Ken Follett — Triunghiul

OD 


F 


KEN FOLLETT 


TRIUNGHIUL 


Original: Triple (1979) 


Traducere din limba engleză de: 


LINGUA TRADOM 


virtual-project.eu 


VP - 


„Trebuie apreciat faptul că singura 
parte dificilă din construirea unei 
bombe atomice de orice fel este 
pregătirea unei provizii de material 
fisionabil având puritatea potrivită; 
proiectarea bombei în sine este 
relativ ușoară...” 


Enciclopedia Americană 


VP-3 


Prolog 


A existat o vreme, o singură dată, când ei s-au aflat toţi la un 
loc. 

S-au întâlnit cu mulţi ani în urmă, în tinerețe, înainte să se 
întâmple toate acestea, dar acea întrevedere și-a lăsat 
amprenta de-a lungul deceniilor. 

Mai exact, era prima duminică din noiembrie 1947 și fiecare 
dintre ei i-a cunoscut pe toţi ceilalți - într-adevăr, pentru câteva 
minute, toți s-au aflat în aceeași încăpere. Unii dintre ei au uitat 
imediat feţele pe care le-au văzut și numele rostite în timpul 
prezentărilor oficiale. De fapt, unii dintre ei au uitat complet ziua 
respectivă, iar când aceasta a devenit atât de importantă, 
douăzeci și unu de ani mai târziu, ei doar s-au prefăcut că-și 
aminteau; au privit atent fotografii estompate, șoptind aluziv: 
„Ah, da, desigur”. 

Acea întâlnire matinală a fost o coincidenţă, însă nu una prea 
surprinzătoare. Cei mai mulţi erau tineri și capabili, meniţi să 
deţină puterea, să ia decizii și să facă schimbări, fiecare în felul 
său și fiecare în ţara lui. Oamenii de genul lor se cunoșteau în 
tinereţe în locuri precum Universitatea Oxford. Mai mult, când 
se întâmplau toate acestea, cei care nu erau implicaţi de la 
început erau atrași doar pentru că i-au cunoscut pe ceilalți la 
Oxford. 

Și totuși, la vremea respectivă, nu părea a fi o întâlnire 
istorică. Era doar o simplă recepţie, într-un loc unde se 
organizau prea multe astfel de reuniuni (fără suficiente 
cocktailuri, ar adăuga studenții). 

Era o întâlnire neinteresantă. Mă rog, aproape. 

e 

Al Cortone bătu la ușă și aşteptă în hol, ca să-i deschidă un 
mort. 

Bănuiala că prietenul lui era mort se transformase în 
certitudine în ultimii trei ani. Mai întâi, Cortone auzise că Nat 
Dickstein fusese luat prizonier. Spre sfârșitul războiului, 
începuseră să circule zvonuri despre ceea ce pățeau evreii în 
lagărele naziste. Apoi, într-un final, adevărul cumplit ieșise la 


VP -4 


suprafață. 

De partea cealaltă a ușii, o fantomă împinse un scaun pe 
pardoseală și traversă șontâc-șontăc încăperea. 

Brusc, Cortone începu să aibă emoţii. Dacă Dickstein era 
invalid? Dacă devenise instabil mental? Cortone nu știuse 
niciodată cum să se comporte faţă de schilozi sau de nebuni. El 
și Dickstein fuseseră foarte apropiaţi, doar pentru câteva zile în 
1943, dar cum era, oare, Dickstein în acel moment? 

— Salut, Nat! îl salută Cortone după ce ușa se deschise. 

Dickstein se holbă la el, sceptic și nevenindu-i să creadă, pe 
urmă se lumină la faţă, zâmbi larg și exclamă cu accentul lui 
britanic caraghios: 

— Dumnezeule, ia te uită cine-i aici! 

Cortone zâmbi la rândul lui, ușurat. Își strânseră mâinile și se 
bătură pe spate, apoi schimbară câteva replici în jargonul 
milităresc, doar din plăcere. Pe urmă Cortone fu invitat înăuntru. 

Locuinţa lui Dickstein era alcătuită dintr-o încăpere cu tavan 
înalt, într-o casă veche, dintr-un cartier sărac al orașului. În 
cameră se aflau un pat simplu, făcut cu grijă, în stil milităresc, 
un dulap vechi și greu din lemn negru, o comodă asortată și o 
masă plină cu cărţi, așezată în faţa unei ferestruici. Lui Cortone i 
se părea că odaia era sărăcăcioasă. Dacă ar fi locuit acolo, ar fi 
adăugat niște obiecte personale, ca să-i confere încăperii ceva 
din personalitatea lui: fotografii cu familia, suvenire de la 
cascada Niagara și din Miami Beach, trofeul de fotbal obţinut în 
timpul liceului. 

— Sunt foarte curios, cum ai dat de mine? întrebă Dickstein. 

— Trebuie să mărturisesc că n-a fost ușor, răspunse Cortone 
pe când își scoase haina uniformei și o așeză pe patul îngust. Mi- 
a luat aproape toată ziua de ieri. 

El ochi singurul fotoliu din încăpere. Ambele braţe erau 
înclinate într-o parte într-un mod ciudat, un arc ieșea prin 
crizantemele șterse, imprimate pe material, iar în locul piciorului 
care lipsea fusese așezat un exemplar din cartea Theaitetos sau 
Teetet, de fapt, un dialog al lui Platon aparţinând perioadei de 
bătrâneţe a filosofului Greciei antice. 

— Pot ședea și oameni în el? 

— Nu și cei care au rang mai înalt decât sergentul. Însă... 

— Aceia oricum nu sunt oameni. 

Râseră amândoi: era o glumă mai veche. Dickstein aduse un 


VP-5 


scaun din lemn de la masă și-l încălecă, măsurându-l din priviri 
pe prietenul lui. 

— Te-ai îngrășat. 

Cortone se mângâie încet pe pântece. 

— Se trăiește bine în Frankfurt - ai ratat demobilizarea, 
replică el, apoi se aplecă în faţă și-și cobori vocea, ca și când 
ceea ce urma să spună ar fi fost confidenţial: Am câștigat o 
avere. Bijuterii, porțelan, antichităţi - toate cumpărate pentru 
țigări și săpun. Nemţii mor de foame. Partea cea mai bună este 
că fetele sunt dispuse să facă orice pentru o bomboană de 
ciocolată. 

Se lăsă pe spate, așteptându-se ca Dickstein să râdă, dar 
acesta îl privea cu o expresie serioasă întipărită pe faţă. 
Deconcertat, Cortone schimbă subiectul: 

— Tu însă numai gras nu ești. 

La început, fusese atât de ușurat să-l vadă întreg pe Dickstein 
și zâmbind la fel ca odinioară, încât nu-l privise cu atenţie. Dar 
în clipa aceea își dădea seama că prietenul lui era mai rău decât 
dacă ar fi fost slab: arăta epuizat. Nat Dickstein fusese 
întotdeauna scund și slab, însă în acel moment părea să fie 
sfrijit. Pielea palidă ca de mort și ochii mari și căprui din spatele 
ochelarilor cu rame din plastic îi accentuau aerul maladiv. O 
fâșie de piele palidă se întrezărea între partea superioară a 
șosetei și tivul unui crac al pantalonilor. În urmă cu patru ani, 
Dickstein avusese pielea bronzată și tăbăcită asemenea tălpii 
bocancilor soldaţilor din armata britanică. Atunci când Cortone 
vorbea despre amicul lui englez, cum o făcea adesea, el spunea: 
„E cel mai dur și mai rău soldat care mi-a salvat viaţa, și nu vă 
păcălesc”. ă 

— Gras? Nu, zise Dickstein. In țara asta mâncarea se dă în 
continuare cu raţia, amice. Insă ne descurcăm. 

— Ai trăit vremuri și mai grele, zâmbi Dickstein. 

— Și-am supravieţuit. 

— Ai fost luat prizonier. 

— La La Molina. 

— Cum naiba au reușit să te prindă? 

— Ușor, răspunse Dickstein și ridică din umeri. Am fost 
împușcat în picior și am leșinat. Când mi-am revenit, m-am 
trezit într-un camion nemtesc. 

Cortone se uită la picioarele lui Dickstein. 


VP-6 


— S-a vindecat? 

— Am avut noroc. În vagonul trenului POW! în care eram se 
afla un doctor. Mi-a tratat osul. 

Cortone încuviinţă din cap. 

— Și-apoi lagărul... 

Se gândi că poate ar trebui să nu întrebe, dar voia să afle. 

— Totul a fost bine până când au aflat că eram evreu. Vrei o 
ceașcă de ceai? Nu-mi permit whisky. 

— Nu, zise Cortone, cu toate că și-ar fi dorit să fi tăcut. 
Oricum, nu mai beau whisky dimineața. Viaţa nu pare a fi la fel 
de scurtă ca odinioară. 

Dickstein își întoarse privirea de la Cortone. 

— Au hotărât să afle de câte ori puteau rupe un picior în 
același loc și de fiecare dată să se vindece. 

— lisuse! exclamă Cortone, aproape șoptind. 

— Asta a fost partea cea mai bună, continuă Dickstein pe un 
ton monoton, pe urmă privi din nou în altă parte. 

— Nenorociţii! spuse Cortone. 

Nu-i veniră în minte alte cuvinte. Dickstein avea o expresie 
ciudată întipărită pe faţă; una pe care Cortone n-o mai văzuse 
până atunci, era ceva - înțelese el după o clipă - ce semăna cu 
teama. Era ciudat. La urma urmei, totul luase sfârșit, nu? 

— La naiba, măcar am câștigat, nu? opină vesel Cortone și-i 
trase un pumn în umăr lui Dickstein. 

Acesta zâmbi. 

— Așa e. Spune-mi, ce cauţi în Anglia? Și cum ai dat de urma 
mea? 

— Am reușit să fac o escală în Londra în drum spre Buffalo. M- 
am dus la Ministerul de Război... 

Cortone ezită. Se dusese la Ministerul de Război ca să se 
intereseze cum și când murise Dickstein. 

— Mi-au dat o adresă din Stepney, continuă el. Când am ajuns 
acolo, pe toată strada mai rămăsese în picioare o singură casă. 
înăuntru, sub un strat gros de praf, am găsit un bătrân. 

— Tommy Coster. 

— Corect. Ei bine, după ce am băut nouăsprezece cești de 
ceai slab și am ascultat povestea vieţii lui, m-a trimis la o altă 
casă de după colț, unde am găsit-o pe mama ta, am mai băut 
niște ceai slab și am ascultat povestea vieții ei. Când am aflat 


1 Acronim englezesc pentru Prisoners of War (P.0.W.), prizonieri de război. (n.red.). 
VP -7 


adresa ta, a fost prea târziu ca să prind ultimul tren spre Oxford, 
așa că am așteptat până dimineaţă, și iată-mă! N-am decât 
câteva ore la dispoziţie - vaporul meu ridică ancora mâine. 

— Ai fost lăsat la vatră? 

— Nu încă, peste trei săptămâni, două zile și nouăzeci și patru 
de minute. 

— Ce-ai de gând să faci când te vei întoarce acasă? 

— Mă voi ocupa de afacerea de familie. Am descoperit în 
ultimii ani că sunt un om de afaceri fantastic. 

— Ce fel de afacere are familia ta? Nu mi-ai pomenit 
niciodată. 

— Cu camioane, răspunse scurt Cortone. lar tu? Care-i treaba 
cu Universitatea Oxford, pentru numele lui Dumnezeu?! Ce 
studiezi? 

— Literatura ebraică. 

— Glumești. 

— Ştiam să scriu în ebraică înainte să merg la școală, nu ţi-am 
spus? Bunicul meu era un om cult. Trăia într-o odaie rău 
mirositoare deasupra unei plăcintării de pe Mile End Road. 
Obișnuiam să merg la el sâmbetele și duminicile. Nu mă 
plângeam niciodată - îmi plăcea. Oricum, ce altceva aș putea 
studia? 

Cortone ridică din umeri. 

— Nu știu, Fizică atomică, poate, sau Managementul 
afacerilor. De ce-ai studia, în fond și la urma urmei? 

— Ca să fiu fericit, mai deștept și mai bogat. 

— Ești ciudat, ca întotdeauna, clătină din cap Cortone. Sunt 
multe fete pe-aici? 

— Câteva. Și-apoi, sunt ocupat. 

Lui i se păru că Dickstein se îmbujoră. 

— Mincinosule! Eşti îndrăgostit, prostule! Îmi dau seama. Cine 
e? 

— Păi, sincer să fiu..., se bâlbâi Dickstein vizibil stânjenit. Este 
intangibilă. E soţia unui profesor. Exotică, inteligentă, cea mai 
frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată. 

— Nu sună promiţător, Nat, opină Cortone făcând o grimasă. 

— Știu, totuși... Vei înțelege despre ce vorbesc, zise Dickstein 
și se ridică în picioare. 

— Voi avea ocazia s-o cunosc? 

— Profesorul Ashford organizează o recepţie. Sunt invitat. 


VP-8 


Eram pe picior de plecare când ai venit. 

Dickstein își luă haina pe el. 

— O recepţie la Oxford, zise Cortone. Stai să vezi când vor 
afla de asta cei din Buffalo! 

e 

Era o dimineață răcoroasă și însorită. Razele palide ale 
soarelui mângâiau piatra crem a clădirilor vechi din oraş. Ei 
mergeau în tăcere, cu mâinile în buzunare și zgribuliți, 
încercând să înfrunte vântul aspru de noiembrie care mătura 
străzile. Cortone continua să bombăne: „La naiba cu Oxford!” 

Erau foarte puțini oameni pe-afară, însă după ce merseră pe 
jos cam un kilometru, Dickstein arătă cu degetul peste stradă, 
unde se afla un bărbat înalt, care avea un fular înfășurat în jurul 
gâtului. 

— Uite-l pe rus, zise el, apoi strigă: Hei, Rostov! 

Rusul își ridică privirea, făcu semn cu mâna și traversă strada, 
ajungând pe trotuarul pe care se aflau ei. Avea o tunsoare 
militărească și arăta mult prea lungan și slăbănog în costumul 
de duzină. Cortone începea să creadă că, în ţara aceea, toţi erau 
slabi. 

— Rostov merge la Balliol, la același colegiu ca și mine, 
preciză Dickstein. David Rostov, ţi-l prezint pe Alan Cortone. Al 
și cu mine am fost o vreme împreună în Italia. Te duci acasă la 
Ashford, Rostov? 

Rusul încuviință solemn din cap. 

— Orice pentru o băutură gratuită. 

— Și pe tine te interesează Literatura ebraică? îl întrebă 
Cortone. 

— Nu, răspunse Rostov, studiez Economia burgheză. 

Dickstein râse zgomotos. Cortone nu înţelese gluma. 

— Rostov este din Smolensk. Este membru al PCUS - Partidul 
Comunist al Uniunii Sovietice, îi explică Dickstein. 

Cortone tot nu înțelese gluma. 

— Credeam că nimeni n-are voie să iasă din Rusia, spuse 
Cortone. 

Rostov începu să-i detalieze că tatăl lui fusese diplomat în 
Japonia când izbucnise războiul. Pe față avea întipărită o 
expresie serioasă, care, uneori, era înlocuită de un zâmbet 
schițat. Deși vorbea o engleză perfectă, reuși să-i lase lui 
Cortone impresia că era respectuos. Cortone se închise în el și 


VP-9 


se gândi la cum ar fi să îndrăgești un om ca și când ţi-ar fi frate, 
să lupţi alături de el, apoi acesta să plece și să studieze 
Literatura ebraică, iar tu să-ți dai seama că, de fapt, nu l-ai 
cunoscut cu adevărat. 

— Te-ai decis dacă vei pleca în Palestina? îl întrebă Rostov, 
într-un final, pe Dickstein. 

— Palestina? Pentru ce? se arătă mirat Cortone. 

Dickstein părea tulburat. 

— Nu m-am decis. 

— Ar trebui să mergi, spuse Rostov. Căminul Naţional 
Evreiesc te va ajuta să înlături ultimele vestigii ale Imperiului 
Britanic din Orientul Mijlociu. 

— Ăsta-i un slogan al partidului? îl întrebă Dickstein, schiţând 
un zâmbet. 

— Da, răspunse Rostov, pe un ton serios. Ești socialist... 

— Într-un fel. 

— ... Și este important ca noul stat să fie socialist. 

Lui Cortone nu-i venea să creadă. 

— Arabii vă omoară acolo. lisuse, Nat, doar ce ai scăpat de 
nemți! 

— Nu m-am decis, repetă Dickstein, clătinând iritat din cap. 
Nu știu ce să fac. 

Părea că nu voia să vorbească despre asta. 

Înaintau cu pași alerţi. Deși simţea că-i îngheţa faţa, Cortone 
transpira sub uniforma de iarnă. Ceilalţi doi bărbaţi începură să 
povestească despre un scandal: un bărbat pe care-l chema 
Mosley - numele nu-i spunea nimic lui Cortone - fusese convins 
să intre în Oxford într-o dubă și să ţină un discurs la Memorialul 
Martirilor. Mosley era fascist, află el o clipă mai târziu. Rostov 
argumenta că incidentul dovedea cum democraţia socială era 
mai aproape de fascism decât de comunism. Dickstein susținea 
că studenţii care organizaseră evenimentul încercau doar să 
„Şocheze”. 

Cortone îi asculta și-i privea pe cei doi bărbaţi. Formau un 
cuplu ciudat: Rostov, înalt, cu fularul înfășurat în jurul gâtului ca 
un bandaj, făcând pași mari, cu pantalonii prea scurţi, care-i 
fluturau asemenea unor steaguri, și Dickstein, scund, cu ochi 
mari și ochelari rotunzi, îmbrăcat într-un costum de civil, 
semănând cu un schelet grăbit. Deși nu era intelectual, Cortone 
pricepea unele cuvinte peiorative în orice limbă și știa că 


VP - 10 


niciunul din ei nu spunea cu adevărat ceea ce credea: Rostov 
perora despre un soi de dogmă oficială, iar nepăsarea falsă a lui 
Dickstein ascundea o atitudine diferită, mai profundă. Când 
Dickstein râse de Mosley, păru a fi un copil care se amuza după 
un coșmar. Cei doi purtau o discuţie inteligentă, însă fără emoţii: 
semăna cu o partidă de scrimă cu săbii boante. 

În cele din urmă, Dickstein păru să-și dea seama că Alan 
Cortone nu participa la discuţie și începu să vorbească despre 
gazda lor: 

— Stephen Ashford este puţin cam excentric, însă e un om 
remarcabil, zise el. Și-a petrecut cea mai mare parte din viaţă în 
Orientul Mijlociu. A făcut o mică avere, dar a pierdut-o, în mod 
evident. Obișnuia să facă lucruri nebunești, cum ar fi să 
traverseze deșertul Arabiei pe cămilă. 

— Acesta ar putea fi cel mai puţin nebunesc mod de a-l 
traversa, spuse Cortone. 

— Ashford are o soţie libaneză, preciză Rostov. 

Cortone se uită la Dickstein. 

— Este... 

— Este mai tânără decât el, adăugă repede Dickstein. A adus- 
o în Anglia chiar înainte de război și a devenit profesor de 
Literatură ebraică aici. Dacă el îţi oferă Marsala în loc de Sherry 
înseamnă că ai abuzat de ospitalitatea lui. 

— Lumea face distincţia între cele două soiuri de vin? întrebă 
Cortone. 

— Aceasta este casa lui. 

Cortone se aștepta oarecum la o vilă în stil maur, însă 
reședința Ashford era o imitație în stilul Tudor, vopsită în alb cu 
tâmplărie verde. Grădina din față semăna cu o junglă de arbuști. 
Cei trei tineri străbătură aleea din cărămidă care ducea la casă. 
Ușa de la intrare era deschisă. Intrară într-un vestibul mic și 
pătrat. Undeva, în casă, câţiva oameni râdeau: petrecerea 
începuse. O ușă dublă se deschise și ieși cea mai frumoasă 
femeie din lume. 

Cortone încremeni. Stătea nemișcat și se holba, în timp ce ea 
traversa covorul ca să-i întâmpine. Îl auzi pe Dickstein zicând: 
„Acesta este prietenul meu, Alan Cortone”. El îi atinse mâna 
lungă și cafenie, caldă și uscată, cu oase fine și uitase să-i mai 
dea drumul. 

Femeia se întoarse și-i conduse în salon. Dickstein îi atinse 


VP -11 


braţul lui Cortone și zâmbi: știa ce-i trecea prin minte prietenului 
său. 

Cortone își reveni în fire suficient cât să exclame: 

— Uau! 

Pe măsuță stăteau aliniate cu o precizie militărească niște 
pahare mici cu Sherry. Ea îi întinse unul lui Cortone, îi zâmbi și-i 
spuse: 

— Apropo, sunt Eila Ashford. 

Cortone o privi cu atenţie în timp ce ea împărțea paharele cu 

băutură. Nu purta nicio bijuterie: nu exista nici urmă de machiaj 
pe fața ei uluitoare, avea părul negru și drept, era îmbrăcată cu 
o rochie albă și încălțată cu sandale. Cu toate acestea, efectul 
era aproape ca și cum ar fi fost goală și Cortone se simți 
stânjenit de gândurile sălbatice care-i treceau prin minte când 
se uită la ea. 
__ Se strădui să-și întoarcă privirea și să cerceteze împrejurimile. 
Incăperea avea aerul unui loc unde oamenii duceau un trai puţin 
peste posibilitățile lor. Covorul persan era mărginit de o fâșie de 
linoleum cenușiu, care începuse să se dezlipească; cineva 
încercase să repare radioul și piesele acestuia erau împrăștiate 
pe o masă; pe tapet rămăseseră câteva urme dreptunghiulare 
unde stătuseră atârnate niște tablouri, iar unele pahare cu vin 
nu se potriveau întocmai cu setul. In încăpere se aflau vreo 
cincisprezece oameni. 

Un arab, îmbrăcat într-un frumos costum occidental gri perlat, 
stătea lângă șemineu și privea o sculptură din lemn de pe poliţă. 
Eila Ashford îl chemă la ea. 

— Aș vrea să vi-l prezint pe Yasif Hassan, un prieten al familiei 
mele de acasă. E student la Worcester College. 

— İl cunosc pe Dickstein, spuse Hassan. 

El dădu mâna cu ceilalți. 

Lui Cortone i se părea destul de chipeș, pentru un negrotei, și 
țanţoș, așa cum deveneau atunci când câștigau niște bani și 
erau invitaţi în casele albilor. 

— Eşti din Liban? îl întrebă Rostov. 

— Palestina. 

— Ah! exclamă Rostov și se însufleţi. Ce părere ai despre 
planul de separare propus de Naţiunile Unite? 

— E irelevant, răspunse apatic arabul. Britanicii trebuie să 
plece, iar ţara mea va avea un guvern democrat. 


VP - 12 


— Dar atunci evreii se vor afla în minoritate, argumentă 
Rostov. 

— Sunt minoritari și în Anglia. Ar trebui ca Surrey să devină 
casa lor? 

— Comitatul ceremonial Surrey n-a fost niciodată al lor. 
Palestina a fost, cândva. 

Hassan ridică din umeri cu eleganţă. 

— A fost... atunci când Țara Galilor deţinea Anglia, iar Anglia 
deţinea Germania și franco-normanzii trăiau în Scandinavia, 
explică el, apoi se întoarse spre Dickstein. Ai simțul justiţiei, ce 
părere ai? 

Dickstein își scoase ochelarii. 

— Să lăsăm justiţia. Imi doresc doar un loc al nostru. 

— Chiar dacă asta ar însemna să-l furați pe-al nostru? îl 
întrebă Hassan. 

— Vă rămâne restul Orientului Mijlociu. 

— Nu-l vrem. 

— Discuţia asta dovedește necesitatea unei separări, zise 
Rostov. 

Eila Ashford le oferi un pachet cu ţigări. Cortone luă una și i-o 
aprinse pe a ei. Pe când ceilalţi se contraziceau în privinţa 
Palestinei, Eila îl întrebă pe Cortone: 

— ÎI știi pe Dickstein de multă vreme? 

— Ne-am cunoscut în 1943, răspunse Cortone. 

El privi cum buzele ei cafenii trăgeau din ţigară. Avea o 
eleganţă până și în felul în care fuma. Ea culese cu delicateţe o 
bucăţică de tabac de pe vârful limbii. 

— Sunt extrem de curioasă în privinţa lui, spuse ea. 

— De ce? 

— Toată lumea este. E doar un băiat, și totuși pare atât de 
bătrân! Este londonez, evident, dar nu pare deloc intimidat de 
toţi acești englezi din elita societăţii. Vorbește despre orice, mai 
puţin despre el. 

Cortone încuviință din cap. 

— Tocmai mi-am dat seama că nici eu nu-l cunosc cu 
adevărat. 

— Soţul meu e de părere că este un student eminent. 

— Mi-a salvat viaţa. 

— Dumnezeule! exclamă ea și-l privi mai atent, ca și când s-ar 
fi întrebat dacă el nu era doar melodramatic și părând să 


VP - 13 


hotărască în favoarea lui. Mi-ar plăcea să-mi povestești. 

Un bărbat între două vârste, care purta pantaloni din catifea, 
îi atinse umărul și o întrebă: 

— Cum ești, draga mea? 

— Bine, răspunse ea. Domnul Cortone, el este soţul meu, 
profesorul Ashford. 

— Încântat de cunoștință, zise Cortone. 

Ashford avea un început de chelie și purta haine lălâi. Cortone 
se așteptase la Lawrence al Arabiei. „S-ar putea ca Nat să aibă 
totuși o șansă”, chibzui el. 

— Domnul Cortone tocmai îmi povestea cum Nat Dickstein i-a 
salvat viața. 

— Serios?! se arătă mirat Ashford. 

— Nu este o poveste lungă, zise Cortone. 

El îi aruncă o privire lui Dickstein, care era prins în discuţie cu 
Hassan și Rostov, și observă cum cei trei bărbaţi își afișau 
atitudinile în funcţie de poziția corporală: Rostov, cu picioarele 
depărtate, fluturându-și un deget asemenea unui profesor, 
convins de dogma lui; Hassan se rezema de un raft cu cărţi, cu o 
mână în buzunar, fumând și prefăcându-se că dezbaterea 
internaţională despre viitorul ţării lui n-ar fi reprezentat decât un 
interes academic; Dickstein, cu brațele încrucișate strâns pe 
piept, cu umerii puţin ridicaţi, cu capul înclinat datorită 
concentrării, atitudinea lui dezminţind caracterul imparţial al 
remarcilor pe care le făcea. Cortone auzi: „Britanicii le-au 
promis evreilor Palestina” și răspunsul: „Ferește-te de cadourile 
primite de la greci”, o aluzie, desigur, la calul troian al lui Ulise. 
Alan se întoarse la soţii Ashford și începu să le spună povestea: 

— S-a întâmplat în Sicilia, aproape de un loc numit Ragusa, un 
oraș construit pe un deal. Patrulam pe la periferie. La nord am 
dat peste un tanc nemţesc, ascuns într-o văgăună, la marginea 
unui pâlc de copaci. Deși tancul părea abandonat, am pus o 
grenadă în el pentru orice eventualitate. În timp ce treceam cu 
mașina, s-a auzit o împușcătură - una singură - și un neamt cu o 
mitralieră a căzut dintr-un copac. Se ascundea acolo, pregătit să 
ne doboare pe fiecare în timp ce treceam. Nat Dickstein l-a 
împușcat. 

Ochii Eilei străluceau de entuziasm, însă soţul ei pălise. Era 
evident că profesorul nu putea face faţă poveștilor despre viață 
și moarte. „Dacă asta te tulbură, tataie, sper ca Dickstein să nu- 


VP - 14 


ţi spună niciodată vreuna dintre poveștile /u/”. 

— Britanicii au înconjurat orașul din partea cealaltă, continuă 
Cortone. Nat zărise tancul, cum îl văzusem și eu, și-și dăduse 
seama că era o capcană. Il observase și pe lunetist și aștepta să 
surprindă dacă mai erau și alţii, când am apărut noi. Dacă eln- 
ar fi fost al naibii de perspicace, acum eram mort. 

Cei doi tăcură o clipă. 

— N-a trecut mult timp, totuși am uitat atât de repede, zise 
Ashford. 

Eila își aminti de ceilalți oaspeţi. 

— Aş vrea să mai vorbesc cu tine înainte să pleci, îi spuse ea 
lui Cortone. 

Ea traversă încăperea înspre locul unde se afla Hassan. 
Acesta încerca să deschidă niște uși care dădeau spre grădină. 

Ashford își mângâia agitat părul rar din spatele urechilor. 

— Lumea aude despre marile bătălii, însă bănuiesc că un 
soldat își amintește de aceste mici incidente personale. 

Cortone încuviinţță din cap, gândindu-se că Ashford habar n- 
avea ce însemna un război și se întrebă dacă, în tinereţe, 
profesorul fusese tot atât de aventuros pe cât susținea 
Dickstein. 

— Ulterior, l-am dus să-i fac cunoștință cu verișorii mei - 
familia provine din Sicilia. Am mâncat paste și am băut vin, iar 
Nat a devenit eroul lor. Am petrecut împreună doar câteva zile, 
dar am fost ca fraţii, înţelegeți? 

— Într-adevăr. 

— Când am aflat că a fost luat prizonier, am crezut că nu-l voi 
mai vedea niciodată. 

— Ştii ce s-a întâmplat cu el? îl întrebă Ashford. Nu spune 
prea multe... 

Cortone ridică din umeri. 

— A supravieţuit lagărului. 

— A fost norocos. 

— Oare? 

Ashford se uită o clipă nedumerit la Cortone, apoi se întoarse 
și-și plimbă privirea prin încăpere. După o clipă, el adăugă: 

— Ştii, aceasta nu este o adunare tipică pentru Oxford. 
Dickstein, Rostov și Hassan sunt niște studenţi oarecum 
neobișnuiţi. Ar trebui să-l cunoşti pe Toby - el este studentul 
atipic. 


VP -15 


Căută din priviri un tânăr cu faţa roșie, care purta un costum 
din tweed și o cravată foarte lată din stofă. 

— Toby, vino să-l cunoști pe camaradul de arme al lui 
Dickstein, domnul Cortone. 

Toby îi strânse mâna și spuse brusc: 

— Există vreo șansă să primesc vreun pont? Va câștiga 
Dickstein? 

— Ce să câștige? îl întrebă Cortone. 

— Dickstein și Rostov urmează să joace șah, îi explică 
Ashford. Se presupune că amândoi sunt extrem de buni. Toby 
crede că ai putea avea informaţii din interior. Probabil că vrea 
să parieze pe rezultat. 

— Credeam că șahul este pentru cei în vârstă, opină Cortone. 

— Ah! exclamă Toby cam tare și-și goli paharul. 

El și Ashford păreau perplecși din cauza remarcii lui Cortone. 
O fetiță de vreo patru sau cinci ani intră în casă din grădină, 
ducând în brațe o pisică sură și bătrână. Ashford o prezentă cu 
mândria sfioasă a unui bărbat care devine tată la vârsta 
mijlocie. 

— Ea este Suza. 

— lar ea este Hezekiah, spuse fetița. 

Fetiţa avea pielea și părul la fel ca ale mamei ei. Și ea va fi 
frumoasă. Cortone se întrebă dacă era, într-adevăr, fiica lui 
Ashford. N-avea nimic din el. Ea întinse laba pisicii, iar Cortone o 
strânse amabil și spuse: 

— Încântat de cunoștință, Hezekiah. 

Suza se duse la Dickstein. 

— Bună dimineaţa, Nat! Vrei s-o mângâi pe Hezekiah? 

— Este foarte drăguță, i se adresă Cortone lui Ashford. 
Trebuie să vorbesc cu Nat. Mă scuzați. 

Se duse la Dickstein, care îngenunchease ca să mângâie 
pisica. 

Nat și Suza păreau a fi prieteni. 

— Acesta este prietenul meu, Alan, îl prezentă el. 

— Ne-am cunoscut, zise ea, clipind din gene. 

„A învăţat asta de la mama ei”, reflectă Cortone. 

— Am luptat în război împreună, continuă Dickstein. 

Suza îl privi în ochi pe Cortone. 

— Ai omorât oameni? 

— Sigur, răspunse el ezitând. 


VP - 16 


— Îți pare rău? 

— Nu foarte rău. Erau oameni răi. 

— Lui Nat îi pare rău. De aceea nu-i prea place să vorbească 
despre asta. 

Copila reușise să scoată de la Dickstein mai multe decât 
izbutiseră adulţii laolaltă. 

Pisica sări din brațele Suzei cu o agilitate surprinzătoare. 
Fetița fugi după ea. Dickstein se ridică în picioare. 

— N-aș zice că doamna Ashford este intangibilă, zise încet 
Cortone. 

— Serios? întrebă Dickstein. 

— Nu poate avea mai mult de douăzeci și cinci de ani. El e cu 
cel puțin două decenii mai în vârstă decât ea și pun pariu că n- 
are prea multă vervă. Dacă s-au căsătorit înainte de război, ea 
trebuie să fi avut vreo șaptesprezece ani la vremea aceea. Nu 
par prea afectuoși unul cu celălalt. 

— Aş vrea să te cred, spuse Dickstein, care nu părea atât de 
interesat pe cât ar fi trebuit. Vino să vezi grădina! 

leșiră pe ușile franțuzești. Soarele strălucea mai puternic, iar 
gerul cumplit se domolise. Grădina se întindea într-o sălbăticie 
de un verde-ruginiu până pe malul râului. Cei doi se îndepărtară 
de casă. 

— Nu-ţi prea place adunarea asta, zise Dickstein. 

— Războiul s-a terminat, spuse Cortone. Noi doi trăim în lumi 
diferite acum. Toate astea: profesori, jocuri de șah, recepții... 
Parc-aș fi pe Marte. Viaţa mea este despre a încheia afaceri, a 
face față competiţiei și a face câţiva bani. Voiam să-ţi ofer o 
slujbă, însă cred că mi-aș irosi timpul. 

— Alan... 

— Ascultă, ce naiba! Probabil că vom pierde legătura. Nu-mi 
prea place să scriu scrisori. Dar nu voi uita că-ți datorez viaţa. 
Intr-una din zilele astea vei dori să-ți plătesc datoria. Ştii unde 
mă găsești. 

Dickstein deschise gura ca să vorbească, apoi auziră voci. 

— Oh... nu, nu aici, nu acum... 

Era o femeie. 

— Ba da! zise un bărbat. 

Dickstein și Cortone se aflau lângă un gard viu și des care tăia 
colţul grădinii: cineva începuse să planteze un labirint, însă nu-l 
mai terminase. La câţiva pași de ei era o deschizătură, apoi 


VP - 17 


gardul viu făcea un unghi drept și o lua de-a lungul malului 
râului. Vocile răzbăteau clar din partea cealaltă a frunzișului. 

— Lasă-mă în pace, lua-te-ar naiba, sau voi ţipa, vorbi din nou 
femeia, tare și răgușit. 

Dickstein și Cortone pășiră prin deschizătură. 

Cortone nu va uita niciodată ce văzuse acolo. Se holbă la cele 
două persoane, pe urmă, consternat, îi aruncă o privire lui 
Dickstein. Acesta era pământiu la față din cauza șocului și părea 
bolnav: îi pică faţa în timp ce privea îngrozit și disperat. Cortone 
se uită din nou la cele două persoane. 

Femeia era Eila Ashford. Poalele îi erau ridicate până la brâu, 
fața îi era îmbujorată de plăcere și-l săruta pe Yasif Hassan. 


VP-18 


Capitolul 1 


Sistemul de sonorizare al aeroportului din Cairo scoase un 
sunet asemenea unui clopoțel, apoi fu anunţat în arabă, italiană, 
franceză și engleză zborul Alitalia din Milano. Towfik al-Masri se 
ridică de la masă în micul restaurant unde servea un apetitiv și 
se apropie de puntea de observare. Işi puse ochelarii de soare 
ca să privească nestânjenit înspre întinderea de beton 
strălucitoare. Avionul de pasageri turboreactor Caravelle rula 
deja pe pistă. 

Towfik se afla acolo datorită unei telegrame. O primise în 
acea dimineaţă de la „unchiul” lui din Roma și fusese codificată. 
Orice afacere putea folosi un cod pentru telegramele 
internaționale, cu condiţia să furnizeze cheia codului oficiului 
poștal. Astfel de coduri erau întrebuințate din ce în ce mai des, 
pentru a economisi bani, reducând propoziţiile obișnuite la 
cuvinte independente, apoi în scopul de a păstra secretul. 
Telegrama unchiului lui Towfik, transcrisă conform registrului de 
coduri, oferea detalii despre testamentul mătușii lui defuncte. 
Cu toate acestea, Towfik deţinea o altă cheie și citi următorul 
mesaj: 


Supraveghează-l şi  urmărește-l pe profesorul 
Friedrich Schulz, care sosește la Cairo din Milano, 
miercuri, 28 februarie 1968, pentru câteva zile. vârstă 
51 ani, înălțime 1,80 m, greutate 68 kg păr alb, ochi 
albaștri, nationalitate austriacă, însoțit doar de 
consoartă. 


Pasagerii începură să coboare din avion, iar Towfik își 
identifică imediat ţinta. Exista un singur bărbat înalt, zvelt și cu 
părul alb pe lista acelui zbor. Purta un costum albastru-deschis, 
o cămașă albă și cravată, și ţinea în mână o pungă din plastic de 
la magazinul duty-free și un aparat de fotografiat. Soţia lui era 
mult mai scundă și purta o rochie mini modernă și o perucă 
blondă. Pe când traversau pista aerodromului, cei doi priveau în 
jurul lor și adulmecau aerul cald și uscat al deșertului, așa cum 


VP-19 


făceau cei mai mulţi oameni atunci când aterizau în Africa de 
Nord. 

Între timp pasagerii dispărură în holul de la sosiri. Towfik 
așteptă pe puntea de observare descărcarea bagajelor din 
avion, pe urmă intră în clădire și se amestecă în mulţimea de 
oameni, care aștepta de partea cealaltă a punctului de control 
vamal. 

Așteptă cam mult. Un singur lucru nu te învățau - cum să 
aștepți. Învăţai să  manevrezi armele, memorai hărţile, 
deschideai seifuri și omorai oameni cu mâinile goale, toate în 
primele șase luni de instructaj, dar nu primeai lecţii despre 
răbdare, nu existau antrenamente pentru dureri de picioare, nici 
seminarii despre plictiseală. Incepea să semene cu „Ceva nu e 
în regulă” sau cu „Atenţie! Atenţie!”, începea să... 

În mulţime mai exista un agent. 

Subconștientul lui Towfik dădu alarma în timp ce el se gândea 
la răbdare. Oamenii care-și așteptau rudele, prietenii sau 
partenerii de afaceri să coboare din avionul de la Milano erau 
nerăbdători. Fumau, se mutau de pe un picior pe celălalt, își 
întindeau gâturile și se foiau. Printre ei se aflau o familie de 
clasă mijlocie, cu patru copii, doi bărbaţi îmbrăcaţi în robe lungi 
tradiţionale ga/abiyya din bumbac și dungate, un om de afaceri, 
în costum negru, care ţinea în mâini o pancartă pe care scria: 
FORD MOTOR COMPANY, și... 

Și un bărbat calm. 

Era tuciuriu, avea părul scurt și purta un costum în stil 
european, la fel ca Towfik. Aparent, era împreună cu familia de 
clasă mijlocie, așa cum, pentru un privitor obișnuit, Towfik părea 
să-l însoţească pe omul de afaceri în costum negru. Celălalt 
agent afișa un aer nonșalant, își ţinea mâinile la spate și privea 
înspre ieșirea din sala de bagaje. Părea relaxat. De-a lungul 
nasului se zărea o fâșie de piele palidă, care semăna cu o 
cicatrice veche. El o atinse o singură dată, ca și când ar fi avut 
un tic nervos, apoi își duse din nou mâna la spate. 

Întrebarea era: oare îl zărise pe Towfik? 

Al-Masri se întoarse către omul de afaceri de lângă el și zise: 

— N-am înţeles niciodată de ce durează atât de mult. 

Zâmbi și vorbi încet, așa că omul de afaceri se apropie pentru 
a-l auzi și-i zâmbi drept răspuns. Cei doi păreau a fi cunoștințe 
care purtau o conversație obișnuită. 


VP - 20 


— Formalităţile durează mai mult decât zborul, replică omul 
de afaceri. 

Towfik îl privi din nou pe furiș pe celălalt agent. Bărbatul 
stătea în aceeași poziţie și privea spre ieșire. Nu încercase să se 
ascundă. Asta însemna, oare, că nu-l zărise pe Towfik? Sau îl 
„Mirosise” pe al-Masri și se gândise că un articol de camuflaj l-ar 
fi deconspirat? 

Pasagerii începură să iasă, iar Towfik înţelese că, oricum, nu 
putea face nimic. Spera ca oamenii pe care-i aștepta agentul, 
după cum bănuia, să iasă înaintea profesorului Schulz. 

N-a fost să fie. Schulz și soţia lui se numărară printre primii 
pasageri care ieșiră. 

Celălalt agent se apropie și dădu mâna cu ei. 

Firește. 

Agentul se afla acolo ca să-l întâlnească pe Schulz. 

Towfik îl privi pe agent cum îi chemă pe hamali și se 
îndepărtă cu soţii Schulz, apoi alese o altă ieșire spre mașină. 
Inainte să urce în vehicul, își scoase haina și cravata și-și puse 
ochelarii de soare și o șapcă albă din bumbac. Nu mai era atât 
de ușor de recunoscut ca fiind bărbatul care așteptase la locul 
de întâlnire. 

Se gândi că agentul parcase într-un loc unde nu era zonă de 
așteptare, lângă intrarea principală, prin urmare, conduse într- 
acolo. Avea dreptate. li văzu pe hamali așezând bagajele soţilor 
Schulz în portbagajul unui Mercedes cenușiu, vechi de vreo cinci 
ani. Trecu mai departe cu mașina. 

Pătrunse cu Renault-ul murdar pe autostrada care ducea de la 
Heliopolis, unde se afla aeroportul, la Cairo. Conducea cu 60 
km/h pe prima bandă. Mercedesul cenușiu îl depăși două sau 
trei minute mai târziu, iar el acceleră ca să nu-i piardă urma. Îi 
memoră numărul de înmatriculare, deoarece era întotdeauna 
util să recunoști mașinile celorlalţi „jucători”. 

Începea să se înnoreze. În timp ce străbătea cu viteză 
autostrada dreaptă, mărginită de palmieri, Towfik cugeta la ce 
descoperise până în acel moment. Telegrama nu conţinea nimic 
altceva despre Schulz decât semnalmentele lui și faptul că era 
profesor austriac. Întâlnirea de la aeroport avea însă o mare 
însemnătate. Fusese un soi de tratament VIP clandestin. Towfik 
crezuse că agentul era băștinaș: totul indica asta - hainele, 
mașina, felul lui de a aștepta. Acest lucru însemna că Schulz se 


VP -21 


afla acolo ca urmare a unei invitaţii din partea guvernului, dar 
fie el, fie cei cu care trebuia să se întâlnească voiau să păstreze 
secretă acea vizită. 

Nu era mare lucru. Ce materie preda Schulz? Putea fi 
bancher, fabricant de arme, expert în rachete sau cumpărător 
de bumbac. Putea fi, de asemenea, adeptul mișcării palestiniene 
Fatah?, însă Towfik nu-l considera pe bărbat un nazist renăscut. 
Cu toate acestea, orice era posibil. 

Firește, cei de la Tel Aviv nu credeau că Schulz era important: 
dacă ar fi crezut asta, nu l-ar fi folosit pe Towfik, care era tânăr 
și neexperimentat, pentru acel filaj. Era posibil ca întreaga 
afacere să fie un alt exerciţiu de instructaj. 

Ei intrară în Cairo prin Shari Ramses, iar Towfik micșoră 
distanţa dintre Renault-ul lui și Mercedes până când le separa 
doar o mașină. Mercedesul cenușiu făcu dreapta pe Cornish El- 
Nil, pe urmă traversă râul pe Podul 26 lulie și intră în cartierul 
Zamalek din Insula Gezira. 

În suburbia bogată și plictisitoare traficul era mai puţin intens 
și Towfik începu să se îngrijoreze că agentul de la volanul 
Mercedesului l-ar putea depista. Dar, două minute mai târziu, 
mașina pătrunse pe o stradă rezidenţială de lângă Clubul 
Ofițerilor și opri în faţa unui bloc cu apartamente, în grădina 
căruia se afla un copac Jacaranda. Towfik viră brusc la dreapta și 
dispăru înainte ca portierele Mercedesului să se deschidă. Parcă, 
sări afară din Renault și se întoarse la colțul străzii. Ajunse la 
timp ca să-i vadă pe agent și pe soţii Schulz intrând în clădire, 
urmaţi de un paznic în ga/abiyya, care se chinuia să le care 
bagajele. 

Se uită în susul și în josul străzii. În niciun caz nu putea să se 
plimbe pe-acolo și să pară un turist oarecare. Se întoarse la 
Renault-ul lui, dădu cu spatele după colț și parcă între două 
mașini, pe aceeași parte a străzii cu Mercedesul. 

După o jumătate de oră, agentul ieși singur, urcă în mașină și 
plecă. 

Towfik începu filajul. 

a 
Supravegherea continuă două zile, apoi încetă. 
Până atunci, soții Schulz se comportară ca niște turiști, pârând 


2 Acronim inversat din numele arab Harakat al-Tahrir al-Watani al-Filastini - Mișcarea 
Naţională pentru Eliberarea Palestinei. (n.red.). 


VP - 22 


să se bucure de excursie. În prima seară, luară cina într-un club 
de noapte și priviră o trupă de dansatoare din buric. În ziua 
următoare, vizitară piramidele și Sfinxul, luară prânzul la 
Groppi's și cina la Nile Hilton. În dimineata celei de-a treia zile, 
se treziră devreme și luară un taxi până la moscheea lui Ibn 
Tulun. 

Towfik își lăsă mașina lângă Muzeul Gayer-Anderson și-i 
urmări. Aruncară o privire pe fugă prin moschee, apoi o luară 
înspre est, pe Shari al-Salibah. Cei doi soţi se plimbau agale, 
contemplau fântânile și clădirile, aruncau o privire în magazinele 
mici și întunecate, sau admirau femeile balad’, care cumpărau 
ceapă și piper, și picioarele cămilelor închise în ţarcurile de pe 
stradă. 

Se opriră la o intersecție și intrară într-o ceainărie. Towfik 
traversă strada până la sebee!/, o fântână acoperită cu un dom, 
aflată în spatele unor ferestre cu ornamente din fier, și studie 
relieful baroc din jurul pereţilor săi. O luă pe stradă în sus, fără 
să scape din priviri ceainăria, și cumpără patru roșii uriașe și 
deformate de la un negustor cu tichie albă și descult. 

Soții Schulz ieșiră din ceainărie și se îndreptară spre nord, în 
urma lui Towfik, pe strada cu tarabe. Acolo, lui Towfik îi fu ușor 
să rătăcească fără ţintă, uneori în faţa lor, alteori în urma 
cuplului. Frau Schulz își cumpără niște papuci și o brățară din 
aur și plăti prea mult pentru un mănunchi de mentă unui băiat 
pe jumătate dezbrăcat. Towfik se afla la distanţă mare în fața lor 
ca să aibă timp să bea o ceșcuţă de cafea turcească puternic 
aromată și neîndulcită, la umbra marchizei unei cafenele numite 
Nasif's. 

Cei doi părăsiră strada cu tarabe și intrară într-un suk 
acoperit, un fel de bazar, specializat în șelărie. Schulz aruncă o 
privire la ceasul de pe mână și-i vorbi soţiei - dându-i lui Towfik 
un ușor fior de neliniște -, apoi grăbiră puţin pasul până când 
ajunseră la Bab Zuweila, poarta medievală a orașului, odinioară 
împrejmuit. 

Preţ de câteva clipe, soții Schulz fură ascunși de privirea lui 
Towfik de un măgar care trăgea o căruţă plină cu urcioarele lui 
Ali-Baba, ale căror guri erau acoperite cu hârtii mototolite. După 
ce trecu căruța, Towfik văzu cum Schulz își luă rămas-bun de la 


3 Sha'abi, Baladi/Beledi și Sharqi, diverse denumiri ale tradiţionalului dans din buric al 
arabilor din Egiptul Superior. (n.red.). 


VP - 23 


soția lui, pe urmă urcă într-un Mercedes cenușiu, mai vechi. 

Towfik înjură în barbă. 

Portiera mașinii se trânti, iar aceasta porni din loc. Frau 
Schulz făcea cu mâna. Towfik citi numărul de înmatriculare - era 
mașina pe care o urmărise din Heliopolis - și văzu cum aceasta 
o luă înspre vest, după aceea viră la stânga pe Shari Port Said. 

Uitând de Frau Schulz, el se întoarse și o luă la fugă. 

Deși se plimbaseră cam o oră, ei nu străbătuseră mai mult de 
1,5 km. Towfik sprintă prin șelăria suk și străbătu în goană 
strada cu tarabele, ocolindu-le și lovindu-se de bărbaţi în robe și 
femei în negru. Scăpă din mână punga cu roșii, când se izbi de 
un măturător din Nubia, până când ajunse la muzeu, unde își 
lăsase mașina. 

Se trânti pe scaunul șoferului, gâfâind și schimonosindu-se din 
cauza durerii pe care o simţea în piept. Porni motorul și demară 
în trombă spre Shari Port Said. 

Traficul era lejer, așadar, când ajunse la strada principală, 
bănui că trebuia să se afle în urma Mercedesului. Își continuă 
drumul spre sud-vest, traversând Insula Roda și Podul Giza, 
până ajunse pe Giza Road. 

Schulz nu încercase în mod deliberat să se miște repede, 
hotări Towfik. Dacă profesorul ar fi fost un profesionist, s-ar fi 
descotorosit de mult de Towfik. In schimb, el își făcuse, pur și 
simplu, plimbarea prin piață, înainte de a se întâlni cu cineva 
într-un loc stabilit. Însă Towfik era convins că locul de întâlnire și 
plimbarea de dinainte fuseseră sugerate de agent. 

Ei ar fi putut merge oriunde, dar se pare că voiau să 
părăsească orașul - altminteri Schulz ar fi luat, pur și simplu, un 
taxi la poarta Bab Zuweila, de unde pornea artera principală 
spre vest. Towfik conducea foarte repede. În curând, nu se mai 
afla nimic în faţa lui decât asfaltul cenușiu și întins al drumului, 
nimic de o parte și de cealaltă, doar nisip galben și cerul 
albastru. 

Ajunse la faimoasele piramide fără să prindă din urmă 
Mercedesul. Acolo, drumul se bifurca, ducând înspre nord spre 
Alexandria sau spre sud înspre Al Fayyum. Din locul în care 
Mercedesul îl luase pe Schulz, aceasta ar fi fost o rută ocolitoare 
și puțin probabilă spre Alexandria; Towfik alese deci drumul 
către Al Fayyum. 

Într-un final, zări cealaltă mașină în spatele lui, apropiindu-se 


VP - 24 


în viteză. Înainte să ajungă la el, Mercedesul viră la dreapta, 
ieșind de pe șoseaua principală. Towfik frână brusc și întoarse 
Renault-ul. Cealaltă mașină se afla deja la 1,5 km în față, pe 
drumul lateral. El îi luă urma. 

Situaţia era periculoasă. Drumul se afunda, probabil, în 
Deșertul de Vest, poate ajungea până la terenul petrolifer din 
Depresiunea Qattara. Părea puţin circulat, iar vântul puternic 
putea să-l acopere oricând cu un strat de nisip. Agentul din 
Mercedes observase, cu siguranţă, că era urmărit. Dacă era un 
agent bun, vederea Renault-ului i-ar fi declanșat amintiri din 
timpul călătoriei de la Heliopolis. 

Acesta era momentul în care instructajul înceta, iar camuflajul 
și toate trucurile din domeniu deveneau utile. Nu trebuia decât 
să iei urma cuiva și să te ţii de el fie că te observa, fie că nu, 
deoarece scopul urmăririi era de a afla încotro se îndrepta. Dacă 
nu reușeai să faci asta, instructajul nu ţi-a folosit la nimic. 

Fără să mai ţină cont de vântul din deșert, el continuă să 
urmărească mașina, însă tot îi pierdu urma. 

Mercedesul era o mașină rapidă și mai bine proiectată pentru 
drumul îngust și accidentat și, în câteva minute, se făcu 
nevăzută. Towfik își continuă drumul, sperând că-i va ajunge din 
urmă când se vor opri sau că va da peste ceva care să indice 
destinaţia lor. 

După șaizeci de kilometri, când se trezi în mijlocul deșertului 
și începu să-și facă griji în privinţa benzinei, ajunse într-un sătuc 
dintr-o oază aflată la o răscruce de drumuri. Câteva animale 
sfrijite pășteau vegetaţia săracă din jurul unui ochi de apă 
noroios. Un borcan cu fasole boabe și trei sticle de Fanta, 
rămase pe o masă încropită în faţa unei colibe, indicau că era 
vorba de cafeneaua locală. Towfik cobori din mașină și i se 
adresă unui bătrân care adăpa un bivol costeliv: 

— Ai văzut un Mercedes cenușiu? 

Săteanul se zgâi la el de parcă ar fi vorbit într-o limbă străină. 
Așa că al-Masri repetă întrebarea. 

Bătrânul alungă o muscă mare și neagră de pe frunte și 
încuviinţă o dată din cap. 

— Când? 

— Azi. 

Acela era, probabil, cel mai exact răspuns pe care ar fi putut 
să-l primească. 


VP -25 


— Încotro a luat-o? 

Bătrânul arătă cu degetul spre vest, înspre deșert. 

— De unde pot lua combustibil? îl întrebă Towfik. 

Bărbatul arătă înspre est, spre Cairo. 

Al-Masri îi dădu o monedă și se întoarse la mașină. Porni 
motorul și se uită din nou la indicatorul de combustibil. Avea 
suficientă benzină ca să se întoarcă în Cairo. Dacă-și continua 
drumul, ar fi rămas fără combustibil la întoarcere. 

Își zise că făcuse tot ce-i stătuse în putinţă. Simţindu-se 
obosit, întoarse mașina și o luă înapoi înspre oraș. 

a 

Lui Towfik nu-i plăcea munca lui. Atunci când era monotonă, 
se plictisea, iar când era captivantă, îl cuprindea teama. Insă îi 
spuseseră că avea o misiune importantă și periculoasă de 
îndeplinit în Cairo, iar el avea calităţile necesare pentru un spion 
bun și că nu existau suficient de mulţi evrei egipteni în Israel ca 
ei să găsească pe altcineva cu toate aceste calităţi dacă refuza. 
Fu de acord, bineînțeles. Nu din idealism își risca viaţa pentru 
țara lui. Israelul a acționat, în zona Orientului Mijlociu, încă de la 
întemeierea lui, ca un stat „singur printre dușmani” (deși s-a 
văzut că s-a bucurat de sprijinul unor mari puteri, a serviciilor lor 
de informaţii), ceea ce putea periclita însăși existenţa lui. 

De fapt, era mai mult din interes personal: distrugerea 
Israelului ar fi însemnat propria lui distrugere; când luptase 
pentru Israel, luptase pentru el; își riscase viața ca să și-o 
salveze. Era un lucru firesc. Cu toate acestea, privea în viitor - 
peste cinci ani? Zece? Douăzeci? - când va fi prea bătrân pentru 
munca de teren și-i vor oferi acasă o slujbă de birou, își va găsi 
o evreică drăguță, se va căsători cu ea și se va așeza la casa lui, 
ca să se bucure de pământul pentru care luptase. 

Între timp, deoarece îi pierduse urma profesorului, începu s-o 
urmărească pe soţia acestuia. 

Ea continuă să viziteze obiectivele turistice, însoţită de data 
asta de un tânăr arab, care fusese, probabil, pus de egipteni să 
aibă grijă de ea cât timp soțul ei era plecat. Seara, arabul o duse 
la un restaurant egiptean ca să cineze, o conduse acasă și o 
sărută pe obraz sub copacul Jacaranda din grădină. 

În dimineaţa următoare, Towfik se duse la poșta centrală și-i 
trimise o telegramă codificată unchiul său din Roma: 


VP - 26 


Schulz întâmpinat la aeroport de un presupus agent 
local. A petrecut două zile vizitând obiectivele 
turistice. A fost luat de agentul în cauză și dus cu 
mașina în direcția Qattara. Filaj întrerupt. Acum 
supraveghez soția. 


Reveni în Zamalek la ora 9 dimineaţa. La 11:30, o văzu pe 
Frau Schulz în balcon, bându-și cafeaua, și astfel își dădu seama 
în care apartamente stăteau soţii Schulz. 

La prânz, în interiorul Renault-ului deveni foarte cald. Towfik 
mâncă un măr, apoi bău apă caldă din sticlă. 

Friedrich Schulz sosi după-masa târziu, cu același Mercedes 
cenușiu. Părea obosit și cam șifonat, asemenea unui bărbat de 
vârstă mijlocie care călătorise prea departe. Profesorul ieși din 
mașină și intră în clădire fără să privească în urmă. După ce-l 
lăsă pe Schulz, agentul trecu pe lângă Renault și, o clipă, îl privi 
drept în ochi pe Towfik. Al-Masri nu putea face nimic. 

Unde fusese Schulz? Îi luase multă vreme ca să ajungă acolo, 
se gândi Towfik. Petrecuse o noapte, o zi întreagă și iar o noapte 
și-i luase cea mai mare parte din acea zi ca să se întoarcă. 
Depresiunea Qattara era doar una dintre posibilităţi: șoseaua 
din deșert ducea până în guvernoratul Matruh, cu orașul de 
reședință Mersa Matruh, pe coasta Mediteranei; acolo se afla un 
drum lateral care ducea spre valea Karkur Tahl, departe înspre 
sud. Dacă ar fi schimbat mașina și ar fi angajat un ghid, ar fi 
străbătut deșertul și ar fi ajuns la întâlnire la graniţă cu Libia. 

La ora nouă seara, soţii Schulz ieșiră din nou. Profesorul părea 
odihnit. Erau îmbrăcaţi pentru cină. Parcurseră pe jos o distanţă 
scurtă, apoi chemară un taxi. 

Towfik luă o decizie. Nu-i urmări. 

Cobori din Renault și pătrunse în grădina clădirii. Păși pe 
peluza prăfuită și găsi un loc ferit după un tufiș, de unde vedea 
în hol prin ușa deschisă de la intrare. Paznicul nubian ședea pe o 
bancă joasă din lemn și se scobea în nas. 

Towfik așteptă. 

După douăzeci de minute, bărbatul se ridică de pe bancă și se 
duse în spatele clădirii. 

Al-Masri străbătu holul în grabă și o luă la fugă pe scări în sus. 

Avea trei chei universale, dar niciuna nu se potrivi în yala 
apartamentului cu numărul trei. În final, reuși să deschidă ușa 


VP - 27 


cu o bucată din plastic flexibil pe care o rupse dintr-o riglă. 

Intră în apartament și închise ușa în urma lui. 

Se înnoptase destul de bine afară. Prin ferestrele neacoperite 
pătrundea o rază de lumină de la un felinar de stradă. Towfik 
scoase o lanternă mică din buzunarul pantalonilor, însă n-o 
aprinse. 

Apartamentul era spaţios și aerisit, cu pereţi albi și mobilier 
colonial. Avea aerul rece al unui loc unde nu locuia nimeni. Era 
alcătuit dintr-un salon mare, o sufragerie, trei dormitoare, o baie 
și o bucătărie. După ce aruncă o privire rapidă, începu să-l 
cerceteze cu amănuntul. 

Cele două dormitoare mai mici erau goale. Când intră în cel 
mai mare, scotoci repede prin toate sertarele și dulapurile. În 
șifonier se aflau rochiile ţipătoare ale unei femei trecute de 
prima tinereţe: imprimeuri strălucitoare, rochii cu paiete, 
turcoaz, portocalii și roz. Etichetele erau americane. În 
telegramă scria că Schulz era cetățean austriac, însă poate că 
locuia în SUA. Towfik nu-l auzise niciodată vorbind. 

Pe noptieră, se aflau un ghid în engleză pentru Cairo, o revistă 
Vogue și o copie retipărită a unei prelegeri despre izotopi. 

Așadar, Schulz era om de știință. 

Towfik aruncă o privire peste prelegere. Cea mai mare parte a 
conţinutului îl depășea. Schulz trebuie să fi fost un chimist sau 
fizician de seamă, chibzui el. Dacă se afla acolo ca să se ocupe 
de armament, serviciile secrete din Tel Aviv voiau să afle. 

Nu găsi documente personale - era evident că Schulz își ţinea 
pașaportul și portmoneul în buzunar. Etichetele de aeroport 
fuseseră îndepărtate de pe valizele cafenii, care formau un set. 

Cele două pahare de pe masa joasă din salon miroseau a gin: 
băuseră un cocktail înainte să iasă în oraș. 

In baie, Towfik găsi hainele pe care Schulz le purtase în 
deșert. Incălțămintea era plină cu nisip, iar pe tivul pantalonilor 
zări mici pete cenușii și prăfuite, ca de ciment. În buzunarul de 
la piept al hainei șifonate, descoperi un tub albastru din plastic, 
lung de vreo șase centimetri, foarte subţire. Acesta conţinea o 
foiţă subţire protectoare împotriva luminii, precum cea folosită 
la un film fotografic. 

Towfik vâri în buzunar tubul din plastic. 

Etichetele de aeroport de pe bagaje se aflau în coșul de gunoi 
din holul mic. Adresa soţilor Schulz era în Boston, 


VP - 28 


Massachusetts, ceea ce însemna, probabil, că profesorul preda 
la Massachusetts Institute of Technology (MIT), Harvard, sau la 
una dintre universitățile mai puţin importante din zonă. Al-Masri 
făcu niște calcule rapide. Schulz trebuie să fi avut vreo douăzeci 
de ani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: putea fi unul 
dintre experţii germani în rachete, care a emigrat în SUA după 
război. 

Sau nu. Nu trebuia să fii nazist ca să lucrezi pentru arabi. 

Nazist sau nu, Schulz era un zgârie-brânză: săpunul, pasta de 
dinţi și loţiunea după ras proveneau toate de la companiile 
aeriene sau din hoteluri. 

Pe jos, lângă un scaun din trestie indiană, aflat lângă masa cu 
paharele de cocktail goale, zăcea un carnețel de dictando, cu 
prima pagină goală. Pe carnețel era un creion. Poate că Schulz 
făcuse însemnări despre călătoria lui pe când sorbise din gin. 
Towfik căută prin apartament după foi rupte din carneţel. 

Le găsi pe balcon, făcute scrum într-o scrumieră mare din 
sticlă. 

Aerul nopţii era răcoros. Mai târziu, în cursul anului, aerul va fi 
cald și înmiresmat de parfumul copacului Jacaranda din grădina 
de jos. În depărtare, se auzea zumzetul traficului din oraș. Acest 
lucru îi aminti lui Towfik de apartamentul tatălui său din 
lerusalim. Se întrebă cât timp va trece până când va revedea 
Orașul Sfânt. 

Își îndeplinise sarcina acolo. Va verifica din nou carneţelul, ca 
să vadă dacă Schulz nu scrisese suficient de apăsat cu creionul 
pentru a lăsa urme pe foaia următoare. Se îndepărtă de 
balustradă, traversă balconul și se apropie de ușile franțuzești 
care dădeau în salon. 

Era cu mâna pe clanţă, când auzi voci. 

Towfik încremeni. 

— Îmi pare rău, iubitule, dar nu mai suport să văd fripturi bine 
făcute. 

— Am fi putut mânca totuși ceva, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Soții Schulz se întorseseră. 

Towfik trecu repede în revistă încăperile pe care le verificase: 
dormitoarele, baia, salonul, bucătăria... pusese la loc tot ceea ce 
atinsese, cu excepţia micului recipient din plastic. Pe acela 
trebuia să-l păstreze, oricum. Schulz va presupune că-l pierduse. 


VP - 29 


Dacă Towfik reușea să scape nevăzut, ei s-ar putea să nu afle 
niciodată că el fusese acolo. 

Trecu peste balustradă și se lăsă să atârne în vârful degetelor. 
Era prea întuneric ca să vadă pământul. Ateriză ușor și se 
îndepărtă de clădire. 

Fusese prima lui spargere și se simțea multumit. Totul 
decursese la fel de lin ca un exercițiu de instructaj, în ciuda 
faptului că ocupanţii se întorseseră mai devreme acasă, iar el 
fusese nevoit să aleagă ieșirea de urgenţă a unui spion. Zâmbi 
în întuneric. S-ar putea să trăiască zilele în care va primi slujba 
de birou. 

Urcă în mașină, porni motorul și aprinse farurile. 

Doi bărbaţi ieșiră din umbră și se postară de o parte și de 
cealaltă a Renault-ului. 

Cine...? 

Nu mai așteptă să înțeleagă ce se întâmpla. Băgă maneta 
schimbătorului de viteze în treapta întâi și demară. Cei doi 
bărbaţi se feriră imediat. 

Nu încercaseră să-l oprească. Atunci, de ce se aflau acolo? Să 
se asigure că el rămânea în mașină...? 

Frână brusc și se uită pe bancheta din spate, apoi știu, cu o 
tristeţe insuportabilă, că nu va mai vedea niciodată Ierusalimul. 

Un arab înalt în costum negru îi zâmbea din spatele țevii unui 
pistol. 

— Condu mai departe, îi ordonă bărbatul în arabă, însă nu mai 
încet, te rog. 


Î: Cum te cheamă? 

R: Towfik al-Masri. 

Î: Descrie-te. 

R: 26 de ani, 1,75 m, 81 kg, ochi căprui, brunet, trăsături 
semitice, ten măsliniu. 

Î: Pentru cine lucrezi? 

R: Sunt student. 

Î: Ce zi este azi? 

R: Sâmbătă. 

Î: Care este naționalitatea ta? 

R: Egipteană. 

Î: Cât face douăzeci minus șapte? 

R: Treisprezece. 


VP - 30 


Întrebările de mai sus sunt menite să faciliteze verificarea 
detectorului de minciuni. 

Î: Lucrezi pentru CIA? 

R: Nu. (ADEVĂRAT) 

Î: Pentru nemti? 

R: Nu. (ADEVARAT) 

Î: Pentru Israel, atunci. 

R: Nu. (FALS) 

Î: Eşti, într-adevăr, student? 

R: Da. (FALS) 

Î: Povestește-mi despre studiile tale. , 

R: Studiez Chimia la Universitatea din Cairo. (ADEVARAT) Mă 
interesează polimerii. (ADEVARAT) Vreau să devin inginer 
petrochimist. (FALS) 

Î: Ce sunt polimerii? 

R: Compuși organici complecși cu un lanț lung de molecule - 
cel mai comun este polietilena. (ADEVARAT) 

Î: Cum te cheamă? 

R: Ti-am spus, Towfik al-Masri. (FALS) 

Î: Electrozii lipiţi de capul și pieptul tău măsoară pulsul, 
bătăile inimii, respiraţia și transpiraţia. Atunci când minţi, 
metabolismul te trădează - respiri mai repede, transpiri mai 
mult și așa mai departe. Acest dispozitiv, care ne-a fost oferit de 
prietenii noștri ruși, îmi arată când minţi. Și-apoi, știu că Towfik 
al-Masri este mort. Cine ești? 

R: (niciun răspuns) 

Î: Firul prins cu bandă de vârful penisului tău face parte dintr- 
un alt dispozitiv. Este legat de butonul acesta. Când apăs pe 
buton... 

R: (țipăt) 

Î. ... un curent electric trece prin fir și-ţi provoacă un șoc. Ti- 
am pus picioarele într-o găleată cu apă, ca să sporim eficienţa 
aparatului. Cum te cheamă? 

R: Avram Ambache. 

Aparatul electric interferează cu funcționalitatea detectorului 
de minciuni. 

Î la o ţigară. 

R: Mulţumesc. 

Î: Mă crezi sau nu, detest munca asta. Problema e că cei 
cărora le place nu sunt pricepuţi - e nevoie de sensibilitate, să 


VP - 31 


știi. Și sunt o persoană sensibilă... Urăsc să văd oameni 
suferind. Tu nu? 

R: (niciun răspuns) 

Î: Acum încerci să găsești metode prin care să mi te opui. Te 
rog să nu-ţi baţi capul. Nu există niciun mijloc de apărare 
împotriva tehnicilor moderne de... interogare. Cum te cheamă? 

R: Avram Ambache. (ADEVARAT) 

Î: Cine este superiorul tău? 

R: Nu știu la ce te referi. (FALS) 

Î: Este Bosch? ` 

R: Nu, Friedman. (CITIRE NEDEFINITA) 

Î: Este Bosch? 

R: Da. (FALS) 

Î: Nu, nu este Bosch. Este Krantz. 

R: OK, este Krantz - cum zici tu. (ADEVĂRAT) 

Î: Cum stabilești legătura? 

R: Am un transmiţător radio. (FALS) 

Î: Nu-mi spui adevărul. 

R: (țipăt) 

Î: Cum stabilești legătura? 

R: Printr-o cutie poștală de la periferie. 

Î: Crezi că atunci când simţi durere, detectorul de minciuni nu 
va funcţiona adecvat și, prin urmare, nu vei fi torturat. Ai doar 
pe jumătate dreptate. Acesta este un dispozitiv foarte sofisticat 
și am petrecut multe luni învățând cum să-l folosesc corect. 
După ce primești un șoc, e nevoie de doar câteva clipe să 
reajustez dispozitivul în funcţie de metabolismul tău rapid; și 
atunci pot sa-mi dau seama dacă minţi. Cum stabilești legătura? 

R: Printr-o cutie poștală... (țipăt) 

Î. Ali! Și-a eliberat picioarele - convulsiile astea sunt foarte 
puternice. Leagă-l la loc, înainte să-și revină. la găleata și toarnă 
mai multă apă în ea. (tăcere) Așa, se trezește, ieși. Mă auzi, 
Towfik? 

R: (inteligibil) 

Î: Cum te cheamă? 

R: (niciun răspuns) 

l: Un mic imbold să te ajute... 

R: (țipăt) 

Î. ... să te gândești. 

R: Avram Ambache. 


VP - 32 


Î: Ce zi este azi? 

R: Sâmbătă. 

Î: Ce ţi-am dat la micul dejun? 

R: Boabe de fasole. 

Î: Cât face douăzeci minus șapte? 

R: Treisprezece. 

l: Ce profesie ai? 

R: Sunt student. Nu, te rog, da, sunt spion. Sunt spion, n- 
atinge butonul, te rog. Dumnezeule! Dumnezeule!... 

Î: Cum stabilești legătura? 

R: Telegrame codificate. 

|: la o ţigară. Poftim... of, nici nu poţi s-o ţii între buze - lasă- 
mă să te ajut... așa. 

R: Mulţumesc. 

Î. Încearcă să te liniștești. Ține minte, atât timp cât îmi spui 
adevărul, nu vei simţi nicio durere. (tăcere) Te simţi mai bine? 

R: Da. 

Î: Și eu. Și-acum, relatează-mi despre profesorul Schulz. De ce 
îl urmărești? : 

R: Aşa mi s-a ordonat. (ADEVARAT) 

Î: De la Tel Aviv? 

R: Da. (ADEVĂRAT) 

Î: Cine în Tel Aviv? 

R: Nu știu. (CITIRE NEDEFINITĂ) 

Î: Dar poţi ghici. J 

R: Bosch. (CITIRE NEDEFINITA) 

Î: Sau Krantz? 

R: Poate. (ADEVĂRAT) 

Î: Krantz e un tip de treabă. Demn de încredere. Ce mai face 
soția lui? 

R: Foarte bine, eu... (țipăt) 

Î: Soţia lui a murit în 1958. De ce mă forţezi să te rănesc? Ce- 
a făcut Schulz? 

R: A vizitat câteva obiective turistice două zile, apoi a dispărut 
în deșert într-un Mercedes cenușiu. 

Î: Și ai pătruns prin efracţie în apartamentul lui. 

R: Da. (ADEVĂRAT) 

Î: Ce-ai descoperit? . 

R: Este om de știință. (ADEVARAT) 

Î: Altceva? 


VP - 33 


R: Este american. (ADEVĂRAT) Atâta tot. (ADEVĂRAT) 

Î: Cine te-a instruit? 

R: Ertl. (CITIRE NEDEFINITĂ) 

l: Nu este numele lui adevărat. 

R: Nu știu. (FALS) Nu! Nu apăsa butonul, lasă-mă să mă 
gândesc un minut. Cred că cineva a pomenit că numele lui 
adevărat este Manner. (ADEVARAT) 

|: Oh, Manner! Păcat. E de modă veche. Crede în continuare 
că poate pregăti agenţii să reziste unui interogatoriu. Să știi că 
este vina lui că suferi atât de mult. Insă colegii tăi? Care s-au 
antrenat cu tine? 

R: Nu le cunosc adevăratele nume. (FALS) 

Î: Nu? 

R: (țipăt) 

Î: Numele adevărate. 

R: Nu le știu pe toate... 

l: Spune-mi-le pe cele pe care le știi. 

R: (niciun răspuns) 

(țipăt) 

Prizonierul leșină. 

(tăcere) 

|: Cum te cheamă? 

R: Aă... Towfik. (țipăt) 

Î: Ce-ai mâncat la micul dejun? 

R: Nu știu. 

|: Cât face douăzeci minus șapte? 

R: Douăzeci și șapte. 

l: Ce i-ai spus lui Krantz despre profesorul Schulz? 

R: Vizitare obiective turistice... Deșertul de Vest... filaj 
anulat... 

Î: Cine te-a instruit? 

R: (niciun răspuns) 

Î: Cine te-a instruit? 

R: (țipăt) 

Î: Cine te-a instruit? 

R: Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții... 

Î: Cine te-a instruit? 

R: (țipăt) 

Prizonierul muri. 


VP - 34 


Când Kawash ceru o întrevedere, Pierre Borg îi dădu curs. Nu 
existase nicio discuţie referitoare la oră și loc: Kawash trimise 
mesajul cu privire la întâlnire, iar Borg se asigură că va fi acolo. 
Kawash era cel mai bun agent dublu pe care-l avusese vreodată 
Borg. 

Șeful  Mossadului stătea la un capăt al peronului liniei 
Bakerloo, în direcţia nord, din stația de metrou Oxford Circus, și 
citea un spot publicitar care anunţa o conferinţă despre teosofie, 
așteptându-l pe Kawash. Habar n-avea de ce arabul alesese 
Londra pentru întâlnire, ce le spusese stăpânilor lui că făcea în 
acel oraș și nici de ce Kawash era trădător. Dar acel bărbat îi 
ajutase pe israeliți să câștige două războaie și să evite un al 
treilea, iar Borg avea nevoie de el. 

Pierre aruncă o privire de-a lungul peronului, căutând o faţă 
oacheșă, cu un nas mare și subțire. Işi făcuse o idee despre ce 
voia să vorbească agentul dublu. Spera ca presupunerea lui să 
fie corectă. ă 

Işi făcea griji în privința cazului Schulz. Incepuse asemenea 
unui filaj de rutină, misiunea perfectă pentru cel mai nou și mai 
necopt agent al lui din Cairo: un fizician american influent, aflat 
în vacanţă în Europa, hotărăște să facă o călătorie în Egipt. 
Primul semnal de avertizare veni atunci când Towfik îi pierduse 
urma lui Schulz. În acel moment, Borg luă măsuri. Un jurnalist 
independent din Milano, care făcea ocazional cercetări pentru 
serviciile secrete nemțești, află că biletele de avion ale soţilor 
Schulz pentru Cairo fuseseră cumpărate de soţia unui diplomat 
egiptean la Roma. Apoi CIA i-a oferit Mossadului un set de 
fotografii din satelit cu regiunea din jurul Depresiunii Qattara, 
unde părea că exista un șantier. Borg își aminti că Schulz se 
îndreptase în direcţia Qattara atunci când Towfik îi pierduse 
urma. 

Se întâmpla ceva și el nu știa ce anume, iar acest lucru îl 
îngrijora. 

Mereu își făcea griji. Dacă nu din cauza egiptenilor, atunci din 
cauza sirienilor; dacă nu din cauza sirienilor, ei bine, atunci din 
cauza fedainilor; dacă nu din cauza dușmanilor lui, atunci din 
cauza prietenilor lui. Se întreba cât timp vor continua să-i mai fie 
prieteni. Avea o slujbă stresantă. Mama lui îi spusese cândva: 
„Dacă ai fi grădinar, ţi-ai face griji în privinţa slujbei tale”. Se 
putea să fi avut dreptate, însă oricum, paranoia era singura 


VP - 35 


dispoziţie sufletească logică pentru un șef al unei reţele de 
spionaj. 

Towfik  întrerupsese legătura, iar acesta era cel mai 
îngrijorător semn dintre toate. 

Poate Kawash avea niște răspunsuri. 

Un metrou își făcu apariţia zgomotos. Borg nu aștepta 
metroul. El începu să citească genericul de pe afișul unui film. 
Jumătate din nume erau evreiești. „Poate ar fi trebuit să mă fac 
producător de film”, chibzui el. 

Metroul plecă din stație. Când își mută privirea de la afiș, Borg 
văzu fața calmă a lui Kawash. 

— Mulţumesc pentru că ai venit, spuse arabul. 

Întotdeauna zicea asta. 

Borg ignoră fraza: nu știa niciodată cum să răspundă la 
mulțumiri. 

— Ce mai e nou? îl întrebă el. 

— A trebuit să-l ridic vineri pe unul dintre tinerii tăi de la 
Cairo. 

— A trebuit? 

— Cei de la serviciile militare secrete păzeau un VIP, când l-au 
zărit pe puști ţinându-se după ei. Serviciile militare secrete n-au 
agenți în oraș, așa că le-au cerut celor din departamentul meu 
să-l ridice. A fost o cerere oficială. 

— La naiba! exclamă Borg, afectat. Ce s-a întâmplat cu el? 

— Am fost nevoit s-o fac ca la carte, răspunse Kawash, care 
părea foarte trist. Băiatul a fost interogat și omorât. Il chema 
Avram Ambache, dar folosea numele de cod Towfik al-Masri. 

Borg se încruntă. 

— Ţi-a spus numele lui adevărat? 

— E mort, Pierre. 

Borg scutură iritat din cap: Kawash insista mereu asupra 
aspectelor personale. 

— De ce ţi-a zis cum îl cheamă? 

— Folosim echipament rusesc - șocurile electrice și detectorul 
de minciuni împreună. Nu-i pregătești să le facă faţă. 

— Dacă le-am spune despre ele, n-am mai avea niciun 
nenorocit de recrut, râse Borg scurt. Ce a mai ciripit? 

— Nimic din ceea ce nu știam deja. Ar fi făcut-o dacă nu l-aș fi 
omorât. 

— Tu l-ai omorât? 


VP - 36 


— Am condus interogatoriul, ca să mă asigur că nu va spune 
nimic important. Acum, toate interogatoriile sunt înregistrate, 
iar transcrierile sunt arhivate. Învăţăm de la ruși. 

Ochii lui căprui deveniră și mai triști. 

— Ai prefera să pun pe altcineva să-ţi omoare băieţii? 

Borg se holbă la el, apoi privi în altă parte. Încă o dată, se 
vedea nevoit să poarte conversaţia fără să se implice emoţional. 

— Ce a aflat băiatul despre Schulz? 

— Un agent l-a dus pe profesor în Deșertul de Vest. 

— Sigur, însă de ce? 

— N-am idee. 

— Cu siguranţă știi, ești în serviciile secrete egiptene! 

Borg își controlă iritarea. „Lasă-l pe om să facă lucrurile în 
ritmul lui, reflectă el, dacă are informații, ţi le va spune”. 

— Nu știu ce pun la cale, deoarece au înfiinţat un grup special 
care să se ocupe de problemă, adăugă Kawash. Departamentul 
meu n-a fost informat. 

— Ai vreo idee de ce? 

Arabul ridică din umeri. 

— Cred că nu vor să afle rușii. Mai nou, cei de la Moscova 
primesc toate informaţiile pe care le avem și noi. 

Lui Borg i se citea dezamăgirea pe faţă. 

— Doar atât a reușit să facă Towfik? 

În vocea arabului se simţi brusc furia. 

— Puștiul a murit pentru tine, zise el. 

— Îi voi mulţumi în ceruri. A murit în zadar? 

— A luat asta din apartamentul lui Schulz. 

Kawash își scoase mâna din interiorul hainei și-i arătă lui Borg 
un tub mic și pătrat din plastic albastru. 

Borg îl luă. 

— De unde știi de unde l-a luat? 

— Amprentele lui Schulz sunt pe recipient. L-am arestat pe 
Towfik imediat după ce a intrat prin efracţie în apartament. 

Borg deschise tubul și pipăi cu degetele foita protectoare 
împotriva luminii. Era nesigilat. Scoase negativul fotografic. 

— Am desfăcut foița și am developat filmul. E gol, preciză 
arabul. 

Cu un profund sentiment de satisfacţie, Borg reasamblă tubul 
și-l vâri în buzunar. Totul avea logică; înţelegea; știa ce avea de 
făcut. Un metrou ajunse în staţie. 


VP - 37 


— Vrei să-l prinzi pe acesta? întrebă el. 

Kawash se încruntă ușor, dădu aprobator din cap și se apropie 
de marginea peronului când metroul opri și ușile se deschiseră. 
El urcă. 

— Habar n-am ce este acest tub, zise el. A 

„Nu mă placi, însă cred că ești minunat”, chibzui Borg. li 
zâmbi abia perceptibil arabului când ușile metroului începură să 
se închidă. 

— Eu știu, spuse el. 


VP - 38 


Capitolul 2 


Tânăra americancă îl plăcea pe Nat Dickstein. 

Munceau alături într-o podgorie prăfuită, plivind și săpând, 
învăluiţi de o briză care adia dinspre Marea Galileei. Dickstein își 
scosese cămașa și muncea doar în pantaloni scurți și sandale, 
cu un dispreț faţă de soare pe care doar orășenii îl aveau. 

Era un bărbat slab, de statură medie, cu umeri înguști, piept 
doar fibră și coate și genunchi ascuţiţi. Karen îl privea ori de 
câte ori făcea o pauză, ceea ce se întâmpla des, cu toate că el 
nu părea să aibă nevoie de odihnă. Mușchii se mișcau asemenea 
unor frânghii înnodate sub pielea lui măslinie și plină de 
cicatrice. Ea era o femeie senzuală și-și dorea să atingă cu 
degetele acele cicatrice și să-l întrebe cum se pricopsise cu ele. 

Uneori, el își ridica ochii și-i surprindea privirea. Îi zâmbea 
nestânjenit, apoi își vedea mai departe de muncă. Faţa lui era 
banală și anonimă când nu depunea efort. Avea ochi negri și 
purta ochelari ieftini și rotunzi, genul îndrăgit de generaţia lui 
Karen, deoarece îi purta John Lennon. Avea părul negru, tuns 
scurt: lui Karen i-ar fi plăcut să și-l lase să crească. Atunci când 
zâmbea strâmb, părea mai tânăr; deși era greu să-i ghicești 
vârsta. Avea forța și energia unui tânăr, însă ea îi zărise tatuajul 
de sub cureaua ceasului, făcut în lagărul de concentrare, așa că 
nu putea avea mai puţin de patruzeci de ani, se gândi ea. 

Sosise la kibuţ la scurt timp după Karen, în vara anului 1967. 
Ea venise, cu deodorantele și pastilele ei contraceptive, în 
căutarea unui loc unde să-și trăiască idealurile hippy fără să fie 
nevoită să se drogheze toată ziua. El fusese adus acolo cu 
ambulanta. Karen presupuse că Dickstein fusese rănit în timpul 
Războiului de Șase Zile, iar ceilalți muncitori din kibuţ căzuseră 
de acord că despre asta era vorba. 

Nat fusese întâmpinat foarte diferit de Karen, care avusese 
parte de o primire călduroasă, dar precaută: filosofia ei era că 
membrii comunităţii îi vedeau pe ai lor ca pe niște prieteni, dar 
aveau aceeași circumspecție când li se părea ceva în neregulă. 
Nat Dickstein se întorsese asemenea fiului rătăcitor. Ei se 
strânseseră în jurul lui, îi dăduseră să mănânce supă și 


VP - 39 


lăcrimaseră când îi văzuseră rănile. 

Dacă Dickstein era fiul lor, Esther era mama lor. Ea era cel 
mai în vârstă membru din kibuţ. Karen spusese: „Seamănă cu 
mama  Goldei Meir”, iar cineva o contrazisese: „Cred că 
seamănă cu tatăl Goldei”, și toți râseseră zgomotos. Esther se 
plimba prin sat ajutată de un baston și dădea sfaturi fără să i se 
ceară, multe dintre ele foarte înțelepte. Stătuse de gardă în faţa 
infirmeriei unde se afla Dickstein: îi alunga pe copiii gălăgioși 
fluturându-și bastonul și amenințându-i cu bătaia pe care ei 
știau că n-o vor primi niciodată. i 

Dickstein se întremase foarte repede. In câteva zile, stătea în 
soare, curăţând legume pentru bucătărie și spunându-le glume 
deocheate copiilor mai mari. Două săptămâni mai târziu, lucra 
pe câmp și, în scurt timp, ajunsese să muncească mai mult 
decât toţi, cu excepţia bărbaţilor mai tineri. 

Trecutul lui era vag, însă Esther îi povestise lui Karen despre 
cum sosise el în Israel în 1948, în timpul Războiului de 
Independență. 

Anul 1948 făcea parte din trecutul recent pentru Esther. 
Fusese o tânără în Londra în primele două decenii ale secolului 
și apoi o activistă în vreo șase cauze radicale de stânga, de la 
partizană a egalităţii femeilor până la pacifistă înainte să 
emigreze în Palestina. Dar amintirile ei erau mult mai 
îndepărtate, ajungeau până la pogromurile din Rusia, pe care și 
le amintea în treacăt în imagini desprinse parcă dintr-un 
coșmar. Se adăpostea de arșita zilei la umbra unui smochin, 
lăcuind un scaun pe care-l făcuse cu mâinile ei noduroase și 
vorbind despre Dickstein. Spunea că era un student inteligent, 
însă neascultător. 

— Au fost opt sau nouă, unii de la universitate, alţii muncitori 
din East End. Dacă ar fi avut bani, i-ar fi cheltuit înainte să 
ajungă în Franţa. Au făcut autostopul și au luat un camion până 
la Paris, pe urmă au călătorit cu un tren de marfă până la 
Marsilia. De acolo, se pare că au străbătut pe jos cea mai mare 
parte a drumului până în Italia. După aceea au furat o mașină 
voluminoasă, care aparţinea armatei germane, un Mercedes, și 
au condus până în vârful „cizmei” italiene. 

Faţa lui Esther era luminată de zâmbete, iar Karen reflectă: 
„Ar fi dat orice să fie acolo, cu ei”. 

— Dickstein fusese în Sicilia în timpul războiului și cunoștea, 


VP - 40 


pare-se, Mafia de acolo. Membrii acesteia aveau toate armele 
care rămăseseră în urma războiului. Dickstein voia armament 
pentru Israel, dar n-avea bani. El îi convinsese pe sicilieni să-i 
vândă unui cumpărător arab un vas plin cu mitraliere, apoi să le 
spună evreilor de unde să le ridice. Ei știau că el punea ceva la 
cale și jubilau. Târgul a fost încheiat, sicilienii și-au primit banii, 
pe urmă Dickstein și camarazii lui au furat vasul cu marfa și au 
navigat spre Israel! 

Karen izbucni în râs, acolo, chiar sub smochin, iar o capră 
care păștea îi aruncă o privire amenințătoare. 

— Aşteaptă, zise Esther, n-ai aflat tot. Câţiva dintre băieţii de 
la universitate au vâslit o vreme, numai că unul din grupul 
celălalt era docher, însă aceasta era toată experienţa pe care o 
aveau despre navigat, iar ei cârmuiau un cargobot de cinci mii 
de tone. Au reușit totuși să menţină direcţia cu ajutorul hărților 
și al unei busole. Dickstein a căutat într-un manual de navigaţie 
cum se pornea vasul, însă el zicea că în manual nu scria și cum 
se oprea. Prin urmare, au pătruns în viteză în Haifa, ţipând, 
fluturându-și și aruncându-și în aer pălăriile, ca și când ar fi 
făcut un dans din facultate, apoi s-au izbit de doc. Au fost iertaţi 
imediat, firește - armele erau mai preţioase decât aurul, la 
propriu. Atunci l-au poreclit Piratul pe Dickstein. 

Nu prea semăna cu un pirat, așa cum muncea în podgorie, în 
pantaloni scurți și largi și cu ochelari pe nas, se gândi Karen. Cu 
toate acestea, era atrăgător. Ea își dorea s-o seducă, dar nu 
prea știa cum. Era evident că și el o plăcea, iar ea avusese grijă 
să-i arate că era disponibilă, însă el nu făcuse nicio mișcare. 
Poate că el credea că era prea tânără și inocentă. Sau poate nu-l 
interesau femeile. 

Vocea lui îi răsuna în minte: „Cred că am terminat”. 

Ea se uită la soare: era timpul să plece. 

— Ai făcut de două ori mai mult decât mine. 

— Sunt obișnuit cu munca. Vin aici, din când în când, de 
douăzeci de ani. Corpul se obișnuiește. 

Se întoarseră în oraș când cerul începea să prindă nuanţe 
purpurii și aurii. 

— Ce faci atunci când nu ești aici? îl întrebă Karen. 

— Ah... otrăvesc fântâni, răpesc copii creștini. 

Karen râse. 

— Cum se compară viaţa asta cu California? o întrebă 


VP - 41 


Dickstein. 

— Locul acesta este minunat, îi răspunse ea. Cred că va mai 
trece timp până când femeile vor fi considerate cu adevărat 
egale. 

— Pare să fie subiectul fierbinte al momentului. 

— N-ai de spus prea multe despre asta. 

— Ascultă, cred că ai dreptate, dar este mai bine ca oamenii 
să-și câștige libertatea decât să le fie oferită. 

— Pare a fi o scuză bună să stai cu mâinile-n sân, opină 
Karen. 

Dickstein râse. 

Când intrară în sat, trecură pe lângă un tânăr călare pe un 
ponei, care ţinea în mână o pușcă, pregătit să patruleze 
granițele așezării. 

— Ai grijă, Yisrael! îi strigă Dickstein. 

Bombardamentele de pe Înălţimile Golan încetaseră, desigur, 
și copiii nu mai erau nevoiți să doarmă în adăposturi; însă cei 
din kibuţ își continuau patrularea. Dickstein se numărase printre 
cei în favoarea păstrării stării de vigilenţă. 

— Mă duc să-i citesc lui Mottie, zise Dickstein. 

— Pot să te însoțesc? 

— De ce nu? spuse Dickstein și se uită la ceas. Avem timp să 
ne spălăm. Vino în camera mea peste cinci minute. 

Se despărţiră, iar Karen se duse la dușuri. Un kibuţ era locul 
ideal dacă erai orfan, reflectă ea în timp ce se dezbrăca. Părinţii 
lui Mottie decedaseră amândoi - tatăl murise într-o explozie în 
urma unui atac pe Înălţimile Golan, pe durata ultimului război, 
iar mama fusese ucisă un an mai devreme, în timpul unui 
schimb de focuri cu fedainii. Ambii fuseseră prieteni apropiaţi ai 
lui Dickstein. Pentru copil fusese o tragedie, desigur, dar dormea 
în continuare în același pat, mânca în aceeași odaie și avea 
aproape o sută de adulţi care-l iubeau și aveau grijă de el - nu 
fusese trimis la mătuși ostile sau bunici, sau, mai rău, la un 
orfelinat. Și îl avea pe Dickstein. 

După ce se spălă de praf, Karen îmbrăcă niște haine curate și 
se duse în camera lui Dickstein. Mottie era deja acolo, ședea în 
braţele lui, sugându-și degetul mare și ascultând cum îi citea în 
ebraică din cartea Comoara din insulă, scrisă de Robert Louis 
Stevenson. Dickstein era singura persoană, dintre cele pe care 
le cunoscuse Karen, care vorbea în ebraică folosind jargonul 


VP - 42 


muncitoresc din estul Londrei. Vocea lui era și mai ciudată în 
acel moment, deoarece imita diferite personaje din poveste: o 
voce pițigăiată de băiat pentru Jim, un mărâit jos pentru Long 
John Silver și o șoaptă pentru nebunul Ben Gunn. Karen luă loc 
și-i privi pe cei doi în lumina galbenă a becului, gândindu-se cât 
de copilăros părea Dickstein și cât de matur părea băieţelul. 

După ce termină de citit capitolul, ei îl duseră pe Mottie în 
dormitor, îl sărutară de noapte bună și se întoarseră în 
sufragerie. „Dacă vom continua să petrecem timp împreună, toţi 
vor crede că suntem iubiţi”, reflectă Karen. 

Șezură împreună cu Esther. După cină, ea le spuse o poveste 
și ochii îi străluceau ca ai unei tinere. 

— Când am mers pentru prima oară în lerusalim, se spunea 
că, dacă aveai o pernă cu puf, puteai cumpăra o casă. 

Dickstein îi făcu jocul în mod voit. 

— Cum așa? 

— Puteai vinde o pernă bună cu puf cu o liră. După aceea, te 
puteai împrumuta cu zece lire de la o societate de credit. Apoi 
găseai un teren. Proprietarul terenului lua un avans de zece lire 
și restul în bilete la ordin. Astfel deveneai proprietar de pământ. 
Mergeai la un constructor și-i spuneai: „Construiește o casă 
pentru tine pe acest teren. N-am nevoie decât de un mic 
apartament pentru mine și familia mea”. 

Râseră cu toţii. Dickstein privi înspre ușă. Karen se uită și ea 
în direcția aceea și văzu un străin, un bărbat îndesat, la vreo 
patruzeci de ani, cu faţa aspră și cărnoasă. Dickstein se ridică în 
picioare și se duse la el. 

— Nu-ţi pune mari speranţe, copilă! o atenţionă Esther pe 
Karen. N-are stofă de soț. 

Karen se uită la Esther, apoi își întoarse privirea din nou spre 
ușă. Dickstein dispăruse. După câteva minute, ea auzi zgomotul 
unui motor și o mașină demarând. 

Esther își așeză mâna pe cea tânără a lui Karen și i-o strânse. 

Karen nu-l mai văzu niciodată pe Dickstein. 

e 

Nat Dickstein și Pierre Borg ședeau pe bancheta din spate a 
unui Citroen negru. Garda de corp a lui Borg conducea mașina, 
cu pistolul-mitralieră așezat lângă el, pe scaunul din dreapta. 
Parcurgeau drumul prin întuneric, fără să vadă nimic în faţă, cu 
excepția luminii conice a farurilor. Lui Nat Dickstein îi era teamă. 


VP - 43 


Nu se văzuse niciodată așa cum îl percepeau ceilalți, ca un 
agent competent și genial, care-și dovedise abilităţile de 
supraviețuire aproape în toate situaţiile. Ulterior, odată ce 
începea jocul și trebuia să se descurce singur, ducând lupte 
strânse cu strategia, problemele și jucătorii implicaţi, teama nu- 
și mai avea locul în mintea lui, însă, în acel moment, când Borg 
era pe punctul să-l informeze, nu putea să-și facă planuri, nici 
previziuni, nici să evalueze personajele. Știa doar că trebuia să 
lase în urmă pacea și munca simplă, pământul și strălucirea 
soarelui și grija pentru agricultură, și că-l așteptau riscuri teribile 
și pericole mari, minciuni și durere, vărsare de sânge și, poate, 
moartea. Așadar, şedea într-un colț, cu braţele și picioarele 
încrucișate strâns, privind faţa slab luminată a lui Borg, în timp 
ce teama i se cuibărea în stomac, provocându-i greață. 

In lumina difuză și schimbătoare, Borg semăna cu un uriaș din 
basm. Avea trăsături puternice: buze groase, obraji rotunzi și 
ochi bulbucaţi, umbriţi de sprâncene stufoase. În copilărie, i se 
spusese că era urât, așa că se transformase într-un bărbat urât. 
Atunci când era agitat - cum era în acea clipă - își atingea 
mereu fața cu mâinile, își acoperea gura, își freca nasul, își 
scărpina fruntea, în încercarea inconștientă de a-și ascunde 
urâţenia. 

— De ce ţipi la toată lumea? îl întrebase odată Dickstein, într- 
un moment de relaxare. 

— Fiindcă sunt cu toţii al naibii de frumoși, îi răspunsese 
Pierre. 

Nu știau niciodată ce limbă să întrebuinţeze când vorbeau. 
Borg era de origine franco-canadian și abia se descurca în 
ebraică. In schimb, ebraica lui Dickstein era bună, dar se chinuia 
să vorbească franceza. De obicei, alegeau engleza. 

Dickstein lucra pentru Borg de zece ani și tot nu-l plăcea pe 
bărbat. | se părea că-i înțelegea tulburarea și nefericirea și-i 
respecta profesionalismul de care dădea dovadă și 
devotamentul obsesiv pentru serviciile secrete israelite. Însă, 
din punctul lui de vedere, toate acestea nu erau suficiente 
pentru a plăcea o persoană. Atunci când Borg îl mințea, avea 
întotdeauna motive bine întemeiate, dar Dickstein disprețuia 
minciuna. 

Se răzvrătea împotriva lui Borg, folosindu-i trucurile. Refuza 
să spună unde mergea sau mințea în privinţa destinaţiei. Nu 


VP - 44 


dădea niciodată raportul conform planului când se afla pe teren: 
suna sau trimitea, pur și simplu, mesaje, emițând cereri pe un 
ton poruncitor. Uneori, îi ascundea lui Borg o parte sau tot 
planul lui de bătaie. Făcea toate acestea ca să-l împiedice să 
intervină cu intrigile lui și întotdeauna era mai sigur așa, 
deoarece dacă Borg cunoștea ceva, exista posibilitatea ca el să 
fie obligat să le spună politicienilor și apoi informaţiile să ajungă 
la opoziție. Dickstein știa ce influență avea Pierre - lui i se 
datorau multe victorii care-l ajutaseră pe Borg în carieră -, iar el 
profita din plin de asta. 

Citro&nul străbătea huruind orașul arab Nazareth - pustiu în 
acel moment și aflându-se, probabil, sub stare de asediu - și 
dispăru în noapte, îndreptându-se spre Tel Aviv. Borg își aprinse 
un trabuc subțire și începu să vorbească: 

— După Războiul de Șase Zile, unul dintre băieţii deștepţi de 
la Ministerul Apărării a scris o lucrare intitulată Distrugerea 
inevitabilă a Israelului. Argumentul era următorul: în timpul 
Războiului de Independenţă, noi am cumpărat arme din 
Cehoslovacia. Când blocul sovietic a devenit aliatul arabilor, ne- 
am întors spre Franţa și, ulterior, spre Germania de Vest. 
Germania a anulat toate înțelegerile de îndată ce au aflat arabii. 
Franța a impus embargou după Războiul de Șase Zile. Atât 
Marea Britanie, cât și Statele Unite au refuzat în mod repetat să 
ne furnizeze armament. Ne pierdeam sursele una câte una. Să 
presupunem că suntem capabili să compensăm toate aceste 
pierderi, continuând să apelăm la noi furnizori sau construindu- 
ne propria industrie de armament: chiar și așa, realitatea este 
că Israelul trebuie să fie pierzătorul cursei înarmării din Orientul 
Mijlociu. Țările care deţin rezerve de petrol vor fi mai bogate 
decât noi în viitorul apropiat. Bugetul nostru alocat Apărării este 
deja o povară grea pentru economia naţională, în vreme ce 
inamicii noștri au atât de mulţi bani, încât nu știu pe ce să-i 
cheltuiască. Dacă vor avea zece mii de tancuri, noi vom avea 
nevoie de șase mii; când vor avea nevoie de douăzeci de mii de 
tancuri, nouă ne vor trebui douăsprezece mii, și tot așa. Doar 
dublându-și cheltuielile pentru armament în fiecare an, vor reuși 
să mutileze economia noastră naţională fără să tragă un foc de 
armă. In cele din urmă, istoria recentă a Orientului Mijlociu arată 
un tipar de războaie limitate, o dată la zece ani. Logica tiparului 
acesta este împotriva noastră. Arabii își permit să piardă un 


VP - 45 


război din când în când. Noi, nu: prima noastră înfrângere va fi 
și ultima noastră bătălie. În concluzie: supraviețuirea Israelului 
depinde de noi, trebuie să întrerupem acest cerc vicios pe care 
ni l-au pregătit inamicii noștri. 

Dickstein încuviinţă din cap. 

— Nu este o mentalitate nouă. Este argumentul obișnuit 
pentru „pace cu orice preț”. Bănuiesc că băiatul deștept a fost 
concediat din Ministerul Apărării din cauza acelei lucrări. 

— Te înșeli în ambele cazuri, zise Borg, apoi continuă: Trebuie 
să provocăm sau să avem puterea să provocăm daune 
permanente și serioase următoarei armate arăbești care va 
trece granițele noastre. Trebuie să avem arme nucleare. 

Dickstein rămase tăcut o clipă, pe urmă lăsă să-i scape un 
fluierat prelung. Era una dintre acele idei devastatoare, care 
pare extrem de evidentă de îndată ce a fost rostită. Ar schimba 
totul. Tăcu o vreme, gândindu-se la implicaţii. Mintea îi era plină 
de întrebări. Era posibil din punct de vedere tehnic? Americanii îi 
vor ajuta? Guvernul israelian va fi de acord? Vor riposta arabii cu 
bombele lor? 

— Băiat deștept din Minister, pe dracu', replică el. Aia a fost 
lucrarea lui Moshe Dayana. 

— Nu comentez, adăugă Borg. 

— Guvernul a adoptat-o? 

— A existat o dezbatere îndelungată. Anumiți oameni de stat 
mai în vârstă au afirmat că n-au ajuns atât de departe ca să 
vadă Orientul Mijlociu ras de pe suprafaţa pământului în urma 
unui dezastru nuclear. Însă facțiunea opoziţiei a argumentat că, 
dacă noi vom face rost de o bombă, arabii vor face rost și ei de 
una, și vom ajunge de unde am plecat. S-a dovedit că asta a 
fost cea mai mare greșeală a lor. 

Borg își vâri mâna în buzunar și scoase un tub mic din plastic. 
l-I întinse lui Dickstein. 

Nat aprinse lumina din interior și privi cu atenţie tubul. Avea 
vreo șase centimetri lungime, era subţire și albastru. Când îl 
deschise, văzu un plic mic confecţionat din hârtie cu protecţie 
împotriva luminii. 

— Ce e? întrebă el. 

— Un fizician pe care-l cheamă Friedrich Schulz a vizitat Cairo 
în februarie, răspunse Borg. Este austriac, dar lucrează în 
Statele Unite. Se pare că se afla în vacanţă în Europa, însă 


VP - 46 


biletul lui de avion către Egipt a fost plătit de guvernul egiptean. 
Am pus să fie urmărit, dar a reușit să scape de băiatul nostru și 
a dispărut în Deșertul de Vest patruzeci și opt de ore. Am aflat 
de pe fotografiile din satelit făcute de CIA că există un șantier 
mare de construcţii în acea parte a deșertului. Când s-a întors, 
Schulz avea asta în buzunar. Este un dozimetru personal. Plicul, 
care are protecţie împotriva luminii, conţine un film fotografic 
obișnuit. Tubul poate fi purtat fie în buzunar, fie prins de rever 
sau de cureaua de la pantaloni. Dacă ești expus la radiaţii, filmul 
va arăta ceață când va fi developat. Oricine vizitează sau 
lucrează într-o centrală nucleară poartă asupra lui un dozimetru; 
este o chestiune de rutină. 

Dickstein stinse lumina și-i înapoie tubul lui Borg. 

— Vrei să spui că arabii confecționează deja bombe atomice? 
întrebă el încet. 

— Corect. 

Borg vorbea inutil de tare. 

— Așadar, guvernul i-a dat undă verde lui Dayan să-și facă și 
el o bombă atomică. 

— În principiu, da. 

— Cum așa? 

— Există anumite dificultăţi practice. Mecanismele afacerii 
sunt simple - funcţionarea efectivă a bombei, mai exact. Oricine 
poate face o bombă convenţională poate construi și o bombă 
atomică. Problema constă în a obţine materialul exploziv, 
plutoniul. Noi scoatem plutoniul dintr-un reactor nuclear. Este un 
produs secundar. Acum avem un reactor la Dimona, în Deșertul 
Negev. Știai? 

— Da. 

— Este secretul nostru cel mai prost păzit. Cu toate acestea, 
n-avem echipamentul necesar ca să extragem plutoniu din 
combustibilul folosit. Am putea construi o fabrică de prelucrare, 
însă problema este că noi nu deţinem uraniu ca să-l trecem prin 
reactor. 

— Stai puţin, se încruntă Dickstein. Trebuie să folosim uraniu, 
ca să alimentăm reactorul pentru uzul normal, da? 

— Corect. Îl luăm din Franţa și ne este furnizat cu condiţia să 
le returnăm combustibilul întrebuințat, ca să-l reproceseze, 
așadar, ei obțin plutoniu. 

— Alţi furnizori? 


VP - 47 


— Ar impune aceeași condiţie - face parte din tratatele de 
neproliferare nucleară. 

— Însă oamenii de la Dimona ar putea sustrage o parte din 
combustibilul utilizat fără să observe cineva, zise Dickstein. 

— Nu. Având în vedere cantitatea de uraniu furnizat iniţial, se 
poate calcula precis cât uraniu trebuie să rezulte la sfârșit. ȘI-I 
cântăresc foarte atent - e o marfă scumpă. 

— Prin urmare, problema ar fi să punem mâna pe niște 
uraniu. 

— Corect. 

— Și soluţia? 

— Soluția este că va trebui să-l furi. 

Dickstein privi afară pe geam. Luna strălucea, lăsând să se 
vadă o turmă de oi adunată într-un colț al câmpului, 
supravegheată de un păstor arab cu un toiag: o scenă biblică. 
Așadar, acesta era jocul: uraniu furat pentru ţara în care curg 
laptele și mierea. Ultima oară, fusese asasinarea conducătorului 
unei grupări teroriste din Damasc, iar înainte, șantajarea unui 
arab bogat din Monte Carlo, pentru a-l împiedica să-i finanțeze 
pe fedaini. 

Dickstein își înăbuși sentimentele, în timp ce Borg vorbea 
despre politică, Schulz și reactoare nucleare. Totuși, fiindcă i se 
reamintea că-l privea și pe e/ această chestiune, frica se 
reîntoarse și, odată cu ea, o amintire. După moartea tatălui, 
familia trăia într-o sărăcie lucie și, când veniseră creditorii, Nat 
fusese trimis la ușă ca să le spună că mama nu era acasă. La 
vârsta de treisprezece ani, i se păruse insuportabil de umilitor, 
deoarece creditorii știau că el minţea, iar el știa că ei știau. Il 
priveau cu un amestec de dispreț și milă, care-l scotea din 
sărite. Nu va uita niciodată acel sentiment - acesta revenea, 
asemenea unei notificări a inconștientului, atunci când cineva, 
cum era Borg, îi spunea ceva de genul: „Micuţule Nathaniel, du- 
te și fură niște uraniu pentru ţara ta!” 

Mamei lui îi zisese mereu: „Chiar trebuie?”, iar în acel 
moment îi spuse lui Pierre Borg: 

— Dacă tot trebuie să-l furăm, de ce nu l-am cumpăra, apoi să 
refuzăm, pur și simplu, să-l trimitem pentru a fi prelucrat? 

— Fiindcă astfel toată lumea va ști că punem ceva la cale. 

— Și? i 

— Prelucrarea durează multe luni. In tot acest timp s-ar putea 


VP - 48 


întâmpla două lucruri: în primul rând, egiptenii și-ar grăbi 
programul și, în al doilea rând, americanii ar pune presiune pe 
noi să nu construim bomba. 

— Oh! Este mai grav. Deci vrei să furăm uraniul îmbogăţit, 
fără să știe nimeni că suntem noi. 

— Mai mult de-atât, rosti Borg cu o voce aspră și guturală. 
Nimeni nu trebuie să afle că a fost furat. Trebuie să pară că s-a 
pierdut. Vreau ca proprietarii și agenţiile internaţionale să se 
simtă atât de stânjenite de dispariţia uraniului, încât să ţină 
totul secret. Pe urmă, atunci când vor descoperi că au fost 
jefuiţi, vor fi compromiși de propria mușamalizare. 

— Se va afla la un moment dat. 

— Nu înainte să facem bomba. 

Ajunseră pe șoseaua de coastă dintre Haifa și Tel Aviv și, în 
timp ce mașina străpungea noaptea, Dickstein zărea în întuneric 
frânturi din Marea Mediterană, al cărei luciu strălucea asemenea 
nestematelor în lumina Lunii. Când vorbi, fu surprins de 
resemnarea din vocea lui: 

— De cât uraniu avem nevoie? 

— Vor douăsprezece bombe. Sub forma „prăjiturii galbene”* - 
adică denumirea generică dată concentratelor de uraniu 
obținute prin extracţie din minereuri ce conţin oxizi ai uraniului - 
ar însemna vreo sută de tone. 

— Atunci, nu-l voi putea vâri în buzunar, se încruntă Dickstein. 
Cât ar costa dacă l-am cumpăra? 

— Undeva peste un milion de dolari americani. 

— Și crezi că rataţii vor mușamaliza, pur și simplu, toată 
treaba? 

— Dacă e făcut totul ca la carte. 

— Cum? 

— Asta este treaba ta, Piratule! 

— Nu sunt sigur că este posibil, zise Dickstein. 

— Trebuie să fie. l-am spus prim-ministrului că o putem 
scoate la capăt. E în joc cariera mea, Nat! 

— Nu-mi vorbi despre nenorocita ta de carieră. 

Borg își aprinse un alt trabuc - era o reacție nervoasă la 


4 Operaţiunea Plumbat a fost o misiune sub acoperire a Israelului, în 1968, având 
scopul de a obţine „prăjitura galbenă” sau urania (minereu de uraniu îmbogăţit), în 
vederea înarmării nucleare a ţării. Plumbat este o sare a plumbului tetravalent, 
obţinut din carbonat alcalin cu litargă. (n.red.). 


VP - 49 


dojana lui Dickstein. Acesta întredeschise geamul, ca să iasă 
fumul. Brusca lui atitudine ostilă n-avea nicio legătură cu 
urâţenia lui Borg: era tipic pentru incapacitatea bărbatului de a 
înțelege ce simțeau oamenii față de el. Ceea ce-l tulburase era 
imaginea unui nor în formă de ciupercă deasupra orașelor 
lerusalim și Cairo, a câmpurilor cultivate cu bumbac de lângă NII 
și a  podgoriilor de lângă Marea Galileei acoperite cu 
precipitaţiile radioactive, a Orientului Mijlociu pârjolit de foc și a 
copiilor săi deformaţi generaţii la rând. 

— Cred în continuare că pacea este o alternativă, zise 
Dickstein. 

— Habar n-am, ridică din umeri Borg. Nu mă implic în politică. 

— Prostii! 

— Uite, dacă ei au o bombă, trebuie să avem și noi una, nu? 
replică oftând Borg. 

— Dacă asta ar fi miza, am putea ţine o conferinţă de presă în 
care să anunţăm că egiptenii fac o bombă și să lăsăm restul 
lumii să-i oprească. Am convingerea că ai noștri își doresc 
oricum o bombă. Cred că se bucură că au o scuză. 

— Și poate că sunt îndreptăţiţi! Nu putem duce câte un război 
o dată la câţiva ani - într-una din zilele astea, s-ar putea să 
pierdem unul. 

— Am putea face pace. 

— Ești atât de al naibii de naiv, pufni Borg. 

— Dacă am schimba câteva lucruri: teritoriile ocupate, Legea 
reîntoarcerii”, drepturi egale arabilor din Israel... 

— Arabii au drepturi egale. 

— Ești atât de al naibii de naiv, zâmbi trist Dickstein. 

— Ascultă! 

Borg făcea eforturi să se controleze. Dickstein îi înţelegea 
furia: era o reacţie pe care o avea în comun cu mulți israeliți. 
Aceștia credeau că, dacă ideile liberale vor fi acceptate, va fi 
începutul sfârșitului, că o concesie va duce la o alta până când 
tara va fi oferită pe tavă arabilor, iar această perspectivă leza 
esenţa identităţii lor. 

— Ascultă, zise Borg din nou, poate-ar trebui să ne vindem 
dreptul prin naștere pe un blid de linte. Dar aceasta este lumea 
reală și locuitorii acestei țări nu vor vota pentru „pace cu orice 


> Lege a statului Israel, din anul 1950, care formulează dreptul evreilor din toată 
lumea de a primi cetățenia israeliană când ajung în Israel și doresc asta. (n.red.). 


VP - 50 


pret”. În adâncul nostru, știm foarte bine că nici arabii nu-și 
doresc prea mult pacea. Așadar, în lumea reală, suntem nevoiţi 
să luptăm în continuare împotriva lor și, dacă vom lupta 
împotriva lor, ar fi bine să câștigăm. Dacă vrei să fim siguri de 
victorie, ai face bine să furi niște uraniu. 

— Ceea ce urăsc cel mai mult la tine este că, de obicei, ai 
dreptate, spuse Dickstein. 

Borg deschise geamul și azvârli chiștocul de trabuc. Acesta 
lăsă o urmă de scântei pe șosea, asemenea unei pocnitori. 
Luminile din Tel Aviv se zăreau în faţă: aproape ajunseră. 

— Ştii, cu majoritatea oamenilor mei nu trebuie să fac politică 
de fiecare dată când le dau o misiune. Acceptă ordinele, așa 
cum ar trebui să facă agenții. 

— Nu te cred, zise Dickstein. Aceasta este o naţiune de 
idealiști sau nu e nimic. 

— Poate. 

— Am cunoscut cândva un bărbat pe nume Wolfgang. 
Obișnuia să spună: „Doar respect ordinele”. Apoi îmi rupea 
piciorul. 

— Mda, rosti sec Borg. Mi-ai spus. 

e 

Atunci când o companie angajează un contabil ca să ţină 
contabilitatea, primul lucru pe care acesta îl face este să anunţe 
că are atât de mult de lucru în ceea ce privește politica 
financiară a companiei, încât are nevoie de un contabil primar, 
care să ţină evidenţa contabilă. Ceva asemănător se întâmplă și 
în cazul spionilor. O ţară angajează un serviciu secret, ca să afle 
câte tancuri deține ţara vecină și unde le păstrează și, înainte să 
apuci să zici „MI5”, serviciul secret anunţă că este atât de 
ocupat cu spionarea elementelor subversive în ţară, încât un 
serviciu separat trebuie să se ocupe de contrainformaţiile 
militare. 

Așa era în Egipt, în 1955. Serviciile secrete nou-înfiinţate ale 
țării erau împărţite în două directorate. Mukhabarat el-Khabeya 
(Contrainformaţiile Militare) avea sarcina de a număra tancurile 
Israelului, iar Al-Mukhabarat al-'Ammah (Serviciul de Informații 
Generale) se bucura de toată faima. 

Bărbatul care conducea ambele directorate avea funcţia de 
director general de Informaţii doar pentru a deruta și trebuia, 
teoretic, să raporteze ministrului de Interne. Un alt lucru care se 


VP -51 


întâmplă întotdeauna departamentelor de spionaj este acela că 
șeful statului încearcă să preia conducerea lor. Există două 
motive. Primul este acela că spionii pun mereu la cale planuri de 
asasinare, șantaj și invazie, care pot fi îngrozitor de 
stânjenitoare dacă vor fi puse în aplicare, prin urmare, 
președinții sau  prim-miniștrii doresc să supravegheze 
îndeaproape aceste departamente. Celălalt motiv ar fi acela că 
serviciile secrete reprezintă o sursă de putere, în special în ţările 
instabile, iar șeful statului dorește să deţină puterea totală. 

Așadar, directorul general de Informații raportează 
întotdeauna, în practică, fie președintelui sau consilierului de 
stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale. 

Kawash, arabul înalt care-l interogase și omorâse pe Towfik și, 
ulterior, îi dăduse personal dozimetrul lui Pierre Borg, lucra la 
Serviciul de Informaţii Generale. Era un bărbat inteligent și 
demn, de mare integritate, însă era și extrem de religios - până 
la misticism. Era genul de misticism trainic și puternic, care 
putea susţine cele mai improbabile - dacă nu bizare - credinţe 
despre lumea reală. Era adeptul unei ramuri a creștinătății care 
susținea că reîntoarcerea evreilor pe Pământul Făgăduinţei era 
menţionată în Biblie și prevestea sfârșitul lumii. Lupta împotriva 
reîntoarcerii era deci un păcat; să lupţi pentru ea, o sarcină 
sfântă. lată motivul pentru care Kawash era agent dublu. 

Această luptă era tot ce avea. Credinţa îl făcuse să aleagă 
această viaţă secretă și, ca atare, întrerupsese orice legătură cu 
prietenii, vecinii și - cu unele excepţii - familia. N-avea nicio 
ambiţie personală decât să ajungă în rai. Ducea o viaţă de 
sihastru, singura lui plăcere fiind să reușească în jocul 
spionajului. Semăna mult cu Pierre Borg, cu o singură diferenţă; 
Kawash era fericit. 

În prezent însă, era tulburat. Până în acel moment se afla în 
dezavantaj în cazul profesorului Schulz și acest lucru îl deprima. 
Problema era că proiectul Qattara era gestionat nu de Serviciul 
de Informaţii Generale, ci de cealaltă jumătate a serviciilor 
secrete - Contrainformaţiile Militare. Cu toate acestea, Kawash 
postise și meditase și, în nopţile de nesomn, crease un plan prin 
care să afle detaliile proiectului secret. 

Avea un văr de gradul al doilea, Assam, care lucra în biroul 
Departamentului General de Informaţii - în subordinea căruia se 
aflau  Contrainformaţiile Militare și Serviciul de Informaţii 


VP - 52 


Generale. Assam era mai în vârstă decât Kawash, dar acesta din 
urmă era mai deștept. 

Cei doi veri ședeau în camera din spate a unei cafenele mici și 
murdare, lângă Sherif Pasha, în arșiţa zilei, bând o băutură 
răcoritoare din lămâie verde și suflând fumul de ţigară ca să 
alunge muștele. Semănau unul cu celălalt în costumele lor 
subțiri și cu mustăţile à la Nasser. Kawash voia să-l folosească 
pe Assam ca să afle despre Qattara. Se gândise la un mod de 
abordare prin care să-l păcălească, însă știa că trebuia să fie 
extrem de atent ca să-i obţină ajutorul. Se comporta ca de 
obicei, deși era agitat. 

El începu oarecum direct: 

— Vere, știi ce se întâmplă în Qattara? 

Pe chipul frumos al lui Assam se întrezări o ușoară tresărire. 

— Dacă tu nu știi, nu-ţi pot spune. 

Kawash clătină din cap, ca și când Assam l-ar fi înțeles greșit. 

— Nu vreau să-mi dezvălui secrete. Și-apoi, pot ghici despre 
ce este proiectul, zise agentul dublu, deși era o minciună. Ceea 
ce mă deranjează este faptul că Maraji deţine controlul. 

— De ce? 

— Pentru binele tău. Mă gândesc la cariera ta. 

— Nu-mi fac griji... 

— Ar trebui. Maraji vrea să-ţi ia locul, trebuie să știi asta. 

Proprietarul cafenelei le aduse o farfurie cu măsline și două 
felii de pâine albă rafinată, tradiționala pita. Kawash tăcu până 
când acesta plecă. Îl privea pe Assam în timp ce nesiguranța se 
cuibări înăuntrul lui, alimentată de minciuna despre Maraji. 

— Maraji îi raportează direct ministrului, presupun, continuă 
Kawash. 

— Dar am și eu acces la toate documentele, zise Assam pe un 
ton defensiv. 

— N-ai de unde să știi ce-i spune ministrului când vorbesc 
între patru ochi. Deţine o poziţie foarte puternică. 

— Cum ai aflat despre proiect? se încruntă Assam. 

Kawash se rezemă cu spatele de peretele rece din beton. 

— Unul dintre oamenii lui Maraji era gardă de corp în Cairo și 
și-a dat seama că era urmărit. Cel de pe urmele lui era un agent 
israelian pe care-l chema Towfik. Deoarece Maraji n-are 
operatori în oraș, cererea gărzii de corp de a prelua iniţiativa a 
trecut în sarcina mea. Eu l-am ridicat pe Towfik. 


VP-53 


— E suficient de rău că a îngăduit să fie urmărit, pufni 
dezgustat Assam. Și mai rău este că a apelat pentru ajutor la 
departamentul greșit. Este îngrozitor. 

— Am putea face ceva în privinţa asta, vere. 

Assam își scărpină nasul cu o mână plină de inele. 

— Continuă. 

— Spune-i directorului despre Towfik. Zi-i că, în ciuda 
abilităților lui considerabile, Maraji își alege greșit oamenii, 
deoarece este tânăr și neexperimentat în comparaţie cu cineva 
ca tine. Insistă pe lângă el și sugerează-i că tu ar trebui să te 
ocupi de personalul care lucrează la proiectul Qattara. Apoi 
înlesnește angajarea acolo a unei persoane loiale nouă. 

— Înţeleg, încuviinţă încet din cap Assam. 

Kawash simţea gustul succesului. Se aplecă în față. 

— Directorul îţi va fi recunoscător că ai descoperit această 
verigă slabă într-o chestiune de maximă siguranță. Astfel vei 
putea să supraveghezi tot ceea ce face Maraji. 

— Este un plan foarte bun, zise Assam. Voi vorbi cu directorul 
azi. Îți sunt recunoscător, vere. 

Kawash mai avea un singur lucru de adăugat - cel mai 
important - și așteptă momentul potrivit. După câteva minute, 
se ridică în picioare și spuse: 

— N-ai fost mereu protectorul meu? 

leșiră la braţ în arșiţa orașului. 

— Voi găsi omul potrivit imediat, îl asigură Assam. 

— Ah, da, zise Kawash, ca și când și-ar fi amintit un detaliu. 
Cunosc omul potrivit. Este un tip inteligent, descurcăreţ și foarte 
discret: fiul fratelui soţiei mele defuncte. 

Assam miji ochii. 

— Aşadar, îţi vom da și ție raportul. 

Kawash părea jignit. 

— Dacă-ți cer prea mult... 

El își întinse palmele în semn de resemnare. 

— Nu, zise Assam. Ne-am ajutat mereu unul pe celălalt. 

Ajunseră într-un colț al străzii, unde urmau să se despartă. 
Kawash se chinuia să nu afișeze o expresie triumfătoare. 

— ÎI voi trimite la tine. Vei descoperi că este un om pe care te 
poți baza în totalitate. 

— Așa să fie, conchise Assam. 


VP - 54 


Pierre Borg îl cunoștea pe Nat Dickstein de douăzeci de ani. În 
1948, Borg fusese convins că băiatul n-avea stofă de agent, în 
ciuda isprăvii cu cargobotul izbit de doc. Băiatul era slab, palid, 
stângaci, urât. Cu toate că nu fusese hotărârea lui Borg, 
Dickstein primise o șansă. Pierre ajunsese repede la concluzia 
că, deși nu era cine știe ce de capul puștiului, îi mergea mintea 
brici. Acesta avea un farmec ciudat, pe care Borg nu-l înţelesese 
niciodată. Unele femei din Mossad erau înnebunite după el, în 
vreme ce alţii, ca Borg, nu-l considerau deloc atrăgător. 
Dickstein nu manifesta niciun interes - în dosarul lui scria: 
„Viaţă sexuală: nulă”. 

De-a lungul anilor, Dickstein devenise din ce în ce mai 
priceput și mai de încredere, deci Borg se baza pe el la fel de 
mult ca pe orice alt agent. Într-adevăr, dacă Dickstein ar fi avut 
ambiţii personale, ar fi putut prelua funcţia pe care o deţinea 
Borg în acel moment. 

Cu toate acestea, Borg nu credea că Dickstein va reuși să 
îndeplinească misiunea. Rezultatul dezbaterii politicii referitoare 
la armele nucleare fusese unul dintre acele compromisuri 
politice mârșave care anula munca tuturor slujbașilor: fuseseră 
de acord să fure uraniu doar dacă lucrul acesta putea fi realizat 
fără să afle cineva, măcar vreo câţiva ani, că Israelul fusese 
hoțul. Borg se împotrivise acestei decizii - el fusese în favoarea 
unui corsar priceput, indiferent de consecinţe. În Cabinet însă, 
prevalase o concepţie bazată pe mai multă judecată. Dar Borg și 
echipa lui trebuiau să pună în practică ideea. 

În Mossad existau și alte persoane capabile să îndeplinească 
la fel de bine ca și Dickstein acest plan: Mike, șeful Operaţiunilor 
Speciale, era unul, iar Borg însuși, celălalt. Insă nu exista 
niciunul căruia Borg să-i dezvăluie ceea ce-i spusese lui 
Dickstein: „Aceasta este problema, rezolv-o!” 

Cei doi bărbaţi petrecură o zi în casa conspirativă a 
Mossadului din orașul Ramat Gan de lângă Tel Aviv. Angajaţi 
verificaţi ai Mossadului făceau cafea, serveau mâncare și 
patrulau prin grădină, cu revolverele ascunse sub jachete. 
Dimineaţa, Dickstein se întâlni cu un profesor tânăr de fizică de 
la Institutul Weizmann din Rehovot. Omul de știință avea părul 
lung și purta o cravată înflorată și explica limpede și cu multă 
rabdare chimia uraniului, natura radioactivităţii și modul de 
funcționare a unui reactor nuclear. După prânz, Dickstein vorbi 


VP -55 


cu un director de la Dimona despre minele de uraniu, instalațiile 
de îmbogăţire, stocarea și transportarea combustibilului, reguli 
de siguranţă și reglementări internaţionale și despre Agenția 
Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA), Comisia pentru 
Energie Atomică a SUA, precum și despre Autoritatea de 
Reglementare a Energiei Nucleare din Marea Britanie și 
Euratom. 

Seara, Borg și Dickstein luară cina împreună. Borg ţinea dietă 
fără tragere de inimă, ca de obicei: mâncă frigăruile cu carne de 
miel și salată, fără pâine, însă bău aproape toată sticla cu vin 
roșu israelian. Scuza lui era că încerca să se relaxeze, ca să nu 
observe Dickstein cât era de agitat. 

După cină, îi dădu lui Dickstein trei chei. 

— Sunt chei de rezervă pentru casetele de valori din Londra, 
Bruxelles și Zurich, îi preciză el. Găsești în fiecare pașapoarte, 
permise de conducere, bani și arme. Dacă trebuie să le schimbi, 
lasă vechile documente în casetă. 

Dickstein încuviinţă din cap. 

— Trebuie să-ţi raportez ţie sau lui Mike? 

„Oricum nu dai niciodată raportul, ticălosule”, chibzui Borg. 
Dar răspunse: 

— Mie, te rog. Ori de câte ori vei putea, mă vei suna direct și 
vei folosi jargonul. Dacă nu poţi da de mine, contactează orice 
ambasadă și utilizează codul pentru întâlniri. Voi încerca să dau 
de tine, oriunde te vei afla. În ultimă instanţă, trimite scrisori 
codificate în servietele diplomatice. 

Dickstein consimţi inexpresiv din cap: toate acestea erau 
măsuri de precauţie de rutină. Borg îl privea îndelung, încercând 
să-i citească gândurile. Ce simţea? Oare credea că era capabil 
să facă asta? Avea, oare, vreo idee? Oare plănuia să încerce, 
apoi să raporteze că era imposibil? Oare era, într-adevăr, 
convins că bomba era lucrul potrivit pentru Israel? 

Borg l-ar fi putut întreba, însă n-ar fi obţinut niciun răspuns. 

— Presupun că există un termen limită, zise Dickstein. 

— Da, dar nu-l știm încă, opină Borg și începu să culeagă 
rondelele de ceapă din salată. Trebuie să ne facem bomba 
înaintea egiptenilor. Asta înseamnă că uraniul trebuie să curgă 
prin reactor înainte ca reactorul egiptean să fie pus în funcţiune. 
După aceea, totul ţine de chimie - niciuna din părţi nu va putea 
face nimic ca să grăbească particulele subatomice. Primul care 


VP - 56 


va începe va fi primul care va termina. 

— Avem nevoie de un agent în Qattara, spuse Dickstein. 

— Mă ocup de asta. 

Dickstein încuviinţă din cap. 

— Trebuie să avem un om foarte priceput în Cairo. 

Nu despre asta voia să discute Borg. 

— Ce încerci să faci, să mă descoși? se răsti el enervat. 

— Gândeam cu voce tare. 

Preţ de câteva secunde, se așternu tăcerea. Borg ronţăi niște 
rondele de ceapă. Intr-un final, el adăugă: 

— Ti-am spus ce vreau. Te-am lăsat pe tine să hotărăști cum 
vei proceda. 

— Da, asta ai făcut, nu-i așa? zise Dickstein și se ridică în 
picioare. Mă duc la culcare. 

— Ai idee de unde vei începe? 

— Da, răspunse Dickstein. Noapte bună! 


VP - 57 


Capitolul 3 


Nat Dickstein nu se obișnuise deloc cu ideea de a fi agent 
secret. Înșelăciunea era cea care-l deranja. Mereu trebuia să 
mintă, să se ascundă, să se dea drept altcineva, să urmărească 
sub acoperire diferiți oameni și să prezinte documente false 
autorităţilor din aeroporturi. Își făcea mereu griji să nu fie 
deconspirat. Era urmărit de un coșmar în care era încercuit 
brusc de polițiști care strigau: „Ești spion! Ești spion!” și care-l 
duceau la închisoare, unde îi rupeau picioarele. 

În acel moment, nu se simţea în largul lui. Se afla lângă 
clădirea Jean-Monnet din Luxemburg, de pe Kirchberg Plateau, 
vizavi de valea îngustă a unui râu al orașului de pe vârful 
dealului. Ședea la intrarea clădirii cu birouri ale Directoratului 
Euratom pentru Siguranţă, memorând fețele angajaţilor pe 
măsură ce aceștia soseau la muncă. Aștepta să întâlnească un 
ofițer de presă pe care-l chema Pfaffer, dar venise intenţionat cu 
mult mai devreme. Căuta puncte vulnerabile. Dezavantajul 
acestui plan era acela că și angajaţii îi puteau vedea faţa, însă 
n-avea timp de măsuri de precauție subtile. 

Pfaffer se dovedi a fi un tânăr neîngrijit, cu o expresie de 
dispreț întipărită pe față și cu o servietă maronie, uzată, îl urmă 
într-un birou la fel de neîngrijit și acceptă o ceașcă de cafea. 
Vorbiră în franceză. Dickstein era acreditat de biroul din Paris al 
unui cotidian obscur, intitulat Science /nternational. li spuse lui 
Pfaffer că era o ambiţie a lui să obțină un post la Scientific 
American. 

— Despre ce scrii mai exact în acest moment? îl întrebă 
Pfaffer. 

— Articolul este intitulat „MD”. 

Dickstein îi explică în engleză: „Material dispărut”. Apoi 
continuă: 

— În Statele Unite, combustibilii radioactivi se pierd în mod 
constant. Mi s-a spus că aici, în Europa, există un sistem 
internaţional de urmărire a acestor materiale. 

— Corect, admise Pfaffer. Ţările membre predau controlul 
substanţelor fisionabile către Euratom. Mai întâi de toate, 


VP -58 


deținem o listă completă cu unităţile civile unde sunt ţinute 
stocurile - de la mine, instalaţii de pregătire și fabricare, 
depozite, reactoare și până la instalaţii de reprocesare. 

— Ai zis unități civile? 

— Da. Armata este în afara domeniului nostru de aplicare. 

— Continuă. 

Dickstein era ușurat că reușea să-l facă pe Pfaffer să 
vorbească, înainte ca ofiţerul de presă să-și dea seama că Nat 
avea cunoștințe limitate referitoare la acele subiecte. 

— De exemplu, adăugă Pfaffer, să luăm elementele dintr-o 
fabrică de combustibili dintr-o „prăjitură galbenă” obișnuită. 
Materialul brut care intră în fabrică este cântărit și analizat de 
inspectorii Euratom. Rezultatele obținute sunt programate în 
computerul Euratom și comparate cu informaţiile primite de la 
inspectorii de la instalaţiile de distribuire - în acest caz, o mină 
de uraniu, probabil. Dacă există o diferenţă între cantitatea care 
a plecat de la instalaţia de distribuire și cea care sosește la 
fabrică, va fi indicată de computer. Aceleași măsurători sunt 
făcute și în ceea ce privește materialul care iese pe porțile 
fabricii - cantitate și calitate. Aceste cifre vor fi comparate la 
rândul lor cu informaţiile furnizate de inspectori la locul unde va 
fi folosit combustibilul - o centrală nucleară, probabil. In plus, 
toate reziduurile de la fabrică sunt cântărite și analizate. Acest 
proces de inspecţie și verificare continuă până la eliminarea 
finală a deșeurilor radioactive. În sfârșit, la fabrică se face 
inventarul de cel puţin două ori pe an. 

— Am înţeles. 

Dickstein era impresionat, deși se simțea extrem de 
descurajat. Cu siguranţă că expunerea lui Pfaffer referitoare la 
eficienţa sistemului era exagerată. Și totuși, dacă verificările ar 
fi fost făcute doar pe jumătate, cum ar fi putut cineva fura o 
sută de tone de uraniu fără ca sustragerea să n-apară în 
computer? Ca să-l facă pe Pfaffer să vorbească în continuare, el 
zise: 

— Așadar, computerul vostru are în fiecare secundă locaţia 
celei mai mici cantităţi de uraniu din Europa. 

— Între statele membre: Franţa, Germania, Italia, Belgia, 
Olanda și Luxemburg. Și nu e vorba doar de uraniu, ci de orice 
substanţă radioactivă. 

— Și detaliile referitoare la transport? 


VP -59 


— Toate trebuie aprobate de noi. 

Dickstein își închise carnețelul. 

— Pare a fi un sistem solid. Aș putea să văd cum 
funcționează? 

— Asta nu depinde de noi. Trebuie să contactezi autoritatea 
de energie nucleară din ţara membră și să ceri permisiunea de a 
vizita fabrica. Unele dintre ele organizează vizite cu ghid. 

— Mi-ai putea da o listă cu numerele de telefon? 

— Sigur. 

Pfaffer se ridică în picioare și deschise un dulap cu dosare. 

Dickstein rezolvase o problemă, dar dăduse de o alta. Voise 
să știe unde putea merge, ca să afle locaţia stocurilor de 
substanţe radioactive, și avea răspunsul: computerul Euratom. 
Însă tot uraniul pe care-l înregistra computerul era supus unui 
sistem de monitorizare riguros și, prin urmare, extrem de greu 
de furat. În timp ce ședea în acel birou mic și dezordonat și-l 
privea pe înfumuratul Herr Pfaffer frunzărind vechile comunicate 
de presă, Dickstein reflecta: „Dacă ai ști la ce mă gândesc, 
micuțule birocrat, ai face o criză de nervi”. Işi înăbuși un rânjet, 
înveselindu-se puțin. 

Pfaffer îi întinse o foaie de hârtie subţire. Dickstein o împături 
și o vâri în buzunar. 

— Mulţumesc pentru ajutor, îi spuse el. 

— Unde stai? îl întrebă Pfaffer. 

— La hotelul Alfa, vizavi de gară. 

Pfaffer îl conduse până la ușă. 

— Bucură-te de Luxemburg! 

— Mă voi strădui, îl asigură Dickstein, strângându-i mâna. 

e 

Chestia cu memoria era un truc. Dickstein îl învățase în 
copilărie, când locuia cu bunicul lui într-o încăpere urât 
mirositoare, deasupra unei plăcintării de pe Mile End Road și 
încerca să identifice caracterele ciudate din alfabetul ebraic. 
Ideea era să izolezi o trăsătură unică a formei, ca s-o memorezi, 
și să ignori celelalte litere. Procedase la fel cu fețele 
personalului de la Euratom. 

Aștepta afară, lângă clădirea Jean-Monnet după-masa târziu, 
privind cum oamenii plecau acasă. Unii dintre ei îl interesau mai 
mult decât alţii. Secretarele, curierii și distribuitorii de cafea nu-i 
erau de folos, cum nu-i erau nici funcţionarii superiori. Pe el îl 


VP - 60 


interesau programatorii, şefii de birou sau de mici 
departamente, asistenții personali și asistenţii-șefi. li botezase 
pe cei mai potriviţi candidaţi, dându-le nume care-i aminteau de 
trăsăturile lor memorabile: Rock candy, Stiffcollar”, Tony Curtis, 
No-noset, Snowhead?, Zapata, Fatbum!. 

Rock candy era o femeie durdulie, de vreo treizeci și ceva de 
ani, fără verighetă. Porecla îi venea de la strălucirea de cristal 
de pe ramele ochelarilor. Dickstein o urmări până în parcare, 
unde ea se așeză cu greu la volanul unui Fiat 500 alb. Peugeotul 
pe care-l închiriase Dickstein se afla în apropiere. 

Ea traversă Pont-Adolphe, conducând prost și încet, și 
străbătu cam cincisprezece kilometri spre sud-est, ajungând, 
într-un final, într-un sătuc numit Mandorf-les-Bains. Femeia 
parcă în curtea pietruită a unei case în stil luxemburghez, care 
avea o ușă cu modele florale. O deschise cu cheia și intră în 
casă. 

Satul era o atracţie turistică, deoarece avea izvoare termale. 
Dickstein își atârnă un aparat de fotografiat la gât și începu să 
se plimbe, trecând de câteva ori prin faţa casei lui Rock candy. 
Atunci o zări, prin fereastră, servindu-i masa unei femei bătrâne. 

Fiatul rămase în fața casei până după miezul nopţii, când 
Dickstein plecă. 

Femeia fusese o alegere greșită. Era nemăritată și locuia 
împreună cu mama ei bătrână. Nu era nici bogată, nici săracă - 
probabil, casa era a mamei - și, aparent, fără vicii. Dacă 
Dickstein ar fi fost un altfel de bărbat, ar fi încercat s-o seducă, 
fiindcă altfel n-avea cum să ajungă la ea. 

Se întoarse la hotel dezamăgit și frustrat - nu era corect, 
deoarece făcuse cea mai bună presupunere în baza informaţiilor 
pe care le deţinea. Cu toate acestea, avea impresia că-și irosise 
ziua ocolind problema și era nerăbdător s-o rezolve, ca să nu 
mai aibă griji în general, ci în particular. 

Mai pierdu trei zile, fără niciun rezultat. N-ajunse nicăieri nici 
cu Zapata, Fatbum și Tony Curtis. 

Insă Stiffcollar era perfect. 


S Argou în engleză pentru diamant. (n.red.). 
7 Guler ţeapăn. (n.tr.). 
8 Fără nas. (n.tr.). 
? Cap de zăpadă. (n.tr.). 
10 Fund bombat. (n.tr.). 
VP - 61 


Cam de aceeași vârstă cu Dickstein, insul era un bărbat zvelt 
și elegant, care purta un costum albastru-închis, o cravată 
simplă, albastră, și o cămașă albă, cu guler apretat. Părul negru, 
puțin mai lung decât era obișnuit pentru un bărbat de vârsta lui, 
începuse să încărunțească la tâmple. Era încălţat cu pantofi 
lucraţi manual. 

Bărbatul plecă pe jos de la birou și traversă râul Alzette, 
luând-o pe deal în sus spre Orașul Vechi. Străbătu o stradă 
îngustă și pietruită și intră într-o casă veche, cu etaj. După două 
minute, fereastra de la mansardă se lumină. 

Dickstein supraveghe reședința două ore. 

Când ieși din casă, Stiffcollar purta pantaloni strâmţi și o 
eșarfă portocalie în jurul gâtului. Părul îi era pieptănat în faţă, 
făcându-l să pară mai tânăr, iar mersul îi era săltăreţ. 

Îl urmări până la Rue Dicks, unde bărbatul se aplecă pe sub 
un portal întunecos și dispăru. Dickstein rămase afară. Deși ușa 
era deschisă, nu exista niciun indiciu care să arate ce se afla 
înăuntru. Nişte trepte simple duceau în jos. După o clipă, 
Dickstein auzi niște acorduri muzicale stinse. 

Doi bărbaţi tineri, amândoi purtând blugi galbeni, trecură pe 
lângă el și pătrunseră înăuntru. Unul din ei îi zâmbi și-i spuse 
celuilalt: 

— Da, acesta este locul potrivit. 

Dickstein cobori scările în urma lor. 

Era un club de noapte obișnuit, cu mese și scaune, câteva 
separeuri, un ring de dans mic și un trio de jazz într-un colț. Plăti 
o taxă la intrare și se așeză într-un separeu, de unde-l putea 
vedea pe Stiffcollar. Işi comandă o bere. 

Ghicise deja de ce localul avea un aer atât de discret și, pe 
când își plimba privirea în jur, teoria i se confirmă: era un club 
de homosexuali. Nu mai intrase într-un local de acest gen și era 
ușor surprins să-l descopere atât de ireproșabil. Câţiva bărbaţi 
purtau machiaj lejer, mai erau vreo două „regine” îmbrăcate 
scandalos, care se distrau la bar, iar o tânără foarte frumoasă se 
ținea de mână cu o femeie mai în vârstă, care purta pantaloni. 
Dar aproape toți clienţii erau îmbrăcaţi normal, după 
standardele europene, și niciun travestit. 

Stiffcollar ședea aproape de un bărbat cu părul blond, care 
purta un sacou maroniu, cu două rânduri de nasturi. Dickstein n- 
avea nicio părere despre homosexuali. Nu se simțea ofensat 


VP - 62 


atunci când oamenii presupuneau, greșit, că era homosexual de 
vreme ce nu se însurase până la vârsta de aproape patruzeci de 
ani. Din punctul lui de vedere, Stiffcollar era un simplu bărbat 
care lucra la Euratom și avea un secret. 

Dickstein asculta muzică și bea bere. Un chelner se apropie 
de el și-l întrebă: 

— Eşti singur, dragule? 

Dickstein clătină din cap. 

— ÎI aştept pe prietenul meu. 

Un chitarist înlocui formaţia de jazz și începu să interpreteze 
cântece folk vulgare în germană. Dickstein nu înțelegea 
glumele, însă publicul râdea în hohote. După aceea, câteva 
cupluri începură să danseze. 

Îl văzu pe Stiffcollar punându-și mâna pe genunchiul 
partenerului său. Nat se ridică în picioare și se apropie de 
separeul lor. 

— Bună! zise el pe un ton vesel. Nu te-am văzut, oare, la 
biroul Euratom zilele trecute? 

Stiffcollar păli. 

— Nu știu... 

Dickstein își întinse mâna. 

— Ed Rodgers, spuse el, dând numele pe care-l folosise și în 
cazul lui Pfaffer. Sunt jurnalist. 

— Încântat, bombăni Stiffcollar șocat, totuși avu prezenţa de 
spirit să nu-și rostească numele. 

— Trebuie să plec, zise Dickstein. Încântat de cunoștință. 

— La revedere, atunci. 

Dickstein se întoarse și ieși din club. Făcuse tot ceea ce era 
necesar, pentru moment: Stiffcollar știa că fusese deconspirat și 
se temea. 

O luă pe jos înspre hotel, simțindu-se murdar și rușinat. 

e 

Fusese urmărit din Rue Dicks. 

Urmăritorul nu era profesionist și nu încerca să se ascundă. 
Păstra o distanță de cincisprezece sau douăzeci de pași, iar 
încălțămintea lui din piele făcea un zgomot regulat pe trotuar. 
Dickstein se prefăcuse că nu observase. Când traversă strada, 
aruncă o privire înspre urmăritorul lui: era un tânăr solid, cu 
părul lung și o geacă din piele maronie și uzată. 

Câteva secunde mai târziu, un alt tânăr ieși din întuneric și se 


VP - 63 


postă în faţa lui Dickstein, blocându-i calea. Nat rămase pe loc și 
așteptă, gândindu-se: „Ce naiba înseamnă asta?” Nu-și putea 
imagina cine-i luase deja urma, nici de ce persoana care voia să 
fie urmărit ar apela la niște amatori stângaci de pe străzi. 

Lama unui cuţit străluci în lumina felinarelor stradale. 
Urmăritorul se apropie de el din spate. 

— În regulă, pederastule, dă-ne portmoneul! șuieră tânărul 
din faţa lui. 

Dickstein se simţi profund ușurat. Erau doar niște hoţi care 
presupuneau că oricine ieșea dintr-un club de noapte era o 
pradă ușoară. 

— Să nu mă loviți, imploră Dickstein. Vă dau banii. 

Își scoase portmoneul. 

— Dă-l încoace! ordonă tânărul. 

Dickstein nu voia să se bată cu ei; putea face rost ușor de alţi 
bani, dar dacă rămânea fără acte și fără cardurile de credit, 
acest lucru i-ar fi creat neplăceri mari. Scoase bancnotele din 
portmoneu și le întinse atacatorilor. 

— Am nevoie de acte. Luaţi banii. N-am să anunț poliţia. 

Tânărul din faţa lui înșfacă bancnotele. 

— la și cardurile de credit, zise cel din spatele lui Nat. 

Cel din faţă era cel mai slab. Dickstein îl privi în ochi și-i 
spuse: 

— De ce nu renunțţi cât mai poţi, fiule? 

Cel cu pantofi din piele dădu semnalul și celălalt îl atacă pe 
Dickstein. Exista un singur mod prin care se putea termina acea 
încăierare. 

Dickstein se roti pe călcâie, îl apucă de picior pe băiat când 
acesta încercă să-l lovească, i-l trase și i-l răsuci, fracturându-i 
glezna. Puștiul ţipă de durere și căzu la pământ. 

Cel cu cuțitul se năpusti asupra Dickstein. Acesta își luă 
avânt, îl lovi cu piciorul în bărbie, apoi se retrase. Băiatul cu 
glezna ruptă îl atacă mânuindu-și cuțitul. Dickstein se feri și îl 
lovi în același loc. Se auzi un trosnet, ca și când s-ar fi rupt un 
os, iar tânărul căzu pe jos. 

Dickstein rămase o clipă pe loc, privindu-i pe cei doi bufoni 
răniţi. Se simţea ca un părinte ai cărui copii îl făcuseră să ajungă 
la capătul răbdării și să-i lovească. „De ce m-aţi obligat să fac 
asta?”, își zise el. Erau niște copii: aveau vreo șaptesprezece 
ani. Erau înrăiţi - îi vânau pe homosexuali. Insă și Dickstein 


VP - 64 


făcuse același lucru în seara aceea. 

Se îndepărtă. Era o noapte pe care trebuia s-o uite. Hotări să 
părăsească orașul dimineața. 

e 

Atunci când lucra, Dickstein stătea mai mult în camera de 
hotel, ca să evite să fie văzut. Ar fi putut fi un beţivan, doar că 
nu era înțelept să bea pe durata misiunii - alcoolul i-ar fi afectat 
vigilenţa -, iar în celelalte momente, nu simţea nevoia să bea. 
Își petrecea mult timp privind pe fereastră sau stând în fața 
televizorului. Nu se plimba pe străzi, nu stătea la barurile 
hotelurilor, nici măcar nu mânca în restaurantele acestora - 
apela întotdeauna la room-service. Dar existau anumite limite în 
privinţa măsurilor de precauţie: nu putea fi invizibil. In holul 
hotelului Alfa din Luxemburg, dădu peste cineva care-l 
cunoștea. Nat stătea în faţa recepției, ca să achite nota de plată 
pentru cazare. Se uită peste factură, înmână cardul de credit pe 
care era trecut numele Ed Rodgers, pe urmă așteptă să 
semneze chitanţa American Express, când o voce în spatele lui 
rosti în engleză: 

— Dumnezeule! Ești Nat Dickstein, nu-i așa? 

Era momentul de care se temuse. Asemenea oricărui agent 
care folosea identități false, trăia mereu cu teama că va da 
întâmplător peste cineva din trecutul lui îndepărtat care-l va 
deconspira. Era echivalentul coșmarului în care polițiștii strigau: 
„Ești spion! Ești spion!” și insul cu colectarea debitelor restante 
spunea: „Mama ta este acasă, tocmai am văzut-o pe fereastră 
ascunzându-se sub masa din bucătărie”. 

Asemenea oricărui agent, fusese instruit să facă față unui 
astfel de moment. Regula era simplă: „Indiferent cine ar fi 
persoana, n-o cunoști”. Te puneau să exersezi la școală. Iți 
ziceau: „Azi ești Chaim Meyerson, student la Inginerie” și așa 
mai departe, iar tu trebuia să te comporţi și să-ţi faci treaba ca 
și când ai fi fost Chaim Meyerson. Apoi, mai spre seară, făceau 
în așa fel încât să te întâlnești din întâmplare cu vărul tău sau cu 
un vechi profesor de la școală, sau cu un rabin care-ţi cunoștea 
toată familia. Prima oară, zâmbeai mereu și salutai, pe urmă 
depănai o vreme amintiri din trecut, iar seara instructorul tău îţi 
spunea că erai mort. Într-un final, învăţai să te uiţi în ochii 
vechilor prieteni și să întrebi: „Cine naiba ești?” 

Instructajul primit îi era de folos în acel moment lui Dickstein. 


VP - 65 


Se uită mai întâi la recepţioner: acesta îi ținea în mână actele, 
pe care scria Ed Rodgers. Recepţionerul nu reacţionă: ori nu 
înţelesese, ori n-auzise, ori nu-i păsa. 

Cineva îl bătu pe umăr pe Dickstein. Afișă un zâmbet umil și 
se întoarse, zicând în franceză: 

— Mă tem că aţi încurcat... 

„Poalele îi erau ridicate până la brâu, faţa îi era îmbujorată de 
plăcere și-l săruta pe Yasif Hassan”. 

— Tu ești! exclamă Yasif Hassan. 

Nat se zgâia șocat la cel care i se adresase. Din cauza șocului 
amintirii acelei dimineţi de la Oxford din urmă cu douăzeci de 
ani, Dickstein își pierdu controlul o clipă, uitând de tot 
instructajul primit, și făcu cea mai mare greșeală din cariera lui. 

— Nu se poate! Hasan. 

Acesta zâmbi și-i întinse mâna. 

— Cât timp... trebuie să fi trecut... mai bine de douăzeci de 
ani! 

Dickstein strânse mecanic mâna întinsă, conștient că făcuse o 
gafă, și încercă să se adune. 

— Cred că da, bombăni el. Ce cauţi aici? 

— Aici locuiesc. Tu? 

— Tocmai plecam. 

Dickstein hotărî că singura soluţie era s-o șteargă de acolo cât 
mai repede, înainte să-și facă mai mult rău. Recepţionerul îi 
întinse formularul pentru cardul de credit, pe care mâăzgăli „Ed 
Rodgers”. Se uită la ceas. 

— La naiba, trebuie să prind avionul. 

— Mașina mea este afară. Te duc eu la aeroport. Trebuie să 
vorbim. 

— Am comandat un taxi... 

— Anulează comanda, se adresă Hassan recepţionerului. Dă-i 
asta șoferului pentru deranj. 

Îi întinse câteva monede. 

— Chiar mă grăbesc, spuse Dickstein. 

— Atunci, haide! 

Hassan îi luă valiza și ieșiră afară. 

Dickstein îl urmă, simțindu-se neajutorat, stânjenit și 
incompetent. 

Urcară într-o rablă sport englezească, prevăzută cu două uși. 
Dickstein îl privea cu atenţie pe Hassan, în timp ce acesta ieși 


VP - 66 


cu mașina dintr-o zonă interzisă parcării și pătrunse în trafic. 
Arabul se schimbase, și nu era doar din cauza vârstei. Firele 
albe din mustață, începutul de burtă și vocea îngroșată - toate 
acestea erau de așteptat. Altceva era diferit la el. Dickstein îl 
percepuse întotdeauna pe Hassan drept aristocratul atipic. 
Fusese lent în mișcări, apatic și ușor plictisit atunci când toţi 
ceilalţi erau tineri și înflăcăraţi. În acel moment grandoarea 
părea să-i fi dispărut. Semăna cu mașina lui: într-o stare 
deplorabilă, cu un aer mai degrabă grăbit. Și totuși, Dickstein se 
întrebase odinioară dacă aspectul lui nobil apăruse în ochii 
celorlalţi drept imaginea unui om educat. 

Resemnându-se în faţa consecințelor greșelii comise, încercă 
să afle amploarea daunelor. 

— Trăiești aici acum? 

— Banca mea își are sediul european aici. 

„Poate e încă bogat”, chibzui Dickstein. 

— La care bancă? 

— Banca Cedar din Liban. 

— De ce Luxemburg? 

— Este un centru financiar important, răspunse Hassan. 
Banca Europeană de Investiţii se află aici și deţine o bursă de 
valori internaţională. Dar tu? 

— Trăiesc în Israel. Kibuţul meu produce vin - am venit să 
testez piaţa europeană. 

— Te duci la vie cu strugurii în poală. 

— Incep să cred și eu asta. 

— Te-aș putea ajuta dacă vei reveni. Am o mulţime de 
contacte aici. Ți-aș putea aranja niște întâlniri. 

— Mulţumesc. Iți voi accepta oferta. 

„Dacă lucrurile vor scăpa de sub control, reflectă el, aș putea 
să beneficiez de aceste întâlniri și să vând niște vin”. 

— Acum casa ta este în Palestina, iar a mea în Europa, zise 
Hassan. 

| se păru că bărbatul zâmbea forțat. 

— Cum merge treaba la bancă? îl iscodi Dickstein, întrebându- 
se dacă „banca mea” însemna „banca pe care o dețin” sau 
„banca pe care o conduc”, sau „banca la care lucrez”. 

— Oh, uimitor de bine! 

Păreau să nu mai aibă ce să-și spună. Nat ar fi vrut să-l 
întrebe ce se întâmplase cu familia lui din Palestina, cum se 


VP - 67 


încheiase aventura lui cu Eila Ashford și de ce conducea o 
mașină sport, însă se temea că răspunsurile ar fi putut fi 
dureroase, fie pentru Hassan, fie pentru el. 

— Ești căsătorit? îl întrebă Hassan. 

— Nu. Tu? 

— Nu. 

— Ce ciudat! zise Dickstein. 

Hassan zâmbi. 

— Noi doi nu suntem genul care să ne asumăm 
responsabilități. 

— Ah, eu am responsabilităţi, spuse Dickstein, gândindu-se la 
orfanul Mottie, care nu terminase încă de citit Comoara din 
insulă. 

— Dar ai ochi alunecoși, nu-i așa? glumi Hassan. 

— Din câte îmi amintesc, erai mare crai, răspunse Dickstein, 
stânjenit. 

— Ah, ce vremuri! 

Dickstein încercă să nu se gândească la Eila. Când ajunseră la 
aeroport, Hassan opri mașina. 

— Mulţumesc că m-ai adus. _ 

Hassan se răsuci, deși avea centura de siguranță prinsă. Il 
privi intens pe Dickstein. 

— Nu pot înțelege, spuse el. Arăţi mai tânăr decât în 1947. 

Dickstein clătină din cap. 

— Îmi pare rău, mă grăbesc. 

El cobori din mașină. 

— Nu uita - sună-mă data viitoare când te vei afla aici. 

— Rămas-bun! 

Dickstein închise portiera mașinii și intră în aeroport. 

Apoi, în cele din urmă, își îngădui să-și amintească. 

e 

Cele patru persoane care stăteau în grădină, în aerul răcoros, 
se aflau în continuare la o aruncătură de băț. Hassan o pipăia 
lasciv pe Eila. Dickstein și Cortone se îndepărtară imediat, ieșind 
prin spărtura din gardul viu și făcându-se nevăzuţi. Amanţii nu-i 
văzură. 

O luară înapoi spre casă. Când ajunseră suficient de departe 
ca să nu fie auziţi, Cortone spuse: 

— lisuse, asta da pasiune! 

— Să nu mai vorbim despre asta, zise Dickstein. 


VP - 68 


Simţea durere și furie, ca și cum, aruncând o privire peste 
umăr, se lovise de un stâlp. Și doar el era de vină. 

Din fericire, petrecerea era pe sfârșite. Ei plecară fără să-i 
vorbească încornoratului, profesorul Ashford, care stătea într-un 
colț, adâncit într-o conversaţie cu un proaspăt absolvent. Se 
duseră la restaurantul George, ca să ia prânzul. Dickstein mâncă 
foarte puţin, însă bău niște bere. 

— Ascultă, Nat, nu știu de ce te amărăști atâta. Asta 
înseamnă că este disponibilă, corect? 

— Da, răspunse Dickstein, dar nu vorbea serios. 

Nota de plată fu mai mult de zece șilingi. O plăti Cortone. 
Dickstein îl conduse la gară. Işi strânseră mâinile cu un aer 
solemn, apoi Cortone urcă în tren. 

Dickstein se plimbă prin parc câteva ore, ignorând frigul și 
încercând să-și pună în ordine sentimentele. Nu reuși. Știa că nu 
era gelos pe Hassan, nici dezamăgit, iar în privinţa Eilei nu-și 
făcuse niciodată speranţe. Era dărâmat, însă nu putea spune de 
ce. Işi dorea să fi avut pe cineva cui să i se destăinuie. 

La scurt timp, plecă în Palestina, dar nu doar din cauza Eilei. 

În următorii douăzeci și unu de ani, nu mai avu nicio femeie, 
însă nici această alegere nu se datorase în întregime Eilei. 

(J 

Yasif Hassan se îndepărtă în viteză de aeroportul din 
Luxemburg. Şi-l putea imagina, ca și când ar fi fost ieri, pe 
tânărul Dickstein: un evreu palid, în costum ieftin, slab ca o fată, 
care stătea mereu puțin adus de spate, de parcă s-ar fi aşteptat 
să fie biciuit și care privea cu jind trupul grațios al Eilei Ashford, 
în timp ce susținea cu încăpățânare că poporul lui va pune 
stăpânire pe Palestina, cu sau fără consimțământul arabilor. 
Hassan îl considerase caraghios, un copil. In prezent Dickstein 
trăia în Israel și avea o vie ca să facă vin: el își găsise un cămin, 
iar Hassan și-l pierduse. 

Hassan nu mai era înstărit. Nu fusese niciodată putred de 
bogat, chiar și după standardele levantine, dar mâncase 
întotdeauna delicatese, purtase haine scumpe și avusese parte 
de cea mai bună educație. Adoptase în mod conștient manierele 
aristocrației arabe. Bunicul lui fusese un doctor renumit, care-și 
ajutase fiul mai mare să studieze Medicina, iar pe cel mic să 
devină om de afaceri. Cel mai tânăr, tatăl lui Hassan, cumpăra și 
vindea textile în Palestina, Liban și Transiordania. Afacerea 


VP - 69 


înflorea în temeiul legislaţiei britanice, în vreme ce emigrarea 
sioniștilor umfla prețurile. Până în 1947, familia avea magazine 
peste tot în Levant și deținea satul natal de lângă Nazareth. 

În 1948, războiul îi aduse la sapă de lemn. 

Atunci când fu declarat Statul Israel și armatele arabe lansară 
atacul, familia Hassan comise greșeala fatală de a-și face 
bagajele și de a fugi în Siria. Nu se mai întoarseră niciodată. 
Depozitul din lerusalim arse din temelii, iar pământurile familiei 
începură să fie „administrate” de guvernul israelian. Hassan 
auzise că satul era în prezent un kibuţ. 

De atunci, tatăl lui Hassan trăia într-o tabără de refugiaţi a 
Naţiunilor Unite. Ultima faptă bună pe care o făcuse fusese 
aceea de a scrie o scrisoare de recomandare pentru Yasif către 
bancherii libanezi. Yasif avea o diplomă universitară și vorbea 
engleza foarte bine: banca îi oferi un post. 

El ceru guvernului israelian o compensare în baza Legii 
Achiziţionării Terenurilor din 1953, însă cererea îi fu respinsă. 

Își vizită familia în tabără o singură dată, dar ceea ce văzuse 
acolo îl bântui pentru tot restul vieţii. Familia lui trăia într-o 
cocioabă din lemn și folosea baia comunală. N-avea parte de un 
tratament special: era doar o simplă familie printre miile de 
familii fără casă, țeluri sau speranțe. Când îl văzu pe tatăl său, 
un bărbat isteț și hotărât, care condusese o afacere mare cu o 
mână fermă, ajungând să cerșească mâncare și irosindu-și viața 
jucând table, lui Hassan îi veni să arunce în aer autobuzele de 
școală. 

Femeile aduceau apă și făceau curăţenie, ca întotdeauna, 
însă bărbaţii se plimbau de colo-colo, târșâindu-și picioarele, 
îmbrăcaţi în haine uzate, și trândăveau, în timp ce trupurile li se 
fleșcăiau și minţile li se atrofiau. Adolescenţii se dădeau în 
spectacol, se ciorovăiau și se încăierau cu cuţitele, fiindcă n- 
aveau decât perspectiva unui viitor care se va evapora în arșița 
soarelui. 

În tabăra de refugiaţi mirosea a canal și disperare. Hassan nu 
se mai întoarse niciodată acolo, totuși continuă să-i scrie mamei 
lui. Și rămase recunoscător tatălui că-l scosese de acolo, deși se 
simţea oarecum vinovat că-l abandonase în tabără. 

În calitate de funcţionar de bancă, reușitele îi erau moderate. 
Era inteligent și integru, dar educaţia lui nu-l făcea potrivit 
pentru o muncă atentă și calculată, care implica ideea de a 


VP - 70 


muta hârtiile dintr-o parte într-alta și de a ţine evidenţa în trei 
exemplare. Și-apoi, sufletul lui era în altă parte. 

Nu încetase niciodată să poarte pică pentru ceea ce-i fusese 
luat. Işi purtase ura de-a lungul vieţii asemenea poverii unui 
secret. Indiferent ce-i dicta conștiința, sufletul îi spunea că-și 
abandonase tatăl la nevoie, iar sentimentul de vină îi alimenta 
ura faţă de Israel. In fiecare an aștepta ca trupele arabe să-i 
înfrângă pe invadatorii sioniști și, de fiecare dată când acestea 
eșuau, el devenea din ce în ce mai nefericit și mai furios. 

In 1957, a ales să lucreze cu serviciile secrete egiptene. 

Nu era un agent secret foarte important, însă pe măsură ce 
banca își extindea activitatea în Europa, începu să adune 
informaţii, atât din birou, cât și din bârfele care circulau în 
domeniul bancar. Uneori, cei de la Cairo îi cereau informații 
specifice despre starea financiară a vreunui fabricant de arme, 
filantrop evreu sau milionar arab. Și dacă Hassan nu le avea în 
fișierele lui bancare, atunci le obținea adesea de la prieteni sau 
de la colaboratori. Mai primise o sarcină generală de a-i 
monitoriza pe oamenii de afaceri israelieni din Europa, în caz că 
ei erau, într-adevăr, agenţi. lată motivul pentru care-l abordase 
pe Nat Dickstein și se prefăcuse a fi prietenos. 

Hassan credea că povestea lui Dickstein era, probabil, 
adevărată. In costumul său ponosit, cu aceiași ochelari de 
vedere rotunzi și cu același aer discret, Dickstein semăna leit cu 
un vânzător prost plătit, care avea un produs pe care nu-l putea 
promova. Cu toate acestea, întâmplarea din seara trecută, de 
pe Rue Dicks, fusese una ciudată: doi tineri, luaţi în vizor de 
către poliţie ca fiind niște hoţi mărunți, fuseseră găsiți în șanț, 
bătuți cu sălbăticie. Hassan obținuse toate informaţiile de la un 
contact din departamentul de poliţie al orașului. Rănile lor 
purtau amprenta unui profesionist: bărbatul care le provocase 
trebuia să fi fost fie soldat, fie poliţist, fie gardă de corp... fie 
agent secret. După un astfel de incident, orice israelian care 
pleca în grabă în dimineaţa următoare merita să fie verificat. 

Hassan se întoarse la hotelul Alfa și vorbi cu recepţionerul. 

— Am fost aici în urmă cu o oră, când unul dintre musafirii 
voştri se pregătea să plece, zise el. lţi amintești? 

— Cred că da, domnule. 

Hassan îi dădu două sute de franci luxemburghezi. 

— Poţi să-mi zici cu ce nume s-a cazat? 


VP -71 


— Sigur, domnule, răspunse recepţionerul și apoi verifică un 
dosar. Edward Rodgers, de la revista Science International. 

— Nu Nathaniel Dickstein? 

Recepţionerul clătină răbdător din cap. 

— Vrei să verifici dacă a fost vreodată cazată o persoană cu 
numele Nathaniel Dickstein, din Israel? 

— Sigur. 

Recepționerul avu nevoie de câteva minute ca să 
frunzărească un vraf de hârtii. Hassan începu să se agite. Dacă 
Dickstein se cazase cu un nume fals înseamnă că nu era 
vânzător de vinuri. Și atunci, ce altceva putea fi dacă nu agent 
secret israelian? Într-un final, recepţionerul închise dosarul și-și 
ridică privirea. 

— Categoric, nu, domnule. 

— Mulţumesc. 

Hassan plecă. Jubila în timp ce se întorcea cu mașina la birou: 
își folosise mintea și descoperise ceva important. De îndată ce 
se așeză la birou, începu să scrie un mesaj: 


Agent israelian suspect văzut aici. Nat Dickstein 
alias Ed Rodgers. 1,70 m, statură mică, păr negru, ochi 
căprui, aproximativ 40 de ani. 


Codifică mesajul, adăugă un cuvânt suplimentar codificat în 
partea de sus, apoi îl trimise prin fax la sediul central al băncii 
din Egipt. Acesta nu va ajunge niciodată acolo: cuvântul 
suplimentar codificat îi indica poștei din Cairo să redirecționeze 
faxul spre Serviciul General de Informaţii. 

Transmiterea acelui mesaj n-a avut efectul scontat, desigur. 
Nu va primi nici reacţii, nici mulțumiri din partea cealaltă. 
Hassan trebuia să se resemneze, să-și vadă de activitatea 
bancară și să încerce să nu viseze cu ochii deschiși. 

Cei de la Cairo îl sunară. 

Nu se mai întâmplase niciodată asta. Uneori îi trimiteau 
telegrame, faxuri, chiar scrisori, toate codificate, bineînţeles. O 
dată sau de două ori se întâlnise cu persoane de la ambasadele 
arabe și primise instrucţiuni verbale. Însă nu-l sunaseră 
niciodată. Raportul lui trebuie să fi provocat mai multă agitaţie 
decât anticipase. 

Cel care-l sunase voia să știe mai multe despre Dickstein. 


VP- 72 


— Vreau să-mi confirmi identitatea clientului la care te referi 
în mesaj, spuse bărbatul. Purta ochelari de vedere rotunzi? 

— Da. 

— Vorbea engleza cu jargonul muncitoresc din estul Londrei? 
Ai recunoaște acest accent? 

— Da, și da. 

— Avea un număr tatuat pe antebraț? 

— Nu l-am văzut azi, însă știu că-l are... Am fost împreună la 
Universitatea Oxford, cu ani în urmă. Sunt sigur că este el. 

— ÎI cunoști? întrebă bărbatul din Cairo, în a cărui voce se 
simţea uimirea. Informaţia aceasta există în dosarul tău? 

— Nu, niciodată... 

— Atunci, ar trebui să existe, adăugă furios bărbatul. De cât 
timp lucrezi pentru noi? 

— Din 1957. _ 

— Asta explică totul... erau alte vremuri. In regulă, ascultă-mă 
acum. Bărbatul acesta este... un client foarte important. Vrem 
să-l supraveghezi douăzeci și patru din douăzeci și patru, ai 
înțeles? 

— Nu pot, răspunse Hassan cu tristețe. A părăsit orașul. 

— Unde a plecat? 

— L-am dus la aeroport. Nu știu ce cursă a luat. 

— Află. Sună la companiile aeriene, întreabă pentru ce zbor s- 
a îmbarcat și sună-mă peste cincisprezece minute. 

— Mă voi strădui... 

— Nu mă interesează strădania ta, rosti bărbatul din Cairo. 
Vreau să-i aflu destinaţia înainte să ajungă acolo. Ai grijă să mă 
suni peste cincisprezece minute. Acum că am dat de el, nu 
trebuie să-i pierdem urma din nou. 

— Mă voi ocupa de asta chiar acum..., îl asigură Hassan, însă 
celălalt întrerupse convorbirea telefonică înainte ca el să apuce 
să-și termine fraza. 

Rămase câteva clipe cu receptorul în mână, pe urmă îl puse în 
furcă. Nu primise mulțumiri din Cairo, adevărat, dar reacţia 
aceasta era și mai bună. Brusc, se simțea important, munca lui 
era urgentă, ei depindeau de el. Avea ocazia să facă totuși ceva 
pentru cauza arabilor, va riposta, în sfârșit. 

Ridică din nou receptorul și începu să sune la companiile 
aeriene. 


VP-73 


Capitolul 4 


Nat Dickstein alese să viziteze o centrală nucleară din Franţa, 
din simplul motiv că franceza era singura limbă europeană pe 
care o vorbea suficient de bine, cu excepţia englezei, însă Anglia 
nu făcea parte din Euratom. Călători spre centrala nucleară cu 
autobuzul, însoţit de un grup de studenți și turiști. Peisajul care 
se perinda dincolo de geamuri era de un verde prăfuit, care 
aducea mai mult cu Galileea decât cu Essex, „țara” lui Dickstein 
în copilărie. De atunci, călătorise în toată lumea cu aceeași 
lejeritate cu care o făcea orice membru al elitei, însă își amintea 
că existase o vreme când orizonturile lui fuseseră Park Lane 
spre vest și Southend-on-Sea spre est. Își aducea aminte, de 
asemenea, cum aceste orizonturi se restrânseseră brusc atunci 
când începuse să se considere bărbat, după ceremonia Bar 
Miţva și moartea tatălui. Alţi băieți de vârsta lui se angajau la 
docuri sau în imprimerii, se căsătoreau cu fete de prin partea 
locului și se așezau la casele lor în apropierea celor părintești. 
Ambiţiile lor erau să crească ogari campioni, să vadă West Ham 
câștigând finala Cupei, să-și cumpere o mașină. Tânărul Nat se 
gândea să meargă în California sau în Rhodesia, sau în Hong 
Kong și să devină neurochirurg sau arheolog, sau milionar. Acest 
lucru se datora parțial faptului că era mai isteţ decât majoritatea 
contemporanilor lui și parţial faptului că, pentru aceștia, limbile 
străine constituiau mai degrabă ceva extraterestru, misterios, o 
disciplină școlară ca algebra decât un mod de a comunica. Dar 
diferenţa principală avea legătură cu originea lui: era evreu. 
Partenerul de șah a lui Dickstein din copilărie, Harry Chieseman, 
era deștept, convingător și ager la minte, însă se considera a fi 
un londonez din clasa muncitoare și credea că va rămâne mereu 
așa. Dickstein știa - deși nu-și amintea să-i fi spus cineva acest 
lucru - că oriunde s-ar fi născut, evreii reușeau să studieze la 
cele mai renumite universități, să înfiinţeze industrii noi, cum 
era cea a cinematografiei, să devină cei mai de succes bancheri, 
avocați și fabricanți. Dacă nu reușeau în ţara în care se nășteau, 
se mutau în altă parte și încercau din nou. Era curios, reflectă 
Dickstein în timp ce-și amintea de copilăria lui, cum un popor 


VP - 74 


care fusese persecutat secole la rând să fie atât de sigur pe 
capacitatea sa de a realiza orice își punea în gând. De pildă, 
atunci când aveau nevoie de o bombă atomică, o obțineau. 

Tradiţia îi oferea confort, însă nu-l ajuta în ceea ce privea căile 
și mijloacele. 

Centrala nucleară se înălța în depărtare. Pe măsură ce 
autobuzul se apropia, Dickstein își dădu seama că reactorul era 
mai mare decât își imaginase: cât o clădire cu zece etaje. 
Cumva, își închipuise că reactorul încăpea într-o cămăruță. 

Securitatea externă era asigurată mai degrabă la nivel 
industrial decât militar. Perimetrul era împrejmuit cu un gard 
înalt, care nu era electric. Aruncă o privire în ghereta portarului 
în timp ce ghidul îndeplinea formalităţile: paznicii aveau doar 
două ecrane cu circuit închis. „Aș putea băga cincizeci de 
oameni în interiorul complexului în plină zi, fără ca paznicii să 
observe că ar fi ceva în neregulă”, chibzui Nat. Nu era semn 
bun, concluzionă el trist: asta însemna că aveau alte motive de 
încredere. 

Se îndepărtă de autobuz împreună cu restul grupului și 
traversă parcarea asfaltată către clădirea unde se afla recepţia. 
Locul era amenajat respectând imaginea publică despre energia 
nucleară: peluzele și rondurile cu flori erau bine îngrijite și 
existau mulţi copaci plantați recent; totul era curat și natural, 
vopsit în alb, o zonă fără fum. Când privi în spate, la ghereta 
paznicului, zări un Opel cenușiu oprind în dreptul acesteia. Unul 
din cei doi bărbaţi din mașină cobori și vorbi cu paznicul, care 
părea să dea indicaţii. În autovehicul, ceva scânteie în lumina 
soarelui. 

Dickstein urmă grupul în hol. Acolo, la adăpostul unui bol din 
sticlă, se afla o minge de rugby, trofeu câștigat de echipa 
centralei nucleare. Pe perete atârna o fotografie aeriană a 
complexului. Stătea în faţa ei, memorând detaliile, încercând să 
găsească o metodă prin care să pătrundă înăuntru, în vreme ce 
în subconștient își făcea griji în privinţa Opelului cenușiu. 

Fură conduși prin centrala nucleară de patru gazde în 
uniforme elegante. Dickstein nu era interesat de turbinele 
uriașe, de camera de control spaţială, prevăzută cu pupitre cu 
multe butoane și întrerupătoare sau de sistemul de admisie apă, 
proiectat pentru a salva peștii și a-i trimite înapoi în apele râului. 
Se întrebă dacă bărbaţii din Opel îl urmăriseră și, dacă da, 


VP-75 


atunci care să fi fost motivul? 

Era extrem de interesat de platforma de livrare. 

— Cum sosește combustibilul? o întrebă el pe ghida lor. 

— Cu cisternele, răspunse ea, cu viclenie. 

Unii din grup chicotiră nervoși la gândul că uraniul străbătea 
țara în cisterne. 

— Nu este periculos, continuă ea, de îndată ce primi drept 
răspuns reacția la care se aștepta. Nici măcar radioactiv nu este 
până când este introdus în reactorul nuclear. Este scos din 
cisternă și băgat direct în ascensor, apoi transportat până sus la 
etajul al șaptelea, unde se află magazia de combustibil. De 
acolo, toată procedura este automatizată. 

— Dar verificarea cantității și calităţii mărfii? întrebă 
Dickstein. 

— Acest lucru se face la fabrica de combustibil. Marfa este 
sigilată acolo, iar aici sunt verificate doar sigiliile. 

— Mulţumesc. 

Dickstein încuviinţă satisfăcut. Sistemul nu era pe atât de 
riguros pe cât susținuse domnul Pfaffer de la Euratom. In mintea 
lui începură să prindă contur unul sau două planuri. 

Ei văzură cum funcţiona mașina de încărcat a reactorului. 
Manipulată doar de telecomandă, aceasta transporta 
combustibilul din magazie la reactor, ridica apoi capacul din 
beton al canalului pentru combustibil și vărsa deșeurile într-un 
puț plin cu apă, care ducea la iazurile de decantare. 

Ghida, care vorbea o franceză pariziană perfectă, cu o voce 
ciudat de seducătoare, preciză: 

— Reactorul are trei mii de canale pentru combustibil, fiecare 
canal conţinând opt bare pentru combustibil. Barele au un 
termen de valabilitate de la patru la șapte ani. Mașina de 
încărcat reînnoiește cinci canale cu fiecare operaţie. 

Ei se duseră să vadă iazurile de decantare. Sub șase metri 
cubi de apă, deșeurile de uraniu erau încărcate în recipiente, pe 
urmă, răcite - deși încă extrem de radioactive - erau încuiate în 
rezervoare din plumb de cincizeci de tone, câte două sute de 
elemente într-un rezervor, pentru a fi trimise prin transport 
rutier sau feroviar la fabricile de prelucrare. 

In timp ce ghida îi servea cu cafea și produse de patiserie în 
recepţia clădirii, Dickstein cugeta asupra celor aflate. Având în 
vedere că ţinta era obţinerea plutoniului, reflectă el, ar putea 


VP - 76 


fura deșeuri combustibile. În acel moment știa de ce nimeni nu 
sugerase asta. l-ar fi foarte ușor să deturneze o cisternă - ar fi 
putut face asta cu o singură mână -, însă cum putea scoate din 
ţară un rezervor de cincizeci de tone și să-l introducă pe 
teritoriul Israelului fără să fie observat? 

Nici ideea de a fura uraniu din centrala nucleară nu era mai 
promițătoare. Sigur, sistemul de securitate era șubred - însuși 
faptul că i se permise acea incursiune, ba chiar i se oferise un 
tur, dovedea acest lucru. Dar uraniul din centrala nucleară era 
securizat grație unui sistem automatizat, controlat prin 
telecomandă. Singura cale prin care acesta ieșea afară era dacă 
trecea prin procesul nuclear și era vărsat în iazurile de 
decantare. Însă rămânea problema introducerii pe furiș a unui 
rezervor uriaș cu substanță radioactivă într-un port european. 

Trebuia să existe o cale prin care să pătrundă în magazia cu 
combustibil, se gândi Dickstein. De acolo, puteai să muţi marfa 
în ascensor, s-o cobori la parter, s-o încarci în cisternă și să 
pleci. Dar asta ar fi însemnat să le ţină angajaţilor arma la 
tâmplă o vreme, iar el primise instrucţiuni să acţioneze 
clandestin. 

Una dintre gazde se oferi să-i umple cana cu cafea și el 
acceptă. Francezii sunt demni de încredere când vine vorba de o 
cafea bună. Un inginer tânăr începu o discuţie despre siguranța 
nucleară. Acesta purta pantaloni șifonaţi și un pulover larg. 
Dickstein observase că oamenii de știință și tehnicienii aveau o 
înfățișare aparte: purtau haine vechi, neasortate și confortabile, 
și dacă aproape toţi aveau barbă, acesta era, de obicei, mai 
degrabă un semn de delăsare decât de vanitate. El credea că 
lucrul acesta se datora faptului că, în domeniul lor, 
personalitatea n-avea deloc importanţă, deoarece inteligența 
conta, prin urmare, era inutil să încerce să facă o impresie bună 
în ceea ce privea aspectul. Poate că asta era o latură romantică 
a științei. 

Dickstein nu era atent la prelegere. Fizicianul de la Institutul 
Weizmann fusese mult mai concis. „Nu există un nivel de 
siguranţă al radiaţiilor, afirmase acesta. Astfel de discuţii te fac 
să te gândești că radiaţiile sunt asemenea apei dintr-un iaz: 
dacă este adâncă de 1,20 m, ești în siguranţă, iar dacă este 
adâncă de 2,50 m, te poţi îneca. De fapt, nivelurile de radiaţie 
seamănă mai mult cu limitele de viteză de pe autostradă - la 50 


VP - 77 


km/h te afli mai în siguranţă decât la 100 km/h, însă nu la fel de 
în siguranţă ca la 30 km/h, și singurul mod de a fi complet în 
siguranţă este să nu te urci în mașină”. 

Dickstein chibzui din nou cum ar putea fura uraniul. Aspectul 
secret al misiunii îi anula orice plan care-i venea în minte. Poate 
că întreaga misiune era sortită eșecului. „La urma urmei, 
imposibilul este imposibil”, reflectă el. Nu, era prea devreme să 
spună asta. Reveni la principiile fundamentale. 

Va trebui să pună mâna pe un transport aflat în tranzit: 
aceasta era concluzia în urma celor văzute în acea zi. 
Elementele combustibile nu mai erau verificate la destinaţie, ci 
introduse direct în sistem. Putea deturna o cisternă, să extragă 
uraniul din elementele combustibile, să le introducă la loc, să 
resigileze marfa și să-l mituiască sau să bage frica în șofer, ca 
să livreze rezervoarele goale. Elementele incomplete vor 
pătrunde treptat în reactor, câte cinci odată, timp de mai multe 
luni. Într-un final, randamentul reactorului va scădea ușor. Se va 
deschide o anchetă. Se vor face teste. Poate că nu se va ajunge 
la nicio concluzie înainte ca elementele goale să se termine și să 
fie înlocuite cu altele noi, adevărate, care vor face să crească 
din nou randamentul. Poate că nimeni nu va înțelege ce s-a 
întâmplat până când reziduurile vor fi prelucrate, iar plutoniul 
obţinut va fi prea puţin, timp în care - patru până la șapte ani 
mai târziu - urma spre Tel Aviv se va fi pierdut. 

Însă s-ar putea descoperi mai devreme. Plus că trebuia să 
găsească o cale să scoată marfa din ţară. 

Cu toate acestea, își făcuse schema unui posibil plan și se 
simţea mai încrezător. 

Prelegerea luă sfârșit. După câteva întrebări sporadice, grupul 
de vizitatori se întoarse la autobuz. Dickstein se așeză în spate. 

— Era locul meu, îi spuse o femeie între două vârste. 

El o privi cu atâta răceală, încât aceasta plecă. 

În timp ce se îndepărtau de centrala nucleară, Dickstein se 
uită pe geamul dinapoia lui. După aproape un kilometru, Opelul 
cenușiu ieși de pe un drum lăturalnic și urmări autobuzul. Brusc, 
îi pieri buna dispoziţie. 

e 

Fusese depistat. Se întâmplase fie acolo, fie, cel mai probabil, 
în Luxemburg. Cel care-l descoperise ar fi putut fi Yasif Hassan - 
nu exista niciun motiv pentru care să nu fie agent secret - sau 


VP -78 


altcineva. Poate îl urmăreau doar din curiozitate, deoarece era 
imposibil - sau nu? - să știe ce punea la cale. Trebuia să scape 
de ei. 

Și-a petrecut ziua în și prin împrejurimile orașului de lângă 
centrala nucleară: a călătorit cu autobuzul sau taxiul, a condus o 
mașină închiriată sau a mers pe jos. Până la sfârșitul zilei, 
identificase deja cele trei vehicule - Opelul cenușiu, o camionetă 
mică și murdară cu platformă și un Ford produs în Germania - și 
cinci dintre bărbaţii care făceau parte din echipa de filaj. Deși 
urmăritorii aduceau vag cu niște arabi, în acea regiune a Franţei 
mulţi criminali erau din Africa de Nord: poate cineva angajase 
localnici. Din echipă făceau parte mai mulţi membri, așa se 
explica de ce nu „mirosise” mai devreme filajul. Aceștia 
schimbau în mod repetat mașinile și personalul. Excursia de o zi 
la centrala nucleară, pe un drum de ţară puţin circulat, îi dăduse 
de gol. 

În ziua următoare, ieși cu mașina din oraș și intră pe 
autostradă. Fordul îl urmări câţiva kilometri, apoi fu înlocuit de 
Opelul cenușiu. Erau doi bărbaţi în fiecare mașină. Mai existau 
doi în camioneta cu platformă și unul la hotelul unde era cazat 
el. 

Opelul îl urmărea în continuare, când zări un pod pentru 
pietoni peste șosea, într-un loc unde nu exista nicio ieșire de pe 
autostradă, pe o distanţă de șase sau opt kilometri în ambele 
sensuri. leși pe acostament, opri mașina, cobori și se uită câteva 
minute sub capotă, după ce o ridică. Opelul cenușiu dispăru în 
față, urmat de Ford câteva clipe mai târziu. Fordul va aștepta la 
următoarea ieșire, iar cei din Opel se vor întoarce din sensul 
opus ca să vadă ce făcea. Acestea erau instrucţiunile într-o 
astfel de situaţie. 

Dickstein spera ca urmăritorii lui să respecte manualul, altfel 
planul lui nu va funcţiona. 

Scoase din portbagaj triunghiul reflectorizant și-l așeză pe 
asfalt, în spatele mașinii. 

Opelul trecu pe lângă el, pe partea cealaltă a autostrăzii. 

Urmăritorii lui respectau instrucţiunile. 

Dickstein porni pe jos. 

Când ieși de pe autostradă, luă primul autobuz care veni și 
ajunse într-un oraș. În timpul călătoriei, depistă cele trei 
vehicule de filaj în anumite momente. Își îngădui să se bucure în 


VP - 79 


avans: urmăritorii mușcaseră momeala. 

Pe urmă luă un taxi și cobori din el aproape de mașina lui, 
însă pe contrasens. Opelul trecu pe lângă ea, apoi Fordul ieși pe 
acostament la câteva sute de metri în spatele lui. 

Dickstein o luă la fugă. 

Avea o condiție fizică bună după câteva luni de muncă în aer 
liber în kibuț. Sprintă spre podul pentru pietoni, îl traversă și 
goni de-a lungul acostamentului, pe partea cealaltă a șoselei. 
Ajunse în mai puţin de trei minute în dreptul mașinii pe care o 
abandonase, gâfâind și transpirând. 

Unul din bărbaţii din Ford cobori din mașină și începu să-l 
urmărească, dar conștientiză repede că fusese păcălit. Fordul 
demară. Bărbatul fugi înapoi și sări în autovehicul când acesta 
prinse viteză și pătrunse pe prima bandă. 

Dickstein urcă în mașină. Vehiculele de filaj se aflau în acel 
moment pe contrasens și trebuiau să străbată întreaga distanţă 
până la următoarea intersecţie, ca să treacă pe partea cealaltă 
și sa-l urmărească. La 100 km/h, bărbaţii vor avea nevoie de 
zece minute să întoarcă, ceea ce însemna că el avea un avantaj 
faţă de ei de cel puţin cinci minute. Nu-l vor putea ajunge din 
urmă. 

Se îndepărtă, îndreptându-se spre Paris și fredonând un refren 
pe care-l scandau microbiștii pe terasele din West Ham: „Ușor, 
uşor, UUUȘȘȘOOOOrrr”. 

e 

Autoritățile din Moscova fură cuprinse de panică atunci când 
aflară despre bomba atomică a arabilor. 

Ministerul de Externe şi KGB-ul se alarmară, pentru că nu 
aflaseră primii despre asta mai devreme, iar biroul Secretarului 
de Partid se alarmă la rândul lui, deoarece ultimul lucru pe care 
și-l dorea era ca Ministerul de Externe și KGB-ul să dea vina unul 
pe celălalt, mai ales că primul făcuse viața imposibilă în Kremlin 
în ultimele unsprezece luni. 

Din fericire, modul în care egiptenii aleseseră să facă 
dezvăluirea aceasta îngăduise unele măsuri de precauţie. Ei 
voiau să sublinieze faptul că nu erau obligaţi, din punct de 
vedere diplomatic, să-și informeze aliaţii despre acel proiect 
secret și ajutorul tehnic pe care-l cereau nu era crucial pentru 
reușita acestuia. Atitudinea lor era ceva de genul: „Ah, apropo, 
construim acest reactor nuclear ca să extragem plutoniu și să 


VP - 80 


facem o bombă atomică pentru a rade Israelul de pe suprafaţa 
pământului. Vreţi să ne ajutaţi sau nu?” Mesajul, redactat în 
termeni diplomatici, fu transmis în timpul unei întrevederi de 
rutină între ambasadorul egiptean la Moscova și șeful adjunct al 
biroului Orientului Mijlociu din Ministerul de Externe. 

Șeful adjunct, care primi mesajul, se gândi foarte bine cum să 
procedeze cu acea informaţie. In mod firesc, prima lui sarcină 
era s-o transmită șefului său, care apoi îl înștiinţa pe Secretar. 
Cu toate acestea, laudele pentru veste îi vor reveni șefului său, 
care nu va rata ocazia să se pună bine cu KGB-ul. Oare șeful 
adjunct ar putea obţine și el unele avantaje din acea afacere? 

Știa că o cale sigură de a reuși la Kremlin era dacă KGB-ul îl 
considera o prioritate. In acel moment, se afla în situaţia în care 
le putea face băieţilor o mare favoare. li va avertiza despre 
mesajul ambasadorului egiptean, iar aceștia vor avea puţin timp 
la dispoziţie ca să se pregătească să se prefacă a ști despre 
bomba atomică a arabilor și că erau pe punctul să anunţe chiar 
ei știrea. 

Işi luă haina pe el, cu gândul să iasă și să-și sune cunoștința 
din KGB de la un telefon public, în caz că telefonul lui era 
înregistrat, pe urmă își dădu seama că ar fi o situaţie penibilă, 
deoarece urma să sune la KGB, cel care asculta, de fapt, 
convorbirile telefonice ale oamenilor. Așadar, își dădu jos haina 
și folosi telefonul din biroul său. 

Angajatul KGB cu care vorbi era, de asemenea, expert în 
manipularea sistemului și stârni agitația în noua clădire a 
serviciilor secrete sovietice, situată lângă șoseaua de centură a 
Moscovei. Mai întâi, o sună pe secretara șefului său, ca să ceară 
o ședință de urgenţă în cincisprezece minute. Avu grijă să evite 
să vorbească direct cu șeful lui. Mai dădu câteva telefoane, 
trimițând secretarele și mesagerii prin clădire, ca să strângă 
comunicatele și dosarele. Insă lovitura lui de graţie era ordinea 
de zi și întâmplarea făcea ca minuta pentru următoarea ședință 
a comitetului politic al Orientului Mijlociu să fi fost redactată în 
ziua precedentă, iar în acel moment era duplicată la xerox. 
După ce primi ordinea de zi, adăugă un nou subiect în capul 
listei: „Noutăţi referitoare la armamentul egiptean - Raport 
special”, urmat de numele lui între paranteze. Apoi dădu ordin 
să fie duplicată noua minută, care purta data zilei precedente, și 
o trimise la departamentele interesate în acea după-amiază. 


VP - 81 


Pe urmă, după ce se asigură că jumătate din Moscova va 
asocia numele lui cu știrea, se duse la șeful lui. 

Tot în ziua respectivă, pe flux fu recepţionată o informaţie, 
catalogată de importanță medie. Ca parte dintr-un schimb de 
informaţii de rutină între serviciile secrete egiptene și KGB, 
Cairo trimise o înștiințare că un agent secret israelian, pe 
numele Nat Dickstein, fusese depistat în Luxemburg și că era 
supravegheat. Din cauza circumstanțelor, raportul atrase mai 
puţină atenţie decât ar fi trebuit. Exista o singură persoană din 
KGB care avu o vagă bănuială că ambele informaţii ar putea 
avea legătură. 

Acesta se numea David Rostov. 

e 

Cariera tatălui lui David Rostov, un diplomat mărunt, fusese 
punctată de lipsa contactelor, în special cele din serviciul secret. 
Știind acestea, fiul său, cu logica nemiloasă cu care avea să ia 
decizii toată viaţa, se înscrise în NKVD, care avea să devină 
ulterior KGB. 

Era deja agent secret când ajunsese la Oxford. În acele 
vremuri idealiste, când Rusia tocmai câștigase războiul, iar 
amploarea terorii răspândite de Stalin nu era cunoscută, marile 
universităţi englezești deveniseră terenuri propice de recrutare 
pentru serviciile secrete sovietice. Rostov racolase câţiva 
câștigători, printre care se număra și unul care trimitea încă 
secrete din Londra în 1968. Nat Dickstein fusese unul dintre 
eșecurile lui. 

Rostov își amintea că tânărul Dickstein avea înclinații 
socialiste și o personalitate potrivită pentru spionaj: era retras, 
pasionat și suspicios. Era și inteligent. Rostov își mai amintea 
când discutase despre Orientul Mijlociu cu el, cu profesorul 
Ashford și cu Yasif Hassan, în casa verde cu alb de pe malul 
râului. Jocul de șah Rostov-Dickstein fusese extrem de strâns. 

Însă în ochii lui Dickstein nu se citea nicio urmă de idealism. 
N-avea spirit evanghelic. Era sigur de convingerile lui, dar nu 
dorea să convertească lumea. Aproape toți veteranii de război 


erau așa. Rostov arunca momeala - „Desigur, dacă vreţi cu 
adevărat să vă alăturaţi luptei pentru o lume socialistă, trebuie 
să lucraţi sub oblăduirea Uniunii Sovietice” - și veteranii 


răspundeau: „Prostii!” 
După Oxford, Rostov lucrase în ambasadele rusești din mai 


VP - 82 


multe capitale europene: Roma, Amsterdam, Paris. Nu părăsise 
niciodată KGB-ul ca să intre în serviciul diplomatic. De-a lungul 
anilor, își dădu seama că nu trebuia să facă politică pentru a 
ajunge un om de stat important, așa cum își dorise tatăl lui. 
Rigoarea de care dăduse dovadă în tinereţe dispăruse. Credea 
în continuare că socialismul era, probabil, sistemul politic al 
viitorului, însă acest crez nu mai ardea înăuntrul său. Credea în 
comunism așa cum cei mai mulţi oameni credeau în Dumnezeu: 
n-ar fi fost foarte surprins sau dezamăgit dacă s-ar fi dovedit că 
se înșelase, plus că lucrul acesta nu-i influența prea mult stilul 
de viață. 

La maturitate, urmări obiective mai mărunte cu o înflăcărare 
mai mare. Deveni un tehnician versat, un maestru al intrigilor 
înșelătoare și nemiloase folosite în lumea serviciilor secrete; și - 
la fel de important atât în URSS, cât și în Occident - învăță cum 
să manipuleze birocraţia, ca să obţină laude pentru victoriile lui. 

Primul Directorat General al KGB era un fel de Birou Central, 
responsabil cu colectarea și analiza informaţiilor. Mai toţi agenții 
de teren erau atașați la Al Doilea Directorat, cel mai mare 
departament din KGB, care se ocupa cu subversiunea, sabotajul, 
trădarea, spionajul economic și orice activitate internă a poliţiei, 
considerată a fi sensibilă din punct de vedere politic. Al Treilea 
Directorat, care fusese intitulat Smersh, până când această 
denumire avu parte de multă publicitate stânjenitoare în 
Occident, se ocupa cu contraspionajul și cu operaţiunile speciale 
și folosea cei mai curajoși, inteligenţi, nemiloși agenţi secreţi din 
lume. 

Rostov lucra pentru Al Treilea Directorat și se număra printre 
vedetele lui. 

Deţinea rangul de colonel. Obţinuse o medalie pentru că 
eliberase un agent secret condamnat dintr-o închisoare britanică 
numită Wormwood Scrubs. De-a lungul anilor, se alesese cu o 
soţie, doi copii și o amantă. Aceasta din urmă era Olga, cu 
douăzeci de ani mai tânără decât el, o zeiță blondă din 
Murmansk și cea mai incitantă femeie dintre toate pe care le 
cunoscuse el vreodată. Rostov știa că ea n-ar fi devenit amanta 
lui dacă n-ar fi existat privilegiile pe care i le oferea lui KGB-ul. Și 
totuși, credea că ea îl iubea. Se asemănau și amândoi erau 
ambiţioși. Intr-un fel sau altul, acest lucru făcuse ca pasiunea lor 
să fie și mai frenetică. In căsnicia lui nu mai exista pasiune, însă 


VP - 83 


existau alte lucruri: afecțiune, camaraderie, stabilitate, plus 
faptul că Mariya era singura persoană din lume care-l putea face 
să râdă în hohote până când nu mai putea. Și băieţii: luri 
Davidovici, care studia la Universitatea de Stat din Moscova și 
asculta discuri clandestine ale formaţiei Beatles, și Vladimir 
Davidovici, micul geniu, considerat deja ca fiind un potenţial 
campion mondial la șah. Vladimir aplicase pentru un loc la 
prestigioasa Școală de Fizică-Matematică nr. 2. Rostov era 
convins că va intra: își merita locul, iar un colonel în KGB avea 
prea puţină influență. 

Rostov ajunsese sus în meritocrația sovietică, dar se gândea 
că ar mai putea urca niște trepte. Soţia lui nu mai era nevoită să 
stea la coadă la magazine alături de oamenii de rând - ea își 
făcea cumpărăturile în magazinele Beryozka, împreună cu elita 
- și deţineau un apartament spaţios în Moscova și o mică 
reședință de vacanţă, dacha, la Marea Baltică; însă Rostov își 
dorea o limuzină Volga condusă de șofer, o a doua dacha într-o 
staţiune de la Marea Neagră, unde s-o ţină pe Olga, invitaţii la 
prezentări private ale filmelor decadente occidentale și 
tratament la Clinica medicală specială pentru membrii 
administrației de la Kremlin, atunci când va începe să 
îmbătrânească. 

Și cariera lui se afla la răscruce. Urma să împlinească cincizeci 
de ani. Își petrecuse jumătate din viaţă în spatele unui birou din 
Moscova și cealaltă jumătate pe teren, împreună cu mica lui 
echipă de agenţi. Era deja mai în vârstă decât toţi agenţii secreţi 
care operau în străinătate. Așadar, putea alege una din cele 
două direcţii. Dacă ar lăsa-o mai moale și ar îngădui ca victoriile 
din trecut să se șteargă, și-ar încheia cariera ţinând prelegeri 
agenţilor secreţi aspiranţi de la Școala KGB nr. 311 din 
Novosibirsk, Siberia. Dacă ar continua să marcheze puncte 
importante în jocul serviciilor secrete, ar fi promovat într-o altă 
funcţie administrativă, ar fi numit într-unul sau două comitete și 
ar începe o carieră provocatoare, însă sigură, în organizarea 
serviciilor de informaţii ale Uniunii Sovietice, și abia atunci ar 
putea avea o limuzină Volga și o dacha la Marea Neagră. 

La un moment dat, în următorii doi sau trei ani, va trebui să 
dea o nouă mare lovitură. Atunci când află vestea despre Nat 
Dickstein, se întrebă o vreme dacă nu cumva aceasta era șansa 
lui. 


VP - 84 


Îi urmărise cariera lui Dickstein cu fascinația nostalgică a unui 
profesor de matematică al cărui cel mai inteligent elev a hotărât 
să urmeze Școala de arte. Cât se afla încă la Oxford, auzise 
povești despre cargobotul furat, plin cu arme și, drept rezultat, îi 
deschisese el însuși un dosar lui Dickstein la KGB. De-a lungul 
anilor, atât el, cât și alţii făcuseră adăugiri la dosar în baza unor 
observaţii ocazionale, zvonuri, presupuneri și spionaj de modă 
veche. Conform dosarului, era limpede că Dickstein era în acel 
moment cel mai bun agent secret al Mossadului. Dacă Rostov i- 
ar putea aduce acasă capul pe tavă, viitorul i-ar fi asigurat. 

Insă Rostov era un agent atent. Când avea posibilitatea, își 
alegea ţintele ușoare. Nu era genul care mergea pe principiul 
„moarte sau glorie”, dimpotrivă. Una dintre însușirile lui cele 
mai importante era capacitatea de a deveni invizibil când erau 
atribuite misiuni riscante. O întrecere între el și Dickstein ar fi 
foarte strânsă și chiar stânjenitoare. 

Va citi cu interes viitoarele rapoarte de la Cairo referitoare la 
activitatea lui Nat Dickstein în Luxemburg, dar va avea grijă să 
nu se implice. 

N-ajunsese atât de departe doar ca să-și creeze singur 
probleme. 

e 

Forumul de discuții despre bomba arabilor era comitetul 
politic al Orientului Mijlociu. Ar fi putut fi oricare dintre cele 
unsprezece sau douăsprezece comitete de la Kremlin, deoarece 
aceleași facțiuni erau reprezentate în toate comitetele 
interesate, care ar fi spus același lucru. Și rezultatul ar fi fost 
similar, întrucât această chestiune era suficient de importantă 
încât să ignore declaraţiile grupurilor de persoane cu interese 
politice comune. 

Comitetul era alcătuit din nouăsprezece membri, însă doi se 
aflau în străinătate, unul era bolnav, iar un altul fusese călcat de 
un camion chiar în ziua ședinței. N-avea importanţă. Doar trei 
persoane contau: cea de la Ministerul de Externe, cea de la KGB 
și cea care-l reprezenta pe Secretarul de Partid. Printre ceilalţi 
membri se aflau și șeful lui David Rostov, care încerca să facă 
parte din toate comitetele doar din principiu, și Rostov însuși, pe 
post de ajutor. (Astfel de indicii îi arătau lui Rostov faptul că era 
luat în considerare pentru o viitoare promovare.) 

KGB-ul era împotriva bombei arabe, fiindcă autoritatea KGB- 


VP - 85 


ului era clandestină, și bomba ar fi mutat deciziile în sfera 
publică, împiedicând KGB-ul să se implice. Tocmai din acest 
motiv, reprezentantul Ministerului de Externe fu pentru - bomba 
le-ar da mai mult de lucru și mai multă influenţă. Reprezentantul 
Secretarului de Partid fu contra, deoarece, dacă arabii câștigau 
decisiv în Orientul Mijlociu, cum mai putea URSS să pună 
piciorul în prag acolo? 

Ședinţa se deschise cu citirea raportului KGB intitulat „Noutăţi 
referitoare la armamentul egiptean) Rostov își imagina exact 
cum singurul lucru important din raport fusese „cosmetizat” cu 
ajutorul unor spicuiri rezultate dintr-un telefon primit din Cairo, 
multe presupuneri și multe tâmpenii, ca să i se dea forma unei 
tirade care necesita douăzeci de minute pentru a fi citită. 
Făcuse și el același lucru, nu o singură dată. 

După un timp, un angajat din Ministerul de Externe începu 
propria interpretare a politicii sovietice în Orientul Mijlociu. 
Indiferent care ar fi fost motivele sioniștilor, spuse el, era 
evident că Israelul supraviețuise doar datorită sprijinului pe 
care-l primise de la capitalismul occidental, al cărui scop fusese 
să construiască un avanpost în Orientul Mijlociu, de unde să 
supravegheze interesele sale în petrol. Orice dubiu referitor la 
această analiză dispăruse odată cu atacul anglo-franco-israelian 
asupra Egiptului în 1956. Politica sovietică era aceea de a-i 
sprijini pe arabi în aversiunea lor faţă de acest colonialism. Deși 
ar fi o imprudenţă din partea URSS - în ceea ce privește politica 
internaţională - să inițieze înarmarea nucleară arabă, adăugă el, 
cu toate acestea, odată ce o astfel de înarmare ar fi început, ar 
fi însemnat o extindere directă a politicii sovietice de sprijinire a 
arabilor în obţinerea bombei atomice. Bărbatul nu se mai oprea 
din vorbit. 

Toată lumea era atât de plictisită de acea expunere 
interminabilă a ceea ce era evident, încât discuţia ulterioară 
deveni destul de neoficială: atât de neprotocolară, că șeful lui 
Rostov exclamă: 

— Da, dar, la naiba, nu le putem da bombe atomice nebunilor 
astora. 

— Sunt de acord, zise reprezentantul Secretarului de Partid, 
care era, de asemenea, președintele comitetului. Dacă vor intra 
în posesia bombei, o vor folosi. Acest lucru îi va obliga pe 
americani să-i atace pe arabi, cu sau fără arme nucleare - eu aș 


VP - 86 


spune cu. În acest caz, Uniunea Sovietică va avea două 
variante: să-și dezamăgească aliaţii sau să înceapă un al Treilea 
Război Mondial. 

— O altă Cuba, bombăni cineva. 

— Rezolvarea la această situaţie ar putea fi un tratat cu 
americanii, conform căruia ambele părţi vor conveni ca, în 
niciun caz, să nu folosească arme nucleare în Orientul Mijlociu, 
interveni oficialul de la Ministerul de Externe. 

Dacă Rostov reușea să demareze acel proiect, postul îi va fi 
asigurat pentru următorii douăzeci și cinci de ani. 

— Și dacă arabii vor lansa bomba, atunci vom putea încălca 
tratatul? întrebă bărbatul de la KGB. 

Când în încăpere intră o femeie cu șorț alb, care împingea o 
măsuță pe rotile, cu cești de ceai, comitetul luă o pauză. In 
acest timp, reprezentantul Secretarului de Partid stătea lângă 
măsuță, cu o ceașcă de ceai în mână, cu gura plină de tartă cu 
fructe și spunea o glumă. 

— A existat în KGB un căpitan al cărui fiu idiot întâmpina mari 
dificultăţi în a înțelege conceptele Partidului, ale Patriei, ale 
Uniunilor și ale Poporului. Căpitanul i-a zis fiului sau să se 
gândească la tatăl lui ca fiind Partidul, la mama sa ca fiind 
Patria, la bunica lui ca fiind Uniunile, iar la el însuși ca fiind 
Poporul. Însă băiatul tot nu înţelegea. Cuprins de furie, tatăl l-a 
încuiat în dulapul din dormitorul matrimonial. În noaptea aceea, 
băiatul era încă încuiat în dulap, când tatăl începu să facă 
dragoste cu mama băiatului. Privind pe gaura cheii, acesta a 
spus: „Acum înţeleg! Partidul violează Patria în vreme ce 
Uniunile dorm, iar Poporul trebuie să suporte și să sufere!” 

Toţi izbucniră în râs. Femeia care adusese ceaiul clătină din 
cap cu dispreţ. Rostov mai auzise gluma. 

Când membrii comitetului reluară ședința fără tragere de 
inimă, reprezentantul Secretarului de Partid fu cel care puse 
întrebarea crucială: 

— Dacă vom refuza să le oferim egiptenilor ajutorul tehnic pe 
care ni-l cer, vor reuși totuși să construiască bomba? 

— Nu există informaţii suficiente pentru a da un răspuns, 
domnule, răspunse bărbatul de la KGB, care prezentase 
raportul. Am vorbit însă cu unul dintre oamenii noștri de știință 
despre acest subiect și se pare că a construi o bombă atomică 
este, din punct de vedere tehnic, la fel de ușor ca a construi o 


VP - 87 


bombă convențională. 

— Cred că ar trebui să presupunem că vor reuși s-o 
construiască și fără ajutorul nostru, chiar dacă le va lua mai 
mult timp, opină bărbatul de la Ministerul de Externe. 

— Pot face și singur presupuneri, zise președintele, cu 
asprime în glas. 

— Desigur, spuse bărbatul de la Ministerul de Externe, umil. 

— Singura lor problemă serioasă ar fi să obţină cantitatea de 
plutoniu, continuă bărbatul de la KGB. Nu știu dacă o au sau nu. 

David Rostov urmărea discuţia cu mare interes. În opinia lui, 
comitetul nu putea lua decât o singură decizie. Președintele îi 
confirmă punctul de vedere. 

— Părerea mea în ceea ce privește situaţia este următoarea, 
începu el. Dacă îi vom ajuta pe egipteni să construiască bomba, 
e posibil să ne consolidăm în continuare politica existentă deja 
în Orientul Mijlociu, să ne îmbunătăţim influenţa în Cairo și să ne 
aflăm într-o poziţie care să ne permită să exercităm un oarecare 
control asupra bombei. Dacă refuzăm să-i ajutăm, ne-am putea 
înstrăina de arabi și am ieși dintr-o situaţie în care ei să aibă 
bomba, dar noi să n-avem controlul asupra ei. 

— Cu alte cuvinte, dacă tot vor bomba, ar fi bine ca degetul 
de pe trăgaci să fie rusesc, conchise bărbatul de la Ministerul de 
Externe. 

Președintele îi aruncă o privire iritată și adăugă: 

— Prin urmare, am putea recomanda Secretariatului 
următoarele: egiptenii ar trebui să primească ajutor tehnic în 
proiectul de construire a reactorului nuclear, însă acest ajutor 
trebuie structurat în așa fel încât sovieticii să deţină controlul 
suprem asupra armamentului. 

Rostov își îngădui să schițeze un zâmbet de satisfacție: era 
concluzia la care se așteptase. 

— De acord, zise bărbatul de la Ministerul de Externe. 

— De acord, spuse și bărbatul de la KGB. 

— De acord toată lumea? 

Toţi erau de acord. 

Comitetul continuă cu următorul punct de pe ordinea de zi. 

Abia după terminarea ședinței, lui Rostov îi veni acest gând: 
dacă egiptenii nu erau, de fapt, capabili să-și construiască 
bomba fără ajutor - din lipsă de uraniu, de exemplu -, atunci 
reușiseră de minune să-i păcălească pe ruși să le acorde ajutorul 


VP - 88 


de care aveau nevoie. 
e 

Rostov își iubea familia, într-o oarecare măsură. Avantajul 
unei astfel de meserii era acela că atunci când se plictisea de ei 
- și era plictisitor să trăieşti cu copiii -, pleca într-o nouă 
călătorie în străinătate. Și până să revină acasă, le simţea deja 
dorul suficient de mult cât să-i mai suporte câteva luni. Tinea la 
luri, în ciuda faptului că băiatul mai mare asculta muzică ieftină 
și avea păreri litigioase despre poeții disidenţi. In schimb, 
Vladimir, băiatul cel mic, era lumina ochilor lui. În copilărie, 
Vladimir fusese atât de frumos, încât oamenii credeau că era 
fată. Incă de la început, Rostov îl învățase jocuri de logică, îi 
vorbise în fraze complexe, discutase cu el despre geografia 
țărilor îndepărtate, despre mecanismul motoarelor și despre 
modul cum funcționau radiourile, robinetele și partidele politice, 
și despre flori. Băiatul fusese fruntaș în orice clasă pe care o 
urmase - cu toate că în prezent, se gândea Rostov, s-ar putea 
să-și găsească egalii la Școala de Fizică-Matematică nr. 2. 

Ştia că încerca să-i insufle fiului său unele dintre ambițiile pe 
care el însuși nu reușise să le ducă la bun sfârșit. Din fericire, 
acest lucru coincidea cu înclinațiile băiatului: Rostov știa că 
Vladimir era inteligent, că-i plăcea să fie inteligent și că-și dorea 
să ajungă un om important. Singurul lucru pe care-l refuza era 
să-și îndeplinească sarcinile faţă de Uniunea Tineretului 
Comunist: din punctul lui de vedere era o pierdere de timp. 
Rostov spunea adesea: „O fi o pierdere de timp, însă nu vei 
ajunge niciodată prea departe în niciun domeniu dacă nu 
avansezi în Partid. Dacă vrei să schimbi sistemul, va trebui să 
ajungi în vârf și să-l schimbi din interior”. Vladimir acceptă sfatul 
și participă la ședințele Uniunii Tineretului Comunist: moștenise 
logica de neclintit a tatălui său. 

In timp ce conducea înspre casă la ora de vârf, Rostov aștepta 
cu nerăbdare încă o seară liniștită și plăcută în familie. Vor lua 
cina împreună, toţi patru, apoi vor urmări un serial de 
televiziune despre spionii ruși care păcăleau CIA-ul. El va bea un 
pahar cu votcă înainte să meargă la culcare. 

Parcă mașina pe strada din faţa casei. In clădirea lui locuiau 
înalţi funcţionari, iar jumătate dintre ei dețineau mașini mici 
rusești ca a lui, deși nu existau garaje. Apartamentele erau 
spaţioase, după standardele din Moscova: luri și Vladimir aveau 


VP - 89 


fiecare camera lui și nimeni nu era nevoit să doarmă în 
sufragerie. 

Auzi larmă când intră în casă: pe Mariya ţipând, apoi ceva 
spărgându-se și un strigăt; îl mai auzi pe luri adresându-i-se 
mamei lui cu un apelativ ofensator. Rostov deschise brusc ușa 
de la bucătărie și rămase în prag, cu servieta în mână, negru la 
faţă de furie. 

Mariya și luri se confruntau peste masa de bucătărie; ea era 
extrem de furioasă, pe punctul de a plânge isteric, și el era 
răzvrătit, asemenea unui adolescent. Între ei se afla chitara lui 
luri, al cărei gât era rupt. „Mariya a rupt-o”, se gândi Rostov. 
Apoi, o clipă mai târziu, își dădu seama că nu din cauza asta se 
certau. 

Amândoi apelară imediat la el. 

— Mi-a stricat chitara! zise luri. 

— Face familia de rușine cu muzica lui decadentă, spuse 
Mariya. 

luri îi adresă mamei lui același apelativ ofensator. 

Rostov lăsă să-i cadă din mână servieta, păși în faţă și-i trase 
o palmă băiatului. 

luri se legănă în spate din cauza loviturii puternice, iar obrajii i 
se înroșiră de durere și umilință. Fiul era la fel de înalt ca și tatăl 
său, dar mai corpolent: Rostov nu-l mai lovise astfel de când 
băiatul devenise bărbat. luri ripostă imediat, cu pumnul întins: 
dacă l-ar fi nimerit, Rostov ar fi rămas lat. Tatăl se dădu repede 
într-o parte, cu instinctul atâtor ani de pregătire, și-l trânti pe 
luri la podea cât putu de ușor. ă 

— Pleacă din casă, îi spuse el încet. Intoarce-te atunci când 
vei fi pregătit să-i ceri iertare mamei tale. 

luri se ridică anevoie în picioare. 

— Niciodată! strigă el. 

Apoi ieși trântind ușa în urma lui. 

Rostov își scoase pălăria și haina și se așeză la masa din 
bucătărie. Luă chitara și o puse cu grijă pe jos. Mariya turnă 
niște ceai și i-l întinse: mâna lui tremură când luă ceașca. 

— De ce v-aţi certat? întrebă el, într-un final. 

— Vladimir a picat examenul. 

— Vladimir? Ce legătură are cu chitara lui luri? Ce examen a 
picat? 

— La Școala de Fizică-Matematică. A fost respins. 


VP - 90 


Rostov se holbă prostește la ea. 

— Eram atât de supărată, și luri a râs - este invidios pe fratele 
lui -, pe urmă luri a început să cânte muzica asta occidentală. 
Mi-am zis că nu poate fi din cauză că Vladimir nu este suficient 
de deștept, ci din cauză că familia lui nu este suficient de 
influentă, poate suntem consideraţi serioși din cauza lui luri, a 
opiniilor lui și a muzicii pe care o ascultă. Știu că este o prostie, 
însă i-am stricat chitara sub impulsul momentului. 

Rostov nu mai asculta. Vladimir, respins? Imposibil. Băiatul 
era mai deștept decât profesorii lui, mult prea deștept pentru o 
școală normală, care nu știa să-i aprecieze inteligenţa. Școala 
pentru copii cu înzestrări excepţionale era cea de Fizică- 
Matematică. Și-apoi, băiatul spusese că examenul nu fusese 
dificil. Era convins că va face o sută de puncte, deoarece știa 
întotdeauna ce scrisese la examene. 

— Unde e Vladimir? o întrebă Rostov pe soția lui. 

— La el în cameră. 

Rostov străbătu coridorul și bătu la ușa dormitorului. Nu primi 
niciun răspuns. Totuși intră. Vladimir ședea pe pat și se holba la 
perete. Faţa îi era roșie și brăzdată de lacrimi. 

— Cât ai făcut la examen? îl întrebă Rostov. 

Vladimir se uită la tatăl său, cu o expresie de nedumerire 
copilărească întipărită pe faţă. 

— O sută de puncte, răspunse el și-i întinse o foaie de hârtie. 
Îmi amintesc întrebările. Și ce răspunsuri am dat. Le-am verificat 
pe toate de două ori: nicio greșeală. Și am ieșit din sală cu cinci 
minute înainte să expire timpul. 

Rostov întoarse foaia. 

— Nu mă crezi? 

— Bineînţeles că te cred, răspunse Rostov. 

Se duse în sufragerie, unde se afla telefonul. Sună la școală. 
Directorul nu plecase încă. 

— Vladimir a obţinut procentaj maxim la testul acela, spuse 
Rostov. 

— Îmi pare rău, tovarășe colonel, rosti directorul pe un ton 
împăciuitor. Mulţi tineri talentaţi aplică pentru aceste locuri... 

— Au obţinut toţi o sută de puncte la examen? 

— Din păcate, nu pot divulga... 

— Știţi cine sunt eu, zise Rostov, pe un ton răspicat. Știţi că 
pot afla. 


VP - 91 


— Tovarășe colonel, vă simpatizez și mi l-aș dori pe fiul 
dumneavoastră în școala mea. Vă rog să nu vă creaţi probleme 
făcând scandal în legătură cu asta. Dacă fiul dumneavoastră va 
aplica din nou anul vuitor, va avea șanse foarte mari să fie 
acceptat. 

Oamenii nu-i avertizau pe ofiţerii KGB să nu-și creeze singuri 
probleme. Rostov începu să înţeleagă. 

— Dar a obținut punctajul maxim. 

— Câţiva concurenţi au obţinut punctajul maxim la scris... 

— Mulţumesc, spuse Rostov și închise. 

In sufragerie era întuneric, dar nu aprinse lumina. Se așeză în 
fotoliu, îngândurat. Directorul școlii i-ar fi putut spune cu 
ușurință că toţi concurenţii obţinuseră punctajul maxim, însă 
oamenii nu se pricepeau să găsească o minciună pe moment, le 
era mai ușor să se eschiveze. Cu toate acestea, dacă Rostov ar 
pune sub semnul întrebării rezultatele ar însemna să-și creeze 
probleme. 

Așadar, fuseseră trase niște sfori. Tineri mai puţin înzestrați 
fuseseră admişi, deoarece taţii lor interveniseră, graţie 
influenței pe care o aveau. Rostov refuză să se înfurie. „Nu te 
înfuria pe sistem, reflectă el: folosește-te de el”. 

Avea și el niște sfori de tras. 

Ridică receptorul și-l sună acasă pe șeful lui, Feliks Voronţov. 
Acesta avea un glas ciudat, dar Rostov nu-l băgă în seamă. 

— Ascultă, Feliks, fiul meu a fost respins de Școala de Fizică- 
Matematică. 

— Îmi pare rău să aud asta, spuse Voronţov. Nu este acceptat 
oricine. 

Nu era răspunsul la care se aștepta. Rostov fu atent la tonul 
vocii lui Voronţov. 

— De ce afirmi asta? 

— Fiul meu a fost acceptat. 

Rostov tăcu o clipă. Nu știa că și fiul lui Feliks aplicase. Băiatul 
era inteligent, însă nici pe jumătate cât Vladimir. Rostov își veni 
în fire. 

— Atunci, dă-mi voie să fiu prima persoană care te felicită. 

— Mulţumesc, rosti Feliks, pe un ton ciudat. De ce m-ai sunat? 

— Oh... nu vreau să vă întrerup sărbătoarea. Mai poate 
aștepta până dimineaţă. 

— Bine. La revedere! 


VP - 92 


Rostov închise și așeză încet receptorul în furcă. Dacă fiul 
vreunui birocrat sau politician fusese admis în școală fiindcă se 
trăseseră niște sfori, Rostov ar fi putut contracara: toţi aveau o 
„bubă” în dosar. Singura persoană împotriva căreia nu putea 
face nimic era un superior al lui din KGB. Era, practic, imposibil 
să schimbe rezultatele admiterii din acel an. 

Așadar, Vladimir va aplica anul viitor. Dar și atunci se putea 
întâmpla același lucru. Anul viitor pe vremea asta, Rostov 
trebuia să obţină, cumva, o funcţie care să-i împiedice pe toţi 
Voronţovii din lume să-l dea la o parte. Va face rost mai întâi de 
dosarul KGB al directorului de școală, va obţine lista completă 
cu cei care au aplicat și se va ocupa de oricine ar putea 
reprezenta o ameninţare. Va pune să se asculte convorbirile 
telefonice și să se deschidă corespondenţa, ca să afle cine făcea 
presiuni. 

Însă ca să facă toate acestea, trebuia să ajungă într-o funcţie 
înaltă. Brusc, își dădu seama că automulţumirea lui în ceea ce 
privea cariera fusese până în acea clipă eronată. Dacă-i puteau 
face asta însemna că steaua lui era în cădere liberă. 

Lovitura pe care o programa cu atâta grijă și pe care voia s-o 
dea la un moment dat în următorii doi sau trei ani trebuia să 
aibă loc mai devreme. 

Ședea în sufrageria cufundată în întuneric, planificându-și 
primele mișcări. 

Mariya intră după o vreme și se așeză lângă el, fără să scoată 
un cuvânt. Îi adusese ceva de mâncare pe o tavă și-l întrebă 
dacă voia să se uite la televizor. El clătină din cap și împinse 
mâncarea la o parte. După puţin timp, ea se duse tăcută la 
culcare. 

luri se întoarse pe la miezul nopţii, puţin cherchelit. Intră în 
sufragerie și aprinse lumina. Fu surprins când îl văzu pe tatăl lui 
șezând acolo. Făcu un pas în spate, speriat. 

Rostov se ridică în picioare și se uită la fiul său mai mare, 
amintindu-și de durerile acumulate în propria adolescenţă, de 
furia direcţionată greșit, de viziunea lui limpede și îngustă 
despre ce era bine și ce era greșit, de cât de repede se simţea 
umilit și cât de încet dobândise o anumită doză de înțelepciune. 

— luri, vreau să-ţi cer iertare pentru că te-am lovit. 

Tânărul izbucni în lacrimi. 

Rostov îi cuprinse cu brațul umerii largi și-l conduse spre 


VP - 93 


camera lui. 

— Amândoi am greșit, continuă el. La fel și mama ta. Voi 
pleca în curând și voi încerca să-ţi aduc o chitară nouă. 

Vru să-l pupe pe fiul său, dar ajunseseră asemenea 
occidentalilor, cărora le era teamă să se pupe. Il împinse cu 
blândeţe în cameră și închise ușa în urma lui. 

Revenind în sufragerie, își dădu seama că, în ultimele minute, 
planurile îi prinseră contur în minte. Se așeză din nou în fotoliu, 
de astă dată cu un creion și o foaie de hârtie în mâini, și începu 
să scrie un memoriu. 


CĂTRE: Președinte, Comitetul pentru Siguranţa 
Statului 

DE LA: Șef interimar, Biroul European 

Copie: Șef, Biroul European 

DATA: 24 mai 1968 

Tovarășe Andropov: 

Șeful departamentului meu, Feliks Voronţov, lipsește 
azi și consider că următoarele chestiuni sunt prea 
urgente pentru a aștepta întoarcerea lui. 

Un agent din Luxemburg a raportat că l-a identificat 
acolo pe agentul secret israelian Nathaniel („Nat”) 
David Jonathan Dickstein, alias Edward („Ed”) Rodgers, 
poreclit Piratul. 

Dickstein s-a născut în Stepney, East London, în 
1925 și este fiul unui negustor. Tatăl a murit în 1938, 
iar mama, în 1951. S-a înrolat în armata britanică în 
1943, a luptat în ltalia, a fost promovat la rangul de 
sergent și luat prizonier la La Molina. După război, a 
urmat Universitatea Oxford ca să studieze Literatura 
ebraică. În 1948, a plecat de la Oxford fără să absolve 
și a emigrat în Palestina, unde a început aproape 
imediat să lucreze pentru Mossad. 

Inițial, s-a ocupat cu furtul și vânzarea ilicită de 
arme pentru statul sionist. În anii '50, a pus la cale o 
operațiune împotriva unui grup de luptători 
palestinieni pentru libertate, sprijinit de egipteni, cu 
baza în Fâșia Gaza și s-a făcut răspunzător pentru 
bomba-capcană care l-a omorât pe comandantul Aly. 
La sfârșitul anilor '50 și începutul anilor '60, s-a 


VP - 94 


numărat printre liderii unei echipe de asasini, care-i 
vânau pe naziștii fugari. A instrumentat atacul terorist 
împotriva savanților germani care lucrau pentru Egipt 
în 1963-1964. 

În dosarul lui, la înregistrarea „Puncte slabe”, se 
poate citi: „Niciunul cunoscut”. Pare să n-aibă familie, 
nici în Palestina, nici în altă parte. Nu consumă alcool 
sau droguri și nu este atras de jocurile de noroc. N-are 
relaţii romantice cunoscute, iar în dosarul lui există 
speculaţia cum că ar fi impotent, din cauza faptului că 
a fost supus unor experimente medicale făcute de 
oamenii de știință naziști. 

L-am cunoscut personal pe Dickstein în anii de 
formare 1947-1948, pe vremea când eram amândoi 
studenți la Universitatea Oxford. Am jucat șah cu el. 
Eu i-am întocmit dosarul. l-am urmărit cariera 
ulterioară cu mare interes. In prezent, pare să 
acţioneze în domeniul care a fost specialitatea mea 
vreme de douăzeci de ani. Mă îndoiesc că ar exista, 
printre cei 110 000 de angajaţi ai comitetului vostru, 
cineva mai calificat decât mine să opună rezistență 
acestui formidabil agent sionist. 

Prin urmare, vă recomand să mă desemnaţi 
comandantul echipei însărcinate cu investigarea 
misiunii lui Dickstein și, dacă este cazul, să-l opresc. 

(semnat) 
David Rostov. 


CĂTRE: Șef interimar, Biroul European 
DE LA: Președinte, Comitetul pentru Siguranţa 
Statului 

COPIE: Șef, Biroul European 

DATA: 24 mai 1968 

Tovarășe Rostov: 

Recomandarea dumneavoastră este aprobată. 

(semnat) 

luri Andropov. 


CĂTRE: Președinte, Comitetul pentru Siguranţa 
Statului 


VP - 95 


DE LA: Șef, Biroul European 

COPIE: Șef adjunct, Biroul European 

DATA: 26 mai 1968 

Tovarășe Andropov: 

Mă refer la schimbul de memorii care a avut loc 
între dumneavoastră și adjunctul meu, David Rostov, 
în timpul scurtei mele absente, fiind plecat în interes 
de serviciu în Novosibirsk. 

Firește că sunt de acord întru totul cu îngrijorarea 
tovarășului Rostov și aprobarea dumneavoastră 
ulterioară, deși consider că nu există un motiv 
întemeiat pentru a se grăbi. 

În calitate de agent de teren, Rostov nu vede, 
desigur, lucrurile în aceeași perspectivă largă cum le 
văd superiorii lui și există un aspect al acestei situaţii 
pe care el a omis să vi-l aducă la cunoștință. 

Prezenta investigație a lui Dickstein a fost iniţiată de 
aliaţii noștri egipteni și, într-adevăr, în prezent, 
această iniţiativă le aparține în exclusivitate. Din 
motive politice, vă recomand să nu vă grăbiţi să-i 
înlăturați, deşi Rostov pare să creadă că lucrul acesta 
este posibil. In cel mai bun caz, ar trebui să le oferim 
cooperarea noastră. 

Este inutil să vă reamintesc că iniţiativa în speţă, 
care ar implica legături internaţionale între serviciile 
secrete, ar trebui coordonată mai degrabă la nivel de 
șef de birou, și nu la nivel de adjunct de birou. 

(semnat) 
Feliks Voronţov. 


CĂTRE: Șef, Biroul European 

DE LA: Biroul Președintelui, Comitetul pentru 
Siguranţa Statului 

COPIE: Șef adjunct, Biroul European 

DATA: 28 mai 1968 

Tovarășe Voronţov: 

Tovarășul Andropov mi-a cerut să mă ocup de 
memoriul dumneavoastră din 26 mai. 

Este de acord că trebuie luate în considerare 
implicaţiile politice ale propunerii lui Rostov, însă nu 


VP - 96 


dorește să lase această iniţiativă în mâinile egiptenilor, 
iar noi doar să „cooperăm”. Am vorbit cu aliaţii noștri 
din Cairo și au fost de acord ca Rostov să fie 
comandantul echipei care-l va investiga pe Dickstein, 
cu condiţia ca unul dintre agenţii lor să fie membru cu 
drepturi depline în echipă. 
(semnat) 
Maksim Bykov, asistent personal al Președintelui. 


(addendum în creion) 

Feliks: Nu mă mai deranja cu treaba asta până când 
nu vei obține un rezultat. Și fii cu ochii pe Rostov - 
vrea să-ţi ia locul. Dacă nu-ţi revii, i-l voi da lui. 

luri. 


CĂTRE: Șef adjunct, Biroul European 

DE LA: Biroul Preşedintelui, Comitetul pentru 
Siguranța Statului 

COPIE: Șef, Biroul European 

DATA: 29 mai 1968 

Tovarăşe Rostov: 

Cairo și-a desemnat agentul ca să servească în 
echipa dumneavoastră în cazul Dickstein. Este, de 
fapt, agentul care l-a identificat prima oară pe 
Dickstein în Luxemburg. Numele lui este Yasif Hassan. 

(semnat) 
Maksim Bykov, asistent personal al Președintelui. 

Atunci când ţinea prelegeri la Școala de instructaj, Pierre Borg 
obișnuia să spună: „Stabiliti legătura. Întotdeauna stabiliţi 
legătura. Nu doar atunci când aveţi nevoie de ceva, ci în fiecare 
zi dacă este posibil. Trebuie să știm ce faceţi - plus că s-ar 
putea să avem informaţii cruciale pentru voi”. Apoi recruţii 
mergeau la bar și aflau că mottoul lui Nat Dickstein era: „Nu 
stabiliți niciodată legătura pentru mai puţin de 100 000 de 
dolari”. 

Borg era supărat pe Dickstein. Se înfuria ușor, mai ales atunci 
când nu știa ce se întâmpla. Din fericire, furia îi înceţoșa arareori 
judecata. Era supărat și pe Kawash. Înţelegea de ce acesta 
dorise să se întâlnească în Roma - egiptenii aveau o echipă 


VP - 97 


numeroasă acolo, prin urmare, lui Kawash îi fusese ușor să 
găsească o scuză ca să meargă în vizită -, dar nu exista niciun 
motiv pentru care să se întâlnească într-o afurisită de baie 
publică. 

Șeful Mossadului stătuse supărat în biroul lui din Tel Aviv, 
întrebându-se și făcându-și griji pentru Dickstein, Kawash și 
ceilalți, așteptând mesaje, până când începu să creadă că, de 
fapt, aceștia nu-l sunau fiindcă nu-l plăceau; așadar, se înfurie și 
mai tare, își rupse creioanele și-și concedie secretara. 

O baie publică în Roma, pentru numele lui Dumnezeu! Locul 
acela mustea de ciudaţi. Plus că Borg își detesta trupul. Dormea 
în pijama, nu înota niciodată, nu proba niciodată haine în 
magazine, nu umbla niciodată dezbrăcat decât dimineaţa, când 
făcea un duș rapid. În acel moment, se afla în saună, purtând în 
jurul taliei cel mai mare prosop pe care-l găsise. Conștientiză că 
pielea îi era deschisă la culoare, cu excepţia feţei și a mâinilor, 
că arăta puţin rotofei și că avea umerii acoperiţi de păr care 
începea să încărunţească. 

ÎI văzu pe Kawash. Arabul avea trupul zvelt, pielea măslinie și 
foarte puţin păr. Privirile lor se întâlniră și, asemenea unor 
amanți, începură să meargă alături, fără să se uite unul la 
celălalt, și intrară într-o cameră privată, unde se afla un pat. 

Borg se simţea ușurat că scăpase de privirile celorlalţi și era 
nerăbdător să afle ce vești avea Kawash. Arabul porni 
mecanismul care făcea ca patul să vibreze: bâzâitul său va 
interfera cu un dispozitiv de ascultare, dacă exista așa ceva 
acolo. Cei doi bărbaţi stăteau aproape unul de celălalt și 
vorbeau în șoaptă. Stânjenit, Borg se întoarse ca să nu stea cu 
faţa la Kawash și să vorbească peste umăr. 

— Am un om în Qattara, zise Kawash. 

— Formidable! exclamă Borg în franceză și simțindu-se 
extrem de ușurat. Departamentul tău nici măcar nu este 
implicat în proiect. 

— Am un văr în Contrainformaţii Militare. 

— Bravo! Cine este omul din Qattara? 

— Assam Hussein, unul de-ai voştri. 

— Bine, bine, bine. Ce-a aflat? 

— Lucrările de construcţie la carcasa reactorului, la o clădire 
administrativă și sediul personalului, precum și la o pistă de 
aterizare s-au terminat. Au avansat mai mult decât și-ar fi 


VP - 98 


imaginat cineva. 

— Și reactorul? Asta contează. 

— Lucrează la el chiar acum. Este greu de precizat cât timp 
va dura - există multe lucrări de finisare. 

— Vor reuși să se descurce? întrebă Borg. Mă refer la toate 
acele sisteme de control complexe... 

— Nu e nevoie de sisteme sofisticate, din câte am înţeles. Se 
încetinește viteza de reacţie nucleară introducând, pur și 
simplu, bare metalice în reactorul nuclear. În fine, mai am o 
noutate. Assam a descoperit că locul e împânzit de ruși. 

— La naiba! pufni Borg. 

— Presupun că le vor parveni toate acele aparate electronice 
complicate de care au nevoie. 

Borg se așeză pe scaun, uitând de baia publică, de patul care 
vibra și de trupul lui cu pielea albă și fleșcăit. 

— Sunt vești proaste, zise el. 

— Sunt altele și mai rele. Dickstein a fost deconspirat. 

Borg se holbă la Kawash, ca lovit de trăsnet. 

— Deconspirat? repetă el, ca și când n-ar fi cunoscut înţelesul 
cuvântului. Deconspirat? 

— Da. 

Borg era când furios, când disperat. 

— Cum a reușit... imbecilul? întrebă el după o clipă. 

— A fost recunoscut de unul dintre agenţii noștri din 
Luxemburg. 

— Ce a căutat acolo? 

— Tu ar trebui să știi asta. 

— Scuteşte-mă. 

— Se pare că a fost doar o întâlnire întâmplătoare. Pe agent îl 
cheamă Yasif Hassan. E neimportant - lucrează pentru o bancă 
libaneză și-i monitorizează pe turiștii israeliți. Firește că ai noștri 
au recunoscut numele Dickstein... 

— Își folosește numele adevărat? întrebă Borg, nevenindu-i a 
crede. 

Era din ce în ce mai rău. 

— Nu cred, răspunse Kawash. Hassan ăsta îl cunoaște de mai 
demult. 

Borg clătină încet din cap. 

— N-ai zice că suntem Poporul Ales, cu norocul nostru. 

— L-am pus pe Dickstein sub supraveghere și am informat 


VP - 99 


Moscova, continuă Kawash. A scăpat de echipa de filaj destul de 
repede, desigur, însă Moscova depune mari eforturi ca să-i dea 
din nou de urmă. 

Borg își propti bărbia în palmă și se uită în treacăt la scenele 
erotice de pe peretele acoperit cu mozaic. Era ca și când ar fi 
existat o conspirație mondială menită să încurce politica 
Israelului, în general, și planurile lui, în particular. li venea să 
renunţe la tot și să se întoarcă în Quebec; să-i tragă una în cap 
lui Dickstein cu un obiect contondent; să șteargă acea expresie 
imperturbabilă de pe fața frumoasă a lui Kawash. 

Făcu un gest, ca și cum ar fi azvârlit ceva. 

— Minunat, zise el. Lucrările egiptenilor la reactor au avansat, 
rușii îi ajută, Dickstein a fost deconspirat, KGB a trimis o echipă 
pe urmele lui. Am putea pierde întrecerea asta, îţi dai seama? Ei 
vor avea o bombă atomică, iar noi, nu. Crezi că o vor folosi? 

Îl apucă pe Kawash de umeri și-l scutură. 

— Sunt semenii tăi, spune-mi, vor arunca bomba asupra 
Israelului? Fii sigur că da. 

— Nu mai striga, îl potoli Kawash, pe un ton calm, apoi îi 
desprinse mâinile de pe umerii lui. E cale lungă până când una 
din părţi va ieși învingătoare. 

— Mda! 

Borg se întoarse cu spatele. 

— Trebuie să iei legătura cu Dickstein și să-l avertizezi, spuse 
Kawash. Unde e acum? 

— Să fiu al naibii dacă știu, răspunse Pierre Borg. 


VP - 100 


Capitolul 5 


Singura persoană nevinovată, a cărei viaţă fu distrusă de 
spioni în afacerea „prăjitura galbenă”, era funcţionarul de la 
Euratom pe care Dickstein îl botezase Stiffcollar. 

După ce scăpase de echipa de filaj în Franţa, Dickstein se 
întoarse la Luxemburg cu mașina, gândindu-se că cei patru 
bărbaţi care aduceau vag cu niște arabi vor supraveghea zi și 
noapte aeroportul din Luxemburg. Și, având în vedere că ei 
știau numărul de înmatriculare al mașinii pe care o închiriase, se 
opri în Paris ca s-o predea și să închirieze alta de la o companie 
diferită. 

În prima seară la Luxemburg, se duse în acel club de noapte 
discret de pe Rue Dicks și șezu la masă singur, bând bere și 
așteptând să apară Stiffcollar. Dar prietenul blond al angajatului 
de la Euroatom își făcu primul apariţia. Era un tânăr de vreo 
douăzeci și cinci, poate treizeci de ani, cu umeri lați și 
construcție atletică, purtând un sacou maroniu. Se îndreptă spre 
separeul pe care-l ocupaseră cei doi parteneri data trecută. Era 
grațios, ca un dansator: Dickstein își spuse că ar putea fi 
portarul unei echipe de fotbal. Separeul era gol. Dacă cei doi se 
întâlneau acolo, probabil că era rezervat pentru ei. 

Bărbatul blond comandă ceva de băut și se uită la ceas. Nu 
observă că Dickstein îl privea. Stiffcollar intră câteva minute mai 
târziu. Purta un pulover roșu cu anchior și o cămașă albă, 
încheiată până la guler. Ca și data trecută, merse direct la masa 
unde aștepta prietenul său. Cei doi se salutară, strângându-și 
mâna. Păreau fericiţi. Dickstein se pregăti să le strice seara. 

Chemă un chelner. 

— Du, te rog, o sticlă cu șampanie la masa aceea pentru 
bărbatul în pulover roșu. lar pentru mine, o bere. 

Chelnerul îi servi mai întâi lui berea, apoi duse șampania, într- 
o frapieră cu gheaţă, la masa lui Stiffcollar. Dickstein îl văzu pe 
chelner arătând cu degetul înspre el, ca fiind cel care le 
trimisese șampania. Când cei doi se uitară la el, Nat își ridică 
paharul cu bere și le zâmbi. Stiffcollar îl recunoscu și păru 
îngrijorat. 


VP - 101 


Pe urmă Dickstein se duse la toaletă. Se spălă pe față, ca să 
treacă timpul. După câteva minute, intră prietenul lui Stiffcollar. 
Tânărul își pieptănă părul, așteptând ca un al treilea să iasă din 
încăpere. Apoi i se adresă lui Dickstein: 

— Prietenul meu vrea să-l lași în pace. 

— Să-mi spună el asta, zâmbi răutăcios Dickstein. 

— Ești jurnalist, nu-i așa? Ce-ar fi dacă redactorul tău șef ar 
afla că frecventezi astfel de locuri? 

— Sunt liber-profesionist. 

Tânărul veni mai aproape. Era cu vreo zece centimetri mai 
înalt decât Dickstein și cu cel puţin treisprezece kilograme mai 
greu. 

— Lasă-ne în pace! șuieră el. 

— Nu. 

— De ce faci asta? Ce dorești? 

— Nu mă interesează persoana ta, frumușelule. Ar fi bine să 
pleci acasă cât timp vorbesc cu prietenul tău. 

— Lua-te-ar naiba! exclamă tânărul, apucând reverele hainei 
lui Dickstein cu mâna lui mare. 

Işi întinse celălalt braţ, pregătindu-și pumnul. N-apucă să mai 
lovească. 

Dickstein îl împunse în ochi cu degetele. Capul blond se lăsă 
pe spate, apoi într-o parte, din reflex. Nat făcu o eschivă pe sub 
braţul tânărului și-l lovi cu putere în stomac. Blondul se aplecă 
fără suflare. li trase din nou un pumn, cu mare precizie, în nas. 
Ceva trosni, iar sângele ţâșni. Tânărul se prăbuși pe gresie. 

Era suficient. 

_ Dickstein ieși în grabă, își îndreptă cravata și-și netezi părul. 
In club începuse cabaretul și chitaristul neamț cânta un cântec 
despre un polițist homosexual. Achită nota și plecă. In drum 
spre ieșire, îl văzu pe Stiffcollar îndreptându-se îngrijorat spre 
toaletă. 

Deși era o noapte plăcută de vară, când ieși în stradă, începu 
să tremure. Se plimbă puţin, pe urmă intră într-un bar și 
comandă un coniac. Era un local zgomotos și plin cu fum de 
țigară, cu un televizor pe tejghea. Işi luă băutura și se așeză la o 
masă din colț, cu faţa la perete. 

Încăierarea din toaletă nu va fi raportată poliţiei. Va fi 
considerată o ceartă pentru un iubit. Nici Stiffcollar, nici 
proprietarul clubului nu vor dori ca incidentul să intre în atenţia 


VP - 102 


publică. Stiffcollar își va duce prietenul la doctor și va spune că 
s-a lovit într-o ușă. 

Bău coniacul și se opri din tremurat. „Nu poți, chibzui el, să fii 
spion dacă nu faci și astfel de lucruri”. Și nu exista naţiune, în 
lumea asta, care să n-aibă spioni. Și fără o naţiune, Nat 
Dickstein nu se simţea în siguranţă. 

Părea imposibil să trăiască onorabil. Chiar dacă ar fi renunţat 
la acea profesie, alţii ar fi devenit spioni și ar fi făcut rele în 
numele lui, iar acest lucru era aproape la fel de grav. Trebuia să 
fii rău ca să supravieţuiești. Își aminti că un doctor din lagărul 
nazist, Wolfgang, afirmase aproape același lucru. 

Nat hotărâse de mult că viaţa nu era despre bine și rău, ci 
despre a câștiga sau a pierde. Uneori această filosofie nu-l 
consola deloc. 

leși din bar și o luă înspre casa lui Stiffcollar. Trebuia să 
profite de avantajul pe care-l avea câtă vreme bărbatul era 
demoralizat. Ajunse pe strada îngustă și pietruită în câteva 
minute și se postă pe trotuarul din faţa casei. Fereastra de la 
mansardă nu era luminată. 

Așteptând, aerul nopţii devenea din ce în ce mai răcoros. 
începu să se plimbe de colo-colo. Vremea din Europa era 
mohorâtă. În acea perioadă a anului, Israelul era o feerie: zile 
lungi de vară și nopţi calde, muncă fizică grea ziua și 
camaraderie și râsete seara. Dickstein își dorea să revină acasă. 

Într-un final, Stiffcollar și prietenul său își făcură apariţia. 
Prietenul lui avea capul bandajat și era evident că abia vedea: 
se ținea de braţul lui Stiffcollar, asemenea unui orb. Se opriră în 
fața casei, în timp ce Stiffcollar scotoci după chei. Dickstein 
traversă strada și se apropie de ei. Cei doi erau cu spatele la el, 
iar încălțămintea lui nu scotea niciun zgomot. 

Stiffcollar deschise ușa, se întoarse să-și ajute prietenul și-l 
văzu pe Dickstein. Tresări, șocat. 

— Of, Doamne! 

— Ce e? Ce e? întrebă prietenul lui. 

— Eel. 

— Trebuie să-ți vorbesc, spuse Dickstein. 

— Cheamă poliția, zise prietenul. 

Stiffcollar îl apucă de braț pe prietenul lui și începu să-l tragă 
înspre ușă. Dickstein își întinse mâna și-i opri. 

— Trebuie să mă lași să intru. Altminteri, voi face scandal în 


VP - 103 


stradă. 

— Ne va face viaţa un iad dacă nu va obţine ce vrea, zise 
Stiffcollar. 

— Și ce vrea? 

— Vă voi spune imediat. 

Intră în casă înaintea lor și o luă pe scări. 

După o clipă de ezitare, cei doi îl urmară. 

Cei trei bărbaţi urcară scările până sus. Stiffcollar descuie ușa 
apartamentului de la mansardă și intrară. Dickstein privi în jurul 
lui. Apartamentul era mai spaţios decât își imaginase și frumos 
amenajat, cu mobilă de epocă, tapet cu dungi și multe plante și 
fotografii. Stiffcollar își așeză prietenul pe un scaun, apoi luă o 
țigară dintr-o cutie, o aprinse cu bricheta și i-o dădu prietenului 
său. Ședeau unul lângă altul, așteptând ca Dickstein să 
vorbească. 

— Sunt jurnalist..., începu Nat. 

— Jurnaliștii le iau interviu oamenilor, nu-i snopesc în bătaie, îl 
întrerupse Stiffcollar. 

— Nu l-am snopit în bătaie. L-am lovit de două ori. 

— De ce? 

— M-a atacat, nu ţi-a zis? 

— Nu te cred, replică Stiffcollar. 

— Cât timp vrei să pierdem cu această discuţie în 
contradictoriu? 

— Nu vreau să pierd timpul. 

— Bine. Vreau să scriu un articol despre Euratom. Un articol 
bun - am nevoie de asta pentru cariera mea. Una dintre 
posibilităţi este preponderența homosexualilor în funcţii de 
răspundere în cadrul organizaţiei. 

— Ești un ticălos, interveni prietenul lui Stiffcollar. 

— Așa e, consimți Dickstein. Oricum, voi renunţa la povestea 
asta dacă voi obţine una mai bună. 

Când Stiffcollar își trecu mâna prin părul încărunțţit la tâmple, 
Dickstein observă că era dat cu ojă transparentă pe unghii. 

— Cred că înţeleg, spuse bărbatul zvelt cam de aceeași vârstă 
cu Nat. 

— Poftim? Ce înţelegi? întrebă prietenul lui. 

— Vrea informaţii. 

— Corect, consimţi Dickstein. 

Stiffcollar părea ușurat. Nat reflectă că sosise momentul să fie 


VP - 104 


puţin mai prietenos, să se arate mai omenos, să-i lase să creadă 
că, la urma urmelor, situaţia nu era atât de gravă. Se ridică în 
picioare. Pe o masă lustruită, se afla o sticlă cu whisky. Incepu 
să toarne băutura în trei pahare în timp ce adăugă: 

— Uite care-i treaba, ești vulnerabil și ai intrat în vizorul meu. 
Este de așteptat să mă urăști pentru asta. Și totuși, n-am de 
gând să mă prefac că te urăsc. Sunt un ticălos și mă folosesc de 
tine, asta-i tot. Doar că-ţi beau și băutura. 

Le întinse paharele și-și reluă locul. 

— Ce ai vrea să știi? întrebă Stiffcollar după câteva clipe. 

— Păi... 

Dickstein sorbi din băutură: detesta gustul. 

— Euratom ţine arhiva tuturor materialelor fisionabile care 
intră, ies sau se află pe teritoriul statelor membre, corect? 

— Da. 

— Ca să fiu mai precis: înainte ca vreun șofer să transporte un 
gram de uraniu din punctul A în punctul B, trebuie să vă ceară 
permisiunea. 

— Da. 

— Este păstrată evidenţa tuturor autorizaţiilor date. 

— Evidenţa se ţine într-un computer. 

— Știu. La cerere, se va lista din computer un document cu 
toate transporturile viitoare de uraniu pentru care s-a acordat 
autorizaţie. 

— De obicei, da. În birou circulă un listing o dată pe lună. 

— Minunat! exclamă Dickstein. Vreau listingul. 

Se așternu o tăcere lungă. Stiffcollar bău din paharul cu 
whisky. Dickstein nu se atinse de al lui: cele două beri și un 
pahar mare cu coniac pe care le băuse deja în seara aceea erau 
mai mult decât bea el de obicei în două săptămâni. 

— Pentru ce-ti trebuie listingul? întrebă blondul. 

— Vreau să verific transporturile efectuate într-o anume lună. 
Sper să dovedesc că ceea ce fac oamenii în realitate n-are nicio 
legătură cu ceea ce le spun celor de la Euratom. 

— Nu te cred, zise Stiffcollar. 

„Bărbatul nu e prost”, reflectă Dickstein, ridicând din umeri. 

— Pentru ce crezi că-mi trebuie? întrebă Nat. 

— Nu știu. Nu ești jurnalist. Nimic din ce-ai afirmat nu este 
adevărat. 

— Nu contează, nu? Poţi să crezi ce vrei. N-ai de ales decât 


VP - 105 


să-mi dai listingul. 

— Ba am de ales. Imi voi da demisia. 

— Dacă vei face asta, rosti încet Dickstein, îl voi bate măr pe 
prietenul tău. 

— Vom merge la poliţie! 

— Mă voi da la fund. Poate vreun an. Însă mă voi întoarce. Și 
te voi găsi. Și am să te nenorocesc. Faţa ta va fi de 
nerecunoscut. 

Stiffcollar se holba la Dickstein. 

— Ce ești? 

— Chiar n-are importanţă ocupaţia mea. Ştii că sunt în stare 
să fac ceea ce spun. 

— Da, zise Stiffcollar și-și îngropă faţa în mâini. 

Dickstein lăsă tăcerea să se aștearnă. Stiffcollar era încolţit, 
neajutorat. Nu putea face decât un singur lucru. Și în acel 
moment conștientiză asta. Așadar, nu-l grăbi. Trecură câteva 
clipe înainte ca Dickstein să vorbească. 

— Listingul va fi voluminos, zise el cu blândeţe. 

Stiffcollar încuviinţă din cap, fără să-și ridice privirea. 

— i se verifică servieta înainte să pleci de la birou? 

— Nu, răspunse el resemnat, făcând eforturi vizibile să se 
adune. Aceste informaţii nu sunt secrete, ci doar confidenţiale, 
ca să nu fie făcute publice. 

— Bine. Mâine va trebui să te gândești la detalii: ce copie a 
listingului să iei, ce-i vei spune mai exact secretarei tale și așa 
mai departe. Poimâine, vei aduce listingul acasă. Vei găsi un 
bileţel de la mine în care îţi voi menţiona cum să-mi livrezi 
documentul. După aceea, probabil că nu mă vei mai vedea 
niciodată, zâmbi Dickstein. 

— Doamne, sper să fie așa! oftă Stiffcollar. 

Dickstein se ridică în picioare. 

— Ar fi mai bine să nu fii deranjat de telefoane o vreme, 
sugeră el. 

Găsi telefonul și smulse cablul din perete. Se duse la ușă și o 
deschise. 

Blondul se uită la firul deconectat. Părea să-și recapete 
vederea. 

— Ți-e teamă că se va răzgândi? zise el. 

— Ție ar trebui să-ţi fie teamă de asta, spuse Dickstein. 

Apoi ieși, închizând încet ușa în urma lui. 


VP - 106 


Viaţa nu este un concurs de popularitate, mai ales în KGB. 
David Rostov era în acel moment extrem de neîndrăgit de șeful 
lui și de toți cei din secţie, care-i erau credincioși șefului său. 
Feliks Voronţov fierbea de furie din cauza modului în care fusese 
ignorat: de acum înainte va face tot ce-i va sta în putinţă ca să-l 
distrugă pe Rostov. 

David anticipase acest lucru. Nu regreta hotărârea de a 
urmări cazul Dickstein. Dimpotrivă, era mai degrabă bucuros. Se 
gândea deja la costumul englezesc albastru-închis, elegant, cu 
croială și cusături fine pe care-l va cumpăra atunci când va 
obține intrarea în Secţiunea 100 de la etajul al treilea al 
centrului comercial GUM din Moscova. 

Ceea ce regreta însă era că-i lăsase o portiţă lui Voronţov. Ar 
fi trebuit să se gândească la egipteni și la reacţia lor. Asta era 
problema cu arabii, erau atât de neîndemânatici și de inutili, 
încât aveai tendința să uiţi că reprezentau o forță în lumea 
serviciilor secrete. Din fericire, luri Andropov, șeful KGB-ului și 
confidentul lui Leonid Brejnev, observase ce încerca să facă 
Voronțov, și anume să obţină controlul asupra proiectului lui 
Dickstein, și nu permisese acest lucru. 

Așadar, singura consecinţă a greșelii lui Rostov era aceea că 
va fi obligat să lucreze cu nenorociţii aceia de arabi. 

Era destul de rău. Rostov avea propria echipă mică, Nik Bunin 
și Piotr Tyrin, și colaborau bine împreună. Cairo era precum o 
sită: jumătate din informaţiile care ajungeau acolo se întorceau 
la Tel Aviv. 

Faptul că arabul în cauză era Yasif Hassan putea sau nu să fie 
de ajutor. 

Rostov și-l amintea foarte bine pe Hassan: un puști bogat, 
indolent și cu un aer de superioritate, suficient de deștept, dar 
fără iniţiativă, care făcea politică superficial și avea prea multe 
haine. Ajunsese la Oxford datorită tatălui bogat, nu creierului 
său, iar în prezent Rostov disprețuia asta mai mult decât atunci. 
Cu toate acestea, cunoscându-l pe bărbat, i-ar fi mai ușor să-l 
controleze. Plănuia să înceapă prin a-l lămuri de la început că 
prezența lui Hassan era, practic, inutilă și că se afla în echipă 
doar din motive politice. Trebuia să aibă mare grijă ce-i va zice 
și ce nu: dacă va spune prea puţin, Cairo se va plânge Moscovei; 
dacă va spune prea mult, Tel Aviv îi va incomoda fiecare 


VP - 107 


mișcare. 

Era al naibii de penibil și doar el era de vină pentru asta. 

Când ajunse în Luxemburg, era deja îngrijorat în legătură cu 
întreaga situaţie. Aterizase la Atena, după ce-și schimbase 
identitatea de două ori și avioanele de trei ori de la Moscova. |și 
luase această măsură de precauţie deoarece, atunci când zburai 
direct din Rusia, cei din serviciile secrete locale îţi notau sosirea 
și te supravegheau, lucru care ar fi putut deveni o neplăcere. 

La aeroport nu-l aștepta nimeni, desigur. Luă un taxi până la 
hotel. 

Le spusese celor din Cairo că va folosi numele David Roberts. 
Când se cază la hotel cu acest nume, recepţionerul îi dădu un 
plic. ÎI deschise după ce intră în lift împreună cu hamalul. Pe 
bileţel scria simplu: „Camera 179”. 

Îi dădu bacșiș hamalului, ridică receptorul telefonului din 
cameră și formă 179. 

— Alo? rosti o voce. 

— Sunt în 142. Lasă-mi zece minute, apoi vino aici pentru o 
ședință. 

— In regulă. Ascultă, ești... 

— Taci! se răsti Rostov. Fără nume. Zece minute. 

— Desigur, îmi cer scuze. Eu... 

Rostov închise. Ce fel de idioţi angajau cei de la Cairo? Genul 
care-ţi rostea numele real la telefonul hotelului, evident. Era și 
mai grav decât se temuse. 

Cândva, se comportase mai mult decât profesionist, stinsese 
lumina, se așezase și așteptase cu privirea aţintită la ușă și cu 
arma în mână până când sosise celălalt bărbat, ca să se asigure 
că nu era vreo capcană. Mai nou însă, acesta i se părea a fi un 
comportament obsesiv și-l lăsă în seama actorilor din serialele 
de televiziune. Măsurile elaborate de precauţie nu mai erau 
stilul lui. Nici măcar nu mai avea arma la el, în caz că ofiţerii 
vamali i-ar fi percheziţionat bagajele în aeroport. Dar existau 
măsuri de precauţie și măsuri de precauţie, arme și arme: avea 
unul sau două dispozitive KGB ascunse bine, inclusiv o periuţă 
de dinţi electrică ce scotea un zumzet programat ca să 
interfereze cu dispozitivele de ascultare, un aparat de 
fotografiat Polaroid în miniatură și o coardă din oţel pentru 
strangulat. 

Își despachetă repede valiza mică. Existau foarte puţine 


VP - 108 


lucruri în ea: un aparat de ras, periuța de dinţi, două cămăși 
americane care nu se șifonau și un schimb de haine de corp. Își 
pregăti ceva de băut din minibar - whisky-ul era unul dintre 
bonusurile pe care ţi le oferea munca în străinătate. După exact 
zece minute, se auzi o bătaie în ușă. Deschise și Yasif Hassan 
păși înăuntru. 

— Ce mai faci? întrebă Hassan zâmbind larg. 

— Bine, răspunse Rostov, strângându-i mâna. 

— Au trecut douăzeci de ani... ce-ai mai făcut? 

— Am fost ocupat. 

— Să ne revedem astfel după atât timp și datorită lui 
Dickstein! 

— Da. la loc. Haide să vorbim despre Dickstein. 

Rostov se așeză, iar Hassan îi urmă exemplul. 

— Dă-mi detalii, continuă Rostov. L-ai depistat pe Dickstein, 
pe urmă oamenii voștri l-au zărit din nou în aeroportul din Nisa. 
Ce s-a întâmplat apoi? 

— A participat la o vizită cu ghid la o centrală nucleară, după 
aceea și-a pierdut urma, răspunse Hassan. L-am pierdut din nou. 

— Va trebui să ne descurcăm mai bine de-atât, mârâi 
dezgustat Rostov. 

— Dacă n-ar fi genul de spion care să-și dea seama că este 
urmărit și să-și piardă urma, nu ne-am mai bate atât capul cu el, 
nu? zâmbi Hassan. 

„Zămbetul unui vânzător”, chibzui Rostov, ignorându-i 
cuvintele. 

— Folosea mașină? 

— Da. A închiriat un Peugeot. 

— In regulă. Ce știi despre mișcările lui înainte de asta, când 
se afla aici, în Luxemburg? 

— A stat la hotelul Alfa o săptămână, cu numele Ed Rodgers, 
vorbi afectat Hassan, adoptând atitudinea profesionistă a lui 
Rostov. A dat drept domiciliu adresa biroului din Paris a unei 
reviste intitulate Science International. Există o astfel de revistă 
și au o adresă în Paris, însă nu este decât o adresă pentru 
corespondenţă. Revista colaborează, într-adevăr, cu un liber- 
profesionist pe care-l cheamă Ed Rodgers, dar n-au mai aflat 
vești de la el de mai bine de un an. 

Rostov încuviinţă din cap. 

— După cum știi, probabil, aceasta este povestea tipică de 


VP - 109 


acoperire pe care o folosește Mossadul. Simplă și scurtă. 
Altceva? 

— Da. Cu o seară înainte să plece, a existat un incident pe 
Rue Dicks. Doi bărbaţi au fost găsiţi bătuţi cu sălbăticie. 
Făptașul părea să fie profesionist - oase rupte cu grijă, știi tu, 
chestii de-astea. Poliţia n-a făcut nimic în privinţa asta: victimele 
erau hoţi renumiţi, care stătuseră la pândă lângă un club de 
noapte al homosexualilor. 

— Îi jefuiau pe poponari la ieșire? 

— Cam asta e ideea. În orice caz, nu există dovezi care să-l 
lege pe Dickstein de incident, cu excepţia faptului că este 
capabil de așa ceva și a fost aici în perioada aceea. 

— Este suficient pentru a avea o bănuială întemeiată, zise 
Rostov. Crezi că Dickstein este homosexual? 

— Posibil, însă cei de la Cairo au spus că nu există un astfel 
de indiciu în dosarul lui, prin urmare, trebuie să fi fost extrem de 
discret în toţi acești ani. 

— Și deci prea discret ca să frecventeze un club de 
homosexuali în timp ce se află în misiune. Argumentul tău e 
cam șubred, nu-i așa? 

O urmă de furie apăru pe faţa lui Hassan. 

— Care este părerea ta, atunci? întrebă el în defensivă. 

— Cred că a avut un informator homosexual. 

Rostov se ridică în picioare și începu să se plimbe prin 
cameră. Simţea că începuse cu dreptul cu Hassan, și era de- 
ajuns: n-avea rost să-l mai necăjească. Era momentul să se mai 
relaxeze. 

— Haide să facem câteva speculații. De ce ar fi interesat de o 
centrală nucleară? 

— Evreii nu prea se află în termeni buni cu francezii de la 
Razboiul de Șase Zile, răspunse Hassan. Charles de Gaulle a 
întrerupt furnizarea de arme. Poate că Mossadul plănuiește o 
răzvrătire: de exemplu, să arunce în aer un reactor? 

Rostov clătină din cap. 

— Nici măcar evreii nu sunt atât de iresponsabili. Atunci, de 
ce s-ar afla Dickstein în Luxemburg? 

— Cine poate ști? 

Rostov se așeză. 

— Ce există aici, în Luxemburg? De ce este un loc atât de 
important? De ce banca ta se află aici, de exemplu? 


VP - 110 


— Este o capitală europeană importantă. Banca mea se află 
aici pentru că Banca Europeană de Investiţii se află aici. Dar mai 
există aici și câteva instituţii ale Pieței Comunitare - de fapt, 
există un Centru European în cartierul Kirchberg. 

— Care instituţii? 

— Secretariatul Parlamentului European, Consiliul de Miniștri 
și Curtea de Justiţie. Ah, și Euratom. 

Rostov îl țintui cu privirea. 

— Euratom? 

— Este prescurtarea pentru European Atomic Energy 
Community - Comunitatea Europeană a Statelor Utilizatoare de 
Energie Atomică, dar toată lumea... 

— Știu ce e, îl întrerupse Rostov. Nu vezi legătura? Vine la 
Luxemburg, unde se află sediul Euratom, apoi vizitează un 
reactor nuclear. 

Hassan ridică din umeri. 

— E o ipoteză interesantă. Ce bei? 

— Whisky. Servește-te! Din câte îmi amintesc, francezii i-au 
ajutat pe evrei să construiască un reactor nuclear. Acum, au 
renunţat, probabil, să le ofere ajutor. S-ar putea ca Dickstein să 
vâneze oameni de știință. 

Hassan își turnă de băut, apoi se așeză din nou. 

— Cum vom acţiona? Am primit ordine să cooperez cu tine. 

— Echipa mea va ajunge în seara asta, răspunse Rostov. 

„Vei coopera, pe naiba, reflectă el, vei respecta ordinele 
mele”. 

— Folosesc întotdeauna aceiași doi oameni: Nik Bunin și Piotr 
Tyrin, adăugă el. Acționăm foarte bine împreună. Ei știu cum îmi 
place să fie făcute lucrurile. Vreau să lucrezi cu ei, să faci ceea 
ce-ţi vor spune. Vei învăța multe, deoarece sunt niște agenţi 
foarte buni. 

— Și oamenii mei... 

— Nu vei avea nevoie de ei prea mult timp, rosti Rostov cu 
asprime. O echipă mică e cea mai bună. Și-acum, prima noastră 
sarcină este să ne asigurăm că-l vom vedea pe Dickstein dacă și 
când se va întoarce la Luxemburg. 

— Un om de-al meu supraveghează zi și noapte aeroportul. 

— Sigur a anticipat asta, deci nu se va întoarce cu avionul. 
Trebuie să supraveghem alte locuri. Ar putea merge la 
Euratom... 


VP - 111 


— La clădirea Jean-Monnet, da. 

— Am putea monitoriza hotelul Alfa mituindu-l pe receptioner, 
dar nu se va întoarce acolo. Și nici la clubul de noapte din Rue 
Dicks. Ai menţionat că a închiriat o mașină. 

— Da, în Franţa. 

— S-a descotorosit deja de ea. Ştie că aveţi numărul de 
înmatriculare. Vreau să suni la compania de închirieri și să afli 
unde a fost lăsată. S-ar putea să ne arate direcţia în care a luat- 
O. 

— Prea bine. 

— Moscova i-a transmis poza, prin urmare, oamenii noștri îl 
vor căuta în toate capitalele lumii. 

Rostov își termină băutura. 

— Îl vom prinde. Într-un fel sau altul. 

— Chiar crezi asta? îl întrebă Hassan. 

— Am jucat șah cu el, îi cunosc modul de gândire. Mutările lui 
iniţiale sunt de rutină, previzibile; apoi, brusc, face ceva 
neașteptat, de obicei ceva extrem de riscant. Trebuie să 
așteptăm să-și întindă gâtul, pe urmă îi tăiem capul. 

— Din câte îmi amintesc, ai pierdut partida de șah, îl ironiză 
Hassan. 

— Așa e, însă acum este vorba despre viața reală, rânji 
Rostov. 

(J 

Există două tipuri de umbră: artiștii de stradă și „buldogii”. 
Artiștii de stradă consideră sarcina de a fi umbra oamenilor ca 
pe un talent de cel mai înalt nivel, comparabil cu un rol de 
teatru, sau fiziologia celulară, sau poezia. Aceștia sunt 
perfecţioniști, capabili de a deveni aproape invizibili. Deţin o 
garderobă întreagă sau haine obișnuite, își exersează expresiile 
faciale în fața oglinzii, cunosc nenumărate trucuri pe care le 
folosesc ca să mimeze uși de magazine, oameni în staţii de 
autobuz, polițiști și copii, ochelari și pungi de cumpărături sau 
garduri vii. Îi dispreţuiesc pe buldogi, care consideră că a fi 
umbra cuiva este echivalent cu a-l fila și îi iau urma așa cum un 
câine își însoțește stăpânul. 

Nik Bunin era un „buldog”. Mai exact un bătăuș tânăr, genul 
de bărbat care fie devenea poliţist, fie criminal, în funcţie de 
noroc. Și norocul îl adusese în KGB: fratele lui era traficant de 
droguri în Georgia, vindea hașiș din Tbilisi până la Universitatea 


VP - 112 


din Moscova (unde era consumat, printre alţii, și de fiul lui 
Rostov, luri). Nik era oficial șofer, neoficial gardă de corp și, 
dacă mai există ceva dincolo de sintagma neoficial, un bandit 
profesionist cu normă întreagă. 

El fu cel care-l depistă pe Pirat. 

Nik avea puţin sub 1,80 m și era foarte solid. Purta o jachetă 
din piele peste umerii laţi. Avea părul scurt și blond și ochi verzi, 
spălăciţi și se simţea stânjenit că, la vârsta de douăzeci și cinci 
de ani, nu trebuia să se bărbierească în fiecare zi. 

Clienţii clubului de noapte din Rue Dicks îl găseau extrem de 
drăguţ. 

El intră la 7:30, la scurt timp după ce se deschise clubul, și 
șezu la aceeași masă din colţ toată noaptea, savurându-și votca 
cu gheaţă și doar privind. Cineva îl invită la dans, dar îi spuse 
bărbatului, într-o franceză stâlcită, să se care. Când își făcu 
apariția a doua seară, clienţii se întrebară dacă nu era cumva 
vreun iubit care aștepta să-și confrunte fostul. Avea aerul unui 
bărbat căruia homosexualii îi spuneau „inabordabilul”, datorită 
umerilor laţi, a jachetei din piele și a expresiei dure. 

Nik nu știa nimic despre aceste subtilităţi. | se arâtase 
fotografia unui bărbat și i se spusese să meargă la un club ca 
să-l caute. Prin urmare, îi memoră faţa, apoi se duse la club și-l 
căută. Pentru el n-avea nicio importanţă dacă locul era un 
bordel sau o catedrală. Deseori, îi plăcea să profite de ocazia de 
a bate pe cineva, însă altminteri tot ce cerea era plata regulată 
și două zile libere pe săptămână, ca să se bucure de plăcerile 
lui, votca și cărţile de colorat. 

După ce Nat Dickstein intră în clubul de noapte, Nik nu-și 
trădă entuziasmul. Atunci când el făcea o treabă bună, Rostov 
presupunea întotdeauna că lucrul acesta se datora faptului că-i 
ascultase întru totul ordinele precise. Și așa era, în general. Nik 
își privi ţinta, care se așeză singur la o masă, apoi comandă 
ceva de băut și-și savură berea. Părea că și el aștepta. 

Se duse la telefonul din hol și-l sună la hotel pe Rostov. 

— Sunt Nik. Ținta a intrat. 

— Bine! spuse Rostov. Ce face? 

— Așteaptă. 

— Bine. Singur? 

— Da. 

— Rămâi cu el și sună-mă dacă face ceva. 


VP-113 


— Sigur. 

— ÎI trimit și pe Piotr. Va aștepta afară. Dacă ţinta părăsește 
clubul, îl vei urmări, împreună cu Piotr. Arabul va aștepta într-o 
mașină, mai în spate. Este... așteaptă puţin... o furgonetă 
Volkswagen verde. 

— În regulă. 

— Întoarce-te la el acum. 

Nik închise și reveni la masa lui, fără să se uite la Dickstein în 
timp ce traversă clubul. 

După câteva minute, intră un bărbat bine îmbrăcat și chipeș, 
de vreo patruzeci de ani. Acesta privi în jurul lui, trecu pe lângă 
masa lui Dickstein și se duse la bar. Nik îl văzu pe Nat luând o 
foaie de hârtie de pe masă și vârând-o în buzunar. Fu un gest 
extrem de discret: doar cineva care-l urmărea cu atenţie ar fi 
observat că se întâmplase ceva. 

Nik se duse din nou la telefon. 

— Un poponar a intrat în club și i-a dat ceva. Pare a fi un bilet. 

— Un bilet de teatru, poate? 

— Nu știu. 

— Au vorbit? 

— Nu, poponarul a lăsat biletul pe masa lui când a trecut pe 
lângă el. Nici măcar nu s-au privit. 

— În regulă. Fii cu ochii în patru. Piotr ar trebui să fie deja 
afară. 

— Stai. Ținta tocmai a intrat pe hol. Așteaptă... se apropie de 
recepţie... întinde biletul. Asta era, un bilet de garderobă. 

— Rămâi pe fir, spune-mi ce se întâmplă. 

Vocea lui Rostov era extrem de calmă. 

— Tipul de la recepţie îi dă o servietă. El îi lasă bacșiș... 

— Este o livrare. Bine. 

— Ținta părăsește clubul. 

— Urmărește-l! 

— Să-i fur servieta? 

— Nu, nu vreau să ne facem simțită prezenţa până când nu 
știm ce face. Află unde merge și păstrează distanţa. Du-te! 

Nik închise. El îi întinse celui de la garderobă niște bancnote, 
zicând: 

— Mă grăbesc, astea ar trebui să acopere nota de plată. 

Apoi porni pe urmele lui Nat Dickstein. 

Era o seară de vară minunată. Pe stradă se aflau mulţi oameni 


VP - 114 


care mergeau la restaurante, cinematografe sau doar se 
plimbau. Nik se uită în stânga și-n dreapta, apoi zări ţinta pe 
trotuarul celălalt, la vreo cincizeci de metri distanţă. Traversă 
strada și-l urmări. 

Dickstein mergea repede, privind drept în faţă, cu servieta 
sub braţ. Nik ţinu pasul cu el câteva străzi. În tot acest timp, 
dacă Dickstein ar fi aruncat o privire în spate, ar fi văzut, la o 
oarecare distanţă în urma lui, un individ care fusese și el în 
clubul de noapte și ar fi început să se întrebe dacă nu era 
cumva urmărit. Apoi Piotr veni alături de Nik, îi atinse braţul și o 
luă în faţă. Nik încetini pasul, rămânând în spate, într-un loc de 
unde îl putea vedea pe Piotr, însă nu și pe Dickstein. Dacă Nat s- 
ar fi uitat din nou în acel moment, nu l-ar fi văzut pe Nik, iar pe 
Piotr nu l-ar fi recunoscut. Țintei îi era greu să „adulmece” acest 
gen de filaj. Desigur, cu cât creștea distanţa de la care era 
urmărită ţinta, cu atât mai multe persoane trebuiau să se 
implice, pentru a face schimbul în mod regulat. 

După o jumătate de kilometru, Volkswagenul verde trase 
lângă bordură, lângă Nik. Yasif Hassan se aplecă din scaunul 
șoferului și deschise portiera. 

— Ordine noi, spuse el. Urcă! 

Nik se conformă, iar Hassan întoarse mașina și o luă înspre 
clubul de noapte din Rue Dicks. 

— Te-ai descurcat foarte bine, zise Hassan. 

Nik îi ignoră comentariul. 

— Vrem să intri în club, să-l supraveghezi pe curier și să-l 
urmărești până acasă, spuse Hassan. 

— Colonelul Rostov a cerut asta? 

— Da. 

— Bine. 

Hassan opri mașina în apropierea clubului. Nik intră. Zăbovi 
câteva secunde în prag, privind cu atenţie prin club. 

Curierul plecase. 

e 

Listingul din computerul Euratom avea mai mult de o sută de 
pagini. Dickstein se simțea descumpănit în timp ce frunzărea 
teancul de coli pe care se chinuise atât de mult să le obțină. 
Nimic n-avea logică. 

Reveni la prima pagină și citi din nou. Era o învălmășeală de 
cifre și litere. Să fi fost un cod? Nu, listingul era folosit în fiecare 


VP - 115 


zi de funcţionarii obișnuiți de la Euratom, prin urmare, trebuia să 
fie ceva ușor de înțeles. 

Se concentră. Văzu „U234”. Ştia că era vorba despre un 
izotop de uraniu. Un alt grup de litere și cifre era „180KG” - o 
sută optzeci de kilograme. „17F68” reprezenta o dată, 17 
februarie, anul curent. Treptat, rândurile de litere și cifre 
începură să-și dezvăluie înțelesurile: descoperi denumiri de 
locuri din diverse ţări europene, cuvinte de genul „TREN” sau 
„CAMION” cu distanţele atașate și denumiri cu sufixele „SA” sau 
„INC”, indicând companiile. În cele din urmă, listingul cu 
înregistrările deveni limpede: în primul rând apăreau cantitatea 
și tipul de material, în al doilea rând, numele și adresa 
expeditorului și așa mai departe. 

Se însufleți. Continuă să citească atent, cu o pricepere 
crescândă și un sentiment de mândrie. Pe listing apăreau 
aproximativ șaizeci de transporturi. Din câte se părea, existau 
trei tipuri principale: cantităţi uriașe de minereu brut de uraniu 
care venea din minele din Africa de Sud, Canada și Franţa spre 
rafinăriile europene; elemente combustibile - oxizi, uraniu 
metalic și mixturi îmbunătăţite - care erau transportate de la 
fabricile de producţie la reactoare; și reziduuri combustibile de 
la reactoare, transportate pentru reprocesare sau eliminare. 
Existau și câteva transporturi care nu erau standard, aproape 
toate de plutoniu și elemente transuranice extrase din 
reziduurile combustibile, și care erau trimise la laboratoarele din 
universităţi și din institutele de cercetare. 

Până când ajunse să descopere ce căuta, începu să-l doară 
capul și privirea i se înceţoșă. Pe ultima pagină se afla un 
transport intitulat „Nenuclear”. 

Fizicianul Rehovot, cel cu cravată înflorată, îi enumerase pe 
scurt utilizările nenucleare ale uraniului și ale compușilor săi: în 
fotografie, în vopsit, ca agenţi de colorare pentru sticlă și 
ceramică, precum și în obţinerea catalizatorilor industriali. 
Bineînțeles că minereul acesta putea oricând să fisioneze, 
indiferent de întrebuinţarea lui în scopuri bune, așadar, se 
impuneau regulile Euratom. Cu toate acestea, Dickstein credea 
că era foarte posibil ca în industria chimică obișnuită măsurile 
de securitate să fie mai puţin stricte. 

Înregistrarea de pe ultima pagină se referea la două sute de 
tone de „prăjitură galbenă” sau oxid de uraniu în stare brută. 


VP - 116 


Erau depozitate în Belgia, la o rafinărie de procesare a 
metalelor, aflată într-o zonă rurală de lângă graniţa olandeză, un 
loc autorizat pentru stocarea materialelor fisionabile. Rafinăria 
era deţinută de către Societatea Generală de Chimie, un 
conglomerat minier cu sediul în Bruxelles. SGC vânduse 
„prăjitura galbenă” concernului german F.A. Pedler din 
Wiesbaden, care plănuia s-o folosească pentru „fabricarea 
compușilor de uraniu, în special carbură de uraniu, în cantități 
comerciale”. Dickstein își aminti despre carbură că era un 
catalizator pentru producția de amoniac sintetic. 

Și totuși, Pedler nu părea să proceseze singur uraniu, cel 
puțin nu la început. Deveni mai interesat atunci când citi că 
experții germani nu ceruseră licență pentru propria lor activitate 
din Wiesbaden, ci permisiunea de a transporta pe mare 
„prăjitura galbenă” până în Genova. Acolo, încărcătura urma să 
fie supusă unei „procesări nenucleare” de către compania 
Angeluzzi e Bianco. 

Pe mare! Dickstein înțelese imediat implicațiile: încărcătura 
va fi trecută printr-un port european de către altcineva. 

Continuă să citească. Transportul va fi trimis pe calea ferată 
de la rafinăria SGC la docurile din Antwerp. Acolo, „prăjitura 
galbenă” va fi încărcată pe motonava Coparelli pentru a fi 
transportată în Genova. Scurta călătorie de la portul italian la 
fabrica Angeluzzi e Bianco se va face pe cale rutieră. 

Pentru călătorie, „prăjitura galbenă” - care semăna cu nisipul, 
doar că era mai galbenă - urma să fie depozitată în 560 de 
butoaie cu ulei de 200 de litri, prevăzute cu capace sigilate. 
Trenul va avea unsprezece vagoane, nava nu va transporta altă 
încărcătură în călătoria respectivă, iar italienii vor folosi șase 
tiruri pentru ultima parte a transportului. 

Călătoria pe mare îi stârnise interesul: prin Canalul Mânecii, 
prin Golful Biscaya, pe Atlantic, de-a lungul coastei Spaniei, prin 
Strâmtoarea Gibraltar și încă o mie de mile marine pe 
Mediterana. 

Se puteau întâmpla multe pe o asemenea distanţă. 

Călătoriile pe uscat erau directe, controlate: un tren pleca la 
amiază într-o zi și ajungea la opt și jumătate în dimineaţa 
următoare; un camion străbătea drumuri circulate, inclusiv de 
mașinile de poliţie; avionul ţinea mereu legătura cu cineva de la 
sol. Însă marea era imprevizibilă, avea propriile legi - o călătorie 


VP - 117 


putea dura zece zile sau douăzeci, puteau exista furtuni, 
coliziuni și probleme cu motorul, acostări neprogramate în 
porturi și schimbări bruște de direcţie. Dacă deturnai un avion, 
toată lumea vedea asta la televizor o oră mai târziu; dacă 
deturnai o navă, nimeni nu afla de acest lucru câteva zile, 
săptămâni sau, poate, niciodată. 

Marea era alegerea inevitabilă pentru Pirat. 

Dickstein se gândea la toate acestea cu un entuziasm din ce 
în ce mai crescând și înţelese că soluția la problema lui se afla la 
o aruncătură de băț. Să deturneze nava Coparelli... și-apoi? Să 
transfere marfa la bordul navei-pirat. Coparelli avea, probabil, 
propriile macarale. Dar transferarea unei încărcături pe mare 
implica niște riscuri. Se uită pe listing ca să vadă data propusă 
pentru călătorie: noiembrie. Nu era bine. S-ar putea isca furtuni 
- până și Mediterana putea fi măturată de rafale puternice de 
vânt în noiembrie. Și-atunci? Să preia controlul navei Coparelli și 
să navigheze până în Haifa? Ar fi greu să acosteze în secret o 
navă furată, chiar și în Israel, unde domina un regim de control 
de maximă securitate. 

Se uită la ceas. Era trecut de miezul nopţii. Începu să se 
pregătească de culcare. Trebuia să afle mai multe despre 
Coparelli.  tonajul, numărul membrilor echipajului, locația 
curentă, proprietarul și, dacă era posibil, planul motonavei. A 
doua zi va călători la Londra. Puteai afla totul despre nave la 
Lloyd's din capitala britanică. 

Mai trebuia să afle ceva: cine-l urmărea prin Europa? În Franţa 
existase o echipă numeroasă. În seara aceea, când ieșise din 
clubul de noapte din Rue Dicks, îi luase urma un individ cu față 
de bătăuș. Bănuise că era urmărit, însă individul dispăruse - era 
doar o coincidenţă? Depindea dacă Hassan intrase în joc. Ar 
putea să se intereseze și despre asta în Anglia. 

Se gândea cum să călătorească. Dacă cineva îl adulmecase în 
seara aceea, atunci trebuia să-și ia măsuri de precauţie în ziua 
următoare. Chiar dacă bătăușul era neimportant, Dickstein va fi 
nevoit să se asigure că nu va fi depistat în aeroportul din 
Luxemburg. 

Ridică receptorul și sună la recepţie. Când recepţionerul 
răspunse, el îi spuse: 

— Vă rog să mă treziţi la ora 6:30. 

— Prea bine, domnule. 


VP - 118 


Închise și se vâri în pat. În sfârșit, avea o ţintă clară: 
motonava Coparelli. Deși nu concepuse încă un plan, știa în linii 
mari ce trebuia să facă. Indiferent de dificultățile pe care le va 
întâmpina, combinaţia dintre transportul nenuclear și călătoria 
pe mare era irezistibilă. 

Stinse lumina și închise ochii, spunându-și: „Ce zi bună!” 

[A] 

David Rostov a fost întotdeauna un ticălos îngâmfat, care nu 
s-a schimbat deloc de-a lungul anilor, se gândi Yasif Hassan. 
„Ceea ce nu știți, probabil”, îi spunea acesta, zâmbindu-i cu 
superioritate; și: „Nu vom avea nevoie de oamenii voștri prea 
mult timp - o echipă mică este mai bună”; și: „Poţi veni și tu cu 
mașina, însă stai la distanţă”; și acum: „Stai lângă telefon, merg 
la ambasadă”. 

Hassan se pregătise să acţioneze ca membru al echipei 
conduse de Rostov, dar statutul lui părea a fi cel de inferioritate. 
Era cel puţin insultător să fie considerat inferior unui bărbat ca 
Nik Bunin. 

Problema era că Rostov avea o justificare. Nu că rușii ar fi fost 
mai deștepţi decât arabii, însă, fără doar și poate, KGB-ul era o 
organizaţie mai mare, mai bogată, mai puternică și mai 
profesionistă decât serviciile secrete egiptene. 

Hassan n-avea de ales decât să suporte atitudinea lui Rostov, 
fie că ea era justificată sau nu. Cei din Cairo erau încântați că 
agenţii KGB-ului îl vânau pe unul dintre cei mai mari dușmani ai 
arabilor. Dacă ar fi fost nevoit să se plângă, Hassan ar fi preferat 
măcar să i se ia cazul lui Rostov. 

„David ar trebui să-și amintească, reflecta Hassan, că arabii 
au fost primii care l-au depistat pe Dickstein. Nu s-ar fi 
desfășurat nicio investigaţie dacă n-ar fi existat descoperirea 
mea iniţială”. 

Cu toate acestea, Yasif dorea să câștige respectul lui Rostov, 
să-l facă pe rus să aibă încredere în el, să discute împreună 
noutăţile, să-i ceară părerea. Va trebui să-i dovedească lui 
Rostov că era un agent competent și profesionist și că îi egala 
cu ușurință pe Nik Bunin și pe Piotr Tyrin. 

Telefonul sună. Hassan se grăbi să ridice receptorul. 

— Alo? 

— Celălalt e acolo? 

Era vocea lui Tyrin. 


VP - 119 


— A ieșit. Care-i treaba? 

Tyrin ezită. 

— Când se întoarce? 

— Nu știu, minţi Hassan. Dă-mi raportul. 

— OK. Clientul a coborât din tren la Zurich. 

— Zurich? Continuă. 

— A luat un taxi până la o bancă, a intrat și a coborât în sala 
seifului. Această bancă are casete de valori. A ieșit cu o 
servietă. 

— Și-apoi? 

— S-a dus la o reprezentanţă auto de la marginea orașului și a 
cumpărat un Jaguar, clasa E, la mâna a doua, pentru care a 
platit cu bani gheață din servietă. 

— Înţeleg. 

Hassan credea că știa ce avea să urmeze. 

— A plecat din Zurich cu mașina, a intrat pe autostrada E17 și 
a început să conducă foarte repede, cu 220 km/h. 

— Și l-ai pierdut, spuse Hassan, simțind atât mulțumire, cât și 
neliniște. 

— Am avut un taxi și un Mercedes al ambasadei. 

Hassan își imagină harta rutieră a Europei. 

— Ar putea merge oriunde: Franţa, Spania, Germania, 
Scandinavia... asta dacă nu se va întoarce, ceea ce ar însemna 
Italia, Austria... Deci a dispărut. În regulă, întoarceţi-vă la bază! 

Închise înainte ca Tyrin să apuce să-i pună la îndoială 
autoritatea. 

„Așadar, măreţul KGB nu este invincibil, la urma urmei”, 
chibzui el. Oricât de mult i-ar fi plăcut să-i vadă eșuând, 
placerea lui maliţioasă era umbrită de teama că agenţii sovietici 
îi pierduseră definitiv urma lui Dickstein. 

Încă se gândea la cum ar trebui să procedeze în continuare, 
când se întoarse Rostov. 

— Noutăţi? întrebă rusul. 

— Oamenii tăi l-au pierdut pe Dickstein, răspunse Hassan, 
înăbușindu-și un zâmbet. 

Rostov se întunecă la față. 

— Cum? 

Hassan îi povesti. 

— Și-acum ce fac? îl întrebă Rostov. 

— Le-am sugerat să se întoarcă aici. Presupun că sunt pe 


VP - 120 


drum. 

Rostov mârâi. 

— M-am gândit la cum ar trebui să procedăm în continuare, 
spuse Hassan. 

— Trebuie să-i dăm din nou de urmă lui Dickstein. 

Rostov căuta ceva în servietă, părând distras în timp ce 
răspundea. 

— Da, însă în afară de asta. 

Rostov se întoarse. 

— Treci la subiect. 

— Cred că ar trebui să-l săltăm pe curier și să-l întrebăm ce i- 
a livrat lui Dickstein. 

Rostov rămase nemișcat. 

— Da, zise el, îngândurat. 

Hassan jubila. 

— Va trebui să-l găsim... 

— N-ar trebui să fie imposibil, spuse Rostov. Dacă vom 
supraveghea câteva zile clubul de noapte, aeroportul, hotelul 
Alfa și clădirea Jean-Monnet... 

Hassan îl privea pe Rostov, care-i analiza silueta înaltă și 
zveltă, fața inexpresivă, cu fruntea înaltă și părul scurt, ce 
începuse să încărunţească. „Am dreptate, reflectă Hassan, iar el 
trebuie să recunoască asta”. 

— Ai dreptate, zise Rostov. Ar fi trebuit să mă gândesc la 
asta. 

Hassan fu cuprins de un sentiment de mândrie că intuise 
vorbele rusului și se gândi: „Poate că nu este un ticălos, la urma 
urmei”. 


VP - 121 


Capitolul 6 


Orașul Oxford nu se schimbase la fel de mult ca și oamenii. 
Era diferit, într-un mod previzibil: mai mare, mașinile și 
magazinele mai numeroase și mai elegante, iar străzile, mai 
aglomerate. Dar caracteristica predominantă a locului era în 
continuare piatra crem a clădirilor universităţii, prin ale căror 
bolți se zăreau ocazional fragmente din gazonul verde al curților 
interioare pustii. Dickstein observă, de asemenea, lumina 
ciudată și palidă din Anglia, care contrasta puternic cu 
strălucirea aurie a soarelui din Israel: firește, aceasta fusese 
mereu așa, însă ca băștinaș n-o remarcase niciodată. Cu toate 
acestea, studenţii păreau a fi o rasă cu totul nouă. Atât în 
Orientul Mijlociu, cât și peste tot în Europa, Nat văzuse bărbaţi 
cu părul crescut peste urechi, cu eșarfe portocalii și roz, cu 
pantaloni evazaţi și încălțăminte cu toc și nu se așteptase 
vreodată ca oamenii să se îmbrace așa cum se îmbrăcau ei în 
1948, cu sacouri din tweed și pantaloni din catifea, cămăși 
Oxford și cravate Paisley cumpărate de la Hall's. Așadar, nu era 
pregătit pentru o asemenea priveliște. Mulţi dintre ei umblau 
desculți pe străzi sau erau încălțaţi cu niște sandale ciudate, 
fără șosete. Atât bărbaţii, cât și femeile purtau pantaloni care i 
se păreau vulgar de strâmţi. După ce privi cu atenţie câteva 
femei ai căror sâni se legănau liberi pe sub cămăși largi și 
colorate, concluzionă că sutienele nu mai erau la modă. Existau 
multe articole de vestimentaţie din pânză de doc albastră - nu 
doar blugi, ci și cămăși, jachete, fuste, ba chiar și haine. Și 
părul! Acesta fu marele șoc pentru el. Bărbaţii și-l lăsau să 
crească nu doar peste urechi, ci, uneori, până la jumătatea 
spatelui. Zări doi tipi cu părul strâns în coadă. Alţii, bărbaţi și 
femei, și-l lăsaseră să crească în sus și în lateral, în claie 
cârlionţată, arătând de parcă priveau mereu prin gaura dintr-un 
gard viu. Ca și când această înfățișare n-ar fi fost suficient de 
scandaloasă pentru unii, bărbaţii purtau barbă ca a lui lisus, 
mustăţi mexicane sau perciuni. Parcă ar fi fost niște bărbaţi de 
pe Marte. 

Traversă centrul orașului, minunându-se, și-și văzu mai 


VP - 122 


departe de drum. Trecuseră douăzeci de ani de când nu mai 
fusese pe-acolo, însă își amintea drumul. Îi veniră în minte 
frânturi din anii de studenţie: momentul când descoperise 
minunata muzică pe care o cânta Louis Armstrong la trompetă; 
cum s-a simţit când a conștientizat că vorbea în jargonul 
muncitoresc din estul Londrei; cum se întreba mereu de ce 
tuturor le plăcea să se îmbete, iar lui, nu; cum împrumuta cărți 
mai repede decât apuca să le citească, încât grămada de pe 
masa din camera lui devenea din ce în ce mai înaltă. 

Se întrebă dacă se schimbase de-a lungul anilor. „Nu prea 
mult”, se gândi el. Fusese un bărbat speriat în căutarea unei 
fortărețe: și iată-l că avea Israelul drept fortăreață, dar, în loc să 
se ascundă acolo, era nevoit să iasă și să lupte ca s-o apere. 
Atunci, ca și în prezent, fusese un socialist indiferent, care știa 
că societatea era nedreaptă și nu era sigur cum ar putea fi 
schimbată în bine. Pe măsură ce se maturizase, devenise mai 
priceput, însă nu și mai înțelept. De fapt, i se părea că știa mai 
multe și înțelegea mai puţine. 

Era oarecum mai fericit, concluzionă el. Știa cine era și ce 
avea de făcut; înţelesese ce reprezenta viaţa și-și dăduse seama 
că-i putea ţine piept; deși avea aceleași atitudini ca în 1948, în 
prezent era mai sigur în privinţa lor. Cu toate acestea, tânărul 
Dickstein sperase la alte momente de fericire, pe care, din 
păcate, nu le trăise niciodată; dimpotrivă, șansele scăzuseră 
odată cu trecerea anilor. Acel loc îi trezea amintiri neplăcute 
despre toate astea. Casa aceea, mai ales. 

Stătea în faţa ei și o privea. Nu se schimbase deloc: vopseaua 
era încă verde și albă, iar grădina din faţă rămăsese o junglă. 
Deschise poarta, străbătu aleea până la ușa de la intrare și bătu. 

Nu era cea mai eficientă metodă. Era posibil ca Ashford să se 
fi mutat sau să fi murit, sau să fi plecat în vacanţă. Poate ar fi 
trebuit să sune mai întâi la universitate, ca să se intereseze. În 
sfârșit, dacă va vorbi pe un ton degajat și discret, merita să 
irosească puţin timp. Și-apoi, cochetase cu ideea de a revedea 
vechea casă după atâţia ani. 

Ușa se deschise și în prag apăru o femeie. 

— Da? _ 

Dickstein încremeni din cauza șocului. li pică faţa. Se legănă 
ușor și se rezemă cu o mână de perete, ca să nu-și piardă 
echilibrul. Pe urmă se încruntă, mirat. 


VP - 123 


Era ea și, miracol, avea în continuare douăzeci și cinci de ani. 
— Eila...? rosti Dickstein, cu uimire în glas. 
e 

Femeia se holba nedumerită la bărbatul scund și ciudat care 
stătea în prag. Ochelarii rotunzi, costumul cenușiu și părul tuns 
scurt îl făceau să semene cu un profesor universitar. El se 
simţise bine până să se deschidă ușa, însă, de îndată ce dădu 
ochii cu ea, Nat păli. 

| se mai întâmplase cândva să fie confundată, în timp ce se 
plimba pe High Street. Un domn mai în vârstă o privise îndelung, 
își ridicase pălăria, o oprise și i se adresase familiar: „Știu că nu 
ne cunoaștem, dar...” 

Înţelese că era aceeași reacţie, prin urmare, răspunse: 

— Nu sunt Eila. Sunt Suza. 

— Suza! exclamă străinul. 

— Lumea îmi spune că semăn leit cu mama când avea vârsta 
mea. Se pare că aţi cunoscut-o. Doriţi să intrați? 

Bărbatul nu se clinti din loc. Părea să-și revină din uimire, deși 
era încă palid. 

— Sunt Nat Dickstein, zise el, schițând un zâmbet. 

— Încântată. Doriţi... 

Brusc, conștientiză ce spusese el. Fu rândul ei să fie 
surprinsă. 

— Domnule Dickstein! rosti ea, cu o voce aproape piţigăiată, 
apoi îl îmbrăţișă și-l sărută. 

— Ţi-ai amintit, bâigui el încântat și deopotrivă stânjenit, când 
ea îi dădu drumul. 

— Firește! Obișnuiaţi s-o mângâiaţi pe Hezekiah. Aţi fost 
singurul care-i înțelegea limbajul. 

— Hezekiah, pisica... Uitasem, schiţă el din nou un zâmbet. 

— Intraţi! 

Trecu pe lângă ea și intră în casă, pe urmă Suza închise ușa, îl 
luă de braț și-l conduse de-a lungul vestibulului pătrat. 

— Este minunat, zise ea. Haideţi în bucătărie, tocmai 
încercam să fac o prăjitură. 

Îi oferi un scaun. El se așeză și privi atent în jurul lui, 
încuviințând ușor din cap când recunoscu masa veche, 
șemineul, priveliștea de dincolo de fereastră. 

— Bem niște cafea? întrebă Suza. Sau poate preferaţi un ceai? 

— Cafea, te rog. Mulţumesc. 


VP - 124 


— Presupun că vreţi să-l vedeţi pe tata. Are ore în dimineaţa 
aceasta, însă se va întoarce la prânz. 

Ea turnă niște boabe de cafea într-o râșniţă manuală. 

— Și mama ta? 

— A murit în urmă cu paisprezece ani. Cancer. Ș 

Suza îl privi, așteptând ca el să răspundă mecanic: „Imi pare 
rău”. Nat rămase tăcut, dar gândul i se citi pe faţă. Cumva, ea îl 
plăcu mai mult pentru asta. Și începu să macine boabele. 
Zgomotul întrerupse tăcerea din bucătărie. 

— Profesorul Ashford predă în continuare... încercam să-mi 
dau seama ce vârstă are, adăugă el după ce ea termină. 

— Șaizeci și cinci, răspunse ea. Nu face prea multe. 

„Şaizeci și cinci pare o vârstă înaintată, însă tata nu pare 
bătrân, chibzui ea cu afecţiune. Are încă mintea brici. Oare 
Dickstein cu ce se ocupă?” 

— N-aţi emigrat în Palestina? 

— Israel. Locuiesc într-un kibuţ. Îngrijesc viile și produc vin. 

„Israel. În casa aceasta i se spusese întotdeauna Palestina. 
Cum ar reacționa tata faţă de acest vechi prieten care l-a 
contrariat dintotdeauna?” Cunoștea răspunsul: „Nu va avea 
importanță, deoarece politica tatii este mai mult în teorie decât 
în practică”. 

Ea se mai întrebă de ce venise Dickstein. 

— Sunteţi în vacanță? 

— Călătorie de afaceri. Credem că vinul nostru este suficient 
de bun pentru a fi exportat în Europa. 

— Asta e foarte bine. Îl vindeti? 

— Testăm terenul. Povestește-mi despre tine. Pun pariu că nu 
ești profesor universitar. 

Afirmația o deranjă puţin și se înroși: nu voia ca străinul să 
creadă că nu era suficient de pregătită pentru a fi cadru 
universitar. 

— De ce ziceți asta? îl întrebă ea, pe un ton rece. 

— Eşti atât de... caldă, răspunse Dickstein, apoi își mută 
privirea, ca și când ar fi regretat imediat cuvintele alese. 
Oricum, prea tânără. 

Ea îl judecase greșit. Nu vorbise cu răutate. 

— Am moștenit înclinația pentru limbi străine de la tata, dar 
nu și abilitatea lui pedagogică. Sunt însoţitoare de bord, adăugă 
ea, întrebându-se dacă era adevărat că n-avea abilitate 


VP - 125 


pedagogică sau dacă, într-adevăr, nu era suficient de pregătită 
ca să devină cadru didactic. 

Suza turnă apă fierbinte într-un filtru și mirosul de cafea 
umplu încăperea. Nu știa ce să facă în continuare. Când își ridică 
privirea, văzu că Dickstein se uita spre ea, cufundat în gânduri. 
El avea ochii mari, căprui-închis. Brusc, ea se rușină, lucru 
extrem de neobișnuit. Și-i mărturisi acest lucru. 

— Rușinată? repetă el. Fiindcă te-am privit îndelung, ca pe un 
tablou? Încerc doar să mă obișnuiesc cu ideea că nu ești Eila ci 
fetița care ţinea în braţe o pisică sură și bătrână. 

— Hezekiah a murit. Cred că a fost la scurt timp după ce-aţi 
plecat. 

— S-au schimbat multe. 

— Aţi fost prieten apropiat al părinţilor mei? 

— Am fost unul dintre studenţii tatălui tău. Pe mama ta am 
admirat-o de la distanţă. Eila... 

El își mută din nou privirea, ca și când ar fi vrut să pară că 
vorbea altcineva. 

— N-a fost doar frumoasă, ci splendidă. 

Suza se uită la el. „Ai iubit-o”, reflectă ea. Acest gând îi veni 
nechemat, din instinct. Brusc, se gândi că poate se înșela. Insă 
toate acestea ar putea explica reacţia serioasă de pe chipul lui 
atunci când îi deschisese ușa. 

— Mama a fost hippy, știaţi asta? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Voia să fie liberă. S-a răzvrătit împotriva restricţiilor impuse 
femeilor arabe chiar dacă provenea dintr-o familie bogată, 
liberală. S-a măritat cu tatăl meu doar pentru a scăpa din 
Orientul Mijlociu. A descoperit, desigur, că și societatea 
occidentală avea propriile căi de a le îngrădi pe femei, așadar, 
și-a pus în gând să încalce majoritatea regulilor. 

În timp ce vorbea, Suza își aminti că, pe măsură ce creștea și 
începea să înțeleagă ce era pasiunea, conștientiza că mama ei 
era promiscuă. Era convinsă că fusese șocată, dar nu-și mai 
amintea acel sentiment. 

— Asta o făcea hippy? întrebă Dickstein. 

— Hipioţii cred în iubire fără restricţii. 

— Înţeleg. 

Suza știu din reacţia lui la aceste afirmaţii că mama ei nu-l 
iubise pe Nat Dickstein. Fără să aibă vreun motiv anume, acest 


VP - 126 


lucru o întristă. 

— Povestește-mi despre părinţii tăi, i se adresă Suza de parcă 
ar fi fost de aceeași vârstă. 

— Doar dacă mă servești cu cafea. 

— Am uitat, râse ea. 

— Tata a fost pantofar, începu Dickstein. Se pricepea foarte 
bine să repare  încălțămintea, însă n-a fost un mare 
întreprinzător. Cu toate astea, anii '30 au fost fructuoși pentru 
pantofarii din East End, Londra. Oamenii nu-și permiteau 
încălțăminte nouă, deci și-o duceau la reparat pe cea veche în 
fiecare an. N-am fost niciodată bogaţi, dar am avut puţin mai 
mulţi bani decât cei din jurul nostru. Familia tatii a pus presiune 
pe el ca să-și extindă afacerea, să deschidă un al doilea 
magazin, să angajeze oameni. 

Suza îi întinse cana cu cafea. 

— Lapte, zahăr? 

— Zahăr, fără lapte. Mulţumesc. 

— Continuă. 

Era o lume diferită, una despre care ea nu știa nimic: nu se 
gândise niciodată că unui pantofar i-ar putea merge bine pe 
durata marii crize economice. 

— Negustorii de piele credeau că tata era tătar - nu-i vindeau 
niciodată decât cea mai bună marfă. Dacă era vorba de piele la 
mâna a doua, aceștia spuneau: „Nu te obosi să-i dai asta lui 
Dickstein, o va trimite înapoi fără să stea pe gânduri”. Cel puţin, 
așa mi s-a relatat. 

El schiţă din nou un zâmbet. 

— Mai trăiește? îl întrebă Suza. 

— A murit înainte de război. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ei bine, în anii '30, în Londra domina curentul fascist. 
Adepții acestuia obișnuiau să ţină întruniri în aer liber în fiecare 
seară, le spuneau cum evreii din lumea întreagă sugeau sângele 
muncitorilor. Vorbitorii și organizatorii erau oameni respectabili, 
din clasa mijlocie, însă mulţimea era alcătuită din golani care nu 
munceau. După întruniri, aceștia mărșăluiau pe străzi, spărgeau 
vitrine și-i bruscau pe trecători. Casa noastră a fost ţinta 
perfectă pentru ei. Eram evrei. Tata era negustor și, ca atare, 
„vampir”. Conform propagandei lor, ne mergea puţin mai bine 
decât celorlalți. 


VP - 127 


El tăcu și privi în gol. Suza aşteptă să continue. În timp ce 
povestea, el părea că se chircea - își încrucișă strâns picioarele, 
își înfășură braţele în jurul trupului, se adună de spate. Cum 
ședea așa, pe scaunul din bucătărie, în costumul acela cenușiu 
și prost-croit, cu coatele, genunchii și umerii suciţi, semăna cu 
un vreasc de bețe vârăt într-un sac. . 

— Locuiam deasupra magazinului. In fiecare noapte, stăteam 
întins pe pat, treaz, și-i așteptam să treacă pe-acolo. Eram 
înspăimântat, mai ales deoarece știam că și tatii îi era teamă. 
Uneori nu făceau nimic, doar treceau pe lângă casa noastră. De 
obicei, scandau slogane. Adesea, spărgeau geamurile. De vreo 
două ori au intrat în magazin și l-au vandalizat. Am crezut că vor 
urca scările. Îmi vâram capul sub pernă, plângeam și-l 
blestemam pe Dumnezeu pentru că mă făcuse evreu. 

— Poliţiştii nu luau măsuri? 

— Făceau ce puteau. Dacă se aflau prin zonă, îi opreau, însă 
aveau mult de lucru în vremurile acelea. Comuniștii erau singurii 
dispuși să ne ajute să ripostăm, dar tatăl meu nu voia să 
apeleze la ajutorul lor. Toate partidele politice erau împotriva 
fasciștilor, firește, însă comuniștii erau cei care împărțeau 
târnăcoape, răngi și ridicau baricade. Am încercat să mă înscriu 
în Partid, dar nu m-au primit. Eram prea tânăr. 

— Și tatăl tău? 

— Și-a pierdut, pur și simplu, curajul. După ce magazinul 
nostru a fost vandalizat a doua oară, ne-au lipsit banii pentru 
reparaţii. Părea că tata nu mai avea energie s-o ia de la capăt 
altundeva. A căzut în letargie. A murit în 1938. 

— Și tu? 

— Am crescut repede. M-am înrolat în armată de îndată ce am 
împlinit vârsta necesară. Am fost luat prizonier devreme. Am 
venit la Oxford după război, apoi am renunţat la școală și am 
plecat în Israel. 

— Ai familie acolo? 

— Cei din kibuț sunt familia mea... N-am fost niciodată 
căsătorit. 

— Din cauza mamei tale? 

— Poate. Parţial. Eşti foarte directă. 

Ea simţi cum roșește din nou: adresase o întrebare prea 
personală cuiva care era, practic, un străin. Cu toate acestea, 
întrebarea îi venise foarte natural pe limbă. 


VP - 128 


— Îmi cer iertare, spuse ea. 

— Nu e nevoie, zise Dickstein. Rareori vorbesc așa. De fapt, 
toată această călătorie poartă, nu știu, amprenta trecutului. 

— Asta înseamnă că miroase a moarte. 

Dickstein ridică din umeri. 

Se așternu tăcerea. „Îmi place mult de acest bărbat, chibzui 
Suza. Îmi plac poveștile și tăcerea lui, ochii mari, costumul 
învechit și amintirile sale. Sper să rămână o vreme pe-aici”. 

Luă ceștile de cafea și le puse în mașina de spălat. O linguriţă 
alunecă de pe farfurioară și ateriză sub frigiderul mare și vechi. 

— La naiba! exclamă ea. 

Dickstein se lăsă în genunchi și se uită sub frigider. 

— Va rămâne acolo pentru totdeauna, zise Suza. Chestia asta 
e prea grea ca să poată fi urnită. 

Nat înălță un colț al frigiderului cu mâna dreaptă și-și vâri 
braţul stâng sub el. Apoi lăsă frigiderul jos, se ridică în picioare 
și-i întinse lingurița Suzei. 

Ea se holbă la el. 

— Cine ești, supereroul Captain America? Frigiderul ăsta e 
greu. 

— Lucrez la câmp. De unde știi de Captain America? Făcea 
furori când eram băiat. 

— Și acum face furori. Benzile acelea desenate sunt 
fantastice. 

— Măi să fie! se miră el. Noi le citeam pe ascuns, fiindcă erau 
considerate nepotrivite. Acum au devenit artă. Și pe bună 
dreptate. 

— Lucrezi, într-adevăr, la câmp? zâmbi ea. 

El semăna mai degrabă cu un funcţionar, nu cu un salahor. 

— Bineînţeles. 

— Un vânzător de vinuri care se murdărește muncind în 
podgorie. Chiar că e ceva neobișnuit. 

— Nu și în Israel. Suntem puţin cam... obsedaţi de sol, 
bănuiesc. 

Suza se uită la ceas și fu surprinsă când văzu cât de târziu se 
făcuse. 

— Tata ar trebui să se întoarcă în orice clipă. Vei mânca 
împreună cu noi, nu-i așa? Mă tem că n-avem decât sandvișuri. 

— Mi-ar face plăcere. 

Ea tăie în felii o pâine franţuzească și începu să pregătească 


VP - 129 


salata. Dickstein se oferi să spele salata, iar ea îi dădu un șorț. 
După un timp, îl surprinse privind-o din nou și zâmbind. 

— La ce te gândești? 

— Mi-am amintit ceva care te-ar face să te rușinezi, răspunse 
el. 

— Spune-mi. 

— Mă aflam aici într-o seară, pe la ora șase. Mama ta era 
ieșită. Venisem să împrumut o carte de la tatăl tău. Erai în cadă. 
Tatăl tău a primit un telefon din Franţa, nu-mi mai amintesc de 
ce. În timp ce el vorbea la telefon, ai început să plângi. Am urcat 
la etaj, te-am scos din cadă, te-am șters cu prosopul și te-am 
îmbrăcat în cămașa de noapte. Cred că aveai patru sau cinci 
ani. 

Suza râse. i-l imagină brusc pe Dickstein într-o baie 
aburindă, aplecându-se și ridicând-o cu ușurință din cada cu apă 
caldă, plină cu spumă. În viziunea ei însă, nu mai era o copilă, ci 
o femeie în toată firea, cu sâni uzi și spumă între coapse, și el o 
strângea cu mâini puternice și sigure la piept. Apoi ușa de la 
bucătărie se deschise și intră tatăl ei, iar visul se risipi, lăsând în 
urma lui doar o senzaţie de atracţie și o urmă de vinovăţie. 

e 

Lui Nat Dickstein i se părea că profesorul Ashford îmbătrânise 
frumos. Era chel, cu excepţia unui breton călugăresc de păr alb. 
Se mai împlinise puţin și mișcările îi erau mai lente, dar în ochi 
avea aceeași strălucire de curiozitate intelectuală. 

— Avem un musafir neașteptat, tată, îl anunţă Suza. 

Ashford se uită la el și, fără să ezite, spuse: 

— Tânărul Dickstein! Sunt binecuvântat! Dragul meu amic! 

Dickstein îi strânse ferm mâna. 

— Cum sunteţi, domnule profesor? 

— În cea mai bună formă, băiete, mai ales că fiica mea are 
grijă de mine. Ți-o mai amintești pe Suza? 

— Ne-am petrecut dimineața depănând amintiri, răspunse 
Dickstein. 

— Văd că ţi-a dat deja șorţul. S-a mișcat repede, chiar și 
pentru ea. l-am zis că așa nu se va căsători niciodată. Scoatetți-l, 
băiete, și haide să bem un pahar. 

Zâmbindu-i trist Suzei, Dickstein se conformă și-l urmă pe 
Ashford în salon. 

— Vin? îl întrebă Ashford. 


VP - 130 


— Puțin, mulţumesc. 

Brusc, Dickstein își aminti că se afla acolo cu un motiv. 
Trebuia să obţină informaţii de la Ashford fără ca bărbatul mai în 
vârstă să-și dea seama. Fusese „în afara orelor de serviciu”, 
cum s-ar zice, timp de câteva ore, însă în acel moment trebuia 
să se concentreze la ce avea de făcut. „Dar treptat”, își zise el. 

Ashford îi întinse un pahar mic cu vin alb. 

— Și-acum, povestește-mi, ce-ai mai făcut în toți acești ani? 

Dickstein sorbi din vin. Era foarte sec, așa cum îl preferau cei 
din Oxford. Îi relată profesorului aceeași poveste pe care o 
auziseră de la el Hassan și Suza, despre cum căuta piață de 
desfacere pentru vinul evreiesc. Ashford îi punea întrebări 
avizate. Plecau tinerii din kibuţuri ca să se mute în orașe? 
Timpul şi prosperitatea erodaseră ideile comuniste ale 
locuitorilor din kibuțuri? Evreii europeni se amestecau și se 
căsătoreau cu africanii și cu evreii levantini? Dickstein 
răspundea cu „da”, „nu” sau „nu prea mult”. Ashford evita cu 
diplomaţie problema referitoare la părerile lor diferite vizând 
moralitatea politică a Israelului, însă, cu toate acestea, se 
simţea în întrebările lui evazive despre problemele evreilor o 
urmă de aviditate în privinţa veștilor proaste. 

Suza îi chemă în bucătărie pentru masa de prânz, înainte ca 
Dickstein să aibă ocazia să-i pună și el întrebări profesorului. 
Sandvișurile franţuzești pregătite de ea erau mari și delicioase. 
Deschisese și o sticlă cu vin roșu. Dickstein înțelegea în acel 
moment de ce Ashford se îngrășase. 

— Am dat peste un fost coleg de-al meu în urmă cu vreo două 
săptămâni - tocmai în Luxemburg, spuse Dickstein la cafea. 

— Yasif Hassan? întrebă Ashford. 

— De unde știați? 

— Am păstrat legătura. Știu că locuiește în Luxemburg. 

— V-aţi întâlnit des? îl iscodi Dickstein, zicându-și în gând: 
„Fără grabă. 

— De câteva ori, de-a lungul anilor, răspunse Ashford și tăcu o 
clipă. Dickstein, trebuie să-ţi spun că războaiele care v-au oferit 
vouă totul lui i-au luat totul. Familia lui și-a pierdut toată averea 
și a ajuns într-o tabără pentru refugiaţi. Este pornit împotriva 
Israelului și e de înțeles. 

Dickstein încuviinţă din cap. Era aproape convins că Hassan 
făcea parte din joc. 


VP - 131 


— Am petrecut foarte puțin timp cu el. Mă grăbeam să prind 
avionul. Ce mai face în rest? 

Ashford se încruntă. 

— Mi s-a părut puţin cam... distrait, răspunse el, incapabil să 
găsească în engleză sinonimul pentru distrat ori zăpăcit. 
Îndeplinește comisioane neașteptate, are întâlniri anulate, 
apeluri telefonice ciudate tot timpul, absenţe misterioase. 
Probabil așa se comportă un aristocrat care a sărăcit. 

— Tot ce e posibil, zise Dickstein. 

De fapt, acesta era comportamentul tipic al unui spion, iar în 
acel moment el fu ferm convins că întâlnirea cu Hassan îl 
deconspirase. 

— V-aţi mai întâlnit cu altcineva din anul meu? întrebă el. 

— Doar cu bătrânul Toby. Acum este membru al primului 
eșalon de putere Conservator. 

— Perfect! exclamă Dickstein, încântat. Vorbea întotdeauna 
ca un reprezentant al opoziţiei - pompos și defensiv în același 
timp. Mă bucur că și-a găsit locul. 

— Mai vrei cafea, Nat? îl întrebă Suza. 

— Nu, mulţumesc, răspunse el și se ridică în picioare. Te voi 
ajuta să faci curățenie, apoi trebuie să mă întorc la Londra. Mă 
bucur atât de mult că v-am vizitat! 

— Tata va face curăţenie, rânji Suza. Avem o înțelegere. 

— Mă tem că așa e, consimţi Ashford. Nu vrea să fie 
servitoarea nimănui, cu atât mai puţin a mea. 

Această remarcă îl miră pe Dickstein, deoarece nu era deloc 
adevărat. Nu l-o fi slujit Suza ca o servitoare, dar, cu siguranţă, 
avea grijă de el așa cum ar fi făcut o soţie devotată. 

— Te însoțesc până în oraș, zise Suza. Așteaptă să-mi iau 
haina. 

Ashford îi strânse mâna lui Dickstein. 

— Mă bucur că te-am văzut, băiete, mă bucur enorm. 

Suza se întoarse, purtând o jachetă din catifea. Ashford îi 
conduse până la ușă și le făcu cu mâna, zâmbind. 

In timp ce străbăteau strada, Dickstein continua să vorbească 
doar ca să aibă o scuză ca s-o privească. Jacheta se asorta cu 
pantalonii ei din catifea neagră. Mai purta o cămașă largă și 
crem, care părea din mătase. Asemenea mamei sale, Suza știa 
cum să se îmbrace ca să-și pună în evidenţă părul negru și 
lucios și pielea măslinie. Nat îi oferi braţul, simțindu-se oarecum 


VP - 132 


de modă veche, doar ca ea să-l atingă. Nu încăpea nicio îndoială 
că ea degaja un magnetism ca și mama ei: avea ceva ce-i făcea 
pe bărbaţi să-și dorească s-o aibă, era o dorință care semăna 
mai degrabă cu lăcomia decât cu pofta; nevoia de a detine 
obiectul acela frumos și să nu-ți fie luat niciodată. Dickstein era 
suficient de matur ca să știe cât de amăgitoare erau acele 
dorinţe și că Eila Ashford nu l-ar fi făcut fericit. Dar fiica părea să 
aibă ceva ce mamei îi lipsise, și anume căldură. Regreta că n-o 
va mai revedea niciodată pe Suza. Cu timpul, ar putea... 

Ei bine, n-a fost să fie. 

— Mergi vreodată la Londra? o întrebă el când ajunseră la 
gară. 

— Desigur, răspunse ea. Merg mâine. 

— De ce? 

— Ca să iau cina cu tine. 

e 

După moartea mamei, tatăl se comportase minunat. 

Suza avea unsprezece ani: era suficient de mare ca să 
înțeleagă moartea, însă prea tânără ca să-i facă faţă. Tatăl 
fusese calm și o consolase. Știuse când s-o lase să plângă 
singură și când s-o convingă să se îmbrace, ca să iasă la masa 
de prânz. Fără să se simtă stânjenit, îi vorbise despre 
menstruaţie și o însoțea binevoitor la cumpărături de sutiene 
noi. Îi oferise un nou rol în viaţă: deveni stăpâna casei, îi dădea 
instrucţiuni menajerei, făcea lista cu rufele de spălat, oferea 
pahare cu vin în dimineţile de duminică. La vârsta de 
paisprezece ani, ea se ocupa de cheltuielile gospodăriei. Avea 
grijă de tatăl ei mai bine decât o făcuse vreodată Eila. li arunca 
la gunoi cămășile uzate și le înlocuia cu altele identice, dar noi, 
fără ca tatăl să observe. Ea descoperi că se simţea utilă, în 
siguranţă și iubită, însă fără mamă. 

Tatăl îi oferise un rol, așa cum îi oferise și mamei și, la fel ca 
mama ei, Suza se răzvrătise împotriva acestui rol, continuând în 
tot acest timp să-l joace. 

El își dorea ca ea să rămână la Oxford, să fie mai întâi 
studentă, apoi absolventă și în cele din urmă profesoară. Asta ar 
fi însemnat că ea să se afle mereu prin preajmă ca să aibă grijă 
de el. Suza îi spuse că nu era suficient de deșteaptă, lăsând 
impresia că era doar o scuză pentru altceva, și-și găsi o slujbă 
care o obliga să stea departe de casă. In felul acesta nu mai 


VP - 133 


putea să aibă grijă de tatăl ei săptămâni la rând. Ca însoţitoare 
de bord și la mii de kilometri depărtare de Oxford, servea 
băuturi și mâncare bărbaţilor de vârstă mijlocie, întrebându-se 
dacă schimbase, într-adevăr, ceva. 

În timp ce făcea cale întoarsă de la gară, se gândea la rutina 
în care se afla și se întreba dacă va reuși vreodată să iasă din 
ea. 

Suza se afla la sfârșitul unei relaţii amoroase care, la fel ca 
restul vieții ei, urmase același făgaș obișnuit. Julian avea treizeci 
și ceva de ani și era lector în Filosofie, specializat în Grecia 
presocratică. Avea o minte sclipitoare, era dedicat și fără nicio 
speranţă. Lua droguri pentru orice: canabis ca să facă dragoste, 
amfetamină ca să lucreze, Mogadon ca să doarmă. Era divorţat, 
fără copii. La început, i se păruse interesant, șarmant și sexy. 
Când erau în pat, lui îi plăcea ca ea să stea deasupra. O ducea la 
teatre de periferie din Londra și la petreceri studențești ciudate. 
Însă vraja se risipi: ea își dădu seama că el nu prea era interesat 
de sex, că o scotea în oraș deoarece arăta bine la braţul lui, că 
lui îi plăcea compania ei doar pentru că ea era impresionată de 
intelectul lui. Într-o zi, ea se trezi că-i călca hainele în timp ce el 
medita un student; de atunci, relaţia fu ca și încheiată. 

Uneori, ea se culca în secret cu bărbaţi de vârsta ei sau mai 
tineri, de cele mai multe ori fiindcă tânjea după trupurile lor. De 
obicei, era dezamăgită, plictisindu-se de ei în cele din urmă. 

Regreta deja că se lăsase pradă impulsului de a stabili o 
întâlnire cu Nat Dickstein. El se încadra descurajator de bine în 
tipar: cu o generaţie mai în vârstă decât ea și, evident, dornic de 
grijă și atenţie. Cel mai rău dintre toate, fusese îndrăgostit de 
mama ei. La o primă vedere, părea a fi imaginea tatălui. 

Cu toate acestea, era diferit în unele privințe, își spuse ea. Era 
fermier, nu academician, și, probabil, cea mai necitită persoană 
dintre toate cu care se întâlnise vreodată. Nat plecase în 
Palestina, în loc să-și piardă vremea prin cafenelele din Oxford 
vorbind despre ea. Putea ridica un colţ al frigiderului cu mâna 
dreaptă. În timpul petrecut împreună, o surprinsese nu o dată 
prin faptul că nu era conform așteptărilor ei. 

„Poate că Nat Dickstein nu se încadrează în tipar, chibzui ea. 
Poate mă amăgesc din nou”. 


Nat Dickstein sună la Ambasada Israelului dintr-o cabină 


VP - 134 


telefonică din Paddington Station. Când i se făcu legătura, ceru 
la Biroul de Credit Comercial. Nu exista un astfel de 
departament: acesta era un cod pentru centrul de mesaje al 
Mossadului. li răspunse un tânăr, cu accent ebraic. Și asta fu pe 
placul lui Dickstein, deoarece era bine de știut că existau 
oameni pentru care ebraica era limba nativă, nu o limbă moartă. 
Știa că era înregistrată automat convorbirea, prin urmare, 
transmise mesajul: „Grăbiţi facturarea. Vânzare pusă în pericol 
de prezenţa concurenţei. Henry”. Inchise fără să mai aștepte 
confirmarea. 

Merse pe jos de la gară până la hotel, gândindu-se la Suza 
Ashford. Va avea o întâlnire cu ea la Paddington în seara 
următoare. Femeia va rămâne peste noapte în apartamentul 
unei prietene. Dickstein nu știa de unde să înceapă - nu-și 
amintea să fi ieșit vreodată cu vreo femeie la cină doar din 
plăcere. In adolescenţă, fusese prea sărac; după război, fusese 
prea emoţionat și neîndemânatic; și când mai înaintă în vârstă, 
nu-și mai făcu acest obicei. Firește că ieșise la cină împreună cu 
colegii și cu muncitorii din kibuţ, după ce mersese la 
cumpărături în Nazaret, dar să iasă cu o femeie la cină, doar 
pentru a se bucura unul de compania celuilalt... 

Cum trebuia să procedezi? S-o iei cu mașina, să fii îmbrăcat la 
costum și să-i oferi o cutie cu ciocolată, legată cu o panglică 
mare. Stabiliseră să se întâlnească la gară și el n-avea nici 
mașină, nici costum. Unde s-o ducă? Nu cunoștea niciun 
restaurant luxos în Israel, darămite în Anglia. 

În timp ce se plimba singur prin Hyde Park, zâmbi larg. Pentru 
un bărbat de patruzeci și trei de ani, aceasta era o situație 
comică. Ea știa că el nu era sofisticat și era evident că nici nu-i 
păsa, fiindcă, de fapt, Suza se autoinvitase la cină. Știa, de 
asemenea, restaurantele și ce să comande. Nu era o chestiune 
de viaţă și de moarte. Indiferent ce urma să se întâmple, el avea 
de gând să se bucure de moment. 

Exista o pauză în activitatea lui. Deși descoperise că fusese 
deconspirat, nu putea face nimic până când nu vorbea cu Pierre 
Borg, care va decide dacă să abandoneze sau nu misiunea. In 
seara aceea se duse să vadă un film franțuzesc intitulat Un 
Homme et Une Femme, în regia lui Claude Lelouch. O poveste 
simplă de dragoste, frumos spusă, și coloana sonoră era o 
melodie latino-americană care se repeta mereu. Plecă înainte de 


VP - 135 


jumătatea filmului, deoarece povestea îl făcea să plângă, însă 
melodia nu și-o mai scoase din minte toată noaptea. 

Dimineaţa, se duse la o cabină telefonică de pe strada din 
apropierea hotelului în care se cazase și sună din nou la 
ambasadă. 

— Aici Henry. Vreun răspuns? întrebă el când i se făcu 
legătura cu centrul pentru mesaje. 

— Du-te la nouăzeci și trei de mii și discută mâine, răspunse 
vocea. 

— Răspuns: Program conferință la punctul de informaţii din 
aeroport, spuse Nat. 

Pierre Borg urma să ajungă cu avionul în ziua următoare, la 
ora 9:30. 

e 

Cei patru bărbați ședeau în mașină cu acea răbdare specifică 
unor spioni, tăcuţi și vigilenţi, în timp ce afară se lăsa 
întunericul. 

Piotr Tyrin stătea la volan. Era un bărbat îndesat, de vârstă 
mijlocie, îmbrăcat într-un impermeabil. Bătea cu unghiile pe 
bord, imitând sunetul scos de picioarele porumbeilor pe un 
acoperiș. Yasif Hassan se afla lângă el. David Rostov și Nik 
Bunin ședeau pe bancheta din spate. 

Nik îl găsise pe curier în a treia zi, pe când supraveghea 
clădirea Jean-Monnet din Kirchberg. Raportase identificarea 
pozitivă. 

— Nu prea seamănă cu un fătălău îmbrăcat în costum, dar 
sunt convins că e el. Cred că lucrează aici. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, spuse Rostov. Dacă Dickstein 
caută să descopere secrete, informatorii lui nu vor fi din 
aeroport sau din hotelul Alfa. Ar fi trebuit să-l trimit mai întâi pe 
Nik la Euratom. 

El i se adresă lui Piotr Tyrin, însă Hassan auzi și spuse: 

— Nu te poţi gândi la toate. 

— Ba da, pot, îi replică Rostov. 

David îi zisese lui Hassan să facă rost de o mașină mare și 
neagră. Buick-ul american în care se aflau în acel moment sărea 
puţin în ochi, dar era negru și încăpător. Nik îl urmărise pe tipul 
de la Euratom până acasă, unde cei patru spioni așteptau pe 
strada pietruită, aproape de vechea reședință cu etaj. 

Rostov detesta acele misiuni clandestine. Erau atât de 


VP - 136 


demodate! Se practicau în anii '20 și '30, în locuri precum Viena, 
Istanbul și Beirut, nu în Europa Occidentală a anului 1968. Era 
prea periculos să răpești un civil de pe stradă, să-l vâri într-o 
mașină și să-l baţi ca să obţii informaţii de la el. Puteai fi văzut 
de trecători cărora nu le-ar fi fost frică să meargă la poliţie și să 
declare ceea ce observaseră. Lui Rostov îi plăcea ca lucrurile să 
se desfăşoare simplu, curat și previzibil și prefera să-și 
folosească mai degrabă creierul decât pumnii. Însă acel curier 
devenea din ce în ce mai important cu fiecare zi în care 
Dickstein stătea ascuns. Rostov trebuia să afle ce-i livrase 
acesta lui Dickstein, și neapărat în acea zi. 

— Mi-aș dori să iasă din casă, zise Piotr Tyrin. 

— Nu ne grăbim, spuse Rostov. 

Nu era adevărat, dar nu voia ca membrii echipei să înceapă 
să se agite, să-și piardă răbdarea și să facă greșeli. Pentru a mai 
detensiona atmosfera, el continuă să vorbească: 

— Bineînţeles că și Dickstein a procedat la fel. A făcut ce-aţi 
făcut și voi și ce facem acum. A supravegheat clădirea Jean- 
Monnet, l-a urmărit pe bărbat până acasă și a așteptat aici, în 
stradă. Bărbatul a ieșit și s-a dus la clubul de homosexuali, așa 
Dickstein a aflat care-i era punctul slab și s-a folosit de această 
slăbiciune ca să-l transforme în informatorul lui. 

— N-a fost la club de două nopti, interveni Nik. 

— A descoperit că totul are un preț, mai ales iubirea, adăugă 
Rostov. 

— lubirea?! exclamă Nik dispreţuitor. 

Rostov nu răspunse. 

Devenea din ce în ce mai întuneric, iar felinarele stradale se 
aprinseră. Aerul care pătrundea prin geamul deschis al mașinii 
era ușor umed: Rostov observă un vârtej sau două în jurul 
felinarelor. Vaporii veneau dinspre râu. Ar fi fost prea mult să 
spere că se va lăsa ceața în iunie. 

— Cine-i ăsta? întrebă Tyrin. 

Un bărbat blond, care purta un sacou cu două rânduri de 
nasturi, străbătea strada cu pași repezi înspre ei. 

— Liniște! ordonă Rostov. 

Bărbatul se opri în dreptul casei pe care o supravegheau ei. 
Apăsă butonul soneriei. 

Hassan își așeză o mână pe clanţa portierei. 

— Încă nu, îi șuieră Rostov printre dinţi. 


VP - 137 


Perdeaua de plasă a ferestrei de la mansardă fu dată scurt la 
o parte. 

Bărbatul blond așteptă, bătând din picior. 

— lubitul, poate? sugeră Hassan. 

— Taci din gură, pentru numele lui Dumnezeu! mârâi Rostov. 

După un minut, ușa de la intrare se deschise și bărbatul blond 
păși înăuntru. Rostov zări persoana care-i deschisese: era 
curierul. Ușa se închise și ei ratară ocazia. 

— Prea repede, zise Rostov. La naiba! 

Tyrin începu să bată din nou cu unghiile pe bord, iar Nik, să se 
scarpine. Hassan făcu un semn disperat, ca și când ar fi știut în 
tot acest timp că era o prostie să aștepte. Rostov hotărî că 
sosise momentul să-l umilească. 

Totuși, nu se întâmplă nimic timp de o oră. 

— Își petrec seara acasă, zise Tyrin. 

— Dacă au avut de-a face cu Dickstein, probabil le e teamă să 
iasă seara din casă, spuse Rostov. 

— intrăm? întrebă Nik. 

— Există o problemă, răspunse Rostov. Pot vedea pe fereastră 
cine e la ușă. Bănuiesc că nu le vor deschide unor străini. 

— S-ar putea ca iubitul să rămână peste noapte, adăugă 
Tyrin. 

— Foarte posibil. 

— Va trebui să dăm buzna înăuntru, zise Nik. 

Rostov îl ignoră. Nik era mereu dispus să dea buzna undeva, 
însă nu va iniţia nicio acţiune în forță până când nu va primi 
ordin. Se gândea că s-ar putea să fie nevoiţi să răpească doi 
oameni, lucru care era mai complicat și mai periculos. 

— Avem arme? întrebă el. 

Tyrin deschise torpedoul și scoase un pistol. 

— Bine, zise Rostov. Atât timp cât nu tragi cu el. 

— Nu este încărcat, spuse Tyrin. 

Vâri arma în buzunarul impermeabilului. 

— Dacă iubitul va rămâne peste noapte, vom pune mâna pe 
ei dimineaţă? întrebă Hassan. 

— Firește că nu, raspunse Rostov. Nu putem face chestia asta 
în plină zi. 

— Și-atunci? 

— Nu m-am decis încă. 

El reflectă cum să procedeze până la miezul nopţii, când 


VP - 138 


problema își găsi singură rezolvarea. 

Rostov supraveghea ușa cu ochii pe jumătate închiși. Zări 
prima mișcare a ușii când aceasta începu să se deschidă. 

— Acum, zise el. 

Nik fu primul care cobori din mașină. Tyrin îl urmă. Hassan 
avu nevoie de o clipă ca să-și dea seama ce se petrecea, apoi 
ieși și el. 

Cei doi bărbaţi își spuneau noapte bună, cel mai tânăr pe 
trotuar, iar cel mai în vârstă în pragul ușii, purtând un halat. Cel 
mai în vârstă, curierul, își întinse mâna și-i strânse braţul 
iubitului său, în semn de rămas-bun. Amândoi își ridicară 
privirile alarmaţi când Nik și Tyrin ieșiră repede din mașină și se 
năpustiră asupra lor. 

— Nu faceţi nicio mișcare, nu scoateţi o vorbă, le spuse încet 
Tyrin în franceză, arătându-le arma. 

Rostov observă că Nik acţionase sub impulsul instinctului 
tactic și se postase în lateral și ușor în spatele bărbatului mai 
tânăr. 

— Vai, Doamne, nu mai vreau, vă rog! se văită bărbatul mai 
în vârstă. 

— Urcă în mașină, îi ordonă Tyrin. 

— De ce nu ne lăsaţi în pace, ticăloșilor? întrebă bărbatul mai 
tânăr. 

În timp ce privea și asculta de pe bancheta din spate, Rostov 
chibzui: „Acesta este momentul în care hotărăsc dacă să se 
supună sau să creeze probleme”. Aruncă tăcut o privire în susul 
și în josul străzii întunecate. Era pustie. 

Simţind că bărbatul mai tânăr se gândea să se împotrivească, 
Nik îl apucă de ambele braţe, chiar sub umeri, și-l ţinu strâns. 

— Nu-i faceţi rău, vin cu voi, zise bărbatul mai în vârstă și ieși 
din casă. 

— Vei merge pe naiba! spuse prietenul lui. 

„Fir-ar să fie!”, reflectă Rostov. 

Bărbatul mai tânăr se luptă să scape din strânsoarea lui Nik, 
apoi încercă să-l calce pe picior. Nik făcu un pas în spate și-l lovi 
în rinichi cu pumnul drept. 

— Nu, Pierre! zise bărbatul mai în vârstă, prea tare. 

Tyrin îl luă prin surprindere și-i acoperi gura cu mâna lui 
mare. Acesta se smuci, își eliberă gura și strigă după ajutor, 
înainte ca Tyrin să i-o acopere din nou. 


VP - 139 


Pierre se lăsase într-un genunchi, gemând. 

— Să plecăm! strigă Rostov prin geamul deschis, aplecându- 
se peste bancheta din spate. 

Tyrin îl luă pe sus pe bărbatul mai în vârstă și-l cără până la 
mașină. Pierre își reveni brusc după pumnul încasat de la Nik și 
o luă la fugă. Hassan își întinse piciorul și-i puse piedică. Tânărul 
căzu lat pe strada pietruită. 

Rostov văzu aprinzându-se lumina la una dintre ferestrele de 
la etajul unei case învecinate. Dacă zarva mai continua mult, vor 
fi arestați cu toții. 

Tyrin îl îngrămădi pe curier pe bancheta din spate a mașinii. 
Rostov îl imobiliză. 

— Mă ocup eu de el. Pornește motorul. Repede! îi spuse lui 
Tyrin. 

Nik îl ridicase de jos pe bărbatul mai tânăr și-l căra spre 
mașină. Tyrin se așeză la volan, iar Hassan deschise portiera 
cealaltă. 

— Hassan, închide ușa de la casă, idiotule! șuieră Rostov. 

Nik îl împinse pe tânăr în mașină, lângă prietenul lui, apoi se 
așeză pe bancheta din spate. Cei doi captivi se aflau între 
Rostov și el. Hassan închise ușa casei și sări pe scaunul 
pasagerului. Tyrin demară în trombă. 

— Doamne Dumnezeule, ce mizerie! rosti Rostov în engleză. 

Pierre continua să geamă. 

— Nu v-am făcut niciun rău, bâigui prizonierul mai în vârstă. 

— Serios? replică Rostov. In urmă cu trei seri, la clubul de pe 
Rue Dicks, ai livrat o servietă unui englez. 

— Ed Rodgers? 

— Nu acesta este numele lui. 

— Sunteţi polițiști? 

— Nu tocmai, zise sec Rostov, care avea de gând să-l lase pe 
bărbat să creadă ce vrea. Nu mă interesează să strâng dovezi, 
să construiesc un caz și să te duc în faţa justiţiei, ci doar să știu 
ce se afla în servietă. 

Se așternu tăcerea. 

— Vrei să ies din oraș, să caut un loc mai retras? vorbi Tyrin 
peste umăr. 

— Așteaptă, răspunse Rostov. 

— Vă voi spune, spuse bărbatul mai în vârstă. 

— Condu prin oraș, îi ceru Rostov lui Tyrin, apoi se uită la 


VP - 140 


angajatul Euratom: Spune-mi. 

— Conţinea un listing din computerul Euratom. 

— Și informaţiile de pe print? 

— Erau detalii referitoare la transporturile autorizate de 
materiale fisionabile. 

— Fisionabile? Te referi la chestii nucleare? 

— „Prăjitură galbenă”, minereu de uraniu, reziduuri nucleare, 
plutoniu... 

Rostov se lăsă pe spate și privi pe geam la luminile orașului 
pe care-l străbăteau. Începea să se înfierbânte: misiunea lui 
Dickstein prindea contur. Transporturi autorizate de materiale 
fisionabile... evreii voiau combustibil nuclear. Dickstein ar căuta 
unul din două lucruri de pe listingul acela: fie un deţinător de 
uraniu care ar putea fi dispus să vândă o anumită cantitate pe 
piaţa neagră, fie o livrare de uraniu pe care ar putea s-o fure. 

Cât despre ce ar face cu marfa odată ce vor fi pus mâna pe 
ea... 

— Ne lăsaţi să plecăm acasă? îi întrerupse șirul gândurilor 
angajatul Euratom. 

— Am nevoie de o copie a listingului, spuse Rostov. 

— Nu pot scoate încă unul, dispariţia primului print a trezit 
suficiente bănuieli! 

— Mă tem că va trebui s-o faci, îi zise Rostov. Dacă vrei, îl poţi 
duce înapoi la birou după ce-i vom face o poză. 

— Doamne! bombăni bărbatul. 

— N-ai de ales. 

— Bine. 

— Fă cale întoarsă! îi ordonă Rostov lui Tyrin, apoi i se adresă 
angajatului Euratom: Adu listingul mâine-seară. Va trece cineva 
pe la tine ca să-l fotocopieze. 

Mașina spațioasă străbătea străzile orașului. Lui Rostov i se 
părea că răpirea nu fusese un dezastru, la urma urmei. 

— Nu te mai holba la mine, mârâi Nik Bunin spre Pierre. 

Ajunseră pe strada pietruită. Tyrin opri mașina. 

— În regulă, zise Rostov. Lăsaţi-l să coboare pe cel mai în 
vârstă. Prietenul lui rămâne cu noi. 

— De ce? sări ca ars angajatul Euratom. 

— În caz că vei fi tentat să cedezi și să le mărturisești totul 
mâine șefilor tăi. Tânărul Pierre va rămâne ostaticul nostru. 

Nik deschise portiera și ieși, ca să-l lase pe bărbat să coboare. 


VP - 141 


Acesta rămase o clipă pe trotuar. Când Nik urcă din nou în 
mașină, Tyrin porni din loc. 

— E demn de încredere? Se va conforma? întrebă Hassan. 

— Va lucra pentru noi până când îl vom elibera pe prietenul 
lui, răspunse Rostov. 

— Și pe urmă? 

Rostov tăcu. Se gândea că, probabil, era mai chibzuit să-i 
omoare pe amândoi. 


Acesta este coșmarul Suzei. 

Se lasă seara la casa verde cu alb de pe malul râului. Ea este 
singură. Face baie și stă mult timp în apa fierbinte și parfumată. 
După aceea, intră în dormitorul principal, se așază în faţa 
oglinzii formate din trei părți și se pudrează cu pudra din cutiuța 
de onix care i-a aparținut mamei sale. 

Deschide dulapul, așteptându-se să descopere că hainele 
mamei sunt mâncate de molii, că atârnă de umerașe asemenea 
unor zdrenţe decolorate și subţiate de vreme; însă nu este așa: 
sunt toate curate, noi și perfecte, cu excepţia unui iz slab de 
naftalină. Alege o cămașă de noapte, albă ca giulgiul, și o 
îmbracă. Se bagă în pat. 

Stă întinsă și nemișcată multă vreme, așteptând ca Nat 
Dickstein să vină la Eila lui. Seara lasă locul nopţii. Râul 
șoptește. Ușa se deschide. Bărbatul se oprește la capătul patului 
și se dezbracă. Se întinde peste ea, iar panica izbucnește 
asemenea unei prime scântei când își dă seama că bărbatul nu 
este Nat Dickstein, ci tatăl ei; și că ea este, desigur, moartă de 
mult: când cămașa de noapte se transformă în țărână, îi cade 
părul și carnea îi pălește, iar pielea de pe faţă i se usucă și se 
micșorează, dezvelindu-i dinţii și craniul, ea ţipă și ţipă, și se 
trezește. Apoi zace înspăimântată, plină de transpiratie, 
tremurând și întrebându-se de ce nu vine nimeni în fugă s-o 
întrebe ce s-a întâmplat, asta până când conștientizează ușurată 
că până și ţipetele ei au aparținut visului. Consolată, se întreabă 
vag despre semnificația visului, pe urmă adoarme la loc. 

Dimineaţa, este din nou cea veselă, cu excepţia unei umbre 
vagi, asemenea unui nor, pe cerul dispoziţiei ei, fiindcă nu-și 
amintește deloc visul, conștientă doar că există ceva ce o 
tulbură. Dar nu-și mai face griji, deoarece, la urma urmei, visul 
înlocuiește grijile. 


VP - 142 


Capitolul 7 


— Nat Dickstein are de gând să fure uraniu, zise Yasif Hassan. 

David Rostov dădu aprobator din cap. Mintea lui era în altă 
parte. Încerca să găsească o cale prin care să scape de Yasif 
Hassan. 

Se plimbau prin valea de la poalele stâncii pe care se afla 
vechiul oraș Luxemburg. Acolo, pe malurile râului Petrusse, 
existau pajiști, copaci ornamentali și alei. 

— Israelienii au un reactor nuclear într-un loc numit Dimona, 
în Deșertul Negev, adăugă Hassan. Francezii i-au ajutat să-l 
construiască și, probabil, le-au oferit și combustibilul necesar. 
De la Războiul de Șase Zile, de Gaulle a întrerupt furnizarea de 
arme și, poate, și livrarea de uraniu. 

„Asta este evident”, se gândi Rostov. Prin urmare, cel mai 
bine era să-i înlăture orice bănuială lui Hassan, încuviințând 
prompt. 

— Ar fi o mutare tipică pentru Mossad să fure, pur și simplu, 
uraniul de care are nevoie, zise el. Acesta este exact modul lor 
de gândire. Au o mentalitate rudimentară, care le permite să 
ignore orice subtilităţi ale diplomaţiei internaţionale. 

Rostov avea o capacitate mai bună decât Hassan de a 
anticipa desfășurarea unor evenimente. Acesta era motivul 
pentru care era atât de nerăbdător să scape o vreme de arab. 
David era la curent cu proiectul nuclear egiptean de la Qattara: 
era aproape sigur că Hassan nu știa - de ce i-ar dezvălui un 
astfel de secret unui agent din Luxemburg? 

Cu toate acestea, având în vedere că în Luxemburg se 
scurgeau informaţii, era probabil ca și Israelul să fi aflat despre 
bomba egiptenilor. Ce ar face în această situaţie? Și-ar construi 
și ei una, pentru care ar avea nevoie, după cum spusese 
angajatul Euratom, de „material fisionabil”. Rostov credea că 
Dickstein încerca să obţină uraniu pentru bomba atomică a 
evreilor. Dar Hassan, cu însușirea lui mai slabă de a anticipa, nu 
putea ajunge încă la această concluzie. Și Rostov n-avea de 
gând să-l ajute, deoarece nu voia ca serviciile secrete de la Tel 
Aviv să descopere cât de aproape se afla. 


VP - 143 


Când va intra în posesia listingului, acesta îl va ajuta să 
ajungă și mai departe. Era listingul de pe care Dickstein își 
alesese, probabil, ţinta. lar Rostov nu voia ca Hassan să intre în 
posesia acelor informații. 

Lui Rostov îi clocotea sângele în vene. Se simţea așa cum o 
făcea în timpul unui joc de șah, când trei sau patru mutări ale 
adversarului său formau un tipar, iar el anticipa de unde va veni 
atacul și cum să-l contracareze. Nu uitase motivele pentru care 
intrase în lupta împotriva lui Dickstein - celălalt conflict din 
interiorul KGB-ului între el și Feliks Voronţov, cu luri Andropov în 
calitate de arbitru, și un loc la Școala de Fizică-Matematică drept 
premiu -, însă le depozitase undeva într-un colț al minţii. Ceea 
ce-i dădea avânt în acel moment și-l ţinea tensionat, alert și 
neliniștit era plăcerea vânătorii și adulmecarea prăzii. 

Hassan îi stătea în cale. Înfocatul, amatorul, susceptibilul, 
stângaciul Hassan, care raporta în Cairo, era un dușman mai 
periculos decât Dickstein. În ciuda greșelilor lui, nu era prost - 
într-adevăr, chibzui Rostov, avea o minte șireată tipic levantină, 
pe care o moștenise, fără îndoială, de la tatăl lui capitalist. Și-ar 
da seama că Rostov voia să se descotorosească de el. Prin 
urmare, David va trebui să-i dea o misiune reală. 

Trecură pe sub Pont Adolphe, iar Rostov se opri și privi în 
urmă, admirând priveliștea prin arcada podului. li amintea de 
Oxford. Brusc, știu cum trebuia să procedeze în privința lui 
Hassan. 

— Dickstein știe că cineva îl urmărește și, probabil, a făcut 
legătura între acest lucru și întâlnirea cu tine, zise Rostov. 

— Crezi? întrebă Hassan. 

— Uite care-i treaba. Pleacă în misiune, dă întâmplător peste 
un arab care-i cunoaște adevăratul nume și, deodată, începe să 
fie urmărit. 

— O fi bănuind, însă nu știe. 

— Ai dreptate. 

Privindu-l pe Hassan, Rostov conștientiză că arabului îi plăcea 
să-l audă zicându-i: „Ai dreptate”. Și reflectă: „Nu mă place, dar 
vrea aprobarea mea - cu toată fiinţa. Este un om mândru, mă 
pot folosi de asta”. 

— Dickstein trebuie să verifice, continuă Rostov. Ai un dosar 
în Tel Aviv? 

Hassan ridică din umeri, păstrând o urmă din nonșalanța lui 


VP - 144 


aristocratică. 

— Cine știe? 

— Cât de des te-ai întâlnit față în față cu ceilalți agenţi - 
americani, britanici, evrei? 

— Niciodată. Sunt mult prea atent. 

Rostov abia se stăpâni să nu pufnească în râs. Adevărul era 
că Hassan era un spion mult prea nesemnificativ ca să 
trezească interesul serviciilor secrete și nu făcuse niciodată 
ceva suficient de important ca să ajungă să întâlnească alţi 
spioni. 

— Dacă n-ai dosar, Dickstein va trebui să discute cu prietenii 
tăi. Aveţi cunoștințe în comun? 

— Nu. Nu l-am mai văzut din facultate. Și oricum, nu va afla 
nimic de la prietenii mei. Aceștia nu știu nimic despre viaţa mea 
secretă. Nu bat toba... 

— Nu, nu, spuse Rostov, ascunzându-și nerăbdarea. Dickstein 
nu trebuie decât să pună întrebări obișnuite despre 
comportamentul tău, în general, ca să-și dea seama dacă el se 
conformează tiparului muncii clandestine - de exemplu, primești 
telefoane misterioase, lipsești brusc, ai prieteni pe care nu-i 
prezinţi cunoscuţilor... Există cineva în Oxford cu care te mai 
întâlnești? 

— Cu niciunul dintre studenţi. 

Tonul lui Hassan devenise defensiv, iar Rostov știa că urma să 
afle ceea ce voia. 

— Am păstrat legătura cu unele dintre cadrele didactice, cu 
întreruperi: cu profesorul Ashford în special - o dată sau de două 
ori m-a pus în legătură cu persoane dispuse să investească bani 
în cauza noastră. 

— Dickstein îl cunoaște pe Ashford, dacă nu mă înșel. 

— Firește. Ashford preda Literatură ebraică și la cursurile lui 
asista și Dickstein, alături de mine. 

— Poftim! Tot ce trebuie să facă Dickstein este să-l viziteze pe 
Ashford și să amintească numele tău în treacăt. Profesorul îi va 
spune ce faci și cum te comporți. Atunci, Dickstein își va da 
seama că ești spion. 

— E puţin cam complicat, rosti Hassan neîncrezător. 

— Deloc, spuse Rostov însufleţit, cu toate că Hassan avea 
dreptate. Este o tehnică standard. Am folosit-o și eu. 
Funcţionează. 


VP - 145 


— Și dacă a luat legătura cu Ashford... 

— Avem ocazia să-i dăm din nou de urmă. Așadar, vreau să 
mergi la Oxford. 

— Oh! 

Hassan nu anticipase direcţia în care o lua discuţia și era 
încolțit. 

— Dickstein ar fi putut să-i dea un simplu telefon... 

— Desigur, dar o astfel de anchetă este mai ușor de făcut 
personal. Poţi spune că erai în trecere prin oraș și i-ai făcut o 
vizită, ca să vorbiţi despre vremurile de odinioară... Este greu să 
fii atât de degajat într-o convorbire internaţională. Din aceleași 
motive trebuie să mergi și tu acolo în loc să suni. 

— Cred că ai dreptate, zise Hassan, fără tragere de inimă. 
Voiam să raportez celor din Cairo de îndată ce vom fi citit 
listingul... 

Exact acest lucru încerca să evite Rostov. 

— O idee bună, spuse el. Insă raportul va fi mult mai credibil 
dacă vei menţiona că i-ai dat din nou de urmă lui Dickstein. 

Hassan admira priveliștea, privind în depărtare de parcă ar fi 
încercat să zărească Oxfordul. 

— Haide să ne întoarcem, zise el brusc. Ne-am plimbat 
suficient. 

Era momentul ca Rostov să devină prietenos. Îl cuprinse cu 
brațul pe după umeri. 

— Voi, europenii, sunteţi nehotărâți sau lipsiţi de iniţiativă. 

— Să nu-mi spui că KGB-ul duce o viaţă grea în Moscova. 

— Vrei să-ţi spun o glumă rusească? îl întrebă Rostov în timp 
ce urcau dealul spre șosea. Brejnev îi zicea bătrânei lui mame 
cât de bine o ducea. l-a arătat apartamentul lui - era imens, cu 
mobilă occidentală, mașină de spălat vase, frigider, servitori, 
totul. Ea a rămas tăcută. A dus-o la dacha lui de pe ţărmul Mării 
Negre. Era o vilă cu piscină, plajă privată, mai mulți servitori. 
Insă ea tot n-a fost impresionată. A dus-o la cabana lui de 
vânătoare în limuzina Zil, i-a arătat domeniul frumos, armele, 
câinii. Intr-un final, a întrebat-o: „Mamă, de ce nu spui nimic? Nu 
ești mândră?” Ea i-a răspuns: „Este minunat, Leonid. Dar ce vei 
face dacă se vor întoarce comuniștii?” 

Rostov izbucni în râs la propria glumă, însă Hassan doar 
zâmbi. 

— Nu ţi se pare amuzantă? 


VP - 146 


— Nu prea. Sentimentul de vină te face să râzi la gluma asta. 
Nu mă simt vinovat, așa că nu mi se pare amuzantă. 

Rostov ridică din umeri și reflectă: „Mulţumesc, Yasif Hassan, 
raspunsul islamului la Sigmund Freud”. Ajunseră la șosea și 
stătură acolo o vreme, privind cum mașinile treceau în viteză în 
timp ce Hassan își trăgea răsuflarea. 

— Hei, ascultă, e ceva ce am vrut să te întreb. Chiar te-ai 
culcat cu soţia lui Ashford? îl întrebă Rostov. 

— Doar de patru sau cinci ori pe săptămână, răspunse Hassan 
și râse zgomotos. 

— Cine se simte vinovat acum? îl ironiză Rostov. 

e 

Nat ajunse la gară devreme, însă trenul avea întârziere. Fu 
deci nevoit să aștepte o oră. Pentru prima oară în viața lui citi 
Newsweek de la un capăt la altul. Suza veni, trecând prin 
turnicheţii din faţa ghișeului de bilete cu pas grăbit și cu un 
zâmbet larg întipărit pe față. Așa cum făcuse și cu o zi înainte, 
își încolăci braţele în jurul gâtului lui și-l sărută, dar de astă dată 
sărutul fu mai lung. Se așteptase oarecum s-o vadă îmbrăcată 
într-o rochie lungă și haină de nurcă, asemenea unei soții de 
bancher care ieșea seara în Club 61 în Tel Aviv, însă firește că 
Suza aparținea unei alte ţări și unei alte generaţii și purta cizme 
înalte, care dispăreau sub tivul fustei ce-i acoperea genunchii, și 
o cămașă din mătase pe sub vesta brodată, asemănătoare cu 
cea de matador. Nu era machiată. Nu ţinea nimic în mâini: nici 
haină, nici geantă, nici valiză. Rămaseră nemișcați o clipă și-și 
zâmbiră. Dickstein, neștiind sigur ce să facă, îi oferi brațul așa 
cum făcuse cu o zi înainte, iar acest gest păru să-i fie pe plac ei. 
Se îndreptară spre staţia de taxiuri. 

— Unde vrei să mergem? o întrebă Nat după ce urcară în taxi. 

— N-ai făcut rezervare? 

„Ar fi trebuit să rezerv o masă”, se gândi el. 

— Nu cunosc restaurantele din Londra. 

— King's Road, îi spuse ea șoferului. 

Când taxiul porni din loc, ea se uită la Dickstein și spuse: 

— Bună, Nathaniel! 

Nimeni nu-i spunea Nathaniel. Lui îi plăcea. 

Restaurantul Chelsea pe care-l alese ea era mic, întunecat și 
modern. Pe când se îndreptau spre masă, lui Dickstein i se păru 
că zări una sau două feţe cunoscute și i se strânse stomacul 


VP - 147 


încercând să le identifice; apoi își dădu seama că erau cântăreţi 
de muzică pop pe care-i văzuse prin reviste și se relaxă din nou. 
Se bucura că nu-și pierduse reflexele, în ciuda modului atipic în 
care-și petrecea timpul în acea seară. De asemenea, era 
încântat că ceilalţi clienţi din local erau de vârste diferite, 
deoarece se temuse puţin să nu fie cel mai bătrân de acolo. 

— ţi aduci toţi partenerii tăi tineri aici? o întrebă el după ce se 
așezară la masă. 

Suza îi zâmbi rece. 

— Este primul lucru prostesc pe care l-ai spus. 

— Imi recunosc greșeala. 

li venea să-și tragă palme. 

— Ce-ai vrea să mănânci? îl întrebă ea, iar acel moment 
stânjenitor trecu. 

— Acasă mănânc multă mâncare simplă și sănătoasă. Când 
sunt plecat, stau prin hoteluri, unde consum produse 
gastronomice de „înalt nivel”, clasicul haute cuisine. Îmi place 
mâncarea pe care n-o găsești în multe locuri: pulpă de miel la 
cuptor, friptură și budincă de rinichi, specialitatea „Lancashire”. 

— Ce-mi place la tine, zâmbi ea, este că n-ai nici cea mai 
mică idee ce e la modă și ce nu. Ba mai mult, nici măcar nu-ți 
pasă. 

El își atinse reverele. 

— Nu-ţi place costumul? 

— İl ador, răspunse ea. Trebuie să fi fost demodat atunci când 
l-ai cumpărat. 

El își comandă o friptură de vită, iar ea o porţie de ficăţei sote, 
pe care-i savură cu o enormă plăcere. El mai comandă o sticlă 
cu Bourgogne: un vin mai fin n-ar fi mers bine cu ficatul. 
Cunoștinţele lui în materie de vinuri erau singura lui realizare 
decentă. Cu toate acestea, el o lăsă să-l bea aproape pe tot: 
apetitul lui era mai scăzut. 

Ea îi povesti despre perioada când lua LSD. 

— A fost de neuitat. Imi simțeam tot trupul, pe dinăuntru și pe 
dinafară. Imi auzeam bătăile inimii. Pielea era catifelată atunci 
când o atingeam. Și culorile, totul... Și totuși, rămâne 
întrebarea: drogul mi-a dat niște senzații uimitoare sau doar m-a 
uluit? Era un mod nou de a percepe lumea ori doar sintetiza 
senzațiile pe care le trăiai dacă ai fi perceput, într-adevăr, lumea 
dintr-o nouă perspectivă? 


VP - 148 


— N-ai simţit nevoia să mai iei după aceea? 

Ea scutură din cap. 

— Nu-mi place să-mi pierd controlul. Dar mă bucur că știu 
cum este. 

— Asta detest în legătură cu îmbătatul - îţi pierzi 
autocontrolul. Deși sunt convins că nu este același lucru. 
Oricum, în cele câteva dăți în care m-am îmbătat, n-am simţit că 
am descoperit cheia Universului. 

Ea făcu un gest cu mâna în sensul de a abandona subiectul. 
Avea degete lungi și subțiri ca ale Eilei. Brusc, Dickstein își 
aminti că Eila obișnuia să recurgă la același gest grațios. 

— Nu sunt convinsă că drogurile sunt o soluţie la probleme, 
zise Suza. 

— Și în ce crezi, Suza? 

Ea ezită, îl privi și schiță un zâmbet. 

— Am convingerea că nu e nevoie decât de iubire. 

Tonul ei era ușor defensiv, ca și când ar fi anticipat o atitudine 
disprețuitoare. 

— Filosofia asta se potrivește mai bine unui londonez visător 
decât unui evreu călit în luptă. 

— Presupun că n-are rost să încerc să te convertesc. 

— N-am eu norocul ăsta. 

Ea îl privi în ochi. 

— N-ai de unde să știi care ţi-e norocul. 

El se uită în meniu și spuse: 

— Trebuie să fie căpşuni. 

Brusc, ea zise: 

— Spune-mi pe cine iubești, Nathaniel. 

— O femeie bătrână, un copil și o fantomă, răspunse el 
imediat, deoarece își pusese și el aceeași întrebare. Pe femeia 
bătrână o cheamă Esther și ea își amintește de masacrele din 
Rusia țaristă. Copilul este un băiat pe care-l cheamă Mottie. li 
place cartea Comoara din insulă. Tatăl lui a murit în timpul 
Războiului de Șase Zile. 

— Și fantoma? 

— Vrei niște căpşuni? 

— Da, te rog. 

— Smântână? 

— Nu, mulţumesc. Nu-mi vei povesti despre fantomă, nu-i 
așa? 


VP - 149 


— Când voi ști și eu, vei ști și tu. 

Era luna iunie, iar căpșunile erau perfecte. 

— Și-acum spune-mi tu pe cine iubești, o tachină Dickstein. 

— Ei bine, zise ea, apoi căzu o clipă pe gânduri. Ei bine... La 
naiba! Nathaniel, cred că te iubesc, mărturisi ea și lăsă lingura 
jos. 

e 

Primul ei gând fu: „Ce naiba m-a apucat? De ce am spus 
asta?” 

Apoi: „Nu-mi pasă, este adevărat”. 

Și, într-un final: „Dar de ce îl iubesc?” 

Deși nu știa de ce, ea știa de când. Existaseră două ocazii în 
care reușise să pătrundă înăuntrul lui și să-l vadă pe adevăratul 
Dickstein: prima oară, când el vorbise despre fasciștii din Londra 
din anii '30, și a doua oară, când îl amintise pe băiatul al cărui 
tată fusese ucis în Războiul de Șase Zile. În ambele dăţi 
renunţase la mască. Ea se așteptase să vadă un bărbat mic și 
speriat, ghemuit într-un colţ ca un laş. În realitate, părea a fi 
puternic, încrezător și hotărât. In acele clipe ea îi percepea forța 
ca și cum aceasta ar fi fost un miros puternic. Se simţea ușor 
ameţită. 

Bărbatul era ciudat, interesant și puternic. Voia să se apropie 
de el, să-i înțeleagă mintea, să-i cunoască gândurile ascunse. 
Să-i atingă trupul osos, să simtă cum o cuprinde cu mâinile 
puternice și să privească în ochii lui căprui, atunci când striga 
plin de pasiune. Işi dorea iubirea lui. 

Ea nu mai simţise asta până atunci. 

e 

Nat Dickstein știa că nu era bine. 

Suza se atașase de el când avea cinci ani, iar el era genul de 
adult care știa cum să discute cu copiii și cu pisicile. În acel 
moment la restaurant, el specula acea afecţiune din copilărie. 

O iubise pe Eila care murise. Era nepotrivită o relaţie cu fiica 
sa, care-i semăna leit. 

Nu era doar evreu, era israelian; nu era un simplu israelian, ci 
un agent Mossad. Dintre toţi oamenii, nu putea iubi o fată care 
era pe jumătate arăboaică. 

Ori de câte ori o fată frumoasă se îndrăgostește de un spion, 
acesta este nevoit să se întrebe pentru care serviciu secret 
inamic ar putea lucra ea. 


VP - 150 


De-a lungul anilor, de fiecare dată când o femeie se atașa de 
Dickstein, el găsea motive pentru a se comporta cu răceală față 
de ea și, mai devreme sau mai târziu, înţelegea și pleca 
dezamăgită. Faptul că Suza reuşise să-i manipuleze 
subconștientul acționând prea repede pentru ca el să apuce să 
intre în defensivă era un motiv un plus ca să fie suspicios. 

Nu era bine. 

Însă lui Dickstein nu-i păsa. 

e 

Luară un taxi până la apartamentul unde ea plănuia să 
rămână peste noapte. ÎI invită înăuntru - prietenii ei, proprietarii 
apartamentului, erau plecați în vacanță - și se culcară 
împreună; din acel moment începură problemele lor. 

La început, Suza crezu că va fi prea nerăbdător când, stând în 
holul mic, el o apucă de brațe și o sărută cu sălbăticie, apoi 
gemu; „Oh, Doamne” când ea îi luă mâinile și i le așeză pe sâni. 
Suzei îi trecu prin minte un gând cinic: „Am mai văzut acest gen 
de comportament. Este prea copleșit de frumusețea mea, încât, 
practic, mă violează, apoi, după cinci minute în pat, adoarme 
repede și începe să sforăie”. | se desprinse din braţe și privi în 
ochii lui blânzi, mari și căprui, reflectând; „Indiferent ce se va 
întâmpla, nu va fi doar o partidă de sex”. 

II conduse spre dormitorul mic, aflat în partea din spate a 
apartamentului și care oferea o priveliște spre curte. Venea 
acolo atât de des, încât era considerat a fi camera ei; ba chiar 
avea câteva haine în dulap și în sertare. Se așeză pe patul de o 
persoană și se descălţă. Dickstein stătea în prag și o privea. 
Suza se uită la el și zâmbi. 

— Dezbracă-te, îi zise ea. 

El stinse lumina. 

Era intrigată: acel sentiment o străbătu asemenea primei 
prize de canabis. Cum era el în realitate? Era londonez, dar și 
israelian; era un învățăcel de vârstă mijlocie; un bărbat zvelt la 
fel de puternic precum un cal; puţin cam stângaci și emoţionat 
superficial, însă încrezător și, ciudat, cu o structură interioară de 
nezdruncinat. Ce făcea un astfel de bărbat în pat? 

Se vâri în așternuturi, intrigată că el voia să facă dragoste pe 
întuneric. Dickstein se întinse lângă ea și o sărută, cu blândeţe 
de astă dată. Işi trecu mâinile peste corpul lui osos și-și deschise 
gura ca să-l sărute. După o clipă de ezitare, el îi răspunse. 


VP - 151 


Bănuia că el nu se sărutase niciodată așa sau cel puţin n-o 
făcuse de ceva vreme. 

O atingea cu tandreţe, cu vârful degetelor, explorând, și 
exclamă „Oh!” cu o ușoară mirare în glas atunci când îi 
descoperi sfârcul întărit. Mângăâierile lui n-aveau nimic din acea 
familiaritate cu care era obișnuită din aventurile anterioare. Se 
comporta... ei bine, ca un virgin. Acest gând o făcu să 
zâmbească pe întuneric. 

— Ai sâni frumoși, zise el. 

— Și tu, spuse ea, atingându-i. 

Magia începu să se producă și ea se lăsă învăluită de senzaţii: 
pielea aspră, părul de pe picioare, mirosul lui masculin. Apoi, 
brusc, simţi o schimbare la el. Nu exista niciun motiv aparent 
pentru asta și, preţ de o clipă, se întrebă dacă nu-și imagina, 
deoarece el continua s-o mângâie. Işi dădu seama că Nat o 
făcea mecanic, că se gândea la altceva, că-l pierduse. 

Dădu să vorbească despre asta, când el își retrase mâinile și 
spuse: 

— Nu merge. Nu pot s-o fac. 7 

Simţi că o cuprinde panica, totuși încercă să se liniștească. li 
era teamă, nu pentru ea - „Ai cunoscut suficiente mădulare tari 
în viaţa ta, fată, ca să nu mai zic de cele câteva moi” ci pentru 
el, pentru reacţia lui, în caz că va fi dezamăgit sau rușinat și... 

Il cuprinse cu ambele braţe și-l ţinu strâns. 

— Indiferent ce vei face, te rog să nu pleci. 

— N-am să plec. 

Vru să aprindă lumina ca să-i vadă faţa, dar i se păru un lucru 
nepotrivit în acel moment. Își lipi obrazul de pieptul lui. 

— Ai vreo soţie pe undeva? 

— Nu. 

Ea își scoase limba și-i gustă pielea. 

— Cred că te simţi vinovat pentru ceva. Poate pentru că sunt 
pe jumătate arăboaică? 

— Nu cred. 

— Sau că sunt fiica Eilei Ashford? Ai iubit-o, nu-i așa? 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Din felul în care ai vorbit despre ea. 

— Oh! Ei bine, nu cred că mă simt vinovat din cauza asta, dar 
m-aș putea înșela, doctore. 

— Mmm! 


VP - 152 


El ieșea din carapacea lui. Ea îl sărută pe piept. 

— Vrei să-mi spui ceva? 

— Cred că da. 

— Când ai făcut sex ultima oară? 

— În 1944. 

— Glumești! exclamă ea, sincer mirată. 

— Este primul lucru prostesc pe care l-ai spus. 

— Eu... ai dreptate, îmi cer scuze. Dar de ce? întrebă ea după 
ce ezită puţin. 

— Nu pot..., oftă el. Nu sunt capabil să vorbesc despre asta. 

— Însă trebuie. 

Ea se întinse și aprinse veioza de pe noptieră. Dickstein 
închise ochii ca să și-i ferească de lumină. Suza se propti în cot. 

— Ascultă, zise ea, nu există reguli. Suntem adulţi, stăm 
dezbrăcaţi în pat și suntem în 1968: nu e nimic greșit, contează 
ce anume te incită. 

— Nu există nimic. 

El își ţinea în continuare ochii închiși. 

— Și nu există secrete. Dacă ești speriat sau dezgustat, sau 
înflăcărat, poţi să spui, chiar trebuie. N-am mai zis niciodată „Te 
iubesc” până în seara aceasta, Nat. Vorbește cu mine, te rog! 

Se așternu o tăcere lungă. Stătea nemișcat, impasibil, cu ochii 
închiși. Într-un final, el începu să vorbească: 

— Nu știam unde mă aflam - nici acum nu știu. Am fost dus 
acolo într-un camion de vite, iar pe vremea aceea nu puteam 
deosebi o ţară de alta după peisaj. Era un lagăr special, un 
centru de cercetări medicale. Prizonierii erau aleși din alte 
lagăre. Eram cu toţii tineri, sănătoși și evrei. Condiţiile erau mai 
bune decât în primul lagăr în care am fost. Aveam mâncare, 
pături, ţigări; nu existau furturi, nici încăierări. La început, am 
crezut că a dat norocul peste mine. Am fost supuși mai multor 
teste: sânge, urină, trebuia să suflăm într-un tub, să prindem o 
minge, să citim literele de pe cartonașe. Era ca și când ne-am fi 
aflat în spital. Apoi au început experimentele. Nici până azi nu 
știu dacă a existat vreodată vreo curiozitate științifică în spatele 
lor. Adică, dacă cineva a făcut acele chestii pe animale, aș putea 
înţelege că a fost destul de interesant. Pe de altă parte, doctorii 
trebuie să fi fost nebuni. Nu știu. 

El tăcu și înghiţi în sec. Îi era din ce în ce mai greu să rămână 
calm în timp ce vorbea. 


VP - 153 


— Trebuie să-mi povestești ce s-a întâmplat, totul, îi șopti 
Suza. 

— M-au dus într-un laborator. Gărzile care mă escortau îmi 
făceau cu ochiul, mă înghionteau și-mi spuneau că eram 
glücklich - „norocos”. Era o încăpere mare, cu tavanul jos și 
lumini foarte puternice. Înăuntru se găseau șase sau șapte 
oameni, cu un aparat de filmat. În mijlocul încăperii se afla un 
pat jos, cu o saltea pe el, fără așternuturi. Pe saltea era întinsă o 
femeie. Mi-au spus să i-o trag. Femeia era dezbrăcată și tremura 
- era și ea prizonieră. Ea mi-a șoptit: „Îmi salvezi viaţa și eu o 
salvez pe a ta”. Apoi am făcut-o. Dar acesta a fost doar 
începutul. 

Suza își trecu mâna peste zona lui inghinală și descoperi că 
penisul lui era tare. În acel moment înţelegea. Îl mângâie pe 
Dickstein, cu blândeţe la început, și aşteptă ca el să continue, 
deoarece știa că-i va relata întreaga poveste. 

— După aceea, ei au variat experimentul. Timp de mai multe 
luni, în fiecare zi se întâmpla ceva. Droguri, uneori. O femeie 
bătrână. Un bărbat, o dată. Sex în diferite poziţii: în picioare, 
șezând, totul. Sex oral, sex anal, masturbare, sex în grup. Dacă 
nu te conformai, erai biciuit sau împușcat. De aceea nu s-a aflat 
povestea după război, înţelegi? Fiindcă toţi supraviețuitorii erau 
vinovati. 

Suza îl mângâie mai tare. Era convinsă, fără să știe de ce, că 
era lucrul potrivit. 

— Spune-mi tot. 

Lui i se acceleră respiraţia. Își deschise ochii și se holbă la 
tavanul alb, văzând un alt loc și o altă epocă. 

— Într-un final... cel mai rușinos dintre toate... ea era 
călugăriță. La început, am crezut că mă minţeau, că o 
costumaseră astfel, însă ea a început să se roage, în franceză. 
N-avea picioare... i le amputaseră, doar ca să vadă reacţia 
mea... a fost îngrozitor, iar eu... eu... 

Pe urmă el se smuci, iar Suza se aplecă și-i cuprinse penisul 
cu buzele. Nat exclama: „Oh, nu, nu, nu!” în ritm cu spasmele 
lui. Apoi totul se termină și el începu să plângă. 

e 

Ea îi săruta lacrimile și-l asigura necontenit că totul era bine. 
El se linişti treptat și, într-un final, păru să doarmă preț de 
câteva minute. Ea îl privea, observând cum faţa lui se destindea 


VP - 154 


și era marcată de serenitate. Apoi el își deschise ochii și o 
întrebă: 

— De ce ai făcut asta? 

— Păi... 

Atunci ea nu înţelesese exact motivul, însă ulterior credea că 
înțelegea. 

— Aș fi putut să-ți ţin o prelegere, adăugă ea. Cum că n-ai de 
ce să te rușinezi, că toată lumea are fantezii întunecate, că 
femeile visează să fie biciuite, iar bărbaţii își imaginează cum le 
biciuiesc, că poţi cumpăra aici, în Londra, cărţi pornografice 
despre sex cu persoane cu membre amputate, conţinând și 
poze colorate. Ți-aș fi zis că mulţi bărbaţi reușesc să acumuleze 
în ei suficientă bestialitate încât să performeze în acel laborator 
nazist. Te-aș fi putut contrazice, dar n-ar fi avut nicio 
importanţă. A trebuit să te fac să te oprești. Și-apoi... Am șieuo 
latură întunecată, zâmbi ea trist. 

El îi mângâie obrazul, pe urmă se aplecă și o sărută pe buze. 

— De unde ai atâta înţelepciune, copilă? 

— Nu este înțelepciune, ci iubire. 

După aceea o ţinu foarte strâns, o sărută, îi spuse „iubito”, iar 
după un timp făcură dragoste, foarte simplu, fără să vorbească, 
fără mărturisiri și fără fantezii întunecate sau dorinţe ciudate. 
Ofereau și primeau plăcere cu familiaritatea a doi parteneri care 
se cunoșteau foarte bine. Apoi adormiră, copleșiți de un 
sentiment de pace și bucurie. 

e 

David Rostov era extrem de dezamăgit de listingul din 
computerul Euratom. După ce el și Piotr Tyrin petrecuseră ore în 
șir încercând să-l înţeleagă, deveni limpede că listingul de 
transporturi era foarte lung și deci imposibil să verifice fiecare 
țintă. Singura cale prin care puteau să descopere adevărata 
țintă era să-i dea din nou de urmă lui Dickstein. 

Misiunea lui Yasif Hassan la Oxford căpătă deci o importanță 
mai mare. 

Ei așteptau să-i sune arabul. După orele zece, Nik Bunin, 
căruia îi plăcea somnul la fel de mult cum altor oameni le plăcea 
să stea la soare, se duse la culcare. Tyrin rămase treaz până la 
miezul nopţii, pe urmă se retrase și el. Într-un sfârșit, lui Rostov 
îi sună telefonul la ora 1 dimineaţa. Tresări, speriat, înșfacă 
telefonul, după aceea așteptă câteva clipe să-și revină înainte 


VP - 155 


să vorbească. 

— Alo? răzbătu vocea lui Hassan, aflat la 500 de kilometri 
depărtare. Am reușit. Bărbatul a fost aici. În urmă cu două zile. 

Rostov își strânse pumnul, încercând să-și stăpânească 
încântarea. 

— lisuse! Ce noroc! 

— Și-acum? 

Rostov căzu pe gânduri. 

— Acum știe că noi știm. 

— Da. Să mă întorc la bază? 

— Nu prea cred. Ţi-a zis profesorul cât timp are de gând 
bărbatul să rămână în Anglia? 

— Nu. l-am pus această întrebare fără ocolișuri. Profesorul nu 
știe: bărbatul nu i-a spus. 

— Nici nu-i va spune. 

Rostov se încruntă, calculând. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l facă bărbatul este să 
raporteze că a fost deconspirat. Asta înseamnă că trebuie să ia 
legătura cu biroul lui din Londra. 

— Poate a făcut-o deja. 

— Da, însă s-ar putea să-și dorească o întâlnire. Acest bărbat 
își ia măsuri de precauţie, iar ca să faci asta, ai nevoie de timp. 
În regulă, lasă asta în seama mea. Voi ajunge în Londra azi, mai 
târziu. Unde ești acum? 

— Tot în Oxford. Am venit direct aici de la aeroport. Nu mă 
pot întoarce în Londra până dimineaţă. 

— În regulă. Cazează-te la Hilton și te voi contacta acolo în 
jurul prânzului. 

— Înțeles. A bientôt!" 

— Așteaptă! 

— Sunt aici. 

— Să nu faci ceva din proprie iniţiativă. Așteaptă până când 
voi ajunge acolo. Te-ai descurcat bine, n-o da în bară! 

Hassan închise. 

Rostov rămase nemișcat o clipă, întrebându-se dacă arabul 
plănuia să facă vreun lucru necugetat sau dacă respingea, pur și 
simplu, ideea de a i se spune să fie băiat bun. Era a doua 
variantă, hotărî el. Oricum, nu putea provoca prea multe pagube 
în următoarele câteva ore. 


11 Pe curând (în fr. în orig.) (n.red.). 
VP - 156 


Apoi se concentră din nou asupra lui Dickstein. Bărbatul nu le 
va mai da ocazia să-i dea de urmă. Rostov trebuia să acţioneze 
repede. Își îmbrăcă haina, ieși din hotel și luă un taxi spre 
Ambasada Rusiei. 

Fu nevoit să aștepte un timp și să se legitimeze în faţa a patru 
persoane, înainte să i se dea drumul înăuntru în toiul nopţii. 
Operatorul de serviciu stătea drepți când Rostov intră în camera 
de comunicații. 

— Stai jos, zise Rostov. Avem treabă. Fă-mi mai întâi legătura 
cu biroul din Londra. 

Operatorul ridică receptorul telefonului cu dispozitiv de bruiaj 
și începu să formeze numărul Ambasadei Rusiei din Londra. 
Rostov își dădu haina jos și-și suflecă mânecile cămășii. 

— Tovarășul colonel David Rostov vrea să vorbească din 
sediul ambasadei noastre cu cel mai înalt în grad ofiţer de 
securitate de acolo, spuse operatorul, pe urmă îi făcu semn să 
ridice receptorul de interior. 

— Colonelul Petrov. 

Era vocea unui ofițer de vârstă mijlocie. 

— Petrov, am nevoie de ajutor, zise Rostov fără nicio 
introducere. Credem că un agent israelian pe nume Nat 
Dickstein se află în Anglia. 

— Da, ne-a fost trimisă poza lui în valiza diplomatică, dar n- 
am fost înștiințaţi că s-ar afla acolo. 

— Ascultă. Cred că s-ar putea să ia legătura cu ambasada lui. 
Vreau să-i pui sub supraveghere pe toţi oficialii israelieni din 
Londra, începând cu dimineaţa aceasta. 

— Stai puţin, Rostov, spuse Petrov, râzând scurt. Asta 
înseamnă multe efective. 

— Nu fi prost! Ai sute de oameni, israelienii n-au decât vreo 
câţiva. 

— Imi pare rău, Rostov, nu pot iniţia o astfel de operaţiune 
doar pentru că zici tu. 

Lui Rostov îi venea să-l strângă de gât pe colonel. 

— Este o chestiune urgentă! 

— După ce voi obține documentaţia corespunzătoare, îţi voi 
sta la dispoziţie. 

— Până atunci el va fi în altă parte! 

— Nu e vina mea, tovarășe. 

Rostov trânti receptorul, furios. 


VP - 157 


— Ruși afurisiţi! Nu fac niciodată nimic fără șase seturi de 
aprobări. Sună la Moscova, spune-le să-l găsească pe Feliks 
Voronţov și să-mi facă legătura cu el oriunde s-ar afla. 

Operatorul se puse pe treabă. Rostov bătea nerăbdător 
darabana pe birou. Petrov era, probabil, un ofiţer bătrân aflat în 
pragul pensionării, pe care nu-l mai interesa nimic în afară de 
pensie. Existau prea mulţi oameni ca el în KGB. 

Câteva minute mai târziu, se auzi la telefon vocea adormită a 
șefului lui Rostov, Feliks: 

— Da, cine e? 

— David Rostov. Sunt în Luxemburg. Am nevoie de ajutoare. 
Cred că Piratul urmează să ia legătura cu Ambasada Israelului 
din Londra și vreau ca toţi oficialii lor să fie supravegheați. 

— Sună în Londra. 

— Am sunat. Au nevoie de aprobare. 

— Atunci, cere una. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Feliks, o cer chiar acum! 

— Nu pot face nimic la ora asta din noapte. Sună-mă 
dimineața. 

— Ce înseamnă asta? Bineînţeles că poți... 

Brusc, Rostov înțelese ce se întâmpla. Făcu eforturi să se 
stăpânească. 

— Bine, Feliks. Ne auzim dimineaţă. 

— La revedere! 

— Feliks... 

— Da? 

— Voi ţine minte asta. 

Convorbirea se întrerupse. 

— Ce facem acum? întrebă operatorul. 

Rostov se încruntă. 

— Ţine deschisă linia cu Moscova. Lasă-mă să mă gândesc un 
minut. 

Ar fi trebuit să știe că nu va obţine ajutor din partea lui Feliks. 
Bătrânul cel prost voia ca el să eșueze în acea misiune, să 
dovedească faptul că el, Feliks, ar fi trebuit să preia controlul 
încă de la început. Era posibil ca Feliks să se fi împrietenit cu 
Petrov din Londra și să-i fi spus neoficial colonelului de vârstă 
mijlocie să nu coopereze. 

Rostov avea un singur lucru de făcut. Era un plan de acţiune 
periculos, care l-ar fi scos din misiune - de fapt, ar putea fi ceea 


VP - 158 


ce spera Feliks. Însă nu se putea plânge că miza era ridicată, 
deoarece chiar el contribuise la asta. 

Se gândi un minut sau două cum ar trebui să procedeze mai 
exact. 

— Spune-le celor din Moscova să-mi facă legătura cu 
apartamentul lui luri Andropov, Kutuzov Prospekt!:? numărul 26, 
îi ceru el operatorului. 

Acesta ridică din sprâncene - era, probabil, prima și ultima 
oară când primea ordin să-l sune pe șeful KGB-ului -, dar nu 
spuse nimic. Rostov așteptă, foindu-se. 

— Pun pariu că e la fel când lucrezi pentru CIA, bombăni el. 

Operatorul îi făcu semn, iar el ridică receptorul. 

— Da? rosti o voce. 

— Numele și rangul tău! se răsti Rostov ridicând tonul. 

— Maior Piotr Eduardovici Scherbatsky. 

— Aici colonelul Rostov. Vreau să vorbesc cu tovarășul luri 
Andropov. Este urgent și, dacă nu vine la telefon în următoarele 
două minute, îţi vei petrecere restul vieţii construind baraje în 
Bratsk, ai înțeles? 

— Da, tovarășe colonel. Rămâneţi pe fir, vă rog! 

O clipă mai târziu, Rostov auzi vocea gravă și încrezătoare a 
lui luri Andropov, unul dintre cei mai puternici oameni din lume. 

— Ai reușit să bagi spaima în tânărul Eduardovici, David. 

— N-am avut de ales, tovarășe Andropov. 

— In regulă, s-auzim. Sper să fie ceva important. 

— Mossadul vrea să pună mâna pe uraniu. 

— Dumnezeule! 

— Cred că Piratul este în Anglia. S-ar putea să ia legătura cu 
ambasada lui. Vreau ca toţi israelienii de acolo să fie 
supravegheați, dar un bătrân nebun din Londra, pe care-l 
cheamă Petrov, m-a trimis la plimbare. 

— Voi vorbi cu el acum, înainte să mă întorc la culcare. 

— Mulţumesc. 

— Și, David? 

— Da? 

— A meritat să mă trezești, însă doar într-o mică măsură. 

Se auzi un clic atunci când Andropov închise. Rostov râse, se 
detensionă și-și zise: „N-au decât să-și arate colții - Dickstein, 
Hassan, Feliks - le voi ţine piept”. 


12 Bulevard (în rusă, în original) (n.red.). 
VP - 159 


— Aţi avut succes? îl întrebă operatorul, zâmbind. 
— Da, răspunse Rostov. Sistemul nostru este ineficient, greoi 
și corupt, însă în cele din urmă obţinem ceea ce vrem. 


VP - 160 


Capitolul 8 


Lui Dickstein îi fu foarte greu să se desprindă de Suza și să-și 
reia activitatea. 

Era în continuare... ei bine, uluit... la ora unsprezece 
dimineaţa, în timp ce ședea la o masă la fereastră, într-un 
restaurant de pe Fulham Road și-l aștepta pe Pierre Borg să 
vină. Lăsase un mesaj la biroul de informaţii din aeroportul 
Heathrow, în care îi scria lui Borg să meargă la o cafenea aflată 
peste drum de restaurantul în care se afla Dickstein în acel 
moment. Se gândea că s-ar putea să rămână uluit mult timp, 
poate pentru totdeauna. 

Se trezise la ora șase dimineaţa și fu cuprins de panică o 
clipă, întrebându-se unde se afla. Apoi văzu mâna lungă și 
cafenie a Suzei odihnindu-se pe perna de lângă capul lui, 
ghemuită asemenea unui animal mic care dormea și, brusc, 
amintirea nopţii trecute îi inundă mintea. Nu-i venea să creadă 
că dăduse norocul peste el. Se gândi că n-ar trebui s-o 
trezească, însă nu se putu abţine să nu-i mângâie trupul. Suza 
își deschise ochii la atingerea lui și făcură dragoste într-o 
manieră jucăușă: își zâmbiră, râseră uneori și se priviră în ochi 
în momentul orgasmului. Apoi se prostiră în bucătărie, pe 
jumătate dezbrăcaţi, făcând cafeaua prea slabă și arzând 
pâinea. 

Dickstein ar fi vrut să rămână acolo pentru totdeauna. 

Suza îi ridică maioul, scoțând un strigăt. 

— Ce-i ăsta? 

— Maioul meu. 

— Maiou? Îţi interzic să porţi maiouri. Sunt demodate și 
neigienice, și mă încurcă atunci când vreau să-ți pipăi sfârcurile. 

Privirea ei era atât de lascivă, încât el izbucni în râs. 

— Bine. N-am să le mai port. 

— În regulă. 

Ea deschise fereastra și aruncă maiocul afară, în stradă, iar el 
râse din nou. 

— Nici tu n-ar trebui să porți pantaloni. 

— De ce? 


VP - 161 


Era rândul lui să-i arunce priviri deocheate. 

— Dar toţi pantalonii mei au fermoar. 

— Degeaba. Nu este spaţiu de manevră. 

Și tot așa. 

Se comportau ca și când tocmai ar fi inventat sexul. Singurul 
moment ușor trist fu acela în care ea îi privi cicatricele și-l 
întrebă de unde le avea. 

— Au fost trei războaie de când m-am întors în Israel. 

Îi spuse adevărul, însă nu tot adevărul. 

— Ce anume a contribuit la decizia de a merge acolo? 

— Siguranţa. 

— Însă în Israel este exact opusul siguranței. 

— Este un alt fel de siguranţă. 

Rosti aceste cuvinte în grabă, nedorind să dea explicaţii, pe 
urmă se răzgândi, fiindcă voia ca ea să știe totul despre el. 

— Trebuia să găsesc un loc în care nimeni să nu spună: „Ești 
diferit, nu ești o ființă omenească, ești evreu”, unde nimeni să 
nu-mi spargă geamurile sau să facă experimente pe trupul meu 
doar pentru că sunt evreu. Vezi tu... 

ÎI privea cu acei ochi limpezi și pătrunzători ai ei, iar el se 
străduia să-i spună tot adevărul, fără să se eschiveze, fără să 
încerce să pună totul într-o lumină mai bună. 

— N-ar fi avut importanţă pentru mine dacă aș fi ales 
Palestina sau Uganda, sau Insula Manhattan - oriunde aș fi 
ajuns, aș fi zis: „Locul acesta este a/ meu”, și aș fi luptat cu 
toate forțele ca să-l păstrez. Tocmai de aceea nu încerc 
niciodată să contest drepturile morale și nedreptăţile Statului 
Israel. Justiţia și jocul cinstit n-au fost luate niciodată în 
considerare. După război... ideea potrivit căreia conceptul de 
„fair-play” ar juca un rol în politica internaţională mi s-a părut o 
glumă proastă. Nu pretind că ar fi o atitudine admirabilă, îţi 
spun doar cum văd eu lucrurile. Oriunde ar trăi evreii - în New 
York, Paris, Toronto - și indiferent cât de bine ar trăi, cât de bine 
s-ar adapta, nu știu cât timp va dura, cât de curând ar izbucni o 
nouă criză care va fi pusă, în mod convenabil, în cârca lor. În 
Israel știu că, indiferent ce s-ar întâmpla, nu voi fi victima 
acestei gândiri. Așadar, ţinând cont că n-avem această 
problemă, ne putem vedea mai departe de activităţile de zi cu 
zi: să plantăm și să culegem roadele, să cumpărăm și să 
vindem, să luptăm și să murim. Cred că de aceea m-am dus 


VP - 162 


acolo... Poate că n-am văzut totul atât de limpede pe vremea 
aceea - de fapt, n-am mai vorbit niciodată astfel -, însă așa am 
simțit. 

— Tata crede că Israel este în prezent o societate rasistă, zise 
Suza după o clipă. 

— Asta susţin tinerii. Au dreptate. Dacă... 

Ea îl privi, așteptând. 

— Dacă noi doi am avea un copil, vor refuza să-l considere 
evreu și l-ar categorisi drept cetățean de rang inferior. Dar nu 
cred că asta ar dura o veșnicie. In acest moment, fanaticii 
religioși au o mare influenţă în guvern: este inevitabil, sionismul 
a fost o mișcare religioasă. Pe măsură ce națiunea se va 
maturiza, acest lucru va dispărea. Legile rasiale sunt deja 
controversate. Luptăm împotriva lor și vom câștiga într-un final. 

Ea se apropie de el și-și așeză capul pe umărul lui, rămânând 
îmbrăţișaţi în tăcere. Ştia că ei nu-i păsa de politica israeliană: 
ceea ce o emoţionase fusese faptul că el menţionase de copil. 

În timp ce ședea în restaurant, la masa de la fereastră, și-și 
amintea, știu că și-o dorea pe Suza în viaţa lui și se întrebă ce ar 
face dacă ea ar refuza să meargă în ţara lui. La cine ar renunţa 
el, la Israel sau la Suza? Nu știa. 

Privi în stradă. Vremea era caracteristică pentru luna iunie: 
ploua mărunt și era destul de frig. Bine-cunoscutele autobuze 
roșii și taxiurile negre treceau într-o direcţie și-n cealaltă, 
străpungând ploaia și împroșcând apa din băltoacele de pe 
stradă. O ţară doar a lui, o femeie doar a lui: poate le va putea 
avea pe amândouă. 

„Ce norocos aș fi!” 

Un taxi opri în fața cafenelei de pe partea cealaltă a străzii. 
Dickstein se încordă, se apropie mai mult de fereastră și privi cu 
atenţie prin ploaie. Recunoscu silueta îndesată a lui Pierre Borg 
când cobori din mașină: purta un impermeabil scurt de culoare 
închisă și o pălărie de fetru. Nu-l recunoscu însă pe cel de-al 
doilea bărbat care cobori și-i plăti șoferului. Cei doi bărbaţi 
intrară în cafenea. Dickstein privi în susul și în josul străzii. 

Un Jaguar Mark Il cenușiu se oprise pe linia dublă, galbenă, la 
cincizeci de metri de cafenea. Dădu cu spatele și se retrase pe o 
străduță lăturalnică, parcând lângă colţ, ca să aibă vedere spre 
cafenea. Pasagerul cobori și se apropie pe jos de cafenea. 

Dickstein se ridică de la masă și se duse la cabina telefonică 


VP - 163 


aflată în holul de la intrare al restaurantului. De acolo vedea 
cafeneaua de pe trotuarul de vizavi. Formă numărul de telefon 
al acesteia. 

— Da? 

— Vreau să vorbesc cu Bill, vă rog. 

— Bill? Nu-l cunosc. 

— Vreţi să întrebaţi? 

— Sigur. Hei, e vreun Bill aici? 

Tăcere. 

— Da, vine. 

— Da? zise Borg după câteva clipe. 

— Cine-i cu tine? 

— Șeful Biroului de Contrainformaţii din Londra. Crezi că 
putem avea încredere în el? 

Dickstein ignoră această remarcă ironică. 

— Unul din voi e urmărit. Doi bărbaţi într-un Jaguar cenușiu. 

— l-am văzut. 

— Scăpaţi de ei. 

— Bineînţeles. Ascultă, cunoști orașul - care-ar fi cea mai 
bună cale? 

— Trimite-l pe șeful Biroului înapoi la ambasadă cu un taxi. Ar 
trebui să scăpăm astfel de Jaguar. Așteaptă zece minute, apoi ia 
un taxi până la... 

Dickstein ezită, încercând să-și amintească o stradă liniștită 
din apropiere. 

— Până la Redcliffe Street. Ne vedem acolo. 

— În regulă. 

Nat aruncă o privire pe stradă. 

— Urmăritorul vostru tocmai intră în cafenea, zise el, apoi 
închise. 

Se întoarse la masa de la fereastră și privi. Celălalt bărbat ieși 
din cafenea, își deschise umbrela și rămase pe marginea 
trotuarului, uitându-se după un taxi. Urmăritorul fie îl 
recunoscuse pe Borg la aeroport, fie îl urmărise pe șeful Biroului 
de contrainformaţii dintr-un alt motiv. N-avea importanţă. Un 
taxi opri lângă trotuar. Când acesta plecă, Jaguarul cenușiu 
pătrunse în trafic de pe străduţă și-l urmări. Dickstein ieși din 
restaurant și opri și el un taxi. „Taximetriștii câștigă bine de pe 
urma spionilor”, chibzui Nat. 

Îi spuse șoferului să-l ducă pe Redcliffe Street și să aștepte. 


VP - 164 


După unsprezece minute, un alt taxi pătrunse pe stradă și Borg 
cobori din el. 

— Semnalizează cu farurile, zise Dickstein. El e bărbatul cu 
care trebuie să mă întâlnesc. ă 

Borg văzu semnalul și făcu un gest de confirmare. In timp ce 
plătea, un al treilea taxi intră pe stradă și se opri. Borg îl 
observă. 

Urmăritorul din cel de-al treilea taxi așteptă să vadă ce se 
întâmpla. Borg își dădu seama și începu să se îndepărteze de 
taxiul cu care venise. Dickstein îi spuse șoferului său să nu mai 
semnalizeze cu farurile. 

Borg trecu pe lângă ei. Urmăritorul cobori din taxi, îi plăti 
șoferului și o luă după Pierre. De îndată ce taxiul urmăritorului 
plecă, Borg se întoarse, se apropie agale de taxiul în care se afla 
Dickstein și urcă. 

— În regulă, să plecăm! spuse Nat. 

ȘI-I lăsară pe urmăritor în mijlocul străzii, uitându-se după un 
alt taxi. Era o stradă liniștită: nu va găsi unul în următoarele 
cinci sau zece minute. 

— Ingenios, zise Borg. 

— Ușor, răspunse Dickstein. 

— Ce-a fost asta? întrebă taximetristul. 

— Nu-ţi face griji, îl asigură Dickstein. Suntem agenţi secreti. 

Taximetristul râse. 

— Încotro, MI5? 

— Muzeul de Științe. 

Dickstein se lăsă pe banchetă. Îi zâmbi lui Borg. 

— Bill, bătrâne, ce naiba mai faci? 

Borg îl privi încruntat. 

— De ce naiba ești așa de vesel? 

Nu mai vorbiră în taxi și Dickstein își dădu seama că nu se 
pregătise suficient pentru acea întâlnire. Ar fi trebuit să se 
gândească dinainte ce voia de la Borg și cum avea să obţină 
acel lucru. 

El reflectă: „Ce să fac?” Răspunsul îi veni de undeva dintr-un 
colț al minţii și-l lovi ca o palmă: „Vreau să obţin bomba atomică 
pentru Israel, apoi să revin acasă”. 

Își luă privirea de la Borg. Picăturile de ploaie se prelingeau pe 
parbrizul taxiului ca niște lacrimi. Brusc, se bucură că nu puteau 
vorbi din cauza șoferului. Pe trotuar stăteau trei hipioţi fără 


VP - 165 


jachete pe ei, uzi până la piele, cu feţele și palmele ridicate spre 
cer, bucurându-se de ploaie. „Dacă voi reuși să fac asta și voi 
îndeplini misiunea, mă voi putea odihni”. 

Acest gând îl umplu de bucurie. Se uită la Borg și zâmbi. 
Pierre se întoarse cu faţa la geam. 

Ajunseră la muzeu și intrară. Se opriră în fața unui dinozaur 
reconstruit. 

— Mă gândesc să te retrag din misiune, îl înștiință Borg. 

Dickstein încuviinţă din cap, reprimându-și panica și încercând 
să gândească repede. Hassan trebuie să fi raportat la Cairo, iar 
omul lui Borg din Cairo trebuie să fi primit aceste rapoarte și să 
le fi transmis mai departe la Tel Aviv. 

— Am descoperit că am fost deconspirat, îi spuse el lui Borg. 

— Da, am fost informat în urmă cu câteva săptămâni. Dacă ai 
fi ţinut legătura, ai fi știut asta. 

— Dacă aș păstra legătura, aș fi deconspirat mai des. 

Borg mârâi și merse mai departe, apoi își scoase un trabuc. 

— Fumatul este interzis aici. 

Borg își puse trabucul deoparte. 

— Nu e mare lucru că am fost deconspirat, adăugă Dickstein. 
Mi s-a mai întâmplat de câteva ori. Ceea ce contează e cât de 
mult știu ei. 

— Ai fost recunoscut de acest Hassan, care te știe de mai 
demult. Acum lucrează pentru ruși. 

— Și ei ce știu? 

— Că ai fost în Luxemburg și în Franţa. 

— Nu e mare lucru. 

— Știu că nu e mare lucru. Și eu am fost informat că ai fost în 
Luxemburg și în Franţa și habar n-am ce-ai făcut acolo. 

— Așadar, rămân în joc, spuse Dickstein, privindu-l intens pe 
Borg. 

— Depinde. Ce-ai făcut în tot acest timp? 

— Păi... 

Dickstein nu-și luă privirea de la Borg. Bărbatul începea să se 
agite, neștiind ce rost să dea mâinilor de vreme ce nu putea 
fuma. Lumina puternică a vitrinelor îi evidenția faţa îngrijorată, 
care semăna cu o parcare acoperită cu pietriș. Nat trebuia să fie 
foarte atent cât îi spunea lui Borg: suficient cât să lase impresia 
că ajunsese foarte departe și nu atât de mult încât Borg să 
creadă că va pune pe altcineva să ducă la bun sfârșit planul lui 


VP - 166 


Dickstein. 

— ... am ales un transport de uraniu pe care să-l furăm, 
începu el. De pe vaporul care va ridica ancora în noiembrie din 
Antwerp cu destinaţia Geneva. Vreau să-l deturnez. 

— La naiba! 

Borg părea atât încântat, cât și speriat de acea idee 
îndrăzneață. 

— Cum naiba vei ţine secret acest lucru? 

— Mă ocup de asta acum. 

Dickstein se hotărî să-i spună mai mult lui Borg. 

— Trebuie să vizitez compania Lloyd's, aici, în Londra. Sper ca 
vasul să fie unul dintr-o serie de vase identice - mi s-a spus că 
aproape toate vasele sunt construite astfel. Dacă voi putea 
cumpăra un vas identic, aș putea să le schimb între ele undeva, 
pe Mediterana. 

Borg își trecu de două ori mâna prin părul tuns scurt, apoi se 
trase de lobul urechii. 

— Nu văd... 

— N-am stabilit încă detaliile, dar sunt singur că este singura 
cale prin care să facem asta clandestin. 

— Atunci, pune-te pe treabă și stabilește detaliile. 

— Însă vrei să mă retragi din misiune. 

— Mda... 

Borg își înclină capul într-o parte, apoi în cealaltă, un gest de 
nehotărâre. 

— Dacă aș pune un om experimentat în locul tău, ar putea fi 
depistat și el. 

— lar dacă mă vei înlocui cu unul necunoscut, s-ar putea să 
fie neexperimentat. 

— Plus că nu știu dacă ar exista cineva în afară de tine, 
experimentat sau nu, care ar putea face treaba asta. Mai e ceva 
ce nu știi. 

Se opriră în faţa unui model de reactor nuclear. 

— Ei bine? se arătă nerăbdător Dickstein. 

— Am primit un raport din Depresiunea Qattara. Pe egipteni îi 
ajută acum rușii. Trebuie să ne grăbim, Dickstein. Nu-mi permit 
întârzieri, iar schimbările de plan provoacă întârzieri. 

— Noiembrie va fi suficient de devreme? 

— Oarecum, răspunse Borg, care căzuse pe gânduri și părea 
să ia o hotărâre. În regulă, te las în joc. Va trebui să acţionezi 


VP - 167 


prin manevre de învăluire. 

Dickstein zâmbi larg și-l lovi încet cu palma pe spate. 

— Eşti de treabă, Pierre. Nu-ţi face griji, am să-i joc pe degete. 

Borg se încruntă. 

— Ce-i cu tine? Ești tot un zâmbet. 

— Datorită faptului că te revăd. Fața ta acţionează ca un 
tonifiant. Dispoziţia ta senină este molipsitoare. Atunci când 
zâmbești, lumea zâmbește odată cu tine. 

— Ești nebun, idiotule! zâmbi Borg. 

(J 

Pierre Borg era vulgar, impasibil, malițios și plictisitor, însă nu 
și prost. „O fi el un ticălos, zice lumea, dar este un ticălos 
deștept”. Când se despărțiră, știu că se schimbase ceva 
important în viața lui Nat Dickstein. 

Se gândea la asta în timp ce se întorcea pe jos la Ambasada 
Israelului din Place Green nr. 2 din Kensington. In cei douăzeci 
de ani de când se știau, Dickstein nu se schimbase aproape 
deloc. Arareori se întâmpla ca bărbatul să lase să i se vadă 
latura omenească. Fusese întotdeauna tăcut și retras, continua 
să arate ca un funcţionar de bancă și, cu excepţia câtorva 
momente de sclipiri ironice, Nat rămăsese un dur. 

Până în acea zi. 

La început, se comportase ca de obicei - succint până 
aproape de grosolănie. Însă către sfârșit, devenise acel 
londonez vesel și vorbăreţ din filmele hollywoodiene. 

Borg trebuia să afle care era motivul. 

Era extrem de tolerant cu agenţii lui. Dacă ei erau eficienţi, 
puteau fi nevrotici, agresivi, sadici sau nesupuși - atât timp cât 
știa și el. Putea fi îngăduitor faţă de greșeli, dar nu și-n privința 
factorilor necunoscuți. Va fi nesigur pe controlul lui asupra lui 
Dickstein până când va descoperi motivul schimbării acestuia. 
Punct. În principal, n-avea nimic împotrivă ca agenţii lui să fie 
bine dispuși. 

Ajunse aproape de ambasadă. Va ordona supravegherea lui 
Dickstein, hotărî el. Va fi nevoie de două mașini și trei echipe de 
oameni care să lucreze în ture de opt ore. Șeful Biroului de 
contrainformaţii din Londra se va plânge. La naiba cu e/! 

Dorinţa de a afla de ce se schimbase dispoziţia lui Dickstein 
era doar unul dintre motivele pentru care Borg hotărâse să nu-l 
retragă din misiune. Celălalt motiv era mai important. Nat avea 


VP - 168 


deja un plan conturat pe jumătate, era posibil ca altcineva să nu 
fie capabil să-l îndeplinească. Dickstein era priceput la astfel de 
lucruri. Odată ce va găsi o soluţie, abia atunci altcineva ar putea 
să-i ia locul. Borg hotărî să-l retragă din misiune cu prima 
ocazie. Dickstein va fi furios: va crede că a fost tras pe sfoară. 

Să-l ia naiba și pe el. 

e 

În realitate, maiorul Piotr Alekseivici Tyrin nu-l plăcea pe 
Rostov. De fapt, nu-l agrea pe niciunul dintre superiorii lui: după 
părerea lui, trebuia să fii un ticălos ca să fii promovat peste 
rangul de maior în KGB. Cu toate acestea, vădea o afecţiune 
surprinzătoare faţă de șeful lui deștept și serviabil. Tyrin avea 
aptitudini considerabile, în special în domeniul electronicii, dar 
nu și în manipularea oamenilor. Fusese avansat la gradul de 
maior doar pentru că făcea parte din echipa lui Rostov, care se 
bucura de un succes incredibil. 


— Abba Allon. leșire High Street. Cincizeci și doi sau 
nouă? Unde ești, cincizeci și doi? 

— Cincizeci și doi. Suntem aproape. Ne ocupăm noi 
de el. Cum arată? 

— impermeabil din fâș, pălărie verde, mustață. 


Rostov nu era prea prietenos, însă, ca dușman, era mult mai 
rău. Colonelul Petrov din Londra aflase asta pe pielea lui. 
Încercase să se pună cu Rostov și avusese surpriza de a fi trezit 
în toiul nopţii de un telefon din partea șefului KGB-ului, luri 
Andropov însuși. Angajaţii ambasadei din Londra spuseseră că 
Petrov devenise alb ca varul la față când încheiase convorbirea. 
De atunci, Rostov obținea tot ce-și dorea: dacă strănuta, cinci 
agenți dădeau fuga să-i cumpere batiste. 


— OK, e Ruth Davisson și se îndreaptă spre... nord... 

— Nouăsprezece, ne ocupăm noi de ea... 

— Relaxează-te, nouăsprezece. Alarmă falsă. Este o 
secretară care seamănă cu ea. 


Rostov îi luase în subordinea lui pe cei mai buni artiști stradali 
ai lui Petrov, precum și majoritatea mașinilor acestuia. 
Perimetrul din jurul Ambasadei Israelului la Londra era împânzit 


VP - 169 


de agenţi - unii spuneau: „Sunt mai mulţi Roșii aici decât în 
clinica din Kremlin” -, însă erau greu de depistat. Se aflau în 
mașini, în dubiţe, în taxiuri, în camioane și într-un vehicul care 
semăna izbitor de bine cu un autobuz al poliţiei metropolitane, 
nemarcat. Mai existau și alţii pe jos, unii în clădiri publice, alţii 
plimbându-se pe străzi sau pe aleile din parc. Exista unul chiar și 
în ambasadă, informându-se într-o engleză stâlcită cum putea 
emigra în Israel. 

Ambasada reprezenta locul ideal pentru un asemenea 
exercițiu. Era situată într-un mic ghetou diplomatic, lângă 
Kensington Garden. Atât de multe dintre acele case vechi și 
frumoase aparțineau legaţiilor străine, încât zona era cunoscută 
sub denumirea „Embassy Row”, o aluzie la hotelul american The 
Embassy Row, situat între ambasade de importanţă istorică și 
case cu terasă fermecătoare, în districtul Dupont Circle din 
Washington, D.C. Într-adevăr, ambasada sovietică se afla 
aproape de Kensington Palace Gardens. Micul grup de străduţe 
forma o proprietate privată și trebuia să-i spui unui poliţist 
scopul vizitei tale dacă voiai să intri. 


— Nouăsprezece, de data asta este Ruth Davisson... 
nouăsprezece, ai recepționat? 

— Aici nouăsprezece, da. 

— Vă aflați tot în nora? 

— Da. Știm cum arată femeia. 


De fapt, niciunul dintre agenţi nu se găsea în apropierea 
Ambasadei Israelului. Doar un singur membru al echipei 
supraveghea ușa, Rostov, care se afla la o distanţă de o 
jumătate de kilometru, la etajul 20 al unui hotel, și privea printr- 
un telescop Zeiss puternic, montat pe un trepied. Câteva clădiri 
înalte din cartierul West End din Londra ofereau o vedere clară 
asupra zonei Embassy Row. Într-adevăr, unele apartamente din 
anumite hoteluri aveau prețuri exorbitante, deoarece se spunea 
că de acolo puteai vedea în curtea din spate a palatului 
învecinat, care aparţinea Prințesei Margareta și după care 
fuseseră botezate Green Palace și Kensington Palace Gardens. 

Rostov se afla într-unul dintre acele apartamente și avea un 
radioemiţător, precum și un telescop. Fiecare echipă de pe teren 
comunica printr-un walkie-talkie. Petrov le vorbea repede în 


VP - 170 


rusă oamenilor săi, folosind cuvinte codificate derutante, iar 
lungimea de undă pe care transmitea el sau pe care răspundeau 
oamenii lui era schimbată la un interval de cinci minute, 
conform programului de computer implementat în toate 
dispozitivele. Sistemul funcţiona foarte bine, credea Tyrin - doar 
el îl inventase -, numai că, la un moment dat, pe durata acestui 
interval toți erau nevoiţi să asculte cinci minute emisiunile 
postului BBC Radio One. 


— Opt, mișcați-vă înspre partea nordică. 
— Recepționat. 


Dacă israeliţii s-ar fi aflat în Belgravia, cartierul ambasadelor 
mai importante, misiunea lui Rostov ar fi fost mult mai grea. In 
Belgravia nu existau magazine, cafenele sau instituţii publice - 
agenţii n-ar fi avut cum să treacă neobservaţi. Deoarece 
cartierul era unul liniștit, bogat și plin de ambasadori, poliţiei i-ar 
fi fost ușor să supravegheze orice activitate suspectă. Orice alte 
stratageme standard de filaj - dubă destinată reparațiilor de 
telefoane, echipă de muncitori cu corturi - ar fi atras într-un 
minut o mulţime de copoi. În schimb, perimetrul din jurul micii 
oaze Embassy Row era Kensington, o zonă comercială 
importantă, cu câteva colegii și patru muzee. 

Tyrin se afla într-un pub de pe Kensington Church Street. 
Agenţii rezidenţi KGB îi spuseseră că barul era frecventat de 
detectivii de la „Divizia Specială” - o denumire mai blândă 
pentru Serviciul de Poliţie Metropolitană din Londra. Cei patru 
bărbaţi tineri, care purtau costume elegante și beau whisky la 
bar, erau, probabil, detectivi. Aceștia nu-l cunoșteau pe Tyrin și 
nici n-ar fi fost prea interesaţi de el dacă l-ar fi cunoscut. Dacă 
Tyrin i-ar fi abordat și le-ar fi spus: „Apropo, KGB-ul îi 
supraveghează pe toţi oficialii israelieni din Londra în acest 
moment”, aceștia probabil că i-ar fi răspuns: „Poftim, iar?” și ar 
mai fi comandat un rând de băutură. 

Oricum, Tyrin știa că nu era genul de persoană care să atragă 
privirile. Era mic de înălţime și destul de rotofei, avea nasul 
mare și faţă de alcoolic. Purta un impermeabil cenușiu peste un 
pulover verde. Ploaia îi îndepărtase și ultima urmă de cută de pe 
pantalonii negri din flanelă. Ședea într-un colţ, cu un pahar de 
bere englezească în față și o pungă mică de chipsuri. Staţia 


VP - 171 


radio din buzunarul de la cămașă era conectată printr-un fir de 
culoarea pielii la casca - semănând cu un aparat auditiv - din 
urechea stângă. Stătea puţin întors către perete. Putea vorbi cu 
Rostov, prefăcându-se că  scotocește în buzunarul 
impermeabilului și întorcându-se cu fața spre perete. Sau 
șoptind în discul metalic perforat, montat pe marginea de sus a 
stației radio. 

li privea pe detectivi cum beau whisky și se gândea că 
„Divizia Specială” trebuie să fi avut un cont de cheltuieli mai 
generos decât cel al rușilor: el avea voie să bea o halbă de bere 
pe oră, punga de chipsuri și-o cumpărase din banii lui. Într-o 
vreme, agenţii englezi erau nevoiţi să cumpere doar o jumătate 
de halbă de bere, până când celor de la departamentul de 
contabilitate li se spusese că, în multe baruri, un bărbat care 
bea bere la jumătăţi de halbe era la fel de ciudat ca un rus care- 
și sorbea votca în loc s-o dea pe gât toată. 


— Treisprezece, ia urma Volvo-ului verde, doi 
bărbați, High Street. 

— Recepționat. 

— Și unul pe jos... Cred că este Yigael Meier... 
Douăzeci? 


Tyrin era „Douăzeci”. Își întoarse faţa spre umăr și răspunse: 


— Da. Descrie-mi-l. 

— înalt, păr cărunt, umbrelă, haină cu cordon. 
Poarta High Street. 

— Plec, spuse Tyrin. 


Își goli paharul și ieși din bar. 

Ploua. Își scoase din buzunarul impermeabilului umbrela 
pliabilă și o deschise. Trotuarele ude erau aglomerate cu 
cumpărători. Când ajunse la semafor, zări Volvo-ul verde și, trei 
mașini mai în spate, pe „Treisprezece” într-un Austin. 


— O altă mașină. Cinci, asta e a ta. Volkswagen 


Beetle albastru. 
— Recepționat. 


VP - 172 


Ajunse la Palace Gate, privi de-a lungul Palace Avenue și văzu 
un bărbat venind spre el și care se potrivea descrierii. Tyrin își 
continuă drumul fără să ezite. Când calculă că bărbatul avusese 
timp să ajungă la stradă, se opri pe marginea trotuarului, ca și 
când ar fi vrut să traverseze, și se asigură, privind în stânga și-n 
dreapta. Tinta ieși de pe Palace Avenue și o luă înspre vest, 
îndepărtându-se de Tyrin. 

Acesta se luă după el. 

li era ușor să-l urmărească pe High Street, datorită 
aglomerației. Apoi se îndreptară spre sud, printr-un labirint de 
străduțe lăturalnice, iar Tyrin începu să se agite puţin. Dar 
israelianul nu părea să fie atent la „umbre”. Înainta prin ploaie 
cu pași repezi - o siluetă înaltă și aplecată sub o umbrelă - spre 
o destinaţie sigură. 

Bărbatul nu merse prea departe. Pătrunse într-un hotel mic și 
modern de pe Cromwell Road. Tyrin trecu pe lângă intrare și, 
când privi prin ușa din sticlă, își văzu ţinta intrând într-o cabină 
telefonică din hol. Puțin mai încolo, depăși Volvo-ul verde și 
concluzionă că israelianul și colegii lui din mașină supravegheau 
hotelul. 

Traversă strada și reveni pe trotuarul celălalt, în caz că ţinta 
lui va ieși din nou imediat. Se uită după Volkswagenul Beetle 
albastru, însă nu-l văzu, deși era sigur că se afla prin apropiere. 

Vorbi în staţia radio din buzunarul cămășii: 


— Aici Douăzeci. Meier si  Volvo-ul verde 
supraveghează hotelul Jacobean. 

— Confirmat, Douăzeci. Cinci și Treisprezece se 
ocupă de mașinile israeliene. Unde-i Meier? 

— In hol. 


Tyrin privi în susul și-n josul străzii și zări Austinul care 
urmărea Volvo-ul verde. 


— Rămâi cu el. 
— Recepționat. 


Avea de luat o decizie dificilă. Dacă intra în hotel, Meier putea 
să-l depisteze, iar dacă-și pierdea timpul căutând intrarea din 
spate, Meier putea pleca. 


VP - 173 


Hotări să caute intrarea din spate, pe motiv că era ajutat de 
cele două mașini care ar fi supravegheat hotelul câteva minute 
dacă se întâmpla ceva rău. În partea laterală a hotelului se afla 
o alee îngustă, destinată furgonetelor care livrau marfă. Merse 
de-a lungul ei și dădu peste ușa de ieșire în caz de incendiu, 
aflată în peretele lateral. Era descuiată. Pătrunse înăuntru și se 
trezi în casa scării din beton, evident construită pentru a servi 
drept ieșire în caz de incendiu. În timp ce urca scările, își strânse 
umbrela și o vâri în buzunarul impermeabilului, apoi și-l scoase. 
II împături și-l lăsă pe primul palier, de unde l-ar fi putut lua 
repede în caz că ar fi fost nevoit s-o ia la fugă. Urcă până la 
etajul al doilea, apoi cobori cu liftul până în hol. Când ieși 
îmbrăcat doar în pulover și pantaloni, putea fi confundat cu un 
musafir al hotelului. 

Israelianul era tot în cabina telefonică. 

Tyrin se apropie de ușa din sticlă de la intrarea în hol, privi 
afară, se uită la ceas și se întoarse să se așeze în zona de 
așteptare, lăsând impresia că trebuia să întâlnească pe cineva. 
Nu părea să fie ziua lui norocoasă. Scopul întregii operaţiuni era 
să-l găsească pe Nat Dickstein. Se știa că se afla în Anglia și se 
spera să aibă o întâlnire cu unul dintre oficiali. Rușii îi urmăreau 
pe oficiali cu scopul de a fi părtași la acea întâlnire, în așa fel 
încât să-i ia urma lui Dickstein. Era limpede că israelienii din 
acel hotel nu erau preocupaţi de vreo întâlnire. Filau pe cineva, 
cu gândul, probabil, de a-l urmări de îndată ce-și va fi făcut 
apariţia, iar acel cineva nu era unul dintre agenţii lor. Tyrin nu 
putea decât să spere că-i va trezi interesul ceea ce făceau ei. 

Privi cum ţinta lui ieși din cabina telefonică și se îndreptă 
către bar. Se întrebă dacă putea supraveghea holul de la bar. Se 
părea că nu, deoarece ţinta reveni după câteva minute, ţinând 
în mână un pahar cu băutură, pe urmă se așeză vizavi de el și 
luă un ziar. 

Ținta n-avu timp să-și bea berea. 

Ușa liftului se deschise cu un șuierat și din el ieși Nat 
Dickstein. 

Tyrin fu atât de surprins, încât făcu greșeala de a se holba la 
Nat câteva secunde. Acesta îi surprinse privirea și dădu politicos 
din cap. Tyrin schiță un zâmbet și se uită la ceas. Mai mult din 
speranţă decât din convingere, se gândi că făcuse o greșeală 
atât de gravă că se holbase, încât Dickstein ar putea considera 


VP - 174 


acest lucru drept o dovadă că Tyrin nu era spion. 

N-avea timp de reflecții. Mișcându-se repede, aproape în pas 
alert - i se păru lui Tyrin -, Dickstein se apropie de recepţie și 
lăsă cheia de la cameră, apoi ieși în stradă. Urmăritorul 
israelian, Meier, puse ziarul pe masă și-i luă urma. Când ușa din 
sticlă se închise în urma lui, Tyrin se ridică în picioare, zicându- 
și: „Sunt un spion care urmărește un spion și acesta urmărește 
un alt spion. Ei bine, măcar ne păstrăm locul de muncă”. 

Intră în lift și apăsă butonul pentru primul etaj. Vorbi în staţia 
radio: 


— Aici Douăzeci. Îl am pe Pirat. 


Nu primi niciun răspuns - pereţii clădirii îi blocau transmisia. 
leși din lift la primul etaj și cobori în fugă scările de incendiu, 
luându-și impermeabilul pe care și-l lăsase pe palier. De îndată 
ce ajunse afară, încercă din nou staţia radio. 


— Aici Douăzeci, îl am pe Pirat. 
— In regulă, Douăzeci. Și Treisprezece l-a reperat. 


Tyrin văzu că ţinta lui traversa Cromwell Road. 


— Îl urmăresc pe Meier, zise el în staţia radio. 

— Cinci și Douăzeci, ascultați-mă. Nu urmăriţi. Ati 
recepționat - Cinci? 

— Da. 

— Douăzeci? 

— Recepționat, confirmă Tyrin. 


Se opri din mers și rămase la colțul străzii, privindu-i pe Meier 
și Dickstein dispărând în direcţia Chelsea. 


— Douăzeci, întoarce-te la hotel. Află numărul 
camerei în care stă. Rezervă o cameră lângă a lui. 
Sună-mă de îndată ce rezolvi. 

— Recepționat. 


Tyrin făcu cale-ntoarsă, repetându-și replicile: „Mă scuzati, 
individul care tocmai a ieșit, bărbatul scund cu ochelari, cred că- 


VP - 175 


| cunosc, dar a urcat într-un taxi înainte să apuc să-l prind din 
urmă... îl cheamă John, însă obișnuiam să-i spunem Jack, în ce 
cameră...?” Din fericire, nu fu nevoie de scenariul acela. Cheia 
lui Dickstein era încă pe tejgheaua de la recepție. Tyrin memoră 
numărul. Recepţionerul își făcu apariţia. 

— Vă pot ajuta? 

— AȘ dori o cameră, răspunse Tyrin. 

e 

Nat o sărută asemenea unui bărbat care fusese însetat toată 
ziua. Îi adulmeca mirosul pielii și-i savura buzele moi. Îi atinse 
faţa și-i spuse: 

— De asta am nevoie. 

Se priveau în ochi ca și când n-ar fi existat secrete între ei. 
Dickstein chibzui: „Pot să fac tot ceea ce vreau”. Această idee îi 
venea mereu în minte asemenea unei incantaţii, a unui 
descântec. li atingea trupul cu lăcomie. Stăteau față în față în 
bucătăria albastru cu galben și o privea în ochi în timp ce-i 
pipăia cele mai secrete locuri ale trupului. Buzele ei roșii se 
întredeschiseră o secundă, iar el îi simţi respiraţia accelerată și 
fierbinte. Inspiră adânc de parcă ar fi vrut să-i respire aburul. 
Reflectă: „Dacă eu pot să fac tot ceea ce vreau, atunci și ea 
poate”. Ca și cum i-ar fi citit gândurile, ea îi desfăcu nasturii de 
la cămașă și se aplecă spre pieptul lui, luându-i sfârcurile între 
dinţi și sugându-i-le. Acea plăcere neașteptată și surprinzătoare 
îl făcu să geamă. 

li cuprinse cu blândeţe capul și i-l legănă înainte și înapoi, 
pentru a intensifica senzaţia, și murmurând: „Tot ce vreau eu!” 
Apoi își întinse mâinile în spatele ei, îi ridică fusta și-și bucură 
privirea cu chiloţii albi care i se mulau pe fese și contrastau cu 
pielea măslinie de pe picioarele ei. Cu mâna dreaptă, îi mângâia 
fața, o apuca de umăr și-i pipăia sânii; cu mâna stângă, îi 
mângâia șoldurile, apoi și-o băgă în chiloţii ei și între picioarele 
femeii. Era o senzaţie atât de plăcută, încât și-ar fi dorit să aibă 
patru mâini cu care s-o mângâie, șase chiar. Pe urmă simţi 
brusc nevoia să-i vadă fața și, apucând-o de umeri, îi îndreptă 
spatele, zicând: „Vreau să te privesc”. Ochii ei se umplură de 
lacrimi. El știu că ele nu erau semne ale tristeţii, ci ale placerii 
intense. Se priviră din nou în ochi și de astă dată nu mai exista 
doar adevărul între ei, ci și râuri, torente de emoție pură care se 
revărsau din amândoi. 


VP - 176 


După aceea îngenunche în fața ei, ca un supus. Mai întâi, își 
așeză capul pe coapse și simţi căldura degajată prin haine de 
trupul Suzei. Apoi îi vâri ambele mâini sub fustă, găsi banda 
chiloților și-i trase încet în jos. Pe urmă el se ridică în picioare. 
Stăteau în același loc în care se sărutaseră atunci când el 
intrase în încăpere. Începură să facă dragoste acolo, în poziţia 
aceea. El o privea. Trăsăturile îi păreau liniștite și-și ţinea ochii 
pe jumătate închiși. Își dorea să facă asta de mult timp, să se 
miște încet, dar trupul lui era nerăbdător. Era hotărât s-o 
penetreze tare și repede. Când simţi că-și pierde echilibrul, o 
cuprinse cu ambele brațe, o ridică un centimetru de la 
pardoseală și, fără să iasă din ea, făcu doi pași și o lipi cu 
spatele de perete. Suza îi scoase cămașa din pantaloni și-și 
înfipse degetele în spatele lui musculos. Nat își împreună 
mâinile sub fesele ei și o ridică. Ea își încolăci picioarele în jurul 
șoldurilor lui, îl cuprinse cu gleznele și, incredibil, el părea s-o 
penetreze și mai adânc. 

Nat avea impresia că se răsucea asemenea mecanismului 
unui ceas și tot ce făcea ea, fiecare expresie de pe fața ei 
păreau să întindă arcurile. O privea copleșit de dorinţă. La un 
moment dat, în ochii ei apăru o expresie semănând cu panica; o 
emoție care se întrezărea în ochii sălbatici ai unui animal. Acest 
lucru îl excită și mai mult și simţi că va exploda, și voia să-i 
spună asta, prin urmare, rosti: „Suza, sunt pe cale să explodez”, 
iar ea îi răspunse: „Și eu”. Își înfipse unghiile în spatele lui și le 
trase în jos de-a lungul coloanei vertebrale, într-o zgârietură 
prelungă și usturătoare pe care el o simţi asemenea unui șoc 
electric. Mai simţi cum vulcanul dinlăuntrul ei izbucnește tocmai 
în momentul în care erupse și cel dinlăuntrul lui. Și văzu cum ea 
își deschide gura, trăgând aer în piept. Când ajunseră amândoi 
pe culmile plăcerii, ea ţipă. 

e 

— Noi îi urmărim pe israeliți, iar israeliții îl urmăresc pe 
Dickstein. Mai trebuie să înceapă și Nat să ne urmărească pe 
noi, ca să ne învârtim în jurul cozii toată ziua, spuse Rostov. 

Înainta cu pași mari pe coridor. Tyrin mergea repede lângă 
David, aproape fugind, și de-abia putea ţine pasul cu el, din 
cauza picioarelor scurte și durdulii. 

— Mă întrebam la ce te-ai gândit mai exact când ai renunţat 
la filaj de îndată ce l-am văzut? 


VP - 177 


— Este evident, răspunse Rostov, iritat, apoi își reaminti că 
loialitatea lui Tyrin era prețioasă și se hotărî să-i explice. 
Dickstein a fost sub supraveghere mult timp în ultimele 
săptămâni. De fiecare dată, a reușit să ne descopere și să scape 
de noi. Era inevitabil ca Dickstein, aflat în joc de atâta vreme, să 
fie supravegheat. Însă în cazul unei operaţiuni speciale, cu cât 
este urmărit mai mult, cu atât mai probabil este ca el să renunţe 
la ceea ce face și să predea ștafeta altcuiva - și noi s-ar putea 
să nu știm cui. Se întâmplă adesea ca informaţiile pe care le 
obținem atunci când urmărim pe cineva să nu mai fie valabile, 
deoarece persoana în cauză descoperă că suntem pe urmele ei 
și, prin urmare, știe că deţinem informaţiile respective. Dar dacă 
renunţăm la filaj, așa cum am făcut-o azi, știm unde este el, însă 
el nu știe că noi știm. 

— Am înţeles, zise Tyrin. 

— li va depista pe israeliţii ăia cât ai zice pește, adăugă 
Rostov. Ar trebui să fie deja cu toate simţurile în alertă. 

— De ce crezi că-l urmăresc pe omul lor? 

— Chiar nu înţeleg, se încruntă Rostov, gândind cu voce tare. 
Sunt sigur că Dickstein s-a întâlnit cu Borg în dimineața asta - 
ceea ce ar explica de ce Pierre a scăpat de urmăritorul lui 
făcând manevra aceea cu taxiul. Se prea poate ca Borg să-l fi 
retras pe Dickstein din misiune, iar acum nu face decât să 
verifice dacă, într-adevăr, Nat s-a retras sau își continuă 
misiunea în mod neoficial. 

Rostov clătină din cap - era un gest de frustrare. 

— Asta nu mă convinge. O altă variantă ar fi că Borg nu mai 
are încredere în Dickstein, însă și acest lucru mi se pare 
neverosimil. Cu grijă, acum. 

Se aflau la ușa camerei de hotel a lui Dickstein. Tyrin scoase o 
lanternă mică din buzunar, cu lumină puternică, și verifică 
marginile ușii. 

— Niciun indiciu, spuse el. 

Rostov încuviinţă din cap, așteptând. Acesta era domeniul lui 
Tyrin. Bărbatul scund și rotofei era cel mai bun tehnician din 
KGB, după părerea lui David. Îl privi cum scoase din buzunar un 
șperaclu, unul din colecţia mare de astfel de instrumente pe 
care o avea. După ce încercase câteva pe ușa camerei pe care o 
închiriase acolo, aflase care dintre ele se potrivea încuietorilor 
din hotelul Jacobean. Deschise încet ușa și rămase afară, privind 


VP - 178 


înăuntru. 

— Nicio capcană, zise el după un minut. 

Păși înăuntru, urmat de Rostov, care închise ușa. Lui Rostov 
nu-i plăcea deloc partea aceea din joc. Prefera să privească, să 
facă speculaţii, să comploteze: intrarea prin efracţie nu era 
genul lui. Se simţea expus și vulnerabil. Dacă în acel moment ar 
fi venit vreo cameristă sau managerul hotelului, sau chiar 
Dickstein, trecând pe lângă santinelele de la recepţie... ar fi fost 
atât de rușinos, de umilitor. 

— Haide să ne grăbim! zise el. 

Camera respecta normele standard: ușa se deschidea într-un 
hol mic, cu baia într-o parte și cu un dulap în partea opusă. 
Dincolo de baie, camera era pătrată, cu un pat de o persoană 
lipit de un perete și cu televizorul așezat lângă peretele celălalt. 
Pe peretele exterior, vizavi de ușă, se afla o fereastră mare. 

Tyrin ridică receptorul și începu să deșurubeze capacul. 
Rostov stătea la piciorul patului și privea în jurul lui, încercând 
să-și facă o părere despre bărbatul care ocupa acea cameră. Nu 
existau prea multe indicii. Pe noptieră se aflau o carte cu 
probleme de șah și un ziar. Nu se vedeau semne de tutun sau 
alcool. Coșul de gunoi era gol. Valiza neagră din vinilin de pe 
scăunel conţinea lenjerie de corp și o cămașă, curate. 

— Bărbatul călătorește doar cu o cămașă de schimb! bombăni 
Rostov. 

Sertarele comodei erau goale. Rostov aruncă o privire în baie. 
Văzu o periuţă de dinţi, un aparat de ras electric, cu adaptoare 
pentru diferite tipuri de priză, și o folie cu pastile pentru 
indigestie. 

Rostov se întoarse în dormitor, unde Tyrin reasambla 
telefonul. 

— Gata. 

— Pune unul și în spatele tăbliei, îi spuse Rostov. 

Tyrin tocmai prindea cu bandă adezivă un microfon de 
peretele din spatele patului, când sună telefonul. 

În cazul în care Dickstein se întorcea, santinela de la recepţie 
trebuia să telefoneze în camera lui Dickstein și după două 
apeluri să închidă. 

Telefonul sună a doua oară. Rostov și Tyrin stăteau nemișcaţi, 
tăcuți și așteptau. 

Telefonul sună din nou. 


VP - 179 


Ei se relaxară. 

Aparatul rămase tăcut după ce primise șapte apeluri. 

— Mi-aș fi dorit să aibă o mașină, ca să-i punem microfon, zise 
Rostov. 

— Am un nasture de cămașă. 

— Poftim? 

— Un microfon care seamănă cu un nasture de cămașă. 

— Nu știam că există așa ceva. 

— E ceva nou. 

— Ac n-ai? Și aţa? 

— Ba da. 

— Atunci, dă-i drumul. 

Tyrin se duse la valiza lui Dickstein și, fără să scoată cămașa 
din ea, smulse al doilea nasture, îndepărtând cu grijă aţa 
desfăcută. Din câteva mișcări rapide, cusu nasturele cel nou. 
Degetele lui dolofane erau surprinzător de dibace. _ 

Rostov îl privea, dar era cu gândul în altă parte. Işi dorea cu 
disperare să facă mai mult decât să se asigure că va auzi ceea 
ce spunea și făcea Dickstein. Israelianul ar putea descoperi 
microfoanele din telefon și din spatele tăbliei patului; nu va 
purta mereu cămașa cu microfonul. Lui Rostov îi plăcea să 
deţină controlul asupra situaţiei, iar Dickstein era atât de 
alunecos, încât îl înnebunea: n-aveai nicio șansă să-l prinzi în 
plasă. David nutrise o mică speranţă că va găsi undeva, în acea 
cameră, o fotografie cu o persoană pe care Dickstein o iubea. 

— Gata, îl anunţă Tyrin și-i arătă rezultatul muncii lui. 

Cămașa era una simplă și albă din nailon, cu nasturi albi, 
obișnuiți. Cel nou nu se deosebea de ceilalţi. 

— Bine, zise Rostov. Închide valiza. 

Tyrin se conformă. 

— Altceva? 

— Ar fi bine să mai aruncăm o privire rapidă după alte 
capcane. Nu-mi vine să cred că Dickstein a ieșit în oraș fără să- 
și ia nicio măsură de precauţie. 

Căutară din nou, repede, în tăcere, cu mișcări exersate și 
simple, fără să trădeze vreun semn de presiune, pe care o 
simțeau amândoi. Existau nenumărate metode de a planta 
capcane. Un fir de păr lipit ușor peste o crăpătură din ușă era 
cea mai simplă; o bucată de hârtie îndesată în fundul unui sertar 
ar cădea atunci când sertarul era tras; un cub de zahăr sub un 


VP - 180 


covor gros s-ar zdrobi fără zgomot sub talpă; un bănuţ în 
spatele căptușelii unei valize ar aluneca din față în spate dacă 
ar fi deschisă... 

Nu găsiră nimic. 

— Toţi israeliții sunt paranoici. El de ce ar fi diferit? întrebă 
Rostov. 

— Poate a fost retras din misiune. 

— Atunci, de ce ar fi atât de neglijent? mormăi Rostov. 

— S-o fi îndrăgostit, sugeră Tyrin. 

— Sigur, râse el. Și losif Vissarionovici Stalin ar fi putut fi 
canonizat de Vatican. Haide să plecăm de-aici! 

leși, iar Tyrin îl urmă, închizând încet ușa în urma lui. 

e 

Așadar, era vorba despre o femeie. 

Pierre Borg era șocat, uluit, perplex, intrigat și profund 
îngrijorat. 

Dickstein n-avusese niciodată o femeie. 

Șeful Mossadului şedea sub umbrelă, pe o bancă din parc. Îi 
fusese imposibil să gândească în ambasadă, cu telefoanele care 
sunau și oamenii punându-i mereu întrebări, prin urmare, ieșise 
la aer, în ciuda vremii proaste. Vântul sufla în rafale peste parc 
și, din când în când, câte o picătură de ploaie îi ateriza pe vârful 
trabucului, obligându-l să și-l reaprindă. 

Încordarea și tensiunea pe care le simţise la Dickstein îl 
făcuseră să fie atât de înverșunat. Ultimul lucru pe care și-l 
dorea Borg era ca Nat să înveţe să se relaxeze. 

Artiștii stradali îl urmăriseră pe Dickstein până la imobilul mic 
cu apartamente din Chelsea, unde se întâlnise cu o femeie. 
„Este o relaţie sexuală, spusese unul dintre ei. Am auzit-o când 
a atins orgasmul”. Îi puseseră întrebări administratorului clădirii, 
însă acesta nu știa nimic despre femeie în afară de faptul că era 
o prietenă apropiată a proprietarilor apartamentului. 

Concluzia evidentă fu aceea că Dickstein deținea 
apartamentul (și că-l plătise pe administrator ca să mintă); îl 
folosea pentru întâlnirile lui amoroase; se întâlnea cu cineva din 
tabăra adversă, cu o femeie; făceau dragoste, iar el îi dezvăluia 
secrete. 

Borg ar fi putut crede această variantă dacă ar fi aflat altfel 
despre femeie. Dar dacă Dickstein devenise brusc trădător, n-ar 
fi permis ca Pierre să cadă la bănuieli. Era mult prea deștept. Și- 


VP - 181 


ar fi acoperit urmele. Nu i-ar fi condus pe artiștii stradali direct 
la apartament, fără să arunce măcar o privire peste umăr. 
Comportamentul lui era cât se putea de nevinovat. Când se 
întâlnise cu Borg, semănase cu o pisică prinsă la borcanul cu 
smântână, fără să știe sau să-i pese că starea de spirit i se citea 
pe faţă. Când îl întrebase ce se întâmpla, Dickstein făcuse 
glume. Borg hotărâse să-l fileze. Câteva ore mai târziu, Nat i-o 
trăgea unei fete căreia îi plăcea atât de mult să facă sex, că o 
puteai auzi din stradă. Întreaga situaţie era atât de puerilă, încât 
n-avea cum să nu fie adevărată. 

Prea bine, atunci. O femeie reușise să penetreze scutul lui 
Dickstein și să-l seducă. Nat se comporta ca un adolescent, 
fiindcă n-avusese parte de adolescenţă. Intrebarea importantă 
care se punea: cine era femeia? 

Rușii aveau și ei dosare, deci trebuie să fi presupus, ca Borg, 
că Dickstein era invulnerabil la avansuri sexuale. Poate se 
gândiseră că merita să încerce și poate că aveau dreptate. 

Încă o dată, instinctul îi dicta lui Borg să-l retragă de urgenţă 
pe Dickstein din misiune. Și încă o dată, ezită. Dacă ar fi fost 
vorba despre un alt proiect, și nu despre acela, despre un alt 
agent, și nu despre Dickstein, ar fi știut ce să facă. Insă 
Dickstein era singura persoană care putea rezolva acea 
problemă. Borg n-avea de ales decât să păstreze schema 
iniţială: să aștepte până când Nat va veni cu un plan, apoi să-l 
retragă din misiune. 

Ar putea să le comunice celor din Londra s-o cerceteze pe 
femeie și să afle tot ce puteau despre ea. 

Urma o perioadă plină de pericole, dar numai atât putea Borg 
să facă. _ 

Trabucul i se stinsese, însă el abia dacă observă. In parc nu 
era nici țipenie de om. Ședea pe bancă, nemișcat, ţinându-și 
umbrela deasupra capului. Semăna cu o statuie. Și era foarte 
îngrijorat. 

e 

„Distracţia s-a încheiat”, reflectă Dickstein. Sosise timpul să 
se apuce de muncă. 

Când se întoarse la hotel la ora zece dimineaţa, își dădu 
seama - incredibil - că nu lăsase capcane menite să-i indice 
dacă intrase cineva în cameră. Pentru prima dată în cei 
douăzeci de ani de când era spion, uitase, pur și simplu, să-și ia 


VP - 182 


măsuri elementare de precauţie. Rămase în prag, privind în jur 
și gândindu-se ce efect tulburător avusese ea asupra lui. A o 
părăsi și a se întoarce la muncă era ca și când s-ar fi urcat într-o 
mașină care zăcuse în garaj timp de un an: trebuia să îngăduie 
vechilor obiceiuri, instinctelor și paranoiei de odinioară să i se 
strecoare din nou în minte. 

Se duse în baie și lăsă să curgă apă în cadă. Avea un oarecare 
răgaz emoţional. Suza urma să se întoarcă la muncă în ziua 
respectivă. Lucra pentru compania aeronautică BOAC și 
călătorea prin toată lumea. Trebuia să se întoarcă peste 
douăzeci și una de zile, dar putea dura mai mult. El habar n- 
avea unde se va afla peste trei săptămâni, ceea ce însemna că 
nu știa când o va revedea. Insă dacă va rămâne în viață, o va 
revedea, cu siguranţă. 

Totul părea diferit în acel moment, trecut și viitor. Ultimii 
douăzeci de ani din viaţa lui păreau plictisitori, în ciuda faptului 
că împușcase oameni și fusese și el ţinta altora, călătorise prin 
toată lumea, se deghizase și-i înșelase pe mulţi, și dăduse 
lovituri scandaloase, clandestine. Totul părea trivial. 

In timp ce ședea în cadă, se întreba ce va face pentru tot 
restul vieţii. Luase hotărârea să nu mai fie spion - însă ce va fi? 
Părea să aibă o mulţime de posibilităţi. Ar putea participa la 
alegerile pentru Knesset sau să-și înceapă propria afacere, sau 
să rămână în kibuţ și să facă cel mai bun vin din Israel. S-ar 
căsători cu Suza? Dacă da, vor locui în Israel? Găsea acea 
nesiguranţă savuroasă. Era ca atunci când te întrebi ce vei primi 
de ziua ta de naștere. 

„Dacă voi supraviețui”, reflectă el. Brusc, miza deveni și mai 
mare. li era teamă să moară. Până în acel moment, moartea 
fusese ceva de evitat cu toată priceperea doar pentru că 
reprezenta, ca să spunem așa, o mutare greșită în joc. În acea 
clipă își dorea cu disperare să trăiască: să doarmă din nou cu 
Suza, să-și întemeieze împreună un cămin, să afle totul despre 
ea, despre predispoziţiile, obiceiurile și secretele ei, despre 
cărţile pe care-i plăcea să le citească și despre părerea ei 
despre Beethoven sau dacă sforăia. 

Ar fi fost îngrozitor să-și piardă viaţa atât de devreme după ce 
ea i-o salvase. 

leși din cadă, se șterse cu prosopul și se îmbrăcă. Singura 
cale de a rămâne în viaţă era să câștige acea bătălie: misiunea 


VP - 183 


lui. 

Următoarea mutare era un apel telefonic. Se gândi la 
telefonul hotelului, apoi hotărî să înceapă să fie foarte atent de 
acum înainte și ieși ca să caute o cabină telefonică. 

Vremea se schimbase. Cu o zi înainte turnase cu găleata, pe 
urmă se însorise și razele soarelui erau călduţe. Trecu pe lângă 
cabina telefonică aflată lângă hotel și se duse la următoarea: 
foarte atent. Căută compania maritimă Lloyd's din Londra în 
cartea de telefoane și formă numărul. 

— Lloyd's, bună dimineaţa! 

— Am nevoie de informații referitoare la o navă. 

— Lloyd's London Press se ocupă de asta. Vă fac legătura. 

Pe când aștepta să-i fie transferat apelul, Dickstein privea prin 
geamurile cabinei telefonice la traficul din Londra și se întreba 
dacă cei de la Lloyd's îi vor da informaţiile de care avea nevoie. 
Spera să fie așa, deoarece nu știa de unde altundeva putea face 
rost de acele informaţii, începu să bată agitat din picior. 

— Lloyd's London Press. 

— Bună dimineaţa, aș avea nevoie de niște informații 
referitoare la o navă. 

— Ce fel de informaţii? întrebă un bărbat, a cărui voce lui 
Dickstein i se păru ușor suspicioasă. 

— Aș vrea să știu dacă a fost construită ca parte dintr-o serie 
și dacă da, aș vrea să-mi spuneţi numele celorlalte nave-surori, 
ale proprietarilor acestora și locaţiile lor curente. Plus planuri, 
dacă se poate. 

— Mă tem că nu vă pot ajuta. 

Dickstein se descurajă. 

— De ce? 

— Nu păstrăm planurile, de asta se ocupă Lloyd's Register, iar 
ei le dau doar proprietarilor. 

— Dar celelalte informaţii? Despre navele-surori? 

— Nici cu asta nu vă pot ajuta. 

Lui Dickstein îi venea să-l strângă de gât pe bărbat. 

— Atunci, cine poate? 

— Noi suntem singurii care deţinem aceste informaţii. 

— Și le ţineţi secrete? 

— Nu le oferim la telefon. 

— Stati puţin, vreţi să spuneţi că nu mă puteţi ajuta /a telefon. 

— Exact. 


VP - 184 


— Însă mă puteţi ajuta dacă fac o cerere scrisă sau vin în 
persoană. 

— Aăă... da, această solicitare de informaţii n-ar trebui să 
dureze prea mult, așa că puteți veni personal. 

— Daţi-mi adresa. 

Și-o notă. 

— Puteți face rost de aceste informaţii cât aştept? 

— Cred că da. 

— Bine. Vă voi spune numele navei. Ar trebui să aveţi la 
dispoziție toate informaţiile până voi ajunge acolo. Nava este 
botezată Coparelli. 

Silabisi numele pe litere. 

— Și numele dumneavoastră? 

— Ed Rodgers. 

— Compania? 

— Science International. 

— Doriţi să facturăm pe numele companiei? 

— Nu, voi plăti cu cec personal. 

— Atât timp cât veţi arăta un act de identitate. 

— Desigur. Voi ajunge acolo într-o oră. La revedere! 

Închise și ieși din cabina telefonică, exclamând: „Slavă 
Cerului!” Traversă strada, intră într-o cafenea și comandă cafea 
și un sanaviș. 

Bineînţeles că-l minţise pe Borg: știa exact cum va deturna 
vasul Coparelli. Va cumpăra una dintre navele-surori - dacă 
exista așa ceva - și, împreună cu echipajul său, se vor întâlni cu 
Coparelli pe mare. După deturnare, în locul acţiunii riscante de a 
transfera încărcătura de pe un vas pe celălalt, își va scufunda 
propriul vas și va transfera actele pe Copare!/li. Va acoperi 
numele Coparelli cu vopsea și-l va înlocui cu cel al vasului 
scufundat. Apoi va naviga până la Haifa cu ceea ce va părea a fi 
propriul vas. 

Era o idee bună, însă rămânea doar o schiţă a planului său. 
Ce va face cu echipajul de pe Copare//i? Cum va fi explicată 
pierderea aparentă a vasului? Cum va putea evita o anchetă 
internaţională în privinţa pierderii pe mare a tonelor de minereu 
de uraniu? 

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai dificilă părea 
acea ultimă problemă. Se vor declanșa căutări pe scară largă 
pentru orice vas mare despre care se va crede că s-a scufundat. 


VP-185 


Având în vedere încărcătura de uraniu de la bord, căutările vor 
atrage atenţia publică, prin urmare, acestea vor fi și mai 
minuţioase. Și dacă anchetatorii nu vor descoperi nava 
Coparelli, ci nava-soră presupusă ca aparţinându-i lui Dickstein? 

Rumegă o vreme problema, fără să găsească vreun răspuns. 
Existau încă prea multe necunoscute în ecuaţie. Fie sandvișul, 
fie problema îi căzu greu la stomac: luă o pastilă pentru 
indigestie. 

Se concentră la cum să-și păcălească adversarii. Oare își 
acoperise suficient de bine urma? Numai Borg trebuia să-i 
cunoască planurile. Chiar dacă în camera lui de hotel se aflau 
microfoane - și chiar în cabina telefonică cea mai apropiată de 
hotel -, nimeni n-avea de unde să știe că era interesat de nava 
Coparelli. Fusese foarte atent. 

Sorbi din cafea; apoi unul dintre clienţi, în drum spre ieșire din 
cafenea, îl lovi din greșeală în cot și Nat își vărsă cafeaua pe 
cămașa curată. 

e 

— Coparelli, zise David Rostov însufleţit. Unde-am mai auzit 
de un vas botezat Copare!li? 

— Și mie îmi sună cunoscut, spuse Yasif Hassan. 

— la să văd listingul din computer. 

Se aflau într-o dubiţă care aparţinea KGB-ului, de un albastru- 
închis, simplă și foarte murdară, parcată lângă hotelul Jacobean. 
Echipamentul radio puternic ocupa aproape tot spaţiul în 
interior, însă în spatele scaunelor din faţă exista un 
compartiment mic, unde stăteau înghesuiți Rostov și Hassan. 
Piotr Tyrin se afla la volan. Din boxele mari de deasupra 
capetelor lor răzbătea în surdină o conversaţie înăbușită și 
clinchetul ocazional de veselă. Cu o clipă în urmă, se auzise un 
schimb de replici inteligibile - cineva cerându-și scuze pentru 
ceva, iar Dickstein răspunzând că era în regulă, că fusese un 
accident. Nimic deosebit nu mai fusese rostit de atunci. 

Încântarea lui Rostov că putea asculta conversaţia lui 
Dickstein era umbrită doar de faptul că o putea asculta și 
Hassan. Acesta din urmă devenise încrezător în sine de când 
reușise să descopere că Nat se afla în Anglia: se credea un spion 
profesionist precum ceilalţi. Insistase să participe la fiecare 
acţiune din cadrul operaţiunii din Londra, amenințând că se va 
plânge la Cairo dacă va fi exclus. Rostov se gândise să-l 


VP - 186 


demaște, dar acest lucru ar fi însemnat încă o confruntare cu 
Feliks Voronţov, iar Rostov nu voia să treacă peste Feliks ca să 
ajungă din nou atât de repede la Andropov. Deci găsise o 
alternativă: îi va permite lui Hassan să fie prezent, însă îl va 
avertiza să nu raporteze nimic la Cairo. 

Hassan, care citise listingul, i-l dădu lui Rostov. În timp ce 
rusul răsfoia paginile, în difuzoare se auzi zgomotul stradal un 
minut sau două, urmat de un dialog. 


— Încotro, sefu? 
— Lime Street, se auzi vocea lui Dickstein. 


Rostov își ridică privirea și i se adresă lui Tyrin: 

— Trebuie să fie Lloyd's, adresa pe care a primit-o la telefon. 
Să mergem acolo! 

Tyrin porni motorul și conduse dubita înspre est, către centrul 
orașului. Rostov își întoarse atenţia la listingul din computer. 

— Cei de la Lloyd's îi vor da, probabil, un raport scris, rosti 
Hassan cu pesimism în glas. 

— Microfonul funcţionează foarte bine... până acum, zise 
Tyrin. 

Conducea cu o mână și-și rodea unghiile de la cealaltă. 

Rostov găsi ceea ce căuta. 

— lată! exclamă el și-și lovi genunchiul cu degetele, plin de 
entuziasm. Coparelli. Bine, bine, bine! 

— Vreau să văd, îi ceru Hassan. 

Rostov ezită o clipă, dar conștientiză că n-avea cum să se 
eschiveze și-i zâmbi, arătându-i ultima pagină. 

— Sub „Nenuclear” Două sute de tone de „prăjitură galbenă” 
care urmează să fie transportate de la Antwerp la Genova la 
bordul motonavei Coparelli. 

— Asta e deci, zise Hassan. Ținta lui Dickstein. 

— Dacă vei raporta treaba asta la Cairo, Nat își va schimba, 
probabil, ţinta. Hassan... 

Arabul se făcu roșu la față de furie. 

— Ai mai spus asta o dată, rosti el pe un ton rece. 

— În regulă, zise Rostov. 

Și chibzui: „La naiba, trebuie să fiu și diplomat!” 

— Acum știm ce are de gând să fure și de la cine anume, 
adăugă rusul. Presupun că am făcut progrese. 


VP - 187 


— Nu știm când, unde și cum, opină Hassan. 

Rostov încuviinţă din cap. 

— Toată schema cu navele-surori trebuie să aibă o legătură 
cu asta, spuse el, apoi își trase nasul. Dar nu văd cum. 


— Două lire și șase pence, vă rog, șefu'. 
— Păstrează restul. 


— Găseşte un loc de parcare, Tyrin. 

— E mai greu pe-aici, se plânse șoferul. 

— Dacă nu găsești un loc, oprește, pur și simplu. Nu-mi pasă 
dacă primeşti amendă de parcare, zise Rostov, nerăbdător. 


— Bună dimineața. Mă numesc Ed Rodgers. 

— Ah, da. O clipă, vă rog... Raportul dumneavoastră 
tocmai a fost redactat, domnule Rodgers. lată și 
factura. 

— Sunteti foarte eficienți. 


— Este un raport scris, spuse Hassan. 


— Mulţumesc foarte mult. 
— La revedere, domnule Rodgers. 


— Nu este prea vorbăreţ, nu-i așa? întrebă Tyrin. 

— Spionii buni nu sunt niciodată. Ar trebui să ţii minte asta. 

— Da, domnule, consimţi Hassan, pe urmă exclamă: La naiba! 
Acum nu vom avea răspunsurile la întrebările lui. 

— N-are importanţă. Tocmai mi-am dat seama, zâmbi David. 
Cunoaștem întrebările. Nu trebuie decât să punem aceleași 
întrebări și vom obţine răspunsurile pe care le-a primit și el. 
Ascultă, a ieșit din nou în stradă. Fă o tură, Tyrin, să încercăm 
să-l depistăm. 

Dubiţa se puse în mișcare, însă înainte să facă o tură 
completă a cvartalului, zgomotul stradal dispăru din nou. 


— Vă pot ajuta, domnule? 


— A intrat într-un magazin, zise Hassan. 
Rostov îl privi. Atunci când uita de mândrie, arabul era la fel 


VP - 188 


de entuziasmat ca un școlar despre toată situaţia: dubiţa, 
microfoanele, filajul. Poate că va păstra tăcerea, doar ca să se 
joace în continuare de-a spionii cu rușii. 


— Am nevoie de o cămașă nouă. 
— Oh, nu! exclamă Tyrin. 


— Am observat, domnule. De la ce e pata? 

— De la cafea! 

— Ar fi trebuit să o stergeti imediat, domnule. Pata 
va fi foarte greu de scos. Doriţi o cămașă similară? 

— Da. Simplă, albă, din nailon, nasturi normali, 
mărime guler paisprezece și jumătate. 

— Poftiti! Aceasta costă treizeci și două de lire și 
șase pence. 

— O iau. 


— Pun pariu că o va trece la cheltuieli, spuse Tyrin. 


— Multumesc. Poate vreti s-o îmbrăcați chiar acum? 
— Da, vă rog. 
— Cabina de probă este acolo. 


Se auzi zgomot de paşi, apoi un scurt moment de tăcere. 


— Doriti o pungă pentru cea veche, domnule? 
— Poate o veti arunca dumneavoastră pentru mine. 


— Nasturele a costat două mii de ruble! se extazie Tyrin. 
— Desigur, domnule. 


— S-a terminat, interveni Hassan. Nu vom mai putea afla 
nimic. 

— Două mii de ruble! rosti din nou Tyrin entuziasmat. 

— Cred că a meritat banii, spuse Rostov. 

— Încotro? întrebă Tyrin. 

— Înapoi la ambasadă, răspunse Rostov. Vreau să-mi întind 
picioarele. Nu mi-l mai simt deloc pe stângul. La naiba, am făcut 


VP - 189 


o treabă bună în dimineaţa asta! 

În timp ce Tyrin conducea spre vest, Hassan zise îngândurat: 

— Trebuie să aflăm unde se găsește vasul Coparelli în acest 
moment. 

— Pot face asta veveriţele, îl asigură Rostov. 

— Veverițele? 

— Lucrătorii sediului central din Moscova. Stau pe scaun cât e 
ziua de mare și nu-și asumă niciodată vreun risc decât acela de 
a traversa strada Granovsky la oră de vârf, însă sunt plătiţi mai 
bine decât agenţii de teren. 

Rostov hotărî să profite de ocazie, ca să continue instructajul 
lui Hassan. 

— Nu uita, un agent n-ar trebui să-și irosească niciodată 
timpul ca să afle informaţii care aparţin deja domeniului public. 
Veveriţele pot afla tot ce se găsește în arhive, rapoarte și 
dosare. Având în vedere faptul că o veveriță este mai ieftină 
decât un agent - nu în ceea ce privește salariul, ci referitor la 
munca avizată -, Comitetul preferă întotdeauna ca o veveriţă să 
ducă la bun sfârșit o anume sarcină. Folosește-te întotdeauna de 
veverite! Nimeni nu va crede că ești leneș. 

Hassan zâmbi cu nonșalanţă, un ecou al personalităţii lui 
apatice de odinioară. 

— Dickstein nu funcţionează astfel. 

— Israelienii au o abordare complet diferită. Și-apoi, cred că 
Dickstein nu preferă munca de echipă. 

— În cât timp vor localiza veveriţele vasul Copare!/li? 

— Poate într-o zi. Voi întreba de îndată ce vom ajunge la 
ambasadă. 

— Ai putea face și o solicitare? întrebă Tyrin peste umăr. 

— De ce ai nevoie? 

— De șase nasturi. 

— Șase? 

— Dacă vor fi asemănători cu cei din ultimul set, cinci nu vor 
fi de-ajuns. 

— Aceasta este eficiența comunistă? râse Hassan. 

— Nu e nimic greșit cu eficienţa comunistă, îi replică Rostov. 
Eficienţa rusească ne omoară. 

Dubiţa pătrunse în Embassy Row, iar polițistul de serviciu le 
făcu semn să treacă mai departe. 

— Ce facem odată ce vom localiza vasul Copare!/li? întrebă 


VP - 190 


Hassan. 
— Vom infiltra un om al nostru la bord, evident, răspunse 
Rostov. 


VP-191 


Capitolul 9 


Nașul avusese o zi proastă. 

Începuse odată cu micul dejun, când primise vestea că unii 
dintre oamenii lui fuseseră arestaţi în cursul nopţii. Poliţia oprise 
și percheziţionase camionul în care se aflau două mii cinci sute 
de perechi de papuci de casă îmblăniţi și cinci kilograme de 
heroină. Încărcătura, care era transportată din Canada spre 
orașul New York, fusese capturată în Albany. Marfa fusese 
confiscată, iar șoferul și șoferul de schimb, arestaţi. 

Marfa nu-i aparţinea Nașului. Cu toate acestea, membrii 
echipei care efectua transportul îi plătiseră o taxă, așteptând în 
schimb protecție. Ei voiau ca el să-i scoată pe șoferi din 
închisoare și să recupereze heroina. Acest lucru era aproape 
imposibil. Poate ar fi reușit s-o facă dacă preţioasa captură ar fi 
implicat doar poliţia locală, dar, în acest caz, arestarea n-ar mai 
fi avut loc. 

Și acesta era doar începutul. Fiul lui mai mare, student la 
Harvard, ceruse mai mulţi bani după ce pierduse la jocurile de 
noroc toată suma trimisă pentru semestrul următor înainte de 
începerea cursurilor. Își petrecuse toată dimineaţa încercând să 
afle de ce lanţul lui de restaurante pierdea bani, și toată după- 
amiaza explicându-i amantei lui de ce n-o putea duce în Europa 
anul acela. Apoi doctorul îl înștiinţase că avea gonoree, din nou. 

Se privi în oglinda din garderobă și-și ajustă papionul, 
chibzuind: „Ce zi mizerabilă!” 

Se adeveri că poliţia din New York efectuase arestarea: 
aceasta îi dăduse pontul poliţiei locale, ca să evite necazurile cu 
mafia din oraș. Bineînțeles că poliția din oraș ar fi putut ignora 
pontul: faptul că n-o făcuse era un semn că pontul provenea de 
la cineva important, poate de la DEA} sau de la cineva din 
cadrul Departamentului de Trezorerie. Nașul desemnase avocați 
șoferilor închiși, trimisese oameni care să le facă o vizită 
familiilor acestora și începuse negocierile, ca să răscumpere 
heroina de la poliţie. 


da Drug Enforcement Agency (DEA) - Departamentul de Combatere a Drogurilor. 
(n.red.). 


VP - 192 


Își îmbrăcă sacoul. Îi plăcea să se schimbe pentru cină; era un 
obicei. Nu știa ce să facă în privinţa fiului său, Johnny. De ce nu 
venea acasă pe perioada verii? Studenţii se întorceau acasă în 
vacanţa de vară. Nașul se gândise să trimită pe cineva ca să-l 
întâlnească pe Johnny, însă băiatul ar fi crezut că tatăl lui își 
făcea griji doar în privinţa banilor. Va trebui să meargă personal. 

Telefonul sună. 

— Da, răspunse el. 

— Aici paza, domnule. Un englez întreabă de dumneavoastră. 
Nu vrea să-și spună numele. 

— Trimite-l la plimbare, zise Nașul, cu gândul tot la Johnny. 

— Mi-a spus să vă transmit că este un prieten de la 
Universitatea Oxford. 

— Nu cunosc pe nimeni... stai puţin. Cum arată? 

— Un tip scund cu ochelari, seamănă cu un golan. 

— Nu zău? 

Pe faţa Nașului apăru un zâmbet. 

— Adu-l înăuntru și întinde covorul roșu! 

[] 

Fusese un an în care-și revăzuse vechii prieteni și observase 
cât se schimbaseră, dar înfățișarea lui Al Cortone îl surprinsese 
cel mai mult. Începuse să ia în greutate când se întorsese din 
Frankfurt, iar în prezent el cântărea cel puţin 120 de kilograme. 
Fața lui era dolofană și afișa o senzualitate care abia se 
întrezărise în 1947 și lipsise cu desăvârșire în timpul războiului. 
Chelise de tot. Lui Dickstein i se părea ceva neobișnuit la 
italieni. 

Nat își amintea ca și când ar fi fost ieri ziua în care Cortone îi 
rămăsese dator. În zilele acelea, el învățase ceva despre 
psihologia unui animal încolţit. Îți dai seama cu câtă înverșunare 
poți lupta doar atunci când nu mai ai nicio scăpare. Ajuns într-o 
țară străină, izolat de detașamentul lui și traversând un teritoriu 
necunoscut cu pușca în mână, Nat acumulase rezerve nebănuite 
de rabdare, viclenie și cruzime de care nu se știa capabil. 
Stătuse o jumătate de oră ascuns în acel tufiș, supraveghind 
tancul despre care știa - fără să înțeleagă cum - că era o 
capcană. Îl zărise pe lunetist și-i căuta din priviri pe ceilalţi, când 
americanii își făcură apariţia. 

Prin urmare, fără să se gândească la nimic altceva decât cum 
să supraviețuiască, Nat crease o diversiune și-i salvase viaţa lui 


VP - 193 


Al. 

Cortone fusese și mai nepriceput într-ale războiului decât 
Dickstein, însă învățase repede. Amândoi erau băieți 
descurcăreți, care aplicau principiile vechi noilor situații. O 
vreme, luptaseră cot la cot, înjuraseră, râseseră și vorbiseră 
despre femei împreună. Când insula căzuse sub stăpânire, cei 
doi se furișaseră în timpul organizării noului atac și-i vizitaseră 
pe verișorii sicilieni ai lui Cortone. 

Aceiași verișori reprezentau un interes pentru Dickstein în 
acel moment. 

ÎI mai ajutaseră o dată, în 1948. Avuseseră de câștigat de pe 
urma acelei înţelegeri, așadar, Dickstein îi abordase direct cu un 
plan. Acest proiect era diferit: avea nevoie de o favoare, dar nu 
putea oferi niciun procentaj. Deci se văzu nevoit să apeleze la Al 
și să invoce datoria aceea veche de douăzeci și patru de ani. 

Nu era deloc sigur că va reuși. Cortone era bogat. Avea o casă 
mare - care în Anglia ar fi considerată conac - cu un domeniu 
frumos înconjurat de ziduri înalte și cu paznici la poartă. Pe 
aleea acoperită cu pietriș se aflau trei mașini, iar Dickstein 
pierduse numărul servitorilor. Poate că un american între două 
vârste, bogat și trăind în confort, nu s-ar fi grăbit să se implice în 
ilegalităţile politice mediteraneene, chiar și de dragul unui om 
care-i salvase viaţa. 

Cortone părea foarte încântat să-l vadă, ceea ce era un 
început bun. Se loveau cu palma pe spate, așa cum o făcuseră 
în acea duminică de noiembrie din 1947, întrebându-se unul pe 
celălalt: „Ce mai faci?” 

Îl măsură din priviri pe Dickstein. 

— Eşti neschimbat! Eu mi-am pierdut tot părul și m-am 
îngrăşat 50 de kilograme, iar tu nici măcar n-ai încărunţit. Ce-ai 
mai făcut? 

— M-am dus în Israel. Sunt un fel de fermier. Tu? 

— Afaceri, știi tu. Haide să mâncăm și să stăm de vorbă. La 
masă, situația fu una ciudată. Doamna Cortone ședea în capul 
mesei, fără să scoată vreun cuvânt și fără să i se adreseze 
vreun cuvânt. Doi băieți nepoliticoși își înfulecară mâncarea și 
plecară mai devreme în mașinile lor sport, lăsând în urmă un nor 
de praf. Cortone mâncă o porţie mare de spaghete și bău câteva 
pahare cu vin roșu californian. Însă cel mai interesant personaj 
era un bărbat cu față de rechin, îmbrăcat elegant, care uneori 


VP - 194 


se comporta ca un prieten, alteori ca un consilier, iar alteori ca 
un servitor: o dată Cortone i se adresă cu „avocat”. In timpul 
mesei nu se discutară chestiuni legate de afaceri, în schimb, 
relatară întâmplări din timpul războiului, Cortone depănând 
multe amintiri. Povesti, de asemenea, și despre lovitura pe care 
le-o dăduse Dickstein arabilor în 1948: el o aflase de la verișorii 
lui și fusese la fel de încântat ca și aceștia. Povestea era 
„înflorită” de fiecare dată când era spusă. 

Dickstein își dădu seama că, într-adevăr, Al Cortone era 
bucuros să-l revadă. Poate că bărbatul era plictisit. Cine n-ar fi 
fost dacă ar fi luat cina în fiecare seară împreună cu o soţie 
tăcută, doi băieți răzgâiaţi și un avocat cu faţă de rechin? Nat se 
străduia din răsputeri să menţină atmosfera destinsă: voia ca 
bărbatul să fie bine dispus atunci când îl va ruga să-i facă o 
favoare. 

După cină, ei se așezară în fotoliile din piele din fumoar, iar 
majordomul le aduse coniac și trabucuri. Dickstein refuză. 

— Obișnuiai să fii un băutor dat naibii, zise Cortone. 

— A fost un război dat naibii, replică Dickstein. 

Majordomul ieși din încăpere. Dickstein îl privea pe Cortone 
cum sorbea din coniac și cum pufăia din trabuc și se gândea că 
bărbatul mânca, bea și fuma din plictiseală, ca și când ar fi 
crezut că, dacă făcea toate aceste lucruri suficient de mult timp, 
va ajunge, într-un final, să prindă gustul. Amintindu-și de 
momentele amuzante petrecute alături de verii sicilieni, se 
întrebă dacă mai existau oameni sinceri în viaţa lui Cortone. 

Brusc, Al izbucni în râs. 

— Îmi amintesc fiecare clipă petrecută la Oxford. Hei, ai făcut- 
o vreodată cu soţia profesorului, arăboaica? 

— Nu, răspunse Dickstein, schițând un zâmbet. Este moartă. 

— Îmi pare rău. 

— S-a întâmplat un lucru ciudat. M-am întors acolo, la casa de 
pe malul râului, și am cunoscut-o pe fiica ei... Seamănă leit cu 
Eila. 

— Serios? Și... 

Cortone îi aruncă o privire cu subințeles. 

— ... ai făcut-o cu fiica ei - nu pot să cred! 

Dickstein încuviinţă din cap. 

— Vreau să mă însor cu ea. Intenţionez să-i cer mâna când ne 
vom vedea data viitoare. 


VP-195 


— Va spune „da”? 

— Nu știu. Cred că va fi de acord. Sunt mai în vârstă decât ea. 

— Vârsta nu contează. Însă ai putea să te mai împlinești și tu. 
Femeilor le place să aibă de ce prinde. 

Conversaţia îl deranja pe Dickstein și în acel moment 
conștientiză de ce: Cortone era hotărât să păstreze totul într-o 
notă trivială. Acest lucru s-ar fi putut datora unui obicei dobândit 
de-a lungul anilor: acela de a tăcea; s-ar fi putut datora faptului 
că cea mai mare parte din „afacerile de familie” erau ilegale, iar 
el nu voia ca Dickstein să știe acest lucru (dar Nat ghicise deja), 
sau poate că era vorba despre altceva și bărbatul se temea să-i 
dezvăluie despre ce anume era vorba, vreo dezamăgire secretă 
pe care nu i-o putea împărtăși: oricum, tânărul deschis, vorbăreţ 
și exuberant de demult nu se regăsea în bărbatul gras din fața 
lui. Și-i venea să-l întrebe: „Spune-mi ce-ţi aduce bucurie, pe 
cine iubești și cum este viaţa ta”. 

În schimb, îl întrebă: 

— Îți mai amintești ce mi-ai spus când eram la Oxford? 

— Sigur. Ti-am zis că-ţi sunt dator, fiindcă mi-ai salvat viaţa. 

Cortone trase din trabuc. 

Cel puţin asta nu se schimbase. 

— Am venit să-ţi cer ajutorul. 

— Dă-i drumul! 

— Te deranjează dacă pornesc radioul? 

— Locul ăsta e verificat de microfoane o dată pe săptămână, 
zâmbi Cortone. 

— Bine, zise Dickstein, pornind radioul. Cu cărţile pe faţă, Al. 
Lucrez pentru serviciile de contrainformaţii israeliene. 

Cortone făcu ochii mari de uimire. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama. 

— Voi avea de îndeplinit o misiune pe Mediterana în 
noiembrie. Este... 

Dickstein se întrebă cât de mult era nevoie să-i spună și 
hotărî că foarte puţin. 

— ... vorba despre ceva ce ar putea pune capăt războaielor 
din Orientul Mijlociu. 

Tăcu brusc, amintindu-și de o frază pe care Cortone avea 
obiceiul s-o rostească și o repetă ca pe vremuri: 

— Și nu te iau peste picior. 

— Dacă ar fi fost să mă iei peste picior, presupun că n-ai fi 


VP - 196 


așteptat douăzeci de ani să vii la mine, râse Cortone. 

— Este important ca misiunea să n-atragă atenţia asupra 
Israelului. Am nevoie de o bază de la care să pornesc: o casă 
mare pe coastă, cu un debarcader pentru bărci mici și un loc de 
ancorare nu departe de țărm pentru o navă. Cât timp voi sta 
acolo - vreo două săptămâni, poate mai mult - am nevoie de 
protecţie împotriva poliţiei și a altor oficiali curioși. Cunosc un 
singur loc unde există toate acestea și o singură persoană de la 
care le-aș putea obține. 

Cortone încuviință din cap. 

— Știu un loc - o casă părăsită din Sicilia. Nu e tocmai lux... 
nu există încălzire, telefon, dar îndeplinește toate formalitățile. 

Dickstein zâmbi larg. 

— Minunat! exclamă el. Asta am venit să-ţi cer. 

— Glumești, spuse Cortone. Doar atât? 

e 

CĂTRE: Conducerea Mossad 

DE LA: Biroul de contrainformaţii din Londra 

DATA: 29 iulie 1968 

Suza Ashford este aproape sigur agent al serviciilor 
de informaţii arabe. 

S-a nascut la Oxford, Anglia, 17 iunie 1944 și este 
sigurul copil al domnului (în prezent profesor) Stephen 
Ashford (născut la Guildford, Anglia, 1908) și al Eilei 
Zuabi (născută la Tripoli, Libia, 1925). Mama, care a 
decedat în 1954, a fost arăboaică. Tatăl ei este ceea 
ce se cheamă în engleză un „arabist”; și-a petrecut 
primii patruzeci de ani din viaţă în Orientul Mijlociu și a 
fost explorator, antreprenor și lingvist. În prezent, 
predă Literatura ebraică la Universitatea Oxford, unde 
este cunoscut pentru părerile lui pro-arabe, oarecum 
moderate. 

Prin urmare, deși Suza Ashford vorbește doar limba 
engleză, s-ar părea că prezintă afinități pentru cauza 
arabă. 

Lucrează ca însoţitoare de bord pentru compania 
aeriană BOAC pe rutele intercontinentale, călătorind 
adesea în Teheran, Singapore și Zurich, printre altele. 

In consecinţă, i se oferă nenumărate ocazii să 
stabilească legături clandestine cu personalul 


VP - 197 


diplomatic arab. 

Este o tânără extrem de frumoasă (vedeţi fotografia 
anexată - care, de altfel, n-o flatează, conform 
spuselor agentului de pe teren care se ocupă de caz). 
Este de moravuri ușoare, dar nu în standardele 
neobișnuite ale profesiei ei și ale generaţiei sale din 
Londra. Mai exact: pentru ea a întreţine relaţii sexuale 
cu un bărbat în scopul obţinerii de informaţii ar putea 
fi o experienţă neplăcută, însă nu una traumatizantă. 

În încheiere - și în asta constă argumentul decisiv - 
Yasif Hassan, agentul care l-a depistat pe Dickstein în 
Luxemburg, a urmat cursurile tatălui ei, Stephen 
Ashford, împreună cu Dickstein, păstrând legătura din 
când în când cu profesorul de-a lungul anilor. Se prea 
poate ca el să-l fi vizitat pe Ashford - un bărbat care se 
potrivește acestei descrieri l-a vizitat cu siguranță - în 
perioada în care a început relaţia dintre Nat Dickstein 
și Suza Ashford. 

Recomand continuarea filajului. 

(Semnat) 
Robert Jakes 


CĂTRE: Șeful Biroului de contrainformaţii din Londra 
DE LA: Conducerea Mossad 
DATA: 30 iulie 1968 
Având în vedere toate aceste argumente aduse 
împotriva ei, nu înțeleg de ce nu recomandaţi uciderea 
sa. 
(Semnat) 
Pierre Borg 


CĂTRE: Conducerea Mossad 

DE LA: Șeful Biroului de contrainformaţii din Londra 

DATA: 31 iulie 1968 

Nu recomand eliminarea Suzei Ashford, din 
următoarele motive: 

1. Dovezile împotriva ei sunt puternice, însă 
indirecte. 

2. Din ce știu despre Dickstein, mă îndoiesc că i-a 
furnizat vreo informație, chiar dacă are o relaţie de 


VP - 198 


dragoste cu ea. 

3. Dacă o vom elimina, partea adversă va încerca să 
găsească o altă cale ca să ajungă la Dickstein. E mai 
bine cu diavolul pe care-l cunoaștem. 

4. Ne-am putea folosi de ea ca să livrăm informații 
false părţii adverse. 

5. Nu-mi place să ucid în baza unor dovezi indirecte. 
Nu suntem barbari. Ci evrei. 

6. Dacă o vom ucide pe femeia pe care o iubește 
Dickstein, cred că el ne va omori pe mine, pe tine și pe 
toţi cei implicaţi. 

(Semnat) 
Robert Jakes 


CĂTRE: Șeful Biroului de contrainformaţii din Londra 
DE LA: Conducerea Mossad 
DATA: 1 august 1968 
Procedaţi cum doriţi. 
(Semnat) 
Pierre Borg 


POST-SCRIPTUM (marcat Personal): 

Punctul 5 este foarte nobil și emoţionant, dar o 
astfel de remarcă nu te va promova în armata acestui 
bărbat. 

P.B. 
e 

Era o scorpie mică, bătrână, parșivă și arțăgoasă. 

Rugina, asemenea urticariei, acoperea carena cu pete mari și 
portocalii. Dacă partea superioară fusese vreodată vopsită, 
atunci vopseaua se scorojise și se desprinsese de mult din cauza 
vântului, a ploii și a mării. Copastia de la tribord fusese grav 
îndoită înspre prora în urma unei coliziuni vechi și nimeni nu se 
obosise s-o îndrepte. Hornul era acoperit cu un strat gros de 
murdărie vechi de zece ani. Puntea era găurită, zgăriată și 
pătată; deși spălată des, aceasta nu fusese niciodată curățată 
minuţios, așa că rămăseseră urmele încărcăturilor vechi - boabe 
de porumb, așchii de cherestea, resturi de vegetație putrezită și 
fâșii din pânză - ascunse sub bărcile de salvare, sub frânghiile 
încolăcite, în crăpături, îmbinări și găuri. În zilele calde, puntea 


VP - 199 


emana un miros respingător. 

Avea vreo 2 500 de tone, o lungime de 60 de metri și o lăţime 
puţin peste 9 metri. La pupa se afla un stâlp radio înalt. Cea mai 
mare parte din punte era ocupată de două tambuchiuri mari, 
care se deschideau în cala principală, destinată încărcăturilor. 
Pe punte existau trei macarale: una în fața tambuchiurilor, una 
în spatele lor și una între ele. Cabina timonei, cea a ofițerilor, 
bucătăria și dormitoarele echipajului se aflau la pupa, toate 
dispuse în jurul hornului. Avea o singură elice pusă în funcțiune 
de un motor diesel cu șase cilindri, care, teoretic, era capabil să 
ajungă la 2 450 de cai-putere și să menţină o viteză de 13 
noduri. 

Încărcată la maximum, nava ar înainta greu. Și cu o 
încărcătură ușoară, ar devia de la traseu. Oricum, la cea mai 
mică provocare, va efectua o rotaţie de 17 grade. Dormitoarele 
erau înghesuite și slab ventilate, bucătăria era adesea inundată, 
iar camera motorului fusese proiectată de către Hieronymous 
Bosch. 

Echipajul era alcătuit din treizeci și unu de ofiţeri și mateloți și 
niciunul dintre ei nu era prea încântat de ea. 

Singurii pasageri erau gândacii de bucătărie, câţiva șoareci și 
câteva sute de șobolani. 

Nimeni n-o îndrăgea, iar numele ei era Coparelli. 


VP - 200 


Capitolul 10 


Nat Dickstein se duse la New York ca să devină un magnat în 
transporturi. Acest lucru îi ocupă toată dimineața. 

Căută în cartea de telefoane din Manhattan și alese un avocat 
care-și avea biroul în cartierul Lower East Side. În loc să sune la 
telefon, se duse acolo personal și fu mulțumit când descoperi că 
biroul avocatului era o încăpere deasupra unui restaurant 
chinezesc. Pe avocat îl chema Chung. 

Dickstein și Chung luară un taxi până în Park Avenue, unde se 
aflau birourile Liberian Corporation Services, Inc., o companie 
înfiinţată pentru a ajuta persoanele care voiau să înregistreze o 
corporație liberiană și aflate la 4 800 de kilometri depărtare de 
tara lor. Lui Dickstein nu i se cerură referințe și nu fu nevoit să 
demonstreze că era cinstit sau sănătos mintal. În schimbul unei 
taxe de cinci sute de dolari - pe care o plăti în numerar - ei 
înregistrară Savile Shipping Corporation din Liberia. Nu interesă 
pe nimeni faptul că în acea clipă Dickstein nu deţinea nici măcar 
o barcă prevăzută cu vâsle. 

Sediul companiei de transport maritim fu înregistrat la adresa 
Broad Street nr. 80, Monrovia, Liberia, iar directorii săi erau P. 
Satia, E.K. Nugba și J.D. Boyd, toţi rezidenţi ai Liberiei. Aceasta 
era, de asemenea, adresa unde își aveau sediile cele mai multe 
corporaţii liberiene, precum și adresa Liberian Trust Company. 

Domnul Chung ceru un onorariu de cincizeci de dolari și tariful 
pentru taxi. Dickstein îl plăti în numerar și-i spuse să ia 
autobuzul. 

Prin urmare, fără să furnizeze alte informaţii în afară de 
adresă, Dickstein înfiinţă legal o companie de transport maritim, 
care nu-i implica nici pe el, nici Mossadul. 

Satia, Nugba și Boyd își dădură demisia douăzeci și patru de 
ore mai târziu, după cum era obiceiul. În aceeași zi, notarul 
public din ţinutul Montserrado, Liberia, ștampilă o declaraţie sub 
jurământ, care stipula că un anume Andrew Papagopolous 
deţinea întreg controlul asupra Savile Shipping Corporation. 

Dickstein se afla deja în autobuzul care ducea de la aeroportul 
din Zurich în oraș, ca să-l întâlnească pe Papagopolous la prânz. 


VP - 201 


Când avu timp să reflecteze asupra situaţiei, până și el fu 
tulburat de complexitatea planului său, de nenumăratele piese 
pe care trebuia să le potrivească în acel puzzle, de numărul de 
persoane care trebuiau convinse, mituite sau constrânse ca să- 
și joace rolurile. Până în acel moment reușise, mai întâi cu 
Stiffcollar, apoi cu Al Cortone, ca să nu mai pomenim de Lloyd's 
din Londra și Liberian Corporation Services, Inc., și totuși, cât 
timp putea continua înșelătoria? 

Papagopolous era un bărbat la fel de alunecos, la fel de 
puternic și la fel de lipsit de vulnerabilităţi ca și Dickstein. 

S-a născut în 1912, într-un sat care, în timpul copilăriei, 
aparținuse pe rând turcilor, bulgarilor și grecilor. Tatăl lui era 
pescar. În adolescenţă, el a trecut de la pescuit la alte activităţi 
maritime, în principal contrabandă. După cel de-al Doilea Război 
Mondial, s-a dus în Etiopia, unde a cumpărat, la un preţ de 
nimic, armament care, brusc, deveni inutil atunci când războiul 
luă sfârșit. Achiziţionase puști, pistoale, mitraliere, tunuri 
antitanc și muniţia aferentă acestora. Apoi a contactat agenția 
evreiască din Cairo și a vândut armele armatei israeliene 
clandestine, scoțând un profit uriaș. S-a ocupat de transport - în 
acest caz, experienţa lui de contrabandist fiindu-i de mare ajutor 
- și a livrat bunurile Palestinei. Pe urmă i-a întrebat dacă mai 
doreau. 

Așa l-a cunoscut pe Nat Dickstein. 

În scurt timp, Papagopolous a făcut o călătorie până la Cairo, 
în Egiptul condus de regele Farouk |, apoi în Elveţia. Inţelegerile 
lui cu israelienii marcaseră tranziţia de la afaceri complet ilegale 
la negocieri care erau, în cel mai rău caz, dubioase și, în cel mai 
bun caz, impecabile. În prezent, susţinea că era agent naval și 
că cea mai mare parte din afacerea lui consta în asta. 

N-avea adresă. Putea fi contactat la câteva numere de telefon 
din lumea întreagă, dar nu puteai da niciodată de el - exista 
mereu cineva care prelua mesajul, iar Papagopolous te suna 
înapoi. Mulţi oameni îl cunoșteau și aveau încredere în el, mai 
ales cei din domeniul naval, deoarece nu dezamăgea niciodată 
pe nimeni, însă această încredere era bazată pe reputaţie, nu pe 
contact personal. Ducea un trai bun, dar liniștit, și Nat Dickstein 
era unul dintre puţinii oameni din lume care știa de singurul 
viciu pe care-l avea bărbatul: plăcerea de a se culca, în același 
timp, cu multe fete - adică multe: zece sau douăsprezece. N- 


VP - 202 


avea simţul umorului. 

Dickstein cobori din autobuz la gară, unde îl aștepta 
Papagopolous. Acesta era un bărbat masiv, cu ten măsliniu și 
păr negru și rar, pieptănat peste un început de chelie. In acea zi 
însorită din Zurich, purta un costum albastru-închis, o cămașă 
de un albastru-deschis și o cravată cu dungi asortată. Avea ochii 
mici și negri. 

Dădură mâna. 

— Cum merge treaba? îl întrebă Dickstein. 

— Când mai bine, când mai prost, spuse zâmbind 
Papagopolous. In general, bine. 

Cei doi străbăteau străzile curate și îngrijite, de parcă ar fi fost 
un director și contabilul său. Dickstein inspiră aerul rece. 

— Îmi place orașul acesta, zise el. 

— Am rezervat o masă la Veltliner Keller, în Centrul Vechi, 
spuse Papagopolous. Știu că nu te interesează mâncarea, însă 
pe mine, da. 

— Ai fost pe Pelikanstrasse? îl întrebă Dickstein. 

— Da. 

— Bine. 

Biroul din Zurich al Liberian Corporation Services, Inc. era pe 
Pelikanstrasse. Dickstein îl rugase pe Papagopolous să meargă 
acolo și să se înregistreze în calitate de președinte și director 
executiv al Savile Shipping. Pentru asta, urma să primească 
zece mii de dolari americani, transferați dintr-un cont pe care 
Mossadul îl avea la o bancă elveţiană în contul lui Papagopolous 
deschis la o filială a aceleiași bănci - era o tranzacţie care ar fi 
fost descoperită foarte greu. 

— N-am promis să fac și altceva. Poate ţi-ai aruncat banii pe 
geam. 

— Sunt sigur că n-am făcut-o. 

Ajunseră la restaurant. Dickstein se așteptase ca 
Papagopolous să fie cunoscut acolo, dar chelnerul-șef nu dădu 
semne că l-ar recunoaște. „Bineînţeles că nu este cunoscut 
peste tot”, reflectă Nat. 

Comandară mâncare și vin. Dickstein constată cu regret că 
vinul alb elveţian era mai bun decât cel israelian. 

În timp ce mâncau, Nat îi explică ce sarcini avea în calitate de 
președinte al companiei maritime Savile. 

— Unu: cumperi un vas mic și rapid, de o mie sau o mie cinci 


VP - 203 


sute de tone, cu echipaj restrâns. Îl înregistrezi în Liberia. 

Acest lucru implica încă o vizită pe Pelikanstrasse și o taxă de 
un dolar pe tonă. 

— Pentru achiziţionare, ia-ţi procentul de broker. Folosește 
vasul în afacerile tale și ia-ţi procentul de broker și de aici. Nu 
mă interesează cum folosești vasul atât timp cât face o călătorie 
și acostează în Haifa până în data de 7 octombrie. Concediază 
echipajul la Haifa. Vrei să iei notițe? 

— Nu cred, zâmbi Papagopolous. 

Lui Dickstein nu-i scăpau implicaţiile. Papagopolous asculta, 
dar n-acceptase încă sarcina. 

— Doi: cumpără oricare dintre vasele acestea de pe listă, 
continuă Dickstein. 

Îi întinse o foaie de hârtie pe care erau scrise numele celor 
patru vase-surori ale navei Copare!/li, împreună cu proprietarii 
acestora și ultima locaţie cunoscută - erau informaţiile obţinute 
de la Lloyd's. 

— Oferă prețul care ţi se va cere: trebuie să pun mâna pe 
unul dintre vasele respective. la-ţi procentul de broker. Trimite-l 
la Haifa până în data de 7 octombrie. Concediază echipajul. 

Papagopolous mânca mousse de ciocolată, fără să schiţeze 
vreun gest. El așeză lingura pe masă și-și puse pe nas ochelarii 
cu ramă din aur ca să citească lista. Apoi împături hârtia în două 
și o așeză pe masă fără să facă niciun comentariu. 

Dickstein îi întinse o altă foaie de hârtie. A 

— Trei: cumpără vasul acesta - Coparelli. Insă trebuie să-l 
achiziționezi la momentul potrivit. Va ridica ancora din Antwerp 
duminică, 17 noiembrie. Trebuie să-l cumpărăm după ce ridică 
ancora, însă înainte să treacă prin Strâmtoarea Gibraltar. 

Papagopolous se uită dubios la el. 

— Păi... 

— Așteaptă, nu ţi-am spus tot. Patru: la începutul anului 1969, 
vinzi vasul nr. 1, cel mic, și vasul nr. 3, Copare!li. Obţii de la 
mine un certificat care atestă că vasul nr. 2 a fost vândut la un 
preț mic. Vei trimite acest certificat la Lloyd's. Lichidezi 
compania de transport maritim Savile. 

Dickstein zâmbi și sorbi din cafea. 

— Vrei să provoci un dezastru maritim fără să lași urme. 

Nat încuviinţă din cap. Papagopolous avea o minte ageră. 

— După cum știi, continuă Papagopolous, toate acestea se 


VP - 204 


pot realiza foarte ușor, cu excepţia achiziţiei vasului Copare!//i 
când este în larg. Procedura firească pentru vânzarea unui vas 
este următoarea: au loc negocieri, se convine asupra unui preţ 
și se întocmesc apoi actele. Vasul intră în docuri, ca să fie 
inspectat. După ce rezultatele sunt satisfăcătoare, se semnează 
actele, se efectuează plata și noul proprietar îl scoate din docuri. 
A cumpăra un vas cât timp acesta se află în larg este o treabă 
neobișnuită. 

— Dar nu imposibilă. 

— Nu, nu este imposibilă. 

Dickstein se uită la el. Era îngândurat și privea în gol: se 
confrunta cu problema. Era semn bun. 

— Va trebui să deschidem negocierile, să convenim asupra 
prețului și să programăm o inspecţie după călătoria din 
noiembrie, adăugă Papagopolous. Pe urmă, după ce vasul va 
ridica ancora, cumpărătorul, vom argumenta noi, trebuie să 
cheltuiască banii, poate din motive legate de taxe. El va încheia 
o asigurare pentru reparaţiile esenţiale care s-ar putea dovedi 
necesare după inspecţie... dar aceasta nu este grija 
vânzătorului. Pe el îl interesează reputaţia lui de expeditor. Va 
dori garanţii solide că încărcătura lui va fi livrată de noul 
proprietar al vasului Copare!l!i. 

— Va accepta o garanţie în baza reputației tale? 

— Firește. Însă de ce aș oferi o asemenea garanţie? 

Dickstein îl privi în ochi. 

— Îți promit că proprietarul încărcăturii nu se va plânge. 

Papagopolous făcu un gest larg cu mâna. 

— Este evident că pui la cale o escrocherie. Ai nevoie de mine 
ca să ai o acoperire legală. Pot face asta. Dar vrei să-mi pun 
reputaţia în joc și să te cred pe cuvânt că nu va avea de suferit? 

— Da. Ascultă, dă-mi voie să te întreb un lucru. Ai mai avut 
încredere și altă dată în israelieni, îţi amintești? 

— Bineînţeles. 

— Ai regretat vreodată? 

Papagopolous zâmbi, amintindu-și de vremurile de odinioară. 

— A fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată. 

— Așadar, poţi avea din nou încredere în noi? 

Dickstein își ținu respiraţia. 

— Am avut mai puţin de pierdut pe vremea aceea. Aveam... 
treizeci și cinci de ani. Ne amuzam copios. Aceasta este cea mai 


VP - 205 


interesantă ofertă pe care am primit-o în ultimii douăzeci de ani. 
La naiba, batem palma! 

Dickstein își întinse mâna peste masă. Papagopolous i-o 
strânse. 

O chelneriţă le aduse ciocolată elveţiană într-un mic bol pe 
care ei s-o servească împreună cu cafeaua. Papagopolous luă 
una, Dickstein refuză. 

— Detalii, spuse Nat. Deschide un cont pentru compania de 
transport maritim Savile la banca de aici. Ambasada va 
transfera fonduri în el atunci când va fi nevoie. Mă vei ţine la 
curent, lăsându-mi mesaje scrise la bancă. Biletul va fi ridicat de 
cineva de la ambasadă. Dacă va trebui să ne întâlnim și să 
vorbim, vom folosi numerele de telefon obișnuite. 

— De acord. 

— Mă bucur că facem din nou afaceri împreună. 

Papagopolous era îngândurat. 

— Vasul nr. 2 este nava-soră a vasului Coparel!li, cugetă el. 
Cred că pot ghici ce pui la cale. Este singurul lucru pe care aș 
vrea să-l știu, deși sunt sigur că nu-mi vei spune. Ce încărcătura 
naibii va transporta Coparelli - uraniu? 

(J 

Piotr Tyrin privi posomorât vasul Coparelli. 

— E un vas vechi și scârnav, zise el. 

Rostov nu răspunse. Ședeau într-un Ford închiriat, pe un chei 
în docurile din Cardiff. Veverițele de la sediul central din 
Moscova îi informaseră că vasul Coparel/li va acosta acolo în 
acea zi, iar în acel moment ei priveau cum erau legate parâmele 
pe stâlpii de pe chei. Urma să fie descărcată cherestea 
elveţiană, noua încărcătură fiind compusă din mașinării mici și 
bunuri din bumbac: operaţiunea va dura câteva zile. 

— Măcar popota nu este în teugă, bombăni Tyrin, mai mult 
sau mai puţin pentru el. 

— Nu-i chiar atât de vechi, spuse Rostov. 

Tyrin fu uluit că David îi ghicise gândurile. Îl surprindea mereu 
cu astfel de replici ciudate. 

— E partea din față sau cea din spate a vasului? întrebă Nik 
Bunin de pe bancheta din spate. 

Rostov și Tyrin se uitară unul la altul și zâmbiră la ignoranţa 
lui Nik. 

— Partea dinapoi, răspunse Tyrin. Se numește pupa. 


VP - 206 


Începuse ploaia, care în Țara Galilor era mai persistentă și mai 
monotonă decât cea din Anglia, și mai rece. Piotr Tyrin era 
nemulțumit. Adevărul era că servise doi ani în marina sovietică. 
Asta, precum și faptul că era expert în transmisiuni de radio și în 
electronică îl făcuseră candidatul perfect pentru a fi infiltrat la 
bordul vasului Copare!li. Nu voia să se întoarcă în larg. De fapt, 
motivul principal pentru care aplicase să intre în KGB era acela 
de a ieși din marină. Detesta umezeala, frigul, mâncarea și 
disciplina. Și-apoi, avea o soţie îngăduitoare și iubitoare care-l 
aștepta într-un apartament din Moscova și de care-i era dor. 

Bineînţeles că nu încăpea vorbă să-l refuze pe Rostov. 

— Te vom îmbarca în calitate de operator radio, însă trebuie 
să-ţi iei propriul echipament, ca plan de rezervă. 

Tyrin se întreba cum vor reuși să facă asta. Varianta lui era 
să-l găsească pe operatorul radio de pe vas, să-l lovească în 
cap, să-l arunce în apă și să se îmbarce pe navă, zicând: „Am 
auzit că aveţi nevoie de un operator radio”. Rostov va reuși, fără 
îndoială, să găsească o soluţie ceva mai subtilă: tocmai de 
aceea era colonel. 

Activitatea de pe punte încetă, iar motoarele vasului Copare!//; 
se opriră. Cinci sau șase marinari începură să coboare de pe 
punte, râzând și strigând, și o luară spre oraș. 

— Vezi în care pub intră, Nik, zise Rostov. 

Bunin cobori din mașină și se ţinu după marinari. 

Tyrin îi privi. ÎI deprima întreaga priveliște: siluetele care 
traversau betonul ud al cheiului, cu gulerele pelerinelor de 
ploaie ridicate, sunetul scos de remorchere și bărbați strigând 
instrucţiuni nautice, lanțuri care erau strânse și desfăcute, 
stivele de paleţi, macaralele goale care stăteau asemenea unor 
santinele, mirosul de ulei de motor, frânghiile vasului și apa 
sărată pulverizată. Toate îl făceau să se gândească la 
apartamentul din Moscova, la scaunul din faţa reșoului, la 
peștele sărat și la pâinea neagră, la berea și la votca din frigider 
și la o seară în fața televizorului. 

Nu reușea să împărtășească veselia nestăpânită a lui Rostov 
pricinuită de modul în care decurgea operaţiunea. Încă nu știau 
unde se afla Dickstein - deși nu-i pierduseră urma de tot, îl 
lăsaseră în pace în mod voit. Fusese decizia lui Rostov: îi era 
teamă să se apropie prea mult de Dickstein, ca să nu-l sperie. 
„Vom urmări vasul Coparelli, iar Dickstein va veni la noi”, 


VP - 207 


afirmase Rostov. 

Yasif Hassan îi adusese contraargumente, dar Rostov avusese 
câștig de cauză. Tyrin, care nu se implicase în aceste discuţii de 
strategie, credea că Rostov avea dreptate, însă mai era convins 
că n-avea motive să fie încrezător. 

— Treaba ta este să te împrietenești cu echipajul, zise Rostov, 
întrerupându-i șirul gândurilor lui Tyrin. Ești operator radio. Ai 
suferit un accident minor la bordul ultimului vas pe care ai fost, 
Christmas Rose - ţi-ai rupt braţul - și ai fost debarcat aici, în 
Cardiff, pentru că ești în convalescenţă. Ai primit o sumă 
compensatorie frumușică din partea proprietarilor. Îţi cheltuiești 
banii și te distrezi. Amintești într-o doară că-ţi vei căuta o altă 
slujbă atunci când ţi se vor termina banii. Trebuie să afli două 
lucruri: identitatea operatorului radio și data și ora estimativă 
când vasul va ridica ancora. 

— Bine, spuse Tyrin, cu toate că nu era deloc bine. 

Cât de mult trebuia să „lege o prietenie” cu acei oameni? Nu 
prea știa să joace teatru. Trebuia să fie jovial și prietenos? Și 
dacă membrii echipajului îl vor considera un individ plictisit și 
singuratic, care încerca să intre într-un grup vesel? Dacă nu-l 
vor plăcea, pur și simplu? 

Işi îndreptă umerii laţi din instinct. Fie va reuși, fie va exista 
un motiv pentru care va eșua. Nu putea decât să promită că va 
face tot ce-i va sta în putinţă. 

Bunin făcea cale-ntoarsă, traversând cheiul. 

— Treci pe bancheta din spate, lasă-l pe Nik să conducă, zise 
Rostov. 

Tyrin cobori din mașină și-i ţinu portiera lui Nik. Ploaia șiroia 
pe fața tânărului. El porni motorul. Tyrin urcă în mașină. 

Când autovehiculul porni din loc, Rostov se întoarse ca să-i 
vorbească lui Tyrin, care ședea pe bancheta din spate. 

— Uite 100 de lire, îi spuse el, întinzându-i un sul de 
bancnote. Nu te zgârci să le folosești. 

Bunin opri mașina vizavi de un pub mic din zona docurilor, 
care se afla pe colț. Pe tăblița de afară, care se mișca ușor în 
bătaia vântului, scria: Brains Beers. O lumină galbenă și difuză 
strălucea dincolo de ferestrele cu sticlă mată. „Există locuri și 
mai nepotrivite unde să te afli într-o zi ca asta”, chibzui Tyrin. 

— Care este naționalitatea membrilor echipajului? întrebă el 
brusc. 


VP - 208 


— Suedeză, răspunse Bunin. 

În actele false ale lui Tyrin apărea că el era austriac. 

— În ce limbă să vorbesc cu ei? 

— Toţi suedezii vorbesc engleza, îi spuse Rostov, apoi, după o 
clipă de tăcere, continuă: Alte întrebări? Vreau să mă întorc la 
Hassan înainte să facă vreo prostie. 

— Nu mai am întrebări. 

Tyrin deschise portiera mașinii. 

— Să vii să vorbești cu mine când te vei întoarce la hotel în 
seara asta, oricât ar fi de târziu. 

— Sigur. 

— Succes! 

Tyrin trânti portiera și traversă strada spre pub. Când ajunse 
la intrare, cineva ieși, iar mirosul cald de bere și tabac îl învălui 
o clipă. Intră. 

Era un local mic, cu bănci din lemn aliniate de-a lungul 
pereţilor și mese din plastic, bătute în cuie de podea. Patru 
marinari jucau darts într-un colț, iar al cincilea stătea la bar și-i 
încuraja. 

Barmanul îl salută cu un semn din cap. 

— Bună dimineaţa, zise Tyrin. O halbă cu bere, un pahar mare 
cu whisky și un sandviș cu șuncă. 

Marinarul de la bar se întoarse și zâmbi prietenos. Tyrin zâmbi 
și el. 

— Acum aţi acostat? 

— Da. Coparelli, răspunse marinarul. 

— Christmas Rose, zise Tyrin. M-a lăsat în urmă. 

— Eşti norocos. 

— Mi-am rupt brațul. 

— Şi? rânji marinarul suedez. Poţi bea cu cealaltă mână. 

— Îmi place ce spui, îl măguli Tyrin. Lasă-mă să-ţi fac cinste! 
Ce să fie? 

e 

Trecuseră două zile și ei continuau să bea. Se făcură câteva 
schimbări în alcătuirea grupului, deoarece unii marinari plecau 
la datorie, iar alţii debarcau. Era o perioadă scurtă între 4 
dimineaţa și ora deschiderii, când nicăieri în oraș nu puteai găsi 
ceva de băut, legal sau ilegal. Altminteri, viaţa era un șir lung de 
puburi. Tyrin uitase cât de mult erau în stare să bea marinarii. 
Se temea de mahmureală. Era bucuros totuși că nu fusese pus 


VP - 209 


în situaţia de a fi obligat să meargă cu prostituatele: pe suedezi 
îi interesau femeile, nu târfele. Tyrin n-ar fi reușit s-o convingă 
pe soţia lui că se pricopsise cu o boală venerică slujind Patria 
Mamă. Alt viciu al suedezilor erau jocurile de noroc. Tyrin 
pierduse la pocher vreo 50 de lire din banii KGB-ului. Se 
împrietenise cu membrii echipajului de pe Coparelli, iar noaptea 
fusese invitat la bord. Adormise în popotă, iar ei îl lăsaseră acolo 
până la ora opt. 

În seara aceea n-avea să fie la fel. Coparelli urma să 
pornească în larg odată cu mareea de dimineaţă și toți ofițerii și 
marinari trebuiau să urce pe punte până la miezul nopţii. Era 
unsprezece și zece minute. Proprietarul pubului se plimba de 
colo-colo prin încăpere, adunând paharele și golind scrumierele. 
Tyrin juca domino cu Lars, operatorul radio. Pe urmă au 
renunţat la jocul propriu-zis și se întreceau să vadă care din ei 
reușea să așeze cât mai multe piese în șir, fără ca ele să se 
dărâme. Lars era beat turtă, însă Tyrin doar se prefăcea. De 
asemenea, îi era foarte teamă de ce urma să facă peste câteva 
minute. 

— E timpul, domnilor, vă rog! strigă proprietarul. Vă 
multumesc foarte mult. 

Tyrin își dărâmă piesele de domino și râse. 

— Vezi? Rezist puţin mai mult la băutură decât tine, zise Lars. 

Ceilalţi membri ai echipajului se pregăteau să plece. Tyrin și 
Lars se ridicară în picioare. Tyrin îl luă de după umeri pe Lars și 
ieșiră împreună în stradă, împleticindu-se. 

Aerul nopţii era rece și umed. Tyrin tremura. De acum înainte, 
va trebui să stea aproape de Lars. „Sper ca Nik să se 
sincronizeze, reflectă el. Și să nu se strice mașina. Mă rog lui 
Dumnezeu ca Lars să nu fie ucis”. 

Cei doi rămaseră câţiva metri în spatele grupului de marinari. 

Începu să-l întrebe pe Lars despre casa și familia lui. 

Trecură pe lângă o femeie blondă, care purta o fustă foarte 
scurtă. Ea își atinse sânul stâng. 

— Bună, băieţi, aveţi nevoie de o mângâiere? 

„Nu în seara asta, scumpo”, se gândi Tyrin, mergând mai 
departe. N-avea voie să-l lase pe Lars să se oprească și să stea 
de vorbă cu altcineva. Era vorba despre sincronizare. „Unde 
ești, Nik?” 

Nu prea departe. Se apropiau de un Ford Capri 2000 de un 


VP - 210 


albastru-închis, parcat pe marginea drumului, cu farurile stinse. 
Când lumina din interiorul mașinii se aprinse și se stinse, Tyrin 
zări faţa bărbatului aflat la volan: era Nik Bunin. Tyrin scoase din 
buzunar o beretă albă și plată și și-o puse pe cap. Era semnalul 
că Bunin putea acţiona. Când marinarii trecură pe lângă mașină, 
aceasta porni din loc și se deplasă în direcţia opusă. 

„Nu mai e mult”, chibzui Tyrin. 

— Am o logodnică, zise Lars. 

„Oh, nu, nu începe cu asta”. 

— E mereu... fierbinte, chicoti Lars. 

— Vrei să te căsătorești cu ea? 

Tyrin privea atent în faţă, ascultând și vorbind doar ca să-l 
țină pe Lars lângă el. 

— De ce? întrebă Lars, aruncând ocheade. 

— Îți este credincioasă? 

— Ar face bine, altminteri îi tai gâtul. 

— Credeam că suedezii cred în iubirea libertină. 

Tyrin zicea orice îi trecea prin minte. 

— lubire libertină, da. Dar ar face bine să-mi fie credincioasă. 

— Înţeleg. 

— Pot să-ţi explic... 

„Haide, Nik. Fă-ţi treaba...” 

Unul dintre marinarii din grup se opri să urineze în șanț. 
Ceilalţi rămaseră pe loc, făcând remarci obscene și râzând. Tyrin 
își dorea ca bărbatul să se grăbească - sincronizarea, 
sincronizarea -, însă părea să dureze o veșnicie. 

Într-un final, acesta termină și marinarii își văzură mai 
departe de drum. 

Tyrin auzi o mașină. 

Se încordă. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Lars. 

— Nimic. 

Tyrin văzu farurile. Mașina venea încet în direcţia lor, pe 
mijlocul drumului. Marinarii se urcară pe trotuar, făcându-i loc. 
Nu era corect, n-ar fi trebuit să fie așa, nu va funcţiona în felul 
acesta! Se simţi brusc confuz și cuprins de panică. Zări mașina 
mai clar atunci când aceasta trecu pe sub un felinar și-și dădu 
seama că nu era cea pe care o aștepta, ci o mașină de poliţie. 
Vehiculul trecu pe lângă ei. 

Strada dădea într-o piaţă mare și pustie, cu pavaj deteriorat. 


VP - 211 


Nu era trafic. Marinarii o luară drept spre mijlocul pieţei. 

„Acum. Haide!” 

Se aflau în centrul pieţei. 

„Haide odată”. 

O mașină ieși în viteză de după colţ și pătrunse în piață, cu 
farurile aprinse. Tyrin îl strânse mai tare de umeri pe Lars. 
Mașina vira nebunește. 

— Şofer beat, zise Lars, cu vocea răgușită. 

Era un Ford Capri. Acesta viră spre grupul de marinari din 
față. Ei se opriră din râs și se feriră, strigând înjurături. Mașina 
se îndepărtă, se întoarse cu un scârțâit de roți și veni în viteză 
spre Tyrin și Lars. 

— Ai grijă! strigă Tyrin. 

Când mașina se apropie prea mult de ei, îl trase deoparte pe 
Lars, făcându-l să-și piardă echilibrul, iar el se aruncă în lateral. 
Se auzi o bubuitură care-ţi întorcea stomacul pe dos, urmată de 
un țipăt și zgomot de sticlă spartă. Mașina își continuă drumul. 

„S-a terminat”, reflectă Tyrin. 

Se ridică brusc în picioare și-l căută din priviri pe Lars. 

Marinarul zăcea pe șosea, câţiva metri mai încolo. Sângele 
lucea la lumina felinarului. 

Lars gemea. 

„Trăieşte, se gândi Tyrin. Slavă Cerului!” 

Mașina frână. Unul din faruri se stinsese - cel care-l lovise pe 
Lars, bănui el. Vehiculul înainta încet, ca și când șoferul ar fi 
ezitat. Pe urmă prinse viteză și dispăru în noapte. 

Tyrin se aplecă deasupra lui Lars. Ceilalţi marinari se 
strânseră în jurul lor, vorbind în suedeză. Tyrin îi atinse piciorul 
rănitului. Acesta ţipă de durere. 

— Cred că are piciorul rupt, zise Tyrin. 

„Slavă Cerului că e doar atât!” 

Luminile începeau să se aprindă în câteva clădiri din jurul 
pieţei. Unul dintre ofiţeri spuse ceva și un marinar fugi la o casă, 
ca să cheme, probabil, ambulanţa. După un schimb rapid de 
replici, un altul o luă la fugă spre docuri. 

Lars sângera, dar nu prea abundent. Ofiţerul se aplecă 
deasupra lui. Nu lăsă pe nimeni să-i atingă piciorul. 

Ambulanţa ajunse în câteva minute, deși lui Tyrin i se păru că 
durase o veșnicie: nu omorâse niciodată pe nimeni și nici nu 
voia. 


VP - 212 


ÎI puseră pe Lars pe o targă. Ofiţerul urcă în ambulanţă și se 
întoarse să i se adreseze lui Tyrin: 

— Ar fi bine să vii și tu. 

— Da. 

— l-ai salvat viaţa, cred. 

— Oh. 

Tyrin se urcă în ambulanţă cu ofițerul. 

Străbăteau în viteză străzile ude și lumina albastră și 
pâlpâitoare a ambulanţei arunca o strălucire stranie pe clădiri. 
Tyrin şedea în spate, incapabil să se uite la Lars sau la ofițer. Nu 
dorea să privească pe geam asemenea unui turist, neștiind în ce 
direcție să se uite. Făcuse multe lucruri neplăcute în slujba 
patriei și a colonelului Rostov - înregistrase conversațiile 
amanţilor pentru șantaj, le arătase teroriștilor cum să 
confecționeze bombe, ajutase la prinderea oamenilor care 
ulterior fuseseră torturați -, dar nu fusese niciodată obligat să-și 
însoţească victima într-o ambulanţă. Nu-i plăcea acest lucru. 

Ajunseră la spital. Brancardierii transportară targa înăuntru. 
Lui Tyrin și ofițerului li se arătară unde să aștepte. Și, brusc, 
agitația încetă. Nu mai aveau nimic de făcut decât să-și facă 
griji. Tyrin fu surprins când se uită la ceasul simplu, electronic, 
de pe peretele spitalului și văzu că nu era încă miezul nopţii. 
Parcă trecuseră ore de când plecaseră de la pub. 

După o lungă așteptare, își făcu apariţia un doctor. 

— Are piciorul rupt și a pierdut ceva sânge, zise acesta, 
părând foarte obosit. E îmbibat de alcool, iar asta n-ajută. Insă 
este tânăr, puternic și sănătos. Piciorul i se va vindeca. Ar trebui 
să fie apt în câteva săptămâni. 

Tyrin răsuflă ușurat. Işi dădu seama că tremura. 

— Ridicăm ancora dimineaţă, zise ofițerul. 

— El nu va fi la bord, spuse doctorul. Căpitanul vostru este pe 
drum? 

— Am trimis după el. 

— Bine. 

Doctorul se întoarse și intră într-un salon. 

Căpitanul sosi în același timp cu poliţia. Acesta i se adresă 
ofițerului în suedeză în timp ce un sergent tânăr nota descrierea 
vagă a mașinii pe care i-o oferea Tyrin. 

După aceea, căpitanul îl abordă pe Piotr. 

— Cred că l-ai salvat pe Lars de la un accident mult mai grav. 


VP - 213 


Tyrin își dorea să nu-i mai spună nimeni asta. 

— Am încercat să-l trag deoparte, dar a căzut. Era foarte beat. 

— Horst zice că nu ești pe niciun vas. 

— Da, domnule. 

— Eşti operator radio calificat? 

— Da, domnule. 

— Am nevoie de un înlocuitor pentru bietul Lars. Vrei să 
pornești cu noi în larg dimineaţă? 

e 

— Te retrag din misiune, zise Pierre Borg. 

Dickstein se albi la față. Se holbă la şeful lui. 

— Vreau să te întorci la Tel Aviv și să coordonezi operațiunea 
din birou, adăugă Borg. 

— Du-te naibii! replică Dickstein. 

Stăteau pe malul lacului din Zurich. Era plin de ambarcaţiuni, 
ale căror pânze viu colorate fluturau și se unduiau în bătaia 
soarelui. 

— Fără comentarii, Nat. 

— Fără comentarii, Pierre. N-am să fiu retras. Punct. 

— E un ordin. 

— Du-te naibii! 

— Uite, continuă Borg și trase aer în piept. Ţi-ai îndeplinit 
planul. Singurul cusur din el este acela că ai fost compromis: 
partea cealaltă știe că ești implicat și încearcă să-ţi dea de urmă 
și să-ţi încurce planurile. Nu te mai poţi ocupa de proiectul 
acesta, trebuie să te dai la fund. 

— Nu, se opuse Dickstein. Acesta nu este genul de proiect pe 
care să-l coordonezi din birou, apăsând pe butoane. Este prea 
complex, există prea multe variabile. Trebuie să fiu pe teren, ca 
să pot lua decizii pe moment. 

Dickstein tăcu și căzu pe gânduri: „De ce vreau s-o fac chiar 
eu? Sunt, într-adevăr, singurul bărbat din Israel care ar putea 
reuși? Este doar pentru că-mi doresc gloria?” 

Borg dădu glas gândurilor lui: 

— Nu încerca să faci pe eroul, Nat. Ești prea deștept pentru 
asta. Eşti profesionist: asculţi ordinele. 

Dickstein clătină din cap. 

— Ar trebui să știi mai bine că nu trebuie să folosești replica 
asta cu mine. Îţi amintești ce cred evreii despre cei care ascultă 
mereu ordinele? 


VP - 214 


— Ai fost într-un lagăr de concentrare, de acord. Asta nu-ţi dă 
însă dreptul să faci ce vrei tot restul vieții! 

Dickstein făcu un gest depreciativ. 

— Poţi să mă oprești și să-ţi retragi sprijinul. Dar n-ai să puli 
mâna nici pe uraniu, fiindcă n-am de gând să spun nimănui cum 
se poate obține. 

Borg se holbă la el. 

— Chiar vorbeşti serios, nenorocitule! 

Dickstein urmări expresia de pe faţa lui Borg. Avusese odată 
experiența stânjenitoare de a asista la o ceartă între Pierre și 
fiul lui adolescent, Dan. Băiatul stătea impasibil, afișând o 
atitudine indolentă, în timp ce Borg încerca să-i explice că 
participarea la marșurile pentru pace era o lipsă de loialitate 
faţă de tatăl, mama și ţara lui și față de Dumnezeu, până când 
Borg se înecase cu propriile-i cuvinte din cauza furiei. Dan, la fel 
ca și Dickstein, învățase cum să nu accepte să fie agresat, iar 
Borg nu va ști niciodată cum să se comporte cu oamenii care nu 
se lăsau călcaţi în picioare. 

Conform obiceiului, Borg ar fi trebuit să se roșească la faţă de 
furie și să înceapă să ţipe. Brusc, Dickstein conștientiză că asta 
n-avea să se întâmple. Borg își păstră calmul. 

— Cred că i-o tragi unei agente secrete a opoziţiei, zâmbi 
timid Pierre. 

Lui Dickstein i se tăie respiraţia. Avea impresia că fusese lovit 
din spate cu un baros. Era ultimul lucru la care s-ar fi așteptat. 
Fu cuprins de o vină iraţională, asemenea unui băiat prins 
masturbându-se: rușine, jenă și sentimentul că iubirea lui era 
distrusă. Suza reprezenta ceva personal, un capitol separat de 
restul vieţii lui, și în acel moment Borg o scotea la lumină și o 
ținea în văzul tuturor: „la uitați-vă ce face Nat!” 

— Nu, rosti Dickstein pe un ton sec. 

— Lasă-mă să-ţi dau detalii. Suza e arăboaică, politica tatălui 
ei este pro-arabă, ea călătorește prin toată lumea datorită unei 
slujbe de acoperire care-i oferă șansa de a stabili contacte, iar 
agentul secret Yasif Hassan, care te-a descoperit în Luxemburg, 
este un prieten de familie. 

Dickstein se întoarse cu faţa la Borg. Stătea foarte aproape și- 
| privea cu înverșunare în ochi. Vina lui se transformă în 
resentiment. 

— Asta e tot? 


VP - 215 


— Tot? Cum adică „tot”? Ai împușca oameni pentru o 
asemenea dovadă! 

— Nu oameni pe care-i cunosc. 

— A obţinut vreo informaţie de la tine? 

— Nu! strigă Dickstein. 

— Te înfurii deoarece știi că ai făcut o greșeală. 

Dickstein se întoarse și privi în zare, abia reușind să-și 
păstreze calmul: furia era o trăsătură a lui Borg, nu a lui. După o 
tăcere lungă, el consimţi: 

— Da, sunt furios pentru că am făcut o greșeală. Ar fi trebuit 
să-ţi pomenesc despre ea, nu invers. Inţeleg cum pare... 

— Cum pare? Adică nu crezi că este spioană? 

— Ai verificat cu cei din Cairo? 

Borg râse scurt. 

— Vorbești de parcă serviciul de contrainformaţii din Cairo ar 
fi al meu. Nu pot să-i sun, pur și simplu, și să le cer s-o caute în 
dosarele lor cât timp aștept la telefon. 

— Insă ai un agent dublu foarte bun în Mukhabarat el- 
Khabeya, serviciul de contrainformaţii militare din Egipt. 

— Cum ar putea fi bun? Toată lumea pare să știe despre 
existența lui. _ 

— Incetează cu prefăcătoria! Incă de pe vremea Războiului de 
Șase Zile se scrie în ziare că ai agenţi dubli buni în Egipt. Ideea 
este că n-ai verificat-o. 

Borg își ridică ambele mâini, în semn de conciliere. 

— Bine, am să-i întreb pe cei de la Cairo despre ea. Va dura 
ceva timp. Deocamdată, vei scrie un raport în care vei da toate 
detaliile referitoare la planul tău, iar eu voi desemna alţi agenți 
secreți să se ocupe de treaba asta. 

Dickstein se gândi în acel moment la Al Cortone și la Andrew 
Papagopolous: niciunul din ei nu va accepta să facă ceea ce 
convenise să facă pentru nimeni în afară de Dickstein. 

— Nu va funcţiona, Pierre, zise el încet. Trebuie să obţii 
uraniul, iar eu sunt singurul care ţi-l poate livra. 

— Și dacă cei de la Cairo vor confirma că este spioană? 

— Sunt sigur că răspunsul va fi negativ. 

— Și dacă nu va fi? 

— O vei omori, bănuiesc. 

— Ah, nu! exclamă Borg și arătă cu degetul înspre nasul lui 
Dickstein. N-o voi face! Dacă este spioană, tu o vei omori, rosti 


VP - 216 


el și în voce i se simţi o răutate reală, care venea din străfundul 
lui. 

Cu o mișcare înceată și voită, Nat îl apucă pe Borg de 
încheietura mâinii și-i dădu la o parte degetul din faţa lui. Când 
vorbi, i se simţi doar un mic tremur în voce: 

— Da, Pierre. O voi omori. 


VP - 217 


Capitolul 11 


În barul din aeroportul Heathrow, David Rostov comandă încă 
un rând de băutură și hotărî să-și încerce norocul cu Yasif 
Hassan. Problema era aceeași: cum să-l oprească pe arab să-i 
spună tot ceea ce știa unui agent dublu israelian din Cairo. 
Rostov și Hassan se întorceau amândoi pentru a da raportul, 
prin urmare, Rostov trebuia să ia hotărârea atunci. David voia 
să-i divulge totul lui Hassan, apoi să apeleze la profesionalismul 
acestuia - așa cum era el. Varianta alternativă era să-l 
provoace, dar în acel moment avea nevoie ca bărbatul să-i fie 
aliat, nu un antagonist suspicios. 

— VUită-te la asta, zise Rostov și-i arătă un mesaj decodificat. 


CĂTRE: Colonelul David Rostov via Reședința din 
Londra 

DE LA: Sediul central din Moscova 

DATA: 3 septembrie 1968 

Tovarășe colonel, 

Facem referire la semnalul dumneavoastră 9/35- 
21a, prin care cereti informații suplimentare despre 
cele patru nave mentionate în semnalul 
dumneavoastră r/35-21. 

Motonava Stromberg, 2 500 de tone, proprietate și 
înregistrare olandeză, are de curând un nou proprietar. 
A fost cumpărată cu 1 500 000 mărci germane de 
numitul Andrew Papagopolous, agent naval, în numele 
Savile Shipping Corporation din Liberia. 

Compania de transport maritim Savile a fost 
înregistrată în data de 6 august anul curent la biroul 
din New York al Liberian Corporation Services, Inc., cu 
un capital social de cinci sute de dolari. Actionarii sunt 
domnul Lee Chung, un avocat din New York, ṣi domnul 
Robert Roberts, a cărui adresă apare la biroul 
domnului Chung. Cei trei directori au fost desemnati 
conform protocolului obisnuit de către Liberian 
Corporation Services și și-au dat demisia după ce a 


VP - 218 


fost înființată compania, din nou conform protocolului 
obișnuit. Domnul Papagopolous a preluat conducerea 
în calitate de președinte și director executiv. 

Compania de transport maritim Savile a cumpărat, 
de asemenea, motonava Gil Hamilton, 1 500 tone, la 
pretul de 80 000 £. 

Oamenii noștri din New York l-au interogat pe 
Chung. Acesta a mărturisit că „dl. Roberts” a intrat în 
biroul lui de pe stradă, nu i-a dat nicio adresă și i-a 
plătit onorariul în numerar. Părea să fie englez. Avem 
descrierea detaliată la dosar, dar nu ne ajută prea 
mult. 

Papagopolous ne este cunoscut. Este un bogat om 
de afaceri internațional, de naționalitate necunoscută. 
Negotțul cu nave este activitatea lui principală. Se 
crede că face afaceri la limita legalității. N-avem nicio 
adresă a lui. Există multe materiale despre el în dosar, 
însă cele mai multe sunt doar speculații. Se crede că a 
făcut afaceri cu serviciul de contrainformaţii israelian 
în 1948. Cu toate acestea, nu se știe dacă ar avea 
vreo afiliere politică. 

Vom continua să strângem informații despre toate 
navele de pe listă. 

Sediul central din Moscova 


Hassan îi dădu înapoi foaia de hârtie lui Rostov. 

— Cum au intrat în posesia acestor informații? 

Rostov rupse mesajul în bucăţi. 

— Se află toate undeva, în dosar. Vânzarea navei Stromberg 
ar fi fost anunţată la Lloyd's din Londra. Cineva de la consulatul 
nostru din Liberia a obţinut detalii despre compania de transport 
maritim Savile din registrele publice din Monrovia. Oamenii 
noștri din New York au obținut adresa lui Chung din cartea de 
telefon, iar Papagopolous apare în dosarele din Moscova. 
Niciuna dintre aceste informaţii nu este secretă, cu excepţia 
dosarului lui Papagopolous. Ș$mecheria este să știi unde să 
apelezi. Veveriţele sunt specialiste. Cu asta se ocupă. 

Rostov așeză bucăţile de hârtie într-o scrumieră mare din 
sticlă și le dădu foc. 

— Și ai tăi ar trebui să aibă veverițe, adăugă el. 


VP - 219 


— Presupun că ne ocupăm de asta. 

— Ce-ar fi să le sugerezi. N-o să păţești nimic. Poate vei primi 
chiar sarcina să te ocupi de asta. Te-ar putea ajuta în carieră. 

Hassan încuviinţă din cap. 

— Poate o voi face. 

Li se aduse băutura: votcă pentru Rostov, gin pentru Hassan. 
David era mulțumit că Yasif reacţiona bine la propunerile lui 
prietenoase. Examină cenușa din scrumieră, ca să se asigure că 
mesajul arsese în totalitate. 

— Bănuiești că Dickstein s-ar afla în spatele companiei de 
transport Savile, zise Hassan. 

— Da. 

— Ce vom face în privinţa navei Stromberg? 

— Păi..., începu Rostov, își goli paharul și-l puse pe masă. 
Bănuiala mea este că a cumpărat nava Stromberg ca să obţină 
un plan exact al navei-surori Copare!l!i. 

— Va fi o schiţă scumpă. 

— Poate vinde din nou nava. Oricum, s-ar putea folosi de 
Stromberg ca să deturneze vasul Copare!/li. Incă nu-mi dau 
seama cum. 

— Vei pune un om la bordul vasului Stromberg, așa cum a 
făcut Tyrin în cazul motonavei Coparelli. 

— N-are rost. Dickstein va scăpa, cu siguranţă, de vechiul 
echipaj și va aduce la bord marinari israelieni. Trebuie să găsesc 
o altă variantă. 

— Știm unde se află Stromberg acum? 

— Le-am întrebat pe veveriţe. Vor avea un răspuns până când 
voi ajunge în Moscova. 

Fu anunțat zborul lui Hassan. El se ridică în picioare. 

— Ne întâlnim în Luxemburg? 

— Nu sunt sigur. Te voi anunţa. Ascultă, trebuie să-ţi spun 
ceva. la loc. 

Hassan se așeză. 

— Când am început să lucrăm împreună la cazul lui Dickstein, 
am fost foarte ostil cu tine. Îmi pare rău acum, îmi cer scuze, 
însă trebuie să-ţi dezvălui că a existat un motiv. Vezi tu, Cairo 
nu prezintă siguranţă. Știu sigur că există agenţi dubli în 
serviciul egiptean de contrainformaţii militare. Îmi făceam griji - 
și încă îmi fac - că tot ce raportezi superiorilor tăi va ajunge, via 
un agent dublu, la Tel Aviv, iar atunci Dickstein va ști cât de 


VP - 220 


mult ne-am apropiat de el și va face manevre evazive. 

— Îți apreciez sinceritatea. 

„Apreciază, chibzui Rostov, îi place la nebunie”. 

— Cu toate astea, acum că ai intrat și tu în joc, trebuie să 
discutăm cum să facem ca informaţiile pe care le deţii să n- 
ajungă înapoi la Tel Aviv. 

Hassan încuviinţă din cap. 

— Ce sugerezi? 

— Trebuie să le spui ce am aflat, bineînţeles, dar vreau să fii 
cât se poate de evaziv în ceea ce privește detaliile. Nu da nume, 
date, locuri. Dacă vor face presiuni, plânge-te de mine, zi-le că 
am refuzat să te las să împărtășești toate informaţiile. Nu vorbi 
cu nimeni în afară de cei cărora trebuie să le dai raportul. Mai 
ales să nu pomenești nimănui despre compania de transport 
maritim Savile sau despre navele Stromberg și Coparelli. Cât 
despre Piotr Tyrin la bordul motonavei Coparelli - scoate-ţi din 
minte asta. 

Hassan părea îngrijorat. 

— Ce a mai rămas de spus? 

— Multe. Dickstein, Euratom, uraniu, întâlnirea cu Pierre 
Borg... Dacă vei relata jumătate din poveste, vei deveni erou în 
Cairo. 

Hassan nu era convins. 

— Voi fi la fel de sincer ca tine. Dacă voi proceda așa cum ai 
menţionat, raportul meu nu va fi la fel de impresionant ca al tau. 

Rostov zâmbi silit. 

— Este incorect? 

— Nu, este meritul tău în mare parte, concluzionă Hassan. 

— Și-apoi, nimeni în afară de noi doi nu va ști cât de diferite 
sunt rapoartele noastre. Într-un final, vei obţine toate laudele. 

— În regulă, zise Hassan. Voi fi evaziv. 

— Bine, conchise Rostov, apoi îi făcu semn unui chelner. Mai 
avem puţin timp, mai trage o dușcă înainte să pleci. 

Se lăsă pe spătarul scaunului, picior peste picior. Era 
satisfăcut: Hassan va face așa cum îi spusese. 

— Abia aștept să revin acasă. 

— Ai planuri? 

— Voi încerca să petrec câteva zile pe coastă împreună cu 
Mariya și cu băieţii. Avem o dacha în Golful Riga. 

— Sună bine. 


VP - 221 


— E plăcut acolo - nu la fel de cald ca în locul unde mergi tu, 
desigur. Unde pleci, în Alexandria cumva? 

Ultimul anunţ pentru zborul lui Hassan răsună în difuzoare și 
arabul se ridică în picioare. 

— N-am eu norocul ăsta, răspunse Yasif. Mă aștept să petrec 
tot timpul blocat în împuţitul ăla de Cairo. 

Brusc, David avu sentimentul ciudat că Yasif Hassan mintea. 

e 

Viaţa lui Franz Albrecht Pedler fu distrusă când Germania a 
pierdut războiul. La aproape cincizeci de ani, ofițer de carieră în 
Wehrmacht, se trezi dintr-odată fără casă, fără bani și fără 
slujbă. Și, la fel ca alte milioane de germani, o luă de la capăt. 

Deveni vânzător pentru un fabricant francez de vopsele: avea 
comision mic, fără salariu. În 1946, existau puţini clienţi, dar în 
1951, industria germană începu să înflorească din nou și când, 
într-un final, lucrurile arătau promiţător, Pedler deţinea o poziţie 
bună care-i permitea să profite de noile oportunităţi. Își deschise 
un birou în Wiesbaden, un nod de cale ferată de pe malul drept 
al Rinului, care promitea să se dezvolte într-un centru industrial. 
Lista lui de produse se mări, la fel și numărul clienţilor: în scurt 
timp ajunse să vândă săpun, pe lângă vopsele, și obținu accesul 
în bazele Statelor Unite, care, la momentul respectiv, 
administrau acea parte ocupată a Germaniei. Pe durata anilor 
de restriște, învățase să fie oportunist: dacă un ofițer 
responsabil cu achiziţiile din armata Statelor Unite voia 
dezinfectant în sticle, Pedler cumpăra dezinfectantul în butoaie 
de 45 de litri, turna lichidul din butoaie în sticle folosite, într-un 
hambar închiriat, lipea o etichetă pe care scria „Dezinfectant 
special produs de F.A. Pedler” și-l revindea cu un preţ 
exorbitant. 

De la achiziţionare en gros și reambalare ajunse la 
achiziţionarea de ingrediente și fabricare. Primul butoi al F.A. 
Pedler's Special Industrial Cleanser!* - niciodată numit „săpun” - 
era amestecat în același hambar închiriat și vândut apoi Forţelor 
Aeriene ale SUA pentru a fi folosit de inginerii care întreţineau 
aeronavele. Compania era înfloritoare. 

La sfârșitul anilor '50, Pedler citi o carte despre războiul 
chimic și câștigă un contract important al armatei pentru 
furnizarea unor soluţii de neutralizare a anumitor tipuri de arme 


14 Agent de curăţare industrial special. (n.tr.). 
VP - 222 


chimice. 

F.A. Pedler deveni un furnizor al armatei, sigur și profitabil. 
Hambarul închiriat se transformă într-un complex mic de clădiri 
cu un etaj. Se recăsători - prima lui soţie murise în timpul 
bombardamentelor din 1944 - și avu un copil. Dar în adâncul lui 
rămăsese un oportunist, iar când află despre o cantitate mică de 
minereu de uraniu care se vindea ieftin, mirosi profitul. 

Uraniul aparținea unei companii belgiene intitulate Societatea 
Generală de Chimie. SGC era una dintre corporaţiile care 
administrau colonia africană a Belgiei, Congo Belgian, o țară 
bogată în minerale. După retragerea din 1960, SGC și-a 
continuat activitatea. Știind însă că cei care nu plecau erau în 
cele din urmă înlăturați, compania făcuse tot posibilul să 
transporte în ţară cât mai multă materie primă, înainte să i se 
închidă porţile. Între 1960 și 1965, compania strânse o rezervă 
mare de „prăjitură galbenă” în rafinăria sa de lângă granița cu 
Olanda. Din nefericire pentru SGC, între timp fusese ratificat un 
tratat care interzicea testele nucleare și când compania fu 
expulzată în cele din urmă din Congo, puţini cumpărători erau 
dispuși să cumpere uraniu. „Prăjitura galbenă” rămase în siloz, 
strângând puţin capital. 

F.A. Pedler nu folosea, de fapt, prea mult uraniu în fabricarea 
vopselelor. Cu toate acestea, lui Franz îi plăceau astfel de jocuri 
de noroc: preţul era mic, putea obţine ceva bani din rafinarea 
mărfii, iar dacă piața uraniului își va reveni - cum era de 
așteptat mai devreme sau mai târziu -, va scoate un profit 
mare. Prin urmare, cumpără o cantitate de uraniu. 

Nat Dickstein îl plăcu imediat pe Pedler. Neamţul era un 
bărbat sprinţar, în vârstă de 73 de ani, cu o anumită strălucire în 
ochi. Se întâlniră într-o zi de sâmbătă. Pedler purta o jachetă 
sport colorată și pantaloni bej, vorbea bine engleza, cu accent 
american, și-i oferi lui Dickstein un pahar cu Sekt, șampania 
locală. 

La început, cei doi se arătară precauţi unul faţă de celălalt. La 
urma urmei, ambii luptaseră în tabere opuse într-un război care 
fusese nemilos cu amândoi. Dickstein a fost întotdeauna de 
părere că inamicul nu era Germania, ci fascismul, iar el se 
simţea agitat doar fiindcă era posibil ca Pedler să nu se simtă în 
largul lui. Se dovedi că și Pedler simţea la fel. 

Dickstein a sunat de la hotelul din Wiesbaden, unde era cazat, 


VP - 223 


ca să programeze o întâlnire. Apelul lui fusese așteptat cu 
nerăbdare. Consulul local israelian îl anunţase pe Pedler că 
domnul Dickstein, un ofiţer superior de armată responsabil cu 
achiziţiile, care avea o listă mare de cumpărături, era pe drum. 
Pedler sugerase un tur scurt al fabricii sâmbătă dimineaţa, când 
nu se afla nimeni acolo, urmat de masa de prânz acasă la el. 

Dacă Dickstein ar fi fost ceea ce susţinea, ar fi fost dezamăgit 
de tur: fabrica nu era un model al eficienţei nemțești, ci un 
ansamblu dezordonat de clădiri vechi și curţi în care domnea 
haosul și persista un miros urât. 

După ce stătu până târziu în noapte ca să citească un manual 
despre inginerie chimică, Nat era pregătit să pună câteva 
întrebări inteligente despre dispozitive de omogenizare și 
deflectoare, manipularea materialelor, controlul calităţii și 
ambalare. Se bază pe dificultăţile de limbaj ca să ascundă 
erorile. Părea să funcţioneze. 

Era o situaţie specială. Trebuia să joace rolul cumpărătorului, 
să pară suspicios și rezervat în vreme ce vânzătorul încerca să-l 
ademenească, deși, de fapt, spera să-i stârnească astfel 
curiozitatea lui Pedler, încât neamţul să intre într-o relaţie din 
care va fi incapabil sau nu va putea să iasă. Voia uraniul lui 
Pedler, dar n-avea de gând să i-l ceară vreodată. În schimb, va 
încerca să-l manipuleze pe Pedler în așa fel încât acesta să 
ajungă în poziţia în care existenţa lui să depindă de Dickstein. 

După încheierea turului, Pedler îl duse, într-un Mercedes nou, 
de la fabrică la o casă mare, gen cabană, aflată pe un povârniș. 
Ședeau în faţa unei ferestre largi și sorbeau din șampanie în 
timp ce Frau Pedler - o femeie drăguță și veselă, de vreo 
patruzeci de ani - trebăluia în bucătărie. A aduce un potenţial 
client acasă la masa de prânz în weekend era oarecum metoda 
evreiască de a face afaceri, cugetă Dickstein, întrebându-se 
dacă Pedler se gândise la asta. 

Fereastra dădea spre vale. Jos, râul era lat și curgea încet, iar 
de-a lungul lui se întindea un drum îngust. Căsuţele cenușii, cu 
obloane albe, înghesuite în grupuri mici de-a lungul malurilor, și 
viile se întindeau pe deal, în sus, spre casa lui Pedler și dincolo 
de lizieră. „Dacă ar fi să locuiesc într-o ţară cu o climă rece, aici 
mi-ar plăcea”, reflectă Dickstein. 

— Ei bine, ce crezi? îl întrebă Pedler. 

— Despre priveliște sau despre fabrică? 


VP - 224 


Pedler zâmbi și ridică din umeri. 

— Despre amândouă. 

— Priveliștea este minunată. Fabrica este mai mică decât mă 
așteptam. 

Fumător înrăit, Pedler își aprinse o ţigară. Era norocos că era 
încă în viaţă. 

— Mică? 

— Poate ar trebui să-ţi spun ce caut. 

— Te rog. 

Dickstein începu să-i relateze povestea. 

— În prezent, armata cumpără materiale de curăţat de la mai 
mulți furnizori: detergenţi de la unul, săpun obișnuit de la altul, 
solvenți pentru mașinării de la altcineva și tot așa. Incercăm să 
reducem costurile și poate vom reuși să facem asta încheind 
afaceri în acest departament cu un singur fabricant. 

Pedler făcu ochii mari. 

— Asta este..., bâigui el căutându-și cuvintele potrivite... o 
treabă grea. 

— Mă tem că s-ar putea să fie prea grea pentru tine, spuse 
Dickstein, în sinea lui zicându-și: „Nu accepta!” 

— Nu neapărat. Singurul motiv pentru care n-avem un rulaj 
atât de mare este, pur și simplu, pentru că nu ne-am confruntat 
niciodată cu un volum atât de mare de lucru. Cu siguranță, 
avem acel „know-how” managerial și tehnic și cu o comandă 
mare și sigură, am putea obţine veniturile ca să ne extindem... 
totul depinde de cifre, de fapt. 

Dickstein își ridică servieta, pe care o așezase lângă scaunul 
lui, și o deschise. 

— lată specificaţiile pentru produse, adăugă el, întinzându-i o 
listă lui Pedler. Plus cantităţile necesare și termenele-limită. Vei 
avea nevoie de timp ca să te consulţi cu directorii tăi și să faceți 
calculele... 

— Eu sunt șeful, zâmbi Pedler. Nu trebuie să mă consult cu 
nimeni. Lasă-mă să mă ocup mâine de cifre, iar luni o să 
vorbesc la bancă. Marți te voi suna și-ţi voi spune preţurile. 

— Mi s-a zis că ești un colaborator bun, preciză Dickstein. 

— Există unele avantaje atunci când deţii o companie mică. 

Frau Pedler își făcu apariţia din bucătărie și anunţă: 

— Prânzul este gata. 


VP - 225 


Scumpa mea Suza, 

N-am mai scris niciodată o scrisoare de dragoste. Nu 
cred că am mai spus cuiva „scumpa mea” până acum. 
Trebuie să-ți mărturisesc că-mi dă o stare de bine. 

Sunt singur, într-un oraș străin, într-o după-amiază 
rece de duminică. Orașul este chiar frumos, are multe 
parcuri. De fapt, chiar acum mă aflu într-unul și-ți scriu 
cu un pix, a cărui pastă curge pe niște foi de hârtie 
verde, singurele pe care le-am găsit. Banca pe care 
stau se află sub o pagodă cu aspect ciudat, cu un dom 
circular și coloane grecești dispuse în cerc - seamănă 
cu un foișor pe care-l găsești în parcurile englezești de 
la țară, proiectat de vreun excentric victorian. În fata 
mea se întinde o peluză presărată cu plopi, iar în 
depărtare se aud acordurile unei fanfare care cântă 
ceva de Edward Elgar. Parcul este plin de părinți cu 
copii, mingi de fotbal și câini. 

Nu știu de ce-ti înșir toate astea. Ceea ce vreau să-ți 
spun, de fapt, este că te iubesc și că doresc să-mi 
petrec restul vieții cu tine. Am ştiut asta la două zile 
după ce ne-am cunoscut. Am ezitat să-ți zic, nu pentru 
că nu eram Sigur, ci, ei bine, dacă vrei să știi adevărul, 
am crezut că te vei îndepărta. Știu că și tu mă iubesti, 
dar mai știu și că ai douăzeci și cinci de ani, că ti-e 
ușor să iubești (spre deosebire de mine) și că ar putea 
la fel de ușor să-ţi treacă. Aşadar, am chibzuit: „Încet- 
încet, acordă-i șansa să te placă înainte să-i ceri să 
spună «Pentru totdeauna»". Deoarece nu ne-am mai 
văzut de atâtea săptămâni, nu mai pot s-o iau pe 
ocolite. Trebuie să-ți mărturisesc ceea ce simt. Îmi 
doresc acel „Pentru totdeauna" și vreau să ştii asta. 

M-am schimbat. Știu că sună banal, însă atunci când 
ți se întâmplă ție, nu este deloc banal, dimpotrivă. văd 
viața diferit acum, din mai multe privințe - de unele 
știi, pe celelalte ti le voi povesti într-o zi. Până și 
situația asta este diferită, faptul că mă aflu singur într- 
un loc străin, unde n-am nimic de făcut până luni. Nu 
că m-ar deranja neapărat. Dar înainte nici măcar nu 
m-aș fi gândit dacă-mi plăcea sau nu. Înainte nu 
preferam să fac ceva anume. Acum, există 


VP - 226 


întotdeauna ceva ce aș prefera să fac, însă aș vrea ca 
tu să fii persoana de lângă mine. Adică persoana cu 
care să fiu împreună. Mă rog, sper să întelegi. Va 
trebui să renunt la acest subiect, pentru că încep să 
mă fâstâcesc. 

Voi pleca de aici peste câteva zile, nu știu unde voi 
ajunge, nu știu nici măcar - și asta este partea cea mai 
gravă - când te voi revedea. Dacă o voi face, n-am să 
te mai scap din ochi zece sau cincisprezece ani. 

Nimic din ce-am scris nu sună cum ar trebui să 
sune. Vreau să-ți spun ce simt, dar nu mă pot exprima 
în cuvinte. Trebuie să știi ce simt atunci când îmi 
imaginez chipul tău de mai multe ori pe zi, când văd o 
fată zveltă cu părul negru și sper, în zadar, că ai putea 
fi tu, când îmi imaginez tot timpul ce ai zice referitor la 
o priveliște, la un articol din ziar, la un bărbat mărunt 
cu un câine mare, la o rochie frumoasă; vreau să știi 
cât de mult tânjesc, atunci când mă întind în pat 
singur, să te ating. 

Te iubesc atât de mult. 

N. 
e 

Luni dimineața, secretara lui Franz Pedler îl sună pe Nat 
Dickstein la hotel și programă o întâlnire la prânz. 

Se duseră la un restaurant modest de pe Wilhelmstrasse și 
comandară bere în loc de vin: era o întâlnire de afaceri. 
Dickstein își controla nerăbdarea - Pedler trebuia să încerce să-l 
ademenească. 

— Ei bine, cred că te pot ajuta, zise Pedler. 

Lui Dickstein îi veni să strige „Ura!”, însă păstră o mină 
serioasă. 

— Preţurile, pe care ţi le voi da imediat, sunt condiţionate. 
Avem nevoie de un contract pe cinci ani. Vom garanta preţurile 
pentru primele douăsprezece luni; după aceea s-ar putea să 
varieze în funcţie de un index al prețurilor internaţionale pentru 
anumite materii prime. Mai există o penalizare în caz de anulare 
de 10% din valoarea furnizărilor dintr-un an. 

Lui Dickstein îi venea să spună: „Batem palma!” și să încheie 
înțelegerea, dar își aminti că trebuia să-și joace rolul. 

— 10% e mult. 


VP - 227 


— Nu este excesiv de mult, argumentă Pedler. Cu siguranță, 
nu ne-ar acoperi pierderile în cazul în care veţi rezilia contractul. 
Însă trebuie să fie suficient de mare ca să vă descurajeze să 
anulați contractul, cu excepția unor circumstanţe imperioase. 

— Înţeleg asta, dar am putea sugera un procentaj mai mic. 

Pedler ridică din umeri. 

— Orice se negociază. lată prețurile. 

— Se apropie de ce vrem noi, spuse Dickstein după ce studie 
lista. 

— Asta înseamnă că batem palma? 

Dickstein chibzui: „Da, da!”, însă răspunse: 

— Nu, înseamnă că puteam colabora. 

— În cazul acesta, haide să bem o băutură adevărată, 
propuse Pedler radiind. Chelner! 

Când li se aduseră băuturile, Pedler își ridică paharul, ca să 
toasteze. 

— La cât mai mulţi ani de colaborare împreună! 

— Să fie! zise Dickstein. 

În timp ce-și ridică paharul, el reflectă: „Ca să vezi - am reușit 
din nou!” 

e 

Viaţa pe mare nu era ușoară, dar nici rea așa cum se 
așteptase Piotr Tyrin. În marina sovietică, vasele erau conduse 
în baza unor principii: muncă grea și perseverentă, stricteţe și 
mâncare proastă. Motonava Coparel/li era foarte diferită. 
Căpitanul, Eriksen, cerea doar siguranţă și experienţă în 
navigare, însă chiar și în acest caz standardele lui nu erau foarte 
ridicate. Puntea era frecată arareori, dar nimic nu era niciodată 
lustruit sau vopsit. Mâncarea era destul de bună, iar Tyrin avea 
avantajul de a împărţi o cabină cu bucătarul. Teoretic, Piotr 
putea fi chemat la orice oră din zi și din noapte, ca să trimită 
semnale radio, însă, practic, toată activitatea se desfășura în 
timpul programului normal de lucru, prin urmare, se bucura de 
cele opt ore de somn pe noapte. Era un regim confortabil și lui 
Piotr Tyrin îi plăcea confortul. 

Din nefericire, vasul era opusul confortului. Era o pacoste. De 
îndată ce ocoliră Capul Wrath, în partea de nord-vest a Scoției, 
și lăsară în urmă Strâmtoarea Minch și Marea Nordului, nava 
începu să se legene asemenea unui iaht de jucărie în mijlocul 
furtunii. Tyrin avea rău de mare, dar trebuia să ascundă asta, 


VP - 228 


având în vedere că era marinar. Din fericire, acea indispoziţie 
generală se petrecu în timp ce bucătarul era ocupat în bucătărie 
și nu era nevoie de Tyrin în camera radio. Așadar, el stătu întins 
pe spate în pat până când îi trecu răul. 

Încăperile erau prost aerisite și încălzite insuficient, în care se 
simţea umezeala, iar popota se umplea cu haine atârnate la 
uscat. 

Echipamentul radio al lui Tyrin se afla în bagajul lui, bine 
protejat de polietilenă, bucăţi de pânză și niște haine, însă nu-l 
putea instala ca să-l folosească în cabina lui, unde ar fi putut 
intra bucătarul sau altcineva. Stabilise deja o legătură de rutină 
cu Moscova prin echipamentul radio al navei într-un răgaz de 
liniște, deși tensionat, atunci când n-asculta nimeni. Avea însă 
nevoie de ceva mai sigur și mai de încredere. 

Tyrin era dominat într-un fel de instinctul de a-și face un 
„cuib”. Dacă Rostov se muta de la ambasadă în camera de hotel 
și de acolo la adăpost fără să observe mediul înconjurător, lui 
Tyrin îi plăcea să aibă o bază, un loc cunoscut, unde să se simtă 
confortabil și în siguranţă. În timpul filajului static, genul de 
misiune pe care-l prefera, găsea mereu un fotoliu pe care-l 
așeza în fața ferestrei; ședea și privea prin telescop ore în șir, 
mulțumindu-se cu punga de sandvișuri, sticla cu suc și gândurile 
lui. La bordul motonavei Copare!//i, îşi găsise un loc unde să se 
cuibărească. 

Când explorase vasul în timpul zilei, descoperise un mic 
labirint de magazii aflate la prora, dincolo de trapă. Cel care 
proiectase nava le așezase acolo doar pentru a umple spațiul 
între cală și prora. Puteai pătrunde în magazia principală printr-o 
ușă semiascunsă care se deschidea către niște scări. lnăuntru 
se aflau scule, câteva butoaie cu unsoare pentru macarale și, în 
mod inexplicabil, o mașină de tuns iarba, veche și ruginită. Alte 
câteva încăperi mici se deschideau din cea principală: în una se 
aflau frânghii, piese de mașinării și cutii vechi din carton cu 
piulițe și şuruburi; altele erau goale, fiind prezente doar insecte. 
Tyrin nu văzuse niciodată pe nimeni intrând acolo - lucrurile 
utilizate erau păstrate la pupa, unde era nevoie de ele. 

Alese un moment pe înserate, când aproape toţi membrii 
echipajului și ofițerii erau la cină. Se duse în cabina lui, își luă 
rucsacul și urcă pe punte. Luă o lanternă dintr-un dulap de sub 
punte, dar n-o aprinse. 


VP - 229 


Conform almanahului nautic, trebuia să fie o seară cu Lună, 
însă astrul nopţii nu se zărea printre norii groși. Inaintă cu 
băgare de seamă, aproape de marginea punţii sidefii, unde 
silueta lui era mai puţin vizibilă. De pe covertă și din timonerie 
răzbea o lumină difuză, dar ofiţerii de serviciu supravegheau 
largul, nu puntea. 

Stropii reci îl udau și, când motonava intră în tangajul 
obișnuit, fu nevoit să se prindă de balustradă cu ambele mâini, 
ca să nu cadă peste bord. Uneori, apa inunda puntea - nu prea 
mult, însă suficient cât să-i intre în cizme și să-i îngheţe 
picioarele. Spera din tot sufletul să nu se întâmple ceva cu 
vasul, în situaţia în care s-ar dezlănțui o furtună puternică. 

Era ud leoarcă și tremura când ajunse la prora și intră în mica 
magazie dezafectată. Închise ușa în urma lui, aprinse lanterna 
și-și croi drum printre obiectele depozitate spre una dintre 
încăperile mici de lângă cea principală. Inchise și ușa acesteia în 
urma lui. Își scoase pelerina de ploaie, își frecă mâinile de 
pulover, ca să și le usuce și să și le încălzească, apoi își deschise 
rucsacul. Așeză transmiţătorul într-un colţ, îl prinse de perete cu 
o sârmă pe care o trecu printre inelele fixate în punte și-l 
rezemă de o cutie din carton. 

Deși talpa încălțămintei era din cauciuc, își puse și mănuși 
cauciucate ca măsură suplimentară de precauţie, pentru 
următoarea sarcină pe care o avea de îndeplinit. Cablurile 
camerei radio a vasului treceau printr-o țeavă montată de-a 
lungul plafonului, deasupra capului. Cu ajutorul unui fierăstrău 
mic pe care-l șterpelise din camera motoarelor, tăie 
cincisprezece centimetri din conductă, lăsând la vedere 
cablurile. Branșă un cablu electric la dispozitivul de alimentare 
al transmiţătorului, apoi conectă mufa radioului său cu cablul de 
transmitere a semnalelor din camera radio. 

Porni radioul și luă legătura cu Moscova. 

Semnalele pe care le transmitea nu interferau cu cele emise 
de staţia radio a vasului, deoarece el era operatorul radio și era 
puţin probabil ca altcineva să încerce să utilizeze echipamentul 
motonavei. Cât timp întrebuința propriul radio, semnalele nu 
ajungeau în camera radio a vasului și nici nu le auzea, deoarece 
echipamentul lui era potrivit pe o altă frecvenţă. Ar fi putut 
conecta totul în așa fel încât ambele radiouri să primească 
semnale în același timp, însă atunci răspunsurile pe care i le-ar 


VP - 230 


fi trimis Moscova ar fi fost interceptate de radioul vasului, iar 
cineva ar fi observat acest lucru... Un vas mic care avea nevoie 
de câteva minute ca să intercepteze semnalele n-ar fi stârnit 
suspiciuni. Tyrin va avea grijă să-și întrebuinţeze radioul doar 
atunci când nu erau emise semnale de pe vas. 

Când luă legătura cu Moscova, el comunică: „Verific 
transmiţătorul secund”. 

Aceștia interceptară mesajul și comunicară: „Așteaptă semnal 
de la Rostov”. 

Totul se desfășura conform codului standard KGB. 

Tyrin transmise: „Aştept, dar grăbiţi-vă”. 

Veni mesajul: „Ține-te deoparte până se va întâmpla ceva. 
Rostov”. 

Tyrin transmise: „Recepţionat. Terminat”. 

Fără să aștepte un răspuns, deconectă firele și legă la loc 
cablurile vasului. Acţiunea de a răsuci și dezrăsuci firele, fie 
folosind și clești izolaţi, necesita timp și nici nu oferea protecţie. 
Printre piesele de echipament din camera radio a vasului găsi și 
câţiva conectori cu eliberare rapidă: își vâri câţiva în buzunar în 
scopul de a-i aduce acolo dată viitoare, ca să grăbească 
procedura. _ 

Era extrem de mulţumit de realizarea lui din acea seară. Işi 
găsise cuibul, deschisese liniile de comunicare și nu fusese 
descoperit. Nu mai trebuia să facă nimic altceva decât să 
aștepte, iar lui îi convenea de minune. 

Hotări să mai tragă o cutie din carton pe care s-o pună în fața 
echipamentului radio, ca să-l ascundă de ochii curioșilor. 
Deschise ușa și îndreptă lumina lanternei înspre magazia 
principală - avu un șoc. 

Nu era singur. 

Becul din tavan era aprins, iar strălucirea lui gălbuie arunca 
umbre jucăușe. In mijlocul magaziei, rezemat de un butoi cu 
unsoare și cu picioarele întinse înspre el, ședea un marinar 
tânăr. Acesta își ridică privirea, la fel de surprins ca și Tyrin și - 
conștientiză Piotr - cu o expresie la fel de vinovată întipărită pe 
faţă ca a lui. _ 

II recunoscu. Il chema Ravilo. Avea vreo nouăsprezece ani, 
părul blond-deschis și fața trasă și lividă. Deși nu făcuse parte 
din grupul care bătuse barurile din Cardiff, acesta arăta adesea 
ca și când ar fi fost mahmur. Avea cearcăne adânci la ochi și un 


VP - 231 


aer absent. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă Tyrin, apoi văzu că Ravlo își 
suflecase mâneca stângă deasupra cotului. 

Pe podea, între picioarele lui se aflau o fiolă, o sticlă de ceas 
și un rucsac mic impermeabil. În mâna dreaptă ţinea o seringă 
hipodermică. 

— Suferi de diabet și vrei să-ţi faci o injecție? îl întrebă Tyrin, 
încruntându-se. 

Ravlo se strâmbă și râse sec. 

— Eşti dependent de droguri, conchise Tyrin. 

Deși nu cunoștea prea multe despre droguri, știa că Ravlo 
putea fi deportat în următorul port dacă s-ar fi aflat despre viciul 
lui. Piotr se detensionă puţin. Putea face faţă acelei situaţii. 

Ravlo privea dincolo de el, în magazia mai mică. Tyrin se uită 
peste umăr și observă că echipamentul radio era cât se poate 
de vizibil. Cei doi bărbaţi se priviră în ochi, fiecare înțelegând că 
celălalt făcea ceva ce trebuia ţinut în secret. 

— Îţi voi păstra secretul dacă-l vei păstra și tu pe al meu, zise 
Tyrin. 

Ravlo zâmbi din nou strâmb și râse sec; apoi își luă privirea de 
la Tyrin, îndreptându-și atenţia spre braţ. Își vârî acul în carne. 

(J 

Schimbul de mesaje dintre motonava Coparelli și Moscova fu 
interceptat și înregistrat de postul de ascultare al US Naval 
Intelligence (USNI), serviciul de contrainformaţii al marinei SUA. 
Având în vedere că erau în codul standard pe care-l folosea 
KGB-ul, ei reușiră să le descifreze. Dar nu aflară decât că cineva 
de la bordul vasului - nu știau care vas - își verifica 
transmiţătorul secundar și că cineva cu numele Rostov - numele 
nu se afla în niciunul dintre dosarele lor - voia ca persoana 
respectivă să stea liniștită. Deoarece nimeni nu înţelegea nimic, 
fu deschis un dosar intitulat „Rostov”. Mesajele fură introduse în 
acesta, apoi uitate. 


VP - 232 


Capitolul 12 


După ce dădu raportul la Cairo, Hassan ceru permisiunea să 
călătorească în Siria, ca să-și viziteze părinţii, aflaţi într-o tabără 
de refugiați. Primi patru zile de învoire. Luă avionul până în 
Damasc și taxiul până la tabăra de refugiați. 

Nu-și vizită părinţii. 

Adresă unele întrebări celor din tabără, iar unul dintre 
refugiați îl duse, schimbând mai mult autobuze, în Dara, dincolo 
de granița iordaniană, apoi până în Amman. De acolo, împreună 
cu un alt bărbat, călători tot cu un autobuz până la râul lordan. 

In noaptea celei de-a doua zile, el traversă râul, călăuzit de 
doi bărbaţi înarmaţi cu mitraliere. Hassan purta o robă 
arăbească și turban ca ei, însă nu ceruse o armă. Bărbaţii erau 
tineri, iar pe fetele lor adolescentine abia li se putea citi 
oboseala și cruzimea, asemenea recruţilor într-o armată nouă. Ei 
străbăteau valea Iordanului în tăcere, călăuzindu-l pe Hassan 
printr-o atingere sau o vorbă rostită în șoaptă: păreau să fi 
parcurs acel drum de multe ori. La un moment dat, toți trei se 
întinseră pe burtă în spatele unui cactus când văzură lumini și 
auziră vocile soldaţilor răzbătând de la o jumătate de kilometru 
depărtare. 

Hassan se simţea neajutorat și oarecum străin. La început, 
crezu că senzaţia se datora faptului că se afla în mâinile celor 
doi tineri, viaţa lui depinzând de cunoștințele și de curajul 
acestora. Dar ulterior, când ei îl lăsară în urmă și se trezi singur 
în mijlocul unui drum de ţară, făcând autostopul, își dădu seama 
că voiajul acela reprezenta o întoarcere în timp. Era de mulţi ani 
un bancher european, care trăia în Luxemburg, cu mașina, 
frigiderul și televizorul lui. Și iată-l în acea călătorie străbătând 
în sandale drumurile prăfuite din Palestina, locul copilăriei lui: 
fără mașină, fără avion. Era din nou arab, un ţăran, un cetăţean 
de clasă mijlocie în ţara lui natală. Niciuna dintre facilităţile de 
acasă nu funcţiona acolo - nu putea rezolva o problemă dând un 
telefon sau scoțând cardul de credit, sau chemând un taxi. Se 
simţea ca un copil, ca un sărăântoc și ca un fugar, toate la un loc. 

Merse pe jos aproape zece kilometri fără să se intersecteze cu 


VP - 233 


vreun vehicul, apoi trecu pe lângă el un camion cu fructe, al 
cărui motor huruia bolnăvicios și scotea fum, și se opri la câţiva 
metri în faţa lui. Hassan fugi după el. 

— La Nablus? strigă el. 

— Urcă! 

Şoferul era un bărbat mătăhălos, iar mușchii braţelor se 
umflau când ţinea volanul și lua curbele cu viteză mare. Fuma 
întruna. Trebuie să fi știut sigur că nu va întâlni niciun alt vehicul 
pe drum toată noaptea, de vreme ce conducea cu viteză pe 
marginea drumului, fără să folosească frâna. Lui Hassan i-ar fi 
prins bine să doarmă puţin, însă șoferul avea chef de taclale. li 
spuse că evreii erau conducători buni, că afacerile prosperaseră 
de când aceștia ocupaseră lordanul și că teritoriul trebuia să fie 
eliberat, desigur, într-o bună zi. Jumătate din ceea ce afirma era 
fals, fără îndoială, dar Hassan nu-și dădea seama care jumătate. 

Intrară în Nablus, oraș palestinian situat în centrul Palestinei 
istorice, într-o dimineaţă răcoroasă. Soarele roșu răsărea de 
după deal, iar orașul era cufundat în somn. Camionul pătrunse 
huruind în piaţă și se opri. Hassan își luă rămas-bun de la șofer. 

Apoi străbătu încet străzile pustii, în timp ce soarele alunga 
răcoarea nopţii. Se bucură de aerul curat și de clădirile albe și 
joase, admirând fiecare detaliu, desfătându-se cu nostalgia 
copilăriei lui: se afla în Palestina, era acasă. 

Avea instrucţiuni să meargă la o casă fără număr, aflată pe o 
stradă fără nume. Era un cartier sărac, unde căsuțele din piatră 
erau îngrămădite unele într-altele și nimeni nu curăța străzile. 
Afară era priponită o capră. Pentru o clipă, se întrebă cu ce se 
hrănea, deoarece nu exista iarbă. Ușa era descuiată. 

Ezită să intre, încercând să scape de starea de nervozitate. 
Fusese plecat prea mult timp și iată-l în acel moment revenit în 
Patria Mamă. Așteptase mulți ani ocazia de a se răzbuna pentru 
ceea ce-i făcuseră tatălui său. Indurase exilul, fusese răbdător 
și-și alimentase ura suficient, poate prea mult. 

Hassan intră. 

Intinși pe jos, dormeau patru sau cinci oameni. Unul dintre ei, 
o femeie, își deschise ochii, îl văzu și se ridică brusc în șezut, 
întinzându-și mâna sub pernă, poate după o armă. 

— Ce vrei? 

Hassan rosti numele bărbatului care-i conducea pe fedaini. 


VP - 234 


Mahmoud locuise nu departe de Yasif Hassan pe vremea când 
erau amândoi copii la sfârșitul anilor '30, însă nu se întâlniseră 
niciodată sau, dacă o făcuseră, niciunul din ei nu-și amintea. 
După cel de-al Doilea Război Mondial, Yasif plecă în Anglia la 
studii, iar Mahmoud rămase să aibă grijă de oi împreună cu 
toată familia lui. Vieţile lor ar fi luat-o în direcţii diferite dacă n- 
ar fi fost Războiul Arabo-lsraelian din 1948-1949. Tatăl lui 
Mahmoud, la fel ca și tatăl lui Yasif, hotărî să-și ia lucrurile și să 
fugă. Cei doi fii - Yasif era cu câţiva ani mai mare decât 
Mahmoud - se cunoscură în tabăra de refugiaţi. Reacţia lui 
Mahmoud la acordul de încetare a focului fu și mai puternică 
decât a lui Yasif, ceea ce constitui un paradox, având în vedere 
faptul că Yasif pierduse mai mult. Dar Mahmoud era stăpânit de 
o mare furie, care-l va impulsiona să lupte pentru eliberarea 
patriei. Până atunci, nu luase în seamă politica, estimând că ea 
n-avea nicio legătură cu ciobanii, însă ulterior își puse în gând s- 
o înţeleagă. Înainte de asta, trebuia să înveţe să citească. 

Cei doi se întâlniră din nou în anii '50, în Fâșia Gaza. Până în 
acel moment, Mahmoud prosperase, dacă ăsta era termenul 
potrivit pentru ceva atât de feroce. Citise scrierile despre război 
ale istoricului militar Carl von Clausewitz, Republica lui Platon, 
Capitalul lui Karl Marx și Mein Kampf al lui Adolf Hitler, precum și 
din John Maynard Keynes și Mao Zedong, John Kenneth Galbraith 
și Mahatma Gandhi, cărţi de istorie și autobiografice, romane 
clasice și piese de teatru moderne. Vorbea engleza bine și rusa, 
prost, și o rupea pe cantoneză. Coordona un grup mic de 
teroriști în incursiunile din Israel, unde aruncau bombe, 
împușcau și furau, apoi se întorceau, ascunzându-se în taberele 
din Gaza, asemenea șobolanilor într-un maldăr de gunoi. 
Teroriștii primeau bani, arme și informaţii din Cairo. Hassan 
făcea parte din serviciile de contrainformaţii și când se 
întâlniseră din nou, Yasif îi mărturisi lui Mahmoud faţă de cine 
era loial - nu față de Cairo, nici măcar față de cauza panarabă, 
ci faţă de Palestina. 

Yasif se hotărî să renunțe la tot pe loc - la postul de la bancă, 
la casa din Luxemburg, la rolul pe care-l juca în serviciile de 
contrainformaţii egiptene - și să se alăture luptătorilor pentru 
libertate. Dar Mahmoud refuză; rolul de conducător i se potrivea 
ca o mănușă. În câţiva ani, zicea el, deoarece gândea în 
perspectivă, vor strânge trupe de gherilă, însă vor avea nevoie 


VP - 235 


în continuare de prieteni sus-puși, de legături europene și de 
informaţii secrete. 

Cei doi se întâlniră în Cairo și stabiliră moduri de comunicare 
mai performante decât cele ale egiptenilor. Pentru serviciile de 
informaţii, Hassan crease o imagine înșelătoare: se prefăcea a fi 
mai puţin receptiv decât era. La început, el trimise cam aceleași 
informaţii pe care le dădea celor din Cairo, în principal numele 
arabilor loiali care-și ascundeau averile în Europa și cărora li se 
puteau cere fonduri. Recent, găsi o utilitate mai practică, 
deoarece mișcarea palestiniană începuse să întreprindă acţiuni 
în Europa. Rezervase camere de hotel și bilete de avion, 
închiriase mașini și case, strânsese arme și transferase fonduri. 

Nu era genul de bărbat care să folosească arma. Știa asta și 
se simţea puțin rușinat. Prin urmare, era cu atât mai mândru să 
se facă util în alte moduri, mai puţin violente, totuși practice. 

În anul acela, rezultatele muncii lui începuseră să fie vizibile 
în Roma. Yasif credea în programul lui Mahmoud referitor la 
terorismul în Europa. Era convins că armatele arabe, fie și cu 
sprijinul rușilor, nu i-ar putea învinge niciodată pe evrei, 
deoarece acest lucru i-ar face pe evrei să se considere un popor 
asediat, care-și apăra patria împotriva soldaţilor străini, iar asta 
îi dădea putere. Adevărul era, din punctul de vedere al lui Yasif, 
că arabii din Palestina își apărau ţara împotriva sioniștilor 
cotropitori. Existau mai mulţi arabi palestinieni decât evrei 
israeliți, punându-i la socoteală și pe exilaţii din tabere; ei, și nu 
o gloată de soldaţi din Cairo și din Damasc, vor fi cei care vor 
elibera patria. Însă, mai întâi, aceștia trebuiau să creadă în 
fedaini. Acte precum acţiunea din aeroportul din Roma îi va 
convinge că fedainii aveau resurse internaţionale. Când poporul 
va crede în fedaini, poporul va deveni fedain, și atunci va fi de 
neoprit. 

Acţiunea din aeroportul din Roma era un fleac, un peccadillo, 
în comparație cu ceea ce-și propusese Hassan să facă. 

Era un plan scandalos, șocant, care-i va ţine pe fedaini pe 
primele pagini ale ziarelor din întreaga lume săptămâni la rând 
și care va dovedi că ei reprezentau o forță internaţională 
puternică, nu o șleahtă de refugiaţi răpciugoși. Hassan spera din 
tot sufletul ca Mahmoud să-l accepte. 

Yasif Hassan voia să propună ca fedainii să declanșeze un nou 
Holocaust. 


VP - 236 


e 

Cei doi se îmbrăţișară ca niște fraţi, se sărutară pe obraz, apoi 
făcură un pas în spate, ca să se privească unul pe celălalt. 

— Miroși ca o târfă, îi spuse Mahmoud. 

— lar tu miroși ca un cioban, îi zise Hassan. 

Cei doi râseră și se îmbrăţișară din nou. 

Mahmoud era un bărbat voinic, puţin mai înalt decât Hassan 
și mai lat în umeri; părea mai mare prin felul în care-și ţinea 
capul, pășea și vorbea. Și chiar mirosea: emana un iz acru, 
specific celor care trăiau îngrămădiţi cu alți oameni într-un loc 
privat de invențiile moderne: baie, mediu igienic și salubru. Deși 
trecuseră trei zile de când Hassan nu mai folosise loțiune după 
ras și pudră de talc, după părerea lui Mahmoud, el mirosea ca o 
femeie. 

Reședința avea două încăperi: cea în care intrase Mahmoud și 
dincolo de ea o alta, unde el dormea pe jos, împreună cu alţi doi 
bărbaţi. Casa n-avea etaj. Se gătea în curtea din spate, iar cea 
mai apropiată sursă de apă se afla la câteva sute de metri. 
Femeia ațâţă focul şi începu să pregătească un terci din boabe 
de fasole zdrobite. In timp ce așteptau să mănânce, Hassan îi 
istorisi lui Mahmoud povestea lui. 

— În urmă cu trei luni, m-am întâlnit în Luxemburg cu un 
bărbat pe care-l cunosc de la Oxford, un evreu pe nume 
Dickstein. S-a dovedit a fi un agent secret important al 
Mossadului. De atunci îl supraveghez, cu ajutorul rușilor, în 
special printr-un agent KGB pe care-l cheamă Rostov. Am 
descoperit că Dickstein plănuiește să fure o motonavă încărcată 
cu uraniu, minereu cu care sioniștii vor să producă bombe 
atomice. i 

La început, Mahmoud refuză să creadă. Il chestionă pe 
Hassan: cât de reală era informaţia, ce dovezi avea, cine ar 
putea minţi, ce greșeli s-ar fi putut face? Apoi, pe măsură ce 
răspunsurile lui căpătau treptat logică, adevărul începu să iasă 
la iveală și Mahmoud deveni foarte serios. 

— Asta nu este doar o ameninţare pentru cauza palestiniană. 
Bombele astea ar putea distruge întreg Orientul Mijlociu. 

„Aşa e el, vede imaginea de ansamblu”, reflectă Hassan. 

— Ce propuneţi, tu și rușii ăștia? întrebă Mahmoud. 

— Misiunea este să-l oprim pe Dickstein și să demascăm 
planul israeliților, arătând că sioniștii sunt niște aventurieri fără 


VP - 237 


scrupule. Nu ne-am gândit încă la detalii. Dar am o propunere 
alternativă, răspunse el, apoi tăcu, încercând să găsească 
frazarea corectă, pe urmă continuă: În opinia mea, fedainii ar 
trebui să deturneze nava cu uraniu înainte ca Dickstein să 
ajungă la ea. 

Mahmoud se holbă la el fără să clipească timp îndelungat. 

Hassan se gândi: „Spune ceva, pentru numele lui Dumnezeu!” 
Mahmoud începu să clatine încet din cap, după aceea zâmbi și, 
într-un sfârșit, izbucni în râs: iniţial un mic chicot, dar culmină cu 
hohote de râs, de se scutura din tot corpul. Toţi ai casei veniră 
să vadă ce se întâmplase. 

— Cum ţi se pare? cuteză Hassan să întrebe. 

— Minunat, oftă Mahmoud. Nu știu cum am putea reuși, însă 
este o idee ingenioasă. 

Apoi începu să pună întrebări. 

Și le adresă pe tot parcursul micului dejun și al dimineții: 
despre cantitatea de uraniu, despre numele navelor implicate, 
despre cum a fost transformată „prăjitura galbenă” în explozibil 
nuclear, despre locuri, date și oameni. Stăteau de vorbă în odaia 
din spate, doar ei doi în cea mai mare parte a timpului, dar din 
când în când, Mahmoud îl invita pe câte unul înăuntru și-i 
spunea să asculte pe când Hassan repeta anumite detalii. 

La amiază, el chemă doi bărbaţi, care păreau să fie 
locotenenții lui. Cu ei de față, trecu din nou în revistă aspectele 
care i se păreau cruciale. 

— Coparelli este un vas comercial obișnuit, cu un echipaj 
obișnuit? 

— Da. 

— Va naviga pe Mediterana spre Genova? 

— Da. 

— Cât cântărește „prăjitura galbena? 

— Două sute de tone. 

— Și este depozitată în butoaie, presupun. 

— Sunt cinci sute șaizeci în total. 

— La preţul pieţei? 

— Două milioane de dolari americani. 

— Și se folosește la confecţionarea bombelor atomice? 

— Da. E materie primă. 

— Transformarea uraniului în explozibil este un proces scump 
sau ieftin? 


VP - 238 


— Nu și dacă avem un reactor nuclear. Altminteri, da. 

Mahmoud încuviinţă din cap spre cei doi locotenenţi. 

— Mergeţi și spuneţi-le asta celorlalți! 

(J 

După-amiaza, când soarele trecu de zenit și afară se răcori 
suficient de mult, Mahmoud și Yasif ieșiră la o plimbare pe 
dealurile din afara orașului. Yasif își dorea cu disperare să afle 
ce gândea cu adevărat Mahmoud despre planul lui, dar 
Mahmoud refuză să vorbească despre uraniu. Aşadar, Yasif 
deschise o discuție despre David Rostov și spuse că admiră 
profesionalismul de care dă dovadă rusul, în ciuda obstacolelor 
pe care i le ridicase în cale. 

— E bine să-i admirăm pe ruși, zise Mahmoud, atât timp cât n- 
avem încredere în ei. Aceștia nu servesc cauzei noastre. 
Colaborăm cu ei din trei motive. Cel mai puţin important este 
acela că noi le facem probleme occidentalilor și orice e rău 
pentru Occident este bine pentru ruși. Apoi mai este imaginea 
lor. Naţiunile mai puţin dezvoltate se identifică mai degrabă cu 
noi decât cu sioniștii, deci, prin faptul că ne sprijină, rușii câștigă 
încredere din partea Lumii a Treia - și ţine minte, în situația 
dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, Lumea a Treia deţine 
un electorat influenţabil. Cel mai important motiv însă - singurul 
cu adevărat important - este petrolul. Arabii au petrol. 

Trecură pe lângă un băiat care avea grijă de o turmă mică de 
oi costelive. Băiatul cânta la fluier. Yasif își aminti că și 
Mahmoud fusese odinioară un băiat care păzea oi și nu știa nici 
să citească, nici să scrie. 

— Inţelegi cât este de important petrolul? întrebă Mahmoud. 
Hitler a pierdut războiul din Europa din cauza petrolului. 

— Nu. 

— Ascultă. Rușii l-au învins pe Hitler. Aveau obligaţia asta. 
Trebuiau s-o facă. Hitler era conștient de generalul larnă: știa 
despre Napoleon și că nimeni nu putea cuceri Rusia. Atunci, de 
ce a încercat? Fiindcă nu mai avea petrol. În Georgia există 
petrol, în câmpurile petrolifere caucaziene. Hitler trebuia să 
pună stăpânire pe Caucaz. Dar nu poţi să deţii Caucazul decât 
dacă ai orașul Volgograd, care pe vremea aceea se numea 
Stalingrad, locul unde situaţia s-a întors împotriva lui Hitler. 
Petrolul. Despre asta este lupta noastră, fie că ne place sau nu, 
înţelegi? Dacă n-ar fi fost petrolul, nimănui în afară de noi nu i-ar 


VP - 239 


fi păsat că o mână de arabi și de evrei se luptă pentru o ţară 
mică și prăfuită ca a noastră. 

Mahmoud era fascinant atunci când vorbea. Cu vocea 
puternică și limpede rostea fraze scurte, explicaţii pertinente, 
afirmaţii care semănau cu niște adevăruri simple, însă 
devastatoare: Hassan bănuia că el spunea aceleași lucruri și în 
faţa trupelor lui. Își aducea oarecum aminte despre felurile 
sofisticate în care se discuta politica în locuri precum 
Luxemburg și Oxford, iar în acel moment i se părea că, în ciuda 
tonelor de informaţii, acei oameni știau mai puţine decât 
Mahmoud. Și el știa că politica internaţională era complicată: că 
era vorba despre ceva mai mult decât despre petrol. Dar, în 
principal, credea că Mahmoud avea dreptate. 

Se așezară la umbra unui smochin. Peisajul fumuriu se 
întindea în jurul lor, pustiu. Cerul albastru dogorea, lipsit de nori 
de la un orizont la altul. Mahmoud scoase dopul sticlei cu apă și 
i-o întinse lui Hassan, care bău din lichidul călduț, apoi i-o dădu 
înapoi. Îl întrebă pe Mahmoud dacă voia să conducă Palestina 
după ce sioniștii vor fi alungați. 

— Am omorât mulţi oameni, se destăinui Mahmoud. La 
început, am făcut-o cu propriile mâini, folosind un cuţit sau o 
armă, sau o bombă. Acum omor urzind planuri și dând ordine, 
însă omor în continuare. Știm că este un păcat, dar nu mă pot 
pocăi. N-am nicio remușcare, Yasif. Chiar dacă facem o greșeală 
și omorâm copii și arabi în loc de soldați și sioniști, îmi spun 
doar atât: „Este rău pentru reputaţia noastră”, și nu: „Este rău 
pentru sufletul meu”. Am mâinile mânjite de sânge și n-am de 
gând să mi le spăl. Nu voi încerca. Există o carte intitulată 
Portretul lui Dorian Cray. Este vorba despre un bărbat care duce 
o viaţă nefastă și debilă, genul de existenţă care ar trebui să-l 
facă să pară bătrân, cu riduri și cearcăne, cu ficatul distrus și 
boli venerice. Cu toate acestea, el nu suferă. Dimpotrivă, pe 
măsură ce trec anii, pare să-și păstreze tinereţea, ca și când ar 
fi descoperit elixirul tinereţii. Însă într-o odaie încuiată din casa 
lui se află un portret al lui, și tocmai acel portret este cel care 
îmbătrânește, care suferă ravagiile provocate de rău și de o 
boală teribilă. Cunoști povestea? Este din literatura engleză. 

— Am văzut filmul, spuse Yasif. 

— Am citit-o când eram în Moscova. Mi-ar plăcea să văd 
filmul. Îmi amintești cum se termina? 


VP - 240 


— Oh, da. Dorian Gray a distrus portretul și toată boala și răul 
au căzut asupra lui într-o clipită și a murit. 

— Da, zise Mahmoud, astupă sticla cu dopul și privi absent 
povârnișurile cafenii, apoi adăugă: Când Palestina va fi 
eliberată, portretul meu va fi distrus. 

e 

În acea seară, la asfinţit, veniră la căsuţa din Nablus câţiva 
bărbați, cu puţin înainte de ora care anunţa interdicţia de 
circulaţie. Hassan nu știa exact cine erau; puteau fi liderii locali 
ai mișcării sau un grup organizat de oameni a căror părere 
Mahmoud o prețuia, sau un consiliu permanent de război care 
stătea în apropierea lui Mahmoud, fără a locui efectiv cu el. 
Hassan vedea logica din ultima alternativă, deoarece, dacă ar fi 
locuit împreună, ar fi putut fi distruși cu toții. 

Femeia îi servi cu pâine, pește și vin slab alcoolizat, iar 
Mahmoud le detalie planul lui Hassan. De fapt, îl gândise mai în 
amănunt decât o făcuse Hassan. Propuse deci să deturneze 
motonava Coparelli înainte ca Dickstein să ajungă la ea, apoi să- 
i prindă într-o ambuscadă pe israeliți când aceștia vor urca la 
bord. Așteptându-se doar la un echipaj obișnuit și la o ripostă 
slabă, grupul lui Dickstein va fi nimicit. Pe urmă fedainii vor 
duce Coparelli într-un port din Africa de Nord și vor invita lumea 
să urce la bord și să vadă trupurile lăsate în urmă de criminalii 
sioniști. Încărcătura va fi oferită proprietarilor săi contra unei 
răscumpărări la jumătate din prețul de pe piaţă - un milion de 
dolari americani. 

Urmă o dezbatere îndelungată. Era evident că o facțiune 
mișcării era deja agitată din cauza politicii lui Mahmoud de a 
duce războiul în Europa și considera deturnarea ca pe o 
prelungire a aceleiași strategii. Membrii grupării sugerară că 
fedainii puteau realiza mai multe organizând o conferinţă de 
presă în Beirut sau Damasc și dezvăluind presei internaţionale 
planul israeliților. Hassan era convins că asta nu era suficient: 
acuzaţiile erau ieftine și nu fărădelegile Israelului trebuiau 
demonstrate, ci puterea fedainilor. 

Bărbaţii vorbiră ca niște egali și Mahmoud părea să-l asculte 
pe fiecare în parte cu aceeași atenţie. Hassan ședea liniștit și 
asculta vocile joase și calme ale acelor oameni care arătau ca 
niște ţărani și vorbeau ca niște senatori. Brusc, se simţi 
deopotrivă plin de speranţă și temător că ei îi vor accepta 


o 


VP - 241 


planul: plin de speranţă, pentru că ar fi dus la îndeplinirea unei 
răzbunări la care visa de douăzeci de ani; temător, deoarece ar 
însemna să facă lucruri mai dificile, mai violente și mai riscante 
decât munca pe care o prestase până în acel moment. 

În cele din urmă, nu mai suportă, ieși afară și se lăsă pe vine 
în curte, adulmecând aerul nopţii și fumul focului care se 
stingea. Puțin mai târziu, înăuntru se auziră niște voci șoptite la 
unison, ca și când s-ar fi votat. 

Mahmoud veni afară și se așeză lângă Hassan. 

— Am trimis după o mașină. 

— De ce? A 

— Trebuie să plecăm la Damasc. In seara asta. Avem multe 
de făcut. Va fi cea mai importantă acţiune a noastră. Trebuie să 
ne punem de îndată pe treabă. 

— S-a hotărât deci. 

— Da. Fedainii vor deturna motonava și vor fura uraniul. 

— Așa să fie, spuse Yasif Hassan. 

e 

Lui David Rostov îi plăcuse întotdeauna compania familiei, 
deși ocaziile când era cu ea erau puţine. Și, pe măsură ce 
îmbătrânea, ocaziile au devenit tot mai rare. Prima lui zi de 
concediu fu una plăcută. Pregăti micul dejun, se plimbară pe 
plajă, iar după-amiaza, Vladimir, micul geniu, jucă șah cu 
Rostov, cu Mariya și cu luri simultan, câștigând toate trei 
partidele. Serviră cina fără să se grăbească, spunându-și 
noutăţile din ultima perioadă și savurând un pahar cu vin. A 
doua zi fu asemănătoare, dar ei se bucurară mai puţin. În a treia 
zi, bucuria de a fi împreună se estompă. Vladimir își aminti că 
era un fenomen și-și vâri nasul în cărţi; luri puse muzică 
occidentală decadentă la casetofon și se contrazise cu tatăl lui 
pe tema poeților disidenţi, iar Mariya se închise în bucătăria vilei 
și renunţă să se mai machieze. 

Așadar, când primi un mesaj prin care era anunţat că Nik 
Bunin se întorsese din Rotterdam și reușise să instaleze 
microfoane la bordul navei Stromberg, Rostov îl folosi drept 
scuză ca să se întoarcă la Moscova. 

Nik raportă că vasul Stromberg fusese andocat pentru 
inspecția obișnuită înainte să fie vândut companiei de transport 
maritim Savile. Se făceau mici reparaţii. Se strecurase fără 
dificultate la bord, dându-se drept electrician, și instalase un 


VP - 242 


transmiţător radio puternic la prora vasului. Când dăduse să 
plece, fusese luat la întrebări de supervizorul docului, pe tura 
căruia nu era programată în acea zi nicio lucrare la partea 
electrică. Nik îi răspunsese că, dacă nu fusese solicitată 
intervenţia lui, atunci nu va cere să fie plătit. 

Din acel moment, ori de câte ori era pornită electricitatea pe 
vas - lucru care se întâmpla de fiecare dată când nava se afla în 
larg și în cea mai mare parte a timpului când era în doc - 
transmiţătorul trimitea un semnal la fiecare treizeci de minute, 
până când vasul avea să se scufunde sau să fie demontat în 
bucăţi. În rest, oriunde s-ar fi aflat în lume, Moscova îl putea 
localiza într-o oră. 

După ce-l ascultă pe Nik, Rostov îl trimise acasă. Avea planuri 
pentru seara aceea. Trecuse mult timp de când nu se mai 
întâlnise cu Olga și era nerăbdător să vadă cum utiliza ea 
vibratorul pe baterii pe care i-l adusese din Londra. 

e 

În serviciul de contrainformaţii al marinei israeliene era un 
tânăr căpitan pe care-l chema Dieter Koch și avea pregătire de 
mecanic naval. Atunci când Copare!/li ridică ancora din Antwerp, 
cu încărcătura de „prăjitură galbenă”, Koch trebuia să se afle la 
bord. 

Nat Dickstein ajunse la Antwerp având doar o idee vagă cum 
să procedeze. Îl sună din camera de hotel pe reprezentantul 
local al companiei care deţinea vasul Coparelli. 

„Când voi muri, chibzui el în timp ce aștepta să se facă 
legătura, mă vor îngropa dintr-o cameră de hotel”. 

O fată răspunse la telefon. 

— Aici Pierre Beaudaire, vreau să vorbesc cu directorul, spuse 
Dickstein repede. 

— Așteptaţi, vă rog! 

— Da? se auzi vocea unui bărbat. 

— Bună dimineaţa, aici Pierre Beaudaire de la Beaudaire Crew 
List. 

Dickstein inventa în timp ce vorbea. 

— N-am auzit de voi. 

— De aceea vă sun. Dorim să deschidem un birou în Antwerp 
și mă întrebam dacă aţi fi dispus să colaborăm. 

— Mă îndoiesc, însă îmi puteţi scrie și... 

— Sunteţi mulţumit de agenţia care recrutează în prezent 


VP - 243 


echipajele? 

— Ar putea fi și mai rău. Uitaţi care e treaba... 

— Încă o întrebare și n-am să vă mai deranjez. Îmi puteți 
spune cu cine colaboraţi în prezent? 

— Cohen's. Nu mai am timp... 

— Înţeleg. Mulţumesc pentru amabilitate. La revedere! 

Cohen's! Ce noroc! „Poate voi reuși să rezolv treaba asta fără 
violenţă”, reflectă Nat, punând jos receptorul. Cohen's! Era 
surprinzător - docurile și transportul naval nu ţineau de 
domeniul de afaceri al evreilor. Ei bine, uneori aveai, pur și 
simplu, noroc. 

Căută agenţia Cohen's în cartea de telefoane, memoră 
adresa, își luă haina, ieși din hotel și chemă un taxi. 

Cohen avea un birou mic, format din două încăperi, deasupra 
unui bar marinăresc în Cartierul Roșu al orașului. Nu era amiază 
și „păsările de noapte” dormeau încă - târfele și hoţii, muzicienii 
și stripperii, chelnerii și oamenii de ordine, cei care însufleţeau 
locul noaptea. Ar fi putut fi orice cartier de afaceri dărăpănat, 
posomorât și rece dimineața, și deloc curat. 

Urcă scările până ajunse în faţa unei uși de la primul etaj, 
bătu și intră. O secretară între două vârste prezida peste o 
încăpere mică, plină cu dosare și scaune portocalii din plastic. 

— AȘ dori să vorbesc cu domnul Cohen. 

Ea îl măsură din priviri, părând să creadă că nu semăna cu un 
marinar. 

— Vreţi un vas? îl întrebă ea neîncrezătoare. 

— Nu, răspunse el. Sunt din Israel. 

— Oh. 

Femeia ezită. Avea părul negru și ochi adânciţi și umbriţi și 
purta verighetă. Dickstein se întrebă dacă nu era cumva 
doamna Cohen. Ea se ridică în picioare și intră pe o ușă din 
spatele mesei la care lucra într-un birou. Purta un costum cu 
pantaloni, iar din spate nu-și arăta vârsta. 

Un minut mai târziu, deschise din nou ușa și-i făcu semn să 
intre în biroul lui Cohen. Acesta se ridică în picioare, dădu mâna 
cu el și spuse, fără alte amabilităţi: 

— Donez cauzei în fiecare an. În timpul războiului, am dat 
douăzeci de mii de guldeni, vă pot arăta cecul. E un nou apel? 
Va fi un alt război? 

— Nu sunt aici ca să colectez bani, domnule Cohen, îl asigură 


VP - 244 


Dickstein zâmbind. 

Doamna Cohen lăsase ușa deschisă. Dickstein o închise. 

— Pot să iau loc? 

— Dacă nu vreţi bani, puteţi să luaţi loc, să serviţi o cafea, să 
staţi aici toată ziua, zise Cohen râzând. 

Dickstein se așeză. Cohen era un bărbat scund, cu ochelari, 
chel și proaspăt ras, și părea să aibă vreo cincizeci de ani. Purta 
un costum cafeniu care nu era foarte nou. Deși avea o afacere 
destul de profitabilă, nu era milionar, presupuse Nat. 

— V-aţi aflat aici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial? 
întrebă Dickstein. 

Cohen încuviinţă din cap. 

— Eram tânăr. M-am dus la ţară și am lucrat la o fermă unde 
nu mă cunoștea nimeni, unde nimeni nu știa că eram evreu. Am 
avut noroc. 

— Credeţi că se va întâmpla din nou? 

— Da. S-a întâmplat mereu de-a lungul istoriei, de ce ar înceta 
acum? Se va întâmpla din nou, dar nu cât voi trăi eu. Am totul 
aici. Nu vreau să mă întorc în Israel. 

— In regulă. Lucrez pentru guvernul din Israel. Am dori să 
faceţi ceva pentru noi. 

Cohen ridică din umeri. 

— Ce anume? 

— Peste câteva săptămâni, unul dintre clienţii dumneavoastră 
vă va suna cu o cerere urgentă. Vor dori un mecanic naval 
pentru un vas numit Coparelli. Vrem să le trimiteţi un om 
desemnat de noi. Îl cheamă Koch și este israelian, însă va folosi 
un alt nume și acte false. Este mecanic naval - clienții 
dumneavoastră nu vor fi nemulțumiți. 

Dickstein aşteptă ca bărbatul scund să spună ceva. „Eşti un 
om cumsecade, se gândi el; un om de afaceri evreu decent, 
inteligent și muncitor și puţin cam ramolit; nu mă face să fiu 
violent cu tine”. 

— Nu-mi veţi dezvălui de ce guvernul din Israel îl vrea pe 
acest bărbat, Koch, la bordul vasului Coparell? 

— Nu. 

Se așternu tăcerea. 

— Aveţi un act de identitate? 

— Nu. 

Secretara intră fără să bată la ușă și le oferi cafea. Dickstein 


VP - 245 


percepea vibrații ostile din partea ei. Cohen se folosi de această 
întrerupere, ca să-și adune gândurile. 

— Ar trebui să fiu meshugan!” să fac asta, preciză el după ce 
femeia ieși. 

— De ce? 

— Intri de pe stradă susținând că ești reprezentant al 
guvernului din Israel și, cu toate acestea, nu-mi arăţi un act de 
identitate, nu-mi spui cum te numești. Îmi ceri să mă implic în 
ceva ce este evident necinstit, probabil ilegal; nu-mi zici ce 
încerci să faci. Chiar dacă aș crede povestea ta, n-aș fi de acord 
ca israeliţii să facă ce vrei să facă. 

Dickstein oftă, gândindu-se la alternative: să-l șantajeze, s-o 
răpească pe soţia lui, să pună stăpânire pe biroul lui într-o zi 
crucială... 

— Ce aș putea face ca să vă conving? îl iscodi el. 

— Am nevoie de o cerere personală din partea prim- 
ministrului Israelului înainte să fac ceva. 

Dickstein se ridică în picioare și dădu să plece, apoi chibzui: 
„De ce nu? De ce nu, la naiba?” Era o idee nebunească, vor 
crede că și-a pierdut minţile... însă va funcţiona, va servi 
scopului... Rânji în timp ce se gândea. Pierre Borg va face 
apoplexie. 

— Bine, îi spuse el lui Cohen. 

— Cum adică „bine”? 

— Luaţi-vă haina! Mergem la Ierusalim. 

— Acum? 

— Sunteţi ocupat? 

— Vorbești serios? 

— V-am zis că este o chestiune importantă, adăugă Dickstein, 
pe urmă arătă spre telefonul de pe birou: Vă rog s-o sunați pe 
soția dumneavoastră. 

— E dincolo de ușă. 

Ea intră în grabă, părând îngrijorată. 

— Ce este, Josef? 

— Bărbatul acesta vrea să merg la lerusalim cu el. 

— Când? 

— Acum. 

— Adică săptămâna aceasta? 

— Adică în dimineaţa aceasta, doamnă Cohen, preciză Nat. 


15 Nebun, în idiș. (n.red.). 
VP - 246 


Trebuie să subliniez că este o chestiune de maximă 
confidenţialitate. l-am cerut soțului dumneavoastră să facă ceva 
pentru guvernul israelian. Firește că dumnealui vrea să se 
asigure că, într-adevăr, guvernul îi cere această favoare, și nu 
vreun criminal. Prin urmare, îl voi duce acolo, ca să se convingă. 

— Nu te implica, Josef... 

Cohen ridică din umeri. 

— Sunt evreu, sunt deja implicat. Ai grijă de birou. 

— Nu știi nimic despre acest bărbat! 

— Atunci, voi afla. 

— Nu-mi place treaba asta. 

— Nu e niciun pericol, o linişti Cohen. Vom zbura la lerusalim, 
mă voi întâlni cu prim-ministrul și ne vom întoarce. 

— Prim-ministrul! 

Dickstein conștientiză cât de mândră va fi dacă soțul ei se va 
întâlni cu prim-ministrul Israelului. 

— Trebuie să fie o călătorie secretă, doamnă Cohen. Vă rog să 
le spuneţi oamenilor că soţul dumneavoastră se află la 
Rotterdam, cu afaceri. Se va întoarce mâine. 

Ea îi privi îndelung pe cei doi. 

— Josef al meu se va întâlni cu prim-ministrul, iar eu nu-i pot 
spune lui Rachel Rothstein? 

Atunci, Dickstein știu că totul va decurge bine. 

Cohen își luă haina din cui și o îmbrăcă. Doamna Cohen îl 
sărută, apoi îl îmbrăţișă. 

— E în regulă, îi spuse el. Totul e foarte neașteptat și ciudat, 
dar va fi în regulă. 

Ea dădu prostește din cap și se eliberă din strânsoare. 

e 

Cei doi luară un taxi până la aeroport. Dickstein se simţi din 
ce în ce mai încântat. Planul era nebunesc, parcă era un școlar. 
Deși plănuise o mare păcăleală. Nu-și putea stăpâni zâmbetul și- 
și întoarse fața, ca să nu-l vadă Cohen. 

Pierre Borg își va ieși din minţi. 

Dickstein cumpără două bilete dus-întors spre Tel Aviv, 
plătind cu cardul de credit. Trebuiau să ia un zbor de legătură 
spre Paris. Înainte de decolare, sună la ambasada din Paris și 
aranjă să fie întâmpinați de cineva în sala de tranzit 
internaţional. 

În Paris, îi dădu bărbatului un mesaj adresat lui Borg, în care 


VP - 247 


explica de ce era nevoie. Diplomatul era un om din Mossad și-l 
trată pe Dickstein cu respect. Lui Cohen i se îngădui să asiste la 
discuţie, iar când bărbatul se înapoie la ambasadă, Josef spuse: 

— Ne putem întoarce, m-am convins. 

— Oh, nu, replică Dickstein. Dacă tot am ajuns până aici, 
vreau să fiu sigur de dumneavoastră. 

— Trebuie să fii un om important în Israel, zise Cohen în 
avion. 

— Nu. Dar ceea ce fac eu este important. 

Cohen voia să știe cum să se comporte, cum să i se adreseze 
prim-ministrului. 

— Nu știu, nu l-am întâlnit niciodată, îl lămuri Nat. Strângeți-i 
mâna și spuneţi-i pe nume. 

Cohen zâmbi. incepea să împărtășească spiritul poznaș al lui 
Dickstein. 

Pierre Borg îi așteptă la aeroportul Lod cu o mașină, ca să-i 
ducă la lerusalim. El zâmbi și-i strânse mâna lui Cohen, însă 
clocotea pe dinăuntru. În timp ce se apropiau de mașină, îi 
șuieră printre dinţi lui Dickstein: 

— Ar fi bine să ai un motiv bun pentru toate astea. 

— Am. 

Se aflară în compania lui Cohen tot drumul, prin urmare, Borg 
n-avu ocazia să-l interogheze pe Dickstein. Se duseră direct la 
reședința prim-ministrului. Nat și Cohen așteptau într-o 
anticameră, în timp ce Borg îi explica prim-ministrului ce era 
nevoie și de ce. 

După câteva minute, fură invitaţi înăuntru. 

— Acesta este Nat Dickstein, domnule, îl prezentă Borg. 

Își strânseră mâinile, apoi prim-ministrul spuse: 

— Deși nu ne-am întâlnit până acum, am auzit de dumneata, 
domnule Dickstein. 

— lar dumnealui este domnul Josef Cohen din Antwerp, 
adăugă Borg. 

— Domnule Cohen, zâmbi prim-ministrul. Sunteţi un om 
extrem de prudent. Ar trebui să fiţi politician. Și-acum... vă rog 
să faceți treaba asta pentru noi. Este foarte important și nu veţi 
avea de suferit. 

Cohen era vrăjit. 

— Da, domnule, voi face asta, desigur. Îmi cer iertare că v-am 
deranjat... 


VP - 248 


— Nu vă faceţi probleme. Aţi procedat corect, spuse el și-i 
strânse din nou mâna lui Cohen. Vă mulțumesc pentru vizită. La 
revedere. 

Borg fu mai puţin politicos pe drumul de întoarcere spre 
aeroport. Ședea pe scaunul din faţă în mașină, fumând un 
trabuc și foindu-se. Când ajunseră la aeroport, Borg reuși să-l 
tragă o clipă deoparte pe Dickstein. 

— Dacă mai faci o dată o chestie ca asta... 

— Am fost obligat, se scuză Dickstein. A durat mai puţin de un 
minut. De ce nu? 

— De ce nu? Fiindcă jumătate din departamentul meu a lucrat 
toată ziua, ca să rezolve minutul ăsta. De ce nu i-ai pus o armă 
la tâmplă bărbatului sau ceva de genul ăsta? 

— Deoarece nu suntem barbari, răspunse Dickstein. 

— Asta-mi spune toată lumea. 

— Zău? E un semn rău. 

— De ce? 

— Fiindcă n-ar trebui să ţi se spună. 

Fu anunţat zborul lor. În timp ce se îmbarca în avion împreună 
cu Cohen, Dickstein se gândea la relaţia lui cu Borg, care 
începea să degenereze. Întotdeauna își vorbiseră astfel, 
aruncându-și insulte zeflemitoare, dar până în acel moment 
existase un substrat dacă nu de afecţiune, măcar de respect. Și 
iată că dispăruse. Borg îi era, într-adevăr, potrivnic. Refuzul lui 
Dickstein de a fi retras din misiune reprezentase un act de 
sfidare care nu putea fi tolerat. Dacă Nat ar fi dorit să rămână în 
Mossad, ar fi trebuit să lupte împotriva lui Borg pentru postul de 
director - nu mai era suficient loc pentru amândoi în organizaţie. 
Însă nu va mai exista o întrecere, deoarece Dickstein avea de 
gând să demisioneze. 

În timpul zborului de noapte spre Europa, Cohen bău niște 
gin, apoi adormi. Dickstein trecu în revistă munca pe care o 
făcuse în ultimele cinci luni. În mai, începuse misiunea fără să 
aibă nici cea mai vagă idee despre cum va fura uraniul de care 
avea nevoie Israelul. Soluţionase problemele pe măsură ce se 
lovise de ele, găsind câte o rezolvare pentru fiecare: cum să 
localizeze uraniul, cum să-l fure, cum să deturneze un vas, cum 
să camufleze implicarea Israelului în furt, cum să prevină ca 
dispariţia uraniului să fie raportată autorităţilor, cum să-i 
îmbuneze pe proprietarii mărfii. Dacă s-ar fi gândit puţin la 


VP - 249 


început și ar fi încercat să-și imagineze tot planul, n-ar fi reușit 
să anticipeze toate complicațiile. 

Avusese și noroc, și ghinion. Faptul că proprietarii vasului 
Coparelli colaborau cu o agenţie evreiască de recrutare a 
echipajului fusese un crâmpei de noroc; la fel fusese și comanda 
de uraniu în scopuri nenucleare și transportul maritim. Ghinionul 
consta, în principal, în întâlnirea întâmplătoare cu Yasif Hassan. 

Arabul, junghiul din coastă. Dickstein era aproape sigur că 
scăpase de adversari când luase avionul spre Buffalo, ca să-l 
întâlnească pe Cortone, și că ei nu-i luaseră urma de atunci. Insă 
asta nu însemna că renunțaseră. 

l-ar fi fost de folos să știe cât de mult aflaseră aceștia înainte 
să-i piardă urma. 

Se putea întâlni din nou cu Suza când toată afacerea aceea se 
va fi încheiat, iar Hassan era cel învinuit pentru asta. Dacă ar fi 
să meargă la Oxford, cu siguranță, arabul i-ar da cumva de 
urmă. 

Avionul începu manevrele de aterizare. Își prinse centura de 
siguranţă. Totul era pus la punct: planul stabilit, pregătirile 
făcute. Zarurile fuseseră aruncate. Ştia ce cărţi avea în mână și 
cunoștea și unele dintre cărțile adversarilor, iar ei pe unele pe 
care le ţinea el. Nu mai rămânea decât să înceapă jocul. Nimeni 
nu putea prezice rezultatul. Și-ar fi dorit să vadă limpede 
viitorul, și-ar fi dorit ca planul lui să fi fost mai puţin complicat, 
și-ar fi dorit să nu-și riște din nou viața și și-ar fi dorit să înceapă 
jocul, pentru a înceta să-și mai dorească și să treacă la acţiune. 

Cohen se trezi. 

— Oare am visat tot ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Nu, zâmbi Dickstein. 

Mai avea o sarcină neplăcută de îndeplinit: trebuia să bage 
spaima în Cohen. 

— V-am spus că este o chestiune importantă și secretă. 

— Firește, înțeleg. 

— Nu înțelegeţi. Dacă veţi vorbi despre asta altcuiva în afară 
de soția dumneavoastră, vom lua măsuri drastice. 

— Este o ameninţare? Ce vrei să sugerezi? 

— Vreau să sugerez că, dacă n-o să vă ţineţi gura, o vom 
ucide pe soția dumneavoastră. 

Cohen se zgâi și păli. După o clipă, își întoarse capul și privi 
pe hublou la aeroportul care se întrezărea jos. 


VP - 250 


Capitolul 13 


Hotelul Rossiya din Moscova era cel mai mare din Europa. 
Avea 5 738 de paturi, 15 kilometri de covoare și niciun aparat 
de aer condiţionat. 

Yasif Hassan dormi foarte prost acolo. 

Era ușor să spui: „Fedainii ar trebui să deturneze motonava 
înainte ca Dickstein să ajungă la ea”, însă cu cât se gândea mai 
mult la asta, cu atât mai îngrozit era. 

În 1986, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) nu era 
entitatea politică omogenă care pretindea a fi. Nu era nici măcar 
o federaţie liberă de grupuri individuale care lucrau împreună. Ci 
mai mult un club pentru oamenii care împărtășeau același 
interes: îi reprezenta pe membrii lui, dar nu-i controla. Grupurile 
individuale de gherilă puteau să-și susțină punctul de vedere în 
OEP, însă nu puteau acţiona ca o singură entitate și nici n-o 
făceau. Prin urmare, atunci când Mahmoud spusese că fedainii 
vor face ceva, vorbise doar în numele grupului său. Mai mult, în 
situaţia dată, n-ar fi fost o idee prea înțeleaptă să le ceară 
membrilor OEP să colaboreze. Egiptenii ofereau organizaţiei 
bani, baze de antrenament și un cămin, dar avea și oameni 
infiltraţi în interiorul ei: dacă voiai să păstrezi un secret față de 
arabi, atunci trebuia să-l păstrezi și faţă de OEP. Desigur, după 
deturnare, când vasul capturat cu încărcătura lui de uraniu va 
intra în atenţia presei internaţionale, egiptenii vor ști și vor 
bănui că fedainii îi contracaraseră în mod deliberat, însă 
Mahmoud va face pe nevinovatul, iar egiptenii vor fi obligaţi să 
se alăture aclamaţiilor generale ale fedainilor, pentru că 
incomodaseră un act de violenţă al israelienilor. 

Oricum, Mahmoud nu considera că avea nevoie de ajutorul 
celorlalți. Grupul lui deţinea cele mai bune legături în afara 
Palestinei, cea mai bună organizare din Europa și suficienţi bani. 
Se afla în prezent în Benghazi și făcea aranjamente, ca să 
împrumute un vas, în timp ce membrii echipei lui internaţionale 
erau convocați din diferite părți ale lumii. 

Dar sarcina crucială cădea pe umerii lui Hassan: dacă fedainii 
trebuiau să ajungă la Coparelli înaintea israelienilor, atunci 


VP - 251 


arabul trebuia să stabilească exact când și unde va avea loc 
deturnarea plănuită de Dickstein. Pentru asta, avea nevoie de 
KGB. 

Se simţea teribil de neliniștit în preajma lui Rostov. Până să-l 
viziteze pe Mahmoud, Hassan crezuse că lucra pentru două 
organizaţii care aveau un scop comun. În acel moment era, 
indiscutabil, agent dublu, care se prefăcea, pur și simplu, că 
lucra cu egiptenii și cu KGB-ul în timp ce le sabota planurile. Se 
simțea diferit - ca un trădător, într-un fel - și se temea că 
Rostov va observa această schimbare la el. 

Când Hassan zbura la Moscova cu avionul, Rostov era și el 
cuprins de îngrijorare. Îi zisese lui Yasif că n-avea suficient 
spaţiu în apartament pentru a-l găzdui, deși arabul știa că 
ceilalți membrii ai familiei erau plecaţi în vacanţă. Părea că 
Rostov ascundea ceva. Hassan bănuia că se întâlnea cu o 
femeie și nu voia să fie incomodat. 

După noaptea agitată petrecută în hotelul Rossiya, Yasif se 
întâlni cu Rostov în clădirea KGB-ului de lângă șoseaua de 
centură a Moscovei, în biroul șefului lui David, Feliks Voronţov. 
Și acolo situaţia era încordată. Cei doi bărbaţi aveau o discuţie 
în contradictoriu atunci când Hassan intră în încăpere și, chiar 
dacă ei tăcură brusc, atmosfera era tensionată. Cu toate 
acestea, Hassan era prea ocupat de mutările lui clandestine și 
nu le acordă prea multă atenţie. El se așeză. 

— Ceva noutăţi? 

Rostov și Voronţov se uitară unul la celălalt. Rostov ridică din 
umeri. Voronţov răspunse: 

— Stromberg a fost echipat cu un transmiţător radio foarte 
puternic. A părăsit docul și navighează înspre sud, traversând 
Golful Biscaya. Bănuim că se îndreaptă spre Haifa, de unde va 
lua la bord un echipaj alcătuit din agenți ai Mossadului. Cred că 
putem fi cu toţii destul de mulțumiți de informaţiile pe care le- 
am strâns. Proiectul se încadrează în sfera acţiunii pozitive. 
Sarcina noastră devine mai degrabă prescriptivă decât 
descriptivă, cum a fost. 

— Toţi cei din sediul central de la Moscova vorbesc așa, rosti 
Rostov, pe un ton necuviincios. 

Voronţov se uită urât la el. 

— Ce acţiune? întrebă Hassan. 

— Rostov se va duce la Odesa și se va îmbarca pe un vas 


VP - 252 


comercial polonez numit Karla, răspunse Voronțov. Este un 
cargobot obișnuit, însă este foarte rapid și deține un anume 
echipament suplimentar - îl folosim destul de des. 

Rostov se holba la tavan, cu o expresie de dezgust întipărită 
pe față. Hassan bănuia că David voia să le ascundă egiptenilor 
unele detalii: poate tocmai acesta era motivul pentru care se 
certase cu Voronţov. 

— Treaba ta este să faci rost de un vas egiptean și să 
stabilești un contact cu Karla în Mediterana, continuă Feliks. 

— Și-apoi? întrebă Hassan. 

— II așteptăm pe Tyrin, la bordul motonavei Coparel/li, ca să 
ne spună când are loc deturnarea vasului de către israelieni. Mai 
trebuie să ne comunice dacă uraniul va fi transferat de pe 
Coparelli pe Stromberg sau dacă, pur și simplu, va rămâne la 
bordul lui Coparelli, ca să fie transportat la Haifa și descărcat 
acolo. 

— Și-apoi? insistă Hassan. 

Voronţov dădu să vorbească, dar Rostov i-o luă înainte: 

— Vreau să le spui celor din Cairo o poveste de acoperire. Și 
ca oamenii tăi să creadă că noi nu știm despre Copare!li, doar că 
israelienii plănuiesc ceva în Mediterana și că încercăm încă să 
descoperim ce anume. 

Hassan încuviinţă din cap, cu o expresie impasibilă. Trebuia 
să știe care era planul, iar Rostov nu voia să i-l spună! 

— Le voi zice asta dacă-mi veţi dezvălui planul adevărat, 
replică el. 

Rostov se uită la Voronţov și ridică din umeri. 

— După deturnare, Karla va stabili un traseu pentru vasul lui 
Dickstein, indiferent care din ele va transporta uraniul. Karla se 
va ciocni cu vasul respectiv, adăugă Feliks. 

— Se va ciocni?! 

— Căpitanul vasului pe care te vei afla va fi martor la 
coliziune, o va raporta și va observa că echipajul este alcătuit 
din israelieni și că încărcătura pe care o transportă este uraniu. 
Veţi raporta și aceste lucruri. Se va deschide o anchetă 
internaţională, referitoare la această ciocnire. Prezenţa 
israelienilor, precum și a uraniului la bordul vasului va fi stabilită 
dincolo de orice îndoială. Între timp, uraniul va fi înapoiat 
proprietarilor lui de drept, iar israelienii vor cădea în dizgrație. 

— Israelienii se vor împotrivi, opină Hassan. 


VP - 253 


— Cu atât mai bine, având în vedere că vasul tău va fi acolo, 
ca să asiste la atacul lor și să ne ajute să-i învingem, zise 
Rostov. 

— Este un plan bun, spuse Voronţov. Este simplu. Nu trebuie 
decât să se ciocnească, restul va veni de la sine. 

— Da, este un plan bun, conchise Hassan. 

Se potrivea perfect cu schema fedainilor. Spre deosebire de 
Dickstein, Yasif știa că Tyrin se afla la bordul motonavei 
Coparelli. După ce fedainii o vor deturna și-i vor prinde în 
ambuscadă pe israelieni, îl vor arunca pe Tyrin în mare, cu tot 
cu staţia lui radio, și atunci Rostov nu va mai avea cum să-i 
localizeze. 

Numai că Hassan trebuia să afle când și unde intenţiona 
Dickstein să deturneze vasul, în așa fel încât fedainii să ajungă 
acolo primii. 

Era cald în biroul lui Voronţov. Hassan se apropie de fereastră 
și privi traficul de pe șoseaua de centură a Moscovei. 

— Trebuie să aflăm exact când și unde va deturna Dickstein 
motonava Coparelli, spuse el. 

— De ce? întrebă Rostov, făcând un gest cu ambele braţe 
deschise lateral, cu palmele în sus. Il avem pe Tyrin la bordul ei 
și un transmiţător pe Stromberg. Știm unde se află ambele nave 
în orice clipă. Nu trebuie decât să ne ţinem pe-aproape și să 
intervenim la momentul oportun. 

— Vasul meu trebuie să se afle în zona potrivită, la momentul 
crucial. 

— Atunci, urmărește vasul Stromberg, rămânând dincolo de 
orizont - îi poţi intercepta semnalele radio. Sau păstrezi legătura 
cu mine de pe Kar/a. Sau ambele variante. 

— Să presupunem că transmiţătorul se va defecta sau Tyrin 
va fi deconspirat. 

— Riscul să se întâmple asta trebuie pus în balanţă cu 
pericolul de a ne da de gol dacă vom începe să-l urmărim din 
nou pe Dickstein - admițând că-i vom da de urmă. 

— Are dreptate totuși, interveni Voronţov. 

Fu rândul lui Rostov să se uite urât la el. 

Hassan își desfăcu nasturele de la guler. 

— Pot să deschid o fereastră? 

— Nu se deschid, răspunse Voronţov. 

— Voi n-aţi auzit de aer condiţionat? 


VP - 254 


— În Moscova? 

Hassan se întoarse și i se adresă lui Rostov: 

— Mai gândește-te. Vreau să mă asigur că le venim de hac 
oamenilor aceștia. 

— M-am gândit, replică Rostov. Suntem foarte siguri. Întoarce- 
te la Cairo, găsește vasul și păstrează legătura cu mine! 

„Ticălos încrezut”, chibzui Hassan. Apoi se întoarse spre 
Voronţov. 

— Sincer, nu pot să le spun alor mei că sunt mulţumit cu 
acest plan decât dacă eliminăm orice incertitudine. 

— Sunt de acord cu Hassan, spuse Voronţov. 

— Ei bine, eu nu sunt, zise Rostov. Planul, așa cum e el acum, 
a fost aprobat de Andropov. 

Până în acel moment, Hassan crezuse că va obţine ce-și 
dorea, având în vedere faptul că Voronţov era de partea lui și că 
era șeful lui Rostov. Dar pomenirea numelui șefului KGB părea 
să constituie o mutare câștigătoare în acel joc: Voronţov era 
aproape intimidat de acel nume și Hassan fu nevoit să-și 
ascundă din nou disperarea. 

— Planul poate fi schimbat, zise Voronţov. 

— Doar cu aprobarea lui Andropov, spuse Rostov. Nu vei 
obține sprijinul meu pentru această schimbare. 

Buzele lui Voronţov se subţiară. „Il urăște pe Rostov, reflectă 
Hassan, la fel ca și mine”. 

— Prea bine, atunci, conchise Voronţov. 

De când lucra în serviciile de informaţii, Hassan făcuse parte 
dintr-o echipă de profesioniști - serviciul egiptean de 
contrainformaţii militare, KGB, chiar și fedainii. Mai existaseră 
persoane, oameni cu experienţă și putere de decizie, care-i 
dăduseră ordine, îl îndrumaseră și-și asumaseră răspunderea. 
Insă în timp ce ieșea din clădirea KGB-ului, ca să se întoarcă la 
hotel, Hassan își dădu seama că era pe cont propriu. 

Trebuia să găsească singur un bărbat extrem de alunecos și 
de deștept și să-i descopere cel mai bine ascuns secret. 

Câteva zile, se simţi cuprins de panică. Se întoarse la Cairo, le 
spuse alor săi povestea de acoperire sugerată de Rostov și făcu 
rost de vasul egiptean pe care-l ceruse acesta. Problema părea 
asemenea unei stânci ascuţite, pe care nu se putea căţăra. Fără 
să-și dea seama, începu să caute printre amintiri, atitudini și 
abordări menite să-i permită să-și ducă la bun sfârșit sarcina, să 


VP - 255 


acționeze independent. 

Fu nevoit să deruleze în minte destul de multe amintiri. 

Odinioară, Yasif Hassan fusese un alt om: un tânăr arab 
bogat, aproape un aristocrat, care avea lumea la picioare. Era 
dominat de atitudinea că putea face orice, mai mult sau mai 
puţin - și făcuse, punându-și în gând asta. Plecase să studieze în 
Anglia, o ţară străină, fără remușcări; se integrase în societate 
fără să-i pese sau măcar să se întrebe ce părere aveau oamenii 
despre el. 

Existaseră perioade, chiar și atunci când fusese nevoit să 
înveţe, dar făcuse și acest lucru cu ușurință. Odată, un coleg de- 
al lui, un viconte „de nu știu ce”, îl invitase la ţară, ca să joace 
polo pe iarbă. Hassan nu mai jucase niciodată polo pe iarbă. 
Intrebase despre reguli și-i urmărise o vreme pe ceilalţi jucând, 
observând cum ţineau crosele din lemn, cum loveau mingea, 
cum o pasau și de ce; apoi intrase în joc. Deși mânuia cu 
stângăcie crosa, călărea ca vântul: jucă destul de bine, 
bucurându-se de joc, iar echipa lui câștigă. 

Mai târziu, în 1968, el își spuse: „Pot face orice, însă pe cine 
să imit?” 

Răspunsul îl indică, desigur, pe David Rostov. 

David era o fire independentă, încrezătoare, capabilă de orice, 
o minte sclipitoare. Îl putea găsi pe Dickstein chiar și atunci 
când părea împotmolit, dezorientat sau intrat într-o înfundătură. 
O făcuse de două ori. Hassan își aminti: 


Întrebare: Ce știi despre mișcările lui Dickstein înainte de 
asta, când se afla aici, în Luxemburg? 

Intrebare: Ce există aici, în Luxemburg? De ce este un loc atât 
de important? De ce banca ta se află aici, de exemplu? 

Răspuns: Este o capitală europeană importantă. Banca mea 
se află aici pentru că Banca Europeană de Investiţii se află aici. 
Dar mai există aici și câteva instituţii ale Pieței Comunitare: 
Secretariatul Parlamentului European, Consiliul de Miniștri și 
Curtea de Justiţie. Ah, și Euratom... 

Euratom! 

Intrebare: Dickstein a dispărut - unde ar fi putut merge? 

Răspuns: Nu ştiu. 

Intrebare: Dar pe cine credem că ar cunoaște? 

Răspuns: Doar pe profesorul Ashford din Oxford... 


VP - 256 


Oxford! 

Abordarea lui Rostov era aceea de a descoperi frânturi de 
informaţii - orice fel de informaţie, oricât de neînsemnată ca să 
ajungă la ţintă. 

Problema era că păreau să fi folosit toate frânturile de 
informaţii pe care le dețineau. 

„Atunci voi obţine mai multe, chibzui Hassan. Pot face orice”. 

Își stoarse creierii, încercând să-și amintească tot din 
perioada pe care o petrecuseră împreună la Oxford. Dickstein 
fusese în război, juca șah, purta haine ponosite... 

Avea o mamă. 

Însă murise. 

Hassan nu-i cunoscuse nici fraţii, nici surorile, nici vreo rudă. 
Trecuse foarte mult timp de-atunci, și nici măcar în acea 
perioadă nu fuseseră apropiaţi. 

Mai exista totuși cineva care ar putea ști mai multe despre 
Dickstein: profesorul Ashford. 

Așadar, în disperare de cauză, Yasif Hassan se duse la Oxford. 

Tot drumul - în avion, prin Cairo, în taxi, de la aeroportul din 
Londra la gara Paddington, în trenul spre Oxford și iar în taxi, 
spre căsuţa verde cu alb de pe malul râului - se gândi la 
Ashford. Adevărul era că-l disprețuia. O fi fost el un aventurier în 
tinerețe, dar se transformase într-un bătrân slab, un diletant 
politic, un profesor universitar care nu reușea nici măcar să-și 
țină soţia în frâu. Nu puteai respecta un încornorat și faptul că 
englezii nu credeau la fel nu făcea decât să sporească disprețul 
lui Hassan. 

Își făcea griji că slăbiciunea lui Ashford, coroborată cu un soi 
de loialitate faţă de Dickstein, care-i fusese atât prieten, cât și 
student, îl vor opri să se implice. 

Se întrebă dacă să scoată în evidenţă aspectul că Dickstein 
era evreu. Ştia încă de pe vremea când fusese la Oxford că cel 
mai trainic sentiment antisemitic în Anglia era cel al clasei 
superioare: cluburile londoneze care încă îi respingeau pe evrei 
se aflau în West End, nu în East End. Însă Ashford era excepţia. 
lubea Orientul Mijlociu și atitudinea lui pro-arabă era una etică, 
nu rasială, în motivaţie. Nu: abordarea aceea ar fi o greșeală. 

În cele din urmă, hotărî să joace cu cărţile pe faţă; să-i spună 
lui Ashford de ce voia să dea de urma lui Dickstein și să spere că 
profesorul va fi de acord să-l ajute din același motiv. 


VP - 257 


e 

După ce-și strânseră mâinile și-și turnară niște Sherry, se 
așezară în grădină. 

— Ce te aduce înapoi în Anglia atât de curând? îl întrebă 
Ashford. 

Hassan îi spuse adevărul. 

— Sunt pe urmele lui Nat Dickstein. 

Ședeau pe malul râului, în acel colț mic de grădină izolat de 
gardul viu, unde Hassan o sărutase pe frumoasa Eila cu mulţi 
ani în urmă. Colţul era ferit de vântul de octombrie, iar soarele 
de toamnă îi încălzea. 

Ashford era reţinut, precaut, fără să i se citească pe faţă ceva. 

— Cred c-ar fi mai bine să-mi zici ce se întâmplă. 

Hassan observă că, în timpul verii, profesorul acordase mai 
multă atenţie modei. Își lăsase perciuni, avea părul tuns 
asemenea călugărilor din abaţii, cu breton, și purta o pereche de 
blugi cu o curea lată din piele pe sub jacheta veche din tweed. 

— Vă voi spune, zise Hassan, cu un sentiment oribil că Rostov 
ar fi fost mai subtil decât el, dar trebuie să-mi promiteţi că nu 
veţi zice nimănui. 

— De acord. 

— Dickstein este spion israelian. 

Ashford miji ochii, însă nu spuse nimic. 

— Sioniștii plănuiesc să facă bombe atomice, dar le lipsește 
plutoniul, continuă Yasif. Au nevoie de o anumită cantitate de 
uraniu pentru reactorul lor, ca să scoată plutoniu. Dickstein are 
sarcina să fure uraniul și eu am misiunea să-l găsesc și să-l 
opresc. Vreau să mă ajutaţi. 

Ashford se holbă la paharul cu vin și-l goli dintr-o înghiţitură. 

— Există două întrebări, zise el, iar Hassan își dădu seama că 
Ashford urma să trateze situaţia ca pe o problemă intelectuală, 
apărarea caracteristică a academicianului speriat. Prima este 
aceea dacă pot sau nu să te ajut; cealaltă, dacă ar trebui sau nu 
s-o fac. A doua variantă este prioritară, cred; cel puţin din punct 
de vedere moral. 

Hassan reflectă: „Îmi vine să te iau de după ceafă și să te 
scutur. Aș putea face asta, cel puţin la figurat”. 

— Bineînţeles că ar trebui. Credeţi în cauza noastră. 

— Nu este atât de simplu. Mi se cere să intervin într-o luptă 
dintre doi oameni și ambii îmi sunt prieteni. 


VP - 258 


— Însă doar unul singur este de partea binelui. 

— Așadar, ar trebui să-l ajut pe cel care este de partea binelui 
și să-l trădez pe cel care este de partea răului? 

— Desigur. 

— Nu există niciun „desigur” în treaba asta... Ce vei face când 
îl vei găsi pe Dickstein? Dacă-l vei găsi... 

— Lucrez pentru serviciul egiptean de informaţii militare, 
domnule profesor. Dar sunt loial Palestinei, așa cum cred că 
sunteți și dumneavoastră. 

Ashford refuză să muște momeala. 

— Continuă, rosti el pe un ton evaziv. 

— Trebuie să aflu exact când și unde plănuiește Dickstein să 
fure uraniul, adăugă Hassan ezitând. Fedainii vor ajunge acolo 
înaintea lui Dickstein și vor fura ei înșiși uraniul. 

Lui Ashford îi luceau ochii. 

— Dumnezeule! exclamă el. Ce grozăvie! 

„Mai are puţin, se gândi Hassan. Este speriat, dar și curios”. 

— Dumneavoastră vă este ușor să fiți loial Palestinei, aici, în 
Oxford, ţinând prelegeri, mergând la întruniri. Lucrurile sunt 
puţin mai dificile pentru aceia dintre noi care luptă pentru ţară. 
Sunt aici ca să vă cer să faceţi ceva concret pentru convingerile 
pe care le aveţi, să hotărâți dacă idealurile dumneavoastră au 
sau nu vreo însemnătate. Acum vom afla, atât eu, cât și 
dumneavoastră, dacă, într-adevăr, cauza arabă reprezintă ceva 
mai mult decât un concept romantic. Acesta este testul, 
domnule profesor. 

— Poate că ai dreptate, spuse Ashford. 

lar Hassan reflectă: „Te-am prins!” 

e 

Suza hotărî să-i spună tatălui ei că era îndrăgostită de Nat 
Dickstein. 

La început, nici ea nu prea fusese sigură de asta. Cele câteva 
zile pe care le petrecuseră împreună în Londra fuseseră fericite 
și pline de iubire, însă după aceea își dăduse seama că 
sentimentele acelea ar putea fi trecătoare. Alesese să nu ia 
nicio hotărâre. Va lăsa lucrurile să decurgă firesc și va vedea ce 
va ieși din asta. 

Ceva se întâmplase în Singapore și asta o făcu să se 
răzgândească. Doi dintre însoțitorii de bord erau homosexuali și 
ocupau doar una din cele două camere de hotel rezervate 


a i 


VP - 259 


pentru ei, așadar, echipajul putea folosi cealaltă cameră ca să 
petreacă. In timpul petrecerii, pilotul îi făcuse avansuri Suzei. 
Era un bărbat tăcut și zâmbitor, cu părul blond și trăsături fine și 
cu un simț dezvoltat al umorului, însă cam trăsnit. Toate 
stewardesele îl considerau o partidă bună. În mod normal, Suza 
s-ar fi culcat cu el fără să stea pe gânduri. Dar îl refuzase, 
uimind întregul echipaj. Gândindu-se la asta ulterior, hotărî că 
nu mai simţea nevoia să și-o traga. Renunțase complet la acest 
gând. Nu-l dorea decât pe Nathaniel. Semăna oarecum cu acel 
moment când apăruse al doilea album al formaţiei Beatles, în 
urmă cu cinci ani, iar ea își verificase vraful de discuri cu Elvis, 
Roy Orbison și Everly Brothers și-și dăduse seama că nu mai 
voia să le asculte, că n-o mai încântau, deoarece ascultase de 
prea multe ori acele melodii bine cunoscute. lar în acel moment 
își dorea să asculte muzică de calitate superioară. Ei bine, 
situaţia era oarecum asemănătoare, chiar mai mult. 

Scrisoarea lui Dickstein fusese  elementul-cheie. Scrisă 
Dumnezeu știe unde și trimisă de pe aeroportul Orly, Paris. Cu 
scrisul lui mărunt și îngrijit și cu bucle exagerate la literele „g” și 
„i”, el își deschisese inima într-un mod care era cu atât mai 
devastator cu cât venea de la un bărbat taciturn din fire. Ea 
plânsese când citise scrisoarea. 

Işi dorea să găsească o cale prin care să-i explice toate astea 
tatălui ei. 

Ştia că el nu-i îndrăgea pe evrei. Dickstein era un fost student 
și tatăl ei fusese sincer încântat să-l vadă și pregătit să treacă 
peste faptul că vechiul student era de partea inamicului. Dar în 
acel moment, ea plănuia ca Dickstein să facă parte din viaţa ei, 
să-l facă membru al familiei. El scria în scrisoare: „Îmi doresc să 
fim împreună pentru totdeauna”. Și Suza abia aștepta să-i 
spună: „Oh, da, și eu”. 

Ea credea că ambele tabere greșeau în Orientul Mijlociu. 
Calvarul prin care treceau refugiații era nedrept și demn de milă 
și Suza era de părere că ei ar trebui să-și clădească alte cămine. 
Nu era ușor, însă era o treabă mai ușoară decât războiul, iar ea 
îi disprețuia actele eroice teatrale pe care atât de mulţi arabi le 
considerau irezistibile. Pe de altă parte, era limpede că dezastrul 
acela nenorocit începuse din vina sioniștilor, care puseseră 
stăpânire pe o ţară ce aparţinea altui popor. Pe tatăl ei nu-l 
atrăgea o astfel de perspectivă cinică. El vedea „Binele” de o 


VP - 260 


parte și „Răul” de partea cealaltă, iar pe fantoma frumoasă a 
soţiei lui de partea „Binelui”. 

Va fi greu pentru el. Ea îi alungase de mult visul de a-și 
conduce la altar fiica îmbrăcată în rochie albă de mireasă, dar, 
din când în când, o sfătuia să se așeze la casa ei și să-i ofere o 
nepoată. Gândul că nepoata sau nepotul ar putea fi evreu va fi 
ca o lovitură sub centură. 

Oricum, acesta era riscul de a fi părinte, își spuse Suza când 
intră în casă. 

— Am venit, tată! strigă ea, scoțându-și haina și așezându-și 
jos valiza. 

Nu primi niciun răspuns, însă servieta lui se afla în hol: 
„Trebuie să fie în grădină”, reflectă ea. Puse ibricul pe foc și ieși 
din bucătărie, luând-o înspre râu și gândindu-se la cuvintele 
potrivite prin care să-i anunţe vestea. Poate ar trebui să înceapă 
prin a-i povesti despre călătoria ei, apoi să continue treptat... 

Auzi voci când se apropie de gardul viu. 

— Și ce-ai de gând să faci cu el? întrebă tatăl ei. 

— Doar să-l urmăresc, răspunse celălalt bărbat, un străin. 
Dickstein nu trebuie omorât decât după aceea, desigur. 

Își astupă gura cu mâna, ca să-și înăbușe un strigăt de 
groază. Pe urmă se întoarse și o luă la fugă, în vârful picioarelor, 
înspre casă. 

e 

— Și-acum, zise profesorul Ashford, urmând ceea ce am putea 
numi „Metoda Rostov”, haide să ne reamintim tot ce ştim 
despre Nat Dickstein. 

„Fă cum vrei, chibzui Hassan, dar vino cu ceva, pentru 
numele lui Dumnezeu!” 

— S-a născut în East End, Londra, continuă Ashford. Tatăl lui a 
murit când el era mic. Ce știm despre mama lui? 

— Și ea a murit, conform dosarelor noastre. 

— Hm! S-a înrolat în armată în toiul războiului - cred că în 
1943. Oricum, a fost acolo ca să ia parte la atacul asupra Siciliei. 
A fost luat prizonier la scurt timp după aceea, cam pe la 
jumătatea Italiei, nu-mi mai amintesc locul. S-a zvonit - îţi 
amintești, sunt sigur - că a avut destul de mult de suferit în 
lagărul de concentrare, fiind evreu. După război, a venit aici. 
El... 

— Sicilia, îl întrerupse Hassan. 


VP - 261 


— Da? 

— Sicilia apare în dosarul lui. Se presupune că a fost implicat 
în furtul unui vas încărcat cu arme. Oamenii noștri le-au 
cumpărat de la o grupare criminală din Sicilia. Ai noștri bănuiesc 
că tâlharii i-au mituit pe sicilieni, ca să le vândă pontul. 

— Nu în Sicilia i-a salvat viaţa bărbatului? 

Hassan se întrebă la ce se referea Ashford. Își stăpâni 
nerăbdarea, zicându-și: „Lasă-l să bată câmpii - tocmai asta-i 
ideea”. 

— A salvat viaţa cuiva? 

— A unui american. Nu-ţi amintești? N-am uitat niciodată. 
Dickstein l-a adus pe bărbat aici. Un soldat cam grosier. Mi-a 
relatat întreaga poveste chiar aici, în casa asta. Acum ajungem 
undeva. Trebuie să-l fi cunoscut și tu pe bărbat, ai fost aici în 
ziua aceea, nu-ţi amintești? 

— Nu pot spune că-mi amintesc, bombăni Hassan. 

Se simţea stânjenit... probabil fusese în bucătărie, pipăind-o 
pe Eila. 

— A fost... tulburător, zise Ashford. 

El privea apa care curgea lin, derulând timpul în urmă cu 
douăzeci de ani. Pe faţa lui trecu o umbră de tristețe pentru o 
secundă, de parcă și-ar fi amintit de soţia lui. Apoi Ashford 
adăugă: 

— Eram strânși cu toţii, cadre academice și studenți, 
discutând, probabil, despre muzica atonală sau despre 
existenţialism în timp ce savuram un pahar cu Sherry, când a 
sosit un soldat masiv și a început să vorbească despre lunetiști, 
și tancuri, și sânge, și moarte. M-au trecut fiorii: de aceea îmi 
amintesc atât de bine. Zicea că familia lui era originară din 
Sicilia și că verișorii lui îl sărbătoriseră pe Dickstein după ce 
acesta îi salvase viaţa. Ai spus că o bandă siciliană i-a vândut 
pontul lui Dickstein despre vasul plin cu arme? 

— Este posibil, atâta tot. 

— Poate n-a fost nevoit să-i mituiască. 

Hassan clătină din cap. Acela era genul de informaţie banală 
din care Rostov reușea întotdeauna să extragă ceva, și totuși, 
cum avea de gând s-o întrebuințeze? 

— Nu văd cum ne-ar fi de folos această informaţie, zise el. Ce 
legătură ar putea avea deturnarea din trecut pusă la cale de 
Dickstein cu Mafia? 


VP - 262 


— Mafia, repetă Ashford. lată cuvântul pe care-l căutam. lar 
pe bărbat îl chema Cortone - Tony Cortone - nu, Al Cortone, din 
Buffalo. Îmi amintesc fiecare detaliu, ţi-am spus. 

— Și legătura? întrebă Hassan, pierzându-și răbdarea. 

Ashford ridică din umeri. 

— Pur și simplu, asta. Dickstein s-a folosit încă o dată de 
legăturile lui cu Cortone, ca să ceară ajutorul Mafiei siciliene în 
săvârșirea unui act de piraterie în Mediterana. Oamenii repetă 
faptele din tinereţe, să știi: ar putea face din nou același lucru. 

Hassan începea să înțeleagă: și, pe măsură ce se lumina, 
devenea și mai plin de speranţă. Era o posibilitate improbabilă, 
o presupunere, însă avea noimă, șansele erau reale, poate va 
reuși să-l prindă din nou din urmă pe Dickstein. 

Ashford părea mulțumit de sine. 

— Este un exemplu frumos de raţionament speculativ - mi-aș 
dori să-l pot publica într-o zi, cu note de subsol. 

— Oare? îl iscodi Hassan, cu nerăbdare. Oare? 

— Se lasă frigul, haide să intrăm în casă. 

În timp ce traversau grădina, lui Hassan îi trecu prin minte un 
gând fulgerător, că nu învățase să fie ca Rostov; abia dacă 
găsea în Ashford un înlocuitor. Poate că spiritul de independenţă 
de odinioară al profesorului dispăruse pentru totdeauna. Avea 
ceva efeminat. Se întrebă dacă și ceilalți fedaini simțeau același 
lucru și dacă ăsta constituia motivul pentru care erau atât de 
însetaţi de sânge. 

— Problema este că nu cred că Al Cortone îţi va spune ceva, 
indiferent ce știe, zise Ashford. 

— Dumneavoastră v-ar spune? 

— De ce ar face-o? Abia dacă-și mai amintește de mine. Dacă 
Eila ar fi trăit, s-ar fi putut duce la el și i-ar fi îndrugat o 
poveste... 

— Ei bine... 

Hassan și-ar fi dorit ca Eila să nu fie adusă în discuţie. 

— ... atunci va trebui să încerc singur. 

Cei doi intrară în casă. Când pășiră în bucătărie, dădură cu 
ochii de Suza; apoi se uitară unul la celălalt și știură că găsiseră 
răspunsul. 

[] 

Înainte de a intra cei doi bărbaţi în casă, Suza se convinsese 

deja că se înșelase atunci când ieșise în grădină și crezuse că-i 


VP - 263 


auzise vorbind despre uciderea lui Nat Dickstein. Pur și simplu, 
nu putea fi adevărat: grădina, râul, soarele tomnatic, un 
profesor și musafirul lui... crima nu-și avea locul acolo, întreaga 
idee era ireală, ca prezenţa unui urs polar în deșertul Sahara. Și- 
apoi, exista o explicaţie psihologică întemeiată pentru greșeala 
ei: își pusese în gând să-i dezvăluie tatălui ei că-l iubea pe 
Dickstein și se temuse de reacţia lui - probabil că Freud ar fi 
prezis că, în acel moment, își imagina că tatăl ei punea la cale 
un plan să-i ucidă iubitul. 

Deoarece aproape credea acest raţionament, ea le zâmbi larg 
și întrebă: 

— Cine vrea cafea? Tocmai am făcut-o. 

Tatăl ei o sărută pe obraz. 

— N-am știut că te-ai întors, draga mea. 

— Doar ce-am sosit. Mă gândeam să ies afară să te caut. 

„Oare de ce spun minciunile astea?” 

— Nu-l cunoști pe Yasif Hassan - mi-a fost student când erai 
mică. 

Hassan îi sărută mâna și se holbă la ea așa cum făceau 
persoanele care o cunoscuseră pe Eila. 

— Eşti la fel de frumoasă ca mama ta, rosti el cu o voce în 
care nu se simţea nici urmă de cochetărie, nici măcar de flatare, 
ci de uimire. 

— Yasif a venit aici în urmă cu câteva luni, la scurt timp după 
vizita unui contemporan al lui - Nat Dickstein, o lămuri tatăl. Pe 
Dickstein l-ai cunoscut, cred, dar aţi plecat amândoi înainte să 
vină Yasif. 

— A existat vreo legă... legătură? întrebă ea, înjurând în gând 
că vocea îi tremurase când rostise ultimul cuvânt. 

Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt. 

— Ca să fiu sincer, da, răspunse Ashford. 

În acel moment, ea știu că era adevărat, că n-auzise greșit, 
chiar aveau de gând să-l ucidă pe singurul bărbat pe care-l 
iubise vreodată. Simţi că era pe punctul de a plânge, așa că se 
întoarse cu spatele la ei, făcându-și de lucru cu ceștile și cu 
farfurioarele. 

— Vreau să te rog să faci ceva, draga mea. Ceva foarte 
important, în memoria mamei tale. la loc. 

„Nu mai vreau, reflectă ea; nu vreau să fie mai rău de-atât, te 
rog”. 


VP - 264 


Ea inspiră adânc, se întoarse și se așeză cu faţa la el. 

— Vreau să-l ajuţi pe Hassan să dea de urma lui Nat Dickstein. 

Din acea clipă, își uri tatăl. Brusc, știu că dragostea lui pentru 
ea era falsă, că n-o văzuse niciodată ca pe o fiinţă omenească și 
că se folosea de ea așa cum se folosise de mama ei. Nu va mai 
avea niciodată grijă de el, nu-l va mai sluji; nu-și va mai face 
niciodată griji despre cum se simţea, indiferent dacă încerca un 
sentiment de singurătate, dacă avea nevoie de ceva... 
Conștientiză, în acea clipă de introspecție și ură, că și mama ei 
ajunsese în acel punct cu el, la un moment dat; și că va face 
exact ceea ce făcuse și Eila: îl va disprețui. 

— Există un bărbat în Statele Unite care s-ar putea să știe 
unde se află Dickstein, continuă Ashford. Vreau să mergi acolo 
împreună cu Hassan și să-l întrebi pe acest bărbat. 

Suza nu spuse nimic. Hassan îi interpretă tăcerea ca pe o 
lipsă de înțelegere și începu să-i explice: 

— Vezi tu, acest Dickstein este un spion israelian. Lucrează 
împotriva poporului nostru. Trebuie să-l oprim. Cortone - 
bărbatul din Buffalo - s-ar putea să-l ajute, iar dacă o va face, nu 
ne va ajuta pe noi. Însă își va aminti de mama ta, așa că s-ar 
putea să coopereze cu tine. l-ai putea spune că Dickstein și cu 
tine sunteţi iubiți. 

— Ha-ha! 

Râsul Suzei era ușor isteric și spera ca ei să suspecteze 
motivul greșit. Își găsi totuși stăpânirea de sine și reuși să 
rămână nemișcată și cu fața inexpresivă, în timp ce ei îi detaliau 
despre  „prăjitura galbenă”, despre bărbatul de la bordul 
motonavei Coparelli, despre transmiţătorul radio de la bordul 
vasului Stromberg, despre Mahmoud și planul /u; de deturnare, 
despre cât de mult va însemna acest lucru pentru Organizaţia 
de Eliberare a Palestinei. La sfârșit, ea chiar rămase nemișcată 
și cu fața inexpresivă, nu mai fu nevoită să se prefacă. 

— Deci, draga mea, ne vei ajuta? O vei face? 

Cu o autostăpânire de sine care și pe ea o uimi, le zâmbi larg, 
se ridică de pe scaun și răspunse: 

— Sunt prea multe informaţii de procesat dintr-odată, nu-i 
așa? Mă voi gândi la asta în timp ce voi face o baie. 

Apoi ieși. 

(J 


Totul începu să prindă contur, treptat, pe când zăcea în apa 


VP - 265 


fierbinte, cu ușa încuiată. 

Așadar, acesta era lucrul pe care trebuia să-l facă Nathaniel 
înainte să se întâlnească din nou cu ea: să fure o navă. Și apoi, 
spunea Nat, n-o va mai lăsa să plece de lângă el în următorii 
zece sau cincisprezece ani... Poate asta însemna că Nathaniel 
va renunţa la planul lui. 

Firește că niciunul dintre planurile lui nu va reuși, deoarece 
inamicii lui știau despre ele. Rusul acela intenționa să 
ciocnească nava lui Nat, iar Hassan urzea să fure nava primul și 
să-l prindă într-o ambuscadă pe Nat. Oricare ar fi fost situaţia, 
Dickstein se afla în pericol și ei voiau să-l distrugă. Suza l-ar 
putea avertiza. 

Dacă ar fi știut unde se afla! 

Cât de puţin o cunoșteau bărbaţii de la parter! Hassan bănuia, 
pur și simplu, asemenea unui ticălos arab șovin, că ea va face 
ce i se va spune. Tatăl ei bănuia că ea va fi de partea 
palestinienilor, fiindcă și el era și, pe deasupra, era creierul 
familiei. El nu știuse niciodată ce gândea fiica lui: în această 
privință, fusese la fel și în cazul soţiei lui. Eila reușise mereu să-l 
păcălească: el nu bănuise niciodată că ea putea fi altfel decât 
lăsa să pară. 

Suza se îngrozi din nou când înțelese ce trebuia să facă. 

Exista totuși o cale prin care să dea de Nathaniel, pentru a-l 
avertiza. 

„Găsește-l pe Nat”, asta voiau ej să facă ea. 

Suza ştia că putea să-i păcălească, deoarece «i 
presupuseseră deja că ea era de partea lor, când, de fapt, nu 
era. 

Prin urmare, putea face ce voiau ei. Putea da de urma lui Nat 
și să-l avertizeze. 

Oare ar înrăutăţi lucrurile? Ca să-l descopere singură ar fi 
însemnat să-i conducă pe bărbaţi la el. 

Chiar dacă nu-l găsea Hassan, pe Nat îl păștea pericolul din 
partea rușilor. 

Dacă era avertizat, putea să se ferească de ambele primejdii. 

Poate că va reuși să se descotorosească într-un fel de Hassan, 
înainte să-l găsească pe Nat. 

Care era alternativă? Să aștepte, văzându-și mai departe de 
viață ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, în speranța unui 


telefon pe care s-ar putea să nu-l mai primească niciodată... Işi 


VP - 266 


dădu seama că dorința aceasta era parţial din nevoia de a-l 
revedea pe Dickstein, parţial datorită gândului că după 
deturnare el s-ar putea să moară, că asta s-ar putea să fie 
singura ei șansă. Însă existau și motive întemeiate: dacă nu 
făcea nimic, îi putea încurca planul lui Hassan, dar tot mai 
rămâneau rușii și schema lor. 

Luă o hotărâre. Deși era prinsă în capcană, se simţea liberă; îi 
dădea ascultare tatălui ei și cu toate astea conștientiza că, în 
sfârșit, îl sfida; îi era credincioasă lui Nathaniel, la bine și la rău. 

De asemenea, era foarte înspăimântată. 

leși din cadă, se șterse cu prosopul, se îmbrăcă și cobori la 
parter, ca să le dea vestea cea bună. 

e 

La ora 4 dimineaţa, în 16 noiembrie 1968, motonava Coparelli 
acostă la Vlissingen, pe coasta olandeză, și luă la bord un pilot 
portuar care s-o dirijeze prin Canalul Westerschelde până la 
Antwerp. Patru ore mai târziu, la intrarea în port, la bordul ei 
urcă un alt pilot care negocie trecerea navei printre docuri. Din 
portul principal, ea trecu prin ecluza Royers, de-a lungul 
Canalului Suez, pe sub podul Siberia și pătrunse în docul 
Kattendijk, unde acostă la dană. 

Nat Dickstein privea. 

Când o văzu pătrunzând încet în dană, citi Copare!//i pe partea 
laterală și se gândi la butoaiele cu „prăjitură galbenă” care-i vor 
umple în curând cala, fu copleșit de un sentiment aparte, ca 
atunci când privise trupul gol al Suzei... da, era aproape o 
dorinţă arzătoare. 

Își luă ochii de la dana nr. 42 și se uită la linia de cale ferată 
care înainta aproape de-a lungul marginii docului. Pe șine se afla 
un tren, compus din unsprezece vagoane și o locomotivă. Zece 
dintre vagoane erau încărcate cu cincizeci și unu de butoaie de 
200 de litri, cu capace sigilate și cu cuvântul „Plumbat” 
imprimat pe lateral; cel de-al unsprezecelea vagon conţinea 
doar cincizeci de butoaie. Se afla atât de aproape de acele 
butoaie, de uraniu; putea să meargă până acolo și să atingă 
vagoanele - făcuse deja acest lucru, dimineaţa, devreme, și se 
gândise: „N-ar fi minunat să întreprind aici un raid cu elicoptere 
și câteva trupe de comando israeliene și să fur, pur și simplu, 
uraniul?” 

Motonava Coparelli era programată pentru o escală rapidă. 


VP - 267 


Autorităţile portuare fuseseră convinse că manevrarea „prăjiturii 
galbene” se putea face în siguranță. Cu toate acestea, nu voiau 
ca marfa să zăbovească în portul lor nici măcar un minut în plus 
dacă nu era nevoie. Fusese pregătită o macara care să încarce 
butoaiele pe navă. 

Și totuși, existau anumite formalităţi de îndeplinit, înainte să 
înceapă încărcarea. 

Prima persoană pe care Dickstein o văzu urcând pe vas fu un 
reprezentant al companiei maritime de transport. Acesta trebuia 
să le dea piloților pourboire!’ și să primească de la căpitan o 
listă cu membrii echipajului pentru poliţia portuară. 

A doua persoană care urcă la bord fu Josef Cohen. El se afla 
acolo de dragul relaţiilor cu clienții: îi va oferi căpitanului o sticlă 
cu whisky și va sta la un pahar cu el și cu reprezentantul 
companiei maritime de transport. Mai avea la el un teanc de 
bilete pentru intrare liberă și o băutură gratis la cel mai bun club 
de noapte din oraș, pe care intenţiona să i le dea căpitanului 
pentru ofiţeri. Și trebuia să afle numele mecanicului navei. Nat 
sugerase ca el să facă asta cerând lista cu membrii echipajului, 
apoi să pună deoparte un bilet pentru fiecare ofițer de pe listă. 

Oricum ar fi ales să procedeze, ar fi reușit: după ce cobori de 
pe vas și traversă docul, ca să se întoarcă la biroul lui, Josef 
trecu pe lângă Dickstein și-i șopti: „Pe mecanic îl cheamă 
Sarne”, fără să se oprească din mers. 

Macaraua fu pusă în funcţiune abia după-amiaza, iar hamalii 
începură să încarce butoaiele în cele trei compartimente ale 
motonavei Coparel!li. Butoaiele trebuiau mutate pe rând și prinse 
cu pene din lemn în cala vasului. Încărcarea nu fu terminată în 
acea zi, după cum era de așteptat. 

Seara, Dickstein se duse la cel mai bun club de noapte din 
oraș. La bar, aproape de telefon, ședea o femeie splendidă, de 
vreo treizeci de ani, cu păr negru și o față lungă, cu trăsături 
aristocrate și cu un ușor aer de superioritate. Purta o rochie 
neagră, elegantă, care-i scotea în evidență picioarele 
senzaţionale și sânii mari și rotunzi. Nat îi făcu un semn din cap 
aproape imperceptibil, însă nu vorbi cu ea. 

Se așeză într-un colţ, cu un pahar cu bere în față, sperând să- 
și faca apariţia marinarii. Cu siguranţă, vor veni. Refuzau 
vreodată marinarii băutura gratuită? 


16 Bacșiș (n.red.). 
VP - 268 


Da. 

Clubul începea să se aglomereze. Femeii în rochie neagră i se 
făcuseră avansuri, dar îi refuzase pe ambii bărbaţi, sugerând 
astfel că nu era prostituată. La ora nouă, Dickstein ieși pe hol și-l 
sună pe Cohen. Conform unor aranjamente anterioare, Cohen îl 
sunase pe căpitanul navei Copare!/li sub un pretext oarecare. El 
îi spuse lui Dickstein ce aflase: că toţi ofițerii, exceptând doi 
dintre ei, își foloseau biletele gratuite. Excepţiile erau căpitanul 
însuși, care era ocupat cu hârțogăria, și operatorul radio, răcit, 
un individ pe care-l luaseră la bord în Cardiff, după ce Lars își 
rupsese piciorul. 

Dickstein formă numărul clubului în care se afla. Ceru cu 
domnul Sarne, care, din câte înțelesese, se afla în bar. In timp 
ce aștepta, îl auzi pe barman strigându-l pe Sarne: acesta primi 
două răspunsuri, unul de la bar, iar celălalt prin câţiva kilometri 
de cablu de telefon. 

— Da? Alo? Aici Sarne. E cineva acolo? Alo? 

Dickstein închise și se întoarse repede în club. Privi înspre 
telefonul de pe bar. Femeia în rochie neagră vorbea cu un 
bărbat blond înalt și bronzat, la vreo treizeci de ani, pe care Nat 
îl văzuse pe doc mai devreme. Așadar, acela era Sarne. 

Femeia îi zâmbea mecanicului. Avea un zâmbet frumos care 
ar fi atras privirea oricărui bărbat. Cald și incitant, lăsând la 
vedere niște dinţi albi și drepţi, era însoţit de o privire galeșă pe 
sub gene, foarte sexy și care nu părea să fi fost repetată de 
nenumărate ori în faţa oglinzii. 

Dickstein privea vrăjit. Habar n-avea cum funcţiona chestia 
asta, dacă bărbaţii seduceau femeile sau dacă femeile seduceau 
bărbaţii și înțelegea și mai puţin cum reușea o femeie să seducă 
un bărbat, lăsându-i în tot acest timp impresia că e/o seducea. 

Sarne avea și el farmecul lui, pare-se. li zâmbea în felul lui. 
Era un zâmbet ștrengăresc, care-l făcea să pară cu zece ani mai 
tânăr. El îi spuse ceva, iar ea îi zâmbi din nou. El ezită, 
asemenea unui bărbat care ar vrea să poarte o conversaţie, dar 
nu găsește nimic de spus; apoi, spre groaza lui Dickstein, 
bărbatul se întoarse să plece. 

Și femeia avu aceeași reacţie: Dickstein nu trebuia să-și facă 
griji. Ea atinse mâneca blazerului lui Sarne și acesta se întoarse 
înspre ea. În mâna ei apăru brusc o ţigară. Sarne își pipăi 
buzunarele în căutarea chibriturilor. Se părea că el nu era 


VP - 269 


fumător. Dickstein mârâi înfundat. Femeia luă o brichetă din 
suportul de pe bar și i-o întinse. El îi aprinse ţigara. 

Nat nu putea pleca, nici să privească de la depărtare; va avea 
o cădere nervoasă. Trebuia să tragă cu urechea. Iși croi drum 
până la bar și se postă în spatele lui Sarne, care stătea cu faţa la 
femeie. Dickstein mai comandă o bere. 

Vocea femeii era caldă și ademenitoare. Dickstein știa deja 
asta, însă în acel moment ea chiar o folosea. Unele femei aveau 
o privire galeșă, altele aveau o voce languroasă. 

— Întotdeauna mi se întâmplă chestia asta, îi zise Sarne. 

— Apelul telefonic? întrebă femeia. 

Sarne încuviinţă din cap. 

— Probleme cu femeile. Urăsc femeile. Femeile mi-au adus 
durere și suferinţă toată viaţa. Mi-aș fi dorit să fiu homosexual. 

Dickstein era uluit. La ce se referea? Vorbea serios? Încerca 
să scape de ea? 

— De ce nu devii unul? îl iscodi femeia. 

— Nu mă atrag bărbații. 

— Fă-te călugăr. 

— Păi, vezi tu, mai am o problemă, am un apetit sexual de 
nestăvilit. Trebuie să mi-o trag tot timpul, adesea de mai multe 
ori pe noapte. Este o mare problemă pentru mine. Dorești ceva 
de băut? 

Ah. Era o frază de agăţat. Cum i-o fi venit? Dickstein credea 
că marinarii făceau chestia asta mereu, că aduseseră tehnica la 
rang de artă. 

Lucrurile se desfășurară în acea direcție. Dickstein trebuia să 
admire felul în care femeia îl ducea de nas pe Sarne, lăsându-l 
să creadă că el controla situaţia. Ea îi spuse că înnopta în 
Antwerp și că închiriase o cameră la un hotel bun. În scurt timp, 
el îi propuse să bea niște șampanie, însă nu din cea vândută în 
club, de calitate slabă, ci o altă varietate pe care o puteau servi 
în altă parte; la hotel, să zicem; la hotelul ei, de exemplu. 

Cei doi plecară când începu spectacolul. Dickstein era 
multumit; deocamdată era bine. Privi un șir de fete dând din 
picioare vreo zece minute, apoi ieși. 

Luă un taxi până la hotel și urcă în cameră. Se apropie de ușa 
care despărțea cele două camere. O auzi pe femeie chicotind și 
pe Sarne zicând ceva în șoaptă. 

Se așeză pe pat și verifică butelia de gaz. Răsuci repede 


VP - 270 


robinetul și simţi un miros dulceag prin masca pe care o purta 
pe față. Acesta n-avu niciun efect asupra lui. Se întrebă cât de 
mult trebuia să inspiri înainte să-și facă efectul. N-avusese timp 
suficient să verifice. 

Zgomotele din camera alăturată se intensificară și începu să 
se simtă stânjenit. Se întrebă cât de conștiincios era Sarne. Oare 
își va dori să se întoarcă pe vas de îndată ce va fi terminat cu 
femeia? Ar fi fost penibil. Asta ar fi însemnat o încăierare pe 
holul hotelului - o acţiune lipsită de profesionalism și riscantă. 

Așteptă -  încordat, stânjenit, nerăbdător. Femeia era 
profesionistă. Știa că Nat Dickstein voia ca Sarne să adoarmă 
după, iar ea încerca să-l obosească. Părea să dureze o veșnicie. 

Trecuse de ora două noaptea când ea bătu în ușa 
despărţitoare. Codul era trei bătăi încete, care însemnau că 
Sarne dormea, șase bătăi rapide, semnificând că mecanicul 
pleca. 

Ea bătu de trei ori, încet. 

Dickstein deschise ușa. Cărând butelia cu gaz într-o mână și 
masca de față în cealaltă, pătrunse în vârful picioarelor în 
camera alăturată. 

Sarne zăcea întins pe spate, gol pușcă. Avea părul blond 
ciufulit, gura deschisă și ochii închiși. Plus un trup musculos și 
puternic. Se apropie și ascultă cum respiră. Bărbatul inspiră, 
apoi expiră, pe urmă, tocmai când începu să inspire din nou, Nat 
răsuci robinetul și așeză masca pe nasul și gura bărbatului care 
dormea. 

Sarne deschise brusc ochii. Dickstein apăsă tare masca. 
Jumătate de respiraţie: nedumerire în ochii lui Sarne. Respirația 
se transformă în gâfâit, iar Sarne își mișcă anemic capul, fără a 
reuși să scape din strânsoarea lui Dickstein, după aceea începu 
să se zbată. Nat se lăsă pe pieptul marinarului cu un cot, 
zicându-și: „|și face efectul prea încet, pentru numele lui 
Dumnezeu!” 

Sarne expiră. Nedumerirea din privirea lui se transformă în 
teamă, apoi în panică. Gâfâi din nou, zbătându-se. Lui Dickstein 
îi trecu prin minte să-i ceară ajutorul femeii, ca să-l liniștească 
pe bărbat. Insă când inspiră a doua oară, bărbatul fu învins. 
Zbaterile lui deveniră vizibil mai slabe; dădu din pleoape, pe 
urmă își închise ochii; iar când expiră a doua oară, adormi. 

Toată scena dură cam trei secunde. Dickstein se relaxă. 


VP - 271 


Probabil că Sarne nici nu-și va aminti. Îi mai administră o doză 
mică de gaz, ca să se asigure, după aceea se ridică în picioare. 

Se uită la femeie. Aceasta purta pantofi, ciorapi și jartiere; 
nimic altceva. Era splendidă. Îi surprinse privirea și-și deschise 
brațele, oferindu-se: „La dispoziţia dumneavoastră, domnule”. 
Dickstein clătină din cap, zâmbind cu regret, doar pe jumătate. 

Se așeză pe scaunul de lângă pat și o privi îmbrăcându-se: 
chiloţi minusculi, sutien fin, bijuterii, rochie, haină, geantă. 
Femeia se apropie și Dickstein îi dădu opt mii de guldeni 
olandezi. Ea îl sărută pe obraz, apoi sărută bancnotele. leși fără 
să rostească o vorbă. 

Dickstein se duse lângă fereastră. Câteva minute mai târziu, 
văzu farurile aprinse ale mașinii ei sport trecând prin faţa 
hotelului și îndreptându-se spre Amsterdam. 

Se așeză din nou și așteptă. După un timp, începu să i se facă 
somn. Se duse în camera cealaltă și comandă cafea. 

În dimineaţa următoare, Cohen îl sună și-l anunţă că primul 
ofițer de pe Coparelli își căuta mecanicul prin barurile, 
bordelurile și magherniţele din Antwerp. 

La 12:30, îl sună din nou. Căpitanul îl chemase la el și-l 
înștiințase că marfa fusese încărcată, dar că n-avea mecanic. 
Cohen îi spusese: „Domnule căpitan, azi e ziua dumneavoastră 
norocoasă”. 

La 14:30, îl sună și-i zise că-l văzuse pe Dieter Koch la bordul 
motonavei Coparelli cu trusa lui de scule pe umăr. 

Dickstein îi administra lui Sarne câte o doză de gaz de fiecare 
dată când acesta dădea semne de trezire. Ultima doză fu la ora 
6, în dimineaţa următoare, apoi Nat plăti factura pentru ambele 
camere și plecă. 

e 

Când Sarne se trezi în cele din urmă, descoperi că femeia cu 
care se culcase plecase fără să-și ia rămas-bun. Mai descoperi 
că avea o foame de lup. 

În timpul dimineţii, constată și că dormise nu doar o noapte, 
cum își închipuise, ci două nopţi și o zi. 

Avea o senzaţie stăruitoare că uitase ceva important, dar nu 
află niciodată ce se întâmplase cu el de când plecase cu femeia 
aceea la hotel. 


Între timp, duminică, 17 noiembrie 1968, vasul Coparelli 


VP - 272 


ridicase ancora. 


VP - 273 


Capitolul 14 


Suza ar fi trebuit să sune la orice ambasadă israeliană și să 
transmită un mesaj pentru Nat Dickstein, asta ar fi trebuit să 
facă. 

Gândul acesta îi veni la o oră după ce-i spusese tatălui ei că-l 
va ajuta pe Hassan. Își împachetă câte o valiză pe rând și ridică 
imediat receptorul telefonului din dormitor, ca să ceară numărul 
de la serviciul „Informaţii”. Tatăl ei intră în cameră și o întrebă 
pe cine suna. Îi răspunse că la aeroport, însă el o asigură că se 
va ocupa personal de asta. 

Prin urmare, ea căută mereu să prindă o ocazie în care să dea 
un telefon pe ascuns, dar nu i se ivi niciuna. Hassan era mereu 
în preajma ei. Ei fură duși cu mașina la aeroport, luară avionul, 
făcură escală pe aeroportul Kennedy, unde schimbară cu un 
zbor către Buffalo și se duseră direct acasă la Cortone. 

În timpul călătoriei, ajunse să-l dispreţuiască pe Yasif Hassan. 
Se lăuda întruna că lucra pentru fedaini; avea un zâmbet 
libidinos și-i punea mereu mâna pe genunchi; făcea aluzie că el 
și Eila fuseseră mai mult decât prieteni și că i-ar plăcea ca Suza 
să fie mai mult decât prietenă. Ea îi spuse că Palestina nu va fi 
liberă până când femeile care trăiau acolo nu vor fi libere și că 
bărbaţii arabi trebuiau să facă diferenţa dintre a fi bărbat și a fi 
porc. Replica ei îl făcu să tacă. 

Aflară cu greu adresa lui Cortone - Suza spera că n-o vor 
descoperi -, însă, într-un final, ei găsiră un șofer de taxi care știa 
casa. Suza fu lăsată la adresă; Hassan o va aștepta jumătate de 
kilometru mai încolo. 

Era o casă mare, înconjurată de un zid înalt, cu paznici la 
poartă. Suza se gândi să-i anunţe că voia să-i vorbească lui 
Cortone, că era o prietenă a lui Nat Dickstein. 

Chibzuise mult timp ce să-i spună lui Cortone: oare să-i 
dezvăluie tot adevărul sau doar o parte? Se presupunea că 
bărbatul știa sau putea afla unde era Dickstein: de ce i-ar zice 
ei? Ea îi va preciza că Dickstein se afla în pericol, că trebuia să-l 
găsească și să-l avertizeze. Ce motive avea Cortone s-o creadă? 
Îl va seduce - știa cum să procedeze cu bărbaţii de vârsta lui -, 


VP - 274 


dar el va rămâne în continuare bănuitor. 

De fapt, voia să-i explice lui Cortone întreaga situaţie: că-l 
căuta pe Nat, ca să-l avertizeze, că inamicii lui se foloseau de 
ea, pentru a ajunge la el, că Hassan se afla la o jumătate de 
kilometru mai încolo și o aștepta într-un taxi. Atunci, cu 
siguranţă, Al nu-i va spune nimic. 

Îi era foarte greu să-și păstreze mintea limpede. Existau 
atâtea înșelăciuni și minciuni la mijloc! lar ea își dorea cu atâta 
ardoare să-l vadă pe Nathaniel și să-i vorbească! 

Încă nu știa ce să spună după ce paznicii îi vor deschide 
poarta și o vor conduce pe aleea acoperită cu pietriș, care ducea 
spre casă. Era un loc frumos, deși oarecum cam extravagant, ca 
și când un decorator l-ar fi amenajat fără să se zgârcească, apoi 
proprietarii ar fi adăugat după capul lor multe alte chestii 
scumpe. Păreau să existe mulţi servitori. Domnul Cortone lua 
micul dejun în dormitor, chiar și la o oră târzie a dimineții. 

Când ea intră, el ședea la o masă mică și înfuleca ouă și 
cartofi copţi. Era un bărbat gras și chel. Suza nu și-l mai amintea 
de când acesta vizitase Oxfordul, însă trebuie să fi arătat foarte 
diferit pe vremea aceea. 

El îi aruncă o privire, apoi sări în picioare, îngrozit, și exclamă: 

— Ar trebui să fii bătrână! 

Mâncarea i se opri în gât, făcându-l să tușească și să scuipe. 

Servitorul o apucă pe Suza din spate, imobilizându-i braţele 
într-o strânsoare dureroasă; apoi îi dădu drumul și se duse să-l 
bată pe spate pe Cortone. 

— Ce-ai făcut? ţipă el la ea. Ce-ai făcut, pentru numele lui 
Dumnezeu?! 

În mod ciudat, acest incident o ajută să se mai liniștească 
puţin. Nu putea s-o înfricoșeze un bărbat care era atât de 
speriat de ea. Plină de încredere, se așeză la masa lui și-și turnă 
niște cafea. Când Cortone se opri din tușit, ea spuse: 

— Ea a fost mama mea. 

— Dumnezeule! exclamă Cortone. 

Mai tuși o dată, pe urmă îi făcu semn servitorului să plece și 
se așeză din nou. 

— Semeni atât de mult cu ea, la naiba, m-ai speriat de 
moarte! 

El strânse din ochi, amintindu-și. 

— Cred că aveai vreo patru sau cinci ani în 1947, nu? 


VP - 275 


— Corect. 

— La naiba, îmi amintesc de tine, aveai o panglică prinsă în 
păr. lar acum, Nat și cu tine sunteţi împreună. 

— Așadar, a trecut pe-aici, ghici ea și inima îi tresări de 
bucurie. 

— Poate, zise Cortone. 

Atitudinea lui prietenoasă dispăru. Suza își dădu seama că nu- 
i va fi ușor să-l manipuleze. 

— Vreau să știu unde se află, adăugă ea. 

— lar eu vreau să știu cine te-a trimis aici. 

— Nu m-a trimis nimeni. 

Suza își adună gândurile, încercând să-și mascheze 
încordarea. 

— Am bănuit că poate a apelat la ajutorul tău pentru acest... 
proiect la care lucrează. Ideea este că arabii știu despre el și vor 
să-l ucidă, iar eu trebuie să-l avertizez... Te rog, dacă știi unde 
e, te rog, ajută-mă. 

Era pe punctul de a începe să plângă, dar Cortone nu părea 
impresionat. 

— Mi-e ușor să te ajut. Însă mi-e greu să am încredere în tine. 

Al luă un trabuc dintr-o cutie și și-l aprinse, fără să se 
grăbească. Suza se uita la el nerăbdătoare. Işi luă privirea de la 
ea și vorbi ca pentru sine: 

— Ştii, a existat o vreme când, dacă puneam ochii pe ceva, 
trebuia să-l am. Acum nu mai este atât de simplu, lucrurile sunt 
complicate. Trebuie să fac alegeri și niciuna nu este ceea ce-mi 
doresc cu adevărat. Nu știu dacă așa stau lucrurile acum sau 
dacă eu sunt de vină. 

Se întoarse din nou cu faţa la ea. 

— Îi datorez viaţa lui Dickstein. Acum am ocazia s-o salvez și 
eu pe a lui, dacă spui adevărul. Aceasta este o datorie de 
onoare. Trebuie s-o plătesc personal. Ce trebuie deci să fac? 

El tăcu. 

Suza își ţinu respiraţia. 

— Dickstein se află într-o magherniţă, undeva lângă 
Mediterana. Este o ruină, unde n-a mai locuit nimeni de ani buni 
și nu există telefon. Aș putea trimite un mesaj, dar nu sunt sigur 
că-i va parveni și, după cum spuneam, trebuie să fac treaba 
asta personal. 

Cortone trase din trabuc. 


VP - 276 


— Ți-aș putea spune unde să-l cauţi, însă s-ar putea să 
transmiţi mai departe informaţia persoanelor greșite. Nu-mi 
asum acest risc. 

— Și-atunci? întrebă Suza cu o voce ascuţită. Trebuie să-l 
ajutăm! 

— Știu asta, rosti Cortone netulburat. Prin urmare, voi merge 
acolo singur. 

— Oh! 

Suza fu luată prin surprindere: era o variantă pe care n-o 
luase în considerare. 

— Și tu? continuă el. N-am de gând să-ți spun unde mă voi 
duce, dar tot ai putea pune oameni să mă urmărească. De-acum 
înainte, trebuie să te ţin aproape. Să fim serioși, ai putea juca în 
ambele tabere. Așa că te voi lua cu mine. 

Ea se holbă la el. Mușchii i se detensionară și se lăsă moale 
pe scaun. 

— Oh, mulţumesc, zise ea. 

Apoi, într-un final, ea începu să plângă. 

e 

Zburau la prima clasă. Cortone o făcea mereu. După ce 
mâncară, Suza se ridică și se duse la toaletă. Se uită prin 
draperia care despărțea clasa economic, sperând, deși în zadar, 
și fu dezamăgită: zări faţa tuciurie și atentă a lui Hassan, care se 
holba la ea peste rândurile de tetiere. 

Apoi ea aruncă o privire în bucătăria avionului și i se adresă în 
șoaptă stewardului-șef, menţionându-i că avea o problemă. 
Trebuia să ia legătura cu iubitul ei, dar nu putea scăpa de tatăl 
italian, care ar fi vrut ca ea să poarte centură de castitate până 
la douăzeci și unu de ani. Îl rugă să sune la consulatul israelian 
din Roma și să lase un mesaj pentru Nathaniel Dickstein. Să 
spună doar: „Hassan mi-a povestit totul și venim amândoi la 
tine”. Îi plăti apelul telefonic, cu o sumă mult prea mare. Era un 
mod de a-i da bacșiș. Stewardul notă mesajul și-i promise că-l va 
transmite. 

Suza se întoarse la Cortone. 

— Veşti proaste, zise ea. Unul dintre arabi se află la clasa 
economic. Cred că ne urmărește. 

Cortone înjură, apoi îi spuse să nu-și bată capul, se va ocupa 
mai târziu de bărbat. 

„Vai, Doamne, ce-am făcut?”, chibzui Suza. 


VP - 277 


De la casa cea mare, aflată pe vârful stâncii, Dickstein începu 
să coboare scările lungi, în zigzag, care duceau la plajă. Inaintă 
prin nisip împroșcând apa puţin adâncă spre o șalupă care 
aștepta, sări în ea și-i făcu un semn din cap bărbatului de la 
volan. 

Motorul hurui și barca despică valurile mării. Soarele tocmai 
apusese. În lumina difuză, norii începeau să se adune pe cer, 
ascunzând stelele. Dickstein era cufundat în gânduri, storcându- 
și creierii cu lucrurile pe care nu le făcuse, cu măsuri de 
precauţie pe care trebuia să le ia, cu portiţe de scăpare pe care 
mai avea timp să le închidă. Își derula necontenit planul în 
minte, asemenea cuiva care învățase un discurs important pe 
dinafară și pe care dorea să-l susțină cât mai bine. 

Umbra înaltă a vasului Stromberg se întrezărea în față. 
Barcagiul întoarse mica ambarcaţiune, descriind un arc 
înspumat, și se opri în lateralul vasului, unde atârna o scară din 
frânghie. Dickstein urcă și păși pe punte. 

Comandantul vasului îi strânse mâna și se prezentă. Ca toți 
ceilalți ofiţeri de la bordul vasului Stromberg, și el provenea din 
marina israeliană. 

Făcură un tur al punţii. 

— Vreo problemă, domnule căpitan? 

— Nu este un vas bun. E încet, nesigur și vechi. Dar l-am adus 
într-o stare bună. 

Din câte putea vedea Dickstein în lumina asfinţitului, nava 
Stromberg se afla într-o stare mai bună decât fusese sora ei, 
Coparelli, în Antwerp. Totul pe punte părea să fi fost curăţat, pus 
la punct. 

Urcară pe pasarelă, inspectară echipamentul performant din 
camera de transmisiuni radio, apoi coborâră în popotă, unde 
membrii echipajului tocmai terminau de cinat. Spre deosebire 
de ofițeri, marinarii obișnuiți erau toţi agenţi Mossad, cei mai 
mulţi cu puţină experienţă pe mare. Dickstein mai lucrase cu 
unii dintre ei. Observă că erau cu cel puţin zece ani mai tineri 
decât el. Aveau ochi vioi, construcţie atletică, purtau un anumit 
sortiment de blugi și pulovere croșetate; erau niște bărbaţi duri, 
cu simţul umorului și bine pregătiţi. 

Își luă o cană de cafea și se așeză la una dintre mese. Deși îi 
depășea cu mult în rang pe toți acei bărbaţi, nu existau prea 


VP - 278 


mulți ignoranţi în forțele armate israeliene și încă și mai puţini în 
Mossad. Cei patru bărbaţi de la masă dădură din cap și-l 
salutară. 

— Vremea se schimbă, zise Ish, un palestinian de origine 
israeliană, taciturn și cu ten măsliniu. 

— Nu spune asta. Aveam de gând să mă bronzez în timpul 
croazierei. 

Cel care-i dădu replica era un newyorkez deșirat, cu păr 
blond-cenușiu, pe nume Feinberg, un bărbat chipeș, însă 
înșelător, și cu niște gene pentru care îl invidiau toate femeile. 
Faptul că numea acea misiune „croazieră” devenise deja o 
glumă preferată la bord. Când le dăduse detalii dimineaţă, 
Dickstein le spusese că vasul Coparelli va fi aproape gol atunci 
când îl vor deturna. 

— La scurt timp după ce va trece prin Strâmtoarea Gibraltar, 
motorul lui va ceda. Stricăciunile vor fi atât de mari, încât nu vor 
putea fi reparate în larg. Căpitanul îi va anunţa pe proprietari, 
iar proprietarii suntem noi. Printr-o coincidență aparent 
norocoasă, un alt vas al nostru se va afla prin apropiere. Este 
vorba despre Gil Hamilton, acostat acum în partea cealaltă a 
golfului. Va naviga până la Coparelli și va prelua tot echipajul cu 
excepția mecanicului. Apoi va dispărea din peisaj: se va 
îndrepta spre următorul port de escală, unde echipajul de pe 
Coparelli va debarca și va primi contravaloarea biletului de tren 
spre casă. 

Agenţii avuseseră toată ziua la dispoziţie să se gândească la 
informaţiile primite și Dickstein se aștepta la întrebări. Levi 
Abbas, un bărbat scund și solid - „tare ca un tanc și la fel de 
frumos”, îl descrisese Feinberg -, îl întrebă pe Dickstein: 

— Nu ne-ai pomenit cum de ești atât de convins că vasul 
Coparelli se va strica atunci când vei vrea tu. 

— Ah, zise Dickstein și sorbi din cafea. ÎI știi pe Dieter Koch 
din serviciul de contrainformaţii al marinei israeliene? 

Feinberg îl cunoștea. 

— El este mecanicul de pe Copare!li. 

Abbas încuviință din cap. 

— Astfel știm și cum vom putea repara vasul, și cauza 
stricăciunii. 

— Corect. 

— Acoperim cu vopsea cuvântul Coparelli, scriem Stromberg, 


VP - 279 


schimbăm jurnalele de bord, părăsim vasul Stromberg și 
navigăm cu Coparelli, acum botezat Stromberg, până la Haifa, 
cu tot cu încărcătură, continuă Abbas. De ce n-am transfera 
încărcătura de pe un vas pe celălalt în larg? Avem macarale. 

— M-am gândit la asta iniţial, spuse Dickstein. Ar fi prea 
riscant. N-am avea nicio garanţie că ar fi posibil, mai ales pe 
vreme rea. 

— Am putea face asta dacă vremea va ţine cu noi. 

— Da, însă acum că avem vase identice, va fi mai ușor să 
schimbăm numele decât încărcătura. 

— Oricum, vremea bună nu va ţine mult, rosti Ish pe un ton 
lugubru. 

Cel de-al patrulea bărbat de la masă, Porush, era căsătorit cu 
sora lui Abbas. Era un tânăr cu tunsoare scurtă și un piept ca un 
butoi cu bere. 

— Dacă va fi chiar atât de ușor, ce căutăm noi, patru duri, 
aici? întrebă acesta. 

— Am colindat lumea întreagă în ultimele șase luni, ca să pun 
la cale planul acesta, răspunse Nat. O dată sau de două ori, m- 
am întâlnit întâmplător cu oameni din tabăra adversă - e 
inevitabil. Wu crea că ei știu ce punem la cale... dar dacă știu, 
vom avea ocazia să aflăm cât de duri suntem. 

Unul dintre ofiţeri își făcu apariţia cu o bucată de hârtie și se 
apropie de Dickstein. 

— Mesaj de la Tel Aviv, domnule. Copare//i tocmai a trecut 
prin Gibraltar. 

— Asta e, zise Dickstein ridicându-se în picioare. Mâine- 
dimineaţă ridicăm ancora. 

e 

Suza Ashford și Al Cortone schimbară avioanele în Roma și 
ajunseră în Sicilia dimineaţa devreme. Doi dintre verii lui 
Cortone îi așteptau la aeroport. Aceștia se lansară într-o discuţie 
lungă; nu pe un ton arțăgos, ci mai degrabă însufleţit. Deși Suza 
nu reușea să urmărească bine dialectul lor, reuși să înțeleagă că 
verii voiau să-l însoțească pe Cortone, iar el insista că era ceva 
ce trebuia să facă singur, deoarece era o datorie de onoare. 

Cortone părea să aibă câștig de cauză. Ei plecară de la 
aeroport, fără veri, într-un Fiat mare și alb. Suza era cea care 
conducea. Cortone o îndrumă spre drumul de coastă. Ea se 
gândise de sute de ori la momentul în care-l va revedea pe 


VP - 280 


Nathaniel, cu trupul lui deșirat; el își va ridica privirea; o va 
recunoaște și pe față îi va apărea un zâmbet de bucurie; ea va 
fugi la el; se vor îmbrăţișa; el o va strânge atât de tare, încât o 
va durea; ea îi va spune: „Te iubesc” și-l va săruta pe obraz, pe 
nas, pe gură... Totuși, ea se simțea și vinovată, și speriată, 
întrucât își imaginase, mai rar, și o altă scenă în care el îi privea 
fața împietrită și o întreba: „Ce naiba crezi că faci aici?” 

Era ca atunci când ea se comportase urât în Ajunul 
Crăciunului, iar mama ei se înfuriase și-i spusese că Moș Crăciun 
îi va pune pietre în ciorapi în loc de jucării și dulciuri. Nu știuse 
dacă să creadă vorbele ei sau nu, prin urmare, nu dormise toată 
noaptea, ba dorindu-și, ba temându-se să vină dimineaţa. 

Îi aruncă o privire lui Cortone, în dreapta ei. Călătoria 
transatlantică îl obosise. Suzei nu-i venea să creadă că era de 
aceeași vârstă cu Nat, deoarece era atât de gras, de chel și... ei 
bine, avea un aer de depravat care ar fi fost amuzant dacă nu l- 
ar fi îmbătrânit. 

Insula era frumoasă la răsăritul soarelui. Suza admira peisajul, 
încercând să-și distragă atenţia, ca să treacă timpul mai repede. 
Drumul șerpuia de-a lungul coastei de la un oraș la altul. In 
dreapta ei se zăreau plajele stâncoase și apa strălucitoare a 
Mediteranei. 

Cortone își aprinse un trabuc. 

— Obișnuiam să fac asta des când eram tânăr, povesti el. Să 
urc în avion, să plec undeva însoțit de o fată frumoasă, să mă 
plimb cu mașina, să văd locuri noi. Acum n-o mai fac. N-am mai 
plecat din Buffalo de-o veșnicie, pare-se. Asta-i dezavantajul 
când ai afaceri - te îmbogăţești, însă ai mereu griji. Așa că nu 
mai vizitezi locuri, vin mereu oameni la tine, îți aduc lucruri. 
Devii prea comod ca să te mai distrezi. 

— A fost alegerea ta, spuse Suza. 

Îl compătimea mai mult pe Cortone decât lăsa să se vadă: era 
un om care muncise din greu pentru a obţine niște lucruri 
nepotrivite. 

— A fost alegerea mea, recunoscu Cortone. Tinerii sunt 
nemiloși. 

El schiță un zâmbet și pufăi din trabuc. 

Pentru a treia oară, Suza zări în oglinda retrovizoare aceeași 
mașină albastră. 

— Suntem urmăriţi, îl anunţă ea, încercând să-și păstreze 


VP - 281 


vocea calmă și normală. 

— Arabul? 

— El trebuie să fie, nu-i disting faţa de la volan. Ce facem? Ai 
spus că te vei ocupa de el. 

— Asta voi face. 

Suza îi aruncă o privire, așteptându-se ca el să spună mai 
multe. Al încărca un pistol cu niște gloanţe de un maroniu- 
închis. Suza își ţinu respiraţia: nu mai văzuse niciodată o armă 
adevărată. 

Cortone se uită la ea, apoi în față. 

— Fii atentă la drum, lisuse! 

Ea privi în faţă și apăsă tare frâna când se apropie de o curbă. 

— De unde ai chestia asta? întrebă ea. 

— De la vărul meu. 

Suza resimțea tot mai intens senzaţia că trăia un coșmar. Nu 
mai dormise de patru zile. Din momentul în care îl auzise pe 
tatăl ei vorbind foarte calm despre uciderea lui Nathaniel, 
devenise o fugară: încerca să evite adevărul îngrozitor despre 
Hassan și despre tatăl ei și să se refugieze în braţele 
protectoare ale lui Dickstein; și, la fel ca într-un coșmar, cu cât 
se apropia mai mult, cu atât părea să se îndepărteze de ţinta ei. 

— De ce nu-mi zici încotro ne îndreptăm? îl întrebă ea pe 
Cortone. 

— Cred că pot să-ţi spun acum. Nat mi-a cerut să închiriez o 
casă cu ponton, departe de ochii curioși ai poliţiei. La casa 
aceea mergem. 

Suzei începu să-i bată inima mai repede. 

— Cât mai avem? 

— Vreo trei kilometri. Vom ajunge acolo, nu te grăbi, nu vrem 
să murim pe drum, adăugă Cortone după un minut. 

Suza conștientiză că, fără să-și dea seama, accelerase la 
maximum. Își luă piciorul de pe pedală, iar mașina încetini. Și 
totuși, gândurile o măcinau în continuare. Mai avea puţin până îl 
va revedea, până îi va atinge faţa, până îl va săruta, până îi va 
simţi mâinile pe umeri... 

— Virează la dreapta, aici. 

Trecu printr-o poartă deschisă și conduse de-a lungul unei alei 
pietruite, năpădite de buruieni, spre o vilă dărăpănată, din 
piatră albă. Când opri în faţa porticului, se aşteptă ca Nathaniel 
să iasă în fugă în întâmpinarea ei. 


VP - 282 


Partea aceea din casă părea pustie. 

Coborâră din mașină și urcară treptele deteriorate din piatră 
care duceau la intrarea principală. Ușa masivă din lemn era 
închisă, însă nu încuiată. Suza o deschise și pătrunseră înăuntru. 

Se treziră într-un vestibul mare, cu pardoseală din marmură 
ciobită. Tavanul era lăsat și pereţii aveau pete de igrasie. În 
mijlocul vestibulului zăcea un candelabru impresionant, răsfirat 
asemenea aripilor unui vultur mort. 

— Hei, e cineva? strigă Cortone. 

Nu primi niciun răspuns. 

„E o casă mare, trebuie să fie aici, doar că nu ne aude, poate 
e în grădină”, chibzui Suza. 

Traversară vestibulul, ocolind candelabrul. Pătrunseră într-un 
salon cavernos și pustiu, în care pașii lor răsunau cu reverberații 
stranii, ca și cum s-ar fi aflat într-o peșteră, apoi ieșiră pe ușile 
franţuzești, în spatele clădirii. 

O grădină mică se întindea pe marginea stâncii. Se duseră 
într-acolo și văzură niște trepte tăiate în stâncă, coborând în 
zigzag până la ţărmul mării. 

Nu văzură pe nimeni. 

„Nu e aici, reflectă Suza; de data asta, Moș Crăciun chiar mi-a 
lăsat pietre”. 

— Uite! exclamă Cortone și arătă spre mare cu mâna lui 
dolofană. 

Suza privi într-acolo și văzu două ambarcaţiuni: un vas și o 
șalupă. Șalupa venea înspre ei în viteză, sărind pe coama 
valurilor și despicând apa cu prora ascuţită; în ea era o singură 
persoană. Vasul părăsea golful, lăsând în urma lui o dâră 
înspumată. 

— Se pare că am ajuns prea târziu, spuse Cortone. 

Suza cobori în fugă scările. Strigă și-și agită braţele, încercând 
să atragă atenţia celor de la bordul vasului, deși știa că era 
imposibil, deoarece erau prea departe. Alunecă și ateriză cu 
putere în fund. Incepu să plângă. 

Cortone cobori în fugă treptele până la ea, cu întreg trupul 
scuturându-i-se din toate măruntaiele. 

— N-are rost, zise el. 

O ridică în picioare. 

— Șalupa, rosti ea, disperată. Am putea lua șalupa ca să 
ajungem din urmă vasul... 


VP - 283 


— Nici să nu te gândești. Până când va ajunge șalupa aici, 
vasul va fi prea departe, mult prea departe, și va prinde o viteză 
mai mare decât șalupa. 

O conduse înapoi la scări. Ea coborâse destul de mult, iar 
urcarea fu destul de anevoioasă pentru el. Suza abia observa: 
era extrem de nefericită și se simțea pierdută în timp ce 
traversa grădina înspre casă. 

— Trebuie să stau jos, zise Cortone, pe când traversau 
salonul. 

Suza se uită la el. Bărbatul gâfâia, iar faţa îi era pământie și 
scăldată în sudoare. Brusc, ea își dădu seama că fusese prea 
mult pentru trupul lui supraponderal. 

— Scările, spuse ea. 

Pătrunseră în vestibulul aflat în paragină. Îl sprijini și-l 
conduse pe Cortone spre scara mare și unduitoare. Al se așeză 
cu greu pe a doua treaptă, își închise ochii și-și rezemă capul de 
perete. 

— Ascultă, zise el, poţi suna pe vas... sau să trimiţi o 
telegramă... încă putem da de el... 

— Odihnește-te un minut. Nu vorbi. 

— Întreabă-i pe veri mei - cine-i acolo? 

Suza se roti pe călcâie. Se auzise un clinchet de cristal, care 
venea dinspre candelabru, și ea vedea ce anume îl provocase. 

Yasif Hassan traversa vestibulul, venind înspre ei. 

Brusc, Cortone se ridică în picioare, cu un efort considerabil. 

Hassan se opri. 

Cortone gâfâia. Scotoci în buzunar. 

— Nu..., spuse Suza. 

Cortone scoase arma. 

Hassan încremeni locului. 

Suza ţipă. Cortone se clătină, fluturându-și arma. Apoi apăsă 
pe trăgaci. Arma se descărcă de două ori, scoțând un sunet 
puternic, asurzitor. Se dezlănţui iadul. Cortone se prăbuși la 
podea, cu fața la fel de întunecată ca moartea. Arma îi căzu din 
mână și se izbi cu zgomot de pardoseală. 

Yasif Hassan vomă. 

Suza îngenunche lângă Cortone, care-și deschise ochii. 

— Ascultă, rosti el cu o voce răgușită. 

— Lasă-l, să plecăm! zise Hassan. 

Suza își întoarse capul spre el. 


VP - 284 


— Cară-te! strigă ea tare, întorcându-se din nou la Cortone. 

— Am omorât mulţi oameni, spuse Cortone și Suza se aplecă 
mai mult, ca să poată auzi. Am ucis unsprezece oameni cu 
mâna mea... Am păcătuit cu multe femei... 

Vocea lui era tărăgănată și-și ţinea ochii închiși, pe urmă făcu 
un efort uriaș să vorbească din nou: 

— Toată viaţa mea am fost un hoţ și un ticalos nenorocit. Dar 
o să mor pentru prietenul meu, corect? Asta înseamnă ceva, sau 
ar trebui, nu? 

— Da, răspunse ea. Chiar înseamnă ceva. 

— În regulă, zise el. 

Apoi își dădu ultima suflare. 

Suza nu mai văzuse pe nimeni murind. Era îngrozitor. Brusc, 
nu mai exista nimic, nimic în afară de un trup; persoana 
dispăruse. „Nu-i de mirare că moartea ne face să plângem, 
chibzui ea și-și dădu seama că fața îi era udă de lacrimi. Nici 
măcar nu mi-a fost simpatic, până acum”. 

— Te-ai descurcat foarte bine. Haide să plecăm! îi spuse 
Hassan. 

Suza nu înțelegea. „M-am descurcat bine?”, reflectă ea. Apoi 
se lumină. Hassan nu știa că ea îi spusese lui Cortone că erau 
urmăriţi de un arab. În ceea ce-l privea pe Yasif, ea nu făcuse 
decât ceea ce-i ceruse el: îl condusese acolo. Și mai departe 
trebuia să continue să joace teatru că era de partea lui până 
când va găsi o modalitate să ia legătura cu Nat. 

„Nu mai pot să mint și să păcălesc, nu mai pot, este prea 
mult, se gândi ea. Am obosit”. Pe urmă își aminti cuvintele lui 
Cortone: „Poţi suna pe vas... sau să trimiţi o telegramă”. 

Încă îl putea avertiza pe Nat. 

„Vai, Doamne, când voi putea dormi?” 

Ea se ridică în picioare. 

— Ce mai așteptăm? 

leșiră prin ușa înaltă și părăginită. 

— Vom lua mașina mea, îi spuse Hassan. 

Ei îi trecu prin minte să încerce să fugă de el în acel moment, 
însă era o idee prostească. El îi va da drumul să plece în curând. 
Doar făcuse ceea ce-i ceruse, nu? Și o va trimite acasă. 

Ea urcă în mașină. 

— Așteaptă, îi zise Hassan. 

El fugi la mașina lui Cortone, scoase cheile din contact și le 


VP - 285 


aruncă în tufișuri, apoi urcă în mașina cu care venise. 

— În felul ăsta bărbatul din șalupă nu ne va urmări, îi explică 
el. Sunt dezamăgit de atitudinea ta, adăugă Yasif când porni din 
loc. Bărbatul acela îi ajuta pe inamicii noștri. Ar trebui să te 
bucuri, nu să plângi, atunci când moare un inamic. 

Ea își acoperi ochii cu mâinile. 

— Își ajuta prietenul. 

Hassan o bătu ușor pe genunchi. 

— Te-ai descurcat bine, n-ar trebui să te critic. Ai obţinut 
informaţia de care aveam nevoie. 

Ea se uită la el. 

— Da? 

— Sigur. Vasul cel mare pe care l-am văzut părăsind golful 
este Stromberg. Știu ora plecării și viteza maximă pe care o 
poate atinge, deci pot calcula momentul la care se va întâlni cu 
motonava Coparelli. Îi pot trimite pe oamenii mei acolo cu o zi 
mai devreme. 

El o bătu din nou ușor pe genunchi, lăsându-și de astă dată 
mâna să se odihnească pe coapsa ei. 

— Nu mă atinge, îi spuse ea. 

Hassan își luă mâna. 

Suza își închise ochii și încercă să se gândească. Faptele ei 
duseseră la cel mai rău rezultat cu putinţă: îl condusese pe 
Hassan în Sicilia, dar nu reușise să-l avertizeze pe Nat. Trebuia 
să afle cum putea trimite o telegramă pe vas și s-o facă de 
îndată ce ea și Hassan își vor vedea fiecare de drumul lui. Mai 
exista totuși o șansă - stewardul din avion care-i promisese că 
va suna la consulatul israelian din Roma. 

— Of, Doamne, abia aştept să mă întorc la Oxford! exclamă 
ea. 

— Oxford? râse Hassan. Încă nu. Trebuie să stai cu mine până 
la încheierea misiunii. 

„Dumnezeule, nu mai suport”, chibzui ea. 

— Dar sunt atât de obosită! 

— Ne vom odihni în curând. Nu-ţi pot da drumul. Din motive 
de securitate, știi tu. Și-apoi, nu cred că vrei să ratezi ocazia de 
a vedea trupul neînsufleţit al lui Nat Dickstein. 

e 

La ghișeul Alitalia din aeroport, Yasif Hassan fu abordat de trei 

bărbaţi. Doi dintre ei erau tineri și ameninţători, iar al treilea era 


VP - 286 


un bărbat înalt, cu trăsături ascuţite, de vreo cincizeci de ani. 

— Idiotule, meriţi să fii împușcat, i se adresă lui Hassan 
bărbatul mai în vârstă. 

Yasif își ridică privirea la el și Suza îi observă spaima în ochi 
când zise: 

— Rostov! 

„Dumnezeule, acum ce mai e?”, reflectă ea. 

Rostov îl apucă de braţ pe Hassan. Preţ de o secundă, acesta 
lăsă impresia că ar vrea să se împotrivească, să-și smucească 
brațul. Cei doi duri veniră mai aproape. Suza și Hassan erau 
încolţiți. Rostov îl trase pe Yasif de lângă ghișeul de bilete. Unul 
din duri o apucă pe Suza de braţ și-i urmară. 

Se retraseră într-un colț. Rostov era, evident, roșu de furie, 
însă își păstră tonalitatea joasă: 

— Ai fi putut strica totul dacă n-ai fi întârziat câteva minute. 

— Habar n-am despre ce vorbești, rosti Hassan, disperat. 

— Crezi că nu știu că străbați lumea în căutarea lui Dickstein? 
Crezi că nu pot pune pe cineva să te fileze ca pe orice imbecil 
nenorocit? Primesc rapoarte din oră în oră despre mișcările tale 
încă de când ai plecat din Cairo. Ce te face să crezi că poţi avea 
încredere în ea? 

El arătă cu degetul spre Suza. 

— Ea m-a adus aici. 

— Da, însă atunci nu știai asta. 

Suza stătea nemișcată, era tăcută și înspăimântată. Nu mai 
înţelegea nimic. Nenumăratele șocuri din dimineaţa aceea - 
lipsa lui Nat, moartea lui Cortone și întâlnirea cu cei trei - îi 
paralizaseră simţul raţiunii. Îi fusese și așa suficient de greu să 
mintă atunci când îl păcălise pe Hassan și-i spusese lui Cortone 
un adevăr despre care Yasif credea că era o minciună. In acel 
moment mai era și Rostov, pe care Hassan îl minţea, și nici nu 
voia să se gândească dacă ce urma să-i spună ea lui Rostov ar 
trebui să fie adevărul sau o altă minciună. 

— Cum ai ajuns aici? întrebă Hassan. 

— La bordul vasului Karla, desigur. Ne aflam la 60-70 de 
kilometri de Sicilia când am primit informaţia că ai aterizat aici. 
Am obținut, de asemenea, acordul celor de la Cairo să-ţi ordon 
să te întorci acolo chiar acum. 

— Cred în continuare că am procedat bine, zise Hassan. 

— Piei din faţa mea! 


VP - 287 


Hassan se îndepărtă. Suza dădu să-l urmeze, dar Rostov 
spuse: 

— Tu nu. 

O apucă de braţ și o luă cu el. 

Ea îl însoți, reflectând: „Și-acum ce fac?” 

— Știu că ţi-ai dovedit loialitatea față de noi, domnişoară 
Ashford, însă în toiul unei asemenea misiuni nu le putem 
permite noilor recruți să plece acasă, pur și simplu. Pe de altă 
parte, aici, în Sicilia, nu sunt însoțit de alți oameni în afară de cei 
de care am nevoie pe vas, prin urmare, n-am pe cine să pun să 
te însoțească. Mă tem că va trebui să urci cu mine la bordul 
vasului Karla până când această misiune va lua sfârșit. Sper că 
nu te deranjează. Ştii că semeni leit cu mama ta? 

leșiră din aeroport și se apropiară de o mașină care-i aștepta. 
Rostov îi deschise portiera. Ea se decise că sosise momentul s-o 
ia la fugă: ulterior, s-ar putea să fie prea târziu. Totuși, ezită. 
Unul din duri stătea lângă ea. Jacheta lui se deschise ușor și zări 
patul armei. Își aminti zgomotul asurzitor pe care-l scosese arma 
lui Cortone în vila părăsită și cum ţipase ea. Brusc, o cuprinse 
teama că va muri, că se va transforma într-o grămadă de lut la 
fel ca bietul Al cel gras; era speriată de moarte de acea armă și 
de bubuitură, și de glonţul care i-ar străpunge trupul, și începu 
să tremure. 

— Ce este? întrebă Rostov. 

— Al Cortone a murit. 

— Știm. Urcă în mașină. 

Suza se conformă. 

e 

Pierre Borg ieși din Atena și-și parcă mașina la capătul unei 
fâșii de plajă, pe unde se plimbau îndrăgostiţii. Coborî și o luă 
de-a lungul țărmului până când se întâlni cu Kawash, care venea 
din direcția opusă. Se opriră unul lângă celălalt și priviră marea, 
cu valurile mici lovindu-se leneș de picioarele lor. Borg vedea la 
lumina stelelor chipul frumos al arabului înalt, care era agent 
dublu. Kawash nu prea era încrezător în sine, ca de obicei. 

— Mulţumesc pentru că ai venit, spuse Kawash. 

Borg nu știa pentru ce i se aduceau mulțumiri. El era cel care 
ar fi trebuit să mulțumească. Apoi își dădu seama că agentul 
dublu tocmai precizase acest lucru. Bărbatul era foarte subtil, 
chiar și atunci când insulta. 


VP - 288 


— Rușii bănuiesc că se scurg informaţii la Cairo, continuă 
Kawash. Sunt extrem de secretoși, ca niște comuniști, ca să 
spun așa, schiţă el un zâmbet, dar Borg nu înțelese gluma. Chiar 
și atunci când Yasif Hassan a revenit la Cairo pentru a da 
raportul, noi n-am aflat prea multe - și nu mi-au parvenit toate 
informaţiile pe care le-a dat Hassan. 

Borg râgâi zgomotos; avusese parte de o cină grecească 
îmbelșugată. 

— Nu-ţi pierde timpul cu scuze, te rog. Spune-mi ce știi. 

— Bine, rosti Kawash, cu blândeţe. Ei știu că Dickstein are de 
gând să fure uraniu. 

— Mi-ai spus asta și data trecută. 

— Nu cred că ei cunosc detaliile. Intenţionează să lase 
lucrurile să decurgă de la sine, apoi să demaște totul. Au scos 
câteva vase pe Mediterana, însă nu știu unde să le trimită. 

O sticlă din plastic pluti pe valuri și poposi la picioarele lui 
Borg. El o lovi cu vârful pantofului, trimițând-o înapoi în apă. 

— Și Suza Ashford? întrebă Pierre. 

— Lucrează, categoric, pentru arabi. Ascultă! Rostov și 
Hassan au avut o dispută. Hassan a vrut să știe unde se află mai 
exact Dickstein, iar Rostov a considerat că este inutil. 

— Vești proaste. Continuă. 

— După aceea, Hassan a acţionat de unul singur. A convins-o 
pe Suza Ashford să-l ajute să-l caute pe Dickstein. S-au dus în 
Buffalo, Statele Unite, și s-au întâlnit cu un gangster pe care-l 
cheamă Cortone, și acesta i-a dus în Sicilia. L-au ratat pe 
Dickstein la mustață: au văzut vasul Stromberg îndepărtându- 
se. Hassan are probleme serioase din cauza asta. A primit ordin 
să se întoarcă la Cairo, dar nu și-a făcut încă apariţia. 

— Fata i-a condus în locul unde s-a aflat Dickstein? 

— Exact. 

— lisuse, e de rău! 

Borg se gândi la mesajul care ajunsese la consulatul din Roma 
pentru Nat Dickstein din partea „iubitei” lui. Îi menţionă lui 
Kawash despre el. „Hassan mi-a povestit totul și venim amândoi 
la tine”. Ce naiba însemna asta? Oare fusese trimis ca să-l 
avertizeze pe Dickstein sau să-l întârzie, ori să-l debusoleze? 
Sau era o cacealma - o încercare de a-l face să creadă că ea 
fusese constrânsă să-l conducă pe Hassan la el? 

— O cacealma, aș zice eu, adăugă sigur de el Kawash. Ea știa 


VP - 289 


că va fi deconspirată la un moment dat, așa că a încercat să-i 
câștige încrederea lui Dickstein. Sper că nu vei da mesajul mai 
departe... 

— Firește că nu, îl asigură Borg și-și îndreptă atenţia într-o 
altă direcție. Dacă s-au dus în Sicilia înseamnă că știu despre 
Stromberg. Ce concluzii ar putea trage de-aici? 

— Că vasul Stromberg va fi folosit în furtul de uraniu? 

— Exact. Dacă aș fi în locul lui Rostov, aș lua urma vasului, aș 
îngădui ca deturnarea să aibă loc, apoi aș ataca. La naiba! Cred 
că va trebui să anulăm toată treaba. 

Își îngropă vârful pantofului în nisipul fin. 

— Care este situaţia în Qattara? 

— Am lasat veștile cele mai proaste la urmă. Toate testele au 
fost satisfăcătoare. Rușii furnizează uraniu. Reactorul va intra în 
funcțiune peste trei săptămâni, începând de azi. 

Borg privea marea și se simţea mai nefericit, mai pesimist și 
mai deprimat decât se simţise vreodată în trista lui viață. 

— Ştii ce înseamnă asta, nu? Că nu putem renunţa. Că nu-l 
pot opri pe Dickstein. Că Nat este ultima șansă a Israelului. 

Kawash tăcea. După o clipă, Borg îl privi. Arabul își ţinea ochii 
închiși. 

— Ce faci? îl întrebă Borg. 

Liniștea mai dură câteva clipe. Într-un final, Kawash își 
deschise ochii, se uită la Borg și-i zâmbi politicos. 

— Mă rog, răspunse el. 

TEL AVIV CĂTRE MV STROMBERG 

BORG CATRE DICKSTEIN CONFIDENŢIAL 

TREBUIE DECODIFICAT DE CATRE DESTINATAR 

ÎNCEPUT SUZA ASHFORD SE CONFIRMĂ AGENT 
ARAB STOP L-A CONVINS PE CORTONE SA-I DUCA PE 
EA ȘI PE HASSAN ÎN SICILIA STOP AU SOSIT DUPĂ 
PLECAREA TA STOP CORTONE E MORT STOP ACEASTĂ 
INFORMAȚIE ȘI ALTELE SUGEREAZA POSIBILITATEA SA 
FII ATACAT PE MARE STOP NU PUTEM INTERVENI STOP 
Al ACȚIONAT DE CAPUL TĂU N-AI DECÂT SĂ IEȘI 
SINGUR DIN RAHAT SFÂRȘIT 


Norii care se strânseseră în vest, deasupra Mediteranei, în 
zilele anterioare se ciocniră în seara aceea și ploaia se revărsă 


VP - 290 


în curând deasupra vasului Stromberg. Sufla un vânt aspru, iar 
deficienţele vasului deveniră vizibile când începu să se legene și 
să plutească pe valurile agitate. 

Nat Dickstein nu băga în seamă vremea. 

Stătea singur în cabina mică, la masa prinsă cu şuruburi, cu 
un creion în mână și un carneţel, o carte de coduri și un semnal 
în faţa lui, transcriind fiecare cuvânt chinuitor din mesajul lui 
Borg. 

ÎI citise de mai multe ori și, într-un final, rămase cu ochii 
ațintiţi la peretele din oţel din faţă. 

Era inutil să speculeze de ce ea ar fi făcut asta, de ce ar fi 
inventat ipoteze cum că Hassan o constrânsese sau o șantajase, 
de ce și-ar fi imaginat că ea acţionase din convingeri greșite sau 
motive neclare: Borg spusese că ea era spion, și avusese 
dreptate. Ea fusese spion în tot acest timp. De aceea se culcase 
cu el. 

Pe fata aceea o aștepta un viitor strălucit în serviciile secrete. 

Dickstein își îngropă faţa în mâini și-și apăsă ochii înăuntru cu 
vârful degetelor, dar tot o vedea goală, cu excepţia pantofilor cu 
tocuri înalte, rezemată de dulapul din bucătăria acelui 
apartament mic, citind ziarul de dimineaţă în timp ce aștepta să 
fiarbă apa din ceainic. F 

Partea cea mai rea era aceea că o iubea. Inainte s-o 
cunoască, fusese un insensibil lipsit de sentimente, cu sufletul 
pustiit, iar ea săvârșise un miracol, făcându-l să se simtă din nou 
împlinit. Pe urmă ea îl trădase, luându-i ceea ce-i oferise, și el se 
simţise mai infirm ca niciodată. Mai mult, Nat îi scrisese o 
scrisoare de dragoste. „Dumnezeule, se gândi el, oare ce a făcut 
atunci când a citit scrisoarea? A râs? l-a arătat-o lui Yasif Hassan 
și i-a spus: «Vezi cum a căzut în mrejele mele?»” 

Dacă i-ai reda vederea unui orb, apoi, după o zi, i-ai lua-o din 
nou noaptea, în timp ce doarme, la fel s-ar simţi și Dickstein 
când s-ar trezi. 

Îi spusese lui Borg că o va ucide pe Suza dacă ea era spion, 
însă în acel moment știa că minţise. Nu i-ar putea face niciun 
rău, indiferent ce ar face ea. 

Era târziu. Mai toţi membrii echipajului dormeau, cu excepţia 
celor care erau de cart. Când se plimbă de la trapă până la 
copastie, se udă până la piele, dar nici nu observă. Se opri lângă 
balustradă și privi în întuneric, incapabil să vadă unde se sfârșea 


VP - 291 


marea neagră și unde începea cerul înnorat, lăsând ca ploaia să 
i se scurgă pe față ca niște lacrimi. 

Pe Suza n-o va ucide niciodată, însă Yasif Hassan era o altă 
chestiune. 

Dacă era să aibă un dușman, atunci acela era Hassan. Nato 
iubise pe Eila doar ca s-o vadă apoi într-o ipostază senzuală cu 
Hassan. Pe urmă se îndrăgostise de Suza, doar ca să descopere 
că fusese sedusă de același vechi rival. De asemenea, Hassan o 
folosise pe Suza în misiunea lui de a cuceri patria lui Dickstein. 

Oh, da, îl va ucide pe Yasif Hassan, și o va face cu mâinile 
goale dacă va fi nevoie. Și pe ceilalţi. Acest gând făcu să 
izvorască furia din străfundul lui: voia să audă oase trosnind, să 
calce pe cadavre, să simtă miros de teamă și de praf de pușcă, 
să se înconjoare de moarte. 

Borg credea că va fi atacat pe mare. Dickstein își păstra 
echilibrul ţinându-se de balustradă în timp ce vasul despica 
valurile agitate; vântul se înteţi o clipă, iar ploaia rece și 
puternică îi biciui faţa. „Fie!”, își zise el, apoi își deschise gura și 
strigă în bătaia vântului: 

— N-au decât să vină, ticăloșii! 


VP - 292 


Capitolul 15 


Hassan nu se mai întoarse la Cairo. 

Simţi un val de bucurie atunci când avionul în care se afla 
decolă din Palermo. Reușise să-l păcălească din nou pe Rostov! 
Nu-i venise să creadă atunci când îl auzise pe David zicând: 
„Dispari!” Fusese sigur că va fi obligat să se îmbarce pe Karla și, 
ca atare, va rata deturnarea pusă la cale de fedaini. Rostov era 
convins că Hassan era doar prea entuziasmat, impulsiv și lipsit 
de experiență. Nu-i trecuse niciodată prin minte că Yasif ar 
putea fi trădător. Ce motive ar fi avut? Hassan fusese cooptat de 
serviciul egiptean de contrainformaţii militare și era arab. În 
cazul în care Rostov ar fi avut bănuieli în legătură cu loialitatea 
lui, și-ar fi pus întrebarea dacă nu cumva Yasif lucra pentru 
israelieni, deoarece reprezentau tabăra adversă. Sau pentru 
palestinieni, dacă erau măcar luaţi în considerare, întrucât ei ar 
fi putut fi bănuiţi că erau de partea arabă. 

Era minunat. Isteţul, arogantul, infatuatul colonel Rostov și 
faimoasa putere a KGB-ului fuseseră păcăliţi de un amărât de 
refugiat palestinian, un bărbat pe care aceștia îl considerau un 
nimeni. 

Însă nu se terminase încă. Trebuia să se alieze cu fedainii. 

Zborul de la Palermo îl duse la Roma, unde încercă să ia un 
avion spre Annaba sau Constantina, ambele orașe aflându-se 
lângă coasta algeriană. Cel mai apropiat aeroport pe care-l 
puneau la dispoziţie companiile aeriene erau Alger sau Tunis. 
Alese Tunis. ` 

Acolo, găsi un șofer de taxi tânăr, care avea un Renault nou. li 
vâri sub nas bărbatului mai mulți dolari americani decât ar fi 
câștigat acesta într-un an. Taxiul străbătu cei 150 de kilometri 
cât avea Tunisia în lăţime, dincolo de graniţa cu Algeria, și-l lăsă 
într-un sat pescăresc, prevăzut cu un mic port natural. 

Unul dintre fedaini îl aștepta acolo. Hassan îl găsi pe plajă, 
șezând la umbra unei șalupe mici proptite, adăpostindu-se de 
ploaie și jucând table cu un pescar. Cei trei bărbaţi urcară în 
șalupa pescarului și porniră în larg. 

Marea era agitată. Nefiind marinar, Hassan era îngrijorat că 


VP - 293 


mica șalupă cu motor se va răsturna, dar pescarul zâmbi vesel, 
nestingherit, cât timp navigară. 

Călătoria dură mai puţin de jumătate de oră. Când se 
apropiară de silueta impunătoare a vasului, Hassan fu copleșit 
din nou de acel sentiment triumfător. Un vas... aveau un vas. 

Urcă la bord în timp ce bărbatul cu care se întâlnise îl plăti pe 
pescar. Mahmoud îl aștepta pe punte. Cei doi se îmbrăţișară, iar 
Hassan spuse: 

— Ar trebui să ridicăm ancora imediat - situaţia a scăpat de 
sub control. 

— Vino în camera de comandă cu mine. 

Hassan îl urmă. Vasul era un cabotier mic, la vreo mie de 
tone, destul de nou și în stare bună. Aluneca ușor și aproape 
toate dormitoarele se aflau sub punte. Exista o singură trapă. 
Vasul fusese proiectat ca să transporte repede încărcături mici 
și să fie manevrate în porturile locale din Africa de Nord. 

Cei doi statură o clipă pe puntea din faţă, privind în jurul lor. 

— Este exact ce avem nevoie, zise Hassan, vesel. 

— L-am rebotezat Nablus, îi spuse Mahmoud. Este primul vas 
din marina palestiniană. 

Hassan simţi că i se umezesc ochii. 

Urcară scara. 

— L-am cumpărat de la un om de afaceri libian, care a vrut 
să-l salveze, adăugă Mahmoud. 

Camera de comandă era mică și îngrijită. Un singur lucru 
lipsea totuși: radarul. Multe dintre aceste vase mici de coastă 
reușeau să se descurce și fără, iar ei n-avuseseră timp să 
cumpere aparatul și să-l monteze. 

Mahmoud îi făcu cunoștință cu căpitanul, tot libian - omul de 
afaceri le oferise și un echipaj odată cu vasul, deoarece niciunul 
dintre fedaini nu era marinar. Căpitanul dădu ordin să se ridice 
ancora și să se pornească motoarele. 

Cei trei bărbaţi se aplecară deasupra unei hărţi, când Hassan 
le spuse ce aflase în Sicilia. 

— Stromberg a părăsit coasta de sud a Siciliei la prânz. 
Coparelli trebuia să treacă prin Strâmtoarea Gibraltar azi- 
noapte, târziu, cu direcţia Genova. Sunt nave-surori, ating 
aceeași viteză maximă, prin urmare, cel mai devreme când se 
pot întâlni va fi la douăsprezece ore est de mijlocul distanţei 
dintre Sicilia și Gibraltar. 


VP - 294 


Căpitanul făcu niște calcule și se uită pe una dintre hărți. 

— Se vor întâlni la sud-est de Insula Menorca. 

— Ar trebui să interceptăm motonava Coparel/li cu opt ore mai 
devreme. 

Căpitanul trasă cu degetul ruta comercială. 

— Va ajunge la sud de Insula Ibiza, mâine-seară. 

— Vom reuși? 

— Da, putem ajunge mai devreme dacă nu va fi furtună. 

— Va fi furtună? 

— Da, la un moment dat, în următoarele zile. Nu mâine, cel 
puţin așa cred. 

— Bine. Unde este operatorul radio? 

— Aici. El este Yaacov. 

Când se întoarse, Hassan văzu un bărbat mărunt și zâmbitor, 
cu dinţii pătaţi de tutun. 

— La bordul motonavei Coparel/li se află un rus, Tyrin, care 
transmite semnale către un vas polonez, Karla. Trebuie să 
asculți pe această lungime de undă, spuse Yaacov și o notă pe 
hârtie. De asemenea, mai există un transmiţător radio pe 
Stromberg, care emite un semnal simplu, de treizeci de 
secunde, din jumătate în jumătate de oră. Dacă-l vom intercepta 
de fiecare dată, vom ști sigur că Stromberg nu ne-o va lua 
înainte. 

Căpitanul stabili un traseu. Jos, pe punte, secundul pregătise 
totul. Mahmoud vorbea cu unul dintre fedaini despre verificarea 
armelor. Operatorul radio începu să-i pună întrebări lui Hassan 
despre transmiţătorul de pe Stromberg. Yasif nu-l asculta. El 
chibzuia: „Indiferent ce se va întâmpla, va fi monumental”. 

Motoarele vasului huruiau, puntea se înclina, prora despica 
apa. Navigau spre locul de întâlnire. 

e 

Dieter Koch, noul ofițer mecanic de la bordul motonavei 
Coparelli, stătea întins pe pat în toiul nopţii, reflectând: „Ce voi 
spune dacă mă va vedea cineva?” 

Sarcina lui era simplă. Trebuia să se ridice din pat, să meargă 
la magazia de la pupa, să scoată pompa de ulei și să se 
descotorosească de ea. Era aproape convins că putea face asta 
fără să fie observat, deoarece cabina lui era aproape de 
magazie, aproape toţi membrii echipajului dormeau, iar cei care 
erau treji se aflau în camera de comandă și în camera 


VP - 295 


motoarelor, și existau șanse slabe să iasă de acolo. Dar 
„aproape convins” nu era suficient pentru o misiune de o 
asemenea importanţă. Dacă cineva va bănui, în acel moment 
sau mai târziu, ce punea la cale, de fapt... 

Işi trase pe el puloverul, pantalonii, încălță cizmele 
impermeabile și-și puse haina de ploaie. Trebuia să 
îndeplinească neapărat sarcina asta, și imediat. Își vâri în 
buzunar cheile de la magazie, deschise ușa cabinei și ieși. În 
timp ce străbătea pasarela se gândea: „Voi spune că nu pot 
dormi și că m-am gândit să verific magaziile”. 

Odată ajuns, descuie ușa magaziei, aprinse lumina, pătrunse 
înăuntru și închise ușa în urma lui. Piesele de schimb erau 
așezate pe rafturile din jur - garnituri, valve, ștecăre, cabluri, 
șuruburi, filtre... dacă aveai și un cilindru, puteai construi un 
motor cu acele piese. 

Găsi pompa de ulei de rezervă într-o cutie, pe unul dintre 
rafturile de sus. Luă cutia - nu era voluminoasă, dar era grea -, 
apoi petrecu alte cinci minute ca să verifice dacă nu mai exista 
cumva și o a doua pompă de ulei de rezervă. 

Urma partea grea. 

„... N-am putut dormi, domnule, așa că am verificat piesele de 
rezervă”. „Foarte bine, e totul în regulă?” „Da, domnule”. „Și ce 
ai sub braţ?” „O sticlă cu whisky, domnule. O prăjitură pe care 
mi-a trimis-o mama. Pompa de ulei de rezervă, domnule, vreau 
s-o arunc peste bord...” 

Deschise ușa magaziei și aruncă o privire afară. 

Nu văzu pe nimeni. 

Stinse lumina, ieși, închise ușa în urma lui și o încuie. Străbătu 
pasarela și urcă pe punte. 

Nu era nimeni. 

Ploua în continuare. Nu putea vedea decât la vreo câţiva 
metri în față, ceea ce era bine, deoarece asta însemna că și 
ceilalți puteau vedea tot atât. 

Traversă puntea până la copastie, se aplecă peste balustradă, 
aruncă pompa de ulei în apă, se întoarse și se lovi de cineva. 

„O prăjitură pe care mi-a trimis-o mama, a fost atât de 
uscată...” 

— Cine-i acolo? întrebă o voce cu accent englezesc. 

— Mecanicul. Tu cine ești? 

Când vorbi Koch, celălalt bărbat se întoarse și profilul lui era 


VP - 296 


vizibil în lumina de pe punte. Koch recunoscu silueta dolofană și 
nasul mare al operatorului radio. 

— N-am putut dormi, zise operatorul radio. Am vrut... să iau 
puţin aer. 

„E la fel de stânjenit ca și mine, se gândi Koch. Mă întreb de 
ce?” 

— Ce noapte urâtă! spuse Koch. Eu intru. 

— Noapte bună! 

Koch o luă înspre cabina lui. Ce tip ciudat, operatorul radio! 
Nu era unul dintre membrii obișnuiți ai echipajului. Fusese luat 
la bord în Cardiff, după ce operatorul iniţial își rupsese piciorul. 
Era un străin pe vas, la fel ca și Koch. Era bine că dăduse peste 
el, și nu peste vreun membru al echipajului. 

După ce intră în cabină, își scoase hainele ude și se întinse pe 
pat. Știa că nu va putea dormi. Deoarece avea deja un plan 
pentru ziua următoare, așadar, nu era nevoie să-l mai 
revizuiască. Încercă să se gândească la alte lucruri: la mama lui, 
care gătea cel mai gustos kuge/” din lume; la logodnica lui, 
care-i făcea cel mai bun sex oral din lume; la tatăl lui nebun, 
internat într-un ospiciu din Tel Aviv; la cel mai minunat 
casetofon pe care și-l va cumpăra cu banii primiţi pentru acea 
misiune; la apartamentul lui frumos din Haifa; la copiii pe care-i 
va avea și la cum vor crește aceștia într-un Israel fără războaie. 

Se trezi peste două ore. Se duse la popotă ca să bea niște 
cafea. Ucenicul bucătarului se afla acolo: stătea cu picioarele în 
câţiva centimetri de apă și prăjea niște bacon pentru membrii 
echipajului. 

— Vreme nenorocită, spuse Koch. 

— Se va înrăutăţi. 

Își bău cafeaua, apoi își umplu din nou cana, pe urmă pe o a 
doua, și le duse în camera de comandă. Secundul se afla acolo. 

— Bună dimineaţa! zise Koch. 

— Nu prea, răspunse secundul privind perdeaua de ploaie. 

— Cafea? 

— Frumos din partea ta. Mulţumesc. 

Koch îi întinse cana. 

— Unde suntem? 

— Aici, răspunse ofițerul și-i arătă locaţia pe hartă. Conform 


17 Kugel este o mâncare tradiţională evreiască asemănătoare cu budinca, preparată, 
de obicei, din tăieţei sau cartofi. (n.red.). 


VP - 297 


planului, în ciuda vremii. 

Koch încuviinţă din cap. Asta însemna că trebuia să oprească 
vasul peste cincisprezece minute. 

— Ne vedem mai târziu, spuse el. 

leși din camera de comandă și cobori în camera motoarelor. 

Adjunctul lui era acolo. Părea odihnit, ca și când ar fi avut 
parte de un somn lung și odihnitor în tura de noapte. 

— Cum e presiunea la ulei? îl întrebă Koch. 

— Constantă. 

— A fluctuat puțin ieri. 

— N-am observat să fie probleme azi-noapte, spuse adjunctul. 

Era puţin prea convins despre asta, ca și cum i-ar fi fost 
teamă să nu fie acuzat că dormise în timp ce manometrul 
oscilase. 

— Bine. Poate că și-a revenit, zise Koch, își așeză cana pe 
carcasa unui motor, pe urmă o luă repede când vasul se înclină. 
Trezește-l pe Larsen când vei merge la culcare. 

— Am înţeles. 

— Somn ușor! 

Adjunctul lui plecă, iar Koch își bău cafeaua, după care se 
puse pe treabă. 

Manometrul făcea parte dintr-un grup de indicatoare din 
spatele motorului. Indicatoarele erau montate într-un cadran 
subțire din metal, vopsit în negru mat și fixat cu patru șuruburi 
autofiletante. Folosind o șurubelniță mare, scoase cele patru 
șuruburi și înlătură cadranul. În spatele lui, se afla un mănunchi 
de fire colorate, care duceau la diferite manometre. Schimbă 
șurubelnița mare cu una mică, electrică, prevăzută cu un mâner 
izolant. Cu câteva rotații, deconectă unul dintre fire de 
manometru. Înfășură câţiva centimetri de bandă izolatoare în 
jurul capătului liber al firului, apoi îl lipi în spatele indicatorului, 
în așa fel încât doar la o verificare mai amănunţită să se observe 
că nu era conectat la terminal. Pe urmă așeză cadranul la loc și-l 
fixă cu cele patru șuruburi. 

Când intră Larsen, el adăuga lichid de transmisie. 

— Pot să fac eu asta, domnule? întrebă Larsen. 

Bărbatul era gresor, deci acesta era domeniul lui. 

— Am terminat, zise Koch. 

Înfiletă la loc capacul și așeză canistra într-un dulap. 

Larsen se frecă la ochi și-și aprinse o ţigară. Se uită la 


VP - 298 


indicatoare și exclamă îngrijorat: 

— Domnule! Presiunea uleiului e zero! 

— Zero? 

— Da! 

— Opriţi motoarele! 

— Am înţeles, domnule. 

Fără ulei, frecarea dintre piesele de metal ale motorului ar fi 
făcut să se acumuleze repede căldura care ar fi topit metalul, 
piesele ar fi fuzionat și motoarele s-ar fi oprit și n-ar mai fi 
pornit. Acea lipsă bruscă de presiune a uleiului era atât de 
periculoasă, încât Larsen ar fi putut opri motoarele din proprie 
iniţiativă, fără să-i mai spună lui Koch. 

Toţi cei de pe vas auziră motoarele oprindu-se și simţiră cum 
motonava Coparelli pierde din viteză; până și zilierii, care 
dormeau în paturile lor, auziră prin somn când se opri motorul și 
se treziră. Inainte ca motorul să se oprească de tot, se auzi 
vocea secundului în difuzor. 

— Camera de comandă! Ce se întâmplă acolo, jos? 

— A scăzut brusc presiunea uleiului, răspunse Koch. 

— Ai idee de ce? 

— Încă nu. 

— Ţine-mă la curent. 

— Am înţeles, domnule. 

Koch se întoarse spre Larsen. 

— Trebuie să verificăm rezervorul de ulei. 

Larsen luă o trusă de scule și-l urmă pe Koch până la 
jumătatea punţii, de unde puteau ajunge sub motor. 

— Dacă rulmenţii principali sau rulmenţii de capăt ar fi fost 
uzați, presiunea uleiului s-ar fi diminuat treptat, îl lămuri Koch. O 
scădere bruscă indică o lipsă de alimentare cu ulei. Există o 
cantitate suficientă de ulei în sistem - am verificat mai devreme 
- Și n-am găsit scurgeri. S-ar putea să fie un blocaj. 

Desprinse rezervorul, apoi cei doi îl lăsară pe punte. Verificară 
sita, filtrul, supapa de presiune și supapa principală, fără să 
găsească vreun defect. 

— Dacă nu s-a blocat înseamnă că e o problemă cu pompa, 
spuse Koch. Adu pompa de ulei de rezervă. 

— E în magazia de sub puntea principală. 

Koch îi întinse cheia, iar Larsen plecă. 

Trebuia să se miște foarte repede. Scoase carcasa pompei de 


VP - 299 


ulei, lăsând la vedere două roţi zimţate, cu dinţi mari. Înlătură 
membrana de protecţie a bormașinii, ajustă burghiul și începu 
să sfredelească zimţii roţilor, ciobindu-i și rupându-i până când 
aceștia deveniră inutili. Puse jos bormașina, luă o rangă și un 
ciocan și vâri ranga între cele două roţi, depărtându-le până 
când auzi un trosnet puternic. La final, scoase din buzunar o bilă 
confecţionată din oţel călit, uzată și ciobită. O adusese cu el 
atunci când se îmbarcase pe vas. O lăsă să cadă în rezervor. 

Gata. 

Larsen reveni. 

Koch își dădu seama că nu scosese burghiul din bormașină: 
când Larsen plecase, avea membrana de protecţie pusă. „Nu te 
uita la bormașină!”, se gândi el. 

— N-am găsit pompa, domnule, îl înștiință Larsen. 

Koch „pescui” bila din rezervor. 

— Uită-te la asta, îi distrase el atenţia lui Larsen de la 
bormașina incriminatoare. Asta e cauza problemei. 

Îi arătă roţile zimţate distruse ale pompei de ulei. 

— Bila trebuie să fi căzut ultima oară când au fost schimbate 
filtrele. A pătruns în pompă și s-a învârtit de atunci între roţile 
zimţate. Mă mir că n-am auzit zgomotul, chiar și peste uruitul 
motorului. Oricum, pompa de ulei nu mai poate fi reparată, așa 
că trebuie s-o găsești pe cea de rezervă. la-ţi niște ajutoare ca s- 
o căutați. 

Larsen plecă. Koch scoase burghiul din bormașină și montă 
membrana de protecţie. Urcă scările în fugă până în camera 
principală a motoarelor, ca să scape de cealaltă dovadă 
incriminatoare. Mișcându-se repede ca nu cumva să-l surprindă 
cineva, scoase cadranul de pe manometre, pe urmă reconectă 
manometrul care măsura presiunea uleiului. Negreșit, va indica, 
într-adevăr, zero. Fixă cadranul la loc și aruncă banda adezivă. 

Terminase. Mai rămânea să-l amăgească pe căpitan. 

De îndată ce echipa de căutare anunţă că nu găsise o altă 
pompă, Koch se duse sus, în camera de comandă. 

— Un mecanic trebuie să fi scăpat o bilă în rezervorul de ulei 
atunci când a verificat ultima oară motorul, îl anunţă el pe 
căpitan și-i arătă proba incriminatoare. La un moment dat - 
poate când vasul s-a înclinat mai mult - bila a pătruns în pompa 
de ulei. După aceea, n-a fost decât o chestiune de timp. Bila s-a 
învârtit între roţile zimţate, până când le-a distrus complet. Mă 


VP - 300 


tem că nu putem face astfel de roţi zimţate la bord. Vasul ar 
trebui să aibă o pompă de ulei de rezervă, dar n-are. 

Căpitanul era furios. 

— Cine se face vinovat de asta va plăti cu vârf și îndesat. 

— Este treaba mecanicului să verifice piesele de rezervă, însă 
după cum bine știți, domnule, am urcat la bord în ultimul 
moment. 

— Asta înseamnă că este vina lui Sarne. 

— S-ar putea să existe o explicaţie... 

— Intr-adevăr. Cum ar fi că a petrecut prea mult timp 
alergând după târfele belgiene în loc să verifice motorul. Ne 
putem continua traseul în situaţia dată? 

— Categoric nu, domnule. Nu vom înainta nicio sută de metri 
și va ceda. 

— La naiba! Unde-i operatorul radio? 

— Mă duc să-l caut, domnule, răspunse secundul, apoi plecă. 

— Ești sigur că nu putem încropi ceva? 

— Mă tem că nu putem face o pompă de ulei din piese de 
schimb și aţă. Acesta este motivul pentru care trebuie să avem 
o pompă de rezervă. 

Secundul se întoarse cu operatorul radio. 

— Unde dracu’ ai fost? îl întrebă căpitanul. 

Operatorul radio era bărbatul dolofan, cu nas mare, pe care 
Koch îl întâlnise întâmplător pe punte în timpul nopţii. Bărbatul 
părea jignit. 

— Am fost cu ceilalți care căutau pompa de rezervă în 
magazia din faţă, domnule, pe urmă m-am dus să mă spăl pe 
mâini. 

Îi aruncă o privire lui Koch, dar în ochii lui nu se observă nicio 
urmă de bănuială: Dieter nu era sigur cât de mult văzuse în 
scurta lor întâlnire de pe punte, însă dacă făcea legătura dintre 
o piesă de schimb care lipsea și un pachet aruncat peste bord 
de mecanic, atunci ar fi tăcut mălc. 

— In regulă, conchise căpitanul. Transmite-le un mesaj 
proprietarilor: Raportează că s-a stricat motorul la... Care este 
locaţia noastră exactă, secund? 

Secundul îi solicită operatorului radio locaţia. 

— Cere o pompă de ulei nouă sau să fim remorcați la țărm. 
Așteptăm instrucțiuni, adăugă căpitanul. 

Koch își cobori ușor umerii. Reușise. 


VP - 301 


Într-un final, primiră un răspuns de la proprietar: 


COPARELLI VÂNDUTĂ COMPANIEI DE TRANSPORT 
MARITIM  SAVILE DIN ZURICH. MESAJUL VOSTRU 
TRANSMIS NOULUI PROPRIETAR.  AȘTEPTAŢI NOI 
INSTRUCTIUNI. 


Aproape imediat, veni un mesaj de la compania de transport 
maritim Savile: 


VASUL NOSTRU, GIL HAMILTON, SE AFLĂ ÎN APELE 
VOASTRE. VA AJUNGE LA VOI LA PRÂNZ. PREGĂTIŢI-VĂ 
SĂ DEBARCAŢI ECHIPAJUL, CU EXCEPȚIA MECANICULUI. 
GIL HAMILTON VA DUCE ECHIPAJUL LA MARSILIA. 
MECANICUL VA AȘTEPTA NOUA POMPĂ. 
PAPAGOPOLOUS. 


Schimbul de mesaje fu interceptat de la 100 de kilometri 
depărtare de Solly Weinberg, căpitanul navei Gil Hamilton și 
comandant în marina israeliană. 

— Conform planului. Bravo, Koch! bombăni el. 

Stabili traseul către Coparelli și ordonă: 

— Cu toată viteza înainte! 

Mesajele nu fură interceptate de Yasif Hassan și de Mahmoud 
de pe vasul Nablus, aflat în acel moment la o distanţă de 250 de 
kilometri. Erau în cabina căpitanului, aplecaţi peste un plan al 
motonavei Coparelli, desenat de Hassan. Incercau să hotărască 
modalitatea de a urca la bordul ei și să preia controlul. Hassan îi 
spusese operatorului radio de pe Wab/us să asculte pe două 
lungimi de undă: cea pe care emitea transmiţțătorul radio de pe 
Stromberg și cea pe care o folosea Tyrin pentru mesajele lui 
clandestine de pe Coparel!li către Rostov, aflat la bordul vasului 
Karla. Deoarece mesajele fuseseră transmise pe lungimea de 
undă pe care o întrebuința, de obicei, vasul Coparelli, Nablus nu 
le interceptase. Va trece un timp până când fedainii își vor da 
seama că vor deturna un vas aproape abandonat. 


Schimbul de mesaje fu interceptat de la o depărtare de 200 
de mile marine, din camera de comandă a vasului Stromberg. 


VP - 302 


Când Coparelli primi mesajul de la Papagopolous, ofițerii din 
camera de comandă aclamară și aplaudară. Nat Dickstein, care 
stătea rezemat de un perete despărțitor cu o cană de cafea în 
mână și privea ploaia și marea agitată din față, nu se bucură. 
Mușchii îi erau încordaţi, faţa împietrită, ochii căprui mijiţi în 
spatele ochelarilor din plastic. Unul dintre ceilalţi observă că era 
tăcut și făcu o remarcă, spunând că scăpaseră de primul hop. 
Răspunsul bombănit al lui Dickstein fu „condimentat” cu 
obscenităţi, lucru care nu-i stătea în caracter. Ofiţerul cel vesel 
se întoarse, iar mai târziu, în popotă, observă că Nat părea 
genul de om care te-ar fi înjunghiat cu un cuţit dacă l-ai fi călcat 
pe bătături. 
e 

Schimbul mai fu interceptat de David Rostov și Suza Ashford, 
de la bordul vasului Karla, aflat la aproape 300 de mile marine 
depărtare. 

Suza era șocată în timp ce traversa pasarela care făcea 
legătura între cheiul sicilian și nava poloneză. Abia dacă observă 
ce se întâmpla în jur când Rostov o conduse la cabina ei - era 
cabina unui ofiţer, cu toaletă proprie - și-i zise că spera că se va 
simţi confortabil. Ea se așeză pe pat. Se afla în aceeași poziţie 
când, o oră mai târziu, un marinar îi aduse mâncare rece pe o 
tavă și o așeză pe masă fără să rostească un cuvânt. Ea nu 
mâncă. La lăsarea întunericului, începu să tremure, așadar, se 
întinse pe pat și rămase așa, cu ochii deschiși, privind în gol și 
tremurând în continuare. 

Într-un final, adormi - fu un somn spasmodic la început, cu 
coșmaruri lipsite de sens, însă în cele din urmă dormi profund. O 
trezi răsăritul soarelui. 

Rămase întinsă, simțind mișcarea vasului și privind 
nedumerită în jurul ei; apoi își dădu seama unde se afla. Era ca 
și când s-ar fi trezit și și-ar fi amintit de coșmarul teribil, doar că 
în loc să-și spună: „Slavă Domnului că a fost doar un vis!”, 
conștientiză că era aievea și că visul continua. 

Se simţea îngrozitor de vinovată. În acel moment înţelegea că 
se minţise singură. Fusese convinsă că trebuia să-l găsească pe 
Nat și să-l avertizeze, indiferent de riscuri, dar adevărul era că 
ar fi folosit orice fel de scuză ca să meargă și să-l vadă. Urmările 
dezastruoase ale faptelor ei rezultaseră în mod firesc din 
motivele sale confuze. Era adevărat că Nat se aflase în pericol, 


VP - 303 


însă în acele clipe îl păștea un pericol și mai mare și era vina 
Suzei. 

Se gândea la asta și la cum se afla pe mare, pe o navă 
poloneză, comandată de dușmanii lui Nat și înconjurată de niște 
ruși duri. Strânse din ochi, își băgă capul sub pernă și-și înăbuși 
criza de isterie care ameninţa s-o cuprindă. 

Apoi se înfurie, iar asta o făcu să nu-și piardă minţile. 

Se gândi la tatăl ei și la cum voia acesta s-o folosească pentru 
a-și realiza convingerile politice, și era furioasă pe el. Se gândi la 
Hassan, cum îl manipula pe tatăl ei, cum își punea mâna pe 
genunchiul ei. Și-ar fi dorit să-i fi tras o palmă atunci când 
avusese ocazia. În cele din urmă, se gândi la Rostov, la faţa lui 
dură și inteligentă, la zâmbetul lui rece și la cum intenţiona să 
se izbească de vasul lui Nat și să-l omoare, și se înfurie de-a 
binelea. 

Dickstein era bărbatul ei. Era amuzant, puternic, ciudat de 
vulnerabil și scria scrisori de dragoste, fura vapoare și era 
singurul bărbat pe care-l iubise astfel, și n-avea de gând să-l 
piardă. 

Era prizonieră în tabăra inamicului, însă doar din punctul e; de 
vedere. Ei credeau că era de partea lor, aveau încredere în ea. 
Poate se va ivi ocazia să le încurce planurile. Va trebui s-o caute. 
Se va plimba pe navă, își va ascunde teama, va vorbi cu 
dușmanii ei, le va câștiga încrederea și se va preface că le 
împărtășește ambițiile și grijile, până când va întrezări o 
oportunitate. 

Acest gând o făcu să tremure. Apoi chibzui: „Dacă nu voi face 
asta, îl voi pierde; dacă-l voi pierde, nu mai vreau să trăiesc”. 

Se ridică din pat. Își scoase hainele cu care dormise, se spălă 
și îmbrăcă un pulover și niște pantaloni curaţi din valiză. Se 
așeză la măsuţa pironită în pardoseală și mușcă din cârnatul și 
brânza pe care i le adusese marinarul în ziua precedentă. Işi 
pieptănă părul și, doar ca să-și mai ridice moralul, își aplică 
puţin machiaj. 

Încercă ușa cabinei. Nu era încuiată. 

leși. 

Străbătu un coridor, urmărind mirosul de mâncare care venea 
de la popotă. Intră și privi încet în jur. 

Rostov şedea singur și mânca încet ouă cu furculița. El își 
ridică privirea și o văzu. Brusc, expresia de pe faţa lui deveni 


VP - 304 


malefică și rece: buzele înguste și ochii lipsiţi de emoție. Suza 
ezită, pe urmă se apropie de el. Când ajunse la masa lui, se 
rezemă o clipă de un scaun, deoarece i se înmuiaseră genunchii. 

— la loc, îi spuse Rostov. 

Ea se trânti pe scaun. 

— Cum ai dormit? 

Respirația ei era accelerată, ca și când ar fi mers foarte 
repede. 

— Bine, răspunse ea cu vocea tremurându-i. 

Privirea lui aspră și sceptică părea să-i sfredelească nemilos 
creierul. 

— Pari supărată. 

Vocea lui era calmă, fără vreo urmă de compătimire sau 
ostilitate. 

— Eu... 

Cuvintele păreau să i se oprească în gât, înecând-o. 

— leri... eram confuză. 

Spunea adevărul: era ușor să spună asta. 

— N-am văzut niciodată pe cineva murind. 

— Ah. 

În expresia de pe chipul lui Rostov se citi, în sfârșit, o fărâmă 
de compasiune: poate că-și amintea de prima oară când văzuse 
și el un om murind. Luă ibricul și-i turnă cafea. 

— Ești foarte tânără, continuă el. Nu cred că ești mai mare 
decât fiul meu. 

Suza sorbi încet cafeaua fierbinte, sperând că el va continua 
să vorbească în felul acela - ar ajuta-o să se liniștească. 

— Fiul dumneavoastră? 

— luri Davidovici, are 20 de ani. 

— Cu ce se ocupă? 

Zâmbetul lui Rostov nu mai era la fel de rece ca înainte. 

— Din păcate, își petrece mai tot timpul fără niciun rost, 
ascultând muzică decadentă. Nu studiază intens, cum ar trebui. 
Nu așa cum o face fratele lui. 

Respirația Suzei revenea încet-încet la normal, iar mâna nu-i 
mai tremură când luă cana. Știa că bărbatul din faţa ei nu era 
mai puţin periculos dacă avea familie, dar părea mai puţin 
înfricoșător când vorbea astfel. 

— Și celălalt fiu al dumneavoastră? Cel mai tânăr? 

Rostov dădu din cap. 


VP - 305 


— Vladimir. 

În acel moment nu mai avea deloc un aer înfricoșător: privea 
peste umărul Suzei cu o expresie afectuoasă și indulgentă 
întipărită pe faţă. 

— Este foarte talentat. Va ajunge un mare matematician dacă 
va intra la o școală bună. 

— Asta n-ar trebui să fie o problemă, zise ea, privindu-l cu 
atenţie. Educaţia sovietică este cea mai bună din lume. 

Părea să fie cel mai potrivit lucru pe care să-l spună, însă 
cuvintele ei trebuie să fi avut o semnificaţie aparte pentru el, 
deoarece privirea lui pierdută dispăru și faţa îi deveni din nou 
aspră și rece. 

— Așa e, n-ar trebui să fie o problemă, admise el și continuă 
să mănânce micul dejun. 

Suza reflectă: „Devine prietenos, nu trebuie să-l pierd”. 
încercă disperată să găsească ceva de spus. Ce aveau în 
comun, despre ce ar putea vorbi? Apoi îi veni inspiraţia. 

— Mi-aș fi dorit să-mi aduc aminte de dumneavoastră de când 
aţi fost la Oxford. 

— Erai foarte mică, preciză el și-și turnă niște cafea. Toată 
lumea și-o amintește pe mama ta. Era cea mai frumoasă femeie 
din zonă. lar tu îi semeni leit. 

„E mai bine”, se gândi Suza. 

— Ce aţi studiat? îl întrebă ea. 

— Economia. 

— Nu era o știință exactă pe vremea aceea, presupun. 

— Nu e nici în ziua de azi. 

Suza afișă o expresie ușor solemnă. 

— Vorbim despre economia burgheză, desigur. 

— Firește. 

Rostov o privi ca și când n-ar fi știut dacă ea vorbea serios 
sau nu. El păru să decidă că era. 

Un ofițer intră în popotă și vorbi cu Rostov. Acesta o privi cu 
părere de rău pe Suza. 

— E nevoie de mine în camera de comandă. 

Trebuia să-l însoțească pe Rostov. Suza se strădui să 
vorbească imperturbabil: 

— Pot să vă însoțesc? _ 

El ezită. Suza chibzui: „Ar trebui să-mi permită. li face plăcere 
să discute cu mine, crede că sunt de partea lui. Dacă voi afla 


VP - 306 


vreun secret, cum își imaginează că l-aș folosi aici, pe un vas al 
KGB-ului?” 

— De ce nu? 

Rostov se îndepărtă. Suza îl urmă. 

In camera de telecomunicaţii, Rostov zâmbea în timp ce citea 
mesajele și le traducea ca să înţeleagă și Suza. Părea încântat 
de ingeniozitatea lui Dickstein. 

— Are o minte sclipitoare, zise el. 

— Ce e Savile Shipping? întrebă Suza. 

— O fațadă pentru serviciile de contrainformaţii israeliene. 
Dickstein îi elimină pe toţi cei care au motive să fie interesaţi de 
ceea ce se întâmplă cu uraniul. Compania de transport maritim 
nu este interesată, deoarece nu mai deţine vasul. Acum 
încearcă să elimine căpitanul și echipajul. Fără îndoială că 
deține un oarecare control asupra proprietarilor de drept ai 
uraniului. Este un plan minunat. 

Asta își dorea Suza. Rostov i se adresa ca unui coleg, ea se 
afla în miezul acţiunii; ar trebui să găsească o cale prin care să-i 
strice planurile. 

— Presupun că pana de motor a fost aranjată, spuse ea. 

— Da. Acum Dickstein poate prelua controlul vasului fără să 
fie nevoit să folosească arma. 

Suza gândi repede. Atunci când îl „trădase” pe Nat, ea își 
dovedise loialitatea faţă de partea arabă. În acele momente 
partea arabă se împărţise în două tabere: într-una erau Rostov, 
KGB-ul și serviciul egiptean de contrainformaţii militare, iar în 
cealaltă, Hassan și fedainii. Suza își putea dovedi loialitatea faţă 
de Rostov trădându-l pe Hassan. 

— La fel poate face și Yasif Hassan, desigur, rosti ea pe un ton 
cât se poate de calm. 

— Poftim? 

— Și Hassan poate prelua controlul asupra motonavei 
Coparelli fără să folosească arma. 

Rostov se holbă la ea. Păli. Suza fu şocată să vadă cum, 
brusc, el își pierdu stăpânirea de sine și încrederea. 

— Hassan intenţionează să deturneze motonava Coparelli? 
întrebă el. 

Suza se prefăcu uimită. 

— Vreţi să-mi spuneţi că nu stiati? 

— Dar cine? Cu siguranţă, nu egiptenii! 


VP - 307 


— Fedainii. Hassan a spus că exact acesta este planul vostru. 

Rostov lovi cu pumnul în peretele despărțitor, părând a fi 
foarte necuviincios și „rus” pentru o clipă. 

— Hassan este un mincinos și un trădător! 

Aceasta era șansa ei, știa asta. Și chibzui: „Dă-mi putere”. 

— Poate îl putem opri..., zise Suza. 

Rostov se uită la ea. 

— Care este planul lui? 

— Să deturneze motonava Coparelli înainte ca Dickstein să 
ajungă la el, apoi să ia prin surprindere echipa israeliană și să 
navigheze spre... nu mi-a dezvăluit destinaţia exactă, undeva în 
Africa de Nord. Care a fost planul vostru? 

— Să lovim vasul după ce Dickstein va fi furat uraniul... 

— Și nu mai putem face asta? 

— Nu. Suntem prea departe, nu-i vom putea ajunge din urmă. 

Suza știa că, dacă nu va face corect mutarea următoare, atât 
ea, cât și Dickstein vor muri. Işi încrucișă brațele, ca să se 
oprească din tremurat. 

— Atunci, nu putem face decât un singur lucru, adăugă ea. 

Rostov o privi surprins. 

— Serios? 

— Trebuie să-l avertizăm pe Dickstein despre ambuscada 
fedainilor, ca să intercepteze motonava Coparelli. 

Gata. Rostise cuvintele. Îl privi în faţă pe Rostov. Rusul trebuia 
să muște momeala, era o chestie logică, de fapt, singurul lucru 
corect pe care putea să-l facă! 

Rostov căzu pe gânduri. 

— Avertizaţi-l pe Dickstein, așa va lua înapoi motonava 
Coparelli de la fedaini. Apoi va continua conform planului lui, iar 
noi conform planului nostru. 

— Da! exclamă Suza. Este singura posibilitate! Nu-i așa? Nu-i 
așa? 

DE LA: SAVILE SHIPPING, ZURICH 

CATRE: ANGELUZZI E BIANCO, GENOVA 

TRANSPORTUL DE PRĂJITURĂ GALBENĂ DE LA F.A. 
PEDLER AMÂNAT PE PERIOADĂ NEDETERMINATĂ, DIN 
CAUZA UNOR PROBLEME LA MOTOR ÎN LARG. VOM 
REVENI ÎN CURÂND CU INFORMAŢII NOI DE LIVRARE. 
PAPAGOPOLOUS. 


VP - 308 


A 


Când Gil Hamilton apăru la orizont, Piotr Tyrin îl încolţi pe 
Ravlo, dependentul de droguri, pe interpuntea motonavei 
Coparelli. Tyrin acţionă cu o încredere în sine pe care n-o mai 
avusese până atunci. Adoptă o atitudine violentă și-l apucă pe 
Ravlo de pulover. Tyrin era un tip masiv, iar Ravlo era cam 
ametit. 

— Ascultă, vreau să faci ceva pentru mine, îi zise Tyrin. 

— Sigur, ce spui tu. 

Tyrin ezită. Va fi riscant, dar n-avea de ales. 

— Trebuie să rămân la bordul vasului când voi, ceilalți, vă veți 
îmbarca pe Gil Hamilton. Dacă îmi va fi observată lipsa, vei 
spune că m-ai văzut trecând dincolo. 

— In regulă, sigur. 

— Dacă mă vor găsi și va trebui să mă îmbarc pe Gil 
Hamilton, poţi fi sigur că le voi dezvălui secretul tău. 

— Voi face tot posibilul. 

— Ar fi bine să fie așa. 

Tyrin îi dădu drumul. Nu era prea convins: un astfel de om ti- 
ar promite orice, dar dacă ar da de greu, ar putea ceda. 

Toți membrii echipajului fură chemați pe punte pentru 
transbordare. Marea era prea agitată pentru ca Gil Hamilton să 
se apropie, așa că fu trimisă o șalupă. Toată lumea trebuia să 
poarte vestă de salvare. Ofițerii și membrii echipajului de pe 
Coparelli stăteau tăcuţi în ploaia torențială în timp ce erau 
numărați, apoi primul marinar se apropie de bord, cobori scara 
și sări în șalupă. 

Ambarcaţiunea era prea mică pentru a încăpea tot echipajul - 
vor trebui să se împartă în două sau trei grupuri, își dădu seama 
Tyrin. În timp ce toată atenţia era îndreptată spre bărbaţii care 
treceau peste bord, Tyrin îi șopti lui Ravlo: 

— Încearcă să rămâi ultimul. 

— În regulă. 

Cei doi se retraseră în spatele mulțimii de pe punte. Ofițerii 
aruncau o privire peste bord, la șalupă. Bărbaţii stăteau în 
picioare și așteptau, cu fața la Gil Hamilton. 

Tyrin se furișă în spatele unui perete despărțitor. 

Se afla la doi pași de o barcă de salvare a cărei prelată o 
desfăcuse mai devreme. Partea din faţă a bărcii se zărea de la 
mijlocul punţii, unde stăteau marinarii, dar pupa, nu. Tyrin se 


VP - 309 


apropie de pupa, ridică prelata, se furișă înăuntru și așeză la loc 
prelata. 

„Dacă voi fi descoperit acum, s-a terminat”, reflectă el. 

Era un tip masiv, iar vesta de salvare îl făcea să pară și mai 
mare. Se târi cu mare dificultate de-a lungul bărcii până ajunse 
în locul de unde vedea puntea printr-un ochi al prelatei. Mai 
departe totul depindea de Ravlo. 

Privi cum un al doilea grup de marinari cobora scara spre 
șalupă, apoi îl auzi pe secund: 

— Unde-i operatorul radio? 

Tyrin îl căută din priviri pe Ravlo și-l zări. „Vorbește, luate-ar 
naiba!” 

— S-a dus cu primul grup, domnule, răspunse Ravlo ezitant. 

„Bravo, băiete!” 

— Ești sigur? 

— Da, domnule, l-am văzut. 

Ofițerul încuviinţă din cap și spuse ceva de genul că nu-i 
putea deosebi pe unii de ceilalţi, din cauza ploii nenorocite. 

Căpitanul îl strigă pe Koch, iar cei doi bărbaţi se duseră să 
vorbească la adăpostul unui perete despărțitor, aproape de 
ascunzătoarea lui Tyrin. 

— N-am auzit de Savile Shipping, tu ai auzit? întrebă 
căpitanul. 

— Nu, domnule. 

— Nu e deloc bine să vinzi o navă cât este în larg, pe urmă să 
lași mecanicul la bord, ca să se ocupe de ea, și să-l debarci pe 
căpitan. 

— Așa e, domnule. Mă tem că noii proprietari nu știu nimic 
despre navigare. 

— Categoric, altminteri ar fi procedat altfel. Probabil că sunt 
contabili. 

Se așternu o clipă de tăcere. 

— Ai putea refuza să rămâi singur, desigur, iar eu aș fi nevoit 
să rămân cu tine. Te voi sprijini ulterior. 

— Mă tem că-mi voi rata șansa. 

— Corect, n-ar fi trebuit să sugerez asta. Succes! 

— Mulţumesc, domnule. 

Cel de-al treilea grup de marinari cobori în șalupă. Secundul 
stătea în capul scării așteptându-l pe căpitan, care bombănea în 
continuare despre contabili, când se întoarse, traversă puntea 


VP - 310 


și-l urmă pe secund peste bord. 

Tyrin își îndreptă atenţia asupra lui Koch, care credea că 
rămăsese singurul om la bordul motonavei Copare//i. Mecanicul 
privi cum șalupa brăzda valurile înspre Gil Hamilton, apoi urcă 
scara care ducea în camera de comandă. 

Înjură cu voce tare. Ar fi vrut ca Dieter să fi coborât, în așa fel 
încât el să meargă la magazia din faţă și să ia legătura prin 
stația radio cu Karla. Privi înspre camera de comandă și văzu 
fața lui Koch ivindu-se din când în când în spatele geamului. 
Dacă Dieter rămânea acolo, Tyrin era obligat să aștepte până la 
lăsarea nopţii, ca să ia legătura cu Rostov și să-i dea raportul. 

Se vedea treaba că Dieter avea de gând să rămână în camera 
de comandă toată ziua. 

Tyrin se pregăti pentru o așteptare lungă. 

e 

Când Nablus ajunse în sudul Insulei Ibiza, unde Hassan se 
aștepta să întâlnească motonava Coparelli nu se întrezărea 
nicio ambarcațiune. 

Făcură un ocol lung în timp ce Hassan scruta orizontul pustiu 
printr-un binoclu. 

— Ai făcut o greșeală, zise Mahmoud. 

— Nu neapărat, replică Hassan, care era hotărât să nu-și 
afișeze panica. Este cel mai timpuriu moment în care ne-am fi 
putut intersecta cu ea. Nu trebuie să navigheze cu viteza 
maximă. 

— De ce ar întârzia? 

Hassan ridică din umeri, părând mai puţin preocupat decât 
era în realitate. 

— Poate că motorul nu funcţionează bine. Poate că au 
întâmpinat o vreme mai rea decât noi. Există multe motive. 

— Atunci, ce sugerezi? 

Hassan conștientiză că Mahmoud era destul de îngrijorat. Nu 
deţinea controlul pe acel vas, doar Hassan putea lua hotărâri. 

— Navigăm înspre sud-vest, în urma rutei urmate de 
Coparelli. Ar trebui să ne intersectăm cu ea mai devreme sau 
mai târziu. 

— Dă-i instrucțiuni căpitanului, spuse Mahmoud, apoi cobori la 
oamenii lui, lăsându-l pe Hassan singur cu căpitanul în camera 
de comandă. 

Mahmoud clocotea de furie, din cauza încordării. La fel și 


VP - 311 


oamenii lui, observă Hassan. Se așteptaseră la o luptă în timpul 
zilei, și iată-i nevoiţi să aștepte, trândăveau în cabinele 
echipajului și la popotă, își curățau armele, jucau cărţi și se 
lăudau cu faptele de arme din trecut. Erau pregătiţi pentru luptă 
și se antrenau în jocuri periculoase de aruncare a cuţitelor, 
pentru a-și dovedi curajul unul altuia și lor înșiși. Unul dintre ei 
se certă cu doi marinari din cauza unei insulte închipuite și-i 
tăiase pe amândoi pe faţă cu un ciob, înainte ca încăierarea să 
fie întreruptă. De atunci, membrii echipajului se ţinuseră 
departe de fedaini. 

Hassan se întrebă cum le-ar fi făcut faţă dacă ar fi fost în locul 
lui Mahmoud. Se gândise mult la asta în ultima perioadă. 
Mahmoud era în continuare comandantul, însă el fusese cel care 
făcuse toată treaba importantă: dăduse de urma lui Dickstein, 
își dezvăluise planul, se gândise la o contra-deturnare și 
descoperise locaţia vasului Stromberg. Începea să se întrebe 
care va fi rolul lui în acel joc atunci când totul va fi luat sfârșit. 

Era evident că Mahmoud se întreba același lucru. 

Ei bine, dacă exista o luptă pentru putere între cei doi, atunci 
aceasta trebuia să aștepte. Mai întâi, trebuiau să deturneze 
motonava Coparelli și să-l prindă în ambuscadă pe Dickstein. 
Hassan se simţi ușor dezgustat când se gândi la asta. Bărbaţilor 
de jos, căliţi în lupte, le era ușor să accepte că-i aștepta o 
bătălie, dar Hassan nu participase niciodată la un război și nu 
fusese niciodată ameninţat cu o armă decât de către Cortone în 
vila părăsită. li era teamă, însă îi era și mai teamă să nu se facă 
de rușine arătând că se temea, întorcându-se și luând-o la fugă, 
vărsându-și măruntaiele așa cum o făcuse în vilă. Dar era și 
entuziasmat, deoarece dacă ei ar fi câștigat... 

La ora patru și jumătate după-amiaza se dădu o alarmă falsă, 
când zăriră un vas venind înspre ei, însă după ce se uită cu 
binoclul, Hassan anunţă că nu era motonava Copare!li. Când 
vasul trecu pe lângă ei, citiră numele scris pe partea laterală: Gi/ 
Hamilton. 

Pe măsură ce se lăsa întunericul, Hassan devenea din ce în ce 
mai îngrijorat. Pe vremea aceea, în ciuda luminilor de navigare, 
două nave ar fi putut trece noaptea una pe lângă cealaltă fără 
să se observe. Staţia radio secretă de pe Coparel/li nu scosese 
niciun sunet toată după-amiaza, deși Yaacov raportase că 
Rostov încerca să dea de Tyrin. Ca să se asigure că motonava 


VP - 312 


Coparelli nu va trece pe lângă Nablus în timpul nopţii, vor trebui 
să navigheze noaptea spre Genova cu viteza lui Copare!//i, apoi 
să reia căutarea dimineața. Dar până atunci, Stromberg s-ar 
putea afla prin apropiere, iar fedainii să rateze ocazia de a-i 
întinde o capcană lui Dickstein. 

Hassan era pe punctul să-i explice acest lucru lui Mahmoud, 
care tocmai revenise în camera de comandă, când o lumină 
începu să pâlpâie în depărtare. 

— Vasul este ancorat, zise căpitanul. 

— De unde știi? întrebă Mahmoud. 

— Asta înseamnă o singură lumină albă. 

— Așa se explică de ce nu s-a aflat lângă Ibiza atunci când am 
așteptat. Dacă vasul acela este Coparelli, ar trebui să vă 
pregătiţi să urcați la bord, spuse Hassan. 

— Sunt de acord, rosti Mahmoud și plecă să-i anunţe pe 
oamenii lui. 

— Stinge luminile de navigare, îi spuse Hassan căpitanului. 

Se lăsa întunericul pe măsură ce Wab/us se apropia de 
cealaltă navă. 

— Sunt aproape sigur că este Coparelli, zise Hassan. 

Căpitanul își luă binocilul de la ochi. 

— Are trei macarale pe punte și toate suprastructurile se află 
în spatele trapelor. 

— Ai vederea mai bună decât a mea, spuse Hassan. Este 
Coparelli. 

Cobori la popotă, unde Mahmoud le vorbea oamenilor săi. 
Acesta se uită la el când intră. Hassan încuviinţă din cap. 

— A sosit momentul. 

Mahmoud se întoarse la oamenii lui. 

— Nu ne așteptăm la prea multă rezistenţă. Echipajul vasului 
este unul obișnuit și nu există niciun motiv pentru care să fie 
înarmat. Vom merge în două bărci, una va ataca babordul, iar 
cealaltă, tribordul. Când vom urca la bord, prima noastră grijă 
va fi aceea de a pune stăpânire pe camera de comandă și de a 
împiedica echipajul să folosească transmiţătorul radio. Pe urmă 
adunăm echipajul pe punte. 

Tăcu și se întoarse spre Hassan. 

— Spune-i căpitanului să se apropie cât mai mult de Copare!//i, 
apoi să oprească motoarele. 

Hassan se întoarse. Brusc, devenise din nou curier: Mahmoud 


VP - 313 


demonstra că era în continuare conducătorul în luptă. Hassan 
simţi cum îi ard obrajii din cauza umilinţei. 

— Yasif. 

El se întoarse. 

— Arma ta. 

Mahmoud îi aruncă o armă. Hassan o prinse. Era un pistol 
mic, ca de jucărie, genul de armă pe care ar purta-o o femeie în 
geantă. Fedainii izbucniră în râs. 

„Și eu pot să joc jocul ăsta”, chibzui Hassan. Găsi piedica și o 
trase. Îndreptă arma spre podea și apăsă pe trăgaci. Detunătura 
fu foarte puternică. Apoi se așternu tăcerea. 

— Mi s-a părut că am văzut un șoarece, glumi el. 

Îi aruncă înapoi arma lui Mahmoud. 

Fedainii râseră și mai zgomotos. 

Hassan ieși. Se duse în camera de comandă, îi transmise 
mesajul căpitanului și se întoarse pe punte. Se întunecase de-a 
binelea. O vreme, nu văzu decât lumina pe Coparelli. Apoi, după 
ce se uită mai bine, o siluetă neagră începu să se deslușească 
pe fundalul cenușiu. 

Fedainii, care erau tăcuţi, ieșiseră din popotă și stăteau pe 
punte alături de echipaj. Motoarele vasului Wab/us se opriră. 
Membrii echipajului lăsară bărcile pe apă. 

Hassan și fedainii lui se apropiară de bord. 

Yasif se afla cu Mahmoud în aceeași barcă. Mica șalupă se 
legăna pe valuri, care în acel moment păreau uriașe. Se 
apropiară de partea laterală a motonavei Coparelli. Nu 
observară niciun semn de activitate la bord. „Cu siguranţă că 
ofițerul de gardă trebuie să fi auzit zgomotul a două motoare 
apropiindu-se”, se gândi Hassan. Insă nu sună nicio alarmă, pe 
punte nu se aprinse nicio lumină, nimeni nu striga ordine și nici 
nu veni lângă balustradă. 

Mahmoud fu primul care urcă scara. 

Până când Hassan ajunse pe puntea motonavei Coparelli, 
ceilalți membri ai echipei invadară vasul la tribord. 

Bărbaţii coborau și urcau scările înclinate și cele mobile. 
Echipajul de pe Copare!//i nu-și făcuse apariţia. Hassan avea o 
presimţire îngrozitoare că lucrurile luaseră o întorsătură urâtă. 

Îl urmă pe Mahmoud până în camera de comandă. Doi dintre 
bărbaţi se aflau deja acolo. 

— Au avut timp să folosească staţia radio? întrebă Hassan. 


VP - 314 


— Cine? întrebă Mahmoud. 

Coborâră din nou pe punte. Bărbaţii ieșeau pe rând din cala 
vasului, părând nedumeriţi și ţinând în mâini armele reci. 

— Epava Marie Celeste, spuse Mahmoud. 

Doi bărbaţi străbătură puntea aducând cu ei un marinar 
înspăimântat. 

— Ce s-a întâmplat aici? i se adresă Hassan marinarului în 
engleză. 

Marinarul îi răspunse într-o altă limbă. 

Pe Yasif îl străfulgeră un gând înspăimântător. 

— Haide să verificăm cala, îi spuse el lui Mahmoud. 

Coborâră pe o scară care ducea jos, în cală. Hassan găsi un 
întrerupător și aprinse lumina. 

Cala era plină cu butoaie mari din metal, sigilate și fixate cu 
pene din lemn. Butoaiele erau marcate cu cuvântul „PLUMBAT”. 

— Asta e, zise Hassan. Am găsit uraniul. 

Ei se uitară la butoaie, pe urmă unul la celălalt. Pentru o clipă, 
rivalitatea dintre ei dispăru. 

— Am reușit, spuse Hassan. Dumnezeule, am reușit! 

e 

Când se lăsă întunericul, Tyrin îl văzu pe mecanic mergând în 
față, ca să aprindă lumina albă. După ce acesta reveni, nu urcă 
în camera de comandă, ci se duse în spate și intră în popotă. 
Căuta ceva de mâncare. Și lui Tyrin îi era foame. Și-ar fi dat și 
braţul pentru o farfurie de hering sărat și o felie de pâine 
neagră. In timp ce stătuse îngrămădit în barcă toată după- 
amiaza, așteptând ca Dieter să se miște, n-avusese nimic de 
făcut decât să se gândească la foame și se torturase 
închipuindu-și o masă cu caviar, somon afumat, ciuperci 
marinate și pâine neagră. 

„Nu încă, Piotr”, reflectă el. 

De îndată ce Koch dispăru din vedere, ieși din barcă, se 
întinse din cauza amorțelii și traversă în grabă puntea înspre 
magazia din faţă. 

Mutase cutiile și obiectele din magazia principală, ca să 
ascundă intrarea în mica încăpere unde se afla transmiţătorul 
radio. Fu nevoit să se lase în patru labe, să dea la o parte o cutie 
și să se târască printr-un tunel ca să intre. 

Aparatul repeta un semnal scurt, din două litere. Citi în cartea 
de coduri și află că trebuia să treacă pe o altă lungime de undă 


VP - 315 


înainte să confirme. Potrivi aparatul radio ca să transmită și 
urmă instrucţiunile. 


Rostov răspunse imediat: 


SCHIMBARE DE PLAN. HASSAN VA ATACA 
MOTONAVA COPARELLI. 


Tyrin se încruntă nedumerit și transmise: 
REPETĂ, TE ROG. 


Rostov: 


HASSAN ESTE TRĂDĂTOR. FEDAINII VOR ATACA 
MOTONAVA COPARELLI. 


— Dumnezeule, ce se întâmplă? rosti Tyrin cu voce tare. 
Coparelli era acolo, el se afla la bord... De ce Hassan ar... 
pentru uraniu, firește. 


Rostov transmitea în continuare: 


HASSAN PLĂNUIEȘTE SĂ-L IA PRIN SURPRINDERE PE 


DICKSTEIN. CA PLANUL NOSTRU SA CONTINUE, 
TREBUIE SA-L 


S AVERTIZĂM PE NAT DESPRE 
AMBUSCADA. 
Tyrin se încruntă în timp ce descifra mesajul, apoi se lumină 
la față când înțelese. 


„Atunci, o vom lua de la început, reflectă el. Ingenios. Dar ce 
anume trebuie să fac?” 


El transmise: 
CUM? 


Rostov: 


VEI CONTACTA VASUL STROMBERG PE LUNGIMEA 
DE UNDA OBISNUITA A MOTONAVEI COPARELLI ȘI VEI 
TRANSMITE URMĂTORUL MESAJ ÎNTOCMAI REPET 
ÎNTOCMAI. GHILIMELE COPARELLI CĂTRE STROMBERG 


VP - 316 


AM LA BORD ARABI CRED. VERIFICĂ. ÎNCHIDE 
GHILIMELE. 


Tyrin încuviinţă din cap. Dickstein va crede că Dieter avusese 
timp să scape câteva cuvinte înainte să fie ucis. Fiind avertizat, 
Dickstein ar trebui să preia motonava Copare!li. Apoi Karla, nava 
pe care se afla Rostov, se putea izbi de nava lui Dickstein, 
conform planului. „Și cu mine cum rămâne?”, își zise Tyrin. 

El transmise: 


RECEPȚIONAT. 


Auzi o bufnitură îndepărtată, ca și cum ceva s-ar fi izbit de 
carena vasului. La început nu băgă în seamă, apoi își aminti că 
nu se afla nimeni la bordul vasului, decât el și Koch. leși pe ușa 
magaziei din faţă și privi afară. 

Sosiseră fedainii. 

Închise ușa și se întoarse repede la transmiţătorul lui. Și 
trimise mesajul. 


HASSAN E AICI. 
Rostov răspunse: 
ATENȚIONEAZĂ-L PE DICKSTEIN ACUM. 
Tyrin: 
ȘI PE URMĂ CE FAC? 
Rostov: 
TE ASCUNZI. 
„Mulţumesc mult”, chibzui Tyrin. Se deconectă și accesă 
frecvenţa de undă normală, ca să transmită un mesaj pe 
Stromberg. 


Un gând negru îi trecu prin minte: s-ar putea să nu mai guste 
niciodată hering sărat. 


VP - 317 


— Am auzit de zicala „Înarmat până-n dinţi”, dar este de-a 
dreptul ridicol, spuse Nat Dickstein și râseră cu toții. 

Mesajul de pe Copare!//i îi schimbase dispoziţia. La început, 
fusese șocat. Cum reușise tabăra adversă să afle atât de multe 
despre planul lui și deturnaseră primii motonava Coparelli? 

La un moment dat, trebuie să fi făcut o greșeală îngrozitoare 
de judecată. Suza...? N-avea rost să se pedepsească. ÎI aștepta 
o luptă. Intristarea îi dispăru. Incordarea nu se atenuase, o 
resimțea încolăcită înăuntrul lui asemenea unui arc din oţel, însă 
în acel moment o putea controla și folosi, era pârghia lui de 
salvare. 

Cei doisprezece bărbați din popota vasului Stromberg simţiră 
acea schimbare la Dickstein și-i surprinseră dorinţa de luptă, cu 
toate că știau că unii dintre ei vor muri în curând. 

Erau înarmaţi până în dinţi cu câte o mitralieră Uzi de 9 mm, o 
armă de foc sigură și compactă, care cântărește 9 kg cu tot cu 
încărcătorul de 25 de gloanţe și are o lungime de peste o 
jumătate de metru atunci când ţeava este extinsă. Fiecare avea 
câte trei încărcătoare de rezervă, câte un Luger de 9 mm în 
tocul de la curea - aceleași cartușe se potriveau și la pistol, și la 
mitralieră - și patru grenade în partea cealaltă. Aproape sigur 
deţineau cu toţii arme suplimentare alese de ei: cuțite, ciomege, 
baionete, boxuri, precum și alte arme mai exotice, purtate la 
vedere, care semănau mai mult cu niște talismane decât cu 
niște arme de luptă. 

Dickstein le cunoștea dispoziţia, știa că se molipsiseră de la 
el. Observase și înainte aceeași dispoziţie la cei care se 
pregăteau de luptă. Le era teamă și, în mod paradoxal, teama îi 
făcea nerăbdători să înceapă, deoarece așteptarea era cea mai 
rea parte, iar lupta în sine era un anestezic. După aceea, fie 
supravieţuiai, fie mureai și nu mai avea nicio importanţă. 

Dickstein se gândise în cel mai mic detaliu la un plan de luptă, 
pe care-l expuse în fața lor. Motonava Coparelli era proiectată să 
semene cu un tanc petrolier în miniatură, cu suporţi în faţă și la 
mijlocul vasului, cu suprastructura principală pe dunetă și cu o 
suprastructură secundară la pupa. Suprastructura principală 
cuprindea camera de comandă, dormitoarele ofițerilor și popota; 
dedesubt, se aflau dormitoarele echipajului. Suprastructura 
secundară conţinea bucătăria, dedesubt se aflau magaziile și 
mai jos, camera motoarelor. Cele două suprastructuri erau 


VP - 318 


despărțite pe punte, dar sub punte acestea erau conectate prin 
pasarele. 

Urmau să acţioneze în trei echipe. Echipa lui Abbas va ataca 
prova. Celelalte două, conduse de Bader și Gibli, vor urca scările 
de la babord și tribord până la pupa. 

Cele două echipe de la pupa primiră instrucţiuni să coboare și 
să înainteze prin interiorul vasului, să scoată la iveală dușmanul 
care urma să fie secerat de Abbas și oamenii lui dinspre prora. 
Deoarece existau șanse mici să întâmpine rezistență în camera 
de comandă, Dickstein avea de gând s-o ocupe de unul singur. 

Atacul va avea loc pe timpul nopţii; altminteri nu vor reuși să 
urce la bord, deoarece vor fi văzuţi când vor trece peste 
balustradă. Mai trebuia să găsească o soluţie prin care să evite 
să tragă unul în celălalt, precum și în dușman. Pentru aceasta, 
se gândi la un semnal de recunoaștere, cuvântul „Aliyah”. 

In acel moment, ei așteptau. 

Stăteau în cerc în bucătăria vasului Stromberg, similară cu 
cea a motonavei Coparelli, unde urmau să lupte și să moară în 
curând. Dickstein vorbea cu Abbas: 

— De la prova vei controla puntea din faţă, care va deveni un 
câmp deschis pentru schimb de focuri. Trimite-ţi oamenii la 
adăpost și staţi acolo. Atunci când dușmanii își vor face apariţia 
pe punte, îi veţi elimina. Marea voastră problemă va fi să 
deschideţi focul din camera de comandă. 

Cum ședea tolănit în fotoliul lui, Abbas semăna și mai mult cu 
un tanc decât de obicei. Dickstein se bucura că Abbas era de 
partea lui. 

— Nu deschidem focul la început. 

Dickstein clătină din cap. 

— Nu. Există șanse mari să urcați la bord fără să fiţi văzuţi. N- 
are rost să trageţi până când veți ști că am sosit și noi, ceilalți. 

Abbas încuviință din cap. 

— Văd că Porush este în echipa mea. Știi că este cumnatul 
meu, nu? 

— Da. Mai știu că este singurul bărbat însurat de aici. M-am 
gândit că ai vrea să ai grijă de el. 

— Mulţumesc. 

Feinberg își ridică privirea de la cuțitul pe care-l curăța. 
Pentru prima oară, newyorkezul cel deșirat nu mai rânjea. 

— Ce crezi despre arabii ăştia? 


VP - 319 


Dickstein clătină din cap. 

— Ar putea fi militari sau fedaini. 

Feinberg rânji. 

— Să sperăm că sunt militari - ne vom strâmba, iar ei se vor 
preda. 

Era o glumă proastă, însă râseră cu toții. 

— Partea cea mai grea va fi atunci când vom trece peste 
balustradă, interveni Ish, veșnicul pesimist, care stătea cu 
picioarele pe masă și cu ochii închiși. Vom fi dezgoliți ca niște 
prunci. 

— Țineţi minte că ei cred că noi ne aşteptăm să preluam o 
navă părăsită, îi atenţionă Nat. Ambuscada lor ar trebui să fie o 
mare surpriză pentru noi. Ei caută să obţină o victorie ușoară, 
dar noi suntem pregătiţi. Și va fi întuneric... 

Ușa se deschise și intră căpitanul. 

— Am depistat motonava Copare!li. 

Dickstein se ridică în picioare. 

— Să mergem. Succes! Să nu luaţi prizonieri. 


VP - 320 


Capitolul 16 


Cele trei bărci se îndepărtară de Stromberg cu câteva minute 
înainte de ivirea zorilor. 

În câteva secunde, nava din spatele lor deveni invizibilă. N- 
avea lumini de navigaţie, iar luminile de pe punte și cele din 
cabină fuseseră stinse, chiar și cele de deasupra luciului apei, 
astfel încât nicio lumină să nu-i avertizeze pe cei de la bordul 
motonavei Coparelli. 

Vremea se înrăutăţise în timpul nopţii. Căpitanul vasului 
Stromberg spuse că încă nu era atât de rea încât să poată fi 
numită furtună, însă ploua torențial. Vântul sufla suficient de 
tare ca să trimită zdrăngănind o găleată din oţel de-a lungul 
punţii și valurile erau foarte înalte. Dickstein se ţinea strâns de 
bancheta din șalupă. 

O vreme doar plutiră, fără să vadă ceva în faţă sau în spate. 
Dickstein nu reușea să deslușească nici măcar feţele celor patru 
bărbaţi aflaţi cu el în barcă. 

— Susţin în continuare că ar fi trebuit să amânăm partida asta 
de pescuit până mâine, rupse tăcerea Feinberg. 

Refuzau să vadă adevărul. 

Dickstein era la fel de superstiţios ca și ceilalţi: pe sub 
pelerina de ploaie și pe sub vesta de salvare, purta jiletca veche 
în dungi a tatălui său, iar în buzunarul de la piept ţinea ceasul cu 
lanţ, care era spart. Odinioară, ceasul oprise un glonţ nemtesc. 

Deși avea o gândire logică, într-un fel sau altul știa că o luase 
puțin razna. Aventura lui cu Suza și trădarea ei îi dăduseră 
lumea peste cap: vechile lui valori și motivații îi fuseseră 
zdruncinate, iar cele noi, pe care le dobândise cât timp fusese 
cu ea, se transformaseră în praf în mâinile lui. Încă îi păsa de 
anumite lucruri: voia să câștige acea luptă, voia ca Israelul să 
intre în posesia uraniului și voia să-l ucidă pe Yasif Hassan; 
singurul lucru de care nu-i păsa era propria persoană. Brusc, nu 
simţi teamă pentru gloanţe, durere sau moarte. Suza îl trădase. 
Și el nu-și dorea deloc să trăiască o viaţă lungă cu experienţa 
asta din trecut. Dacă Israelul va construi bomba, Esther va 
putea muri în pace, Mottie va termina Comoara din insulă și 


VP - 321 


Yigael va avea grijă de strugurii lui. 

Apucă strâns ţeava mitralierei pe care o ţinea sub pelerina de 
ploaie. 

Urcară pe coama unui val și, brusc, în secunda următoare 
zăriră motonava Coparelli. 

e 

Efectuând câteva manevre specifice, Levi Abbas aduse șalupa 
mai aproape de prova motonavei Copare!/li. Lumina albă de 
deasupra lor îi permitea să vadă suficient de bine, în timp ce 
carena convexă îi ascundea barca de ochii curioși de pe punte 
sau din camera de comandă. Când șalupa se apropie suficient 
de mult de scară, Abbas luă o frânghie și și-o legă în jurul taliei, 
pe sub pelerină. Ezită o clipă, apoi își scoase pelerina, își 
despachetă arma și și-o petrecu peste cap. Rămase cu un picior 
în șalupă și cu celălalt pe copastie, așteptă o clipă, pe urmă sări. 

Se agăţă de scară cu ambele mâini. Işi desfăcu frânghia din 
jurul taliei și o legă de una dintre trepte. Urcă până aproape în 
vârf, după aceea se opri. Ar trebui să treacă peste balustradă în 
grup compact. 

Privi în jos. Sharrett și Sapir urcau deja scara în urma lui, iar 
Porush tocmai sărea. Acesta ateriză greoi și nu reuși să se 
prindă și, pentru o secundă, lui Abbas i se tăie respiraţia. Insă 
Porush alunecă doar o treaptă, apoi reuși să-și încolăcească un 
braţ în jurul scării și să se oprească din cădere. 

Abbas așteptă până când Porush urcă în urma lui Sapir, pe 
urmă trecu peste balustradă. Ateriză fără zgomot în patru labe 
și se lipi de marginea bordului. Ceilalţi îl urmară în tăcere: unu, 
doi, trei. Lumina albă strălucea deasupra lor, făcându-i vizibili. 

Abbas privi în jur. Sharrett era cel mai scund și putea să se 
furișeze ca un șarpe. Il atinse pe umăr și arătă cu degetul 
dincolo de punte. 

— Ascunde-te la babord. 

Sharrett se târî pe burtă vreo doi metri, apoi rămase ascuns 
parţial de marginea înaltă a trapei din faţă. El înainta centimetru 
cu centimetru. 

Abbas privi în susul și în josul punţii. Puteau fi zăriţi în orice 
clipă; nu vor ști nimic până când vor fi ciuruiți de o ploaie de 
gloanţe. Repede, repede! Sus, la prora, se afla pârghia pentru 
ancoră, unde lanţul era încolăcit într-o grămadă mare. 

— Sapir. 


VP - 322 


Abbas arătă cu degetul, iar Sapir se târî de-a lungul punţii 
spre locul indicat. 

— Prefer macaraua, zise Porush. 

Abbas se uită la macaraua ce se înălța deasupra lor și care 
domina toată puntea din faţă. Cabina de control se afla la vreo 
trei metri deasupra nivelului punţii. Era o poziţie periculoasă, 
însă era un bun loc strategic. 

— Du-te, spuse el. _ 

Porush se târî în față, urmând traseul lui Sharrett. In timp ce 
privea, Abbas reflectă: „Are fundul mare - soră-mea îl hrănește 
bine”. Porush ajunse la baza macaralei și începu să urce scara. 
Abbas își ţinu respiraţia - dacă întâmplarea ar fi făcut ca vreunul 
dintre inamici să privească într-acolo în acel moment, în timp ce 
Porush urca scara, ar fi dat alarma. Din fericire, bărbatul ajunse 
la cabină. 

În spatele lui Abbas, la prora, se afla un spaţiu deasupra 
câtorva scări care duceau la o ușă. Nu era suficient de încăpător 
ca să fie numit „dormitoare” și nici primitor. Pur și simplu, era 
doar o magazie. Se târî înspre ea, se ghemui la baza scărilor în 
spaţiul îngust și întredeschise încet ușa. Înăuntru era întuneric. 
Închise ușa și se întoarse, rezemându-și arma de capul scărilor, 
mulțumit că era singur. 

e 

Capătul dinspre pupa era slab luminat, iar șalupa în care se 
afla Dickstein fu nevoită să se apropie foarte mult de scara de la 
tribord a motonavei Coparelli. Gibli, liderul echipei, se chinuia să 
strunească șalupa. Dickstein descoperi un cârlig în carenă și-l 
folosi pentru a ţine șalupa în loc, trăgând înspre Copare!//i atunci 
când marea încerca să despartă cele două ambarcaţiuni și 
împingând atunci când șalupa și nava amenințau să se lovească 
una de cealaltă. 

Gibli, fost soldat, pastra tradiţia israeliană și anume că ofițerii 
își conduceau oamenii pe front, nu se ascundeau în spatele lor: 
insistă să urce primul. Purta întotdeauna o pălărie ca să-și 
ascundă începutul de chelie, dar în acel moment avea pe capo 
beretă. Se ghemui la marginea șalupei când aceasta alunecă pe 
un val; apoi, în timpul tangajului, când șalupa și vasul se 
apropiară, sări. Ateriză fără probleme și începu să urce. 

Aflat pe margine, așteptându-și rândul, Feinberg zise: 

— Și-acum... număr până la trei și-apoi îmi deschid parașuta, 


VP - 323 


corect? 

Pe urmă sări. 

Katzen și Raoul Dovrat făcură la fel. Dickstein dădu drumul 
cârligului și-i urmă. Când ajunse pe scară, se lăsă pe spate, își 
ridică privirea prin ploaia torențială și-l văzu pe Gibli ajungând la 
marginea bordului și trecându-și un picior peste balustradă. 

Aruncă o privire peste umăr și văzu o fâșie subţire de lumină 
cenușie la orizont, primul semn al zorilor. 

Apoi se auzi brusc o rafală violentă de Împuşcături și un țipăt. 

Dickstein își ridică din nou privirea și-l văzu pe Gibli picând 
încet pe spate din vârful scării. Bereta îi căzu de pe cap și fu 
purtată de vântul puternic, dispărând în întuneric. Gibli trecu pe 
lângă Dickstein și ateriză în mare. 

— Repede, repede, repede! strigă Nat. 

Feinberg zbură peste balustradă. Dickstein știa că 
newyorkezul va ateriza pe punte prin rostogolire, pe urmă - da, 
se auzi zgomotul produs de arma lui când acesta începu să 
tragă ca să-i acopere pe ceilalţi... 

Trecu și Katzen peste balustradă, apoi se auzi zgomotul 
produs de patru, cinci sau mai multe arme. Dickstein urcă în 
grabă scara, trăgând cu dinţii acul grenadei și azvârlind-o în sus, 
peste balustradă, vreo treizeci de metri, unde aceasta putea 
provoca o diversiune fără a-l răni pe vreunul dintre oamenii lui 
aflaţi deja pe punte. Dovrat trecu peste balustradă. Dickstein îl 
văzu aterizând pe punte prin rostogolire, ridicându-se în picioare 
și plonjând, ca să se adăpostească în spatele suprastructurii de 
la pupa. 

— Aici sunt, nenorociţilor! strigă Dickstein, apoi sări peste 
balustradă, ateriză în patru labe, se feri de o rafală de gloanţe și 
fugi înspre pupa. 

— Unde sunt? ţipă el. 

Feinberg încetă să mai tragă, ca să-i poată răspunde. 

— În bucătărie, zise el, arătând cu degetul înspre peretele 
despărțitor de lângă ei. În bărcile de salvare și în căile de acces 
de la mijlocul vasului. 

— În regulă, spuse Dickstein și se ridică în picioare. Rămânem 
pe poziţie până când echipa lui Bader va urca pe punte. Când 
vor deschide focul, puneți-vă în mișcare. Dovrat și Katzen, loviți 
ușa bucătăriei și coborâţi. Feinberg, îi acoperi, pe urmă 
avansează de-a lungul marginii punţii. Eu o iau înspre prima 


VP - 324 


barcă de salvare. Între timp, încearcă să le distragi atenţia de la 
scara de la babordul pupei și de la echipa lui Bader. Foc de voie. 
e 

Hassan și Mahmoud îl interogau pe marinar când izbucniseră 
focurile de armă. Se aflau în camera hărților, în spatele cabinei 
de comandă. Marinarul vorbea germana, la fel și Hassan. 
Prizonierul povesti că motonava Coparelli se stricase și că 
echipajul fusese preluat de o altă ambarcaţiune, iar el rămăsese 
pe vas, ca să aștepte piesa de schimb. Nu știa nimic despre 
uraniu sau despre deturnări, sau despre Dickstein. Hassan nu-l 
crezu, deoarece - după cum îi explică lui Mahmoud - dacă 
Dickstein provoca stricăciuni navei, cu siguranţă putea face 
astfel încât la bordul ei să rămână unul dintre oamenii lui. 
Marinarul era legat de un scaun, iar Mahmoud îi tăia pe rând 
câte un deget, pentru a-l convinge să spună adevărul. 

Ei auziră un schimb scurt de focuri, apoi tăcere, după aceea 
un al doilea schimb, urmat de un foc de baraj. Mahmoud își vârî 
cuțitul în toc și cobori scările care duceau de la camera hărților 
la cabinele ofiţerilor. 

Hassan încercă să evalueze situaţia. Fedainii erau grupați în 
trei locuri - bărcile de salvare, bucătăria și suprastructura 
principală de la mijlocul vasului. De unde se afla, Hassan vedea 
atât babordul, cât și tribordul punţii, iar dacă înainta de la 
camera hărților la cabina de comandă, zărea puntea din față. 
Aproape toți israelienii se pare că urcaseră la bordul navei pe la 
pupa. Fedainii, atât cei care se aflau sub Hassan, cât și cei din 
bărcile de salvare, trăgeau cu armele înspre pupa. Nu se auzeau 
focuri de armă dinspre bucătărie, ceea ce însemna că israelienii 
trebuie să fi pus stăpânire pe ea și să fi coborât în cală, dar 
lăsaseră doi oameni pe punte, unul de fiecare parte, ca să-i 
acopere. 

Reieșea deci că ambuscada lui Mahmoud eșuase. Israelienii ar 
fi trebuit să fie seceraţi pe măsură ce treceau peste balustradă. 
De fapt, aceștia reușiseră să se adăpostească și în acel moment 
forțele erau egale. 

Lupta de pe punte ajunsese într-un punct mort, în care 
ambele tabere trăgeau una înspre cealaltă din adăposturi bune. 
Aceasta era intenţia israeliților, presupuse Hassan: să-i ţină 
ocupați pe adversari pe punte în timp ce ei avansau dedesubt. Îi 
vor ataca pe fedaini în fortăreaţa lor, suprastructura de la 


VP - 325 


mijlocul vasului, de dedesubt, după ce vor fi avansat de-a lungul 
pasarelelor dintre punți. 

Care era cel mai bun loc în care să se posteze? Exact în locul 
în care se afla, hotărî Hassan. Ca să ajungă la el, israeliţii 
trebuiau să-și croiască drum luptând de-a lungul spaţiului dintre 
punți, să treacă prin dormitoarele ofițerilor, apoi să urce din nou 
până la cabina de comandă și camera hărților. Se găsea într-o 
poziţie delicată. 

Se auzi o explozie puternică dinspre cabina de comandă. Ușa 
grea care despărțea cabina de comandă de camera hărților se 
zgudui, se desprinse din balamale și căzu în interior. Hassan se 
uită prin deschizătură. 

O grenadă aterizase în cabina de comandă. Trupurile a trei 
fedaini erau împrăștiate peste pereţii etanși. Toate geamurile se 
făcuseră ţțăndări. Grenada trebuie să fi fost aruncată dinspre 
puntea din față, ceea ce însemna că mai exista un grup de 
israeliți la prora. Ca o confirmare a bănuielii lui, izbucni o rafală 
de gloanțe dinspre macaraua din față. 

Hassan ridică o mitralieră de pe jos, o propti pe rama 
geamului și începu să tragă. 

e 

Levi Abbas văzu cum grenada aruncată de Porush zbură prin 
aer și ateriză în cabina de comandă, cum explozia făcu ţăndări 
și ceea ce mai rămăsese din sticlă. Focurile dinspre dormitoare 
încetară pentru o clipă, apoi începură din nou. Abbas nu-și dădu 
seama care era ţinta noii arme, deoarece niciunul dintre gloanţe 
nu ateriza lângă el. Se uită într-o parte și-n cealaltă. Sapir și 
Sharrett trăgeau amândoi înspre cabina de comandă și niciunul 
nu părea a fi ţinta inamicului. Abbas își ridică privirea la macara. 
Porush - el era ţinta atacului. Se zări o scânteiere în cabina 
macaralei când Porush ripostă. 

Impușcăturile dinspre cabina de comandă erau imprecise, 
dezordonate și inexacte - bărbatul nu făcea decât să irosească 
gloanţele. Insă avea o poziţie bună. Se afla într-un punct înalt și 
era protejat de pereţii cabinei de comandă. Va nimeri o ţintă 
mai devreme sau mai târziu. Abbas scoase o grenadă și o 
azvârli, dar aceasta ateriză la distanță mică. Doar Porush se afla 
suficient de aproape ca să arunce în cabina de comandă, iar el 
își folosise toate grenadele - doar a patra nimerise ţinta. 

Abbas trase din nou, pe urmă își ridică privirea la macara. ÎI 


VP - 326 


văzu pe Porush cum cade cu spatele din cabina de control, se 
rostogolește în aer și se izbește de punte. 

„Cum îi voi spune surorii mele?”, se gândi Abbas. 

Trăgătorul din cabina de comandă încetă focul, apoi începu 
din nou să tragă în direcția lui Sharrett. Spre deosebire de Abbas 
și Sapir, Sharrett nu prea avea acoperire: stătea înghesuit între 
cabestan și marginea bordului. Abbas și Sapir trăgeau amândoi 
înspre cabina de comandă. Lunetistul invizibil își regla tirul: 
gloanţele se împlântau în punte, descriind o linie spre cabestan, 
unde se afla Sharrett. Apoi Sharrett ţipă, sări în lateral și se 
zvârcoli ca electrocutat când alte gloanţe îi ciuruiră trupul până 
când, în cele din urmă, rămase nemișcat și țipetele încetară. 

Situaţia era gravă. Echipa lui Abbas ar fi trebuit să controleze 
puntea din față, însă, în acea clipă, bărbatul din cabina de 
comandă făcea acest lucru. Abbas trebuia să-l scoată din joc. 

Aruncă încă o grenadă. Aceasta ateriză aproape de cabina de 
comandă și explodă; probabil că lumina puternică l-ar fi putut 
orbi pe lunetist o secundă sau două. Când avu loc explozia, 
Abbas se afla în picioare și fugea înspre macara, asurzit de 
focurile de acoperire trase de Sapir. Ajuns la baza scării, începu 
să tragă înainte ca lunetistul din cabina de comandă să-l 
zărească. Gloanţele ciuruiau grinzile din jurul lui. | se părea că 
dura o veșnicie să urce fiecare treaptă. Ilncepu să numere 
treptele ca un nebun: șapte, opt, nouă, zece... 

Fu nimerit de un glonţ ricoșat, care-l străpunse în coapsă, 
chiar sub osul șoldului. Acesta nu-l omori, dar din cauza șocului, 
mușchii din jumătatea inferioară a trupului păreau să-i fi 
paralizat. Picioarele îi alunecară de pe treptele scării. O clipă, fu 
cuprins de panică atunci când își dădu seama că picioarele nu-l 
mai ascultau. Încercă din instinct să se agaţe de scară, însă nu 
reuși și căzu. Se răsuci parțial și ateriză greoi, frângându-și 
gâtul; apoi muri. 

Ușa magaziei din față se deschise încet și rusul, cu ochii cât 
cepele și o expresie speriată întipărită pe faţă, privi afară. Nu-l 
văzu nimeni, așa că se retrase înăuntru, închizând ușa. 

e 

În timp ce Katzen și Dovrat alergau înspre bucătăria navei, 
Dickstein profită de focurile de acoperire pe care le trăgea 
Feinberg, ca să avanseze. Trecu aplecat în fugă pe lângă locul 
unde urcaseră la bordul vasului, apoi pe lângă ușa bucătăriei și 


VP - 327 


plonjă după prima barcă de salvare, cea care fusese deja 
distrusă de grenadă. De acolo, în lumina difuză, distinse totuși 
conturul suprastructurii de la mijlocul vasului, care avea forma 
unor Scări ce urcau. La nivelul punţii principale se afla popota 
ofițerilor, salonul ofiţerilor, infirmeria și cabina pasagerului, 
folosită pe post de depozit. La următorul nivel se aflau cabinele 
ofițerilor și dormitorul căpitanului. Pe puntea superioară era 
cabina de comandă, cu care se învecinau camera hărților și 
cabina radio. 

Aproape toți inamicii ar fi trebuit să se afle în acel moment la 
nivelul punţii, în popotă și în salon. Ar putea trece pe lângă ei 
urcând scara montată de-a lungul hornului, care ducea spre 
pasarela din jurul celei de-a doua punți, însă nu putea ajunge la 
cabina de comandă decât traversând a doua punte. Va trebui să 
elimine fiecare soldat din cabine. 

Aruncă o privire în urmă. Feinberg se retrăsese în spatele 
bucătăriei, probabil ca să-și reîncarce arma. Așteptă până când 
acesta începu din nou să tragă, apoi se ridică în picioare. 
Executând foc în rafală la nivelul șoldului, Nat ţâșni din spatele 
bărcii și traversă în fugă duneta înspre scară. Fără să 
încetinească ritmul, sări pe cea de-a patra treaptă și începu să 
se caţăre, conștient de faptul că, pentru câteva secunde, era o 
țintă ușoară. Auzi o rafală de gloanțe ciuruind coșul de lângă el, 
până când ajunse la puntea superioară și plonjă în partea 
cealaltă a pasarelei, gâfâind și tremurând din cauza efortului. Se 
rezemă de ușa care dădea în dormitoarele ofițerilor. 

— Omorâţi ciorile astea nenorocite, bolborosi el. 

Își reîncărcă arma. Se rezemă cu spatele de ușă și alunecă în 
sus până la un hublou din ușă, aflat la nivelul ochilor. Riscă și 
aruncă o privire. Văzu un coridor cu trei uși pe fiecare parte, iar 
în capăt, scări care coborau la popotă sau urcau la camera 
hărților. Cu toate acestea, arabii stăpâneau în continuare acea 
parte a punţii și acopereau scările exterioare, prin urmare, 
singura cale pe unde putea ajunge în cabina de comandă era 
aceea. 

Deschise ușa și păși înăuntru. Se furișă de-a lungul coridorului 
până la ușa primei cabine, o deschise și aruncă înăuntru o 
grenadă. Îl văzu pe unul dintre inamici vrând să se întoarcă și 
închise ușa. Auzi grenada explodând în spaţiul mic. Alergă la ușa 
următoare de pe aceeași parte, o deschise și aruncă o altă 


VP - 328 


grenadă. Aceasta explodă în spaţiul gol. 

Mai exista o singură ușă pe acea parte, dar nu mai avea 
grenade. A 

Alergă într-acolo, o deschise brusc și trase o rafală. lnăuntru 
era un bărbat. Acesta trăsese prin hublou, însă în acel moment 
își scotea arma din gaură și se întorcea. Rafala de gloanţe a lui 
Dickstein îl ciurui. 

Nat se întoarse cu faţa la ușă, așteptând. Ușa cabinei din 
partea opusă se deschise larg și Nat îl împușcă pe bărbatul din 
spatele ei. 

Apoi ieși pe pasarelă, trăgând orbește. Mai rămăseseră două 
cabine de verificat. Ușa celei mai apropiate se deschise în timp 
ce Dickstein trăgea cu arma și un cadavru se prăbuși. 

Mai era cealaltă. Dickstein așteptă. Ușa se întredeschise, apoi 
se închise la loc. Nat alergă de-a lungul coridorului și o lovi cu 
piciorul, deschizând-o larg, pe urmă trase. Nu ripostă nimeni. 
Păși înăuntru: ocupantul fusese lovit de un ricoșeu și zăcea plin 
de sânge pe pat. 

Fu cuprins brusc de un soi de exaltare nebunească: pusese 
stăpânire pe punte de unul singur. 

Urma cabina de comandă. O luă la fugă de-a lungul 
coridorului. La capătul îndepărtat, scările duceau în sus, la 
camera hărților, și în jos, la popota ofiţerilor. Puse piciorul pe 
scară, privi în sus și se aruncă într-o parte atunci când zări ţeava 
unei arme îndreptate spre el. Posesorul armei deschise focul. 

Dickstein nu mai avea grenade. Bărbatul din camera hărților 
era ferit de focurile de armă. Acesta putea sta ascuns în spatele 
marginii capului scării și să tragă de voie în jos, spre scară. Nat 
trebuia să urce scara, deoarece intenţiona să ajungă sus. 

Intră într-una din cabinele din faţă care dădea înspre punte, 
ca să evalueze situația. Fu consternat când văzu ce se 
întâmplase pe puntea din faţă: doar unul dintre cei patru 
oameni din echipa lui Abbas mai trăgea, iar Dickstein abia 
distingea trei cadavre. Două sau trei arme păreau să tragă din 
cabina de comandă înspre israelit, blocându-l în spatele lanţului 
ancorei adunat grămadă. 

Privi într-o parte. Feinberg era mult în spate - nu reușise să 
avanseze. Bărbaţii care coborâseră în cală nu se vedeau 
nicăieri. 

Fedainii se apărau bine în popota de sub el. Din poziţia lor, 


VP - 329 


aceștia îi ţineau la distanţă pe bărbaţii de pe punte și pe cei din 
spaţiul dintre punți, de sub ei. Singura cale prin care putea fi 
cucerită popota era să fie atacată simultan din toate părțile - 
inclusiv de deasupra. Insă asta însemna că, mai întâi, trebuia 
cucerită cabina de comandă. Numai că ea era intangibilă. 

Dickstein o luă la fugă înapoi de-a lungul coridorului și ieși pe 
ușa din spate. Deși ploua torențial, pe cer se zărea o lumină 
difuză. li văzu pe Feinberg într-o parte și pe Dovrat în partea 
cealaltă. Îi strigă pe nume până când le atrase atenţia, apoi 
arătă înspre bucătărie. Pe urmă sări de pe pasarelă pe puntea 
din spate, o traversă în viteză și pătrunse în bucătărie. 

Cei doi îi înțeleseră mișcarea. Îl urmară o clipă mai târziu. 

— Trebuie să cucerim popota, îi înștiinţă Dickstein. 

— Nu văd cum, zise Feinberg. 

— Dacă taci, îţi voi spune. Năvălim înăuntru simultan, din 
toate direcţiile: babord, tribord, dedesubt și deasupra. Mai întâi, 
trebuie să cucerim cabina de comandă. Voi face eu asta. Când 
voi ajunge acolo, voi porni sirena pentru ceață. Acesta va fi 
semnalul. Vreau să mergeţi amândoi jos și să-i anunțați pe 
oamenii de acolo. 

— Cum vei ajunge în cabina de comandă? îl întrebă Feinberg. 

— De pe acoperiș, răspunse Dickstein. 

e 

Lui Yasif Hassan i se alăturară în cabina de comandă 
Mahmoud și alți doi fedaini, care luară poziție de tragere, în timp 
ce liderii se așezară pe jos, ca să se consfătuiască. 

— N-au cum să câștige, zise Mahmoud. De aici, controlăm 
aproape toată puntea. Nu pot ataca popota de dedesubt, 
deoarece tambuchiul poate fi dominat ușor de deasupra. Nu pot 
ataca din părțile laterale sau din faţă, pentru că putem trage 
asupra lor de aici. Nu pot ataca de deasupra, fiindcă deţinem 
controlul asupra compartimentelor de jos. Vom continua să 
tragem până când se vor preda. 

— Unul dintre ei a încercat să cucerească, în urmă cu câteva 
minute, acest compartiment. L-am oprit. 

— Ai fost aici, sus, singur? 

— Da. 

El își așeză mâinile pe umerii lui Hassan. 

— Acum ești fedain, îi spuse Mahmoud. 

Hassan dădu glas gândului pe care-l aveau amândoi: 


VP - 330 


— După asta? 

Mahmoud încuviinţă din cap. 

— Parteneri cu drepturi egale. 

Își strânseră mâinile. 

— Parteneri cu drepturi egale, repetă Hassan. 

— Cred că ei vor încerca să atace din nou tambuchiul, zise 
Mahmoud. Este singura lor speranță. 

— ÎI voi supraveghea din camera hărților, spuse Hassan. 

Se ridicară amândoi în picioare; apoi un glonţ dinspre puntea 
din față străpunse geamul și-l nimeri în cap pe Mahmoud. 
Acesta muri pe loc. 

Hassan rămase conducătorul fedainilor. 

e 

Întins pe burtă, cu braţele și picioarele răsfirate, Dickstein se 
târa în faţă pe acoperiș, care era curbat, lipsit de mânere și 
alunecos din cauza ploii. În timp ce motonava Copare!li urca și 
cobora pe valuri, acoperișul se înclina în faţă, în spate, într-o 
parte și-n cealaltă. Nat nu putea face nimic decât să se lipească 
de metal și să încerce să-și încetinească alunecarea. 

La capătul din faţă al acoperișului se afla o lumină de 
navigaţie. Când va ajunge acolo, va fi în siguranţă, deoarece se 
putea prinde de suportul acesteia. Inainta anevoios înspre ea. 
Când se afla cam la o jumătate de metru, vasul se înclină la 
babord și Nat alunecă până la marginea acoperișului. Pentru o 
clipă, rămase atârnat de un braţ și de un picior. Sub el se 
deschidea un hău de 10 metri până la punte. Vasul se mai 
înclină puţin, piciorul îi alunecă, totuși reuși să se prindă cu 
mâna dreaptă de marginea acoperișului. 

Urmă o pauză agonizantă. 

Motonava Coparelli reveni la poziţia iniţială. 

Dickstein își desprinse mâna și alunecă din ce în ce mai 
repede spre lumina de navigaţie. 

Dar vasul se ridică iar, acoperișul se înclină în spate și Nat 
trecu la un metru pe lângă lumină. Se împinse încă odată cu 
mâinile și cu picioarele în acoperișul din metal, încercând să-și 
încetinească alunecarea. Din nou ajunse lângă margine; încă o 
dată rămase atârnat deasupra punţii, însă de astă dată braţul lui 
drept atârna peste margine. Mitraliera îi alunecă de pe umărul 
drept și ateriză într-o barcă de salvare. 

Vasul se înclină la loc și se aplecă în faţă și Dickstein se trezi 


VP - 331 


alunecând cu o viteză incredibilă înspre lumina de navigaţie. De 
astă dată ajunse la ea. O prinse cu ambele mâini. Instalaţia de 
iluminat se afla la un metru de marginea din faţă a acoperișului. 
Imediat sub margine erau geamurile din față ale cabinei de 
comandă. Sticla fusese făcută țăndări de mult și prin ele ieșeau 
ţevile a doua arme. 

Deși se ţinea de instalaţia de iluminat, nu reușea să se 
oprească din alunecat. Corpul lui se legăna încoace și încolo, 
apropiindu-se de margine. Văzu că partea din faţă a 
acoperișului, spre deosebire de părțile laterale, era prevăzută cu 
o rigolă îngustă din metal prin care se scurgea apa de ploaie, ca 
să nu ajungă pe geamurile de jos. Când alunecă peste margine, 
dădu drumul instalaţiei de iluminat, se lăsă să alunece în faţă 
odată cu mișcarea vaporului, se prinse cu vârful degetelor de 
rigola din oţel, își lăsă picioarele să atârne și le legănă înăuntru. 
Zbură prin geam cu picioarele înainte și ateriză în mijlocul 
cabinei de comandă. Își îndoi genunchii, ca să-și atenueze 
aterizarea, pe urmă reveni în poziţie verticală. Își pierduse 
mitraliera și n-avea timp să-și scoată pistolul sau cuțitul. In 
cabina de comandă erau doi arabi, câte unul de o parte și de 
cealaltă, și amândoi trăgeau cu mitralierele înspre punte. Când 
Dickstein reveni în poziţie verticală, aceștia se întoarseră spre 
el, pe fețele lor citindu-se uimirea. 

Nat se afla mai aproape de cel dinspre babord. Atacă și-l lovi 
cu piciorul în cot, amorțindu-i pentru o clipă braţul în care ţinea 
arma. Apoi Dickstein se năpusti asupra celuilalt bărbat. Acesta 
își întoarse mitraliera spre el o fracțiune de secundă mai târziu 
și Nat acţionă. Îl lovi pe arab cu călcâiul, dându-i capul pe spate, 
apoi îi aplică o altă lovitură de karate, cu mâna, la nivelul 
gâtului. 

Înainte ca bărbatul să cadă, Dickstein îl apucă de haină și-l 
învârti între el și celălalt arab, care-și pregătea arma. Nat îl 
ridică pe bărbatul mort și-l azvârli în partea cealaltă a cabinei de 
comandă, în timp ce arabul lovit în cot începu să tragă. Cadavrul 
încasă gloanțele și se izbi în celălalt arab, care-și pierdu 
echilibrul, căzu pe spate prin ușa deschisă și se prăbuși pe 
puntea de jos. 

În camera hărților era un al treilea bărbat, care păzea 
tambuchiul ce ducea în jos. În cele trei secunde în care Dickstein 
se aflase în cabina de comandă, bărbatul se ridicase în picioare 


VP - 332 


și se întorsese. Nat îl recunoscu pe Yasif Hassan. 

Dickstein se lăsă pe vine, își întinse piciorul și lovi ușa 
deteriorată care zăcea pe podea între el și Hassan. Ușa alunecă 
de-a lungul punţii, nimerindu-i picioarele lui Yasif. Fu suficient 
cât să-l dezechilibreze, dar când acesta își desfăcu brațele ca 
să-și menţină echilibrul, Dickstein acţionă. 

Până în acea clipă, reacţionase din reflex la tot ce-i ieșise în 
cale, planificându-și din instinct fiecare mișcare, lăsându-se 
ghidat de pregătirea pe care o avea. Însă în acel moment era 
mai mult de-atât. În faţa inamicului care ameninţa tot ce iubise 
vreodată, resimțea o ură oarbă și o furie de nestăvilit. 

Acest lucru îl făcea să fie mai rapid și mai puternic. 

Îl apucă pe Hassan de braţul în care ţinea arma, de 
încheietură și de umăr, și, trăgându-i-l în jos, i-l frânse peste 
genunchiul lui. Yasif ţipă și scăpă arma din mâna moale. 
Întorcându-se încet, își pregăti cotul și-l lovi sub ureche. Hassan 
se întoarse și căzu. Il apucă de păr și-i trase capul pe spate. 
Dickstein își ridică piciorul și-i aplică o lovitură cu călcâiul în 
ceafă tocmai în momentul în care Hassan își smuci capul. Se 
auzi un trosnet când tensiunea din mușchii bărbatului dispăru și 
capul bărbatului se lăsă moale pe umeri. 

Dickstein îi dădu drumul, iar trupul se prăbuși pe podea. 

Privi îndelung corpul neînsuflețit, copleșit de exaltare. 

Apoi îl văzu pe Koch. 

Mecanicul era legat de un scaun, stătea aplecat în faţă și era 
alb la față ca varul, dar conștient. Hainele îi erau mânjite de 
sânge. Dickstein își scoase cuțitul și tăie frânghia cu care era 
legat Koch. Apoi îi văzu mâinile. 

— Oh! exclamă el. 

— Voi supravieţui, spuse încet Koch. 

Bărbatul nu se ridică în picioare. 

Nat culese de pe jos mitraliera lui Hassan și-i verifică 
încărcătorul. Era aproape plin. Intră în cabina de comandă și 
localiză sirena pentru ceaţă. 

— Koch, poţi să te ridici de pe scaunul ăla? 

Dieter încercă și reuși anevoie, clătinându-se. Dickstein îl 
susținu și-l conduse prin cabina de comandă. 

— Vezi butonul ăsta? Vreau să numeri încet până la zece, apoi 
să-l apeși. 

Koch scutură din cap, ca și când ar fi vrut să-și limpezească 


VP - 333 


minţile. 

— Cred că mă voi descurca. 

— Începe numărătoarea. Acum. 

— Unu, zise Koch. Doi. 

Dickstein cobori prin tambuchi și ieși pe cea de-a doua punte, 
cea pe care o eliberase singur. Aceasta era tot pustie. Cobori în 
continuare și se opri înainte ca scara să ajungă în popotă. Se 
gândi că fedainii rămași trebuie să se fi aflat acolo, lipiţi de 
pereţi și trăgând prin hublouri și prin ușile deschise; unul sau doi 
supravegheau, poate, tambuchiul. Nu exista altă modalitate 
sigură și prudentă pentru a lua o poziţie defensivă. 

„Haide, Koch!” 

Nat intenţiona să stea ascuns în tambuchi o secundă sau 
două. Unul dintre arabi și-ar putea ridica în orice moment 
privirea ca să verifice. Dacă Dieter va cădea, va fi nevoit să urce 
din nou și să... 

Sirena pentru ceață începu să sune. 

Dickstein sări. Deschise focul înainte să aterizeze pe 
pardoseală. Aproape de baza scării se aflau doi bărbaţi. li 
împușcă. Focurile de armă care răzbăteau de afară se 
intensificau. Nat se întoarse repede, descriind un semicerc, se 
lăsă într-un genunchi, ca să poată ochi, și-i ciurui pe fedainii 
aflaţi de-a lungul peretelui. Brusc, se auzi o altă împușcătură 
când Ish își făcu apariţia de jos; apoi Feinberg se ivi în pragul 
unei uși și începu tragă; și Dovrat, care era rănit, intră pe o altă 
ușă. Pe urmă, ca la un semn, aceștia încetară focul și se așternu 
o tăcere de mormânt. 

Toți fedainii erau morți. 

Proptit într-un genunchi, Dickstein își lăsă capul în piept, 
extenuat. După o clipă, se ridică în picioare și se uită la oamenii 
lui. 

— Unde sunt ceilalți? 

Feinberg îi aruncă o privire ciudată. 

— E cineva pe puntea din față, Sapri, cred. 

— Și ceilalţi? 

— Atâta tot, răspunse Feinberg. Sunt morți. 

Dickstein se rezemă de un perete despărțitor. 

— Cu ce preţ, rosti el încet. 

Când privi prin hubloul spart, văzu că se luminase de ziuă. 


VP - 334 


Capitolul 17 


Cu un an înainte, avionul companiei aeronautice BOAC în care 
Suza Ashford servea cina începuse brusc să piardă din 
altitudine, aparent fără niciun motiv, deasupra Oceanului 
Atlantic. Pilotul aprinse semnalul pentru centurile de siguranţă. 
Suza se plimba de-a lungul culoarului, spunând: „Doar câteva 
turbulenţe”, și-i ajuta pe călători să-și lege centurile de 
siguranţă, chibzuind în tot acest timp: „Vom muri, vom muri cu 
toţii”. 

La fel se simţea și în acel moment. 

Venise un mesaj scurt de la Tyrin: „Israeliţii atacă” - apoi 
tăcere. În acel moment, Nathaniel devenise o ţintă. Ar fi putut fi 
rănit, capturat sau mort. Deși era foarte încordată, Suza îi 
zâmbea operatorului radio, ca o adevărată însoțitoare de bord, 
cu experienţă și mult sânge rece. 

— Ai un echipament pe cinste, îi spuse ea. 

Operatorul radio de pe Kar/a era un bărbat masiv, cu părul 
cărunt, din Odesa. Îl chema Aleksandr și vorbea engleza destul 
de bine. 

— A costat o sută de mii de dolari, zise el mândru. Te pricepi 
la comunicații? 

— Puțin... Am fost însoţitoare de bord. 

Spusese „am fost” fără să se gândească și se întreba dacă 
vremurile acelea apuseseră, într-adevăr. 

— l-am văzut pe membrii echipajului folosind sistemul de 
comunicare. Cunosc elementele de bază. 

— De fapt, sunt patru aparate radio, îi explică Aleksandr. Unul 
interceptează  transmiţătorul de pe Stromberg. Altul îl 
interceptează pe Tyrin de pe Copare!/li. Unul interceptează 
lungimea de undă obișnuită a motonavei Coparelli, iar acesta 
„rătăcește”. Priveşte! 

Îi arătă un cadran pe care acul se învârtea încet. 

— Caută un transmiţător și se oprește când găsește unul, 
preciză Aleksandr. 

— Incredibil. Tu l-ai inventat? 

— Din nefericire, sunt operator, nu inventator. 


VP - 335 


— Și poţi emite de pe oricare dintre ele, doar trecând pe 
„ TRANSMITE”? 

— Da, atât prin codul Morse, cât și prin limbaj. Însă pe durata 
acestei misiuni nimeni nu folosește limbajul, desigur. 

— A fost nevoie de pregătiri îndelungate ca să devii operator 
radio? 

— Nu prea îndelungate. Codul Morse este ușor de învățat. Dar 
ca să fii operator radio pe o navă trebuie să știi să repari 
aparatura, răspunse el, apoi își cobori vocea. Și ca să fii operator 
KGB, trebuie să termini școala de spionaj. 

El râse, la fel și Suza, care reflectă: „Haide, Tyrin”, apoi 
dorinţa el fu îndeplinită. 

Venea mesajul și Aleksandr începu să scrie. 

— E Tyrin. Cheamă-l pe Rostov, te rog, zise el. 

Suza ieși din cabina de comandă fără tragere de inimă; voia 
să știe ce conţinea mesajul. Se grăbi înspre popotă, așteptându- 
se să-l găsească pe Rostov acolo, bând cafea neagră și tare, dar 
încăperea era pustie. Cobori pe o altă punte și o luă înspre 
cabină. Bătu la ușă. 

Se auzi vocea lui în rusește, care ar fi putut însemna să intre. 

Ea deschise ușa. Rostov era în boxeri și se spăla într-un 
lighean. 

— Tyrin trimite un mesaj, îl înștiință Suza, pe urmă dădu să 
plece. 

— Suza. 

Ea se întoarse. 

— Ce mi-ai spune dacă te-aș surprinde în lenjerie intimă? 

— Să dispari, răspunse ea. 

— Așteaptă-mă afară. 

Ea închise ușa, gândindu-se: „M-am săturat”. 

— Imi pare rău, îi zise ea când ieși el. 

— N-aș fi fost atât de lipsit de profesionalism. Să mergem, 
rosti Rostov și schiţă un zâmbet. 

Il urmă până în sala radio, aflată chiar sub camera de 
comandă, în ceea ce ar fi trebuit să fie cabina căpitanului. Din 
cauza multelor echipamente, fusese imposibil să-l plaseze pe 
operatorul radio lângă cabina de comandă, cum era obiceiul, îi 
explicase Aleksandr. Suza își dăduse seama singură că 
aranjamentul acela prezenta și avantajul de a-l izola pe 
operatorul radio de restul echipajului, atunci când pe navă se 


VP - 336 


aflau atât marinari obișnuiți, cât și agenţi KGB. 

Aleksandr transcrisese mesajul de la Tyrin. l-I dădu lui Rostov, 
care-l citi în engleză. „Israelienii au pus stăpânire pe Coparelli. 
Stromberg alături. Dickstein trăiește”. 

Suza răsuflă ușurată. Simţea nevoia să se așeze. Se trânti pe 
un scaun. 

Nimeni nu observă. Rostov formula deja un răspuns pentru 
Tyrin: „Vom ataca mâine, la 6 a.m”. 

Valul de ușurare dispăru, iar Suza chibzui: „Vai, Doamne, ce 
voi face acum?” 

(J 

Nat Dickstein stătea tăcut. Purta pe cap o șapcă împrumutată 
de la un marinar, în timp ce căpitanul de pe Stromberg oficia 
slujba pentru cei decedați, ridicând tonul ca să acopere 
zgomotul vântului, al ploii și al mării. Cadavrele înfășurate în 
pânză erau aruncate rând pe rând peste balustradă, în apa 
învolburată: Abbas, Sharrett, Porush, Gibli, Bader, Remez și 
Jabotinsky. Șapte din doisprezece muriseră. Uraniul era cel mai 
costisitor metal din lume. 

Mai devreme, avusese loc o altă înmormântare. Patru fedaini 
rămăseseră în viață - trei răniţi și unul care-și pierduse 
autocontrolul și se ascunsese - și, după ce fuseseră dezarmaţi, 
Dickstein le permisese să-și îngroape morţii. Ei aruncaseră în 
mare douăzeci și cinci de trupuri. Fedainii oficiaseră ceremonia 
în grabă sub privirile - și armele - vigilente ale israelienilor care 
supraviețuiseră. Ei înțelegeau această curtoazie ce trebuia 
oferită inamicilor, dar nu erau nevoiţi să le și placă. 

Între timp, căpitanul vasului Stromberg își adusese la bord 
toate documentele. Echipa de instalatori și de tâmplari, care 
venise cu ei în caz că era nevoie să modifice motonava Coparelli 
pentru a o face asemănătoare cu Stromberg, se apucase să 
repare stricăciunile rămase în urma luptei. Dickstein le spuse să 
se concentreze la ce era vizibil pe punte. Când vor ajunge în 
port, se vor ocupa de celelalte. Se apucară să astupe găurile, să 
repare mobilierul și să înlocuiască panourile din sticlă și 
sistemele de prindere din metal cu piese de schimb luate de pe 
Stromberg. Un vopsitor cobori pe scară ca să îndepărteze 
numele Coparelli de pe carenă, pe care-l înlocui cu literele S-T- 
R-O-M-B-E-R-G. După ce termină, el începu să vopsească pereţii 
despărțitori reparaţi și piesele din lemn de pe punte. Toate 


VP - 337 


bărcile de salvare de pe Copare!//i, distruse în totalitate, fură 
ciopârțite, aruncate deoparte și înlocuite cu cele de pe 
Stromberg. Noua pompă de ulei, pe care o transportase 
Stromberg la ordinele lui Koch, fu instalată în motorul motonavei 
Coparelli. 

Munca fu oprită pentru funeralii. De îndată ce căpitanul rosti 
ultimele cuvinte, aceasta fu reluată. Motorul începu să huruie pe 
la sfârșitul după-amiezii. Dickstein și căpitanul se aflau în cabina 
de comandă când fu ridicată ancora. Echipajul de pe Stromberg 
se acomodă repede pe noul vas, care era identic cu cel vechi. 
Căpitanul stabili ruta și ordonă: 

— Cu toată viteza înainte! 

Mai era puţin până când avea să se termine totul, își zicea 
Dickstein. Coparel/li dispăruse: din toate punctele de vedere, 
vasul pe care se afla el în acel moment era Stromberg, deţinut 
în mod legal de Savile Shipping. Israel va intra în stăpânirea 
uraniului și nimeni nu va ști cum l-a obţinut. Fuseseră luaţi în 
calcul toţi cei implicaţi în operaţiune, cu excepţia lui Pedler, care 
rămăsese proprietarul legal al „prăjiturii galbene”. Era singurul 
care ar fi putut strica planul dacă ar fi devenit curios sau ostil. 
Papagopolous ar trebui să se ocupe de el: Dickstein îi ură succes 
în gând. 

— Suntem pregătiţi, spuse căpitanul. 

Expertul în explozive din camera hărților ridică pârghia de pe 
detonator, apoi toată lumea privi înspre vasul Stromberg, care 
fusese părăsit și se afla la mai mult de un kilometru depărtare. 

Se auzi un bubuit puternic și înfundat, ca un tunet, și 
Stromberg se rupse pe din două. Rezervoarele de combustibil 
luară foc și noaptea furtunoasă fu luminată de o văpaie care se 
înălţă spre cer. Dickstein simţi exaltare și o ușoară neliniște la 
vederea acelui spectacol. Stromberg începu să se scufunde, 
încet la început, apoi din ce în ce mai repede. Pupa dispăru sub 
apă, urmată la câteva secunde de prova; hornul rămase o clipă 
deasupra apei, ca braţul ridicat al unui om care se îneca, pe 
urmă vasul se scufundă. 

Dickstein schiță un zâmbet și se întoarse. 

Auzi un sunet. La fel și căpitanul. Se apropiară de partea 
laterală a cabinei de comandă și priviră afară, după aceea 
înțeleseră. 

Bărbaţii de pe punte aclamau. 


VP - 338 


Franz Albrecht Pedler ședea în biroul lui de la marginea 
orașului Wiesbaden și se scărpina în cap. Conţinutul telegramei 
primite de la Angeluzzi e Bianco din Genova, care fusese 
tradusă din italiană de secretara poliglotă a lui Pedler, era cât se 
poate de clar, dar, în același timp, de neînțeles. 


AŞTEPTĂM CÂT MAI CURÂND _ INFORMAŢII 
REFERITOARE LA NOUA DATĂ ESTIMATIVĂ DE LIVRARE 
A PRĂJITURII GALBENE. 


Din câte știa Pedler, nu exista nicio problemă cu vechea dată 
estimativă de livrare, care era peste câteva zile. Reieșea evident 
că cei de la Angeluzzi e Bianco știau ceva, iar el, nu. Pedler le 
trimisese deja o telegramă transportatorilor. 


S-A ÎNTÂRZIAT LIVRAREA PRĂJITURII GALBENE? 


Era puţin supărat pe ei. Ar fi trebuit să-i informeze atât pe el, 
cât și compania destinatară dacă ar fi existat întârzieri. Dar 
poate că italienii înţeleseseră greșit. În timpul războiului, Pedler 
își formase o părere despre italieni, și anume că nu puteai avea 
încredere că ei făceau ceea ce li se spunea. Crezuse că se 
schimbaseră, însă poate că rămăseseră aceiași. 

Stătea în faţa ferestrei, privind cum noaptea cădea peste 
micul grup de clădiri industriale. Aproape că-și dorea să nu fi 
cumpărat uraniul. Târgul încheiat cu armata israeliană, semnat, 
sigilat și livrat, va aduce profit companiei lui toată viaţa și nu va 
mai fi nevoit să facă speculă. 

Secretara intră în birou cu răspunsul de la transportatori, 
tradus deja: 


COPARELLI VÂNDUTĂ LA SAVILE SHIPPING DIN 
ZURICH CARE _ RĂSPUNDE ACUM DE MARFA 
DUMNEAVOASTRĂ. VĂ ASIGURĂM DE FIABILITATEA 
ACHIZIȚIEI. 


Apoi apărea numărul de telefon al companiei Savile Shipping 
și următoarele cuvinte: 


VP - 339 


LUAȚI LEGĂTURA CU PAPAGOPOLOUS. 


Pedler îi dădu înapoi telegrama secretarei. 

— Te rog să suni la numarul acesta din Zurich și să-mi faci 
legătura cu Papagopolous ăsta. 

Ea se întoarse după câteva minute. 

— Papagopolous va reveni cu un telefon. 

Pedler se uită la ceas. 

— Bănuiesc c-ar fi mai bine să aștept telefonul lui. Ar trebui să 
lămuresc situația dacă tot am început. 

Papagopolous îl sună peste zece minute. 

— Mi s-a comunicat că dumneavoastră răspundeţi acum de 
marfa mea de pe motonava Coparelli. Am primit o telegramă de 
la italieni în care mi se cerea o nouă dată de livrare - există 
întârzieri? 

— Da, răspunse Papagopolous. Ar fi trebuit să fiţi informat. Îmi 
pare nespus de rău. 

Deși bărbatul vorbea o germană perfectă, era evident că nu 
era neamţ. De asemenea, era clar că nu-i părea nici rău. 

— Pompa de ulei s-a stricat și vasul a fost ancorat în larg. 
Luăm măsuri ca marfa dumneavoastră să fie livrată cât mai 
repede posibil. 

— Și ce artrebui să le spun celor de la Angeluzzi e Bianco? 

— Le-am zis că-i voi informa despre noua dată de livrare de 
îndată ce o voi afla și eu, răspunse Papagopolous. Lăsaţi totul în 
seama mea, vă rog. Voi informa ambele părți. 

— Prea bine. La revedere! 

„Ciudat”, se gândi Pedler când închise. Privind din nou pe 
geam afară, văzu că toţi muncitorii plecaseră. Parcarea 
destinată personalului era goală, cu excepţia Mercedesului său 
și a Volkswagenului secretarei sale. Se încheiase programul de 
muncă, la naiba! Işi îmbrăcă sacoul. Uraniul era asigurat. Dacă 
se pierdea, își va recupera banii. Stinse lumina din birou și-i ținu 
haina secretarei, apoi se urcă în mașină și se duse acasă, la 
soţie. 

e 

Suza Ashford nu închise un ochi toată noaptea. 

Încă o dată, viaţa lui Nat Dickstein era în pericol. Din nou, era 
singura persoană care-l putea avertiza. Însă de astă dată nu-i 
putea păcăli pe ceilalţi ca s-o ajute. 


VP - 340 


Trebuia s-o facă singură. 

Era simplu. Va intra în cabina radio a vasului Karla, se va 
descotorosi de Aleksandr și va lua legătura cu Copare!!i. 

„Nu voi reuși, reflectă ea. Vasul e plin de agenţi KGB. 
Aleksandr este un tip masiv. Vreau să merg la culcare. Pentru 
totdeauna. Este imposibil. Nu voi reuși. Of, Nathaniel!” 

La ora patru dimineaţa, își trase pe ea o pereche de blugi, un 
pulover și pelerina de ploaie, și încălţă cizmele. Vări sticla plină 
cu votcă, pe care o luase din popotă - „ca să mă ajute să dorm” 
- în buzunarul interior al pelerinei. 

Trebuia să afle locaţia vasului Karla. 

Urcă în cabina de comandă. Secundul îi zâmbi. 

— Nu poţi dormi? o întrebă el în engleză. 

— E prea mare suspansul, răspunse ea. 

Afișă din nou acel zâmbet larg de însoţitoare de bord. „V-aţi 
legat centura de siguranţă, domnule? Ușoare turbulente, n-aveţi 
de ce să vă îngrijoraţi”. 

— Unde ne aflăm? 

El îi arătă pe hartă locul unde se aflau și locaţia estimativă a 
motonavei Coparelli. 

— Cum s-ar traduce asta în cifre? 

Secundul îi spuse coordonatele, desigur, și viteza cu care 
naviga Karla. Ea repetă cifrele odată cu voce tare și de două ori 
în gând, încercând să le memoreze. 

— Este fascinant, rosti ea entuziasmată. Toţi cei de pe vas au 
abilităţi deosebite... Crezi că vom ajunge la timp la Coparell? 

— Oh, da, răspunse bărbatul. Și-apoi... bum! 

Suza privi afară. Era întuneric beznă - nu se vedeau nici 
stelele, nici luminile vapoarelor. Vremea se înrăutățea. 

— Tremuri, zise secundul. Ți-e frig? 

— Da, răspunse ea, deși nu din cauza frigului tremura. Când 
va veni aici colonelul Rostov? 

— A ordonat să fie chemat la ora cinci. 

— Cred că voi încerca să mai dorm o oră. 

Ea cobori în cabina radio. Aleksandr se afla acolo. 

— Nici tu nu poţi dormi? îl întrebă ea. 

— Nu. Mi-am trimis secundul la culcare. 

Ea se uită la echipamentul de transmisie. 

— Nu mai asculţi mesajele de pe Stromberg? 

— Semnalul s-a întrerupt. Fie au descoperit transmiţătorul, fie 


VP - 341 


au scufundat nava. Noi credem că au scufundat-o. 

Suza se așeză și scoase sticla cu votcă. Desfăcu capacul. 

— Bea, îl îndemnă ea și-i întinse sticla. 

— Ți-e frig? 

— Puțin. 

— Îţi tremură mâna. 

El luă sticla și și-o duse la buze, trăgând o dușcă sănătoasă. 

— Ah, mulţumesc. 

Îi dădu înapoi sticla. 

Suza luă o gură, ca să prindă curaj. Era votcă rusească tare și- 
i ardea gâtlejul, dar avu efectul scontat. Infiletă capacul și 
așteptă ca Aleksandr să-i întoarcă spatele. 

— Povestește-mi despre viaţa din Anglia, spuse el ca să facă 
puţină conversaţie. Este adevărat că săracii mor de foame în 
timp ce bogații se îngrașă? 

— Nu mulţi mor de foame, răspunse ea, apoi chibzui: 
„Întoarce-te, la naiba, întoarce-te! Nu pot face asta dacă stai cu 
fața la mine”. Însă există o mare discrepanţă, adăugă Suza. 

— Sunt legi diferite pentru bogaţi și săraci? 

— Există o vorbă: „Legea le interzice atât celor bogaţi, cât și 
celor săraci să fure pâine și să doarmă sub poduri”. 

Aleksandr râse. 

— În Uniunea Sovietică oamenii sunt egali, dar unii sunt 
privilegiați. Vei trăi în Rusia? 

— Nu știu. 

Suza desfăcu capacul sticlei și i-o întinse din nou. 

El trase o dușcă sănătoasă, apoi i-o dădu înapoi. 

— În Rusia nu vei avea astfel de haine. 

Timpul trecea prea repede, iar ea trebuia să acţioneze 
imediat. Se ridică în picioare, ca să ia sticla. Pelerina îi era 
descheiată în faţă. Postându-se în faţa lui, își dădu capul pe 
spate ca să bea din sticlă, știind că el se va holba la sânii ei 
obraznici. Îi îngădui să se uite bine la ei, pe urmă apucă strâns 
de sticlă și-l lovi puternic în cap. 

Se auzi o bufnitură dezgustătoare când aceasta îl nimeri. 
Bărbatul se zgâi la ea, uluit. Ea chibzui: „Trebuia să leșini!” Ochii 
lui nu se închideau. „Ce mă fac?” Ezită, apoi strânse din dinţi și-l 
lovi din nou. 

Aleksandr închise ochii și se prăbuși pe scaun. Suza îl apucă 
de picioare și-l trase. Când bărbatul alunecă de pe scaun, se lovi 


VP - 342 


cu capul de pardoseală, lucru care o făcu să se înfioreze, pe 
urmă își zise: „Numai bine, va rămâne inconștient mai mult 
timp”. 

ÎI târî până în dreptul unui dulap. Respirația i se accelerase, 
atât din cauza fricii, cât și a efortului. Scoase din buzunarul 
blugilor o bucată lungă de sfoară împletită pe care o luase de la 
pupa. Îi legă picioarele lui Aleksandr, apoi îl rostogoli și-i legă 
mâinile la spate. 

Trebuia să-l bage în dulap. Aruncă o privire înspre ușă. „Oh, 
Doamne, să nu intre cineva tocmai acum!” li vâri picioarele 
înăuntru, pe urmă încercă să ridice trupul moale. Era un bărbat 
gras. Reuși doar pe jumătate, dar când încercă să-l bage în 
dulap, operatorul radio îi alunecă din mâini. Se puse în spatele 
lui, ca să încerce din nou. Il luă de subsuori și-l ridică. Metoda 
aceasta era mai bună: îi putea rezema greutatea de pieptul ei în 
timp ce-l apuca mai bine. Reuși să-l ridice din nou pe jumătate, 
după aceea își încolăci braţele în jurul pieptului victimei și se 
mișcă în lateral. Trebuia să intre în dulap cu el, să-i dea drumul, 
apoi să se elibereze de sub el. 

Operatorul stătea în poziţie de șezut, cu spatele rezemat de 
un perete al dulapului, cu genunchii îndoiţi și cu picioarele 
sprijinite de peretele opus. Îi verifică legăturile: erau strânse. 
Însă putea striga! Căută din priviri ceva cu care să-i astupe 
gura. Nu vedea nimic. Nu putea ieși din încăpere ca să caute, 
deoarece el și-ar fi putut reveni între timp. Nu găsi altă variantă 
decât chiloţii ei. 

Părea că-i ia o veșnicie s-o facă. Trebuia să-și dea jos cizmele 
împrumutate, blugii, să-și scoată chiloţii, să-și tragă din nou 
blugii pe ea, să încalțe cizmele, pe urmă să mototolească 
materialul din nailon și să i-l văre în gura moale. 

Nu reușea să închidă ușa dulapului. 

— Dumnezeule! zise ea cu voce tare. 

Cotul lui Aleksandr o împiedica să-l bage înăuntru. Mâinile lui 
legate se odihneau pe placajul de jos al dulapului și, din cauza 
poziţiei lui, braţele îi erau îndoite în exterior. Indiferent cât 
împingea ușa, cotul n-o lăsa să se închidă. Într-un final, fu 
nevoită să intre în dulap și să-l întoarcă puţin într-o parte, în așa 
fel încât să stea rezemat într-un colţ. Bun, cotul lui nu mai era o 
piedică. 

ÎI privi îndelung. Cât timp rămâneau oamenii inconștienţi? 


VP - 343 


Habar n-avea. Ştia că trebuia să-l lovească din nou, dar îi era 
teamă să nu-l omoare. Se duse să ia sticla, ba chiar o ridică 
deasupra capului, însă își pierdu curajul în ultima clipă, puse 
sticla jos și trânti ușa dulapului. 

Se uită la ceasul de mână și strigă dispreţuitoare: era 4:50. 
Coparelli va apărea în curând pe ecranul radar al vasului Karla, 
Rostov va veni acolo și ea va rata ocazia. 

Se așeză la pupitrul unde se afla echipamentul radio, schimbă 
pe „TRANSMITE”, alese transmițătorul care era deja conectat pe 
lungimea de undă a motonavei Coparelli și se aplecă spre 
microfon. 

— Coparelli, răspunde, te rog. 

Așteptă. 

— Coparelli, răspunde, te rog. 

Nimic. 

— Lua-te-ar naiba, Nat Dickstein, vorbește cu mine! 
Nathaniel! 

e 

Nat Dickstein se afla în compartimentul din mijlocul 
motonavei Coparelli și se holba la butoaiele cu minereu metalic 
nisipos care costase atât de mult. Nu păreau deosebite - erau 
niște butoaie mari și negre, marcate pe lateral cu cuvântul 
„PLUMBAT”. Ar fi vrut să deschidă unul și să pipăie marfa, doar 
ca să vadă cum era, însă capacele erau sigilate. 

Era deprimat. În loc să simtă o mare satisfacţie în urma 
victoriei, era trist. Nu se putea bucura că-i omorâse pe teroriști 
și-și jelea morții. 

Işi reaminti lupta, așa cum o făcuse în acea noapte de 
nesomn. Dacă i-ar fi spus lui Levi Abbas să deschidă focul de 
îndată ce ar fi urcat la bord, le-ar fi putut distrage atenţia 
fedainilor suficient timp cât Gibli să treacă peste balustradă fără 
să fie împușcat. Dacă ar fi mers împreună cu trei oameni să 
preia controlul asupra cabinei de comandă cu grenade la 
începutul luptei, ar fi cucerit mai devreme popota și ar fi fost 
cruţate niște vieţi. Dacă... Desigur, ar fi procedat altfel dacă ar fi 
putut prevedea viitorul sau dacă ar fi fost mai înțelept. 

Măcar Israelul va avea bombe atomice care s-o apere pentru 
totdeauna. 

Nici măcar acest gând nu-l înveseli. În urmă cu un an ar fi fost 
în al nouălea cer. Dar pe vremea aia n-o cunoștea pe Suza 


VP - 344 


Ashford. 

Auzi un zgomot și-și ridică privirea. Era ca și când cineva 
fugea pe punte. Vreo criză nautică, fără îndoială. 

Suza îl schimbase. Îl învățase să aibă așteptări mai mari de la 
viaţă decât o victorie în luptă. Atunci când anticipase acea zi, 
când se gândise cum se va simţi după ce va fi reușit acea 
lovitură grandioasă, fusese mereu cu gândul la ea, imaginându- 
și că-l aștepta undeva, gata să se bucure alături de el de 
victorie. Dar ea nu va fi acolo. Nu-l interesa nimeni altcineva. Nu 
exista nicio bucurie în a sărbători de unul singur. 

Se holbase suficient de mult timp. In timp ce urca scara, se 
întreba ce va face tot restul vieţii. leși pe punte. Un marinar se 
uită la el. 

— Domnule Dickstein? 

— Da. Ce vrei? 

— V-am căutat peste tot, domnule... Este vorba despre radio, 
cineva vrea să ia legătura cu Coparelli. N-am răspuns, domnule, 
pentru că vasul ăsta n-ar trebui să fie Coparelli, nu? Însă ea 
spune... 

— Ea? 

— Da, domnule. Ea vorbește clar și răspicat, nu în codul 
Morse. Pare să fie aproape. Și e supărată. „Vorbește cu mine, 
Nathaniel”, așa a zis, chestii de-astea, domnule. 

Dickstein îl înșfacă de jachetă. 

— Nathaniel? strigă el. A spus Nathaniel? 

— Da, domnule, îmi pare rău, dacă... 

Dar Nat o luase deja la fugă înspre cabina de comandă. 

e 

Vocea lui Nat Dickstein se auzi la radio: 

— Cine cheamă Copare!l/i? 

Suza amuţi brusc. Auzindu-i vocea, după toate prin câte 
trecuse, se simțea slabă și neajutorată. 

— Cine cheamă Copare!l/i? 

Ea își recăpătă glasul: 

— Oh, Nat, în sfârșit. 

— Suza? Tu ești, Suza? 

— Da, da. 

— Unde ești? 

Ea își adună gândurile. 

— Sunt cu David Rostov pe o navă rusească numită Karla. 


VP - 345 


Notează. 

Îi dădu coordonatele, traseul și viteza așa cum i le spusese 
secundul navei. 

— Asta era la ora 4:10 dimineaţa. Nat, nava asta se va izbi de 
voi la ora 6 a.m. 

— Se va izbi? De ce? Oh, înțeleg... 

— Nat, mă pot surprinde în orice clipă, ce-ai de gând să faci, 
repede... 

— Poţi crea o diversiune la exact 5:30? 

— O diversiune? 

— Să stârnești un incendiu, să strigi „om la apă”, orice doar 
să-i ţii pe toți ocupați câteva minute. 

— Voi încerca... 

— Străduiește-te. Vreau ca toţi să alerge de colo-colo, fără ca 
niciunul să nu știe exact ce se întâmplă sau ce să facă - sunt 
toți din KGB? 

— Da. 

— În regulă, și-acum... 

Ușa cabinei radio se deschise. Suza apăsă întrerupătorul 
„TRANSMISIE” și vocea lui Dickstein tăcu. Înăuntru intră David 
Rostov. 

— Unde-i Aleksandr? întrebă el. 

Suza încercă să zâmbească. 

— S-a dus după cafea. M-a lăsat pe mine să am grijă de radio. 

— Idiot nenorocit... 

Începu să înjure în rusește când ieși năvală pe ușă. 

Suza schimbă întrerupătorul pe „RECEPȚIE”. 

— Am auzit, zise Nat. Ar fi bine să te faci nevăzută până la 
5:30. 

— Așteaptă! strigă ea. Ce-ai de gând să faci? 

— Să fac? întrebă el. Vin după tine. 

— Oh! exclamă ea. Oh, mulțumesc! 

— Te iubesc. 

Când Suza întrerupse comunicarea, printr-un alt dispozitiv 
începu să intre un mesaj în codul Morse. Tyrin trebuie să fi auzit 
fiecare cuvânt al conversaţiei pe care o avusese ea și încerca 
să-l avertizeze pe Rostov. Uitase să-i spună lui Dickstein despre 
Tyrin. 

Ar putea lua din nou legătura cu Nat, însă ar fi extrem de 
riscant, iar Tyrin îi va transmite mesajul lui Rostov în intervalul 


VP - 346 


de care ar avea nevoie oamenii lui Nat să scotocească 
motonava Coparelli, să-l găsească pe Tyrin și să-i distrugă 
echipamentul. Când mesajul lui Tyrin va ajunge la Rostov, 
acesta va ști că Nat era pe drum și se va pregăti. 

Trebuia să blocheze mesajul. 

De asemenea, trebuia să plece de acolo. 

Ea hotărî să distrugă aparatul radio. 

Cum? Bănui că toate firele se aflau în spatele panourilor. Va 
trebui să desprindă unul dintre panouri. Avea nevoie de o 
șurubelniţă. Repede, repede, înainte ca Rostov să renunțe să-l 
mai caute pe Aleksandr! Găsi trusa cu scule a operatorului radio 
într-un colț și alese o șurubelniţă mică. Deșurubă șuruburile din 
două colţuri ale panoului. Nerăbdătoare, vâri șurubelniţa în 
buzunar și trase de panou cu mâinile. lnăuntru se aflau multe 
fire, întortocheate ca niște spaghete. Strânse în pumn câteva și 
le smulse. Nu se întâmplă nimic: trăsese prea multe deodată. 
Alese altul: acesta ieși. Incepu să tragă furioasă de fire până 
când desprinse vreo cincisprezece sau douăzeci. Cu toate 
acestea, mesajul în codul Morse continua să fie recepționat. Goli 
sticla de votcă în interiorul aparatului radio. Mesajul se opri, iar 
luminile de pe panou se stinseră. 

Se auzi o bufnitură din interiorul dulapului. Aleksandr începea 
să se dezmeticească. Ei bine, își vor da seama ce se întâmplase 
atunci când vor vedea că echipamentul radio nu mai funcţiona. 

Suza închise ușa în urma ei. 

Cobori scara și ieși pe punte, gândindu-se unde să se ascundă 
și ce fel de diversiune să creeze. Nu mai avea rost să strige „om 
la apă” - cu siguranţă, n-o vor crede după ceea ce făcuse cu 
echipamentul radio și cu operatorul lor. Atunci, să coboare 
ancora? Nu știa de unde să înceapă. ` 

Oare ce făcea Rostov în acel moment? Il căuta pe Aleksandr 
în bucătărie, în popotă și în cabina lui. Negăsindu-l, se va 
întoarce în cabina radio, apoi o va căuta pe ea. 

El era o persoană meticuloasă. Va începe cu prora și va 
merge înspre partea din spate, de-a lungul punţii principale, pe 
urmă va trimite un grup să verifice suprastructura și un altul, 
nivelurile inferioare, punte cu punte, începând de sus în jos. 

Care era cea mai de jos parte a vasului? Camera motoarelor. 
Acolo trebuia să se ascundă. Pătrunse înăuntru și descoperi un 
tambuchi care ducea jos. Era cu piciorul pe prima treaptă a 


VP - 347 


scării, când îl văzu pe Rostov. 

Și el o zări. 

Habar n-avea de unde îi veniseră următoarele cuvinte: 

— Aleksandr s-a întors în cabina radio, mă întorc imediat. 

Rostov încuviinţă din cap, încruntându-se, apoi o luă în 
direcția cabinei radio. 

Ea cobori două punți și ajunse în camera motoarelor. 
Mecanicul secund era de serviciu în acea noapte. O privi lung 
atunci când ea intră și se apropie de el. 

— Acesta este singurul loc cald de pe vas, zise ea, înveselită. 
Pot să-ți ţin companie? 

El părea intrigat și răspunse rar: 

— Nu știu... să vorbesc engleza... te rog. 

— Nu vorbești engleza? 

El clătină din cap. 

— Mi-e frig, spuse ea, și mimă un tremurat, pe urmă își întinse 
mâinile spre motorul care huruia. OK? 

Bărbatul era mai mult decât bucuros că fata aceea frumoasă 
îi ţinea companie în camera motoarelor. 

— OK, răspunse el, încuviințând viguros din cap. 

El continuă să se holbeze la ea, cu o expresie de încântare 
întipărită pe faţă, până când își dădu seama că poate ar trebui 
să dea dovadă de ospitalitate. Se uită în jurul lui, apoi scoase un 
pachet de ţigări din buzunar și-i oferi una. 

— Nu fumez de obicei, dar de data asta n-am să refuz, zise ea 
și se servi cu o ţigară. 

Mecanicul i-o aprinse. Ea își ridică privirea spre trapă, 
așteptându-se, parcă, să-l vadă pe Rostov. Se uită la ceas. Nu 
putea fi deja 5:25! N-avea timp de gândire. „Diversiunea, începe 
diversiunea. Strigă «om la apă», aruncă ancora, declanșează un 
incendiu. 

Să declanșeze un incendiu. Cu ce? 

Benzină, trebuia să existe benzină sau motorină, sau ceva 
acolo, în camera motoarelor. 

Se uită la motor. Pe unde intra benzina? Chestia aia era un 
amestec de tuburi și ţevi. „Concentrează-te! Concentrează-te!” 
Și-ar fi dorit să fi știut mai multe despre motorul mașinii ei. Cele 
două motoare erau identice? Nu, uneori acestea foloseau 
combustibil pentru camion. Ce fel de motor era acela? Se 
presupunea că era o navă rapidă, așadar, poate că funcţiona pe 


VP - 348 


motorină. Își amintea vag că motoarele pe motorină erau mai 
scumpe, însă erau mai rapide. Dacă era un motor pe motorină, 
atunci era similar cu cel al mașinii ei. Existau, oare, cabluri care 
alimentau bujiile? Schimbase și ea o bujie cândva. 

Se uită mai bine. Da, semăna cu motorul mașinii ei. Existau 
șase bujii de la care porneau niște cabluri care ajungeau la o 
placă de formă circulară semănând cu un distribuitor. Undeva, 
pe-acolo, trebuia să fie și carburatorul. Combustibilul intra prin 
carburator. Acesta era o chestie mică și uneori se bloca... 

În difuzor răsună o voce care se răstea în rusește, iar 
mecanicul se apropie de ea. Era cu spatele la Suza. 

Trebuia să acţioneze. 

Văzu ceva de mărimea unei cutii de cafea, cu un capac fixat 
în mijloc de o piuliță. Ar putea fi carburatorul. Se întinse peste 
motor și încercă să desfacă piulița cu degetele. Aceasta nu se 
clinti. O ţeavă grea din plastic ducea la ea. O apucă și trase de 
ea. În van. Își aminti că avea în buzunarul pelerinei de ploaie 
șurubelniţa lui Aleksandr. O scoase și începu să lovească ţeava 
cu capătul ascuţit. Plasticul era gros și dur. Suza împlântă cu 
toată forța șurubelniţa în plastic. Reuși să facă o tăietură mică în 
suprafața ţevii. Vâri vârful șurubelniţei în crăpătură, încercând s- 
o lărgească. 

Când mecanicul ajunse lângă difuzor, începu să vorbească în 
rusește. 

Suza simţi cum șurubelniţa străpungea plasticul. O trase 
afară. Lichidul incolor ţâșni prin gaura mică, iar în aer se simţi 
mirosul inconfundabil de benzină. Aruncă șurubelniţa și o luă la 
fugă înspre scară. 

Îl auzi pe inginer răspunzând afirmativ în rusește și 
încuviințând din cap la o întrebare adresată prin difuzor. Urmă 
un ordin. Vocea era furioasă. Când ajunse la baza scării, Suza 
aruncă o privire peste umăr. Expresia zâmbitoare de pe faţa 
mecanicului lăsase locul uneia maliţioase. Începu să urce scara 
în timp ce acesta traversa în fugă camera motoarelor după ea. 

Când ajunse în capul scării, ea se întoarse. Văzu pata de 
combustibil întinzându-se pe pardoseală și pe mecanic punând 
piciorul pe prima treaptă a scării. Ea mai ţinea în mână ţigara pe 
care i-o dăduse el. O aruncă înspre motor, ţintind înspre locul 
unde combustibilul țâșnea din ţeavă. 

Nu mai așteptă s-o vadă aterizând. Continuă să urce pe scară. 


VP - 349 


leșise cu capul și cu umerii pe puntea următoare, când se auzi 
un șuierat puternic, apoi o lumină roșie intensă și un val de 
căldură venind de jos. Suza ţipă când i se aprinseră pantalonii și 
simţi cum îi arde pielea de pe picioare. Sări de pe scară și se 
rostogoli. Se chinui să-și scoată pelerina și și-o înfășură în jurul 
picioarelor. Reuși să stingă flăcările, dar o durea îngrozitor. 

Simţea că se va prăbuși. Ştia că, dacă se va întinde, va leșina, 
iar durerea va dispărea, dar trebuia să se îndepărteze de foc și 
să ajungă într-un loc unde s-o găsească Nat. Se strădui să se 
ridice. Picioarele parcă îi ardeau în continuare. Când privi în jos, 
văzu cum cădeau mici bucăţi ca de hârtie arsă și se întrebă 
dacă erau bucăţi din pantaloni sau de piele arsă. 

Făcu un pas. 

Putea merge. 

Străbătu pasarela împleticindu-se. Alarma de incendiu începu 
să răsune pe vas. Suza ajunse la capătul pasarelei și se rezemă 
de scară. 

Sus, trebuia să ajungă sus. 

Işi ridică un picior, și-l așeză pe prima treaptă și începu cel 
mai lung urcuș din viaţa ei. 


VP - 350 


Capitolul 18 


Pentru a doua oară în ultimele douăzeci și patru de ore, Nat 
Dickstein înfrunta valurile dezlănţuite într-o barcă mică, pentru a 
urca la bordul unui vas care aparţinea inamicului. Era îmbrăcat 
ca înainte: vestă de salvare, pelerină de ploaie și încălțat cu 
cizme; și înarmat tot ca înainte cu mitralieră, pistol și grenade. 
Insă de astă dată era singur și înspăimântat. 

Existase o discuţie la bordul motonavei Coparelli în legătură 
cu măsurile care trebuiau luate după mesajul radio venit de la 
Suza. Căpitanul, Feinberg și Ish ascultaseră dialogul dintre 
Dickstein și Suza. Văzuseră bucuria de pe chipul lui Nat și 
trăseseră concluzia că judecata lui era influenţată de implicarea 
personală. 

— E o capcană, spuse Feinberg. Nu ne pot prinde, așa că vor 
să ne întoarcem și să luptăm. 

— II cunosc pe Rostov, zise Dickstein, înfierbântat. Este exact 
tactica pe care o aplică: îţi acordă un scurt răgaz, apoi 
acţionează. Ideea asta de a se izbi în noi este clara lui. 

Feinberg se înfurie. 

— Acesta nu e un joc, Dickstein! 

— Ascultă, Nat, interveni Ish, pe un ton mai împăciuitor, haide 
să ne vedem de drum și să ne pregătim de luptă când ne vor 
ajunge din urmă. Ce avem de câștigat dacă vom trimite o 
echipă la bord? 

— Nu vorbeam despre o echipă. Mă voi duce singur. 

— Nu fi prost, spuse Ish. Dacă mergi tu, mergem și noi... nu 
poți dobori un vas de unul singur. 

— Uite care-i treaba, zise Dickstein, încercând să-i împace. 
Dacă voi reuși, Karla nu va ajunge niciodată din urmă acest vas. 
Dacă nu voi izbuti, voi veţi putea lupta când Karla va ajunge la 
voi. lar în cazul în care Karla nu va reuși să vă ajungă din urmă 
și este doar o capcană, atunci voi fi singurul care va cădea în ea. 
Este cea mai bună variantă. 

— Nu prea cred, îl contrazise Feinberg. 

— Nici eu, îl susţinu Ish. 

— Ei bine, eu cred, zâmbi Dickstein. Este viața mea, și-apoi 


VP - 351 


sunt ofițerul superior aici și este decizia mea, așa că, la naiba cu 
voi! 

Prin urmare, se îmbrăcă și se înarmă, iar căpitanul îi arătă 
cum să folosească radioul de pe șalupă și cum să menţină cursul 
de interceptare cu Karla. Apoi lăsară șalupa la apă. Nat cobori în 
ea și se îndepărtă. 

Era îngrozit de ideea că trebuia să învingă o navă plină cu 
agenţi KGB de unul singur, i se părea imposibil. Dar nu acesta 
era planul lui. Nu se va lupta cu niciunul dintre ei dacă va putea. 
Va urca la bord, se va ascunde până când Suza va începe 
diversiunea, pe urmă o va căuta. După ce o va găsi, vor cobori 
de pe Karla și vor fugi. Avea la el o mină magnetică mică, pe 
care o va fixa de partea laterală a vasului înainte să urce la 
bord. Indiferent dacă va reuși sau nu să scape, ori că toată 
povestea era o capcană sau era reală, vasul Karla va avea o 
gaură în partea lui laterală suficient de mare încât să-l oprească 
să ajungă din urmă motonava Coparel!i. 

Era convins că nu era vorba despre o capcană. Știa că ea se 
afla acolo, în mâinile lor și că fusese obligată să-i ajute, știa că 
ea își riscase viaţa ca s-o salveze pe a lui. Știa că ea îl iubea. 

Tocmai de aceea era îngrozit. 

Brusc, el își dori să trăiască. Setea de sânge dispăruse: nu 
mai voia să-și omoare inamicii, să-l înfrângă pe Rostov, să 
încurce planurile fedainilor sau să păcălească serviciul egiptean 
de contrainformaţii militare. Voia s-o găsească pe Suza, s-o ducă 
teafără acasă și să-și petreacă tot restul vieţii alături de ea. li 
era teamă să nu moară. 

Se concentră la condusul șalupei. Nu era ușor să localizezi 
vasul Karla pe timpul nopţii. Putea menţine o rută constantă, 
însă trebuia să estimeze și să ţină cont de vântul și de valurile 
care-l purtau în lateral. După un sfert de oră, știu că ar fi trebuit 
să ajungă la vas, dar acesta nu era nicăieri. Incepu să se 
deplaseze în zigzag, întrebându-se cu disperare cât de departe 
se abătuse de la traseu. 

Tocmai se gândea să-i contacteze pe cei de pe Coparelli, ca 
să-i dea noi coordonate, când, brusc, Karla apăru în noapte 
lângă el. Vasul se deplasa mai repede decât șalupa lui. Trebuia 
să ajungă la scara de la prova, înainte ca vasul să treacă și, în 
același timp, să evite o coliziune. Dickstein lansă șalupa în faţă, 
ferindu-se din calea vasului Karla, care venea înspre el, apoi se 


VP - 352 


întoarse, îndreptându-se ţintă spre el, în timp ce vasul se înclina 
în partea cealaltă. 

Își legase deja frânghia în jurul taliei. Ajungea până la scară. 
Setă motorul șalupei în modul inactiv, păși pe marginea ei și 
sări. Karla începea să se încline în faţă când el ateriză pe scară. 
Se ţinu strâns de ea, în timp ce prora se scufundă în valuri. Apa 
îi ajunse până la mijloc, apoi până la umeri. Luă o gură de aer 
când se scufundă. | se părea că se afla sub apă de o veșnicie. 
Karla continua să se scufunde. Când simţi că-i explodează 
plămânii, vasul ezită, pe urmă, într-un final, începu să se ridice, 
iar momentul acela părea încă și mai lung. În cele din urmă, ieși 
la suprafaţă și trase aer în piept de câteva ori. Urcă sleit câteva 
trepte, își desfăcu frânghia din jurul taliei și o legă de scară, 
securizând șalupa de navă, ca să nu se îndepărteze. Mina 
magnetică atârna de o frânghie pe care o ţinea peste umeri. O 
scoase și o fixă de carena vasului. 

Uraniul se afla în siguranţă. 

Își dezbrăcă pelerina și urcă scara. 

Sunetul pe care-l scotea motorul șalupei era acoperit de 
vuietul vântului, mugetul mării și de huruitul motoarelor navei, 
totuși ceva trebuie să-i fi atras atenţia bărbatului care se uită 
peste balustradă tocmai în momentul în care Dickstein ajunse la 
nivelul punţii. Preţ de o secundă, bărbatul se holbă la Dickstein, 
uluit. Apoi Nat își întinse mâna ca să fie tras, în timp ce trecea 
peste balustradă. În mod mecanic și dintr-un instinct firesc de a 
ajuta un om aflat la ananghie, celălalt bărbat îl apucă de braţ. 
Dickstein își trecu un picior peste balustradă, prinse cu mâna 
braţul întins și-l aruncă pe bărbat peste bord, în mare. Strigătul 
lui fu purtat de vânt. Nat își trecu și celălalt picior peste 
balustradă și se ghemui pe punte. 

Nimeni nu părea să fi observat incidentul. 

Karla era o navă mult mai mică decât Coparel/li. Avea o 
singură suprastructură, amplasată la mijloc, înaltă cât două 
punți. Nu existau macarale. La prora se afla o trapă mare peste 
cala din faţă, însă nu exista nicio trapă la pupa: cabinele 
echipajului și camera motoarelor ocupau, probabil, tot spațiul de 
sub punte la pupa, concluzionă el. 

Se uită la ceas. Era 5:25. Diversiunea Suzei trebuia să înceapă 
în orice clipă, dacă va reuși s-o facă. 

Începu să pășească de-a lungul punţii. Felinarele de pe navă 


VP - 353 


răspândeau o lumină difuză. Asta îl ajuta, deoarece membrii 
echipajului ar fi trebuit să se uite mai bine, ca să se asigure că 
nu era unul dintre ei. Își scoase cuțitul din teaca prinsă la curea: 
nu voia să-și folosească arma decât dacă va fi nevoit, fiindcă 
zgomotul ar fi stârnit zarvă. 

Când ajunse la nivelul suprastructurii, se deschise o ușă, 
aruncând o rază de lumină galbenă pe puntea udată de ploaie. 
Dickstein se ascunse după colț, lipindu-se de peretele 
despărțitor. Auzi doi inși care vorbeau în rusă. Ușa se trânti, iar 
vocile se estompară când cei doi bărbaţi o luară înspre pupa 
prin ploaie. 

Aflat la adăpostul suprastructurii, se duse înspre babord și 
continuă înspre pupa. Se opri la colț și, privind cu precauţie în 
jur, îi văzu pe cei doi bărbaţi traversând duneta și vorbind cu un 
al treilea bărbat de la pupa. Fu tentat să-i elimine pe toţi trei cu 
o rafală de mitralieră - trei bărbaţi, adică, probabil, o cincime 
din inamici -, dar se răzgândi: era prea devreme, deoarece 
diversiunea Suzei nu începuse, iar el habar n-avea unde se afla 
ea. 

Cei doi bărbaţi străbătură puntea la tribord și se făcură 
nevăzuți înăuntru. Dickstein se apropie de bărbatul de la pupa, 
care se pare că era de cart. Bărbatul i se adresă în rusește. Nat 
bombăni ceva nedeslușit, bărbatul îi răspunse printr-o întrebare, 
apoi Dickstein se află suficient de aproape ca să se năpustească 
asupra lui și să-i taie gâtul. 

Aruncă trupul peste bord și făcu apoi cale întoarsă. Doi morti, 
iar ei tot nu știau că el se afla la bord. Se uită la ceas. Acele 
fosforescente indicau ora 5:45. Era timpul să intre. 

Deschise o ușă și văzu un culoar pustiu și un tambuchi care 
ducea în sus, probabil înspre cabina de comandă. Urcă scara. 

Din cabina de comandă răzbăteau voci. Ajuns în capul 
scărilor, văzu trei bărbați: căpitanul, secundul și 
sublocotenentul, bănui el. Secundul tipa în difuzor. Drept 
răspuns, se auzea un sunet ciudat. Când Dickstein își ridică 
arma, căpitanul trase de o manetă, iar alarma răsună pe vas. 
Nat apăsă pe trăgaci. Zgomotul puternic al împușcăturii fu 
înăbușit parțial de mugetul alarmei de incendiu. Cei trei bărbaţi 
fură uciși pe loc. 

Dickstein cobori repede scara. Alarma trebuia să însemne că 
Suza începuse diversiunea. Nu mai trebuia decât să rămână în 


VP - 354 


viață până o găsea. 

Tambuchiul de la cabina de comandă atingea puntea la 
intersecţia dintre două pasarele - una laterală, pe care o folosise 
Dickstein, și alta aflată de-a lungul suprastructurii. Drept 
răspuns la alarmă, ușile se deschideau și oamenii ieșeau pe 
ambele pasarele. Niciunul nu părea să fie înarmat: era o alarmă 
de incendiu, nu o chemare la posturile de luptă. Nat se hotărî să 
joace la cacealma și să tragă doar dacă nu-i va reuși planul. O 
luă în pas alert de-a lungul pasarelei centrale, croindu-și drum 
printre bărbaţi și strigând: „Faceţi loc!” în germană. Aceștia se 
holbau la el, neștiind cine era sau ce făcea, doar că părea să 
aibă autoritate și că izbucnise un incendiu. Unul sau doi vorbiră 
cu el. Dickstein îi ignoră. Se auzi un ordin răstit de undeva și 
bărbaţii începură să se miște cu un scop. Nat ajunse la capătul 
pasarelei, lângă scară, când ofițerul care dăduse ordinul își făcu 
apariţia și arătă cu degetul înspre el, strigând o întrebare. 

Nat sări de pe scară. 

Pe puntea inferioară, lucrurile păreau să fie mai bine 
organizate. Bărbaţii fugeau într-o singură direcţie, înspre pupa, 
iar trei bărbaţi, sub atenta supraveghere a unui ofiţer, scoteau 
un echipament împotriva incendiului. Acolo, în locul unde 
pasarela se lărgea pentru a oferi accesul la furtunuri, Dickstein 
văzu ceva care-l făcu să-și piardă autocontrolul o fracțiune de 
secundă și să fie cuprins de o furie oarbă. 

Suza şedea pe jos, cu spatele rezemat de peretele 
despărțitor. Picioarele îi erau întinse în faţă, iar pantalonii 
sfâșiaţi. Îi vedea pielea arsă și înnegrită prin materialul rupt. 
Dickstein auzi vocea lui Rostov, care ţipa la ea, încercând să 
acopere zgomotul alarmei. 

— Ce i-ai spus lui Dickstein? _ _ 

Nat sări de pe scară pe punte. In față îi apăru o mână. Il 
dobori pe intrus aplicându-i o lovitură cu cotul în față și se 
năpusti asupra lui Rostov. 

Deși era furios, își dădu seama că nu-și putea folosi arma în 
acel spaţiu îngust cât timp Rostov se afla atât de aproape de 
Suza. Și-apoi, voia să-l omoare pe bărbat cu mâinile goale. 

Il apucă pe Rostov de umeri și-l întoarse. Rostov îi văzu faţa. 

— Tu! 

Dickstein îl lovi mai întâi în stomac. Fu o lovitură atât de 
puternică, încât îl făcu pe bărbat să se îndoaie și să gâfâie. Când 


VP - 355 


Rostov își lăsă capul în jos, Nat îl lovi tare cu genunchiul în 
bărbie, rupându-i maxilarul. Apoi, fără să se oprească, își adună 
toate forțele și-i aplică o lovitură de picior în gât, rupându-i-l și 
trimițându-l cu spatele în peretele despărțitor. 

Înainte ca Rostov să apuce să se prăbușească, Dickstein se 
răsuci repede, se lăsă într-un genunchi, își trase arma de pe 
umăr și, știind că Suza se afla în spatele lui, deschise focul 
asupra celor trei bărbaţi care-și făcuseră apariţia pe pasarelă. 

Se răsuci din nou și o ridică pe Suza încercând să nu-i atingă 
carnea arsă. Avea la dispoziţie o clipă să se gândească. Era 
evident că incendiul izbucnise la pupa, direcţia înspre care 
fugiseră toți bărbaţii. Dacă ar fi mers în faţă, existau șanse mai 
mici să fie văzut. 

Așadar, fugi de-a lungul pasarelei, apoi urcă scara cu ea în 
brațe. Își dădea seama după cum îi simţea trupul pe umeri că 
Suza nu-și pierduse cunoștința. Păși de pe scară pe puntea 
principală, găsi o ușă și ieși afară. 

Pe punte, situația era confuză. Un bărbat trecu în fugă pe 
lângă el, către pupa; un altul, fugea în direcţia opusă. Cineva se 
afla la prora. Jos, la pupa, un bărbat zăcea întins pe punte, iar 
alţi doi stăteau aplecaţi deasupra lui. Părea să fi fost rănit de 
flăcări. 

Dickstein fugi înspre scara pe care o folosise ca să urce la 
bord. Își așeză arma pe umăr, îi schimbă ușor poziţia Suzei pe 
umărul celălalt și trecu peste balustradă. 

Când aruncă o privire pe punte în timp ce cobora, știu că 
fusese văzut. 

Una era să vezi un străin la bordul vasului, să te întrebi cine 
era și să amâni să-i pui întrebări, deoarece suna alarma de 
incendiu, și altceva să vezi pe cineva părăsind vasul cu un trup 
pe umăr. 

N-ajunsese încă la jumătatea scării, când ei deschiseră focul 
asupra lui. 

Un glonţ îi șuieră pe lângă ureche și se împlântă în carenă. 
Când își ridică privirea, văzu trei bărbaţi aplecați peste 
balustradă, doi dintre ei cu pistoale în mâini. Ținându-se de 
scară cu mâna stângă, își luă arma cu mâna dreaptă, o îndreptă 
în sus și trase. Nu nimeri, iar bărbaţii se dădură în spate. 

Își pierdu echilibrul. 

Când prora vasului se ridică, Nat se legănă la stânga, își scăpă 


VP - 356 


arma în mare și se prinse de scară cu mâna dreaptă. Piciorul 
drept își pierdu echilibrul pe treaptă, după aceea, spre groaza 
lui, Suza începu să-i alunece de pe umăr. 

— Ținte-te de mine! ţipă el, nemaifiind sigur dacă mai era sau 
nu conștientă. 

Simţi cum ea se apucă strâns cu mâinile de puloverul lui. 
Totuși continua să alunece, iar greutatea corpului ei 
dezechilibrat îl trăgea și mai mult spre stânga. 

— Nu! ţipă el. 

Ea alunecă de pe umărul lui și plonjă în mare. 

Dickstein se întoarse, zări șalupa și sări, aterizând cu o 
zdruncinătură în interiorul ambarcaţiunii. 

El îi striga numele, cercetând din priviri marea tulbure din 
jurul lui, trecând când într-o parte a șalupei, când în cealaltă. 
Disperarea îi creștea cu fiecare secundă cu care ea nu ieșea la 
suprafață. Apoi auzi un țipăt peste vuietul vântului. Intorcându- 
se în direcția de unde răzbătea strigătul, îi văzu capul deasupra 
apei, între partea laterală a șalupei și carena vasului Karla. 

Îi era imposibil să ajungă la ea. 

Suza ţipă din nou. 

Șalupa era legată de Karla cu o frânghie, iar o mare parte era 
adunată grămadă pe puntea vasului. Dickstein tăie frânghia cu 
cuțitul, dând drumul capătului legat de scara vasului și 
aruncând celălalt capăt înspre Suza. 

Când ea se întinse după frânghie, marea se umflă din nou, 
înghiţind-o. 

Cei de pe puntea vasului începură să tragă din nou cu armele 
peste balustradă. 

El ignora focurile de armă. 

Cerceta din priviri marea. Având în vedere că vasul și șalupa 
se legănau și se deplasau în direcţii diferite, șansele unei 
coliziuni erau relativ mici. 

După câteva secunde, care părură o veșnicie, Suza ieși din 
nou la suprafaţă. Nat îi aruncă frânghia. De astă dată, ea reuși s- 
o prindă. Dickstein începu să tragă încet, aducând-o din ce în ce 
mai aproape, apoi se aplecă peste marginea șalupei și o apucă 
de încheieturi. 

O prinse și n-avea de gând să-i mai dea drumul. O trase în 
interiorul șalupei. Deasupra, mitralierele continuau să împroaște 
cu gloanţe. Dickstein băgă maneta șalupei în viteză și se lăsă 


VP - 357 


peste Suza, acoperind-o cu trupul lui. Șalupa se îndepărtă de 
vas, necontrolată, plutind pe valuri ca o placă de surf. 

Focurile de armă încetară. Nat privi în urmă. Vasul Karla nu se 
mai zărea. 

O întoarse încet pe Suza, temându-se pentru viaţa ei. Ea avea 
ochii închiși. Dickstein apucă de volanul șalupei, se uită la 
busolă și stabili un traseu aproximativ. Porni echipamentul de 
transmisie al șalupei și luă legătura cu Coparel!li. In timp ce 
aștepta să i se răspundă, o ridică pe Suza înspre el și o legănă în 
braţe. 

Peste mare se auzi un bubuit înăbușit, asemenea unei explozii 
îndepărtate: mina magnetică. 

Cei de pe Coparelli îi răspunseră. 

— Karla a luat foc. Întoarceţi-vă după mine. Pregătiţi 
infirmeria pentru fată - a suferit arsuri grave, îi înștiință Nat. 

Așteptă răspunsul din partea lor, pe urmă întrerupse 
convorbirea și se uită la faţa inexpresivă a Suzei. 

— Nu muri, zise el. Te rog, nu muri. 

Ea își deschise ochii și se uită la el, chinuindu-se să 
vorbească. El își lăsă capul în jos. 

— Tu ești cu adevărat? 

— Eu sunt, răspunse Dickstein. 

Ea zâmbi slab. 

— Voi supravieţui. 

Se auzi o explozie puternică. Focul cuprinsese rezervoarele cu 
combustibil ale vasului Karla. Cerul fu luminat pentru câteva 
clipe de o văpaie intensă, văzduhul se umplu de un zgomot 
asurzitor, iar ploaia încetă. Zgomotul și lumina se stinseră, la fel 
și Karla. 

— S-a scufundat, îi spuse Dickstein și o privi cuprins de 
emoție. 

Deși avea ochii închiși și-și pierduse din nou cunoștința, 
zâmbetul de pe faţa Suzei nu dispăruse. 


VP - 358 


Epilog 


Nathaniel Dickstein demisionă din Mossad, iar numele lui 
deveni legendar. Se căsători cu Suza, cu care se întoarse în 
kibuţ, unde aveau grijă de struguri ziua și făceau dragoste 
jumătate din noapte. În timpul liber, el organiza campanii 
politice pentru schimbarea legilor, astfel încât copiii lui să fie 
catalogați drept evrei; sau, mai bine încă, să fie abolită 
catalogarea. 

O vreme, ei n-avură copii. Erau pregătiţi să aștepte: Suza era 
tânără și el nu se grăbea. Arsurile nu i se vindecaseră în 
totalitate. Uneori, după ce se urcau în pat, ea zicea: „Picioarele 
mele sunt oribile”, iar el îi săruta genunchii și-i spunea: „Sunt 
frumoase, mi-au salvat viața”. 

Când izbucni Războiul de lom Kipur și forțele armate 
israeliene fură luate prin surprindere, Pierre Borg fu învinuit 
pentru lipsa de informații și-și dădu demisia. Adevărul era mai 
complicat. Vina aparținea unui ofiter de contrainformaţii rus, 
David Rostov, un bărbat cu aspect bătrânicios, care era nevoit 
să poarte un guler cervical tot restul vieţii. Se dusese la Cairo și, 
începând cu interogarea și moartea agentului israelian Towfik 
de la începutul anului 1968, anchetase toate evenimentele 
petrecute în acel an și concluzionase că arabul înalt care-l 
interogase și omorâse pe Towfik, Kawash, era agent dublu. In 
loc să dispună judecarea și spânzurarea lui Kawash pentru 
spionaj, Rostov le arătase egiptenilor cum să-i ofere acestuia 
informaţii eronate, pe care Kawash, în naivitatea lui, le 
transmisese mai departe lui Pierre Borg. 

Rezultatul fu acela că Nat Dickstein renunţă la pensionare și 
preluă sarcinile lui Pierre Borg pe durata războiului. Luni, 8 
octombrie 1973, el participă la o întrunire de urgenţă a 
Cabinetului. După trei zile de război, israelienii se confruntau cu 
probleme serioase. Egiptenii traversaseră Canalul Suez și-i 
obligau pe israelieni să se retragă înapoi în Sinai, cu pierderi 
grele. Pe celălalt front, Înălţimile Golan, sirienii avansau, 
provocând din nou pierderi grele în tabăra israelită. Propunerea 
înaintată în fața membrilor Cabinetului fu aceea de a lansa 


VP - 359 


bombe atomice în Cairo și Damasc. Nici măcar cel mai înrăit 
dintre miniștri nu agreă această idee; însă situaţia era una 
disperată, iar americanii întârziau cu transportul aerian al 
armelor, lucru care ar fi putut salva situaţia. 

Cei prezenţi la întrunire începură să accepte ideea de a folosi 
arme nucleare doar atunci când Nat Dickstein interveni în 
discuţie: 

— Desigur, le-am putea spune americanilor că intenţionăm să 
lansăm aceste bombe - miercuri, să zicem - dacă nu se grăbesc 
cu transportul aerian... 

Procedară întocmai. 

e 

Transportul aerian schimbă soarta războiului și, ulterior, o 
întrunire de urgență similară avu loc în Cairo. Incă o dată, 
nimeni nu fu pentru un război nuclear în Orientul Mijlociu; din 
nou, politicienii strânși în jurul mesei începură să se convingă 
unul pe celălalt că nu exista alternativă, și, iarăși, propunerea fu 
înlăturată de o intervenţie neașteptată. 

De astă dată, armata fu cea care interveni. Știind de 
propunerea care urma a fi înaintată Cabinetului întrunit, armata 
verifică forţa de atac nuclear pregătită în cazul unei decizii 
favorabile. Ea descoperi că plutoniul din bombe fusese scos și 
înlocuit cu pilitură de fier. Se presupuse că rușii fuseseră 
făptașii, deoarece aceștia scoseseră din funcțiune în mod 
misterios reactorul nuclear din Qattara înainte să fie expulzați 
din Egipt în 1972. 

În seara aceea, unul dintre miniștri vorbi cu soţia lui vreo cinci 
minute, înainte să adoarmă în fotoliu. 

— S-a terminat, îi spuse el. Israelul a câștigat... pe veci. Ei au 
bomba, iar noi nu, iar acest singur aspect va schimba cursul 
istoriei în regiunea noastră pentru restul secolului. 

— Cum rămâne cu refugiații palestinieni? întrebă soţia lui. 

Ministrul ridică din umeri și-și aprinse ultima pipă pe acea zi. 

— Îmi amintesc că am citit un articol în Times... trebuie să fi 
trecut cinci ani de-atunci, cred. Scria că Free Wales Army!8 
pusese o bombă în sediul poliției din Cardiff. 

— Țara Galilor? se arătă mirată soţia lui. Unde-i Țara Galilor? 

— Face parte din Anglia, mai mult sau mai puţin. 

— Îmi amintesc, zise ea. Au mine de cărbune și coruri. 


18 Armata Țării Galilor Libere. (n.tr.). 
VP - 360 


— Așa e. Ştii când i-au cucerit anglo-saxonii pe galezi? 

— Habar n-am. 

— Nici eu, dar cred că au trecut mai bine de o mie de ani de- 
atunci, pentru că francezii normanzi i-au cucerit pe anglo-saxoni 
în urmă cu nouă sute de ani. Înţelegi? Au trecut o mie de ani, iar 
ei bombardează în continuare sediile de poliție! Palestinienii vor 
ajunge ca galezii... Pot bombarda Israelul vreme de o mie de 
ani, însă tot învinși vor rămâne. 

Soţia se uită la el. Deși trecuseră atâţia ani de când erau 
împreună, reușea în continuare s-o surprindă. Ea crezuse că nu 
va mai auzi astfel de cuvinte din gura lui. 

— Am să-ți mai spun ceva, continuă el. Va trebui să facem 
pace. Este imposibil să mai câștigăm acum, prin urmare, trebuie 
să facem pace. Nu chiar acum; poate peste cinci sau zece ani. 
Dar va veni și vremea aceea, iar atunci va trebui să merg la 
lerusalim și să spun: „Gata cu războiul”. S-ar putea să fiu 
apreciat pentru asta, după ce se va fi așternut uitarea. Nu așa 
m-am gândit să rămân în istorie, însă nu-i chiar atât de rău, la 
urma urmei. „Bărbatul care a adus pacea în Orientul Mijlociu”. 
Ce zici? 

Soția lui se ridică din fotoliu, traversă încăperea și-i luă 
mâinile. Avea lacrimi în ochi. 

— l-aș mulțumi lui Dumnezeu, răspunse ea. 

e 

Franz Albrecht Pedler muri în 1974, oarecum mulțumit. 
Avusese urcușuri și coborâșuri în viață - trăise, la urma urmei, în 
cea mai infamă perioadă din istoria naţiunii lui -, dar 
supravieţuise și murise fericit. _ 

Își dăduse seama ce se întâmplase cu uraniul. Într-o zi, la 
începutul anului 1969, compania lui primise un cec de două 
milioane de dolari semnat de A. Papagopolous, cu o declaraţie 
din partea companiei de transport maritim Savile, în care se 
menţiona: „Pentru marfa pierdută”. În ziua următoare, un 
reprezentant al armatei israeliene îi făcuse o vizită și plătise 
pentru primul transport de produse de curăţat. Inainte să plece, 
reprezentantul armatei îi spusese: 

— În ceea ce privește marfa pierdută, v-am fi recunoscători 
dacă nu veți face investigaţii suplimentare. 

Atunci, Pedler începu să înţeleagă. 

— Și dacă cei de la Euratom îmi vor pune întrebări? 


VP - 361 


— Spune-le adevărul, îi răspunse bărbatul. Marfa s-a pierdut, 
iar când ai încercat să afli ce s-a întâmplat cu ea, ai descoperit 
că Savile Shipping a dat faliment. 

— Este adevărat? 

— Da. 

Exact acest lucru le spusese Pedler celor de la Euratom. 
Aceștia trimiseseră un anchetator pentru o întrevedere cu el și 
Pedler le repetase povestea sugerată de reprezentantul armatei 
israeliene. 

— Bănuiesc că în curând toate astea vor ajunge la urechile 
publicului larg, îi zisese el anchetatorului. 

— Mă îndoiesc, îi replicase anchetatorul. Nu ne pune într-o 
lumină favorabilă. Nu cred că vom face cunoscută povestea 
dacă nu vom obţine mai multe informaţii. 

Bineînţeles că nu obţinuseră mai multe informații; cel puţin nu 
cât timp trăise Pedler. 

e 

În 1974, de lom Kipur, Suza Dickstein intră în travaliu. 

Conform tradiției din acel kibuț, copilul fu adus pe lume de 
tatăl lui, îndrumat și încurajat de o moașă care stătea deoparte. 

De îndată ce-și scoase capul, nou-născutul deschise gura și 
începu să ţipe. Dickstein avea ochii înlăcrimaţi și vederea 
înceţoșată. Ținu în palmă capul copilașului, se asigură că nu-i 
era înfășurat cordonul ombilical în jurul gâtului și spuse: 

— Mai e puţin, Suza. 

Suza mai împinse o dată, iar umerii copilașului ieșiră la iveală, 
apoi restul corpului. Dickstein legă cordonul ombilical în două 
locuri și-l tăie, pe urmă - tot conform tradiţiei locale - așeză 
copilașul în brațele mamei. 

— Este bine? întrebă ea. 

— E perfect, răspunse moașa. 

— Ce e? 

— Oh, Doamne, nici măcar nu m-am uitat... e băiat, răspunse 
Nat. 

— Cum îl va chema? Nathaniel? întrebă după o clipă Suza. 

— Mi-ar plăcea să-l cheme Towfik, zise Dickstein. 

— Towfik? Nu e nume arăbesc? 

— Ba da. 

— De ce? De ce Towfik? 

— E o poveste mai lungă, răspunse el. 


VP - 362 


VP - 363 


POST-SCRIPTUM 


Daily Telegraph, Londra, 7 mai 1977: 


ISRAELUL SUSPECTAT DE DETURNAREA 
NAVEI CU URANIU 
de Henry Miller din New York 


Bănuiala că Israelul se află în spatele dispariţiei din 
larg, în urmă cu nouă ani, a transportului de uraniu 
suficient de mare cât să se fabrice 30 de arme atomice 
a fost dezvăluită ieri. 

Autorităţile afirmă că incidentul a fost „o acțiune în 
stilul James Bond” și că, deși serviciile de 
contrainformaţii din patru ţări au investigat această 
dispariție misterioasă, nu s-a aflat ce s-a întâmplat cu 
cele 200 de tone de minereu de uraniu care au 
dispărut... 


Citat cu permisiunea Daily Telegraph, Ltd. 


VP - 364 


-project.eu 


virtual 


VP - 365