Victima desemnată va trebui să semneze o declaraţie în regulă. — Clientul meu îşi va îndeplini obligaţiile!, anunţă Brucker. În drum spre tribunal - locul supliciului meu - avocatul opreşte enorma sa limuzină în faţa unui magazin care vinde articole vestimentare pentru bărbaţi. Nu a renunţat la ideea sa fixă. Lată-mă acum şi îmbrăcat într-o ţinută de playboy. Costum în trei piese bleumarin, cravată asortată. Am aerul de tânăr burghez, îmbrăcat ca de sărbătoare. După cumpărături, Brucker îmi expune strategia sa. — Vei fi arestat pro forma, iar după aceea ne vom prezenta în faţa judecătorului, de la care voi obţine eliberarea ta, sub cauţiune. Vom avea apoi tot timpul ca să pregătim apărarea. Vom câştiga acest proces. Firma noastră nu-şi abandonează niciodată clienţii. Cuvintele sale scot în evidenţă gravitatea situaţiei mele. lar frazele care se doresc a fi încurajatoare nu fac decât să accentueze starea mea incipientă de panică. — Ca să putem pune în practică această formulă simplă, care te va scuti de neplăcerile unei poveşti la lumina zilei, a trebuit să negociez şi să-mi pun la bătaie influenţa, credibi-litatea şi relaţiile... Incurajările lui Brucker, în loc să mă calmeze, îmi sporesc temerile. Ca într-un coşmar, mă urmăreşte imaginea lui Tom Hanks, din filmul The Bonfire of the Vanities. După ce a primit de la avocatul său garanţii că arestarea sa va fi efectuată cu blândeţe şi că eliberarea va avea loc fără probleme, Hanks va fi antrenat - împotriva celor mai optimiste previziuni - într-o serie de peripeții penibile. Aruncat pradă presei, dat afară de la serviciu, renegat de egalii săi, abandonat de soţie, trece printr- un infern, coborât pe pământ... Privesc cu colţul ochiului la avocatul meu, care loveşte cu degetele în braţul de la fotoliu, în ritmul melodiei transmise la radio. În tot acest timp, onorariile sale se acumulează, minut după minut, ca şi cum ar fi înscrise de taxatorul unui taxi. Ajungem, în sfârşit, la Tribunalul Municipal. Constat cu satisfacţie că sunt scutit de surprizele neplăcute care îl înne-—buniseră pe Tom Hanks. Acolo era ca-n filme. Trebuia creat suspansul şi intensificat elementul dramatic. Poliţiştii mă primesc cu nişte feţe ca de marmură. Îmi pun întrebări puţine, iar Brucker răspunde în locul meu. În schimb, atentatul ratat le stârneşte interesul. Violul a trecut deja în planul doi. Nu fac cunoştinţă cu gratiile închisorii. Aştept pe un culoar, după care sunt introdus în sala de judecată. Aici regăsesc ambianta tipică, evocată de filmele de televiziune, în interpretarea lui Raymond Burr, ca avocat. Judecătorul, bătrân şi chel, îmi pune câteva întrebări: — Ştiţi ce acuzaţie vi se aduce? Mi-am învăţat bine lecţia. Răspund cu voce tare. — O cunosc, onorată instanţă! — Cum pledaţi? Vinovat sau nevinovat? — Nevinovat, onorată instanţă! Ştiu că sunt nevinovat şi că această poveste este suspectă... că se reduce la o maşinaţiune murdară... însă trebuie să-mi joc rolul... Judecătorul mă priveşte îndelung. — Dumneavoastră sunteţi autorul acestui scenariu care a pus în mişcare oraşul nostru? — Da, onorată instanţă! Eu sunt! Zâmbeşte, apoi pronunţă pe un ton hotărât: — Veţi plăti o cauţiune de o mie de dolari! Asistentul pro—curorului districtual se ridică. — Dar este vorba de o afacere foarte serioasă! Solicit, res—pectuos, Curţii să majoreze cauţiunea! Brucker ia cuvântul. — Clientul meu nu are intenţia să părăsească Los Angelesul! El lucrează la un mare studio şi îi revin acolo responsabilităţi importante. — Curtea s-a pronunţat! O mie de dolari! Apoi, judecătorul i se adresează aprodului. — Cazul următor! Părăsesc sala de tribunal, însoţit de Brucker. Mergem apoi într-un birou. Pentru că eu nu am asupra mea decât un carnet de cecuri, avocatul plăteşte cauţiunea din buzunarul său. — Ne vom face socotelile mai târziu! Până la prânz, toate formalităţile sunt deja încheiate. Mă simt atât de uşurat, de parcă se sfârşise întreg procesul. Brucker se oferă să mă conducă acasă. — Mulţumesc, nu aş vrea să abuzez de timpul dumneavoastră! Voi lua un taxi! Zâmbeşte amuzat. Mă găsesc, în sfârşit, singur, pe trotuar... liber... liber ca aerul pe care îl respir... liber - e un mod de a spune... procesul mă aşteaptă după colţ... In drum spre casă fac o haltă la chioşcul de ziare al lui Freddie. Mă întâmpină cu un entuziasm de-a dreptul liric. — Cota dumneavoastră, dragă Will, e în creştere! Aţi devenit o cele—britate! Presa de la amiază anunţă deja atentatul căruia era să-i cădeţi victimă! Forţat fiind să citească ziarele, limbajul lui Freddie s-a cizelat. l-a devenit familiar jargonul jurnaliştilor. — Am pus deoparte toate ziarele şi toate revistele care se ocupă de dumneavoastră! Ce ascensiune, Will! Ce ascensiune! In timp ce taxiul mă duce spre casă, îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit ea, noaptea trecută, când am fost obligat s-o evit, din cauza unor împrejurări absurde. Înainte o detestam, îi detestam somptuozitatea delirantă şi luxul ostentativ, care îi şoca pe vecini. Aceştia le reproşau părinţilor mei un par—venitism de prost-gust. Tata a dorit totdeauna să exprime, la exterior, succesul sub forma unui edificiu care se apropia puţin de stilul emfatic creat de către Frank Lloyd Wright. Apropo de părinţii mei... să le cer sfatul?... Aşa ceva este de negândit... tata este mult prea ocupat, iar mama crede că sunt suficient de mare ca să-mi pot rezolva propriile probleme... aceleaşi idei negre mă frământă neîncetat, când, deodată, o lumină îmi străfulgeră prin minte... lui Kyle îi place să fixeze pe peliculă aventurile sale amoroase... nu există, oare, un raport între pasiunea lui de vânător de imagine şi fotografiile pe care se bazează acuzaţiile formulate de către Lana Brull?... Kyle, chiar şi înainte de a intra în lumea profesională a filmului, avea acces în cercurile cele mai de vază din Los Angeles. Un spălător de vase sau o chelneriţă de la un bar, un mic coafor sau o fată acostată într-un bar mizerabil, dacă sunt dotați de la natură cu o frumuseţe extraordinară, sunt acceptaţi fără ezitare de către cei bogaţi şi privilegiați. Va trebui să reflectez la această ipoteză. Acasă, Star este singurul care salută venirea mea, cu lătră=turi entuziaste. Urc la mine în cameră, cu intenţia de a mă schimba şi de a face, apoi, câteva ture de piscină. Puțin înot îmi va reda prospeţimea trupească de care am nevoie şi îmi va pune ordine în idei. În timp ce arunc de pe mine hainele şi apuc costumul de baie, pun în funcţiune robotul telefonic. Sunt surprins de ava-—lanşa de mesaje pe care le-am primit cât am fost plecat. Mulţi amici care mă asigură de solidaritatea lor, fete cu care m-am culcat şi fete care îmi fac avansuri. După acest cor reconfortant, la telefon aud vocea gravă a tatălui meu, care mă sună de la celălalt capăt al lumii şi care face notă discordantă cu toţi cei dinainte. — Ce se întâmplă? Sunt îngrijorat din cauza ta! Te-am prevenit că frecventezi cercuri de tineri de o calitate îndoielnică! — Tată, majoritatea sunt foşti colegi de şcoală! — Lasă-mă să termin! înainte de a mă culca, fiindcă aici e noapte, am auzit la televizor comentarii cu privire la che—marea în justiţie a unor tineri într-o afacere de moravuri! Au pronunţat şi numele tău! Dacă este nevoie, adresează-te la cabinetul consilierilor mei juridici! — Am făcut-o deja! Pot să te asigur, tată, că nu am nici-o legătură cu acest pretins viol! — Sunt foarte mulţumit să aud asta! în orice caz, ţine-mă la curent! Primesc, apoi, un apel de la Cindy, care este mai puţin alarmată decât credeam. Ea consideră, probabil, că un fel de compensație a eliminat cauzele unei posibile neînţelegeri dintre noi. Ea cu Kyle, iar eu cu Lana Brull. — Am citit în People că tocmai te-ai băgat într-o poveste uimitoare! Pe viitor să-ţi alegi cu mai mare grijă prietenii! Cindy continuă, fără să mai aştepte răspunsul meu: — Diseară, du-mă la petrecerea lui Tiffany! Nu mai am maşină! Ultima mea maşină şi-a terminat ultima cursă printr-o ciocnire cu un autobuz pentru şcolari! l-o împrumutasem lui Holly, care se pare că nu e în apele ei! Ai primit invitaţia de la Tiffany? — Da! — Atunci, te aştept diseară, în jur de ora nouă! Un ultim detaliu! Smochingul este obligatoriu! Eu voi purta o rochie de la Lagerfeld! Toată lumea va fi în ţinută de seară! Tiffany va primi un prinţ moştenitor! E un eveniment!... Pe diseară! Câteva secunde mai târziu, la telefon aud vocea agitată a lui Felicity, tânăra secretară pe care studioul mi-o pusese la dispoziţie. — Kahane vrea să-ţi vorbească, de urgenţă! Te aşteaptă la biroul lui, nu mai târziu de ora trei! E furios! Pretinde că afacerea Lana Brull a avut efecte extrem de neplăcute asupra studioului! în ceea ce mă priveşte, Will, te asigur de întreaga mea simpatie! — Mulţumesc! Apoi, urmează un alt apel, de-a dreptul bulversant: — Aici este Francisc Gaye de la SBC! Am fost autorizat să vă ofer o sută de mii de dolari pentru a obţine în exclusivitate declaraţiile şi comentariile dumneavoastră cu privire la afacerea Lana Brull! — Mă voi mai gândi! — Vă cunoaştem reputaţia de scenarist! Condiţiile finan—ciare mai pot fi negociate! Oferta noastră nu are un plafon! Aşteptăm propunerile dumneavoastră! V-am lăsat coordonatele mele pe robotul telefonic! — Voi păstra legătura cu dumneavoastră! Mă îndrept spre poartă când telefonul sună din nou. A apărut o mică întârziere, din cauza lui Goodman. De ceva vreme, relaţiile dintre noi trec printr-o eclipsă. — Will, sunt consternat de ceea ce vi se întâmplă! Puteţi conta pe ajutorul meu! Va trebui să găsim o soluţie ca să vă scoatem din necaz! Reputația dumneavoastră trebuie reparată, cu orice preţ! Am senzaţia că aud un şarpe care vrea să cânte o serenadă. Pot să pun pariu că gândurile îi contrazic spusele. — Va trebui să ne întâlnim să discutăm situaţia nou-creată! Mâine-dimineaţă, în biroul meu... E bine aşa? — Bine! Vă voi da, în prealabil, un telefon! — De acord! La revedere, Will! Laţul se strânge. Mai întâi Kahane, iar acum şi Goodman... * x x Piscină, prânz, vizită la studio, ieşirea în compania lui Cindy... un program nu prea încărcat, care îmi va permite să reflectez, să analizez situaţia în care mă aflu şi să găsesc mijloacele cu care să mă apăr. Obstacolele, din ce în ce mai numeroase, pe care le întâlnesc pe drum, nu fac decât să-mi întărească hotărârea de a le înfrunta şi chiar de a le învinge. Afacerea Lana Brull le oferă noi arme duşmanilor mei. Goodman, care continuă, cu tenacitate, să mă sape, a reuşit să mobilizeze pe toată lumea împotriva mea. Kahane a intrat şi el în coaliţie. Triumfător, pe întreg frontul, Julian este în culmea fericirii. Mă întreb dacă scandalul din jurul pretin—sului viol colectiv nu a fost montat, piesă cu piesă, de către Goodman, numai ca să mă compromită. Ipoteza este aparent absurdă, dar nu lipsită de logică. La studio, secretara lui Kahane mă anunţă, cu un aer catastrofal, că am întârziat şi că şeful ei, care detestă lipsa de punctualitate, a plecat să asiste la filmări, pe platoul 7. Il pot găsi acolo. — Vă previn însă! E foarte prost-dispus! Platoul 7 este relativ aproape de pavilionul administrativ. Pe drum, mă hotărăsc să-mi înfrânez impulsurile agresive şi să fac dovada unei desăvârşite diplomaţii. Machiavelli recomanda subtilitatea şi subterfugiile, mult mai eficace, în opinia lui, decât violenţa. Intrarea mea nu trece nevăzută. Scenaristul nu este dorit pe platou. Regizorului nu-i plac ingerinţele acestuia. Julian îmi aruncă o privire scandalizată, însă continuă filmarea, ca şi când nu aş fi fost acolo. Kahane îmi face semn să aştept. E interesat de modul în care interpretează artiştii. Recunosc secvenţa. In scenariu, cei doi Fulton, un cuplu la modă, dau un bal mascat, înainte de a se îmbarca pe iahtul lor, pentru o croa—zieră mai lungă. Extrem de bogata Anita Fulton - capricioasă şi psihotică - nu mai poate suporta tensiunea determinată de aşteptarea catastrofei atomice, care ameninţă oraşul. Jeff, soţul ei, un gigolo care s-a lăsat cumpărat de Anita, resimte acut pierderea libertăţii sale şi, în secret, este împotriva unei plecări, care l-ar despărţi de vechii săi amici. Secvența pe care Julian este pe cale de a o filma conţine o scenă dură. In timpul unui dans macabru, condus de o mască ce interpretează moartea, Anita remarcă absenţa lui Jeff. Pleacă în căutarea lui şi îl surprinde în seră în timp ce îmbrăţişează o invitată, pe nume Cleo. Geloasă, autoritară şi agitată, Anita îi reproşează lui Jeff infidelitatea şi nu uită să-i aducă aminte că nu era decât un gigolo mizerabil, care trăia de azi pe mâine, prin moteluri amărâte şi-şi vindea corpul ca să supravieţuiască. Rănit şi umilit de aceste cuvinte, Kyle - care interpretează rolul lui Jeff - ripostează că sfârşitul lumii este aproape şi că vrea să-şi trăiască ultimele clipe ca un om liber, să facă ce vrea, să se culce cu cele mai frumoase femei... Anita ţipă, disperată: — Dacă ieşim vii din această criză, care nu este decât expre-—sia mâniei divine, ai să ajungi din nou pe străzi... nu vei mai beneficia de banii mei şi nici de luxul care te înconjoară... Jeff contraatacă: — In cazul în care, prin absurd, vom supravieţui exploziei care va reduce oraşul la nişte ruine, vei îngroşa numărul celor sărmani! Urăsc acest lux dobândit în mod necinstit şi banii pe care îi foloseşti ca să-ţi cumperi amanți! Ea protestează: — Îmi jigneşti virtutea! Nu am avut niciodată amanți! — Cred şi eu! Nu ai avut amanți pentru că eşti mult prea urâtă ca să-i atragi... şi mult prea zgârcită ca să-i plăteşti... — Pe tine te-am plătit! — Ei, bine, acum s-a terminat! Acest dialog constituie, ceea ce se numeşte, un conflict, în filme, conflictul este un element esenţial. Din nefericire, unii scenarişti şi regizori uzează şi uneori chiar abuzează de acest artificiu, care trebuie să fie bine dozat, pentru a obţine efectul scontat. In filmele polițiste - de exemplu - şeful Departamentului de Poliţie se ia, invariabil, de cei mai buni subalterni ai săi, care fac adevărate minuni în timpul când sunt pe teren în căutarea răufăcătorilor. In drame şi chiar în comedii, toată lumea se ceartă cu toată lumea. Conflictul, care este redus la o suită de dispute, îşi pierde impactul emoţional şi în final îl oboseşte pe spectator, în loc să-i capteze atenţia. Conflictul trebuie să fie bine exprimat, sub diversele sale forme. Uneori se prezintă sub aspectul unei lupte surde... Anaconda îşi înghite prada fără zgomot şi fără furie... o linişte grea, terifiantă, acoperă ca un capac de plumb tragediile. Conflictul acoperit, aflat în spatele uşilor închise, este mult mai puternic resimţit de spectatori decât ciorovăielile fără sfârşit, care devin monotone, prin repetiţie. Conflictul dramatic implică o pregătire; adversarii se pri—vesc, îşi măsoară forţele, apoi altercaţia devine din ce în ce mai acerbă spre final. Trebuie să-i faci pe spectatori să simtă exas—perarea care fierbe în spatele fiecărui cuvânt, abia murmurat sau strigat din răsputeri, după necesităţile scenariului. Acum - lângă Kahane - asist consternat la o ciondănire între trei persoane, un urlet de la început până la sfârşit, care seamănă cu cearta unor baborniţe la piaţă. Profit de prima pauză ca să mă apropii de Julian. Pe un ton moderat, încerc să-i demonstrez că interpretarea liniară pe care el o dă conflictului nu corespunde cu personajele puse în scenă. Julian mă priveşte cu ura unui câine de lupte, gata să ucidă. Se face verde la faţă şi apoi explodează: — Locul tău nu e pe platou! Nu am ce să fac cu indicaţiile tale! Putin îmi pasă mie de părerile tale! Tu ai scris scenariul! Mi-a plăcut ideea! Dar pentru a o face utilizabilă, a trebuit s-o refac în mare parte! Te invit să părăseşti platoul! Întreg personalul prezent, inclusiv actorii, ascultau stupe-—fiaţi avalanşa lui verbală, tonul său violent, fără nici-o legătură cu intervenţia mea politicoasă. Şocat, rămân pironit locului. Pumnii mi se strâng, instinc=tiv. Julian continuă însă cu o fervoare crescută: — Nu-mi pasă de sfaturile tale prosteşti! leşi de pe platoul de filmare! Cară-te sau te pocnesc! Îmi vine deodată să-i dau un pumn în falcă. Prevăzând reacţia mea, Kahane mă apucă de braţ. — Haide! Să-l lăsăm în pace! E epuizat de munca asta, într-o atmosferă de sfârşit de lume! — E un nebun! Nebun şi incompetent! Strâng din dinţi şi cuvintele îmi ies şuierătoare: — Tu nu eşti decât parazitul meu, Julian! Kahane mă trage spre uşă. — Hai să ieşim, Will! Să nu ne dăm în spectacol în faţa acestor oameni! Tremur de furie. Mergem de-a lungul aleii largi, mărginită de hale, care adăpostesc platourile de filmare. Kahane, ţinându-mă încă de braţ, îmi vorbeşte prietenos. — La fel ca şi dumneavoastră, am fost şocat de atitudinea lui Julian! Dar trebuie să fim indulgenţi! Este supus la o aşa tensiune, încât îşi iese uşor din fire! Dumneavoastră, Will, împreună cu Julian, ei bine, da, constituiți o echipă excepţională! Ar trebui să vă arătaţi mai înţelegători unul faţă de celălalt! Datorită dumneavoastră şi lui Julian, „Los Angeles va sări în aer! “ se va înscrie printre marile succese ale anului acesta! Aveţi un talent imens, Will! Dublat şi de o clarviziune fenomenală! Aţi prevăzut, în detaliu, criza pe care o traversăm! Amabilitatea lui Kahane mă miră. După avertismentul secretarei sale, mă aşteptam la o manifestare de proastă dis—poziţie din partea lui... dar iată că, dimpotrivă, el mă cople—şeşte cu complimente... — Vă daţi seama, Will? Filmul dumneavoastră beneficiază de cea mai extraordinară figuraţie pe care a visat-o vreodată un studio! Scenele de masă, practic gratuite, ne-au permis să realizăm un film de proporţii uriaşe, fără a face eforturi financiare prea mari! O pauză, care se prelungeşte, mă face să presimt o schim-—bare de direcţie. — Din nefericire, o serie de factori deloc de neglijat, care au intervenit recent, complică ecuaţia... Scandalul iscat de afacerea Lana Brull ne frige degetele!... Ne confruntăm cu o problemă gravă. Chiar foarte gravă... Liga pentru Decenţă, Asociaţia Familiilor Americane, Majoritatea Morală, Fundamentaliştii Protestanţi şi, în fine, toţi ultraconservatorii s- au mobilizat împotriva libertăţii sexuale preconizate de intelectualii de stânga... iar numele dumneavoastră a fost citat în presă... mass-media vă asociază cu această nefericită poveste... Ascultaţi, Will! Eu sunt un liberal... însă nu pot uita că, în calitatea mea de executiv al unui mare studio, am obligaţii faţă de firma pentru care lucrez, faţă de oamenii care au încredere în mine... faţă de băncile care ne finanţează... precum şi faţă de consiliul de administraţie al companiei multinaționale din care facem parte... Să fim realişti, Will! Numele dumneavoastră pe genericul filmului va provoca un scandal uriaş! — Domnule Kahane, vă înţeleg perfect scrupulele! însă eu sunt considerat nevinovat până ce tribunalul se va pronunţa în cazul meu! lar eu pot să vă asigur că sunt, într-adevăr, nevinovat! — Nici nu mă îndoiesc! Dar, pentru moment, persoana dumneavoastră este asociată cu o afacere necurată, care a aprins opinia publică! Atunci când procuratura va lua decizia de neurmărire penală sau când tribunalul vă va achita, atunci numele dumneavoastră va fi inclus pe generic... în orice caz, partea din drepturile de autor, care vă revine, vă va fi vărsată în cont... — Partea care îmi revine?, exclam eu, surprins. Pe con=tractul pe care l-am semnat cu studioul dumneavoastră figurez în calitate de unic autor al scenariului! — De acord, dar regizorul a operat o serie de modificări importante! Studioul este autorizat legal să solicite modificări ale scenariului unui alt scenarist, în cazul în care consideră acest lucru ca fiind necesar! Vocea sa a devenit mult mai gravă, iar tonul mult mai apăsat. Cordialitatea de mai înainte pare acum umbrită de un nor. — Regret, Will! Decizia studioului a fost luată de acord cu producătorul dumneavoastră!... Cât priveşte noul scenariu, pe care Roy vi l-a propus recent, nu mai este de actualitate! Vă dau un sfat, Will! încercaţi să priviţi situaţia de faţă cu o oarecare detaşare! Aşa cum spun tinerii: fiţi cool! — Mulţumesc pentru sfat, domnule Kahane! Îi întorc spatele şi mă îndrept spre parcare... * x x Cindy, îmbrăcată pentru serată - cu o rochie excentrică de lame creată, după spusele ei, de Jean-Paul Gaultier şi care a costat o avere - s-a aşezat pe banchetă, la dreapta mea. Ferrari înaintează fără probleme, în ciuda faptului că este oră de vârf. Adâncită în gânduri, Cindy pare că se izolează mintal de mine şi de ambianța feerică de pe stradă. Asfaltul, care reflectă ca un lac luminile multicolore, de neon, se azvârle sub roţile maşinii. Circulaţia atât de fluidă dovedeşte că mulţi dintre locuitorii oraşului au decis să-l părăsească. Cindy şi cu mine ne comportăm ca un cuplu - soţ şi soţie - care nu mai au nimic să-şi spună. Mă frământă însă o între—bare. Kyle este, oare, un capriciu trecător sau este succesorul meu? Nu gelozia mă roade... mai degrabă sunt rănit în amorul propriu de macho... ştiu că ea se culcă, ocazional, şi cu alţi băieţi... nu cer însă fidelitate de la iubitele mele, cu atât mai mult cu cât eu însumi mi-am dobândit reputaţia de a fi un eclectic în dragoste... în realitate, acest renume nu este pe de-a întregul meritat... nu-mi place schimbarea, de dragul schimbării... când constat că o stradă e blocată, normal că aleg s-o iau pe alta... legătura mea cu Cindy a bătut toate recordurile de durată... Machiajul ei sofisticat, bijuteriile pe care le poartă - colie-—rul, cerceii, brăţările, inelele, în care sunt montate diamante şi smaralde - probabil împrumutate de la mama ei, îi amplifică frumuseţea... s-ar zice că mai sunt, încă, îndrăgostit de ea... nu vreau să-i tulbur gândurile... fără a mai pune la socoteală că preocupările mele sunt mai degrabă sumbre şi nu-mi dau ghes la zbenguială... Cindy îmi aşază mâna pe genunchi şi exercită o uşoară presiune, repetată... acesta reprezintă un semnal mut pe care îl cunosc prea bine - că ar vrea să facem dragoste... O privesc neîncrezător. — Acum? — Acum! De ce nu? Capriciile lui Cindy au o trăsătură specială: urgenţa... — Îmbrăcată cu hainele astea?, exclam eu. — Nu văd în asta un motiv care să ne împiedice! — Bine atunci! Ştiu un loc izolat pe Mulholland, care oferă o privelişte nocturnă superbă asupra lui San Fernando. Cindy adoră acest loc. Fac un ocol şi urc pe înălțimile de pe Mulholland, apoi las în urmă strada şi o apuc spre un vârf de munte care se ridică deasupra oraşului, presărat cu mii de luminiţe, ce strălucesc ca nişte licurici... Acolo, în faţa acestei panorame paradiziace, Cindy îşi arată talentele de bacantă desfrânată... preia iniţiativa cu o grabă frenetică... mă îmbrăţişează, mă mângâie, apoi, după ce o penetrez, orgasmul intens îi smulge mici ţipete, de sublimă suferinţă... S-a terminat... reparăm, de bine, de rău, dezordinea vestimentară, după care ne îndreptăm spre Tiffany... Pe drum, mă întreb dacă experienţa lui Cindy nu a fost îmbogăţită şi de Kyle... — Suntem în întârziere!, exclamă ea, alarmată brusc. Tiffany m-a rugat să fim punctuali, pentru a-l putea primi, cu toate onorurile, pe prinţul moştenitor! — Acum, că răul a fost făcut, vom încerca să ne descurcăm cum putem mai bine! De asta s-au inventat scuzele diploma-tice pe lumea asta!... Când ajungem la Tiffany, petrecerea a început deja. O orchestră, de înaltă clasă, interpretează muzica învechită a lui Irving Berlin... cu riscul de a părea un ignorant, eu prefer totuşi rockul... Invitaţii, îmbrăcaţi în ţinută de seară, în rochii extrava—gante şi smochinguri, seamănă cu nişte manechine pregătite să defileze în faţa unui public de cunoscători... Tiffany se desprinde dintr-un grup şi, fericită să ne vadă, vine spre noi, cu braţele deschise. E îmbrăcată cu o rochie de culoare roşu-cardinal, strâns lipită de corp, care face ca sânii să-i iasă, aproape, din decolteu. Vorbeşte pe un ton snob, marcat de un accent franțuzesc, care nu e al ei, dar care i se pare foarte potrivit cu ocazia acestei recepții. — Prieteni, dragii mei prieteni, ce plăcere să vă văd din nou împreună! Aluzia ei nu-mi scapă. După aceea scade vocea şi, în acelaşi timp, lasă deoparte tonul afectat: — Ajutaţi-mă! Lucrezia s-a agăţat ca o caracatiţă de gâtul invitatului meu de onoare. Nu lasă pe nimeni să se apropie de el. Un monopol neruşinat! Ştiu prea bine maniile Lucreziei. Numele ei de familie este Colonna. Niciodată nu pierde ocazia de a vorbi despre părinţii săi romani, prinții Colonna. Lucrezia uită însă că tatăl ei a făcut avere din construcţii - ajutat, se pare, de Mafie - şi că bunicul ei vindea pizza pe o străduţă din Mica Italie, cartier tipic din New York. La Roma se găsesc şi oameni de rând care poartă numele de Colonna. Sau de Orsini. Ei au acelaşi nume, însă nu posedă şi titlul respectiv. Părinţii Lucreziei îi felicită pe prinții de Colonna, cu ocazia sărbătorilor de familie, a cununiilor, naşterilor, aniversărilor, şi natural că primesc, la rândul lor, scrisori de mulţumire, pe care le arată apoi, cu mândrie, tuturor prietenilor şi clienţilor lor. — Când vă adresaţi prinţului, adaugă Tiffany, nu uitaţi că titlul său este de mare duce! Ajutaţi-mă! Vă implor! — Mă ocup eu!, o asigură Cindy, care este o fată întreprinzătoare. Condugşi de Tiffany, ne apropiem de prinţ - un băiat sim-—patic, cam de vârsta mea - prins captiv, între două statui de marmură, de către Lucrezia, care îi vorbeşte cu o vervă inepuizabilă şi care a făcut din corpul ei un fel de barieră, prin care îl izolează de ceilalţi invitaţi. Pentru a-i permite lui Tiffany să facă prezentările, Lucrezia se îndepărtează puţin, vizibil nemulțumită de întreruperea acestei conversații între patru ochi. După formulele care se obişnuiesc în aceste situaţii, Tiffany adaugă: — Marele duce este un personaj fermecător, prietenos! Nici nu s-ar zice că va moşteni un tron! — Sunt încântată să fiu prezentată unui mare duce!, exclamă Cindy, pronunţându-i titlul într-o manieră care îl imită pe Donald Duck - Donald, răţoiul - glumă care îl face pe prinţ să râdă ca un copil. Apoi, ea îl ia de mână şi, sub privirea furibundă a Lucreziei, îl smulge din colţul în care stătea şi îl invită la dans. Monopolul a fost astfel eliminat, iar atmosfera s-a mai des—tins. Gheaţa fusese spartă. După un blues romantic, Cindy, altruistă, îl eliberează pe prinţul asaltat de alte fete. Tiffany o îmbrăţişează, recunoscătoare. — Dacă Cindy nu exista, ar fi trebuit inventată! WIII, ai grijă ca de ochii din cap de această comoară inestimabilă! Asta este încă o aluzie. Deja m-am săturat... Invitaţii sunt impresionați de acest viitor cap încoronat, însă prinţul este mai mult decât impresionat de vedetele de cinema care au răspuns la invitaţia lui Tiffany. Kyle ajunge după miezul nopţii. Primit triumfal de fetele care se pleacă în faţa lui, îmi pare un pic cam nervos şi obosit... nu pare să fie în apele lui. Prinţul este mirat de primirea care i se face lui Kyle, care pentru el este, deocamdată, un necunoscut. Kyle, care tur-nează primul său film, nu a primit, încă, însemnele celebri—tăţii. Oamenii bine informaţi, care au acces la culisele de la Hollywood, ştiu însă că e sortit unui viitor strălucit. Se vorbeşte de el ca despre un urmaş al lui James Dean sau al lui River Phoenix. Sunt surprins atunci când Kyle, zâmbitor, se apropie de mine ca să-mi strângă mâna, cu o căldură pe care o cred ipocrită. Numai datorită lui Goodman şi lui Julian a obţinut el rolul lui Fulton, acel gigolo rebel. — Am fost dezgustat de ieşirea lui Julian... — Şi totuşi eşti prietenul lui! — Asta nu are nici-o legătură cu arta... cu adevărata artă... tu eşti cel care are dreptate... certurile dintre cei doi Fulton trebuiau să fie mult mai interiorizate... să citeşti, mai degrabă, pe feţele lor procesele psihice care produc exploziile verbale... să insişti pe consternarea Anitei atunci când simte că Jeff îi scapă de sub control... şi pe dorinţa lui Jeff de a-şi redobândi libertatea, cu riscul de a-şi relua vechiul său mod de trai şi de a cădea iar în mocirlă. Kyle nu deţine un vocabular prea bogat. Face eforturi să găsească expresiile care să-i exprime, în mod adecvat, opiniile. — Tu ai mult mai mult talent decât Julian... el face prea mult zgomot... atunci când vei regiza propriul tău film, nu uita să mă distribui într-un rol care să-mi permită etalarea posibilităţilor de care dispun... — Dacă voi face aşa ceva, îţi vei atrage ura lui Julian! Şi a lui Goodman! — Nu le datorez nimic... mi-am plătit acest rol... — Nu înţeleg... — Nu pot să-ţi spun mai mult! Resentimentele pe care le resimţeam faţă de Kyle încep să pălească. Îmi dau seama că e vulnerabil... că a fost prins în capcană şi speculat de toţi cei care l-au cunoscut şi l-au folosit. Cindy, care se află în grupul prinţului, ne aruncă, din timp în timp, priviri care reflectă o curiozitate neliniştită. O fată, îmbrăcată într-o rochie ridicolă, de tafta verde, împodobită cu două funde enorme, de panglică roz, una aşe-—zată pe umărul stâng, iar cealaltă pe mâneca dreaptă, îl invită pe Kyle la dans. El surâde, binevoitor, acceptă, după care dispar amândoi, pierzându-se printre cuplurile care se mişcă, lipsiţi de entuziasm, în ritmul unui blues desuet. Prinţul profită de ocazie, se detaşează de grupul format în jurul său şi se îndreaptă spre mine. — În seara asta, am avut plăcerea să mă întreţin cu câteva tinere vedete pe care le-am admirat pe ecran, îmi spune el, oferindu-mi, politicos, tabachera deschisă. — O ţigară? — Mulţumesc, nu fumez! — Îmi permiteţi? — Vă rog! Îşi aprinde un Lucky Strike. — Cowbovy-ul care făcea reclamă la Marlboro a murit de cancer la plămâni. În pofida acestui avertisment, nu vreau să renunţ la micul meu viciu. Îmi place să cochetez cu pericolul. — Am remarcat! — Cum aşa? — Vizita dumneavoastră la Los Angeles, oraş ameninţat de o criză destul de serioasă, suficientă să inspire prudenţă turiştilor obişnuiţi... — E adevărat! Pentru acest motiv, aş dori să-mi poves-=tiţi mai multe. Când am auzit că sunteţi autorul scenariului care - într-o anumită măsură - prevedea acest eveniment, am vrut să vă întreb care este secretul de fabricaţie. Aspir şi eu să devin scenarist. Nu la nivelul la care sunteţi dumneavoastră, bineînţeles... — Mă flataţi, prinţe! — Dacă adevărul poate flata, cu atât mai bine! Pentru prieteni, eu sunt Carlos! — Mie prietenii îmi spun Will! — Am aflat că Will este diminutivul de la Willow... un nume foarte frumos... Să bem atunci o cupă de şampanie pen=tru a celebra întâlnirea noastră! Fără să mai aştepte răspunsul meu, mă ia de braţ şi mă duce la bar. Tânărul barman, îmbrăcat cu o vestă, purtând emblema Zack, ne serveşte un Dom Perignon din 1953. După aceea, începe tortura. Îmi povesteşte, în detaliu, un fel de remake stropit cu apă de trandafiri. Un fel de legendă, asezonată în maniera Disney. După ce şi-a învins inamicii, Cidul Campeador găseşte o prinţesă adormită în palatul din Alhambra. Pentru a dovedi că nu e rasist, prinţesa este arabă. Pe parcursul acestei povestiri, cupele de şampanie se umplu şi se golesc. Prinţul se dovedeşte a fi un băutor de primă clasă. Alcoolul nu are niciun efect asupra sa. Tiffany mă priveşte de departe şi-mi face semne disperate cu o semnificaţie foarte clară. Am stricat toată petrecerea, monopolizându-l pe oaspetele de onoare. În realitate, eu am fost cel monopolizat. Supliciul durează mai bine de o oră. Mă uit discret la ceas şi, din timp în timp, mai privesc în jur, dând un ocol salonului. O văd pe Cindy, care dansează tango cu Kyle. El nu pare să aibă aerul unui îndrăgostit, plin de pasiune. Pare mai degrabă absent, obosit de o corvoadă care îl plictiseşte. Nu o fi oare Cindy doar o faţadă care acoperă de fapt preferinţele erotice ale lui Kyle, îndreptate mai mult spre băieţi? Încă o cupă de şampanie. Sunt deja puţin ameţit. Ca să-mi revin, comand o Coca-Cola cu gheaţă. Sub presiunea lui Tiffany, Cindy îmi vine în ajutor. Surăzătoare, mă ia de mână. — Îmi pare rău, prinţe, dar trebuie să vi-l răpesc! Mai suntem invitaţi şi la o aniversare în seara asta! — Nu aş putea să vă însoțesc? îmi place să văd feţe noi! — Aş fi fost încântată dacă aş fi putut s-o fac, însă Tiffany m-ar ucide pentru asta! Sunteţi cheia acestei petreceri! — Aveţi dreptate!, spune prinţul, întristat. Sunt un egoist! Apoi, se întoarce către mine: — Will, eu stau la Hotelul Regent Beverly Wilshire! Dă-mi un semn de viaţă! Aş dori să continuăm acest schimb intere-—sant de păreri! În realitate, a monologat tot timpul, fără întrerupere. Politicos, nu-mi cere coordonatele. Nu vrea să-mi dea impresia că mă forţează. Însă, după dorinţa exprimată în priviri, îmi dau seama că vrea să mă revadă. — Bine! Voi face o rezervare la Spago... — Nu la Spago! Will, m-am săturat de restaurante de patru stele! Aş dori ceva mai intim! Ceva care să reflecte culoarea locală! Un mic restaurant chinezesc, de exemplu... apoi, un tur prin barurile dubioase... vreau să cunosc viaţa de noapte, care palpită... ard de curiozitate să străbat Watts după miezul nopţii... Îl privesc cu uimire. — Watts, după miezul nopţii?... Dar chiar şi ziua, Watts e la fel de periculos ca dinamita! — Este exact ceea ce caut... pericolul în stare pură... Nu mă tentează deloc să mă încurc cu un prinţ care caută pericolul cu orice preţ, în timp ce nori grei se adună deasupra capului meu. De aceea, îi dau un răspuns evaziv: — Voi încerca să organizez un program palpitant! — Watts va fi inclus?, exclamă el, cu o ardoare emoţionantă. — Watts va fi, cu siguranţă, inclus! — Mă faci fericit, Will! Cu atât de puţin? Mă abţin însă să rostesc această frază. După ce părăsesc casa, trag cu poftă aer în piept. Cindy se lipeşte de mine. Suspinul meu adânc o nelinişteşte. — E ceva ce nu merge, Will? Nu-i spun nimic despre interviul meu matinal cu judecăto-—rul. Este un episod penibil, pe care aş dori să-l uit... cel puţin pentru moment... Printre maşinile aliniate în faţa casei, remarc enormul Cadillac alb al lui Kyle... Cindy îl remarcă şi ea... simte nevoia să-şi deschidă inima... — De ceva vreme, Kyle are un comportament straniu... presupun că eşti de aceeaşi părere... toţi prietenii lui sunt îngrijoraţi... — Cred că e tensiunea adunată în timpul filmărilor... joacă în primul său rol important... Sunt tentat s-o întreb dacă a fost invitată în maşina lui Kyle, însă cred că e preferabil să păstrez discreţia... nu-mi plac scenele de gelozie... şi apoi, atitudinea lui Kyle, atunci când dansa cu Cindy, exprima o detaşare şi o plictiseală mai mult decât evidentă... chiar dacă au avut şi relaţii de natură intimă, capitolul este acum încheiat... O conduc pe Cindy acasă, dar nu mai urc în camera ei. Pare uimită de această schimbare în ritualul nostru obişnuit, însă păstrează tăcerea. Inainte de a întoarce cheia în uşă, îmi aruncă o săgeată: — Preferi violurile în grup? După aceea, deschide uşa, intră în casă şi o închide cu zgomot, în urma ei... Intins, complet gol, pe patul meu - noaptea este foarte caldă - somnul refuză să mă cuprindă. Viitorul pe care îl prevăd, cu nelinişte, mă împiedică să adorm. Două pastile de Valium par să fie întru totul justificate de această insomnie... * x x De dimineață mă trezesc deja obosit de coşmarurile repe-—tate pe care le-am avut toată noaptea. Seara trecută mi-a lăsat un gust amar. Perspectiva unei explozii ipotetice care ar spulbera oraşul de pe fața pământului mă înspăimântă mai puţin decât procesul penal pe care va trebui să-l înfrunt. Nu voi fi, cu siguranţă, primul nevinovat condamnat de o justiţie atât de oarbă, încât e incapabilă să facă diferenţa dintre adevăr şi minciună. Sunt aşa dezgustat de filmul meu şi de toate complicațiile pe care le-a creat - intrigi, maşinaţii, furtul ideilor -, încât mă hotărăsc să nu mă mai duc la studio. Adopt o tactică de struţ, care are uneori şi părţile ei bune. Îmi voi petrece ziua făcând surfing în compania lui Nălucă şi a prietenilor săi, cu nume nostime... Fac un duş, iau micul dejun, îmi iau echipamentul de plajă, când aud soneria telefonului... las telefonul să sune... apoi, aud pe robot vocea avocatului meu. — Will! Vreau să te văd! De urgenţă! Renunţ la surfing, mă îmbrac decent, după care mă urc în maşină, în timp ce Star protestează, pentru că nu-l iau cu mine. Dragostea acestui căţel a devenit de-a dreptul tiranică... Mă opresc la vânzătorul meu de ziare. Pe prima pagină a ziarului Los Angeles Herald, în colţul rezervat ultimelor noutăţi, un titlu care mă şochează anunţă moartea lui Kyle, printr-o supradoză. Textul este scurt. „Moartea acestui tânăr actor care promitea să aibă un viitor strălucit a surprins lumea filmului. Aceasta este a doua pierdere care loveşte tânăra generaţie de actori, după moartea lui River Phoenix, printr-o supradoză“. Am senzaţia că-mi cade o cărămidă în cap. Imi revine în memorie atentatul săvârşit asupra limuzinei Cadillac, pe care am împrumutat-o eu... Supradoză?... Nu cred aşa ceva... Stanley Brucker mă primeşte în cabinetul său. Pe birou sunt împrăştiate mai multe fotografii. Faţa îi este întunecată, iar tonul vocii sale este grav... Se ridică şi mă invită să mă aşez în fotoliul lui. — Te rog să studiezi aceste instantanee, Will! Sunt copii ale fotografiilor originale, care se găsesc la dosar. Procurorul este obligat - conform legii - să-mi permită accesul la toate piesele din dosar pe care le deţine. Aceste fotografii se pare că au fost făcute de Kyle. Aceasta este versiunea oficială. Numai el, singur, avea acces la toate petrecerile voastre. Probabil că folosea o cameră minusculă, prinsă în catarama de la curea. Unghiul din care sunt prinse cele mai multe instantanee justifică această ipoteză. Kyle ar fi lucrat, se pare, pentru un comanditar, care plătea foarte muţi bani. Repet: studiază-le cu atenţie şi încearcă să reţii cel mai mic detaliu care ţi s-ar părea ciudat! — Kyle a murit! — Am aflat! Această situaţie deschide nenumărate posibilităţi! — Dacă el era autorul acestor fotografii, ar fi trebuit să fie folosit ca martor al acuzării... — Bun raţionament! M-am gândit la acest lucru! Avocatul lui ar fi trebuit să negocieze cu procurorul districtual această calitate în schimbul renunţării la acuzaţiile care ar fi fost aduse clientului său!... Reţine! Asta este o simplă presupoziţie! — Altfel, ar fi putut figura el însuşi printre inculpaţi... — Exact! Kyle nu era curat! La început a fost vorba despre o serie de şantaje... — Şantaje? Nu-l cred să fi fost capabil de un şantaj! în ultima vreme câştiga destul de bine! Nu ar fi avut nevoie de un astfel de expedient... — Lana Brull s-a bazat tocmai pe aceste fotografii atunci când a denunţat violul căruia i-ar fi căzut victimă... Examinez fiecare fotografie în parte. Instantaneele luate în timpul violului Lanei Brull sunt de o cruditate înspăimân-tătoare. Complet goală, ea are mâinile şi picioarele legate de capul patului. Doi băieţi, în pielea goală, văzuţi din spate, o lovesc cu curelele, în timp ce, în alte fotografii, câţiva băieţi o violează... printre cei care îşi aşteaptă rândul îmi recunosc faţa... o serie de acuplări între băieţi, în grup, sunt fotografiate de aproape, pentru a ilustra decăderea morală a acuzaților... — Te rog să te concentrezi!, insistă Brucker. Fotografia în care Lana Brull este arătată prinsă de pat îmi atrage atenția în mod particular. Recunosc mobila care se găseşte în camerele de oaspeţi, din această vilă din Malibu, care a fost teatrul pretinsului viol. — Eu nici nu am participat, nici nu am asistat la această poveste... este absurd... — Vom discuta despre acest lucru ceva mai târziu! Pentru moment, rezumă-te la analizarea acestor fotografii!, repetă el. Nu uita că violul Lanei Brull este legat de moartea fetei înecate în jacuzzi! Privesc iar fotografia... examinez fiecare detaliu... patul, lampa de lângă pat, tablourile şi desenele erotice agăţate pe pereţi... capul mi se învârteşte... iată-mă, deci, implicat într-un proces criminal... lucrurile sunt mult mai grave decât mi-am imaginat... recunosc camera... m-am culcat şi eu cu o fată care consimţise, într-una dintre aceste camere, aproape identice... deodată, un detaliu, aparent fără importanţă, îmi atrage atenţia... — Cred că am găsit ceva... dar nu sunt sigur... nu ştiu... — Lasă-mă pe mine să apreciez valoarea constatărilor pe care le vei face! Spune! Ce ai remarcat ca fiind straniu? — Când m-am culcat eu cu fata aceea, într-una dintre aceste camere... ştiţi, e foarte jenant să vă vorbesc despre aceste lucruri... — La tribunal, acuzarea îţi va pune întrebări jenante, fără să-şi facă scrupule!... să nu cumva să-ţi faci iluzii... spu-ne-mi!... te rog să-mi scuzi brutalitatea, dar este vorba despre libertatea ta! — Ei bine... mă aflam pe pat... întins pe spate... — Continuă! — Priveam tavanul... îmi amintesc că tavanul era mărginit cu stinghii de acaju... în culoarea mobilierului... da... pereţii erau despărțiți de plafon prin această stinghie de acaju, care înconjura camera... stinghia era asociată cu orgasmul meu... scuzaţi-mă... — Toate camerele de oaspeţi aveau astfel de stinghii? — Nu ştiu, presupun că da... acelaşi decorator s-a ocupat de întreaga casă... Trent era mândru de această decoraţiune... el mi-a zis... — Ai mai remarcat şi altceva? — lată... în grupul acesta de băieţi goi se află şi Kyle... deci, nu este el cel care a fotografiat acest instantaneu... — Perfect! Exista deci şi o terță persoană care făcea foto—grafii! Bravo, Will! Ai un spirit de observaţie remarcabil! Aceste amintiri pe care tocmai mi le-ai povestit te-ar putea scoate din încurcătură! Acordă-ţi timp şi priveşte, din nou, fotografiile! Dau peste nişte imagini cu subiecte foarte îndrăzneţe, care ar fi putut servi la prezentarea unui film XXX... acuplări de tip homosexual, într-un cadru pe care îl recunosc... bineînţeles... este casa lui Rick... mă simt jenat când îmi regăsesc silueta printre eroii acestei orgii... Însă avocatul meu pare blindat la acest gen de afaceri. — Kyle nu era prezent la această petrecere!, adaug eu. Aceste instantanee nu au nici-o legătură cu el! A fost vorba, probabil, de un aparat foto ascuns undeva... după vreo mobilă... sau într- un aranjament floral... erau multe plante pe acolo... — Nu! Nu avem de-a face cu un aparat în poziţie fixă! Imaginile sunt luate din unghiuri diferite, de un obiectiv aflat în mişcare... Printre voi era o persoană care vă fotografia... — Imposibil! Eram cu toţii în pielea goală! Chiar şi barmanul... — Barmanul era străin de grup? — Mai mult sau mai puţin! El făcea parte din personalul firmei obişnuite! Nick îl cunoştea de multă vreme şi îi acorda încredere... staţi o clipă... la un moment dat, un băiat care a adus noi provizii de alcool era îmbrăcat... — Cum era îmbrăcat? — Purta o uniformă albă, de la firma Zack... Brucker începe să râdă. — Mă aşteptam la acest răspuns! Zack asigura cateringul la petrecerea de la Malibu! — Nu mă miră! Am apelat şi eu la serviciile lor! Ei sunt firma noastră preferată! — O încredere nemeritată! De la declanşarea afacerii legate de Madam Reine, noi urmărim cu o atenţie sporită acţiunile firmei de catering Zack şi ale personalului care o deserveşte. Pentru a servi cât mai bine interesele clienţilor noştri, care au fost antrenați în această poveste de moravuri, eu şi aso-—ciaţii mei nu ne limităm doar la argumentele juridice. La ordinele noastre, un grup de detectivi, ataşaţi la firma noas-tră, urmăresc diverse piste. Într-un final, am dat o mai mare atenţie pistei care ducea la firma Zack. Majoritatea acestor fotografii compromiţătoare, publicate în presă, provin de la oficina numită Zack. Evident, ziariştii refuză să-şi dezvăluie sursele. Ei au, practic, aceleaşi drepturi ca şi preoţii care ascultă confesiuni. Avocatul îşi aprinde o ţigară. — Ştiai că prietenul tău Kyle şi-a început cariera la Los Angeles spălând vase tocmai la firma de catering Zack? — Ştiam că începutul a fost dificil pentru el... însă nu este umilitor să munceşti din greu pentru a-ţi câştiga existenţa... umilitor este să nu ai bani şi să te uiţi la cei care au... — Când accepti anumite compromisuri, pentru a-ți îmbu-—nătăţi situaţia financiară, iar aceste compromisuri ajung să intre în conflict cu legea, ei bine, atunci situaţia se complică... şi, în conformitate cu informaţiile pe care le deţinem, Kyle ducea o viaţă dublă... ziua spăla vase, iar noaptea frecventa tinerii bogaţi din Los Angeles... aceştia îl acceptau în numele democraţiei americane, care nu recunoaşte - teoretic - da-—sele sociale... practic însă, contrastul între sărăcia lui şi luxul camarazilor săi de plăceri era evident şi lui îi făcea rău... mai ales că era foarte conştient de talentul său, de posibilităţile sale şi de calităţile sale fizice... cum însă nu putea să treacă de barierele care îi separau... se vindea celui care oferea mai mult... necesitatea l-a forţat să accepte propunerile lui Zack... să-i fotografieze pe prietenii săi bogați, în posturi compromiţătoare... avantajele au fost imediate... Kyle avea propria sa maşină şi un apartament, unde putea să-şi primească prietenii bogaţi... ca să-l împiedice de a deveni independent, Zack îl plătea scump... apoi, acest comanditar, lipsit de scrupule, vindea fotografiile la ziare sau şantaja câteva victime... suntem deja pe cale de a obţine probe în acest sens... a sosit apoi şi ziua cea mare pentru Kyle... este vorba despre semnarea contractului cu producătorul vostru... după aceea, Julian l-a lansat... Kyle a încercat să se degajeze de vechile sale obli—gaţii... însă Zack nu era dispus să lase prada să-i scape din mână... l-a şantajat pe Kyle... firma de lux Zack avea intrare liberă în sferele cele mai înalte din Los Angeles... beneficia de o clientelă excepţională... Kyle avea însă acces chiar şi în cele mai inaccesibile cercuri... devenise chiar o personalitate... de aceea, el voia să se elibereze din această servitute... în ciuda presiunilor, se ţinea tare... moartea sa printr-o supradoză explică totul... Brucker prepară cu grijă două cocktailuri. — Salty Dog!, spune el. Specialitatea mea! Vodcă, suc de lămâie şi de grepfrut, puţină sare fină şi cuburi de gheaţă, la discreţie! Mă prefac că savurez acest amestec, care nu-mi place deloc. — Pe parcursul lungii mele cariere de avocat, îmi spune el, am avut de-a face cu nenumărate femei de genul Lanei Brull. De fiecare dată am reuşit să pun capăt tertipurilor lor. Până la deschiderea procesului tău, sper să reunesc toate elemen-=tele necesare, pentru a-ţi dovedi nevinovăția. Stinghiile care înconjoară plafonul acelei camere-dacă se confirmă existenţa sa - ar putea să joace un rol capital... Printre fotografiile pe care mi le arătase Brucker, am găsit şi un instantaneu care o arăta pe Cindy pregătindu-se să se sărute cu Kyle, pe bancheta din spate a Cadillacului. Cu inima strânsă, am subtilizat această fotografie, în timp ce Brucker s-a întors cu spatele la mine, pentru a pregăti cocktailurile. De ce am făcut asta?... cum e posibil să explici inexplicabi—lul?... sunt oare gelos pe Kyle?... e absurd... să fii gelos pe un mort... mă gândesc la ochii săi trişti, tocmai când consacrarea, bogăţia şi norocul îi băteau la uşă... farsele destinului sunt uneori foarte crude... * x x Un scenariu bun implică o construcție dramatică ce se concentrează în jurul unui subiect jucat de actori care pun întregul lor talent în slujba dramei centrale... cele mai bune filme au totuşi ceva artificial, pentru că, pe parcursul vieții reale, intervin anumite incidente care desfid logica şi care exercită o influenţă puternică asupra personajelor în chesti—une... acestea ies de pe ruta principală, pentru a o apuca pe nişte căi fără ieşire sau pentru a se băga în nişte complicaţii aiurite... Am senzaţia că parcă mă menţin într-un echilibru instabil, pe placa mea de surf, care este împinsă de un val gigantic spre un recif de corali, cu vârfuri tăioase. Mă străduiesc cu dispe—rare să urc panta abruptă, de un verde-închis, şi să mă caţăr pe coama valului, înainte ca acesta să se prăbuşească şi să mă zdrobească sub greutatea lui... un coşmar... mi se întâmplă să visez cu ochii deschişi... o doză dublă de cocaină ar putea să mă calmeze... însă provizia mi s-a terminat... trebuie să-i fac o vizită lui Scott, care îmi va rezolva problema... Când sunt prost-dispus, caut compania băieţilor. Ei sunt mai simpli, mai direcţi şi mai sinceri decât fetele... Înainte de a mă întoarce acasă, mă îndrept spre ocean. La Malibu, pe plajă, îi voi regăsi pe Nălucă şi gaşca lui. Am chef să-i văd, să fac surfing împreună cu ei, să râdem copios şi să uit de toate necazurile... Cerul auriu-închis îmbrăţişează orizontul. Amatorii de băi de soare au abandonat plaja cu nisip fierbinte, pentru a se arunca în apa atât de calmă... La barul de răcoritoare mă întâmpină Jack, cu un zâmbet larg, arătându-mi oceanul, la fel de plat ca un lac. — Un spectacol dezolant pentru surferii care visează numai valuri acoperite de spumă! Nălucă şi prietenii săi, vânători de furtuni, au trecut pe aici, în zori! Când au văzut apa atât de liniştită şi adormită, au plecat! Pariez că, la ora asta, se găsesc într-un bar din Venice, aşteptând hula anunţată de buletinul meteo! Râde, apoi scoate o cutie de Coca-Cola. — Din partea casei ţi se oferă această băutură dumneze-—iască! Cu gheaţă, după poftă! Limbajul său, de poet, contrastează cu jargonul pe care î folo—sesc eu. Încerc însă să mă conformez manierei sale de a vorbi. — Îți mulţumesc pentru acest elixir, Jack! O adevărată şampanie pentru cei săraci! Golesc cutia de Cola, după care scot din buzunar un plic. — lată aici un cec care va acoperi patru săptămâni de vacantă, în Hawaii, pentru tine, pentru Nălucă şi prietenii lui! Pun plicul cu bani pe tejgheaua barului. Jack face nişte ochi mari, de uimire, cu un aer semi-încântat, semi-neâncrezător. — Tu glumeşti? — Nu fac decât să mă ţin de promisiune! Nu te nelinişti! Pot să-mi permit! Mai mult, pentru mine e o plăcere! îmi mai oferi, din partea casei, o altă Coca-Cola? * x x Odată revenit acasă, găsesc pe robotul telefonic un mesaj de la Brian, care mă invită la o petrecere-surpriză. Fiecare invitat trebuie să aducă, la alegere, produse de patiserie sau alte produse gastronomice, adesea de o varietate uimitoare - de la şarpe fript la cuiburi de rândunică sau file de rechin fript, cu garnitură de orez, după moda lui Yang Chow. La început, răutăcioşii şi-au imaginat că Brian relansase această modă din zgârcenie. Dar nu era cazul. Barul pe care îl oferea el, totdeauna, egala în bogăţie pe cele de la Florentine Gardens, Peanuts sau Rose Tattoo. Într-o zi, Brian mi-a explicat, în mare secret: — Nu am dorit să angajez la petrecerile mele servitori - care nu sunt decât nişte spioni plătiţi de anumite firme de catering, cu intenţii necinstite! Cu atât mai mult cu cât invi=taţii mei aduc cu ei, adeseori, băieţi sau fete de companie, ale căror farmece pot fi consumate pe loc... La vremea aceea, Zack - firma de catering - nu-mi stârnise, încă, nici-o suspiciune... * x x În aşteptarea seratei de la Brian, îmi petrec după-amiaza în camera mea, în compania lui Star şi a posterului lui Jim Morrison. Aşezat la masa de lucru, scriu la computer începutul scenariului despre Madam Reine şi trupa ei de call-giris şi call- boys. Inspirația însă mă ocoleşte. Innegresc pagină după pagină, fără prea mare succes. Star doarme pe patul meu şi, din când în când, deschide ochii, mă priveşte cu dragoste şi devoțiune, agită uşor din coadă, după care cade iar, toropit de somn. Incapabil să mă concentrez, las deoparte compoziţia lite—rară şi aleg o casetă video din videotecă. Imi îndrept atenţia spre o micuță capodoperă de delicateţe şi rafinament artistic, intitulată „Inimă sălbatică“. Spre deosebire de „Instinct primar“, unde sexul ia proporţiile unei adevărate lupte de catch as can can, „Inimă sălbatică“ exprimă primele emoţii amoroase ale unui tânăr timid şi generos, marcat de o boală de inimă. Acest rol dificil este interpretat de Christian Slater, secondat de Marisa Tomei, adorabilă ca totdeauna. Nu sunt un ipocrit, care pretinde că-i place doar inocenţa şi puritatea sufletului. Îmi plac, de asemenea, şi filmele porno, dacă sunt bine realizate. De ceva vreme, sunt mai înclinat spre altruism. Simt o mare satisfacţie şi îmi creşte nivelul de endorfine atunci când pot să le fac plăcere oamenilor din jur şi când pot să-i fac fericiţi. In forul meu interior, ceva parcă s-a schimbat. Asta nu înseamnă că sunt dispus să întorc şi celălalt obraz celui care mă loveşte. Uneori sunt iertător, dar de uitat, nu uit niciodată... * x x Ajung la Brian puţin înainte de miezul nopţii. În ciuda nopţii negre, străbătută din când în când de câte o strălucire, mă simt foarte binedispus. Uşa casei este deschisă. Poţi intra aici ca la gară. In interior, un rock dat la maximum agită mulţimea de invitaţi, care îmi evocă o adunare sabatică a vampirilor. Fetele au buzele colorate cu un roşu aprins, ca şi cum ar fi strivit, între dinţi, bucăţi de carne însângerată. Efectul este zguduitor. Îmi dau seama că exercită asupra mea un efect pervers, de atracţie. Probabil că intră în joc complexul de castrare... Inainte să ajung la Brian, am băut două cocktailuri explozive, la Orville and Wilbur's, ca să fiu în formă. Mi-aş fi prelungit prezenţa la bar, ca să fac conversaţie cu tânărul barman, care avea spiritul năzdrăvan al celor două personaje din Wayne's World - am chiar intenţia să-i ofer un rol în următorul meu film -, însă sunt dezgustat de orchestra ce interpretează un jazz clasic, care îmi dă fiori pe şira spinării. Hotărât lucru, rămân un rocker necondiţionat... Brian iese din această mare de oameni, asemeni lui Venus, născându-se din ape, aşa cum a pictat-o Botticelli. Mă îmbră—ţişează cu o căldură de-a dreptul febrilă. — Te-am aşteptat cu nerăbdare!, spune el, apropiindu-se atât de mult cu gura de urechea mea, încât aproape că mă gâdilă Uşor. De obicei, Brian se manifestă mai puţin expansiv. Dar acesta era singurul mod de a se face auzit sub o cascadă de decibeli. După acest salut, adaugă: — Aş vrea să-ţi vorbesc între patru ochi! Trebuie să dis-cutăm un subiect fierbinte! Chiar foarte fierbinte! — Imi mai cade o altă cărămidă în cap? — Egoistule! Nu te gândeşti decât la tine! — E normal! Sunt în rahat până în gât! — Te voi scoate eu! Dacă mă asculţi cu atenţie! Ne vom scoate cu toţii! Dar trebuie să jucăm dur! Mă prinde de braţ şi mă trage după el, în seră, unde o pereche se acuplează, în aer liber. Sunt atât de absorbiți, încât nu acordă nici-o atenţie prezenţei noastre în apropiere. El munceşte din greu, respirând forţat, iar ea scoate, din când în când, câte un țipăt uşor, de păsărică rănită. — Cred că am găsit mijlocul de a scurtcircuita grupul ce ne bombardează cu instantanee fotografice! M-am săturat de şantajele lor! Ura, plină de furie, care rezonează în vocea lui, mă impre—sionează. Brian, pe care îl cunoşteam eu, era de o placiditate exasperantă. Dar, ca totdeauna, apele liniştite sunt cele mai adânci... Brian măsoară cu privirea cuplul de alături, care face sex. — Mă întreb dacă nu e cineva pe aici gata să-i fotografieze pe cei doi, chiar în clipa asta... Hai să ieşim în grădină! E de preferat! Ne oprim în mijlocul unei peluze, departe de urechile care stau la pândă. — Sondra, menajera mamei mele, are o soră, Kirsten, care a rămas gravidă cu iubitul ei... — Ce relaţie... — Taci din gură! Aşteaptă urmarea poveştii! Acest iubit a părăsit-o şi s-a încurcat cu o altă fată! Furioasă că a fost trădată, Kirsten vrea să se răzbune... — Gelozie... răzbunare sângeroasă... un Othello de sex opus... — Lasă la o parte ironiile! lubitul ei este implicat în aface—rea cu fotografiile compromiţătoare... reale sau trucate... — Şi Kirsten vrea să-l toarne... — Exact! în schimbul unei sume mari de bani, ca să poată face un avort, ea va trăda secretul... — Ai încredere în ea? — De ce nu?... O femeie furioasă este mai rea ca un şarpe cu clopoței... Hai să-i facem o vizită! — Când? — Chiar acum! Trebuie să batem fierul cât e cald! Invitaţii mei vor şti să se descurce şi fără mine! — Bine! Hai să mergem! Ai adresa ei? — Mi-a dat-o Sondra! — E departe de aici? — In apropiere de Hyde Park! — Dar Hyde Park se află la Londra... — Eu vorbesc despre un Hyde Park californian... asezonat cu Watts... — Poftim?, exclam eu, alarmat. Cartierul cel mai fierbinte din Los Angeles! Bande de negri, puşi pe ticăloşii! Cel mai ridi—cat nivel de mortalitate, prin împuşcare, din USA! Am amânat deja, la calendele greceşti, o plimbare prin Watts, pe care mi-a cerut- o un prieten străin, amator de senzaţii tari... — Am uitat să-ţi spun... Kirsten este de culoare... — Nu vreau să aud de Watts... ideea unei incursiuni în Watts îmi dă fiori... — Nu fi ridicol! Sondra ne va fi ghid! Cât de departe mi se pare epoca lui Reagan când vlăstarele mogulilor din Los Angeles se plictiseau de moarte... în zilele noastre, rişti să faci infarct de miocard numai confruntându-te cu pericolele cotidiene... Brian mă lasă în mijlocul peluzei şi pleacă s-o caute pe Sondra. Îmi revin în memorie numeroasele reportaje prezentate la televiziune cu privire la bandele din zona de centru-sud a oraşului Los Angeles - numite Blood şi Creeps - la violen—ţele şi conflictele lor, aproape zilnice, la reglările sălbatice de conturi. Albii, care trebuie să traverseze această parte rău, famată a oraşului, aleg autostrăzile, care le asigură o relativă securitate. Brian revine, însoţit de Sondra, o fată drăguță, cu pielea fină, cu tentă neagră, arămie. Zveltă, înaltă, ea poartă o rochie scurtă, de mătase, în culori vii. Brian face prezentările, ca şi cum ar fi fost vorba de o întâlnire amicală. — Sondra, acesta este Will, prietenul meu! Puteţi avea încredere în el! Will, ţi-o prezint pe Sondra! Remarc un detaliu. El nu o tutuieşte. Transportul ne pune o problemă. Sunt de părere că nici Ferrari al meu şi nici Porsche al lui nu sunt potrivite pentru un raid nocturn prin Watts, însă nu vreau să spun nimic care să o jignească pe Sondra. Brian parcă mi-a ghicit gândul, căci propune, cu un aer nonşalant: — Hai să luăm o maşină de-a tatălui meu, care este mult mai comodă pentru noi trei! Ne îndreptăm spre garajul construit în subteran, cu scopul de a nu dăuna frumuseţii şi ordinii casei şi grădinii. Aici stau aliniate, pe două rânduri, o duzină de maşini. Cea mai puţin bătătoare la ochi este o maşină marca Mercedes 300, de culoare neagră. — ţi cedez volanul!, spune Brian, concesiv. Ştiu că îţi place să conduci. Accept cu satisfacţie această sarcină. Brian este înclinat să nu respecte regulile de circulaţie. Mie nu-mi prea plac mutrele diabolice de poliţişti, mai ales atunci când îţi dau amenzi. Nu-i pot suferi pe cei care lucrează în domeniul cinematografiei, de când au aflat că aceştia câştigă într-o săptămână cât salariul lor pe un an. Hugh Grant, înghesuit lângă o biată prostitu—ată, ilustrează propensiunea poliţiştilor de a păta reputaţia actorilor. — Brian, ai cumva ghidul Los Angelesului? — Nu e nevoie!, intervine Sondra, cu un râs provocator. Vă voi servi eu drept ghid! Ne instalăm toţi trei pe bancheta din faţă. Întorc cheia în contact. Mercedesul toarce ca un motan uriaş, după care se pune în mişcare... Beverly Hills, Bel Air, Palms, Santa Monica, Hollywood, Culver City, pe toate le cunosc ca pe buzunarele mele. Până în centru mă orientez fără probleme. Am prieteni care locuiesc în zgârie- norii din Financial Center. Aici se află ultima zonă civilizată, înainte de haosul din centru-sud, după cum pretind arhiconservatorii, care le recomandă, cu seninătate, albilor, asiaticilor şi mexicanilor să-i lase pe negri să fiarbă în suc propriu. O propagandă care nu a rămas fără urmări. După ce traversăm centrul oraşului şi ajungem la intersecţia cu bulevardul Broadway, Sondra îmi spune să o iau la dreapta. Broadway lasă în urmă zgârie-norii scăldaţi în adevărate râuri de lumină, pentru a se afunda în cartierele întunecate, de periferie. Am impresia că trec o graniţă dintre două lumi. Aproape fără nici-o mediere, ajungem să ne plimbăm pe nişte străzi mărginite de hangare dezafectate, imobile ruinate, care alter-nează cu mici case curate, bine întreţinute, fiecare având în faţă mici peluze cu gazon. Antrepozitele, cu porţi şi ferestre zidite şi colorate cu graffiti, urâţesc peisajul urban. În pofida orei târzii, strada este destul de animată. Trecătorii, în majo—ritate tineri, privesc cu ostilitate Mercedesul nostru. Albii nu sunt deloc iubiţi prin aceste locuri. Deodată, pe partea dreaptă, recunosc ruinele arse ale celor două imobile care s-au prăbuşit, ca urmare a exploziei filmate de Julian. Mă abţin să fac comentarii. — Acum faceţi la dreapta!, mă invită Sondra. O luăm pe Florence Avenue, apoi la dreapta, pe Alameda! Aşa vom ajunge repede în Watts! La mine acasă! Urmez indicaţiile. Sunt rare maşinile, pe ambele sensuri. Pentru a mai destinde atmosfera, Brian dă drumul la radio. MTV emite acum Mad about you, interpretată de Stâng. Privim cu toţii peisajul mizerabil, fără a scoate o vorbă. Liniştea devine însă apăsătoare. Prin cap îmi trece o idee bizară. Dacă ni s-a întins o cursă? Dacă aşa-zisele dezvăluiri ale lui Kirsten nu sunt decât o momeală? Să ne răpească, oare, pe mine şi pe Brian? După care să ne închidă într-un beci, strâmt şi împuţit, în aşteptarea răscumpărării cerute de răpitori? Mi se pare o ipoteză idioată! Oricum, sunt sigur că cineva ne-a văzut ieşind de la Brian împreună cu Sondra... Casele micuţe, aproape toate la fel, se întind pe zeci de kilo—metri... din timp în timp, câte o staţie de benzină - închisă - sau un motel mizerabil rupe monotonia... mutismul Sondrei mi se pare suspect... într-adevăr, nu avem nici preocupări şi nici prieteni în comun... Brusc, ea mi se adresează: — Opriţi-vă în faţa acelei case! Am ajuns! Trec de o carcasă de maşină arsă şi parchez maşina, paralel cu trotuarul. Coborâm... tineri şi adulţi, în haine pestriţe, apar şi dispar, precum insectele înaripate, în jurul unui lampadar... — Vă rog să mă urmaţi!, ne spune Sondra, îndreptându-se spre o casă vopsită în verde. Arunc o privire neliniştită spre Mercedes. Fata îmi surprinde ezitarea şi se opreşte. Un băiat, de vreo doisprezece ani, iese din umbră şi se apropie de Mercedes. — Frumoasă maşină!, spune el, cu un aer de cunoscător. Nici- o problemă! Mă ocup eu de ea! intrăm în casă. Remarc un interior mic-burghez, bine întreţinut. Scaunele, canapeaua şi două fotolii sunt orientate astfel încât să permită tuturor membrilor familiei să se uite la televizorul instalat pe o măsuţă joasă. Pe pereţi sunt mai multe fotografii. Locul de onoare este deţinut de un cuplu în veşminte de ceremonie. Portretul indispensabil al Sfintei Fecioare se află deasupra unei comode. — Luaţi loc!, ne invită Sondra. O anunţ pe sora mea că aţi sosit! Putin după aceea, o femeie de culoare, tânără şi frumoasă, cu abdomenul proeminent datorită sarcinii, intră în cameră, urmată de Sondra. Pe faţa ei se citesc parcă o duritate şi o determinare. Kirsten are în urechi cercei lungi, care dansează ori de câte ori mişcă din cap. Machiajul său este foarte discret. Se fac prezentările, se dă mâna. Toată lumea se aşază, cu excepţia Sondrei, care ne aduce bere şi bretzels. — Cred că am ceea ce vă trebuie!, spune Kirsten. Voi aveţi, în schimb, bani! Deci, să discutăm afaceri! Determinarea cu care ni se adresează, atât de direct, mă ia pe nepregătite. În schimb, Brian este în elementul lui. — Vreau mai întâi să văd marfa!, îi spune el, adoptând aerul prudent al unui negustor, vechi în meserie, care se pre—găteşte să facă o tranzacţie importantă. — De acord, răspunde Kirsten. Face apoi un semn cu mâna sa durdulie. Sondra scoate dintr- un sertar de la comodă o grămadă de fotografii şi filme rulate. In timp ce noi examinăm instantaneele şi filmele, ea ne urmăreşte, în linişte, reacţiile. Recunosc câteva dintre imaginile pe care mi le arătase Brucker. — Asta este tot?, întreb eu, dezamăgit. — Nu! Nu e tot! El îmi arăta fotografiile astea înainte să facem dragoste... pe el îl excitau... _ Face o pauză, ca să-şi revină. Işi dă prea bine seama că a decis s-o ia pe o cale fără întoarcere. — Prietenul meu lucrează pentru o firmă de catering foarte cunoscută. Îi place atât de mult să facă fotografii, încât vrea să- şi schimbe meseria de la restaurant şi să se facă fotograf... Urmăresc ca vrăjit, cu privirea, mişcările unduitoare ale cerceilor ei... — Pentru cincizeci de mii de dolari, reia ea, vă ofer numele prietenului meu, al patronului său, precum şi al fotografului care lucrează pentru acelaşi patron. În plus, voi depune şi mărturie la tribunal. Mai întâi, vă dau aceste două filme. Primul cuprinde o serie de fotografii, iar celălalt aceleaşi foto—grafii, după ce au fost trucate... Gura lui Brian se deschide într-un gest de mirare... Kirsten scoate din buzunar o scrisoare închisă şi o pune pe măsuţă... Brian îmi aruncă o privire elocventă. Ştiu ce se aşteaptă din partea mea. Să semnez un cec, pentru că eu sunt singurul care dispune, pentru moment, de această sumă. Puțin câte puţin, toate veniturile mele se duc, parcă luate de vânt... Din fericire, cei interesaţi îmi vor rambursa banii, după ce vor fi finanţaţi, la rândul lor, de părinţi. Completez un cec. Kirsten îl ia, citeşte suma scrisă pe el, apoi, satisfăcută, îl ascunde în corsaj. — Aş fi făcut-o şi gratis, pentru că îl urăsc pe ticălos!, spune ea. Dar trebuie să mă gândesc şi la viitorul copilului. La început, voiam să avortez. Apoi, mi-am schimbat părerea. Brian deschide scrisoarea şi îi parcurge conţinutul. — Totul este aici! Nume şi adrese! Este vorba despre firma de catering a lui Zack. În ceea ce-l priveşte pe fotograf, el se numeşte Jordan şi are un atelier pe strada Sepulveda. Am lăsat chelnerul la urmă, ca pe un desert. Este o veche cunoştinţă. Il cheamă Napoleon Black. Se prezenta totdeauna cu mândrie: Black Napoleon. — Nu e adevărat! E un om foarte simpatic! Era cel mai bun din echipa lui Zack! Toată lumea se bătea pe el!, exclam eu, surprins. Avea aerul unui bufon, complet inofensiv! Mereu gata să-ţi facă un serviciu! — A ştiut totdeauna să câştige încrederea oamenilor!, intervine Kirsten. M-am înşelat chiar şi eu în privinţa lui! Faţă de mine nu avea secrete... cel puţin aşa zicea el. Când punea capul pe pernă - epuizat, după ce făceam sex, de mai multe ori - îmi povestea din isprăvile lui. Era sigur de discreţia mea. Am fost însă tare nefericită când m-a trădat cu cea mai bună prietenă a mea. Atunci am început să adun probele care l-ar putea demasca. — A lucrat şi pentru Madam Reine? — Cred că da! Servea la unele mese oferite de Madam Reine clienţilor importanţi. Dar el îşi servea mai ales interesele proprii. Într-o zi am să fiu propriul meu patron, îmi spunea el. Voi deveni mai bogat şi mai puternic decât Zack. Îţi voi cumpăra un Rolls şi o blană de zibelină... Kirsten suspină. — Promisiuni în zadar. Fata asta ne oferea toate armele cu care să-i demascăm pe duşmani. La un moment dat, am senzaţia că ceva nu e în regulă. Piesele acestui puzzle se puneau cap la cap cu prea mare uşurinţă. In scenariile de film - şi chiar în viaţa reală - dificultăţile se înmulţesc, pentru a da un plus de forţă intrigii şi pentru a pregăti deznodământul care ia forma unui happy-end, pe care, în general, publicul îl preferă. Uşa se deschide cu zgomot şi în cameră intră un bărbat de culoare, bine făcut, un pachet de muşchi, care nu aştepta decât să intre în acţiune. Tricoul său roşu este pătat de transpira—ţie, pe piept şi la subsuori. Privirea lui - care pare feroce - se fixează cu ostilitate mai întâi asupra lui Brian şi apoi asupra mea. — Cine sunt tipii ăştia? Are o voce groasă, răguşită, de bas. Aspectul său e tipic pentru un luptător de profesie. — Sunt prieteni de-ai Sondrei!, îi răspunde Kirsten. Apoi se întoarce spre noi. — El este fratele meu, Tyron! El o corectează: — Amet! M-am convertit la islamism! După această introducere, Amet se prăbuşeşte într-un fotoliu, care scârţâie sub greutatea sa. Sondra îi aduce o bere. Goleşte cutia dintr-o singură înghiţitură. — Sondra, prietenii tăi ştiu ce riscă? — Nu riscă nimic!, îi răspunde Kirsten, pe un ton tăios. — leri-seară, într-un bar din Huang Ho, câţiva tipi l-au luat drept ţintă pe Black Napoleon al tău! — Nu mai e al meu!, şuieră ea, ca o viperă, gata să muşte. Şi, de altfel, bine i-au făcut! — Stai să auzi şi restul! Nu au reuşit decât să-i împuşte pe doi tipi care stăteau lângă el, la bar. Pun pariu că-n noap-=tea asta o să avem muzică! Prietenii tăi ar trebui s-o şteargă înainte să le găurească pielea! Kirsten nu pare prea impresionată de această veste. — Vorbeşti prea mult, Tyron! — Amet! Nu uita, Amet! Amet! Deodată, o salvă de mitralieră împroaşcă toată casa cu gloanţe, care sparg în ţăndări geamurile dinspre stradă. — La pământ!, urlă cu putere Amet, aruncându-se pe burtă, pe duşumea. II imităm şi noi, într-o fracțiune de secundă. După această ploaie de gloanţe, se instalează o linişte grea. Pereţii, din partea opusă ferestrelor, sunt ciuruiţi de gloanţe. Amet se ridică primul. Aflaţi încă sub şoc, îi urmăm exemplul. — Cred că ar trebui să ne retragem!, spune Brian, cu o voce tremurată. Deodată, Sondra începe să ţipe: — L-am lăsat pe Brent, afară! lese în fugă, urmată de Kirsten şi de fratele lor. Noi înche=iem cortegiul. — Dacă au tras în maşină, ce o să-i spun lui tata?, se lamentează Brian. Mercedesul nu are decât un geam spart. În apropiere de bara din faţă, copilul însă, împuşcat în cap, zace pe asfalt... * x x Soseşte o ambulanță, urmată de o maşină a poliției. Se aud, de departe, sirenele care fac un zgomot asurzitor. Kirsten şi Sondra stau în genunchi, lângă băiat. Oamenii din apropiere, atraşi de împuşcături, apar de peste tot. Ştiu dinainte spec-tacolul care îi aşteaptă, dar, cu toate astea, vin să privească. Câţiva prieteni se apropie de Tyron, zis şi Amet, îl încurajează şi îi oferă ajutorul. Apar şi câteva femei, tinere şi mai puţin tinere, care le înconjoară pe cele două surori. Cei de pe ambulanţă constată decesul copilului şi îl suie în maşină. Surorile plâng. Trei maşini de poliţie au fost mobi-lizate pentru acest eveniment. Un sergent slăbănog, cu uni—forma pătată de transpiraţie, se apropie de mine şi de Brian. Ceilalţi îşi fac treaba. Au trasat o dungă cu cretă albă în jurul cadavrului. Incep apoi să pună întrebări oamenilor care au fost de faţă. Toţi ridică din umeri. Nu ştiu nimic. Au auzit doar împuşcăturile. Sergentul ne interpelează, cu brutalitate. — Ce dracu' căutaţi voi aici, în Watts, în miez de noapte? Ce se întâmplă? — Cu siguranţă, caută dealeri!, spune un poliţist mustă-—cios, gras ca Oliver Hardy. — De ce nu traficanţi de arme?, este de părere un alt poliţist, mic de statură ca Stan Laurel, însă mai puţin comic decât artistul. — Ei sunt fiul patronului meu şi prietenul lui!, intervine Sondra. — Sunt în vizită la noi!, explică Kirsten. — Taci din gură!, ţipă sergentul. Ce, ei nu au gură să vorbească? După care se întoarce spre noi. — Actele la control! Scoatem permisele de conducere - pe cele adevărate. El le examinează, după care spune ironic. — Sunt nişte mici domnişori din Beverly Hills! Şi, pe dea—supra, sunt şi minori! — Luna viitoare voi împlini optsprezece ani!, declară Brian. Explicaţia lui mi se pare inutilă. — Părinţii voştri ştiu că bântuiţi, noaptea, prin Watts? Arată apoi, cu degetul, spre Mercedes. — A cui este maşina asta? — A tatălui meu!, spune Brian. Sergentul ne restituie permisele. — Ce s-a întâmplat aici?, întreabă sergentul. — Noi eram în casă, spune Brian. Am auzit, la un moment dat, împuşcăturile. Geamurile s-au făcut ţăndări. Am ieşit apoi din casă şi am văzut trupul băieţelului întins pe jos! Asta e tot! Repet şi eu, după Brian: — Asta e tot! O voce necunoscută se aude din mulţime. — La ora asta târzie, puişorii ar trebui să doarmă cuminţi, în coteţ! — Taci din gură!, ţipă iar sergentul. Sau vă salt pe toţi! După care îi spune lui Brian: — S-a tras şi asupra Mercedesului dumneavoastră! lată, aveţi un geam spart şi două găuri în portieră! — Nişte gloanţe rătăcite, presupun! Unul dintre ele l-a lovit şi pe băiat! — Bine! Vom vedea mai târziu! — Putem pleca?, întreb eu. — Mâine va trebui să veniţi la secţia de poliţie, să semnaţi o declaraţie! Poate că aţi fost ţinta unei bande de derbedei! E o posibilitate pe care trebuie s-o luaţi în considerare!... Haide!... Plecaţi! Ca să ne întoarcem acasă, refac traseul indicat de Sondra, însă în sens invers. Mi-e frică să nu mă rătăcesc, pentru că, în cartierele acestea, toate străzile sunt la fel... Brian este îngrijorat. — Nu te-a mirat ipoteza emisă de sergentul de poliţie? — Nu! Kirsten abia dacă a intrat în legătură cu noi... — Poate că ea a vorbit cu cineva despre intenţia de a ne dezvălui maşinaţiile lui Black Napoleon! — Nu cred! E mult prea extravagant... — Black Napoleon şi banda lui au aflat de planul lui Kirsten, îşi continuă Brian raţionamentul. Şi-au dat seama că aceste confidente ale fetei ar putea să scurtcircuiteze potlogă—riile pe care le pun la cale şi chiar să pună în pericol existenţa organizaţiei înseşi... — Brian, ar fi trebuit să te faci scenarist! Ai o imaginaţie atât de bogată! — Black Napoleon nu e singur... lucrează pentru Zack... iar Zack trebuie să aibă complici... chiar din Mafie... de ce nu?... prea multe elemente se potrivesc... acţiunea penală declanşată contra lui Madam Reine... sinuciderea lui Trent, acuzarea unchiului său, denunţul calomnios, făcut de Lana Brull... prea multe interese sunt în joc... probele furnizate de Kirsten, care pot răsturna întreaga poveste... pentru oamenii aceştia, lichidarea noastră fizică devine o necesitate imperi—oasă... înainte ca probele să ajungă pe masa procurorului... Remarc, în oglinda retrovizoare, farurile unei maşini care ne urmăreşte, la o oarecare distanţă... pentru orice eventua-—litate, accelerez... maşina accelerează şi ea... Încins de presupunerile poliţistului şi ale lui Brian, cre=ierul meu lucrează cu febrilitate... îmi imaginez deja ce vor face urmăritorii atunci când vor ajunge în dreptul nostru... o să ne împroaşte cu o salvă de mitralieră... am văzut de atâtea ori scena la cinema, încât aş putea s-o reconstitui în detaliu... lovit din plin, capul meu însângerat, cu creierul făcut zob, cade pe volan şi pune în funcţiune claxonul... sub impactul gloanţelor, corpul lui Brian tresaltă spasmodic, în timp ce sângele ţâşneşte ca din nişte mici fântâni arteziene... Mercedesul urcă pe trotuar, traversează un gard de lemn alb şi se loveşte, violent, de zidul unei case... urmează explozia... deflagraţia uriaşă luminează peisajul într-un verde sinistru... vin apoi ambulanţele... şi maşinile de poliţie... Toate aceste imagini se derulează într-o fracțiune de secundă... Apăs pedala de acceleraţie... urmărirea continuă... deo—dată, semaforul se face roşu... Frânez brusc, riscând o ciocnire violentă, pentru că o coloană de maşini militare traversează intersecţia, îndreptându-se spre sud. Maşina care ne urmăreşte, un Chevrolet vechi, de culoare roz, avansează şi se opreşte paralel cu Mercedesul nostru. Pasagerii, nişte negri hazlii, strigă să ne spargă urechile: — Cauciucul din dreapta, pe spate, e aproape complet dez—umflat! O să-ţi strici roata, omule! Lumina verde a semaforului dă cale liberă maşinilor. Chevroletul demarează şi se pierde în depărtare. Brian suspină. — Atunci hai să schimbăm cauciucul, omule!, zice el, îmi=tind vocea cântată a negrilor. Operația odată terminată, ne reluăm călătoria. Fără alte incidente, ajungem la Brian. Opresc în faţa intrării casei sale. Din interior se aude ritmul de metall rock. — Pot să pun pariu că invitaţii mei nici măcar nu mi-au simţit lipsa!, spune Brian. Hai să intrăm! O bere rece e foarte indicată acum! — Scuză-mă, Brian! Prefer să mă duc acasă! Sunt terminat! Peripeţiile din noaptea asta m-au cam zguduit! — Cum vrei! Să nu pierzi însă piesele pe care fata asta ni le-a încredinţat! — Stai fără grijă! Mă ocup eu de ele! Brian intră în casă, iar eu mă instalez la volanul minuna=tului meu Ferrari. Sună telefonul. Duc receptorul la ureche. Vocea lui Todd, fiul primarului, îmi urlă în ureche: — Alo! Unde dracu' te-ai ascuns? Te caut de o oră! în două —zeci de minute avem întâlnire la Marina del Rey! — La ora asta? Cred că glumeşti! — De când eşti aşa atent în ceea ce priveşte detaliile orare? Tot ceea ce-ţi pot spune la telefon este că e vorba de o urgenţă extremă! Şi nu uita să-ţi iei cheile de la iaht! — Dar iahtul meu este la reparat! — Atunci ia vasul unui prieten! E clar? — Dar... — Niciun dar! Mai târziu îmi vei mulţumi! Această plim—bare nocturnă va fi foarte profitabilă pentru tine! Grăbeşte-te! Şi adu- ţi, de asemenea, şi o cameră video! Ştiu că, în ciuda excentricităţilor sale, Todd face totdeauna diferenţa între joc şi lucrurile serioase. Am mai mulţi prieteni care au iahturi. Butch, Rick, Egon, Jason, Brian... Brian are însă un avantaj... îmi e la îndemână... Intru în casă şi îi expun în câteva cuvinte rugămintea lui Todd, inclusiv camera video. Brian acceptă, fără să se lase rugat, până şi cele mai nebune solicitări, numai să fie presărate cu puţin mister. Înarmaţi cu camera video şi cu câteva casete noi, ne suim în Ferrari, cu destinaţia Marina del Rey. Pe chei ne aşteaptă Todd, cu un zâmbet triumfător, care îi luminează faţa. — V-am pregătit o surpriză... aş putea spune că este ştirea de senzaţie a secolului! leşirea lui Sea Lion din portul oraşului Los Angeles! Sfârşitul coşmarului care a ţinut cu răsuflarea tăiată nu numai aglomerarea noastră urbană, ci California întreagă! Operaţiunea se va desfăşura în cel mai mare secret! în afară de autorităţile competente, nimeni nu este la curent cu ceea ce se va întâmpla sub ochii noştri! — Şi tu? Cum ai obţinut această informaţie? — Nu uitaţi că tata este o piesă importantă în această afacere. lar eu trăiesc în umbra lui. Câteva cuvinte disparate m-au ajutat să recompun întregul. Voi oferi presei un reportaj unic şi la propriu, şi la figurat. Succesul tău, ca scenarist, Will, a dat aripi visului meu! Acela de a deveni un mare reporter! Îl privesc impresionat. Todd a crescut în ochii mei. Îl văd că se uită la ceas. — În cincisprezece minute, Sea Lion va părăsi portul, încărcat cu un miliard de dolari, obţinuţi de către terorişti. Evident, banii furnizaţi de Trezorerie au fost marcați. Deci sunt inutilizabili. Doar dacă nu-i vor introduce într-un circuit de spălare de bani. Însă chiar şi această manevră implică mari riscuri... — Atunci de ce autorităţile nu încearcă să scufunde vapo-—rul şi întreaga sa încărcătură, atunci când va fi suficient de departe de coastele americane, pentru ca efectele unei even-—tuale explozii atomice să nu fie resimţite? Întrebarea lui Brian mi se pare că are sens. — Ar fi putut fi luată în calcul şi această variantă!, râs-punde Todd. Numai că echipajul de pe Sea Lion este luat ostatic. La momentul potrivit, forţele de intervenţie rapidă ale Marinei SUA, faimoşii Navy SEALS, vor interveni... Acum, hai să mergem!, adaugă el. Fiecare minut este foarte preţios! Ghidaţi de Brian, ne îndreptăm spre pontonul unde este ancorat iahtul. Briza, uşor sărată, împrospătează atmosfera încinsă din timpul zilei. Entuziasmat de perspectiva aventurii, Brian îşi dezvăluie verva: — Tata se mulţumeşte cu un iaht demodat care se târăşte pe apă mai încet decât o broască ţestoasă pe uscat. Il păstrează pentru că îşi imaginează că această mică ambarcaţiune, atât de veche, îi poartă noroc. Sătul de nemulţumirile mele, mi-a cumpărat un FM-Force 10, care atinge 70 de noduri pe oră! Modest, el omite să ne spună că iahtul său a costat un milion de dolari. Brian i-a dat un nume care mi se pare foarte inspirat: „Dragonul Albastru“. — Privesc cu încântare iahturile aliniate în port. Ador clinchetul metalic al cordajelor care lovesc uşor pânzele, sub mângâierea brizei. lahtul lui Brian este închis într-un garaj de vapoare. „Dragonul Albastru“ are forma unei ţigări royal-size, cu linii superbe, care stimulează entuziasmul lui Todd şi, trebuie s-o recunosc, îmi stârneşte şi mie invidia. lahtul meu, Bertram 58, este mult mai comod decât cel al lui Brian. Însă viteza sa poate fi comparată cu cea a unui porc spinos la întrecere cu un iepure. Nu-l văd pe tata să cumpere o aşa minunăţie, care ar putea să-i trimită vlăstarul, într-o fracțiune de secundă, pe lumea cealaltă, ţinând cont de faptul că viteza pe care o generează această ambarcaţiune este extrem de periculoasă. Numeroase iahturi au suferit accidente, zdrobindu-i pe piloţi de suprafaţa mării care, din cauza vitezei foarte mari, devine mai dură decât marmura. Ne instalăm la bordul iahtului FMO, puţin cam înghesuiți, pentru că el e conceput special ca să participe la regate de înaltă competiţie. Insă noi sacrificăm comoditatea pentru mai multă eficacitate. _ leşim din port cu o viteză convenabilă. Insă, de la început, ne lovim de câteva dificultăţi, determinate de vremea capricioasă. Brian ascultă buletinul meteorologic la radio. Condiţiile atmosferice nu sunt prea încurajatoare. Codul de vânt este 6 spre 7; codul de forţă a mării, 4 spre 5. Brian îi explică acest limbaj de neînțeles lui Todd. li explică ce se înţelege prin vânt rece sau vânt foarte rece - cu formare de valuri, cu creste de spumă, cu vârtejuri - valuri înalte, de furtună; de asemenea, ce reprezintă înălțimile în metri: de la 1,25 până la 2,5, cu tendinţa spre 2,50 şi poate chiar mai mult. Răul de mare nu mă deranjează. Şi Todd se descurcă bine. „Dragonul Albastru“, propulsat de propria sa energie, loveşte valurile care se izbesc cu putere de coca sa înaltă. Am impresia că parcă zboară pe deasupra maselor de apă în mişcare. Cu calmul unui profesionist experimentat, Todd îşi scoate, dintr-un sac, echipamentul, cu scopul de a filma vânătoarea căreia i-a căzut pradă Sea Lion. — Am adus şi camera cu termografie infraroşie, care îmi va permite să disting, în plină noapte, componentele unui pei—saj, contururile şi mişcările motoarelor şi ale fiinţelor umane. Totul se bazează pe diferenţele de temperatură. Işi fixează pe cap, cu ajutorul unor curele, binoclul pentru vederea nocturnă. Ne oferă şi nouă câte o pereche de binocluri, din acelaşi model. — Văd că nu ai uitat nimic!, exclamă Brian, cu admiraţie. Coborâm de-a lungul coastei, care înconjoară uscatul ca un colier de stele strălucitoare. Luminile din port apar şi dispar, pe sub arcul podului, care se înalţă deasupra sa. — Opreşte!, ordonă Todd. Sea Lion nu a ieşit încă! Brian execută ordinul şi lasă iahtul să plutească în voia valurilor. Ambarcaţiunea, care până atunci stăpânise masele de apă în mişcare, pe când avansa, propulsată de cei şase mii de cai- putere ai săi, pluteşte acum, ca un dop în derivă. Mi-e teamă să nu fie răsturnată de valurile prea puternice. Şi Brian îmi împărtăşeşte opinia, căci repune motorul în miş=—care. Manevrează ambarcaţiunea astfel încât să nu o aşeze transversal, pentru ca valurile, care vin cu o viteză din ce în ce mai mare, să nu o răstoarne. Todd se uită cu nervozitate la ceas. — Sea Lion ar trebui să iasă! E un lucru hotărât deja! — Este posibil să fi intervenit vreun impediment?, întreabă Brian. — Va ieşi!, insistă Todd. Încărcat cu un miliard de dolari! Asta înseamnă un vagon plin cu bancnote... Clipocitul apei care se loveşte de coca vasului se confundă cu sirena unui vapor. — Sea Lion iese, în sfârşit! Sea Lion iese!, repetă Todd, ca un fel de incantaţie, în timp ce priveşte spre port, cu binocilul. Silueta vaporului se profilează pe fundalul luminilor de pe coastă. Se îndreaptă spre vest. În jur de două mile marine ne separă de el. Brian urmează o rută paralelă cu cea a vaporului, însă nu se întâmplă nimic special. — Dacă radarul va urmări ruta lui Sea Lion, va depista, de asemenea, şi prezenţa noastră. Remarca mea nu pare să tulbure seninătatea lui Todd. — Navigaţia nu a fost interzisă, oficial, în largul coastei Los Angelesului! Prezenţa noastră aici se datorează exclusiv întâmplării. lată care va fi explicaţia pe care o vom da atunci când şi mai ales dacă vom fi traşi la răspundere! însă nimeni nu va face acest lucru! — Todd, eu nu vreau să risc să-mi fie anulată licenţa de navigaţie!, strigă Brian, îngrijorat. — Nu-ţi face griji! Nimeni nu-ţi va lua licenţa! Se scurg aproape două ore. Sea Lion îşi continuă, fără probleme, drumul spre vest. Încărcătura grea îi impune o viteză moderată. — Înaintează ca un melc! — Autoritățile portuare nu au permis descărcarea con-tainerelor, ne informează Todd. Fiecare container în parte ar fi putut juca rolul unui cal troian. Încărcat cu exploziv şi comandat de la distanţă, containerul ar fi semănat moartea şi distrugerea în masă. În plus, prezenţa ostaticilor la bord ar fi complicat întreaga situaţie. Comandantul vasului a încercat să evadeze pe timpul nopţii. Teroriştii l-au împuşcat, sub privirile poliţiştilor noştri, care nu au îndrăznit să intervină. Acest incident a demonstrat că echipajul nu a fost complice cu bandiții. Brian începe să facă volte imense, pentru a da impresia că se antrenează pentru următoarele regate din San Diego. — Nimic nou?, întreabă el. Scrutez şi eu, cu binoclul, malul californian. Luminile ora—şului se pierd la orizont. — Nimic!, îi răspund. Nerăbdarea ne cuprinde pe toţi. În curând se vor ivi zorii!, îi anunţ eu. Sea Lion poate fi văzut şi fără binoclu, datorită focurilor de veghe care stau aprinse: alb în partea din spate, verde pe lateral şi alb în faţă. Se observă cum înaintează, paşnic, în noapte. Deodată, focurile se sting. Vaporul dispare în întunericul din larg. Trebuie să-mi pun binocilul cu vedere pe timp de noapte ca să-l mai pot distinge. — Ce se întâmplă, Todd?, întreb eu, intrigat. — Cred că acum începe balul! Străluciri fulgerătoare stră—bat cerul. — Mi se pare că se aud focuri de armă!, îmi exprim eu, cu surprindere, părerea. Nu aud detonările, din cauza zgomotu-—lui pe care îl face iahtul nostru! — Opreşte puţin barca, Brian!, strigă Todd. Brian execută ordinul. Acum putem auzi focurile de armă, dar şi zgomotul mai multor ambarcaţiuni puternice, de parcă ne-am afla la o cursă de iahturi. Cu focurile de veghe stinse, aceste ambarcaţiuni se confundă cu noaptea. Apărute ca din neant, trei vedete rapide intră în câmpul vizual al binoclurilor noastre. Ele fac slalom prin faţa lui Sea Lion. Un fel de dans, de o extremă frumuseţe. Siluetele verzui, fantomatice, alunecă repede, chiar foarte repede, pe valuri. E ca un adevărat carusel acvatic. — Splendidă manevră!, exclamă Todd, plin de admiraţie. Staţi să vedeţi ce urmează! Punem camerele în acţiune. Din nefericire, din cauza miş-—cărilor iahtului, care se confruntă cu valuri foarte puternice, imaginile pe care le înregistrăm vor fi, la rândul lor, mişcate, ca într-un dans. — Aceste trei vedete se oferă voluntar drept ţintă trăgă-—torilor de pe vapor, pentru a permite declanşarea operaţiunii care vă va bucura şi ochii, şi inima! Priviţi!, strigă Todd. Câteva vedete RIB - Rigid Inflatable Doats - propulsate, fiecare, de câte două motoare puternice şi care prind o viteză de mai bine de cincizeci de noduri pe oră, se aruncă în siajul înspumat al lui Sea Lion. — Teroriştii, care îşi concentrează întreaga atenţie asupra celor trei vedete dansatoare, nu-şi dau seama de ceea ce li se pregăteşte!, ne explică Todd. Cele trei RIB, care merg în spatele lui Sea Lion, la pupa acestuia, se află acum în unghiul mort al radarului instalat pe vapor. Acum este momentul crucial! Prin utilizarea unor grapine, patru vedete se ataşează de flancurile vaporului Sea Lion. Folosind scări de sfoară, cinci marinari din fiecare ambarcaţiune urcă, precum nişte mai—muţe, la bordul vaporului. Vedetele conduse, fiecare, de cel de-al şaselea membru al echipajului, care joacă rol de pilot, se detaşează de Sea Lion. Patru noi vedete le iau locul. Operația se repetă în aceleaşi condiţii. Cu toate acestea, marinarii nu au tras niciun foc de armă. Acţionează în cea mai mare linişte. Sunt ca nişte umbre care invadează vaporul şi care execută un plan de luptă conceput cu o mare precizie. După ce au reuşit abordajul, marinarii se strecoară spre punctul de comandă şi spre prova, unde sunt concentrați tră—gătorii care împroaşcă cu gloanţe cele trei vedete dansatoare. Această mişcare permanentă, în zigzag, cu schimbări impre-—vizibile de direcţie, reduce aproape de zero şansa ca trăgătorii să-şi atingă scopul. Marinarii, la rândul lor, se bazează pe reacţiile - de data aceasta, previzibile - ale teroriştilor, cu scopul de a-i captura, fără vărsare de sânge. Bandiţii, exaltaţi de succesul pe care l-au avut şi de răscumpărarea enormă care se află în posesia lor, vor încerca să respingă atacul cu propriile lor mijloace, înainte de a recurge la o soluţie eroică, finală. Adică sinuci—derea colectivă, prin explozia bombei. Înainte însă de a-şi da seama ce li se întâmplă, teroriştii simt în ceafă ţeava unui pistol-mitralieră. După ce sunt capturați, vaporul este cercetat cu cea mai mare atenţie, pentru a elimina orice surpriză. Focurile de veghe de pe Sea Lion se aprind din nou. În acelaşi timp, luminile inundă podul. O rachetă verde străbate cerul. Este semnalul care anunţă încheierea operaţiunii. Spectrul de oroare şi de moarte, despre care fanaticii vorbeau atât de mult în ultima vreme, a fost spulberat de marinarii din Forţele Speciale. Todd e în culmea fericirii. — Lumina a învins tenebrele! lată titlul reportajului meu! Voi ajunge şi eu la fel de mare ca tine, Will! Ne scoatem căştile, echipamentul şi receptoarele şi ne îmbrăţişăm fericiţi. Un happy-end, tipic... * x x Trebuie să mă gândesc cum voi modifica finalul scenariului meu. Nu cred că studioul va accepta propunerea lui Julian, care intenționa să încheie filmul printr-o explozie atomică şi să radă, în acelaşi timp, oraşul Los Angeles de pe harta Californiei. El susţinea sus şi tare: de ce să nu repetăm succesul mondial repurtat de Towering Inferno, un film catastrofic, ce a marcat o întreagă epocă a anilor şaptezeci?... Insă această modă a trecut. Publicul zilelor noastre, con=—fruntat în permanenţă cu probleme foarte grave, de natură politică, economică şi socială, preferă un final stropit cu puţină apă de trandafiri, care le permite, după un spectacol palpitant - asezonat cu tone de pop-corn - să retrăiască, la ei acasă, în vis, isprăvile eroice ale actorului favorit, fie el Keanu Reeves, Brad Pitt, Ethan Hawke, Stephen Dorff sau Johnny Depp... iată, îl uitasem pe Tom Cruise... aşa ceva e de neiertat... * x x La solicitarea mea, Brucker mi-a fixat o întâlnire după-amiază, la ora cinci. A părut să fie interesat atunci când i-am vorbit despre probele pe care le-am cules, mulţumită lui Brian. Mă simt în culmea fericirii, pentru că sunt sigur că ne vom confrunta adversarii şi vom putea să ne demonstrăm nevinovăția şi buna-credință. Aşa cum am convenit, îl întâl—nesc pe Brian la Down Town L.A. Cafe, pe strada numărul unu. İl găsesc absorbit de un joc electronic mult mai potrivit pentru un puşti decât pentru un student de vârsta lui. Brian mai păstrează însă câteva trăsături infantile, în ciuda aerului său de playboy blazat. Două cafele şi două sticle de Schweppes ne ascut subtilitatea gândirii. Avem nevoie de întreaga luciditate pentru a putea stabili strategia legală cea mai eficace. Trebuie însă să ne grăbim, căci, înainte de a ajunge la cabinetul domnului Brucker, va mai trebui să facem câteva drumuri. Los Angeles este cuprins de veselie şi vrea să-şi sărbătorească supere roii care au redus la tăcere teroriştii aflaţi la bordul lui Sea Lion. A fost prevăzută chiar şi o defilare prin faţa Centrului Financiar din inima oraşului, invadat, pentru această ocazie, de un public entuziast. Din înaltul zgărie - norilor se vor arunca flori de hârtie colorată şi baloane, exact ca la New York. Buna dispoziţie, manifestată zgomotos de populaţia ora—şului, nu este însă unanimă. Anumiți intelectuali pretind - post festum[7] - că ei nu luaseră, încă de la început, în serios tentativa de intimidare pusă la cale de terorişti. De asemenea, că autorităţile au dat proporţii uriaşe acestui incident, ca să-l poată folosi în avantajul lor, cu ocazia următoarelor alegeri. Cei care caută originalitatea cu orice preţ declară că pericolul care planase asupra oraşului dădea savoare unei existenţe monotone şi plictisitoare. In fine, mai sunt şi gurile rele care continuă să susţină că această afacere a fost pusă la cale pentru a creşte publicitatea din jurul filmului „Los Angeles va sări în aer! “. Cei mai neînduplecaţi cer o anchetă severă. Puțin îmi pasă mie de toate aceste ciorovăieli. Pentru moment, sunt preocupat de procesul care îmi pune sub semnul întrebării reputaţia şi viitorul. Brucker ne primeşte cu amabilitatea sa profesională bine cunoscută, dar în spatele căreia simt o uşoară condescen—denţă, care mă deranjează. Examinează fotografiile, cele două filme, precum şi scrisoarea semnată de Kirsten. Aştept, cu o satisfacţie anticipată, aprecierile sale pozitive. Spre stupefacţia mea însă, el zâmbeşte cu o bunăvoință paternă. Adoptă atitudinea unui adult tolerant, amuzat de poznele unor puşti. — Interesant! Foarte interesant! Voi anexa aceste piese la dosarele voastre! Aş vrea să vă anunţ o ştire, care, probabil, o să vă bucure. Ca urmare a unor negocieri care s-au dus în culise, judecătorul împreună cu Ministerul Public au ajuns la concluzia că urmărirea penală nu va avea loc! ÎI privesc cu mirare. — Şi cu denunţul calomniator al Lanei Brull ce se va întâmpla? — Şi-a retras plângerea! — Şi aceste probe? Avocatul ridică mâinile, în semn de nerăbdare. — Majoritatea acestor fotografii nu sunt trucate! Asta nu puteţi contesta! Ce anume dovedesc ele? O orgie generală, care evocă destul de mult epoca romană! Un proces ar putea să împroaşte cu noroi o mare parte dintre tinerii de vază din oraş! în aceste fotografii se remarcă tot felul de combina=ţii, imaginate în Kama-Sutra! Dacă ar fi fost numai erotism heterosexual, juriul l-ar mai fi acceptat, mai mult sau mai puţin scandalizat! însă bisexualitatea şi chiar homosexuali=tatea sunt amplu reprezentate în aceste instantanee! Desigur, legea nu le interzice! însă opinia publică este mai puţin înţe-legătoare! Apoi, intervin complicațiile! Zack şi chelnerii săi, care asistau la aceste petreceri dionisiace, urmaţi de call-giris şi call-boys de la Madam Reine, care erau adesea prezenţi şi ei; procesul, aflat deja în plină desfăşurare, legat de fata găsită moartă în jacuzzi şi, pe deasupra tuturor acestora, intrarea în joc a bandelor din Watts! Aşa ceva este deja mult prea mult! Când vorbeşti de bandele numite Creeps şi Blood, te gândeşti, de asemenea, la traficul de droguri! Activitatea acestui fotograf se apropie foarte mult de pornografie! Dar câteva luni de închisoare pentru Zack şi fotograful lui nu v-ar putea spăla reputaţia, dragă Will, nici ţie, nici pe cea a prietenilor tăi! Brian îmi aruncă o privire plină de semnificaţie şi înclină din cap, impresionat de argumentele avocatului. — Credeţi-mă, acest scandal cade foarte prost pentru voi!, reia Brucker. Puritanii, fundamentaliştii americani, protes=tanţii extremişti, ligile moraliste, care recâştigă teren, vă vor acoperi de noroi, vă vor sfâşia, vă vor lapida... În timpul acestui discurs, Brucker măsoară cabinetul, de la un cap la altul, cu paşi mari. — Sinuciderea lui Trent, dispariţia în adâncul mării a lui Lester, asasinarea lui Kyle nu vă sunt suficiente? Acest din urmă argument are efectul unei lovituri de măciucă. Deodată, el se opreşte în faţa noastră şi îşi încrucişează braţele. — Vă imaginaţi că juriul vă va trata ca pe nişte eroi în ziua în care impostura Lanei Brull va fi fost demascată? Prietenii voştri, care sunt apăraţi de alţi colegi de-ai mei, ar fi foarte fericiţi să iasă din această tristă poveste fără nici-o pagubă. Sunt şocat de ieşirea lui violentă. Mă gândesc că a fost selecționat deja pentru postul de procuror districtual şi că se pregăteşte să treacă de cealaltă parte a baricadei. In orice caz, tot ceea ce a spus a fost de bun-simt. — Domnule Brucker, soluţia pe care aţi găsit-o este cea mai bună! Numai să reuşească! * x x Soarele se strecoară prin fereastra deschisă şi îmi mângâie pleoapele. Deschid ochii şi constat că Star îmi linge faţa, pri—etenos, şi dă din coadă, în semn de bună dimineaţa. Binedispus, sar la marginea patului şi mă îndrept spre grădină, după care mă arunc în piscină, unde sunt urmat de micul meu dalmaţian, care dă dovadă de un talent înnăscut de scafandru. — Nu te-ar tenta o porţie de surfing?, îl întreb. În ciuda posturii sale incomode, din acest moment, Star latră, de bine, de rău, în semn de aprobare. Luăm micul dejun în bucătărie, unde suntem serviţi de noua noastră bonă, o femeie de culoare, care găseşte mereu câte o bucăţică şi pentru Star. Politicos, el îşi manifestă recu—noştinţa cu câteva lătrături. Înarmat cu două plăci, una pentru o mare calmă şi una pentru o mare agitată - buletinul meteo anunţă o zi frumoasă, fără smog - mă urc, împreună cu Star, în Ferrari. Micuţul meu câine capătă, pe zi ce trece, noi talente. L-am învăţat să se ţină în echilibru pe o placă de surf, în piscină. La început, părea un pic intimidat de acest curs de navigaţie nepotrivit cu natura sa. Apoi, s-a obişnuit să se menţină, cu o oarecare uşurinţă, pe această ambarcaţiune fragilă. Astăzi, îl voi învăţa adevăratul surfing, pe valurile oceanului. În drum spre Malibu îmi aduc aminte de Cindy. Prins în angrenajul Lanei Brull, am neglijat-o pe Cindy, care, sunt sigur, este intrigată de atitudinea mea. Formez numărul ei de telefon, îmi răspunde, cu o voce dulce şi armonioasă, ca un clopoței de argint: — Alo! — Alo, Cindy! Sunt eu, Will! — Bună, Will! Mă bucur să te aud! Fraza asta mi se pare rece şi artificială... sau e doar o pre—supunere... după care adaugă cu o căldură care îmi risipeşte orice îndoială... — Te-am căutat, de mai multe ori, la telefon... însă fără niciun rezultat... — Am fost ocupat! Dar acum sunt liber ca un pescăruş... sau ca vântul... Am căpătat o tentă lirică... — Voiam să-ţi dau o veste! — Sper că e o veste bună! — Foarte bună! Mâine iau avionul spre Paris! — Oh! Nu reuşesc să-mi ascund prea bine ciuda. — Poate că mă vei conduce la aeroport? — Cu plăcere! Adopt, apoi, un ton dezinvolt: — Cele mai frumoase vacanțe le-am petrecut în Franţa! — Nu este vorba de o vacanţă! Sejurul din Franţa va fi destul de lung. Agentul meu mi-a procurat un rol, într-un film care va fi turnat pe Coasta de Azur! Un fel de Othello în secolul al XX-lea. Mă voi îndrăgosti de un tip de culoare. Şi eu sunt cea care îl va ucide... din gelozie... — Nu e adevărat! — Original! Nu e aşa? O ocazie pe care nu am vrut s-o ratez! Părinţii mei nu sunt prea entuziasmați! Tata spune că ar trebui să termin mai întâi facultatea, la UCLA! în final, şi-a dat acordul. E un pic cam ruginit tata, în ciuda pretențiilor sale de inovator! — Sunt foarte fericit pentru tine! — Mulţumesc! Poate îmi vei face o vizită în Franţa! — De ce nu? — Coasta de Azur te va inspira pentru următorul tău sce—nariu şi pentru un rol frumos, pentru mine... da, mamă, vin imediat... scuză-mă, Will! Trebuie să ies cu mama la cum-—părături... totul s-a petrecut atât de repede! Avionul pleacă mâine-dimineaţă, la ora opt! — La ora şapte voi fi la tine! — Noaptea mi-o voi petrece la New York! lar mâine-seară voi fi la Paris! Ce emoţii! Atunci, ne vedem mâine, la şapte? — Perfect! Pe curând! Nu voi fi, deci, singura celebritate din generaţia mea. Kyle, o stea în plină ascensiune, şi-a încheiat cursa în tene—bre... Steve, frumosul manechin, îşi va lua, probabil, zborul... Suspin... Star dă din coadă şi mă priveşte cu ochii săi plini de tandreţe, parcă ar vrea să alunge cât mai departe criza de melancolie care m-a cuprins... Plaja este atât de vastă, încât am senzaţia că mă pierd în mijlocul unui deşert de aur, mărginit de un albastru lichid... Nebun de bucurie, Star face tumbe prin nisip... Ca de obicei, trec şi pe la barul nostru. Tot ca de obicei, Jack, barmanul, îmi dă o Coca-Cola. li dă şi lui Star o prăjitură. Ca de obicei, îmi spune: „E din partea casei! “. Ca de obicei, eu îi pun pe tejghea câte un mic cadou. Un fel de schimb de bune intenţii... — Salut, Will! Vocea veselă a lui Nălucă mă face să întorc capul. Îl văd în faţa mea, cu faţa luminată de un zâmbet şi cu mâna întinsă spre mine. Ca şi cei doi camarazi care îl însoțesc, este îmbrăcat cu bermude, în mii de culori. — Salut!, exclam eu, mirat de prezenţa lor pe plajă. Nu aţi plecat, încă, în Hawaii? Mă gândesc că poate au pierdut la cărţi banii pe care li-i dădusem pentru această călătorie. Cei trei mă înconjoară cu un entuziasm şi o prietenie care pe Star îl fac gelos. În acelaşi timp, Nălucă mă priveşte cu un zâmbet pe jumătate răutăcios, pe jumătate iritat. Îmi imaginez că mi-a citit gândurile. — Avem o surpriză pentru tine, Will! — Ce surpriză? — Dacă ne vei însoţi, o vei vedea! — Bine! Sunt al vostru! E departe de aici? — Flageolet şi Trou du Cui ne vor deschide drumul. Vom avea o escortă motorizată! Misterul mă amuză. Îl invit pe Nălucă în maşina mea, în timp ce ceilalţi doi se urcă pe motociclete. Ne îndreptăm spre sud, aproape însă de ocean. Aflat pe teren solid, Star devine un model de cuminţenie, de îndată ce se află pe patru roţi, gata să pornească la drum. Aşezat între mine şi Nălucă, priveşte cu interes peisajul. Mergem prin Venice, ne angajăm pe Speedway, apoi ne facem o intrare triumfală în paradisul de la Marina del Rey. Nălucă străluceşte de încântare. Lăsăm maşina în parcare, apoi, din ce în ce mai uimit, îmi urmez prietenii pe un chei, unde stau aliniate numeroase veliere de croazieră. Pe bordul unui ketch de aproximativ doisprezece metri lungime, care a trăit şi zile mai bune şi care poartă numele, evocator, de Amfitrita, Fuck, Flaflas şi restul găştii par foarte preocupaţi s-o cârpească, urmând indicaţiile unui bătrân venerabil, cu faţa ridată, împodobită cu o barbă în formă de colier. Nălucă îmi arată, cu mândrie, ambarcaţiunea. — Am cumpărat-o pe nimica toată. După cum vezi, nu e în perfectă stare, dar îi vom reda strălucirea de altădată. Să cumperi bilete de avion ar însemna să arunci banii pe fereastră. Amfitrita ne va asigura transportul, iar insulele ne vor fi casă... Privesc cu uimire achiziţia lor. — Voi chiar vreţi să traversaţi oceanul la bordul chestiei ăsteia? — De ce nu? în ciuda aspectului său trist, părţile vii sunt, încă, solide! Vino! Vreau să ţi-l prezint pe căpitan! Un bătrân lup de mare, acum la pensie, care a ocolit de zece ori Capul Horn! — Şi echipajul? — Flambeur, Fuck şi Trou du Cui ştiu să manevreze velele. Choco este un bucătar foarte talentat. lar pe drum vom deprinde cu toţii meseria. — Pentru o surpriză, nu e prea rău!, exclam eu, admirativ. Nălucă e încântat de aprecierea mea. — Will, în numele coechipierilor mei, te invit să participi la expediţia noastră! In pofida celor optsprezece ani ai săi, Nălucă are aerul unui puşti care respiră, prin toţi porii, bucuria de a trăi. Împreună cu prietenii săi, aproape toţi de aceeaşi vârstă cu el, fac parte din noua clasă de plăceri care, spre deosebire de aceea com—pusă din bogaţi, îi include şi pe sportivii care nu participă la competiţii internaţionale. Adepţi ai noului curent Fun, ei nu muncesc, în sensul clasic al cuvântului. Din timp în timp, la fel ca nomazii, ei oferă - jucându-se - spectacole de surfing, exhibiţii de un înalt nivel tehnic şi artistic, care par realizate fără efort, pentru că totul se reduce pentru ei la o distracţie fără sfârşit. Fără profesionalism, fără competiţii, fără rivali—tăţi, fără învingători sau învinşi. Totul pare să fie ca o dantelă de aventuri pe o pânză de fond, unde se reunesc soarele, cerul, mereu senin, şi valurile. Stilul lor de viaţă pune mare preţ pe vis, pe utopie, pe spontaneitate sau pe libertatea anarhică şi exclude mercantilismul burghez, constrângerile sau tabuurile. Ei înfruntă moartea cu voluptate şi profită de toate plăcerile pe care viaţa, mult prea scurtă, le oferă. La rândul meu, prefer concepţiile lor legilor junglei care guvernează relaţiile profesionale la Hollywood. — Două sau trei exhibiţii de surfing, foarte mult gustate de spectatori, atunci când valurile vor depăşi douăzeci de metri, ne vor permite să restituim banii pe care ni i-ai dat ca avans!, mă asigură Nălucă. — Eu nu v-am cerut să-mi daţi banii înapoi! lar în ceea ce priveşte propunerea voastră, de a vă însoţi, sunt tentat să accept. Din nefericire însă, trebuie să pun mai întâi ordine în viaţa mea, care, pentru moment, este foarte încurcată... — Ca să putem cârpi mica noastră ambarcaţiune, ne va lua ceva timp. Te aşteptăm! — Mulţumesc! Să văd ce pot face! In realitate, nu voi putea lua nici-o decizie până la încheierea încurcăturilor mele cu justiţia. Ceasul mă previne că timpul a zburat deja şi că am obligaţii faţă de Cindy. Mă despart de prietenii mei, după mai multe strângeri de mână şi îmbrăţişări. Trebuie să rezolv acum o problemă de logistică. În Ferrariul meu nu vor putea încăpea toate bagajele lui Cindy. Când pleacă în călătorii, ei îi place să-şi ia cu sine toată garderoba. Prima soluţie ar fi să mă întorc acasă şi să schimb maşina mea cu Mercedesul tatălui meu, care este mult mai mare. Insă lui nu-i place deloc să-i atingă cineva maşina. Citroenul mamei nu este prea încăpător. Mă gândesc la o a treia soluţie. Să împrumut un Cadillac - gen vagon de dormit - care mi-ar putea satisface nevoile. Deci, pornesc în drum spre aeroport, acolo unde se află agenţia Avis. Cu inima uşoară, părăsesc Marina del Rey. Constat, cu satisfacţie, resursele de care dis—pune mintea mea. Intru pe bulevardul Lincoln. Star remarcă un fox-terrier aflat într- o maşină care ne depăşeşte şi latră, în semn de salut. Nu mă grăbesc deloc, pentru că ziua e aşa de frumoasă, iar drumul nu e prea lung. Sună telefonul. Aud vocea secretarei lui Roy, Debra. — Bună, Will! A trecut un secol de la ultima ta vizită pe la studio! — La ora asta, relaţiile mele cu cei de la studio nu strălucesc prin cordialitate... — E doar o criză trecătoare! Aici e o adevărată furtună! O clipă! Ţi-l dau pe Roy! — Salut, Will!, strigă Roy, jovial. Biroul tău este gol, secre=tara şi prietenii de la studio, pe care i-ai părăsit, te aşteaptă, pradă deznădejdii! — Opreşte-te, Roy!, îi răspund eu, râzând. Mă faci să plâng! — Chiar azi-dimineaţă, Kahane îmi spunea: de ce dracu’, prietenul tău Will nu ne mai dă niciun semn de viaţă? — Nu e adevărat! — M-a rugat să te invit pe la el! — Dar ultima noastră întâlnire nu a fost marcată de prea multă înţelegere din partea lui... — Să uităm trecutul întunecat şi să ne bucurăm de răsăritul radios! — Kahane şi-a schimbat punctul de vedere! După ce a constatat că Julian e nebun de legat! — Nebunia lui nu este de dată recentă! — Pentru filmul „Los Angeles va sări în aer! “, el vrea un final megacatastrofic! — Ştiu! Ceva în genul The Towering Inferno! — Etapa aceea a fost depăşită în istoria cinematografiei! Ultima sa variantă este de-a dreptul demenţială! Un savant paranoic a descoperit fisiunea uraniului într-un lanț neîntre—rupt! Explozia imaginată de tine ia proporţiile unei apocalipse! Globul nostru terestru se va dezintegra ca o supernovă! — Mulțumită efectelor speciale, acest spectacol va putea fi realizat fără prea mari cheltuieli! — Tocmai ideea acestui cataclism îl sperie pe Kahane! în zilele noastre, spune el, oamenii trăiesc într-o angoasă permanentă: şomaj, criminalitate, războaie, terorism, apoi cataclismele naturale - uragane, cutremure, erupții vulca—nice, inundaţii - SIDA, virusul Ebola şi compania; să-i mai ceri să aprecieze un film care îi va cauza noi coşmaruri... — Şi totuşi, filmele de groază s-au bucurat de mult succes... — De acord! Wolfen, Friday 13, The Haunted House... toate astea ţin, acum, de trecut! Speed a făcut vâlvă pentru că sfârşitul său fericit a pus capăt la două ore de tensiune insuportabilă... — Pe scurt, ce aşteptaţi voi de la mine? — Să refaci finalul filmului, adaptat la povestea reală, care s-a petrecut cu Sea Lion! — Şi atunci, veţi pune numele meu pe generic? — Fără discuţie! Vom îngropa securea războiului şi vom fuma pipa păcii! — Cum rămâne cu dezonoarea legată de numele meu, care îl îngrozea pe Kahane? — S-a uitat deja! Kahane a vorbit cu avocatul tău! E un tip formidabil acest Brucker! L-a întors pe Kahane ca pe o mănuşă! — lată o noutate interesantă! — leri-seară, la proiecţii, Kahane s-a certat rău cu Julian! A avut loc o dispută epică! Kahane l-a somat să schimbe fina-—lul! Julian a refuzat. La rândul său, el a urlat la Kahane că un regizor este un artist care creează o operă de artă, nu un reportaj. Kahane a ripostat, cu pumnii strânşi: Dacă vă veţi menţine pe aceeaşi poziţie, veţi fi dat afară! Julian a ieşit trântind uşa! Goodman - diplomat, ca de obicei - s-a angajat să-l calmeze pe protejatul său şi să-l facă mai conciliant... — Reportajul filmat, pe care Julian îl dispreţuieşte atât de mult, i-a adus lui Todd consacrarea internaţională. Sute de televiziuni americane şi străine au prezentat reportajul său, cu privire la aventura lui Sea Lion... Pariez că va obţine un Premiu Pulitzer... — Atunci, ce răspuns mă autorizezi să-i dau lui Kahane?, insistă Roy. Mâine-dimineaţă, la ora zece, va avea loc o conferinţă în biroul preşedintelui... Pot să anunţ şi participarea ta? — Bine! Voi fi acolo! — Perfect! E o decizie înţeleaptă, Will! — Un happy-end, Roy! Pe mâine! — Pe mâine! Această convorbire palpitantă era cât pe ce să mă coste o ciocnire cu un autobuz... Sosesc, până la urmă, cu bine, la Avis şi împrumut un Cadillac, lung ca un cârnat, de culoare neagră şi cu şofer. Culoarea albă mi-ar fi amintit de evenimente pe care prefer să le dau uitării. Tânăra care mă pune să semnez un formular îmi aruncă o privire seducătoare, însoţită de efortul de a-şi etala sânii - o invitaţie mută - după care adaugă, cu un zâmbet fermecător: — V-am văzut fotografia în revista People! — Ah, da? — Dacă aveţi nevoie de o actriţă care ştie să cânte rock, vă stau la dispoziţie! Îmi dă o carte de vizită. — lată coordonatele mele! Aveţi şi numărul meu de tele—fon, de acasă! lau cartea de vizită şi o introduc în buzunar. — Mulţumesc! Este dezamăgită, în mod vizibil, pentru că eu nu i-am dat, la rândul meu, cartea de vizită. — Aveţi adresa mea notată pe acest formular!, îi spun, cu amabilitate. Parchez Ferrariul într-o parcare din apropiere, după care urc în Cadillacul enorm, care ar putea cuprinde înăuntru nenumăratele valize ale lui Cindy. Îi ştiu obiceiurile. Deşi îşi ia toată garderoba, ca o fiică demnă a epocii sale, ea preferă blugii în locul fustei şi pantofii sport tocurilor înalte. Ce să-i faci, misterul feminin e insondabil... Prin interfon, îi dau şoferului adresa lui Cindy. Şoferul este tânăr şi simpatic. — Va trebui să vă grăbiţi, pentru că am întârziat puţin! — Vom ajunge la timp, domnule! În oglinda retrovizoare, îi văd zâmbetul, ademenitor. — V-am văzut fotografia în revista People, domnule! Ştiu ce va urma. Dar nu mă supăr. li respect pe toţi aceşti tineri care, ca şi mine, vor să se realizeze. — Am făcut şi eu figuraţie vorbită, în câteva filme de tele—viziune. M-am specializat în roluri de student, de fiu răsfăţat, de gigolo, de tânăr ofiţer... şi chiar de manechin... Are fizicul necesar, asta pot s-o confirm şi eu... — În ultimul meu film am interpretat rolul unui drogat... Din nefericire, trebuia să mor dintr-o supradoză, înainte de sfârşitul primului act... Se pare că am fost convingător. Sfârşitul tragic al lui River Phoenix m-a inspirat... cânt şi la chitară, mă descurc şi cu instrumentele de percuție, în plus ştiu să şi călăresc... Coboară geamul care ne separă şi-mi întinde, peste umăr, cartea lui de vizită. — Dacă, într-o zi, veţi avea nevoie de mine... După care, conform protocolului, ridică geamul. La ora şapte, aşa cum convenisem, ajung acasă la Cindy. O piramidă de valize aşteaptă pe peronul casei. După cum era prevăzut, şoferul claxonează, pentru a ne anunţa sosirea. Minutele se scurg repede, însă, pentru Cindy, timpul nu are valoare. În fine, apare în cadrul uşii, însoţită de bunica ei. — Aş fi vrut s-o conduc eu la aeroport, dar Cindy nu vrea să mă obosesc, îmi spune bătrâna, zâmbind. Dacă voiai un pretext fără prea mare relevanţă, iată unul!, adaugă ea, cu subinţeles. Cu ajutorul şoferului, îndes bagajele în Cadillac. Îmbrăţişări lacrimogene... femeile în vârstă plâng din orice... promisiuni din partea lui Cindy că va fi cuminte, că va telefona în fiecare zi... angajamente complet inutile, pentru că ea nu le respectă niciodată... Mă instalez apoi cu ea pe bancheta din spate. De îndată ce maşina iese în stradă, Cindy se înghesuie tandru în mine şi mă strânge cu blândeţe de genunchi, ceea ce mă excită teribil... — La adăpostul acestor geamuri colorate, am putea să facem dragoste! Păcat că geamul dinspre şofer nu este şi el colorat! O invitaţie ca asta, care înainte mă făcea automat pregă-tit de atac, are acum un efect contrar, căci îmi reaminteşte fotografia care o arăta pe Cindy gata să fie sărutată de Kyle. Această imagine îmi scade brusc ardoarea. Incep să pufnesc, fără să-mi pot stăpâni accesul de râs. Cindy mă priveşte suspicioasă. — Ce anume te face să râzi? — Ideile unui tânăr filosof care a provocat mânia tradiţi—onaliştilor, a fundamentaliştilor şi chiar a feministelor, afir—-mând că bărbatul este, prin definiţie, poligam, iar femeia, monogamă. Şi că, în definitiv, familia care se bazează pe monogamie este sortită să dispară, pentru că pune în pericol perpetuarea speciei. Propria sa construcţie genetică îi impune bărbatului poligamia pentru a-şi transmite genele în genera=ţia următoare, multiplicându-şi, astfel, vlăstarele, pentru a rezista mai bine agresiunilor din natură. În decurs de un an, sperma bărbatului poate da viaţă la o sută de copii, în timp ce femeia are nevoie de nouă luni pentru a face să vină pe lume o fată sau un băiat. Robert Wright - căci despre el este vorba - pretinde că gelozia masculină este justificată, pentru că unui bărbat îi repugnă să crească copii care conţin genele unui alt bărbat. Femeia este monogamă pentru că ea se dedică creşterii copiilor, care sunt, cu siguranţă, ai săi. — Conform teoriei tale, femeile care se culcă cu mai mulţi bărbaţi sunt nişte ticăloase?, exclamă Cindy, revoltată. — Nu este teoria mea! Este teoria lui Wright! — Deci bărbaţii pot să se culce în dreapta şi în stânga, fără să transgreseze legile moralei! — Wright este cel care susţine acest lucru! — Atunci, este un macho infect! Cindy ridică din sprâncene. — In fond, tu unde vrei să ajungi? — Nicăieri! Am vrut doar să te amuz! Şi să-ţi recomand o carte de mare succes, care a provocat o adevărată furtună! Ne intersectăm cu trei maşini de pompieri şi cu patru sau cinci ambulante, care trec toate cu sirenele aprinse. Cindy îşi acoperă urechile, iar Star începe să latre. După care, Cindy se calmează. Numai în aparenţă. În forul ei inte—rior, este în fierbere. O cunosc prea bine. — Will, comentariile tale, în jurul geneticii sexuale, a lui Wright, ascund un mesaj... Nu mai am timp să formulez un răspuns elaborat pentru că ajungem la aeroport. Două cărucioare abia fac faţă pentru a transporta bagajele. Înainte de a intra pe culoarul care o duce spre avion, Cindy mă îmbrăţişează. — Prefer totdeauna soarele în locul norilor!, murmură ea, cu subtilitate, ronţăindu-mi urechea. Te aştept la Nisa! Ne vom plimba, ca doi îndrăgostiţi, pe Coasta de Azur! De bună seamă, agită drapelul alb. — Nu vei avea timp să te plimbi, Cindy! Turnarea unui film în străinătate, ţinând seama de programul de lucru, e un adevărat infern! Voi încerca să te vizitez la Nisa! Voi veni să te admir pe platoul de filmări! Oare pot să mă ţin de cuvânt? Mă îndoiesc! Cindy dispare, înghițită de culoar. Duc înapoi Cadillacul, le promit şi fetei, şi şoferului că mă voi gândi la ei, după care, urmat de Star, mă întorc la Ferrari... * x x Sfârşitul filmului - în cea de-a patra versiune - reprezintă un compromis între un happy-end, căci oraşul Los Angeles scapă de distrugere, şi un final catastrofic atenuat: Sea Lion explodează, iar resturile se scufundă, antrenând spre fundul oceanului toate persoanele care se aflau la bord... Aceasta a fost o soluţie impusă de studio, care dorea să pună capăt unei creşteri masive a costurilor de producţie. Un capitol din viaţa mea s-a încheiat... Bilanţul activităţii mele, ca scenarist, este derizoriu. Am fost tratat ca un mercenar. Regizorul, producătorul, actorii din prima linie, executivii de la studio mi-au solicitat modi—ficări, adesea contradictorii. Scenaristul trebuie să se plieze, cu supunere şi cu umilinţă, la ordinele cele mai absurde. In ceea ce mă priveşte, am refuzat să mă plec în faţa lor, să fiu personajul docil şi temător, care acceptă, fără să protesteze, ofensele, ironiile şi capriciile... Dacă mi s-a acordat o oarecare consideraţie, explicaţia este simplă: m-am opus cu vehemenţă şi, în plus, am beneficiat şi de consideraţia care decurge din faptul că sunt fiul lui tata... Adio, deci, tristă meserie de scenarist. Pe viitor, voi fi cre—atorul propriilor mele filme. Voi fi regizor şi producător... aut Caesar aut nihil[8]... Premiera filmului „Los Angeles va sări în aer! “ a fost deja anunţată. Invitaţiile au fost trimise. Am primit o invitaţie pentru două persoane. Am examinat planul sălii şi am con-—statat, cu indignare, că cele două locuri ale mele erau situate în ultimul rând. Furios, am trimis invitaţia înapoi, la studio. A doua zi am primit un telefon de la Roy, care îmi cerea scuze în numele organizatorului acestui spectacol. Fusese comisă o eroare regretabilă. Locurile mele vor fi situate în rândul doi, lângă cel al lui Kahane... * x x Când vreau să uit de griji, de caracterul mizerabil al oamenilor - micimea lor, meschinăria, trădările - şi de toate adversităţile existenţei, merg la Malibu să fac surfing. Atunci când încalec valurile, între imensitatea cerului şi adâncurile oceanului, intru, parcă, în comuniune cu eternitatea. Efectele drogurilor cele mai puternice nu se pot compara cu descărcă-—rile de adrenalină din corpul meu, atunci când zbor prin aer, pe deasupra unui val enorm care se prăbuşeşte, cu zgomot asurzitor, în timp ce cobor, cu viteza unui bolid, pantele de smarald lichid sau când pornesc la asalt, pentru a mă pră—bugşi, apoi, în mijlocul unui val - un tunel cu pereţii verzi, de o ireală frumuseţe - acolo unde infernul şi paradisul devin o realitate palpabilă. Ca să poţi savura plăcerile surfingului, trebuie ca oceanul să fie furios, să urle, să scoată mugete, să fiarbă, să te facă să simţi pericolul şi moartea. Atunci vei putea juisa, cuprins de un orgasm psihic, de o intensitate indescriptibilă. Azi vreau să merg la Malibu, ca să-mi curăâţ mintea de toată zgura unui prezent dezagreabil. Star a devenit cama-—radul ideal. Mereu de acord cu mine, el ştie să-şi manifeste susţinerea LL necondiționată, mişcând cu entuziasm din coadă. L-am învăţat chiar să facă şi surfing, însă numai atunci când marea e calmă. Atunci când vreun val uriaş mă atrage, îl încredinţez pe Star lui Jack, barmanul de pe plajă, cu care se înţelege foarte bine. Intre mine şi Jack există o înţelegere tacită. Dacă mi se va întâmpla să dispar, înghiţit de ocean, care adeseori îşi devorează aleşii, Jack îl va adopta pe micul dalmaţian... Şi astea nu sunt cuvinte în vânt... Star a devenit cel mai bun prieten al lui... Coborând, cu faţa spre ocean, văd cu plăcere hula, care fără a fi spectaculoasă, formează valuri destul de puternice; sunt genul de valuri care îţi permit să faci acrobaţii. Ca de obicei, fac vizita de rigoare la barul de pe plajă, unde, alături de Jack, mă întâmpină Nălucă, cu un zâmbet fermecător. — Eram sigur că această hulă nu te va lăsa indiferent! Placa de surf, pe care o port sub braţ, îi confirmă bănuiala. Placa lui se află pe jos, aşezată pe nisip. Mă anunţă cu bucurie că, la sfârşitul săptămânii viitoare, Amfitrita va fi gata de drum. De aceea, îşi reînnoieşte invitaţia. — Nu eşti tentat să ne însoţeşti la Oahu? Să-ţi măsori forţele cu cel mai mare val din lume? Cuvintele sale mă fac să visez. În pofida asigurărilor date de Brucker şi a probelor oferite de Kirsten, mă tem să nu se repete trista poveste a boxerului Tyson şi să rămân timp de patru ani în spatele gratiilor pentru un pretins viol asupra Lanei Brull. Adesea, membrii juriului au idei preconcepute, care îi împiedică să judece cu obiectivitate. — Mâine, la Newport, vor fi întreceri de surfing, mă anunţă Nălucă, cu un zâmbet poznaş. Vino să vezi! O să te distrezi! — Pariez că puneţi ceva la cale!, râde Jack, care ştie multe despre rivalităţile care există între surferii profesionişti şi cei pe cont propriu. Nălucă izbucneşte în râs. — leri, după-amiază, vizavi de pontonul nostru, a anco—rat un velier nou-nouţ. Puțin mai târziu, trei surferi, cam de vârsta noastră, care purtau costume de sport ultimul răcnet, au început să facă exerciţii de gimnastică. l-am recunoscut pe doi dintre ei. l-am văzut participând la semifinala unei competiţii de la Santa Barbara. Faţă de Şobolan, Flambeur şi Choco, iritaţi de exhibiţiile lor, au găsit de cuviinţă să-i imite, ca nişte bufoni. Unul dintre aceşti snobi i-a strigat ironic: „lată nişte pseudosurferi care ne imită exerciţiile“. Prietenii mei au făcut glume pe seama lor, fără să caute scandal. Dar, în secret, ne-am hotărât să le dăm o lecţie de neuitat. Aşa că, Will, mâine- dimineaţă, în jur de ora şase, te rog să fii prezent la Newport! Vei avea ocazia să te prăpădeşti de râs! Nălucă îşi goleşte cutia de Coca-Cola, după care îmi lan—sează o invitaţie, căreia nu-i pot rezista: — Haide, intrăm în apă? Sirenele sunt punctuale, la întâlnire! — Înainte să înfruntăm valurile, trebuie să vă previn că au fost semnalaţi rechini în apropiere de țărm! — Nu se vor lua după noi!, îmi răspunde Nălucă, binedispus. Se tem să ne facă concurenţă! Surferii liberi sunt nişte vagabonzi, ca şi ei! Printre surferii începători care se zbenguie prin apă, aproape de mal, câţiva băieţi, mai experimentați, plutesc cu uşurinţă pe valuri şi, din când în când, se îndepărtează în larg, în căutarea unor valuri mai mari. Pornim în căutarea unei zone mai puţin aglomerate, însă, în momentul de faţă, apele oceanului seamănă cu bulevardul Sunset la ora de vârf. Printre surferi, ciocnirile sunt frecvente, dar din fericire nu sunt prea grave. Râsete se aud pe ici, pe colo. Surferii pricepuţi sunt însă incomodaţi de invazia stră=inilor care le deranjează exerciţiile. Ne aruncăm, în sfârşit, în apă, cu abdomenul lipit de placă şi cu braţele întinse lateral, într-o mişcare ritmică. Oceanul exercită asupra mea o fascinaţie şi o atracţie, pur şi simplu, irezistibile. Sursă misterioasă a vieţii, aflată într-o neîntreruptă mişcare, el reprezintă o forţă enormă care învinge orice obstacol - fie oamenii, fie timpul. Separaţi printr-o distanţă de câţiva zeci de metri, eu şi Nălucă trecem de valul înalt, destul de îndărătnic, printr-o serie de mişcări de evitare, destul de reuşite. Mai mulţi sur-feri, îndrăzneţi, pornesc şi ei în urma noastră. La fel ca şi echitaţia, tenisul, înotul sau canotajul, am învăţat surfingul fără profesor. Am avut totdeauna talent la sport, dar fără să ating perfecțiunea campionilor. Probabil că acest diletantism m-a determinat să am o preferinţă pen-tru surfingul liber, practicat de Nălucă şi prietenii lui. Sunt capabil să manevrez placa şi s-o fac mai flexibilă, mai docilă. Figurile pe care le ştiu nu sunt prea numeroase, însă implică nenumărate variante, nenumărate subtilităţi, alunecări ver-tiginoase şi o eleganţă care se traduce prin arabescuri de o frumuseţe fără egal... Când te afli pe vârful unui val şi încerci un plonjeu aerian inspirat, înainte de a te lansa în jos, pe panta verde, simţi o adevărată beţie, un adevărat orgasm. Execut acum un take-off, apoi un slalom pe panta lichidă, pe care Nălucă îl imită, la rândul său, strigând de bucurie... sângele îmi fierbe prin vene, pielea mi se ridică, iar frica mă sufocă. O siluetă prelungă, întunecată, se profilează pentru o clipă pe ecranul valului uriaş. Un rechin! Nu trebuie să las panica să mă cuprindă. Dacă îmi pierd echilibrul psihic şi cad în apă, cu placa agăţată de picior, risc să fiu zdrobit de greutatea ca de plumb a apei care începe să se curbeze în cădere... O altă umbră se profilează în apă, apoi o alta... Deodată, peste zgomotul vântului şi al apei, pe cale de a se prăbuşi în adâncuri, aud vocea lui Nălucă, în culmea fericirii. — Priveşte, ce frumuseţe! O turmă de delfini care vor să se joace cu noi! i Frica mi se transformă, brusc, într-un râs isteric. In ultimul moment, îmi iau avânt şi alunec prin tunelul care mi se formează deasupra capului. Mă îndrept spre ieşirea din culoar, înainte ca acesta să se închidă peste mine... Delfinii care ne însoțesc, veseli, sunt gata să ne sară în ajutor, în caz de nevoie. Merg atât de departe cu intimitatea, încât ne ating, prieteneşte... sunt nişte atingeri uşoare, dar suficiente să ne facă să cădem în apă. Două sau trei mişcări de evitare, pe sub apă - aproape că le-am pierdut şirul - şi zigzagul de delfini, care se învârtesc în jurul nostru, scoțând mici ţipete, îmi dau o stare suplimentară de bună dispoziţie, după ce, la început, puţin mai lipsea să nu fac un infarct. La întoarcerea pe țărm, oboseala se împleteşte cu exaltarea şi cu beţia pe care mi-o provocaseră descărcările triple de adrenalină. Pentru o clipă, am văzut porţile Raiului... * XX Cu şarpele prins în jurul umerilor, Ross începe să filosofeze despre condiţia WASP în cadrul societăţii americane. Stăm la o masă, la restaurantul Charles le Débonnaire, din Venice, singurul snack-bar unde Ross este acceptat cu reptila. Clienţii obişnuiţi ai localului s-au familiarizat cu acest animal de companie, şuierător. Patronul chiar îi propusese lui Ross să-i cumpere şarpele. Evident, acesta a refuzat, cu toate că oferta în sine era onorantă. Ross bea încet din cafeaua sa cu frişcă. — Noi suntem WASP, de origine pură... — De origine pură? Mai bine zis, de origine îndoielnică, uneori! Intervenţia mea îl deranjează. — Ce vrei să spui? — Nimic! Continuă! — Convinşi fiind de superioritatea noastră, ne închidem într-un turn de fildeş. Atunci când, din diverse motive, mer-gem în vacanţă la Los Angeles pe timpul verii, ne plictisim îngrozitor. Nu ne plac turiştii care ne invadează oraşul şi care profită de sezonul estival. Îi evităm pe localnicii care nu fac parte din universul nostru alb, aseptizat: pe Chicanos, pe vietnamezi, pe chinezi şi, în mod special, pe negri. Aceştia trăiesc, de altfel, blindaţi în propriile lor comunităţi, fără a încerca să se amestece în miticul melting-pot. Aceia dintre WASP care lucrează la Hollywood au nişte contacte obli—gatorii cu negrii, întrucât, conform legislaţiei americane, ei trebuie să le asigure câteva roluri în filmele pe care le turnează... — WASP nu sunt singurii albi care conduc Hollywoodul! — Ştiu! Evreii şi italienii îşi rezervă o mare parte din această prăjitură! Ca un fel de Sfântă Treime! M-am săturat de ei! Două fete, aşezate la o masă învecinată, privesc fascinate şarpele care îşi apleacă uşor capul spre urechea stăpânului său. — Dacă cercul tău de cunoscuţi nu-ţi mai ajunge, lărgeşte-l! — Nu fi ipocrit, Will! Mă vezi tu, apărând în public, însoţit de o tânără negresă? Adu-ţi aminte de povestea cu Hugh Grant! Toată lumea, deopotrivă albi şi negri, m-ar privi pieziş. Toţi, deopotrivă! Nici nu mă gândesc la aşa ceva! Prefer să fac sex de unul singur, în faţa oglinzii, la mine în baie! Prietenii noştri, în formaţiune completă, sosesc la întâlnire. Majoritatea au servit deja micul dejun. La ora nouă şi jumătate, mica noastră caravană - şapte maşini şi unspre-—zece motociclete - porneşte spre Newport Beach. Mergem pe autostrada San Diego, până la Santa Ana, după care facem la stânga, pe autostrada 55 şi ne oprim exact la intrarea în Newport Beach. Plaja este arhiplină. Publicul, îmbrăcat în bermude, în monokini sau bikini, care mai de care mai viu colorați - căldura este de-a dreptul toridă - urmăreşte, cu interes, probele de surfing. Candidații, aproape toţi profesi—onişti, sunt avizi după glorie şi după bani, spre deosebire de surferii liberi, care nu urmăresc decât să-şi satisfacă propria plăcere. Zona rezervată pentru competiție este marcată cu panouri înfipte în nisip. Cât timp ne instalăm noi, pe plajă se desfă—şoară semifinala de fete. Concurentele îşi execută figurile cu grație şi agilitate. Însă publicul îi aşteaptă pe băieți, care îmbină măiestria cu forţa şi agresivitatea, pentru a oferi un spectacol de o înaltă ţinută. Brian, care stă aşezat lângă mine, îşi scoate tricoul şi îşi arată cu complezenţă pectoralii bine dezvoltați, ca urmare a unor intense antrenamente de aerobic. Îmi aruncă o privire dezamăgită. — Asta era marea surpriză? Băieţii au început, la rândul lor, exerciţiile. Trebuie să recu—nosc: sunt străluciți. Dăruiţi cu un mare talent, ei sunt mânaţi de o ambiţie fără margini. Ştiu prea bine că cel care câştigă acest campionat va fi sponsorizat de cele mai importante firme producătoare de articole de sport, care îl vor îngropa în bani. Cele mai mici greşeli costă foarte scump. Numărul concurenţi—lor se reduce treptat. Cei patru băieţi care ajung în semifinale sunt nişte aşi. Diversele figuri, bottom-turn, cut-back, roller, se înlănţuie cu o viteză ameţitoare. Aplauzele răsplătesc din plin isprăvile concurenţilor, însă legile sportului sunt aspre. Numai doi concurenţi vor ajunge în finală. Finala promite să fie, într-adevăr, un spectacol grandios. — Will, prietenii tăi se lasă aşteptaţi!, exclamă Butch, luându- mă în râs. — Mă întreb ce mai pot aduce nou!, adaugă şi Ross, în timp ce mângâie cu blândeţe capul şarpelui său. — Ross, îmi inspiri idei lascive!, îi spune Jason, între picioarele căruia se arată o proeminenţă vizibilă pentru toată lumea din jur. Fetele, aflate în apropierea sa, se agită excitate. Cei doi finalişti se aruncă, cu avânt, asupra valurilor, încă de la primele lor figuri, surpriza anunţată de Nălucă se materializează. Spre uimirea concurenţilor şi spre consternarea organi-—zatorilor, două grupuri de câte cinci surferi fiecare apar în exteriorul suprafeţei de concurs; primul grup la dreapta, iar celălalt, la stânga. Nălucă şi gaşca lui execută, în paralel, figurile realizate de concurenţi... un fel de balet îndrăcit, de o precizie uluitoare. După câteva secunde de ezitare, de incertitudine, surferii profesionişti îşi reiau figurile. Mişcările concurentului din dreapta sunt reproduse de grupul din apro—pierea sa. Adversarul lui îi vede salturile, copiate de grupul corespunzător. Surferii liberi nu se întrec între ei, ci caută doar să reproducă în acord perfect exhibiţiile aşa-zisului lor model. Să regizezi acest balet, acest dans în comun, implică enorme dificultăţi, pentru că valurile oferă o varietate de forme, de dimensiuni şi de profiluri, imposibil de domesticit. Obiectivele fotografilor şi ale reporterilor sportivi, precum şi ale operatorilor de televiziune se întorc spre intruşi, care dau dovadă de o măiestrie cel puţin egală cu a competitorilor oficiali. Arbitrii sunt stupefiaţi. Intervenţia surferilor liberi riscă să compromită finala de băieţi, din cadrul acestei competiţii internaţionale. Publicul, entuziasmat de acest spectacol neaşteptat, aplaudă cu frenezie. Până şi prietenii mei sunt luaţi de val. Marginalii, surferii liberi, au câştigat, astfel, pariul... * x x Mă aşteaptă o săptămână încărcată. Va fi marcată de deschiderea procesului - luni - de terminarea lucrărilor la Amfitrita şi de plecarea acesteia - miercuri - şi de premiera filmului - sâmbătă. Duminică seara - în ajunul procesului - mă hotărăsc să mă culc devreme, ca să mă pot trezi a doua zi dimineaţa proaspăt şi binedispus, cu mintea limpede şi cu spiritul vioi... trebuie să mă prezint cât mai bine în faţa judecătorului şi a juraţilor. Star face câteva giumbuşlucuri, ca să mă mai distragă, însă nu sunt prea vesel. Îi ordon să stea culcat. Supus, cățelul mi se strecoară sub pătură şi face pe mortul. Însă, în curând, totul se duce de râpă. După două ore de somn agitat de coşmaruri, mă trezesc transpirat, enervat şi plin de furie împotriva a tot şi a toate, inclusiv împotriva mea. Ca să mai treacă timpul şi să-mi mai schimb gândurile, mă cufund în lectura unui roman de Kerouac. Dimineaţă, fac un duş şi mă îmbrac cât se poate de corect: costum bleumarin, croit la Londra, pe Saville Row, cămaşă albă de la Pierre Cardin, cravată de mătase de la Comtesse Mara. Nu-mi place combinaţia de costum bleumarin cu cămaşă albastră, pe care o afişează toţi politicienii, toţi executivii de la marile studiouri sau băieţii de aur, la modă. Toţi îşi ima-—ginează că această uniformă exprimă luxul suprem. Refuz micul dejun, pregătit de bonă, îmi iau apoi rămas-bun de la Star, care este dezamăgit pentru că îl las acasă, apoi, cu inima grea, mă urc în maşină şi mă îndrept spre tribunal. Acolo se petrece lucrul de care mă temeam cel mai tare. Scara principală a tribunalului este plină de sute de ziarişti şi de reporteri TV, care îşi îndreaptă asupra mea obiectivele aparatelor de luat vederi. Întrebări pe care nici nu le pot auzi curg din toate părţile. Poliţiştii intervin, pentru a menţine, cât de cât, o ordine aparentă. Flancat de avocat, care mă aştepta deja, în capătul scări-—lor, intru în sala de judecată. Observ că au fost dispuse mai multe mese şi câteva bănci, pentru inculpaţi şi apărătorii lor. Schimb câteva saluturi cu prietenii, sosiți înaintea mea. Afişăm cu toţii un optimism surăzător, cu toate că aspectul sever al sălii nu este de natură să ne liniştească temerile. Brucker exprimă, prin întreaga sa fiinţă, un calm absolut, îşi apleacă capul spre mine şi îmi şopteşte la ureche: — În lunga mea carieră, am câştigat toate procesele! Nu voi face excepţie nici astăzi! Acuzarea este reprezentată de doi tipi flegmatici, care se fac că ne ignoră. Lupta care se pregăteşte ar fi fost foarte interesantă dacă nu m-aş fi aflat pe banca acuzaților. In pofida fricii care îi stăpâneşte, prietenii mei par şi ei calmi. Sala este plină. Nişte indivizi, care mă scot din sărite, ne schiţează figurile, pe blocuri de hârtie. Chiar în seara asta, toate canalele de televiziune le vor expune, în cadrul buletinelor de ştiri. Judecătorul îşi face apariţia, urmat de membrii juriului. Dezbaterile iau, de la început, o turnură care ne este favora—bilă. Previziunile lui Brucker şi ale colegilor săi se confirmă. Documentele, fotografiile reale şi cele trucate, prezentate judecătorului şi juriului, fac senzaţie. Depoziţia explozivă a lui Kirsten îi derutează pe adversarii noştri. Primul asistent al procurorului districtual examinează piesele aduse de apărare, se consultă cu colegul său, apoi cere Curţii decizia de neurmărire. Judecătorul pronunţă stante pede[9] decizia, care proclamă nevinovăția noastră. Zack şi angajaţii săi, fotograful care îi fusese complice, precum şi Lana Brull vor fi judecaţi separat. Sunt în culmea fericirii. Urmează îmbrăţişări, strângeri de mână, felicitări, care animă tabăra noastră. Publicul este dezamăgit. Se simte frustrat de un spectacol pe cinste. Toţi aceşti vânători de senzaţii tari ar fi vrut să ne vadă cu cătuşele la mâini, conduşi de o mulţime de poliţişti, spre ieşirea destinată condamnaților... * x x Sărbătorim fericitul deznodământ al procesului nostru la restaurantul Chasen's. După ce au băut şampania, în cinstea evenimentului, avocaţii ne sfătuiesc să stăm mai liniştiţi o vreme, pentru că opinia publică este montată împotriva noas=tră de o serie de ziare care au făcut o publicitate zgomotoasă în jurul petrecerilor pe care le dăm, de obicei, şi care dege-—nerează, adesea, în orgii. Chiar dacă acuzaţia de viol a fost respinsă în ustiţie, moravurile noastre nu sunt de natură să ne atragă simpatia conservatorilor, a ligilor moraliste sau a fundamentaliştilor. Odată ce banchetul s-a terminat, într-o veselie gene—rală, mă întorc acasă, eliberat, parcă, de o enormă greutate. Primirea exuberantă a lui Star îmi face, de această dată, o mare plăcere. Ajuns în cameră, dau jos costumul. Mama îmi face o vizită - vizitele sale sunt atât de rare - şi, cu privirea plină de reproşuri, îmi vorbeşte pe un ton nervos: — Trebuie să aflu, prin intermediul presei, că eşti ames-—tecat în povestea asta cu violul?... Tu, fiul meu!... Tonul dramatic al mamei îmi dă o poftă stranie de a izbucni în râs. Îmi aduce aminte de celebra frază: „Tu quoque, mi fili Brute! “[lOlpronunţată de Cezar atunci când a descoperit că Brutus făcea parte dintre ucigaşii săi. E un fel de descărcare nervoasă, după tensiunea pe care am resimţit-o, în cursul dimineţii, la tribunal. Ea continuă, cu acelaşi tremolo în voce: — Nu te-aş fi crezut niciodată capabil de o astfel de... de o astfel de... infamie! — Mai întâi, trebuie să ştii că am fost victima nevinovată a unui denunţ calomniator! Tribunalul s-a pronunţat deja în favoarea mea, căci nu aveam ce să-mi reproşez!, îi răspund eu, cu un aer de virtute lezată. Faţa i se luminează. — De ce nu mi-ai spus nimic? îţi era frică de mine?... De mama ta? — Nu am vrut să te supăr cu problemele mele... — Pramatiile din gaşca ta nu-ţi sunt un bun exemplu! Will, la tatăl tău te-ai gândit? La scandalul care ar acoperi, cu noroi, numele familiei noastre?... Ah, ce cruzi sunt copiii! îi aduci pe lume, îi protejezi, faci sacrificii pentru ei... şi, drept răsplată, îţi arată cea mai mare ingratitudine... Un suspin uşor pune capăt discursului său. După aceea iese cu demnitate şi închide uşa - fără zgomot - după ea... * x x Seara primesc un telefon de la Guy, echilibristul căruia îi place să facă exerciții pe balustradele de la balcon, la câteva zeci de metri deasupra solului. — Vreau să-ți vorbesc! De urgență! Te aştept într-o jumătate de oră, la Crocodile Café, pe Lake Avenue, în Passadena! Ideea mi se pare bizară. — În Passadena? De ce nu în Alaska sau în Panama? — Vreau să evit Westwood şi, mai ales, barurile frecven-—tate de gaşca noastră! — De ce atâta mister? — Îţi voi explica mai târziu! Ai notat? Crocodile Café! — Bine! Voi fi acolo! Nu-mi place aerul bătrânicios şi provincial al Passadenei. Dar când intru în Crocodile Cafe, am o surpriză agreabilă. Seamănă cu un café-bar gen Melrose Avenue, care a aterizat la Passadena. Toate mesele sunt ocupate. _ Guy este însoţit de mica sa iubită, Patsy. In cazul ei, termenul de mică este un eufemism. Leonardo da Vinci a înscris într-un cerc bărbatul gol, cu braţele întinse şi cu picioarele îndepărtate. Patsy, o replică modernă a lui Venus din Willendorf, este alcătuită în întregime din rotunjimi şi s-ar putea înscrie într- un cerc fără să fie necesar să-şi îndepărteze braţele de corp. Ar fi singura explicaţie pentru pasiunea şi dragostea pe care Guy - un tip filiform - le are pentru Patsy, care este rotundă ca un balon. La şcoală o numeau leoaica de mare. In contrast cu corpolenţa ei, vocea lui Patsy este la fel de subţire ca a unei fetiţe. lar gesturile sale amintesc de graţia elefanților dresati, care dansează pentru publicul de la circ. — Salut, Will!, mă întâmpină Guy, fericit să mă vadă. — Salut, Will!, strigă şi Patsy, ca un ecou al iubitului ei. — Salut, Patsy! Salut, Guy! Mă aşez la masa lor. — Am comandat deja trei salate, trei pizza şi o sticlă de vin franţuzesc!, mă anunţă Guy. Aici sunt atât de mulţi clienţi că rişti să mori de foame în aşteptarea felurilor comandate! Consult meniul. Preţurile nu sunt prea mari, ceea ce explică afluenţa tinerilor. S-ar părea că aici toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Se fac schimburi de saluturi şi de glume, de la un grup la altul. Trei fete frumoase şi zvelte, ca nişte manechine, aşezate la o masă din apropierea noastră, ne aruncă priviri şi zâmbete ispititoare. Patsy nu pare să fie deranjată deloc. Doar o altă siluetă planturoasă ar fi reuşit s-o alarmeze. — Will, sunt sigur că ţi-au văzut fotografia în revista People!, zice Guy. Sunt tentat să-i sugerez că poate au văzut fotografia lui, în pielea goală, în presa de scandal, dar mă abţin, din cauza lui Patsy. — De ce m-ai convocat atât de urgent?, întreb eu. — Voiam să te previn... Nici măcar nu are timp să termine fraza, că un chelner vine cu patru salate, patru pizza şi o sticlă de Pinot Noir. Porţiile duble sunt pentru Patsy. Guy se preocupă totdeauna să men-=ţină înfloritor rotunjimile lui Patsy. Chelnerul se retrage. — Tata e furios!, mă anunţă Guy. — Nici nu mă miră! Ar fi trebuit s-o vezi pe maică-mea! — M-a chemat în biroul lui şi, cu o voce aspră, m-a ame-—ninţat, cu tunete şi fulgere. Puțin a lipsit să nu-mi aplice şi o pedeapsă corporală... — Exagerezi! îl cunosc pe tatăl tău! E un tip cordial, plin de căldură... — De acord! Dar asta numai în public... acasă, în familie, se comportă ca un taur care vede roşul unei cape de toreador... Mi- a reproşat că reputaţia mea de lichea, de afemeiat, de amator de orgii riscă să-i îndepărteze pe alegătorii săi fideli... mai mult, riscă să-i compromită poziţia politică şi să piardă poziţia de senator... — Guy, sunt chiar impresionat de capacitatea de care dis—pui, de a influenţa jocurile politice din California! — Ascultă, Will, acum nu e timpul de glume! — Se spune că o cauză mică nu poate genera un efect prea mare! — Opreşte-te! — Fiţi serioşi, copii!, intervine Patsy. Situaţia bietului meu Guy este de-a dreptul tragică! — De ce tragică? — Tata m-a somat să stau deoparte de prietenii mei! Dacă nu, îmi va tăia banii de buzunar... îmi va confisca micul Mercedes, mă va dezmoşteni... Mi-a ordonat să stau închis în casă şi să nu mai ies în oraş pe timpul întregii vacanțe... cele mai grave consecinţe vor veni din afară... — Cum adică, din afară? Cele trei fete râd, vorbesc cu voce şoptită şi ne măsoară din priviri... — O serie de necazuri grave nu vor întârzia să se abată asupra noastră!, adaugă Guy. Tata m-a prevenit că ultraconservatorii împreună cu ligile moraliste şi cu fundamentaliştii din oraş vor să adreseze o moţiune guvernatorului... ca să fim eliminaţi din toate universităţile şi din toate şcolile, pentru că moravurile noastre, decăzute, sunt susceptibile de a exercita o influenţă nefastă, demoralizatoare, asupra tinerilor noştri colegi... — Să te prăpădeşti de râs, nu alta! — Sau să deplângi prostia anumitor umanoizi!, adaugă Patsy. Remarca ei, inteligentă, mă uimeşte... Telefonul fără fir, un apendice ataşat în permanenţă de persoana mea - sunt mereu în pas cu moda - îmi indică faptul că cineva doreşte să-mi vorbească. Subiectele plăcute sunt, se pare, epuizate. Sunt foarte surprins când aud vocea lui Butch, care dă dovadă de o veselie greu de ascuns. — Mâine-seară dau o petrecere la Spago, pentru cei mai buni prieteni! Prezenţa ta este obligatorie! — Mulţumesc! — Invitaţii sunt selectaţi cu mare atenţie! Ghici cine se află în capul listei? — O fată? — Şi ce fată! Rainbow! Propria ta soră! — Nu e adevărat! Eşti sigur că va veni? — A acceptat, deja, invitaţia! Cred că am înţeles cauza acestei manevre a surorii mele. Rainbow îl ignora cu bună ştiinţă pe Butch, băiatul cuminte, politicos şi docil. Când a aflat că inofensivul, insignifiantul şi paşnicul Butch fusese amestecat în scandaloasa afacere din jurul pretinsului viol şi că ducea, de fapt, o viaţă dublă, participând, în secret, la orgii care pun pe jar mass-media, indiferența ei s-a transformat, mai întâi, în interes şi, apoi, în fascinaţie. Cred că el e singurul dintre noi care are un profit de pe urma acestei triste aventuri. — Mă bazez pe tine, Will! Mâine-seară, la Spago! La ora opt şi jumătate! — Voi fi acolo! — Incă un detaliu! Smoching şi papion! De acum, va trebui să avem grijă de imaginea noastră! — Nu cred că ai ales cea mai bună soluţie! — Ce vrei să spui? Nu înţeleg! — Vei înţelege mai târziu! Pe mâine! * x x În fața oglinzii mari din baie, care îmi serveşte, de ase—menea, şi drept toaletă, mă îmbrac cu haina bleu-închis de la smoching, care se asortează cu vesta aurie şi cu papionul roşu. Însă papionul roşu mi se pare prea ţipător. Îl schimb cu unul negru. Am purtat, pentru prima oară, acest costum cu ocazia unei nunţi... fiica unui miliardar se mărita cu fiul unui mare actor... după aceea, la puţin timp, tânăra căsătorită a fost diagnosticată cu SIDA... şi nu de la soţul ei... Când intru în cameră, am impresia că Jim Morrison se mişcă în posterul său şi îmi aruncă o privire ironică. In schimb, Star îşi manifestă zgomotos admiraţia pentru ţinuta mea ele—gantă. Puțin după aceea, Lys îmi face una dintre vizitele sale interesate. Vrea să-mi ceară împrumut placa, pentru că a lui s-a stricat. Cedez cererii sale. Înainte de a ieşi din cameră, cu placa sub braţ, mă priveşte din cap până în picioare şi îmi spune că semăn cu un cioclu. — Ai văzut tu un cioclu cu vestă aurie?, exclam eu, supărat. — Un cioclu elegant!, îmi dă el replica, râzând, după care părăseşte camera. Mă uit la ceas. Am destul timp. Trebuie să fac şi plinul la maşină. Cu un mers liniştit, nonşalant, în deplină armonie cu un personaj în smoching bleu-închis, mă sui la bordul maşinii superbe - reparată, între timp - care a adăugat, totdeauna, un plus de distincţie, imaginii mele. Atrage toate privirile, care se fixează, după aceea, asupra mea. Motorul murmură ca o tânără îndrăgostită. Dau drumul la radio. Trupa Beach Boys cântă Surfin'USA, o melodie ideală în astfel de împrejurări. Regret absenţa lui Cindy. Privind din punct de vedere estetic, ea este la fel de decorativă ca şi Cindy Crawford sau Claudia Schiffer. Dacă aş fi intrat, cu ea la braţ, la Spago, ar fi tăiat răsuflarea tuturor clienţilor din restaurant. Pe bulevardul Sunset, circulaţia a atins punctul culmi—nant. Trecătorii îmi admiră maşina. lar eu sunt mândru de ea. Sună telefonul. Vocea agitată a lui Brian îmi dă o veste care mă lasă cu gura căscată. Kirsten tocmai a fost ucisă, în faţa casei sale, de o bandă de negri, care treceau pe stradă, într-un Cadillac vechi. — Cei care au tras au scăpat! Sora lui Kirsten este cea care m- a anunţat!, adaugă Brian. E distrusă! Ca de obicei, nu există niciun martor ocular, cu toate că, la momentul respec-tiv, erau mai mulţi trecători pe stradă! îţi voi da informaţii suplimentare de îndată ce le voi obţine! Ne vedem la Spago! — Da! Voi ajunge într-un sfert de oră! Sunt consternat. Mă învinovăţesc, pentru că eu şi Brian suntem, indirect, cauza morţii ei. Mărturia sa, care ne-a fost favorabilă, i-a atras dorinţa de răzbunare a duşmanilor noştri. Evident, ea nu ar fi făcut-o, dacă nu ar fi avut nişte conturi de reglat... nişte conturi personale... O înlănţuire de violenţe, care nu se vor opri niciodată... istoria omenirii, din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, nu este decât un inventar de violenţe colective şi individuale... războaie tribale, politice sau religioase... Invazii sângeroase... genociduri... terorism, asasinate, atentate, vio-—luri, crime sexuale... mă întreb cum au găsit oamenii tihna necesară să-şi mai construiască civilizaţiile?... chiar şi natura îşi manifestă violenţa împotriva umanităţii... erupții vulcanice, cutremure de pământ, inundaţii catastrofice, epidemii... pacifiştii nu sunt decât nişte naivi, care visează şi trăiesc în afara realităţii... Uciderea lui Kirsten m-a bulversat... însă viaţa merge mai departe... Mă opresc în faţa unei benzinării. Toate pompele sunt libere. Se apropie de maşina mea un tip de culoare, cu zâmbetul pe buze. Cobor geamul. — Plinul, vă rog! Bărbatul se apropie de maşină, scoate un pistol automat şi mi- | pune la tâmplă. — Dă-te jos din maşină! Uşor! Fără zgomot! Dacă nu, îţi zbor creierii! Lasă cheile în contact! Are faţa imobilă, privirea amenințătoare, vocea şoptită. — Pune şi Rolexul pe bordul maşinii! Uşor! La Los Angeles, nu trebuie să iei în glumă astfel de invi—taţii. Tipul deschide portiera, ca să mă lase să cobor, cu arma mereu aţintită asupra mea. Se dă la o parte, ca să pot ieşi. — Ceasul!, adaugă el. Nu-mi place să repet! Mă execut, fără să discut. El se instalează la volan, după care minunatul meu Ferrari demarează în trombă. F Un Buick se opreşte la pompa aflată chiar lângă mine. In interior se află patru noctambuli, deja ameţiţi, care râd şi vorbesc foarte tare. — Mi s-a furat maşina! strig eu, isteric. Şoferul se opreşte din râs şi mă priveşte zăpăcit. — Vă împărtăşesc indignarea!... da, vă împărtăşesc indignarea! Nu se oferă să mă ajute să urmăresc maşina furată. De altfel, în starea în care se află, nici nu ar fi capabil. Angajatul de la benzinărie îşi face şi el apariţia. Când îi povestesc că mi s-a furat maşina, el mă priveşte cu un aer compătimitor. — Din nefericire, astfel de lucruri se întâmplă foarte des! Mergeţi, acum, la poliţie şi daţi o declaraţie! Dacă cel care v-a furat maşina va face un accident, să nu vă fie atribuit dumneavoastră! Mă întreb dacă nu este mână-n mână cu hoţul. Chiar şi dacă ar fi fost adevărat, ar fi imposibil de demonstrat. Plec în căutarea unui taxi, plin de mânie. E caraghios... faptul că mi s-a furat Ferrariul m-a şocat mai mult decât moartea care m-a vizitat, în treacăt, atunci când stăteam cu pistolul automat la tâmplă. Să găseşti un taxi liber la o oră de vârf ca asta e ceva ce sfidează bunul-simţ. Am devenit un pieton printre alţii. E o nouă optică. Dificil de dobândit, aşa repede. Trecătorii mă privesc cu oarecare curiozitate. Smochingul şi vesta mea aurie le atrag privirile, pentru că, în ziua de azi, la modă este mai degrabă ţinuta dezbrăcată. Fetele care fac trotuarul, atrase de parfumul banilor, mă invită să le acostez. Îmi zâmbesc cu cochetărie, unduindu-se ispititor. Într-un final, găsesc un taxi liber, care mă conduce la postul de poliţie cel mai apropiat. Ajuns la destinaţie, mă prezint unui poliţist în civil, care se ocupă de furturile de maşini. În momentul când îmi rostesc numele, acesta mă priveşte cu atenţie. Se opreşte chiar şi din mesteca tul gumei. Am impresia că îl deranjează ţinuta mea de seară. — Dumneavoastră sunteţi scenaristul? — Da! Un simplu debut!, îi răspund, cu modestie. — Hm! Scoate un formular şi îl introduce în maşina de scris. — Marca maşinii, numărul de înmatriculare, caracteristicile maşinii: modelul, culoarea, dacă este posibil şi numărul de la motor, compania de asigurări... — Ferrari Testarossa! Roşu! Mă întrerupe, pe un ton ţâfnos: — Ferrari Testarossa? Tăticul are mulţi bani! — Ei, da! însă munceşte din greu ca să-i câştige! — Bineînţeles! Bineînţeles! işi reia interogatoriul. Tonul lui este nepoliticos. Îmi vorbeşte de parcă eu aş fi fost hoţul maşinii. Îi înţeleg resenti-mentele. Se gândeşte că salariul său, pe un an, nu face cât venitul tatălui meu pe o săptămână. Odată interogatoriul terminat, mă asigură că va face tot posibilul să-mi recupereze maşina. Poliţiştii sunt plini de astfel de promisiuni. Inainte de a mă lăsa să plec, îmi mai aruncă o ultimă săgeată: — Presupun că, la ora asta, Ferrariul dumneavoastră se găseşte într-un garaj, bine camuflat. O echipă de specialişti îi schimbă plăcile, culoarea şi seria de la motor. În oraşul acesta sunt mai multe bande care acţionează, mai mult sau mai puţin, în echipă. Sunt nişte organizaţii clandestine eficace. Însă vom reuşi să le punem capăt! Imi răsucea cuțitul în rană, cu o voluptate bolnăvicioasă. Continuă apoi, cu un surâs aproape binevoitor. — In aşteptarea arestării lor, vă rog să mergeţi la com—pania de asigurări! Cu o falsă amabilitate - pe care o afişează şi interlocutorul meu - îi strâng mâna, după care plec, furios... Nu mai am niciun chef să mă mai duc la banchetul oferit de Butch... Din fericire, cel care mi-a furat Ferrariul şi Rolexul nu mi-a cerut şi portofelul cu bani şi cărţi de credit. Astfel, nu am nevoie să apelez la vreun prieten să mă ducă acasă... Sunt dezgustat de ultimele mele experienţe, atât pe plan personal, intim, cât şi pe plan profesional. Mă urc în primul taxi liber... cu destinaţia domiciliul meu, ajuns acasă, îi cer şoferului să mă aştepte... el dă din cap, în semn că este de acord... nu-şi imaginează că un client care locuieşte în Beverly Hills ar fi capabil să iasă pe o uşă laterală, fără să-i plătească... Star mă aşteaptă în vestibul... îmi face o primire entuziastă... dragostea şi devoţiunea acestui căţel mă emoţionează de fiecare dată... Marele filosof Cari Gustav Jung a pus în evidenţă simbo-—lismul animal în creştinism. Evangheliştii aveau embleme animale: Sfântul Marcu avea leul, Sfântul loan avea vulturul, Sfântul Luca avea taurul. Chiar şi Hristos apărea simbolizat ca mielul lui Dumnezeu. Mă gândesc că îngerii ar fi trebuit să aibă ca simbol câinele, cel mai devotat prieten al omului. National Enquirer a publicat fotografia unui câine care, de şapte ani, veghea la picioarele monumentului funerar al stă—pânului său. Lumea îi aducea să bea şi să mănânce, ca să-l ajute să trăiască... Star, micul meu dalmaţian, abandonat pe o stradă, la marginea oceanului, a devenit singurul şi adevă—ratul meu prieten... Urc în viteză la mine în cameră. Sub privirile lui Jim Morrison, care zâmbeşte încântat de decizia mea - el are capacitatea de a citi în străfundurile fiinţei mele - îmi schimb smochingul cu hainele grunge. lau un sac de sport, în care îmi pun tot strictul necesar pentru o călătorie, fără să uit instru—mentele de bărbierit. Cu câteva luni în urmă, lăsasem să-mi crească o mică barbă, ca să fiu la modă. Când mi-a văzut Cindy faţa împodobită cu acest simbol al virilităţii triumfătoare, a strigat, cu dispreț: — Rade-ţi aceşti peri ridicoli! îţi dau aerul unui islamist fundamentalist sau al unui popă ortodox! Virilitatea se măsoară prin ce ai în pantaloni, şi nu prin câţiva peri care îţi atârnă de bărbie! Mi-am amintit atunci de cuvintele unui rege galant, al Franţei: „Vrerea femeii este vrerea lui Dumnezeu! “... Prin urmare, mi- am ras imediat barba... Inarmat cu sacul şi cu placa de surf, îl salut pe Jim Morrison, apoi părăsesc camera, urmat de Star, care face salturi uriaşe, lătrând mereu, de bucurie. Când să traversez holul, mă întâlnesc cu bona, care mă priveşte cu uimire. — Vă duceţi să faceţi surfing, după căderea nopţii? Nu am timp să-i mai răspund, pentru că Lys intră ca o furtună, cântând cu voce tare cântecul de război al tribului Sioux, trăgând după el, în lesă, un mic basset, speriat. Căţelul nu este obişnuit cu comportamentul, mai degrabă brutal, al fratelui meu. — Nu eşti singurul care are un căţel!, strigă el. — Unde e mama? — Nu ştiu! A plecat după lăsarea serii! Te duci să faci surfing nocturn? — Doamna, mama dumneavoastră, este invitată la o partidă de poker! Vreţi să-i transmit un mesaj?, spune bona. — Anunţaţi-o că plec în vacanţă! — Unde?, întreabă Lys, foarte curios. — In Oahu! Hawaii!, sună răspunsul meu, laconic. — Super! Mă iei şi pe mine? Nu voi ocupa prea mult loc! __— Este o călătorie periculoasă! Nu e recomandată copiilor! Inainte de a pleca, îi salut, înclinând capul, pentru că braţele îmi sunt încărcate cu bagajele. — Pe curând! les în curte, urmat de Star, care nu pare să fie prea mulţumit de apariţia unui rival, în aceeaşi casă cu el. Şoferul de taxi se uită la placa mea de surf, cu un aer încurcat. — Unde vreţi s-o pun? li propun să o lege de firma publicitară, fixată pe capota maşinii. Ideea nu-i prea surâde. Insă douăzeci de dolari îi înving orice ezitare. — La Marina del Rey, vă rog!, anunţ eu, înainte de a mă instala pe bancheta din spate. Cum sacul de sport ocupă locul de lângă mine, Star sare, foarte posesiv, pe genunchii mei. Îi zâmbesc. — Mă întreb dacă ai talent de marinar! El dă din coadă afirmativ. — Există însă o problemă!, îi spun eu. Dacă ne îmbarcăm pentru Oahu, vom lipsi de la premiera filmului „Los Angeles va sări în aer! “, însă cum sunt a n-a persoană de pe generic, nimeni nu-mi va remarca absenţa... Numai Amfitrita să nu fi pornit deja, în larg!... Star latră optimist... Sfârşit ü Dumnezeu a coborât dintr-o maşină. Referire directă la coborârea, în teatrul antic, a zeilor din cer, cu ajutorul unui dispozitiv special; prin extensie, trimitere la ceva decisiv, dar neprevăzut şi venit din afară (Nota trad.) 21 Bucură-te de fiecare zi! Trăieşte plenar fiecare moment al vieţii (Horatius, OD 1, 11, 8) (Nota trad.) BI În afara zidurilor cetăţii (Nota trad.) [41 Să bem până vom muri (Nota trad.) [5] Locuinţă asemănătoare cu un palat. (Webster Dicţionary) le! Să cumperi doar ceea ce este american! (Nota trad.) 7 După celebrare. Prea târziu, atunci când nu mai contează (Nota trad.) BI Sau Cezar sau nimeni (Ovidius, AM, 3, 11, 41) (Nota trad.) 11 Stând în picioare. Pe loc, fără prea multe formalităţi (Nota trad.) 0! Chiar şi tu, fiul meu, Brutus! (Nota trad.)