Jakob Vedelsby — Legea umanitatii

JAKOB VEDELSBY 


LEGEA UMANITĂȚII 


Original: Menneske/oven 
[The Law of Humanity] (2013) 


Traducerea: 
GRAAL SOFT 


virtual-project.eu 


VP - 


Aerul este uimitor de eteric, ciudat de transparent în aceste 
zile de vară indiană, este în așa fel încât toate obiectele din jur 
sunt mai apropiate și devin mai clare - de parcă poţi distinge 
fiecare frunză, fiecare creangă de acolo, de pe celălalt mal al 
râului și o poţi apuca rapid în palme. 


Jacob A. Riis 


VP-3 


1. 


Legea umanităţii înseamnă că viața este ca un labirint, cu 
fundături și cu uși încuiate. Uneori trebuie să te învârti și să te 
dai un pic mai în spate, să alegi o altă direcţie, fără a-ţi pierde 
speranţa că... 

Semnalul radio dispăru cu un șuierat, ca un fir de păr ars și 
transformat în cenușă. 

— La naiba, murmură șoferul și ciocăni cu degetul în sistemul 
stereo încorporat în mahon, cu afișaj albastru, al mașinii. 

— Adună-te, trebuie să o ascultăm pe prietena lui Carl 
Bernstein, este al naibii de amuzantă... spuse ministrul și râse 
atât de tare, încât umerii începură să-i tresalte. 

— Ascultaţi Radio Danemarca. Avem o problemă tehnică pe 
care încercăm să o remediem. 

— Simt că este ceva în neregulă, spuse șoferul, aproape 
imperceptibil. 

— Ascultaţi Radio Danemarca. Avem o problemă tehnică pe 
care... 

— Oprește-l, pentru Dumnezeu! strigă ministrul. 

M-am abținut să zâmbesc. Nu îi voi repeta idiotului că ea, 
Kassandra, este o prietenă veche, nu iubita mea. Este lesbiană. 
Pentru numele lui Dumnezeu. Sau, cel puţin, bisexuală. Strâng 
mai tare geanta și simt mirosul de piele proaspăt tăbăcită, 
cadou de la Kassandra, lucrată manual, un suvenir personal din 
Nepal. Să vedem dacă ministrul este bine dispus. 

Jovialitatea dispare la un moment dat și, până să-ţi dai seama, 
ești în necaz și trebuie să te aperi într-unul dintre conflictele 
improvizate în care te-au băgat angajaţii lui. Următoarea sa 
remarcă ar putea fi: „De ce naiba ar trebui să mă intereseze să 
o ascult pe prietena ta la radio?” - sau: „lţi baţi joc de mine?”. In 
opinia sa, este de datoria lui să se asigure că un parvenit ca 
mine nu se așază foarte confortabil în șa. El trebuie să-mi facă 
viața grea și să îmi demonstreze că serviciul diplomatic are 
preţul său și că acest preţ este diabolic de mare, încât numai cel 
mai adaptat, cel mai rezistent și mai lipsit de scrupule poate 
trece, în cele din urmă, prin urechile acului și poate obţine 


VP-4 


postul mult dorit de ambasador. Eu deţin toate calităţile de care 
este nevoie, dar psihopatul de lângă mine nu știe asta. 

— Acum a murit de tot, spune șoferul, învârtind butoanele 
radioului. 

Găsește un alt canal și, bătând ritmic pe muzica pop, ne 
aruncă violent în toate părțile, de parcă am fi fost soldaţi într-un 
schimb de focuri. Chiar înainte să se termine calvarul, ministrul 
îi strigă: 

— Asta vei păţi și tu, dacă nu-l oprești în momentul ăsta! 

— Sorry. Ajungem în 25 de secunde, rosti șoferul, aplecându- 
se în microfonul de la încheietura mâinii. 

Odată soldat, întotdeauna soldat, m-am gândit, privindu-i 
gâtul gros, cu cele cinci straturi de grăsime. 

— Este extrem de important să îţi amintești, de data asta, 
domnule consilier Bernstein. Dacă astăzi părăsim Comisia de 
Politică Externă, totul este pierdut, ai înţeles? spuse pe un ton 
răspicat, fără să mă privească. 

II cunosc deja de câţiva ani, dar încă nu avuseserăm contact 
vizual. Ar fi fost prea personal, un gest care era, fără îndoială, 
rezervat familiei lui - formată în prezent dintr-o fiică de doi ani și 
o soţie cu numărul trei. Potrivit unor zvonuri, le părăsise pe 
nevestele anterioare și nu își vizita copiii mai mari. Are o 
atracţie pentru femeile frumoase, de tip fotomodel, care sunt 
mult mai tinere decât el. Se arătase interesat și de Kassandra. 
Ea are patruzeci de ani, dar arată ca de treizeci. Nimeni nu ar fi 
crezut că are acasă doi fii de optsprezece ani. Ministrul o văzuse 
odată într-o revistă pentru femei, pentru care fusese 
fotografiată goală, printre mestecenii de la marginea pădurii. 
Părul lung plutea în jurul sânilor ei, ca niște pliuri de mătase în 
stare de imponderabilitate. 

Il studiasem pe ministru. Ochii din spatele ochelarilor cu rama 
groasă îi sunt umezi, iar în albul lor s-au acumulat depozite 
galbene de sebum, unite de venele subțiri și roșii. Sub pungile 
de sub ochi, pe obraji, se formaseră mici hărţi de vinișoare 
rupte. Dantura îi este formată din implanturi albe, strălucitoare, 
așa cum se folosesc în Hollywood și Washington. Acum sare din 
mașină și, cu doi agenţi de pază pe urme, ajunge deja la 
jumătatea scărilor, în timp ce eu încă mă chinui, cu geanta și cu 
un teanc de hârtii, să ies din mașină. Deschide ușa Clădirii 


VP-5 


Parlamentului, Palatul Christiansborg, și tropăie puternic pe 
parchetul din lemn. Mă grăbesc să-l prind din urmă. 

— Ce altceva a mai spus, înainte ca idiotul să umble la radio? 
Privirea i se îndreptă spre șofer, care începuse deja să 
vorbească pe telefonul său mobil. Nu a fost ceva de genul unui 
nonsens idealist referitor la umanitate, o lege nouă? 

— Nu am auzit, închisese deja, am mormăit și m-am strecurat 
înăuntru. 

Îl urmez pe ministru, pe lângă centrul de control, apoi pe scări 
până la primul etaj. 

— Legea umanităţii, aceasta fusese. Ce naiba e asta? râse el. 
Trebuie să văd că o trec prin Parlament, apoi vom fi cu toții 
oameni cinstiţi și ne vom retrage, și putem lansa Danemarca pe 
marea imensă a comunității. 

Râsetele ministrului se transformară într-o tuse hârșâită de 
fumător.  Înghiţi  mucusul, încruntându-se. Figura i se 
contorsionase într-o grimasă, în cele câteva secunde de care 
aveam nevoie pentru a urca scările. Acum tăcea, cu respirația 
tăiată. 

Ministrul are o capacitate remarcabilă de a pune lucrurile în 
mișcare. Este foarte încântat că le-a transmis această calitate 
copiilor săi. Acesta e cel mai frumos cadou lăsat urmașilor, 
declarase într-un articol biografic de două pagini dintr-un ziar de 
duminică. Nu este săptămână în care să nu apară în presă. 
Jurnaliștilor le place farmecul său neșlefuit și are un discurs clar 
și ușor de înțeles, datorită ajutorului eficient dat de către ofiţerul 
său de presă și consultantul pentru mass-media, care este 
femeie, al cărei rol el îl dispreţuia oficial. 

II cunosc destul de bine pentru a ști că el, tocmai acum, din 
pricina deprivării de nicotină timp de mai multe minute, se afla 
la limita subţire dintre curiozitatea autentică și o explozie de 
nervi, cu consecințe imprevizibile. Tac. Nu trebuie să îmi pierd 
concentrarea, pentru a nu mai comite și alte erori. Gafa mea de 
mai devreme referitoare la Comisia pentru Afaceri Externe, când 
îi dădusem informaţii greșite, ceea ce însemnase că opoziţia îl 
numise mincinos în mass-media, rămăsese agățată de persoana 
mea ca râia. Colegii de la Ministerul de Externe mă evitau. Și eu 
aș fi făcut la fel, pentru că greșelile sunt cel mai mare tabu la 
care te poţi gândi, într-o cultură cu zero defecte. Din moment ce 
mă aflu sub o supraveghere atentă, persoanele-cheie de înalt 


VP-6 


nivel din sistem sunt profund dezamăgite de mine, și cu toţii știu 
că progresul carierei mele viitoare nu mai este marcat la fel de 
clar. Dacă a fost vreodată foarte clar conturat în ochii celorlalți. 
Există, cu siguranţă, întotdeauna un coleg pe punctul de a-i lua 
locul altuia. Incă o greșeală și voi rămâne tot restul vieţii mele 
consultant sau ceva de genul, asemenea celorlalte destine 
amare care au fost cernute de sistem. Asta dacă nu îţi depui CV- 
ul pentru un alt post, departe de Ministerul de Externe, și îţi 
încerci acolo norocul. Cu acest gând în minte, nu mă voi mai 
juca. Acum am 42 de ani și mă apropii, treptat, de obiectivul 
care, așa cum spun toţi, este, practic, de neatins. Trebuie să mai 
strâng din dinţi un an în Copenhaga, apoi între trei și patru ani 
în lume și înapoi acasă, într-un post de director adjunct al 
Departamentului. Dacă totul merge bine, după încă șase luni, 
voi fi numit de către regină consilier la misiunea diplomatică de 
primă clasă și, astfel, în postul de oficial, apoi se va deschide 
calea către postul sfânt de ambasador. Amin. Întotdeauna am 
spus că vreau să realizez acest lucru înainte de a împlini 50 de 
ani. Astfel au trecut 30 de ani de muncă până la epuizare, iar în 
următorii 20 de ani va urma o slujbă de vis, bine plătită. Apoi 
vor fi recoltate roadele bogate ale unei uzuri profesionale 
inumane. La acest gând, mă simt de parcă aș pluti, dar doar 
pentru scurt timp. Nu îndrăznesc să mă gândesc până la sfârșit. 

Ceva nu este în regulă. Oamenii din jurul meu continuă să 
meargă ca niște roboti controlaţi de la distanţă. les din birourile 
lor, se deplasează mecanic pe coridor și își apasă telefoanele 
mobile pe urechi. Arată ca puii de găină speriaţi, se lovesc de 
pereţi și unii de alţii, cotcodăcind în aparatele lor mici. 

— La naiba! răcnește ministrul, atunci când gorilele de la PET, 
Serviciul de Informaţii din cadrul Poliţiei, îl apucă de subraţ și o 
iau cu el la fugă. 

— Aceasta este o situaţie de urgenţă, grăbiţi-vă, să ieşim din 
clădire! îmi strigă unul dintre ofiţeri. 

Rămân blocat în mijlocul holului și îi văd cum dispar pe scări, 
îndreptându-se spre ieșirea de urgenţă. Oamenii din jurul meu 
aleargă în toate direcţiile. Printre ei se află și ofițerul de presă și 
consultantul mass-media al ministrului, fundul ei ferm fiind prins 
într-o fustă strânsă pe corp. Bate cu palma în telefonul mobil. 

— Hotelul Danmark a fost aruncat în aer, strigă ea în timp ce 
trece pe lângă mine, apoi se oprește brusc și se întoarce. O, 


VP -7 


Doamne, prietena dumneavoastră! Gura ei se deschide și se 
închide, apropiindu-se de mine cu un pas: Sper că nu... trebuie 
să-l găsesc pe ministru. 

Apoi dispăru în mulţime. 

Privesc discursul ministrului, pe care l-am terminat destul de 
devreme azi de dimineaţă. Plutește până aproape de podea, se 
ridică din nou în aer și urcă precum un corp puternic de lebădă, 
înainte să se izbească de perete și să cadă dintr-odată la 
pământ. Mă cufund în scaunul Rococo de culoare albastru- 
deschis, de lângă perete, cu privirea la ceasul de deasupra ușii 
care dă în sala de ședințe a Comisiei pentru Afaceri Externe. 
Este ora 12.45. 

Emisiunea de la radio a Kassandrei se încheie în șase minute. 
Parcă o văd în faţa ochilor, cum stă în faţa ferestrelor 
panoramice ale studioului, cu vedere spre lacurile orașului 
Copenhaga, ţinând gura aproape de microfon și zâmbind pentru 
ascultătorul care urmează să intre în direct prin telefon, în 
cadrul emisiunii ei. Studioul este situat într-un apartament la 
etajul al doilea al hotelului nou construit. Ea deja răspunde 
întrebărilor ascultătorului. „Uneori trebuie să te întorci și să 
mergi înapoi puţin, pentru a alege altă direcție, pentru a păstra 
speranţa vie”, spune și apoi șoferul rotește butonul radioului 
auto, după aceea se aude informaţia că a apărut o defecţiune 
tehnică, apoi muzica pop, după aceea, liniște. 

Intru în fluxul de oameni și ies din clădirea Ridebane din 
spatele Palatului Christiansborg, îmi caut telefonul mobil, nu era 
în geanta mea nouă, pe care am pierdut-o... aici este. Nu știu de 
ce încep să alerg, de obicei nu alerg. Mi-ar plăcea să mă apuc 
din nou de jogging, ar fi trebuit să-mi cumpăr pantofi de alergat. 
Pantofii mei negri strălucitori tropăie pe stradă, sacoul și cravata 
flutură în vânt. Acum mă poticnesc și plonjez, cu suta mea de 
kilograme,  prăbușindu-mă la doi metri, cu braţul drept 
hârșâindu-se de asfalt. Mă ridic rapid și alerg în continuare, sar 
într-un taxi și mă arunc pe bancheta din spate. 

— Hotel Danmark, îi spun șoferului. 

— Nu se poate. Nu aţi auzit de explozie? 

— Plătesc dublu. 

Adânc în inima mea, oriunde ar fi aceasta, știu că nu i s-a 
întâmplat nimic. Poate că subconștientul meu este cel care îmi 
aduce această întrebare în cap, cu răspunsul „Este OK, fii 


VP-8 


liniștit”. Acum taxiul virează pe banda pentru autobuze și coada 
lungă de autoturisme se unește într-un singur vehicul strâns 
înlănţuit, care nu are nicio șansă împotriva puternicului diesel 
nemţesc. „Este o supraviețuitoare, Carl”. Mă uit la mâna mea. 
Am îndoit-o. Cine naiba mi-a spus că prietena mea, Kassandra, 
este moartă? O fi raţiunea mea? Kassandrei îi place să spună că 
raţiunea este o cămașă de forță pe care cineva a inventat-o 
pentru a suprima creativitatea și bucuria creaţiei. „Imaginează- 
ți, cum ar fi dacă toţi oamenii ar aspira la sublim?” Vocea 
Kassandrei îmi răsună în cap, ea mă face să termin cu visurile 
unui compromis, să schimb raţiunea cu sentimentele, iar când îi 
spun că visul meu este, de fapt, să devin ambasador, ea nu mă 
crede, pentru că am fost creat pentru ceva mai mare. „Mai 
mare?” spun eu și privesc în ochii ei căprui, care aproape că se 
înnegresc de entuziasm. „În lumea mea mică, nu este nimic mai 
mare decât postul de ambasador”, spun eu și ea îmi zâmbește, 
crede că îmi lipsesc atât ambiția personală, cât și ambiția de a 
face ceva pentru lume și mă întreabă dacă mai există și altceva 
în mine în afară de dorinţa de bogăţie materială. Ba da, aș vrea 
să fac ceva care să îi impresioneze pe oamenii cu care am de-a 
face, dar nu știu cum. 

— Am zis eu, murmură șoferul și arătă spre bariera poliţiei. 
Acum suntem blocați. 

O duhoare pătrunzătoare de substanţe chimice plutește în aer 
și văd ruinele și fumul care formează o structură fantomatică, 
înălțându-se în cer. Acum îmi dau seama că s-a dus, dispărută 
ca un fir de păr ars, transformat în cenușă. 

Fără Kassandra sunt om numai pe jumătate, plutesc, mă 
împiedic pe holuri, pe străzi, pe câmpuri, nori, temându-mă de 
ura și de resentimentele din întreaga lume, de cuțite și gloanțe, 
de furtunile de pe Soarele orbitor, mulțimea de victime din 
camerele întunecate, fără ieșiri de urgenţă și de toate destinele 
nenorocite, care cedează în faţa lipsei de speranţă și a 
suferinţei. Fără Kassandra voi cădea la pământ. Acum voi cădea. 

Când plec, stă la masă, la micul dejun, în halatul ei alb și 
discută cu Robert și cu Albert. Îmi flutur noua mea mapă din 
piele și îi trimit trei bezele. Astăzi este ziua mea de naștere. M-a 
trezit cântând și cu brioșe fierbinţi, cu ouă, șuncă și suc de 
mango. Ne uităm unul la altul, în timp ce ea își duce încet mâna 


VP-9 


la gură. Acum îmi trimite un pupic, ca un licurici în noapte, și 
privirea i se pierde în cerul de deasupra orașului Copenhaga. 

Am întâlnit-o pe Kassandra când studiam Dreptul. La început, 
m-am gândit că între noi doi ar trebui să existe o relaţie solidă, 
dar ea avusese alte planuri. Kassandra era tot ce îţi puteai dori. 
Agilă,  distractivă, iubitoare, caldă, generoasă, originală, 
frumoasă. Nu mai era alta ca ea. Incepusem să cred că era 
interesată de mine, iar această părere mi-a fost confirmată 
atunci când un coleg a dat o petrecere în conacul părinţilor săi, 
la Øresund. Mai târziu în acea seară am urmat-o în casă, într-o 
toaletă care i se părea incredibil de amuzantă. Dintr-odată eram 
dezbrăcaţi și ne îmbrăţișam, eu mă așezasem pe scaunul de 
toaletă, iar ea alunecase deasupra mea. Cu picioarele bine 
înfipte în pardoseală, ea se mișca în sus și în jos, iar când ajunse 
la orgasm, mă mușcă de umăr. Apoi căzuse pe coapsele mele și 
își apăsase obrazul pe pieptul meu. „Știu exact cum este să fii 
copil în uterul mamei, spuse. Și cum este pasărea în vânt, 
ghepardul pe platoul munţilor, ursul cu un somon ce i se zbate 
între dinţi. Dacă aș asculta cu atenţie, aș avea acces la toate 
răspunsurile tuturor întrebărilor, pentru că eu sunt făcută din tot 
ceea ce a existat vreodată”. Am sărutat-o pe marginea buzei de 
sus și am crezut că mi-am găsit dragostea vieţii mele. 

Câteva săptămâni mai târziu, după ce încercasem zilnic să 
dau de ea la telefon, am auzit că a renunţat la Drept și că ar fi 
plecat în India cu un tip pe nume Martin Fisch. Nu am reacţionat 
ca atunci când cineva se despărțea de mine și apoi mă 
cufundam într-o stare de nefericire, cu gânduri temporare de 
sinucidere și dificultăţi de respiraţie cauzate de tulburări 
psihosomatice. În schimb, corpul meu fusese cuprins de o 
neliniște existenţială nu foarte puternică, însoţită de o senzaţie 
permanentă de absenţă a realității. Nu eram în stare să fiu 
prezent, gândurile mi se plimbau încontinuu înainte și înapoi, îmi 
imaginam unde aș fi fost și cum ar fi arătat viaţa mea mâine, la 
aceeași oră sau după exact un an. Dacă voi face aritmie 
cardiacă atunci când voi stinge lumina pentru a adormi. Dacă 
voi sta în pat, măsurându-mi pulsul și asigurându-mă că inima 
deja își va fi făcut treaba. Dar nicio gaură fără fund, nicio 
mlaștină asemănătoare unei depresii, nicio victimă suferindă a 
circumstanțelor și a destinului potrivnic. Oficial nu fuseserăm un 
cuplu, nici măcar neoficial, iar când am primit, după trei luni, o 


VP - 10 


vedere de la ea, cu textul „Te iubesc, Carl Bernstein”, mi-a fost 
clar că dragostea noastră era eliberată de orice restricţie și avea 
să reziste, indiferent cu cine fusese fiecare și ce vom face în 
continuare. 

Prin urmare, nu a fost nicio surpriză faptul că, după mai mulți 
ani, m-a sunat și mi-a cerut să mă mut în camera liberă a 
apartamentului în care locuia de la divorț cu gemenii ei, în 
vârstă de trei ani. Ea era atrasă și de femei, iar fostul ei soț, 
Martin Fisch, se întorsese de mult timp în lutlanda, la iubirea lui 
din tinereţe, intrase într-un partid de dreapta și începuse o 
carieră fulger în administraţia locală și în parlament. Mi-ar fi 
placut și mie așa ceva... 

— Şi acum? întrebă taximetristul. 

— Înapoi la Christiansborg. 

Conduce pe o stradă îngustă printre blocurile înalte, maronii și 
virează la stânga, pe Amagerbrogade. Reţeaua de telefonie 
mobilă a căzut și nu îi pot contacta pe gemeni. Rotunjesc suma 
datorată taximetristului și plătesc, cobor în fața Palatului 
Christiansborg și îi arăt buletinul unui poliţist în uniformă de 
luptă. Acesta nu știe nimic. Este de acord să mă însoțească 
până la primul etaj, dar geanta nu este acolo unde o lăsasem. 
Polițistul îmi arată drumul spre o cameră de la subsol, unde 
geanta zace într-un colț, împreună cu alte obiecte uitate. Chiar 
și bicicleta ministrului se află acolo. Niște degete curioase au 
umblat în geanta mea, iar hârtiile nu mai sunt în ordinea 
obișnuită. Nu primesc niciun răspuns la comentariul meu legat 
de acest aspect. Apoi mă duc la bicicleta mea, așez geanta pe 
ghidon și mă duc spre casă, trecând pe podul de peste canal și 
observând, cu coada ochiului, mulțimile de oameni din Nyhavn. 
Astăzi, temperaturile sunt undeva la 20 de grade. Pedalez în 
curtea de pe Amaliegade și urc în fugă scările de la bucătărie. 
Albert și Robert stau în faţa televizorului și plâng. Mă așez între 
ei pe canapea. 

Lacrimile iau naștere în adâncul plămânilor mei, urcă în 
hohote prin gât și ajung în gură, iar, în acea clipă, gemenii 
izbucnesc în plâns. Ne ţinem în brațe, iar ei mă trag de haine, 
simţurile îmi sunt în alertă, pot trage aer în piept, dar nu reușesc 
să mă oxigenez. Ei își strigă mama să vină acasă, urlă cu gurile 
lor de păsări tinere, cu feţele sfâșiate și cu ochii în flăcări, care 


VP -11 


nu văd nimic. Mi se taie răsuflarea și îi ţin strâns lângă mine, cu 
toată forța. 


VP - 12 


2. 


Mă eliberez din costumul sufocant și îmi trag pe mine o 
pereche de jeanși și o cămașă cu mânecă scurtă, îmi curăţ 
pietricelele și pământul de pe rana de pe braţ, tamponez 
leziunea cu apă călduță și o las să se usuce natural. Există 
supraviețuitori, se spune la televizor, dar nu și în partea de hotel 
în care lucra Kassandra. Toate canalele de televiziune arată 
același lucru, imagini luate din elicopter ale clădirii intacte, 
înalte de 70 de metri, care a fost cruţată pentru că, se pare, mai 
multe încărcături explozive nu au funcţionat conform planului, și 
sunt transmise prim-planuri ale locului în care fusese clădirea 
vecină, mai scundă, cu săli de conferinţă, birouri și studiouri de 
radio. Aceasta se transformase într-un munte din oțel 
contorsionat și bucăţi fumegânde de zidărie. 

Un crainic narează, cu un glas strident, povestea terorii din 
Danemarca, teroare care a început atunci când un cotidian a 
publicat caricatura profetului musulmanilor. Astfel, Danemarca a 
devenit nepopulară în lumea musulmană și a devenit ţinta 
terorii musulmanilor militanţi. De atunci, serviciile secrete 
daneze au blocat un număr, necunoscut publicului, de atacuri 
teroriste, dar astăzi totul a mers prost. Un profesor universitar 
declara că probabil hotelul Danmark fusese ales ca ţintă 
deoarece măsurile de securitate erau limitate și teroriștii puteau 
să rănească mai mulţi oameni în același timp. Poliţia nu crede 
că aceasta este o misiune sinucigașă, ci că explozia a fost 
controlată de la distanţă, cu ajutorul unui telefon mobil. Am dat 
pe CNN, unde se transmitea, de asemenea, live de la locul 
incidentului. 

„Danemarca - ţara idilică de basm a lui Hans Christian 
Andersen din Scandinavia - a fost lovită în această dimineaţă, 
cu puţin înainte de ora nouă, ora locală, de cel mai serios atac 
terorist împotriva unei țări occidentale, din 11 septembrie 2001. 
Brutalitatea omenească a distrus, o dată pentru totdeauna, 
frumuseţea pastelată și inocenţa romantică a acestui mic regat 
care, la fel ca și celelalte țări scandinave, a fost cruțat până în 


VP - 13 


prezent de atrocitățile care au caracterizat, pentru o lungă 
perioadă de timp, viaţa de zi cu zi a restului lumii”. 

Am dat televizorul mai încet atunci când sună telefonul. Este 
Donald, superiorul meu direct de la Ministerul de Externe, care 
mă întreabă unde sunt. Era o ședință de criză în cadrul unităţii 
antitero. 

— Țara se află în cea mai gravă situaţie de la cel de-al Doilea 
Război Mondial și tu îţi iei liber. Mă aştept să te văd în jumătate 
de oră. 

După care a închis. 

l-am povestit pe scurt că prietena mea, Kassandra, a obţinut 
în cele din urmă, după mai mulţi ani, propria emisiune de radio 
ca manager de producţie și că ea transmitea din studiourile din 
Hotel Danmark, dar bineînţeles că el nu avea de unde să știe 
dacă ea se afla la muncă în momentul exploziei. Donald nu este 
un tip cu care să flecărești. El trecea direct la subiect și se putea 
numi „consilier de primă clasă al misiunii diplomatice”; se 
apropiase foarte mult de postul de ambasador și nimic nu putea 
interveni între el și această funcţie. 

Dar eu nu mă duc la muncă, îi duc pe gemeni cu mașina la 
Rigshospital, Spitalul Central. Acolo s-a înfiinţat un centru de 
criză la parter, cu mici separeuri protejate de perdele, fiecare cu 
câte un birou și două scaune, și ni se alocă un psiholog de criză. 
Eu nu spun nimic, acum este importantă recuperarea mentală a 
celor doi băieţi, iar eu le ascult întrebările sufocate de lacrimi și 
descărcările emoţionale și sfaturile bine intenţionate ale 
psihologului, și totul se contopește în vocile mărâite, strigătoare, 
șoptite, fluierate, țipătoare, până când îmi devine clar că și-au 
pierdut mama, Kassandra este moartă și ei nu pot trece cu 
vederea consecințele. Nici eu nu o pot face. Dar acum este 
rândul meu. 

— Mai devreme sau mai târziu veți ajunge într-o stare în care 
veți simţi furie atunci când vă veţi gândi la decedată. Este 
absolut firesc și este important să vă daţi frâu liber emoțiilor. 
Experienţa demonstrează că aceia care plâng, care urlă, 
blestemă și care vorbesc despre problemă reușesc să iasă cel 
mai bine din criză, spune bărbatul cu barbă și încerc să îi 
surprind privirea, din spatele lentilelor murdare. Sunt 
recunoscător că există oameni ca el, care investesc energie 
pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Ar fi putut fi, foarte bine, rechin 


VP - 14 


imobiliar, speculant la bursă sau un bancher pizmaș, cu ochii 
fixaţi doar pe bonusul anual, un capitalist brut și nemilos. 
Privirea psihologului tremură, situaţia îl afectează și el are 
sentimente, chiar dacă a învăţat să le controleze, dar atât de 
multe vieţi care atârnă în abis și în întuneric, în același timp, dau 
naștere unei forțe incredibile care poate distruge chiar și cele 
mai solide fundaţii. Dau repede din cap, vreau să îi spun că 
trupul meu este strâns într-o cămașă de forță sufocantă a 
inutilităţii, dar cuvintele s-au pierdut. Apoi vreau să-i spun că mă 
interesează cel mai mult Albert și Robert, care sunt la jumătatea 
liceului și care mâine au examenul scris de limba daneză. Nu 
știu dacă se vor descurca sau dacă pot aranja ca examenele să 
le fie amânate. Probabil că și tatăl lor, Martin Fisch, trebuie să se 
implice. Da, el face parte din Partidul Danez, îi vizitează foarte 
rar, iar pentru băieţi eu am fost mai tată decât el, dar nu 
contează. Psihologul mă privește întrebător. Martin Fisch va 
avea multe de făcut. Nu contează cine se află în spatele acţiunii 
teroriste, aceasta va provoca o ură și mai mare împotriva 
necunoscutului, munca sa va căpăta o importanță 
extraordinară, iar Danemarca va deveni xenofobă. O situaţie de 
vis pentru Martin Fisch. Acum mă aplec deasupra mesei. 

— Trebuie să îi identific cadavrul? 

— Potrivit informaţiilor pe care le am, ea s-a aflat chiar 
deasupra unei încărcături explozive, spune psihologul atât de 
încet, încât trebuie să fac eforturi mari pentru a-l înţelege. 

— Asta înseamnă că nu mai este nimic de identificat? 

El dă ușor din cap, își scoate ochelarii și se freacă la ochi. 

În fața televizorului de pe peretele din hol s-a înghesuit o 
mulțime de oameni. Mâinile băieţilor mă prinseseră strâns de 
antebraţ. Un brancardier reuși să dea mai tare și ne oprim să 
ascultăm  crainicul. Acesta relatează că un grup terorist, 
necunoscut anterior, denumit „Ultima zi a capitalismului”, își 
revendică într-un videoclip parvenit agenţiilor de presă 
responsabilitatea pentru atentatul cu bombă din Copenhaga. Pe 
ecran apare un bărbat, cu fața acoperită cu o eșarfă, și își 
transmite mesajul într-o engleză perfectă. 


Noi suntem războinicii trimiși de umanitate. Suntem frații 
și surorile voastre, trăim în mijlocul vostru, vă vorbim limba 
și lucrăm împreună cu voi. Suntem oameni, ca și voi, care 


VP -15 


am trecut împreună dincolo de granițele religiei și politicii, 
pentru a lupta împotriva capitalismului global, care face ca 
pământul nostru să fie de nelocuit, a distrus economia și 
scoate milioane de oameni din casele și din căminele lor. 
Acțiunea din Copenhaga este doar prima dintr-o serie care 
ar trebui să pună capăt bolii mondiale ale cărei simptome 
sunt egoismul și materialismul, în detrimentul comunităţii. 
Acţiunea din Copenhaga a aruncat în aer doisprezece 
oameni de afaceri influenţi, care s-au întâlnit la Hotel 
Danmark pentru a plănui exploatarea viitoare a populațiilor 
sărace din lume. Regretăm profund victimele nevinovate și 
ne consolăm cu ideea că au căzut într-un război necesar. 


Ne împingem bicicletele în timp ce mergem de-a lungul 
lacului Peblinge și apoi ne așezăm pe o bancă sub un castan 
înflorit. Mă așez între ei doi și îmi caut cuvintele. În mod normal 
Kassandra este cea care spune ceea ce trebuie, apoi eu sunt cel 
care confirmă. Mă întorc spre Albert. Este copia perfectă a lui 
Robert, dar el este cel mai mic, cel care s-a născut cu zece 
minute mai târziu. 

— Tremur, Îmi spune. 

— Și eu, zice și Robert. 

— Și eu la fel, bolborosesc eu. 

Dar nu numai noi tremurăm în interiorul nostru și Pământul 
tremură, iar eu îi ţin strâns pe băieţi de umeri, bicicletele cad, 
iar pe potecă, o femeie tânără își ia copilul din cărucior, se 
așază pe jos și se apleacă deasupra copilului, în timp ce 
ramurile castanului se leagănă deasupra lor și petalele se 
desprind, căzând ca zăpada, iar în spatele nostru, o femeie în 
vârstă strigă, în timp ce bastonul îi alunecă din mână și cade în 
genunchi. Înainte să pot reacţiona, cutremurul se oprește. 

Ne grăbim să ajungem acasă și pornim televizorul. Cel mai 
puternic seism înregistrat vreodată în istoria Danemarcei a avut 
epicentrul în centrul orașului Copenhaga, în apropierea hotelului 
Danmark. La postul de televiziune vorbește un geolog care 
consideră că ar putea fi o legătură între cutremurul de pământ 
și atacul terorist cu bombă. 

— O explozie atât de puternică poate afecta forțele seismice 
din scoarţa terestră și poate provoca cutremure. In 1971, în 
deșertul Nevada, s-a văzut că un test nuclear a făcut să se 
deschidă o zonă de falie de 1.300 de metri. Probabilitatea crește 


VP - 16 


odată cu forța bombei și cu adâncimea la care este amplasată 
aceasta. Din câte știu eu, cel puţin o încărcătură a fost 
amplasată în Copenhaga, în sistemul de canalizare de sub hotel. 
Din fericire, activităţile seismice din Danemarca sunt reduse ca 
intensitate. Dacă explozia ar fi avut loc pe falia San Andreas din 
California sau de-a lungul coastei statului Chile, nici nu 
îndrăznesc să mă gândesc la urmări, spune cercetătorul și își 
aranjează cravata. 

Moderatoarea din studio privește în cameră cu o expresie 
nedumerită. 

— Mi-ar plăcea să știu care este concluzia, spune ea, își 
întinde braţul în afara cadrului luând o foaie de hârtie. Tocmai 
am primit știrea că, în decurs de câteva minute, au avut loc 
acţiuni teroriste în Amsterdam, Berlin, Madrid, Bruxelles, 
Stockholm și Roma. În general, teroriștii au vizat sedii de firme, 
hoteluri și alte clădiri unde se adună mulţi economiști și unde, 
ca urmare, este de așteptat un număr mare de victime. Potrivit 
unor surse neconfirmate, organizaţia teroristă „Ultima zi a 
capitalismului” și-a asumat răspunderea pentru atacuri. După o 
scurtă pauză, ne vom întoarce cu mai multe informații. 

— Ce se întâmplă cu lumea? Vocea lui Albert tremură. 
Gemenii stau ca niște stane de piatră pe podea și privesc 
ecranul, cu ochii lor căprui-închis. Se face fărâme? 

— Oare nu asta a prezis grecul Alexandros, cel care a locuit la 
noi? murmură Robert. 

— Bineînţeles că lumea nu se destramă. Gândiţi-vă cât de 
mare și de solidă este. Nu se poate întâmpla asta. Mă gândesc 
la Alexandros, care a spus exact contrariul. El spunea că 
dispariţia vieții, așa cum o știm, ar fi o condiţie esenţială pentru 
ca lumea să poată continua să existe ca leagăn al omenirii. El 
spusese că navele spaţiale sunt în drum spre noi și că aceste 
nave ar vrea să-i ia pe cei aleși chiar înainte ca Pământul să 
piară din cauza catastrofelor naturale și a războaielor. Apoi ar fi 
avut loc o schimbare radicală și cei aleși ar fi putut să o ia de la 
început și să construiască o lume nouă, cu alte valori decât cele 
care sunt aplicate în prezent. Atât avusese de spus. 

Îi văd pe gemeni, care se plimbă prin cameră, fiecare cu 
salteaua în spate, întrebându-mă dacă le dau voie să doarmă cu 
mine în cameră și, înainte să pot răspunde, își așază saltelele 
lângă patul meu. În cele din urmă au adormit. Și apoi, mai 


VP - 17 


târziu, la un moment dat, ne trezim și descoperim că nu avem 
nimic de mâncare în casă. Așa că ne urcăm în mașină și ne 
ducem la un restaurant din Hellerup, mâncăm omletă cu șuncă 
și apoi o luăm pe Strandvej spre Bellevue. Parcăm acolo unde, în 
trecut, ne opream mereu și privim valurile înspumate, vorbim 
despre parcul de distracţii Dyrehavsbakken, unde nu am mai 
fost de când erau copii și despre faptul că întotdeauna primeau 
un hotdog și o apă minerală efervescentă. Ne imaginăm cum 
făceam de două ori înconjurul lacului din Dyrehavsbakken, lacul 
nostru. Suntem pe cale să facem un al treilea tur, dar este 
nevoie de unanimitate, iar Albert este împotrivă. Restaurantul 
are vedere spre lac, nu am mai fost acolo de la ceremonia de 
confirmare a gemenilor. Comandăm un platou Smørrebrød și 
chelnerița încă își amintește petrecerea, petrecerea noastră. 

— Orator desăvârșit, iar soţia dumneavoastră purta cea mai 
uluitoare rochie, spune ea și, atunci când se retrage în 
bucătărie, privirile ni se întâlnesc deasupra mesei și niciunul 
dintre noi nu poate rosti „Noroc”, apoi începem să plângem; 
este deja a doua oară când băieţii văd lacrimi în ochii mei și îmi 
studiază faţa în detaliu, uită de tot și plâng și mai tare, iar eu 
sunt ușurat când suntem din nou în mașină. 

— Nu înţeleg de ce mama nu este aici, spune Robert și se uită 
la mine. Ar fi trebuit să stea acolo, pe scaunul de lângă tine. 

Dacă eu aș fi fost cel care lipsea, iar băieţii erau cu Kassandra 
și i-ar fi spus ei același lucru - ea ar fi știut exact cu ce vorbe 
liniștitoare trebuia să îi consoleze pe amândoi. Ceea ce știu eu 
este că și-au pierdut mama și că eu mi-am pierdut cea mai bună 
prietenă, dar niciunul dintre noi nu știa dacă mai putem trăi fără 
ea. 

Robert mă privea în continuare. 

— Te întrebi ce ar spune mama dacă era în situaţia ta? Ar 
spune că ești într-o dimensiune paralelă și că vei fi întotdeauna 
lângă noi, indiferent dacă te vedem sau nu. 


VP-18 


3. 


Ne trezim toți la ora cinci, rămânem întinși în pat și ascultăm 
ploaia. În timpul drumului cu mașina la capela cimitirului, 
soarele străbate perdeaua de nori și noi înaintăm printr-un 
curcubeu. Acum este o zi senină. Băieţii stau foarte aproape 
unul de altul, pe bancheta din spate. Au trecut de testele scrise 
și nu își pot aminti nimic, deoarece, pentru ei, totul este în 
ceață; în curând vor veni examenele orale și, peste puţin timp, 
vor fi absolvenţi de liceu și apoi trebuie să iasă în lume. 
Pământul se învârte în continuare. Mă aplec peste fereastră și 
vântul îmi flutură părul. Respir adânc, așa cum m-a învățat 
Kassandra, atunci când neliniștea se apropie mișelește. „Trage 
liniștit aer pe nas, până îl simţi adânc în stomac, apoi expiră pe 
gură”. Am devenit dependent de viaţa cu Kassandra și cu 
gemenii. În trecut am jucat tenis. Am avut o amantă, am avut 
două în același timp. Am avut prieteni și am ieșit în oraș. Am 
avut un corp tonifiat, am avut mușchi și am atras, în mod 
natural, femeile frumoase. Am fost odinioară un bărbat chipeș. 
De atunci, corpul mi s-a redus la o unitate de transport și un 
canal de alimentare pentru creier, și am început să mă ofilesc. 
Dar nu exista nimic pe care să-l apreciez mai mult, după o zi 
lungă la minister, decât să mă întorc acasă și să mă așez la 
masa din bucătărie, pentru a vorbi cu Kassandra, cu prietenele 
ei, cu gemenii, cu prietenii lor. Bucuria și sentimentul de 
siguranţă compensau din plin nevoile și visurile pe care eu nu le 
mai puteam identifica. 

l-am dat drumul trandafirului roșu și i-am urmărit cu privirea 
plutirea descendentă neregulată, până când a ajuns pe sicriul 
alb cufundat adânc în mormânt. Privirea mea a întâlnit-o pe cea 
a lui Martin Fisch. El se oferise să-i ia pe gemeni la el, dar 
aceștia refuzaseră. Pot simţi aroma parfumului de trandafiri de 
pe mâinile ei. 

În apropiere se aude un copil plângând. Oare doare să respiri 
pentru prima și ultima dată? Mă gândesc la fața albă, delicată a 
Kassandrei, la fruntea lată, rotunjită, obrajii ei netezi după 
tratamentele cosmetice, genele ei negre, părul de înger, care îi 


VP -19 


ajunge până la jumătatea spatelui. Plutește acolo, între fiii ei 
mult mai mari, aproape adulţi, cu umerii laţi. Îmbrăţișez acești 
umeri. 

Nu-i mai pot pune mult timp șefului meu răbdarea la 
încercare. În curând ne va întoarce la vechiul program de lucru, 
asta dacă nu îmi voi depune CV-ul pentru un loc de muncă mai 
uman. Sicriul este acoperit de trandafiri. Este bine că este gol. 
Gândul că trupul ei ar fi fost închis acolo este greu de suportat. 
Cu toţii o puteam vedea pe Kassandra cu ochii minţii, părinţii ei 
o puteau vedea, colegii, iubirile trecute, prietenii și cei 
necunoscuţi de mine. Ca bărbatul cu pielea închisă la culoare de 
pe marginea procesiunii funerare. Ceva mi se pare cunoscut la 
el în acest moment. Desigur, acesta este grecul Alexandros. Are 
o barbă deasă, pe care nu o avea atunci când locuia la noi. În 
acel moment, el își întoarce privirea spre cer, cu ochii înroșiţi de 
lacrimi, iar eu mă întorc în timp, ridic receptorul telefonului și 
spun: 

— Sunt Carl. 

— Carl Bernstein? Autorul unui articol despre experiențele 
aproape de moarte? întrebă o voce subţire de femeie. 

Nu îmi pot nega numele și cu atât mai puţin faptul că m-am 
ocupat de antropologie, timp de câteva luni, înainte de 
Facultatea de Drept, și am făcut o prezentare pe această temă. 
Se pare că cineva a postat-o pe internet. Am activat difuzorul de 
înregistrare al telefonului. 

— Da, eu sunt. 

— Numele meu este Vicky, n-ai idee cât de tare mă bucur să- 
ți aud vocea. Sun din partea unui tânăr, numele lui este 
Alexandros. A călătorit tocmai din Grecia până aici, pentru a-l 
căuta pe un danez numit Paul Weis. Îl cunoști? 

— Nu, nu cred. 

— Deranjez? 

— Nu. 

Răspunsul meu sunase, cu siguranţă, oarecum ezitant. 

— Alexandros a avut o experienţă aproape de moarte, 
înţelegi, și atunci când și-a revenit și-a dat seama că el, ca om, 
este predestinat unui obiectiv mai înalt, un ţel care trece dincolo 
de stilul său de viaţă actual. Nu a putut da mai multe detalii, 
doar că nu mai vrea să construiască alte case pentru turiștii 
bogaţi. La scurt timp după aceea, a găsit toate răspunsurile la 


VP - 20 


întrebările sale, într-o traducere în limba greacă a cărții lui Paul 
Weis, Stimmen des Himmels. După ce a citit cartea, s-a eliberat 
de toate nevoile materiale. Și-a vândut apartamentul și mașina 
și și-a donat toţi banii. Soţia și copilul lui s-au mutat într-un 
apartament cu chirie mică, și el însuși a început să călătorească 
prin lume și să-și povestească planurile. Scrie despre ele și pe 
internet, iar între timp a adunat mii de adepţi. Acum o lună a 
plecat în Danemarca, pentru a-l căuta pe Paul Weis. 

— Aha. 

— Singura pistă pe care ar putea-o urma este adresa 
organizaţiei „Universal Link”, tipărită pe cartea lui Paul Weis. 
Aceasta are o căsuţă poștală la un oficiu poștal de aici, din oraș. 
Dar Alexandros nu l-a putut găsi pe Paul Weis. A rătăcit prin tot 
cartierul și, în cele din urmă, a bătut la ușa locuinței noastre în 
comun și a cerut ajutor. De atunci, el locuiește cu noi. 

— Și ce artrebui să fac eu? 

Deasupra mesei din bucătărie surprind privirea Kassandrei. 

— Poate căutăm acul în carul cu fân, dar mi-am imaginat că, 
dacă excursia lui Alexandros a fost determinată de o experienţă 
aproape de moarte, aș putea găsi pe internet pe cineva cu care 
ar putea discuta, în locul lui Weis. 

— Și așa am intrat eu în joc. Dar, în opinia ta, despre ce ar 
trebui să-i vorbesc? spun eu, fără a putea interpreta expresia 
facială a Kassandrei. _ 

— Poate îi poţi spune unde îl va duce căutarea lui. In plus, că 
nu mai poate rămâne mult timp să locuiască la noi. M-am gândit 
că ar putea, eventual, să stea la tine câteva zile? 

— Nu avem prea mult spațiu, spun eu. Capul Kassandrei se 
mișcă în sus și în jos. Dar, pe de altă parte, ar putea merge. 

Câteva zile mai târziu, Vicky stătea în pragul ușii locuinţei lor 
în comun și ne saluta, pe Kassandra și pe mine, cu un zâmbet. 
Are mai mulţi ani decât îmi imaginasem. Buclele ei blonde, 
făcute permanent de mult timp, sunt legate într-o coadă de cal 
ce se leagănă, faţa îi este arsă de soare și nemachiată. Intinde 
braţele, iar privirea îi dispare undeva între capetele noastre. 

— Bine aţi venit la ţară, strigă ea. 

Aruncăm o privire peisajului plat. În apropiere se ridică antene 
de înaltă tensiune, ca insectele într-un film Science Fiction. 

— Este frumos aici, spune Kassandra. 


VP -21 


— Haideţi să îl salutaţi pe Alexandros. Are 28 de ani, ca lisus 
atunci când rătăcea prin deșert. Știţi de ce a venit în 
Danemarca? 

— lisus? 

— Nu, nu, râde ea. Sau poate că, după ce a citit cartea lui 
Paul Weis, lui Alexandros i-a fost clar cine este el, cu adevărat. 
Se întoarce spre Kassandra. Până să-l cunosc pe Alexandros, nu 
am crezut niciodată în vindecări miraculoase și în așa ceva. 
Prima dată când m-a atins, inima mea a trecut de straturile de 
durere pe care o oprimase și a fost umplută cu un sentiment 
minunat de libertate. 

Kassandra râde și o împinge pe Vicky. 

— Dar ceilalţi din apartament spun că ar fi un escroc în 
trecere. Vechii comuniști au numai dispreţ pentru ceva ce nu 
înţeleg, râde Vicky. Bărbaţilor de aici, din casă, le este teamă de 
schimbări și nu vor să vorbească cu el. Văd în el o amenințare 
pentru poziţia lor și îl numesc piatra din pantoful colectivului. 

— Cât timp rămâne în ţară? întreb eu. 

— El spune că, la 40 de zile după plecarea lui din Grecia, totul 
se va schimba, și chiar azi de dimineaţă am vorbit despre faptul 
că au trecut 33 de zile. Îmi va lipsi. 

Ne dăm jos paltoanele și pantofii. În bucătărie ne întâlnim cu 
un bărbat cu părul cărunt, cu jeanși găuriţi și cu ochelarii pe 
nas, care se grăbește să dispară fără a saluta elementele 
străine. Vicky face ceai și eu îmi iau ceașca lângă șemineu. Ne 
așezăm în scaunele zdrenţuite din catifea și ne frecăm mâinile. 
Îmi pun picioarele pe marginea șemineului, aproape de foc. În 
acel moment, Alexandros apare în fața noastră, iar noi sărim și îi 
strângem mâna. Ochii grecului sunt închiși la culoare și privesc 
în depărtare. Îmi ajunge până la umăr și, pe sub tricou, are 
constituția unui luptător. Vicky face prezentările și ne toarnă 
ceaiul în ceștile maro. Liniștea umple camera și căldura ne 
cuprinde. Alexandros are o carte pe genunchi. 

— Mulţumesc că aţi venit, spune el în cele din urmă, cu o 
voce profundă, caldă. Cu mâinile sale bătătorite desface 
pachetul de tutun și scoate o foiţă pentru țigară. O umple cu 
tutun, o rulează și trece cu limba peste ea, pentru a o lipi. Paul 
Weis este cheia. El este autorul acestei cărți - se numește Vocile 
cerului. 


VP - 22 


Își aprinde ţigara, suflă fumul în flăcările din șemineu și mă 
privește cu niște ochi imobili. Țigara pendulează între buzele 
subţiri și acum jarul ţigării luminează incandescent. Își întoarce 
faţa spre Kassandra. 

— A fost tradusă în mai multe limbi și este cunoscută în 
cercurile spirituale din toată lumea. Paul Weis a fondat 
organizaţia Universal Link, care a publicat ediția originală. 
Universal Link a avut sediul central aici, în oraș, dar nu mai 
există și nimeni de aici nu știe ce s-a întâmplat cu domnul Weis. 

— Spune-le ce se va întâmpla cu lumea, după părerea ta, 
interveni Vicky. 

— Universal Link este mai mult decât o editură, continuă 
Alexandros lent, fără a o băga în seamă. Acesta este numele 
unei operaţiuni care ar trebui să salveze umanitatea de la 
distrugere, atunci când va începe nimicirea atotcuprinzătoare. 
Poate că vă este deja clar că ne aflăm pe marginea prăpastiei. 
Populaţia lumii crește exploziv și toţi oamenii trebuie să aibă 
suficientă mâncare în fiecare zi și trebuie să aibă mașini, 
televizoare, frigidere și toate cele necesare, tot ce considerăm 
indispensabil. Este o luptă a tuturor împotriva tuturor și nimeni 
nu poate câștiga. Nu după mult timp va izbucni un nou război 
mondial și exploziile nucleare vor declanșa erupții vulcanice și 
cutremure, care vor distruge toată viaţa de pe pământ. Dar cu 
câteva secunde înainte ca globul pământesc să dispară în flăcări 
și ţipete, navetele spaţiale, la ordinul comandantului Ashtar din 
galaxia Andromeda vor veni aici și îi vor lua cu ele pe cei aleși. 

Trase din restul ţigării și o aruncă în șemineu, cu un bobârnac. 

— Când calmul se va așterne din nou pe Pământ, cei aleși vor 
reveni și, împreună cu Hristos cel reîntors, vor crea o nouă 
formă de viaţă. Am văzut asta într-o revelaţie dincolo de granița 
dintre viaţă și moarte. Și mai târziu am citit același lucru în 
această carte și am realizat că eu, în tot ce se va întâmpla, 
trebuie să joc un rol. Și la fel și voi. 

Caut privirea Kassandrei, dar întreaga ei atenţie este 
îndreptată spre Alexandros. Grecul ridică privirea: 

— Nu vă voi face probleme. Postesc și am nevoie numai de un 
pic de apă și de un loc unde să dorm și unde să pot medita în 
timpul așteptării, plus un picuț de tutun, asta este tot. 


VP - 23 


Kassandra dă imperceptibil din cap. Cred orbește în judecata 
ei și îi spun că este bine-venit la noi. Timp de vreo săptămână. 
Vom mai vorbi despre asta. 

„Din ţărână ai fost făcut. În ţărână te vei întoarce. Din ţărână 
te vei ridica din nou”. Vântul poartă un nor de praf și îl răsucește 
prin aer. 

Acum, mulţimea de oameni se apropie de marginea 
mormântului și trandafirii colorează sicriul într-un roșu și mai 
puternic. Alexandros a dispărut. Poate că nici nu a fost aici, 
poate că a fost numai în imaginaţia mea. Altfel de ce n-ar fi 
rămas și nu ne-ar fi salutat? Acum toată lumea vine și ne 
prezintă condoleanțele lor, cu lacrimi în ochi ne asigură de 
compasiunea lor și ne îmbrățișează, pur și simplu, dar, în loc să 
ne ofere ceva, ei îmi invadează ultimul meu spaţiu liber, 
lacrimile îl umplu, până când nu mai rămâne niciun pic de 
oxigen. 

Apoi totul trece, iar merg cu gemenii în mașină, cu geamurile 
lăsate, ca de obicei spre nord, de-a lungul Bresund. Conduc 
până în parcarea obișnuită și coborâm, petrecând o vreme în 
tăcere, lângă apă. 

— Suntem singuri, spune Albert și ne privește, pe Robert și 
apoi pe mine. Stăm unul lângă altul, cu feţele spre Bresund. Nu 
departe de coastă are loc o regată pentru iole. 

— Mi-aș dori ca mama să fie aici, murmură Robert. 

— Noi trei suntem singuri, trebuie să ne continuăm viaţa, 
spune Albert. 

— Știu asta, dar mi-e dor de ea! 

Urmăresc cu privirea una dintre micile iole. 

— Cred că l-am văzut pe Alexandros la înmormântare. 

Robert se întoarce spre mine. 

— A fost acolo. Și eu l-am vazut. 


VP - 24 


4. 


Am senzaţia că telefonul a sunat deja de mai multe ori înainte 
să mă trezesc și să duc receptorul la ureche. Este Donald de la 
minister. Insuccesele și amărăciunea poartă un singur nume: 
Donald Dick. Mă privesc, încă mai port hainele și pantofii, ieri- 
seară nu mi-am putut găsi liniștea. 

— Vii astăzi, Carl? 

Își mobilizează toată amabilitatea pe care o ţine de rezervă 
pentru situaţii deosebit de jenante. 

Televizorul este pornit și pe burtieră se derulează textul 
Breaking News, prim-ministrul ia în considerare să decreteze 
stare de necesitate în Danemarca. In orașele europene afectate 
de terorism, oamenii se învârt pe stradă ca niște zombi, conduși 
de o teamă în masă. Când întâlnesc un obstacol, își schimbă 
direcţia. Au uitat ceea ce au lăsat în urmă, fără să știe ce caută. 

— Am primit, cum să spun, o treabă destul de incitantă. Sper 
că mă poți ajuta să o rezolv. 

În Copenhaga patrulează dubele blindate ale poliţiei militare 
și politicienii din Christiansborg organizează întruniri de urgenţă. 
Deja au adoptat legi speciale noi, care le dau mână liberă 
serviciilor secrete. Oficialii din administraţia publică centrală s- 
au mutat în birourile lor, de unde îi asistă pe politicieni cu 
proiectele de legi. Donald este considerat o piatră tare, dar așa 
sunt toţi cei care se află la același nivel ierarhic cu el, altfel nu 
ar putea ajunge atât de departe. Nici prin gând nu îi trecea să își 
ceară scuze pentru că solicita un serviciu într-o seară de 
sâmbătă sau într-o duminică după-amiază, sarcină ce trebuia 
rezolvată imediat. De multe ori oferă foarte puţine informaţii, 
trebuie să le pui singur cap la cap și să te rogi să nu înţelegi 
greșit sarcina, cum ar fi, de exemplu, pregătirea unui discurs 
pentru ministru, referitor la o chestiune pe care nu o cunoști și, 
prin urmare, trebuie să te informezi temeinic. Poate că opoziţia 
a intrat în posesia unor informaţii cum că guvernul a acţionat în 
mod necorespunzător sau demn de criticat. In acest caz, este 
treaba mea să dezmint informaţiile, indiferent cât de corecte ar 
fi ele. Îmi amintesc de mai multe situaţii, în special în ceea ce 


VP -25 


privește participarea Danemarcei la războiul din Irak, din 
Afghanistan și din Libia, în care eu, cu ajutorul argumentelor 
bazate pe informaţiile primite de la surse anonime și având în 
vedere securitatea statului, l-am salvat de mai multe ori pe 
ministru, care urma să fie pus la stâlpul infamiei de către public. 
În rarele momente de slăbiciune mă bântuie minciunile. În mod 
normal, simt o oarecare mândrie pentru faptul că am 
capacitatea intelectuală necesară și că mă găsesc într-o postură 
în care gândurile mele sunt cruciale pentru a preveni 
destabilizarea socială. Interpretarea greșită a motivelor care îl 
ghidează pe liderul politic al unei ţări este distructivă pentru 
democrație. Există situaţii, și vor exista întotdeauna, care impun 
versiuni alternative ale adevărului și eu sunt și voi rămâne un 
campion în acest domeniu. Uneori chiar visez în limbajul oficial. 

— Numai o oră. Totuși, nu este vorba doar despre atacul 
terorist. Este o afacere destul de bună pentru tine. Vino la ora 
13.00. 

În receptor se aude un clic. Donald este un eminent actor 
experimentat. Numai cele mai bune specimene de acest fel 
ajung la nivelul superior al Ministerului de Afaceri Externe. Am 
observat că la nivelul meu ierarhic toți iau aceeași „faţă de 
pocher” și pot face o figură bună pentru o mână proastă, dacă 
este nevoie. Totul ţine de tehnică, cu toţii putem învăţa ceva pe 
de rost și ne putem deconecta de sentimentele și de răceala 
noastră faţă de cei care o practică, oameni care eșuează și care 
trebuie să fie sacrificați, pentru ca noi înșine să putem avansa 
mai repede. Pe treapta ierarhică din care fac parte trebuie să știi 
să mânuiești pumnalul. Trebuie să știi de ce este nevoie pentru 
a-ţi face adversarul șah-mat pentru o perioadă scurtă de timp 
sau temporar. 

Gătesc terci de ovăz pentru gemeni. Trebuie să ajungă la 
examenul oral. Un braț al lui Robert se află pe cuvertură, iar 
Albert stă sub ea. 

— De ce nu ne-ai trezit? strigă Albert când observă cât este 
de târziu. 

Robert sare în sus și aleargă la duș. 

— Uite terciul, spun eu. 

— Nu avem pâine? murmură Albert. 

— Am dormit prea mult. Vreţi să vă duc eu? 


VP - 26 


— Da, te rog, spune Robert în timp ce traversează bucătăria, 
cu un prosop înfășurat în jurul corpului. Formulele nu așteaptă. 

Albert închide ușa la baie și se întoarce o clipă mai târziu. 
Apoi coborâm scările în grabă. Nu înțeleg cum pot să treacă așa 
peste asta. Inima îmi bate violent în piept, strigă după 
Kassandra ca un dependent de droguri după substanţa interzisă. 

Mă așez pe bicicletă și încerc să îmi mobilizez excesul meu 
mental obișnuit. Acest lucru este necesar dacă vrei să treci cu 
bine de jocurile și luptele pentru putere din cadrul ministerului, 
care provin în special din faptul că în sistemul Ministerului 
Afacerilor Externe nu există alte obiective cunoscute în afară de 
postul de ambasador. Cei mai mult de nouăzeci la sută dintre 
angajaţii care nu își ating scopul sunt, prin urmare, declaraţi 
învinși. Trebuie să trăiască cu semnele de dezaprobare și cu 
starea ulterioară de înfrângere. Nu au ce face, nu au fost 
suficient de capabili, nu au fost suficient de lipsiţi de scrupule, 
suficient de inteligenţi, nu au avut ce le-ar fi trebuit pentru asta. 
Aceștia nu suportă rufele murdare, le este afectată conștiința, 
nu reușesc să înainteze pentru a sta în lumina reflectoarelor și 
să câștige recunoaștere în detrimentul altora. Falsa lor modestie 
dezgustătoare i-a împiedicat să joace cărţile potrivite. Mai mult 
de nouăzeci de procente dintre angajaţi sunt funcţionari ratați, 
muncitori necalificaţi pe care ministerul trebuie să-i hrănească, 
mai mult sau mai puţin forțat, până la vârsta de pensionare. Cei 
câţiva colegi de succes le întorc spatele celor învinși, nu mai 
vorbesc cu ei, nu le mai răspund la întrebări și îi bagă în seamă 
numai atunci când nu sunt văzuţi și șoptesc între ei că există 
cineva care nu este croit din materialul potrivit și, prin urmare, 
nu poate avea așteptări de la sistem, acel cineva este complet 
terminat. 

— De câte ori ai fost trimis în străinătate? întreabă Donald și 
mă privește pe deasupra ramei ochelarilor. 

Bineînţeles că știe deja răspunsul. 

— De două ori - la Organizaţia Naţiunilor Unite din New York 
și la Ambasada din Londra. De fapt, cred că voi fi trimis din nou 
la anul. 

— Aș vrea să urgentez următoarea ta avansare. Avem o 
problemă în Atena, trebuie să îţi spun, și am nevoie de un 
bărbat puternic acolo. Oscilez între câţiva angajaţi, deja știi cine 
sunt ei, dar balanţa înclină spre tine. 


VP - 27 


— Ce fel de problemă există în Atena? 

— Ambasadorul pe nume Montgomery. || cunoști. 

Pe faţa lui Donald apare, în mod sugestiv, un zâmbet. 

Pierre Montgomery este cu câţiva ani mai în vârstă decât 
mine și a făcut o carieră fulgerătoare. Timp de trei ani a fost 
superiorul meu. Dacă Donald este un câine feroce, atunci 
Montgomery este un lup turbat, flămând, cu un pui de-abia 
flatat, înghețat, în bârlog. 

— Să îţi spun care este treaba: sistemul l-a judecat greșit. Nu 
lucrează și, treptat, devine alcoolic. Există mai multe cazuri. 
Într-un caz este vorba despre tranzacţii financiare incorecte, iar 
în celălalt caz este vorba despre conducere sub influența 
alcoolului. Din fericire, le-am putut încheia cu succes pe 
amândouă. Mai rău este că este acuzat de violenţă fizică 
împotriva unui angajat al ambasadei. Habar n-aveam că violenţa 
poate fi fizică. Acum este numai o chestiune de timp, până când 
presa află de mizeria asta. În plus, soţia lui, Frida Montgomery, a 
luat legătura cu noi. Îi este frică de el. Se pare că nu mai face 
faţă și a scăpat de sub control, este ca o bombă amorsată. Știi 
ce înseamnă asta. 

— Tragic. Ce pot face eu? 

Amândoi știam că eu știu că Pierre Montgomery este unul 
dintre aliaţii cei mai de încredere din sistem ai lui Donald. Imi 
aduc aminte de Montgomery. Un tocilar limitat, disperat după 
carieră, de 160 de centimetri, dotat, pare-se, cu un coeficient de 
inteligenţă extrem de mare, cu o burtă proeminentă și trăsături 
de psihopat. Unul dintre oamenii cei mai lipsiţi de scrupule pe 
care i-am întâlnit pe parcursul anilor petrecuţi de mine în 
minister. Este puţin probabil ca o persoană să se nască 
malefică, dar în cazul lui Pierre Montgomery există anumite 
dubii. Parcă este plin de răutate în adâncul sufletului și, prin tot 
ceea ce face, urmărește două obiective simultane: să se ajute 
pe el însuși și să le facă rău altora. 

— Este extrem de important să stai în umbră. Nu ne putem 
permite un scandal diplomatic. Motivul real pentru delegarea ta 
rămâne între noi. Oficial, ai solicitat o deplasare neplanificată, 
din cauza morții subite a prietenei tale. Sistemul a decis să se 
conformeze dorinţei tale, luând în considerare starea ta și 
încrederea care ţi se acordă. Aceasta este toată povestea, 
punct. 


VP - 28 


— Și funcţia mea? 

— Ascultă-mă, Bernstein! Oamenii pe care îi trimitem în lume 
au fost testați ani de zile, pe toate părţile, ceea ce s-a dovedit a 
fi destul de dificil. Dar Montgomery este ușor ca fulgul. Este un 
dur, un simptom pentru o eroare imensă a sistemului, care în 
teorie nu poate avea loc, iar în practică nu trebuie să aibă loc. 
Dar chiar și cel mai puternic aliaj al oțelului poate avea o 
vulnerabilitate neprevăzută. Cel mai rău este că ne are la mână. 
Dacă apare în faţa presei, va ieși un scandal imens. Şi exact cu 
asta ne-a ameninţat, în cazul în care îl vom concedia. În caz 
contrar, te asigur că s-ar fi aflat de mult în spatele unui birou. A 
promis să stea cel puţin trei luni departe de ambasadă, dar va fi 
vorba, probabil, de șase. Va merge la o clinică de dezintoxicare 
pentru alcoolici pe insula Santorini, apoi tu ești avansat și, între 
timp, ocupi postul. Putem anunţa că este bolnav, ceva de o 
importanță redusă, mă gândesc la un traumatism suferit în 
urma unui accident de mașină sau poate la stres, astfel de 
diagnostice sunt la modă astăzi. Astfel, Superman din cadrul 
Departamentului de Externe va părea oarecum uman. Îi putem 
atribui și o afecţiune care duce la invaliditate, Parkinson sau 
ceva similar și vom folosi asta ca scuză pentru a-l scoate la 
pensie mai devreme dacă nu renunţă la sticlă. Spune ceva, Carl! 

Am rămas fără cuvinte. lată-mă aici, un bărbat care nu este 
încă ambasador, și primesc oferta de a reprezenta un 
ambasador. Nu are niciun sens și nu are loc în acest sistem. Fie 
ceva este putred aici, fie aproape că am câștigat la loterie. Simt 
o senzaţie caldă în piept, care se răspândește prin corpul meu și 
mi se ridică în obraji, când îmi dau seama că vorbele lui 
înseamnă, în același timp, că sistemul tocmai a aprobat trecerea 
mea prin urechile acului. 

— A, da, iar în rest, Grecia este în stare de insolvenţă în masă, 
dar asta nu este treaba ta. Nu trebuie să le rezolvi problemele 
economice, trebuie doar să reprezinţi interesele Danemarcei cât 
se poate de bine. Asta o poţi face foarte simplu, Bernstein. Dacă 
faci apel la rațiune, desigur. 

Nu reușesc să răspund înainte ca el să-și continue discursul: 

— De ce nu profit eu însumi de oportunitate? Își folosește unul 
dintre zâmbetele sale rare. Mă crezi sau nu, am fost numit 
ambasador la Roma și voi pleca în trei săptămâni. 

— Felicitări, bolborosesc eu. 


VP - 29 


Nu anticipasem asta, iar Roma, pe de altă parte, era o 
ambasadă populară. Işi aranjase contactele, iar acestea l-au 
recompensat. 

— Până la urmă, ești trimis din nou în lume. Probabil că ţi-ai 
dat seama deja că, dacă vei rezolva problema perfect, acest 
lucru va fi favorabil pentru cariera ta ulterioară. Dar dacă faci 
vreo greșeală, te vei întoarce de unde ai plecat. 

— Doar că... 

— Da, Bernstein? 

— Îmi fac griji cu privire la gemeni. 

— Dar ei nu au tată? 

— Rareori au contact cu el. Au nevoie de mine. 

— Chestia este că ei au un tată și că eu am o ofertă 
extraordinară pentru tine. 

— Trebuie să vorbesc mai întâi cu ei. Fără consimțământul 
lor, nu plec nicăieri. 

— Am oameni care ar omori pentru această șansă, iar tu știi 
despre cine vorbesc. 

Știu foarte bine cine mai este în joc. RP, lingușitorul-șef din 
generaţia mea și, prin urmare, un dobitoc. MS care, conform 
propriilor sale cuvinte, are un IQ de 180, dar care este un 
papagal laș, de cea mai joasă speţă. KR care, așa cum a 
subliniat el însuși, le impută altora greșelile pe care le-a 
provocat în conducerea ministerului, dar aceștia nu pot 
reacţiona, pentru că este fratele unui influent politician. Ar fi un 
dezastru dacă aș fi întrecut de unul dintre ei, iar Donald știe 
asta. Cu toate acestea, îmi spune: 

— Te poţi gândi până diseară la ora 22.00. Dacă accepți, vei 
pleca sâmbătă dimineaţă cel mai târziu, adică în trei zile. 
Fiecare oră contează. 

Se întoarce la fereastră, de parcă s-ar uita la ceva jos, în 
stradă. Apoi se întoarce din nou și mă privește. 

— Vei mai avea un rol acolo. Ezită. Trebuie să fii conștient că 
acesta depășește cu mult nivelul de securitate, dar eu sunt 
autorizat de cea mai înaltă autoritate să te informez. Se 
dezvoltă cu insistenţă o teorie cum că, în spatele atentatelor cu 
bombă din Copenhaga și din alte părți ale Europei stă, în 
realitate, una dintre celulele teroriste nu foarte cunoscute 
publicului, care își are sediul în Grecia. Poate că știi că 
minoritatea etnică cea mai importantă din nordul Greciei este 


VP - 30 


cea musulmană. De asemenea, în tară locuiește un număr mare 
de imigranţi musulmani. Va fi de datoria ta, bineînţeles cu 
maximă discreţie, să coordonezi dialogul și colaborarea dintre 
serviciile secrete daneze și cele grecești. Astfel vei avea 
oportunitatea să îţi aduci contribuţia, pentru a te asigura că îi 
vom prinde pe acești diavoli care au ucis-o pe prietena ta. Nu 
cred că ai ceva împotrivă. 

Sunt pe deplin conștient că discuţia cu Donald m-a hipnotizat, 
cu toate acestea, nu pot rupe cătușele acestei fascinaţii. Pot 
simţi mirosul sângelui, o oportunitate unică de a-i ţine la 
distanţă pe cei mai răi oponenți ai mei. Slujba din Atena mi-ar 
accelera cariera, în cel mai bun caz, timp de patru ani. Am 
câștigat acest drept. De-abia aştept că ai mei colegi jenaţi să 
vină la mine cu felicitările lor umile, forţaţi de reguli nescrise. 
Donald și cu mine știm că îmi este imposibil să refuz această 
ofertă. Mă pot păcăli singur că am nevoie de timp să mă 
gândesc și că trebuie să discut cu unul și cu altul, dar asta nu 
schimbă nimic. Indiferent de consecinţele pentru propria mea 
persoană și pentru alţii, după toţi anii petrecuți în minister, nu 
există decât un singur răspuns. Dar atunci mă mai pot descrie 
ca om? Sau poate că sunt mai mult un robot al misiunii 
diplomatice, comandat de la distanţă și fără sentimente? 

Chiar și Albert și Robert cunosc deja răspunsul. Cădem cu toţii 
de acord că ar trebui să vină să mă viziteze în luna iulie în 
Atena, timp de câteva săptămâni. Dar mai întâi vin petrecerile 
de sfârșit de liceu și apoi vacanţa de vară pe o insulă grecească. 

— Dacă se dovedește că nu vă descurcatți singuri sau dacă nu 
vă merge bine din alte motive, mă întorc imediat acasă. 

— Sau poate venim noi la tine, murmură Robert. 

Piciorul lui îl atinge pe al meu pe sub masă. 

— Da, exact. 

— Normal că trebuie să pleci, spune Albert cu o voce clară. 

Aveam nevoie să aud că totul va fi bine, pentru ca mai târziu 
să pot apela din nou la gândul că am primit aprobarea lor. Știu 
că este greșit să-i părăsesc, dar, dacă eu sunt departe și singur, 
măcar ei se au unul pe altul. 

După ce s-au dus la culcare, mă așez în sufragerie, știind că 
nu voi putea dormi. Când am închis ochii pentru o clipă, o văd 
pe Kassandra pe marginea apei, venind spre mine, însoţită fiind 


VP - 31 


de un bărbat. Este Alexandros cu noua lui barbă neagră, tăiată 
scurt, care îi acoperă cea mai mare parte din față. 

Îmi amintesc de după-amiaza când ne-am întors acasă din 
vizita făcută la locuinţa comună din mijlocul insulei Zealand. Fac 
progrese în căutarea lui Paul Weis, omul din cauza căruia 
Alexandros a venit în Danemarca. Nu este de găsit în lista de 
adrese de pe internet, dar există o persoană care se dovedește 
a fi nepotul lui. Îl sun și îi explic situaţia. Tânărul îmi spune că nu 
mai este posibil să iau legătura cu Paul Weis. Se pare că murise 
cu câteva zile înainte. Nepotul fusese la înmormântarea lui și, de 
fapt, de-abia se întorsese. In afară de această coincidentă 
stranie a evenimentelor, am căutat pe net și am dat peste un 
interviu cu Paul Weis, care povestea cum, într-o zi din primăvara 
anului 1965, o fiinţă divină i se adresase: 


S-a întâmplat pe 13 martie 1965, la ora 3.15, când mă 
întorceam acasă din tura de noapte. Venisem cu taxiul. 

Ca de obicei, mă dusesem în camera de zi pentru a mai 
fuma o ţigară înainte de culcare. Dintr-odată am auzit o 
voce masculină spunând: „Stinge ţigara, vreau să vorbesc 
cu tine”. M-am uitat prin cameră, dar nu am văzut pe 
nimeni. Nu mă sperii atât de ușor, așa că nu m-am mai 
gândit la asta și am continuat să fumez liniștit. Pentru că 
vocea și-a repetat solicitarea, am tras din nou un fum din 
țigară, aproape ostentativ la adresa necunoscutului care 
voia să îmi spună ce trebuie sau ce am voie să fac între cei 
patru pereţi ai mei. Atunci s-au stins toate luminile din 
apartament și am văzut o rază de lumină, din care se auzea 
vocea divină. 


În orele care urmaseră avusese loc un dialog între Paul Weis 
și Voce. Câteva zile mai târziu intrase în contact cu un grup de 
oameni interesaţi de științele oculte. În timpul primei lor 
întâlniri, Vocea începuse să vorbească prin Paul Weis. Acest 
lucru continuase și în anii următori. Toate mesajele fusese 
înregistrate pe bandă, transcrise și adunate în cartea Vocile 
cerului. Dar în bibliotecile daneze această lucrare nu este 
cunoscută. 

Aud ecourile vocilor dintre luminatoare și platformele 
betonate cu chioșcuri și distribuitoare automate, pline de 
oameni cu rucsacuri în spate și vehicule metalice grele și 


VP - 32 


liniștite, verzi, argintii, negre și roșii, care se mișcau într-o 
direcţie sau alta. Observ un porumbel care zboară la înălțime 
mică și găsește un loc de aterizare de unde îi privește de lao 
distanţă sigură pe pescărușii care se ceartă strident în jurul 
resturilor de mâncare. Întrebarea este dacă va reuși să 
mănânce, până la urmă, și să se dea la o parte din calea 
corpului masiv al trenului care apare, în acest moment, la 
graniţa dintre marea luminoasă de afară și amurgul gării. Uit de 
păsări și, dincolo de geamurile fumurii, îl caut cu privirea pe 
Alexandros printre trecători. Pe peron este o agitaţie plină de 
viaţă. Este plin de oameni cu trolere, rucsacuri și genţi de 
laptop, care vorbesc la telefoanele mobile, beau cafea din 
pahare de hârtie, se sărută. Apoi ușile se deschid, iar pasagerii 
încep să curgă. În mulţime, Alexandros este ușor de recunoscut, 
cu silueta lui de luptător, și îmi întinde mâna. 

— Paul Weis este mort, îi spun, în timp ce stăm pe scara 
rulantă. 

Nu văd nicio reacţie pe faţa grecului. Ne facem drum prin 
mulţimea din Gara Centrală și ieșim la lumina soarelui. Ceva s-a 
întâmplat cu Soarele. A devenit mai cald și mai puternic, iar eu 
clipesc din cauza globului arzător de aur și mă gândesc că 
primăvara a sosit chiar în acest moment. 

— Eu am venit și domnul Weis a plecat, spune Alexandros 
categoric, în timp ce eram în mașină. Moartea lui nu schimbă 
realitatea cu nimic. Lucrează în continuare din partea cealaltă și 
acum eu conduc activităţile de aici, de pe Pământ. 

Alexandros stă neliniștit pe scaun și se întoarce, urmărind 
bicicliștii și pietonii pe lângă care trecem. Imi anticipează 
întrebarea: 

— Comunic cu sufletele lor. A început din tren. Sufletul meu le 
întreabă sufletele dacă vor să meargă în călătorie, atunci când 
vor veni navetele spaţiale. Dacă răspunsul este „da”, le transmit 
amprenta mea energetică, aceasta este codul de acces în flota 
lui Ashtar și, prin urmare, într-o lume nouă. 

— Presupun că și noi suntem invitaţi la bord? spun eu, 
încercând să nu zâmbesc indulgent. 

— Bineînţeles. Pregătește-te, pentru că tu și Kassandra veţi fi 
printre liderii noii lumi. Altfel nu aș fi intrat în contact cu voi. Vei 
înţelege totul mai târziu, prietene, adăugă el, mângâindu-mă 
liniștitor pe braţ. Mișcarea din care fac parte unește mii de 


VP - 33 


oameni din numeroase ţări, tineri, bătrâni, muncitori, ingineri, 
medici, preoţi, studenţi, casnice. Cu toţii au citit Vocile cerului, 
deja stau în fața monitoarelor de calculator și așteaptă știri de la 
mine. Eu voi face primii pași decisivi, iar ei îmi vor călca pe 
urme, atunci când va veni clipa. Și asta se va întâmpla curând. 
Oră după oră, adun din ce în ce mai multă putere. În ultimele 
săptămâni, intuiţia mi s-a ascuţit atât de mult, încât percep deja 
răspunsurile la fiecare întrebare, înainte ca acestea să fie 
formulate până la capăt în conștiința mea. 

Alexandros s-a instalat în camera lui Albert. Gemenii l-au 
salutat scurt pe grec și au plecat la niște prieteni. În acel 
moment nu ne vedeam atât de des. Am făcut ceai pentru 
Alexandros, dar el uită să-l bea, pentru că vorbește tot timpul: 

— Distrugerea va începe în cel mult șase zile, spune el. Pentru 
că atunci se vor împlini patruzeci de zile de când mi-am început 
călătoria. Ştiţi deja că lisus s-a înălţat după patruzeci de zile în 
împărăţia Cerurilor. Inainte ca El să plece, le-a spus apostolilor 
Săi: „Nu vă voi lăsa orfani; Mă voi întoarce la voi. Lumea nu Mă 
mai vede, dar voi Mă vedeţi, pentru că Eu trăiesc și voi veți 
continua să trăiţi”. Și apoi a plecat în deșert, pentru a fi singur, 
pentru a se ruga la Dumnezeu și a se gândi cum să-i ajute pe 
oameni să creadă în Dumnezeu. 

— Ne consideri apostolii tăi? întreabă Kassandra. 

— Carl este unul dintre apostoli. Tu ești chiar mai aproape de 
mine. Mai multe nu vă pot spune. Este prea devreme. De îndată 
ce am să pot zbura prin forţele proprii, voi afla totul, iar apoi vă 
pot povesti totul. Aștept un semn, dar deja sunt multe alte 
semne. Orașele și zonele rurale vor fi invadate din cauza 
creșterii nivelului apei. Mama Natură ne va aduce câteva 
cutremure mari, erupții vulcanice și tsunami. Incendiile 
forestiere vor distruge zone imense. Mii de oameni vor fi uciși în 
războaie; milioane vor muri de foame, din cauza apei potabile 
contaminate și a bolilor incurabile, cauzate de bacterii mutante 
care au fost create în laborator, pentru războaie chimice sau de 
natura însăși. Procesul de descompunere este în plină 
desfășurare și în fiecare zi devine mai intens și mai rapid. 

In acel moment, lumina soarelui strălucește prin fereastră, iar 
Alexandros arată spre sistemul ingenios de umbre care se mișcă 
pe perete. 


VP - 34 


— Această decizie supranaturală reafirmă faptul că totul se va 
întâmpla așa cum spun eu. Puterea îmi crește încontinuu și va 
mai fi nevoie de o perioadă scurtă de timp până când îmi voi 
întinde mâinile și voi putea zbura în Univers, oriunde îmi doresc. 
Bucuraţi-vă, pentru că și voi veți putea face asta, când mă voi 
întoarce după șederea pe naveta spaţială. În acel moment, 
câmpul magnetic al Pământului va vibra mai repede decât acum 
și ne vom afla în altă dimensiune în care toţi oamenii vor fi 
liberi, în toate privinţele. Acesta este regatul libertăţii pe care 
Dumnezeu L-a făgăduit celor care Il iubesc. 

Alexandros își petrece zilele colindând prin Copenhaga și 
încercând să-și distribuie amprenta energetică. Petrece ore 
întregi meditând în „Biserica Maicii Domnului”. Și într-o seară ne 
povestește despre evenimentele care au precedat plecarea sa 
din Danemarca. 

— Acum trei luni mergeam prin Atena cu o mașină nouă. Dar 
nu conduceam eu, eu nu pot conduce. Sunt bolnav, aproape pe 
moarte. Am propria mea firmă de construcții și muncesc ca un 
sclav la o vilă superbă din Lemos, în sudul orașului. Este din 
marmură și are patru garaje, intrarea are o pardoseală din 
granit, o piscină de 25 de metri și o grădină cu alei și răsaduri 
de flori, înconjurată de un gazon ca pe terenul de golf. 

Alexandros respiră adânc. 

— Toată ziua am avut ameteli, dar le-am pus pe seama 
efortului normal și oboselii. Cu toate acestea, după muncă o 
chem pe verișoare mea, care locuiește în apropiere și care este 
medic recunoscut. Acum eu sunt cel pe care îl ajută. Ea se află 
în spatele volanului, pentru că durerile mă chinuie ca un glonţ în 
cap. În acest moment, lumea de afară se transformă, în faţa 
geamurilor mașinii, într-o ceaţă vibrantă, iar oamenii, clădirile și 
vehiculele se amestecă într-o mixtură gelatinoasă. Mă doare 
când trag aer în piept și am senzaţia că nu mă pot mișca de pe 
scaun. O rog pe verișoara mea să se grăbească, îmi este frică și 
simt că voi muri. Accept și asta. Așa trebuie să fie când creierul 
cuiva crește de o sută de ori mai mare decât craniul. Durerile 
devin din ce în ce mai puternice și panica se răspândește în tot 
corpul, iar eu încep să trag de centura de siguranţă. Gâfâi, 
disperat să trag o gură de aer, mă sufoc aici. Acum sunt scos din 
mașină, mă aflu deja în lift și apoi într-un pat. Sudoarea îmi 
curge pe corp. Sprijin capul pe tăblia patului, aceasta se rupe și 


VP - 35 


se sprijină în peretele de beton, iar eu cad din pat. În același 
moment, durerile au dispărut. 

Alexandros își șterge lacrimile de pe obraz cu dosul palmei. 

— Văd cum verișoara mea stă lângă mine și, cu pumnul 
strâns, mă lovește în piept și strigă că trebuie să respir, dar nu 
există niciun motiv pentru asta, pentru că plutesc prin cameră și 
mă simt incredibil de bine. Chiar pot zbura, este minunat, 
Nirvana. Imi face respiraţie gură la gură și mă apasă pe piept, 
dar nu merge, pentru că nu vreau să-mi revină durerea. Zbor 
aproape de tavan, apoi mă las până la podea, mă întorc în faţa 
ușii, din nou în tavan și apoi de-a lungul pereţilor. Seamănă un 
pic cu înotul, dar este mult mai rapid și îmi provoacă mult mai 
multă plăcere. La câţiva metri deasupra patului, rămân 
suspendat în aer și îmi privesc propria faţă liniștită. Verișoara 
mea stă pe marginea patului și suspină. Acum se întoarce și își 
așază palmele pe fața mea. Cuvintele curg din gura ei și mă 
acoperă cu binecuvântări și rugăciuni. Este treaba ei să mă 
trezească la viață, trebuie și vrea asta, și o și face, pentru că în 
scurt timp revin în corpul meu dureros din pat. Alexandros își 
masează fruntea, într-un punct de deasupra ochiului, apoi 
continuă: 

— Apoi ochii lui Dumnezeu s-au deschis pentru mine și, când 
am zburat de colo colo în lumină, am început să am viziuni, cu o 
viteză ameţitoare, despre cum a fost construit universul. 
Creierul îmi este încins și timpanele îmi pocnesc ca un hard disc 
supra-încărcat de calculator. Dintr-odată simt o durere 
înţepătoare, care îmi apare simultan în palme și în tălpi. Văd 
cum verișoara mea vorbește la telefon și, destul de curând, mă 
aflu în ambulanţă, pe drumul spre spital. Morfina nu are niciun 
efect, iar durerea de cap, din mâini și picioare se înrăutățește. 
Timp de trei zile și trei nopţi mi-a pus pe frunte comprese reci și 
s-a rugat pentru mine. Timp de trei zile văd totul, tot timpul. Mă 
aflu la graniţa dintre diferite dimensiuni și trăiesc în acest tot, 
fără a fi pe deplin prezent în vreunul dintre locuri. Treptat, însă, 
durerea începe să revină și cad într-un somn adânc. Alexandros 
își golește cana de ceai. 

— Când m-am trezit, verișoara mea mi-a spus că sunt lisus 
care a revenit pe Pământ. Mai întâi mă enervez și strig la ea, dar 
apoi îmi povestește că tot timpul am vorbit într-o limbă care 
aducea cu o reminiscență aramaică, limba maternă a lui lisus. 


VP - 36 


Mai târziu, îndoielile mă copleșesc și o rog să tacă din gură. 
Cineva ca mine, care s-a născut pe un mic petic de pământ din 
nordul Greciei, nu poate fi lisus. 

— Dar apoi ai găsit cartea lui Paul Weis? spun eu. 

Alexandros dă aprobator din cap. 

— O mare parte a cărţii este o reproducere a informaţiilor pe 
care eu însumi le-am experimentat la graniţa dintre viaţă și 
moarte. Mă aflu în mașină pe drumul spre casă, când în cele din 
urmă îmi dau seama că verișoara mea a avut dreptate. Încep să 
tremur din toate încheieturile, trag pe dreapta și rămân 
nemișcat, și în timp ce stau acolo încercând să mă liniștesc, îmi 
revin amintirile. Îmi vreau viaţa înapoi. Vreau să construiesc 
case și să fac bani, să mă îmbăt, să mă culc cu toate femeile 
posibile, să mă iau la bătaie cu idioţii, să mint pe toată lumea și 
pe mine însumi, ca nebunul, și să fiu tipul dur care am fost 
întotdeauna, pe care îl cunosc și în care am încredere. Dar în 
același timp știu că nu există cale de întoarcere. Mi-am lăsat 
gândurile să rătăcească și am observat că, încet-încet, creierul 
meu acceptase viaţa pe care o avusesem până atunci. După ce 
am făcut armata, am călătorit prin toată lumea și am muncit 
peste tot. Ca gardă de corp în Dubai, ca muncitor în construcţii 
în Italia, ca spălător de vase în Franța. Am acceptat locurile de 
muncă așa cum mi-au ieșit în cale, în timp ce îmi căutam un loc 
în lume - acolo unde îmi puteam găsi drumul și îmi puteam 
întemeia o familie. Sunt foarte aproape, pentru că de câţiva ani 
locuiesc cu prietena mea în Dubai. Muncim și economisim bani 
împreună, pentru că vrem să plecăm în Australia și să ne 
stabilim acolo. Dar ea mă părăsește și pleacă cu un alt tip în 
Statele Unite. Preferă să fie nimic cu mulţi bani decât cineva 
fără bani. Și apoi eu mă întorc în Grecia și încep să construiesc 
case. Las geamul mașinii în jos și simt curentul de aer generat 
de mașinile care trec pe lângă mine. În acel moment am 
renunţat la trecut și am făcut loc pentru ca energia Universului 
să poată zbura liberă în organismul meu. Așa simt, iar acum pot 
continua. Când am ajuns acasă, am renunţat la tot ce era 
material și am început să postesc și să meditez. 

Strigătul se rostogoli peste câmpii și mă lovi în faţă ca o rafală 
bruscă de vânt, care aduce cu ea un miros de carne putrezită. 
Știu că strigătul vine din pădure, unde s-a format într-o 
depresiune. Se deplasează cu o viteză de 340 de metri pe 


VP - 37 


secundă pe deasupra Pământului, în întunericul dintre pomi și 
trece dincolo de marginea pădurii, ca o ghiulea. Acum îl trag de 
pe faţă și îl ţin în fața mea. Viermii întinși se agită prin găurile 
proaspăt croite prin craniul plin de sânge. Zgomotul năvălește 
liber și începe să se învârtă în jurul capului meu, din ce în ce mai 
repede, pătrunzându-mi în conștiință din ce în ce mai adânc. 
Până când deschid ochii și mă aflu în pat. Gemenii sunt 
îmbrățișaţi, au visat un țipăt care parcă nu voia să se mai 
termine. Ei spun că ţipătul venea de la Kassandra. 


VP - 38 


5. 


Este trei și jumătate dimineaţa, iar eu nu pot dormi, am 
mâncat și am băut prea mult. Jos, în curte, o pisică miorlăie în 
tonuri înalte și își ascute ghearele pe trunchiul portocalului. 
Sudoarea îmi iese din porii feţei și ai gâtului și îmi picură pe gât. 
Îmi așez picioarele pe marginea balconului și privesc ruinele 
dărăpănate ale Acropolei, în timp ce în spatele ochilor mei se 
derulează mereu aceleași resturi de film, care se regăsesc și în 
inima mea. 

Kassandra vine pe malul mării, împreună cu Alexandros. Ei nu 
m-au văzut, pentru că stau în partea de sus a dunei, deasupra 
lor. Acum mă văd și îmi fac amândoi cu mâna, în același timp. 
Le fac și eu cu mâna. 

Nu cred că am febră. Așa sunt nopţile de vară în Atena. 
Temperaturile nocturne mai mari de 30 de grade sunt normale 
aici, pentru acest anotimp, ar putea fi chiar mai rău sau mai 
bine, în funcţie de pragul de toleranţă a individului, așa se 
vorbește prin ambasadă. 

În prezent, prin cap îmi umblă o grămadă de gânduri și, când 
nu le pot ţine la distanță, caut refugiu în propriul meu minister 
interior virtual, plin de urgentele de zi cu zi, care trebuie 
clarificate la perfecţie. Apoi alunec în fosta mea viaţă, în care nu 
există timp pentru reflecţii, în care fiecare pas următor este 
dictat de calendarul electronic din telefonul mobil, se unesc în 
zile, săptămâni, ani și anii mei trec, fără să observ altceva decât 
cum am urcat, pas cu pas, în carieră. 

Vizita lui Alexandros de acum câţiva ani m-a făcut să mă 
gândesc, pentru scurt timp, la viaţa mea. In timp ce a locuit la 
noi erau zile în care nu știam ce să fac, în care nu mă mai 
concentram deloc pe viaţa mea de zi cu zi, priveam direct în 
eternitate și primeam răspunsuri la întrebări pe care încă nu le 
adresasem. Acolo, cariera mea nu exista, nu existau ministere și 
lupte pentru putere, mai degrabă acolo domnea o armonie 
atotcuprinzătoare, care mă atrăgea puternic. Vreau să fac parte 
din această armonie care, așa cum știu instinctual, se găsește 
deja undeva în interiorul meu, dar cu care nu am nicio cale de 


VP - 39 


comunicare. Problema este că, pentru a ajunge acolo, trebuie să 
traversez ţinuturi necunoscute. Sunt adept al raţionalului și nu 
sunt, așa cum era Kassandra, un susţinător al speranţelor și al 
necunoscutului din care se revarsă lumea și care provoacă 
îndoială și teamă. Mă opresc la ceea ce văd, aud, gust, miros și 
simt. Și asta este suficient. 

Este dincolo de orice rațiune, dar nu există dubii că 
Alexandros are puteri supranaturale. Kassandra a încercat de 
mai multe ori și, într-o zi, și eu am simţit puterea care emana 
din mâinile lui. M-am așezat pe canapea și am făcut exact cum 
mi-a spus, am închis ochii, m-am relaxat, am respirat adânc și 
calm. În acel moment, inima mi s-a umplut de un lichid 
clocotitor, care s-a răspândit prin venele mele și mi s-a făcut 
pielea de găină, iar apoi a apărut o lumină fluidă, care a evocat 
perfecțiunea din copilărie, și de-abia acum înțeleg de ce 
zâmbesc aceia care spun că L-au întâlnit pe Dumnezeu. 

Într-o seară stăteam pe canapea cu Alexandros, fiecare la 
câte un capăt, cu câte o carte în brațe. Alexandros dădea o 
pagină, eu dădeam o pagină. Alexandros lăsă cartea deoparte, 
închise ochii preț de câteva secunde, o deschise din nou și avea 
o expresie în privire, de parcă ar fi uitat unde se află. De parcă 
s-ar fi aflat într-un loc diferit și ar fi studiat un proces dintr-o altă 
dimensiune, una la care eu nu aveam acces. Nu știam la ce să 
mă aștept din partea lui. Mi-am închis cartea cu zgomot, iar 
Alexandros se întoarse spre mine. 

— Carl, îţi promit că ţi se va confirma în curând faptul că tot 
ceea ce am spus este adevărat. Am venit în Danemarca pentru 
a-mi încheia misiunea pe care dl Weis și-a asumat-o acum mai 
bine de 50 de ani. În cartea aceasta el scrie că lisus se va 
întoarce pe Pământ. Eu sunt acel Om. 

Aș fi preferat să cred că nu este nebun. 

— Atunci spune-mi de unde vine forța ta, am murmurat. 

— Am primit foarte multă lumină de la oamenii pe care i-am 
ajutat, la vremea mea, spune Alexandros răbdător. Pentru că o 
ființă umană se naște cu un anumit cuantum de lumină, dar îţi 
pierzi lumina și puterea dacă ești negativist. Apoi nicio lumină 
nu mai poate pătrunde până la tine, nici măcar cea trimisă de 
Dumnezeu. Rămâi aceeași persoană, dar nu îţi poţi găsi drumul 
în viaţă, iar problemele tale rămân fără rezolvare. Dacă, în 
schimb, ești optimist și îi ajuţi pe alţii, primeşti mai multă 


VP - 40 


lumină. Dacă mă ajuţi cu cazare, masă și tutun, eu sunt fericit și 
recunoscător și îţi dau o parte din lumina mea. Tu ai făcut 
același lucru cu mine, atunci când ţi-am întins mâinile, iar tu te- 
ai simţit bine. Dar cea mai mare parte din lumina mea vine de la 
Dumnezeu. El mă place foarte mult, pentru că eu trăiesc așa 
cum El a spus că ar trebui să trăiască oamenii: îi ajut pe alţii și 
nu aștept nimic în schimb. În acest fel, primesc din ce în ce mai 
multă putere și trec printr-o transformare. Nu peste mult timp 
voi fi atât de încărcat cu energie pozitivă, încât îmi pot muta 
fizic corpul în orice locaţie. Apoi voi putea zbura peste tot 
Pământul, până la navetele spaţiale care se află pe drum, sub 
comanda lui Ashtar. 

Alexandros se încălzise în timp ce vorbea, iar ochii îi 
străluceau. 

— Poţi face același lucru dacă îmi urmezi exemplul, pentru că 
tu ești fratele meu de suflet. Am fost aproape unul de altul în 
nenumărate reîncarnări. Dacă îţi vei cerceta trecutul, vei 
descoperi că am avut multe experienţe similare, în ciuda 
distanței. Astfel, sufletul tău este conectat cu al meu. Destinul 
nostru comun datează de la nașterea lui lisus. Ai fi invitat să 
locuiască în casa ta un străin care pretinde că este lisus? Nu, 
deloc! Dar este important să înţelegi că nu poţi schimba nimic 
dacă îţi faci griji. Explicaţia este simplă și mi-a venit pe drum: 
sufletul este bateria oamenilor și o putere veșnică. În jurul 
omului există aura, care este un câmp electromagnetic. Ştii, 
electromagnetismul este forța invizibilă dintre un magnet și o 
bucată de fier. Fiecare om este înconjurat de un câmp magnetic. 
Dacă omul își face griji pentru bani, pentru trecut, viitor, pentru 
o boală sau altele, atunci câmpul magnetic este mai slab decât 
în altă situaţie. În același timp, o persoană îngrijorată nu poate 
primi lumina de la alte persoane, pentru că este ocupat să își 
facă griji. lţi mai spun o dată: dacă îi ajuţi pe alţii și nu aștepți 
nimic în schimb, aceștia îţi transmit dragoste și lumină, care îţi 
măresc câmpul magnetic, acesta devine mai puternic și 
vibrează mai tare. Dacă ajuţi un om bolnav, îi ajuţi și pe soția și 
pe copiii acestuia, iar apoi bărbatul, soţia și copiii îţi transmit 
lumină, iar apoi tu le mărești câmpul magnetic. Și în cazul în 
care câmpul tău magnetic se extinde și vibrează mai repede, 
acest lucru are ca efect faptul că întregul univers devine mai 
mare, așadar și Dumnezeu devine mai mare. Dacă îţi imaginezi 


VP - 41 


că te extinzi din ce în ce mai mult și, în cele din urmă, ajungi la 
un nivel divin atunci, în acel moment, Dumnezeu va fi ajuns la 
un nivel și mai mare. Dar, poate că după aceea tu însuți devii 
atât de puternic, încât îţi poţi crea propriul Univers, cu galaxii, 
stele, planete și miliarde de locuitori. 

— Cum aflu când crește câmpul meu magnetic? întreb eu, 
fără să încerc să îmi ascund îndoielile. 

— Simţi căldura în inimă și în mâini și te simţi puternic. Uită-te 
la mine, nu am nevoie de somn. Am un control de sine complet, 
pentru că știu că mă aflu pe drumul cel bun. În fiecare zi mă 
plimb prin Copenhaga și mă gândesc la Dumnezeu și la 
contextul despre care ţi-am povestit, și nu găsesc nici măcar o 
singură eroare. Așa trebuie să se lege lucrurile. De asemenea, 
știu deja ce se va întâmpla cu noi sus, în naveta spaţială a lui 
Ashtar. Vom învăța să ne utilizăm mai bine capacitatea 
creierului nostru. Folosim numai zece procente, dar vom ajunge 
la o sută înainte să ne întoarcem și să reconstruim Pământul. 
Tăcu pentru o vreme. În viitor, pe pământ nu va mai fi loc decât 
pentru cei care înţeleg că viaţa este făcută pentru a dărui, 
pentru că asta duce la crearea creșterii și a dezvoltării. Toţi 
ceilalți intră în procesul de curăţare, în care toate lucrurile vii și 
cele create de om dispar în distrugerea universală. Aceștia vor 
simţi durere pentru o scurtă perioadă de timp și vor înțelege că 
acest lucru este consecinţa faptului că și-au folosit liberul arbitru 
pentru a purta războaie, pentru a ucide, pentru a distruge, 
pentru a suprima, pentru a uri, pentru a umili. Dar mai târziu vor 
renaște pe alte planete, pentru că sufletul este etern. Mai știu și 
că acea conștiință de sine dispare sus, în navetele spaţiale, și că 
gândurile vor trece ca norii de pe cer, până când, în cele din 
urmă, dispar cu totul, de parcă nu ar mai fi existat ca individ 
într-un corp. Ca și în cazul morţii, când sufletul se eliberează. 
Știu și cum este conectat Universul. Galaxia în care ne aflăm are 
o viteză constantă de trei sute de mii de kilometri pe secundă. 
După ce saltul care ne așteaptă va avea loc, toate galaxiile se 
vor mișca mai repede decât înainte. Pentru că, dacă puterea 
este mai mare, va fi și mai multă lumină și apoi crește și viteza. 
Probabil că galaxia noastră va atinge trei sute cincizeci de mii 
de kilometri pe secundă, iar apoi vom aluneca în altă 
dimensiune, pentru că lumina care existase înainte nu va mai 
exista, la noua viteză a luminii. 


VP - 42 


Pe figura lui Alexandros se răspândește un zâmbet. 

— După ce focul se va fi stins, noul Pământ va fi pustiit mii de 
ani, înainte să apară din nou viaţa. Se vor forma din nou nori, 
ploaie și zăpadă. Cascadele vor urla din nou și vor apărea 
primele semne de viaţă animală. Din seminţele 
supraviețuitoare, aflate adânc sub stratul de cenușă, gros de 
câțiva metri, de-a lungul anilor vor apărea pomi, care vor face 
alte seminţe, și pădurile se vor răspândi pe fața Pământului. În 
acel moment, ne vom întoarce și vom începe reconstrucția. 
Totul va merge foarte repede, pentru că vom fi învățat să 
controlăm materia cu ajutorul conștiinței. Numai prin puterea 
gândului putem apoi construi case și să ne deplasăm în noua 
lume, da, peste tot prin Univers. Va fi minunat. Le poţi da formă 
materialelor de construcţii și îți poți imagina modul lor de 
asamblare. Rezultatul vor fi cele mai frumoase case la care te 
poți gândi, fără să fie nevoie să ridici un deget. 

Alexandros, încurajat de propriile cuvinte, se ridică și începu 
să se învârtă prin cameră. _ 

— În noua lume, timpul nu va mai exista, deci nici moartea. Îți 
poți recrea corpul sau îţi poţi face unul nou și diferit, dacă 
preferi așa. Dacă îţi este foame, nu trebuie decât să te gândești 
de ce ai poftă și mâncarea se află deja în faţa ta. In noua lume, 
banii sunt inutili și nu există războaie, pentru că oamenii nu mai 
au motiv să se certe. Îţi poţi vizita prietenii în întregul Univers, 
te poţi culca cu bărbaţii și cu femeile pe care îi întâlnești. Ești o 
ființă liberă. Dar asta nu înseamnă că sensul vieţii dispare, 
pentru că întotdeauna va fi o treabă onorabilă de făcut. Vor 
exista planete ai căror locuitori vor avea nevoie de ajutor, la fel 
cum se întâmplă și aici, pe Pământ. Aceasta este viața care ne 
așteaptă și sunt nerăbdător să o trăiesc. 


Marginea balconului lăsase urme adânci pe gamba piciorului 
meu. Mă ridic, mă aplec în faţă și simt, pentru o clipă, briza de 
după colţ. În prima mea săptămână în Atena am petrecut zile 
lungi în ambasadă, iar personalul m-a pus la curent cu sarcinile. 
Pierre Montgomery luase decizia de a sta departe, din cauza 
problemelor personale și l-am întâlnit pentru prima dată într-o 
seară, la cină, în reședință, cu ocazia predării oficiale. In afară 
de ambasador și de mine, la cină este prezentă și soţia lui, 
Frida. 


VP - 43 


Este mult mai tânără decât soţul ei corpolent, care nu se 
schimbase deloc de când îmi fusese superior în cadrul 
ministerului. Desigur, anii și-au lăsat amprenta asupra lui, faţa îi 
este mai albicioasă și ochii și-au pierdut vitalitatea și par tulburi. 
Ea are, probabil, înjur de 30 de ani, este o fiinţă destul de 
pricăjită, diafană, iar figura ei aduce cu cea a Kassandrei. Părul 
Fridei este negru ca smoala, tuns scurt și îi încadrează figura. 
Poartă un fard de ochi albastru și în lobii urechilor îi atârnă, la 
capătul unui lănţișor din aur alb, câte un diamant frumos. 
Mâinile au un ușor tremurat, în timp ce devorează creveţii la 
grătar, cu usturoi și cu roșii și povestește că a ajutat personalul 
din bucătărie la prepararea felului principal: cotlete de miel 
condimentate cu rozmarin, salată cu rondele de roșii și 
castraveți fierți în mod tradiţional și brânză feta dată prin ulei și 
oțet, decorată cu măsline Kalamata, pentru tzatziki, pâine și un 
pic de orez pentru decor. Îmi oferă un vin Retsina rece ca 
gheaţa dintr-o cană metalică. Ambasadorul bea vin roșu. 

— Are un gust minunat, spun pentru a nu știu câta oară, iar 
Pierre Montgomery lasă să-i scape un oftat adânc. l-ar plăcea 
mai mult dacă am vorbi despre personalul ineficient, cu care are 
de-a face în cadrul ambasadei. 

— Poţi să spui ce vrei, dar nivelul nu mai este la fel. Astăzi, 
oricine rămâne treaz în timpul programului poate face carieră în 
Ministerul Afacerilor Externe. Nu este nevoie nici de forță 
musculară, nici de angajament în muncă, nici de capacitatea de 
a privi prin armura oamenilor, până în adâncul sufletului lor și de 
a decide dacă au ceea ce este necesar sau nu. Dar eu posed 
această capacitate, Bernstein. Văd prin fiecare armură într-o 
fracțiune de secundă, iar apoi bag cuțitul în ea și răsucesc. Dacă 
oamenii nu pot suporta durerea, sunt convins că nu sunt 
potriviti pentru a lucra într-o ambasadă care reprezintă 
Danemarca. Dă aprobator din cap, în timp ce străbate camera, 
cu siguranță trebuie să meargă la toaletă sau afară, în 
bucătărie, pentru a lua o dușcă de tărie. 

— În ultima săptămână am suferit o semi pareză, murmură 
Frida, după ce ușa s-a închis în urma ambasadorului. Este o 
paralizie parţială, în timpul căreia partea stângă a feţei mi-a 
căzut ușor. Da, mai mult ca sigur te-ai întrebat ce este în 
neregulă cu mine. 


VP - 44 


Am dat din cap. Acum, după ce mi-a spus asta, observ că faţa 
ei este un pic strâmbă. Paralizia explică de ce își duce șervetul 
la gură atât de des. 

În acest fel împiedică saliva să se scurgă, din cauza lipsei de 
control al nervilor. 

Când Pierre se întoarse, vocea îi suna un pic mai gravă, iar 
mie îmi trecu prin gând că fusese afară și băuse ceva mai tare 
decât vinul. Autocontrolul său extraordinar a fost întotdeauna 
una dintre mărcile sale înregistrate. l-a făcut vânt unui angajat 
care îl împinsese deliberat până la marginea răbdării, până când 
ambasadorul cedase brusc și își întorsese toată frustrarea 
acumulată direct împotriva lui, cu o remarcă scurtă, caustică, 
indiscutabilă, care bloca și excludea orice posibilitate de dialog. 
Dar nu se simte niciun miros suspect din partea lui, nicio 
roșeață facială puternică sau alte semne de abuz de alcool. 

Mai târziu în acea seară s-a îmbătat. Beţia s-a instalat destul 
de brusc. Vorbea mai tare decât de obicei, îmi zâmbea larg pe 
deasupra mesei și, pentru prima dată, am reușit să-i văd dinţii. 
Sunt scurți și egali, și par a fi mai mulţi decât poate cuprinde 
cavitatea bucală, albăstrită de vin. Își mai toarnă vin în pahar și 
varsă o parte pe faţa de masă albă, brodată. 

— Ai grijă! exclamă Frida, cu o iritare bruscă în voce, ducând 
șervetul la gură. 

Nu este nevoie de mai mult pentru a aprinde temperamentul 
infam care pândește, ca un diavol, de sub o aparenţă controlată. 

— Nu te poţi comporta așa, pur și simplu. Trebuie să mă 
compromiţi în fața acestui delegat din nordul extrem, care a 
venit să îmi ocupe ambasada. Trebuie să-ți demonstrezi 
disprețul pentru mine în faţa acestui străin și să-i arăţi 
perspectiva suferinței tale, pe care ţi-ai provocat-o singură. 

Trânti sticla pe masă. 

— Liniștește-te, Pierre, spune ea nervoasă. 

— Desigur, comoara mea iubită. Dacă sufletul tău întunecat 
spune că trebuie să mă conformez, atunci o voi face. Dar mă 
întreb cine a raportat la Copenhaga că beau prea mult. Ar trebui 
să punem cărțile pe masă. Carl, ţi-o poţi imagina: micuța și 
excitata cârtiță a Copenhagăi, spune și afișează un zâmbet fals, 
fără a-și lua ochii de la ea. Îţi pare rău că ești cu mine, nu-i așa, 
și acum ai toată coșmelia pentru tine și ţi-o poţi trage cu 


VP - 45 


bucătarul sau cu cine ai chef. Și tu i-o poţi trage, Bernstein, sau 
ţie îți plac mai mult bărbaţii? 

Ambasadorul își ridică paharul plin și îl dădu peste cap. 

O astfel de întrebare este spontană în cazul unui bărbat de 42 
de ani, care nici nu este căsătorit, nici nu are copii. In imaginaţia 
mea, mă ocup zilnic de femei și, ocazional, practic și relații 
sexuale cu sexul opus, chiar dacă asta s-a întâmplat cu mulţi ani 
în urmă. Din primul an de facultate nu am mai avut nicio relaţie 
stabilă. O chema Laura, la fel ca pe autoarea și personajul 
principal din cartea Căsuta din prerie, pe care mi-o citea mama 
atunci când eram copil. 

Și Laura mea venea de la ţară și avea părul împletit. Ne-am 
întâlnit la petrecerea bobocilor de la universitate și am făcut sex 
din prima seară, în camera mea din căminul studenţesc. Așa a 
început povestea care, după un an și jumătate, s-a terminat prin 
încercarea ei de a-și tăia venele, pentru că mă dorea, iar eu o 
voiam pe alta, care nu mă voia. Din fericire, tentativa de 
sinucidere nu a reușit și, din fericire, a întâlnit mai târziu un 
bărbat pe care îl dorea, au făcut copiii la care visa, a devenit 
moașă și a fost fericită. Dar asta nu este treaba lui Montgomery, 
pentru Dumnezeu! 

Tenul ambasadorului căpătase o nuanţă de violet, își mutase 
întreaga energie în centrul agresivităţii din creierul său, unde s- 
a inflamat și a înlocuit activitatea controlată a creierului. Sper că 
Frida nu va fi agresată după ce voi pleca. Apoi el sare brusc și își 
agită braţul drept. Sticla este azvârlită de pe masă și se sparge, 
iar vinul curge, în dâre roșii, pe peretele alb. Zâmbește 
enigmatic și, cu capul aplecat într-o parte, cu privirea îndreptată 
pe jumătate spre tavan, se clatină în tăcere și teatral prin 
cameră, ca un actor de film mut, apoi trântește ușa în urma lui. 

Rămânem nemișcaţi timp de câteva secunde. Probabil că 
amândoi ne așteptăm să se întoarcă, dar nu este cazul. In casă 
domnește liniștea. Îmi golesc paharul și îi întind cartea mea de 
vizită. 

— Mă poţi suna oricând. 

— Ce se întâmplă cu voi, bărbaţii? strigă ea, cu o voce care 
îmi îngheaţă creierul. Voi, cu fețele voastre torturate și cu 
tăcerea voastră eternă. Pot să cred numai că și voi sunteți plini 
de îndoială și că doriţi să o împărtășiţi cu alţii. Dar, atunci, ce vă 
reține? Nici măcar nu puteţi vorbi deschis și sincer cu soțiile și 


VP - 46 


cu copiii voştri. Și atunci când sunteţi cu așa-zișii voştri prieteni, 
mai întâi trebuie să vă beţi minţile, înainte să iasă la iveală cel 
mai mic sentiment, iar a doua zi, reacţia este uitată. Poate că nu 
îndrăzniţi să vă deschideţi, poate că nu puteţi comunica pe 
subiecte cu valoare umană, poate că sunteţi mult mai limitați de 
natură decât noi, femeile. 

— Ai perfectă dreptate, îi răspund și plec. 


Mi-am lăsat degetele să alunece pe deasupra semnului pe 
care marginea balconului l-a lăsat pe partea de jos a coapsei. 
Corpul îmi este greu și obosit, nu mă pot mișca. Mă gândesc că, 
la mult timp după ce Alexandros a plecat de la noi, m-am simţit 
transpus într-o stare de anxietate profundă. Poate că s-a 
întâmplat așa pentru că ultimele sale zile petrecute în 
Copenhaga nu fuseseră neapărat armonioase. Lucrurile nu 
evoluaseră deloc așa cum anticipase. 


Alexandros mă privește cu niște ochi inexpresivi. Nu îi place 
să i se spună că nu prea trebuie să ia în serios ideea că va putea 
dobândi cu ușurință capacitatea de a zbura. l-am spus că are tot 
timpul. Cine știe, poate că într-o zi își va întinde braţele și va 
zbura ca o pasăre, dar acum stă cu ambele picioare pe pământ 
și tremură. Organismul meu își mobilizează apărarea automată 
și respinge revărsarea tăcută a grecului. Pentru mine este 
evident că agresiunea lui Alexandros își avea originea în teama 
că totul nu este decât o minciună. Teama că nu este decât un 
tâmplar capabil, dar nimic altceva. Teama că ceea ce credea 
ferm și ceea ce le predica adepților săi, nu avea să se realizeze. 
Că Ashtar, comandantul, nu avea să vină cu naveta-mamă, în 
fruntea unei flote de nave spaţiale și că acesta nu avea să-i 
salveze pe cei care trebuiau să fie mântuiţi, înainte ca toată 
viaţa de pe Pământ să dispară în flăcări și fum, pentru ca mai 
târziu să apară în forme noi, minunate, iar cei care s-au refugiat 
în navele spaţiale să se întoarcă. Și că el nu va zbura niciodată. 
Această descoperire din urmă era, poate, cea mai rea. Ar fi fost 
o dovadă definitivă că nu este cine pretinde a fi. Când ar fi 
zburat pentru prima dată, navele spaţiale ar fi venit, apoi 
Pământul ar fi izbucnit în flăcări și poarta către eternitate i s-ar fi 
deschis la picioare. Dacă toate acestea sunt numai o fantezie 
imaginară, nebună? Cum se poate el întoarce acasă, după o 


VP - 47 


călătorie de patruzeci de zile, fără ca predicțiile sale să se fi 
adeverit? Ce ar fi trebuit să le spună celor care crezuseră în 
profeția lui și în Ziua de Apoi și în viaţa veșnică petrecută în 
libertate, pe un Pământ nou creat? 

Alexandros se întoarce pe călcâie și privește pe fereastră norii 
care, ca la comandă, se desfac în faţa soarelui. În acel moment 
apare o lumină puternică, albastră-verzuie, între zidurile caselor 
de pe strada îngustă. Îmi dau seama, după mișcarea gâtului, că 
zâmbește. 

— Așteaptă momentul potrivit. Nu va mai dura mult, spune 
Alexandros. Apoi se mai calmează un pic. Scuză-mi nerăbdarea, 
dar înseamnă totul pentru mine. Dacă nu voi zbura, vreau să 
mor, murmură el și își privi mâinile muncite. 

În același moment sună telefonul. Este Maria, soţia lui care, 
cu vocea plângătoare, întreabă de Alexandros. 

— Sunteţi OK? întreb în engleză. 

— Nu, răspunde ea. 

— Pot face ceva pentru dumneavoastră? 

— Lăsaţi-mă să vorbesc cu Alexandros. 

Îi întind receptorul. Mai întâi păru iritat, dar apoi vocea îi 
deveni rapid dulce. 

— Soţia și cu fiica mea nu mai pot locui în apartament, spune 
el, după ce a pus receptorul în furcă. Trebuie să mă asigur că se 
pot muta la părinţii mei. Mariei nu-i plac bătrânii, dar, așa cum i- 
a spus și ei: este vorba de o scurtă perioadă de timp. 

În acea noapte am visat din nou că totul se petrecuse într-o 
jumătate de oră și că, în cele treizeci de minute pe care le 
pierdusem, totul se schimbase. Ajunsesem prea târziu pentru a-i 
salva pe Kassandra și pe gemeni înainte de sfârșitul lumii, iar 
acum stăm toţi cinci la fereastră, ne ţinem în braţe și privim 
navele spaţiale, pline cu oameni, care dispar printre stele. Apoi, 
globurile de foc încep să cadă pe Pământ. Mă trezesc curând și 
mă uit la ceas, pentru a observa, ușurat, că este ora potrivită. 
Nu am întârziat pentru nimic. Dar de îndată ce adorm, visul 
începe din nou. 

— Când ai fost plecat de dimineaţă, Alexandros a venit la 
mine și a început să plângă, spune Kassandra. Este nefericit că 
nu îi va reuși nimic. Nu poate zbura, nu există nave spaţiale, 
Pământul nu arde sub picioarele noastre. Așa că i-am spus că ar 
putea fi bine că lucrurile nu se întâmplă așa cum și le-a imaginat 


VP - 48 


el, dar că se va întâmpla ce trebuie să se întâmple. Poartă în 
buzunarul de la spate un fel de scenariu pentru el însuși: „Sunt 
lisus și acum mă duc în Danemarca și îl întâlnesc pe Paul Weis, 
care mă recunoaște, apoi pot să zbor și pe urmă vin navetele 
spaţiale”. l-am spus că uneori primești lucrurile de care ai 
nevoie și nu lucrurile pe care le ceri. l-am mai spus că o vizită 
într-o navă spaţială și un zbor cu propriile aripi nu sunt chiar 
atât de departe de un gând sau de un vis. Este posibil să treacă 
în alte realităţi, în care își poate schimba starea de conștiință. 
Nu poți călători întotdeauna fizic. Aceasta este, în principal, o 
nevoie a ego-ului. Dacă întâlnești rezistenţă în acest tip de 
viață, este ca și cum ai apăsa pedala de frână și cea de 
acceleraţie în același timp. Trebuie să o accepţi și să te bucuri 
că ai ajuns în momentul potrivit la locul potrivit și să nu crezi că 
trebuia să fii diferit de cine ești sau că trebuia să fii în altă parte 
decât acolo unde te afli. 

Stau la fereastra din camera de zi și privesc cerul de deasupra 
Copenhagăi. După copacii de pe marginea drumului îmi dau 
seama că nu bate vântul, dar norii se adună rapid, lumina se 
atenuează și pe cerul negru apare marginea soarelui. Oare este 
nava-mamă a lui Ashtar, care coboară încet în oraș? li urez bun 
venit pe Pământ lui Ashtar, în mintea mea. Ai așteptat plin de 
dragoste și dor, mă gândesc, și, cum șoptesc cuvintele spre cer, 
se deschide o fantă în plafonul de nori și o rază de soare 
crestează orizontul. Simt o mișcare foarte aproape de mine și 
mă întorc. Este Alexandros, care a intrat în cameră în tăcere și 
acum stă lângă mine. Pune mâna pe braţul meu. 

— Momentul va veni în curând, îmi șoptește. Am mai multă 
forță decât am avut vreodată înainte, la fel și tu. Cred că au 
așteptat atât de mult, pentru ca noi doi să fim pregătiţi. Acum 
suntem. Și dacă înainte m-am îndoit, acum nu o mai fac. Uită-te 
la cer, la nori, la navă. Este nava ta și a mea, Carl, și nava 
familiilor și prietenilor noștri. A fost o călătorie lungă, iar acum 
ne așteaptă o călătorie nouă și mult mai lungă. De abia acum 
înţeleg că tu și cu mine ne aflăm pe Pământ în același scop: 
acela de a-i inspira și pe alţii să trăiască în numele iubirii și să 
ne urmeze în navele spaţiale. Mai târziu ne vom afla în frunte, 
fiecare pe cont propriu, la crearea noilor civilizații pe Pământul 
nou obținut. Și nu uita, Carl, dacă aveţi nevoie de puterea mea, 
atunci nu trebuie decât să te gândești la mine, și dacă eu am 


VP - 49 


nevoie de puterea ta, mă voi gândi la tine. Niciodată nu poate fi 
prea multă. 

In acea noapte am visat că sunt în căutarea unei formule 
universale, cu ajutorul căreia dispariţia Pământului poate fi 
amânată, dacă formula este citită cu voce tare timp de douăzeci 
și patru de ore, de doisprezece oameni diferiţi, în douăsprezece 
locuri diferite. Eu sunt unul dintre cei aleși să prezinte formula și 
trebuie să caut un loc înalt din natură, pentru a putea finaliza 
misiunea. Am ales deja vârful munţilor din Iutlanda. De acolo, de 
sus, voi citi formula în toate direcţiile, astfel încât mesajul să fie 
purtat de vânt, de soare și de nori, până când toţi din teritoriul 
meu știu că Ziua Judecăţii a fost anulată. Mă asigur că mașina 
este întotdeauna cu rezervorul plin și că pornește la cheie, și 
aştept în fiecare zi mesajul cu privire la locaţia formulei. Îmi 
imaginez că voi vedea dintr-odată o adresă, cu ochii minţii, și 
voi ști din instinct că trebuie să mă duc acolo și că voi intra într- 
un garaj, în care se află o limuzină albă. Forțez ușa și torpedoul, 
unde găsesc o bucată de hârtie, cu o altă adresă și un desen 
care indică un colț de grădină de lângă malul unui lac, unde este 
îngropată o cutie din tablă cu o bucată similară de hârtie, cu o 
nouă adresă a unei vile din apropiere, în al cărei subsol se află o 
cutie cu fundul fals. In compartimentul secret este o piatră 
șlefuită, netedă. Și apoi totul se va întâmpla exact așa: bag 
piatra în buzunar și merg, în mare viteză, la munte. Aud la radio 
că ravagiile războiului se apropie. Nicio parte nu vrea să se 
predea, au fost făcute toate negocierile. Mă uit după flota lui 
Ashtar, care probabil că este pe cale să aterizeze, pentru a-i lua 
pe pământenii aleși. Dar nu reușesc să descopăr nicio navă 
spaţială și mă cuprinde panica. Acum pământul începe să 
tremure sub mașină și văd o ploaie de mingi de foc care se 
deplasează pe cer. Frânez, sar din mașină și arunc piatra în 
înaltul cerului, cu toată puterea. Dar în acel moment Pământul 
este lovit de rachete și aud un șuierat ca un roi de lăcuste, care 
zboară foarte aproape de urechile mele și se contopește cu o 
scânteiere. 

Alexandros a dispărut în acea noapte. Și-a făcut geanta în 
întuneric și a șters-o. A lăsat un mesaj în urmă: „Încă nu este 
gata. Ne vedem când va veni momentul”. 


VP - 50 


Acum a venit timpul, Alexandros? Atacurile teroriste din 
Europa au fost începutul numărătorii inverse pentru colapsul 
Pământului? Te-ai hotărât să accelerezi tu însuţi procesul despre 
care crezi că este inevitabil? Unde ești acum? Încă mai 
călătorești și vizitezi oameni pe care nu îi cunoști și le povestești 
că vor juca un rol important în lumea care va veni? Ai învăţat, 
între timp, să zbori prin mijloacele proprii, Alexandros? Și în 
curând va veni Ashtar pentru a te lua și pe tine? 

Neliniștea a revenit ca o ceaţă rece, care îmi invadează 
corpul. Mă simt ametit. Îmi este și cald. În seara asta nu am 
băut deloc apă, numai vin. Îmi simt inima în gât. Cum poate 
cineva să doarmă? Mi se pare dificil să dormi aici, în Atena. 
Chiar dacă am cumpărat cel mai bun pat din lume, din Suedia, și 
l-am adus târâș sus, în apartamentul meu, cu ajutorul a patru 
greci, cu icnete și transpiraţii, dar nu mi-a folosit la nimic. Aici 
există sunete pe care nu le pot interpreta, mai mult, căldura 
umedă din Atena întâlnește curentul de aer rece al aparatului 
zgomotos de aer condiţionat, chiar deasupra patului și la toate 
astea se mai adaugă faptul că sunt singur. 

De aceea rămân nemișcat. Închid ochii și mă aplec în faţă, îmi 
relaxez gâtul și capul alunecă în jos, pe marginea din beton a 
balconului. Obrajii sunt moi și, conștient fiind că sunt pe punctul 
de a adormi, am dificultăţi de respiraţie. Acum de deasupra 
frunţii până la coama nazală se prelinge un șirag de mărgele de 
transpiraţie. Acestea rămân agăţate de vârful nasului și 
picăturile devin din ce în ce mai mari, până când, în cele din 
urmă, se desprind și cad de la etajul patru, pe dalele din 
marmură. Când picăturile ajung la destinaţia lor finală, mă ridic 
în picioare cu o smucitură și intru în apartament. Mă arunc pe 
canapea și, cu o secundă înainte să adorm, simt din nou mirosul 
de piele proaspăt tăbăcită. Așa mirosea geanta pe care mi-a 
dăruit-o Kassandra în ziua în care a murit. 


VP -51 


6. 


Când simt nevoia să mă reculeg, mă duc pe bulevardul Sofias, 
care se află la o aruncătură de băț de ambasadă și iau un 
autobuz până la ultima staţie și retur. De fiecare dată observ 
lucruri noi la clădiri, restaurante, magazine, oameni. Mă scufund 
în ritm, le observ fețele care se contopesc în mișcare, până când 
una dintre ele îmi rămâne în minte. O păstrez bine în memorie, 
chiar dacă a dispărut deja din imagine. Cum este acum cea a 
tânărului care stătea în ușa frizeriei și, mai mult ca sigur, s-a 
cufundat deja într-un scaun, răsfoind o revistă pentru bărbați. 
Curios, analizează sânii din silicon și buzele rujate, înainte să 
continue să dea paginile și să citească un articol despre modul 
în care ejacularea prematură poate fi prevenită prin strângerea 
bazei penisului și cum, dacă bei un ou crud, bătut cu praf de 
chili, poţi vindeca și cea mai înverșunată mahmureală și citește 
și despre alte subiecte importante, pentru care bărbaţii, așa 
cum crede și editorul revistei, manifestă un interes sporit. 
Editorii sunt conștienți de faptul că pe noi, bărbaţii moderni, ne 
interesează, în primul rând, propria persoană. Suntem egoiști în 
forma cea mai pură și ne comparăm între noi, în timp ce tânjim 
după mai mulţi bani, bunuri materiale și cel mai mare prestigiu 
posibil. Îl las pe tânăr să iasă din conștiința mea și, în schimb, în 
fața ochilor îmi apare Pierre Montgomery, fără să-l fi invitat. A 
plecat din Atena și este cazat într-un centru de dezalcoolizare, 
timp de trei luni, pe insula Santorini, până la o notificare 
ulterioară. Este de așteptat ca șederea să se prelungească până 
la șase luni, corespunzătoare duratei obișnuite de tratament din 
cadrul centrului. După cum am auzit, este puţin probabil să se 
întoarcă la Atena, în schimb i se va oferi un post de ambasador 
într-un loc mai puţin important, unde are posibilitatea să o ia de 
la început. Versiunea oficială a mesajului trimis de mine la 
Copenhaga este că ambasadorul Montgomery suferă de o 
combinaţie de stres, pneumonie și de un deficit imunitar 
nediagnosticat, și că a fost internat, pentru tratament și 
recuperare ulterioară, într-o clinică privată renumită. Ca prim- 
secretar în cadrul Ambasadei Regale Daneze din Atena, mi-am 


VP - 52 


asumat temporar  responsabilitatea pentru reprezentanța 
Danemarcei. Astfel sunt păstrate aparențele diplomatice și totul 
pare curat, decent și controlat, spre deplina satisfacţie a 
sistemului. 

Stau singur în autobuz, în terminal. Sistemul de climatizare 
menține o temperatură confortabilă. Privirea șoferului din 
oglinda retrovizoare cercetează mașina. Nu mă poate vedea. Ţin 
între buze bagheta mea magică albă și sunt invizibil pentru 
oameni. Kassandra mă poate vedea, tatăl meu mă poate vedea, 
toți cei care se află pe lumea cealaltă mă pot vedea și asta este 
bine. Pentru că toţi mă simpatizează. Îmi transmit lumină și 
bucurie și liniște. Mi se pare că Alexandros îmi controlează 
gândurile. 

— Ce prostii, bolborosesc. 

In timp ce cobor din autobuz și merg câţiva pași către 
ambasadă, mi se pare că treaba mea ca ambasador, vorbind în 
mod superficial, este să fiu la fel de plin de farmec, autoritar și 
onorabil, așa cum mi-am imaginat în fanteziile mele de viitor și, 
chiar dacă m-am convins de motivele corecte, să îndur chinurile 
din cadrul ministerului. Recompensa mă așteaptă în Țara 
Făgăduinței și exact aici mă aflu. Chiar dacă numai ca 
reprezentare și fără reședință, cu beneficiile asociate, și numai 
temporar și așa mai departe. Poate că acesta este motivul 
pentru care, în timpul ședințelor de dimineaţă cu colegii și pe 
durata programului de lucru, în mod ciudat, rămân complet 
rece. Totul mi se pare ca un spectacol în care eu sunt singurul 
care nu a primit scenariul. Îmi spun că ar trebui să mă adun și 
să îmi fac treaba. Aceasta este și va rămâne o șansă enormă 
pentru mine și trebuie să ţin cont de faptul că ceilalţi care se 
află pe același nivel ierarhic cu mine în cadrul ministerului sunt 
verzi de invidie și sunt gata să-mi preia funcţia în orice moment, 
în cazul în care fac vreo greșeală. Este bine de știut că nimeni 
nu este indispensabil. 


Nu contează dacă o iau în dreapta sau în stânga atunci când 
ies din clădirea ambasadei, am nevoie de cinci minute pentru a 
ajunge acasă, în piaţa Kolonaki. Aici stă mașina mea de obicei și 
se așază praful pe ea, pentru că de cele mai multe ori merg cu 
taxiul. Apartamentul meu se află la etajul șase al unei clădiri 
înguste, cu șase niveluri. La parter se află un chioșc care vinde 


VP-53 


ziare, cărți poștale, gustări, dulciuri și băuturi. Îmi beau cafeaua 
la o aruncătură de băț de strada comercială Skoufa, 
cumpărăturile mi le fac în supermarketul din strada Kanari și 
odată am mâncat pește într-un restaurant de lux, pe strada 
Milioni, numele fiind un simbol pentru întregul cartier. 
Îmbrăcăminte, pantofi, bijuterii, ceasuri la modă și cafenelele 
mondene domină frontul stradal. Lângă chioșcul meu se află o 
bancă și în partea cealaltă este o cafenea, iar la primul etaj 
avem o frizerie. În partea de sus a casei se află un acoperiș în 
terasă comun, iar apartamentul meu are balcoane care dau spre 
curte și spre stradă. Îmi beau paharul de Retsina pe balconul cu 
vedere spre stradă. Copacii înalţi din piaţă înconjoară o 
instalaţie de conducte pentru apă din granit. Seara târziu, când 
traficul se mai liniștește puţin, îmi pot imagina, de pe canapea, 
prin ușa balconului, sunetul apei care curge. Alaltăieri m-am 
așezat la umbră, pe una dintre băncile urâte din beton, 
ascultând apa și privindu-i cu coada ochiului pe bătrânii 
fumători. Porumbeii începură să se apropie rapid. Par obosiţi și 
lenți și, aparent, se află într-o stare în care nu le mai este 
teamă, iar când unul cu penajul negru, ciufulit și cu ciocul pătat 
s-a înfipt în pantoful meu negru lustruit, am sărit în sus și m-am 
întors în casa mea cu aer condiţionat, situată deasupra orașului. 

Vizavi este sediul British Council, iar în pauza de prânz și după 
programul de lucru angajaţii curg în valuri și se împrăștie prin 
restaurantele și cafenelele din piaţă. Duc paharul la gură și las 
vinul rece să se prelingă peste limbă, pe gât. Privesc mulțimea 
de femei și de bărbaţi îmbrăcaţi festiv, la alţi oameni îmbrăcaţi 
complet în negru, cu veste antiglonţ, pe care scrie, în faţă și în 
spate, cu litere fluorescente, „Security”, în faţa unui post de 
radio de-abia deschis din piaţă și pe trotuarul opus, la o distanță 
potrivită, stau călare, pe scuterele și pe motocicletele lor, mai 
mulți curioși aflați în căutarea celebrităților. Mai bine aș face 
altceva decât să observ viaţa altor oameni. Poate că ar trebui să 
merg la un club de noapte, care se află la jumătatea pantei 
lraklaiatov, la câteva blocuri distanță unde, în faţa ușilor 
deschise, poţi auzi muzica. Dar nu vreau să merg singur. 

Mă gândesc la secretara mea, care se întoarce la muncă. 
Pentru neplăcerile la care a fost expusă de Pierre Montgomery, 
Copenhaga i-a plătit o compensație financiară considerabilă și a 
informat-o, discret, că acesta nu se va mai întoarce. Katharina 


VP - 54 


Montanari mi se pare a avea o atitudine extrem de 
profesionistă. Într-o perioadă scurtă de timp, ea s-a asigurat ca 
întâlnirile ambasadorului din săptămânile care vor urma să 
decurgă conform planului, iar pe mine m-a prezentat drept 
delegat. Am un program încărcat, cu multe probleme comerciale 
oficiale, cu care trebuie să mă familiarizez, dar așa timpul rămas 
până la venirea gemenilor trece mai repede. Poate ar trebui să-i 
iau cu mine la clubul de noapte din lraklaiatov, astfel am putea 
sărbători luarea examenului, cu bonetele de absolvire pe care 
tatăl lor biologic le-a cumpărat ieri. In seara asta, Martin Fisch 
va da o mare petrecere de absolvire a liceului în cinstea lor, într- 
un local închiriat din Kedbyen, fosta piaţă de animale vii și de 
animale sacrificate din Copenhaga. In fond, este un om bun. Așa 
sunt cei mai mulţi. 

Dacă aș fi avut pe cineva cu care aș fi putut vorbi, i-aș fi spus 
că am observat cât de corect și de prudent se poartă angajaţii 
cu mine. O reacție normală, dacă te gândești cu ce avuseseră 
de-a face înainte. Nu aveau nicio idee cu ce tip de mutație 
umană din cadrul Ministerului de Afaceri Externe se confruntau 
acum. Poate că era un om rău, deghizat în salvator. Un alt 
coleric imprevizibil. 

Katharina Montanari și atașatul comercial Anna Goula, care 
deţine și funcţia de adjunct al meu, sunt angajatele cu care voi 
avea cel mai mult de-a face, până la o notificare ulterioară. 
Anna este daneză și este măritată cu un grec, care 
administrează o plajă pe una dintre insule. Plaja este deschisă 
din martie până în octombrie, iar în timpul iernii el vine acasă, la 
Atena și are grijă de copii. Katharina este jumătate daneză, 
jumătate grecoaică și vorbește ambele limbi. Biroul ei se află în 
anticamera biroului meu mult mai mare, cu câteva canapele, 
sală de conferinţe și un birou greu, masiv, pe un covor persan 
cu diferite nuanţe de roșu. În ziua în care se întoarce din 
concediul medical prelungit, încep o discuţie cu ea. Îi spun că 
problema nu este la ea și că, dintre cei aproximativ 80 de 
ambasadori ai Danemarcei, cei care se poartă, ca Montgomery, 
ca monarh absolut cu un stil de viaţă tiranic, sperăm că 
reprezintă minoritatea. Uneori absenţi, alteori cu tendinţe 
accentuate de control, cu o înclinaţie de a răspândi teama în 
jurul lor. Cu un astfel de om a fost nevoită să se confrunte. Ceea 
ce nu îi spun este că eu îi văd ca pe niște efecte secundare 


VP-55 


sistemice, cauzate de organizaţia care transformă oamenii în 
ambasadori. Din fericire, nu toţi sunt afectaţi. 


Ambasada Danemarcei din Atena este situată pe Mourouzi, o 
stradă îngustă, fiind un apartament transformat, de la etajul 
patru al unei clădiri care, din exterior, seamănă cu o casă, cu un 
bovindou spre stradă. Pe palierul cu emblema specifică 
Ambasadei Daneze, de culoare roșie, se află o masă pătrată 
dintr-un lemn deschis la culoare și trei scaune monotone, cu 
șezutul din răchită, toate proiectate de un designer mort de mai 
multe decenii, care par să umbrească pentru totdeauna 
tinerețea, creativitatea și caracterul interesant. Danezii sunt un 
popor nesigur și civilizat, nu ai vrea să riști să dai cu bâta în 
baltă și să ofensezi pe cineva. Este ușor să idolatrizezi glorioșii 
eroi danezi, canonizaţi de decenii întregi și, prin urmare, 
alegerea corectă, sigură. De aici există și posibilitatea de a 
comunica cu personalul din camera de comandă, aflată în 
spatele geamului antiglonț, prin intermediul unui difuzor. 
Accesul în ambasada propriu-zisă este temporizat printr-un 
sistem de blocare. Acum o iau pe partea cealaltă, închid ușa în 
spatele meu și cobor spre drum. În supermarketul de pe strada 
Kanari există o salată grecească cu calmar, anșoa și cu măsline 
negre pe deasupra. Arată îmbietor. Acum, ambalajul gol din 
plastic se află în faţa mea, pe masă. În Atena este miezul nopţii, 
în Copenhaga este ora 23.00 acum, iar gemenii nu răspund la 
telefoanele lor mobile. Nu mă așteptam la asta. Când am 
terminat eu liceul, fiecare petrecere nocturnă era anunţată, și 
asta cu două săptămâni înainte, iar după ce se termina, mi-aș fi 
dorit să mai continue. Eram pe punctul de a-mi pierde 
autocontrolul, nu era nevoie de mai mult. Dar din fericire acum 
autocontrolul este una dintre competențele mele de bază și o 
virtute esenţială în diplomaţie. De asemenea, autocontrolul mă 
împiedică să fiu copleșit de sentimentul de singurătate și să 
ajung o victimă a circumstanțelor. Dacă ești victimă, te simţi 
deprimat, ceea ce, desigur, are sens, și compasiunea 
egocentrică a altor oameni nu are alt scop decât acela de a-ți 
consolida propria poziţie de victimă și de a te poziţiona ca piază- 
rea pe vecie. Oaia neagră și exemplul negativ, pe care cele mai 
multe familii îl scot de multe ori din sertar și deplâng, în general, 
toată durerea din lume. 


VP - 56 


În poziţia mea actuală, ar trebui să simt, pe bună dreptate, că 
destinul mi-a făcut o defavoare. În principiu, m-aș putea zbate în 
hohote de plâns, fără ca cineva să se uite strâmb la mine, m-aș 
putea confrunta numai cu acceptarea. Dar eu știu că este un 
tobogan. La scurt timp după întâlnirea intimă dintre mine și 
Kassandra, într-o vilă de pe strada Strandvej, m-am îndrăgostit 
de o femeie matură, care semăna cu un trol, cu bucle negre, 
care trăia cu un bărbat, dar asta nu mă deranjase, pentru că și 
eu iubeam pe alta în același timp, complet diferită de ea, din 
punct de vedere fiziologic: era campioana daneză la sărituri, 
avea părul lung, blond, până la șolduri și mușchii pelvieni erau 
de clasă mondială. Această compoziţie a declanșat haosul la o 
petrecere de facultate, unde mă aflam, împreună cu gimnasta la 
sărituri, pe ringul de dans, când am simţit o lovitură în umăr, m- 
am întors și am văzut-o pe femeia-trol. Cele două femei s-au 
privit, pe ritmurile efervescente ale anilor '80, iar oamenii 
dansau ca nebunii și am strigat dacă nu ar trebui să mergem 
afară, pentru a discuta în liniște. Ele pur și simplu m-au ignorat 
și au rămas locului până când, brusc, privirile li s-au despărțit și 
au părăsit ringul de dans, petrecerea și pe mine. Câteva zile mai 
târziu am primit o scrisoare dactilografiată de la gimnastă, cum 
că infidelitatea este inacceptabilă și că nu mă mai poate vedea. 
Apoi se pare că femeia-trol și-a tăiat venele și, în pofida faptului 
că i-a mers bine de atunci, m-am lăsat copleșit de tragedia ei și 
a familiei sale. Am simţit o responsabilitate comună și am 
memorat-o în subconștientul meu. De acolo o pot chema 
întotdeauna atunci când am nevoie să simt că sunt capabil de 
sentimente. 

Mi-am mai îngăduit niște Retsina, este aproape cald, sticla s-a 
aburit afară, am să-mi cumpăr un răcitor de vinuri. Mă ridic în 
picioare, mă aplec peste balcon și ascult vocile. Acestea se aud 
de la gurile de pe feţele din capetele de pe scaunele din 
cafeneaua din piaţă. Nu pot vedea fețele, vocile nu diferă unele 
de altele, nu înțeleg cuvintele, dar știu despre ce discută: 
despre teroare, viitor, teamă, locul de muncă, afaceri, casă, 
concediu, politică, dragoste, copii - exact așa cum fac acum și 
danezii în cafenelele din Copenhaga. 

Nu, n-am avut nicio relaţie mai lungă decât cea de atunci, din 
urmă cu mai mult de douăzeci de ani - eu numesc asta 
autocontrol. Imi golesc paharul. Nu se simte nicio adiere de 


VP - 57 


vânt. Căldura umedă a nopţii pătrunde în foliculul de păr, până 
în craniu și mai departe, în creier. De ce stau aici și îmi simt 
pulsul? Uneori, inima îmi bate rapid, alteori alarmant de lent. În 
plus, uneori îi vine ideea să sară peste o bătaie. Asta nu ar 
trebui să mă preocupe, pentru că bate de atâta timp, sunt în 
viaţă și, când se va opri, voi muri. Îmi relaxez încheietura mâinii, 
îmi întind spatele și îmi îndrept privirea spre cer. Este atât de 
simplu! 


Apartamentul meu este singurul locuit din casă. La etajele 
inferioare se află, în afară de frizerie, un cabinet de medic 
specialist și două birouri de avocatură. Apartamentul este 
format din două sufragerii mari și trei alte camere. Din fiecare 
cameră de zi ai acces la câte un balcon, cu vedere spre piaţa 
Kolonaki, respectiv la curtea exterioară. Una dintre sufragerii 
are legătură cu o bucătărie deschisă, cu o insulă de gătit și o 
masă pentru opt persoane. Din cealaltă sufragerie pleacă un 
coridor care duce în hol. De pe coridor, două uși dau spre 
dormitoare și spre cele două băi. 

Apartamentul este mobilat și singurul lucru pe care l-am 
cumpărat, în afară de pat, este un birou, care se află la 
fereastră, în stânga ușii balconului cu vedere spre curte. Pe 
birou stau telefonul, computerul și imprimanta, precum și o 
fotografie cu Kassandra, Robert și Albert, pe care am făcut-o 
într-o seară liniștită, la sfârșitul lui aprilie, în Nyhavn. Acum 
rămân din nou în picioare în fața biroului, iau fotografia în mână, 
mă uit la feţe și o pun din nou jos. Apoi merg pe hol, mă privesc 
câteva secunde în oglinda de înălţimea unui om, după aceea 
pornesc grăbit pe coridor și prin sufragerie, intru în bucătărie, 
unde deschid frigiderul și iau o înghiţitură de suc de mango din 
cutie. Pun cutia la locul ei și mă duc la birou. Mă opresc și iau 
fotografia în mână, o pun iar la loc, apoi merg din nou pe hol, 
mă privesc câteva secunde în oglinda de înălțimea unui om și 
plec grăbit pe coridor și prin sufragerie, intru în bucătărie, unde 
deschid frigiderul și îl închid din nou. Mă duc în dormitor și 
găsesc, pe fundul șifonierului, valiza, deci memoria nu m-a 
înșelat, acolo se află filmele, într-o dezordine pestriță. După 
moartea tatălui meu, au rămas la mine filmele înguste, vechi, 
fără sonor, cu mine și cu sora mea. Dusesem imediat cutia de 
carton la mansardă, până când, dintr-o inspiraţie bruscă, le-am 


VP -58 


înregistrat pe DVD. Cu toate acestea, nu le-am văzut. Mi-am 
imaginat, probabil, că aici, în Atena, voi avea timpul și cheful să 
le vizionez. Am scos un disc la întâmplare și l-am băgat în DVD 
player, m-am așezat pe canapea și mi-am privit propria naștere. 
Știu că aceasta are loc într-un apartament din Copenhaga. 
Mama se așezase pe spate, pe un pat de scânduri, acoperit cu 
un prosop, iar lângă ea stătea moașa, într-un halat alb. Tăiaţi - 
prim-plan pe un craniu cu părul negru, tăiaţi - craniu care se 
mișcă. Acum în imagine apare moașa, apucă de cap și trage, și 
printr-o smucitură, corpul este afară. Moașa ţine băiatul cu 
fundul în sus, îi dă o palmă și îl așază pe burta mamei mele. 
Este complet acoperit de mucus și sânge, fața îi este ridată și 
plânge. Și acum plâng. Tăiaţi - camera este așezată pe un 
stativ, iar tatăl meu taie mândru cordonul ombilical și băieţelul 
este liber. Tăiaţi - înregistrare cu Sfânta Treime îmbrăcată, 
băiatul proaspăt spălat, înfășat într-o pătură în brațele mamei 
sale obosite. 

Mă uit din nou și din nou la film, până când sunt sigur că îmi 
voi aminti mereu cum este să te naști. Apoi voi ști cum este să 
mori. Este același miracol și nu există niciun motiv de teamă. 


Katharina Montanari stă în biroul meu cu laptopul ei, iar eu îi 
dictez un raport pentru Copenhaga. Pare să-și fi găsit liniștea. 
Am terminat dictarea, mă ridic și mă duc la fereastră, în timp ce 
ea transcrie textul pe curat. Simt o nervozitate în corpul meu, 
care nu vrea să dispară, indiferent de cum îmi activez creierul 
să gândească. Asta trebuie să se oprească acum și le comand 
tulburărilor mele interioare să dispară și organismului meu să își 
restabilească echilibrul natural, pentru a mă putea concentra 
complet asupra muncii mele. Dar acum se întâmplă ceva ciudat, 
jingle-ul emisiunii de știri daneze de la radio se aude în interiorul 
meu, după care programul este citit de moderatorii din studio, 
pe care mi-i amintesc din viaţa mea anterioară. Cu siguranță nu 
voi înnebuni, pentru că vocile apar în viteză din fiecare colțișor 
al conștiinței mele și alungă anxietatea, poate că răul din mine 
se dizolvă și binele își ocupă locul. Sau poate că autocontrolul 
meu începe să se fisureze... 

— Ambasadorul a sunat ieri-seară, spune ea dintr-odată, 
lăsând tastatura deoparte. 

Mă întorc brusc. 


VP -59 


— Pierre Montgomery? 

Vocea îmi este stridentă. 

Ea dă din cap aprobator, fără a-și ridica privirea. 

— Este particular. Chiar nu am voie să îţi spun, dar o voi face, 
oricum. Voia să știe cum te descurci la locul de muncă, apoi a 
vorbit despre o mulțime de prostii, așa cum o face de fiecare 
dată. 

— Era băut? 

— Nu cred. 

— Nu ar trebui să o facă. 

Aș fi vrut să îi spun că el suferă, probabil, de o boală 
profesională deseori observată în Ministerul Afacerilor Externe. 
O combinaţie între furia reţinută, cauzată de nenumărate 
umilinţe din cursul carierei și o stare de psihoză în diferite 
nuanţe, relativ slabe, care duce la trăsături psihopatice și o 
dorinţă neobosită de a controla totul din mediul său, în cel mai 
mic detaliu. Alte simptome includ schimbări bruște ale 
dispoziţiei, neîncredere accentuată și tendinţa de a pluti și de a- 
și umili adversarii lipsiţi de apărare, de multe ori inventaţi de el 
însuși. O trăsătură de personalitate bine-cunoscută este 
capacitatea extremă de autocontrol la întâlnirile cu colegii de 
rang superior și cu partenerii. 

— Imi este teamă de el, îmi spune ea. Nu are voie să mă 
sune, mă simt hărțuită, nu pot face față situaţiei. Cei de la 
Copenhaga mi-au promis că nu îl voi mai vedea vreodată și că 
nu voi mai auzi niciodată de el. 

Vorbește repede și furia din vocea ei luptă împotriva 
neputinței. Ce pot face pentru ea? Nu cunosc pe nimeni la fel de 
depravat ca Pierre, tortura verbală este specialitatea lui. 

— Nu se va mai întâmpla din nou, în seara asta voi vorbi la 
Copenhaga, am spus încurajator. Încearcă să uiţi de Pierre, dacă 
poţi, și să îl ignori, chiar dacă este posibil să sune din nou. Nu 
este întreg la cap, înţelegi, și eu îl cunosc, l-am avut ca șef în 
Copenhaga timp de trei ani. 

Pe figura ei înflori un zâmbet blând. Are o gură frumoasă și un 
nas mic, nu extraordinar de grecesc. Privirea mi se plimbă din 
vârful nasului, de-a lungul nasului, până la ochii ei, unul este 
verde, celălalt este căprui. De-abia acum îi privesc cu atenţie. 
Este evident cât de tensionat am fost. Poate că nici nu sunt aici, 
poate că totul este o rutină moștenită, care se repetă 


VP - 60 


inconștient. Acum pe figura ei se vede o expresie de anxietate și 
știu că are intenţii bune faţă de mine. 

— Mă bucur că ai preluat această funcție. 

— Mulţumesc, spun eu cu vocea pierită, îmi ești de mare 
ajutor, Katharina! 

— Pierre a spus: „Nu dorm, somnul este ca și cum ai muri în 
fiecare noapte”. Aș fi vrut să îi răspund că nu trebuie să rămână 
treaz, pentru că lipsa somnului îl poate îmbolnăvi, chiar se poate 
muri din cauza asta. 

— Și ce i-aţi spus? 

— Niciun cuvânt. l-am închis telefonul, pur și simplu. 


În fiecare marţi dimineaţă, la ora 10, sună telefonul și o voce 
de femeie mă anunţă că am un apel de la ambasadorul de la 
Roma. Donald este la curent cu felul în care se desfășoară 
activitatea mea, pentru că spune de fiecare dată: „Sunt 
răspunzător pentru tine și orice greșeală pe care o faci mă va 
compromite”. Astăzi am decis să ignor aceste comentarii, ceea 
ce îl irită. 

— Să-ţi fie clar, domnule ambasador interimar, că sunt 
complet răspunzător pentru rolul ministerului în investigarea 
legăturilor grecești cu chestiunea teroristă. Asta înseamnă că 
cineva de foarte de sus din sistem are o încredere mai mare în 
capacitatea mea de a mă ocupa de această sarcină, mai mult 
decât în capacitatea ta. Dar asta înseamnă și că sunt obligat să 
investesc ceva timp, care este, oricum, ocupat cu 
angajamentele de aici, din Roma, pentru că unele persoane par 
să creadă că nu poți face faţă acestei sarcini. Prin urmare, 
trebuie să te rog să le susţii la maximum pe persoanele care se 
ocupă de investigaţiile locale și de cele daneze și care te vor 
contacta în scurt timp. Dar fii atent, de la început până la sfârșit, 
la tot ce te înconjoară și continuă să trimiţi rapoartele în dublu, 
la Copenhaga și mie, personal. Ai înţeles? 

— Voi face tot ce îmi stă în putinţă. 

— Să sperăm că este de ajuns. Până în prezent, totul merge 
foarte bine, trebuie să te laud, Bernstein! 

— Mulţumesc. Ar trebui, totuși, să menţionez o mică 
problemă, care nu este trecută în raportul săptămânal. Pierre își 
contactează, în continuare, fosta secretară, o sună în particular 
și ea vrea să facă o plângere. 


VP - 61 


— Nu mai spune! Este foarte neplăcut. 
— Așa cred și eu. 

— Am să mă asigur că încetează. 

El întrerupse conexiunea. 


VP - 62 


7. 


Agentul FE, serviciul de informaţii cu caracter Militar din 
Danemarca, iese pe sub poarta de securitate și vine spre mine, 
cu mâna întinsă. Este ceva la el ce mi se pare cunoscut, pe de 
altă parte, de multe ori am observat că îmi imaginez că am mai 
văzut anumite persoane înainte, deși nu era cazul. Așa mi s-a 
întâmplat și cu Kassandra și cu gemenii, dar niciodată cu colegii 
mei din minister, motiv pentru care Kassandra mi-a povestit 
odată că reptilele sunt trimise pe Pământ o singură dată, după 
care ajung pe alte planete. Ea spunea că Reptilă este denumirea 
unei categorii aparte de oameni, cu trăsături dominante 
comune, cum ar fi lăcomia, cruzimea, răceala și o inteligenţă 
ieșită din comun. De multe ori ajung politicieni, funcţionari și 
oameni de afaceri. „Nu ar trebui să mă surprindă dacă cei mai 
mulţi colegi ai tăi din minister ar fi reptile, încearcă să observi 
trăsăturile mai mult sau mai puţin reptiliene de pe fețele lor”, 
spusese ea. 

Acest lucru nu este valabil și pentru agentul din faţa mea, el 
este blond și bine făcut și mă privește curios, cu niște ochi 
strălucitori, albaștri. Am apreciat că este cam de-o seamă cu 
mine. Işi ridicase ochelarii de soare pe frunte. Poartă o cămașă 
în dungi pe sub un sacou din tweed și jeanși, prinși cu o curea 
din piele, cu cataramă argintie. Este urmat de un agent de 
securitate grec, un bărbat scund, îndesat, cu sprâncenele unite 
și cu părul negru, ondulat. 

— Tu ești Carl, nu-i așa? strigă danezul și rămase locului, la 
jumătatea coridorului, astfel încât grecul să îl ajungă din urmă. 

Creierul îmi lucrează la turație maximă. Port un tricou pe care 
mi l-au ales gemenii și pe care l-am cumpărat în ziua călătoriei 
mele spre Atena, dintr-un magazin de pe strada Straget din 
Copenhaga. Totuși, l-am cumpărat pentru uz personal, în timpul 
programului de lucru purtând uniforma, costum și cravată. 

— Sunt eu, Otto McQueen, nu mă mai recunoști? Se întoarse 
spre grec și dădu din cap spre Katharina, care ieșea din 
anticameră. Am fost colegi de școală, nu mai știu acum câţi ani, 
iar acum el nu mă mai recunoaște. 


VP - 63 


Îi pot vedea ochii lui Otto prin crăpătura ușii. Stă afară, pe hol, 
și nu îndrăznește să intre în sala de clasă. Știm cu toţii că va 
veni un coleg nou, a trăit mulţi ani într-un orfelinat și s-a mutat 
în zonă, pe perioada vacanței de vară, împreună cu familia sa 
adoptivă, eu știu exact cine sunt, dețin un magazin alimentar 
din piaţă și conduc un Volvo. Una dintre fete arată spre ușă și 
profesorul o deschide, cu prudenţă. Otto poartă o salopetă 
albastră și un tricou roșu, iar în picioare are adidași noi, părul 
este tuns scurt, deasupra urechilor. Câteva fete încep să 
chicotească, iar el arată de parcă ar fi preferat să fugă. 
Profesorul le spune fetelor să tacă și îl conduce pe Otto la 
scaunul liber de lângă Thomas și de lângă mine. 

— Desigur că îmi amintesc de tine, Otto. 

Mă trage spre el și ne îmbrăţișăm. In spatele lui stă grecul și 
tropăie pe loc, poartă niște pantaloni negri și o haină neagră. M- 
am eliberat din îmbrăţișare, am apucat mâna moale, păroasă și 
m-am întors din nou spre Otto. 

— Nu ne-am mai văzut de... chiar așa, cât timp a trecut? 

— 22 de ani. Am recalculat când veneam încoace, știam 
precis că tu trebuie să fii. Există numai un singur Carl Bernstein 
în cadrul Serviciului de Externe. Ultima dată când ne-am văzut a 
fost în seara de dinainte de plecarea ta la New York, pentru a 
studia la Universitatea Columbia. 

— Îmi amintesc bine de acea seară. A fost și Thomas acolo. 

— Da, am fost numai noi trei. 

— L-ai mai văzut? 

— Nu l-am mai văzut de când ai plecat la New York. 

— Și eu la fel. 

— De când lucrezi pentru FE? 

— Oficial sunt negustori de vinuri. 

Afișează un zâmbet larg. 

Grecul își drege vocea, iar eu îmi cer scuze și îi invit pe toți să 
ia loc la masa de conferinţe. Katharina ne aduce cafea și apă cu 
gheaţă. 

— Chestiunea are mai multe aspecte, începe grecul într-o 
engleză perfectă. Ştiţi, cu siguranţă, că în această țară ne 
confruntăm cu o provocare majoră atunci când vine vorba 
despre problema imigrației ilegale. Sute de mii de oameni, în 
special din Iran și Irak, consideră Grecia ca fiind poarta de acces 
în UE și încearcă în fiecare an să ajungă în ţara noastră, de 


VP - 64 


obicei pe una dintre insule. Paza noastră de coastă se 
străduiește sistematic să prevină acest lucru. 

Își ridică la gură ceașca de cafea. 

Ceea ce nu spune este că una dintre metodele ascunse este 
aceea de a trage aceste nave pe coasta turcească și a le 
distruge atât de tare, încât nu se mai pot menţine pe linia de 
plutire, până când ocupanţii vâslesc spre mal. Astfel, ei devin 
problema turcilor. Dar grecii aplică și metode mai dure pentru a- 
i descuraja pe refugiaţi. Pe biroul meu se află rapoarte ale 
înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiaţi și ale Parlamentului 
European, în cadrul cărora se demonstrează că mulţi dintre 
solicitanţii de azil ajung în închisoare, unde sunt abuzatți și 
înfometați, pentru ca mai apoi, fără a beneficia de un proces 
echitabil, să li se respingă solicitările de azil. Și apoi povestea 
merge mai departe, împotriva recomandărilor ONU, până la o 
tortură mai dură și la moarte sigură, o soartă mult mai rea decât 
cea pe care ar fi avut-o în zona devastată de război din care 
veniseră. Această practică stârnise, în rândul grupărilor de 
stânga și al emigranților rezidenţi, o furie pe scară largă 
împotriva Greciei și a celorlalte țări din Uniunea Europeană, care 
se identifică cu legislaţia internaţională în privinţa refugiaților și 
îi trimit înapoi în ţara UE în care au ajuns prima dată - și de 
multe ori, aceasta este Grecia. 

— Cu siguranţă, continuă el, știți și că, în țara noastră, ne 
confruntăm cu o provocare deosebită, aceea de a ţine în frâu 
diferitele grupări teroriste. Este vorba despre grupările despre 
care credeam că sunt, în mare parte, „adormite”, pentru că nu 
își puseseră planurile în aplicare. Din păcate, s-a demonstrat nu 
numai că sunt active în continuare, dar și lucrează intens la 
mobilizarea altor grupări teroriste în Europa, care și ele au fost 
în repaus timp de zeci de ani. 

— Organizațiile teroriste grecești de stânga, așa cum sunt 
„Organizaţia revoluționară 17 noiembrie” și „Lupta 
revoluționarilor poporului” nu au fost „adormite”, din câte știu 
eu. Dimpotrivă, sunt foarte active din anii '70 până în prezent. 
Și, în plus, apar altele noi. Grupul „Lupta revoluționară” a apărut 
pe scena terorii în 2003, interveni Otto. 

— Le-am avut sub control tot timpul, îi închise grecul gura. 

— Și când cei din „Lupta revoluţionară” vor lansa o rachetă 
spre Ambasada Americii la Atena? Sau când vor deschide focul 


VP - 65 


asupra polițiștilor greci, care își fac, pur și simplu, datoria? 
„Organizaţia revoluţionară 17 noiembrie” a devenit cunoscută 
după revolta studenților împotriva juntei militare, a căror 
demonstraţie a fost înăbușită brutal exact la această dată aici, 
în Atena. De atunci au comis și atentate, în urma cărora au fost 
uciși oficiali, diplomaţi și militari americani. De asemenea, au 
complotat împotriva companiilor străine și au omorât oameni de 
afaceri obișnuiți. Numiţi asta control asupra situaţiei? 

Grecul ridică mâna, de parcă așa ar fi putut opri debitul verbal 
al lui Otto. Și eu stăteam acolo și mi-aş fi dorit să tacă. Dar el 
era departe de a-și fi terminat monologul. 

— Să vorbim despre „Lupta revoluţionarilor poporului”. Grupul 
s-a înființat în 1971, ca opoziţia juntei militare, și-a continuat 
activităţile și după căderea juntei, în anul 1974 și încă este și 
astăzi puternic anti-americană și anti-imperialistă. Ei se află în 
spatele atacurilor brutale asupra companiilor americane și 
facilităților militare, precum și asupra persoanelor și intereselor 
de afaceri din Grecia. Să vorbim despre numeroasele incendii 
forestiere de care a fost lovită ţara în ultimii ani și care au costat 
societatea grecească sute de vieţi omenești și miliarde de euro. 
Este incontestabil faptul că cele mai multe incendii au fost 
provocate de speculanţii imobiliari sau organizaţiile teroriste. 
Numiţi asta control? In urma raziilor poliţiei au fost descoperite 
legături strânse între „Lupta revoluţionarilor poporului” și multe 
alte organizaţii teroriste grecești și, conform informațiilor la care 
am acces, nu există nimic care să sugereze că situaţia ar fi 
foarte diferită în prezent, spuse Otto. 

— Asta ar trebui să însemne că în spatele atacului din 
Copenhaga, care a fost revendicat de grupul „Ultima zi a 
capitalismului” și, poate, și în spatele altor atacuri teroriste din 
Europa, stau teroriști greci? Teroriștii greci experimentați sunt 
cei care controlează grupările teroriste naţionale și trag sforile, 
ca la marionete? întreb eu, într-un mod nu foarte diplomatic. 

Agentul grec râde scurt și dă dezaprobator din cap. 

— Aceasta este o idee grotescă. Nu vreau să exclud faptul că 
teroriștii greci au fost implicaţi în atacul din Copenhaga, dar să 
arunci întreaga responsabilitate pentru planificarea 
numeroaselor atacuri teroriste din Europa pe umerii grecilor, 
asta este complet ridicol. 


VP - 66 


— Cum așa? Grecia este, împreună cu Spania, singura ţară 
din Europa în care terorismul a înflorit în mai mult de 40 de ani, 
fără întrerupere. Acesta este, probabil, unul dintre motivele 
pentru care Grecia este una dintre puţinele ţări care nu au fost 
acoperite de valul de teroare care mătură Europa. Nu îţi faci 
nevoile în propriul cuib. Cel puţin nu înainte să îi acoperi pe toţi 
ceilalți cu fecale, spune Otto fără să râdă. 

— Această conversaţie mi se pare extrem de neserioasă, 
exclamă grecul și se pregătește să se ridice. 

— A fost nedrept. Otto își ridică mâna într-un gest împăciuitor 
și, când grecul se scufundă din nou în scaun, își scoase o 
fotografie din mapă și o așeză pe mijlocul mesei. 

— Acest grec s-a demonstrat că a fost de mai multe ori în 
Danemarca în lunile de dinaintea atacului terorist, probabil cu 
acte de identitate false. Mai mult, el a fost observat în imediata 
apropiere a locului faptei, cu scurt timp înainte de explozia 
bombelor. Il suspectăm că este liderul unei celule teroriste 
greco-daneze și unul dintre creierele din spatele acţiunii din 
Copenhaga. Probabil că a fost implicat și în alte atacuri teroriste 
din Europa. Il recunoașteţi? spuse Otto, întorcându-se spre grec. 

Acesta ţine fotografia în fața lui, o privește din diferite 
unghiuri și o lasă jos, clătinând negativ din cap. 

— Nu, dar aș dori o copie, pentru a o confrunta cu baza 
noastră de date. 

Am ameţit preț de o clipă. Poate că, în realitate, zahărul din 
sângele meu este în neregulă. Sau poate este inima care mă va 
abandona? Golesc paharul de apă, repet manevra și ridic 
fotografia, pentru a o privi. Cuburile de gheață aproape topite 
lovesc ușor pereţii interiori ai paharului atunci când torn apă din 
nou. Il mai văzusem pe bărbatul din fotografie, trăisem 
împreună cu el timp de o săptămână și purtasem conversații 
lungi cu el, despre viaţă și despre moarte. Nu există niciun 
dubiu, este Alexandros, dar nu am spus nimic, instinctul meu de 
supravieţuire preluase controlul asupra tuturor funcţiilor vitale și 
îmi dicta să tac. Și asta am și făcut, am privit în gol și mi-am 
ținut gura, iar în acel moment mi-am amintit ce visam de 
dimineaţă, atunci când sunase alarma: înotam într-o mare de 
beton, care se întărea lent, astfel că îmi era din ce în ce mai 
greu să îmi mișc corpul înainte. Când mi-a devenit clar că nu pot 
ajunge pe partea cealaltă, m-am întors și am început să înot 


VP - 67 


înapoi, cu niște mișcări ample, greoaie. O singură mișcare, 
pentru că strânsoarea betonului devine mai puternică. Nu pot să 
respir. 

— Domnule Bernstein? 

Vocea îi aparţinea agentului grec. Am sentimentul că a spus 
ceva și eu nu l-am auzit. l-am apucat mâna întinsă și l-am strâns 
un pic prea tare. Nu-mi place strângerea lui moale de mână. 

Grecul își luă copia lui. Urmează să o trimită unităţii antitero și 
tuturor celorlalte departamente de poliţie relevante și am căzut 
de acord să ne întâlnim din nou. Katharina l-a însoţit afară. 

Otto și cu mine am rămas la masă. Avea un zbor în acea 
seară, mi-a spus și a sugerat să luăm masa după programul de 
lucru. Bineînţeles că facem asta. Într-un restaurant de familie cu 
vedere spre Acropole, la marginea cartierului Plaka, mâncăm 
apetitive Mezedes, bem vin rece și vorbim, încet și confortabil, 
despre anii care au trecut. 

După absolvirea noastră, Otto, Thomas și cu mine am 
petrecut un an împreună. Eu mi-am început studiile la Drept și 
vara următoare am plecat la New York. Otto s-a înrolat în 
armată, petrecând mai mulţi ani pe o bază din nordul insulei 
Zealand și a plecat la cursuri de formare în străinătate. Deci 
drumurile noastre au continuat în direcţii diferite. 

— Am fi putut, foarte bine, să continuăm să ne întâlnim, a 
spus el. 

— M-am gândit de multe ori la voi. 

— Fără să ne contactezi? 

— Poate pentru că nu am vrut să risc să distrug iluzia unei 
prietenii perfecte. 

— O astfel de teamă este, cu siguranţă, iraţională, Carl. Ce ar 
fi putut distruge ceea ce ne-a legat atunci? 

— Dar dacă tu ai fi crezut despre mine că sunt complet idiot 
sau dacă mi-ar fi venit să vomit doar dacă te vedeam? Și la fel și 
cu Thomas. Ce ar fi fost dacă am fi introdus experienţele 
noastre de viaţă în amintirile noastre comune, care sunt latente 
în noi și care reprezintă fundaţia vieţii noastre de adult pe care o 
trăim astăzi? Ce se întâmplă dacă fundaţia se prăbușește? Oare 
asta nu este echivalent cu un cuţit care te răscolește în 
subconștient și taie atât de rău încât legăturile dintre noi trei, 
care au fost indestructibile oriunde și oricând, ar fi fost rupte în 
bucăţi? 


VP - 68 


Otto dădu aprobator din cap. Continuăm să mâncăm în 
tăcere. 

— Kassandra a murit, îi spun. 

Otto trânti paharul atât de tare, încât piciorul i se rupse și tot 
vinul se vărsă pe fața de masă. Se pare că nu-i observase pe cei 
doi chelneri îmbrăcaţi în alb și negru, care veniseră în grabă și 
curăţțaseră cioburile cu expresii mute de nemulțumire, 
tamponând lichidul roșu de pe faţa de masă. Respirația îi este 
tăiată. Cu mult timp în urmă, înainte s-o cunosc eu pe 
Kassandra, și Otto fusese îndrăgostit de ea, aproape că îi pot 
vedea pe ringul de dans, în local este cald, iar gâtul meu este, 
ca de obicei, ud de transpiraţie. Acum stăm acolo și discutam, 
vorbim prostii, iar ei se ţin de mână, în timp ce ne îndreptăm 
spre ieșire. Mă clatin singur pe străzi, prin ploaie, mă refugiez 
într-o cabină telefonică și le mulțumesc zeilor în tăcere pentru 
instinctul meu de autoconservare, care mă va duce înapoi acasă 
în siguranță. Mă prăbușesc pe patul meu, cu un sentiment 
vibrant de gol în corpul meu plin de alcool și adorm, din fericire. 
Câteva luni mai târziu, eu sunt cel care doarme cu ea. O singură 
noapte. 

— Kassandra este una dintre puţinele femei din viața mea la 
care mă gândesc cu bucurie. În timpul relaţiilor mele haotice, ea 
a fost rezerva mea de iubire, amintirile cu ea erau un sanctuar 
pentru mine. Nu cu mult timp în urmă am visat că ne găsiserăm 
din nou unul pe altul, și eram bătrâni și fericiţi, spune Otto. Işi 
așază fileuri de anșoa pe o bucată de pâine, le stropește cu ulei 
de măsline cu usturoi și le îndeasă în gură. Apoi le clătește cu 
vin. 

— Am vorbit recent despre tine. Kassandra m-a întrebat dacă 
știu unde ești și ce faci. Nu știam, așa că te-a căutat pe internet 
și apoi a venit și mi-a povestit că locuiești cu o femeie într-o 
casă din Hellerup, pe una dintre străzile perpendiculare pe 
Strandvej. 

El clătină aprobator din cap. 

— Când m-am trezit într-o dimineaţă, i-am găsit numărul și l- 
am format pe telefonul meu mobil. Nu mai trebuia decât să apăs 
butonul verde. Dar am preferat să mă cufund în canalul meu 
claustrofobic din sticlă și să păstrez în mintea mea ce am lăsat 
să-mi scape. Înţelegi ce vreau să spun, Carl? Puteam vedea 
viața și să visez despre viaţă, dar în același timp am acceptat că 


VP - 69 


diversitatea se micșorează treptat și totul miroase la fel și are 
același gust. Acesta este drumul pe care mi l-am ales, cu 
suflarea rece a morții în gât. 

Mă uit în ochii albaștri și încerc să-mi amintesc cum arăta 
atunci. Probabil că nu este mare diferență. Nu știu dacă în mine 
mai există sentimentul solidarităţii profunde cu Otto și nici ce 
cred în acest moment despre el. Poate că, în timpul vieții, 
experienţele copilăriei au suferit mutații și, prin urmare, există 
modele și amintiri pe care el nu le recunoaște. Poate că suntem 
la fel străini sau apropiaţi ca doi bărbaţi care se întâlnesc pentru 
prima dată. 

— De fapt, cum ai ajuns în Hellerup? îl întreb. 

— A fost meritul soției mele, Ann. Apropo, știi că a fost în 
același orfelinat ca și mine și că purta deja numele McQueen 
atunci când ne-am căsătorit? Pe toți ne chema așa, pentru că 
directoarea căminului era, pur și simplu, obsedată de actorul 
Steve McQueen; el se aflase, odată, la numai un metru de ea, pe 
trotuarul din faţa hotelului D'Angleterre din Copenhaga și îi 
aruncase o privire. Figura ei se materializase pe retina lui Steve 
McQueen, iar nervii din spatele ochilor transmiseseră imaginea 
ei către creierul lui, unde se transformase în gânduri, gândurile 
din creierul lui Steve McQueen. El tocmai ieșise din hotel și ea îi 
ceruse un autograf și îi spusese că îl iubește necondiţionat. ÎI 
dorea atât de mult! De aceea toți copiii din cămin trebuiau să 
primească numele lui și să-i cunoască viaţa și filmele, până când 
le știam pe amândouă și dacă eram treziţi din somn. Chiar ai 
putea să mă pui la încercare. 

— Când s-a născut? 

— Pe 24 martie 1930. 

— Care a fost porecla lui ca adult? 

— The King of Cool. 

— Care sunt trei dintre cele mai cunoscute filme ale lui? 

— Cei șapte magnifici, Marea evadare și Bullitt. 

— Numește trei filme celebre în care a refuzat să joace. 

— Butch Cassidy and the Sundance Kia, French Connection și 
Close Encounters of the Third Kind. 

— Câţi copii a avut? 

— Doi - Terry și Chat. 

— A avut o copilărie armonioasă? 


VP - 70 


— Nu. Tatăl său a părăsit familia când Steve avea șase luni. 
Mama lui era alcoolică și se căsătorise cu un bărbat violent, care 
îi bătea, pe Steve și pe fratele lui. Pentru un timp a locuit în 
Orfelinatul California Junior Boys Republic din Chino, California. 
A fost un om mare. 

— Ce vrei să spui? 

— Este ceva ce aparţine oamenilor care au crescut în astfel 
de condiţii, iar faptul că, în cele din urmă, a devenit un actor de 
renume mondial este un miracol. Steve McQueen a fost un om 
cu un impact special. Spre deosebire de un Otto donat. 

— Negustorul de vinuri din Hellerup? 

— Fine Wine Trading. Avem biroul în subsolul vilei. Am un 
partener care se ocupă de tot magazinul, pentru ca eu să îmi 
pot continua munca. 

— Merge bine afacerea? 

— Nu cine știe ce. Dar soţia mea câștigă bine. A studiat 
Dreptul și este partener într-o mare firmă de avocatură. Avem 
două mașini Jaguar și o casă de vară „Pippi Șoșeţica”, cu lemn 
vopsit în negru și ferestre cu zăbrele albe, construită de un 
arhitect. Se află în Hornbsk, în primul rând de case de pe malul 
mării, lângă casele celorlalţi parteneri din firmă, pe o stradă 
privată păzită de un paznic dintre mercenarii pensionaţi. Așa se 
face în aceste cercuri, dar probabil că nu este nevoie să-ți 
povestesc, mai mult ca sigur ai o grămadă de prieteni din anii 
studenţiei, care nu și-au ales o carieră prost plătită în cadrul 
Serviciului de Externe. 

În acest moment veni, în mod surprinzător, o rafală puternică 
de vânt, astfel încât chelnerul își pierdu echilibrul și își scăpă 
tava plină de vase murdare, iar acestea se spulberară pe 
treptele din piatră care dădeau în bucătărie. Otto și cu mine am 
privit în jur, de parcă am fi putut descoperi sursa rafalei de vânt, 
și am izbucnit în râs. Departe, rafala vâjâie în înaltul cerului. 

— Pentru asta au fost suficienţi cei mai puţin eficienţi și 
persistenţi, și nu era un drum care să ducă la profesia de avocat 
și la onorariile de milioane. Este nevoie de un intelect puternic, 
de un aspect fizic mai prezentabil și un psihic și mai puternic 
pentru a ajunge la Ministerul Afacerilor Externe. Și banii nu sunt 
totul. 

— Este ușor să jignești. Otto râde tare. Dar bineînțeles că ai 
dreptate. Banii nu înseamnă nimic dacă ai tot ce ai nevoie. 


VP -71 


Personal am atât de mulţi, încât aș putea face focul cu ei, ceea 
ce nu m-ar face mai fericit, dar nu mă plâng de faptul că banii 
reprezintă forța motrice pentru soţia mea. La început nu avea 
deloc bani, apoi a primit mulţi, iar acum, pur și simplu, își 
dorește să aibă din ce în ce mai mulți. 

— Aveţi copii? 

— Fete - de 14, 15 și 16 ani. Cea mai mare va pleca, după 
vacanţa de vară, la o scoală internat din Elveţia. Mă simt 
copleșit de ele - toată această energie spumantă și dezechilibrul 
hormonal previzibil și toate cerințele lor pentru prezența mea, 
care le rezolvă problemele, toate sunt permanente. Ann nu 
poate nici ea să stea cu ele și a angajat două fete filipineze au 
pair, pentru a fi mai practic. Asta ne dă libertatea de a lucra și 
de a călători. 

Exact de asta mă temusem. Bărbatul din fața mea nu este 
acel Otto pe care mi l-am imaginat. Cum pot eu să respect un 
om care nu își respectă îndatoririle părintești față de copiii lui? 

Oare nu îi este clar că acești copii sunt ființe sfinte, pe care 
trebuie să le protejeze și să le îngrijească, și care trebuie să fie 
pregătite, cu grijă și cu atenţie, pentru viaţa de adult, care 
trebuie infuzate zilnic cu dragoste, și nu să fie lăsate la bunul 
plac al unor oameni oarecare? 

— Nu voi avea niciodată o relație apropiată cu fetele. Ele nu 
mă plac, îmi spun că le-am abandonat. Nu-și dau seama că 
istoria se repetă, sunt atras de forța destinului meu, care este și 
al lor. „Ghinion, muierilor, le spun, intraţi în luptă și dovediţi-vă 
vouă însevă și lumii întregi că trebuie să jucaţi un rol. Arătaţi că 
puteţi ieși din întunericul în care v-am adus, împotriva voinţei 
mele”. Asta este tot ce pot face pentru ele, dar ele mă urăsc 
pentru asta. 

Își duce paharul la gură și îl golește, îi face chelnerului cu 
mâna, arătându-i că trebuie să mai aducă vin. 

— Scuză-mă, Carl, nu ar trebui să te deranjez cu problemele 
mele. Nu ne-am mai văzut de o întreagă generaţie și acum te 
bombardez cu tot gunoiul meu. Dar îţi amintești de vechea 
noastră regulă, aceea de a ne spune întotdeauna adevărul? 

Dau din cap pozitiv. Sunt incapabil să îmi ridic ochii din 
lichidul înspumat din sticlă. Mă tem de reacţia mea când, în 
următorul moment, se va ridica să își ia la revedere, îi va face 
semn unui taxi pentru aeroport și mă va lăsa singur în acest 


VP- 72 


oraș tulburător. Atena m-a epuizat de toată forţa din mine, acest 
oraș înfometat care, dacă i s-ar fi permis, ar fi devorat complet 
nou-veniţii, le-ar fi supt oasele și ar fi râgâit zgomotos, orașul cu 
suburbiile fără sfârșit și cu cele patru milioane de oameni, dintre 
care oricine ar putea dispărea, de parcă nu ar fi existat 
vreodată. Dacă te lași în voia curentului și îi cedezi acestui haos 
capricios, vei fi devorat. Aici trebuie să reziști, cu tot ce ai, dacă 
vrei să îți păstrezi interiorul intact în continuare. 

Un fulger și apoi pocnitura tunetului străpunge cerul. Ne 
uităm la norii grei, negri de sus, care se îngrămădesc deasupra 
orașului, iar eu spun că ploaia ar fi o raritate în acest anotimp, 
iar apoi tună din nou și apa tropăie pe acoperiș, ca o mie de 
ciocane. Asta se întâmplă timp de câteva minute, până când 
cerul, ca și cum ar fi fost spălat, este din nou albastru, iar apa se 
scurge în canalizare. 

— Ai chef să vii aici pentru câteva zile? întreb, cu vocea 
scăpată de sub control. Apoi l-am putea invita și pe Thomas 
Falcon, pentru a reuni trupa? 

— Sună minunat, Carl, dar din păcate viaţa mea este foarte 
imprevizibilă. Nu am mai fost liber de mai mulți ani. 

— Nu călătoriţi suficient de mult, tu și soţia ta? 

— Eu călătoresc în mod constant, din motive legate de 
serviciu. 

— Înseamnă că mai ai o grămadă de zile de concediu de luat, 
continui eu și cred că el trebuie să fie condus de o lege a naturii 
masculine dacă ezită acum, când depășesc limitele și mă bag în 
viaţa lui privată. 

— Ai auzit, probabil, că activităţile de spionaj de acasă, din 
Danemarca, s-au intensificat exploziv. După atacul terorist de la 
Hotel Danmark, au fost transferați trei sute de oameni la FE și, 
după ce s-a întâmplat în Europa, efectivele au fost suplimentate 
cu încă cinci sute. Chiar și în Serviciul de Informaţii din cadrul 
Poliţiei PET există o creștere semnificativă. Astăzi, Danemarca 
are mai mulţi agenţi decât avea la apogeul Războiului Rece. 
Monitorizăm totul și, de aceea, vom acţiona și ca protector, și ca 
dușman al poporului. Înainte, danezii deţineau recordul mondial 
în indiferența față de supravegherea administrativă, dar acum 
situaţia s-a schimbat. Oamenii încep să fie suspicioși cu privire 
la ceea ce va continua, sub forma mai multor interceptări, mai 
multor controale, mai multor îndoieli, neîncrederii reciproce și 


VP-73 


temerilor amplificate. Cu alte cuvinte, o lume în care fiecare 
supraveghează pe fiecare, unde intimitatea este compromisă 
non-stop și, prin urmare, trebuie să fim mereu vigilenţi și în 
gardă. O lume în care fiecare își observă propriul mediu și își 
transmite părerile suspicioase autorităţilor, prin liniile telefonice 
de asistenţă deschise permanent. În câţiva ani, creierul va fi 
ultimul refugiu despre care putem fi siguri că nu este 
monitorizat. Și, pe scurt: jobul meu este să anticipez 
următoarele mișcări ale teroriștilor și este dificil să îmi iau liber. 

— Bineînţeles, dar cred că ai nevoie de o pauză. Numai o 
săptămână, puteţi sta în apartamentul meu, spun eu și îi observ 
liniile verticale dintre ochi în timp ce mă privește. 

— Poate că, dacă ne-am combina eforturile cu ancheta 
grecilor, am putea găsi personajul cheie din atacul terorist de la 
Copenhaga. Așa cum am spus, el s-a aflat de mai multe ori în 
Danemarca, iar primăvara trecută a stat o perioadă mai lungă 
de timp. S-a întors în Grecia și, cu o săptămână înainte de atac, 
a revenit în Danemarca. Bănuim că a părăsit țara imediat după 
operațiune. Sunt destul de sigur că îl vom găsi aici, în Grecia. 
Dar mâine trebuie să fiu în Suedia și să urmăresc alte piste în 
această chestiune, și poate dura mai multe zile. Te putem suna 
când mă întorc în Copenhaga? Între timp voi încerca să îl 
localizez pe Thomas. Işi privi ceasul. Trebuie să plec. 

Sare de pe scaun și îi face semn unui taxi. 

Acum nu mai este vizibil, în spatele geamurilor fumurii. 

Mai rămân acolo o lungă perioadă de timp, privind traficul 
care se strecura pe străzile înguste, ce duc spre zonele 
pietonale labirintice din cartierul Plaka. Îmi dau seama că este 
Alexandros, după ce privesc din spatele geamurilor fumurii ale 
mașinii. Alexandros fără barbă, Alexandros cu barbă. Nu 
crezusem că îl voi revedea, dar Kassandra era convinsă că, într- 
o zi, va suna la ușă și va sta în fața mea. Opresc taxiul care 
ajunsese brusc într-un blocaj în trafic, plătesc, cobor și mă întorc 
la ambasadă. 

Anna Goula stă nerăbdătoare la birou, cu fața îndesată în 
imaginea  alb-albastră a monitorului computerului. Este 
ambițioasă și își petrece 70 de ore pe săptămână la muncă. Este 
o bază modernă de date despre obiceiurile grecești. Atunci când 
o rog să investigheze posibilele legături dintre Danemarca și 
Grecia, din care ar putea reieși motivele activităţilor teroriste, 


VP - 74 


este ca și cum ai activa un reportofon. Ea relatează că numai 
Danemarca a deportat în Grecia, în ultimii doi ani, mai mult de 
două sute de solicitanţi de azil iranieni, pentru că stătuseră aici 
înainte de sosirea lor în Danemarca. 

— O parte dintre cetăţenii iranieni care au fost expulzați din 
Danemarca în Grecia a dispărut aici, în ţară. Un nou raport făcut 
de Interpol a lăsat dat să se înţeleagă faptul că unii dintre ei ar fi 
putut fi implicaţi în atacul terorist din Copenhaga și din alte 
părţi. Oamenii despre care vorbesc au trăit mai mulţi ani la 
Copenhaga, înainte de a fi expulzați în Grecia unde au fost, 
probabil, supuși la rele tratamente și la alte nedreptăţi de către 
poliţie. In acest sens, se poate spune că Danemarca și Grecia le- 
au dat motive bune pentru a recurge la acte de teroare 
împotriva lor. Și mai multe surse au confirmat faptul că un 
număr nespecificat de solicitanţi de azil iranieni și irakieni s-a 
alăturat organizațiilor teroriste grecești. 

— Ce știi despre acestea? 

Ea ezită, știe că le-am studiat, așa că acesta este un joc. Fața 
nu îi este machiată și pare deosebit de poroasă și ciudat de 
palidă și nefirească în lumina zilelor de vară nenumărate din 
această zonă. Poartă un sutien strâns, care îi presează sânii pe 
corp, pe sub costumul cu pantaloni. Mă face să îmi pară rău 
pentru ea, mă face să îmi pară rău pentru mine însumi. Acum 
privește în depărtare, jenată, și își drege glasul. 

— Organizaţia ELA anticapitalistă și antiimperialistă a fost 
înființată în 1971 și, de-a lungul anilor, și-a asumat răspunderea 
pentru mai mult de douăzeci de atentate cu bombă, care au 
făcut mai multe victime. Știm că între ELA și „Organizaţia 
Revoluționară 17 noiembrie” există o legătură al cărei obiectiv 
inițial era înlăturarea bazelor americane din Grecia și a 
militarilor turci din Cipru, pentru a face Grecia să renunţe la UE 
ȘI NATO. Ambele organizaţii sunt active și recrutează noi 
membri din mediile imigranţilor musulmani, cu care se 
aseamănă din ce în ce mai mult în ceea ce privește obiectivele. 

In timp ce vorbea, mi se făcu poftă să fumez. Mulţi greci 
fumează și nu poţi scăpa de sentimentul pierderii. Fumul care 
dispare în interiorul unui om, după care o ceaţă slabă iese pe 
nas... Mi-e dor de o ţigară bună, grecii fac cele mai bune țigări 
din lume, dar nu mai bune decât pipa mea. Imi imaginez 
parfumul bine cunoscut, minunat, care se ridica din foiţa 


VP -75 


îndesată cu tutun tare, umed. Dar fumatul, în meseria mea, a 
devenit, la fel ca în multe altele, un lucru imposibil. Renunțăm 
cu toţii, pentru că dependenţa de nicotină este privită ca un 
semn de slăbiciune și pierdere a controlului. Faptul că, în 
schimb, mănâncă excesiv și beau până se îmbolnăvesc este o 
altă problemă. Sentimentele trebuie să fie suprimate cu orice 
preţ, dacă nu cu fumatul, atunci cu mâncarea, alcoolul, 
medicamentele,  hașișul. Uneori simt o dorinţă aproape 
incontrolabilă de a-mi cumpăra din nou toate echipamentele 
mele - o pipă bună, o cutie cu tutunul meu preferat, curățătorul 
de pipă și o cutie de chibrituri - și apoi să mă duc undeva unde 
să pot fi singur. Poate voi pleca într-o duminică în nordul Atenei, 
unde să-mi iau o cameră la hotel. Apoi mi-aș prepara o ceașcă 
de ceai bun și aș lua-o cu mine pe terasa din lemn, cu vedere 
spre munte. Aș deschide cutia cu tutun, aș sta o vreme și m-aș 
bucura de aromă. Lent, aș desface una dintre foiţele pentru 
tutun și mi-aș umple pipa. Apoi aș sta un pic cu pipa umplută în 
gură, înainte să aprind un băț de chibrit, să mai împing un pic 
bucățelele de tutun în capul pipei, înainte să aprind din nou 
flacăra, astfel încât focul să cuprindă și straturile de dedesubt. 
Aș trage regulat din pipă și aș inhala fumul adânc în plămâni și, 
probabil, aș tuși, pentru că a trecut atât de mult timp, dar aș 
face-o din nou, să simt senzația de aspirare a nicotinei, care se 
răspândește prin sânge și ajunge la creier. In curând, o pace 
universală s-ar răspândi în corpul meu, iar eu voi duce ceașca la 
gură, iar ceaiul mi-ar arde limba, dar ar avea un gust mai bun 
decât oricând înainte, iar perspectiva va fi mai frumoasă ca 
oricând, iar eu voi fi mai nefericit ca oricând înainte, pentru că 
nu am pe cineva cu care să pot împărtăși asta și aș începe să 
plâng, pentru că în viaţa mea sunt atât de multe de regretat. Aș 
plânge și aș fuma și aș bea ceai, iar când ziua ar ajunge la final, 
aș împacheta pipa, tutunul, curăţătorul de pipă și chibriturile 
într-o pungă și m-aș întoarce la Atena. Pe drum m-aș opri într-o 
parcare și aș arunca punga într-un container de deșeuri. Intors 
la apartament, m-aș spăla bine pe dinţi, mi-aș spăla hainele și 
m-aș duce la culcare, iar luni dimineaţă m-aș trezi și m-aș duce 
la muncă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 


VP - 76 


8. 


Robert a sunat în timp ce eram la duș și, după ce am vorbit și 
receptorul se afla din nou în furcă, am observat urme umede pe 
podeaua din lemn și mi s-a părut că nu mi-am clătit șamponul 
din păr. Când m-am întors în apa caldă de la duș, am simţit 
furnicături în stomac și o bucurie profundă. Gemenii vin mai 
devreme decât era planificat, în weekendul viitor. Petrecerile de 
absolvire s-au terminat, vara în Danemarca este ploioasă și 
temperatura s-a blocat fix la 16 grade. Vor să rămână trei zile și 
apoi să traverseze de la o insulă la alta, apoi se vor întoarce în 
Atena și vor continua să stea la mine atât cât vor dori. Au de 
gând ca anul viitor să își găsească de lucru și să călătorească. 
După 12 ani de școală fără întrerupere, au nevoie de o vacanţă. 
Important este că vor veni să mă viziteze. Foarte, foarte curând. 

Până la urmă, nu știu de ce m-am ridicat din pat. Este 
duminică și nu trebuie să fiu la ambasadă. Îmi înfășor un prosop 
în jurul părului și mă întind din nou în pat. Închid ochii și o văd 
pe Kassandra. Stă în fața mea în bucătăria din Amaliegade și 
spune: 

— Emisiunea mea radio se va numi Legea umanității și se va 
ocupa de comportamentele fundamentale ale omului, de tot 
ceea ce există de mii de ani și care nu a fost corupt de 
convingerile schimbătoare și de influențele civilizaţiei. Adică 
trăim într-o lume modernă, care a rezultat din teoriile complexe 
ale oamenilor de știință cu privire la toate subiectele lumii, 
conform cărora caracteristicile umane de bază ar trebui să fie 
adaptate la aceste fantezii teoretice, valabile pentru mai multe 
adevăruri parţiale, care sunt crezute de atât de mult timp, până 
când vor fi învinse de mai multe teorii complexe. Mulţi oameni 
de știință nu văd ceea ce se află chiar sub nasul lor. Ei descriu 
ceea ce își imaginează. Mi-aș dori ca noi, oamenii, să ne 
concentrăm pe ceea ce există - nu pe ceea ce nu există. Vreau 
să dau la o parte tot ce este de prisos, tot ce a fost copiat 
întotdeauna de la generaţie la generaţie, vreau să ajung la 
esența omului, la ceea ce este important. Nu pentru că aș vrea 
ca noi să trăim ca la începuturi, oricare ar fi acestea, ci pentru a 


VP - 77 


face lumină cu privire la valorile fundamentale ale omului, ceea 
ce poate face lumea un loc mai bun și ar putea aduce claritate și 
armonie, dacă mai mulţi oameni ar trăi după acest principiu. 

— Și atunci cum vrei să descoperi primordialitatea din 
oameni? am întrebat-o. 

— Este scopul meu să fac asta și emisiunile radio vor fi, să 
sperăm, procesul care mă va conduce în această direcţie. 
Punctul meu de plecare este faptul că omul este construit astfel 
încât viața poate fi și trebuie să fie complicată și că, prin 
urmare, acționăm împotriva naturii noastre care este, 
bineînţeles, complicată. Mulţi sunt într-un labirint și fiecare pas 
pe care îl fac îi îndepărtează de ceea ce este important - de 
locul în care complexitatea inutilă este dizolvată și unde s-ar 
putea scălda în lumina și bucuria vieţii și s-ar putea bucura de 
momentul în care se află pe Pământ. 

Gândurile mele se îndreaptă în continuare spre Otto McQueen 
și Thomas Falcon. Poate că este, într-adevăr, posibil, să recreăm 
ceea ce am avut împreună. Clopotele bisericilor din apropiere 
răsună pe diferite tonuri, amuţesc și încep din nou să bată, până 
la începutul Liturghiei de la ora zece. Apoi tăcerea domnește din 
nou, după care mă ia somnul. 


Mi-am cumpărat un MP3 player și am început să alerg cu 
muzica în urechi. Pentru moment, Could You Be Loved a lui Bob 
Marley acoperă traficul disperant de sufocant de pe Sofias 
Avenue și îmi dă o senzaţie plăcută de distanţare de oraș. Voi 
lăsa aparatul pornit cât îi iau pe gemeni de la aeroport. Ei sunt 
obișnuiți ca eu să critic playerele, pentru că ele distrag atenţia 
utilizatorilor de la momentul prezent, ceea ce, din mai multe 
motive, este o idee proastă. Dar poate reprezenta și un avantaj, 
așa cum am descoperit. 

— Ce ai păţit? ar spune ei. 

— Întotdeauna mi-a plăcut muzica, le-aș răspunde. Doar că 
am uitat că mai există, dar acum muzica a revenit în viața mea. 
Mi-am cumpărat piesele preferate din trecut și le-am descărcat, 
și fiecare piesă aduce cu sine un șir întreg de sentimente și 
gânduri, cum ar fi o carte bună, un film, o piesă de teatru sau o 
întâlnire cu un om care a însemnat ceva pentru mine. Mă urc în 
taxi în aceeași secundă în care John Lennon îmi pătrunde în corp 
cu cuvintele We're Playing those Mind Games. Incerc să îmi fac 


VP -78 


treaba și, de fapt, fac totul: raportul trimis la Danemarca, 
discuţia cu conducerea unei companii cu capital danez în Atena 
și, în același timp, recepţia de la ambasada suedeză cu apetitive 
și socializare. În buzunarul interior al sacoului meu vibrează 
telefonul mobil și opresc muzica. 

— Este totul în regulă? se aude o voce stridentă. 

— Salut, Otto. Imi merge super. 

— Am vorbit cu Thomas. Mai are din concediul de odihnă și ne 
gândeam să venim amândoi de luni într-o săptămână. 

— Mai bine nici nu se putea. Cum ţi s-a părut? 

— Vesel... Trebuie să mă întorc, pe curând. 


De la distanță, gemenii par să nu se fi schimbat, în timp ce se 
apropie cu rucsacurile bombate, dar când ajung mai aproape, 
este și mai evident faptul că s-au schimbat, într-un mare fel, 
într-un fel minunat; desigur, este și deosebit de trist, dacă ești 
într-o anumită stare sentimentală și, astfel, reprezintă o piedică 
în calea progresului, așa cum am, uneori, tendinţa să fac. Ne 
îmbrățișăm și nu există niciun motiv să ne înfrânăm lacrimile. 
Știm foarte bine că plângem din mai multe motive. Luăm taxiul 
până în piaţa Kolonaki, ducem rucsacurile sus, în apartament, și 
mergem să luăm masa de prânz la un restaurant pescăresc de 
pe strada Milioni. Le povestesc despre vremurile de demult, de 
timpul petrecut la liceu, când am călătorit cu prietenii mei, Otto 
și Thomas, prin Interrail. Ne urcăm pe un feribot aglomerat de la 
Pireu la Santorini, dar ei nu vor să mai audă această poveste. 

— Nu ar trebui să vorbim despre prezent? întreabă Robert, ne 
uităm unii la alţii și râdem. 

Probabil că se referea la peștele pe care de-abia îl mâncasem. 
Ce fel de biserică este asta, de unde poţi cumpăra pantaloni cu 
turul lăsat și tricouri XXL, că ne este dor de Kassandra, că este 
frumos să fii într-un loc unde soarele strălucește, că traficul din 
Atena este nebun, că suntem bucuroși să ne vedem, că ei cred 
că arăt bine, în aceste condiţii, că ei ar putea, fără probleme, 
fiecare din ei, să mănânce două apetitive și două deserturi, că 
vinul Retsina de aici, din Grecia, are un gust bun și că în 
Danemarca este teribil de umed și de rece. Au crescut de când 
i-am văzut ultima dată, dar nu vreau să-i întreb dacă au devenit 
și mai înalţi, ambii având peste 1,90 metri înălţime, cu părul 
răvășit și cu ochii căprui-închis, cu gene lungi. Mai au nevoie de 


VP - 79 


niște carne și musculatură, înainte ca trupurile lor să fie complet 
dezvoltate și capacitatea lor de coordonare nu este încă 
formată, se poticnesc și sunt împrăștiați din când în când. 
lubesc fiecare centimetru din băieți, optimismul și umorul lor, 
temperamentul care fierbe în ei, care declanșează certuri 
repetate, violente și care se termină repede. Trebuie să învăţ 
să-mi ţin gura, dar nu pot să mă abţin să nu le propun să își facă 
un plan de atac pentru anul viitor. 

— Este important să ai un obiectiv pentru ceea ce faci. ÎI 
puteţi schimba oricând mai târziu, mă aud rostind, în timp ce 
priveam cu toţii o grecoaică tânără, care se împleticea într-o 
fustă mulată pe corp și tocuri înalte. La câţiva metri în spatele ei 
tropăia somnambul un câine, un amestec de ciobănesc german 
și Golden Retriever. 

— Crezi că este câinele ei? întreabă Albert. 

— Oricum, arată mai sănătos și mai curat decât cei mai mulți 
câini pe care i-am tot văzut pe aici. Atena este orașul câinilor 
letargici. În timpul zilei, se află peste tot și dorm, pe străzi și pe 
trotuare, și se trezesc doar atunci când un suflet curajos le pune 
lângă ei ceva comestibil. Nu de puţine ori, unul dintre mirosurile 
dezgustătoare de mâncare de câini ţi se ridică la nas și, o clipă 
mai târziu, descoperi resturile gelatinoase ale cutiei pe trotuar, 
lângă câinele care doarme profund. Și pisici sunt multe pe aici. 
Vin noaptea și miorlăie în întuneric. După cum veţi observa, 
unele trăiesc în grădina mea din curtea interioară; concurează 
pentru a vedea care dintre ele se poate exprima cel mai 
gălăgios și cel mai jalnic, în detrimentul somnului nostru. 

— Avem un obiectiv, spune Robert, și acesta este să nu avem 
niciun obiectiv în anii următori. Acum trebuie să vedem dacă 
putem atinge acest obiectiv. 

— De fapt, cred că vom face ceva semnificativ în vara anului 
viitor, spune și Albert. „Peștele” a spus că va plăti el dacă 
mergem un an la New York și studiem jurnalismul la 
Universitatea din Columbia. Ne gândim să combinăm asta cu o 
călătorie prin State. Faptic, nu există decât un singur argument 
împotrivă. 

— Da? 

— Faptul că vom fi atât de departe de tine. 

— Este de la sine înţeles că trebuie să acceptaţi oferta tatălui 
vostru. După ce îmi termin treaba aici, în Atena, poate reușesc, 


VP - 80 


vara viitoare, să fiu delegat la sediul ONU din New York. Apoi 
puteţi petrece un weekend prelungit la mine și putem face o 
plimbare în Central Park. Putem merge, de asemenea, la Finger 
Lakes, într-un camion mare, cu tracţiune integrală, pe care îl voi 
fi cumpărat. Acolo, sus, putem închiria o cabană, este atât de 
frumos, cu vegetație luxuriantă, totul este verde și peste tot poți 
auzi apa susurând, există și o cascadă în care ne putem scălda. 

Dintr-odată, gemenii nu au mai părut atât de mari. Imi stătea 
pe vârful limbii să spun că sunt uimit de ceea ce se întâmplă cu 
noi, oamenii, după ce devenim adulţi. Cu toţii am fost odată 
copii, iar dacă am fost atât de norocoși să ne naștem într-o ţară 
relativ bogată și să provenim din niște părinţi relativ iubitori și 
grijulii, mai mult ca sigur nu am murit de foame și cu siguranţă 
ne-am jucat și ne-am putut bucura de viață, fără a ne gândi de 
ce suntem acolo și la ce ne-am putea aștepta să ne provoace 
griji și neplăceri într-un viitor îndepărtat și ireal. Dar ce se 
întâmplă cu abilitatea copiilor de a fi lipsiţi de griji? Unde este 
râsul spontan al copiilor? Și energia inepuizabilă? Ce se alege de 
capacitatea de a ierta imediat și de a merge mai departe, fără a 
fi refractar? Și de a ști, intuitiv, ce este important și ce nu, dea 
se concentra întotdeauna asupra a ceea ce este evident? Unde 
dispare capacitatea de a te cufunda într-un somn adânc și lung? 
Îmi doresc să fi acordat mai multă atenţie calităţilor mele de 
copil, atunci le-aș fi păstrat și le-aș fi putut lua cu mine în viața 
de adult. Pe de altă parte, este înfricoșător să vezi un adult cu 
expresia facială a unui copil. Explicaţia ar putea fi că în copil s-a 
declanșat o fisură, ca urmare a divorţului părinţilor săi ori a altor 
experienţe traumatizante și expresia facială a copilului a 
înghețat, în acea situaţie particulară, ca o mască imobilă. O 
femeie în vârstă de 42 de ani, cu ochii strălucitori ai unei fetițe 
de nouă ani, cu vocea subțire. 

— Sper să vă păstraţi naturalețea copilăriei și să vă bucurațţi 
de viaţă la maximum. Ar trebui să vă distraţi. Despre asta este 
vorba, nimic altceva. Scuze că sunt atât de solemn. 

Ei știu deja totul. Ne ţinem de mâini, deasupra mesei. Este 
meritul Kassandrei că ei nu se tem de nimic. 

— Ce este cu tatăl vostru, spun eu după aceea, probabil că nu 
este mai puţin ocupat, după ce a devenit vicepreședintele 
partidului Danemarcei? 


VP - 81 


— Nu l-am mai văzut de la petrecerea de absolvire a liceului. 
Ai auzit că va fi numit președinte, în cele din urmă? După atacul 
terorist, partidul a atras o grămadă de oameni. Dacă ar fi alegeri 
acum, numărul lor de mandate ar putea fi de patru ori mai 
mare. 

— L-am sunat ieri pe „Pește”. Dacă ar rămâne în sondaje 
până la următoarele alegeri generale, oamenii de rând nu ar fi 
de acord ca partidul să nu formeze noul guvern. Și atunci el va fi 
ministru. Un ziar l-a proclamat deja următorul prim-ministru, dar 
el încă nu crede asta, spune Albert. 

— Este trist că atât de mulţi danezi nu înțeleg că, indirect, 
promovează teroarea, pentru că sprijină un partid xenofob care 
a demonizat segmente individuale de populaţie și pe urmașii 
acestora. Ura naște tensiune, radicalism și violență. Este un 
aspect cu care ne confruntăm în Europa. Cei oprimaţi nu vor să 
accepte că sunt demonizaţi și pentru că nu pot obţine respectul 
pe cale democratică, creează haos în societatea noastră rafinată 
și își ocupă locul cu forța. Desigur, sunt împotriva terorismului, 
dar este clar că lumea occidentală este parțial responsabilă 
pentru că s-a ajuns atât de departe. Este consecința logică a 
condiţiilor de viaţă pe care partidul Danemarca și alte partide 
extremiste de dreapta le-au indus pentru toţi ceilalţi în afară de 
populaţia originară, albă. Cu cât este mai mare influenţa pe care 
o obţine Danemarca - partidul și partidele sale surori din 
Europa, cu această politică de viitor, cu atât mai mult intră în 
criză oceanul viitorului, cel pe care plutim. Este o mișcare în 
direcţia unui volum mai mare de furie, neîndurare și haos. Și nu 
spun asta pentru a distruge buna dispoziţie, adaug eu. 

— Ci pentru că ești supărat pe „Pește”? spune Robert. 

— Da, și pe cei ca el. Regret evoluţia pentru care succesul său 
este un simptom. Nu înțeleg de ce noi, oamenii, trebuie să 
repetăm decenii la rând aceleași greșeli, să găsim scuze, pentru 
a ne ieși din sărite și pentru a fi agresivi unii cu alţii, astfel încât 
totul se termină într-o încurcătură fără ieșire și singura cale de 
ieșire este un război eliberator, care să curețe aerul și să 
reseteze ura la zero, astfel încât să o putem lua de la început. 

Privirea îmi cade pe un bărbat cu canadiană neagră, care se 
sprijină pe stradă, pe un perete al unei case, fumează o țigară, 
vorbind la telefonul mobil. Cred că l-am mai văzut o dată, poate 
locuiește în cartier. Împing furculita printr-o bucată de calmar și 


VP - 82 


un crevete tigru, apoi mestec lent. Este posibil ca și el să mă 
urmărească, din spatele ochelarilor negri de soare. Nu este 
prima dată când în interiorul meu se strecoară idei paranoice. 
Jocul meu dublu riscant începuse chiar în acel moment în care 
mi se arătase fotografia lui Alexandros și eu nu trădasem nimic 
din legătura mea cu el. Dacă autorităţile ar fi știut că am lăsat 
un potenţial terorist să locuiască cu mine, aș fi fost, cu 
siguranţă, monitorizat. La naiba, dar acum oprește-te, Carl! 


VP - 83 


9. 


Gemenii au închiriat un scuter și au plonjat în traficul haotic 
din Atena. Nu pot împiedica asta, chiar dacă am protestat atât 
de mult. 

Toată ziua am simţit o neliniște vibrantă în stomac, care a 
devenit și mai intensă, pentru că nu au apărut, așa cum 
conveniserăm, după-amiaza târziu pe aleea pietonală din 
Dionysiou Areopagitou, de la poalele Acropolei. A trecut mult 
timp de când mă așezasem liniștit și lăsasem soarele să-mi 
mângâie faţa. Mi-am suflecat mânecile de la cămașă și mi-am 
lăsat braţele albe, dornice de lumină, să absoarbă razele 
arzătoare. Apoi au apărut mândri, unul lângă altul, sub cerul 
albastru, toată lumea privindu-i curioasă, fiind gemeni identici, 
pentru că este ceva magic ca doi oameni să fie complet identici. 
Mă văd și îmi fac cu mâna, și gândul că mă vor părăsi din nou 
îmi rupe inima. Sar în sus și mă duc să îi întâlnesc. O clipă mai 
târziu, ne plimbam în jurul templelor antice și discutam despre 
cât sunt de mari și cum au putut oamenii acelor vremuri să 
mute niște pietre atât de grele. Apoi luăm un taxi până acasă, 
luăm bagajele și le lăsăm pe linia verde de la metrou, în direcția 
Pireu. 

Trebuie să îmi amintesc să le spun că în Pireu ar trebui să 
aibă grijă de ei, în special în zona portului, de unde feriboturile 
pleacă spre numeroasele insule. Tipice pentru această zonă sunt 
clădirile dărăpănate și prăbușite, cu birouri de vânzări, unul 
lângă altul, care fac publicitate destinaţiilor și pe care sunt 
scrise manual panouri cu preţurile și cu orele de plecare, iar 
speculanţii de bilete, îmbrăcaţi sărăcăcios, fumând, șoptesc 
când trec pe lângă tine „tickets, tickets”. 

În staţie, imigranții au la vânzare ochelari de soare, ceasuri, 
genţi și haine din materiale colorate, care sunt împrăștiate pe 
lespezile de piatră murdare, pline de gumă de mestecat și 
găinaţ de porumbei. Se îngrămădesc în jurul turiștilor și încearcă 
să îi jefuiască și să le fure banii și alte obiecte personale. De 
curând am fost acolo cu trenul și am fost abordat de personaje 
insistente, cu pielea închisă la culoare, care voiau să știe cât 


VP - 84 


este ceasul sau de unde vin și care lucraseră cu toţii în 
Danemarca și puteau spune „Copenhaga”, și m-au invitat într- 
un „Coffee Bar”, chiar acolo, pe stradă. Pireu nu fusese 
niciodată așa, acum 25 de ani, când Otto, Thomas și cu mine 
petrecuserăm o seară și o noapte în oraș, în timp ce așteptam 
feribotul. Pe atunci, portul emana emoție și plăcerea călătoriei. 
Astăzi, starea de spirit este amenințătoare și ura mocnește, ca 
un incendiu de pădure care nu vrea să se stingă. Este ca și cum 
locuitorii din Pireu ar fi renunţat la rezistența împotriva presiunii 
imigranţilor din toată lumea și ar fi deschis, apatici, porțile în 
fața unor oameni care nu aveau nimic de dăruit orașului, ci 
numai de luat, și își părăsiseră locul, lăsându-l în grija noilor 
exploratori. Pireu este unul dintre avanposturile UE și acţionează 
ca un avertisment cu privire la consecinţele de necontrolat ale 
imigrației ilegale. 

Dar mai întâi mergem pe aleea pietonală și găsim un 
restaurant. Aș vrea să-mi iau ceva de băut, uzo cu apă, iar 
băieții își doresc, cu siguranţă, o coca-cola la sticlă de 25 cl, 
pentru că acasă, în Danemarca, pur și simplu băutura nu are un 
gust atât de bun, așa că, pentru început, își comandă câte două 
sticle de fiecare. Pe prima o sorb pe nerăsuflate, a doua le 
ajunge până la apetitiv. Și apoi își iau alta. Sunt și vor rămâne 
doi băieți mari, sănătoși și bronzaţi, cu o copilărie minunat 
conservată, se prostesc, se înghiontesc și varsă apa minerală pe 
faţa de masă, dar eu nu spun nimic, doar stau acolo și îi privesc 
și îmi doresc foarte mult ca acest moment, numai acest moment 
minuscul să poată dura, pentru că exact acum sunt atât de 
lipsiți de griji și fericiţi, și eu sunt liniștit și fericit, iar soarele încă 
strălucește, pentru că au decis să nu plece astăzi, astfel că 
acum stăm în restaurant și mai putem sta încă puţin împreună. 

— Deci aveți grijă de voi. În Pireu trebuie să mergeţi direct în 
stația pentru feribot, le spun eu și ceva din vocea mea îi oprește 
din hăârjoneala lor. Lumea este uimitoare și minunată, și desigur 
că trebuie să încercaţi tot ce are de oferit. Dacă pe drum aveţi 
nevoie de ceva sau simţiţi nevoia să vorbiţi cu cineva, atunci 
sunaţi-mă, pur și simplu. Pentru asta nu sunteți niciodată prea 
mari. 

Un ochi de pește mă privește din farfurie. Ridic capul și mă uit 
la băieţi. Toţi trei avem lacrimi în ochi. Deja a devenit un obicei. 
În același moment începem să râdem. 


VP - 85 


Taxiul virează pe strada Mourouzi, dirijat de polițiștii înarmaţi, 
și merge cu viteză pe sub copacul care formează o poartă roz, 
înflorită, la intrarea în palatul prezidenţial, unde este și mai 
multă poliție, crengile sale întinzându-se pe deasupra străzii. 
Mașina înaintează pe strada îngustă cu blocuri și balcoane, cu 
plante verzi de ambele părţi și oprește la numărul 10. In acea 
clipă, corpul meu își amintește o anumită senzație. 

Întâlnisem o fată și am stat într-un restaurant, discutând până 
noaptea târziu, iar în drum spre hotelul ei am trecut pe lângă un 
scuter aflat la marginea trotuarului. Cheia se află în contact. 
Stăm pe scuter, răsucesc cheia în contact și apăs cu piciorul 
pedala demarorului. Câteva minute mai târziu ne aflăm într-un 
loc panoramic, mergem pe stâncă și stăm unul lângă altul pe 
marginea prăpastiei, privind marea, în direcția de unde va răsări 
soarele. Când primele raze scăldau marea, noi scăpaserăm de 
haine și ea stătea deasupra mea. Pătrund încet în ea, iar ea se 
mișcă ușor și crește ritmul treptat, până când corpurile noastre 
se lovesc unul de altul, iar ea începu ziua cu un țipăt, care se 
rostogolește printre stânci, înainte și înapoi, mult timp după ce 
ne-am întors în oraș, am parcat scuterul acolo unde l-am găsit și 
eu am condus-o la hotel, unde am sărutat-o atât de mult timp, 
încât buza de jos începuse să îmi sângereze. Apoi m-am dus 
înapoi pe acoperișul căminului, unde Otto, Thomas și cu mine 
dormim împreună cu alţi excursioniști, și exact acesta este 
sentimentul pe care îl am în corp, ca atunci când m-am întins pe 
salteaua gonflabilă, lângă cei doi prieteni ai mei, și mă dizolv în 
aer. Nu îmi pot aminti numele ei. 

li plătesc șoferului de taxi. Acel lucru, care însemnase ceva, s- 
a întâmplat în realitate în urmă cu mai mulţi ani, în Santorini. 

Trebuie să îmi termin prezentarea pentru un seminar cu tema 
„Green Shipping”, pentru o delegaţie de armatori danezi. 
Personalul care era de serviciu la telefon plecase acasă și, din 
câte știu eu, în ambasadă nu este nimeni. Privirea îmi rătăcește 
pe placa din cupru cu inscripţia „Royal Danish Embassy” și bag 
cheia în broasca ușii de la intrare și intru în clădire, deschid ușa 
liftului din lemn, care scârțâie, și apăs butonul pentru etajul 
patru. Chiar dacă am făcut acest lucru de nenumărate ori în 
trecut, mi se pare că o fac pentru prima dată. les din lift și mă 
uit la semnul oval emailat, dau din cap spre Regina Margrethe a 


VP - 86 


II-a și la Prinţul Henrik, care se înalţă prietenos pe perete și care 
privesc spre cele trei scaune și masa din camera de așteptare. 
Trec prin poarta de securitate care este construită după toate 
regulile artei, de specialiști. Mai întâi trebuie să închizi prima ușă 
a porții și să o încui înainte să o poţi deschide pe următoarea. 
Apoi am intrat. Cineva a uitat să stingă lumina, ușa biroului meu 
este larg deschisă și pe masa de scris computerul zumzăie. De 
obicei, Katharina îl închide. Apartamentul ambasadei are o 
singură ușă cu funcţie combinată, de intrare și de ieșire, în 
lateralul scării din aluminiu, deasupra căreia stă un plan de 
evacuare în caz de incendiu sau de cutremur devastator. Deci, 
dacă ar fi trebuit să surprind pe cineva, persoana trebuia să fie 
încă aici. Dau o tură prin celelalte birouri și mă uit și în 
bucătărie, și în toaletă. Sunt complet singur, iar scara se află 
acolo unde trebuie. Pielea rece a scaunului de birou se strânge 
în jurul coapselor mele și verific activităţile recente de pe 
computerul meu. Cu douăzeci și cinci de minute înainte, cineva 
a deschis raportul meu pentru Copenhaga, cu privire la o 
posibilă celulă teroristă daneză-greacă, pe care îl scrisesem 
după conversaţia mea cu Otto și cu agentul secret grec. Inima 
mea își face treaba și chiar mai mult decât atât. 

O sun pe Katharina pe telefonul mobil și apoi pe numărul ei de 
telefon privat, dar nu răspunde. Apoi încerc la Anna Goula, dar 
nici ea nu este pregătită să apere interesele Danemarcei în 
această seară. Nu îmi pot suprima sentimentul de neputinţă 
care se acumulează în stomac și urcă accelerat până în gât, prin 
esofag, și care mă face să înjur tare și să bat cu pumnul în 
masă, încât mouse-ul fără fir sare în sus și aterizează pe podea. 
Imi iau o sticlă de apă din frigider și o beau, ajung la concluzia 
că, probabil, serviciile secrete din Grecia l-au racolat pe unul 
dintre angajaţii mei pe post de informator. Deschid pe ecran 
lista cu angajaţii: adjunctul, consulul, atașatul comercial, 
atașatul cultural, cei cinci angajaţi ai departamentului 
administrativ, printre care doi greci, amândoi stagiari la 
Ministerul de Externe. Toţi sunt harnici și muncitori și am 
încredere în ei, dar, până la urmă, nu îi cunosc decât de câteva 
săptămâni. Mirajul banilor nu trebuie subestimat, iar activitatea 
de agent poate fi foarte profitabilă. Bineînţeles că trebuie să 
raportez de îndată și pe canale alternative la Copenhaga, cu 
privire la problemă, dar situaţia ar putea fi interpretată ca o 


VP - 87 


slăbiciune din partea mea și există riscul să fie eliberat din 
funcţie. In niciun caz nu vreau să-mi ratez șansa, așa că mai 
bine mi-aș ţine gura, îmi voi pune în mișcare propria investigaţie 
și voi sta cu ochii pe angajaţii mei. 

Imi scriu prezentarea despre „Green Shipping”, închid 
computerul și rămân așezat, cu picioarele ridicate, ascultând 
zumzetul îndepărtat al traficului. Apoi plec, în sfârșit, și la scurt 
timp după aceea mă aflu în faţa vitrinei frigorifice din 
supermarketul de pe strada Kanari. Pun în coș un pachet de felii 
subțiri de cotlet de vită, apoi o pâine din făină măcinată grosier 
și ingredientele pentru o salată grecească. Când îi întind 
doamnei de la casă o bancnotă, privirea îmi alunecă pe lângă ea 
și recunosc o figură familiară în faţa unei vitrine, de pe partea 
cealaltă a străzii. El observă reflexia ușilor automate ale 
supermarketului. Ultima dată l-am văzut pe strada Milioni, când 
se prefăcea că vorbește la mobil, acum se uită la haine pentru 
femei. Imi iau restul și ies din supermarket, cumpăr un pachet 
de șervețele de la un cerșetor cu un ciot de braţ întins și mă 
așez la o masă în cea mai bună cafenea, unde comand o cafea. 
II sun pe Otto. 

— Nu, nu am nicio îndoială că mă urmărește. Ar putea fi din 
serviciile secrete? 

— Asta nu ar fi trebuit să se întâmple, având în vedere poziția 
ta de ambasador, dar în prezent toţi sunt foarte sensibili. La 
telefon se făcu liniște. Nu cumva le-ai dat motive să te 
urmărească? 

— Nu-mi pot da seama. Sper că nu te deranjez, nu? Ești la 
muncă? 

— Nu. Ştii ceva, mâine îl voi contacta pe colegul meu grec, pe 
care l-ai cunoscut de curând, și mă voi informa. Acum linişteşte- 
te, Carl! Așa cum am spus, oamenii sunt un pic nervoși în acest 
moment și, poate, puţin cam zeloși. 

Am lăsat cafeaua acolo și mi-am luat sacoșa de cumpărături, 
am ignorat silueta care mă urmărea în amurg și, în cele din 
urmă, am introdus cheia în încuietoare. Am trântit ușa violent în 
urma mea. 

O persoană necunoscută mie mi-a adresat o întrebare și 
supraviețuirea mea depinde de răspunsul pe care i-l pot da. 
Creierul meu continuă să caute răspunsul, chiar dacă mintea îmi 
spune că aceasta este o situaţie pe care am construit-o în 


VP - 88 


imaginaţia mea. Dar chiar și dacă mi-aş aduna întreaga voinţă, 
nu aș putea opri pilotul automat interior care mă împroașcă, în 
continuare, cu gânduri. Acestea se lovesc de craniu și îmi umplu 
urechile cu ţipete și cu șuierături. Mă las să cad pe canapeaua 
din piele de culoare maro-deschis, încercând să ignor mirosul de 
vită moartă și mă întind după sticla de Retsina, umplu paharul 
până la margine și îl dau peste cap. Mă las pe spate și simt 
pielea de bovină moale, rece, pe gât, și mă cuprinde un 
sentiment de inutilitate. 

Nu este o diferență prea mare pentru o persoană sau pentru 
lumea toată dacă eu sunt aici sau nu. Viaţa merge mai departe 
și așa trebuie să fie. Nu cred că este o rușine pentru mine că mă 
simt așa, sunt numai câteva gânduri care îmi vin în cap și de 
care nu pot scăpa în acest moment. Trebuie să le urmez oferta 
și să mă las purtat încoace și încolo până când, în cele din urmă, 
se vor întoarce la originea lor. Cu toate acestea, mama ar 
plânge la moartea mea și, în același timp, în sufletul ei liniștit ar 
trăi un sentiment amestecat cu o anumită satisfacţie, aceea de 
a supravieţui lumii și lui Dumnezeu, chiar și propriului ei copil. 
Aceasta ar confirma senzaţia nemuririi, în care ea se instalase 
confortabil. Se consideră o mașină a eternității și, în afară de 
câţiva parteneri de bridge, mult mai tineri decât ea, toţi oamenii 
care i-au fost alături sunt deja morți. Numai inima ei continuă să 
bată, cu un puls redus, neabătută, ca un mecanism de ceas 
dintr-o clasă de top. Și gemenilor le-ar părea rău, dar viaţa 
merge mai departe. Trebuie să plece în SUA și să studieze și, 
probabil, se vor stabili acolo și vor obţine permise de muncă. 
Este foarte probabil, pentru că nu există nimic care să-i lege de 
Danemarca. Albert va deveni jurnalist la unul dintre ziarele 
importante sau autor de texte în publicitate la Manhattan, iar 
Robert, care are, probabil, înclinații artistice, va scrie poezii și 
nuvele și, în cele din urmă, un roman care va fi numărul unu pe 
lista de bestselleruri. Și apoi se vor întoarce împreună în 
Danemarca și vor fi primiţi ca mari fii ai țării, care au plecat în 
lume și și-au găsit fericirea și succesul în Țara Făgăduinței, și 
care acum, cu un accent ușor american, și-au făcut timp să se 
întoarcă, pentru a lua parte la emisiuni TV și interviuri de presă, 
în care se vor referi la moartea mamei lor și a mea, ceea ce i-a 
făcut să rămână în State și să încerce să răzbată cu toată inima, 
sufletul, cu toată fiinţa lor. Și vor da autografe pe blocnotesuri, 


VP - 89 


coperte de carte și părți ale corpului, înainte să traverseze din 
nou Atlanticul, pentru a scrie articole noi cu dezvăluiri, texte, 
romane, pentru a se căsători și divorța și pentru a se recăsători 
și divorța din nou, pentru a avea copii și nepoți și case de vară, 
cu vedere spre mare și mașini sport cu motor pe hidrogen și 
SUV-uri cu tracțiune integrală, cu panouri solare pe acoperiș și 
turbine eoliene, clădiri și birouri noi în New York City și San 
Francisco și Santa Fe, până când ajung la 103 ani în largul 
Coastei Floridei, unde sunt mâncaţi de un rechin ucigaș veșnic 
înfometat și, astfel, își vor găsi sfârșitul. Spuneţi-mi „Oracolul 
din Danemarca”, am șoptit și simt cum mă înviorez, datorită 
succesului și bucuriei care îi aștepta pe gemeni. Nu, într-adevăr 
nu există niciun motiv serios pentru care eu să fiu în viață, 
numai cel egoist, acela că aș putea câștiga mai mulți bani și de 
a obţine mai multă putere, dar asta înseamnă, de asemenea, 
mai multe griji, mai multe accidente și mai multe orori, mai 
multă teamă și anxietate. 

Mi-am mai turnat niște vin Retsina și am golit paharul, îl 
umplu din nou și beau, închid ochii și mă las într-o rână, simt 
bovina rece, moartă pe obrazul meu și mirosul morţii mă 
învăluie, greața se mișcă prin gât, în sus și mă gândesc că 
greața poate fi un simptom al unui atac de cord iminent și că 
poate așa se rezolvă totul. Într-adevăr, nu am atâta putere în 
mine încât să pot alege să mor atunci când vreau, și voi alege 
să mor acum? „Da, voi decide să mor acum, murmur eu, 
deschid ochii și strig tare în cameră: Vreau să mor și asta ar 
trebui să se întâmple chiar în acest moment, chiar acum. Acum, 
auzi cum îmi bate inima. Nu mai pot să respir, iar acum voi 
leșina și voi muri”. Imi dau seama cum traheea mea se închide 
și respiraţia îmi devine mai dificilă, apoi mă cuprinde panica, 
exact ca niște săgeți care îmi găuresc picioarele, genunchii, 
abdomenul, stomacul, spatele, braţele, palmele, umerii, gâtul, 
obrajii, tâmplele și craniul, și tot organismul meu tremura în 
convulsii, dar asta nu mă împiedică să sar de pe canapea, să-mi 
iau pantofii și să alerg pe ușă, în josul scărilor și afară, în stradă. 
Am nevoie de aer, trebuie să mă mișc, să scap de acest loc în 
care moartea m-a găsit printr-o breșă pe care tocmai eu o 
deschisesem. Dar nu voi muri acum, îmi cer scuze, într-adevăr, 
am spus asta, mi-am dorit-o, dar nu am vrut să o spun, am atât 
de multe pentru care merită să trăiesc! Dragă inimioară, te rog 


VP - 90 


să nu mai baţi atât de tare, nicio inimă nu poate suporta asta, te 
rog, liniștește-te, totul este o neînțelegere, viața este minunată. 
Vreau să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc, moartea, Cerul și 
orizonturile pierdute trebuie să aștepte, mai amân reuniunea cu 
Kassandra, încă nu sunt gata să plec de aici, am nevoie de 
ajutor pentru a învăţa mai mult să trăiesc, mai mult, mai fericit. 

Nu știu unde mă duc și nu știu unde mă aflu. Atenţia mea este 
îndreptată spre combaterea sentimentului că trebuie să mor și 
îmi promit mie însumi să nu îmi mai doresc niciodată ceva, dacă 
nu vorbesc serios. Îmi pierd respiraţia într-un fel în care nu mi s- 
a mai întâmplat niciodată. Tot organismul meu este epuizat. 
Există vreo modalitate atunci când inima nu mai funcţionează 
așa cum ar trebui și, în curând, încetează să mai bată? Trag aer 
printr-o nară care nu este astupată și un pasaj îngust din gât. 
Probabil este mult prea târziu, probabil că este inima, cu care 
este ceva în neregulă. Dacă trebuie să mor, într-adevăr, este o 
chestiune de secunde până când îmi pierd controlul asupra 
corpului și voi cădea pe trotuar, în mijlocul Atenei, unde nimeni 
nu mă cunoaște și nimeni nu mă înţelege. Ritmul pe care îmi 
bate inima sunt mișcările mele. De fiecare dată când fac un pas 
în faţă, inima bate o dată. Dacă m-aș opri, inima ar sta locului, 
voi ameţi și mă voi întinde în aer pentru a mă prinde de ceva, 
dar nu va fi nimic de care să mă ţin, și apoi viaţa mea se va 
derula pe repede înapoi, și mă voi afla acolo de unde a început, 
și acolo se va și încheia, pentru că există această legătură, știu 
asta. Acum aud pași în spatele meu și văd un bărbat care 
privește în altă direcție, pare că vrea să traverseze strada, este 
bărbatul cu canadiană neagră. Acum a plecat din nou, iar eu îmi 
accelerez pașii și mă îndrept în direcţia opusă, merg mai 
departe și privesc în jur după un reper prin care să-mi dau 
seama unde sunt. În aceeași clipă, el pășește în faţa mea, din 
umbră, și îndreaptă un cuţit spre pieptul meu. Dintr-odată 
rămân locului și mi se taie răsuflarea, corpul meu tremură de 
epuizare, dar nu trebuie să stau pe loc, altfel mi se va opri și 
inima. Transpiraţia îmi curge pe faţă. De ce oare îmi mai bate 
inima, trebuie să fie ultimul puls, înainte să mă prăbușesc pe 
această alee murdară. 

— Scoate banii! spune el într-o engleză stricată. 

În aceeași clipă mă opresc din tremurat. Îmi privesc mâinile 
care stau atârnate pe lângă șolduri. Imi ridic ochii încet și 


VP - 91 


privirea se îndreaptă spre cuțitul lung, subţire, care strălucește 
în lumina palidă a străzii, la câţiva centimetri de pântecele meu 
și îi privesc pătrunzător ochii negri, lipsiţi de vreo expresie. Mă 
uit la gura lui, care este înclinată în jos într-o parte, iar în 
cealaltă parte este ridicată, lăsând să se zărească niște dinţi 
îngălbeniți din maxilarul superior. 

— Dă-mi banii sau te omor. Vorbesc serios, dobitocule! 

Accentul lui amintește de cel al lui Arnold Schwarzenegger. 

— Calmează-te, îi spun și îmi duc mâna la buzunarul interior 
al sacoului. 

Dar în loc să scot portofelul, fac o întoarcere bruscă cu corpul 
și încep să alerg. 

Ca adolescent eram bun la alergare, la liceu eram cel mai 
rapid de pe pistă. Dar au trecut 25 de ani. Aud strigăte și pași în 
spatele meu, dar alerg, pur și simplu, mai departe, cât pot de 
repede. Dispneea se atenuează curând și îmi dau seama că mi-a 
făcut bine. Nu am nicio idee încotro alerg, dar asta este 
irelevant. Plutesc pe deasupra asfaltului și în spatele meu nu 
mai este nimeni, bineînţeles că nu, pentru că acum nimeni nu 
mă mai poate prinde din urmă. Alerg mai repede decât toți 
ceilalți, pot alerga prin toată Atena și până la Pireu, dacă așa 
trebuie, ușor ca un fulg, dar acum opresc un taxi și mă așez pe 
canapea, spunând „piaţa Kolonaki”. 


VP - 92 


10. 


În noaptea asta am dormit prost, la fel și cu o seară înainte, 
sunt mort de oboseală, dar nu îndrăznesc să mă duc la culcare 
și să sting lumina, pentru că în întuneric se ascunde poarta de 
ieșire din viaţă. Personalul începe să fie afectat și nu este 
corect, știu, dar nu pot deţine controlul și mi se pare că această 
funcţie din Atena este blestemată. In această dimineaţă a fost 
nevoie să-mi ţină locul adjunctul meu. Mă aud cum o critic 
pentru că nu a obţinut rezultatul așteptat dintr-o întâlnire cu o 
persoană de contact din Grecia, care este extrem de importantă 
pentru o mare companie daneză. 

— Ce ar trebui să le spun danezilor? Chestia este că întâlnirea 
ratată de tine mă face pe mine să par incompetent și nepotrivit 
pentru această funcţie. Este o catastrofă, Anna Goula! 

— Îmi pare teribil de rău. Nu vreau să mă scuz, m-aș fi putut 
descurca mai bine, dar alesese deja un alt partener și întâlnirea 
a avut loc doar pentru a păstra aparențele. 

— Scuza clasică pentru situaţia în care ceva merge rău, dar 
uiţi că, în orice caz, indiferent cât de imposibilă ţi se pare o 
situaţie, există întotdeauna o soluţie, o scăpare pe care o poţi 
folosi în avantajul tău. Este vorba despre o gândire limpede 
precum cristalul. Ori nu ai găsit portiţa, ori nu ai gândit clar. Cu 
alte cuvinte, ai eșuat. 

Privi în depărtare, iar, când răspunse, vocea îi era rezervată: 

— Îmi pare rău, învăţ tot timpul lucruri noi. Nu se va mai 
întâmpla, promit. 

Se uită la mine cu privirea tremurândă și, în aceeași clipă, îmi 
dau seama ce impact trebuie să am asupra ei. Mă văd pe mine 
însumi din perspectiva ei. Mânia mea îi provoacă teamă, într- 
adevăr. Ştie că în mâinile mele se află cariera ei diplomatică și 
îmi dau seama că sunt un monstru, un răzbunător din lumea 
interlopă, un om inferior mizerabil. Mă întorc acum cu spatele la 
ea. 

Este destul de probabil ca profeţiile mele despre moarte să se 
împlinească, probabil că ele reprezintă pregătirea sufletului 
pentru călătoria care poate începe în orice moment, în noapte, 


VP - 93 


sub umbra morţii. Dar nu vreau să mor, vreau să trăiesc și să 
experimentez. Gândul că în curând totul s-ar putea termina se 
repetă în capul meu, iar inima mea puternică prinde viaţa, ca 
niște cuie de șaptesprezece centimetri. Stau liniștit pe canapea 
și privesc tavanul înalt până când, târziu în noapte, adorm, fără 
să-mi dau seama. 

— Îmi pare rău, bolborosesc. Cu mine este ceva în neregulă. 
Sunt al naibii de obosit astăzi. Uită ce am spus. Te descurci bine 
și ai tot sprijinul meu. Te rog să fii drăguță și să mă lași acum, 
mai am o mulţime de lucruri de făcut. 

Rămân pe loc, cu spatele întors la ea și aud cum îmi 
mulțumește pentru flexibilitatea mea și își repetă scuzele, îi aud 
pașii pe podea și ușa închizându-se, apoi merg la fereastră și 
privirea mea fixează cărămizile, iar pleoapele s-ar închide cu 
plăcere și asta este ceea ce îmi doresc cel mai mult, să mă 
strecor sub lenjeria parfumată, uscată la aer și să simt cum 
gâtul se scufundă în pernă, iar pilota moale de vară, adusă din 
Danemarca, să mă înfășoare, și să simt cum briza rece a aerului 
condiționat îmi mângâie faţa. Vreau să fac bine, dar nu mai știu 
care este acesta. Nu îmi pot ţine furia în frâu, este greșit să îmi 
vărs frustrările pe alţii, nu vreau să răspândesc teroare în jurul 
meu, ca un tip cu potenţial exploziv, care trăiește cu alimente 
pe grătar, apă cu zahăr și steroizi și care conduce, ca un 
maniac, o mașină tunată cu ţevi de eșapament 
supradimensionate. Se aude un ciocănit și mă întorc cu faţa la 
Katharina Montanari. 

— Anna a plecat. Ce s-a întâmplat? 

— Imi pare rău, a fost greșeala mea. 

— Pari obosit. N-ar fi mai bine să mergi acasă și să te 
odihnești? 

— Nu se poate. Ştii că astăzi am patru întâlniri și, după 
serviciu, încă o recepţie. 

— Ai nevoie de odihnă, spune ea cu o blândeţe bruscă în voce 
și face câţiva pași mai aproape de mine. Nu cred că folosește 
cuiva dacă te duci astăzi la întâlniri. Le voi anula. Le spun că ai 
fost chemat în Danemarca din cauza unei afaceri urgente și că 
totul trebuie amânat pentru câteva săptămâni. Nu se întâmplă 
nimic important căruia noi, ceilalţi, să nu-i putem face faţă. Asta 
nu prea se întâmplă vara. 

Stau acolo și mă aud cum mormăi. Este un obicei prost. 


VP - 94 


— Și recepţia? întreb. 

— Ambasada Portugaliei. Cred că poate avea loc și fără tine. 
Dar bineînţeles că îi voi suna. Pot aranja, în schimb, un prânz cu 
ambasadorul. În două-trei săptămâni? 

— Poate că este o soluție, oftez eu și mă simt un pic mai 
ușurat. 

Acum, Katharina stă în faţa mea și își așază mâna pe braţul 
meu. 

— Du-te acasă și culcă-te. Vrei să-ţi chem un taxi? 

— Nu este nevoie, drumul este scurt. Arunc o privire la ceas, 
este ora unsprezece, bag niște hârtii în servietă, îmi iau sacoul 
pe braț. Parcă ea este ṣefa, dar nu contează pentru mine. Îi 
zâmbesc. Te rog să nu uiţi să oprești calculatorul meu. 

Adorm imediat și mă trezesc la miezul nopţii, beau un pahar 
de apă rece și mă culc la loc. Acum sunt din nou aproape de 
linia de plutire. Este după-amiază, am dormit douăzeci și două 
de ore, iar telefonul sună încontinuu. Nu știu de cât timp sună, 
pentru că acest ton de apel face parte din visul repetat din care 
am revenit, treptat, la conștienţă. Este același film, iar și iar: 
sunt la Ridebane, la Palatul Christiansborg și orbecăi după 
telefonul meu mobil, în timp ce acesta sună. Mă simt ușurat să 
aud că este Kassandra, pentru că exact numărul ei de telefon 
este cel pe care doream să-l văd. Vocea se răspândește ca un 
medicament calmant în corpul meu, când ea îmi spune să mă 
duc să văd studioul de unde sunt transmise emisiunile, iar eu 
sunt confuz, mai mult ca sigur, când o întreb dacă s-a întâmplat 
ceva la Hotel Danmark, pentru că există zvonuri despre un atac 
terorist. Ea nu știe nimic despre asta. 

— Imaginează-ţi, cuiva i-a venit ideea să glumească cu așa 
ceva, dar când vii? mă întreabă. După aceea putem merge în 
oraș să luăm masa. 

— Bună idee, vin acum. 

— Atunci ne vedem în curând, în curând, în curând. 

Am impresia că vocea ei vine din interiorul unei fântâni, iar 
acum m-am întors și orbecăi după telefonul mobil. Mă așez și 
îmi spun numele. 

— Sunt Katharina de la ambasadă. Te-ai odihnit? 

„Cât este ceasul?” am auzit o voce șoptindu-mi în cap. Vreau 
să rostesc cuvintele, dar nu reușesc să scot niciun sunet, îmi 
dreg glasul de câteva ori, înainte să bâigui: 


VP - 95 


— Ascultă, cred că am gripă. 

Cuvintele se prelinseră cu o voce răgușită. 

Mă scufund din nou în pernă, îmi mobilizez toată voinţa 
disponibilă pentru a controla gândurile panicate care îmi băzâie 
în creier și care radiază în umeri și în braţe. In degetele mâinii 
drepte simt furnicături. Un deget de la cealaltă mână își croiește 
drum spre pulsul de la încheietură. Inima pompează, apoi se 
oprește și bate de două ori consecutiv, astfel că simt o convulsie 
în piept, apoi se declanșează un reflex de tuse. Mă doare în 
interiorul capului. Poate am hemoragie cerebrală. Asta li se 
întâmplă persoanelor de vârsta mea, fără avertisment, nu își 
mai pot folosi simţurile și sfârșesc, ca invalizi neajutoraţi, în 
scaune cu rotile. De fapt, am avut deja, timp de mai multe zile, 
niște dureri de cap succesive, ceea ce este neobișnuit pentru 
mine, care iau, în medie, vreo două pastile pentru dureri de cap 
pe an. Le resimt ca pe o senzaţie de durere generalizată, 
produsă de o tensiune în gât care, la rândul său, probabil este 
cauzată de faptul că locul meu de muncă din ambasadă a fost 
conceput pentru o persoană de 30 de centimetri, cu brațele 
mult mai scurte. Corzile vocale nu sunt în neregulă, pentru că 
încă pot scoate sunete. Acum încerc din nou să spun „Cred că 
am febră”, dar nu iese niciun cuvânt. Conexiunea cu centrul 
vorbirii din creier este scurtcircuitată. Vreau să spun „Sunt bine, 
sunt sănătos, nu este decât o reacţie psihosomatică, pe care o 
voi rezolva”, dar afirmaţia nu funcţionează. Nu pot spune nimic. 
Sunt în mijlocul unui coșmar, vreau să scap de el, trebuie să mă 
forţez să mă trezesc, dar nu pot. Continuă, pur și simplu, iar eu 
stau întins și deschid și închid gura, pierdut în această lume, iar 
mușchii îmi tremură ca frunzele de mesteacăn în vânt, la 
amurg. Acum oboseala fără sfârșit se revarsă spre mine în valuri 
și îmi așez gâtul pe pernă, așa cum fac întotdeauna. Văd cum 
patul și cu mine, stând întins pe spate pe cuvertură, ieșim 
plutind pe fereastră, înălțându-ne mult pe deasupra vârfurile 
copacilor din piața Kolonaki. 

Patul alunecă încet pe deasupra acoperișurilor, pe lângă 
clădirea Parlamentului și în piaţa Syntagma, și totul este așa 
cum ar trebui să fie. Dar acum totul devine brusc foarte rapid și 
urcăm abrupt în sus, spre cerul nopţii, eu sunt cel care 
controlează patul cu puterea minţii și stabilește viteza zborului 
printre norii umezi. Acum am scăpat de gravitația Pământului. 


VP - 96 


Deasupra mea tremură profunzimea albicioasă a Universului, iar 
sub mine, Planeta Albastră, cu oceanele și continentele, care 
alunecă odată cu globul în rotaţie. Acum plonjez, împreună cu 
patul, într-un salt imens. Cadrul metalic se aprinde când 
penetrez atmosfera, ca o stea căzătoare care face mii de 
oameni să privească în sus și să își pună dorinţe mute în noapte. 
Atena este o pată pâlpâitoare de lumini, care se răspândesc sub 
mine și, când ridic mâna, viteza scade, iar eu alunec în jos pe 
strada Mourouzi, plutesc prin spatele caselor și în clădirea 
ambasadei, prin fereastra pe care Katharina a lăsat-o larg 
deschisă. Imi așez patul în birou, în mijlocul podelei, iar ea se 
rostogolește pe el de pe scaunul de birou, își așază mâna rece 
pe fruntea mea și spune „Ai febră”, iar eu privesc în sus și vreau 
să-i mulţumesc pentru că este atât de drăguță cu mine, dar ea 
își duce un deget la buze, îmi ia obrajii între mâini și zâmbește, 
iar acum mă scufund printre norii moi, albi. 

Deschid ochii și îi văd figura Katharinei. Pare îngrijorată. 
Lângă ea se află un bărbat în uniformă de poliţie, cu vestă 
antiglont și cu un baston la centură. El se uită în jur. 

— Cum te simţi? întreabă ea. 

Îmi umezesc buzele, mă împing în susul peretelui, până când 
ajung aproape în poziţia șezut. Sunt surprins că mă aflu în 
apartamentul meu, și nu în ambasadă, iar durerile de cap au 
dispărut. 

— Mai bine, răspund eu și observ că vocea mi-a revenit. 

li spune ceva poliţistului, în limba greacă, acesta dă din cap 
spre mine și iese în hol. Ușa de la intrare rămâne deschisă, aud 
voci. Acum ușa se închide și vocile dispar. 

— Nu ai răspuns la telefon și nici nu ai deschis. Mi-am făcut 
griji că s-ar fi putut întâmpla ceva grav și nu voiam să risc nimic, 
am angajat un lăcătuș și i-am convins pe polițiști să vină cu 
mine. 

Se așeză pe scaunul de lângă capul patului, încerc să îi 
zâmbesc. 

— A fost drăguţ din partea ta, spun eu. Așa ceva cu siguranţă 
nu apare în fișa postului. 

Mă lovește ușor cu palma pe mână. 

— La ambasadă avem un program de asistenţă medicală în 
caz de urgenţă, vrei să chem un medic care să te consulte? 

— Nu este necesar. Chiar mă simt destul de bine. 


VP - 97 


— Oricum, cred că ar trebui să te vadă un medic. Ca să fim 
siguri. Chiar dacă ai o constituţie sănătoasă. 

— Altfel nu aș lucra la Ministerul de Externe. 

li observ mâna întinsă pe pat. Ridic privirea spre ea și, în 
același moment, ea clatină din cap, iar părul negru îi plutește 
prin aer și se așază pe noul model de sacou, de culoare 
deschisă. Buzele îi sunt de un roșu natural. În viaţa de zi cu zi 
folosește make-up care îi face pielea cu o nuanţă mai albă, dar 
acum faţa ei are culoarea naturală, iar eu mă simt invitat la o 
incursiune în sfera ei privată, pentru care nu eram pregătit. Îmi 
dă din nou o palmă pe mână și în pieptul meu înflorește o undă 
fierbinte circulară, care se extinde. Acum îi iau mâna în palma 
mea și o privesc, ridic privirea spre ea. Îmi permite să o ţin de 
mână și acum mă strânge ușor. Ea tace și eu tac. Acum mâna îi 
alunecă din a mea, se apleacă și mă sărută repede pe buze și, 
înainte ca eu să pot reacţiona, se răsucește prin dormitor și îmi 
face cu mâna de la ușă, apoi dispare. Mă ridic din pat, îmi iau 
halatul pe mine și mă legăn până pe balcon, pentru a o putea 
vedea pe Katharina cum sare pe un scuter roșu și accelerează în 
josul străzii Kapsali, spre ambasadă. 

Mă cufund într-un scaun și îmi las fața să fie răcorită de briza 
care bate dinspre ușă. Atena este înconjurată de lanţuri 
muntoase, care formează un culoar, astfel încât căldura poate fi 
greu de îndepărtat. În luna iulie ajung, exact ca acum, la 30 
până la 35 de grade în timpul zilei, dar meteorologii vorbesc 
despre faptul că în zilele următoare va ajunge în oraș un front 
de aer cald din Sahara. Închid ochii și încerc să depistez aromele 
pe care le-a lăsat amprenta buzelor ei. Voi putea să le scot din 
memoria mea, ca pe un elixir prețios, pe care să-l pot savura în 
nopţile lungi, nedormite, singur în întuneric, sub pătură. Chiar 
dacă sărutul ei nu fusese altceva decât o expresie a 
compasiunii. 

Au trecut cinci ani și trei luni de când nu am mai fost cu o 
femeie. Așa a fost situația. Nu devin mai atractiv odată cu 
vârsta. Am patruzeci și doi de ani și un indice al masei corporale 
de douăzeci și nouă. În epoca de piatră, bărbaţii erau de mult 
morţi și îngropaţi înainte să atingă vârsta mea avansată. Ce îi 
pot eu oferi unei femei, cu excepţia unui prestigiu redus și a 
unui venit de diplomat? Nimic. Asta este o problemă, pentru că 
femeile care umblă după prestigiu și bani nu mi se par atractive. 


VP - 98 


În timpul scurt petrecut de mine în Atena am cunoscut deja mai 
multe femei singure în cadrul cinelor și recepţiilor de la 
ambasadă, în cluburile de prietenie și în cercuri private, aflate la 
o vârstă fertilă, dar nici măcar cu una dintre ele nu a existat o 
atracţie reciprocă, atât de intensă încât ea să fi trecut peste 
schimbul politicos de opinii. Am încetat de mult să îmi mai bat 
capul cu problema visurilor utopice ale femeii absolute. Rezist 
singur, asta este. 

„Nu poţi forţa dragostea și nu vei mai avea niciun dubiu 
atunci când o vei întâlni”, spune Kassandra, care iubește 
comentariile spirituale, și nu îmi amintesc despre ce era vorba, 
doar că era primul Crăciun petrecut împreună și că luam micul 
dejun, privind noul set de lumânări reale, care ardea în molidul 
roșu cu coroana uniformă. Băieţii nu se treziseră încă, nu e de 
mirare, după orgia din seara trecută cu gâscă prăjită crocantă și 
cartofii glasaţi în zahăr, varză roșie de casă și un sos făcut din 
măruntaie de gâscă, frișcă, vin de Porto și suc de portocale. Și 
apoi avalanșa de cadouri, petrecând jumătate de noapte 
încercând computerele și consolele de jocuri. Amintirile mele se 
schimbă, lumina lor a devenit mai slabă. 

les pe balcon și mă las învăluit de cântatul greierilor și de 
sunetele autoturismelor, de vocile de jos, din piaţă, iar în 
interiorul meu pornește încet un motor, care îmi face mâinile să 
tremure ușor, iar acum motorul se turează și toarce la putere 
maximă, pompând energie în organismul meu, iar părţile 
corpului își recapătă, una după alta, funcţionalitatea integrală - 
umeri, braţe, piept, stomac și abdomen, spate, burtă, genunchi 
și picioare, și acum ultima senzaţie de amorţeală îmi părăsește 
degetele de la mâini și de la picioare, și eu plutesc în 
apartament și îmi dau hainele jos pe drumul spre baie, care mă 
așteaptă. In acel moment sună telefonul, este Katharina, a 
reușit să obţină o programare gratuită pentru mine în timpul 
zilei, la o clinică; se oferă să vină la mine și să mă ducă până 
acolo cu scuterul ei, dar eu refuz prietenos, spunându-i, în timp 
ce îmi mușcam vârful limbii, că pot să merg și singur. 

— Nu uita să iei un plic, spune ea. Acestea sunt condiţiile 
dacă vrei să intri imediat. Bagă două sute de euro într-un plic, 
scrie numele medicului pe el și dă-i-l secretarei când ajungi 
acolo. 


VP - 99 


Este prima dată când am de-a face personal cu economia 
greacă. Mi s-a spus, în mare secret, că trebuie să ai la îndemână 
numerar atunci când te confrunţi cu autorităţile publice, de 
exemplu, pentru a obţine permisul de conducere sau o 
autorizaţie de construire. Grecia se numără printre ţările din UE 
în care corupţia este foarte răspândită, iar în rândul politicienilor 
și în cercurile Bisericii puternice se dezlănțuie adevărate 
scandaluri. Douăzeci și cinci la sută din populaţie este implicată 
în luare de mită, chiar și pentru viol sau alte acte de violenţă pot 
fi cumpărate sentinţe judecătorești reduse. 

Clinica este situată în cartierul Gyzi, la nord de colina 
Lycabettus. Am predat plicul, după care o soră medicală mi-a 
luat mostre de sânge, tensiunea arterială și pulsul, mi-a făcut o 
electrocardiogramă și mi-a verificat capacitatea pulmonară. 
Apoi mi se lipesc niște electrozi pe piept și trebuie să pedalez la 
o bicicletă staţionară. Acum apare un medic rezident care a 
început să îmi asculte inima și să îmi bage lanterna în gât și în 
urechi. După ce am așteptat o jumătate de oră rezultatele 
examinării, ajung la director, proprietarul clinicii, îmbrăcat într- 
un sacou alb cu cravată roșie, care se afla în spatele biroului 
său. Imi arată unul din cele două scaune îmbrăcate în piele, care 
par a fi ieșit din mâinile unui designer danez de mobilier din cele 
mai vechi timpuri. 

Pe perete atârnă niște rame grele, maro din lemn, cu imagini 
întunecate ale unor munţi, sub straturi de nori cumulus. Cu o 
cută verticală pe frunte, care se adâncea din ce în ce, medicul 
începe să studieze hârtiile din fața lui. După un timp, mă 
privește pe deasupra ochelarilor și îmi spune cu o voce 
surprinzător de blândă: 

— Practic, sunteţi sănătos și în formă, domnule Bernstein. 
Simptomele dumneavoastră, starea generală de confuzie și 
teama de experiențele imaginare accentuate, probabil că își au 
originea în tratarea insuficientă a unei stări de doliu și de șoc. 
Am auzit că în atacul terorist recent din Copenhaga a fost ucisă 
o prietenă de-a dumneavoastră. Îmi permiteţi să vă întreb în ce 
relaţie erați cu ea? 

— Locuiam împreună, am fost prieteni buni și foarte apropiaţi, 
spun eu și mă întreb dacă omul este și psiholog. 

— Aha. Pocnește din limbă și bate cu un deget în partea de 
sus a biroului. Nu am nicio îndoială că simptomele 


VP - 100 


dumneavoastră indică un sindrom de stres posttraumatic. O 
stare care a fost deseori identificată și în cazul soldaților care au 
luptat în război sau al victimelor unor infracţiuni violente sau 
accidente rutiere. În opinia mea, cazul dumneavoastră este 
ușor. Tratamentul este simplu: liniște absolută, cât se poate de 
mult timp. Eventual, puteţi face psihoterapie cognitivă, în cazul 
în care atacurile de panică vor continua sau se vor înrăutăți. 
Sunt sigur că vă veţi recupera complet. 

— Asta înseamnă că nu pot merge la serviciu? 

— Bineînţeles, asta trebuie să decideţi singur. Dar v-aș 
recomanda cu tărie, și voi scrie cu plăcere acest lucru într-un 
certificat medical, să vă luați liber cel puţin trei săptămâni. Apoi 
vă întoarceţi aici și vă vom examina starea de sănătate. In acest 
context, voi evalua apoi dacă v-aţi recuperat suficient pentru a 
vă relua munca. 

Plec din clinica văruită. De fapt, nu avusesem intenţia să-mi 
iau concediul de vară, dar acum nu mai am de ales. Trebuie să 
fie posibil să întrerup munca vreo două săptămâni, într-o 
perioadă în care, se pare, există angajamente mai puţin 
importante. Pe de altă parte, ambasada traversează vara cu 
motoarele turate la maxim. Trei sute cincizeci de mii de danezi 
vizitează Grecia în fiecare an, iar unii dintre ei își pierd banii sau 
pașaportul, se îmbolnăvesc, sunt arestaţi pentru crimă sau 
pentru stare de ebrietate și ajung în închisoare. Toate 
incidentele care poartă pe ele numele „Serviciului pentru 
cetăţeni” din cadrul ambasadei și care rareori necesită prezenţa 
sau intervenţia ambasadorului. În plus, mă pot contacta oricând 
pe telefonul mobil, dacă este necesar. M-am hotărât, îmi iau 
paisprezece zile libere. Basta. 

Trec de poarta de securitate a ambasadei, mă opresc și 
ascult, aud în depărtare sunetul degetelor pe o tastatură. Din 
câţiva pași mai rapizi, ajung în biroul Katharinei. Ea își ridică 
privirea. 

— Tu stai tot timpul aici? 

Privirea îmi cade asupra tinerei femei din apartamentul de la 
mansarda de vizavi. Stă la fereastră, ca întotdeauna, fumează o 
țigară și privește în jos, spre sălbăticia verde a grădinii din 
curtea interioară. Distanţa până la casă este de numai douăzeci 
și cinci de metri, astfel încât sticla blindată a ferestrei din curte 


VP - 101 


nu oferă protecție împotriva proiectilelor de rachetă, dar rezistă 
la toate armele mici cunoscute. 

— Chiar voiam să te sun și să te întreb ce a spus medicul. 

— Ţi-a dat dreptate. O cură sub forma unui concediu de 
paisprezece zile. 

— Am mutat întâlnirile care pot fi amânate, pe celelalte le-am 
anulat. 

— Între timp, au avut loc catastrofe de vreun fel? 

— Nici măcar una. Nu trebuie să anunţi că ești bolnav. Putem 
înregistra situaţia ca o săptămână de liber pentru orele 
suplimentare și o săptămână de concediu. 

— Ești de mare ajutor. Este al naibii de regretabil că 
înlocuitorul pe caz de boală este el însuși bolnav, dar îmi ţin 
telefonul mobil deschis. Trimiţi tu, te rog, o adresă la minister? 
Scrie-le că voi fi vizitat de băieţi, de gemenii mei, asta îi va 
înmuia un pic. 

— Serios? 

— Da, în curând, și în câteva zile vor veni la mine doi prieteni 
vechi, care vor rămâne o săptămână. 

Femeia de la fereastra de vizavi a dispărut. O coloană de fum 
se ridică fără încetare din scrumiera din spatele geamului 
rotund, acoperit de particulele de praf, care s-au așezat în benzi 
longitudinale și transversale în timpul anotimpului ploios. lat-o 
din nou, micuța pasăre care adună asiduu insecte, larve, 
viermișori și alte delicatese pentru puii pe jumătate adulţi din 
cuib, care se află pe cea mai înaltă creangă a castanului din 
grădina din curtea interioară, care se ridică până la aproape doi 
metri, la fereastra ambasadei. A devenit o rutină pentru mine să 
îmi încep ziua mergând la fereastră pentru a vedea ce fac tinerii 
pui care cresc rapid. Îmi iau inima în dinţi. 

— Ai chef să mergi cu mine la cină în seara asta? o întreb. 

— Poftim? 

Îmi dreg vocea. 

— M-ai ajutat. Mă întorc cu fața la ea. Pare surprinsă și regret 
imediat, bineînțeles că nu vrea. Sigur că în această țară nu faci 
așa ceva cu prietenii, și cu siguranță nu cu șeful. Este în ordine 
dacă nu ai timp sau chef. 

— AȘ vrea, dar trebuie să mă duc acasă și să mă schimb, nu 
pot ieși cu hainele astea. 

— Te pot duce eu și te aștept în mașină. 


VP - 102 


— Trebuie să fii un om cu foarte multă răbdare, râse ea. 

In timp ce aștept în mașină, răspund de pe notebookul meu la 
câteva dintre e-mailurile care s-au adunat între timp. Unul dintre 
ele este de la Otto, care scrie că el și Thomas vor ajunge 
duminică după-amiază în Atena și vor pleca sâmbăta viitoare. 
De-abia când accesez calendarul de pe ecran îmi dau seama că 
săptămâna este aproape gata. Este deja vineri, iar ei vor sosi 
poimâine. „Ce vești bune, vin să vă iau de la aeroport”, îi trimit 
eu răspunsul. 

Katharina reușește să își facă dus și să se îmbrace în treizeci 
de minute. Miroase a săpun de trandafiri, obrajii îi sunt dați 
discret cu fard roșu, își cere scuze gâfâind și mă privește 
întrebător. Nu ezit să îi spun că arată foarte bine și, astfel, 
măresc tensiunea dintre noi. Îmi voi aminti mereu imaginea 
Katharinei, cum mergea în faţa mea, printre mesele de 
restaurant cu feţe de masă albe și cu lumânări pâlpâitoare, cu 
Acropola iluminată pe fundal, într-o rochie de seară roșie, cu 
spatele gol, picioarele zvelte în sandale ornate cu strasuri. Acum 
îmi dau seama pentru prima dată cât de înaltă este. 

— Un metru optzeci și doi, îmi spune și zâmbește, în timp ce 
ne așezăm, iar acum observ că ochii ei căprui privesc puţin 
cruciș. Acum pot vedea asta pentru prima dată, pentru că stăm 
faţă în faţă. Și are o inocenţță, o puritate, blândeţe și 
vulnerabilitate care trezesc în mine dorinţa de a o proteja 
împotriva întregii lumi și, în același moment în care gândesc 
aceste lucruri despre ea, ochii i se aprind și radiază o forță care 
mă face să mă simt în cerul de deasupra Mării Nordului. 

Mâncăm creveţi la grătar ca apetitiv, bem vin alb și cădem de 
acord că nu știm nimic unul despre altul. Îmi povestește că tatăl 
ei este grec născut în Atena, iar mama este daneză și provine 
din Aalborg. Acum ea locuiește în cartierul de cinci stele din 
partea de sud-vest a orașului Aalborg, dacă o cunosc. Mai exact, 
în Neptunvej, într-o casă unifamilială confortabilă, cu terasă 
acoperită și o fântână pentru mierle și piţigoi mari. Tatăl 
locuiește în Atena. 

— Sunt singură la părinţi și m-am născut în Aalborg. Acolo am 
locuit 13 ani, înainte să mă mut cu părinţii în Atena. După ce au 
divorțat, cinci ani mai târziu, mama s-a întors la Aalborg, iar eu 
am rămas cu tatăl meu. El s-a recăsătorit și are două fiice. 
Acestea locuiesc în Bizaniou, o stradă lângă Kifisias, acolo unde 


VP - 103 


merge autobuzul numărul 3. Întreaga mea familie grecească 
locuiește în Bizaniou și pe strada Portarias, care sunt 
perpendiculare una pe alta. 

— Familia este mare? 

— Cincizeci și cinci, cu cele mai apropiate rude, unchi, mătuși, 
veri, verișoare și cam așa ceva. Duminicile, la prânz, ne adunăm 
de obicei vreo cincisprezece - douăzeci de oameni. Acesta este 
un lucru care îmi place la Grecia. Rămânem împreună și avem 
grijă unii de alţii. Care este povestea ta? 

— În afară de gemeni o am doar pe mama mea și pe sora 
mea mai mare, împreună cu soțul și cu copiii ei, și ne vedem 
foarte rar. După moartea tatălui meu, mama și-a găsit câţiva 
prieteni noi și joacă golf, bridge și badminton. A cunoscut și un 
bărbat. Sora mea este managerul unei companii farmaceutice și 
este plecată mereu în călătorii de afaceri. Și eu sunt aici, în 
Grecia. Așadar, nu există nicio reuniune de familie, cred că ne 
vedem de două ori pe an, dacă este posibil. 

— Ai fost căsătorit vreodată? mă întreabă delicat. 

— Am avut câteva iubite, dar nu am ajuns mult mai departe. 
Până acum nu am avut norocul să găsesc femeia potrivită și în 
ultimii ani, numeroși, viaţa mi-a fost ocupată complet de muncă. 

— Am avut o relaţie cu un grec când aveam 21 de ani, îmi 
spune ea, zâmbind ca pentru sine. Am vrut să fiu casnică de tip 
grecesc, să gătesc pentru familie, să am copii și să am grijă de 
ei și de soțul meu. 

— Ce nu a mers bine? 

— A devenit activ politic pentru aripa stângă. Dar de-abia 
când a ajuns la închisoare am aflat că era activ într-o grupare 
extremistă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A fost condamnat pentru uciderea unui funcţionar american 
aici, în Atena. A luat 14 ani. La început m-am dus să-l vizitez. Se 
oprește. A ieșit mai devreme cu doi ani, după ce a stat acolo 
zece ani. S-a căsătorit în închisoare și are copii cu o femeie care 
este și ea activă în mișcare. Am auzit că lucrează ca bucătar pe 
un vas de croazieră. 

— Nu ai mai luat legătura cu el? 

Ea scutură din cap. 


VP - 104 


— Am luat-o de la început, am terminat liceul și am studiat 
jurnalismul și engleza. La 27 de ani, am primit postul de la 
Ambasada Danemarcei. Toamna asta se împlinesc zece ani. 

Tace și se înroșește când mă uit la ea. Işi ia paharul cu apă. 
Cunosc moliciunea buzelor ei. Acum chelnerul servește carne de 
miel și Pilafi și toarnă vin roșu. 

— Ti-am povestit că în timpul liber scriu o carte? îmi spune și 
ridică paharul. 

Vinul este discret și dulce, cu un gust ușor înțepător de piper 
negru. 

— Un portret al regelui Konstantin și al reginei Anne Marie, 
care au domnit aici, în această ţară, între 1964 și 1967. Nu au 
vrut să dea un interviu, așa că am vorbit cu oameni care i-au 
cunoscut personal. A trecut atât de mult, încât ai crede că nu 
mai joacă niciun rol, dar dacă începi să dai la o parte ce este la 
suprafață, descoperi că în special oamenii trecuți de 50 de ani 
cred că ei au reprezentat cea mai importantă parte din cultura 
grecească. Se spune că forţe semnificative din viaţa politică și 
din branșa proprietarilor de nave lucrează din greu pentru ca 
monarhia să fie introdusă din nou. Și Konstantin, și Anne-Marie 
sunt implicați. 

— In Danemarca se vorbește din ce în ce mai mult despre 
abolirea monarhiei. Cât de departe ai ajuns cu cartea? 

— Trebuie să termin în cursul verii. Editura a fost de acord 
pentru publicarea simultană în limba daneză și greacă. Ar trebui 
să apară înainte de Crăciun. Familia mea are o casă la Santorini 
și mi-am planificat să mă duc în august acolo, în concediu, și să 
o termin de scris. 

Chelnerul mai turnă vin. 

— Dar destul despre carte, hai să vorbim despre tine. 

— Nu sunt multe de spus, încep eu. 

— Eşti ambițios, muncitor și flexibil. Poţi construi și 
supraveghea scenarii complicate și poţi anticipa acţiunile 
oamenilor, în toate situațiile. Printre multe altele. Altfel, nu ai fi 
ajuns atât de sus în ierarhie. 

Stau acolo și dau aprobator din cap. Ştie adevărul despre 
mine. Este ca și cum ne-am vedea pe noi înșine în serviciul 
diplomatic. Știm exact de ce este nevoie pentru a ne atinge 
ţinta și cu toţii avem secrete murdare. În timpul ascensiunii de 
un deceniu, de la un simplu consilier la misiunea diplomatică 


VP - 105 


până la ambasador, victimele sunt inevitabile. Cineva a trebuit 
să fie înjunghiat cu cuţitele și înghiontit cu coatele ascuţite până 
când eu să pot ajunge atât de departe. A fost o chestiune de ei 
sau eu, mort sau ucigaș, câștigător sau dispărut. De aceea, toţi 
cei aflaţi la nivelul meu sau la un nivel ierarhic superior au 
schelete în dulap și sunt, mai mult sau mai puţin, grosolani și 
duri. 

— Dar tu nu ești ca toţi ceilalţi, continuă ea, nu ești cinic și 
calculat, ca predecesorul tău din ambasadă. 

Mă uit la ea și încerc să-mi reprim un zâmbet. Știe cine sunt și 
nu este nevoie să mă prefac. Nu îmi pot lua ochii de la ea. Ne 
oglindim unul în celălalt și asta este ca și cum aș respira mai 
ușor acum și umerii mei s-ar relaxa. 

— Vrei să bem cafeaua acasă la mine? întreb eu nepăsător, ca 
și cum ideea de-abia mi-ar fi încolţit în cap. 

— Sau la mine? spuse ea fără să ezite. 

La fel ca aerul care iese din plămâni, așa dispare și ultima 
urmă de nervozitate din corpul meu și observ cum creierul 
dezactivează miliarde și miliarde de conexiuni cu tot ce s-a 
întâmplat în trecutul meu și cu tot ce cred, sper și mă tem în 
viitor. Din acest moment, plutesc împreună cu Katharina prin 
lumea întreagă, pe care o avem acum împreună, prin orașul 
luminos, aerisit și scările spre apartamentul ei, cafeaua și 
coniacul apar pe masă, iar ea cască și spune că aș putea dormi 
pe canapeaua din camera de oaspeți. 

Stau întins acolo, privesc tavanul și zâmbesc, când vocea lui 
John Lennon, „Mind Games”, începe din senin, plutește prin 
cameră și aduce corpul ei subţire, rece, care se strecoară sub 
plapuma mea. Acum mă ia de mână și mă conduce în dormitor. 
O deschid, de parcă acesta ar fi fost cel mai natural lucru din 
lume, iar Katharina se deschide în fața mea, și totul vine de la 
sine. CD playerul este setat pentru repetare, și amândoi știm 
melodia pe de rost, și fiecare respiră cuvintele pe buzele 
celuilalt. 


Were playing those mindgames together 
Pushing the barriers, planting seeds 
Playing the mind guerrilla 

Chanting the mantra peace on earth 

We all been playing mind games forever 


VP - 106 


Some kinda druid dudes lifting the veil 

Doing the mind guerrilla 

Some call it magic, the search for the grail 

Love is the answer and you know that for sure 

Love is a flower and you got to let it, you got to let it 
grow 

Se keep on playing those mind games together 


Fuzionăm într-un singur monstru puternic, care galopează pe 
străzile pustii ale Atenei, spre mare. Acum se aruncă în apă, 
înoată cu mișcări puternice, tenace prin spumă și valuri și sare 
pe mal, pe o insulă verde, fertilă. Animalul străbate centura de 
măslini și urcă muntele, pe platoul înflorit, unde începe să 
pască. Acum se transformă într-un Pegas, își ia avânt de pe 
stâncă și plutește spre stele și planete, zboară din ce în ce mai 
departe de patria sa, într-un univers minunat de familiar. 


Faith în the future, outta the now 

You just can't beat on those mind guerrillas 
Absolute elsewhere in the stones of your mind 
Yeah, we're playing those mind games forever 
Projecting our images în space and în time 

Yes is the answer and you know that for sure 
Yes is surrender, you got to let it, you got to let it go 
Se keep on playing those mindgames together 
Doing the ritual dance in the sun 

Millions of mind guerrillas 

Putting their soul power to the karmic wheel 
Keep on playing those mindgames forever 
Raising the spirit of peace and love 

I want you to make love, not war 

I know you've heard it before 


Cum este posibil să mi se întâmple așa ceva?! Desigur, 
trebuie să fie o denaturare a realităţii, nu mă pot scălda cu 
adevărat în acest sentiment de fericire. Mă întorc cu fața la o 
femeie care stă întinsă pe spate pe cuvertură și este mai 
frumoasă decât cea mai glorioasă zeiţă din mitologia greacă. 
Este dimineaţă și soarele strălucește în ferestrele mansardei de 
pe partea cealaltă a străzii. Imi las mâna ușor pe piciorul ei 


VP - 107 


subţire și mai sus, pe coapsele moi, bine proporţionate, o las să 
plutească peste zona genitală și ajunge pe pielea întinsă a 
abdomenului, de unde alege o cale ce duce între sânii ei. Este o 
minune a frumuseții. 

— Ești cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată, 
i-am șoptit. 

Râde spre mine, mângâindu-mi părul și trăgându-mi capul în 
jos, spre pântecele ei, o sărut și trec mai departe la un sân, apoi 
la celălalt. Acum mă împinge la o parte și se târăște pe mine. 

— M-aș bucura dacă ai veni mâine cu mine la familia mea 
grecească, pentru a lua prânzul împreună, îmi spune și își apasă 
nasul pe al meu. Vrei? 

— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult, dar nu pot rămâne atât de 
mult. Mâine vin în vizită prietenii mei din Copenhaga, Trebuie 
să-i iau de la aeroport. 

— inseamnă că toată săptămâna nu ai timp pentru mine? 
rostește pe buzele mele. 

Îi aspir cuvintele în plămâni și simt cum se răspândesc în 
corpul meu. Mă ciupește jucăușă de coapsă. 

— Ba da, bineînţeles că am. Îi ţin faţa între palme. 
Întotdeauna voi avea timp pentru tine. 

Se sprijină pe coate și mă privește serioasă. Mă scufund în 
ochii ei. Acolo unde este moale și confortabil, acolo vreau să fiu. 
Acum își apasă din nou nasul pe nasul meu. Trag aer în piept, 
pentru că vreau să-i spun ceva. Vreau să-i spun cât sunt de 
fericit că totul a mers atât de repede, că ea este cel mai bun 
lucru care mi s-a întâmplat în viaţă. Vreau să-i spun că o iubesc 
și că aș vrea să trăiesc cu ea pentru totdeauna, dar știe deja 
asta. Cuvintele sunt de prisos acum, când se deschide în fața 
mea, și alunecăm unul în altul și devenim din nou un singur 
organism vibrant. 


Mergem la Edem, unde luăm prânzul pe plajă și ea îmi 
povestește că locul îi amintește de un restaurant de pe plaja 
Monolithos din Santorini unde mănâncă, în fiecare vară, cu 
degetele goale în nisipul negru, fin, din cenușă vulcanică, și 
unde bea apă cu frunze de mentă și mănâncă salată de roșii cu 
brânză feta și măsline. Plaja este înconjurată de copaci crescuți 
neregulat, cu trunchiuri uscate, albe. Pe drumul de întoarcere 
spre locuinţa de vară a familiei, la câteva sute de metri de acel 


VP - 108 


loc, făceau un ocol în portul bătut de vânturi, la barca de pescar 
a bunicului, care arăta atât de frumos, cu plasele sale galbene, 
strânse ordonat, un dispozitiv de fixare montat pe balustrada de 
la prora, pentru a atârna plasele, cu un delfin și cu numele 
„Poseidon” pe ambele părţi ale bărcii, și o carte poștală 
decolorată, care îl reprezenta exact pe acest zeu al mării, în 
geamul timoneriei vopsite în albastru. Ca o adevărată tradiţie, 
Katharina avea voie să pornească barca, adică învârtea o 
manivelă din timonerie și apăsa pe un buton. Motorul mârâia și 
începea să scoată niște sunete periculoase, până când ajungea 
lent la turaţia optimă, apoi începea să toarcă exact ca o pisică 
bine hrănită. La digul din beton, care era atât de erodat în unele 
locuri, încât nu se mai vedea decât scheletul din oţel ruginit, se 
afla o bancă, banca bunicului, o construise chiar el. Apoi 
parcurgeau drumul spre casa care era la fel ca toate celelalte 
din regiune, albă cu uși și obloane albastre. Pe ambele laturi ale 
ușii de la intrare stăteau vase din lut de culoare roșie, cu 
cactuși, și un palmier își întindea spre soare frunzele cu 
numeroase degete. 

— Când a fost asta? întreb. 

— Ultima dată acum o lună, când am fost în concediu 
medical. Bunicul m-a luat cu el la pescuit. Are 79 de ani. Ai chef 
să vii cu mine la Santorini? îmi spune. 

— Cu tine am chef de orice, îmi aud vocea și nu înțeleg că 
aceste cuvinte vin de la mine, chiar dacă nu vorbisem niciodată 
atât de serios. 

În acel moment trecură pe lângă masă patru câini de o rasă 
nedeterminată, alergând printre turiștii care stăteau la plajă, 
spre apă. 

— Când eram copil, îmi imaginam că există o Atenă pentru 
oameni și o Atenă pentru câini, și că acestea erau societăţi 
echivalente, paralele. Și puii de câine mergeau la școală ca și 
noi, copiii, beau lapte și seara trebuiau să fie devreme în pat, în 
timp ce câinii adulţi erau ocupați să meargă la serviciu și să facă 
rost de mâncare. Asemenea celor patru de acolo. După o muncă 
asiduă, într-o zi lungă la lucru, se odihnesc pe lespezile și pe 
asfaltul încălzit treptat de razele soarelui. 

Mă uit atent la mișcarea buzelor ei și mă gândesc să o sărut. 
Nu pot să nu mă gândesc că nu ne cunoaștem de foarte mult 
timp și poate că acesta este motivul pentru care nu o fac. 


VP - 109 


Discursul ei se întrerupe când mâna mea o găsește pe sub masă 
pe aei. 

— Nu vrei să mergem la tine acasă după ce mâncăm? o 
întreb. 

Ea zâmbește și nu se sfiește să se ridice, să înconjoare masa 
pentru a-și pune braţele în jurul gâtului meu și să mă sărute, 
șoptindu-mi că ne-am putea mulțumi cu apetitivul, iar apoi, 
brusc, suntem în taxi și ea își împinge genunchiul stâng între 
genunchii mei și se apasă în poala mea. Când am coborât din 
taxi, ea a scos un mic țipăt, descoperind o femeie mai în vârstă 
care stătea pe treptele din faţa ușii de la intrare. 

— Aş vrea să o cunoşti pe bunica mea, îmi spune cu 
entuziasm și, într-o avalanșă de cuvinte grecești, îmi rostește 
numele. 

— Chiar a stat aici și ne-a așteptat? 

Katharina dădu din cap într-un mod nu foarte convingător. 

— Bunica înseamnă foarte mult pentru mine. 

Urcând scările, bunica se întoarce și îmi aruncă o privire în 
spatele căreia se ascunde un zâmbet. În interiorul 
apartamentului găsim cafea și prăjituri. 


VP - 110 


11. 


Mă bucur să te văd, spune Thomas Falcon și scoate la iveală o 
dantură de un alb ameţitor. Chiar nu te-ai schimbat. 

— Și eu mă bucur, îi răspund. Este cu o jumătate de cap mai 
scund decât mine, are un aspect atletic pe sub cămașa lui până 
în talie, imprimată cu plaja albă, apa albastră și palmierii verzi, 
are tâmplele cărunte și o pereche de ochelari de soare pe 
frunte. Şi pe tine, Otto, haideţi înăuntru, că este foarte cald. 
Valul de căldură mult așteptat a ajuns acum în Atena. De 
dimineaţă la ora nouă erau deja 35 de grade la umbră. 

— Ne cerem scuze că am întârziat. Au început să verifice toți 
pasagerii cu scanerul pentru corp, spune Otto. 

Trebuie să le povestesc că după ce am băut ieri cafeaua cu 
bunica Katharinei am fost invitat astăzi la masa de prânz cu mai 
mulţi membri ai familiei, acesta fiind motivul pentru care au fost 
nevoiţi să se ocupe singuri de transportul de la aeroport, și că, 
din fericire, au întârziat o oră din cauza supravegherii sporite 
împotriva terorismului, pentru că acum am ajuns și eu acasă. 

— Mă bucur că autorităţile au început, în sfârșit, să ia în serios 
ameninţarea teroristă. 

Cu un oftat, Thomas se prăbuși pe canapea. 

— Singura problemă este că atentatorii sinucigași nu pot fi 
împiedicaţi prin scanarea corporală să nu mai introducă ilegal 
substanțe explozive la bordul unei aeronave, spune Otto. 
Cantităţile foarte mici nu sunt detectate prin scanare. Imaginaţi- 
vă, patru teroriști aduc cu ei, fiecare, o mică parte de explozibil, 
bucăţi pe care apoi le asamblează în toaleta aeronavei, într-o 
bombă mai mare. Acesta este un scenariu realist, dar cetăţenii 
nu știu. Au încredere orbește în autorităţile care le explică faptul 
că riscul este minim. 

In cameră se face liniște. Stăm în jurul măsuţei de cafea și 
bem o bere. Există o mie de lucruri de adăugat la istoria noastră 
comună și niciunul dintre noi nu știe prea bine de unde ar trebui 
să înceapă. Poate căldura este motivul pentru care ciripitul 
păsărilor din portocalii din curte este mai moale decât de obicei. 
In josul străzii, un motociclist își turează motorul la maximum și 


VP - 111 


apoi schimbă vitezele în treapta următoare. Îl observ pe 
Thomas, care duce cutia de bere la gură. Arată ca o versiune 
actualizată generată de calculator, destul de reușită, a lui însuși 
de când era tânăr. 

— Ce faci? îl întreb. 

— Cât mai puţin posibil, râde el. Thomas se uită la mine, apoi 
la Otto. In anii '90, am fost soldat în fosta Iugoslavie. Am luptat 
șase ani înainte să fiu împușcat. După ce m-am făcut bine, am 
intrat la închisoare, pentru că m-am apărat în timpul unui 
scandal dintr-un pub, dar în cei mai mulţi ani am încercat să mă 
bucur de viaţă. Vara, când în Copenhaga nu mai sunt danezi, îmi 
place să hoinăresc printre turiști. Da, și apoi am și un hotel cu 
douăsprezece camere în centrul orașului. Am angajat un cuplu 
în vârstă, care se ocupă de treburile administrative și eu 
locuiesc într-un apartament de la mansarda de deasupra 
hotelului. 

Zâmbetul nu i se oglindește în ochi. Este ca și cum aceștia au 
o viaţă independentă, ușor melancolică. Le povestesc despre 
munca mea, după care este rândul lui Otto, apoi orele trec, în 
timp ce numărul de cutii goale de pe masa din ceramică devine 
din ce în ce mai mare, iar rezervarea inevitabilă dintre noi 
dispare încet. 

Suntem cu toţii de acord că ne-am cunoscut în clasa a patra, 
când părinţii mei s-au mutat în oraș, eu am ajuns în clasa lui 
Thomas și puţin mai târziu în același an a venit și Otto. De 
atunci am fost nedespărțiţi în școala elementară și în liceu. 

— Nu am înțeles niciodată ce s-a întâmplat acolo. Nu ne-am 
certat, nu? Din câte îmi amintesc, am păstrat legătura prin 
telefon în primii ani, dar apoi s-a terminat și cu asta. 

Otto bătea cu piciorul în podea. 

— Nu este vorba că nu am mai vrut să vă văd. Dimpotrivă, m- 
am gândit de multe ori la voi, dar fără a schimba nimic, spune 
Thomas. 

— Poate că din cauză că nu am mai avut propriul nostru loc 
de întâlnire, spun eu. 

La început, cei doi nu-și pot aminti de peștera de pe insula din 
„lacul negru”. O foloseam în verile în care pasajul de pe lac era 
ascuns de trestia care creștea în noroiul bogat în substanțe 
nutritive și când platforma pe care o construiam din cele mai 
mari ramuri de salcie era camuflată printre copaci și liane. 


VP - 112 


— Aţi uitat de ce am făcut peștera?! a exclamat Thomas și, 
cum niciunul dintre noi nu a răspuns, el a continuat: Capacitatea 
creierului omenesc de a suprima amintirile neplăcute este 
uimitoare. Eu însumi uitasem totul, până când am ajuns la un 
psiholog care m-a ajutat să îmi tratez experienţele mele din 
război. În mijlocul focurilor încrucișate, printre camarazii căzuţi, 
cu membrele rupte și corpurile găurite, sângerânde, au apărut 
din nou la suprafaţă. Noi trei nu am fost niște băieţi deosebit de 
frumoși. 

Ceva din vocea lui a aprins o scânteie în memoria mea și, în 
același moment, mi-a creat o durere pulsatorie slabă în emisfera 
stângă. 

— Noi împotriva celorlalţi, chiar nu vă puteţi aminti? 

— Dar ce am făcut atât de teribil? Doamne-Dumnezeule, 
eram numai niște băieţei. 

Otto deschide o altă cutie de bere. 

— Copiii sunt cei mai răi, continuă Thomas. 

— Asta o poţi spune numai tu, pentru că nu lucrezi în 
Ministerul de Externe. 

— Vă voi da câteva indicii. Unul dintre proiectele noastre a 
fost întocmirea unor liste de popularitate, pe care le atârnam în 
sala de clasă. Bineînţeles că pe noi trei ne puneam pe primele 
locuri, iar pe cei slabi din clasă îi așezam în partea de jos a 
clasamentului. 

— Chiar nu pot să-mi amintesc, spun eu și îmi golesc cutia. 

— Exista un al doilea grup puternic, cu care concuram pentru 
putere. Restul erau animale vânate, paraziți, ţapi ispășitori. 

— Dar a durat mult? Astfel de experiențe din copilărie joacă, 
de multe ori, un rol mai mare decât cele care corespund, de 
fapt, sensului lor iniţial, spune Otto. 

— Da, probabil că nici noi nu am fost mai răi. N-ar trebui să ne 
luăm ceva de mâncare? spun eu și mă uit la Thomas, care vine 
cu trei beri în brațe. 

Îmi chiorăie stomacul și sunt ametit, nu sunt obișnuit să beau 
atât de mult într-un timp atât de scurt. 

— Totul este stocat undeva pe-aici. Otto se lovește cu degetul 
în cap. Este foarte bine că nu ne putem aminti totul dintr-odată. 
Dacă ţi-ai aminti totul odată și ar începe să solicite creierul, ai 
înnebuni. 

— Oare asta se întâmplă în timpul morții? întreabă Thomas. 


VP - 113 


— Da, așa cred. Atunci îţi amintești totul într-un mod simplu, 
pentru că toate filtrele au fost înlăturate și toate episoadele 
vieţii au aceleași drepturi și sunt egale ca valoare. 

— Nu crezi că, pentru daunele pe care le-ai provocat altora te 
așteaptă o pedeapsă? spune Thomas și se uită la mine. 

— Nu, dar cred că, dacă îţi faci rău ţie însuţi și altor persoane, 
atunci iei experiența cu tine și o poţi folosi într-un mod distructiv 
sau constructiv. Poţi merge înainte sau înapoi. Și locul în care te 
afli atunci când mori este locul de unde începi sau de unde 
începem, dacă te naști din nou. 

— Crezi în reîncarnare? întreabă Otto. 

— Sper. 

Thomas își șterge cu mâneca broboanele de sudoare de pe 
frunte. Reglez temperatura sistemului de climatizare cu câteva 
grade mai rece și rămân pe canapea, când Otto spune că este 
sigur că noi trei ne asemănăm și ne-am adunat și ca adulți, 
pentru că mergem înainte prin viaţă, fără a privi în jurul nostru. 

— Ce rol are conștiința voastră? spune el și nu primește niciun 
răspuns. Niciunul, nu-i așa? Și Dumnezeul căruia îi dedicăm 
energia, creativitatea și dragostea este lucrarea. Restul 
nesemnificativ rămas merge, eventual, către familie. 

În acel moment îmi dau seama că Otto și Thomas sunt prinși 
undeva, departe, în urmă cu sute de ani lumină, adânc în Calea 
Lactee a creierului meu, astfel că amintirea a ceea ce am făcut 
împreună și dorul meu după această legătură pe care am avut-o 
și pe care nu am mai experimentat-o de atunci cu alţii nu mi-a 
distras atenţia de la atribuţiile și obligațiile din prezent și mi-a 
stârnit o anxietate permanentă la gândul că ei vor dispărea 
pentru totdeauna în timp. La gândul la toate lucrurile care nu ar 
putea fi anulate și la ceea ce trebuie să ducem cu noi toată 
viața, fiecare pentru el însuși. 

Otto se clatină până la ușa din faţă, pune valiza pe podea și o 
deschide. Aruncă pe măsuţa de cafea o pungă din plastic cu 
fotografii. 

— Poate că nu ne-am mai văzut pentru a lăsa trecutul în urmă 
și pentru a o putea lua de la început, cu oameni noi care nu ne 
cunosc povestea. Poate că aceasta este explicaţia pentru care 
niciunul dintre noi nu a luat iniţiativa revederii în toţi acești ani, 
spune el. Și, cu toate acestea, acum suntem aici. Am găsit 
fotografiile într-o cutie din pod. Cred că au fost făcute cu 


VP - 114 


declanșatorul automat, pentru că suntem toţi trei în ele. Asta 
trebuie să fi fost făcută pe insula din „lacul negru”. Și asta de 
aici în prima zi de școală la liceu. lată-ne proaspăt absolvenţi de 
liceu. Și aici încă una din locul nostru secret de pe insulă. 

Vocile din regatul îndepărtat al copilăriei mele mă străbat și 
corpul meu cunoaște din nou teama acestui loc brutal, unde 
numai cei mai puternici scapă de cicatricile care pun viața în 
pericol. Trebuie să fii pregătit să ucizi, nu să mori. 

— Aş vrea să fi petrecut tot timpul împreună, spun eu, atunci 
aș fi avut doi prieteni apropiaţi care ar fi făcut parte din viaţa 
mea și s-ar fi interesat de mine, le-aș fi putut împărtăși 
gândurile și ideile mele și cărora le-aș fi putut da răspunsuri 
utile, provenite dintr-o cunoaștere pe care am dezvoltat-o până 
în prezent. 

— Nu văd niciun motiv pentru care nu ne-am mai putea 
întâlni, spune Otto. Ne aflăm pe drumul cel bun, dar va trebui să 
umplem golurile de după 1985. 

— Nu știu de unde să încep și unde să mă opresc, murmură 
Thomas. Dar, bineînţeles, pot alege ordinea enumerată în 
conștiința mea. În acest caz, războiul ocupă cea mai mare parte. 
V-am spus deja că am fost soldat și am ajuns în fosta Iugoslavie. 
Compania mea a intrat în luptă chiar de la început și trei dintre 
cei mai buni prieteni ai mei au fost uciși. Unuia i-a trecut un 
glonț prin gât și a murit în braţele mele. Ani de zile m-am 
învinovățit, în mintea mea, pentru că eu nu am fost ucis, pentru 
că ei toți aveau soții și copii mici, în timp ce eu nu aveam pe 
nimeni care să mă aștepte acasă în Danemarca și îmi era 
indiferent dacă trăiam sau dacă eram ucis. Mi-aș fi dorit ca un 
glonţ să-mi sfâșie carnea și să mă doboare la pământ, să-mi 
provoace o durere fizică atât de mare încât să atenueze durerea 
pierderii unor prieteni. Muriserăm și noi, ceilalţi, care am 
supraviețuit focului încrucișat din acea zi. In același timp, m-am 
transformat într-un om neînfricat, care disprețuiește moartea, 
am fost întotdeauna în prima linie atunci când ne deplasam prin 
zone periculoase și trăgeam înainte să vorbesc. Și într-o zi am 
reușit, în cele din urmă. Am intrat în vizorul unui lunetist, care 
mi-a distrus femurul stâng și mi-a secţionat artera de la talpa 
piciorului. Așa am ajuns în Copenhaga la Rigshospital, unde am 
zăcut timp de patru luni. După reabilitare am fost declarat 


VP - 115 


invalid în proporție de șaizeci și cinci la sută și am ieșit anticipat 
la pensie. 

— Nu se vede. 

Otto își drese vocea, dar nu mai putu spune nimic. Acesta era 
momentul lui Thomas. 

— Uneori încă mă trezesc și mă cuprinde o furie pe care nu 
știu cum să o tratez. Știţi sentimentul? Am o senzaţie puternică, 
aceea că justiţia ar trebui să facă dreptate pe deplin, dar nu știu 
cine sau ce este implicat. Apoi starea mi s-a declanșat din nou 
când Danemarca a fost atrasă în războiul din lrak și aveam 
același vis, din nou și din nou, noapte de noapte, în jurul meu 
fluieră gloanţele și explodează bombele, eu stau acolo, îmi ţin 
camarazii în braţe și îmi apăs degetul pe gaura din gâtul lor, în 
timp ce sângele cald ţâșnește și mă stropește și văd cum ochii 
lor rătăcesc în toate direcţiile și, în cele din urmă, devin imobili, 
pentru ca în același moment să își piardă strălucirea. Știam că 
trebuia să fac ceva drastic și în capul meu se formase o imagine 
a ceea ce trebuia să se întâmple. A fost decizia politicienilor de 
a trimite soldaţi danezi într-un război fără speranţă, așa că ei 
erau cei care trebuiau să ispășească. Planul era evident. La acea 
vreme, la intrarea în parlament încă nu existau controale, așa aș 
fi putut merge acolo cu o bombă lipită de corpul meu cu bandă 
adezivă, în timpul ședinței de începere a lucrului, în prima joi din 
octombrie, la care urmau să fie prezenţi toți deputaţii, să plonjez 
deasupra publicului din sală și să detonez bomba. Apoi, cei 
câţiva care vor fi supraviețuit și-ar fi simţit propriile corpuri 
mutilate și rudele lor ar fi putut vedea ce au pus în mișcare 
atunci când s-au împrietenit, în mod inexplicabil, cu naţiuni mult 
mai mari și au decis să-i trimită la moarte pe soldaţii danezi. Am 
închiriat un depozit în portul din sudul Copenhagăi, într-o zonă în 
care astăzi s-au construit blocuri identice. Mi-am procurat dintr- 
o tabără militară explozibil plastic și ajunsesem destul de 
departe cu planificarea acţiunii, când mi-am venit în fire. La 
început am crezut că am visat totul, dar apoi, ca să fiu sigur, m- 
am dus cu bicicleta în portul din sud și chiar am găsit depozitul, 
explozibilul și înregistrările mele minuţioase. 

— La naiba, Thomas, nu trebuie să îmi povestești așa ceva, 
gândește-te, eu sunt un fel de poliţist. 

Otto clătină resemnat din cap. 


VP - 116 


— Atunci mai acoperă-ţi un pic urechile, încă nu am terminat. 
M-am grăbit să șterg toate urmele. La scurt timp după aceea m- 
am întâlnit cu unul dintre camarazii mei din armată, care a făcut 
o afacere bună cu vânzarea de steroizi în sălile de 
antrenamente și, așa, am început și eu. Nu ar fi trebuit să iau și 
eu, pentru că mi-au aprins din nou mânia și chiar au intensificat- 
o. Apoi s-a întâmplat să fiu atacat într-un pub și lovit în spate, 
lucru pentru care am primit trei ani de închisoare pentru 
violenţă. Dar ceea ce poliția nu știa a fost că strânsesem banii 
pe care îi câștigasem într-un cont dintr-o bancă din Jersey și, 
astfel, prin intermediul unui om de paie, am plătit hotelul din 
Copenhaga. 

— Ce poveste, spun eu. Deci nu te-ai căsătorit și nici nu ai 
copii? 

Dădu negativ din cap. 

— Dar m-am îndrăgostit de o femeie măritată. Iris trăiește cu 
un american, pe care l-a cunoscut la o universitate din New 
York, în urmă cu câţiva ani. Este directorul executiv al unei 
companii daneze de telefonie mobilă. L-am cunoscut în treacăt 
la o sală de forță, un adevărat animal, se unge cu ulei și cu 
siguranţă are fantezii cu propriul său corp umflat când se 
masturbează la duș. Cred că ei îi este teamă de el, spune că 
vrea să-l părăsească. 

Ne uităm unul la altul, fiecare în lumea lui din lume. Dacă 
privirile ar fi fost raze laser, s-ar fi văzut că ele merg în direcţii 
diferite și, dacă ai putea citi gândurile, ai fi știut că în creierul lui 
Thomas părea relativ liniște acum, în timp ce în creierul meu 
domnea un haos de cuvinte și imagini, ca hainele învârtite într- 
un uscător de rufe. 

— Mi-e foame. Continuăm discuţia la masă? întreb eu. 

Și asta și facem. 


Mă trezesc când telefonul de pe noptieră sună și, când ridic 
receptorul, văd că este exact ora douăsprezece. Este Katharina. 

— Mulţumesc pentru ieri. Îmi place familia ta. 

— Pari răgușit. 

— Am vorbit mult cu unul dintre verii tăi, cel care conduce 
centrul de fitness - Central Fitness Gym. 

— Acolo mă antrenez și eu. Cum se face că ești atât de 
răgușit? 


VP - 117 


— Am ieșit cu prietenii mei. S-a făcut destul de târziu. 

— Imi pare rău că te deranjez, dar s-a întâmplat ceva pentru 
care este nevoie de un ambasador. 

— Dă-i drumul, iubita mea frumoasă. 

Ea își înăbuși un zâmbet, dar vocea îi era serioasă când 
continuă: 

— In această dimineaţă, iahtul Seaesta care naviga sub 
pavilion danez a fost găsit în derivă pe mare, la sud de Pireu. La 
bord nu era nimeni. Poliţiștii greci investighează problema în 
acest moment. Am luat deja legătura cu proprietarul danez, 
care spune că i-a închiriat ambarcaţiunea unui bărbat cu 
pașaport grecesc, în urmă cu două luni. Acesta a plătit chiria în 
numerar și în avans, plus garanţie. A povestit că fratele lui urma 
să se căsătorească cu o daneză și că darul de nuntă pentru 
cuplu ar fi fost o croazieră de trei săptămâni, din Danemarca 
până la diferite insule grecești și înapoi în Danemarca. Nava 
lipsește din ziua în care ar fi trebuit să se întoarcă în portul din 
Rungsted. Mă tem că presa a aflat deja un zvon. Nu m-ar mira 
dacă jurnaliștii s-ar afla deja în drum spre ambasadă. 

— Mulţumesc, Katharina. Te rog să te coordonezi cu poliţia, 
astfel încât să avem informaţii detaliate și să fim pregătiți când 
apare presa. Ajung acolo într-o jumătate de oră. 

Cât stau sub apa rece a dușului, prin conștiința mea se 
perindă frânturi de imagini de noaptea trecută. După cină am 
aterizat în Psirri, într-un local de jazz, iar mai târziu ne-am dus la 
Gazi și am luat la rând cluburile de noapte. La un moment dat, 
Otto mi-a povestit că soția lui ajunge la orgasm numai atunci 
când o ia pe la spate. Intr-adevăr, aceasta nu ar fi fost o 
problemă crucială, cu excepţia faptului că lui i-ar fi plăcut să o 
sărute. 

— Nu le poţi avea pe toate, i-am spus eu. 

lau două pastile pentru dureri de cap și îmi periez dinţii până 
când simt gust de sânge. 

Mergem împreună de-a lungul străzii. Le-am sugerat lui 
Thomas și lui Otto să se oprească la unul din restaurantele din 
piaţa Kolonaki pentru brunch, iar apoi să facă un tur cu 
tramvaiul cu climatizare până la Eden Beach. Trenul pleacă din 
piaţa Syntagma. Turul este o bună ocazie pentru a experimenta 
monotonia suburbiilor, cu blocurile lor scunde, cu același model, 
cu balcoane pline cu plante și copertine de protecţie. 


VP - 118 


Am luat un taxi și le fac cu mâna prietenilor mei. Nu mă simt 
în stare să merg pe jos. Un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat 
în uniformă de poliţie, așteaptă în ambasadă. Mâna mea dispare 
în a lui. Căldura este apăsătoare, s-a întâmplat ceva cu aerul 
condiţionat. Mi se pare că aici miroase a praf și mă aud cum 
suspin adânc. Pastilele încep să-și facă efectul, dar nu se 
schimbă nimic, am mai puţin de 30 la sută din puterea mea 
normală. Sunt prea bătrân ca să mai beau atât de mult, și cu 
siguranţă nu bere, vin și tărie amestecate. Când Katharina a pus 
pe masă o carafă cu apă rece, i-am atins cotul. Polițistul mi-a 
raportat că un grup de excursioniști care a înnoptat pe plajă a 
văzut un bărbat care trăgea o barcă gonflabilă pe uscat. Câţiva 
dintre ei l-au urmărit pe bărbat și au văzut cum a fost luat deo 
mașină cu numere de înmatriculare grecești. Nu au putut nota 
numărul. Acum s-a întors Katharina. A primit un telefon de la 
PET, care a trimis deja o delegaţie. 

— Nu este exagerat să se implice PET-ul? spun eu. 

— Se pare că nu, șoptește ea. 

Pastilele mi-au provocat greață, trebuie să ţin minte să nu mai 
beau, este important, și zeama de lămâie este bună pentru 
greață. 

— Poți să îmi aduci ceva de mâncare, te rog, îi spun 
Katharinei. Și o limonadă. 

ÎI sun pe Otto. 

— Mai bine ai veni imediat aici, la ambasadă. la-l pe Thomas 
cu calm. 


Când Thomas și cu mine ajungem în Marina Alimou, dincolo 
de dig, îl vedem pe Otto făcându-ne cu mâna de la prora 
Seaesta, arătând ca un mic personaj Lego negru pe fundalul 
cocii albe, din fibră de sticlă. PET a examinat iahtul și a plecat 
înapoi, iar acum accesul este liber pentru ambasador și suita sa, 
printre care se numără și un jurnalist și un fotograf de la un ziar 
tabloid danez, plus un fotograf de la departamentul de știri în 
limba engleză Athens News. Aceștia au obţinut fotografiile cu 
mine în faţa iahtului și câteva comentarii. Mai mult ca sigur vor 
inventa ei restul, indiferent ce am spus eu. Fac tot ce îmi stă în 
putinţă pentru a părea că am situaţia sub control. Făcând 
referire la ancheta în curs și la urmele de la fața locului, refuz 
accesul presei în interiorul iahtului. După ce aceștia au plecat, în 


VP - 119 


cele din urmă, urc scările din interiorul vasului. Cu lumina slabă, 
cu mobilierul greu și perdelele plușate, pare a fi o încrucișare 
între bordel de lux și un apartament pentru șefii de partid dintr- 
un hotel din Rusia al anilor '80. Pantofii mi se afundă în covorul 
deschis la culoare. Chiuveta din stânga intrării este pe trei 
sferturi plină cu cutii de conserve desfăcute, supă de roșii, 
humus și tzatziki. Se pare că au avut o alimentaţie variată. 
Observ pata întunecată de sânge uscat din fața aragazului, pe 
care mai mult ca sigur au văzut-o și polițiștii. De fiecare parte 
exista câte o cabină cu baie proprie, iar la prora vasului era o 
cabină pentru patru persoane, mobilată spartan, cu paturi 
suprapuse, pentru echipaj. Paturile duble nu sunt făcute, iar într- 
una dintre cabine sunt cutii de bere și mucuri de ţigară pe 
farfurioare. Pe mânerul uneia dintre ușile de toaletă atârnă un 
tricou colorat. Mă uit prin camera minusculă. În dulap se află un 
deodorant de origine grecească. Și mai este acolo o periuţă de 
dinţi aproape nefolosită, semidură și aceeași marcă pe care o 
folosesc și eu, ar fi putut fi cumpărată din Danemarca. Trag într- 
o parte ușa din sticlă a cabinei de duș și bag capul înăuntru. Are 
un miros estompat de săpun și clor. Acum mă întorc în 
apartament și privesc în jur. Pot auzi vocile lui Thomas și Otto și, 
când vreau să calc pe ultima treaptă de jos a scării, piciorul meu 
lovește o ţeavă din oțel verticală, care sprijină masa din cabină, 
și apoi corpul meu plutește prin aer și se prăbușește pe podea. 
Nu m-am rănit deloc, este mai mult șocul cel care mă face să 
rămân întins și să respir cu greutate. 

— Este un gând incomod că acolo a avut loc o crimă, spune 
Thomas de sus, de pe punte. 

Mă întorc cu faţa spre pata de sânge uscat apropiată de capul 
meu. Mirosul dulce, rural al covorului de lână îmi invadează faţa 
și mă trimite cu gândul înapoi la covorul Rya din camera de zi a 
copilăriei mele, în fața radioului din care răsună melodia 
„Mother” a lui John Lennon. Cântecul călătorește prin timp și o 
pot auzi clar. Mama dont go - daday come home. Acum mi se 
pare că văd un obiect în spatele piciorului din spate al mesei. 
Îmi întind braţul și reușesc să apuc, cu vârfurile degetelor, un 
inel. Un inel simplu, frumos, format din patru benzi din argint 
alăturate lipite. L-am mai văzut înainte. L-am văzut când 
Kassandra i l-a pus lui Alexandros pe deget, în una din ultimele 
zile în care a locuit la noi. Cumpărase inelul ca un cadou pentru 


VP - 120 


el. Mă ridic din nou în picioare și îl fac să dispară în buzunarul 
meu, urc scările și ies în soarele arzător. 

— Nu m-ar mira dacă ar fi navigat înapoi la Rungsted, spune 
Thomas și se întoarce spre mine. 

Strâng ochii din cauza soarelui și îmi las degetele să alunece 
peste cârma lustruită. 

— Dacă poţi naviga vreodată așa ceva, spune Otto. Mergem? 
continuă el și dă din cap spre uscat. 

Fotograful danez stă pe capota unei mașini, cu un teleobiectiv 
în mână. 

Ne așezăm la masa din stejar extrem de lustruită, pe care 
cineva stinsese demonstrativ o ţigară. Resturile de tutun și 
scrumul se impregnaseră în vopsea. Otto aduce trei beri din 
bufetul cu băuturi. Dăm noroc. 

— De fapt, nu am niciun chef, dar ajută, murmură el. 

Las lichidul cu bule să curgă în stomac și simt cum alcoolul 
intră în fluxul sanguin. 

— Deci ne aflăm în peștera teroriștilor, murmură Thomas. 

— Da, dacă există vreo legătură între aceste lucruri, spune 
Otto. 

lese în cabina de la prora. 

Șarpele adormit din mine primește oxigen proaspăt, deschide 
ochii pe jumătate și alunecă încet prin salon, înregistrând toate 
senzațiile. Vede cum braţul meu drept se ridică și vede pumnul 
încleștat lovind masa cu atâta forță, încât cutiile de bere sar de 
pe masă și apoi se rostogolesc pe podea. 

Vede cum mă mușc de degete și mă abţin să strig, se 
încolăcește din punctul de ieșire de sub picioarele mele, prin 
corpul meu, pentru a muri cu un mărâit răgușit, zgomotos, ca un 
animal rănit, înconjurat de semenii săi înfometați. În momentul 
următor, dinţii ascuţiţi se vor înfige în gâtul lui și un alt animal 
se va arunca pe abdomenul lui și va începe să mănânce și să 
bea, în timp ce viața încă mai este pompată, câteva secunde, în 
venele sale. A 

— Îmi cer scuze, șoptesc și evit privirea lui Thomas. Îmi este 
teribil de dor de ea și pur și simplu nu mai suport această cocină 
de porci și acest miros acru de sudoare al oamenilor care, 
probabil, au ucis-o pe Kassandra. 

Thomas își puse mâna pe umărul meu. 


VP - 121 


— La scurt timp după atacul terorist din Copenhaga mi-a venit 
ideea că în mine locuiește un șarpe care imploră să fie lăsat să 
iasă la aer. Dar nu am permis asta, pentru că știam că va face 
niște lucruri teribile. M-am gândit că i se va face foame și va 
muri, dar a crescut și a devenit mare pe neobservate, iar acum 
mi se pare, dintr-odată, că tot interiorul meu se umple și pielea 
mi se întinde. Cunoașteţi acest sentiment? 

l-am surprins privirea lui Thomas. 

— Vino aici, exclamă Otto brusc. 

Mergem grăbiţi la prora vasului. Îmi arată ușa șifonierului, pe 
care cineva zgâriase cuvintele „The Birth of a New World”. 

— Kassandra mi-a povestit odată un vis pe care îl avusese, în 
care transformase viaţa noastră de astăzi, construită pe egoism, 
autosuficienţă şi materialism și, astfel, condamnată la 
distrugere, într-o lume în care, în locul caracteristicilor umane, 
domneau pacea și compasiunea, am spus eu. 

Ei se holbează la mine în tăcere, iar apoi îmi amintesc că și 
Alexandros visa la o lume nouă și acum simt o îndoială. Poate că 
este ceva ce a spus Alexandros. Nu mai pot face distincţia între 
afirmaţiile celor doi și mă întreb dacă asta se întâmplă din cauză 
că se aflau în același loc. În buzunarul meu, inelul alunecă pe 
degetul mic, după care îmi trec mâna prin păr. 

— Haideţi să plecăm de aici, spun eu și traversez rapid 
cabina, spre scară. 

Soarele s-a mutat și strălucește prin luminator ca o coloană 
cilindrică, părând să unească pământul cu cerul. Când mă 
întorc, Thomas și Otto stau locului în mijlocul coloanei de 
lumină, și pentru o clipă mi se pare că sunt invizibili. 


VP - 122 


12. 


— Simt un gol în viaţa mea și nu știu din ce motiv. Am un loc 
de muncă important, trei copii frumoși și o soție care încă mă 
iubește, după atâţia ani. Cu un oftat, Otto ridică paharul cu vin. 
Pentru o seară liniștită! 

— Pentru o seară liniștită! repetam și noi și ciocnim paharele. 

— Şi tu o iubeşti? 

— Ce înseamnă să iubești? Cum îţi dai seama? 

— Te gândești la ea atunci când nu sunteţi împreună, ca 
acum, de exemplu, și își este dor de ea? 

— La naiba, Thomas, suntem împreună de douăzeci și cinci de 
ani. Nu mor de dorul ei, vom fi despărțiți numai o săptămână. 

Privirea lui îi zboară pe fereastră. 

— Ai cunoscut și alte femei în afară de ea? întreb eu. 

— Nu, n-am avut niciun motiv pentru asta. 

Nu ne spune întreaga poveste. Și de ce ar trebui s-o facă, 
doar suntem niște străini. Anii s-au îngrămădit ca un lanţ 
muntos, care ne-a despărțit cu milioanele de impresii, mișcări, 
conversații, întâlniri, decizii, dezamăgiri, experienţe amoroase și 
momente fericite, dar în universul întunecat al stranietăţii, o 
planetă ușor de recunoscut strălucește în depărtare. Mă apropii 
lent, îl văd pe Otto stând acolo, în peștera de pe insula din „lacul 
negru”, împreună cu Thomas. Vreau să mă târăsc până la ei, în 
peșteră, dar nu este loc suficient pentru trei bărbaţi adulţi. 

— De fiecare dată când îmi pornesc telefonul mobil am cel 
puţin cinci mesaje noi de la ea, în care mă întreabă ce fac. 
Crede că am o amantă, dar eu nu am ochi pentru altă femeie și 
niciodată nu i-am fost infidel. Dar am început să mă gândesc că 
aș putea s-o părăsesc, dacă vreau. Și probabil exact asta simte 
ea. 

— De ce să faci așa ceva? 

— Pentru că pot. Nu am crezut niciodată că voi ajunge atât de 
departe. Într-un fel simt că mi-a dat drumul și că nu mai există 
cale de întoarcere. Înţelegeţi ce vreau să spun? 

— Nu cred că vei găsi multe căsnicii care să aibă la activ 
douăzeci și cinci de ani și în care partenerii să nu se fi gândit, la 


VP - 123 


un moment dat, să se despartă. Cine nu a stat niciodată într-o 
noapte, târziu, făcând socoteala - ce avantaje sunt și ce 
dezavantaje? spune Thomas. 

— Tu, care ai fost abandonat de mic și lăsat într-un orfelinat, 
chiar te-ai gândi serios să îţi părăsești familia? îl întreb eu. 

— Nu aţi înțeles, murmură el iritat. Nu sunt eu cel care îmi 
părăsesc nevasta, ci amândoi, soţia mea și cu mine, este posibil 
să ne despărțim, de comun acord. Doar că ea încă nu și-a dat 
seama. Dar nu am nicio idee cum se va termina. Poate că sunt 
aici, împreună cu voi, pentru a mă apropia de un răspuns. 

— Dacă ar exista o lege a naturii care să ne împiedice pe noi, 
oamenii, să ne descărcăm nervii pe cei pe care îi iubim! Acest 
lucru este inutil și distructiv, spun eu. 

— Și autodistructiv. Dar suntem predispuși la asta, 
completează Otto. 

— Nu pot suporta asta. Este ca și cum ar accepta cu toţii că 
anumite lucruri sunt așa cum sunt. Noi o vedem ca pe o legea 
naturii, prin urmare, este imposibil ca noi să fim buni unii cu 
alţii, să facem bine, să putem fi împreună și să vedem 
diferenţele dintre noi ca îmbogăţire personală. Dimpotrivă, 
suntem obligaţi să mergem la război, avem voie și trebuie să ne 
batem și să ucidem, pentru că, în mod evident, omul este 
predispus la asta. Este în afara voinței noastre libere și a 
responsabilităţii noastre de a schimba ceva, așa este cel mai 
simplu. Putem construi super-computere și poduri imense, 
putem trimite nave spaţiale pe Marte, dar, când vine vorba 
despre crearea unei lumi armonioase în care putem trăi 
împreună, omul nu a devenit mai inteligent decât în momentul 
în care a putut merge în două picioare. 

— Sunt incredibil de puţini aceia care au forţa de a se lepăda 
de moștenirea negativă cu care au crescut, spune Thomas. In 
acest sens, omul este o ființă incredibil de stupidă și de îngustă 
la minte. S-ar putea spune, ca și Strindberg, că este păcat de 
oameni, dar este numai vina noastră dacă nu luăm măsurile 
necesare pentru a ne crea viaţa la care visăm și pentru a-i 
inspira și pe alţii să facă același lucru. Astfel, cei mai mulți 
oameni se mulţumesc să se bălăcească, pentru un timp, în 
fluviul vieţii, pentru ca, ulterior, să se lase purtaţi de curent. 
Dar, cu timpul, acesta devine din ce în ce mai puternic și, 
treptat, tot ce se află pe mal devine înceţoșat și inaccesibil, apoi 


VP - 124 


este prea târziu să renunți la plan. Debitul fluviului are o forță 
devastatoare, care nu poate fi înfrânată, și singurul lucru pe 
care îl poţi observa este trecerea timpului. Inainte să-ți dai 
seama, aluneci pe margine și cazi, odată cu apa, în altă lume, 
dacă există așa ceva. 

— Acum am să vă povestesc ceva ce nu am mai spus 
nimănui, spune Otto încet, de parcă pereţii ar fi avut urechi și 
oaspeții rămași în restaurant ar fi înţeles limba daneză: în urmă 
cu câţiva ani am contactat orfelinatul în care am crescut, soţia 
mea și cu mine. Mi-au scos dosarul de la arhivă și mi-au permis 
să citesc paginile îngălbenite, care miroseau a pivniţă. Acolo 
scria ceva despre modul în care fusesem afectat fizic și psihic și 
dacă mă hrăneam și mă hidratam așa cum trebuia. Dar primele 
rânduri au avut cel mai mare efect asupra mea. Era descris 
faptul că fusesem găsit pe fundul unei bărci cu vâsle, în mijlocul 
lacului unde s-au înecat părinţii mei. In acte era un articol 
decupat din ziar, care fusese găsit câteva zile mai târziu, 
încurcat în trestie. Ceea ce m-a surprins cel mai mult este de ce 
nu m-au luat și pe mine atunci când au sărit peste marginea 
bărcii și au încercat să respire sub apă. Ce i-a făcut să creadă că 
aș fi putut avea o viaţă care merita trăită, dacă pentru ei nu era 
posibil? 

Nu știu ce să spun. Thomas stă acolo și dă din cap. 

— Pe lângă faptul că este geloasă, soţia mea este și foarte 
capricioasă, spune Otto dintr-odată. A început să se uite la DVD- 
uri cu filme de dragoste și, cu cât sunt mai proaste, cu atât mai 
bine. In fiecare noapte stă în faţa televizorului cu ecranul plat și 
plânge și nu vrea să fie deranjată. Spune că filmele o încarcă, la 
fel ca pe o baterie, și numai după aceea putem vorbi unul cu 
altul. Apoi mă trezește și începe să vorbească despre ce s-a 
întâmplat la birou și, dacă nu o ascult, începe să citeze dialoguri 
lungi din film, până când o rog să tacă din gură. Am încercat să 
o întreb unde vrea să ajungă cu asta, dar nu-mi poate da niciun 
răspuns. 

De exemplu, spune: 


The fact that you're not answering leads me to believe 
that you're a) not al home, b) home, but dont want to talk 
to me, or c) home, desperately want to talk to me, but 
trapped under something heavy. 


VP-125 


If it's either a) or c), please call me back 


și îmi cere să ghicesc titlul filmului. Și dacă răspund Când Harry 
a cunoscut-o pe Sally, îmi spune, de exemplu: 


What's your name? 

What de you want it to be? 
Vivian 

My name is Vivian 


și eu răspund Pretty Woman şi putem continua așa la nesfârșit, 
până când adoarme. De fapt, cred că încearcă să îmi spună 
ceva în limbajul propriu ciudat al orfelinatului și eu mă tot 
gândesc dacă mă iubește sau mă urăște. 

Nu mă pot abţine și râd tare. Dar mă scuz rapid, pentru că 
văd că l-am rănit. Pentru o clipă am crezut că și lui i se pare 
amuzant. Otto este asemenea celor mai mulţi bărbaţi, își ţine în 
frâu sentimentele cât se poate de mult și, când, în sfârșit, 
cedează, totul iese la iveală în fragmente brute. Aș fi vrut să îl 
întreb de ce nu discută între ei ca adulţii, dar asta este, probabil, 
problema principală - nu pot face asta, așa că, în schimb, ea 
încearcă să îl ia pe căi ocolite, pentru a aduce totul la discuţia 
pe care trebuie să o poarte, dacă doresc să aibă un viitor 
împreună. Dar Otto nu înțelege și nu are nicio idee ce ar trebui 
să facă. 

— Trăim din mizeria propriului nostru buric, am murmurat și 
simt cum lacrimile încep să mă înece. 

Sunt activate undeva, în creier, se formează instantaneu și 
încep să curgă din ochii mei. 

Dar nu numai mie mi se întâmplă asta. Ceilalţi doi stau și ei și 
se smiorcăie și nu înțeleg sentimentele care circulă între noi și 
care ne transformă într-un ansamblu trist. Nu știu de ce 
plângem, dar știu că este bine. 


Îi las pe Thomas și pe Otto în faţa apartamentului, au nevoie 
de somn. Și eu, dar mai trebuie să trimit un raport despre iaht la 
minister. Am convenit cu Katharina să ne întâlnim la ambasadă. 
Taxiul oprește în faţa numărului 10 de pe strada Mourouzi, 
descui ușa și intru. Lumina este aprinsă, deci ea a ajuns deja. 
Trec de poarta de securitate și o strig, ca să știe că am sosit. 


VP - 126 


Cum nu răspunde, trec și prin celelalte birouri, dar nu o găsesc. 
Se pare că lumina a fost uitată aprinsă din nou. Stau în 
bucătărie și aștept să fiarbă apa, când aud zgomotul făcut de o 
ușă care se închide. Alerg prin birouri spre poarta de securitate 
și văd o umbră care dispare pe scări, întârzierea cu care a fost 
concepută poarta îmi răpește orice șansă de a ieși înainte ca 
persoana să fie deja pe stradă și să se facă invizibilă. Cu inima 
să-mi sară din piept, mă duc în biroul meu, unde computerul 
este pornit. Pe ecran se afișează schiţa raportului despre iaht, 
pe care Katharina îl întocmise după discuţia cu poliţia greacă și 
agenţii PET din Danemarca. Asta înseamnă că a fost deja aici și 
trebuie să fi plecat. Deschid documentul și încep să-l prelucrez. 
Nu pot scăpa de gândul că poate nu este vorba de niciun 
angajat, ci de Pierre Montgomery, care a trecut pe aici pentru a- 
și face o imagine de ansamblu asupra stării actuale a lucrurilor. 
Dar, pe de altă parte, este puţin probabil să își fi întrerupt în 
mod special programul de terapie. Din materialul publicitar al 
centrului de terapie reieșea conceptul că, treptat, uiţi realitatea 
trecută, cu tentaţiile ei irezistibile, pentru a-ţi dedica toată forța 
dezechilibrului mintal și spiritual, care este de vină pentru 
abuzul de alcool. Dar trebuie să aflu dacă mai este acolo. Robert 
și Albert se află acum exact într-o pensiune din Oia, pe coasta 
de nord a insulei Santorini, nu foarte departe de Paradise Beach, 
unde se află centrul terapeutic. Pacienţii nu pot fi căutați la 
telefon, dar, dacă îi pot face pe gemeni să îi lase o scrisoare lui 
Montgomery, mai mult ca sigur ar afla dacă mai locuiește acolo 
sau nu. Zis și făcut. Îl sun pe Robert pe mobil. Chiar se află pe 
plajă și beau Retsina, și le surâde ideea. 

— Dar ce ar trebui să conţină scrisoarea? întreabă Robert. 

— Pe plic poţi scrie „Domnului ambasador Pierre 
Montgomery”. 

Îi dictez numele pe litere. 

— Pune în plic o coală albă de hârtie, atunci va avea la ce să 
reflecteze. 

— Mergem mâine, te sun după ce ne facem treaba. 

Transpiraţia îmi curge pe șira spinării. Îmi iau un pahar cu apă 
și mă afund în pielea moale, mă uit la pictura de pe perete, un 
Asger Jorn în toate culorile posibile, întrepătrunse într-un mod 
aparent arbitrar. Cu toate acestea, de fiecare dată când mă uit 
la ea, apar mereu figuri și conexiuni noi în universul său. Este 


VP - 127 


plină de viață. Privirea îmi este atrasă de tânăra femeie de la 
fereastra casei din cealaltă parte a curţii. Fumează, ca 
întotdeauna. Încă mai există lucruri în lume de care poţi 
depinde. Mă ridic din nou în picioare și caut un semn de viață pe 
suprafaţa curţii dintre case. 

Copacii de jos sunt deși. Dintr-odată aud un zgomot și mă 
întorc brusc, în faţa mea se află Katharina, care s-a oprit în 
mijlocul camerei. 

— Doamne, m-am speriat, am murmurat și mă duc spre ea. 

Înainte să ajung, și-a dat sacoul jos. 

— Îmi pare rău, spune ea. Este cald astăzi. Îmi zâmbește, în 
același moment, rochia ei de vară de culoare deschisă îi alunecă 
pe corpul zvelt și aterizează pe podea, lângă sacou. Cu excepţia 
unor chiloţei minusculi, este goală. 

Arunc o privire spre casa de vizavi și sting veioza de birou. 
Acum, numai lumina cerului de vară pătrunde prin fereastra 
ambasadei. Mâinile mele i se plimbă ușor pe spate, îi apucă ușor 
fesele și o trag spre mine. 

— Scoate-ţi hainele, îmi șoptește. 

— Aici? 

— Aici, acolo, peste tot. M-am gândit la tine, ieri toată ziua și 
astăzi toată ziua, numai la tine. 

— Și mie mi-a fost dor de tine, șoptesc gâfâind, îmi scot 
cămașa și îmi dau pantalonii jos. Acum ea îmi scoate chiloţii cu 
dinţii și ne cufundăm în covorul ţesut manual, cu șase sute de 
mii de noduri, cu trei fire, pe metru pătrat, și punem stăpânire 
unul pe altul. 


Termometrul al cărui mercur s-a oprit la 42 de grade atârnă la 
umbră, în stânga intrării într-unul din nenumăratele magazine 
cu suvenire pe lângă care trecem, în sistemul ingenios al 
zonelor pietonale din cartierul Plaka. Buticurile vând bureţi 
naturali, condimente, măsline, Metaxa și uzo în nenumărate 
varietăţi și dimensiuni de sticle, dar există și magazine de 
pantofi, de sandale, magazine de îngheţată și restaurante, plus 
hoarde de turiști transpiraţi, care gâfâie, printre negustorii și 
chelnerii care încearcă să-i atragă pe oameni în buticurile lor. Cu 
ajutorul hărții lui Otto, găsim la periferia cartierului Plaka o alee 
îngustă, care șerpuiește în susul muntelui, printre casele vechi 
de piatră și o biserică în miniatură după alta. La jumătatea 


VP - 128 


drumului de urcare, ne-am oprit într-o biserică divin de 
răcoroasă, pentru a ne trage sufletul și pentru a ne reface 
rezerva de lichid. A fost nevoie de câteva clipe până când ochii 
noștri s-au obișnuit cu întunericul și privirea mi-a căzut pe o 
femeie într-o bancă de la perete. Acum se întoarce spre noi cu 
fața ei slabă, ridată, și începe să vorbească pe un ton monoton. 
In același moment se deschide ușa bisericii. Razele soarelui fac 
praful să sclipească, în timp ce un bărbat intră în cameră 
șchiopătând. El o ajută să se ridice pe femeia care încă 
bolborosea monoton și o sprijină pentru a ajunge la ușa bisericii, 
cu mersul ei șubred. 

— Mama are 101 ani. S-a născut în noaptea în care s-a 
scufundat Titanicul spune el într-o engleză ce părea de Oxford. 

— Ce spune? întreb eu. 

— Citează din Evanghelia după Matei, capitolul 2, despre cei 
trei magi, și este convinsă că dumneavoastră întruchipațţi 
întoarcerea acestor oameni din Biblie, care au fost prezenţi la 
nașterea lui lisus în Betleem și i-au adus aur, smirnă și tămâie. 
Crede că v-aţi întors împreună cu lisus, pentru a ne salva 
planeta și ar vrea să știe unde l-aţi lăsat pe Fiul lui Dumnezeu. 
Râde scurt. Din păcate, mama nu este în deplinătatea 
facultăţilor mintale, este cu un picior în lumea asta și cu altul pe 
lumea cealaltă. 

Când ușa se trântește, fluxul de lumină și de cuvinte este 
întrerupt. 

— Cei trei magi. Mă pot obişnui cu titlul ăsta, spune Thomas. 

— Până la urmă, nu știm nimic, am murmurat și întorc discret 
inelul din argint al lui Alexandros pe degetul mic al mâinii mele 
stângi. 

— Ce obiectiv ar trebui să îndeplinim? Otto cască absent. 

— Poate că, după încetarea colapsului, ar trebui să ajutăm la 
crearea unui nou început al lumii. 

— Ce vrei să spui? 

— Uită-te în jurul tău. Nimeni nu se poate îndoi că totul se 
destramă. Cunosc un om care este sigur că lumea se va sfârși 
din cauza comportamentului autodistructiv al oamenilor. Dar 
înainte să se întâmple acest lucru, va fi ales un număr mare de 
persoane pentru o călătorie într-o navă spaţială care va orbita în 
jurul planetei. Mai târziu, aleșii vor fi transportaţi înapoi pe 
Pământ, pentru a pune bazele unei noi civilizații. 


VP - 129 


— Într-adevăr, oamenii își imaginează cele mai ciudate 
lucruri. Acest bărbat se află într-o cameră încuiată? spune Otto 
și zâmbește obosit. 

Ne continuăm drumul spre vârf, găsim un mic loc umbrit și ne 
așezăm în aerul liniștit, unul lângă altul, pe platoul stâncos din 
fața templului zeiţei Nike și privim orașul alb, prăfuit, cu zecile 
de mii de case albe, intersectate de străzi drepte, orientate spre 
mare, care dispar în ceața ridicată de căldură, și turiștii care 
rătăcesc în soarele fierbinte al amiezii cu șepci pe cap și cu 
ghidurile deschise în mâini, în timp ce noi ne răcorim în apa rece 
ca gheaţa dintr-un rezervor frigorific pe care un tip tânăr, agitat, 
l-a cărat tot drumul, până la stânci. 

— Îmi este teamă să nu-i rănesc pe alţii, spun, fără a-i privi pe 
Thomas și pe Otto. Cuvintele izvorăsc din conștiința mea ca 
păianjenii păroși, proaspăt ecluzaţi, care știu instinctiv că 
trebuie să construiască o capcană de insecte pentru a 
supraviețui. 

Nu povestisem nimănui despre teama pe care o simţeam în 
interior. M-am gândit că ar putea fi înţeleasă drept o variantă 
patologică de egocentrism. Nu am vorbit nici măcar de față cu 
Kassandra, iar acum, că a plecat, mă simt răspunzător pentru 
moartea ei. Teama mea cea mai mare este că și gemenii vor 
avea de suferit din cauza acestei apropieri de persoana mea. 
Dar acum zarurile au fost aruncate. 

— De unde vine această teamă? întreabă Otto încet. 

Respir adânc. Nu știu dacă pot spune asta cuiva, dar o fac 
oricum. 

— Cu mulţi ani în urmă, am consultat un astrolog. Kassandra 
a insistat, pentru că în acel moment aveam dubii dacă ar mai 
trebui să sufăr pentru cariera mea. O analiză a horoscopului 
meu ar fi contribuit la clarificarea crizei mele existenţiale, așa 
credea ea. Când am plecat de la astrolog, m-am simţit slăbit și 
capul îmi era greu, ca de plumb. Am interpretat analiza prin 
ideea că nu am controlul asupra forței mele și, prin urmare, în 
mod inevitabil, asta îi va afecta pe cei pe care îi iubesc. 

— Nu cred în astrologie nici cât negru sub unghie, spune Otto. 

Acum m-am întors în camera luminoasă, într-o clădire dintr-o 
suburbie a Copenhagăi, cu vedere spre un lac cu stuf pe mal și 
pescăruși gălăgioși. Îl privesc pe astrologul bărbos și desenul 
cerului înstelat de pe peretele din spatele lui. Sunt un pic 


VP - 130 


surprins când sare dintr-odată de pe scaun și exclamă, cu 
entuziasm în glas, că oamenii care vin pe lume exact în 
momentul în care m-am născut și eu poartă în ei seminţele din 
care pot izvori lucruri memorabile. Mă bucur să aud asta. Imi 
explică faptul că planetele Uranus și Pluto s-au aflat în 
conjuncție exact în acest moment, adică au fost aliniate de 
aceeași parte a Soarelui. Este, evident, un eveniment cosmic 
extrem de rar care, până în momentul nașterii mele, a avut loc 
de numai șaisprezece ori, începând cu anul zero. Lucrul 
interesant cu privire la această constelație este că Uranus 
anunță sosirea unei noutăţi revoluţionare, în timp ce 
proprietatea lui Pluto este să distrugă ceea ce nu ar mai trebui 
să existe. Dacă ești un spirit de pe Pluto, poţi vedea tot ce este 
mort, înainte să îl descopere ceilalți, astfel că poate avea loc o 
renaștere, spune el. După cum se pare, sunt mult mai multe de 
spus despre momentul nașterii mele. In afară de conjuncţia 
Uranus Pluto, planeta Saturn se află în opoziţie cu ambele, ceea 
ce înseamnă că se află chiar în fața lor, de cealaltă parte a 
Soarelui. O dispunere atât de precisă a acestor trei planete nu a 
mai fost observată de mai mult de două mii de ani. Cel mai 
interesant este că Saturn are rolul de a menţine statu-quo-ul, el 
reprezintă ceea ce oferă structura vieţii. De aceea, Uranus și 
Saturn lucrează unul împotriva celuilalt. În cele din urmă, chiar 
și planeta Marte intră în scenă, și acest lucru se va reflecta ca o 
traumă pentru persoanele născute în momentul respectiv. In 
copilăria lor vor avea de-a face, cu o probabilitate mare, cu 
abuzurile sexuale, violenţa, umilirea sau alte experiențe 
traumatizante. Dar vor depăși durerea, spune el liniștitor, pentru 
că au o capacitate fantastică de a supravieţui. Sunt ca niște 
supereroi care fac faţă unor situaţii care i-ar putea ucide pe 
oamenii normali. Chiar și modul în care fac acest lucru este 
supraomenesc. Ei resping durerea și blochează reacţiile 
universale ale omului, cum ar fi moliciunea și duritatea. Câștigă 
prin propria lor voinţă. El mai spune că oamenii care se nasc în 
acest moment posedă puteri magice, pe care le pot folosi pentru 
a face bine sau pentru a face rău. Dacă învaţă să-și folosească 
aptitudinile și puterea creatoare, pot provoca modificări foarte 
mari, într-un timp foarte scurt. Dar asta nu este tot, pentru că și 
planeta Venus se află în astrograma mea în ziua nașterii mele. 
Ca o concluzie, Uranus, Pluto și Marte sunt aliniate pe o parte a 


VP - 131 


Soarelui, iar Saturn și Venus sunt aliniate pe cealaltă parte. 
Această constelație înseamnă că te afli, automat, într-un creuzet 
existențial și că vei experimenta evenimente extreme și, pe 
parcursul vieţii tale, vei pune totul sub semnul întrebării. În 
acest fel pot deveni fie o victimă, și aici mă încadrez eu, sau pot 
folosi astrograma ca punct forte - și atunci sunt un geniu care 
poate îndrepta lumea într-un sens diferit. 

— Indiferent dacă tu crezi sau nu în astrologie, cu siguranţă 
vizita făcută de care astrologului l-a influențat în mod negativ, 
exclamă Thomas. Trebuie să îţi spui ţie însuţi, pentru ca tu și 
subconștientul tău să înţelegeţi, că, la un moment dat, ţi-a fost 
implantată convingerea pe care ai acceptat-o, dintr-un oarecare 
motiv, și pe care ai asimilat-o drept cunoaștere interioară - și că 
această cunoaștere este greșită. Este o nebunie să te 
pedepsești cu sentimente de vină și de teamă. Acum ascultă: 
fiecare ființă umană de pe Pământ poartă responsabilitatea 
pentru viaţa care i-a fost dată și, în realitate, nu poți face rău 
nimănui care nu vrea să fie rănit. Niciodată nu trebuie să lași 
puterea ta în mâinile altora. Asta este ceva ce m-au învățat 
traumele mele din război. 

Cuvintele lui îmi fac bine. Trebuie să spun că azi de dimineaţă 
am găsit pașapoartele lor pe masa din sufragerie, poate pentru 
că le-au comparat între ele, și eu uitasem complet că suntem 
născuți în același an, la trei zile diferenţă, adică aproximativ sub 
aceeași aliniere planetară. 

— Vreţi să vedem dacă putem merge mai departe? spune 
Otto și sare în sus. 

În timpul coborârii de pe Acropole îmi sună telefonul mobil. 
Este Robert, care mă anunţă că au livrat scrisoarea. A fost 
nevoie de ceva muncă de convingere până li s-a permis să o 
livreze personal, dar în cele din urmă a ajuns în posesia lui 
Pierre Montgomery. 

— Îl poţi descrie? 

— Bine făcut, bronzat. 

— Cât este de înalt? 

— Cam ca mine. 

— Aţi vorbit cu el? 

— Ce să vorbești? Când i-am pronunțat numele, a dat 
aprobator din cap, a luat scrisoarea și a închis ușa. 


VP - 132 


— Este super, Robert. Mulţumesc pentru ajutor. Bucuraţi-vă 
de vacanţă și staţi departe de acest loc. 

— Eşti OK? 

— Da, da. Salută-l pe Albert. Vă iubesc. 

— Probleme? 

Thomas așteaptă câțiva metri mai jos. Mă întorc și îl descopăr 
pe Otto, care face cu mâna. Vrea să ne fotografieze din poziţia 
sa de sus, de pe stânci. 

— Nu, erau doar gemenii. La această vârstă sunt un pic mai 
indisciplinaţi, știi cum este. După aceea, mi-am fugărit gândurile 
ce mi se învârteau în creier, dar nu le pot prinde. 

— Nu arăţi bine. 

— Căldura este de vină, aproape că mor iar de sete. Haide să 
mergem jos și să bem ceva. 

— Este soţia mea, a patra oară deja pe ziua de azi, spune 
Otto, își ridică mobilul la ureche și se ridică de la masă. 

Mâncăm ce am luat la pachet de la restaurantul japonez din 
Kolonaki. El merge, târșâindu-și picioarele, în camera lui și 
închide ușa în urmă. Noi doi ascultăm în tăcere. 

— Nu sunt la vânătoare de femei în Grecia. Nu visez la vreo 
frumusețe brunetă pe la douăzeci și ceva de ani. Nu îmi pare 
rău că am ales o blondă ca tine, care a născut trei copii. Nu, nu 
ești bătrână și placidă. Ce spui, Ann? Bineînțeles că nu, 
gândește-te! Și ce este cu copiii? OK, OK. Nu, suntem aici, în 
apartamentul lui Carl și mâncăm sushi - da, numai noi trei. Nu, 
nu ieșim, am hoinărit prin căldură și suntem morţi de oboseală. 
Aici este un val de căldură. Somn ușor, draga mea! Ce vrei să 
vezi? OK. Distrează-te și eu te iubesc, noapte bună. 

Otto se așază pe scaun cu un oftat. 

— Se va uita la Pretty Woman. Am chef să mă îmbăt. 

— Și eu, spune Thomas și umple paharele cu vin roșu. 

— Ştiţi expresia „a da în mintea copiilor”? murmură Otto. 

Aș fi vrut să le spun că, cu cât stăm mai mult împreună, cu 
atât sunt mai sigur că ceea ce ne-a legat pe vremuri încă mai 
există, ca o intersecţie care ne este accesibilă numai nouă trei. 
Și că vom găsi întotdeauna un loc care să fie numai al nostru, 
dar, înainte să pot spune ceva, Thomas a luat cuvântul: 

— De multe ori mă întreb ce se întâmplă cu noi, oamenii, 
atunci când creștem. Este imposibil să ne imaginăm că aceste 
persoane care se lingușesc singure, care se joacă în mod serios, 


VP - 133 


afectate de prejudecăţi, rigide și încuiate, care își văd în 
permanenţă de drumul lor, nu cu foarte mult timp în urmă erau 
încă mici și veseli, care se jucau cu mașinuțele sau își înfășau 
păpușile când erau la bunici și trăiau momente de fericire 
sublimă când lingeau dintr-o înghețată pe băț și cărora mamele 
le duceau dorul atunci când petreceau un weekend în taberele 
școlare, în colibele pentru cercetași din orașul vecin. Ce se 
întâmplă cu această spontaneitate și prezenţă de spirit atunci 
când creștem? 

— Ce crezi? spune Otto și își ferește privirea. 

— Incerc să îmi asigur bucuria pură, nealterată, în lucrurile din 
apropierea mea, în ceea ce se întâmplă chiar acum, dar am 
uitat să le trăiesc. Și chiar mă tem de o degradare fizică. Mă 
sperie ideea de a trăi atât de mult încât să mă transform într-un 
copil bătrân, în poziţia fetusului, care scoate numai sunete și 
privește cu niște ochi pustii la lumea infinit de mare. 

— Am o idee, îl întrerup. Haideţi să uităm de trecut și de viitor 
și, în schimb, fiecare să ţină câte un discurs despre ceilalţi. 
Trebuie să improvizaţi și discursul trebuie să fie bazat pe 
momentul prezent. 

Umplu paharele cu vin roșu și rămân în picioare. Îmi place să 
stau pe scenă și să fiu în centrul atenţiei, simt furnicături în 
stomac, poate că m-am îmbătat puţin. Ah, ce naiba, acum 
cuvintele mi se revarsă prin creier, apoi se aude soneria la 
intrare, ah, ce naiba, mă gândesc, apoi alerg și deschid - soţia 
ambasadorului, Frida Montgomery. Bate din picioare pe preșul 
de la intrare, pe frunte are vânătăi și sub ochiul stâng înroșit are 
o umflătură roșie-gălbuie. 

— Te rog să mă scuzi că am dat buzna aici, îmi spune cu 
vocea răgușită. Eram în drum spre casă, când în taxiul meu a 
intrat un camion, la intersecţia dintre Sofias Avenue cu strada 
Merlin. Mă simt ameţită și îmi este greață, pot să intru? 

— Doi prieteni vechi din școală tocmai au venit în vizită la 
mine, dar ești bine-venită. Ai băut ceva? 

— Două pahare de vin în această după-amiază, asta este tot. 
Sunt un pic confuză. Am fost în oraș cu o prietenă și am vorbit 
despre tine, mi-a spus că ai fi un tip grozav, și nu poate înţelege 
de ce nu ai nicio prietenă. M-a întrebat dacă nu cumva ești 
homosexual, dar nu ești, Carl, nu-i așa? 


VP - 134 


— Cine este ea? Ei bine, nu contează, nu, nu sunt 
homosexual, hai înăuntru ca să-i saluţi pe vechii mei prieteni din 
Danemarca. 

— Ești sigur că este totul în regulă? Nu vreau să deranjez. 

— Cred că ar trebui să te liniștești. 

— Tu ești primul la care m-am gândit când stăteam în stradă, 
după ce a avut loc accidentul și după ce am răspuns la 
întrebările polițistului. A vrut să mă ducă la spital, dar știu foarte 
bine ce dorea tipul să obțină. Așa că i-am spus că îl cunosc pe 
noul ambasador danez, OK, ambasador interimar, și el nu a vrut 
să aibă necazuri și iată-mă aici. 

Ea își întinse brațele. 

— Vino să-i saluţi pe Thomas și pe Otto. 

O conduc în sufragerie și o așez în fotoliu. 

Thomas, care a fost instruit în armată în acordarea primului 
ajutor, a început imediat să-i curețe rănile cu apă și tampoane 
de bumbac. Mă trage deoparte și îmi spune că rănile sunt vechi 
de câteva zile. 

Prezenţa Fridei ne face pe toți trei să ne asumăm rolul 
bărbatului care ajută femeia în pericol. O servim cu apă cu 
gheață, îi răcim fruntea cu o compresă rece, ne aprindem 
ţigările, iar vinul roșu este turnat în pahare. 

— Despre ce filosofaţi, micuţule Carl? De ce ești atât de 
serios? chicotește ea și se ridică în picioare. 

Cu paharul de vin în mână, se clatină spre canapea, se târăște 
deasupra mea și își apasă fundul în poala mea. Înainte să pot 
reacţiona, mă apucă de gât și mă sărută pe gură. Eu îmi dau 
capul pe spate, îi ridic corpul fragil și o așez pe canapea. Se 
ridică și își golește paharul. 

— Vrei să te duc acasă, Frida? o întreb. 

— Nu poţi conduce în starea asta, îmi șoptește. Chiar nu mă 
placi, Carl, nici măcar un pic? 

— Bineînţeles că te plac, dar asta nu înseamnă că trebuie să 
ne sărutăm. 

— Scuză-mă. Am trimis personalul în vacanţă. Dar nu pot sta 
singură în casa aceea mare. Este un loc straniu, crede-mă. Este 
cineva în pivniţă, Carl. Aud sunete de acolo. Mi-e teamă ca nu 
cumva bărbatul zâmbitor să se fi întors. 

— Bărbatul zâmbitor? 


VP - 135 


— Grecul pe care Pierre l-a lăsat să stea acolo, nu știu cine 
este. L-am văzut o singură dată, nu spune nimic, afișează numai 
un zâmbet bolnav, grotesc și arată de parcă ar vrea să-mi facă 
ceva. l-am spus lui Pierre că trebuie să plece - și asta s-a și 
întâmplat. 

— De ce nu ai chemat poliţia ca să caute în pivniţă? întreabă 
Thomas. 

Deschise o altă sticlă și turnă vin roșu în pahare. 

— Poliţia nu trebuie să fie implicată. Imaginaţi-vă scandalul 
care ar ieși. Habar nu am pe unde umblă soțul meu și ce face 
atunci când spune că are întâlniri în Bruxelles și Danemarca și 
nu mai știu pe unde. 

— Crezi că face lucruri pe care nu ar trebui să le facă? 

— Oprește-te, Carl! Nu înţelegi că singurul lucru pe care mi-l 
doresc este să fiu lăsată în pace? Nu mă lași să dorm aici, măcar 
o noapte? Mâine mă întorc acasă, promit. 

— Bineînţeles, o întrerupse Otto. Poţi lua patul meu, iar eu voi 
dormi pe canapea. 

— Eşti o comoară. Pot primi ceva de băut? 

Otto îi aduce o cană cu apă și gheață. 

— Ai vorbit de curând cu Pierre? o întreb. 

— De ce este atât de cald aici? Nu ai aer condiționat? 

— Ba da, este dat la maxim. 

— Vorbeai despre Pierre. A sunat când a ajuns la clinică. De 
atunci nu am mai auzit de el. Dar probabil că asta se întâmplă 
din cauză că i-au interzis să ia legătura cu mediul său în prima 
lună. Este o parte a terapiei. Ştii, alcoolismul este o boală de 
care nu poţi scăpa atât de ușor. 

— Și atunci ai sunat la ușa mea, Frida. 

— Accidentul, murmură ea și îi zâmbește absent lui Otto, care 
este acolo pentru a o ajuta și pentru a o opri. Chiar înainte să 
dispară în cameră, se întoarce cu faţa la mine. La o adică, poate 
că ești homosexual, micuțule Carl. 

Acum mă bag sub pilota ușoară de vară, îmi opresc gândurile 
și adorm de îndată ce gâtul mi s-a afundat în pernă. 


VP - 136 


13. 


Chiar înainte ca alarma ceasului să se declanșeze, m-am 
trezit și mi-am târșâit picioarele până în bucătărie, bag într-un 
sac de gunoi ambalajul mesei livrate ieri acasă și pun sticlele 
goale de vin în hol, pentru ca femeia de serviciu să le vadă. 
Există multe explicaţii posibile pentru care Otto nu se află în 
acest moment pe canapea, sforăind. Poate că a ieșit să alerge. 
Poate că lui Thomas i s-a făcut milă de el și i-a făcut loc în patul 
lui matrimonial. Este posibil și să fi dormit în patul lui, pentru că 
Frida a decis, în cele din urmă, să se ducă acasă. Nu mai ajung 
la a patra posibilitate, pentru că în aceeași clipă ea iese, 
împleticindu-se, din camera lui Otto și dispare în direcţia 
toaletei. Acum pe coridor se aude dușul. Otto este dezbrăcat și 
doarme pe burtă, de-a curmezișul patului. 

Mâncasem deja fulgi de porumb și băusem trei cești de ceai 
când Frida, tot în halatul meu verde, se așază la masă. li 
surprind privirea. 

— Eşti supărat pe mine? Sau, poate, dezamăgit? 

— Nu este problema mea cu cine te culci. 

— Otto este atât de dulce, de o mie de ori mai frumos decât 
Pierre. 

— Atunci era timpul. Atent, îmi las degetul să alunece peste 
umflătura de pe obrazul ei. Pareza anterioară pare să fi dispărut. 
Ești o supraviețuitoare. 

— Salutare amândurora! se aude Otto, care intrase în 
bucătărie în mare viteză. 

Arată cu cinci ani mai tânăr decât aseară și a slăbit zece 
kilograme, iar starea lui de spirit este incomparabil mai bună. In 
trecere, mâna lui mângâie spatele Fridei. 

Ea se ridică și îi șoptește la ureche ceva ce îl face să 
zâmbească larg. Apoi se duce repede în cameră și se îmbracă și, 
o clipă mai târziu, iese pe ușă. 

— Poţi să-mi spui că sunt un idiot, dar m-am îndrăgostit! Otto 
stă în mijlocul bucătăriei și este tot un zâmbet. Nu știu când mi 
s-a întâmplat asta ultima oară. Nu cred că am mai fost vreodată 
atât de fericit. 


VP - 137 


— De-abia o cunoști, îi spun, ridicându-mă. 

— Ascultă de la mine, am cunoscut-o. Am cunoscut-o pe Frida 
bine de tot, în timp ce tu îţi făceai somnul de frumusețe. 

— Atunci sper că îţi împărtășește sentimentele. 

— O face. Ne întâlnim în seara asta. 

— Nu este bine să te pui cu Pierre Montgomery, crede-mă, mi- 
a fost șef la minister. Nu am suficientă fantezie pentru a-mi 
imagina cum ar reacţiona atunci când își va da seama că soția 
lui se culcă cu altul. In afară de faptul că ar fi violent. 

Otto începe să râdă din inimă. 

— Dacă cineva o poate proteja pe Frida, atunci eu sunt acela. 
Și trebuie să-ţi spun că nu-mi este teamă câtuși de puţin de 
masculii grași, alcoolizaţi care se învârt în apropierea casei ei. N- 
are decât să vină. Oricum, ea spune că este homosexual și că 
nu au mai făcut sex de ani de zile. 

— Și soţia ta de acasă, din Danemarca? 

— Vom vedea, murmură el. 

Sună telefonul, este Katharina. 

— Am primit un telefon de la un jurnalist danez. A auzit că 
poliţia greacă a găsit trupurile a doi bărbaţi de pe Seaesta. Am 
confirmat imediat. Amândoi au fost identificaţi ca membri ai 
„Organizaţiei revoluţionare 17 noiembrie”. 

— Ai numele lor? 

O picătură de transpiraţie mi-a intrat în ochi. Nenorocita asta 
de căldură mă deranjează. 

— Un moment, încă mai caut. Nu, încă nu, dar am primit 
fotografiile lor. 

— Fii drăguță și trimite-mi-le pe telefonul mobil. 

— Ce îi spun jurnalistului? Mai mult ca sigur va suna din nou. 

— Că povestea a fost confirmată de poliţia elenă care 
investighează cazul. Ambasada daneză nu are informații 
suplimentare. 

— Îmi lipsești, șoptește ea. Ne vedem în curând? 

— Pot veni la tine în seara asta, mai târziu? 

— Da, mi-ar plăcea. 

Acum primesc fotografiile. Nu este Alexandros. Otto și cu 
mine stăm tăcuţți la masa din bucătărie. Cred că amândoi 
încercăm să auzim ce vorbește Thomas la telefon, în camera 
alăturată. Acum ușa se deschide, iese cu părul ciufulit și ne 
vede. 


VP - 138 


— Trebuie să discutăm despre ceva. Dar mai întâi am nevoie 
de o pastilă de durere de cap, ba nu, două. 

li aduc pastilele și pun pâine și brânză pe masă. 

— Am chef să fumez, murmură Thomas. 

— Și eu, am spus. Cu cine ai vorbit la telefon? 

— Leroy Anderson. Este o poveste nebună. Nu prea cred că 
este adevărat, dar am auzit asta direct din gura omului. Nu văd 
de ce ar minți. Ştia totul despre Iris și despre mine. 

— Cine este Iris? întreb eu. 

— Soţia lui Leroy. 

— la-o de la început. Ce vrei să spui? 

— Soţul iubitei mele mă sună pe mobil și îmi spune o mulţime 
de detalii despre relaţia mea cu lris, ceea ce îmi demonstrează 
nu numai că a știut despre noi de la început, ci și că ne-a 
supravegheat tot timpul. Apoi îmi spune că este în Atena și că 
vrea să ne întâlnim cât mai curând posibil. Când îl întreb de ce, 
îmi explică faptul că lucrează pentru CIA și, pe lângă funcţia de 
director executiv pe care o deţine de mai mulți ani, ar fi și 
agent, un „agent în conservare” care acum a fost activat. „De 
ce mă suni?” l-am întrebat și acum totul devine de-a dreptul 
grotesc: spune că CIA te suspectează pe tine, pe Pierre 
Montgomery și un al treilea bărbat că aţi fi implicaţi în atacul 
terorist din Copenhaga și că aţi planifica o acţiune similară și în 
Atena. 

— Omul este nebun, am exclamat. 

— Exact asta am crezut și eu, dar susţine cu tărie că are 
dovezi. 

— Te vei întâlni cu el? 

— Da, în această după-amiază în Pireu. Bineînţeles că nu pot 
spune asta nimănui. 

— Nu te duci singur, spune Otto. 

— Cu toate acestea, trebuie. Dacă nu fac ce spune el, Iris va 
avea de suferit. Thomas se uită la mine fără să mă vadă, 
maxilarul îi tremură sub presiunea dinţilor. Vocea îi este acum 
mai profundă și mai calmă când continuă: De ani de zile sunt 
victima experienţelor mele din război. Apoi m-am gândit că aș 
putea lucra, cu toată voinţa mea, la rănile sufletești care m-au 
transformat într-un invalid și, astfel, m-aș putea elibera. Până 
când am înțeles că nu contează câte ore lucrez la mintea mea 
cu ajutorul psihologilor și al altor persoane bine intenţionate, nu 


VP - 139 


contează câte exerciții cognitive practic, nu schimbă cu nimic 
faptul că mii de imagini au fost adânc întipărite în sufletul meu, 
de unde m-au secat de vitalitate. Mi-e teamă că, pe măsură ce 
trec anii, fostul război condensat, mortal are un ecou din ce în 
ce mai mare și taie adânc, și mirosul de sânge și de praf îl simt 
din ce în ce mai accentuat. Mi-e teamă de frică, de greață, de 
frisoane, de moarte. Mi-e teamă să mor înainte de a fi trăit. 
Înţelegeţi ce vreau să spun: în mine nu mai este loc pentru alt 
razboi și pentru conflicte, dar războiul și conflictele mă 
urmăresc. Când mă gândesc la Leroy Anderson, îmi vin idei 
teribile. Îmi imaginez că îl iau de gât și îi scot viaţa din el. Dar 
înainte să fac asta, îl tai pe burtă și toate intestinele i se preling 
afară. Ochii lui Thomas strălucesc, faţa i se aprinde. li văd 
intestinele albe întinse pe pământ și, evaporându-se, nu se mai 
întorc la locul lor în corp, iar el știe asta și se zbate în convulsii. 
Acolo se încheie o viaţă mizerabilă, o brută vicioasă, dereglată, 
iar lumea va fi un loc mai bun. Cei vechi trebuie să moară 
pentru ca să poată crește cei noi. 

Thomas se așază la masa din bucătărie și își ascunde fața în 
mâini. Privirea îi rămâne aţintită în fibra lemnului. 


Thomas stă în compartimentul în care stăm noi, Otto și cu 
mine. A instruit-o pe lris să meargă la adresa lui Otto din 
Hellerup, unde poate primi temporar o cameră. Ea crede că 
Leroy este la un târg de tehnologie mobilă din Frankfurt. Acum 
trenul ajunge în Pireu. Zona din jurul staţiei este plină, ca 
întotdeauna, de iranieni și irakieni înfometați, care ar scoate 
profit din orice. Hoţi de buzunare în haine albe, largi, hoinăresc 
prin mulţime, la vânătoare veșnică după turiști cu buzunare 
accesibile. Intrăm într-un cartier cu case dărăpănate, dintre care 
multe par abandonate, dar, fără îndoială, servesc temporar 
drept reședințele imigranţilor ilegali. Este ca și cum întreaga 
parte a orașului ar fi putrezit, clădirile s-ar fi prăbușit și pe străzi 
s-ar fi acumulat gunoaiele. Thomas se află cu cincizeci de metri 
în faţa noastră, pe trotuarul de vizavi. Cu fiecare pas suntem 
mai aproape de locul de întâlnire, cafeneaua Nicholaos. Planul 
nu este numai ca Thomas să asculte ce are de spus Leroy 
Anderson, ci și să încerce să stabilească o nouă întâlnire. Intre 
timp, Otto vrea să investigheze, prin canalele sale cu FE și PET, 
afirmaţia lui Leroy, pentru a vedea dacă CIA este, într-adevăr, 


VP - 140 


implicată. Otto l-a cablat pe Thomas cu microfon și emiţător. 
Acum merg mai departe, în faţa cafenelei, și alergăm în casa 
scării. În acel moment, un bărbat masiv iese din umbra unei 
marchize zdrenţuite și ajunge repede la Thomas, care s-a oprit 
și așteaptă. Otto și cu mine am studiat fotografia lui Leroy pe 
internet și îl recunoaștem imediat. Acum ei merg tăcuţi unul 
lângă altul, o iau la dreapta pe o stradă laterală și dispar. Dintr- 
odată auzim zgomot în apropiere. Alergăm și ajungem într-un 
loc care se dovedește a fi o piaţă de vechituri care umple tot 
spaţiul din faţa noastră și se întinde pe străzile laterale. Aici sunt 
vânzători avizi și oferte speciale, DVD-uri și CD-uri piratate, 
mobilă, cărți și haine, toate la mâna a doua. Cei doi se află în 
mijlocul pieţei, înconjurați de oameni și tarabe. 

— Așa cum ţi-am spus, am motive serioase să cred că Pierre 
Montgomery și Carl Bernstein s-au aventurat prea departe și le- 
a fugit pământul de sub picioare. Trebuie să aflăm de la tine ce 
face Bernstein, spune Leroy. 

— Ai ceva special în minte? 

— Bineînţeles, vreau să știu cu cine se întâlnește și unde se 
duce. 

— Poţi demonstra că lucrezi pentru CIA? 

— Nu știi cu cine ai de-a face. Noi nu ne fâţâim de colo colo, 
divulgându-ne, pur și simplu, identitatea. 

— Atunci, dă-mi o dovadă că Bernstein este implicat în 
activităţi teroriste. 

— Organizaţia pe care o reprezint îl supraveghează de mai 
mulţi ani pe prietenul tău. Știm cu certitudine că este implicat în 
activităţi revoluţionare în mai multe ţări. În plus, avem dovezi 
solide că a lucrat ca agent pentru o organizaţie teroristă din 
Grecia. 

— Astea sunt prostii. Carl este ambasadorul Danemarcei în 
Grecia. Își face treaba și, de aceea, este foarte ocupat. Acum, 
termină cu asta, îl cunosc din copilărie. 

— Oamenii se pot schimba foarte mult de-a lungul anilor. 

— Să trecem la subiect. Știu exact despre ce este vorba, în 
realitate. Eu am o aventură cu nevastă-ta, iar tu vrei să-i pui 
capăt. Dar te voi dezamăgi, Iris și cu mine ne iubim și nu poți 
face nimic pentru a schimba asta. 

Americanul râde cu poftă. Apoi spune încet: 


VP - 141 


— Eşti mai naiv decât credeam. Aici nu este vorba despre Iris. 
Pentru mine, ea este numai o parte ușor înlocuibilă a fațadei 
legitime pe care mi-am construit-o în Danemarca, în serviciul 
CIA. In plus, are un fund strâmt, pe care îl penetrez cu plăcere, 
dar pot găsi altele în orice moment. 

Americanul pocnește din degete. 

Thomas îl apucă de braț. 

— Eşti bolnav. Il apucă pe Leroy de gât. Și vei sta departe de 
mine și de oamenii pe care îi apreciez, înţelegi? 

In același moment, Thomas scoate un țipăt și cade pe asfalt. 
Leroy se deplasează rapid prin mulțimea de pe marginea pieţei. 
Otto și cu mine alergăm acolo. In jurul lui Thomas s-a format un 
cerc de spectatori, care așteaptă miraţi și fac schimb de cuvinte 
și de priviri pasive. Mă așez pe vine lângă Thomas, cămașa îi 
este colorată în roșu de sângele care se întinde ca o pată în 
zona stomacului. Otto scoate cămașa și tamponează sângele. Il 
ajut pe Thomas să se ridice. El apasă cămașa pe rană și alergăm 
spre cea mai apropiată șosea și facem semn unui taxi să 
oprească. 

— A fost un grec cel care m-a înjunghiat, nu Leroy. Totul s-a 
petrecut foarte repede, dar am putut para lovitura. 

— Hit and run - lovește și dispari, murmură Otto. 

— Ce turnură aiurea a luat concediul nostru! Imi pare rău, îi 
spun. 


Medicul îi suturează plaga înjunghiată din abdomen lui 
Thomas cu opt copci și plecăm de la spital cu o grămadă de 
analgezice într-o pungă de plastic. Otto își aruncă ochii la ceas. 

— l-am promis Fridei de dimineaţă că trec pe la ea și îi verific 
subsolul, dar probabil că acum nu este momentul potrivit? 

— Puțin îmi pasă. Anestezia își face efectul, nu simt nimic în 
burtă, spune Thomas și îi spune adresa șoferului de taxi. 

Pare jenată așa cum stă acolo, în pragul ușii larg deschise, cu 
ochii neliniștiți și spunându-și că își imaginează totul, mai mult 
ca sigur. Mai întâi vom bea ceva la barul de la etajul doi. 

Frida întinde mâna în direcţia scărilor. Pașii lui Thomas și ai 
mei sunt însoțiți de săruturile lor. Obrajii ei au culoare, iar vocea 
îi răsună mai plină. Toarnă gin în pahare și ne conduce pe terasa 
de pe acoperiș, care oferă o perspectivă panoramică de 180 de 
grade deasupra orașului, cu colina Lycabettus la stânga, 


VP - 142 


Acropolele direct în față și cu Marea Egee, ca o scenă albastră 
de fundal. Pe terasă se află patru șezlonguri cu tapițerie din 
piele de culoare albă, o masă de lemn roșu-brun cu opt scaune 
asortate și o bucătărie de grădină cu aragaz și chiuvetă. Ne-am 
așezat și Frida ne povestește că a ales casa la vizionare pentru 
că este rezistentă la un cutremur cu magnitudinea de până la 8 
grade pe scara Richter. 

— Asta este echivalent cu 1.156 de bombe atomice de 
mărimea celei de la Hiroshima, iar 9 grade pe scara Richter 
corespunde unui număr de 36.543 de bombe. Cu toate acestea, 
nu sunt un om al numerelor. Și știu foarte bine că sunt o lașă, 
dar nu-mi place să stau singură aici. 

— Nu ești lașă, spunem noi la unison, apoi ciocnim paharele și 
acum privim orașul în tăcere. Aici au trăit marii filosofi, aici a 
apărut democraţia și aici a supravieţuit invaziilor, războaielor 
civile și dictaturilor. 

— Mi-e teamă de întuneric și de beciurile reci, continuă ea. 

— Beciurile reci ar trebui interzise, declară Otto cu un zâmbet 
și se mută cu scaunul mai aproape de Frida. Tot ceea ce ţii într- 
un astfel de loc este infectat de mirosul subsolului, cu o urmă de 
spori de ciuperci și var, în asociere cu infiltrarea apei de ploaie 
și, cel mai rău dintre toate - alimente conservate, mucegăite ale 
locuitorilor anteriori, în borcanele care nu au fost foarte bine 
sigilate, pe rafturile vopsite în culori închise, în cămările de la 
subsol înțesate de pânze de păianjen. Niciun detergent sau 
soluție de curăţare nu este suficient de puternic pentru a 
elimina mirosul inconfundabil de pivniţă care rămâne impregnat 
în îmbrăcăminte, cărți și orice altceva care a stat în subsolurile 
mucegăite. 

— Cum spui tu, Otto, murmură ea și îi aruncă o privire tristă. 

— Atunci să sperăm că va trece totul în curând. Imi golesc 
paharul. 

— Acum pregătiţi-vă. 

Frida apasă clanţa și deschide ușa. O scară din fontă se 
răsucește în pământ și îmi amintește de filmul Casa scării, care 
mi-a adus multe nopţi nedormite în primii ani de adolescenţă. 
Exact așa cum conștiința mea îmi juca feste cu imaginea crimei 
din duș, din filmul lui Hitchcock, Psycho, atunci când mergeam 
la baie și mi-i imaginam pe bărbaţii nebuni cu topoare, care 


VP - 143 


săreau din ascunzători și făceau crime, exact ca în filmul Shining 
al lui Kubrick. Nu ar fi trebuit să mă uit la acest tip de filme. 

Stăm la baza scării elicoidale atunci când Frida aprinde lumina 
într-o cameră pătrată, cu tavanul surprinzător de înalt. 
Conductele de apă și niște cabluri de curent vin din casă, prin 
tavan, și dispar în perete. Camera în care ne aflăm acum are 
patru uși. Frida deschide una dintre ele, aprinde un alt bec și 
face câţiva pași printr-un hol cu tavanul boltit. 

— Aici a stat bărbatul zâmbitor. La dreapta se află toaleta și 
baia, camera este în stânga, șoptește ea și arată spre o ușă 
închisă. 

Otto ne face un semn să nu ne mișcăm. Deschide cu atenţie 
ușa de la toaletă. Pe podea este apă și oglinda de deasupra 
chiuvetei încă este un pic aburită. Acum se duce la cealaltă ușă, 
ținând un pistol în mâna dreaptă. Lovește ușa brusc și intră. Pe 
pardoseală se află o saltea de spumă și o pilotă. Pe cearșaf este 
un notebook deschis, de la care pleacă un cablu ce duce la priza 
de lângă ușă. Pe jos sunt o mulţime de ambalaje de sandvișuri și 
pahare de plastic pentru cafea. Otto ridică laptopul și atinge 
tastatura. Ecranul se aprinde și apare un text derulant, de la 
stânga spre dreapta. Poţi citi mesajul „The Birth of a New 
World”. 

Sub saltea este un plic cu un pașaport, un permis de 
conducere și o grămadă de bancnote de 20 de euro. Otto 
deschide pașaportul. 

— El este cel care m-a înjunghiat, spune Thomas. 

— Atunci am avut dreptate, spune Frida categoric. Dar nu l- 
am mai văzut niciodată. 

— Dar cum intră și iese din această cameră? murmură Otto. 

Pune pașaportul înapoi în plic și îl bagă în buzunarul sacoului 
său. Apoi ia laptopul la subraţ, iar arma nu se mai vede. 

— Trebuie să fi folosit holul din garaj către subsol. Cred că 
vine aici numai nopţile, spune ea. 

— Nu am înţeles de ce porţi un pistol, spune Thomas încet 
când stăteam în hol și cădeam de acord să îi îndeplinim dorința 
Fridei, aceea de a nu spune nimic poliţiei elene despre persoana 
din subsol. 

Fără îndoială ar fi implicată într-un scandal, ceea ce nu ar 
reprezenta un avantaj nici pentru mine. 

— Eu, de fapt, sunt poliţist, declară Otto. 


VP - 144 


— Da, dar nu ești în concediu? îl întreb. 

Otto ezită preţ de o secundă. 

— Și muncesc. 

— Este ceva ce nu ne-ai spus? 

— Sunt implicat în anchetarea unui caz care este posibil să 
aibă legătură cu atacul terorist de la Hotel Danmark. Vă pot da 
detaliile mai importante, în linii mari, dar numai dacă promiteţi 
că vă ţineţi gura. 

Dăm toţi trei din cap, iar Otto caută privirea Fridei. 

— Da, da, murmură ea. 

— Cu o zi înaintea atacului din Copenhaga, teroriștii au lovit în 
altă parte. Dar am reușit să ţinem informaţia departe de mass- 
media. In jurul orei 12, directorul medical al laboratoarelor strict 
secrete de virusologie din Stege Bugt de pe insula Lindholm a 
anunţat că se simte foarte rău și, de aceea, dorea să meargă 
acasă și să se întindă în pat. La câteva minute după ora 12, a 
fost observat de un coleg pe micul feribot care desfășoară curse 
regulate pentru personal, între insulă și Kalvehave. Trei ore mai 
târziu, a fost văzut de un vecin care își vizita fiul în 
apartamentul acestuia din Bragesgade în Copenhaga și tocmai 
voia să pornească mașina pentru a se întoarce acasă, în 
provincie. In acel moment, cercetătorul vorbea cu un bărbat 
îmbrăcat în haine închise la culoare, cu o cicatrice distinctivă la 
colțul gurii. 

— Bărbatul zâmbitor, îl întrerupe Frida. 

Inchide ușa pivniţei în urma noastră și răsucește cheia în 
broască. 

— Da, ar putea fi același bărbat pe care l-ai văzut aici, în casă. 
Ulterior a fost identificat drept acel grec care a închiriat iahtul 
Seaesta de la danezul bogat din Rungsted. Cu toate acestea, nu 
face parte dintre persoanele care au fost la bord o lungă 
perioadă de timp, iar acum a fost găsit mort. 

Taxiul nostru ne așteaptă la bordură și ne urcăm în el. 

— Kolonaki, spun eu și mă întorc cu fața la Otto, care 
continuă: 

— În seara zilei în care directorul medical a raportat că se 
simte rău, laboratorul de virusologie din Lindholm a intrat în 
stare de alertă - cod roșu. Un recipient care conţinea o tulpină 
de virus viabil de pestă porcină a dispărut din unul dintre 
dulapurile securizate care, conform producătorului, pot rezista 


VP - 145 


unei explozii nucleare. După aceea a fost alertat serviciul de 
urgenţă. Toţi angajaţii care fuseseră la muncă în timpul zilei au 
primit vizite neanunţate de la agenţii PET și au fost duși într-o 
locaţie secretă pentru interogatoriu. În curând a fost clar că, cel 
mai probabil, autorul a fost directorul de cercetare. Problema 
era că dispăruse. Familia lui credea că a plecat în Insulele Feroe, 
pentru că exista o suspiciune de gripă aviară în rândul păsărilor 
din familia Alcidae, din ţinutul Torshavn, dar nu fusese văzut 
acolo. Suspiciunea împotriva lui a fost motivată în cursul serii, 
când am putut scoate la iveală informaţii despre trecutul său. 
De tânăr a fost implicat în activităţi teroriste, împreună cu RAF 
din Germania, iar apoi s-a alăturat altor grupuri de persoane 
care mai târziu au fost cunoscute în Danemarca drept banda 
Blekingegade. Imediat înaintea înscrierii la universitate, la 23 de 
ani și-a schimbat numele și a reușit, astfel, să șteargă această 
parte a trecutului său, altfel nu ar fi putut deţine funcția care i-a 
fost încredinţată în cadrul laboratorului de virusologie. În cursul 
nopții am căutat alte persoane cu care a lucrat în anii 1970, dar 
urmele erau reci. Cu toţii spuneau că nu au mai luat legătura cu 
el din tinereţe. Două zile mai târziu, i-am găsit cadavrul în Portul 
din Copenhaga. Fusese adus de apă în apropierea plajei Mica 
Sirenă, pe stâncile de la țărm, făcând furori printre turiști. Se 
înecase și nu existau semne de violență. Dacă recipientul cu 
virusul porcin nu ar fi dispărut, am fi clasificat cazul drept 
accident sau sinucidere. 

— Ce s-ar întâmpla dacă virusul ar ajunge în aer liber? întreb 
eu. 

— Scenariul de coșmar ar fi ca virusul să se răspândească în 
ţările cu producţie bazată pe carnea de porc. Rezultatul ar fi un 
colaps al industriei porcine la nivel mondial. Numai în 
Danemarca pierderile din exporturi s-ar ridica la mai mult de 30 
de miliarde de coroane anual. Este ciudat faptul că, până acum, 
nimeni nu și-a asumat răspunderea pentru furt. 

— Pericolul pe care l-ar presupune asta ar costa o grămadă de 
bani? 

— Desigur. De asemenea, este posibil ca în spatele furtului să 
se afle un grup terorist musulman, care vrea să distrugă 
industria porcină. Oricum, situaţia este ca o bombă cu ceas care 
numără descrescător în economia globală. 


VP - 146 


Este ora 23.00 fix când parchez mașina în strada Bizaniou și 
sun la ușa Katharinei. Scuterul ei este pe trotuar. Privirea îmi 
cade pe două cearșafuri albe pe o sârmă de rufe, care flutură în 
cerul senin de vară și eu alunec înăuntru pe această mișcare. 
Dar nu pot păstra pentru mult timp sentimentul de liniște după 
care tânjesc. Mă cuprinde gândul dacă ar trebui să cer ajutor de 
acasă, dar ideea mă lovește în cap, ca o bâtă de baseball. Asta 
ar fi ca și cum as admite că nu am stofa de ambasador. Sun din 
nou la ușă. Un scuter trece zgomotos pe strada îngustă. In 
spatele șoferului stă o fată al cărei păr lung, blond, flutură ca un 
steag în urma lor. În cele din urmă, clanţa scârţâie și sar peste 
trepte, direct în braţele deschise ale Katharinei. Tocmai a ieșit 
din baie, iar părul îi este încă ud. li sorb picăturile de apă de pe 
față și de pe umeri, ca o albină însetată de nectar și în aceeași 
clipă prosopul cade de pe ea, face un pas înapoi și rămâne goală 
pe hol, în fața mea. Nu mă voi sătura niciodată să îi privesc 
corpul. Este aproape divină, mai frumoasă decât orice altă 
persoană pe care am văzut-o vreodată. Mă ia de mână și 
mergem în sufrageria ei mică și caldă. Pe doi pereţi se află 
rafturi pline cu cărţi și prin perdeaua fluturândă intuiesc un 
balcon care dă spre curte. Și ușa dormitorului este încadrată de 
cărți și mi se pare că aceasta este poarta către tărâmul 
minunat, în care este creată viața. Ea se întoarce și începe să-mi 
descheie cămașa. Mi-o dă jos, apoi îmi desface cureaua și îmi 
trage în jos pantalonii și lenjeria intimă. Eu le dau jos. 
Întotdeauna am fost un pic timid atunci când vine vorba de 
propria mea nuditate, dar nu și în prezenţa Katharinei. Nu este 
absolut nimic la mine pe care nu i l-aș arăta, iar ea nu poate 
face nimic care să mă facă să cred lucruri mai puţin bune 
despre ea sau să simt mai puţin pentru ea. Ea este tot ceea ce 
mi-am dorit. Acum se sprijină pe masa din lemn masiv de stejar, 
își schimbă direcţia, trece de poartă mergând cu spatele și se 
lasă pe pat, legănând picioarele peste margine. 

Acum a trecut o oră sau poate patru, nu știu, dar Katharina 
stă deasupra mea și îmi șoptește în urechea dreaptă: 

— Te iubesc. 

— Ce ai spus? îi răspund șoptind. 

— Te iubesc, a repetat ea mai tare, în urechea stângă de data 
asta. Îmi sună mobilul: Nu pleci nicăieri. 

Ne sărutăm. Cum poate cineva să miroasă atât de bine ca ea? 


VP - 147 


— Te iubesc, spun eu tare. Stă întinsă, strâns aproape de 
spatele meu și respiră calm și regulat. Mi se închid ochii și, 
brusc, Kassandra iese din camera băieţilor și pășește rapid 
peste podeaua din piatră. O rafală de vânt suflă prin fereastra 
bucătăriei și dispare pe ușa balconului, iar părul ei lung rămâne 
suspendat în aer, în timp ce își întoarce capul, mă vede și îmi 
zâmbește, se duce la bucătărie, ușa de la scările din bucătărie 
se deschide și se închide din nou. O aud râzând în curte, vreau 
să mă ridic din pat și să o privesc, dar acum o altă ușă se 
trântește, încă una și apoi ultima, și în jurul meu se face liniște, 
în afară de respiraţia ușoară a Katharinei. 

— Fă-l să tacă, murmură ea prin vălul somnului. 

Mă ridic, ascult vocea de la telefon și mă grăbesc să mă 
îmbrac. 

— Era poliţia greacă. Au informaţii noi despre chestiunea cu 
iahtul și m-au rugat să mă duc imediat la secția de poliţie. 

— Este ora trei. Trebuie să fie important. 

Stând în pragul ușii, mă întorc. Stă în pat și îmi trimite o 
bezea. 

— Vreau să fiu întotdeauna cu tine, îi spun eu. 

Se ghemuiește sub pilotă. 

Mă grăbesc să cobor scările și rămân, pentru o clipă, gâfâind, 
în strada întunecată. Luna este plină pe sfert și strălucește ca o 
broșă pe cerul negru, senin. Mă scotocesc în buzunarele 
pantalonilor după cheia mașinii, deschid, intru în mașină și 
pornesc motorul. In același moment am simţit un obiect dur la 
gât. 

— Condu! șoptește o voce. 


VP - 148 


14. 


Un om care își cunoaște foarte bine semnalele corpului său va 
observa, involuntar, orice este în neregulă. Întrebarea este dacă 
știi instinctiv când se apropie moartea. În retrospectivă, 
supraviețuitorii povestesc de multe ori faptul că, înainte de a 
intra pentru scurt timp în moarte clinică, avuseseră brusc cheful 
de a face curăţenie în sertarele biroului și de a sorta diferite 
documente, pentru a le arunca, sau că persoana în cauză, în 
zilele sau orele înainte de momentul în care inima încetează să 
mai bată, indiferent de motiv, se comportă excepțional de 
amabil și de grijuliu. Imi cunosc trupul și știu exact cum 
reacţionează - la zahăr, pâine albă, paste, smântână, coniac, 
lipsa de somn, zborul în timpul furtunii, filme violente despre 
criminali în serie sau filme despre copii și femei care sunt bătuţi 
sau abuzaţi. Dar sentimentul care mă străbate în această clipă 
nu îl recunosc. Este ca și cum craniul mi s-ar fi micșorat, pentru 
că, poate, creierul, la panică, produce conexiuni și contexte încă 
necunoscute, caută soluţii, planuri de scăpare, în timp ce îmi 
cere mai mult oxigen decât pot pompa în plămâni. Trupul îmi 
este o bucată izolată de carne și oase, care își urmează vechile 
instincte și trece la modele care să îmi asigure supraviețuirea. 
Pe de altă parte, sufletul îmi este separat și plutește chiar 
deasupra capului meu, sub plafonul mașinii, de unde observă 
pistolul, palma, braţul, luna, sacoul, pantalonii, cu liniștea unui 
bunic care își fumează trabucul. Nu cred că îl cunosc pe bărbatul 
de pe bancheta din spate, care îmi apasă pistolul la gât, dar nici 
nu am răbdare să aştept, așa cum își imaginează el. Imi este 
complet indiferent. Oricum, nu va trage, doar mă ameninţă. 
Idiotul nu știe că, în joacă, pot ajunge cu ușurință în creierul lui. 
La fel de ușor cum, în același moment, mă pot urca pe capota 
mașinii și pe trotuar, pot sări printre oameni și le pot invada 
mintea, pot auzi ce vorbesc și ce gândesc, în timp ce mașina 
trece pe lângă ei, cu încetinitorul, de un milion de ori mai lent 
decât trece sufletul meu de la o persoană la alta. Și, în același 
timp, eu sunt chiar aici, în mașină, în creierul meu care 
funcționează insuficient, pe un amestec de carne și oase și pot 


VP - 149 


vedea în oglindă umbra de pe bancheta din spate și aud o voce 
care șoptește: 

— La dreapta. 

Simt o durere profundă, pulsândă, care radiază din palme. 
Oare acestea sunt reminiscenţele crucificării și morţii lui lisus și 
un semn inconfundabil pentru moartea mea iminentă? Oare 
totul s-a întors cu susul în jos și, totuși, mi-a tras un glonţ în gât, 
așa cum au făcut mulți alții înaintea lui? Milioane de oameni au 
murit împușcați în gât, asta se presupune a fi uman. Stau pe 
marginea unei gropi comune și urmăresc ultimele spasme 
convulsive ale corpului, mâinile mele strâng volanul, mușchii din 
braţe sunt tensionaţi, iar acum spune din nou: 

— La dreapta. Şi apoi: La stânga. 

Dintr-odată mă gândesc la Katharina, că ar putea fi 
însărcinată și că s-a întâmplat atunci când ovulele ei și sperma 
mea s-au întâlnit pentru prima dată. Acum încep să râd în 
interiorul meu și îmi imaginez clipa în care ea și cu mine am 
devenit un organism. În exterior, mâinile îmi tremură și strâng 
volanul. 

Fac ce mi se spune. Treptat, am virat de atâtea ori, încât nu 
am nicio idee unde suntem acum. Mă întreb dacă nu cumva 
sunt victima unei răpiri de către niște persoane care, poate, vor 
cere o răscumpărare de la minister, nu ar fi prima dată. Sunt 
bine-cunoscute fotografiile diplomaților, jurnaliștilor, inginerilor, 
medicilor sau personalului de intervenţie în caz de urgenţă, 
slăbiţi și distruși, după ani întregi de captivitate în pădurile 
tropicale din America de Sud. Dar este mai probabilă 
presupunerea că teroriștii greci, furioși pe Danemarca, doresc să 
dea un exemplu, îmi șoptește o voce interioară, raţională, au 
mai ucis și înainte diverși diplomați americani. 

Văd mașina prin ochii tinerei femei care stă la colțul străzii. O 
privește cum alunecă în tăcere și virează la stânga, la chioșc. 
Tocmai a venit de la muncă, fusese acasă, se împrospătase și 
acum ieșise să își cumpere un pachet de ţigări Assos și șase beri 
marca Mythos, pe care voia să i le dea lui Nicholas, care în seara 
asta o va ţine de mână, deja știe, a putut simţi conturul celor 
două inele în plicul pe care el îl ascunsese în fundul dulapului 
din bucătărie. Acum, fața mi se întoarce mecanic și o văd la 
colțul străzii și, în același timp, văd în oglinda retrovizoare 


VP - 150 


umbra care se lasă pe spate pe banchetă, se reazemă de tetieră 
și spune: 

— La dreapta. 

Dau semnal și constat că, odată ce banda s-a eliberat, tânăra 
femeie traversează strada și intră în chioșc, iar acum pierd 
contactul vizual cu ea. Lăsăm casele în urmă și strada urcă, 
intrând într-o zonă împădurită. Mă gândesc la Thomas și la Otto 
și încerc să calculez câte zile au trecut de când am stat pe 
Acropolă și am transpirat, dar creierul mă lasă din nou. 

— Oprește! 

Acum se întâmplă asta sau nu se întâmplă. Inima bate să-mi 
iasă din piept și simt cum fluxul sanguin îmi dilată venele de la 
tâmplă. Am mers mult timp, iar acum el poate fi sigur că nu ne- 
a urmărit nimeni. Ajungem într-un loc complet pustiu și își poate 
duce treaba la sfârșit, fără niciun risc. Intru în parcare. El îmi 
apasă din nou pistolul în gât, iar eu închid ochii și mă încordez 
cu tot corpul. Acum mă gândesc la glonţul care, în clipa 
următoare, va sări cu o forță explozivă din cartușul lui umplut cu 
praf și își va croi drum prin complexitatea dumnezeiască a 
creierului meu. Și nu pot face nimic pentru a împiedica asta. 

— Dă-mi telefonul. Haide, repede, spune vocea într-o engleză 
cu accent evident grecesc. 

Mi-o spune de două ori înainte să reacţionez. Scot telefonul 
din buzunarul pantalonilor și i-l întind peste umăr. Se aude un 
clic tare, metalic, când își armează pistolul. În același moment, 
toată tensiunea din mușchii gâtului dispare, iar pulsul revine, 
treptat, la normal. Organismul mi se adaptează la apropierea 
morții. Pleacă, vino, lasă-mă să văd ce este acolo, dacă este 
ceva acolo. Cred că este ceva acolo. De fapt, Kassandra trebuie 
să mă aștepte, poate că este și tatăl meu acolo. Acum, el 
împinge ţeava dură, rece din oţel în ceafa mea și s-a mutat în 
cealaltă parte, de parcă ar încerca să o îngroape în craniul meu. 
Haide, apasă și lasă-mă să plec de aici, înapoi, acasă, nu știu 
unde. 

— Uită de Pierre Montgomery. Nu îl mai căuta, nu mai vorbi 
despre el. Altfel, te omor. 

Sângele îmi dă năvală în urechi, sufletul mi se ascunde în 
organism și mă cufund mai adânc în scaun. 

— Înţelegi ce spun, domnule Bernstein? 

— Trebuie să uit de Montgomery. 


VP - 151 


Vocea îmi este răgușită și slabă. 

— De cine? 

— De nimeni. 

— Oprește motorul, trage frâna de mână și dă-mi cheia. Fac 
ce îmi spune. Coboară și mergi de-a lungul străzii în jos, fără să 
te uiţi în urmă. Dacă te întorci, te omor. Dă-te jos acum! . 

Încep să merg. În spatele meu, ușa mașinii se deschide. În 
clipa următoare, glonţul mă va lovi în spate. Probabil că se 
simte ca și cum te-ai tăia cu un cuțit, o durere ascuţită, 
tremurândă, atenuată treptat de sângele care lubrifiază 
terminaţiile nervoase distruse. Dacă glonțul m-ar atinge numai 
pe dinafară, atunci trebuie să fiu în stare să mai merg un pic, 
până când mă va dobori și își va face treaba. Pot suporta o 
pierdere de sânge de mai mult de doi litri, fără a avea nevoie de 
un tratament medical urgent, dar, dacă îmi va atinge inima, voi 
cădea și îmi voi pierde cunoștința în câteva secunde. Poate că 
ar trebui să-i văd faţa înainte ca el, ca un asasin profesionist ce 
este, să-mi tragă glonţul final între ochi. Pun un picior în faţa 
celuilalt și cu cât fac mai mulţi pași fără să se întâmple ceva, cu 
atât mai mult crește sămânţa mică a speranţei care a fost 
semănată în mine. Dintr-odată, ușa mașinii se trântește și 
motorul pornește. Acum știu ce se va întâmpla. Vrea să treacă 
încet pe lângă mine și să mă împuște prin geamul lateral al 
mașinii. Forța împușcăturii mă va arunca în tufișuri, unde voi 
rămâne întins, unde pot putrezi și voi fi mâncat de animalele de 
pradă, poate înainte ca cineva să se împiedice, într-o zi, de 
rămășițele mele. Acum mașina accelerează. Dar sunetul frumos 
al motorului turbo diesel, cu cei 240 de cai putere ai săi, devine 
din ce în ce mai estompat și acum îmi este clar că mașina 
coboară muntele. Mă opresc și rămân locului, fără să mă mișc. 
Schimbă treptele de viteză complet și zgomotul motorului 
devine din ce în ce mai slab, acum nici nu se mai aude. Mă 
întorc. În josul dealului, stopurile roșii strălucesc ca ochii 
animalelor prădătoare în întuneric. Privesc luminile slabe și mă 
întorc în parcare, spatele meu este ud de transpiraţie. Mașina se 
poate întoarce la fel de repede cum a dispărut, trebuie să mă 
îndepărtez de stradă și să mă ascund în pădure. Merg de-a 
lungul unei poteci printre copaci, lent, pentru a nu mă împiedica 
în crengile și bolovanii care se materializează în lumina palidă a 
semilunii, apoi fac un pas greșit și mă lovesc la genunchi, rămân 


VP - 152 


întins pe pământ și aștept puţin. Simt cum oboseala se 
strecoară în creierul meu și trebuie să mă supun coborârii 
conştiinţei la un nivel inferior. Încă mai percep pământul pădurii 
pe obraz și încă aud un vânt care vuiește în depărtare înainte să 
îmi dau seama, în momentul în care am căzut cu capul în 
peisajul întunecat, că este respirația mea. Ca o adevărată 
veveriță, m-am urcat pe cel mai înalt și mai frumos trunchi de 
copac și mă ascund în spatele crengilor împreunate din vârful 
pinului. Sunetul unui motor de mașină îmi ajunge la urechi. 
Ascult concentrat, nicio îndoială, o mașină vine de jos, din oraș 
și urcă pe drumul de munte. Deci a fost doar o amânare, acum 
se întoarce și își duce treaba la bun sfârșit. Pot vedea farurile 
albe, acum mașina trece pe lângă parcare și dispare în 
întuneric. Sar cu capul înainte în mare, mă întorc pe spate și mă 
las legănat ușor în apa caldă, privind peisajul minunat, când 
soarele străpunge linia orizontului și, în aceeași clipă, 
moleculele de apă elimină orice nuanţă de roșu și sunt 
pulverizate liber deasupra mării și a cerului. 


Deasupra mea plutește un cer albastru tulbure, între 
coroanele verzi, balansate ale copacilor. Mâna mi se duce la 
buzunarul sacoului, unde la un moment dat găsisem chiar și o 
sticlă cu apă, dar nu mai este acolo. Mâna este acum în drum 
spre buzunarul de la piept, desface nasturii și scoate MP3- 
Playerul. În afară de muzică, el mai conţine și două din cele trei 
emisiuni radio pe care Kassandra le-ar fi putut produce pentru 
trilogia ei, pe care le numise „Dragostea, Speranţa și Credinţa”. 
Bomba teroriștilor explodase în timpul ultimului program. Mă 
rostogolesc pe spate și îmi pun căștile, caut prima transmisiune 
și acum vocea Kassandrei îmi străbate tot corpul. 


Ai încercat vreodată să trăiești ca și cum azi ar fi ultima zi 
din viaţa ta? Cum ţi-ai arăta dragostea faţă de cei pe care Îi 
iubești, dacă ai ști că este pentru ultima dată când ești 
împreună cu ei? Soţia ta? Copiii tăi? Prietenul tău cel mai 
bun? Fratele tău? Părinţii tăi? Acum aș asculta o piesă 
muzicală. Este din Peer Gynt, Suita Nr. 1, Op. 46, se 
numește Stare de spirit de dimineață. Stai jos și fă-te 
confortabil și încearcă apoi să îţi imaginezi că ai aflat că vei 
muri într-o lună. Nu uitaţi că niciunul dintre noi nu știe când 
își va da ultima suflare. Oamenii mor tot timpul în această 


VP - 153 


lume, atât tineri, cât și bătrâni, și mâine sau după mai 
multe decenii îţi va veni și ţie rândul. Cum ţi-ar schimba 
această informaţie viața pe care o trăieşti acum? La ce ţi-ai 
folosi ultima ta lună? Ai gândi diferit, ţi-ai stabili alte 
priorităţi față de ce faci acum? Acum să ascultăm melodia. 
Călătorie plăcută. 


Am ceva ce trebuie să aranjez în prima zi din ultima mea 
lună. Incepe cu sora mea, mai mare decât mine cu trei ani, care 
locuiește cu avocatul ei și cu cei trei copii, ca o familie 
amestecată, într-o vilă impunătoare din partea de nord a 
Copenhagăi. Am venit neanunţat, ceea ce o irită, dar o pune 
imediat pe una dintre fetele ei ucrainene au-pair să pregătească 
un ceai Ceylon puternic, ca pe vremuri, și o farfurie cu chifle cu 
lapte și nucșoară, pe care le mâncăm cu plăcere în timp ce 
vorbim despre mama noastră, care a înflorit după moartea 
tatălui meu și se bucură cât poate de viaţă. Are un partener nou 
și nu am mai auzit nimic de ea. Nu am vrut să continui tradiția 
paternă, dar nu am avut curajul să mă opun, așa că am devenit 
jurist, ca el. Dar l-am dezamăgit și asta era de așteptat. La 
vârsta mea, el avea în mod regulat procese la Curtea Supremă 
și era unul dintre cei mai capabili și mai respectaţi oameni din 
branșa sa. A reprezentat cele mai mari companii în procesele 
politice cheie și le-a câștigat pe toate, fără excepţie. Dar a fost 
și un om sentimental, care tânjea după libertate fără 
responsabilităţi și obligaţii, putea fi numit drept hedonist. lubea 
vinul roșu din ani buni de recoltă și simfoniile lui Bruckner. După 
orele de program, în anii '90, mergea cu plăcere într-un local din 
Copenhaga, unde bea s/ow beer și fuma zeci de ţigări, împreună 
cu Simon Spies, regele agenţiilor de turism, și cu cine mai avea 
chef să apară. Apoi uita de familie și de cina cu trei feluri de 
mâncare, care îl aștepta acasă, și se întorcea cu un taxi după 
ora 12, mânca sandvișuri cu salam în bucătărie și dormea în 
camera de oaspeți. Conștiinţa lui încerca să ţină pasul cu corpul, 
se ridica din pat cu punctualitate, se spăla și se bărbierea, își 
mângâia obrajii cu after shave, își dădea părul cu gel și își 
conducea BMW-ul până la Curtea Supremă, își trăgea roba pe el 
și își câștiga procesele. Dar se închisese într-o lume rece și 
cinică, condusă de bani și de prestigiu. O lume care îl distrugea 
în fiecare zi, până când s-a stins și a dispărut în fum, așa cum 
ceața se ridică spre cer într-o zi senină și însorită de primăvară. 

VP - 154 


În urma lui a rămas o grămadă de bani, pe care îi pusese 
deoparte pentru familia lui. De la el am moștenit capacitatea de 
a strânge din dinţi și de a trece prin viaţă, fără a insista să îmi 
exprim dorinţele cele mai intime, care nu au nimic de-a face cu 
cariera mea. El mi-a demonstrat că cele mai multe dintre visuri 
sunt intangibile și că poţi căuta și găsi satisfacţie în propria 
suferinţă și în suferinţa celorlalţi. Acum, mama mea are un nou 
partener, care trăiește visul de libertate al tatălui meu, și face 
asta ca un artist. Impreună, cei doi fac o călătorie fără sfârșit 
prin lume și risipesc moștenirea. Când ajung la ușă, îi doresc 
surorii mele toate cele bune, ea mă privește intrigată și îmi 
răspunde la fel, apoi ne întindem mâna unul altuia. Dar noi, de 
obicei, nu ne îmbrăţișam? Acum mă duc la mama mea, nu 
departe de acolo. Locuiește la parterul unui imobil nou. 
Apartamentul are o terasă și intrare privată la terenul de golf, 
dar după cum se vede, nu este acasă, iar vecina care are grijă 
de apartament și care udă plantele spune că ea și „artistul” au 
plecat într-o călătorie spontană, pentru patru săptămâni, în 
Brazilia. „El este chiar cunoscut, mi se confesează vecina, și 
gătește pentru ea tot timpul anului, acolo”, continuă, arătând 
spre un grătar negru. Mă așez la masa din bucătărie și îi scriu: 
„Dragă mamă, mulţumesc pentru lucrurile frumoase pe care le- 
am experimentat împreună. Acum merg mai departe. Poate că 
ne vom vedea într-o altă lume, diferită de aceasta. Cu dragoste, 
fiul tău, Carl”. Deci, totul este clar. 

Conduc până în oraș, schimb în treaptă inferioară de viteză și 
accelerez din nou, când privirea îmi cade pe Ministerul Afacerilor 
Externe. Acolo nu este nimeni cu care aș putea vorbi despre 
această chestiune. Dată fiind această cutie înghesuită, gri, cu 
multe orificii de control, zicala care circulă prin lume, „Moartea 
unui om, pâinea altuia” este pe deplin adevărată. La aeroport 
am lăsat mașina în cea mai scumpă parcare, mă duc sus și fac 
check-in-ul pentru următorul zbor spre Santorini. Am convenit 
cu gemenii să mă aștepte în aeroportul de acolo. Apoi trebuie să 
așteptăm o oră un alt zbor, care o are pe Katharina la bord, iar 
acum mergem toți patru la Perissa, unde am închiriat două 
camere duble cu vedere la mare. Aici ne vom petrece o lună 
împreună. Vom face baie, vom mânca salată grecească și ne 
vom muta de la soare la umbră. Vom fi împreună și vom discuta 
despre ce se întâmplă cu noi, de fapt, și între noi vor domni 


VP - 155 


liniștea și pacea. Katharina și cu mine ne iubim cu ușa de la 
balcon deschisă și putem auzi cum valurile scaldă plaja și pe 
gemeni cum se joacă pe mal cu frisbee. După două săptămâni 
am primit o vizită de la Otto și Thomas. Stau pentru câteva zile, 
închiriem o motocicletă și ne plimbăm în jurul insulei. Apoi bem 
Retsina și ne scăldăm goi în întuneric, mai bem Retsina și 
discutăm despre zilele în care eram tineri și călătoream la 
Santorini cu Interrail, am băut Retsina și am condus mopeduri. 
Acum nu mai este altceva de spus, decât că ne vom întâlni de 
cealaltă parte, dincolo de moarte, cu excepţia cazului în care nu 
există o cealaltă parte, dar asta vom afla în timp util. Și apoi 
Otto și Thomas pleacă din nou, și figurile lor din spatele lunetei 
taxiului îmi apar mereu în minte în zilele următoare, pentru că 
este o imagine perfectă cu amândoi, și am petrecut împreună 
cele mai bune zile de la copilăria noastră, iar ei râd și fac cu 
mâna, pentru că suntem atât de iubitori și de atenți unii cu alţii. 
Exact asta am facut. Așa este. Katharina și cu mine privim toate 
apusurile și răsăriturile care mi-au rămas și, în ultima seară, 
stăm întinși în pat, unul lângă altul, iar când voi muri ea mă va 
ține strâns în braţe și mă va săruta pe frunte în momentul în 
care inima se va opri. 


Bine ai revenit din călătorie. Sper că ai avut niște 
experienţe pozitive pe marea infinită de posibilităţi. Dacă 
uneori ţi se face frică și simţi că teama te domină, poate îţi 
va fi de ajutor să îţi amintești că sensul vieţii se află, pur și 
simplu, în experiențele de tipuri diferite, pe care le ai în 
călătoria ta, de la naștere până la moarte. Nu trebuie să îţi 
fie frică de moarte, ci trebuie să trăiești ca și cum ai fi în 
pericol de moarte, pentru că ești. Ne-am născut cu toții și 
toţi trebuie să murim. Și tu trebuie să mori, dragă 
ascultătorule, și ar trebui să te bucuri, pentru că asta te 
face să ai voinţa interioară de a profita din plin de viaţa ta și 
de a te bucura de momentele pline de iubire care ţi se 
oferă. Fiecare viaţă în parte afectează toată viaţa de pe 
Pământ și nimeni nu trăiește în zadar. Dar trebuie să 
înţelegi că viața nu depinde de tine. Merge mai departe, 
indiferent dacă ești viu sau mort, exact așa cum se 
întâmplă de milioane de ani. Și dacă ești îngrijorat că nu ai 
lăsat destule în urma ta, pentru ca posteritatea să te laude, 
atunci gândește-te - cele mai importante urme sunt cele pe 
care le lași în oamenii cu care împărtășești dragostea. Prin 


VP - 156 


ei, dragostea ta va fi transmisă celor cu care ei împărtășesc 
iubirea și, astfel, dragostea ta se răspândește peste tot în 
lume. Trăsătura specială a iubirii este nemurirea. Acea 
dragoste care se manifestă o dată în lume nu poate 
dispărea niciodată. Acestea fiind zise, aș dori să vă 
mulțumesc pentru că aţi ascultat prima ediţie a programului 
meu. Ne reauzim în paisprezece zile. 


Pe lângă amintirea a ceea ce s-a întâmplat deja și nu mai 
poate fi schimbat, Acum este singurul din lume de care pot fi 
sigur. In acest Acum trăiesc și mintea mea este suficient de 
puternică pentru ca organismul meu să coboare acest munte și 
să o găsească pe Katharina. 

Mă sprijin de un pom și mă ridic în picioare, găsesc un ciot de 
copac pe care mă pot așeza. Mâna îmi este unsă cu rășină, dinţii 
mi se lipesc de fălci, genunchiul mă doare. Îmi scutur hainele de 
pământ și de frunze și plec. Corpurile adormite ale greierilor 
atârnă ca fructele în sticlă de ramurile pinilor. Alte insecte s-au 
amuzat pe seama mea și mi-au lăsat o umflătură pe braţ. Încerc 
să ignor zgărieturile și accelerez pasul, pulsul îmi crește, 
primesc oxigenul de care am nevoie, acum merg și mai repede, 
aproape că alerg, mă sprijin de copaci, ca să nu cad, sar de peo 
piatră pe alta și gândurile nu pot ţine pasul, se transformă în 
urma mea în fulgi de cenușă, care se aștern ușor pe pământ și 
dintr-odată mă trezesc pe un drum asfaltat care duce în sus, 
paralel cu strada pe care o alesese răpitorul meu. Aici pot alerga 
mai tare și o și fac, până când am nevoie să îmi trag puţin 
sufletul. Dar nu este bine să stau, pur și simplu, pe marginea 
drumului și iau o gură de aer, undeva unde toată lumea mă 
poate vedea. In stânga este un cimitir. Sar zidul îngust, iar acum 
mă aflu într-o lume a sarcofagelor de marmură albă, care 
strălucesc în lumina dimineţii, de buchete cu flori colorate din 
plastic așezate în vaze, fotografii înrămate ale oamenilor morţi 
în cutii din sticlă, candele care împrăștie o lumină pâlpăitoare, 
galbenă, și zeci de pisici. Intre timp am reușit să respir normal, 
sar zidul înapoi și cobor în continuare, trec pe lângă o staţie de 
autobuz și acum mă apropii de primele case, un semafor, un 
palmier, dale pătrate din beton, trotuare, civilizaţie. De aici 
începe Atena. Intru într-un chioșc, spre disperarea 
proprietarului, care lasă o cutie cu roșii să cadă pe podeaua din 
piatră, și îl întreb într-o limbă care seamănă, oarecum, cu limba 


VP - 157 


greacă, dacă pot folosi telefonul. Katharina răspunde imediat, 
de parcă ar fi așteptat apelul meu, îi întind rapid receptorul 
bărbatului, pentru a-i da adresa. l-am dat o bancnotă de 50 de 
euro, dar el nu vrea să o ia, îmi dă un scaun și aduce cafea. 
Lichidul fierbinte, dulce, îmi înmoaie mucoasa bucală, după care 
urmează setea. Se pare că știe asta foarte bine, pentru că îmi 
întinde o sticlă de apă din frigider, pe care am golit-o dintr-o 
suflare. Nu mă mișc până când Katharina nu apare în pragul ușii. 
li strâng mâna grecului și mă așez în spatele scuterului ei. Știu 
foarte bine că încurc lucrurile acum, când trebuie să povestesc 
ce s-a întâmplat. Spun că am fost răpit, dar am reușit să Îl 
păcălesc și am fugit, dar bărbatul la care mă refer era cel care 
m-a urmărit acum mult timp în urmă și m-a atacat pe stradă. Aș 
vrea să îi spun că l-am doborât ca pe un șobolan și că mă simt 
bine cu asta. Mă văd nevoit să mă apăr împotriva criminalilor și 
teroriștilor, dar pe scuter nu putem vorbi unul cu celălalt. Mă uit 
în jos, la uniforma mea, îmi așez centura cu muniţie și ţin strâns 
mitraliera. În noaptea asta m-am apărat și am supravieţuit. 
Singurul lucru la care m-am gândit ai fost tu, Katharina. Asta 
vreau să îi spun când vom opri și ea va răspunde că nu am 
împușcat pe nimeni și apoi mă va lua în braţe. Luminile trec în 
fugă pe stradă și simt cum ochii îmi alunecă pe ele, simt soarele 
deja puternic pe faţa mea și căldura în valuri care curge pe 
spatele Katharinei. Două bătăi ale inimii, foarte puţin diferite 
între ele. 

În dimineaţa asta creierul nu-mi funcţionează. Probabil că 
sunt deshidratat. Stăm pe bordura din piaţa Kolonaki. 

— A fost același bărbat, spun cu o voce care nu este a mea. 

— Ce bărbat? 

— Cel care m-a urmărit și m-a atacat pe stradă și care m-a 
dus astă-noapte pe munte. Umbra cu arma din oglinda 
retrovizoare, aceeași siluetă, același accent. 

— Trebuie să anunţi poliţia de îndată ce îţi revii. Am întârziat, 
spune ea scuzându-se și mă sărută. Vrei să urc cu tine? 

— Nu, nu, murmur eu clătinând din cap, chiar dacă singurul 
lucru pe care mi-l doresc este să stau întins în pat și să o ţin în 
braţe. 


— Voi suna în cursul zilei. 


VP - 158 


Îi fac cu mâna. Mă ia ameţeala când ajung la ușa din hol. Le 
fac cu mâna și bărbaţilor tăcuţi, care își beau cafeaua în 
cafeneaua de pe trotuar, aud cum scuterul accelerează și, când 
ajung la scară, îmi dau seama brusc că voi cădea chiar acum și 
că mă voi prăbuși pe pardoseală, deja simt marmura rece pe 
obraz, dar nu se întâmplă asta. Urc scările, rămân nemișcat și 
îmi observ mâna dreaptă care apucă balustrada și mă uit în jurul 
meu, pentru a vedea de unde vin sunetele ciudate. Undeva pe 
casa scării, ceva zgârie peretele. Încep să alerg pe scări, 
departe de cei care doresc să-mi facă rău sau către cei care 
doresc să-mi facă rău, nu știu unde sunt și cine sunt, cu toate 
acestea, Pierre Montgomery vrea să-mi facă rău și nu știu de ce. 
Zbor de la un etaj la altul, în depărtare deja pot vedea ușa 
apartamentului meu, caut neîndemânatic prin buzunar, găsesc 
cheia și o bag în broască, apoi aud hârșăâitul în spatele meu și 
rămân țintuit locului. Mă întorc încet și pe scări o văd pe soţia lui 
Montgomery, pe scara care duce la mansardă. 

— Frida, Frida, bolborosesc. 

— Nu am îndrăznit să sun atât de devreme, spune ea încet. 

— De fapt, am crezut că te-ai mutat deja. 

— Nu vreau să fiu o povară. 

— Eşti întotdeauna bine-venită la mine, Frida. Pulsul mi-a 
încetinit. Haide înăuntru. Ai luat deja micul dejun? 

Clatină negativ din cap. 

O iau de braţ. În apartament este liniște. Două pahare cu 
resturi de bere și șase sticle goale de bere de pe masa de lângă 
canapea demonstrează prezenţa vieţii. Îl aud pe Otto sforăind în 
camera de oaspeţi. Frida se duce lângă el și rămâne acolo. 
Thomas iese din baie și începe să facă pâine prăjită și cafea. 

— Tu n-ai dormit deloc? 

l-am făcut semn cu capul că nu. 

— Vreo veste? 

— Interpretări greșite, spun eu succint, nu mai sunt în stare 
de mai mult. 

Mănânc două felii de pâine prăjită cu gem de lime și ghimbir 
și beau un pahar de suc de mango, închid ușa în urma mea și 
mă cufund în patul meu, moliciunea mă înconjoară și gândurile 
dispar, în cele din urmă dispar. Stau întins pe spate și văd, prin 
luminator, în copacul de deasupra, o veveriță care rămâne 
blocată, avem contact vizual, veverița și cu mine, și apoi stă pe 


VP - 159 


umărul meu, în timp ce merg printre copaci, spre marginea 
pădurii. Pe cealaltă parte se întinde un lan galben de porumb, 
unduit de vânt, atât cât vezi cu ochii. 

Vocea lui Otto pătrunde prin perete, ajungându-mi la urechi. 
Tocmai îi povestește Fridei despre agentul CIA, Leroy Anderson, 
care susține că soțul ei a fost implicat în planificarea acţiunilor 
teroriste. 

— Nu vreau să afirm că eu îl cunosc cu adevărat pe Pierre și 
nu știu de ce lăsa oamenii să locuiască în subsolul nostru, dar 
terorist, asta nu cred. 

In camera de alături scârțâie patul. 

— Eşti frumoasă, spune Otto. 

— Hmm. 

— Dar trebuie să recunosc că Pierre... 

— Chiar trebuie să-i menţionezi numele tot timpul? 

— Ah, oprește-te. 

— Mai sărută-mă o dată. 

— Pe de altă parte, devenea ursuz și acru atunci când vorbea 
despre dezvoltarea din Danemarca. În 2001, politicienii civili au 
stabilit un proces orientat spre obiective, pentru a pune în 
mișcare dezintegrarea societăţii prospere, pentru a cărei 
înființare Danemarca democratică a avut nevoie de mai mult de 
o sută de ani. Ceea ce mulţi au numit „cea mai bună societate 
din lume” și care a stârnit invidia naţiunilor din întreaga lume. 

— Vrei să spui individualismul în detrimentul societăţii, 
privatizarea instituţiilor publice, spitale private pentru cei bogaţi 
și pentru cei cu asigurări bune, mai mulţi săraci, mai mulți 
oameni fără adăpost, imigranţi și refugiaţi care trăiesc ca 
proscriși într-o societate paralelă, bolnavi mintal, care trebuie să 
facă față singuri, mai multă supraveghere și control, 
egocentrism, iar ceilalți pot muri pe stradă, dar mie, mie ce-mi 
iese? 

— Exact. A avut de curând un astfel de discurs, dar 
bineînţeles că era beat. Spunea că aceleași tendinţe prevalează, 
treptat, în cele mai multe țări și că drumul de întoarcere devine 
din ce în ce mai lung. Danemarca și multe alte democraţii au 
fost lăsate să sângereze atât de mult, încât pare puţin probabil 
să poată fi recuperat ce s-a pierdut. Lumea, așa cum o 
cunoaștem, este pe moarte, spunea el, și poate că ar trebui să i 


VP - 160 


se dea lovitura decisivă, astfel încât ceva nou și sănătos, o lume 
dreaptă și solidară, să se poată dezvolta din ruine. 

— Nu te-ai aștepta să auzi așa ceva din gura unui diplomat de 
top. Credeam că are oroare de extremism. 

— Era sătul până în gât, mai mult decât de obicei. 

— Copiii și beţivii se presupune că spun adevărul. 

— Ce fel de adevăr? Despre un om care a avut o copilărie 
teribilă și care și-a anesteziat teama cu alcool? Despre un 
diplomat de carieră direct, căruia i se face milă de un om fără 
adăpost și îl lasă să locuiască în subsolul său? Despre un 
ambasador care își bate soţia și își umilește personalul? Despre 
un bărbat cu multe secrete? Despre Pierre pot fi spuse 
nenumărate povești, dar cine știe ce este adevărat și ce 
ficţiune? Singurul lucru de care sunt foarte sigură este că Pierre 
înglobează, practic, doi oameni: unul care se controlează și 
funcţionează bine, iar cealaltă este imprevizibilă. Acesta este 
motivul pentru care nu mai pot fi cu el. 

Acum este liniște înăuntru, iar eu mă aflu la marginea pădurii 
și privesc lanul de porumb. Merg prin porumbul cu miros 
dulceag și acum îmi întorc faţa spre cer și plonjez prin spaţiu, 
aterizând pe câmpia verde din valea viselor de pe planetele 
fertile, care orbitează în jurul stelei Maia a Pleiadelor. Acesta 
este căminul meu din Univers. 


VP - 161 


15. 


Nu îmi pot explica sau înţelege propria reacţie. Aș putea să 
povestesc numai ce s-a întâmplat astă-noapte, dar cu cât trece 
timpul, cu atât mi se pare mai irelevant. Corpul mi s-a refăcut 
după somn, o baie, după apă și mâncare, a mai rămas numai o 
senzaţie dureroasă la extremități și un sentiment persistent de 
absenţă a realităţii. Otto se ridică de pe canapea și vine spre 
mine, tocmai a primit niște informaţii de la o sursă din CIA. 
Aceștia nu cunosc niciun Leroy Anderson. 

— Dar asta era de așteptat și nu înseamnă neapărat că 
americanul a minţit cu privire la legătura lui cu CIA, spune el. 

— Nu vii la Atena? Nu sunt împăcat deloc cu ideea că ești atât 
de departe, spune Thomas la telefon. Se sprijină de masa din 
bucătărie, cu o ceașcă de cafea în mâna stângă. Atunci voi 
rezerva imediat un bilet de avion. Te sun să îţi dau detalii. Mi-e 
dor de tine. Și eu te iubesc. 

— Cum se simte? întreabă Otto. 

— Bine. Deși nu este tocmai plăcut, desigur, că nu poate ieși 
afară. Dar soţia ta are foarte multă grijă de ea. 

Otto aruncă o privire în direcţia Fridei. Aceasta este prinsă în 
lectura unui ziar, stând într-un șezlong pe balconul dinspre 
stradă. Thomas se ocupă deja de rezervarea biletului. 

— Puteți fi fericiţi, mâine o veţi cunoaște pe Iris - viitoarea 
mea soţie. Este în regulă că am invitat-o? Treptat, apartamentul 
diplomatului se aglomerează. Bineînţeles, ea va dormi cu mine. 

Da, este de la sine înţeles, mă gândesc. Să invităm pe toată 
lumea. 

— Cari, este OK? repetă el. 

— Bineînţeles, am spus și imediat Thomas a apăsat butonul 
„Enter”, și plata a fost făcută. 

Am decis să îl contactez pe Donald, indiferent de consecințe. 
Știu foarte bine că aceasta este o înfrângere, o umilire de 
proporții imense, dar nu mai pot trece cu vederea situaţia mea. 
Sunt obligat, pur și simplu, să informez sistemul despre faptul că 
ambasadorul declarat bolnav, Pierre Montgomery, a părăsit 
clinica de dezintoxicare de pe insula Santorini și, aparent, este 


VP - 162 


implicat într-o formă sau alta de criminalitate, în cel mai rău caz 
în planificarea acţiunilor teroriste. Superiorul meu direct se află 
la minister, dar este mai înțelept să mă îndrept spre Donald. Îi 
apelez pe telefonul mobil. 

— Sunt cu familia în vacanţă, dar în lumea noastră nu există 
așa ceva. Dă-i drumul - ce pot face pentru tine, Bernstein? Aud 
îngrijorare în vocea ta? 

l-am spus tot ce știu despre Pierre Montgomery, iar Donald a 
răspuns automat, cu un râs gălăgios. Asta înseamnă, cu 
siguranţă, să gestionezi neînțelegerile, spune el. 

— Nu ai probleme cu auzul, nu? Il cunosc pe Pierre de mai 
bine de 20 de ani și, desigur, are un temperament coleric, dar 
așa sunt și eu, și ar trebui să răspunzi prompt, cu garanţie 
guvernamentală, dacă te joci cu șeful, Bernstein. În branșa 
noastră, asta este un must-have, ai uitat? Este adevărat, nu 
toată lumea se împacă cu genul lui Pierre. El impune cerinţe 
ridicate atât asupra celor din mediul lui, cât și asupra sa, și cei 
care nu corespund cerințelor vor fi biciuiţi. Și da, are o problemă 
cu alcoolul, dar toţi avem micile noastre slăbiciuni, o slăbiciune 
discretă, un viciu secret, pe care vrem să îl ascundem cu orice 
preţ în faţa celorlalți? Dar asta este cu totul altceva decât să îl 
acuzi de activități criminale și implicare în activităţi teroriste, 
Bernstein, cu totul altceva. Chiar nu știu cum te-ai putut gândi la 
așa ceva, în contextul în care se află cariera ta. Riști să rămâi la 
minister ca un ratat și să fii tras pe dreapta, fără nicio garanţie 
pentru viitor. Mă gândesc că este un risc mare să mă prăbușesc 
odată cu tine, atunci când se va întâmpla - și se va întâmpla, 
bineînţeles, pentru că nu ai fost în stare să menţii nava pe 
cursul cel bun. 

Exact aceasta este reacţia de care m-am temut. Riscul unui 
scandal în care Donald ar putea intra, într-un fel sau altul, îi 
sperie mult mai mult decât ce face Pierre Montgomery în timpul 
concediului său medical. 

— Dacă povestea transpiră în mass-media, asta nu ar fi doar 
un prejudiciu ireparabil pentru cariera mea, ar cădea și pe tine. 
In cele din urmă, ar distruge încrederea publicului în serviciul 
diplomatic. Asta trebuie să înţeleg? Îmi scapă. 

— Nu-mi place tonul, Carl Bernstein. Ar fi trebuit să știi că 
facem amândoi parte dintr-un sistem complex, global, care 
funcţionează pe baza legilor scrise și nescrise și ori ești cu 


VP - 163 


sistemul, ori împotriva lui. Ar mai trebui să știi că nu există o 
cale de mijloc strălucită. Serviciul de Externe nu este o asociaţie 
daneză de muieri, niciun club de dezbateri, unde să facem 
compromisuri cu care să putem fi cu toţii fericiţi. Este totul sau 
nimic. Nu ai de ales în această chestiune. Trebuie să îţi faci 
treaba și să uiţi de ciudatul ăsta de Pierre Montgomery și de 
toate faptele lui. De aceea, îţi garantez că voi apela la niște 
oameni care îl pot reduce la tăcere, pentru a nu mai provoca și 
alte neplăceri. 

— Ştii unde se află acum? îl întreb. 

O rafală bruscă de vânt ridică praful și, timp de o secundă, am 
închis ochii, i-am redeschis și am observat din nou un bărbat 
îmbrăcat în negru, pe una dintre băncile de beton din piaţa 
Kolonaki. Poate că este numai imaginaţia mea, dar mi se pare 
că se holbează în continuare la balconul în care mă aflu. Nu l-am 
mai văzut înainte. 

— Nu, pentru Dumnezeu, nu știu, dar intenţionez să aflu. Deja 
pot vedea deznodământul poveștii, Bernstein: se termină cu un 
post neînsemnat în est, unde poate bea liniștit până moare. N-ar 
trebui să dureze mai mult de câţiva ani. Apoi ajunge sub pământ 
și, din respect pentru familie, va beneficia de câteva rânduri 
comemorative în ziare. 

— Așa, deci, mă aud spunând. 

— Da, exact, deci treaba este rezolvată. Dar am auzit că, în 
afară de problema cu Montgomery, îţi faci treaba foarte bine, 
Bernstein. Nu ai vrea să recuperezi și ultimele treizeci de 
procente de pe drum? Nu vrei să devii ambasador după ce 
termini treaba în Atena? 

— Normal că da. Dar vreau să fiu sigur că Pierre va fi oprit din 
ceea ce face. Poţi garanta asta? 

În receptor nu se aude nimic. Nici măcar nu-i pot auzi 
imaginaţia. În cele din urmă, îi aud din nou vocea. Sună 
fragmentat și îmi invadează creierul, care se mobilizează 
involuntar împotriva abuzului verbal. 

— Nu mă repet niciodată. Dacă vrei să eviţi apelul din 
Copenhaga, pe care nu ţi-ai dori să îl primești, a venit timpul să 
închizi ochii și urechile cu privire la idiotul de Montgomery și să 
mă lași să mă ocup de această afacere jenantă. Pentru a trata 
această chestiune, mă voi folosi de toată experienţa și de tot 
prestigiul meu, și mă voi asigura, discret și profesional, că toate 


VP - 164 


vor fi luate în considerare. Sper că asta te va mulţumi și pe tine, 
Bernstein? 

— Da, desigur, am bolborosit eu. 

Nu mai am cuvinte cu care să îl pot convinge de altceva. 
Cădem de acord să ne auzim din nou la telefon în câteva zile. 
Inchide înainte să-mi pot lua rămas-bun. Am pus mâna pe 
clanţă, mă răzgândesc și mă întorc. Omul îmbrăcat în negru a 
dispărut. 

Kassandra spunea mereu că diplomaţia aplicată în Ministerul 
Afacerilor Externe și logica acceptată de tradiţii reprezintă o 
formă veche de energie, care nu este în armonie cu lumea de 
astăzi. Serviciul de Externe ar fi fost un colos adormit în 
ansamblul tradiţiilor, pe care noii gânditori le aplatizează, fără 
judecată. Ea nu înțelegea ce era atât de atractiv în a fi 
ambasador. Era vorba despre salariu? Prestigiu? Efectul 
reputației? Nu aveam nicio idee ce să-i răspund, pentru că nu 
mă gândisem niciodată serios care era motivul pentru care ar fi 
trebuit să lupt până la ultima picătură de sânge. 


Pare dificil de explicat diferitelor autorităţi polițienești și 
agenţii de informaţii din ce motiv Alexandros locuise cu 
Kassandra și cu mine în Copenhaga. Nu pot explica unde a 
dispărut după ce a plecat de la noi, unde stătuse de atunci și cu 
ce își ocupase timpul, din ce cauză el, fără a se da de gol, 
apăruse la înmormântarea Kassandrei, nici ce făcuse după 
aceea. l-am spus Katharinei toată povestea. 

— Ai încercat să găsești familia lui Alexandros din Atena? mă 
întreabă după ce termin povestirea și scap de greutatea care 
mă apăsa. 

Dau negativ din cap, deranjat de propria neglijenţă. Era 
singurul pas logic și mie nici nu-mi trecuse prin cap. 

— Ai o mulţime de lucruri de făcut, Carl. Se strecoară sub 
braţul meu și mă sărută pe obraz. Eu îi prind buzele. Acum 
scoate computerul și începe să tasteze. Am o adresă. Strada se 
numește Anaxandron și se află lângă staţia de metrou Aghios 
loannis. Știu zona. Mi-am cumpărat scuterul din Melandias, o 
stradă de lângă Anaxandron. Vrei să mergem acolo mâine- 
dimineaţă, înainte să încep programul de lucru? Telefonul îi sună 
și ea se grăbește să răspundă. 


VP - 165 


— Mulţumesc, mulţumesc foarte mult. Voi face asta. În 
aceleași condiţii? Mă bucur. Salutările mele sincere și să știți că 
vă sunt foarte recunoscătoare. Mulţumesc, la revedere. Rămâne 
cu telefonul în mână, în timp ce un zâmbet îi luminează faţa, 
apoi începe să danseze prin cameră. Era secretarul personal al 
lui Konstantin, spune că fostul rege și soţia sa s-ar fi răzgândit. 
Ar vrea să îmi dea un interviu. 

— Felicitări, am murmurat, încercând să nu mă gândesc că, 
poate, mă voi reîntâlni cu Alexandros. 

— Nu am nicio idee ce i-a făcut să se răzgândească. Sunt pe 
deplin conștienți de faptul că îi voi întreba și despre subiecte 
sensibile. Ce s-a întâmplat în culise la lovitura militară de stat 
din 1967, cum Konstantin, fără a avea un loc de muncă, i-a 
putut oferi familiei sale, timp de 30 de ani, o viaţă într-o casă 
imensă din Londra. Oficial, făcuse rost de bani când Curtea 
Europeană pentru Drepturile Omului i-a acordat 80 de milioane 
de coroane drept despăgubire pentru proprietăţile pe care le-a 
pierdut în timpul Revoluţiei, când el și Anne-Marie au fugit din 
ţară. Oare a fost finanţat de prietenii monarhiști din cercurile de 
armatori, în speranţa unor recompense ulterioare, dacă grecii ar 
fi optat pentru reintroducerea monarhiei și Konstantin ar fi 
revenit la tron? Sau mama lui Anne-Marie, regina Ingrid de 
Danemarca, a fost cea care și-a ajutat fiica și familia prin 
alianţă, în toţi acești ani, din propriul buzunar? Poate cu sprijinul 
suplimentar al familiei regale britanice. Konstantin este nașul 
prințului William, numărul doi la tronul britanic, după prințul 
Charles. Sau poate explicaţia este că familia regală reușise să 
strângă o avere atât de mare în Grecia, încât a putut trăi din ea 
pe parcursul acestor ani. 

— Dacă poţi să scoţi la iveală toate aceste adevăruri, vorbim 
despre un bestseller inevitabil. 

— Secretarul personal mă va contacta din nou, pentru a-mi da 
sugestii pentru interviu. Konstantin propune să ne întâlnim de 
patru ori, timp de trei ore. Două sesiuni în care vor fi prezenți 
amândoi, o întâlnire numai cu Anne-Marie și o întâlnire numai cu 
el. Nu este grozav? Dacă ai ști de câte ori am visat la asta. 

— Eu am visat la tine, îi spun. 

— La cineva ca mine? 

— Nu, la tine. 

— Fără să mă cunoști? 


VP - 166 


— Te cunosc dintotdeauna. 

— Vorbești prostii. 

— Ştii foarte bine că este adevărat. 

— Ce? 

— Că ne cunoaștem dintotdeauna. 

Se așază lângă mine pe canapea. 

— Este pentru prima dată când sunt cu un bărbat și nu visez, 
în același timp, să fiu în altă parte cu un alt bărbat. 

— Nu au fost drăguţi cu tine? 

— M-au adorat și ar fi vrut să se căsătorească cu mine, dar 
știam că asta nu ar fi trebuit să se întâmple. Cuvintele îmi 
mângâie fața. Ai iubit-o pe Kassandra? mă întreabă din senin. 

— Da. Vorbeam despre toate și ne sprijineam și ne ajutam cât 
puteam de bine. 

— Cât de mult mă iubești? îmi șoptește. 

— Totul din mine iubește tot la tine. 

— Este ceva ce trebuie să îţi spun. Vocea îi tremură, iar ochii 
îi sunt umezi. Te-am așteptat toată viaţa mea, iar acum ești aici, 
în sfârșit. Și acum cred că vom avea un copil împreună. 

Mergem mult timp, în lumina galbenă a dimineţii, de-a lungul 
șoselei late Vouliagmenis, până când virează brusc la stânga, în 
Melandias. Pe colţ, spre cerul încețoșat se ridică un schelet din 
oțel, se pare că cineva a renunţat, cu mult timp în urmă, să mai 
construiască ceva acolo. Anaxandron este prima stradă la 
dreapta și oprim în faţa numărului 8, un bloc din beton, cu două 
etaje. Soneria se aude ca o bucată de carton între spițele unei 
biciclete, iar dincolo de ușa maro, fără o etichetă cu numele, nu 
se aude nimic. Imi scot inelul lui Alexandros de pe deget și îl las 
să alunece în buzunar, apoi apăs din nou butonul soneriei și aud 
o voce îndepărtată de copil, acum vine la ușă, care se 
întredeschide. 

— Mă numesc Carl, vin din Copenhaga. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă o voce de femeie, în greacă. 

Katharina traduce. 

— Alexandros este un bun prieten de-al meu. A locuit cu 
mine, atunci când a fost câţiva ani în Copenhaga. Tu ești Maria, 
soția lui? 

— Da. 

— Am vorbit la telefon, îți amintești? Ai sunat la Copenhaga 
pentru a vorbi cu Alexandros. 


VP - 167 


Ușa se deschide. În prag stă o femeie tânără cu părul blond, 
drept, și cu ochii albaștri. Nu prea arată ca o grecoaică. 

— Îți recunosc vocea, spune într-o engleză stricată. Intră în 
liniște. 

O urmăm printr-un gang îngust, care se termină într-o 
bucătărie albă. Deschide ușa de la sufragerie, arătând spre 
canapea. Ne așezăm. Se întoarce cu trei cești aburinde de 
cafea, pe o tavă. 

— Lucia! strigă dintr-odată și imediat apare în fugă o copie în 
miniatură a ei, la fel de blondă, care rămâne în mijlocul camerei. 
Se uită la Katharina, apoi la mine, cu ochii negri, plini de viaţă ai 
lui Alexandros. 

— Tu trebuie să fii Lucia, câţi ani ai? spune Katharina, 
zâmbindu-i fetiţei. 

Lucia spune ceva în greacă, iar Katharina traduce: „Am opt 
ani și pot citi mai bine decât mama mea, pentru că ea s-a 
născut în altă ţară, așa că este obișnuită să vorbească o altă 
limbă”. 

— De unde vii? întreb și mă uit la Maria. 

— Din Danemarca spune ea, acum într-o daneză vocală din 
Arhus, cu un zâmbet larg. L-am cunoscut pe Alexandros în 
timpul unei vacanțe pe insula Kos. Era paznic într-o discotecă. 

— Nu mi-a spus nimic despre asta. 

— Îi era teamă că le vei povesti autorităţilor despre mine. 
Nimeni nu știe exact unde sunt, nici măcar părinții mei. Ei nu îl 
plac pe Alexandros, așa că am decis să nu-i mai văd niciodată. 

— Cred că sunt obligat să le spun că voi, tu și Lucia, locuiți 
aici, în Atena și că sunteţi bine. 

— Acum Îmi este indiferent. 

— Ce vrei să spui? 

— Cei mai mulţi trebuie să moară. Câţiva dintre noi trebuie să 
continuăm. 

— Asta spunea și Alexandros pe vremuri, în Copenhaga. 

— Atunci era prea devreme, dar acum este serios. In fiecare zi 
apar noi semne. Acţiuni teroriste, catastrofe naturale, din ce în 
ce mai mulți oameni care trăiesc în frică și haos. Alexandros 
spune că salvarea este un liant care să ţină totul laolaltă. Și în 
curând, când se va întâmpla asta, Pământul va fi distrus. 

— Unde este? 


VP - 168 


— A plecat pe insulă, pentru a găsi un loc potrivit unde să 
poată ateriza navele spaţiale comandate de Ashtar și de unde 
să ne poată lua. Ar trebui să veniţi și voi cu noi. 

— A spus el asta? 

Ea dădu aprobator din cap. 

— Alexandros mi-a spus că, într-o zi, vei trece pe aici cu 
siguranţă, și te-a descris pentru ca eu să te pot recunoaște. 

— Pe ce insulă a plecat? 

— Santorini. Au construit acolo un centru pentru ei. 

— Pentru ei? 

— Pentru toţi cei care îl vor urma și care cred că el este acela 
la care au sperat. Acum suntem zeci de mii. Eu nu am fost 
acolo, dar știu că vin pacienţi din toată lumea, pentru a fi 
vindecațţi de el. Pe cei mai mulţi dintre ei îi poate însănătoși. 

— Lucrează tot ca meșteșugar? 

— Nu, nu mai are timp pentru asta. A avut un ultim proiect 
imobiliar în Danemarca, pe care trebuia să-l termine, o vilă mare 
cu piscină. Ne-a adus lemn dulce-sărat, pentru că de aici nu poți 
cumpăra așa ceva. Lucia și cu mine suntem totul pentru el. 
Suntem baza sigură, de încredere de care are nevoie. Dar nu 
prea ne mai vedem de când s-a întors din Danemarca. Este 
foarte ocupat cu pregătirile pentru marea călătorie. In lume 
există mai multe milioane de oameni care vor să vină cu noi, 
atunci când vor sosi navele spaţiale. 

— Și acum el este pe Santorini? 

— Este pe drum spre insulă. Se uită la ceas. Pacienţii stau la 
rând pentru a fi trataţi de el. 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

— Acum trei ore. Azi de dimineaţă trebuia să plece cu 
feribotul din Pireu. 

— Îmi poţi da adresa centrului său? 

— Nu o știu. Dar de ce vrei atât de mult să vorbești cu el? 

— Acum lucrez în Atena și mi-am adus aminte de el. Ne-am 
înţeles bine în Copenhaga. 

— Au fost niște momente dificile în acea perioadă. Plecase în 
Danemarca și se gândise ca Lucia și cu mine să stăm, în această 
perioadă, la părinţii lui. Eu nu am vrut, dar am fost obligată. 
Alternativă mea era să mă întorc în Danemarca. Când, în sfârșit, 
a venit acasă, era furios și nu a vrut să-mi spună ce s-a 
întâmplat. Mi-a zis numai că a fost un fiasco și că îi dezamăgise 


VP - 169 


pe toţi cei care crezuseră în el. Îmi amintesc că a spus că fiecare 
casă de nebuni respectabilă găzduia cel puţin două persoane 
care se credeau lisus cel reînviat și nu mai putea face diferența 
între aceștia și propria lui persoană. Dar la un moment dat și-a 
amintit ceva ce îi spusese prietena ta, Kassandra, ceva pe care 
el îl respinsese mai întâi cu mânie. Ea spusese că lisus a revenit 
pe Pământ în mai mulţi oameni și că el ar fi doar unul dintre ei. 
Acum acceptă asta și gândul i-a alinat durerea, acceptă că 
soarta Pământului nu depinde numai de lucrarea sa, ci și de 
lucrările a sute, poate mii de lisuși reînviaţi, care știu cu toţii, 
instinctiv, că trebuie să umble dintr-un loc în altul și să facă bine 
celorlalți. 

— Cum se numește centrul de pe Santorini? 

— Nu poţi merge acolo. Nimeni nu se poate duce acolo fără 
programare. Oamenii așteaptă săptămâni întregi pentru a 
obţine o programare. 

— Nici nu vom face asta, întrebam din pură curiozitate. 

— Vila Maria, spune ea sfioasă. 

Îmi golesc ceașca și savurez lichidul rece, amar, întrebându- 
mă dacă ar trebui să-i dau inelul, dar l-am lăsat în buzunar. 
Katharina mă privește, la fel și Maria. Există atât de multe 
lucruri în lume pe care nu le pot ghici. Maria ne conduce până la 
ușă. 

— Trebuie să vă transmit salutări din partea lui Alexandros și 
să vă spun că ar trebui să vă pregătiţi pentru plecare. De 
dimineaţă a spus că nu mai este mult timp. Fitilul arde și nu mai 
poate fi stins, va cuprinde tot Pământul și va aprinde tot ce este 
inflamabil. 


Pe partea de jos a monitorului scria „Breaking News”. Nu 
reușesc să aud mesajul, pentru că vine publicitatea și Otto îmi 
raportează că oamenii săi au reușit să reconstituie ultimele ore 
din viaţa directorului medical al laboratorului. 

— Doi martori care nu au nicio treabă unul cu altul l-au văzut 
pe scaunul pasagerului dintr-un Renault Scenic de culoarea 
platinei. Într-un caz, mașina a fost observată după-amiaza târziu 
în Portul Copenhaga, la două sute de metri de Mica Sirenă. Mai 
mult, unul din cei doi martori își poate aminti numărul de 
înmatriculare în mare măsură, așa că identificarea proprietarului 
a fost simplă, o doamnă în vârstă de 83 de ani, care locuiește 


VP - 170 


într-o casă impunătoare din Stockholmsgade, Copenhaga. Unul 
dintre oamenii mei a căutat-o și s-a dovedit că aceasta a 
închiriat cea mai mare parte din casa ei, o cameră cu bucătărie 
și baie. Face acest lucru de cincizeci de ani, de când a moștenit 
casa de la părinţii ei. Spune că, de fapt, i-a împrumutat mașina 
„grecului”, așa cum îl numește pe chiriașul în cauză. De fapt, el 
ar fi un geniu în științe, spune bătrâna, și studiază matematica 
și fizica la Universitatea din Copenhaga. Oamenii mei i-au cerut 
politicos permisiunea de a vedea camera, dar, desigur, era 
complet curată, nici măcar o amprentă digitală. Din fericire, 
femeia era foarte atentă și a putut face o descriere precisă a 
grecului. Portretul robot a fost trimis la aeroporturile, porturile și 
la punctele de trecere a frontierei din toată Europa. 

— Încă o legătură grecească, spune Thomas. 

Capul meu aprobă singur, nu îmi pot smulge privirea de la 
televizor. Vocea reporterului anunţă cele mai noi știri despre 
bombele teroriste din această dimineaţă, din Paris și Londra. 
Toate dovezile indică o legătură între atacuri, deoarece ambele 
au avut loc în jurul orei 07.50, ora locală și au fost orchestrate în 
puncte de reper din cele două orașe. Două grupuri teroriste 
diferite revendică acţiunile. Autorităţile credeau că niciuna din 
acestea nu mai există de ani de zile. 

— Nu pot să cred că Turnul Eiffel și Turnul Londrei nu mai 
sunt, spune Thomas, în timp ce pe ecran defilează fotografii ale 
Parisului și Londrei. Am aceeași senzaţie pe care am avut-o 
atunci când turnurile gemene din New York au fost distruse. 
Raţional înțeleg ce s-a întâmplat, dar conexiunea cu realitatea, 
așa cum reiese din capul meu, nu este disponibilă. Acum, în 
mod evident, nu mai este vorba despre oamenii de afaceri în 
spatele cărora se află, ci de inima societăţii înseși. Ce s-a 
întâmplat cu lumea? De ce renasc tocmai acum toate fostele 
organizații teroriste? 

— Pentru că au ceva pentru care lupta, spune Otto sec. 

— Ce? strigă Thomas. 

— Poate libertatea, dreptul la diversitate. Intre grupări există, 
în mod clar, un schimb de know-how și coordonare, dar cum fac 
asta, nu știu. În mod confidenţial, pot spune doar că acest lucru 
este o surpriză pentru toate serviciile de informaţii din Europa. 

— Pentru că stau cu mâinile în sân și așteaptă o prezentare a 
teroriștilor? întreabă Thomas. 


VP - 171 


— Nu suntem pasivi, în niciun caz, dar suntem puși la zid și 
trebuie să înțelegem că teroriștii sunt cu un pas înainte. Ceea ce 
vă spun acum este confidenţial. Dacă cetăţenii din Europa ar ști 
cât de neputincioşi suntem, în realitate, să împiedicăm crearea 
unui haos total, haosul total ar izbucni imediat. Habar nu avem 
ce ar trebui să facem, manualele nu ne mai ajută și ne agățam 
de soldați și arme, adică exact ce vor teroriștii. Scopul lor este 
exact haosul, revoltele și panica, iar toate astea vor duce, mai 
devreme sau mai târziu, la războaie civile, apelându-se la forța 
armată pentru a îndrepta armele împotriva propriului popor. 

Thomas sare ca ars de pe canapea. 

— Nu se poate să fi ajuns atât de departe încât să nu mai 
existe cale de întoarcere! strigă el. 

— Dar există o cale. Numai că teroriștii sunt singurii care o 
pot alege. Noi, ceilalţi, trebuie să așteptăm și să vedem ce 
decid. După atacurile recente, asta este realitatea. 

Aduc trei beri din frigider și mă hotărăsc să le povestesc 
despre Alexandros. Vor primi versiunea scurtă. Thomas și Otto 
ascultă fără să mă întrerupă. Acum ei stau și așteaptă 
continuarea, dar nu mai este nimic de spus. Arunc o privire la 
ceas. În aceste minute, feribotul ajunge pe Santorini. Îl are pe 
Alexandros la bord. Dacă cineva l-ar aștepta în port și l-ar 
conduce la „Vila Maria”? 

— Mie îmi pare că acest individ lisus este destul de dus cu 
pluta, spune Otto obosit. 

Simt cum în corpul meu se materializează o furie bruscă, ce 
se târăște prin trahee și îmi umple gura cu cuvinte de care 
trebuie să scap. Imi pare rău de aceste reacţii automate de idei 
și gânduri, care nu pot fi explicate prin folosirea cuvintelor și 
conceptelor unei conștiințe limitate. „Chiar nu știu dacă 
Alexandros este un nebun, dar chiar trebuie să respingi automat 
tot ceea ce reprezintă?” aș fi vrut să-i strig lui Otto. De 
asemenea, știu foarte bine că reacţia lui este un semn de 
îngrijorare foarte umană sau chiar teamă în fața necunoscutului, 
care reprezintă mult mai mult de 99 de procente din 
diversitatea Universului. Foarte puţini doresc să se confrunte cu 
necunoscutul, ceilalți preferă să se bazeze pe o cârjă ridicolă, 
cum ar fi necesitatea incontestabilă a verificării științifice, 
indiferent dacă aceasta este posibilă sau nu din punct de vedere 
practic. Acum nu îmi mai pot stăpâni cuvintele. 


VP - 172 


— Nu pot dovedi că există mai multe dimensiuni decât cele pe 
care le cunoaștem astăzi, dar asta nu înseamnă că nu există 
mai mult de trei. Nu pot dovedi că există viaţă și pe alte 
planete, dar asta nu înseamnă că nu există. Nu pot dovedi că, 
odată, a trăit un bărbat pe nume lisus Hristos sau că El se va 
renaște în vremurile noastre, dar știu că un grec pe nume 
Alexandros are atât de multă forță în sine, așa cum eu nu am 
mai văzut până acum, și că oameni pe moarte călătoresc de 
departe pentru a ajunge la el și sunt vindecaţi de el, exact așa 
cum se susține că lisus vindeca bolnavii. Puteţi da din cap cât 
vreți, dar nu aveţi cum să omiteţi faptul că știința, chiar și luată 
în ansamblu, nu știe, de fapt nimic, cu toate acestea invocă 
dreptul de a condamna oameni care fac cunoscute niște idei ale 
căror contexte nu au fost identificate până acum. 

— Nu mă interesează clonele lui lisus, intervine Thomas. Au 
existat o mulţime în cursul anilor și li s-a pus un diagnostic 
psihiatric comun, după care au fost trataţi medical, apoi lisus a 
dispărut din ei. Asta îmi spune că este vorba despre o boală a 
creierului. 

Nu-mi doresc decât să îmi pun creierul în mișcare, să caute 
din nou și din nou argumentele pentru faptul că atacurile 
teroriste din Copenhaga și din alte capitale fac parte dintr-un 
plan universal, pentru a deschide larg porţile pentru Ultima 
judecată. Otto se ridică și deschide ușa dinspre stradă. 
Zgomotul traficului, în amestec cu ţărâitul greierilor, cu ciripitul 
păsărilor și vocile umane vibrante care vin din cafenelele din 
piață, intră în apartament, cu o briză mult așteptată de aer 
proaspăt și ne mângâie pe toţi cei care suntem pe balcon, unde 
stăm unul lângă altul și privim păsările negre care se rotesc pe 
deasupra pomilor, pe fundalul norilor cumulus suprapuși. 


VP - 173 


16. 


Cobor în fugă scările, până în stradă, am nevoie de mișcare, 
simt nevoia să fiu singur. Merg timp de zece minute într-o 
direcţie, zece minute în alta, apoi mă așez la o masă, în umbră, 
în prima cafenea care mi-a ieșit în cale, comand o cola cu 
lămâie și gheaţă și, prin ochelarii mei negri de soare, îi observ 
pe oamenii din jurul meu și mă gândesc la Santorini, unde, 
pentru moment, pare să se întâmple totul. Trebuie să ajung 
acolo cât se poate de repede și să vorbesc cu Alexandros. Aș 
putea folosi această ocazie și pentru a face o vizită la clinica de 
dezintoxicare pentru alcoolici, pentru a clarifica dacă Pierre 
Montgomery a fost vreodată acolo și pentru a mă întâlni și cu 
gemenii, împreună cu Katharina, dacă vrea. li trimit un SMS și o 
întreb dacă ar vrea să meargă cu mine în weekend la Santorini. 
Dacă și-ar lua mâine liber pentru ziua de vineri și luni la prânz ar 
putea fi la birou, am putea sta acolo trei nopţi. l-ar plăcea, vine 
raspunsul ei. Știe un hotel bun pe insulă și va rezerva camere 
pentru toți. Apoi îl sun pe Robert, care răspunde imediat la 
mobil și dă pe speaker. Le spun despre planurile mele. Le place 
ideea. 

— În prezent, vorbim destul de mult despre mama, spune 
Albert. 

— Asta este bine. 

— Pare o nebunie dacă îţi spun că alergăm cu ea pe plajă? 

— Bineînţeles că nu, știi asta. 

— Putem alerga o oră unul lângă altul, fără a spune ceva, și 
când avem nevoie de o pauză, ne așezăm pe mal, cu picioarele 
în apă, și ne lăsăm gândurile să plutească în vânt și cu sunetul 
mării și cu oamenii din jurul nostru. Facem asta chiar în acest 
moment. Imediat ne vom ridica în picioare și vom continua să 
alergăm, spune Robert. 

— Astăzi am urmărit o umbră care plutea într-un loc deasupra 
nisipului, unde alergam noi, și când ne-am așezat, a rămas 
deasupra noastră. Dar când ai sunat tu, a dispărut, zice și 
Albert. 


VP - 174 


— Faceţi foarte bine, băieţi. Faceţi mișcare și lăsaţi să se 
întâmple ce trebuie să se întâmple. Este o etapă de tranziţie și 
totul se întâmplă într-un ritm normal. Un astfel de lucru nu se 
poate forța. Poate este umbra Kassandrei, care se 
materializează în conștiința voastră. Cu puterea interioară a 
imaginaţiei voastre, totul este posibil. Șuieratul vântului de pe 
plaja din Santorini se simte din telefonul meu. Ne așteptați 
mâine la aeroport? 

Inchidem telefonul. Nu le-am putut spune nimic despre 
Katharina. Mai stau jos pentru o vreme și le simt vocile rezonând 
în corpul meu. Am zdrobit ultimul cub de gheaţă, ronțăindu-l, și 
în același moment am descoperit, de cealaltă parte a străzii, pe 
trotuar, doi bărbaţi care discutau gesticulând. Nu încape nicio 
îndoială, unul este Pierre Montgomery, celălalt, Donald. Primul 
meu gând a fost că Donald a reușit să dea de urma lui Pierre și 
că îl însoțește acum undeva unde poate fi interogat și 
neutralizat. Următorul gând a fost că Donald nu s-ar ocupa 
niciodată personal de o astfel de sarcină, de asta îi are pe 
oamenii lui și pentru asta îi folosește. Dar atunci de ce sunt 
împreună în Atena? Mă ridic și îi urmăresc de la o distanță de 
câteva sute de metri. Cei doi o iau la dreapta în Parcul Naţional 
și se plimbă de-a lungul unei alei înguste, care șerpuiește prin 
parcul îngrijit, de la o bancă umbrită la alta, fără a fi atenţi la ce 
îi înconjoară. Acum intră în grădina zoologică a parcului, cu rațe, 
capre, păuni și alte animale domestice, așezându-se la o masă 
din cafenea. Bea fiecare câte o halbă de bere, în timp ce eu stau 
aici, la marginea grădinii și mi se face din ce în ce mai sete. În 
cele din urmă se îndreaptă spre ieșire. Pe Amalias Avenue 
cheamă fiecare câte un taxi, după care dispar amândoi în 
aceeași direcție. Mai rămân câteva secunde pe trotuar înainte 
să mă hotărăsc. Apoi merg timp de zece minute într-o direcție și 
încă zece minute în altă direcţie, intru pe ușa din hol și mă 
gândesc că nu este interzis să te întâlnești cu cineva în parc și 
să discuţi, și că este treaba lui Pierre Montgomery dacă își 
petrece concediul medical într-o clinică de dezintoxicare din 
Santorini sau dacă dorește să hoinărească prin Atena. 

— Ce au făcut? întreabă Thomas. 

— Au discutat mult. In plus, au băut o bere. 

— Interesantă terapie de dezalcoolizare, exclamă Otto. Mi-ar 
plăcea să am o discuţie cu Pierre Montgomery. 


VP - 175 


Formează un număr pe telefonul mobil și iese pe balcon. 
Vorbește cu poliția elenă și îi informează că Montgomery fost 
văzut în Parcul Naţional, și îi roagă să intensifice căutările. Acum 
stă în cameră, în faţa noastră și bate din vârfurile degetelor. 

— Dar acum de ce să nu avem o seară plăcută, în timp ce le 
așteptăm pe fete, și să nu vedem filmul de scurt metraj despre 
care am vorbit - cel de la ziua ta de naștere, Carl? spune 
Thomas. 

El explică faptul că Iris va ateriza la miezul nopții, cu un zbor 
din Copenhaga, apoi va lua un taxi până în oraș. Frida și-a 
anunțat și ea participarea, după ce își va vizita o prietenă. 
Adaug și eu că, probabil, mai târziu voi trece pe la Katharina. 

Acum Sună la ușă mesagerul restaurantului de fast-food, cu 
friptură de pui și două sticle de vin roșu. Bag DVD-ul în DVD- 
Player și apăs butonul de derulare înainte până la partea în care 
este filmată ziua de naștere. Pe ecran se poate citi „Aniversarea 
de 12 ani a lui Carl”. Camera este îndreptată spre pantofii lucioși 
ai tatălui meu, este în camera de lucru, acolo este biroul din 
mahon cu sertarele închise, dintre care unul conţine două 
agende negre, în fiecare fiind descrise minuţios conturile cu 
banii alocaţi pentru sora mea și pentru mine, pentru cheltuielile 
care depășesc banii pentru îmbrăcăminte și banii de buzunar. 
Adică pentru călătorii, pentru achiziţionarea de mopeduri, 
biciclete și altele asemenea. Scopul este ca cifrele din registre 
să fie introduse în calculul moștenirii pe care aveam să o primim 
amândoi, pentru ca niciunul din noi să nu fie dezavantajat. 
Pacea fie cu moștenirea. Cu toate acestea, nu s-a ales nimic de 
ea după ce mama l-a cunoscut pe artistul ei. Camera trece 
peste raftul de culoare închisă și filmează ţigările care se află la 
locul lor stabilit. Cumpăra întotdeauna câte două pachete de Pall 
Mall odată, pentru a nu sta pe uscat, ceea ce se putea întâmpla, 
la o rată de patru pachete pe zi. Acum camera focalizează din 
nou pantofii, care încep să se miște. Trec pragul, merg pe 
covorul roșu din hol și tropăie pe parchetul lustruit din camera 
de zi. Acum camera se ridică și surprinde masa, în jurul căreia 
stau opt băieţi mari. Aceștia erau colegii mei de clasă. Așa se 
făcea atunci, erau cu toții invitaţi, veneau toţi și de ziua ta 
primeai cadou zece coroane. Acestea erau fie sub forma unei 
bancnote de zece coroane sau ca patruzeci de monede de câte 
25 de gre, care erau înșirate pe un șnur, astfel că sărbătoritul, 


VP - 176 


ca un fel de experienţă suplimentară specială, avea plăcerea de 
a aduce monedele la bancă și acolo să le numere cu automatul 
de numărat monede. La acea vreme era fascinant și de 
neînțeles pentru noi cum fusese construit un astfel de aparat 
genial. Și stăteam acolo, unul, doi, trei, Thomas și Otto cu 
sărbătoritul fericit în mijloc și, ca și cum ar fi fost condusă de o 
dorinţă invizibilă, dincolo de spaţiu și de timp, camera 
focalizează pe Otto, care este pe cale să se ghiftuiască cu o 
chiflă de lapte cu nucșoară și, în același timp, îmi spune ceva. Işi 
trece mâna stângă pe deasupra mesei, în direcţia platoului cu 
sandvișuri și reacţionează la ceea ce Thomas îi spune băiatului 
din partea cealaltă. Cel care stă acolo este Bo. Acum tatăl meu 
rotește camera complet și dă zoom pe fiecare faţă, astfel încât 
să ne putem recunoaște colegii de clasă și pentru a ne aminti 
poreclele lor: Teddy, Linse, Artig și Pups. Ni-i putem aminti 
imediat din acest film, chiar și fără sunet, dacă ne imaginăm 
pălăvrăgeala celor opt voci subţiri de copii, care vorbesc unii cu 
alții, chiar și sunetul lingurițelor lovite de ceștile din porțelan, 
pline cu cacao caldă cu frișcă, sunt încă prezente, un amalgam 
de amintiri de sunete de la ziua mea de naștere. Și apoi vine 
marele moment, când mama mea, cu un șorț de un albastru- 
deschis, cu părul prins în coc, vine cu tortul, și acum, exact ca 
atunci, numărăm cele douăsprezece lumânări aprinse în care 
trebuie să suflu. Dar mai întâi trebuie să cântăm „Mulţi ani 
trăiască”, gurile formează cuvintele și, în corpul meu, este 
evocat sentimentul de jenă de atunci. Acum camera face zoom 
pe fața mea și eu clipesc, cu ochi strălucitori de copil, direct în 
obiectiv. Nu mă pot recunoaște în băiatul cu obrajii strălucitori și 
cu dinţii pătraţi, zimţaţi din faţă, dar îl pot simţi, este undeva în 
interiorul meu, ca un nucleu din care m-am dezvoltat și care îmi 
alimentează pulsul inimii, de 70 de ori pe minut, de 100.000 de 
ori pe zi. 

Acum tatăl meu spune, cu siguranță, că ar trebui să facem cu 
mâna, pentru că toţi cei opt băieţi își flutură mâinile cu 
entuziasm spre cameră, în timp ce el se depărtează cu spatele - 
pe lângă figura zâmbitoare a mamei și pe spatele doamnei 
Nielsen, vecina de vizavi care ajută la curăţenie și la 
cumpărături - se retrage din camera de zi și ajunge la pantofii 
negri, care acum calcă pe covorul de pe coridor și ajung în 
camera de lucru. Se așază la birou și întoarce camera, acum 


VP - 177 


vrea să se filmeze pe sine însuși, dar nu se pot vedea decât 
bărbia cu adâncituri adânci și partea de sus a cămășii, pe piept. 
Acum mai întoarce puţin camera, cu câţiva centimetri, și pe 
ecran apare cea mai mare parte a feței sale. Obrajii lui rotunzi 
strălucesc, un zâmbet cald scoate la iveală un dinte de aur în 
maxilarul superior. Încerc să îi surprind privirea, dar el se uită în 
altă parte. Observ că ceilalţi se uită la mine. Tatăl meu continuă 
să privească în camera de filmat. Se concentrează pe un punct 
un pic mai în stânga mea. Mă întorc și urmăresc direcţia privirii. 
Se putea trage o linie dreaptă de la ochii lui la fotografia 
înrămată a Kassandrei și a gemenilor, de pe birou. Pe buzele lui 
se poate citi „Adio” și filmul se termină. 

— A fost ciudat să-l văd din nou, spun eu după un timp de 
tăcere. Dintr-odată, mi s-a făcut dor de el. 

— Mă gândesc la toate prostiile pe care le-am făcut împreună, 
spune Thomas. Când nu eram în peșteră, spionam una dintre 
familiile de pe stradă, mergeam la furat de mere sau să rupem 
florile; sau băgăm cuie lungi de optsprezece centimetri în 
copacii inaccesibili și astfel îi biruiam, sau ne urcam în vârful 
castanului vecinilor tăi și aruncam cu castane în mașini; sau 
spărgeam felinarele de pe stradă cu castane și, din când în 
când, câte o fereastră; și aruncam unul în altul cu mingi de 
tenis. 

— Thomas, nu ai fost tu cel care și-a rupt odată un deget într- 
un joc cu mingea, când ai prins una din cele mai puternice 
aruncări ale mele? 

— A fost una dintre cele mai puternice aruncări ale lui Otto. 
Trebuie să fi fost în vara de după sărbătorirea zilei de naștere. 
Purtam ghips și nu puteam înota, stăteam întins, cu un caiet cu 
Mickey Mouse și mă uitam la fete. În acel moment făceau toate 
topless și purtau numai pantaloni foarte scurți. Vă puteţi 
imagina de ce stăteam pe burtă mai tot timpul. 

— Erai atât de precoce? l-am întrebat și mi-am amintit că 
aceasta trebuie să fi fost vara în care am descoperit firele 
incipiente de păr de pe corpul meu. Eram în mașină în drum 
spre plaja din partea de sus a coastei de nord și stăteam acolo, 
moţăind în căldură și privind pe fereastră, în timp ce degetele 
mele găsiseră câteva fire de păr crețe, negre, la subraţul stâng. 
Le-am smuls rapid și seara, sub pătură, am căutat altele. Astfel, 
am mai găsit și alte fire de păr similare. 


VP - 178 


— Treaba asta se întâmpla rapid în acei ani și, înainte să-ţi dai 
seama, stăteai acolo și te frecai și îţi pipăiai micul penis, până 
când simţeai fiori în tot corpul. Și apoi, într-o zi minunată, mai 
ieșea ceva din el. Era foarte, foarte misterios, spuse Otto. 

— Și foarte, foarte frumos, completă Thomas. 

— Dar a fost numai începutul sfârșitului vieţii de tânăr liber. 
De atunci înainte, totul a fost despre fete. De aceea alergam 
după ele să le atingem, să le sărutăm, să bem ceai cu ele, să 
vorbim despre ele, să avem fantezii cu ele. Fetele au făcut totul 
mult mai complicat. Poate că, în realitate, faptul că fetele au 
intrat în vieţile noastre a făcut ca prietenia dintre noi să se 
dizolve treptat și, prin urmare, am stat ca niște păduchi în 
blană, spun eu. 

— Da, pentru că nu am vrut să renunțăm la ele. 

— Tu ai fost primul, Otto. Îmi amintesc exact momentul în 
care te-ai combinat cu Ann din clasa A. Nu mai aveai timp să 
joci fotbal în pauză, pentru că erai ocupat să stai cu ea și să 
faceţi schimb de salivă. 

— Am fost destul de supăraţi pe ea pentru că te-a furat de 
lângă noi. Pentru noi, era un fel de vrăjitoare, care te lua de 
prost și voia să te distrugă. Te avea la degetul mic și dimineţile 
erai întotdeauna acolo, cu ochii după ea, ca să puteţi merge 
împreună la școală. Era cu adevărat dezgustător. Carl și cu mine 
chiar ne făcuserăm planuri să o lichidăm. Este incredibil că, 
dintre toate femeile, mai târziu tu te-ai căsătorit tocmai cu ea. 

— Atât cât a ţinut. Ochii îi căpătară o expresie nervoasă. Ştia 
foarte bine că se întâmpla ceva. 

— Femeile sunt inteligente, spune Thomas. Apropo de 
întâmplat, care este treaba cu Frida Montgomery? 

— Cea mai uimitoare femeie pe care am cunoscut-o vreodată. 
Dar nu îmi pot suna soția, pur și simplu, și să-i spun că o 
părăsesc, pentru că m-am îndrăgostit de alta. Habar n-am cum 
va reacţiona, dacă o va lua razna, va da foc casei și se va 
sinucide sau dacă va răsufla ușurată, pentru că eu am fost cel 
care a făcut primul pas greșit și nu mai trebuie să-și spele 
propriile rufe murdare. 

— Și Frida ce spune? 

— Că mă iubește. Ciudat că, de când cu întâlnirile mele cu 
Frida, a început să-mi fie dor de copiii mei. 


VP - 179 


ÎI privesc pe Thomas, care stă la televizor și se joacă cu un 
DVD, explicând că l-a cumpărat din piaţa de vechituri din piaţa 
Monastiraki. Undeva, cândva în Vest este titlul. Am văzut recent 
filmul, așa că prefer să ies pe balcon cu paharul meu de vin 
roșu. Mă fac comod și dispar în nori, pe muzica lui Ennio 
Morricone. Aștept să mă sune Katharina și să îmi spună că a 
ajuns acasă. M-am surprins că zâmbesc mereu când îmi apare în 
minte. Mă întorc cu gândul la momentul în care ne eliberăm, 
după ce ne-am iubit, și ideea că aș putea-o pierde mă 
copleșește ca un amestec între formarea cheagurilor de sânge, 
hemoragie pe creier și stop cardiac, mă întind în pat și mă trage 
spre ea, mă absoarbe și îmi risipește toate temerile. O văd 
oriunde privesc. Acum se balansează în vârful copacilor din 
mijlocul pieței Kolonaki. Rochia ei lila i se înfășoară în jurul 
picioarelor și îmi face cu mâna. Imediat face un pas mare în sus, 
în înaltul cerului, alunecă în jos, printre norii moi și aterizează în 
brațele mele. Ne sărutăm așa cum se sărută proaspetii 
îndrăgostiţi și o ridic, este ușoară ca fulgul în braţele mele, și 
cobor liniștit, ca pe o scară, pe crengile copacului până în 
stradă, unde o las ușor pe asfalt, ca pe o prinţesă. Acum, un 
copil urlă în unul din celelalte apartamente. O pisică miorlăie în 
tufișuri. Porumbeii leneși zboară, deranjaţi, în toate părțile și din 
ascunzătorile lor din copaci, pescărușii gălăgioși dau din aripi pe 
deasupra pieţei. Din camera de zi se aude crescendo La Finale și 
părul de pe mâini mi se zbârlește. Scap paharul cu vin roșu, linia 
orizontului se înclină, asupra mea se rostogolesc ţipete din toate 
părţile și, instinctiv, mă arunc prin aer, în aceeași secundă 
aterizez pe podea, unde se termină balconul clădirii, și niște 
brațe puternice mă trag spre ele. Thomas, Otto și cu mine 
coborâm scara în fugă, în timp ce casa tremură, și ferestrele, cu 
niște sunete asemănătoare salvelor de artilerie și de mitralieră, 
cad din ramele lor. Acum suntem în aer liber, în centrul pieţei 
Kolonaki și clădirea în care locuiesc se rupe brusc în două părți 
relativ egale, iar una din ele începe să se scufunde. Pământul 
bubuie sub picioarele noastre și Thomas strigă să ne luăm după 
el. Chiar când ajung la șosea, plăcile pe care tocmai stătuserăm 
se înalţă, ca niște proiectile, din fundaţia lor de beton și încep să 
distrugă asfaltul și mașinile din spatele nostru. Și apoi, brusc, 
totul s-a terminat. Din jeanși îmi ies picioarele goale și cămașa 
tremură în jurul corpului meu. Dintr-o crăpătură din asfalt 


VP - 180 


țâșnește apa și se duce în jos, spre cea mai apropiată gură de 
canal. Întrebarea este dacă mai este posibil să iau câteva lucruri 
din apartamentul meu, numai cele mai importante. 

— Rămâi aici! strigă Thomas. 

Mă uit la el și dau din cap. Apoi mă întorc și încep să merg 
spre clădire. Oricine poate vedea că acest cutremur s-a 
terminat. Mă apucă de braţ, dar reușesc să mă eliberez. Aud 
cum strigă în urma mea, dar trebuie să urc și să-mi iau lucrurile 
și pantofii, fir-ar al naibii. Încep să alerg, apoi totul o ia de la 
început. Un huruit subteran, însoţit de vibrații violente care mi 
se propagă în corp, rămân locului și apoi mă întorc. Bucăţi 
întregi de zidărie zboară prin aer. Casa din faţa mea, din piaţă, 
cedează în fața forţei naturii și se prăbușește, ca într-o 
formaţiune de domino, ale cărei piese se doboară reciproc. 
Acum este rândul casei în care locuiesc. Clădirea înjumătăţită se 
clatină dintr-o parte în alta, ca un războinic rănit pe câmpul de 
luptă, până când un șoc puternic o dărâmă și izbucnește în 
flăcări. Stă împrăștiată acolo și se zbate în convulsiile morţii, cu 
toate lucrurile mele care ard în stomac. O limbă de foc se înalţă 
în norii întunecaţi, în mișcare. Acum replicile deja sunt mai slabe 
și alerg în piaţa cufundată în întuneric, mă întorc pe una din 
străzile laterale în locul unde i-am lăsat pe Otto și pe Thomas. 
Încă sunt acolo și se uită după mine. Otto arată spre Acropole. 
Simbolul Atenei, ruina templului antic, a dispărut. 


Noi trei ne-am construit propriul cerc din plăcile albe, pătrate 
ale pieţei din fața Parlamentului, departe de clădirile amenințate 
de colaps, într-o mare însângerată de oameni care plâng, urlă, 
sunt apatici. În casele din jurul pieţei Syntagma există spaţii 
libere, chiar și piaţa în sine este plină cu oameni de jur-împrejur, 
care stau în picioare sau sunt întinși, și cu toţi cei care aleargă 
înnebuniţi pentru a ajunge la ambulanţele cu sirenele pornite 
care, împreună cu autospecialele pompierilor, au o sarcină greu 
de gestionat. Lumea vine alergând din toate părţile, cerând 
ajutor. Ne retragem unul lângă altul, ţinându-ne bine între noi, și 
eu încerc să gândesc rațional. Trebuie să recunosc că șocul 
trece prin carapacea controlată, pe care instinctul de 
supraviețuire din corpul meu a construit-o, și imediat încep să 
tremur din tot corpul, și Otto are aceeași problemă, iar Thomas 
scoate niște sunete ciudate, ca un grohăit. Incet, corpul mi se 


VP - 181 


liniștește și observ că am închis ochii și acum, când îi deschid, 
pământul începe să se cutremure din nou sub picioarele mele, în 
niște șocuri infernale. Ne ţinem strâns de umeri, iar acum totul 
trece din nou, dar începe iar, și iar se oprește, și tot așa, 
ameţitor, ca un nebun care își bagă cuțitul iar și iar în victima 
sa, chiar și după ce moartea s-a instalat deja. 

Acum 25 de ani, în vacanța de vară: Otto, Thomas și cu mine 
trecem prin piața Syntagma, spre clădirea Parlamentului, urcăm 
treptele și traversăm Amalias Avenue - aveți grijă la mașini 
dacă mergeţi pe această stradă aglomerată, mă gândesc. 
Pentru Thomas, aproape totul pare să meargă prost. 
Nerăbdarea lui este uimitoare. Acum așteaptă liniștit, acum 
bucură-te și uită de tot ce este posibil să vină. Ne apropiem cu 
pași repezi și ne așezăm adidașii pe aceste plăci, ezit pentru o 
clipă și, exact în acest moment, mi se pare că timpul s-a oprit în 
afara tuturor dimensiunilor, simt semnificaţia fatidică a acestui 
loc ca pe un ușor disconfort, o presiune în spatele osului frontal, 
îmi întorc faţa, văd plăcile de sub mine și mă întreb dacă am 
pierdut ceva, dar nu este nimic de văzut acolo, numai plăcile 
albe, pătrate și apoi acest sentiment de colaps al timpului. Acum 
Otto strigă ceva, alerg și îmi prind prietenii din urmă. 


VP - 182 


17. 


Am stat mult timp pe plăci și ne-am ţinut în braţe, acum ne 
ridicăm și plecăm încet, fără a rosti un singur cuvânt, în 
întunericul de deasupra trotuarului, printre oamenii plini de 
sânge, gemând, îndureraţi și corpurile mute. Cu toate acestea, 
mergem în direcția locurilor pe care le cunoaștem, dar care nu 
mai sunt de recunoscut, oameni care nu mai sunt în viață. 
Clădirile în flăcări înroșesc cerul și printre străzi plutește fumul 
negru, urât mirositor, ca un virus paralizant care i-a infestat pe 
cei vii, le-a distrus speranța care le alina instinctul de 
supraviețuire. Cu excepția sirenelor ambulanţelor, este atât de 
liniște aici, așa cum nu a fost niciodată. Organismul meu a intrat 
într-o stare de protecţie, ca și cum aș fi sub un clopot de sticlă, 
iar pe bulevardul Sofias, de-a lungul căruia ne deplasăm, nu 
există, practic, niciun fel de trafic, numai un scuter care trece 
zgomotos, o singură mașină. 

Acum picioarele mă duc în dreapta, pe o stradă îngustă cu un 
nume pe care îl recunosc, Mourouzi, și ne apropiem de clădirea 
ambasadei, aici trebuie să fiu acum, când mii de danezi au 
nevoie de ajutor. Clădirea încă stă în picioare, dar poartă urmele 
catastrofei sub forma unei fisuri adânci, care pornește dintr-un 
punct de deasupra ușii de la intrare și cărămizile din partea de 
jos urmează un model în zigzag, până la marginea exterioară a 
casei. Ușa este întredeschisă, ceea ce este un noroc, pentru că 
nu am nicio cheie la mine. Anna Goula stă în camera de 
comandă, în spatele geamului, ne deschide și ne îmbrăţișăm 
spontan, a plâns. Este numai ea aici, nu a auzit nimic de 
Katharina, de nimeni, pentru că rețeaua de telefonie mobilă a 
căzut, nu mai funcţionează, alimentarea cu energie electrică a 
fost întreruptă și conductele de apă sunt distruse, ambasada 
este alimentată de un generator de urgenţă. 

— Nu eram acasă când s-a întâmplat. De fapt, în dimineaţa 
asta trebuia să intru în concediu, dar mai aveam niște lucruri de 
pus la punct, spune ea, și privirea îi cade pe picioarele mele 
goale. Uite, murmură ea, arătând spre ramele sparte și o 
fotografie ruptă a reginei Margrethe a Il-a. Totul este acoperit cu 


VP - 183 


ipsos, bucăţi de ciment și cioburi de sticlă, mobilierul este 
împrăștiat peste tot, pereţii sunt crăpaţi. Mă grăbesc să mă duc 
în biroul meu și pe fundul dulapului de arhivare găsesc noii mei 
adidași de alergat, pe care de-abia îi cumpărasem și care erau 
atât de moi și de elastici. Cutia cu telefonul prin satelit încă 
neutilizat, pentru cazuri de urgenţă, era și ea tot acolo. L-am 
desfăcut și l-am pornit, am luat legătura cu Ministerul Afacerilor 
Externe și le-am raportat concis prin telefon. Thomas stă pe 
canapea și tot schimbă SMS-uri cu lris, al cărei zbor fusese 
programat să aterizeze cam în momentul în care avusese loc 
cutremurul. Otto este afară, în hol și vorbește cu Anna Goula, 
aud că este menționat numele Fridei Montgomery. Mâna îmi 
bâjbâie prin buzunar după telefonul mobil, dar acesta se află în 
tufișurile de pe muntele Hymettos. 

— Este crucial, Carl Bernstein, ca până la o notificare 
ulterioară, să rămâi în ambasadă, aud în telefon vocea ofițerului 
de serviciu din Ministerul Afacerilor Externe. M-am gândit să-i 
transmit presei numărul telefonului prin satelit de pe care ai 
sunat. Presa a făcut coadă pentru a obţine un interviu și trebuie 
să fii disponibil, la naiba! 

— Singura problemă este că nu știu nimic. Îţi garantez că ești 
mai bine informat decât mine. Aici sunt în mijlocul haosului. Dar 
bineînţeles că voi răspunde la telefon dacă sună. 

— Conform celor mai recente informaţii primite de la 
specialiștii în seismologie cu care au discutat posturile de 
televiziune, este posibil să fi fost un așa-zis cutremur provocat, 
continuă el. 

— Ce înseamnă asta? 

— Un cutremur declanșat de om, probabil o acţiune teroristă, 
dar acest lucru nu este confirmat și nimeni nu și-a revendicat, 
deocamdată, răspunderea pentru această catastrofa. Ceea ce 
pare sigur este că epicentrul cutremurului s-a aflat chiar în 
centrul orașului. 

— Ştii ceva despre proporţia distrugerilor? 

— O mare parte din cele cincizeci de suburbii și cartiere ale 
Atenei este în ruine. Agenţiile de știri vorbesc despre mii de 
morți și, în continuare, există riscul apariţiei replicilor. Chiar 
acum ascult un om de știință care vorbește la televizor. Acesta 
spune că, în cazul în care cutremurul a fost, într-adevăr, 
provocat de om, este imposibil de prezis modul în care va 


VP - 184 


evolua situaţia, atât la nivel local, în Atena, precum și referitor la 
consecințele din alte părți. Se pare că a avut o influență atât de 
mare asupra plăcilor tectonice, încât poate să se ajungă la o 
reacţie în lanţ, cu cutremure și erupții vulcanice, care să se 
răspândească și în alte părți ale lumii. Dar asta se va vedea în 
orele și în zilele următoare. 

Intrerupem legătura şi pornesc televizorul. „Ultima 
judecată?”, scrie în partea de jos a ecranului, în timp ce doi 
seismologi discută unul cu altul. Este marea lor șansă de a se 
face remarcaţi, iar vocile le sunt răgușite de emoție. Aceștia 
sunt de acord că tot ce se întâmplă acum ar putea fi începutul 
sfârșitului omenirii. Afirmațiile lor nu sunt contrazise, indiferent 
de riscul declanșării panicii, ca reacţie umană extrem de 
periculoasă. Acum, moderatorul din studio încearcă să îi 
tempereze. 

— Vorbiți despre un scenariu „worst case” și cât este de 
realistă desfășurarea acestuia? 

— Este extrem de realistă, vine răspunsul seismologilor. Un 
aspect al acestuia ar fi distrugerile materiale și nenumăratele 
victime, ca urmare a unei serii globale de cutremure și erupții 
vulcanice, plus cantitățile enorme de carbon care ar fi aruncate 
în atmosferă și ar întuneca Soarele, spune unul din ei. 

— Uitaţi de încălzirea globală și imaginaţi-vă mii de ani de 
întuneric și o epocă glaciară parţială. Viaţa, așa cum o 
cunoaștem, va dispărea, spune celălalt, în timp ce camera îi 
focalizează figura cu pete roșii, care acum umple aproape tot 
ecranul. Da, cu siguranţă există riscul să ne confruntăm cu 
sfârșitul civilizaţiei umane. 

In același moment, pe ecran sunt prezentate imagini live din 
aer, fără comentarii, care arată o Atenă în flăcări. Îmi pot auzi 
respiraţia. Seismologul continuă: 

— In cazul în care carbonul începe să se diminueze în 
atmosferă, iar razele soarelui ar ajunge din nou pe Pământ, 
gheața se va topi și viaţa va apărea din nou, iar într-o bună zi, 
un animal asemănător peștelui se va târî pe uscat, iar o 
maimuţă se va ridica și va merge în două picioare, iar omul va 
deveni din nou realitate. Este inevitabil. 

Opresc sonorul și răspund la telefonul prin satelit. Este un 
post de televiziune danez, care ar dori un interviu pentru o 
transmisiune specială. Imediat după aceea sunt „în direct” și 


VP - 185 


povestesc despre catastrofa, așa cum am trăit-o eu. Mă gândesc 
la Katharina atunci când spun că ambasada este pregătită să 
ajute. Exact asta ar fi vrut să audă. 

— Toţi danezii aflaţi în primejdie sunt invitaţi să vină la 
ambasadă, până când vom înfiinţa un birou de urgenţă. Lucrăm 
cu toate motoarele turate, completez eu. 

Mai multe imagini ale Atenei distruse se derulează pe ecran. 
Pretutindeni case și clădiri prăbușite. Acum apar alte înregistrări 
luate de deasupra orașului, din elicopterul care survolează în 
aer, camera surprinde, în lumina slabă a dimineţii, sute de 
incendii. Reporterul explică faptul că o mare parte a Greciei s-a 
confruntat cu un val de cutremure puternice, aparent pornind de 
la poalele colinelor din Atena. 

— Epicentrul cutremurului principal a fost identificat, se află 
sub Acropola care s-a prăbușit parțial. Exact în această zonă se 
întâlnesc două plăci tectonice din scoarţa terestră. De 
asemenea, sub colina Acropolei se află un sistem subteran de 
peșteri calcaroase naturale. Aici, compania Geothermal Explorer 
a început anul trecut lucrări extinse de excavaţie pentru 
utilizarea căldurii geotermale. Geothermal Explorer a primit 
finanţare UE pentru un foraj cu o adâncime de cinci kilometri, 
până la un rezervor cu apă fierbinte, la 80 de grade, care după 
tratare poate fi folosită direct pentru încălzire și furnizarea de 
apă caldă. 

— Care este explicaţia pentru faptul că acest cutremur a avut 
loc exact în locul respectiv? întreabă moderatorul. 

— Au existat cazuri anterioare în care forajele geotermale au 
provocat cutremure, dar ar fi prematur să afirmăm că și în acest 
caz există o legătură. Dar aici avem o regiune considerată 
extrem de activă din punct de vedere seismic, ca o mare parte 
din restul Greciei. Mulţi dintre noi și-au pierdut membri ai 
familiei și prieteni, cunoscuţi și colegi în timpul unui cutremur. 
Putem aminti: cutremurul din 1986 din Kalamata, în care și-au 
pierdut viața 17 oameni și în 1999, în Atena, au fost 143 de 
morți. Și în anul 2007 a avut loc un seism puternic, pe lacul 
Trichonis, iar în 2008, în largul coastei insulei Rodos. Adevărul 
este că jumătate din cutremurele din Europa au loc în Grecia. 
Dar la fel de adevărat este și că cele mai multe dintre ele sunt 
relativ slabe, dar cu niște excepţii uluitoare. Nu pot exclude 


VP - 186 


faptul că a avut loc un impact foarte mare, care a cauzat 
cutremurul nimicitor din această seară. 

— Ce ar fi putut declanșa un astfel de impact? 

— Încă nu știm, dar există deja anunţuri cum că ar putea fi 
vorba despre o încărcătură explozivă. 

— Din asta trebuie să înţelegem că teroriștii ar fi putut 
introduce o bombă în forajul de sub Acropole, iar aceasta să fi 
provocat cutremurul? 

— Trebuie să rămânem conștienți de faptul că noi, oamenii, 
suntem extrem de vulnerabili în faţa naturii care ne înconjoară. 
Forţa ei este atât de mare, încât nu poate fi depășită niciodată. 
Dacă se dovedește că acest cutremur a fost provocat de 
oameni, trebuie să caut refugiu în metodele neștiințifice, cum ar 
fi rugăciunile și invocarea puterilor superioare, dacă acestea 
există, pentru a implora milă. Pentru că, în acest caz, 
consecinţele nu mai pot fi prevăzute. 

Aud telefonul prin satelit sunând, dar nu mă pot desprinde de 
imaginile Atenei, în special acum, când lumina de pe străzi 
devine, încet-încet, mai puternică, fără speranţa pe care, de 
multe ori, o nouă zi o aduce cu sine. Nu văd decât apartamentul 
Katharinei în faţa ochilor. Îmi imaginez că iese din baie și merge 
pe podeaua sufrageriei, atunci când o parte a casei, fără vreun 
avertisment, se scufundă mai mulţi metri în pământ. Podeaua 
de sub picioarele ei se mișcă exact ca valurile mici pe mare, iar 
în același moment cărțile se răstoarnă de pe rafturi, televizorul 
se prăbușește, ramele din sticlă cu fotografiile membrilor 
familiei cad de pe pereţi, toate dispar din locul lor obișnuit și 
zboară care încotro, iar ea își pierde echilibrul, dar se poate târî 
în patru labe pe podea. Vrea să caute protecție sub masa din 
lemn masiv, se aruncă în față, dar ipsosul, lemnul și sticla 
zboară prin cameră, iar printr-o gaură căscată în mansardă cad 
bucăţi de zidărie. Cum stă acolo, în poziţia fetusului, rănită și 
încercând să tragă aer în piept, de-abia poate recunoaște, 
printr-o crăpătură din masă, cerul înstelat, și cum nu poate 
înţelege de ce vede cerul, de fapt, nu este posibil, își strânge 
ochii și se agaţă cu disperare de piciorul mesei, apoi tăcerea se 
instalează în locul zgomotului asurzitor. Katharina începe să se 
agite din nou de-abia când praful se depune pe cărţi, pe moloz 
și pe vasele sparte, iar peisajul din jur este ca un ţinut îngheţat, 
fără viaţă, ca într-un film de Andrei Tarkovski. Se mișcă foarte 


VP - 187 


încet pe podea, spre ușa din hol, se ridică și încearcă să o 
deschidă, dar a fost blocată din cauza cutremurului și Katharina 
devine conștientă de faptul că este închisă într-o ruină, care se 
poate prăbuși în orice clipă. Mai întâi, simte cum frica îi cuprinde 
inima și o presează ca pe o minge din cauciuc. Acum poate auzi 
plânsete, ţipete și voci ce jelesc, și începe și ea să plângă, ușor 
și încontinuu. „Tot ce se întâmplă are o cauză”, se gândește fără 
încetare. 

Am un nod în gât, care nu vrea să dispară. Pornesc din nou 
sonorul televizorului. Un reprezentant al unui ONG raportează că 
acum trebuie să acţioneze rapid și să caute supraviețuitori 
printre ruine, pe de o parte, iar, pe de altă parte, trebuie 
îndepărtate miile de cadavre de pe străzi și de sub clădirile 
prăbușite. În cazul în care cadavrele nu sunt strânse, din cauza 
căldurii există cel mai mare risc de izbucnire a unei epidemii. De 
aceea, ONG-urile trebuie să înfiinţeze o tabără în apropierea 
Atenei, unde cei care au rămas brusc fără un acoperiș deasupra 
capului să poată înnopta și să primească de mâncare. Acum 
transmisiunea se face dintr-un platou unde un bărbat cu o 
expresie serioasă spune că „Organizaţia Revoluționară 17 
noiembrie” poartă răspunderea pentru cutremur și oferă o 
descriere precisă, așa cum a fost ea scrisă de organizația 
respectivă. De fapt, în forajul de sub Acropolă a fost introdus 
explozibil și apoi detonat. 

Acum, președintele Greciei apare pe ecran și declară stare de 
urgenţă în ţară. 

— Teroriștii au comis un atac asupra leagănului civilizaţiei 
occidentale, i-au tăiat venele și i-au băgat un ţăruș în piept. 
După aceste momente, lumea nu va mai fi niciodată la fel, 
spune el și îndeamnă pe toată lumea, bărbaţi și femei în putere, 
să se adreseze serviciilor naţionale de urgenţă și să își ofere 
ajutorul. 

Toate femeile cu copii și persoanele în vârstă trebuie să 
rămână acasă, dacă este posibil, sau să caute refugiu în tabere, 
își întoarce fața brăzdată de lacrimi spre cameră. 

— Întreaga lume suferă odată cu noi. Amintiţi-vă că nu 
suntem singuri în a face față consecințelor celui mai grav act de 
terorism din istorie. Vă pot asigura că, împreună cu aliaţii noștri, 
ne vom intensifica eforturile în războiul global împotriva 
terorismului. Îi vom vâna pe cei vinovaţi de această tragedie, îi 


VP - 188 


vom încolți și îi vom dobori ca pe niște câini bolnavi. Și după ce 
vom face acest lucru, ne vom asigura că nu se va mai întâmpla 
ceva asemănător. Promit acest lucru în fața populaţiei elene. Fie 
ca Dumnezeu să fie cu noi. 


Mă întorc cu faţa la Thomas, care stă lângă mine. Îi aud vocea 
în depărtare. Mergem de-a lungul străzii Stadiou, spre piaţa 
Syntagma. Ce facem aici? Pare a fi mașina mea, deci ceea ce se 
întâmplă chiar acum trebuie să fie o amintire din timpurile de 
dinaintea momentului în care mașina a fost furată, înainte de 
cutremur, înainte, înainte, înainte... dar este greșit, pentru că 
mașina mea are cutie automată, iar acest vehicul este dotat cu 
șase trepte de viteză manuale. Ne îndreptăm spre un câmp de 
luptă, cu clădiri prăbușite, cu fier îndoit, fragmente de lemn și 
de cărămidă, un peisaj dezolant, straniu, și rotocoalele de fum 
negru pe un cer înceţoșat îmi atrag privirea, deci trebuie să fie 
după cutremur, după, după, după. Clădirea aceasta este 
înclinată într-o parte și arată ca un uriaș adormit. Cealaltă, de 
acolo, și-a pierdut faţada și arată ca o casă de păpuși cu vedere 
la camerele cu mobilierul în miniatură și corpurile întinse pe jos. 
Rezultat al unei forțe distructive de neînțeles. Copacii înalţi de-a 
lungul străzii încă sunt în picioare, iar vântul fierbinte, arzător 
din Sahara face crengile să se miște grațios, ca trupul omenesc. 
Pot auzi râsetele cristaline ale frunzelor. Acum fac o scurtă 
călătorie în universul tăcut, până la locul căminului meu. De 
acolo îi pot vedea pe gemeni, fiecare fluturând câte un steag 
danez Dannebrog și Robert ţine în mână o pancartă cu textul 
„Bun venit pe insula Santorini”. 

— Hei, trebuie să o iei la stânga, strigă cineva. 

Mă întorc și îl văd pe Otto pe bancheta din spate. Mașina se 
balansează, anvelopele scârțâie pe asfalt. 

Pornim din nou, așa trebuie să fie, chiar dacă este în afara 
capacităţilor mele de memorare. Nu mai înțeleg. Acolo este o 
femeie în vârstă, cămașa de noapte din mătase îi flutură în jurul 
corpului alb, într-o mână ţine o colivie cu un papagal, în cealaltă, 
o grămadă de haine. Se descurcă bine, nu trebuie decât să evite 
să se apropie de centurile de foc, care par să fi acoperit totul, 
indiferent unde te uiţi, și cuprind blocurile unul după altul. 

Totuși, ne aflăm pe drumul spre aeroport. Strada este plină de 
automobile, camioane, autobuze, motociclete. Toată lumea vrea 


VP - 189 


să plece din Atena. Caut cu privirea un scuter roșu. Atena s-a 
transformat și a fost condamnată într-o singură noapte, a 
devenit sinonim pentru suferință, durere și moarte. Katharina a 
murit. Nu vreau să accept, dar creierul meu repetă la nesfârșit 
această propoziţie, de parcă ar ști ceva ce restul corpului meu 
nu înțelege. Katharina a murit. De ce propriul meu creier vrea 
să-mi facă rău, să mă facă nefericit, să mă lase să-mi pierd 
speranţa? Katharina a murit. Nu poate fi moartă, nu pot îndura 
mai multă durere, nu pot trăi fără ea. Katharina a murit. 

— Fii atent, Carl! îmi strigă o voce și privirea îmi cade pe un 
perete în flăcări, care iese din asfalt, instinctiv apăs complet 
pedala de acceleraţie, iar mașina trece rapid printre flăcări, 
ieșind în partea cealaltă. 

Așa se face prin filme și, aparent, și în Atena. Katharina 
trăiește. Da, am rezolvat problema. Katharina trăiește. Da, 
trăiește. Pe platforma unui camion fără prelată, pe marginea 
străzii, se adună cadavrele. Un bărbat ţine în brațe corpul unui 
copil. Dar Katharina este în viaţă. Turiștii încearcă să părăsească 
țara, iar grecii fug la rudele din zonele care nu sunt atât de 
afectate. Vehiculele sunt încărcate până la refuz cu copii, 
geamantane, mobilă și alte lucruri, care nu trebuie să cadă în 
mâinile bandelor de jefuitori. Dacă jefuitorii ar fi fost cea mai 
mare grijă a noastră! Acum îmi amintesc de un mesaj care a fost 
primit cu scurt timp înainte să plecăm din ambasadă. În zona 
San Francisco a avut loc un cutremur mai slab. Experții spun că 
ar putea fi precursorul unui cutremur mai mare, cu epicentrul în 
falia San Andreas. Această previziune a provocat imediat haos 
în trafic, pentru că o mare parte a populaţiei încearcă să plece 
din San Francisco. Cunosc cu toţii fotografiile din anul 1906, 
când orașul a fost lovit de un cutremur devastator și de 
incendiile ulterioare. Atunci, ca și acum, epicentrul a fost 
localizat la trei kilometri în largul coastei. În 1906, cutremurul s- 
a simțit de-a lungul faliei San Andreas, pe 477 de kilometri. Cu 
toţii au văzut, de asemenea, și distrugerile din Atena și au auzit 
teoriile experților, că ar putea exista corelaţii între cutremurele 
și calamităţile naturale care pornesc din alte părţi ale lumii. Și 
știu și de bomba cu ceas care stă amorsată sub Parcul Naţional 
Yellowstone, supervulcanul încă adormit. Inainte să plecăm din 
ambasadă a mai sosit un mesaj, acela că SUA a solicitat 
Organizaţiei Naţiunilor Unite să declare starea de urgenţă la 


VP - 190 


nivel mondial și să înceapă mobilizarea imediată a unităţilor 
militare, care pot fi desfășurate în ţările care nu au posibilitatea 
de a aplica legea și de a menţine ordinea. Katharina este în 
viață. Nu vorbim între noi. Otto, Thomas și cu mine. Am 
renunţat să mai vorbesc cu jurnaliștii la telefonul prin satelit, i-a 
preluat Anna Goula. Slavă Domnului că o am pe Anna Goula. 
Bineînţeles, aceasta este mașina ei, știu foarte bine. Trebuie să 
mă ocup de lucruri mai importante. Katharina este în viaţă. 
Cineva arată spre ceva și îmi strigă să am grijă. Un coș de fum 
este de-a curmezișul șoselei. Pentru a-l evita, virez la stânga, pe 
trotuar, și de-abia acum observ băiatul cu pantaloni scurţi, roșii, 
care stă pe bordură, cu picioarele pe banda de mers, iar eu calc 
frâna până la podea și văd cum femeia cu faţa însângerată sare 
prin peretele dărâmat al băncii, plonjează în faţă și îl apucă pe 
băiat de tricou, trăgându-l pe trotuar. Acum mașina trece în 
goană peste locul în care tocmai stătuse băiatul și îmi amintesc 
de transmisia manuală, debreiez și trec în viteză inferioară, 
accelerez din nou și conduc mașina de-a lungul bordurii, trec pe 
lângă obstacole și mă întorc pe șosea. In oglinda retrovizoare 
văd cum ea își strânge copilul în braţe. Katharina este în viaţă. 
Thomas privește tăcut prin parbriz, iar Otto, pe bancheta din 
spate, este la fel de tăcut. Totul are o cauză. Katharina era cu 
prietena ei ieri-seară, poate se afla chiar pe drumul spre casă 
când a început cutremurul. O voi găsi teafără și sănătoasă și voi 
fi cu ea tot restul vieţii. Katharina a murit. Stop! Nu vreau să aud 
asta. Și acum trebuie să dau de gemeni și să le spun că sunt OK. 
Anna Goula mi-a povestit că insula Santorini nu a fost afectată 
de cutremur și că feribotul nu și-a întrerupt cursele, iar eu nu 
știu de ce nu pot apela pe insulă cu telefonul prin satelit, nu știu 
nimic, nimic, nimic. 

Mergem pe autostradă, prin peisajul plat, împânzit cu măslini. 
„Crazy Bonus” scrie pe un panou publicitar de pe marginea 
străzii. Tocmai am trecut de staţia de taxare de pe autostradă, 
este scoasă din funcţiune. 

— Următoarea la dreapta, se aude de pe bancheta din spate. 

Conduc până la un punct de control care, de obicei, nu se află 
acolo. Este plin cu soldaţi care poartă mitraliere și veste 
antiglont. Declar că suntem în căutarea unei daneze, pe nume 
Iris Leroy, și un soldat arată spre un cort improvizat pe post de 
spital, din cel mai îndepărtat hangar. Peste tot sunt parcate 


VP-191 


mașini, iar eu găsesc loc pe spațiul verde. Probabil că astăzi 
paznicilor din parcare le-ar fi fost greu să-și facă treaba. Mergem 
pe lângă gardul de sârmă ghimpată, de-a lungul pistei. Un avion 
de pasageri este tras într-o parte, înconjurat de mașini de 
pompieri. Fumul se ridică dintr-una din aripi. Poate că piloţii 
încercau să aterizeze chiar în momentul în care forțele 
subterane au început să arunce blocurile de beton, grele de 
câteva tone, din care sunt construite pistele de decolare și de 
aterizare. Oamenii aleargă peste tot. Cei mai mulți dintre ei par 
a fi pasageri. 

— Acesta este un Boeing 737, model 800, spune Otto. 

Mergem mai departe spre hangar și nu îi vedem până când nu 
apar chiar în faţa noastră, patru tineri în haine de cowboy. Îi 
observasem încă din parcare, când coborau dintr-un VW- 
Transporter, iar acum stăteau unul lângă altul și blocau trecerea 
dintre gard și barăcile gri. 

— Scoateţi banii și alte lucruri de valoare, spune cel din 
mijloc, într-o engleză stricată. 

— Nu din nou, m-am auzit murmurând. 

— Taci! strigă cel de lângă el, face un pas în față și mă 
îmbrâncește în piept atât de tare, încât cad pe spate. 

Simt o durere ascuţită în palmă, sângerează puţin. Dintr- 
odată, Otto ţine un pistol în mână. 

— Sunt poliţist. Sunteţi arestaţi. Puneți jos, încet, toate armele 
pe care le aveţi, apoi treceţi la gard, cu faţa spre aerodrom. Nu 
mai spun o dată! strigă el. 

Bărbaţii se holbează la el. Acela care m-a împins se apropie 
încet de Otto, apoi schimbă direcţia, ca și cum ar vrea să se 
apropie de gard, dar face o mișcare circulară, bruscă, cu piciorul 
și îi lovește mâna lui Otto, iar pistolul zboară departe și 
aterizează în iarbă. Rămâne cu braţele încrucișate pe piept, cu 
un zâmbet batjocoritor pe buze. Ceilalţi trei își scot acum 
cuţitele și vin spre noi. 

— Nu-mi vine să cred, spune Thomas și dă dezaprobator din 
cap. 

In acest moment începe să respire cu dificultate, ca și cum s- 
ar sufoca, și în aceeași clipă se întâmplă ceva cu corpul lui. 
Arata ca și cum s-ar umfla, scoate un urlet, sare din corp și 
zboară prin aer, lovindu-i cap în cap pe doi dintre bărbații 
înarmaţi cu cuțite și, înainte ca aceștia să cadă în iarbă, cu 


VP - 192 


muchia palmei stângi lovește gâtul celui de-al treilea bărbat și, 
simultan, parează mișcarea circulară venită din partea celui de- 
al patrulea, aruncându-l pe spate, la pământ. În aceeași clipă, 
Thomas scoate un urlet îndelungat spre cer și revine în corpul 
lui. 

— Nebuni idioţi. Eu sunt soldat profesionist. Pot ucide cu 
mâinile goale. 

Se lasă în genunchi și își îngroapă faţa în mâini. Dintr-odată se 
freacă pe burtă și înjură printre dinţi. 

Otto își pune arma înapoi în tocul de umăr. 

— Îmi pare rău, șoptește Thomas. 

— Sunteţi...? încep eu. 

— Nu, dar pe ei, când se vor trezi, îi va durea în diferite locuri, 
spune el și îl privește mai întâi pe Otto, apoi pe mine. 

— Nu știu ce m-aș face fără voi. Sunteţi prietenii mei cei mai 
buni. 

— Rana a recidivat? întreabă Otto. 

Thomas clatină negativ din cap. 

— Mă doare, mai ales când nu sunt liniștit - și probabil că în 
prezent este un pic cam dificil. Incearcă să zâmbească. Ceea ce 
am experimentat pe câmpul de luptă a prins propria viaţă în 
corpul meu. Înţelegeți ce vreau să spun? 

Părul îi era ciufulit în toate părţile. Ne uităm la el. Evit să 
privesc corpurile întinse în iarbă. 

— Este ca și cum acolo s-ar fi format o gaură neagră de 
război, care îmi absoarbe energia. O pot ţine la distanţă cu 
medicamente care mă fac să fiu obosit și greoi, așa că nu prea 
îmi mai amintesc nimic și dorm aproape tot timpul. 

Vocea îi este înghițită de zgomotul sirenelor și al motoarelor 
asurzitoare de pe aerodrom. 

— Rugăciunile nu ne vor ajuta, iertarea păcatelor este 
ineficientă, iar terapia nu este nimic altceva decât o mână caldă 
pe o bucată de carne moartă. 

Stă, pur și simplu, acolo și vorbește încontinuu. „Ca o mașină 
vie”, mă gândesc eu. 

— Ceea ce mă ţine în mișcare și să fiu rezonabil de clar este 
puterea voinţei mele. Voința de a continua, în ciuda unei dureri 
de nedescris din interiorul meu. 

— Ei, haide, Thomas, spune Otto. 


VP - 193 


— Voința de a supraviețui băilor nocturne lungi în sângele 
proaspăt, mizerabil, de a trece peste corpurile împușcate, nu 
întotdeauna inerte, cu intestinele ieșite, și de a pune capăt 
suferinţei camarazilor mei, împușcătură după împușcătură. Voi 
nu știți ce este razboiul și nici nu vreţi să știți, nimeni nu vrea să 
știe despre ceva insuportabil. Asta ar trebui să rămână în 
mintea noastră, a celor care am fost acolo. A celor care am 
văzut războiul, l-am respirat, mirosit și gustat. 

Dintr-odată se pune în mișcare și ne trage și pe noi după el. 
Ajungem la hangar, care este mare cam cât patru terenuri de 
fotbal. Spitalul de campanie este format din sute de corturi. 
Miroase a spirt și a sânge, aerul este răcorit de ventilatorul de 
oțel din tavan. Din toate părţile răzbat voci care strigă și sunt 
pline de durere, zgomote metalice, motoare care torc și ţipete. 
Ne oprim în faţa unei bariere, în spatele căreia stă o femeie 
îmbrăcată în alb. Este nemţoaică și ne explică faptul că ea se 
ocupă cu monitorizarea de ansamblu a răniților transportați. 
Numai după o căutare pe ecranul computerului, ea află că Iris a 
fost transportată în spital, are leziuni corporale, provocate de 
aterizarea brutală a avionului său, dar nu este nimic grav. | s-au 
administrat sedative împotriva șocului. La scurt timp după 
aceea, ne aflăm la patul ei și privim silueta adormită, slabă de 
sub cearșaf. 

— De aici mă ocup eu, spune Thomas, o ridică și o strânge în 
braţe, sărutând-o delicat. 

Iris se întinde în îmbrăţișarea lui, clipește și este parțial 
conștientă, murmură că geanta ei se află sub pat și apoi 
adoarme din nou. Acum el o duce în braţe prin spital. Căldura se 
ridică precum un zid invizibil pe care trebuie să-l străpungem 
pentru a ieși în aer liber. Alegem alt drum pentru întoarcerea la 
mașină. Când întorc cheia în contact și pornesc, ea încă mai 
doarme. VW-Transporterul a dispărut și nu îmi mai pot aminti 
cum arătau cei patru bărbaţi, a, da, purtau haine de cowboy. 
Privesc în oglinda retrovizoare. Obrazul ei se odihnește pe mâna 
slabă, păroasă a lui Thomas. 

— Noi, cei din lumea occidentală, suntem cei care au început, 
spune el categoric. Credem că avem răspuns pentru toate. 
Credem că deţinem reţeta pentru societatea ideală. Dar singurul 
adevăr este că oamenii din ziua de azi nu mai sunt capabili să 
înveţe din experienţele strămoșilor lor. Un bărbat pe nume 


VP - 194 


Steiner a spus că, odinioară, omul nu își amintea numai de 
propriile sale acţiuni, ci și de cele ale tatălui și bunicului său, de 
parcă ar fi fost propriile sale fapte. Amintirea se transmitea prin 
sânge, până la strămoșul original, al cărui sânge curgea prin 
venele generaţiilor - un descendent vorbea despre faptele 
înaintașilor cu formula „eu”, și nu se simţea blocat între naștere 
și moarte, ci se credea un element din lanţul generaţiilor. Astăzi, 
omul crede, exclusiv și cu încăpățânare, că soluţia tuturor 
conflictelor este să ne impunem părerile în fața celorlalți. Cam 
ca un motto de genul „dacă ceilalți ar gândi la fel ca mine, nu ar 
mai exista probleme în lume, apoi vom trăi mă bucurie și 
armonie”. De aceea oamenii au inventat „războiul împotriva 
terorii”. De aceea mărșăluim cu forțele armate și cu arme 
inteligente în state suverane și trimitem agenţi și trupe pentru a 
spiona și ucide. Cu rezultatul că dușmănia inventată de noi 
înșine se întoarce împotriva noastră. Noi am creat acest 
„Ragnarâk”, acest foc global, spune el și dă din mână. Dar ce 
măsuri a luat Occidentul? Cum ar trebui să reacţionăm acum? 
Cum ar trebui Statele Unite să-și păstreze poziţia de forță, și așa 
uzurpată, și să-și apere „our great nation”, așa cum o numesc 
ei? 

— Oare războiul nu se poartă din interese economice? întreb 
eu. 

— Banii și puterea, continuă Thomas. Lăcomia economică 
este factorul hotărâtor în orice decizie luată cu privire la război. 
Cât de mare ar fi casa pe care mi-aș putea-o construi, ca 
producător influent de arme, dacă acţiunile mele la bursă ar 
crește la o valoare astronomică în timpul războiului? Siguranţa 
aprovizionării și prosperitatea naţiunii pe baza accesului direct 
la rezervele de petrol cântăresc infinit mai mult decât moartea a 
mii de soldați și civili. Soldaţii morți sunt eroi pentru că s-au 
sacrificat pentru „our way of life”. Mulţi dintre ei au acceptat 
slujba, fiind într-o situaţie dificilă, pentru a avea grijă de familiile 
lor din ţările împovărate de datorii, neputând vedea imaginea de 
ansamblu, dar pentru asta îi avem pe generali și pe politicieni, 
pentru a le explica supravieţuitorilor această imagine de 
ansamblu. „Niciun soldat nu va fi murit în zadar...” 

— Avem aici vreun soldat care să fi devenit pacifist? intervine 
Otto. 


VP-195 


— Nu cunosc niciun soldat cu mâinile pătate de sânge care să 
nu fie, adânc în sufletul său, un pacifist. Cu toţii știu că războiul 
creează probleme, în loc să le rezolve. De aceea, bineînţeles, și 
eu sunt împotriva războiului. Marea dilemă este că trenul circulă 
cu viteză mare, dar frânele sunt rupte. Suntem obligaţi să ne 
apărăm, chiar dacă nu vrem să pierdem ce avem. Totuși, nu 
putem întoarce și celălalt obraz și să ne lăsăm biciuiţi de 
teroriștii fără scrupule. Nu le putem permite să ne distrugă 
lumea. 

— Dar, dacă reacţionezi, trebuie să îţi și asumi o parte cât mai 
mare din răspundere pentru rezultat, se aude o voce neașteptat 
de subțire. 

Iris s-a ridicat și Thomas o strânge în braţe. Otto se întoarce 
spre ea, din scaunul pasagerului în care stă. 

— Bun venit în Atena, mă numesc Otto. El este Carl. 

Încerc să zâmbesc. Oboseala se strecoară treptat în mine, 
până acum am putut să o stăpânesc. Dar dintr-odată nu mai pot 
ține ochii deschişi, scutur din cap de câteva ori și, astfel, îmi 
simt creierul greu. Revine rapid. Este oboseală psihică, mă 
gândesc, nimic mai mult decât chimie simplă și unde cerebrale, 
influențate de experiențele mele din ultimele zile. Dar nu pot 
accepta importanţa efectelor psihologice la care am fost supus 
ca pe ceva fizic. Un picior rupt este un defect pe care corpul îl 
repară într-o anumită perioadă de timp. Cu toate acestea, este o 
chestiune de voinţă să te asiguri că senzațiile conexe celor 
psihologice, ca oboseala, durerea sau dorul nu preiau controlul 
și nu te anesteziază. De aceea, decid că trupul meu psihic este 
similar corpului fizic, o mașină care funcţionează până la un 
moment dat, după care se strică, la fel ca toate celelalte mașini, 
îmi pot suprasolicita corpul, în sensul că nu dorm și mănânc 
alimente nesănătoase atunci, statistic, el se va strica mai 
repede decât dacă aș dormi opt ore pe noapte și aș mânca 
legume și fructe. Funcţionează. Oboseala dispare și nu mă pot 
abţine să nu zâmbesc. Voința mea și-a făcut treaba. Vreau să o 
întreb pe lris unde era atunci când a început cutremurul, dar 
Thomas mi-o ia înainte. 

— Dacă nimeni nu apără războiul, atunci o fac eu. Tu știi, Iris. 
Dar alternativă este chiar mai rea de data asta. Numeroasele 
organizaţii teroriste care sunt implicate în atacurile din Europa 
par să aibă un singur lucru în comun - își doresc schimbarea. 


VP - 196 


Unele vor să introducă din nou comunismul, care timp de 
decenii s-a dovedit a provoca probleme pentru oameni și 
societate, alţii vor să propovăduiască o perspectivă islamică 
asupra vieții și să se întoarcă în timp cu sute de ani, în timp ce 
alţii vor un stil de viaţă holistic și în armonie cu natura. Aparent, 
acestea nu sunt în acord cu ceea ce ar trebui să fie rezultatul 
final. Cum ar trebui să fie armonizate aceste forțe opuse și cum 
poate fi creată o lume nouă, care să fie mai bună decât cea pe 
care o avem acum? Nu cred că este posibil, cu excepția cazului 
în care, ca punct de plecare, unei vieţi după moarte i s-ar acorda 
o valoare mai mare decât valoarea vieţii pe Pământ. In lumea pe 
care ne-o oferă domină anarhia, haosul și războiul etern. Și 
trebuie să ne apărăm împotriva acestora, chiar dacă știm că, 
astfel, ne săpăm propriul mormânt. 

— Dar nu este niciun drum care să ocolească moartea și 
durerea? mă aud spunând. 

— Nu mai cred în pace, zice Thomas. Războiul împotriva 
terorii este și va rămâne al Treilea Război Mondial, așa cum și- 
au dorit comandanții excitaţi de război și producătorii de arme, 
de la sinuciderea lui Adolf Hitler în 1945, în buncărul Fuhrerului 
din Berlin. Războiul împotriva noastră înșine nu poate fi câștigat 
și se va termina numai atunci când întreaga omenire va fi 
dispărut. Dar probabil că nu vom ajunge atât de departe. Dacă 
natura o ia razna, suntem pierduţi, oricum. Poate mult mai 
repede decât ne imaginăm. 

O ia pe Iris de umăr și o trage spre el. 

— Mama Terra va avea ultimul cuvânt, spune ea. Va fi o luptă 
sângeroasă, pe viață și pe moarte, împlinirea celor mai 
întunecate profeţii ale tuturor celor care au prezis Ultima 
judecată. 

Privirea îmi rămâne aţintită pe un braţ care se zărește de sub 
prelata unui camion. Acum sunt mai multe dricuri pe străzi. 
Katharina este în viaţă. A renunţat să încerce să mai deschidă 
ușa, în schimb stă în casa în pericol să se prăbușească, la una 
dintre ferestrele sparte care dau spre stradă și strigă după 
ajutor. In cele din urmă, aude pe cineva, o mașină de pompieri 
se oprește și o scară telescopică se ridică la nivelul etajului al 
doilea, iar acum în fața ei se află un pompier și îi spune să îl ia 
de mână și să calce cu grijă pe scară, el o va ajuta să ajungă jos 
în siguranță. După aceea, când stă în stradă și privește casa pe 


VP - 197 


jumătate dărâmată, își dă seama ce noroc a avut. Se întoarce și 
merge cu pași grăbiţi în direcția casei părinţilor ei, care se află 
la colţ. Sunt pe drum, Katharina, conduc mai repede și virez pe 
strada unde locuiește, frânez și opresc, sar din mașină și alerg 
pe lângă gard, îmi ţin mâna deasupra ochilor pentru a mă 
proteja de soare. Peretele exterior al casei sale a dispărut, în 
mare măsură, și recunosc rafturile goale din sufragerie. Acum îi 
văd patul, stă în picioare și pare să sprijine plafonul. Coridorul 
spre dormitor a dispărut, iar prin peretele dinspre curtea din 
spate se vede cerul albastru. In josul drumului lucrează un 
buldozer, undeva o femeie plânge în hohote și eu nu o văd 
nicăieri. În același moment, trei câini vin în fugă, unul dintre ei 
se atinge de coapsa mea, întoarce capul și mă privește cu niște 
ochi negri. Poate că tocmai intrase pe ușă și stătea cu telefonul 
în mână, formând numărul meu, în timp ce podeaua începea să 
dispară, s-a prăbușit prin plafon și a fost zdrobită de resturile de 
zidărie. Poate că a vrut să facă un duș înainte să mă sune, iar 
tavanul din baie s-a prăvălit peste ea. Poate că era, pur și 
simplu, pe stradă și își căuta cheia, când balconul s-a desprins și 
a strivit-o. Poate că se despărțise de prietena ei și se afla pe 
drumul spre casă, când asfaltul s-a transformat în nisipuri 
mișcătoare, iar ea și scuterul ei s-au scufundat în adâncurile 
pământului agitat. Poate că rămăsese mai mult timp în 
restaurant și încă era acolo când a venit cutremurul și a 
îngropat-o sub clădirea prăbușită. Katharina este în viaţă. Merg 
mai departe, spre casa părinţilor ei, iar cele două fisuri din 
zidărie creează impresia că ar fi rămas, oarecum, neafectată de 
cutremur. Tatăl ei, bunica și o serie de alţi membri ai familiei, pe 
care i-am cunoscut, se îngrămădesc în jurul meu și vor să audă 
dacă știu ceva despre Katharina. Nimic altceva decât că este în 
viaţă. 

— Am avut noroc că eram în timpul cinei noastre în familie și 
ne aflam împreună în casa noastră, atunci când a început 
cutremurul, spune bunica ei. Katharina nu a mai venit, pentru că 
voia să se întâlnească cu prietena ei, Găsește-o pentru mine, 
Carl, găsește-o! 

Mă împinge pe ușă și cobor scările, fără să mă uit înapoi, îmi 
este greață. Thomas și Iris au adormit în mașină. Otto dă 
aprobator din cap, apatic și absent, când îl întreb dacă vrea să 
mergem la locuinţa ambasadorului și să o căutăm pe Frida. La 


VP - 198 


scurt timp după aceea, suntem acolo. Clădirea încă stă în 
picioare, dar nu deschide nimeni, prin ferestre nu se vede nici 
țipenie de om. Hotărâm să ne întoarcem la ambasadă. 
Următorul lucru pe care mi-l amintesc, atunci când am intrat în 
biroul meu, este Frida Montgomery, care stă pe canapea. Se uită 
în sus, cu privirea în depărtare și cu ochii înroșiți. 


VP - 199 


18. 


— Când se tem, oamenii nu se comportă raţional, iar ca 
reprezentant al autorităţilor cade în sarcina ta să îţi păstrezi 
calmul și să te comporți de parcă ai avea situaţia sub control. 
Altminteri torni gaz peste foc și îi sperii pe cetăţeni. 

Chestiile astea chiar nu ar fi cazul să le aud din gura 
tocilarului ăstuia pedant și îngust la minte de la minister, în 
condiţiile în care am contribuit personal la întocmirea 
manualului din care citează. Dar nu i-o spun. 

— Nu trebuie să minți în faţa presei, dar nu trebuie să spui 
nici deplinul adevăr, continuă el. 

— Așa deci. 

— Mult mai important este ca de fiecare dată când discuţi cu 
un jurnalist să subliniezi faptul că ambasada a înfiinţat un birou 
de informaţii la care poate apela fiecare danez de pe stradă și 
unde va găsi ajutor. 

— Dar nu avem un astfel de birou. 

— De ce nu, Bernstein? spuse el cu o lipsă evidentă de 
respect, datorată fără îndoială greșelii comise de mine cu deja 
destul timp în urmă. Transmisesem atunci ministerului o 
informaţie greșită, care determinase opoziția să îl acuze de 
minciună. Chestia asta o să mă urmărească mereu pentru că, 
indiferent ce poziţie voi ocupa în serviciul diplomatic, se va găsi 
mereu cineva care va avea un motiv să o scoată de la naftalină 
și să mi-o vâre sub nas. 

Știu deja că interlocutorul meu îmi va recita de îndată și restul 
polologhiei cu care am fost blagosloviţi la seminarul din 2004, 
după intervenţia noastră diplomatică, dezastruos de slabă din 
timpul nenorocirii cu tsunami-ul. 

— În situaţii de catastrofa ca aceasta, cetăţenii trebuie să fie 
asiguraţi că se justifică miliardele cheltuite pentru serviciile 
externe. Cetăţeanul de rând nu are nici cea mai vagă idee 
privind importanţa diplomaţiei pentru politica mondială și pentru 
comerţ. Lumea crede că suntem puși aici doar ca să participăm 
la primiri oficiale și să eliberăm pașapoarte temporare. Și de 
aceea tu trebuie să acţionezi rapid, Bernstein! 


VP - 200 


— Nu cred că-ţi poţi imagina cu ce ne confruntăm noi acum la 
Atena. 

— Nouă ni s-a spus că azi, înainte de prânz, ai plecat de la 
locul de muncă. Nu este înțelept într-o situaţie ca aceasta. 
Trebuie să îţi transmit din partea celor mai înalte foruri că acest 
lucru nu poate să se repete. Și ţi-aș recomanda să transmiţi 
presei că acest birou de informații a fost deschis și funcționează. 

— Bineînţeles, dar în lumea reală vor mai trece câteva ore 
până atunci, spun eu și întrerup convorbirea, după care mă și 
trezesc cu un ziarist pe fir. Puteţi scrie că am deschis un birou 
temporar de informaţii pentru situaţii de catastrofa pe strada 
Rigilis 22, o străduţă de pe lângă strada Mourouzi, pe care se 
află ambasada. Suntem pregătiţi să asigurăm serviciile necesare 
pentru toţi danezii aflaţi în dificultate, îi spun și mai scot un as 
din mânecă: majoritatea angajaţilor mei au reușit să ajungă la 
locul de muncă și am demarat o serie de activităţi care 
corespund planului minuţios pentru situaţii de catastrofa, de 
care dispune fiecare ambasadă și după care lucrează. Vă pot 
asigura că facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-i sprijini pe 
danezii aflaţi în dificultate. Într-o fază ulterioară va fi asigurat 
transportul spre casă pentru cei care doresc acest lucru, 
probabil într-o combinaţie de avion cu vapor și autobuz, spun eu 
cu voce fermă și îi închid gura jurnalistului. 

Într-o scurtă pauză dintre două apeluri mă duc până în biroul 
alăturat și o instruiesc pe Anna Goula să preia telefonul prin 
satelit, câtă vreme trag eu un pui de somn pe canapea. Nu am 
mai dormit de 36 de ore și corpul îmi cere odihnă imediată, doar 
timp de o oră-două, după care îmi revin, mormăi eu în direcţia 
capului ei care se înclină în semn de încuviinţare și mă mișc deja 
printre straturile conștiinței mele, mă năpustesc pe scări în jos, 
sar în mașină și mă duc înapoi pe strada Katharinei. Pot vedea, 
cu privirea mea röntgen, că se află între primul și al doilea etaj, 
sub pavăza mesei masive din lemn de stejar - provenită de pe 
vremea când încă se mai producea mobilier de calitate, ale cărui 
picioare rezistau la greutatea multor metri de cărămizi, 
canapele, rafturi, plante în ghiveci, cercevele, mașini de spălat, 
frigidere economice, hard diskuri, ecrane plate și DVD-playere 
Blue Ray - și care stau unele peste altele în straturi, sub leșurile 
vecinilor, ca la cimitir. Are pielea julită la genunchi și la coate și 
o vânătaie pe obraz, devenită între timp galben-roșiatică, dar nu 


VP - 201 


este rănită în mod serios. Aerul e prăfos și îi îngreunează 
respiraţia. Merg de-a lungul clădirii și abordez pe cineva din 
echipa de salvare, arătând spre locul în care este ascunsă 
Katharina. 

— Do you speak English? îl întreb pe bărbatul cu faţa complet 
albă, iar el ridică din umeri. Parlez-vous anglais? Întreb mai 
departe. Vorbiţi engleză? El scutură din cap în semn că nu și 
continuă să se uite la mine, cu o curiozitate copilărească pe 
chip. Merg spre casa Katharinei, urmat de bărbat. Din gură îi 
iese o salvă de cuvinte grecești, iar eu mă întorc spre el, îi pun 
mâna pe umăr și spun: My girlfriend is up there and she's 229, 
you must rescue her, de you understand? 

El face un pas înapoi și își trece cu un gest rapid arătătorul 
peste beregată. 

— Dead, all dead, spune înnegurat. I'm sorry, all dead. 

Își desface brațele într-un gest de regret și se îndepărtează 
mergând cu spatele. Fug după el și îl depășesc, sar pe excavator 
și închid ușa cabinei. Apăs la rând pe toate butoanele, până 
pornește motorul și vehiculul începe să se îndrepte spre clădire. 
Ridic cupa la înălțimea maximă, sar din cabină și mă caţăr în 
cupa excavatorului. Printr-o crăpătură în ruină o văd pe 
Katharina. Îi fac semn cu mâna, iar ea trebuie să mă fi văzut, 
pentru că îmi face semn înapoi, apoi eu mă caţăr din nou în 
cabină, dau câţiva metri înapoi și o pornesc cu toată viteza 
înainte. Lovesc clădirea, iar Katharina cade în cupă, eu dau 
excavatorul iar înapoi și las cupa jos. Bărbatul de la echipa de 
salvare vine în fugă, pare furios, dar nu spune nimic când o 
descoperă pe Katharina care se apropie de mine șchiopătând și 
îmi leșină în braţe. Îi sărut părul acoperit de praf și o strâng în 
braţe și acum este pur și simplu lângă mine, stă teafără pe 
marginea canapelei, iar lacrimile îi curg cu dâre verticale peste 
obrajii acoperiţi de praf, eu mă așez lângă ea și începem să ne 
sărutăm și în sfârșit pricep că este adevărat: Katharina este aici. 
Este în viaţă. 

— Credeam că... mă temeam că... 

Nu îmi mai pot controla vocea. Mă sărută iar și iar. 

— Asta credeam și eu, dragul meu. Eram la restaurant cu o 
prietenă din Sofia când s-a pornit cutremurul. Am mai reușit să 
ne băgăm sub una din mesele mari, înainte ca toată clădirea să 
se prăbușească în jur. Am stat acolo și am așteptat să vină 


VP - 202 


cineva și să ne elibereze. S-a întâmplat abia cu o oră în urmă. 
Când am reușit în sfârșit să ieșim, mi-am găsit scuterul lângă 
bordură, neatins. Am dus-o pe Sofia acasă la soţul ei, apoi m-am 
dus să îmi văd părinţii. Am sperat să te găsesc aici la ambasadă. 

Se aud bătăi în ușă, apoi capul Annei Goulas apare în 
crăpătură. 

— Sunt gemenii, spune și îmi întinde telefonul prin satelit. 

Cu cealaltă mână atinge umărul Katharinei. 

— Bună, băieţi, totul în ordine? întreb cu limba încărcată. 

— Noi nu avem probleme aici, dar ce e cu tine? spun ei în cor. 
Ca de obicei, au pus telefonul pe speaker, iar în fundal se aud 
voci, probabil sunt pe plajă sau într-o cafenea. Încercăm de azi- 
dimineaţă să luăm legătura cu tine și cu ministerul. 

— Eu sunt bine, spun și mângâi mâna Katharinei. Din fericire, 
am reușit să ieșim din clădire la timp. 

— inseamnă că totuși nu vii aici, cum ai crezut? 

— Depinde de multe lucruri. Dar nu era vorba că trebuie să-ţi 
asculti inima? 

— Asta spunea mama mereu. 

— Atunci vin foarte curând. Şi o aduc pe prietena mea. 

— Prietena ta? se aude de la celălalt capăt. 

— O cheamă Katharina. Ne vom căsători. Dacă vrea. 

— Vrea, spune ea. 

— Salut-o din partea noastră și spune-i că ne bucurăm s-o 
vedem. Să știi că alaltăieri ne-am întâlnit cu un prieten de-al 
tău. Adică, noi eram în barul în care mergem de obicei, aici în 
localitate, și citeam ziarul, iar el a ieșit dintr-o alimentară și s-a 
dus vizavi, la agenţia de bilete. După aceea a urcat la bordul 
vasului care pleca spre Atena. 

— Ambasadorul Montgomery? 

— Nu, grecul care a stat la noi acum câţiva ani. 

— Alexandros? 

— Da. Am vrut să fugim după el, dar nu ne-am mai amintit 
cum îl cheamă. Ar fi fost penibil, așa-i? 

— Eu mă bucur că sunteţi acolo unde sunteți. Dacă nu 
stabilim să rămâneţi la hostel, atunci venim cât de repede 
putem. Și, Robert și Albert - nu vă apropiaţi de țărm! Este 
pericol crescut de tsunami, din cauza cutremurelor pe mare. 

In secunda în care închid telefonul, sună din nou. Este un 
jurnalist care vrea să îi confirm zvonurile că pe parcursul ultimei 


VP - 203 


jumătăţi de oră au fost înregistrate alte patru cutremure pe 
teritoriul grecesc. Nu pot s-o fac, dar măcar astfel pot în sfârșit 
să spun și eu adevărul adevărat. Intru la Anna Goula în birou și îi 
spun că trebuie să plec mâine de dimineaţă la Santorini. 

— Gemenii au nevoie de mine, mint eu. Trebuie să avem 
mereu grijă să ne ocupăm în primul rând de cei apropiaţi. Mă 
mir singur de unde oi avea expresia asta și o văd cum 
încuviinţează din cap. Aș dori să preiei din nou răspunderea, pe 
perioada absenței mele. Ca adjunctă, intră oarecum automat în 
sarcinile tale, spun și îi zâmbesc încurajator. 

Anna mă privește și știu ce gândește și ce simte în momentul 
acesta. Pentru ea este ca și cum ar fi tras lozul câștigător, o 
șansă uriașă care îi pică din cer și care îi permite să arate ce 
poate. Dacă nu mă înșel complet, tocmai le mulțumește din 
inimă teroriștilor. 

— Dar nu uita că joci rolul șefului doar pe o perioadă 
determinată, căci mă întorc, adaug eu. Anna își îndreaptă 
spatele abia perceptibil. Ar fi mai bine să răspunzi, spun și arăt 
spre telefonul prin satelit. 

— Vreau să te întreb ceva, Carl, spune ea repede. Dacă treci 
pe lângă Kamari Beach și ai timp, ai putea trece pe la soțul meu 
la Kamari Beach Bar, să îl saluţi din partea mea? Spune-i doar că 
sunt bine. Dacă nu a murit deja de grija mea. Apoi Anna se 
întoarce spre telefon. Aţi sunat la Ambasada Regală Daneză de 
la Atena, cu ce vă pot ajuta? spune în receptor și închide ușa 
după ea. 

Îi fac semn Katharinei care ajută în camera de comandă, mă 
strecor repede pe lângă șirul de oameni care așteaptă pe trepte 
și aproape că o iau la goană spre biroul nostru de pe strada 
Rigilis. Şi aici s-a format deja coadă. Este o încăpere pe care 
ambasada o ţine mereu pregătită pentru situaţii de urgenţă de 
genul acesta. Echipamentul tehnic este menținut mereu la cele 
mai înalte cote, iar punctul de lucru poate fi pregătit pe 
parcursul a doar câteva ore. Doi dintre colaboratorii mei stau 
pregătiţi în spatele ghișeelor și așteaptă să pornesc sistemul de 
computere și să aprob deschiderea biroului, urmând ca ei să se 
ocupe de restul. Totul durează exact cinci minute. Serviciul de 
externe in action, îmi spun cu o anume satisfacţie pe drumul 
înapoi. Cu fiecare pas pe care îl fac, prăpastia din faţa mea se 
retrage tot pe atât. Acum mă apucă de ceafa viitorul și mă 


VP - 204 


scutură, de parcă ar vrea să îmi spună că am răspunderi cărora 
trebuie să le fac faţă. Vad cum se termină totul și nu este o 
priveliște prea plăcută. Cer răspunsuri, dar primesc doar noi 
întrebări. Când o cotesc pe strada Mourouzi, mă cuprinde 
teama. Mă așez pe capota mașinii. Mâna mi se plimbă în jos, pe 
burta însărcinată a Katharinei. Acesta este sensul vieţii mele. 
Stăm lungiţi în patul dublu, cu cele două fiice ale noastre, citim 
cărţi, iar eu mă gândesc că această fericire pe care o trăim 
împreună nu poate fi întrecută niciodată de nimic și că acest 
moment va dura veșnic. Momentul acesta nu mi-l poate lua 
nimeni și momentul acesta vreau eu să îl trăiesc. Frica teribilă 
îmi bate în piept. 

Ne ridicăm tabăra în biroul meu: Otto, Thomas, Iris, Frida și cu 
mine, ca să nu le stăm în drum colaboratorilor. Intr-o situaţie de 
urgență nu există oră de închidere. Katharina rămâne în 
încăperea cu ghișee, iar eu stau aproape întreaga noapte la 
masa de scris, răspund la telefonul prin satelit și scriu către 
minister rapoarte care să poată fi trimise mâine la Copenhaga 
cu avionul, dacă nici până atunci nu va funcţiona internetul. 
Deocamdată, mi-am pus capul pe birou și am închis ochii. 
Ceilalţi dorm așezați sau culcați pe canapea, respectiv pe 
podea. La un moment dat, Otto ne amintește că n-am mai 
mâncat nimic de nu se știe când și reiese că ambasada este 
pregătită și pentru situaţii de această natură. Congelatorul din 
debaraua în care depozităm articolele de birou este plin cu 
mâncare gătită de-a gata și pe lângă asta mai este și un cuptor 
cu microunde care își justifică acum existenţa. Unul dintre 
colaboratori primește însărcinarea să încălzească mâncarea 
pentru toţi. 

Noaptea se transformă în zi și observ abia acum că s-a 
luminat deja de tot. Thomas este cel care își aduce aminte și 
care ne atenționează că trebuie să mergem la vapor, așa că ne 
grăbim să facem rost de o mașină. Partenerul de la firma cu 
care ambasada colaborează de obicei trimite o limuzină albă, în 
care încăpem cu toţii. A fost singura de care au putut face rost, 
ne spune scuzându-se în timp ce pornim prin pâcla dimineţii, 
prin orașul distrus. 

Nu le povestesc celorlalți ce am auzit și ce am văzut în cursul 
nopţii de la ministerul din Danemarca sau la televizor. Nu are 
niciun rost să îi sperii cu faptul că geologii pesimiști avuseseră 


VP - 205 


dreptate cu prognozele lor privitoare la reacţiile în lanţ, care se 
propagă de la o falie tectonică la alta și provoacă în diferite 
locuri cutremure și erupții vulcanice. De-a lungul așa-numitului 
„cerc de foc” care înconjoară Pacificul a avut loc, în ultimele 24 
de ore, o activitate ridicată în mod semnificativ. Cel mai rău a 
fost în Chile, unde s-au consemnat 20% din cutremurele de pe 
glob. Nu am de ce să le spun nici că sunt deja zeci de mii de 
morți și că mai multe metropole ale lumii zac sub ruine, ca 
Atena. Dar nu pot ţine în mine ce am aflat, trebuie să le dau 
veștile rele și gura îmi turuie încontinuu - până când Thomas îmi 
spune să tac. Mulţumesc. Măcar nu trebuie să le mai spun și că 
miliarde de tone de cenușă provenită de la erupțiile vulcanice se 
împrăștie ca niște câmpuri de nori, ajungând în unele zone să 
întunece soarele, pentru că s-ar putea să își amintească de 
explicaţiile din copilărie despre meteoritul crucial din epoca 
preistorică, răspândind atâta praf în atmosferă, încât pământul a 
fost învăluit în negură, ducând la extincţia dinozaurilor și a 
multor altor specii. 

Pe bordajul vaporului cu numele Speedrunner 2 atârnă un 
ciorchine de oameni care, în momentul în care coborâm din 
mașină, se holbează la noi de parcă am fi staruri de la 
Hollywood plecate să facem o documentare de lux înaintea 
turnării unui film de mare buget despre catastrofe. Vaporul este 
deja plin de oameni, iar noi mai putem urca numai cu șpagă. 

— Toţi fug de moarte, iar Atena este un oraș mort, spune un 
paznic al agenţiei de transport cu voce amară, în timp ce bagă 
în buzunar bancnota de 500 de euro. 

S-ar putea să fie doar o părere că vasul se mișcă încet și 
greoi, dar pe de altă parte e plin de oameni, stăm umăr la umăr 
pe punte și dăm mărunt din picioare, ne întindem, ne lovim unii 
de alţii și încercăm să privim situaţia cu umor. Deasupra ușii 
care dă spre o zonă a etajului de sus, cu scaune de piele și 
ospătari, se află o tablă cu inscripția „Distinguished 
Passengers”. lnăuntru locurile nu sunt ocupate nici măcar pe 
jumătate, dar ca să primești un loc ai nevoie de un bilet special 
și nu se primesc cărţi de credit, pentru că nu funcţionează 
sistemul. Avem bani gheaţă doar pentru două locuri și 
renunțăm. În schimb, îi trimitem pe Otto și pe Thomas în 
recunoaștere, iar ei mai găsesc loc pe puntea principală, unde 
trage puternic și unde pescărușii se cacă în vânt, ceea ce însă e 


VP - 206 


preferabil decât să stăm cinci ore în picioare. Ne așezăm în cerc, 
iar noi, bărbaţii, formăm un zid protector în jurul celor pe care le 
iubim. Otto, Thomas și cu mine povestim despre călătoria de 
acum 25 de ani, pe exact aceeași rută de Interrail Copenhaga- 
Atena-Santorini-Brindisi-Roma-Copenhaga. Și atunci vasul era 
arhiplin, dar ce-i drept erau aproape toţi tineri ca noi. Stăteam 
cu capul pe rucsacuri, ne comparam conținutul portofelelor, 
număram cecurile de călătorie American Express și beam bere 
Amstel, mâncam sendvișurile aduse de acasă și eram cu toţii de 
acord, Calea Lactee nici măcar nu era atât de departe, privind 
relativ, și în curând vor fi găsite metode de a trimite oameni în 
spaţiu care să caute planete locuite, că doar trebuiau să fie o 
mulţime. Cel mai mult vorbeam despre fetele care stăteau 
împrăștiate cu generozitate pe punte și care ne acordau la fel de 
multă atenţie. Apoi a fost inevitabil ca totul să se termine într-o 
petrecere și toţi aveam prin rucsac cel puţin o sticlă de ţuică și 
apă să o lungim, în plus o mulţime de chestii de ronţăit și 
snacksuri, iar unul a avut la el chiar și un set de pahare de 
plastic, care tocmai ne trebuiau. Nu mai trebuia decât să găsim 
calea de mijloc între a chefui și a rămâne măcar atât de treji 
încât să mai putem avea grijă de lucrurile noastre, pentru că 
mereu erau la bord și pasageri care aveau cu totul alte lucruri în 
cap. Încercuiau ca hienele prada ce devenea tot mai ușoară, 
pregătiţi să atace în momentul în care alcoolul urma să câștige 
supremația și când cădeai aproape inconștient la pământ. Oare 
erau pe pământ deja de la începutul lumii acești paraziți umani 
care se menţin în viață furându-i pe alţii sau sunt produsul unei 
lumi necruțătoare, care îi elimină pe indivizii care nu se 
adaptează societății noastre structurate în cele mai mici detalii? 
S-ar putea crea oare o lume lipsită de răutate și de frică - o 
lume în care negativitatea să fie înlocuită de bucuria de viaţă și 
de lumină? Asta era lumea la care tânjea cu atâta ardoare 
Alexandros pe când locuia la noi la Copenhaga. Katharina a 
adormit în braţele mele, iar eu stau nemișcat, să nu o trezesc. li 
îndepărtez cu grijă un fir de praf de pe obraz. Cu cât le ofer 
altora mai mult și cu cât gândesc mai pozitiv, cu atât îmi dau 
ceilalți mai multă lumină și cu atât mai multă putere primesc. 
Asta este legătura dintre lucruri, îmi spun balansând pe 
marginea somnului. Îmi trece prin cap că lumea, așa cum o 
cunoaștem, scârţâie din toate încheieturile. Poate a venit 


VP - 207 


vremea să iasă la pensie și să se obișnuiască cu ideea că, dată 
fiind vârsta ei înaintată, se apropie de declin. Dacă aș putea să îi 
iau în lumea cea nouă pe cei pe care îi iubesc! Vino cu navele 
tale spaţiale, comandante Ashtar, și ia-ne cu tine în univers, fă- 
ne să adormim senini și să devenim mai deștepţi sau ce crezi tu 
că ar trebui să facem cât așteptăm, în timp ce vechiul nostru 
Pământ e scuturat zdravăn și își găsește sfârșitul sub forma unei 
sfere lipsite de viaţă din gheaţă și praf. Apoi lăsăm să treacă 
vreo câteva mii de ani, care nouă, celor din nava spaţială, ni se 
vor părea doar câteva zile, până când atmosfera se va face la 
loc cum a fost, iar soarele va pătrunde până la scoarţa terestră, 
va topi gheața și va lasa să se vadă o planetă mănoasă, care 
plesnește de viaţă. Apar lăstari verzi și cresc păduri. Acum a 
venit momentul să ne întoarcem, navele spaţiale aterizează 
peste tot pe pământ, iar noi toţi, cei care am avut norocul să 
plecăm în această călătorie, ieșim din ele și găsim locul în care 
vrem să trăim. 

Ajuns cu gândul aici probabil am adormit, pentru că sunt 
trezit de oamenii care ţipă; apuc să sar în picioare și aproape 
cad înapoi când prora vaporului se ridică spre cer, după care 
intrăm în cădere liberă. Reușesc să o prind pe Katharina și mă 
țin de balustradă, când coca vaporului se izbește de suprafața 
apei, o sparge și provoacă o coloană de apă uriașă, care se 
revarsă peste punţile inferioare. Sticlă se sparge, metal se 
îndoaie, ţipete mor. Acum văd valul uriaș care a crescut 
adineauri viteza vaporului și care acum se îndepărtează în 
trombă. S-a lăsat liniștea. A dispărut până și huruitul îndepărtat 
al motorului, vaporul plutește pe apă inert. _ 

Mai suntem aici toți șase și suntem nevătămaţi. Insă vaporul e 
vechi și probabil că a suportat cu greu un asemenea tratament, 
îmi pot imagina deja gaura din cocă. Poate dura multe ore până 
se scufundă un vapor, dar mai devreme sau mai târziu tot se 
scufundă, și atunci ne așteaptă făpturile hămesite ale mării. 
Formăm iar un cerc și ne spunem că tsunami-ul se îndreaptă 
spre Atena, întrebându-ne ce va distruge în cale. Dar în funcție 
de locul în care se produsese cutremurul din mare sau erupția 
vulcanului care îl provocase, se poate mișca în mai multe 
direcţii. Sper că gemenii stau departe de plajă. In același 
moment simt mâna Katharinei cuibărindu-se în a mea și capul ei 
care mi se așază pe piept. 


VP - 208 


— Când trece haosul există mereu posibilitatea de a crea 
ceva nou și mai bun decât ceea ce a fost înainte. Mă ajută să 
gândesc așa, șoptește ea. 

Înainte să îi pot răspunde, suntem informaţi prin megafon că 
una din elicele vaporului este defectă, dar că vaporul este în 
măsură să își continue drumul spre Santorini la jumătate din 
viteza iniţială. Nu plecăm imediat. Întâi sunt lăsate la apă bărci 
de salvare pentru a recupera cadavrele care plutesc pe apă ca 
niște pești morţi. Ne simţim de parcă nu am face parte din toată 
întâmplarea asta. De parcă s-ar întâmpla altundeva, iar noi am 
privi scena printr-un filtru nebulos. Otto o ţine în braţe pe Frida, 
care nu se oprește din plâns. Oare și-a sunat soţia și copiii 
acasă, să le spună că e bine, oare s-a hotărât ce vrea de fapt? 
Acum ia mâna Fridei și o sărută. Ne privește pe toţi, pe rând. 

— Orice s-ar întâmpla, noi șase rămânem împreună, spune el 
serios. 

Mâinile noastre se găsesc și pecetluim pactul tăcând. 

Se aude cum pornesc motoarele departe sub noi și vaporul 
uriaș își continuă ruta. Trupurile noastre se lasă antrenate în 
legănare și curând mi se închid ochii. Stau întins pe o stâncă în 
portul din Pireu. Când a fost asta? Doar ce am ajuns la Atena și 
am venit cu trenul până aici, despre Pireu am auzit și bune, și 
rele. Îmi imaginez că o femeie vine spre mine înot, de-a lungul 
pietrelor mari ale pontonului. „Cine ești?” mă întreabă. „Cine 
sunt? Mă numesc Carl”, îi răspund. lese din apă și se așază pe 
piatra neagră dintr-un material vulcanic poros. „Ce faci aici”, mă 
întreabă. „Stau la soare, și tu?” „Eu înot”. Chilotul de baie este 
incredibil de mic. Femeia se apropie de mine. „Ciudat că te-ai 
așezat chiar aici. Eu înot aici zilnic și stau la soare exact pe 
piatra pe care ţi-ai ales-o și tu”, îmi spune. „O coincidență 
haioasă”, răspund eu. „Da, e haios și că astăzi stai tocmai aici, 
iar eu tocmai azi am chef de un bărbat. De obicei, nu am chef. 
Tu ai chef de o femeie? întreabă ea trăgându-și slipul într-o 
parte și dezgolindu-și sexul lipsit aproape în totalitate de păr. Ai 
chef?” Își ridică o parte a sutienului și descoperă un sân frumos 
modelat. „Ai?” mă mai întreabă o dată. Și încă cum, frumoasă 
sirenă, dacă ai ști cât de mult am dus dorul dragostei! A trecut 
atâta timp, încât nici nu îmi mai amintesc cu cine am făcut 
dragoste ultima dată, dar din fericire toate experienţele mele de 
amor sunt stocate în mine ca niște urme de neșters de plăcere. 


VP - 209 


Își pune mâna între picioarele mele. „Ai sigur, zice și râde. Vino 
să înotăm până la limba de nisip și să ne iubim”. În același 
moment mă trezesc și văd deasupra mea fața Katharinei. Este 
chiar ea. Arată spre cer și tresar speriat când privirea îmi cade 
pe o conformaţie circulară și neagră. Primul lucru care îmi trece 
prin minte este că a în sfârșit a venit pe pământ echipajul lui 
Ashtar și simt o dezamăgire profundă când în același moment 
încep să cadă spre vapor fuioare negre de cenușă. Ne tragem 
jachetele peste cap și ne târâm pe partea dinspre care nu bate 
vântul, vaporul și-a schimbat cursul. Norul vulcanic alunecă pe 
cer și în curând nu mai este decât o pată neagră deasupra liniei 
orizontului. 

Vaporul trece de insula vulcanică Kameni, care aparţine de 
grupul de insule Santorini. Pe insula asta aridă nu crește nimic, 
e formată exclusiv din stânci negre de diferite mărimi, 
îngrămădite unele peste altele de forțele naturii. Vulcanul mai 
este încă activ, iar geologii afirmă că este doar o chestie de timp 
până izbucnește din nou. Grupul de insule Santorini este format 
dintr-o serie de vulcani dispuși în semicerc, aflaţi în locul în care 
placa tectonică eurasiatică și cea africană se întâlnesc. Nea 
Kameni, care s-a ridicat din mare pe parcursul ultimelor două 
mii de ani, este centrul insulei principale Thira în forma unui 
semicerc care seamănă cu un căluţ de mare. Împreună cu 
surorile ei mai mici, Thira formează un cerc aproape perfect, un 
crater de vulcan cu diametrul de 10 kilometri, parțial scufundat. 
In cel mai înalt punct al Nea Kameni, magma din interiorul 
pământului s-a întărit alcătuind două formaţiuni aidoma unor 
oameni care par să privească spre mare. 

— Vaporul acostează în câteva minute la Santorini, se aude 
din megafoane. Nu există niciun semn că insula ar fi fost lovită 
de vreun tsunami. 

Toţi trei suntem de părere că nu este vorba despre portul în 
care am acostat cu 25 de ani în urmă. Ca să ajungi la el, pe 
atunci trebuia să urci pe o scară abruptă sau să călărești. Astăzi 
se află pe chei o clădire joasă și albă, apoi câteva taverne și mai 
multe firme de închiriat mașini. Microbuzele stau unul lângă 
altul și își așteaptă clienţii. Undeva în mulțimea de oameni ar 
trebui să fie o persoană cu o tăbliță cu inscripţia „Mr. 
Bernstein”, pentru că îi rugasem pe gemeni să ne rezerve o 
mașină. Din marea albastră se ridică un perete de stâncă cu 


VP - 210 


înălțimea de mai multe sute de metri. În stâncă se disting mai 
multe straturi de nuanțe diferite de negru, fiecare fiind urma 
unei erupții vulcanice. În partea sudică a Thirei a fost dezgropat 
un oraș, fusese o parte importantă a culturii minoice, o cultură 
foarte dezvoltată, având propriul alfabet și propria literatură și 
arhitectură. Acum 2650 de ani, această cultură a fost ștearsă 
complet de pe fața pământului de o erupție vulcanică. Cenușa, 
zgura și bucăţile de stânci au acoperit insula într-un strat gros 
de 60 de metri, iar particule ale acestei erupții au fost 
descoperite până și în timpul forărilor în gheaţă din Groenlanda. 
Unii cred că această cultură minoică este identică cu Atlantida, 
care conform legendei s-ar fi scufundat în urma unui cutremur 
gigantic. Pe vârful stâncilor se balansează casele de pe 
marginea estică a vulcanului, ca o glazură albă pe un tort de 
ciocolată. 

— În Antichitate, grecii numeau insula Santorini „Kalliste”, 
adică „cea mai frumoasă”, ne spune Katharina. 

— Pot înțelege de ce, șoptesc eu fără să îmi pot lua privirea 
de la valurile care se lovesc de stânci, azvârlind în aer spuma 
albă. 

Privesc în jos la mine, probabil că sunt încă doar un băiat, mă 
lupt să urc scările, aplecat ușor în față ca să contrabalansez 
greutatea rucsacului. Am 17 ani și mă opresc, mă întorc și 
privesc Nea Kameni și marea, rămân pe loc și răsuflu greu, simt 
cum transpirația îmi curge de pe scalp pe ceafa, până pe umeri. 
Marea îmi face semn, cu miile ei de mâini în mănuși albe. Sunt 
conștient că mă aflu în pragul unui nou capitol de viață, că sunt 
antrenat într-o mișcare care duce într-o nouă realitate, unde văd 
și percep toate lucrurile mai intens și mai clar. Acum fac un pas 
pe scări în sus, încă unul și apoi încă unul și simt forța mării în 
mine, încep să alerg, îi întrec pe Otto și Thomas care s-au oprit 
și mă așteaptă, sar de pe o treaptă pe alta, tot mai repede și cu 
rucsacul săltându-mi pe umeri. Îi aud pe ceilalţi doi gonind după 
mine, pesemne că și lor le merge la fel. Acum alergăm toţi trei 
împreună spre vârf, fără să avem idee ce ne așteaptă, în afară 
de convingerea că totul e bine. Le simt braţele în jurul umerilor 
mei și mă uit de la unul la altul. Ne tragem mai aproape unul de 
altul și ne sprijinim de balustrada vaporului. 

— Vă mai aduceţi aminte, am închiriat câte un moped. Mai 
sus pe țărm, la Fira, spune Otto. Și tu ai căzut cu al tău, Carl! 


VP - 211 


— Într-o curbă strânsă. Am zburat peste terasament și am 
aterizat în coroana unui măslin. 

— Eu și Thomas am readus mopedul pe șosea și ai pornit 
imediat iar la drum. Se pare că nu te impresionase prea tare 
faptul că ai fi putut să mori. 

— Păi, doar nu se întâmplase nimic. Oare când am pierdut 
capacitatea de a nu-mi face griji de pomană? întreb. 

— Eu unul știu exact când a pătruns teama în viaţa mea, 
spune Thomas. A fost atunci când m-a părăsit prima mea 
prietenă, pe care o iubeam foarte tare și fără de care nu îmi 
puteam imagina să trăiesc. Am avut un șoc atunci. În ziua aceea 
am fost conştient pentru prima dată de inima mea. Înainte nu 
mă gândisem niciodată la ea, iar acum o puteam auzi mereu 
cum pompează, iar într-o zi, stăteam în pat și voiam să adorm, a 
luat-o razna și a început să bată atât de tare, încât am crezut c- 
o să mor. Am chemat salvarea, doctorul mi-a dat niște pastile și 
am adormit. Câteva săptămâni mai târziu eram la o nuntă și în 
mijlocul cinei m-au trecut deodată sudorile și inima a început să 
îmi bată ca o nebună. A trebuit să plec acasă. Mai târziu am 
sunat la un psiholog care era convins că am trecut printr-un atac 
de panică. A încercat să mă liniștească și mi-a spus că în mod 
normal nu se moare de la așa ceva. Dar era deja prea târziu, mă 
transformasem într-un om mâhnit și îngrijorat. 

— Dar unde s-au pierdut inocenţa și lipsa de griji? Mai sunt 
oare aici înăuntru și pot fi scoase iar la lumină? spun eu. 

— Dacă găsești drumul înapoi, să mi-l arăţi și mie, murmură 
Otto. 

Sunetul strident ieșit pe hornul vaporului se izbește de 
peretele de stâncă și este aruncat înapoi pe mare. 

— Creierul ar trebui să poată fi influenţat astfel încât să 
reacționeze altfel la experiențele cărora le este supus, spun eu. 

— Nu cred că un creier poate fi readus în stadiul în care a fost 
odată. A fost format de toate influentele cărora le-ai fost supus. 
Cel puţin eu unul simt că anumite părți din creierul meu, în care 
pe vremuri aveam libertate absolută de mișcare, sunt astăzi 
închise. Cu fiecare an care trece dau peste tot mai multe uși 
închise și devin tot mai frustrat, pentru că nu pot regăsi 
claritatea și accesul nemijlocit pe care îl aveam, spune Thomas. 

— Viaţa este ca un labirint, plină de străzi înfundate și de uși 
încuiate, dar asta nu înseamnă neapărat că trebuie să te 


VP - 212 


rătăcești. Poţi și să te întorci și să mergi o bucată înapoi, să 
alegi altă direcție și să îi dai o șansă speranței. 

Vorbele mele sunt vorbele Kassandrei. Mă aflu la Copenhaga 
pe strada Amaliegade, stau în fața ei la masa din bucătărie, iar 
ea spune că nu este mai greu să scapi de dezechilibrul și de 
blocajele subconștientului decât îi este afectului să le manifeste. 
Pornind de aici, îmi povestește o întâmplare dintr-o excursie 
pentru cei din semestrele întâi organizată în primele săptămâni 
la universitate. Am fost și eu în excursia aceea. Ne-am dus la un 
hostel la marginea Rold Skov din lutlanda de Nord, cea mai 
mare pădure din Danemarca, dar se întâmpla înainte ca noi să 
ne fi cunoscut. A doua zi după-amiază a simţit nevoia să fie 
singură și a decis să facă o plimbare. 

— Imi amintesc că a fost așa, spune Kassandra. Am luat-o la 
pas, cufundată în gândurile mele, fără să fiu atentă încotro mă 
îndrept. Mirosurile și sunetele pădurii îmi purificau sufletul de 
balastul inutil, pe care îl depozitase în mine lumea asta 
turbulentă. Mă simţeam cu fiecare pas mai ușoară și, în cele din 
urmă, pașii mi s-au ridicat de pe pământ și m-am trezit plutind 
în lumina verde-gălbuie printre copaci. Când lumina a dispărut, 
la un moment dat, am simţit iar pământ sub picioare, m-am 
oprit și am privit împrejur. Am observat că între timp se lăsase 
întunericul. Nu mai puteam distinge decât copacii aflaţi chiar în 
fața mea, așa că pășeam cu grijă, să nu nimeresc într-o groapă 
sau să mă împiedic de crengile căzute pe jos și să mă rănesc. 
Știi doar ce împiedicată sunt, Carl! Am simţit cum tâmplele 
încep să mi se zbată de panică. Nu aveam idee în ce direcţie s-o 
apuc ca să ajung înapoi la hostel, iar gândul că poate 
pătrundeam tot mai adânc în pădurea aceea m-a făcut să mă 
opresc și să ascult în jur. In întuneric, din pădure veneau sunete 
noi, din toate direcţiile. Am început să tremur. Nu de frig, ci de 
teama de întuneric, de lucrurile înspăimântătoare ascunse acolo 
și care așteptau doar să adorm. După care aveau să mă apuce 
de gât, să mă sugrume și să mă înghită complet. In acea clipă, 
ochii mi-au căzut pe o luminiţă care strălucea în întuneric. O 
frică violentă mi-a străpuns pieptul, transformându-se însă în 
speranţă atunci când am descoperit că era vorba despre lumina 
unei lumânări de pe masa din spatele geamului unei colibe 
aflate la zece - cincisprezece metri de mine. M-am dus și m-am 
uitat pe geam. Nu se vedea nimeni înăuntru, doar lumânarea 


VP - 213 


aprinsă pe masă. Am deschis ușa și am intrat. Nu era nici picior 
de om sau de animal în colibă. Am încuiat ușa pe dinăuntru cu o 
cheie grea, ceea ce a avut darul să mă liniștească puţin. Când 
m-am dus și m-am așezat la masă, privirea mi-a căzut pe o 
carte mare, îmbrăcată în piele. Legea umanității scria pe pagina 
de titlu. Paginile erau scrise de mână, cu litere delicate. Am uitat 
totul în jur, am rămas așezată acolo și am citit toată noaptea, și 
când s-a luminat de zi lumânarea era arsă de tot, iar eu 
ajunsesem la ultima pagină. Era, fără îndoială, cartea cea mai 
fantastică pe care o citisem vreodată. Vorbea despre ce fel de 
fiinţe suntem noi, oamenii, ce facem, la ce visăm și pentru ce ne 
facem noi griji, cum știm să trecem prin viaţă. Cartea avea câte 
un răspuns pentru fiecare din marile întrebări care îl preocupă 
pe om. Făcusem o descoperire minunată, care ar fi putut 
schimba lumea în bine, și am vrut să iau cartea cu mine. Trebuia 
publicată, să o poată citi toți și să învețe din ea cum să trăiască. 
Dar era ca și cum cartea și lemnul mesei ar fi fost contopite. 
Masa era ancorată în podea, iar cartea nu puteam să o dezlipesc 
de pe ea. Astfel încât m-am decis să rup paginile una după alta 
și să le iau cu mine, dar nici asta nu am reușit, pentru că acele 
cuvinte erau încrustate într-un material care nu putea fi rupt. 
Atunci mi-a venit ideea să iau câţiva colegi de sex masculin și să 
îi rog să taie picioarele mesei, după care să scoată placa mesei 
și cartea din pădure. Următorul pas ar fi putut fi să fotografiez 
paginile cărții. Când am ieșit din coliba de lemne, am știut 
instinctiv ce drum trebuie să urmez, iar o oră mai târziu am 
bătut la ușa hostelului, unde m-a întâmpinat un chip somnoros. 
Mai ţii minte, aţi dat o petrecere și nimeni nu și-a dat seama că 
eu una lipsesc. Probabil, pentru că eram peste treizeci de 
oameni și ne întâlniserăm abia cu o zi înainte. La micul dejun le- 
am povestit câtorva băieţi pățania mea din acea noapte, dar ei 
erau încă mahmuri și au crezut că îi iau peste picior. Autobuzul 
pleca în aceeași după-amiază, iar eu am adormit imediat. M-am 
trezit abia când eram deja îmbarcaţi pe vapor. Când am deschis 
ochii, am făcut-o sperând că creierul meu memorase fiecare 
cuvânt din acea carte. Dar nu era deloc așa. De aceea m-am 
întors peste câteva luni la Rold Skov, echipată cu o roabă, un 
ferăstrău și un verișor de-al meu din lutlanda. Nu am putut găsi 
însă coliba de lemn din pădure. Timpul trecea, iar eu mă 


VP - 214 


îndoiam tot mai tare că ceea ce mi se întâmplase era aievea, și 
nu doar un vis. De atunci mă tot îndoiesc. 

— Asta vreau să încerc, spune Otto, se întoarce pe călcâie și 
face câțiva pași spre marginea vaporului. Apoi schimbă direcţia, 
se duce la Frida și o îmbrățișează. Se sărută. Funcţionează! 
strigă el. 

— Unde ești, Carl? întreabă Katharina. 

— La Santorini, împreună cu tine, murmur eu și mă întorc spre 
ea. 

Buzele ei le găsesc pe ale mele. Miroase ușor a lămâiţă sau 
poate este ceva ce vine din aer. 


VP - 215 


19. 


Ne amestecăm cu șuvoiul de călători care se adună pe punte. 
Se aude un sunet strident de sirenă, în timp ce podul mobil 
alunecă în poziţie, iar oamenii se îndreaptă spre chei cărându-și 
gentile,  geamantanele,  rucsacurile și cutiile de carton. 
„Bernstein” scrie simplu pe tăblița pe care o ţine în mână un 
bărbat ars de soare aflat pe chei. II urmăm și ni se dau cheile de 
la un minibus. Otto se așază la volan și o ia pe curbele strâmte 
care duc pe munte în sus. Mergem spre nord prin capitala 
insulei Fira, și după 20 de minute, ajungem la Oia. In fața 
hostelului de acolo, ne întâlnim cu gemenii care parcurg ultima 
etapă a drumului până la hotel cu noi. Hotelul Oia View este 
înconjurat de un zid cu poartă prevăzută cu gratii, care se 
deschide pe trei laturi spre un teren prevăzut cu piscină, cu 
umbrele de soare din stuf, șezlonguri, mese pătrate și scaune de 
răchită. Plantele verzi din ghivece, dispuse printre șezlonguri, te 
feresc de priviri indiscrete. La recepţie suntem întâmpinați de un 
bărbat îmbrăcat în alb, care ne conduce la camerele noastre. Se 
află în partea hotelului care atârnă deasupra marginii stâncii și 
peste marea strălucitoare de jos. Zăresc vaporul roșu pe nume 
Speedrunner, care se întoarce la Atena înaintând cu jumătate de 
capacitate, ca o barcă pneumatică mică și mută. Din cameră se 
poate vedea insula Thirasia, care aparţine de Santorini și mai 
departe spre mare. Mă întorc spre Katharina, care stă pe 
marginea patului și cască. Se întinde pe spate și mă cheamă la 
ea. Mă las alături de ea și îmi simt trupul greu. Mă imploră să 
rămân culcat în pat, să se odihnească, să adune puteri noi și să 
și le regăsească pe cele vechi, dar se aud bătăi la ușă, iar Otto 
și Thomas întreabă dacă n-ar trebui să plecăm. Mă ridic. 

Centrul de terapie pentru alcoolici oferă, conform paginii sale 
de internet, loc pentru 15 pacienți, fiecare dintre aceștia având 
la dispoziţie un apartament de lux și un medic personal. In afară 
de asta mai sunt antrenori de fitness, psihiatri, nutriţioniști, 
maseuri și alte feluri de terapeuţi. Personalul de pază 
profesionist se asigură că pacienţii rămân înăuntru, iar curioșii 
afară. Este un secret cunoscut de toată lumea că la „Paradise 


VP - 216 


Clinic” sunt trataţi actori, politicieni și alte persoane importante 
din ţară și din străinătate. Aici se pot simţi în siguranţă, printre 
de-ai lor. Mergem cu mașina, trecând prin faţa unui șir de case 
aflate în construcţie, coji de beton părăsite cu privire spre mare, 
și ajungem în satul Finikia. O cotim la stânga pe o străduță 
îngustă, care duce în jos descriind o mulţime de curbe. Trecem 
pe lângă una din numeroasele biserici albe, înălțate pe insulă în 
locurile mai ridicate. Toate au acoperiș albastru, de forma unei 
semisfere cu o cruce deasupra. De-a lungul străzii de pe țărm se 
întind viile. Peste tot pe câmp sunt stânci negre, căzute pe 
pământ după ce vulcanul le-a azvârlit în aer la o înălţime de 
câţiva kilometri. În mijlocul peisajului, aproape de apă, se află la 
distanțe potrivite unele de altele case albe cu uși albastre și 
instalaţii de încălzire solară pe acoperiș, iar de-a lungul străzii 
sunt hoteluri izolate, închise de mult, cu pereţi scorojiți și ușile 
acoperite de ierburi. 

Otto frânează în faţa uneia din aceste clădiri părăsite. 
„Taverna Paradisos” scrie cu litere albe pe faţadă printre florile 
roz, crescute sălbatic. Arată în jos spre apă și descopăr un 
complex de clădiri de un alb strălucitor, format din opt corpuri 
legate între ele, situate direct la mare. Un loc ideal pentru 
centrul de terapie, departe de orice posibilităţi tentante de a 
face cumpărături. 

— Acum să vedem dacă ne lasă să intrăm, spune el și o 
cotește pe strada îngustă cu bordură de beton. Ajungem la o 
barieră și oprim la un suport de oțel prevăzut cu tastatură și un 
obiectiv de cameră de luat vederi cu o luminiţă roșie aprinsă. 

— Bună ziua, ce doriţi? se aude o voce feminină din difuzor. 

— Sunt ambasadorul Danemarcei în Grecia, iar aceștia sunt 
colaboratorii mei de la ambasadă, strig eu de pe locul meu de 
lângă șofer. Dorim să îl vizităm pe colegul meu, Pierre 
Montgomery. 

— Măi să fie, îi scapă lui Thomas în momentul în care bariera 
se ridică. 

— Intraţi, spune vocea pe ton prietenos. 

Otto ezită un moment, după care bagă mașina în viteză. 
Ajunge în parcare și oprește motorul. 

O femeie tânără în halat alb, pe care în partea dreaptă, în 
dreptul pieptului, scrie cu litere discrete, albastre „Paradise 
Clinic”, ne întâmpină la ușă. O urmăm într-un lift ca de oţel, 


VP - 217 


unde apasă pe un buton cu inscripţia „-5”. La scurtă vreme după 
aceea ieșim pe un culoar zugrăvit în alb și suntem conduși într-o 
încăpere pătrată, al cărei singur inventar constă într-o masă 
ovală și patru scaune din oţel lustruit. 

— Luaţi loc o secundă, spune și părăsește încăperea. 

Stăm tăcuţi și ne privim. Apoi se deschide ușa și ne întoarcem 
- spre Leroy Anderson. 

— Așa se întâlnește om cu om, spune americanul și își 
dezvelește dinţii într-un zâmbet. 

Otto sare în picioare și face un pas înainte, însă Leroy ţine 
deja un pistol în mână și i-l apasă lui Otto pe frunte. 

— Stai jos, îi spune pe ton de comandă. 

Otto se lasă să cadă pe scaun. 

Leroy strigă o comandă și un bărbat mare și blond vine în 
fugă și începe să ne percheziţioneze. La Otto găsește două 
pistoale și la Thomas un cuţit. Apoi pleacă. 

— V-aţi prins poate și singuri că aici nu tratăm doar alcoolici, 
ci urmărim și alte proiecte, mult mai importante. Locul acesta 
este ceea ce, folosind un vechi și bun termen, s-ar putea numi 
camuflarea luptătorilor pentru libertate, spune el cu satisfacţie 
în glas. Greci, danezi, americani, germani, francezi, olandezi și 
așa mai departe. Ne-am unit într-un scop mai înalt și suntem cu 
adevărat interculturali. Alături, aici înăuntru, am înfiinţat un 
laborator de cercetare modern, continuă el și apasă un buton 
aflat jos de tot pe perete. O jaluzea se ridică și ne permite să 
vedem un perete de sticlă, în spatele căruia patru bărbaţi în 
halate albe, cu mănuși și mască protectoare pe față, stau 
aplecaţi asupra unor eprubete și microscoape. Lucrează la 
realizarea unui virus care seamănă ca două picături de apă cu 
cel care în Evul Mediu era numit „moartea neagră”. Pe vremea 
aceea, în decursul a 12 ani a murit de ciumă aproape jumătate 
din populaţia europeană. Baza noastră de plecare este un virus 
al gripei porcine, de care am făcut rost în Danemarca. Firește că 
lucrăm în același timp la un vaccin eficient ca antidot. În curând, 
va veni momentul în care vom împrăștia virusul în toată lumea, 
dacă ţările nu vor plăti ce le vom cere. 

— Lupta voastră pentru libertate înseamnă să câștigați bani? 
întreabă Thomas încet. 

— Ce-i, aud cumva un piuit din partea soldatului dement, care 
a ucis el însuși în fosta lugoslavie? Pentru ce ai luptat tu? Și 


VP - 218 


apropo, războiul e scump. Thomas nu îi răspunde. Oasele 
degetelor i se albesc, iar faţa i se crispează într-o grimasă pe 
care ultima dată am văzut-o la el la aeroport, când a doborât 
patru bărbaţi cu mâinile goale. Prin crăpăturile blindajului 
acestei grimase pătrunde o furie reţinută cu greu. Dar acesta 
este abia pasul următor, continuă Leroy Anderson. Prima fază a 
acţiunii nu este încă încheiată. Oamenii noștri destoinici au 
declanșat, cu ajutorul detonaţiilor, cutremure și erupții vulcanice 
pe cinci continente, și totul indică faptul că am avut succes cu 
reacțiile seismice controlate în lanţ, urmărite de noi atunci când 
am dat startul. Pământul mumă este pe cale să ia singur 
problema în mână, iar noi ne putem relaxa și putem aștepta să 
ducă el la bun sfârșit ce am început noi. Când va termina, iar 
mari părţi ale omenirii vor sta prăbușite la pământ cerșind 
îndurare, vom pune șefii guvernelor din lumea întreagă să 
aleagă: sau plătesc și primesc instrucțiunile pentru producţia 
antidotului, sau mor și ei. Anderson ezită o secundă, apoi 
continuă: A fost bine să veniţi aici, așa nu trebuie să vă căutam 
noi. Acum plec. Nu ne vom revedea. Trebuie să știți că 
cercetătorii noștri au nevoie mereu de voluntari pe care să 
testeze ultima variantă a virusului, spune și își îndreaptă 
privirea asupra mea, apoi asupra lui Otto și în cele din urmă 
asupra lui Thomas. Voi trei reprezentaţi, în multe privinţe, 
cetățeanul obișnuit al lumii. Dacă vă consolează cu ceva - am 
înţeles că moartea survine rapid. In decursul a douăzeci și patru 
de ore. Rămâneţi cu bine, mai zice, după care se întoarce pe 
călcâie și dispare pe ușa care se închide cu un clic. 

Nu știu cât timp am stat acolo afară fără să spunem un 
cuvânt, când în încăpere răsună o voce pe care o cunosc foarte 
bine. În acelaşi moment, privirea îmi cade pe Pierre 
Montgomery, în laboratorul de dincolo de peretele de sticlă. 

— A fost o prostie să vii aici, Carl, și a fost o prostie și mai 
mare să îţi aduci și prietenii. Am încercat pe cât de delicat am 
putut să te determin să nu-ți bagi aici nasul ăla curios al tău. Am 
fost atât de naiv să cred că va fi suficient să te avertizez, dacă 
te duc la miezul nopții pe munte și te ameninț că te împușc - 
dar nu, tu nu pricepi o aluzie. lar acum este prea târziu, din 
păcate, spune el și se uită spre mine. 

Pierre își afișează zâmbetul tipic, pe care mi-l amintesc foarte 
bine de pe vremea mea la minister, unde mi-a fost superior. Nu 


VP - 219 


știai niciodată ce urmează după acest zâmbet, doar că trebuie 
să îţi ţii gura și să asculți. 

— Tu ai plănuit toate astea? îmi scapă întrebarea. 

— Ha, ha, nu, nu îmi revine mie întregul merit, dar trebuie să 
recunosc că am tras o mulţime de sfori și că am o funcţie 
importantă în coordonare. Este interesant că există un șir 
aproape neîntrerupt de oameni plini de furie și de nemulțumiri, 
care ar merge până la crimă ca să schimbe starea de lucruri 
existentă. Nici măcar nu aș fi crezut. Îmi imaginasem că aș fi 
cam singurul. Dar lucrul acesta nu mai are importanţă acum, 
pentru că toate piesele de mozaic se îmbină pe rând în desenul 
pe care l-am prevăzut noi. 

— Și toate astea pentru ochiul dracului, banul, spun eu și mă 
simt deodată îngrozitor de obosit. 

— Ce idiot ţi-a spus asta? mă repede el aspru. Bine, îmi voi 
răpi o clipă din timpul meu preţios și vă explic despre ce este 
vorba. Puteți lua informaţiile cu voi în mormânt. Angajamentul 
meu personal pentru această treabă a început deja din copilărie, 
pe care mi-am petrecut-o alături de bunul meu prieten Donald 
într-o localitate mică, locuită mai ales de socialiști înstăriți, cu 
nivel de trai burghez, pe o coastă la nord de Copenhaga, unde 
am urmat cursurile unei școli particulare de stânga. Era în anii 
'70 și cel mai bun lucru pe care l-au putut face părinţii noștri 
pentru două capete luminate ca ale noastre a fost să ne trimită 
la școala partidului la Moscova și apoi în Berlinul de Est. Acolo 
am învățat că societatea capitalistă trebuie dărâmată în același 
timp din interior și din exterior, și că răsturnarea revoluţionară a 
societății este premisa absolută pentru a construi o lume mai 
bună pentru urmași. Aceasta este ca să spun așa învățătura 
înțeleaptă pe care, alături de alţii cu aceleași concepţii, o 
realizăm noi acum. De mulți ani susţinem o reţea internaţională 
de idealiști aflaţi în poziţii-cheie ale societăţii. Mulţi au făcut 
economii pentru ceea ce se întâmplă acum. Și financiare. Se 
poate spune că se adeverește un vis vechi. Dar în ceea ce mă 
privește pe mine, firește că această treabă nu mai are de mult 
nicio legătură cu socialismul sau cu capitalismul. Este vorba de 
a crea o lume nouă. Acesta poate fi un scop ambițios pentru un 
om, așa-i că este mișcător? spune Montgomery și izbucnește în 
râs. 


VP - 220 


— Am cunoscut odată un grec care urmărea același ţel, spun 
eu. Credea cu tărie că lisus s-ar întoarce pe pământ să pună 
lucrurile în ordine și că vor veni nave spaţiale din galaxia 
Andromeda și îi vor lua pe oameni cu ele, pentru a-i aduce mai 
târziu înapoi să reclădească pământul și să ducă mai departe 
spita umană, după ce popoarele se vor fi nimicit reciproc. 

— || cunosc, spune Pierre. L-am angajat pe nebunul naiv 
pentru acţiunea din Copenhaga. Din păcate a dat greș, nu mă 
întreba ce a mers prost. 

— Unde este Alexandros? 

— A, da, așa îl chema. Asta chiar nu știu. Însă, dragi prieteni, 
acum eu trebuie să plec. Vă mulţumesc pentru ajutor. 

Montgomery se întoarce cu spatele și în același timp 
jaluzeaua coboară și izolează din nou încăperea. 

— Mulţumesc pentru ajutor? murmură Thomas. 

— Se referea la mine, îi spun eu. Probabil, îmi mulțumește că, 
idiot folositor ce sunt, am acceptat să vin la Atena și să îi ţin 
locul la ambasadă, astfel încât el să-și pună în aplicare planul. 
Imi pare rău că v-am implicat și pe voi. 

Otto și Thomas nu zic nimic. Simt că inima îmi intră într-o 
stare de apatie, poate un mecanism de apărare natural, care 
pregătește corpul pentru trecerea iminentă de la viaţă la 
moarte. Inima îmi umple pieptul cu bătăi repezi și dure. Simt că 
aș avea multe de spus celorlalţi, dar nu îmi găsesc cuvintele. 

Thomas a adormit cu capul pe masă, iar Otto își sprijină faţa 
în palme, părând că reușește cu greu să stea treaz. Mă întind pe 
podea cu fața în sus și îmi las privirea să se plimbe prin cameră, 
dintr-un colț în altul și iar înapoi. Mă ridic și mă duc la ceilalți. 
Thomas ridică apoi capul și ne privim. Rămânem așa. Acum 
auzim toți trei sunetul șuierat al unui gaz care pătrunde în 
cameră, ne prindem de mâini și ne ţinem strâns. Este plăcut să 
mă ţin de mână cu ei acum, când mă prăbușesc în mare, de pe 
marginea stâncii, acum când pe nări îmi pătrunde un miros 
înțepător și când simt în trup un tremur și apoi... Apoi lumina 
devine mai puternică decât într-o zi însorită la Santorini, iar eu 
nu îmi pot reţine un zâmbet. Dacă aș putea, m-aș întoarce și aș 
spune lumii întregi că nu trebuie să se teamă de moarte. Este 
tăcută și liniștită și îţi inspiră încredere. Totul decurge de la sine 
și nu există cale înapoi. Îi văd acum pe Otto și Thomas și alerg 
către ei. Apoi facem concurs de patinaj pe suprafaţa apei și nu 


VP - 221 


știu cum este posibil una ca asta. „Mai târziu vei înțelege tot”, 
aud vocea lui Alexandros spunându-mi. 

Mă uit în jur, dar nu îl văd. Este undeva în apropiere, asta știu. 
Îl strig: „Alexandros, Alexandros!” 

Acum simt o durere intensă în cap și apoi numele meu e 
strigat, iar trupul meu protestează. Mă trezesc înapoi în camera 
albă și în faţa mea stă un bărbat în uniformă și vestă antiglonţ, 
cu mitraliera pregătită în mână. Prin ușa spartă apar gemenii 
alergând și se așază pe podea lângă mine. 

— Ești OK? întreabă Albert. 

— Fugi, aerul este otrăvit, șoptesc eu și acum îi văd pe Otto și 
Thomas pe podea de cealaltă parte a mesei. 

Amândoi se mișcă. 

— Poliţia spune că nu a ieșit niciun virus din laborator. V-au 
anesteziat cu gaz, îmi explică Robert. Ridică-te și hai să plecăm 
de aici! 

Poliţiștii i-au adunat pe oamenii din centru într-un fel de sală 
de mese comună. La una din mese se află unul din cei mai 
bogaţi bărbaţi din lume, care a făcut o avere din calculatoare. 
Într-un colţ, două vedete de Hollywood se ceartă în gura mare. 
Din câte am citit eu, au fost căsătoriţi odată. 

Pe Pierre și Leroy nu îi văd. 

— Cum aţi ajuns aici? îl întreb pe Robert în șoaptă. 

— După ce au trecut cinci ore fără să daţi vreun semn, ne-am 
decis să anunţăm poliţia. Am venit aici împreună cu ei. 

— Cinci ore? 

— Acum deja șase. 

— Pot merge pe apă, murmură Thomas. 

Unul din polițiști vorbește engleză. Putem pleca, dar numai 
dacă promitem să rămânem la hotel până ne interoghează. Pe 
drum spre ieșire, Albert ne spune că au descoperit unde se află 
locul în care este tratat Alexandros, așa că decid să ne 
schimbăm planul. Niciunul din ceilalţi nu protestează. Urmăm 
strada spre Fira și apoi mai departe spre sud, spre Megalochori 
și Akrotiri și ne îndreptăm spre Faros, pe o stradă tot mai 
îngustă. Câmpurile sunt acoperite de plante cenușii și uscate, 
pare să nu existe irigație artificială aici, ca în celelalte locuri din 
Santorini. „Villa Maria” scrie cu litere albastre deasupra porții 
albe, prin care un drum îngust șerpuiește pe lângă prăpastia de 
care te fereşte o improvizație. Urmăm drumul până ajungem la 


VP - 222 


trei clădiri cubice, albe, aflate pe marginea stâncii și care par să 
se odihnească pe ceața ridicată din mare. Parcăm mașina în faţa 
unui fel de recepţie și coborâm. Pe scări stă așezat un bărbat 
îmbrăcat în rasă de călugăr. Se ridică și ne iese în întâmpinare. 

— İl caut pe Alexandros, spun eu. 

— Nu e aici, răspunde bărbatul cu glas trist. 

— Știţi unde este? 

Bărbatul scutură din cap. 

— Putem să îl căutăm aici? întreabă Thomas. 

— Nu-l veţi găsi. 

Pătrundem în clădire. Miroase a tămâie de pin. În prima 
încăpere, probabil o sală de așteptare, se află oameni așezați pe 
perne de-a lungul peretelui. 

— Așteptaţi, așteptați, spune bărbatul venind cu pași mici 
după noi. Vă numiţi Bernstein? 

Mă întorc brusc. 

— Inainte să plece, Alexandros a spus că s-ar putea să treceţi 
pe aici și în cazul acesta să vă dau această scrisoare, spune 
bărbatul și scoate un plic pe care mi-l dă. 

— Când a plecat? 

— leri după-masă și mă tem că nu se întoarce. Toţi oamenii 
pe care îi vedeți aici îl așteaptă. Doar Alexandros îi poate lecui. 

— De ce să nu se întoarcă? îl întreb și mă uit de-a lungul 
peretelui la cei prezenţi; îmi sare în ochi că majoritatea sunt 
foarte slabi și abia dacă mai pot sta în picioare. 

Bărbatul nu îmi răspunde. 

Il urmăm înăuntru, în partea din spate a casei. Ne spune că 
aceasta este camera personală a lui Alexandros. Imi repet 
întrebarea, dar bărbatul s-a îndepărtat deja. Mă așez pe pervaz 
și le citesc celorlalţi scrisoarea cu voce tare: 


Dragă Carl, 

Sper că această scrisoare va ajunge la tine la timp. Dacă 
reușești să citești aceste rânduri, mai ai puţină vreme să 
fugi. Am doar puţine lucruri de povestit. 

După vizita mea la Kassandra, la tine și la gemeni, am 
plecat înapoi la Atena. A fost greu să îmi reiau viața 
obișnuită, dar am o familie de care trebuie să mă ocup și pe 
atunci nu puteam să n-o fac. Anul trecut am întâlnit din 
întâmplare, în măsura în care crezi în întâmplări, un vechi 
prieten de școală. M-a invitat la o întâlnire secretă a 


VP - 223 


„Organizaţiei Revoluţionare 17 noiembrie”, cu care am avut 
contact în anii adolescenţei. Credeam că organizaţia nu mai 
există, dar am constatat că adevărul era cu totul altul. 
Devenise și mai mare decât pe vremea când eu o 
considerasem foarte puternică, pentru că se unise cu 
organizaţii asemănătoare din alte ţări. Am înțeles că 
urmărea aceleași țeluri ca mine. Am vorbit despre asta 
adesea la Copenhaga, Carl, și poţi fi liniștit. Vom avea grijă 
de tine și de ai tăi. Kassandra a plecat deja și se află pe 
nava-mamă a lui Ashtar. Dar regret că a trebuit să se 
întâmple așa, pentru că știu ce durere imensă ţi-a adus asta 
ție și gemenilor și tuturor celor care au iubit-o. A fost 
sarcina mea să arunc în aer hotelul din Copenhaga, dar nu 
am știut că postul radio al Kassandrei se află acolo. Am aflat 
abia în dimineaţa în care trebuia să aibă loc detonarea. 
Eram deja pe drum spre hotel ca să detonez încărcătura cu 
telefonul mobil, când i-am auzit vocea la radio. Așa am aflat 
că era vorba despre o emisie în direct de la hotelul 
Danmark. În acel moment mă aflam la doar câteva sute de 
metri de hotel și am decis, firește, să nu detonez bomba. In 
același moment însă hotelul a sărit în aer în faţa ochilor mei 
și am înțeles că însărcinaseră mai multe persoane cu 
același job. 

Organizaţia și-a dat seama că am dat greș și a pus 
oameni să elimine ameninţarea pe care o reprezentam în 
ochii lor. Au ameninţat că îmi omoară soția și fiica, dacă voi 
divulga ceva. Dar asta nu a fost tot. Au încercat să mă 
omoare pe mine, întâi la Copenhaga și apoi pe iahtul pe 
care l-am închiriat în Danemarca și cu care am navigat eu 
însumi până la Atena. Criminalii m-au găsit afară în dreptul 
Pireului, dar într-un final au fost aruncaţi ei peste bord. Am 
ajuns la mal în barca de salvare și m-am dus acasă la 
familia mea. 

De aici de la Santorini, planul este transformat în 
realitate. Știu că au de gând să ne infecteze pe toți cu 
îngrozitorul virus al ciumei. Dar am decis să împiedic o 
parte a planului lor. In seara asta la ora 22.00 voi aprinde o 
bombă în craterul cel mai adânc de la Nea Kameni. Și, dacă 
totul va decurge așa cum mă aștept eu, voi declanșa cea 
mai mare erupție vulcanică, una care va cufunda pe fundul 
mării, pentru vecie, insula Santorini și toată lucrarea 
drăcească de pe insula asta. 

Grăbește-te și citește această scrisoare până la capăt, 
Carl, înainte să expire timpul. Vreau să îţi mulțumesc pentru 


VP - 224 


prietenia ta și să îţi cer iertare pentru Kassandra. Mă voi 
alătura ei în curând și mai repede decât ne dăm seama vei 
veni și tu cu ai tăi. Știi ce vreau să spun. Moartea poate fi 
dureroasă și poate dura până survine, la fel ca o naștere. 
Este aceeași mișcare revoluţionară de care vorbim. In 
curând tot ce vezi în jurul tău va muri și se va naște într-o 
nouă realitate. Toate plantele și animalele vor muri. Toate 
religiile și ideologiile vor muri. Toate războaiele vor culmina 
și se vor sfârși. Totul va arde și se va topi, iar globul va 
deveni sterp timp de mii de ani. Abia apoi va înflori din nou 
totul în modele noi și ciudate, cum nici nu ni le putem 
imagina noi azi. 

Inchei acum această scrisoare, Carl, grăbește-te să pleci 
de pe Santorini, încă ai timp, sau vino și stai alături de mine 
în Nea Kameni, de unde vom pleca mai departe împreună. 
Indiferent ce decizi, te bucuri de întregul meu respect. Te 
rog încă o dată să mă ierți. Ne vom revedea. 

Al tău credincios Alexandros 


— Este ora 20.30, spune Albert. 

Alergăm la mașină să sărim în ea. Otto conduce în jos pe 
drumul de pietriș, accelerează atât de mult, încât sar în toate 
părțile pietricele și praf, și o cotește apoi pe strada asfaltată 
spre nord. 

— Trebuie să ne îndepărtăm cât mai mult de vulcan, spune 
Thomas. 

— Trebuie să plecăm de tot de pe insula asta. Santorini însuși 
este un vulcan, strigă Otto și obligă mașina să dea tot ce poate. 

Eu îmi amintesc de Anna Goula, al cărei bărbat are un bar pe 
plaja Kamari. Îmi povestise că au o barcă cu motor. 

După o jumătate de oră oprim în faţa hotelului. Katharina, Iris 
și Frida sunt la piscină și tocmai mănâncă. Nu apucă să termine 
masa. Îi relatez proprietarului hotelului ce se va întâmpla și îi 
spun să anunțe poliţia. 

Minibusul derapează de pe o parte pe alta, în timp ce ne 
îndreptăm pe strada asfaltată plină de curbe și netedă ca 
oglinda de la Pyrgos spre mare. Acum ne năpustim spre Kamari 
Beach, iar Otto cotește pe drumul care duce la mare. Frânează 
brusc și oprește mașina la marginea drumului. 

— Unde e nenorocitul de bar? strigă el. 

— Mergi de-a lungul apei și îl vom găsi, spune Katharina 
calmă. 


VP - 225 


Otto bagă în viteză și o ia spre nord, dar barul Kamari Beach e 
de negăsit pe întuneric. 

— Du-te la Monolithos Beach. E la zece minute de aici. Acolo 
bunicul meu are o barcă de pescar. O cunosc pe de rost. Trebuie 
doar să o iei pe drumul acesta, spune Katharina și îi arată 
direcția. 

După puţin timp suntem acolo, alergăm pe dig și urcăm la 
bordul micului vas Poseidon. 

Katharina găsește cheia sub scândura desprinsă și deschide 
cabina. 

— Pot s-o fac și cu ochii închiși. Desfaceţi funiile! strigă ea, 
apasă pe un buton și învârte de manivelă. 

Motorul scoate o serie de sunete sparte și se oprește. Ea fel 
se întâmplă și când repetă manevra. La a treia încercare 
pornește. Katharina bagă în marșarier, întoarce barca și acum 
ne repezim cu toată puterea prin intrarea îngustă în port, în 
largul mării. Barca alunecă prin apă în direcţia insulei vecine. 
Katharina stă în cabină pe scaun și eu m-am așezat în spatele 
ei. În dreapta și în stânga mea stau gemenii. Arunc o privire la 
ceas: 21.45. Într-un sfert de oră, Alexandros va detona bomba. 
Katharina se întoarce spre mine. O sărut. Luminile din 
Monolithos Beach au dispărut în urma noastră, barca e învăluită 
de întuneric. 

Mă întorc spre gemeni. Se ţin de mână. Vreau să le spun care 
e planul. De îndată ce ajungem la țărm, trebuie să ajungem cât 
mai rapid în cel mai înalt punct al insulei, să ne punem la 
adăpost. 

— Ce zgomot e ăsta? întreabă Albert. g 

Un tunet adânc și amenințător îmi ajunge la ureche. In același 
moment deasupra insulei Santorini se aprinde cerul spre nord și 
totul se luminează de parcă ar fi plină zi. Lumina puternică se 
stinge treptat și lasă în urma ei o strălucire portocalie, de parcă 
s-ar fi aprins însuși cerul. Acum stâncile azvârlite în aer de 
explozie cad ca nişte proiectile în jurul nostru în mare, de parcă 
s-ar trage în noi. Îmi imaginez că Alexandros este acum la 
Ashtar și la Kassandra și controlează împreună ce se întâmplă 
acum pe pământ, iar noi nu avem de ce să ne temem. 

În același timp, o voce îmi șoptește din interior că mă mint 
singur și că nu vreau să privesc moartea în ochi. În faţă clipește 


VP - 226 


un turn de control, iar Katharina strigă că acostăm în două 
minute. 

Se întâmplă în momentul în care sar din barcă pe dig, vrând 
să leg funiile. O forță cumplită din interiorul pământului ridică o 
coloană portocalie de foc și de lavă spre cer, și în același 
moment marea se aprinde pe o rază de sute de kilometri. 
Thomas arată spre un camion oprit pe stradă în faţa unei 
taverne. Fugim într-acolo și batem în ușă până apare un bărbat 
mai în vârstă. Katharina îi explică situaţia, apoi stăm cu toţii pe 
platforma din spate, cu Otto la volan, și urcăm muntele tăind 
curbele una după alta. Ne ţinem în braţe tăcuți, în timp ce în 
fața coastei de la Santorini nivelul mării urcă, răspândindu-se în 
toate direcţiile. Acum se termină strada și sărim jos de pe 
platformă. Thomas îl ia pe bătrân în spate și alergăm către vârf, 
până nu mai putem înainta. Stăm pe o stâncă netedă, înghesuiți 
unii în alţii, și auzim cum se apropie marea. li strâng pe 
Katharina, Robert și Albert la piept și le șoptesc că trebuie să ne 
ținem unul de altul. 

— Împreună suntem puternici, strigă Katharina în timp ce apa 
rece ca gheaţa crește în jurul nostru. Pot simţi apa, mirosi florile, 
merg cu pași elastici, încălţat cu pantofii de alergat, pe pajiștea 
care se întinde tot mai mult, cât văd cu ochii. Aud voci 
cunoscute și îi zăresc pe Kassandra și pe Alexandros. Gemenii 
aleargă spre ei. Simt o mână în mâna mea, e a Katharinei. Arată 
spre pajiște și acum văd că e transparentă, că sub noi atârnă 
globul pământesc și că scânteiază precum tăciunii. Thomas și 
Iris stau în iarbă, Otto și Frida se plimbă împreună cu o altă 
femeie și cu trei fete mari la vârsta adolescenței. De pe vârful 
dealului ne face semn Martin Fisch. Alexandros le ţine în braţe 
pe Maria și pe Lucia. Îi înmânez inelul. „Începând de acum, totul 
este doar dragoste”, spune Kassandra și mă sărută pe obraz. Mă 
așez lângă Katharina pe iarbă. 


VP - 227 


- LEGEA UMANI 


STT 
virtual-project.eu 
violin 


VP - 228