Arnaud Maret — Rusalka

> 
ȘI 
a 
O 
(ab) 
s 
O 
i 

co 
=z, 
J 
> 


ARNAUD MARET 


RUSALKA 


Original: Rusa/ka (2016) 


Traducere de: 
IRINEL ANTONIU 


` 


e 
e. 
o> N 


A 


virtual-project.eu 


g UNIVERS 
2019 


VP - 


2 


„Raiul pe pământ, unde toţi oamenii s-ar iubi 
între ei, unde ar fi cinstiţi și amabili, unde totul ar 
fi frumos și ar evolua în armonie spre mulțumirea 
Domnului, nu va exista niciodată”. 


Václav Havel, 
Meditaţii de vară 


„Ce altceva putem cere decât să fim fericiţi 
pentru o clipă?” 


Milan Kundera, 
Jacques și stăpânul său 


VP-3 


PROLOG 


MUNCHEN 
SÂMBĂTĂ, 11 AUGUST 2012 


Ploaia răpăia pe parasol și apa se scurgea apoi de pe pânză 
pe pavaj. O perdea gri îneca fațadele și micul chioșc, încețoșând 
verdele copacilor din mijlocul pieţei, înăbușind până și zgomotul 
mașinilor de pe Innere Wiener Straße. Câţiva studenți treceau 
pe bicicletă, udaţi de furtună până la piele. Ceva mai departe, 
pierdut în pâcla de apă, un cuplu grăbit sub o umbrelă neagră. 
Dincolo, nimic altceva decât liniștea unui oraș parcă adormit. 

Sfârșitul unei zile de august în vara muncheneză. 

Julien Kelsen se lăsă pe scaun și trase un fum din ţigara care i 
se mistuia încet între degete. Pe masa din faţa lui, un pahar cu 
apă minerală. Bulele urcau ușor, ca un contrapunct la aversă. 

Julien nu făcea nimic. Pur și simplu se bucura de răcoarea 
revenită, savura plăcerea lipsei de acţiune, încerca să nu se mai 
gândească la nimic altceva în afara acestei ploi care se abătea, 
puternică, încăpăţânată, violentă, asupra solului din faţa ochilor 
săi. 

Ca o disonanţă în acest tablou acvatic, un straniu sentiment 
revenea totuși, încăpățânat ca ploaia torențială. Oricât s-ar fi 
străduit, nu reușea să scape de el. O preocupare. O vagă 
impresie neplăcută. 

Scutură din cap ca pentru a se descotorosi de ideea bizară că 
greșise - greșise neacţionând imediat. 

Dar sentimentul de vinovăţie revenea. 

Și, de parcă n-ar fi fost de ajuns, mai trebuise și să descopere, 
absolut întâmplător, că femeia cu care urma să lucreze în 
următoarele luni era... Nu, mai bine să încerce să nu se mai 
gândească la asta. Alte amintiri, destul de dureroase și ele, 
reveneau la suprafaţă. Tânăra i se păruse destul de simpatică, 
nu dădea semne că ar ști ceva despre ce se întâmplase atunci. 
Era mai bine așa. Și, oricum, trecuse atât de mult timp... 

Faptul că aceste două momente din existenţa lui îi fuseseră 
reamintite în numai două zile, lui, care avusese mereu tendința 


VP -4 


de a-și îngropa trecutul în ungherele cele mai izolate ale unei 
memorii încuiate de două ori, era o ironie cel puţin ciudată. Dar 
așa e făcută viața. 

Oftă. 

Această senzaţie stânjenitoare pe care de o săptămână 
încerca fără succes să o alunge era o formă de remușcare. 

Singurul obstacol peste care nu reușise vreodată să treacă. 

e 

Reveni la ideea iniţială. 

Când, cu două zile în urmă, îi telefonase femeia, la început el 
nu înţelesese cine este. Apoi un nume îi rezonase în urechi - un 
nume pe care nu-l mai auzise de mai bine de douăzeci de ani. 
Un nume pe care se străduise să-l uite. Cel care-l purta era, fără 
îndoială, una dintre persoanele pe care le apreciase cel mai mult 
într-un anumit moment al vieţii sale. Dar acea persoană era 
legată de prea multe imagini dureroase, de o pierdere care până 
în ziua aceea îl făcuse prea mult să sufere. De asta încercase s-o 
îndepărteze din memorie - fără a izbuti pe deplin, totuși. 

Și tocmai numele acesta îl auzise la telefon cu două zile în 
urmă. O voce de femeie bătrână, cu un accent deopotrivă 
melodios și aspru - de unde se trăgea? din regiunea Rosenheim, 
fără îndoială -, o voce subţire și tremurătoare rostise niște 
cuvinte care-l siliseră să se întoarcă în trecut cu mulți ani, 
exercițiu pe care, în general, căuta mai degrabă să-l evite. 

De fiecare dată când încercase experienţa cufundării în 
trecut, regretase. 

Închisese telefonul. Fără să ezite. Vocea tăcuse. Dar 
mecanismul, bine uns, se pusese deja în mișcare. Ascultând 
chemarea, ca un val puternic, propria lui memorie se avântase 
spre el în galop întețit, răvășind totul în cale. 

Trăsese un fotoliu vechi și căutase pe ecranul telefonului 
ultimul apel primit. Răul era făcut, așa că mai bine să oprească 
repede ceea ce avea să se reverse. 

La a doua sonerie, femeia răspunsese. 

— Hannah Hertling. 

Nu întrebase cine o suna. Probabil că avea un telefon vechi, 
lipsit de orice tehnologie, dar nu-și pusese problema de a afla 
cine era la celălalt capăt al firului. Ştia. Julien era sigur de asta. 

— Sunt Julien Kelsen, doamnă. 

— S-a întrerupt? 


VP-5 


— Nu, am închis eu. 

Făcuse o pauză înainte de a continua: 

— Vă ascult, doamnă. 

Tăcere lungă. 

— Soţul meu ar vrea să vă vadă. El... 

— Când? 

— Repede. A făcut un atac cerebral. E într-o stare foarte 
gravă, se exprimă greu, dar vrea să vă vorbească. 

El parcă se așteptase la ceva de genul acesta. Parcă ghicise 
deja ce voia femeia să-i spună. 

Totuși nu răspunsese nimic. 

— Clinica Rechts der Isar. Vă așteaptă. 

Convorbirea fusese întreruptă. 

Atunci el pusese încet receptorul jos și rămăsese așezat în 
fotoliu. Mult timp. 

Când își revenise, apartamentul era cufundat în penumbră. 
Rămăsese totuși, pentru încă o veșnicie, fără să schițeze niciun 
gest. 

a 

Simți deodată o ușoară căldură între arătător și degetul 
mijlociu. Era ţigara care, mistuită până la filtru, își termina 
arderea între degetele lui. O puse delicat în scrumieră, înainte 
de a bea o înghiţitură mare de apă. 

Două zile. 

Curând aveau să se facă patruzeci și opt de ore de când 
primise acel apel. Și tot de atâta timp rămăsese imobil, refuzând 
să acționeze. Hertling murea. lar el nu se clintise. 

Ca întotdeauna, în faţa celor care aveau nevoie de el, ezitase. 
Ca întotdeauna, căutase în primul rând să se păzească pe sine. 
Era atât de greu să rămână disponibil pentru cei care apelau la 
el - în timp ce lui, de ani de zile, nu-i răspundea nimeni. 

Prin urmare, se purtase de parcă nu ar fi auzit nimic. Se 
dusese la culcare, se aruncase în somn ca din înaltul unei faleze. 
A doua zi, înainte să se deschidă, aștepta deja în faţa ușii de la 
Bayerische Staatsbibliothek. 

Apoi lucrase toată ziua, uitând de timpul care se scurgea, 
ignorând cerinţele înăbușite ale stomacului care, supus de ani 
întregi unor perioade de post necugetat, ajunsese, de oboseală, 
să tacă. 

Noua sa lucrare era despre Munchenul de la sfârșitul Primului 


VP-6 


Război Mondial și de la începutul anilor douăzeci - perioadă pe 
care, fără îndoială, numai el voia s-o readucă la viaţă. Cum 
cercetările, cursurile ţinute la Ludwig-Maximilians-Universităt și 
scrierea cărţilor sale erau partea de existenţă căreia îi sacrifica 
tot restul, era chiar în avans faţă de așteptările editorului. Ceea 
ce nu-l împiedica să lucreze ca un ocnaș, fumând prea mult, 
dormind prea puţin și îngurgitând cantităţi de cafea care uneori 
îl speriau până și pe el. 

După vreo zece ore petrecute aplecat asupra cărților, a 
cutiilor de arhivă prăfuite și a monitorului prea luminos al 
laptopului său, ieșise până la urmă din bibliotecă odată cu 
ultimii studenţi care învățau pentru sesiunea de examene din 
toamnă. Cum făcea și el cu un sfert de secol în urmă. Numai că 
ei lucrau ca niște nebuni în vaga speranţă de a-și construi un 
viitor după visurile și ambițiile lor. În timp ce el se mulțumea cu 
încercarea de a-și ţine mintea ocupată ca să uite un trecut 
dispărut și un prezent neatractiv. 

Cu mintea golită, hoinărise pe TheresientraBe, băuse o bere la 
o terasă și se surprinsese apreciind adierea plăcută a serii 
înainte de a remarca, după ambianța tinerească și veselă care 
domnea în acest cartier apropiat de universitate, că era vineri 
seara. Studenţi, cu geanta pe umăr, părul în vânt și ochelari de 
soare pe ochi, își revărsau în jurul lui bucuria de a trăi și 
speranţele neexprimate. Un soare complice mângâia toată 
această lume frumoasă cu razele lui portocalii și piezișe. 

In clipa aceea, înţelesese că acest univers nu mai era, deo 
veșnicie, al lui și că venise timpul să se întoarcă acasă. Ca un 
animal nocturn orbit de lumina prea puternică, clipind din ochi, 
pornise înapoi spre vizuina lui. 

Sâmbătă dimineaţa se sculase devreme. Încercase să dea de 
fiul lui, Romain, care, ca de obicei, nu răspunsese. Atunci se 
așezase la masa de lucru, pentru a face ultimele retușuri la 
principalul său curs din semestrul care avea să înceapă în 
octombrie. In fiecare an, începerea anului universitar și a 
cursurilor se lăsa așteptată ceva mai mult. Când ridica ochii, 
vedea cum o lumină greoaie strivea Wiener Platz sub ferestrele 
lui. 

După-amiaza, își îngăduise un moment pentru a-i scrie un e- 
mail lung unui vechi prieten din studenţie care locuia la 
Bruxelles cu soţia și copiii și pe care nu-l mai vedea aproape 


VP -7 


deloc. Aceste schimburi epistolare erau un mod de a evita 
ruperea completă a firului. Chiar dacă forma se schimbase, chiar 
dacă hârtia pe care încă o foloseau în urmă cu douăzeci de ani 
fusese înlocuită de suprafaţa strălucitoare și luminoasă a 
ecranului, scopul urmărit și nevoia care trebuia satisfăcută 
rămăseseră aceleași. 

O dată trimis mesajul, băgase de seamă că cerul devenise 
ameninţător, un capac de plumb care se închidea peste arșița 
orașului. 

Până la urmă ieșise. Abia se închisese în urma lui marea ușă 
Jugendstil de la intrarea imobilului, că se făcuse auzită o 
bubuitură surdă. Ajunsese cu pași iuți la terasa micului bar de 
peste drum, în timp ce tunetul răsuna a doua oară, încă și mai 
îngrijorător. Din prudenţă, alesese un loc sub o umbrelă mare și 
comandase o apă minerală înainte de a-și aprinde ţigara. Nici nu 
apucase să tragă două fumuri când începuse să cadă ploaia. 
Julien își întinsese atunci picioarele lungi pentru a profita de 
răcoarea regăsită. 

Atunci, în acel moment când reușea în sfârșit să nu se mai 
gândească la nimic precis, un vag parfum de remușcare, tristeţe 
și rușine revenise ca să-l tulbure, scrâșnind undeva în adâncul 
capului său. 

Din violentă și zgomotoasă, aversa devenise de vreo zece 
minute mai măruntă, mai blândă, preludiu pentru apropiatul 
sfârșit al furtunii. Ceaţa lichidă se risipea deja, iar contururile 
pieței și ale străzilor se profilau iarăși, tot mai clare. 

Poate că, până la urmă, era o seară frumoasă. 

Julien se ridică și lăsă câteva monede pe masă. Luase o 
hotărâre. Se îndreptă apoi cu pași mari spre stradă, călcând 
apăsat pe pavajul umed fără a încerca să evite uriașele bălți în 
care începea deja să se oglindească un soare palid. 

Traversă și făcu semn unui taxi providenţial care gonea 
nebunește pe Innere Wiener Straße. Mașina viră spre marginea 
străzii și opri brusc într-o jerbă de apă albă. 

— Rechts der Isar. 

Vorbise ceva mai tare decât intenționase. Șoferul demară fără 
să răspundă, aruncându-i o privire disprețuitoare în retrovizor. 
Clinica se afla la mai puțin de cinci sute de metri de Wiener 
Platz. 

Julien, presimțind că pierduse deja un timp impardonabil de 


VP-8 


lung, încerca pur și simplu să câștige câteva minute. 

Puse o bancnotă de douăzeci de euro pe mânerul dintre 
scaune și cobori fără să-i adreseze vreun cuvânt taximetristului, 
lăsându-l doar să înțeleagă printr-un gest vag că nu așteaptă 
restul. Şoferul ridică din umeri și demară din nou de cum închise 
el portiera. 

Nemișcat, cu picioarele pe trotuarul ud, Julien contemplă 
intrarea spitalului. O masă respingătoare de beton cu contururi 
ostile. Te ducea cu gândul la anii de după război, la construcţiile 
făcute repede și prost, la tristețea aseptizată și hohotele de 
plâns refulate. Chiar și în aerul răcoros al unei după-amiezi de 
vară, curat și luminos, chiar după ploaie. 

După cum se așteptase, nu se putuse abţine să se gândească 
la ultima sa vizită la clinică. Se strădui să alunge cât mai repede 
această idee. 

Douăzeci și trei de ani. 

Trecuseră douăzeci și trei de ani. 

Dar impresiile legate de un loc nu mor atâta timp cât acel loc 
își prelungește pânda și continuă să aștepte. Undeva la punctul 
de intersecţie al amintirii, întreţinută în mod pios și inconștient, 
cu realitatea imediată, care se șterge și se mistuie singură în 
derularea ei. Locul poate să se schimbe, să capete patină, să 
îmbătrânească, sentimentele născute și încrustate acolo n-au 
nici urmă de rid. 

Julien știa mai bine decât oricine că se cade să eviți aceste 
puncte geografice precise unde se ancorează memoria - dacă 
ești în stare să le recunoști, dacă ești capabil să nu te lași 
surprins. Mai știa și că, dacă până la urmă eschiva nu este 
posibilă, atunci vine momentul să te călești împotriva a ceea ce 
urmează să se trezească brusc. 

să te protejezi. Să te pui la adăpost de val. 

Măcar să încerci. 

Surprinse pe propriu-i chip un început de zâmbet și porni cu 
pași liniștiți spre ușa de sticlă. Totul era artificial în atitudinea 
lui, dar numai minţindu-te pe tine însuţi reușești să mergi mai 
departe. Și asta știa de mult. 

Trecând de uși, se trezi confruntat cu imaginea pe care i-o 
trimiteau imensele geamuri imaculate. Incercă să-l uite cât mai 
repede pe omul reflectat din întâmplare de aceste oglinzi 
neîndurătoare - acest om care trecuse deja de borna fatidică a 


VP-9 


celor cincizeci de ani și în care trebuia, de voie, de nevoie, să se 
recunoască. 

Tălpile lui ude făceau un zgomot de sucțiune pe linoleum. 
Ajuns la recepţie, în capătul unui spaţiu vast al cărui plafon 
părea foarte îndepărtat, așteptă ca infirmiera îmbrăcată toată în 
alb să închidă telefonul pentru a ridica ochii spre el. 

— Hertling. 

Se corectă. 

— Camera lui Georg Hertling, vă rog. 

Femeia bătu distrată pe o tastatură, înainte de a ridica spre el 
un chip schimbat. Mult mai lent, de data aceasta. 

— Îmi pare foarte rău, domnule. Georg Hertling a decedat azi- 
dimineaţă în jurul orei șapte. 

Julien nici nu clipi. 

— Nu aţi fost anunţat? Domnule? 

El se întorsese deja pe călcâie și se îndrepta spre ieșire. Ușile 
de sticlă se dădură la o parte pentru a-l lăsa să treacă și se trezi 
iar în lumina searbădă. 

Abia atunci mări pasul. 


VP - 10 


PARTEA ÎNTÂI 


La umbra barajului 


VALAIS - FRIEBURG  — | 
JOI, 16 AUGUST 2012 - SAMBATA, 18 AUGUST 2012 


Nu crezusem niciodată că totul va merge bine. Dar nici nu-mi 
închipuisem un asemenea fiasco. 

Ştiam că va fi un moment neplăcut, că va trebui să mă abţin 
de mai multe ori să mă uit la ceas. Să orientez conversaţia fără 
a părea că intervin, pentru a evita stâncile care aveau să se 
ridice inevitabil la suprafaţa apei. Să dau dovadă de răbdare - 
ceea ce este, fără îndoială, cel mai greu. Să tac și să-nghit, iar 
Eléonore alături de mine. Ştiam toate astea - amândoi știam. Și 
am făcut tot posibilul. Dar această primă întâlnire cu părinţii mei 
a fost un dezastru. 

Cum se întâmplase, de altfel, de fiecare dată când le 
prezentasem prietene, apoi iubite, încă de pe vremea liceului. 
Chiar dacă nu fuseseră așa de numeroase, toate confruntările 
iniţiale, fără excepţie, ieșeau prost. 

Din cauza părinţilor mei, eram obligat să recunosc asta. Încât 
mă întrebam de ce, la douăzeci și șapte de ani, îmi mai 
impuneam această experienţă căreia îi cunoșteam dinainte 
deznodământul. Poate din cauza speranţei vagi că, de data asta, 
va fi cea potrivită? Speranţă înșelată în orice caz, încă o dată. 

Când am ieșit pe ușa casei, după două ore de supliciu, eram 
furios. Pe ei. Și mai ales pe mine. 

Constatând încă o dată că diplomaţia nu era de mare folos cu 
ei, hotărâsem să scurtez vizita înainte de a ajunge să ne 
aruncăm cuvinte neplăcute. Cu mare greutate reușisem să-mi 
păstrez calmul, dar fierbeam pe dinăuntru. Și mai ales nu 
îndrăzneam s-o privesc în ochi pe El&onore, atât de rușine îmi 
era pentru ceea ce-i impusesem. 


VP -11 


Mi se întâmplase, cu mai mulți ani în urmă, să trebuiască să- 
mi consolez iubita de atunci, pe care o podidise plânsul după 
prima întâlnire cu familia mea. Eram tânăr student la Drept pe 
vremea aceea. Rămăsesem cu o amintire destul de plină de 
vinovăţie. O apărasem suficient? Nu cedasem prea mult în fața 
tiranicilor mei genitori? Nu fusesem laș? Mă temeam că azi va 
trebui să șterg iarăși niște lacrimi pentru care aș fi fost, în mare 
parte, responsabil. Mă temeam că va trebui să-mi pun din nou 
întrebări neplăcute despre comportamentul meu din acea zi, 
deși de data asta socoteam că dădusem dovadă de o fermitate 
pe atât de mare pe cât mi-o permitea sentimentul de pietate 
filială. 

Am ridicat timid ochii spre Éléonore. Pur și simplu habar n- 
aveam ce să-i spun. 

lar ea râdea. Pufnea, stăpânindu-se să nu izbucnească în râs 
pe treptele din faţa casei. 

Zâmbetul ei ștergea totul. 

Am înţeles atunci că de asta o iubeam atât de mult. Și, fără ca 
măcar să mă forțez, toată mânia împotriva mea și a celorlalţi 
evaporându-se pe loc, am început să râd și eu. Atât de adevărat 
era că, în definitiv, toate acestea n-aveau nicio importanţă. 

— Te-am prevenit... 

— Exagerai. O să-mi revin. Cel mai greu, în unele momente, a 
fost să nu râd. Îmi pare rău, dar a trebuit să mă stăpânesc de 
câteva ori. 

— Dacă reușești să iei lucrurile așa, cu atât mai bine. Eu nu-s 
în stare. 

Am făcut o grimasă. 

— Poate pentru că-s părinţii mei. 

— Scuză-mă, n-am vrut să te jignesc. 

— Nu mă jignești, dimpotrivă. Mă bucur că nu te afectează 
prea mult. Pot să fie foarte răutăcioși, fără intenţie - sau, cel 
puţin, așa sper. Nu s-au îndreptat cu vârsta. Dar măcar acum știi 
cu ce ai de-a face. Și înţelegi de ce limitez contactele cu ei la 
strictul necesar. 

— N-ar trebui. Cred că ei ţin la tine. Chiar dacă nu știu să 
exprime asta prea bine. 

— Ca atunci când o întreabă pe femeia pe care o iubesc și pe 
care ei o întâlnesc pentru prima oară dacă are de gând să 
renunțe curând la slujbă ca să se ocupe de viitorii nepoți pe care 


VP - 12 


o să li-i oferim neapărat în cel mai scurt timp? 

— Sunt cam catolici - mai mult decât mine, vreau să spun. Ei, 
și? 

— Ai de gând să renunţi la job? 

— Nu. 

— Ei bine, vezi tu, asta nu intră în viziunea lor despre lume. 

— Or să se schimbe. 

— Mă-ndoiesc. 

— Om vedea... Oricum, ai spus chiar tu că nu ne mai întâlnim 
până la Crăciun. 

Am sărutat-o pe Éléonore pe obraz și am tras-o spre stradă. 
Am plecat spre centru, poate cu pași mai ușori decât pe drumul 
pe care-l făcuserăm în sens invers, cu două ore și ceva în urmă. 

— Mulţumesc pentru răbdare. Te iubesc. 

— Te iau cu totul. Inclusiv familia ta - atâta timp cât nu mă 
obligi să-i văd prea des. Ai niște părinţi, să zicem... dificili. Eu n- 
am avut deloc. Nu știu cum e mai bine. 

Éléonore nu vorbea niciodată despre părinţii ei dispăruţi. N- 
am insistat. 

Mi-am petrecut braţul peste umărul ei și, din mers, am strâns- 
o lângă mine, în timp ce privirea mea colinda departe, pe 
colinele ce se ridicau în fața noastră, strivite de soarele de 
august care apăsa orașul. Tourbillon și castelul său în ruine, 
Valère și biserica sa fortificată. Ca întotdeauna de când 
ajunsesem la vârsta la care să-mi pun problema asta, mă 
întrebasem dacă afurisitul meu de prenume avea vreo legătură 
cu bazilica asta austeră, cocoțată pe pintenul ei stâncos. 

Valérien. Cum de putuseră părinţii mei să mă procopsească și 
cu așa ceva, pe lângă tot restul? Când le-ar fi fost ușor să-mi 
găsească un prenume uzual, ușor de purtat. Fără să caute 
inspiraţie în istoria antică, mitologia scandinavă sau mai știu eu 
unde? 

Valérien. Numele unui împărat roman persecutor al 
creștinilor, pe deasupra. Care sfârșise jalnic, mort în prizonierat 
la perși. Un frumos paradox pentru o familie catolică 
practicantă, cum remarcase într-o zi Éléonore. 

Oricum, renunţasem de mult să mai caut semnificaţia acestei 
alegeri. Mă mulțumeam să-mi asum consecinţele ei. Ca, de 
exemplu, atunci când mi se cerea, o dată sau de două ori, să-mi 
repet prenumele, de parcă oamenilor nu le vedea să creadă că e 


VP - 13 


posibil să împopoţonezi cu el o ființă umană normal alcătuită. 

— La ce te gândești? 

— La nimic. Sau, mai degrabă, la faptul că, fără îndoială, n-o 
să reușesc niciodată să-i înţeleg pe părinţii mei. 

— Crezi că ești singurul în situaţia asta? Niciodată nu-i 
înțelegem complet pe cei apropiați. f 

Pentru o clipă, m-am întrebat dacă vorbele lui Eléonore erau 
valabile și pentru noi. Pentru relația noastră. Apoi am alungat 
din minte întrebarea aceasta. Nu la asta voiam să mă gândesc 
pe moment. Eram în concediu, vremea era caldă. Ca orice 
poliţist, trebuia să-mi ţin mobilul deschis, dar totul sugera că 
sfârșitul de săptămână va fi calm și că nu vor avea nevoie de 
mine. În principiu, nimic nu trebuia să tulbure liniștea estivală a 
Sionului, capitala adormită a unui canton aflat în vacanţă. 

— Hai să bem ceva. Ca să ne revenim, am propus eu. 

El&onore m-a sărutat la rândul ei. Lăsasem încercarea în urmă 
și îmi spuneam că nimic nu ne mai poate împiedica să profităm 
pe deplin de weekendul care urma. 

Aici mă înșelam groaznic. 

e 

Odată coborâţi din Gravelone, care se întindea pe versant 
printre vii, am luat-o drept spre orașul vechi și rue du Grand- 
Port, ale cărei terase păreau să ne aștepte. Temperatura 
depășea treizeci de grade. 

Abia ne instalaserăm la umbra unei faţade vechi că telefonul 
meu a început să vibreze. Am ezitat să răspund. La a cincea 
sonerie, am răspuns oftând. 

Era Lucas Lamon, un coleg. Ne angajaserăm în același timp la 
Poliția judiciară, dar el era puţin mai tânăr decât mine, care 
frecasem menta patru ani pe băncile universităţii înainte de a 
obţine un masterat în Drept și a opta, în cele din urmă, pentru 
poliţie. Împărțeam același birou. 

— Val? Trebuie să vii încoace cât mai repede. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— O chestie groasă de tot. Un cadavru la Fionnay. 

Am ridicat din umeri. 

— La Fionnay? În văgăuna aia? 

Un cătun de câteva case pe fundul unei văi laterale. Două 
uzine electrice foloseau apa barajelor construite mai sus pe 
munte. În genul ăsta de colț izolat se găseau acum și cadavre? 


VP - 14 


— Și colegii de la Martigny sau de la secţia din Verbier nu pot 
să se ocupe ei? 

— Din ce mi s-a spus, treaba îi depășește. Au personal 
insuficient din cauza concediilor. Și e ceva violent. Nu mi-au dat 
detalii, dar pare... șocant. 

— Adică? 

— Habar n-am. Se pare că oamenii care au ajuns primii la faţa 
locului au fost... zguduiți tare. 

— Cum așa, zguduiţi? 

— Au vomat. 

În căldura orașului, m-am surprins că mă treceau fiori. 

— Poftim? 

— Nici eu nu știu mai mult. S-au dus două echipe de la centru, 
elicopterul deja a plecat. Treci să mă iei, te aştept în faţa intrării 
principale. 

Mi-am venit în fire, alungând senzaţia neplăcută care mă 
învăluia. 

— Bine. Vin. 

Am închis. 

După grimasa mea, Éléonore înţelesese deja că după-amiaza 
noastră de libertate era compromisă. Am vrut să-i explic că, fără 
îndoială, va trebui să lucrez toată noaptea, dar nu m-a lăsat să 
vorbesc. 

— Du-te. Știu. Sună-mă diseară dacă ai timp. Ca să-mi spui că 
totul e bine. 

— OK. Te iubesc. 

— Mi-ai mai spus-o. 

— Niciodată n-o spunem destul de mult. 

Am plecat ca din pușcă după ce am lăsat pe masă o bancnotă 
pentru consumaţia care nu avusese încă timp să sosească. 

Éléonore îmi zâmbea încă atunci când m-am întors spre ea 
înainte de a apuca pe străduţă. 

e 

Apartamentul pe care-l împărțeam se afla la doi pași, în 
spatele catedralei, pe ruelle du Chapitre. Am făcut o vizită- 
fulger, cât să-mi iau un pulover și să găsesc cheile de la mașină, 
parcată cu o stradă mai încolo. O dată instalat la volan, am dat 
drumul la staţia radio ca să intru în contact cu centrul, înainte 
de a demara în trombă. Simţeam că merg prea repede. 

După nici cinci minute, frânam în fața sediului poliţiei 


VP -15 


cantonale, aproape de ieșirea din oraș. Lucas mă aștepta pe 
trepte. 

— Lucie și Frederic au plecat deja. Și Arlettaz o să preia 
comanda operaţiunilor la faţa locului. 

Pentru a treia oară în după-amiaza aceea, am făcut o 
grimasă. Erwan Arlettaz era, fără îndoială, cel mai bun poliţist 
de la noi. Dar, ca să mă exprim diplomatic, era complicat să 
lucrezi cu el. Avea un caracter imposibil, moștenit, din ce se 
spunea în secție, de la mama sa bretonă, căreia îi datora și 
prenumele atât de nepotrivit cu numele de familie specific 
regiunii Valais. 

— Începe bine. Detalii? 

— Nimic în plus față de ce ţi-am zis la telefon. O chestie 
violentă, atâta pot să-ţi spun. Ne întâlnim cu ceilalți în faţa 
hotelului Grand-Combin. Colegii și poliţia municipală sunt deja 
acolo. 

După o pauză: 

— Aveai planuri pentru weekend? 

— Tu ce crezi? 

Știam amândoi că putem să uităm de ele. 

Era ora cincisprezece și optsprezece minute, 16 august 2012. 


Părăsiserăm câmpia cu întinsele ei livezi și lăsaserăm în urmă 
viile de pe versant ca să ne afundăm dincolo de Martigny în 
depresiunea abruptă și întunecoasă. Șoseaua domina 
trecătoarea unde vuia râul Dranse, înconjurat de pădure și de 
umbră. 

Traseul anticului drum spre Grand-Saint-Bernard nu se 
schimbase fundamental de-a lungul secolelor. Și, pe primii 
kilometri, nu avea nimic prea atrăgător. Fâșia lată de asfalt 
înainta printre versanţi împăduriţi și povârniţi. lar soarele 
dispăruse deocamdată. 

Conduceam în continuare prea repede, în timp ce Lucas îmi 
rezuma ultimele elemente de care dispunea. 

— Alerta s-a dat la ora unu. Nişte drumeţi olandezi au dat 
peste cadavru. În mijlocul drumului, pare-se. 

— Aproape de sat? 


VP - 16 


— Nu știu. 

— Nu se poate, de ce nu ne transmit informaţiile? Nu există 
un prim raport de constatare? 

— Nu încă. Poliţia din Bagnes a fost prima la faţa locului. Acuși 
ajungem. 

Am accelerat iar ca să depășesc un camion înainte de a intra 
în tunel. Traversam un defileu negru făcut din grohotișuri și 
pante abrupte printre care se agăţau copaci firavi și tufișuri 
încăpăţânate. Calea ferată, șoseaua și râul se întâlneau într-un 
singur mănunchi, înainte ca valea să se deschidă în sfârșit spre 
un peisaj mai vesel. Pădurile se retrăgeau pentru a lăsa loc 
pajiștilor, pantele se atenuau. Sate și ferme izolate apăreau pe 
crestele pășunilor și se dezvăluiau primele culmi de peste trei 
mii de metri. Parcă deodată respiram mai ușor. M-am forţat să 
încetinesc. 

— La ce crezi că ar trebui să ne-așteptăm? m-a întrebat brusc 
Lucas. 

— Habar n-am. Ce e sigur e că simt că o chestie ca asta o să 
atragă presa. 

— Pe-aici oamenii nu-s deloc obișnuiți cu crimele. 

— Nu. 

Am tăcut. E 

La Sembrancher, valea se împărțea în două. In dreapta se 
deschidea un drum îngust spre trecătoarea Grand-Saint-Bernard 
și Italia. Noi am luat-o la stânga. Pe un podiș care domina 
depresiunea, Verbier își etala construcţiile, un oraș inform 
agăţat pe munte. 

Am traversat satele și cătunele, unul după altul, pe drumul 
care urca întruna. Le Châble. Versegeres. Champsec. Lourtier. 
Pădurea ne înconjura din nou. Ne ridicam tot mai mult pe malul 
stâng al văii, expus spre nord-est. 

Molizi, tuneluri, penumbră. Molizi. 

De mulți ani nu mai circulasem pe șoseaua aceasta. Atunci 
mersesem, împreună cu trei prieteni, până la capătul ei, până la 
barajul care închidea depresiunea, mult mai sus. De acolo, 
ajunsesem în câteva ore de mers pe jos la cabana Chanrion, 
înainte de a ne avânta a doua zi, prin morene surpate, spre 
limba ghețarului Otemma. Urmașe o interminabilă traversare 
glaciară prin trecătoarea Charmotane până la cabana Vignettes, 
sub privirile vârfului Pigne d'Arolla și sub razele unui soare care 


VP - 17 


nu ne cruţase nicio clipă. Fusese totodată, pentru mine, prima 
mea etapă din Haute Route!. O experienţă pe care nu o 
regretasem niciodată și care mă încurajase pe urmă să încerc 
noi ascensiuni și să-mi trec în palmares primele „4.000”. 

e 

Fionnay s-a profilat încet la capătul unei linii drepte și libere. 
Câteva case pe fundul unei cuvete, două lacuri reci strânse în 
diguri de beton, două uzine electrice, kilometri de linii de înaltă 
tensiune și de conducte îngropate în rocă ce transformau zi și 
noapte cursul apei ghețarilor în energie pentru oamenii de la 
câmpie. Câteva căsuțe vechi și pitorești. Sus de tot, o cascadă 
ce țâșnea dintr-un ieșind stâncos ca să se evaporeze în vid, 
înghițită de lumină, împrăștiată de vânt. Într-o scânteiere 
argintie și fragila. 

Aici, ce vedeai la suprafață era numai o amăgire. Un cătun 
locuit tot anul de câteva zeci de persoane. Ca să mascheze 
lungimile infinite ale galeriilor, ale drumurilor de sub munte, 
unde bătea pulsul real al regiunii. Ca să ascundă ce se întâmpla 
sub pământ. 

In depărtare, chiar dacă nu-l vedeam încă, știam că veghează 
zidul uriaș al barajului. El nu se ascundea. Două sute cincizeci 
de metri de perete drept închizând valea, zăgăzuind o apă 
verde-gri tulbure din cauza sedimentelor și a mâlului. Un zid 
unde totul se oprea. Și unde începea o altă lume. 

M-am îndreptat încet spre hotel ca să parchez lângă o piaţă 
pustie. Am coborât din mașină, iar pocnetul portierelor a răsunat 
în spaţiul gol. Când tocmai voiam să scot telefonul și să mă 
enervez de-a binelea, un agent în uniformă a ieșit din hotel, 
aproape în fugă. 

— Veniţi de la Sion? 

— De unde vreți să vin? 

Am văzut că privirea i se îndreaptă spre parbrizul mașinii 
mele.  Căuta, fără îndoială, girofarul pe care-l ţineam 
întotdeauna în torpedo. Am scos legitimatia. 

— Valerien de Roten. Și dânsul este inspectorul Lamon. 

A dat din cap. 

— Trebuie să mergeţi mai departe, domnule inspector. Până 
la baraj. 

— Poftim? 


1 Itinerar montan între Chamonix (Franţa) și Zerman (Elveţia) (n.tr.). 
VP- 18 


— Cadavrul a fost descoperit la baraj. 

Am crezut că explodez. 

— Am fost trimiși la Fionnay, nu aici a fost găsit cadavrul? 

— O problemă de comunicare, domnule inspector. Toată 
lumea e la baraj, numai eu am rămas aici, să-i dirijez spre locul 
crimei pe cei care ajung. 

Amatori. Nu eram decât niște amatori, incapabili să 
desemneze precis măcar locul unde un tip decedase de o 
moarte violentă - de altfel, fără să mi se indice încă în ce fel 
anume. Problemele de comunicare erau numai vârful 
aisbergului. 

— La poalele barajului? Unde exact, drăcia dracului? 

— Nu, domnule inspector. Pe coronament. Trebuie să o ţineţi 
pe drum după ce treceţi de sat, mereu la dreapta, până se 
termină. 

— E-n regulă, cunosc. 

Am urcat în mașină fără să-i arunc o privire agentului. Lucas 
m-a urmat fără o vorbă și am demarat iar. 

e 

Tot pe șosea. Și mai sus. 

Zidul masiv al barajului care ni se dezvăluie. Ca pentru a ne 
opri. Pentru a ne forţa să facem cale întoarsă. Un han de 
altitudine, pe un pinten acoperit de iarbă deasupra noastră. 
Copacii care se retrag, de data asta definitiv. Aerul transparent 
și apăsător al unei după-amiezi de vară între pante. 
Singurătatea deopotrivă sufocantă și eliberatoare a înălțimilor. 
Nori cenușii evadați în straturile superioare ale atmosferei. O 
furtună care ameninţă. 

Am ajuns pe coronament, la aproape două mii de metri 
altitudine. 

Mauvoisin. Vecinul rău?. Un defileu stâncos pe care ghețarul îl 
blocase de mai multe ori în trecut. Apa se acumula până la 
sfârșitul primăverii în spatele unei mase enorme de gheaţă. 
Până când aceasta ceda. Uneori, un val uriaș și mâlos mătura 
totul în calea lui, cât era valea de lungă. Metri întregi de mâl ca 
un capac greţos peste ruinele satului, peste cadavrele oamenilor 
și ale vitelor. Un cataclism care s-a tot repetat până la 
construirea barajului în anii 1950. 

Acum ghețarii dădeau înapoi. Limba de gheaţă dinspre 


2 În fr., mauvais voisin (n.tr.). 
VP -19 


Gietroz nu va mai veni niciodată să astupe valea. lar lacul 
turcoaz din spatele zidului nu avea să se mai reverse niciodată, 
furios, înspre Léman. Moartea era stăvilită în spatele miilor de 
metri cubi de beton. 

Sau, cel puţin, așa se crezuse. 

— Vii? 

Întârziasem așezat la volan, iar Lucas, în picioare lângă 
mașină, mă aștepta. Am gonit gândurile trezite de Mauvoisin și 
m-am silit să-mi golesc mintea. Să fac loc pentru ceea ce urma 
să văd. Pentru ceea ce urma să înceapă. L-am urmat pe Lucas 
fără a mă mai osteni să încui mașina. Există hoţi atât de sus pe 
munte? Și încă într-un loc care pe moment colcăia de polițiști? O 
voce rea mi-a răspuns, de undeva din adâncul capului, că, după 
cum se vedea, se găseau acolo și ucigași... 

O ireală bandă roșie și albă interzicea accesul spre baraj. 
Uniforme albastre și negre, precum și câteva persoane în civil se 
deplasau în toate sensurile de-a lungul arcului de cerc concav al 
coronamentului, între apă și vid. 

Am remarcat doi tipi care păreau să aștepte în fața benzii. 
Unul purta un aparat de fotografiat la gât. M-am întors și am 
văzut un jeep în culorile ziarului local parcat pe iarba scurtă, la 
câţiva metri de mașina mea. Până atunci fusese mascat de o 
stâncă. Dacă erau deja acolo, nici televiziunea nu avea să mai 
întârzie mult. Trebuia să fi fost dat ordin să fie opriţi la Fionnay. 
De ce nu fusese luată nicio măsură? Am simțit cum agasarea îmi 
creștea iar. 

Am pășit împreună cu Lucas peste bandă și l-am lăsat pe el să 
le ceară jurnaliștilor să se dea înapoi. Fără prea mare 
convingere. Am continuat singur, înainte de a întâlni doi polițiști 
în uniformă. L-am recunoscut pe unul dintre ei, care venea de la 
Sion, și i-am cerut șoptit să-i oblige pe jurnaliști să părăsească 
locul. A dat din cap cu o expresie dezabuzată în timp ce Lucas 
mi se alătura și am mers mai departe împreună. 

Un drum asfaltat păzit de o parte și de alta de o barieră. 
Prăpastia în stânga, lacul în dreapta. Mi se părea că mergem pe 
un fir între două lumi. Și imediat mi-am dat seama că mai 
avusesem deja gândul acesta. 

În mijlocul unei forfote de polițiști în civil și jandarmi se înălța 
un cort alb și ţuguiat, susținut de patru bare de metal și deschis 
pe toate părţile. Sub cort trebăluiau niște oameni în 


VP - 20 


combinezoane albe, străini de tot acel du-te-vino din exterior, 
parcă insensibili la fiinţele care gravitau împrejurul lor. 

— De Roten! 

Apărând dintr-un grup mai compact de funcționari în civil, 
comisarul Erwan Arlettaz venea ţintă spre noi cu capul în jos, ca 
un taur ce era. Cravata legată la repezeală în jurul gâtului prea 
gros îi flutura peste umăr și, din când în când, vântul o ţinea 
dreaptă ca o banderilă împlântată pieziș în grăsimea cefei sale 
de un toreador nesăbuit. 

— Domnule? 

Arlettaz deja mă luase de braț și mă trăgea spre cort. Am 
remarcat că Lucas ne urma discret, cu câţiva pași în urmă. Șeful 
nostru n-a scos o vorbă până n-am ajuns chiar în faţa cortului. 
Subordonaţții lui se dădeau respectuos la o parte din faţa lui - de 
teamă, cei care-l cunoșteau numai după reputaţie, din 
obișnuinţă, cei care se aflau zilnic în preajma lui. 

— Atenţie, voi doi. E urât. Să nu cumva să vi se facă rău. 

Arlettaz a schițat un zâmbet maliţios, dezvelind niște canini 
sidefii absolut neverosimili în gura lui mare. 

— Procurorul tocmai a coborât, l-aţi ratat la mustață. Nu era 
prea în formă când a ieșit de-aici. 

Ceea ce pe el părea să-l bucure la culme. 

Arlettaz a renunţat brusc la zâmbetul carnasier și m-a fixat 
drept în ochi, ca pentru a se asigura că avertismentul îi fusese 
bine înţeles, înainte de a se da la o parte cu o mișcare rapidă. 

Am văzut atunci ceva pentru care nimic nu m-ar fi putut 
pregăti. 

Mi s-a făcut imediat greață și nu mi-am putut stăpâni o ușoară 
tresărire. Eram forțat să înghit în sec cu dureri și să întorc 
privirea. Lucas se uita la cadavru cu niște ochi ieșiți din orbile, 
pălind vizibil. g 

— De Roten, e o porcărie aici. In două cuvinte: un bărbat în 
vârstă, spre optzeci de ani, după aparențe. Complet dezbrăcat, 
încă în bună formă fizică, din ce se poate aprecia... 

Arlettaz s-a strâmbat fără să-și termine fraza. 

Din ce se poate aprecia după ce-a mai rămas din el. 

— Gâtul sfâșiat de o... mușcătură. Mușcături pe tot corpul. Și 
zgârieturi de gheare. 

Am auzit cum Lucas se îndepărta. 

— Lipsesc părți importante. Ca și cum ar fi fost... smulse. N- 


VP -21 


am găsit nimic în împrejurimi. În afară de niște urme de sânge, 
de jur-împrejurul corpului, pe o rază de trei-patru metri. 

O pauză. 

— Tipii de la criminalistică spun că, la prima vedere, ar fi 
vorba de un câine mare, de genul ciobănesc german. Probabil 
că mușcătura la gât l-a omorât imediat. Dar încă nu se știe dacă 
celelalte... dacă celelalte au fost făcute după deces. 

Șeful meu avea, printre alte talente, pe cel al sintezei. Eu n-aș 
fi putut să rezum în mai puţine cuvinte spectacolul indescriptibil 
pe care-l aveam în fața ochilor. lar el formula exact întrebarea 
pe care mi-o pusesem. 

Dacă tipul încă era viu când i s-a făcut asta... 

Fără să spun nimic, m-am întors către Lucas, care, la câţiva 
pași de mine, părea că încearcă să-și revină din primul șoc. 
Știam că, la fel ca mine, nu văzuse niciodată așa ceva. 

Și mai știam că, la fel ca mine, nu avea să uite niciodată 
această confruntare cu oroarea. 

M-am forțat să-mi îndrept din nou privirea asupra cadavrului. 

Prăbușit pe burtă, bărbatul părea înalt. Lat în umeri, aparent 
destul de musculos. Faţa, ușor întoarsă spre dreapta, era parţial 
vizibilă și părea să fi fost cruţată de colţi - sau de ceea ce 
cauzase rănile. Era aproape complet chel, iar coroana de păr 
care-i mai rămânea era rasă. Un ochi de un verde pal, obraji 
supţi, o bărbie hotărâtă. O cicatrice care se întindea de la 
tâmplă până pe mijlocul obrazului. Trăsături ascetice, dar destul 
de puţin marcate de vârstă. Fără îndoială, sub optzeci de ani, m- 
am gândit imediat. 

— Vreun indiciu despre identitate? 

— Dac-am avea, crezi c-am mai fi cu toţii aici? 

Un fotograf mi-a cerut să mă dau la o parte, pentru a face un 
gros-plan cu faţa. 

Se întinsese o prelată în stânga cadavrului, pe care urmau să- 
| întoarcă. Date fiind rănile adânci și mari de pe spate și de pe 
fese, unde în mai multe locuri carnea fusese smulsă până la os, 
n-aveam niciun chef să văd în ce stare erau pieptul, abdomenul 
și partea din faţă a coapselor. Tocmai schițam o mișcare înspre 
Lucas când am remarcat că un tehnician se învârtea pe lângă 
mâna dreaptă a cadavrului. Aparent, în momentul morții, 
bărbatul ţinea ceva în pumnul strâns. 

Un lucru căruia încă nu-i dăduse drumul. 


VP - 22 


Tehnicianul s-a ridicat după câteva secunde de luptă mută. 
Arlettaz măsura cadavrul cu un aer nerăbdător, în timp ce i se 
întindea o mică fotografie în culori spălăcite. A netezit sumar 
fotografia cu mâna acoperită cu o mănușă de latex, și-a căutat 
ochelarii în buzunar, a mormăit când i-a găsit în sfârșit și s-a 
uitat îndelung la imaginea îngălbenită, înainte de a mi-o întinde 
mie. 

Fotografia înfăţișă un cuplu, tânăr și zâmbitor, în faţa a ceea 
ce părea o biserică în stil baroc a cărei fațadă era vizibilă 
aproape în întregime. Culorile erau stinse, imaginea fusese 
surprinsă oarecum în contre-jour. Pavele desprinse, ziduri cam 
pline de igrasie, mașini demodate sub o lumină ireală. 

— Îți spune ceva? m-a întrebat Arlettaz. 

M-am gândit un moment, căutând să prind din trecere o 
amintire care părea că vrea să iasă la suprafaţa memoriei. 
Degeaba. 

— Absolut nimic, am răspuns până la urmă. 


Furtuna care mocnea a izbucnit chiar după plecarea 
ambulanţei care ducea cadavrul. 

Până la urmă, Lucas n-a mai rezistat și a vomat, aplecat peste 
parapetul dinspre vale. l-am dat o sticlă de apă și niște 
șerveţele. Și-a clătit gura și a băut o înghiţitură zdravănă, 
înainte de a arunca șerveţelele în hău. 

Pe coronament, eram ieșiți în afară, parcă suspendaţi de 
culmea imensei bolți a barajului. Șervețelele au zburat în 
primele bubuituri ale tunetului, au zburat până s-au pierdut în 
umbră. 

— Ce-i? Ce s-a văzut? m-a întrebat Lucas. 

— Habar n-am. 

N-aveam alt răspuns să-i dau. 

Mi-am dat seama că-i era frică - și mie la fel. 

Ne-am repezit în mașină, în timp ce picăturile de ploaie 
începeau să se spargă pe sol. O noapte ireală se lăsase brusc 
peste defileul cu pereți abrupți, sfâșiată la intervale regulate de 
fulgere albe ce dezvăluiau deodată contururile ciopârțite ale 
falezei din fața noastră. Apa, tot mai dezlănţuită, răpăia pe 


VP - 23 


acoperișul mașinii, iar lumea dispărea treptat în spatele unei 
perdele de întuneric și ploaie. 

Lucas era tăcut. 

Mă uitam la aburul care acoperea, puţin câte puţin, parbrizul, 
ca pentru a ne izola de furia furtunii. 

Când o mână și o față lungă și albă s-au lipit de geamul de pe 
partea șoferului, nu mi-am putut stăpâni o tresărire. 

Fără să mai aștepte, tipul s-a urcat în spate. L-am recunoscut 
imediat pe ziaristul de la Le Nouvelliste care dădusem ordin să 
fie îndepărtat. 

— Îți baţi joc de mine? Ce naiba mai faci aici? 

Tensiunea acumulată a răbufnit când m-am întors spre omul 
ud leoarcă așezat în spatele meu. A trebuit să mă stăpânesc ca 
să nu-l pocnesc. 

— Meseria, dom inspector! 

A zâmbit cu un aer spășit. 

La capătul nervilor, i-am șoptit s-o șteargă. 

— Numai o secundă, mă adăpostesc de ploaie. 

— Ai mașină, nu? 

Mi-a ignorat întrebarea. Nu părea să priceapă că se punea în 
pericol, date fiind dispoziţia și starea mea de șoc. 

— Îmi pare rău. 

Dar tot nu s-a clintit. 

— Știţi la ce mă duce cu gândul ăsta? 

N-aveam niciun chef să aflu. 

— Mușcături, se pare? 

Lucas a ieșit din muţenie. 

— Unde-ai auzit asta? 

— Vântul sufla în direcția noastră. Am prins frânturi de 
discuţie. Era vorba de un câine și de mușcături. Mă înșel? 

Nu mai puteam. 

— Cară-te naibii, am explodat. 

— Știţi la ce-o să se gândească lumea? 

M-am uitat la Lucas, care a ridicat din umeri. 

Da, știam la ce avea să se gândească toată lumea. 

Dar nu avea sens deloc. 

— De două săptămâni nu s-a mai auzit de M30. După ultimele 
știri, era în valea Ferret. Putea foarte bine să ajungă în valea 
Bagnes. 

— Ai de gând să scrii genul ăsta de prostii? Ești complet dus 


VP - 24 


cu pluta. Dar n-ai decât. Acum coboară din mașina mea. 

Simţind că a pierdut partida, jurnalistul a tras adânc aer în 
piept, a deschis portiera și a dispărut în vijelie. 

Lucas mi-a aruncat o privire descumpănită. Ce puteam face 
dacă asemenea zvonuri s-ar fi răspândit? Nu stăteau în picioare, 
dar cu siguranţă jurnalistul avea astfel în vârful condeiului 
articolul anului. O presupunere absurdă, dar care ar deveni o 
poveste numai bună de spus. O poveste care avea să se 
răspândească cu iuțeala fulgerului. O teză în care nimeni n-ar fi 
crezut, dar despre care oamenilor le-ar fi plăcut la nebunie să 
vorbească. 

M30. Lupul din valea Ferret, care avea la activ vreo douăzeci 
de oi omorâte. 

Si care acum prinsese gustul cărnii umane. 

Era ridicol. 

e 

Cum Lucas nu avea nimic de spus, și nici eu, am băgat cheia 
în contact și am dat înapoi. Șoseaua era îngustă și abia din a 
treia încercare am putut să întorc. 

Cât a ţinut drumul, n-am schimbat o vorbă. O dată ajunși la 
Fionnay, am parcat din nou în faţa hotelului. 

— Hai să bem ceva. Avem nevoie. 

Lucas a aprobat cu un semn din cap și am coborât din mașină 
în ploaia care continua să cadă, mai măruntă, dar mai îndârjită. 
Furtuna trecuse, dar ploaia rămânea. 

Nu mai era nimeni la Fionnay, în afara unei mașini cu doi 
oameni care aveau misiunea de a interzice oricărui vehicul 
accesul spre baraj. La volan l-am recunoscut pe agentul care, la 
sosire, ne dirijase spre lac. L-am salutat din cap. Colegul era 
ocupat cu radioul. Nici urmă de mașina jurnaliștilor. 

Barul hotelului era bătrânicios, trist și complet gol. O 
chelneriță, tânără și cu părul cam gras, care ar fi avut nevoie de 
o baie bună, ne-a servit două cafele la o masă de lângă 
fereastră. 

Mi-am dat seama că mâinile îmi tremurau puţin. 

— Aduceţi-ne și două rachiuri de caise pe lângă cafele, am 
adăugat eu. 

— Ce-i chestia asta? a întrebat Lucas, mai mult pentru el 
însuși decât pentru mine. 

— Nu știu. Dar, pentru prima oară de când fac meseria asta, 


VP -25 


nu mă simt bine. 

— Un atac de fiare sălbatice? 

Lucas nu îndrăznea să pronunţe cuvântul „lup”. Chiar dacă nu 
credea sincer într-o asemenea poveste, era zdruncinat. La fel ca 
mine. Am luat o înghiţitură din alcoolul arzător. Mi-a făcut bine. 

— Deocamdată nu știm nimic. Trebuie să aşteptăm 
rezultatele. Laboratorul o să poată compara mușcăturile cu alea 
prelevate de Serviciul de Vânătoare de la oile din valea Ferret. 

Am făcut o pauză înainte de a continua. 

— Și poate că nu-i decât un câine. 

— Care atacă un om? 

— Poate-i vreo namilă din aia de câine ciobănesc, care apără 
turmele. Știi că pot fi periculoși. 

— Crezi că tipul era deja mort? 

— Nu știu, Lucas! Dar spune-mi ce-ar căuta un ins de aproape 
optzeci de ani, gol-pușcă, pe baraj? 

— Să-l fi adus cineva? 

— Tu ce crezi? 

Am tăcut amândoi. 

— De ce a fost găsit abia după-amiază? Trebuie să fi trecut 
drumetți prin zonă încă de dimineaţă. De ce n-a semnalat nimeni 
cadavrul mai devreme? 

Lucas punea tocmai întrebarea care nu-mi dădea pace. 

— Asta nu poate să însemne decât două lucruri. Fie chiar n-a 
trecut nimeni înaintea turiștilor de după-amiază. Fie cadavrul nu 
era acolo dimineața. 

Lucas nu părea deloc convins. 

— Toate astea seamănă prea mult cu o înscenare, am insistat 
eu. Cadavrul plasat parcă anume la mijlocul coronamentului - și 
gol, pe deasupra. Nu e nimic natural în asta. Ca și cum... 

Am ezitat. 

— Ca și cum fiecare detaliu ar fi fost aranjat cu bună știință. 

Ca și cum cineva ar fi vrut să creeze un tablou. 


IV 


Am deschis ușa apartamentului nostru. Era aproape unu 
noaptea. 
La serviciu, totul o lua razna. Nu eram obișnuiți cu asemenea 


VP - 26 


lucruri, iar organizarea avea de suferit. Oamenii fugeau de la un 
birou la altul ca să schimbe puţinele informaţii de care 
dispuneam și să facă pregătiri pentru conferinţa de presă. 

Cunoșteam aceste conferințe inevitabile în cazul unor 
asemenea evenimente, dar continuam să cred că, în primele 
momente ale unei anchete, timpul nostru era prea preţios ca să- 
| irosim astfel. Trebuise să iau loc lângă Arlettaz, procurorul de 
caz, Savioz, și ofițerul de comunicare al poliţiei cantonale, la fel 
de tăcut și de ineficient ca întotdeauna. 

Procurorul exprimase în câteva cuvinte puţinul pe care-l 
cunoșteam, înainte de a răspunde laconic la întrebări - cel mai 
adesea printr-un refuz de a comenta. În ce-l privește, Arlettaz 
încă nu-și dezlipise buzele, tot chipul său exprimând părerea 
grozavă pe care și-o făcea despre competențele procurorului 
Savioz. Polițistul și magistratul se detestau cordial, fără ca 
vreunul dintre noi să știe exact de ce. 

Cât despre mine, n-avusesem nimic de spus și nu mă 
plânsesem de asta. Îi zărisem în sală pe corespondenţii 
diverselor ziare de limbă franceză, ba chiar și pe cel de la Le 
Dauphine libéré, venit din Savoia vecină. In luna august, faptele 
diverse erau mană curată pentru ziariștii în pană de subiecte. 
Mai știam și că sunt cu atât mai apreciate cu cât sunt mai 
sordide. Aveam de așteptat mai bine de o săptămână până când 
publicul să se plictisească sau actualitatea să furnizeze subiecte 
mai arzătoare. Până atunci, trebuia să îndurăm cu răbdare. 

Am aruncat cheile într-un bol și m-am descălțat. În șosete, m- 
am îndreptat spre dormitor. Ușa era întredeschisă. M-am 
strecurat în patul mare, căutând cu mâna căldura lui Eléonore 
sub cearșaf. Când mâna mea rece i-a întâlnit piciorul, am auzit-o 
protestând în somn. Am zâmbit și mi-am retras mâna, i-am 
căutat fața în întuneric și i-am depus o sărutare furișă pe frunte, 
înainte să ies pe bâjbâite din cameră și să mă duc la bucătărie 
pentru a-mi face o ceașcă de ceai verde. 

În timp ce apa fremăta în ibric, am încercat să trec în revistă 
desfășurarea acelei zile, pentru a decela o logică imposibil de 
găsit. La capătul puterilor, am abandonat, alungând imaginea 
bărbatului întins acolo sus, pe baraj, și care fusese adus la 
câmpie cu o ambulanţă. A doua zi trebuia să mă scol devreme și 
voiam să profit de cele câteva ore de somn. Dar imaginea 
rămânea încrustată undeva pe retina mea. 


VP - 27 


Degeaba mă straduiam, acea sălbăticie mută, acele rămășițe 
imobilizate într-un spasm hidos de suferință, toate astea 
rămâneau prea noi pentru mine. Nu eram pregătit. Nu știam 
destul să mă protejez. 

Alesesem o profesie în care confruntarea cu violenţa era la 
ordinea zilei. Teoretic, cel puţin. Dar nu eram decât un poliţist 
de provincie, nu lucrasem niciodată într-un mare oraș. Jungla 
urbană, termen care mă făcea să zâmbesc, nu o percepusem 
niciodată decât prin intermediul serialelor de televiziune și al 
romanelor polițiste. Din meserie cunoșteam numai micul trafic, 
accidentele rutiere, destul de rare, micile cazuri financiare ale 
unui canton rural, uneori înduioșătoare prin naivitate, și, din an 
în Paști, jafuri sau încăierări între clienţii alcoolizaţi ai vreunui 
local de noapte. 

La poliţia judiciară din Sion, făceam de toate. Precum medicii 
de țară. Pe când în alte părţi o brigadă se ocupa de traficul de 
droguri, alta de infracțiunile violente, iar alta de delincvenţa 
economică, noi eram simpli muncitori, polivalenţi și 
nespecializaţi, lipsiţi de o funcţie precisă. Ceea ce ne dădea 
măcar avantajul unei anumite viziuni de ansamblu - o 
capacitate de a cuprinde repede panorama generală a 
criminalităţii în acest colț de ţară protejat de lanţurile lui 
muntoase de netrecut. O regiune unde fiecare își avea locul 
precis și unde toată lumea se cunoștea, de aproape sau de 
departe. Elementele exogene erau rare la câmpie și tindeau să 
devină inexistente în văile laterale, pe măsură ce creștea 
altitudinea. 

Aici, crimele erau rare și, de cele mai multe ori, grosiere, 
triste și transparente, elucidate repede. 

Apa din ibric fierbea de mult. Am turnat-o în ceașcă, iar plicul 
de ceai dansa ciudat în lichidul fierbinte. 

Gândindu-mă mai bine, realitatea nu era totuși mai roz aici 
decât în alte părţi. Copii maltrataţi, oameni morţi de supradoze, 
sinucideri prin aruncarea de pe vreun pod, cu toate astea ne 
confruntam la fel ca în orașele de pe Podiș. Deși la intervale mai 
rare - poate. Și cu senzaţia ciudată că victimele acestor tragedii 
umane nu erau niște anonimi, ci persoane cunoscute. Ceea ce 
ne făcea meseria cu atât mai grea în unele zile. 

Am luat o înghiţitură lungă de ceai cald. 

Dar aceste zile rămâneau puţine. În restul timpului, era de- 


VP - 28 


ajuns să ridici ochii ca să scapi de o realitate prea angoasantă 
sau de succesiunea prea monotonă a clipelor identice. Vârful 
Haut de Cry, pe care-l vedeam la fel de bine de la fereastra 
biroului meu și de pe terasa apartamentului nostru, rămânea în 
acele momente ca un reper imuabil, o amintire intangibilă a 
frumuseţii fără seamăn a ținutului în care mă născusem. 

Faleze mate de granit, pante de ardezie argintie marmorate 
cu plăci verzi vara, de un alb strălucitor iarna, luminoase încă la 
căderea nopţii, strivind cascadele viilor și ale pădurilor sumbre. 

Un fel de antidot pentru disperare. 

Am ieșit pe terasă. Era prea întuneric ca să văd altceva decât 
masa romanică a turnului catedralei, slab luminat. Mi-am lăsat 
ceașca de ceai să se răcească pe masă. 

Ceea ce văzusem acolo sus nu trebuia să strice echilibrul pe 
care-l construisem. Ceea ce văzusem la Mauvoisin era legat de 
munca mea. Nimic mai mult. lar acum eram acasă. 

Imaginea cadavrului sfâșiat am lăsat-o la ușă, pe pavelele 
invizibile ale străzii. Mi-am luat ceașca și am intrat. 

e 

Când m-am strecurat lângă Éléonore și ea s-a lipit de mine, 
imaginea bătrânului a dispărut. 

Dar am adormit cu imaginea incoerentă a unor pante 
împădurite afundându-se în apele reci ale unui lac și a unui sat 
de pe celălalt mal unde nu puteam să ajung. 

Imi sorbeam cafeaua în bucătărie a doua zi, dimineaţa 
devreme, când a venit și Eléonore, în cămașă de noapte. l-am 
văzut pe braţul gol urma roșie lăsată de urechea ei când 
dormise cu capul pe brațul îndoit. Era puţin după șase jumătate, 
un cer acoperit anunţa o zi cenușie și în sfârșit răcoroasă după 
două săptămâni de caniculă. 

— Ce s-a întâmplat acolo sus? 

M-a sărutat și i-am explicat în câteva cuvinte ce 
descoperiserăm pe baraj. 

— Știţi despre ce-i vorba? 

— Nicio idee. Era... era complet dezbrăcat. Fără acte, fără 
indicii. O să ne ia ceva timp să-i determinăm identitatea. Am 
consultat fișierul persoanelor dispărute, dar nu figurează nimeni 
care ar putea corespunde cu omul nostru. Poate o să apară 
cineva, acum că știrea a fost făcută publică. 

l-am întins Le Nouvelliste din ziua aceea. 


VP - 29 


— Și dacă nimeni nu vine să-l recunoască? 

— Ei bine, o să ne facem treaba și o să aflăm cine e. 

— Cum? 

— Poate să fie originar din vale. Bagnes nu-i o zonă mare. 
Până la urmă tot o să aflăm. 

Éléonore parcurgea articolul despre macabra descoperire în 
timp ce eu îi făceam o ceașcă de ceai verde. 

— Tu crezi în povestea asta cu lupul? m-a întrebat. 

— O șmecherie de jurnaliști. Eu habar n-am. E prea devreme 
să propunem vreo explicaţie. 

— O să facă vâlvă dacă se confirmă. Deja întoarcerea lupului 
e un subiect sensibil la noi... 

— Asta-i sigur. O să redeschidă dezbaterea. Văd deja 
intervenţiile crescătorilor de animale, ale vânătorilor și ale altor 
grupuri de presiune, cazul o să fie folosit și poţi fi sigură că o să 
se discute despre asta în viitoarea ședință a parlamentului 
cantonal. Cât despre munca noastră, prinși la mijloc... 

— Confruntarea cu animalele sălbatice în regiunile de munte 
a fost întotdeauna marcată de violenţă și fantasme, știi bine. 

Éléonore scria o teză de doctorat în istorie, era lector la 
universitatea din Freiburg și, de un an, director-adjunct al 
muzeului cantonal de istorie din Sion. Prima expoziţie pe care o 
organizase acolo, iarna trecută, trata relațiile dintre om și lup în 
Valais, din Antichitate până în zilele noastre. Numărul-record de 
vizitatori ai muzeului în acea perioadă fusese o dovadă în plus a 
interesului suscitat de acest subiect în canton. 

Mă dusesem, ca toată lumea, la expoziţie și profitasem de 
comentariile edificatoare ale comisarului, un coleg de-al lui 
Éléonore de la universitate care, se părea, îşi dedicase existența 
istoriei acestui animal - ceea ce, dacă te gândești mai bine, nu 
era o alegere mai stupidă decât altele. 

Specialistul îmi explicase că lupul, puţin câte puţin alungat din 
zona lui de vânătoare începând de la sfârșitul Evului Mediu, 
fusese complet eradicat în jurul anului 1870. Apoi nu mai făcuse 
decât scurte incursiuni în Valais, un ultim mascul fiind ucis în 
1947. Totuși prădătorul își făcuse reapariţia în mod natural la 
sfârșitul anilor 1990 și de atunci lumea vorbea întruna despre 
asta. Deocamdată erau doar exemplare izolate, dar frica de a 
vedea haitele adunate din nou era mare. Prin urmare, aproape 
toate animalele sfârșeau ucise, uneori ilegal, cel mai adesea 


VP - 30 


după decizia guvernului cantonal pe baza unor criterii pe care 
nu încercasem niciodată cu adevărat să le înţeleg și pe care 
colegul lui Éléonore le considera, în mod clar, absolut 
inadecvate. 

În timp ce subiectul polariza lumea la maximum, între 
crescătorii care refuzau să-și vadă animalele devorate de fiare și 
asociațiile de apărători ai naturii care expuneau o argumentaţie 
în care cuvintele „lanţ alimentar” și „biodiversitate” reveneau la 
intervale mai mult sau mai puţin regulate, eu nu putusem 
niciodată să-mi fac o părere clară - chiar dacă fiecare om din 
Valais avea în mod normal o opinie bine stabilită asupra 
chestiunii. 

Ideea romantică de revenire la o natură mai sălbatică nu îmi 
displăcea în sine, dar știam și că teritoriile virgine se reduseseră 
drastic și nu eram sigur că vor fi prielnice pentru lupi. Lipseau 
spaţiile întinse, chiar dacă ne aflam în partea cea mai înaltă a 
arcului alpin, tot se ivea vreun sat sau vreun cătun în calea 
carnivorului. Ştiam, pe deasupra, ce rol jucau turmele de oi în 
întreținerea peisajului montan, mai sus de limita pădurilor. Pe 
scurt, latura mea rousseauistă mă făcea să privesc cu o 
bunăvoință politicoasă ideea revenirii carnivorului, în timp ce 
principiul realităţii mă convingea că lupul, oricât ar fi de 
simpatic, nu-și mai avea locul la noi. 

Însă ipoteza că ar putea de acum să atace un om, pe 
coronamentul unui baraj, schimba diametral datele. 
Deocamdată nu acceptam să cred așa ceva, dar, dacă 
presupunerea devenea un fapt certificat științific, știam ce 
impact va avea știrea asupra regiunii, precum și a modului meu 
lipsit de patimă de a privi dezbaterea - ceea ce n-ar fi fost, 
desigur, consecinţa cea mai dramatică a cazului. 

— Mai ai exemplare din catalogul expoziţiei? 

l-am turnat ceai lui Éléonore, care întindea conștiincioasă un 
strat gros de dulceaţă pe o felie de pâine cu unt. 

— Expoziţia noastră despre lup? Trebuie să fi rămas vreunul 
pe-aici, dar sigur avem altele la muzeu. De ce? 

— Cu titlu pur informativ. Dacă e să se confirme - ceea ce nu 
cred -, atunci mai bine să ne documentăm cât de cât la serviciu, 
în lipsă de alte piste, deocamdată. 

— N-o să se ocupe Serviciul cantonai de vânătoare, dacă e 
vorba într-adevăr de un atac al lupului? 


VP - 31 


— Deja colaborăm cu ei. 

Eléonore, pe care subiectul nu părea s-o perturbe peste 
măsură, a ridicat din umeri și a făcut un gest vag înspre 
biblioteca debordantă care ocupa un perete întreg în livingul 
nostru. Cu gura plină, m-a sfătuit să caut pe raftul de jos. După 
câteva minute de investigaţie și de mormăieli pe jumătate 
inaudibile în care condamnam vehement lipsa de logică din 
metoda ei de aranjare, m-am întors triumfător spre ea fluturând 
un exemplar uzat al catalogului. 

— O să vezi, e un pic adnotat, e cel pe care-l foloseam eu, mi- 
a șoptit ea. 

L-am deschis la întâmplare și mi-a scăpat un oftat. Toate 
spaţiile goale de pe margini și dintre rânduri erau acoperite de 
scrisul îngrijit al iubitei mele. 

— Versiunea adnotată e mai scumpă, nu? am întrebat. 

— Bineînţeles! Sper că n-o să te deranjeze la citit, a sugerat 
ea, fără prea mare convingere. 

M-am mulțumit, în semn de răspuns, cu o mimică resemnată 
care putea să însemne orice. 

— Mulţumesc! i-am spus. Acum o șterg. Tu pleci la Freiburg? 

— Afirmativ. Am cursuri până la trei, dar cred c-o să mă-ntorc 
târziu. Trebuie să mă întâlnesc cu un coleg de la LMU care vine 
expres de la Munchen să mă ajute să pregătesc următoarea 
expoziţie temporară la muzeu. 

Mi s-a părut că deja abordasem vag subiectul cu două zile în 
urmă. 

— A, da? 

— Da, doar știi, expoziţia despre Valais în timpul Primului 
Război Mondial. E un specialist în perioada aia și o să scriem și 
un articol împreună despre relaţiile dintre Haut-Valais și Bavaria 
în timpul conflictului. 

— Au fost relaţii între Haut-Valais și Bavaria în timpul Primului 
Război Mondial? am întrebat prostește. 

— Da, familii din Valais ai căror fii s-au înrolat în armata 
Regatului Bavarez și care au rămas la Munchen la sfârșitul 
războiului. Unii au intrat în tabăra comunistă și au jucat un rol 
secundar în efemera Republică a Sfaturilor din Bavaria după 
asasinarea lui Kurt Eisner în 1919. Alţii au deviat spre grupările 
paramilitare și extrema dreaptă. Unul chiar a fost membru al 
Partidului Muncitoresc German, strămoșul direct al Partidului 


VP - 32 


Naţional-Socialist. Am vrea să dedicăm o parte a expoziţiei 
acestor oameni din Valais prinși în vâltoarea de la sfârșitul 
războiului. 

— Și cine-i tipul? 

Pesemne că afișam o expresie suspicioasă, ba chiar geloasă 
de-a binelea, căci Éléonore s-a ridicat, mi-a zâmbit și m-a 
sărutat. 

— Un specialist în perioada aia, ţi-am zis. Oricum, nu i-ai 
recunoaște numele. Dar fii pe pace, e bătrân. 

Am dat din cap, adoptând o atitudine de mascul sigur pe 
irezistibila sa putere de seducţie. 

— Nu te grăbi, am răspuns. Oricum și eu o să stau până târziu 
la serviciu. 

Éléonore a făcut mutrișoara aceea pe care o adoram, 
asigurându-mă că va sta trează până mă întorc. Am sărutat-o 
din nou înainte de a-mi lua impermeabilul, prevăzând ploaia 
care avea să cadă negreșit până seara. 

În prag, am mai întors o dată privirea, pentru a păstra 
imaginea radioasă a lui Éléonore în bucătăria noastră, devorând 
o nouă tartină. 

Voiam să conserv această imagine undeva în străfundul meu 
înainte de a reveni la treburile mele sumbre cu cadavrul 
sfârtecat și lupul devorator. 


V 


Când am ajuns la birou în vinerea aceea, am început așezând 
catalogul lui Éléonore deasupra unui vraf de rapoarte absolut 
lipsite de interes, pe care totuşi le citisem conştiincios 
săptămâna trecută, aşa cum fusesem rugat. Am văzut biletul 
lăsat de Lucas pe tastatura calculatorului meu în ajun, după ce 
plecasem. 

„Publicat poza. Aşteptăm reacţii.” 

Da, văzusem ziarul. Speram să existe vreo reacţie. Altfel cum 
aveam să punem un nume pe acel chip? Amprentele digitale și 
ADN-ul nu aveau să ne folosească la nimic dacă omul nu era 
fișat nicăieri. lar în genul ăsta de cazuri nu credeam în șansă. 

Am aruncat o privire spre ceasul de la mână. Mai aveam zece 
minute înainte de ședința echipei, deci fix cât să trec prin biroul 


VP - 33 


lui Lucas. 

— Salut, Lucas. Fie-ţi milă, zi-mi că avem ceva. 

— Salut, șeful Nu, nimic deocamdată. Frederic a stat aici toată 
noaptea, un lucru e sigur, tipul nu e fișat nicăieri în Elveţia, încă 
n-avem ADN-ul lui, dar amprentele-s de ajuns pentru genul ăsta 
de cereri. S-a făcut o solicitare la Interpol, dar durează ceva mai 
mult. Mai e și week-end... Probabil că n-o să rezolvăm nimic 
până luni. 

— Bine, am oftat eu. Pe scurt, omul nostru nu e dat dispărut și 
n-are cazier în Elveţia. 

— În privinţa dispariţiei, poţi să-ţi iei gândul. l-am contactat 
pe colegii italieni și francezi, nici ei n-au nimic. 

— Măcar am eliminat pistele astea. Cred că-i timpul. 

— Da, hai, a zis Lucas ridicându-se cu carnetul în mână. 

Ca de obicei, nu luasem nimic de scris, bazându-mă pe 
colegul meu să-mi dea o foaie pentru cele câteva notițe pe care 
cu greu le puteam citi pe urmă. 

e 

Arlettaz a ajuns târziu și părea în toane proaste. A măsurat 
toată echipa cu o privire arțăgoasă, înainte de a se așeza 
mormăind o vagă formulă de salut menită să deschidă ședința. 

In afară de faptul că șeful nostru era sub presiunea 
superiorilor, la rândul lor încolţiţi de presa care părea hotărâtă 
să facă din cazul nostru principalul subiect al zilei, n-a reieșit 
mare lucru din discuţia de grup. Am remarcat că Lucie nu arăta 
prea bine. 

Mai în vârstă decât mine și Lucas, apropiindu-se de patruzeci 
de ani, avea un dar nemaipomenit pentru poveștile 
sentimentale nefericite, pe care le înșira cu regularitatea și 
precizia unui ceas atomic. Probabil că ultima peripeţie îmi 
scăpase. Mi-am promis să-mi fac timp, cu prima ocazie, ca să 
bem o cafea și să încerc să-i ridic moralul. 

Şedinţa a fost expediată în timp-record. Mie și lui Lucas ne 
revenise misiunea de a face turul spitalelor din canton ca să 
descoperim dacă victima de la Mauvoisin nu fusese tratată 
recent. De comun acord, hotărâserăm ca întâi să mergem 
împreună la spitalul din Sion, iar apoi să ne despărțim ca să 
cercetăm celelalte centre de îngrijire din Valais. Alţi colegi 
aveau să meargă pe la serviciile de asistenţă socială, în timp ce 
un ultim grup se pregătea pentru o anchetă din ușă-n ușă, care 


VP - 34 


se anunţa interminabilă, prin toată valea Bagnes, de la Fionnay 
până la Martigny. 

Primiserăm toţi un set de fotografii și de amprente ale 
bărbatului de pe baraj, precum și, la propunerea mea (care nu 
mi-a adus din partea șefului meu decât un mormăit ce putea 
trece, la rigoare, drept aprobator), o copie a fotografiei pe care 
bătrânul o strângea în pumn în momentul decesului. 

Altfel spus, în dimineața aceea Sisif ni s-a părut tuturor un 
simplu amator și un glumet. 

e 

Trecerea pe la spitalul cantonai nu ne-a adus nimic altceva 
decât sentimentul neclar de ușurare care îi cuprinde invariabil 
pe cei care pot scăpa rapid de culoarele prea curate și de 
mirosurile prea greoaie de dezinfectant care caracterizează 
aceste locuri stranii unde oamenii vin ca să se trateze sau ca să 
moară. 

Odată ieșiţi, ne-am despărțit, Lucas luând-o spre Sierre, iar eu 
spre Martigny. 

Înainte să urc în mașină, am făcut câţiva pași prin parcare. 
Pentru mine, mersul fără ţintă fusese întotdeauna indisociabil de 
reflecţie, în asemenea măsură încât de mai multe ori mă 
surprinsesem deja mormăind cuvinte fără logică în peregrinările 
mele nesigure - ceea nu întârzia să mă îngrijoreze, câteodată. 

Știam că nu-mi dă pace o idee, dar eram incapabil să discern 
despre ce poate fi vorba. Am gonit virtual această idee 
impalpabilă, aruncând-o departe în speranţa că avea să revină 
mai târziu sub o formă mai clară. După ce am făcut asta, mi-am 
frecat mâinile și m-am îndreptat spre vehiculul meu, 
nesatisfăcut și iritat. 

Nu reușeam decât să reiau în buclă sfârșitul discuţiei cu 
medicul vorbăreţ căruia îi puseserăm întrebări și care regreta 
vizibil că nu ne poate ajuta - arzând de nerăbdare, la fel de 
vizibil, să afle mai mult decât cele câteva frânturi pe care i le 
prezentaserăm cu o parcimonie calculată. 

— Trebuie să fie greu să nu știi despre cine anchetezi. Chiar 
nu știți nimic despre el? 

— Nu, nimic deocamdată, răspunsese Lucas, sperând că va 
închide discuţia. Dar vă mulţumim pentru ajutor. 

— N-am putut să vă spun mare lucru, decât că n-am tratat 
persoana asta aici în ultima vreme, din ce știu eu. Totuși o să 


VP - 35 


caut în dosare și o să vă comunic orice informaţie găsim despre 
vreo persoană care să corespundă semnalmentelor. Dar 
dumneavoastră cum o să procedaţi? Fără să știți nimic despre 
el, despre viaţa lui, despre eventualii apropiaţi? Fără să-i 
cunoaşteţi deloc personalitatea? 

— Câţi oameni mor înainte de a se cunoaște pe ei înșiși? 
întrebasem eu atunci peretele portocaliu din fața mea, 
provocându-i medicului o reacţie stupefiată. 

Cum nu păream dispus să mă explic, Lucas preluase cârma, 
punând capăt derivei mele. 

— La revedere, vă mulţumim încă o dată. 

Cu ochi nedumeriţi, medicul ne privise plecând, apoi se 
întorsese la pacienţii cărora le datora atenţia sa. 

— Mai ai fraze din astea? mă întrebase Lucas în lift. 

— O grămadă. E din Saint-Beuve. 

Citisem pe chipul lui Lucas că acest nume nu-i spunea mare 
lucru. 

— Un critic literar. Care îi rădea pe Balzac și pe Hugo. Dar 
care scria și pentru el, în timpul liber. Și care n-a spus numai 
nerozii. 

— N-am auzit de el. 

— Fii liniștit. După toate aparențele, nici doctorul. 

În privinţa asta, nicio îndoială, nu ne aleseserăm cu nimic 
concret din discuţie. Și nu în parcarea spitalului aveam să 
reușesc vreun progres în dosar sau să traduc în cuvinte acea 
idee vagă care mă atinsese ușor pentru o clipă, înainte de a se 
evapora fără urmă. M-am hotărât să pornesc la drum și, câteva 
minute mai târziu, intram pe șoseaua secundară spre Bas- 
Valais. 

e 

Odată ce am oprit în altă parcare, acum în fața spitalului din 
Martigny, am presimţit că acolo, la cotul Ronului, aveam să aflu 
ceva. Poate că nu avea să fie descoperirea decisivă, dar un 
progres cât de cât. lar această nouă certitudine m-a deranjat. 
Considerându-mă totuși - în mod greșit, fără îndoială - raţional, 
nu-mi plăceau genul ăsta de premoniţii fără bază obiectivă. Mai 
ales când se îndeplineau. 

Hotărât lucru, nu eram ființa raţională care mă credeam. 
Trebuia să accept asta cândva. 


VP - 36 


Un medic mă aștepta fumând o ţigară pe treptele din fața 
spitalului - o faţadă impozantă din anii cincizeci care dădea 
direct în parcare. Prevenit de sosirea mea, era mai tânăr, mai 
puţin vorbăreț și mai simpatic decât colegul său de la Sion. 

— Doctorul Morand. 

Mi-a strâns viguros mâna și, după ce a aruncat chiștocul sub 
pneurile unei ambulanţe care trecea nonșalant, m-a invitat să-l 
urmez înăuntru. 

Odată instalaţi cu două cești de cafea în biroul lui de la etajul 
al doilea, am început să discutăm. Apoi el a deschis dosarul pe 
care i l-am întins. Reacţia lui a fost imediată. 

— Îl cunosc pe omul ăsta. A făcut un set de analize la noi 
acum trei săptămâni, poate o lună. 

— Serios? 

— Sunt sigur. A trecut prin secția mea - chiar eu m-am ocupat 
de el. La secretariat o să-l găsească. Un tip din Est. Cehoslovac, 
cred. 

— Ceh? l-am corectat mașinal. 

— Sau leton, nu mai știu. Contează? 

— Deocamdată nu. Și de ce a venit la dumneavoastră? 

Doctorul s-a lăsat pe spate în scaun, schiţând un zâmbet 
deopotrivă ironic și, după părerea mea, puţin deznădăjduit. 

— Sunt oncolog. Când oamenii vin la mine, în general o fac 
pentru că-s forţaţi. 

— Şi persoana noastră? 

— Imi închipui că, într-un caz ca ăsta de care vă ocupați, 
secretul medical nu cântărește prea mult. El e cel despre care 
vorbesc toate ziarele azi-dimineaţă? 

— Sunt presupuneri de crimă, alte precizări nu sunt autorizat 
să vă ofer. 

— Bineînţeles. Scuze pentru întrebare. 

După o pauză: 

— Te-ntrebi de ce l-o fi atacat cineva. 

— Cum așa? 

Doctorul Morand a oftat ușor și a ridicat din umeri într-un gest 
de descurajare prost disimulat. 

— Pentru că omului dumneavoastră tocmai i se diagnosticase 
un cancer de pancreas în fază terminală, cu prezența unor 
metastaze la ficat, vezică și plămâni. Tratamentul nu avea 
aproape nicio șansă de succes, așa că a ales să nu se interneze. 


VP - 37 


O nouă ridicare din umeri. 
— In ciuda unei rezistenţe fizice incontestabile, când l-am 
văzut ultima oară mai avea cel mult două luni de trăit. 


VI 


Când am ieșit din biroul doctorului Morand, descumpănit, 
știam din dosarul său medical că victima de la Mauvoisin se 
numea Jiří Kubiš, că se născuse în 1947 la Kutná Hora, pe atunci 
în Cehoslovacia, că părea să fi imigrat în Elveţia în decembrie 
1968 și că apoi obținuse cetăţenia elveţiană. Așadar era mult 
mai tânăr decât crezusem până atunci. Sigur, eu îi dădusem sub 
optzeci de ani, dar nu mi-ar fi trecut prin cap că, de fapt, are 
numai șaizeci și cinci. 

După sosirea în Elveţia, locuise câţiva ani la Lausanne, înainte 
de a se instala la Sarreyer, pe fundul văii Bagnes, unde, după 
toate aparențele, trăise izolat timp de câteva decenii. 

Mi-am dat seama că nimic nu era încă rezolvat. 

Despre întoarcerea la Sion și despre o zi insipidă de muncă 
înverșunată și în mare parte inutilă, mai bine să nu spun nimic. 
Când am venit acasă, cu puţin înainte de zece seara, aveam o 
singură dorință: să o revăd pe Eléonore, să mă lipesc de ea. Să 
o ascult povestindu-mi despre cum își petrecuse ziua la 
Freiburg. Despre studenţii și colegii ei. Despre tipul cu care 
trebuia să se întâlnească și căruia îi uitasem numele. Să facem 
dragoste. Să tăcem împreună. Unul lângă altul. Cu respiraţia 
tăiată. Întinși pe canapeaua noastră veche, contemplând 
bârnele vechi și negre ale tavanului din living. Cum făcuserăm 
de atâtea ori. 

La urma urmei, Pușkin spune undeva în Evgheni Oneghin: 
„Obișnuinţa ne-a fost lăsată/Să ţin-al fericirii loc câteodată”. lar 
când fericirea însăși devine o obișnuinţă fără a fi încă o rutină, 
trebuie să știi să profiţi de această șansă nemaipomenită. 

Aici ajunsesem cu reflecţiile când am băgat cheia în yală, 
frânt de oboseală și cu capul greu. Clipa aceea aveam să mi-o 
amintesc mult timp - la drept vorbind, până în momentul când 
scriu rândurile de față. 

Am împins ușa și n-am găsit decât un apartament gol și rece, 
scăldat într-o liniște pe care n-o puteam împărţi cu nimeni. 


VP - 38 


Îngrijorarea, iraţională, a început să mă năpădească. 
e 

Am umblat ca un leu în cușcă prin livingul nostru aproape o 
oră, prins între ecoul pașilor mei pe parchetul scârţăitor și 
bătăile inimii care mi se repercutau în craniul dureros. Totul se 
amesteca în mintea mea epuizată. Lipsa lui Éléonore și 
imaginea bătrânului întins mort pe beton. 

Éléonore nu era colo. Nu se întorsese de la Freiburg, nu 
răspundea la telefon, nici la mesaje. Trecuse de ora unsprezece. 
Ceva nu era în ordine. 

Am Sunat la universitate, la prietenii noștri cei mai apropiaţi, 
cu care s-ar fi putut întâlni după întoarcerea la Sion, în sfârșit, la 
toţi cei cu care ar fi putut să-și petreacă timpul fără să mă 
anunțe - simplu detaliu deja destul de improbabil el însuși. 

Meseriile noastre ne obligau uneori să lucrăm până seara 
târziu, dar niciodată fără să-l anunțăm pe celălalt. De 
asemenea, ni se întâmpla episodic, amândurora, să avem 
nevoie de un timp de singurătate. Însă, de fiecare dată când se 
anunța un astfel de moment de tulburare, găsiserăm până 
atunci un mod de a ne asigura că niciunul dintre noi nu avea de 
suferit. Câteva cuvinte liniștitoare erau de-ajuns, martorul unei 
pase proaste înțelegea și respecta izolarea provizorie a celuilalt. 

Dar nimic din toate acestea în seara aceea, niciuna dintre 
aceste scheme nu părea să se poată aplica, angoasa îmi creștea 
și toate apelurile telefonice mă readuceau în cele din urmă la 
aceeași constatare: nimeni nu știa unde este Eléonore. 

Meseria mea m-a împins să-mi pun una dintre întrebările 
care-i vin inevitabil în minte oricărui anchetator în asemenea 
situaţii. Am evocat posibilitatea infidelităţii. 

Abia formulată, această ipoteză m-a făcut să-mi fie greață de 
mine însumi. Cum să fi fost Éléonore în stare de o asemenea 
trădare? Cum puteam să pun la îndoială dragostea ei și să cred, 
fie și pentru o clipă, posibilă o faptă atât de contrastantă cu 
ceea ce era ea - cu ceea ce eram unul pentru altul? 3 

Firește, această certitudine poate părea prostească. Intr-atât 
este de înrădăcinată ideea că, adesea, partenerul de viaţă este 
ultimul care să bănuiască infidelitatea celuilalt. Dar în cazul 
nostru o asemenea presupunere era pur și simplu neverosimilă - 
prea îndepărtată de orice fel de realitate. Pur și simplu nu putea 
să se întâmple. 


VP - 39 


lar faptul că o luasem în calcul îmi crea o imagine sumbră. 
Cea a unui bărbat gelos, meschin și egoist. Cea a unui ticălos. 

Nu știam unde este Éléonore, panica tot mai mare mă lăsa 
încetul cu încetul fără puteri, dar știam un singur lucru: dacă ar 
fi vrut să mă părăsească, niciodată n-ar fi făcut-o astfel. Dacă ar 
fi vrut să mă lovească, niciodată nu ar fi făcut-o într-un mod 
necinstit. 

La douăsprezece și jumătate, după ce sunasem la toate 
spitalele din cantoanele Freiburg, Vaud și Valais, l-am sculat din 
pat pe Lucas, cerându-i să vină cât mai repede la mine. 


VII 


— Nu crezi c-ar trebui să te duci acasă? 

Lucas îmi pusese mâna pe umăr ca să mă trezească. 
Adormisem în fotoliul de oaspeţi din biroul meu de la Poliţia 
Cantonală. Prima privire am aruncat-o spre ceasul de la mână. 
Era aproape opt dimineaţa, în acea sâmbătă de 18 august 2012. 
Dormisem mai puţin de o oră, mă dureau spatele și capul, 
aveam un gust amar în gură. Lucas mi-a întins o ceșcuţă de 
cafea. 

— Du-te acasă, altceva nu mai putem face deocamdată, doar 
știi. Și poate că El&onore s-a întors, sigur există o explicaţie 
absolut logică pentru lipsa ei. 

Am clătinat din cap. 

— Ştii bine că e imposibil. l-am lăsat un bilet, dacă s-ar fi 
întors m-ar fi sunat imediat. 

M-am ridicat făcând o grimasă. În acel moment, mobilul meu 
a început să vibreze în buzunar. Plin de o speranţă nebunească, 
am răspuns fără să mă uit măcar la număr. 

— Da? 

— Domnul de Roten? 

Era o voce de bărbat, gravă, profundă, dar melodioasă. 

— Eu sunt. 

— Julien Kelsen. Vă rog să mă scuzaţi că vă sun așa devreme 
sâmbăta dimineaţa. Trebuia să mă întâlnesc ieri după-amiaza cu 
soția dumneavoastră, Éléonore, dar n-a venit la întâlnire. Am 
încercat s-o sun de câteva ori pe mobil și la muzeu, fără 
rezultat. O colegă de-a ei de la universitatea din Freiburg mi-a 


VP - 40 


dat numărul dumneavoastră. Voiam doar să mă asigur că totul e 
în ordine. 

Kelsen se exprima într-o franceză perfectă, fără urmă de 
accent. Dar ce să-i răspund acestui tip? Că Eléonore dispăruse? 

— N-am nicio veste de la El&onore de ieri-seară, am reușit să 
articulez până la urmă cu o voce mai răgușită decât mi-aş fi 
dorit. Nu-i stă în fire, și nici să rateze o întâlnire. 

— leri și-a scurtat cursul, a spus Kelsen, care nu părea nici 
surprins, nici prea compătimitor. 

— Poftim? 

— Colega ei mi-a zis. A plecat cu aproape o jumătate de oră 
înainte de sfârșitul cursului. Era grăbită. 

— Vasăzică a plecat de la universitate pe la două jumate? 

— Cam așa - tot de la colega ei știu. Eu am așteptat-o până 
aproape de ora cinci la cafeneaua unde trebuia să ne întâlnim. 
Degeaba. 

Era un punct de plecare. j 

Acum știam exact în ce moment se pierdea urma lui Eléonore. 

Își scurtase cursul înainte de a părăsi în grabă universitatea. 
Apoi dispărea de pe toate radarele, fără să mă poată anunţa. 

Nu pricepeam nimic. 

— Domnule profesor, mai sunteţi la Freiburg? am întrebat 
brusc. 

— Da. Prevăzusem să mă întorc la Munchen abia mâine. 

A tușit. O tuse înveterată de fumător, un acces foarte scurt. 

— Trebuie să mă văd cu niște oameni. Am locuit mai mulţi ani 
la Freiburg. Cu mult timp în urmă, a socotit el de cuviință să 
adauge. 

Am ezitat un moment. 

La Freiburg dispăruse Éléonore. În Valais eram legat de mâini 
și de picioare. lar vocea lui Kelsen îmi inspira încredere - de ce 
anume, habar n-aveam. 

M-am hotărât. 

— Vin la Freiburg, domnule profesor. Pot să ajung într-o oră 
jumate. Putem să ne întâlnim în faţa universităţii? 

— Nicio problemă. Nu știu dacă o să vă pot ajuta, dar o să 
încerc. Eu... sper că soția dumneavoastră n-a păţit nimic. Nu se 
poate să fi păţit ceva, nu-i așa? 

Întrebarea lui a rămas în suspans. 

— Nu știu, am răspuns în cele din urmă. Toate astea mă 


VP - 41 


îngrijorează. Vin cât de repede pot. 

— Vă aștept. 

Am închis, mi-am luat trendul și m-am năpustit spre ușa 
biroului. Lucas s-a uitat la mine uluit. 

— Mă duc la Freiburg. Mă găsești pe mobil. 

— Vrei să vin cu tine? 

— Nu. Tu ocupă-te să anunti dispariţia. Cu cât mai repede, cu 
atât mai bine. 

— Foarte bine. Dar știi că nu pot imediat, trebuie... 

— Fă-o în dimineaţa asta. Îmi asum eu răspunderea. Multam, 
bătrâne. 

Lucas a încuviinţat în tăcere. Eram deja pe scară. 

e 

Drumul a fost lung - chiar dacă Freiburg e numai la o oră și 
ceva de Sion. 

Cioburi de gânduri. 

Fragmente de întrebări. 

Un manej nebunesc. 

Niciun răspuns. 

Când am parcat undeva pe una dintre străzile care întretaie 
alternanţa de grădini când burgheze, când lăsate în paragină 
care se etajează ca un patchwork stupid pe flancul colinei 
Guintzet, în spatele universităţii, pierdusem noţiunea timpului - 
și contactul cu realitatea. Eram năucit, ca o pasăre care s-a izbit 
de un geam, a căzut și nu reușește să se mai ridice. 

Îmi amintesc de aceste sentimente contradictorii care duceau 
o luptă mereu luată de la capăt, o repetiţie buimacă a aceluiași 
raționament, ca și cum creierul meu, într-o mișcare dureroasă 
care-mi strângea tâmplele în menghină, s-ar fi retras încet ca să 
nu se mai concentreze decât asupra funcţiilor lui reptiliene. 

Într-o mișcare de pendulare care excludea tot restul, eram 
sfâșiat între două presupuneri. 

Dacă Éléonore nu-mi dădea vești înseamnă că era 
împiedicată de ceva. 

Eléonore fusese răpită. 

Dacă Éléonore nu-mi dădea vești înseamnă că nu voia. 

Éléonore mă părăsise, fără a avea curajul să-mi spună de ce. 

Și, în faţa ambelor variante, eram neputincios. 

Turbat, înnebunit de groază. 

Dar iremediabil neputincios. 


VP - 42 


Încercasem să înec această impresie într-o agitaţie pe cât de 
furioasă pe atât de inutilă. Conducând prea repede. Continuând 
să sun, fără rezultat, pe la spitale. Purtând lungi conversații cu 
Marie, colega lui El&onore, care o văzuse, cu o zi în urmă, ieșind 
în grabă din universitate. Încercând să scriu dinainte discuţia pe 
care urma s-o am cu Kelsen, punându-i în gură răspunsurile pe 
care voiam să le aud. Închipuindu-mi că simt vibrația mobilului, 
din care o voce mi-ar fi spus că Eléonore fusese găsită, teafără 
și nevătămată. Sau, mai degrabă, că ea m-ar fi sunat. 

Ba nu, n-o să te sune, de vreme ce e moartă. 

Am apucat cu amândouă mâinile barele de fier forjat ale unei 
porţi. O pisică, trecând pe acolo, s-a uitat la mine cu uimire. 

Și dacă n-am fost acolo în momentul când a închis ochii? 

Trebuia să mă agăţ de faptul că era în viaţă. 

Și cercul se închidea. 

Manejul reîncepea. 

Frica, gelozia surdă și nedreaptă, dar imposibil de stăpânit 
sau de refulat. Și dacă pur și simplu plecase cu altul? De la 
gândul ăsta îmi venea să vomit. El&onore era singură, undeva, 
iar eu o bănuiam. 

Însă, de la distanţă, știu de ce îmi revenea întruna în minte 
acest gând insuportabil și imund că femeia pe care o iubeam se 
afla în braţele altuia. 

El îmi permitea să nu-mi imaginez ce era mai rău - moartea 
ei. 

Și, mai presus de toate, îmi dădea putere, un motiv de a 
rămâne în picioare. 

Îmi dădea pe cineva pe care să-l urăsc. 

e 

Într-o răbufnire turbată, am zgâlțâit poarta și am pornit, cu 
pași sacadați de automat, spre Miséricorde, principalul corp al 
universității. Trei minute mai târziu, ocoleam aula magna ca să 
ajung pe terasa pustie a clădirii. 

L-am văzut imediat pe Kelsen, care fuma sprijinit de una 
dintre coloanele masive de beton armat. M-am îndreptat spre el. 

Un păr cam lung, dat pe spate, de un gri metalic amestecat 
cu alb. Un chip frumos, poate emaciat, dar destul de tânăr încă, 
formând un contrast ciudat cu claia argintie. Ochi gri, un pic 
trişti. Era mai înalt decât mine și ușor încovoiat. 

Indată ce m-a văzut, s-a apropiat de mine cu mâna întinsă. 


VP - 43 


— Julien Kelsen. 

Mi-a strâns mâna hotărât, cam tare. 

— Îmi pare rău că vă cunosc în asemenea împrejurări. Sper 
sincer că soţia dumneavoastră nu a pățit nimic. 

— Nu suntem căsătoriți. Oricum, vă mulţumesc. 

Am părăsit colonada, îndreptându-ne spre umbra oferită de 
copacii înalţi din parcul universităţii. 

— V-aţi întâlnit vreodată cu Éléonore? Vreau să spun înaintea 
întâlnirii de ieri. 

— Nu direct. Adică am vorbit de multe ori la telefon când își 
pregătea expoziția, am schimbat câteva e-mailuri, dar acum 
urma să ne vedem pentru prima oară. 

— Colaborarea cu Eléonore mergea bine? V-a părut 
îngrijorată, stresată sau ciudată în discuţiile precedente? 

— Câtuși de puţin. Ne plăcea colaborarea asta - mă rog, mie, 
cel puţin. Eram bucuros s-o întâlnesc. N-am remarcat nimic 
anormal în discuţiile noastre telefonice. Mi s-a părut că aștepta 
în mod pozitiv prima noastră întâlnire, la fel ca mine. Éléonore 
mi-a făcut impresia unei persoane echilibrate și sigure pe ea. 
Dar dumneavoastră o cunoașteți mai bine decât mine. 

— Așa credeam. 

— Dacă pot să-mi permit să vă spun părerea mea... 

— Vă rog. 

— Nu e o dispariţie voită. Nu se potrivește cu impresia pe care 
am putut să mi-o fac despre Eléonore. Chiar dacă n-o cunosc de 
mult și n-am stat niciodată faţă în faţă, sunt sigur de asta. 

L-am privit în ochi pe Kelsen. Am avut impresia fugitivă că 
ghicește exact sentimentele care, din ajun, se sfâșiau și se 
reformau în mine într-un mod anarhic. Și, totodată, am avut în 
clipa aceea intuiţia că Kelsen trecuse cândva prin momente la 
fel de dificile ca acelea pe care le traversam eu de aproape 
douăzeci și patru de ore. Ridurile care i se adânceau la colțurile 
ochilor și încrețitura puţin tristă care-i marca gura îmi stârneau o 
formă de compasiune difuză, ca și cum am fi aparţinut amândoi, 
pentru un scurt moment, aceleiași comunități - cea a bărbaţilor 
care se tem să n-o piardă pe femeia iubită. 

— Cred că știu să cântăresc oamenii, a adăugat el. lar 
Éléonore nu-i dintre cei care pleacă fără nicio explicaţie. Dacă a 
plecat înseamnă că a fost forțată. Sau... 

A părut să ezite. 


VP - 44 


— Da? l-am îndemnat eu să continue. 

— Sau a fost mânată de un motiv imperios, vital, despre care 
nu știm nimic. 

Kelsen îmi confirma unele temeri și mi le potolea pe altele. 
Oricum ar fi fost, voiam să-l cred și, nu știu de ce, am căpătat 
deodată încredere în acest om slab și cărunt. 

— O răpire? De asta mă tem și eu. lar sentimentul de 
completă neputinţă pe care mi-l provoacă e insuportabil. 

— Știu. Hai să bem o cafea. Abia vă mai ţineţi pe picioare. 

— E drept că nu prea am dormit astă-noapte. 

— E normal. Eu... cred că înţeleg ce simţiţi. Hai, o să încercăm 
să facem un bilanţ. 

Din parcul răcoros și umbros am ieșit pe rue de Rome, pe care 
soarele sfârșitului de dimineaţă începea să o încingă. O clădire 
nouă-nouţă de sticlă se ridica în faţa zidurilor austere cu muchii 
tăioase ale universităţii, proiectată la sfârșitul anilor 1930. In 
ciuda temperaturii, n-am reușit să-mi reprim un frison. 

Ochiserăm un bar din faţa esplanadei. Probabil un loc de 
întâlnire pentru studenţi, pustiu în această sâmbătă din vacanţa 
universitară. Am comandat la bar două ristretti și ne-am așezat 
la o măsuţă, în umbra primitoare din capătul sălii. 

— Éléonore nu v-a pomenit zilele astea de vreun plan de 
călătorie? m-a întrebat Kelsen imediat ce ni s-au servit cafelele. 

— Bineînţeles că nu. Dac-ar fi fost așa, n-aș sta aici, 
întrebându-mă unde ar putea fi. 

— Evident. Așadar a ieșit din universitate ieri între orele 
paisprezece și cincisprezece, scurtându-și cursul, poate ca să se 
întâlnească în oraș cu cineva. E ultima urmă a ei pe care o 
avem. 

— Marie Clement, colega ei de la departamentul de istorie, a 
văzut-o ieri când pleca de la curs. Am sunat-o adineauri, în drum 
spre Freiburg. N-a putut să-mi spună nimic mai mult decât v-a 
spus dumneavoastră. 

Atunci mi-a venit o idee. 

— Dar dumneavoastră cum de aţi dat de Marie? Nu la 
universitate aveaţi întâlnire cu Éléonore ieri, ci la o cafenea - 
chiar dumneavoastră mi-aţi spus. 

— Când am văzut că nu vine, m-am dus la universitate. 
Cunosc un pic locurile... De fapt, aici mi-am scris teza de 
doctorat și am predat în anii optzeci. 


VP - 45 


— Ah, nu știam. 

— E o poveste veche. M-am întors să lucrez la Munchen, de 
unde aproape că n-am mai plecat. De atunci nu mai venisem la 
Freiburg. 

Un zâmbet straniu i-a luminat fugitiv chipul. 

— Lucrurile nu s-au prea schimbat. Într-un fel, parcă nici n-aș 
fi plecat vreodată. 

Am tăcut amândoi timp de câteva minute lungi. 

— Ce-o să faceţi? m-a întrebat Kelsen deodată. 

— Nu știu. Nu mai știu. Eléonore pare să se fi evaporat 
complet. N-avem niciun indiciu, nicio pistă. Nimic. Absolut nimic. 

Mi-am luat capul între mâini. Îmi venea să plâng și să urlu. 
Voiam să acţionez, să mă lupt, să o găsesc, dar eram 
condamnat la inerție fiindcă nu știam încotro s-o apuc. Eram 
complet descumpănit, incapabil, poate pentru prima oară în 
viaţă, să preiau iniţiativa. 

M-am ridicat să mă învârt de colo-colo. 

Ca un leu în cușcă. 

Am dat jos impermeabilul pe care îl aruncasem neglijent pe 
spătarul scaunului. Dosarul Jiří Kubiš, care din ajun nu mai 
părăsise buzunarul interior al pardesiului, s-a răspândit atunci 
pe pavajul alb și negru. Stăpânindu-mi o înjurătură, m-am 
aplecat să adun foile împrăștiate. Kelsen a venit să mă ajute. 

— Lăsaţi, vă rog. E confidenţial. 

Kelsen a avut un gest de surpriză, apoi s-a așezat la loc 
ridicând din umeri. Probabil că întrezărise imaginile corpului 
sfârtecat. Dar nu mi s-a părut că asta îl marcase în mod 
deosebit. 

Atunci mi-am dat seama că fusesem cam brutal. M-am simţit 
vinovat. 

— Vă rog să mă scuzaţi. E un caz de omor care ne ţine 
ocupați de două zile. O poveste urâtă. 

— Inţeleg, a spus Kelsen fără să insiste. 

Am strecurat repede foile în dosarul de carton tare. Atunci 
Kelsen s-a aplecat să ia ceva de sub masă. 

— V-a scăpat asta, se prinsese sub piciorul mesei. Fiţi pe 
pace, nu mă uit, mi-a zis el întinzându-mi o fotografie în culori 
șterse. 

Era copia fotografiei găsite în pumnul strâns al lui Kubiš sus, 
pe barajul de la Mauvoisin, la ani-lumină de acest bar întunecos 


VP - 46 


din Freiburg. 

— Vă rog să mă iertaţi pentru reacţia de adineauri, a fost o 
prostie. Un reflex profesional. Oricum, la noi nu știe nimeni cine- 
s oamenii din poza asta și unde a fost tăcută. 

Încurajat, Kelsen a aruncat o privire rapidă spre fotografia pe 
care o lăsasem pe masă. A ridicat din sprâncene, apoi m-a fixat 
cu ochii lui cenușii. p 

— Nu vă pot spune cine-s personajele din imagine. In schimb, 
pot să vă spun unde a fost făcută. 

Am tresărit. 

— Știţi unde a fost făcută poza? 

— Da. E parvisul bisericii Sfântul Nicolae, în cartierul Mala 
Strana din Praga. 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut. Cunosc bine orașul. După mașinile parcate de-a 
lungul trotuarului, aș spune că a fost făcută în anii șaizeci. E mai 
greu de evaluat de partea cealaltă a Cortinei de Fier, dar sunt 
aproape sigur că poza asta nu se poate să fi fost făcută după, să 
zicem, 1975. Un specialist în perioada aia sau cineva născut în 
Praga v-ar putea spune, fără îndoială, mai multe, dar sunt destul 
de sigur pe mine. Cât despre biserică, bag mâna-n foc. 

— N-ar fi imposibil. În cazul nostru, victima e de origine cehă. 
Mă rog, cehoslovacă, pe vremea când a plecat din ţară. Și 
datarea pe care aţi făcut-o fotografiei ar putea să corespundă 
perioadei în care persoana asta încă se afla acolo - la Praga sau 
în alt loc din ţară, deocamdată nu știm. 

Julien Kelsen s-a mai uitat un moment la cuplul din fotografie, 
înainte să o împingă spre mine. 

— E Kostel svateho Mikulăse, fără nicio îndoială. 

A oftat. 

— Par îndrăgostiți. 

Am privit imaginea la rândul meu. Fără îndoială, mai bine 
decât o făcusem până atunci. Bărbatul și femeia erau prea 
departe de obiectiv ca să li se poată desluși cu precizie 
trăsăturile. Dar păreau foarte tineri. 

lar Kelsen avea dreptate. 

Și îndrăgostiți. 


VP - 47 


VIII 


Am plecat împreună din bar. Eram la fel de dezorientat. 
Aveam, într-adevăr, un început de pistă în cazul mortului de la 
baraj, dar ce importanţă putea să aibă asta după dispariţia lui 
El&onore? 

Kelsen părea sincer dezamăgit că nu putuse să mă ajute mai 
mult. Hotărâse până la urmă să se întoarcă la Munchen chiar în 
ziua aceea. Ceea ce însemna aproape cinci ore de drum. 

— iți las numărul meu de telefon, Valérien. Dă-mi un semn 
dacă ai noutăți. 

Am făcut schimb de cărți de vizită. 

— Și, dacă pot face ceva pentru tine, nu ezita. 

— Vă mulţumesc, domnule profesor. 

— Spune-mi Julien. 

Pentru prima oară din ajun, am schițat un zâmbet rapid. 

— Drum bun. Te ţin la curent cu mersul cercetărilor. 

Julien mi-a strâns mâna înainte de a schiţa un gest de 
compasiune pe care și l-a stăpânit imediat. l-am fost 
recunoscător - aș fi putut să mă prăbușesc în clipa aceea. S-a 
întors pe călcâie și l-am privit cum se îndepărta înspre Piaţa 
Georges Python. 

Nu știam exact de ce, dar mă bucuram că-l întâlnisem. 

e 

Stând în picioare sub soarele amiezii, am ezitat cu privire la 
ce era de făcut. Într-un final, m-am hotărât să trec pe la biroul 
pe care-l împărțeau Marie și Éléonore la departamentul de 
istorie. Cum amândouă lucrau cu jumătate de normă, trebuiau 
să se mulţumească cu un birou minuscul la primul etaj al aripii 
sud-estice din Miséricorde. Avusesem ocazia să intru puţin 
acolo, o dată sau de două ori, când venisem să mă întâlnesc cu 
Eléonore la Freiburg. Poate, cu puţin noroc, aveam s-o mai 
găsesc pe Marie. Când o sunasem mai devreme, mă asigurase 
că are de gând să-și petreacă toată dimineaţa la universitate. 

După ce am trecut de ușile cu geam, am ajuns într-un hol pe 
care-l cunoșteam bine - și eu îmi făcusem studiile la Freiburg. 
Am remarcat atunci că - o coincidenţă ciudată și, fără îndoială, 
fără vreo însemnătate deosebită - trecuserăm toţi trei prin 
această universitate, aveam toţi trei, în calități diverse, o 
legătură personală cu vechea clădire rece și indiferentă: 

VP - 48 


Éléonore, Julien și cu mine. Am alungat acest gând care, pe 
moment, nu aducea niciun răspuns la întrebările mele și am 
urcat, câte patru, treptele scării de piatră. 

Marie tocmai ieșea din birou când am apărut la celălalt capăt 
al culoarului. l-am făcut un semn cu mâna și ea a pornit spre 
mine. 

— Valérien! Nu mi-ai zis că vii la universitate. 

— M-am hotărât brusc să trec pe aici. Tocmai m-am întâlnit cu 
Julien Kelsen. 

— A putut să te ajute cu ceva? 

— Nu prea. 

Marie m-a luat de braţ. 

— Valérien, sunt tare îngrijorată pentru Éléonore. Nu-i normal 
să plece fără să anunţe pe nimeni. Sigur i s-a întâmplat ceva. 

— Așa cred și eu. 

— Scuză-mă, sunt o proastă. Probabil că e deja destul de greu 
pentru tine, n-ai nevoie să mai adaug și eu. 

— E-n ordine, nu-ţi face griji. 

M-am uitat la Marie. Era de vârsta mea, scundă și frumușică, 
cu ochi căprui și păr buclat. Era destul de apropiată de Éléonore, 
știam asta, chiar dacă nu o cunoșteam prea bine. Părea cu 
adevărat tulburată de dispariţia prietenei ei. 

— Când ai văzut-o ieri plecând, nu te-a frapat vreun detaliu? 

— Nu prea. Cum ţi-am zis și la telefon mai devreme și cum i- 
am spus ieri profesorului Kelsen, Éléonore era foarte grăbită. Mi 
s-a părut stresată, poate nervoasă, dar nu îngrijorată în mod 
deosebit sau ceva de genul ăsta. Doar că era pe fugă. De asta, 
pe moment, nu mi-am pus prea multe întrebări. Ştii bine cum 
poate ea să fie. 

— Erai la birou când a venit din sala unde ţinea cursul? 

— Nu, trebuise să plec puţin ca să stau de vorbă cu 
responsabila de la biroul de relaţii internaţionale. Când am urcat 
înapoi, după vreo douăzeci de minute, Éléonore tocmai își 
strângea lucrurile și se pregătea să plece. 

— Ai întrebat-o de ce pleacă așa devreme? 

— Exact, cum ţi-am spus. Și mi-a răspuns că are de luat un 
tren, fără alte precizări. Și că e în întârziere. 

— Pot să arunc o privire în biroul vostru? 

— Sigur, vino. 

Am avut o inspiraţie bruscă. 


VP - 49 


— A sunat de pe fix înainte să plece? 

— Când m-am întors eu nu era la telefon. Dar se poate să fi 
sunat înainte. Recunosc că nu mi-a dat prin gând să verific - 
folosim același telefon. 

— O să mă uit, dacă-mi permiti. 

— Bineînțeles. 

Ajunseserăm în fața ușii biroului lui Éléonore și al lui Marie. 
Marie a descuiat și s-a dat la o parte ca să mă lase să trec. 

Biroul era la fel de mic ca în amintirea mea, rafturile pline de 
cărți și de dosare părând să strivească și mai mult puținul spațiu 
disponibil. Lângă fereastră, două birouri aflate față în faţă - al lui 
El&onore era în stânga. 

M-am apropiat. Laptopul dispăruse, cu siguranţă El&onore îl 
luase cu ea - ceea ce Marie mi-a confirmat când am întrebat-o. 

— Da, avea poșeta și geanta când a plecat. Am văzut-o 
băgând laptopul în geantă când am intrat în birou. 

Nimic altceva nu mi-a atras atenţia. O fotografie cu El&onore 
și cu mine într-o ramă argintie, niște creioane cu capătul ros în 
dinţi, dosare de plastic de culori diferite, bine aliniate, conţinând 
documente legate de cursurile ei sau de proiectele de cercetare. 

Am început să apăs la întâmplare pe tastele telefonului fix. 
Până la urmă au apărut numerele formate. Unul singur în 
răstimpul cuprins între ora treisprezece și ora cincisprezece. Cu 
prefix de Zurich. 

Am apăsat tasta de reapelare. 

După ce a sunat de două ori, cineva a răspuns. 

— Swiss Last Minute, Flughafen Zurich, Laura Maurer, Griiezi. 
Was kann ich fiir Sie tun? 

Timp de câteva secunde am rămas interzis. Aeroportul. Apoi 
reflexele mi-au revenit. 

— Griiezi, Valérien de Roten, Walliser Kantonspolizei. 

Nicio reacție deosebită la celălalt capăt al firului. Am 
continuat în germană. 

— Aţi primit un apel de la acest număr ieri la ora paisprezece 
și douăzeci și două de minute. Trebuie să-mi spuneţi numele 
persoanei care a contactat serviciul dumneavoastră, precum și 
subiectul convorbirii. 

— Nu știu dacă... Nu eram în tură ieri după-amiază. Și totuși... 

— Sunt ofițer de poliţie judiciară. Dacă nu-mi răspundeţi la 
întrebări, pot, bineînţeles, să iau legătura cu colegii mei de la 


VP - 50 


aeroport, care vor veni personal să caute informaţiile de care 
am nevoie. 

Cacealma totală. Deja la Freiburg eram în afara jurisdicției 
mele. Și, oricum, nu se declanșase încă nicio procedură. În genul 
ăsta de situaţii, când frizezi ilegalitatea, trebuie să-ţi împingi tot 
mai departe avantajul - altfel se prăbușește totul. Cel puţin, așa 
m-a învăţat experienţa. 

Așa că am mărit presiunea. 

— Dacă nu sunteţi în măsură să-mi răspundeţi, faceţi-mi 
legătura cu superiorul dumneavoastră. Cât mai repede. 

— Da, v-o dau pe șefa de serviciu. O clipă, vă rog. 

A trebui să aștept vreo cincisprezece secunde înainte să se 
stabilească legătura. Marie mă privea cu o expresie întrebătoare 
și i-am făcut un mic semn cu mâna. 

— Inspectorul de Roten? Anita Gerber. Cu ce pot să vă ajut? 

— Anchetez o dispariţie. Fiecare minut contează. Am nevoie 
să aflu identitatea persoanei care a contactat compania 
dumneavoastră ieri, la ora paisprezece și douăzeci și două de 
minute, de la telefonul pe care-l folosesc eu acum, și motivul 
acestui apel. 

— Nu pot să vă dau informaţiile acestea, domnule inspector. 
Știţi la fel de bine ca mine că legea federală pentru protecția 
datelor... 

— Cunosc textul la fel de bine ca dumneavoastră. Vă repet 
totuși că este vorba de un caz de dispariţie, că bănuim că 
persoana respectivă este în pericol și că orice minut pierdut ne 
reduce șansele de a o găsi. 

— Dar, de obicei, pentru acest tip de solicitări procuratura din 
Zurich este cea care... 

— Nu-mi pasă. O să primiţi zilele următoare toate 
documentele și formularele pe care le doriţi, vă promit. 
Serviciile noastre o să ia chiar în după-amiaza asta legătura cu 
procuratura din Zurich. Dar vă repet că orice minut contează. 
Așa că fie îmi daţi nenorocitele de informaţii pe care vi le cer, fie 
o să aveţi pe conștiință moartea unei femei! Aveţi un minut de 
gândire. 

Aproape am simţit cum rotiţele din creierul interlocutoarei 
mele se pun în mișcare, apoi se învârt din ce în ce mai repede. 
M-am rugat cerului să fi fost suficient de convingător. 

După niște secunde interminabile, am înţeles că reușisem. 


VP -51 


Am auzit-o în receptor pe Anita Gerber bătând cu o viteză 
înfricoșătoare pe tastatura computerului ei și mi-am închipuit 
că-i aud foșnetul ușor al eșarfei. Mi-am dat seama că îi 
transmisesem o parte din tensiunea și din teama care mă 
sufocau. 

În faţa mea, Marie stătea ca pe jăratec. 

— Mai sunteţi la telefon? m-a întrebat brusc funcţionara de la 
Swiss. 

Am răspuns afirmativ cu un fel de țipăt răgușit. Mi-a transmis 
informaţiile pe care le cerusem. Fără o vorbă, am închis încet. 

— Ei? m-a întrebat Marie. 

Probabil că m-am uitat un moment la ea cu un aer rătăcit. 

Cred că a trebuit să repete întrebarea înainte de a-i răspunde 
în sfârșit. 

Frânturile de informaţii culese în ultimele ore începeau să se 
lege în mintea mea, fără să pot distinge încă, în această magmă 
informă, o schiță de răspuns la întrebările care mă asaltau, tot 
mai numeroase. 

Un singur element se ridica la suprafaţa nedumeririlor mele. 
Un element care, de altfel, nu explica nimic. Dimpotrivă. Dar 
care parcă a întețit angoasa iraţională pe care o simţeam de 
când deschisesem ușa apartamentului nostru gol cu o seară în 
urmă. 

— Chiar El&onore a sunat ieri la aeroport. 

— Și de ce? a exclamat Marie în faţa tăcerii mele care se 
prelungea. 

— Ca să rezerve un loc pentru un zbor de aseară. 

— Un zbor încotro? 

— Un zbor spre Praga, Cehia. 

Marie a priceput că această destinaţie nu era deloc 
întâmplătoare. Că pentru mine avea un sens. Că-mi stârnea o 
îngrijorare pe care mă străduiam s-o ascund. 

— Ce înseamnă asta? 

— Nu știu. N-am nicio idee. 

Mi-am înghiţit saliva, gâtlejul uscat mă durea. 

— Tot ce știu e că orașul ăsta a apărut în conversaţia pe care 
tocmai am avut-o cu Kelsen. Că are legătură cu un caz de crimă 
de care ne ocupăm. Și că, deși nu înțeleg nimic, nu cred că 
legătura asta e întâmplătoare. 

Nu, chiar nu înțelegeam nimic. Nu înțelegeam ce putuse să o 


VP - 52 


împingă pe Éléonore să plece. Nu înţelegeam de ce nu-mi 
spusese nimic. Nu înțelegeam ce treabă avea Praga cu toate 
astea, un oraș pe care nu-l cunoșteam, unde nu călcasem 
niciodată - și care începea să mă sperie. 

Era fotografia unui cuplu, făcută undeva în acel oraș, cu 
decenii în urmă, pe care un bărbat o strânsese în pumn în 
momentul morţii sale. Era orașul acela unde, cu douăzeci și 
patru de ore mai târziu, El&onore hotărâse să plece în cel mai 
straniu mod. 

Bineînţeles, se putea ca hazardul să fi jucat un rol. Dar nici 
meseria mea, nici presentimentul inexplicabil care-mi strângea 
acum pieptul nu-mi permiteau să cred în coincidenţța aceasta 
surprinzătoare. 

— Éléonore ţi-a zis ce voia să facă la Praga? am întrebat-o pe 
Marie după o nouă tăcere pe care nici ea, nici eu nu 
încercaserăm s-o întrerupem. A 

— Sigur că nu. Nici nu știam că vrea să plece. lţi dai seama 
că, dacă m-ar fi anunţat despre așa ceva, ţi-aș fi spus imediat. 
N-ai încredere în mine? 

— Ba da, bineînțeles. Scuză-mă. 

Am oftat și m-am așezat pe marginea biroului, cu braţele 
încrucișate. 

— Cică a plătit cu cardul și s-a înregistrat aseară la șase. Era 
singură și fără bagaje. 

Marie nu a răspuns. 

Înţelegea foarte bine ce însemna asta. 

După toate aparențele, Éléonore plecase de bunăvoie. 

Și fără să mă prevină. 

Nesilită de nimeni. 

Nu știu care sentiment domina atunci, ușurarea de a ști că 
Éléonore fusese văzută vie și teafără sau impresia de trădare 
provocată de această plecare pripită, fără niciun avertisment. 

Nu știu nici cât timp am rămas așezat pe biroul lui El&onore, 
cu braţele încrucișate și bălăbănindu-mi picioarele. Cât timp a 
stat Marie lângă mine, în picioare, fără a îndrăzni să spună sau 
să facă ceva. Cât timp am stat acolo chinuindu-mă în încercarea 
de a înţelege ce putuse să se întâmple între mine și cea pe care 
credeam că o cunosc atât de bine. 

Până la urmă m-am ridicat. 

Am încercat, încă o dată, să preiau iniţiativa în această 


VP - 53 


partidă în care totul părea să-mi scape. 

Am început ieșind din birou ca să-l sun pe Lucas. l-am cerut 
să afle dacă pașaportul lui Éléonore fusese controlat la 
debarcarea pe aeroportul din Praga. 

— Pot să fac asta pentru tine, Val, dar știi bine că în privinţa 
anunţului de dispariţie trebuie să ne lăsăm păgubași. Totul 
indică o plecare de bunăvoie, a răspuns Lucas. 

Colegul meu, simţeam asta, încerca să rămână diplomat. 

Știam că are dreptate. 

Dar asta nu mă putea împiedica să simt cum crește în mine o 
furie pe care mă străduiam, de bine, de rău, să mi-o stăpânesc. 

— Nu sunt îndeplinite condiţiile pentru darea în urmărire, știi 
bine, a continuat Lucas. , 

— Las-o baltă, Lucas, știu ce încerci să spui. Eléonore a plecat 
de bunăvoie. N-a vrut să mă anunțe. 

— Val, îmi pare rău, dar tu... 

— Știu, lasă. Fă ce poți. Și spune-i lui Arlettaz că o să lipsesc 
zilele următoare. 

— Cu ancheta care ne-a picat pe cap? Ascultă, bătrâne, eu 
unul te înțeleg, dar Arlettaz o să te omoare dacă nu apari aici 
mâine. Mai cu seamă că avem informaţii noi care... 

— Crezi că-mi mai pasă mie de Arlettaz? l-am întrerupt eu. 
Dacă vrea să mă vadă, spune-i pur și simplu că am găsit pe 
cineva care a identificat locul unde a fost făcută poza. 

— Cuplul din faţa bisericii? 

— Exact. Cică ar fi biserica Sfântul Nicolae din Mală Strana, în 
Praga. 

— Praga? 

— Da. 

Lucas a făcut o pauză, apoi a continuat: 

— S-ar potrivi cu originea lui Jiří Kubiš. Praga e în 
Cehoslovacia, nu? 

— Cehia, din 1993. Cehoslovacia înainte. Dar da, se 
potrivește, înseamnă că trebuie să ne concentrăm pe trecutul 
tipului. Nu e o întâmplare că singurul lucru pe care l-am găsit 
asupra lui e poza asta. Încercaţi să aflaţi dacă se întorcea 
constant în Cehia, mai ales în ultimii ani. 

— Am notat. O să ne ocupăm de asta. Dar tu ce-o să faci? 

— Eu merg să văd la faţa locului. 

— Acum? 


VP - 54 


— Da. El&onore e acolo. Crezi c-o să stau aici? Nu pricep nimic 
din toată nebunia asta, dar simt că există o legătură ascunsă. 
Praga revine mereu în centrul lucrurilor, acolo trebuie căutate 
răspunsurile. Toate răspunsurile. 

Am simțit că Lucas nu știa ce să-mi spună. Că se temea să n-o 
iau razna de tot. O acţiune pe baza unor sentimente, a unor 
impresii vagi nu putea să mă ducă nicăieri. 

Avea dreptate, eram foarte conștient de asta. Și totuși aveam 
sentimentul că n-am de ales. 

Am încercat să-l liniștesc. 

— Știu ce gândești. Mă port complet irațional, fiindcă sunt 
afectat personal, fiindcă amestec dispariţia lui Éléonore și 
munca pe baza unei asocieri stupide de locuri, totul fără nicio 
dovadă concretă. Și poate că ai dreptate. Dar mă duc. Nu-ţi face 
griji pentru mine, o să fie bine. 

— OK. O să-ncerc să te acopăr cât pot. Bănuiesc că nu vrei să 
se știe unde ești? 

— Dacă vrei să-mi dai douăzeci și patru de ore, ar fi bine. 
_—O să-ncerc. Sună-mă imediat ce ai noutăţi - despre 
Eléonore sau despre Kubiš. 

— Da. Tu să-mi transmiţi orice informaţie ajunge la tine 
despre dispariţia lui Eléonore. 

— Se-nțelege. 

— Și trimite-mi pe e-mail ultimul raport intermediar despre 
moartea lui Kubiš. 

— Tocmai că avem niște noutăți... 

— Scuză-mă, n-am timp. Trimite-mi raportul tău, cu notele lui 
Lucie și ale lui Frederic, și tot ce poţi găsi interesant. O să citesc 
totul în avion. 

— Bine. Succes, Val. 

— Mulţumesc. 

Am înebis fără să mai adaug nimic. Încă aveam de rezervat 
locul pentru zborul spre Praga. Cu puţin noroc, puteam să 
decolez chiar în seara aceea. 

Și să sosesc pe malul Vltavei înainte de căderea nopții. 


IX 


Stăteam pe scaun. Avionul decolase de la Zurich la timp și 


VP -55 


zburam de vreo zece minute când am început să citesc 
documentele și notele trimise de Lucas. Vedeam cum se perindă 
textele pe ecranul iPhone-ului, fără a percepe cu adevărat 
sensul a ceea ce descifram. 

Am lăsat jos telefonul. Soarele cobora încet deasupra unui 
ocean de abur care ezita între oranj și roz. Albastrul cerului 
devenea tot mai intens pe măsură ce înaintam spre nord-est. 

Mergeam pentru prima oară în Europa Centrală. Cunoșteam 
puțin sudul Germaniei și mersesem la schi în Tirolul austriac, 
atât. Călătoriile mă purtaseră mai degrabă spre continentul 
american - din Canada în Chile, trecând prin Bolivia și Cuba. 
Mitteleuropa rămânea pentru mine o terra incognita. 

Am luat geanta de voiaj pe care o cumpărasem la repezeală 
din aeroport - înainte să cutreier magazinele duty-free pentru a 
găsi în cele din urmă două cămăși, un set de lenjerie, o periuţă 
de dinţi și un ghid al Pragăi. Am scos ghidul din geanta de piele 
pe care am împins-o înapoi, cu piciorul, sub scaunul din faţă. 

M-am cufundat în istoria ținuturilor cehe, de la originile mitice 
din epoca prinţesei Libuše - care ar fi prezis întemeierea 
orașului Praga și ai cărei urmași ar fi ocupat neîntrerupt tronul 
Boemiei până la stingerea dinastiei premyslide la începutul 
secolului al XIV-lea, înainte de a-i inspira lui Smetana o operă 
sublimă în secolul al XIX-lea - până la crearea statului 
cehoslovac în 1918. 

Intr-un caleidoscop fără logică, am văzut trecând la grămadă 
figurile împăraţilor Carol al IV-lea de Luxemburg și Rudolf al Il- 
lea de Habsburg - constructorul podului pe care, ca toată lumea, 
îl văzusem măcar o dată în fotografie, o aliniere de statui 
austere ieșind dintr-o ceaţă fantomatică, și prietenul pictorilor, 
alchimiștilor și astrologilor care și-a petrecut viaţa izolat în 
castelul său de la Praga -, cele ale primului președinte al 
Cehoslovaciei independente, Tomáš Garigue Masaryk, și al 
genialului compozitor Antonin Dvořák. Cele ale dramaturgului 
încarcerat devenit șef de stat Václav Havel și al poetului Jan 
Neruda, autor, am aflat atunci, al Povestirilor din Mală Strana - 
cartierul unde se afla misterioasa biserică din fotografia găsită 
în mâna lui Jiří Kubiš la Mauvoisin. 

Ceea ce m-a readus la cazul de la baraj și la documentele 
trimise de Lucas. 

Am închis ghidul cu pagini lucioase și am reluat lungul e-mail 


VP - 56 


în care colegul meu schițase bilanțul cercetărilor. 
Pe măsură ce avansam cu lectura mesajului, mi-am reproșat 
tot mai aspru că nu-l parcursesem înainte. 


De la: Lucas Lamon <lucas.lamonQpolice.vs.ch> 

Către: Valérien de Roten 
<[email protected]> 

Subiect: Bilanțul situației la 18 august 

Sâmbătă 18 august 2012 16:08 


Val, 


Cum ţi-am promis, îţi trimit un scurt rezumat al 
progreselor de peste zi. O să constați că lucrurile s-au 
mișcat destul de mult de când ai plecat dimineaţă la 
Freiburg. 

In primul rând, presa de weekend și-a făcut de cap, 
prelucrând în articole lungi și neinteresante puţinele 
informaţii pe care a putut să le obţină despre rănile 
descoperite pe cadavru. De unde teorii și dezbateri fără 
sfârșit despre prezența lupului în Alpi, cum poate că ai 
văzut și tu dacă ai avut vreme să deschizi vreun ziar. 

Dar o să iau lucrurile în ordine. Am primit azi-dimineaţă, 
pe la nouă, un apel de la Serviciul cantonal de vânătoare. 
Fără altă explicaţie, mi-au cerut să vin cât mai repede la 
cabana Brunet, mai sus de Lourtier. Cred că știi locul. Așa 
că am luat-o cu mine pe Lucie și am plecat spre valea 
Bagnes. 

Când am ajuns în sfârșit la refugiu, la peste două mii de 
metri altitudine, vremea se stricase. O ceață groasă ne 
surprinsese în pădure mai sus de Lourtier și, pe pășunea de 
la Serv, vizibilitatea era sub cinci metri. Atmosferă de vis. 

Tipii de la Serviciul de vânătoare ne așteptau în faţa 
cabanei cu o camionetă. Ne-au cerut să lăsăm mașina pe 
marginea drumului și să urcăm cu ei în 4x4. După vreo 
zece-douăzeci de minute de-a lungul unui fel de cărare lată 
numai cât să încapă mașina, a trebuit să continuăm pe jos. 
Cărarea șerpuia mai întâi înspre vâlceaua unde curge 
torentul, pe care-l auzeam fără să-l vedem - ceața nu dădea 
semne că s-ar risipi. La un moment dat, ne-au spus să 
părăsim cărarea ca să coborâm spre pădurea de dedesubt. 
Zade răzlețe se detașau din când în când din ceaţă, iar 
umiditatea ne intra în haine și începea să mi se facă frig. 
Nicio adiere de vânt, numai impresia persistentă că 
intraserăm pe neașteptate în altă lume, îngheţată și tăcută. 


VP - 57 


Acolo, la poalele unui taluz abrupt, s-au oprit paznicii de 
vânătoare. Ne-au arătat o adâncitură între două stânci, sub 
o zadă uriașă lovită de trăsnet. La început n-am văzut 
nimic, apoi, apropiindu-mă, l-am zărit. Un animal enorm, gri, 
culcat pe o parte, cu gura deschisă. M30. Faimosul lup din 
Entremont. Ucis cu un glonţ în inimă. 

Tipii îl omorâseră cu câteva ore în urmă. Erau pe urmele 
lui de două săptămâni - după ultimul masacru al oilor la 
Bourg-Saint-Pierre, dincolo de masivul Combins. Nicio 
permisiune de vânătoare nu fusese încă emisă pentru 
animalul ăsta, dar, văzând ce începea să apară în presă, se 
pare că guvernul dăduse ordinul neoficial de a fi ucis - 
pentru a se putea compara cât mai repede mușcăturile 
provocate omului nostru de pe baraj cu maxilarul 
animalului. Și mai ales pentru a pune capăt zvonurilor. 

Au fotografiat hoitul, apoi l-au ambalat într-o husă 
asemănătoare cu cele pe care le folosim noi la poliţie. A fost 
nevoie de patru inși ca să transporte cadavrul. Eu și Lucie i- 
am urmat, puţin năuciţi, fără să înțelegem prea bine ce rost 
avea prezenţa noastră. Eu unul nu asistasem niciodată la 
așa o scenă. In orice caz, animalul era mort și povestea 
putea să pară încheiată - firește, dacă mulajele ar fi 
corespuns. Dar, cum o să vezi, nu se terminase nimic. 

Odată ajunși înapoi la cabană, paznicii de vânătoare ne- 
au asigurat că o să primim în aceeași zi rezultatele 
analizelor. Ca în vis, ne-am luat rămas-bun și am pornit spre 
câmpie. Lucie era congelată, iar eu nu eram în apele mele. 
Drumeţia asta prin ceață până la stârvul animalului 
responsabil, poate, de moartea unui om mă zdruncinase 
mai mult decât voiam să recunosc. 

Intorși la Sion, n-am avut mult de așteptat. La mai puţin 
de o oră după întoarcerea noastră, Arleltaz a năvălit la mine 
în birou, furios și gâfâind, ca să mă anunţe că mulajele 
corespund. Mușcăturile de pe corpul lui Kubiš fuseseră 
provocate de M30, care de acum nu mai putea face rău 
nimănui. 

M-am uitat la Arlettaz fără să-i răspund, ezitând să-l 
întreb cum o să comunicăm informaţia asta. Ca să nu mai 
pun la socoteală punctele care rămâneau în suspans: de ce 
naiba s-o fi dus tipul gol-pușcă, cu o poză în mână, pe 
coronamentul barajului? Ca să fie masacrat de un lup 
singuratic care dădea târcoale pe acolo? Eram în plină 
nebunie. Analiza Serviciului de vânătoare ridica mai multe 
probleme decât rezolva. Arlettaz, chiar dacă n-a spus-o, 


VP -58 


părea la fel de nesatisfăcut de turnura pe care o lua 
ancheta. 

Când am plecat de la birou la amiază, eram tot în beznă 
absolută. Așa că m-am hotărât să mă duc direct la morgă. 
Știam că doctorul Bagnoud trebuia să facă autopsia lui 
Kubiš. Când am ajuns am cerut să vorbesc cu el. A venit 
imediat la recepţie și m-a condus în camera frigorifică. 
Terminase autopsia și cică avea elemente noi să-mi 
comunice. 

O nouă scenă cât se poate de neplăcută. Corpul 
bătrânului zăcea pe masa de inox. Incă nu văzusem 
cadavrul din faţă. Răni foarte mari pe braţe și pe coapse, 
precum și la baza gâtului. 

Și un miros de mort, fad și persistent, pe care și acum, 
când îţi scriu, mi se pare că-l am pe mine. Totuși m-am ţinut 
mai bine decât la baraj. 

Bagnoud m-a forțat să mă apropii de toracele bătrânului, 
în partea stângă. Ceea ce semăna cu o lovitură de gheară, 
dar nu prea adâncă, aproape că-i smulsese sfârcul. Totuși 
nu asta voia el să-mi arate. Doi centimetri mai jos, mi-a 
indicat cu rigla de metal un orificiu circular ascuns de o 
fâșie de piele care se desprinsese parțial din zgărietura de 
deasupra. Orificiu pe care l-am identificat imediat. M-am 
uitat la Bagnoud, care a dat din cap confirmându-mi 
deducția. Kubiš fusese omorât cu un glonţ de nouă milimetri 
în inimă, înainte ca animalul să se năpustească asupra 
cadavrului. 

Extras din concluziile doctorului Bagnoud, pe care le 
găsești în atașament: „Glonţul a fost tras în timp ce 
agresorul se afla în spatele victimei, care a căzut în față. 
Orificiul de intrare, aproximativ la nivelul omoplatului, a 
dispărut complet atunci când lupul a consumat carnea din 
acea zonă. Din acest motiv le-a scăpat anchetatorilor la 
primele constatări. In schimb, orificiul de ieșire s-a 
prezervat în mare parte, pentru că bărbatul s-a prăbușit pe 
burtă. Se constată că loviturile de gheare și mușcăturile se 
concentrează în partea stângă, membrele inferioare și baza 
gâtului, adică părțile cele mai accesibile pentru animal, dată 
fiind poziţia corpului. De unde starea de relativă prezervare 
a părților aflate în contact direct cu solul după cădere (piept 
și abdomen). [...] Nu există nicio îndoială că proiectilul a 
cauzat decesul cvasiinstantaneu al victimei. [...] Ceea ce 
pot spune, dat fiind unghiul de penetrare, este că agresorul 
era de o înălţime puţin mai mică decât a victimei, adică 


VP -59 


aproximativ 1,75 m. [...] Moartea nu poate să se fi produs 
cu mai mult de optsprezece ore înainte de descoperirea 
cadavrului. Prin urmare, a avut loc aproximativ între orele 
douăzeci și douăzeci și patru, în seara de 15 august”. 

lată, știi la fel de bine ca mine ce înseamnă descoperirea 
asta. Abandonăm terenul legendelor ancestrale ca să 
revenim la ceva mai clasic. Singurul lucru pe care nu mi-l 
explic este că nu s-au găsit nici cartușul, nici proiectilul pe 
coronamentul barajului. Totuși, nu e exclus ca glonţul să-și 
fi continuat traiectoria dincolo de parapet după ieșirea din 
corp, iar acum să fie la poalele barajului, cu două sute de 
metri mai jos. Tocmai am trimis o echipă la faţa locului, dar 
e ca și cum ai căuta acul în carul cu fân. 

Găsești toate datele suplimentare în documentele pe 
care ţi le-am trimis, dar ţi-am rezumat esenţialul. Suntem 
pe urmele unui criminal înarmat. Nu uita asta, acum, că ai 
plecat. 

Nu-s așa de sigur ca tine că la Praga se află cheia, dar fii 
prudent. i 

Sper mai ales să o găsești pe Eléonore. 

Baftă. 

Lucas 


Am rămas minute lungi pierdut în gândurile mele după ce am 
terminat de citit darea de seamă a lui Lucas. Era o oarecare 
ușurare să văd eliminată definitiv teza animalului de la 
Mauvoisin. Reveneam, cum spunea Lucas, la ceva mai „clasic”. 
În spatele morții lui Jiří Kubiš era un responsabil cât se poate de 
uman, un bărbat sau o femeie pe care trebuia să-l identificăm și 
să-l neutralizăm. Asta ne era meseria - mult mai mult decât să 
alergăm după lupi flămânzi sau după orice alt animal mâncător 
de oameni și care cristalizează fricile și fantasmele 
nemărturisite ale unei populaţii ce trăiește de mult la umbra 
muntelui. 

Asta însemna că porneam pe urmele unui ucigaș. Acesta avea 
o legătură - pe care încă nu reușisem s-o înţeleg clar, dar de 
existenţa căreia nu mă îndoiam - cu Praga. 

Praga, un oraș cu peste un milion de locuitori unde se afla și 
El&onore. 

S-a anunţat începerea coborârii spre aeroportul Ruzyně. 

Mai mult decât orice, voiam s-o găsesc pe Eléonore. Ca să 
înţeleg de ce plecase așa, fără să mă anunțe, fără să-mi spună o 


VP - 60 


vorbă. Ca s-o pot strânge iarăși în braţe. 

Imi era dor de ea. 

Absența ei de lângă mine era dureroasă. 

Trebuia neapărat ca plecarea ei să aibă o explicaţie. 

O plecare ce nu schimba, în fond, nimic pentru mine. Aveam 
în continuare încredere în ea. O iubeam în continuare. Chiar mai 
mult acum, când mă temeam că am pierdut-o. O iubeam în 
continuare. Poate într-un mod mai irațional. Mai necugetat. Mai 
instinctiv. 

Și aveam s-o găsesc. 

Trenul de aterizare a atins betonul pistei. 

Sosisem la Praga când soarele înflăcăra vestul. 


VP - 61 


PARTEA A DOUA 


Mala Strana 


PRAGA _/ , 
SAMBATA, 18 AUGUST 2012 - DUMINICA, 19 AUGUST 
2012 


X 


Capitala cehă mi s-a dezvăluit sub un cer de oțel care făcea 
culorile fațadelor prea vii, umbra străduțelor prea umedă, 
mirosurile de poluare și de canal prea puternice. Furtuna 
amenința orașul, suspendată între dealurile Petřín și Vítkov. 

Apelasem la o veche relație de la ambasada Germaniei pentru 
a obține adresa unui hotel acătării şi bine plasat. Ataşatul 
cultural, pe care-l cunoscusem pe vremea studiilor noastre la 
Freiburg, îmi recomandase un hotel din fața palatului Lobkowicz 
care adăpostea ambasada. Mă asigurase că mă voi afla în 
mijlocul cartierului Malá Strana, la cinci minute de biserica 
Sfântul Nicolae. Se ocupase el de rezervare. 

Taxiul mă lăsase în piaţa pavată, în faţa ambasadei germane. 
Hotelul era într-adevăr situat chiar vizavi și răspundea la numele 
deopotrivă fantezist și lipsit de sens Düm u velké boty - Casa 
Marii Cizme. Auzisem despre umorul ceh, despre ironia 
mușcătoare și dezabuzată care constituia o parte din identitatea 
acestui popor chinuit de istorie. Sensul absurdului de la Kafka 
rămăsese totuși, din anii de liceu, o dureroasă enigmă pentru 
mine și mă tem că n-am înțeles nici azi legătura misterioasă 
care unea acest hotel de pe strada Vlašská de cizma care atârna 
de firma lui. 

Mi-am lăsat bagajul ușor în camera curată cu grinzi vizibile și 
mobilier demodat ce-mi fusese rezervată la etajul al doilea și, 
după ce i-am cerut repede indicaţii unei recepționiste ai cărei 
ochi, trăsături și păr întunecat mi-ar fi atras fără îndoială, în alte 
împrejurări, atenţia vinovată, am pornit în căutarea bisericii 


VP - 62 


Sfântul Nicolae - singurul punct de plecare potențial pentru 
cercetările mele. 

Străduţele începeau să se anime la acest început de seară, în 
ciuda căldurii sufocante. Felinarele se aprindeau în penumbra 
crescândă, în timp ce tunetul mugea la intervale tot mai 
apropiate. Mi-am zis că la Praga se înnopta mai repede decât în 
Valais. 

Puțin după ambasada americană, m-am strecurat printr-un 
pasaj strâmt și boltit care se deschidea la stânga și dădea spre 
Malostranské náměstí, Piaţa Părţii Mici, un spaţiu liber mai mult 
sau mai puţin dreptunghiular, puţin în pantă, care înconjura mai 
multe clădiri înalte construite în centrul ei una lângă alta. În faţa 
mea se deschidea o perspectivă destul de largă, chiar dacă, în 
dreapta, piața căpăta aspectul unei străzi mai înguste. 

Locul era aproape pustiu, ceea ce m-a surprins după agitația 
veselă de pe arterele din zona hotelului meu. 

Dar atenţia îmi era deja atrasă de unul dintre monumentele 
care ocupau centrul pieței, lipit de o faţadă renascentistă mai 
austeră. Aș fi recunoscut-o dintre o mie, atât de mult scrutasem 
imaginea aceea veche care constituia singurul meu indiciu. 

In faţa mea, pe fondul nopții care se lăsa, cu turnul ei unic și 
statuile de sfinți în mărime naturală, se detașa silueta înaltă și 
barocă a bisericii Sfântul Nicolae. 

e 

Am făcut câțiva pași ca să mă plasez exact în fața portalului 
bisericii. Am scos din buzunar copia fotografiei. A trebui să mă 
dau în spate, strecurându-mă printre două mașini parcate în 
piaţă, ca să ajung în locul precis din care fusese făcută 
fotografia. 

Am regăsit totul. Pavelele, trotuarul, scările, coloanele ionice 
încadrând intrarea. Nu lipseau decât tinerii cu zâmbete 
decolorate care stătuseră acolo cu patru decenii în urmă. La 
baza acestor trepte. Pe acest trotuar. Pe aceste pavele. 

Am strecurat în buzunar fotografia cu colţurile îndoite, am mai 
cercetat o dată detaliile statuii unui episcop cu cârjă și mitră, cu 
o privire severă, apoi am pornit din loc, așteptând o ploaie care 
tot nu se hotăra să cadă. 

Plimbându-mă la întâmplare, m-am trezit că urmez panta. 
Coboram tot mai mult. Am trecut pe lângă ziduri cu ferestre cu 
gratii de fier forjat, înainte de a ajunge în partea de jos a pieţei. 


VP - 63 


Am dat peste niște șine pe care înainta un tramvai cu vagoane 
antice, roșu și crem, scrâșnind și bălăngănindu-se în vântul care 
se stârnea. 

Acest tramvai vechi care se strecura printre fațadele cu stiluri 
heteroclite degaja o impresie de infinită tristeţe, un ecou al 
propriilor mele sentimente. Dar, fără îndoială, nu făceam decât 
să proiectez asupra unui oraș necunoscut îndoiala, îngrijorarea 
și descurajarea care amenințau în acel moment să mă 
copleșească. 

Întorcându-mă, am văzut cum se ridica turnul masiv al 
bisericii, al cărui vârf dispărea în întuneric. M-a gâtuit atunci 
teama că o pierdusem pentru totdeauna pe Éléonore. Criza ar fi 
putut foarte bine să izbucnească mai devreme - sau mai târziu. 
Dar se declanșase atunci, sub un turn baroc înghiţit de un cer 
negru. Pieptul mi se contracta, îmi venea să plâng - de furie, de 
disperare și de neputinţă. 

Și totuși, contemplând această piaţă din Mală Strana care se 
întindea între luminile gălbui, ascultând cum dispare tramvaiul 
într-un zgomot de fiare torturate, simțind cum începe ploaia să- 
mi umezească fața și să înceţoșeze conturul lucrurilor, lăsându- 
mi privirea să se prelingă de-a lungul liniei neregulate de clădiri 
care înconjurau fără logică acest spaţiu de pavele ude și de 
arcade iluminate, mi-am zis că nu văzusem în viaţa mea ceva 
atât de frumos. 

e 

Am rămas mult timp în picioare, în ploaie, înainte să pornesc 
iar. 

Fără să mă gândesc, am luat-o spre Vltava. 

e 

Valurile negre ale râului dispăreau sub arcele podului. Mă 
sprijinisem cu spatele de parapet, imobil sub ploaia torențială 
acum, privind trecerea turiştilor care fugeau spre un adăpost. 
Siluetele lor treceau prin fața ochilor mei care nu le vedeau. 

Furtuna îi alungase de pe Podul Carol pe toți vânzătorii de 
vechituri care, potrivit ghidului, îl umpleau de obicei. Numai un 
cvartet de coarde, adăpostit la câţiva zeci de metri sub un fel de 
copertină de pânză, continua să cânte arii pe care, fără îndoială, 
nimeni în afară de mine nu le asculta. Am recunoscut la un 
moment dat un dans slav de Dvořák, unul dintre preferatele 
mele - al doilea din seria a doua. O arie a cărei nostalgie dulce, 


VP - 64 


fără a fi apăsătoare, mă răcorea sub această ploaie care 
scăzuse temperatura cu mai multe grade. 

Cu un efort, m-a îndreptat de spate pentru a ajunge pe malul 
opus și a contempla fluviul care curgea spre Mânestiv most, 
primul pod din aval. Am recunoscut Rudolfinumul, care se înălța 
pe malul drept, luminat strălucitor. 

Dintotdeauna avusesem obiceiul acesta aproape bolnăvicios, 
înainte de a merge într-un oraș pe care nu-l cunoșteam, 
petreceam un timp interminabil studiindu-i planul, încât învăţam 
pe de rost, aproape fără risc de greșeală, amplasarea și numele 
străzilor, monumentelor și podurilor pe care totuși nu le 
văzusem niciodată. Poate că asta venea dintr-un soi de panică 
de a nu mă rătăci, moștenită din copilărie. lar această călătorie 
nu făcuse excepţie de la regulă și, după ce citisem mesajul lui 
Lucas, petrecusem minute bune în avion cercetând planul 
capitalei cehe. Puteam acum să identific fiecare clădire pe care 
o distingeam prin perdeaua de ploaie ce inunda Praga în seara 
aceea, de la cupola Academiei Straka la sclipirile aurii ale 
acoperișului Teatrului Naţional. 

In faţa imensităţii acestui oraș, mi-am dat seama cât de 
zadarnică era speranța de a o regăsi acolo pe Eléonore. Fără 
urmă. Fără indicii. Fără semn. Căutarea mea era pur și simplu 
disperată. 

Eram leoarcă. Apa trecuse de mult prin impermeabil, iar 
cămașa mi se lipea de piept. Totuși nu mă gândeam să mă 
întorc la hotel, unde știam că nu voi putea adormi. Așa că mi-am 
reluat mersul șovăitor înspre celălalt mal, trecând cu pași înceţi 
pe sub turnul negru care apăra intrarea estică a podului. 
Crestele subţiri ale acoperișului său, mai întunecate decât 
noaptea, sfidau furtuna care părea acum să se îndepărteze spre 
nord. 

Am trecut prin faţa statuii lui Carol al IV-lea din centrul pieţei 
ce se deschidea între pod și fațada rece a bisericii Sfântul 
Salvator. Puțin câte puţin, ploaia lăsase locul unei burniţe 
nesuferite care părea și ea pe sfârșite, în timp ce vântul se 
domolise. 

Mă oprisem, nehotărât încotro s-o iau în continuare, când am 
primit o lovitură violentă în coaste. 

Surprins, am simţit atunci o mână care mă împingea cu 
putere. Era cât pe ce să cad, înainte să ridic capul tocmai la 


VP - 65 


timp ca să zăresc o camionetă albă care înainta cu viteză redusă 
ca să mă depășească, la ceva mai mult de un metru în dreapta 
mea, precum și spatele unei femei blonde care se strecurase 
printre vehicul și mine. l-am strigat spontan ceva în franceză. N- 
a dat semn că ar vrea să se întoarcă. 

Cum ajunsese să mă busculeze, când ar fi putut la fel de bine 
să o ia de-a curmezișul spaţiului pustiu al pieţei, prin stânga 
mea? M-am căutat repede prin buzunare. Portofelul era acolo, la 
fel telefonul și cheile. La lumina felinarelor, am văzut cum 
femeia dispare după colţul bisericii. Zveltă, fără îndoială tânără, 
după mersul suplu și rapid. Părul strâns în coc, un impermeabil 
elegant, albastru-închis. Oricum, nu semăna deloc a hoaţă de 
buzunare. De altfel, cum purta pantofi cu toc, aș fi putut lesne s- 
o prind din urmă. O nebună, fără îndoială. Ridicând mașinal din 
umeri, mi-am vârât mâinile în buzunarele trenciului care 
căpătase aspectul unui mop. 

Atunci am simţit, pe fundul buzunarului drept, o hârtie pe care 
eram sigur că nu eu o pusesem acolo. Am scos-o și am desfăcut- 
O. 

M-am clătinat pentru a doua oară. 
Era scrisul lui Éléonore, mâzgălit pe o foaie smulsă dintr-un 
carnet. 


Val, 


Sunt bine. Nu-ti face griji. Ne vedem mâine, la ora 18, în 
Parcul Letná, pe esplanada Metronomului. 


Te iubesc. 
Eléonore. 


Abia am terminat de citit mesajul că deja pumnul meu se 
încleșta în jurul lui și o luam la fugă. Când am ajuns pe strada 
Krizovnickâă, femeia care mă busculase dispăruse. Am sprintat 
până la următoarea intersecție, îmbrâncindu-i pe rarii trecători 
pe care sfârșitul aversei îi readusese pe trotuare. Nici urmă de 
mesagera mea. Am aruncai o privire împrejur, fără să-mi fac 
iluzii. Nu putea să fi alergat atât de departe în atât de puţin 
timp. Fie intrase într-una dintre clădirile pe lângă care trecusem, 
fie urcase într-o mașină. Am făcut cale întoarsă. 

Privind atent fațadele de o parte și de alta a străzii, mi-am dat 
seama că, de fapt, trecusem pe lângă o singură ușă - un mare 


VP - 66 


portal cu canaturi de lemn negru și cu o cruce roșie de Malta 
deasupra. Dacă nu plecase cu mașina, inevitabil se refugiase 
acolo. Și, dacă acea casă nu avea alte ieșiri, era logic să iasă pe 
aceeași ușă la un moment dat. 

Așa că am traversat strada ca să mă postez pe trotuarul opus 
și să aştept. 

e 

Dar pesemne că aveam ghinion, căci, după trei sferturi de oră 
de pândă zadarnică, tânăra blondă tot nu reapăruse. 

Înciudat, cu mintea plină de imaginea lui Éléonore, am notat 
repede pe telefon adresa casei și mi-am reluat deriva nocturnă 
care nu a întârziat să mă poarte spre piaţa Orașului Vechi, 
dominată de turnurile austere ale bisericii Maicii Domnului din 
Tyn, presărate cu vârfuri negre pe care ploaia le făcuse 
strălucitoare și care în întuneric mi se păreau ascuţite ca niște 
lame. În hainele mele ude, m-a trecut un fior. 

e 

Până la urmă am eșuat într-un bar de pe Dlouhá, Strada 
Lungă. Coborând câteva trepte, m-am trezit într-o pivniţă lungă 
și boltită, călduroasă și plină de fum. După toate aparentele, 
reglementările anti-tutun încă nu trecuseră de vechea Cortină 
de Fier. Pe o scenă din fundul sălii, un grup local interpreta cu 
oarece talent cântece preluate de la Oasis, Eagles sau Damien 
Rice. Am zărit un taburet liber ia bar, între un cuplu de 
adolescenţi care se pupau de nu mai puteau să respire și un 
grup de bărbaţi cam de vârsta mea, și am comandat o bere. 

Tensiunea ultimelor douăzeci și patru de ore, lipsa de somn și 
aerul condiţionat din avion lăsaseră o urmă sub forma unei 
dureri strașnice de cap care tocmai se trezea. Nu eram sigur că 
alcoolul este tocmai leacul potrivit, dar am dat pe gât jumătatea 
de litru de bere într-un timp-record, înainte de a mai comanda 
una, pentru mai multă siguranţă. Berea cehă își merita pe deplin 
reputaţia - aceasta era produsă la Plzeň și se distingea printr-un 
discret gust amar pe care-l lăsa și care mi se părea un ecou 
logic al impresiilor dulci-amare între care oscilam. 

Am savurat cu mai multă moderație a doua halbă - voiam să- 
mi păstrez mintea limpede în seara aceea. 

Aveam să o revăd pe Eléonore. 

Mesajul ei însemna un singur lucru: trăia, era teafără și urma 
s-o pot strânge în brațe. 


VP - 67 


Neînțelegerea în fața dispariţiei ei neexplicate, sentimentul de 
trădare care mi se insinuase în orele precedente, îndoielile 
despre supraviețuirea relaţiei noastre după această lovitură 
stranie, totul se risipise. Nu mai rămânea nimic din furia, gelozia 
și ura pe care le simţisem cu intensitate faţă de un rival 
imaginar care mi-ar fi răpit-o. Știam că Éléonore avea să-mi 
spună motivele pentru care fugise. Și știam, de asemenea, că, 
chiar dacă nu mi-ar fi spus nimic, asta n-ar fi avut nicio 
importanţă pentru mine. 

Eram îndrăgostit de ea mai mult decât aș fi putut exprima în 
cuvinte. O singură teamă aveam - să n-o pierd. Și, în faţa nevoii 
viscerale, pasionale de ea, nimic nu mai conta - nici amorul meu 
propriu, nici vreun sacrificiu pe care ar fi putut să mi-l ceară ea. 

Am zâmbit, pentru o clipă, faţă de propria mea naivitate. 
Rămăsesem un adolescent nevinovat, ingenuu până la prostie. 
Dar preferam să văd lumea astfel, cu ochi candizi, și să cred în 
existența câtorva rămășițe de absolut - iubirea dintre două 
fiinţe - în loc să cad în cinismul sistematic pe care putusem să-l 
ghicesc la mulţi dintre oamenii pe care-i întâlneam în viaţa de zi 
cu zi. 

Nu credeam în Dumnezeu. Poate să pară o prostie, dar, dacă 
n-aş mai fi crezut nici în iubirea mea pentru Éléonore, ce-mi mai 
rămânea? 

Aici ajunsesem cu firul raţionamentului teologico-filosofic 
când vecinul meu, un tip înalt și slăbănog, deja abţiguit bine, mi 
s-a adresat într-o engleză perfectă. 

Mi-a vorbit mai ales despre el, nepărând să acorde vreo 
importanţă frânturilor de răspuns pe care debitul lui ridicat îmi 
îngăduia să i le dau. Am aflat astfel că era slovac, că se numea 
Ondrej (dar că puteam să-i spun Ondra), că se trăgea din 
Košice, din estul ţării, și că, asemeni multor tineri slovaci, venise 
să studieze la Praga, atras de luminile capitalei fostei 
Cehoslovacii - precum și de un nivel de viaţă mai ridicat, de o 
rată a șomajului mai scăzută și de perspectivele profesionale 
mai interesante. 

De altfel, mi-a șoptit apoi, confidenţial, că scindarea din 1993, 
orchestrată de triștii domni Václav Klaus, de partea cehă, și 
Vladimir Meciar, de partea slovacă, nu era nimic altceva decât 


3 În cehă și în slovacă, folosirea diminutivului prenumelui (adesea mai lung decât 
prenumele însuși) este foarte frecventă în registru familiar. 


VP - 68 


un aranjament între niște naționaliști frustraţi, pensionari 
nostalgici și (în porţiunea slovacă) catolici extremiști. După 
părerea lui, împărţirea ţării nu adusese nimic Slovaciei - în orice 
caz, nu generaţiei noi. 

N-am îndrăznit să-i răspund că, dacă numele lui Klaus îmi 
spunea vag ceva - nu era acel eurofob convins care fura stilouri 
pe la ceremoniile oficiale de semnare a tratatelor? -, cel al lui 
Meciar nu-mi spunea absolut nimic. Dar, cum nu voiam să pierd 
firul, am aruncat un văl pudic peste insuficiențele culturii mele 
generale, în timp ce neobositul meu interlocutor își continua 
demonstraţia, oprindu-se totuși pentru o clipă ca să comande 
două Becherovka. Fără a avea timp să protestez, m-am trezit cu 
un pahar în faţă, în timp ce Ondra îl golea pe al său dintr-o 
înghiţitură, după un răsunător „Na zdraví”. 

— De altfel, Havel nu era de acord cu despărțirea asta. 

— A, nu? 

— Nu! Voia sa menţină o Cehoslovacie unită - și avea mare 
dreptate. Dar atunci nu l-a ascultat nimeni. Mai ales în ţara mea. 
Poate în afară de Dubček, dar el nu mai avea nicio influenţă în 
perioada aia. Toată lumea voia independenţă! Ce mai porcărie! 
lar acum, toţi cei care au ceva studii vin la muncă în Cehia. 

— Chiar așa? 

— În cabinetul de avocatură unde lucrez eu, suntem patru 
slovaci. De altfel, acum sărbătorim ziua lui Jaroslav. Dar el e 
ceh. Din Brno. 

Mi l-a arătat pe unul dintre tovarășii lui, care trebuia să aibă 
tot vreo treizeci de ani, sprijinit cu neglijenţă de bar, cu cravata 
strâmbă, dar părând destul de ferm pe picioare. 

— Și plimbă-te pe la facultatea de drept, a continuat Ondra, 
ascultă conversațiile. Dacă ești un pic atent, o să remarci multe 
expresii sau discuții întregi numai în slovacă! 

— Abia reușesc să deosebesc ceha de polonă, așa că, știi... 

— Mda, e normal. Te obișnuiești, o să vezi. 

Am refuzat, în modul cel mai politicos cu putinţă, o nouă 
porţie de Becherovka. Fără succes. Atunci i-am făcut semn 
chelnerului și am pus o bancnotă de două sute de coroane pe 
piatra lustruită a barului. 

— Așa deci, vii din Elveţia? Ce te-a adus la Praga? Munca? 

Nu știu de ce, dar n-am ezitat nicio clipă să-i răspund sincer 
lui Ondra. 


VP - 69 


— Prietena mea. 

— Aha. E de aici? 

— Nu, a venit aici. 

— Pentru ce? 

— Habar n-am. 

Ca și cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume, Ondra a 
încuviințat din cap. 

— Of, femeile. Și eu o să mor și tot n-o să le-nţeleg. 

— Cum zici tu, am răspuns fără să mă implic prea mult. 

— Vasăzică a plecat. Te-a părăsit? 

— Da, a plecat. Dar nu ca să mă părăsească. Mă rog, nu cred. 
N-am idee ce-a împins-o să vină la Praga. 

— O iubești dacă ai urmărit-o până aici. 

Am zâmbit. Ondra era de o luciditate deconcertantă. Poate de 
la Becherovka. Poate ar fi trebuit să mă apuc mai devreme. Se 
părea că băutura aceasta limpezește minţile. 

— Da. Mai mult decât orice pe lume. 

— E bine. lubirea, aia care te face să urmărești o femeie până 
la capătul lumii, e singurul lucru adevărat în existenţa asta 
nenorocită. Singura speranță. 

Mă bucuram să constat că Ondra, în felul lui, îmi împărtășea 
punctul de vedere. 

— Ştii, a adăugat el, speranţa e importantă. Ea ne face să ne 
sculăm dimineaţa. Și cu plecarea prietenei tale e la fel. 

Aici, în schimb, nu pricepeam ce vrea să spună. 

— La fel? 

— Păi, da. A plecat și asta ţi-a dat speranţa s-o regăsești. 

— Are logică... 

— Ştii ce spunea Václav Havel despre asta? 

Firește că nu știam. 

— A zis că speranţa nu înseamnă convingerea că un lucru o 
să aibă un deznodământ favorabil, ci certitudinea că lucrul ăla 
are un sens, orice s-ar întâmpla. Să-ţi pierzi și să-ţi regăsești 
femeia are un sens. Cum o cheamă? 

— El&onore. Și încă n-am găsit-o. 

— Dar o s-o găsești. Asta e sensul. 

— Dacă zici tu. Dar s-ar putea să ai dreptate, la urma urmei. 

— Sigur că am dreptate. De altfel, asta mi-a zis și judecătorul 
de la tribunalul districtual nu mai târziu de ieri. Că am dreptate. 
Și clientul meu a câștigat procesul. 


VP - 70 


— Ce legătură are? 

— Niciuna. Dar e un mod de-a spune că am des dreptate. 

M-am uitat fix la Ondra ca să-mi dau seama dacă era vorba de 
o expresie, ermetică pentru mine, a umorului ceh sau slovac. 
Ondra zâmbea puţin în colţul gurii. Dar cred și azi că nu glumea 
cu adevărat. 

Mi-am zis atunci că e timpul să mă întorc. 

— Ondra, a fost o plăcere să te cunosc. Dar acum trebuie să 
plec. 

— Deja? Dar petrecerea de-abia a început... 

— Nu mă-ndoiesc, dar nu cred c-ar fi o idee bună - în ce mă 
privește. 

— Tu hotărăști. Ştii ce ai de făcut. 

A scotocit cu o mână nesigură prin buzunarul sacoului atârnat 
sub bar și mi-a întins cartea lui de vizită. Am făcut schimb de 
numere de telefon. 

Eram aproape sigur că nu-l voi mai vedea - iar acest gând 
realist m-a întristat niţel. Din ce-mi putusem da seama în seara 
aceea, Ondra era un om pe care merita să-l cunoști mai bine. M- 
a gratificat cu o îmbrăţișare zdravănă și cu o privire uimitor de 
pătrunzătoare, apoi i-am salutat pe colegii lui făcându-le un 
semn cu mâna și am plecat. 

e 

Ajuns în stradă, am tras adânc aer în piept. Impermeabilul era 
în continuare umed, dar măcar cămașa mi se uscase aproape de 
tot. Mă simţeam mai bine, uscat și încălzit de alcool - minus 
faptul că puțeam a tutun. 

Aerul era răcoros, un pic înțepător. Furtuna parcă spălase 
orașul, mirosul de poluare și de transpiraţie care-l îneca la 
sosirea mea dispăruse, iar luminile lampadarelor se reflectau 
maliţios în bălți și pe ţiglele ude. Am luat-o înspre Vltatva ca să 
ajung pe malul celălalt și la hotelul meu, sub un cer care anunța 
pentru mâine o zi frumoasă. 

Când am traversat Podul Carol, înșiruirea statuilor de piatră în 
ceața care se ridica dinspre râu m-a surprins prin frumuseţe. 
Hotărât lucru, orașul acesta avea ceva deosebit, degaja un fel 
de magie inefabilă, o vrajă sfâșietoare pe care nu reușeam prea 
bine să mi-o explic - și pe care, cu toate eforturile mele de 
raţionalizare, nici azi n-o înţeleg. 

Deasupra aburilor albăstrii, pe deal, se decupa silueta masivă 


VP -71 


a castelului din Praga, Hradčany, iluminat strălucitor, de unde se 
înălțau turnurile înalte ale catedralei Sfântul Vitus și cele, mai 
joase, ale bisericii Sfântul Gheorghe. Intre mal și catedrală, o 
etajare de acoperișuri, de domuri, de turele, de clopotnițe și de 
copaci negri. 

La mijlocul podului aproape pustiu la ora aceea târzie, nu mai 
auzeam decât mugetul surd al micii cataracte pe care o făcea 
Vltava la câteva sute de metri în amonte. N-am rezistat tentaţiei 
de a mă opri. 

Am scrutat vâltorile înspre Střelecký ostov, Insula Arcașului, 
întunecată, acoperită de sălcii sumbre ale căror crengi atingeau 
suprafaţa apei. 

Am așteptat minute lungi s-o văd pe Rusalka, ondina lui 
Dvořák, ivindu-se din undele opace. Aceasta era una dintre prea 
puţinele mele referințe în materie de cultură cehă - o referință 
foarte relativă, de vreme ce nu asistasem niciodată la vreo 
reprezentaţie a acestei opere și aș fi fost absolut incapabil să 
fredonez cât de cât o temă. i 

Eram sigur că naiada ar fi avut trăsăturile lui Eléonore. 

Cum ea nu se hotăra totuși să apară, mi-am reluat mersul, 
tălpile mele ude lăsând o urmă efemeră pe pavelele netede. 

M-am culcat imediat și n-a fost nevoie să aștept mult timp 
somnul în noaptea aceea. 


XI 


Duminică dimineaţa, soneria telefonului m-a trezit puţin după 
ora șapte. Încă buimac de somn, am apucat pe pipăite mobilul 
de pe noptieră ca să răspund cu o voce cavernoasă ce trăda 
omul abia smuls dintr-un vis pe care nu și-l mai amintește. 

— De Roten. 

— Bună, Valérien. Kelsen sunt. Îmi pare rău că te trezesc. 

— Nu-i nimic. 

— Te-am sunat să te întreb dacă ai noutăți. 

M-am sculat cu telefonul la ureche. Prin fereastra la care nu 
trăsesem draperiile, am aruncat o privire spre cer și spre palatul 
Lobkowicz. Soarele strălucea deja. 

— Am vești de la Éléonore. Mă rog, am primit un mesaj. 

— Ah! Și... totul e bine? 


VP- 72 


— Așa cred. La drept vorbind, habar n-am. E la Praga. Și eu la 
fel. Trebuie să mă întâlnesc cu ea azi după-amiază. 

— La Praga? 

Am avut impresia ciudată că Kelsen nu era cu adevărat 
surprins - sau că era mai puţin decât s-ar fi cuvenit. 

— Da. Aici a venit El&onore. Încă nu știu de ce. 

— Te-a sunat? 

— Nu, mi-a transmis un mesaj pe hârtie, după ce-am sosit 
aici. Prin intermediul unui curier, să spunem... special. 

— De ce nu te-a sunat pur și simplu? 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— lartă-mă, îţi pun întrebări foarte personale... N-am vrut să 
fiu băgăcios. Voiam doar să mă asigur că totul e bine. 

— Nu-ţi face griji, nu e nicio supărare. Dar nu pot să-ți spun 
mai multe, pentru că deocamdată nu știu nimic. 

L-am auzit pe Kelsen respirând adânc la celălalt capăt al 
firului. 

— Valerien, nu știu prea bine cum să mă exprim. Am ezitat 
mult să-ţi vorbesc de la întâlnirea noastră de ieri. Faptul că 
Éléonore a plecat la Praga îmi confirmă ideea că... Cum să 
spun? Cred că percep o legătură între plecarea lui Éléonore, 
cazul ăsta de crimă despre care am discutat pe scurt la 
Freiburg, fotografia pe care mi-ai arătat-o fără să vrei și... ceva 
care mi s-a întâmplat mie cu mult timp în urmă. 

Am tresărit. Așadar Kelsen percepuse și el legătura pe care o 
bănuisem fără indicii concrete, fără motive valabile, într-un mod 
absolut irațional. Numai că el o lega și de un alt element - un 
element provenit din propriul său trecui. 

— Nu prea înţeleg. 

— E complicat. Dar cred că-i posibil... că nu-i complet exclus 
ca Éléonore să fie în pericol. Găsește-o cât mai repede. 

— De unde știi?... 

— Nu știu nimic. Deocamdată. Sunt ca și tine. Fac supoziții. 
Dar există în povestea asta o coincidenţă care nu-mi place. 

— Care? 

— Ar dura prea mult să-ţi spun la telefon. Dacă nu te 
deranjează, aș prefera să vin și eu la Praga și să-ţi explic. 

Intuiţiile lui Kelsen meritau, pare-se, o călătorie de patru sute 
de kilometri. Ceea ce nu avea darul de a mă linişti. 

— Dacă ţii. 


VP-73 


— Da. Plec imediat. Ar trebui să ajung pe la amiază. Te sun. 

— Foarte bine, aștept telefonul tău. lei avionul? 

— Nu, până găsesc bilet... Prefer tot mașina. Pe curând, 
Valérien. 

— Drum bun. 

Telefonul lui Kelsen mi-a lăsat o impresie neplăcută. 
Îngrijorarea pe care mesajul lui Éléonore a adormise în ajun se 
trezise deodată. Imaginile cadavrului de pe baraj, pe care nu 
reușisem niciodată să mi le alung complet din minte, au revenit 
în prim-plan. Kelsen credea că poate exista o legătură între 
plecarea precipitată a lui Éléonore și moartea lui Kubiš. De asta 
mă temusem de când aflasem că Éléonore a plecat la Praga. 

Dar ce putea să aibă de-a face Eléonore cu afacerea asta? Nu 
deslușeam niciun amănunt care să mă poată dirija spre o 
explicație. 

M-am uitat la ceas. Șapte și douăsprezece minute. Mai puțin 
de unsprezece ore până la întâlnirea fixată de Eléonore. Și 
niciun mijloc de a o contacta. Nu trebuia să i se întâmple nimic 
până atunci. Pe urmă aveam să fiu cu ea, nu mai risca nimic. 
Dar trebuia să mai aștept unsprezece ore. 

Fără mari iluzii, i-am scris un nou mesaj lui Éléonore - sigur că 
va rămâne fără răspuns, ca și cele douăzeci dinainte. Am 
încercat s-o și sun, iarăși fără succes. Ce făcuse cu telefonul ei, 
pentru numele lui Dumnezeu? 

Trebuia să aștept. 

Am făcut un duș rapid înainte să plec de la hotel. Aveam 
nevoie de două-trei cafele tari și de un loc liniștit ca să iau la 
puricat, de data asta amănunţit, documentele trimise de Lucas - 
ceea ce-ar fi trebuit să fac încă de ieri, dacă aș fi dovedit ceva 
mai mult profesionalism. Poate aveam să găsesc vreun detaliu, 
cheia necesară pentru a descoperi legătura între Eléonore și 
moartea lui Kubiš - dacă această legătură exista cu adevărat. 

J 

Am urcat înspre castel. Când am ajuns pe strada Neruda, 
după ce aproape că mă rătăcisem în labirintul de străduțe care 
cotesc, se întortochează și se intersectează în mica vale ce 
separă Hradčany de grădinile de pe dealul Petřín, primii turişti 
intrau deja în tură pe itinerarul care părea balizat special pentru 
ei. 

Soarele era deja fierbinte printre fațadele de pe Nerudova. 


VP - 74 


Galbenul Maria-Tereza alterna cu rozul și verdele-pal, cu albul și 
bejul construcţiilor baroce. Contururile ferestrelor și stucaturile 
extravagante erau evidenţiate prin culori mai închise. Ridicând 
ochii, vedeam palatul Schwarzenberg care domina cu toată 
masa lui o înșiruire de lucarne și de ţigle roșii, zidurile lui 
zugrăvite în trompe l'oeil animându-se sub lumina oblică a 
dimineţii. 

Acolo unde calea regală făcea un viraj strâns, luându-și cu ea 
spre castel valul de vilegiaturiști matinali, mi-am continuat 
drumul drept către Strahov. Aveam nevoie de un locșor liniștit. 

Panta era destul de abruptă, adoptasem un pas rapid și 
simțeam cum fruntea mi se brobonește de sudoare. Când 
prelungirea străzii a devenit, pentru o scurtă distanţă, mai puţin 
înclinată, am zărit pe o parte firma unei cafenele care, deși 
situată la numai câţiva metri de drumul care lega Podul Carol de 
castel, părea să nu intereseze pe nimeni. Este una dintre 
particularităţile acestui oraș, pe care am descoperit-o de la o zi 
la alta: la Praga e de-ajuns să te îndepărtezi cu câţiva pași de 
drumurile prea umblate ca să găsești liniștea. Și, uneori, o altă 
față a orașului. 

În cazul meu, în spatele fațadei acoperite de iederă, U 
Zavesenyho Kafe mi-a apărut ca refugiul perfect unde să lucrez 
câteva ore până ajungea Kelsen. Câteva vorbe schimbate cu 
barmanul mi-au permis să aflu ce însemna numele localului: La 
Cafeaua Suspendată. Cunoșteam tradiția napoletană a acelei 
caffe sospeso şi știam că, odată cu criza, tehnica se răspândise 
în toată Europa. Însă chelnerul m-a asigurat că acest obicei era 
foarte vechi la Praga și că barul respectiv îl practica din vremuri 
imemoriale. 

De fapt, ideea era că, dacă voia, clientul putea să comande o 
cafea și să plătească două. Cafeaua în plus rămânea atunci 
„Suspendată” până venea un client rămas fără bani care putea 
astfel să profite de pomana unei cafele gratuite. Pe o tablă din 
spatele barului, în văzul tuturor, se ţinea socoteala 
consumațiilor „suspendate”. 

Sala forma un L în jurul barului și niște fresce simpatice 
decorau pereții, pe care puteai descoperi mai multe fotografii 
ale lui Václav Havel. Acesta fusese un client fidel al locului și 
pare-se că venea în continuare să-și bea berea, pe jos de la 
castel, când era președintele ţării. 


VP-75 


M-am așezat în partea din spate a barului, prea puţin 
frecventat la ora aceea, și am comandat o cafea scurtă înainte 
să mă apuc de citirea atentă, pe telefon, a tuturor pieselor din 
dosarul Kubiš pe care mi le trimisese Lucas. 

O oră jumătate și câteva cafele mai târziu, terminasem. Din 
masa de documente pe care le cercetasem nu putusem să 
extrag informaţia care să confirme o legătură între plecarea lui 
Eléonore și cazul la care colegii mei lucrau de acum fără mine. 
Am început să-mi spun că, chiar dacă o regăseam pe Éléonore, 
nu neapărat la Praga aveam să scot la iveală elementul care să 
permită succesul sperat al anchetei noastre. 

Era aproape zece și mai aveam două ore bune de omorât 
înainte de sosirea lui Kelsen. j 

Și opt până să mă reîntâlnesc cu Eléonore. 

Am plătit consumaţia - fără să uit sacrificiul față de ritualul 
locului, plătind două cafele suspendate - și am plecat. În 
dreapta, valea în care se afla hotelul meu devenea pustie în 
partea cea mai înaltă, acoperită de pajiști și de livezi până la 
pădurea de pe Petrin și la zidurile albe ale mănăstirii Strahov. 

Am continuat să urc până am ajuns într-o lungă piaţă pavată, 
mărginită de arcade, care se deschidea spre o arteră unde 
circulau tramvaie. Am mers mai departe, tot în linie dreaptă. 

Crezusem, în naivitatea mea, că Hradschin, înconjurat 
aproape din toate părţile de verdeață, marca, împreună cu 
dealul Petřín și structura sa metalică imitând Turnul Eiffel, limita 
vestică a orașului - cum era, fără îndoială, pe vremea dinastiei 
Luxemburg sau a razboaielor husite. Dar nu, orașul continua, se 
întindea, se ramifica din nou pe zeci de kilometri. Clădiri 
neoclasice sau Biedermeier alternau cu construcţii mai recente, 
unele cam deteriorate, de-a lungul bulevardului pe care o 
apucasem. 

Mergeam mai departe. 

Casele din anii treizeci sau de la începutul perioadei 
comuniste deveneau tot mai numeroase. Unele preluau 
canoanele cubismului ceh interbelic, altele își asumau fără 
complexe vocația funcționalistă. Dar toate se caracterizau, în 
felul lor, printr-o atmosferă stranie, într-o ruptură completă cu 
forfota barocă din Malá Strana, culorile vii din centrul restaurat 
lăsând locul maroului, cărămiziului, cenușiului închis și murdar, 
într-o ambianţă sepia de imperiu dispărut. 


VP - 76 


Mergeam mai departe. 

Mă însoțea imaginea lui Éléonore. 

Și mergeam mai departe. 

Acolo unde bulevardul se intersecta cu o arteră mai largă, m- 
am oprit. Am văzut o staţie de tramvai și am descifrat inscripţia 
pe bara de metal roșu. Břevnovský klášter. Mersesem peste trei 
sferturi de ceas. Tramvaiul m-ar fi readus, fără îndoială, în 
punctul de plecare - numai că n-aveam bilet. 

Am urcat în primul tramvai care mergea în direcţia bună. Era 
nou-nouț, complet silențios. Amintindu-mi de cel antediluvian și 
scârțâitor din ajun, de pe Malostranské náměstí, nu mi-am putut 
reprima un vag sentiment de dezamăgire. 


XII 


Mi-a sunat telefonul când tramvaiul începea să coboare spre 
Vltava pe Chotkova, sub o boltă de arbori care acoperea 
aproape în întregime strada. Pentru o clipă numai, în vârful 
pantei s-a deschis o perspectivă asupra orașului strâns în caseta 
lui de vegetație. Sub pădurea înaltă umbra era deasă. 

Era Kelsen. 

— Valérien, am trecut de Plzeň. Ar trebui s-ajung în mai puţin 
de o oră. Ești deja în centru? 

— Oarecum. În tramvai. 

— Perfect. Putem să ne vedem în Piaţa Păcii? 

— Foarte bine. Dar spune-mi numele în cehă, aș găsi mai 
repede. 

— Náměstí Míru. Poţi să iei metroul, e numele unei staţii de pe 
linia A. O să găsești? 

— Mă descurc eu. 

— Așteaptă-mă în faţa teatrului, în partea de nord a pieței. O 
clădire cu două statui mari, înaripate pe acoperiș, nu poţi s-o 
ratezi. 

— OK, am notat. 

— Ne vedem îndată. 

Kelsen închisese. 

e 

Am coborât la următoarea stație. Ca un noroc, în fața uneia 

de metrou. Peste un sfert de oră ieșeam din adâncurile 


VP - 77 


metroului praghez în Piaţa Păcii, aproape în faţa teatrului 
pomenit de Kelsen. 

În ciuda lungii plimbări dincolo de Hradčany, încă aveam 
nevoie să umblu. M-am uitat la ceas pentru a suta oară în 
dimineaţa aceea. Mai erau șapte ore până la întâlnirea fixată de 
Éléonore. Trebuia să umblu. Să umblu iar. 

Am decis să fac un tur al străzilor învecinate, așteptând 
sosirea lui Kelsen. 

e 

Cartierul Vinohrady avea un aspect mai degrabă burghez, cu 
imobile înalte de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Am luat-o pe 
Korunní, un lung bulevard al cărui nume evoca, fără îndoială 
(din ce puteam intui), cuvântul „coroană” și pe care se înșirau, 
succedându-se de o parte și de alta, clădiri Jugendstil și 
neogotice. Eram uimit să constat cât de mult putea orașul să-și 
schimbe imaginea de la un cartier la altul. Oamenii pe lângă 
care treceam vorbeau în cehă. Nici urmă de vizitator străin. 

Mi-am dat seama, încetul cu încetul, că locul acesta ascundea 
o atracţie incontestabilă, că răspândea un fel de atmosferă 
blândă și demodată de Belle-Epoque - mi-am amintit atunci 
descrierile Vienei pe care le auzisem. 

Am înțeles că tocmai simțeam, în împrejurările ciudate ale 
călătoriei mele la Praga, în chiar nerăbdarea de a o regăsi pe 
Éléonore, acea atracţie inexplicabilă pentru orașele fostului 
spaţiu habsburgic căreia îi cad pradă, se pare, toţi cei care 
descoperă pentru prima oară ţările fostei Austro-Ungarii. 

Această senzaţie devenea mai puternică acum, când 
părăsisem centrul istoric pentru cartierele de la periferia lui 
imediată - am aflat mai târziu că Vinohrady fusese alipit la 
Praga abia după Primul Război Mondial. Aproape că uitasem 
motivele care mă aduseseră acolo, incertitudinea de a o regăsi 
pe Éléonore și viața mea de dinainte. Nu mai percepeam nimic 
în afară de dorinţa irezistibilă de a-mi continua mersul domol pe 
aceste străzi sub soarele verii și de nevoia de a zăbovi la 
nesfârșit în acest nou colț de lume care mi se oferea. 

Nu-mi explicam ce se petrece. Dar asta nu mă tulbura peste 
măsură. Dimpotrivă, simţeam cum mă cuprinde liniștea ca o 
forță nouă. Intrândul întâmplător al unei fațade, consola unui 
balcon, basoreliefurile sculptate deasupra unei ferestre, linia 
ușoară a unui bovindou, pilaștrii murdari ai unei intrări, toate 


VP - 78 


aceste detalii anodine păreau deodată să capete în mine o 
importanţă uriașă - încât mă făceau să uit și scurgerea timpului, 
și motivațiile periplului meu. 

A trebuit să fac un efort pentru a arunca un ochi la ceas și a- 
mi da seama că trecuse o oră. Probabil că Kelsen mă aștepta 
deja. 

Mi-a revenit atunci în minte imaginea lui El&onore. M-am 
întors pe călcâie ca să pornesc înapoi spre cele două turnuri 
înalte ale bisericii din centrul Pieței Păcii care se distingeau mai 
jos, în anfilada ușor înceţoșată a străzii. 

[] 

În faţa clădirii teatrului, Kelsen umbla încoace și încolo cu 
ţigara în gură. A venit la mine îndată ce m-a zărit. 

— Bună ziua, Valérien, mi-a zis el strângându-mi mâna la fel 
de viguros ca în ajun. 

Am fost din nou surprins să constat ce impresie de forță și 
energie degaja în ciuda vârstei înaintate, a umerilor puţin căzuţi 
și a trupului slab. Semăna cu o bătrână pasăre de pradă. 
Privirea gri, mai mult decât orice, exprima acest paradox între o 
formă de voinţă dură, inflexibilă și o reală bunăvoință care 
transpărea din când în când sub distanţa niţel aristocratică, dar 
lipsită de afectare care părea să facă parte integrantă din fiinţa 
sa. 

— Hai să ne așezăm la terasa cafenelei ăsteia, o să dureze 
ceva timp. 

L-am urmat fără o vorbă. 

— Ar fi trebuit să-ţi dezvălui încă de ieri ceea ce-o să-ți 
povestesc. Dar trebuie spus că toate asta ţin de hazard - în fine, 
așa mi se pare mie. 

Ne-am așezat la o masă, cu spatele spre zidul alb și cald. 

— Ce voiai să-mi spui? am întrebat eu, deopotrivă intrigat și 
un pic iritat de ezitările lui. 

A răspuns cu o întrebare care m-a luat prin surprindere. 

— Victima din cazul de crimă despre care vorbeai ieri se 
numește Jiří Kubiš, nu-i așa? 

Aproape că mi s-a tăiat respiraţia. Informaţia nu fusese 
divulgată de serviciile noastre, știam asta prea bine. 

— De unde ai aflat? 

— Nu știam. Bănuiam. Sau mă temeam, depinde. 

— Cum naiba...? 


VP - 79 


— E o asociere pe care am făcut-o. Ca și tine, pare-se. Între 
plecarea iubitei tale la Praga și fotografia pe care mi-ai arătat-o 
fără să vrei. Numai că asta mie mi-a trezit... să zicem că mi-a 
amintit de o poveste pe care mi-a spus-o ea. Și ai cărei actori au 
legătură cu Eléonore. 

— Adică o cunoșteai pe Éléonore? Înainte de a veni să te vezi 
cu ea la Freiburg, vreau să spun. 

— Nu. Ți-am zis, n-am întâlnit-o niciodată personal. Dar știam 
că... Cum să spun asta simplu? Ştiam că este legată de o 
cunoștință de-a mea. Când mi-ai zis că e la Praga, legătura asta 
a devenit clară pentru mine. Și niște fapte de demult au ieșit 
deodată la suprafață. 

— Nu pricep nimic din ce-mi spui. Şi Kubiš ce treabă are cu 
toate astea? , 

— Cred că e mai bine să-ți explice Eléonore asta. Eu o să-ți 
spun o poveste. A lui Kubiš. lar Éléonore, când o să vă-ntâlniţi, o 
să-ți spună ce legătură are cu ea. 

Am crezut că o iau razna. Kelsen venise la Praga să-mi spună 
că știe ceva despre Éléonore, dar că nu avea să-mi comunice 
această informație. Pesemne că mi-a citit furia și nedumerirea 
pe față, fiindcă a continuat: 

— Înţelege-mă, Valérien. Nu am dreptul. E un secret pe care 
numai ea poate să ţi-l destăinuiască. Ceea ce știu am aflat 
întâmplător. Nu-i povestea mea. 

— Dacă știi ceva, trebuie să-mi spui. 

— O s-o regăsești pe Éléonore. Ea o să-ţi explice ceea ce o 
privește direct. 

— E în pericol! La dracu', dacă aștept poate să i se întâmple 
orice! 

A trebuit să mă stăpânesc pentru a nu-l lovi. 

Avea să-mi spună totul. Altfel nu i-aș mai fi lăsat niciun os 
întreg. L-am fixat drept în ochi, transmițând prin privire toată 
furia, nerăbdarea reținută și disperarea rece care mă 
sugrumaseră și mă răvășiseră în ultimele zile. A făcut față 
încercării, toată ființa lui exprimând o formă de compasiune 
infinită de care ostilitatea mea s-a strivit, sfărâmată. 

— În pericol? Nu. Mă rog, nu cred. M-am temut și eu de asta, 
dar acum cred că nu-i nimic. 

— Dar mi se rupe de ce crezi tu! Trebuie s-o găsesc! 

— Și ai s-o găsești. Ţi-a scris. Crede-mă, o să vină la întâlnire. 


VP - 80 


Calmul și vocea lui profundă aveau ceva liniștitor. Am încercat 
să mă potolesc. Am încercat să înțeleg ce-mi spunea. Am 
încercat să-l cred. Și, încă o dată, m-am resemnat, fără a ști 
prea bine de ce, să am încredere în el. 

Mi-a repetat: 

— O să-ţi spun o poveste. 


XIII 


1967. 

Zorii unei zile de martie. 

Aerul era rece și aburul care ieșea din gura trecătorilor se 
pierdea în ceața albă care aureola orașul. Klăra și Jiri se 
înghesuiau unul în altul sub căciuli și fulare groase de lână, 
mergând spre capătul cheiului. Pescărușii se jucau în oglinda 
lichidă care, în depărtare, spre insulă, se confunda cu ceața. 
Copacii abia se ghiceau, acoperiți de promoroacă, albi în 
imensitatea albă. Era o lună martie care încă mirosea a iarnă, 
iar apa era netedă cum nu e niciodată în zilele frumoase. 

În locul acela, cheiul înaintează în râu ca un dig. Era, în 
dimineața aceea, ca un cap în fata mării, izolat de restul lumii. 

Klára şi Jiri îşi murmurau lucruri pe care nimeni nu le auzea, își 
Zâmbeau ca și cum n-ar fi existat nimic altceva în afară de 
această bulă formată de ei în mijlocul unui univers care nu-i 
interesa. Existența lor se limita la acest paradis suficient sieși 
care era totuna cu ei. Nu împliniseră nici douăzeci și patru de 
ani. Se iubeau cum se iubesc oamenii la vârsta asta, fără 
întrebări inutile, fără  frici, fără concesii. Urmau să se 
căsătorească. Jiri încă nu știa, dar Klăra era însărcinată. lar când 
avea să afle, avea să plângă de fericire. 

e 

Locuiau în Holešovice, în bucla mare pe care o face Vltava în 
nordul Pragăi, într-un mic apartament dintr-o clădire tristă de pe 
Komunardů, stradă al cărei nume îi omagiază pe comunarzii 
parizieni din 1871, despre care nimeni din cartier nu auzise 
vreodată. Jiri lucra ca mecanic și ca vatman la regia de transport 
public a orașului, iar Klára era infirmieră. 

În cenușiul acelei ierni, dincolo de Cortina de Fier, dragostea 
lor era cam tot ce aveau. Si le era de ajuns. 


VP - 81 


În ziua aia de martie a început totul. 

După ce-și petrecuseră o parte a dimineții rătăcind prin 
centru, fără alt scop decât de a se plimba împreună, stătuseră la 
coadă prin magazinele prost aprovizionate și apoi se întorseseră 
acasă pentru a găti impreună o bramboracka, o supă groasă de 
cartofi pe care o mâncaseră cu pâine şi cu un pic de mezel pe 
care-l aduseseră din satul de pe lângă Plzeň unde încă locuiau 
părinții Klărei. Apoi, după-amiază, intraseră în tură, ea la spitalul 
general universitar, el la depoul Vozovna Stresovice, unde erau 
întreținute și reparate tramvaiele din rețeaua pragheză. 

Pe la ora cinci, Jiri l-a auzit pe șeful de atelier strigându-l pe 
nume. Mirat, a încercat fără mare succes să se șteargă pe mâini 
cu o cârpă unsuroasă, înainte de a abandona boghiul defect la 
care trudea cu alți doi colegi. S-a apropiat de șeful de atelier, un 
morav roșu la față, cu o talie impresionantă și o mustață 
trufașă. Omul era absolut lipsit de orice ambiţie profesională și 
nu înțelesese niciodată motivele promovării sale, produse cu 
câțiva ani în urmă. Devenindu-le printr-o întâmplare superior, 
știuse să se facă apreciat de colegi fiindcă nu abuza niciodată 
de mica zonă de autoritate pe care i-o încredințase 
administrația transporturilor publice din capitală. 

Când mâna șefului i s-a lăsat grea pe umăr, Jiri s-a întrebat 
totuși, fugitiv, ce greșeală o fi făcut. Văzând zâmbetul care 
lumina mieros fața marmorată a șefului său, s-a liniștit repede. 
Era vorba doar să înlocuiască un coleg vatman care lipsea. 
Bucuros de această ruptură binevenită în monotonia cotidiană, 
Jiri s-a repezit să se spele și să se schimbe în vestiar. Cum se 
număra printre puținii mecanici care erau și vatmani, aceste 
supliniri pe nepusă masă îi reveneau destul de des - totuși nu 
destul de des după gustul lui. Firește că orele suplimentare pe 
care urma să le facă în seara aceea nu aveau să fie plătite 
niciodată, dar plăcerea de a conduce prin oraș unul dintre noile 
tramvaie Tatra T3, proaspăt livrate, compensa din plin acest 
inconvenient. 

Trebuia să preia o garnitură care trecea pe o stradă paralelă, 
la câteva sute de metri de depou. Era linia lui preferată, 22, care 
și astăzi pleacă de la Muntele Alb și ajunge în Mală Strana, apoi 
trece pe Podul Legiunilor, pe lângă Teatrul Naţional și 
traversează Piaţa Carol, înainte de a urca iarăși în linie dreaptă 


VP - 82 


spre Palatul Păcii și a se pierde în estul orașului. 

Când garnitura a apărut la colțul străzii Jelení, Jiri era deja la 
post, la capătul peronului, gata să-i ia locul colegului. A 
schimbat repede câteva vorbe cu vatmanul, pe care-l cunoștea 
bine, și s-a așezat la comandă. Tramvaiul s-a clintit cu un 
zgomot liniștitor de otel tremurător și a accelerat treptat. 
Pornise la drum. 

După două stații, a început marea coborâre spre Vltava, 
printre umbrele care se prelungeau. Acum se înnopta mai târziu, 
dar armura de promoroacă de care copacii nu reușeau să se 
descotorosească amintea, pe parcurs, prezența iernii cenușii 
care nu se hotăra să înceteze asediul asupra capitalei. 

In cartierele de pe malul râului, clădirile deveneau tot mai 
înalte și mai înghesuite. Copacii scheletici și marile întinderi 
pustii și înghețate de gazon brun lăsau loc efervescenței unui 
oraș cu străzi înguste, acoperit de pânza de păianjen a cablurilor 
de alimentare a rețelei de tramvaie și a iluminatului public, ca o 
amenințare deasupra orășenilor grăbiţi. 

Odată trecut râul, bulevardele se lărgeau. leșeai din 
încâlceala inextricabilă a străzilor întortocheate de pe malul 
stâng și intrai pe arterele mai mult sau mai puțin rectilinii ṣi în 
planul imperfect geometric al orașului nou, Nové Město. 
Circulaţia fluidă i-a permis lui Jiri să accelereze în lunga urcare 
spre biserica Sfânta Ludmila, ale cărei turnuri negre se înăltau 
ca un far dublu în amurgul înghețat. 

o 

În intersectia care marca limita vestică a Pietei Păcii s-a 
produs accidentul. Jiri încetinise ca să ia curba, în locul unde 
linia părăsește strada pentru a intra în micul parc din jurul 
bisericii. În ciuda vitezei reduse, n-a reușit să oprească 
tramvaiul când un bărbat a apărut din stânga, de pe una dintre 
aleile parcului, încercând să traverseze linia în fugă. Fără să 
vadă tramvaiul care venea drept spre el. 

Maxilarele frânelor au mușcat din metal, roțile s-au blocat și 
au alunecat pe șine într-o jerbă de scântei roșii. Pietonul s-a izbit 
cu capul de caroseria locomotivei, înainte de a fi proiectat în 
lateral, sub ochii panicați ai lui Jiri. Trupul i s-a prăbușit ca o 
marionetă căreia i s-ar tăia brusc sforile. Tramvaiul și-a 
continuat cursa vreo zece metri înainte să se oprească de tot 
într-un zgomot insuportabil de metal. În spate, oamenii tipau. Jiri 


VP - 83 


nu mai vedea trupul. 

A sărit repede din cabină, pe partea opusă, și a ocolit în fugă 
locomotiva oprită la nicio aruncătură de băț de stație și de 
copertina acesteia, de unde alergau deja cei care așteptau 
tramvaiul în momentul accidentului. A îngenuncheat lângă 
bărbatul întins pe caldarâm, aproape paralel cu șinele. Capul 
stătea la vreo cincisprezece centimetri de uriașa roată neagră 
care, dacă ar fi fost prins de vehicul, l-ar fi strivit cu siguranță. 

Omul respira. 

Jiri și-a recăpătat și el suflul, 

Trăia. Inconștient, cu o tăietură mare și adâncă la tâmplă, 
acolo unde fusese lovit în plin de caroserie - dar trăia. Obrazul i 
se sfâșiase în sticla spartă a farului și sângera abundent. 

Jiri s-a uitat înnebunit la fetelor acelor gură-cască adunați deja 
înjurai locului unde se produsese accidentul. 

— Salvarea! Chemaţi salvarea! 

Nimeni nu s-a sinchisit să reacționeze. Până când un bătrân s- 
a strecurat cu greu prin mulțime pentru a se apropia de Jiri și de 
rănit. 

— Sunt doctor. Stau eu cu el. 

Jiří l-a privit plin de recunoștință. Își venea deodată în fire. 

Lăsându-l pe doctor aplecat lângă victimă, s-a repezit spre 
stația de tramvai, unde știa că se află un telefon. Era mai bine 
să cheme direct ajutoare decât să-și contacteze colegii prin 
radioul tramvaiului. Spitalul cel mai apropiat era cel unde lucra 
Klára - spitalul general universitar, la sud de Piaţa Carol. l-au 
promis că o ambulanță va pleca imediat. 

După minute lungi de așteptare, Jiri, care revenise lângă rănit, 
a auzit în sfârșit sunetul sirenelor care se apropiau. In spatele 
tramvaiului său imobilizat, alte două se opriseră acum, 
amenințând să blocheze circulația în intersecție, iar vatmanii se 
alăturaseră grupului de trecători din jurul scenei. 

Brancardierii l-au luat pe rănit cu gesturi deopotrivă rapide și 
precaute. Ambulanta aplecat spre spital. Jiri n-avea de ales, 
trebuia să-și continue cursa dacă nu voia să întrerupă toate 
liniile care treceau prin Nămeisti Míru. Era conștient că nimeni 
nu l-ar fi înlocuit. 

Nu știa deocamdată cum să obțină vești despre omul pe care- 
I lovise, dar spera să poată trece pe la spital îndată ce ieșea din 
tură. 


VP - 84 


Chiar dacă-și dădea bine seama că nu greșise cu nimic, că 
reacționase cât de repede putuse, nu putea scăpa de un 
sentiment difuz de vinovăție care sporea de la un minut la altul. 
Și, cu toate că acest gând egoist il stânjenea, nu se putea 
împiedica să se gândească și la consecințele pe care acest 
accident putea să le aibă pentru cariera lui. 

Oscilând între teama de a fi pus în pericol, fără voie, viața 
unui necunoscut - o responsabilitate de care nu se putea 
exonera - și rușinea că părea preocupat, în asemenea 
împrejurări, numai să-și păstreze postul, a urcat în cabină și a 
demarat încet. Tramvaiul s-a clintit cu un scrâșnet familiar și a 
prins viteză, dispărând în seara care se lăsa peste Vinohrady. 

XIV , 

Klára a fost prima persoană pe care Alexej Spidla a văzut-o 
când s-a trezit. 

Înconjurat de pereţi terni, întins pe așternuturi curate, cu o 
femeie în alb stând în picioare la căpătâiul lui sub lumina rece a 
neoanelor, nu a înțeles imediat unde se afla. Pulsul i s-a 
accelerat, a încercat să întoarcă capul înainte de a-și da seama 
că îi era ținut într-o minervă care-l impiedica să se miște. l-a 
revenit atunci în minte imaginea limpede a unui tramvai care se 
năpustea spre el și pe care îl vedea prea târziu ca să-l mai evite. 
A auzit în adâncul capului dureros urletul frânelor, zăngăniturile 
de metal, dar și foșnetul vântului prin tufișurile desfrunzite din 
parc și țipătul înăbușit al unei femei în spatele lui. 

Instinctiv, a respirat mai puternic, ca pentru a-și dovedi sieși 
că trăiește. Și-a trecut mâna peste față, nu atât pentru a simti 
pansamentul care, și-a dat seama deodată, îi acoperea tâmpla 
și obrazul drept, cât pentru a se asigura că are control asupra 
fiecărui membru. A reușit să-și miște amândouă picioarele sub 
pătură. Cealaltă mână răspundea și ea la solicitări. 

Avea mintea uimitor de limpede. Stia ce i se întâmplase. S-a 
uitat atunci la infirmiera care îi urmărea trezirea și care se 
apropiase acum pentru a-i scoate, cu câteva gesturi deopotrivă 
blânde și precise, perfuzia care-i jena mișcările. O mică durere, 
ascuțită și rapidă, când acul de metal i-a fost smuls din venă. 

— Cum vă simtiti? 

Atunci și-a dat el seama cu adevărat, când ea și-a întors fata 
spre a lui, cât era de frumoasă - tânără și frumoasă. A înțeles, 
chiar în timp ce o contempla, că această imagine nu i se va mai 


VP - 85 


șterge din memorie. Că de acum va avea nevoie de amintirea 
acelui chip. Că deodată o dorea în mod brutal, sălbatic - ca o 
Zvăcnire, un preaplin de viață după neantul somnului și al 
inconștienței. 

A încercat să-i zâmbească, ceea ce a avut ca efect întinderea 
pansamentului de pe obraz, trezindu-i durerea adormită. S-a 
multumit cu o grimasă pe care ar fi dorit-o liniștitoare. 

— Ce am? 

— O comotie cerebrală puternică, o rană la tâmplă, care o să 
vă lase fără îndoială o cicatrice, și un traumatism al rahisului 
cervical. Dar măduva spinării nu e afectată. Pe lângă asta, 
câteva mici echimoze cauzate de cădere. Ati scăpat cu bine. 

— Traumatism al...? 

Era singura expresie pe care nu o înțelegea. Și, de aceea, 
singura care-l îngrijora. 

— Rahisului cervical. Nimic foarte grav în cazul 
dumneavoastră, dar gâtul trebuie să rămână imobilizat un timp. 
O să treacă domnul doctor mâine dimineață și o să vă explice 
totul. 

S-a oprit. El mai voia să-i audă sunetul vocii. Voia s-o întrebe 
cum o cheamă. Dar, fiindcă era clar că terminase, ea se 
pregătea să iasă. Având gâtlejul uscat, el nu a reușit să dea glas 
gândurilor indistincte care i se îngrămădeau violent în minte. 

— Încercaţi să dormiti, e târziu. 

Înainte să-i poată răspunde, dispăruse. 

e 

Klára s-a dus în cabinetul infirmierelor, la capătul culoarului. 
Două dintre colegele ei stăteau de veghe în jurul unei cești de 
cafea proastă. Blanka, prietena ei cea mai bună de la spital, a 
ridicat ochii când a intrat. 

— Klára? Arăți ciudat. 

— Nu-i nimic. 

— Esti sigură? 

— Blanicka*! Dacă-ti spun... 

— Bine. Nu insist. 

Klára și-a turnai o ceașcă de cafea, cu mult lapte, apoi s-a 
răzgândit. 

— De fapt, e vorba de tipul de la 213, a continuat ea lent. Stii, 
cel lovit de tramvai. 


4 Diminutiv de la Blanka. 
VP - 86 


— Da. Ei, şi? 

— Mă sperie. Are o privire dură. O privire de nebun. 

Blanka a pufnit în râs. 

— Îți faci tu idei aiurea. Pur și simplu încă e în stare de șoc 
după accident. 

— Nu, dimpotrivă, are mintea foarte limpede. S-a asigurat pe 
îndelete că poate să-și miște mâinile și picioarele... Dar mai ales 
s-a uitat la mine ca... Nu știu. Nu mi-a plăcut cum m-a fixat. 

— A fost aproape, a intervenit Elena, cea de-a treia infirmieră. 
Câţiva centimetri în plus și-ar fi ajuns sub roțile tramvaiului, din 
ce mi-au zis brancardierii. Când ai trecut pe lângă moarte, îmi 
închipui că sigur te bucuri să vezi orice fată frumoasă. Sau, dacă 
eram eu, primul tip mai acătării. 

Blanka a zâmbit, iar Klára a ridicat din umeri, iritată. 

— N-are a face. Era mai mult decât o simplă ocheadă la o fată 
frumoasă, cum zici tu. Era ceva nesănătos. 

— Doar fiindcă ești tu deosebit de frumoasă, a răspuns Elena, 
nu fără un dram de ironie geloasă. 

— Termină, i-a tăiat-o Klára încăpătânată. Știu ce-am văzut. 
Tipul ăsta mă sperie. 

Elena a continuat să zâmbească, dar Blanka, intrigată de 
tonul Klărei, parcă s-a simţit contaminată de îngrijorarea care o 
sufoca pe prietena ei. 

În momentul acela a năvălit Jiri, buimac, în încăpere. Elena și 
Blanka l-au măsurat cu un aer surprins. Se mai întâmplase ca 
logodnicul Klărei să treacă s-o ia de la spital la sfârșitul gărzilor, 
dar toate trei terminau în seara aceea abia la ora douăsprezece 
- și era abia opt. Klára s-a alarmat imediat văzând chipul palid al 
lui Jiri. 

— Jiri! Ce s-a întâmplat? 

EI s-a apropiat de ea și a strâns-o pe furiș de brat, salutându- 
le pe colegele ei cu un semn vag din cap. 

— Klára, trebuie să fi venit aici un bărbat. Un accident de 


tramvai. 
Klára a înțeles imediat. 
— Cum, tu...? 


— Da, eu eram. A traversat în fugă, fără să se uite. Ca să zic 
așa, s-a aruncat în fața mea. Eu... Ai noutăți? 

— E la capătul culoarului. Și-a recăpătat cunoștința. E bine. 

Jiri s-a prăbușit pe un scaun. Blanka, revenindu-și din uluială, 


VP - 87 


i-a pus dinainte o ceașcă de cafea, pe care el a acceptat-o. Klăra 
s-a aplecat spre el. 

— E bine, a continuat ea, fii liniștit. A scăpat. N-are nicio rană 
gravă. 

Jiri a expirat profund. Ușurarea îl acoperea ca un val de 
neoprit. Digurile cedau. Ca și cum tensiunea acumulată în 
ultimele ore s-ar fi resorbit dintr-odată. 

Klára l-a sărutat pe frunte. 

— Ba chiar a reușit s-o sperie pe Klăra, a strecurat Elena pe 
un ton Zeflemitor. 

— Poftim? 

Jiri nu înțelegea sensul vorbelor Elenei. Klăra, iritată din nou, a 
răspuns pe un ton dur: 

— Vrei să termini cu chestia asta, Elena? 

În fata expresiei întrebătoare a lui Jiri, s-a fortai totuși să-i dea 
o explicație rapidă. 

— Tipul pe care l-ai lovit... 

A regretat imediat formularea care-i scăpase din cauza 
nervilor. 

— Omul ăsta, Alexej Špidla, s-a uitat ciudat la mine adineauri. 
Eram în camera lui când s-a trezit. M-a fixat lung cu privirea, cu 
o insistență bizară, deranjantă. Asta m-a făcut să mă simt prost, 
recunosc. Dar pesemne că-mi fac eu idei degeaba. 

Elena n-a insistat, înghițindu-și ultimul sarcasm care-i ardea 
pe limbă. Cât despre Jiri, el nu părea să dea prea multă 
importanță disconfortului descris de logodnica lui. S-a multumit 
să se ridice și să o ia de mână. Blanka a rămas tăcută. 

— Crezi că pot să-l văd? a întrebat Jiri. 

Klára a avut un gest de nemulțumire. 

— Pentru ce? a răspuns ea pe un ton în care răzbătea o teamă 
surdă. 

— Nu știu. Să-l întreb cum se simte. 

A făcut o pauză. 

— La urma urmei, eu l-am lovit. 

— Îți spun eu că se simte bine. Nu te duce la el! l-a implorat 
Klára, cufundându-și ochii într-ai lui. 

Jiri a privit-o grav, părând să înțeleagă în sfârșit cât de 
profundă era tulburarea ei. 

— Așa de tare te sperie? 

— Da. 


VP - 88 


Klára a lăsat ochii în jos și s-a închis într-o tăcere 
încăpățânată. Jiri o cunoștea destul de bine ca să ştie că, de 
obicei, ea nu ceda acestui gen de frici iraționale. Nu-i stătea în 
fire. Și, în același timp, recunoștea aceste simptome, acești ochi 
când ațintiți, când feriti, această închidere în mutism ca într-o 
bulă protectoare. Klára era îngrozită. 

În fața Blankăi și a Elenei, a cuprins-o în brațe. Ea s-a lăsat în 
voia lui. El a rămas tăcut, sperând s-o liniștească prin simpla 
prezență a corpului său lipit de al ei. In același timp, începea el 
însuși să-și pună întrebări despre personalitatea acelui om care 
Îi jeșise în cale în împrejurări atât de nefericite - și pe care ar fi 
putut foarte bine să-l omoare. Acel om care, în mod evident, 
reușise s-o destabilizeze pe Klăra cu privirea lui. 

— Mă duc acasă. Nu pot să stau aici, a spus el până la urmă, 
desprinzându-se din îmbrățișarea Klărei, care fără să-și dea 
seama se agățase de el. 

Ținând-o cu blândețe, dar ferm de umeri, a îndepărtat-o de el 
ca să-i prindă din nou privirea. Ea părea să iasă dintr-un soi de 
toropeală. 

— Da, ai dreptate, a răspuns ea. 

— O să fie totul în ordine? 

— Bineînțeles. Nu-ţi face griji. Sunt eu proastă cu poveștile 
mele. 

Jiri i-a zâmbit. Dar disconfortul Klărei îl cuprinsese și pe el. 
Ceea ce, simultan, îi potolise sentimentul de vinovăție fată de 
Špidla. A schimbat o privire cu Blanka, iar aceasta a încuviințat 
imperceptibil din cap. Avea să aibă grijă de Klára până la 
sfârșitul gărzii. Aveau să plece împreună, ca de obicei. Elena le 
surprinsese dialogul mut, dar nu a lăsat să se vadă asta. 

Jiri a sărutat-o tandru pe Klára, căutând să-i transmită prin 
acel sărut puțin din forta brută și din calmul solid pe care voia 
să le întruchipeze, dar care păreau să-l părăsească brusc. 

Le-a salutat sobru pe colegele Klărei și a ieșit din cameră, sub 
privirea compătimitoare a Blankăi și cea enigmatică a Elenei. 


XV 


Era cald lângă zidul teatrului. Timpul trecea încet sub soare, 
iar cuvintele lui Kelsen reînviau o perioadă și niște personaje de 


VP - 89 


mult dispărute - oameni fără nicio legătură cu propria mea 
poveste, care trăiseră o existenţă atât de îndepărtată de a mea 
încât părea aproape exotică, dar care călcaseră pe străzile pe 
unde tocmai umblasem, care își opriseră, poate, privirea asupra 
fațadelor pe care tocmai le contemplasem. Care îmi erau 
complet străini, dar pe care, într-un fel, puteam să-i discern ca 
pe niște forme transparente în lumina fierbinte a acestui început 
de după-amiază de august. 

Kelsen și-a aprins a nu știu câta ţigară, trăgând profund în 
piept și scoțând conștiincios fumul pe nas. Se întrerupsese o 
clipă. O dată în plus, așteptarea mi s-a părut insuportabilă. 

— Și pe urmă? am exclamat eu pentru a pune capăt acestui 
timp mort. 

— Și pe urmă ce? 

Kelsen părea să se fi rătăcit în propria-i poveste. Sau undeva 
în acest du-te-vino între terasa cafenelei unde transpiram sub 
soare și cețurile unui sfârșit de iarnă, cu patruzeci și cinci de ani 
în urmă. 

— Ce-mi povestești nu m-ajută să înțeleg ce caut eu aici, 
alergând după Éléonore. Toate astea-s complet absurde. 

Kelsen m-a fixat îndelung. Într-un final, s-a prefăcut că nu-mi 
bagă de seamă exasperarea. 

— Chiar crezi că e absurd? m-a întrebat el în cele din urmă. 

— Poţi să-mi zici ce naiba fac eu la Praga, căutând-o pe cea 
pe care o credeam femeia cu care împart totul și care a plecat 
fără să-mi spună nimic, lăsându-mă singur și fără știri, ca și cum 
plecarea ei ar fi putut să nu aibă nicio importanţă pentru mine? 

Duritatea mea m-a surprins. Îmi proferam pe un ton sacadat 
frustrarea în fața unui om pe care nu-l cunoșteam. Credeam că 
nu vreau decât s-o regăsesc pe Éléonore, îmi fixasem voinţa 
numai asupra acestui punct, dar de fapt mă cuprinseseră 
dezamăgirea și un sentiment amar de trădare, revărsându-se 
fără vreun semn prevestitor peste digurile pe care le ridicasem 
inconștient. lar povestea atât de reală și în același timp atât de 
abstractă, de lentă și de insuportabilă pe care mi-o derula 
Kelsen nu făcuse decât să-mi aţâţe resentimentul ascuns în loc 
să-mi răspundă la întrebări. 

Deodată m-a înfricoșat propria mea instabilitate. De două zile 
oscilam neîncetat între speranţă și furie, starea de spirit mi se 
schimba complet de la o oră la alta. Oare nu cumva înnebuneam 


VP - 90 


pur și simplu? Evoluam ca pe un fir, pe o creastă subţire între 
două abisuri și nu făceam decât să mă poticnesc, căzând când 
într-o prăpastie, când în alta și agăţându-mă abia în ultima clipă. 
Și dacă la următoarea cădere nu mai reușeam să mă prind de 
nimic? 

Hotărât lucru, nimic nu avea sens în povestea asta. 

Da, totul era absurd. 

— Așa e, fără îndoială, a continuat Kelsen în prelungirea 
gândurilor mele. Ești supărat pe ea. 

Maxilarul mi s-a încleștat, iar mâinile căutau un obiect 
inexistent pe care să-l zdrobesc pentru a-mi potoli o nevoie 
irepresibilă de distrugere. 

— Da, sunt supărat pe ea. O iubesc și sunt supărat pe ea. 
Pentru că n-a avut încredere în mine, deși aș fi fost gata de orice 
pentru ea. Pentru că m-a lăsat pe marginea drumului, m-a 
exclus dintr-o parte a vieţii ei. O iubesc și nu-nteleg. Da, o 
iubesc și sunt supărat pe ea. 

Kelsen și-a aţintit privirea spre un punct imaginar de deasupra 
bisericii. 

— Niciodată n-am știut să mă deschid pe de-a-ntregul către 
cineva. Sau, mai bine spus, o singură dată, în faţa unei singure 
persoane. A murit și, de atunci, n-am făcut decât să ridic ziduri 
ca să mă protejez. De ceilalţi. De cei care ar fi putut să se 
intereseze de mine. Ceea ce era o grădină secretă s-a extins 
treptat, devenind un câmp imens care cuprinde viața mea. Un 
câmp pe care, astăzi, numai eu îl cutreier. 

Mă durea fix în cot de ceea ce voia să-mi spună despre el. lar 
el știa asta. Dar a continuat. 

— Cred că fieonore e din soiul ăsta, al celor care ţin numai 
pentru sine o parte din ei. Și care nu înţeleg decât prea târziu că 
acest șir tot mai lung de secrete a devenit identitatea lor, ființa 
lor intimă. Că s-au ferecat ei înșiși într-o încăpere a cărei cheie 
au pierdut-o. Și în care nimeni nu mai poate intra. 

A oftat. 

— Mă tem. Că n-ai s-o regăsești pe cea pe care o cauţi. 
Sunteţi tineri amândoi. Dar poate că deja ai pierdut-o. 

Furia care mă susţinuse în zilele precedente, ascunsă sub un 
capac fragil de speranţă naivă și de frică, de dragoste 
nebunească și de lipsă fizică, aluneca încet, dezvăluind un infinit 
de dezamăgire și de dezgust - pentru ea, dar și pentru mine. Și 


VP-91 


totuși, paradox suprem, voiam neîncetat să o regăsesc, ba chiar 
în acel moment conștiința mea se limita la această dorinţă. 

— N-ar trebui să-ți spun asta, s-a corectat el. Sigur mă înșel. 
Dar știu ce văd în tine. lubire dezamăgită, înșelată într-un fel. Și 
știu cât de nociv poate fi lucrul ăsta. 

— N-am venit aici ca să suport o psihanaliză de doi bani, i-am 
aruncat eu în față. 

O reacţie de apărare puerilă pe care el a receptat-o, cu 
siguranţă, drept ceea ce însemna - adică nu mare lucru. 

— Sigur. Nu ăsta e scopul meu. Nu mă laud că te-aș înţelege. 
Și nici măcar nu încerc să te fac să crezi asta. |ți spun doar cum 
aș reacţiona eu în situaţia ta. Și cred că reacţionezi ca mine. 

— Nu știi nimic. 

— Nu. Totuși cred că nu mă înșel. 

Certitudinile lui trântite calm îmi exacerbau nerăbdarea, 
alimentând fără răgaz o iritare însoţită de un insuportabil 
sentiment de neputinţă care, din nou, ameninţa să copleșească 
totul. 

Totuși îmi dădeam seama că avea dreptate. 

— Să lăsăm asta, a tranșat el problema. Despre ce s-a 
întâmplat pe urmă știu numai câteva frânturi. 

Fără tranziţie, Kelsen revenise la acea lună martie 1967 în 
care ar fi trebuit să găsesc răspuns cel puţin la o parte dintre 
întrebările mele. M-am resemnat, fără iluzii sau entuziasm, să 
reluăm firul povestirii. 

— La un moment dat Špidla a ieșit din spital. Klára și Jiří n-au 
mai auzit nimic despre el, iar Klâra și-a uitat, până la urmă, 
fricile iraționale. S-au căsătorit. Fără îndoială, în primăvara aia a 
fost făcută poza pe care mi-ai arătat-o. La sfârșitul anului li s-a 
născut o fetiță, pe care au botezat-o Eva. 

O nouă ţigară. 

— La începutul lui 1968, Dubček îl înlocuiește pe foarte 
ortodoxul Novotny în fruntea Partidului Comunist Cehoslovac. 
Începe atunci scurta perioadă de liberalizare a regimului care a 
rămas cunoscută sub numele de Pražké jaro - Primăvara de la 
Praga. Libertate de expresie, reforme economice profunde, 
inovațiile sunt numeroase. Chiar dacă puterea politică a 
Partidului nu este pusă fundamental în discuție, controlul 
exercitat de el asupra societăţii în ansamblu încetează deodată. 
Pentru o vreme, în orice caz. Probabil că primăvara asta a fost 


VP - 92 


cea mai frumoasă trăită de Praga de la perioada interbelică și 
Prima Republică încoace - faza de independenţă naţională care 
rămâne în inima tuturor cehilor ca amintirea unei epoci de aur 
pierdute și pe care nici Klára, nici Jiří n-o cunoscuseră. Până la 
invadarea ţării de către trupele sovietice și de către armatele 
„ţărilor-surori” din Pactul de la Varșovia la sfârșitul lui august, 
viața lor trebuie să fi fost frumoasă, din câte știu eu. 

Kelsen s-a întrerupt încă o dată, cu privirea pierdută și ţigara 
arzându-i încet între arătător și degetul mijlociu. 

— Și ce legătură are asta cu Eléonore? Cu legătură cu 
moartea lui Jiří Kubiš în Valais, patru decenii mai târziu? Cum o 
să explice în sfârșit povestea asta tot ce nu reușesc să-nţeleg? 

Lăsasem să cadă aceste întrebări una câte una, fără să mă uit 
la el, cu o voce monocordă și atonă care exprima, mai bine 
decât orice răbufnire, cât de aproape era echilibrul meu mintal 
să cedeze. Aproape că am simțit fizic cum voinţa lui Kelsen se 
apleca pentru a o sprijini pe a mea - pentru a mă ajuta să rezist. 

— Ajung și acolo. La începutul lunii octombrie 1968 s-a 
schimbat totul pentru ei. 


XVI 


O liniște călduță domnea în austerul și minusculul apartament 
de pe Komunardů. Eva dormea în leagănul ei și Klára, epuizată, 
ațipise pe canapea. Jiri citea numărul de ieri din Rude Prâvo;, 
organul oficial al Partidului.  Pierdea firul unui articol 
neinteresant care aproba servil ultimele decizii ale conducerii 
KSČ, surprinzându-se că citeşte de mai multe ori același rând 
pompos și indigest. 

Pe Jiri nu-l interesa politica. Dar citea mult, cum fac cei care, 
din cauză că nu-și pot alege lecturile, devorează tot ce le pică în 
mână. Și nu se putea abtine să zâmbească văzând cum ziarul 
sprijină fără rezerve revirimentul conservator al regimului cu 
același entuziasm cu care susținuse reformele liberale din lunile 
precedente. După sejurul forțat la Moscova, după cele câteva 
zile de captivitate care parcă îl striviseră, prim-secretarul 
Alexander Dubček era încolțit, nimeni nu se lăsa păcălit. Și 


5 Literal, Legea roșie. Expresia s-ar putea traduce, eventual, prin Dreptatea roșie. 
6€ Komunistická strana Československa, Partidul Comunist Cehoslovac. 


VP - 93 


totuși, chiar în timp ce trupele sovietice staționau peste tot în 
țară, iar Dubcek aplica o atenuare a politicii sale care, foarte 
probabil, îl îndepărta cu fiecare zi de convingerile sale profunde, 
bravul ziar al muncitorilor continua să laude continuitatea 
închipuită în care se înscria politica guvernului și a Partidului, 
transformând contradicţiile evidente și slalomul ideologic ale 
acelui sfârșit de an într-un drum drept și perfect jalonat spre 
fericirea pură a proletariatului. 

Sătul de retorica șablonardă din Právo, Jiri s-a ridicat din 
fotoliu ca să-și aprindă o țigară la geam. Strada era pustie și 
liniștită. În bloc, două familii întregi îşi părăsiseră apartamentele 
de pe o zi pe alta, fără să se știe destinația lor. Bineînţeles, nu 
fusese publicată nicio cifră, iar subiectul nu ținea prima pagină a 
presei oficiale, dar toată lumea cunoștea un vecin, un văr sau 
un prieten care plecaseră din tară după invazie. Sferele 
conducătoare păruseră să se resemneze cu această idee, 
convinse, cu siguranță, că exilarea elementelor reacționare și 
mic-burgheze ale populației care-și pusese destinul în mâna 
Partidului avea să constituie, ca o simbolică luare de sânge, 
prima etapă a unei regenerări necesare a societății cehoslovace. 

Jiri fusese tentat să-i imite pe oamenii care lăsaseră totul în 
urmă și riscaseră totul pentru a pleca în căutarea unei alte vieti, 
pe alte meleaguri. Nu-i vorbise niciodată Klârei despre asta. Ea, 
fără îndoială, n-ar fi vrut să plece. Cum să te duci spre 
necunoscut, cu două valize uzate legate cu sfori și un copil de 
nouă luni în brațe? 

Si ca să găsești ce? 

Nu, el făcuse alegerea bună - sigur, oarecum obligat. Cea de 
a rămâne. Avea o familie, ca un nucleu moale în sânul căruia 
era liber să-și organizeze existenta după bunul plac. Și munca. 
Și prietenii. În sfârșit, toți cei care, asemenea lui, refuzaseră să 
facă marele salt - sau nici măcar nu se gândiseră la asta. 

e 

Se ducea să stingă tigara în scrumiera de pe pervaz când 
niște bătăi surde au răsunat în ușa apartamentului. Masinal, Jiří 
s-a uitat la ceas. Era aproape nouă jumătate. Cine putea să fie 
la ora asta? Fără îndoială, vreun vecin de palier rămas fără 
Zahăr sau făină. După invazie, nimeni din cartier nu mai ieșea 
atât de târziu. 

Bătăile au crescut în intensitate și, prin ușa prea subțire, o 


VP - 94 


voce impersonală a strigat anuntul rece care, într-o fracțiune de 
secundă lungă cât eternități întregi de groază, dădea peste cap 
fără putință de întoarcere viața celor care-l auzeau. 

— Securitatea statului, deschideţi ușa! 

Klára s-a trezit tresărind, iar privirea îngreuiată de somn s-a 
agăţat, fără să înțeleagă, de cea a lui Jiri. Apoi, ca și cum o ceată 
opacă s-ar fi risipit brusc, a deschis complet ochii și totodată a 
înțeles sensul cuvintelor rostite de voce. S-a sculat încet, fără să 
spună nimic și fără să-l scape din ochi pe Jiri. El a ridicat din 
umeri și s-a îndreptat spre ușă, lăsând-o pe Klăra tulburată în 
spatele lui. 

Bătăile s-au mai auzit o dată, și mai violent, înainte ca Jiri să 
deschidă. Pe palier se aflau trei bărbați în civil, cu fete 
impenetrabile și impermeabile gri fără cute. 

— Bună seara, tovarăși. 

— Jiri Kubis? a întrebat personajul care stătea din centru, 
puțin în fata zbirilor săi. 

— Da, eu sunt. 

— Vă rog să vă luati paltonul și să ne urmați. 

Niciun cuvânt în plus în această mecanică umană bine rodată. 

În umbra apartamentului din spatele său, Jiri a simtit-o pe 
Klára apropiindu-se și strecurându-se lângă el. 

— De ce trebuie soțul meu să meargă cu dumneavoastră, 
tovarăși? 

— Îmi pare rău, doamnă, nu sunt autorizat să vă răspund. 

— Dar o să se poată întoarce în seara asta? 

— Nu stiu. 

În acel moment s-a trezit Eva. Plânsetele ei au răsunat din 
capătul apartamentului. Klára a părut dezorientată pentru o 
clipă, mâna i s-a agăţat de cea a lui Jiri și capul, parcă fără voia 
ei, i s-a întors spre camera de zi din spatele ei, unde trona 
leagănul Evei. 

Ca pentru a pune capăt acestei clipe de ruptură, Jiri și-a 
eliberat mâna, s-a întors către soția lui, i-a cuprins fața și a 
sărutat-o repede. 

— Probabil e o greșeală. O să mă-ntorc repede. Pup-o pe Eva 
din partea mea. 

Klára și-a cufundat pentru o ultimă oară privirea într-a lui, iar 
acea privire voia să spună: „Stii bine că în tara asta există 
numai greșeli. Greșeli care durează ani întregi. Greșeli care fac 


VP - 95 


ca oamenii să nu se mai întoarcă acasă”. 

Jiri și-a luat pardesiul și i-a urmat pe oamenii de la StB”. 

Klára a rămas un timp în prag. Inima i se oprise, se scursese 
cu totul într-un înveliș de bronz. Plânsetele și sughițurile Evei s- 
au întețit. Klára s-a silit să se smulgă din toropeală, să-și alunge 
angoasa - să iasă din sine însăși. 

A închis încet ușa și s-a întors spre interiorul apartamentului, 
sprijinindu-se cu spatele de cadru. S-a forțat și s-a apropiat de 
leagăn ca să-și ia fetița în brațe. Eva a ridicat ochii spre cei ai 
mamei sale și s-a potolit. 

Atunci a început Klăra să plângă. 

e 

— Stiti pentru ce vă aflați aici? 

Jiri fusese adus cu mașina până la sediul StB-ului de pe 
Bartolomejskă, o stradă îngustă nu departe de actualul bulevard 
național. Se afla într-o mică sală de interogatoriu cu pereți gri și 
murdari, mobilată cu un birou de lemn și două scaune tari. Un 
soldat în uniformă stătea în picioare, tăcut, lângă ușa închisă, la 
spatele său. Îl puseseră să se așeze pe unul dintre scaune, cu 
mâinile pe lângă corp. 

În fata lui, de partea cealaltă a biroului curat și ordonat, luase 
loc un ofițer. Când ridicase ochii spre el, Jiri tresărise, 
înăbușindu-și un țipăt de surpriză care se transformase într-un 
croncănit ușor și nepotrivit. Încins într-o uniformă pe care 
lumina zgârcită o făcea să pară gri sau verde, de la un moment 
la altul, cu chipiul în mână, Alexej Špidla se așezase încet și îl 
măsurase cu un aer absent, în timp ce un zâmbet palid i se 
schița pe fata emaciată. Cicatricea lăsată de accident era foarte 
vizibilă pe obrazul drept. 

— Stiti pentru ce vă aflați aici? 

Jiri se forță să răspundă. 

— Nu ştiu nimic. Nu, nu știu. 

Spidla n-a răspuns, zâmbind în continuare. 

— E din cauza accidentului? 

Zâmbetul lui Spidla s-a făcut mai larg. 

— N-aţi avut nicio vină. Eu am traversat fără să mă uit. Chiar 
credeți că la Securitatea Statului convocăm în mod arbitrar 
cetățeni din cauza unor fapte pentru care nu sunt responsabili? 

— Nu cred nimic. Nu știu de ce am fost arestat de acasă. 


7 Státní bezpečnost, securitatea statului sub regimul comunist cehoslovac. 
VP - 96 


— Nu ştiţi. Foarte bine. Eu știu. 

— N-am făcut nimic. 

— Poate. Dar trebuie să înțelegeți un lucru. 

_ — Care? a murmurat Jiri, care vedea, la fiecare replică a lui 
Spidla, cum o parte din lumea lui se prăbușește. 

— O să trebuiască să înțelegeți că eu fixez regulile jocului. Eu 
o să decid dacă rămâneți aici sau dacă vă puteți întoarce acasă, 
la soția și la fiica dumneavoastră. Ceea ce trebuie să vă băgatți 
bine în cap e că, începând de acum, viața dumneavoastră sunt 
eu. 

Jiri simțea cum îi bate pulsul la încheieturi. Avea furnicături în 
mâinile care-l atârnau în gol ca niște apendice de acum inutile. 
Cu un gest, Spidla i-a făcut semn să iasă soldatului care păzea 
ușa. Odată aceasta închisă, a continuat: 

— lar eu tocmai viața dumneavoastră o vreau. 


XVII 


Kelsen se ridicase pentru a-și muta scaunul la umbra zidului. 
Bătaia soarelui pe trotuar era insuportabilă. L-am imitat, 
așteptând să vorbească iar. 

Fiinţele cărora Kelsen le dăduse viață în timpul povestirii 
rămâneau în faţa mea, fantome neclare în toropeala liniștită 
care îneca Piaţa Păcii. Degeaba simţisem la început ca existenţa 
acelui cuplu necunoscut nu mă privea, acum nu puteam scăpa 
de un sentiment misterios de apropiere și de compasiune faţă 
de ei, dincolo de anii care ne despărțeau. Nu știam nimic despre 
ei și totuși simţeam că făceau parte din viaţa lui Kelsen, ca și 
cum ar fi locuit, într-un mod pe care nu puteam să-l înţeleg pe 
deplin, în propria lui personalitate. Ca niște amintiri întrupate 
puternic chiar în miezul existenţei sale despre care nu știam 
nimic. 

Imaginea lor pe asfalt începea totuși să se estompeze ușor. 
Părul negru al Klârei, privirea tristă a lui Jiří, lungul sărut 
nevinovat din ceața invernală care se ridica dinspre Vltava, totul 
se ștergea încet în lumina prea puternică. O imagine sepia 
subliniată de bruma timpului pe care soarele o topea fără nicio 
cruţare. 

Nu aveam nimic de spus și, până la urmă, Kelsen a vorbit: 


VP - 97 


— Špidla o voia pe Klára. Era nebun după ea de când o văzuse 
la spital, când se trezise. Devenise o idee fixă. Și, cum era ofiţer 
StB, a putut să afle repede totul despre ea. Și să înţeleagă că 
primul obstacol între ea și el era soțul ei. Evenimentele din 
1968, începutul de liberalizare a regimului, apoi invazia 
sovietică i-au oferit ocazia să acţioneze. Să pună în practică un 
plan bine chibzuit. Normalizarea era în curs. Odată cu revenirea 
rușilor, StB avea mână liberă să readucă ordinea și să-i 
neutralizeze pe toţi cei care, mai îndeaproape sau mai de 
departe, contestaseră ordinea stabilită. In împrejurările astea, 
cine avea să-și bată capul ce se întâmplase cu un vatman 
amărât arestat de servicii? Doar dispăreau atâţia și nu se mai 
auzea nimic despre ei... 

— Ce s-a întâmplat? Jiří n-a fost eliberat? 

— Klâra nu l-a mai văzut niciodată. 

Kelsen m-a privit, ridicând dezabuzat din umeri. 

— Păi, și cel pe care l-am găsit mort în Elveţia? am întrebat 
eu. 

— N-ai înțeles? Nu era Jiří Kubiš. Jiří a dispărut în 1968. Mai 
mult ca sigur, executat în subsolurile de pe Bartolomăjskâ. Sau 
undeva în mijlocul vreunui câmp. Nu era ceva frecvent, nu, dar 
se mai întâmplau și asemenea lucruri. Pe vremea aia. 

— Și Klára? Și copilul? 

— Klára nu voia să plece din ţară. Nu atâta timp cât nu-l 
găsea pe Jiří. Dar familia ei a reușit s-o convingă să fugă. Dacă-i 
arestaseră soțul, puteau s-o aresteze și pe ea. Pentru ea, dar 
mai ales pentru fiica ei, trebuia să plece. Asta a și făcut. Ca 
mulți oameni la acel sfârșit de 1968... 

— Au lăsat-o să plece? 

— Autorităţile nu erau prea stricte. Preferau ca elementele 
îndoielnice să emigreze. Cel puţin, atâta timp cât hemoragia era 
suportabilă. Cehoslovacia nu era RDG. Est-germanii puteau să-și 
părăsească ţara și totuși să rămână în Germania. În vest. Dar 
cehii? Unde puteau să se ducă? 

Kelsen a scos ultima ţigară din pachet. 

— Aproape zece mii s-au refugiat în Elveţia. Asta a făcut și 
Klára. Pe anumite filiere, nu știu, a ajuns în Elveţia cu fiica ei. De 
ce Elveţia? Nici asta nu știu. 

— Și Špidla a lăsat-o? Fără să reacționeze? 

Kelsen a zâmbit dureros. 


VP - 98 


— Cred că Spidla a urmărit-o. Cred că a venit în Elveţia. Sub 
identitatea lui Jiří Kubiš. 

Era ca și cum o bucată de istorie lăsată în umbră ar fi fost 
brusc luminată de valurile insuportabile ale soarelui care se 
revărsau pe deasupra bisericii Sfânta Ludmila, până la periferia 
propriului meu mediu. 

— Aşadar pe Špidla l-am fi găsit noi la Mauvoisin... 

Nu era o întrebare, era o exprimare în cuvinte a ceea ce 
tocmai realizam. 

Kelsen a precizat totuși: 

— Ai grijă, Valérien. Această ultimă informaţie e numai o 
presupunere. Așa cred eu. Dar nimic nu dovedește că am 
dreptate. 

Puţinul pe care-l cunoșteam despre Kelsen îmi dădea impresia 
că până și intuiţiile lui erau valoroase. Dar nu puteam accepta 
tot ce-mi dezvăluise fără să fi obţinut mai întâi măcar o 
explicație. 

— De unde știi toate astea? Cum ai aflat povestea asta - și 
cum se face că vii să mi-o spui acum, mie, care anchetez oficial 
tocmai crima asta? Prin ce întâmplare ni s-au intersectat 
drumurile fix în momentul ăsta? Nu-i vorba de hazard, nu-i așa? 

— Nu. Nu pe de-a-ntregul. 

Kelsen părea că vrea să-mi eludeze întrebarea. A continuat: 

— Ştii care era al doilea prenume al Evei, fiica lui Jiří și a 
Klârei? 

— Nu, și ăsta nu e răspunsul la întrebarea mea. 

— Așteaptă, Valérien. l-au ales prenumele de Rusalka. Eva 
Rusalka Kubišová. 

De ce ar fi trebuit să mă intereseze această informatie? 

— Rusalka? Personajul din opera lui Dvořák? am sugerat 
maşinal, fără să-mi dau seama prea bine unde voia Kelsen să 
ajungă. p 

— Da, personajul din operă. Dar nu numai. In folclorul ceh, 
rusalky sunt nişte ființe supranaturale legate de apă - de 
lacurile și râurile din Boemia. Sunt naiade, zâne. Mircea Eliade le 
considera o resurgență slavă al cultului antic al Dianei. 

Atunci Kelsen și-a aţintit privirea în ochii mei ca să se asigure 
că-l urmăresc. Un profesor și elevul lui, am gândit eu imediat. 

— Dacă opera lui Dvořák și alte creaţii romantice din secolul 
al XIX-lea au făcut din ele un personaj unic (Rusalka), o 


VP - 99 


individualitate iniţial pozitivă sub trăsăturile unei femei dispuse 
să renunțe, din dragoste, la condiţia ei nemuritoare, inspirația 
populară este foarte diferită. Rusa/ky sunt personaje 
înfricoșătoare, de care oamenii trebuiau să se ferească. Puteau 
să apară atât sub forma unor fete atrăgătoare cât și a unor 
bătrâne asimilabile vrăjitoarelor. Vocea lor avea puterea de a-i 
fermeca pe bărbaţi - cam ca Lorelei pe Rin. Sub vrajă, victimele 
(bărbaţi tineri, cel mai adesea) se lăsau prinși în mrejele lor și 
trași la fundul apei, în palatul lor de cristal, de unde nu mai 
aveau nicio speranță să se întoarcă. De altfel, ţăranii 
născociseră strategii pentru a se proteja de personajele astea a 
căror realitate nu era pusă la îndoială. De pildă, nu umblau 
niciodată fără niște usturoi sau niște fire de pelin la ei în 
săptămâna de după duminica Sfintei Treimi, perioadă în care 
rusalky erau, potrivit mitului, cel mai active. 

Kelsen a dat de mai multe ori din cap, parcă prins de propria 
lui expunere. 

— In plus, dacă-ţi aduci aminte, Rusalka din operă îl ucide în 
actul al treilea pe prinţul de care este îndrăgostită și care a 
trădat-o, apoi se întoarce în adâncuri... chiar dacă se căiește și îi 
încredințează lui Dumnezeu sufletul lui. Așadar o figură mai 
ambiguă decât pare. 

— N-am văzut niciodată opera asta. Și nu-s sigur că te 
urmăresc. 

— Nu-i nimic de urmărit. Ce vreau să spun e că, ţinând cont 
de povestea Klârei și a lui Jiří, alegerea acestui prenume, cam 
surprinzătoare în definitiv, era întrucâtva un semn. Rusa/ky erau 
la origine copii de om, morți înainte de botez. Sau fete rămase 
însărcinate, blestemate și alungate de părinţi, sau sinucigașe 
care reveneau la viaţă sub forma unor spirite ale pădurii și ale 
râului, demoni ai apelor. „Orice basm a ieșit din profunzimile 
sângelui și ale fricii”, spunea Kafka, pare-mi-se. Și știa el ceva 
despre atașamentul sufletului ceh față de aceste povești 
sumbre și sălbatice. Ce încerc să te fac să înţelegi e că a-i pune 
un astfel de prenume copilului, mai ales în perioada comunistă 
când toate credințele populare erau mai mult sau mai puţin 
condamnate de regim, denunţate ca rămășițe medievale demne 
de popoarele înapoiate, înseamnă să-l marchezi cu pecetea de 
neșters a legendelor străvechi. Și, în același timp, să-l legi de 
epopeea naționalistă de la sfârșitul secolului al XIX-lea - o altă 


VP - 100 


decizie încărcată de sens în cadrul blocului estic de la sfârșitul 
anilor șaizeci. Însemna să-ţi asumi vechea mitologie din colţul 
ăsta de ţară. Să-ţi însușești o viziune a lumii marcată de o formă 
de pesimism ascuns sub umor, dar mereu palpabil. Să revendici 
genul ăsta de nonșalanţă ironică și amară specifică poporului 
ceh. Și, când ne gândim la destinul acestui copil, nu ne putem 
împiedica să credem că alegerea nu a fost lipsită de consecinţe. 

— Nu alegerea asta l-a dus pe tatăl ei în carcerele StB-ului. 

— Nu, bineînţeles. Dar Eva a crescut fără tată, în exil, lângă o 
mamă marcată pentru totdeauna de ruptura asta - cu atât mai 
greu de asumat cu cât, fără îndoială, nu a aflat niciodată cu 
adevărat ce i s-a întâmplat soţului ei. Jiří a rămas alături de ele, 
ca o fantomă discretă, dar omniprezentă, ca o remușcare 
înțepenită în limburi, în vreun teritoriu intermediar dintre 
realitate și fantasmă, dintre doliu și speranţa întoarcerii. Eva a 
văzut cum tinerețea i se scurge în umbra acestui tată pe care nu 
l-a cunoscut niciodată, dar pe care Klára îl făcea să trăiască 
numai pentru ea. Au crescut și au îmbătrânit amândouă cu un 
spectru de care nu puteau, nici nu voiau să se elibereze. Și-au 
urmat drumul însoţite de amintirea asta vie și încremenită care 
nu le-a părăsit niciodată cu adevărat. 

Julien, care nu părea să mi se adreseze mie de fapt, a făcut o 
pauză înainte de a-mi arunca o privire ciudată. 

— Amintirile noastre ne fac ceea ce suntem. Ne determină, în 
mare parte, viitorul. Ne influenţează relaţiile pe care le stabilim. 
Hotărând să le ţinem sub tăcere sau să le împărtășim ne creăm 
noi imaginea pe care o percep ceilalți. 

— Pari să vorbeşti aici mai mult despre tine decât despre 
Klára și Eva, am îndrăznit eu după un moment de tăcere. 

— Se prea poate. Dar nu, vorbesc și despre ea - despre Eva. 
Am cunoscut-o bine. De la ea știu ce ţi-am povestit. Din ce mi-a 
spus ea, dar și din ce mi-a ascuns - și a trebuit să ghicesc. 

— Ai cunoscut-o? 

Întrebarea mea era rezultatul efectului de surpriză. Dar, 
gândindu-mă mai bine, era absolut logic. Cum ar fi putut Kelsen 
să afle despre această poveste altfel decât prin intermediul 
unuia dintre protagoniștii ei? Totuși înțelegeam din ce în ce mai 
puţin spre ce ne conduceau toate acestea. Cu cât aflam mai 
multe, cu atât reușeam mai puţin să îmbin piesele acestui 
puzzle mișcător, care păreau să se înmulțească pe măsură ce 


VP - 101 


avansam, parcă pentru a mă împiedica definitiv să cuprind 
imaginea de ansamblu. O imagine în care probabil că stăteau 
Klára și Jiří în fața bisericii lor, și Eva, și Alexej Špidla mort pe 
baraj, și Julien Kelsen, și Eléonore și cu mine. 

— Da, ne-am întâlnit în 2002, cu numai zece ani în urmă. 
Locuia tot în Elveţia pe atunci, la Zurich. Venisem să ţin o serie 
de conferinţe la universitate. Pe vremea aia, Klâra murise deja 
de mult. O răpusese un cancer la sfârșitul anilor optzeci, la nici 
patruzeci de ani. N-a apucat să vadă căderea comunismului. 

Kelsen n-a ezitat nicio clipă să treacă într-un registru mai 
personal. Într-un fel, am fost emoţionat că aborda acest subiect 
cu mine - eram gata să pariez orice că nu mai vorbise nimănui 
despre asta. 

— Am făcut cunoștință după ultima mea intervenție. A venit la 
mine și am discutat îndelung. Tocmai abordasem problema 
rezistenței pasive față de regimul comunist, comparând cazul 
Cehoslovaciei și cel al Republicii Democrate Germane. Era 
frumoasă, seducătoare. Eu îmi pierdusem soţia cu peste zece 
ani în urmă. Retrospectiv, îmi spun că eram două feluri de 
naufragiaţi care se agăţau unul de altul ca să nu se scufunde. 
Ceea ce nu prea e cel mai bun mod de a-ţi salva viaţa... Pe 
scurt, am început o relaţie care a durat aproape un an. Era 
prima femeie pe care o luam în braţe după moartea soției mele. 
Am crezut, pentru o clipă, că era un semn al destinului, o a doua 
șansă. Fiul meu, Romain, a simpatizat-o imediat. Dar, până la 
urmă, a fost doar un fel de răgaz, o scurtă iluzie. Purtam 
amândoi o povară prea grea de probleme nerezolvate ca să 
putem merge mai departe. Ne-am despărțit anul următor. N-am 
rămas în relaţii proaste după despărţire, dar fiecare și-a reluat 
viața de dinainte și, încetul cu încetul, am pierdut legătura. 

Kelsen m-a privit și a schiţat un zâmbet prin care râdea de 
sine însuși. 

— Pe atunci era văduvă de zece ani. Avea treizeci și cinci de 
ani, iar eu patruzeci și trei. Avea o fată, mai mare decât Romain. 
Trebuie să fi avut șaptesprezece ani pe atunci. Dar n-am 
întâlnit-o niciodată. Era limpede că se înțelegeau foarte prost, 
dar Eva nu mi-a destăinuit nimic precis pe subiectul ăsta. După 
câteva luni, am început să sufăr pentru că eram ţinut astfel la 
distanță de o parte a existenţei ei - înainte să-mi dau seama că 
și eu refuzam, exact în același fel, să-i dau acces la propriul meu 


VP - 102 


trecut. Fiecare și-a păstrat secretele, până când lucrurile 
nerostite au devenit prea apăsătoare. O poveste teribil de 
prostească, care spune mai multe despre egoismele fiecăruia 
decât despre construirea unui eventual viitor comun... Așadar 
am rămas aici. 

Un nou zâmbet dulce-amar. 

— Totuși mi-a dezvăluit anumite elemente despre familia ei - 
de fapt, tot ce ţi-am povestit acum. 

Am prins mingea din zbor. 

— Și de ce mi-ai povestit? Mi-ai zis că dispariţia lui El&onore, 
plecarea ei la Praga și totodată moartea lui Kubiš, alias Špidla, 
ți-au permis să faci legătura cu propria ta poveste. Adică relaţia 
cu Eva, fiica lui Jiří și a Klărei, dacă înţeleg bine. Dar tot nu văd 
ce poate s-o lege pe Eléonore de tot ce mi-ai mărturisit. 

„__— Ştiu. Ştiu prea bine. Totuși, asta nu pot să-ţi dezvălui eu. 
Eléonore trebuie s-o facă, crede-mă. Și cred că o s-o facă. 

Citind în ochii lui Kelsen acel amestec straniu de hotărâre rece 
și de compasiune discretă pe care-l putusem observa deja, m- 
am decis, fără tragere de inimă, să nu insist. 

Trecuse deja destul de mult din după-amiază, umbra 
turnurilor de la Sfânta Ludmila se alungise peste măsură. 

— Te las, Valérien. Poate o să mai rămân câteva zile la Praga. 
Nu mai venisem de atâta vreme. De la o călătorie cu Eva, ca să 
spun adevărul. 

A părut să ezite. 

— Ai numărul meu. Ţine-mă la curent. Dacă vrei. Sper că 
lucrurile o să se aranjeze - cu Éléonore, vreau să spun. Sunt 
sigur că... ea n-a vrut să te rănească. Pur și simplu, face parte - 
ca și mine - dintre oamenii care suferă de un handicap afectiv 
deosebit și cărora le este extraordinar de greu să se 
destăinuiască altora. Chiar și celor pe care-i iubesc. Nu fi prea 
aspru cu ea. 

S-a ridicat lăsând pe masă câteva monede de cincizeci de 
coroane. 

— La revedere, Valérien. Sper să ne mai întâlnim. 

Am schiţat un gest vag din cap și l-am privit cum pleacă. 

Silueta lui slabă, dreaptă și, totuși, parcă șubredă s-a 
estompat treptat în ceața căldurii care se ridica din piaţă. Ochii 
mei au urmărit o rază piezișă de lumină portocalie, înainte de a 
reveni spre copacii din jurul bisericii. 


VP - 103 


Kelsen dispăruse deja. 
XVIII 


Am rămas așezat mult timp după plecarea lui Kelsen. Discuţia 
noastră durase ore în șir, dar tot era prea devreme ca să mă duc 
direct în parcul Letnâ. Așa că am decis să trec pe la hotel. 

Am luat-o pe lângă umbrele bisericii, profitând puţin de 
relativa răcoare pe care o exalau vechile ziduri de cărămidă. 
Între ele și copaci, vara devenise mai ezitantă, parcă întoarsă 
deja spre luna cenușie care urma. Dar, după ce am trecut de 
piață, mirosul fad al asfaltului înfierbântat de soare, al gazelor 
de eșapament și al mâncărurilor grele de la dughenele ce 
jalonau strada m-a izbit din nou în față, ca o prezenţă alături de 
mine. Orașul trăia și respira în jurul meu. 

(J 

La hotel, am făcut un lung duș rece și m-am schimbat. Am 
ieșit din cameră pe la ora cinci. 

Am traversat Malá Strana, iuțind inutil pasul de-a lungul 
străzilor șerpuitoare, printre zidurile înalte din jurul grădinilor 
publice cu peluze arse. Temperatura tot nu scăzuse. 

Mergând de-a lungul cheiului Edvard Beneš, printre fațadele 
înalte ale Academiei Straka și pantele acoperite de copaci care 
urcau asaltând platoul Letná, am văzut pentru o clipă celălalt 
mal desprinzându-se, pachebot beat cu vopseaua scorojită care, 
foarte încet, se îndepărta de mine. Doar zidurile austere, de un 
brun-negru, ale Facultăţii de Drept au reușit să pună capăt 
acestei iluzii de mișcare și să redea imaginii imobilismul ei 
liniștit. 

Apa fluviului curgea cenușie sub lumina apăsătoare, dar nimic 
nu se mai mișca. 

Când am ajuns la baza scării monumentale care urca fără 
graţie spre Metronom, această mașinărie insolită care prefira 
silențios secundele în ritmul lent al enormului ei balansier și 
care înlocuise o statuie a lui Stalin distrusă în epoca Hrușciov, 
am zărit în dreapta o cărare urcând în pantă lină prin desișurile 
încurcate. Acest drum l-am ales și m-a condus la o largă terasă 
umbrită de copaci înalţi și presărată cu mese și bănci, cam în 
genul acelor Biergarten bavareze. Puțin retrase, o vilă 


VP - 104 


neoclasică și o cafenea pierdută în afara timpului, cu scaune 
albe de fier forjat și clienţii ei duminicali prea bine îmbrăcaţi 
pentru această zi interminabilă și incandescentă de vară. 

De acolo, prin golurile mari dintre trunchiuri, am contemplat 
orașul colorat care se etaja în faţa mea, de la râu până la 
monumentul naţional de pe Vitkov și la înălțimile cartierului 
Zizkov. Siluetele negre ale monstruoșilor bebeluşi hidrocefali se 
disting clar în aerul dens, escaladând prostește turnul 
televiziunii din depărtare. Era, cred, o operă a lui David Cerny 
care emana un sentiment de totală absurditate perfect adaptat 
la starea mea de spirit. Acești bebeluși mari și negri care urcau 
fără ţintă pe verticală erau fraţii mei mai mici, o armadă de euri 
secunde pierdute într-o existenţă aberantă. Ca și ei, trebuia să 
urc, să urc în continuare - dar spre ce? N-aș fi știut să spun. 

De altfel, și astăzi îmi mai pun întrebarea asta când mă 
gândesc la ei. 

Fără să găsesc mai multe răspunsuri ca atunci. 

e 

Am umblat pe drumul de lângă terasă, chiar pe marginea 
pantei. Pietrișul scrâșnea sub pașii mei, pantofii mi se înălbeau 
de praf. Sub copaci, temperatura era suportabilă, dar, îndată ce 
razele oblice răzbăteau prin bolta ajurată a frunzișurilor, mă 
clătinam sub lovitura arșiței dense care, în ziua aceea, strivea 
fără răgaz orașul. 

Am auzit în depărtare, pe celălalt mal, un clopot bătând lent 
de trei ori. Șase fără un sfert. Mi-am întrerupt hoinăreala ca să 
mă întorc la metronom. Prin parc, protejat de umbra străpunsă 
de pete de lumină a fagilor înalţi, am iuţit pasul. Cu cât mă 
apropiam de esplanada care domina parcul, cu atât ritmul mi se 
accelera, în timp ce voința mea părea să fi renunţat la orice 
control asupra corpului. Pașii îmi deveneau mai mari, respiraţia 
mai scurtă, inima îmi bătea mai tare și mai repede. 

Vedeam spațiul liber, pavat cu plăci de marmură desprinse 
care lăsau să iasă prin toate fantele tufe de iarbă galbenă și 
bolnăvicioasă, rigidă și scârțăitoare ca lemnul uscat, unde se 
înălța acest Metronom nepotrivit cu bătăi regulate, ciudat de 
odihnitoare. M-am forțat să încetinesc, să inspir profund. 
Clopotele invizibile au răsunat din nou, dar sunetul lor era parcă 
înăbușit de distanță și de umezeala din aer. In uriașul parvis 
dreptunghiular, căldura era insuportabilă. 


VP - 105 


Acolo am văzut-o. Stătea nemișcată la celălalt capăt al 
terasei, la limita umbrei aruncate de copaci. Sub soarele care 
apunea, era ca o statuie vie, o nimfă citadină, dură și frumoasă 
la marginea unei păduri. Zarva învolburată a orașului, alcătuită 
din zgomotul motoarelor și al roţilor de tramvai, fier pe oţel, din 
miile de conversații absorbite de ziua aceea, amestecate într-o 
cacofonie ordonată, într-o voce mai profundă ce se înălța de pe 
toate străzile, din toate pieţele, din toate gurile de metrou - 
această zarvă nu a reușit să distrugă caracterul câmpenesc al 
momentului așa cum mi-a rămas el în amintire. 

Ea era acolo. 

Cea pe care o așteptasem, cea care rămăsese în ochii mei în 
fiecare minut al despărțirii noastre - cea care plecase fără o 
vorbă. Cea care nu avusese încredere în mine. Cea pe care o 
iubeam. 

El&onore. 

Era acolo. 

e 

Am făcut încet cei treizeci de pași care mă despărţeau de ea. 
M-a văzut venind, dar n-a schițat nici cea mai mică mișcare în 
direcția mea. 

Statuile nu se clintesc. 

Eram în faţa ei. A zâmbit timid. Părul ei întunecat oscila între 
umbra verde și lumina galbenă. Purta frumoasa rochie neagră 
care-mi plăcea la nebunie. 

Și-a desfăcut brațele într-un gest de compasiune 
neputincioasă, de căință inutilă. Nu știu la ce se aştepta din 
partea mea, dar știu că fața mea nu a exprimat ceea ce căuta 
ea - și că n-a dezvăluit ceea ce aș fi vrut să găsească. Inainte ca 
vreunul dintre noi să vorbească, neînțelegerea se instalase deja, 
iremediabil. 

Ea a rupt tăcerea care se prelungea, ca o prăpastie tot mai 
mare între noi. 

— Bună, Val. 

— Salut. 

— Mă... mă bucur să te văd. Toate astea... toate astea n-ar fi 
trebuit să se întâmple - sau n-ar fi trebuit să se întâmple așa. 

— Și eu mă bucur să te revăd și să constat că ești bine... 

Era atât de artificial. Cuvintele mele au sunat atât de găunos. 
Nu știam cum să continui. Voiam s-o iau în braţe. Dar furia - ura, 


VP - 106 


ca să fiu sincer - care se acumulase în mine în zilele precedente 
a fost cea care mi-a dictat cuvintele. 

— Nu mi-ai zis nimic. M-ai lăsat fără nicio veste. Ai hotărât să 
pleci fără un cuvânt. 

Vanele se deschideau brusc și se scurgea un val de 
dezamăgire amară, de frici prea mult rumegate și de dragoste 
înșelată. Tot ceea ce nu voiam să arăt, ceea ce nu eram și ceea 
ce totuși simţisem. 

— Nu trebuia să spui decât un cuvânt, să faci un singur lucru: 
să mă liniștești înainte să pleci. Să mă avertizezi într-un fel sau 
altul. Aș fi putut să înţeleg orice, să accept orice. De ce n-ai 
făcut-o? 

— Nu știu. Sincer. Chiar nu știu. 

Nu era un răspuns. Dar am văzut că era tot ce putea să-mi 
ofere. Că altceva nu era de spus. 

— Dar de ce? am repetat prostește. 

Simţea bine că n-o înțeleg. 

l-am văzut lacrimile în ochi. 

S-a apropiat de mine. 

— Nu pot să-ți explic... Am acţionat stupid. Bineînțeles că ar fi 
trebuit să vorbesc cu tine. Bineînţeles că ar fi trebuit să te 
anunţ. Și totuși n-am făcut-o... 

Lacrimile s-au revărsat, curgându-i pe obraji. Când a ridicat 
ochii spre mine, am văzut două stele de o culoare indefinibilă. 

Între albastru, gri și verde, intense ca niște luciri de aur, două 
licăriri palide și totuși mai puternice decât toate obscurităţile, 
două licăriri care nu mai străluciseră pentru mine, de două zile, 
decât prin văluri groase. Numai două zile. Dar două zile poate 
însemna atât de mult timp... 

Am văzut, de asemenea, două fântâni de tristeţe și de 
remușcare. 

Am văzut ochii celei pe care o iubeam. 

N-am mai rezistat. Chiar dacă furia rămânea aceeași, chiar 
dacă intenţionam să obţin explicaţiile de care aveam nevoie, 
chiar dacă nu știam ce-o să se aleagă de noi, n-am mai putut să 
mă apăr. Am cuprins-o în braţe. 

A izbucnit în hohote care mă sfâșiau, fiecare, ca o lamă. Ochii 
mei rămâneau uscați, dar sufeream. 

Pentru ea. 

Dar și pentru noi. 


VP - 107 


Am rămas îmbrăţișaţi mult timp. Nu știu exact cât. N-am 
încercat să număr bătăile. Pe cele ale inimii mele între coaste. 
Pe cele ale clopotelor invizibile, îndepărtate și totuși atât de 
apropiate, în mijlocul tumultului orașului. 

Imi imaginasem clipa aceasta de zeci de ori în zilele 
precedente. Acest moment al regăsirii. Acest moment care să 
spulbere toate angoasele, să șteargă toate îndoielile. Deja îl 
trăisem prin anticipare. Deja îl lăsasem fără prospeţime 
gândindu-l prea mult. ÎI ofilisem așteptându-l prea mult. Îi 
murdărisem visându-l prea mult. 

Văzusem cum ne lipim unul de altul într-un vârtej de lumină. 
Simţisem pe buze sărutul pe care aveam să ni-l dăm. Îi 
respirasem mirosul. Îi ţinusem corpul în mâini. Îmi unisem 
conștiința cu a ei, în timp ce lumea din jur ar fi părut să-și ţină 
răsuflarea în fața insuportabilei imagini de fericire pe care o 
ofeream ea și cu mine, cuplu regal strălucind în mijlocul timpului 
care se oprea. 

N-am simţit nimic din toate acestea. Construisem acest 
moment piatră cu piatră, senzaţie cu senzaţie - și acest moment 
nu a venit. Ca un ecou care ar sublinia doar absenţa sunetului - 
doar vidul și tăcerea. 

Nu ne-am sărutat. Când plânsul lui Éléonore s-a potolit, ne-a 
desprins ușor unul de altul, fără să ne privim. Clipa trecuse și nu 
știuserăm - sau nu vruseserăm - să o trăim. 

Eléonore a început să meargă prima. Eu am urmat-o alături. 
Voiam să-i spun o sumedenie de lucruri și totuși știam că n-ar fi 
folosit la nimic. 

Căldura era în continuare grea și se strecura prin frunzișuri. 
lradia din sol sub forma unor coloane de aer invizibil și fierbinte, 
ridicându-se ca o respiraţie tăcută. Ne purta un resac arzător. 
Căldura era aerul pe care-l respiram, solul pe care călcam, 
spaţiul prin care ne mișcăm - eram greoi în mijlocul unui suflu 
ascendent, dens și irezistibil. 

Înaintam totuși. 

Și tăceam. 

e 

Eu am rupt tăcerea aceasta insuportabilă. Mâna dreaptă îmi 
atârna prostește pe lângă corp, într-o mișcare avortată de ao 
apuca pe a ei. Dar trebuia să vorbesc, ca să-mi înec în cuvinte 


VP - 108 


dezamăgirea și dezgustul pe care mi le provocam mie însumi. 

— Julien Kelsen e la Praga. 

Nu știu de ce-am început cu asta. 

— M-a contactat ieri dimineaţă, la biroul meu de la poliția 
cantonală. Işi făcea griji și voia să afle ce-ai păţit, după ce n-ai 
ajuns la întâlnire. 

A părut uimită. 

— Ce caută aici? a întrebat ea în cele din urmă. 

Nu știam precis ce să-i răspund. 

— Nu sunt sigur. Am vorbit mult cu el. Mi-a povestit lucruri, 
despre oameni morţi de mult. Lucruri care s-au întâmplat aici 
sub dictatură. Și care ar avea legătură cu line. Și cu cazul de 
care mă ocupam în Valais. 

Am remarcat că, involuntar, foloseam imperfectul. Lumea 
mea părea acum atât de departe... 

Éléonore tăcea și îşi privea fix vârful pantofilor. În timp ce ai 
mei erau albi de praf, ai ei erau uimitor de curați. 

— Kelsen părea să știe multe despre tine. Prea multe, la drept 
vorbind, pentru cineva care nu te-a întâlnit niciodată. 

Simţeam limpede cât de acuzator suna tonul meu. 

— Crede-mă, chiar nu l-am întâlnit niciodată, a replicat 
El&onore. 

Acum mă privea drept în ochi. 

— Sincer, nu înţeleg ce-a putut să-ți spună despre mine. 

— De fapt, nu mare lucru. M-am exprimat eu prost. A vrut să 
ne întâlnim la Freiburg. Părea foarte îngrijorat din cauza ta. Am 
stat de vorbă. Întâmplător, a văzut dosarul cazului de la baraj. 
Mai ales poza pe care o găsiserăm în mâna victimei. Și a 
recunoscut imediat locul unde fusese făcută. Mi-a zis că e aici, la 
Praga. Pe urmă am trecut pe la biroul tău de la universitate. Am 
sunat la ultimul număr format de pe telefonul tău. Am aflat că ai 
luat avionul spre Praga. Am plecat și eu. Azi-dimineaţă Kelsen 
m-a sunat din nou. Voia să ne vedem iar. Bănuia că găsise o 
legătură între plecarea ta la Praga, mortul de la Mauvoisin și 
ceva ce i s-a întâmplat lui însuși. Mi-a propus să vină aici - sau, 
mai bine spus, m-a anunţat că sosește. Ne-am mai văzut o dată 
după-amiază, în oraș. Cunoștea numele victimei, Jiří Kubiš, chiar 
dacă informaţia asta n-a fost dezvăluită de poliţie. Mi-a spus 
povestea lui Jiří și a Klărei, cum un tip de la StB pe nume Alexej 
Špidla le-a distrus viaţa. Cum, foarte probabil, Špidla a ajuns în 


VP - 109 


Elveţia sub identitatea lui Jiří. Mi-a vorbit și despre fiica lor Eva și 
despre relaţia pe care a avut-o cu ea la începutul anilor 2000. 

La ultima frază, Eléonore nu a izbutit să-și ascundă pe de-a- 
ntregul o ușoară mișcare de surpriză care nu mi-a scăpat. M-am 
oprit un moment. 

— Mi-a zis că tu ai un loc în povestea asta. Dar că tu trebuie 
să-mi vorbești despre asta. Dacă vrei. 

Éléonore își revenise. M-a privit trist. 

— Da, ţi-a spus multe, dar a ţinut sub tăcere esenţialul. 

— Ce anume? La dracu’, tu-ţi dai seama că nu înţeleg nimic 
din povestea asta, că tot nu știu de ce-ai plecat? 

Voiam s-o iau de umeri, s-o zgâlţăi, s-o forțez să nu-mi mai 
ascundă nimic. 

Voiam să fac dragoste cu ea. 

— Nu ţi-a vorbit despre fiica Evei Kubišová. Nepoata Klârei și a 
lui Jiří. 

— Nu prea. Mi-a zis că n-a întâlnit-o niciodată. 

Éléonore a oftat. Un oftat prelung, o expresie a chipului pe 
care nu i-o mai văzusem niciodată. Se îndepărta de mine, 
devenea o străină pe care n-o mai recunoșteam. 

— Așa e, a spus ea, n-a întâlnit-o niciodată. 

N-am priceput până-n ultimul moment. 

— Eu sunt fiica Evei. 


XIX 


A trebuit să mă sprijin de trunchiul masiv al unui ulm care 
creștea pe marginea drumului pustiu pe unde mergeam. 
Contactul rugos era reconfortant. Undeva, niște copii râdeau și 
țipau, dar nu-i vedeam. 

Eléonore m-a privit cu un aer absent. Părea să se fi refugiat în 
sine însăși. Plecase foarte departe, unde n-o puteam urma. 

Cum putuse să-mi ascundă atâtea lucruri? În aproape doi ani 
de relație, cum putuse să mă mintă în halul ăsta? Mama și tatăl 
ei muriseră când avea zece ani, asta-mi spusese mereu. 
Devenise un subiect pe care-l evitam amândoi. Vedeam limpede 
că nu-i plăcea să vorbească despre asta și nu insistasem 
niciodată. Aveam eu însumi o relaţie destul de dificilă cu părinţii 
mei ca să înțeleg cât de sensibil și de dureros poate fi subiectul 


VP - 110 


acesta. 

Și deodată îmi dădeam seama că tot ce știam despre ea erau 
minciuni. 

— Mama ta trăiește? 

Întrebarea îmi scăpase, chiar dacă eram sigur că știu 
răspunsul. Vocea îmi era uimitor de calmă. 

— Da. N-a murit, cum ţi-am spus ţie. 

— Și tatăl tău? 

— El a murit. Într-un accident rutier, când aveam zece ani. 
Vezi, nu ţi-am spus numai minciuni. 

Am privit-o timp de câteva secunde lungi. Tot ce am văzut era 
o tristeţe insondabilă. 

— De ce mi-ai spus așa? 

— Din reflex. Din obișnuinţă. 

S-a așezat pe jos, lângă un copac. M-am lăsat și eu, ușor, 
alături de ea. 

— Niciodată nu m-am înţeles bine cu ea. Mă rog, după 
moartea tatălui meu. De la vârsta de cincisprezece ani am stat 
la internat. Când am primit diploma de bacalaureat, mama nu 
era în sală. De atunci n-am văzut-o decât de două ori. De două 
ori în nouă ani. 

El&onore s-a întors către mine. 

— Am exclus-o din viața mea. Pentru mine nu mai exista. De 
asta te-am minţit. Spuneam că e moartă. Și, oarecum, așa și era 
pentru mine. Într-un anumit fel, era adevărat. 

Ne-am privit. Mi-am petrecut braţul peste umerii ei. Ea s-a 
lăsat cuprinsă. 

— Ești supărat pe mine? m-a întrebat. 

— Da. Sunt supărat pe tine pentru că n-ai avut încredere în 
mine. Sunt supărat pe tine pentru că ai plecat fără să mă anunti. 
Știu că despre anumite lucruri e greu să vorbești. Dar aș fi vrut 
să... să te deschizi față de mine. Măcar un pic. Cum faci acum, 
în sfârșit. 

— Știu. Te rog să mă ierți. Am stricat totul. 

Am ezitat. 

— Nu știu. Ce e sigur e că o să am nevoie de timp. Nu știu 
dacă de acum o să mai pot avea încredere totală în tine. Dar 
știu un lucru: te iubesc. Te iubesc, Eléonore, mai mult decât 
orice pe lume. 

Mi-a zâmbit. Și în zâmbetul acela, timp de o secundă, am 


VP - 111 


regăsit-o în sfârșit pe cea care o pierdusem. 

Erau încă atâtea lucruri pe care aș fi vrut să le înțeleg. Tot nu 
știam ce o făcuse să vină la Praga. Nu știam ce treabă avea 
acolo. Nu știam cum aranjase să-mi transmită mesajul prin care- 
mi dădea întâlnire în acel loc, în acel parc, sub acel copac. 

Și totuși toate aceste întrebări nu prea mai aveau importanţă. 
Furia mea nu mai avea importanţă. Se potolise în sfârșit. 

Eléonore era acolo, numai asta conta. 

M-am surprins gândindu-mă că am putea trece peste această 
criză. Că am putea să ne regăsim. In orice caz, eram gata să fac 
tot ce ţinea de mine. 

l-am zâmbit. Ea și-a pus capul pe umărul meu, ca și cum ar fi 
lăsat jos deodată o povară prea grea. 

Soarele apunea încet, alungind la nesfârșit umbrele deasupra 
apei negre a Vltavei. Seara s-a lăsat încet și noi n-am încercat să 
fugim de ea. 


VP - 112 


PARTEA A TREIA 


Quando corpus morietur 


PRAGA - MUNCHEN - PRAGA 
Duminică, 19 august 2012 - duminică, 21 octombrie 2012 


XX 


După ce se despărțise de Valérien, Julien mersese și el mult 
timp pe jos, până se rătăcise prin cartierul rezidenţial care 
domina gara centrală și încâlceala ei de linii brun-ruginii. În 
stânga, suprastructurile murdare ale Muzeului Naţional păreau 
pe punctul de a se topi sub soarele de august, gata să se 
resoarbă într-o magmă neagră care să acopere palatul 
Venceslas, invizibil undeva mai jos. 

Eva. 

Ciudat cum putuseră evenimentele din ultimele zile să 
retrezească aceste amintiri îngropate. Fusese o poveste 
frumoasă între ei. Ceva destul de serios, în orice caz. Singura lui 
tentativă adevărată de a reconstrui ceva după moartea soţiei 
sale, dacă se poate spune așa. Nu existase nimic altceva 
înainte, nimic după. 

Se soldase cu un eșec, bineînțeles. Dar măcar încercase să se 
implice în această relaţie, în felul lui. Timp de câteva luni 
crezuse sincer în posibilitatea unui nou început. Până să-l prindă 
din urmă realitatea. 

De altfel, asta îi și spusese lui Valérien. Fusese absolut sincer 
cu el în această privinţă. Ceea ce dusese la despărţirea lor de 
comun acord era chiar incapacitatea de a se deschide complet 
unul față de celălalt. Nu era vorba de un refuz conștient - sau, 
cel puţin, nu din partea lui. Nu, mai degrabă de consecinţa 
fatală a ceea ce era el. Un bărbat rănit, marcat de dispariţii pe 
care nu le acceptase niciodată pe deplin. Tatăl lui. Soţia lui. 
Morți care-i modelaseră fiinţa, care pur și simplu creaseră omul 
care devenise. Un om care-și proteja cu gelozie secretul 


VP-113 


sufletului - un secret alcătuit din vid. 

Oftă. Acum lămurise totul cu sine însuși. Știa bine că nu mai 
avea nimic de oferit. Nimănui. Poate că încă nu înţelesese asta 
când o întâlnise pe Eva. Sau poate că nu acceptase încă. Dar 
acum nu se mai îndoia. Cu vârsta, se debarasase de negare. 

Fără îndoială, asta aducea bătrâneţea care, pentru el, începea 
să se apropie: forța de a se privi lucid, analitic și fără patimă. 
Voința de a ţine în faţă o oglindă necruțătoare. 

Eva. 

Ce se alesese de ea? Nu putea tăgădui că se gândise la ea în 
lunile de după despărţirea lor. Apoi episoadele de regret se 
răriseră. Până dispăruseră cu totul. Egoismul, care-i era ca o a 
doua piele, îl ferise să cadă în capcana de a relua legătura cu 
ea, de a schimba noutăţi. Punţile fuseseră arse și era foarte bine 
așa. 

Totuși se despărţiseră fără patos, ca niște adulţi. Ba chiar 
totul se petrecuse destul de bine, fiecare părând să înţeleagă 
perfect argumentele celuilalt. Și în privinţa asta îi spusese lui 
Valerien doar strictul adevăr. Chiar dacă el fusese cel care luase 
inițiativa de a pune capăt relaţiei, întâlnise la Eva o înţelegere 
care-i permitea să vorbească despre o despărţire amiabilă. Ea 
recunoscuse că nu-l lăsase să pătrundă decât până la periferia 
vieţii ei. Exact aceeași expresie ar fi putut s-o folosească pentru 
ceea ce făcuse el însuși. Prin urmare, decizia se impusese logic, 
fără certuri inutile. 

Imaginea ei îl părăsise încetul cu încetul. Sau, cel puţin, așa 
crezuse. 

Până când Valérien îi arătase, accidental, acea fotografie. 

Jiri și Klára. 

Se întâmpla în ajun. Și totuși parcă trecuseră zile întregi. 

Julien rămase minute lungi sprijinit cu cotul de balustrada de 
pe marginea trotuarului. Până la urmă se hotărî. 

Ea era singura care putea să-i răspundă la întrebări. 

O căutare rapidă pe telefon îi permise să constate că Eva nu 
mai locuia la adresa din Zurich. Nici altundeva în Elveţia, după 
cât se părea. Poate că se măritase și își schimbase numele? 
După cum o cunoștea, această ipoteză i se păru de la bun 
început foarte improbabilă - deși nu putea s-o excludă complet. 

Mai rămânea totuși o altă explicaţie. 

Scotoci în portmoneu ca să scoată o carte de vizită cu 


VP - 114 


colțurile îndoite și purtând stema roșie și albă a Confederaţiei 
Elvețiene. Formă repede numărul indicat. O cunoștință din 
administraţia federală care avea o datorie la el. O poveste 
veche. 

După două sonerii, persoana de la Berna răspunse. Și, trei 
minute mai târziu, avea informaţia care-i lipsea. 

Eva părăsise teritoriul Elveţiei în octombrie 2009. Posesoare a 
unui pașaport elvețian, se înscrisese peste o lună ca rezidentă 
pe listele ambasadei Elveţiei la Praga. 

Julien închise și puse tacticos telefonul și portmoneul înapoi în 
buzunarele pantalonilor, înainte de a se ridică și a porni iarăși, 
cu pași lenți, la întâmplare pe străzile liniștite. Gardurile vii de 
oleandru răspândeau un miros greoi și îmbătător. 

e 

Ea era aici. Se întorsese în Cehia. 

El presimţise asta. 

Era logic. 

Ea era Rusalka și aici, în Boemia, trebuia s-o caute. 


XXI 


Era târziu, luni dimineaţa, când am plecat de la hotel cu 
El&onore. 

După ore lungi petrecute cu o zi în urmă în parcul Letnă 
vorbind și tăcând, sărutându-ne și contemplând plasa de stele 
țesută de noapte deasupra capetelor noastre, așezați sub 
copacul nostru sau mergând încet pe iarba uscată, ne 
întorseserăm până la urmă în Mală Strana, la hotelul meu și la 
cizma lui mare. Făcuserăm dragoste de mai multe ori, întâi cu 
un fel de furie, de violenţă exasperată de lipsă, apoi mai tandru, 
când sentimentul de urgenţă se risipise lăsând loc micilor 
obișnuinţe care erau ale noastre, mângâierilor de mii de ori 
repetate, dar de fiecare dată noi care erau modul nostru de a ne 
exprima pasiunea. 

Când am deschis ochii, soarele inunda camera cu raze 
ameţitoare. Am simţit greutatea capului lui Éléonore, braţul ei 
care-mi strângea trunchiul. În momentul acela m-am simţit 
bărbatul cel mai puternic din lume, până s-a trezit și ea și mi-am 
dat seama că eram pur și simplu fericit. 


VP - 115 


Pe la ora unsprezece urcam din nou spre castel. Între timp, 
soarele se estompase și o briză răcoroasă aducea deasupra 
orașului fâșii de nori cenușii. După căldura sufocantă din ajun, 
schimbarea era binevenită. Mergeam încet, ţinându-ne de 
mână, fără să vorbim. Din când în când privirile ni se întâlneau 
și ne zâmbeam. Eram doi iubiţi noi a doua zi după prima noapte 
petrecută împreună - o noapte căreia vor să-i păstreze 
amintirea, dar pe care știu că, inevitabil, o vor uita până la 
urmă. Doi iubiţi care pierd șirul orelor de după întâlnirea lor. Doi 
iubiți care nu se gândesc decât la ei. 

Ajunseserăm pe terasa din prelungirea primei curţi a 
castelului, împrejmuită de un gard de fier forjat cu o poartă 
impunătoare flancată de doi eroi de piatră uriași ce domină 
gheretele unde stau, veșnic neclintiţi, doi soldaţi de gardă. 
Inconjurată de palate ale vechilor familii din nobilimea cehă, 
această piaţă se termină, într-o parte, cu un balcon suspendat 
deasupra străzilor întortocheate și a acoperișurilor vesele din 
Malá Strana. Priveliștea se întinde dincolo de râu, peste tot 
orașul Praga, care în ziua aceea se pierdea în umbra unui cer 
jos. Străpungând cuvertura de nori, razele soarelui luminau 
totuși, pentru scurte momente, un cartier sau altul al capitalei, 
ca niște pete de lumină dintr-un tablou de Turner care pun în 
evidență, în maniera proiectoarelor de la teatru, un detaliu pe 
care orașul decide brusc să ni-l dezvăluie după capriciile lui de 
neînțeles. 

Éléonore m-a dus apoi, prin labirintul de curți și porţi cu boltă 
ale castelului, până în grădinile regale care domină Jelení příkop, 
Șanțul Cerbilor. „E-o groapă cu verdeață, în care-o apă cântă“, 
m-am gândit schițând un zâmbet. Dar niciun adormit nu moţăia 
în această văiugă. 

Incă o dată m-a frapat senzaţia de calm pe care o dădeau 
aceste cartiere totuși atât de apropiate de centru. Cerul tot mai 
sumbru îi descurajase până și pe turiștii cei mai motivaţi și eram 
aproape singuri pe puntea de peste șanț. 

Eléonore mă trăgea mai departe și până la urmă am ajuns, 
după ce am mers puţin pe un bulevard pe unde îmi aminteam 
vag că trecusem cu tramvaiul în ajun și după ce am traversat un 


8 Primul vers al poeziei Le Dormeur du val de Arthur Rimbaud („Adormitul din văiugă”, 
în Opere, traducere de Mihail Nemeș, Polirom, 2003, p. 64) (nitr.). 


VP - 116 


cartier cu o liniște aproape rustică, la un restaurant de pe Na 
Valech, o stradă mărginită de vechi case burgheze, nu departe 
de stația de metrou Hradčanská. Zarva orașului se auzea iarăși 
ceva mai mult, dar rămânea ca o prezenţă discretă ţinută la 
distanţă de copacii înalţi care stăteau de strajă, santinele 
solitare de-a lungul unui trotuar pavat. 

— Mi-e foame, mi-a șoptit la ureche El&onore. 

Ce-i drept, nu luaserăm micul dejun. Mi-am dat seama că și 
eu eram lihnit. Am intrat în acel restaurant pe care Éléonore 
părea să-l cunoască bine. 

Interiorul era primitor. Pereţii erau acoperiţi cu un amestec 
ciudat de lemn și cupru sau zinc, împodobiţi cu reclame din anii 
cincizeci și șaizeci, unele americane, altele cehe sau rusești. Dar 
ceea ce te frapa când ridicai ochii spre tavan era vechiul Fiat 
500 pus pe niște grinzi deasupra barului. Locul mi-a plăcut 
imediat. 

e 

O dată așezați, cu câte un Pilsner Urquell dinainte, am privit-o 
pe Eléonore în ochi înainte de a dirija conversaţia spre ceea ce 
doream. 

— Îți dai seama că am o grămadă de întrebări să-ți pun. 

Éléonore a zâmbit. 

— Da, pot să ghicesc. Dă-i drumul, așa o să fie mai simplu... 

Tocmai mă gândisem la prima întrebare. 

— Cine era femeia care mi-a transmis mesajul tău sâmbătă 
seara? 

Zâmbetul i s-a lărgit. 

— O prietenă. Și verișoară îndepărtată. O cheamă Tereza, e 
avocată aici, în Praga. Ea m-a găzduit când am picat vineri pe 
neașteptate. Locuiește la câteva staţii de tramvai de aici. Nu ne 
mai văzuserăm de mulți ani, dar știam că pot conta pe ea când 
debarc aici. Tot ea, prin relaţiile ei, a putut să afle cu ce avion vii 
tu. Te-a urmărit de la aeroport până să găsească momentul 
potrivit ca să-ţi transmită biletul meu. 

— Dar de ce nu m-ai sunat pur și simplu? 

Chipul lui Éléonore a devenit deodată grav. A părut să ezite o 
clipă înainte de a se hotărî să continue. 

— Pentru că nu voiam să vorbesc despre asta la telefon. 
Poate-s paranoică, dar... cineva știa că vii la Praga. Cine ești. ȘI 
ce caz anchetezi. 


VP - 117 


— Poftim? 

— Tereza are niște relaţii bune în poliţie. Și-n alte părţi. Nu a 
reușit să afle numai numărul zborului tău și ora aterizării la 
Praga. Ci și că altcineva a cerut și a obţinut aceleași informații 
despre tine. 

— Glumești? 

— Nu. După părerea Terezei, miroase de la o poștă a BIS. 

— A ce? 

— Scuză-mă. Serviciile de informaţii”. În mare, succesorii StB- 
ului. 

— Nu pricep nimic din ce-mi spui. 

— Au aflat de moartea lui Alexej Špidla. În ciuda identităţii 
false, știau cine e. Serviciile astea sunt organizate ca o mare 
familie. Nimeni nu iese vreodată cu adevărat din ele. Cu toate 
epurările, multe cadre din StB și-au păstrat postul în BIS după 
Revoluţie. Rezerva de profesioniști în informaţii nu e mare într-o 
țară precum Cehia. Deși a fugit atunci în vest, Spidla a rămas 
unul de al lor. Sau, în orice caz, un element pe care nu l-au 
scăpat din ochi. 

— Toate astea n-au niciun sens. Și crezi că telefonul meu e 
ascultat? 

Era ca și cum universul meu, pe care credeam că am reușit 
să-l salvez de bine, de rău, ar fi reînceput să se fisureze și să se 
sfărâme. Eram un mărunt poliţist elveţian de provincie, trăiam în 
colțul meu de ţară protejat de munţii mei, în mijlocul unei lumi 
delimitate clar, familiare și reconfortante. O lume asupra căreia 
exercitam o formă de control. O lume în care locul meu era 
definit o dată pentru totdeauna, fără să poată fi pus la îndoială 
de nimic. Nu eram obișnuit cu aceste pagini proaste de roman 
de spionaj. 

Éléonore a continuat: 

— Nu știu. Dar e posibil. Nu știu în ce măsură îi mai interesa 
Spidla. 

— l-am spus lui Kelsen la telefon că trebuie să mă întâlnesc cu 
tine. 

— Ei bine, iată, poate c-au prins de veste. Oricum, erau cu 
siguranţă la curent cu prezența mea aici. Chiar dacă am încercat 
să rămân discretă. Nu știu cât cunosc ei din trecutul meu, din 


? Bezpeenostni informační služba, Serviciul de Informaţii de Securitate, care grupează 
din 1994 toate structurile de informaţii interne și de contraspionaj ale Cehiei. 


VP - 118 


legătura mea cu Spidla. Habar n-am ce știu ei. Habar n-am ce 
caută. Dar ce e sigure că cineva de la ei se interesează de toată 
povestea asta. 

— E nebunie curată. 

M-am uitat la iPhone-ul meu pus pe masă, ca și cum acest 
instrument din viaţa mea de zi cu zi m-ar fi trădat deodată, 
devenind un obiect periculos, un inamic ostil - un turnător. 

Am încercat totuși să însăilez două idei. 

— Te gândești la o execuţie? După atâţia ani, serviciile cehe 
de informații, sau măcar anumiţi membri ai lor proveniţi din 
vechea securitate de stat comunistă, ar fi venit până-n Elveţia 
ca să omoare un trădător de demult? 

— Nu știu. Poate. E posibil. 

— Stai un pic. De ce acum? După mai bine de patruzeci de 
ani? Ce să fi declanșat deodată o asemenea reacţie? 

— E numai o ipoteză. Chiar dacă nu la asta mă gândesc eu. 

— Dar la ce te gândești tu? 

— Cred că BIS sau, mai bine spus, anumite elemente din BIS 
se mulțumeau să-l supravegheze pe Spidla. Cred că asasinarea 
lui i-a surprins. Ca și cum cineva ar fi dat cu piciorul într-un 
furnicar adormit. După părerea mea, ei nu știu ce s-a întâmplat 
și tocmai asta îi îngrijorează. 

— Și ar fi în aceeași situaţie ca și noi? Ar căuta doar să 
înțeleagă? 

— Probabil că și sosirea bruscă pe teritoriul ceh, fără cerere 
oficială de cooperare poliţienească, a unuia dintre anchetatorii 
care lucrează la caz în Elveţia i-a intrigat - și i-a alarmat. După 
părerea mea, își închipuie că știi mai multe decât ei. Și asta nu 
le place. 

— De parcă aș ști cu adevărat ceva în cazul ăsta, nu m-am 
putut eu abţine să spun, zâmbind pe jumătate. Nici acum nu știu 
de ce dracu' ai lăsat totul ca să vii aici! 

Eléonore a ridicat din umeri cu un gest de lehamite voalată. 

— Nici eu nu-s sigură că știu. In pauza cursului de vineri mi-a 
sunat telefonul. Era mama. Nu mai vorbiserăm de ani de zile. De 
fapt, de când plecase de la Zurich și se întorsese la Praga. De 
altfel, de aici mă suna ca să mă anunţe de moartea lui Špidla. 
De uciderea lui pe un baraj din Elveţia. A făcut imediat legătura 
cu cazul de care te ocupai. Habar n-am cum de aflase deja. 

A făcut o pauză cât ni s-a servit mâncarea, apoi m-a privit din 


VP - 119 


nou în ochi. 

— Trebuie să înţelegi cât de importantă era povestea asta 
pentru mama. A fost crescută de bunica în ură faţă de Špidla, 
omul care-i răpise tatăl. Nu știu dacă poţi să-ţi dai seama cât de 
mult i-a modelat existența povestea Klârei și a lui Jiří - cât s-a 
încrâncenat să-mi transmită moștenirea asta de familie. Cu care 
nu știam ce să fac. , 

— Mama și bunica ta știau că Spidla le urmărise în Elveţia? 

— Nu. Credeau că a rămas în Cehoslovacia. Unde ar trebui să 
fie și acum. De altfel, nu știu în ce măsură ăsta a fost motivul 
pentru care mama s-a întors în țară. Tocmai asta nu înțeleg. 
Cum de-a putut mama să afle despre moartea lui în Elveţia? 

— Mai ales că nu s-a făcut publică nicio informaţie despre 
identitatea victimei, am adăugat eu. Identitate reală pe care, de 
altfel, colegii mei n-o cunosc nici acum. 

— Știu. Cred că asta m-a împins să las totul și să vin s-o 
găsesc pe mama. Când m-a anunţai de moartea lui Špidla, n-am 
simţit în vocea ei, pe care n-o mai auzisem de mult, nicio 
ușurare - nimic de genul ăsta. Părea... ciudată. Și n-am stat să 
mă gândesc. Știam cât de mult îi stricase la propriu existența 
povestea asta. Mi-a fost frică. Să nu înnebunească. Nu-ţi dai 
seama ce motor puternic a fost ura în viața ei. De altfel, ăsta e 
unul dintre motivele pentru care m-am îndepărtat de ea. M-am 
temut ca, odată cu dispariţia obiectului urii, să nu se 
prăbușească totul. N-am stat să mă gândesc. Am plecat. 

Am îndreptat spre Eléonore o privire în care voiam să citească 
toată compasiunea mea, prin care voiam să-i spun că o înțeleg. 
Nu știu nici astăzi dacă mesajul a ajuns cu adevărat la ea în ziua 
aceea. 

— Și ai gasit-o? _ 

— Tocmai asta-i problema. Imi dăduse adresa ei. Am sunat-o 
de zeci de ori - înainte să plec, din avion, la sosirea aici. N-a 
răspuns niciodată. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Nu știu. De asta mă bucur c-ai venit. 

Chipul său exprima o îngrijorare reală. lar această mărturisire 
atât de simplă m-a emoţionat până-n străfundul fiinţei. 

De acum puteam să fiu acolo pentru ea. 

— Și n-ai putut să descoperi cu ajutorul Terezei unde locuiește 
mama ta? am întrebat după o pauză. 


VP - 120 


— Ba da. Am adresa ei. Am așteptat mult și bine toată 
dimineaţa în fața apartamentului ei. N-a trecut pe acasă de când 
am ajuns la Praga. 

Am tăcut un moment. Eventuala dispariţie a Evei punea un 
anumit număr de probleme. lar prezenţa, în filigran, a serviciilor 
cehe de securitate ridica altele. 

În cele din urmă, El&onore a vorbit din nou: 

— Există un element despre care nu știam până nu mi-ai spus 
tu ieri. 

— Care? 

— Faptul că Julien Kelsen a avut o relaţie cu mama. 

— Nu știai? 

— Dacă s-a întâmplat la începutul anilor 2000, relaţiile 
noastre erau deja foarte proaste și nu mai locuiam la ea. N- 
aveam de unde să știu ce relaţii putea ea să întrețină. 

Am simţit clar o formă de amărăciune în aceste vorbe. 

— Ei bine? am îndemnat-o eu să continue. 

— Ei bine, mă întreb ce rol poate să joace Kelsen în povestea 
asta. A intrat în contact cu mine în cadrul muzeului când știa a 
cui fiică sunt. Acum e și el la Praga. Cam multe coincidente, nu? 

— Într-adevăr. Mi-am pus de mai multe ori întrebarea asta. Nu 
reușesc să-i identific rolul exact în evenimentele astea. Știe 
multe - mai multe decât mi-a spus. Totuși, deși am stat prea 
puţin în preajma lui, tind să am încredere în el. Nu știu, degajă 
ceva, ca un sentiment de verticalitate și de sinceritate. Mă 
exprim prost. Dar cred că-i un tip de treabă. 

Éléonore părea convinsă și nu prea: 

— Poate. La urma urmei, tu te pricepi să cântărești oamenii. 
Dar nu mă pot abţine să mi se pară neplăcut că un om aproape 
necunoscut știe atâtea despre familia mea - și poate mai mult 
decât mine despre propria mea mamă. 

— Cred c-ar trebui să ne-ntâlnim cu el. 

Éléonore m-a privit, părând să ezite, apoi a încuviinţat din 
cap. 

— Da, ai, fără îndoială, dreptate. Trebuie să ne întâlnim cu el. 


XXII 


Sub un cer tot mai cenușiu, Julien mergea pe sub copaci. 


VP - 121 


Cobora pe bulevardul mărginit de reprezentanțe diplomatice și 
de vile care se ridicau în spatele unor mici grădini. La 
intersecţie, clădirea ambasadei elveţiene se ascundea după doi 
pini înalţi. În parc, steagul roșu cu cruce albă flutura în vântul 
care sufla dinspre est aducând ameninţarea unei noi furtuni. 

Se opri în fața porţii de metal alb. O placă discretă de alamă 
indica în cehă și în engleză: Cancelaria diplomatică - Sectia 
consulară. 

Poarta se deschise cu un pocnet metalic în timp ce se auzea o 
sonerie stridentă și neplăcută. Julien înainta prin grădină spre 
ușa de sticlă de la recepţie, care se dădu și ea la o parte la 
trecerea lui. 

Era un fel de cameră intermediară cu pereţi albi, între ușa pe 
unde intrase și alta, care rămânea închisă. In faţa lui se afla un 
ghișeu de sticlă, spre care se îndreptă. O femeie între două 
vârste îl salută în cehă. El răspunse în germană. Ea continuă în 
această limbă, dar cu un accent puternic. Fără îndoială, o 
angajată localnică. 

— Aș vrea să obţin adresa din Cehia a unei cunoștințe cu 
naţionalitate elveţiană, explică Julien după ce-și declină 
identitatea. Știu că este înscrisă pe listele dumneavoastră. 

— În principiu, nu oferim astfel de informaţii, îi răspunse 
zâmbind femeia. Puteţi foarte bine să-i găsiți adresa în cartea de 
telefon. 

— Știu. Dar nu apare acolo. Cum nu vorbesc aproape deloc 
ceha, mi s-a părut cel mai simplu să apelez la dumneavoastră. 
Un prieten de la Oficiul Federal pentru Imigrație m-a sfătuit să 
vă contactez. 

— Oficiul Federal pentru Ilmigraţie nu se ocupă de aceste 
probleme, replică femeia fără a înceta să zâmbească. Mi-aţi 
spus că respectiva cunoștință are pașaport elveţian. 

— Întocmai. E vorba doar despre un prieten care mi-a făcut 
un serviciu indicându-mi că persoana asta a părăsit teritoriul 
elveţian, explică Julien fără să se enerveze. Ar fi posibil să 
vorbesc cu responsabilul secţiei consulare? 

Femeia se încruntă. 

— Dacă doriţi, spuse ea până la urmă. Vă rog să luaţi loc, nu 
durează mult. 

— Vă mulţumesc, spuse Julien adresându-i, la rândul lui, un 
zâmbet cu o urmă de ironie. 


VP - 122 


Se instală într-unul dintre fotoliile de piele neagră care, 
împreună cu o masă de sticlă, constituiau singurele mobile din 
încăperea unde se afla. 

După nici trei minute, o femeie energică și cu un păr de un 
roșu flamboiant intră pe ușa care până atunci rămăsese închisă 
și-l invită în interiorul ambasadei. Îl conduse până la biroul ei de 
la parter. Un geam mare dădea spre parcul ambasadei. Un 
grădinar stropea răzoarele unde creșteau niște flori târzii pe 
care Julien nu le cunoștea. Gazonul, în contrast cu acela din 
parcurile publice ale orașului, era de un verde proaspăt și 
strălucitor. 

— Ce pot să fac pentru dumneavoastră? întrebă ea direct, 
într-o germană marcată de un puternic accent elveţian. 

— Aș avea nevoie de adresa unei prietene care locuiește în 
Cehia din 2009. 

— Prietena dumneavoastră este elveţiancă? 

— De origine cehă, dar și-a petrecut toată copilăria și o mare 
parte din viaţă la Zurich. A obţinut cetăţenia elveţiană. Apoi a 
venit să se stabilească aici. 

— Vi s-a spus, probabil, că în principiu nu oferim nicio 
informaţie despre cetăţenii înscriși pe listele noastre. 

— Știu. Dar am nevoie doar de adresa ei, explică răbdător 
Julien. Mi s-a părut cel mai practic să iau legătura cu ambasada. 
În orice caz, asta mi-a recomandat o cunoştinţă de la ODM-ul din 
Berna. 

Şefa secției consulare îl fixă un moment cu privirea, înainte de 
a-i cere numele relaţiei sale de la Berna. Când Julien îi răspunse 
la întrebare, faţa femeii se lumină. Se părea că acest nume îi 
spunea ceva. Atunci Julien își dădu seama că a câștigat partida. 

După mai puţin de cinci minute, părăsea ambasada cu adresa 
Evei în buzunarul sacoului. 

Ea locuia în Praga. În sectorul 7. 

Sectorul Klârei și al lui Jiří - dar în partea de sus, cea mai 
burgheză. Nu în cartierul popular Holešovice, unde se afla micul 
apartament în care își petrecuse primele luni din viaţă. 

Smeralova 31. 

Cu tramvaiul, ar fi făcut mai puţin de douăzeci de minute. 


VP - 123 


XXIII 


„După ce am mâncat, am hotărât să ne plimbăm un pic. 
Eléonore n-a spus-o explicit, dar știam că voia să se întoarcă în 
faţa clădirii unde locuia Eva. Am traversat platoul Letná luând-o 
pe un bulevard larg mărginit de terenuri în paragină. Am zărit o 
casă în ruină dincolo de linia de tramvai. În dreapta se ridica 
bariera de copaci a parcului unde ne întâlniserăm cu o zi în 
urmă. Eléonore mi-a arătat niște suprastructuri ruginite și 
murdare - stadionul echipei Sparta Praga. 

La marginea acestui deșert urban se înălțau mai întâi niște 
clădiri austere datând din perioada comunistă, apoi, parcă 
disimulat temător în spatele acestor ziduri de apărare din beton 
rece, un întreg cartier construit înainte de destrămarea Austro- 
Ungariei. 

Eram în Letenské Náměstí, inima vie a părţii de sus a 
sectorului 7. Fațadele frumos renovate contemplau acest spațiu, 
fără îndoială, cu aceeași indiferenţă amuzată ca atunci când 
caleștile împopoţțonate din vremea domniei lui Franz-Josef 
treceau pe sub balcoanele lor exuberante. O dată în plus, am 
realizat că, la o distanţă de câteva sute de metri, pătrunsesem 
în altă lume. 

Éléonore m-a dus pe o stradă liniștită din stânga. Nu spunea 
în continuare nimic, dar am ghicit că acolo se afla apartamentul 
mamei sale. Cu fiecare pas ne apropiam de el. 

Regăseam paleta de culori cu care mă obișnuiam treptat - 
bej-ocru, verde pal, galben aprins, roz delicat și gri murdar. 
Ferestre fără vârstă dând spre un trotuar peticit. Grădini mici și 
îngrijite, pavele desprinse ce lăsau să iasă tufe de plante 
agăţătoare.  Impecabile ziduri  despărţitoare cu îmbinări 
proaspete de ciment și garduri de fier a căror rugină plângea pe 
baza din piatră roasă. În dreptul ochilor, toate paradoxurile 
acestui oraș cu o realitate impenetrabilă, fardată într-un 
degrade de culori, de grandoare și de jeg, disimulată sub o 
costumație de glorie trecută, de mândrie regăsită și de murdărie 
obscenă. 


— Hai, am ajuns. 
Eléonore mă dusese de mână, ca pe un copil, până la capătul 
străzii, care dădea într-un nou parc - cum sunt atâtea în acest 
VP - 124 


oraș, prin locurile cele mai neașteptate. Stătea în faţa ultimei 
clădiri de pe stradă, numărul 31. Am înţeles. 

Nu știu ce aşteptam. Éléonore n-a încercat să intre. Era un 
imobil mare, burghez și clasic, zugrăvit cu o variaţie de griuri - 
ancadramentele ferestrelor, muluri și decoraţiuni. Nu era cea 
mai frumoasă construcție sau, să spunem, cea mai barocă de pe 
stradă, cea de alături sau cea de vizavi, amândouă galbene, 
fiind mult mai impresionante, dar era un bloc frumos care, de la 
înălţimea celor patru etaje ale lui, privea fără să pălească parcul 
și strada. 

l-am aruncat lui Éléonore o privire întrebătoare. 

— Da, aici ar trebui să locuiască, mi-a răspuns ea la 
întrebarea tăcută. 

A oftat și a scos din poșetă un caiet școlăresc vechi. 

— Dar blocul ăsta însemna ceva și pentru Jiří și Klára. Ar fi 
trebuit să se mute aici în primăvara de după arestarea lui Jiří. 
Așa mi-a povestit mama pe vremuri. Fiindcă aveau un copil, 
aveau dreptul la o locuinţă mai mare. Și, habar n-am prin ce 
întâmplare, li se repartizase un apartament în clădirea asta. 
Fără îndoială, nu arăta așa, sigur nu fusese renovată și probabil 
că semăna cu o ruină, dar era o îmbunătăţire față de locuinţa de 
pe Komunardů. 

Éléonore a făcut un gest vag înspre est, unde se afla cartierul 
Holešovice, în care trăiseră bunicii ei, apoi mi-a întins caietul 
deschis. 

— Asta i-a inspirat lui Jiří în vara lui 68. Trebuie să fi fost chiar 
înainte de intrarea trupelor sovietice în Cehoslovacia. Pentru 
Klára și Jiří, fără îndoială, cea mai frumoasă vară din lume. 
Mama avea nouă luni. Ea l-a tradus, în adolescență, în franceză 
și germană și l-a notat în caietul ăsta. 

Textul, scris cu creionul, era plin de tăieturi, dar foarte lizibil. 
Scrisul Evei era îngrijit, cu litere rotunde și alerte pe hârtia 
îngălbenită. 


Nad Královskou oborou - Impresii din Starý Bubeneč, Praga, 
sectorul 7 - august 1968 


A mers-nainte drumul, iar iarba chicotea 
La coltul cel albastru de unde, ca o scară, 
Cotind urca pasajul, și-a patruzecea oară, 


VP-125 


Spre cerul vesel unde o mierlă fluiera. 


O poartă ocru scoate un leneș scârțăit 
Din pura ei plăcere. Grădinile, mai jos, 
Îşi murmură cuvinte în graiul lor duios 
Ce sub lumina lunii din Zori sună-nvechit. 


În plin oraș, mirosul de râu precum o boare, 
Un tren care își poartă sacadele ușoare, 
Cântecul fals al unei gângănii rătăcite, 


Sunetul lent de valuri dintr-un absent ocean 
I-ngână, făr' s-o ştie, acestui orășean 
La marginile verii doar zile fericite. 


Am zâmbit. Poemul așternut pe acel caiet cu colțurile îndoite 
mirosea a vară și a fericire. 

— Nu știam că Jiří scria. 

El&onore a pus caietul în geantă înainte să-mi răspundă. 

— Scria un pic, da. Nu făcuse studii. Dar citea enorm. Nu era 
neapărat ceva obișnuit pentru un vatman... Trebuie să fi fost un 
om excepţional. Mă gândesc des la el și-mi spun că-mi pare rău 
că nu l-am cunoscut. 

— Da, sigur era o personalitate interesantă. 

Am făcut o pauză înainte să întreb: 

— Nad Královskou oborou? 

— E numele străzii care trece pe lângă parc, chiar după colțul 
clădirii. „Mai sus de parcul regal”, în traducere. Parcul ăsta era 
la origine o rezervație de vânătoare a regilor Boemiei. 

— Și Starý Bubeneč? 

— Cartierul ăsta, împărțit între sectoarele 6 și 7 ale orașului. 

Am îmbrăţișat-o pe Éléonore. Apoi am continuat: 

— Așadar, când s-a întors la Praga, Eva s-a instalat în 
apartamentul care, pe atunci, trebuia să le revină părinţilor ei? 

— În ăla sau în altul, nu știu. Dar cu siguranţă asta e clădirea. 
Și știu că a fost o alegere intenţionată din partea ei. Istoria 
părinţilor ei a marcat-o atât de mult încât poate că a vrut să 
meargă pe urmele lor, să trăiască, întrucâtva, existenţa pe care 
ar fi trebuit s-o aibă ei. Poate părea o nebunie, dar chiar cred că 
asta a fost, conștient sau nu, motivaţia ei profundă. 

— Nu e chiar așa nebunesc. Citind ce a scris bunicul tău, am 

VP - 126 


impresia că oricine ar vrea să vină și să trăiască în locul descris 
de el... 

— Poate. Când a tradus textele lui Jiří pe care Klára le luase cu 
ea când plecase în Elveţia la sfârșitul lui 1969, mama a 
descoperit puţin din personalitatea tatălui ei. Și cred că asta a 
marcat-o pentru totdeauna. 

— Mi-ai zis că era adolescentă. E o fază a vieţii când încă te 
cauţi pe tine însuţi. E destul de normal ca figura tatălui dispărut 
să fi căpătat o mare importanţă pentru ea atunci. 

— Era în 1984, avea șaisprezece ani. 

Eléonore a tăcut și am plecat alene spre parc. Nici măcar nu 
încercaserăm să sunăm. , 

— La ce bun? răspunsese Eléonore la întrebarea mea. 

Nişte copii se jucau în nisip dincolo de gard, la marginea 
pădurii. Părinții lor stăteau la taclale pe bănci. Norii șovăiau, 
soarele se strecura din când în când printre frunze. Cădea sub 
forma unor bule de lumină. 

Mi-am spus că așa ar fi trebuit să fie viaţa Klărei și a lui Jiří. 

Poate că în altă ţară, în altă epocă, asta ar fi fost viaţa lor. 


XXIV 


— Nu mă pot abţine să revin la punctul nostru de plecare. La 
moartea lui Spidla. 

Mergeam încet sub un cer de verdeață opacă. Umbra bruscă 
era ciudat de răcoroasă, îmi aduc aminte că mi-am ridicat 
gulerul hainei - așa cum îţi amintești un amănunt, uneori după 
ani de zile. 

— Și la mama ta, am continuat eu. 

Éléonore a ridicat ochii spre mine. Ghiceam că înţelege foarte 
bine unde vreau să ajung, dar că așteaptă să-mi pun 
presentimentele în cuvinte. Să spun, în sfârșit, ceea ce 
gândeam, fără îndoială, amândoi, fără a reuși să ne exprimăm 
cu adevărat. 

Am continuat. 

— O să fiu absolut sincer cu tine. Nu văd cum ar fi putut să 
obţină așa de repede informaţii despre moartea lui Špidla fără 
să fi... fără să fi luat parte, într-un fel sau altul, la evenimentele 
care au dus la decesul lui. 


VP - 127 


Nu găsisem o formulare mai diplomatică. Eforturile mele au 
făcut-o pe Eléonore să zâmbească. 

— Știu la ce te gândești, mi-a răspuns ea după un moment de 
tăcere. Și nu pot să-ţi reproșez. Îmi pun și eu multe întrebări. N- 
o cunosc pe mama. Nu știu de ce-ar fi în stare. 

O nouă tăcere. 

— Dar singurul lucru care mă depășește, a continuat ea, e 
alegerea momentului. De ce acum? Dacă știa că Spidla e în 
Elveția, de ce să se răzbune la atâţia ani după fapte? 

Am prins mingea din zbor. 

— Deci nu excluzi posibilitatea ca mama ta să fi făcut asta. 

El&onore m-a fixat din nou cu privirea. Din nou am întrezărit 
acele abisuri de tristețe pe care, de ieri, le deslușisem de câteva 
ori în ochii ei. 

— Nu, n-o exclud. 

e 

leșiserăm din pădure și ajunseserăm la o terasă care 
înconjura o clădire în cel mai pur stil neogotic. Castelul de vară 
al guvernatorului!*, cum am aflat mai târziu, fusese la origine un 
pavilion de vânătoare construit sub Jagelloni, transformat de 
mai multe ori și reconstruit complet în secolul al XIX-lea. 

O deschizătură în masa compactă a copacilor oferea deodată 
o perspectivă asupra parcului în stil englezesc care se întindea 
până la cotul Vltavei, invizibil undeva mai jos. Castani, fagi 
uriași, sălcii cu crengi grele care se întindeau cât vedeai cu ochii 
și pini răsuciţi dădeau acestui peisaj un aspect mediteraneean - 
iluzie himerică la sute de kilometri de mare. 

Dealul care se ridica în faţa noastră de partea cealaltă a văii 
era și el acoperit de copaci, până la creasta desfigurată de niște 
șiruri de clădiri respingătoare pe care norii parcă încercau să le 
șteargă. Fără aceste construcţii, am fi putut fără greutate să ne 
credem pierduţi în mijlocul uneia dintre acele păduri imense 
care, de secole fără număr, acopereau platoul Boemiei. 

Ne-am așezat pe o bancă. Mi-am lăsat ochii să rătăcească 
printre vârfurile copacilor care se legănau nonșalant în vântul 
întors spre sud. 

Eléonore a reînceput deodată să vorbească. Stătea dreaptă, 
cu privirea aţintită spre celălalt versant, care se estompa în 
depărtare. 


10 Mfstodrzitelsky letohrádek. 
VP - 128 


— Mama și-a petrecut toată copilăria la Zurich. La Zurich 
eșuau întotdeauna cei care, fugind din Cehoslovacia după 
zdrobirea Primăverii de la Praga, hotărâseră să ceară azil politic 
în Elveţia. Klára n-a făcut excepţie de la regulă. 

S-a apropiat de mine. 

— Puternica mișcare de solidaritate care s-a manifestat în 
epocă în favoarea refugiaților cehoslovaci s-a exprimat prin 
oferirea de apartamente, organizarea unor cursuri de învăţare a 
limbii sau de instruire profesională accelerată... Pe scurt, la 
puţin timp după ce a sosit la sfârșitul lui noiembrie 1968, Klâra 
își găsise o slujbă la spitalul universitar și un mic apartament pe 
Idaplaz, în cartierul Wiedikon. Acolo și-a petrecut mama toată 
copilăria. Urma să înceapă facultatea, în 1985, când a cunoscut 
la o petrecere un tânăr pe nume Daniel von Allmen - tatăl meu. 
Era încă foarte tânără, nu împlinise nici optsprezece ani, iar el 
abia puţin mai mult. Era student la medicină. Cred că a fost un 
fel de dragoste la prima vedere între ei. Dar nu prea veneau din 
aceeași lume. Fiica unei infirmiere imigrante și un moștenitor 
din marea burghezie a Zurichului, îți dai seama... Von Allmen 
era o familie veche care se trăgea din patriciatul Vechiului 
Regim și care se reconvertise la industrie și finanţe în secolul 
trecut. Unii membri făcuseră politică sub stindardul Partidului 
Radical. Când tata a anunţat că se însoară cu Eva, familia s-a 
împotrivit din toate puterile. Nu știu cum, dar el a reușit să 
depășească toate obstacolele. S-au căsătorit în anul următor. lar 
eu m-am născut imediat după aceea... 

Eléonore s-a întors către mine. Continuam s-o ascult în tăcere 
cum povestește. Acum, că se hotărâse să-mi spună povestea ei, 
povestea familiei ei, nu voiam nicicum s-o întrerup. 

— Cred că părinţii mei erau fericiţi împreună. Cred că se 
iubeau cu pasiune. Asta e impresia cu care am rămas din 
copilărie. Pe urmă... Klára, bunica mea, a murit de cancer în 
1987, cum știi deja. Nu mi-o amintesc deloc. Tata a murit într-un 
accident rutier în 1996. Se întorcea de la spital. O operaţie care 
durase câteva ore. Era complet epuizat. N-a văzut semaforul 
roșu. A lovit un autobuz. A murit pe loc. Aveam zece ani. 

El&onore s-a ridicat și s-a dus să se sprijine de gardul care se 
întindea pe lângă zidul de susținere al grădinii. Am imitat-o. 

— Îmi pare rău că te fac să retrăiești toate astea, am rostit 
uşor. 


VP - 129 


— De ce? a făcut Éléonore întorcându-se spre mine. A trecut 
timpul. Acum sunt povești vechi. Chiar dacă pe vremea aia a 
fost foarte greu. Mai ales pentru mama. S-a închis în sine. N-a 
mai vorbit. Nici măcar cu mine. N-o mai recunoșteam. Atunci am 
început să ne îndepărtăm treptat una de alta. Puțin câte puţin, 
fără zgomot, s-a instalat neînţelegerea. Îmi era dor de tata. În 
fiecare zi. Dar mama era acolo. Sau, mai bine spus, ar fi trebuit 
să fie acolo. De ea aveam nevoie. lar ea parcă nu mai era 
interesată de mine. Moartea tatei rupsese ceva în ea. Cred că 
nu și-a revenit niciodată. Pur și simplu nu mai reușea să fie 
mamă. Pentru asta i-am purtat pică. li port și astăzi. Aveam 
nevoie de ea și ea nu era acolo. 

Am privit-o pe Éléonore. Nu știam ce să-i răspund. Fără 
îndoială, pentru că nu era nimic de spus. j 

— De asta-ți spun că n-o cunosc pe mama, a zis Eléonore 
scuturând din cap ca pentru a alunga nişte amintiri deranjante. 
De asta-ți spun că nu știu de ce-ar fi în stare. Știu că povestea 
părinților ei a marcat-o profund - la fel de profund ca propria ei 
tragedie, la fel de profund ca moartea soțului ei. Știu asta 
fiindcă îmi amintesc emoția cu care îmi evoca povestea bunicilor 
mei. Mi-a vorbit despre asta îndată ce am ajuns la vârsta la care 
să pot înțelege. Am auzit prima oară numele lui Spidla când 
aveam vreo șase ani. Cert e că povestea asta era foarte 
importantă pentru mama. 

— Cât de importantă? 

— Încât să-l omoare pe Spidla după zeci de ani, asta vrei să 
spui? 

— Da, asta-i întrebarea pe care mi-o pun. 

— Sunt obligată să-ți răspund că nu știu. N-am nici cea mai 
vagă idee. N-o mai cunosc. 

M-am îndreptat de spate. Vântul se înteţise. 

— Trebuie s-o găsim, am murmurat. Oricum ar fi, trebuie să 
vorbim cu ea. 

Am ezitat să continui. 

— O să... o să iau legătura cu colegii mei din Valais. Trebuie 
să trec situaţia în revistă cu ei. Să le spun despre identitatea 
reală a victimei de la Mauvoisin. S-ar putea ca apoi să vrea s-o 
interogheze pe mama ta. 

Éléonore s-a întors spre mine. Ochii îi erau mai trişti ca 
niciodată. 


VP - 130 


— Înţeleg. Ai dreptate. Dar nu poţi să mai aștepți câteva ore? 

— Pentru ce? 

— Ca să încercăm un ultim lucru. Mai există un loc unde s-ar 
putea afla mama. 

— În Praga? 

— Nu. La optzeci de kilometri de aici. La Ejpovice, un cătun nu 
departe de Plzeň. Familia Klârei avea o casă acolo. Știu că 
mama a moștenit-o. N-am fost niciodată acolo, dar probabil că 
ea a intrat în posesia casei la întoarcerea în Cehia. Merită să 
încercăm. 

M-am gândit. Cei de la Sion mai puteau să aștepte telefonul 
meu o jumătate de zi. 

M-am hotărât. 

— Bine. Hai să vedem. Să plecăm imediat. 

Éléonore mi-a zâmbit. 

— Mulţumesc, Val. Dacă mama e acolo, aș prefera s-o găsim 
noi. 

În clipa aceea mi-am dat seama că Éléonore nu se mai îndoia 
de vinovăția mamei sale. 

Eva, mama sa, omorâse un om. lar motivul era o poveste 
veche de peste patruzeci de ani. 


XXV 


Era aproape ora patru când ne-am pornit în sfârșit la drum. 
Merseserăm cu taxiul până la aeroport ca să închiriem de acolo 
o mașină, Éléonore m-a uimit prin cât de bine vorbea ceha, 
astfel obținând un vehicul mai nou și, fără îndoială, mai ieftin 
decât cel propus apoi de vânzător unui cuplu francez care totuși 
aștepta, fără mari speranţe, de mult mai mult timp decât noi. 

Aeroportul era situat la vest de oraș, am putut s-o luăm spre 
Plzeň fără a mai trebui să trecem prin centrul aglomerat. Drumul 
n-a durat decât trei sferturi de oră, sub un soare care se 
întorcea pe cer pe măsură ce înaintam spre graniţa germană. 
Puțin înainte de Plzeň, am ieșit de pe autostradă - o ieșire în plin 
câmp. Altfel spus, aveam impresia că ne rătăciserăm în mijlocul 
pustietăţii. Dealuri împădurite, vâlcele împrejmuite de garduri vii 
groase, cusute într-un patchwork de pajiști și ogoare de un brun 
prăfos sau de un verde pal. Câteva case adunate de-a lungul 


VP - 131 


unui drum. Soluri grase și ierburi uscate. După oraș, liniștea 
foșnitoare de la ţară, care se întindea cât vedeai cu ochii. 
Coborâserăm geamurile ca să respirăm acest aer cald și uscat 
care mirosea a grâu, a pin și a pământ călduţ. 

In faţa acestor întinderi care păreau să se piardă la graniţa 
dintre cerul senin și înălțimile verzi, nu m-am putut împiedica să 
mă gândesc la muzica lui Smetana, la poemele lui simfonice 
care cântă acest pământ greu și fertil în care își are rădăcinile 
istoria Boemiei. Sau la simfonia a cincea de Dvořák și la 
accentele ei bucolice și nepăsătoare. 

Conduceam după indicaţiile pe care mi le dădea Éléonore cu 
ochii aţintiţi la ecranul telefonului. Întâi am luat-o în direcţia 
greșită, până am ajuns într-un cătun pe nume Tymákov, care nu 
era nicidecum cel care ne interesa pe noi. Am făcut repede cale 
întoarsă. Dincolo de câteva păduri de foioase, am găsit în sfârșit 
satul pe care-l căutam. Ejpovice, o localitate formată îndeosebi 
din ferme aliniate de-a lungul străzii principale. 

Aceste ferme erau invariabil alcătuite din trei clădiri dispuse 
în formă de potcoavă, a căror deschidere, dând spre stradă, era 
barată de un zid destul de înalt ca să protejeze de priviri curtea 
interioară. Cel mai adesea, zidul era străpuns de o poartă mare 
și arcuită în care uneori își făcea loc una mai mică. Éléonore mi- 
a explicat că acest mod de a construi era tipic pentru Boemia 
occidentală și meridională - o regiune de podișuri și dealuri 
joase care se întinde de la capitală până la Munţii Sudeți. 

Zărind firma a ceea ce trebuie să fi fost singura cârciumă din 
sat, Eléonore mi-a zis să trag pe dreapta. Am coborât din 
mașină. Trei trepte precedau intrarea barului, nu prea 
îmbietoare. 

e 

După lumina limpede de afară, ochii noștri au avut nevoie de 
câteva secunde pentru a se obişnui cu penumbra sălii. 
Pardoseală demodată, scaune uzate și mese cu tăblii decolorate 
cărora nicio faţă de masă nu le ascundea inutil sărăcia. Într-un 
colț, doi bărbaţi în salopete, prinși într-o conversaţie, cu un aer 
mândru și grav, bărbi negre și mâini murdare de funingine sau 
de unsoare. Aceeași tensiune latentă, poate chiar mai palpabilă 
decât în oraș, între beneficiarii și uitaţii miracolului economic 
ceh. Aici, poate că Revoluţia de Catifea nu schimbase mare 
lucru. Pământul, oricât de fertil ar fi, nu-i hrănea niciodată prea 


VP - 132 


bine pe cei care-l munceau. Vechile ferme cădeau în ruină, în 
timp ce la intrarea în sat creșteau vilele celor care lucrau la 
Plze, la mai puţin de treizeci de kilometri de acolo. Am ridicat 
din umeri. Cei doi ţărani nici nu păreau să ne fi băgat de seamă. 
Abia dacă au aruncat o privire dezabuzată spre orășenii care 
eram pentru ei. 

Éléonore s-a îndreptat hotărâtă spre tejghea ca să înceapă cu 
barmanul o conversaţie din care, firește, eu n-am înţeles nimic. 
Nu puteam să nu admir felul în care Éléonore stăpânea limba - 
din ce-mi puteam da eu seama -, chiar dacă știam că o învățase 
din copilărie. Descoperirea competențelor ascunse ale cuiva 
apropiat îmi provoacă întotdeauna uimire și o anumită formă de 
respect. Am așteptat ca ei să termine, privind distrat peisajul 
prin geamurile de o curățenie îndoielnică. 

Orice și-or fi spus, peste mai puţin de cinci minute ieșeam din 
local cu niște indicaţii sumare care ar fi trebuit să ne permită să 
găsim casa Evei. 

Am urcat în mașină și am mers drept înainte până la un pasaj 
boltit pe sub o cale ferată, luând-o apoi pe lângă aceasta. Un 
panou în engleză anunţa un proiect de reabilitate finanţat de 
Uniunea Europeană. Șoseaua se transforma într-un drum de 
pământ bătătorit care se afunda tot mai mult în pădure. După 
un viraj strâns, printre copaci, am zărit un lac. Malurile erau 
dominate de jur-împrejur de foioase înalte ale căror rădăcini se 
întindeau în unele locuri până la apă. In faţa noastră se ghicea o 
plajă stâncoasă mărginită de pini. 

— Să oprim aici, a murmurat Éléonore, parcă pierdută în 
gândurile ei, când eu am dat să accelerez după curbă. Probabil 
că nu mai avem mult. 

Am tras pe dreapta, la umbra unei sălcii uriașe, și am oprit 
motorul. 

— Trebuie să fie undeva în faţă, pe limba asta de pământ, a 
continuat ea arătând un fel de jetelă care înainta spre mijlocul 
lacului. 

Am mers câteva minute în tăcere, iar lacul se ascundea 
momentan de ochii noștri. Am găsit repede, în dreapta, o cărare 
năpădită de iederă și de muri care se abătea de la drumul 
principal. Pasajul era ușor înălţat față de terenul dimprejur, iar 
lățimea acestui fel de șosea indica limpede că, pe vremuri, 
fusese o cale carosabilă. De o parte și de alta se înălța pădurea 


VP - 133 


deasă prin care lumina se strecura cu intermitențe. Am pătruns 
câţiva metri pe sub copaci pentru a urma o linie paralelă cu 
drumul, acolo unde terenul era mai liber și făra mărăcini. 
Înaintam pe un covor de frunze maronii care scârțâiau ușor sub 
pașii noștri. 

Mai întâi am zărit sclipirea apei sub soare. Mergeam drept 
înainte, apropiindu-ne de mal, și lăsaserăm vechiul drum să o ia 
la stânga și să dispară. 

Brusc ne-am trezit din nou în faţa lacului. 

Terenul, mai mult sau mai puţin plat, se prăvălea deodată, 
formând un taluz scurt și abrupt până la undele întunecate. In 
mai multe locuri, malul se surpase sub acţiunea răbdătoare a 
valurilor. Pământul, negru precum cărbunele, era gol, de parcă 
niște ființe supranaturale venite din adâncuri ar fi smuls cu gura 
bucăţi mari din mal, înainte de a se scufunda iarăși în sălașurile 
lor submarine. 

La mai puţin de doi metri sub picioarele noastre, apa clipocea 
încet. Un pin bătrân, ameninţat de eroziune, se apleca periculos 
spre suprafața scânteietoare. 

— Acolo e, a zis Eléonore. 

l-am urmărit privirea. În stânga, la nicio sută de metri, într-o 
adâncitură fără copaci, se ridica o căsuță de lemn. Ocupa 
centrul unui fel de cuvetă neregulată înconjurată din trei părți 
de pădure și terminându-se la nord-est printr-o plajă de pietre. 

Am luat-o de-a lungul malului ca să ajungem la casă, surpările 
de teren obligându-ne de mai multe ori să revenim la adăpostul 
copacilor. Când am ajuns în sfârșit pe peluza din jurul casei, am 
fost frapat de impresia de părăsire care se degaja din ceea ce 
trebuie să fi fost cândva un mic colţ de rai. 

Ne-am uitat un moment unul la altul. Era clar că nimeni nu 
venise aici de ani de zile. În spatele nostru, drumul de acces pe 
care merseserăm la început se ivea dintre copaci. Era barat de o 
poartă joasă din fier ruginit, legată cu un lanţ și prelungită de o 
parte și de alta cu un gard de tuia care, neîngrijit, căpătase 
proporţii gigantești și ajungea până la trunchiurile celor doi 
stejari uriași de la liziera pădurii. 

Éléonore s-a îndreptat încet spre căsuţă. Un singur nivel, un 
acoperiș în două ape adăpostind, poate, o cameră de mansardă 
sau o debara. Ferestre ale căror obloane scorojite nu erau 
închise, lăsând să se întrevadă niște perdele frumoase de un alb 


VP - 134 


îngălbenit. Peste tot împrejur, iarbă prea înaltă, dale de piatră 
ridicate de rădăcini, crăpate de intemperii și de plantele 
târâtoare. Pe faţada dinspre terasă, tulpinile încărcate de flori 
greoaie și violete ale unei glicine care se agăța de zid până la 
coama acoperișului. Lemnul se înălbise la soare, pietrele 
hornului se desprinseseră, iar o masă mare își desăvârșea 
putrezirea la umbra unui măr încărcat de fructe sălbatice. 
e 

După ce am înconjurat clădirea, am ajuns în faţa ușii, aflată 
înspre pădure. Éléonore m-a privit îndelung, fără să înţeleg ce 
exprimau cu adevărat ochii ei. Apoi mi-a spus. 

— Deschide-o. Deschide ușa asta, te rog. 

— Eşti sigură? 

— Da. Dacă este ceva de aflat... 

Nu și-a terminat fraza. 

M-am apropiat de ușă și am rotit ușor mânerul. Era încuiată, 
dar broasca era una veche și simplă. Am căutat în buzunar și am 
scos setul de șperacle care atârna de portchei. Rareori le 
foloseam în cadrul meseriei mele, dar, din obișnuinţă, le purtam 
întotdeauna la mine. De altfel, fusesem ușor surprins că nu mi le 
confiscaseră pe aeroportul din Zurich, când le scosesem ca să le 
pun într-un recipient de plastic împreună cu ceasul și telefonul. 
Atunci nu-mi închipuiam nici pe departe că-mi vor fi de folos 
peste mai puţin de două zile. 

M-am lăsat pe vine și am început să pipăi încuietoarea. Chiar 
dacă nu eram vreun expert, am simţit imediat că nu avea să-mi 
ia mult timp. Într-adevăr, după numai trei minute de efort, ușa 
s-a deschis încet. 

e 

Am intrat amândoi într-un mic vestibul cu pereți de lemn care 
dădea într-o cameră de zi cu vedere spre lac. Scânduri de brad 
care cu timpul se închiseseră la culoare, o pardoseală roșiatică 
pe jos. Fotografii înrămate, cu culori spălăcite, atârnate pe 
pereţi. Mobile demodate, amintind de anii șaizeci. 

Éléonore stătea în spate, cu mâna pe umărul meu. O auzeam 
respirând puţin sacadat. 

Aștepta ceva. Poate pe cineva. Dar casa era goală. 

— Nu observi nimic? am întrebat-o eu deodată. 

— Nu. Ce vrei să spui? 

— Nu miroși nimic? 


VP - 135 


Mă întorsesem. Éléonore încrunta din sprâncene și își încrețea 
ușor nasul, parcă pentru a capta un miros insesizabil. 

— Nu. 

— Exact. Nu miroase a închis. Interiorul ăsta e destul de curat. 
Nu e praf aproape deloc, nici pe mobile, nici pe jos. E cam 
curios, dată fiind grădina în paragină... 

— Ai dreptate. Nu-mi dădusem seama. 

— Cineva a stat aici recent. Cineva a avut grijă să aerisească 
și să facă puţină curăţenie. Eva a venit aici cel puţin o dată în 
ultimele săptămâni. 

Éléonore m-a privit din nou, înainte să vorbească: 

— larba e înaltă, o mașină ar fi lăsat inevitabil urme. lar 
drumul e plin de tufe și de mărăcini. E imposibil ca un vehicul să 
fi trecut pe aici. 

— Poate a venit pe jos prin pădure, ca noi. Sau cu barca, 
dinspre sat. Dar un lucru e sigur: a venit. 

El&onore a ezitat. 

— Cred că ar trebui să scotocim un pic, a spus ea până la 
urmă. 

— Și eu. Dar tu hotărâăști. 

— Ceva trebuie să găsim. Nu știu ce. O indicație despre locul 
unde ar putea fi ea acum... 

A făcut o pauză înainte să-și termine fraza. 

— Sau o indicație despre ce a putut să facă. 

Am încuviinţat tăcut din cap. Trebuia să căutăm. Ce, nu știam 
prea bine. Dar asta era meseria mea. Să nu știu ce voi găsi, dar 
să scotocesc metodic. 

Am oprit-o pe Eléonore, care se avânta deja spre un fel de 
birou din lemn deschis la culoare, așezat între două ferestre ce 
dădeau spre grădină, la vest. Am scos din buzunarul sacoului 
niște mănuși de plastic de unică folosinţă - cum aveam de 
rezervă aproape în toate hainele, tot dintr-un defect profesional, 
fără îndoială - și i le-am întins. Și le-a pus fără să întrebe nimic 
în timp ce eu mă întorceam spre ușa de la intrare ca să-mi șterg 
amprentele de pe mâner și de pe încuietoare. Orice am fi găsit 
acolo, era inutil să lăsăm urme ale trecerii noastre. 

Apoi m-am concentrat asupra tuturor mobilelor și ungherelor 
de la parter, de la bufetul din camera de zi până la dulapurile 
din mica bucătărie desuetă, trecând prin dulapurile de pe 
coridor și cămara de sub scara ce ducea la etaj. Subsol nu 


VP - 136 


exista. 

De-a lungul explorării mele sistematice, o vedeam pe 
Éléonore aplecată deasupra documentelor scoase din biroul pe 
care-l reperase de la bun început. Așezase foile pe masa din 
centrul camerei și părea complet absorbită de lectură. Cum 
eram sigur că n-aș fi înțeles o iotă, am lăsat-o să-și vadă de 
treabă. , 

Mă pregăteam să urc la etaj când Eléonore m-a strigat. 

— Vino să vezi, Val. 

— Ai găsit ceva? 

— Da. Fişa medicală a mamei. 

Am venit și m-am așezat în liniște lângă ea. 

— A făcut un set de analize acum mai puţin de o lună, la 
spitalul Na Homolce din Praga. 

Am simţit cum vocea lui El&onore începea să tremure ușor. 

— Din ce înțeleg, i s-a descoperit cancer la plămâni. S-ar 
părea că nu i-au propus vreun tratament. 

El&onore s-a întors spre mine. 

— De boala asta a murit și Klâra, bunică-mea, când aveam 
numai un an jumate... 

Am încercat să asimilez pe îndelete informaţia. Cancer. Nu m- 
am putut abţine să fac o asociere cu cazul lui Alexej Spidla, 
despre care vorbisem cu doctorul Morand la Martigny cu câteva 
zile în urmă. Cancerul devenea încă o legătură ce unea 
destinele Evei și al lui Spidla. Doi oameni care se știau 
condamnaţi. Și care aveau în comun un trecut plin de moarte și 
de violenţă. 

Am văzut că vestea o afecta pe Éléonore mai profund decât 
ar fi vrut, fără îndoială, să recunoască. Oricât de proaste vor fi 
fost relaţiile dintre ele, Eva rămânea mama ei. 

— E un motiv în plus s-o găsim cât mai repede, i-am zis eu 
blând. 

— Da... Ai dreptate. Dar cum? Unde poate să fie? 

— Mai avem de căutat la etaj. Mă ocup eu. Tu mai uită-te prin 
documentele astea, poate mai găsești ceva. 

Am privit-o. 

— E-n ordine? 

Mi-a adresat un zâmbet palid. 

— Da. Pur și simplu am senzația că violez intimitatea vieții 
cuiva pe care nu-l cunosc. lar persoana asta e mama mea. 


VP - 137 


M-a sărutat în fugă. M-am ridicat și m-am dus la mansardă, în 
timp ce ea se cufunda iarăși în dosarele întinse pe masă. 

Căutările au fost rapide. Scara dădea direct într-o unică 
încăpere ce servea drept dormitor. Nu puteam sta în picioare 
decât în mijlocul spaţiului, sub creasta acoperișului. Nu erau 
acolo decât un pat mare, nedesfăcut, și două noptiere. Într-un 
sertar am făcut singura descoperire care ne-ar fi permis, poate, 
să avansăm. Un telefon mobil ieftin, dotat, fără îndoială, cu o 
cartelă preplătită anonimă. 

Am coborât iute pe scara de lemn care scârțâia. 

— Cred c-am găsit ceva! 

Eléonore stătea nemișcată în micul coridor, uitându-se la una 
dintre fotografiile agăţate pe pereţi. M-am apropiat de ea. 

— Uite, Val! a spus ea deodată în șoaptă. Bunicii mei și 
mama. 

Am privit imaginea pe care mi-o arăta. l-am recunoscut 
imediat pe Klára și pe Jiří, la fel de tineri ca în fotografia făcută 
în faţa bisericii Sfântul Nicolae din Mala Strana, în mijlocul altor 
persoane, pe care nu le cunoșteam. Toţi stăteau așezați pe 
iarbă sub un măr tânăr - fără îndoială, cel pe care-l remarcasem 
mai devreme în grădină, pe malul apei. Un Jiří zâmbitor, beat de 
fericire, ţinea în braţe un copil de vreo șase luni. 

Eva. 

Éléonore a desprins rama, scoțând la lumină un dreptunghi 
deschis la culoare pe lemnul peretelui. Urma unei absente. 

Pe spatele ramei figura o dată, scrisă cu creionul pe hârtie. 

lunie 1968. 


XXVI 


Soarele cădea vertical pe lac, ca pentru a-l face să dea în 
clocot, ricoșând din undele leneșe ca să încălzească încă o dată 
malul, departe de umbra protectoare a copacilor. Lumina cădea 
greu din cer, ștergea conturul lucrurilor într-un fel de voal 
galben și vesel. Totul se încețoșa în această neclaritate de 
culoare care era o expresie fizică a fericirii. 

Sub un măr tânăr, liniștit și fericit, Jiri îi vedea pe toți 
agitându-se în jurul lui, apărând și dispărând în această grădină 
scăldată în lumină. Klára, bineînțeles, care venea în fugă din 


VP - 138 


casă cu un aparat de fotografiat. Și Karel, care o săruta pe gât 
pe Lucka la celălalt capăt al mesei. Și Blanka și Tomăs, așezați 
pe o pătură veche cu carouri aruncată neglijent pe iarba 
proaspăt tunsă și totuși invadată deja de floricele galbene. Si 
Elena, care stătea putin deoparte, cu o revistă pe genunchi. Și 
Vladimir, căruia toți îi spuneau Vlăd'a și care o privea din când 
în când fără să spună nimic, cu un aer extatic - toată lumea știa 
că era îndrăgostit de ea. Poate că, pentru el, vara asta avea să 
fie cea bună... Și mai ales Eva. Eva care dormea liniștită în 
brațele lui. Eva care era fiica lui. Eva pe care deja o iubea atât 
de mult. 

— Lucka! Karlicek!!! Elena! Veniti și voi pe iarbă pentru poză! 

Lucka și Karel se ridicară și li se alăturară râzând. Elena lăsă 
revista și se apropie de Vlăd'a, care era în al nouălea cer. 

Klăra puse cu precauție aparatul pe un scaun, se aplecă să 
cadreze, apăsă pe autodeclanșator și se repezi să se așeze 
lângă el. Însă, în graba ei, se împiedică de o rădăcină și fu cât 
pe ce să cadă pe perna pe care el o trăsese alături. O prinse 
cum putu, cu brațul liber, și o strânse lângă el. 

Când se declanșă aparatul, ceilalți râdeau din toată inima. 
Klára avea genunchii înverziți, dar și ea abia se stăpânea să nu 
pufnească în râs. 

EI îi șopti la ureche, în timp ce micuta Eva începea să se agite, 
trezită de mișcare și de hohote: 

— Poza asta e a unei clipe care o să dureze pentru totdeauna. 

Klára îl privi îndelung. Karel începu un cântec, iar Vlăd'a se 
ridică iute ca să-și aducă chitara. Ea îi răspunse în cele din 
urmă: 

— E o clipă pe care o s-o păstrăm întotdeauna în noi. Dar 
astfel de momente le trăim o singură dată. Asta le face 
pretioase. 

Jiri nu era sigur că înțelege ce voia să spună Klára. Dar 
presimţțea că, într-un fel, ea avea dreptate. 

Se ridică, întinzându-i-o delicat pe Eva, care începea să-și 
manifeste zgomotos iritarea. Părea să fi dormit destul, iar acum 
îi era foame. _ 

Jiri porni apoi, încet, spre mica plajă cu pietre. Intre timp, 
Karel și Vlăd'a atacaseră Nowhere Man al Beat/es-ilor. 


1 Diminutiv de la Karel. Lucka este tot un diminutiv, de la Lucie. 
VP - 139 


Eva avea să crească. Poate că legăturile lor cu Thomăs, 
Blanka, Karel, Lucka și toți ceilalți aveau să se destrame cu 
timpul. Dar poate că trecerea anilor nu avea să schimbe nimic - 
sau foarte puțin. 

Aruncă o privire în spate, spre grupul așezat pe gazon, sub 
măr, apoi scrută lacul și valurile perseverente care lingeau 
malul. În felul lui, fiecare îşi aducea tributul invizibil. Ca să nu-l 
mai plătească niciodată. 

În spatele lui, îl auzea pe Karel cântând molcom. 


Nowhere Man, please listen, 
You don't know what you're missing. 
Nowhere Man, the world is al your command! 


Jiri ridică ochii, contemplând de astă dată mijlocul lacului, 
unde nu se ghicea nicio mișcare. 

Da, astăzi el era, fără nicio îndoială, omul de nicăieri - omul 
de pretutindeni. 

Si lumea chiar i se oferea. 


XXVII 


Éléonore nu se hotăra să agaţe înapoi fotografia pe perete. 

— N-ai alte poze cu bunicii tăi? am întrebat-o. i 

— Niciuna. Probabil că mama a păstrat o grămadă. Imi arăta 
dintre ele când eram mică. Dar nu mi-a dat niciodată vreuna. 

— Atunci ia-o. 

— Crezi? 

— Oricum, nu cred că trecerea noastră pe aici o să poată 
trece neobservată dacă... dacă se declanșează o anchetă a 
poliţiei. lar poza asta este și un pic a ta, nu? 

A ezitat. 

— Da, într-un fel, a recunoscut ea până la urmă. 

— Eu am găsit ăsta la etaj. 

l-am arătat telefonul. Era oprit. 

— Ai încercat să-l pornești? 

— Încă nu. Oricum, n-avem codul. N-ar dura mult să-l spargi, 
dar trebuie să recunosc că asta îmi depășește cunoștințele în 
materie. 

— Nu fi așa sigur. Dă-mi-l... 

VP - 140 


Mi-a întins rama de lemn închis la culoare, iar eu i-am dat 
mobilul. L-a pornit, apoi a încercat să introducă codul. Fără 
succes. 

— Ce număr ai scris? 

— Ziua și luna nașterii tatălui meu. 

A părut să reflecteze un moment... 

— Ar fi ciudat ca... 

N-a terminat. Dar a tastat repede un alt cod. Am recunoscut 
propria ei dată de naștere. Cartela s-a deblocat. Am văzut că era 
destul de surprinsă. 

— Nu m-aș fi gândit că a ales data asta, a comentat ea în cele 
din urmă. 

— Ca să vezi cum nu ne cunoaștem niciodată părinţii. Știu eu 
ce spun... 

El&onore a navigat imediat prin meniul simplu al telefonului. 

Pe deasupra umărului ei, am constatat că totul era în cehă. 

— E ciudat. Mama vorbea numai germana acasă. Cred că voia 
să scape de tot ce-i aducea aminte de ţara ei de origine, pe 
care, de altfel, nu și-o amintea deloc. A trebuit să insist mult, pe 
când aveam vreo șase-șapte ani, ca să mă înveţe ceha. N-o văd 
alegând limba asta pe telefonul ei. În plus, lista de contacte e 
goală. 

— Sigur mai are un mobil. Fără îndoială că nu l-ar fi lăsat aici 
pe ăsta dacă ar fi fost singurul ei telefon. 

— Sau nu-ialei. 

— Sau îl folosea numai pentru anumite apeluri. Sunt aproape 
sigur că e o cartelă preplătită, pe care o poţi cumpăra fără să-ţi 
comunici identitatea. Uită-te la ultimele numere formate. 

— Mai multe numere din Cehia. 

— Sună la primul de pe listă. 

Eléonore s-a conformat și a îndepărtat telefonul de ureche 
după două sonerii, în timp ce eu mă apropiam mașinal ca să 
prind, dacă se putea, câteva frânturi de dialog. 

A răspuns o voce de femeie. 

— Blanka Richtrovâă. 

Am schimbat o privire cu Éléonore. Era cu putință să fie vorba 
de Blanka, colega Klárei de la spitalul general universitar? 
Éléonore a încuviinţat imperceptibil din cap, ca pentru a-mi da 
de înţeles că probabil așa era, înainte să înceapă o conversaţie 
din care, cum era de așteptat, n-am priceput nimic. 


VP - 141 


M-am îndepărtat cu câţiva pași, gândindu-mă repede la 
consecinţele apariţiei acestei noi piese din puzzle. Era o prietenă 
apropiată, poate cea mai apropiată a Klârei înainte să plece din 
Praga în 1968. Faptul că Eva o contactase pe cea mai bună 
prietenă a mamei sale nu era, fără îndoială, deloc întâmplător. 

Eléonore a închis după câteva minute. Probabil că toate 
întrebările mi se citeau transparent pe faţă. 

Cu precautii inutile, Eléonore a pus telefonul pe o mică etajeră 
fixată pe peretele coridorului și mi-a rezumat discuţia pe care o 
purtase cu Blanka. 

— Era, într-adevăr, Blanka, colega infirmieră a bunicii mele. l- 
am zis cine sunt. Mi-a confirmat că a sunat-o chiar mama de pe 
numărul ăsta. 

— Când? 

— Ultima oară, joi seara. Prima oară, cu vreo două luni în 
urmă. 

— Ceea ce înseamnă că Eva a trecut pe aici după convorbirea 
asta. Sau că a sunat-o pe Blanka direct de aici, de vreme ce am 
găsit telefonul pe care l-a folosit. Ce voia? 

— Voia s-o întâlnească. Pentru a evoca amintirea Klârei. 
Blanka a fost absolut surprinsă. Nu știa că mama se întorsese de 
aproape trei luni la Praga. Blanka a invitat-o la ea, iar mama a 
acceptat imediat. 

— Blanka stă în Praga? 

— Nu. În Benešov, un orășel la vreo patruzeci de kilometri la 
sud-est de Praga. 

— Și Eva s-a dus acolo? 

— A venit de trei ori. Ultima oară, joi seara. 

Adică aproximativ când plecam de la Sion spre Mauvoisin cu 
Lucas, am calculat eu rapid. 

Am văzut că Eléonore ezita să vorbească până la capăt. Am 
încurajat-o din privire să continue. 

— Și acum e acolo, a spus ea până la urmă. 

— Ce, acum? 

— A plecat în după-amiaza asta ca să-și ia câteva lucruri din 
apartamentul de la Praga, dar trebuie să se întoarcă în puţin 
timp. Când a ajuns joi, a întrebat-o pe Blanka dacă poate să stea 
la ea câteva zile. Blanka, care se pare că locuiește singură și 
ține acum o mică pensiune, a acceptat. Valiza mamei e tot în 
camera pe care i-a pus-o la dispoziţie. 


VP - 142 


O găsiserăm pe Eva. 

Nu stătea nici în apartamentul ei din Praga, nici în această 
casă de la Ejpovice. Locuia momentan la o veche prietenă a 
mamei sale. Oare se ascundea? Fugea de ceva? 

— l-ai zis că o căutăm? am întrebat. 

— Am rugat-o să nu-i spună nimic. Și i-am zis că sosim cât de 
repede. 

— Când ar trebui să se întoarcă mama ta la Benešov? 

— În mod normal, cam într-o oră - după indicaţiile pe care i le- 
a dat Blankăi. Dacă am fi rămas la pândă în faţa blocului ei în 
după-amiaza asta, fără îndoială că am fi întâlnit-o. 

— Ce-i făcut e bun făcut. Plecăm imediat. Cât facem până 
acolo? 

— Nu mai puţin de o oră jumate, cred. Dacă mama respectă 
ce i-a spus Blankăi, nu putem să i-o luăm înainte, dacă la asta te 
gândești. 

— Păcat. Să plecăm acum. 

— Val? i 

În timp ce eu mă îndreptam deja spre ușă, Éléonore rămăsese 
nemișcată pe coridor. Am întors capul. 

— Da? , 

— Crezi că ea e, nu-i așa? Cea care l-a omorât pe Spidla? 

— Nu știu. 

— Nu-i adevărat. 

El&onore mă măsura cu un aer zdruncinat. 

— Nu știu, am repetat eu. Dar cred că nu poate să fie străină 
de toate astea. Sunt prea multe coincidenţe. Špidla a murit 
miercurea trecută, seara, cel mai târziu la miezul nopţii. Dacă 
Eva era la faţa locului, ceea ce încep să cred, a putut foarte bine 
să ia avionul spre Praga a doua zi. Sau, mai probabil, să facă 
drumul cu mașina. A ajuns la Ejpovice joi după-amiază, a sunat- 
o pe Blanka, și-a lăsat telefonul aici dintr-un motiv pe care nu-l 
cunosc, apoi și-a continuat drumul ca să ajungă seara la 
Benešov - unde, din câte se pare, rămâne retrasă de atunci. In 
orice caz, așa cred. Dar n-avem nicio dovadă. Așa că vreau să 
vorbesc cu ea. 

Éléonore m-a mai privit câteva clipe, apoi a luat mobilul pe 
care-l lăsase pe etajeră și l-a strecurat în buzunar. 

— Hai, a zis ea simplu. 

După ce a aruncat o ultimă privire circulară prin casă, a ieșit 


VP - 143 


cu un pas hotărât, lăsându-mi mie grija de a închide și de a 
încuia ușa, ceea ce mi-a luat iarăși câteva minute. 

Apoi am mers în tăcere prin pădure până la mașină. Voiam să- 
| sun pe Lucas ca să-i pun pe colegii mei pe pista Evei. Dar nu 
voiam să fac asta de faţă cu Eléonore. Vedeam limpede că o 
speriaseră concluziile mele. Fără îndoială, pentru că ajunsese și 
ea la același rezultat. 

Am decis așadar să mai aștept puţin înainte de a încerca să 
iau legătura cu Lucas. Era, cu siguranță, o greșeală, dar 
deocamdată aveam numai niște bănuieli, o convingere care se 
întărea, dar pe care n-o sprijinea nimic solid. 

Când m-am așezat la volan, m-am întors către Éléonore. Nu i- 
am zis nimic, dar ea a schițat un zâmbet palid înainte de mișca 
din cap într-un gest care putea însemna că face faţă. Când am 
demarat și am trecut în viteza întâi, mâna i s-a oprit pe a mea, 
care stătea pe mânerul schimbătorului. 

Am accelerat. Un sentiment de urgenţă, brusc și inexplicabil. 

M-am grăbit să ajung din nou pe autostradă, fără să 
schimbăm nicio vorbă. 


XXVIII 


Julien umbla încoace și încolo prin faţa blocului Evei. Venise 
pe jos, direct de la ambasadă. Tocmai bătuse ora unu după- 
amiaza, iar el aștepta de două ore să se întâmple ceva. Urcase 
de două ori până la ușa apartamentului, sunase îndelung. Fără 
rezultat. i 

Era convins că Valérien și Eléonore aveau să i se alăture, 
până la urmă, în fața acestei case. Dintr-o clipă într-alta aveau 
să se ivească la colțul străzii. Era matematic. Cu siguranţă 
Eléonore cunoștea adresa de la Praga a mamei sale. Și, chiar 
dacă nu, avusese timp din belșug s-o descopere - lui însuși asta 
îi luase foarte puţin. 

Spre deosebire de ceea ce-i spusese în ajun lui Valerien, nu se 
îndoise nicio clipă de împăcarea lor. Se mândrea că știe să 
recunoască dragostea veritabilă când o întâlnește. lar Valerien 
era îndrăgostit nebunește de Eléonore. Furia lui, teama de a o 
pierde, violența neînțelegerii lui erau semne vizibile ale acestui 
lucru. Şi ar fi băgat mâna-n foc că el îi iertase imediat totul - 


VP - 144 


plecarea fără să spună nimic, tăcerea ei. Erau încă tineri, nu 
lăsaseră încă în urmă acea perioadă a vieţii când sentimentele 
au o forță pe care nimic n-o poate opri. Când îi scuzi celuilalt 
orice greșeală, sau aproape, fiindcă pur și simplu nu-ţi imaginezi 
existenţa fără el. 

El însuși, la vârsta lor... Dar nu, mai bine să nu-și aducă 
aminte de asta. Chiar dacă se obișnuise să arunce cât mai calm 
cu putinţă aceste priviri în urmă, singurele care îţi permit apoi 
să mergi înainte (sau măcar să încerci), chiar dacă știa să 
rămână fals imperturbabil când trecutul ieșea pe neașteptate la 
suprafaţă, sub unul dintre numeroasele lui avataruri, la o 
cotitură sau alta a drumului pe care mergea, confruntarea fără 
vreun motiv valabil cu cel care fusese odinioară nu-i reușise 
niciodată prea bine. Și nu exista niciun motiv ca asta să se 
schimbe astăzi. 

Eléonore și Valérien aveau să sosească neîntărziat, Julien era 
sigur de asta. Insă nu era pe deplin sigur că vrea să-i 
întâlnească. Ce-ar mai fi avut să le spună? Voia cu adevărat să 
le vorbească? Deja îi povestise totul lui Valerien. Tot ce știa. Sau 
aproape. Și trebuia să admită că se temea de momentul când 
avea să stea față în față cu Éléonore. 

De ce? Nu prea știa. Se temea că n-o va vedea în ea decât pe 
mama ei? Poate. Poate că, dacă ar fi avut de ales, ar fi preferat 
s-o găsească pe Eva decât să înfrunte reflexia acesteia pe chipul 
fiicei. 

Această teamă o simţise deja în momentul când Éléonore 
luase pentru prima oară legătura cu el, cu luni în urmă, pe 
subiectul expoziţiei pe care voia s-o organizeze la muzeul ei. 
Când îi spusese cum o cheamă, el înțelesese imediat, 
bineînţeles, că ea era - chiar dacă ea, din câte se părea, nu știa 
nimic despre el. Reușise totuși să treacă peste surpriza și teama 
provocate de apariţia bruscă în viața lui a fiicei Evei. 

Această îngrijorare revenea însă, mai puternică, mai 
persistentă acum, când era conştient că El&onore nu mai putea 
să nu știe despre relația lui de demult cu Eva. 

Eva nu-i spusese niciodată nimic fiicei sale, de asta era sigur. 
Dar el îi spusese lui Valérien. Acum Éléonore era la curent. În 
sine, asta nu schimba mare lucru. Dar, într-un fel, îl stânjenea. 

Tatăl lui El&onore murise, Eva era văduvă când o cunoscuse 
el. În ochii lui Eléonore, faptul că mama sa putuse avea o 


VP - 145 


legătură cu un alt bărbat nu se asimila unei forme de trădare? 

Ideea era stupidă, știa asta. Propriul lui fiu, Romain, deși era 
în pragul adolescenţei când începuse relaţia lui cu Eva, nu 
simţise sau nu exprimase niciodată ceva de genul acesta. Și 
doar era văduv și el. Dar Romain nu-i reproșase niciodată că ar 
fi uitat-o sau ar fi trădat-o pe mama lui. Nu exista niciun motiv 
ca lucrurile să se fi petrecut altfel cu Eléonore, care părea o 
persoană absolut matură - în orice caz, dacă se lua după 
contactele telefonice și epistolare cu ea. 

Și totuși, persista un soi de disconfort difuz, căruia nu reușea 
să-i discearnă originea exactă. 

Ridică din umeri și se hotărî. Avea să mai aștepte un sfert de 
oră. Dacă până atunci nu se întâmpla nimic, avea să plece. Nu 
avea să se întâlnească în ziua aceea cu Eléonore și cu Valérien, 
și era foarte bine așa. 

Sigur pe această decizie, își aprinse o ţigară, dându-și pe 
spate coama argintie cu o mișcare mașinală. 

Atunci îi sună telefonul. 

Aruncă o privire distrată spre ecran. 

Era fiul său, Romain. Pe care tocmai îl pomenise pe firul 
sinuos al gândurilor sale. 

O întâmplare? 

Nu există întâmplare. 

Știa bine asta. 

Se grăbi să răspundă. 

— Salut, Romain! Mă bucur să te-aud... 

— Salut, tata. Voiam să văd ce mai faci, nu ne-am văzut de o 
grămadă de vreme... 

— Sunt bine, mulțumesc. Tu ce mai faci? 

Nu se putea descotorosi de o anumită formă de înduioșare ori 
de câte ori auzea vocea fiului său. Era o prostie, dar dura de 
douăzeci și doi de ani. 

Uneori își spunea că fiul său este, fără îndoială, singura 
reușită a vieţii sale. Singurul motiv ca să nu creadă în 
absurditatea completă a existenţei. Singurul lucru care 
împiedica amintirea soției sale să dispară irevocabil. Singura 
urmă pe care avea s-o lase după el. 

— Binișor. Am vizitat un apartament nou azi-dimineaţă. 
Dormitorul e destul de cool, mult mai mare decât cel pe care-l 


VP - 146 


am acum. Colegii par simpatici. În plus, nu-i departe de TU”. 
SchellingstraBe. Om vedea. 

— Super. Sper pentru tine să meargă. 

— Legătura nu-i prea bună. Nu ești la Munchen? 

— Nu, sunt în străinătate. 

— Aha. Ții o conferință? 

— Nu chiar... De fapt, sunt la Praga. 

— Păi, ce cauţi la Praga? 

— Excelentă întrebare. Nu-s sigur că știu nici eu. 

Julien ezită un moment. 

— Ar dura prea mult să-ţi explic. Are legătură cu Eva. 

— Fosta ta? 

— Da. Dar... da, e cam complicat. 

— Acum stă la Praga? 

— Așa se pare, da. 

— Și te-ai hotărât să reiei legătura cu ea? 

Julien nu și-a putut stăpâni un râset sincer. 

— Nu, nu chiar. E un fel de întâmplare. 

— Aha. 

Romain nu părea prea convins de explicaţia lui - sau, mai 
degrabă, de lipsa lui de explicaţii. De altfel, continuă fără 
ocolișuri: 

— Intotdeauna am crezut că încă o iubești. 

Chiar dacă era obișnuit cu firea directă a fiului său, Julien fu 
luat pe neașteptate de această constatare care ţinea, vizibil, de 
un postulat irefutabil, de o axiomă științifică. Și care, o știa, era 
mai puţin departe de realitate decât ar fi vrut el. 

— A, da? a spus el în cele din urmă, în lipsa unei replici mai 
bune. 

— Mi se pare destul de clar. Dacă te-aș întreba deschis și 
dacă ai încerca și tu să răspunzi sincer, ce mi-ai spune? O mai 
iubești? 

— Poate că da. De fapt, nu știu. 

— Ba sigur că știi. Dar nu recunoști. E singura persoană pe 
care am văzut-o vreodată atât de aproape de tine. Te-ai ferit să- 
mi vorbeşti despre asta, știu bine, dar cred că ai avut o relație 
serioasă cu ea. 

— Studii de inginerie îţi plătesc eu ţie? Fiindcă uneori am 
12 Technische Universität, Universitatea din München care grupează științele 
economice și cele exacte. 

VP - 147 


impresia că vorbesc cu psihologul meu. 

— N-ai psiholog. Și privește partea pozitivă: cu mine e gratis. 

— Un fel de-a spune. Nu pot să nu mă-ntreb câteodată dacă e 
normal ca un tată și un fiu să poarte genul ăsta de discuţii. 

— Te deranjează? 

— Sigur că nu. Doar că-mi pun o întrebare. Cum faci să mă 
citești așa de bine - uneori chiar mai bine decât reușesc eu 
însumi - când ne vedem așa de puţin și cred că nici eu nu-sun 
om deosebit de... expansiv, să spunem. 

— Ne cunoaștem, atâta tot. Ne apreciem și ne respectăm. De 
asta reușim să vorbim despre orice. Sau aproape. 

— Poate că ai dreptate. Sper doar că n-am ratat complet cu 
educația ta. 

— Nu cred. Și, în orice caz, acum e prea târziu. Dar, vezi, 
tocmai ăsta e geniul tău: ai reușit să abați cu totul discuţia. 

— Ani de experiență ca profesor. O să vezi, o să-nveţi și tu cu 
timpul. 

— Foarte amuzant. Bine, văd că nu vrei să-mi spui mai mult 
deocamdată. Nu știu ce pui la cale, dar îţi urez succes. Salut-o 
pe Eva din partea mea dacă o întâlneşti până la urmă. Îmi 
plăcea mult de ea. 

— Știu. Dar nu știu dacă o s-o revăd. Și, dacă se întâmplă, nu 
știu despre ce-o să vorbim. 

— lată-te din nou foarte misterios. Aici trebuie să recunosc că 
nu pricep. 

— Poate că-i mai bine așa. Dar îţi promit să-ţi povestesc când 
mă-ntorc. 

— Promisiunile nu-i angajează... 

— Decât pe cei care le fac, i-o tăie Julien. Pentru mine, în orice 
caz. 

— Foarte bine. Când te-ntorci? 

— Nu știu. In câteva zile, cu siguranţă. Te sun imediat ce 
ajung la Munchen. 

— In regulă. Sper să ţi se împlinească planurile. 

— N-am planuri. Niciodată. Credeam că știi. 

— E un fel de-a spune. Dar m-ai înțeles. Fii prudent. 

— De ce? 

— Nu știu. Spun asta pentru orice eventualitate. 

— Am notat. Numai bine, băiete. 

— Ai grijă de tine. Pe curând. 


VP - 148 


— Te pup. Pe curând. 

După sfârşitul convorbirii, Julien rămase câteva clipe 
nemișcat.  Hotărât lucru, fiul lui avea să-l uimească 
întotdeauna... 

Se pregătea să pună în practică retragerea strategică 
planificată cu câteva minute în urmă când o femeie destul de 
bătrână, încovoiată sub povara unor saci de gunoi prea grei, ieși 
din clădirea în faţa căreia aștepta el. Spunându-și că, la urma 
urmei, nu avea nimic de pierdut, își adună cele câteva cuvinte 
cehe pe care le știa și se îndreptă spre ea ca să intre în vorbă. 

— Dobrý den. 

Femeia îl măsură neîncrezătoare. 

— Dobrý den. 

— Sunteţi portăreasa? Caut o locatară din blocul ăsta. Se 
numește Eva von Allmen. Poate o cunoașteți sub numele de 
fată. Eva Kubišová. 

— Da, aici stă, încuviinţă morocănoasă femeia. 

— Dar nu-i acasă? 

— Nu, a plecat. A 

— V-a cerut să-i transmiteţi corespondenţa? Inţelegeţi-mă, 
chiar trebuie s-o văd. 

— Cine sunteți dumneavoastră? 

— Un prieten. 

Îi întinse cartea lui de vizită, pe care ea o apropie de ochii 
obosiţi. Poate că înșirarea titlurilor lui universitare o linişti, cert e 
că îl privi un moment înainte să-i spună: 

— A plecat pentru câteva zile la Benešov, la o prietenă, cred. 
Pot să mă duc să caut adresa. 

— Mulţumesc. 

Bătrâna dispăru călcând mărunt și lăsându-l singur pe stradă. 
Reapăru după câteva momente ca să-i întindă o pagină de 
carnet pe care era trecută, cu un scris tremurător, o adresă. 

— Mă ajută foarte mult. Děkuji vám. 

Femeia dădu din cap și se întoarse fără o vorbă la sacii ei de 
gunoi. 

a 

Julien merse încet spre Letenské Náměstí, strângând în mână 
bucățica de hârtie pe care i-o dăduse bătrâna. 

Benešov. Îşi amintea vag de acest oraş de provincie lipsit de 
farmec, la vest de care se afla uriaşul parc al castelului 


VP - 149 


Konopiště, ultima reședință a lui Franz-Ferdinand, arhiducele 
Austriei asasinat la Sarajevo. Cu zece ani în urmă, cu ocazia 
unei călătorii la Praga, Eva îl dusese acolo. 

Atunci fusese frapat de răceala ostilă a edificiului, de 
ameninţarea surdă pe care i se părea că o răspândește donjonul 
masiv, ca un abur acid purtat de vântul de noiembrie. Işi 
amintea culoarele interminabile împodobite cu mii de trofee de 
vânătoare de toate soiurile, etichetate și numerotate cu o grijă 
maniacală și sordidă. 

În faţa zidurilor acestui castel renovat în ultimii ani ai dublei 
monarhii într-un stil hibrid ce trimitea la un Ev Mediu mai 
degrabă fantasmat decât real, Julien se întrebase atunci care va 
fi fost adevărata personalitate a ultimului proprietar - cel a cărui 
moarte avea să servească drept pretext pentru declanșarea 
celui mai mare măcel din toate timpurile. 

e 

Julien se scutură simbolic, parcă pentru a-și alunga din minte 
imaginea unui loc pe care nu ţinea neapărat să-l revadă. 

Așadar la Benešov avea să găsească răspunsurile la 
întrebările lui. 

Dacă voia să pună punct final poveștii care începuse pentru el 
cu zece ani în urmă, acolo trebuia să se ducă. 


XXIX 


De trei zile un vânt rece dinspre nord-est apucase în pumnul 
lui de oțel cartierul Kampa, la poalele dealului Petrin. Rafalele 
nu-și sSlăbeau strânsoarea decât pentru scurte momente, 
oferindu-le un răgaz fals locuitorilor de pe malul fluviului, înainte 
de a veni iar să acopere această porțiune din oraș unde iarna își 
făcuse grădină. Furtuna urla atunci din nou pe strădute, 
măturând necruțătoare piețele, făcând să pârâie sinistru copacii 
desfrunziți și să se trântească în depărtare canatul unei uși pe 
care nimeni nu avusese curajul s-o închidă. 

De la fereastra camerei lor de hotel, Eva și Julien contemplau 
tristul plafon de noii joși a cărui boltă arunca un fel de capac 
opac peste capitala cehă. Certovka curgea leneș sub ei, 
strecurându-se printre fațadele înalte și zidurile oarbe și purtând 
în scurtul și lentul ei periplu bucăți de gheață cenușie și pachete 


VP - 150 


compacte de frunze moarte. 

Cursul artificial de apă părăsea Vltava în dreptul Podului 
Legiunilor, pentru a se întoarce în fluviu la câteva zeci de metri 
în aval de pilonii masivi ai Podului Carol, separând astfel Insula 
Kampa de Mală Strana. De la pervazul pe care stăteau sprijiniți 
în coate, se distingea, la o azvârlitură de băț, o uriașă roată de 
lemn închis la culoare pe care odinioară o acționa curentul și 
care se înălța acum, imobilă și mâncată de mușchi, în apa 
neagră a canalului. 

Certovka. Canalul Diavolului. 

De unde i se trăgea numele acesta? Julien o întrebase pe Eva, 
care se arătase incapabilă să-i răspundă. La urma urmei, nu era 
oare Praga orașul alchimiștilor și al Golemului, o răscruce a 
legendelor slave, germane și idiș spre care convergeau, de 
secole fără număr, amintiri de violență, zvonuri de uri uitate și 
ecouri de fapte sângeroase? De ce ar fi fost ieșit din comun ca și 
Diavolul să-și aibă partea? 

— leșim? întrebă Julien. 

Eva se smulse din reverie și se întoarse spre el. Așteptase 
această propunere - avea chef să fie singură cu el în vântul care 
se sfâșia în creasta acoperișurilor, voia să opună trupurile și 
voințele lor iernii continentale care asedia zidurile orașului. Da, 
aveau să iasă. 

o 

Pe străzile apropiate de Vltava, urmele inundatiilor erau încă 
vizibile. Dacă unele ziduri fuseseră zugrăvite la loc, majoritatea 
arborau încă stigmatele catastrofei: tencuieli cu umflături stând 
să crape, pietre desprinse, geamuri sparte astupate sumar cu 
carton sau scânduri. Pe jos, caldarâmul era acoperit cu mai 
mulți centimetri de mâl gălbui pe care vijeliile îl purtau în 
vârtejuri scrâșnite. 

— Oare cum arăta cartierul ăsta înainte de inundații? se 
întrebă Julien cu voce tare. 

— Trebuie să vii la anul. Am citit că o să se investească 
miliarde de coroane în refacerea zonelor de pe malul râului. Aici, 
dar și în Karlin, pe partea cealaltă, mai în aval. Nu-i prima oară 
când se întâmplă - și sigur n-o să fie ultima. 


13 Este vorba de inundaţiile care au afectat Europa Centrală în august 2002 și care au 
provocat pagube deosebit de mari în mai multe cartiere istorice ale Pragăi aflate în 
apropierea Vltavei, cauzând moartea a șaptesprezece persoane în toată Cehia. 


VP - 151 


Julien o privi un moment pe Eva, dreaptă în pardesiul ei lung 
și deschis la culoare, cu gâtul delicat învelit într-un fular gros de 
lână albă. Își dădu seama deodată de ce o găsea și mai 
atrăgătoare de când ajunseseră în Boemia cu două zile în urmă: 
mai mult decât la Zurich, mai mult decât la Munchen, aici ea 
părea acasă. Parcă făcea parte în mod natural din acest peisaj 
de turnuri și dealuri, de arce întunecoase și de cupole, aparținea 
acestei țări pe care el abia o descoperea. 

Relația lor dura deja de trei luni, dar în ziua aceea Eva i se 
înfățișa, în sfârșit, în toată autenticitatea ei, în toată 
complexitatea strălucitoare a ființei ei. 

— De ce te uiti așa la mine? întrebă ea deodată, zâmbind. 

— Pentru că-mi pari frumoasă, în primul rând, răspunse serios 
Julien. Și apoi, pentru că e ca și cum aici, în orașul ăsta, mi te-ai 
dezvălui pentru prima oară. Nu știu cum să spun, dar am 
impresia că ai trăit întotdeauna aici - că ești de aici și de nicăieri 
altundeva. 

— Aici m-am născut, îi aminti Eva. Dar n-am locuit niciodată 
aici. N-aveam niciun an când mama a plecat din Cehoslovacia 
ca să se stabilească la Zurich, după invazia sovietică. M-am 
întors la Praga, pentru un scurt sejur, abia după revoluție, la 
începutul anilor '90. Și a doua oară după moartea soțului meu. 
Regimul comunist căzuse, Cehoslovacia nu mai exista. Ce mai 
rămânea din tara pe care o cunoscuseră părinții mei? Nimic, 
fără îndoială. Și, cu siguranță, e mai bine așa. 

Julien simți intens amărăciunea din aceste vorbe ale Evei. 

— Îmi pare rău. N-am vrut să răscolesc amintiri dureroase. 

Privirea Evei devenise distantă, parcă putin mai dură. 

Privirea celor care au înfruntat singuri adversitatea și care 
doar lor înșiși îşi datorează faptul că mai sunt în picioare. 

— Eu trăiesc cu amintirile astea. Mama mi le-a transmis și n- 
am avut de ales decât să le accept. Sunt legate de moartea 
tatălui meu, aici, înainte ca mama să fugă în Elveţia. Poate o să- 
ți spun odată povestea asta. Dar nu azi. Nu acum. 

Păru să ezite. 

— Nu aici. 

Julien se abținu să insiste. Merseră mai departe pe străzile 
goale. Treceau pe lângă zidurile pictate ale palatelor baroce, 
cele austere, cu deschizături ogivale, ale bisericilor cărora nu le 
știau numele și prin fata ușilor închise ale caselor de 


VP - 152 


meșteșugari, cu firme care se legănau tăcut în vânt. Până la 
urmă ajunseră la Podul Legiunilor și trecură pe celălalt mal. 

O plimbare fără țintă de-a lungul trotuarelor pustii îi conduse 
la Café Imperial, nu departe de gara Masaryk. Se năpustiră 
bucuroși în acest cuib cald, lăsând în urmă suflul glacial coborât 
din Sudeti care mătura bulevardul Na Porici. 

Chelneri în jiletcă se agitau fără zgomot sub plafoanele înalte, 
strecurându-se silențios printre coloanele de faianță. Unul dintre 
ei, cu un aer important, îi conduse la o masă de lângă fereastră. 
Comandară două cafele însoțite de regulamentarele prăjituri 
moștenite din tradiția habsburgică, în timp ce Julien se minuna 
în fata detaliilor bogate ale plăcilor mari de ceramică deschisă la 
culoare care acopereau pereții deasupra lambriurilor sumbre 
sculptate delicat. Basoreliefurile în stil Sezession se întindeau 
de-a lungul peretelui din fata sa, înconjurând delicat un orologiu 
care rămăsese cu douăzeci de minute în urmă - sau care se 
oprise. Cum făcuse și timpul în acest sanctuar unde până şi 
aerul respirat părea să fie din altă epocă. 

— Era cafeneaua preferată a mamei, spuse încet Eva. O 
pomenea des când îmi vorbea despre viața ei de aici. 

Julien fu surprins să o vadă abordând din nou subiectul, 
aparent dureros, al istoriei sale familiale. 

— O chema Klára, continuă Eva, cu privirea pierdută în 
contemplarea unei lustre. 

— E un fel de coincidență, zise Julien după o scurtă tăcere. Și 
pe mama mea la fel. 

— Chiar? 

— Da, Clara. Clara Hora. Familia ei era de origine maghiară, 
dar știu că a trăit un timp la Praga, în tinerețe, înainte să-l 
cunoască pe tata în Austria după război și să se instaleze cu el 
în Bavaria. 

— Vasăzică ai și tu o legătură cu orașul ăsta... remarcă Eva, 
aproape în șoaptă. 

— Dacă vrei. N-am cunoscut-o deloc pe mama. A murit când 
aveam numai un an și jumătate. Nu pusesem piciorul în Praga 
până azi. Chiar dacă orașul imi trezește, incontestabil, senzații 
diverse, nu găsesc aici amintirea mamei. 

Julien tăcu un moment înainte să remarce: 

— Scuză-mă, și istoria mea familială e complicată. 

— Cât de complicată? 


VP - 153 


— Mai mult decât crezi. Mai mult decât poti să-ți închipui. 

Se lăsă din nou tăcerea. 

Cu timpul, Julien avea să-și spună că în ziua aceea apăruse, în 
scurta, dar intensa lor relație, prima fisură. 


XXX 


Kilometrii se  perindau. Conduceam prea repede, eram 
conștient de asta, dar simţeam, undeva în adâncul sufletului, că 
trebuia să ajungem cât mai repede la Benešov. Aveam 
sentimentul difuz, cu atât mai puternic cu cât era irațional, că 
evenimentele urmau să se accelereze. Și cred că Éléonore, fără 
să recunoască, împărtășea această impresie - dacă nu cumva 
fusese pur și simplu cuprinsă de frica instinctivă de care eu 
încercam, de bine, de rău, să nu mă las copleșit. 

— Trebuie să-mi spui acum, am reușit până la urmă să 
articulez la un sfert de oră după ce plecaserăm de la Ejpovice. 

Trebuia să rup tăcerea de plumb care se lăsase între noi. 

— Trebuie să-mi spui ce știi. Špidla a organizat arestarea și, 
fără îndoială, execuţia lui Jiří. O voia pe Klára, era nebun după 
ea. Dar Klára a știut? Ce a înțeles ea - sau cea ghicit? 

El&onore privea fix drumul, drept înainte. 

Se gândi îndelung înainte să răspundă. , 

— Din ce știu, Klâra a bănuit întotdeauna că Spidla era în 
spatele tuturor lucrurilor. De la prima lor întâlnire la spital, a 
simţit o frică instinctivă faţă de el. Însă n-a mai avut ocazia să-l 
revadă între arestarea bunicului meu și plecarea ei în Elveţia cu 
mama. Cred că lucrurile s-au desfășurat destul de repede, totul 
a durat numai câteva săptămâni. A încercat să afle ce se 
întâmplase cu soţul ei, dar s-a lovit de un zid de tăcere. Familia 
ei a încurajat-o repede să părăsească ţara cu copilul. Poate că 
Blanka o să ne poată spune mai multe despre perioada de 
dinainte de plecarea lor. 

S-a întors către mine. 

— Tot ce știu sunt informaţii indirecte. N-am cunoscut-o pe 
bunica, tot ce știu am aflat de la mama. Care nici ea nu 
cunoaște povestea asta decât din ce i-a spus Klâra. Poate că 
Blanka e ultimul martor al tragediei. Fără îndoială, de asta a 
apelat mama la ea. 


VP - 154 


— Să încercăm să gândim la rece, am spus eu. Nu omori un 
om pe baza unor lucruri care ţi-au fost povestite. De ce s-ar fi 
hotărât brusc Eva, mama ta, să-și răzbune tatăl, la patruzeci de 
ani după acele fapte? 

— Ne-am pus deja întrebarea asta. Și n-am găsit răspuns, a 
constatat El&onore. Fără îndoială că tu n-ai face asta. Fără 
îndoială că eu n-aș face asta. Dar noi n-am trecut prin așa ceva. 

— Nici mama ta, am obiectat eu. Nu poate să aibă nicio 
amintire despre toate astea. 

— A crescut fără să-și cunoască tatăl și i s-a spus de ce. Poate 
că asta a făcut să se nască în ea un sentiment de vid, de 
nedreptate, de ură - ce știu eu? - care a împins-o la extreme pe 
care tu sau eu nu le-am concepe niciodată în mod spontan. 

— Dar de ce acum? De ce așa de târziu? am insistat eu, 
revenind la întrebarea mea precedentă ca un maniac la ideea lui 
fixă. 

— Spidla se ascundea. Sub o identitate falsă. Și era un 
profesionist. Nu-i exclus să fi reușit să rămână ascuns până de 
curând. Se pare că era îndrăgostit de bunică-mea. Probabil că a 
ucis din motivul ăsta. A urmărit-o în Elveţia. Și totuși n-a 
abordat-o niciodată. N-a încercat niciodată să stabilească vreun 
contact. Nu știu ce poate să spună asta despre el sau despre 
psihologia lui, dar e clar că era gata de orice ca să rămână 
ascuns. 

— Lucrurile astea nu stau în picioare. 

El&onore m-a privit aspru. 

— Tu ai luat în calcul o responsabilitate a mamei în crima 
asta. 

— O idee care ţi-a venit și ţie și care te-a adus până aici, am 
răspuns într-o atitudine defensivă. 

— Poate. Dar nu eu ţi-am vârât-o în cap. 

Avea dreptate. Mersesem cu capul înainte într-o direcţie care, 
dacă mă gândeam mai bine, îmi fusese indicată. Mai ales de 
povestea spusă de Kelsen. Dar asta însemna că era o pistă 
falsă? 

— Scuză-mă, a continuat deodată Éléonore. Am fost 
nedreaptă. Multe elemente o indică pe Eva. Nu degeaba am 
ajuns amândoi la aceeași concluzie. Totuși părți întregi din 
poveste rămân în umbră. Sunt încă prea multe lucruri pe care 
nu le înţelegem. 


VP - 155 


Am auzit-o înghițind în sec. 
— Și pe care poate că n-o să le înțelegem niciodată. 
e 

Am ocolit Praga pe la sud. Era aproape ora opt, circulația nu 
era prea densă în jurul capitalei. Am accelerat și mai tare. 

Mai aveam, poate, vreo jumătate de oră până la Benešov. 

e 

Până la urmă am ajuns. 

Blanka Richtrová locuia într-un cartier periferic din vestul 
orașului. Case mici și fără pretenții, precedate de grădini 
minuscule, se aliniau de-a lungul străzilor liniștite și pustii la ora 
aceea. Pe a ei am găsit-o fără multă greutate. Am parcat în 
grabă pe trotuar, deranjând o pisică roșcată care dormea pe 
asfaltul încălzit de ultimele raze ale soarelui. 

Am împins o mică poartă de lemn proaspăt vopsit și am 
traversat cu pași mari o grădiniță întreţinută cu grijă. Am 
remarcat mica pancartă de pe gard, care semnala acel Bed and 
Breakfast. Éléonore a sunat, în timp ce eu stăteam puţin mai în 
spate. Blanka a deschis imediat, ca și cum ne-ar fi așteptat. 

Am văzut o femeie de șaizeci și cinci, șaizeci și șapte de ani, 
zveltă și vioaie. Avea părul vopsit și era machiată, dar nu 
ostentativ. În felul ei, era încă frumoasă, cu ochii de un albastru 
profund în jurul cărora se întindea o rețea de riduri subţiri care 
parcă le sporeau strălucirea. 

Am constatat că părea încordată, îngrijorată. Ca un om căruia 
i s-a tulburat rutina calmă și reconfortantă. 

Bineînţeles, am lăsat-o pe Éléonore să vorbească în timp ce 
ea ne invita înăuntru. Am rămas în picioare pe coridor, deși 
Blanka ne îndemna să luăm loc în salon. Foarte repede, văzând 
că nu înțeleg ceha, a trecut la germană, pe care o stăpânea 
destul de corect. 

— Recunosc că am fost surprinsă când m-a contactat Eva, ne- 
a explicat ea. N-o mai văzusem de mai bine de douăzeci de ani. 
La puţin timp după Revoluţie, a venit la Praga cu soțul ei. Și cu 
tine, a zis ea privind-o pe Eléonore. Cred că aveai cel mult cinci 
ani. A 

— Îmi amintesc călătoria aia, a reacţionat El&onore. Dar 
scuzaţi-mă, trebuie să recunosc că de dumneavoastră nu-mi 
aduc aminte. 

— E normal. Ne-am văzut numai un pic. Pe vremea aia încă 


VP - 156 


lucram la spitalul general universitar, pe Karlovo náměstí. Acolo 
m-a vizitat maică-ta. Era cu tatăl tău și cu tine. Am schimbat 
câteva cuvinte și am stabilit să ne vedem după ce ies din tură, 
la o cafenea de pe strada Vodičkova. Maică-ta a venit singură. 
Am vorbit despre trecut. 

— Despre arestarea lui Jiří, bunicul meu? a întrerupt-o 
Éléonore. 

— Ştii povestea asta? 

Éléonore a încuviinţat cu un semn din cap. La rândul ei, 
Blanka s-a mohorât. 

— Bine, a zis ea după un moment de tăcere. Cred că e normal 
că ţi s-a povestit. Maică-ta o cunoștea deja, pe atunci, în mare 
parte. Eu n-am făcut decât să-i dau anumite detalii. 

— Despre Alexej Špidla? a întrebat Éléonore. 

— Printre altele. 

Era clar că Blanka n-are chef să mai vorbească mult despre 
subiectul acesta. A abătut conversaţia spre altceva. 

— N-am mai avut nicio veste de la maică-ta de atunci. Până 
într-o seară din iunie anul trecut, când m-a sunat prima oară. 
Habar n-aveam că locuiește în Cehia. 

— E ceva destul de recent. Numai de câţiva ani s-a mutat la 
Praga, a precizat Éléonore înainte de a pune întrebarea care ne 
ardea pe buze amândurora. E aici? 

— Nu, a plecat iar, acum vreo jumate de oră. 

— Unde? 

— În parcul de la Konopiště. A venit aici un bărbat, pe la ora 
patru. Pare-se că știa că maică-ta stă momentan la mine și voia 
să vorbească cu ea. l-am răspuns că tocmai a plecat la Praga, 
dar că se întoarce spre seară. A hotărât s-o aștepte. A rămas în 
picioare în faţa porţii toată după-amiaza. Îl vedeam umblând 
încolo și încoace pe trotuar, fumând ţigară de la ţigară. 

Am schimbat o privire rapida cu Éléonore. 

— Un tip destul de înalt, foarte subţire, la vreo cincizeci de 
ani? Păr cărunt, cam lung? am întrebat eu imediat. 

— Exact. Foarte politicos. Vorbea un pic de cehă, cu accent 
nemtesc. 

Éléonore m-a privit întrebătoare. Am dat imperceptibil din 
cap. 

— Au plecat cu maşina? am continuat eu. 

— Nu, pe jos. Cred că voiau pur și simplu să umble ca să 


VP - 157 


discute. Părea că se cunosc. Acum sigur se plimbă prin parcul 
castelului. 

— E departe? 

— Nu, pe jos, dacă o tai peste câmp ca să ieși la șosea, cel 
mult juma de oră. Cu mașina voastră, puteţi ajunge în cinci 
minute. 

M-am consultat din priviri cu Éléonore. Să așteptăm până se 
întorc Eva și Julien sau să mergem să-i căutăm în parc? Ea părea 
să ezite. La mine sentimentul de apăsare pe care-l avusesem la 
plecarea din Ejpovice se accentua din nou. Nu înțelegeam 
motivele acestui disconfort, dar am decis să mă încred în 
instinctul meu. 

— Mergem acolo. E mare parcul ăsta? 

— Destul de mare. Dar dacă au ramas pe alei aveţi șansa să-i 
întâlniți, a răspuns Blanka. 

Fosta infirmieră părea puţin derutată. Probabil că o destabiliza 
apariţia, în chiar inima existenţei sale tihnite, a tuturor acestor 
oameni legaţi de un trecut îndepărtat. Ceea ce nu era chiar de 
neînțeles. Mi-am dat seama că doar expresia mea îngrijorată o 
oprea să ne pună întrebările care i se busculau în minte. 

Și Éléonore părea că vrea să continue discuţia. Poate că îi 
devenise străină certitudinea unei urgenţe arzătoare, care pe 
mine mă asalta. Poate că voia pur și simplu să amâne momentul 
confruntării cu mama ei. Am luat asupra mea forțarea unei 
decizii, îndreptându-mă cu pași rapizi spre ușă. După o fracțiune 
de secundă, Éléonore m-a imitat, nu fără a se întoarce ca s-o 
asigure pe Blanka că vom reveni mai târziu, împreună cu Eva. 

Blanka ne-a urmat pe mica terasă a casei sale. Când am 
demarat, am zărit-o în oglinda retrovizoare cum se uita în 
continuare după noi. Cu mâinile împreunate, mi s-a părut 
singură, cumplit de singură și pierdută în faţa ușii casei sale 
goale. 

La capătul străzii am făcut la dreapta, iar imaginea ei a 
dispărut. 


XXXI 


Julien își mai aprinse o țigară. Penultima din pachetul lui. De 
trei ore aștepta în fața casei Blankăi. Eva trebuia să se întoarcă 


VP - 158 


dintr-o clipă în alta. 

Abia dacă realiza faptul că urma s-o revadă. După aproape 
zece ani. Cât de mult se schimbă oamenii într-un deceniu? Când 
se situează exact momentul când ultima urmă a tinereţii se 
șterge definitiv? Pentru el, momentul acela trecuse de mult. Dar 
pentru ea? 

Reîntâlnirea cu ea îl tulbura mai mult decât voia să admită. 
Cu siguranţă, intensitatea relaţiei lor, durerea legată de 
despărțire - chiar dacă aceasta fusese, în felul ei, logică - aveau 
și ele o contribuţie importantă. Işi dădea seama că, deși nu se 
mai gândise la ea în ultimii ani, nici n-o uitase. Rămânea 
ascunsă într-un ungher al memoriei lui, dar, într-un fel, mereu 
prezentă. Doar că evitase s-o vadă. Și ea avea să reapară în 
viața lui. Avea să se afle în fața lui. Timpul trecuse, săpând între 
ei ceva ca un fluviu prea lat, dar ea avea să vină, să se ivească 
pe celălalt mal, deopotrivă vizibilă, apropiată și totuși 
intangibilă. 

Aruncă chiștocul departe. 

Se întoarse cu mâinile în buzunare. 

O berlină albastră coti la colțul străzii, venind spre el. 

Când parcă la nici cinci metri de el, știa că este ea. O 
recunoscuse deja prin parbriz. 

Ea nu-l observase. Abia când cobori din mașină ridică ochii și-l 
văzu pe bărbatul a cărui siluetă subţire se decupa în soare și 
care părea să aștepte ceva. Sau pe cineva. 

Rămase nemișcată, cu mâna pe portieră. 

— Julien? 

Era așa cum o văzuse la prima lor întâlnire. Bineînţeles, 
câteva riduri i se adânciseră la colţurile ochilor și în jurul gurii. 
Câteva fire albe apăreau și dispăreau în părul ei întunecat, după 
fantezia razelor oblice care se strecurau printre ultimii nori. Dar 
nu se schimbase. lrișii de o culoare imposibil de definit, între 
albastru, gri și verde, parcă marcați de sclipiri de aur, buzele 
fine, modul de a sta dreaptă, el recunoștea toate aceste detalii 
pe care totuși era sigur că și le ștersese din amintire. 

Când ea îi rosti prenumele, parcă îl trecu un fior. Acel timbru 
vocal atât de deosebit rămăsese și el același. 

— Julien? 

— Da, eu sunt, răspunse el lăsând să i se schițeze pe faţă un 
zâmbet palid cu o urmă de ironie inconștientă adresată doar lui 


VP - 159 


însuși. Vasăzică nu m-am schimbat prea mult. 

Ea tot nu se clintise. 

— Ce cauţi aici? întrebă ea. 

Întrebarea exprima mai degrabă uimirea și nedumerirea 
decât reproșul. 

— Te aşteptam. Voiam să te văd. 

Eva închise încet portiera și se apropie de el. 

— Nu, nu prea te-ai schimbat, continuă ea când ajunse în fața 
lui. Poate ai albit niţel, dar... probabil că și eu. 

Se lăsă o scurtă tăcere, niciunul neîndrăznind să rostească 
fraza care ar fi pornit conversaţia și ar fi rupt alchimia instabilă a 
clipei pe care o trăiau. 

Până la urmă Eva începu: 

— Au trecut aproape zece ani, nu? 

— Da, aproape zece ani, repetă lent Julien. 

— Zece ani... Avem... avem atâtea să ne spunem. Hai să ne 
plimbăm un pic. Sau, mai bine, așteaptă, numai să intru puţin, 
am ceva să-i spun Blankăi. Și vreau să iau o haină pe mine. 
Seara se răcorește repede pe-aici. Mă aștepți? Vin într-un minut. 

Julien încuviinţă cu un semn din cap. Eva își luă poșeta de pe 
scaunul din dreapta și se îndreptă repede spre casă. In prag, se 
întoarse, ca pentru a se asigura că Julien nu avea să fugă. Apoi 
dispăru înăuntru. _ 

Peste nici două minute, ieșea, aproape în fugă. Işi aruncase 
pe umăr un impermeabil ușor în tonuri de violet. Atunci îi 
remarcă Julien rochia neagră, foarte simplă, care-i sublinia 
subțirimea taliei. Oare cum făcuse pentru a-și șterge din 
memorie orice reflexie a frumuseţii ei? 

Ea i se alătură pe trotuar. El se plasă în stânga și își potrivi 
pașii după ai ei. Un timp rămaseră tăcuţi. Pe furiș, Julien văzu 
totuși că ea schița un zâmbet ciudat. Oare chiar se bucura să-l 
revadă? El își aminti atunci de circumstanțele care duseseră la 
această reîntâlnire neașteptată, de întrebările pe care trebuia să 
i le pună. Se posomori și așteptă ca ea să-i vorbească din nou. 

— Ce-ai mai făcut? începu ea după câteva minute. 

— Nu s-a schimbat mai nimic de când... de ultima oară când 
ne-am văzut. Tot la Munchen locuiesc. Predau în continuare la 
LMU și de trei ani ţin un seminar la departamentul de istorie de 
la Columbia, primăvara. 

— Columbia? Chiar așa? 


VP - 160 


Julien zâmbi stânjenit. 

— E, întrucâtva, rodul hazardului. Totul s-a făcut prin German 
University Alliance, organismul care reprezintă LMU și Freie 
Universităt din Berlin în Statele Unite. A apărut un post pentru 
care cele două universităţi ale noastre trebuiau să prezinte 
candidaţi și... am plecat eu. 

Stingherit, Julien mută conversaţia. 

— Dar tu ce faci de când stai la Praga? 

— Ții minte că eram profesoară la liceu? Ei bine, asta fac și 
acum. Când am venit aici, am găsit un post la gimnaziul 
Johannes Kepler. Predau germana și istoria. Salariul nu-i chiar ca 
la Zurich, dar mă descurc... 

Traversaseră șoseaua care trecea pe lângă cartierul Blankăi și 
acum mergeau pe un drum vicinal îngust care se strecura 
printre ogoarele împrejmuite cu garduri vii stufoase. Mai trecură 
pe lângă câteva ferme, apoi nu se mai văzu nicio locuinţă. 
Ajunși la o intersecţie, o luară la stânga, pe un drum care se 
afunda treptat în pădure. Soarele apunea și numai ţipetele 
păsărilor de prin crânguri rupeau tăcerea care se lăsase iar între 
ei. 

— De ce te-ai întors în Cehia? întrebă deodată Julien. 

Eva păru surprinsă de întrebare. 

— De fapt, nu știu exact. Mi s-a părut pasul firesc. Trecusem 
de patruzeci de ani. N-aveam pe nimeni în viața mea. Nimic 
care să mă reţină. Mi-am zis că trebuie să plec. Praga eo 
variantă care s-a impus destul de repede. In definitiv, aici mă 
născusem, era orașul părinţilor mei... într-un fel, era logic. Să 
mă-ntorc. 

Când Eva pomeni de părinţii ei, Julien ezită dacă să dirijeze 
conversaţia în această direcţie. Renunţă totuși. Incă nu venise 
momentul. 

Observă că dispăruse zâmbetul pe care Eva îl arborase în fața 
casei Blankăi. Se întrebă din nou dacă era cu adevărat 
bucuroasă să-l vadă reapărând deodată - sau dacă fusese doar 
o mască pentru a disimula politicos stânjeneala sau indiferența. 
Orice sentimente ar fi avut ea faţă de el, acum i se părea 
limpede că este îngrijorată. Când nu-i vorbea, gura ei căpăta o 
încrețitură dezabuzată. Amărăciune și disperare, iată ce se citea 
din când în când pe faţa ei - chiar dacă ea încerca vizibil să 
ascundă asta când i se adresa. 


VP - 161 


Continuară să înainteze fără o vorbă pe sub frunzișurile aurii, 
lumina amurgului dând acestei seri estivale o adiere de toamnă. 

— Îți amintești călătoria noastră la Praga? îl întrebă deodată 
Eva. 

— Sigur. De altfel, tocmai m-am gândit la ea în după-amiaza 
asta, înainte să vin aici. _ 

— Mult timp m-am întrebat de ce ne-am despărțit. In fine, nu, 
mă exprim prost. Știu bine ce a pus capăt relației noastre. Nu, 
adevărata întrebare pe care mi-am pus-o e de ce n-am făcut 
nimic ca să evit despărţirea asta. 

Fu rândul lui Julien să fie descumpănit. Nu se așteptase ca 
Eva să abordeze acest subiect - sau măcar nu în felul acesta. 

— Cred că știm amândoi, începu Julien prudent. Aveam prea 
multe secrete unul față de altul. Fiecare purta în el prea multe 
drame nerezolvate. Povestea părinţilor tăi te-a marcat profund 
și nu cred că pe atunci reușiseși să ţi-o asumi pe deplin. Și știi 
ce poveri duc eu. Ți-am povestit viaţa tatălui meu. Ți-am spus 
cum mi-am pierdut soţia. Ți-am explicat ce însemna ea în 
continuare pentru mine. Pentru mine, niciuna dintre poveștile 
astea nu e complet închisă - nici în ziua de azi. De aceea era 
imposibil să construim ceva nou. 

— Știu. Dar cred că n-am fost în stare să ne luptăm cât ar fi 
trebuit. Eu, în orice caz. Dar toate astea nu prea mai contează 
acum. 

Julien nu găsi nimic de adăugat. 

Ajunseseră pe marginea unui drum. Merseră câteva sute de 
metri până la o cărare care se îndepărta pentru a intra în umbra 
subarboretului. 

— Recunoști locul? îl întrebă Eva după o lungă tăcere. 

— Nu. Trebuie să recunosc că nu-mi spune nimic. 

— E parcul castelului Konopiste. Indată ajungem la lac. 

— Konopiste? Acolo mergem? se miră Julien. Nu-mi place 
castelul ăsta, lăsă el să-i scape. 

— Știu. Mi-ai mai zis. Dar o să vezi, vara locul e încântător. 

Eva îl privi un moment, încruntând imperceptibil din 
sprâncene. 

— Nu mi-ai zis cum m-ai găsit. 

— Cu ajutorul unei relaţii de la Berna, am aflat că ai plecat în 
Cehia. Apoi am obţinut de la ambasada Elveţiei adresa ta din 
Praga. lar portăreasa blocului tău de pe Smeralova mi-a dat, 


VP - 162 


până la urmă, adresa Blankăi din Benešov. Vezi, nu-i vreo mare 
vrăjitorie. 

— Nu, într-adevăr. Și de ce-ai făcut toate eforturile astea? 
Țineai atât de mult să mă revezi? 

Eva își cufundă ochii într-ai lui. Julien se simţi stânjenit. 

— E mai complicat, se eschivă el. Hai să mai mergem până la 
lac. 

Hotărât lucru, nu era pregătit să abordeze subiectul. Mai avea 
nevoie de puţin timp. De un ultim răgaz. 

— Dar sigur că sunt fericit să te văd, continuă el cu glasul 
coborât, fără s-o privească - parcă vorbind pentru sine. Dacă nu 
m-ar fi împins circumstanțele, fără îndoială că n-aș fi încercat 
niciodată să te găsesc. De altfel, poate c-ar fi fost mai bine. Dar 
acum, că sunt aici, mă bucur că lucrurile s-au petrecut astfel. 
Câteodată viața e făcută din întâmplări care... 

— Nu există întâmplare, îl întrerupse Eva. 

Își amintea că și el își spusese asta cu câteva ore în urmă. 

Nu există întâmplare. 

Da, ea avea dreptate. Prezenţa lui aici nu datora nimic 
hazardului. Era efectul unei voințe - a lui. Sau al unei forțe 
necunoscute. Poate că era rezultatul unui impuls. Dar era, 
totodată, consecinţa unei alegeri. 

Dacă ar fi vrut, ar fi putut renunţa la ideea de a părăsi 
Munchenul. 

Dar venise, știind foarte bine ce putea să găsească. 

Înaintau pe sub o boltă întunecată, iar cărarea se îngusta din 
ce în ce mai mult. Frunzișurile acopereau complet pasajul pe 
care apucaseră, alcătuind un fel de tunel de verdeață deasupra 
lor. La capătul unei lungi linii drepte, se deslușea o lumină, spre 
care se îndreptau. În acel loc, ghicea Julien, cărarea avea să dea 
în spaţiul liber al grădinilor castelului. lar dincolo de ele aveau 
să găsească lacul. 

Mergeau în continuare spre acea lumină portocalie, în tăcere. 

Nu există întâmplare. 

Lumina îi aștepta. 

e 

Până la urmă ieșiseră din pădure. Urmaseră aleile întreținute 
cu grijă ale parcului, care șerpuiau printre gardurile vii tăiate 
impecabil, răzoarele de trandafiri roșii și statuile împrăștiate 
fără ordine în luminișurile succesive, separate de bucăţi mari de 


VP - 163 


pădure ce se întindeau până pe marginea drumului ca niște 
faleze de vegetație. 

Grădina era pustie. 

Micul lac le-a apărut deodată în faţă la ieșirea dintr-un pâlc de 
molizi. Strâns în cutia lui silvestră, își întindea între dealurile 
împădurite și nu prea înalte suprafaţa lină în care lumina 
agonizantă a zilei se reflecta și se pierdea, ca absorbită de apele 
sumbre. 

Se îndepărtară de grădini, urmând malul sălbatic înspre vest, 
până se treziră prinși între malul lacului și pădure. Se așezară 
unul lângă altul pe un trunchi proaspăt doborât și parţial 
scufundat care deocamdată fusese cruțat de putrezeală. Eva își 
ridică puţin impermeabilul ca să nu se murdărească la contactul 
cu lemnul mort. 

Aplecându-se ușor, Julien putea zări șirul de acoperișuri și 
ultimele etaje ale castelului, care apăreau din pădure, pe o 
ridicătură, la câteva zeci de metri mai sus de lac. Dominând 
asalturile unei maree verzi sub razele aproape orizontale ale 
soarelui, părea, într-adevăr, mai puţin auster, mai puţin 
respingător și amenințător decât în amintirea lui. 

Tăcerea se prelungi minute bune. Julien își lăsa privirea să 
alunece pe apa liniștită, evitând să se întoarcă spre Eva. 

Îi auzea respiraţia calmă. Îi mirosea parfumul discret. Și se 
întreba acum ce-l împinsese să-și asume riscul de a o revedea. 

— Întotdeauna mi-au plăcut malurile de lac, rosti pe 
neașteptate Eva, pe un ton visător. Poate datorită prenumelui 
pe care mi l-au dat părinții. 

— Rusalka. Femeia lacului, murmură Julien. 

— Da, Rusalka. Nimfa ieșită din ape, dar condamnată să se 
întoarcă în ele. Crezi că alegerea unui prenume poate avea o 
influență asupra destinului celui care-l poartă? 

— Nu-s sigur că înțeleg sensul întrebării tale. 

— Rusalka. Seamănă nenorocire în jurul ei. Suferă, 
bineînţeles, din cauza condiţiei ei. Ar vrea să trăiască o viaţă 
care-i este interzisă. Ar vrea să părăsească apele pentru lumina 
soarelui. Dar nu poate. Destinul ei e să rămână veșnic la 
marginea lumii oamenilor. Poate să-i atragă spre ea, dar nu se 
poate duce la ei. 

— Și așa îţi vezi tu simbolic existența? 

Eva nu se uita la Julien, ci fixa un punct indistinct de pe malul 


VP - 164 


opus. 

— Nu, bineînţeles, spuse ea cu o voce neutră. Nu așa îmi văd 
viaţa. 

Julien nu era sigur că ea este convinsă de propriu-i răspuns. 

Își dădu seama că era timpul să-i spună de ce venise. 

— Fiica ta, Éléonore, e la Praga. Și iubitul ei. Te caută. 

Eva nu reacţiona. Ca și cum s-ar fi așteptat la această veste. 
Julien continuă. 

— Alexej Spidla e mort. A fost omorât. 

— Știu, răspunse ea simplu. 

Nu mai adăugă nimic. Julien nu știa cum să continue. 

— Ştiu, repetă ea după un moment de tăcere. Eu am anunțat- 
o pe Eléonore. 

Tot nu-l privea. 

— Eu l-am omorât. 


XXXII 


Eu l-am omorât. 

Julien se așteptase la această mărturisire. Și totuși nu reușise 
să se pregătească pentru ea. 

Cu mult timp în urmă, Eva îi fusese alături. O iubise. Nu știa 
dacă o mai iubește. De când o regăsise acum mai puţin de 
jumătate de oră, simţea clar că felul în care o privea era marcat 
de o profundă ambivalenţă. 

Cândva ea fusese pentru el o forţă de viaţă. Acum era o forţă 
distructivă. O forţă de moarte. 

— De ce? articulă el într-un final. 

Se ridicase încet și se plasase în faţa ei, cu spatele la apele 
imobile, dominând-o cu statura lui. Ea nu se mișcase, rămânând 
așezată calm. Ridicase totuși ochii spre el. 

— De ce, după atâta timp? De ce-ai așteptat atâta? 

— Era scris să se întâmple așa, îi răspunse ea fără a lăsa să 
transpară vreo emoție. 

— Nimic nu e scris vreodată. Toate faptele noastre sunt 
consecinţa alegerilor noastre. Dacă ai făcut-o și dacă ai făcut-o 
acum înseamnă că așa ai hotărât. Că asta ai vrut. 

— Așa crezi? Nu, Julien, există lucruri pe care nu le facem 
alegând. Există forțe pe care nu le putem reprima, pulsiuni atât 


VP - 165 


de profunde încât fac parte din noi. A încerca să le stăpânim 
înseamnă să ne strivim fiinţa - să ne distrugem pe noi înșine. 

Julien nu spuse nimic. Era pe cale să fie copleșit de tristețe și 
de compasiune. Eva înţelese imediat asta. 

— Nu vreau mila ta. N-o merit și n-o vreau. 

Julien își feri privirea. 

— In cazul ăsta, cum? zise el cu o voce care i se păru și lui 
ciudată. Cum ai procedat? Dacă refuzi să-ţi asumi alegerea, poți 
totuși să-mi spui cum ai făcut. 

— Imi asum complet fapta. Chiar dacă n-a fost rezultatul unei 
alegeri. Asta, fără îndoială, n-o să poţi înţelege tu, din cauza 
concepţiei tale voluntariste despre om. 

— Nu contează ce cred sau ce gândesc eu. Spune-mi doar ce- 
ai făcut, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi totul. 

Eva schiţă din nou acel surâs straniu, lipsit de veselie, distant 
și rece. 

Era mai frumoasă ca oricând. 

— Acum trei luni am întâlnit un bărbat la o serată organizată 
de ambasada Elveţiei la un mare hotel din Praga. Nu prea 
aveam de-a face cu lumea aia, dar primisem o invitaţie prin 
intermediul unei cunoștințe de la camera de comerț ceho- 
elveţiană. Cum viaţa mea socială nu era prea trepidantă de la 
întoarcerea la Praga, am hotărât să mă duc. În afară de câţiva 
expatriaţi, nu cunoșteam aproape pe nimeni. Când un bărbat m- 
a abordat la bufet, am fost flatată. Îl chema Pavel, avea vreo 
patruzeci de ani, arăta destul de bine pentru vârsta lui, avea 
umor... Pe scurt, după ce mi-am petrecut aproape toată seara 
cu el, i-am cedat. Trecuse mult timp de când... de când nu mi se 
mai întâmplase așa ceva. Am mers la el acasă. Ne-am revăzut 
de câteva ori în săptămânile următoare. Cred că se poate spune 
că am avut o relaţie. Nu eram îndrăgostită. Dar mă simţeam din 
nou tânără. In ce-l privește, cred că s-a atașat de mine. Poate 
mai mult decât ar fi trebuit. Dar, pe moment, n-am vrut să văd 
asta. 

Eva își lăsă din nou privirea să rătăcească pe celălalt mal. 

— Pavel lucra la BIS, serviciul ceh de informaţii. Într-o seară, 
când ne întorceam pe jos de la operă, discuţia a deviat spre 
evenimentele din vara lui 1968 și rolul securităţii de stat în 
normalizarea care a urmat după invazia sovietică. Nu-mi 
amintesc exact cum am ajuns să abordăm subiectul ăsta - pe 


VP - 166 


care, de obicei, caut să-l evit. Pavel rămăsese întotdeauna 
discret cu privire la munca lui, cum e și de așteptat din partea 
unui angajat al serviciilor de informaţii. Oricum, în seara aia mi-a 
mărturisit că suferă fiindcă munca lui e comparată uneori cu 
aceea a StB-ului de pe vremuri. Timpurile se schimbaseră. După 
douăzeci de ani, membrii BIS-ului nu prea mai aveau legătură cu 
cei ai securităţii comuniste, care fuseseră, aproape toţi, 
debarcați după Revoluţia de Catifea - cu excepţia unor 
specialiști indispensabili. De altfel, dintre cei care mai trăiau, 
majoritatea erau ţinuţi sub o supraveghere discretă. Informaţia 
asta, care, la drept vorbind, nu era nicidecum un secret de stat, 
chiar dacă nu apărea pe prima pagină a ziarelor, mi-a atras 
imediat atenţia. A trezit ceea ce dormea în mine de prea mult 
timp. O forță care era doar aţipită și pe care apoi n-am mai 
reușit s-o stăpânesc. 

Făcu o pauză lungă, în timp ce Julien își aprindea ultima ţigară 
din pachetul pe care-l boți cu un gest înainte să-l vâre în 
buzunar. Pătrăţelele lipsă aveau să-și recapete locul în mozaic, 
avea să afle înlănţuirea evenimentelor care duseseră la moartea 
lui Spidla, la întâlnirea lui cu Valérien - și la această discuţie cu 
Eva sub niște pini schimonosiţi și niște stejari fără vârstă. 

Rămase absolut tăcut, așteptând ca Eva să-și continue 
povestirea. 

— Din acel moment, trebuie să recunosc că n-am făcut decât 
să mă folosesc de Pavel, vorbi ea din nou cu o voce coborâtă. 
Nu simt nicio rușine, n-am nicio urmă de remușcare. Era pur și 
simplu ceea ce trebuia să se întâmple. Cu răbdare și șiretenie, 
am reușit să adun anumite informaţii de care aveam nevoie. 
Dar, până la urmă, Pavel și-a dat seama că-mi comunicase 
elemente care ar fi trebuit să rămână secrete. S-a prins că 
interesul meu pentru un fost ofițer StB era motivat de altceva 
decât de curiozitatea istorică. A trebuit să-i dezvălui o mare 
parte din povestea părinţilor mei. A crezut atunci că mă 
înţelege. Se gândea că sunt mânată doar de nevoia de justiţie. 
N-a văzut dorinţa de răzbunare și de distrugere. 

În timp ce cuvintele rostite deveneau tot mai dure, atitudinea 
Evei nu era decât liniște visătoare și detașare lipsită de afectare. 

Aceste cuvinte erau ale ei, dar spunea povestea alteia. 

— Era îndrăgostit. N-a văzut nimic. A consultat pentru mine 
dosarul lui Spidla la sediul BIS din Stodulky, la periferia Pragăi. 


VP - 167 


Dacă cvasitotalitatea arhivelor StB-ului a fost mutată în fondul 
Institutului pentru Studiul Regimurilor Totalitare!*, unele piese, 
mai ales cele referitoare la supravegherile în curs, au rămas în 
localurile serviciilor de informaţii. 

Făcu o scurtă pauză, înăbușindu-și un suspin. 

— Săptămâna trecută, Pavel mi-a transmis rezultatele 
cercetărilor lui, inclusiv fotocopii ale documentelor originale. 
Aveam dovada scrisă că Spidla ordonase execuția tatălui meu. 
Știam, de asemenea, că arestarea tatei fusese pregătită cu mult 
timp înainte. Că cineva oferise informaţii despre Jiří și Klára. Era 
vorba de Elena, o prietenă de-a părinţilor mei care lucra la spital 
cu mama și despre care-mi vorbise Blanka. Era informatoare a 
StB-ului. A murit demult. Dar am aflat și că Špidla dispăruse 
complet de pe radar la sfârșitul anului 1968 - adică exact după 
plecarea noastră în Elveţia, când eu aveam mai puţin de un an. 
StB-ul nu i-a dat de urmă până la mijlocul anilor '70. 

— Spidla vă urmărise pe tine și pe mama ta în Elveţia, 
completă Julien cu glas coborât, dar ferm. Sub numele de Kubiš. 
Sub numele tatălui tău. 

Ințelese imediat că reușise s-o descumpănească. Citi în ochii 
ei un amestec de uimire și furie. 

— Ştiai? spuse ea printre dinţi. 

— Nu, fii pe pace. Am intuit asta abia acum două zile. De fapt, 
n-ar fi trebuit să aflu nimic despre afacerea asta, dar lucrurile s- 
au petrecut altfel. 

Trase adânc aer în piept, ca pentru a-și pune repede ordine în 
idei înainte să continue. 

— Punctul de plecare pentru toate astea e că trebuia să mă- 
ntâlnesc cu Eléonore în cadrul meseriei mele. Știam că e fiica ta. 
Or, ea dispăruse vinerea trecută - tocmai în ziua când aveam 
întâlnire. Atunci am luat legătura cu partenerul ei de viață. Ceea 
ce poate că nu știi e că omul ăsta, Valérien de Roten, e unul 
dintre polițiștii care se ocupă de anchetă în Elveţia. Dispariţia lui 
Eléonore îl distrusese. Ne-am întâlnit și, fără să vrea, mi-a arătat 
o poză din dosarul de anchetă, găsită, se pare, în mâna victimei. 
In poza aia am recunoscut-o imediat pe Klara. Pe vremuri mi-ai 
arătat poze cu mama ta și semănaţi așa de bine... Pe scurt. Nu i- 


14 Ústav pro studium totalitních režimů (USTR), instituţie cehă însărcinată, de la 
înfiinţarea ei în 2007, cu stocarea, digitalizarea și publicarea arhivelor legale de 
perioadele de ocupaţie nazistă (1938 - 1945) și de dictatură comunistă (1948 - 1989). 


VP - 168 


am zis nimic lui Valérien pe moment, fiindcă eram puţin perplex. 
O fotografie a mamei tale, dispariţia fiicei tale... Era o 
coincidenţă deranjantă. M-am mulțumit să-i indic că poza fusese 
făcută, fără îndoială, la Praga. In aceeași seară, el descoperea 
că Eléonore tocmai luase avionul spre Praga și o urmărea aici. 
Am considerat că e prea mult ca să fie rodul hazardului. Am 
început să întrevăd ceva monstruos. Așa că am pornit și eu la 
drum. Când Valérien mi-a confirmat că victima se numește Jiří 
Kubiš, deși eu știam foarte bine că tatăl tău murise într-o 
temniţă a StB-ului în 1968, asta mi-a întărit intuiţia. Totul mi-a 
devenit limpede. Victima de la baraj nu putea să fie decât 
Spidla. 

Ea își recăpătase calmul și aerul gânditor. 

— Intr-adevăr, era logic, dat fiind ce știai, să ajungi la 
concluzia asta. Pe urmă ce-ai făcut? 

— l-am spus lui Valérien povestea părinţilor tăi, fără să-i 
dezvălui totuși ce legătură avea Eléonore cu drama asta, și l-am 
lăsat s-o găsească și să descopere singur ce avea de descoperit. 
Eu am pornit în căutarea ta. Ca să te găsesc, dacă era posibil, 
înaintea lor. 

— De ce? 

Julien își dădu seama că întrebarea Evei nu ascundea nicio 
capcană. Era sinceră și naivă. 

— Pentru că vedeam o singură persoană care avea motiv să-l 
omoare pe Spidla. Chiar dacă nu voiam să cred că-i cu putinţă. 
Persoana asta erai tu. 

Eva se ridică și se apropie de malul apei. 

— Nici acum nu știu dacă vreau să aflu, continuă Julien. Nu 
știu dacă n-aș prefera să uit totul și să plec. Dar acum, că am 
ajuns la capătul drumului, poţi să-mi spui exact ce ai făcut? 

Ea se întoarse încet. 

— Aveam adresa lui. Știam că, timp de aproape patruzeci de 
ani, se ascunsese într-un mic sat de pe fundul unei văi din 
Valais. l-am scris pur și simplu. l-am spus cine sunt. l-am spus 
că vreau să ne întâlnim. Nu știu cum a reacţionat când a primit 
scrisoarea mea, dar a acceptat. Pe urmă am înţeles de ce. 

— Te-ai dus acasă la el? 

— Da. Miercurea trecută. Am făcut drumul cu mașina de la 
Praga și am ajuns în cătunul ăla de munte, Sarreyer, când se 
însera. Mă aștepta. Mă crezi sau nu, dar am plecat pe 


VP - 169 


negândite, încă nu știam ce-o să fac. Sau da, voiam să-l omor pe 
omul care le distrusese viaţa părinţilor mei. Dar nu luasem nicio 
armă. Nu știam cum o să procedez. Dar știam c-o să-l omor. 
Aveam la mine documentele primite de la Pavel. Mai ales 
raportul despre execuţia tatei. Și o poză a părinţilor mei. Când i- 
am arătat toate astea lui Spidla, monstrul a râs. A râs, îţi dai 
seama? 

Vocea Evei se frânsese. Se apropiase de Julien, care observă 
atunci că ea plânge. Carapacea de indiferenţă distantă se 
fisurase până la urmă. El își reţinu gestul instinctiv de a o lua în 
braţe. Ea sesiză asta și făcu un pas înapoi. 

— Atunci a pus un pistol pe masa la care stăteam așezați. Nu 
ca să mă amenințe. Nu, dimpotrivă, l-a pus în faţa mea, cu 
țeava întoarsă spre el. Mi-a zis că arma e încărcată. Mi-a zis că 
suferă de cancer și că o să moară curând. Că, pentru el, faptul 
că-i scurtez existenţa cu câteva săptămâni n-ar schimba nimic. 

— Și ce-ai făcut? o presă Julien, fără a reuși să determine 
dacă voia cu adevărat să audă urmarea. 

— l-am zis că o să-l omor. Nu pentru că mi-o cerea el. Și nu 
cum voia el. Ci pentru tata. Sub ameninţarea armei, l-am făcut 
să urce în mașina mea și am plecat la întâmplare. Nu știam 
unde vreau să ajung. Știam doar că nu voiam să moară la el 
acasă. Știam doar că vreau să urc, să urc tot mai mult din vale. 
Avea să sfârșească singur, singur în mijlocul pustietăţii. Așa am 
ajuns la un baraj imens, când apunea soarele. Habar n-am cât a 
durat drumul, nu știam unde eram, dar mi-am dat seama că era 
locul ideal. Nu se putea întâmpla decât pe malul apei, nu? 

II privi în ochi pe Julien. El încercă să-i facă semn că a înțeles. 

— L-am pus să înainteze până la mijlocul coronamentului. 
Apoi i-am întins raportul despre execuţie, l-am silit să-l citească 
cu voce tare. 

Julien rămânea absolut imobil. Degeaba își recăpătase Eva, 
prin lacrimi, ceva din umanitatea care părea s-o fi părăsit 
înainte, el avea impresia că simte pe piele un suflu arzător. 
Suflul urii. 

— Tata fusese dus în afara Pragăi, nu departe de un sat pe 
nume Chote€. Acolo fusese obligat să-și dea jos hainele. Špidla 
dădea ordinele, stând puţin în spatele oamenilor să-i Tata 
trebuise să se dezbrace până la piele. Asta l-am pus și eu pe 
Spidla să facă. A încercat să se împotrivească, dar până la urmă 


VP - 170 


s-a supus. Tatei i se ordonase să se pună în genunchi. Spidla a 
îngenuncheat și el. Am venit în spatele lui și l-am ucis cu un 
singur glonţ în inimă. Focul a răsunat între faleze, repetat de 
mai multe ori de ecou. Špidla a căzut în faţă. Probabil că așa l- 
au găsit. Am strâns dosarul, am pus arma în buzunarul 
paltonului și m-am urcat în mașină. Prea târziu mi-am dat 
seama că pierdusem fotografia părinţilor mei. N-am încercat s-o 
recuperez. Am condus fără oprire până la Ejpovice, puţin după 
Plzeň. Familia mamei avea o căsuţă acolo. Mai departe n-aş fi 
fost în stare să merg. M-am prăbușit și am dormit puţin. Apoi am 
venit direct aici, la Blanka. Unde m-ai găsit tu. 

Eva parcă se prăbușise. Nu mai avea nici ură, nici dorinţă de 
răzbunare. Nu mai avea decât oboseala, epuizarea de a fi 
trebuit să retrăiască fapta care, pentru ea, îi justificase întreaga 
existență. 

Julien rămase tăcut minute bune. 

Apoi reveni asupra unui amănunt care nu-i dădea pace. 

— Am văzut poze cu cadavrul. În dosarul lui Valérien. Din ce- 
am văzut, era oribil de... Nu știu cum să spun. Sfârtecat. 

— Nu, te asigur că nu. Era intact când am plecat eu. 

Julien cântări cuvintele Evei. Își dorea s-o creadă. 

— Poate niște animale sălbatice, sugeră el. Vreun lup. 

— Poate, la urma urmei. Un lup pentru alt lup. 

Eva ridică din umeri. 

— După execuţie, Spidla a pus să fie aruncat trupul tatei într-o 
mică adâncitură aflată foarte aproape. L-au acoperit cu pietre și 
au plecat. Am încercat să descopăr locul urmând indicaţiile din 
raport. Erau prea vagi, n-am reușit să-l găsesc. 

Julien își luă capul în mâini. Toate acestea erau doar o risipă 
înfiorătoare, o îngrămădire de existenţe sfărâmate. Și pentru 
ce? Pentru nimic, în definitiv. Pentru a satisface dorinţa, gelozia, 
pasiunea unui bărbat care nu voise niciodată să culeagă fructul 
crimei sale. Care se mulțumise să trăiască retras în munți, 
observând-o, poate, de departe, pe cea la care râvnea și de care 
nu avea să se apropie niciodată. Și care, decenii mai târziu, 
sfârșise prin a plăti preţul faptelor lui - când stătea deja în 
picioare pe marginea propriului său mormânt. 

Ce poate fi mai absurd? 

Julien întâlni atunci privirea Evei. Cea care se distrusese pe 
sine făcând o dreptate amară, zadarnică și tardivă. 


VP - 171 


Ce poate fi mai lipsit de sens? 
e 

— O să vină până la urmă și fiica ta. 

Nici Eva, nici Julien nu știau cât timp stătuseră în picioare, faţă 
în faţă, fără să scoată o vorbă, pierduţi amândoi în universuri 
între care nu reușeau să construiască vreo punte. 

— O să vină fiica ta, repetă Julien. Sunt pe urmele tale. Ce-o 
să-i spui? 

— Ce vrei să-i spun? întrebă Eva cu un zâmbet dureros. 

Julien nu ezită nicio clipă. 

— Nu-i povesti asta. N-are nevoie să știe. Nici Valérien. E 
poliţist, nu trebuie să afle nici el. Eu o să pot uita tot ce mi-ai 
spus. 

— De ce? De ce să mint? 

— Fiica ta n-are nevoie să poarte povara asta. A 

— O poartă deja, oftă ea. Știe aproape toată povestea. Incă 
de când era mică. O să reușească singură să umple golurile, să 
ghicească ce m-am abținut să-i dezvălui sau am încercat să-i 
ascund. Oricum, nu contează prea mult ce-o să-i spun. Am fost o 
mamă rea și nu mai sunt nimic pentru ea. 

— Cum poți să spui asta? 

— Am depășit vârsta la care să mă mai mint, zâmbi Eva. Știu 
ce-am făcut, știu ce crede fiică-mea despre mine. Că am 
abandonat-o. Că nu m-am mai interesat de ea după ce-a murit 
taică-su. Și are dreptate. Îl iubeam pe Daniel, iar dispariţia lui 
mi-a sfărâmat viaţa. N-am mai fost în stare să fiu mamă după 
aceea - tocmai când fiică-mea avea nevoie de mine. 

Eva desfăcu brațele într-un gest de neputinţă resemnată, 
înainte de a continua: 

— Singurul moment când am simţit că trăiesc cu adevărat a 
fost în timpul petrecut cu tine. 

Julien nu răspunse. Nu voia să știe. Era destul de aproape de 
prăpastie. Nu voia să cadă în ea. 

— Sunt bolnavă, Julien. 

Eva rostise această frază pe un ton neutru. Nu urmărea să-l 
înduioșeze, ci făcea o simplă constatare. 

— Am cancer. Ca mama. 

— Nu! 

Julien nu-și putuse reține o exclamaţie de negare care îi 
dezvălui lui însuși, dacă se mai îndoia, cât de importantă 


VP - 172 


rămăsese Eva pentru el. 

Nu izbuti să se stăpânească. O apucă de brațe cu amândouă 
mâinile, scuturând-o ca să o forțeze să-i răspundă la întrebări - 
ca s-o forțeze să rămână în viață. 

— De când știi? În ce stadiu ești? 

— De trei săptămâni, răspunse ea zâmbind iarăși, timid și 
trist. Pronosticul nu e prea pesimist, dar... nu-s sigură că mai am 
destulă tărie în mine ca să mă lupt și să mă tratez. 

Julien zăbovi cu privirea în adâncul ochilor Evei. Nu știa cum 
să-i răspundă. O ţinea în continuare strâns, cu fața la câţiva 
centimetri de a lui. 

— Julien? 

Avea o voce ciudată, deopotrivă rugătoare și fermă. 

— Julien, crezi că ai putea să mă săruţi? Numai o dată? 

Julien vedea cum se apropie prăpastia. 

— Nu cred că ar fi o idee bună, răspunse el cu o voce mai 
dură decât ar fi vrut. 

Dar nu o îndepărta de el. 

— Știu că și tu te-ai gândit la asta, cu mult înainte să ţi-o cer. 

— E adevărat. Dar asta nu schimbă nimic. 

— Ba da. Înseamnă că vrei, dar că te abţii. Căci refulezi 
dorinţa. Ca să nu mi-o satisfaci pe a mea. 

— Nu. Pur și simplu cred că asta nu ne-ar duce nicăieri. 

— Oricum nu mergem nicăieri. Eu, cel puţin. 

— Nu știi ce spui. 

— Ştii bine că am dreptate. În câteva luni, cel mult un an, o să 
fiu moartă. Sunt deja, în felul meu. Am distrus totul, nu-mi mai 
rămâne decât să mă distrug pe mine. 

— Ești nebună. 

— Ba nu, și o știi. Fiindcă ești ca mine. Ești din cei care știu că 
duc în ei greutatea propriei lor distrugeri. Și care sunt conștienți 
că nu poți purta la nesfârșit o asemenea povară. 

Julien tăcea. Asculta respiraţia Evei. 

— Nu răspunzi? continuă ea. 

— Ce vrei să-ți spun? 

— Am purtat moartea în mine din copilărie și am știut mereu 
asta. Acum a crescut, o să mă poarte ea pe mine. N-o să fug ca 
să încerc să scap de ea. 

— Şi fiica ta? ȘI... și eu? 

— Sărută-mă, Julien. 


VP - 173 


În faţa acestui ordin plin de forță, în faţa puterii irepresibile a 
propriei sale dorinţe, Julien cedă. Își apropie încet buzele de cele 
ale Evei. Gurile li se atinseră ușor, se îndepărtară, se uniră 
iarăși. 

Era lucrul pe care-l așteptaseră și de care se temuseră. La 
care speraseră fără să vrea. Impulsurile și dorinţa lor se întrupau 
în acel moment care, așa cum nu se îndoiseră niciodată, trebuia 
să vină pentru ei. 

Sărutul lor dură o veșnicie în timpul suspendat, sub creanga 
lungă a unui pin care se apleca spre suprafaţa lacului ca pentru 
a o atinge - fără să reușească. 

Julien nu văzu nimic când Eva scoase arma din pardesiu. 


XXXIII 


Abandonaserăm maşina la marginea parcului, acolo unde 
drumul trecea cel mai aproape de lac înainte să părăsească 
malul pentru a se afunda iarăși în pădure. Nu făcuserăm mai 
mult de cinci minute de la casa Blankăi. 

Stăteam pe malul apei. Era acel moment efemer când ultima 
lumină a soarelui se dizolvă într-o strălucire, când apusul se 
răsfiră și se transformă în penumbră. Era liniște peste tot, 
păsările tăceau la apropierea clipei când lumea trece de la zi la 
un întuneric palid care încă nu este pe de-a-ntregul noapte. 

Éléonore întorcea capul în toate părţile, nesigură asupra 
direcţiei de urmat. Eu analizam repede pe telefon planul 
parcului. Grădinile englezești și pădurile se întindeau pe zeci de 
hectare. Cum să-i găsim pe Eva și Julien pe o asemenea 
suprafaţă? 

— Lacul. Pe lângă lac trebuie să căutăm, a spus până la urmă 
El&onore. 

— Ce te face să spui asta? 

— Dacă este un lac, acolo o să se ducă mama. 

— Eşti sigură? 

— Crede-mă. Ori de câte ori are ocazia, se duce pe malul 
apei. Să dăm un tur. 

— O să ne ia ceva... am observat eu. 

— Asta e, de undeva tot trebuie să-ncepem. 

În privința asta, Éléonore avea dreptate. A pornit cu pas 


VP - 174 


hotărât pe cărarea care mergea de-a lungul malului, trasând un 
inel în jurul întinderii lichide. Alesese să o ia la stânga. Am prins- 
o din urmă ca să merg lângă ea. 

— Ce-o să le spunem? am întrebat eu. 

— Nu știu. Niciodată n-am știut ce să-i spun mamei. N-o să 
mă schimb acum. 

N-am insistat. 

insuportabila impresie de tensiune care se abătuse asupra 
mea de la sfârșitul după-amiezii creștea de la o oră la alta. Nu 
știam ce așteptam, dar tot corpul meu era la pândă - o fiară 
pitită în iarbă și gata să sară sau să fugă din faţa unei prăzi care 
putea foarte bine să fie un vânător. Înaintam cu pași mari, 
încercând să alung acest sentiment și să-l împing spre pământul 
pe care călcam. Zadarnic. 

Mergeam de câteva minute când am auzit prima împușcătură. 
A izbucnit, enormă, asurzitoare, nepotrivită în liniștea aceea, 
deplasându-se ca o undă pe suprafața lacului și murind încet 
deasupra copacilor. Am rămas încremeniţi până când zgomotul 
s-a stins de tot, iar secundele se scurgeau fără ca vreunul dintre 
noi să le poată număra. 

— Treci în spatele meu, i-am ordonat lui Eléonore când am 
reușit să reacţionez. 

S-a conformat fără o vorbă. 

Atunci a răsunat a doua împușcătură. 

De data asta eram pregătit. Am estimat că venea dinspre 
mal, ceva mai departe în fața noastră. In locul acela lacul făcea 
un tel de golf larg pe care trebuia să-l ocolim. Dincolo, un deal 
scund se întindea în apa opacă. 

Am luat-o la fugă, repetându-i lui Éléonore să rămână cu 
câţiva metri în urmă. Am blestemat fatalitatea care mă lăsase 
să fiu surprins fără armă - un pistol pe care, ca să spun așa, nu-l 
purtam aproape niciodată, dar pe care în seara aceea l-am 
regretat mai mult ca oricând. 

Minutele treceau într-un ritm infernal. Cu cât lungeam pasul, 
cu atât vedeam cum timpul se accelerează. Am întors capul și 
mi-am dat seama că începusem să mă distanţez de Éléonore. 
Mi-am zis că poate era mai bine să ajung înaintea ei în punctul 
pe care-l definisem aproximativ. Am luat-o la picior și mai 
repede. Nu mai auzeam decât pulsul care-mi bătea la tâmple și 
suflul răgușit al respirației, din ce în ce mai scurt. 


VP - 175 


Am ajuns la un golfuleţ înconjurat de pini cu forme ciudate pe 
lângă care trecea cărarea înainte de a se afunda sub umbra 
deasă a foioaselor înalte agitate de briza serii. Chiar dacă 
soarele dispăruse, cerul rămânea luminos, iar această lumină 
difuză dădea lucrurilor un relief deosebit, scurtând distanţele, 
ștergând detaliile și imperfecţiunile într-un degrade de culori 
terne și pământii. 

Acolo i-am văzut. 

Primul meu reflex a fost să mă întorc pentru a striga la 
Éléonore să se oprească. A rămas nemișcată la vreo șaizeci de 
metri în spatele meu. 

M-am apropiat. Sub un pin care crescuse puţin în faţa 
celorlalţi, chiar la capătul unei limbi de țărm, două trupuri 
întinse pe spate. Formau un unghi drept, iar capetele aproape 
că li se atingeau. 

Timp de câteva secunde am crezut că înnebunesc, mi s-a 
părut că o văd pe Éléonore întinsă pe iarba brună, cu o stea 
roșu-închis la tâmplă. 

Abia când am îngenuncheat am înţeles că acel chip atât de 
asemănător cu cel pe care-l iubeam, marcat totuși de câteva 
riduri necunoscute, era al Evei. 

Mama lui Éléonore. 

Rusalka. 

Mașinal, i-am pipăit încheietura albă, apoi gâtul. Nu mai era 
nimic de făcut. Lângă mâna ei desfăcută, un pistol de un model 
pe care n-am știut să-l identific zăcea între două rădăcini negre. 

Am scrutat îndelung ochii aceia de o culoare nesigură care 
priveau cerul, ochii aceia pe care-i recunoșteam, încremeniţi pe 
veci în contemplarea imensităților inaccesibile. 

e 

Apoi m-am întors spre bărbat. 

Kelsen era întins cu un picior îndoit sub el. Mâna lui stângă 
stătea pe șoldul Evei. Faţa îi era ușor întoarsă către ea, de parcă 
ar fi vrut, printr-o mișcare instinctivă, să se agaţe de acea 
ultimă imagine. Urmele de sânge de pe cămașă lăsau să se 
ghicească o rană în dreptul inimii. 

Mă pregăteam, fără prea mari speranțe, să-mi pun degetele și 
pe gâtul lui, când a vorbit. Era o șoaptă înăbușită, șuierătoare, 
greu de înțeles, dar Kelsen vorbea. 

— Romain... 


VP - 176 


Ținea ochii închiși, făcând eforturi mari ca să articuleze. Pe 
moment n-am înţeles cui voia să se adreseze. 

A mai mișcat o dată buzele, apoi a continuat, ceva mai 
deslușit: 

— Valerien? 

— Da, Julien. Eu sunt. Nu te mișca... 

— N-are rost. Știu ce urmează. 

A scos ceva ca un gâlgâit și i-a scurs sânge pe la colţul gurii. 

— Ea n-a vrut. Voia... să moară. Când am văzut... am apucat 
țeava armei. Ca s-o întorc dinspre ea. Glonţul a plecat. Ea nu 
voia... 

Efortul părea să-l fi epuizat. Respirația i-a devenit aproape 
imperceptibilă. Totuși a deschis ochii. A zâmbit, fixând cu 
privirea un punct de deasupra umărului meu. 

M-am întors. 

Éléonore se apropiase fără zgomot, stătea lividă în spate 
meu. A mai făcut un pas, apoi s-a lăsat încet pe vine. 

S-a aplecat spre Julien. 

El zâmbea în continuare. 

— lart-o pe mama ta, Eléonore. 

Privirea i s-a imobilizat, aţintită în ochii lui Éléonore. 

Aceasta a fost ultima lui imagine în momentul când părăsea 
acea plajă cu pietre cuprinsă încet de umbra foșnitoare, înainte 
de a pătrunde în adâncurile tăcute ale lacului, unde Rusalka se 
întorsese și îl luase cu ea. 


XXXIV 


Soarele își încheia cursa, era pe punctul de a dispărea dincolo 
de silueta masivă a castelului. Turnurile catedralei se decupau 
pe fondul cerului incendiat, proiectându-și umbra uriașă până pe 
suprafața Vltavei. Căldura era din nou insuportabilă, strivind 
orașul care nu mai făcea decât să aștepte noaptea. 

Douăzeci și patru de ore trecuseră de la evenimentele de la 
Konopiste. Colegii mei Lucie și Lucas veniseră la Praga spre 
seară. Mă dusesem să-i iau de la aeroport. 

Moartea Evei și a lui Julien declanșase o anchetă a poliţiei 
cehe, în timp ce Arlettaz însuși, ca urmare a unei lungi 
convorbiri telefonice pe care o purtasem cu el dimineaţa, 


VP - 177 


reușise să-l convingă pe procurorul Savioz să formuleze o cerere 
de colaborare în cazul morții lui Spidla - cerere care justificase 
deplasarea colegilor mei la fața locului. 

e 

Cât despre mine, evident că fusesem eliminat din anchetă din 
cauza relației cu fiica presupusei ucigașe a lui Spidla. Șeful meu, 
abrupt ca de obicei, îmi ordonase să-mi iau o săptămână de 
concediu, precizând totodată că, dacă aș fi putut să dispar 
complet din circulaţie în această perioadă, toată lumea ar fi fost 
mai mulțumită. Oficial, venisem la Praga ca turist cu trei zile în 
urmă. 

Ştiam că mă expun unui blam din partea superiorilor - în cel 
mai bun caz. Am pomenit atunci posibilitatea unei demisii. 
Răspunsul lui Arlettaz a fost fără echivoc: „iţi pierzi capul, de 
Roten. Ai făcut ditamai pocinogul, dar aveai intenţii bune. Îmi 
asum abaterile tale și te acopăr. Dar să nu-mi mai faci una ca 
asta!”. Inutil să mai spun că am acceptat fără discuţii. 

Fusesem silit s-o las pe Eléonore singură o mare parte a zilei. 
Chiar dacă rămăsese absolut calmă din ajun și mă asigurase că 
e bine, detașarea ironică și dureroasă faţă de moartea mamei 
sale mă îngrijora. Între un telefon și o videoconferinţă cu colegii 
din Elveţia, nu găsisem timp să vorbim cu adevărat. Nu puteam 
pretinde că mă pun în pielea ei, dar percepeam limpede că 
moartea Evei era pentru ea o bulversare mai importantă decât 
voia să-mi mărturisească. Speram că îndepărtarea mea din 
anchetă va avea măcar avantajul de a ne oferi un răgaz ca să 
fim singuri. 

e 

După un ocol pe la hotelul lor ca să-și lase bagajele, Julie, 
Lucas și cu mine ne întorseserăm în centru. Eléonore ne aștepta 
la capătul Podului Jirásek, în faţa Casei care dansează. Când am 
traversat strada, am remarcat că stătea de vorbă cu un bărbat. 
Și el părea să ne aștepte. Inalt, vreo patruzeci de ani, cu tâmple 
grizonante, stătea lângă una dintre coloanele aplecate ce susţin 
sticlăria deformată straniu pe care arhitectul o proiectase la 
ieșirea dintr-un vis deconstructivist. 

Deasupra lor, casa întreagă se legăna într-o mișcare veselă, 
trimițându-le trecătorilor zâmbete seducătoare, eliberându-se 
într-un hohot de râs de greutatea insuportabilă a anilor gri de 
dictatură. 


VP - 178 


Éléonore ne-a întâmpinat cu un mic semn din cap și ni l-a 
prezentat pe bărbatul de lângă ea. 

— Pavel Hofmann, de la BIS. 

L-am salutat pe Hofmann cu o strângere de mână, 
întrebându-mă ce treabă aveau cu noi serviciile cehe de 
informaţii. Îmi aminteam bine că Éléonore pomenise de BIS cu o 
zi în urmă, dar nu voisem să cred că acesta ar fi putut fi, în 
vreun fel, implicat în evenimentele pe care le trăiserăm. Se 
părea că mă înșelasem. 

Hofmann i-a salutat și el respectuos pe colegii mei, în timp ce 
eu îi aruncam lui Éléonore o privire plină de întrebări. Ea s-a 
multumit să facă un gest cu mâna prin care-mi dădea de înțeles 
că trebuie să aștept explicaţiile lui Hofmann. Eram totuși sigur 
că vorbise deja cu el și că știa ce voia el de la noi. Mi-am 
stăpânit o mișcare de nerăbdare. 

— Să mergem puţin, a zis Hofmann într-o germană fără 
accent. Să coborâm pe chei. 

Dacă Lucie vorbea perfect germana, nu era și cazul lui Lucas. 
Am continuat în engleză: 

— Îmi pare rău să vă pun această întrebare, dar în ce calitate 
interveniţi dumneavoastră exact? 

— Într-o calitate absolut particulară, a precizat Hofmann. BIS 
urmărește cazul numai de departe. Poliţia anchetează. 

— Atunci care e rolul dumneavoastră în toate astea? 

Probabil că afișam un aer cel puţin suspicios. Hofmann a 
așteptat să ajungem la baza treptelor pentru a răspunde. 

— Cum i-am explicat deja domnișoarei von Allmen, o 
cunoșteam puţin pe Eva. Ne-am văzut des în ultima vreme. 

Hofmann înainta încet, urmând bordura cheiului, care era 
destul de lat ca să mergem toţi cinci în rând. Oamenii se 
plimbau fără vreun scop aparent de-a lungul Vltavei, între 
pasarelele navelor amarate și terasele localurilor, deasupra 
cărora fuseseră întinse pânze multicolore. O ambianţă veselă de 
vacanţă scălda malul, de la Insula Zofin până la arcele Podului 
Palacký. În faţă, fațadele cartierului Smíchov se colorau pentru o 
ultimă oară în roșu-portocaliu. 

Un cvartet cânta melodii de jazz la baza zidului deasupra 
căruia orașul continua să trăiască în ritmul lui. Grupuri de tineri 
stăteau așezați pe marginea cheiului, bălăngănindu-și neglijent 
picioarele deasupra apei verzi. 


VP - 179 


Noi eram totuși străini de această atmosferă nepăsătoare. 
Eram obosit. Aș fi vrut atunci să scap de toți și să mă așez și eu 
cu El&onore pe piatra caldă a zidului. Să tac alături de ea, să 
contemplăm victoria irepresibilă a serii și să privim trecerea 
tăcută a râului prin faţa ochilor noștri. 

Dar momentul acela nu venise încă. 

Și nu știam dacă va veni cu adevărat într-o zi. 

— Am avut o relaţie cu ea, continuase Hofmann după lungi 
secunde de ezitare. În mare parte, prin mine a obținut 
informaţiile care i-au permis să-l găsească pe Alexej Spidla. 

Hofmann a părut să reflecteze. Ca și cum n-ar fi știut cu 
adevărat ce voia - sau ce putea - să ne dezvăluie. 

— Nu m-am gândit totuși că o să meargă... până la a-l ucide. 
Am fost luat prin surprindere. Când ni s-a comunicat știrea 
morţii lui Špidla, am înţeles că eram direct responsabil. Sosirea 
dumneavoastră la Praga n-a făcut decât să-mi întărească acest 
sentiment, a adăugat el privindu-mă. 

A trebuit să mă forțez pentru a mă întoarce spre Hofmann și a 
mima o curiozitate pe care, la drept vorbind, n-o mai simţeam. 

— Cum așa? 

— BIS a menţinut sub supraveghere anumite foste cadre ale 
StB-ului. O procedură lejeră. Dar suficientă ca să afle despre 
principalele lor acţiuni. Știam că Spidla fugise în Elveţia. Chiar 
SIB-ul îi dăduse de urmă în epocă, dar fără să întreprindă nimic. 
Spidla nu era, la drept vorbind, cineva important în cadrul 
securităţii de stat comuniste. Nu constituia o ţintă prioritară 
după defectare. StB-ul s-a mulţumit să nu-l scape din ochi - 
ceea ce am continuat să facem noi. Moartea lui ne-a fost 
semnalată imediat. Așa cum nu ne-a scăpat nici intrarea 
dumneavoastră neașteptată în scenă. Dar eu nu mai aveam 
cum să acţionez. Era deja prea târziu. Pierdusem de mult 
controlul situaţiei. 

Hofmann s-a oprit ca să contemple o navă care trecea. 

— Înţelesesem că Eva era foarte interesată de omul ăsta. Și 
mi-am trădat datoria secretului, i-am transmis informaţii de care 
dispuneam. Am mers chiar până la a scoate dosarul lui Špidla 
din arhivele BIS-ului și a face copii, pe care i le-am datei. 

— De ce? l-am iscodit eu. 

— De ce? Pentru că mi-a cerut-o. Pentru că voia să se facă 
lumină asupra faptelor lui Špidla din timpul reprimării Primăverii 


VP - 180 


de la Praga. Pentru toate astea aveau legătură cu tatăl ei. 
Pentru că o iubeam, pur și simplu. 

Hofmann nu se uita la noi. Fixa în continuare cu privirea un 
punct, undeva în curentul apei. Când s-a întors în sfârșit către 
noi, afișa un zâmbet discret, trist și dezabuzat. 

— Dacă domnișoara von Allmen v-ar fi cerut dumneavoastră 
același lucru, a continuat el privindu-mă, ce-aţi fi făcut? 

N-am știut ce să-i răspund. 

Eléonore s-a apropiat de mine. Lucie și Lucas stăteau puțin 
mai în spate, de parcă ar fi simţit, în adâncul lor, că nu-i privește 
ceea ce se vorbea. 

În faţa tăcerii mele, Hofmann a continuat. 

— Probabil că o să fiu dat afară. Asta nu prea contează acum. 

Și-a înghiţit un oftat. 

— Am reușit totuși să obţin o ultimă informaţie printr-un 
prieten care lucrează la poliţia criminalistică - o informaţie care 
ar trebui să înlăture ultimele îndoieli. Pistolul găsit lângă corpul 
Evei și cel al bărbatului decedat împreună cu ea este o versiune 
specială de CZ 77, o armă de fabricaţie cehoslovacă, de calibrul 
nouă milimetri Parabellum. De fapt, e vorba de un prototip de 
dinainte de începerea comercializării în 1975, așa cum au primit 
mulți ofițeri din armată și din serviciile de informaţii încă de la 
sfârșitul anilor șaizeci. Nu încape îndoială că e arma de serviciu 
a lui Spidla. lar comparaţiile balistice ar trebui să dovedească 
destul de repede că e arma cu care a fost omorât. 

Concluziile lui Hofmann erau logice. Eva îl găsise pe Špidla în 
refugiul său din Valais și, în circumstanţe pe care cu siguranţă 
nu le vom cunoaște niciodată exact, îl executase cu propria lui 
armă. 

Înainte de a o folosi ca să se sinucidă. 

Rănindu-l mortal pe Kelsen cu această ocazie. 

Toate acestea erau doar o risipă îinfiorătoare. 

Fără a înțelege de unde îmi venea această intuiţie, în acel 
moment exact am știut că și lui Julien îi va fi trecut prin minte 
același gând cu puţin înaintea sfârșitului. 

e 

Fără să mai adauge nimic, Hofmann ne-a salutat cu un semn 
din cap și a plecat cu mersul său lent înspre centrul orașului. Nu 
l-am mai văzut niciodată și nu știu ce s-a întâmplat cu el. 

Lucie, care rămăsese tăcută pe toată durata dialogului, s-a 


VP - 181 


întors către mine. Chiar înainte să-mi pună vreo întrebare, i-am 
spus: A 

— S-a terminat. In ce mă privește, nu mai conduc ancheta și 
știu acum, cu siguranţă, tot ce-o să putem ști vreodată. 

N-a fost nevoie să continui. Lucie înţelesese. Mă simţeam mai 
istovit ca oricând. 

Lucie l-a tras discret pe Lucas după ea. Abia dacă am simţit 
când el m-a bătut pe umăr, vocile lor ajungeau la mine ca de la 
mare depărtare când ne-au salutat și au plecat spre hotel. 

Am rămas în picioare pe malul apei, singur cu Eléonore. Ea s- 
a lipit de mine. Am stat nemișcați și tăcuți cu fața la fluviu, până 
când mi-am dat seama că Éléonore plângea. 

Am strâns-o mai tare. 

Vltava își rostogolea valurile lente prin faţa ochilor noștri, 
purtând spre nord imaginea Evei și a lui Julien întinși pe pietrele 
netede în mijlocul buruienilor. 


XXXV 


Odeonsplatz se întinde sub un soare necruţător. Doar 
arcadele de la Feldherrnhalle oferă o umbră îmbietoare - dar nu 
acolo mă duc eu. In spatele meu, Ludwigstraße se îndepărtează, 
în volute de căldură, spre nord. Munchenul se macină sub o 
lumină barbară și dispare într-un nor de praf. Nicio adiere nu 
coboară din Alpi și de la izvoarele Isarului, orașul întreg se 
mistuie și se descompune sub un dom de oțel încins - alb 
precum acest cer imobil care pare să spună: „O să vă vin de hac 
tuturor, o să ard până nu mai rămâne nimic”. 

În faţă la Theatinerkirche se înghesuie o mică mulţime, 
îmbrăcată în negru, o adunătură de mici torţe a căror flacără 
lasă funingine, așteptând zadarnic vântul care să le stingă. Mă 
apropii, urmez acest cortegiu dezorganizat care pătrunde sub 
înaltul naos alb. 

Găsesc un loc în fundul bisericii, lângă un pilon masiv. Văd 
cum oamenii se așază, de la corifeii universităţii, în costume de 
gală, la necunoscuţii fără număr de sub bolta semicilindrică. 
Zăresc sicriul strivit sub flori, aud orgile izbucnind într-un 
zgomot de tunet deasupra mea. 

Cine era omul acesta la a cărui înmormântare voi lua parte, 


VP - 182 


anonim printre anonimi? Știu că-l chema Julien. Abia dacă l-am 
cunoscut. Am bănuit în el niște contradicții, am ghicit tensiuni 
nerezolvate și o melancolie despre care nici astăzi n-am nicio 
idee. Nu știu nimic despre certitudinile și fricile lui, despre 
speranţele sau îndoielile lui. Habar n-am ce-l ţinea în picioare. 

Dar de un lucru sunt sigur: era un om bun. 

Eléonore nu m-a însoţit. N-a avut putere. Dacă Julien e 
înmormântat astăzi e pentru că Eva l-a ucis - chiar dacă, poate, 
nu a vrut, chiar dacă, poate, el voia. Ca fiică a ei, Eléonore n-a 
vrut să vină, de parcă ar fi purtat o parte din responsabilitatea 
pentru această moarte. Greșește gândind astfel, dar o înţeleg. 

Nu-l cunoștea pe Julien. Locul ei nu e aici. 

Sunt eu aici pentru amândoi. 

(J 

Sunt sigur că recunosc acest Kyrie eleison pe care corul îl face 
să răsune în uriașul spaţiu. Imi ia totuși ceva timp să-l identific. 
Este cel al Misei in re de Dvořák. O misă în mod major pentru a 
face despărţirea mai ușoară, mai puţin violentă. 

Și totuși sunt trist, copleșit de o emoție pe care n-o înţeleg. 
Puţinul timp pe care l-am petrecut alături de Julien nu poate s-o 
justifice. Mi-e rușine, dar nu reușesc să gonesc această idee 
care mi s-a încrustat puţin câte puţin în creier: pe tatăl meu îl 
însoțesc la marginea gropii. 

Nu pe cel care, întâmplător, mi-a transmis genele și numele 
lui. 

Pe cel pe care mi l-aș fi dorit. 

e 

Mă simt îngreunat. Îngreunat de vinovăția acestui gând 
paricid. Ingreunat de compasiunea pentru viața acestui om cu 
care m-am întâlnit fugitiv și căruia n-am avut timp să-i spun 
nimic. Mă întreb dacă totul e-n ordine cu mine, dacă toată 
povestea asta nu m-a marcat definitiv, dezvăluind în străfundul 
meu un lucru a cărui existenţă n-o bănuiam și pe care sunt 
incapabil să-l numesc. 

Incerc să ies din acest cerc de reflecţii stranii care se închide 
încet în jurul meu. Reușesc mai mult sau mai puţin. Dar știu că 
nu voi scăpa așa de ieftin, știu că aceste gânduri deranjante vor 
reveni. Și că, într-o zi sau alta, va trebui să le înfrunt. 

După împărtășanie, un tânăr așezat în primul rând se întoarce 
pentru o clipă. Privirile ni se încrucișează timp de o secundă. Are 


VP - 183 


un chip care-mi trezește amintiri și pe care totuși nu-l cunosc. E 
tânăr, la vreo douăzeci și doi de ani. 

Mă uit îndelung la silueta lui subţire strânsă într-un costum 
negru, apoi mă hotărăsc. 

Simt că e timpul să plec. Nu voi merge până la Alter 
Nordfriedhof, nu voi vedea cum coboară sicriul în pământul 
proaspăt săpat. Rolul meu s-a terminat. Nu-i locul meu acolo, cu 
toţi oamenii aceștia. Suferinţa lor nu-i a mea. Tristeţea mea le 
este indiferentă. 

A venit momentul să mă întorc în lumea mea. 


XXXVI 


Stăm amândoi așezați la umbră, Éléonore e în dreapta mea, îi 
ghicesc profilul în întuneric. Pielea ei albă parcă răspândește o 
lumină palidă care-mi atrage și-mi ghidează privirea. Pe mânerul 
dintre scaunele noastre, mâinile ne sunt împreunate. 

Scena nu este luminată. Doar o rază piezișă pare să cadă 
dintr-un cer îndepărtat, luminând chipul ridicat al unei tinere 
femei în rochie de solzi verzi și argintii, așezată pe malul unui 
lac. 

Cântecul care se înalţă atunci este de o puritate cum n-am 
mai întâlnit. Deși am evocat această operă de Dvořák pe malul 
Vltavei în seara când am ajuns prima oară la Praga, cu luni în 
urmă, este pentru prima oară când asist la o reprezentaţie a 
Rusalkăi. 

Acest pasaj din cântecul lunii este pentru mine un fel de 
revelație. Rusalka, singură într-o lume a apelor și a pădurilor, a 
nopții și a tăcerii, își destăinuie lunii iubirea necruțătoare și 
deznădăjduită pentru un prinţ din lumea oamenilor - pentru un 
muritor. 


Mesicku na nebi hlubokém... 

Lună mică atât de sus pe cer... 

Sub podoabele de aur ale Teatrului Naţional, povestea ondinei 
disperate capătă pentru noi un sens deosebit. Soprana care se 
mișcă încolo și încoace pe scenă se mulțumește cu un joc sobru 
care face și mai credibil destinul ei sfâșietor - mai aproape de 
noi, într-un fel. 


VP - 184 


Simt că acest cântec al clarului de lună îmi va rămâne pentru 
totdeauna în memorie ca traducerea, într-o limbă pe care n-o 
cunosc, a ceea ce trăiserăm vara trecută. 

Și totuși scena finală a sărutului ne tulbură cel mai tare, atât 
de vizibilă pare legătura între tragedia Evei și a lui Julien și cea a 
Rusalkăi și a Prințului, atât de evident ni se pare că mitul care 
capătă formă sub ochii noștri nu este decât ecoul îndepărtat, 
debarasat de orice element miraculos, al unei povești umane 
deja încheiate. 

Prinţul o imploră pe Rusalka să-l sărute pentru ultima oară. 
Știe că asta îl va ucide. Moare din cauza acestui sărut încărcat 
de prea multă forţă vitală, de prea multă iubire, de prea multă 
magie și de prea multă deznădejde. Se prăbușește pe țărm. 
Julien e întins pe malul apei imobile, sub razele unui proiector, în 
faţa sutelor de persoane tăcute cărora aș vrea să le strig să 
plece, să nu-l mai pângărească cu privirile lor compătimitoare 
sau indiferente. 

Rusalka, eliberată de farmecul vrăjitoarei Ježibaba, figură 
diabolică cu care a încheiat un pact pentru a se putea apropia 
de Prinț sub formă omenească, renunțând astfel la nemurire și 
acceptând riscul damnării dacă acesta avea s-o trădeze (ceea ce 
el va face), poate în sfârșit să se întoarcă în împărăţia 
adâncurilor, datorită sacrificiului salvator al bărbatului pentru 
care a pus totul în joc. 

Dar a cunoscut dragostea omenească. Niciodată nu va mai 
putea să fie aceeași. 

Pentru noi, când cade cortina, imaginea care persistă este cea 
a păcii sublime din ochii Prințului în momentul în care își dă 
viaţa pentru a-și răscumpăra greșeala. 

Această liniște, această seninătate le-am văzut în ochii lui 
Julien în ultimele lui clipe. 

Nu mă pot abţine să cred că el și Eva s-au sărutat, ca 
modelele lor, pe malul lacului de la Konopiště. Nu pot să-mi 
închipui un alt sfârșit pentru povestea aceasta, Éléonore nu-mi 
împărtășește neapărat viziunea. Crede că Julien s-a aflat pur și 
simplu în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Nu-i vede pe 
bătrânii amanți reaprinzând, prin sărutul lor, cenușa rece a 
pasiunii lor de demult. 

Eu sunt sigur că Julien știa pe cine va regăsi în persoana Evei: 
pe femeia pe care o iubise altă dată, pe care poate că o iubea 


VP - 185 


încă și pe cea care ucisese pentru a răzbuna răul făcut părinţilor 
ei. Amanta dorită și justițiara neînduplecată. Energia vitală și 
forța de distrugere. Cred că îl atrăgea această dualitate adânc 
ancorată în persoana Evei. Sunt sigur că era perfect la curent cu 
ceea ce făcuse ea. Că ea i-a explicat, fără îndoială, ceea ce noi 
nu vom înţelege niciodată pe deplin. Sunt convins că era absolut 
conștient de riscul simbolic pe care și-l asuma apropiindu-se de 
Rusalka, această forţă din altă lume a cărei flacără nu poate 
decât să-i ardă pe oameni. 

Eléonore îmi spune, zâmbind, că o iau razna. Că supraestimez 
puterea mitului, capacitatea lui de a influenţa realitatea trăită. 
Că nu poveștile legendare, oricât de adânc ar fi ele înrădăcinate 
în noi, ne guvernează lumea și stau la baza relaţiilor dintre 
oameni. 

Se prea poate. 

Totuși eu sunt sigur că am dreptate. 

e 

Un soare palid de octombrie se înalță peste oraşul vechi. La 
această oră matinală, Podul Carol este, măcar o dată, complet 
pustiu. 

După ce am plecat de la Teatrul Național pe la unu noaptea, 
am mers la întâmplare prin oraş. Am trecut prin noapte 
discutând, oprindu-ne uneori la câte o terasă ca să bem ceva în 
mijlocul noctambulilor care fumau în jurul radiatoarelor cu gaz. 

Dimineaţa ne-a surprins la colţul unei străduţe. Nu ne era 
somn. Cerul care se înălbea încet la est nu putea fi semnul unei 
zile noi, de vreme ce nu avuseserăm timp să vedem trecând, 
apoi agonizând orele întunecate sub lună... 

Sprijiniţi de parapet, a trebuit totuși să acceptăm evidența. 
Soarele nou și zgribulit care alunecă peste apele Vltavei chiar 
vine să ne spună că, inconștient, am continuat să ardem prin 
întuneric, ca și cum timpul nu mai avea control asupra noastră. 

Nu cunosc sentiment mai îmbătător decât acela de a respira 
aerul zorilor după o noapte nedormită. În acel scurt moment 
când orașul revine la lumină, mă simt invincibil. Când toți au 
capitulat în faţa oboselii și a beznei, eu sunt cel care a rămas pe 
punte. Sunt cel care, primul, are dreptul să salute lumina. 

Mă uit la Eléonore. Am făcut de gardă și tura ni s-a terminat. 
Dacă ziua se întoarce e datorită nouă, fiindcă numai noi am 
așteptat-o. 


VP - 186 


leri și azi sunt totuna. 
În felul nostru, am atins pentru o clipă nemurirea. 
e 

Acoperișurile portocalii din Malá Strana se aprind unul după 
altul, de la castel până la casele înghesuite pe malul apei. 
Copacii roșii, maro și aurii își aruncă ultimele focuri, deși iarna 
se apropie de Boemia. j 

O contemplu secunde bune pe Eléonore. 

— De ce te uiţi așa la mine? 

— Fără motiv. Pur și simplu îmi spuneam că te iubesc. Și mă 
întrebam dacă n-a venit timpul primului sărut la lumina 
soarelui... 

Fără a-i lăsa răgaz să răspundă la această întrebare mai 
degrabă retorică, mă apropii de faţa ei și îmi pun ușor buzele 
peste ale ei. 

Ne sărutăm atât de lung încât, atunci când ne recăpătăm 
suflul, sunt sigur că e deja amiază. 

El&onore mă scrutează pentru o clipă, apoi își lasă privirea să 
alunece de-a lungul malului vestic. Depășind pădurea, 
Metronomul la poalele căruia ne-am reîntâlnit într-o seară 
fierbinte de august, acum o veșnicie, bate deja măsura zilei care 
începe. Statuile negre de pe pod rămân imobile într-o mișcare 
încremenită pe vecie. 

— Acum, că am revenit aici, nu mă pot abţine să mă gândesc 
la mama, spune ea în cele din urmă. 

Incep să privesc și eu valurile liniștite ale râului în aval de 
pod. 

— Am, o dată în plus, impresia că m-a părăsit, continuă ea. Că 
a sacrificat totul pentru răzbunarea ei. Și că, în loc să-mi 
vorbească, a preferat să se omoare. 

Imi dreg ușor glasul. 

— Și dacă te înșeli? 

Éléonore nu răspunde. Încurajat, continuu. 

— Și dacă a făcut asta pentru tine? Pentru ca tu să nu porți 
povara care pe ea a strivit-o toată viaţa? A pus capăt dramei 
care a început aici într-o zi din martie 1967. A încheiat 
socoteala. Și-a potolit setea de răzbunare - și, în felul ei, din 
punctul ei de vedere, a făcut o formă de dreptate. lată-te liberă 
de acum. Liberă să uiţi povestea asta. Liberă să mergi înainte. E 
darul pe care ţi l-a făcut. 


VP - 187 


Éléonore mă privește surprinsă. Ghicesc că, exact în acest 
moment, ceva se schimbă în ea. | se deschide o nouă 
perspectivă. Se profilează un nou drum. 

Un drum pe care Eva, Klára și Jiří vor înceta, în sfârșit, să o 
urmărească. 

Schiţează un zâmbet. 

— Și dacă ai dreptate? 


VP - 188 


EPILOG 


PRAGA i 
NOAPTEA DE CRACIUN, 2012 


Pulpanele pardesiului meu plutesc pe deasupra suprafeței 
lăptoase a asfaltului prost curăţat în timp ce mergem cu pași 
repezi de la staţia de metrou spre fortăreața Vyšehrad. In 
spatele grădinilor imaculate și tăcute, la marginea luminii 
aruncate de felinare, niște necunoscuţi sărbătoresc Crăciunul 
închiși ermetic în căldura căminelor lor. 

Traversăm tunelul întunecos care străpunge zidul, printre 
cazematele presărate cu alb. Lumina spălăcită a unui proiector 
profilează umbrele copacilor scheletici pe pereţii de cărămidă 
roșie. Pașii noștri răsună sub boltă ca și cum un batalion ar veni 
să schimbe o gardă absentă pe un drum de strajă pustiu. Dar nu 
e nimeni aici. Suntem singuri. 

Éléonore și-a scos o mănușă. Mă ia de mână. 

Suntem doi străini într-o lume de promoroacă, sub un cer 
negru și gol pe care o divinitate nebună a semănat la întâmplare 
mii de stele. 

Și ne place acest rol. 

Traversăm cimitirul ca să ajungem la biserica Sfinţii Petru și 
Pavel, care tronează în mijlocul esplanadei. Fiecare mormânt 
are capișonul lui de zăpadă albă. Am ajuns puţin mai devreme, 
hoinărim pe alei și pământul înghețat se crapă sub picioarele 
noastre. Nume ilustre defilează în lumina lunii - câteodată ne 
folosim de telefoanele mobile ca să descifrăm o inscripţie. 
Dirijorii Karel Ancerl și Rafael Kubelik, pictorul Alfons Mucha, 
scriitorii Jan Neruda și Karel Capek și, bineînţeles, compozitorii 
Bedřich Smetana și Antonin Dvořák, toţi își au locul în acest 
panteon în aer liber al culturii cehe. Toţi sunt aici, ca pentru a ne 
însoţi cu prezenţa lor discretă în această seară de Crăciun, când 
suntem atât de departe de casă. 

e 

Ne-am hotărât brusc. Eu nu voiam să-mi văd încă o dată 

părinţii la interminabila petrecere de Crăciun. Dacă noaptea de 


VP - 189 


Sfântul Silvestru o petreci cu prietenii, cea de Crăciun trebuie 
îndurată în familie - tradiţiile sunt trainice. 

Simţind că n-am putere să suport încercarea și neputând să 
impun prezenţa noastră vreunuia dintre apropiații care 
sărbătoreau și ei nașterea Mântuitorului în familie, i-am propus 
cu lașitate lui Éléonore să fugim. 

Ea mi-a zis că greșesc, că mă port urât cu părinţii mei - în 
privința asta avea pe deplin dreptate -, dar până la urmă a 
acceptat ideea mea. Când să alegem destinaţia, Praga s-a 
impus imediat, fără nicio dezbatere. Cu obișnuita ei ironie, 
înțepătoare și dureroasă, Éléonore mi-a atras atenţia că astfel o 
să petrecem seara de Crăciun lângă familia ei. 

Nu aici, în cimitirul Vyšehrad, e înmormântată Eva. Dar știu că 
mâine vom merge la ea la Olšany, dincolo de Vinohrady, unde 
se odihnește la câţiva zeci de metri de mormântul lui Jan Palach. 

Știu că Éléonore e pregătită, știu că vrea să mă ia cu ea. 
Astfel, vom putea întoarce împreună ultima pagină. 

e 

Așadar cu totul alt motiv ne-a adus în seara aceasta pe colina 
unde stătea odinioară Libuse când, potrivit legendei, a vestit 
întemeierea Pragăi. Dacă suntem aici e pentru a ne supune unui 
ritual eminamente ceh: Misa de Crăciun de Jakub Jan Ryba, o 
operă în limba cehă, nu în latină, compusă la sfârșitul secolului 
al XVIII-lea și pe care toate corurile din ţară o reiau în noaptea 
de Crăciun. Se spune că această misă a rămas, de la crearea ei, 
atât de populară încât nici măcar regimul comunist n-a îndrăznit 
vreodată s-o interzică... 

leșim din cimitir. Începe să vină lumea. Pardesiuri lungi, geci 
sau pelerine închise la culoare, toci și pălării. Cu căciulița ei 
asortată cu paltonul, cizmele înalte și ochii ușor migdalaţi pe 
care deja i-am descris prea mult, a căror culoare rămâne 
imposibil de definit, între albastru, gri și verde și care sunt parcă 
marcați de sclipiri de aur, Éléonore pare o cehoaică mai tipică 
decât toate femeile pe care le văd. 

După ce am așteptat puţin sub portic, intrăm în biserică și ne 
alegem un loc în mijlocul naosului. Programul amintește că 
muzicienii din orchestra simfonică a Pragăi vor acompania corul 
- al cărui nume este atât de impronunţțabil pentru mine încât l- 
am și uitat. 

Băncile trosnesc, aburul alb care iese din guri se împrăștie 


VP - 190 


sub înălțimea bolţii acoperite în întregime cu fresce Jugenastil. 
Auriul și albastrul-peruzea dansează, în lumina lumânărilor, o 
sarabandă nebunească. Suntem mai mult decât uluiţi. Interiorul 
acestui sanctuar este punctul improbabil unde se întâlnesc Evul 
Mediu visat de ultimii romantici și fantezia Sezession, culorile 
patinate de scurgerea timpului și violenţa inalterabilă a 
lapislazuliului. 

Orga izbucnește dintr-odată, urmată de flaute. 

Hej, mistře, vstaň bystře! 

Hei, stăpâne, trezeste-te! 

Este o arie veselă, atât de antrenantă încât îţi vine să baţi 
ritmul cu piciorul. De când adolescenţa i-a spulberat magia, n- 
am mai apreciat cu adevărat noaptea de Crăciun. Totuși, în 
seara aceasta, am impresia că mă întorc în copilărie, simt cum 
un fel de bucurie lejeră, inexplicabilă se naște și crește în mine, 
revărsându-se necontrolat din ființa mea. 

Mă întorc spre Éléonore. E mai frumoasă ca oricând. În 
răcoarea bisericii, ne zâmbim. 

Nu știu ce înseamnă pentru mine Crăciunul. Nimic, fără 
îndoială. Dar în clipa aceasta sunt fericit. Suntem împreună și 
nimic altceva nu contează. 

e 

Nu mă pot abţine să arunc o privire asupra anului care se 
încheie aici, de pe acest deal îngheţat care domină râul. Trebuie 
să fii absolut fericit pentru a putea îndrăzni să privești în urmă. 

Mă gândesc la sosirea mea la Praga, în august. Eram singur, 
sfâșiat între frica fără nume de a o fi pierdut pe Éléonore și ura 
care mocnea în mine și pe care o simţeam uneori faţă de ea. 

Înţeleg în sfârșit. 

Ura nu este decât celălalt nume al iubirii disperate. 

Oare este cu putinţă ca noi să fi trăit toate acestea? Îmi 
amintesc că mi-am pus deja această întrebare la întoarcerea în 
Valais după înmormântarea lui Julien. În valea noastră, între 
munţii noștri, nimic nu se schimbase de când plecasem. Viaţa își 
urmase cursul liniștit, fără vreo întrerupere. Malurile Ronului 
sunt atât de departe de cele ale Vltavei... 

Oare suntem cu adevărat aceiași noi, care stăm în picioare în 
biserica aceasta, care trăim la poalele Alpilor, care am alergat 
prin Praga și prin Boemia după fantomele unor oameni morţi de 
mult? Cu omul acesta, Julien, chiar m-am intersectat? Klâra și 


VP-191 


Jiří, oare n-am trăit, de departe, puţin din viaţa voastră? Eva, nu 
te-am întâlnit niciodată, dar mi s-a povestit destul despre 
existenţa ta ca să pot spune și eu: „Te cunosc”? 

Îmi revine în minte o frază a lui Kundera din /nsuportabila 
ușurătate a ființei. 

„Dacă nu poți trăi decât o singură viață, e ca și când n-ai trăi 
deloc”. 

In cazul acesta, eu aici, la Praga, am început să trăiesc. 

e 

Un sărut grăbit depus de Éléonore pe obrazul meu mă smulge 
din reflecții. Misa se încheie. Finalul este un foc de artificii al 
veseliei, puțin naivă, dar sinceră, la care am impresia că nimeni 
nu poate rămâne indiferent. Fără să-mi dau seama cu adevărat, 
am luat-o de mână pe Eléonore. Împreună, ne împărtășim din 
acest avânt intraductibil pe care cuvintele nu-l pot transcrie. Și 
aici Îmi aduc aminte de bătrânul Kundera. El spune undeva că 
muzica este negarea frazelor, că muzica este anti-cuvântul. Știu, 
deodată, câtă dreptate are. i 

In mijlocul aplauzelor care nu se mai termină, eu și Eléonore 
schimbăm o privire. 

În ochii ei îmi văd viitorul. În ochii ei văd șansa pe care o 
avem. In ochii ei văd fericirea, cea care li se oferă numai câtorva 
privilegiați, cea pe care trebuie s-o fi simţit Jiří atunci când Klára 
i-a spus da, într-o zi, cu foarte mult timp în urmă. 

e 

Biserica se golește repede. Stăm în picioare în parvis. Șovăim, 
ca în pragul unui vis. Nu ne așteaptă nimeni, dacă am vrea am 
putea prelungi acest moment la infinit. 

Un tânăr se apropie de noi, ezitant. Poartă o haină groasă cu 
glugă mare. Îi recunosc chipul. E băiatul căruia i-am întâlnit 
pentru o clipă privirea la Munchen, cu luni în urmă. Dar Îi 
recunosc totodată ochii, gri ca oceanul, strălucitori în lumina 
felinarelor. Ochii lui Kelsen. 

Atunci înţeleg cine este. 

Eléonore, uimită, îl privește în timp ce se apropie de noi. Se 
oprește la câţiva pași, timid. Tace, nu îndrăznește. 

li zâmbesc. 

Până la urmă vorbește. 

— Mă numesc Romain. 


15 Traducere de Jean Grosu, Univers, 1999, p. 12 (nitr.). 
VP - 192 


VP - 193 


APENDICE 


Jurnalul Rusalkăi 


Nu-i niciodată ușor să scrii al doilea roman. Nici să-ţi ucizi 
personajul preferat, cel în care uneori (adesea) te-ai recunoscut. 

Și totuși, asta am făcut. Nu că aș avea sentimentul că trebuie 
să mă explic. Orgoliul nemăsurat al autorului (chiar dacă nu-l 
citește nimeni) nu se sinchisește, în principiu, de asemenea 
consideraţii. De altfel, nici nu mă voi justifica. 

Nu, ceea ce voi explica aici este doar că zămislirea unui 
roman înseamnă adesea a scrie mult mai mult decât se va 
regăsi, în cele din urmă, în versiunea publicată. Înseamnă a 
ucide mai multe personaje decât îndrăznești să-i mărturisești 
cititorului. 

e 

Există, inevitabil, elemente narative pe care te simţi obligat 
să le tai - chiar dacă uneori e dificil, aproape dureros. Nu că 
aceste elemente ar fi, în sine, fundamental inutile. Poate să fie 
astfel, bineînțeles. Dar de multe ori nu este. Pur și simplu, 
aceste elemente nu-și găsesc locul în ansamblu. Fără a fi 
complet lipsite de merit, nu reușesc să se integreze în întregul 
mai mult sau mai puţin omogen (mai degrabă mai puţin decât 
mai mult) pe care-l formează romanul. Sunt deci, la prima 
vedere, pierdute. 

Totuși am decis să triez aceste elemente înainte de a le 
arunca. Nu mă pot abține să mă gândesc că, la sfârșitul cărții, 
mai rămâne puţin loc pentru unele dintre ele. Că mai rămâne un 
mic spaţiu pentru anumite reflecţii, anumite frânturi de text, 
anumite paranteze și alte digresiuni (divagaţii?) care au însoţit 
scrierea Rusalkăi. Oarecum ca atunci când se scot schelele unei 
clădiri terminate: peste tot în jurul zidurilor se găsește materie 
brută care trebuie îndepărtată. Moloz, resturi care acoperă solul 
și care ar trebui măturate când se termină lucrarea. Totuși, din 
aceste deșeuri de construcţie s-ar putea face ceva uneori. Ceva 
care ar pune într-o lumină nouă rezultatul final - în cazul de 


VP - 194 


față, acest soi de diptic alcătuit din Spumele negre! și Rusalka. 

Acest proces s-ar înrudi așadar cu o formă de recuperare 
simbolică - sau de reciclare literară. La urma urmei, în epoca 
dezvoltării durabile, astfel de metode sunt în spiritul timpului. 
Este, poate, un motiv în plus să le aplic la lumea romanescă. 

Prin și dincolo de această muncă de recuperare și de 
reciclare, ceea ce vreau este să fac câteva precizări despre 
unele aspecte care compun acest roman. 

Dar, totodată, vreau să exprim atracţia pe care orașul Praga a 
exercitat-o asupra mea, într-atât încât am făcut din el mai mult 
decât un decor - un personaj deplin al cărții. Și toate aceste 
resturi heteroclite îmi vor fi de ajutor. 


Praga. 


Ca și alţii înaintea mea, m-am lăsat prins în mrejele ei. Din 
diverse motive. Dacă, în cele din urmă, am reușit să ies din ele, 
este, în parte, graţie acestei cărți. 

Sau, în orice caz, aceasta este iluzia în care îmi place să mă 
complac. 


Septembrie 2011 


Pentru început, voi spune că este un oraș care există cu 
adevărat. Sau care, în orice caz, a existat cu adevărat. Și care, 
chiar dacă se schimbă incontestabil, va mai continua mult timp 
să existe. Este el etern? m-am întrebat odată, aproape naiv. 
Dacă mă gândesc mai bine, întrebarea nu este totuși atât de 
ingenuă. 

Așadar am reflectat mult înainte să răspund. Da, așa cred. 
Este etern. Nu cred eu în multe, dar, dacă există elemente ale 
realului care reflectă ceva imuabil, el trebuie să facă neapărat 
parte din ele. Dacă n-ar fi așa înseamnă că eternitatea trebuie 
să fie tare tristă și inestetică. 

Problema este, mai degrabă, că nu sunt cu adevărat sigur că 
orașul despre care vreau eu să povestesc nu este, de fapt, 
fratele lui geamăn. Cel pe care l-am construit undeva în sufletul 
meu pentru a servi ca fundal reveriilor mele dulci-amare și 
amintirilor mele care se ofilesc. Cel pe care numai eu îl cunosc și 
16 Les Ecumes noires, primul roman al lui Arnaud Maret, publicat în 2011 și care îl are 
ca protagonist pe Julien Kelsen (n.tr.). 

VP - 195 


pe care cred că-l stăpânesc. 

O copie, în concluzie. Fermecătoare, îmbătătoare cel puţin la 
fel de mult pe cât este dătătoare de inspiraţie, dar tot o copie. 

Reiau deci. Este vorba despre o imagine deformată a unui 
oraș care, pe de altă parte, există pe deplin. lată un mod mai 
onest de a spune lucrurile. Dar care sună mai prost. 

Sau nu. Poate că, în definitiv, este complet prezumţios să 
crezi că poți reinventa un oraș ca acesta. Poate că a-ţi închipui 
că poţi pune în scenă un asemenea univers este o manifestare a 
acelui hybris specific scriitorului. Că poţi crea scrâșnetul 
tramvaielor care trec pe lângă biserica Sfântul Nicolae, în Partea 
Mică. Că poţi imagina, pornind de la nimic, vârfurile ascuţite ale 
sumbrei și neliniștitoarei biserici a Maicii Domnului din Tyn. Că 
poți să desenezi aleile umbrite ale cimitirului de la Vysegrad și 
să te reculegi pentru un moment, tăcut, la mormântul lui 
Antonin Dvořák. Că poţi face să apară din propria ta minte acele 
fâșii de ceaţă care se mângâie și se sfâșie pe statuile unui pod. 

Nu, nu poți să fii atât de înfumurat încât să crezi sincer că 
aceste imagini le cizelezi în tine. O asemenea realitate este de 
la bun început dincolo de ficțiune. Chiar și simpla reorganizare a 
câtorva elemente observate pe viu pentru a le da o nouă 
semnificaţie - chiar și asta mi se pare, gândindu-mă mai bine, 
complet imposibil. Intr-o lume ca aceasta, orice adăugire, orice 
transformare înseamnă o pierdere a prospeţimii. Această cetate 
umană este prea perfectă pentru a se datora mâinii sau minţii 
unui singur om. E foarte greu de exprimat, dar aici, în aceste 
aproximări, se profilează adevărul pe care-l presimt. 

Prin urmare, se înţelege limpede că despre acest oraș care 
există am vrut eu să vorbesc. Dar că, încă din momentul în care 
l-am văzut pentru prima oară, am acceptat ideea că nicio 
descriere pe care aș putea să i-o fac nu va fi vreodată obiectivă. 

Așadar ceea ce vreau să scriu am văzut. Sau am trăit. Ceea 
ce nu-i totuna. 

Că privirea mea este ca un filtru care denaturează o realitate 
intraductibilă în cuvinte, asta e o certitudine. Dar, cum e dilema 
irezolvabilă care i se pune oricărui povestitor, mi se pare inutil 
să revin asupra acestui lucru pentru a adăuga câteva 
consideraţii de prisos la zecile de mii de pagini scrise deja pe 
acest subiect. Să spunem doar că voi încerca pur și simplu să nu 
fiu mai slab decât alţii la nivelul acesta. Că voi încerca să 


VP - 196 


descriu această lume așa cum mi s-a dezvăluit ea. Să fiu sincer 
până la ultima limită. 

Ceea ce înseamnă că voi minţi pe față. 

Orașul acesta despre care vorbesc, orașul acesta care mă 
atrage și spre care, inexorabil, mă readuce totul, orașul acesta 
pe care-l iubesc este Praga. 


Octombrie 2011 


Praga mi s-a dezvăluit într-o seară de octombrie. Sau, cel 
puţin, așa am crezut eu pentru o clipă, până să-și ascundă 
atracțiile sub o mantie de ceaţă ușoară, prea subţire ca s-o 
disimuleze în întregime, dar destul ca să exprime un refuz. Un 
văl tulbure doar cât să mă lase să mai ghicesc ceea ce ferea 
brusc de ochii mei. Pentru a-mi da de înțeles că doar o curte 
îndelungată îmi va permite, nu să o cuceresc, ci doar să mă 
apropii puţin de ea. Pentru a provoca așteptarea fără care 
dragostea nu este decât o mișcare trecătoare a inimii, ca un foc 
de vreascuri prea uscate. 

Praga nici nu dă, nici nu ia. Este dintre cele care-l învaţă pe 
îndrăgostit să fie răbdător sau îl scot din minţi. 

In seara aceea, m-am forţat să învăţ răbdarea. 

e 

Momentul acela de lumină oranj, aproape orizontală este cât 
se poate de efemer. Pe urmă, foarte repede, vin umbra, 
crepusculul, noaptea. Mulți oameni își încep în zilele acelea 
depresia sezonieră, iar această stare colectivă de posăceală mai 
mult sau mai puţin asumată trebuie să dureze până la primele 
lumini ale Adventului - pentru cei afectaţi mai puţin grav, în 
orice caz. 

Nu știu de ce, nu reușesc să comunic cu mulţimea aceasta 
care se înfășoară în fulare, lasă capul în jos și iuțește pasul prin 
vântul multicolor. De fapt, cred că prefer cerul acesta care 
devine mai închis, chiar și la amiază. Cred că-mi place toamna 
care s-a apropiat, s-a strecurat cu grijă, s-a insinuat parcă fără 
tragere de inimă în grădina Raiului, șovăind să o răvășească, și 
care se înalță acum, mândră și hotărâtă, ca învingătoare 
incontestabilă. 

Nu că aș vrea să fiu original. Îmi place luna octombrie. Îmi 
place în oraș, de preferință de-a lungul unui bulevard mărginit 


VP - 197 


de copaci, îmi place la munte, în Valaisul meu natal. Are culori 
care o fac de neînlocuit, iar iarna pe care o anunţă nu mă sperie. 

De fapt, acest anotimp care-mi dă dorinţa de a fluiera când 
merg pe stradă ajunge întotdeauna, mai devreme sau mai 
târziu, să-mi orienteze gândurile spre Praga. In fiecare an, când 
vreau să respir mai adânc ca să nu pierd nicio adiere din 
mireasma de frunze înroșite și de zile scurtate, simt că privirea 
mi se îndreaptă spre est. Nu știu prea bine de ce, dar așa se 
întâmplă. 

e 

Tresărirea lentă și suavă a primei mele confruntări cu Praga 
datează deja de mult timp. Cred că era în 2003 - chiar dacă n-aș 
băga mâna-n foc în privinţa anului. Poate că era chiar mai 
devreme. Cert e că era în noiembrie și că aveam vreo 
șaisprezece ani - vârstă la care riști cel mai mult să te 
îndrăgostești. De o fată sau de un oraș. In anul acela, a fost un 
oraș. 

Era într-o seară ploioasă. Îmi amintesc zgomotul pașilor mei, 
îndreptându-se dinspre Náměsti Republiki spre interminabila 
Piaţă Venceslas, și străduțele întortocheate și pline de apă și de 
întuneric, unde lumina felinarelor era parcă aspirată spre cer. 
Îmi amintesc și Podul Carol - fiindcă,  băieţandru 
neexperimentat, acolo am ajuns până la urmă, bineînţeles. 

Era, într-adevăr, toamna lui 2003, o dovedește pașaportul, 
astăzi expirat, pe care mi-l făcusem cu această ocazie. Pe 
vremurile acelea deja atât de îndepărtate, pașaportul încă era 
necesar dacă voiai să mergi în Cehia. În sfârșit, ce spun n-are 
nicio importanţă. Tot ce știu e că, singur și murat de aversa 
caldă, am avut în seara aceea primul meu sentiment adevărat 
de libertate. 

O libertate nemărginită. O dorință de a îmbrăţișa, de unul 
singur, lumea întreagă. 


Noiembrie 2011 


Prima mea întâlnire cu Klára și Jiří a avut loc pe malul Vltavei, 
într-o dimineaţă, pe la ora nouă, într-un abur fin care se ridica 
dinspre cataracta care precedă Podul Carol. 

Sprijinit cu coatele de balustradă, priveam pescărușii jucându- 
se în oglinda lichidă care se pierdea în ceaţă în direcţia insulei. 


VP - 198 


Era în noiembrie și apa era netedă cum nu este niciodată vara. 

In locul acela, cheiul înaintează în râu ca o jetelă. Pentru 
cunoscători, acolo se află Muzeul Bedřich Smetana. 

Nu demult, am revenit pe acel capăt de chei care se avântă 
spre mijlocul râului. Era la fel ca în amintirea mea. 

Așadar acolo mi-am încrucișat privirea cu Klára și Jiří. 

Și, la urma urmei, chiar dacă mă înșel, ce contează, de fapt? 

Știu de la început că acolo vreau să-mi plasez întâlnirea cu ei. 
Poate că a avut loc altundeva. Ba chiar e probabil. Poate chiar 
nu s-a întâmplat deloc. Totuși acolo, pe malul apei, în dimineaţa 
aceea aureolată de ceaţă, i-am făcut să apară în ochii mei. Acolo 
trebuie să înceapă povestea lor, pe care vreau s-o spun. 

e 

Era un frig umed și ceţos, specific orașului în acest anotimp. 
Cerul era atât de jos încât abia se distingea malul opus, iar 
caldarâmul de sub tălpile prea subţiri ale pantofilor mei lucea 
deja de promoroacă. 

Lângă mine, ireali, deși se aflau la numai câţiva metri, Klâra și 
Jiří se înghesuiau unul în celălalt. Își șușoteau lucruri pe care nu 
le înţelegeam. l-am contemplat un timp, iar unul dintre ei (cred 
că Jiří) mi-a zâmbit. 

Cred că pentru ei era iarna anului 1967. Curând va izbucni 
Primăvara de la Praga, dar lor nu le pasă. Au douăzeci de ani și 
se iubesc, iar această ceața care acoperă cel mai frumos oraș 
din lume este aceeași pentru ei și pentru mine. 


18 decembrie 2011 


Azi a murit Vâclav Havel. Sunt afectat de parcă mi-aș fi 
pierdut un prieten. Această figură cerând libertate de la balconul 
unei amintiri pe care poate că am inventat-o în întregime - 
adunând frânturi din imagini de arhivă ce-mi vorbeau despre un 
timp pe care nu-l cunoscusem acest bărbat pe care întotdeauna 
mi l-am imaginat simplu și drept, idealist și poet, unificator și 
visător, acest om nu mai exista nici el. 

Și totuși imaginea lui rămâne întipărită în adâncul 
inconştientului meu, amintire plutitoare și indecisă a 
momentului de cotitură din 1989, pe care de atâtea ori mi-a 
plăcut să-l reînvii, regretând că nu l-am trăit eu însumi... 


VP - 199 


Václav Havel a murit și mie nu-mi stă inima la scris. 
15 martie 2013 


Trenul va pleca din Viena mâine dimineaţă, la ora opt și 
douăzeci și unu, din gara Sudtirolerplatz. Trebuie să recunosc că 
mă bucur. Drumul va fi scurt, vremea se anunţă rece pentru o 
lună martie uscată și luminoasă, iar eu n-am mai fost niciodată 
la Bratislava. 

De la Viena, totul este aproape. A 

O impresie, cea că te afli în mijlocul Europei. Intr-o capitală 
adormită politic, visând la orele pierdute ale unui trecut îngropat 
și totodată găzduind o viaţă culturală intensă, la marginea unei 
țări prea strâmte și în centrul unui spaţiu infinit, multiplu și 
divers, în care toate contradicţiile, toate opoziţiile, toate 
incoerenţele capătă sens: Mitteleuropa fotografiilor sepia, a 
zâmbetelor radioase, a revoltelor populare, a dictaturilor de 
plumb și a democraţiilor născute în catifea. 

Pentru vest-european, Viena este poarta de intrare într-un 
univers pe care îi este greu să-l înţeleagă. În ciuda maldărelor 
de cărţi istorice și de romane, de filme și documentare, de 
conferinţe specializate sau de conversații spontane cu care s-a 
impregnat ca să-și creeze o cultură „central-europeană”, 
concept vag al cărui conţinut îi va scăpa întotdeauna, dar a 
cărui existenţă o presimte totuși, va fi veșnic - și știe asta - un 
călător. Un fel de amorez prea tânăr, așteptând și temându-se 
de o dezvirginare care nu vine - poate că nu va veni niciodată. 
Însă tot călător. Care percepe o realitate fără s-o poată explica. 
Care simte mult, dar intelectualizează puţin. Care nu poate 
decât să-și avânt, fără să cadă nicăieri. Numai să-și ia avânt. 
Adesea cu încântare, uneori cu furia de a rămâne în afara 
înţelegerii acestei evidențe care i se oferă și i se refuză, 
întotdeauna cu încredere, dar fără să știe vreodată unde-l va 
duce calea pe care a pornit. 

În această lume minunată în care nimic nu este simplu, unde 
totul fuge, unde, ca pentru a-i ţine nou-venitului mintea într-o 
perpetuă mișcare, totul dispare îndată ce te apropii, pentru a se 
reconstrui ceva mai departe - în lumea aceasta, Viena își ocupă 
locul ei. Un loc aparte, un mic loc de observator, sus, pe 


VP - 200 


margine, așa cum senatorii pe viaţă, din primul rând al 
hemiciclului, urmăresc și comentează ceea ce se întâmplă la 
tribună. Dacă Viena este ultimul loc în care unele dintre codurile 
noastre încă au valoare, Viena este și punctul unde deodată, 
fără preaviz, lacunele și ignoranţele încep să aibă greutate. 
Viena este ultimul balcon de unde încă domini totul, de unde 
crezi că descifrezi totul, chiar înainte de marele salt. 

Mâine, pe un traseu paralel cu Dunărea pe care n-o voi vedea, 
trenul mă va duce la Bratislava. Spre lumea aceea pe care nu 
mă pot hotărî s-o părăsesc. 

Plec iar în călătorie. Pentru că Bratislava are ceva din Praga - 
sau i-a fost soră provincială timp de câteva decenii ale secolului 
XX. Provincială, așa spun praghezii. Și vienezii. O să văd. 
Oricum, chiar dacă nu știu nimic despre acest oraș, ghicesc deja 
că-mi va plăcea. 

Pentru că acolo, la câţiva kilometri în avalul fluviului, voi 
regăsi tot ce-mi este drag. 


30 iunie 2015 


Moartea Evei și a lui Julien trebuia să fie precedată de un 
sărut. Din motive care ţin doar de mine, de cartea pe care 
voiam s-o scriu și, poate, de faptul că Eva era o femeie pe care 
aș fi vrut eu însumi s-o sărut - pe care o creasem, dar de care 
eram pe cale să mă îndrăgostesc iremediabil. 

Mai serios spus, am vrut ca acest sărut să se întâmple în acel 
moment și în acel loc pentru că Eva este Rusalka. Rusalka, 
ondina care, în operă, sfârșește prin a-l ucide pe Prinţ cu sărutul 
ei. El știe asta, l-a avertizat. Totuși îi cere, o imploră să-i facă 
acest dar fatal. 

Și Julien știe, în felul lui. Cunoaște mitul - de altfel, el i-l 
explică lui Valérien în lunga lor discuţie din Piaţa Păcii. Ştie cum 
se termină opera lui Dvořák. Tocmai a evocat, cu Eva, figura 
Femeii Lacului. Într-un fel, ghicește, simbolic, ceea ce riscă - 
chiar dacă nu el ia iniţiativa acestui sărut. 

Ezită, apoi acceptă. Face o alegere. Eva reprezintă pentru el 
atât pulsiunea sexuală, forţa vitală cât și - știe, simte asta - 
forța distructivă, pulsiunea morții. Ea este Eros și Thanatos în 
sens freudian sau, mai exact, devine, în această scenă finală, o 
formă de traducere romanescă a „distrugerii drept cauză a 


VP - 201 


devenirii” dezvoltate de Sabina Spielrein, prima care (înaintea 
lui Freud) a legat dorinţa pasională și acceptarea distrugerii de 
sine. Julien înţelege, în acest moment, că satisfacerea dorinţei 
sale trece în mod necesar prin acceptarea unei posibilităţi - 
aceea a propriei sale nimiciri. 

Eva a ucis. Se poate să ucidă din nou - intenţionat sau nu. 
Julien a identificat clar acest pericol și îl acceptă implicit - dacă 
nu cumva este atras tocmai de această forță distructivă pe care 
o degajă Eva... 

e 

Nu este vorba aici de a dori cu orice preț să dau acestei scene 
o interpretare psihanalitică. Dar nu mă pot împiedica să cred că, 
din momentul în care s-a concretizat, acest capitol are scopul de 
a răspunde la trei întrebări: 

1) Cine sunt cu adevărat personajele care se întâlnesc aici? Pe 
Julien îl cunoaștem. Schimbările de focalizare au dezvăluit o 
parte dintre reflecţiile și gândurile sale intime. Eva, în schimb, 
apare prima oară ca „personaj-actor”. Până atunci n-o 
cunoșteam decât prin perspectiva celorlalţi asupra ei când 
povesteau despre ea (Julien, Eléonore, Blanka). Incă n-am văzut- 
o intervenind direct în naraţiune, „intrând în scenă” în mijlocul 
trioului format din Julien, Éléonore și Valérien. Eva era până 
atunci doar o evocare; ea se întrupează deodată și devine, 
pentru un scurt timp, un personaj deplin. 

2) Care este forța de influență a narațiunii mitice (povestea 
ondinei Rusalka) asupra narațiunii individuale (povestea femeii 
Eva-Rusalka)? În ce măsură personajul Evei este influenţat de 
cel al Rusalkăi? Care este puterea mitului în momentul în el vine 
să dea sens realităţii și s-o modifice? La acest nivel, abandonăm 
orice tentativă de interpretare freudiană pentru a trece, 
dimpotrivă, într-o logică jungiană... 

3) În sfârșit, ce formă va lua interacţiunea dintre aceste două 
personaje, faptele lor fiind parțial determinate de narațiunea 
mitică, precum și de propriul lor trecut? Sau, altfel spus, care va 
fi partea lăsată alegerii, liberului arbitru? Tocmai în privința 
aceasta se contrazic cele două personaje la începutul 
capitolului, Julien susținând caracterul absolut al liberului 
arbitru, într-o viziune evident voluntaristă, în timp ce Eva invocă 
forța pulsiunilor - pulsiuni a căror reprimare (ca și, paradoxal, 
satisfacerea lor) ar conduce iremediabil la distrugerea de sine. 


VP - 202 


În final, viziunea Evei pare să triumfe, de vreme ce ea 
cedează pulsiunii autodistructive din ea, rănindu-l mortal și pe 
Julien, printr-un accident. Ar putea fi vorba despre o dublă 
înfrângere a voinței, fiindcă Julien,  întruchipare a 
voluntarismului în două romane, își găsește moartea în fața unei 
fiinţe care a cedat unei pulsiuni sinucigașe (este acesta un act 
voluntar?) și, pe deasupra, în mod accidental. Intervine atunci 
expresia hazardului, a destinului, a fatum-ului, dar în niciun caz 
cea a voinţei. 

Dacă nu cumva... revenim în punctul de plecare și acceptăm 
postulatul că Julien a ales să o revadă pe Eva, că a ales să o 
sărute în ciuda forțelor simbolice pe care le reprezintă ea și pe 
care el le presimte în ea. Și, prin urmare, că a acceptat în mod 
conștient posibilitatea propriei lui distrugeri. 

Cercul se închide. 


4 iulie 2015 


Sunt la Roma. E puţin trecut de ora cinci dimineaţa, forumul 
pustiu își întinde aleile cu coloane sfărâmate în lumina oranj a 
zorilor. Via dei Fori imperiali, complet goală, începe să se 
încălzească la soarele milenar din Latium. Pe cerul gri și roșu, o 
lună rătăcită, improbabilă, își încheie cursa nocturnă dincolo de 
Vittoriano. 

Ei sunt cu mine. Klára și Jiří. Eva și Julien. Éléonore și Valérien. 
Formează toți un singur cuplu căruia îi disting clar trăsăturile. 
Sunt niște străini și totuși sunt totuna cu mine. Mă însoțesc 
astăzi ca în fiecare zi din ultimii patru ani. Se opresc și privesc 
spre mine înainte să plece iar. 

Știu că în curând mă vor părăsi. 

Știu că în curând nu-i voi mai revedea. 


6 iulie 2015 


Azi citesc un pasaj dintr-un roman de Kundera care mă 
emoţionează în mod deosebit. Pentru că, așa cum face adesea, 
vorbește despre orașul său - pentru că vorbește despre Praga. 
Dar, de data asta, nu pentru a descrie în câteva cuvinte simple 
cadrul în care se desfășoară intriga lui. Nu pentru a schiţa liniile 
mari al unui decor. Face cu totul altceva. 


VP - 203 


Vorbește despre orașul său (chiar dacă, de fapt, este din 
Brno) ca despre o ființă vie - ființa iubită pe care încearcă s-o 
uite, dar a cărei imagine refuză să se lase ștearsă. Vorbește 
despre orașul și despre ţara sa pe care a trebuit să o 
părăsească. Vorbește despre o ruptură forțată, despre o relaţie 
căreia a fost forțat să-i pună un punct final artificial deși nimic 
nu se încheiase. 

Acest fragment minunat (și mai sunt multe altele) l-am găsit 
în Cartea râsului și a uitării. Ca din întâmplare. Când nu mă 
așteptam. În această carte „despre râs și despre uitare, despre 
uitare și despre Praga, despre Praga și despre îngeri”. Şi nu pot 
face nimic mai bun decât să-l copiez aici. Ca un colaj pentru a 
exprima ceva ce nu mă pricep să spun. Pentru că orașul din anii 
1970 evocat de Kundera este cel pe care-l cunosc eu - 
deopotrivă același și altul. Un oraș lacul din memorie și uitare. 

„Pe străzile ce nu-și cunosc numele bântuie fantomele 
monumentelor distruse. Distruse de Reforma cehă, distruse de 
Contrareforma austriacă, distruse de Republica Cehoslovacă, 
distruse de comuniști; până și statuile lui Stalin au fost distruse, 
în locul acestor monumente distruse, răsar astăzi cu miile în 
toată Cehia statuile lui Lenin, răsar acolo așa cum răsare iarba 
pe ruine, ca florile melancolice ale uitării”!?. 


8 iulie 2015 


Au toate acestea un sens? Sau sunt o expresie dureros de 
facețioasă a absurdului care-mi dirijează viaţa? Oricum ar fi, 
aceste frânturi de text, unele scrise cu mult timp în urmă, altele 
în ultimele zile, capătă toate un sens, aici și acum. Bucla se 
închide. 

Nu știu unde sunt. 

Dar știu că mi-e dor de Praga. 

Orice voi fi trăit acolo, orice voi fi simţit apoi, știu că mă voi 
întoarce. 

Într-o zi. 

Poate că mâine. 

Știu că ea mă așteaptă. 


17 Traducere de Mariana Vorona, Univers, 1998, p. 157, 150 (nitr.). 
VP - 204 


© 
Dam ai 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 205