Dean Koontz — Invazia

virtual project. eu 


DEAN R. KOONTZ 


INVAZIA 


Original: The Taking (2004) 


Traducere din limba engleză de: 
GABRIEL STOIAN 


/ 
virtual-project.eu 
kO 
RAO International Publishing Company 
2006 


Îi dedic această carte lui Joe Stefko: mare 


toboșar, 

editor de ediţii speciale minunate, iubitor de 
câini... 

trei virtuţi care garantează intrarea în Rai. 
Neplăcerile legate de picioare se pot trece cu 
vederea. 


Când ești la miez de noapte și te trezești lac de sudoare 
și înspăimântat de moarte...! 


T.S. Eliot, Fragment dintr-un Agon 


e PARTEA ÎNTÂI e 


În începutul meu îmi aflu sfârșitul. 


T.S: Eliot, East Coker 
e Capitolul 1 


La câteva minute după ora unu, pe neașteptate, începu să 
plouă. Potopul nu fusese anunţat de tunete sau de rafale de 
vânt. 

Izbucnirea explozivă și ferocitatea rafalelor avea aspectul 
copleșitor al unei furtuni primejdioase dintr-un vis. 

Întinsă în pat alături de soțul ei, Molly Sloan simţise o neliniște 
înainte de dezlănţuirea bruscă a norilor. Pe măsură ce asculta 
susurul ploii, deveni tot mai agitată. 

Vocile furtunii sunau asurzitor, ca ale unei legiuni furioase ce 
cântă într-o limbă uitată. Torentele izbeau și trăgeau de 
căptușeala exterioară din cedru a casei, de ţigle, de parcă ar fi 
încercat să pătrundă înăuntru. 

În sudul Californiei, septembrie fusese până atunci 
întotdeauna o lună fără ploi, un simplu interval dintr-un lung 
anotimp secetos. După luna martie, uneori până înainte de 
începutul lui decembrie, aveau rareori parte de ploi. 

În lunile umede, darabana picăturilor de ploaie pe acoperiș îi 
slujise din când în când drept remediu împotriva insomniilor. În 
noaptea aceea totuși, ritmurile lichide nu reușeau să o facă să 
adoarmă, iar asta nu pentru că veneau în afara anotimpului 
ploios. 

În ultimii ani, nesomnul fusese pentru Molly prețul ambiţiei 
zădărnicite. Sfidată de Moș Ene, privea cu ochi mari tavanul 
întunecat al camerei, gândindu-se la ceea ce ar fi putut fi, 
tânjind după ceea ce nu va putea avea. 


1 East Coker, sat din Somerset, Anglia, de unde strămoșii lui T.S. Eliot au emigrat în 
America în 1660, vizitat în 1937 de poetul revendicat atât de literatura americană, cât 
și de cea engleză. Poemul East Coker este al doilea din ciclul Patru cvartete. (n.tr.). 


4 


Până la vârsta de douăzeci și opt de ani publicase doar patru 
romane. Toate fuseseră primite favorabil de critică, dar niciunul 
nu se vânduse atât de bine cât să o facă celebră sau măcar să 
garanteze că va găsi un editor dispus să i-l accepte pe 
următorul. 

Thalia, mama ei, scriitoare de proză senină, se bucurase doar 
de câţiva ani de glorie literară, după care, la treizeci de ani, 
murise de cancer. Acum, șaisprezece ani mai târziu, cărţile ei se 
epuizaseră din librarii, iar amintirea ei aproape că se ștersese 
din conștiința lumii. 

Molly trăia cu spaima nemărturisită că, la fel ca pe mama ei, o 
aștepta uitarea cititorilor. Nu se temea de moarte; o tulbura mai 
curând gândul că va pieri înainte de a scrie ceva durabil. 

Alături de ea, Neil dormea, fără să ia în seamă zgomotul ploii. 

Pe el somnul îl prindea la o clipă după ce-și lăsa capul pe 
pernă și închidea ochii. Rareori se răsucea în cursul nopții; după 
opt ore, se trezea în aceeași poziţie în care adormise - odihnit, 
proaspăt. 

Neil susținea că doar cei inocenți se bucurau de un somn atât 
de liniștit. 

Molly numea asta somnul leneșului. 

În cei șapte ani de căsătorie, fiecare trăise după propriul ceas 
interior. 

Ea era preocupată la fel de mult de viitor ca și de prezent, 
imaginându-și mai întâi unde voia să ajungă, netezindu-și apoi 
neîncetat calea care trebuia să o ducă spre atingerea idealurilor 
sale înalte. Trambulina folosită de ea era destul de rigidă. 

Neil trăia clipa. Pentru el, viitorul îndepărtat însemna 
săptămâna următoare și era încredinţat că timpul îl va conduce 
unde voia, indiferent dacă își plănuia sau nu călătoria. 

Între ei era deosebirea dintre șoarece și raza de lună?. 

Având în vedere caracterul lor contrastant, dragostea lor 
părea nefirească. Și totuși, iubirea era cordonul care îi lega, fibra 
răsucită care le dădea tăria să treacă peste dezamăgiri, chiar și 
peste tragedii. 

În timpul crizelor de insomnie ale lui Molly, sforăitul ritmic al 
lui Neil, deși discret, punea iubirea lor la încercare la fel de mult 


? Aluzie la mitologia greacă, în care Artemis, denumită și „Doamna cu arcul de 
argint”, vâna cu un arc reprezentat de luna în creștere și folosea razele ei drept săgeți 
împotriva norilor cenușii care, datorită culorii, erau asociaţi cu șoarecii. (n.tr.). 


5 


ca infidelitatea. În acele momente, răpăitul brusc al ploii 
acoperea zgomotul făcut de Neil, oferindu-i lui Molly o altă ţintă 
asupra căreia să-și îndrepte frustrarea. 

Urletul furtunii crescu până când lui Molly i se păru că se aflau 
înăuntrul unei mașinării care trepida și acţiona întregul univers. 

Puțin după ora două, fără să aprindă lumina, Molly cobori din 
pat. Ajunsă în dreptul unei ferestre pe care o ieșitură a 
acoperișului o ferea de ploaie, privi, prin propria imagine 
reflectată, către musonul lipsit de vânt. 

Casa lor era situată sus, pe Munţii San Bernardino, înconjurată 
din toate părțile de pini cu conuri lungi și scurte, și de pini 
galbeni  impunători, ale căror scoarțe aveau crăpături 
impresionante. 

La acea oră, majoritatea vecinilor erau în pat. Printre copacii 
care alcătuiau o perdea și diluviul neîncetat, pe pantele de 
deasupra Lacului Negru se vedea doar câteva lumini. 

Casa Corrigan. Cu un an în urma, în iunie, Harry Corrigan o 
pierduse pe Calista, soţia lui de treizeci și cinci de ani. 

In cursul unei vizite de sfârșit de săptămână la sora ei, Nancy, 
care locuia în Redondo Beach, Calista își parcase Honda în 
apropierea unui bancomat ca să scoată două sute de dolari. 
Fusese jefuită, apoi împușcată în faţă. 

După aceea, și Nancy fusese scoasă cu forţa din automobil și 
împușcată de două ori. Când plecaseră de la locul faptei, cei doi 
indivizi trecuseră cu mașina peste trupul lui Nancy. În prezent, 
la trei luni după înmormântarea Calistei, Nancy era tot în comă. 

Dacă Molly tânjea să adoarmă, Harry Corrigan se străduia în 
fiecare noapte să evite somnul. Spunea că visele îl ucid. 

In valurile ploii, ferestrele iluminate ale casei lui Harry arătau 
ca luminile călătoare ale unui vas pe o mare agitată, amintind 
de una dintre acele corăbii-fantomă, abandonate de pasageri și 
echipaj, însă având bărcile de salvare încă la locul lor. În popota 
echipajului se pot găsi farfuriile cu mâncarea neatinsă. În 
timonerie, pipa preferată a căpitanului, uitată pe masa harţilor și 
radiind căldura tutunului ce încă scoate fum, așteaptă să fie 
descoperită. 

Imaginaţia lui Molly se stârnise; îi venea greu să o 
domolească. Uneori, chinuită de insomnie, se zbătea și se 
răsucea în braţele inspiraţiei literare. 


Jos, în biroul ei, se aflau cele șapte capitole ale noului ei 
roman, care mai trebuiau cizelate. Câteva ore de muncă la 
manuscris ar fi putut-o liniști atât cât să-i îngăduie să adoarmă. 

Halatul stătea așezat pe spătarul unui scaun. Se strecură în el 
și-și înnodă cordonul în talie. 

Îndreptându-se către ușă, realiză că, ţinând seama de 
absenţa oricărei lămpi aprinse, se deplasa cu o ușurință 
surprinzătoare. Nu-și putea explica siguranţa cu care se mișca în 
semiobscuritatea aceea numai pentru că era trează de ore 
întregi și rămăsese cu ochii în tavan, obișnuindu-se cu 
întunericul. 

Lumina slabă de la ferestre, suficientă ca să dilueze 
întunericul din dormitor, nu ar fi putut răzbate tocmai de la 
reședința lui Harry Corrigan, aflată la trei case depărtare spre 
sud. Adevărata sursă îi scăpă la început. 

Norii de furtună ascundeau luna. 

Afară, luminile din grădină erau stinse; la fel și cele de pe 
verandă. 

Întorcându-se către fereastră, o miră licărirea ca de beteală a 
ploii. O iluminare ciudată și umedă făcea ca ramurile pline de 
ace ale celor mai apropiaţi pini să fie mai vizibile decât ar fi 
trebuit. 

Gheaţă? Nu. Împungând noaptea, acele lapoviţei ar fi făcut un 
zgomot mai cristalin decât duduitul continuu al ploii de toamnă. 

Își apăsă degetele pe geamul ferestrei. Sticla era răcoroasă, 
nu rece. 

Când reflecta câte-o rază rătăcită de lumină, ploaia căpăta un 
aspect argintiu. În cazul de față însă, nu exista nicio lumină în 
jur. 

Până și ploaia părea să fie ușor luminiscentă, fiecare picătură, 
un cristal ce răspândea lumină. Noaptea era în același timp 
ascunsă și dezvăluită de șiraguri de mărgele vag fluorescente. 

Când Molly ieși din dormitor, pășind pe holul de la etaj, 
radierea slabă a celor două luminatoare ca niște domuri diluă 
bezna nopţii călăuzindu-i pașii spre scară. Deasupra capului, apa 
de ploaie care se scurgea ca o peliculă pe plexiglasul curbat era 
înviorată de  vârtejuri sclipitoare care aminteau de niște 
nebuloase spiralate care s-ar roti pe bolta unui planetariu. 

Cobori treptele și o luă spre bucătărie, având ca reper 
ferestrele ciudat iluminate de furtună. 


În unele nopţi, mai curând acceptând insomnia decât 
opunându-i-se, obișnuia să-și facă un ibric de cafea, pe care ÎI 
ducea pe biroul din camera de lucru. Aprovizionată astfel, scria 
o proză zigzagată, având luciditatea adusă de cafeină, cu tonul 
realist al unor transcrieri de interogatorii polițienești. 

În acea noapte, voia totuși să revină în pat. După ce aprinse 
lumina de la hota de deasupra aragazului, puse puţină vanilie și 
scorțișoară într-o cană cu lapte, apoi o încălzi în cuptorul cu 
microunde. 

In biroul ei, volumele preferate de poezie și proză - Louise 
Gluck, Donald Justice, T.S. Eliot, Carson McCullers, Flannery 
O'Connor, Dickens - stăteau aliniate pe rafturile prinse de 
perete. Uneori, un sentiment umil de rudenie cu acei scriitori îi 
aducea liniștea și inspiraţia de care avea nevoie. 

Cu toate acestea, mai tot timpul se simţea o intrusă. Ba mai 
rău, o impostoare. 

Mama ei obișnuia să spună că orice scriitor bun trebuie să fie 
cel mai aprig critic al său. Molly își corecta lucrările cu un creion 
roșu și cu o secure metaforică, lăsând dovada suferinţei 
însângerate cu creionul, făcând unele scene bucățele cu 
securea. 

Neil îi sugerase în repetate rânduri că Thalia nu spusese - și 
nici nu dăduse de înțeles - că arta viabilă putea fi cizelată dintr- 
un limbaj brut având doar îndoiala de sine drept daltă. Pentru 
Thalia, munca fusese și forma preferată de joacă. 

Intr-o cultură confuză, unde caimacul se așeza de multe ori la 
fund, iar laptele străveziu se ridica la suprafaţă, Molly știa că 
apela prea mult la logică și prea puţin la superstiție când 
presupunea că speranţa ei de a avea succes se baza pe 
cantitatea de pasiune, durere și stilizare pe care le aducea 
scrierilor ei. Cu toate acestea, în ceea ce privea opera ei, Molly 
rămânea o puritană, descoperind virtutea în autoflagelare. 

Lăsând lămpile neatinse, porni computerul, însă nu se așeză 
imediat pe scaun. |n schimb, când ecranul se lumină, iar 
melodia de identificare a sistemului de operare o invită la o 
sesiune nocturnă de lucru, se simţi din nou atrasă spre fereastră 
de ritmul insistent al ploii. 

Dincolo de fereastră, se afla o verandă destul de spațioasă. 
Balustradele și acoperișul prelung încadrau o panoramă 


întunecată cuprinzând pinii zimţaţi, pădurea fantomatic de 
luminoasă, desprinsă parcă dintr-un vis tulburător. 

Nu-și putu dezlipi privirea. Din motive pe care n-ar fi fost în 
stare să le explice, scena îi dădea fiori. 

Natura poate da multe lecţii unui scriitor de ficțiune. Una 
dintre acestea este că nimic nu atrage imaginaţia mai repede și 
mai deplin decât spectaculosul. 

Viscole, inundaţii, vulcani, uragane, cutremure: acestea 
fascinează, deoarece ne demonstrează fără înconjur că Mama- 
Natură, bântuită de o dezordine bipolară, tinde atât să ne 
suprime, cât și să ne aline. Un părinte, care când mângâie, când 
distruge, devine material pentru drame captivante. 

Cascade argintii cădeau peste pădurile din bronz, poleind 
deopotrivă scoarța și ramul cu lumini de aur pur. 

Probabil că vreo substanță minerală neobișnuită dădea ploii 
acea firavă fosforescenţă. 

Ori... cum venea dinspre vest, traversând aerul mizer de 
deasupra Los Angeles-ului și a orașelor-satelit, poate că furtuna 
luase din atmosferă acel amestec vrăjitoresc de substanţe 
poluante care, prin combinare, dăduse naștere acelor radianțe 
palide, nepământești. 

Simţind că niciuna din cele două explicaţii nu era corectă și 
căutând-o pe cea de a treia, Molly observă cu uimire o mișcare 
pe verandă. Își îndreptă atenţia de la copaci către umbrele de 
dincolo de geam. 

Sub fereastră se deplasau siluete mărunte, sinuoase. Erau 
atât de tăcute, fluide și misterioase, încât, vreme de o clipă, 
părură a fi doar rodul imaginaţiei - expresii informe ale temerilor 
ancestrale. 

Apoi una, trei, cinci dintre ele și-au ridicat capetele și și-au 
întors ochii gălbui spre fereastră, privind-o întrebător. Erau la fel 
de reale ca și Molly, doar că aveau dinţi ascuţiţi. 

Veranda gemea de lupi. Furișându-se din calea furtunii, pe 
trepte, pe podeaua din lemn de pin, se strânseseră la adăpostul 
acoperișului, ca și cum aceea nu ar fi fost o casă, ci o arcă ce 
urma curând să pornească în călătorie, dusă de apele umflate 
ale unui potop apocaliptic. 


e Capitolul 2 


În munţii aceia, încadraţi la est de deșert, iar la vest de 
câmpii, lupii dispăruseră demult. Oaspeţii din verandă arătau ca 
niște apariţii de pe alt tărâm. 

Când, după o privire mai atentă, Molly își dădu seama că 
animalele acelea erau coioţi - denumiți uneori lupi de prerie - 
comportamentul lor nu i se păru prin nimic mai ieșit din comun 
decât atunci când îi luase drept creaturi mai mari ale folclorului 
și basmelor. 

Dacă nu altceva, muţțenia sporea ineditul situaţiei. Când 
vânează,  fugărindu-și prada, coioţii scot adesea ţipete 
impresionante: un urlet înspăimântător, la fel de straniu ca 
muzica unui teremin?. Dar acum, nu urlau și nici măcar nu 
mârâiau. 

Spre deosebire de lupi, coioţii vânează de multe ori în mod 
solitar. lar când se adună în haită pentru a căuta prada, nu 
aleargă atât de aproape unii de alţii ca lupii. 

Cu toate acestea, pe veranda din fața casei, caracteristicile 
individuale ale speciei nu săreau în ochi. Stăteau lipiţi unul de 
altul, umăr la umăr, fiecare strecurându-se printre tovarășii săi, 
semănând cu niște câini domestici, agitaţi și căutând ocrotire 
din partea celorlalţi. 

Observând-o pe Molly la fereastra biroului, nu se speriară de 
ea și nici nu reacționară agresiv. Ochii lor lucioși, care altădată o 
impresionaseră prin cruzime și sticlirea în care se citea pofta de 
sânge, păreau lipsiți de orice ameninţare, aducând cu ochii 
încrezători ai unui dulău crescut în casă. 

Și, într-adevăr, fiecare creatură se uita la ea cu o privire 
rugătoare, cu totul străină coioților, lucru pe care nu și-l 
imaginase vreodată. Expresia din ochii lor putea fi interpretată 
drept imploratoare. 


3 Instrument muzical construit pe baza principiului oscilatoarelor cu heterodină, care 
generează un semnal audio prin combinarea a două semnale radio de frecvenţe 
diferite. Rezistenţa capacitivă a interpretului aflat în apropierea celor două antene 
care fac parte din instrument provoacă modificări de ton ale semnalului audio. 
Interpretul se slujește de mâini pe care le mișcă în apropierea celor două antene 
putând crea melodii surprinzător de complexe și expresive. Denumit astfel în 1919, 
după numele inventatorului rus Leon Theremin, și patentat în SUA în 1928, acesta a 
fost folosit de compozitori precum Şostakovici sau artiști ca Jimmy Page de la Led 
Zeppelin, Jean Michel Jarre și alții. (n.tr.). 


10 


Ceea ce vedea era atât de absurd, încât înclină să nu dea 
crezare propriilor ochi. Și totuși, i se păru că depistează o 
atitudine rugătoare nu numai în ochii lor, ci și în postură și 
comportament. 

S-ar fi cuvenit să o sperie acea adunătură de animale 
colțoase. Inima îi bătea într-adevăr mai tare decât de obicei; 
totuși, ineditul situaţiei și o percepţie, mai curând a misterului 
decât a spaimei, o făcură să-și simtă pulsul accelerând. 

Se vedea limpede că animalele acelea căutau un adăpost, 
deși Molly nu mai văzuse vreun coiot fugind de tumultul unei 
furtuni ca să-și găsească salvarea în apropierea unei locuințe 
umane. Oamenii constituiau o primejdie mai mare pentru ei 
decât orice altceva din mediul lor natural. 

Pe de altă parte, furtuna întunecată și relativ tăcută nu era 
însoţită de fulgere și tunete care să-i alunge din vizuinile lor. 
Volumul nemăsurat al căderii de apă făcea ca vremea aceea să 
fie neobișnuită; dar nu ploua de atâta vreme încât să inunde 
adăposturile, punându-i astfel pe fugă pe prădătorii aceștia, 
altfel stoici. 

Deși coioţii o priveau pe Molly cu ochi milogi, atenţia lor era 
reținută mai mult de furtună. Cu cozile strânse între picioare, cu 
urechile ciulite, animalele temătoare urmăreau torentele argintii 
și pădurea udă cu o concentrare circumspectă, dacă nu chiar cu 
neliniște. 

Pe măsură ce tot mai multe animale din aceeași specie 
apăreau din noapte și se îndreptau spre verandă, Molly scrută 
desișul pădurii ca să afle cauza fricii lor. 

Nu descoperi nimic în afară de ce văzuse înainte - cascadele 
slab luminoase desprinse din cerul suprasaturat, copacii și alte 
forme de vegetaţie încovoiate, tremurânde și argintate de ploaia 
ce le lovea neiertător. 

Cu toate astea, în timp ce își plimba privirea de-a lungul 
pădurii, simţi că i se zbârlește puful de pe ceafă, ca și cum un 
amant fantomatic și-ar fi lipit buzele ectoplasmice de pielea ei. 
Se înfioră de spaimă. 

Convinsă că totuși ceva anume din pădure o urmărea de 
dincolo de perdeaua udă a furtunii, Molly se retrase speriată de 
la fereastră. 

Dintr-odată, monitorul i se păru prea orbitor - și revelator. 
Închise computerul. 


11 


Negru și încărcat de argint, întunericul straniu licărea dincolo 
de ferestre. Până și în casă aerul părea dens și umed. 

Fosforescența furtunii arunca reflexii tremurătoare pe o 
colecție de obiecte din porțelan, pe prespapier, pe decoraţiunile 
aurii și albe ale câtorva rame de tablouri... biroul căpătase 
aspectul abisal al unei gropi oceanice unde razele de soare nu 
pătrund niciodată, fiind vag luminat de anemonele sau 
meduzele luminiscente. 

Molly fu brusc copleșită de o senzaţie ameţitoare de alteritate 
care îi era familiară din vise, dar pe care nu o cunoscuse atâta 
vreme cât rămânea trează. 

Se îndepărtă și mai mult de la fereastră. Se trase către ușa 
biroului care ducea către holul de la parter. 

O neliniște crescândă i se strecură în toată ființa, în fiecare 
nerv. Nu o îngrijorau coioţii de pe verandă, ci un lucru pe care 
nu-l putea numi - o ameninţare atât de viscerală, încât raţiunea 
rămânea oarbă în faţa ei, iar instinctul îi revela doar contururile 
confuze. 

Spunându-și că era prea matură ca să cedeze unei spaime 
copilărești nelămurite, se retrase totuși către scară, cu intenţia 
de a se duce în dormitor ca să-l trezească pe Neil. 

Vreme de aproape un minut, rămase cu o mână pe stâlpul de 
jos al scării, ascultând ploaia ropotind, gândindu-se ce să spună 
după ce-l va scula din somn. Tot ce-i venea în minte i se păru, 
într-un fel sau altul, un semn de isterie. 

Nu-și făcea probleme că Neil o va considera ridicolă. În cei 
șapte ani de căsătorie, fiecare se dovedise în diverse situaţii 
suficient de ridicol ca să merite o privire tolerantă din partea 
celuilalt. 

Dar își cultivase o imagine de sine care o ajuta în momente 
dificile și pe care se străduia să nu și-o compromită. Se voia 
dură, rezistentă, ca una care trecuse prin clipe de groază la o 
vârstă fragedă, călită de suferință, pregătită să dea piept cu 
orice i-ar fi rezervat soarta. 

La vârsta de opt ani îndurase și, miraculos, supravieţuise unui 
episod de o violenţă extremă, care ar fi putut face din alt copil 
un pacient al psihologului vreme de decenii. Mai târziu, când 
avea doar doisprezece ani, un hoț invizibil numit limfom, cu o 
violenţă mută, răpise viaţa mamei ei. 


12 


În mai toată existenţa ei, Molly nu se ferise de adevărul pe 
care majoritatea oamenilor îl înțelegeau, dar în mod deliberat 
nu-l luau în seamă - acela că în fiecare clipă a vieţii, în funcţie 
de credinţa pe care o îmbrăţișăm, continuăm să trăim fie prin 
îngăduinţa milostivă a lui Dumnezeu, fie printr-o toană a șansei 
sau a naturii indiferente. 

Ascultă din nou ploaia. Acel diluviu nu părea indiferent, ci 
hotărât, predeterminat. 

Lăsându-l pe Neil să doarmă, se îndepărtă de scară. 
Ferestrele rămăseseră vag luminoase, de parcă ar fi difuzat o 
auroră boreală reflectată. 

Deși neliniștea căpătase încetul cu încetul forța unei spaime 
nelămurite, tot astfel cum un uragan care se rotește și dă 
naștere unor vânturi tot mai puternice în jurul ochiului de un 
calm vecin cu moartea, Molly traversă holul, pornind către ușa 
din faţă. 

De o parte și de alta a ușii erau niște felinare așezate sus. 
Dincolo de ele se găsea veranda spre care privise din birou. 

Coioţii continuau să se strângă acolo în căutarea unui 
adăpost. Când se apropie de ușă, unele dintre animale își 
întorseseră din nou ochii către ea. Respirația lor temătoare lăsa 
urme palide pe geam. Din spatele acestui văl de respiraţie 
aburindă, ochii lor strălucitori îi adresau rugăminţi mute. 

În mod inexplicabil, Molly era convinsă că putea deschide ușa 
și să se miște printre ei fără să riște un atac. 

Indiferent dacă era sau nu dură așa cum se considera, 
impulsivitatea sau bravada nu o caracteriza. Nu poseda 
temperamentul fatalist al unui îmblânzitor de șerpi și nici 
temeritatea celor care coborau cu bărci pe râuri de munte 
presărate de numeroase praguri învolburate. 

În toamna precedentă, când un incendiu de pădure bântuise 
pe versantul estic al muntelui, amenințând să traverseze 
creasta și să se întindă spre vest, până la lac, la insistenţele ei, 
ea și Neil fuseseră primii dintre localnici care își împachetaseră 
câteva lucruri absolut necesare și plecaseră. Percepția acută 
privind fragilitatea vieții o făcuse să devină, încă din copilărie, o 
persoană prudentă. 

Totuși, când scria un roman, deseori abandona orice 
prudenţă, încrezându-se în instinct și inimă mai mult decât în 


13 


intelect. Fără niciun risc, nu putea aşterne pe hârtie nimic demn 
de a fi citit. 

Acolo, în hol, în strălucirea difuză, sub privirile animalelor 
adunate dincolo de ușă, momentul avea o aură mistică, 
semănând mai mult cu ficţiunea decât cu realitatea. Poate că 
asta era ceea ce avusese Molly în minte când se gândise să se 
aventureze pe verandă. 

Puse mâna dreaptă pe clanţă. Mai curând, se trezise cu mâna 
pe ea, fără să-și amintească momentul când făcuse mișcarea. 

Urletul ploii, crescând de la un cor furibund până ce devenise 
însăși vocea Armagedonului, și lumina vrăjitorească exercitau 
împreună o atracţie fascinantă. Cu toate acestea, știa că nu 
căzuse în transă, nu fusese atrasă din casă de vreo forță 
supranaturală, ca într-un film prost. 

Niciodată nu se simţise mai trează, mai limpede la minte. 
instinctele, inima și mintea erau sincronizate cum i se 
întâmplase rareori în cei douăzeci și opt de ani de viață. 

Diluviul acesta fără egal pentru septembrie și tot ce ţinea de 
comportamentul ciudat al coioţilor, fără a mai vorbi de 
blândeţea lor neobișnuită, îi spuneau că logica normală nu 
funcţiona. În acel caz, prudența impunea mai degrabă 
îndrăzneală decât precauţie. 

Dacă inima ar fi continuat să-i bată grăbită, nu ar fi răsucit 
clanţa. La gândul de a face acest lucru, se simţi cuprinsă de o 
ciudată stare de calm. Ritmul pulsului scăzuse, deși fiecare 
bătaie a inimii răsuna în piept cu o forţă care o cutremura. 

În unele dialecte ale limbii chineze, același cuvânt are 
înțelesurile de pericol şi prilej. În cazul de faţă, lucru ce nu i se 
mai întâmplase, gândea chinezește. 

Deschise ușa. 

Coioţii, probabil vreo douăzeci, nu o atacară și nici nu 
mârâiră. Nu își dezgoliră colții. 

Uimită de comportamentul lor, dar și de al ei, Molly trecu 
pragul. Păși în verandă. 

Ca și cum ar fi fost câini de curte, coioţii îi făcură loc de parcă 
își doriseră tovărășia ei. 

În ciuda uimirii ei, era totuși nevoie de o doză de precauţie. 
Rămase cu braţele încrucișate la piept, într-o atitudine 
defensivă. Cu toate acestea, simţi că, dacă ar fi atins cu mâna 
vreun animal, acesta s-ar gudura și i-ar linge-o. 


14 


Coioţii scrutau agitaţi pădurile înconjurătoare, dar și pe Molly. 
Respirația lor grăbită nu era atât semnul extenuării după o 
goană îndelungată, cât și teamă. 

Ceva anume din pădurea măturată de ploaie îi speria. 
Evident, spaima era atât de puternică, încât nu îndrăzneau să 
reacționeze la ea cu obișnuitele mârâieli amenințătoare, părul 
zbârlit și simulări de atac. 

În schimb, tremurau și scoteau scâncete pierite de supușenie 
umila. Nu-și ţineau urechile lipite de țţeastă pentru a semnaliza o 
reacţie agresivă, ci le ţineau ciulite, de parcă ar fi auzit 
respiraţia și sunetul pașilor unui prădător fioros chiar prin 
zgomotul asurzitor al ploii. 

Cu cozile vârâte între picioare, tremurând, se foiau neîncetat 
încoace și încolo. Păreau pregătiţi, în orice clipă, să se lipească 
de pardoseala de lemn și să-și expună cuminţi burţile în 
încercarea de a scăpa de atacul unui dușman feroce. 

Frecându-se de Molly în timp ce viermuiau pe verandă, coioțţii 
păreau să se simtă la fel de apăraţi ca și de celelalte animale 
din haită. Deși ochii le erau ciudaţi și sălbatici, Molly văzu în ei o 
rază de încredere amestecată cu speranţă și cu nevoia de 
apropiere, și care erau calități întâlnite la cei mai blânzi câini. 

Uimirea ei se transformă în deconcertare când un val de 
smerenie, cum nu mai trăise până atunci - ori nu-l receptase 
atât de pregnant - crescu în fiinţa ei. O senzaţie de uimire 
senină, copilăroasă prin intensitate. Un sentiment aproape 
păgân de a fi una cu natura. 

Aerul umed era încărcat de mirosul de blană udă și de aroma 
arzătoare, ușor amoniacală, de mosc. 

Molly se gândi la Diana, zeița romană a vânătorii, pe care 
artiștii o prezentaseră deseori înconjurată de lupi, conducând o 
haită în urmărirea prăzii, peste dealuri și câmpii luminate de 
lună. 

Conștientizarea profundă a  interconectării dintre toate 
lucrurile Creaţiei părea să se nască, nu din minte, nici măcar din 
inimă, ci din cele mai mici structuri ale ființei ei, ca și cum 
mișcările microscopice ale citoplasmei din miliardele de celule 
ale trupului ei reacționau faţă de prezenţa coioţilor, a furtunii 
neobișnuite și a pădurii la fel cum oceanele Pământului erau 
influențate de lună. 


15 


Momentul acesta extraordinar era supraîncărcat de o calitate 
mistică atât de grandioasă și atât de impresionantă ca putere, 
atât de diferită de tot ceea ce cunoscuse Molly până atunci, 
încât fu copleșită de teamă amestecată cu respect și tremura de 
o emoție vecină cu bucuria. Incepu să respire precipitat, iar 
picioarele i se înmuiară. 

Apoi, ca unul, coioţii au fost cuprinși de o groază mai mare 
decât aceea care îi gonise din păduri. Cu scâncete ascuţite și 
disperate de panică, fugiră cu toţii de pe verandă. 

În timp ce treceau îmbulzindu-se pe lângă ea, cozile lor 
umede o biciuiră peste picioare. Câţiva ridicară spre ea ochi 
rugători, ca și cum ar fi trebuit și ea să priceapă cauza spaimei 
lor și să fie în stare să-i salveze de dușmanul, real sau imaginar, 
care îi izgonise din vizuinile lor. 

Coborând iute treptele, plecară prin furtună, în formaţie 
strânsă, ca de apărare, de astă dată nu pentru a vâna, ci ca să 
fie vânați. 

Blana îmbibată de apă li se lipise de trupuri, scoțând la iveală 
formele oaselor, vinele și fibrele musculare. Inainte vreme, 
coioţii i se păruseră agresivi și de temut, însă aceștia arătau 
ratăaciţi, dezorientați, aproape demni de milă. 

Molly păși până în capul treptelor verandei și privi lung după 
ei. Deși iraţională și tulburătoare, dorinţa de a-i urma era greu 
de înfrânat. 

În timp ce coborau prin pădure și prin ploaia de o 
luminiscenţă stranie, coioţii întoarseră mereu capul înapoi, 
privind dincolo de casă, către culmea muntelui. Părând să fi 
simţit brusc mirosul unui urmăritor, se mistuiră printre pini, la fel 
de repede și tăcuţi ca niște spirite cenușii. Și au dispărut. 

Înghetată, strângându-și braţele la piept ca să se încălzească, 
lui Molly îi scăpă un oftat de ușurare la care nu se așteptase. 

Așteptă, încordată și precaută, dar nu văzu nimic pornit în 
urmărirea haitei. 

În munţii din apropiere, coioţii nu aveau dușmani naturali 
capabili să le conteste superioritatea. Puţinii urși rămași umblau 
după fructe sălbatice, tuberculi și rădăcini moi; nu vânau prăzi 
mai mari decât peștii. Deși lincșii supraviețuiseră în număr mai 
mare decât urșii în urma invaziei oamenilor, ei se hrăneau cu 
iepuri și rozătoare; aceștia nu ar fi vânat alt prădător pentru 
hrană sau distracţie. 


16 


Mirosul ca de mosc al coioţilor persistă și după plecarea lor. 
Și, ciudat, mirosul nu dispăru, ci lăsase impresia că devine mai 
pătrunzător. 

Rămasă în capul treptelor, Molly întinse mâna dincolo de 
protecţia oferită de acoperiș. In noaptea răcoroasă de toamnă, 
ploaia lucitoare care i se strecura printre degete era neașteptat 
de caldă. 

Apa fosforescentă îi contura încrețiturile de la încheieturile 
degetelor. 

Își privi palma. Linia capului, a inimii și a vieţii, erau mai 
luminoase decât restul, palpitând brusc, parcă semnalizând 
înțelesuri misterioase, ca și cum în ea s-ar fi manifestat vreun 
strămoș ghicitor, necunoscut până atunci, având priceperea de 
a prezice viitorul doar după liniile trasate pe piele. 

Când își retrase mâna din ploaia grea și o duse la nas, simţi și 
mai puternic decât înainte mirosul pe care îl pusese pe seama 
coioţilor. Deși nu era suficient de placut ca să-l considere 
parfum, nu era nici neplăcut, și avea bogăţia subtilă a aerului 
din pieţele unde se vând mirodenii. 

Nu mai cunoscuse până atunci un asemenea miros. Și totuși, 
în matricea complicată a acelui miros irepetabil, descoperi o 
substanţă teribil de familiară, simplă prin natura ei. Cu cât era 
mai decisă s-o identifice, cu atât mai mult îi scăpa numele ei. 

Deși mirosea ca un amestec complex de esențe și uleiuri 
exotice, ploaia avea caracterul și consistenţa apei obișnuite. Işi 
frecă degetul mare de buricele celorlalte și nu simţi nimic ieșit 
din comun. 

Treptat, Molly își dădu seama că zăbovea pe verandă în 
speranţa că animalele se vor întoarce. Cât stătuse printre ele, ca 
un miel printre lei, tremurând în pragul unei revelații, trăise o 
experiență atât de copleșitoare, încât dorea să o repete. 

Coioţii nu reveniră, iar ea fu cuprinsă de un sentiment inefabil 
de pierdere și avu din nou senzaţia că era urmărită, la fel cum 
se întâmplase mai devreme, când i se zburlise părul de pe 
ceafă. 

Uneori, pădurea îi apărea ca o catedrală. Trunchiurile masive 
ale pinilor alcătuiau coloanele unui naos imens, iar deasupra 
ramurile răsfirate larg formau bolțile în cruce și bolțile evantai. 

În acele momente, când liniștea discretă a pădurii fusese 
înlocuită de vuietul averselor, spaţiul întunecat dintre copaci 


17 


părea să aibă altă consistenţă decât în celelalte nopţi. Zeul 
acelei catedrale era stăpânul întunericului. 

Nedumerită, Molly se retrase, îndepărtându-se de trepte. Nu- 
și dezlipi nicio clipă privirea de la pădurea care o încercuia, pe 
jumătate convinsă că dintre pini va porni ceva în zbor spre ea, 
ceva care va fi numai colţi și furie. 

Odată ajunsă în casă, închise ușa și trase zăvorul. Tremurând, 
rămase acolo o clipă. 

Continuă să fie surprinsă și tulburată de propria capacitate de 
a se emoţiona. Animată de un fel de instinct, pornit mai curând 
din minte decât din inimă, se simţi readusă de la stadiul de 
femeie în toată firea la acela de fetișcană cu reacţii exagerate - 
și nu-i plăcu asta. 

Abia așteptând să se spele pe mâini, se grăbi spre bucătărie. 

Apropiindu-se de ușa deschisă, văzu că lumina de deasupra 
aragazului era încă aprinsă, așa cum o lăsase când încălzise 
cana cu lapte. 

Șovăi în prag, așteptându-se să găsească pe cineva în 
bucătărie. Cineva care putea să fi intrat pe ușa din dos cât ea 
stătuse printre coioți. 

Alte emoţii. Ridicol. Nu o pândea niciun intrus. 

Traversă bucătăria, îndreptându-se direct către ușa din spate 
și o încercă. Era blocată. Sigură. Nimeni n-ar fi putut intra pe 
acolo. 

Perdele scânteietoare de ploaie argintau noaptea. Dinapoia 
acestui văl lucitor ar fi putut s-o urmărească o mie de ochi. 

Cobori storul din pânză peste fereastra aflată în apropierea 
mesei pentru micul dejun, apoi și pe cel de la fereastra din 
dreptul chiuvetei. 

După ce dădu drumul la apă și o potrivi la temperatura cea 
mai mare pe care o putea îndura, își frecă mâinile cu săpun 
lichid. Mirosea a portocale, o aromă bine-venită, curată. 

Nu atinsese niciun animal. 

Vreme de o clipă nu înțelese de ce își freca mâinile atât de 
îndârjită. Apoi își dădu seama că voia să îndepărteze apa. 

Ploaia curios de aromată care o făcuse să se simtă... 
pângărită. 

Își dăţi mâinile până i se înroșiră, pe jumătate opărite. Apoi 
mai luă puţin săpun și se mai spălă o dată. 


18 


În amestecul de arome subtile, dar exotice se aflase un miros 
vag familiar, de fum și amoniac, pe care Molly nu reușise să îl 
identifice. Deși îl îndepărtase prin spălare, el îi reveni în 
memorie, iar de astă dată îl putu numi - spermă. 

Dincolo de varietatea de piaţă de mirodenii, plină de arome 
exotice, ploaia degajase mirosul fecund al spermei. 

| se părea atât de straniu, atât de freudian, încât se întrebă 
dacă nu cumva dormea. Ori aluneca într-o criză de nebunie. 

Luminiscenţa inexplicabilă, ploaia seminală, coioţii speriați - 
de la pat până la robinetul înspumat, fiecare moment și trăire 
avusese ceva halucinant. 

Opri robinetul, aproape așteptând să se facă liniște după ce 
apa ar fi încetat să curgă pe ţeavă. Însă urletul dezlănţuit al ploii 
continua - fie real, fie banda sonoră a unui vis neobișnuit de 
persistent. 

Din altă parte a casei, un țipăt ascuţit sfâșie vuietul monoton 
al furtunii. La etaj. Apoi se repetă. Neil. Soţul ei, atât de calm și 
de stăpânit, plângea în toiul nopții. 

Având experienţa violenței de la vârsta de opt ani, Molly 
reacţionă prompt, ridicând imediat receptorul telefonului agăţat 
pe perete. Formă numărul poliţiei, după care-și dădu seama că 
nu avea ton. 

Pe linia rămasă deschisă răzbăteau o diversitate de tonuri 
electronice, care păreau să alcătuiască o tapiserie auditivă. 
Pulsaţii joase, șuierături înalte și ţiuituri stridente. 

Puse receptorul în furcă. 

Aveau în casă un revolver. La etaj. În sertarul unei noptiere. 

Neil ţipă din nou. 

Molly aruncă o privire spre ușa încuiată, simţi din nou 
impulsul de a fugi împreună cu coioţii în noapte. Putea fi orice - 
nebună, ridicolă și isterică precum o copilă -, dar, în niciun caz, 
lașă. 

Se duse la sertarul unde ţinea cuţitele și-l scoase din suport 
pe cel cu lama cea mai lungă și mai tăioasă. 


19 


e Capitolul 3 


Ar fi vrut lumină, una puternică și orbitoare, dar nu atinse 
niciun comutator. Cunoștea casa mai bine decât orice intrus; în 
acele încăperi, întunericul i-ar fi fost cel mai preţios aliat. 

Din bucătărie, prin hol, spre scară, despică bezna cu vârful 
cuțitului de carne și merse ţinându-l îndreptat înainte. 

Treptele scârțâiau, însă ropotul ploii înăbușea sunetele pașilor 
ei. 

La etaj, furtuna picta încă galaxii luminoase pe luminatoare. 
Imagini vagi ale acelor desene se mișcau și pe podeaua holului. 

Apropiindu-se de dormitor, auzi un geamăt urmat de un 
strigăt mai slab decât cele precedente. 

Încordată, inima îi bătea puternic, făcând să-i vibreze cutia 
toracică. 

Când deschise ușa și pătrunse în dormitorul întunecat, simţi 
cum cuțitul zvâcnește ca o undiţă care se încovoiază sub 
mușcătura peștelui, de parcă ar fi ghicit poziţia intrusului 
dușmănos, căutând, nu apa, ci sângele. 

Lumina gălbuie a ploii sclipitoare, plutind prin încăpere, nu 
reușea să dezvăluie ochiului fiecare cotlon. Umbrele tremurau, 
palpitau; unele dintre ele puteau fi și altceva decât umbre. 

Cu toate astea, Molly lăsă cuțitul în jos. Își dăduse seama că 
gemetele și ţipetele soțului ei aveau drept cauză o luptă cu 
nimic altceva decât un coșmar. 

De obicei, somnul lui Neil era la fel de netulburat de istorii pe 
cât era de adânc și sănătos. lar când somnul îi aducea vreo 
poveste, acţiunea era calmantă, chiar comică. 

Uneori îl văzuse zâmbind în somn. Odată, fără să se 
trezească, izbucnise chiar în râs. 

La fel ca tot ce se întâmplase în primele ore ale acelei zile de 
miercuri, trecutul nu slujea drept ghid pentru prezent. Visul lui 
Neil se deosebise esenţial de altele pe care le avusese de când 
el și Molly împărțeau același pat. Respirația lui panicată și 
strigătele de groază sugerau că el alerga deznădăjduit prin 
pădurile somnului, urmărit de ceva îngrozitor care câștiga teren. 

Molly aprinse lampa de pe noptieră. Explozia bruscă a luminii 
nu-l trezi pe soţul ei. 


20 


Transpiraţia îi făcuse părul castaniu să pară aproape negru. 
Chinuită de spaime, faţa lui sclipea de broboane. 

După ce lăsă cuțitul pe noptieră, Molly îi zise: 

— Neil. 

Numele, rostit încet, nu rupse vraja somnului. 

In schimb, el reacționă ca și cum ar fi auzit glasul aspru și 
apropiat al Morții. Smucindu-și capul, cu mușchii gâtului 
încordaţi, răsucind în pumni cearșaful de parcă ar fi fost un 
giulgiu în care fusese înfășurat pentru o  îngropăciune 
prematură, respiră precipitat, panicat, pregătindu-se să urle. 

Molly își lasă o mână pe umărul lui. 

— Scumpule, visezi. 

Cu un strigăt gâtuit, el se ridică în capul oaselor, o prinse de 
încheietură și îi răsuci mâna, îndepărtând-o de pe umărul lui, de 
parcă ar fi fost un asasin care îl ameninţa cu un pumnal. 

Deși treaz, părea să aibă în continuare în fața ochilor 
ameninţarea din vis. Avea ochii mari, plini de spaimă; din cauza 
șocului, trăsăturile feţei i se schimonosiseră. 

Molly se strâmbă de durere. 

— Hei, dă-mi drumul. 

EI clipi, se cutremură și-i eliberă mâna. 

Făcând un pas înapoi și frecându-și încheietura strivită, Molly 
îl întrebă: 

— Ai păţit ceva? 

Neil aruncă deoparte pătura, apoi se așeză pe marginea 
patului. 

Purta doar pantaloni de pijamale. Nu era masiv și, cu toate ca 
avea un metru și nouăzeci, umeri puternici și braţe musculoase, 
era bine proporţionat. 

Fizicul i se armoniza cu caracterul. Putea să se bazeze pe el în 
orice ocazie. 

Uneori, ea îl atingea întâmplător, cu nevinovăție - iar patima 
urma la fel de precipitată ca tunetul în urma fulgerului. 

Fusese întotdeauna un amant sigur, dar discret, răbdător și 
aproape sfios. Fiind mai agresivă, Molly era aceea care îl trăgea 
în pat, în loc să fie condusă. 

După șapte ani de căsătorie, acea îndrăzneală încă o 
surprindea și încânta. Nu se purtase astfel cu un alt bărbat. 

In ciuda acestei nopţi epuizante, în ciuda ropotului 
deconcertant al ploii pe acoperiș și a întâlnirii tulburătoare cu 


21 


coioţii, văzându-și soţul, Molly se simţi oarecum atrasă sexual. Îi 
ciufuli părul. Chipul atrăgător, cu un început de barbă; gura 
tandră ca aceea a unui băiat. 

Își trecu palmele peste faţă, să scape de mrejele somnului. 
Când o privi, ochii lui părură să aibă o nuanţă mai închisă decât 
de obicei, aproape ca niște safire. Niște umbre întunecate îi 
jucau în albastrul irișilor, ca și cum amintirea de coșmar a unor 
păianjeni veninoși îl bântuia încă. 

— Te simţi bine? îl întrebă Molly. 

— Nu. Glasul îi răsună aspru, parcă hârșâit de sete și de 
goana disperată pe câmpiile somnului. Isuse, ce-a fost asta? 

— Ce anume? 

Neil se ridică de pe pat. Corpul lui era ca un arc, fiecare 
mușchi întins. Visul părea să fi fost ca o cheie răsucită care-l 
lăsase încordat ca pe un mecanism de ceas. 

— Ai avut un coșmar, spuse Molly, te-am auzit ţipând în somn. 

— N-a fost coșmar. Ceva mai rău. Nedumerit, se întoarse și 
privi de jur împrejur. Zgomotul acela. 

— Ploaia, zise ea și arătă către fereastră. 

Neil clătină din cap. 

— Nu. Nu a fost doar ploaia. Ceva dincolo de ea... peste ea. 

Purtarea lui o tulbură și mai mult pe Molly. Neil părea să fi 
rămas pe jumătate în transă, incapabil să scape de coșmar. 

E| se cutremură. 

— Coboară muntele. 

— Munte? 

Lăsându-și capul pe spate, examinând tavanul cu teamă, 
spuse cu voce blândă și solemnă, aproape vrăjită: 

— Uriaş. În vis. Masiv. Un munte, cu roca mai neagră decât 
fierul, alunecând la vale. Alergi, alergi... dar nu poţi scăpa de 
sub el. Umbra lui crește în fața ta... mai repede decât te-ai 
putea mișca. 

Rostite moale, însă la fel de limpede ca acordurile de harpă, 
cuvintele lui îi puseră lui Molly nervii la grea încercare. 

Dorind să înveselească atmosfera, Molly zise: 

— A! Un vis ca în Puiul mic? 

Neil rămase cu privirea aţintită la tavan. 


* Aluzie la un film de desene animate, Chicken Little, care începe cu impresia eroului 
principal că i se prăbușește cerul în cap. (n.tr.). 


22 


— N-a fost doar un vis. Uite. Acum. Își ţinu răsuflarea și 
ascultă. Apoi adăugă: E ceva dincolo de ploaie... coboară. 

— Neil. Vrei să mă sperii. 

Lăsându-și ochii în jos și privind-o direct, el îi răspunse: 

— O greutate cumplită sus, undeva. O presiune crescândă. O 
simți și tu. 

Chiar dacă ar fi căzut luna, ea tot n-ar fi vrut să recunoască 
faptul că atracţia ei gravitaţională declanșa fluxuri noi și 
puternice în sângele ei. Până în acel moment, Molly fusese ca un 
călăreț care își ţine strâns în frâu propria viaţă, lăsând emoţiile 
să galopeze întins doar în paginile cărţilor ei, păstrând drama 
numai pentru ficţiune. 

— Nu, spuse ea. Ai perceput zgomotul ploii în somn, iar 
mintea ta a ţesut ceva bizar, a transformat totul într-un munte. 

— Dar o simţi și tu, insistă el și lipăi cu picioarele desculțe 
până la fereastră. 

Razele chihlimbarii răspândite de lampa de pe noptieră erau 
prea slabe și nu puteau ascunde luminiscenţa torentelor care 
umpleau pădurea de beteală și argintau pământul. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. 

— Conţinut neobișnuit de substanțe minerale, poluare, 
probabil, îi răspunse ea, apelând la explicaţiile la care se 
gândise mai devreme și pe care le respinsese. 

Curiozitatea și interesul care mai devreme o îndemnaseră să 
se aventureze printre coioţi se risipiseră. Cu o timiditate care nu 
o caracteriza, tânjea să revină în pat, să se facă mică sub 
pătură, să doarmă și să uite de furtună, apoi să se trezească și 
să descopere lumina unor zori normale. 

Neil trase zăvorul de la fereastra încastrată și dădu să o 
deschidă. 

— NU, îl preveni ea pe un ton mai autoritar decât ar fi vrut. 

Pe jumătate întors de la fereastră, el o privi drept în ochi. 

— Ploaia miroase ciudat, zise ea. Pare... murdară. 

El observă abia în acel moment că era îmbrăcată în halat. 

— De când ești trează? 

— N-am putut dormi. M-am dus jos să scriu. Dar... 

El se uitase spre tavan. 

— Acolo. Simţi asta? 

Poate că simţea ceva. Ori poate imaginaţia ei înălța munţi în 
aer. 


23 


EI își plimbă privirea de-a lungul tavanului. 

— Nu mai coboară spre noi. Apoi glasul îi scăzu, ajungând o 
șoaptă. Se mișcă spre est... de la vest la est. 

Ea nu împărtășea percepţia lui evident instinctivă, deși se 
trezi că își freca mâna de halat - cea pe care o întinsese în 
ploaie și apoi o spălase cu atâta îndârjire cu săpun parfumat. 

— Mare cât doi munţi, ba trei... ceva uriaș, șopti Neil. Işi făcu 
semnul crucii - frunte, piept, umărul stâng, apoi dreptul - lucru 
pe care ea nu-l remarcase la el de ani de zile. 

Brusc, mai mult simţi decât auzi o vibraţie mare, profundă și 
lentă, acoperită de urletul discontinuu al ploii. 

— ... Să vă cearnă ca pe grâu... 

Cuvintele rostite de Neil, atât de ciudate și totuși tulburător 
de cunoscute, o făcură să-și îndrepte atenţia de la tavan la el. 

— Ce-ai spus? 

— E uriaș. 

— Ba nu. După aceea. Ce spuneai despre grâu? 

Ca și cum cuvintele îi scăpaseră fără să-și dea seama, el se 
uita la ea cu mirare. 

— Grâu? La ce te referi? 

O licărire la periferia câmpului vizual îi atrase atenţia lui Molly 
către ceasul de pe noptieră. Cifrele luminoase, colorate în verde, 
se schimbau rapid, încontinuu, ca și cum ar fi vrut să ţină pasul 
cu timpul care o luase razna. 

— Neil. 

— Văd și eu. 

Cifrele nu mergeau de la mic la mare, către dimineaţă, nici de 
la mare la mic, spre miezul nopţii. Mai curând semănau cu 
șirurile de cifre ale calculelor matematice efectuate de 
computerele de mare viteză, care se rostogolesc pe ecran. 

Molly își consultă ceasul de la mână, care nu era digital. 
Limba mare se rotea în sensul acelor de ceasornic, măsurând o 
zi întreagă într-un minut, în vreme ce minutarul se rotea în sens 
invers, mult mai repede, de parcă ea s-ar fi rătăcit pe un 
asteroid din mijlocul fluviului timpului, unde viitorul se îndepărta 
de ea la fel de grăbit ca și trecutul. 

Pulsiunile misterioase și profunde ale sunetului - aproape 
imperceptibile pentru urechea umană, dar resimţite în sânge și 
oase - părea să-i umfle inima, în timp ce trecea prin ea. 


24 


Starea și momentul acelea erau unice, ceva ce nu mai trăise 
vreodată, însă atmosfera devenise ostilă, fără precedent. 

Reacţia lui Molly faţă de coioţi păruse să fie iraţională. Se 
lăsase purtată de instinct, ieșind necugetat pe verandă. 

Acum, își recăpătase judecata sănătoasă. Atât intuiţia, cât și 
rațiunea îi spuneau că ea și Neil se aflau într-o situaţie gravă, 
chiar dacă nu reușiseră deocamdată să-i înțeleagă natura. 

Citi în ochii lui Neil că și el înțelesese acest lucru. De când 
erau împreună, confesându-se și alinându-se unul pe celălalt, 
ajunseseră la o intimitate a minţii și spiritului care făceau 
cuvintele de prisos în multe cazuri. 

Găsi revolverul calibru 9 mm în sertarul de la noptieră. Îl ţinea 
întotdeauna încărcat; cu toate astea, verifică dacă avea toate 
cartușele. 

După ce împinse la loc încărcătorul, lăsă arma pe toaletă, la 
îndemână, alături de peria de păr și oglinda mică. 

De cealaltă parte a camerei, pe o comodă, se găsea o colecţie 
alcătuită din șase cutii muzicale moștenite de la mama ei. 
Incepură dintr-odată să cânte - șase melodii diferite, împletindu- 
se într-o discordanţă veselă. 

Pe capacele a două dintre ele, figurinele din portelan 
acționate mecanic, căpătară viaţă. Un bărbat și o femeie 
îmbrăcaţi în costume victoriene, elegante, dansau un vals. Ceva 
mai departe, un căluț de carusel se rotea, se rotea. 

Cacofonia de note fragile o călca pe nervi și avu chiar 
impresia că, asemenea unei freze chirurgicale, îi tăia calota 
craniană. 

Obiectele acelea familiare, o părticică din viaţa ei încă din 
copilărie, deveniseră, într-o clipă, ciudate, neliniștitoare. 

Neil rămase cu ochii pironiţi la dansatorii minusculi, apoi la 
calul ce se rotea, și nu păru tulburat de ele. Nu făcu nicio 
încercare de a opri cutiile muzicale. 

In schimb, se răsuci din nou către fereastră, dar n-o deschise, 
așa cum se pregătise ceva mai devreme. Puse la loc zăvorul pe 
care îl desfăcuse înainte. 


25 


e Capitolul 4 


În timp ce se îmbrăcau cu blugi și pulovere, Molly îi vorbi 
despre coioți. 

Uruitul înfundat al ploii, clinchetul dement al cutiilor muzicale 
și pulsația aproape subliminală a cărei sursă rămăsese 
necunoscută, serveau drept fond sonor, fără o melodie 
coerentă, ceea ce făcuse ca aventura de pe verandă să pară 
mai cumplită atunci când i-o povestise decât o simţise în acele 
momente. Încercă - dar îşi dădu seama că nu reușea - să-i 
transmită lui Neil senzaţia de mirare și de groază amestecată cu 
venerație pe care-o trăise. 

Așezată pe masa de toaletă, străduindu-se să descrie 
sentimentul de comuniune cu natura pe care-l simţise atunci 
când se insinuase printre coioți, își puse în picioare o pereche de 
ghete impermeabile. Îi tremurau mâinile. Se chinui cu șireturile 
pe care, într-un târziu, reuși să și le lege. 

Încă vorbind, ridică, din obișnuinţă, peria de cap care stătea 
lângă revolver. Cu toate că-și dădea seama de absurditatea de a 
încerca să nege ciudățenia momentului prin recurgerea la 
acţiuni de zi cu zi, se întoarse către oglindă ca să vadă cum îi 
stătea părul. 

Imaginea ei din oglindă era așa cum se cuvenea, însă restul 
lucrurilor reflectate arătau nefiresc. In fundal nu se afla 
dormitorul cochet, iluminat discret de veioză, în deplină ordine, 
mai puţin patul; văzu doar murdărie și ruină. 

Cuvintele îi îngheţară pe buze și scăpă peria din mână. Fără 
să se ridice, se răsuci ca să se convingă de schimbarea suferită 
de încăpere. Era așa cum o știa dintotdeauna. 

În realitate, doar ceasul de pe noptieră mergea anapoda. Un 
haos de numere verzi, strălucitoare, continua să se reverse pe 
ecranul de afișare. 

Dar în oglindă pereţii pătaţi erau invadaţi de mușchi și 
mucegai. Rămăsese doar o lampă, cu abajurul șui și pe jumătate 
putrezit. Vizavi de căpătâiul patului cu aspect jalnic, se târau 
vite prea suculente ca să fie specii obișnuite pentru munţii din 
California; verde-cenușiu și sclipind de umezeală, cu frunzele 
atârnând ca niște limbi ale unor animale care gâfâie. 


26 


Fu din nou tentată să creadă că nici nu se ridicase din pat ca 
să coboare la parter, că, de fapt, dormise în tot acest timp - și 
că încă dormea. Ploaia și toate ciudăţeniile care se declanșaseră 
odată cu ea - începând cu coioții și terminând cu oglinda - 
aveau mai mult înţeles dacă rămâneau fantazări ale somnului. 

Apropiindu-se de ea, Neil întinse o mână ca să atingă oglinda, 
ca și cum s-ar fi așteptat să descopere că imaginea din ea nu 
era doar o reflectare plată, ci o realitate tridimensională, o lume 
dincolo de oglindă. 

Animată de un impuls irațional, Molly îi opri mâna. 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că... 

Nu-i putea oferi niciun motiv credibil ca să-l împiedice, ci doar 
o teamă superstițioasă la gândul ce s-ar întâmpla când degetele 
lui ar atinge suprafaţa argintată a oglinzii. 

Cu mâna liberă, el atinse oglinda, care se dovedi a fi solidă. 

Apoi, în celălalt dormitor, ceva se mișcă. O umbră care se 
dovedi, în cele din urmă, a fi nu o umbră, ci o siluetă sinuoasă și 
întunecată, ţâșnind atât de rapid de-a latul oglinzii și dispărând, 
încât ar fi putut să fie un bărbat cu o mantie, unul cu aripi 
membranoase - sau orice altceva în afară de om. 

Cu o exclamaţie de uimire, Neil își retrase brusc mâna, ca și 
cum entitatea de cealaltă parte a luciului ar fi avut puterea de a 
trece prin oglindă, iar el nu. 

În aceeași clipa, Molly se răsuci pe banchetă și se ridică brusc, 
convinsă că totuși ceva traversase prin vălul de sticlă și argint. 
Cu toate acestea, în dormitor nu pătrunsese niciun vizitator 
nedorit. 

Aruncă o privire la ceas exact în momentul în care derularea 
laterală de cifre se opri brusc. Era ora 2:44. 

Verificându-și ceasul de la mână, constată că minutarul și 
orarul își încetaseră rotirea nebună. Ceasul ei se potrivea cu cel 
digital - 2:44. 

Cutiile muzicale se opriră. 

Calul miniatural trecu de la galop la nemișcare totală cu un 
clinc, iar figurinele dansatoare înghețară în plină mișcare. 

Molly se simţi brusc scutită de greutatea reală sau imaginată 
care atârnase deasupra capului ei, precum o uriașă sabie a lui 
Damocles. 


27 


Pulsaţiile profunde ale sunetului pe jumătate auzit, însă pe 
deplin simţit, încercară să răsune prin ea. 

— Oglinda, spuse Neil. 

Imaginea reflectată în acele momente era a încăperii în care 
stăteau. Fără ruine, fără pereţi năpădiţi de mucegai, fără viţe 
târâtoare. 

Neil își îndreptă atenţia de la oglindă la tavan. Apoi se duse la 
fereastră. Privi mai puţin pădurea cât cerul întunecat al nopţii 
din care ploaia cădea ca o cascadă. 

— A dispărut, constată el. 

— Am simţit ceva, recunoscu ea. Dar... ce a fost? 

— N-am idee. 

Neil nu era sincer cu ea, dar nici ea cu el. 

Crescuseră amândoi formaţi de o cultură tânjind după 
contactul intergalactic, fundamentul unei noi credinţe în care 
Dumnezeu nu era decât un jucător de rezervă. Toată lumea 
cunoștea doctrinele acestei cvasi-religii mai bine decât pe Tatăl 
nostru: „Nu suntem singuri... urmăriți cerul... răspunsul se află 
acolo...” Fuseseră transformați în adepţii lui Spielberg, Lucas și 
Shymalan. O mie de filme și show-uri TV, zece mii de cărți 
convinseseră lumea că noii magi vor fi oamenii de știință care 
nu vor călări spre Bethlehem pe cămile, ci către un teren de 
aterizare pentru OZN-uri în laboratoare mobile cu antene de 
satelit pe acoperiș, iar salvarea umanităţii avea să vină mai 
curând de pe altă planetă decât din altă parte. 

Molly știa semnele profeţite de Hollywood și de scriitorii de 
science-fiction. Și Neil le cunoștea. 

Noaptea aceea de septembrie se afla în adâncul Zonei de 
întâlniri de Gradul Trei. În acel teritoriu, tehnologia extraterestră 
rămânea singurul izvor al miracolelor. 

Molly nu vru să exprime asta în cuvinte, și nici Neil. Părea mai 
sigur să mimezi uluirea decât să fii sincer. 

Probabil că reticenţa lor pornea din faptul că în privinţa 
acestui subiect Hollywood-ul oferea două scenarii cunoscute - 
unul în care extratereștrii sunt zei binevoitori, altul în care 
aceștia erau animați de mânie și cruzime. Până în acel moment, 
recentelor evenimente le  lipsise farmecul și grandoarea 
programelor de divertisment dedicate întregii familii. 

Întorcându-se de la fereastră și renunțând la examinarea 
cerului înecat de ploaie, Neil zise: 


28 


— Nu că aș avea nevoie de ea... dar o să-mi iau pușca. 

Amintindu-și silueta sinuoasă, pe jumătate zărită, care 
fulgerase umbrită de-a curmezișul camerei mucede din oglindă, 
Molly își luă revolverul de pe toaletă și zise: 

— O să-mi iau și câteva cartușe în plus pentru ăsta. 


e Capitolul 5 


Pușca și o cutie de cartușe se aflau pe masa din bucătărie. 
Alături, pistolul, un încărcător de rezervă și o cutie de cartușe de 
9 mm. 

Storurile de la ferestrele din bucătărie și din camera alăturată, 
cea de zi, ascundeau noaptea și priveliștea -, dar nu și zgomotul 
omniprezent al ploii luminiscente. 

Molly nu reușea să alunge sentimentul că pădurea 
înconjurătoare, înainte vreme prietenoasă, adăpostea acum 
observatori ostili. Neil împărtășea aceeași idee nebunească; 
doar el o ajutase să coboare storurile. 

Amândoi intuiau că forțele misterioase ce acționau în noaptea 
ploioasă nu se mulţumiseră să acapareze doar munţii. Întinseră 
amândoi în același timp mâna după telecomanda televizorului, 
însă Neil a fost mai iute. 

Stătură în picioare în faţa ecranului mare și priviră, prea 
agitaţi ca să se așeze pe fotolii. 

Recepția programelor nu era prea grozavă. Unele canale erau 
atât de bruiate, încât prin ceea ce părea un viscol, puteau vedea 
doar imagini spectrale. Voci sparte  rosteau cuvinte 
distorsionate. 

Una dintre reţelele de cablu care transmitea știri non-stop 
oferea un sunet mai bun, imagini relativ clare și era doar 
ocazional parazitat. 

Tânăra de pe ecran - Veronica Nu-știu-cum - care prezenta 
știrile era frumoasă ca o starletă de film. Avea ochi avari, iar 
zâmbetul la fel de sincer ca acela al unui manechin. 

Făcea comentarii, fără ajutorul notițelor, cu un tânăr, Jack, 
care ar fi putut fi un prezentator apreciat de lenjerie intimă 
pentru Calvin Klein dacă n-ar fi urmat Facultatea de Jurnalism și 
nu și-ar fi dat licenţa în transmisii de televiziune. Zâmbetul lui, 
care apărea la comandă și dispărea tot astfel, îl făcea să-și 


29 


etaleze dinţii de un alb obţinut prin frecare cu bicarbonat și 
pătrăţoși ca ai unei vaci. 

Razboi, politică, crimă și chiar noutăţile despre vedetele de la 
Hollywood fuseseră înlăturate cu desăvârșire din emisiunile de 
știri de vremea ciudată ce dovedise o ferocitate fără precedent. 

În cursul nopţii, contrazicând orice prognoze, în largul 
oceanului se formase un front de furtună continuă cu o viteză 
incredibilă, încă neînregistrată vreodată. Ea se deplasase spre 
uscat, de-a lungul coastei vestice a Americilor - de Sud, Centrală 
și de Nord. 

Se primiseră și coroboraseră rapoarte privind ploaia cu miros 
curios, cu debite de 10, 13 și chiar 15,5 litri pe metru pătrat pe 
oră. În câteva ore, orașele de la câmpie începând din Argentina 
și terminând cu Alaska, începuseră să fie afectate de inundaţii a 
căror gravitate varia. 

Imagini în direct primite prin satelit din zone metropolitane 
exotice sau cunoscute, unele distorsionate sau neclare, înfățișau 
automobile și camioane plutind pe străzile orașelor ce semănau 
cu niște canale. Familii cocoţate pe acoperișurile caselor pe 
jumătate înghiţite de ape. Dealuri îmbibate de apă, ale căror 
versanţi alunecau sub forma unor torente de noroi. 

În fiecare imagine, ca niște fire din argint pur întreţesute cu 
pricepere într-o tapiserie, străluceau dârele de ploaie 
luminiscentă, astfel că Argentina și Alaska, dar și oricare alt loc 
aflat între ele, păreau ireale, dezvăluite de această lumină 
desprinsă parcă dintr-un vis. 

Molly nu se dăduse niciodată în vânt după știri despre 
catastrofe. Considera că în imaginile care prezentau dezastre ce 
căzuseră pe capul altora nu găsea nici valori culturale, nici 
distractive. În alte condiţii, ar fi întors spatele televizorului, pe 
jumătate copleșită de milă. În cazul acela însă simţi că viitorul ei 
se leagă de soarta necunoscuţilor care apăreau pe ecran. 

Ulterior, ploile torențiale începuseră să cadă și în Europa. 
Asia. Africa. Din secetosul Orient Mijlociu, chiar și din nisipurile 
pârjolite ale Arabiei Saudite, veniseră știri privind ploi în cantităţi 
nemaiîntâlnite. Se așteptau imagini video. 

Nu era nevoie să zâmbești ca să prezinţi știrile. Stăpâni pe 
emisiunea lor, Veronica și Jack se ghidau totuși după regula 
numărul unu a jurnalismului electronic - stabilește comunicarea 
cu publicul; vâră-i-te sub piele și fă-te bine-venită în căminele 


30 


oamenilor; dovedește autoritatea cunoscătorului, dar fii drăguţ; 
arată-te demn, dar surâzător. 

Niciunul din ei nu reușea să-și ascundă cu totul entuziasmul 
de începători talentaţi, care, lucrând în tura de noapte, se 
treziseră transmițând în direct niște evenimente ieșite din 
comun. Cu fiecare minut, audiența lor creștea de la vreo sută de 
mii de insomniaci, la milioane de telespectatori care nu-și mai 
dezlipeau ochii de pe ecrane. Aproape că se putea simţi cum își 
calculau propulsarea în carieră după emisiunea aceea 
neașteptat de norocoasă. 

Cu toate că nu se înțelegea clar nici cauza fenomenului și nici 
gravitatea situaţiei, reportajele de pe teren compensau prin 
conţinut dramatic ceea ce le lipsea în coerenţă. 

Cu șase ore înainte să înceapă să plouă pe coasta Americilor, 
un echipaj al unei nave franceze de cercetări marine asistase la 
nașterea bruscă a unui vârtej de apă la cinci sute de kilometri 
sud-vest de Tahiti. Coloana coborâse dintr-o masă de nori 
cumulonimbus la distanţa de aproape cinci kilometri de tribordul 
navei și crescuse cu o repeziciune uimitoare, până când capătul 
de jos al pâlniei, sugând apă din ocean, se lăţise la circa șase 
sute de metri. 

Imaginile digitale, surprinse de un membru al echipajului și 
transmise printr-o  legătură-satelit a vasului, prezenta o 
formaţiune de dimensiuni inimaginabile. Un om de știință de la 
bord estimase că forma asemănătoare unei tornade măsura 
cinci kilometri în diametru în locul în care punctul cel mai de sus 
al coloanei verticale dispărea în nori. 

— Hristoase Dumnezeule! șopti Neil. 

În acele înregistrări, nici marea, nici coloana masivă de apă ce 
se rotea spre cer nu prezenta luminiscența misterioasă pe care 
o știau ei. 

Cu toate acestea, ploaia care încă duruia dincolo de ferestrele 
cu storurile trase avea în mod sigur legătură cu vârtejul acela 
gigantic de apă filmat mai devreme în largul Pacificului. Deși 
Molly nu înţelegea legătura, extinderea la scară planetară a 
evenimentelor o înspăimânta și mai tare. 

La televizor, tornada furioasă din Pacific prevestea o vreme 
de coșmar. Ziua se întunecase cu repeziciune, ca și cum 
Dumnezeu ar fi apăsat cu nădejde pe un reostat ceresc. 
Ghearele uriașe ale unor fulgere sfârtecau oceanul. 


31 


Dacă imaginile video ar fi surprins și vreun obiect cu care să 
se poată compara pâlnia tornadei, dimensiunile fenomenului ar 
fi fost, nu doar emoţionante, ci și terifiante. Molly simți teama 
cameramanului când vârtejul începu să se deplaseze către 
navă. 

Când fulgerul biciui suprafaţa ei întunecată, marea, 
tremurând parcă de furie și durere, se zvârcoli agitată. Vasul se 
îndreptă spre piciorul unui val, un adevărat abis. 

Prova se înclină. Tone de apă se năpustiră peste balustrade și 
trecură peste punte, bolborosind înspumate. 

Izbit de talaz, cameramanul aproape că-și pierdu echilibrul. 
Reuși să se redreseze și se îndepărtă de pe puntea deschisă, 
moment în care vasul se cutremură brusc și se ridică pe coama 
abruptă a unui val de dimensiuni colosale. 

Reporterul-starletă de film, Veronica, apăru din nou pe ecran 
și spuse că, după transmiterea imaginilor difuzate deja, nava 
franceză pierduse orice legătură cu uscatul. 

Jack, invitatul ei, își exprimă îngrijorarea pentru soarta 
echipajului, iar apoi, cu o convingere stupidă, trase concluzia că 
oamenii aceia sigur erau în viaţă, pentru că „tipii ăștia de la 
cercetări marine chiar știu cum să se descurce pe mare”. 

Păstrând pe faţă un zâmbet la fel de îngheţat ca acela al 
partenerului din lemn al unui ventriloc, Veronica recunoscu apoi 
că în timpul colegiului își petrecuse un semestru la bordul unui 
vas, în cadrul unui program de educaţie pe mare. 

Lui Molly îi venea să urle la toţi, ca și cum vocea ei ar fi putut 
călători prin microunde până la New York City sau Washington, 
sau unde-și avea sediul acel post de televiziune. li venea să-i 
trezească din detașarea aceea reportericească mulțumită de 
sine, care întotdeauna i se păruse doar o superioritate comodă 
și o indiferență afectivă care mima prost profesionalismul. 

Alte imagini fuseseră înregistrate și transmise prin satelit de 
personalul militar de la bordul USS Ronald Reagan, un portavion 
aflat la cinci sute de kilometri vest de coastele Japoniei. Banda 
prezenta dezvoltarea uimitor de rapidă, ca din senin, a unui 
plafon dens de nori. 

Ulterior, la trei carturi” faţă de ruta de mers, în fața 
observatorilor de la bordul portavionului, se formaseră câteva 
vârtejuri de apă. Diametrul pâlniilor crescuse imediat, până 


> Aproximativ 33 de grade. 
32 


când fiecare dintre ele ajunsese mai mare decât cea surprinsă 
pe film de către operatorul francez. Un ofițer de pe navă, 
incapabil să-și ascundă spaima, comentă incredibilele imagini. 

Nici de astă dată nu apăru, în mare sau în vârtejurile 
rotitoare, vreo urmă din scintilaţia* care caracteriza ploaia ce 
cădea pe uscat. 

Lucru incredibil, se anunțau vârtejuri uriașe și de pe vase 
aflate pe Oceanul Atlantic și Marea Mediterană, deși aceste 
relatări nu erau însoţite de imagini. 

Citind fără îndoială de pe teleprompter, cu un ton pedant, dar 
încă agreabil, Veronica spuse: 

— Deși par a fi tuburi de apă solidă care se răsucesc, aceste 
vârtejuri sunt alcătuite din stropi și particule fine de apă, și nu 
sunt chiar atât de temut precum arată. 

— Cu toate acestea, interveni Jack, pe baza analizelor 
complexe pe computer a imaginilor recepționate de radarele 
Doppler de la bordul navei Ronald Reagan, s-a stabilit că 
vârtejurile observate nu se conformează nici unui model 
cunoscut al fenomenului. Acestea sunt forme aproape solide, iar 
doctorul Randolph Templeton, meteorolog la Serviciul Naţional 
de Meteorologie, care a sosit în studioul nostru acum câteva 
momente, estimează că aceste pâlnii extrag apa din ocean cu 
un debit de 378 451 de litri pe minut. 

— Mai mult, spuse Templeton, când apăru pe ecran. De două 
ori mai mult, cel puţin. El măcar avea bunul-simț să nu 
zâmbească. 

Molly citi în ochii meteorologului spaima stăpânită a unuia 
care știe despre ce vorbește. 

Simţind nevoia de a-l atinge pe Neil, Molly își lăsă mâna pe 
umărul lui, dar, de data aceasta, apropierea de trupul lui 
puternic o liniști mai puţin decât de obicei. 

Încruntat și cu o voce solemnă, Jack îl întrebă pe doctorul 
Templeton dacă acele fenomene erau rezultatul încălzirii 
globale. 

— Majoritatea meteorologilor nu consideră că există încălzire 
globală, îi răspunse Templeton cu un aer impacientat, adică una 
care să nu fie naturală și ciclică. 


6 Scintilaţie - 1. Modificare de intensitate și de coloraţie a luminii stelare, datorită 
refracției sale neregulate în atmosferă. 2. Lumină emisă de o substanţă fosforescentă 
sub influenţa ionizării. 3. (Rar) Scânteiere, sclipire. Din fr. SCINTILLATION. 


33 


Jack și Veronica parură consternaţi și, înainte ca producătorul 
să apuce să-i șoptească o întrebare potrivită prin microfonul de 
la ureche, amândoi priviră simultan către tavanul studioului de 
transmisie. 

— Tocmai a început să plouă torențial și aici, la Washington, 
spuse Veronica. 

— Extraordinar de puternic, întări Jack. Evident, producătorul 
reușise să-i șoptească la ureche, pentru că Jack se întoarse către 
meteorolog. Doctore Templeton, dar toată lumea știe de efectul 
de seră al... 

— Lumea știe tot soiul de prostii, îi răspunse Templeton, iar 
dacă vrem să lămurim acest fenomen, trebuie să facem o 
analiză cu adevărat științifică, nu... 

Neil zapă până nimeri una dintre cele trei rețele mari, care, cu 
oarecare întârziere, descoperise criza și se repezise la ea ca un 
rechin după o pradă. 

Amfitrionul era mai în vârstă decât perechea de la știrile prin 
cablu și ceva mai cunoscut. În timp ce lua interviu unui 
specialist în analiza datelor furnizate prin satelit, afișa o morgă 
de zile mari. 

Conform prezentării de pe banda din partea de jos a 
ecranului, expertul era un anume doctor Sanford Nguyen. Lucra 
la aceeași agenţie guvernamentală ca și Randolph Templeton, 
care, în acele momente, pe alt canal, dezbătea cu Veronica și 
Jack problema încălzirii globale. 

Se simțea că prezentatorului i se sugerau întrebările de către 
un producător nevăzut și o echipă de clasă formată din 
cercetători, însă cuvintele se rostogoleau de pe limba lui de 
lemn de parcă el însuși ar fi fost un savant în sisteme orbitale de 
culegere de informaţii. 

Doctorul Nguyen făcu tulburătoarea dezvăluire că înainte cu 
trei ore de observarea extraordinarelor vârtejuri de apă, toate 
aparatele orbitale ale Serviciului Naţional de Meteorologie 
amuţiseră. Evident, sateliții aflaţi în posesia unor companii 
private, dotați cu camere fotografice de înaltă rezoluţie, 
fuseseră și ei scoși din uz. Nu exista nicio imagine foto de la 
mare altitudine, în infraroșu sau radar a vârtejurilor de apă 
pentru a se putea înțelege cum și de ce avuseseră loc acele 
fenomene. 


34 


— Dar sateliții militari, detectoarele de proiectile balistice? 
întrebă Molly. Și sateliţii-spion? 

— Scoși din uz și ei, anticipă Neil răspunsul. 

La televizor, amfitrionul tocmai îl întreba pe doctorul Nguyen 
dacă nu cumva un val de radiaţii cosmice sau poate o activitate 
neobișnuit de intensă a soarelui ar fi putut să ardă circuitele 
acelor ochi din cer. 

— Nu, îl asigură Nguyen. Nu asta este explicația. Pe de altă 
parte, sunt prea multe coincidențe. Nici radiaţiile cosmice, nici 
pulsurile magnetice n-ar fi putut da naștere vremii cumplite la 
care asistăm, și sunt convins că lucrul care a dezactivat sateliții 
noștri a produs și toate acele trombe de apă și furtunile care au 
urmat. 

Chinuindu-se să adopte cea mai solemnă expresie posibilă, 
gazda emisiunii întrebă: 

— Doctore Nguyen, asistăm la consecințele teribile ale 
încălzirii globale? 

Expresia lui Nguyen sugeră dispreţ, dar și uimire în faţa 
întrebării de nerăspuns pe care cu siguranţă că și-o pusese: „Ce 
dracu' caut eu aici?” 

— De ce au fost scoși din funcţiune doar sateliții de 
observare? întrebă Molly și făcu un gest către televizor. După 
cum se vede, cei de comunicaţii sunt încă activi. 

— Probabil că ei preferă să nu-i vedem, îi răspunse Neil, dar 
vor să știm ce se petrece cu vremea, pentru că teama inhibă. 
Poate că ne vor înspăimântați, supuși și cooperanți. 

— Ei? 

Neil tăcu. 

Molly știa la ce se referise Neil și era convinsă că înţelesese. 
Cu toate astea, amândoi se fereau să exprime adevărul pe care- 
| bănuiau, ca și cum, dacă dădeau un nume dușmanului, ar fi 
însemnat să stârnească în ei înșiși o groază pe care apoi nu ar 
mai fi putut să o stăpânească. 

Neil lăsă jos telecomanda, renunţă să mai privească la 
televizor și ieși din camera de zi, îndreptându-se către 
bucătărie. 

— O să fac niște cafea. 

— Cafea? întrebă ea pe un ton ce trăda îndoiala. 


35 


Această îndeletnicire casnică părea să constituie dovada unei 
negări psihologice totale, o reacție nedemnă de bărbatul de 
nezdruncinat, competent, cu care se căsătorise. 

— Niciunul n-am dormit ca lumea, explică el. S-ar putea să 
rămânem treji și cu capul pe umeri multă vreme. Cafeaua o să 
ne ajute. S-o fac acum, cât mai avem curent. 

Molly aruncă o privire către televizor, către lămpi. Nu se 
gândise la posibilitatea unei pene de curent. 

Înghețată la gândul că nu va mai rămâne decât cu 
luminozitatea stranie a ploii pângărite. 

— O să caut toate lanternele, spuse ea, și bateriile nefolosite. 

Împrăștiară lanternele prin casă, încărcându-le pe unele de la 
rețea. Acestea trebuiau să le asigure lumina în cazul în care un 
cutremur i-ar fi silit să se miște în beznă prin camerele răvășite, 
unde mobilierul le-ar fi blocat calea. 

Mai palid la faţă decât fusese cu câteva momente în urmă, 
Neil se întoarse către Molly. 

— Nu. De acum încolo, niciunul din noi nu mai merge singur 
undeva. O să strângem lanternele mai târziu, dar împreună. 
Acum facem cafea. Și sanadviciuri. 

— Nu mi-e foame. 

— O să mâncăm oricum. 

— Neil, dar... 

— Nu știm ce ne așteaptă. Habar n-avem dacă o să mai avem 
prilejul să luăm ceva în gură... liniștiți. 

Apoi îi întinse o mână. 

Era cel mai frumos și mai atrăgător bărbat pe care-l 
cunoscuse. Prima oară când îl văzuse, cu mai bine de șapte ani 
în urmă, Neil stătea într-o geometrie complicată de lumini 
multicolore, zâmbind cald, cu un chip perfect și ochi atât de 
blânzi, încât îl luase drept Sfântul loan. 

Tremurând de teamă, îl luă de mână, nespus de bucuroasă că 
soarta îi pusese alături și că iubirea îi unise prin căsătorie. 

El o trase și o luă în braţe. Ea se agăţă strâns de el. 

Cu o ureche lipită de pieptul lui, îi auzi inima. Bătea repede și 
puternic, din cauza anxietăţii, dar apoi reveni la normal. 

Inima ei încetini ritmul pentru a ţine pasul cu a lui. 

Oţelul are un punct înalt de topire, dar acesta crește dacă 
este aliat cu tungstenul. Din cașmir se face o stofă rezistentă, ca 
și din mătase; cu toate acestea, amestecul de cașmir și mătase 


36 


se dovedește mai durabil și ține mai cald decât oricare dintre 
țesături luate separat. 

Încă de la o vârstă fragedă, Molly învățase să ducă toată 
povara lumii în spinare. Atâta timp cât îl avea pe Neil lângă ea, 
putea rezista nu doar spaimelor din lumea aceasta, ci și celor 
care ar fi venit de dincolo de ea. 


e Capitolul 6 


Deși în bucătărie și în camera de zi plutea aroma puternică de 
cafea, lui Molly i se păru că detectează izul slab, dar 
inconfundabil al ploii pătrunzând prin ziduri din noaptea saturată 
de apă. 

Cu pistolul și pușca alături, ea și Neil se așezară pe podea în 
fața televizorului, și mâncară sandviciuri cu carne de pui și 
cartofi prăjiţi. 

La început nu avusese poftă, însă după prima îmbucătură, 
descoperise că era ruptă de foame. 

Până atunci, nicio altă mâncare nu avusese un gust atât de 
delicios. Puiul părea mai suculent, maioneza mai cremoasă, 
murăturile mai picante, iar cartofii, mai crocanţi decât orice 
altceva. Fiecare gust în parte părea să se fi amplificat. 

Probabil că, savurând ultima masă înainte de a i se administra 
injecția letală, doar un deţinut care-și așteaptă rândul să fie 
executat putea simţi cu atâta acuratețe aromele și compoziţia 
mâncării. 

La televizor, în Alpii Francezi cădea o ninsoare albastră- 
argintie, la fel și în munţii din Colorado și pe străzile Moscovei. 
Fiecare scenă părea să fi fost pudrată cu sclipici folosit la 
felicitările de Crăciun. 

Domurile și turlele Kremlin-ului nu arătaseră niciodată atât de 
minunat. Fiece umbră sclipitoare de pe bulevardele iluminate și 
din pieţele strălucitoare părea să adăpostească elfi, spiriduși și 
alte personaje de basm care puteau oricând apărea în faţa 
ochilor ca să danseze de bucurie și să execute acrobaţii aeriene. 

Frumuseţea eterică a zăpezii albastre sugera că tot ce se 
întâmpla nu putea să nu aibă și un aspect pozitiv. 


37 


În Denver, deşi încă nu se crăpase de ziuă, copiii se hârjoneau 
pe străzi, se băteau cu bulgări de zăpadă, atrași din case de 
ineditul viscolului luminos și albăstrui. 

Încântarea și râsetele lor melodioase îi provocaseră un 
zâmbet plin de speranţă și totuși nesigur reporterului care 
transmitea de la fața locului. Acesta spuse: „Și încă un amănunt 
remarcabil legat de acest fenomen - zăpada miroase a vanilie”. 

Molly se întreba dacă bărbatul avea nasul suficient de sensibil 
ca să poată detecta un miros suplimentar, mai puţin plăcut, 
dacă acela ar fi existat. 

„Vanilie, combinată cu aromă de portocale”, continuă el. 

Probabil că în Munţii San Bernardino ploaia nu mai mirosea ca 
atunci când ieșise Molly pe verandă, printre coioţi. Poate că, la 
fel ca în Colorado, noaptea oferea în acele momente deliciile 
olfactive ale laboratorului unui cofetar. 

Întorcându-se și încurajându-l pe cameraman să filmeze și 
altceva, reporterul atrăgea atenţia asupra peisajului de iarnă - 
strada acoperită de zăpadă, ramurile copacilor cu frunze perene, 
încărcate de puf de culoarea safirului, luminile calde, 
chihlimbarii, ale caselor cuibărite comod în albastrul acesta 
incredibil. 

„E nespus de frumos, spuse reporterul, ca o scenă din Dr. 
Seuss, o stradă decupată din Orașul-Cine, strălucirea din care 
lipsește Grinch”. Rotirea la o sută optzeci de grade a camerei se 
opri, concentrându-se asupra unui grup de copii înfofoliți ca să 
se joace în frig. 

O fată de vreo șapte ani ţinea în mâinile înmănușate un 
bulgăre de zăpadă. 

În loc să-l arunce în cineva, îl linse, de parcă ar fi fost o 
îngheţată pe băț. Apoi zâmbi către cameră, arătându-și buzele 
mânjite în albastru. 

Un băiat mai mare, urmându-i exemplul mușcă și el dintr-un 
bulgăre de zăpadă. Gustul păru că-l satisface. 

Imaginea aceea o tulbură atât de mult pe Molly încât, dacă n- 
ar fi înghiţit deja sanaviciul, l-ar fi lăsat deoparte, neisprăvit. 

Își aminti senzaţia de necurăţenie a ploii. Nu și-ar fi întors 
nicicum faţa spre cer, darămite să deschidă gura ca să înghită 
apă. 


7 Personaj negativ jucat de Jim Carey, într-un film de desene animate numit Cum a 
furat Grinch Crăciunul (2001), produs de Dr. Seuss Enterprises. (n.tr.). 


38 


Evident, imaginea copiilor care mâncau zăpadă îl mâhnise pe 
Neil la fel de mult ca și pe Molly, așa că luă telecomanda și 
continuă butonarea în căutare de știri. 


e Capitolul 7 


Incapabilă să alunge din minte imaginea copiilor care se 
hrăneau din zăpada pângărită, Molly se plimbă nervoasă de 
colo-colo, bând întruna cafea. 

Neil rămase așezat pe podea, continuând să apese pe 
butoanele telecomenzii. 

Din ce în ce mai multe canale se recepţionau prea prost ca să 
poată fi vizionate. Și, față de mai devreme, din ce în ce mai 
multe nu mai emiteau deloc. 

În două rânduri dădură peste semnale care apăreau pe ecran 
ca modele scânteietoare în culori pâlpâitoare. Deși aminteau 
oarecum de formele simetrice care apăreau într-un caleidoscop, 
acele desene nu prezentau margini definite; aveau doar forme 
curbe și sinuoase, aparent infinite ca varietate, sugerând totuși 
ceva. 

Modelele acelea erau însoţite de tonuri electronice oscilante 
asemănătoare celor auzite de Molly la telefon - ţipete ascuţite, 
urmate de sunete de joasă frecvenţă, urmate de scârțăituri 
sfredelitoare... 

Brusc, ecranul se umplu de oficiali guvernamentali, care 
păreau să mai dețină autoritate -, dar arătând în cel mai bun 
caz neliniștiţi și nesiguri, iar în cel mai nefericit, înspăimântați. 
Secretarul Departamentului pentru Securitatea Teritoriului, 
diferiți funcționari de la Agenţia Federală pentru Gestionarea 
Situaţiilor de Criză... 

În fiecare oră apăreau noi și noi crize provocate de vreme, 
toate din cauza cantităților fără precedent de apă căzute, 
estimate deja la 18 litri pe oră în multe zone. Cu o repeziciune 
înspăimântătoare, fluviile își ieșeau din matcă. Lacurile de 
acumulare se umpleau mai repede decât erau în stare ecluzele 
de evacuare a viiturilor să elimine surplusul de apă; în Oregon, 
la câteva ore de la începerea ploii, un baraj se rupsese, iar 
câteva orășele din aval fuseseră măturate de ape. 


39 


Și, în mod incredibil, în vreme ce întreaga lume era în 
primejdie, Molly își făcea griji în legătură cu stabilitatea singurei 
lor proprietăţi imobiliare. 

— Dacă vine vreun val de noroi? 

— N-avem treabă, o asigură Neil. Casa e direct pe stâncă. 

— Eu nu mă simt sigură. 

— Ne aflăm prea sus... la aproape 700 de metri deasupra 
oricărei câmpii inundabile. 

În mod irațional, Molly simțea că ar putea supravieţui chiar și 
sfârșitului lumii, dacă le rămânea casa întreagă, ca și cum 
reședința Sloan ar fi fost un univers izolat, care putea exista de 
sine stătător. 

Cât mâncaseră sandviciurile și se uitaseră cum lumea se 
prăbușea luată de ape pe ecranul televizorului, Neil mutase 
telefonul din camera de zi, de pe capătul măsuţei din apropierea 
canapelei, unde-i era locul obișnuit, aducându-l pe podea lângă 
el. Din când în când încerca să îl sune pe fratele lui Paul, din 
Hawaii. 

Uneori prindea ton; telefonul mobil al lui Paul, aflat în Maui, 
suna, dar nu-i răspundea nimeni. Alteori, când ridica receptorul, 
auzea tonurile electronice care însoțeau modelele colorate de la 
televizor. 

La a șaptea sau a opta încercare, prinse legătura. Paul îi 
răspunse. 

Sunetul spart al vocii lui îl mai calmă pe Neil. 

— Paulie. Slavă Cerului! Mă gândeam că, în nebunia ta, ai fi în 
stare să profiţi de valurile astea. 

Paul făcea surfing. Oceanul era a doua pasiune a lui. 

Molly puse mâna pe telecomandă și întrerupse sonorul. 

Cu receptorul la ureche, Neil spuse: 

— Poftim? apoi ascultă. Da, suntem bine. Acasă. Plouă atât de 
tare, că probabil o să avem nevoie de scânduri și de planuri 
pentru o arcă. 

Molly îngenunche lângă el, întinse mâna până la aparat și 
apăsă pe butonul „Conferinţă”. 

De pe țărmul nordic al insulei Maui, Paul tocmai spunea: 

— ... Am văzut multe ploi tropicale, dar ca asta, niciodată. 

— La televizor a spus ceva de 17 litri pe oră. 

— Aici e mult mai rău, spuse Paul. Mult. E o ploaie atât de 
deasă, încât te poți îneca stând în picioare. Dacă deschizi gura 


40 


să respiri, tragi mai multă apă decât aer. Ploaia - are greutate, 
parcă vrea să te îngroape până la genunchi. Noi ne-am strâns la 
judecătorie. Aproape patru sute de oameni. 

— La judecătorie? Neil se încruntă de îngrijorare. Nu la 
biserică? Doar se află mai sus. 

— Judecătoria are ferestre mai puţine și mai mici, îi explică 
Paul. E mai întărită și apărată. 

Apărată. 

Molly aruncă o privire la armele de lângă ei. 

Pe ecranul televizorului mut, imagini ale unui oraș îndepărtat 
înfățișau clădiri în flăcări în ciuda masei de apă ce cădea din cer. 

La telefon, Paul spuse: 

— Petru, unu, capitolul patru, versetul șapte. Nu-ţi sună 
cunoscut, frăţioare? 

— Adevărat? Mie mi se pare mai curând Întâlnire de gradul 
trei, recunoscu Neil, exprimând în cuvinte ceea ce nici el, nici 
Molly nu îndrăzniseră până atunci să spună. Dar unde are să se 
sfârșească - cine știe? 

— Eu știu, spuse Paul, cu glas ferm și calm. Am acceptat cu 
seninătate toată durerea, suferinţa și tristeţea ce vor veni. 

Molly recunoscu în vorbele lui o parafrazare a Acceptării 
morții, una dintre rugăciunile de seară. 

— N-o să fie chiar așa, Paulie, zise ea. Există și ceva... cum să 
zic... pozitiv în chestia asta. 

— Molly, ce-mi place să aud glasul tău dulce! spuse Paul. 
Întotdeauna ai văzut și curcubeul de după furtună. 

— Păi... viaţa m-a învăţat să fiu optimistă. 

— Ai dreptate. Nu trebuie să ne temem de moarte, nu? E doar 
un nou început. 

— Nu, nu la asta mă referam. (Apoi îi povesti despre coioţii 
apăruţi pe verandă.) M-am plimbat printre ei. Erau extraordinar 
de docili. A fost miraculos, Paul, emoţionant. 

— Te iubesc, Molly. Ai fost un dar ceresc pentru Neil, l-ai făcut 
fericit, i-ai vindecat sufletul. În acel prim an ţi-am spus cuvinte 
jignitoare... 

— Nu-i adevărat, îl contrazise ea. 

Neil o luă de mână și i-o strânse ușor. 

La televizor, imagini din alt oraș, unde niște adevăraţi vandali 
spărgeau vitrinele magazinelor. Cascadele de cioburi din sticlă 
străluceau la fel ca ploaia luminiscentă. 


41 


Paul îi spuse lui Molly: 

— Acum nu e timpul de minciuni, puștoaico. Nici măcar din 
politeţe, pentru a nu răni sentimentele cuiva. 

Inițial, Paul nu fusese de acord cu căsătoria lor. De-a lungul 
anilor însă, ajunsese să o accepte și, în cele din urmă, o 
apreciase. El și Molly deveniseră buni prieteni și până în acele 
momente nu vorbiseră niciodată despre divergențele de la 
început. 

Ea surâse. 

— Bine, părinte Paul, mărturisesc. Au existat situaţii când m-ai 
scos din sărite. 

Paul a râs moale. 

— Sunt convins că și Dumnezeu a simţit la fel. l-am cerut 
iertare demult, iar acum îţi cer și ţie. 

Molly simţi că vorbele i se opresc în gât. Vru să închidă. O 
înspăimântau implicaţiile inevitabile ale acestei conversații. Ar fi 
trebuit să-și ia la revedere. 

— Paulie... și tu mi-ești frate. N-ai cum să știi... cât de mult te 
preţuiesc. 

— A, păi știam. Bineînţeles. Și, ascultă, puștoaico, mama ta ar 
fi fost mândră de ultima ta carte. 

— Muzicalitate, cadență a frazelor, zise ea, dar observaţii 
superficiale. 

— Ba nu. Nu-ţi mai da singură palme. E la fel de profundă ca 
și cele mai bune lucrări ale Thaliei. 

Ochii lui Molly se împăienjeniră de lacrimi. 

— Nu uita... nu e momentul să minţi, Paulie. 

— Dar n-am spus nicio minciună. 

Tăcuţi, uzi până la piele, cu ochi sălbăticiţi, un grup de oameni 
se îndreptară către o cameră de luat vederi. Păreau să fugă 
înspăimântați de ceva. 

La telefon, Paul spuse: 

— Ascultă... Trebuie să închid. Nu cred că mai avem prea mult 
timp. 

— Ce se întâmplă acolo? întrebă Molly neliniștită. 

— Am terminat slujba cu câteva minute înainte de a suna voi. 
Dar nu toţi cei adunaţi aici sunt catolici, așa că trebuie să le ofer 
o altfel de mângâiere. 

Pe ecran, cameramanul fusese doborât de mulțimea panicată. 
Obiectivul se roti nebunește, cobori brusc la nivelul pavajului, 


42 


arătând picioare ce, împroșcau stropi luminoși din băltoacele cu 
străluciri întunecate ca de giuvaieruri. 

Cu toate că butonul de „Conferinţă” era activat, Neil continuă 
să strângă receptorul în mână, ca și cum ar fi menţinut legătura 
cu fratele lui prin simpla forţă a degetelor, și întrebă: 

— Paulie, ce înseamnă că judecătoria e mai ușor de apărat? 
Împotriva cui? 

Răspunsul fu afectat de interferențele de pe linie. 

— Paulie! N-am auzit ce-ai zis. Am avut o întrerupere. De cine 
trebuie să o apăraţi? 

Deși glasul lui Paul se auzea din nou, glasul lui suna de parcă 
ar fi vorbit din adâncul unui puț. 

— Oamenii de aici sunt foarte simpli, Neil. S-ar putea să fie 
vreun exces de imaginaţie ori ar putea vedea mai curând ceea 
ce cred decât ceea ce e în realitate. Eu n-am văzut niciunul. 

— Un ce? 

A urmat o perioadă de părâituri și pocnituri. 

— Paulie? 

Între cuvintele întrerupte și distorsionate rostite de Paul, unul 
sună ca diavoli. 

— Paulie, spuse Neil, dacă pierdem legătura, o să te apelăm 
din nou. lar dacă nu reușim să te prindem, încearcă să ne suni 
tu. Paulie, mă auzi? 

La televizor, un oraș identificat datorită inscripţiei de pe ecran 
- Berlin, Germania - fără niciun sunet, ultimul dintre picioarele 
oamenilor în alergare trecu pe pavaj, prin dreptul camerei video 
căzute la pământ. 

Brusc, tocmai din îndepărtatul Maui, limpede de parcă ar fi 
răsunat din bucătăria alăturată, glasul lui Paul Sloan răsună din 
nou, prins în mijlocul unei fraze: 

— ... Capitolul doisprezece, versetul doisprezece. Pe ăsta ÎI ţii 
minte, Neil? 

— Îmi pare rău, Paulie, nu știu din ce carte, îi răspunse Neil. 
Mai spune o dată. 

În Berlin, surprinse prin obiectivul pătat de apă, legiuni de 
picături luminoase de ploaie mărșăluiau de-a latul străzii pline 
de băltoace, azvârlind stropi mai sclipitori decât pudra de 
diamant. 

Un presentiment de rău augur o făcu pe Molly să rămână cu 
ochii aţintiţi la televizorul fără sonor. 


43 


Acţiunea părea să se fi terminat, pentru că mulţimea ajunsese 
pe alt teritoriu, iar ea presupuse că prezentarea vorbită aducea, 
cu siguranță, informații importante. Altfel, reţeaua de 
televiziune ar fi oprit derularea imaginilor de la Berlin în 
momentul în care camera căzuse pe pavaj și nu mai fusese 
ridicată de acolo. 

Rămase cu telecomanda în mână. Nu apăsă pe „Mute” ca să 
activeze sunetul din nou, pentru că nu voia să acopere cumva 
vorbele cumnatului ei. 

La telefon, glasul lui Paul cobori într-un abis, dar exact când 
Neil se pregătea să închidă, legătura se restabili și putu auzi 
câteva cuvinte rostite în grabă: „A coborât la voi având mânie 
mare, căci știe că timpul e scurt”.& 

Legătura se întrerupse, iar pe linie nu se mai auziră nici 
măcar declicuri sau paraziți. 

— Paulie, mă auzi? făcu Neil, apăsând de câteva ori în furcă și 
încercând fără succes să obțină tonul din nou. 

Pe ecran, la fel de tăcut ca un balon de săpun care ar luneca 
prin aer, capul unui bărbat, probabil al nefericitului cameraman, 
tăiat cu precizie în două de la frunte până la bărbie, căzu pe 
caldarâm, aterizând pe tăietură, iar ochiul sticlind de groaza 
morţii privi orb spre obiectivul care lega Berlinul de California. 


e Capitolul 8 


Până atunci, Molly nu simţise nevoia de a merge și la baie cu 
pistolul încărcat. 

Îl așeză pe postamentul acoperit cu faianţă galbenă de lângă 
lavoar, cu ţeava spre oglindă. Prezenţa armei nu o liniștea, ci îi 
întorcea stomacul pe dos. 

În caz de primejdie, cu gândul la justiţie sau nu, Molly ar fi 
fost capabilă să apese pe trăgaci fără să ezite. O mai făcuse 
cândva. 

Cu toate acestea, perspectiva de a trebui să împuște pe 
cineva îi provoca o stare de rău. Ea era o persoană care crea, nu 
un ucigaș. 

În timp ce stătea pe scaunul de la WC, se rugă ca, indiferent 
ce s-ar întâmpla în orele următoare, să nu fie silită să se apere 


8 Apocalipsa Sfântului loan Teologul, 12.12. (n.tr.). 
44 


de alte fiinţe umane. Își dorea inamici atât de străini, încât, după 
ce i-ar fi doborât, să nu aibă motiv de îndoială sau de vinovăţie. 

Deși perfect conștientă de ironia și absurditatea poziţiei și a 
rugăciunii, transmise mesajul către Domnul cu sinceritate, 
pătrunsă de fiecare cuvânt rostit. Umorul acelor clipe era prea 
amar ca să-i provoace măcar un hohot de râs. 

Alesese baia de serviciu fără fereastră de lângă bucătărie. De 
dincolo de ușă, prin zgomotul înfundat al ploii pe acoperiș, se 
auzea zdrăngănitul celor două sacoșe frigorifice pe care Neil le 
umplea cu provizii pe care să le ia cu ei în vehiculul de teren. 

Fiecare din cele două cariere ale lui îi impuneau să gândească 
în perspectivă. In prezent, lucra ca producător de dulapuri. 
Cunoștea importanţa de a întocmi planuri clare și măsurători 
precise înainte de a efectua prima tăietură. 

Işi făcuse griji că le va fi foame până să revină acasă. Ba mai 
grav, se putea ca evenimentele să-i împiedice să mai revină 
vreodată acasă. 

Mai curând călugăr decât aventurier, mai mult Diogene și mai 
puţin Columb, Molly regreta că trebuia să plece. Strategia ei 
preferată cuprindea baricadarea ușilor, baterea în cuie a 
ferestrelor, somnul forţat și așteptarea problemelor. Plus 
speranţa ca ele să nu apară deloc. 

Știa, desigur, că ideea de acţiune a lui Neil reprezenta cea 
mai înţeleaptă soluţie. Indiferent ce s-ar fi întâmplat în ploaie 
sau după aceea, ar fi fost mai vulnerabili dacă ar fi rămas 
singuri decât dacă ar fi căutat tovărășia vecinilor. 

Inainte de a se spăla pe mâini, Molly mirosi precaută aburul 
ce se ridica din apa fierbinte. Nu simți nici urmă din mirosul 
ploii. 

Ploaia nu pătrunsese încă în sistemul de alimentare cu apă. 
Ori, dacă da, apărea deghizat, nedetectabil. 

Inainte de a lua săpunul, mută pistolul pe bazinul toaletei - ca 
să nu fie înșfăcat de vreo mână care ar fi putut ieși prin oglindă. 

Cum acele măsuri bizare de prevedere deveniseră deja o a 
doua natură doar după două ore de la instaurarea noii realități, 
Molly se întrebă dacă își va da seama când va înnebuni. 
Pesemne că depășise deja starea de sănătate mentală. Poate se 
îndepărtase atât de mult de raționalitate, încât Neil nu va putea 
pregăti suficiente pachete cu mâncare ca să o hrănească pe 
durata călătoriei de întoarcere. 


45 


Se spală pe mâini. 

Rămase singura prezenţă în oglindă, nici pătată, nici 
decrepită, nici năpădită de vițe ciudate, nici despicată din 
creștet până în bărbie, ci tânără, cu ochi sclipitori și plină de 
speranţe deșarte. 

e 

Răcitoarele pline cu alimente, cutia cu apă îmbuteliată și 
articolele de prim ajutor fuseseră așezate în vehiculul cu 
tracțiune integrală din garaj. Erau pregătiți de călătorie prin 
locuri unde drumurile erau cu făgașe și vremea-cumplită. 

Molly mai împachetase cărțile mamei ei și cele patru pe care 
le publicase ea, plus manuscrisul neterminat, la care încă lucra. 
Putea să piară lumea, după părerea ei, dar cuvântul tipărit, 
niciodată. 

Făcându-și curaj pentru plecare, ea și Neil mai rămaseră puţin 
alături în camera de zi și priviră la televizor. 

De la un canal la altul, haosul își extinse domeniul. Mai mult 
de jumătate din canale erau blocate de purici, scintilaţii, lumini 
puternice și inegale, supraintensităţi luminoase bruște, imagini 
umbrite ale unor oameni și obiecte ce nu se puteau identifica. 

Un sfert din canale transmiteau desene pulsatile, șerpuitoare, 
caleidoscopice, puternic colorate. Acestea erau însoţite de 
zumzetele, pârâiturile, hârâielile, miorlăieli, ţipetele lungi, 
șuierăturile și ciripelile care făcuseră și telefonul inutilizabil. 

Nu găsiră niciun canal de știri, deci nu aflară alte informații 
cât de cât folositoare. 

Câteva canale continuau să transmită semnale fără nicio 
problemă - imagini clare, cu un sunet uimitor de limpede. 
Fiecare dintre acestea transmiteau programe de divertisment. 

Vreme de un minut, urmăriră un episod vechi din Seinfeld. 
Publicul, real sau virtual, hohote în neștire. 

Neil zapă mai departe și dădură peste o emisiune-concurs. 
Pentru un sfert de milion de dolari și șansa de a continua jocul 
până la întrebarea de un milion, a se ghici autorul Cărţi; despre 
pisici a oposumului bătrân. 

— T.S. Eliot, zise Molly. 

Avea dreptate, dar bănui că peste o săptămână, un sfert de 
milion de dolari ar fi avut aceeași valoare ca și un ziar vechi de o 
săptămână. 


46 


Pe un alt canal, Casablanca; în noaptea în alb-negru, Bogart 
își lua rămas-bun de la Ingrid Bergman, în vreme ce războiul 
cuprindea întreaga lume. 

Neil știa dialogul atât de bine, încât l-ar fi putut rosti cuvânt 
cu cuvânt. Buzele i se mișcară la unison cu ale actorilor, deși nu 
scoase niciun sunet. 

Trecu pe alt canal - acolo, Gary Grant, într-o scenă comică, 
era tot mai fâstâcit de flecăreala neîncetată a lui Katherine 
Hepburn. 

lar pe altul, Jimmy Stewart făcea glume cu un iepure invizibil, 
înalt de doi metri. 

La început, Molly nu înţelese de ce urmarea Neil scenele din 
acele filme vechi cu o pasiune atât de devoratoare. Cu nici 
câteva momente mai devreme fusese hotărât să caute tovărășia 
vecinilor. 

Curând își dădu seama că el nu credea că va mai avea prilejul 
să savureze acele filme sau altele, dacă întregul pământ cădea 
sub călcâiul unui popor extraterestru care avea să-și venereze 
propriii zei. 

ÎI urmări și ea cu interes pe Gary Cooper pășind pe străzile 
colbuite ale unui oraș din Vestul Sălbatic sub soarele amiezii. II 
văzu pe Tom Hanks croindu-și drum printr-o viaţă fermecată de 
virtute şi simplitate. Apoi, pe John Wayne, cucerind-o 
instantaneu pe Maureen O'Hara. 

În repetate rânduri, se trezi ţinându-și suflarea, simțind o 
dulce durere în piept. Ceea ce cândva fusese o distracție pentru 
omorât vremea părea în acele momente inexprimabil de frumos 
și profund. 

Neil abandonă canalele care difuzau filme vechi, ajungând la 
un program contemporan - unul care, lăudându-se cu scrânteli 
orchestrate și prezentate sub falsul nume de „Reality TV”, 
preamăreşte cruzimea, laudă ignoranța, îi atrage pe 
telespectatori cu promisiunea de a vedea degradarea umană, 
dar care nu-și pierde nicidecum popularitatea. O concurentă 
mânca dintr-o farfurie plină cu melci fără cochilie, de culoare 
cafeniu-deschis. 

Apoi, un film mai recent. O blondă frumoasă, zveltă, executa 
mișcări imposibile de arte marţiale, mânuind în același timp o 
spadă cu care decapita o serie de dușmani, împungându-i în 


47 


ochi, eviscerându-i cu deosebită plăcere, mai atrăgătoare decât 
o păpușă Barbie și la fel de lipsită de inimă. 

Dintr-odată, telecomanda deveni, dintr-un ajutor în selectarea 
aleatorie a canalelor, un instrument programat să caute doar 
imagini cu atrocități. Pe canal după canal sângele ţâșnea, 
exploda, curgea, mânjea ecranul. 

Programele de filme porno la care se plătește conform duratei 
de vizionare - opţiune la care nu se abonaseră și, prin urmare, 
nici n-ar fi trebuit să le recepţioneze - umplură ecranul cu scene 
explicite de viol în grup. Victimei, în prim-plan, părea că îi 
plăcea să fie brutalizată cu ferocitate. 

Apoi, comici stridenţi care spuneau bancuri porcoase și 
făceau publicul să behăie de râs. 

Nici cea mai abilă propagandă nu ar fi reușit să-și bată joc mai 
bine și mai eficient de pretenţiile de umanitate decât acea 
selecție aparent întâmplătoare de distracţii crude. 

Neil apăsă butonul pentru a opri televizorul, dar acesta 
continuă să funcţioneze. Încercă din nou, dar fără succes. 

Aflat sub comanda unei entităţi care sfida orice, pe ecran 
apărură scene diverse, schimbându-se imediat, de sex violent și 
crime oribile. Acolo se derula un montaj cutremurător al omenirii 
ajunse în cel mai sălbatic și mai josnic stadiu. 

— Asta e o minciună, zise Neil printre dinţii încleștaţi. Nu așa 
suntem. Nu toti suntem așa. 

Stăpânul nevăzut al undelor preferă să-și declare dezacordul, 
iar imaginile de lubricitate primitivă și sete de sânge continuară 
să inunde ecranul ca niște maree de gunoaie filmate. 

Molly își aduse aminte că citise despre lagărele morţii naziste 
- Auschwitz, Bergen-Belsen sau Dachau - în care deţinuţii evrei 
fuseseră supuși propagandei care descria trecutul lor sub forma 
unui arbore genealogic presărat cu minciuni, exploatarea muncii 
altora, cu ramurile răsucite de lăcomie. Torţionarii lor ţineau ca 
deţinuţii să îmbrăţișeze acea falsă istorie a poporului lor, iar apoi 
să se dezică de ea, asta înainte de acceptarea execuţiei, 
chipurile, ca răsplată. 

Până și arhitecţii genocidului, cu inimi vândute răului și cu 
sufletele deja programate pentru iad, simțeau dorinţa de a-și 
justifica abuzul de putere. Doreau să creadă că victimele lor, în 
ceasul al doisprezecelea, își recunoșteau vinovăția și acceptau 


48 


dreptatea crimei în masă - ceea ce sugerează că, deși în mod 
inconștient, călăii știau cât de mult decăzură ei înșiși. 

Molly întoarse spatele spectacolului grotesc de pe ecran. 
Aruncă o privire neliniștită spre ferestrele cu storurile trase, la 
tavanul care părea să se încovoaie sub greutatea ploii turbate 
ce bătea pe acoperiș. 

Simţi că trenurile morţii sau echivalentul lor erau trase în 
acele momente în depouri. Șiruri lungi de vagoane pentru vite 
așteptau să fie ticsite cu o încărcătură umană și duse până la 
mormintele comune, unde rămășițele milioanelor de oameni 
aveau să fie întoarse cu plugul, fertilizând în cele din urmă 
poiene uriașe, cu vegetație bogată spre deliciul unor creaturi 
oarbe și surde la frumuseţile făurite de nenumărate generaţii. 

Sus, la etaj, se auzi o bufnitură puternică. Un zăngănit. Apoi 
se făcu liniște. 

Pesemne vreo creangă ruptă căzuse pe acoperiș. Apoi, vreo 
cărămidă desprinsă din horn, dislocată de atâta apă din patul de 
beton, se rostogolise probabil pe ţigle. 

Ori vreun vizitator inimaginabil de straniu pătrunsese în pod, 
iar acum explora spaţiul de sub grinzile pline de păianjeni și 
praf, căutând trapa și scara care să-i ofere acces până la etaj. 

— Gata, plecăm, hotărî Neil. 


49 


e PARTEA A DOUA œ 


Pustiu și gol. Pustiu și gol. 
Și întuneric pe panta abisului. 


T.S. Eliot, corurile din Stânca 
e Capitolul 9 


Fără să se mai sinchisească de nota de plată a facturii la 
electricitate pe luna următoare, preferară să lase luminile 
aprinse decât să îngăduie întunericului să se instaleze în casă pe 
durata absenței lor. 

In magazie, se încălţară grăbiţi cu cizme din cauciuc și se 
îmbrăcară cu haine negre de ploaie. Gresia pardoselii scârţăi 
sub tălpile cu desen adânc. 

Alături, în garaj, era mai rece decât în restul casei. Aerul 
umed mirosea a lemn muced, a plăci bituminoase îmbibate cu 
apă; dar ploaia încă nu găsise nicio fisură în acoperiș. 

Ford-ul Explorer era pregătit, încărcat. Deși își făcuseră griji 
că nu vor face faţă ratelor lunare, își vânduseră automobilul 
Suburban, vechi de zece ani, ca să-l cumpere. Acum Molly se 
bucura că avea o mașină mai sigură. 

Făcu doi pași către Ford, după care Neil îi făcu semn să se 
uite spre bancul de lucru. Treizeci-patruzeci de șoareci se 
adunaseră pe tăblia lui. Cum rozătoarele nu scoteau niciun 
sunet și stăteau nemișcate ca niște figurine din ceramică, Molly 
nu le observase de la început. 

Șoareci de câmp și de pădure, unii cafenii, alții cenușii, 
fugiseră din mediul lor natural ca să găsească adăpost în garaj. 
Sub bancul de lucru se strânseseră la fel de mulţi ca pe tăblie. 

Alţii se îngrămădeau în grupuri, în colţuri și de-a lungul 
pereţilor. Pe capacele a două pubele de gunoi. Pe partea 
superioară a două dulapuri de scule. 

Erau peste o sută, poate chiar două. Mulţi stăteau în fund, 
agitați, tremurând, cu mustăţile în permanentă vibraţie, și 
mirosind aerul cu boturile rozalii. 

50 


În mod normal, de îndată ce Molly și Neil ar fi intrat, s-ar fi 
împrăștiat. Însă ei nici nu se clintiseră. Cauza spaimei lor era 
afară, în furtună. 

Deși Molly se ferise mereu de rozătoare și luase măsuri 
deosebite de precauţie ca să împiedice apariţia lor în casă, 
văzând aceste rozătoare timide nu avu o reacţie de respingere. 
Ca și în cazul coioţilor, accepta ideea că și oamenii, și șoarecii 
erau ameninţaţi de aceeași primejdie în noaptea aceasta 
cumplită. 

După ce se suiră în Explorer, Molly întrebă: 

— Dacă instinctul i-a îndemnat să intre în casă, noi ar trebui 
să mai plecăm? 

— Paul și vecinii lui s-au adunat în judecătoria din Maui pentru 
că arhitectura o face mai ușor de apărat. Casa noastră, cu 
atâtea ferestre și încuietori simple... nu poate fi protejată. 

— Poate că niciun loc nu e sigur. 

— Tot ce se poate, o aprobă el. 

Porni vehiculul. f 

Șoarecii nu reacționară la zgomotul motorului. In lumina 
farurilor, ochii le sticleau, roșii și argintii. 

Neil blocă ușile din comanda centrală. Abia după aceea folosi 
telecomanda ca să ridice ușa garajului. 

Molly își dădu seama că nu încuiase casa. Cheile și zăvoarele 
nu mai păreau să ofere multă securitate. 

În spatele mașinii, ușa garajului, alcătuită din segmente, se 
ridică. Molly abia putu distinge uruitul ei de ropotul neîntrerupt 
al ploii. 

Se simţi copleșită de dorinţa de a evada din vehicul și reveni 
în casă înainte ca noaptea amenințătoare să pătrundă deplin în 
garaj. 

Tânjea cu disperare să retrăiască fericirea domestică. Să facă 
un ceai fierbinte și să-l servească într-o cană mare. Marca 
Oolong, cu aromă deosebită, din ceai cultivat în Munţii Wu-l din 
China. 

L-ar fi băut în salonașul primitor și ar fi mâncat fursecuri cu 
unt. S-ar fi încălzit cu șalul afgan. Ar fi citit o poveste de 
dragoste, cu patimi eterne și suferințe nesfârșite. 

Când ar fi întors ultima pagină umedă de lacrimi, ploaia s-a fi 
oprit. Și s-ar fi făcut dimineaţă. Viitorul n-ar mai fi fost sumbru și 


51 


de nepătruns, fiind revelat de o lumină invizibilă, prea 
strălucitoare pentru ochiul oricărui muritor. 

Cu toate astea, nu deschise portiera ca să dea curs acelei 
fantazări cu ceai, fursecuri și epilog fericit și comod. Nu îndrăzni. 

Neil eliberă frâna de mână și ieși în marșarier din garaj, în 
furtuna fără vânt. Picăturile de ploaie cădeau vertical, cu o forță 
ca a unei judecaţi, astfel că vehiculul păru să tremure din toate 
încheieturile, să se întindă la fiece sudură, la impactul cu 
perdeaua densă de apă. 

Mai mult din grijă față de proprietatea lor decât față de 
șoarecii speriaţi, Molly apăsă pe un buton al telecomenzii și 
închise ușa garajului. 

In lumina farurilor, fluorescenţa ploii, până atunci mută, 
căpătă strălucire, îmbogăţindu-se cu reflecţii scânteietoare. 

Exteriorul din cedru al casei, vag argintat de vreme, era și mai 
sclipitor în umezeala luminoasă. De-a lungul liniei acoperișului, 
din streșinile pline, se revărsau perdele licăritoare, care 
învăluiau toate elementele structurii. 

Neil întoarse Explorer-ul și o porni la deal, către drumul de 
țară cu două benzi. Aleea în pantă devenise o albie în care 
cobora un șuvoi în care se zvârcoleau ghemuri de șerpi falși, 
precum și multe alte forme sinuoase și luminoase. 

Când mașina ajunse la capătul aleii, Molly privi înapoi, printre 
șuvoaiele ploii și copacii drepţi. Cu toate luminile aprinse, casa 
lor părea primitoare - și intangibilă din acel moment. 

e 

Calea cea mai scurtă către oraş era spre sud, pe drumul de 
tară. 

Asfaltul drumului cu două benzi rămăsese în condiţii 
acceptabile, deoarece urma creasta din jurul lacului, drenând 
apa de pe ambele acostamente. Ici și colo, pavajul era acoperit 
cu un strat compact și alunecos de ace smulse de furtună din 
pinii care mărgineau șoseaua, însă având tracţiune pe toate 
roțile, automobilul înainta nestânjenit. 

Chiar puse pe mișcare rapidă, ștergătoarele nu făceau față 
torentelor ploii. Pânza de apă de pe parbriz le micșora 
vizibilitatea. Neil conduse cu atenție. 

Spre est, pădurea - cu porțiuni rase până la sol de incendiul 
din toamna trecută - cobora către dealurile lipsite de copaci, dar 
înierbate care, la rândul lor, se răreau, făcând loc unui teren mai 


52 


mult arid și apoi Deșertului Mojave. În acea zonă se construiseră 
doar câteva case. 

Pe versantul vestic se găseau mai multe reședințe, deși 
situate la distanţă mare una față de alta. Cei mai apropiați 
vecini de la sud erau Jose și Serena Sanchez, care aveau doi 
copii, Danny și Joey, și un câine pe nume Semper Fidelis. 

Neil viră dreapta, lângă cutia lor de scrisori și opri în capul 
aleii, cu farurile îndreptate spre casă. 

— Îi trezim? a întrebat el. 

Era ceva legat de casă, altceva decât absenţa luminilor, care 
o tulbură pe Molly. 

Dacă membrii familiei Sanchez ar fi fost acasă, forţa 
nemaiîntâlnită a ploii i-ar fi trezit. Curioși, s-ar fi ridicat măcar 
din pat, ar fi deschis televizorul și ar fi aflat despre soarta lumii. 

Molly recunoscu în uruitul monoton al ploii vocea morții, iar în 
acele clipe aceasta părea să-i vorbească ei, nu din cer, ci din 
casa de la capătul celălalt al aleii. 

— Au plecat, zise ea. 

— Unde? 

— Sau au murit. 

— Nu se poate, își exprimă Neil speranţa. Nu Jose, Serena... 
sau băieții. 

Fiind scriitoare, Molly era mistică, dar nu într-atât încât să 
aibă viziuni ori premoniţii. Cu toate astea, spuse cu siguranţa 
unei intuiţii nedorite: 

— Morți. Au murit cu toţii. 

Casa apărea și dispărea, apărea și dispărea. Poate ceva se 
mișca îndărătul ferestrelor neluminate; poate nu. 

Își imagina o siluetă sinuoasă și înaripată, la fel ca aceea pe 
care o văzuseră amândoi dincolo de oglindă, zburătăcind prin 
camerele familiei Sanchez, de la un cadavru la altul, făcând 
tumbe de încântare. 

Deși a vorbit într-o șoaptă tremurătoare, vorbele ei au ajuns 
la Neil, în ciuda zgomotului ploii: 

— Să plecăm de aici. Acum. Imediat. 


53 


e Capitolul 10 


La sud de proprietatea Sanchez, văduvul Harry Corrigan 
locuia singur de anul trecut din iunie, când iubita lui soţie, 
Calista, murise lângă un bancomat. 

Casa din piatră, cu acoperiș mansardat, se găsea mai aproape 
de drumul de ţară decât cea a lui Neil și Molly. Aleea de acces 
era mai scurtă și mai puţin abruptă. 

Aceste lumini le văzuse Molly când se ridicase din pat și se 
apropiase de fereastră ca să-și dea seama de tăria furtunii. | se 
păruseră ca luminile de poziţie ale unui vas îndepărtat, luptând 
cu marea învolburată. 

Fiecare geam părea luminat, ca și cum Harry ar fi trecut dintr- 
o cameră în alta, căutându-și soţia pierdută și lăsase fiecare 
lampă aprinsă în amintirea ei sau în speranţa că ea va reveni. 
Dincolo de geamuri, nu apărea nicio umbră. 

Dacă Harry era acasă, trebuiau să-și unească forțele cu el. Era 
un prieten de nădejde. 

La capătul aleii, în rondou, Neil parcă mașina cu faţa spre 
drum. Închise farurile. 

Când Neil întinse mâna să scoată cheia din contact, Molly îl 
opri. 

— Lasă motorul să meargă. 

Nu era nevoie să discute dacă era sau nu sau înţelept să intre 
amândoi în casă. Bine sau nu, ceva mai devreme stabiliseră să 
nu meargă nicăieri decât împreună. 

Hainele lor de ploaie aveau glugă. Și le-au tras și au devenit 
siluete de călugări din epoca medievală. Ș 

Lui Molly îi era frică să coboare din automobil. Işi amintea cât 
de bine își spălase mâna udată de ploaie cu săpun cu aromă de 
portocală... și tot se simțise murdară după aceea. 

Insă nu putea să stea acolo la nesfârșit, paralizată de 
apăsarea fricii sau de lipsa de credință. Nu putea rămâne acolo, 
o siluetă fără formă, încremenită, așteptând ca lumea să 
dispară. 

Pistolul de calibru 9 mm se afla la loc sigur, în buzunarul 
hainei de ploaie. Il pipăi cu mâna dreaptă. 


54 


Cobori din Explorer și închise portiera încet, deși, ar fi trântit- 
o, în darabana diluviului, nu s-ar fi auzit niciun zgomot. Discreţia 
părea recomandabilă chiar și la vreme de apocalipsă. 

Forţa îngrozitoare a potopului aproape o dobori, dar păși cu 
atenţie ca să nu-și piardă echilibrul. 

Ploaia nu mai era încărcată de mirosul de spermă. Reuși să 
depisteze o urmă slabă a acelei arome, însă ea era acum 
mascată de prospețimi noi și dulcege, care aminteau de tămâie, 
alamă încinsă și ceai cu lămâie. Mai percepu și alte esente, 
cărora nu le putea găsi termen de comparație. 

Incercă să-și ferească faţa, însă ploaia își găsi drum pe lângă 
glugă. Picăturile care o loveau nu mai erau călduţe ca mai 
devreme. 

Fără să-și dea seama, își linse buzele. Nimic nu amintea de 
gustul sărat al mării, ci era ușor dulceag, plăcut. 

Gândindu-se la copiii care mâncau zăpada albastră, simţi că i 
se pune un nod în gât și scuipă, însă în gură îi intră și mai multă 
apă de ploaie. 

Canalele de drenaj ale aleii fuseseră blocate de ace de pin și 
mănunchiuri de frunze de sicomor. O baltă adâncă de douăzeci 
de centimetri părea să fiarbă în jurul cizmelor, iradiate de 
filigranele de argint ale misterioasei lumini. 

Neil își desfăcuse fermoarul hainei de ploaie ca să-și poată 
ține pușca sub ea. Cu stânga, își prinse pulpanele hainei, 
apropiindu-le cât de bine putea. 

O alee cu pavele, construită în pantă, ducea de la caldarâmul 
inundat până la treptele de intrare. 

_ Ajunsă la adăpostul verandei, Molly își dădu gluga pe spate. 
Işi scoase pistolul din buzunar. Neil prinse pușca în ambele 
mâini. 

Ușa casei lui Harry Corrigan era întredeschisă. 

Un punct luminos portocaliu de pe perete indica butonul 
soneriei, dar acelea nu erau circumstanţe în care să respecte 
uzanţele. Cu vârful cizmei, Neil împinse ușa spre interior. 

Cât ușa descrise un arc larg de cerc, rămaseră în așteptare, 
examinând holul iluminat. Apoi intrară. 

Vizitaseră deseori casa ca invitaţi, asta înainte de asasinarea 
Calistei în Redondo Beach și încă de câteva ori după aceea. 
Când bucătăria fusese renovată în urmă cu patru ani, Neil 
făcuse tot mobilierul. Totuși, locul acela familiar li se părea 


55 


straniu, nimic nu mai semăna cu ceea ce-și amintea Molly, nimic 
nu părea la locul lui. 

Parterul oferea din plin dovada unei vieţi simple, care se 
desfășura conform unor obiceiuri îndelung exersate - mobilier 
folosit, picturi înfățișând peisaje sau marine, ici o pipă uitată 
într-o scrumieră, colo pagina la care a ajuns cititorul marcată cu 
un ambalaj de la un baton de ciocolată, plante de interior 
îngrijite, cu frunze lucioase, câteva prune într-un bol din lemn pe 
blatul din bucătărie... 

Nu observară semne de violenţă. Dar nici urmă de prietenul și 
vecinul lor. 

Revenind în hol și rămași la picioarele scării, se gândiră să îl 
strige pe Harry. 

Ca să fie auziţi în vacarmul produs de asaltul ploii, ar fi trebuit 
să ridice glasul. La strigătul lor se putea întâmpla să răspundă 
altcineva sau altceva decât stăpânul casei, perspectivă care le 
recomanda să păstreze în continuare tăcerea. 

Neil porni înainte, către etaj. Molly urcă treptele într-o parte, 
rămânând cu spatele la perete, ca să poată privi spre ambele 
capete ale scării. 

În holul de sus, ușa masivă din stejar de la dormitorul mare 
fusese smulsă din ţâțâni. Despicată aproape în două, zăcea pe 
podea. Fragmentele lucioase din încuietoare erau împrăștiate pe 
Covor. 

Fiecare din cele două balamale rămăsese ancorată de toc în 
batantul cadrului, deși fiecare batant - din tablă de oțel de 8 
milimetri grosime - fusese îndoit de forța îngrozitoare care 
smulsese ușa. Articulațiile care uneau batantul de ușă de cel de 
centru de la fiecare balama erau de asemenea deformate, la fel 
și pivotul din oţel care le lega. 

Dacă Harry se refugiase în spatele ușii încuiate a dormitorului, 
bariera aceea nu rezistase multă vreme. 

Nici măcar un culturist îndopat cu steroizi și având mușchii lui 
Hercule nu ar fi reușit să smulgă ușa aceea din ţâţâni fără 
ajutorul unui palanc și a unui levier. 

Anticipând o nouă răbufnire furioasă ori un atac inuman, Molly 
șovăi înainte de a-l urma pe Neil în dormitor. După ce trecu 
pragul, nu văzu totuși nicio urmă de violenţă. 

Dulapul mare de haine era deschis. În el, nimeni. 


56 


Când încercă ușa dintre dormitor și baia alăturată, Neil 
constată că era încuiată. 

Aruncă o privire spre Molly. Ea dădu aprobator din cap. 

Apropiindu-și capul de ușa băii, Neil zise: 

— Harry! Harry, ești acolo? 

Chiar dacă i-ar fi răspuns cineva, tot nu ar fi putut auzi. 

Neprimind răspuns, se dădu înapoi și o lovi puternic cu 
piciorul. Încuietoarea era foarte simplă, și cedă la a treia 
lovitură. 

Partea curioasă era că ceea ce smulsese ușa mult mai 
rezistentă a dormitorului nu o distrusese și pe cea de la baie. 

Neil trecu pragul, apoi tresări puternic și se întoarse, cu o 
expresie schimonosită de groază viscerală și repulsie. 

Încercă să o împiedice pe Molly să vadă ce se găsea înăuntru, 
dar ea refuză să se oprească. Nimic nu putea fi mai cumplit 
decât priveliștea pe care trebuise să o îndure când avusese opt 
ani. 

Fără ochi, cu capul golit complet, ca un bostan scobit pentru a 
fi transformat în felinar, Harry Corrigan zăcea pe podeaua băii, 
rezemat de cadă. Avea în gură ţeava unei puști cu ţeavă scurtă, 
cu încărcare manuală și pat retezat. 

Îngreţoșată, dar nu șocată, Molly se răsuci cu spatele la mort. 

— Mereu suferea de singurătate, spuse Neil. 

Vreme de o clipă, Molly n-a înţeles la ce se referea Neil. Apoi 
pricepu că, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le văzuse, Neil 
respingea cumva ideea. 

— Harry nu s-a sinucis din cauza Calistei, spuse Molly. S-a 
retras în baie și și-a zburat creierii ca să nu ajungă faţă în faţă 
cu cel care a spart ușa dormitorului. 

Brutalitatea expresiei „și-a zburat creierii” îl făcu pe Neil să 
tresară, iar chipul lui, palid încă de când văzuse cadavrul, se 
făcu pământiu. 

— lar când au auzit zgomotul împușcăturii, continuă ea, ei au 
știut ce făcuse - și nu i-a mai interesat persoana lui. 

— Ei, zise Neil gânditor și privi în tavan, ca și cum și-ar fi adus 
aminte de masa enormă și apăsătoare pe care o simţise mai 
devreme. Dar de ce n-a folosit arma împotriva lor? 

Bănuind că răspunsul putea fi descoperit în altă parte a casei, 
Molly nu spuse nimic și porni spre hol. Cercetarea întregului etaj 


57 


nu le oferi nimic interesant până când ajunseră la scara din 
spate. 

Treptele înguste duceau spre o cameră cu pământ pe jos, 
situată alături de bucătărie. Molly știa că din acea cameră se 
putea ieși în curtea din spate. 

Se părea că Harry Corrigan se confruntase prima oară cu 
vizitatorii nedoriți în acea cameră. Avusese arma la el și trăsese 
cu ea de câteva ori pe trepte. Alicele găuriseră și scobiseră 
pereţii, smulseseră bucăţi de lemn și așchii din trepte. 

Retrăgându-se către etaj, trăgând spre atacatori, era 
imposibil să fi ratat ţinta într-un spaţiu atât de strâmt, mai ales 
ținând seama de dispersia gloanţelor unei astfel de puști. Și 
totuși, nu erau cadavre pe trepte sau pe hol. Nici sânge. 

Stând în capătul de sus al scărilor, alături de Molly, și 
împărtășind rezerva ei de a pătrunde în spaţiul atât de sufocant, 
Neil se întrebă: 

— În ce a tras - în fantome? 

Ea clătină din cap. 

— Nu fantomele au smuls ușa din ţâţâni. 

— Dar ce anume ar fi putut trece prin ploaia de gloanţe fără 
să fie atins? 

— Nu știu. Și poate că nici nu vreau să aflu. 

Plecară de acolo, dar când trecură pe hol, prin dreptul ușii 
prăbușite a dormitorului, luminile pâlpâiră și se stinseră. 


e Capitolul 11 


Neavând ferestre, în hol nu răzbătea nici măcar licărul 
nepământesc al ploii luminoase. Acolo domnea negrul absolut al 
coridoarelor din visele despre moarte și unde mergeai să-ți 
dormi somnul de veci. 

Aflată încă în etapa de iniţiere în tacticile de urmat în caz de 
apocalipsă meteorologică, Molly își uitase lanterna în automobil. 

În acest tărâm orb se ridică un foșnet, altul decât susurul 
ploii, un foșnet care o ducea cu gândul la sunetul produs de 
desfacerea, flexarea, înfoierea unor aripi membranoase, lipsite 
de pene. Își spuse că probabil era zgomotul făcut de Neil care se 
căuta prin buzunarele hainei de ploaie. 


58 


Fasciculul aprins brusc o convinse că avusese dreptate. Abia 
după aceea își îngădui să respire. 

Bezna din hol nu părea a fi un întuneric obișnuit, care 
respecta legile fizicii, ci, asemenea Întunericului Vizibil, esenţa 
mânjită de funingine a unui rău palpabil. Lumina dezvăluia mai 
puțin decât și-ar fi dorit, iar când fasciculul se muta, bezna 
revenea cu salturi sprinţare. 

Reușiră să ocolească ușa prăbușită, însă doar după câţiva 
pași, o prezenţă de niciunde recită un vers dintr-unul dintre 
poeții ei preferaţi, T.S. Eliot: 


„Gândesc că suntem pe aleea șobolanilor...”* 


Cuvintele fuseseră rostite ca de un sufleor, nu strigat, dar ele 
se propagară prin zgomotul de fond al ploii, iar Molly recunoscu 
vocea lui Harry Corrigan, răposatul Harry, care își făcuse singur 
ceea ce o brută îi făcuse soţiei lui pentru doar două sute de 
dolari. 

Biciuitor, ţâșnind încoace și încolo, fasciculul lanternei lumina 
în stânga, în dreapta, în spatele lor. Nimeni. 

Neil îi pasă lanterna lui Molly, eliberându-și astfel mâinile, 
pentru a putea folosi arma. 

Mânuind și lanterna, și pistolul, ea scrută de jur-împrejur. O 
ușă pe jumătate deschisă la camera de oaspeți din dreapta. Ușa 
abia crăpată a biroului din stânga. Încă o ușă - sclipirea 
porțelanului dintr-o baie aflată în faţă. 

Harry ori grozăvia în care se transformase Harry, ori care se 
dădea drept Harry, putea pândi din oricare dintre cele trei 
încăperi. Ori din niciuna. 

Apoi auzi încă un vers din Țara pustie care, de fapt, urma 
după cel rostit mai devreme: 


„Acolo unde morții oasele și le-au pierdut”. 


Molly nu reuși să deducă de unde venea vocea. Cuvintele se 
răsuciră în jurul ei ca niște șerpi, părând a porni dintr-o parte, 
apoi din cealaltă. 

Inima i-o luase razna de tot, lovind atât de puternic în coaste, 
încât a avut senzaţia că în sânge îi izbucni un incendiu, ca și 


? Tara pustie, versiune Alex. Moldovan, Ed. Paralela 45, 2004. (n.tr). 
59 


cum copitele potcovite ale unor cai înspăimântați ar fi scos 
scântei din pietrele de pe drum. 

Întâi palma mâinii drepte, apoi patul striat al pistolului 
deveniră lipicioase din cauza transpiraţiei. 

Întunericul îndărătnic, întunericul îndesat, lumina insuficientă, 
ușile de pe ambele părţi încordate precum capacele unor cutii 
ascunzând jucării ce apar pe neașteptate, și încă doisprezece 
metri până la capul scării. 

Apoi nouă. 

Șase. 

Lângă trepte, o siluetă apăru pe o ușă sau dintr-un perete, 
sau printr-un portal dintre lumi; Molly n-ar fi putut spune precis 
și era gata să creadă orice. 

Lumina nesigură îi revelă întâi pantofii, apoi manșetele 
pantalonilor din catifea reiată. 

Pe podeaua băii stropite de sânge, Harry se prăbușise 
îmbrăcat cu o cămașă din flanel și pantaloni din catifea reiată. 
De exact aceeași nuanţă. 

Molly simţi cum i se înmoaie genunchii la ideea de a vedea 
din nou capul golit ca un bostan, găvanele goale, dinţii sfărâmați 
de gloanțele puștii de 12 milimetri. 

Totuși, era o diferenţă între ceea ce voia să vadă și ceea ce 
mâna ei ținea să arate. Ridică lanterna către genunchii lui, către 
catarama curelei, cămașa din flanel, bărbia cu un început de 
barbă albă... 

Din fericire, Neil trecu pe lângă ea, trase un foc, reîncărcă în 
vreme ce silueta burlescă fu azvârlită îndărăt, clătinându-se, 
înspre întuneric. Apoi zise precipitat: 

— Hai, Molly, fugi, fugi! 

Împușcătura reverberase din pereţii holului; și totuși, ecoul 
cutreiera prin încăperile din jur, prin cele de la parter, ca și cum 
ea ar fi fost un clopot cu mai multe compartimente. 

Inimaginabilul se afla în bezna dintre ea și trepte, la un salt 
depărtare de ea; călăul, Mesagerul etern, Necunoscutul care 
apare la ușa tuturor mai devreme ori mai târziu, venise acum 
acolo pentru ea sub forma imposibilă a răposatului Harry, 
prietenul ei pierdut. 

Fugi, proiectând în faţă fasciculul de lumină ce se legăna și 
făcea salturi nebunești, către lumina inconstantă, către stâlpul 
din mahon al scării, care marca drumul de coborâre, și nu mai 


60 


privi spre stânga, unde vecinul resuscitat căzuse înapoi între 
umbre. 

Probabil se ridicase, se mișcase, se apropiase, pentru că Neil 
trase din nou. Lumina bruscă de la gura ţevii alungă o cohortă 
de umbre precum un stol de lilieci, prin tot holul. 

Molly ajunse la scări, care i se părură cu mult mai abrupte la 
coborâre decât fuseseră la urcare. Cu lanterna într-o mână, 
pistolul în cealaltă, nu se putea ţine de balustradă, păstrându-și 
echilibrul printr-un noroc chior. Se năpusti în josul treptelor 
ostile ca fușteii unei scări de gheaţă, cu capul înainte, 
poticnindu-se, lovind aerul cu brațele, și ateriză, clătinându-se, 
pe ambele picioare odată în hol, cu poalele hainei de ploaie 
ridicate. 

Ușa principală era deschisă. Când a treia împușcătură zgudui 
casa, părăsi încăperile acelea uscate ca să-și caute un adăpost 
îndoielnic în furtuna radiantă. 

Nu-și ridicase gluga. Torentele de ploaie îi spălară faţa, părul, 
iar un firicel i se prelinse pe ceafă, pe sub guler, de-a lungul șirei 
spinării, până în despicătura dintre fese, de parcă ar fi fost 
degetul insinuat al unui violator care profita de un moment de 
vulnerabilitate. 

Traversă  lipăind porţiunea inundată a rondoului, către 
portiera șoferului de la automobil. Lovi niște obiecte fără formă 
precisă. 

În fasciculul lanternei văzu păsări moarte - douăzeci, treizeci, 
patruzeci, poate mai multe - ciocuri deschise în țipăt tăcut, ochi 
sticloși. Plutind în balta argintie, ca și cum s-ar fi înecat în zbor și 
căzute din cerul doldora de apă. 

Neil ieși valvârtej din casă, alergând către mașina cu motorul 
pornit. Nu-l urmărea nimic, cel puţin deocamdată. 

Trecând la volan, Molly lăsă lanterna în consola pentru cană, 
puse pistolul între picioare și dădu drumul frânei de mână. 

Cu pușca Remington încă mirosind a oţel încins și a praf de 
pușcă ars, Neil urcă și băgă imediat în viteză. Inchise portiera 
abia după ce mașina începu să ruleze. 

leșind din balta plină cu înaripate, urcară aleea care părea 
pavată cu solzi lucitori, negri și argintii, de șarpe, intrară pe 
drumul de ţară, scăpând din zona aceea bântuită de cataclism și 
pătrunzând în alta. 


61 


e Capitolul 12 


Pe o asemenea Niagara, pe un pavaj la fel de alunecos ca o 
pârtie de bob, viteza era mai primejdioasă decât nesăbuinţa; era 
totuna cu nebunia. Cu toate astea, Molly, dornică să ajungă în 
oraș, conducea prea repede. 

Ici și colo, ramuri subțiri și îmbibate de apă, se desprinseseră 
și căzuseră pe carosabil. Straturile dense de ploaie ascundeau 
drumul și se întâmpla uneori ca Molly să nu vadă un obstacol 
decât atunci când îl lovea. 

Teroarea făcu din ea un șofer priceput, iar instinctul de 
conservare veni în ajutorul judecății, rafinându-i capacitatea de 
reacţie la fracțiuni de secundă. Făcu slalom cu Explorer-ul 
printre resturi aduse de furtună, evitând orice derapaj, 
tresăltând la trecerea peste gropi care făceau mai să-i scape 
volanul din mâini, reușind să învingă rezistența îndârjită opusă 
de bălțile ce uneori erau mai adânci decât păreau la prima 
vedere. 

Apoi observă prea târziu o creangă contorsionată ca o gheară 
și nu reuși să o mai evite, iar degetele frânte ale pinului se 
agăţară de burta mașinii, zgăriind-o, lovind-o, amintind de o 
creatură hotărâtă să ajungă la pasageri prin podea. Creanga se 
prinse de osia din spate, făcând un zgomot infernal cale de o 
jumătate de kilometru, după care, într-un târziu, se frânse și 
căzu. _ 

Îngrijorată, Molly apăsă mai încet pedala de acceleraţie. În 
următoarea jumătate de kilometru aruncă mereu câte-o privire 
la indicatorul de combustibil, temându-se că rezervorul ar fi 
putut fi perforat. 

Acul indicator rămase constant puţin sub semnul ce arăta că 
rezervorul era plin. Niciun bec de la bord nu părea să 
semnalizeze pierderea de presiune la ulei sau orice scurgere de 
lichide vitale mașinii. Avusese noroc. 

Rulând cu viteză redusă, mai puţin concentrată la șofat, se 
putu gândi mai bine la episodul înfiorător de la casa Corrigan. 
Oricât de mult își bătu capul, nu reuși să înțeleagă. 

— Ce a fost aia, ce s-a întâmplat? întrebă ea, conștientă de 
spaima copilărească din glas, dar fără să fie surprinsă sau jenată 
auzindu-și propriile cuvinte rostite pe un ton tremurător. 


62 


— Nu reușesc să-mi dau seama, recunoscu Neil. 

— Harry era mort. 

— Da. 

— Cu creierii împrăștiați prin toată baia. 

— Asta e o amintire pe care nici boala Alzheimer nu o poate 
șterge. 

— Și-atunci cum de-a ajuns din nou în picioare? 

— Nu putea. 

— Și să vorbească. 

— Nici asta. 

— Dar așa a fost. Neil, pentru numele lui Dumnezeu, ce 
legătură poate avea cu Marte? 

— Marte? 

— Sau de unde-o fi - de cealaltă parte a Căii Lactee, din altă 
galaxie, de la capătul universului. 

— Nu știu, recunoscu el. 

— Nu seamănă cu extratereștrii din filme. 

— Pentru că aici nu e vorba de un film. 

— Dar nici viaţă reală nu pare. Lumea reală funcţionează pe 
baza logicii. 

Neil scoase câteva cartușe din buzunarele hainei de ploaie și 
reîncărcă pușca. Nu scăpă niciunul pe jos. Avea mâinile foarte 
sigure. 

Din câte își amintea Molly, mâinile, mintea sau inima nici nu-i 
fuseseră vreodată altfel. Neil cel sigur pe sine. 

— Bine, dar unde-i logica? întrebă Molly. Că eu n-o văd. 

Mari cât niște fructe de ananas, două obiecte căzură de 
undeva și săriră de pe capota automobilului. 

Molly frână, după care își dădu seama că erau conuri de pin. 
Așa cum ricoșaseră din parbriz și descriseseră câte un arc, 
dispărând în noapte, semănaseră cu niște grenade. 

— Paraziţi, zise Neil. 

Ea trase mașina pe dreapta, oprind-o complet, jumătate pe 
șosea, jumătate pe acostament. 

— Paraziţi? 

— Ar putea fi paraziți, a zis el, formele astea de la capătul 
universului sau de pe partea nevăzută a lunii, sau de unde-or fi 
venit. Paraziţi - asta e o temă veche în literatura știinţifico- 
fantastică, nu? 

— Zău? 


63 


— Paraziţi inteligenţi, capabili să infecteze gazda și să o 
controleze ca pe o marionetă. 

— Care gazdă? ` 

— Orice, orice specie. In cazul de față, cadavrul lui Harry. 

— Și asta e logică după tine? 

— Doar speculație. 

— Dar cum face parazitul ăsta - nu-mi pasă dacă e mai 
inteligent decât toți membrii corpului medical la un loc - cum 
procedează ca să controleze o gazdă care și-a zburat creierii? 

— Cadavrul încă mai are scheletul articulat, musculatura, 
căile nervoase intacte, mai puţin creier, zise el. Poate că 
parazitul se conectează și poate manipula gazda, chiar dacă nu 
are creier. 

Teama o părăsi doar atât cât să-i îngăduie să-i exprime 
uimirea. 

— Nu vorbești deloc ca un tip care a făcut școala la iezuiți. 

— Ba da. Ei apreciază sprinteneala minţii, imaginaţia și 
receptivitatea faţă de nou. 

— Și, evident, urmăresc prea atent episoadele din Star Trek. 
După mine, teoria paraziţilor nu e sinonimă cu logica. 

Vreme de o clipă, Neil privi atent pădurea argintată, care, în 
depărtare, căpăta aspectul unui hău întunecat. Vădit neliniștit, 
se uită înainte și înapoi la drumul spălat de ploaie. 

— Să mergem, zise el. Cred că suntem mai vulnerabili dacă 
stăm pe loc. 


e Capitolul 13 


Din cauza cantităţii extraordinare, al urletului paralizant și al 
spectacolului înspăimântător, ploaia asta fără sfârșit dădea 
naștere unor reacţii psihologice ciudate. Monotonia fenomenului 
și forța lui strivitoare aveau puterea de a deprima și dezorienta. 

În timp ce traversa încet linia vestică a culmii bătute de ploaie 
de deasupra Lacului Negru, îndreptându-se către orașul cu 
același nume, Molly Sloan simţi că era capabilă să reziste 
deprimării și debusolării. Dar simţi și că, treptat, pierde ceva 
esențial. 

Nu speranţa. Niciodată nu-și pierdea speranţa; precum calciul, 
aceasta făcea parte din structura ei osoasă. 


64 


Convingerea nezdruncinată care o caracteriza în modul cum 
aborda viaţa părea totuși să fie mai puţin fermă decât de obicei, 
parcă înmuindu-se sub influenţa potopului, sărăcită și văduvită 
de intensitatea de altădată. 

Nu știa încotro mergeau, decât că se îndreptau spre oraș, și 
nici motivul, altul decât că-și căutau adăpost alături de vecini. 
Întotdeauna își planificase viaţa, nu doar cu o lună sau cu un an 
înainte, ci cu un deceniu sau chiar mai mult, stabilindu-și 
obiective și străduindu-se să le îndeplinească. Acum nu reușea 
să vadă mai departe de sosirea zorilor, iar fără o ţintă limpede, 
fără un plan pe termen lung, se simţea în derivă. 

Voia să supravieţuiască, desigur. Dar simpla supravieţuire nu 
o satisfăcuse niciodată, de aceea nu era suficientă nici acum. 
Pentru a fi motivată, avea nevoie de un scop mai profund și de 
un țel mai măreț. 

Pagini cristalizându-se în capitole, capitole acumulându-se în 
cărţi. Munca de romancier - arta de a povesti, de a captiva, dea 
fi sincer, toate i se păruseră a fi un scop de o viaţă. Mama ei o 
învățase că talentul era un dar de la Dumnezeu, că scriitorul are 
obligaţia sacră față de Creatorul său de a explora acel talent cu 
energie și discreţie, a-l perfecționa și folosi pentru a însenina 
peisajul sufletesc al cititorilor. 

În graba de a lua hrană, arme și alte lucruri esenţiale pentru 
călătoria primejdioasă ce îi putea aștepta, Molly uitase să-și ia 
laptopul și, cum până atunci scrisese doar la computer, nu știa 
dacă, folosind doar un pix, va fi la fel de creativă. 

Pe de altă parte, nu-și luase nici pix, dar nici creion. Nu 
inclusese hârtia în provizii, ci doar paginile manuscrisului 
neterminat la care lucra. 

Pesemne că scopul, sensul și planurile ambiţioase nu aveau 
să se regăsească decât după ce înțelegea mai bine situaţia și, 
pe baza unor realități mai palpabile decât cele cunoscute în acel 
moment, putea să-și imagineze ce viitor îi aștepta. 

Pentru a înțelege, era nevoie ca mai întâi să găsească 
răspuns la o serie de întrebări. 

Deși conducea cu cincisprezece kilometri pe oră prin ploaie, 
nu-și dezlipi privirea de la drum când îl întrebă pe Neil: 

— De ce T.S. Eliot? 

— Ce vrei să spui? 


65 


— Ce spunea Harry... adică ceea ce știam noi că e Harry... 
când mi-a vorbit. „Gândesc că suntem pe aleea șobolanilor. 
Acolo unde morţii oasele și le-au pierdut.” 

— Eliot e unul dintre preferații tăi, nu? Probabil că Harry știa 
asta. 

— Cadavrul lui Harry era pe hol când mi-a vorbit, creierul îi 
rămăsese în baie, iar amintirile cred că dispăruseră. 

Rămas cu pușca între picioare și cu ochii alerți la ce se 
petrecea afară, Neil nu-i oferi nicio explicaţie și nici măcar nu 
încercă să facă acest lucru. 

Molly nu se dădu bătută: 

— Cum putea un parazit extraterestru să știe conținutul minţii 
lui Harry, dacă el nu mai avea minte? 

Pe drum zăceau împrăștiate alte și alte păsări. Deși se vedea 
că erau moarte, Molly făcu tot posibilul să le ocolească. 

Încruntându-se, se întreba cât mai aveau de așteptat până să 
dea și peste mormane de cadavre umane. 

— Nu știu ce scriitor SF, zise Neil într-un târziu, cred că Arthur 
C. Clarke, a sugerat că o specie extraterestră, cu sute sau mii de 
ani mai dezvoltată decât umanitatea, ar poseda tehnologii care 
nouă ni s-ar părea nu rezultatul științelor aplicate, ci magie 
pură, supranaturală. 

— În cazul nostru, magie neagră, a zis ea. Rea. Ce rost ar 
avea să transforme un mort într-o marionetă - dacă nu pentru a 
teroriza? 

Înainte, prin furtuna luminiscentă, apăru o altă lumină izolată, 
care crescu în intensitate pe măsură ce se apropiau. 

Molly încetini și mai mult. 

Din torentele ploii își făcu apariţia un automobil Infiniti, oprit 
pe banda lor, cu faţa în aceeași direcţie de mers. Farurile erau 
aprinse, iar trei dintre cele patru portiere, deschise larg. 

Molly rulă încet și opri la trei metri în spatele mașinii. Motorul 
mergea - din ţeava de eșapament se ridica un fir de vapori, însă 
pânza ploii atenua dâra de gaze, scurtând-o. 

De unde se aflau, Molly nu-l văzu nici pe șofer și nici pe 
pasageri. 

— Mergi mai departe, o încurajă Neil. 

Molly viră, intrând pe contrasens și trecu prin dreptul 
vehiculului. 

Înăuntru, nu se vedea nimeni prăbușit sau în viaţă. 


66 


Mașina nu-și trădase ocupanţii, însă ei o abandonaseră și 
preferaseră să continue drumul pe jos. Ori fugiseră panicaţi. Ori 
fuseseră răpiți. 

Pe asfaltul din faţa automobilului, iluminate de faruri, se 
vedeau trei obiecte. O bâtă de baseball. Un cuţit de bucătărie. O 
toporișcă cu coadă lungă. 

— Poate n-au avut pistoale, zise Neil, exprimând chiar 
gândurile lui Molly, și s-au înarmat cu ce-au avut la îndemână. 

In cursul confruntării ce avusese loc acolo, ocupanții mașinii 
descoperiseră probabil că armele lor erau inutile și le 
aruncaseră. Sau poate fuseseră dezarmaţi cu forţa de ceva ce 
nu se lăsa impresionat de bâte sau cuțite. 

— S-ar putea să-i găsim undeva pe drum, a sugerat Neil. 

Molly nu credea că se va întâmpla așa ceva. Oamenii aceia 
dispăruseră pentru totdeauna, unde, nu se știa de ce, imposibil 
de bănuit. 


e Capitolul 14 


După ce luminile farurilor automobilului abandonat se topi în 
ploaie, Neil deschise aparatul de radio, poate și pentru a 
descuraja orice alte speculaţii despre pasagerii dispăruţi ai 
mașinii. Soarta acelor călători putea fi comună tuturor oamenilor 
care se aventuraseră în furtună, situaţie în care nu mai puteau 
găsi niciun argument credibil pentru a-și continua drumul spre 
oraș. 

Pe benzile FM și AM, izbucnirile nervoase de paraziți și ţiuituri 
electronice alternau cu tăceri pe lungimi de undă pe care 
altădată se băteau zeci de posturi de muzică sau dezbateri. Pe 
un număr redus de frecvențe, cuvintele se coagulau din 
cacofonia dominantă, alcătuind ocazional câteva propoziții. 

In două cazuri, reporteri sau purtători de cuvânt ai guvernului 
lăsau impresia că citeau recomandări oficiale. Acestora le 
lipseau informaţiile concrete și, în cea mai mare parte, 
rămâneau niște asigurări goale de conţinut. 

Un tip de la un post de radio din Denver i se adresa direct 
soției și fiului, exprimându-și iubirea în cuvinte simple, dar 
pătrunzătoare. Evident, nu se mai aștepta să-i revadă. 


67 


Din nu se știe ce loc îndepărtat, prin eterul turbulent al nopții 
fără egal, se auzi muzică: /// be seeing you? un cântec vechi și 
trist. 

În vremuri normale, versurile acelea melancolice și muzica 
plină de alean i-ar fi frânt inima lui Molly. Dar în împrejurările 
acestea ieșite din comun, cântecul despre o dragoste pierdută 
deveni o metaforă uimitor de elocventă pentru ireparabila 
pierdere a unei întregi societăți, civilizaţii, pentru sfârșitul brusc 
al păcii, speranţei și promisiunii. 

De când se știa, lumea se micșorase întruna datorită 
televiziunii, comunicaţiilor prin satelit, internetului. Acum, în 
doar câteva ore, toate acele legături fuseseră retezate, iar 
lumea revenise la dimensiunile pe care le avusese în urmă cu un 
secol. 

Bărbatul care se adresa soţiei și fiului din Denver părea să fi 
vorbit de pe alt continent. lar acum, cântecul acesta, scris cu 
puţin înaintea celui de-al Doilea Război Mondial și transmițând 
incertitudinile acelei epoci zbuciumate, aducea cu el prin noapte 
ceva ce sugera distanța, de parcă ar fi fost difuzat nu doar din 
îndepărtata Europă, ci dintr-o Europă a altei ere, călătorind 
peste jumătate de lume și mai mult de jumătate de secol. 

Ochii lui Molly se umplură de lacrimi. 

Sentimentul de pierdere, care-o încerca, acutizat de fiecare 
acord al cântecului, deveni dureros ca un cuţit care îi sfâșia 
inima. Și totuși, nu îndrăzni să-i ceară lui Neil să închidă radioul 
și să fie astfel deposedaţi de această legătură durabilă cu o 
civilizație ce părea să se dizolve cu rapiditate în jurul lor în apele 
acide ale furtunii. 

Conștient de reacţia ei față de cântec ori trăind același 
sentiment, Neil apăsă butonul de căutare aleatorie, dorind să 
găsească alt post de radio. 

După ţiuituri, pârâituri și prea multe frecvenţe marcate de o 
tăcere înfricoșătoare, dădură peste o voce clară. Un disc-jockey, 
gazda unui talk-show care transmitea și știri - indiferent cine și 
ce ar fi fost, părea furios și speriat. 

Vorbea obsedant despre transmisiile audio de la echipajul 
Staţiei Spațiale Internaţionale aflat pe orbită deasupra 
Pământului, mesaje care fuseseră emise ceva mai devreme în 


10 Pe curând, cântec compus de Bing Crosby, interpretat ulterior de Frank Sinatra, 
Billie Holliday și alţi artiști. (n.tr). 


68 


acea seară, simultan cu apariţia uriașelor turbioane de apă pe 
oceanele planetei. 

— Am difuzat asta de zece ori până acum și o s-o mai dau de 
zece ori, de o sută de ori, la dracu’, până nu mai avem emisie, 
până când ceva o să ne spargă ușa și o să ne ucidă pe toți. 
Ascultă asta, America, ascultă cu atenţie și cunoaște-tți 
dușmanul. Aici nu mai e vorba de încălzire globală, pete pe 
soare, radiaţii cosmice, nu mai e un spasm inexplicabil al climei 
planetei. Avem de a face cu războiul lumilor. 

Transmisiile fuseseră recepționate în fragmente separate sau 
fuseseră prelucrate pentru difuzarea lor ca știri. Incepeau cu 
exclamaţii de uimire, emoție, chiar mirare. Curând, tonul lor se 
schimbă. 

Întâi, un membru al echipajului vorbind în engleză cu accent 
rusesc anunţă că, după o defecțiune a camerelor de vederi de la 
exterior, computerul a înregistrat andocarea unei nave 
necunoscute la staţia spaţială. Acest lucru a fost primit ca o 
surpriză, pentru că radarul nu detectase apropierea nici unui 
obiect, nici gunoi spaţial aflat în orbită, nici OZN care zbura 
controlat. 

Ofiţerul de comunicaţii, Wong, nu reușise să intre în legătură 
cu vizitatorii. 

— Sigur s-a andocat ceva la stație? 

— Absolut, răspunse rusul. 

— Nu-i vreo eroare de computer, vreun raport fals de 
andocare? 

— Niet, am simtit, ca și tine de altfel. 

Un alt membru al echipajului, clar din Texas, susţinea că de la 
un hublou de unde se vedea o parte din modulul de andocare nu 
putea face o confirmare vizuală privind vreo navă vizitatoare. 

— Mama m-a învăţat să nu vorbesc urât, dar, Isuse, de aici ar 
trebui să văd o parte din rahatul acela, nu? 

Din nou rusul: 

— Fruntea sus! Computerul anunţă deschiderea  ecluzei 
exterioare. 

Un alt american, de astă dată cu accent de Boston, zise: 

— Cine dracu' i-a dat aprobare? 

— Nimeni, răspunse rusul. Acum ăștia ne controlează 
sistemele. 

— Care ăștia? 


69 


— Poate că Jamaica are un program spaţial de care nimeni n-a 
avut habar, spuse texanul, însă vorbele lui nu stârniră râsul 
nimănui. 

Molly redusese viteza mult sub opt kilometri pe oră, pentru că 
drama desfășurată deasupra Pământului îi distrăsese atenţia 
atât de mult, încât nu se mai putea concentra bine asupra 
drumului învăluit în perdeaua ploii. 

După ce revenise de la hubloul care asigura o vedere parțială 
a modulului de andocare, poate după ce examinase pe 
monitoare imaginile culese de camerele din interior, texanul 
întrebă: 

— Lapeer, pe tine te văd în ecluză? 

— Da, eu sunt, Willy, îi răspunse o femeie cu accent 
franțuzesc sau poate belgian. Am ajuns la recepţie, cu Arturo. 
Instrumentele indică o presiune pozitivă în ecluză. De fapt, e 
aproape de presiunea atmosferică. 

Rusul, din nou: 

— Mai bine ieși de acolo, Emily. Și tu, Arturo. Retrageţi-vă, 
găsiţi niște pereți solizi între ei și voi, până ne dăm seama care 
e situația. 

Emoţionată, Emily Lapeer râse, nervos. 

— E un nou început, Ivan. Nu mai încap vechile temeri. 

O altă voce de femeie, probabil de origine germană, interveni 
cu autoritate: 

— Lasă idealismul, Emily. Gândește. Protocoalele de intrare ar 
trebui să fie universale. Aici e vorba de agresivitate. Simt 
ostilitatea. 

— Asta e o interpretare xenofobă, protestă Lapeer. 

Nemţoaica nu fu de acord. 

— Vorbim de bun-simt. 

— Eu sunt de acord, Lapeer, interveni iar texanul. Retrage-te 
și închide ecluza când ieși. Hai, pleacă de acolo! 

— Asta e istorie, spuse Lapeer. 

Rusul veni cu elemente noi: 

— Camerele din ecluză scoase din funcţiune. Dacă vizitatorii 
coboară, nu-i pot vedea cum arată. 

— Am auzit și noi niște zgomote în ecluză, anunţa Lapeer. 

Texanul spuse: 

— Ce mama dracului, Lapeer, camerele din ecluză au murit. 
Asta nu-mi miroase deloc a bine. Nu te mai vedem nici pe tine. 


70 


Mirată, dacă nu chiar alarmată, Lapeer spuse repede ceva în 
franceză, apoi trecu pe engleză: 

— Aici se petrece ceva imposibil... 

Apoi, probabil, Arturo: 

— Ce mama...? 

Lapeer zise: 

— ... Nu deschide ușa ecluzei din interior, ci doar, doar trece 
prin ea... 

— Ce spui? 

— ... Materializat chiar din otel... 

Rusul afirmă: 

— Computerul arată că ușa ecluzei e închisă. 

Copleșită brusc de spaimă, Emily Lapeer rosti precipitat și 
tremurător, vorbe de copil speriat: 

— Sainte-Marie, mere de Dieu, non, non, bénie Marie, non, 
sauvez-moi! 

Din camera de recepţie a staţiei orbitale, alăturată ecluzei, 
Arturo începu să urle fără cuvinte, îngrozit - apoi de durere. 

— Mere de Dieu, sauvez-moi. Bénie Marie, non, non, NON... 

Brusc, rugăciunea disperată a lui Emily Lapeer se transformă 
în ţipete care se apropiară ca intensitate de cele scoase de 
Arturo. 

Deși ar fi fost mai în siguranţă dacă se deplasau, Molly nu mai 
putu conduce. Capacitatea de a se concentra îi fusese anulată, 
nu de teamă sau empatie, ci de milă. Frână până opri mașina, 
apoi rămase tremurând. 

Neil întinse o mână spre ea. Recunoscătoare că nu era 
singură, cu o recunoștință imposibil de exprimat, Molly îi luă 
mâna și i-o strânse. 

Deasupra Pământului, din diferite încăperi ale staţiei spaţiale, 
membrii echipajului strigau unul către altul prin sistemul de 
comunicare. Uneori vorbeau în engleză, alteori reveneau la 
limba lor maternă, dar, indiferent în ce limbă se exprimau, 
întrebările și apelurile lor sunau la fel: 

Ce se petrece? Unde sunteți? Mă auzit? Sunteţi acolo? Ce 
sunt ei? Ce faceți? Ce fac ei? De ce, unde, cum? Alungați-i! 
Blocați ușa! Nu! Ajutor Hei! Apără-mă, Doamne! Te rog! 
Doamne! Nu! 

Apoi, numai urlete. 


71 


Poate pentru că urletele erau doar niște câpii ale unor câpii - 
transmise de pe orbită, înregistrate pe bandă sau disc, 
reproduse apoi de postul de radio - Molly percepu unele nuanțe 
subtile de groază și suferință pe care nu le-ar fi sesizat nici dacă 
ar fi asistat la măcel. Strigătele fuseseră la început stridente și 
pătrunzătoare, marcate de neîncredere și negare, apoi 
deveniseră mai guturale și mai îngrozite, iar în final ajunseseră 
esenţa pură a suferinţei. Erau ţipetele torturate și suspinele 
unor bărbați și femei cărora li se smulseseră braţele și picioarele 
unul câte unul, apoi li se scoseseră intestinele de către un rău 
răbdător, care avea nevoie de timp ca să-și savureze lucrarea. 

După ce invadatorii trecuseră din cabină în cabină, de la un 
capăt la altul al staţiei spaţiale, după ce fiecare membru 
nefericit al echipajului devenise un animal nenorocit care 
scheuna în ecluza stropită cu baligă a unui abator, victimele 
tăcură una după alta, până când vocea unui singur astronaut 
răsună din locul acela care reprezenta apogeul tehnologiei 
umane. Strigătul lui străbătu vidul și stratosfera, în ultima zi 
bună a unei jumătăţi de planetă și la începutul celei mai lungi 
nopți, în momentul chinurilor lui, când furtuna încă nu pornise să 
înece pământul, urletul lui de agonie veni ca un avertisment 
pentru omenire, un sunet de trâmbiţă și un clopot de vecernie 
care bătu ora sfârșitului. 

Vocea lui răsună pentru ultima oară. 

Urmă tăcerea, care părea să reverbereze de amintirea terorii. 

Ascultând, Molly reușise să respire doar în icnete slabe, iar 
acum, rămasă cu capul plecat și urechea apropiată de difuzor, 
își ţinea suflarea de tot. 

Dinăuntrul staţiei spaţiale se auzi o nouă voce - adâncă, 
mătăsoasă, ciudată - cu puterea fascinantă a unei Prezențe, 
chemate de incantaţii interzise la o pentagramă desenată cu 
sânge de miel nevinovat și înconjurată de lumânări aprinse. 
Vorbi într-o limbă ce nu mai fusese auzită vreodată pe Pământ. 

— Enuigel e elemun, icăc metnis ițlum, reficul, nodaba, 
anatas, lurotacnim ed etelfus. 

Pe lângă dragostea faţă de cuvinte și pasiunea pentru poezie, 
Molly avea talentul de a memora cu ușurință versuri, așa cum 
un pianist genial poate asculta un cântec doar o dată, iar apoi îl 
poate interpreta notă cu notă. Cuvintele acelea străine aveau un 


72 


ritm ce amintea de poezie, iar când vocea neumană de la radio 
repetă mesajul, ea murmură la unison cu ea: 

— Enuigel e elemun, icăc metnis ițlum, reficul, nodaba, 
anatas, lurotacnim ed etelfus. 

Deși nu le înţelegea sensul, în acele vorbe simţi aroganţa - o 
aroganță însoţită de un sentiment de triumf, răutate, ură 
neiertătoare și furie ce depășea capacitatea celor mai 
necruțătoare inimi umane, o furie imposibil de înţeles. 

— Enuigel e elemun, icăc metnis ițlum, reficul, nodaba, 
anatas, lurotacnim ed etelfus... ed etelfus, repetă Molly, de astă 
dată singură. 

La radio, ca din senin, se auzit vocea crainicului agitat: 

— Războiul lumilor, America. Răspunde, luptă! Dacă ai puști, 
folosește-le! Dacă n-ai, găsește-le. Dacă mă aude cineva din 
guvern, pentru numele lui Dumnezeu, scoateţi armele nucleare! 
Nu trebuie să ne predăm... 

Neil închise radioul. 

Ploaie. Ploaie. Ploaie. 

Sus, astronauți morți; jos, furtună. 

Încă șase kilometri până în oraș - dacă el mai exista. 

Dacă nu în oraș, cât mai era până la un adăpost, cât mai 
aveau până la locul unde oamenii se strânseseră ca să se apere 
împreună? 

— Dumnezeu să Se milostivească de noi, zise Neil, care 
urmase o școală iezuită. 

Ridicând piciorul de pe pedala de frână și pornind din nou la 
drum, Molly evită să cerșească îndurare, întrucât credinţa ei 
fusese pângărită de superstiții primitive - se temea că soarta 
mârșavă i-ar respinge rugămintea și îi va da doar ceea ce nu 
ceruse. 

Totuși, potrivit firii ei, încă mai nutrea speranţe. Inima i se 
strânse ca un pumn în jurul unui grăunte de speranţă; iar dacă 
acela nu era un grăunte de aur, atunci rămânea doar o pietricică 
oarecare; iar dacă nu era nici pietricică, atunci măcar un firicel. 
Însă particula de nisip este miezul perlei create de stridie. 

Ploaie. Ploaie. Ploaie. 


73 


e Capitolul 15 


Cel de-al doilea vehicul abandonat, un Lincoln Navigator, 
stătea pe banda de pe sensul opus, cu fața către Explorer-ul 
care se îndrepta spre sud. Motorul mergea, la fel ca în cazul 
celeilalte mașini găsite, și nu avea pană la nicio roată, ceea ce 
sugera că vehiculul cu tracţiune integrală nu-l trădase pe șofer. 

Farurile erau pe fază scurtă, însă luminile de avarie clipeau 
ritmic, cu un efect stroboscopic, astfel încât milioanele de limbi 
ale ploii păreau să se bâlbâie încontinuu în căderea lor. 

La Infiniti rămăseseră deschise trei portiere, dar la Navigator 
doar una. Portiera din spatele șoferului lăsa ploaia să pătrundă 
înăuntru și oferea o priveliște a banchetei iluminate de 
plafonieră. 

— Dumnezeule, ce e asta, Neil? 

Molly frână, Neil o întrebă: 

— Ce? 

Geamul de la portiera ei, brăzdat de dâre de apă, ploaia ce 
ascundea contururile, pâlpâitul ca de metronom al luminilor de 
avarie, toate complotau ca să înșele ochii, însă Molly știa ce are 
în faţă și știa și ce trebuia să facă. 

— Un copil, zise ea, oprind mașina. Un bebeluș. 

— Unde? 

— Pe bancheta din spate a Navigator-ului, răspunse ea și 
deschise larg portiera ei. 

— Molly, așteaptă! 

Dacă ploaia ar fi fost toxică, era otrăvită fără nicio speranță 
de a mai fi salvată încă de când fugiseră din casa lui Harry 
Corrigan. O doză în plus nu putea s-o afecteze mai mult ca 
atunci. 

Ca și cum ploaia ar fi fost mai caldă, acoperișul părea să 
degaje ceva uleios care, scurgându-se pe jos, făcuse pavajul să 
fie lunecos. 

Molly alunecă, cât pe ce să cadă. Recăpătându-și echilibrul, 
avu brusc convingerea că o urmărea ceva, o creatură ascunsă și 
că, dacă ar fi căzut, acel lucru fără nume s-ar fi furișat târâș din 
bezna umedă, ar fi prins-o în fălcile necruțătoare și ar fi smuls-o 
instantaneu de pe șosea, ducând-o dincolo de creasta muntelui, 
printre copaci, buruieni, în pântecul ghimpos al nopţii. 


74 


Aplecându-se peste bancheta din spate a automobilului, 
descoperi că bebelușul abandonat - nu un sugar, ci o fetiță cu 
pantofiori roz și tricou galben - era de fapt o păpușă mare, cam 
de o jumătate de metru înălțime. Brațele plinuțe, împreunate, 
stăteau întinse în față, exprimând parcă disperarea sau 
speranţa de a fi luată în braţe. 

Molly se uită spre bancheta din față, apoi în spaţiul pentru 
bagaje din spatele vehiculului. Nimeni. 

Copilul căruia îi aparținuse păpușa plecase împreună cu 
părinţii. Undeva, la adăpost, probabil. 

Și care era cel mai durabil loc ferit, dacă nu moartea? 

Răzvrătindu-se împotriva acelui gând, Molly se aplecă și mai 
mult în interiorul automobilului. 

Îngrijorat, Neil o strigă. Ea se întoarse și văzu că și el 
coborâse din mașină și stătea, cu pușca în mâini, să îi ofere 
sprijin. 

Deși nu auzise clar spusele lui, își dădu seama că el voia ca ea 
să revină la volan și să-și continue drumul spre oraș. 

Clătinând din cap, Molly ocoli prin spate Navigator-ul și ajunse 
la portiera dreapta faţă. Voia să fie sigură că posesorul păpușii 
nu se ghemuise sub vehicul, ascunzându-se de ameninţarea 
apărută pe șosea, de răul care îi răpise părinţii. 

Nu găsi niciun copil ghemuit. Nici sub mașină, când se lăsă în 
genunchi să verifice în spaţiul acela redus. 

Acostamentul drumului era îngust. Bucăţi de asfalt și pietriș, 
cioburi sclipitoare de sticle azvârlite din mers, inele din aluminiu 
de la nenumărate cutii cu băuturi reflectau slab ploaia 
luminoasă, alcătuind un mozaic fără sens într-un strat de noroi 
mereu în mișcare. 

Când se ridică din nou în picioare, Molly avu impresia că 
pădurea, care deja sufocase șoseaua când se lăsase pe palme și 
genunchi, se apropiase și mai mult cât stătuse cu spatele spre 
ea. Ramurile îmbibate de apă ale copacilor cu frunze perene 
atârnau ca niște veșminte șiroind de apă - mantii, robe, rase și 
odăjdii. 

Nevăzuţi, dar simţindu-le acut prezenţa, observatorii o 
urmăreau din sutanele cu glugă ale pinilor, creaturi mai puţin 
obișnuite decât bufniţele și ratonii, și mai puţin curate. 

Înspăimântată, dar simțind că, dacă ar arăta că se teme, ar 
provoca atacul, nu bătu niciun centimetru în retragere. In 


75 


schimb, își frecă mâinile murdare de noroi, clătindu-le în 
torentul care se prăvălea din ceruri, deși nu avea să se simtă 
curată decât după ce se va fi spălat și de urmele ploii. 

Spunându-și insistent că prezentele ostile pe care le simţise în 
pădure erau doar rodul propriei imaginaţii, dar știind că se 
amăgea, continuă să dea roată Navigator-ului, revenind la 
portiera șoferului cu o nepăsare care constituia o adevărată 
demonstraţie de curaj. 

Inainte să se retragă la mașina lor, înșfăcă păpușa de pe 
bancheta din spate a Lincoln-ului. Părul blond și despletit, ochii 
albaștri și zâmbetul dulce îi amintiră de un copil care murise în 
braţele ei cu mult timp în urmă. 

Rebecca Rose, așa o chemase. O fată sfioasă, care vorbea cu 
un ușor sâsâit. 

Ultimele ei cuvinte, șoptite în delir și fără să aibă un înţeles 
imediat, fuseseră: „Molly... un câine. Așa frumos... ce tare 
strălucește...” și atunci, pentru prima oară în viaţa ei și, în 
același timp, pentru ultima oară, nu vorbise deloc sâsâit. 

Cum nu reușise să o salveze pe Rebecca, Molly păstrase acea 
imagine simplă a ei, iar când Neil se sui în mașină, îi întinse 
păpușa spre păstrare. 

— S-ar putea să-i întâlnim pe fetiță și pe părinţi în drum spre 
oraș. 

Neil nu considera necesar să-i amintească lui Molly că 
Navigatorul se deplasa în direcţia opusă când fusese abandonat. 
Știa că și ea era conștientă de acest lucru. 

— Ar fi frumos dacă i-am putea înapoia păpușa. Sunt convinsă 
că nu a vrut să o uite, zise ea. 

Logic, știa că, dacă începuse cu adevărat un război al lumilor, 
copiii nu ar fi fost cruţați. 

Emoţional, refuza totuși să admită că inocenţa nu putea 
garanta imunitatea în caz de molimă sau genocid. 

Demult, într-o după-amiază ploioasă, Molly salvase câţiva 
copii, dar nu reușise să-i apere pe alţii. Dar dacă fărâma de 
speranţă din inima ei ar fi trebuit să devină miezul unei perle, 
credea că niciun copil nu va mai suferi în prezenţa ei și că aceia 
care îi vor fi daţi spre îngrijire s-ar afla în siguranţă, ocrotiţi, 
până când ar fi murit ea însăși. 

In timp ce Explorer-ul pornea, continuând drumul spre oraș, 
Neil spuse: 


76 


— E o păpușă frumoasă. Fetiţa s-ar bucura s-o primească 
înapoi. 

Molly îl iubea pe Neil pentru că spunea întotdeauna exact ce 
și-ar fi dorit ea să audă. El știa ce anume o motiva pe Molly, 
chiar și într-o situaţie ca aceea în care se aflau în acele 
momente. 


e Capitolul 16 


Nici nu se îndepărtaseră prea mult de Navigatorul abandonat, 
că Molly își dădu seama cu întârziere că ploaia fusese mai puţin 
pătrunsă de miros decât atunci când ieșise pe verandă ca să 
stea între coioţi. Mirosul vag de spermă dispăruse cu 
desăvârșire, iar amestecul altor parfumuri se dovedise doar o 
idee mai pătrunzător decât cel de la casa lui Corrigan. 

Neil îi confirmă observația. 

— Mda. ȘI nici nu mai strălucește la fel. 

Noaptea spiridușilor părea încă decorată cu poleială de 
Crăciun; cu toate acestea, ploaia era cu câţiva lumeni mai 
întunecată decât mai devreme, deși cădea la fel de abundent ca 
și până atunci. 

Poate că acele condiţii schimbătoare ar fi trebuit să-i dea 
curaj lui Molly, însă ele o tulburau. Evident, prima fază a 
războiului se apropia de sfârșit. Cea de-a doua avea să înceapă 
curând. 

— Parcă ţin minte, zise Neil, că acest domn Eliot al tău a scris 
ceva memorabil despre Ziua de Apoi. 

— Da. A zis că o să devenim oameni găunoși, împăiaţi, cu 
capetele pline de paie, fără convingeri sau aspirații... iar pentru 
asemenea oameni, lumea nu se va sfârși exploziv, ci cu un 
scâncet. 

Aplecându-se în față ca să poată privi în sus prin parbriz, spre 
cerul înecat, Neil zise: 

— Nu știu ce părere ai tu, dar eu cred ca va ieși cu explozii. 

— Și eu. 

Un minut mai târziu, pe Molly o preocupă mai puţin decât și- 
ar fi imaginat dacă lumea avea să sfârșească cu zgomot sau în 
violenţă. Imaginea unui om singur, care mergea cu pas apăsat și 
alert pe banda care ducea spre nord, o făcu să-și îndrepte 


77 


gândurile de la catastrofa planetară la cataclismul personal care 
îi schimbase viața la vârsta de opt ani și apoi îi modelase fiecare 
zi trăită după aceea. 

Era inexact să-l numească pieton pe acel bărbat. Șoseaua nu 
era prevăzută cu trotuare și nimic nu încuraja pe cineva să 
călătorească pe jos de-a lungul crestei. Pe de altă parte, mergea 
cu pași hotărâți, cu entuziasmul cuiva care se îndrepta spre o 
țintă precisă. 

La început, Molly bănui că omul era vreunul dintre aceia care 
considerau că, dacă mergeau pe jos suficient de des și de mult, 
și nu îndrăzneau să mănânce nicio linguriţă de îngheţată, vor 
trăi etern -, dacă nu puneau la socoteală pericolele pe care 
negarea de sine nu le putea influenţa, precum camioane 
scăpate de sub control, prăbușiri de avioane sau invazii ale 
extratereștrilor. 

Sfidând capriciile vremii, bărbatul nu purta nicio haină să se 
apere de ploaie. Pantalonii de un cenușiu-deschis și cămașa 
asortată, care sugerau un soi de uniformă, erau ude leoarcă. 

Probabil că se simţea cumplit, dar mărșăluia cu obstinaţie 
înainte, fără ca trăsăturile feţei să trădeze că l-ar fi deranjat 
cumva hainele îmbibate de apă și celelalte neplăceri create de 
ploaie. Din cauza vizibilităţii proaste, a prudenţței și a temerii de 
ceea ce ar putea descoperi în oraș, Molly menţinuse o viteză 
redusă, iar pietonul părea să meargă spre nord aproape la fel de 
repede ca și vehiculul, care se deplasa în direcţie opusă. 

Părul negru și des îi stătea lipit de ţeastă. Inainta cu capul în 
pământ, pentru ca oceanul de apă ce cădea din cer să nu-i 
umple gura când respira. 

Când Explorer-ul se apropie, călătorul își ridică ochii și îi privi. 

Chiar prin pânza deasă a ploii, Molly îi văzu trăsăturile bine 
conturate. | s-ar fi putut părea frumos ca o vedetă de cinema 
dacă nu ar fi știut că, în ciuda feței fermecătoare, mintea omului 
era monstruoasă, coruptă și vicleană. 

Plimbăreţul era Michael Render. Tatăl ei. Ucigaşul. 

Nu-l văzuse față în faţă de aproape douăzeci de ani. 

Instantaneu, se uită în altă parte, temându-se că ar putea să 
o recunoască, deoarece, chiar de la acea distanţă, îi era frică de 
puterea ochilor lui, de magnetismul privirii, de personalitatea lui 
explozivă. 


78 


— Ce naiba? făcu Neil, șocat, întorcându-se pe scaun ca să 
privească prin lunetă, în vreme ce Molly acceleră. Parcă trebuia 
să fie închis. 

Faptul că Neil confirmase identitatea bărbatului o împiedică 
pe Molly să găsească refugiu în speranţa că imaginaţia ei o 
luase razna și că, de fapt, pietonul era un necunoscut care 
aducea vag cu Render. 

De obicei, când vorbea despre el nu-i spunea tată, ci pe 
numele de familie, la care ea renunţase încă de mică pentru a-l 
adopta pe cel de fată al mamei. Când, întâmplător, îi apărea în 
câte un vis, nu purta un nume, i se vedea ţeasta pe sub piele, 
mâinile îi erau coase, iar în zâmbetul lui strâmb, dinţii semănau 
cu niște pietre de mormânt vandalizate. 

— Oare m-a...? se întrebă ea. 

— Poftim? Dacă te-a recunoscut? 

— Nu știu. 

— Noi l-am recunoscut. 

— Datorită farurilor. Lui i-ar fi fost mai greu să te vadă. 

— Și-a schimbat direcţia cumva, nu ne urmărește? 

— Parcă a rămas acolo. N-aș putea spune. Aproape că nu-l 
mai văd. 

— Fir-ar să fie! 

— Nu-i nimic. 

— Ei, pe naiba, spuse ea pe un ton tăios. Doar îţi dai seama 
încotro mergea. 

— Se poate. 

— Ce altceva să caute acolo? se miră ea. Mergea spre casa 
noastră. Venea după mine. 

— Nu știe unde locuiești. 

— O fi aflat el cumva. 

Se cutremură dându-și seama ce s-ar fi întâmplat dacă, 
socotind greșit casa drept loc sigur, ar fi hotărât să rămână 
acolo până la trecerea furtunii. 

— Nu-l mai văd, spuse Neil. Cred că... a continuat să meargă 
spre nord, fără să se oprească. 

În oglinda retrovizoare, Molly nu reuși să vadă altceva decât 
ploaia căzând și norii de stropi aruncaţi de cauciucuri. 

Pledând cu succes tulburări mintale și sprijinit cu pricepere de 
un avocat șmecher, Render scăpase de închisoare. Își petrecuse 
ultimii douăzeci de ani într-o serie de spitale psihiatrice. Ultimul 


79 


fusese o instituţie de maximă securitate, dar, la fiecare transfer, 
ajungea într-un mediu tot mai puţin restrictiv și beneficia de 
condiţii mai bune. 

Terapia și medicaţia îl ajutaseră să iasă constant din bezna lui 
mintala. Așa afirmau psihiatrii, deși rapoartele lor erau 
redactate cu fraze întortocheate și într-un jargon dezarmant, 
menit să ascundă faptul că majoritatea concluziilor reprezentau 
doar supoziţii nesusţinute de fapte. 

Pretindeau că ajunsese să-și regrete faptele, ceea ce, potrivit 
modului lor de gândire, îl făceau pe pacient să merite condiţii 
mai bune de viață și sesiuni terapeutice mai frecvente. Dacă, în 
cele din urmă, progresa de la regret la căinţă, putea fi 
considerat recuperat și, în anumite condiţii, chiar vindecat. 

In vara trecută, cazul lui fusese reanalizat. Psihiatrii au 
exprimat păreri contradictorii privind starea lui Render. Unul 
recomandase chiar să fie eliberat sub supraveghere, însă alți doi 
se opuseseră, astfel că Render fusese încredințat autorităţilor 
spitalicești pentru încă doi ani. 

— Ce-au făcut idioţii ăia de doctori? se întrebă Molly și, în 
agitația ei, acceleră prea mult. 

Era pe jumătate convinsă că mai curând sau mai târziu îl va 
zări pe Render în oglinda retrovizoare, învăluit în stropi de apă, 
alergând după ei cu o vigoare și agilitate inumane, cu o viteză 
supraomenească. 

— Dacă l-au eliberat, zise ea, nenorociţii aia sunt la fel de 
nebuni ca el. 

— Nu avem cum să știm ce se petrece dincolo de munți, în 
lumea mare, îi aminti Neil, decât că totul se destramă, se 
prăbușește. Nu toţi membrii echipajului rămân la posturi când 
nava se scufundă. 

— Fiecare pentru sine, conchise Molly. La asta am ajuns - 
dacă n-a fost valabil și până acum. 

Pavajul era alunecos din cauza uleiului prelins și a apei. Simţi 
pneurile patinând, dar nu găsi curajul să încetinească. Apoi 
cauciucurile mușcară din asfalt, căpătară aderenţă, iar vehiculul 
ieși din derapaj. 

— Ultimul spital la care a fost transferat... zise Neil. Nu e de 
genul celor care au celule din piatră, uși de oţel și cămăși de 
forţă. 

Lui Molly îi scăpă un hohot nervos de râs. 


80 


— Televizor în fiecare cameră. Porno la cerere, pentru 
valoarea sa terapeutică. Ceai în fiecare după-amiază, jocuri de 
crochet pe peluza însorită. Serviciu la cameră pentru cei care 
promit, sub rezerva unei mustrări severe, să nu violeze și să nu 
ucidă femeile. 

Ajunsese într-o dispoziție sumbră care i se părea ceva nou și 
simţi ea, periculoasă, dacă se complăcea astfel. 

— Dacă personalul a șters-o, zise Neil, și sigur așa au 
procedat toţi, încuietorile simple de la uși, ferestrele cu sticlă 
armată nu i-ar fi reținut prea mult pe oaspeți. 

— Nu-i numim oaspeţi, spuse Molly, citându-l pe un psihiatru. 
Le spunem pacienţi. 

— Dar locul în care se afla ultima oară era undeva departe, în 
nord. 

— La vreo patru sute de kilometri de aici, confirmă ea. 

— Furtuna, coșmarul ăsta... n-a început de prea multă vreme. 

Adevărat, când se gândi la rapiditatea cu care ordinea 
firească părea să fi cedat haosului, o spaimă chinuitoare se 
insinuă în coridoarele întunecate ale minţii ei. Se putea ca 
civilizația umană să se fărâmițeze atât de mult, peste tot, în 
câteva ore, în mai puţin de un sfert de zi, la fel de brusc de 
parcă însăși planeta ar fi intrat în convulsii produse de ciocnirea 
cu un asteroid de mărimea statului Texas? Dacă dușmanul încă 
nevăzut, sosit din stele, putea dobori regate vechi de sute de 
ani și răsturna întreaga istorie cu atâta iuțeală, atunci era ușor 
de anticipat - și imposibil de împiedicat - eradicarea vieţii, în 
orice loc, umil sau apărat, în doar douăzeci și patru de ore. 

Dacă tehnologia unei rase extraterestre foarte avansate ar 
putea părea cea mai pură magie pentru civilizația rămasă în 
urmă cu o mie de ani, atunci stăpânii acelei tehnologii ar fi egalii 
zeilor -, dar poate că aceia erau zei cu dorințe misterioase și 
nevoi ciudate, zei fără milă sau compasiune, care nu ofereau 
mântuire, speranţă și rămâneau necilintiţi în faţa rugăciunilor. 

Referindu-se la Render, Neil spuse: 

— Imposibil să fi evadat și să ajungă atât de repede aici. Nici 
măcar cu o mașină puternică și având adresa ta, mai ales în 
condiţiile astea de condus, cu atâtea drumuri distruse sau 
inundate... 

— Dar era colo, și mergea pe jos, spuse Molly. 

— Adevărat. 


81 


— Poate nimic nu e imposibil în noaptea asta. Am căzut prin 
bortă în Țara Minunilor, dar nu văd lepurele Alb să ne îndrume. 

— Dacă ţin minte bine, lepurele Alb nu era o călăuză prea 
sigură. 

Peste câţiva kilometri, ajunseră la intersecţia cu drumul ce 
ducea spre Black Lake!!. Molly coti la dreapta, părăsind culmea, 
și urmă drumul care cobora în ploaia tot mai întunecată, a cărei 
luminozitate se pierduse deja printre copacii masivi care se 
înălţau în grupuri negre, către speranța oferită de oameni și 
așteptările neliniștitoare ale unor noi spaime. 


11 Lacul Negru. 
82 


e PARTEA A TREIA * 


Prin frigul întunecat și dezolarea pustie... 


T.S. Eliot, East Coker 


e Capitolul 17 


Molly îşi închipuise că rețeaua de distribuţie a energiei 
electrice căzuse deja și că orașul i se va înfățișa în beznă. Cu 
toate acestea, strălucirea firmelor de magazine și lumina 
lămpilor stradale era amplificată de ploaia care reflecta totul, 
astfel că Black Lake arăta de parcă ar fi găzduit vreun festival. 

Cu o populaţie locală sub două mii de locuitori, orașul era mai 
mic decât Arrowhead sau Big Bear, destinațiile preferate din 
acei munţi. Cum nu avea pârtii de schi, Black Lake nu se bucura 
de afluenţă de vizitatori iarna, însă vara, cei veniţi să facă 
drumeţii și plimbări cu barca erau de două ori mai mulţi decât 
localnicii. 

Lacul era alimentat de un puț, câteva torente, iar acum de un 
diluviu. În loc să se amestece cu apa existentă și să se dilueze, 
ploaia acumulată părea să plutească deasupra masei originale 
de apă, precum uleiul, cu luminozitate crescută graţie volumului 
și strălucind de parcă luna s-ar fi prăbușit în lac. 

Din cauza apei care depășea cu mult capacitatea de evacuare 
a stăvilarului, lacul se revărsa deja. Portul se afla sub apă, 
bărcile erau amarate de tacheţii de pe docurile scufundate, 
făcând ca parâmele să stea întinse, gata să se rupă. 

Degetele argintii ale apei pipăiau cu o răbdare oarbă printre 
clădirile de la marginea lacului, dorind parcă să deprindă 
topografia locului, căutând punctele slabe. Dacă ploaia continua 
în același ritm, în câteva ore casele și magazinele de pe străzile 
cele mai joase aveau să dispară sub apă. 

Molly nu se îndoia defel că în cursul zilei următoare oamenii 
din Black Lake se vor confrunta cu situaţii mai amenințătoare 
decât inundația. 


83 


Întrucât majoritatea caselor aveau ferestrele luminate 
însemna că oamenii erau conștienți de pericolul ce îi pândea din 
prag și de evenimentele cumplite de dincolo de munţi. Știau că 
va sosi întunericul, în deplinul înţeles al cuvântului, și doreau să- 
| ţină departe cât mai mult timp posibil. 

Locuitorii din Black Lake se deosebeau de oamenii de la 
câmpie și de mulţimea dornică să aibă o casă de vacanţă, 
atrasă de comunităţile montane mai mondene. Oamenii aceștia 
erau munteni aflaţi la a treia sau a patra generaţie, îndrăgostiţi 
de înălţimi și păduri, de pacea neasemuită a munţilor San 
Bernardino, situați deasupra colinelor și câmpiilor suprapopulate 
dinspre vest. 

Erau mai aspri decât majoritatea orășenilor, descurcându-se 
mai bine singuri. Față de o familie obișnuită dintr-un cartier 
suburban, era destul de probabil ca ei să aibă adevărate colecţii 
de arme de foc. 

Orașul nu era suficient de mare ca să aibă o forţă 
polițienească proprie. Din cauza lipsei de personal și a zonei de 
răspundere foarte întinse, timpul de reacţie al șerifului 
comitatului în cazul unui apel din Black Lake era, în medie, de 
treizeci și două de minute. 

Dacă se întâmpla ca vreun ţăcănit, disperat să-și procure bani 
pentru droguri sau având poftă de sex violent, pătrundea în vreo 
casă, în cele treizeci și două de minute putea fi împușcat de cel 
puţin cinci ori. Prin urmare, majoritatea locuitorilor erau pregătiţi 
să-și apere singuri avutul, și făceau asta cu entuziasm. 

Molly și Neil nu văzură chipuri la ferestre, dar își dădu seama 
că erau urmăriți. 

Deși aveau prieteni în tot orașul, Molly și Neil nu erau dornici 
să bată la vreo ușă, în parte din cauza atâtor puști și a 
posesorilor acestora, oricând gata să apese pe trăgaci, pe de 
altă parte, n-ar fi dorit să nimerească într-o situaţie la fel de 
bizară ca aceea din casa lui Corrigan. 

In torentul nesfârșit de apă, casele cu aspect plăcut, cu 
ferestre luminate, păreau primitoare. Și nefericitelor insecte, 
desigur, capcana florii numite Venus îi oferă o priveliște 
frumoasă și o aromă captivantă, în vreme ce frunzele bilobate 
așteaptă, cu fălcile deschise larg și dinţi ascuţiţi. 


84 


— Cred că unii au rămas în case, zise Neil, dar nu toți. Cei 
care gândesc strategic s-au strâns undeva, ca să schimbe idei și 
să facă planuri de apărare. 

Molly nu mai întrebă cum s-ar fi putut ca acești munteni - 
chiar dacă ar fi alcătuit o armată - să se apere împotriva unei 
tehnologii care era capabilă să folosească vremea ca armă la 
scară planetară. Atâta timp cât nu punea întrebarea, se putea 
preface că ar exista și un răspuns la ea. 

Black Lake nu avea clădiri publice impozante care să 
slujească drept centru de comandă într-o criză ca aceea. Cei trei 
consilieri aleși, care aveau funcţia de primar prin rotaţie, își 
țineau ședințele într-un separeu de la Benson's Good Eats, unul 
din cele două restaurante din oraș. 

Nu exista nici școală. Copiii care nu primeau educaţie în 
familie mergeau cu autobuzul la școli din afara orașului. 

Black Lake avea două biserici, una catolică, alta baptist- 
evanghelică. Când Molly trecu prin dreptul lor, ambele păreau 
pustii. 

În cele din urmă, îi găsiră pe maeștrii strategi pe Main Street 
din mica zonă comercială, așezată în siguranţă deasupra lacului 
al cărui nivel creștea încontinuu. Se strânseseră la taverna Tail 
of the Wolf'?. 

In faţa localului erau parcate vreo douăsprezece vehicule, nu 
lângă trotuar, unde rigolele dădeau pe afară, ci aproape în 
mijlocul străzii. Stăteau cu spatele la clădire, formând un arc de 
cerc, de parcă ar fi fost mașini pregătite pentru o plecare 
precipitată. 

Sub acoperișul cu streșini mari, la adăpost de ploaie, doi 
bărbaţi stăteau de pază în fața tavernei. Molly și Neil îi 
cunoșteau. 

Kenny Halleck lucra la oficiul poștal care servea Black Lake și 
alte câteva orășele de munte. Era cunoscut pentru zâmbetul lui, 
care se lăţea pe faţa foarte mobilă de la un perciune la celălalt, 
dar în acele clipe nu zâmbea. 

— A, Molly, Neil, îi întâmpină el cu un aer solemn. Mereu am 
crezut că nebunii ăștia de islamiști o să ne-o facă, nu? 

— Incă nu ne dăm bătuţi, zise fiul lui Bobby Halleck, ridicând 
glasul mai mult decât era nevoie ca să acopere vuietul ploii. 


12 Coada Lupului. 
85 


Avem pușcașii marini, cavaleria, Forța Delta, mai avem și 
scufundătorii marini... 

Bobby avea șaptesprezece ani, urma liceul și era fundaș în 
echipa școlii, un băiat de treabă cu energia debordantă a unui 
personaj dintr-un film despre fotbalul din anii 1930 sau 1940, cu 
Jack Oakie și Pat O'Brien. Nu arăta prea tânăr ca să stea de 
pază, însă nu avea experiența necesară, motiv pentru care tatăl 
lui, înarmat cu o pușcă, îi dăduse doar o furcă, ceea ce părea o 
ameninţare nepotrivită pentru trupe de asalt extraterestre, deși 
prezenta un risc mai redus de a se descărca din greșeală. 

— Televiziunea a dat ortu' popii, zise Bobby, de aceea nu mai 
știm nimic, dar pun pariu că armata a trecut la treabă. 

Ken își privi fiul cu admiraţia pe care, urmare a caracterului 
său, o exprima des și deschis, dar acum și cu o durere pe care 
nu îndrăznea să o pună în cuvinte de teamă că tristețea se va 
transforma în disperare irecuperabilă, lipsind ultimele ore pe 
care mai aveau să le petreacă împreună de puţinele bucurii pe 
care le-ar mai fi putut trăi. 

— Președintele s-a ascuns în vreun munte, undeva, zise 
Bobby. Și avem arme nucleare pe orbită, pun rămășag, așa că 
ticăloșii ăia nu-s chiar atât de feriți cum își închipuie. De acord, 
domnule Sloan? 

— Pentru pușcașii marini bag mâna în foc, îi spuse Neil fiului 
și, în semn de consolare, își lăsă braţul pe umărul tatălui. 

— Ce se petrece aici? îl întrebă Molly pe Ken, făcând un semn 
către tavernă. 

— Ideea e să ne apărăm, răspunse el. Realitatea e... că nu 
știu. Fiecare cu ideile lui. 

— Dacă vor să trăiască sau să moară? 

— Cred că nu înţeleg situaţia chiar așa de tranșant. Apoi, 
referindu-se la îndoielile ei, continuă: Molly, doar știi, oamenii 
din orașul ăsta locuiesc aici din totdeauna... doar că... nu mai 
sunt ca altădată. Uneori mă gândeam că era mai bine dacă 
televiziunea crăpa acum cincizeci de ani și nu mai apărea la noi. 

Exteriorul din piatră cenușie și rece al tavernei nu anunţa prin 
nimic atmosfera caldă din interior - podele uzate din lemn de 
mahon, lambriuri din mahon lustruit pe pereţi și tavan, fotografii 
înfățișând orașul și pe locuitorii din urmă cu un secol, când 
automobilele și caii își revendicau supremaţia asupra străzilor. 


86 


Aerul era dominat de mirosul de bere vărsată pe jos de-a 
lungul anilor, bere proaspăt turnată din butoaie, ceapă și ardei, 
aromă bogată de nachos”? cu aspect lipicios, lână umedă și 
bumbac ce se usucă încet la căldura corpului, scoțând aburi - 
precum și parfumul ușor acru despre care Molly credea că era 
mirosul obișnuit al îngrijorării. 

Molly rămase șocată văzând doar șaizeci de oameni, dintre 
care ea cunoștea în jur de douăzeci. Într-o sâmbătă seara 
normală, în bar prezenţa era dublă; în acea situaţie de urgență, 
acolo ar fi încăput de patru ori mai mulţi oameni. 

Numără doar șase copii, ceea ce o neliniști. Socotise că 
familiile cu copii vor fi printre primele care să întreprindă măsuri 
de apărare comună. 

Adusese păpuşa cu ea, sperând că fetița care o lăsase în 
Navigatorul abandonat s-ar putea afla printre cei care se 
adăpostiseră acolo. Niciunul dintre ei nu reacţionă la vederea 
jucăriei, de aceea Molly o așeză pe bar. 

Exista posibilitatea ca posesorul păpușii să-și caute adăpost 
acolo. Mereu, speranța. 

Cei șase copii se adunaseră într-un separeu mare dintr-un 
colț, însă adulţii se așezaseră în patru grupuri distincte. Molly 
simți pe dată că se împărţiseră astfel în funcţie de ideile 
fiecăruia privind modalitatea de rezolvare a crizei. 

Ea și Neil au fost salutaţi de cei care îi cunoșteau și studiaţi de 
cei care nu-i știau cu priviri care aproape că trădau precauţia, 
de parcă ar fi fost examinaţi, nu ca aliaţi în virtutea faptului că 
erau vecini, ci ca străini ce aveau să fie primiţi mai călduros 
doar dacă li se cunoșteau părerile și credința. 

Dar mai mult decât orice, pe amândoi îi surprinse purtarea 
câinilor. Molly vizitase Franţa, unde văzuse câini atât în barurile 
fără pretenţii, cât și în restaurantele cele mai bune. În America 
însă, reglementările privitoare la sănătate îi trimiteau în 
verandele deschise, iar majoritatea patronilor de restaurante 
nu-i tolerau nici măcar în preajma localurilor. 

Văzu patru, șase, opt câini la o numărătoare sumară, aflaţi în 
fiecare colț al încăperii. Corcituri și de rasă pură, de mărime 
medie și exemplare mari, dar niciun câine de buzunar. Așadar, 
mai mulţi patrupezi decât copii. 


13 Mâncare mexicană din porumb și brânză topită. (n.tr.). 
87 


Aproape ca la comandă, câinii se ridică de unde stăteau și-și 
îndreptară capetele spre ea și Neil - unele feţe comice, altele 
nobile, dar toate solemne și vioaie. Apoi, după o ușoară ezitare, 
toți făcură ceva uimitor. 


e Capitolul 18 


Din toate părţile tavernei, pe căi diferite, câinii se îndreptară 
spre Molly. Nu se apropiară cu salturile exuberante care să 
exprime dorința de joacă sau cu precauţia manifestată prin 
coborârea cozii și atitudinea bănuitoare ca reacţie la un miros 
necunoscut și vag deranjant. 

Aveau urechile ciulite. Își fluturau cozile încet, de parcă ar fi 
testat aerul. Se vedea că erau împinși spre ea de curiozitate, ca 
și cum ar fi reprezentat ceva cu totul nou pentru ei - proaspăt, 
dar nu ameninţător. 

Greșise cu unul la prima numărătoare. Erau nouă câini, nu 
opt, și pe fiecare îl intriga persoana ei. Îi dădură roată, se 
îngrămădiră în jurul ei, mirosindu-i insistent cizmele, blugii, 
pelerina de ploaie. 

Vreme de o clipă, crezu că depistaseră mirosul de coiot. Apoi 
își aminti că atunci când se aventurase pe verandă, fusese 
îmbrăcată cu pijamale și halat, nu cu hainele pe care le purta 
acum. 

Pe de altă parte, majoritatea câinilor domestici nu au 
sentimente fraterne faţă de verii lor sălbatici. De obicei 
reacționează la mirosul de coiot - și mai ales la ţipătul unuia în 
noapte - ridicând-și părul de pe greabăn și mârâind. 

Când se aplecă, câinii îi mirosiră palmele, îi linseră degetele, 
primind-o cu o afecţiune pe care majoritatea câinilor o păstrează 
de obicei pentru oamenii cu care sunt familiarizați de multă 
vreme. 

Din spatele barului, Russell Tewkes, proprietarul tavernei, 
zise: 

— Molly, ce-ai în buzunare, cârnaţi? 

Tonul vocii nu se potrivea cu aerul glumet al întrebării. Era o 
insinuare pe care ea nu o pricepu. 

Cu un trup care amintea de un butoi de bere și cu o faţă 
veselă ca a unui călugăr beţiv, Russell era imaginea tipică a 


88 


cârciumarului prietenos de la colțul străzii. Faţă de cei oropsiţi 
se purta cu o înțelegere ce rivaliza cu aceea a unei mame faţă 
de copilul său. Bine dispus în orice situaţie, tindea uneori să 
devină prea jovial. 

De astă dată, suspiciunea îl făcu să o privească pe Molly 
printre gene. Buzele strânse sugerau înverșunarea. Se uita la ea 
ca la un motociclist din banda Îngerilor Morţii având cuvântul 
ură tatuat pe dosul palmelor. 

Cum câinii continuară să-i dea roată și să o miroasă, Molly 
realiză că Russell nu era singurul care împărtășea atitudinea 
aceea de neîncredere. Și alţii aflaţi în bar, chiar oameni pe care 
îi cunoștea bine, care o salutaseră ceva mai devreme pe nume 
sau cu o fluturare a mâinii, acum o urmăreau, nu cu interes, ci 
cu suspiciune vădită. 

Brusc, pricepu schimbarea de atitudine. La fel ca ea și ca Neil, 
văzuseră și ei filme despre invazii ale extratereștrilor, iar cel 
care se derula în acele momente prin mintea lor era unul în care 
ei-se-află-printre-noi-trecând-drept-oameni, probabil Invazia 
răpitorilor de trupuri! sau Lucrul, regizat de John Carpenter. 

Comportamentul ieșit din comun al câinilor sugera că Molly 
trebuia să fie diferită într-un fel sau altul. Cu toate că toţi cei 
nouă membri ai acelui anturaj îmblănit dădeau din coadă și îi 
lingeau mâinile, părând fermecaţi de ea, majoritatea oamenilor 
din tavernă se îndoiau că acțiunile câinilor trebuiau interpretate 
ca un avertisment că totuși ceva ce nu aparținea Pământului se 
plimba deghizat printre ei. 

Molly își imagină imediat care ar fi fost reacţia lor dacă toți 
câinii - sau măcar un specimen rău - ar fi întâmpinat-o cu 
mârâituri, zbârlindu-se și cu urechile lipite de țeastă. O 
asemenea demonstraţie de ostilitate ar fi fost interpretată într- 
un singur fel, iar Molly s-ar fi trezit în situaţia unei femei din 
secolul al XVII-lea, acuzate de vrăjitorie în Salem. 

In cel puţin două locuri din încăperea spațioasă, puștile de 
vânătoare și carabinele stăteau rezemate de pereţi, arsenale la 
îndemână. 

Mulţi dintre acești pretinși apărători ai planetei aveau cu 
siguranţă și pistoale, la fel ca ea. Intre ei se găseau și câţiva, 


14 Versiunea originală, alb-negru, din 1956, regizată de Don Siegel, a fost refăcută în 
1978 de regizorul Philip Kaufman, apoi a urmat o versiune numită Hoţii de trupuri 
(regizor Abel Ferrara). Lucrul (The Thing) a fost lansat în 1982. (n.tr). 


89 


încordaţi din cauza spaimei și frustraţi de neputinţă, care s-ar fi 
simţit ușuraţi, chiar încântați, dacă ar fi avut ocazia să tragă în 
ceva, cineva, în oricine. 

În mocirla înfierbântată a paranoiei, dacă ar fi folosit cineva 
arma, probabil că împușcăturile n-ar fi încetat decât după 
moartea tuturor. 

Molly își îndreptă atenţia asupra părții din spate a tavernei, 
unde se strânseseră copiii. Păreau speriaţi. Incă de la sosire, 
Molly avusese impresia că arătau cumplit de vulnerabili, însă 
acum era convinsă ca așa stăteau lucrurile. 

— Hai, se adresă ea câinilor, fugiţi, hai. 

Reacţia lor la comandă se dovedi la fel de neobișnuită ca și 
atracţia manifestată de ei până atunci. Ascultători, ca și cum toți 
ar fi fost dresați de ea, s-au retras imediat în locurile unde 
stătuseră la intrarea ei în tavernă. 

Demonstrația aceasta extraordinară de supușenie nu făcu 
decât să întărească suspiciunile celor șaizeci de oameni strânși 
acolo. În afară de geamătul ploii, nu se mai auzea nimic. Privirile 
tuturor urmau același traseu - de la Molly la câinii care se 
retrăgeau, apoi înapoi la Molly. 

Neil rupse vraja adresându-se lui Russell Tewkes: 

— E o noapte al naibii de ciudată, o bizarerie după alta. Tare 
mi-ar prinde bine ceva de băut. E deschis barul? Pentru că aș 
vrea niște alune la bere. 

Russell clipi surprins și clătină din cap, ca și cum rămăsese în 
transă datorită suspiciunilor. 

— În seara asta nu vând nimic. Totul e gratis. Cu ce te 
servesc? 

— A, mulțumesc, Russ. Ai bere Coors la cutie? 

— N-am decât bere la butoi și la sticlă, mi-s nesuferite cutiile. 
Am auzit că aluminiul provoacă boala Alzheimer. 

— Molly, tu ce vrei? o întrebă Neil. 

Ea nu dorea nimic care ar fi putut să-i afecteze percepțiile și 
judecata limpede. Era convinsă că supraviețuirea depindea de 
luciditate. 

După ce-l privi în ochi pe Neil, deduse că el ţinea să o vadă 
bând ceva, nu pentru că ar fi simţit nevoia, ci pentru că 
majoritatea oamenilor din tavernă considerau că în situaţia prin 
care treceau trebuia să simtă nevoia unui păhărel - asta, dacă 
era fiinţă umană ca toţi ceilalţi. 


90 


Supravieţuirea depindea și de flexibilitate. 

— Dă-mi o Corona, zise ea. 

In timp ce Molly trebuia să-i studieze pe oameni și să se 
gândească la ei ca să înțeleagă limpede caracterele lor, ceea ce 
semăna cu modul riguros analitic în care își construia 
personajele din romane, Neil înțelegea intuitiv orice persoană 
întâlnită, încă din momentul în care îi era prezentată. Reacţiile 
lui instinctive erau cel puţin la fel de corecte ca și analiza 
intelectuală pe care Molly o făcea personajelor. 

Luă sticla cu bere și o duse la buze, având senzaţia 
apăsătoare că devenise centrul atenţiei. Voise să ia doar o gură, 
dar spre uimirea ei se trezi bând o treime din lichid. 

După ce lăsă jos sticla, încordarea din tavernă scăzu palpabil. 

Inspiraţi de setea lui Molly, jumătate din cei strânși în local își 
ridicară la buze propriile pahare. Mulţi dintre abstinenţi îi 
urmăriră pe băutori dezaprobator, îngrijoraţi, sau cu sentimente 
amestecate. 

După ce își câștigase locul printre ei în urma unui test lipsit de 
noimă - dacă nu chiar absurd - al umanităţii ei, Molly se îndoi că 
rasa umană ar putea supravieţui chiar și în cel mai sigur buncăr, 
în spatele celor mai grozave fortificaţii, dacă invadatorii puteau 
căpăta o formă umană convingătoare. 

Multor oameni le era greu să admită existența răului pur; 
sperau să-l alunge doar printr-o gândire pozitivă, să-l facă să se 
căiască prin psihoterapie sau să-l  îmblânzească prin 
compasiune. Dacă nu erau în stare să recunoască răul 
implacabil din inimile semenilor și nici să înțeleagă caracterul lui 
remanent, atunci probabil că nu ar fi putut vedea dincolo de 
deghizarea biologică perfectă a unei specii extraterestre 
capabile să imite orice detaliu. 

Din locurile în care se retrăseseră, câinii încă o urmăreau, unii 
direct, alţii, pe furiș. 

Neîntrerupta lor supraveghere trezi brusc paranoia în mintea 
ei: Se întrebă dacă nu cumva câinii se repeziseră să o 
întâmpine, recunoscători pentru șansa de a intra în contact cu 
un om, pentru că toți ceilalţi din tavernă erau impostori, până și 
Copiii, cu toții niște prezențe extraterestre care se dădeau drept 
prieteni sau vecini. 


91 


Nu. Câinii nu reacţionaseră la fel față de Neil, deși el era 
neîndoielnic Neil, nu altceva. Explicaţia interesului lor faţă de ea 
rămânea un mister. 

Prefăcându-se indiferenți, erau extrem de atenţi la orice 
mișcare a ei, ochii lor lucitori păreau să exprime adoraţie, de 
parcă ea ar fi fost singurul punct palpabil al lumii în schimbare, 
unde trecutul și viitorul converg, exaltați mai mult decât ar fi 
fost oamenii obișnuiți, singurul lucru din Creaţie care merita 
atenţia lor vecină cu veneraţia. 


e Capitolul 19 


Molly și Neil se plimbară prin tavernă de la un grup la altul, 
ascultând experienţele altora, căutând să descopere elemente 
care să le permită să evalueze mai bine atât situaţia din oraș, 
cât și de dincolo de Black Lake. 

Toţi cei aflaţi în localul Tail of the Wolf văzuseră la televizor 
imaginile apocaliptice. Probabil că aceștia erau ultimii oameni 
din istoria umană care urmăriseră știrile cutremurătoare prin 
intermediul atât de obișnuit al micului ecran. 

După ce canalele TV fuseseră invadate de viscole de zăpadă 
electronică sau de enigmaticele pulsaţii de culoare, unii 
deschiseseră aparatele de radio și prinseseră frânturi de 
transmisiuni pe benzile AM și FM din diferite orașe. Reporterii 
vorbiseră de prezenţe îngrozitoare pe străzi - unii vorbeau de 
monștri, extratereștri, străini, demoni sau, pur și simplu, /ucruri 
- deși deseori erau prea copleșiți de spaimă ca să descrie pe 
deplin ce vedeau ori prezentările lor se încheiau brusc, cu ţipete 
de groază, de durere. 

Molly se gândi imediat la bărbatul al cărui cap fusese despicat 
în două, căzând pe pavajul unei străzi din Berlin, și amintirea o 
făcu să se cutremure. 

Unele persoane prezente în tavernă căutaseră informaţii pe 
internet, unde găsiseră o diversitate atât de dezlânată de 
zvonuri nebunești și de speculaţii aprinse, încât rămăseseră mai 
curând derutaţi decât informaţi. Apoi, telefoanele - fixe și 
mobile - nu mai funcţionaseră, la fel și serviciile prin cablu, după 
care internetul se destrămase la fel de abrupt ca o pală de abur 
într-o rafală de vânt. 


92 


Așa cum Molly și Neil văzuseră ceasuri comportându-se 
straniu, dispozitive mecanice - precum cutiile muzicale - 
pornind de capul lor, și reflecții ciudate în oglindă, și mulţi alţii 
asistaseră la fenomene similare. Cuţite acţionate cu acumulator 
începuseră dintr-o dată să băzâie și să zăngănească în sertarele 
din bucătării. Computerele porniseră singure, iar pe ecrane se 
derulaseră hieroglife și ideograme în limbi necunoscute. Din CD- 
playere se auzise muzică exotică și discordantă, ce nu aducea 
nici pe departe cu ceea ce era pe discuri. 

Auziseră povestiri despre întâlniri ieșite din comun cu 
animale, lucru care semăna cu experienţa trăită de Molly cu 
coioţii și cu șoarecii din garaj. Toată fauna lumii păruse a 
recunoaște că ameninţarea era nepământeană, depășind cu 
mult orice alte primejdii. 

În plus, toți simţiseră ceva ameninţător deasupra capului, 
ceea ce Neil numise „muntele care venea la vale” o masă de 
dimensiuni colosale și de o greutate strivitoare, care întâi 
coborâse, apoi plutise, după care se îndepărtase spre est. 

Norman Ling, care avea singura piaţă de alimente din oraș, 
povesti că soţia lui, Lee, îl trezise strigând: „Cade luna”. 

— Aproape-mi pare rău ca n-a fost Luna, zise Lee, cu un aer 
solemn care era la unison cu expresia din ochii ei negri, speriaţi. 
S-ar fi terminat totul de mult, noi muream și n-am fi așteptat nu 
știu ce nenorociri. 

Deși acest eșantion reprezentativ pentru întreaga umanitate 
trăise aceleași experienţe și ajunsese la aceleași concluzii - că 
specia lor nu mai era cea mai inteligentă de pe planetă și că 
domnia lor asupra Pământului fusese uzurpată -, ei nu reușeau 
să se unească pentru a găsi o soluţie agreată de toţi împotriva 
amenințării. Patru filosofii divizau oamenii din tavernă în patru 
tabere. 

Cei beți și cei care se străduiau să ajungă în aceeași stare 
alcătuiau grupul cel mai restrâns. Potrivit modului lor de 
gândire, aspectele cele mai plăcute ale civilizaţiei umane se 
pierduseră fără putinţă de întoarcere. Dacă nu puteau salva 
lumea, atunci vor bea în amintirea strălucirii ei - sperând că 
atunci când îi va lovi o moarte brutală, nu-și vor mai dea seama 
de nimic, graţie amicilor Jack Daniels sau Absolut. 

Ceva mai numeroși decât beţivii erau iubitorii de pace, umilii 
care se pretindeau prudențţi și raţionali. Ei își aminteau de filme 


93 


precum Ziua în care Pământul a încremenit!”, în care 
extratereștri bine intenţionaţi, aducând daruri de pace și iubire 
pământenilor, sunt consideraţi dușmani și devin ţinte ale 
violenţei demente a oamenilor. 

Pentru acel grup, cu sau fără beneficiul alcoolului, catastrofa 
universală în plină desfășurare nu era o dovadă de intenţii rele, 
ci mai curând consecința tragică a imposibilității de a comunica, 
poate chiar urmarea unei acţiuni neclare, precipitate și 
arogante, tipică oamenilor. Acești cetățeni prudenţi și raţionali 
erau convinși - sau cel puţin așa sustineau - că acţiunile 
cumplite de până atunci vor fi explicate mulţumitor într-un 
târziu, și îndreptate de către ambasadorii inofensivi ai unei 
stele. 

In asemenea condiţii, Ziua în care Pământul a încremenit 
avea mai puţină relevanţă pentru Molly decât un episod din 
Zona crepusculară în care extratereștrii vin cu promisiuni 
solemne de a alunga lipsurile și suferinţele, îndrumați de un 
volum al cărui titlu suna Cum să-/ slujim pe om. Prea târziu, 
pământenii descoperiseră rușinaţi că volumul sacru era o carte 
de bucate. 

Intre cele patru grupuri, mai numeros decât cel al beţivilor, 
împreună cu cel al nehotărâţilor, era al celor care încă nu se 
hotărâseră dacă actuala criză se putea rezolva printr-un răspuns 
violent sau prin propuneri de pace și cântece de iubire - sau 
poate prin consumarea unor cantităţi ucigătoare de băuturi 
alcoolice. Ei susțineau că aveau nevoie de informaţii 
suplimentare ca să se poată decidă; ei aveau să aștepte 
răbdători respectivele informații chiar și în timp ce vreun iubitor 
de carne din Andromeda i-ar fi înmuiat în unt înainte de a-i 
înfuleca. 

Molly rămase şocată văzându-și prieteni printre grupul 
nehotărâților. l-ar fi respectat mai mult dacă ar fi îmbrățișat 
pacifismul sau etilismul. 

Cel de-al patrulea grup, doar o idee mai numeros decât 
nehotărâţii, era cel ai căror membri preferau să se opună și să 
lupte, indiferent de șansele pe care le-ar fi avut. Între ei se 
numărau deopotrivă femei și bărbaţi, oameni de toate vârstele 


15 Film SF cu mesaj pacifist, produs în 1951 de regizorul Robert Wise, după o 
povestire SF de Harry Bates. (nitr.). 


94 


și convingerile. Furioși, energici, ei își aduseseră majoritatea 
armelor de foc și abia așteptau să riposteze. 

Ei aduseră încă două scaune și îi invitară pe Molly și pe Neil, 
deducând după armele lor că gândeau la fel. Acest grup animat 
lipise câteva mese, formând un U, pentru a putea analiza pe 
îndelete toate aspectele posibile, precum și pentru a discuta 
strategia și tactica recomandate oricărei situații. 

Intrucât nu știau aproape nimic despre inamic, toate teoriile și 
planurile lor abia dacă se ridicau puţin deasupra nivelului unui 
joc de război. Discuţia le dădea sentimentul că au un scop, iar 
scopul slujea măcar în parte ca antidot pentru frică. 

Deși se temeau de o posibilă confruntare, erau frustraţi de 
faptul că invadatorii încă nu-și făcuseră apariţia, cel puţin în 
Black Lake. Cu toate că erau dispuși să lupte și să moară, dacă 
trebuia, nu se puteau bate cu un adversar nevăzut. 

Molly se simţea bine printre ei - și bucuroasă că, în cele din 
urmă, ea și Neil își găsiseră camarazi. 

Liderul neoficial al facțiuni „trăim liberi sau murim” părea a fi 
Tucker Madison, fost pușcaș marin, iar la vremea respectivă 
ajutor de șerif în comitatul San Bernardino. Stăpânirea de sine, 
vocea calmă, privirea limpede și directă o făcură pe Molly să îl 
compare cu Neil. 

— Singurul lucru care mă înfioară, zise Tucker, minimalizând o 
serie de aspecte care îl îngrijorau, e că ei nu apar în locuri în 
care să-i vedem. Dacă au posibilitatea de a controla vremea din 
întreaga lume, ce motive au să riște un atac din partea noastră, 
chiar dacă, după standardele lor, armele noastre sunt primitive? 

— Unii dintre ticăloșii aceștia au fost văzuți în orașele mari, 
spuse o femeie sașie, în jur de șaizeci de ani, cu pielea tăbăcită 
de soare, amintindu-i lui Tucker de un reportaj văzut la televizor. 
Până la urmă, vor veni și aici. 

— Dar nimeni n-a văzut vreunul, zise Tucker. Chestiile alea de 
la știri puteau fi mașini trimise în recunoaștere, roboţi, cine 
știe... 

Vince Hoyt, profesor de istorie și antrenor al echipei de fotbal 
a liceului zonal, avea trăsături la fel de îndrăzneţe și autoritare 
ca acelea ale busturilor antice din marmură înfățișând împărați 
romani cu voință de fier. Fălcile lui păreau suficient de puternice 
pentru a sparge nuci între dinţi, iar când vorbi, glasul lui hârâit 
sună de parcă tocmai ar fi înghiţit cojile: 


95 


— Problema e ce se întâmplă dacă ploaia asta nu se oprește o 
săptămână, două sau o lună? Casele noastre nu vor rezista unui 
asemenea diluviu. Acoperișul meu s-a spart destul de rău și nu 
am cum să-l repar pe o asemenea vreme. Poate s-au gândit să 
ne înmoaie rezistența inundându-ne, să renunțăm la orice idee 
de opoziție. 

— Dacă plouă, de ce nu e și vânt? întrebă un tânăr cu păr 
blond și cârlionţat, cu un cercel de aur în urechea stângă și cu 
un tatuaj roșu pe gât, înfățișând buzele ţuguiate ale unei femei. 
De ce nu și tornade, uragane? 

— Sau fulgere dirijate, sugeră femeia arsă de soare. N-ar fi 
posibil? N-ar putea face și asta? 

Molly se gândi la bulboanele enorme și, evident, produse 
artificial în apele Pacificului, care supseseră din mare sute de 
mii de litri pe minut. Ideea fulgerelor dirijate nu i se mai părea 
chiar trasă de păr ca ieri. 

— Poate chiar și cutremure, interveni Vince Hoyt. Înainte de a 
se întâmpla asta, trebuie să alegem un cartier general, unde să 
adunăm un arsenal, hrană, medicamente și articole de prim- 
ajutor... 

— În piaţa noastră sunt alimente din belșug, zise Norman 
Ling, dar e pe o stradă din josul orașului. Dacă mai plouă mult, 
mâine pe vremea asta o să fie totul sub apă. 

— Pe de altă parte, spuse Tucker Madison, punând în joc 
experienţa lui de pușcaș marin, piața nu e o structură 
protejabilă, mai ales că are geamuri mari din sticlă. Nu-mi place 
să aduc vorba de asta, dar nu trebuie să ne facem griji doar din 
cauza extratereștrilor. Odată cu prăbușirea comunicaţiilor, nu ne 
mai putem baza pe autoritatea civilă. S-ar putea să nu mai 
existe. N-am reușit să iau legătura cu biroul șerifului din capitala 
comitatului. Nici poliţie nu mai e. Poate nici Garda Naţională nu 
mai există, dacă au căzut sistemele de comandă și control 
pentru mobilizarea corespunzătoare a forțelor militare... 

— Haos, anarhie, șopti Lee Ling. 

Extrem de calm pentru cineva care vorbea despre prăbușirea 
civilizaţiei, Tucker zise: 

— Credeţi-mă, sunt o grămadă de oameni care ar profita de 
haos. Și nu mă refer la străini de oraș. Și noi avem brute și 
jigodii în oraș, hoţi și violatori, și drogaţi violenţi pentru care 
anarhia ar însemna un adevărat paradis. Ar lua ce și-ar dori, ar 


96 


face tot ce ar voi, cui ar voi și, cu cât s-ar deda celor mai 
demente fantezii, cu atât mai sălbatici ar deveni. Dacă nu-i 
punem la respect, ne vor omori pe noi și familiile noastre înainte 
de a ajunge faţă-n faţă cu cei sosiți de la celălalt capăt al 
galaxiei. 

Grupul păstră o tăcere solemnă, iar Lee Ling arăta de parcă 
și-ar fi dorit cu adevărat ca Luna să se prăbușească peste 
Pământ. 

Molly se gândi la Render, ucigașul a cinci copii și părinte al 
unuia, pe care îl văzuse mergând pe șosea și îndreptându-se 
spre nord. 

El n-ar fi fost singurul monstru eliberat în acea noapte. Când 
personalul închisorilor și azilurilor își abandonaseră instituţiile, 
probabil lăsaseră porțile deschise, fie din neglijență, fie motivaţi 
de o milă nemeritată față de cei încarceraţi. Sau poate că în acel 
haos, pacienții și deținuții preluaseră controlul și se eliberaseră 
singuri. 

Trăiau o atmosferă de Halloween extrem, cu șase săptămâni 
mai devreme de data calendaristică normală, fără a mai fi 
nevoie de bostani scobiți și fantome înveșmântate în cearșafuri, 
pentru că noaptea era mânjită de urmele de puroi ale atâtor rele 
ce supurau. 

— Banca, sugeră Neil. 

Toţi ochii se întoarseră spre el clipind miraţi, ca și cum vocea 
lui i-ar fi trezit dintr-un coșmar. 

— Banca, repetă Neil, e din beton turnat și apoi placat cu 
calcar, și a fost construită în 1936 sau 1937, când s-au impus 
prin lege norme de construcţie antiseismice. 

— Da, și pe vremea aceea se făceau lucruri durabile, întări 
Molly. 

Lui Tucker îi plăcu ideea. 

— Banca a fost proiectată să ofere siguranţă. Doar o intrare 
sau două. Fără multe ferestre, plus că sunt înguste. 

— Care sunt și cu bare, l-a ajutat Neil. 

Tucker dădu din cap. 

— E spaţiu suficient pentru oameni și provizii. 

Vince Hoyt zise: 

— N-am antrenat nicio echipă cu gândul că oricum va fi 
învinsă, nici măcar în sferturile de finală, când am fost conduși 
cu patru eseuri, și n-am de gând să-mi schimb atitudinea și să 


97 


mă consider bătut. Al naibii să fiu dacă o să fac asta. Dar banca 
e bună și din alt motiv. Camera de tezaur. Ziduri din beton 
armat, ușă groasă din oţel. Ar fi o redută grozavă dacă se 
ajunge până acolo. Dacă vor să spargă ușa și să vină după noi, îi 
ciuruim ca la poligon. Doborâm și noi câţiva ticăloși înainte de a 
muri. 


e Capitolul 20 


Cu mersul precaut al unui marinar „de uscat”, care încearcă 
să traverseze cu un aer demn puntea unei nave în derivă fără să 
se facă de râs, Derek Sawtelle se desprinse din tabăra bețivilor 
și o porni spre scaunul lui Molly. Se aplecă spre urechea ei. 

— Scumpă doamnă, arăţi încântător chiar și în aceste 
circumstanţe. 

— Și chiar și în aceste circumstanţe, zise ea cu afecțiune, n-ai 
renunţat la complimente. 

— Pot să schimb o vorbă cu tine și Neil? întrebă el. În 
particular. 

Derek era un bețiv simpatic. Cu cât băga în el mai mult gin, 
cu atât mai manierat devenea. 

Fiind prietenă cu Derek de cinci ani, Molly știa că în seara 
aceea, prăbușirea civilizaţiei îl făcuse să bea. Ameţeala 
controlată era un stil de viaţă pentru el, o filosofie, o credinţă. 

După ce fusese multă vreme profesor de literatură la 
Universitatea de stat din San Bernardino, apropiindu-se de 
vârsta de șaizeci și cinci de ani și de pensionare, Derek avea ca 
specializare autori americani din secolul trecut. 

Eroii preferaţi de roman erau genul macho băutori înrăiţi, 
întâlniți în opera unor scriitori precum Hemingway, Norman 
Mailer și alţi ca ei. Admiraţia faţă de ei se baza în parte pe 
intuiţia lui literară, dar avea și ceva din iubirea secretă a unei 
fete urâțele pentru vedeta echipei de fotbal a liceului. 

Neavând un fizic atletic, prea blând ca să împartă pumni în 
vreo încăierare stârnită într-un bar sau ca să ovaţioneze la 
spectacolul sângeros al unei lupte cu tauri, sau ca să-și atârne 
soția de glezne la fereastra de la etaj, Derek îi putea imita pe 
eroii preferaţi doar prin imersiunea în literatură și gin. Işi 
petrecuse viaţa înotând în ambele. 


98 


Unii profesori pot deveni actori remarcabili, pentru că 
abordează predarea ca joc scenic. Derek era unul dintre aceștia. 

La rugămintea lui, Molly le vorbise studenţilor în câteva 
rânduri și îl văzuse în acțiune pe scena aleasă de el. Se dovedise 
un profesor amuzant, dar și bun. 

Acolo, unde acoperișul tavernei se transformase în tobă a 
Armageddon-ului, Derek venise îmbrăcat de parcă ar fi urmat să 
intre curând în sala de curs sau să participe la o recepţie la 
facultate. Probabil că membrii corpului profesoral din secolul 
douăzeci nu agreaseră niciodată pantalonii din stofă de lână și 
sacourile din tweed, vestele cu modele stil arlechin, eșarfele și 
papioanele înnodate de mână; cu toate acestea, Derek nu 
numai că-și scrisese rolul în viaţă, dar își gândise și costumaţia, 
pe care o purta cu prestanţă. 

Când se ridică de la masă împreună cu Neil și îl urmară pe 
Derek spre partea din spate a tavernei, Molly observă din nou că 
se bucura de atenţia deplină a celor nouă câini. 

Trei dintre ei - un labrador negru, un câine de vânătoare auriu 
și o corcitură cu strămoși greu de identificat - umblau prin 
cameră mirosind podeaua, stimulaţi de aromele încă prezente 
ale mâncării căzute pe podea în ultimele zile, însă curățate; ici o 
adiere de guacamole!$; colo, o picătură de grăsime de la cartofi 
prăjiţi. 

De la începerea ploii, era prima oară că Molly vedea animale 
preocupate de ceva ce părea normal și obișnuit. Insă, deși 
umblau de colo-colo, cu nasurile umede aproape lipite de 
scândurile podelei, cei trei câini își roteau ochii ca să o 
urmărească pe furiș. 

La capatul barului, unde era mai liniște și nu puteau fi auziţi, 
Derek spuse: 

— N-aș vrea să sperii pe nimeni. Adică, să-i sperii mai mult 
decât sunt. Numai că știu ce se întâmplă și n-are niciun rost să 
opunem rezistenţă. 

— Dragul meu Derek, spuse Molly, nu te supăra, dar sunt oare 
multe lucruri în viața ta pentru care ai găsit motive să te opui? 

El surâse. 

— Singurul lucru la care mă duce gândul e popularitatea 
dezgustătoare a acelui cocktail groaznic pe care îl botezaseră 


16 Sos sau garnitură din avocado, lămâie și piper, uneori cu felii de roșie, ceapă etc. 
(n.tr). 


99 


Harney Wallbanger. Prin anii șaptezeci, la fiecare petrecere ţi se 
oferea amestecul acela grețos, pe care îl refuzam mereu cu o 
îndărătnicie eroică. 

— În orice caz, zise Neil, știm cu toţii ce se întâmplă, chiar 
dacă nu cunoaștem detalii specifice. 

Ginul părea să-i fi slujit lui Derek drept colir administrat pe 
cale orală, pentru că ochii lui aveau o limpezime de cristal, deloc 
injectaţi și perfect siguri. 

— Înainte de a vă explica, trebuie să-mi recunosc o slăbiciune 
despre care voi nu aveţi știință. De-a lungul anilor, în intimitatea 
căminului meu, am citit foarte multă literatură știinţifico- 
fantastică. 

Dacă-și închipuia că un asemenea secret impunea o 
confesiune și căință, probabil că era mai beat decât credea 
Molly. 

— În parte, e literatură bună, spuse ea. 

Derek zâmbi binedispus. 

— Da, sigur. Neîndoielnic, e o plăcere vinovată. Nu se apropie 
de valoarea lui Hemingway sau Faulkner, bineînţeles, dar mulţi 
autori ai genului se ridică deasupra lui Gore Vidal sau James 
Jones. 

— Acum ficţiunea a devenit realitate, recunoscu Molly, dar ce 
legătură are asta cu șansele noastre de a mai apuca ziua de 
mâine? 

— În unele romane de science-fiction am întâlnit conceptul de 
teraformare, le explică Derek. Știţi ce înseamnă asta? 

Analizând cuvântul în funcţie de rădăcină, Molly răspunse: 

— Să faci pământul... sau să faci un loc la fel ca Pământul. 

— Da, exact, spuse Derek, cu entuziasmul unui amator de 
Star Trek atunci când relatează o întorsătură încântătoare a 
acţiunii dintr-un episod preferat. Înseamnă să modifici mediul 
unei planete neospitaliere pentru a o face prielnică formelor de 
viaţă terestre. De exemplu, teoretic se pot construi mașini 
enorme, procesoare de atmosferă, pentru a elibera molecule 
compuse care să constituie o atmosferă respirabilă chiar din 
solul și rocile de pe Marte, transformând o planetă practic fără 
aer, într-una pe care să prospere fiinţele umane, flora și fauna 
pământeană. În astfel de povestiri știinţifico-fantastice, 
teraformarea unei planete durează decenii sau chiar secole. 

Molly pricepu imediat teoria lui Derek. 


100 


— Deci spui că ei nu folosesc vremea drept armă. 

— Nu ăsta e scopul principal, spuse Derek. Nu vorbim de un 
război al lumilor. Nu-i ceva chiar atât de măreț. Pentru aceste 
creaturi, indiferent de unde vin, noi suntem neînsemnaţi ca niște 
țânțari. 

— Și cu ţânţarii nu te războiești, spuse Neil. 

— Exact. Doar asanezi bălțile, le distrugi mediul în care se 
înmulțesc şi-ţi construieşti casa pe un teren unde asemenea 
insecte supărătoare nu mai apar. Ei s-au apucat să teraformeze 
în sens invers, transformând mediul pământean asemănător cu 
planeta lor natală. Pentru ei, distrugerea civilizaţiei noastre 
reprezintă un efect colateral, lipsit de însemnătate, al 
colonizării. 

Pentru Molly, care credea că viaţa era un dar ce avea un sens 
și un scop, cruzimea desăvârșită și oroarea monumentală 
descrise de Derek nu putea exista în planul Creaţiei, așa cum îl 
înțelegea ea. 

— Nu. Nu, imposibil. 

— Știința și tehnologia lor sunt cu sute, dacă nu cu mii de ani 
mai dezvoltate, spuse Derek. Practic, depășește până și 
imaginaţia noastră. În loc de decenii, probabil vor reface lumea 
noastră într-o lună sau o săptămână. 

Dacă era adevărat, umanitatea era victima a ceva mai 
cumplit decât războiul, fiind privată până și de statutul de 
inamic, considerată o colonie de gândaci de bucătărie, ba chiar 
mai rău, drept un mucegai incomod care trebuia îndepărtat cu 
totul folosindu-se o soluţie de curăţare radicală. 

Când simţi strânsoarea din piept și respiraţia gâtuită, când 
inima începu să-i bată speriată, Molly își spuse că reacţia ei la 
premisele înfățișate era un semn de recunoaștere al faptului că 
Derek avea dreptate. Nu credea că lumea îi va fi răpită 
umanităţii cu o asemenea aroganță și fără teamă de consecinţe. 
Refuza să creadă așa ceva. 

Simţind reticenţa ei faţă de teoria expusă, Derek zise: 

— Am și dovezi. 

— Dovezi? pufni Neil. Ce dovezi ai putea avea? 

— Dacă nu-s dovezi, măcar o probă a naibii de convingătoare, 
insistă Derek. Haideţi cu mine. O să vă arăt. 

Se întoarse către partea din fund a tavernei, apoi, fără să fi 
făcut niciun pas, se răsuci din nou cu faţa spre ei. 


101 


— Molly, Neil... Vă destăinui asta ca să vă demonstrez că mă 
preocupă soarta voastră. N-aș vrea să vă întristez. 

— Prea târziu, zise Molly. 

— Îmi sunteţi prieteni, continuă Derek. Nu vreau să vă chinuiţi 
în ultimele ore ale vieţii opunându-vă inutil unei sorți inevitabile. 

— Noi hotărâm. Ne făurim soarta, chiar dacă ne e scrisă în 
stele, spuse Neil, pentru că așa fusese educat și încă mai credea 
în acel principiu. 

Derek clătină din cap. 

— Mai bine bucuraţi-vă de ultimele plăceri. lubiţi-vă. Prădaţi 
din piaţa lui Norman Ling alimentele preferate, înainte ca totul 
să ajungă sub apă. Scufundaţi-vă în plăcuta amețeală dată de 
gin. Dacă alţii vor să moară eroic... ei, asta e treaba lor. Dar nu 
lăsaţi să vă scape plăcerile care vă mai sunt la îndemână înainte 
de a ajunge în bezna eternă, perfectă, unde nu există gin. 

Se întoarse din nou și porni către partea din spate a tavernei. 

Privindu-l atent și ezitând să-l urmeze, Molly îl văzu pe Derek 
Sawtelle așa cum nu i se mai întâmplase până atunci. Le 
rămăsese prieten, dar mai era ceva; acum devenise 
întruchiparea ispitei - ispita de a dispera. _ 

Molly nu dorea să vadă ceea ce ţinea Derek să le arate. Insă 
refuzul ar fi însemnat o recunoaștere tacită a temerii că dovada 
va fi convingătoare; așadar, refuzul ar fi fost primul pas pe un 
alt drum ce ducea tot la disperare. 

Doar văzând dovada, își putea pune la încercare credinţa și 
avea o șansă de a se mai agăța de speranţă. 

Il privi pe Neil în ochi. Acesta își dădu seama de dilema prin 
care trecea Molly, pentru că o trăia și el. 

Oprindu-se în arcada care ducea spre un hol scurt și toalete, 
Derek se uită înapoi zicând: 

— Dovada. 

Molly le aruncă o privire celor trei câini care încă amușinau 
podeaua, iar ei se uitară repede în altă parte, prefăcându-se 
interesaţi de istoria culinară înscrisă pe podeaua pătată. 

Derek trecu de arcadă și dispăru în hol. 

După o clipă de șovăială, Molly și Neil îl urmară. 


102 


e Capitolul 21 


După ce Derek se convinse că toaleta bărbaţilor era liberă, 
împinse ușa și le făcu semn lui Molly și Neil să intre. 

Din pastilele parfumate aflate în pisoare se degaja un miros 
puternic de pin. Dincolo de mirosul astringent, cel de urină 
stătută persista. 

Încăperea avea trei uși. Două ofereau acces la toalete, iar a 
treia era de la dulapul cu obiecte de curăţenie. 

— Tocmai mă spălasem pe mâini, le explică Derek, apoi mi- 
am dat seama că nu mai erau prosoape de hârtie pe suport. Am 
deschis ușa asta ca să iau un sul... _ 

La deschiderea ușii, se aprinse automat un bec. In debara se 
găseau rafturi metalice încărcate cu tot felul de lucruri. O 
mătură. Un mop cu burete și unul din cârpă. O găleată pe rotile. 

— Am observat imediat infiltrația, zise Derek. 

Peretele din spate era infiltrat de apă. Se formase o bășică, 
apoi ea crăpase, iar ploaia se strecurase printre rafturile 
metalice, îmbibând lucrurile depozitate acolo. 

După ce Derek scoase găleata, mătura și mopurile, debaraua 
se dovedi suficient de mare ca să le permită tuturor să se 
îngrămădească înăuntru. 

La vederea dovezii promise de Derek, aflate pe gresia udă a 
podelei, Molly se trase înapoi, ciocnindu-se de Neil. Crezu că era 
un șarpe. 

— Probabil e vreo ciupercă, spuse Derek, sau ceva 
asemănător. Alt cuvânt mai potrivit nu găsesc. 

Dacă se gândea mai bine, avea în faţă o colonie de 
mucegaiuri de forma unor ciuperci, umflate, rotunde și grupate 
în așa fel, încât sugerau inelele unui șarpe încolăcit. 

— Când am văzut-o prima oară, avea mărimea unei pâini 
rotunde, spuse Derek. Asta a fost acum o oră, și aproape că a 
crescut o dată și jumătate. 

Ciuperca era în întregime neagră, lucioasă ca un cauciuc 
mânjit cu unsoare, cu puncte ameboide de un galben strălucitor, 
tivite cu oranj. Faptul că o luase drept șarpe nu era de mirare, 
deoarece arăta otrăvitoare și amenințătoare. 

— Ploaia nu e o armă, spuse Derek, oprindu-se în fața 
ciupercii. E un instrument de modificare radicală a mediului. 


103 


Ghemuindu-se în spatele lui și privind peste umăr, Molly 
spuse: 

— Nu prea înţeleg. 

— Apa este extrasă din ocean și prelucrată... undeva, nu știu, 
poate în navele ce survolează, și sunt mai mari decât ne putem 
noi închipui. Cred că extrag sarea, pentru că ploaia nu e sărată. 
Și se adaugă seminţe. 

— Seminţe? se miră Neil. 

— Sute de milioane de semințe, confirmă Derek, seminţe și 
spori de dimensiuni microscopice, la care se adaugă substanţe 
nutritive și bacterii trebuincioase ca să le ajute să se dezvolte, 
toate împrăștiate în lume, pe fiecare continent, munte, vale, în 
fiecare fluviu, lac și mare. 

Aproape în șoaptă, cu glasul gâtuit de un respect plin de 
spaimă, Neil spuse: 

— Întregul spectru al vegetației de pe altă lume. 

— Copaci și alge, continuă Derek, ferigi și flori, ierburi și 
graminee, ciuperci și mușchi, buruieni, plante târâtoare - 
nevăzute de ochii omului, seminţe care sunt acum imposibil de 
îndepărtat din sol, din oceane. 

De un negru lucios, cu puncte galbene. Fecunde. Infinit de 
stranii. 

să fi crescut acel lucru dezgustător dintr-un spor transportat 
în mod deliberat prin pustietatea îngheţată și dezolantă a 
spaţiului stelar? 

Fiorul care o cuprinse pe Molly se deosebea de altele pe care 
le mai simţise până atunci. Nu era un tremur localizat de-a 
lungul șirei spinării sau a cefei, nu o străbătu ca o răsuflare 
călătoare a eternității, ci zăbovi. Un fel de răceală părea să se 
nască în oasele ei, în substanţa roșie-gălbuie a măduvei, de 
unde se răspândea spre fiecare celulă de la suprafaţa pielii. 

— Dacă aceste plante extraterestre sunt agresive, spuse 
Derek, și, judecând după specimenul ăsta dezgustător, cred că 
se vor extinde la nesfârșit - atunci vor elimina sau poate chiar 
se vor hrăni cu toate speciile de floră care există pe Pământ. 

— Această lume frumoasă, murmură Molly, simțind cum fiorul 
care o cuprinde aducea cu sine o suferinţă copleșitoare, un 
sentiment de pierdere la care nu îndrăznea să se gândească. 

— Toţi vom dispărea, spuse Derek. Tot ce iubim - de la 
trandafiri la stejari, de la ulmi la plante perene - va fi eradicat. 


104 


Negre cu galben, mucegaiurile umflate se încolăciră unul cu 
altul, ca niște ciuperci sub forma unui șarpe fără ochi. Netede, 
sclipind datorită unei pelicule fine de ulei secretate chiar de ele. 
Luxuriante. Proliferând. Nemiloase. 

— Dacă, printr-un miracol, continuă Derek, unii dintre noi ar 
supravieţui fazei inițiale a ocupaţiei extratereștrilor, dacă am 
reuși să trăim în comunităţi primitive, pe furiș, în cotloane 
secrete, unde noii stăpâni necruţători al lumii nu ne-ar vedea, 
cât timp ar trece până am rămâne fără hrana familiară nouă? 

— Fructele, legumele și seminţele de pe altă lume nu ar fi 
neapărat otrăvitoare pentru noi, zise Neil. 

— Nu neapărat toate, îl aprobă Derek, dar unele sigur vor fi 
așa. 

— Și, dacă n-ar fi otrăvitoare, întrebă Molly mai mult pentru 
sine, le-am găsi oare plăcute la gust? 

— Amare, opină Derek. Sau cumplit de acre, sau atât de 
acide, încât ne-ar face rău. Chiar dacă ar avea gust plăcut, ne 
vor ţine în viață? Substanțele nutritive vor avea structura 
moleculară pe care o poate descompune sistemul nostru 
digestiv pentru a le utiliza? Sau ne vom umple burţile cu hrană... 
și vom muri totuși de foame? 

Vocea educată a lui Derek Sawtelle, plină în mod natural, 
demonstrând stăpânirea unor tehnici dramatice bine exersate 
zeci de ani în clase și amfiteatre, aproape că o fascină pe Molly. 
Tresări, ca să alunge vraja sumbră pe care vorbele lui o 
aruncaseră asupra ei. 

— La naiba, zise el, după atâta vorbă m-am trezit, și nu-mi 
place să funcţionez fără gin în situaţia de faţă. Mă sperie. 

Dorind cu disperare să respingă viziunea lui Derek despre 
viitor, Molly zise: 

— Noi presupunem că acest lucru, ciuperca asta, e de pe altă 
lume, dar nu suntem siguri. Recunosc, n-am mai văzut așa 
ceva... dar ce dacă? Există nenumărate feluri de mucegaiuri 
ciudate pe care nu le-am văzut, unele poate chiar mai bizare 
decât ăsta. 

— Mai vreau să vă arat ceva, spuse Derek, ceva mai 
tulburător - și care, din nefericire, mă va trezi complet - decât 
ați văzut până acum. 


105 


e Capitolul 22 


Lăsându-se pe un genunchi în debaraua femeii de serviciu, 
având-o pe Molly ghemuită alături și puţin în spatele lui și pe 
Neil în picioare, Derek scoase un briceag militar dintr-un 
buzunar al sacoului sport din tweed. 

Molly nu și-ar fi imaginat un profesor universitar cu papion 
înarmat cu un asemenea briceag. Apoi își dădu seama că între 
dotările acelui instrument isteț se numărau și un tirbușon și un 
desfăcător de sticle. 

Derek nu folosi pe niciunul din acestea, ci desfăcu lama de 
împuns. Ținând vârful deasupra uneia dintre ciuperci, ezită 
puțin. Îi tremura mâna. Nu ca urmare a alcoolului sau a lipsei lui. 

— Când am făcut asta mai devreme, spuse el, eram afumat 
binișor, animat de o curiozitate de bețiv, exact ceea ce face ca 
alcoolismul să fie o aventură atât de deosebită. Acum m-am 
trezit, și știu ce voi găsi - și mă uimește curajul pe care l-am 
avut prima oară. 

După ce-și făcu curaj, împunse cu cuțitul în pălăria celei mai 
umflate ciuperci. 

Întreaga colonie, nu doar specimenul înţepat, tremură de 
parcă ar fi fost alcătuită din gelatină. 

Din tăietură, cu un șuierat ușor, dar perceptibil, scăpă o dâră 
de vapori alburii, sugerând că structura din interiorul ciupercii 
era presurizată. Vaporii duhneau urât, a ouă stricate, a vomă și 
a carne descompusă. 

Molly se înecă, iar Derek spuse: 

— Ar fi trebuit să vă previn. Lăsaţi, dispare imediat. 

Tăie membrana pe care o găurise deja, dând la iveală 
structura interioară a ciupercii. 

Interiorul nu era cărnos și solid, ca acela al unei ciuperci 
obișnuite, ci o încăpere goală. O arhitectură graţioasă de 
coloane spongioase sprijinea membrana de suprafaţă pe care o 
crestase Derek. 

O masă umedă, de mărimea unui ou de găină, se afla în 
centru. La prima vedere, Molly se gândi la intestine, deoarece 
arătau miniatural, ca viscere umane la scară redusă, însă 
cenușii și pătate, de parcă ar fi fost atinse de vreo boală, 
infectate, canceroase. 


106 


Apoi văzu că formele acelea ca niște funii încolăcite se mișcau 
încet, alunecând lenevos peste și în jurul altora. Comparaţia cea 
mai potrivită era al unui ghem de râme care se reproduc. 

După ce mirosul insuportabil dispăru, viermii aceia își 
continuară zvârcolirile senzuale vreme de trei sau patru secunde 
- apoi se desprinseră brusc și se întinseră către fiecare curbă a 
camerei. Deveniră niște tentacule care pipăiau cu o iuțeală mai 
mare decât a viermilor, legaţi de ceva nevăzut, aflat în partea 
inferioară a golului, la fel de repede și vioi ca niște picioare de 
păianjen, pipăind agitate marginile tăiate ale domului distrus. 

Încordându-se, Molly se dădu înapoi, convinsă că ocupantul 
respingător al ciupercii va sări din vizuina lui și, odată eliberat, 
se va dovedi mai iute decât un gândac de bucătărie. 

— N-o să pățești nimic, o asigură Derek. 

— Mucegaiul ăsta găzduiește ceva ca o cochilie de melc, 
spuse Neil. 

— Nu, nu cred. Derek șterse lama cuțitului cu batista de la 
buzunarul de la piept. Te poţi chinui să faci comparații 
pământești, dar nu e cazul. Din câte-mi dau seama, chestia asta 
ca un vierme face parte din mucegai. 

Agitaţia frenetică a micilor tentacule se potolise. Continuară 
să se miște cu rapiditate, însă de astă dată într-un mod mai 
raţional. 

Molly simţi că aveau ceva anume de făcut, dar nu-și dădea 
seama ce. 

— Mișcarea rapidă, zise Neil, capacitatea de a se mișca după 
voie și de a-și manevra anexele... totul indică viață animală, nu 
vegetală. 

Molly îl aprobă. 

— Sigur are ţesuturi musculare, pe care nu le găsești la 
plante. 

Aruncând batista murdară, Derek spuse: 

— Pe planeta de pe care provin, s-ar putea să nu existe o 
deosebire clară între plante și animale, așa cum e pe Pământ. 

Pornind de la ambele capete ale bolţii rupte, tentaculele 
începuseră să o refacă. 

— Ar trebui să mă uit mai atent decât mă trage inima, spuse 
Derek, probabil cu lupa, ca să-mi dau seama exact cum reușesc 
să închidă tăietura. Tentaculele par să secrete un material de 
sudură... 


107 


Molly văzu un lichid rozaliu ieșind din capetele câtorva 
tentacule. 

— ... Dar cred că disting micro-filamente... ca și cum drăcia 
asta se repară, la fel ca un chirurg care coase marginile unei 
incizii. Ridică din umeri. „Toate cunoștințele ne aduc mai 
aproape de ignoranță”. ” 

Cu o fascinaţie ce egala dezgustul și groaza, Molly nu reuși 
să-și dezlipească privirea de la mucegaiul - dacă acela era 
numele potrivit - care se repara singur. 

— Imaginaţi-vă o lume populată cu o diversitate de plante 
scârboase care par liniștite la exterior... dar viermuiesc de viață 
în interior, le propuse Derek. 

Molly știa că în lumea îndepărtată de unde venise, ciuperca 
fusese un element la fel de firesc și lipsit de spectaculos în 
mediul său, ca și o păpădie pe un câmp de pe Pământ. Rațiunea 
nu-i îngăduia să îi atribuie o valoare morală, tot astfel cum nu 
putea să vadă intenţii conștiente la un cartof. 

Cu toate acestea, judecând după ceea ce vedea cu propriii 
ochi, simţi că acel lucru era profund malign. La nivel intuitiv, știa 
că găzduiește răutate, că într-un anume fel visa violenţă, la fel 
cum un păianjen vânător visează să sugă sucurile unui gândăcel 
ce mai curând sau mai târziu îi va cădea în plasă, deși acel lucru 
visa cruzimea cu o bucurie pe care păianjenul nu o putea simţi, 
cu o ferocitate care depășea înțelegerea umană. La un nivel mai 
adânc decât intuiţia, în acel tărâm al credinţei care aparţine mai 
curând inimii decât minţii, ea nu se îndoia defel că forma aceea 
de viaţă, mucegai sau altceva, plantă ori animal, ori ceva 
intermediar nu era doar otrăvitoare, ci rea. 

Dezgustătoarea arătare care termina coaserea din interior și 
ale cărei tentacule cenușii, viermuitoare, dispăreau sub pieliţa 
pătată cu negru și galben, părea să nu-și găsească locul de 
drept în universul creat de Dumnezeul luminii, ci să aparţină 
altui univers, unde impulsul divin fusese întunecat și strâmb, 
intenţia divină fiind o cruzime inimaginabilă. 

După ce introduse lama în mânerul briceagului, pe care îl 
băgă apoi în buzunar, Derek se uită la Molly. 

— Mai crezi că e o ciupercă exotică pe care n-ai mai văzut-o 
până acum? 

— Nu, recunoscu ea. 


17 Vers din prima strofă a poemului Corurile din Rock, de T.S. Eliot. (n.tr.). 
108 


e Capitolul 23 


După ce Molly și Derek ieșiră din debara, Neil mai aruncă o 
privire la mucegai și stinse lumina închizând ușa. 

— Dacă am explora Black Lake acum, am găsi chestii dintr- 
astea în tot orașul, nu? 

— Da, și Dumnezeu știe câte altele, îi răspunse Derek. 
Teraformare în ritm accelerat. Ciclul de creștere a început. Pe 
străzi, în parcuri, în curţi, alei, pe terenurile de joacă din școli, în 
păduri, pe fundul lacului - pretutindeni - vom descoperi 
crescând o lume nouă, o lume botanică plină de lucruri pe care 
nu le-am mai văzut și pe care ne vom dori să nu le fi văzut. 

Cu o intuiţie neașteptată, devastatoare, Molly spuse: 

— Aerul. 

— Chiar mă întrebam când o să te gândești la asta, a zis 
Derek. 

Copacii, uriașele câmpuri plutitoare de alge din mări - flora 
Pământului filtrează bioxidul de carbon din atmosferă. Ca 
produs secundar al fotosintezei, acestea elimină oxigen. 
Oxigenul vital, care susţinea viaţa. 

Oare ce proces, similar, dar diferit de fotosinteză utiliza 
această vegetaţie extraterestră? In loc de oxigen, putea degaja 
alt gaz? Ecuația actuală se putea inversa: oxigenul intra, iar 
bioxidul de carbon ieșea. 

— Câte zile ar putea trece până să observăm că suferim din 
cauza lipsei oxigenului? se întrebă Derek. Asta, dacă băgăm de 
seamă. La urma urmelor, unul dintre simptomele lipsei de 
oxigen este delirul. Câte săptămâni vor trece până să ne 
sufocăm ca niște pești azvârliți pe uscat? 

Intrebările acestea atât de șocante pentru minte și oprimante 
pentru inimă o făcură pe Molly să simtă că avusese dreptate 
când, ceva mai devreme, îl considerase pe Derek Sawtelle drept 
întruchiparea ispitei de a dispera. 

Mirosul astringent al pastilelor dezodorizante și aburul mai 
subtil, dar respingător al urinei păreau să-i ardă nările și gâtlejul 
lui Molly. Incepu să respire mai reţinut ca să evite mirosurile 
neplăcute. Văzând că încercarea nu dă roade și constatând că, 
fără să vrea, începuse să respire mai profund și mai precipitat, 


109 


recunoscu un început de atac de panică și se strădui să și-l 
reprime. 

— Poate că ar trebui să sperăm că ne vom sufoca mai curând, 
spuse Derek, înainte ca bestiile de pe cealaltă lume să se 
dezlănţuie printre noi. 

— Dacă dăm crezare știrilor, au ajuns deja în orașe, îi reaminti 
Neil. 

Derek clătină din cap. 

— Prin „bestii” nu mă refer la invadatori în sine, ci la 
numeroasele animale ale lumii lor, la cele ale câmpiei și pădurii, 
la prădători, șerpi și insecte. Cred că unele dintre ele vor fi mai 
cumplite și mai îngrozitoare decât orice ar fi inventat scriitorii de 
science-fiction în cele mai sumbre povestiri ale lor. 

Cu sarcasm în glas, Neil spuse: 

— Doamne, Derek, nu știam ce izvor de gândire pozitivă zace 
în tine. 

— Nu e pesimism. Adevărul, pur și simplu, îi răspunse Derek. 
Prea mult adevăr strică, adăugă el și îi conduse afară din toaleta 
bărbaţilor. De aceea vă invit la masa mea. Legaţi-vă soarta de 
băutori și petrecăreţi, și folosiți cât mai bine timpul ce v-a 
rămas. Veniţi să turnaţi în voi câteva pahare de anestezic. Nu 
suntem gloata veselă obișnuită, n-o să râdem una-două, în 
noaptea asta, dar melancolia împărtășită poate fi o alinare, 
chiar dulce. În locul îngrijorării, a durerii și a furiei, vă oferim o 
mare caldă, legănătoare, de melancolie. 

Când încercă să o ia de braţ ca să o conducă înapoi în sala 
mare a tavernei, Molly se opuse. 

— Trebuie să merg până la baie. 

— Scuză-mă, dar nu te aștept, spuse Derek. Dar în aceste 
momente sistemul meu are o ungere primejdios de slabă cu gin 
și mi-e teamă că, dacă nu bag în mine un sfert de Gordonss, 
mașinăria care sunt n-o sa mai funcţioneze. 

— N-aș vrea să mă fac vinovată de vreo defecţiune fatală, 
spuse ea cu un zâmbet ironic. Du-te. 

II urmări pe profesor îndreptându-se către sursa uitării, iar 
când rămaseră singuri pe holul scurt, Neil zise: 

— Ai devenit... pământie. 

— Așa mă și simt. Doamne, să fie așa de sumbru cum a zis el? 

Neil nu-i putu răspunde. Sau poate prefera să nu exprime în 
cuvinte singurul răspuns care părea cinstit. 


110 


— N-am încercat doar să scap de el, zise Molly. Chiar trebuie 
să merg la baie. Așteaptă-mă aici. Să nu te depărtezi. 

Când intră în toaleta femeilor, avu impresia că era singură. 
Ușile celor trei cabine stăteau întredeschise, nu închise și cu 
siguranţa pusă. 

Sunetul ploii se auzea mai plin acolo, nu doar duruitul 
insistent pe ţigle, ci însoţit de un gâlgâit și plescăituri. 

Fereastra-ghilotină avea geamuri vitrate. Partea de jos fusese 
ridicată, parcă expunând încăperea la sunetele nopții. 

Corul picăturilor de ploaie dansa pe pervaz, șiroia de pe 
marginea acesteia și formase o băltoacă pe podea. 

Apa reflecta lumina din tavan, dar nu părea să fie 
luminiscentă ca mai devreme. Nici nu lăsa impresia că ar mai fi 
avut vreun miros anume ori poate că ploaia intrase într-o fază 
nouă. 

Amintindu-și ce se născuse dintr-o simplă infiltraţie în 
debaraua femeii de serviciu, Molly se duse spre fereastră ca să 
o închidă. 

Când întinse mâna să apuce bara de jos pentru a cobori 
fereastra, avu brusc convingerea că totuși ceva pândea în 
noapte, dincolo de geam. Ceva ce ea nu putea vedea prin 
rândul dublu de geam vitrat aștepta, o prezenţă ostilă care o va 
smulge, târând-o în beznă și umezeală sau, cu gheare ascuţite 
ca briciul, o va spinteca, de jos până sus, și o va eviscera pe loc. 

Atât de intensă și concretă era spaima, încât avu impactul 
unei viziuni paranormale, făcând-o să se tragă înapoi, parcă 
lovită. Se împletici, cât pe ce să cadă, și se dojeni pentru că-i 
îngăduise lui Derek să o transforme într-un copil speriat. 

Când păși din nou către fereastră, o voce cunoscută răsună în 
spatele ei, o voce pe care nu o mai auzise de ani de zile, dar pe 
care o identifică instantaneu: 

— Nu-mi dai un pupic, dulceaţă? 

Se răsuci și îl văzu pe Michael Render, ucigașul a cinci copii și 
tatăl unuia, stând la mai puţin de un metru depărtare de ea. 


e Capitolul 24 


Cu pantalonii cenușii și cu o cămașă de aceeași culoare, 
ambele ude leoarcă, Render nu arăta doborât de ploaie, ci 


111 


împrospătat de ea, ca și cum aversele chemate să alimenteze 
vegetația stranie îl hrăniseră și pe el. 

Părea să fi înflorit în cei douăzeci de ani cât stătuse închis ca 
bolnav mintal. Scutit de grijile muncii și fără să fie nevoit să-și 
asigure existența, beneficiind de o lejeritate mai mare decât a 
regilor trăind în puf, având la dispoziţie serviciile unui specialist 
în nutriţie și acces la săli de gimnastică bine echipate, își 
păstrase talia zveltă, dezvoltându-și musculatura și nu făcuse 
riduri la colţurile ochilor sau ale gurii. La cincizeci de ani, putea 
trece drept un bărbat care se pregătea să-și sărbătorească 
aniversarea a patruzeci de ani. 

Încântat de efectul pe care înfățișarea lui surprinzătoare o 
avusese asupra lui Molly, zâmbi și îi zise: 

— Când e vorba de emoţii care-ţi frâng inima, nimic nu se 
compară cu reîntâlnirea dintre tată și fiică. 

Molly reuşi să-și recapete glasul și se simţi ușurată 
descoperind că nu-i tremura, ascunzând astfel faptul că inima îi 
bătea tunător, cu suficientă forță ca să o perceapă în genunchii 
care i se înmuiaseră. 

— Ce cauţi aici? 

— Păi unde aș putea fi decât alături de familia mea? 

— Nu mi-e teamă de tine. 

— Nici mie. Scumpo. _ 

Pistolul calibrul 9 mm stătea cuminte în pelerina de ploaie. Işi 
strecură mâna dreaptă în buzunar, strânse în palmă patul și-și 
trecu arătătorul pe după garda trăgaciului. 

— Ai de gând să mă împuști din nou? întrebă el, pe un ton 
amuzat. 

Render arăta bine, așa cum arătase mereu; iar cândva fusese 
neobișnuit de fermecător, îndeajuns de atrăgător pentru ca 
mama ei care, cu toate că și în tinereţe percepuse oamenii 
dincolo de aparenţe, fusese sedusă și se căsătorise în mare 
grabă cu el. 

Thalia descoperise curând urmările naivităţii ei. Luase 
caracterul posesiv al lui Render drept iubire. Constatase că tot 
ce părea o dorință masculină admirabilă de a iubi și proteja 
fusese în realitate o nevoie aproape diabolică de a domina. 

Ud și cu apa șiroind de pe el, Michael Render își păstrase felul 
de a fi și jubila simțindu-se el însuși. Dar mai era ceva, o 
schimbare tulburătoare pe care Molly o detecta, dar nu putu s-o 


112 


definească. Ochii lui cenușii aveau o strălucire care rivaliza cu 
luminozitatea ploii de început, ca și cum ea l-ar fi umplut până 
la limită, iar acum se revărsa prin cap. 

— Am renunţat la arme, o asigură el. Sunt eficiente, dar 
impersonale. Între idee și realitate se pierde emoția, iar 
uciderea cu arme se șterge din memorie prea repede. După un 
an sau doi, retrăirea evenimentului nu te mai stimulează deloc. 

Până când Molly împlinise doi ani, mama ei suportase 
îndeajuns din cauza acțiunilor de intimidare, a geloziei lui 
iraționale, a crizelor de autocompătimire, a amenințărilor și, în 
final, a violenţei. Alegând libertatea cu prețul sărăciei, la plecare 
nu-și luase din casă decât lucrurile cele mai dragi și fiica. 

— Și dă-mi voie să-ţi spun, Molly, scumpa mea, că atunci când 
este închis și trăiește solitar într-un spital pentru nebuni 
criminali, chiar dacă e vorba de una dintre instituţiile moderne, 
cu toate facilităţile, unui bărbat viril i se refuză satisfacția de a 
avea femei, iar ca să-și găsească alinarea, are nevoie de toate 
amintirile erotice pe care le poate evoca. 

După divorț, Render ceruse să i se încredințeze copilul, apoi 
tutela comună. Cum sistemul legal se dovedi prea lent și îi 
pusese la încercare răbdarea, iar judecătorii îl avertizaseră 
pentru comportamentul din sala de tribunal, congestionat la față 
și urlând ameninţări, el își susținuse cauza prin confruntări 
personale cu Thalia, deseori în locuri publice, ceea ce dusese la 
ordine de interdicţie a vizitelor, care îi diminuaseră șansele de a 
obţine custodia comună asupra copilului. Nesocotirea hotărârilor 
judecătorești îi aduse o condamnare de treizeci de zile care 
puse capăt până și drepturilor de vizită sub supraveghere. 

— După un an de izolare, zise Render, aproape că uitasem 
cum era mama ta - gustul gurii ei, greutatea sânilor. Am avut 
târfe de două parale de care îmi aminteam mai multă vreme. 
(Urmă un surâs și o ridicare din umeri.) Mama ta era o cățea 
plicticoasă făcută din porțelan. 

— Taci. Molly nu reuși să scoată decât o șoaptă. Ca 
întotdeauna, Render ţinea să domine și, spre tristețea ei, Molly 
nu reuși să se ridice la înălţimea situaţiei, ca și cum cei douăzeci 
de ani de experienţă se volatilizaseră, azvârlind-o din nou la 
vârsta copilăriei. Taci. 

— După doi ani, amintirea micutelor tale prietene de joacă pe 
care le împușcasem în burtă nu mi-a mai fost suficientă. Glonţul 


113 


rămâne prea impersonal. Glonţul nu e lamă de cuţit, iar lama nu 
e totuna cu mâinile goale. Am descoperit că strangularea 
rămâne mai vie în minte, reprezintă ceva mai intim decât 
apăsarea pe trăgaci. Chiar și acum mă stimulează gândul ăsta. 

Molly își scoase pistolul din buzunar. 

— Aha, zise el, cu vădită satisfacţie, de parcă intenţia de ao 
vizita la tavernă ar fi fost să o provoace la o asemenea 
confruntare. Am bătut cale lungă prin vremea asta proastă ca 
să-ți pun câteva întrebări -, dar mai întâi o să-ți spun o 
povestioară, ca să-l înţelegi mai bine pe tăticul tău. 

Întâlnirea devenea din ce în ce mai ireală. Claustrofobică. 
Paralizantă. Emblematică. 

Molly rămase într-un punct de graniță, între colții trecutului și 
cei ai viitorului, ambele apăsând-o cu forţă și încăpățânare, 
tăindu-i suflarea, împiedicând-o să se miște, gâtuindu-i glasul. 

— Am stat douăzeci de ani închis. Beznă, privări de tot felul. 
Îmi datorezi măcar puţină răbdare. Doar o povestioară și după 
aceea plec. 

Cu douăzeci de ani în urmă, când își ruinase până și ultima 
speranţă de a obţine custodia asupra lui Molly, Michael Render 
apelase la instrumentul de convingere despre care acum afirma 
că era nesatisfăcător - pistolul. Venise la școala elementară 
unde învăţa Molly să o ia din clasă. După ce solicitase să-și vadă 
fiica sub un pretext pe care directoarea nu-l considerase 
convingător, Render își dăduse seama că stârnise suspiciuni, 
drept care scosese arma și o împușcase mortal pe directoare. 

— După cinci ani de tratament, îi spuse el lui Molly, am fost 
trimis la un spital cu un standard de securitate mai scăzut. Avea 
terenuri întinse, frumoase. Pacienţii cu comportamentul cel mai 
bun și care înregistraseră progrese în urma terapiei sau, despre 
care se credea că ajunseseră să aibă remușcări, erau încurajați 
să muncească, dacă doreau, în diferite părţi ale grădinii. 

După ce o ucisese pe directoare, Render se dusese să caute 
clasa lui Molly, omorând pe drum un membru al corpului 
didactic și rănind alţi doi. Găsise clasa și, iritat, o rănise pe 
doamna Pasternak, profesoara lui Molly, pe care ar fi răpit-o 
dacă nu ar fi sosit poliţia. 

— În grădină, purtam o brățară electronică la o gleznă, care 
declanșa alarma la biroul de securitate dacă ne aventuram mai 
departe decât aveam voie. N-am făcut nicio încercare să 


114 


evadez. La o adică, aveam de sărit un gard, dar lumea de afară 
îmi cunoștea prea bine mutra. M-am făcut un soi de horticultor, 
specializându-mă în trandafiri. 

La sosirea poliţiei, o luase pe Molly ostatică, împreună cu 
douăzeci și doi de copii. Nu era prost - doar avea două diplome 
universitare - așadar, știa că, după ce ucisese două persoane și 
rânise trei, nu putea spera să-și obţină libertatea prin negocieri. 
Până în acel moment totuși, furia care mocnea în el se 
transformase în turbare și hotărâse că, dacă nu putea prelua 
controlul asupra fiicei sale, măcar să le răpească altor părinţi 
plăcerea de a se bucura de copiii lor. 

— Într-o zi, când munceam singur în grădina de trandafiri, în 
față mi-a apărut un băiat de nouă ani cu un aparat foto de unică 
folosință. 

Render ucisese cinci dintre cei douăzeci și doi de copii, după 
care Molly îl împușcase. Venise cu două pistoale și încărcătoare 
de rezervă. După ce reîncărcase ambele pistoale, reacționase 
atât de furios după ce auzise ceva ce i se transmisese prin 
megafonul poliţiei, încât, întărâtat, uitase o armă pe catedră și 
se întorsese cu spatele. 

La douăzeci de ani distanţă, vocea lui, ceva mai întunecată 
decât furia lui obișnuită, o hipnotiza pe Molly: 

— Dintr-un pariu, ca să-și demonstreze curajul în faţa amicilor 
lui, puştiul tăiase o gaură într-un colț al gardului, departe de 
clădirile spitalului, și se furișase până la mine, sperând să-l 
fotografieze pe unul dintre pacienţii care-și ispășeau acolo 
pedeapsa, drept dovadă a propriei îndrăzneli. 

Deși avea doar opt ani și nu se pricepea la arme de foc, Molly 
ridicase al doilea pistol de pe catedră. Strângându-l în ambele 
mâini, apăsase de trei ori pe trăgaci. Azvârlită înapoi și îngrozită 
de recul, reușise să-l nimerească pe Render de două ori - întâi în 
spate, apoi în piciorul drept - și, din fericire, nu rănise pe nimeni 
cu al treilea glonţ, care nimerise într-un perete. 

— Pacientul infam peste care băiatul a dat din întâmplare am 
fost chiar eu, a spus Render. Era sfios, dar l-am fermecat, am 
pozat și l-am lăsat să facă opt poze acolo, între trandafiri. 

După ce fusese împușcat de două ori, Render se prăbușise pe 
podeaua clasei, iar cei douăzeci și doi de copii supraviețuitori 
fugiseră. În urma lor, intrase echipa de intervenţie și o găsise pe 


115 


Molly plângând alături de profesoara grav rănită, care avea să-și 
petreacă restul zilelor într-un cărucior pentru invalizi. 

— La sfârșitul scurtei noastre ședinței foto, băiatul n-a mai 
fost atât de precaut. L-am lovit puternic în mutră, apoi l-am lovit 
iar, după care l-am strangulat între trandafiri. Experienţa m-ar fi 
satisfăcut mai mult dacă ar fi fost o fetiţă, dar a trebuit să mă 
mulțumesc cu ce mi s-a oferit. 

Mai târziu, în acea zi sângeroasă, petrecută cu douăzeci de 
ani înainte de această întâlnire, Molly se întrebase cum reușise 
să-l nimerească de două ori din trei împușcături cu toate că nu 
mai pusese mâna pe un pistol până atunci, deși tremurase de 
groază, deși reculul dement aproape că o doborâse la pământ. | 
se păruse un miracol că reușise să-l oprească. 

— Nu departe de gradina de trandafiri era un rezervor vechi, 
ceva enorm, construit din piatră sub sol. Cândva existase un 
sistem complex de colectare care ducea toată apa pluvială în 
acel rezervor pentru a fi folosită la stropit în lunile secetoase. 

Molly îi spusese mamei că în acea zi avusese de partea ei un 
spirit, un înger care nu îl ajutase pe Render, însă o îndrumase și- 
i dăduse tărie să facă ce făcuse. g 

— Rezervorul nu mai fusese folosit de şaizeci de ani. Il 
lăsaseră acolo pentru că îi costa prea mult să-l desființeze. 

Thalia o asigurase pe Molly că ea - și numai ea - merita laude 
pentru curaj, pentru felul cum acţionase. Îngerii, îi spusese 
Thalia, nu fac miracole folosind arme de foc. 

— Slujindu-mă de unelte, am desprins capacul rezervorului și 
l-am aruncat pe băiat înăuntru. Era beznă și o duhoare... mai 
era ceva apă înăuntru. A căzut cu o pleoscăitură și am auzit 
chițcăială de șobolani speriaţi. 

În ciuda sfaturilor bine intenţionate ale mamei, Molly crezuse 
de atunci încoace că la școală avusese alături un spirit care o 
îndrumase. 

Acum nu simţea prezenţa nici unuia, de aceea nici nu știa 
cum să-și exprime recunoștința că avea un pistol în mână. 

— Am îngropat aparatul foto la rădăcina unui trandafir. Era un 
Cardinal Mindszenty, denumit astfel pentru culoarea roșie 
extraordinar de vie. 

Render se mișcă, nu către ea - riscând astfel să fie împușcat 
-, ci în jurul ei, îndepărtându-se de cabinele toaletei, și 
apropiindu-se de lavoare. 


116 


— Poliţia a venit să-l caute pe băiat, firește, dar le-a trebuit 
ceva timp până să-l găsească. Șobolanii își făcuseră treaba. Ba, 
mai mult, fundul se prăbușise de multă vreme. Băiatul ajunsese 
într-o catacombă din calcar, creată natural sub rezervor. Când |- 
au descoperit, starea în care se afla cadavrul nu le-a permis 
criminaliștilor să descopere prea multe lucruri. 

Încet, Render trecu de primul lavoar, apoi de al doilea. 

Molly se întoarse, ţinându-l în bătaia pistolului. 

— Bănuielile au căzut pe alt pacient. Edison Crain, așa îl 
chema. Un tip grăsuț, care transpira tot timpul. Cu zece ani 
înainte violase un băiat și-l strangulase - singurul lui act de 
violenţă cunoscut. 

Cu fiecare clipă, toaleta i se părea tot mai puţin reală lui 
Molly, în vreme ce Render devenea tot mai viu, atrăgându-i 
atenţia la fel de hipnotic precum un șarpe cobra care se 
unduiește. 

— Crain trăise zece ani fără pată, fusese un pacient model și 
se crezuse că tratamentul îl lecuise, că va beneficia de eliberare 
sub control medical peste un an și ceva. Dar sărmanul individ 
cred că era ros de sentimentul vinovăţiei față de băiatul pe care 
chiar // ucisese, și probabil că n-a avut încredere în propria 
însănătoșire. Când a fost bănuit, a cedat ca o cârpă și a 
mărturisit că-l omorâse pe băiatul cu aparatul foto. 

După ce descrise un arc de o sută optzeci de grade prin sală, 
Render rămase cu spatele la fereastră și cu picioarele în 
băltoaca formată de la apa de ploaie pătrunsă înăuntru. 

— Pe Crain l-au transferat într-un spital de maximă securitate, 
iar eu... ei bine, am scăpat de urmări. Asta s-a întâmplat acum 
cincisprezece ani, și totuși, când stau întins în pat noaptea, 
sfâșiat între dorinţă și spasme, amintirea băiatului pe care l-am 
strâns de gât mă excită la fel de mult ca atunci când am apelat 
la acea faptă ca să mă stimuleze. 

Molly percepuse o schimbare la Render, dar o vreme îi 
scăpase caracterul ei; acum însă înțelesese. Nu-și mai manifesta 
vădit furia. Temperamentul irascibil i se mai domolise. 

Acum avea un aer mulțumit de sine, vecin calmului suveran. 
Și concentrarea maximă a unui animal de pradă. Unda de 
amuzament din glas. O sticlire de veselie rea în ochi. 


117 


Cei douăzeci de ani de îngrijire psihiatrică făcuseră ca furia 
brută să se transforme în dispreț sociopat și veselie psihopată; 
vinul furiei devenise un venin mai complicat, așezat de vreme. 

— lar acum, să te întreb câte ceva, zise el, arborând zâmbetul 
tipic. Aproape un rânjet. Mama ta mai e moartă? 

Molly nu înţelegea ce urmarea Render prin acea vizită. Dacă 
ar fi vrut să-i facă rău, ar fi lovit-o pe la spate și nu și-ar mai fi 
anunțat prezenta. 

— Mai citește cineva cărţile târfei ăleia proaste? 

lrealitatea vâna realitatea, neîncetat. De ce făcuse Render 
atâta drum doar ca să-i povestească felul în care îl strangulase 
pe băiat când știa că Molly nu-l putea urî mai mult decât îl ura 
deja sau ca să o vorbească de rău pe mama ei când știa că ea 
va respinge vorbele lui jignitoare cu un aer dispreţuitor? 

— S-a mai publicat vreo carte de-a ei? A fost o scriitoare la fel 
de neinspirată pe cât a fost o amantă de doi bani. 

Jignirile lui păreau să o determine pe Molly să-l împuște, dar 
nici asta nu avea vreo noimă. Aroganța lui fără egal și 
capacitatea de a fi crud erau semne că era la fel de incapabil să 
simtă durerea sau vinovăția. Pasiunea lui era ucigașă, nu 
sinucigașă. 

— Și cărţile ta/e se tipăresc, scumpo? După noaptea asta, ce 
mai contează dacă ai scris ceva sau nu? Sau că ai existat? Ești o 
scriitoare ratată, o femeie stearpă, o groapă goală. Beznă, 
beznă, beznă - toate merg în beznă. Și tu. Foarte curând. Ca să 
scapi de ororile care vor urma, ce-ar fi să îndrepţi pistolul acela 
spre tine? 

Molly își dădu seama că el voia să se strecoare afară pe 
fereastra deschisă. 

— Să nu încerci să ieși, îl avertiză ea. 

El ridică mirat din sprâncene. 

— Cum adică - crezi că poţi telefona la spital, iar ei vor trimite 
niște tipi cu o cămaşă de forţă? Porţile au rămas deschise, 
dulceaţă. Nu pricepi ce s-a întâmplat? S-au deschis porţile. Nu 
mai există autorități. Acum fiecare pentru sine, iar fiecare om e 
o fiară. 

Când se aplecă spre fereastră, vraja curioasă pe care o 
aruncase asupra ei fu destrămată de intenţia lui clară de a 
pleca. 

Molly se îndreptă spre el. 


118 


— Nu. Lua-te-ar naiba, stai. 

Din nou acel rânjet - sardonic, plin de pofte și lipsit de umor. 

— Cunoști povestea potopului, arca, animalele îmbarcate câte 
două - toate prostiile alea din Vechiul Testament. Dar știi de ce? 
De ce trebuia lumea să se sfârșească, de ce judecata, marea 
inundație, iar apoi un nou început? 

— Pleacă de lângă fereastră. 

— Se înțelege de la sine, scumpo. Ai procedat corect cândva, 
dar acum mintea ţi-e împuiată cu ce ai învăţat vreme de 
douăzeci de ani, adică doar îndoieli, lucruri echivoce și confuzie. 
Acum, poţi să mă împuști în spate - din nou - sau să-ţi vâri 
țeava pistolului în gură și să-ţi zbori creierii. 

Render își plecă capul, se ghemui pe sub fereastra ridicată și 
se strecură dincolo de pervaz, în timp ce Molly strigă: 

— Neil! 

Se auzi ușa trântindu-se și Neil năvăli în baie chiar când Molly 
se apropia de fereastra deschisă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Aplecându-se, cu o mână pe pervazul ud și cu pistolul pregătit 
în cealaltă, Molly spuse: 

— Nu-l putem lăsa să plece. 

— Pe cine? Unde? 

Ea își scoase capul pe fereastră, în ploaie, și privi spre stânga, 
de-a lungul aleii, apoi spre dreapta - noaptea, furtuna, bănuiala 
unor monstruozităţi care creșteau în întuneric, și Render, care 
deja dispăruse. 


119 


e PARTEA A PATRA e 


Cadavru-acela ce-n grădină l-ai plantat, anul trecut, 
Să-nmugurească a-nceput? Anul acesta va-nflori?18 


T.S. Eliot, Țara pustie 
e Capitolul 25 


Revenind la bar, când descoperi că se făcuse cafea tare, Molly 
comandă o cană mare. Fierbinte, neagră, groasă, aromată, avu 
puterea să o trezească din vis, dacă ceea ce trăise mai devreme 
fusese vis. 

De la masa băutorilor, Derek îi făcu un semn cu mâna. Ea Îl 
ignoră. 

Neil bău și el o cafea, sugerând soluţii la unele dintre lucrurile 
care o nedumereau, deși nu avea niciun răspuns la întrebările 
cele mai profunde și, prin urmare, mai urgente. 

— Deci ne-a recunoscut când am trecut pe lângă el pe drum, 
spuse ea. Dar cum de ne-a găsit aici? 

— Explorer-ul era parcat în faţă. Asta l-a ajutat. 

— Dacă n-a vrut să mă ucidă, de cea venit? 

— Din ceea ce ai spus, s-ar părea că... ţi-a aruncat o 
provocare. 

— La ce - să-l ucid? Are vreun sens? 

— Niciunul, recunoscu Neil. 

— Mi-a spus că sunt stearpă. De unde știa asta? 

— Putea să afle că nu avem copii. 

— Dar de unde să știe că am încercat atât de mult vreme de 
șapte ani și că... nu pot? 

— N-avea cum. 

— Dar știa. 

— A bănuit, zise Neil. 

— Ba nu. A știut sigur. A înfipt cuțitul exact acolo unde durea 
mai mult. Ticălosul mi-a zis că sunt o „gaură goală”. 


18 Fast Coker, al doilea din cele Patru cvartete, de T.S. Eliot. (n.tr.). 
120 


Părea puţin confuză, poate pentru că dormise prea puţin sau 
pentru că noaptea fusese presărată de prea multe evenimente 
pe care nu le putea analiza clar. Cafeaua încă nu-i limpezise 
mintea și probabil că niciun ibric întreg n-ar fi ajutat-o să 
gândească mai rapid. 

— Ciudat, dar... acum mă bucur că nu avem copii, spuse Neil. 
N-aș fi suportat să nu-i pot apăra deloc. 

Işi lăsă mâna stângă pe tăblia barului. Ea își așeză palma 
dreaptă deasupra. Neil avea mâini puternice, însă și le folosise 
toată viaţa doar în scopuri nonviolente. 

— lar ne gândim la cele întâmplate la Harry Corrigan? 

— Nu, la Render. A zis „între idee și realitate”, iar apoi, „între 
dorinţă și spasm”. Astea au apărut în pornirile lui de nebunie, 
dar sunt expresii din „Oameni găunoși”. 

— Putea ști că Eliot e unul dintre preferații tăi. 

— De unde? 

Neil rămase puţin pe gânduri, dar nu găsi răspuns. 

— A, și înainte de a pleca, a zis: „Beznă, beznă, beznă - toate 
dispar în beznă”!*, care e tot din Eliot. Lucrul care era Harry 
Corrigan... iar acum Render. 

Simţi că dădea târcoale unei intuiţii care îi scăpa și care, 
odată surprinsă și descifrată, avea să devină o revelație 
ameţitoare. 

— Acea arătare, Harry Corrigan, cu capul sfărâmat, nu era 
chiar Harry, zise ea. De aceea mă întreb... să fi fost tatăl meu în 
baie, chiar el? 

— Ce vrei să spui? 

— Sau era chiar Render... dar nu numai e/. 

— Incerc să te urmăresc, dar nu ţin pasul. 

— Nici eu nu înţeleg ce vreau să spun. Ori poate știu, la nivel 
subconștient, unde pot găsi... pentru că acum simt o furnicătură 
la ceafă. 

Prea puţin somn, prea puţină cafea, prea multă groază. Văluri 
peste văluri de oboseală și derută îi ascundeau adevărul, asta 
dacă se apropia cumva de adevăr. 

Ajutorul de șerif Tucker Madison, strategul-șef al celor care 
hotărâseră să opună rezistență ocupaţiei orașului și lumii, veni 
la bar, alăturându-se lui Molly și Neil. 


19 Versiunea Alex. Moldovan - The Waste Lana, p. 17, Ed. Paralela 45, 2004. (nitr.). 
121 


— Câţiva dintre cei prezenţi vor rămâne aici, pentru cazul că 
mai apar recruți, îi informă el, dar noi o să formăm grupuri de 
acțiune și o să plecăm. O echipă va verifica banca și va găsi 
modalităţi de fortificare. Alta se va duce să aducă hrană din 
piaţă, înainte să fie inundată. lar a treia, să facă rost de arme de 
la magazinul lui Power. Rămâneţi cu noi? 

Molly își aduse aminte de mucegaiul cu pete galbene care 
colcăia de viață, crescând cu rapiditate în debaraua de lângă 
baie, vestitorul unei noi lumi, al unei lumi schimbate, și chiar 
dacă nu exista o soluție la fel de bună ca fortificarea băncii și 
rezistenţa din interiorul ei, efortul i se păru inutil. 

— Suntem alături de voi, îl asigură Neil pe Tucker. Dar mai 
întâi avem... ceva de rezolvat. 

Molly aruncă o privire de cealaltă parte a sălii, la Derek 
Sawtelle și grupul lui de refugiaţi din realitate. Așa cum se 
temuse înainte de a accepta micul lui spectacol macabru, el 
fusese un agent al disperării. 

— Ne vedem la bancă foarte curând, îi zise Molly lui Tucker. 

Inutilitatea e întotdeauna în ochiul privitorului. Soarta îi era în 
propriile mâini. Cu speranţă, orice era posibil. 

Așa crezuse mereu. Până în acea noapte însă, luase de bună 
această filosofie și nu considerase necesar să-și aducă aminte 
sau să-și repete convingerea pentru a crede în ea. 

Derek nu fusese singurul agent al disperării pe care îl întâlnise 
în ultimele ceasuri. Primul fusese entitatea care controlase 
cadavrul lui Harry Corrigan. 

Al treilea fusese Render. Ce rost avusese spectacolul dat de 
el, dacă nu să-i provoace nesiguranța, spaima și disperarea? 

Încă o dată, simţi că iluminarea îi era la îndemână, așteptând 
doar următoarea răsucire a deducţiei logice? 

Tresărind, Neil așeză cana atât de brusc, încât cafeaua stropi 
tăblia barului. 

— lar vine. 

Vreme de o clipă, Molly nu-și dădu seama la ce se referea - 
apoi simţi și ea pulsaţiile grele, ritmice care nu erau însoţite de 
sunete, care nu aveau niciun efect vizibil asupra lucrurilor din 
tavernă, dar care goneau prin fiinţa ei, vibrându-i în oase, un 
aflux și un reflux în sânge, în carne, ca și cum mareele 
fantomatice ale unei mări moarte de mult exercitau o presiune 


122 


asupra memoriei rasiale din celulele ei, amintindu-i de viaţa de 
dinaintea apariţiei uscatului. 

Ceva mai devreme în acea seară, acasă, nu-și dăduse seama 
de acel fenomen decât după ce Neil vorbise despre el. Chiar și 
după ce el îi atrăsese atenţia asupra fenomenului, ea nu-l 
simţise la fel de intens ca acum. 

Pesemne că acele vibrații erau asemănătoare pulsului 
magnetic produs de motoare de dimensiuni inimaginabile, 
folosind o tehnologie la fel de nepătrunsă ca și a motorului cu 
ardere internă pentru un băștinaș care rătăcea cu cortul pe 
câmpiile pustii ale Americii cu o mie de ani înainte de nașterea 
lui Hristos. 

Se uită la ceasul de la mână. Orarul se rotea către anul 
următor, în vreme ce minutarul se rotea probabil de șaizeci de 
ori mai repede către anul ce trecuse, de parcă ar fi vrut să 
jefuiască timpul de puterea lui și să-i încurajeze pe toţi cei care 
aveau ceas să rămână pe gânduri o clipă și să realizeze că asta 
este ceea au și vor avea vreodată. 

In toată taverna, anxietatea îi făcuse pe oameni să se ridice în 
picioare. Și ei își consultau ceasurile, dacă le aveau la 
încheietură, sau priveau ceasul de pe peretele din fundul 
încăperii. 

Misterioasele pulsaţii erau însoţite și de impresia că o masă 
apăsătoare trecea prin ploaie - muntele care cobora al lui Neil, 
luna care cădea a lui Lee Ling. 

— Vine dinspre nord, zise Neil. 

Continua să fie mai sensibil decât Molly la nuanțele 
fenomenului. 

Și alţii detectaseră apropierea. Câţiva dintre băutori, iubitorii 
de pace, nehotărâţii și luptătorii - care încă nu plecaseră în 
misiune - stăteau cu capetele întoarse spre nord, privind către 
tavan. 

Orice conversaţie încetase. Nu se mai auzi clinchet de pahare. 

Majoritatea câinilor priviră în sus, însă câţiva continuară să 
adulmece podeaua, de parcă instinctul lor de conservare fusese 
neutralizat de fascinația stârnită de mirosurile de bere și 
mâncare. 

— E mai mare decât mi s-a părut mai devreme, șopti Neil. Mai 
mare decât orice munte. Și jos. Foarte jos. Poate doar la... la trei 
metri pe deasupra celor mai înalţi copaci. 


123 


— Moartea, se auzi Molly spunând, uimită de propria voce, dar 
simțind, graţie unui dar mai profund decât instinctul, că acest 
cuvânt nu era potrivit și călătorul din furtună era, în același 
timp, mai absurd și mai puţin misterios decât își imaginase ea 
până atunci. 

In partea din faţă a tavernei, o fetiță începu să plângă. 
Suspinele ei înfundate trădau nenorocirea, dar atât de ritmice, 
încât păreau false și stranii. 


e Capitolul 26 


Deși enigma nevăzută, urmându-și traseul de cucerire prin 
marea nopţii, reţinea atenţia mai mult decât orice altceva, 
țipătul copilului deveni atât de bizar încât privirea lui Molly, dar 
și a altora, fu atrasă de sursa acelei suferinţe. 

Plânsul nu era cel al unui copil, ci era scos de păpușa pe care 
Molly o luase de pe bancheta din spate a Lincoln-ului Navigator 
abandonat pe șosea. 

Zăcea cu faţa în jos pe bar, acolo unde o lăsase Molly. Avea 
capul întors către încăpere și ochii închiși. Din gura ei ieșeau 
vaietele care făceau parte dintre sunetele înregistrate pe cipul 
ei vocal. 

Molly își aminti de cutiile muzicale din dormitor. De figurinele 
din porțelan care valsaseră. De caruselul care se învârtise la 
nesfârșit. 

Cu ochiul minţii, văzu și cadavrul mișcător al lui Harry 
Corrigan. Harry cel mort citându-l pe Eliot printre dinţii sparți, cu 
gura care nu mai avea palat. 

Işi dădu seama că acel cadavru-marionetă reprezenta doar o 
categorie diferită a aceluiași efect care dăduse viaţă figurinelor 
din cutiile muzicale și făcuse și păpușa să suspine. Pentru 
stăpânii necunoscuţi ai acelei nopţi, morţii erau jucării, la fel și 
viii. 

În clipa când Molly era pe cale de a-și îndrepta din nou atenţia 
către tavan, unul dintre câini mârâi încet, apoi fu urmat de altul. 
Amândoi se uitau la păpușă. 

Copilașul acela din plastic și cauciuc avea încheieturile 
flexibile, dar nu era dotat cu baterii - și totuși, se mișca. Se 
răsuci pe o parte. Își săltă capul de pe bar. 


124 


Toţi cei prezenţi văzuseră imposibilul în acea noapte, și nu 
doar o dată. Căliţi, nu se mai lăsau impresionați chiar atât de 
lesne, de aceea priviră situaţia mai mult îndemnați de 
curiozitate decât cu teamă sau uimire. 

Dacă cei doi câini n-ar fi continuat să mârâie înfundat, 
arătându-și colții, unii dintre oameni s-ar fi uitat în altă parte, 
mai puţin preocupați de acel lucru straniu decât de leviatanul 
care plutea prin curenţii nopţii de deasupra Lacului Negru. 

Apoi păpușa se opri din plâns și se ridică în fund, cu picioarele 
atârnate pe marginea barului și cu brațele pe lângă corp. 
Întoarse capul. 

Fabricată din material plastic, lipită, îmbinată și vopsită de 
mașini, manechinul cu pantofiori roz și tricou galben era orb, 
desigur, însă își mișca ochii în stânga și în dreapta, urmărind 
lumea adunată în tavernă de parcă i-ar fi văzut perfect. 

Cu glas de copil, zise: 

— Foame. Papă. 

Logica nu era pusă la încercare de ideea că acele două 
cuvinte ar fi fost incluse în vocabularul unui cip de voce al unei 
păpuși. 

Și totuși, când păpuşa vorbi, privitorii aflați cel mai aproape 
se dădură înapoi. 

Molly se apropie de Neil. 

— Foame. Papă, repetă păpușa. 

Gura părea adevărată. Când păpușa vorbea, buzele i se 
mișcau, lăsând să i se vadă limba mică și roz. 

Continuând să-și rotească ochii, manechinul derulă o parte 
din conţinutul expresiilor-tip înmagazinate în cip. 

— Te iubesc... copilul doarme... noapte-bună... doare 
burtica... scutecul ud... mami, cântă copilașului... copilului îi 
place cântecul ăsta... o să fiu bună, mami... mi-e foame... 
copilașul vrea budincă... mmm, mmm, păpat tot... 

Apoi păpuşa amuţi. Dându-și capul pe spate, privi în tavan, ca 
și cum ar fi simţit monstrul uriaș ce trecea prin noaptea 
ploioasă. 

Adevărat, ceva din postura păpușii - înclinarea capului, 
ușoara aplecare în față a corpului, concentrarea iritantă a 
ochilor sticloși - o făcură pe Molly să creadă că păpușa nu era 
doar conștientă de leviatanul de deasupra, ci se afla și într-o 
comuniune cu el. 


125 


Lăsându-și capul în jos și mutându-și încă o dată privirea către 
cei din tavernă, păpușa zise: 

— Scutec... scutec... scutec. Apoi renunţă la a doua silabă: 
Scu... scu... scu... 

Cineva zise: 

— Opriţi drăcia aia, iar altcineva ripostă: 

— Mai las-o puțin. 

— Cântă... cântă... cântă, făcu păpușa, apoi prescurtă 
cuvântul la tă... tă... tă... Urmă o pauză, apoi: Moarte... 
moarte... moarte... 

Privind în jur, Molly văzu chipurile celorlalți pălind, așa cum i 
se întâmplase probabil și ei. 

Lee Ling se uita, ținându-și pumnul la gură, mușcându-și 
încheieturile, iar Norman, soţul ei, rămăsese cu pușca rezemată 
de un braţ, de parcă ar fi dorit să o folosească. 

Păpușa zise apoi: 

— Moartea doare, și, deși nu avea nicio sursă de energie care 
să-i permită mișcarea, își duse mâna dreaptă la gură, parcă 
imitând-o pe Lee Ling. 

Probabil că umărul articulat și încheietura cotului îi permiteau 
păpușii să-și îndoaie brațul. Mâinile din cauciuc nu erau însă 
prevăzute cu încheieturi și nu ar fi trebuit să-i permită 
automutilarea care a urmat. 

Ducând mâna spre buzele articulate, păpușa își prinse limba 
rozalie din plastic și și-o smulse. 

— Moartea doare. 

Mâna stângă urcă spre orbita stângă, prinse ochiul semisferic 
și-l scoase, aruncându-l pe bar, unde, albastru și fără să 
clipească, sări de câteva ori, după care, pierzând din inerție, se 
roti de câteva ori pe tejgheaua din lemn de mahon. 

— Toţi copiii voştri, zise păpuşa, cu o cadență spartă care 
rezulta din lipirea laolaltă a unor porţiuni din vocabularul cuprins 
de cip: Toţi copiii voștri vor muri. 


e Capitolul 27 


— Toţi copiii voștri vor muri. 
Auzind repetarea acelei ameninţări, Molly privi spre copiii 
strânși în capătul îndepărtat al tavernei. Toţi se ridicaseră și-și 


126 


întorseseră capetele. Molly și-ar fi dorit ca ei să fie scutiţi de un 
asemenea război psihologic, dacă asta urmărea păpușarul care 
dăduse acel spectacol. 

Păpușa rămăsese fără un ochi și-și băgase un deget al mâinii 
drepte în orbita goală la fel ca un înotător care încearcă să 
scape de un dop de aer format în ureche. 

Molly n-ar fi fost deloc surprinsă dacă din orbita scobită ar fi 
năvălit forme umede și cenușii ca niște viermi. 

— Toţi copiii voştri vor muri. 

Greutatea acelor cinci cuvinte, anunțând dispariţia speciei 
umane o apăsa la fel de mult ca și misterul zburător și dens de 
deasupra Lacului Negru, cu vibrația ritmică a motoarelor sau a 
inimii lui, de parcă i-ar fi strivit plămânii și spiritul. 

Păpușa ridică mâna dreaptă către cealaltă orbită și-și smulse 
și celălalt ochi. Deși oarbă din ziua facerii ei, acum era de două 
ori oarbă. 

— Toţi copiii, toţi copiii, toţi copiii voştri vor muri. 

Exprimându-și furia printr-un blestem înăbușit în gât, Norman 
Ling păși spre bar și ridică pușca. 

— Norman, pentru numele lui Dumnezeu, nu trage aici! îl 
avertiză Russell Tewkes, proprietarul tavernei. 

După ce ochiul căzu din mâna de cauciuc, vrăjitoria care 
dăduse viață păpușii își pierdu din putere, părăsind-o cu totul. 
Păpușa se înmuie, alunecă pe spate și rămase întinsă pe bar, cu 
găvanele oarbe îndreptate spre tavan, noapte sau spre zeii 
furtunii. 

Palid de teamă, spumegând de furie, Tewkes mătură cu 
palma făcută căuș limba și cei doi ochi de pe bar și puse totul 
într-un coș de gunoi. 

Când întinse mâna după păpușă, cineva strigă: 

— Russ, în spatele tău! 

Dovedind că avea prezenţă de spirit, Tewkes se răsuci cu o 
rapiditate impresionantă care dezminţi aparenta încetineală a 
corpului burtos, și-și făcu mâinile pumni, pregătindu-se să 
răspundă oricărei provocări. 

La început, Molly nu văzuse ce dăduse naștere strigătului. 

Apoi Tewkes spuse: 

— Nu eu sunt acela. Ce dracu'. 

De-a lungul barului exista o oglindă. Tewkes se holba la 
propria imagine, în care partea dreaptă a feței era strivită. 


127 


În ciuda afirmației de mai devreme, pe jumătate convins de 
proba prezentă în oglindă, Tewkes își duse o mână la față, ca să 
se convingă de faptul că încă nu-l lovise o asemenea catastrofă. 
În imagine, mâna apărea răsucită, mutilată. 

Alţi oameni din tavernă scoaseră icnete de stupoare și ţipete 
ascuţite de groază când constatară că Tewkes nu era singurul a 
cărui reflexie lăsa impresia că reprezenta o anticipare a sorții 
sale. În oglindă, își văzu prieteni, vecini, se căutară pe ei înșiși - 
și în fiecare caz erau înfăţișați morţi, fiecare, victimă a unei 
violenţe extreme. 

Lui Tucker Madison i se smulsese falca. Dinţii de sus ai 
ajutorului de șerif mușcau aerul. 

Reflectat, capului ca de împărat roman al lui Vince Hoyt îi 
lipsea creștetul, iar Vince cel fantomatic împungea din oglindă, 
către adevăratul Vince, cu un braţ care se termina cu osul 
dezgolit mai jos de cot. 

Alături, o masă arsă și torsionată ce fusese cândva un om, 
încă fumegând, rânjind, nici cu umor, nici ameninţător, ci pentru 
ca dinţii îi rămăseseră expuși ca un mulaj stomatologic, de 
vreme ce buzele fuseseră pârjolite. 

Molly își dădu seama că nu trebuia să se privească în oglinda 
aceea înspăimântătoare. Dacă oferea o imagine a destinului 
inevitabil, atunci ar fi aruncat-o în braţele deznădejdii. Dacă era 
o minciună, imaginea chipului descompus după moarte avea să 
se păstreze în memorie, diminuându-i voinţa de a acţiona, 
anihilându-i instinctul de supravieţuire. 

Pesemne curiozitatea morbidă este atotprezentă în genomul 
uman - în ciuda oricărei logici, privi și ea în oglindă. 

În oglinda premonitorie, în cealaltă tavernă a morţilor încă vii, 
Molly Sloan nu exista. În locul unde ar fi trebuit să apară 
rămăsese doar un loc gol. Dincolo de spaţiul neocupat se vedea 
reflectarea înspăimântătoare și sfârtecată a unui bărbat care 
stătea în spatele ei pe partea bună a oglinzii. 

Ceva mai devreme în acea noapte, în oglinda din dormitor, 
unde văzuse o versiune viitoare a camerei cotropite de vite, 
mucegai și igrasie, își văzuse și propria imagine; nu apăruse 
moartă și distorsionată în niciun fel, ci exact așa cum arăta în 
realitate. 

Cu teamă, căută și reflexia lui Neil. Când descoperi că nici el 
nu-și găsea loc în panorama de cadavre animate din spatele 


128 


barului, nu știu dacă trebuia să se simtă ușurată sau să 
presupună că asta însemna că îi aștepta o soartă mai rea decât 
decapitarea, amputarea și mutilarea care îi lovise pe ceilalţi. 

Aruncă o privire spre soţul ei, care stătea alături, în carne și 
oase. Ochii li se întâlniră, iar ea își dădu seama că observase 
absenţa imaginii lor și, la fel ca ea, nu înţelegea semnificaţia. 

Luminile se stinseră. Se înstăpâni o beznă deplină. 

De astă dată, pana de curent avea să fie permanentă, fără 
îndoială. 

Pregătiţi pentru o astfel de situație, opt, apoi zece, chiar 
douăzeci de oameni aprinseră lanternele. Săbiile fasciculelor de 
lumină tăiau întunericul. 

Multe dintre fascicule găsiră oglinda, probabil dovadă a unei 
temeri colective că Ceilalţi, aflaţi de cealaltă parte a sticlei 
argintate profitaseră de întuneric pentru a pătrunde în lumea 
oamenilor. Întretăierea razelor de lumină făcea imposibil să se 
distingă imaginile ce se reflectau. 

Cineva azvârli cu o sticlă de bere. Oglinda lungă se sfărâmă, 
iar cioburile căzură pe podea cu o cascadă de sunete 
amenințătoare. 

Deși oglinda era proprietatea lui și se sparse în jurul 
picioarelor cu un vârtej de cioburi periculoase, Russell Tewkes 
nu protestă. 

În întretăierea și confruntarea fasciculelor de lumină, în 
sclipirea argintie a fragmentelor, Molly observă ceva care 
declanșă un nou arpegiu de spaime în nervii ei încordați. A 

Păpușa fără ochi și limbă se aflase până atunci pe bar. In 
întunericul deplin, dar de scurtă durată, dispăruse. 


e Capitolul 28 


Anticipându-se oprirea curentului, pe mese fuseseră aranjate 
lumânări, și, din loc în loc, și pe bar. Se auzi scăpăratul bețelor 
de chibrit, izbucnirea flăcărilor, fitilurile fură aprinse, iar 
lanternele, stinse când lumina gălbuie și caldă licări pe feţele 
palide și pe pereţii întunecaţi din mahon, parcă vibrând în 
aureole pe tavan. 

După binevenita revenire a luminii, renăscu și un gând, motiv 
pentru care, analizându-l, Molly rămase o clipă transfigurată. 


129 


Neil îi spusese ceva, dar ea se găsea mai curând în trecutul 
recent decât în prezent, ghemuită în debaraua pentru obiecte 
de curăţat, urmărind mucegaiul cum se repara singur, cosându- 
și membrana ruptă. Și îl asculta pe Derek Sawtelle... 

Se uita prin mulţime, căutându-l din ochi pe profesor. 

Când Neil își lăsă o mână pe umărul ei și o scutură încet ca să 
o facă atentă, ea spuse: 

— Ce naiba se petrece? Care e adevărul, dacă există așa 
ceva? 

Îl văzu pe Derek în partea cealaltă a sălii; o privea și îi 
zâmbea, ca și cum ar fi știut ce gândea. Apoi acesta își întoarse 
capul și se adresă unui bărbat de la masă. 

— Hai, îi zise ea lui Neil și-l conduse spre Derek. 

Cu câteva excepţii, ocupanţii tavernei stăteau în picioare, 
agitându-se de colo-colo, schimbând păreri și încurajări, prea 
zdruncinaţi ca să se așeze. 

Și câinii se ridicaseră, reluându-și adulmecatul și descriind 
trasee întortocheate. Poate încă erau interesaţi de urmele de 
mâncare și băutură de pe podea, dar Molly se întrebă dacă nu 
cumva căutau păpușa care dispăruse. 

Când ajunse lângă Derek, acesta își turna gin dintr-o sticlă 
într-un pahar cu lămâie și gheaţă pe jumătate topită. Se 
întoarse spre ea de parcă ar fi urmărit-o cu ochiul al treilea din 
ceafă. 

— Molly, Neil, dragi prieteni, presupun că micul spectacol de 
operă bufă v-a convins că Bachus și Dionysos sunt singurii zei ce 
merită veneraţi. Să ne rugăm ca pivniţa lui Russell să fie plină 
cu destulă băutură care să ne ungă pe gât până la ultima scenă 
a actului final. 

— Termină cu prostiile, Derek, spuse Molly. Nu ești chiar atât 
de beat precum pretinzi. Sau dacă ești, încă mai ai destulă 
luciditate ca să-ți joci rolul în toată treaba asta. 

— Rolul meu? făcu el și se uită în jur, mimând uimirea. Sunt 
cu camerele pe mine? 

— Ştii bine la ce mă refer. 

— Nu, regret. Și mă îndoiesc foarte mult că ai ști despre ce 
vorbești. 

Îi dăduse o lovitură directă. Adevărat, nu știa ce se petrece; 
totuși, avea încredere că era vorba de ceva mai complex decât 
crezuse și mirosi tentativa lui de a se eschiva. 


130 


— În debaraua de lângă baie, când ne uitam la blestemăţia 
aceea reparându-și rana... n-am reacţionat pe moment, dar ai 
citat ceva din Eliot. 

În ochi îi apăru o umbră pasageră, o umbră și un licăr, precum 
solzii lucioși ai unei creaturi ce înota aproape atingând suprafaţa 
unor ape tulburi. Sticlirea aceea, indiferent ce ar fi fost și ce ar fi 
însemnat, nu era tocmai ce ar fi vrut să vadă în ochii unui 
prieten. 

— Eliot și mai cum? 

— Lasă joaca! T.S. Eliot. 

— Amicul T.S. Eliot nu m-a interesat niciodată prea mult. 
Prefer romancierii, după cum știi, mai ales bărbații adevărați. 
T.S. e prea gentleman pentru mine, în toată opera lui nu apare 
niciun vers scandalos. 

— Dar mi-ai spus: „Toate cunoștințele ne aduc mai aproape 
de ignoranță”. 

— Serios? se miră el. Chiar dacă vocea nu trăda batjocura, ea 
îi radia în ochi. 

— Nu se potrivea în contextul celor spuse de tine, își aminti 
ea, dar am pus incoerenţa pe seama ginului și n-am recunoscut 
imediat citatul. 

— Nu citam pe nimeni, stimată doamnă. Poate că din când în 
când sunt capabil să zic ceva înțelept și singur. 

Molly nu vru să-l lase să scape atât de ușor. 

— Următorul vers din Eliot este: „Toată ignoranţa ne aduce 
mai aproape de moarte”. 

— Maa, asta sigur reflectă bine situaţia. 

— Harry Corrigan, tata, tu - toată lumea citează din Eliot. Ce 
legătură ai cu ei? Ce se întâmplă aici? 

Rânjetul satisfăcut, sardonic, semăna cu cel al lui Render. 

— Neil, soţia ta pare să-și fi legat soarta de cei care cred într- 
o conspirație - care cred în elicopterul negru. 

— Tu ai rostit cuvintele, confirmă Neil. Îmi aduc aminte. 

— Ai grijă, Neil. Paranoia e contagioasă. Mai bine pune mâna 
pe o sticlă de gin și vaccinează-te. 

— Dacă-ţi închipui că vrea cineva să te atingă și există cineva 
care vrea să te prindă, spuse Molly, nu e vorba de paranoia. E 
realitatea. 

Arătând către tavan, indicând leviatanul pe care îl simțeau 
toți fără să-l vadă, fără să-l audă, Derek spuse: 


131 


— Asta e realitatea, Molly, care atârnă deasupra capetelor 
noastre. Toţi o să murim, lumea întreagă, fără putinţă de 
scăpare, nimic de rezolvat, în afara orei când securea va cădea 
asupra ultimului dintre noi. 

Molly nu sesiză la Derek Sawtelle nici teamă, nici disperare, 
nici măcar melancolia dulce pe care o căutase drept refugiu 
ideal împotriva emoţiilor tranșante. În schimb, în ochii lui febrili 
și în zâmbetul fals, ea văzu triumful, lucru ilogic, dar care era 
evident și inconfundabil. 

— Hai, dragă Molly, nu te mai zbate să descoperi înţeles în 
teorii ridicole ale conspirației, și bucură-te de plăcerile ce-ţi sunt 
la îndemână. Băutura e pe gratis. 

Frustrată și derutată de atâtea lucruri, dar nu de minciunile și 
ostilitatea prost mascate ale lui Derek, Molly îi întoarse spatele. 
Își făcu loc prin mulţimea agitată, apoi își dădu seama că nu știa 
ce să facă sau încotro s-o pornească. 

Părea că nu avea de ales, că trebuia să-și aștepte moartea și 
să o accepte cu braţele deschise când ar fi sosit. 


e Capitolul 29 


Neil o luă de braţ și o conduse spre un separeu gol de lângă 
peretele nordic al tavernei. 

Ea refuză să se așeze. 

— Nu mai avem timp. 

— Aud ceasul. 

— Avem ceva de făcut, hai să mergem. 

— Poate banca e cea mai bună idee, zise ea. Asigurăm locul. 
Ne ascundem acolo. Măcar murim luptând. 

— Atunci plecăm într-acolo acum, cu ceilalți. 

— Tocmai asta e. Ceilalţi. Erau toţi morți... în oglindă. O să 
moară la bancă? Așa o să ajungă... sfârtecaţi? 

Molly clătină din cap. Privi în jur. Observă panica abia ţinută în 
frâu a oamenilor care, cu câteva clipe mai devreme, analizaseră 
strategii, tactici și posibilități de a supravieţui. Acum dădeau 
crezare oglinzii. Se așteptau să aibă o moarte oribilă, și asta 
curând. 

— Mi-e frică, zise ea. Până acum, m-am descurcat bine... dar 
am început să obosesc. 


132 


Neil o luă în brațe. Știa întotdeauna când să tacă. 

Tremurând, Molly se lipi de el. Îi ascultă inima. Calm, ca 
întotdeauna. 

După ce inima ei începu să se sincronizeze cu a lui, Neil o 
îndrumă spre separeu și se așeză cu faţa la ea. 

Pe masă nu erau lumânări, iar Molly se simţi recunoscătoare 
umbrei în care stătea. Nu voia ca altcineva în afară de Neil să-i 
vadă lacrimile. Doar se mândrea cu rezistența și cerbicia ei. 

Poate că mândria izvorâtă din cinste nu mai conta, însă din 
motive pe care nu le putea exprima, socoti că avea mai multă 
importanţă ca oricând. 

— Înainte de a hotărî ce facem, spuse Neil, poate că ar trebui 
să ne întrebăm ce știm. 

— Din ce în ce mai puţin. 

Ironic, Neil repetă citatul din Eliot: 

— „Toate cunoștințele ne aduc mai aproape de ignoranță”. 

Molly își încrucișă picioarele sub bancă și se gândi la păpușa 
care dispăruse. 

În scurtul răstimp între stingerea luminii și aprinderea 
lumânărilor, păpușa s-ar fi putut strecura chiar în acel separeu, 
sub bancă. Fără ochi, dar atotvăzătoare. Gura fără limbă, plină 
de muţenia grea a unui prădător pornit la vânătoare. 

Își reprimă impulsul de a ieși din separeu și de a căuta sub 
bancă la lumina lanternei. Dacă ar fi procedat astfel, ar fi 
însemnat să cedeze celor mai copilărești temeri, după care i-ar 
fi fost mai greu să-și adune curajul de a da piept cu spaimele 
reale și mai serioase care pândeau. 

Era doar o păpușă. lar dacă ar simţi o mânuţă pe gleznă, ar fi 
doar mâna unei păpuși, indiferent ce demon ar fi mișcat-o, doar 
atât. 

Își şterse obrajii umezi. 

— Chiar o să ne ia lumea? 

— Ceea ce vedem o dovedește. 

— Sau doar aşa interpretăm noi dovezile? 

— Nu ştiu cum altfel le-am putea interpreta. 

— Nici eu. Lucrul acela din debara... se cutremură ea. 

Încă simţea monstrul zburător de pe cer, iar acum, când își 
îndreptase atenţia către tavan, sesizase mișcarea navei, 
înaintând spre sud prin furtună. Părea să fi devenit mai sensibilă 
la ea. 


133 


— Dar teraformarea rapidă e teoria lui Derek, spuse ea, și pe 
el nu-l cred. 

— Chiar, ce-a fost cu el? întrebă Neil. De ce s-a purtat așa cu 
tine? 

— Nu știu. 

— Ai spus că Render nu era doar Render. 

— Încă nu știu ce-am vrut să spun cu asta. 

— Derek e cel real, dar nu numai Derek? 

— Sigur, s-a întâmplat ceva cu el. 

Frecându-se la ceafă, Neil spuse: 

— lar ne întoarcem la filmele cu extratereștri-paraziți. 

— Atunci de ce n-au pătruns în noi toţi? Cum se face că nu ne 
controlează până la ultimul? 

— Poate urma și asta curând. 

Ea clătină din cap. 

— Viaţa nu e literatură SF. 

— Submarine, arme nucleare, televiziune, computere, 
comunicaţii prin satelit, transplant de organe - toate astea au 
apărut în literatură înainte de a deveni realitate. lar tema cea 
mai măreață a SF-ului e contactul cu civilizațiile extraterestre. 

— Dar dacă ai puterea de a schimba o lume, ce rost mai are 
războiul psihologic? Ne-ar putea strivi ca pe niște gângănii, ceea 
ce se pare că au și făcut, în orașe, dacă nu și aici. 

— Te referi la păpușă și la oglindă? 

— Și la Harry Corrigan, și la ciudățenia asta cu T.S. Eliot. Dacă 
pot înlocui întregul nostru mediu cu al lor, ștergând civilizaţia 
umană în câteva zile sau săptămâni, eradicând-o mai eficace 
decât printr-un război atomic global, nu s-ar mai deranja să ne 
sucească minţile în felul ăsta. 

Amintindu-și de păpușa care privise spre tavan înainte de a se 
automutila, Molly privi din nou în sus și se întrebă dacă 
sensibilitatea sporită faţă de leviatanul călător prin furtună o va 
influența. Poate că, lipsită de voinţă proprie, va imita păpușa și- 
și va scoate ochii. 

— Noi nu am murit încă pentru că le slujim la ceva, înţelese 
ea brusc. 

— La ce? 

— Cred că aș putea găsi câteva... 

— Și eu, zise el. 

— Dar niciunul nu ţine. 


134 


— Ți-aduci aminte Matrix? 

— Lasă filmele. Așa vor ei să credem, așa ne îndrumă ei să 
gândim. Dar nu seamănă cu niciun film. 

Molly îl urmări pe Vince Hoyt purtând o discuţie animată cu un 
bărbat pe care nu-l cunoștea. Fără să vrea, îi veni în minte o 
imagine din oglindă - antrenorul cu creștetul lipsă. 

— Poate că nu au nevoie de toți, zise ea, dar sigur îi pot folosi 
pe unii dintre noi. Am fost aleși, dar nu pentru moarte și 
manipulare. Treaba cu păpușa și oglinda barului - toată lumea a 
văzut-o, dar poate că avea menirea de a ne influenţa pe noi. 

— Poate că numai pe tine, zise el. Derek la tine a venit. 
Render, la fel. Și Harry Corrigan. Niciunul nu s-a apropiat de 
mine. 

Molly refuză gândul că destinele lor ar fi putut fi atât de 
diferite și că drumurile lor aveau să se despartă mai curând sau 
mai târziu. 

— Nu știu ce înseamnă, dar are o semnificație faptul că am 
fost singurii care n-am apărut în oglindă. 

— Nu singurii, o corectă el. Nici copiii n-au apărut acolo. 

Cei șase copii stăteau împreună în apropierea separeului pe 
care îl ocupaseră mai devreme. Dacă până atunci dovediseră un 
oarecare spirit de aventură, acum el cedase cu totul locul 
spaimei. Păreau gata să o rupă la fugă la cel mai mic semn. 

Mânaţi de instinct și intenţii clare, câinii se foiau în locul în 
care era nevoie mai mare de ei. În vreme ce șase câini se 
învârteau prin încăpere, trei - unul de vânătoare, un ciobănesc 
german și o corcitură negru cu maro, cu constituţie de boxer, 
dar cu botul de terier scoţian - se strânseseră în jurul copiilor ca 
să-i liniștească, după cum obișnuiau câinii și, fără îndoială, ca 
să-i apere împotriva oricărei ameninţări. 

Urmărind câinii și copiii, Molly sesiză din nou o iluminare care 
venea de dincolo de spaţiile deschise ale gândirii conștiente, o 
formă încă nedefinită mișcându-se prin pădurile pline de umbre 
ale subconștientului, ispititor, dar tulburător. 

— In afară de copii, îl întrebă ea pe Neil, a cui reflexie nu s-a 
văzut în oglindă? 

— Nu știu. Totul s-a întâmplat prea repede și n-am avut timp 
să bag de seamă. Poate și alţi câţiva. Sau poate doar noi opt - 
eu, tu și copiii. 


Vibraţia mută din oase, sânge și limfă, pulsaţiile la unison cu 
ritmul motoarelor magnetice care acționau monstruozitatea din 
cer începu să scadă. 

Simţi apăsarea cumplită și umbra răuvoitoare trecând peste 
ei, odată cu deplasarea giganticei nave spre sud, și, pentru a nu 
se lăsa cuprinsă de disperare, nu îndrăzni să se gândească la 
nenumăratele creaturi inumane care se aflau la bordul ei și la 
puterea și cruzimea pe care o reprezentau. 

În tavernă, flăcările lumânărilor deveniră mai puternice, de 
parcă până în acel moment lumina ar fi fost ţinută în frâu. 

Chiar și mintea lui Molly începu să funcţioneze mai alert și mai 
limpede. Percepu sensuri acolo unde până atunci totul fusese 
învăluit în ceaţă și confuzie. 

Luând-o pe rând, îi zise lui Neil: 

— Ce e Render, tatăl meu? 

— Cum adică? 

— Dă-mi un cuvânt care i-ar defini esența. 

— Psihopat, spuse Neil. 

— Ne îndepărtăm de adevăr. 

— Ucigaș zise el. 

— Mai precis. 

— Ucigaș... de copii. 

În timp ce Neil îi răspundea, un câine se apropie de masa lor - 
ciobănescul german care stătuse cu grupul de copii. O privi 
insistent pe Molly. 

Ea se îndreptă de spate, pentru că viitorul ei imediat, până 
atunci tulbure și misterios, începuse să se clarifice. 

— Da, Render e ucigaș de copii. Dar eu ce sunt? 

— Pentru mine, totul, îi răspunse Neil. Pentru restul lumii - 
scriitoare. 

— Te iubesc, zise ea, pe tine și tot ce-am trăit împreună. Mai 
bine nu se poate. Dar dacă asta e ultima noapte a lumii, dacă nu 
o să mai trăiesc, atunci mă caracterizează doar ce am făcut bine 
și rău. 

Încruntându-se, Neil făcu un pas timid pe urmele 
raţionamentului ei. 

— Cel mai bun... ai salvat viaţa unor școlari. 

— Ela ucis copii. Cândva... eu am salvat câţiva. 

Cu un scâncet neliniștit, ciobănescul îi atrase atenţia lui Molly. 


136 


Ea crezuse că ciobănescul se apropiase de separeul lor ca să 
exploreze și porţiunea aceea de podea și să se aleagă cu ceva 
dacă ei ar fi mâncat. 

Privirea lui era neobișnuit de insistentă, ba chiar mai mult 
decât atât - ciudată, convingătoare. 

Molly se gândi la felul în care câinii, dar toţi, reacţionaseră 
când intrase în tavernă. De-atunci păruseră s-o urmărească pe 
furiș tot timpul. 

_ — Neil, ne-am gândit mult doar la noi, cum să supravieţuim. 
In felul ăsta nu ne rămâne decât să găsim o ascunzătoare, unde 
să ne ghemuim și să așteptăm. 

El înţelese. 

— N-ai trăit niciodată așa... pasivă, doar așteptând să urmeze 
ceva. : 

— Nici tu. În noaptea asta, în haosul de acum, există copii 
cărora nu li se oferă adăpostul și protecţia de care au nevoie, pe 
care o merită. 

Spunând acestea, se simţi ușurată că-și găsise o menire, că 
își stabilise o misiune urgentă și importantă. 

— Dar dacă nu-i putem salva? întrebă Neil. 

Cu urechile ciulite și capul înclinat într-o parte, câinele se 
întoarse către Neil. 

— Poate că nimeni nu mai poate salva pe nimeni, continuă 
Neil, mai ales că întreaga lume e pierdută. 

Câinele scheună la el, așa cum făcuse față de Molly. 

Intrigată de atitudinea și purtarea ciobănescului, ea se întreba 
dacă urma să se întâmple ceva extraordinar; însă câinele se 
îndepărtă, furișându-se printre oameni, și curând îl pierdu din 
ochi. 

— Dacă nu-i putem salva, spuse ea, atunci o să încercăm să-i 
scutim de durere și de groază pe cât ne stă în putere. Trebuie să 
ne așezăm între ei și ceea ce îi ameninţă. Aruncă o privire către 
cei șase copii. Nu la ei mă refer, adăugă ea. Părinţii lor sunt aici, 
iar grupul e suficient de numeros ca să-i apere atât cât se poate 
în situaţia actuală. Dar câţi copii sunt în oraș? Nu adolescenți. 
Mă refer la cei mici, mici și vulnerabili. O sută? Două? 

— Dar nu cunoaștem prea mulţi oameni din oraș, zise Neil. 
Sunt, probabil, patru sau cinci sute de case, și nu știm câte 
familii au copii. Ne va lua ore, poate chiar o zi întreagă, ca să 
mergem, doar noi doi, din casă în casă. Nu avem atâta timp. 


137 


— De acord. Să găsim câţiva oameni să ne ajute, spuse Molly. 

Neil o privi neîncrezător. 

— Au alte planuri. 

Strecurându-se printre mese și printre oaspeţii ce forfoteau, 
ciobănescul se întoarse la ei. În gură ţinea un trandafir roșu, pe 
care i-l aduse lui Molly. 

Nu-și imagina unde anume în tavernă găsise trandafirul. Nu 
observase niciun aranjament floral. 

Câinele sugera că ea trebuia să ia floarea. 

In mod inevitabil, se gândi la tatăl ei, care-l ucisese pe băiatul 
acela în grădina de trandafiri. li auzea parcă glasul: „Am 
îngropat aparatul foto la rădăcina unui trandafir. Era un Cardinal 
Mindszenty, denumit astfel pentru culoarea roșie extraordinar 
de vie”. 

La început, înclinând să creadă că exista o legătură între 
Render și câine, Molly ezită să ia trandafirul. 

Apoi privi în ochii ciobănescului și văzu ceea ce se poate 
observa în ochii oricărui câine care nu a fost zdrobit de un 
stăpân crud - încredere, tăria lipsită de aroganță, dorinţa de a 
oferi și primi afecţiune - și o onestitate atât de evidentă, încât 
trădarea nici nu putea fi concepută. 

Ciobănescul dădu din coadă. 

Molly prinse trandafirul de tulpină, iar animalul își desfăcu 
fălcile pentru a da drumul florii proaspete. 

Când îl luă, Molly văzu o picătură de sânge pe limba câinelui, 
semn că se înțepase în ghimpii trandafirului. 

Se gândi imediat la Render - dar nu cum îi apăruse în acea 
seară, ci mai curând cum își revărsase furia maniacă în clasa ei 
cu douăzeci de ani înainte - și nici la Render în sine, ci la una 
dintre victimele lui, o fată pe nume Rebecca Rose, cu păr blond, 
zburlit și ochi albaștri, care murise în brațele lui Molly. 

Rebecca Rose. O fată sfioasă, cu un ușor sâsâit. Ultimele 
cuvinte, șoptite în delir, părând o amăgire fără sens: „Molly... un 
câine. Așa frumos... ce tare strălucește...” E 

Acum, ciobănescul o privea atent pe Molly. In ochii lui luceau 
mistere care rivalizau cu altele din acea noapte a enigmelor, a 
șaradelor și a perplexităţilor. 

lar pe un ghimpe, sângele lui. 

Roza uitării, adusă de câine, devenea Rose a amintirii, 
retezată când era atât de fragedă. 


138 


După înclinarea capului, ciobănescul părea să întrebe dacă 
Molly Sloan - Molly cea simţitoare, cea care avea resorturile 
interioare bine încordate, care trăise mereu mai mult în viitor 
decât în prezent, care pornise spre ţinte minuţios plănuite și 
arătase prudenţă în toate, mai puţin în scris, care evita dramele 
din propria viaţa, dar le punea pe hârtie - putea înțelege 
intenţiile unui sfinx aducător de roze, ale unui rebus pe patru 
picioare, care dorea cu atâta ardoare să fie citit și înțeles corect. 

Trandafirul îi tremura în mână, iar o petală se desprinse 
moale, ca o picătură de sânge, și căzu pe tăblia mesei. 

lar câinele aștepta. Câinele o urmărea. Zâmbea. 

În noaptea minunilor întunecate și a evenimentelor ieșite din 
tipare, trăia un moment nu mai puţin important, dar cu un 
caracter diferit decât toate celelalte de până atunci. 

Inima începu să-i bată cu putere. Căuta cu febrilitate revelaţia 
ameţitoare, însă deocamdată pe drumurile încețoșate ale 
speculațiilor. 

Lăsă trandafirul pe masă. Întinse mâna spre câine. El îi linse 
degetele. 

— Și? făcu Neil, pentru că o cunoștea îndeajuns de bine ca să- 
i citească gândurile. 

În minte, Molly călca peste apele unui lac invizibil și ajungea 
pe mal cu o intuiţie de clarvăzător. 

— Câinele o să ne conducă la copiii care au nevoie de ajutor. 

Neil se uită la câine, care își întoarse ochii limpezi spre el, ca 
și cum intenţia îi putea fi citită în ei de oricine, la fel de ușor 
cum o făcuse Molly. 

— Să nu mă-ntrebi de unde știe ce vrem, spuse Molly. Dar e 
clar că știe. Nu am idee cum îi va găsi, dar o va face. După 
miros, instinct, ajutat de cine știe ce dar. 

Neil se uită lung la câine. Apoi o măsură pe Molly. 

— Știu că ţi se pare o nebunie, spuse ea. 

El privi spre rama goală, din care oglinda populată de oameni 
vii se prăbușise în cioburi. 

— Atunci, așa să fie, zise el. La urma urmelor, ce avem de 
pierdut? 


e Capitolul 30 


Pe nume Virgil, după medalionul de identificare atârnat de 
zgardă, ciobănescul era tânăr și vânos, cu ochi strălucitori, 
afectuos și dornic să se apuce de treabă. 

Sub numărul de evidență erau înscrise numele și adresa 
stăpânului - James Week, Pina Street. 

După câteva întrebări adresate celor din tavernă, aflară 
imediat că Week nu se afla acolo. Se părea că Virgil fusese lăsat 
liber și ajunsese singur acolo. 

Russell Tewkes, luând o gură zdravănă dintr-o stacană mare 
de bere și alegând să-și lege soarta de aceea a clienţilor lui cei 
mai serioși, băutorii, îi luă în râs pe cei care se pregăteau să 
plece ca să aprovizioneze și fortifice clădirea băncii. Când își 
dădu seama că și Neil, și Molly erau pe punctul de a ieși, zise: 

— Nu sunteți în stare să înfruntaţi realitatea? N-aveţi unde să 
vă ascundeţi de așa ceva. 

— Nu ne ascundem, îl asigură Molly și, cuprinsă de un val 
neașteptat de spaimă nelămurită, hotărî să nu-i spună ce 
intenţii aveau. 

— Când o să ajungă extratereștrii ăștia în munţi... o să vă 
scoată maţele ca la niște pești și-o să vă lase zbătându-vă pe 
stradă, zise Tewkes. 

Tulburată mai mult de starea decât de predicția 
cârciumarului, Molly și Neil nu-i răspunseră. 

Tewkes nu-și controlase cuvintele de avertisment, ci le 
vorbise pe un ton urât, provocator. Aproape spera ca ei să aibă 
parte de o soartă atât de îngrozitoare, astfel că ideea de a-i ști 
pe Neil și Molly evisceraţi și zvârcolindu-se în chinuri îi dădea o 
bucurie perversă. 

Faţa lui de călugăr chefliu își pierduse umorul, iar termenul de 
călugăr era potrivit pentru a-l descrie doar prin comparaţie cu o 
gorilă furioasă, pentru că avea o alura primitivă, șireată și 
calculată. Bretonul semănând cu al Părintelui Tuck? era zbârlit, 
de parcă, furios, încercase, dar nu reușise să-și smulgă firele de 
păr. 

Când dădură să se îndepărteze de el, Tewkes se repezi spre 
ei, vărsând bere din stacană și spunând: 


20 Cel mai cunoscut membru din ceata lui Robin Hood. (n.tr.). 
140 


— Dacă ieșiţi, aveţi grijă la părţile intime. „Gunoierii cu ochi 
roșii pândesc.”?! 

Alt vers din Eliot, de data asta recitat de individul acesta care 
probabil nu citise o poezie în viaţa lui: „Gunoierii cu ochi roșii 
pândesc...” 

— larăși, spuse Neil, pentru că, deși nu cunoștea la fel de bine 
opera poetului, sesiză ciudățenia vorbelor rostite de bărbat. 

Când Molly se întoarse către Tewkes, văzu pe faţa lui răvășită 
și în ochii febrili - mult mai înfierbântaţi decât o putea reda 
lumina lumânărilor - batjocura, disprețul și ura. Arterele de la 
tâmple i se umflaseră și palpitau. Nările îi fremătau. Fălcile 
strânse i se mișcau ritmic, de parcă, în furia lui, voia să-și 
macine dinţii. 

Nu înţelegea ce semănase și făcuse să crească de la o oră la 
alta asemenea sentimente respingătoare în cârciumarul care 
până atunci fusese un om agreabil. Mai precis, de ce își 
revărsase dușmănia cu atâta îndârjire asupra ei, când, de fapt, 
abia îl cunoștea și nu comisese nimic să-l înfurie sau măcar să-l 
irite? 

Ridicând stacana, Tewkes mai luă o dușcă de bere, apoi, 
umflându-și obrajii, o ţinu câteva clipe în gură și o scuipă pe 
podea, la picioarele ei. 

Neil dădu să se repeadă la Tewkes, dar Molly îl reţinu cu o 
atingere. Virgil mârâi, iar ea îl liniști doar șoptindu-i numele. 

Dacă Russell Tewkes mai era cât de cât cel dinainte, atunci, 
fără îndoială, devenise și altceva. Paraziţii sau mucegaiul 
colorat, sau alți microbi își croiseră locul în mintea și în inima lui. 

Atmosfera din tavernă se schimbase radical. Nu putea sesiza 
transformarea și nici s-o guste, așa cum s-ar fi întâmplat în cazul 
funinginii aduse de vânt, nici n-o putea vedea, dar o simţea - o 
iritare latentă. În întreaga încăpere se instaurase întunericul, nu 
cel legat de pana de curent, nu cel pe care lumânările l-ar fi 
putut alunga, ci unul înrudit cu materia neagră a universului, pe 
care fizicienii nu au cum să o vadă, dar despre care știu că 
există din cauza forţei gravitaționale necuprinse. 

Voia să iasă de acolo. Cât mai curând. 

Cinci dintre copii erau cu grupul ajutorului de șerif Tucker 
Madison, luptătorii care intenționau să transforme banca în 
fortăreață. Aveau să plece peste câteva momente. 


21 Vers din „Un ou de gătit”, Poeme, 1920. (nitr). 
141 


Al șaselea, o fată de nouă ani, se alăturase părinţilor, printre 
nehotărâţi. Își răsucea părul blond între degetul mare și 
arătător, iar ochii ei frumoși, de un albastru ca safirul, erau 
bântuiţi de toate fantomele sluţite pe care le văzuse în oglindă. 

Spuse că o chema Cassie. Incercase să zâmbească atunci 
când Molly îi lăudase părul, dar nu prea reușise. 

Părinţii ei, în special mama, reacționară vehement la sugestia 
lui Molly că taverna nu oferea siguranţă și că ar trebui și ei să-i 
însoțească pe cei care plecau la bancă. 

— Ce știi tu? o întrebă mama. Nu știi mai multe decât noi. 
Stăm aici până mai aflăm câte ceva, până știm. Aici e uscat, 
avem și lumânări. Ne-am simţit în siguranță. Până la clarificarea 
situaţiei, n-avem motiv să plecăm, e o nebunie să ne mișcăm de 
aici. 

— Atunci lămurește-te, o sfătui Molly. Du-te la toaleta 
bărbaţilor și uită-te în debaraua femeii de serviciu. Să vezi ce 
crește acolo. 

— Ce tot spui? În ciuda întrebării, femeia nu ţinea să o 
asculte. Evident, mama lui Cassie era înspăimântată de 
posibilitatea ca Molly să aibă informaţii care să o silească să ia o 
hotărâre în cunoștință de cauză. Nu mă duc eu la toaleta 
bărbaţilor. Ce te-a apucat? Pleacă de aici! 

Molly vru să o ia de mână pe Cassie, să o ducă de acolo cu 
forța, dar gestul ar fi declanșat violenţă și o întârziere, iar asta 
ar fi speriat-o și mai mult pe fată. 

Când îl văzu pe Russell Tewkes venind bălăbănindu-se spre ei 
ca să continue discuţia, Neil spuse: 

— Molly, hai să mergem. 

Cinci dintre câini se pregăteau să plece cu luptătorii. Ceilalţi 
trei se strânseră în jurul lui Cassie. Două corcituri și un câine de 
vânătoare auriu. 

Molly văzu privirile solemne ale celor trei și simţi o nefirească 
legătură cu ele, o comunicare mai presus de oricare alta 
mijlocită prin cuvinte. Ştia că ei vor apăra fata, chiar murind 
dacă era nevoie. 

Așa cum Render părea a fi el, dar și altcineva, așa cum Derek 
și Tewkes păreau ei înșiși, dar se purtau ca alte persoane, câinii 
păreau, la prima privire, să fie doar câini, însă erau ceva mai 
mult. Spre deosebire de ucigaș, de profesor și de cârciumar, 
câinii nu erau propovăduitori ai disperării, ci dimpotrivă. 


142 


Cu uimire crescândă, care egala teama de a nu-i răpi inima, 
Molly atinse fiecare animal, trecându-și palma peste creștetele 
lor, iar fiecare, la rândul lui, îi linse mâna. 

— Inimi curate, le spuse ea, și curajoase. 

— Ce se petrece aici? întrebă Russell Tewkes, apropiindu-se 
cu un damf de bere și de transpirație. 

— Plecăm, îi spuse Molly și îi întoarse spatele. 

De îndată ce ea și Neil ajunseră la ușă, ploaia se opri brusc, 
de parcă ar fi închis cineva un robinet. 


e Capitolul 31 


Învinse, cataractele ploii se scurgeau de pe străzi și de la 
rigole. Noi cataracte, care ţineau de orbire, chinuiau ochiul și 
derutau mintea. 

Învăluit în ceaţă, orașul aproape că dispăruse. Mase dense de 
aburi se scurgeau de pe înălțimile muntelui și se ridicau de pe 
apele umflate ale lacului. 

Vreme de o clipă, Molly își ţinu răsuflarea, temându-se că norii 
ar putea fi otrăvitori. Apoi inspiră, și nu muri. 

De-a lungul străzii, casele și alte clădiri alcătuiau o simetrie 
mai mult sugerată decât vizibilă. Caligrafia copacilor, cu frunze 
căzătoare sau nu, încărcaţi de linii cursive și înflorituri, era 
mereu ștearsă, doar pentru a fi pe jumătate dezvăluită de ceața 
ce se rostogolea leneș peste ei. 

Pentru Molly, tăcerea bruscă, urmând urletului îndelungat al 
ploii, încă păstra drama unui fulger care zguduie un acoperiș. 
leșind din tavernă împreună cu Virgil, urmată îndeaproape de 
Neil, Molly părea să fi asurzit, senzaţie întărită de efectul 
atenuator al ceţii dese. 

Mai mult decât încetarea ploii, mai mult decât obscuritatea 
tăcerii, apariţia zorilor o luă prin surprindere. O privire la ceas - 
care funcţiona când ieșea de sub influenţa misterioasei prezenţe 
apăsătoare - îi confirmă că zorii sosiseră. 

Lumina ce cobora din cer era de un purpuriu-închis, aducând 
mai mult cu amurgul decât cu răsăritul ce aduce strălucirea. 
Lumina împrumuta ceţii o nuanţă purpurie, cu vinișoare lungi de 
auriu. 


143 


În vremuri normale, acele culori regești ar fi reprezentat 
începutul maiestuos al unei zile. În situaţia pe care o trăiau, 
lumina stranie și ceața învăluitoare vesteau haos și violenţă. 

Ceaţa nu avea niciun miros. Ploaia nu lăsase niciun parfum. 

O fază a cuceririi pământului se încheiase. Începuse o fază 
nouă, neîndoielnic, mai îngrozitoare. În fiece sfârșit e un început 
- și probabil că în acel început, pentru ea și Neil, se găsea 
sfârșitul tuturor celor ce erau muritoare. Ultima răsucire a 
pumnalului. 

Vizibilitatea era inconstantă. Chiar când stătea nemișcată, 
vedea la doar doi pași depărtare, iar, o clipă mai târziu, la cinci; 
uneori nu reușea să-și vadă nici mâna întinsă în faţă. 

Lumea ieși din tavernă, deși mulți rămaseră înăuntru cu 
băutura și iluziile lor. Fiecare făcu numai câţiva pași, după care 
deveni o siluetă fantomatică, cu glasul vătuit ca al unei mumii 
bine înfășate în pânză. 

In vâltoarea lentă, mereu schimbătoare a opacităţii purpurii, 
lanterna părea un obiect util. Când Neil o aprinse pe a lui, 
fascicolul se dispersă ciudat în tulbureală, fără a dezvălui nimic, 
ba chiar descumpănind ochiul. 

Inchizând lanterna și băgând-o în buzunar, el spuse: 

— Mai bine să am mâinile libere pentru pușcă. 

Molly își scosese pistolul imediat ce ieșise pe ușa tavernei. Nu 
se simţea mai bine înarmată decât un primitiv azvârlit de vreun 
capriciu al timpului pe un câmp de bătălie disputat de armate 
de tancuri și proiectile ghidate prin laser. 

Un grup de adepţi ai rezistenţei armate porni spre bancă, pe 
jos și în formaţie strânsă. Zgomotul pașilor și glasurilor se stinse 
curând. 

Un alt grup, într-un automobil Chevrolet Suburban și o 
camionetă Ford, plecă spre partea de jos a orașului, unde se 
găsea piața de alimente a lui Norman Ling. Deși automobilele 
abia se târau, dispărură curând în gura căscată a ceţii; o clipă 
mai târziu, se topiră și luminile. 

Gemetele motoarelor se  îmblânziră cu rapiditate și, 
îndepărtându-se, deveniră duduituri înfundate, sugerând fiare 
din Jurasic care patrulau prin mlaștini în lumina difuză și 
purpurie. 

Molly se temu că Virgil va fugi înaintea lor, dispărând în norii 
ce-și târau burţile de pământ, dar spera totuși că se va supune 


144 


când îi va cere să se întoarcă. Ceaţa le îngreuna căutarea, dar 
nu mai mult decât ar fi făcut-o ploaia torențială. 

— Bravo, Virgil, zise ea, hai la treabă. 

Câinele lăsă impresia că înțelesese și o porni într-un ritm pe 
care îl puteau menţine și ei. 

Mergeau pe mijlocul străzii, cu glugile date pe spate, dar 
purtând în continuare pelerinele de teamă că ploaia ar putea 
reîncepe. 

Nu după mult timp, o voce mâhnită strigă din ceață: 

— Ajutor! Ajutaţi-mă, vă rog! 

Câinele se opri și ciuli urechile. 

Molly scrută semiobscuritatea, căutând locul din care venise 
strigătul. 

— Unde? întrebă Neil. 

— Nu știu. 

Apoi, rugămintea răsună iar, de astă dată cu o notă 
subţiratică de durere: 

— Vă rog! Ajutor! Of, Doamne, ajutaţi-mă! 

Molly recunoscu vocea. Ken Halleck, funcţionarul de la poștă, 
cel cu perciuni mari și zâmbet până la urechi. 

Cu o pușcă și o furcă, el și fiul lui de șaptesprezece ani, Bob, 
stătuseră de pază la ușa tavernei. 

Când ieșise din local, Molly nu-și dăduse seama că cei doi 
dispăruseră. Încetarea ploii, apariţia zorilor și ceața purpurie îi 
reținuseră întreaga atenţie. 

— Aud pe cineva, spuse Halleck, cu glas în care se 
întrepătrundeau durerea și teama. Vă rog, nu mă lăsaţi singur 
aici, să sufăr astfel. Mi-e teamă. 

Virgil simţi poziția lui Halleck și avansă câţiva pași, după care 
se opri. Lăsă capul în jos și părul i se zbârli pe spate. Mărâi 
încet, mai mult pentru a-și avertiza însoțitorii decât pentru a 
arunca o provocare amenințării pe care o detectase în ceaţă. 

Molly șovăi, dar când Halleck strigă din nou, de data asta cu 
glas gâtuit și mai jalnic decât până atunci, simţi că nu-i putea 
întoarce spatele, chiar dacă putea fi - așa cum sugera atitudinea 
câinelui - momeala dintr-o capcană. 

— Atenţie, îi șopti Neil, pătrunzând alături de ea în ceaţă și 
lăsând câinele precaut în urma lor. 

Prevestitoare, prohibitivă, miasma fără miros îi cuprinse, se 
lipi de ei, atât de groasă, încât părea să amuţească până și 


145 


bătaia inimii, pe care Molly o simţea în urechi. După câţiva pași, 
totul se trase deoparte, strat după strat, ca deschiderea unei 
cortine multiple. 

Printre valurile ce se ridicau, Molly văzu un obiect pe stradă, 
ceva închis la culoare pe pavajul negru. După încă un pas, își 
dădu seama că era capul retezat al lui Ken Halleck. 

Ochii îi rămăseseră deschişi, plini de o viață imposibilă, 
exprimând o nenorocire dincolo de cuvinte. 

Buzele i se mișcară, gura se deschise și se auziră următoarele 
cuvinte: 

— Nu știți unde e Bobby, Bobby, fiul meu? 


e Capitolul 32 


S-ar putea ca imaginaţia umană să fie cel mai elastic lucru din 
univers, extinzându-se pentru a cuprinde milioanele de speranţe 
și vise care, de-a lungul secolelor de luptă neîncetată, au 
construit civilizația modernă, pentru a nutri nenumăratele 
îndoieli care frânează acţiunea și pentru a naște uriașa 
menajerie de sperietori care tulbură orice inimă. Și totuși, în 
acele ore copleșitoare, avuseseră parte de atâtea descoperiri și 
lucruri pe care Molly nu și le-ar fi imaginat și cu care raţiunea ei 
ducea o bătălie pierdută dinainte. Unul dintre acestea era capul 
retezat și aparent viu, cu toate că grozăvia fusese anticipată de 
cadavrul umblător și fără creier al lui Harry Corrigan și de 
păpușa care se automutilase. 

Vreme de o clipă, ochii lui Ken Halleck o hipnotizară. Patetic. 
Patoformic. Demonic. 

Extratereștrii aduseseră pe Pământ o energie maladivă, care 
nu făcea deosebirea între vegetal și animal, între organic și 
anorganic, între însufleţit și neînsufleţit. Prospera deopotrivă în 
vii și morți, și în ceea ce nu trăise niciodată. 

În vocea lui Ken, de astă dată, un tremur de durere, de 
suferință: 

— Unde e Bobby al meu? Ce i-aţi făcut? Vreau să-mi văd 
băiatul. 

Mintea nu numai că rămânea descumpănită, ci se revolta, și 
nu numai atât, dar se retrăgea în negare, disperată să alunge 
acea grozăvenie, indiferent cât de acut o confirmau simţurile. 


146 


Se putea imagina supraviețuirea într-un mediu transformat 
pentru a semăna perfect cu acela al unei lumi de la celălalt 
capăt al galaxiei, înveșmântat în plante bizare și maligne, 
populat de un amestec sabatic de animale respingătoare și 
fioroase. Se putea spera la un colţișor ospitalier cine știe în ce 
loc se putea trăi ca într-o gaură ca de șoarece, cu hrană simplă 
și plăceri rezervate doar sfioșilor. 

Dar Molly nu se putea imagina dorind să supravieţuiască într- 
o lume-balamuc, unde morţii pășeau, capetele retezate 
vorbeau, păpușile aruncau ameninţări și se puteau întâlni toate 
ororile create de imaginaţia elastică a omului - ba chiar mai rău. 
Un asemenea loc nu putea oferi niciun moment de liniște, nicio 
șansă de a trăi fericit. 

Aici, acum, poate că ar fi renunţat la speranţa supraviețuirii, 
doar că avea de ales între două lucruri - să aștepte până când 
vreo creatură de coșmar o va găsi, și-o va sfârteca sau să se 
sinucidă. Oricare din aceste soluții erau totuna cu 
autodistrugerea, însă sinuciderea nu era admisă de credinţa ei. 

Pe de altă parte, trebuiau găsiţi copiii. Prefera să nu se 
gândească la ceea ce se putea întâmpla după ce-i strângea 
laolaltă sub protecţia ei destul de fragilă. 

— lmi iubesc băiatul, Bobby al meu, spunea capul lui Halleck, 
unde-i Bobby al meu? 

Neil ridică pușca, dar Molly îl opri cu o ușoară atingere. 

— Nu e Ken, spuse ea. Nu e nevoie să-l scutești de suferinţă. 
Ken nu mai e. 

— Vreau doar să-l reduc la tăcere, spuse el furios. Să tacă. 

— Nu vei reuși. Va primi lovitura și va continua să vorbească. 
Și s-ar putea să fie mai rău. 

In plus, Molly considera că trebuiau să economisească 
muniţia. Deși cele câteva cartușe risipite nu descurajaseră lucrul 
ce venise după Harry Corrigan, în orele următoare puteau da și 
peste dușmani vulnerabili la gloanțe. Retrăgându-se prin lumina 
confuză, nu-l găsi imediat pe Virgil. El lătră încet și-i conduse din 
nou pe drumul cel bun. 

După ce făcură zece pași, un zdrâăngănit metalic tulbură 
regatul vătuit al ceţii. Se apropiară cu precauţie de sursa 
zgomotului. 

De data aceasta, ceața care se ridică le dezvălui un bărbat, 
stând în genunchi aproape de rigolă, scăldat în lumina lugubră a 


147 


zorilor ciudaţi. Stătea în dreptul unei guri de canalizare cu 
spatele la ei, ghemuit, încercând să scoată grătarul greu de oţel 
din locașul lui. 

Deși ploaia se oprise, de-a lungul rigolelor încă se vedeau 
șuvoaie. Apa murdară, îngroșată de un amestec de frunze și 
gunoaie, îi trecea peste mâini. 

Un mărâit gutural al lui Virgil îi preveni să fie precauţți. 

Molly și Neil se opriră fără o vorbă, și așteptară ca omul să le 
simtă prezența. 

Poziția lui cocoșată, concentrarea, natura ciudată a sarcinii pe 
care și-o asumase - toate acestea îi redeșteptară în minte 
povești tulburătoare cu personaje dezgustătoare, cu pofte 
nefirești. 

Cu un scrâșnet puternic făcut de târârea pe pavaj, grătarul se 
desprinse. Trolul îl trăsese deoparte. 

Omul își săltă capul, dar nu avea cap. Se uită peste umăr, 
spre Molly și Neil, dar chiar dacă și-a dat seama că ei erau în 
spatele lui, nu i-a văzut, pentru că era spaima lui Ichabod 
Crane??, mai puţin calul. 

Bătăile inimii lui Molly păreau a fi ciocăniturile nebuniei la ușa 
minţii ei. 

In dimineața purpurie și nepământeană și în ceața care 
ascundea cerul, în care legile naturii păreau să se fi topit cu 
totul în unele cazuri sau să se fi remodelat în altele, Molly 
aproape că se aștepta ca ziua să nu urmeze zorilor. Apusul 
putea succede imediat răsăritului, fără speranţa intermediară a 
luminii, iar următoarea noapte avea să fie nesfârșită, fără lună și 
stele, îmbibată de sunetele furișate a o mie de morți la pândă. 

Dorinţa lui Molly și Neil de a împușca scârboșenia fără cap era 
greu de alungat, dar dacă lama ghilotinei nu reușise să convingă 
acea creatură să moară, un glonţ de 9 mm prin inimă nu o putea 
face să se întindă pe pavaj și să-și dea duhul. 

Corpul decapitat al lui Ken Hallek - manipulat de un păpușar 
parazitar sau de vreo putere extraterestră care, judecând după 
efecte, putea prea bine să fie vrăjitorie curată - se lăsă prin 
gaură, direct în canalizare. Dispăru și, curând, se auzi un 
pleoscăit. 


22 Personaj îngrozit de Călărețul fără Cap, dintr-o povestire de Washington Irving, 
Legenda din Sleepy Hollow. (n.tr.). 


148 


O clipă, noaptea rămase neclintită, cu excepţia gâlgâitului 
venind dinspre rigole și a picurilor din copacii îmbibaţi de apă. 

Apoi Molly auzi clefăitul și zdupăielile minunii fără cap care 
pășea prin apa adâncă de sub străzile Lacului Negru, 
îndreptându-se hotărât într-o direcție doar de el știută. Poate că 
avea să găsească un pervaz în canal, întinzându-se apoi 
deasupra torentelor și oferindu-și carnea ca sol pentru o colonie 
de mucegaiuri sau altei forme de viaţă cu intenţii mult mai 
sinistre. 


149 


e PARTEA A CINCEA e 


Ne naștem odată cu morții: 
Uite, se întorc și ne aduc cu ei. 


T.S. Eliot, Little Gidding” 


e Capitolul 33 


Fără să mai dea din coadă, preocupat și iute atât cât îngăduia 
ceața, Virgil îi conduse către o casă de pe La Cresta Avenue, 
care nu era nici aproape de creastă, nici pe un bulevard, ci la 
jumătatea drumului dintre lac și linia lanțului muntos, o stradă 
destul de îngustă, care nu se deosebea deloc de atâtea altele 
din oraș. 

Casa fără etaj, în stilul american tipic anilor 1905-1930, părea 
primitoare și plăcută, în ciuda faptului că ploaia sălbatică 
doborâse toate frunzele viţelor cățărate pe spaliere și bătuse 
straturile de ciclame, transformându-le într-un noroi îmbibat cu 
petale roșii și purpurii. 

Când se apropiară de veranda spre care ducea o alee pavată, 
Neil sări brusc de pe pietre, făcu trei pași pe peluza ca un burete 
și zise: 

— la uită-te la asta. 

Obiectul care îi reținuse atenţia era un pin de stâncă, dar nu 
atât copacul în sine, cât ceea ce crescuse pe coaja lui crăpată. 
Mijindu-și ochii în lumina chinuită, Molly văzu petice de thallus, 
un țesut vegetativ nediferenţiat, având pete de verde, ce 
creșteau pe trunchi ca niște cruste. 

Molly mai văzuse asemenea licheni, deși niciun lichen 
pământean nu avea elemente luminiscente care să se compare 
cu acela. Fiecare pistrui de un verde ca smaraldul radia delicat; 
strălucirea pulsa într-un ritm pe care ea îl bănui a fi la unison cu 


25 Little Gidding, având ca subiect o comunitate religioasă din apropiere de 
Cambridge, Anglia, este cel de-al patrulea poem din Patru cvartete. (n.tr.). 


150 


vibraţiile lungi și lente ale motoarelor ce puneau în mișcare 
leviatanul zburător care trecuse de curând pe deasupra lor. 

De-a lungul perimetrului fiecărui thallus, lichenul agresiv 
creștea văzând cu ochii, în toate direcţiile, iar Molly avu 
impresia că privește un set de fotografii făcute la intervale mari 
de timp. În minutul cât ea și Neil o urmăriră, crusta avansă mai 
bine de un centimetru. 

Într-un asemenea ritm, trunchiul și fiecare ramură aveau să 
fie acoperite cu scabia aceea solzoasă în doar câteva ore. 

Lichenii sunt organisme simbiotice complexe, alcătuite dintr- 
un mucegai și o algă. Deseori se dezvoltă fără să afecteze 
copacul-gazdă. 

În acel caz, Molly bănuia că pinul de stâncă nu va supraviețui 
atacului. Fie că avea să piară și să se prăbușească, golit de o 
specie de putregai, la fel de ciudată ca organismul care îi 
colonizase scoarța, fie că, invadat, avea să sufere o mutație și 
se va transforma într-o imagine genetică a unei plante de pe 
altă lume. 

Pulsaţia de smarald strălucitor care vârsta tha/lus-ul negricios 
avea un luciu de giuvaier. În alte condiţii, copacul ar fi părut să 
fie încrustat cu o sumedenie de pietre preţioase, sclipitoare și 
fermecătoare. 

Cu toate acestea, pinul nu era înconjurat de o aură de basm. 
Dimpotrivă, în ciuda aspectului înzorzonat, ca și cum infestarea 
cu licheni abia începuse, copacul părea mâncat de cancer, pătat 
de semne de malignitate. 

Virgil nu se apropiase de pin, ci rămăsese pe alee, atent și 
încordat. 

Molly adoptă aceeași atitudine. Nu se atinse de lichen, 
temându-se că i s-ar putea lipi de degete dovedindu-i apoi ca 
putea coloniza și pielea umană la fel de lesne. 

De cealaltă parte a aleii se înălța un pin similar și, de departe, 
chiar în lumina scăzută, Molly văzu pe scoarță licheni luminoși 
ca la ei acasă. 

Virgil îi conduse pe trepte, către ușa de la intrare. 

Dinăuntru nu răzbătea lumină de lumânări, lămpi cu ulei sau 
altceva. Ferestrele erau întunecate, cu excepţia reflecţiilor de 
strălucire roșiatică, slabă, care inundaseră ceața cu mișcări 
molatice. 


151 


Dacă intrau fără să bată la ușă era ca și cum ar fi dorit să fie 
împușcați fără somaţie. 

Pe de altă parte, dacă înăuntru erau copii în primejdie - 
amenințați de Michael Render sau ceva chiar mai puţin uman - 
Molly și Neil ar fi putut risca să intre fără să se anunţe. 

Dilema se rezolvă în parte când yala de la ușă scoase un clic, 
semn că se descuia. 

În mod reflex, se dădură înapoi și într-o parte, ca să nu devină 
ținte prea vizibile. 

Virgil rămase pe loc. 

Ușa se deschise cu o mișcare rapidă spre interior. Deși micul 
vestibul era iluminat doar de razele de soare filtrate de ceaţă, 
Molly reuși să vadă că înăuntru era pustiu, ca și cum ar fi fost 
întâmpinați de o fantomă. 

Holul de dincolo de vestibul rămase întunecat ca o bortă de 
șarpe. 

Pentru a-i lăsa mâinile libere lui Neil, care avea pușca, Molly a 
scos lanterna. 

Curajos, Virgil intră înaintea luminii. 

De pe verandă, cu ajutorul fasciculului, Molly cercetă spațiul 
de dincolo de vestibul. O măsuţă de hol, cu două vaze pe ea. O 
ușă la capătul îndepărtat. Nu remarcă nicio ameninţare 
imediată. 

Deși toţi câinii se comportaseră neobișnuit, deși Virgil o 
uimise aducându-i trandafirul și cu intuiţia privind misiunea ei, 
intrarea într-o casă străină, neinvitaţi și neanunţaţi, cerea nervi 
tari și o încredere deplină în calităţile câinelui. Vreme de un 
moment, nu îndrăzni să pășească înăuntru, iar Neil fu la fel de 
rezervat. 

Drept reacție la ezitarea lor, Virgil întoarse capul și-i privi cu 
ochi aurii. Lui Molly strălucirea nu i se păru normală pentru un 
animal, ci un fenomen ce ţinea exclusiv de acea noapte, nu o 
simplă refracție a luminii, nu bioluminiscenţă, ci ceva minunat 
ca niște nimburi de sfinţi adunate în orbite. 

Parcă vrăjită, fascinată și înrobită de privirea aurie a câinelui, 
Molly uită de orice teamă. Avea gura uscată de îndoială, dar 
reuși să saliveze și scuipe. Păși apoi peste prag și intră în casă. 

Neil o urmă, iar când ajunseră amândoi în vestibul, ușa se 
închise în spatele lor cu o moliciune mai tulburătoare decât dacă 
ar fi fost trântită. Nu o împinsese curentul. 


152 


Teama n-o părăsi pe Molly, ba chiar începu să se hrănească 
din ea însăși, crescând, dar ea nu s-a întors ca să deschidă ușa. 
Ştia că el, oricine ar fi fost, voia ca ea să fugă. Dacă ar fi fost să 
se retragă, ea avea să aleagă momentul și nu va admite ca 
acesta să-i fie impus. 

Virgil amușină ușile închise și arcadele deschise din stânga și 
dreapta holului central. Câinele nu dădu atenţie dulapului din 
vestibul. Molly deschise ușa, iar Neil verifică hainele atârnate 
acolo cu ţeava puștii. 

Deși Virgil nu părea să fie interesat de birou, unde draperiile 
erau trase, iar întunericul, absolut, Molly cercetă încăperea cu 
fasciculul lanternei. Umbrele se lungiră și se îndoiră, însă erau 
doar umbrele făcute de mobilier și erau create doar de fasciculul 
mișcător. 

În arcada spre camera de zi, ciobănescul scoase un sunet 
ascuţit, semn de neliniște. 

Lumina ca de ametist a dimineţii înnegurate, părând să apese 
ferestrele, nu dezvăluia nimic, dar Molly își dădu seama ce-l 
tulbura pe câine, pentru că auzise și ea sunetul - o șoaptă, un 
foșnet și un susur. 

Aprinse lanterna, iar lumina ei se reflectă din sticla tablourilor 
înrămate. Din lămpile de ceramică. Dintr-o vază, un bol din 
cristal gravat, o oglindă pusă deasupra șemineului. Din ecranul 
mort al unui televizor. 

Cu pușca pregătită, Neil urmă fasciculul, dar nu găsi nimic în 
care să tragă. 

Foșnetul spori ca intensitate și păru că vine de peste tot. 

Cu urechile ciulite și coada lăsată, câinele se învârti pe loc. 

— Pereţii, spuse Neil și, cu lanterna, Molly îl găsi cu urechea 
lipită de tencuială. 

Ea și Neil stăteau de o parte și de alta a arcadei, după care 
Molly se deplasă către peretele din partea ei. 

Pentru o ureche mai analitică, sunetul nu era un foșnet, ci o 
fluturare, o vibrație, ca și cum un stol de păsări sau un roi de 
insecte zburătoare ar fi bătut nebunește din aripile care se 
loveau de șipcile din interiorul peretelui. 


e Capitolul 34 


Din pereţii holului și, după ce și-au continuat explorarea, din 
cei ai camerei de zi și probabil din tavan, nenumăratele aripi, cu 
pene sau membranoase, se loveau de ceea ce le întemniţa și 
una de alta. 

Molly înclină lanterna către orificiile de încălzire situate sus pe 
perete, dar nimic nu se zbătea în fantele acelea, încercând să 
scape. Roiul necunoscut încă nu migrase din ziduri spre 
conductele sistemului de încălzire. 

Aceea nu mai era o casă, ci un incubator, un cuib de creaturi 
mai dezgustătoare și mai primejdioase decât păianjenii ori 
gândacii de bucătărie. Nu ar fi vrut să se afle înăuntru când 
legiunile agitate și-ar fi croit drum afară din închisoarea de lemn 
și tencuială. 

Curajosul Virgil, deși speriat de ocupanţii pereţilor, dar deloc 
înclinat să o rupă la fugă, îi conduse pe Molly și pe Neil către 
capătul holului. O ușă se deschise, la fel ca și cea de la intrare, 
sub acţiunea unei mâini nevăzute. 

Dincolo de prag se găsea bucătăria, abia luminată de 
dimineaţa purpurie. Cu pistolul și lanterna, Molly urmă câinele 
pe ușă, chiar mai precaută decât la intrarea în casă - apoi se 
repezi înăuntru, iar Neil o imită imediat, când auzi strigătele 
speriate ale unor copii. 

Lângă masă, stătea un băiat de nouă sau zece ani. Virgil îl 
speriase de aceea ţinea o mătură de parcă ar fi fost la serviciu, 
gata să lovească mingea. Avea doar arma aceea jalnică pentru a 
se lupta cu ceea ce viermuia în pereţi - gândaci, lilieci sau fiare 
de la celălalt capăt al galaxiei. 

O fetiță de aproape șase ani stătea pe masă, cu picioarele 
strânse sub ea, de parcă s-ar fi temut că acele cete colcăitoare 
se vor năpusti din crăpăturile pereţilor, traversând podeaua. 
Optzeci de centimetri înălțime reprezentau singura asigurare pe 
care o găsise. 

— Cine sunteţi voi? îi întrebă băiatul, străduindu-se să pară 
neînfricat, dar incapabil să-și ascundă tremurul din glas. 

— Eu sunt Molly. lar el, Neil. Noi... 

— Ce sunteţi? îi întrebă el, pentru că văzuse toate filmele 
posibile și îi bănuia drept hoţi de trupuri, paraziți... 


154 


— Suntem ce părem a fi, îi răspunse Neil. Locuim la nord de 
oraș, dincolo de drumul ce trece pe creastă. 

— Am știut că sunteți în pericol, zise Molly. Am venit să vă 
ajutăm. 

— Cum? întrebă băiatul pe un ton bănuitor. De unde știți? 

— De la câine, zise ea. El ne-a adus aici. 

— Știam că sunt copii lăsaţi singuri. Virgil ni-i găsește, explică 
Neil. Nu știm de ce. Nici cum. 

Probabil că promptitudinea răspunsurilor îl liniști pe băiat. Ori 
poate era convins doar de purtarea lui Virgil; înclinarea 
prietenoasă a capului, limba atârnându-i și coada care se mișca 
vesel. 

Când băiatul cobori mătura, adoptând o postură mai puţin 
defensivă, Molly îl întrebă: 

— Cum te cheamă? 

— Johnny. Ea e Abby. Sora mea. N-o să las pe nimeni să-i facă 
vreun rău. 

— Nici tu n-o să pățești ceva, îl asigură Molly dorindu-și ca ea 
și Neil să le poată oferi o astfel de garanție. 

Ochii lui Abby aveau aceeași culoare albastră și uimitoare ca 
și ai fratelui ei, și exprimau aceeași spaimă. 

Pentru ca ochii să nu-i dea de gol temerile, Molly se sili să 
surâdă, dar, dându-și seama că trebuie să fi arătat 
înfricoșătoare, renunţă. 

— Unde sunt părinţii voștri? îi întrebă Neil. 

— Bătrânul era terminat, spuse Johnny cu o grimasă de 
dezgust. Cu tequila și pastile, ca de obicei. Nici nu s-a oprit 
emisiunea la televizor, că se și scăpase pe el fără să-și dea 
seama. Vorbea prostii, voia să-și facă o fortăreață, s-a dus în 
garaj să-și ia scule și cuie, și nu știu încă ce. 

— Am auzit ce a păţit, spuse Abby încet. L-am auzit urlând. 
Apoi privi temătoare în jur, spre pereţi. Chestiile alea din pereţi 
l-au prins. 

Ca și cum ar fi înțeles vorbele copilei, creaturile nenumărate 
de sub tencuială începură să se foiască și mai furioase. 
Entomologic. Polimorfic. Mai mult decât demonic. 

— Nu, o contrazise Johnny. Altceva l-a prins, ceva mai mare 
decât ce e în pereți. 


— A urlat mult. Și Abby făcu ochii mari amintindu-și, apoi își 
încrucișă braţele firave la piept, de parcă i-ar fi slujit drept 
armură. 

— Lucrul care l-a prins mieuna și mârâia ca o pumă, dar nu 
era o pumă, spuse băiatul. Am auzit bine de tot. Ușa care dădea 
spre garaj rămăsese deschisă. 

Acum ușa era închisă. 

— Apoi a răcnit cum n-am mai auzit vreodată, continuă 
Johnny, și scotea un sunet, așa... ceva ca un hohot... și s-au 
auzit zgomote ca și cum mânca. 

Băiatul se cutremură amintindu-și, iar fata zise: 

— O să ne mănânce și pe noi de vii. 

Lăsându-și lanterna pe un blat de bucătărie și păstrând 
pistolul, Molly se apropie de Abby, o trase spre marginea mesei 
și o îmbrăţișă. 

— Dar mama voastră unde e? întrebă Neil. 

— Ne-a părăsit acum doi ani, explică băiatul. 

Glasul îi părea mai chinuit decât adineauri, ca și cum fuga 
mamei l-ar fi afectat mai mult, la doi ani depărtare, decât ororile 
extraterestre cu care se confruntaseră în ultimele câteva ore. 

Johnny își mușcă buza de jos ca să-și reprime suferința, apoi 
se uită la Molly. 

— Eu și Abby am încercat de câteva ori să plecăm. Nu s-au 
deschis ușile. 

— Nouă ni s-au deschis, îl asigură Molly. 

Clătinând din cap, băiatul spuse: 

— Poate la intrare. Dar la ieșire? 

După aceea, înșfăcă o glastră de flori de pe capacul 
aragazului și o aruncă cu putere în fereastra bucătăriei. Glastra 
lovi geamul, scoțând un pocnet și un zdrăngănit prelung, dar 
sări înapoi, lăsându-l intact. 

— Se-ntâmplă ceva ciudat cu casa asta, zise băiatul. Se 
schimbă. Parcă... parcă ar fi aproape vie. 


e Capitolul 35 


leșind din bucătărie, de-a lungul holului, spre vestibul, fură 
însoţiţi de un cor crescând de bătăi disperate de aripi, o foială, o 


156 


fojgăială, o accelerare precipitată, ca și cum hoarda de creaturi 
simţea că prada promisă îi scapă. 

— Vorbesc, i se confesă Abby lui Molly în timp ce se grăbeau 
să iasă din bucătărie, urmându-l pe Virgil. 

— Cine, scumpo? 

— Pereţii. Nu-i așa, Johnny? Nu vorbesc? 

— Uneori se aud voci, confirmă băiatul când ajunseră în 
dreptul dulapului din vestibul. 

Pentru cazul în care ploaia ar fi reînceput, singurul lucru 
folositor pe care l-au găsit pentru copii au fost niște jachete din 
nailon cu căptușeală călduroasă. 

Cât Abby și fratele ei se chinuiră să se îmbrace, Molly spuse: 

— Doar nu vreţi să spuneţi că erau voci... în engleză. 

— Uneori și în engleză, întări Johnny. Dar alteori și în altă 
limbă. Nu știu ce era. 

În întreaga casă se auzea tot mai tare un scârţâit ieșind din 
scândurile podelei, îmbinările zidurilor, din grinzile tavanului. 
Structura răsuna ca un vas aflat pe mare, înfruntând valurile de 
hulă dinaintea furtunii. 

Virgil, care până atunci rămăsese tăcut, lătră. Doar o dată. De 
parcă ar fi spus: „Haideţi!” 

Pe neașteptate, casa scârțâi mai puternic, cu gemete mai 
multe pornind din podele, tavane, tocuri de uși, rame de 
ferestre, pereţi. Trosnituri, ca de oase lovite, scoase de 
instalaţia sanitară. Șuieratul și fâsâitul respirației fierbinţi din 
ţevile torsionate. Brusc, totul gemu ca o creatură bătrână și 
obosită care se trezește după un somn de secole. 

Când Neil încercă ușa, aceasta păru încuiată. 

— Stiam eu, spuse băiatul, iar fetița se agăță disperată de 
Molly. 

Neil manevră opritorul, trase de ușă cu toată puterea, dar 
aceasta rămase blocată. 

Înconjuraţi de gemete, scârţâituri și pocnete, Molly era 
aproape încredinţată că în curând casa s-ar putea închide peste 
ei ca o pereche de fălci, măcinându-le corpurile între dinţii 
ascuțiți ai grinzilor sfârtecate, gustându-i cu limba podelelor, 
strivindu-i de palatul tavanelor și, în cele din urmă, înghițind 
rămășițele lor mestecate în subsol, unde legiunile foșnitoare vor 
năvăli asupra lor, transformând carnea în lichid și oasele în praf. 

Neil se îndepărtă de ușă. 


157 


— Daţi-vă înapoi, a spus el poruncitor și ridică pușca, dorind 
să tragă în încuietoarea încăpățânată. 

Virgil intră lipăind în câmpul de tragere și trase cu laba de 
ușă... care se deschise spre interior. 

Molly nu mai stătu să analizeze dacă Neil, mereu sigur ca o 
navă ancorată, își pierduse calmul vreme de un moment și 
răsucise butonul clanței în direcţie greșită, luptându-se cu o ușă 
deja deschisă, ori dacă nu cumva câinele poseda calități mai 
deosebite decât cele pe care le constataseră până atunci. 
Ținând-o pe Abby strâns, îi urmă pe Virgil și pe Johnny afară din 
casă, pe verandă, coborând apoi treptele și ajungând pe aleea 
pavată. 

Intorcându-se, se simţi ușurată văzând că Neil venea grăbit în 
urma ei și că nu rămăsese prizonierul arhitecturii ce căpătase 
viaţă. A 

Casa arăta la fel cum o văzuseră prima oară. In stil tipic 
american, nu Cthulhu. 

În tăcerea ceţii purpurii, Molly se aștepta să audă structura 
scârțâind, gemână, într-o strădanie de a o egala pe cea a Casei 
Usher, descrise de Edgar Alan Poe, însă așteptările nu-i fură 
răsplătite - nu pentru prima oară în acea noapte bizară -, pentru 
că reședința rămase la fel de tăcută, înșelător de senină, la fel 
de sugestivă în exprimări complicate ca un conac impunător 
dintr-o povestire cu stafii de Henry James. 

Ușa de la intrare s-a închis încet, de parcă ar fi avut un arc de 
acţionare din interior, alunecând pe articulaţii bine unse. Bănui 
totuși că acolo acţiona o forță mecanică, una capabilă de intenţii 
conștiente și crude. 

Crusta de licheni de pe scoarţa pinilor, pătată de străluciri 
verzi de smarald, deși cu aspect canceros și întinzându-se rapid 
în susul trunchiului și ramurilor, în comparaţie cu lucrurile 
diavolești ce se înmulţiseră sau crescuseră în pereţii casei, 
părea acum un petic nevinovat și aproape încântător de festiv 
de vegetație extraterestră. 

Presupunând că soarele care răsărea nu își încetase urcarea, 
ceața se îngroșase la înălţime, chiar dacă la nivelul străzii se 
mai împrăștiase, pentru că lumina de culoarea ametistului, se 
întunecase, devenind violacee ca pruna coaptă. Promisiunea 
dimineţii cedase deja locul unui amenințător tărâm al umbrei, 


158 


mai potrivit unui crepuscul balcanic decât unui răsărit 
californian. 

— Și acum unde mergem? întrebă Johnny. 

Molly se uită la Virgil, care o privi cu speranţă. 

— Încotro ne duce câinele. 

Imediat după aceea, ciobănescul se răsuci și porni cu pași vioi 
pe aleea pavată spre stradă. 

Îl urmară cu toţii în ceața care se subţiase și se ridicase într- 
atât încât, chiar în acel fals amurg, puteau vedea cale de două 
intersecţii. 

La o examinare mai atentă, senzaţia iniţială a lui Molly că 
ceața de la înălțime se îndesise, cu toate că vălurile de jos se 
mai limpeziseră, se dovedi corectă. 

De fapt, stratificarea dintre ceața ușoară de la nivelul solului 
și cea deasă de sus era atât de șocantă, încât deasupra Lacului 
Negru părea să se fi format un plafon la înălţimea de aproape 
cinci metri. Totul deasupra acelei linii imaginare - o parte a 
etajelor de sus și acoperișurile caselor, ramurile superioare ale 
copacilor - dispăreau cu totul într-un soi de tulbureală. 

Simţi apăsarea plafonului impenetrabil de ceață și apropierea 
lui de sol. 

Ceaţa lenevoasă și deasă se lăsa străpunsă doar de o bandă 
îngustă a spectrului, ceea ce dădea naștere acelei 
semiobscurităţi de culoare violacee, adăugând o doză 
apăsătoare de claustrofobie stării de deprimare. 

Dar cerul care cobora tot mai aproape de pământ o deranja 
pe Molly și dintr-un alt motiv, dar pe care nu-l putea numi. 

Îl urmaseră pe Virgil numai jumătate de intersecţie, după care 
sesiză cauza - în atmosfera lugubră, lucrurile se puteau mișca 
pe jumătate sau cu totul nevăzute. 

Dinspre apus, plafonul jos de ceaţă se lumină. Ceaţa ce tindea 
să acopere totul a făcut ca sursa să pară difuză, însă strălucirea 
se apropia de orașul asediat. 

Cu cât venea mai aproape, cu atât mai evidentă era forma: un 
disc ori, probabil, o sferă. În centrul coroanei înconjurătoare 
ardea lumina mai intensă a obiectului, care îi definea conturul 
aproximativ. Aprecie că avea mărimea unui vehicul cu tracţiune 
integrală ca al lor, deși nu putea discerne cu precizie proporțiile 
fără să știe la ce altitudine se deplasa. 


Nu avea nicio îndoială că era un vehicul. Filmele văzute o 
pregătiseră pentru așa ceva, la fel ca și decenii întregi de știri 
despre OZN-uri. 

Obiectul se mișca fără zgomot. Nu se auzea torsul motoarelor. 
Nici șuieratul produs de dislocarea aerului. Din el nu emanau 
pulsaţiile care radiau din nava mai mare care îi făcuseră sângele 
și oasele să vibreze. 

Dacă leviatanul ce mergea spre sud puţin mai devreme era 
nava-mamă - sau una dintre numeroasele nave-mamă - atunci 
OZN-ul care se apropia se desprinsese din acea navă. Putea fi o 
navă de observare, bombardier sau ceva echivalent, sau poate 
transportor de trupe. 

Sau nimic din toate astea. Războiul acesta nu prea semăna cu 
vreunul dintre numeroasele conflicte din istoria umană, iar 
limbajul obișnuit al bătăliilor nu se aplica unui asemenea 
eveniment. 

Pe măsură ce OZN-ul se apropia, încetini, părând să lunece cu 
o ușurința care sfida atracţia gravitaţională a unui balon cu aer 
cald. 

Se opri cu totul deasupra micului lor grup, în locul în care 
acesta încremenise, și rămase staționar și mut. 

Molly simţi că inima îi plesnește de spaimă. 

„Învaţă-ne să ne îngrijorăm și să nu ne îngrijorăm. Învaţă-ne 
să stăm neclintiţi”.?* Acum cita chiar ea din Eliot, căutând 
consolare în cadență, încurajare, în ritm. 

Când Abby se ghemui lângă ea, Molly se lăsă într-un 
genunchi, ca să fie la nivelul copilului, trăgând-o aproape ca să-i 
insufle curajul de a înfrunta ceea ce avea să urmeze. 


e Capitolul 36 


Dedesubtul misterului zburător, în lumina aurie, dar funestă, 
sub influenţa lui răuvoitoare, toţi patru priviră în sus, temători, 
însă incapabili să-și îndrepte ochii în altă parte. 

De îndată ce văzuse lumina care se apropia, Molly se gândise 
să fugă împreună cu copiii, să se ascundă, dar își dăduse seama 
că, dacă pilotul navei dorea să-i vadă, nu aveau scăpare. 
Bineînţeles că extratereștrii puteau depista ţintele de la sol prin 


24 Vers din poemul Miercurea cenușii. (n.tr.). 
160 


supraveghere cu raze infraroșii, detectoare de căldură emanată 
de corp, senzori de sunet și prin alte mijloace care depășeau 
capacitățile științei și tehnologiei umane. 

Se simţi urmărită, ba mai mult de atât, analizată intim, fizic și 
mintal, înregistrându-i-se toate caracteristicile într-un mod 
necunoscut și profund. Pe măsură ce deveni mai conștientă de 
acea analiză, îi spori teama și, spre uimirea ei, fu copleșită de 
rușine - faţa îi ardea deja - de parcă ar fi rămas goală în fața 
unor necunoscuți. 

Când se trezi murmurând o rugăciune, realiză că, instinctiv, 
se aștepta să moară acolo, în stradă, dintr-o clipă în alta. 

Nici lumina puternică a navei plutitoare, nici sistemul mut de 
propulsie nu alungară ceața de sub ea. Ceaţa mai curând se 
îngroșase, conspirând parcă să ţină ascunse conturul și detaliile 
mașinii. 

Se aștepta să fie incinerată, să devină o feștilă arzând pe 
asfaltul înfierbântat sau să fie transformată în atomi. 

Ca alternativă, perspectiva ca nava să coboare până pe 
stradă, iar ea să fie luată la bord, ajungând faţă în faţă cu 
stăpânii ei inumani, și să fie supusă la cine știe ce experienţe și 
umilinţe făcea ca atomizarea să pară chiar atrăgătoare. 

In schimb, pe neașteptate, obiectul luminos se îndepărtă de ei 
cu rapiditate. In câteva secunde, orice urmă a strălucirii ei aurii 
fusese înghițită de cerul acoperit. 

Ceaţa groasă se împurpură din nou, iar strada fu azvărlită în 
crepusculul artificial ce dominase până atunci. 

După ce o strânsese pe Abby prea înfocat, Molly se ridică, 
simțind că picioarele abia o mai ţin. Neil rămăsese cu o mână pe 
umărul lui Johnny, încurajându-l. Ochii li se întâlniră, iar Neil nici 
măcar nu clipi. 

Sentimentul comun de ușurare era palpabil, dar niciunul nu 
putea spune ceva despre eveniment, ca și cum discuţia despre 
navă ar fi însemnat și revenirea ei. 

In cursul acelei întâlniri, Molly uitase cu desăvârșire de câine. 
Dacă se speriase, își revenise de îndată ce nava dispăruse în 
ceață. Stătea alert și aparent netemător, gata să pornească în 
căutarea altor copii. 

Molly abia aștepta să-l urmeze și era recunoscătoare că-și 
găsise un scop suficient de important și dificil care să o 


161 


împiedice să se gândească prea mult la noua și ostila lume în 
care aveau să trăiască în zilele următoare. 

Cu toate acestea, în timp ce Virgil îi ducea mai departe spre 
nord, de-a lungul străzii, Molly observă că lichenii strălucitori 
creaseră cruste pe nenumărați copaci: pini de stâncă, pini de 
zahăr californieni, sicomori înveșmântaţi cu frunzișul galben al 
toamnei. Transformarea pământului continua neîngrădită. 

Observă și alţi sicomori și plopi canadieni cu bărbi de mușchi 
cenușiu, ce nu semănau cu nimic văzut până atunci în Black 
Lake. Unele dintre acele podoabe de mușchi atârnau în fâșii rare 
ca și ceața, însă altele semănau cu niște draperii, fiind atât de 
dense, încât creau impresia de putreziciune și boală. 

Doi copaci masivi se prăbușiseră, însă soarta lor părea să nu 
aibă nimic de a face cu formele agresive de plante 
extraterestre. Se aflaseră într-un sol atât de îmbibat de ploaie, 
încât greutatea lor învinsese rezistenţa pământului, care nu-i 
mai putuse ţine în picioare. Unul căzuse pe stradă, blocând-o, 
iar celălalt, pe o casă, producând daune serioase. 

Fără să se îndepărteze, fără să se oprească pentru a mirosi 
pământul sau aerul, Virgil trecu de încă o intersecţie, apoi coti 
spre est și o luă la deal, spre Chestnut Lane. 

Molly se aștepta să ajungă la o altă reședință ai cărei pereţi 
erau infestaţi. Se putea ca de astă dată creaturile înaripate să 
scape din stup și să-și caute hrana dorită. 

Ciobănescul îi duse însă către St. Perpetua, biserica din 
Chestnut Lane colț cu Hill Street, a cărei turlă înaltă împungea 
ceața dispărând în ea. 

Fusese construită din piatră tăiată și adusă din munții 
învecinaţi. Ușile masive din lemn de stejar stăteau sub două 
timpane frumoase din calcar care, împreună, adăposteau o 
fereastră cu vitralii sub formă de rozetă, totul înconjurat de o 
arcadă în cinci foi. 

Zidurile de nord și de sud ale bisericii aveau, de asemenea, 
ferestre cu vitralii. Prin două dintre acestea, situate către 
capătul dinspre altar al naosului, venea o lumină slabă, dar 
tremurătoare, nu suficient de puternică pentru a transforma 
mozaicurile din sticlă în scene strălucitoare care să sugereze 
graţia și miracolele, dar îndeajuns cât să anunţe că cineva se 
refugiase înăuntru. 


162 


Ceva mai devreme, când Molly și Neil făcuseră repede un tur 
de oraș în căutarea vecinilor strânși ca să se apere, înainte de a 
găsi grupul din tavernă, trecuseră prin dreptul bisericii. 

Virgil nu se duse la ușile principale de intrare. Se îndrepta 
spre poarta deschisă aflată în gardul din fier forjat care 
înconjura cimitirul alăturat. 

Acolo, câinele începu pentru prima oară să trepideze: cu 
urechile aplecate în faţă, fără să răsufle, cu coada strânsă între 
picioare. De la șolduri până la genunchi și de acolo până la jaret, 
tremura. 

După o ușoară ezitare, ciobănescul trecu de poartă și o luă 
printre morminte. Molly, Neil și copiii îl urmă cu fereală. 

Doi stejari foarte bătrâni, care atinseseră înălțimea maximă și 
probabil nu ar fi supravieţuit undeva pe munte, umbreau partea 
îndepărtată a cimitirului. Coroanele lor masive erau în mare 
parte învăluite în ceaţă, iar aleile dintre mormintele aflate sub 
ramurile lor erau gravate cu filigranele umbrelor negre ce se 
profilau pe un fundal de lumină purpurie. 

In acele spaţii deschise situate mai aproape de poartă, 
crepusculul anacronic și lung ilumina îndeajuns cimitirul, astfel 
încât se putea vedea că unele pietre de mormânt fuseseră ţinta 
unor vandali. Pietre simple, rectangulare, din granit, îngeri 
sculptați, două cruci în stil latin, una în stil calvar, o cruce 
celtică, moline și botonee* și patriarhale, toate răsturnate și 
sparte. 

Erau și morminte deschise. Nu foarte multe. Probabil între 
douăsprezece și cincisprezece, din câteva sute. 

Micuța Abby căută mâna lui Molly și o strânse cu putere. 

Grămezile de noroi și pământul excavat acopereau unele 
porţiuni de iarbă. In noroi fuseseră împrăștiate capace de 
coșciug de toate felurile - lemn sfârtecat, metal răsucit și îndoit. 

Mormintele deschise erau aproape pline cu apă tulbure, 
noroioasă. Pe suprafața apei pluteau bucăţi încâlcite din satinul 
care căptușise coșciugele. Acum pătată, o pernă îmbrăcată în 
dantelă pe care se odihnise cândva capul unui răposat. Un 
pantof negru. Fragmente de îmbrăcăminte putrezită. Câteva 
oscioare, curate și albe, majoritatea falange și metatarsuri... 

Câinele îi adusese acolo ca să le arate acel peisaj. 

Molly nu-și dădu seama de ce. 


25 Moline și botonee, cruci cu braţele egale, care au devenit cruci de heraldică. (n.tr.). 
163 


Ori poate știa înțelesul acelei infamii, dar nu avea puterea să 
meargă cu logica până la capăt. 


e Capitolul 37 


Nartexul bisericii avea o singură fereastră: vitraliul sub formă 
de trandafir cu multe petale de deasupra ușilor principale. Când 
era filtrată prin sticla roșie și aurie, lumina violacee își pierdea 
puterea de a ilumina. 

Era un loc întunecat, lambrisat cu lemn de mahon. Aerul avea 
un miros dulceag din cauza tămâiei și stătut din cauza 
mucegaiului. 

Câinele strănută de două ori, apoi pufni ca să-și curețe nasul. 

Fasciculul lanternei lui Molly scoase la iveală o colonie de 
mucegai într-un colţ, nu negru și galben, ci de un alb pur. 

Specimenul era alcătuit din două forme care creșteau într-o 
întrepătrundere aparent întâmplătoare. Corpuri rotunde grupate 
laolaltă, având diverse mărimi, umflate de parcă abia ar fi reușit 
să mai reţină lichidul din interior, licărind umed din cauza unui 
mucus pe care îl secretau. Formele ca niște saci dintr-o țesătură 
moale nu erau umflate complet, ci creșteau și scădeau ca 
dimensiune, palpitând precum plămânii. 

Colonia avea aproape un metru și douăzeci de centimetri 
lăţime, un metru adâncime și doi metri înălțime. Masivă. 
Malignă. Conștientă. 

Molly n-ar fi putut spune ce o făcea să creadă că acea 
structură era conștientă; probabil că trăsese acea concluzie 
ajutată mai mult de imaginaţie decât de rațiune sau intuiţie. Cu 
toate acestea, era convinsă că interiorul baloanelor albicioase, 
dacă nu erau plămâni decoloraţi, colcăiau de forme de viaţă 
înzestrate cu simţuri și intenţii malefice. 

Îi păru rău că nu-i lăsase pe copii să aștepte afară, însă ei nu 
puteau sta singuri, iar ea și Neil nu doreau să-și calce 
promisiunea de a rămâne permanent împreună. 

Cu labele, Virgil încercă să deschidă ușa dintre nartex și naos, 
punând atâta insistenţă în efort, încât părea să sugereze că 
trebuiau să facă asta în cel mai scurt timp. 

După ce deschise ușa, Molly observă imediat în dreapta un 
vas din marmură pentru apă sfinţită, însă se simţi atrasă mai 


164 


mult de imaginea zecilor de lumânări grupate în partea din față 
a bisericii, în capătul din dreapta al balustradei altarului. 

Din obișnuinţă, își înmuie două degete în micul vas. În locul 
apei răcoroase și a senzaţiei de pace, simţi ceva umed, spongios 
și respingător. 

Trăgându-și degetele înapoi și îndreptând fasciculul lanternei 
direct spre apă, descoperi o mână de om zăcând în apă. Cu 
palma în sus. Degetele erau crispate ca niște picioare de crab. 

Își înăbuși un țipăt, apoi reuși să scoată un scâncet și un 
gâfâit de spaimă. 

Ceva atât de familiar precum o mână, într-un context atât de 
neașteptat și ostil, depășea orice măsură, fiind mai curând 
șocant decât respingător, însă suficient de dezagreabil. 

Pentru a-i feri pe copii de o asemenea priveliște, Molly 
îndepărtă fasciculul de vasul cu apă sfinţită, îndreptându-l spre 
intervalul principal din naos. Tremurător pe podeaua de lemn, 
fasciculul trăda starea ei de spirit. 

— Staţi departe de vas, nici măcar să nu vă uitaţi la el, îi 
avertiză ea, și speră că lumina slabă îi va scuti de imaginea care 
ei i se întipărise în memorie. 

Deși proaspătă, amintirea rămăsese imperfectă. Bănui că 
mâna tăiată avea ceva revelator, premonitoriu, însă acel 
amănunt crucial îi scăpa. 

Nu se întoarse ca să mai privească o dată. Partea din față a 
naosului îi reţinuse deja atenţia, pentru că văzuse trei copii și 
doi bărbaţi adunaţi în apropierea luminii numeroaselor lumânări 
aprinse în colțul dinspre sud, în fața sanctuarului. 

De la depărtare, postura celor care alcătuiau grupul părea 
defensivă, temătoare. judecând după atitudinea lor încordată, 
însă pasivă, nu aveau arme și nu păreau să se aștepte să vadă 
un grup ca al lor, ci atacatori din altă lume. 

Brusc, Molly înţelese că din perspectiva celor cinci care 
stăteau printre lumânări, ea și Neil, precum și cei doi copii, erau 
învăluiţi în întuneric, iar adevărata lor natură rămăsese de 
nepătruns. Prin urmare, în timp ce înainta pe interval, le adresă 
un salut prietenos, prezentându-se pe sine și pe soţul ei. 

Cei cinci au rămas muţi și nemișcaţi, încremeniţi de încordare. 
Pesemne că experienţele prin care trecuseră în acea noapte îi 
făcuseră să se aștepte la înșelătorii; reacţia lor depindea de 
ceea ce vedeau cu propriii ochi. 


165 


Lumânările, deși numeroase, nu reușeau să alunge 
semiobscuritatea din porțiunea naosului, rezervată 
credincioșilor. Tot astfel, lumina de un purpuriu-închis a zilei ce 
venea dinspre vitralii nu putea descâlci niciun fir al urzelii de 
umbre dese. 

În timp ce îl urma pe Virgil de-a lungul intervalului dintre 
bănci, Molly auzi un glas murmurând ceea ce părea a fi 7ată/ 
nostru, apoi un al doilea, chiar mai slab, care recita ceva ce 
suna ca ritmul unui Ave Maria din cartea de rugăciuni. 

Işi dădu seama că și alţii își căutaseră salvarea în St. 
Perpetua, apelând la Dumnezeu în situaţia aceasta de criză, 
așteptându-se însă ca mult mai mulţi dintre orășeni să fi făcut 
acest lucru. Credincioșii de acolo stăteau izolaţi sau câte doi, 
printre strane, siluete umile în întuneric. 

Nu tulbură rugăciunile și meditaţiile lor scormonind ungherele 
cu fasciculul lanternei, ci le respectă intimitatea credinţei și 
căinței. 

Când ajunse la spațiul acela deschis dintre primul rând de 
bănci și balustrada altarului, sub tălpi simți o vibrație, însoțită 
de un scârțâit și pocnetul lambei încordate pe ulucul scândurilor 
din stejar ale podelei. 

Plimbă lumina lanternei peste podeaua bine ceruită. Câteva 
scânduri arcuite, ridicate puțin de pe podină, sugerau existența 
unei presiuni de dedesubt. 

Virgil le mirosi în trecere, ocolind larg scândurile încovoiate. 

Biserica avea subsol. Acolo, printre diverse lucruri și 
podoabele ce se scoteau doar la sărbători, între cazan și 
centrala termică, probabil se instalase o creatură care nu credea 
în Dumnezeu. 

Toate lumânările din paharele din sticlă roșie de pe grătarele 
votive erau aprinse. Altele, scoase dintr-o cutie de rezervă, 
fuseseră așezate pe balustrada din faţa altarului și în jurul 
statuii în mărime naturală a Fecioarei Maria din interiorul 
sanctuarului. 

In lumina rubinie-aurie ce fluctua, Molly observă că cei trei 
copii aveau pistrui, ochi albaștri și se vedea că sunt fraţi. 

Fața celui mai mic dintre ei - o fetiță în jur de cinci ani, cu 
părul castaniu - deschis - lucea de lacrimile ce-i curgeau în 
tăcere. Abby o luă imediat de mână și rămase lângă ea, poate 


166 


pentru că se cunoșteau ori pentru că-și dăduse seama că Îi 
putea da puţin curaj. 

Ceilalţi copii erau băieţi, gemeni, în vârstă de opt sau nouă 
ani. Deși speriaţi, păreau încordaţi, dar și agitaţi datorită 
energiei sănătoase care, uneori, îi caracterizează chiar și pe cei 
mai cuminţi dintre băieţi. Voiau să facă ceva, să acţioneze, chiar 
dacă înțelegeau că ieșirea din acea situație neplăcută depășea 
puterile lor. 

Niciunul dintre bărbaţii cu copii nu păreau să le fie rude. 

Primul, înalt și slab, avea un măr al lui Adam proeminent și 
nasul ascuţit. În timp ce-și morfolea buza de jos, îndeajuns de 
viguros ca să-i dea sângele, ochii lui de găină speriată săgetau 
agitaţi către Molly, apoi Neil, după care spre copii, apoi spre 
credincioșii din strane, apoi spre altarul întunecat. 

Celălalt era mai scund, gras, frământându-și mâinile de 
îngrijorare și dând impresia că-și cerea mereu scuze. 

— Îmi pare rău, regret, dar nu am găsit altă cale. 

— De ce-ţi pare rău? îl întrebă Neil. 

— Nu avem arme, zise cel gras. Speram că aveţi voi - și văd 
că aveți. Deși mă întreb la ce ne-ar putea folosi? 

— Nu pricep șarada asta, spuse Neil. 

— V-am fi putut preveni, dar ce ni s-ar fi întâmplat nouă? De 
aceea v-am lăsat să intraţi în capcană. lertaţi-mă. 

Prin podea se propagă o nouă vibraţie. Suporturile în care 
stăteau vasele rubinii cu lumânări se ciocniră de grătarul votiv. 
Flăcările pâlpâiră, se înălţară, limbile lor luminoase scoțând 
strigăte mute. 


e Capitolul 38 


Indiferent ce era prezenţa nedomolită care se agita în 
subsolul bisericii, bărbatul solid, la fel ca tovarășul lui, părea să 
fie mai puţin preocupat de ameninţarea de sub tălpi decât de 
sanctuarul din spatele lor și de credincioșii din stranele din faţă. 
Ochii lui agitaţi treceau de la un grup de umbre la altul. 

— Ne puteți scoate de aici? întrebă cel înalt, de parcă ar fi 
uitat unde se aflau ușile. 


167 


În spate, Molly auzi foșnete venind din diferite puncte ale 
bisericii, ca și cum cei din strane se ridicaseră ca unul, ca 
răspuns la invitaţia de a veni la împărtășanie. 

Întorcându-se, își aminti de vasul cu apă sfinţită. Din cauza 
șocului resimţit la acel contact neplăcut, ștersese din memorie 
un amănunt esenţial, care acum nu-i mai scăpase. Mâna tăiată 
nu aparținea unui om hăcuit în actualul conflict, pentru că era 
umflată, decolorată, intrată în descompunere. 

Ea aparținuse unui cadavru îngropat de câtva timp. Rezistând 
doar datorită priceperii îmbălsămătorului, cedase doar puţin 
procesului de descompunere. 

Una după alta, în fasciculul lanternei, apărură zece siluete 
stând printre strane - acei pretinși credincioși, carcase fără 
suflet mâncate de viermi, purtând costume și rochii de 
îngropăciune semiputrezite. Oarbe îndărătul pleoapelor strâns 
cusute. Surde la adevăr, incapabili să nutrească speranțe. 
Reînviate doar în înțeles fizic - și, probabil, în semn de 
batjocură. Derâdere. Travestire. Pângărire, profanare. 

Din nou, acea putere nepământeană nu făcea nicio deosebire 
între vii și morţi sau între organic și anorganic. Se părea că 
Pământul fusese cucerit și refăcut, nu de extratereștri din alt 
braţ al spiralei Căii Lactee ori din altă galaxie, ci de fiinţe din alt 
univers, unde legile naturii erau total diferite. 

Realitatea omenirii, care funcţiona în baza legilor 
einsteiniene, și realitatea complet diferită a cuceritorilor 
omenirii, se întrepătrunseseră. La acea intersecţie einsteiniană, 
toate lucrurile păreau posibile în cea mai rea dintre toate noile 
lumi posibile. 

Ridicându-se în picioare, morții stârniseră gazele rezultate din 
descompunere și acumulate în ei. Ceea ce păruse a fi mirosul 
emanat de mucegaiul alb deveni mai pătrunzător și mai ușor și 
de identificat. 

Având un miros de o mie de ori mai ascuţit și complicat decât 
al oricărui om, Virgil își dăduse seama imediat ce se afla în 
stranele întunecate, dar nu lansase niciun semnal de alarmă 
când îi condusese pe lângă ele. Acum stătea între cei cinci copii. 
Dăruirea lui în operaţiunea de salvare depășea până și cel mai 
impresionant devotament al vreunui exemplar canin de care 
auzise Molly vreodată, și asta îi aminti, într-un mod pe care nu-l 


168 


pricepu pe deplin, că Virgil era ceva mai mult decât părea la 
prima vedere. 

Copcile folosite de antreprenorul de pompe funebre nu 
rezistaseră în toate cazurile, iar unul dintre enoriașii de coșmar 
avea ambii ochi deschiși. Fasciculul lanternei nu dezvălui ochi cu 
cataractă sau descompuși; conţinutul craniului ieșise prin orbite 
- deja bine-cunoscutul mucegai negru, pătat cu galben. 

La fel de eficientă ca o lipitoare care suge sânge, teama o 
secă pe Molly de speranţă. Când bătăile inimii i se înteţiră, găsi 
consolare, dacă nu alinare, în faptul că expatriaţii din morminte 
o speriau mai puţin decât întâlnirea cu Render la tavernă. 

Un alt cadavru, descărnat și cu oase lungi, etala o masă de 
mucegai negru cu galben care ieșea printre coastele cutiei 
toracice. O altă colonie de mucegai îi șerpuia pe braţul drept, de 
la umăr până la încheietura mâinii, arătând ca un șarpe 
încolăcit. 

Podeaua bisericii se cutremură din nou, scândurile crăpară, ca 
și cum ceva de la subsol s-ar fi trezit înfometat, pregătindu-se 
să devoreze. 

Trei lumânări căzură de pe balustrada unde se găsea locul de 
împărtășanie. Una se stinse, iar Neil le strivi pe celelalte sub 
talpă. 

Morţii începură să se miște. Nu-și târau picioarele, nu rânjeau 
și nu scoteau sunete sâsâite, nu se agitau furioși, nu făceau 
niciunul din gesturile cu care îi învăţaseră filmele. Se îndreptau 
spre intervale - la nord, sud, în centru - blocând toate căile de 
ieșire din biserică, pășind încet, dar cu o demnitate ciudată și 
impunătoare. 

Ca să revină în nartex și să scape pe ușa principală, Molly ar fi 
trebuit să dea piept cu cel puţin trei dintre acei Lazări, lucru pe 
care nu voia - și nici nu putea să-l facă, mai ales că trebuia să 
se gândească la copii, dar situaţia ar fi fost aceeași chiar dacă 
era singură, folosind pistolul sau vreun aruncător de flăcări. 

Intuind gândurile ei, Neil sugeră o alternativă: 

— Mai e un drum. Prin sacristie, pe ușa din spate, care dă în 
curte. 

— N-are rost, spuse bărbatul înalt cu un glas încărcat de o 
certitudine sumbră. 


Drept confirmare, dinspre sanctuarul care se afla dincolo de 
locul de împărtășanie, din bezna nepătrunsă de licăritul 
lumânărilor, se auzi un zdrăngănit. 

Deși n-ar fi vrut să îndepărteze fasciculul de la cele zece 
cadavre din naos, Molly îndreptă lanterna către sunet. În altar 
apăruse un preot. 

Ba nu. Nu era preot. Ci doar rămășițele umane ale unuia. 

Părintele Dan Sullivan, care slujise în acea parohie aproape 
trei decenii, murise anul trecut, în luna august. Acum revenise în 
altar, ca și cum ritualurile zilnice ale vieții îi fuseseră imprimate 
în celulele corpului îmbălsămat, încă silindu-l să slujească. 

Din locul în care se găsea, Molly îl vedea doar din profil, dar își 
dădu seama cine putea fi. Purta un costum negru și gulerul cu 
care fusese îngropat în urmă cu treisprezece luni. Părul alb - 
cândva roșcat - era încâlcit și plin de mizerii, costumul preoţesc 
mânjit de noroi. 

La o clipă după ce fasciculul îl lumină, preotul mort prinse 
între degete antependiul, pânza brodată care înveșmânta faţa 
altarului, și trase violent de el. Tabernacolul se prăbuși la podea 
și se crăpă, făcând să se împrăștie artoforul, farfurioara pentru 
sfânta împărtășanie și potirul. 

Trebuiau să treacă pe lângă fantomă ca să ajungă în sacristie. 
Un astfel de adversar era mai ușor de înfruntat decât ceilalţi 
zece. 

Alte vibrații ale podelei, mai violente decât înainte, făcură să 
se cutremure coloanele, urcând către tavan, făcând 
candelabrele să descrie arcuri la capetele lanțurilor de care erau 
suspendate, acestea scoțând clinchete și scârțţăituri. 

De pe balustrada din faţa altarului căzură și celelalte 
lumânări, rostogolindu-se sub bănci, iar flăcările lor linseră 
podeaua ceruită căpătând forță. 

Neil aprinse lanterna lui și i-o întinse bărbatului corpolent. 

— Eu pornesc înainte, tu urmează-mă în dreapta și ţine 
lanterna înaintea mea. 

Virgil sări peste balustrada puţin înaltă a sanctuarului, iar cei 
cinci copii îl imitară. 

In naos, enoriașii macabri se apropiară fără grabă de parcă ar 
fi ghicit viitorul și știau că, de se grăbeau sau nu, intențiile lor 
rele aveau să se împlinească. 


170 


e Capitolul 39 


Dincolo de șirul de lumânări votive așezate în pahare din 
sticlă rubinie, peste balustrada locului de împărtășanie, prin 
sanctuar, Molly îl urma pe bărbatul înalt, care mergea în spatele 
copiilor și câinelui, care, la rândul lor se ghidau după fasciculul 
de lumină al lanternei ţinute de bărbatul gras. 

Prima lumină mătură spaţiul de la stânga la dreapta, apoi 
invers, cercetând neîncetat drumul, așa cum ceruse Neil. 

Molly se sluji de fasciculul lanternei ei ca să depisteze 
umbrele îndărătnice din colţurile dubioase, așteptându-se să 
stârnească, mai devreme sau mai târziu, vreo atrocitate. 

Între ei și altar se găsea spaţiul rezervat corului. Șirurile de 
scaune fuseseră mutate  alandala de vibraţiile care 
cutremuraseră clădirea. 

Pe gangul înclinat trecură prin dreptul, apoi pe deasupra 
balconului corului și a orgii mute. Ușa spre sacristie se afla la 
sud de altar, la trei metri de capătul rampei, acolo unde 
podeaua era dreaptă. 

În timp ce urcară cu precauţie, dar și în grabă, arătarea care 
fusese părintele Dan încerca să le iasă în cale. 

Lumina lanternei lui Molly căzu pe faţa preotului. Umflată. 
Lividă. Crăpată la colțurile gurii precum pielita unei prune prea 
coapte. Ochiul stâng, cusut; cel drept, deschis, cu firele rupte 
atârnând de pleoapa superioară. Ochiul lăptos și imobil reflecta 
lumina cu un luciu argintiu. 

Întrucât și acela era un agent al disperării, a cărei imagine 
părea să aibă rostul de a alunga speranţa și de a-i slăbi curajul, 
Molly vru să privească în altă parte, dar nu putu. Groaza și 
fascinația morbidă o împiedicară - plus o intuiţie asemănătoare 
celei avute în tavernă, la scurt timp după confruntarea cu 
Render. Avea în față moarte nedusă până la capăt și viaţă care 
nu era vie. Vedea noua ordine mondială impusă de prinți de pe 
cine știe ce stea îndepărtată, miracole sumbre care răneau, 
fascinau, îngreţoșau, vrăjeau. 

Brusc, faţa preotului înflori, ca și cum trăsăturile și oasele 
feţei pe care acestea le acopereau deveniseră o faţadă fragilă - 
mai puţin decât o faţadă, o iluzie. Ceea ce se găsea dedesubt 
explodă, iar exteriorul se plie spre lateral și înăuntru, astfel că 


171 


de sub claia de păr încâlcit apăru o masă de forme sângerii, 
tentaculare, prevăzute cu ghimpi sau ace lungi, toate viermuind 
și zbârlindu-se, ceva îndeajuns de înspăimântător să facă ordine 
în cea de-a zecea bolgie a iadului dacă Dante ar fi găsit mai 
mult de nouă. 

Ecourile împușcăturii se alergară unul pe altul prin biserica 
plină de bolți, făcând să vibreze sfinţi, îngeri și ferestrele cu 
vitralii. 

Lovit în piept, cadavrul infestat fu împins înapoi și se prăbuși 
la podea. În cădere, făcu să cadă potirul, care se rostogoli cu 
zgomot și se agăţă de antependiul sfâșiat. 

Bineînţeles că lucrul care se instalase în cadavru nu fusese 
descurajat de împușcătură. Se zbătu, încercând să azvârle 
pânza de pe altar și să readucă în picioare cadavrul. 

Cu fiecare clipă, contactul dintre mâna strânsă a lui Molly și 
patul pistolului oferea tot mai puţină alinare. Chiar un încărcător 
plin de gloanţe de 9 mm, bine trase de aproape, nu ar fi fost în 
stare să oprească acel cadavru cuprins de vrajă dacă acea vrajă 
era probabil o formă foarte rezistentă de viaţă, mai aproape de 
plante decât de animale. 

La lumina lanternei, grupul continua să înainteze printre 
umbre. După numai câţiva pași, podeaua se cutremură cumplit - 
se zgâlţăi violent, se despică și se desfăcu. 

Molly se împiedică, cât pe ce să cadă. 

Între Neil, aflat în frunte, și bărbatul din urma lui, scândurile 
podelei, sfărâmate, țâșniră ca un buchet ţepos. 

Din subsol răzbătu o duhoare și, odată cu acel abur puturos, 
se ridică și un lucru abia întrezărit în lumina tremurătoare a 
fasciculelor de lanterne. 

„Un gândac”, se gândi Molly. 

Imagini confuze din cauza luminii slabe. O formă ca de 
insectă. Enormă. Cu carapacea lucioasă. Coarne de gândac. 
Mandibule serate ameninţător. Abdomen cu armură. Antene 
palpatoare. Mulţi ochi, ciudaţi prin lipsa de expresie și vag 
luminoși. Brusc, o gură uriașă, și plină de dinţi ascuţiţi care 
rivalizau cu ai unui rechin. 

Urlând, bărbatul corpolent fu înhăţat de pe podeaua 
sanctuarului și târât în subsol. 

Creatura apăruse doar o clipă, iar în următoarea dispăruse. 


172 


Din pricina podelei distruse, a picioarelor bărbatului care se 
zvârcoleau și a panicii, copiii se treziseră claie peste grămadă, 
azvârliţi la pământ, iar unul - fetiţa pistruiată cu părul castaniu - 
căzuse în groapă. Reușind să se prindă cu ambele mâini de 
capătul frânt al unei scânduri, rămăsese agăţată, iar picioarele îi 
atârnau în gol. 

Din bezna de dedesubt, strigătele torturate ale bărbatului 
cerșeau moartea și implorau milă, pentru că nu era frânt și supt, 
ci suferea o moarte lentă, neînchipuit de dureroasă. 


e Capitolul 40 


Misterul răului este prea adânc pentru a fi scos la iveală de 
lumina raţiunii și, tot astfel, subsolul bisericii, deși nu avea decât 
patru metri, i se arăta lui Molly ca o genune perfectă, ca aceea 
pe care o descoperi când privești către vidul cosmic de la 
marginea cea mai îndepărtată a universului. 

Înainte de a fi fost târât în camera de dedesubt, bărbatul 
masiv scăpase lanterna. Aceasta se rostogolise și ajunsese 
lângă peretele coridorului; acum fasciculul ei era îndreptat spre 
sacristie, dezvăluind prea puţine lucruri. 

Molly nu îndrăzni să îndrepte lanterna spre groapă, de teamă 
că ar putea stârni creatura ce se ridicase de acolo sau altele 
asemenea ei. De aceea o întinse bărbatului înalt, cerându-i să 
măture cu fasciculul sanctuarul și să-i arate lui Neil orice 
ameninţări ar fi putut fi oprite, măcar o clipă, cu ajutorul unei 
Împuşcături. 

Apoi se lăsă repede în genunchi pe marginea gropii din podea 
și o prinse pe fetiță de braţe. 

Urletele îngrozitoare ce se auzeau de jos nu o îndemnau pe 
fată să se lase salvată, ci o îngheţară. Nu voia să-și desprindă 
degetele de scândura zdrențuită. 

— Hai, te scot de acolo, te ridic, îi făgădui Molly. 

Conţinând trei striaţii de verde - măr crud, verde-jad și verde- 
gălbui - ochii fetei cereau îndurare. Voia să fie ajutată, dar nu 
avea încredere. 

Străduindu-se să stabilească o legătură care să spargă gheaţa 
care o făcea pe fetiță să se ţină cu atâta putere, Molly o întrebă: 

— Scumpo, cum te cheamă? 


173 


De jos se auziră ţipetele bolborosite, cutremurătoare ale 
bărbatului pierdut, o vânzoleală și un zgomot ca de supt - și, 
dincolo de toate acestea, o șoaptă rece pornită parcă dintr-o 
mie de glasuri hămesite. 

Fetița începu să suspine îngrozită. 

Gemenii, fraţii ei, se aplecară deasupra gropii, iar Molly le 
ceru să se tragă îndărăt, însă unul din ei își încurajă sora: 

— Bethany, vrea să te ajute. Las-o. 

Evident, lucrul care purta înfățișarea preotului mort se 
ridicase din nou în picioare, pentru că se auzi o nouă 
împușcătură. 

Printre reverberaţiile multiple ale zgomotului puștii, ce se 
lovea de bolți și de ferestrele cu vitralii, Neil îi strigă lui Molly: 

— Grăbește-te! 

— Bethany, o imploră ea, dă drumul scândurii! 

Urmă încă o bubuitură care, venind atât de curând, îi sugeră 
lui Molly că nu cadavrul preotului era cea mai mare ameninţare. 

Molly își fixă privirea asupra ochilor fetiţei și nu și-o desprinse 
pentru a vedea ce alte primejdii o pândeau, apoi, cu toată 
pasiunea pe care o putea pune în glas, zise: 

— Bethany, ai încredere în mine! Sunt gata să mor pentru 
tine. Dacă te scap, mă arunc după tine. A; încredere. 

În spatele ei izbucni o lumină gălbuie, strălucirea vibrantă a 
flăcărilor care sporesc. Lumânările dărâmate găsiseră ceva ce 
putea arde. 

— Ai încredere în mine! 

Privirea fetei alunecă spre dreapta lui Molly și se opri din 
plâns. 

Câinele. Curajos, Virgil venise până la marginea sfârtecată a 
scândurii. 

De jos, ultimul strigăt al bărbatului se transformă într-un 
geamăt, apoi se lăsă tăcerea. 

Ținând-o strâns pe Bethany și privind dincolo de ea, Molly nu 
văzu decât umbre întunecoase mișcându-se prin subsol, diferite 
nuanţe și texturi de beznă neliniștită. Vocile șoptitoare păreau 
să fi fost îndemnuri grăbite și furioase ori doar sunete fără 
conţinut. 

Vreme de o clipă, Bethany păru să comunice cu câinele. Apoi 
îi spuse lui Molly: 

— Ajută-mă. 


174 


După care panica teribilă din ochii ei se potoli. 

Ținând-o strâns de brațe, Molly o ridică ca pe o pereche de 
gantere. Fata dădu drumul scândurii și, mișcând din picioare de 
parcă ceva ar fi încercat să o prindă de ele, ieși din groapă și fu 
așezată pe podea. 

Reflecţiile flăcărilor jucau acum pe ziduri, plesneau ca niște 
cozi strălucitoare de salamandră, descriind mișcări învoalte pe 
ferestre, adăugând luciu suprafeţelor din lemn. Molly simţi 
mirosul de fum și-l văzu încolăcindu-i-se gros și unsuros pe după 
propriile picioare. 

Îndemnându-i pe Bethany și pe fraţii ei să treacă de spărtura 
din podea și să ajungă pe un teren sigur, Molly aruncă o privire 
în spate și văzu flăcările adevărate, nu doar reflectarea lor, în 
naos, desfăcându-se și fluturând ca flamurile unei națiuni 
înnebunite după război. 

Un cadavru cu părul aprins, și ale cărui haine ardeau cu 
pălălăi, deschise poarta ce dădea în spaţiul destinat 
împărtășaniei și înaintă hotărât. 

Molly se întoarse cu spatele la torta mergătoare și-l urmă pe 
bărbatul deșirat, care păși în urma lui Bethany și a fraților ei, 
ocolind scândurile frânte, către Neil, Abby și Johnny, către 
sacristie. 

De astă dată, zguduiturile avură forța unui seism. Podeaua 
tresăltă, căzu la loc, se undui. 

Bărbatul înalt se împiedică, mai să cadă în groapă, dădu 
disperat din braţe, dar... 

„„„ Un văr al viermilor, frate al miriapodelor, soră a viespilor, 
bestia care părea să fi fost zeul tuturor insectelor fâșni din 
subsol, despică abdomenul omului cu o țepușă la fel de lungă 
precum o lance de cavaler și-l trase în adânc. 

Molly simţi o căldură bruscă și intensă în spate. Cu ochiul 
minţii, văzu mâna fierbinte a cadavrului arzând întinzându-se 
să-i apuce părul. O rupse la fugă. 


e Capitolul 41 


Strigătele bărbatului  răzbătând din bezna subsolului, 
pocnetele lemnului lins de flăcări, șuierături de origine 
necunoscută, ţipetele agitate ale copiilor speriaţi, și Neil răcnind 


175 


cuvinte frânte în fragmente de sunete din cauza bătăilor ca de 
baros ale inimii lui Molly... 

Neil făcu un pas spre ea și îndreptă arma ca și cum ar fi vrut 
să o doboare. Ea se lăsă în jos și se rostogoli prin fum, iar el 
trase pe deasupra ei. 

Cu toate că-și ţinu suflarea, simţise vaporii unsuroși și, când 
se ridică, înecându-se, simţi că trebuie să scuipe. 

Din biserică, în șiruri, traversând câmpul în care se cultivau 
doar suflete, enoriașii morţi, cu hainele de îngropăciune aprinse, 
se apropiau ca niște sperietori, animați de o vrajă, unii arzând, 
alții răspândind incendiul. 

Podeaua se cutremură, zidurile se legănară, un vitraliu se 
crăpă de-a lungul unei linii plumbuite. 

Virgil lătră de parcă ar fi zis: „E vremea să plecăm”. 

Molly încuviinţă. 

O nouă detunătură a puștii. 

Johnny recuperase lanterna scăpată de bărbatul corpolent. l-o 
dădu lui Molly. 

Numai energie și instinct, cu lanterna în mâna stângă și cu 
pistolul în dreaptă, deschise ușa sacristiei cu o lovitură de picior. 

Ținu cu umărul ușa care dădu să se închidă la loc, pătrunse 
impetuos în încăpere, alungând umbrele cu fasciculul lanternei, 
pregătită să tragă în orice lucru pe care doar lumina nu l-ar fi 
alungat. 

Biserica se zgâlţâi, ușile dulapurilor se deschiseră brusc, iar 
ea trase două focuri în sutane și odăjdii ca să fie sigură că 
acelea erau doar veșminte ce atârnau pe umerașe. 

Virgil trecu pe lângă ea, nepăsător la detunături, grăbindu-se 
spre ușa ce dădea afară. 

Gemete adânci și ululaţii semielectronice, amintind de 
cântecul balenelor, se ridică din străfundurile biserici, venind 
parcă de la o sută de metri adâncime. De această dată, 
podeaua tremură și se scufundă. 

Întorcându-se ca să strige la copii, Molly descoperi că în urma 
ei veneau toţi cei cinci copii. 

Dincolo de ei, Neil stătea în cadrul ușii, cu faţa spre sanctuar, 
pregătit să le acopere retragerea. 

Podeaua devenise spongioasă, tremurând ca o membrană la 
fiecare pas făcut de Molly. Deschise violent ușa ce dădea afară, 
iar câinele țâșni din biserică. 


176 


Atentă la orice forțe ostile - cunoscute, necunoscute și 
inimaginabile - îi conduse pe copii în curtea prezbiteriului, unde 
lumina purpurie, deși dimineaţa făcea loc amiezii, nu mai 
crescuse în intensitate. Plafonul de ceaţă continua să atârne jos, 
atât de densă încât nu putea fi ghicită poziţia soarelui. 

În afara micului lor grup, nu se mai vedeau semne de viaţă 
pământeană sau de alt fel. Black Lake stătea încătușat în 
nemișcare, înveșmântat în ceața vătuită, la fel de pregătit 
pentru eternitate ca un faraon îmbălsămat care așteaptă să fie 
vârât în sarcofag. 

Imediat ce Neil ieși cu spatele din sacristie, ajungând în curte, 
înăuntrul bisericii păru că izbucnește o furtună. Clădirea se 
cutremură sub o bubuitură de tunet, la fel de violentă ca un 
trăsnet care clatină cerurile. 

Fărâme de mortar se desprinseră din zidurile de piatră. Praf și 
resturi de hârtie ieșiră plutind pe ușa deschisă a sacristiei. 

În mod sigur, podeaua se prăbușise în subsol. Vălătucul 
incendiului scăzu brusc, vreme de câteva clipe, apoi crescu mai 
înalt și mai strălucitor decât până atunci, iluminând în 
nenumărate culori geometriile sacre ale ferestrelor cu vitralii. 

Nici măcar mugetul incendiului dezlănţuit nu-i stârni pe 
cetățenii orașului să iasă pe stradă. Aceștia stăteau ghemuiţi în 
propriile case, înarmaţi cu bâte de baseball și arme ușoare, sau 
își căutaseră alte adăposturi - ori muriseră. Ori, chiar mai rău - 
deveniseră ferme vii pentru mucegaiul extraterestru, gazde vii 
pentru minunile entomologice ale altei lumi. 


e Capitolul 42 


Drama bisericii în flăcări se profila sclipitor pe fundalul 
sumbru, dar Molly se săturase de spectacol. Sperând că 
prăbușirea podelei și furtuna de foc vor distruge ororile din 
subsol și vor transforma cadavrele cotropite de vrajă în cenușă 
și resturi de oase carbonizate, se întoarse cu spatele și-i 
îndemnă pe copii să traverseze curtea și să iasă în stradă. 

Cutremurat, dar mânat de o hotărâre sumbră, Neil li se 
alătură. 

— Și acum, încotro? 


177 


— Dacă Virgil ne mai conduce undeva, zise ea, o să-l urmăm, 
dar mai întâi mergem până la tavernă. 

— De ce acolo? 

Molly își adusese aminte că o lăsase acolo pe Cassie, fetița de 
nouă ani cu ochi ca de safir, fiica unor nehotărâți. 

Își mai amintise cum se plimbaseră câinii de-a lungul și de-a 
latul  tavernei, mirosind cu  asiduitate podeaua uzată. 
Presupusese atunci că savurau petele lăsate de mâncăruri 
apetisante și de băutură vărsată. 

Acum își schimbase părerea. 

— Dacă taverna are subsol, sigur e ceva în el. Trebuie să-i 
scoatem pe oameni dinăuntru cât mai curând. 

Ajunseseră la șase metri de stradă când un refugiat apărut 
dintr-o halucinație produsă de LSD se ivi în semiobscuritatea 
purpurie, apropiindu-se din dreapta lor după ce traversase 
peluza casei parohiale. Se opriră, dar nu bătură în retragere 
imediat. 

O colonie de mucegaiuri albe, mai mici, dar în rest la fel ca 
acelea pe care le văzuseră în nartexul bisericii St. Perpetua, se 
deplasa: structuri rotunde, ca niște bășici, de diferite 
dimensiuni, mânjite de scursori lăptoase, și mici saci, traversaţi 
de vinișoare, care se umflau și dezumflau încontinuu, ca și cum 
creatura ar fi fost întoarsă pe dos, scoțând la iveală grupuri de 
organe interne. Înainta pe opt picioare scurte, care îi aminti lui 
Molly de un greier de lerusalim?* - cu aspect de insectă, dar 
groasă și rezistentă. 

Copiii se strânseră mai aproape de Molly. Ea descoperi că 
încrederea lor îi dădea curaj, drept răspuns la tăria pe care 
prezenţa ei le-o transmitea. 

Neil scoase câteva cartușe din buzunar și încărcă pușca. 

Asimetrică, de două ori mai mare decât Virgil, fără a fi înaltă, 
arătarea înainta cu pas măsurat. Deși nu părea să fie făcută 
pentru a se mișca iute și nu avea niciun aparat vizual care să-l 
îndrume, Molly nu ignoră posibilitatea că hidoșenia se putea 
deplasa mult mai repede dacă era nevoie, ghidată de alte 
simţuri decât văzul, dar la fel de sigure. 


26 insectă din vestul Statelor Unite. Este dizgrațioasă datorită capului cu aspect uman, 
trăiește în galerii și are o mușcătură foarte dureroasă. (n.tr.). 


178 


Sătui și mulțumiți, și crocodilii par lenți și greoi. Când sunt 
înfometați sau iritaţi, pot alerga mai repede decât câinele sau 
omul. 

Dacă năluca aceea solidă reprezenta un simplu mucegai sau 
altă specie sofisticată de plantă, atunci era puţin probabil să se 
dovedească un prădător primejdios din tradiţia plantelor 
carnivore din filmul Magazinul ororilor’. Pe de altă parte, 
plantelor nevinovate nu le cresc picioare ca să pornească în 
călătorie. 

În spatele lor, geamurile bisericii explodară de căldură. O 
cascadă de cioburi multicolore căzu cu clinchete, alcătuind 
mozaicuri întunecate pe peluza udă. 

Ca lumina lunii acoperită când și când de nori dintr-un vis 
apăsat de psihoză, fulgere oranj se încolăciră pe peluza 
îmbibată de apă, peste mucegaiul bulbos și dezgustător care 
acum, prin forma lui umflată și unsuroasă, părea obscen. 

Își aminti siguranţa pe care o avusese, când văzuse pentru 
prima oară specimenul mai mare din nartex, că era malign, 
dacă nu chiar răuvoitor. Și conștient. 

Beat sau nu, Derek Sawtelle mersese până la esenţa lucrurilor 
când spusese că pe lumea de pe care veneau acei invadatori, 
probabil că diferențele dintre viaţa animală și vegetală nu erau 
chiar atât de clar definite ca pe Pământ. Drept urmare, 
prădătorii nu puteau fi recunoscuţi cu ușurință de fiecare dată. 

Creatura nu se abătu de la direcţia pe care o urmase dintru 
început, nu porni spre ei, ci mărșălui netulburată spre sud. Le 
tăie calea și continuă să se deplaseze. 

În timp ce se îndepărta, lucrul scoase un sunet pe cât de 
neașteptat, pe atât de tulburător, încât Molly simţi că raţiunea 
șovăie, așa cum se întâmplă cu o monedă rotită, care își pierde 
din viteza de rotaţie. Lucrul, atrocitatea palidă, scoase un strigăt 
care semăna cu plânsul tăcut al unei femei lovite de nenorocire, 
un plâns mut, dar încărcat de suferinţă nespusă. 

Vreme de o clipă, încercă să respingă ideea că acea creatură 
se lamenta, și de aceea privi în jur, căutând din ochi o siluetă 
umană care putea glăsui astfel. Nu zări pe nimeni. 


27 Comedie horror (1960), care a devenit musical de succes pe Broadway în 1982. În 
1986, s-a realizat o versiune filmată a musicalului. (n.tr.). 


179 


Într-adevăr, oribilitatea pe opt picioare jelea, deși felul în care 
plângea îi era firesc, probabil, nu mimat, o similitudine 
explicabilă doar de pura întâmplare. 

A interpreta sunetul drept necaz sau nenorocire era, fără 
îndoială, o greșeală. Țipătul unui cufundar, care sfâșie 
neclintirea unui lac într-o noapte de vară, poate sugera 
singurătatea pentru urechea umană, chiar dacă nu tocmai 
singurătatea este starea de spirit pe care vrea să o exprime 
cufundarul. 

Cu toate acestea, auzind un țipăt atât de sfâșietor uman scos 
de o creatură atât de ciudată și respingătoare din toate punctele 
de vedere, orice om ar fi fost cuprins de un fior îngheţat de 
neliniște. 

Lucrul tăcu - dar, o clipă mai apoi, dintre sau din spatele unor 
case de peste drum, se auzi un țipăt de răspuns. 

Așadar, un seamăn de-al lui se găsea acolo, iar cel care ţipase 
primul se opri, monstruos, ca și cum ar fi ascultat răspunsul. 

Apoi se auzi un al doilea răspuns, venind din altă direcţie, la 
fel de slab - însă acesta avea un timbru mai profund și nu mai 
semăna cu plânsul unei femei, ci cu acela al unui bărbat. 

După ce vocile tăcură, monstrul porni din nou la drum, 
urmându-și calea de la început. 

Suprareal. lreal. Prea real. 

— Uite, zise Neil, arătând către nord. 

O altă luminozitate, semănând cu aceea care plutise pe 
deasupra lor pe La Cresta Avenue, apăru în ceața densă, 
călătorind fără zgomot de-a curmezișul orașului, de la nord-est 
spre sud-vest. 

— Și acolo. 

Dinspre vest, apăruse o a doua navă luminoasă și se îndrepta 
spre est pe un traseu sinuos. 

In spatele perdelei de ceață care ascundea mai totul, stăpânii 
cerului își continuau operaţiunile de cucerire. 


e PARTEA A ȘASEA e 


Dar în spatele meu într-o rece suflare aud 
Zăngănitul oaselor și un chicotit cu gura până la urechi.?8 


T.S. Eliot, Țara pustie 
e Capitolul 43 


De la biserica St. Perpetua până la taverna Tail of the Wolf, 
Johnny și Abby merseră aproape de Neil, în vreme ce Virgil 
rămase în urma lor, atent la orice primejdie de a fi atacați din 
spate sau din flancuri. Câinele părea să fi înțeles că, 
deocamdată, sarcina lui principală era de a păzi, nu de a 
conduce. 

In fruntea micii coloane, mergând cu gemenii și cu sora lor, 
Molly află că îi chema Eric și Elric Crudup, născuţi de Anul Nou în 
urmă cu zece ani. Primiseră numele unor eroi vikingi, deși 
niciunul din părinţi nu se putea lăuda cu strămoși scandinavi. 

— Lui mami și tati le plac Aquavit și berea Elephant, spuse 
Eric. Le beau una după alta. 

— Aquavit și berea Elephant sunt făcute în ţările scandinave, 
explică Eric. 

Sora lor - cu aspect mai nordic decât fraţii ei datorită părului 
blond - era cunoscută mai mult după numele mijlociu, Bethany, 
pentru că primul era Grendel. 

Părinţii îi dăduseră numele de Grendel știind că era de origine 
scandinavă. Fata împlinise deja patru ani când ei aflară că 
numele fusese purtat de monstrul ucis de Beowulf. Cunoștinţele 
lor de mitologie scandinavă și de literatură engleză nu se 
ridicaseră la nivelul la care apreciau cele mai bune băuturi din 
Scandinavia. 

Niciunul din cei doi bărbaţi care pieriseră în biserică nu erau 
rude ale copiilor. Cel corpolent, pe care îl cunoscuseră - dar nu 


28 Versiune Alex Moldovan, The Waste Lana, Ed. Paralela 45, 2004. (n.tr.). 
181 


bine - drept domnul Fosburke, preda la clasa a șasea din școala 
lor. Nu știau cine era cel înalt. 

Eric, Elric și Bethany credeau că părinţii lor trăiau, deși ei - și 
bunica din partea mamei, care locuia cu ei - „ieșiseră prin 
acoperiș”, în cursul nopţii, lăsându-i pe cei mici să-și poarte 
singuri de grijă. 

Ulterior, când se oprise curentul, copiii se simţiseră prea 
speriaţi ca să mai rămână acasă. Fugiseră două intersecţii prin 
ploaie ca să se adăpostească în biserică. Unde îi găsise răul. 

„... leșiseră prin acoperiș...” 

Sub marea de ceață purpurie, în lumina scăzută a soarelui 
înecat, în care demonii și amenințările de pe altă lume fuseseră 
eliberate în număr neștiut, Molly trebuia să fie atentă la fiecare 
umbră, ce putea fi chiar o umbră sau o ameninţare mortală. 
Cum se grăbeau, nu se putea concentra îndeajuns la discuţie ca 
să afle de la cei trei copii ce înțelegeau mai precis prin „ieșiseră 
prin acoperiș”. 

Copiii pășeau iute alături de ea, dornici să povestească tot ce 
văzuseră. 

— S-au ridicat pur și simplu din camera de zi, spuse Bethany, 
care părea să fi depășit în mod remarcabil trauma produsă de 
șederea ei, ca o momeală, deasupra culcușului din subsol al 
insectelor cu aspect oribil. 

— Au plutit ca niște astronauți când nu e gravitație, zise Elric. 

— Noi am fugit la etaj, explică Eric. 

— Și i-am găsit în dormitor, dar au continuat să se înalțe, 
completă Elric. 

— M-am speriat, zise Bethany. 

— Ne-am speriat toţi, confirmară gemenii în același timp. 

— Dar bunica, nu. Ea nu s-a speriat. 

— A înnebunit, afirmă Eric. 

Bethany se simţi jignită. 

— Banu. 

— Era nebună de legat, insistă Eric. Râdea. Am auzit-o 
râzând. 

Dintr-o curte sau alee din apropiere, se auzi plânsul unei 
femei, care poate pornise din pieptul unei văduve sau mame 
nenorocite, dar Molly nu era dispusă să creadă niciuna, nici alta. 

In vremuri normale, s-ar fi dus imediat să vadă despre ce era 
vorba, să ofere ajutor, consolare... Acum nu îndrăznea să ofere 


182 


consolare decât copiilor. Țipetele de suferinţă și durere erau o 
capcană, iar mila ei putea fi răsplătită de vreun cârlig, gheară 
sau țepușă. 

Incepu să pășească mai energic, gândindu-se la Cassie, care 
rămăsese în tavernă, în grija beţivilor și a celor ce se 
autoamăgeau, iar copiii Crudup iuţiră și ei pasul. 

— În orice caz, bunica a înnebunit mai târziu, spuse Elric. Întâi 
am fugit la etaj și am văzut cum ei au ieșit prin podea, direct din 
camera de zi. 

— Și după aceea au plutit drept prin tavan, a adăugat Eric. 

— S-au agăţat de noi, spuse Bethany, ca și cum i-am fi putut 
opri, dar noi eram speriaţi, și oricum nu puteam să-i ţinem. 

— Nu s-au putut agăța de nimic. Eric părea supărat în 
legătură cu fapte rele comise cu mult înainte să înceapă 
cucerirea Pământului. 

— Când s-a întâmplat din nou, își aminti Elric, am încercat să 
o ţin pe bunica de un picior. 

— Și eu l-am ţinut pe Elric, fiindcă mă temeam că o să plece 
cu ea, spuse Bethany. 

Năucită de povestea aceea, care cu altă ocazie ar fi sunat ca 
relatarea unui coșmar sau halucinație și ar fi putut fi lesne 
ignorată, Molly zise: 

— Dar ce vreţi să spuneţi, chiar au trecut prin tavan? 

— Da, întări Eric. De parcă n-ar fi fost solid, ci doar visul unui 
tavan. 

— Ca atunci când magicianul își bagă asistenta într-o cutie și 
o taie în două, când lama trece prin picioarele ei, dar ea nu 
pățește nimic, iar lama se îndoaie, explică Elric. 

— Am crezut c-o să plutim și noi, pentru că așa li s-a 
întâmplat lor, și-a amintit Bethany, dar n-a fost așa. 

— Ne-am suit pe scara care dă în pod și urlau acolo, spuse 
Eric. 

— Bunica, nu, ţinu să precizeze Bethany. 

— Așa e. Ea se pregătea să înnebunească mai târziu. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba da. 

— In fine, continuă Elric, urlau și încercau să se agaţe de 
ceva, de bârnele din pod. 

— Și ţipau la mine și la Elric, spuse Eric. „Ticăloși mici, faceţi 
ceva.” 


183 


— Au spus ei mai multe și mai rele decât „ticăloși”, spuse 
Bethany. Dar ne-am înţeles cu /uni în urmă să nu vorbim așa ca 
ei. 

— Am fi făcut ceva, explică Eric, dar nu aveam ce, iar ei nu se 
puteau ţine de nimic, și au ieșit prin acoperiș. 

Dădură colţul și intrară pe o stradă unde jumătate din copaci 
erau decoraţi cu mușchi cenușiu, amintind de o scenă din 
mlaștinile din Louisiana sau de mintea lui Poe când consuma 
opiu. Trunchiurile strâmbate erau pline de licheni luminoși și 
deformate de excrescențe cum Molly nu mai văzuse până 
atunci, forme ca niște viermi inelaţi, de dimensiunile unui capac 
de pubelă, grași și colcăind pe sub scoarță. 

— Noi n-am putut ajunge pe acoperiș, îi spuse Elric lui Molly, 
așa că n-am văzut ce s-a întâmplat după aceea. 

— Dar i-am auzit, spuse Bethany cu un aer solemn. 

— Răcneau, spuse Eric, în ploaie, deasupra casei. 

— Ne-am speriat. 

— Tare de tot. 

— lar glasurile au dispărut în ceaţă, spuse Eric. 

— Au fost teleportaţi, explică Bethany. 

— La nava-mamă, rostiră la unison gemenii, educați de 
secolul tehno-fanteziilor în care fuseseră procreaţi de părinţi. 

— Nava-mamă. Așa credem noi, aprobă sora lor. Cred că o să 
se întoarcă. Oamenii care sunt teleportaţi în sus sunt aduși 
înapoi mai târziu, dar uneori în alte locuri. 

Cu toate că mergeau pe mijlocul străzii, trebuiră să treacă pe 
sub ramurile lungi ale copacilor infectați. Molly ar fi vrut să se 
întoarcă, dar mai aveau puţin până la tavernă. 

În neclintirea aceea fără nicio adiere, lui Molly i se păru că 
aude zgomote furișe deasupra capului. Privind printre gene în 
sus, prin reţeaua de ramuri, care de la înălţimea de cinci metri 
dispăreau în ceața purpurie, nu putu vedea mare lucru, pentru 
că ramurile desfrunzite aveau frunze și erau infestate de 
mușchi. 

Speriaţi și ei, copiii găsiră că era mai bine să vorbească la 
trecerea prin pădurea bântuită. 

— Când ne-am dus în pod, după bunica, îi zise Elric lui Molly, 
am găsit ceva, dar nu l-am văzut de la început. 

— Dar l-am mirosit imediat, zise Eric. 

— Mirosea a ou stricat și a chibrituri arse, preciză Bethany. 


184 


— Ba mirosea a baligă, zise Elric de-a dreptul. 

— A excremente, îl corectă Bethany, care dezaproba cu 
hotărâre cuvintele vulgare. A ouă stricate, chibrituri arse și 
excremente. 

Prin spaţiile libere din rețeaua crengilor de deasupra lor, 
având ca fundal strălucirea purpurie a plafonului de ceaţă, Molly 
văzu o mișcare rapidă și fluidă. Distinse prea puţin ca să 
aprecieze forma sau dimensiunile lucrului care îi urmărea din 
ram în ram. 

— Noi n-am văzut lucrul decât după ce a ieșit bunica prin 
acoperiș, spuse Elric. 

— Și nici atunci nu l-am văzut bine, își aminti Bethany. 

— Lumina încă nu se stinsese, spuse Eric, așa că-n pod ardea 
un bec. 

Elric își aminti. 

— Dar când te uitai direct la el, nu puteai vedea niciun 
detaliu, ci doar forma. 

— Dar și forma era schimbătoare, a spuse Bethany. 

— Cel mai bine îl vedeai cu colțul ochiului, povesti Eric. Era 
între noi și ușa de urcare în pod, și venea drept spre noi. 

— Și-atunci ne-am speriat al naibii de tare, spuse Bethany. 

— Să facem pe noi, spuse Elric, apoi își ceru scuze faţă de 
sora lui, deși nu pe deplin sincer. lartă-mă, Grendel. 

— Idiot, zise fata. 

— Tâmpito. 

— Jigodie, îl puse ea la punct. 

Cu cât mergeau mai mult pe sub bolta formată de ramuri, cu 
atât percepea Molly mai multă mișcare exact deasupra lor, deși 
acele mișcări rămăseseră furișe. Bănui că deplasarea ei și a 
copiilor era însoţită de numeroase prezenţe arboricole, nu doar 
de o singură creatură. 

Când aruncă o privire înapoi către Neil, Abby, Johnny și Virgil, 
observă ca și ei își dăduseră seama de prezenţa călătorilor 
nevăzuți din copaci. 

Neil avea pușca în ambele mâini, ţinând-o nu foarte strâns, cu 
țeava în sus, gata să o rotească la stânga sau dreapta și să 
tragă în ramuri la primul semn de pericol. Acest bărbat 
încântător își petrecuse treizeci și doi de ani în căutări calme - 
savant, păstor, producător de mobilier -, dar în cursul nopţii se 
dovedise un protector curajos. 


185 


— Chestia din pod putea să ne ia pe toţi, dacă ea nu ar fi 
făcut-o să se retragă, spuse Elric. 

— Sigur nu ne prindea ea pe noi, susținu Bethany. 

— A apărut ca din aer. Ca tipul din filmul acela vechi, Războiu/ 
Stelelor, spuse Eric, numai că ea nu era tip și nici n-avea sabie 
luminoasă - da’ nici n-avea sabie. 

Imediat în faţa lui Molly, deși netulburate de vreo boare, 
frunzele vorbeau altor frunze, mușchiul tremura auzind 
conversaţia, iar mâna unuia dintre urmăritorii lor apăru, doar 
mâna, prinzându-se de o ramură, ca să-și păstreze echilibrul. 

— Obi-Wan Kenobi, spuse Elric. 

— Așa e, aprobă Bethany. Moșul acela. 

Mâna apărută era la fel de mare ca mâna lui Molly, având 
doar un deget în plus, extrem de puternică după aspect, de un 
carmin-închis, cu solzi ca de reptilă. 

— Nu era chiar așa de bătrână, spuse Eric. 

— Ba era, îl contrazise Bethany. 

— Nu era la fel de bătrână ca moșul din Războiul Stelelor. 

— Mda, nu era. 

Cu câte patru falange la fiecare deget, terminat cu gheare 
negre, la fel de ascuţite ca ghimpii trandafirului, mâna stacojie 
dădu drumul ramurii și dispăru în frunziș, dovedind că agila 
creatură pornise înaintea lor. 

Revenind la prezența amenințătoare întâlnită în podul casei 
lor, Elric spuse: 

— Nu știu cum de-a reușit să facă să stea departe de noi. 

— Avrăjit-o, fu de părere Bethany. 

Molly se întrebă cum de putea o creatură de dimensiunile ei 
să se deplaseze atât de repede dintr-un copac în altul, și totuși 
într-o liniște aproape deplină, și fără să tulbure frunzele și 
mușchiul. Și se mai întrebă câte asemenea creaturi viermuiau 
prin ramuri atât dedesubtul, cât și deasupra ceţii dense. 

— N-a făcut farmece s-o găsească, spuse iritat Eric. 

— Cuvinte magice, insistă Bethany. „Forţa să fie cu tine.” 

Molly se gândi că trebui să se deplaseze încontinuu. Intuiţia îi 
spunea că orice ezitare ar putea fi interpretată drept slăbiciune 
și orice semn de slăbiciune ar oferi șansa de-a fi atacați. 

— Ce-i prostia asta? făcu Eric. N-a spus „forța să fie cu tine” și 
nici altă chestie dintr-asta. 

— Bine, și-atunci ce-a zis? 


Ajunseseră la vreo douăzeci de metri de intersecţie. În faţa lor 
se găsea Main Street, cu trei benzi late de circulaţie, nu două, și 
acelea înguste; copacii nu acopereau toată lățimea străzii, ca 
aici. 

— Nu-mi aduc aminte ce-a zis, recunoscu Eric. 

— Nici eu, spuse fratele lui. 

— Dar tot a zis ceva, susţinu Bethany. 

La trei pași în faţa lor, mâna stacojie a unei creaturi apăru pe 
o creangă altfel desfrunzită. 

Molly se gândi să tragă cu pistolul în copac. Chiar dacă ar fi 
nimerit creatura și ar fi ucis-o, ar fi fost un gest nesăbuit. 
instinctul - care, alături de intuiţie, rămânea unul dintre puţinele 
lucruri care să o îndrume - îi spunea că, dacă ar trage, ar putea 
declanșa atacul dezlănţuit al altor creaturi aflate pe autostrăzile 
din crengi de deasupra capului. 

Simultan cu apariţia mâinii, o anexă, lungă de cel puţin un 
metru și treizeci de centimetri, de culoare roșie cu pete verzi, cu 
grosimea de peste trei centimetri la bază, dar devenind ca un 
bici cu șfichi subțire și tăios la capăt, probabil o coadă, alunecă 
dintre frunze, cobori în faţa lor într-un arc lenevos - apoi plesni 
în sus, retezând din mușchii prinși de ramuri, și dispăru. 

Bethany și fraţii ei vazuseră acel spectacol al cozii sinuoase. 
Era evident că pentru ei fusese pregătit. Coada avea rostul de a 
constitui o provocare și de a crea panică. 

Copiii se opriră, agăţându-se unul de celălalt. 

— Nu vă opriţi, le șopti Molly, dar să nu fugiţi. Mergeti. La fel 
ca până acum. 

Teama îi făcuse precauţi pe copii, însă mersul la pas era mai 
bun decât goana care ar fi putut, așa cum se întâmplă în cazul 
tigrilor, să declanșeze o urmărire. lar unei vânători nu aveau 
cum să-i reziste. 

Se găseau la zece metri de capătul bolţii înfrunzite de 
deasupra străzii. 

Ca și cum toate acele lucruri îngrozitoare ar fi alcătuit o 
compoziție nebunească, organizată și orchestrată în cel mai mic 
amănunt, din ceața dimineţii se auzi din nou plâns de femeie, 
căruia îi răspunse un vaier la fel de nenorocit scos de un bărbat, 
și, de asemenea, de undeva din faţa lui Molly, se auzi zăngănitul 
unui capac de canalizare, lovit pe dedesubt de vreo creatură 
neliniștită. Probabil era corpul fără cap al lui Ken Halleck. 


187 


e Capitolul 44 


Plâns uman venind din surse inumane, reptile roșiatice mari 
cât leoparzii umblând prin copaci, un bărbat fără cap sau ceva și 
mai rău făcându-și de lucru cu capacul canalizării - anarhie 
dezlănțuită în întreaga lume, o maree mânjită de sânge care 
amenința să smulgă starea de sănătate mintală din rădăcini, să 
o plivească de parcă ar fi fost o buruiană și să o azvărle. 

Molly continuă să meargă, deși se îndoia că va scăpa de sub 
bolta copacilor. Spre uimirea ei, ajunseră la intersecţia cu Main 
Street, unde singura arhitectură de deasupra capului era 
reprezentată de bolțile purpurii, mereu schimbătoare, din ceaţă 
peste ceaţă. 

Înainte de a reuși să-și trezească în suflet măcar o speranţă 
firavă, una dintre navele mute și luminoase apăru din nou din 
neguri, gonind către ei dinspre vest cu atâta rapiditate, încât, la 
șase secunde după ce o zărise, ea îi și ajunsese deasupra 
capului. O formă fără formă. O lumină care nu-și dezvăluia 
sursa. Puterea ei impresionantă era sugerată de nemișcarea 
absolută a levitaţiei ei. 

Ca și mai devreme, Molly se simţi examinată până la nivel 
celular, fiecare firicel din încrengătura bogată a emoţiilor ei fiind 
cartografiat, fiecare întorsătură a gândurilor, de la cea mai 
luminoasă la cea mai întunecată, fiind explorată instantaneu și 
înțeleasă în cel mai mic amănunt. Prin raze analitice, curenți 
palpatori, scanări telepatice, printr-o știință și o tehnologie care 
depășeau capacitatea minţii umane, era răsfoită și cunoscută. 

În cazul întâlnirii precedente se simţise dezbrăcată, îngrozită 
și rușinată. Acum se simţea la fel ca mai devreme. 

Copiii păreau orbiţi, lucru ușor de anticipat, și temători, așa 
cum se cuvenea, însă ea nu credea că vreunul dintre ei se 
simţea la fel de profund agresat ca ea. 

Aruncând o privire la Neil, pe a cărui față ea putea oricând să 
citească extrem de multe, Molly observă mai mult decât teama 
brută; recunoscu teroarea, cu toate subtilităţile ei, începând cu 
iritarea și anxietatea, până la panica incipientă, dar și ceea ce ar 
fi putut fi interpretată ca o părere de rău cumplită. lar părerea 
de rău lupta cu furia în faţa acelei examinări intruzive, căreia nu 
i se putea da un nume mai precis decât „viol psihologic”. 


Inima i se umplu de furie, într-o măsură ce rivaliza cu sângele, 
pentru că avu senzaţia că, dacă lumea avea să fie luată în robie 
și dacă toți urmau să fie măcelăriți mai curând sau mai târziu, 
atunci li se datora măcar îndurarea unei morți rapide și ușoare. 
În schimb, simţea că devenise o jucărie vie, ţinută în lesă de un 
stăpân perfid: chinuită cu sălbăticie, ameninţată și torturată. 

Nu-și putea explica felul în care o specie extraterestră, cu o 
mie de ani mai avansată decât umanitatea, având înţelepciunea 
de a depăși limitele de viteză a luminii și capabilă să traverseze 
galaxii într-un timp atât de scurt, putea fi atât de barbară, atât 
de nemiloasă. O civilizaţie suficient de sofisticată pentru a 
construi nave mai mari decât munţii și mașini în stare să 
transforme lumi întregi în doar câteva ore ar fi trebuit să fie și o 
civilizație extrem de sensibilă la suferință și nedreptate. 

O specie capabilă de distrugeri nemiloase, comise în noaptea 
ce abia se încheiase, sigur nu avea conștiință ori sentimente de 
remușcare, fiind sociopată în mod incurabil. 

Perversă și rea. 

Desigur, o civilizaţie constituită de indivizi motivaţi doar de 
interes personal, incapabili de empatie, fără milă faţă de alţii, nu 
va atinge culmi de măreție. Răul se va întoarce asupra lui însuși, 
așa cum se întâmplă întotdeauna, iar o asemenea specie s-ar 
nărui cu mult înainte de a putea ajunge la stele. 

Doar dacă... 

Doar dacă nu cumva era un stup, situaţie în care indivizii nu 
aveau conștiință, lipsindu-le până și conceptul de milă, astfel că 
ei găseau plăcere în cruzime, și nu aveau o personalitate 
individuală care să se deosebească de aceea a altor miliarde de 
semeni. În acea situaţie, fiecare își direcţiona impulsurile rele în 
afara stupului, dedicându-și întreaga capacitate intelectuală 
pentru crearea de tehnologii vicioase, în interesul prosperității 
răului tuturor. Nevoia lor de a distruge, furia lor implacabilă, se 
îndreptau asupra a tot ce nu aparținea stupului sau nu îi era de 
folos acestuia. Pentru asta, indivizii era gata să radă, să distrugă 
și, înlăture tot ce le stătea în cale. 

Chiar dacă ar fi colonizat Pământul timp de un deceniu sau un 
secol, până la urmă tot ar fi plecat spre altă lume, lăsând în 
urmă o sferă lipsită de viață, pustie ca Marte, doar nisip și 
stânci, gheaţă și vânt care urlă sfâșietor. 


Distrugătorii încă nevăzuţi ai lumilor simțeau plăcere văzând 
haosul dezlănţuit de ei, teroarea și sângele vărsat. Dorinţa lor 
principală era distrugerea a tot ce era diferit de ei, iar singura 
lor satisfacţie era să contemple suferinţa creată. Acel adevăr era 
confirmat de tot ce se vedea în Black Lake. 

Toate acele gânduri o frământau pe Molly în timp ce-i 
îndruma pe copii de-a lungul Main Street, pe sub nava ce atârna 
tăcută din cer. Reflecţiile luminoase ale vasului învăluit de ceață 
jucau pe pavaj, de parcă i-ar fi urmărit pas cu pas până la 
tavernă. 

La ușă nu găsiră pe nimeni stând de pază. 

Ca și mai devreme, reclamele de neon ale companiilor 
producătoare de bere, aflate în vitrine, erau acum stinse și 
ascunse de storurile coborâte. De afară nu se vedea nimic din 
interiorul tavernei. 

Pactul pe care îl încheiase Molly cu Neil - acela că vor merge 
pretutindeni împreună, că vor muri alături dacă moartea îi va 
găsi și că nu-l vor lăsa pe celălalt să moară singur - trebuia 
schimbat. 

Dacă intrau amândoi în tavernă să-i convingă pe cei dinăuntru 
că în subsol li se pregătea o formă cumplită de moarte, atunci 
cei cinci copii aveau să rămână singuri afară. Prăzi ușoare. 

Pe de altă parte, dacă intrau cu copiii, se putea să-i expună la 
aceleași orori de care abia îi salvaseră în biserică - sau la ceva 
mai rău, ţinând seama că, ceas după ceas, inamicul se 
specializase în a face rău. 

În situaţia aceea, precum și în altele din viitor, ea și Neil 
trebuiau să se despartă. Dacă nu aveau curaj să acţioneze 
singuri când era nevoie, puteau merge direct la bancă, 
împreună cu cei cinci copii faţă de care își luaseră o răspundere, 
și să uite de ceilalţi copii care ar fi avut nevoie de ei. 

Copii precum Cassie. Care se afla în tavernă. 

Neil vru să intre, însă conveniseră că cel care rămânea cu 
copiii trebuia să fie înarmat cu pușca. 

Arătând spre nava luminoasă care plutea prin ceaţă, Molly 
spuse: 

— N-o s-o dărâmăm cu o pușcă, dar alicele, cu dispersia lor, 
sigur descurajează mai multe animale și insecte mari decât 
toate gloanţele din pistolul meu. 


Neil încercă să-i dea pușca, dar ea refuză să o primească. Nu 
trăsese cu pușca până atunci. Bănuia că reculul puternic ar fi 
împiedicat-o să tragă precis, asta cel puţin până învăța cum să-l 
compenseze. 

Doar un dement sau un depresiv cu tendinţe de suicid s-ar 
apuca să înveţe cum să mânuiască o armă în toiul bătăliei. 

Neil avea să rămână în stradă, ca să-i apere pe copii. 

Inarmată cu pistolul de 9 mm, Molly voia să intre în tavernă și 
să-i sfătuiască pe cei dinăuntru să plece și, într-un fel sau altul, 
să o scoată pe Cassie de acolo. 

De-a lungul Main Street, nimic nu se mișca în semiobscuritate, 
în afară de ceața violacee, care plutea molatică în acea 
dimineaţă lipsită de orice adiere. 

Black Lake era învăluit de tăcerea unei insecte captive într-o 
bucată de ambră, tăcerea unei fosile ascunse în miezul unei 
pietre. 

Apoi, de departe se auzi plânsul unui bărbat. O femeie îi 
răspunse tot plângând. Apoi încă un bărbat. 

Toate cele trei plânsete erau pătrunse de emoție, 
convingătoare, asta până ce se descopereau cadențele similare 
ale tuturor acelor suferinţe. 

Aerul dimineții se încălzise. Molly își scoase pelerina de ploaie. 

Dragonii roșii din copaci probabil că urmăreau totul de la 
distanţă. Probabil că ei vânau doar în copaci. Sau poate coborau 
să ucidă pe stradă; nici nu avea importanţă, presupuse ea, 
pentru că, dacă nu erau ei, atunci se găseau alte creaturi 
ucigașe. 

La cinci metri deasupra capului, ceața groasă ca o catifea era 
o draperie trasă între umanitatea muribundă - care era atât 
protagonistă a tragediei, cât și spectatoare - și ultimul act al 
Armageddon-ului. Decoratorii aduceau pe scenă recuzita pentru 
scena finală. 

Vigilentă, nava luminoasă apăru deasupra. Molly încă nu se 
obișnuise cu examinarea atotpătrunzătoare a celor de la bordul 
ei. Se simțea umilită, curios de rușinată, înspăimântată și 
furioasă. 

Considera că era bine să-și alimenteze furia. Ca și speranţa, 
ținea disperarea departe. 

Virgil îi linse palma stângă, apoi reveni la rolul lui de paznic al 
copiilor în orașul mort. 


191 


Nu era nevoie ca Molly să-i spună lui Neil că-l iubește. El știa 
asta. lar ea știa ce reprezenta pentru el. Amândoi își comunicau 
totul doar printr-o privire, o simplă atingere. 

Cu pistolul într-o mână și cu lanterna în cealaltă, Molly intră în 
tavernă. 


e Capitolul 45 


Ca și mai devreme, flăcările mâncau din fitilurile zecilor de 
lumânări aflate în globuri de sticlă de culoarea ambrei. În lumina 
liniștitoare a lumânărilor, pereţii și tavanul tavernei lui Russell 
Tewkes păreau să tremure ca niște draperii pictate. 

Și aerul părea luminos, similar atmosferei dintr-un vis al 
îngerilor, și vreme de un moment, Molly se simţi ușurată 
gândindu-se că toți cei care rămăseseră acolo plecaseră până la 
urmă. |n separeuri sau la mese nu mai era nimeni. Nici la bar și 
nici Tewkes nu mai era acolo. 

Derek și băutorii plecaseră. La fel și iubitorii de pace. Ca și 
nehotărâții, între care se găsise și Cassie. 

Dacă nu ar fi examinat locul încă o secundă, dacă s-ar fi întors 
să iasă, ar fi socotit că toţi plecaseră spre bancă, pentru a da o 
mână de ajutor la pregătirea măsurilor de apărare. Zăbovind, 
Molly își dădu seama că scenariul preferat de ea acolo nu se 
derulase tocmai. 

In primul rând, armele. Puști, puști de vânătoare și pistoale, 
toate rămăseseră lângă perete. 

Băutorii și iubitorii de pace nu fuseseră înarmaţi, însă mulţi 
dintre nehotărâţi se pregătiseră să se apere dacă, într-un târziu, 
socoteau că autoapărarea devenea necesară sau de dorit. Nu 
toți ar fi ieșit în lumea aceea schimbată sau în schimbare fără să 
aibă o armă în mână. 

In al doilea rând, hainele. Fulgarinele și jachetele rămăseseră 
pe scaune. Apoi văzu bluze și cămăși, plus o pereche de blugi. 

Aventurându-se mai departe de ușa de intrare, pătrunzând 
mai adânc în tavernă, găsi alte obiecte de îmbrăcăminte 
abandonate pe podea. Pantaloni normali, kaki, blugi, cămăși, 
bluze, șosete, lenjerie bărbătească și de damă. Pantofi, ghete, 
curele și pălării de ploaie. 


192 


Semne de violenţă - pe podea zăceau nasturi de toate culorile 
și stilurile. Hainele fuseseră sfâșiate cu atâta furie sau frenezie, 
încât nasturii săriseră din cusături. Numeroase obiecte de 
îmbrăcăminte erau sfâșiate de-a lungul cusăturilor. 

Și totuși nu se trăsese cu nicio armă. 

Tăcerea domnea deplină ca un lac adânc. Molly își ţinu 
răsuflarea, ascultă, însă urechile puteau la fel de bine să-i fie 
astupate de apa oceanului. 

Lovi ușor câţiva nasturi. Zdrăngăniră, rostogolindu-se pe 
scândurile podelei și dovedindu-i că încă nu asurzise. 

Și ceasurile de mână fuseseră azvârlite. Sclipeau pe mese și 
pe podea, cu căldura aurului, strălucirea rece a argintului; 
coliere, medalioane, brățări, inele. 

Curioasă să afle ce se întâmplase, Molly nu putea decât să 
presupună că toţi cei treizeci, patruzeci de oameni care lipseau 
fuseseră siliți să se dezbrace în ciuda voinței lor. Pentru că îi 
cunoscuse pe unii dintre ei, iar aceștia fuseseră oameni decenţi, 
nu-și putu imagina că ei s-ar fi despuiat de bunăvoie. 

Și fără să se tragă un foc. 

Așadar... poate fuseseră cuprinși de o nebunie comună, care 
rezultase după ingerarea accidentală a unei toxine care 
produsese o psihoză. 

Anumite mucegaiuri exotice, rar întâlnite, inclusiv unul care 
își găsea gazdă în porumb, puteau provoca halucinaţii vizuale și 
auditive, și se putea întâmpla ca în urma unei isterii de masă să 
dispară o întreagă comunitate. Unii considerau că aceasta era 
explicaţia de bază - nu doar fanatismul religios - privind 
tribunalele care judecau vrăjitoare în Salem, pentru că acestea 
apăreau în anotimpul în care mucegaiurile erau mai active. 

Mucegaiurile erau o clasă de ciuperci, iar ciupercile păreau să 
formeze o categorie mai importantă a ecosistemului 
extraterestru invadator decât era în ordinea firească a 
Pământului. 

Toxinele produse de ciupercile extraterestre puteau provoca 
iluzii, halucinaţii în masă sau chiar isterie de un tip și o 
intensitate încă necunoscute experienţei umane. Psihoză 
temporară. Nebunie ireversibilă. Poate chiar demenţă criminală. 

Pe mese și pe podea se vedeau sticle de bere, toate sparte. 
De Corona. Heineken. Dos Equis. 


Unele păreau sparte intenţionat, pentru a crea arme tăioase. 
Gâtul lung al unei sticle de Corona putea deveni un mâner util, 
iar corpul spart al sticlei se transforma într-o lamă ascuţită cu 
multe tăișuri. 

Pe una dintre aceste arme tăioase, Molly găsi sânge. Apoi, pe 
alta. Și pe o a treia. Încă umed. 

Picături arteriale pătau câteva articole aruncate de 
îmbrăcăminte, deși volumul redus nu indica măcel în masă sau 
o încăierare. 

Dar lipseau aproape patruzeci de persoane. Evident, goale 
pușcă. Dar... în viaţă? Moarte? Unde? 

Încă o dată, Molly își ţinu suflarea, impunându-și să asculte 
dincolo de bătăile ritmice ale inimii, dar nu auzi nimic. 

În partea din fund a sălii, dincolo de mese, se afla holul ce 
dădea spre grupurile sanitare pentru bărbaţi și femei. Spre 
dreapta holului, în peretele din spate al acestei încăperi se 
vedea o ușă pe care scria: NUMAI PENTRU ANGAJAȚI. 

Lumina lumânărilor din partea din față a tavernei, unde 
stătuseră adunaţi mai toţi orășenii, nu alunga umbrele din 
partea din spate a încăperii. Și totuși, datorită luminii nesigure, 
reuși să observe că ușa, care era închisă, când fusese ea aici 
stătea deschisă pe sfert. 

Nu era prea încântată să continue explorarea de una singură, 
însoțită doar de o hoardă de așteptări îngrozitoare. 

Considerând că probabil avea să-și trăiască restul zilelor într- 
un hăţiș de enigme și secrete, putea să supravieţuiască și fără 
să aibă răspuns la acel mister. Deși era din fire o persoană 
curioasă, acum i se părea că preţul curiozităţii ar fi același ca și 
cel plătit de motanul curios - moartea. 

Un singur lucru o făcea să nu se retragă. Gândul la Cassie. 

Dacă fata era încă în viaţă, probabil că era în primejdie și 
suferea mult. Nu putea să o abandoneze. 

Poate coincidenţa făcea ca părul lui Cassie să fie blond, la fel 
ca al Rebeccăi Rose, și ca amândouă să aibă ochi albaștri. 

Molly nu crezuse însă niciodată în coincidențe. Nu avea să 
înceapă acum să le ia în serios. 

Ea vedea un plan în toate lucrurile, deși deseori înțelesul 
acelui plan era greu de descifrat. Uneori era chiar de-a dreptul 
imposibil. Ca acum. 


194 


În timpul redactării unui roman, când ajungea să creadă în 
realitatea personajelor ei, acestea începeau să acţioneze din 
propria voinţă, făcând lucruri care o fermecau, intrigau și 
îngrozeau. Îngăduindu-le să aibă voinţă, se bucura de alegerile 
lor inspirate și de succese, o întristau prostia, răutatea și de 
multe ori jelea când ele sufereau sau mureau. În interesul 
autodeterminării lor, Molly prefera să ţină o cronică a 
evenimentelor din viaţa lor decât să le creeze, rareori trăgea 
sfori și, în general, le oferea doar o îndrumare blândă prin 
semne și prevestiri pe care ele le înțelegeau și acționau în 
consecinţă sau, spre nefericirea lor, refuzau să le recunoască. 

Aici, singură sub acoperișul de la Tail of the Wolf, Molly spera 
să găsească o îndrumare și, dacă nu reușea să o recunoască 
atunci când îi era oferită sau dacă o interpreta greșit, spera să 
intervină cineva să tragă sforile pentru ea. 

Problema nu era dacă trebuia să renunţe sau să meargă mai 
departe. De renunţat nu putea să renunţe. Iși știa rolul. Acela de 
a-i salva pe copii; nu de a-i abandona. 

Chiar dacă ar fi fost brunetă, fără să semene deloc cu 
Rebecca Rose, Molly tot nu ar fi părăsit-o pe Cassie. Problema 
nu era dacă trebuia sau nu să o salveze, ci unde să o găsească 
pentru a o scoate de acolo. 

În partea din fund a zonei rezervate clienţilor, ușa pe care 
scria NUMAI PENTRU ANGAJAȚI stătea întredeschisă. În camera 
aceea, o lumină care pâlpâi părea să o cheme. 

Poate că aceea era îndrumarea. Sau poate capcana. 


e Capitolul 46 


Gândindu-se la ușă și stând cu ochii pe ea, Molly merse până 
la capătul barului. Deschise ușița și verifică zona îngustă de 
servire în care Russell Tewkes umplea paharele de bere și 
pregătea cocktailurile. 

Pipăi drumul cu ajutorul lanternei. Nu se ascundea nimeni 
între cioburile ascuţite și fragile ale oglinzii sparte de la bar. 

Un reziduu negricios umplea holul care ducea către grupurile 
sanitare. Cu fasciculul lanternei străpunse bezna, dar nu ea 
dezvălui prezenţa nimănui. 


Se gândi să verifice cabinele. Perspectiva nu o încânta câtuși 
de puţin. 

Se temea de dimensiunile la care ajunsese probabil 
mucegaiul din debara. Oare ce capacităţi avea? 

În baia femeilor, nu închisese fereastra după plecarea lui 
Render. Pe acolo s-ar fi putut strecura orice în acea noapte a 
vrăjilor. În spaţiul strâmt, cele trei cabine cu ușile închise 
ofereau șansa de a deveni tot atâtea surprize pregătite în lad. 

Pe de altă parte, cele două bai nu ar fi putut găzdui patruzeci 
de persoane. Nu se aștepta să le găsească în grupuri mici, vii 
sau moarte, dar în același loc. 

Conștientiză din nou faptul că se afla în punctul nemișcat al 
lumii ce se răsturna, într-un moment în care trecutul și viitorul 
se suprapuneau. 

Deși se opusese mereu acestui mod de cunoaștere și trăise cu 
hotărâre în viitor, concentrată asupra viitorului din ambiţie, 
Molly înţelese, în cele din urmă, că aceea era adevărata condiţie 
a umanităţii: Dansul vieţii nu se petrecea ieri sau mâine, ci doar 
în momentul și punctul ce pot fi numite prezent. Acest adevăr 
era simplu, evident, dar greu de acceptat, pentru că noi 
sentimentalizăm trecutul și ne scăldăm cu voluptate în el, timp 
în care îndurăm momentul și visăm viitorul în fiecare oră de 
trezie. 

Până atunci, Molly realizase doar istoria sufletului ei, 
inalterabilă, imposibil de eradicat. Ceea ce spera să facă în viitor 
nu ar fi avut nicio noimă dacă nu reușea să facă lucrul înţelept, 
cuvenit, moment după moment, acolo, în punctul fix, în dansul 
vieţii. 

Cassie. Trebuia să o găsească pe Cassie. Moment după 
moment, găsind-o pe Cassie, va împlini trecutul și viitorul. 

Cu pistolul și lanterna în mână, tremurând, se apropie 
precaută de ușă. 

Prin crăpătură văzu șase sau opt lumânări așezate în globuri 
din sticlă și puse pe podea. Salamandre din lumină de culoarea 
piersicii se târau pe pereţi. 

Împinse ușa cu un picior, iar aceasta se deschise spre 
înăuntru pe balamale bine unse. 

La lumina lumânărilor nu văzu pe nimeni. Nici când, din prag, 
plimbă fasciculul lanternei prin toate cotloanele. 


Dincolo de asta se afla sala de recepţie, care măsura 
aproximativ 4 pe 5 metri. Fără ferestre. Pardoseala din gresie 
cenușie, având o scurgere în centru. Ziduri simple din beton. 

O ușă lată din oțel, față în faţă cu cea în care stătea Molly 
dădea spre aleea din spatele tavernei. Pe acolo se făcea 
aprovizionarea cu bere, vin, tărie și alte produse. 

În zidul din partea dreaptă, reflecţiile flăcărilor lumânărilor 
păreau să murmure în ușile din oțel lustruit ale unui lift. 

Taverna nu avea etaj. Liftul slujea la transportul mărfurilor la 
subsol. 

In zidul din stânga se mai găsea o ușă, întredeschisă. Logica îi 
sugera să găsească scările care duceau la subsol. 

Intre ușa în cadrul căreia stătea și ușa către subsol, fasciculul 
lanternei scoase la iveală o urmă de sânge proaspăt pe podeaua 
din beton. Nu era o dâră groasă, ci doar urme de picături, unele 
rămase întregi, altele călcate și întinse pe jos. 

Deoarece nu avuseseră curent, nu coborâseră cu liftul spre 
nebunia ce aștepta să fie descoperită acum. Sub ameninţare 
sau din proprie iniţiativă, deși, în orice caz, terorizaţi în mod 
inimaginabil, oamenii coborâseră scările înguste în șir indian, goi 
și sângerând. 

Molly simţi un fior pe șira spinării când se gândi la 
procesiunea ciudată și se întrebă la ce sălbăticii și ceremonii 
participaseră oamenii aceia în subsol. 

Aruncă o privire înapoi, spre taverna pustie. Nu sesiză nicio 
schimbare. 

Incercând să ferească urmele de sânge pe cât era posibil, 
trecu pragul și urmă fasciculul lanternei pe drumul marcat cu o 
claritate extremă de vecinii ei. 

Butonul de deschidere al ușii, cândva lucios, era acum mânjit 
de sânge depus acolo de nenumărate mâini tremurătoare. Trase 
ușa cu piciorul spre ea. 

Dincolo de prag se afla un mic palier, din lemn de culoare 
deschisă, brăzdat de vine sângerii. Ezită să calce pe el și preferă 
să se aplece pe ușă. 

Pe lângă ea a trecut un curent de aer, încărcat cu un miros pe 
care nu-l mai întâlnise până atunci și pe care nu l-ar fi putut 
descrie. Nu era respingător, de fapt, nu era nici măcar neplăcut, 
și totuși o tulbura. 


197 


Un șir îngust de trepte abrupte din lemn coborau spre un alt 
palier, de la care se forma un al doilea șir de trepte mai scurt 
care cobora spre pivniţă. 

Era evident că oamenii nu luaseră lumânări dincolo de pragul 
camerei de primire. Treptele erau luminate doar de lanternă. 

Gândindu-se cum coborâseră orbecăind vecinii ei, i se făcu 
atât de milă, încât simţi că o lasă genunchii. 

Beznă, beznă, beznă - toate dispar în beznă. 

Nu putea vedea ultimele trepte de jos ale scării. Pivniţa era în 
afara câmpului ei vizual și nici nu putea îndrepta fasciculul în 
așa fel încât să lumineze acel spaţiu. 

Că de voi și umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele.” 

Ușor de zis, greu de făcut. Teama o paralizase pe Molly și ea 
încă nu pătrunsese în valea zidită și cu trepte din faţa ei. 

Pentru a afla despre soarta celor care-și însemnaseră drumul 
cu propriul sânge, pentru a descoperi ce păţise Cassie, dacă mai 
era în viață - precum și cei trei câini de pază - Molly trebuia să 
coboare cel puțin până la subsol. Ajunsă acolo, își putea găsi 
punctul de observaţie cel mai avantajos și, străpunge bezna din 
încăperea de mai jos. 

li venea greu să decidă dacă aceea era o încercare a curajului 
sau a înțelepciunii. In situaţia respectivă, prudenţa putea fi un 
lucru de dorit, lucrul cel mai potrivit; însă cât de dificil era, pe 
moment, să deosebească între prudenţă și lașitate... 

Adierea aceea care mirosea curios nu aducea niciun murmur. 
Niciun oftat. Nicio tuse. O tresărire. Nicio vorbă de rugăciune 
șoptită. 

Cu patruzeci de oameni îngrămădiţi într-un depozit rece, era 
de așteptat să se audă un cuvânt, două, de nemulţumire, o 
mișcare agitată motivată de durere. 

Deși tunetul a patruzeci de inimi înspăimântate ar fi putut 
rămâne prizonier în patruzeci de piepturi, respirația precipitată a 
atâtor oameni ar fi dat naștere unui susur perceptibil. Nu toți își 
țineau suflarea în mod simultan, așteptând ca Molly să respire 
ușurată. 

Și totuși, încolăcită într-o neclintire mai profundă decât simpla 
tăcere, pivnița tavernei aștepta cu nerăbdare. 

Işi simți gura prea uscată ca să poată vorbi, dar reuși să 
articuleze o simplă întrebare: 


29 Psalmul 22, al lui David. (n.tr.). 


— Cassie? 

Pivniţa înghiţi numele, fără să ofere nimic în schimb. 

Câteva picături de sudoare, reci ca gheaţa, îi lunecară pe 
tâmplă și șerpuiră pe după o ureche. 

Ridică glasul, pentru că mai devreme se adresase doar în 
șoaptă: 

— Cassie? 

Răspunsul nu veni din partea fetei, nici dinspre tărâmul de 
dedesubt, ci dinspre încăperea de primire din spatele lui Molly: 
„Pot mușca, dar nu pot tăia”. 


e Capitolul 47 


Ghemuire, pivotare, ţintire, apăsare pe trăgaci, toate într-o 
singură mișcare fluidă: Molly le făcu pe primele, se opri la 
jumătatea mișcării de apăsare a trăgaciului, astfel că nu trase în 
femeie. 

Clarinetistă, iubitoare de swing, chelneriţă la restaurantul 
Benson, în vârstă de douăzeci și ceva de ani, păr negru, ochi 
cenușii, Angie Boteen stătea în camera de primire, goală, ţinând 
de gât o sticlă ciobită de Corona. 

— Mereu m-am ferit, în special de cuțite, lame de ras... sticlă 
spartă, spuse Angie. 

Vorbea ca ea, dar nu suna exact la fel. Arăta ca ea, dar nu 
era. Teama din glas făcea ca totul să pară real, însă, în același 
timp, era detașată, părea să viseze din picioare. 

— Vreau să fiu tăiată, trebuie să fiu tăiată, vreau să mă 
supun, serios, dar m-am temut mereu de ascuţișuri mai mult 
decât de orice. 

Bazându-se pe lumina lumânărilor, Molly își vâri lanterna sub 
centură, la spate, eliberându-și ambele mâini pentru a ţine 
pistolul. 

— Angie, ce naiba s-a întâmplat aici? 

Ignorând întrebarea de parcă nu ar fi auzit-o, Angie Boteen 
părea să fi ieșit din dansul vieţii, din punctul de întoarcere, și 
rămăsese în trecut: 

— Când aveam șase ani, unchiul Carl a tăiat-o pe mătușa 
Veda pentru că-l înșelase, i-a tăiat gâtul. Am fost acolo și-am 
văzut. 


199 


— Angie... 

— Trăia, hârâia când vorbea, a rămas cu o cicatrice la gât. El 
a ajuns în închisoare, iar când a ieșit, ea l-a primit înapoi. 

Molly se simți la fel de goală ca Angie, expusă, stând în ușă și 
având în spate scările ce duceau la subsol. 

— După ce-a stat închis, oamenii l-au tratat altfel pe unchiul 
Carl. Nu mai rău. Mai atenţi, mai respectuoși. 

Nedorind să-și desprindă privirea de la Angie Boteen, Molly 
aruncă totuși o ocheadă în spate, spre stânga și puţin în jos. Pe 
scări nu era nimeni. 

Concentrându-și din nou atenţia asupra lui Angie și a sticlei 
ciobite, Molly descoperi că, după acel moment de neatentție, 
femeia se mai apropiase cu un pas de ea. 

— Nu te apropia, o preveni Molly, împingând pistolul înainte, 
prins între ambele mâini. 

In globurile de pe podea, mucurile lumânărilor săltau, 
scădeau și tresăltau, slăbind și crescând, astfel că pe fața femeii 
lumina se succeda umbrei, într-o schimbare continuă și 
distorsionantă, motiv pentru care lui Molly îi era greu să-i 
perceapă expresia. 

— lar atunci, spuse Angie, m-am combinat cu Billy Marek, 
care dăduse de necaz din cauza unui pumnal, tăiase pe cineva, 
făcuse închisoare. 

Sub aparenţa transei, emoţiile reprimate o chinuiau pe femeie 
și ele puteau fi depistate în glasul ei. Durere. Anxietate. Groaza 
înnebunită, care o gâtuia. Dar ce altceva ascundeau lumânările 
pâlpâinde? Nevoi psihice? Furie? Descătușare ucigașă? Greu de 
spus. 

— Știam că pe mine n-o să mă taie, fiindcă nu aveam să-l 
înșel, dar lumea îl respecta pe el, așa că mă respecta și pe 
mine. 

Deși verificase scările în urmă cu o clipă, Molly își închipui că 
urca cineva. Poate nu era rodul imaginației. Poate că de data 
asta era adevărat. 

— Odată a tăiat pe cineva pentru mine, spuse Angie. Eu am 
vrut-o, iar el făcut-o în locul meu. Mai târziu nu m-am simţit 
bine. Mi-a părut rău. Dar o făcuse el. Și ar fi procedat la fel, dacă 
i-aș mai fi cerut-o, iar asta mi-a dat o senzaţie de siguranţă. 


200 


Molly se dădu la o parte din ușă, trăgându-se spre stânga, cu 
spatele lipit de perete, îndepărtându-se de femeia goală, dar 
punând în același timp distanţă între ea și trepte. 

— Dacă ar fi fost aici, spuse Angie, l-aș fi rugat pe el, și m-ar fi 
tăiat el, da, Billy ar fi făcut-o bine, nu prea adânc, ca să nu fiu 
silită s-o fac singură. 

Molly aproape simţea nebunia plutind în aer: contagioasă, 
purtată de firicele de praf, ușor de inhalat, urmând o cale a 
infecţiei direct din plămâni spre inimă și creier. 

Aducându-și aminte de scopul propus, încercând să ţină 
situaţia sub control, Molly spuse: 

— Ascultă, mai devreme era o fetiţă aici. Se numea Cassie. 

— Eu vreau să mă supun, serios că vreau, vreau să mă supun 
și să le dau satisfacţie ca și ceilalţi. Vrei să mă tai? 

— Să te supui, cui? Angie, vreau să te ajut, dar nu înţeleg ce 
se petrece aici. 

— Tăieturile sunt o invitaţie. Ei se adună la tăieturi. Pătrund 
prin sânge dacă sunt invitaţi. 

„Mucegaiurile, se gândi Molly. Sporii.” 

— Cu miile, spuse Angie, vin prin sânge. Vor să ajungă în 
carne, în carnea vie, o vreme, înainte ca eu să mor. 

Chiar dacă boleroul umbrelor și al lumânărilor aprinse nu i-ar 
fi distorsionat trăsăturile lui Angie, demența femeii ar fi 
împiedicat-o pe Molly să-i ghicească emoţiile și să-i bănuiască 
intenţiile. 

— Angie, scumpo, pune jos sticla aceea și lasă-mă să te ajut. 
Molly nu simţea nevoia de a mima compasiunea. În ciuda fricii, 
era cutremurată de milă față de femeia aceea nenorocită și 
confuză. Vreau să te scot de aici. 

Oferta fu primită cu agitaţie, neliniște. 

— Nu-mi servi mie prostii dintr-astea, femeie. Nu se poate, știi 
că nu se poate. N-am unde să merg, n-am unde să m-ascund, n- 
am. Și nici tu. O să-ți spună ce să faci, o să afli tu și o să faci 
întocmai ori o să suferi. 

Zidul din beton din spatele lui Molly își transfera răceala prin 
haine în carnea și oasele ei, aducându-i iarna în spirit. Tremura, 
incapabilă să se controleze. 

— Trebuie să mă supun. Angie scoase un geamăt lung și 
chinuitor, și apoi se izbi cu pumnul peste sâni. Mă supun, altfel 
sufăr. 


201 


Cu o disperare crescândă, Molly mai încercă o dată: 

— Cassie. O fată de nouă ani. Păr blond. Ochi albaștri. Unde 
e? 

Angie aruncă o privire către treptele ce duceau în subsol. 
Vocea îi deveni tăioasă, grăbită: 

— Sunt cu toţii jos, au răspuns invitaţiei, au tăiat, au tăiat şi- 
au deschis sângele. 

— Ce se petrece acolo? întrebă Molly. Unde găsesc fata, dacă 
o să cobor acolo? 

Ridicând mâna stângă, cu palma în sus, Angie a zis: 

— Eu mușc. Mușc tare și dă sângele. 

Până și în lumina înșelătoare și tremurătoare a lumânărilor, 
urmele de dinţi se vedeau limpede în partea cărnoasă a mâinii 
femeii, precum și sângele închegat. 

— Pot mușca, dar nu pot tăia. Pot mușca, și e sânge, dar nu 
merge, fiindcă mi s-a spus să tai. 

Pășind printre globurile conţinând lumânări, femeia se 
deplasă către Molly, care se trase înapoi, descriind un cerc. 

Oferindu-i sticla spartă, cu capătul ascuţit înspre ea, Angie 
zise apăsat, cu furie: 

— la asta și taie-mă. 

— Nu. Pune sticla jos. 

Tristețea crescu în ochii aceia deja turbaţi. O maree caldă și 
sărată se acumulă, dădu pe afară. Furia se transformă imediat 
în disperare și autocompătimire. 

— Nu mai am timp. O să urce scările, se întoarce după mine. 

— Cine? 

— Cel care domnește. 

— Cine? 

Ochii ei ardeau încinși de lacrimile fierbinți. 

— El. El. Lucrul. 

— Care lucru? întrebă Molly. 

Lacrimile fierbinţi spălară anii de pe faţa lui Angie și-i redară 
expresia unui copil terorizat. 

— Lucrul. Lucrul cu chipuri în palme. 


e Capitolul 48 


Spitalul St. Mary de Bethlehem, care și-a deschis porțile în 
Londra în secolul al XV-lea, a slujit ca azil de nebuni, a fost 
cunoscut sub numele de Bedlam (Balamuc), și-a încetat demult 
activitatea, dar acum Balamucul exista din nou, și cuprinsese 
întreaga lume, de la un pol la celălalt. 

Poate că o creatură cu chipuri în palme bântuia prin pivniţa 

tavernei, ceva ce Goya și-ar fi putut imagina și picta la ceasuri 
de deznădejde, sau poate că acea ameninţare exista doar în 
mintea lui Angie Boteen. Reală sau nu, pentru ea era reală. 
__— Mi-e teamă de lucruri ascuţite. Sunt slabă, spuse ea. 
Intotdeauna am fost slabă. Vreau să mă supun, ei așteaptă 
supunere, dar nu mă pot tăia singură. Pot mușca, dar nu pot 
tăia. 

Molly se retrase, dădu roată, pășind cu atenţie printre 
lumânări, ca un magician care încearcă să nu iasă din 
pentagrama care îl protejează. 

Dând roată, avansând, ţinând sticla spartă în faţă, Angie 
spuse: r 

— la asta. Te rog, taie-mă! Inainte ca el să se întoarcă. (O 
privire spre trepte. Apoi spre Molly.) Taie-mă, înainte de a-l 
supăra. 

Molly clătină din cap. 

— Nu. Las-o jos. 

Imploratoare și furioasă în același timp, Angie avansă. 

— Dacă urăști ceva, vezi acel lucru în mine. Dacă invidiezi pe 
cineva, dacă te temi de ceva, vezi toate astea în mine - și atunci 
taie, taie-mă, TAIE-MĂ! 

Deși viguroasă, așa cum fusese mereu, călită în ale terorii 
încă de la o vârstă fragedă, Molly simţi totuși ceva plesnind în 
ea, o barieră care trebuia să reziste, dacă voia să o mai 
găsească pe Cassie, dacă mai voia să fie salvatoarea de copii de 
care aveau nevoie atâţia copii. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Clipi ca să le alunge, temându- 
se că ele o vor împiedica să vadă limpede. Confuză, ar deveni 
vulnerabilă în faţa lui Angie, faţă de ceea ce îi împinsese pe cei 
patruzeci de oameni în subsol, față de lucrul cu chipuri în palme, 
dacă exista așa ceva. 


203 


— Angie... Glasul lui Molly se frânse, pentru că îi vorbea 
copilului maltratat care sălășluia în inima acelei femei. Ce ţi-au 
făcut? 

Chiar în nebunia ei, Angie Boteen recunoscu tandreţea care o 
făcea pe Molly să smulgă lacrimi. Înţelegând finalitatea acelor 
cuvinte, azvârli sticla. Aceasta se lovise de ușile liftului și se 
sparse. 

— Aș vrea să fi fost deja moartă. Angie începu să tremure, de 
parcă abia atunci și-ar fi dat seama că era goală și stătea într-o 
cameră rece. Aș vrea să fi fost. 

Coborând pistolul, Molly spuse: 

— Hai să te scot de aici. 

Angie se holbă îngrozită la treptele subsolului. 

— Vine. 

Dându-se mai aproape de ușa tavernei, Molly se așeză de-a 
lungul ușii subsolului și ridică din nou pistolul. 

Femeii nu-i păsa deloc de Cassie, ci doar de propria suferinţă, 
însă Molly insistă: 

— O fată de nouă ani. Sigur ai văzut-o. Era singurul copil 
rămas aici. 

Angie Boteen începu să se scufunde în podea, de parcă ar fi 
stat în nisip mișcător. 


e Capitolul 49 


„O specie extraterestră, cu sute sau mii de ani mai dezvoltată 
decât umanitatea, ar poseda tehnologii care nouă ni s-ar părea, 
nu rezultat al științelor aplicate, ci magie pură, supranaturală.” 

Asta spusese Neil, citându-l pe un scriitor de science-fiction 
după evenimentele petrecute la casa lui Corrigan. 

În orele scurse de atunci, Molly văzuse suficiente dovezi care 
susțineau adevărul acestei afirmaţii, fără a mai vorbi de 
trecerea lui Angie Boteen prin podeaua sălii de primire. 

Betonul este beton și e concret. Real. Solid - ca în „material 
artificial de consistenţa pietrei, obținut prin amestecarea 
cimentului cu diferite agregate”. 

Însă placa aceea de beton armat, turnat la faţa locului, 
material din care se fac adăposturi antiaeriene și buncăre 
pentru păstrarea muniției, părea să își adapteze miliardele de 


204 


atomi pentru a se potrivi cu _ interstiţiile dintre atomii ce 
alcătuiau corpul femeii. Podeaua nu păruse a se muia. Nu se 
desfăcuse precum fălcile unui rechin gata să înghită ceva. Nu 
înflorise în afară, în cercuri concentrice așa cum face apa când 
înghite o piatră scăpată pe suprafaţa ei. Betonul o acceptase pe 
Angie Boteen de parcă ar fi fost un spirit - mai puţin decât un 
abur ectoplasmic, doar o fantomă - și o lăsase să treacă printr-o 
coborâre lină din camera de primire până în subsol. 

Angie nu era o fantomă. Carnea ei era solidă și vulnerabilă ca 
și aceea a lui Molly. Aruncase sticla de bere care se spărsese 
după ce se lovise de ușile liftului. Picioarele ei desculțe lăsaseră 
urme prin bălțile de sânge ce se înșiruiau ducând spre scările 
către subsol. Lacrimile curseseră de pe falca ei, lăsând puncte 
mai întunecate de umezeală pe beton, fiecare fiind un semn mai 
pregnant decât acela lăsat de trecerea ei prin beton. 

Nu dispăruse instantaneu, ca un cilindru supt de un tub 
pneumatic; și nici nu opusese rezistenţă, și nici nu întâlnise 
opoziție. Probabil îi trebuiseră șase secunde ca să ajungă de la 
nivelul podelei la tărâmul de mai jos, începând cu tălpile și 
terminând cu o ultimă șuviţă de păr despletit. 

Având în vedere cât de speriată fusese de lucrul cu chipuri pe 
palme și presupunând că acea entitate avea ceva de a face cu 
trecerea ei prin ciment și diverse agregate, Angie făcuse uimitor 
de puţin zgomot în timpul plecării. Nu ţipase. Nu strigase spre 
Dumnezeu să ceară ajutor și nici către Billy Marek cel respectat, 
care se pricepea la cuțite. 

Spusese încet: „Of”, nu în semn de surpriză, ci ca o 
recunoaștere - a ce, Molly nu putea ști - și privise către 
picioarele care dispăreau prin beton. Făcuse ochi mari, dar 
păruse mai puţin speriată decât în perioada de după ce apăruse 
în camera de primire. 

Când Molly întinsese mâna, Angie voise să i-o apuce, 
spunând: „Sauvez-moi, sauvez-moi” - exact ce strigase femeia- 
astronaut Emily Lapeer de la bordul Staţiei Spațiale 
Internaţionale când se aflase față în faţă cu vizitatorii 
nechemați. „Salvaţi-mă, salvaţi-mă”, repetase Angie în franceză, 
cu vocea exact ca a lui Emily Lapeer, ostilă și batjocoritoare. 

Nu se temea, pentru că nu mai era Angie. Angie devenise o 
prizonieră neputincioasă sub controlul a ceea ce pătrunsese în 
corpul ei și care acum i-l folosea după voie. 


205 


Retrăgându-și mâna, Molly o urmărise pe femeia goală 
scufundându-se până la bărbie, nas, frunte, ca și cum s-ar fi 
înecat în beton întărit. Dispărând. 

Dacă Molly ar fi apucat-o de mână, probabil că ar fi fost târâtă 
împreună cu Angie, trecând prin beton și armătură la fel de ușor 
precum ceața prin lumina lunii. 

Această posibilitate o făcu să îngheţe. Ezită să-și miște 
piciorul, temându-se că tensiunea de suprafață a podelei ar 
putea fi la fel de redusă ca aceea a unei bălți. 

Apoi își aminti un amănunt care-i sărise în ochi în transmisia 
radio referitoare la staţia spaţială. În interiorul ecluzei, înainte ca 
Arturo să fi început să urle, Lapeer spusese că ceva pătrundea 
prin trapa închisă - doar trece prin ea... se materializează chiar 
din oțel. 

Riscul de a fi trasă în jos, către pivniţa prin podea, era depășit 
doar de pericolul apariţiei vreunui lucru ce ieșea din pivniţă și 
pătrundea în camera de primire. 

Așadar, podelele, zidurile, ușile bolților de bancă nu ofereau 
nicio protecţie. Nicio fortăreață nu putea rezista acelui dușman. 
Niciun loc de pe acest nou Pământ nu putea oferi securitate, 
pace sau intimitate. 

Realitatea nu mai e cea pe care o știam până acum. 

Acesta fusese un aforism preferat al amatorilor de droguri 
cărora le plăcea să apară la programele de arte liberale și la 
cursurile de literatură pe vremea când Molly fusese studentă la 
Berkeley. Ei erau aceia care participau la programele de artă a 
scrisului, care respingeau valorile tradiţionale ale literaturii în 
favoarea „libertăţii intelectuale prin anarhie emoţională și 
lingvistică”, indiferent ce însemna acest lucru. 

Realitatea nu mai era cea de până atunci. După-amiază, se 
putea întâmpla ca ea să nu mai semene cu cea de dimineaţă. 

Lewis Carroll dându-și mâna cu H.P. Lovecraft. 

S-ar putea ca internaţii de la Balamuc, atât de greșit înțeleși 
și incapabili să-și adapteze propriul timp la cel al lumii, să 
considere aceste noi circumstanțe mai apropiate de 
experienţele lor și de părerile lor despre viaţă. 

Pe de altă parte, Molly se simţea ca și cum sănătatea ei 
mintală era în situaţia precară a unui tren în viteză, care 
coboară muntele pe șine care nu sunt prinse de nimic. 


206 


Dacă extraterestrul cu chipuri pe palme era stăpânul unei 
tehnologii care îi îngăduia să se ridice prin podea la fel precum 
coborâse Angie, dacă nu existau bariere pentru mișcările sale, 
atunci, să coboare treptele pivniţei, în căutarea lui Cassie, nu 
era mai periculos decât era dacă ar fi rămas în stradă, alături de 
Neil. Prevederea nu aducea niciun avantaj, iar precauţia nu 
oferea recompense. Şansa era în favoarea celui îndrăzneț, poate 
chiar a celui nechibzuit. 

Din nou, în lumina lumânării, păși de-a lungul urmelor de 
sânge până la ușa pivniţei. Era cât pe ce să facă trecerea peste 
acel prag, când o mișcare, percepută periferic, o făcu să se 
oprească și să se întoarcă. 

Un câine. Cel auriu de vânătoare - unul dintre cei trei care 
rămăseseră împreună cu Cassie - apăruse acum în ușa tavernei. 
Avea o postură încordată. Ochi solemni. Apoi, dădu din coadă. 


e Capitolul 50 


Mișcarea cozii o convinse pe Molly să meargă după câine 
până în toaleta femeilor. Niciun câine n-ar fi dat din coadă, dacă 
ar fi pierdut copilul ce i-a fost încredinţat, mai ales un câine 
dotat cu o inteligenţă ieșită din comun și cu o loialitate mai 
mare decât a celorlalţi patrupezi. 

Cassie stătea într-un colț al toaletei, cu spatele lipit de perete 
și păzită de cei doi câini corciţi. Doar o clipă, aceștia își dezgoliră 
colții la Molly, nu pentru că ar fi considerat-o o ameninţare, ci 
pentru că probabil voiau ca ea să constate cât de vigilenţi erau. 

Cineva închisese fereastra pe unde scăpase Render. Podeaua 
de la capătul camerei era încă udă de ploaie, dar în balta 
formată nu crescuse nimic. 

Tulburată, Cassie veni imediat în brațele lui Molly, își îngropă 
fața în gâtul ei și începu să tremure fără să se poată opri. 

Molly o linişti, o mângâie pe păr și constată că nu păţise 
nimic. 

În baza logicii vechii realităţi, prioritatea ar fi fost să 
părăsească taverna. Întâi să fugă, pentru ca abia după aceea să 
dea sfaturi copilului. 

În noua realitate, lumea din afară era la fel de primejdioasă ca 
orice încăpere din tavernă, inclusiv pivniţa. 


Orice loc de afară era de fapt mai periculos decât taverna. În 
ciuda oaspetelui din debaraua cu obiecte de curățenie și 
indiferent ce spori apăreau în adunătura automutilată din 
pivniţă, formele de viaţă grotești și ostile, venite de pe altă 
planetă, cutreierau în număr mult mai mare în aer liber. 

Stăpânii acelei tehnologii extraterestre ce părea o magie 
puteau extrage prada din orice adăpost, prin pereţi, podele sau 
tavane, și era limpede că și ei puteau trece prin materia solidă 
în același mod. Formele inferioare de viață, totuși - echivalentul 
mamiferelor, reptilelor, insectelor - nu deţineau asemenea 
calităţi; zidurile constituiau bariere pentru ele. 

Hoarda de înaripate înnebunite din casa lui Johnny și Abby se 
zbătuse să găsească o cale de ieșire de sub leațuri și tencuială. 
Namila cu forme de insectă din subsolul bisericii nu ar fi smuls 
podeaua din stejar dacă ar fi putut să treacă prin ea fără efort. 

Drept urmare, deși taverna nu oferea nicio protecţie împotriva 
stăpânilor invaziei, măcar asigura o oarecare apărare față de 
creaturile veninoase ale ecologiei extraterestre. 

— Au murit cu toţii, nu? întrebă Cassie. 

Întrucât mama și tatăl fetei se numărau printre dispăruţi, 
Molly spuse: 

— Poate nu, scumpo. Poate că ei... 

— Ba nu. Fetei nu-i plăcea să fie menajată. Mai bine morți... 
decât cu unul dintre lucrurile alea în tine. 

Asta părea o aluzie la altceva decât sporii care pătrundeau în 
organism prin tăieturi. Cassie nu văzuse, probabil, ce creștea în 
dulapul din toaletă sau coloniile albicioase care acum se târau 
prin lumina înșelătoare a dimineţii purpurii. 

— Ce lucruri? o întrebă Molly. 

— Lucrurile cu chipuri în palme. 

Și Angie vorbise despre o asemenea fiinţă. Fata se referea la 
lucruri, la plural. 

Cei trei câini începură să se agite și scoaseră niște sunete 
ascuţite și nerăbdătoare, apoi mârâiră încet, ca și cum și-ar fi 
amintit de entitățile la care se făcuse referire. 

— Ce înseamnă asta, Cassie - au chipuri în palme? 

Glasul fetei scăzu, ajungând o șoaptă. 

— Îţi pot lua faţa și o ţin în mâini, și ţi-o arată, și alte fețe, și le 
strivesc în pumn și le fac să strige. 


208 


Explicaţia nu reuși să alunge starea de confuzie a lui Molly. 
Răspunsurile la alte câteva întrebări îi oferiră o idee mai clară a 
celor întâmplate părinţilor lui Cassie și celorlalţi din tavernă, 
însă nu o lămuri suficient în legătură cu lucrurile cu feţe în 
palme. 

Trei dintre ele se ridicaseră prin podeaua tavernei, în mijlocul 
celor strânși acolo. Aveau formă umanoidă - înalte până 
aproape de doi metri, cu două picioare, două brațe -, dar 
departe de a avea o înfățișare umană. 

Aspectul extrem de ciudat al acestor creaturi îi făcuseră până 
și pe iubitorii de pace să intre în panică. Unii încercaseră să 
fugă, însă extratereștrii îi opriseră pur și simplu întinzând spre 
ei, nu arme sau vreun instrument, ci doar mâna. Tot astfel, un 
gest îi făcuse să tacă pe cei care urlau, iar pe cei înarmaţi îi 
făcuse să-și lepede armele fără să tragă măcar un foc. 

Pentru Molly, acest lucru sugera control telepatic - un motiv în 
plus ca să se întrebe dacă se putea opune cineva acestei 
cuceriri a lumii. 

Cei trei extratereștri se deplasaseră apoi printre oameni, 
„luându-le feţele”. Molly nu reușise să înțeleagă bine ce 
însemna asta. 

La început, în locul feței persoanei rămânea ceva „neted”, iar 
fața scoasă era „vie în mâna lucrului”. 

După aceea, vreme de o clipă, faţa unui extraterestru se 
forma din netezimea ce existase în locul din care se furase 
înfățișarea. Apoi dispărea, iar faţa originală, cea umană, 
revenea. 

Asta-i sugerase lui Cassie că stăpânii extratereștri se 
instalaseră în acei oameni, dar aceea era evident o interpretare 
inspirată de filme și probabil nu reprezenta explicaţia corectă. 

Fata nu văzuse dacă toţi cei din tavernă suferiseră acel 
proces, pentru că, de teamă, se refugiase împreună cu câinii în 
toaleta femeilor. Nu dorise să iasă pe ușa principală, pentru că, 
pentru a ajunge la ea, ar fi trebuit să treacă prea aproape de 
extratereștri. 

Cassie așteptase acolo, crezând că unul dintre lucruri o va 
căuta ca să-i ia faţa. 

Molly nu reuși să afle niciun amănunt util din relatarea 
ciudată a fetei, dar bănui ca ea nu fusese cruțată accidental sau 
ca urmare a vreunei neglijenţe. Extratereștrii îi îngăduiseră în 


209 


mod deliberat să scape. Când fugise, ar fi putut să o oprească 
așa cum îi opriseră pe toți adulţii care încercaseră să fugă. 

Abby și Johnny, prinși într-o casă care „se schimba... fiind 
aproape vie”, nu fuseseră atacați nici de creatura care îl 
măcelărise în garaj pe tatăl lor beat și nici de multitudinile 
agitate din pereți. 

Eric, Elric și Bethany nu „plutiseră” prin tavan, ca să ajungă în 
furtună, împreună cu părinţii și bunica. lar în pod ei fuseseră 
salvaţi de prădătorul amorf, vizibil doar la marginea câmpului 
vizual, lucrul care mirosise a „chibrituri arse, ouă stricate și 
baligă”. 

In biserică, deși Bethany fusese cât pe ce să piară, toţi cei 
cinci copii fuseseră salvaţi de la o moarte sigură - și probabil că 
nu numai datorită acţiunilor întreprinse de Molly și Neil. 

Ideea că micuța Cassie fusese cruţată în mod intenţionat 
conduse la altă deducție potrivit căreia, în acel moment al 
cuceririi lumii, planul de război impunea exterminarea 
nemiloasă a majorităţii oamenilor care aveau peste o anumită 
vârstă - dar specifica salvarea copiilor. 

La început, ideea i se păru ciudată, dacă nu chiar 
inexplicabilă, dar apoi, în vălmășagul evenimentelor suprareale, 
în hăţișul de minuni întunecate și imposibilități care defineau 
ultimele douăsprezece ore, Molly găsi la urmă un fir al logicii 
care conducea în mod inexorabil la o suspiciune care o făcu să 
îngheţe. 

Unul după altul, îi privi pe cei trei câini în ochi. Corcitură, 
corcitură, câine de vânătoare. Ei o priviră direct, plini de 
speranţă, dând din coadă în așteptare. 

Molly examină podeaua, pereții, tavanul. 

Dacă i-ar fi citit cineva gândurile, aflându-i bănuiala, atunci 
era de așteptat ca totuși ceva să intre în baie printr-o suprafaţă 
solidă, să-i ia faţa, iar apoi viaţa. 

Ajunsă în acel punct neclintit al lumii ce se răsturna, se 
aşteptă să moară - și nu se întâmplă asta. 

— Hai, scumpo, îi spuse lui Cassie, să ieșim de aici. 


e Capitolul 51 


Plafonul de ceaţă rămânea coborât, dens, purpuriu. Lumina 
lividă putea fi din acel moment o stare permanentă a zilei, din 
zori și până la crepuscul. 

Undeva în orașul muribund, plânsului unei femei îi răspunse 
plânsul unui bărbat, la care se adăugă plânsul unei a/te femei, 
fiecare dintre cei trei exprimându-și nenorocirea cu exact 
aceeași serie de suspine și hohote. Mucegaiurile albe și 
târâtoare păreau a explora la nesfârșit sau poate că semănau 
noi colonii în locurile în care găseau condiţii ideale. 

In faţa tavernei, după ce o predase pe Cassie în grija lui Neil, 
Molly îi luă pe cei trei fraţi Crudup deoparte pentru a reanaliza 
povestea pe care i-o spuseseră ei în timpul deplasării de la St. 
Perpetua până la Tail of the Wolf. După experienţa cu Angie în 
camera de primire de la tavernă și cunoscând relatarea lui 
Cassie, acum voia să înţeleagă mai bine istorisirea lui Eric, Elric 
și Bethany. 

Mama și tatăl lor se ridicaseră din camera de zi de parcă, 
brusc, fuseseră scutiţi să mai respecte legea atracției 
gravitaționale. Cei doi trecuseră prin tavan, apoi prin tavanul 
dormitorului de la etaj, pentru ca apoi să treacă prin acoperiș, 
ieșind din casă. Deopotrivă uimiţi, deconcertaţi și îngroziţi, copiii 
urcaseră pe scări, apoi se căţăraseră pe scara de la pod, 
urmându-și părinţii de la un nivel la altul. 

Acest lucru se întâmplase în timpul unei treceri a leviatanului 
pe deasupra orașului, când greutatea lui oprimase și apăsase, 
iar vibrația mută a motoarelor se simţise în oase. Așadar, copiii 
trăseseră concluzia că părinţii lor fuseseră teleportaţi pe nava- 
mamă. 

Bunica lor, despre care copiii vorbeau cu o afecţiune care nu 
caracteriza nicio relatare despre părinţi, reacţionase cu groază 
la ascensiunea extraordinară a fiicei și a ginerelui. O liniștiseră 
asigurările nepoților - în baza filmelor și spectacolelor TV - că 
toți cei care erau trași la bordul unei nave extraterestre erau 
readuși pe pământ, chiar dacă asta se întâmpla după examinări 
brutale sau experienţe uneori dureroase. 

La mai puţin de o oră după aceea, când bunica se ridicase de 
pe podea, către tavanul camerei de zi, ea nu ţipase, așa cum ar 


211 


fi fost de anticipat, ci doar scosese o exclamaţie de uimire când 
picioarele au pierdut contactul cu covorul. Privind în jos către 
copii, îi uimise prin faptul că zâmbise și le făcuse un semn cu 
mâna înainte de a trece prin tavan. 

Până când copiii au ajuns-o din urmă la etaj, ea râdea deja. lar 
în pod, înainte de a dispărea prin acoperiș, bunica le spusese: 

— Nu vă faceţi probleme pentru bunica, scumpilor. Nu simt 
deloc artrita. 

Acum Eric continuă să susţină că bunica lor „înnebunise de 
tot”, afirmaţie care o supărase destul de rău pe Bethany. Elric 
păstra o părere neutră în legătură cu subiectul. 

Datorită bănuielii tulburătoare pe care Molly și-o formase cât 
o ascultase pe Cassie în tavernă, o interesa în mod deosebit 
partea de după episodul cu bunica al povestirii, când copiii 
Crudup rămăseseră singuri în casă. 

Mirosul grețos al prezenței ostile îi făcuse să verse când 
urcaseră în pod a doua oară. Bethany își făcuse palmele căuș 
peste nas și gură, încercând să elimine o parte a mirosului rău, 
însă gemenii, care purtau nume de eroi scandinavi, respiraseră 
pe gură și rezistaseră. 

Ei nu reușiseră să identifice sursa duhorii decât după ce 
bunica lor trecuse prin acoperiș, după care descoperiseră o 
creatură care se vedea mai ușor cu coada ochiului decât atunci 
când era privită direct, care avea mai curând formă decât 
detalii, care își modifica necontenit forma, care se așezase între 
ei și singura ieșire din pod. 

— Ne-a vrut pe noi, spuse Bethany. 

Niciunul dintre copii nu se îndoia de acest lucru. 

Și i-ar fi prins, copiii erau de acord asupra acestui aspect, 
dacă n-ar fi fost femeia care semăna cu Obi-Wan Kenobi. 

De fapt, ei nu voiau să spună că femeia semăna fizic cu Sir 
Alec Guinness (de fapt, ea era atrăgătoare), nu că ea putea fi la 
fel de bătrână ca Obi-Wan (bătrână, conveniseră ei, dar poate 
cu câţiva ani mai în vârstă decât Molly), nu pentru că purta o 
mantie cu glugă în stil extragalactic (ei nu-și aminteau ce purta), 
ci că ea fusese puţin translucidă, așa cum își aminteau că fusese 
și Obi-Wan când, după moarte, îi apărea uneori lui Luke 
Skywalker pentru a-i da sfaturi. 

Puștii nu reușiseră să se pună de acord ce anume 
întreprinsese femeia ca fiara să se retragă - cuvinte fermecate, 


212 


inel magic, o mișcare complicată a mâinii care făcuse gestul de 
supunere al fiarei, simpla forţă a personalităţii ei -, dar erau de 
acord că ea alungase creatura către capătul îndepărtat al 
podului, departe de gura de coborâre, care rămăsese singura 
cale de ieșire. Ei fugiseră din acea încăpere și nu mai priviseră 
înapoi la lucrul care duhnea și-și schimba forma sau la fantoma 
care îi salvase. 

— Arăta cam ca tine, îi spuse Bethany lui Molly. 

— Ba nu, protestă Eric. 

— Ba da, zise Elric, mie așa mi se pare. 

— Da, cam ca tine, insistă Bethany. 

Eric studie fața lui Molly. 

— Da, parcă da. 

Molly nu știa cum să interpreteze acest aspect, dacă avea sau 
nu o noimă. 

Mai important era faptul că, punându-i pe copii să relateze din 
nou cele întâmplate, găsise sprijin în favoarea bănuielii care o 
copleșise în tavernă. 

Privi în jur. În vest, una dintre navele luminoase, sub formă de 
disc sau sferă, trecea de la nord la sud prin ceața deasă, iar la 
nivelul solului, lumina călătoare făcea ca umbrele caselor și ale 
copacilor să dea impresia că se grăbeau după navă ca o hoardă 
de spirite răutăcioase atrase de un cântăreţ la flaut, care 
intonează o melodie ce nu poate fi auzită de urechea umană. 

Extratereștrii, acești noi maeștri ai unui Pământ remodelat, 
erau indiferenți la suferinţe și se arătau capabili de o cruzime 
care depășea până și cele mai barbare acţiuni umane, deși omul 
era de multe ori o specie crudă prin excelenţă. Cu toate 
acestea, extratereștrii îngăduiau - sau poate că asigurau - 
supraviețuirea majorităţii, dacă nu chiar a tuturor copiilor. 

Acești distrugători de civilizaţie nu aveau milă. Chiar dacă 
majoritatea sau toţi copiii erau cruţaţi în mod deliberat, acest 
lucru avea să fie temporar. Probabil că extratereștrii le 
hărăziseră copiilor un rost special. 


e Capitolul 52 


— Ce rost special? o întrebă Neil. 
— Nu știu, nici măcar nu pot ghici, îi răspunse Molly. 


Stăteau în mijlocul străzii, separat de cei șase copii și patru 
câini, și discutau cu glas scăzut, fără să se privească unul pe 
altul, ci uitându-se la clădirile și copacii din jur. 

In viitorul imediat și probabil în restul vieţii lor, care puteau fi 
unul și același lucru, ea și Neil aveau să fie santinele la datorie, 
indiferent ce alte treburi ar mai fi avut de rezolvat. Când vor 
obosi, vor dormi cu rândul. 

Probabil că extratereștrii îi voiau deocamdată pe copii în 
viaţă, și poate că Molly și Neil, ca paznici ai copiilor, nu se aflau 
pe lista de exterminare, cel puţin deocamdată, dar nu puteau fi 
siguri că făcuseră  deducţiile cele mai potrivite după 
evenimentele recente. Singura lor speranţă era zelul, asta dacă 
exista vreo speranţă. 

Molly găsi o analogie: 

— Suntem recoltatori. 

— Suntem ce? întrebă Neil. 

— Copiii reprezintă recolta. Noi suntem trimiși pe câmp să-i 
adunăm. 

Molly își dădu seama că ideea asta era ca un păianjen care se 
târa de-a lungul nervilor lui, poate pentru că spusele ei erau cât 
se poate de adevărate. 

— Suntem ce suntem, și facem ce vrem, spuse el nu prea 
convins, dar ţinând să respingă explicaţia ei. 

— lar asta ne face utili pentru ticăloși, sugeră ea. Dar 
indiferent de scopul pentru care sunt recoltaţi copiii, noi nu-i 
vom lăsa să aibă o asemenea soartă. 

Ținând seama de diferența de putere dintre ei și extratereștri, 
acel jurământ suna a fanfaronadă și-i lăsă un gust amar în gura 
lui Molly, însă ea chiar voia să moară, dacă era nevoie, pentru a- 
și respecta jurământul. 

— Să nu ai încredere în câini, îl preveni ea. 

Neil examină cei patru câini care, atenţi la orice semn de 
pericol, dădeau încet roată copiilor. 

— Sunt devotați copiilor. 

— Da, fideli, curajoși, îl aprobă ea, ca orice câini. Dar astea nu 
sunt animale obișnuite. 

— Ne-am dat seama de asta din purtarea lor, o aprobă Neil. 

— Sunt câini, dar și ceva mai mult decât atât. La început mi s- 
a părut un miracol, Virgil, cu trandafirul și alte chestii. Numai că 
nu ne putem încrede în acel ceva mai mult decât atât. 


214 


El o privi în ochi. 

— Ți-e bine? 

Ea dădu din cap. 

— A fost urât în tavernă. 

— Morți cu toţii? 

— Sau poate mai rău. 

— Dacă se ajunge la asta... zise Neil. 

Încercând să-l ajute, Molly continuă în locul lui: 

— La moarte, adică. 

— Dacă se ajunge la asta, vrei să-ţi ofer binecuvântarea 
finală? 

— Mai poţi face asta? 

— Nu mai am funcţia, dar mai știu cuvintele, și cred în ele. 
(Zâmbi.) Sper că mi se va ierta obrăznicia asta. 

— Nu-i nimic, spuse ea. Da. Aș vrea, dacă poţi. Dacă se 
ajunge la o asemenea situație. 

— Te-ai pregătit pentru asta? 

— Da. Prima dată, când una dintre navele acelea strălucitoare 
a trecut pe deasupra noastră, semănând cu farfuriile zburătoare 
de altădată, și eram cu tine, Johnny și Abby pe stradă. Mă 
aşteptam la razele morții, ceva care să semene cu scene din 
Războiul lumilor. 

— În film, zise el, Gene Barry și Ann Robinson au supraviețuit. 

— Bacteriile de pe Pământ au ucis toți marțienii atotputernici, 
își aminti Molly. 

De astă dată nu se aștepta la un sfârșit hollywoodian. 

Amintindu-și cum stătuse Neil în fața televizorului, urmărind 
pentru ultima oară scene din filme vechi, cu puţin înainte de a 
pleca de acasă, Molly își dădu seama că lui i-ar plăcea o 
întrebare care să-i pună la încercare cunoștințele. 

— Apropo, ce s-a întâmplat cu Gene Barry? întrebă ea. A mai 
făcut vreun film după aceea? 

— Mai multe, inclusiv unul mare. Drumul tunetului, cu Robert 
Michum. 

Lăsându-i pe copiii în grija celor trei câini, Virgil se apropiase 
de Molly. Pufni cu nerăbdare. 

Aplecându-se deasupra ciobănescului, scărpinându-l ușor 
între urechi, fără să-i dea de înţeles că nu mai avea încredere 
deplină în el, Molly zise: 

— Da, băiete. Știu. E vremea să trecem la treabă. 


215 


Imediat după aceea, Virgil se îndepărtă de ea și o luă grăbit 
spre sud, pe Main Street. 

Porniră din nou la drum - Molly după Virgil, cei șase copii și 
ceilalți trei câini în spatele ei, iar Neil venind în urma tuturor. 

Ziua întunecată ca vinul tulbure, lipicioasă între pământul 
îmbibat de apă și plafonul scăzut de ceaţă, părea să anunţe 
înmormântare, sau cimitir. 

Ornamente negre și cenușii, umbre și mușchi împodobeau 
copacii, iar de-a lungul străzii, automobilele parcate păreau să 
aștepte pentru a forma o procesiune ceremonială imediat ce 
dricul avea să pornească în fruntea lor. 

Magazinele și casele se înălţau ca niște mausolee cu ziduri 
oarbe, cărora le lipseau numele și epitafurile, ca și cum morţii ar 
fi fost trecuţi în uitare de îndată ce fuseseră îngropați. 

Ziua grea, irespirabilă, zăcea din nou într-o tăcere deplină. 
Imitaţiile de plâns, scâncetele femeiești și suspinele bărbătești 
amuţiseră. 

Niciun semn înaripat al morții - corbi, bufniţe, ciori - nu mai 
îndrăznea să se aventureze pe cerul ameninţător. Nicio pasăre 
nu cânta și nu lansa chemări, niciuna nu ţopăia prin curțile 
umede în căutarea unor râme grase, și niciuna nu se așezase pe 
gard sau pe verandă așteptându-și suratele la sfat și sfadă. 

În ciuda absenței semnelor înaripate, Molly simţi că 
majoritatea oamenilor din Black Lake muriseră. Cu câtva timp 
înainte, se gândise că i-ar fi putut găsi ghemuiţi în casele ca 
niște fortărețe, înarmaţi cu pistoale, cuțite și bâte de baseball, 
pregătiţi să-și apere familiile, însă acum știa adevărul. 

Cei care nu fuseseră măcelăriți fuseseră prinși și închiși ca să 
slujească drept subiecte de experiment sau ca obiecte utile unor 
jocuri pline de cruzime. În case nu mai trăia nimic - doar dacă 
prin încăperile jilave nu cumva se târau viermi din altă lume, 
dacă plante nepământești nu prinseseră cumva rădăcini în 
pivnițe, în paturi bogate de cadavre în descompunere, 
crescându-le frunze de culori palide și flori întunecate. 

Molly aruncă o privire spre copii și se chirci când observă că ei 
o priveau plini de speranţă, cu convingerea evidentă că se 
puteau bizui pe ea. Câţiva dintre ei zâmbiră vag, iar încrederea 
lor patetică o mișcară. Se uită din nou înainte, ca nu cumva 
copiii să-i vadă lacrimile pe care se străduia să le alunge clipind 
din ochi. 


216 


Deși era pregătită să moară pentru ei, Molly nu le merita 
încrederea. În acel holocaust de proporţii mondiale, în care 
armate întregi pieriseră chiar înainte ca vreun soldat să apuce 
să tragă vreun glonţ, era conștientă că ea și Neil nu erau cei mai 
potriviti pentru a duce la bun sfârșit misiunea ce li se 
încredințase. 

O scriitoare ratată cu un pistol, un preot ratat cu o pușcă de 
vânătoare. În viaţă, ei reușiseră - da, avuseseră succes real și 
lipsit de echivoc - doar în iubire. Prin iubirea durabilă și mereu 
crescândă, ea și Neil își găsiseră mântuirea, pacea. 

Dușmanul lor era însă nepăsător la puterea iubirii. judecând 
după toate dovezile pe care le aveau la dispoziţie, acestor 
invadatori le lipsea până și capacitatea de a înțelege acest 
concept. 

La colț Virgil făcu dreapta, pornind pe Marine Avenue, iar 
când Molly îl urmă, i se păru, vreme de o clipă, că aerul umed și 
lumina ciudată conspiraseră să-i joace o festă, echivalentul unui 
miraj sau al unei Fata Morgana. Părea că o oglindă enormă 
umplea intersecţia pe o mare distanţă spre vest, reflectându-l 
pe Virgil și întreaga procesiune ce venea în urma lui. 

Apoi își dădu seama că procesiunea cealaltă nu era condusă 
de Virgil, ci de un seter irlandez. În fruntea coloanei se găseau 
două femei înarmate, nu una, și în coada grupului se afla un 
bărbat înarmat - mai scund și mai în vârstă decât Neil. În mijloc 
se găseau doisprezece copii și șase câini. 

Grupul se îndrepta spre nord pe strada în cruce. Oamenii se 
opriră și priviră la deal, spre Molly. Ea nu le putu vedea bine 
chipurile, pentru că lumina era slabă, iar distanța mare, însă 
ceilalţi sigur rămăseseră uimiți. 

Molly le făcu semn cu mâna, iar ei îi răspunseră. 

Câinele lor conducător, seterul irlandez, își continuă drumul. 
După o ușoară ezitare, hotărâră să îl urmeze, în loc să cotească 
pe Marine Avenue și să urce la deal pentru a-și satisface 
curiozitatea. Munca lor nu se încheiase. 

Pe de altă parte, ei recunoșteau sarcina pe care și-o 
asumaseră Molly și Neil, după cum și Molly recunoștea misiunea 
lor. Populaţia de copii din Black Lake era prea mare pentru a fi 
salvată de o singură echipă. lar dacă două echipe se întâlniseră, 
probabil că erau de fapt trei sau chiar mai multe. 


217 


Dacă n-ar fi ajuns să creadă că nu erau salvatori, ci 
recoltatori, existenţa a cel puţin două echipe i-ar fi dat curaj lui 
Molly. 

Celălalt grup dispăru pe strada în cruce. 

Virgil o conduse pe Molly spre o casă în stil victorian, 
maiestuoasă, cu lucarne, coloane și decoraţiuni exterioare 
bogate. 

Aruncă o privire la ceasul de la mână. Era aproape amiază. 
Trecuseră zece ore de când văzuse pentru prima oară ploaia 
luminiscentă și coioții de pe verandă. Simţi că nu mai era timp și 
că lovitura finală a acelui război avea să urmeze în curând. 


e PARTEA A ȘAPTEA eœ 


În sfârșitul meu îmi aflu începutul. 


T.S. Eliot, East Coker 


e Capitolul 53 


Lucarnele decorate cu frontoane sculptate cu teme florale, o 
lucrătură bogată realizată cu exuberanţă, grădini de primule 
înconjurate de palisade de fier forjat, coloane de verandă cu 
capete late, cu capiteluri în stil italian, o ușă de intrare cu un 
vitraliu având un desen extrem de complicat - acea casă 
reprezenta modelul ordinii arhitectonice, dovadă a luptei 
îndelungate a omului împotriva haosului și a căutării unui 
înțeles. 

De când se știa Molly, arhitecţii promovaseră în mare măsură 
sterilitatea, care este ordine golită de sens, și sărbătoriseră 
puterea, ceea ce este semnificaţie golită de graţie. Prin 
respingerea elementelor fundamentale ale civilizaţiei înseși care 
a făcut posibilă dezvoltarea sa, modernismul și copilul său vitreg 
din punct de vedere filosofic ofereau strălucire, în loc de 
frumuseţe autentică, senzaţie, în loc de speranţă. 

Toată viața văzuse cum civilizația devenise mai urâtă, mai 
meschină; acum, urmându-l pe Virgil pe treptele verandei, era 
copleșită de sentimentul de pierdere. Acea casă frumoasă, în 
proiectarea și construcţia căreia se cheltuise atâta iubire, era un 
simbol a ceea ce urma să fie eliminat din existenţă de către 
noua ecologie și de noii și brutalii stăpâni ai Pământului. 
Distrugerea care se înfăptuise cu pași mărunți de-a lungul unui 
secol de modernism fusese depășită de mii de ori într-o singură 
zi; iar curând, toate operele modernismului însuși aveau să fie 
șterse de pe faţa pământului de creaturile cu sânge rece care 
întruchipau viitorul după care tânjea modernismul. 

Toate foliile umanităţii păreau să merite a fi îmbrăţișate dacă 
reprezentau preţul păstrării a tot ce era frumos în civilizaţia 
umană. Deși inima omului este egoistă și arogantă, mulţi luptă 

219 


împotriva egoismului și deprind umilința; datorită lor, atâta 
vreme cât există viaţă, există și speranţa că frumuseţea 
pierdută poate fi redescoperită, că tot ce a fost urâţit și pângărit 
poate fi reînviat. 

Curând se putea întâmpla ca viața oamenilor să fie distrusă 
fără să rămână nicio urmă, de parcă nici n-ar fi existat. 

Lăsându-l pe Virgil la ușă, Molly se uită la Neil, rămas în 
stradă împreună cu cei șase ostatici ai norocului. Șapte ani de 
căsnicie se scurseseră pe nesimţite; nici șaptezeci n-ar fi fost de 
ajuns. 

Copiii păreau dureros de vulnerabili. Răul părea mereu atras 
de copii, mai ales de ei. Pentru cei prin care curg cele mai 
puternice fluvii de rău, distrugerea și decăderea inocenților 
reprezintă cea mai mare binecuvântare. 

Virgil scoase un mârâit aspru. 

La casa unde îi găsiseră pe Johnny și pe Abby, se deschisese 
ușa; poate câinele avea puterea de a-i comanda ori poate că 
vreo forță malignă din casă dorea să o atragă pe Molly înăuntru, 
în spiritul păianjenului care lansează o invitaţie către muscă. 

Câinele trecu pragul. Molly șovăise. 

Dacă acelea erau ultimele ore ale vieţii ei, dorea să le 
petreacă în slujba copiilor, chiar dacă pe termen lung nu îi putea 
ajuta. Era obosită și o usturau ochii de nesomn. Priveliștile prea 
multe și îngrozitoare o secătuiseră emoţional. Drept urmare, 
între bunele intenții și acţiuni se născuse prăpastia îndoielii de 
sine. 

Își întări hotărârea cu un vers din Eliot: „Poţi fugi de viaţă, dar 
de moarte nu trebuie să fugi”.% 

Curajul îndârjit putea fi dobândit din astfel de adevăruri 
nemiloase. 

Intră în casă. 

Deși neatinsă de cineva, ușa se închise în urma ei și a lui 
Virgil. 

Ca și în cealaltă casă de pe altă stradă, auzi un foșnet în 
pereţi - vânzoleala multitudinilor cu numeroase picioare sau 
bătaia a nenumărate aripi. 

De astă dată nu beneficia de sprijinul moral al lui Neil, ci doar 
de îndrumarea ciobănescului german, care putea fi în slujba 


30 Corurile din Stânca (1934). (n.tr.). 
220 


răului. Ca să se încreadă în propria intuiţie și în credinţă, care 
încă nu o trădase, trebuia să aibă încredere și în câine. 

Cu fața la foile de geam ale ferestrelor, ziua purpurie se uita 
înăuntru, dar nu făcea nimic să strălucească. Aprinse lanterna și 
încercă să nu se gândească la cât de multă - sau puţină putere - 
mai era în baterii. 

Virgil se îndreptă spre scară și începu să urce. 

Mergând după el, Molly auzi cum zgomotul vibrant din pereţi 
se organiză brusc într-un soi de maree ritmică. Acea umflare și 
curgere repetitivă o făcură să se oprească pe palier. 

In susurul măsurat al acelui suspin pe o mie de voci, Molly 
depista intenţie, înţeles și ceva care semăna cu disperarea. 
Ascultând mai atentă, tresări de surprindere când foșnetul 
moale și cadenţat s-a transformat în cuvinte: Fi-va timp... și 
timp de ucidere... și timp de ucidere... timp de ucidere... 

Deși vocile acelui cor răutăcios erau numeroase, fiecare se 
putea percepe doar o idee mai tare decât o suflare. Efectul 
cumulat era o șoaptă de o subtilitate atât de perfidă, încât părea 
să se fi născut în mintea ei, mai puţin ca sunet adevărat și mai 
mult ca halucinație auditivă. 

Abby susţinuse că pereţii vorbeau uneori. Fata nu-i dezvăluise 
ce anume spuneau. 

„Fi-va timp... și timp de ucidere... și timp de ucidere...” 

Molly nu-și putu da seama dacă era o amenințare sau o 
comandă menită să hipnotizeze prin repetiţie - sau cu totul 
altceva. 

Işi zise că ar trebui să ignore corul sumbru și insistent. Cu 
toate acestea, curiozitatea o împinse mai aproape de peretele 
palierului. 

Sub  fasciculul lanternei, pe tapet înfloriră trandafiri, 
majoritatea galbeni, unii roz, fără ghimpi, doar cu frunze. 

Işi trecu o mână peste trandafirii de pe tapet, neștiind bine la 
ce să se aștepte. Poate la o umflătură a tencuielii. Dovezi de 
deformaţii structurale. 

Peretele era neted, uscat, solid. O vibraţie slabă o gâdilă ușor 
în palmă, nimic altceva. 

„Fi-va timp... și timp de ucidere... și timp de ucidere...” 


31 Vers din Cântecul de dragoste al lui |. Alfred Prufrock (1917), versiune lon Caraion, 
Antologia poeziei americane, ed. Univers, 1978. (n.tr.). 


221 


Printre vocile în engleză i se păru că depistează și altele într-o 
limbă diferită. 

Își lipi capul de perete, cu urechea aproape de trandafirii 
galbeni. 

Un miros slab, dar tulburător, venea dinspre trandafirii 
imprimaţi - pesemne substanțele chimice din hârtie sau din 
pasta de lipit. 

Când se concentră asupra vocilor ce vorbeau în alte limbi, ele 
se limpeziră de parcă și-ar fi dat seama că ea manifesta interes 
faţă de ele. Auzi aceeași frază în franceză și spaniolă. Voci 
insistente intonau în alte limbi, ce păreau a fi rusă, japoneză, 
chineză, germană, suedeză și alte limbi pe care nu le putea 
identifica. 

Apoi ritmul încetă. Valurile măsurate de sunet se prăbușiră 
într-un iureș fără cuvinte de mii de sunete mărunte, susurul și 
freamătul, ticăitul și băzâitul unui cuib agitat. 

Încercând să ghicească doar după sunet ce fel de creaturi 
colcăiau pe sub tencuială, rămase cu urechea lipită de perete 
încă o clipă. O voce unică îi șopti din tumultul slab de foșnete și 
viermuială: „Molly”. 

Deconcertată, se trase departe de perete. 

Treaptă cu treaptă, fasciculul lanternei cobori scara, apoi 
treaptă cu treaptă până în locul de deasupra, unde aștepta 
câinele, și nu văzu pe nimeni care să-i fi putut rosti numele. 

Apocalipsa planetară devenise dintr-odată supărător de 
personală. Ceva de origine nepământeană, târându-se prin 
interiorul peretelui cu un scop necunoscut, îi rostise numele cu 
un ton de intimitate ciudată, care o umpluse de repulsie. 

Și, din nou, pe un ton plin de alean, plângăreţ: „Molly”. 


e Capitolul 54 


Cu ochi radiind și ușor de recunoscut în semiobscuritate, 
explozivi și ciudaţi în fasciculul lanternei, Virgil o întâmpină pe 
Molly în capul scării, nu cu o mișcare din coadă, ci cu un 
scheunat precipitat, și o conduse către singura dintre cele cinci 
uși care era închisă. 


În acea încăpere plângea slab un copil, probabil un băiat, 
suspinând nu din cauza vreunei primejdii iminente, ci ca și cum 
ar fi fost chinuit și terorizat îndelung. 

Molly încercă să deschidă ușa cu mâna în care ţinea lanterna. 
Nu reuși. 

Vreme de o clipă, așteptă ca ușa să se deschidă la comanda 
câinelui sau a prezenței care le permisese intrarea la parter, dar 
ea rămase închisă. 

Nedorind să-și lase pistolul în buzunar, puse lanterna pe 
podea și încercă din nou ușa cu mâna liberă. Tot încuiată. 

Strigă ușor către copilul care plângea: 

— Scumpule, suntem aici să te ajutăm. Nu mai ești singur. O 
să te scoatem de acolo. 

Ca și cum cuvintele ar fi fost o incantaţie, ușa se deschise 
brusc spre interior, dezvăluind o beznă absolută, negrul unei 
guri flămânde. 

Din pereţi și tavan se auzi numele ei, șoptit cu un freamăt 
flămând: „Molly, Molly, Molly...” 

Se sperie puţin și se trase înapoi. 

Fără să se teamă, Virgil ţâșni pe lângă ea și intră în cameră. 

Ușa se închise cu zgomot. 

Încercă mânerul, știind că nu se va clinti, și, într-adevăr, 
rămase înțepenit. 

Aplecându-se, își luă lanterna de pe podea. Când se ridică, 
percepu o mișcare în hol. Ceva apropiindu-se de ea din partea 
dreaptă. 

El se izbi cu corpul în ea - un bărbat mai scund decât Neil, dar 
suficient de solid. Lovită puternic, nu reuși să aprindă sau să 
folosească lanterna, scăpă pistolul și căzu la podea. 

Prăbușindu-se peste ea, lăsând-o fără suflare, el îi spuse: 

— N-o să-i găsești. Sunt sacrificiile mele. 

Lanterna căzută zăcea la câţiva centimetri spre stânga lor, 
dezvăluindu-l pe bărbat. Păr roșcat, tuns scurt, o faţă senzuală - 
ochi de culoarea turcoaz cu pleoape grele, buze pline. O 
cicatrice nu tocmai bine închisă îi unea urechea stângă de colţul 
gurii, amintire a unei lupte cu cuțitele. 

— Mielușeii sunt ai mei, spuse el, cu o răsuflare care duhnea - 
acrimea berii, înţepătura usturoiului, lingoarea blestemată a 
dinţilor cariați. 

Strânse mâna pumn și o îndreptă spre faţa ei. 


223 


Molly își întoarse capul. Lovitura nimeri puţin alături, dar 
degetul mare atinse cartilajul din urechea stângă a lui Molly. 
Bărbatul se prăbuși pe podeaua mochetată. 

Țipară amândoi de durere, iar ea își dădu seama că nu va mai 
putea evita o nouă lovitură. El îi va sparge nasul, pomeţii și apoi 
o va omori în bătaie. 

Deși era mai scund decât ea, Molly nu-l putu da deoparte, 
astfel că, înainte ca el să lovească din nou, își săltă capul de pe 
podea și-l mușcă de faţă. Ar fi trebuit să-l muște de gât. Nu-și 
putuse împinge capul la unghiul potrivit, ar fi trebuit să 
țintească mai sus. Dinţii de jos apucară falca, iar cei de sus, în 
obrazul neafectat de tăietura de cuțit. 

El răcni și încercă să se îndepărteze de Molly, iar ea se ţinu cu 
dinţii, de parcă ar fi fost un terier. El o lovi cu palmele pe umeri, 
în tâmple, dar nu reuși decât ricoșeuri azvârlite în panică, iar 
Molly nu cedă. 

E| se ridică mai mult, suficient de sus, iar ea se văzu silită să- 
și descleșteze dinţii, apoi îl împinse, îl zvârli într-o parte și se 
îndepărtă de el zbătându-se. 

Sălbaticul, șocat de ferocitatea revărsată împotriva lui, se 
rostogoli pe o parte și-și duse palmele la faţa crâmpoţită, 
evaluându-și rănile, scâncind și nevenindu-i să creadă. 

Scuipându-i sângele, simțind că se îneacă din cauza gustului 
sărat, scuipând întruna ca să poată respira normal, Molly găsi 
lanterna și, cu ea în mână, se ridică în picioare. 

Avea la dispoziție câteva secunde. Starea lui de șoc avea să 
dureze puţin, furia avea să se aprindă imediat, iar răzbunarea 
avea să-i fie brutală. 

„Mie, așa spusese el. „Mielușeii sunt ai mei.” Probabil că în 
camera în care intrase Virgil era mai mult de un copil. 
„Sacrificii”, așa spusese el. 

Clopote închipuite îi răsunară în urechea rănită, iar cartilajul 
pe jumătate sfărâmat o înţepa de parcă ar fi avut cioburi în el. 

Undeva, pistolul. Trebuia să-l găsească. Singura ei speranță. 

Covor, pete de sânge, covor, urme de picioare, monede care 
se vărsaseră probabil din buzunarele lui, toate în fasciculul 
curios al lanternei, dar pistolul, nicăieri. 

Injurând-o cu glas hârâit, cu aerul șuierând prin obrazul spart 
la rostirea fiecărui cuvânt, el rămăsese în coate și genunchi, 
pregătindu-se să se ridice. 


224 


Sperând să câștige timp pentru a găsi pistolul, Molly dădu să-l 
lovească peste cap cu un picior, dar nu nimeri. El o apucă de 
picior, aproape o dobori, apoi i-l scăpă. 

Covor, covor, sânge închegat, alte monede, covor, o ţigară 


rulată manual - marijuana, răsucită la ambele capete - 
mochetă, pistolul, nicăieri, nicăieri. Probabil că el căzuse peste 
pistol. 


Nu mai avea timp. Molly fugi spre camera cea mai apropiată, 
alungând umbrele cu lanterna, trânti ușa în urma ei, se chinui cu 
încuietoarea, sperând că va găsi așa ceva, și avu noroc, doarun 
buton de blocare. 

Încuietoarea făcu un clic, iar el se trânti cu putere în ușă, 
făcând-o să se cutremure, și apăsă clanţa. Avea să continue cu 
loviturile de picior. Încuietoarea era fragilă. Nu putea rezista 
multă vreme. 


e Capitolul 55 


O mandolină, un flaut, o tamburină și un corn francez pe o 
coroniță din vâsc, legată cu panglici, formau motivul brodat pe 
șezutul scaunului cu spătar drept, așezat în stânga ușii. 

În hol, bărbatul mușcat lovi ușa cu piciorul. Încuietoarea 
tresări, dar nu cedă, deși la următoarea lovitură avea să 
plesnească. 

Molly înclină scaunul pe picioarele din spate și băgă spătarul 
sub butonul care slujea drept clanţă. 

O a doua lovitură sfărâmă limba încuietorii, dar scaunul fixat 
în buton rezistă și celei de-a treia lovituri de picior, broderia 
minunată dovedindu-se egala sălbăticiei, așa cum s-ar cuveni 
într-o lume în care domina ordinea firească. 

El o înjură și lovi cu pumnul în tăblia ușii. 

— Pun eu mâna pe tine, îi promise el. Mă-ntorc după ce 
termin cu mielușeii. 

Apoi, probabil că plecă. 

Nu avea cum să știe dacă o va pândi, doar era bărbat, nu era 
din altă lume. Nu reușise să treacă prin ușa baricadată. 

Numeroasele întâlniri cu  inimaginabilele ameninţări 
nepământene se terminaseră fără ca ea să pățească nimic, iar 
un om obișnuit o rănise. Faptul avea o semnificaţie pe care 


225 


Molly o simțea, dar nu o putea explica, și încă o dată se văzu în 
pragul unei revelații de o importanţă covârșitoare. 

Nu era momentul să pună cap la cap toate fragmentele 
asupra cărora intuiţia îi solicitase atenţia. Ca să poată medita 
era nevoie de liniște și timp, iar ea nu avea la dispoziţie niciuna, 
nici alta. 

Bestia pe care o mușcase spusese că mieii, copiii, erau 
sacrificiile lui. Pentru ce, pentru cine, pe ce altar, în ce scop, era 
irelevant; ceea ce conta era intenţia lui și faptul că trebuia să-l 
împiedice. 

Urechea strivită și sângerândă o durea, dar nu mai răsuna ca 
un clopot. Acum putea auzi destul de bine. 

Singurul sunet pe care-l percepea era cel de mișcare 
neîntreruptă din interiorul pereţilor, foșnetul și fojgăiala. Nu se 
mai auzea nicio șoaptă. _ 

| se făcu greață. Saliva îi umplu gura. Incă simţea gust de 
sânge, de aceea scuipă în loc să înghită, apoi scuipă din nou. 

Intorcându-se de la ușă, pipăind cu fasciculul lanternei, primul 
lucru pe care-l văzu fu o toporișcă înfiptă într-o latură a unui 
dulap înalt din lemn. Sânge pe lamă, pe mâner. 

Ingreţoșată, nu vru să caute mai departe, dar trebuia și, prin 
urmare, așa și făcu. 

Se afla într-un birou întunecat din cauza copacilor din dreptul 
celor două ferestre, strangulaţi de mușchi și scăldați în lumina 
purpurie a amiezii. O ușă deschisă dădea spre baia de alături. 

Molly împărțea încăperea cu două cadavre - un bărbat aflat 
pe podea și o femeie prăbușită într-un fotoliu. Se obișnuise deja 
cu scenele oripilante, însă nu se uită prea îndeaproape sau 
îndelung la niciunul din ei. 

Fotografiile de familie de pe peretele din spatele biroului 
arătau că aceia erau părinţii copiilor încuiaţi în camera de la 
capătul scării. Puștii din fotografie erau un băiat cu gropiţe în 
obraji și sora lui mai mare, cu păr negru și codițe lungi. 

Întrucât nu apărea în niciuna dintre fotografii însemna că 
bărbatul cu cicatrice era un intrus. Crezuse că Michael Render 
va fi singurul sociopat care să aprecieze haosul creat de sfârșitul 
civilizaţiei. 

Sacrificii. 

Grăbită, scotoci prin sertarele biroului, căutând o armă. Spera 
să găsească un pistol. Nu găsi decât o foarfecă. 


226 


Din spatele ei, bărbatul cu cicatrice zise: 
— Aruncă foarfeca, și îi apăsă ţeava pistolului, probabil chiar 
arma ei, de ceafă. 


e Capitolul 56 


Scaunul cu husă brodată rămăsese blocat sub clanţă; dar 
ucigașul nu se strecurase prin acea barieră sau prin alta. 

Baia alăturată era comună biroului și dormitorului. Bărbatul se 
afla în casă de suficientă vreme ca să cunoască acest amănunt 
și venise în birou prin baia și camera alăturată. 

Molly nu dădu imediat drumul foarfecii, așa cum i se 
poruncise. Imaginaţia ei bogată crea un tablou de tortură și viol 
care făcea să merite riscul de a se repezi la el și de a încerca să- 
i înfigă foarfeca în burtă și să spere că se va putea feri de 
împușcătură. 

Insă nu cunoștea viitorul și nu putea acţiona în baza temerii a 
ceea ce putea păţi. Trecutul și viitorul sunt deopotrivă de 
îndepărtate, și singurul timp cu relevanţă este momentul 
prezent, acum, în care se desfășoară viaţa, unde se fac alegeri 
din motive practice și filosofice. 

Lăsată să cadă, foarfeca făcu un zgomot când atinse tăblia 
biroului. 

Bărbatul îi puse ţeava pistolului la gât, o încercui cu un braţ 
și-i atinse sânii pe sub pulover, motivat, nu de pofte trupești, ci 
de dorinţa de a-i provoca durere, lucru pe care-l și făcu, 
strângând-o tare. 

— ţi place să muști, nu? Vocea lui era afectată în mod ciudat 
de mușcătura din obraz, iar respiraţia îi mirosea la fel de 
neplăcut ca și până atunci, dar acum se adăugase și mirosul de 
sânge. Mănânci miel? 

Dacă ar fi țipat, Neil ar fi putut veni în ajutorul ei, dar trebuia 
să-i lase pe cei șase copii în stradă, apăraţi doar de câini, față 
de care acum avea suspiciuni. 

— Mănânci miel? repetă el, strângând-o cu atâta cruzime, 
încât ea îi oferi satisfacţie și strigă de durere. 

— Nu. Nu-mi place. 

— O să-ţi placă, zise el. O să te duc în hol, să-mi vezi cei doi 
miei, vreau să te văd când o să muști din ei. 


În ziduri, în tavan, prezenţele necunoscute clocoteau frenetic. 

— Cu cât mai tare muști din ei, cu cât găsești locuri mai 
interesante de mușcat, cu atât cresc șansele tale de a scăpa cu 
viaţă. 

Încercând să câștige timp și așteptându-se ca răspunsul lui să 
fie absurd, fără niciun element care să o lumineze, Molly 
întrebă: 

— Le-ai numit sacrificii. În numele cui, a ce? 

— Ei vor copii, mai mult decât orice, dar nu se pot atinge de 
ei. 

— Cine? 

— Cei care conduc lumea acum. 

— De ce nu-i pot atinge pe copii? 

— Nu știai? Copiii nu se cern, zise el. Dar regulile astea nu se 
aplică în cazul meu. Dacă-i rezolv pe copii, cei de la putere vor fi 
îndurători cu mine. 

Molly se simţi ca o femeie oarbă care citește linii de semne 
Braille din care, la întâmplare, au fost omise unele puncte. 
Dincolo de limitele câmpului ei vizual, se află un domeniu vital al 
înțelegerii. 

El își retrase mâna din jurul gâtului, însă apăsă și mai tare 
țeava pistolului pe gât, imediat sub articulaţia mandibulei. 

— la lanterna de pe birou și mișcă-te încet și ușor. Să nu 
încerci ceva, că-ţi zbor capul ăsta frumușel. 

După-amiaza sumbră se luminase dincolo de ferestre. 
Luminozitatea albă și rece se strecura în jos, limpezind aerul 
purpuriu. 

Molly recunoscu imediat calitatea acelei lumini. Una dintre 
navele tăcute, strălucitoare, plutea peste casă. 

Ca mai înainte, Molly se simţi observată cu atenție, 
examinată, dar mai mult decât examinată: Se simţi cunoscută la 
inimă, minte și corp, cunoscută cu totul, într-o manieră care o 
îngrozea. 

Cel care o atacase simţi același lucru, fiindcă se încordă și se 
retrase de la fereastră, trăgând-o și pe Molly cu el. 

— Ce-i porcăria asta? întrebă el. 

Teama îl făcu să fie neatent, iar când presiunea ţevii slăbi 
asupra gâtului, Molly știu că sosise momentul să acţioneze. 


228 


Înșfăcă foarfeca de pe birou. În același timp, se trase de lângă 
bărbat și auzi dubla apăsare pe trăgaci, dar nu auzi bubuitul 
împușcăturii. 

Molly se roti spre el. Pistolul, la treizeci de centimetri de faţa 
ei. Gura ţevii, uriașă, întunecată. El apăsă din nou pe trăgaci. 
Arma nu percută. 

Nemiloasă ca Soarta care taie firul vieţii cuiva, Molly îl lovi cu 
foarfeca în mâna care ţinea arma. El scoase un țipăt și o scăpă. 

Ea azvârli cu foarfeca în el, se aplecă și luă pistolul de jos. 

Ridicându-se în picioare, văzu că bărbatul voia să o prindă. 
Apăsa pe trăgaci, iar arma îi tresări în mână. 

El sluji de sacrificiu, și nu copiii. Glonţul îi găsi inima cu atâta 
precizie, încât muri înainte de a reuși să-și exprime uimirea. 

Cele două rateuri ale lui, urmate de împușcătura directă a ei 
nu fuseseră doar o serie de coincidente, iar arma nu era 
defectă. O anumită putere, un anumit agent ciudat acţiona în 
locul ei. 

Sub tencuială, stupul colcăitor devenise tăcut. 


e Capitolul 57 


Pătrunzând prin ferestre, strălucirea emanată de OZN aducea 
prea multă lumină crudă în acel abator presărat cu cadavre. 
Molly își recuperă lanterna de pe birou și ieși prin baia care lega 
biroul de cealaltă încăpere. 

O fereastră așezată sus în sala de duș permitea intrarea 
luminii care îi evidenția propria siluetă într-o oglindă - dar și a 
cuiva care nu era prezent. Văzu cealaltă persoană, se opri 
deconcertată ca să se uite mai bine, însă nu se văzu reflectată 
decât pe sine. 

Nu-și dădu seama dacă imaginea fulgurantă din oglindă 
fusese a mamei ei, Thalia, ori dacă acea viziune fusese doar 
expresia efemeră a celei mai fierbinţi dorinţe a ei, dacă fusese o 
halucinație sau poate un acces de nebunie. 

Vru să mai zăbovească, să studieze oglinda, însă mieii, după 
ce fuseseră salvaţi, aveau nevoie de ea. Prin camera alăturată, 
în hol, calea îi fu luminată de nava de pe cer, prin intermediul 
ferestrelor și a luminatoarelor. 


229 


Când ajunse la ușa de lângă capul scărilor, aceasta se 
deschise singură. 

Se găsea în dormitorul unei fete. Jucării, animale din pluș erau 
rezemate de căpătâiul patului acoperit cu un cearșaf plin de 
volane. Draperii din satin festonate cu bandă în zigzag. Afișe cu 
idoli adolescenţi lipite pe pereţi, băieţi frumoși, cu trăsături 
oarecum androgine. Zorzoane, emoţii și comoții. 

Două scaune erau puse spate la spate. Fata cu codițe, în 
vârstă de zece sau unsprezece ani, și fratele ei cu gropițe în 
obraji stăteau pe scaune, legaţi de încheieturile de la mână și de 
glezne cu bandă adezivă. 

Virgil îi păzea pe copii, și avea de ţinut la respect ceva 
formidabil. 

O colonie de mucegaiuri - sfere albe, saci palizi ca niște 
plămâni - pândea într-un colț. O a doua colonie, cu picioare 
lungi, ca de insectă, atârna de tavan, deasupra patului. Cu 
excepţia sacilor care se umiflau și dezumflau, toate stăteau 
nemișcate, deși în interior colcăiau de viaţă. 

Pe pat se vedea rola de bandă aproape goală și cuțitul pe 
care ucigașul îl folosise ca să taie banda. 

Sperând că vasul strălucitor va continua să plutească 
deasupra casei, radiind lumină prin ferestre, și că nu va trebui 
să-și facă treaba la lumina lanternei și în tovărășia 
mucegaiurilor mergătoare, Molly luă cuțitul de pe pat și tăie 
banda. 

Numele copiilor erau Bradley și Allison, iar Molly făcu toate 
eforturile să le alunge temerile, după care le spuse cât putu de 
repede și de direct că trebuiau să iasă din casă. Când ei o 
întrebară de soarta părinţilor, Molly îi minţi. 

A-i salva pe copii era mai ușor decât a-i ajuta să accepte un 
viitor care are la bază terenul nesigur al tragediei personale. 

Hotărâtă, Molly alungă acele gânduri. Ca să-și îndeplinească 
misiunea, trebuia să trăiască în prezent și să le dea copiilor 
speranţe și sfaturi pentru a suporta pierderea celor dragi. 
Trebuia să-i înveţe cum să trăiască momentul. 

Işi dădu seama că, de când trecuse pragul acestei case, 
fusese convinsă că ei vor avea un viitor, deși până atunci nu 
avusese motive să prevadă supraviețuirea pe termen lung. 
Cunoștea o parte din motivele care o făcuseră să-și schimbe 
părerea atât de radical, dar nu pe toate; evident, subconștientul 


230 


percepuse alte motive de optimism pe care încă nu era pregătit 
să i le împărtășească. 

Cum Bradley era mai mic și mai speriat decât sora lui, Molly îl 
eliberă întâi pe el și îi spuse să rămână în apropierea lui Virgil, în 
care își recăpătase încrederea, mai ales după ultimele 
evenimente. 

După ce o eliberă și pe Allison, Molly auzi un sunet ca un 
pleoscăit slab, care i se păru sigur de origine organică și-și ridică 
privirea; observă că pielita de pe un mucegai rotund, de 
mărimea unui pepene galben, din colonia de deasupra capului, 
se trăsese înapoi precum pleoapa unui ochi. Sub membranele 
acelea se vedea un chip uman. 

Dintre toate lucrurile imposibile și grotești pe care le văzuse 
de la ieșirea pe verandă printre coioţi, acesta era cel mai ciudat, 
cel mai greu de înţeles, cel mai tulburător. Cuprinsă de repulsie, 
nu reuși să-și desprindă totuși ochii de la el. 

După ce se uită mai atent, descoperi că faţa mucegaiului nu 
era modelată dimensional. Suprafaţa sferei de sub pleoapele 
trase înapoi era netedă și curbată, și transparentă, iar chipul 
uman părea să plutească în interior, ca un obiect plasat într-un 
glob de Crăciun, plin cu apă și câţiva fulgi care imitau ninsoarea. 

Chipul respectiv era al unui bărbat cu ochi albaștri și mustață 
blondă. Işi îndreptă ochii spre Molly și lăsa impresia că o privea. 
Expresia lui era îndurerată și imploratoare, părând să plângă, 
deși nu scoase niciun sunet. 

Membranele albe se dădură deoparte de pe un al doilea 
mucegai din colonie, dezvăluind o față cuprinsă în altă sferă: o 
femeie țipând și într-o stare de suferinţă cumplită. Răcnetele ei 
erau mute. 

Acelea nu erau chipuri reale, însă privindu-le, paralizată de 
teamă - Molly bănui că fiecare reprezenta o conștiință umană, 
mintea și amintirile unor persoane care trăiseră cândva. După 
moarte, fuseseră despuiate de corpurile fizice și prinse cumva 
de acele structuri înfiorătoare. 

Fiecare colonie de mucegaiuri albe reprezenta un fel de 
penitenciar organic, în care erau întemniţate conștiinţele celor 
care muriseră de mâna noilor stăpâni ai Pământului. Mai precis, 
probabil, coloniile puteau fi sisteme de stocare a datelor în care 
se acumulau minţi umane complete din toate punctele de 
vedere, cu amintirile, funcţiile cognitive și personalitatea lor. 


231 


Bătând puternic, îngrozită de concluziile la care ajunsese, 
inima lui Molly se făcu cât un purice. 

Alte pleoape se dădură înapoi, dezvăluind și alte chipuri, nu 
doar deținute de colonia care se târa pe tavan, ci și de cea 
ghemuită într-un colț, iar Molly știu brusc, din felul în care ele o 
priveau pe ea și pe copii, și din expresiile lor, că până și în acele 
închisori, erau conștiente. Conștiente, atente și disperate. Unele 
dintre ele erau turbate de starea în care se aflau și se agitau 
înnebunite, dar în tăcere. 

Înţelept, Virgil ieși în hol. 

Dorind să-i împiedice pe cei doi copii să vadă monstruozitatea 
aceea, Molly îi îndemnă să urmeze câinele. 

Ajunsă în prag, aruncă o privire în urmă și văzu o altă pleoapă 
deschizându-se pe o sferă, evidențiind fața bărbatului cu 
cicatrice pe care chiar ea îl împușcase cu cel mult trei minute în 
urmă. Privirea lui o găsi, iar trăsăturile feţei se schimonosiră de 
ură. 

Brusc, feţele căpătară glas și dinspre ele izbucni o cacofonie 
stridentă de plânsete, vaiete, răcnete, cereri de ajutor, ţipete de 
furie, blesteme și hohote demente de râs. 

Când Molly începu să coboare scările în urma copiilor, nava 
strălucitoare se puse în mișcare, lăsând din nou ferestrele într- 
un roșu noroios și aruncând în beznă interiorul casei. 


e Capitolul 58 


Neil vru să-i examineze urechea rănită și plină de sânge, dar 
Molly insistă să-și continue treaba. Virgil pornise din nou la 
drum, tropotind spre est pe stradă, refăcând drumul pe care 
veniseră. 

De data aceasta, copiii - acum opt la număr - mergeau în 
frunte, imediat după câine. Molly și Neil veneau în urma lor, cu 
ochii în patru, dar fără să mai fie cuprinși de paranoia de-a 
apăsa pe trăgaci la orice mișcare. 

— Trebuie să-i protejăm pe copii de oameni, spuse Molly. De 
oamenii obișnuiți, oameni născuţi din bărbat și femeie. De cei 
răi, de bolnavi. Extratereștrii și tot ce a venit din lumea lor... nu 
se vor atinge de copii. 

— De unde știi asta? se miră el. 


Ea cită spusele bărbatului cu cicatrice: 

— „Copiii nu sunt pentru cernut”. 

— Ce înseamnă asta? 

— Niște lucruri care s-au întâmplat în casă mi-au oferit o 
perspectivă diferită. O să-ţi spun mai târziu. Copiii sunt 
intangibili, ăsta e principalul. 

— De ce? 

— Nu știu sigur, dar am o teorie. O altă chestiune este... cred 
că și noi, cei care îi căutăm, suntem intangibili. 

— Dar urechea cine ţi-a atins-o? 

— N-a fost unul dintre ei, nimic... extraterestru. A fost 
individul acela psihopat, el i-a ucis pe părinţii lui Bradley și 
Allison, și se pregătea să-i ucidă și pe ei. 

— Mi s-a părut că am auzit o împușcătură. Dar abia a răsunat 
și n-am fost sigur. Era cât pe ce să intru. 

— Totul se terminase deja. 

El o privi cu o expresie mai mult decât uimită, poate chiar 
admiraţie. 

— Parcă te pricepeai doar să scrii cărți. 

— Da? Poate cu mult timp în urmă. 

Ciobănescul îi conduse către micul centru comercial din Black 
Lake. 

Fâșii de mușchi negricios drapau copacii și chiar îi sufocau pe 
unii dintre ei. Mușchiul începuse să înveșmânteze și clădirile: 
festoane în jurul streșinilor, de-a lungul pervazurilor. 

— Așadar, întrebă el, îi salvăm sau îi recoltăm? 

— Îi salvăm, cred. Și mi-am schimbat părerea în legătură cu 
câinii. 

Siluete întunecate și iuți ţopăiau pe acoperișurile caselor și 
ale verandelor, apărând și dispărând în straturile de ceaţă, 
sărind de pe o clădire pe alta. De dimensiunile unor maimute, 
aveau agilitatea macacilor și a maimuţelor capucin, dar le lipsea 
spiritul jucăuș al maimutelor adevărate. Capetele le erau prea 
mari faţă de corp, care era acoperit cu solzi, nu cu blană, iar de 
la depărtare, feţele lor asimetrice păreau să fi fost pe jumătate 
topite în foc. Cu mâini pe care apăreau la fel de multe degete, 
dar mai multe falange - decât la om sau maimuţă, animalele 
smulgeau din propriul trup, de parcă ar fi suferit, deși singurele 
sunete pe care le scoteau erau zgomote înfundate care, în unele 
cazuri, aminteau de un chicotit răutăcios. 


233 


Mucegaiurile creșteau pretutindeni: pe peluze și în parcuri, în 
straturi de flori și în jardiniere. Apăreau din crăpăturile pavajului, 
pe pereţii din lemn sau pe șindrila acoperișurilor. Nu erau toate 
de culoare albă sau neagră cu pete galbene, ci prezentau o 
mare diversitate de forme și culori care sugerau, nu o panoramă 
de basm, ci ţara fantasmagorică a risipei, cu forme ce sufereau 
mutații, provenind din călătoriile onirice scăldate în sudoare ale 
unui drogat pe cale de a intra în comă după o supradoză. 

— Întrebarea mea este dacă nu cumva ne-am înșelat 
considerând extratereștrii drept o forță monolitică, un stup care 
urmărește o singură misiune și conduși de o forţă unică, spuse 
Molly. 

— Mie așa mi se pare. 

— Da. Dar nu slujește la nimic atunci când e vorba de 
prelucrarea datelor: gunoi bagi, gunoi iese. O percepţie eronată 
dă naștere unei prejudecăţi. S-ar putea ca între ei să existe 
facţiuni. Și probabil că una dintre ele nu dorește distrugerea 
completă a speciei și a civilizaţiei noastre. 

— Dacă așa stau lucrurile, sunt în minoritate și, judecând 
după ce s-a petrecut până acum, nu au mare trecere. 

— Poate că au obţinut totuși o concesie în ce-i privește pe 
copii. 

— Dar tot ne răpesc lumea, spuse Neil, și cum poate cineva, 
mai ales un copil, să supraviețuiască într-o ecologie dementă? 

Molly se încruntă. 

— Nu au cum. Mai ales din cauza fericirii sau a speranţei. Dar 
probabil că ne scapă ceva și, prin urmare, o să încerc să-mi fac 
ordine în gânduri. 

Virgil îi conduse spre bancă. În cursul nopţii precedente, într-o 
discuţie cu grupul dispus să trăiască liber sau să moară, Neil 
recomandase clădirea băncii drept cel mai potrivit loc pentru a fi 
fortificat și apărat, presupunând că existau speranțe de apărare 
sau că avea rost să se apere până la ultimul. 

La început, Molly crezuse că ajunseseră la capătul misiunii lor 
de salvare. Se aștepta să se instaleze acolo cu cei care preferau 
să lupte și să se pregătească pentru a înfrunta sfârșitul, dacă 
așa avea să se întâmple, cu demnitate și curaj. 

Apoi văzu că în faţa ușii de intrare în bancă nu se găsea 
niciun paznic. Storurile erau trase la ferestre și, din câte își dădu 
Molly seama, nimeni dinăuntru nu supraveghea strada. 


234 


— E ceva în neregulă, observă Neil. S-a petrecut ceva. 
— lar acolo sunt și cinci copii, spuse Molly. 
Lucrarea nu era încheiată. 


e Capitolul 59 


În cazul în care, din anumite motive, copiii erau oarecum 
imunizaţi față de violenţa extremă, sub supravegherea câinilor 
ei erau în siguranţă pe stradă. Neil putea să o însoțească pe 
Molly în interiorul băncii. 

Cruţarea lor de acel holocaust nu era decât o teorie, chiar 
dacă în sprijinul ei veneau unele dovezi convingătoare. Neavând 
de partea ei decât o simplă teorie, Molly nu-i putea lăsa pe copii 
fără un adult care să-i apere. 

Neil insistă ca de data aceasta el să fie cel care intră în bancă, 
însă intenţia lui nu fu primită cu entuziasm de Virgil. Câinele 
refuza să-l însoţească. Drept urmare, ciobănescul se așeză pe 
trotuar în fața ușii, blocând intrarea. 

Neil se întinse pe deasupra câinelui să deschidă ușa, dar 
constată că era încuiată. 

Când se apropie Molly, Virgil se ridică în picioare și dădu din 
coadă. Ea întinse mâna spre ușă, care se deschise fără ca ea să 
o atingă. 

Așa cum li se mai întâmplase pe parcursul acelei odisee, a 
acelui tur de infern, lucrurile lipsite de suflet păreau să fie 
înzestrate cu intenţii. 

Cu o îmbrăţișare și un sărut, Neil cedă în favoarea lui Molly. 
Se întoarse în stradă, la copii și la câini. 

În drum spre bancă, Molly scosese încărcătorul din pistol și 
înlocuise cartușul lipsă. Avea zece cartușe încărcate, pregătite. 
În buzunarele blugilor mai avea câteva de rezervă. 

Cu lanterna în stânga, pistolul în dreapta, împinse ușa cu 
umărul și intră, urmată de Virgil. 

Singura bancă din Black Lake și din împrejurimi - construită în 
1936, când deponenţii trebuiau să fie impresionați de măreţia 
unei instituţii financiare - nu se compara ca splendoare cu alte 
bănci mari din acea perioadă, dar, prin dimensiunile modeste la 
scară, arăta convingător de solid. Pardoseli din marmură. Șase 
coloane din marmură. Pervazuri din marmură. Despărţiturile de 


235 


la ghișeele funcţionarilor erau din bronz ornamental de culoare 
închisă, cu intarsii din nichel și metal lustruit. 

În întregul hol, în spaţiile destinate funcţionarilor, în zona 
deschisă destinată birourilor pentru servicii, situate în spatele 
balustradei din marmură, lămpile cu gaz șuierau ușor, ca niște 
șerpi care visează, asigurând lumină din belșug. 

Molly stinse lanterna și o băgă sub betelia blugilor, la spate, 
ca să aibă ambele mâini libere pentru a manevra pistolul. 

Deși din tavernă plecaseră mai mult de douăzeci de adulţi, 
plus cinci copii, cu intenţia de a aproviziona și fortifica banca, 
acum în hol erau doar patru adulţi, trei bărbaţi și o femeie. 
Stăteau alături, cu fața la ferestrele ghișeelor, cu spatele spre 
ușă. 

Lucru ciudat, ei nu se întoarseră când intră Molly, deși ușa 
scârţâi, iar ghearele câinelui făcură zgomot pe podea, stârnind 
un șir de ecouri slabe din suprafețele de marmură. 

Din spate, Molly îl recunoscu pe unul dintre cei patru - Vince 
Hoyt, profesor de istorie și antrenor de fotbal. 

— Vince? 

El nu răspunse. 

— E totul în regulă? întrebă ea. 

Niciunul dintre cei patru nu păru să audă întrebarea. 

Dorind o lămurire, ea se uită la Virgil. El renunţase la rolul de 
călăuză și, invitând-o pe Molly cu o privire solemnă, așteptă ca 
ea să acţioneze. 

Ea traversă holul, până la linia formată de cei patru, 
observând că stăteau cu toţii rigizi, cu capetele drepte și umerii 
ridicaţi, parcă „pe loc repaus”, doar că ţineau mâinile moi de-a 
lungul trupului. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea și știu răspunsul când ajunse 
la capătul formaţiei pe care o alcătuiau. 

Cei patru nu aveau chipuri. 


e Capitolul 60 


Deci acela era fenomenul descris de Cassie: oameni fără ochi, 
nasuri, guri, fiecare faţă netedă de la o ureche la cealaltă și de 
la linia părului până la bărbie, de culoarea argilei galbene, la fel 


236 


de frumoasă și lipsită de trăsături precum ceramica arsă în 
cuptor. 

Ar fi trebuit să fie morţi, pentru că nu puteau respira. 

Deși pieptul lor nu se ridica și nu cobora odată cu expirația 
sau inspiraţia, din când în când tresăreau perceptibil, iar 
gâtlejurile li se mișcau ca și cum ar fi înghiţit. La doi dintre ei, 
venele de pe tâmplă se zbăteau vizibil. lar în fiecare caz, 
mâinile, atârnând moi pe lângă trupuri, tremurau. 

Radiau o neliniște care era aproape palpabilă, aproape 
suficient de mare ca să poată fi sesizată prin miros. Nu aveau 
chipuri, dar erau oarecum vii - și teribil de înspăimântați. 

Undeva în interiorul băncii erau cinci copii neajutoraţi, și fără 
îndoială că alături de ei se afla un lucru cu chipuri în palme. 
Pentru că acel gen de lucruri părea omniscient, cu siguranță 
avea cunoștință de sosirea lui Molly. 

Virgil evita în continuare să preia conducerea, însă rămase 
curajos alături de ea. 

Molly deschise ușița joasă din bronz care dădea în spaţiul 
destinat funcţionarilor de la ghișeu și păși pe tărâmul banilor, 
dându-și seama că aceștia nu mai aveau niciun rost. 

În partea din spate a incintei, o balustradă joasă despărțea 
spaţiul acela de un hol. Deschise încă o poartă și-l conduse pe 
Virgil pe coridor. 

Trei felinare Coleman erau așezate la distanţă egală unul de 
altul pe coridor. Nimic nu tulbura tăcerea, în afara susurului 
gazului ce ardea în felinar, apărat de scuturile antitermice 
curate. Podeaua era mochetată. Câinele păși fără să scoată un 
sunet. Cinci uși pe latura estică a holului, trei pe latura vestică, 
toate cu geamuri mate în partea superioară. Pe unele erau 
tăblițe cu numele unor angajaţi. Una avea inscripţia GRUPURI 
SANITARE. Două nu erau marcate în niciun fel. 

Intrarea în camera blindată de valori era la capătul 
coridorului. Așezată într-o arhitravă din oțel, ușa rotundă din 
inox masiv, dotată cu bolţuri de închidere de șase centimetri 
grosime, era deschisă. 

Camerele din spatele ușilor cu geamuri mate erau întunecate. 
Molly se gândi să intre în vreuna din ele, dar apoi se lăsă în 
seama intuiţiei și trecu cu precauţie prin dreptul ușilor. 

În memorie îi răsuna vocea temătoare a lui Cassie: „iti pot lua 
faţa și o ţin în mâini, și ţi-o arată, și alte fețe...” 


237 


În camera de valori se găsea cel puţin un felinar. În vestibulul 
de dincolo de cadrul gros din metal nu zări pe nimeni. 

„Și alte feţe... și le strivesc în pumn și le fac să strige...” 

Molly era la cinci metri depărtare de ușa camerei blindate 
când, în minte și în măduvă, în sânge și în oase, simţi 
întoarcerea leviatanului zburător. Se apropia dinspre nord și 
mergea spre nord-est, părând să comprime atmosfera de 
dedesubt, astfel că Molly se simţi ca un scufundător în abis, cu 
greutatea uriașă a oceanului strivindu-i umerii. 

La câţiva pași de camera blindată auzi zgomot de apă șiroind, 
se întoarse și-l văzu pe Virgil urinând pe zid. După ce-și goli 
vezica, veni spre ea cu coada între picioare, tremurând, dar încă 
hotărât să slujească. 

— Bravo, băiete, șopti ea, ai curaj. 

În prag, teama o făcu să se oprească. Cu gura uscată și 
arzând, cu palmele reci și umede. Patul pistolului lunecos de 
sudoare. Încercă să-și rețină un fior, dar dinţii îi clănţăniră 
precum castanietele. 

Traversă pragul curbat din oțel, gros de aproape un metru. 
Dincolo de el, era o ușă deschisă. 

Direct în faţă, dincolo de micul vestibul, se afla o cameră 
rectangulară având cutii de valori de la podea până în tavan. Un 
felinar lumina locul, dar camera era goală. 

Spre dreapta vestibulului, într-un cadru din oțel, era deschisă 
o altă ușă. De dincolo de ea, lumina părea să-i facă semne 
îmbietoare. 

Chiar acolo, în camera blindată, simţi vibrația ritmică a 
motoarelor mari ale navei cât muntele ce-și croia drum pe 
deasupra orașului. 

Intră pe ușă. Spre stânga era camera banilor - rafturi pline cu 
numerar, monede și registre. 

Tot aici erau și cinci copii, stând așezați pe podea cu spatele 
rezemat de perete, vii, dar speriaţi. Tot acolo, după cum ar fi 
trebuit să se aștepte, era și tatăl ei, Michael Render. 


e Capitolul 61 


În urmă cu douăzeci de ani, Render ucisese cinci copii în clasa 
ei, iar acum alţi cinci erau în primejdie. 


238 


Ca și cum ar fi știut la ce se gândea Molly, el zise: 

— Numărul magic e prezent, nu? 

Molly s-ar fi așteptat ca zidurile camerei de valori să dea un 
sunet metalic vocii lui Render, însă ele nu făcuseră decât să 
îndulcească și să înmoaie sunetele. Deși cuvintele lui erau 
batjocoritoare, ele sunară ca ale unui antreprenor de pompe 
funebre care rostește ceva în semn de respect pentru morți. 

Molly rămase cu pistolul în ambele mâini, îndreptat spre 
chipul lui frumos. 

— O să-i scot de acolo. 

— Poate morți. 

— Nimeni nu va muri, în afară de tine, zise ea, dacă se ajunge 
la asta. 

— „Dacă se ajunge la asta”, repetă el dispreţuitor. Eşti prea 
derutată ca să faci lucrul cel mai potrivit, draga mea Molly. Mă 
puteai ucide la tavernă, dar m-ai lăsat să plec. Permiţându-mi să 
comit cine știe ce orori, nu? 

Ea clătină din cap. 

— Mă subestimezi. 

Tremurând, cu coada între picioare și capul plecat, Virgil se 
strecură pe lângă Render și se alătură copiilor. 

Render abordă unul dintre zâmbetele mortale, având 
intensitatea și căldura care o fermecaseră pe mama ei, făcând-o 
să se mărite cu el. 

— Cum se cheamă când îţi ucizi tatăl? Parcă paricid, nu? 

— Eu nu am tată, spuse ea. 

— Așa spui, dar nu ești convinsă. Știi bine că în ziua aceea am 
venit la școală pentru că te iubeam și nu voiam să te pierd. 

— N-ai iubit niciodată pe nimeni, în afară de propria persoană. 

— Te-am iubit atât de mult, încât am ucis ca să ajung la tine 
în ziua aceea; am ucis pe oricine mi-a stat în cale, doar ca să mi 
se ofere șansa de a te crește ca un tată adevărat. 

Făcu un pas spre ea. 

— Stai pe loc, îl avertiză Molly. Nu uita că te-am nimerit de 
două ori atunci. 

— Și în spate, recunoscu el. Dar atunci erai nevinovată, mai 
puţin complexată de complexitatea a ceea ce e bine și rău. 

Mai făcu un pas și întinse o mână spre ea, cu palma în sus, ca 
o rugăminte de legătură emoțională. 

Ea se retrase din calea lui. 


239 


Încă apropiindu-se, el zise: 

— Hai, strânge-l în braţe pe tata, apoi să ne așezăm și să 
stăm de vorbă despre toate. 

Molly se retrase în spaţiul deschis dintre camera de bani și 
vestibul. Se putea retrage în continuare doar dacă ieșea din 
cameră - dar asta însemna să-l lase pe Render cu copiii. 

El continuă să pășească spre ea, cu mâna întinsă. 

— Mama ta a crezut mereu în puterea iubirii, în înţelepciunea 
discuțiilor. Spunea că orice se poate realiza cu voinţă, prin 
compromis. Nu ţi-a transmis și ţie valorile astea, Molly? 

Molly îl împușcă în piept. Camera de valori nu atenuă 
pocnetul, ci rezonă, creând impresia unui clopot uriaș. 

Copiii începură să ţipe și o parte din ei își acoperiră urechile 
cu palmele; alţii ochii. 

Glonţul îl făcu pe Render să tresară. lar ochii i se măriră. 
Zâmbi. 

Molly trase din nou, apoi a treia, a patra oară, însă el nu se 
prăbuși. În pieptul lui se vedeau patru găuri de glonţ, dar din ele 
nu ţâșni nicio picătură de sânge. 

Lăsând pistolul în jos, Molly zise: 

— Erai deja mort. Și când ai venit în tavernă erai mort. 

— Când totul a început să se destrame, unii dintre paznicii de 
la spital erau dispuși să ne elibereze, spuse el. Din milă, din 
compasiune, ca să nu ne lase să murim de foame ca niște 
animale în cuști. Dar doi dintre ei n-au vrut - ei ne-au împușcat 
în celule înainte de a pleca acasă. 

Acum avea în faţă doar un simulacru cu detalii minunat de 
convingătoare. După care se transformă și deveni ceea ce era în 
realitate: un /ucru negru cu cenușiu, pătat, cu o față care părea 
să fi suferit o implozie și fusese rău reconstituită. Ochii mari cât 
farfuriile, protuberanţi, sângerii, cu pupile negre de formă 
eliptică. De umerii prevăzuţi cu plăci ţepoase de os, aripile 
pieloase atârnau pliate de-a lungul trupului. 

Înţelese că acum se afla în prezenţa unui prinţ de pe altă 
stea, una dintre speciile care veniseră să cucerească Pământul. 

Când își arătă mâinile mari, puternice, cu gheare, văzu câte 
un chip în fiecare. Spre deosebire de feţele care apăreau pe 
mucegaiuri, acestea aveau anumite proporții și păreau mai 
reale, mai tulburătoare decât cele pe care le văzuse mai 
devreme. În palma stângă, faţa lui Michael Render. În cea 


240 


dreaptă, faţa lui Vince Hoyt, antrenorul de fotbal, care acum 
stătea lipsit de chip în holul băncii. 

Extraterestrul își strânse palmele enorme și, din degetele 
încleștate, îl auzi pe tatăl ei urlând de durere, apoi pe Vince 
Hoyt. 

Când își desfăcu palmele, chipurile se schimbaseră, iar de 
data aceasta văzu un politician cunoscut în stânga și o actriţă 
renumită, în dreapta. Și acestea plânseră sfâșietor când el le 
strânse în pumni. 

Molly se simţi ușoară, parcă nu cântărea nimic, ca într-un vis, 
ca și cum ar fi putut pluti din acel loc pentru a ajunge în altă 
încăpere de coșmar. 

Gura lucrului era zimțată ca o rană, iar când vorbi, Molly îi 
văzu dinţii ca niște cioburi de sticlă. 

— Îți las faţa și poţi pleca de aici cu patru miei. Numai patru. 
Tu alegi care dintre ei va rămâne aici. 

Cu inima bătându-i suficient de tare ca să-i cutremure trupul 
și să-i facă pistolul să tresară în mâna nesigură, Molly îi privi pe 
cei cinci copii, care auziseră propunerea creaturii. Prefera să 
moară decât să lase vreunul acolo. 

Se uită în ochii lui sângerii și, în ciuda aspectului lor straniu, 
reuși totuși să-i înţeleagă și își dădu seama de adevăr. Ca și 
cadavrul umblător al lui Harry Corrigan, ca și Derek Sawtelle, cu 
sacoul lui din tweed și papionul care trebuia înnodat de fiecare 
dată, ca și Michael Render, ca păpușa vorbitoare și coloniile 
umblătoare de mucegaiuri, ca aproape orice lucru sau persoană 
întâlnită de când o trezise sunetul ploii, acesta era un agent al 
disperării, a cărui intenţie era să o împingă la deznădejde. 

Ei se slujiseră de tragedia sângeroasă din copilărie, de 
suferința cumplită provocată de moartea mamei, de temerile ei 
cele mai ascunse, de îndoiala de sine, și chiar de iubirea ei faţă 
de opera lui T.S. Eliot - care îi dăduse mereu tărie și inspiraţie - 
ca să o deruteze, să o stoarcă de puteri, să-i transmită o 
deznădejde amară care să o lase o femeie stearpă, o forță 
paralizată, incapabilă să sară în ajutorul nevinovaţilor. 

Multe amănunte legate de aceste evenimente rămăseseră 
deocamdată neînţelese, puteau chiar rămâne neînțelese, însă 
Molly era convinsă de un lucru, chiar dacă nu știa de ce ar trebui 
să fie adevărat: Atâta vreme cât spera, ei nu o puteau atinge. 


241 


— N-ai nicio putere asupra mea sau asupra lor. Eu sunt 
tutelarul, rosti Molly cu glas hotărât, și rămase surprinsă auzind 
cuvântul pe care-l scăpase, pentru că nu-l folosise niciodată 
până atunci, deși știa că reprezenta un fel de tutore. O să-i iau 
pe toţi de aici. Pe toţi. Imediat. 

Extraterestrul întinse mâinile spre faţa ei. Își desfăcu ghearele 
începând de la scalp și până sub bărbia ei, de la o ureche la 
cealaltă, iar atingerea fu rece ca gheaţa și unsuroasă. 

Nu se trase înapoi. Nici nu tresări. Nici nu respiră mai 
precipitat. 

După o ezitare, lucrul își retrase mâna. O privi fix vreme de o 
clipă și, deși expresia îi era la fel de impenetrabilă ca și fața, 
Molly înţelese ca era încărcată de ură, furie și frustrare. 

Ca și cum ar fi devenit brusc imponderabil, lucrul se ridică de 
la podea și pluti așa cum Molly se temuse mai devreme că i se 
va întâmpla ei. Trecu prin tavan, probabil atras de nava colosală 
de deasupra lui Black Lake. 


e Capitolul 62 


Cei patru oameni lipsiţi de fețe dispăruseră din holul de 
marmură. 

Având cinci copii după ea și condusă de Virgil, destul de 
agitat, Molly ajunse în stradă chiar când ceața începuse să se 
ridice, împrăștiindu-se din preajma băncii, și se alătură lui Neil și 
grupului său. 

Molly reuși să vadă, prin linţoliile de ceață purpurie, nava- 
mamă care tocmai trecea. Foarte jos, puţin deasupra vârfurilor 
copacilor. Nava avea o suprafaţă atât de diferită de cea pentru 
care o pregătiseră numeroasele filme văzute, încât Molly 
rămase cu privirea fixată îndelung asupra ei, într-o stare ce nu 
mai era uimire, pentru că depășea atât de mult orice spaimă și 
teroare, încât se simţi cuprinsă de o curioasă senzaţie de calm. 

Nici vorbă de strălucirea metalică văzută în sute de filme, nici 
urmă de sărbătoarea de lumini ca în Întâlnire de gradul trei, nici 
vorbă de arhitectura tipică navelor de luptă, ca în Războiul 
Stelelor, ci elemente care păreau organice și de aceea infinit 
mai ciudate. Leviatanul care trecea tăcut avea în unele locuri o 
armură din plăci chitinoase, asemănătoare celor ale insectelor, 


242 


în alte locuri fiind solzoasă, în altele, netedă și palidă și fragilă, 
pulsând, ca și cum înăuntru ar fi bătut rar nu se știa ce inimă 
uriașă, în alte locuri apăreau șiruri de ţepușe zbărlite sau 
coarne, iar alte părţi purtând urme ce păreau a fi fost de răni, 
leziuni, rosături, presărate cu noduri încâlcite de ţesuturi ce 
aminteau de colcăiala tentaculelor, cu o crustă groasă de 
excrescenţe cu aspect malign. 

Trăsăturile cele mai incredibile ale acelui corpus malignum 
erau feţele umane încastrate ca niște ochi în toată suprafaţa, 
zeci de mii de chipuri, milioane de feţe de bărbaţi și femei de 
toate rasele, dezvăluite și apoi ascunse, doar pentru a fi din nou 
dezvăluite ca membrane deschise și închise deasupra lor. 

lar nava venea, venea, uriașă în lungime și lățime, forma ei 
întreagă fiind prea mare pentru a fi dedusă doar din aceste 
aspecte, având masa și volumul mai mare decât masa și 
volumul combinate ale tuturor navelor mării și aerului pe care le 
construise vreodată umanitatea de-a lungul istoriei sale, de o 
mie, de un milion de ori mai mare. Deși sistemul de propulsie - 
și procesul prin care aceasta sfida atracţia gravitaţională - nu 
producea niciun sunet, leviatanul acceleră până când trăsăturile 
de la suprafaţă începură să devină neclare, trecând tot mai 
repede peste Black Lake, kilometru după kilometru, tot mai 
repede, și apoi, în timp ce continua să vină, prinse să se și ridice 
prin ceața ce se subția mereu, ceață care învălui din nou nava 
care se înălța până dispăru. 

La câteva secunde după ce structura aceea gigantică se 
mistui, vibrația mută a motoarelor încetă să mai reverse valuri 
de presiune fantomatică asupra lui Molly. Incă sub vraja 
leviatanului, ea rămase cu privirea spre ceața purpurie vreme 
de jumătate de minut, poate mai mult, la fel ca Neil și copiii, 
până când o aversă bruscă de ploaie începu să-i ude. 


e Capitolul 63 


Când izbucni furtuna, se retrase în bancă, unde ardeau 
felinarele Coleman și se simțeau în siguranță. Verificând 
încăperile, nu găsiră nicio ameninţare din partea oamenilor sau 
a altcuiva. 


243 


Torentele ploii izbeau pământul, deși probabil cu jumătate din 
forța primului diluviu. Apa ce cădea din cer nu mai era 
luminiscentă și mirosea a curat și a proaspăt, ca o ploaie 
adevărată. 

Aversele spălară treptat tulbureala din cer și, o vreme, 
atmosfera se mai înveseli, trecând de la aspectul mohorât și 
violaceu, nefiresc, la lumina cenușie, bine cunoscută, care se 
instala în timpul unei furtuni de toamnă. 

În bancă fuseseră aduse o serie de provizii înainte ca 
extratereștrii să zădărnicească planurile de fortificare. Molly 
descoperi cutii cu combustibil pentru felinarele Coleman, care 
aveau să le asigure iluminarea vreme de săptămâni întregi. Neil 
găsi pături, cutii cu conserve de carne și fructe, lăzi cu biscuiţi, 
dulciuri, pâine proaspătă și prăjituri. 

Așezară păturile câte trei una peste alta și înjghebă paturi pe 
podeaua holului. Prin numărul lor, câinii aduceau căldură 
suplimentară. Din alte pături, făcute sul și legate cu sfoară, făcu 
perne. Pe măsură ce lumina zilei se stinse, crepusculul pluvial 
invadă orașul. Străzile rămaseră tăcute și, cu excepţia ropotului 
ploii, cerul fu mut. După atâtea evenimente, se lăsă o liniște 
ciudată. Molly nu avea încredere într-o asemenea liniște. 

La căderea nopţii, după ce scoase câinii la ultima plimbare din 
zi, verificară toate sistemele de închidere ale ferestrelor, traseră 
ivărele și baricadaseră ușile folosind mobilier. De extratereștri 
nu se puteau feri, pentru că ei pătrundeau prin tavane, ziduri 
sau podele, însă fiarele ciudate aparţinând propriei lumi 
trebuiau ţinute la distanţă. 

Molly continua să creadă că toţi copiii erau sacrosancți și că, 
în calitate de tutelari, ea și Neil deveneau intangibili, însă nu 
voia să riște deloc. Pe de altă parte, poate mai existau indivizi 
ca Render în libertate, iar împotriva oamenilor-monștri nu se 
puteau lupta decât cu armele. 

Reușiră să pregătească doar o cină rece, însă varietatea și 
calitatea alimentelor făcu din masă un festin. La lumina 
felinarelor, stătură în cerc pe podea, treisprezece copii și doi 
adulţi, înconjurați de o sumedenie de cutii și lăzi desfăcute, și 
luând din ele ceea ce voia fiecare. 

La început mâncară în tăcerea izvorâtă din oboseală și șoc. 
Curând, calitatea hranei și zahărul din băuturile răcoritoare îi 
readuseră la viaţă. 


244 


Discret, discutară despre experienţele prin care trecuseră, 
povestiră, căutară să înţeleagă și să accepte ceea ce se 
întâmplase. Și încercară să-și imagineze ce se putea întâmpla în 
continuare. 

Cei cinci copii salvaţi din camera de valori povestiră cum 
părinţii și alţi oameni fuseseră luaţi de sub ochii lor, trecând prin 
podea și prin tavan, în perioada în care probabil că nava-mamă 
trecuse la o altitudine prea mare pentru a fi simțită. Unii dintre 
cei răpiți plânseseră în timpul ascensiunii; alţii râseseră; însă 
nimeni nu opusese rezistenţă. 

— Da, râdeau, spuse Eric Crudup, aducându-și aminte de 
ieșirea bunicii lui prin două podele și acoperiș. Când urca, uita 
de toate. Mai super decât credeam. 

Pierderile suferite de fiecare erau atât de mari, încât nici nu-și 
puteau da seama de anvergura lor; de aceea, încă nu 
ajunseseră să regrete ceva. Molly știa totuși că suferinţa va veni 
după trecerea șocului. 

Curios lucru, niciunul nu sesiză înfățișarea organică a navei- 
mamă, poate pentru că se deosebea atât de mult de orice 
văzuseră în filme și nu știau ce să creadă - sau se temeau să 
analizeze o asemenea posibilitate. 

La ora opt își făcură paturile pentru culcare. 

Neil insistase să stea primul de veghe și promise că o va trezi 
pe Molly să-și facă schimbul de la ora unu dimineaţa. 

Ea crezu că, urmărită de imaginile înfiorătoare ale 
distrugerilor și de gânduri privind viitorul, va rămâne trează, 
însă adormi imediat ce puse capul pe perna improvizată. Nu visă 
nimic. 

Cinci ore mai târziu, Neil o trezi. În ciuda promisiunii, voise să 
o lase să-și continue somnul, dar era convins că va adormi de 
epuizare, ceea ce i-ar fi lăsat vulnerabili. 

Cu pistolul alături, Molly se așeză pe un scaun în lumina 
plăcută a felinarului și ascultă respiraţia ritmică a copiilor 
adormiţi sau sforăiturile ocazionale ale câinilor. Găsi în acele 
momente răgazul și pacea care să-i îngăduie să mediteze la 
minunile pe care le văzuse și să încerce să le deslușească. 
Adevărul, care deocamdată îi scăpa, plutea vag la graniţa 
rațiunii, însă ea nu-l putea încă surprinde. 

Tutelar. Tutore, protector, cu puteri speciale. Deși nu era un 
cuvânt arhaic, nu-și amintea să-l mai fi folosit vreodată până 


245 


atunci în scris sau în discuţii; și totuși, îi venise în minte ca fiind 
exact cuvântul care îl va pune la respect pe extraterestru. 
Tutelar. 

Cu câteva minute înainte de ora trei, ploaia se opri. 

Vrând să ridice storul, se duse la o fereastră, dar reveni la 
scaunul ei fără să-și ducă intenţia la îndeplinire. Se temea că va 
descoperi vreo formă de mucegai lipită de geam, sau feţe 
umane ţipând mut pe suprafețele rotunjite ale cărnii ciudate a 
acestuia. 


e Capitolul 64 


Odată cu venirea zorilor, soarele se eliberase de înlănţuirea 
ploii și a valurilor de ceaţă. Ca și cum s-ar fi ridicat în semn de 
sărbătoare, pictase cerul spre răsărit în culoarea rozelor, 
albăstrise restul cerului și aurise ferestrele caselor din Lacul 
Negru. 

Molly, Neil, copiii și câinii părăsiră holul rece al băncii, 
preferând să se lase răsfăţaţi afară de căldura dimineţii. La 
început, căzură într-o admiraţie mută, cu fețele către cer, cu 
gura deschisă de parcă ar fi vrut să bea vinul auriu al soarelui. 

Trecuseră treizeci și șase de ore de când nu mai văzuseră 
soarele, dar lui Molly i se păru că se scursese jumătate din viaţă 
de când se bucurase ultima oară de căldura delicioasă a razelor 
căzându-i pe față. 

Primul care observă restabilirea lucrurilor așa cum le știau fu 
un copil, care exclamă: 

— Hei, au dispărut toate mizeriile și târâturile! 

Mușchiul negricios și sufocant fusese spălat de pe copaci și 
clădiri, se dizolvase și cursese, odată cu apa de ploaie, în 
canalizări. 

Fantasmagoria de mucegaiuri, atât cele umblătoare, cât și 
celelalte care prinseseră rădăcini, dispăruse. Ceea ce rămăsese 
era firesc - iarbă îmbibată de apă, tufișuri ude, straturi de flori 
culcate la pământ și înnoroite. 

Nu mai văzură nici siluetele asemănătoare maimutelor care 
se hârjoneau pe acoperișuri, iar prin copaci nu se târau creaturi 
roșiatice și flămânde. 


246 


Molly se simţea de parcă ar fi visat totul - ori visa în acele 
momente. 

Pământul fusese cucerit de o specie extraterestră care se 
arătase nemiloasă ca o rasă de crocodili inteligenţi. Viitorul 
păruse să aducă sfârșitul umanităţii și zădărnicirea tuturor 
realizărilor omenești. Și totuși, viitorul care păruse inevitabil nu 
se împlinise. În acel punct de cotitură, dansul vieţii continua, 
clipă după clipă. 

Nu putea înţelege ce se întâmplase, ce doriseră să realizeze 
prinții de pe altă stea sau dacă, de fapt, își îndepliniseră 
scopurile, și de ce plecaseră. 

Inima îi tremură alarmată vreme de o clipă când zări o 
mișcare pe cer, dar observă că și acel aspect era firesc și de bun 
augur. Un șoim descrise un cerc tot mai larg pe cer. 

Lătratul unui câine, altul decât cei care îi însoțeau, îi făcu să-și 
îndrepte atenţia către Main Street. Seterul irlandez, pe care îl 
văzuseră în ziua precedentă conducând trei adulți și un grup de 
copii către bancă. Numărul copiilor crescuse de când îi văzuse 
ultima oară Molly pe Marine Avenue. 

Un alt lătrat, de astă dată al corciturii cu blana cârlionțată, 
anunța apropierea altui grup dinspre capătul sudic al Main 
Street. Un adult, șapte copii și o pisică aurie care păzea flancul 
stâng. 

Molly simţi privirea lui Neil, se uită în ochii lui, se apropie de el 
și îl luă de mână. 

Un al treilea grup - patru adulţi, peste douăzeci de copii și o 
liotă de câini - începură să strige în timp ce se apropiau, 
traversând parcul de peste drum. 

Dintre toate lucrurile care o șocaseră și o uimiseră în ultimele 
treizeci și șase de ore, niciunul nu o afectase atât de mult ca 
acesta și niciunul nu o făcuse să se simtă mai înălţător. 

După un sfert de oră, sosi și ultimul din cele nouă grupuri, iar 
Molly putu număra supraviețuitorii din Black Lake, unde 
locuiseră înainte mai bine de două mii de oameni. Douăzeci și 
doi de adulţi, majoritatea, părinţi. O sută șaptezeci și șase de 
copii, dintre care cei mai mulţi erau orfani. Patruzeci de câini, 
șapte pisici. 


247 


e Capitolul 65 


Întâlnirea de pe Main Street avu loc joi dimineața, iar până să 
sfârșească micul dejun, cei douăzeci și doi de adulți conveniră 
că trebuiau să-i scoată pe copii din Black Lake și să-i ducă într- 
un loc mai plăcut din câmpia vestică. 

Era septembrie, și iarna venea mai repede în munți. Fără 
electricitate, fără gaze naturale, fără o sursă durabilă de 
combustibil, erau siliți să se stabilească într-o zonă cu o climă 
mai blândă. 

Işi petrecură ziua organizând o caravană din vehicule și 
pregătind proviziile pentru călătorie. Alimente, băuturi, 
îmbrăcăminte, lucruri personale dragi. Dar și arme, deși sperau 
să nu aibă nevoie de ele. 

Joi noaptea dormiră în bancă, ocupând toate încăperile, mai 
puţin camera de valori. Unii nu reușiră să se odihnească, 
așteptând să audă iarăși zgomotul ploii torențiale. 

Noaptea trecu fără furtună. 

Vineri dimineaţă, porni din Black Lake o caravană alcătuită 
din trei autobuze școlare, două camioane și paisprezece 
vehicule de teren. Făcură plinul la toate și, dacă ar mai fi avut 
nevoie de benzină, urmau să scoată din rezervoarele vehiculelor 
abandonate. 

Nu știau la ce să se aștepte, însă în drumul spre vest 
descoperiră doar scene familiare. Cer albastru, pe care nu 
apăreau decât păsări. Pante și câmpii îmbibate de apă care se 
uscau. Orașe părăsite. 

Pentru Molly, ca și pentru ceilalţi, Războiul Lumilor părea să 
se fi sfârșit cu un mister mai adânc decât cel care dusese la 
izbucnirea lui. Unde erau armatele victorioase, de ce 
dispăruseră? 

După cât plouase, multe poduri de pe autostradă ar fi trebuit 
să fi fost luate de ape, dar erau în picioare. Molly nu văzu urme 
și daune produse de inundaţii, iar asta nici măcar în zone în care 
râurile ieșeau de obicei din albie și măturau comunităţi întregi. 

Dădură şi peste vehicule abandonate care trebuiră 
îndepărtate de pe șosea, dar în majoritatea lor, autostrăzile erau 
pustii și se putea circula ușor. 


248 


În timpul deplasării spre vest, întâlniră trei caravane care 
semănau cu a lor. Numeroși copii și tutelarii lor, câini, pisici și 
chiar un papagal care reușise să înveţe câteva frânturi din Emily 
Dickinson, dar niciun vers din T.S. Eliot. 

În zona de câmpie, unde trăiseră - și muriseră - milioane de 
oameni, Molly se așteptă să găsească suburbii transformate în 
abatoare pline de cadavre, aerul apăsător de duhoarea 
descompunerii. Dar nu văzură niciun cadavru, iar aerul era 
plăcut. 

Fiecare dintre celelalte caravane avea propria destinaţie, 
astfel că grupul din Black Lake își continuă drumul spre coasta 
Pacificului și Newport Beach, unde doi dintre tutelari aveau 
familii a căror soartă îi preocupa. 

Și copiii de pe coasta oceanului supravieţuiseră, la fel ca aceia 
de la munte. Singurii adulţi erau cei care-i salvaseră și îi 
protejaseră pe cei tineri. Mulţi erau părinţi care își asumaseră 
răspunderi și faţă de alţi copii decât cei din familia lor. 

Locuitorii de pe coastă îi primiră bucuroși pe nou-veniţi. 
Existau orașe pustii care trebuiau populate, străzi singuratice, 
parcuri, magazine și suburbii care așteptau. 

În acea vineri după-amiază, Molly păși mână în mână cu Neil 
pe plajă; apoi stătură în apropierea apei ca să vadă apusul de 
soare. De-a lungul coastei erau câteva nave distruse, iar pe 
mare nu se zărea niciuna. 

Ce se întâmplase cu China? Europa? Anglia? Imperii dispărute. 
Și totuși, Pământul supravieţuia. 

Conștient de plăcerea pe care o simţea Molly auzind versuri 
de Eliot, Neil îi recită câteva: 

— „Între concepţie și creaţie. 

— „Între emoție și reacţie” continuă ea. 

— „Umbra cade”, încheie el. 

Soarele le oferi o binecuvântare spre apus, întâi aurie cu 
oranj, apoi roșie, apoi purpurie, care aduse noaptea, dar numai 
pentru câteva ore. 


32 T.S. Eliot, Oameni găunoși, versiune lon Caraion, Antologia poeziei americane... 
(n.tr.). 


249 


e Capitolul 66 


Ea și Neil, Virgil și alţi doi câini, împreună cu opt copii, 
ocupară o casă abandonată de pe un promontoriu deasupra 
mării. 

În primele săptămâni ale noii lor vieţi avură prea puţin timp 
pe care să-l dedice contemplării, descâlcirii a ceea ce se 
întâmplase cu ei și cu lumea. 

Supermagazinele și depozitele pline cu alimente conservate 
aveau să satisfacă necesităţile populaţiei reduse numeric vreme 
de ani de zile, dar nu pe vecie. Trebuiau iniţiate strategii de 
supravieţuire pe termen lung și era nevoie de activitate intensă 
pentru a pune în aplicare asemenea planuri. 

Lucru ieșit din comun (sau poate nu), singurii adulți 
supraviețuitori, tutelarii, deși în număr destul de mic, se 
dovediră a avea o pregătire uimitoare în toate domeniile de 
activitate. Erau doctori, stomatologi, asistente medicale, 
ingineri, arhitecţi, dulgheri, mecanici pricepuţi... Când se făcu 
recensământul celor care locuiau în apropierea coastei, avură 
impresia că supraviețuitorii fuseseră a/eși, nu doar să-i salveze 
pe copii, ci și pentru priceperea cu care ei puteau sluji noua 
comunitate. 

În doar câteva zile, câteva locuri publice beneficiară de 
energia electrică asigurată de generatoare portabile. Viitorul 
promitea alimentarea cu electricitate câtorva cartiere în mai 
puţin de un an. 

Se înfiinţară câteva clinici medicale. Medicamentele luate din 
farmaciile existente fură raţionalizate până la data la care se 
putea înfiripa o industrie farmaceutică simplă. 

Milioanele de oameni morţi dispăruseră, la fel și exemplarele 
de ecologie extraterestră care se dezvoltase exploziv într-un 
răstimp atât de scurt. 

Multă vreme, stelele aveau să fie privite cu suspiciune, iar 
câinii, poate și mai multă vreme, aveau să fie tratați mai mult ca 
membri ai familiei decât ca animale de companie. 

Zilnic, în zeci de modalităţi, civilizaţia revenea printre oameni. 

In octombrie, practic la o lună după acel Armagedon, Molly 
deveni profesoară și descoperi în acea activitate o plăcere mai 
mare decât cunoscuse ca învățăcel. 


Cândva preot, Neil părăsise biserica atunci când își reclamase 
rectorul pentru faptul că molestase un copil, dar descoperise că 
episcopul nu avusese înțelepciunea, dorința și nici tăria credinţei 
ca să-l elimine pe păcătos din rândurile slujitorilor bisericii. 
Acum, pe coastă, Neil sluji comunităţii mai întâi ca dulgher, însă 
la Crăciun întemeie o congregaţie. 

Molly îl cunoscuse în ultima zi a preoţiei lui. Într-una dintre 
după-amiezile în care se simţise tulburată, intrase în biserică 
doar să stea și să gândească. În cele din urmă, înaintase de-a 
lungul naosului ca să aprindă o lumânare în amintirea mamei ei. 
Luându-și tăcut adio de la biserică, Neil stătea în altar, în 
geometria complicată a luminii colorate a ferestrei cu vitralii. 
Chipul lui era atât de perfect, ochii îi erau atât de blânzi, încât, 
până să se miște, ea îl luase drept statuia Sfântului loan. 

Apoi sosi Anul Nou, care fu marcat doar prin comemorarea 
morților, însă viaţa le oferea tot mai multe plăceri, de la o zi la 
alta. 

În cursul iernii, apoi al primăverii, Molly fu preocupată de 
sănătatea mintală a copiilor. Ei nu-i uitaseră pe cei dragi și 
vorbeau deseori despre ei, dar păreau să fie feriţi de suferinţe 
inutile. Și de coșmaruri. Își aminteau lucrurile îngrozitoare prin 
care trecuseră, dar ca și cum le-ar fi văzut în filme. Spre 
deosebire de adulţi, erau capabili să trăiască în prezent, în 
punctul solid al lumii în transformare, locul în care se desfășura 
dansul vieții. 

In aprilie, Molly își dădu seama că rămăsese însărcinată. 


e Capitolul 67 


Într-o zi caldă din iulie, în a patra lună de sarcină, când 
școlarii aveau vacanță până în septembrie, Molly stătea pe 
veranda de unde se vedea marea, la umbra unui palmier ale 
cărui frunze păreau că șușotesc ceva. 

Pe tăblia de sticlă a măsuţei din faţa ei avea una dintre cărțile 
mamei ei, o carte pe care lumea o uitase chiar și înainte ca 
lumea să se fi sfârșit, dar pe care ea o preţuia și o recitea 
mereu. 

Lăsase deoparte volumul după ce găsise o referire la Noe și 
arca lui. 


251 


Când apăru Neil cu un pahar de ceai cu gheaţă pe o tavă, 
Molly spuse: 

— Cunoști povestea potopului, arca, animalele îmbarcate câte 
două - toate prostiile alea din Vechiul Testament... 

Mirat, el ridică din sprâncene. 

— ÎI citez pe Render, care mi-a spus asta în toaleta de la 
tavernă. Neil, cu toate astea... în afară de păcat, egoism, idoli 
ciopliţi și chestii dintr-astea, povestea lui Noe sugerează vreun 
motiv anume pentru care lumea a fost curățată în felul acela? 

Așezându-se comod cu paharul de ceai și cu o biografie a lui 
W.B. Yeats, Neil spuse: 

— La o adică, da. Tolerarea fărădelegii. 

Molly nu era convinsă că a înțeles bine. 

— Majoritatea oamenilor începuseră să tolereze crima, 
continuă el, o pedepseau prea ușor, chiar o iertau când era în 
slujba unor viziuni utopice. Dar de ce m-ai întrebat? 

— Am găsit o referire în cartea mamei. Făcu semn către 
volumul de pe masă. Mă întrebam și eu. 

El sorbi din ceai și se cufundă în lectura cărții despre viața lui 
Yeats. 

O vreme, Molly rămase cu privirea pierdută la mare. 

Hitler a ucis mai bine de douăzeci de milioane de oameni. 
Stalin, cincizeci. Mao Tze Dun, în jur de o sută de milioane. Mai 
recent, în Sudan fuseseră uciși două milioane de oameni, și alţi 
două milioane în Ruwanda. Lista holocausturilor continua. 

În numele religiei sau al justiţiei politice, în numele unei lumi 
mai bune datorită unei ideologii sau alteia, fuseseră umplute 
morminte comune și, dintre ucigași, câţi fuseseră pedepsiţi în 
afara câtorva naziști condamnaţi în cadrul proceselor de la 
Nurnberg în urmă cu mai bine de jumătate de secol? 

Deasupra oceanului nu se strânseseră nori. Albastrul mării 
întâlnea albastrul cerului pe linia aproape invizibilă a orizontului. 

În fiecare zi a vechii lumi, recent dispărute, emisiunile de știri 
fuseseră dominate de relatări privind atentatori sinucigași, 
răfuieli armate între bande de cartier, bărbaţi care-și ucideau 
soțiile gravide, mame care-și înecau copiii, adolescenţi care-și 
împușcau colegii de clasă. Işi aminti că citise undeva că pentru 
crimă, pedeapsa medie executată în închisorile din Statele Unite 
era de șapte ani. 


Render nu ajunsese în închisoare, ci numai în instituţii 
medicale, beneficiind de consilieri și grădini de trandafiri. 

Cu cât se gândea mai mult la astfel de lucruri, cu atât își 
dădea seama că recuperarea psihologică a copiilor și evitarea 
discuţiilor legate de suferinţele îndurate erau egalate doar de 
dezinteresul adulților când venea vorba de extratereștri. De ce 
călătoriseră mii de ani-lumina, de ce uciseseră milioane de 
oameni, începuseră să reinventeze Pământul, ca apoi să plece? 

Acela trebuia să fie subiectul principal de analiză pentru 
viitorul secol. Dar așa cum copiii beneficiau de o binevenită 
scutire de durere, adulții - inclusiv Molly - păreau să-și fi acordat 
o dispensă faţă de rațiune și curiozitate, cel puţin în ceea ce 
privea sfârșitul lumii. 

În loc să-l întrerupă pe Neil, intră în casă, găsi o carte cu 
citate celebre și reveni cu ea pe verandă. 

Își aminti ceva ce auzise la telefon când Neil vorbise cu fratele 
lui, Paulie, aflat în Hawaii: „Având mânie mare, căci știe că 
timpul e scurt”. Cuvintele acelea se auziseră printre paraziți 
atunci când serviciile telefonice începuseră să cedeze. 

Alegând mânie drept cuvânt-cheie, căută la index. Găsi 
repede citatul. Era din Apocalipsa Sfântului loan Teologul, 
capitolul 12, versetul 12: 


Vai vouă, pământule și mare, fiindcă diavolul a 
coborât la voi având mânie mare, căci știe că timpul e 
scurt. 


A coborât? Dar iadul nu era considerat un loc situat jos? 

În dormitorul casei lor, în acea noapte din septembrie, când 
Molly îl trezise pe Neil dintr-un coșmar, el privise fix în tavan, 
simțind trecerea leviatanului pentru prima oară și spusese: „Să 
vă cearnă ca pe grâu”. Când îl întrebase ce voise să spună, el 
nu-și amintise să fi rostit asemenea cuvinte. 

Bănuind că și acela fusese tot un citat, petrecu încă un sfert 
de oră în compania volumului gros și găsi sursa. Luca, versetul 
31 din capitolul 22: 


Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca 
pe grâu. 


Molly contemplă marea. 

Când ridică paharul cu ceai, constată surprinsă că era gol. Nu- 
și amintea să-l fi băut tot. 

Intră în casă, luă carafa din frigider și, revenind pe verandă, 
umpluse paharul ei și al lui Neil. 

— Mulţumesc, draga mea, spuse el. 

Molly își aduse aminte ceva ce spusese psihopatul cu cicatrice 
pe faţă în casa lui Bradley și Allison, în legătură cu intenţia lui de 
a-i „sacrifica” pe copii: „Cei care domnesc peste lume” îi voiau 
pe copii, pe nevinovați, mai mult decât orice altceva, dar „copiii 
nu se cern”. 

Deși ziua era caniculară, simţi un fior pe șira spinării. După o 
vreme, îi spuse lui Neil: 

— Mă duc să fac o plimbare pe plajă. 

— Vrei să te însoțesc? 

— Rămâi cu biografia aceea. E mai bine așa. 

Molly cobori scările ce duceau de pe promontoriu până pe 
plajă. Ajunsă jos, își scoase pantofii și-i luă în mână. 

Astrofizicienii susțin ca în univers există mai multe stele decât 
grăunţe de nisip pe toate plajele de pe Pământ. 

Tot ei spun că universul este unul dintr-un număr probabil 
infinit de universuri. 

Păși pe galaxiile calde de nisip, traversă universuri și se 
aplecă să culeagă o cochilie: un nautilus mic, cu o încăpere care 
părea să meargă în spirală până la infinit. 

Se zice că Dumnezeu a făcut universul. Nu astrofizicienii spun 
asta, ci probabil înțelepțţii. 

Se mai spune că raiul e un tărâm separat de acesta, ceea ce 
înseamnă probabil că reprezintă un alt univers. 

Frecă grăunţele de nisip dintre degete. Erau fierbinţi. Merse 
până la marginea apei, acolo unde se spărgeau valurile, unde 
nisipul era răcoros și întărit. 

Se spune, că unii îngeri trufași s-au răsculat, iar Dumnezeu i-a 
alungat din rai în iad, care e un tărâm aparte, separat de rai și 
Pământ. Încă un univers? 

Porni spre sud, iar apa valurilor îi scăldă picioarele. 

Astrofizicienii - tot ei - ne spun că găurile negre, care sunt 
stele prăbușite cu o densitate incredibilă, sunt probabil căi de 
legătură între universuri. 


254 


Să fie moartea propria gaură neagră, prin care schimbăm 
universurile? 

Dinspre sud apăru un singur nor, care aluneca leneș spre 
nord-nord-est. 

Leviatanul călătorise pe cer în tăcere pentru că nu avea 
motoare și nici nu avea nevoie de așa ceva; nu era navă-mamă 
și nici navă-tată; de fapt, nu era navă. Era un lucru cu o putere 
divină, stăpân al unui univers de dincolo de acesta, un spirit 
întunecat care devenise uriaș și înfiorător după ce înghiţise acea 
delicatesă care îi plăcea cel mai mult. 

Cine este agentul suprem al disperării, stăpânul înșelătoriei, 
împăratul minciunilor? 

Molly reveni pe nisipul moale și cald, și căută de-a lungul 
graniţei dintre plaja și iarba sălbătăcită până găsi un beţișor. 
Reveni pe nisipul ce scăpase de sub aripa mareei, dar era încă 
umed. Se lăsă în genunchi. 


O specie extraterestră, cu sute sau mii de ani mai 
dezvoltată decât umanitatea, ar poseda tehnologii 
care nouă ni s-a părea, nu rezultat al științelor 
aplicate, ci magie pură, supranaturală. 


Folosindu-se de băț, Molly începu să scrie pe nisip, apelându- 
le din memorie. 
Gând nou: 


Un eveniment supranatural de proportii planetare, 
care se petrece într-un veac lipsit de credință, când se 
consideră că doar știința posedă puterea de a face 
miracole, ar putea apărea ca operă a unei specii 
extraterestre cu sute sau chiar mii de ani mai 
avansate decât specia umană. 


Mâinile începură să-i tremure, de aceea fu nevoită să se 
oprească din când în când din scris. Cuvintele dintr-o limbă 
străină, auzite la radio, transmise din staţia orbitală, după ce 
astronauții de la bord fuseseră uciși, apărură pe nisipul din faţa 
ei. Dragostea față de cuvinte, patima ei pentru poezie, 
capacitate de memorare a versurilor, o slujiseră bine. 


Enuigel e elemun, icăc metnus ițlum, reficul, 
nodaba, anatas lurotacnim ed etelfus. 


Nu avea cum să știe dacă redarea era corectă. Transcrisese 
cuvintele fonetic, așa cum le auzise. 

Erau de așteptat greșeli. Acelea erau cuvintele unei conștiințe 
care vede corect ceea ce e greșit, greșit ce e corect, care 
găsește bucurie în durere, durere în adevăr, adevăr în minciuni, 
care privește lucrurile pe dos și de-a-ndoaselea. 

Norul care călătorea încet umbri cuvintele scrise pe nisip. 

Puțin mai târziu, soarele le găsi din nou. 

Valurile murmurau și nu se apropiau încă de tăblița 
improvizată de Molly. N 

Intâi văzu ete/fus. Trebuia scris invers. Işi dădu seama că 
suflete trebuia să fie cuvântul. 

Cuvântul metnus era suntem, iar alte cuvinte se citeau de la 
coadă la cap. 

Cu ajutorul beţișorului reuși o traducere sub primul rând: 


Legiune e numele meu, căci suntem mulți: Lucifer, 
Abadon, Satana, mâncătorul de suflete. 


Azvârli bețișorul în valuri. 

Cu o mână, netezi ambele rânduri de cuvinte. Cu ultima 
răbufnire a unui val, își clăti mâna. 

Se mai gândi o dată la nava luminoasă care plutise de atâtea 
ori pe deasupra Lacului Negru. In lumina ei, se simţise analizată 
atât de profund și cunoscută atât de intim, încât i se făcuse 
rușine, ca și cum ar fi apărut despuiată în faţa unor străini. Nu 
era o navă. Un spirit benign. Paznicul ei. 

Dintre nenumăratele milioane de oameni care fuseseră luaţi, 
care trecuseră prin tavane, fuseseră trași prin podele, unii 
urlaseră, alţii râseseră. Destinaţii diferite. 

Reveni de pe plajă la scara ce urca pe promontoriu și ajunse 
pe verandă. 

Neil era în continuare ocupat cu viaţa lui Yeats. Ridică ochii de 
pe pagină. 

— A fost plăcută plimbarea? 

— Incredibilă, spuse Molly. M-am hotărât să mai scriu o carte. 


33 Biblia, Sfânta Evanghelie după Marcu, 5.9. (n.tr.). 
256 


— Va trebui să aștepți câţiva ani până se va publica. 

— Nu are importanţă, spuse ea. Asta n-are nicio legătură cu 
ambiția. O să scriu pentru un singur cititor. 

— Pentru mine, adică? 

Ea luă cartea din mâinile lui și o puse deoparte, apoi i se 
așeză în poală. 

— Poate o să te las și pe tine s-o citeşti. 

— Păi dacă nu-i pentru mine, atunci pentru cine? 

Molly se bătu ușor cu palma peste pântecul în care creștea 
copilul. 

— Scriu pentru ea sau el. Dacă mi se va întâmpla înainte ca 
acest copil să fie suficient de mare ca să i-o pot spune, povestea 
va rămâne scrisă pentru el. 

— Pare un subiect important, spuse Neil. 

— Da, sigur. 

— Despre ce e vorba? 

Ea își lăsă capul pe umărul lui și, apropiindu-și faţa de gâtul 
lui, șopti: 

— Despre speranţă. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


257